P. 1
Istoria vietii private [volumul2]

Istoria vietii private [volumul2]

|Views: 146|Likes:

More info:

Published by: Asociaţia Filosofică Agora on Oct 06, 2010
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

12/22/2015

pdf

text

original

Coordonatorul volumului: PAUL VEYNE PETER BROWN, profesor la Princeton University, EVELYNE PATLAGEAN, profesoară la Universite de Paris-X Nanterre

, MICHELROUCHE, profesor la Universite de Lille-III, YVON THEBERT, conferenţiar la Ecole normal sup£i-ieure de Saint-Cloud (Centre d'histoire urbaine), PAUL VEYNE, profesor la College de France Acest volum a fost editat cu sprijinul Ministerului francez al Afacerilor Externe, Direcţia Cărţii şi Ambasada Franţei în România •«GE0RGES DUBY istoria vieţii private DE LA IMPERIUL ROMAN LA ANUL O MIE Volumul II Traducere de ION HERDAN EDITURA MERIDIANE BUCUREŞTI, 1994 Pe coperta: MyrUim, sora Iul Molse, conduce damul femeilor (Biblioteca Vaticanului, Roma) Hlstolre de la vie priv&e De l'Emplre romain â l'an mii (p) Editions du Seuil, Paris, 1985 ISBN 2-02-00 8987.4 ISBN 2-02-00 8986.6 ISBN 973-33-0144-2 ISBN 873-33-0142-8 Toate drepturile asupra prezentei ediţii In limba română sînt rezervate Editurii MERIDIANE Yvon Th6bert VIATA PRIVATĂ Şl ARHITECTURA LOCUINŢEI ÎN AFRICA ROMANA 6 Casa: apă, flăcări, culori, lumină, gol Cu excepţia unor privilegiaţi, puţini la număr, nimeni nu dispune de apă curgătoare la domiciliu. Apeductele alimentează fîntînile şi băile publice. Cu excepţia unor privilegiaţi, la fel de rari, nimănui nu-i este îngăduit — fie el cetăţean sau străin — sa se deplaseze călare sau cu trăsura în incinta unui oraş: ar însemna o insultă adusă demnităţii cetăţii. Urmele ce le vedem, pe străzi la Pompei au călăuzit doar căruţele care transportau materiale sau mărfuri şi uneori carele rituale ale unor procesiuni religioase. Puţine geamuri; ferestrele sînt închise cu obloane adesea articulate sau cu zăbrele din piatră sau pămînt ars. Cînd era irig, omul se închidea în întuneric sau în cercul îngust de lumină vie dată de nenumărate lămpi cu ulei. Coşuri, nu, sobe, nu. Căldura vetrei unde pllpîia un foc mare — fumul ieşind pe o gaură din acoperiş — era în mod paradoxal una din desfătările mult lăudate ale asprului trai la ţară, atunci cînd zăpada acoperea cîmpiile. Totuşi, în anumite regiuni ale Imperiului, arhitectura rurală crease tipuri de case cu încălzire, eficientă (ca la Pergam, în Turcia, după cum povesteşte amănunţit Galienus). în Italia însă, la oraş, totul era ca în zilele noastre la Pom* pei, în crunta iarnă a anului 1984, cînd uşih prăvăliilor au rămas deschise deoarece era la fel de frig înăuntru ca şi afară. Atunci, ca şi astăzi, omul nu-şi scotea mantaua, de era pe stradă sau acasă, şi se culca îmbrăcat (poeţii erotici se plîng de cruzimea mîndrelor care nu-şi scot mantaua nici măcar în pat). Totuşi, ca şi azi, în casele de la oraş brasero-uri ard ici şi colo; nu sînt în stare să încălzească atmosfera, dar omul vine din cînd în cînd să se încălzească în cercul strimt de căldură. Latrinele sînt colective; într-o anecdotă teribilă şi vulgară din viaţa poetului Lucan, eroii se află în latrinele colective ale palatului imperial. Cele ale bărbaţilor sînt mai vaste şi mai somptuoase decît latrinele colective ale femeilor (ca în templul lui Esculap la Pergam, sau în superba vilă recent descoperită la Oplun-tis, adică la Torre Annunziata, de Ungă Nea-pole). Mobile puţine. Farnilia canonică şi poetică a mobilelor noastre, acele arhitecturi reduse din lemn — dulapuri, scrinuri, sipete, „sipet de odinioară de multe ştiutor" — nu există aproape deloc. Cîteva paturi pentru a dormi sau a mînca, măsuţe rotunde cu trei picioare, cîteva dulapuri, scaune, dulapuri în perete; din lemn (s-au găsit vestigii la Herculanum, precum şi în Anglia), din piatră, din marmură sau din bronz. Şi lampadare. Toate seamănă mai mult cu mobila noastră de grădină decît cu mobilierul propriu-zis. Arhitectura privată a clasei avute, acele domus care sînt mai curînd mici palate decît „case", este una din cele

mai frumoase înfăptuiri ale artei eline şi romane. Casa este înainte de toate un vast spaţiu gol pe care îl intuieşti din clipa în care pătrunzi în inima edificiului şi, uneori, chiar din prag: un şir nu de odăi închise, ci de spaţii: curte acoperită, curte cu „portic", grădină cu jocuri de apă; goluri mai numeroase decît zidărie plină; spaţii, perspec«sfii S S 3 ■H marginea unui patio larg, al cărui gol ocupi aproape toată casa. Vizitatorul care bătea la uşa acestei case (bătea cu piciorul, căci aşa se obişnuia) se afla, din clipa în care trecea pragul, în spaţiul acela larg, dîndu-şi seama îndată că proprietarul casei nu era plebeu. Spre sfîrşitul antichităţii, în secolul al III-lea sau al IV-lea, în sud-vestul Galiei, o vilă minunată prea rar vizitată, din Mont-Maurin sau departe de Saint-Gaudens, articulează încă şi azi un şir de spaţii goale în jurul cărora circulă plăcut un labirint de cămăruţe şi de scări în care imaginaţia se rătăceşte fără a se pierde, înainte de a ajunge în cele din urmă în lăcaşul cel mai tainic, în inima vilei, în care locuieşte, într-o sală la fel de minusculă, stăpînul casei. Fie la Efes, în Turcia, fie la Karanis, în Egipt, omniprezenţa în casă a artei şi a imaginilor îl surprinde pe omul modern. Şi iată acum un ultim şoc: reliefurile şi statuile erau întotdeauna pictate în culori ţipătoare, iar idealul sculpturii antice era cel al statuilor din gips pictat din bisericile satelor noastre. Oraşele antice nu au fost albe niciodată; la Pompei, coloanele unui templu erau vopsite în galben şi alb, iar capitelurile, în roşu, albastru şi galben; Partenonul era vopsit, pentru a şterge strălucirea marmurei, iar podul peste Gard era vopsit în roşu. P.V i este blema. strînse în limite modeste: măreţia şi luxul ( cuvin numai sectorului public, numai cetăţ întemeiate pe contopirea individului cu comu nitatea, pe adecvarea vieţii private la cea pu blică. în acest cadru, individul datorează tot inclusiv statutul său de supus înzestrat cu ( viaţă privată, apartenenţei sale la comunitate; politică. în epoca elenistică, criza cetăţii clasict scoate în evidenţă o mutaţie în care apare dat o evoluţie ce se poate rezuma la o lărgire rezonabilă a sferei private în dauna celei publice, Limitîndu-ne strict la domeniul pe care l-am ales, vom sublinia luxul crescînd al caselor sau dezvoltarea colecţiilor particulare, fenomen paralel cu afirmarea operei de artă ca marfă. Ne rămîne să aflăm în ce mod se cuvine interpretat acest fenomen. într-o perspectivă evolutivă, stăruind asupra faptului că asistăm în acea vreme la apariţia vieţii private? Ar fi vorba atunci de unul din momentele-cheie ale unei istorii lungi — constituirea treptată a sferei private faţă de cea publică — al cărei fir ar putea fi urmărit, cu înaintări şi dări înapoi, de-a lungul veacurilor. De fapt, problema pare a nu se pune în mod cantitativ, ci calitativ. Nu ne interesează atît să aflăm care este partea sferei private faţă de cea publică, ci să ne dăm seama în ce mod se articulează şi se definesc reciproc aceste două sfere. Istoria sferei private nu este cea a unei naşteri, şi apoi a unei lungi şi anevoioase afirmări faţă de constrîngerile publice. în realitate, natura sferei private este specifică fiecărei societăţi: este produsul relaţiilor sociale şi face parte din definiţia formaţiei sociale analizate. De aici rezultă că poate fi supusă unor redefiniri radicale şi că ar fi iluzoriu să încercăm să-i expunem istoria continuă, dincolo de rupturile ce ritmează celelalte sectoare ale vieţii sociale. Ni se pare aşadar deosebit de riscant să pornim de la concepţia noastră actuală despre viaţa privată şi să ne mulţumim să-i expunem geneza, interpretînd tot trecutul prin această prismă. Astfel ne-am 12 vedea oarecum siliţi să fixăm naşterea vieţii nrivate într-o epocă relativ recentă şi, în acest caz ar fi vorba numai de afirmarea unor concepţii burgheze moderne. De unde urmează de asemeni ca raporturile dintre sectorul public şi cel privat nu pot fi concepute doar în cadrul unei abordări psihologice a problemei, pornind de la un individ înzestrat cu o identitate, care ar fi reperabil datorită strategiilor pe care le defineşte faţă de lumea din afară. în acest proces, perechile individ/societate, interioritate/exterioritate se suprapun termenilor privat/public ale căror raporturi sînt asimilate unui joc, unei reprezentaţii: dimensiunea, la fel de socială, a celor doi poli este astfel eliminată în folosul unei dihotomii dintre individ şi societate care nu-1 priveşte pe istoric. Preocupările noastre le verifică dimpotrivă pe cele ale unor sociologi care tăgăduiesc rolul hotărîtor al interiorităţii şi insistă asupra interferenţelor sectoarelor public şi privat al căror studiu este abordat prin prisma practicii1. Observaţiile noastre au urmări hotărîtoare pentru acest studiu, căci implică faptul că spaţiul locuinţei nu se organizează în funcţie de o logică ce decurge din nevoi particulare aparent autonome, ci că este el însuşi un produs social. Este interesant de notat că această realitate este bine prezentată în singura expunere cuprinzătoare

despre arhitectură pe care ne-a lăsat-o^ antichitatea, anume textul lui Vitruviu: el afirmă că există o legătură între planul casei şi statutul social al proprietarului. Fapt şi mai^semnificativ: autorul fixează apariţia casei nu în cadrul afirmării unor nevoi individuale, ci, dimpotrivă, în cel al naşterii societăţii: oamenii, adunîndu-se în acelaşi loc în jurul focului domesticit, născocesc în mod colectiv limbajul şi arta de a-şi construi un adăpost. Observaţiile acestea implică, de asemeni, faptul că spaţiul locuinţei nu poate fi decît coerent. Într-adevăr, casa romană este sediul uner 13 mmm I■ e; ravurilor - con^e integrează a î care se m ^ se adaugă ce se adaugă ^^ unor evenW ^ desemnaţi cu w biţi cu printre care sînt ^ bularui jii, capa-fenomen den ^ le ve iar 21): - cp a după ui lor locul ce-1 acea activităţi extrem de eterogene în aparenţă, prii,. meia străina lua___ de tre care unele par astăzi a ţine prin excelent! tea părinteasca de viaţa publică: ceremonia, adesea zilnică, ci rma evoluţiei pildă, în cadrul căreia stăpînul casei primeşt, tituie cadrul vizita numeroşilor săi clienţi. Vitruviu însuş iementele mu! foloseşte expresia „locuri publice" pentru ■ %\ şi anume, desemna părţile casei deschise celor din afară slugu'e şi ' va fi comod, în studiul diverselor componente nificativ ■ ale casei, să folosim perechea privat/public grijă cei m pentru a caracteriza în mod semnificativ natura acesta farn:_ fiecărui locaş. Ca şi casele tuturor timpurilor citatea de mteg fen01Tlt;il r~-: cQ le re_ diferitele spaţii ale locuinţei sînt deci caracte- relaţii s°cial?:ntre patroni $<>**£*' tată de rizate prin trepte foarte variate de „opacitate"; la relaţiUfJJ™ vQ ceie ce-l leag^ ^reoţii pă-în cazul casei romane, însă, diversitatea se apropia de eterogenitate. Am greşi totuşi dacă am rupe coerenţa diverselor locuri, consi'derînd că sînt alcătuite din domenii juxtapuse, numai private sau numai publice. Concesia făcută în spaţiul locuinţei lumii din afară nu constituie o contradicţie şi nici semnul vreunei asocieri neraţionale: dimpotrivă, arhitectura ne îngăduie să surprindem definiţia însăşi a vieţii private a claselor conducătoare din acea vreme, caracterizată printr-o extraordinară dilatare. Fenomenul acesta esenţial explică de ce anumite activităţi, a căror dimensiune socială este evidentă, îşi au în mod firesc sediul în casă. Nu este vorba nici de o soluţie impusă de nevoie, nici de vreo uzurpare de putere în dauna domeniului public. O constatare: casa notabilităţilor africane, ca şi cea a celorlalte notabilităţi ale imperiului, cuprind mai multe nivele, mai multe modalităţi de viaţă privată. Ea adăposteşte evident camere în care individul se retrage şi altele destinate familiei în accepţiunea îngustă şi modernă a termenului: stăpînul casei, soţia lui care, măritîndu-se, convenit in rnanum, a trecut sub autoritatea părintească a soţului, şi copiii lor. în plus, structura aceasta familială este înzestrată cu o remarcabilă capacitate de dilatare: ea este aptă să cuprindă nu numai care tot timpul imperiuluil istorie o^+vihntia noastră ia aced_ ^^ prin a vie-a eli-avjtia noabuci juo - . . hitecturii locuinţei. Acest p _ „.c+pmatic nu un 14 15 formaţii mult mai sărăcăcios decît literată cu adevărat italiană, dar care a fost exploat infinit mai puţin în această privinţă şi pe ca> putem să-1 privim a priori ca alcătuind împr< ună cu ruinele africane un tot coerent. Puni tul acesta de vedere implică de asemeni faptt ca vom porni înainte de toate de la observaţii] pe care le sugerează rămăşiţele acelor domu< adică de la anumite realităţi materiale râzleţt incomplete, în care tot ceea ce este ciudat

saţ are o semnificaţie mai largă poate fi surprin; numai prin clasificări şi verificări. Datele arheologice concrete deci vor fi acelea care vor cere eventual consultarea textelor literare sau corn-paraţii cu alte provincii sau chiar cu alte epoci şi nu invers. Un astfel de procedeu poate da informaţii mai nemijlocite decît textele, care interpretează viaţa privata în aceeaşi măsura în care depun mărturie despre ea; el verifică de asemeni analiza multor cercetători care, lucrînd pe „teren", au contribuit mult la repunerea în cauză a unei viziuni prea literare şi prea idealizate asupra lumii antice, unde fiecare obiect se prefăcea într-o operă de artă încărcată cu semnificaţii simbolice. Operaţia aceasta salutară de demistificare este supusă şi ea unor riscuri ajun-gînd uneori la un hipercriticism ce-1 face pe cercetător să considere cu un exces de prudenţă calitatea şi semnificaţia cadrului de viaţă al acestor elite. Studiul spaţiului locuinţei ne va oferi aşadar şi prilejul să-i înţelegem natura reală. în acest scop, cercetările esenţiale vor avea drept obiect rolul jucat de comanditar în elaborarea acestui spaţiu: în această privinţă, ruinele caselor se pot vădi pline de învăţăminte. MiTU-A ARHITECTURII LOCUINŢEI CUSELOR CONDUCĂTOARE O arhitectura internaţională Natura lumii mediteraneene antice o condiţionează nemijlocit pe cea a arhitecturii elitelor. Ajunge să ne antimim că există de multe secole o comunitate culturală întemeiată pe o intensă circulaţie de oameni, de idei, de mărfuri, comunitate al cărei centru dinamic, a fost multă vreme lumea elină şi a cărei coerenţă a fost întărită considerabil în timpul mutaţiilor din epoca elenistică. Dincolo de conflicte permanente, ceea ce domină nu este imaginea unei lumi împărţite în blocuri ireductibile, ci, dimpotrivă, cea a unui tot ale cărui părţi constitutive se articulează fiecare cu întregul într-un mod original, dar hotărîtor. Unitatea aceasta fundamentală se manifestă cel mai clar la nivelul elitelor sociale ale căror opţiuni politice sînt condiţionate direct de către această realitate şi a căror cultură se referă în mod deschis la o civilizaţie comună ce poartă pecetea determinantă a Greciei. Arhitectura claselor conducătoare africane pune în evidenţă perfect această realitate. Istoria habitatului mediteranean este caracterizată printr-o inovaţie hotărîtoare: introducerea în inima casei a unui peristil, adică o curte 17 înconjurată de porticuri, în jurul căreia si aşezate diversele părţi ale casei. Aceasta creat grecească este numaidecît adoptată de lumi punică, după cum dovedeşte casa cu coloa: de la Kerkuan, o cetate a capului Bon distru şi părăsită spre mijlocul veacului al III-lea î.e. Elitele africane, la rîndul lor, adoptă înda un tip de plan ce se potriveşte prestigiului ]ţ mai mult decît oricare altul, în măsura în cai introduce în inima casei lor o compoziţie arhi tecturală de o amploare pe care o vădeau pîn, atunci numai monumentele publice. în schimb, în Africa este necunoscută cas; italică tradiţională cu atrium, adică prevăzut; în faţă cu o sală de primire neacoperită în partea centrală, cu acces direct de la vestibul Dezbateri nesfîrşite au lămurit această chestiune, datorită mai ales adoptării unui criteriu numeric: proporţia suprafeţelor acoperite şi neacoperite. Modul acesta de a aborda problema a scos în lumină faptul că majoritatea copleşitoare a curţilor cu coloane ale caselor africane, cu vastul lor spaţiu central descoperit, ţine efectiv de concepţia arhitecturală a peris-tilului. De fapt, putem fi şi mai expliciţi: însemnătatea relativă a suprafeţelor acoperite şi neacoperite nu variază în funcţie de natura arhitecturală a localului, ci, pur şi simplu, de suprafaţa disponibilă. Să parcurgem doar tabloul întocmit de R. fîtienne pentru cartierul nord-est — cel al bogătaşilor — din Volubilis2 ca să observăm că peristilurile a căror suprafaţă descoperită este, proporţional, cea mai re-strînsă, sînt cele ale căror suprafaţă totală este cea mai modestă; şi invers. Astfel, un calcul al proporţiilor ascunde de fapt un factor esenţial şi stînjenitor din pricina căruia recurgerea la noţiunea de atrium devine inutilă, chiar şi pentru casele cu o curte de proporţii reduse. De fapt, astfel de criterii arhitecturale nu ar fi oricum suficiente pentru identificarea unui atrium, căci acest termen implică o funcţie cu totul specifică a locului. Or, simpla aşe18 zare a acestor curţi cu coloane în planul caselor africane şi natura raportului acestora cu celelalte camere sînt de ajuns pentru a demonstra că ele nu au putut juca un rol identic în toate privinţele. Ne este aşadar îngăduit să conchidem că în Africa nu a existat atrium; eventual s-au putut ivi excepţii cu atît mai puţin semnificative, din unghi istoric, cu cît era vorba, după toate probabilităţile, de un atrium foarte îndepărtat de originea sa italică, în tot cazul, la această concluzie ne duc textele africane, unde cuvîntul acesta apare doar o singură dată în descrierea unei clădiri excentrice (Apuleius, Met., II, 4), precum şi ruinele a căror interpretare nu sugerează niciodată în mod probant nevoia de a recurge la acest termen.

Concluziile acestea impun două observaţii. Prima, privitoare la modul cum notabilităţile africane îi întîmpinau pe numeroşii vizitatori pe care erau obligaţi să-i primească, dat fiind că în casă nu exista atrium-u\ care, în Italia, îndeplinea o atare funcţie: vom reveni asupra acestei chestiuni importante. A doua este privitoare la natura legăturilor arhitecturii locuinţei africane ou lumea mediteraneană. Lipsa unui atrium dovedeşte că aceasta nu este doar un subprodus al arhitecturii italice. Ea îşi trăieşte într-un mod specific legăturile cu cultura dominantă în acea parte a lumii: a fost scutită de tipul de casă cu atrium şi nu aşteaptă cucerirea romană ca să cunoască peristilul. Integrarea Africii în lumea romană intensifică legături existente, dar nu le dă naştere. O arhitectură teoretică Arhitectura locuinţei din Africa, precum şi cea a celorlalte provincii romane, este rodul' unei cugetări teoretice şi se opune astfel arhitecturii de tip vernacular, fără arhitect, în cadrul căreia o cerere socială identică poate provoca 19 realizarea unor clădiri extrem de diferite. cazul acesta din urmă, de cele mai multe ^ nu există un adevărat program. Comanditar^ îşi exprimă dorinţa foarte vag, referindu-se 1 exemplele concrete din jur. Drept rezultat, apa; tipuri de locuinţe regionale ce lasă mult 1& unor improvizaţii care se înscriu totuşi în ca drul posibilităţilor concrete oferite de datele locale (de pildă climatul sau materialele disponibile) care nu pot fi ocolite. Arhitectura locuinţei în epoca romană, dimpotrivă, se sustrage acestor date în folosul unor raţiuni sociale, estetice, individuale, ce îngăduie elaborarea unui adevărat program arhitectural, căci intervenţiile comanditarului şi cele ale arhitectului se referă la o teorie extrem de bine gîndită. Oraşul şi componentele lui au făcut de mult obiectul unui studiu ale cărui urmări concrete sînt reale, dată fiind valoarea investiţiilor făcute în folosul mediului urban. Lucrări considerabile modifică în mod frecvent peisajul urban; mai mult: mereu sînt întemeiate oraşe noi, în care caz concepţia cetăţii, aşa cum ea se cuvine a fi, se materializează pe teren conform unui program amănunţit care poate include pînă şi un plan-tip al locuinţelor sau care precizează a priori spaţiul ce va fi afectat fiecăreia dintre ele. Teoriile despre oraş condiţionează deci nemijlocit felul locuinţei, fiind hotărîte amplasarea, dimensiunile, orientarea ei. Ceea ce nu înseamnă că arhitectura locuinţei este doar o anexă a marilor planuri de urbanism. Acestea nu sînt concepute în mod abstract sau nu se limitează doar la a încorpora datele topografice şi nevoile vieţii publice. Astfel, de la Hipocrate la Vitruviu, trecînd prin Aristotel, orientarea corectă a clădirilor este privită ca un factor hotărîtor al salubrităţii oraşului şi al sănătăţii locuitorilor. Aspectul acesta deosebit al legăturilor dintre sectorul public şi cel privat intervine din prima clipă a istoriei ©rasului, în 20 S deTung *>*»* P' te U „e adaugă §81185 ^SS^SŞS* aşadar o opera^P^.. case vecin ^ comanditam ţ1 anumeiiKffifi ascunzînd sub argumente de ordin moral te meri politice. Să ne amintim emoţia provoca}, în cercurile conservatoare romane de introdu cerea unor coloane de marmura în casa unu Crassus sau Scaurus. Amploarea şi luxul case. lor creşteau o dată cu personalizarea vieţii po, litice şi cu ivirea, pe lingă corpurile instituţie, nale tradiţionale, a unor conducători al cărot „charism" personal concurează vechea auclo. ritas a Senatului. Creşterea considerabilă a luxului la particulari transformă radical şi pentru secole cadrul locuinţei. în plus, transformarea aceasta se extinde la toate elitele sociale: dacă palatul celor mai puternici este de o amploare excepţională, orice burghez al imperiului se simte dator să posede o casă care să-i oglindească rangul social şi sâ-i permită sâ-şi îndeplinească funcţiile. Aşadar, problemele legate de arhitectura locuinţei se cuvin integrate unei teorii foarte elaborate despre cetate şi diversele componente ale acesteia, ceea ce implică unele constatări precise. Prima este natura urbană a acestei arhitecturi. în Africa, şi probabil în celelalte provincii, elitele nu s-au retras niciodată la ţară. Desigur, ele îşi construiesc villae somp.-tuoase pe moşiile lor; dar niciodată, pînă într-o vreme care nu mai aparţine antichităţii (în accepţiunea cea mai largă a termenului), nu părăsesc oraşul unde se decide soarta lor politică — deci soarta lor, şi nimic mai mult — şi unde îşi păstrează reşedinţele principale. Prin urmare, trecînd în mod voit peste locuinţele rurale ale elitelor africane, jertfim poate o parte a bibliografiei tradiţionale, dar respectăm priorităţile a ceea ce s-ar putea numi „strategia spaţială" a acestor elite. Procedeul acesta este de asemeni conform surselor disponibile, căci prea puţine sînt acele villae africane care au fost readuse la lumină, iar şi mai puţine au făcut obiectul unor publicaţii. A doua constatare priveşte imposibilitatea de a evalua natura spaţiului privat fără a ţine vavenerabile în funcţie ae »uw«. "-•--• nune de pildă, să se corecteze proporţiile obişnuite ale unei camere spre a-i îmbunătăţi iluminarea Fapt valabil îndeosebi la un nivel mai global- funcţionarea însăşi a casei depinde bite o largă măsură de amenajări colective. Existenta unei reţele de distribuire a apei datorită instalării de conducte sub presiune sau, invers, prezenţa unor cloace modifică enorm viaţa de toate zilele. Or, astfel de instalaţii nu există pretutindeni, iar acolo unde există, construirea lor datează arareori din timpul întemeierii oraşului.

Considerabilele lucrări publice condiţionează nemijlocit confortul particular. Tot astfel, nu se poate aprecia corect calitatea unei case urbane fără a ţine seama de multiplele instalaţii colective, îndeosebi de termele şi latrinele pe care oraşul le pune la dispoziţia locuitorilor. în acest cadru, între sfera publică şi cea privată nu există antagonism, ci complementaritate: casa nu poate fi izolată de context. A treia constatare priveşte integrarea caselor în reţeaua urbană. Dacă planul de ansamblu al cetăţilor pare structurat mai ales de masa marilor monumente publice, iar edificiile private ocupă spaţiile lăsate libere, raportul nu este întotdeauna la fel de univoc. La Timgad sau Cuicul, incinta este rasă şi acoperită — probabil în vremea Severilor — cu cartiere de locuinţe. Mai mult: în cazul cartierului nord-vest din Volubilis, avem toate motivele să credem că locuinţele nu s-au înscris în spaţiul delimitat de incintă, ci că este vorba de rodul unei speculaţii imobiliare care a valorizat sectorul spre a construi case luxoase3. în cazul acesta, ne este cu putinţă să înţelegem cum poate fi deviată de la o destinaţie, prin esenţă publică, o enormă construcţie prestigioasă, încărcată cu semnificaţii militare, pentru a fi 23 cunoscut, Nici o faţadă nu a putut fi reconstituită integral, aşadar nu cunoaştem numărul, dimensiunile, amplasarea ferestrelor mari spre Stradă nici, de cele mai multe ori, sistemul lor de închidere. Ne lipsesc de asemeni informaţii despre viaţa practică. Trăiau oare oamenii cu ferestrele închise sau deschise? Zăboveau la fereastră sau la balcon? Era împodobită faţada în zilele de sărbătoare? Iată întrebări interesante despre legătura dintre spaţiul locuinţei şi viaţa de stradă, care rămîn fără răspuns şi despre care textele nu spun mare lucru. Totuşi există un amănunt privind articularea spaţiilor publice şi private pe care documentaţia arheologică îl surprinde. Este vorba de modul în care ele vin în contact, la parter, nu datorită unei faţade care subliniază o ruptură brutală, ci prin mijlocirea unor porticuri, în sine, o astfel de formulă arhitecturală este ambiguă: volumele acelea de tranziţie ori ţin de o concepţie fundamental publică, ori sînt legate în mod hotărîtor de sfera privată. Astfel, scurtul portic ce precedă uşa principală a casei lui Sertius, la Timgad, face parte din casă, împodobindu-i intrarea. In schimb, atunci cînd colonade mari, construite în cadrul unei operaţiuni de urbanism pretenţios, dublează strada, ele joacă un rol eminamente public prin coerenţa lor arhitecturală şi prin faptul că sînt menite mai ales să uşureze circulaţia pietonilor prin oraş. Astfel se afirmă o concepţie unitară a oraşului care are întîietate asupra spaţiilor private. Privite în amănunt, hotărîrile arhitecturale adoptate pentru construirea vastelor porticuri de pe marginea străzii dezvăluie ambivalenţa acestor volume. Omogenitatea lor nu este niciodată desăvîrşită, inclusiv de-a lungul unei artere principale ca decumanus maximus de la Volubilis, unde se poate constata că, de pildă, in iaţa casei cu Muncile lui Hercule, ritmul intercolonamentelor se modifică. Arcade mari sint sprijinite de nouă stîlpi conform unei com25 poziţii vădit legate de casă: în dreptul zidurj lor care delimitau casa în proiectul iniţij stîlpi mai groşi ies în afară pentru a susţitt arcuri perpendiculare pe axa străzii. Din pujJ de vedere estetic, spaţiul acesta se află astfe legat de casa a cărei formă o ia. Din punct ds vedere funcţional, tăierea este secundară, câc; nu alterează coerenţa întregului şi nu împie. dică nicidecum folosirea porticului complementar al celui de pe stradă. Ambiguitatea astfel proiectată asupra unui spaţiu public are totuşi o semnificaţie: casa zeiţei Venus de pe o stradă paralelă a anexat acel spaţiu în dauna circulaţiei publice. O operaţie comparabilă pare a fi fost efectuată la Cuicul în folosul casei Europei: extinderea unora dintre încăperi (probabil în urma unei modificări) pînă la dalajul marelui cardo taie porticul care dublează axa principală. Ceea ce mai subzistă din colonadă nu pare a fi fost complet anexat. Totuşi, fragmentarea porticului, a cărui funcţie publică este întemeiată pe continuitatea lui, îl preface într-o anexă a casei, integrîndu-1 în faţadă. O arhitectura unitara Q pleXe dezvăluie ^ Serului locumţe. Acesta ^ Q Asinius Bufinus, ■a A migtica impenala putut stabilitul m ega comodiana Contemporana - in *£^at temele alese pena lui Hercule■ ~--s » iriclinhnn ilustrează tru casă*. Mff1^ Ste înfăţişat conform unui muncile eroulm care este mmodus şi binecu. tip ^ Storitî?epre entărilor ce împodobesc ile1 lin aceTepocă. Fără înd01ala împăarWtecturii ?** menitâ să Sa ° Putem înte^ ^ aleS exis" S mon^™entele U, Ştiut de mult e din Italia pre foIosit de ™n- irileSS^s^ n^ ^bitoare Ju. Surprindem acettâ ri r^6 SUb impe' decorului cînd ni sfZZs dualltate la nivelul

Pentru că acelaşi revertn?02^' nu numai metrice este folosit în tnf de motive §e0: în anumite cazuri Dr"l! const™cţiile, d şi Un Pnv^egiate cînd motive corn 26 cuinţei, în măsura în satisfacă nevoU-Se dar iege, trebuie să avem 7 ' tenţa unui rapoTSrSs Publice şi cele private (concepţia vilelor întind, pînă ŞJ L tmporanipen£ua,PH Iar clădirilePSS^les.d^ . Surprindem t Fig. 2. Planul coloniei Timgad (reprodus după E. Boeswillwald A. Ballu, R. Cagnat, Timgad, une cite africaine sous l'Empire romain, Paris, 1905, p. 337, fig. 166). Planul original cuprinde 132 insulae pătrate măsurînd aproximativ 20 m pe fiecare latură. Se mai văd adesea ziduri de subdiviziune care parcelează insula în mai multe loturi. Insulele 73 şi 82 au fost reunite datorită anexării spaţiului public al străzii. Insula 100 s-a mărit pe seama acesteia din urmă. râtul închinase zeităţii lui preferate o statui3 care adeverise originea temelor tratate de către mozaicarul din Acholla. Unitatea aceasta este la fel de reală în pri. vinţa arhitecturii, toate sectoarele acesteia fiind caracterizate de aceeaşi evoluţie. în timpul Imperiului Tîrziu se constată, în case ca şi în celelalte monumente, o tendinţă identică de a înmulţi absidele sau de a folosi tot mai frecvent, în locul tradiţionalei arhitrave, arcuri sprijinite de coloane. Coerenţa producţiei arhitecturale şi decorative este de aşa natură ci, în lipsa unor inscripţii, anumite categorii sînt greu de identificat. In cazurile anumitor clădiri publice — locuinţa de serviciu a unui personaj oficial, casa destinată oaspeţilor cetăţii, sediul unui colegiu sau al unei confrerii care joacă un rol atît de însemnat în viaţa asociativă — nevoile se aseamănă mult cu cele ale unui proprietar particular. Numeroasele dezbateri provocate de natura publică sau privată a unor construcţii sînt extrem de grăitoare pentru profunda unitate ce caracterizează arhitectura din acea epocă. în anumite cazuri fericite, controversele au ajuns la o interpretare satisfăcătoare, ca, de pildă, pentru casa Asclepeia, din Althiburos. Casa aceasta, clădită după un plan pretenţios, era potrivită unei folosiri colective, iar descoperirea unui mozaic tîrziu, pe care este înfăţişat un fel de coş cu inscripţia Asclepeia, dăduse naştere ipotezei că avusese loc o schimbare de destinaţie, clădirea fiind poate prefăcută într-un lăcaş religios dedicat cultului lui Esculap. Interpretarea corectă a obiectului cu inscripţia (de fapt, o cunună agonistică dată campionului unor jocuri sub patronajul lui Asclepios) a spulberat această ipoteză5. Casa a fost mereu locuită de proprietari particulari, iar unul dintre ei a dorit să comemoreze victoria repurtată cu prilejul uneia dintre multiplele competiţii ce aveau loc în întregul bazin mediteranean. 28 Merită să ne oprim la o clădire care ilus-eaZă în mod remarcabil unitatea arhitecturii din epoca imperială. Bazilica particulară a casei Vînătorii, la Bulla Regia, ne îngăduie să înţelegem cum arhitectura locuinţei înfruntă aceleaşi probleme şi beneficiază de aceleaşi soluţii' ca şi celelalte sectoare ale construcţiei6. -Monumentul acesta, datat din prima jumătate a secolului al IV-lea, a fost ridicat conform unui plan cuprinzînd o absidă, un transept, a cărui dublă fereastră este subliniată de folosirea unor stîipi împodobiţi cu muluri, şi o navă lungă flancată de dependinţe ocupînd locul a ceea ce, într-o bazilică civilă,_sau religioasă, ar constitui navele laterale. încăperile acestea, aşezate în şir şi comunicând mai toate cu nava centrală, permit să_ se circule ca în marile edificii cu trei nave. întregul ansamblu conceput ca un tot, este perfect coerent şi uşor de reconstituit în pofida numeroaselor modificări tîrzii. în cadrul acestor soluţii arhitecturale evo-cînd nemijlocit alegeri identice făcute pentru primele biserici creştine, cercetătorul este confruntat cu una din problemele cele mai grele ale arhitecturii antice: originea tipului bazilicii paleocreştine care îmbină o sală dreptunghiulară despărţită în nave (nava centrală, mai înaltă, fiind luminată deasupra învelitorii navelor laterale), o absidă şi elemente secundare, dintre care transeptul este unul din cele mai caracteristice7. Dosarul acesta, extrem de bogat, are la bază, într-o largă măsură, un mod eronat de a pune problema. Pe de o parte, dorinţa de a afirma originalitatea arhitecturii creştine: în acest caz, este vorba de un simplu avatar al unui curent care a tins dintotdeauna la afirmarea autonomiei fenomenului religios, în loc să-1 integreze pe acesta în evoluţia generală a societăţii. Pe de altă parte, respingerea justificată a acestui mod de a proceda, replică orientată însă cu totul către căutarea cu orice 29 preţ a unor antecedente şi către postulatul in. fluenţelor. Răspunsul trebuie căutat în altă direcţie. în ciuda pretenţiilor de originalitate, pare evident că monumentele creştine au moştenit într-o largă măsură soluţii elaborate de arhitectura veacurilor premergătoare. încă din primii ani ai imperiului, folosirea absidei într-un scop de glorificare constituie una din temele cele mai obişnuite ale arhitecturii civile şi religioase. Observaţia aceasta este valabilă şi pentru organizarea unui vast spaţiu de întrunire în nave ierarhizate. Nu mai puţin evident este faptul că repertoriul acesta arhitectural este încă viu şi că Imperiul Tîrziu constituie o perioadă de mutaţii

deosebit de importantă. Mutaţiile acestea însă nu purced din creştinism: este vorba de o evoluţie globală a arhitecturii ce trimite nemijlocit la modificările relaţiilor sociale. Imperiul Tîrziu ridica edificiile religioase conform aceloraşi principii majore care determină realizarea celorlalte clădiri. Termenul „arhitectură creştină" desemnează doar edificii destinate cultului creştin şi înzestrate în mod specific în acest scop, dar nicidecum un curent arhitectonic original, făuritor de forme şi planuri. Bazilica particulară de la Bulla Regia este o dovadă cu atît mai strălucită a acestui fapt, cu cît planul ei cruciform corespunde unui tip de plan a cărui dimensiune simbolică a fost considerabil îmbogăţită de creştinism. Pînă acum, în ciuda textului lui Vitruviu ce descrie „chalcidice", adică anexe transversale folosite pentru echilibrarea anumitor compoziţii arhitecturale, nici o mărturie nu atestă prezenţa vreunui transept în bazilica păgînă. Primeie exemple cunoscute de bazilică cu transept sînt construcţiile religioase ale lui Constantin, la Roma şi la Constantinopol. în dezbaterile privind originea planului bazilical creştin, bazilicile cu transept puteau să pară deci ca o va30 ific creştină coreşpunzind măreţei acea Fig. 3. Bulla Regia (plan de H. Broise, în A. Beschaouch, R. Hanoune, Y. Thebert, Les «"^^„TS^t Roma, 1977, fig. 3). 12: casa nr. 3; 18-19: ^°J*-nătorii (vezi fig. 5: desenul perfect regulat al insule se opune organizării mult mai suple a celorlalte par or Mi particulare este atestată în casele 9, 25, 28, 37(?). unor 31 această apropiere are un succes fulgerător, cum o dovedesc în Apus construcţiile lui Ambrozie, episcopul Milanului. în schimb, cu cincizeci de ani în urmă, Eusebiu, descriind acelaşi monument, nu observase această paralelă. Cronologia apariţiei acestei simbolici, sortită unui viitor atît de strălucit, ajunge să trădeze orice încercare de a găsi o cauză specific religioasă pentru elaborarea acestui tip de plan. Procesul este invers: se suprapune o interpretare creştină pe o temă arhitecturală lipsită, la început, de orice semnificaţie de acest gen. Prin data ei, bazilica particulară de la Bulla Regia confirmă această analiză în mod spectaculos, între monumentele constantiniene şi celelalte bazilici creştine cu plan cruciform din secolul al V-lea (dacă nu din secolul al Vl-lea) nu era cunoscută pînă acum nici o construcţie de acest tip. Faptul că golul acesta este umplut cu un edificiu ţinînd de arhitectura locuinţei este deosebit de interesant şi confirmă nevoia de a apropia folosirea transeptului de către arhitectura paleocreştină de cea ce se vădeşte în monumentele aulice şi în producţia arhitecturală în ansamblu. Apare evident că transep-tul oferă o soluţie perfectă problemelor de preumblare din practicile ceremoniale: preumblarea credincioşilor în jurul moaştelor, a clerului în jurul altarului, a demnitarilor în jurul suveranului. La Bulla Regia, problema este aceeaşi — parada unui dominus în faţa subalternilor — şi soluţia identică pînă şi în proporţie: transeptul, în părţile proeminente, alcătuieşte două pătrate, conform unui plan atestat în arhitectura creştină şi, poate, în palatul imperial de la Ravenna8. De fapt, trăsătura cea mai izbitoare a acestor monumente este lărgirea spaţiului prin nave ample şi prin crearea unei axe transversale datorită căreia apare o convergenţă către un punct central de articulare a tuturor volumelor. Această structură spaţială, care favorizează un loc dîndu-i o poziţie de dominare faţă 32 Bulla Regia, insuZa Vînătorii şi catul subteran de sud (Planuri de A. Olivier, în Ruines de Bulla fig. 44 şi 46; A: curtea principală; B: vestibul^ ra ducînd la etaj; D: dormitor; E: tricliniu: ristil; G: exedră de primire; H: bazilică I: latrine; J: terme cu o schemă interpreta/1^ lei redînd bazilica şi marele peristil iniţială (în liniuţe întrerupte: lotul ele punctate: despărtitura dintre casele vî cea a Vînătorii noi). li an ase de de cele unde sînt strînşi figuranţii şi spectatorii, este exact opusă celei a unui local de consfătuire, care presupune nu numai un plan centrat, ci mai ales o unitate spaţială. Ea se potriveşte legăturii de supunere impuse de împărat, episcop sau nobil. Navele lungi cuprind spectatori care nu pot decît să privească drept în faţă, spre absidă; transeptul întăreşte această focalizare şi favorizează aşezarea ierarhizată a demnitarilor. Nevoi asemănătoare şi soluţii arhitecturale paralele îşi au rădăcinile într-un repertoriu elaborat perfect şi de mult, care a fost doar adaptat în funcţie de unele necesităţi nicidecum noi, ci doar devenite esenţiale. Edificiul de la Bulla Regia dovedeşte că o soluţie atît de caracteristică, precum bazilica cu transept, nu este privilegiul clădirilor religioase. El scoate remarcabil în relief unitatea producţiei arhitecturale: în acest domeniu nu exista vreun hiatus între sfera publică şi cea privată. O arhitectura în mişcare Studiind arhitectura locuinţei din Africa romană pe o durată lungă, cuprindem mai multe secole în timpul cărora se produc mutaţii profunde ce nu rămîn fără urme în cadrul vieţii private. O evoluţie generală a planurilor,

volumelor, decorurilor modifică aspectul interior al casei cu preţul unor lucrări uneori considerabile. Limitele înseşi ale casei pot suferi modificări care, atunci cînd spaţiul astfel do-bîndit este suficient, permit o totală reorganizare a clădirii. Incercînd să înţelegem modul în care elitele îşi constituie vastele domus, ajungem la noţiunea de cartier, care rămîne greu de lămurit. Condiţiile sînt diferite după cum casa se află într-un cartier foarte populat sau într-un s^ector periferic care se dezvoltă progesiv. un/vntrastul este deosebit de izbitor atunci cînd rrv 'rul cetăţii este rodul unui măreţ program zeazi. lonizare al cărui rezultat este înfiinţarea 34 unui centru urban unde o reţea de străzi delimitează net cîteva ,,insule". Un asemenea cadru este evident puţin prielnic creării unor domus care cer un minimum de suprafaţă: casele vaste se construiau atunci în cartierele periferice, unde nu apăruseră constrîngeri atît de stricte. Semnificativ apare, în această privinţă, exemplul Timgadului: în această colonie întemeiată în anul 100 al e. n. de către împăratul Traian, spaţiul urban iniţial a fost împărţit cu stricteţe în pătrate măsurînd aproximativ 400 metri pătraţi; numai forum-ul şi cîteva monumente publice mari depăşeau la început limitele, întinzîndu-se asupra mai multor „insule", în schimb, locuinţele particulare, care ocupă aproape trei sferturi din spaţiul astfel împărţit, sînt impuse caroiajului străzii şi uneori chiar subîmpărţirii „insulelor" astfel decupate în loturi atribuite fiecărui proprietar. Organizarea acestui nucleu urban oglindeşte o situaţie socială relativ omogenă şi s-a dovedit destul de rezistentă pentru a împiedica desfăşurarea unor domus vaste: doar puţine case au reuşit să-şi afirme pretenţiile prin construirea unui modest peristil. Vastele proprietăţi din Timgad, a căror suprafaţă o poate depăşi aproape de zece ori pe cea a „insulelor" cartierelor centrale, nu şi-au putut etala splendoarea decît în cartierele periferice, care depăşesc în curînd zidurile iniţiale, sau chiar pe locul acestora după ce au fost rase cu prilejul operaţiunilor imobiliare. Cucerirea spaţiului public al fortificaţiilor în favoarea sferei private — în speţă a celor bogaţi — a fost studiată de J. Lassus9. în tot sectorul occidental al incintei devenite zonă centrală după întinderea oraşelor în acea direcţie, locuitorilor avuţi li se pune la dispoziţie o bandă de teren de 22 metri lăţime. Fenomenul acesta de privatizare se dovedeşte cu atît mai rodnic pentru aceştia cu cît este însoţit de un dispreţ total faţă de constrîngerile impuse de 35 proiectul iniţial: în loc să fie prelungite a organiza spaţiul nou cucerit, străzile se ^ fundă în el fără a-1 străbate. Avîntul dezvoi. tării oraşului merge aşadar paralel cu o dife. rentiere socială a cartierelor. Luxoasele case ale notabilităţilor nu se clădesc în cetatea primitivă înghesuită într-o urzeală ce impune menţinerea unei anumite omogenităţi sociale, ci îşi atribuie spaţiile eliberate prin dărîmarea zidurilor cetăţii şi sustrase constrîngerilor colective, care se etalează în noile cartiere periferice. Este cu totul excepţional în Africa să putem urmări cu atîta precizie evoluţia unui oraş. Totuşi, modelul acesta nu este unic. La Banasa, în Maroc, centrul cetăţii este organizat în funcţie de o tramă ortogonală din timpul lui Augustus, cînd fusese întemeiată colonia, de unde rezultă o situaţie cu totul asemănătoare cu cea de la Timgad: majoritatea caselor vaste sînt clădite la periferie, în afara spaţiului originar. în cetăţile al căror centru nu a fost niciodată organizat după principiile stricte ale unui urbanism ortogonal, evoluţia nu este diferită în esenţă. în acest caz, flexibilitatea mai mare a unei reţele urbane, mai puţin structurată, precum şi hazardurile unei evoluţii prelungite, au favorizat adesea crearea unor domus luxoase în vecinătatea imediată a centrului cetăţii. Aşa s-a întîmplat la Thugga, ca şi la Bulla Regia, unde case dispunînd de o suprafaţă suficientă pentru ca încăperile să fie aşezate împrejurul unui peristil se ridică în apropierea forum-ului. Nu trebuie însă să ne lăsăm amăgiţi de acest adevăr parţial: aceste domus centrale nu au niciodată o suprafaţă comparabilă cu cea a celor mai prestigioase proprietăţi africane. Este cu neputinţă să desprindem regulile în funcţie de care se clădesc casele cele mai bogate fără a lua în seamă istoria urbană a fie36 cărei cetăţi în parte. Atunci cînd oraşul dă dovadă de mult dinamism, cartierele oamenilor avuţi se nasc la periferia nucleului urban, oricare ar fi originea şi organizaţia acestuia. Volubilis, cetate care nu a fost niciodată supusă unui urbanism ortogonal strict, este comparabilă cu Timgad. De-a lungul veacurilor, vechiul oraş se caracterizează prin locuinţe de dimensiuni modeste, unde peristilul este o soluţie arhitecturală excepţională. Şi aici, vastele domus s-au ridicat la periferie, mai cu seamă în cartierul nord-est creat în cadrul unei mari operaţiuni imobiliare care îngăduie fiecărui proprietar să dispună de aproximativ 1 200 metri pătraţi, dacă nu şi mai mult. Evoluţia este identică cu cea de la Timgad: extinderea suprafeţei clădite este însoţită de o diferenţiere socială a cartierelor. Burghezia, renunţînd la o remodelare, în folosul ei, a cartierului foarte populat, preface un spaţiu suburban într-un cartier la modă. In schimb, situaţia se prezintă cu totul altfel în cetăţi mai modeste unde nu există un asemenea dinamism urban. Atunci elitele locale se văd silite să-şi caute spaţiul necesar în cadrul vechii cetăţi. Aşa se explică probabil de ce proprietarii bogaţi din aceste orăşele se străduiesc să cumpere teren cu orice preţ şi îşi clădesc casele acolo unde se poate; ei trebuie să accepte neajunsurile unor parcele uneori foarte neregulat delimitate, a căror suprafaţă este prea restrînsă pentru ambiţia lor. în cadrul acesta se cuvine situată o problemă interesantă de arhitectură despre care s-a scris enorm de mult. Este

vorba de caturile subterane din mai multe case luxoase de la Bulla Regia. în sine, soluţia aceasta nu este extraordinară: corespunde unui curent de arhitectură romană şi dacă apare în mod excepţional pe teren lin, cum este cazul aici, nu este totuşi unică. Deocamdată însă Bulla Regia este singurul oraş roman cu atîtea exemple ale unei 37 arhitecturi unde proprietarul măreşte spaţiul de care dispune cufundîndu-se în pământ1". Deşi avantajele climaterice ale clădirilor de acest fel apar evidente, ele nu ne oferă o explicaţie suficientă: multe alte locuri sînt, după anotimp, la fel de calde sau de reci fără ca acest factor să fi generat o arhitectură similară. Teoria existenţei unei şcoli locale este mai interesantă, dar nu face decît să schimbe problema: de ce să fi fost o şcoală în acel loc? De fapt, singurul răspuns valabil, dată fiind nevoia de spaţiu a unor elite locale confruntate cu stagnarea locală, ar fi: bogaţii proprietari locali caută să mărească spaţiul de care dispun cu preţul unor lucrări costisitoare pentru că nu există altă soluţie. Cercetările efectuate la periferia acestei vechi cetăţi punice-numidă au dovedit că oraşul, înzestrat cu elite dinamice, deoarece mulţi membri ai acestora sînt senatori la Roma, stagnează, înghesuit în venerabilele lor ziduri. Nu s-a dezvoltat nici un cartier periferic important. Clasa conducătoare nu se poate instala aşadar în sectoare noi aflate în plină expansiune: crearea unor etaje subterane se înscrie în acest context. Apar astfel unele principii generale care determină evoluţia oraşelor africane. în cetăţile ce se dezvoltă, elitele tind, din motive de spaţiu, să se mute la periferie. în cetăţile mai puţin dinamice, opoziţia dintre diferitele cartiere nu pare atît de marcată; case bogate reuşesc să se dezvolte aşa cum pot într-un cadru care nu se extinde. Nu trebuie supraapreciată rigiditatea vechilor nuclee urbane. în ciuda capacităţii lor de rezistenţă, ele sînt supuse, dea lungul veacurilor, anumitor prefaceri. Cel mai simplu şi cel mai frecvent dintre procedee este fuzionarea unor proprietăţi vecine. La Bulla Regia, „insula" Vînătorii a păstrat urmele împărţirii iniţiale în patru loturi dreptunghiulare cu suprafeţe întru totul comparabile. Două dintre ele, orientate de la est la vest, sînt situate la cîte un capăt al insulei, în timp ce 33 WB celelalte două, orientate de la nord la sud, ocupă partea centrală. O asemenea organizare se integrează într-o operaţie de urbanism pe care o simplă privire aruncată pe planul oraşului ne permite să o ghicim: pe cînd „insuiele" degajate pînă acum au contururi neregulate decurgînd dintr-o reţea de case făcută fără nici un principiu normativ, „insula" "Vânătorii este dimpotrivă caracterizată printr-un desen strict, întemeiat pe crearea unei trame ortogonale. Săpăturile au demonstrat că această creaţie datează din epoca elenistică, în timpul monarhiei numide, şi că priveşte de asemeni zona ce se întinde spre vest, fără ca să se poată încă preciza amploarea acţiunii. Este deci vorba de reorganizarea unui cartier (căci terenul era ocupat) conform unor principii inspirate nemijlocit din urbanismul grecesc şi a căror rigoare evocă — într-un context istoric cu totul diferit — pe aceea care caracterizează coloniile romane tîrzii. Suprafaţa atribuită iniţial fiecărui proprietar (aproximativ 500 metri pătraţi) permitea, în cel mai fericit caz, doar un peristil mic, iar vestigiile casei din lotul sudic arată că uneori a fost adoptată această soluţie. Timp de trei secole, planul elenistic rămîne tipul de locuinţă; abia în epoca severiană, probabil la începutul secolului al III-lea, s-a efectuat fuzionarea lotului meridional cu lotul central estic. Acum poate fi modificat planul casei: un peristil mare se ridică în nord, în timp ce un mic peristil secundar aeriseşte sectorul sudic. Dorinţa aceasta de expansiune este un fenomen de lungă durată şi exprimă nevoi reale: spre mijlocul secolului al W-lea, proprietarul reuşeşte să anexeze al doilea lot central, lăsîndu-i proprietarului din nord doar o mică parte. Noua extindere îi permite să clădească terme şi o bazilică particulară, într-un veac şi jumătate, suprafaţa proprietăţii se triplase, iar planul ei fusese complet reorganizat: pe o suprafaţă de aproximativ 1 500 metri pătraţi se născuse o veritabilă •39 ^m domus într-un cartier locuit de foarte multg vreme, la o mică distanţă de centrul cetăţii. Procedeul acesta este folosit frecvent şi con~ stituie unul dintre cele mai eficiente mijloace de remodelare a planului urban. La Volubilis, în centrul iniţial, unde casele dispun în medie de 500 metri pătraţi, singura casă mare este cea a lui Orfeu, a cărei suprafaţă depăşeşte 2 000 metri pătraţi: ea rezultă din contopirea a patru sau cinci proprietăţi. Tot astfel s-au putut ridica cele mai impunătoare case din Cuicul în centrul oraşului: casa Europei, care acoperă aproximativ 1 400 metri pătraţi, vădeşte încă şi azi urmele loturilor iniţiale pe care le-a anexat. Dorinţei de expansiune a proprietarilor i se oferă încă o posibilitate: să „muşte" din străzi. Restrîngerea axelor de circulaţie în folosul proprietăţilor este un fenomen frecvent. Săpăturile făcute pe „insula" Vînătorii a permis să fie urmărit cu toate amănuntele modul în care ea s-a extins. întrucît starea finală a păstrat regularitatea implantării iniţiale, s-ar fi putut crede că mărirea planului iniţial s-a înfăptuit într-o singură dată, sau, în tot cazul, că mutarea fiecărui zid de faţadă a constituit o operaţie unică. De fapt, nu este nicidecum aşa, ci evoluţia acestei „insule" rezultă din suma unor operaţii succesive. Mai precis: s-ar putea admite că proprietarii au profitat de marile lucrări de canalizare (pavarea străzilor în urma unei sensibile ridicări a nivelului acestora în vederea înlesnirii instalării unei reţele de canale) pentru a îndepărta o parte din zidurile faţadei. Intrîndurile ce înviorau acum

faţadele au fost apoi resorbite treptat pînă la reconstituirea (cu proporţii mărite) a planului originar, încălcările acestea nu sînt aşadar incoerente, iar lucrările par a fi fost efectuate cu acordul autorităţilor locale. în această privinţă, avem un indiciu în încercarea nereuşită făcută de proprietarul casei Vânătorii de a instala 40 un bazin al termelor sale particulare în dauna străzii vestice. Ne aflăm la o dată tîrzie, în plin veac al IV-lea: totuşi, bazinul a fost astupat cu grijă, probabil ca urmare a unei reacţii energice din partea autorităţilor. Cel puţin pînă în veacul al IV-lea, autorităţile locale par a fi fost destul de puternice pentru a controla majoritatea rectificărilor din cadastru, ceea ce ni se pare foarte verosimil în cazul unor mari operaţiuni înfăptuite în mod coerent: la Utica, de pildă, unde faţadele mai multor „insule" au încălcat strada fără ca alinierea lor să fie făcută. Totuşi, o astfel de soluţie nu poate da centrului împietrit al vechilor cetăţi decît o flexibilitate limitată. Lunga dilatare a „insulei'' Vînătorii ne permite să constatăm că, cinci secole după fixarea planului elenistic, spaţiul cîştigat numără mai puţin de 200 metri pătraţi, corespunde adică la o sporire de aproximativ 10% din suprafaţa iniţial disponibilă. Se iveşte atunci o posibilitate mai mare: anexarea totală a străzii. Ceea ce permite nu numai cucerirea unui spaţiu public mai vast, ci şi fuzionarea unor terenuri despărţite altădată de către axa de comunicare. Un asemenea procedeu violentează peisajul orăşenesc. La Bulla Regia, extinderea casei Pescuitului a prefăcut o uliţă în fundătură: de acum înainte, trecătorul se opreşte în faţa unui zid în spatele căruia s-a extins proprietatea. în centrul coloniei de la Timgad, nici un alt procedeu nu ar fi putut mări considerabil suprafaţa iniţial atribuită fiecărei „insule" prin contopirea mai multora dintre ele. Episoadele acestea ţin aşadar de relaţiile djntre spaţiile private şi publice din sînul cetăţii, legături a căror dimensiune juridică nu 0 putem trece cu vederea. De la început, dreptul roman s-a străduit să rezolve această problemă, mai cu seamă cu gîndul de a armoniza drepturile unor proprietari învecinaţi. O dată cu imperiul, creşte rolul statului, după 41 cum dovedeşte un senatus-consult din anul 4-sau 46 ce legiferează speculaţia imobiliara ja ' Roma. Din acel moment, se afirmă faţă ^e proprietarii particulari un tip nou de interes obştesc. La capătul acestei evoluţii, legislaţme Imperiului Tîrziu arată că s-au instaurat relaţii complexe între dreptul indivizilor şi preroga. tivele puterii centrale11. Unele măsuri afirmă primatul acesteia; astfel apare în mod explicit la sfîrşitul secolului al IVlea, o adevărată procedură de expropriere din motive de interes obştesc. Totuşi, situaţia nu este chiar aşa de simplă; măsuri numeroase dovedesc că autorităţile se apără împotriva exceselor comise de anumiţi indivizi care se stabilesc fără drept în clădiri publice, pe care uneori le urîţesc prin adăugarea unor pereţi de scânduri sau prin cîte o zidărie improvizată. în epoca severiană, Ulpian s-a şi văzut silit să studieze problema următoare: guvernatorului provinciei îi revine sarcina să hotărască, conform intereselor oraşului, dacă persoanele particulare care încalcă domeniul public trebuie să fie expulzate sau să plătească o taxă. Un text din anul 409 scoate în evidenţă în mod spectaculos lupta defensivă dusă chiar în capitală, de către puterea centrală, pînă în propriile ei localuri: „Orice clădire care, în Palatul Urbei Noastre (Constantinopol) a fost ocupată pe nedrept de către edificii particulare, se cuvine a fi restaurată cît mai grabnic prin dărîmarea tuturor edificiilor ce se află în zisul Palat, căci Puterea este îndreptăţită la spaţii mari, departe de toate ..." (C. th. XV, 1, 47). De cele mai multe ori, statul se străduieşte să elaboreze măsuri de tranzacţie menite să armonizeze legăturile dintre sectoarele public şi privat, iar autorităţile oscilează uneori între dorinţa de a pedepsi daunele aduse patrimoniului public şi cea de a trage un profit final din aceste abuzuri, pe care astfel le aprobă. Unele dispoziţiuni prevăd chiar reglementarea tribuirii localurilor publice ţinînd seama de nevoile şi înfrumuseţarea cetăţilor (C. th. XV, 143). Dacă evoluţia generală este limpede, ea n'u este liniară şi nu exprimă cotropirea proprietăţii particulare de către puterile oficiale. De altfel, textele acestea, a căror eficienţă reală si cîmp de aplicare nu ne sînt îndeajuns cunoscute, nu ne îngăduie să aflăm atitudinea autorităţilor locale, la care de altfel fac aluzie anumite fragmente din legile imperiale (de pildă, C. th. XV, 1, 33, 37 sau 41). Relaţiile dintre proprietăţile particulare şi domeniul public îşi găsesc de cele mai multe ori soluţionarea în sînul fiecărei cetăţi, conform unor înţelegeri sau raporturi de forţă care variază mult după epocile sau persoanele în joc. Textele privind astfel de episoade constituie o excepţie, ca, de pildă, o inscripţie de la Pompei," da-tînd din timpul domniei lui Vespasian şi men-ţionînd pe un tribun care porunceşte restituirea unor terenuri publice uzurpate de nişte persoane particulare (CIL, X, 1018 = Dessau 5942). în majoritatea cazurilor, numai arheologia ne permite să ne dăm seama de aceste întîmplări: istoria „insulei" Vînătorii de la Bulla Regia, cu încălcările ei izbutite, dar rămase în limite coerente, cu uzurpările ei excesive şi înăbuşite, ne permite să bănuim complexitatea fenomenului. Amenajarea interioară a unui domus dă naştere unei întrebări esenţiale: clasele avute trăiau oare într-un cadru arhitectural fix, asemănător cu casele notabilităţilor Franţei moderne care, multă vreme, nu au fost supuse nici unei transformări? De fapt, există permanenţe. Multe ziduri au fost construite ca să dăinuie secole în şir, iar liniile esenţiale ale unei case pot rămîne neschimbate multă vreme, îapt probabil adevărat atunci cînd este vorba case construite fără adaosuri suplimentare un teren destul de vast. Amenajări mai fra-

43 gile, ca dacorul mozaicat, pot fi şi ele folosite; în timpul unei perioade lungi: la capătul evo, luţiei ei, o casă are de cele mai multe ori par-doseli datînd din epoci foarte diferite. Chiar şi mobilele preţioase se pot transmite din generaţie în generaţie, fie prin moşteniri, fie prin comerţul cu opere de artă. Fenomenul acesta reiese din studiile despre mobilierul de bronz din Maroc12. S-a observat că fragmente ale acestor obiecte de lux, adesea foarte antice, au fost ' regăsite mai ales în straturile tîrzii corespun-zînd părăsirii oraşelor. Mai mult: în aceeaşi încăpere a casei cu Alaiul zeiţei Venus, la Volu-bilis, au fost găsite diverse fragmente provenind după toate probabilităţile dintr-un singur pat, printre care două aplice de bronz deosebit de interesante. Prima, care reprezintă un superb cap de catîr poate fi datată din secolul I; a doua, înfăţişînd un cap de silen, este mediocră şi aparţine unei epoci ulterioare. Descoperirea aceasta ne oferă astfel un exemplu concret al îndelungatei folosiri a unei mobile de preţ: patul a fost reparat de un meseriaş local al cărui stil se deosebeşte izbitor de cel al premergătorilor. Formele acestea diferite de permanenţă nu trebuie totuşi să ascundă o realitate esenţială: spaţiile interioare ale caselor sînt caracterizate mai ales prin multiplicitatea transformărilor pe care numai săpături precise ne permit să le surprindem. Cine ar putea bănui la prima vedere că marele peristil de la casa Vînătorii, la Bulla Regia, cu marele hexaedru nordic, orientat perfect spre colonadă, a făcut obiectul unei însemnate modificări de plan? Iniţial, la est nu exista nici o cameră, curtea (înconjurată de 6X5 coloane, iar nu, ca azi, de 6X4) şi porticurile ocupînd întreaga lăţime a lotului nou anexat. Spaţiul necesar construirii cămăruţelor aripii răsăritene a fost obţinut abia ulterior, datorită reducerii curţii cu peristil şi, simultan, a împingerii zidului faţadei spre est, în dauna străzii. De fapt, nu există vreo casă care să nu îi suferit numeroase modificări mărunte, ca îndreptarea volumului unei săli sau modificarea coridoarelor. în unele cazuri, se poate reconstitui un vast program de lucrări menite să transforme casa în întregime. Aşa s-a întîmplat cu casa Noii Vînători la Bulla Regia: în a doua jumătate a secolului al IV-lea, proprietarul construieşte un cat subteran de o amploare desigur redusă, dar a cărui amenajare cere distrugerea provizorie a unei părţi însemnate a aripii nordice a casei. Paralel, sînt schimbate mai toate mozaicurile pardoselii parterului. Astfel, casa este răvăşită nu numai în organizarea spaţiului ei arhitectural, ci şi în decoraţia ei. Frecvenţa şi, uneori, amploarea transformărilor suferite de arhitectura locuinţei fac să se nască întrebări despre modul cum au fost concepute şi executate. întrebări la care poate răspunde numai examinarea vestigiilor. Catul subteran al casei Vînători^ la Bulla Regia, a fost clădit în epoca severiană după un plan destul de simplu. El cuprinde un mic peristil pătrat subteran a cărui curte centrală este împrejmuită de opt coloane. Camerele sînt orînduite pe două părţi; în nord, unde dă scara şi, mai ales, în vest, unde se întinde aripa principală. Alcătuirea acesteia se întemeiază pe o concepţie de un clasicism foarte simplu: o sală vastă cu trei deschideri mari (este vorba de un triclinium sau sufragerie) este încadrată de două dormitoare ale căror uşi, decalate faţă de axa acestor două camere, prelungesc peretele cu cele trei deschideri ale sufrageriei. Planul se arată aşadar coerent, întemeiat fiind pe principii de ierarhie şi simetrie. Pe de altă parte, construcţia dezvăluie neregularităţi supărătoare, cea mai izbitoare fiind modul cum se leagă peristilul de aripa vestică. Aceste două elemente esenţiale sînt decalate unul faţă de altul în aşa fel încît principiul de simetrie ce stă la baza concepţiei aripii principale nu determină articularea sa cu spaţiul cu colonada discrepanţă ce micşorează mult aspectul general. Cum se cuvin interpretate aceste neregu. larităţi? Să vedem oare în ele neglijenţa autorizată prin faptul că muncitorii şi proprietarii nu se sinchiseau de amănunte? Sau dovada că nu era înţeleasă o concepţie arhitecturală clasică, noţiunea de provincialism — deoarece ne aflăm în Africa — întărind această explicaţie? Ni se înfăţişează aici o problemă cu atît mai interesantă cu cît interpretările de acest fel dovedesc modul în care numeroase studii recente analizează de acum înainte cadrul de viaţă din antichitate. Această atitudine constă mai întîi în a lămuri mai bine noţiunea de producţie meşteşugărească şi astfel în a nu vedea o operă de artă în oricare obiect antic. Atitudine neîndoielnic justă în măsura în care rupe cu o concepţie prea estetică despre antichitate, dar susceptibilă de a cădea destul de repede în exagerări. Formule seducătoare, ca asimilarea dalaiului de mozaic cu mochetele noastre sau a picturilor murale cu tapetul pictat demistifică aceste producţii în mod eficient, nu însă fără a ascunde deosebiri esenţiale, riscînd să treacă cu vederea facultatea de adaptare a meseriaşilor. Aspectul repetitiv al producţiei arhitecturale şi decorative antice nu este în sine încărcat cu o semnificaţie evidentă: poate ţine mult mai mult de identitatea de nevoi a claselor conducătoare mediteraneene decît de aspectul mecanic al muncii de pe şantiere. Atitudinea aceasta constă, fapt complementar, în a subaprecia rolul comanditarului. întru-cît, se loveşte de o producţie prin esenţă repetitivă, el nu-şi poate spune părerea, în cazul cel mai fericit, decît privitor la marile linii ale planului şi ale decoraţiei. Din lipsă de interes, incompetenţă sau imposibilitate, proprietarul nu ar putea interveni eficient în lucrările pe care le finanţează. în definitiv, aceste considerente năruie no ţiunea de program, căci aceasta presupune din - ^T-nnrietarului cereri precise şi un con-

ii» — ţiunea de program, căci a^^~~ cartea proprietarului cereri precise şi un trol precis, iar din partea constructorilor un minimum de capacitate de adaptare. Din acest punct de vedere, nu trebuie să analizăm nere-gularităţile catului subteran al casei Vînătorii, ci numai să le constatăm şi să le înregistrăm astfel încît să putem surprinde limitele calităţii cadrului în care trăiau clasele conducătoare, limite inerente naturii înseşi a activităţii şantierului. Dar iată că în cazul subsolului casei Vînătorii, săpăturile au permis să recunoaştem cauza reală a neregularităţilor construcţiei. Aceasta este de fapt extinderea unui subsol anterior conform unui plan nou. Peristilul actual se află pe locul camerelor iniţiale ce dădeau spre vest, către lungul portic vestic. Aripile de nord şi vest sînt, în părţile lor esenţiale, creaţii noi. Trecutul deci lămureşte mai ales dezechilibrul major, anume decalajul dintre axa sufrageriei şi cea a peristilului. Logica lucrărilor este aşadar limpede: ţinînd seama de situaţie, proprietarul face un calcul economic: cumpănind programul şi costul, se hotărăşte în favoarea unui echilibru ce pare a-i oferi cel mai fericit raport calitate/preţ. Studiul amănunţit al arhitecturii şi al decorului arată de altfel grija de a micşora în măsura posibilităţilor neregularităţile inerente folosirii unor ziduri exterioare. Pentru a apropia la maximum axele principale, a fost construit un dormitor la nord mai mic decît camera meridională, ceea ce a permis să fie decalată sufrageria cît mai mult spre nord. In acelaşi scop, porticul nordic este mai lat decît cel sudic, pentru a apropia colonada de poziţia ei ideală. Mai mult: în faţa deschiderii centrale a sufrageriei, mozaicul geometric care impodobeşte porticurile se întrerupe pentru a tace loc unei picturi astăzi extrem de deteriorate. Marginea nordică a acestei reprezentări se A7 îndreaptă însă într-o direcţie uşor oblică astfel încît stâlpul sufrageriei şi coloana peristiluluj să se racordeze cît mai armonios. Observăm de asemeni că, dacă anumite neregularităţi ivite din refolosirea unor ziduri vechi (de pildă îngustarea porticului vestic la extremitatea Im sudică) au fost păstrate, în schimb, alte defecte apreciate ca exagerate, au fost îndreptate prin' lucrări importante. Astfel, peretele sudic a] peristilului a fost complet reconstruit pentru a regulariza forma acestui volum: săpăturile au readus la lumină zidul ce corespundea primului etaj subteran a cărui orientare oblica păruse greu de suportat. Aceste strădanii dovedesc că, în cazul de faţă, nu există nici incompetenţă, nici nepăsare, nici provincialism. De fapt, este vorba de un program care integrează în mod conştient date contradictorii, încercînd să rezolve problema cît mai bine. Echilibrul la care s-a ajuns este simbolizat de modul cum, în cele din urmă, au fost articulaţi peristilul şi aripa vestică. Ne-putînd face ca cele două axe să coincidă, constructorii au manipulat spaţiile astfel încît să racordeze aceste două ansambluri printr-o diagonală care leagă unghiul nord-est al peristilului de unghiul sud-est al sufrageriei, trecînd prin două din coloanele unghiulare. Chiar dacă s-ar fi renunţat la un strict principiu de simetrie, concepţia ar fi rămas riguroasă şi efectele optice deosebit de variate. Vedem aşadar că nu se pot aprecia calitatea şi semnificaţia arhitecturii locuinţei judecind după aparenţe. Foarte multe incoerenţe se explică prin constrîngeri şi prin căutarea unei soluţii cît mai armonioase, dar a cărei realizare poate întîlni o mulţime de neregularităţi care rămîn de neînţeles dacă le detaşăm din programul întreg. înainte de a discuta lipsurile, se cuvine să ne asigurăm că ele nu purced din logica din care decurge proiectul. Am putea analiza în acelaşi fel catul subteran al casei vecine (a Noii Vînători), construit r gţj 150 ani mai tîrziu şi a cărui concepţie ne-ar face să ne îndoim de capacitatea responsabililor, comanditar sau constructori. Din acelaşi punct de vedere au fost făcute observaţiile mai multor cercetători: J. P. Darmon, de pildă, scoate în evidenţă strădaniile convergente ale arhitectului şi ale mozaicarului care au modificat casa Nimfelor, la Neapolis; primul deca-lînd uşor colonada, cel de-al doilea impunînd distorsiuni subtile motivelor pavajului mozai-cat, ei au reuşit să creeze iluzia unui peristil dreptunghiular într-un spaţiu de fapt trapezo-idal13. Cadrul în care trăiau clasele conducătoare nu este rezultatul unei producţii mecanice care ar fi îngemănat cusururile repetiţiei cu inconvenientele iresponsabilităţii sau ale incapacităţii de a se adapta contextului. De fapt, toate construcţiile acestea sînt rodul unor programe mai mult sau mai puţin elaborate, dar în care comanditarul joacă un rol de prim plan, luînd o hotărîre în funcţie de nevoile sale şi de consideraţiuni financiare. SPATIILE „PRIVATE" Şl „PUBLICE": COMPONENTELE UNEI DOMUS Aşa cum s-a subliniat în introducere, toate spaţiile interioare ale unei domus ţin de sfera privată. Totuşi, după cum traiul în casă cunoaşte o gamă întreagă de modalităţi — de la însingurarea individuală la primirea multor persoane cu cară proprietarul poate nu are nici o legătură intimă —, tot astfel spaţiile casei sînt caracterizate printr-un grad de opacitate foare variabil faţă de lumea din afară. Este uşor să folosim codul privat-public pentru a încerca să surprindem natura diferitelor elemente ce compun o domus, fără a uita o clipă faptul că, în cazul de faţă, se cuvine să înţelegem prin termenii aceştia natura mai mult sau mai puţin deschisă a unor spaţii care ţin, toate, după modalităţi diverse, de o lume privată. Articularea dinăuntru şi din afară Logic şi topografic vorbind, prima problemă de rezolvat este: cum se articulează spaţiul străzii cu cel al casei? Marile domus au în mod frecvent multe intrări, dar, în orice caz, există o intrare principală pe care se face, atît

simbolic cît şi concret, trecerea din afară înăuntru şi invers. Acolo a poruncit Trimalcio' să fie expusă tăbliţa specificînd că „sclavul care va ieşi 50

Fig. 7. Acholla: Casa lui Neptun (S. Gozlan, Karthago, 16, 1971—1972, fig. 2). Peristil cu oecus la vest, triclinium la sud şi dormitoare deservite de anticamere sau coridoare în unghiul sud-vestic. li mulţumesc aici d-lui E. Vast, fotograf la UAV al ENS (Saint-Cloud), care m-a ajutat să pun la punct acest dosar. fără ordinul stăpînului va primi o sută de lovituri". In toate textele, locul acesta_ este încărcat cu semnificaţii multiple. Atunci cînd este vorba să fie scoasă la iveală deşănţarea unei familii, denunţătorul scoate în evidenţă faptul că zi şi noapte sînt urlate cîntece sub ferestre şi că uşa se deschide cu piciorul: nerespectarea casei arată că aceasta este un loc rău famat (Apuleius, Apoi., LXXV). Tot astfel, în numeroasele scene cu tîlhării care împodobesc Metamorfozele, uşa de la intrare joacă un rol hotărîtor pentru reu-Şita sau eşecul unei operaţiuni: odată trecut acel prag, nici un obstacol, în afara mobilizării vecinilor nu se mai opune jafului. Uşa apără atît casa, cît şi morala. 51 o° .înd proprietar ^ omagiul clienţilor sa, rta casei este aşadar un ^ m e poate vedea, m furM Deoarece care aceasta este ace* ^ ' îgriji din pun<* deve, pr0. un% v Volubilis; X sistematic sectorul Volubilis: Casa cu Muncile lui Hercule; intrarea (Etienne, Quartier nord-est, ii. XXXIII). Locul acesta strategic face obiectul unei griji deosebite din partea constructorilor. Un pridvor alcătuit din două coloane care susţin o înveli-toare subliniază adesea însemnătatea locului — spaţiu ambiguu care înaintează frecvent în stradă şi care nu este încă parte integrantă a interiorului casei. Ruptura reală este indicată de canaturile uşii, iar tranziţia este făcută într-un mod complex: de cele mai multe ori, există nu o singură uşă, ci două, dacă nu chiar trei, clar ierarhizate. O largă intrare cu două canaturi are de o parte şi de alta cîte o intrare mai modestă. Contrar celor ce se scriu uneori, nu este vorba nicidecum de o poartă şi de o uşă de intrare: pragurile, precum şi orînduirea camerelor arată că nici un vehicul nu a folosit vreodată aceasta trecere. De fapt, există aici o compartimentare a intrării care indică o folosire variabilă în funcţie de împrejurări; în mod obişnuit, se foloseşte numai intrarea mică ale cărei dimensiuni re-strînse scot în relief separaţia dintre lumea din afară şi casă; în anumite împrejurări, însă, W" trarea principală este larg deschisă, probabi cu prilejul unei sindrofii mai importante, da 52 împodobit cu o 53 II i I '"' Numaidecît după ce a trecut de intrarea pj^, cipală, vizitatorul pătrunde în vestibul: pentru el este vorba întradevăr de un spaţiu de tranziţie în care, deşi acesta face parte din casă el este încă supus unor controale. De aici nu poate vedea decît un colţ foarte limitat al casei. In primul rînd, spaţiul acesta se afla sub supravegherea unui paznic: ianitor-ul este extrem de des citat în texte, iar ruinele caselor au adesea o mică încăpere ce dă direct în vestibul şi care pare a fi fost locul afectat sclavilor însărcinaţi cu paza intrării. Este de asemenea vorba de un spaţiu de tranziţie în măsura în care vestibulul are menirea să vestească şi sâ oglindească fastul casei. Atunci cînd zugrăveşte palatul zeiţei Psyche (este vorba de o utopie, dar valoarea textului rămîne aceeaşi pentru expunerea noastră), Apuleius spune răspicat că din clipa în care pătrunzi în casă caracterul divin al casei bate la ochi (Met., V, 1); se cuvine ca o casă bogată să-şi etaleze splendoarea încă de la intrare. Vitruviu aşază vestibulul printre încăperile care, la persoanele sus-puse, trebuie să fie spaţioase şi falnice, iar acest principiu este perfect confirmat de vestigii. Observăm într-adevăr că, în majoritatea caselor bogate, vestibulul de la intrare este una din încăperile cele mai .spaţioase. Uneori — procedeu frecvent folosit în cartierul nord-est din Volubilis — vestibulul duce direct la peristil printr-o triplă deschidere a cărei amplă alcătuire corespunde împărţirii intrărilor

în casă. O colonadă mică ridicată chiar în vestibul îi măreşte eleganţa, după cum vedem în casa lui Castorius la Cuicul sau în cea a lui Sertius la Timgad. Unul din exemplele cele mai izbitoare privind importanţa acordată intrării ni-1 prezintă casa Asclepeia de la Althiburos, oraş din Tunisia. în spatele unei galerii de 20 metri lungime, aflată între camere ce alcătuiesc două ieşituri, se desfăşoară de fapt trei vestibuluri de intrare juxtapuse ce corespund celor trei intrări ierarhizate. Cea principală duce la sala 54 ntrală, aflată pe axa de simetrie a clădirii: e o suprafaţă de aproape 70 metri pătraţi, ea instituie cea mai mare parte acoperită a monu-C entului. Grija cu care s-a executat decoraţia corespunde amploarei arhitecturale: pereţi împodobiţi cu plăci de marmură, pardoseală acoperită cu un mozaic reprezentînd o mare compoziţie cu subiect marin, a cărei calitate şi complexitate dovedesc importanţa acordată acestei săli. Cele două vestibuluri laterale sînt de fapt anexe ale camerei centrale. Fiecăruia îi corespunde cîte un bazin descoperit îndreptat către aceasta; astfel par a alcătui un loc de preumblare, dînd sens camerelor situate la cele două extremităţi. Compoziţia, de o simetrie desăvîr-şită, se desfăşoară pe toată lăţimea clădirii. Scoţînd în relief grija cu care proprietarul împodobeşte locul unde se face trecerea din a-fară înăuntru, nu rezolvăm problema ridicată de raportul dintre aceşti doi termeni în arhitectura casei. în toată masa acesteia există enclave. Nu putem considera ca atare încăperile rezervate activităţilor economice ale proprietarului şi, de cele mai multe ori, accesibile prin poartă: specificitatea acestui sector nu face din el un corp străin de casă, a cărei aprovizionare el o asigură. Altul este cazul dughenelor ce ocupă frecvent faţada. Unele sînt folosite de însuşi proprietarul dornic să vîndă o parte din produsele sale (ceea ce apare limpede atunci cînd prăvălia comunică direct cu domus) dar majoritatea dintre ele sînt închiriate unor persoane străine. Prăvălia constituie deci un spaţiu complex, integrat casei din punct de vedere arhitectural (mai ales cînd aceste localuri sînt situate simetric de o parte şi de alta a vestibulului), dar funcţionează în mod autonom. Mai mult, ele au un dublu aspect: unul public — activităţile comerciale — şi altul privat, negustorul locuind uneori acolo cu familia sa; cînd se închide prăvălia, localul devine cameră de locuit. Există, în sfîrşit, o ultimă enclavă în acea lume omogenă a casei, bazată pe familie: 55 apartamentele închiriate unor persoane din afa ră — obicei adesea semnalat de texte în lume" romană şi atestat frecvent şi în Africa. Nu fost oare învinuit Apuleius de a fi adus jertfe nocturne în casa unui personaj la care un prie. ten de-al său locuia în calitate de locatar (Apoi LXII)? Recunoaşterea pe teren a acestor părţi locative este anevoioasă. Textele şi inscripţijie ne îndeamnă să le situăm de preferinţă la etaj, iar prezenţa unor scări uşor accesibile din stradă sugerează existenţa unor camere independente, susceptibile de a fi închiriate. Distrugerea nive-« lelor superioare însă împiedică adesea cercetările. De pildă, ce deservea scara care pornea din unghiul sud-est al casei Vînătorii de la Bul-la Regia? Terase? Camere ţinînd de domus? Apartamente separate? Situată atît în imediata vecinătate a vestibulului, cît şi a porţii, ea era uşor accesibilă unor locatari fără a tulbura intimitatea casei — constatare desigur insuficientă, în schimb, putem afirma aproape fără greş că în partea nordestică a casei cu Moneda de Aur, la Volubilis, se afla un apartament de închiriat. Casa aceasta vastă ocupă o „insulă" întreagă şi nu pare verosimil ca acel mic apartament organizat autonom să nu fi ţinut de ea. Tot la Volubilis, în casa aflată mai la vest de palatul guvernatorului, vestibulul este flancat de o scară ce dă în stradă pe una din cele trei uşi: după toate probabilităţile, duce la nişte apartamente de locuit situate deasupra prăvăliilor şi a vestibulului care formau faţada. De unde rezultă o ciudată îmbinare de localuri • avînd statute diferite. Casa se leagă de stradă doar prin vestibul, care este un fel de antenă mărginită de camere afectate închirierii. Bănuim că acel coridor ce deservea camerele la etaj (şi care se cuvin situate deasupra porticului sudic) dădea în curtea peristilului numai prin ferestre înalte şi înguste care fereaa intimitatea acestuia. 56 peristilul Peristilul constituie nucleul caselor somptuoase. Curtea centrală descoperită este un izvor de aer şi lumină pentru încăperile învecinate, iar colonada care o împrejmuieşte o preface într-an loc unde se poate dezvolta prin excelenţă o expresie arhitecturală mai amplă. Uneori, din lipsă de spaţiu, proprietarul s-a văzut silit să se mulţumească cu un peristil trunchiat prin desfiinţarea unui portic sau două. De cele mai malte ori, însă, a preferat să-i consacre o mare parte a spaţiului disponibil decît să-1 ciuntească sau să-i reducă excesiv proporţiile. în casele mai pretenţioase, peristilul atinge dimensiuni vaste: peste 380 metri pătraţi în casa Asclepeia, la Althiburos, sau în casa Păunului, la Thysdrus, peste 500 metri pătraţi în casa Pescuitului, la Bulla Regia, aproximativ 600 metri pătraţi în casa familiei Laberii, la Uthina. Analiza acestui spaţiu prezintă deci un interes major; încă mai gingaş decît s-ar părea la prima vedere. Astăzi, se observă tendinţa de a considera peristilul nucleul părţii publice a casei — amplă compoziţie arhitecturală menită să-i primească pe vizitatori. Planul caselor confirmă această aserţiune: peristilul nu numai că este foarte frecvent direct accesibil prin vestibulul de la intrare, ci mai ales, majoritatea încăperilor de recepţie se află în periferia lui. împodobit cu colonade, peristilul pare a fi îndeosebi întregirea sălilor destinate primirii oaspeţilor. Acestea fiind spuse, se cuvine oare opusă casa africană cu peristilul ei de primire casei de tip pompeian a cărei faţadă este înzestrată cu tradiţionalul atrium destinat primirii vizitatorilor şi al cărei peristil, aflat de cele mai

multe Ori la extremitatea opusă, este doar un loc de agrement destinat intimilor casei? O asemenea opoziţie pare exagerată. Trebuie făcută o distincţie între două tipuri de vizitatori: pe de o 57 .......m— Fig. 10. Cuicul: casa Asinu. lui (Blanchard-Lern<ş6" Quartier Centrai fig. 4). XII-xiij.' anexe ale vestibulu lui. XIV— XIX: terme construite cu prj lejul întinderii casei spre nord, în dauna unui templu a cărui cella (XX) se află de atunci între băi şi sala XI împodobită cu un nimfeum proptit de podiul sanctuarului şi o absidă cu un ieşind spre stradă. Exemplu caracteristic al extinderii clădirilor particulare în dauna spaţiilor publice. parte, clienţii care vin să se închine şi să-şi primească „sportula", iar pe de alta, oaspeţii primiţi în intimitatea stăpânului casei. Dacă atrium-ul casei pompeiene este adaptat primirii celor dintîi, el nu este făcut şi pentru oaspeţi, în care caz proprietarul recurge la sufragerie sau la saloane care de obicei sînt deschise către peristil. Pare aşadar exagerat să opunem atrium-ul şi peristilul pompeian în cadrul unei despărţiri a celor două domenii: public şi privat. Care este situaţia casei africane bogate? Dispariţia atrium-ului contribuie oare cu adevărat la sublinierea spectaculoasă a dimensiunii publice a peristilului? Pentru ca această ipoteză să se adeverească ar trebui ca clienţii să fie primiţi acolo, ceea ce nu este atestat nici de texte, nici de dispunerea camerelor, care nu sînt potrivite pentru astfel de întruniri. De fapt» 58 cţiile atrium-ului sînt preluate, în casa afrina de către alte săli situate departe de peri-Cf-i- 'mai întîi, de către bazilicile particulare, s sUpra cărora vom reveni, apoi, de vestibulurile L ia intrare. Am subliniat mai sus amploarea proape sistematică a acestora: deşi nu există nici o dovadă hotărîtoare, s-ar părea că vestibulurile —■ situate de altfel în acelaşi loc ca şi tradiţionalul atrium — i-au preluat funcţiile. Un studiu al planurilor locuinţelor confirmă frecventa potrivire a vestibulurilor pentru ceremonii de salutare. în casa Măgarului, la Cuicul, lungul vestibul se termină cu un fel de exedră delimitată de două coloane, în spaţiile căreia sînt dispuse anexe ce par a fi magazii cu provizii, pe care le-am putea asemui cu „sportula". Importanţa acordată vestibulului este deosebit de izbitoare atunci cînd casele rezultă din contopirea mai multor loturi; în care caz, în loc de a cîştiga spaţiu prin păstrarea unei singure intrări, se menţine dimpotrivă o mulţime de accese dintre care unele ocupă o suprafaţă excesivă dacă nu îndeplinesc decît un rol de anticameră. Astfel, în casa Europei, la Cuicul, cum am putea explica existenţa, departe de centrul casei şi, prin urmare, în chip de intrare secundară, a vastului vestibul sudic care se racordează atît de anevoios cu peristilul? în ciuda pardoselii cu dale, nu poate fi vorba de ° încăpere descoperită: amploarea uşii tripartite, împodobite cu muluri fine, dovedeşte cu Prisosinţă însemnătatea acestei încăperi şi, în ciuda lacunelor prezentate de studiul casei, cercetarea planului ne face să admitem că nu ni se mfaţişează aici intrarea inţială păstrată în momentul contopirii caselor vecine, ci o deschidere nouă datorită locului suplimentar cîştigat cu prilejul acelei modificări. Totul pare deci a ^rat că vestibulul acesta este o veritabilă sală primire destinată clienţilor: dispune de ca-^}rs anexe, iar peronul din dreptul uşii poate 1 folosit de stăpînul casei ca estradă care îi 59 permite să-şi facă o intrare solemnă. Tot astfei ar fi interesant să putem cunoaşte mai W1 încăperea situată rnai la nord care dă însnr stradă printr-o deschidere dublă (porticul ce 0 precedă exclude ipoteza conform căreia cea mai vastă ar fi fost poarta) al cărei dalaj nu dove-deşte că ar fi vorba de o sală descoperită. Spa. ţiul acesta comunică cu o sală din fundul casei de care îl desparte doar un rînd de vase de pia! tră. Jgheaburile acestea, acoperite cu un capac, corespund perfect nevoilor unei săli destinate mai ales distribuirii „sportulelor". Conform acestei ipoteze, tot sud-vestul casei, care corespunde şi prăvăliei, ar fi fost afectat'unor funcţii „pu-blice". Casa africană nu pare deci a fi fost lipsită de săli situate lîngă stradă şi apte, aidoma unui atrium, să primească vizitatori fără a tulbura intimitatea celorlalte părţi ale casei. Problema nu se pune deci — în raport cu casa italică tradiţională — într-un mod chiar atît de diferit după cum s-a spus: pe de o parte, peristilul pompeian nu este rezervat locuitorilor casei; pe de alta, peristilul african nu are menirea, în ciuda lipsei unui atrium, să-i primească pe toţi vizitatorii. Impresie confirmată de cercetarea camerelor ce dau înspre curte: sălile de primire se învecinează cu numeroase încăperi avînd atri-buţiuni complet deosebite, ceea ce nu ne îngăduie să studiem casa numai sub aspectul ei public. Un caz deosebit de interesant este cel al dormitoarelor; mai întîi, pentru că ţin de sectoarele mai intime ale casei; apoi, pentru că sînţ uşor reperabile adesea datorită prezenţei unei estrade uşor înălţate faţă de restul camerei, pe care se află patul; o variantă a acestui pr°* cedeu constă într-un dalaj bipartit unde locul patului este indicat de un motiv mai simplu-Juxtapunerea dormitoarelor şi încăperilor de pn' mire este, prin urmare, totodată uşor de reperat şi extrem de semnificativă. Or rînduiala aceasta ste frecventă: Sollertiana doraus de la Ha-drumetum posedă două camere ocupînd o aripă întreagă a peristilului; tot astfel, la Acholla, în casa lui Neptun, un rînd de încăperi ocupă unghiul nord-est al peristilului, între două sufragerii: trei din aceste camere sînt probabil dormitoare, după cum indică motivele bipartite ale mozaicurilor. în sfîrşit, la Bulla Regia, casa Vînătorii este un exemplu spectaculos de îmbinate. Casa are două

sufragerii suprapuse, una la parter, alta la subsol: or aceste două camere, care dau înspre al doilea peristil al casei, sînt flancate de dormitoare. Juxtapunerea unor camere eterogene la periferia peristilului scoate în evidenţă natura complexă a acestuia; el nu poate fi definit ca spaţiu de primire, căci este sediul unor activităţi atît de diverse încît sîntem îndreptăţiţi să ne punem întrebări despre felul cum ele pot să coexiste: vom reveni asupra acestei chestiuni cînd vom cerceta nu elementele ce alcătuiesc casa, ci modul cum ele se articulează. Ambiguitatea peristilului se arată de asemeni în amenajarea lui. Nu lipseşte dimensiunea utilitară: uneori, curtea este doar din pămînt bătătorit şi, foarte frecvent, are o fîntînă şi cîte un ochi de cisternă. Casa Noii Vînători de la Bulla Regia este exemplară în această privinţă. De cele mai multe ori însă acest spaţiu vast cu colonadă este folosit pentru înscenări decorative al căror element comun este introducerea în casă a unei naturi privatizate pentru uzul familiei. Există o mulţime de variante. Uneori, curtea este în întregime pavată cu mozaicuri, m care caz este valorizată arhitectura în dauna elementului vegetal, a cărui prezenţă nu poate lua decît forma unor plante în ghivece. Totuşi, două teme complementare — apa şi vegetaţia ~ sînt nelipsite şi uneori chiar atît de favorizate încît curtea peristilului se transformă în-;r~° grădină împodobită cu fîntîni şi bazine sau, nVers, în piscine înfrumuseţate cu plante. 60 De fapt, aproape nu există peristil lipsit ^ jocuri de apă. Una din formele cele mai ofajs. nuite şi simple este construcţia, la marginea un.™ portic, a unui bazin semicircular al cărui ghjzd este uneori găurit. în general, orificiile acestea nu sînt legate de existenţa unui havuz: au 0 adîncime de cîteva zeci de centimetri şi partea lor inferioară este astupată. Serveau probabil la introducerea unor stîlpi de lemn care susţj. neau o boltă: sub o formă redusă, ni se înfăţişează aici îmbinarea intimă a elementelor vegetale si acvatice. tSMPLU Fig. 11. Cuicul: casa Castorius (Blanchard-Lemee, ibid» fig. 62). 1 500 m2. Este casa cea mai vastă din cartierul central al oraşului Cuicul. Ea rezultă din contopirea mai multor loturi, precum şi din dărîmarea zidului iniţial al oraşului. Plan: I: vestibul (i°s^ peristil al unei case mai vechi?); IX: vestibul (clî odaia portarului în punctul X?); XVI: peristil; XVtf: triclinium cu triplă arcadă închisă cu uşi; XXII-" XXVIII: terme cu latrine; XXX—XXXII: băi instalate ulterior pe trotuar. 62 rfjpul acesta de program este uneori extrem j dezvoltat. Există nenumărate exemple de case . care curtea peristilului este ocupată aproaîn întregime de bazine. La Cuicul, de pildă, t casa Europei, trei bazine cu desene complexe sjnt întregite prin două jardiniere. în casa lui Castorius, patru bazine semicirculare flanchează porticurile, în timp ce spaţiul central al curţii este ocupat de o piscină dreptunghiulară. Locul rezervat circulaţiei este aşadar foarte restrîns în compoziţiile de acest gen. O opţiune şi mai radicală condamnă curtea, umplută mai toată cu apă. Să ne limităm la un singur exemplu: casa Pescuitului de la Bulla Regia14. în acest imens peristil măsurînd aproximativ 530 metri pătraţi, curtea propriu-zisă ocupă cam 270; or toată suprafaţa — cu excepţia luminatoarelor necesare catului subteran care se întinde sub peristil — este ocupată de nişe bazine despărţite unele de altele prin ziduri cu orificii ce îngăduie circulaţia apei. Pe creasta zidurilor se mai văd urmele găurilor de încastrare făcute pentru fixarea stîlpilor de lemn sau a unor mici coloane de piatră, dintre care unele au rămas pe loc şi azi. Ne închipuim lesne că acest suport susţine o uşoară armătură împodobită cu plante agăţătoare. Proprietarul poate aşadar alege între o mulţime de posibilităţi privind introducerea în casă a două elemente naturale: apa şi vegetaţia. Uneori optează în favoarea unui bazin unic şi a cî-torva ghivece cu plante; alteori, dimpotrivă, întregul spaţiu al curţii este consacrat unei grădini înfrumuseţate cu fîntîni sau transformat în bazine vaste care, în cazuri extreme, fac inaccesibilă această parte a casei. Decorul însuşi scoate adesea în evidenţă dimensiunea naturală a Peristilului: în casa Pescuitului, vestigii de pictură înfăţişează păsări şi plante, în timp ce un mic bazin polilobat (de fapt o conductă dever-soare) este împodobit cu un mozaic înfăţişînd Pe?ti; în vila Volierei de la Cartagina mozaicul Porticurilor reprezintă tot felul de animale prin63 Fig. 12. Cuicul: casa Europei (Blanchard-Lemee, ibid., fig. 49), ' Casa aceasta — 1 366 m5 — s-a realizat din contopirea mai multor loturi (ziduri de subdiviziune I—J şi F—F')- 1: vestibul cu uşă triplă; 12: peristil a cărui curte constă aproape "numai din bazine (a, b, c) şi jardiniere (d şi d'); 13: triclinium sau exedră; 26: vestibul; 27—28: prăvălii; 29—43: terme cu latrine (29). tre flori şi fructe. Numeroase refaceri stau mărturie pentru schimbările gustului, dar dispunem de prea puţine studii serioase pentru a putea afirma că ar exista 6 tendinţă generală de a dezvolta acest fragment de natură domesticită. Oricum, nu există vreo casă africană în care peri-stilul să nu fie astfel înfrumuseţat. Constatarea aceasta nu este destul de satisfăcătoare pentru scopul nostru, şi anume precizarea funcţiilor acelui loc. Farmecul acestor grădini convine de minune vieţii intime a locuitorilor, dar nu este mai puţin evident că înscenarea, uneori

somp" tuoasă, este destinată deopotrivă vizitatorilori după cum dovedeşte aranjamentul decorativ al curţii. De cele mai multe ori există o strînsa legătură între amplasarea bazinelor şi a s^' lor de recepţie, primele fiind aliniate cît se poa" te de precis pe axa celorlalte. Legătura este uneori foarte intimă, ca, de pildă, în casa lul 6* Castorius, la Cuicul, unde trei bazine răspund celor trei goluri ale marii săli de primire. Legătura dintre arhitectura peristilului şi cea a maril°r săli dimprejur este uneori şi mai trai-nică: în casa cu bazinul treflat de la Volubilis, ritmul colonadei a fost complet perturbat pentru a putea fi aliniat în funcţie de cele trei goluri din sala mare. Cazul acesta extrem, în care peristilul întreg este supus nevoilor ceremonialului de recepţie, confirmă un adevăr evident: rolul de prim plan jucat de acest spaţiu în afirmarea prestigiului proprietarului faţă de vizitatori. Spaţiul peristilului întruchipează deci de minune complexitatea sferei private: în acest loc, a cărui seducţie este mărită de îmbinarea de efecte arhitecturale şi de o natură domesticită, se înscriu diferite practici, de la căutarea individuală a odihnei pînă la sindrofiile inerente rangului stăpînului casei, fără să mai vorbim de activitatea servitorilor pentru care peristilul este mai ales un loc de circulaţie, de muncă şi o rezervă de apă. O ultimă constatare măreşte încurcătura: de cîte ori au fost reperate culte domestice în casele africane, sediul lor se află în vecinătatea imediată a peristilului sau chiar în el. în casa cu cei Patru Stîlpi, de la Banasa, în Maroc, altarul se află într-o cameră ce dă înspre peristil. în Libia, în „insula" lui Jason Magnus de la Cirene, ca şi în casa cu peristil în formă de D de la Ptolemais, un mic edificiu de cult este situat chiar în curte. Acelaşi 'apt este atestat în casa cu Fiare de la Volubilis sau în cea a lui Flavius Germanus, unde un altar închinat geniului acestei domus este adăpostit sub un portic. Acest factor nu măreşte cu nimic caracterul privat al peristilului în dau-na dimensiunii lui „publice": în casa lui Asi-nius Rufus, la Acholla, o stelă funerară este V^chinată de nişte cultores domus, clienţi care lau parte la cultul domestic al familiei Asinius, Proprietari ai casei. Se înţelege că aceste culte, eParte de a fi strict rezervate familiei, îi pri65 î. vesc şi pe cei care depind de aceasta şi care fa parte din complexele reţele de legături pe Carc stăpînul casei le ţese în jurul său. în aceste co^ diţii, altarele se află la locul cel mai potrivit adică în peristil, ale cărui nenumărate funcţjj corespund rolurilor multiple ale acestei li Săli de primire Unele încăperi se remarcă prin amploarea, arhitectura şi decorul lor. Adesea sînt uşor de recunoscut ca fiind sălile de primire despre care textele ne spun că joacă un rol foarte important în viaţa casei, stăpînul unei domus avînd îndatorirea să organizeze sindrofii frecvente şi somptuoase. Sociabilitatea se desfăşoară mai ales cu prilejul meselor; nu există casă simandicoasă fără una sau mai multe sufragerii (triclinium). Identificarea lor este adesea uşurată de desenul mozaicului: în timp ce centrul încăperii este împodobit cu un motiv ales, locul paturilor aliniate de-a lungul pereţilor şi destinate comesenilor este indicat de un decor mai simplu. Foarte frecvent, importanţa încăperii este subliniată de cele trei deschideri care permit accesul în triclinium şi de dimensiunile lui: este adesea vorba de- cea mai vastă şi somptuoasă dintre săli. De aceasta ne dăm seama studiind planurile caselor, ca, de pildă, cel al casei cu Alaiul zeiţei Venus de la Volubilis, unde sufrageria care are trei deschideri, măsoară 7,80 X 9,80 metri, adică mai mult decît curtea peristi-lului, şi este împodobită cu un mozaic complex al cărui motiv centr'al îl constituie reprezentarea zeiţei Venus pe apă. La Bulla Regia, în casa Noii Vînători, sufrageria este totodată încăperea cea mai vastă şi cu decorul cel mai luxos; tabloul central înfăţişează o scenă de vînătoare înconjurată de un motiv vegetal bogat în ca^e apare partea anterioară a unor trupuri animale. 66 ■;.■■. ■?■■, :;:::ş W'-■.: :,'%>:■'■::£.-:* SI >■■> -■*'. o -> y. ■ ,\i r^: r.:- ■;■.;. ufcfi-< 'V -J PERlbTIL ■\ 4 ■ i i J Fig. 13 şi 14. Hadrumeta: casa cu măşti (L. Foucher, La Mai-son des Masques ă Sousse, Tunis, 1965). Spre peristil se deschide, la vest, un vast triclinium pe care o galerie îl desparte de grădină. Exedra de primire înzestrată cu o absidă se află la sud. Cupa aripei sudice ce trece deasupra odăilor aflate la est de exedră (3—5) şi deasupra porticului sudic (I). Uneori chiar somptuozitatea sufrageriei este Mărită de o arhitectură deosebit de complexă, vitruviu descrie

sufragerii vaste înzestrate cu 0 colonadă interioară, iar din cercetarea ruine67 lor se poate constata că această opţiune arhitec turală, pe care arhitectul roman o numeşe oecu$ a fost uneori adoptată în Africa. în casa ciî Măşti de la Hadrumetum, sufrageria, măsurînri aproape 250 metri pătraţi, este despărţită prin cîţiva stîlpi de o galerie de 2,40 metri lăţime ce dă înspre grădină printr-o colonadă. Casa lui Neptun de la Acholla cuprinde o sufragerie rnă-surînd mai mult de 100 metri pătraţi, iar o colonadă desparte paturile de o galerie periferica* Luxul acestor săli arată că lor le este atribuit în casă un rol-cheie. Averea gazdei se vădeşte o dată cu ceremonialul mesei, prilej de afirmare a unor principii de viaţă şi de înregistrare a mutaţiilor legăturilor sociale şi familiale. Nu putem reproduce aici toate informaţiile transmise de texte bine cunoscute, privitoare mai ales la Italia sau la jumătatea răsăriteană a imperiului. Consultînd surse africane, constatăm că, în aceste provincii, ca şi la Roma, sufrageria este prin excelenţă locul unde stăpînul casei concepe şi îşi etalează imaginea sa de marcă. Tema centrală a acestei propagande este, înainte de toate, luxul. îmbinarea puterii şi luxului este afirmată fără ocol, iar ospeţele sînt concepute în acest scop. Să-1 urmăm pe eroul Metamorfozelor lui Apuleius: „Găsii acolo mulţi comeseni şi, după cum este de la sine înţeles la o doamnă aşa de nobilă, erau feţele cele mai simandicoase ale cetăţii. Mese luxoase, unde strălucesc tuia şi fildeşul, paturi acoperite cu stofe cusute cu aur, cupe de dimensiuni mari, elegante în diversitatea lor, toate la fel de preţioase; aici sticlărie cu reliefuri meşteşugite; dincolo cleştar fără cusur; aiurea, argint cu limpezi licăriri şi aur cu străluciri fulgerătoare; chihlimbar minunat gravat, şi pietre foarte scumpe, — pe scurt, totul se găseşte aici, chiar ceea ce pare a fi cu neputinţă. Cîţiva servitori, în veşminte splendide, prezentau cu dibăcie tăvi încărcate cu bucate; tineri cu plete, îmbrăcaţi cu tunici frumoase, umpleau neîncetat cu vin vechi cupe făcute din nestemate • 68 (Met-, II, 19)- într-adevăr, toate acestea se în-le\eg de la sine; fără a reveni asupra luxului rhitecturii, al decorului şi al mobilierului, vom j^sista totuşi asupra semnificaţiei sociale a felurii01" servite. Calitatea vinului, ale cărui semne exterioare sînt, ca şi în zilele noastre, originea şi vechimea, este indispensabilă unui ospăţ demn de acest nume, dar felurile sînt la fel'de bogate în semnificaţii: Trimalcio, organizează o înscenare pentru fiecare fel, a cărui prezentare se preface în spectacol. în Africa, peştele este cel ce arată luxul mesei, .căci este foarte scump: un edict al lui Diocleţian precizează că peştele este de trei ori mai scump de-cît carnea, constatare confirmată, pentru o perioadă anterioară, de o formulă a lui Apuleius despre „mîncăii a căror avere este înşfăcată de pescari". (Apoi. 32). în oraşele de pe coastă, nu se pune problema aprovizionării. în schimb, se consumă mult mai mult peşte proaspăt în oraşele din interiorul ţării. Raritatea acestui articol de consum este folosită de Apuleius drept argument împotriva învinuirii de magie: „... eram în interiorul ţarii, în munţii Getuliei, unde se găseşte peşte, da, datorită potopului lui Deu-calion (lui Noe, cum am spune noi, Apoi., 41). Nu din întîmplare împodobesc temele marine, în care reprezentările de peşti şi de faună de mare joacă un rol atît de însemnat, sufrageriile Şi încăperile învecinate. în casa Venus de la Mactar, sufrageria este împodobită în mod exclusiv cu un veritabil catalog de animale marine, toate comestibile, care cuprindea iniţial mai mult de două sute de specii, fiind astfel ijCea mai importantă lucrare din antichitate consacrată faunei marine"15. în afara valorii decorative a acestor subiecte ||_ a semnificaţiei lor profilactice — peştele fiind considerat ca ferind casa de influenţe nefaste — astfel de dalaje erau menite să reamintească şi să imortalizeze luxul mesei. „Propagandă" nu chiar atît de grosolană după ■ cum s-ar părea la prima vedere. în a sa Apologie, §9 Apuleius ne spune că se dedică studiului peştj, lor, urmărindu-i, în această privinţă, pe cei maj iluştri filosofi greci. în acest scop, el disecă descrie, rezumă şi întregeşte lucrările premergâ-.' torilor săi, născocind cuvinte latineşti pentru traducerea termenilor elini. Această preocupare şiinţifică de clasificare şi inventariere nu este oare remarcabil ilustrată de mozaicul de la Mac-tar, unde animalele sînt înfăţişate destul de exact pentru ca aproximativ toate să poată fi identificate de care cercetători, care le-au dat numele lor ştiinţifice? Planşele ilustrind paginile scrise de Pliniu despre peşti au fost poate una din sursele atelierului de mozaicuri. Dimensiunea culinară dată reprezentărilor din luxoasele sufragerii africane nu este oare o deviere prea materialistă a repertoriilor ştiinţifice de la funcţia lor inţială întru faima stăpînului casei? Ar însemna să interpretăm greşit modul în care puncte de vedere diferite coexistă în cea mai nobilă tradiţie intelectuală: tot de la Apuleius aflăm că Ennius, poet elenistic din Italia meridională, imitând probabil izvoare greceşti, a compus un poem din care o parte întreagă cînta peştii şi fructele de mare, „specificînd pentru fiecare în ce ţară şi în ce fel gătit — prăjit sau cu sos — este cel mai savuros" (Apoi., 39). Cu constatarea aceasta ne îndreptăm atenţia asupra bazinelor din curtea peristilului, adesea împodobite cu teme marine: iată un mod de a introduce artificial în casă plăcerile mării. Uneori, proprietarul nu s-a mulţumit cu această iluzie, în mai multe case africane, peşti vii înoată în bazine. La Cuicul, în casa lui Castorius, mici amfore sînt încastrate în zidăria bazinului central, caracteristică atestînd prezenţa unor peşti, pe care o regăsim tot la Cuicul, în casa lui Bacchus. La Timgad, în casa lui Sertius, alcătuirea rezervorului este mai complexă. în fundul casei, faţă de intrarea principală de-a lungul unui carda maximus, o sală se deschide înspre cel de-al doilea peristil printr-o anticaeră cu două coloane: este vorba poate de un irlclinium. Curtea peristilului este împodobită cu un bazin compus,

de fapt, din două rezervoare suprapuse comunicind între ele prin două orificii. în pereţii din zidărie ai acestui subsol sînt aşezate orizontal nişte vase — dispozitiv menit să adăpostească peştii care îşi depun icrele. Aces|e instalaţii, destul de numeroase, constituie adevărate heleşteie cu o dublă funcţie: decorativă şi economică; în oraşele din interiorul ţării, ele asigură prezenţa pe masa stăpînului a unor produse rare mult gustate. Acestea sînt probabil imitaţii extrem de mediocre ale marilor heleşteie care îi preocupau pe aristocraţii romani într-atît încît Cicero îi supranumise pis-cinarii (amatori de heleşteie) şi tritoni de heleşteie. Totuşi, este vorba aici de o concepţie asemănătoare, adaptată averilor şi condiţiilor locale. Sufrageria nu este numai lăcaşul în care stă-pînul casei îşi afirmă rangul etalîndu-şi luxul. Ea permite şi exprimări mai subtile şi mai semnificative ale traiului din casă. în Africa, şi de altfel în toată lumea romană, iau parte la ospăţ, lungiţi pe pat, femei şi chiar copii (vezi Augus-tin, Conf. IX, 17, aceştia din urmă mîncînd la masa părinţilor): evoluţia moravurilor familiale se arată în orînduirea meselor, chiar după moarte, aşa cum ne înfăţişează un mozaic funerar, nnde o pereche benchetuieşte în lumea de apoi conform unei etichete absolut identice. Vechiul obicei care cerea ca numai bărbaţii să mănînce culcaţi, femeile şezînd, nu mai este respectat decît de conservatori întîrziaţi: cînd Apuleius fii-1 zugrăveşte pentru prima oară pe cămătarul Milon, vestit în tot oraşul pentru zgîrcenia şi Josnicia lui, îl înfăţişează pregătindu-se să cifreze, lungit pe un mic culcuş, iar pe soţia sa la picioarele lui, şi masa goală. Hrana redusă şi Mobilierul sărăcăcios au semnificaţii diverse, Poziţia respectivă a celor doi soţi spulberînd orice îndoială (Met., I, 32). Masa asigură de asemeni coeziunea „f ei" într-un înţeles larg, adică a tuturor ce stau în casă. Sclavilor li se lasă ce mînp (Met., X, 14), iar, în anumite zile de sărbătoare li se acordă dreptul să mănînce culcaţi ca şi sta-pînii: datorită unui joc de oprelişti şi autoriza. ţii excepţionale, arta meselor indică distanţele sociale, dar contribuie şi la coeziunea unor grupuri eterogene. Nu este aşadar întîmplător dacă banchetele se transformă într-o formă de sociabilitate însemnată pînă şi în sînul comunităţilor creştine şi, mai ales, într-un prilej de a vădi practica pomenilor. în Africa, mesele acestea do-bîndesc o asemenea importanţă, mai cu seamă în cadrul gustărilor funerare luate pe morminte în cinstea celor morţi, încît autorităţile bisericeşti se văd silite să ia măsuri pentru a îngrădi aceste practici. Sufrageria se 'numără aşadar printre încăperile esenţiale ale casei. Este prin excelenţă sala de primire, dar şi locul unde se desfăşoară marile evenimente ale vieţii de familie: acolo îi întîmpină aristocratul habotnic pe preoţii zeiţei siriene veniţi să ia parte la o jertfă urmată de o masă (Mei, IX, 1); acolo este adus asinul minunat care mănîncă' din aceleaşi feluri ca şi oamenii pentru a-şi dovedi însuşirile, iar primul lucru ce-1 învaţă sclavul însărcinat cu îngrijirea lui este să se culce la masă, proptit pe „cot" (Met., X, 16—17). Acolo se arată în modul cel mai vădit legăturile ce alcătuiesc sfera privată, la toate nivelele: cel al cuplului, al familiei (în sensul strict al cuvântului), al celor din casă, al musafirilor. De fapt, natura legăturilor iese în evidenţă la nivelul practicilor, şi stăpînul casei foloseşte sala în mod conştient pentru a-şi proclama concepţia despre viaţă. Sufrageria este un spaţiu extrem de codificat: locul ce-1 ocupa fiecare îi arată şi rangul, căci paturile, şi &e' care loc al fiecărui pat, sînt orînduite conform unei orînduiri ierarhice stricte, punctul culminant fiind locul stăpînului casei, anume locul din dreapta pe patul central; a fi magister con72 vivio, a prezida banchetele, este privilegiul stă-pînului (Apuleius, Apoi., 98). Comesenii îşi ocupă locurile sub supravegherea unui servitor specializat, nomenclator; tot spaţiul se desfăşoară datorită zelului unor sclavi specializaţi — servi triclinarii —, fiecare dintre ei fiind însărcinat cu munci precise: meşteşugarii africani i-au înfăţişat pe mozaicurile reprezentînd scene cu banchete. Fig. 15. Thysdrus: casa păunului (la nord) şi casa numită Sol-lertianci domus (L. Foucher, Decouvertes archeologiques o Thysdrus en 1961, Tunis, s.d. plan 1). Casa păunu-Iui (aproximativ 1700 m2, plan: A: peristil cu curte-grădină (12,35X10,20 m); 4: exedra de primire (10X8 m), cu uşi de serviciu; 7 şi 11: triclinia; 3 şi 5: coridoare; C: curticică; D: curticică şi fîntînă; E: curti-cică-grădină; 9: dormitor (v. fig. 23); 18: capelă? s°ttertiana 'domus: A: peristil; 1: triclinium; B: curte secundară; 3: exedră de primire; 4 şi 6: dormitoare deservite de anticamera 5. Astfel, ospăţul afirmă anumite principii în d izbitor. Iată ce scrie africanul Tertulian: 73 H ■■'! „Masa noastră îşi arată raţiunea de a fi prj însuşi numele ei: o numim agape, ceea ce u greci înseamnă «iubire» (...)• Avîndu-şi originea într-o îndatorire religioasă, ea nu admite nici josnicia, nici lipsa de pudoare. Nu ne aşezăm la masă (nu ne culcăm pentru a mînca) decît după ce am gustat dintr-o rugăciune către Dumnezeu. Mîncăm cît cere foamea; bem cît ne îngăduie sobrietatea (. . .) Vorbim ca nişte oameni care ştiu că Domnul îi aude (. . .) Masa se sfîrşeşte aşa cum a început, cu rugăciune-. Apoi plecăm, care încotro (. . .) ca oameni care, la masă, au luat mai degrabă o lecţie decît hrană" (Apoi., XXXIX, 16—19). Cu două secole mai tîrziu, aceeaşi preocupare de propagandă prin orînduirea mesei o găsim la Augustin: prietenul său Possidius povesteşte că anumite maxime gravate pe masă au drept scop să-i facă pe comeseni să respecte decenţa în vorbele lor; tacîmurile sînt de argint, dar farfuriile de lut, nu din sărăcie, ci din principiu. Nu există de fapt nici o soluţie de continuitate între aceste atitudini creştine şi arta mesei din secolele

premergătoare. In ideologia păgînă de asemeni, pe lîngă îmbinarea rangului social cu mesele somptuoase, dacă nu chiar excesive, s-a dezvoltat dintotdeauna tema cumpătării. Atunci cînd Erasmus va proslăvi „o masă mai bogată în convorbiri erudite decît în plăceri ale gurii", el va relua doar una din formulele favorite ale vechilor romani, a celor, în tot cazul, care au pretenţia că sînt fini intelectuali. Pliniu cel Tînăr, lăudînd mesele împăratului Traian, insistă asupra farmecului convorbirilor, subliniind că singurele divertismente sînt audiţii de muzică sau de comedie, prin opoziţie cu dansatoarele, curtezane prea apreciate la banchetele africane şi pe care un mozaic din Cartagina W le înfăţişează jucînd în spaţiul dintre mese. Vrînd să-1 descalifice pe un calomniator al său, Apuleius ni-1 zugrăveşte ca pe un „mîn-cău neruşinat (. . .) care nu se sfieşte să se lă-făie în plină zi în locurile de chiolhan" (Apo<-> 7* C4-L£A 7IHHCICK Fig. 16. Timgad: casa lui Sertius. Intrarea principală (iniţial tripartită?) dînd în cardo maximus; vestibul cu dalaj şi colonadă centrală; terme în colţul inferior drept; de la dreapta la stînga, primul peristil spre care se deschide o sală vastă (triclinium?); al doilea peristil cu eleşteu şi un al doilea triclinium (?) precedat de o anticameră. Ca şi următoarea, casa aceasta (care ocupă peste 2 500 m2) a fost clădită pe locul zidurilor dă-rîmate al căror traseu este reprodus cu linii punctate (semicercul aflat lingă al doilea triclinium corespunde unghiului sud-vestic al incintei). 57), argument de care se foloseşte mereu: altul a „devorat" trei milioane de sesterţi moşteniţi, avînd grijă să-i înfulece „în burtă, să-i risipească în tot felul de chefuri", încît „dintr-o avere destul de mare nu-i rămîn decît o minte de intrigant ticălos şi o nesăţioasă lăcomie" (Apoi., 75). Ne putem încrede în perspicacitatea lui Apuleius, convinşi fiind că acest gen de argument nu era lipsit de eficacitate. Este limpede că sufrageria joacă un rol esenţial în tipul de sociabilitate al casei, pentru că Practicile ce se desfăşoară acolo afectează toate nivelurile vieţii private, de la relaţiile dintre SoU pînă la modul cum locuitorii casei concep relaţiile lor cu lumea din afară. Sufrageria este încărcată cu semnificaţii pentru că este un teatru: există anumite convenţii; 75 Fig. 17. Timgad: casa Hermafroditului. La stingă, sub porticul care se întinde de-a lungul unui cardo maximus ce desparte casa de cea a lui Sertius, un şir de prăvălii; apoi, de la stingă la dreapta, adică spre est, un vestibul de intrare ce dă spre o sală vastă vecină cu o cameră mare (11X7,60 m) cu trei uşi-ferestre la cele două extremităţi; este probabil un tricliniurn. Zidul gros ce delimitează casa la nord corespunde traseului incintei iniţiale. mai mult: există o gamă întreagă de convenţii datorită cărora stăpînul casei şi musafirii lui îşi pot etala modul de viaţă şi afirma locul faţă de Societate şi de modele acesteia. Punctele acestea de reper conferă semnificaţie celei mai neînsemnate atitudini, oricărui fel de mîncare — în mod cu totul conştient. Ajunge să citim cum Juvenal sau Marţial, intelectuali prea bucuroşi oricînd să analizeze şi să critice, fac cunoscute invitaţilor lor bucatele rafinate şi, chipurile, modeste ce le vor fi servite, făgăduindu-le totodată convorbiri de înaltă ţinută intelectuală şi morală, pentru ca să ne dăm seama că de fapt nu există vreo deosebire între ei şi Trimalcio: în ambele cazuri, ospăţul este un prilej de a propovădui sl impune o etică al cărei ultim argument este p°~ vestea stăpînului casei. Sufrageria este pe atît 76 Ae destăinuitoare pe cît este de primejdioasă: plăcerea ospăţului este un izvor de periculoase îndrăzneli, lucru prea bine cunoscut. De unde rezultă că locul acesta unde comesenii se arată aşa cum sînt este şi cel unde domnesc interdicţiile. Deasupra capetelor pluteşte teama: Marţial le făgăduieşte musafirilor lui că, a doua zi, nu le va părea rău de ceea ce au spus sau auzit (X, 48); pe pereţii sufrageriei lui, un burghez pompeian a pictat maxime ce impun comesenilor o atitudine pudică şi corectă, sub ameninţarea că vor fi daţi afară. Augustin îl lipseşte de vin pe oricine îndrăzneşte să înjure. Plăcerile ospăţului se află în centrul relaţiilor dintre oameni cu atît mai eficient cu cît pot materializa o mulţime de atitudini: de la orgia cea mai organizată la asceza totală nu există vreo deosebire esenţială. Extremele sînt doar cele două limite opuse a ceea ce arta ospăţului face posibil, iar apărătorii lor nu se sfiesc să lupte pe acelaşi teren pentru a obţine rezultate aparent atît de divergente. Motivele obiective care prefac ospăţul într-un act încărcat cu atîtea semnificaţii nu-şi au locul aici. Să observăm doar ce spune Augustin în capitolul intitulat „Omul luptînd cu sine însuşi" din Confesiuni, în capitolul referitor la simţuri, proFig. 18. Volubilis: casa cu bazin treflat (Etienne, Quartier nord-est, extras din pi. XV). Plan axial. 7: peri-stil cu o curte pavată; 9: triclinium? (11X7,40 m) spre care dau camerele de la 17 la 20 I ■.; blema care îl preocupă cel mai mult pe auto este primejdia fastului: „Ne refacem zi de 2 pierderile trupului prin

băutură şi mîncare (. \ Nevoia aceasta îmi este plăcută, iar împotrivi acestei plăceri mă lupt pentru a nu cădea în capcană; zi de zi o combat prin post şi adesea îmi înrobesc trupul (...) M-ai învăţat să înghit hrana precum o doctorie. Dar în clipa cînd trec de la indispoziţia nevoii la plăcerea saturării în însăşi această trecere îmi este întinsă cursa lăcomiei. Căci trecerea însăşi este voluptate, dar nu există alt mod de a trece acolo unde te sileşte nevoia (...) Astfel, înconjurat de ispite mă lupt zilnic împotriva dorinţei de a bea şi de a mînca. Căci aceasta nu este ceva de care mă pot hotărî o dată pentru totdeauna să nu mă mai ating, aşa cum am făcut cu actul carnal. De aceea trebuie să frînăm gâtlejul, slăbindu-1 şi strîngîndu-1 cu măsură. Doamne, este oare vreun om care să nu încalce niţel hotarele nevoii?" (Conf., X, 43—47). Actul de a mînca îi pune o problemă înţeleptului, păgîn sau creştin, într-un mod cu atît mai crunt cu cît este totodată necesar şi condamnabil. Să luăm aminte că singurul păcat pe care Augustin s-â crezut în drept să-1 impute mamei sale a fost o înclinare uşor excesivă, şi curînd înfrînată, pentru vin (Conf., IX, 18). Nimeni însă nu scapă unei realităţi sociale: există o artă de a mînca sau, mai degrabă, mai multe feluri de a mînca, iar nici unul nu este nevinovat. Mai mult: puterea acestui act constă într-o veritabilă inversare faţă de demersul psihanalitic; omul nu este a posteriori conştient eventual de mobilurile reale ale faptelor sale; primejdiile morale ale mesei sîn* cunoscute şi temute sau asumate: conştientizarea precedă inconştienţa unor fapte îndrăzneţe sau a unor vorbe spuse în toiul banchetelor. Primejdia este cu atît mai mare cu cît unu nu se pot stăpîni, iar alţii vor înălţa „desfrîul banchetelor la rang de mod de viaţă. Dacă sufrageria joacă un rol hotărîtor in primirea celor din afară, totuşi mai rămîn multe 78 ,je spus. Ţinînd seama de starea actuală a cunoştinţelor noastre, mai există un loc privilegiat unde stăpînul casei îşi primeşte oaspeţii: exedrele de recepţie, sau încăperile de ceremonie ale căror dimensiuni sînt de obicei inferioare celor ale sufrageriilor, dar care se deosebesc de celelalte camere prin relativa lor amploare, prin larga deschidere care le leagă de lumea din afară şi prin decorul lor rafinat. Uneori, identificarea acestor saloane este uşor de făcut. La Bulla Regia, în casa Noii Vînători, unul este aşezat în dreptul sufrageriei şi comunica iniţial cu unul din porticurile peristilu-lui prin trei largi deschideri; planul arhitectural este identic în casa Vînătorii, unde o exedră extrem de amplă acoperă, chiar în acest caz, o suprafaţă superioară celei a sufrageriei. în Casa Păunului de la Thysdrus, este vorba de asemeni de localul cel mai vast, ceea ce atestă importanţa ce i-o dă proprietarul. In acelaşi oraş, exedra casei cu Măşti este pusă în valoare de. o absidă, în realitate, aproape nici una din nobilele case africane nu este lipsită de această sală de primire. De fapt, sufrageria fiind rezervată cinei de ceremonie, stăpînul casei are nevoie de o altă încăpere pentru îndeplinirea funcţiilor lui sociale, într-o mare măsură, sala de ceremonie a caselor africane preia funcţiile unui tăblinum al tradiţionalei case italice: este vorba mai ales de camera de lucru a stăpînului; înţelegem acum de ce tocmai dalajul mozaicat al acestei camere ne dezvăluie, în casa Fonteius din Banasa, numele proprietarului: S. FONTE(ius). Acolo se retrage stăpînul, la adăpost de zarva zilnică a casei. Tot acolo îşi vede de afacerile lui şi îşi primeşte prietenii, în acest caz camera fiind destinată unor activităţi culturale — simple dezbateri sau lecturi publice. Nu întîmplător se referă adesea decorul exedrei la activităţi intelectuale: un mozaic înfăţişînd Muzele într-o casă din Althiburos sau Thysdrus, măşti de comedie Şi portretul unui poet tragic şi al unui actor 79 Fig. 19 care se în«nd î ^ daU"a Plicului pu-(14X13 m) -t â*"a 1U^U1 ^tadei; ls periîtil munidnd cu perîS J.™11-^ 10: d-mitor coli: triclinium • 19 . pnntr-u" coridor-anticameră; terme con t™ite tCUS SeCUtldară CU baZln; 18-26: construite în urma unei refaceri contemporane anexară porticului public no lele l°r es<L0 întruchipat de vir bonus dicendi „eritus, omul de societate, iscusit la vorbă, după cum spune Apuleius (Apoi., 94): farmecul conversaţiei şi arta epistolară exprimă de minune însuşirile (inclusiv pe cele morale) ale autorului. Textele ne prezintă şi alte camere ale casei — pe care nu le mai identificăm pe teren — consacrate culturii: de pildă, Apuleius descrie o bibliotecă închisă şi supravegheată de un libert (Apoi., 53, 55). Totuşi, există un alt tip de relaţii sociale pentru care exedra, adesea situată în centrul casei şi cu dimensiuni destul de modeste, pare . nesatisfăcătoare. Este vorba de legăturile de clientelă, cu alte cuvinte cea mai masivă năvălire de oameni din afară în curte. însemnătatea legăturilor de clientelă, care structurează societatea prin faptul că fiecare om depinde de altul mai puternic printr-un schimb de servicii, este atestată cu prisosinţă în Italia. Avem toate motivele să credem că aceste legături joacă în Africa un rol la fel de important. Apuleius se căsătoreşte la ţară pentru a nu fi nevoit să distribuie „sportule", alimente sau gratificaţii băneşti, pe care patronul are îndatorirea să le dea clienţilor lui (Apoi., 87); Augustin prevesteşte că Alypius, un student de-al său de la Carta-gina, obişnuia să meargă adesea la un senator cu prilejul vizitelor regulate impuse clienţilor de ritul salutărilor de dimineaţă. Ceremoniile ce traduc legăturile de dependenţă apar de asemeni în imagini. Una din înfăţişările cele mai semnificative este probabil mozaicul seniorului Iulius, provenind dintr-o casă din Cartagina. După noua interpretare a acestui document de către P. Veyne16, nu vom analiza decît factorii referitori la expunerea noastră.

în centrul mozaicului se află vila, încadrată da o scenă înfăţişînd o plecare la vînă-floare. în schimb, celelalte două registre sînt concepute într-un spirit oarecum deosebit: este vorba, de fapt, de reprezentări simbolice. Conform interpretării tradiţionale, cele patru colţuri ^■m^p Fig. 20. Volubilis: casa cu moneda de aur (Etienne, iblo\, pi. X). Casa aceasta, una din cele mai mari din Volubilis, ocupă peste 1 700 m2. Plan aproape axial. 1, 15. 16, 36: apartament independent; 4: vestibul (6X5 m); 2, 3, 5: prăvălii comunicînd cu casa; de la 6—11: prăvălii independente; 35: peristil pătrat (12,50 m); 3-1: triclinium (?) (7,40x6,50 m) cu două uşi mici de serviciu; 30: curte secundară cu un. bazin special al camerei 21 (5,60X4,30 m) cu lespezi de marmură. La sud, în afara planului, se întinde un vast sector economic cuprir.zînd o fabrică de ulei şi o brutăriesînt consacrate efectiv unor scene ilustrînd cele patru anotimpuri: iarna (scuturarea măslinilor . vînătoarea de raţe), vara (secerişul), primăvara (fl°ri)> toamna (culesul viilor şi păsări acvatice). Totuşi, aşa cum spune răspicat P. Veyne, întregul registru superior alcătuieşte un ansamblu coerent: trei personaje se îndreaptă către doamna care ocupă centrul compoziţiei, adu-cîndu-i prinosuri. Cum s-ar putea împăca unitatea spaţială cu diferenţierea temporală? Pur si simplu, în cadrul unei semnificaţii simbolice: toate anotimpurile îşi aduc prinosurile în acea clipă şi în veci. Aceeaşi dimensiune simbolică apare în registrul inferior, unde perechea seniorială se află în mijlocul unei vegetaţii grăitor de rodnice: soţul sade cu un taburet sub picioare, în timp ce soţia stă rezemată în cot pe speteaza unui scaun (cathedra); aceste amănunte arată că, de fapt, ei se află în casă. Ceea ce ni se înfăţişează aici este reprezentarea alegorică a ceremoniilor în cursul cărora subalternii îşi aduc omagiul stăpînului. în cazul de faţă, nu este vorba doar de legături de clientelă, ci, mai precis, de reprezentarea simbolică a unei subordonări economice: cei care sînt înfăţişaţi aici sînt colonii seniorului, ţăranii cărora li s-au atribuit pămînturi în schimbul unei arende; după cum crede P. Veyne, ei nu vin să-şi aducă arenda propriu-zisă, ci prinosurile recoltei sau ale vînatului şi pescuitului. Pentru a confirma caracterul religios al scenei, mozaicarul ne dă clar de înţeles că scuturatul măslinilor abia a început, că secerişul încă nu a avut loc şi că via nu a fost culeasă. Analiza aceasta este confirmată de către studiul xenii-lor, adică al înfăţişării de fructe, legume şi animale, bine cunoscute în pictura italică şi care alcătuiesc de asemeni una din temele mozaicului african. După Vitruviu, aceste ^naturi moarte", care de altfel cuprind uneori demente tare vii, reproduc darurile cu care stapînul casei îşi cinsteşte musafirii. Nu avem un motiv să respingem această interpretare, ', de fapt, este vorba în Africa (şi este puţin 63 probabil ca fenomenul să fie doar local) de m tive de care se leagă o întreagă reţea de ser * nificaţii. Legătura frecvent stabilită (prin tni~ locirea imaginilor) cu Dionysos preface cît s poate de logic aceste produse naturale în sir»6 boluri ale unei fecundităţi sub auspiciile zeitâ" ţii. Mai mult: ideologia aceasta religioasă J înserează într-un context social precis: xeniile de asemenea, sînt mai ales reprezentarea prinosurilor recoltelor dăruite proprietarilor de către coloni. Acest factor din urmă, subliniat rje P. Veyne, pare întărit de pardoseala unei camere din casa Păunului, la Thysdrus. Cele patru pătrate centrale ale covorului anterior înfăţişează coşuri pline cu produse agricole întru totul asemănătoare cu tradiţionalele xenii, dar, în cazul acesta, naturile statice simbolizează şi anotimpurile, fiecare coş fiind umplut cu produsele caracteristice celor patru perioade ale anului. Regăsim aşadar mesajul din mozaicul seniorului Iulius: în formula aceasta, abstractizării i s-a acordat preferinţă faţă de o formă de realism social, implicînd, deşi în mod cu totul alegoric, reprezentarea primirii unor prinosuri. Tipul acesta de ceremonii, care ritmează anul, exaltă puterea proprietarului, care este îndreptăţit să ofere zeilor produsele cele dinţii ale muncii colectivităţii întregi. El reaminteşte de asemeni în mod oportun drepturile seniorului: colonatul este un sistem care le lasă adesea ţăranilor o largă autonomie, în care caz religia menţine anumite drepturi pe care organizarea muncii le-ar putea atenua sau repune în cauză. încredinţîndu-i stăpînului (dominus) rolul de prim plan, religia îi aşază puterea deasupra dezbaterilor oamenilor. Iată, în sfîrşit, un ultim factor care se referă nemijlocit la subiectul nostru : pe mozaicul seniorului Iulius, acesta este înfăţişat de două ori, acordînd audienţe şi Por" nind la vînătoare; şi soţia lui apare de două ori, într-un rol de prim plan şi ea: primeşte prinosurile. Desigur, stăpînului îi întinde ţăranul un 84 ol __ jalbă sau socoteli gospodăreşti —, dar nu este mai puţin evident că doamna nu este nicidecum împinsă întrun plan secundar. Prezenţa ei să fie oare mai cu seamă simbolică, însemnînd că este şi ea proprietăreasă? Sau este vorba, dimpotrivă, de o înfăţişare mai realistă a funcţiilor sale, cuprinzînd o participare efectivă la ceremoniile de glorificare a puterii senioriale? Din nefericire, răspunsul atît de preţios pentru cunoaşterea traiului unei perechi aristocratice din timpul Imperiului Tîrziu ră-mîne tare îndoielnic. Oricare ar fi modalităţile concrete, mozaicul acesta atestă locul ce-1 ocupa femeia în administrarea moşiilor. Pentru moment, ne vom mulţumi să corelăm acest fapt cu o frază a lui Apuleius, zugrăvind-o pe viitoarea sa soţie cum verifică „cu pricepere socotelile arendaşilor, boarilor şi rîndaşilor la cai" {Apoi, 87). Fie că este vorba de vizita de dimineaţă a clienţilor sau de alte ceremonii mai puţin zilnice, marii proprietari au

aşadar nevoie, în diferitele lor reşedinţe, de încăperi adaptate acestor manifestări. Am scos în evidenţă rolul jucat uneori de exedrele de primire şi mai cu seamă de unele vestibuluri de intrare. R. Rebuffat a observat, de asemenea, frecvenţa, în Tingitania, a unei vaste încăperi cu uşă mică deschisă spre peristilul apropiat de vestibulul de intrare (de pildă, sala 3 a casei cu Alaiul zeiţei Venus. El crede că este vorba de o magazie de articole de consum referitoare la „sportule"; rolul jucat de vestibulul de intrare în astfel de manifestări pare a confirma ipoteza sa. Textele ne învaţă că în unele case există o încăpere destinată în mod special unor practici ceremoniale legate de aceste relaţii de dependenţă. Vitruviu o numeşte „bazilică particulară". Am avut prilejul să analizăm unul din exemplele cele mai semnificative ale acestui tip de construcţie: bazilica particulară a Casei Vînă-torii de la Bulla Regia, care, cu absidă şi tran-sept, alcătuieşte un cadru perfect adaptat apa85 riţiilor stăpînului. In cazul acesta, interpretarea dată încăperii ni se pare neîndoielnică. într-adevăr, în afara planului adoptat, bazilica, înzestrată în mod logic cu o intrare autonomă, ocupă cea mai mare parte a parcelei dobîndite: nici un alt tip de amenajare nu poate corespunde unui astfel de plan. Dacă identificarea unei bazilici particulare nu este întotdeauna atît de uşoară totuşi ipoteza ese adeseori jusificată. O emitem' fără şovăială privitor la o sală lungă în vecinătatea unei intrări secundare a casei nr. 3, tot la Bulla Regia: în cazul acesta, prezenţa unei abside, a cărei valoare arhitecturală sacramentală convine de minune funcţiilor de reprezentare ale stăpînului casei, întăreşte această identificare. Ne simţim ispitiţi să interpretăm la fel imensa sală dreptunghiulară din casa Hermafroditului de la Timgad: aflată în vecinătatea imediată a intrării, ea comunică indirect cu peristilul printr-un mare triclinium care dă spre aceste două încăperi prin două deschideri tri-• partite. în acest caz, ar fi vorba de o expresie arhitecturală nu lipsită de măreţie, articulînd subtil peristilul şi două încăperi făcute pentru două niveluri de primire, două niveluri de intimitate cu reşedinţa: majoritatea subalternilor nu zăreau nucleul casei decît printr-un joc de deschideri şi de colonade care permiteau să fie 'văzut un spaţiu ce rămînea inaccesibil. în loc să înmulţim exemplele de acest fel (în care gradul de certitudine al interpretării este extrem de variabil), vom semnala un mozaic din Car-tagina ce atestă limpede prezenţa unei bazilici particulare în casele mari. Mozaicul înfăţişează o vilă la mare ale cărei părţi sînt lămurite prin legende în care apare termenul bassilica. Alte părţi ale casei Dintre celelalte încăperi ale casei, prea puţine sînt acelea, în afara dormitoarelor, ce pot fi uşor identificate. Este vorba fără ÎHdoială de una din 86 camerele cele mai inaccesibile ale casei; privitor la casele aristocratice din Africa, am putea repeta ceea ce A. Corbin spune-despre casele burgheze din secolul al XlX-lea: dormitorul este „un templu al vieţii private, un spaţiu de intimitate tainic ascuns în inima sferei domestice"17. Conotaţia sexuală a încăperii este la fel de evidentă ca în orice altă epocă. Este vorba înainte de toate de încăperea cea mai intimă a cuplului şi, prin urmare, de locul unde este încălcată în modul cel mai evident morala dominantă: locul adulterului, al incestului, al unor împerecheri neobişnuite (Apuleius, Met., IX, 20—X 3 şi 20—22), care, deschizîndu-se unor străini, simbolizează prin excelenţă desfrîul (Apuleius, Apoi., 75). O formulă a lui Augustin atestă mai bine decît oricare alta profunda intimitate a dormitorului. Pentru a-şi zugrăvi intensele emoţii, el foloseşte de mai multe ori comparaţii împrumutate de la arhitectura locuinţei, comparaţii în care dormitorul simbolizează locul cel mai tainic al persoanei sale: „Atunci, în timpul marii lupte ce se dădea în casa mea lăuntrică şi în care îmi pusesem tot sufletul, în camera noastră intimă, în inima mea . .. cum anima mea in cubicolo nostro, corde mea . . ." (Conj., VIII, 19); şi el mai înalţă această rugă către Dumnezeu: „Tu, vorbeşte în inima mea cu tot adevărul (. . .) Vreau să-i las pe aceştia afară, suflînd în praf şi umplîndu-şi ochii cu ţărînă, vreau să intru în camera mea, să-ţi cînt cînte-cul de iubire, scoţînd gemete de nedescris în pelerinajul meu (. . .)" (Conf., XII, 23). Bogăţia şi complexitatea arhitecturii locuinţei se exprimă însă şi la acest nivel: printre persoanele din afară, curtezanul doamnei nu este singurul care se „strecoară" în mod ilicit în dormitor, „plin de pofticioasă nădejde" (Apuleius; Met., VIII, 11). Obiceiul de a găzdui călători în trecere sau persoane care au scrisori de recomandare s-a încetăţenit serios; o casă aristocratică nu poate fi lipsită de camere pentru oaspeţi. Este desigur greu să fie identificate pe 87 sanss n c 27 1 ■ 1 I Fifl. 22. Volubilis: casă la vest de palatul guvernatorului (Etienne, ibid., pi. VIII). Plan aproape axial; 1, 2, 4, 5: prăvălii

(1 şi 4 comunicau iniţial cu casa); 3: vestibul (7,35X6 m) cu triplă uşă-fereastră spre stradă şi peristil (scara ducea probabil la părţile locateren, dar textele la dovedesc existenţa (de pildă, Apuleius, Met., I, 23). In sfîrşit, trebuie tratată problema băilor particulare. Toate oraşele africane sînt înzestrate cu băi publice care ocupă un loc de seamă în viaţa zilnică a locuitorilor. Ele nu oferă nu-rnai un program balnear complex, ci sînt şi cadrul pentru anumite activităţi fizice şi intelectuale, în general, termele sînt un loc unde se pot practica foarte bine diverse forme de sociabilitate, de nu ar fi decît amploarea lor care îngăduie unui număr mare de cetăţeni să profite de încăperi foarte variate. Totuşi se constată o evoluţie. Pe lîngă edificiile acelea vaste, tind să se înmulţească mici terme de cartier, poate mai accesibile şi potrivite unei băi mai rapide. Cauza constă poate în evoluţia moravurilor, dacă ar fi să dăm crezare autorului galic Sidoine Apoilinaire, a cărui observaţie poate fi transpusă în Africa. De la el aflăm că, după întruniri la unul sau altul dintre ei, prietenii se duceau la baie; nu însă la marile terme publice, ci la băi concepute în aşa fel încît era ferită pudoarea fiecăruia (Carmen, XXIII, spre 495 — 499). Atitudinea aceasta face a se îmbina nevoia aristocratică de a se distanţa de vulg cu o modalitate nouă de a-şi cunoaşte propriul trup, caracterizată prin afirmarea pudorii. Evoluţia aceasta explică probabil înmulţirea băilor particulare în casele aristocratice din Africa. Expresia „înmulţire" este justificată în măsura în care termele particulare — cunoscute desigur de multă vreme — par a deveni mai frecvente în anii Imperiului Tîrziu: examinarea caselor arată că este adesea vorba de adăugiri tive); 11: exedră de primire; 13: probabil un tricli-nium deosebit de mare (11,60X8 m), cu o uşă de serviciu în fund; 22: curtea principală; 23: peristil secundar, deservind numai sala de festivităţi 27 a cărei intrare este scoasă în relief de doi pilaştri; 24: latrine? 26 şi 29: terme? 89 Ftfif. 22. Volubilis: casa cu muncile lui Hercule (Etienne, ibid., pi. IV). l: vestibul (8X6 m) cu uşă-fereastră dublă spre stradă (v. fig. 8) şi triplă spre peristil (locuinţa portarului la nord?); 2: vastă sală de primire (10,45X8,40 m), triclinium sau exedră deservită de patru porţi mici de serviciu; 5: triclinium (7,20x5 m) împodobit cu un mozaic înfăţişînd muncile lui Hercule; 6 şi 8—11: apartament deservit de un coridor anticameră (bazin circular în spaţiul 10); 12, 14: intrări secundare; 17—24: prăvălii independente; de la 26 la 33: terme construite după o reamenajare a spaţiului locuinţei. la planul iniţial, adică fie de construcţii noi, fie de lărgirea unor instalaţii modeste. La sfîr-şitul acestei evoluţii, baia particu^ră pare obişnuită. La Bulla Regia, de pildă, dintre cele opt case cu peristil scoase la iveală în întregime (sau aproape în întregime), patru sînt înzestrate cu terme mici; privitor la casa Vînătorii, ştim că termele au fost construite în secolul al IV-lea, o dată cu bazilica particulară. „Privatizarea" băii este aşadar dovada unei evoluţii însemnate: casa unui bogătaş tinde să-şi ■mărească autarhia faţă de o noţiune mai colectivă a confortului. Observăm că această mutaţie se' înscria într-o ierarhizare socială tot mai codificată: cel care, în timpul dimineţii, tronează într-o absidă pentru a-şi primi subalternii poate 90 oare să se lovească de ei după-amiaza într-o piscină colectivă şi într-o goliciune puţin prielnică exprimării demnităţii lui? Mărirea confortului particular permite să fie păstrate distanţele necesare. Aceeaşi evoluţie explică apariţia latrinelor în unele case africane. La Bulla Regia, în casa Vînătorii, ele sînt ulterioare termelor iniţiale: instalarea lor a pricinuit dispariţia unui frigidarium, care a fost mutat mai spre sud. Este vorba aici de latrine cu două locuri; posibilitatea de folosire colectivă există şi în celelalte case astfel înzestrate. In casă se regăseşte deci ambiguitatea latrinelor publice unde omul se retrage, păstrîndu-se însă o anumită sociabilitate a actului: de acum înainte, cercul persoanelor admise este foarte restrîns. Se arată aşadar o evoluţie faţă de practici privindu-i pe toţi locuitorii oraşului; aceeaşi evoluţie se manifestă probabil şi înăuntrul casei. Apariţia unor încăperi specifice în locul oalelor folosite atunci cînd omului îi vine greu să iasă din casă dovedeşte probabil afirmarea unui sentiment nou de pudoare, a unei relaţii noi faţă de zgomotele şi mirosurile corporale. Latrinele casei Vînătorii dispun de canalizări ce joacă rolul unui rezervor de apă şi care se varsă direct în canalul străzii vecine. Modificările arhitecturale ne permit să acceptăm numai în parte mutaţia practicilor claselor stăpînitoare, care evocă ceea ce A. Cor-bin a numit, privitor la secolul al XlX-lea, „dezodorizarea burgheză", „cumplita bătălie a excrementului". Va fi nevoie de un studiu mai amănunţit al acestor amenajări pentru a cuprinde şi, mai ales, a data mai precis ceea ce pare a fi o evoluţie a elitelor, care, de acum înainte, vor fi mai atente la mirosuri şi la murdărie. Intre textele ce vorbesc răspicat despre lipsa de curăţenie a termelor publice sau despre pudoarea şi înmulţirea în case a unor instalaţii altădată colective există o legătură care constă în-fr-o atitudine nouă faţă de trup. Toate aceste 91 atitudini par a trimite nemijlocit la modul jn care, de acum înainte, elitele îşi afirmă şi îs; exercită puterea — mod caracterizat printr-o distanţare mărită şi printr-o ierarhizare cres-cîndă a relaţiilor sociale. Stricta codificare a ceremoniilor desfăşurate în cadrul sacralizant al bazilicilor particulare şi înmulţirea băilor şi ja_ trinelor casnice au aceeaşi cauză. De aici decurg „privatizarea" unor anumite acte, o creştere a rolului atribuit spaţiului locuinţei şi, înăuntrul acestuia, o specificare crescîndă a locurilor.

In sfîrşit, să vorbim de părţile necunoscute ale casei. Nu cunoaştem menirea sau menirile multor încăperi dezgropate ale caselor africane. Pînă şi identificarea precisă a serviciilor — mai cu seamă a bucătăriei — este anevoioasă, dovadă că instalaţiile erau relativ simple, eficienţa întemeindu-se în mod esenţial pe însemnătatea numerică a mîinii de lucru. în această privinţă, textele sînt grăitoare. Ce ne spune Apuleius? Una din sarcinile primordiale ale stă-pînului casei constă în a conduce a sa familias (Apoi. 98); stâpîna casei nu iese fără un alai compus din multe slugi (Met., II, 2); servitori numeroşi sînt indispensabili onoarei casei: ,,O casă spaţioasă adăposteşte, ce-i drept, un personal numeros" (Met., IV, 9 şi IV, 29: numerosa familia; IV, 24: tanta familia); personalului i se încredinţează adesea sarcini precise: i-am semnalat pe acei care asigură serviciul sufrageriei, dar Apuleius ni-i prezintă şi pe ceilalţi: conducătorul de catîri, bucătarul, medicul, feciorul de casă (cubicularius), toţi muşcaţi de un cîine turbat care dăduse buzna în casă (Met., IX, 2); mai mulţi cubiculari sînt în slujba unei cucoane din buna societate (X, 28); mai mulţi bucătari în cea a stăpînului lor (X, 13); iată-1 şi pe Pe~ dagog (X, 5). Cu toate acestea, nu ne putem face decît o părere foarte relativă despre importanţa personalului. Dar nu ştim mai nimic despre felul cum erau cazaţi aceşti oameni. Cei 92 jni favorizaţi locuiau probabil în partea de sus, azi distrusă, a casei. Doi fraţi sclavi bucătari ai unui stăpân ocupă o cămăruţă (cellula) destul de mare pentru a găzdui şi un măgăruş /Apuleius, Met., X, 13—16). De cele mai multe ori, servitorii îşi strîng lucrurile într-o boccea şi trebuie să se mulţumească să doarmă pe un culcuş ce se mută potrivit împrejurărilor şi nevoilor; atunci cînd Lucius, eroul Metamorfozelor, trage la o gazdă şi are nevoie de intimitate în camera sa, culcuşul sclavului care îl însoţeşte este scos din odaie şi aşezat pe podea, jfntr-un colţ al casei (Met., II, 15). Din punct de vedere arhitectural, spaţiul casei, orientat spre un peristil (sau mai multe), apare foarte coerent şi unitar. în realitate, în el se desfăşoară practici complexe, diversificate, ţinînd de forme diferite, de niveluri diferite ale vieţii private. Cei doi poli ai acestei diversităţi sînt locurile de retragere individuale şi încăperile unde stăpînul casei îi primeşte pe numeroşii lui subalterni. Se cuvine aşadar să analizăm modul în care coexistă, înăuntrul casei, practici atît de deosebite unele de altele, adică să nu ne mulţumim să facem inventarul principalelor componente ale casei, ci să ne întrebăm cum se articulează ele. FUNCŢIONAREA UNEI DOMUS Planuri de ansamblu Modul de distribuire a diverselor elemente constitutive ale casei este evident hotărîtor pentru înţelegerea funcţionării acesteia. De multă vreme, au fost deosebite diferite planuri caracteristice bazate pe poziţia respectivă a vestibulului de intrare şi a celorlalte părţi esenţiale ale casei, anume a peristilului şi a sufrageriei. Astfel s-a încetăţenit obiceiul de a vorbi de un plan axial, atunci cînd aceste trei elemente se află pe aceeaşi axă; de o trecere în baionetă atunci cînd axele acestor elemente, deşi paralele, nu sînt identice; în sfîrşit, de un plan ortogonal, atunci cînd vestibulul face un dreptunghi cu orientarea principală a casei. Fără a fi lipsită de interes, tipologia aceasta pare totuşi prea puţin explicită privitor la funcţionarea casei. întradevăr, ea nu poate fi folosită atît de uşor după cum pare la prima vedere. Deosebirea dintre planul axial şi cel în baionetă este uneori neînsemnată: astfel, casa aflată la vest de palatul guvernatorului a fost clasată, după autori, atît într-una, cît şi în cealaltă categorie. în alte cazuri, ca de pildă casa Vî~ nătorii de la Bulla Regia, problema este şi mai complexă: se cuvine oare preferat planul axial (sau cel în baionetă) care uneşte vestibulul de intrare, peristilul secundar şi sufrageria, au sau schema ortogonală ce leagă vestibulul, peristilul principal şi exedra de primire? Tipologia aceasta nu lămureşte mai ales articularea elementelor ce alcătuiesc casa. Ea ne îngăduie doar să observăm că planul axial, adesea adoptat în arhitectura locuinţei în toată Africa (dacă folosim termenul „axial" în înţelesul lui cel mai larg), pare a înlesni legăturile dintre exterior şi spaţiile interioare ale casei printr-o orînduire a unor camere adaptate primirilor. Oricum, tipologia aceasta atrage atenţia asupra unui fapt, anume însemnătatea spaţiilor de primire în organizarea casei. Liniile mari ale organizării sînt impuse de aşezarea lor, ce determină spaţiile rămase în care sînt amenajate camerele cele mai intime. Nevoile sociale ale stăpînului modelează organizarea de ansamblu. Arhitectura şi decorul scot în evidenţă alegerea fundamentală, căci constructorii dispun de un repertoriu ce le îngăduie să creeze secvenţe îndreptate către punctele capitale ale casei: coloanele sau stîlpii (porticurilor sau deschiderilor tripartite), bazinele, îmbinarea pardoselilor de mozaic subliniază şi întărăsc existenţa acestor axe esenţiale (adăugăm că scările joacă un rol foarte secundar în arhitectura locuinţei africane). O astfel de secvenţă se afirmă desluşit în casa lui Neptun, la Acholla: legătura dintre deschiderile oecus-ului şi colonada peristilului este scoasă în relief de absidele pe- care le desenează micul zid al curţii; axa principală (care este aceea a sufrageriei) este pusă în valoare de întreruperea motivului mozaicului porticului, care cedează locul unui covor original, precum şi de către însemnătatea acordată bazinului central mai vast, mai adînc, mai bogat ornamentat. Exemplele de acest tip ar putea fi înmulţite: compoziţiile aliniate de-a lungul axei uneia dintre sălile mari ale casei şi care pun în valoare ampla colonadă a peristilului alcătuiesc factorul esenţial al efectelor căutate de constructor. Ge-nul

acesta de secvenţă se poate amplifica atît de mult în casele cu plan axial încît devine co95 Ioana lor vertebrală. Cazul este vădit în casa cu Alaiul zeiţei Venus, la Volubilis, unde, după cele două intrări bipartite, apar compoziţii tripar. tite: două coloane vertebrale aşezate pe partea cubică a unui piedestal desenează trei deschideri înspre peristil, a cărui colonadă, aliniată pe pereţii lungi ai vastei sufragerii, este împărţită în trei intercolonamente pe laturile înguste, astfel încît prevesteşte cele trei intrări ale sufrageriei. Compoziţia este scoasă în relief şi îmbogăţită de un bazin lung în poziţie axială, precum şi de mozaicul sufrageriei ce precedă deschiderea centrală a acesteia şi înfăţişează animale înhămate. Prin bogăţia lui tot mai strălucită (sufrageria este organizată în jurul panoului re-prezentînd Navigarea zeiţei Venus) decorul întăreşte schema ascendentă înscrisă în arhitectură: trecerea de la un ritm binar la unul ternar, portic precedînd un triclinium mai larg decît celelalte trei, cea mai vastă sală a casei aflîndu-se la extremitatea compoziţiei — toată casa este clădită în jurul axei ce determină spaţiile rămase în care se vor amenaja celelalte camere. Fig. 23. Thysdrus: casa păunului: mozaicul dormitorului 9 (v. fig. 15). Locul patului este indicat de un motiv geometric mai simplu decît mozaicul anterior reprodus aici. Totuşi, elementul esenţial în funcţia de care se organizează casa nu ţine numai de planurile de ansamblu, ci în special de medul cum este organizată circulaţia. Aceasta se face mai ales prin peristil, în jurul căruia sînt aşezate diversele încăperi. Mai precis, peristilul principal este adesea întregit de unele spaţii care, la o scară mai redusă, joacă acelaşi rol: adevărate peristiluri secundare sau simple curţi fără colonade, dar adesea înveselite de cîte o fîntînă sau grădină. încăperile sînt aşadar dispuse în jurul a mai multe centre ierarhizate. Planul acesta policentric este frecvent întregit de coridoare ce deservesc o cameră, sau chiar mai multe, aflate departe de aceste curţi. De unde rezultă o organizare a spaţiului în care camerele nu sînt aşezate în şir decît în mod cu totul excepţional, ci sînt, dimpotrivă, autonome, adică accesibile din mai multe spaţii comune afectate circulaţiei. Cîteva exemple vor ilustra aceste principii generale. La Althiburos, conform planului iniţial al casei Asclepeia, toate încăperile sînt deservite de sectorul intrării sau de peristil. La Thysdrus, în casa Păunului, două galerii se întind de-a lungul unei vaste săli de primire şi deservesc camerele dispuse în. jurul curţilor. In Sollertiana domus, vecină, planul este asemănător. In această casă din urmă se observă un alt tip de plan folosit sistematic în scopul de a respecta intimitatea unei încăperi aflate în vecinătatea imediată a peristilului, anume folosirea anticamerei. Aceeaşi dispunere se regăseşte în casa cu Muncile lui Hercule de la Volubilis, unde trei încăperi sînt izolate de peristil de o an-ticameră-coridor. în această casă vastă, circulaţia este de asemeni organizată prin două coridoare care leagă peristilul de stradă, deservind şi două mici locuinţe, precum şi prin două galerii lungi de o parte şi de alta a sufrageriei, prima ducînd la cîteva camere, iar a doua la terme particulare. Mai cu seamă casele din Vo97 lubilis au adesea peristiluri secundare care alcătuiesc centrul unei părţi retrase a casei, ia care se ajunge printr-un coridor: casa la vest de palatul guvernatorului, unde curtea împrejmuită de coloane, este împodobită cu urî bazin şi deserveşte opt încăperi; în casa cu bazinul treflat, legătura arhitecturală dintre cele două peristiluri este asigurată prin faptul câ porticul sudic al unuia se prelungeşte pînă la a alcătui porticul nordic al celuilalt conform unui plan conceput ca o tablă de şah, care asigură o reală autonomie întregului colţ sud-estic al casei; casa cu Alaiul zeiţei Venus dispune de o curte secundară împodobită cu un bazin cu desen complex, care dă acces la cinci odăi; în două dintre acestea, decorate cu pavaj frumos mozaicat, se vedeau, aşezate pe mici coloane de cărămidă, bustul din bronz al lui Cato şi cel al unui prinţ cu diademă; organizarea casei cu Banul de Aur — una dintre cele mai vaste din Vo-lubilis (1 700 m2) — este înlesnită de coridoarele care înconjoară sufrageria, precum şi de o curte mică împodobită cu un bazin şi un havuz în jurul cărora sînt aşezate mai multe încăperi. Aceste cîteva exemple — şi sînt şi altele — arată că folosirea sistematică a peristilurilor, curţilor şi coridoarelor asigură autonomia tuturor încăperilor. Se cuvine oare să conchidem că —■ aşa cum s-a scris prea des — casele mari cuprind o parte publică (săli de primire grupate în jurul peristilului principal) şi o parte particulară (camerele retrase din jurul centrului secundar al casei)? Concepţia aceasta cere o nuanţare serioasă. Am subliniat mai devreme eterogenitatea încăperilor din jurul peristilului principal, afirmaţie valabilă şi pentru camerele ce dau înspre peristilurile şi curţile secundare. Din acest punct de vedere, casa Vînătorii de la Bulla Regia este semnificativă: o singură sală de primire dă înspre peristilul mare, în timp ce două sufragerii vaste sînt deschise către cele două niveluri ale peristilului mic. In 98 cazul acesta, trăsătura izbitoare constă în îmbinarea, în jurul celor două centre ale casei, a încăperilor intime şi a spaţiilor de primire. Tot astfel, în casele din Volubilis pe care le-am examinat, dimensiunile şi ornamentaţia anumitor camere din jurul centrelor secundare ne permit să ghicim că nu erau rezervate numai membrilor familiei. La Thysdrus, casa Păunului şi So-lertiana domus confirmă acest fapt în mod foarte semnificativ: un triclinium şi o exedră de primire dau spre curţi anexe. Se constată aşadar că peristilurile şi coridoarele nu sînt menite să despartă părţile „publice" de cele ,,private",

ci îngăduie dimpotrivă juxtapunerea unor camere foarte diferite, fă-cîndu-le independente unele de altele. Funcţionarea unei domus nu se întemeiază pe articularea unor sectoare diferite, ci pe alte forme de despărţire cărora autonomia diverselor încăperi le conferă o eficienţă deplină. Compartimentarea spaţiilor unei domus O primă formă de compartimentare a spaţiilor casei poate fi făcută în funcţie de orele zilei. - Vizita clienţilor are loc dimineaţa, în timp ce stăpînul casei are musafiri la nouă seara. între timp, un spaţiu central cum este peristilul poate fi rezervat mai cu seamă activităţilor casnice şi relaxării locuitorilor casei. O asemenea despărţire nu lasă desigur urme vizibile. în schimb, există alte amenajări care mai pot fi desluşite şi astăzi pe teren. Un studiu atent al vestigiilor arată într-adevăr că spaţiul interior al casei este împărţit de nenumărate uşi într-un mod extrem de asemănător cu realizările arhitecturii contemporane în care nu există încăperi care să nu fie despărţite de cele vecine prin vreun sistem de închidere. Cînd vestigiile sînt destul de bine conservate, rezultatul cercetărilor este surprinzător: el vădeşte folosirea sistematică a canaturilor, fi99 xate direct în zidărie şi în blocurile pragurilor sau prinse de unele părţi de tîmplărie din care subzistă doar discrete urme de încastrare. Ele lipsesc în foarte puţine încăperi. Pînă şi amplele deschideri ale marilor săli de primire pot fi închise: sufrageria este deschisă pentru ospăţul de seară, dar, în timpul zilei, această sală vasta estede cele mai multe ori închisă, ca despărţită de restul casei. Mai mult: scările prin care comunică diversele niveluri ale casei sînt închise cu uşi care permit sau interzic accesul şi care despart pînă şi şirurile de trepte dintre paliere/ în unele cazuri subzistă de asemeni urmele canaturilor reglementînd circulaţia între porticurile şi curtea peristilului, acolo unde îngrăditura care izolează cele două elemente se deschide pentru a face loc trecerii. Despărţirea aceasta sistematică sporeşte considerabil eficienţa planului general al casei, conceput şi el în aşa fel încît să asigure independenţa diverselor camere. Un alt procedeu, deşi lasă urme mult mai greu de desluşit, joacă un rol hotărîtor în compartimentarea spaţiilor: este vorba de draperiile ce pot fi folosite nu numai în locul uşilor, ci mai ales cu scopul de a despărţi mari volume arhitecturale. Această modalitate modifică întru totul funcţionarea unui spaţiu cum este pe-ristilul: reconstituind draperiile ce închideau in-tercolonamentele şi izolau porticurile pentru a reglementa circulaţia, constatăm că ele permiteau să fie controlată în mod eficient pătrunderea luminii şi căldurii; permiteau mai ales folosiri simultane şi diferite ale vastei curţi, fără a strica efectul arhitectural bazat în esenţă pe colonadă. Astfel ne putem lesne închipui desfăşurarea unei sindrofii în sufragerie, de unde, prin uşile larg deschise, comesenii puteau privi spre peristil, în timp ce o serie de draperii fereau intimitatea unei aripi a curţii, asigurînd o oarecare izolare persoanelor aflate în afara serbării. înţelegem astfel mai bine îmbinarea spaţiilor atît de diverse ce caracterizează casele. 100 Răspîndirea acestor stofe este legată şi de evoluţia socială prin faptul că ţin de o însceI nare privind ierarhizarea crescîndă a relaţiilor. I Cu cît un om este mai sus-pus, cu atît sînt agă; ţaţe mai multe draperii în casa lui, observă Au-gustin (Predici, LI, 5). Tot el pomeneşte de absida înălţată şi tronul îmbrăcat cu stofe scumpe pe care sade episcopul, conform unei pompe asemănătoare cu aceea a patronului care îşi primeşte clienţii. Apuleius zugrăveşte o ceremonie a . cultului lui Isis, în cursul căreia draperii albe erau deschise de o parte şi de alta a statuii . (Met., XI, 20). Apare limpede că ceremoniile religioase, păgîne şi creştine, sau spectacolul oferit de aristocraţii înconjuraţi de prietenii lor [ pentru a primi omagiul subalternilor sînt rodul aceluiaşi nucleu al cărui produs cel mai desă-vîrşit constă în ceremonialul complex care s-a organizat treptat în jurul suveranului, perso-naj-cheie al noii societăţi a Imperiului Tîrziu, aflat la intersecţia ideală a dimensiunilor lui politice şi religioase, fapt ce ne permite să înţelegem arhitectura particulară. Draperia nu este o soluţie lipsită de importanţă: în cel mai rău caz, ea constituie o variantă uşoară, dar practică, a peretului sau a uşii: devine deosebit de eficientă în măsura în care se constituie în elementul esenţial al unui protocol foarte riguros. O draperie nu putea fi dată la o parte ca în zilele noastre: taie drumul şi orînduieşte circulaţia mai straşnic decît o uşă, căci ea este, prin excelenţă, lucrul care ascunde sau dezvăluie fiinţele cele mai puternice: împăratul, zeitatea, seniorii. Dimensiunea aceasta sacră influenţează în mod deosebit practica; în acele timpuri, omul deschidea o uşă cu mai puţină sfială decît se încumeta să dea la o parte o draperie. Să ne ferim să minimalizăm dimensiunea ideologică a acelei bucăţi de stofă dacă vrem să înţelegem eficienţa cu care ea compartimenta şi ierarhiza spaţiile interioare ale unei case. începînd cu Imperiul Tîrziu, se cuvine să luăm în seamă, în afara uşilor şi a draperiilor, o 101 tendinţa noua de fragmentare a marilor voîu. me arhitecturale lăsate moştenire de tradiţie" Din acest punct de vedere, locul privilegiat est=> peristilul, a cărui existenţă propriu-zisă nu este pusă în cauză, dar a cărui funcţiune se modifică în urma compartimentării. Sînt folosite două pro cedee complementare: disocierea curţii porticurilor şi renunţarea la coerenţa galeriilor. în privinţa decorului, evoluţia aceasta se vădeşte de pildă, în casa lui Neptun,

la Acholla: deşi motivul geometric al pardoselii este acelaşi pe cele patru părţi, compoziţia a fost întreruptă astfel încît să despartă galeria dinaintea oecus-ului de celelalte trei. Soluţia aceasta decorativă oglindeşte doar opţiunile arhitecturale: depăşind cu mult cadrul peristilului, galeria se desparte de el. La Volubilis, în casa cu Alaiul zeiţei Venus, organizarea decorului este concepută într-un mod asemănător: compartimentarea pavimentelor porticurilor micşorează unitatea curţii în favoarea compoziţiei axiale care o străbate. Tratarea arhitecturală a peristilului ţine, într-un mod şi mai izbitor, de aceeaşi tendinţă, într-o epocă mai tîrzie, greu de precizat, se construieşte frecvent între intercolonamente un zid destul de înalt pentru a masca partea inferioară a coloanelor: de cele mai multe ori, el înlocuieşte o despărţitură mai uşoară (de pildă, cîteva lespezi) şi întăreşte considerabil separarea dintre curte şi galerii. Un alt procedeu constă în a valoriza spaţiul porticurilor: nişe, abside, uneori chiar încăperi mici complică în mod considerabil un volum arhitectural iniţial extrem de simplu, dîndu-i astfel o oarecare autonomie. Aşa se întîmplă la Sollertiana domus, la Thys-drus, unde coridorul de nord este întregit la una din extremităţi de către o absidă mică; la Uli fel şi la Thugga, în casa lui Dionysos şi unde unei părţi a peristilului i s-au adăugat două întăriri în care sînt scobite nişe. Casa Măştilor, la Hadrumete, prezintă un alt procedeu: aici, spaţiul descoperit, înconjurat de un zJ 102 scund, este mai jos decît porticurile şi despărţit de acestea de o galerie îngustă, aflată la un nivel intermediar: elementele constitutive ale pe-ristilului apar astfel tot mai disociate. La capătul evoluţiei, sălile dimprejur anexează porticurile de dinaintea lor. Casa Noii Vî-nători, la Bulla Regia, oferă un exemplu cu atît mai semnificativ cu cît dispunem în cazul acesta de date cronologice oarecum precise. în a doua jumătate a secolului al IV-lea, proprietarul schimbă pardoseala sufrageriei şi a porticului alăturat. Simultaneitatea lucrărilor nu este întîmplătoare: atunci cînd, spre sfîrşitul veacului al IV-lea, mozaicul exedrei de primire este refăcut şi el, este renovată pardoseala galeriei estice şi a celei sudice. Evoluţia se desă-vîrşeşte probabil în secolul al V-lea: mozaicul coridorului estic este extins în dauna pardoselii meridionale, iar spaţiul astfel dobîndit este împrejmuit de un zid cu două uşi. Totodată, după toate probabilităţile, se amenajează o compartimentare identică la cealaltă extremitate a pe-ristilului, ale cărui galerii sudică şi vestică sînt despărţite de un perete în care s-a practicat o deschidere încadrată de doi stîlpi pătraţi cu muluri care mai vădesc urmele de încastrare ale unui sistem de închidere. Aşadar, nu mai poate fi vorba de un spaţiu unitar şi centrat (curte înconjurată de porticuri sub care se deschid diversele săli), ci de o juxtapunere de volume compartimentate unde încăperile principale au anexat porticuri întregi devenite vestibuluri. Examinarea raporturilor dintre porticul vestic şi curte confirmă analiza noastră. Aceste două elemente sînt despărţite de un zid încununat cu blocuri groase de piatră pe care se înălţa probabil o despărţitură mai uşoară. Deschiderile spre curte le-au părut constructorilor atît de secundare încît au construit un rezervor lipsit de orice calitate estetică ce obturează Unul dintre intercolonamente. Nici măcar bazinul aflat în al doilea intercolonament nu stabileşte 103 vreo legătură vizuală cu curtea: pe marginea lui se mai observă orificii destinate fixării unui suport de boltă. Acea absidă-fîntînă este doar o anexă a porticulului ce beneficiază de lumina din curte fără a fi legată de aceasta. în timp ce casa cu peristil părea a fi o îmbogăţire arhitecturală a casei orientate spre curte, evoluţia ultimă a caselor aparţinînd claselor stăpînitoare africane —■ dar şi a celor din alte provincii ale imperiului — tinde oarecum să revină la planul iniţial. Beneficiul esta totuşi considerabil: colonadele rămîn, chiar dacă nu-şi mai pot vădi ritmul pe deplin, încărcate fiind cu numeroase despărţituri; sălile principale mai ales au dobîndit anexe ce le sporesc măreţia. Cum se cuvine înţeleasă tendinţa de întărire a spaţiilor interioare? Ea poate fi un răspuns dat juxtapunerii unor încăperi ale căror funcţiuni se deosebesc considerabil. Totuşi, explicaţia este nesatisfăcătoare. în primul rînd, trebuie să ţinem seama de suprafaţa disponibilă: peristilul este o soluţie arhitecturală luxoasă care cere mult spaţiu şi nu se dovedeşte rentabilă decît în case mari. Din acest punct de vedere, sîntem îndreptăţiţi să admitem că cei ce locuiesc în casa Noii Vînători (a cărei suprafaţă locuibilă este relativ restrânsă) au renunţat uşor la luxul unui peristil clasic. Argumentul nu este cu totul convingător în măsura în care prefacerea porticurilor în spaţii închise se face în favoarea sălilor de primire. Pare mai curînd să fie vorba de o mutaţie în spaţiul locuinţei, iar săpăturile poate au năruit nişte ziduri considerate ca fiind tîrzii; desigur, erau tîrzii, dar corespundeau unei evoluţii a casei şi nicidecum decrepitudinii ei. Rămîne de văzut ce înseamnă această evoluţie. Poate ne vom lămuri făcînd ° paralelă între fragmentarea unui vast spaţlU unitar constituind însăşi inima casei şi ceea ce am spus mai sus despre înmulţirea băilor şi latrinelor particulare. Autonomia crescîndă a 1°" cuinţelor faţă de instalaţiile colective, compar104 timentarea şi specificarea crescînde ale spaţiilor interioare sînt fenomene simultane şi par a trimite la noua imagine a omului în formare din timpul Imperiului Tîrziu. Ierarhizarea relaţiilor, divinizarea puterii, pudoarea personală sînt diversele aspecte ale aceleiaşi probleme, iar una din modalităţile ei cel mai uşor de priceput este

regresul raţionalităţii şi al trupului nud în favoarea misterului sub toate formele lui. Dezmembrarea şi refacerea peristilului — spaţiu coerent ce îşi asumă funcţii multiple — într-o mulţime de încăperi se produc în cadrul acestei evoluţii. Mesajele Am subliniat faptul că arhitectura este purtătoare de mesaje: conceperea anumitor încăperi şi modul de organizare al ansamblului preaslă-vesc puterea stăpînului casei, îngăduindu-i saşi exercite funcţia socială într-un cadru prestigios, în oraşele occidentale, abia o dată cu Renaşterea vor fi iarăşi construite case particulare concepute atît de limpede pentru ca proprietarii lor să trăiască în lux şi să satisfacă cerinţele rangului lor social. Semnificaţia cadrului particular este lămurită şi de decor. Ornamentarea pereţilor şi a tavanului nu apare decît în mod excepţional: se cuvine deci să analizam în esenţă mozaicurile pardoselilor. Oricum, problema este aceeaşi: este vorba de un decor fix, executat de cele mai multe ori la faţa locului şi, prin urmare, riguros legat de mediul arhitectural. Există aşadar 0 legătură strînsă între casă şi decor. Vitruviu subliniază modul în care acesta trebuie să fie adaptat destinaţiei încăperii; iar fastul lui este strict ierarhizat în funcţie de însemnătatea încăperii. Ne lovim deci de o problemă teoretică de aceeaşi natură ca aceea ridicată de lucrăriile 105 I făcute de proprietari. Care era rolul comandi tarului în conceperea programului decorativ? Dar se cuvine oare să folosim termenul ,,pro" gram" pentru calificarea subiectelor ce împodobesc o casă? Aceste două întrebări sînt legate una de alta şi, la ora actuală, tind să se impună răspunsuri ce ţin de aceeaşi atitudine negativă: proprietarul nu are mare lucru de spus în alegerea motivelor; repertoriul este impus de mozaicari, dar el nu prea cuprinde valori simbolice; să ne ferim mai ales să „suprainterpretăm" temele sau să le dăm un înţeles mai profund decît, în cazul cel mai fericit, o vagă referire la o moştenire culturală comună tuturor şi care nu angajează pe nimeni. Un astfel de raţionament se opune pe drept cuvînt speculaţiilor, pe cît de abuzive pe atît de ingenioase, pricinuite de unele pardoseli deosebit de stimulatoare pentru imaginaţie; dar el pare, la rîndul lui, cu totul exagerat, acor-dîndu-i meşteşugarului-artist al antichităţii un rol care nu este al său: în relaţia dintre el şi comanditar, acesta joacă rolul hotărîtor; el este în drept să impună temele ce-1 interesează, dacă nu chiar modul de tratare al lor. Pentru a ne convinge, e suficient să constatăm cum evoluţia stilului şi a motivelor corespunde întru totul evoluţiei întregii societăţi şi, mai precis, noilor nevoi ale claselor stăpînitoare în timpul Imperiului Tîrziu. De altfel, nu putem respinge a priori ceea ce este o evidenţă a bunului-simţ, anume faptul că un subiect reprezentat are un înţeles şi că nu a fost ales fără temei. Problema apare limpede atunci cînd decorul cuprinde scene din mitologia păgînă. Astăzi, moda cere ca acestea să fie privite ca neexpri-mînd în nici un fel tendinţele religioase ale proprietarilor: ele nu ar fi, se zice, decît sechelele aseptizate ale unei culturi, în înţelesul cel mai puţin semnificativ al termenului. ° asemenea concepţie anticipează cu cîteva secole o situaţie culturală în care creştinismul stă-pînitor va putea prelua, fără riscuri prea mari, rămăşiţele unei culturi antice dezmembrate, dar prestigioase. In schimb, ea nu corespunde situaţiei politice, culturale şi religioase a Imperiului Tîrziu. Mai întîi, să observăm că mozaicurilor vădit păgîne li se tăgăduieşte orice dimensiune religioasă, pe cîtă vreme nu-i dă nimănui prin gînd să ia această atitudine atunci cînd este vorba de pardoseli cu motive creştine. Raţionamentul acesta ciudat nu s-ar justifica decît dacă am fi în măsură să afirmăm dispariţia în Imperiul Tîrziu a oricărei religii alta decît creştinismul. Tot astfel, se afirmă adesea că juxtapunerea de mozaicuri creştine şi păgîne dovedeşte că acestea din urmă sînt lipsite de vreo semnificaţie precisă. Raţionamentul acesta nu ne îngăduie să explicăm cazurile în care se constată o distrugere voită a acestor motive: astfel, s-a întîmplat într-o casă descoperită recent la Mactar, în inima Tunisiei, unde un mozaic cu scenă marină ce împodobea un bazin, precum şi cel al unei fîntîni înfăţişînd-o pe Venus, au fost mascate cu un strat de ciment aplicat probabil de creştini18, înainte de toate, cine se miră de asemenea juxtapuneri dovedeşte că nu ştie în ce mod religia creştină s-a răspîndit în lumea romană. Difuzarea ei nu a fost punctul de plecare al unei mutaţii radicale a persoanelor şi a societăţii, ci numai un aspect al unei evoluţii generale care a favorizat creştinismul mai mult decît a fost favorizată de el. în aceste condiţii, cu excepţia unei minorităţi la care convertirea corespunde unei revoluţii spirituale şi unei răsturnări a practicilor religioase, noile credinţe se adaugă mai degrabă celor vechi decît le înlocuiesc. Iată contextul în care se cuvine înţeleasă juxtapunerea unor mozaicuri cu teme disparate; nu întîmplător spaţiul privat este un loc ce se potriveşte acestor situaţii eterogene. Proprietarii se bucură de mai multă libertate pentru dezvoltarea concepţiilor lor 107 personale: Augustin condamnă violent opinia dominantă conform căreia omul este întru to tul stăpîn peste ceea ce se întîmplă în casa lui (Predici, 224, 3). Dar, oricare ar fi convingerile lor religioase, toţi oamenii din acea vrernp cred că lumea este pradă unor spirite rele-dacă apărarea spaţiului colectiv este încredinţată cetăţii, fiecare individ este dator să-si ocrotească propria casă. Astfel, nu ne poate surprinde faptul că penaţilor şi celorlalte zeităţi pâgîne care locuiesc în casă şi o ocrotesc le sînt alăturate simbolurile unei religii care îşi petrece timpul proclamîndu-şi eficienţa ocrotitoare dovedită prin minuni. în schimb, ar fi mult mai surprinzător ca tatăl de

familie să renunţe în mod hotărît şi brutal la una din aceste asigurări. Omul nu-şi schimbă viziunea despre lume numai pentru că s-a creştinat, ci invers, iar perioada de tranziţie nu poate fi decît foarte lungă. De fapt, trăsătura cea mai izbitoare este extrema raritate a motivelor vădit creştine ps mozaicurile tîrzii ale bogătaşilor africani. Constatare ce dă de gîndit în legătură cu amploarea reală a răspîndirîi creştinismului printre clasele stăpînitoare africane înaintea unei epoci foarte tîrzii, în tot cazul hotărît ulterioare secolului al IV-lea. în ochii notabilităţilor locale, care se află relativ departe de puterea centrală şi de cerinţele ei poiitico-religioase, menţinerea unei culturi prin esenţă clasice în referinţele ei pare a se îngemăna cu tradiţionalismul religios; de acum înainte, spaţiul privat va deveni cel mai prielnic, apoi chiar unicul loc unde se va putea manifesta acest tradiţionalism. De unde rezultă că, dacă pare primejdios să cerem temelor alese pentru un decor cu mozaic mai mult decît ele pot însemna, am greşi în egală măsură dacă nu le-am interoga. Uneori avem dovada că unele pardoseli au fost menite să transmită un mesaj şi că ele corespund unei comenzi precise a proprietarului, cum este cazul.' unui mozaic descoperit într-o casă din Smirat, in Tunisia, şi comemorînd o faptă de evergetism a lui Magerius, care a organizat o vînătoare în amfiteatru19. Legendele dau numele gladiatorilor şi ale leoparzilor. Dionysos, Diana şi însuşi Magerius prezidează, în timp ce un personaj central aduce pe o tavă premiul (în numerar) al victoriei. Personajul acesta este înconjurat de o inscripţie care dovedeşte că mozaicul comemorează un eveniment precis şi că luptele înfăţişate nu sînt pur simbolice. Textul povesteşte cum Magerius, solicitat de mulţime, a oferit luptătorilor o renumeraţie vrednică să fie veşnic amintită şi pe care o salută reacţia spectatorilor: „Asta, avere! Asta, putere!" Ziua aceea de pomină este imortalizată în reprezentarea de pe mozaic întru slava stăpînului casei. Legătura dintre decorul mozaicat şi istoria evenimentelor unui neam apare de asemeni foarte limpede în casa Castorius, la Cuicul, unde cîteva pardoseli au inscripţii. Două dintre ele s-au păstrat destul de bine pentru a fi inteligibile. Prima, în porticul estic, este înconjurată de o cunună de lauri şi glorifică probabil pe proprietarul casei, un oarecare Castorius care a refăcut o parte din pardoseli. Desigur, nu ştim cînd Castorius, sau strămoşii lui au construit acea casă cu pe-ristil, una dintre cele mai frumoase din cartier; calitatea mozaicurilor iscălite astfel ne lasă însă să ne dăm seama că nivelul de avere şi cultură era mai prejos decît ceea ce prevestea cadrul casnic. Să fie vorba oare de decăderea unei familii, a unei întregi clase sociale, a unui cartier? A doua inscripţie, deşi ciuntită, confirmă această impresie şi este un exemplu izbitor al voinţei de glorificare socială a unor cercuri pe care noi le-am califica drept burghezie mijlocie. „Această casă (haec domus) este locul din care se trag aceşti tineri iluştri (...), distinşi, ei aparţin tribunalelor Lybiei îmbelşugate (...). fericiţi sînt părinţii 109 ^■^B care au binemeritat de la patrie20." Funcţia preaslăvită atestă desigur că este vorba de tineri de neam bun care fac parte din anturajul guvernatorului provinciei, dar nu este nici pe departe o slujbă importantă. Voinţa de glorificare a unui episod mărunt în sine ne trimite la un paragraf al Confesiunilor lui Augustin (///, 5) în care autorul evocă, strădaniile părintelui său pentru a-i îngădui să-şi urrne2e studiile: „(...) fusesem rechemat de la Madaure, un oraş apropiat, unde pentru prima oară mă aflasem departe de casă, spre a mă instrui în literatură şi arta oratorica; în care timp se strîngeau fonduri pentru ca să mă pot duce mai departe, tocmai la Cartagina; fiind un cetăţean prea modest al Thagastei, tatăl meu contribuia cu sufletul mai mult decît cu banii (...)• Cine nu-1 preaslăvea pe tatăl meu, lâudîndu-1 că merge dincolo de posibilităţile patrimoniului său spre a plăti toate cheltuielile pricinuite de studiile fiului său într-un oraş îndepărtat? Căci mulţi concetăţeni de-ai săi, cu mult mai avuţi decît el, nu-şi dădeau atîta osteneală pentru copiii lor". Există mijloace mai discrete, dar nu mai puţin eficiente, de a preaslăvi strălucirea unei domus. Pentru a satisface cerinţele propagandei aristocratice, mozaicarii Imperiului Tîrziu făuresc teme noi, printre care marile scene de vânătoare ocupă un loc de frunte. In spatele multiplelor variante ce caracterizează diversele realizări, se află mereu tema centrală a stă-pînului (dominus) şi prietenilor săi hâituind călare diferite animale, cu ajutorul hăitaşilor care conduc cîinii, întind plasele, gonesc vîna-tul şi duc animalele ucise. Casele se împodobesc astfel cu reprezentări de plăceri aristocratice ale căror efecte economice nu sînt neglijabile şi care joacă un rol de prim plan în sociabilitatea dintre bărbaţi, iar femeile, contrar situaţiei ce se va ivi în societăţi viitoare, fiind excluse din acest mod de divertisment. Legătura intimă dintre comandi110 tar şi opera ce-i împodobeşte casa este de altfel adesea atestată de legendele scenelor, care indică numele animalelor stăpînului — cîini şi cai —■, ce nu par a fi pur convenţionale. Totuşi, pe lîngă realismul reprezentărilor, esenţială este semnificaţia lor simbolică. In primul rînd, este vorba de un adevărat manifest social: superioritatea stăpînului şi a comesenilor săi este vădită de echipament (numai ei sînt călare), de activitate (numai ei înfruntă animalul, gonacii mulţumindu-se să-i ajute pe stăpîni sau să prindă animale vii) şi de costum. într-adevăr, în ciuda efortului ce-1 presupune vînătoa-rea, stăpînii nu-şi dezbracă veşmintele strălucite care, în Imperiul Tîrziu, devin prin excelenţă una din manifestările exterioare ale puterii lor. Violenţa activităţii fizice nu tulbură expunerea ostentativă a veşmintelor „datorită cărora se recunoaşte rangul fiecărui om" (Augus-tin, De doctr. christ., II, 25). Chiar azvîrlit de pe şa, un dominus rămîne un dominus uşor de

recunoscut. Valoarea de manifest social este amplificată de caracterul mitic al vânătorii. Uneori, aluzia este directă. Pe un mozaic din Uthina, oraş vecin cu Tunisul de azi, meşterul a reprezentat o proprietate unde se desfăşoară, pe lîngă activităţi agricole, şi scene de vînătoare. Unul dintre vânători însă, care, înarmat cu o ţepuşă, înfruntă un porc mistreţ, este înfăţişat gol, adică în ţinuta eroilor mitici, personajul fiind asimilat cu Meleagru, învingătorul mistreţului monstruos ce devasta lanurile cetăţii sale. în afara artei funerare, un asemenea procedeu nu are succes probabil pentru că îl despoaie pe stăpân de semnele exterioare ale puterii sale, semne esenţiale în noua concepţie despre putere; valoarea glorificatoare a vînătorii este afirmată prin alte mijloace, adică prin reproducerea modelului imperial. Iscusinţa la vînătoare a devenit de mult un mijloc cu care împăratul îşi vădeşte a sa virtus, acea însuşire esenţială, efect al bunăvoinţei divine, ce asigură prospe-111 ^^^^^H I^^^^^H ritatea lumii. A învinge o fiară, a birui sălbăti ciunea prin proprie putere, prin inteligentă si dibăcie, a devenit unul din semnele puterii Poate că este vorba doar de o retorică destinată artei figurative, dar nu sînt excluse versiuni mai concrete ale acestei ideologii: Commodus nu şovăie să coboare în arenă pentru a străpunge cu săgeţi leii pe care îi înfruntă. Fig. 24. Bulla Regia: casa nr. 3 (v. fig. 6; extrasă din planul lui H. Broise, Ruines de Bulla Regia, fig. 28). Acesta este un alt exemplu al unei case avînd cat subteran şi descoperită parţial. A: intrarea secundară; B: bazilică particulară; C: peristil. înfăţişând în casele lor marile vînători şi riscurile pe care le comportă (scenele cu accidente sînt foarte frecvente), aristocraţii trag foloase din firimiturile ideologiei imperiale. Firimituri, căci vînătoarea de lei fiind un monopol imperial, nobilii trebuie adesea să se mulţumească să înfrunte mistreţi sau să hăituiască iepuri sau şacali. Totuşi, problema nu este chiar atît de simplă: uneori, seniorul este înfăţişat în timpul unei lupte vrednice de un împărat, ca, da pildă, pe mozaicul sufrageriei casei Noii Vînători, la ^H 112 Bulla Regia, unde, printre animalele vînate, apar nu numai mistreţul, ci şi fiare precum pantera şi, mai ales leul, reprezentat de două ori. Studiind decorul caselor aristocraţiei africane, ajungem astfel la o problemă de politică generală privind organizarea puterii la diversele ei niveluri. Principele, modelul prin excelenţă, dă formă celorlalte niveluri ale puterii. Dar este vorba oare de o imitaţie respectuoasă sau de o virtuală concurenţă? Evident, proprietarul casei Noii Vînători (de altfel destul de modestă) nu se dă drept pretendent la tron: leii sufrageriei lui, departe de a fi uzurpare de imagini, preaslăvesc probabil folosul, fictiv sau real, tras din frecventele concesii făcute seniorilor africani, împăratul autorizîndu-i pe unii din supuşii lui să vîneze fiara imperială (C.Th,, XV, 11,' 1). Poate că, din lipsa unui asemenea privilegiu, proprietarul casei cu Alaiul dionisiac, de la Thysdrus, a fost nevoit să se mulţumească să reprezinte, tot în triclinium, fiare atacînd alte animale în loc de a face din ele victime ale iscusinţei lui. Problema nu poate fi rezolvată printr-o încercare de definire a caracterului licit sau ilicit al unor astfel de reprezentări, pentru că ea este mult mai complicată. Pe de o parte, puterea imperială, a cărei dimensiune mistică creşte necontenit de-a lungul secolelor, nu poate fi decît modelul oricărei puteri mai însemnate. Pe de altă parte, dimensiunea din ce în ce mai mistică şi iraţională a puterii o slăbeşte şi stîrneşte o competiţie: în ultimă instanţă, izbînda este singurul mod de a dovedi justificarea puterii. Virtual, vînătorile de lei ce împodobesc casele particulare exprimă o ambivalenţă privitoare la o chestiune eminamente publică: aceea a puterii. Să nu uităm că, de mai multe ori, aristocraţia africană a fost în stare nu numai să-şi negocieze sprijinul, ce era foarte apreciat, ci şi să ofere propriii săi candidaţi la tron. Dezbaterile care, de zeci de ani, au loc despre superba vilă din Piazza Armerina, 113 mi ■ din Sicilia, este caracteristica pentru confuziile ce definesc noul tip de societate în devenire, în cazul de faţă, amploarea programului — folosirea porfirului fiind, ca şi vînătoarea de lei un privilegiu imperial — a dat naştere unor lungi discuţii despre identitatea proprietarului mare senior sau principe imperial. Simplul fapt că se poate pune o asemenea problemă dezvăluie ambiţia ce stă la baza organizării spaţiului privat al elitelor. Notabilităţile îşi făuresc un cadru care să le permită nu numai să trăiască pretutindeni după moda romană, ci şi ca nişte mici împăraţi. în cele mai multe cazuri, este vorba doar de imitarea respectuoasă a modelului prin excelenţă, dar ambiguitatea este prezentă mereu şi, pe termen lung, nu poate ră-mîne fără urmări faptul că aristocraţii îşi concep puterea locală, pînă şi în imagini şi în riturile ceremoniale, ca o reproducere a puterii centrale. CONCLUZIE

1 „. Casa particulară este prin esenţă un loc social, iar cuvîntul domus, care înseamnă casă, mai ales o casă luxoasă, desemnează de asemeni multiple alte realităţi conexe, în primul rînd familia, în vocabular există o coincidenţă între oameni şi casă: domus înseamnă totodată pereţii şi locuitorii, iar realitatea aceasta se vădeşte în inscripţii, ca şi în texte, termenul desemnîndu-i şi pe unii, şi pe alţii; de cele mai multe ori, totalitatea este concepută ca fiind indisolubilă. De altfel, cadrul arhitectural nu este ceva incert: genius-ul unei domus, căruia i se aduce un cult, este şi al locului şi al oamenilor ce trăiesc în ea. Noţiunea de domus are rădăcini în toate domeniile, îmbrăcînd un caracter religios, social şi economic. Astfel, ea se înscrie în durată, căci dispune de bazele materiale necesare reproducerii ei şi făureşte ideologia potrivită. Ca şi în Italia, familiile ilustre au cultul strămoşilor şi al trecutului: sînt păstrate imaginile ce comemorează un eveniment (Apuleius, Met., VI, 29) şi anumite mozaicuri joacă şi ele un rol; mai mult: o descoperire recentă făcută la Thys-drus, în atelierul unui sculptor, unde au fost găsite măşti funerare turnate chiar pe feţele morţilor, dovedeşte că galeriile de portrete ale strămoşilor, în înţelesul cel mai realist al termenului, nu erau necunoscute în Africa. Aşadar, o domus este ancorată în trecut; iatâ de ce înţelesul termenului se poate dilata pînă la a însemna „patrie*. Totuşi, să nu exagerăm puterea legăturilor dintre casă şi familie. Privitor la elitele sociale — cel puţin la cele mai simandicoase — carierele, ca şi afacerile, se desfăşoară la scara imperiului, iar casa a devenit de mult o marfă ce poate fi cumpărată, transformată, revîndută după nevoile profesionale şi matrimoniale sau după cerinţele economice. Persoanele sus-puse şi avute dispun, în majoritatea cazurilor, nu numai de o casă venerabilă plină cu amintiri, ci de mai multe reşedinţe. . De fapt, pe termen lung, ghicim, dar nu cunoaştem, legătura dintre notabilităţi şi o reşedinţă precisă. Numai în cazuri foarte rare aflăm, dintr-un şir întreg de proprietari, numele unuia dintre ei şi nu putem urmări, de la o generaţie la alta, modul de transmitere a bunurilor. La drept vorbind, acesta este numai unul din aspectele unei ignorante şi mai totale; nu ştim în ce mod se reproduc elitele, adică nu cunoaştem procentul de sînge proaspăt, nici cel al moştenirilor care, de la o epocă la alta, caracterizează generaţiile de notabilităţi. Atunci cînd, datorită epigrafiei, ne este cu putinţă să recunoaştem ascensiunea unei familii şi reţeaua de relaţii pe care aceasta şi-a făcut-o şi pe care o aflăm mai ales prin politica ei matrimonială, este extrem de greu să precizăm dacă este vorba de un caz izolat sau dacă are valoare de exemplu. De altfel, este încă imposibil să legăm unele aventuri izolate de vestigiile arheologice. Pentru moment, trebuie să ne mulţumim cu o legătură teoretică între ruinele unor case prestigioase şi cîteva familii a căror istorie o putem urmări mai mult sau mai puţin în întregime. Nu este desigur de ajuns, dar totuşi sîn-tem în măsură să formulăm cîteva observaţii de ordin general suficiente pentru a caracteriza casele unor notabilităţi africane. înainte de toa116 te, ne izbeşte ambiţia arhitecturală a programelor. Casele acestea ocupă o suprafaţă foarte variabilă, dar este demn de remarcat faptul că toate dovedesc aceeaşi ambiţie pe care o vădeşte folosirea unor secvenţe arhitecturale şi decorative cu principii călăuzitoare identice. Oricare ar fi puterea lor reală, elitele îşi concep cadrul de viaţă privată după un model identic. Modul de organizare al acestui spaţiu ţine de asemeni de principii călăuzitoare uniforme. Date fiind multiplele activităţi care, în societatea romană, ţin de sfera privată, aceasta a generat un cadru arhitectural complex, definit mai ales prin două caracteristici: specificarea diverselor încăperi şi grija cu care ele sînt articulate. Un rol de frunte îl joacă peristilurile, atît în compunerile arhitecturale, cît şi în organizarea generală a casei: multiplicitatea sarcinilor care i se dau oglindeşte multitudinea funcţiilor îndeplinite de acest element. Curţile înzestrate cu colonade caracterizează prin excelenţă casele bogătaşilor. Cu coridoarele şi anticamerele ce le sînt anexate, ele contribuie în mod ho-tărîtor să rezolve o problemă aparent insolubilă: aceea de a oferi un cadru omogen în care să se poată desfăşura, fără prea multă greutate, activităţi atît de diverse. S-ar fi putut ajunge, în cel mai rău caz, la un spaţiu incoerent, iar în cel mai bun, la o simplă juxtapunere de sectoare „publice" şi „private". Nu a fost aşa: constructorii şi comanditarii s-au priceput să făurească un spaţiu unitar care restituie fidel o imagine a elitelor africane. NOTE 1 A se vedea îndeosebi analizele lui E. Goffman in Gender Advertisements sau Relations in Public. 2 R. Etienne, Le Quartier nord-est de Volubilis, Paris, 1960, p. 121—122. R. Rebuffat, „Enceintes urbaînes et insecurite en Mauretanie Tingitane", Melanges de l'Ecole fran-m de Rome-Antiquiti, 86, 1974, p. 510—512. 117 { m * G. Picard, „Deux senateurs romains inconnus" Karthago, 4, 1953, p. 123—125. 5 N. Duval, „Couronnes agonistiques sur des mo-saîques africaines ...", Bulletin archeologique du comite des travaux historiques, n.s., 12—14, 1976—1978

B, p. 195—216. 6 Săpăturile de la insula Vînătorii de la Bulla Regia, la care ne referim adesea, au fost efectuate recent de R. Hanoune, A. Olivier şi Y. Thebert. 1 Pentru o clară, dar erudită sinteză asupra acestei probleme a se vedea N. Duval, „Les origines de la basilique chretienne", Information d'histoire de Vart, 7, 1962, p. 1—19. 8 G. de Angelis d'Ossat, „L'aula regia del dis-trutto palazzo imperiale di Ravenna", Corsi di cultura ..., 23, 1976, p. 345—356. 9 J. Lassus, „Une operation immobiliere â Tim-gad", Melanges Piganiol, p. 1120—1129. 10 Y. Thebert, „Les maisons â etage souterrain de Bulla Regia", Cahiers de Tunis, 20, 1972, p. 17— 44. 11 Y. Janvier, La Ugislation du Bas-Empire ro-main sur les edijices pubîics, Aix-en-Provence, 1969. 12 Ch. Boube-Picot, „Les bronzes antiques du Maroc", II, „Le mobilier", Etudes et Travaux d'archeo-logie marocaine, 5, Rabat, 1975. 13 J.-P. Darmon, Nymjarum domus, Leiden, 1980. 14 Y. Thebert, „L'utilisation de l'eau dans la mai-son de la peche â Bulla Regia", Cahiers de Tunis, 19, 1971, p. 11—17. 15 G. Picard, „La maison de Venus", Recherches archeologiques jranco-tunisiennes ă Mactar, I, Roma, 1977, p. 23. 16 p_ Veyne, „Les cadeaux des colons â leur- pro-prietaires ...", Revue archeologique, 1981, p. 245— 252. 17 A. Corbin, Le Miasme et la Jonquille. L'Odorat et Vlmaginaire social..., Paris, 1982, p. 269. 18 G. Picard, ibid., 18, 20. 13 A. Beschaouch, „La mosaîque de chasse de-couverte â Smirat en Tunisie", Comptes rendus de VAcademie des inscriptions et belles-lettres, 1966, p. 134—157. 20 M. Blanchard-Lemee, Maisons ă mosa'iques du quartier central de Djemila (Cuicul), p. 166 sq. Michel Rouche EVUL MEDIU TIMPURIU ÎN APUS

mmm w Au trecut trei secole. Clovis fusese botezat în 496 şi primise însemnele de consul al Romei (adică al Bizanţului, capitala Imperiului Roman, căruia i se amputaseră provinciile apusene, ocupate de Barbari). Lumea grecoromană este desfiinţată în Occident, unde încep vremurile noastre; aşa cum spune Machiavelli; „oamenii, care se numeau Cezar şi Pompei, deveniră Ion, Petre şi Matei". In Răsăritul bizantin, sistemul roman se menţine intact, dar, ca şi toate celelalte, se va schimba treptat cu totul; elenismul rămîne singurul stăpîn. Barbarizare a Occidentului, nu atît sub loviturile germanilor, admiratori ai măreţiei romane, cît din pricina luării în stăplnire de către aceştia a puterii politice; umilită de a-şi ţi pierdut supremaţia, vechea aristocraţie de notabilităţi, părinţi ai cetăţilor şi totodată nobilime de funcţii în aparatul de stat roman, nu-şi mai găseşte rostid, abdică, pierzînd ceea ce făcea din lumea romană o societate „civilizată": voinţa inconştientă de autostilizare; numai Biserica păstrează ceva din această voinţă pentru scopurile urmărite de ea. Barbarie, cultură: societăţile zise barbare au o cultură, iar cele numite civilizate se străduiesc cumplit pentru a-şi dobîndi una la bine şi la rău; puritani, esteţi, societăţi puternic militari-zate, precum şi darul de întreprindere capitalistă, toţi aparţin celei de a doua categorii. Dra120 <ma marilor invazii s~a jucat nu atît în prăbuşirea aparatului de stat imperial, în economie sau demografie, cit într-un alt domeniu, în care putem deosebi, de pildă, oameni care citesc şi alţii care nu-şi fac o cinste din a-şi da această osteneală, populaţii care au fost dresate să muncească din greu şi altele nesupuse dresurii. Voinţa inconştientă de a se struni pe sine nu este rodul şcolii sau al instituţiilor, care sini mai degrabă urmări; ea este insuflată de ceea ce se numeşte în mod foarte greşit „educaţie", adică prin exemplul ce-l dă în mod nevoit un grup social în care se reproduce voinţa de aulostili-zare. în mod involuntar, desigur, căci din clipa în care fiii îi bănuiesc pe părinţi că înşira vorbe goale în care nu cred, evidenţa ficţiunii se spulberă, iar fiii îi lasă pe părinţi să tot vorbească şi nu-i mai ascultă. Pentru ca predicile părinteşti să fie crezute se cere ca ele să fie garantate de o putere reală. Or, în Occident, o dată cu marile invazii din secolul al V-lea, puterea aceasta dispare; aşadar, tradiţia de autosti-lizare se întrerupe, iar ceea ce ni se pare a fi noaptea Evului Mediu timpuriu se lasă în Apus. Astfel ni se dezvăluie o trăsătură antropologică: efortul cultural, truda individului asupra sa, trudă ce nu există decit in anumite societăţi şi care, ca orice tradiţie, nu se poate inocula prin-tr-o simplă hotărîre sau prin

constringere. Acest efort nu se aseamănă întru nimic cu ceea ce marii cenzori numesc necesitatea de a munci şi de a reprima; nici un voluntarism nu poate înlocui realităţile puterii sau tămădui umilinţele; cu cele mai bune intenţii, nu ar face decît să înrăutăţească situaţia. Truda individului asupra sa nu este nicidecum istovitoare atunci cînd se vădeşte eficientă; este mai degrabă o ambiţie, un joc, un lux, ba chiar un snobism. Unii urăsc cultura tocmai din acest motiv, din pricina strădaniilor împotriva firii, şi nu numai — orice ar spune — din cauza conţinutului de clasă. P.V 121 ■ INTRODUCERE în anul 584, regelui Chilperic i s-a născut un fiu pe care „îl crescu pe o moşie, la Vitry-en-Artois, pentru ca, după cum spunea el, să nu-1 ajungă o nenorocire dacă ar fi văzut în public, şi să nu moară". In cîteva cuvinte, Grîgorie, episcopul oraşului Tours, ne redă tonalitatea exactă în care se desfăşura viaţa privată în Evul Mediu timpuriu. în viaţa regelui a survenit un eveniment hotărîtor: i s-a născut un băiat. Vrednic de interes este numai sexul masculin. Nici un cuvînt despre mamă, al cărei nume nici nu-1 cunoaştem. Poate era o concubină. De cum s-a născut, copilul este trimis la o doică, din oraş — Cambrai — la ţară. Copilăria se cuvine ascunsă, precum şi primii ani, atît de vulnerabili, pe care pruncul trebuie să-i petreacă în întuneric, pentru a ocoli o nenorocire. Lumea din afară este doar atît de ameninţătoare! Deşi copilul abia se născuse, părintele se şi gîndeşte la moarte. Şi, într-adevăr, dintre cei cinci copii ai lui Chilperic va supravieţui numai acesta, viitorul Clotar al II-lea, dar putem de pe acum să reconstituim decorul vieţii private în timpul Evului Mediu timpuriu: dragoste, violenţă, anxietate, moarte, în pofida căutării de fericire într-un îndepărtat teritoriu agricol. Faţă de antichitatea romană, viaţa privată devine un factor primordial al civilizaţiei, pro122 babîl chiar cel mai însemnat. Dovada cea mai strălucită este dispariţia oraşului, învins de sat. Altădată, bucuria de a trăi se desfăşurase pe străzi şi printre marile monumente urbane. Iată că se adăposteşte acum şi în case şi bordeie, în timp ce imperiul se mîndrise datorită legilor, trupelor, edililor săi, uşurase viaţa publică precum un mod de viaţă ideal, o dată cu ivirea regatelor germanice se prăbuşeşte cultul urbanităţii în favoarea vieţii private. In ochii acestor nou-veniţi, germanicii, aproape totul ţine de domeniul privat. Cititorul nu se va mira aşadar dacă voi vorbi mai pe larg despre Galia de Nord decît despre cea meridională, la sud de Loira. Aceasta a păstrat o mentalitate mai romană pî-nă în secolul al IX-lea şi nu a lăsat aproape nici un document despre viaţa privată. Prea puţini autori din Aquitania sau Provenţa ne-au descris nunta sau înmormântarea, masa sau patul contemporanilor lor. Au asistat neputincioşi la răsturnarea treptată a structurilor publice galo-romane, pe care neo zugrăvesc cu disperare; au asistat la năvălirea unor moduri de viaţă care i-au îngrozit; iar reacţia celor mai vrednici dintre ei a constat apoi într-o muncă de creştinare a acelor popoare păgîne venite din miazănoapte sau răsărit. In schimb, legile şi conflictele cu Biserica ale acestora din urmă ne îngăduie să ne dăm seama ce mult înseamnă pentru ei bunurile lor personale, soţiile şi grupurile lor familiale, răzbunările şi temerile lor, agresivitatea şi nădejdile lor, concepţiile lor despre cele sfinte, în sfîrşit, iscusinţa lor de a pătrunde tainele individului. Această răsturnare generală este de fapt istoria, de la Nord spre Sud, a unei năvăliri a sferei private. ■ VIATA PRIVATĂ CUCEREŞTE STATUL Şl SOCIETATEA Oricît s-ar strădui noile puteri care se statornicesc în Galia, în veacul al V-lea — vizigoţi, bur-gunzi, franci ■—, să imite Imperiul roman atît la nivelul instituţiilor politice, cît şi la cel al structurilor sociale, ele se lovesc de un eşec. Pretutindeni, de la Curte pînă la cel mai umil funcţionar, de la grupurile profesionale la cele religioase, de la oraş la ţară, în prim plan apar persoanele şi spaţiile private. Pînă şi averea devine o chestiune privată, iar individul caută să privatizeze totul, casă şi masă. Imperiul Tîrziu preaslăvise statul şi dezvoltase dreptul pentru a întemeia pacea şi a se opune războiului. Triburile germanice care au înfiinţat monarhii erau dintotdeauna privite de către galo-romani ca o adunătură de barbari şi sclavi a căror singură îndatorire ar fi fost să se supună noii Rome, Constantinopoî. De aceea, Grigorie din Tours, iscusit observator al monarhiei şi al noii societăţi, nu aplică dinadins, în a sa Istorie edesiastică a francilor, termenul „republică" decît Imperiul Roman de Răsărit. Barbarii nu pot pricepe res publica, treburile publice, noţiune care cere o anumită facultate de abstractizare. Nu există stat barbar, căci barbaria — noţiune subiectivă care nu se aplică neapărat tuturor germanicilor, dar se poate extinde la celţii din Bretania, precum şi la galo124 romanii desfrînaţi — este caracterul însuşi al unor ostaşi care tresar la cea mai neînsemnată insultă şi nu cunosc decît simţăminte violente. Cruzi şi bădărani, ei se îmbată mereu, căci îşi umplu burta cu hrană şi băutură pînă la a vomita şi, mai ales, pustiesc totul, lăsînd în urma lor pămînt ars. Părerea aceasta nu este neîntemeiată dacă analizăm la rece structurile „de stat" ale francilor şi ale celorlalţi barbari. Germanicii nu fac distincţie între public şi privat

In aceste triburi la care puterea de origine magică, divină şi războinică totodată, este exercitată concomitent de rege, conducător de oaste ales, şi do războinici liberi, amalgamul instabil al unui heer-konig, hărăzit să învingă pentru a-şi menţine autoritatea, şi de războinici credincioşi atîta vreme cît căpetenia lor este cea mai puternică, constituie ceea ce se cuvine să numim „stat1* de tip nou, un fel de comunitate de militari fără domiciliu stabil şi fără asigurare de durată. Ceea ce cimentează această organizaţie nu este, ca la Roma, ideea salvgardării puterii sau a binelui comun, ci mai degrabă o mulţime de interese particulare aglomerate într-o asociere provizorie prorogată în mod automat în urma unei victorii. Aşa se explică de ce francii au şovăit cu prilejul alegerii unei căpetenii, de ce l-au ales mai întîi pe Chil-deric, pe care apoi l-au expulzat, de ce au ales după aceea pe generalul roman Aegidius, pe care l-au ucis înainte de a-1 rechema din Thu-ringia pe Childeric. Acesta, după cum se ştie, a fost tatăl lui Clovis şi a fost înmormîntat la Tournai într-un cimitir greco-roman printre civili şi militari, ostaş printre ostaşi, remarcabil totuşi prin bogăţia mobilelor din mormînt. Din acea vreme, nu s-au mai şters caracterele fundamentale ale acestui stat privatizat, în po125 fida faptului că Cîovis a ştiut sâ-i elimine pe ceilalţi şefi de bandă de care se temea, precum şi pe toate rudele lui, candidaţi la moştenire. Regele fiind stăpîn peste pradă şi pămîntu-rile cucerite, la moartea sa toate bunurile lui sînt împărţite în părţi egale între moştenitori, întocmai ca o proprietate privată. Acesta este principiul patrimonialităţii regatului. Sînt cunoscute sîngeroasele războaie civile ce au decurs din reducerea statului la stadiul unui simplu bun personal imobiliar; se ştie cum s-a ajuns astfel la fragmentarea Galiei merovingiene în regiuni autonome: Burgundia, Aquitania, Pro-venţa, Bretania etc. Să nu uităm însă că, la rîn-dul lor, carolingienii — alt neam de nobili care a pus stăpînire pe putere prin forţă — au practicat împărţirea regatului, fie între Pepin şi Car-loman I, fratele său, în 741, fie între Carol cel Mare şi Carloman al II-lea în 768. Carol cel Mare însuşi prevăzuse împărţirea imperiului între cei trei fii ai lui, în 806; numai datorită întîm-plării că doi dintre ei au murit înaintea fratelui lor mai mare, Ludovic cel Cucernic, a rămas imperiul unificat din 814 pînă în 840. Presiunea obiceiurilor germanice a fost însă mai puternică; în pofida sfetnicilor eciesiastici care se străduiau să reintegreze statul în domeniul public sub numele Respublica christiana, nobilii de pe lîngă împărat,'precum şi stăruinţele împărătesei ludita în favoarea iubitului ei fiu, Carol cel Pleşuv, reuşiră să obţină, între 817 şi 840, cel puţin patru proiecte de împărţire a imperiului, împărţirea de la Verdun, din 843, care îi dă încă şi astăzi hărţii Europei un aspect de marchetărie barocă, este aşadar rezultatul logic al principiului de patrimonialitate a regatului, însăşi Lotaringia a fost victima acestei practici, deoarece, la moartea sa, Lotar I şi-a împărţit regatul între cei trei fii, dislocînd astfel axa europeană din care rămîn astăzi cîteva vestigii: Ţările de Jos, Belgia, Lorena, Elveţia şi Italia. Trebuie să recunoaştem că această concepţie 126 concretă, carnală, despre un stat proprietate personală a unui potentat îi caracterizează pe toţi deţinătorii de putere din Evul Mediu timpuriu; pînă şi Capeţienii ar fi putut-o perpetua dacă nu şi-ar fi dat seama că reluarea noţiunii de stat bun public, pe care le-o propuneau clericii pătrunşi de drept roman, le servea infinit mai bine interesele. înaintaşii lor merovingieni şi carolingieni nu erau în stare să înţeleagă ceea ce astăzi ni se pare evident, pentru că legile germanice amestecau în mod inconştient domeniul public şi cel privat. Să ne oprim la elaborarea acelor legi. In decursul peregrinărilor lor, vizigoţii, bur-gunzii, francii, care nu cunoşteau scrisul, cu excepţia unor „rune" folosite în religia lor, îşi încredinţează noţiunile de drept memoriei unor specialişti numiţi „rachimburg" de către franci. Aceştia învăţau pe de rost fiecare articol, adău-gîndu-i cele mai recente hotărîri considerate jurisprudenţă. Biblioteci vii, ei erau legea întruchipată, imprevizibilă şi înfricoşătoare, căci era de ajuns ca judecătorul să grăiască în dialectul vechi al Germaniei de Sus, de pildă, friofalto uaua buscho, „om liber schilodit pe iarbă", pentru ca sentinţa să cadă: „O sută de sous* aur amendă". Primatul oralităţii în justiţie făcea din actul judiciar ceva cu totul personal şi subiectiv, căci nimeni în afara specialiştilor nu cunoştea legea. Mai mult: omul era supus legii naţiei căreia îi aparţinea; unul legii francilor salici, altul celei a francilor zişi ripuari — adică renani —, altul celei a burgunzilor sau legii vizigoţilor, cunoscută sub numele de „Cod al lui Euric". Personalitatea legilor întărea fragmentarea societăţii, lipsind justiţia de caracterul universalist fundamental în legea romană Şi aplicabil tuturor cetăţenilor imperiului. De aceea, foarte curînd, legile au fost scrise: Codul lui Euric în 461, legea burgunzilor în 502, * Veche monedă franceză valorînd 1/5 dintr-un franc (n, tr.). 127 iar prima formă a legii salice în 511, Totuşi, fiind aplicate în tot Evul Mediu timpuriu pînă în secolul al X-lea şi mai tîrziu, ele au continuat sa fie învăţate pe de rost. Au perpetuat astfel o concepţie despre drept radical deosebită de aceea a dreptului roman. Din cele 105 articole de lege ale burgunzilor, numai 6 sînt stipulaţii de drept public. Tot astfel, în legea salică, 8 din 78. Alte paragrafe sînt un straniu amestec de drepturi regale sau fiscale şi de drepturi personale. In schimb, codul lui Teo-dosiu din 438 cuprinde mai multe zeci de legi în şaisprezece cărţi; dreptului privat îi sînt consacrate doar o jumătate a cărţii a VUI-a şi cartea a IX-a în întregime. Proporţia este aşadar inversă. Şi în această privinţă, tradiţia romană a fost urmată în Galia datorită unui

compendiu — Breviarul lui Alaric •—■ publicat în 506 şi aplicat galo-romanilor stabiliţi la sud de Loira, precum şi clerului creştin, deoarece cartea a XVI-a are în vedere Biserica catolică conform unui drept care continuă să îmbrace un caracter public, dar nu poate fi calificat încă drept canonic. Prin urmare, generalizarea dreptului privat în dauna dreptului public esta într-adevăr o inovaţie germanică. Judecătorii franci se vor ocupa de furtul unei cîine cu grija pe care judecătorii romani examinau răspunderea fiscală a consilierilor municipali, cu-rialii. Justiţia francă, merovingiană şi carolingiană favorizează deci treburile private. în mod vădit, conflictele de hotar, procesele pentru anulare de testament, plîngerile împotriva unor vînzători necinstiţi, certurile dintre moştenitori îi supralicitează pe judecători, pînă şi pe cei ai tribunalului regal. Printre puţinele acte ale autorităţii publice merovingiene care au supravieţuit, se afla adesea o judecată ca, de pildă, aceea a lui Dagobert (629—639) ce confirmă împărţirea moştenirilor lui Chrodolenus şi Chaimedes între Ursinus şi Beppolenus, sau 128 aceea a lui Clotar al III-lea (657—673) ce orîn-duieşte şi hotărăşte succesiunea unui anumit Ermelius. Desigur, de cele mai multe ori, este vorba de familii nobile foarte puternice; faptul însă că probleme de bunuri familiale au luat asemenea proporţii arată o generalizare a intereselor private. Fenomenul acesta este si mai vădit în mulţimea proceselor de furt de bunuri mobile. In ochii germanicilor care. cu exceoţia vizigoţilor, nu cunosc proprietatea funciară, posesiunea se manifestă prin excelenţă în păstrarea minuţioasă si aprigă de obiecte oreţioase sau indispensabile: piuvaere, scule, alimente şi animale domestice. Astfel, furtul unui borcan de miere de către un sclav, nu departe de Angouleme. în secolul al Vl-lea, ia proporţii dramatice. Omul ar fi fost spînzurat numaidecît dacă un călugăr pe nume Cvbard nu ar fi intervenit în favoarea sa. obţinîndu-i praţierea. Mai t.îrziu, Teodulf, episcop de Or-leans, format de civilizaţia romană, se nlinge amarnic de faptul că. în 798, cu rjrilejul unei călătorii în regiunea Narbonnaise, în calitate de missus dominicus. a asistat la pedepsirea cu moartea a unui hoţ, în timp ce un ucigaş se răs-cumnărase cu o sumă de bani. Era urmarea inevitabilă a preferinţei manifestate de o societate de războinici pentru bunurile personale. Popoare ce se află la limita supravieţuirii tin la acest avut mai mult decît la fiinţă — atitudine calificată de sfîntul Ambrozie drept zgîrcenie, iar de Grigorie din Tours, drept rapacitate. Mîndre fiare, germanii pribegi şi victorioşi vedeau în moarte modul cel mai sigur de a însemna hotarele de netrecut ale bunurilor lor particulare. Cu atît mai mult, credeau ei, galbenii cu ca~e complicatul sistem fiscal roman umplea tezaurul regal trebuiau să fie parte a unei comori personale, adăugîndu-se prăzii de război. Fiecare războinic avea drept la o parte din pradă şi cunoaştem prea bine vestitul episod cu 129 vasul de la Soissons. Mai mult: în schimbul serviciilor aduse el aşteaptă daruri de la rege. Carolingienii, ca şi merovingienii, se arătau generoşi, împărţind daruri bogate: galbeni, giuvaere de aur şi smalţ cloazonat, cristaluri şlefuite, arme cu măciulii împodobite cu nestemate, scoase din lăzile regale sau din căruţele încărcate cu pradă, cum a fost în 796, cea a avarilor pentru care a fost nevoie' de concis-prezece căruţe trase fiecare de cîte două perechi de boi! Schimbul de daruri dintre rege şi războinicii săi nobili întăresc printr-o generozitate ostentativă şi obligatorie legăturile dintre puterea regală şi forţele militare. Pentru ca această legătură să se extindă pînă la un impozit rămîneau cîteva etape greu de parcurs. Regii merovingieni acordau francilor scutirea de impozitul căruia îi erau supuşi învinşii galo-romani, deoarece ei plăteau impozitul sîngelui; cu ajutorul funcţionarilor meridionali se străduiau însă din răsputeri să menţină impozitul personal, precum şi pe cel funciar plătit de ceilalţi supuşi ai lor. Din această luptă lungă, regalitatea a ieşit învinsă sub domnia carolin-gienilor, iar privatizarea impozitului public direct a fost atît- de izbutită încît istoricii nu sînt de acord nici astăzi în privinţa originii, publice sau particulare, a cutărei sau cutărei arenzi plătite de ţăranii de pe marile moşii carolingiene. In mod firesc, „franc" ajunsese să însemne „liber", adică scutit de impozit. Robirea era starea celui ce-1 plătea, iar suma datorată, coborîtă la nivelul unui serviciu adus în mod particular. Astfel a dispărut impozitul, fapt ce a caracterizat Franţa pînă la sfîrşitul Războiului de o Sută de Ani. Regele trăia din venitul lui, ca orice moşier. Viaţa privată sugrumase statul, lipsindu-1 de finanţe. ■ Armata rezistă mai bine şi mai multă vreme. Totuşi, regalitatea germanică reuşise de la început o inovaţie însemnată: garda personală; numită hirdh de scandinavi sau truste de mero-vingienî, ea se alcătuia din tineri războinici 130 egali între ei care prestau suveranului un jură-mînt de fidelitate pe viaţă şi pe moarte. La celţi, erau adesea fraţi de lapte care făgăduiau să-1 apere pe tatăl care îi crescuse. Comunitatea alimentară, faptul de a fi comeseanul căpeteniei militare sau, aşa cum spune legea salică, de a împărţi pâinea cu ea, fac din tovarăşul de luptă un cum panis (de unde vine companio), o fiinţă de care te leagă o rubedenie cvasicarnală, care se întăreşte prin sîngele vărsat în luptele duse împreună şi care îi uneşte mai mult ca oricînd pe aceşti egali, veritabile ,,gorile" ocrotitoare ale puterii. De aceea este extrem de ridicat preţul membrului unei trus-te, adică al unui antrustion. Cine îl ucide pe unul dintre ei este osîndit la o amendă de şase sute de sous aur, taxa cea mai mare în materie de ucidere. încă din veacul al V-lea pedeapsa aceasta s-a extins la tot Imperiul roman din pricina repetatelor tentative de asasinare a marilor personaje. Romanii şi vizigoţii îi numeau pe aceşti războinici bucellarii, adică mîncători de biscuiţi, deoarece le era rezervată cea mai bună pîine a armatei. Fidelitatea lor dăinuie dincolo de moartea patronului lor. împăratul Valentinian al III-lea. care îl omo-rîse, în 454, pe generalul Aetius, de ambiţia căruia se temuse, a fost

la rîndul lui asasinat în 455 de un bucellar al lui Aetius, Accila, şi de cumnatul său, Trasila. în cazul acesta, rubedenia comeseană şi cea adoptivă pot fi asimilate, prin comportamentul lor, cu o rubedenie de sînge. Extinderea nemăsurată a carnalului a prefăcut războiul într-o chestiune particulară în dauna puterii de stat. Această „monarhie absolută temperată prin asasinat", după cum o califica Fustei de Cou-langes, această limitare a atotputerniciei prin ucidere individuală era însoţită de o totală confuzie a domeniului public cu cel privat în ceea ce le ţinea loc legilor barbare de guvernămînt central. Vestitul ,,majordom al palatului", care, 131 în cele din urmă, i-a destituit pe regii mero-vingieni şi căruia i se datoreşte măreţia regilor carolîngieni, nu era la origine decît intendentul general al domeniilor regale moştenite de la Fiscul roman. în timp ce imperiul deosebise bunurile de stat, Fiscul, apoi averea privată, adică bunurile coroanei, şi, în sfîrşit, bunurile împăratului cu titlu individual, administraţia merovingiană amesteca cele trei categorii. Majordomul palatului devenise cel mai bogat proprietar al regatului. De aceea l-au şi înlăturat carolingienii. Dar, încercând să restaureze statul, ei au perpetuat greşeala trecutului. Sene-şalul, în dialectul Germaniei de Sus sinis kalk, cel mai bătrîn dintre valeţi, putea fi oare calificat drept înalt funcţionar? Nicidecum, dacă îl privim ca pe un slujbaş care se ocupă de aprovizionarea mesei regale. Tot astfel, paharnicul ne-ar părea un umil chelar dacă nu am şti ce rol „politic" considerabil avea vinul de onoare în acele timpuri, căci cine ştie sâ-şi cinstească comesenii şi oaspeţii nu-i poate lipsi de chef şi de beţie. în ceea ce priveşte titlurile prestigioase de conetabil şi mareşal, să nu uităm că însemnau pe atunci responsabil al grajdurilor şi, respectiv, servitor al cailor (comes stabuli; maris kalk). Pe scurt, era vorba de grăjdarul şef şi de potcovar, ştrengari nelipsiţi ca tovarăşi de drum. Servitor era şi camerierul care schimba draperiile şi aşternutul regelui, însărcinat de asemeni cu supravegherea lăzilor în care se păstrau titlurile de proprietate, sacii cu galbeni şi giuvaerurile regelui. O asemenea confuzie mentală între public şi privat, o astfel de neputinţă de a se smulge realităţilor concrete strict personale ne explică de ce slujbaşii monarhiei merovingiene nu au fost în stare —- cu excepţia clericilor de cultură romană — să se înalţe la noţiunea de bine comun. Marii aristocraţi îşi trimiteau fiii la curtea Neustriei sau Austrasiei ca să înveţe 132 L, răspunderile pe care le vor avea mai tîrziu în oraşe şi sate. Li se va spune nutriţi (cei hrăniţi), căci întreaga întreţinere — cazare, mîn-care etc. — era suportată de cel ce devenise părintele lor adoptiv, regele. Aspectul afectiv ce-1 căpăta o asemenea comunitate alimentară se manifesta prin fasturi precise ce dădeau naştere unor comportări de supunere filială. Deoarece la masa regelui (ca de altfel la toate mesele) comesenii mîncau cu degetele, o funcţie extrem de apreciată consta în a ţine şervetul cu care regele se ştergea pe degete de fiecare dată cînd şi le spăla. Acei mapparius (cel care ţine şervetul) era aşadar un om mult mai important decît lasă să bănuiască modesta sa slujbă. Regele pusese la încercare fidelitatea şi afecţiunea copilului în decursul acelor ani — de la 7 la 14 — cînd un suflet tînăr nu ştie încă să ascundă nimic; aşadar îl putea numi conte sau duce pe tînărul crescut la palat. Ce ciudată şcoală de cadre, în care sentimentul părea mai important decît competenţa! Adesea numită schola, cu alte cuvinte comunitate de ucenici funcţionari, ea a dăinuit şi sub dinastia carolingiană. Or cum raţiunile inimii rămîn necunoscute raţiunii, foştii comeseni ai regelui sau ai împăratului au început să confunde, la rîndul lor, slujbele publice cu bunurile private. Revolta cadrelor carolingiene încă din 840 şi luarea în stăpînire de către ele a drepturilor regelui au ajuns la o generalizare a acelor puteri locale pe care le numim feudalitate. După cum spune un autor de Anale în 888, „fiecare a vrut atunci să se facă rege cu de la sine putere". Nu se poate defini mai bine triumful repurtat de sfera privată asupra celei publice. Să nu uităm că aceasta s-a născut nu numai din ambiţie, ci, mai ales şi înainte de toate, din precumpănirea sentimentelor de ură sau dragoste faţă de regele părinte. Reginon crede că puterea regală este, în înţelesul strict, secretată de viscerele tatălui, lăca133 'i-m şui tandreţei. Nimeni nu poate fi propriul lui părinte. Dar aceasta nu înseamnă oare afirmarea absolută a eului? Fenomenul de privatizare generală poate fi perceput în multe alte domenii. Monopolul regal al monedei oferă un exemplu perfect. încă din anii 560—580, primele persoane particulare care bat monedă nu şovăie în a pune pe galbeni numele lor în locul numelui regelui, începînd cu anul 790, Carol cel Mare îşi recuperează toate drepturile, punînd capăt emiterii individuale de monede. Cu Eudes, primul rege care nu era de neam carolingian, prerogativa regală a fost din nou ciuntită şi ştim. bine că, înainte de 918 cu cîţiva ani, un fost funcţionar, Guillaume, duce de Aquitania, a bătut un dinar de argint la Brioude, inaugurînd astfel nenumăratele monede feudale. O altă prerogativă regală fusese întreţinerea drumurilor şi construirea de fortificaţii. Regii merovingieni, şi îndeosebi Brunehaut, întreţinuseră în mod regulat drumurile romane dintre care unele străbat şi astăzi cîmpiile noastre sub numele „şosea" Brunehaut. Carol cel Mare a reuşit să facă la fel. Impactul năvălirilor scandinave însă a fost atît de violent încît n-au mai fost reparate podurile rupte şi drumurile inundate. începînd cu secolul al X-lea, căi noi, numite drumuri, apar ici-colo, reţele locale născute din iniţiative

particulare. Carol cel Mare, pentru a-şi consolida cuceririle, a construit puternice forturi din lemn şi pămînt; în 864, Carol cel Pleşuv se plînge că unii, din proprie iniţiativă, ridică „garduri şi forturi", adică fortificaţii făcute din copaci şi arbuşti împletiţi foarte bine sau din case împrejmuite cu palisade. Din anul 950, movilele feudale se înmulţesc efectiv în regat. După cum spune foarte judicios Georges Duby, feudalitatea nu este nici mai mult, nici mai puţin decît „fragmentarea autorităţii în multiplele celule autonome. în fiecare dintre ele, un stăpîn deţine cu titlu particular puterea 134 de a comanda şi a pedepsi; el exploatează puterea aceasta, precum şi o parte a patrimoniului său, în mod ereditar". înmulţirea grupurilor mici Să trecem acum de la stat la societate, urmărind procesul de dezvoltare a sferei private. După cum legile romane din Breviarul lui Alaric le interzic — dar în zadar —- proprietarilor să-şi construiască o casă lipită de zid înăuntrul citadelelor pentru a economisi cel de al patrulea perete în dauna zidului public şi a liberei circulaţii a garnizoanei, tot astfel se nasc spaţii private şi legături private orizontale care sabotează structurile ierarhice sau şi le făuresc pe ale lor. Am notat importanţa termenului schola. Altădată el desemna garda imperială; de acum înainte va fi aplicat unei trupe de ostaşi ai casei, unei bresle, unui grup de clerici din jurul episcopului, dormitorului unei mănăstiri şi, în cele din urmă, unei corale, dar el nu va însemna „şcoală" pînă în secolul al IX-lea. Grupului „antrustio-nilor" îi corespundea în societate cel al vasalilor. Etimologia cuvîntului este deosebit de lămuritoare: este un termen celtic — gwas — care a dat în franţuzeşte „gars" şi la feminin „garce". El se aplică unui tînăr sclav, după cum dovedeşte forma sa latinizată — vassus — în legea salică. Tînărul sclav se află pe aceeaşi treaptă ca şi alţi sclavi ai casei: fierarul, giuvaergiul, porcarul. Dar un mare moşier are uneori mai mulţi, chiar şi o duzină din aceştia. Tinerii (juniores) se dedicau unui om mai în vîrstă (senior, de unde vine ,,seigneur") în cursul unei ciudate ceremonii, recomandarea, împreunîndu-şi mîinile cu ale stăpînului. Dăruirea de sine le deschidea tinerilor un spaţiu nou de ocrotire şi de servicii mutuale. Datorită atingerii de mîini, căpetenia militară îi transmitea „juniorului" ca un fluid magnetic de ori135 gine sfîntă: hail-ul. Devenit tabu, vasalul se afla de acum înainte sub puterea „charisma-tică", de origine pagină, a seniorului — mun-deburdium — puterea posesivă şi ocrotitoare totodată. Noţiunea de ocrotire părintească şi de serviciu filial este depăşită. Acest tip nou de legătură, da la inferior la superior, îşi trage forţa dintr-o credinţă păgînă în existenţa unei lumi, care este oarecum geamăna ambivalenţă a unui individ adult şi care îi dă vlagă, fecunditate, dar şi putere de distrugere. Lumea minorilor, a femeilor, sclavilor şi servitorilor de la care porneşte prin mundebiirdiuvz o structurare internă, o însufleţire a vasalilor săi. Pătrunse de focul legăturilor afective şi religioase, deosebirile sociale se topeau în înţelesul strict al cuvîntului, iar un freund devenea jrei, prietenul sclav îşi dobîndea libertatea. Prin urmare, nu ne poate surprinde faptul că, sub carolingieni, vasalii s-au eliberat şi că grupurile de războinici ai casei, trăind sub acelaşi acoperiş, au contribuit într-o largă măsură la uzurparea puterii de către carolingieni. Legăturile acestea de la om la om i-au părut lui Carol cel Mare atît de straşnice şi de solide încît a găsit de cuviinţă să le folosească pentru întărirea statului său. De aceea a introdus vasalitatea în societatea politică, generalizînd în favoarea fiecărui vasal concesiunea veniturilor unei moşii şi înmulţind vasalii regelui, prinţilor, conţilor etc, piramidă pe care ar fi vrut să o vadă culminînd în persoana sa. Dar s-a întîmplat invers. Cu prilejul războaielor civile dintre fiii lui Ludovic cel Cucernic, vasalii au fost credincioşi seniorului mai apropiat, iar nicidecum celui mult prea îndepărtat, împăratul, căci se temeau mult mai mult de răzbunarea stăpînului vecin decît de cea a prestigiosului suveran. După cum foarte bine spune Robert Folz, ,,Carol cel Mare (şi urmaşii săi) au fost trădaţi de oameni". Aceasta ridică o problemă personală fundamentală: aceea a minciunii şi a sperjurului. într-o societate dominată de tineri, aşa cum vom vedea în capitolul următor, respectarea cuvântului dat nu-1 preocupă pe individul al cărui singur gînd este să guste din plin clipa ce trece. Stăpînirea peste durată şi timp este o ambiţie de moşneag neputincios. Mărturia mincinoasă şi sperjurul erau atît de obişnuite în-cît legea salică, unde nu apar în medie decît vreo trei-patru rînduri pentru fiecare articol, rezervă acestor chestiuni trei paragrafe; unul, privitor la individul care refuză să respecte credinţa făgăduită altuia cuprinde treizeci şi opt de rînduri! Situaţia, se vede, era gravă; Teodulf, de faţă la un proces, este îngrozit de mulţimea de jurăminte false făcute de împricinaţi, cărora le vin întru ajutor învinuitorii şi cei ce jură o dată cu ei, fără să mai vorbim de martori. Ce se mai poate spune despre Cîm-pia Minciunii — Liigenfeld —, la 50 de kilometri de Colmar, unde, în timpul unei nopţi tragice, vasalii lui Ludovic cel Cucernic l-au părăsit tiptil, unul cîte unul, pe împăratul rămas singur în tabără, pentru a se alătura fiului suveranului? Nicicînd nu şi-a vădit legătura de la om la om şubrezenia într-un mod mai izbitor ca în acele clipe de prietenie batjocorită, mai ales atunci cînd Ludovic îi îmbie să plece pe puţinii credincioşi care rămăseseră şi care refuzau să-1 părăsească, „de teamă ca din pricina lui să nu-şi piardă viaţa sau vreun membru". Astfel, minciuna individuală era în cel mai înalt grad subversivă. Biserica şi-a dat seama atît de bine de acest lucru incit mai toate ritualurile de penitenţă aşazâ sperjurul în capul celor mai groaznice păcate. Ritualul sfîntului Colomban, cel mai răspîndit şi care a fost

urmat de cei mai înalţi adepţi, prevedea ca cel care se făcuse vinovat de sperjur din interes să fie închis pe viaţă într-o mănăstire, iar cel care comisese acelaşi păcat din simplă teamă să facă penitenţă timp de şapte ani, în pri-roii trei bînd numai apă, mîncînd doar pîine 137 .•SIs Si ^^^^H goala şi — pedeapsă cumplită în acea vreme — să fie surghiunit despuiat de arme, la care se adăuga obligaţia de a face numeroase pomeni însoţite de eliberări de sclavi! într-un cuvânt, dacă vasalitatea fusese iniţial o pepinieră de prieteni, un falanster de tineri devotaţi unui bătrîn sau unui comando de şoc, ea era totodată un lăcaş de vipere şi un bumerang periculos. Coeziunea dintre vasali era totuşi mult mai slabă decît aceea a altor grupuri. Fostele bresle romane nu dispăruseră toate şi este foarte probabil că cele de cioplitori de pietre şi ale sticlarilor au dăinuit, păstrîndu-şi secretele de fabricaţie şi priceperea. Grigorie, episcop de Tours, pomeneşte de cazul unui arhitect care şi-a pierdut brusc cunoştinţele de artă şi de tehnică. în vis îi apare Sfînta Fecioară, redîn-du-i cunoştinţele. Trăsătura aceasta ne arată însemnătatea pe care o aveau, până şi pentru meridionalii din civilizaţia romană, învăţarea pe de rost şi păstrarea unei culturi şi a unei meserii prin transmitere orală de la om la om. Mai bine cunoscute sînt. comunităţile marginale pe care clericii le denunţă numindu-le „conjuraţii", iar celţii „ghilde". Oameni de tot felul — ţărani, meşteşugari şi, mai cu seamă, negustori — îşi făgăduiau prin jurământ mutual, de la egal la egal, să se susţină unii pe alţii cu orice preţ. Aceste prestări de jurământ aveau loc la 26 decembrie, de ziua zeului pă-gân Jul, când omul putea să încheie o alianţă cu sufletele morţilor şi cu demonii care reveneau la suprafaţa pământului. Viitorii confraţi pregăteau atunci ospăţuri grozave la care mîn-cau pînă vomitau şi beau pînă intrau în transă, putînd astfel, datorită dezechilibrării tuturor simţurilor, să comunice cu forţele supranaturale. Atunci unul jura să-1 ucidă pe cutare, altul să fie garantul lui cutare în vreo afacere etc. Numeroşi clerici au protestat împotriva acelor „conjuraţii" primejdioase pentru ordinea publică, dar mai ales — ceea ce li se părea şi 136 mai grav — satanice şi imorale. în 858, Hinc-mar s-a străduit în zadar să le creştineze. Ele au fost interzise de concilii. în realitate, aceste organizaţii de autoapărare s-au dovedit uneori folositoare în lupta împotriva vikingilor; de pildă, în 859, între Sena şi Loara. „Conjuraţiile" de negustori erau adesea necesare pentru înfruntarea pe mare a piraţilor sau pentru a-şi impune preţurile într-un port străin unde debarcau. Ghildele, astfel numite după sumele de bani (geld) pe care fiecare negustor le depunea într-un fond comun, erau probabil foarte eficiente. Ele ştiau să-şi impună legile economice, fapt ce explică ostilitatea neîmpăcată a Bisericii împotriva negustorilor şi a burghezilor pînă dincolo de secolul al Xl-lea. La rîndul lor, asociaţiile acestea ciudate îmbinau legitima apărare şi forţa pumnului, frăţia comesenilor şi egalitarismul nivelator. Comunităţile evreieşti erau şi mai închise. Provenite din dubla diasporă romană (sec. I şi II), ele s-au întărit în oraşele galo-romane în epoca merovingienilor, apoi s-au statornicit sub carolingieni în Septimania (Languedocul de Jos), în Renania şi în Champagne. Axate pe Torah, Legea, care împreună cu Biblia a devenit singura lor patrie adevărată, comunităţile de cămine evreieşti sînt administrate de adunarea capilor de familie, care nu recunoaşte nici o căpetenie religioasă. Rabinii sînt simpli dascăli, iar fiecare credincios ocupă un loc precis în ierarhia socială. Comunitatea îl alege pe unul din sînul ei spre a duce tratative în numele tuturor cu păgînii, goyim, adică, de fapt, cu creştinii, privitor la problemele de coexistenţă, de taxe etc. Astfel, viaţa interioară şi intimă a grupurilor evreieşti rămîne cu totul necunoscută galo-romanilor şi francilor. De aceea, singurătatea ermetică şi superioritatea intelectuală a evreilor, care acumulează o mulţime de comentarii abstracte despre Scriptură, dau naştere în mintea creştinilor la tot felul 139 ■ de fantasme despre aceste celule autonome, aceste solidarităţi anonime, despre aceşti negustori călători care aparţin ţării, dar totodată şi celorlalte comunităţi — spaniole, egio-tene, italiene etc. în schimb, creştinii admiteau mult mai uşor comunităţile monastice ca nişte spaţii de pace şi porţi către veşnicie. Acolo, misterul nu mai părea straniu, ci alcătuia un microcosm ideal, o antisocietate derizorie şi microscopică faţă de lumea rechinilor dimprejur. Desigur, primele reguli monastice în vigoare în Galia, încă din secolul al V-lea, rămăseseră pătrunse de veselul anarhism al atleţilor lui Dumnezeu: ţărani egipteni neştiutori de carte, practicanţi neînfricoşaţi ai postului şi ai ascezei fizice. Dar foarte curînd, o dată cu sfîntul Coloni-ban, călugăr irlandez care îmbină regulile vechi cu cele ale simţului Benedict din Nur-sia (mort spre 560), lăcaşul acela închis, păzit de un portar, a devenit în toată Galia o oază caracteristică a peisajului mental şi fizic al ţării. După cum spune sfîntul Benedict, „dacă este cu putinţă, mănăstirea să fie clădită astfel încît toate cele trebuincioase — adică apă, moara, grădina şi diversele meserii — să se afle înăuntrul ei, pentru ca să nu fie siliţi călugării să alerge de colo-colo în afara zidurilor mănăstirii, căci aceasta nu i-ar prii sufletului lor". Contrar însă comunităţilor evreieşti, cenobiţii nu rup legăturile cu lumea din afară, nu se închistează în ţesutul

social. Ele primesc oaspeţi, pelerini, novici. Lumea lor este cît se poate de închisă pentru căutătorii de Dumnezeu, dar rămîne întredeschisă pentru fraţii laici. Sfatul fraţilor călugări este mereu primit de părintele stareţ, obligat să-1 consulte în privinţa multor hotărîri. Comunitatea este totodată verticală şi orizontală. Spaţiul ei privat este de fapt o punte între două lumi: cea pămînteană şi cea divină. De aceea, în urma hotărîrii Conciliului de la Aix, din 817, Ludovic cel Cucernic îl însărcinează pe sfetnicUi 140 său, Benedict din Aniana, să generalizeze regula benedictină în tot imperiul. Se înmulţesc deci adevărate microorganisme sociale, adevărate utopii vii de frăţie, despre care Adalhard, abatele Corbiei, spunea în 822 că ele nu trebuie să numere peste patru sute de persoane, inclusiv servitori laici, căci ar fi în primejdie să cadă în anonimat şi în uscăciunea sufletească a legăturitor umane. în ochii lui Benedict, abatele (abba, adică „părinte" în limba ara-meică) trebuie să fie un părinte atent care îi supraveghează şi îi călăuzeşte pe fiii săi spirituali pe calea cunoaşterii lui Dumnezeii, în-văţîndu-i totodată virtuţile tăcerii şi ale smereniei. Simultan şi în mod paradoxal —- vom vedea mai departe de ce — mănăstirile devin nişte ferme model, ateliere artistice, în timp ce sînt şi şcoli de spiritualitate. Benedict stăruie atît de mult asupra rolului unei comunităţi stabile ce practică regula încît îi judecă foarte sever pe ,,gyrovagi", călugări de tip egiptean sau irlandez care rătăcesc din chilie în chilie fără control, şi cere să nu li se îngăduie sihastrilor să trăiască în singurătate decit după o lungă şedere într-o mănăstire. Slăbiciunea omului singuratic Astfel el înota împotriva curentului, căci una dintre cele mai uluitoare inovări ale societăţilor germano-latine a fost dezvoltarea prin valuri succesive a sihăstriei. Este uimitoare dezvoltarea acestui curent într-o lume de extraordinară violenţă în care după cum am văzut, modesta comunitate frăţească se vădeşte indispensabilă pentru ocrotirea individului. Dar iată ca acesta nu şovăie, în unele cazuri, să se cufunde în singurătatea codrilor Gaiiei, care acopereau pe atunci peste două treimi din suprafaţa ţării, şi să devină un adevărat sălbatic, adică un om al pădurii (silvaticus, „sălbatic", vine de la silva, „pădure"). Această căutare a 141 singurătăţii nu are nimic comun cu mizantropia crîncenă a omului superior care dispreţuieşte putregaiul moral al contemporanilor săi. In primul rînd ea este periculoasă, căci sihastrul se asimilează cu un outlaw părăsit de tribul său, pe care oricine îl poate ucide ca pe un dine turbat. Mulţi anahoreţi au fost omo-rîţi. Părăsirea aceasta a lumii este de fapt — aşa cum o dovedeşte Jean Neuclin — distanţarea, căutarea unei legături personale cu Dumnezeu, care îl trimite pe credinciosul său, copleşit cu dragoste, să cucerească lumea. In lumea sihastrului, pustietatea se populează treptat; înfloresc mănăstirile şi, în curind, şi oraşele. Numai în Galia de Nord, peste trei sute cincizeci de sihastri, din secolul al V-lea pînă în secolul al Xl-lea, au transformat pe plan spiritual şi material mediul lor social, ecologic şi, mai cti seamă, uman. Sub imboldul unor irlandezi şi aquitani de mare cultură s-au produs trei valuri mari de sihastri: prima în secolul al V-lea, a doua în secolele al Vl-lea şi al VH-lea. Apoi, curentul a cunoscut o criză şi s-a oprit brusc, sub impactul legislaţiei caro-lingiene care, urmărind edificarea unei societăţi bine orînduite, a generalizat neîncrederea manifestată de Benedict de Ursia faţă de „gyrovagi". Normalizarea se extinde chiar la schimnicii, bărbaţi şi femei, care trăiau în chilii înguste, sau, ca Hiltrude, la Liessies, într-o capelă mică lipită de biserică şi comuni-cînd cu aceasta printr-o ferestruică. în prima jumătate a secolului al IXlea, regula lui Grim-laic a interzis cu desăvîrşire această practică, învoind doar pe cîteva persoane, căci îşi propunea să-i înlăture pe nebuni şi pe dezechilibraţi. Al treilea val de pustnici nu s-a putut aşadar produce decît după anul 850. De altfel, se cuvine subliniată însemnata mutaţie ce avusese loc. în timp ce, în secolul al Vll-lea, oamenii din popor şi femeile erau foarte numeroşi printre cerşetorii de Dumnezeu, la sfîr142 şitul epocii carolingiene cei mai mulţi sînt nobili şi bărbaţi. Singurătatea profetică, marginală şi, în cele din urmă, subversivă devenea tot mâi grea faţă de o Biserică ale cărei structuri se dezvoltau. Numai un personaj din cele mai mari îi putea ţine piept. Totuşi, poporul îi îndrăgea pe acei oameni ieşiţi din comun ce simbolizau contrariul societăţii în care trăiau. Predicatori, desţelenitori, cultivatori, ei erau atît de austeri încît se mulţumeau cu ierburi, rădăcini, o bucată, două, de pîine goală şi apă stătută. Rugîndu-se necontenit în tăcere, tămă-duiau trupul şi sufletul şi îi izgoneau pe demoni, vechii zei păgîni. într-un cuvînt, erau lipsiţi de toate în coliba lor de crengi. Aşa singur cum era, pustnicul întruchipa o anti-societate, un alt model, tăgăduind căutarea nestatornică a avuţiilor în schimbul bucuriei fiinţării. Dar pentru a înfrunta greutăţile unui asemenea itinerar spiritual şi primejdiile unei singurătăţi absolute, era nevoie de un curaj neobişnuit şi de individualităţi excepţionale. Era mai uşor pentru om să-şi adăpostească şubrezenia în spaţiile închise pe care Biserica încerca să le înfiinţeze în folosul „săracilor", adică al acelora care, bucurîndu-se de ocrotirea unor personaje sus-puse, voiau să scape de urmările unei crime sau ale unei învinuiri mincinoase. Nenorociţii găseau un adăpost lîngă fiecare catedrală, biserică sau parohie rurală, înscriindu-se pe o listă-matriculă care asigura unei duzini (cifră simbolică) de tovarăşi de suferinţă casă şi masă. Sclavul fugit, ucigaşul inveterat, femeia părăsită puteau găsi un loc de azil —„parvis"-ul unui sanctuar, adică o triplă galerie cu colonadă lipită de faţada vestică a bisericilor: perimetre sfinte, deci inviolabile, pentru că aparţineau sfîntului patron al bisericii. Erau cu adevărat zone de libertate în care se amestecau familii întregi, jalnice epave şi

puşlamale sinistre ca într-un pandemoniu de ţigani. Unii, statorniciţi acolo de 143 multă vreine, se dedau beţiei şi adulterului, în timp ce duşmanii lor, furioşi că ie scăpase prada, pîndeau cu nerăbdare clipa în care victima va păşi din distracţie în afara incintei sfinte pentru a o ucide pe loc. Grigorie din Tours povesteşte cum, în oraşul său, în bazilică şi în faţa ei, a fost întinsă de către ducele Claudiu o capcană împotriva unui anumit Eberulf; totul a degenerat într-o cumplită încăierare între sclavii celor doi bărbaţi, vasali şi epitropi, pînă la a stropi toată strada cu sînge. în ciuda acestor dereglări — sau poate datorită lor — dreptul de azil a fost o trăsătură constantă a societăţii Evului Mediu timpuriu, o licărire de nădejde pentru cei fără de apărare şi un loc de odihnă pentru cinici. După părerea mea, aceeaşi concepţie despre un spaţiu ocrotit care îi adăposteşte pe cei lipsiţi de arme împotriva unor brute înarmate se află la originea privilegiului de imunitate. La cererea unui episcop sau a unui abate, regele acorda pămînturilor bisericii lor dreptul să fie scutite de vizită, inspecţie, impunere etc. pe care funcţionarul regal le putea efectua în mod legal. Pămînturile odată imunizate împotriva micului tiran local, episcopul sau abatele, care nu aveau dreptul să facă uz de arme, erau feriţi de orice exacţiune, putînd să-şi consacre veniturile multiplelor lor îndatoriri de construcţie şi ajutor. în civilizaţiile merovingiană şi carolingiană, ideea şi realităţile unui spaţiu închis mi se par fundamentale în procesul do cucerire a unui mic teritoriu personal, a unei sfere de influenţă şi a bulei ocrotitoare. Atunci cînd saxonii s-au stabilit în Boulonnais, ei au înfiinţat sate cu cabane şi colibe împrejmuite cu păduri vii de arbuşti cu spini, numite zaun, cuvînt pe care îl regăsim în toponime actuale ca Landrethun şi Baincthun. Zaun a dat thun, iar în limba engleză town (oraş). în ochii germanicilor, oraşul este în primul rind un cordon izolator, o mică insulă de viaţă privata. 2P ss$ «ft 232. Frescă dintr-o domus romană. 144 233. Kerkouane: Casa cu coloane. 234. Timgad: o stradă mărginită cu colonade şi trotuare. 235. Thugga: Casă cu peristii. 236. Bulla Regia: Calea Noii Vinători. *.237. Utica: Casa cu cascadă. •■<â*j 238, 239. Bulla Regia: Casa Vînătorii şj peristilul catului subteran. mu 240. Buiia Regia: insula Vînălorii, văzută dinspre sud-est. 241. Bulla Regia: Casa Vînătorii — peristilul subteran văzut dinspre nord-est. 242. Thugga: Porticul de la intrare al Casei trifolium. 243. Thugga: Casa trifolium, peristiiul. SiP i 244. Utica: Casa cu cascadă. Pferistil cu bazin-fîntînă în grădină. 245. Thugga: Casa omnia tibi felicia. Peristil — curte cu mozaic înconjurată cu jardiniere. 246. Bulla Regia: Casa Amfitr tei; mozaicul din triclinium (detaliu). ■

247. Dionysos şi Ariadna, modele ale soţilor moderni .„ '*■ \ ■.?-*.■■ 248. Mozaic funerar din Thina. ,:.*: fl 249. Mozaic din Smirat (detaliu). *Lş 250. Thysdrus: Casa 5§§ lunilor — mozaicul "'**• muzelor.

\, "j \ ' •'■■'■- 'fi^'-' I 251. Bulla Regia- <&£ mozaic din triolinium -~s% ln Casa Noii Vînători. , 253. Mozaicul seniorului lulius, provenind din Cartagina. *»"_254. Bulla Regia: ««'Casa Vlnătorii — "S. latrine particulare - "■ (văzute dinspre sud). 255. Thugga: porticul vestic al casei lui Dionysos şi Ulise. 256. Mozaic din C-tagina: portic c draperii.

:,"y

257. Bulla Regia: Casa Noii Vinători; porticul estic (văzut dinspre sud). B 258. Bulla Regia: X Casa Noii Vînători; porticul vestic (văzut dinspre sud). » 259. Mactar: Casa venus. Mozaic de bazin reprezentînd-o pe Venus. 260, 261. Bulla Regia: mozaic din trîcli-nium din Casa Noii Vînători (detalii) • ■'. • i 262. Thysdrus: mozaic din triclinium Casa Alaiului lui Dionysos. i 263. Manuscris, sec. IX. Carol cel Mare, . , împărat, şi fiul său - Pepin, regele Italiei. 264. O treime de sou din aur merovingian, monetaria din Toulouse. Avers. 265. O treime de sou merovingian bătută la Toulouse. Revers 266. Viaţa sfintei Ra-degonde, sec. X—XI. 270. Diplomă a lui Carol cel Mare. Pergament 14 sept. 774. 1I 267. Mormîntul lui Childeric. Plăselele şi teaca de spadă, sec. 268. Arcul de triumf al lui Eginhard. Gravură din sec. XVII făcută după origina!. 271. Tezaurul de la Gourdon (Saone- et-Loire), îngropat spre 525. 272. Monezi de aur merovingiene, sec. VI, 269. Inel cu sigiliu merovingiar din aur, sec. VII. 273. Monezi de aur merovingiene, sec. VI si VII. ■*'■#■■■■fi ... luMI : 274. Carol cel Mare, sec. IX. Ilustraţie de pe prima pagină a unei culegeri de capitulare carolingiene adunate de Ansegise. 275. Psaltirea de la Utrecht (816—835). Intrare oficială într-un oraş fortificat. / //] or ffTT / ff::.7 3t 276. Falere din argint aurit, sec. VII. T ^ 277. Vase de sticlă merovingiene, sec V—VI. 278. Evanghelia lui tbbon, sec. IX. Ţăran semanînd °rn rugîndu-se. 280. Lespezi de marmură, sec. XI la ,8,6-835,. Oraşu, fortificat este un r■ ■

iK>

■' : 'uni282. Liturghier qe-'«fan numit al lui F 284 Machetă. CaSa cu Pivniţă. Sa 285. Ceramică mero-V|ngiană, sec. VI__VII tratate medicale. pana ş, cerneală pe Pergament, spre 850 288. Culegere de tratate medicale. Esculap descoperind vindecea (iarba tăieturii). m 289. Vas din ar9int, sec. IV. 290' Ob iecte a 294. Obiecte de toaletă feminină. 291. Biblia lui Ca, cel Pleşuv h 0| 840Miî 292. Medalion de bronz înfăţişîndu-l ne Teodoric cel Mare regele ostrogotilor ' 296. Diptic (fragment) din fildeş, începutul sec. V. 295. Hristos — relic-variu bizantin. Bronz . VI. %*■ ) X'-Af * "i - \ * 298. Placă sculptată, sec. XI. 299. Capitel, Saint-Benoit-sur-Loire, sec. Al. 300. Capitel, Saint-Benoît-sur-Loire, sec-XI. 301 Fibule rotunde din argint aurit, împodobite cu fili-qran şi almandine, sec. VII. 302. Frescă, sec. XII. Clovis, regele francilor, tratat de Sfîntul Severin. 303. Pandantiv mero-vingjan cu ornamente împletite, asimetrice. 304. Bijuterii merovingiene, sec V 305. Fată ucisă din Windeby, Germania, sec. 306, 307. Pixidă din fildeş, a doua mătate a sec V. ju308. Panou do din GoenelS-E|ed % Placă de fildeş > VIII. e?> 5ec' ■ 310, 311. Codex legum longobar-. ?C\*# * do,rum> sec' XI. Regele Pepin al »".*' Italiei şi regele Lotar I. r*>^

,

WnfcAi.

309. Războinic franc sec. VII.

sec. 313, 314. Placă-pafta ?i element de harna-şament, sec VI—VII. 315. Arme germanice, sfîrşitul sec. V. 316. Sarcofage, VI—VII. 317 Scenă de vînătoare dinam-fiteatru, 400-^50.

318. Mozaic galp-roman din Lil-lebonne, 250—300. Vînătoarea de cerbi. eVan9heliar' filde?' 840-^870, şi Bibl 322. O treime de sou din aur. Le Mans, sec. VII. 323. Evanghelii, 800—850. Tăierea capului sfîntului loan Botezătorul 321. Cap de om descoperit într-o turbă-rie, sec. I.

324, 325. Vas din sec. V, şi cazan v Gundestrup sec326 a, b. Mormîntul fierarului de la * Herouvillette 327. Placă-pafta de centiron. Bronz gravat, spre 400. *■*=", 328. Podoab 5ta-. Cimitirul 1* linga Sii ae 331. Cimitir galo-roman, La Gayole (Var), sec. V—VI. g Vl—vil. 329. Talismanul lui Carol cel Mare. 330. Macheta cimitirului de la Hordain, sec. VI—VII. : P sec.

(Cal-vados), sec. VI.

VII

—ssss 333. 335. Jouarre, mormîntul episcopului Agilbert; sec. VII— VIII. 336-Placă d e marmură, sec. VIII. 339. Manuscrisul Arătos, sec. IX. doua c»«9 sec. v fătate a' 340. Fibulă asimetrică cu toarte Bronz, sec. VII. 341. Baptisteriul Jean din Po sec. VI. 342 a, b. Doi idoli păgîni, la stînga masculin, la dreapta feminin, sec. V. 343. Criptă de la Saint-Germain, Auxerre. Mormîntul sfîntului Germain. 344. Viaţa Sfintei Radegonda, sec. XI. Radegonda şi soţul ei, Clotar. 346. Liturghier gelasian. numit al lui „Gel-lone", Flavigny, 755—787. 345. Ostaş doborînd un duşman. Fildeş sec. IX—X. 347. Biblia lui Carol -w} cel Pleşuv, spre 846. Sfîntul Ieronim tra- «-^ ducînd Biblia. 348. Psaltirea de la Utrecht (816—835). Cei care cred în mila sa... a^ Luca. ! TVIA: i 1 352. Biblia lui Carol cel Pleşuv, spre 846. Moise le dă evreilor tabla ÎCItîfc"-,, . ,"* LegiiORI »I-\ti * H t „*„ oeoiini4cr»j te n

i vv. it.l«~ii«; 350. Manuscris al lui Grigorie din Tours, sec. VII. 35g1? Psaltirea de ia Utrecht (816-835). Dumnezeu pedepse* „, 353. Manuscrisul ^ unui breviar al lui Aiaric, 700—750 "aparat. i : ; 355. Constantinopol: Cornul de Aur la începutul secolului. 356. Conducător * car. Bronz. Constantinopol, sec. X. 357. Cvadrigă. cart de mătase, VIII. 359. Giulgiul sfîntului Lazăr (fragment), sec. XI—XII. 358. Regele Solomon; în mînă ţine cartea înţelepciunii. din Nazianz, Culegere de predici. 361. Sipet de lemn placat cu fildeş, sec. X—XI. 362. Evanghejn Constantinopol, F .iu,^™;?^ bauY-<*4 mătatea sec. XI. l - ri ,363. Mănăstirea Daphni (Grecia), sec. XI. amaschinul, " Parallela). 366. Octateuc (opt cărţi din Vechiul Testament), sec. XI. ,v / f 367. Doamna Danielis călătoreşte în lectică de la Pelopones la ConstantinoDol 368. Inel cu monogramă, sec. VI. 369. Chei şi portchei cu monogramă. sec. XI. Evan9helii. Constantinopol, jumătatea 371. Sipet de lemn placat cu fildeş. 372. Lespede decorată cu un păun. 373. Lespede: S j Fecioară cu Pruncul 375. Ţesătură cu grifoni In medalioane, sec. X—XI. 376. Cană de argint. ■ ii ;

377. Cronica lui Skilitze (Italia meridională?; sec. XIII): doi spioni ascultă o convorbire la palat. 378. Farfurie de ceramică cu incizii, sec. AII. ■ ■ « -jur* ■ 380. Grigorie din Nazianz, Culegere de cuvîntări, Sf. Grigorie sluiind ia altar. '

381. Sf. Gheorghe ucigînd balaurul; frescă, sec. XI. 382. Sfîntul evanghelist Luca scriind. 379. Kokkir Predici despre Fecioară (sec

i 4 383. Cronica lui Skilitze: după martirajul său, călugărul Lazâr reînccn să picteze icoane în mănăstirea Sf. loanlnaintemergâtorul. 384. Cronica lui Skilitze: împărăteasa Teodora închinîndu-se în taini I 4j ;:■ "■;■■%..■ "":-:*■,--< ■;..-"»**§■ 385. Diskos, sec. X. [.. 386. Muntele Athos, mănăstirea Lavra. * . \ ■ '■ V f/ ' «*'"

390. Brăţară din email cloazonat, sec. XI. 391 a, b. Cercei de aur, sec. X . Cronica lui Skilitze. Cununia lui Constantin al Vll-lea cu Elena. 389. Cronica lui Skilitze: botezul fiului lui Leon al Vl-lea, vntoru stantin al Vll-lea. ^^I^^^^S^H fi m

1

St,

K.

y

393. Dansatoare de pe coroana numită a iui Constantin Mo-nomachos. 396. Pasăre de aur cu decoraţie granulată, sec. X—XI. m 394. Psaltire, sfîrşW sec. XI. Consian-tinopol. Myriam, sora lui Moise, conduce un dans de femei.

398. Cronica lui Skilitze: intermezzo acrobatic la hipodrom, 395. Mozai. w^ colorate P'°\ iit de la un vfU-Divanyolu, se"' X. 1 1 . . 400 Cronica |uj bkihtze. Convorbire intre bărbaţi. 401. Menolog, numit al lui Vasile al ll-lea sec. X. 402. Feţele laterale ale unei lăzi de lemn. 403. loan Damascul, Florilegiu (Sacra Parallela): «echia bolnav si Pforocul Isaia. ti \ -S"V r " ; i t" fi'- »' -// / /

?

§8 l I mm ok 406 Nioandru, Theriaca (tratat despre Muşcăturile de şarpe şi doctoriile potrivite). 407. Sipet de lemn placat cu fildeş, sec. X—XI. ; \ ■"* 408. „Acolo fură înmormîntaţi Avraam si soţia sa Sara" (Geneza, XXV, 10). Cronica lui n -;-cîţivafilosofi mvaţaceii lor. 409. loan Damaschinul Florilegiu (Sacra Parallela) David şi Betsabea. =3?"

413. Leu mîncînd o antilopă. 414. Menolog, numit al lui Vasile I, notiţă pentru 23 octombrie: cei şapte adormiţi din Efes în peştera lor. 412reme sec. XI ad° cia)

......... • - iSfSîpllI 418. Medalion-amuletă din plumu agăţătoare în formă de inel. <u 2 I 419. Psaltirea Barberini, spre 1092. Fol. 16: „Hades (sic) întîmpinîndu-i pe păcătoşii izgoniţi de înger". 420. Psaltirea Barberini, spre 1092; ilustraţie marginală: simoniacă. C

legea burgunzilor sau legea salică evocă i sau pietrele de hotar, precum şi gar- ce ocrotesc cîmpiile. Viile trebuie mai ri il dti tăi mă păzite; striveşte şi mănîncă ciorchini de struguri l îaţi c argt o i ce o n mă păzite; oricare animal domestic străin cU Sestriveşte şi mănîncă ciorchini de struguri -te ucis pe loc. înarmaţi cu argumente proced die rahimburgii franci îl pe -te ucis p durale extraordinare, rahimburgii franci îl peri^ nsesc pe cel ce a furat recolta făcută mănunchi, a tăiat un măr sau un păr, a luat fînul altuia, 'dar mai ales pe cel ce a rupt gardul, cu amenzi de la 3 la 45 de sous. Cel ce a scos mai multe porţiuni de gard sau care le-a transportat cu căruţa, în folosul său propriu, sau care le-a ascuns,' va plăti o amendă de la 15 la 62 de sous şi jumătate. Sume enorme, deoarece un sclav sau un cal valorau 12 sous! Cît de mult ţineau francii la ocrotirea pămînturilor lor particulare dacă le împrejmuiau cu atîta energie! Legile bretonilor vădesc aceeaşi tendinţă, ceea ce ne dezvăluie originea celtică şi germanică a provinciilor vestice ale Franţei actuale. Cel mai îndrăgit dintre spaţiile închise era desigur grădina. în unele dintre grădini francii cultivau numai napi, năut, bob şi linte. în general însă se cultiva orice. Iată cum descrie într-un poem Fortunatus, episcop de Poitiers, grădina unui prieten al său: „Aici, primăvara cu obraji de purpură face să crească iarba verde, iar aerul este îmbălsămat de mireasma trandafirilor din rai. Acolo, ramuri de viţă J"afă ne ocr°tesc cu umbra lor în dogoarea Şi sînt adăpostul butucilor încărcaţi cu guri. Grădina toată este presărată cu mii alt 1 felurite- Unele fructe sînt albe, iar ieri V?şii- Vara acolo este mai blîndă ca nică-agăfa+ °area Şoptind discret stîrneşte merele draeS! « Cren§i- Childebert le-a altoit cu Personar' ^ intim de odihnă # de muncă fiecare a> ^r^dir}a este un mic univers unde dure 145 de plăcerile vieţii, pregătin- dinainte zarzavaturile şi poa- de el, infinit mai delicioase, după mm HH > • ii ps rT3i,) bine ştim, decît cele Produse de alte mîini. cUmi intim pe care grădinarul îl ţese între L°clrtu2 iUcrat şi alimentele ce-1 vor întrema FTotodată fizic, prin sudoarea ce 1-a costat, • pnsibil datorită grijii cu care a urmărit el Ş1 terea poamelor. Grădinile mănăstireşti, Minile ţărăneşti, grădina mănăstirii Sfîntul rH ca şi cele ce existau la fiecare moşie mare Vn 'timpul carolingienilor, toate cer muncă multă- lucrul cu săpăliga, semănatul, răsădi-rea plivirea, repararea gardurilor! Lîngă grădină se află adesea o livadă unde creşte doar un singur exemplar al fiecărei specii de pom fructifer. Călugărilor le este recomandat să cultive cîteva brazde cu plante medicinale: aurona tămăduieşte guta, mărarul vindecă tuşea constipaţia şi bolile de ochi, hasmaţuchi opreşte hemoragia, pelinul potoleşte febra. Intr-un cuvînt, plăcerile desertului şi leacurile ce aduceau bucuria de a trăi izvorau din acele grădini lucrate cu atîta dragoste. Mai mult: ele erau adesea rezervate unui oaspete în trecere. Oboseala şi primejdiile care îl ameninţau pe călător, bandiţii şi hârtoapele care îl determinau pe abatele Loup de Ferrie-res să-1 sfătuiască pe un prieten al său să ia cîţiva voinici drept tovarăşi de drum spre a se putea apăra împotriva violenţei şi a furturilor, toate acestea erau uitate numaidecît în ambianţa plină de căldură a metecului sau a casei nobilului franc. Ospitalitatea era obligato-rie- „Cine îi tăgăduieşte oaspetelui un adăpost I un foc va plăti 3 sous amendă", specifica gea burgunzilor. In timp de iarnă, nu i se poate refuza orzul sau fînul de care are nevoie 768 SaU' De altfeIcapitularul aquitan din arm ^evede că fiecare om liber chemat la bilSa? Şl Care„se duce Ia Iocul general de mo-ana „■e; es^e îndreptăţit să primească măcar Asistă na necesara- în 789, Carol cel Mare tocuri aSUpra necesităţii de a înfiinţa me->,Pentru călători, case de primire pentru M7 cei săraci în mănăstiri şi în comvtnităţi de rici, căci, în ziua răsplatei, Domnul va ■«eram oaspete şi m-aţi primit»" — ceea totodată o aluzie la Evanghelie şi la resu^ sfîntului Benediot. Ospitalitatea este aşadar ^ datorie sfîntă de origine religioasă, pagină ° creştină. într-adevăr, planul mănăstirii Sfîntni Gali arată în dreapta, la intrare, casa pelerj. nilor şi săracilor, o odaie pătrată cu bănci, doua dormitoare, dependinţe înzestrate cu copaie cuptoare şi o berărie; la stînga, este construit metocul cu două camere încălzite, odăi pentru servitori şi grajduri. Toate la un loc erau o povară financiară grea, fie pentru spitalele strictu senso, numite xenodochia, fie pentru lăcaşurile destinate călugărilor pelerini, mai cu seamă celor irlandezi — hospicia Scotiorum — care străbăteau Galia în drum spre Roma şi Răsărit. Prevederile erau nesigure. La Corbia, numai la doisprezece săraci, pe noapte, li se oferea, la fiecare, o pîine şi jumătate pentru masă şi drum; se prevedeau însă douăzeci şi şapte de pîini în plus pentru oaspeţii neprevăzuţi. La Saint-Germain-des-Pres, erau prevăzuţi, în 829, o sută patruzeci de călători pe zi. De fapt, fiecare episcop şi fiecare abate au înfiinţat un metoc pentru săraci

şi altul pentru cei bogaţi, conţi-episcopi şi alţi demnitari în călătorie & afaceri. Totuşi, primirea unui străin nu se înţelegea de la sine. Sfîntul Bonifaciu povesteşte că, spre anul 730, compatrioate de-ale sale anglo-saxone, în drum de pelerinaj spre Roma. erau nevoite să se prostitueze în fiecare ora, prin care treceau pentru a-şi continua trase ■ Din pricina refuzului pomenii — ce da naştere unui mod ciudat de a-şi mortifica t pul — Biserica s-a văzut silită să le interip fil i linaj Legea salică îl pul — Biserica s-a văzut silită s ep femeilor orice pelerinaj. Legea salică îl Vf uj sea foarte crunt — 300 de sous — Pe.uClgujui unui comesean al regelui, adică al P" eaşi său intim, deoarece acesta mîncase din aC aş pîine, iar toţi cei ce luaseră parte la a uCimasă cu ci erau siliţi să plătească Pre» ■ • unui oaspete. Se vede că această comu-derlL alimentară, totuşi atit de pregnantă, n 1 digera" întotdeauna pe străin — sinonim nU V'srnan Fapt considerabil pentru viitor, CU îasfîntului Benedict preciza că „abatele şi r1i călugării lui îi vor spăla pe picioare pe K aspeţii"- Acest gest conţinea germenele toţi unei extraordinare răsturnări de mentalitate. Căldura casei şi a meselor O dată cu ospitalitatea, iată-ne ajunşi în pragul casei, sanctuar al vieţii private. Frumoasele villae" ale galoromanilor, cu lespezi de marmură şi mozaicuri de cuburi albe şi negre, dăinuie în regiunile aflate la sudul Loirei. Descrierile lui Sidoine Apollinaire, în secolul al V-lea, precum şi cele ale 'lui Fortu-natus, la sfîrsitul secolului al "Vl-lea, dovedesc că Aydat (în Âuvergne), Bourg, Besson, Beaurech şi Pregnac (în Bordelais) nu au pierdut nimic din arta de a trăi — cu confort oraşe an la ţară — oe caracteriza epoca lui Pliniu cel Tînăr. Săpăturile arheologice însă, cum sînt cele efectuate la Seviac (în Gasconia), arată că în epoci Merite, în funcţie de regiuni, s-au produs părăsiri^ sau prefaceri. Se nasc noi construcţii de Piatră mai rustice, iar planurile reşedinţelor senioriale sau regale pe marile moşii carolinvesn- SÎnt mult mai simPle- Cazul cel mai veac î6^6 C€l de la AnnaPes care> la începutul zidită rf- ^ IX~lea' cuPrindea »o reşedinţă bine Cu „ , „ Piatră, cu trei încăperi: toată casa, d lemn la etaJ' are unsPrezece căare se află ° Pivni^ă: ?aPtesPrezece case din lemn, încălzite> cu "tot atîtea camere şi Sta~e bună> un staul de vite> ° tea er ..^e' două grînare, trei sure. Piatrăa • apărata de un S^d cu portal Şl> ^ea^upra, era o galerie de lemn 149 â 1 în folosită drept cămara. 0 curte mică împreîm ită şi ea cu un gard, frumos concepută şi ; ^ podobită cu copaci de esenţe felurite". Cit'?*" rul desigur a observat însemnătatea îrnprejm°* irilor şi apariţia unor construcţii de lerrm ^ casele de piatră sau alături de ele. Cele m"? multe case erau probabil din lemn cu J1 de vălătuci şi ai d e eau probabil din lemn cu pej-J1 de vălătuci şi acoperiş de paie. Fortunatu italian obişnuit cu case de piatră, admira to' tuşi ceea ce numeşte el „un palat de scînduri"" adăugind că mîna care le-a îmbinat a lucrat atît de dibaci încît „nu se văd crăpături". Opera dulgherilor era probabil totuşi un fel de lux căci săpăturile arheologice au îngăduit reconstituirea adevăratelor colibe locuite de ţărani, „firave locuinţe (...) acoperite cu frunziş",' după cum scrie Grigorie din Tours. Dimensiunile lor ating, ca la Brebieres sau la Proville, în nordul Franţei, de la 2 la 6 metri lungime pe 2 metri lăţime. Temeliile sînt de fapt nişte pivniţe sub podea. Cei doi, patru, şase sau opt stîlpi care traversează pivniţa susţin un acoperiş de paie care ajunge pînă la pămînt. Cabanele cele mai mici acopereau deci, cu o pivniţă de 2,50 metri pătraţi, 5 metri pătraţi de pămînt. în aceste locuinţe nu s-a găsit nici urmă de vatră, ceea ce ne face să presupunem că erau fie temporare, fie destinate unor munci de ţesătorie sau folosite ca magazii de scule. Alături, se aflau multe gropi cu gunoaie, iar recipiente de grîne în formă de sticlă erau răspîndite pe sol. în afara colibelor au fost găsite unele urme de vatră. La Douai, pe tin&a urma unor colibe foarte primitive, arheolog" Pierre Demolon a descoperit două veritabi e forme dreptunghiulare din lemn, una rner°_vl giană, deasupra căreia se afla alta, caroling^ ană, de 16 metri lungime pe 4 metri lă|T^ A doua cuprindea stîlpi de colţ groşi din J-e de stejar înfipţi în sol şi, la bază, spaţii i» q grinzi, dovadă că această clădire alcăt!iiaăşj-construcţie foarte rigidă. Examinarea ra 150 , jemn şi de excremente afatâ câ poteci ţel°r ~.e ■" din 'cleionaj de lemn de alun legau ^garduri dm ădirile . animalele laolaltă. Deo-a acelor unele de altele şi împrejmuiau anin cea mai mare dintre ele locuiau oamenii şi f\A ne apare imaginea vieţii intime H-rbati Şi femei ce"şi ascundeau genele în si1 /uri şi vinul în beci, uniţi în căldura animală,

'Icînd în băligar şi noroi. în sud, existau tim-i de ferme similare din piatră, ca la Larina, P Burgundia, în secolul al V-lea; acoperişul însă, în loc să fie acoperit cu paie, era din pietre plate. Este de presuspus ca bunurile adăpostite in beci îi atrăgeau pe hoţi, căci legea salică prevede o amendă de 15 sous pentru cel ce spărgea o screona, adică o pivniţă-ţesătorie atunci cînd nu era închisă cu cheia, iar 45 de sous atunci cînd era. Şi cît de sărăcăcioase erau încăperile! Cîteva borcane globulare din ceramică roşie, cenuşie sau neagră, cîteva sticle cu gîtul tronconic şi toarte, agăţate deasupra vetrei, sule din os şi cuţite. Numai ceramica stanţată paleocreştină din sudul Franţei avea tăvi şi farfurii ornamentate. Mai tîrziu, ceramicile carolingiene, numite de Pingsdorf şi de Badorf, au creat un fel de ploscă. Chiar dacă la cei mai bogaţi existau cupe din sticlă şi tăvi de argint ^au bronz, ele prezentau o mică variaţie, ^mgura inovaţie mare constă în schimbarea Survenită în obiectele folosite la masă: de acum mainte farfuriile sînt mai numeroase decît cu-Pah ?i ^^ obiecte ţinute cu o singură mînă. ner ^ e tara Picior Şi vasele tronconice se ge-cetĂ -aZ^' iar ceramica paleocreştină s-a în-ţemt încă din secolul al V-lea. Aceasta este oa ca, modul galic de a mînca cu comese-"■""■ în jurul unei mese s-a substituit, -^sud, celui roman care cerea ca oas-îrma •I^anInce lungiţi Şi proptiţi într-un cot. folosi i^1CU ^ cunoşteau de mult, putînd astfel 011 aml nfUra -^ cuţitul şi, mai ales, să mănînce "^te mîini, adesea cu degetele, ceea ce 151 îi silea, după cum am văzut, sa se spele obicei păgîn şi igienic totodată. es, Mesele, cina fiind întotdeauna mai ilîln tantă decît prînzul, sînt adevărate ritualuri ligioase. Cînd un om a prînzit cu altul el h^" vine invulnerabil. Participarea la ospâţ'uri 6~ dează comunitatea şi o pune î'n contact cu ?SU' deoarece ele sînt regenerare şi izvor de \\att Lăcomia galilor era vestită încă din tiran' aquitanului Sulpiciu Sever, din secolul al IV-le O dată cu venirea germanicilor ea s-a accen tuat. Francii au născocit supa de carne cu pîjn~ muiată, servită la începutul mesei. Chilperic pentru a-1 îndupleca pe Grigorie din Tours' pe care îl poreclise „Neron şi Irod al timpurilor noastre", i-a oferit o supă mai rafinată decît cea de toate zilele, cu carne de pasăre si năut. Grigorie nici nu s-a gîndit să o mănînce căci ar fi însemnat să aprobe politica regelui! La galoromani, felul asemănător era pireul de legume: pulmentum, după care urmau carnea cu sos şi fripturile, adică de vacă, miel, porc şi vînat; garnitura consta din varză, napi, gulii, condimentate cu usturoi şi o groază de mirodenii despre care se credea că uşurează digestia: piper, chimen, cuişoare, scorţişoară, nard, ardei aurii, nucşoară de Chios. Felurile sînt adesea stropite cu garum, condiment sărat obţinut din macerarea maţelor de nisetru şi de ton cu stridii în sare, adică ceea' ce numim noi nuoc-mani. Fortunatus descrie mese pantagruelice de » care el se scoală cu „burta umflată ca un ba' lon". Grigorie din Tours nu-şi revine în fire atunci cînd vorbeşte despre doi episcopi -~ Salonius şi Sagittarius — care îşi Petrec5a0 veacul benchetuind, se sculau de la masa ^ dată cu răsăritul soarelui şi apoi, seara, ... repezeau la masă pentru a bea şi a mînca pi în zori de zi". Se înţelege că postul nu era o cesitate ţinînd de igienă, ci o contra-va religioasă menită să denunţe cultul pîntec Winnoch, bogătaş breton, se mulţumea cu ^ buri crude. Un călugăr din Bordeaux „nlC1 152 se hrănea cu pîine, ci bea la trei zile caf nu, ^e infuzie". Căci unii beau mai mult o c}f Lncau. La sfîrşitul unui ospăţ, la Tour-d • după ce s-a ridicat masa, toţi rămaseră pe nai, « fjn(je se aflau; băuseră atîta vin şi erau ^-Tde îmbuibaţi încît sclavii (precum şi come■■) se găseau beţi în toate colţurile casei, Sen unde căzuse". în ochii unor oameni care Caveau beţia ca pe un dar al zeilor şi un extaz, ^brietatea' nu constituia o calitate. Mai mult: -nu uităm că, în acea vreme, vinul era unicul tonic la îndemîna oricui. Am fi naivi dacă am crede ca lăcomia şi beţia erau privilegii ale bogătaşilor. Am văzut că nici sclavii nu se lăsau mai prejos. Nu, acesta era comportamentul întregii societăţi merovin-giene, precum şi al societăţii carolingiene. Sfîn-tul Colombian, care recomanda călugărilor săi să mănînce „rădăcini (adică napi, gulii etc), legume, terci de făină cu pişcot, pentru ca burta să nu fie îngreunată, nici mintea asfixiată", ar fi fost tare surprins dacă ar fi văzut multele feluri servite pe mesele mănăstireşti. Datorită euforiei pricinuite de prosperitatea carolingiană, raţiile prevăzute crescuseră considerabil, în medie, fiecare călugăr consumă zilnic 1,7 kg de pîine (călugăriţa însă numai 1-4 kg), un litru şi jumătate de vin sau bere, 70 100 grame de brînză şi un pireu de linte sau năut de 230 grame (133 grame pentru călugăriţe). Laicii, fie că sînt servitori ai mănăstirii, ne că sînt externi, se mulţumesc cu 1,5 kg de Pune, dar se revanşează cu un litru şi jumătate 5 vin sau bere, căruia i se adaugă 'lOO grame carne şi peste 200 de grame de pireu de le~ ratr ?• 10° grame de brînză ca desert. Aceste ^tare^ cuprind cam 6 000 de calorii, faţă de ceea ce ni se pare necesar °m cu activitate medie şi cu o tre-decît ce se dă pentru munca grea. vingere ace5ta alimentar este întemeiat pe con-SuPele d' Ca numai mmcărurile grele şi grase, ln apă, unt şi pîine şi, mai ales, pîinea 153 pentr ime I i cînd sînt hrănitoare. Căci tot ce însoţeşte pîinea secundar: „ierburile", „rădăcinile", „frut chiar şi carnea şi pireurile.

De altfel, există farfurii, fiecare înfulecă aceste per pe felii de pîine. Veneraţia adusă pîinii eT perfect caracterizată de o expresie: companaJ cum, ceea ce însoţeşte pîinea, care a dat na* tîrziu în franceza veche companage. Cel de a{ doilea element nelipsit pentru a face să scurgă aceste feluri indigeste este bineînţeles vinul, un vin probabil foarte uşor, iar cînd nu mai rămînea decît bere, se ofereau raţii duble Dată fiind cumplita monotonie a meselor, condimentele, mirodeniile şi garum-ul erau indispensabile pentru a aţîţa pofta de mîncare şi a trezi papilele adormite. Repet: acesta era un regim normal pe care îl urmau si ţăranii care munceau din greu. In zilele de sărbătoare, toţi făceau excese cu bună ştiinţă. Atunci, călugării, canonicii şi laicii primeau raţii cu o treime mai mari. Calendarul creştin cuprindea cel puţin vreo şaizeci de zile de sărbătoare, cărora li se adăuga aniversările unor sfinţi deosebit de veneraţi, precum şi, în mănăstirile mari, mese comemorative în cinstea vreunui membru al familiei carolingiene. Cu prilejul acestor mari ospăţuri festive, călugării consumau aceeaşi cantitate de pîine ca şi în zilele lucrătoare, dar raţia de vin şi pireurile de legume erau duble, iar fiecare monah primea, în acele zile speciale, şase ouă şi_a°ua păsări. La anumite sărbători, canonicii din Mans primeau un kilogram de carne şi vP°* uni", adică o jumătate de litru de vin aronr cu mărar, mentă sau salvie. în timpul ^ carnea şi păsările erau înlocuite cu cam haddock, anghile şi tipar de mare. Totalu loriilor se ridica la 9 000. în aceste condiţii, cum şi de ce erau în§ . ţite asemenea mese? Prea bogate în gluc .^y protide, prea sărace în vitamine, ele rieceS1 digestii lungi însoţite de sieste, rîgîieli exprimate într-un mod cît mai sonor tul<Mvf privite ca fiind dovezi de sănătate şi de pOsibii,_P de gazdă Comeseanul era reTmit numai'cînd burta îi era umflată. Obi- -i acestea alimentare nu însemnau niciit • -ie acestea alimentare nu însemnau niciceiu" un ospăţ bogat şi rafinat, ci o îndopare deC bt o econtenită senzaţie de Pen aii i combate o necontenită senzaţie de [in pricina unei lipse de echilibru în atie. Ele dădeau naştere unor tipuri dce'grase şi cu burtă şi constituiau un chin nentru sărmanele călugăriţe în vîrstă care nu mai puteau digera şi care primeau drept pomană cîţiva purcei. Această stare de lucruri întreţinea însă un sentiment permanent de nemulţumire. Carol cel Mare nu-i mai putea suferi pe medicii săi pentru că, din pricina temperamentului său prea sanguin, îi interziseseră carnea friptă. Chinurile oamenilor graşi se prefăceau astfel în martiraj al obezilor. La originea acestor chiolhane se afla un rit păgîn chipurile religios, întărit de creştinism. Practica germanică a meselor comemorative dinastice îşi avea originea în prînzurile de jertfă păgîne, în conjuraţiile şi ghildele studiate mai sus. In plus, hrana multă îi dădea omului puterea genezică şi generatoare. Menite să asigure sănătatea fizică şi spirituală a familiei carolingiene, îndopările acestea neobişnuite, însoţite în mod obligatoriu de rugăciuni, consolidau stabilitatea regilor şi asigurau perenitatea neamului domnesc. Căci rugă-^ unile mai erau făcute şi pentru maternitatea şi c SaU a îmPărătesei. Datorită unei ciudate a că^CerTliCe alc^imii gastrice, burţii umplute nei vlga^ului îi răspundea burta plină a regiei lenţalitatea oamenilor din acea vreme nu haşură să despartă — sau chiar să deo-spiritul de trup, credinţa de inte-""ia de raţiune. Un sfert sau două în mod v + ^imPului liturgic erau consacrate pr°punp - - ancnetelor. Cucernicia liturgică îşi câ t>ucuVSa lnvedereze concret prin chiolhane la materială de a trăi si veselia spiri-155 tuală sînt una. Mîntuirea imperiului şi a j râtului, sănătatea împărătesei şi a copiiiOl, ^' izbînda armatei şi belşugul secerişului sînt H'' ţinute prin rugăciuni şi banchete: cucern" • insinuîndu-se în maţele credincioşilor, dev^' o întruchipare, ba chiar o incarnare a cre-r^ ţei, credinţa în Dumnezeu şi credinţa în g"5? cărora el le-a dat puterea, ciudat amalgam e' care îl vom reîntîlni. 3 ^e Cultul acesta adus abundenţei aliment de către bărbaţi şi femei care nu pot resimt decît senzaţii puternice a dispărut în secolul al X-lea, fiind înlocuit de mese zilnice, clar banchetele ce durau două-trei zile au continuat Oricum, idealul alimentar carolingian a fost interzis cu severitate clericilor şi călugărilor de către conciliile din secolul al Xl-lea, dar nu şi femeilor cu copii şi soţilor lor. Lăcomia, pe care nu o puteau tempera nici medicii (care găseau sfaturi de echilibru alimentar în De ob-servatione ciborum de Anthym, precum şi în calendarele dietetice), nici feţele bisericeşti sau legislatorii eclesiastici care condamnau obsesia i vinului, o regăsim şi atunci cînd era vorba de bani. Setea de aur Senzaţia de putere legată de posesia aurului şi argintului îi înaripează pe cei ce reuşesc să strîngă. Viciul acesta este denunţat de Grigorie din Tours care repetă mereu versul lui Virgi-liu: „La cîte nu le îmbii tu, foame sfântă de aur, inimile oamenilor!". Lăsînd la o parte averile princiare, să le analizăm pe cele ale unor laia sus-puşi. Mummolus, general merovingi* lăsa la moartea lui 250 talanţi de argint şi P&1 30 taianţi de aur sub formă' de monezi sau -medelniţe şi tăvi de argint, dintre carefi250 cîntărea 85 kilograme, adică un total de o _ kilograme de argînt şi 750 kilograme de aur5S

edelniţa de argint cîntărea aproape 56 de rfla* mme! Un mare moşier franc, care îl pri-kil°£r? t ostatic pe fiul unui senator meridio-jflise a jjFacjusese ia condiţia de sclav, cerea nal f plată pentru el 3 270 kilograme de aur, ârep- preţul a treizeci de sclavi. Un sclav cult, urne Andarchius, dornic să o ia în căsătorie Pe iiica unei doamne din aristocraţie, îi măr-Pe. a acesteia că putea dispune de 16 000 tuj" de aur, adică 68 kilograme. Rapacitatea nu °uta pe nimeni. Grigorie din Tours povesteşte °azul unui ţăran care avusese vedenia unui °fînt cerîndii-i să-i facă curat în capelă. Ţăranul neascultînd, sfîntul îşi reînnoi cererea, în-antind-o cu lovituri de băţ. A treia oară, sfîntul găsi mai nimerit sa lase un ban de aur, la vedere, lîngă patul omului. Şi iată că parcă prin minune ţăranul înţelese îndată ceea ce i se cerea. Astfel se explică valul de tezaurizare ce caracterizează sfîrşitul epocii merovingiene şi acumularea unor uriaşe comori personale sau eclesiastice. în 628, de pildă, Didier, episcop de Auxerre, de felul său aquitan, lăsa moştenire bisericii sale aproximativ 140 kilograme de orfevrerie liturgică. Lăcomia de giuvaere lua asemenea proporţii încît Fredegonde, care o ura pe fiica sa Rigonthe, îi întinse următoarea capcană: „Intră în sala tezaurului şi deschise o ladă plină cu bijuterii şi cu podoabe de preţ. Dupâ ce scoase foarte încet diverse obiecte pe are le arătă fiicei sale care stătea lingă ea, îi luse: «Am obosit; bagă mîna în ladă şi aruncă lad^aSeŞtl>>' ^n timp ce R'£onthe. cu braţul în laz» Scotea obiectele, mama ei apucă capacul viol ŞW~l trînti pe ceafă- De°arece îl apăsa cu la oh scîndura inferioară o răni pe fiica ei fu salw-1 6ra săA zdrobească ochii". Rigonthe sale cu sclavele ei; cu prilejul căsătoriei de cârut1*6^8^ Spaniei, primise în dar cincizeci de cârut^^ p, pe a cei preţ. s'f 1"cărcate cu aur, argint şi veşminte de rilor per dornm'a caroiingienilor, comorile mabile, darStn^e iai°e SÎnt mai Puţin considera-otuŞi la fel de impresionante după bil sînt mai puţin considera-i la fel de impresionante, după I cum dovedesc testamentele lor, Evrard rul Cysoing-ului, poseda, în 865, nouă sp'ad vîrfuri şi gărzi împodobite cu aur, şase ^ CU roane din aur cu nestemate şi reliefuri des, vase de marmură şi ocru îmbrăcate şi argint. Ni se înfăţişează aici o altă trad a acestei civilizaţii: somptuozitatea ca fel ^ a fi, care făureşte rangul unui personaj. ue Trebuie să recunoaştem că, tocmai din aceasta cauză, orfevrăria merovingiană şi caroîinpia ^ a fost probabil cea mai frumoasă din istor;3 acestei arte cu totul ignorate în zilele noastre Dar nu la estetică se gîndeau turnătorii, gra vorii şi argintarii, autori ai acelor splendori puţine la număr care au străbătut veacurile pînă la noi, ca paftalele de centiron încrustate cu email negru şi argint, găsite în cimitirele din Paris, sau potirul lui Tassilon. La început I erau talismane a căror funcţie a devenit în cu-rînd ostentaţie. Din secolul al V-lea şi pînă în cel de al VIII-lea, paftalele de centiron, centi-roanele cu filigran, sticlăria cloazonată, gra-natele-caboşon, fibulele rotunde sau arcuite, închizătoarele de pungi de bani şi acele de păr au devenit din ce în ce mai mari. Inelul cu sigiliu mai ales, adesea din aur, pe care Arne-gonde, una din soţiile regelui Clotar I, îl purta la degetul mare al mîinii drepte, era dovada însăşi a puterii personale. Semnul ce-1 imprimă în sigiliul de ceară în partea de jos a unui act public arăta rangul şi averea autorului. Alte inele poartă incizii antice, iar gliptica merovingiană nu este mai prejos de aceea a sec» lui al IV-lea. De altfel, după cum arată săpaturile făcute în cimitire, bijuteriile au încePj să fie purtate doar de femei, în timp ce armele — privilegiu bărbătesc ■— P1"6 orfevrării frumoase. S-ar putea oare obi de aici că această împărţire a bunurilor ^^ liare funerare între cele două sexe era .^ inconştientă că violenţa era a bărbatului. bogăţia a femeii? 158 T ainte de a face acest pas, care ne va la examinarea rolului jucat de trupul aduce ^ viaţa privată, constatăm că aceasta Evadat totul:' statul, dreptul, justiţia, armata, tele, funcţionarii, moneda, drumurile; finta privată a generalizat unele spaţii închise ?a'intimitate sau de linişte personală, alaiu-\ războinicilor, comunităţile orizontale (ca riie ale evreilor şi conjuraţiilor) sau orizontale şi verticale (ca cele mănăstireşti) şi a înmulţit grădinile şi împrejmuirile. Casele şi colibele le-a prefăcut în locuri unde omul îşi ascunde comorile. Dar viaţa aceasta privată care îi separă şi îi leagă pe indivizi unii de alţii este solicitată de două tendinţe contradictorii: plăcerea de a poseda şi fericirea de a fi. Ea stîrneşte minciuna şi lăcomia, oscilează între acceptarea şi tăgăduirea străinului, admiră schimnicia şi masacrul şi, pradă viscerelor, cît şi setei de aur, îşi zeifică în mod păgîn instinctele şi dorinţele. Noi am văzut masa şi lada de bani. Acum să trecem la pat. în spatele spadei războinicului şi al giuvaerurilor femeii, să descoperim sexul. TRUPUL $1 IN1NÂ Urbicus, episcop de Clermont-Ferrand, se despărţise de soţia sa, aşa cum era obiceiul, din ziua în care ajunsese la episcopat. „Femeia însă, ar-zînd de dorinţă (...) se strecură prin negura nopţii pînă la palatul episcopal. Toate porţile fiind închise, ea bătu la uşile casei bisericeşti şi strigă: «Episcope, pînă cînd ai de gînd să dormi? Pînă cînd ai să ţii uşile închise? De ce îţi dispreţuieşti tovarăşa de viaţă? De ce, as-tupîndu-ţi urechile, nu vrei să asculţi de poruncile simţului Pavel? Oare nu a scris el: 'întoar-ceţi-vă unul la altul pentru ca Satana să nu vă

ispitească?'» (I, Cor., 7.5). Femeia tot grăind asemenea vorbe, inima episcopului se muie. El porunci ca să-i fie adusă în pat si, după ce făcu dragoste cu ea, îi dădu drumul. P«n contrast, acelaşi autor, Grigorie din Tours, aminteşte povestea duioasă a unor tineri soţi car îşi făgăduiseră să rămînă căşti şi trăiseră toa viaţa în acelaşi pat. La moartea lor, %re}eie, -tş sarcofage, aşezate la pereţi opuşi, fură gas* unul lipit de celălalt şi numite Mormîntul c lor Doi Amanţi. Locul trupului şi al inimn e astfel definit prin această dublă opoziţie, in Pj^ celibatul fiind opus căsătoriei, şi libidoul in cărat opus tandreţii caste. Pentru ^ a re ^ această contradicţie, se cuvine să aflăm rna ^e. tîi locul hărăzit trupului, precum şi statut 0 al populaţiilor acelei vremi. Atunci vom putea înţelege mai bine modul în care ablromportă în jurul patului, şi în pat, copilul, se aW femeia şi soţul, într-un cuvînt, în- familie. Trup înveşmîntat, trup goi, trup stâpînit, trup preaslăvit O primă constatare: veşmintele sînt cusute, dar rămîn foarte ample şi încheiate cu fibule şi cordoane. Nici o deosebire între galo-romani şi franci. Toţi poartă o tunică de in pînă la genunchi şi o tunică cu mîneci scurte sau lungi (actuala biaude din Auvergne), pantaloni cărora li se adaugă moletiera şi semicizme sau saboţi conform rangului social. Peste tunică femeile poartă o rochie lungă pînă la călcîi, deschisă în faţă sau ridicată în sus cu un lănţişor pentru a putea umbla. Cînd este frig, se poartă o vestă de blană şi, mai ales, pe spate o amplă manta pătrată de lînă, numită saia, ale cărei pulpane vin încheiate pe umărul drept cu o fi-bulă. Deosebirea socială este marcată de calitatea stofei, portul de arme şi de bijuterii. Goliciunea nu mai există decît în două cazuri: cînd omul se scaldă sau se spală şi cînd doarme în pat. Băile romane se menţin o vreme pînă şi la mănăstire, dar din ce în' ce mai mult sînt rest^ bolnavilor- Rămîn rîurile şi piscinele plăceni|l0r termale- ca aceea de la Aix unde îi Im a * Carol cel Mare să înoate cu musafirii caroiinOri.peste ° SUtă de Persoane- Principii pe ^l6ni Se Primeneau şi făceau baie sîmbăta. illstrum °, .eta> ^ecare sex îşi are riturile şi un c!p<!+ agăţate de cordon: un pieptene, Pense de l0r' POartă Părul 8' tund pe ceafă; francii îşi epiteazâ barba, în schimb, scîavîi şî feţele bî ceşti sînt obligaţi să fie tunşi; preoţii şj ^ lugării păstrează doar un cerc de păr sau irlandezii, o fîşie de păr de la o ureche la âitCa Simbolism evident: părul lung înseamnă fortâ virilatate, libertate. Astfel este vădită cond.'t sclavilor şi apartenenţa la Hristos a clerici1 o Părul femeilor rămîne intact; coafurile erau pro babil ridicate cu multă iscusinţă dacă judecăm după acele lungi care erau folosite. Legea salică pedepsea cu 45 de sous, iar aceea a burgunzilor cu numai 42 crima de a fi tuns un băiat liber sau o fată liberă; legea preciza că această crimă nu era pedepsită dacă fusese comisă în afara casei victimei, cu prilejul unei bătălii la care ar fi luat parte femeia. Legea francilor salieni era la fel de cumplită pentru delicte care angajau întreaga concepţie păgînă despre trup: un om liber care atinsese mîna unei femei plătea 15 sous; dacă atinsese braţul pînă la cot: 30 sous; iar dacă ajunsese pînă la sîn: 45 de sous! Aşadar, trupul femeii este tabu. De ce oare? Din textele anumitor manuale pentru duhovnici aflăm că în cursul ceremoniilor păgîne, femeia sau fata se dezgolea toată pentru a aduce ploaie sau a fecunda pâ-mîntul etc. A atinge o femeie înseamnă aşadar a leza procesul vieţii. Femeia şi bărbatul nu puteau fi goi decît într-un singur loc, cel unde se procrea: patul. As fel, goliciunea era sfîntă. Dar goliciunea creştină avea un alt înţeles. Pînă în primii am a' secolului al VUI-lea, bărbaţii şi femeile ew botezaţi goi în piscina octogonală lipită de care catedrală, în noaptea sâmbetei mari. H01^ Adam şi Eva la Facere, ei ieşeau din_ aPa'Go. toate păcatele şterse, reînviaţi la veşnicie- ^ liciunea era afirmarea condiţiei lor de 7^^ bune, dar dependente de Dumnezeu,_ i^ sau fără de păcat. Goliciunea creştina r v zintă o făptură zămislită, iar goliciune 0 o făptura zâmîsîîtoare. Dispariţia botezu-fprin imersiune în timpul carolingienilor a A -o deci şi pe cea a simbolismului păgîn, dînd liciunii o semnificaţie sexuală şi genitală pe 8 nU o avea. încă din secolul al Vl-lea, sa dat porunca să fie scoase crucifixele pe care Hristos era răstignit gol ca toţi sclavii. într-o zi un preot din Narbonne a avut o vedenie: Hristos i-a cerut să-1 îmbrace. Erau anii în care în Bizanţ, Hristos era înfăţişat răstignit, nurt'înd o tunică lungă numită colobium. Sensibilitatea epocii începea, se vede, să refuze o vedere ce-i părea indecentă şi, mai cu seamă, riscantă, căci se ivea primejdia ca Hristos să fie slăvit de către femei ca zeu al rodniciei, aidoma lui Priap sau, mai tîrziu la vikingi, a luiFreyr, ale cărui înfăţişări sculptate în posturi itifalice înlătură orice îndoială despre funcţia sa. Astfel, trupul înveşmîntat, îmbăiat, pieptănat, ferchezuit, ajungea să (fie preaslăvit. Pentru a evita idolatria fusese deci nevoie să fie îmbrăcat. Sfîntul Benedict fusese foarte înţelept atunci cînd le recomandase călugărilor săi să se culce îmbrăcaţi. „Ei vor avea un pat pentru a dormi" Şi „dacă este cu putinţă, toţi vor dormi în aceeaşi încăpere", „pentru ca (...) atunci cînd se dă semnalul ei să se scoale, numaidecît şi să se grăbească să se închine lucrării lui Dumnezeu." Iar noaptea unui călugăr se cuvine să fie închinată dragostei de Dumnezeu prin rugăciune. Ca întotdeauna, venerarea păgînă a trupuri aduce în mod inevitabil contrariul ei, adică viol f teama de truP' Legea salică pedepseşte întî v- cas^rarea- Vom afla mai departe ce se câ ir • ? °U violul> dar este surprinzător

faptul C1 ea romană. nici cea a burgunzilor nu aceasta faPtă- în timp ce Carol cel ^ silit să adauge un articol sui celor ce practicau castra- de la 100 la 200 de sous, şi cazul antrustion-ului, care ar fi fost 163 rea victima unei astfel de mutilări, amenda cîndu-se atunci la 600 de sous. Se vede <J practica nu dispăruse în secolul al VIII-lea- -inconştientul colectiv franc, castrarea o^ '. rid' . în -----^„, o.iuiiv., v_cisuarea era tot una cu moartea, chiar dacă erau prevăzuţi % de sous pentru medicul care o îngrijea pe vi timă. Sclavii hoţi puteau fi castraţi, dar de cel" mai multe ori erau biciuiţi. Uneori, în cazuri]6 litigioase, erau supuşi chinurilor. Legea rornanâ prevedea tortura pentru toţi criminalii condam naţi. Povestirile lui Grigorie din Tours ne dezvăluie un uluitor grad de sadism atît la călău cît şi la colectivităţile umane. Rănile abia închise ale celor traşi pe roată erau redeschise-era chemat un medic pentru a-1 tămădui pe' nenorocit, pentru ca „să poată fi torturat cu şi mai cumplite chinuri". Grigorie a reuşit să-1 scape pe un diacon, numit Rieou, de la moarte, dar nu şi de chinuri. „Nici un obiect, nici o bucată de metal nu a suferit atîtea lovituri ca acel nenorocit. De la ora a treia a dimineţii (ora 9) a rămas agăţat de un copac, cu mîi-nile legate la spate, şi pînă la a noua oră, cînd a fost lungit pe un pat de tortură, a fost bătut cu beţe, nuiele şi curele duble, nu numai de o persoană, două, ci de toţi cei care au reuşit să se apropie de bietele lui membre". Aceste practici au dăinuit şi sub carolingieni, în timp ce sistemul ordaliei, de origine păgînă, apare mult mai frecvent decît pînă atunci. Cea mai cunoscută din aceste probe consta în a-1 obliga pe acuzat să umble desculţ pe nouă brăzdare de plug încins. Se presupune că divinitatea apăra pe nevinovat de arsuri, iar acesta nu avea decît să-şi arate, după cîteva zile, tălpi e ceva mai trandafirii decît culoarea prunei, Pe tru a fi achitat. Astfel, Dumnezeu trecea pn^ trupurile curate, dar tăgăduia contactul cu t pul pîngărit de un omor. Concepţia ace j pâgînă dăinuie în creştinism pînă în s^cc al Xl-lea, cu toată opoziţia unor graţie lui Hincmar, arhiepiscopul Trup bolnav, trup tămăduit inul omenesc era aşadar locul ales al unei te dintre rău şi bine, dintre boală şi mi-e forţă divină adesea smulsă sfinţilor prin nUnăc'iune. Nenorocirile fizice nu erau prici-fufte numai de oameni. în secolele al Vl-lea şi n VII-lea, epidemii, ca ciuma inghinală, au ustiit Gal'ia. Apariţia unor bube sub axile prevestea o moarte fulgerătoare. In marile sanctuare ale Galiei nu a fost vindecat nici un ciumat, ci numai bolnavi loviţi de afecţiuni cu evoluţie lentă. Numeroasele procese-verbale de bolnavi tămăduiţi prin minune, redactate în mai multe sute de exemplare, atît sub merovingi-eni, cît şi sub carolingieni, de către eălugări-medici care se pricepeau să pună un diagnostic în maniera lui Hipocrat, ne îngăduie să facem un tabel al sănătăţii populaţiei, care ne dezvăluie suferinţele acelei epoci. In oricare regiune a Galiei unde se află mari centre d? pelerinaj, constatăm, printre cei tămăduiţi, 41% bolnavi loviţi de paralizie, contracţii sau depresiune nervoasă, 19% orbi, 17% boli diverse, 12,5% demenţi şi posedaţi, 8,5% muţi, surdomuţi, surzi. Numărul mare de paralizii se explică prin carenţele alimentare pe care le-am semnalat mai sus. mai ales avitaminozele care Provoacă polinevrite, trahomul şi glaucomul şi, oarte des, rahitismul la copii, numeroşi prin-Lrns1*!?0™0.^" care lîncezesc prin sanctuare, aop? 7e, lgIenă datorată lăsării în paragină a tfifl , ,' consumării apei stătute, înmul-terennr"i mIa!?tinoase ca urmare a părăsirii •iomieliî / CuItivate> Provoacă nenumărate po-Paludism, 1 efecte deformante şi paralizante), Un nu ' precura Şi toate febrele paratifice. «rma Z^ însemnat de copii handicapaţi în Permit °r accidente peri- sau post-natale ne frecventP presimtim şi să înţelegem cît de ehuzelor p"aU î"ortalitatea infantilă şi cea a rereemle şi femeile care vin să se I! i i roage pentru ca sterilitatea lor să ia sfîrşit s pentru ca naşterea să aibă loc cu bine' arar că procreaţia devenise o adevărată obsesie a a ajuns acum la bolile psihosomatice şi mintal Multe nevroze explică anumite paralizii -_ „e' de pildă, cea a mîinilor făcute pumn pîna ^p unghiile trec prin ele —, precum şi numeroas deficienţe senzoriale. La care se adăugau ne, vroze isterice cu fenomene de dedublare a personalităţii, manii însoţite de logoree, adesea de origine alcoolică. Călugării-medici descriu chiar foarte bine maniile acute sau depresive legate de epilepsie, care ridicau pentru feţele bisericeşti problema posesiunilor diabolice.' în care caz, deşi credeau morţiş în aceste fenomene, autorii proceselor verbale îi considerau pe posedaţi ca pe nişte adevăraţi bolnavi, infectaţi fizic şi mintal de către Satana. Ei subliniază faptul că izgonirea demonului este însoţită de umori viciate, sîngeroase sau purulente şi de un suflu duhnitor. Toate trupurile acestea bolnave erau chinuite de suferinţă, bîntuite de o culpabilitate înăbuşită, preţul inevitabil al oscilărilor între venerarea cărnii şi repulsia faţă de ea. Studiul trupului şi al senzaţiilor pe care le provoacă arată aşadar, prin importanţa dată veşmintelor şi părului, prin acel tabu al goliciunii, gustul morbid pentru castrare şi chinuri, bolile organice şi simp-tomele maniaco-depresive, că omenirea aceea supraestima valorile puterii, procreării şi s^" nătăţii fizice şi morale, probabil pentru că acestea îi erau necesare într-o lume nestatornica, ameninţătoare şi de neînţeles. Idealu!: forţă, procreare, sănătate sat al

Cîteva studii făcute despre , . întreg din secolul al V-lea pîna m „ VlII-lea întăresc efectiv această fnSţ^M liza antropologică a cimitirului din ^ Mnrmandia, de către Luc Buchet permite sa în Constituită demografia epocii, confirmata fiej alte studii parţiale despre Franţa de Nord. şi pral procentul de mortalitate infantilă In g6lvtrern de ridicat: 45%0. La naştere, speeste exi ^ poate f. apreciată la 30 de ani ranţa u • longevitatea medie la 45 de ani if SSl i 3040 d i l f if la numai 30~40 de ani la 70 feminin adulţi L_.'..: t-:di.T.i Fig. 26. Pi9- 27-Vîrsta medie a morVîrsta medie a mortalităţii la galo-rotalităţii la merovin-mani. gieni. mei, din pricina naşterilor imposibile sau a fe-brelor puerperale. Pentru a supravieţui, populaţia avea nevoie de mulţi copii şi de multe femei. Procentele de natalitate şi de mortalitate erau foarte apropiate — 45%0 în ambele cazuri — cu variaţii mari pe termen scurt. Moşnegi erau puţini, dar atunci cînd depăşeau vîrsta de 40 de ani, şansa de supravieţuire se dubla. Jean Heuclin a calculat că în medie schimnicii mureau cam la 67 de ani (femeile) şi 76 de ani (băr-°aţii). Ce-i drept, regimul lor alimentar era mai cniiibrat; dt fiid d p, gul or aliment er m cniiibrat; dat fiind însă că mulţi episcopi din colul al VIII-lea ating şi ei vîrste respectabile, vitatm SS înfătiŞează probabil clasica longe-viaţâe a .celibatarilor hirotonisiţi, care duc o • Inai puţin tulburată decît laicii. Oricum, lnarea scheletelor arată că endogamia în- Procentele ridicate de consanguinitate 167 şi că bolile degenerative grăbeau moartea învi ţimea medie era de 1,67 metri la bărbaţi it metri la femei, probabil din cauza unei triţii slabe. Populaţiile ţărăneşti nu s-au schi ^' bat de la neolitic, şi numai în cazuri rare putut dovedi urma unor cotropitori străini avî "h o înălţime de aproape 1,80 metri. Or, în Po fida acestor piedici ieşite din comun s-ar ns~ rea că, în unele sate merovingiene, la sfîrsituî secolului al Vll-lea, populaţia a crescut de două iar uneori chiar de cinci ori. Tinerii cădeau ca muştele, dar totuşi se înmulţeau; satul era asemeni unui cerc închis, şi totuşi se dezvolta! Victoria aceasta paradoxală repurtată de viaţă asupra morţii arată puncte comune între societatea merovingiană şi cele ale lumii a treia, dar avînd o mortalitate infantilă care încă nu cunoştea vaccinele şi antibioticele, deoarece procentul ei este superior. Paradoxul acesta este confirmat de studiul polipticilor epocii carolingiene. D-na Zerner-Chardavoine a ■ analizat cifrele inventarului domeniilor de la SaintVictor de Marseille, din 813—814. Ea arată valuri variabile de natalitate, cu pronunţate mortalităţi de nounăscuţi, precum şi un procent de fecunditate ridicat. Astfel, din populaţia totală 22o/o erau copii sub 12 ani, iar 38«/o tineri necăsătoriţi. Media de copii la o familie 18 30 40 50 60 70 + •MM, Is 30 40 50 60 70 + Fig. 28-Diagrama ro°rta' lităţii adulte (vîrstă estima»' la igi^ fr mirun aBt^kir'JU ,1 so 40 30 60 70+ 18 30 40 50 60 70 + Fig. 29. Diagrama mortalităţii adulte (vîrstă reală) la merovingieni. V'rsta ■medis a. mortalităţii o.c/ulte era 2,9. Copiii firavi sînt recenzaţi cu grijă, iar fetiţele sînt mai numeroase decît băieţii. Nucleele familiale nu aparţin toate tipului conjugal, dovadă că celula de tip creştin — tată, mamă, copii — încă nu s-a generalizat. Pe scurt, o societate în care tinerii sub 25 de ani reprezintă 60% din întreaga populaţie, nu poate fi, în pofida morţii ce loveşte necontenit, decît dinamică, tînără, vădind valorile proprii acelei vîrste, adică acelea pe care le-am înfăţişat mai sus. Noi le-am dedus în sens negativ: forţă fizică, procreare, sănătate fizică şi mintală; iată-le acum dovedite în sens pozitiv. Societatea francă- favorizează procrearea. Cine ucide o tînără liberă capabilă să procreeze plăteşte 600 de sous, la fel ca pentru un antrustion; dacă însă o femeie este omorîtă °uPa menopauză, el plăteşte doar 200 de sous! aca este lovită o femeie gravidă şi moare, lOOrt Se ridică Ia 700 de sous> dar 'la numai sfir^f?a în urma unui avort copilul moare! La mnj7- secolului al Vl-lea, regele Gontran prose în^ SÎ!pula*ia suplimentară, probabil fiindcă Se .,rn-uţea acest r,^ -i~ j-'- ■

km . îninulţea 2p,rP mfntară' Probabil fiindcă 6 rid*a la 6?o /6n S d6lict: amenda acum cu?ei gravide ni' S°US pentru ucidOTea unei ev ,era un băiat T CeeaŞi sumă dacă Prun-exPlicit5 t_Daiat: Legea era deci rît ^ „n£a ^ 1«9 600 de de a deci dt se t Sub 12 ani "valo- iar o fată de aceaşi vîrstă I M ■P numai 200 de sous, se stabileşte o adevâ scară de valori: pe prima treaptă, fetiţa si meia bătrînă care nu poate concepe copii-treapta mijlocie, băiatul; sus de tot, femeia ' vidă! Pe de altă parte,. vîrsta căsătoriei fjjJ întotdeauna foarte apropiată de cea a maio tului, adică spre 12 ani (Fortunatus citează a" zul micuţei Vilitutha care s-a măritat la 13 aa* şi a murit la naştere foarte curînd), iar r ' gele Gontran a găsit de cuviinţă să dea o amen" dă de 62,50 de sous oricărei femei care ar d" alteia să bea o poţiune magică de ierburi gj plante abortive pentru ca aceasta să nu mai poată avea copii, totul tinde spre acelaşi ţe! anume ca femeia să fie luată în seamă numai ca mamă, ca genitrix. Religiozitatea păgînă şi nevoia de supravieţuire ajung aşadar la acelaşi rezultat: copilul. Obsesia copilului: sclav sau principe „O femeie din Berry născuse un fiu olog, orb şi mut, care era mai curînd un monstru decît o fiinţă umană. Ea mărturisea plîngînd că el fusese zămislit într-o noapte de duminică şi nu se încumeta să-1 ucidă, aşa cum fac adesea mamele în astfel de situaţii; 1-a dat unor cerşetori care l-au urcat într-o căruţă şi l-au dus- pentru a-1 arăta în public. „Aici, mînia zeilor se vădeşte prin mijlocirea unui monstru. Ea este întărită de sfatul dat creştinilor săjie abţină de la orice contact sexual în zilele de sărbătoare. Obiceiurile păgîne privitoare la copu dăinuie, mai cu seamă expunerea; faptul in ^ de a depune un prunc încă plin de sînge la^ uşă de biserică nu mai este pedepsit cu mo tea. Din amvon preotul anunţa găsirea, iar nimeni nu cerea copilul, i-1 dădea aceluia îl descoperise şi care apoi îi devenea pr°-tar, îl creştea şi făcea din el un sclav. 1» ^. neral, însă, copilul era primit cu bucurie. 170 bogaţi îl încredinţau unei doici, iar mamele nopor îl alăptau pînă la vîrsta de trei ani • Mar mai mult. Există numeroase dovezi de j1 goste părintească în ciuda înfricoşătoarei talităţi infantile. Cea mai caracteristică este 010ea citată de Grigorie din Tours, care mărtu-a.csţ te durerea ce i-a pricinuit-o moartea unor "vi orfani pe care îi primise la el şi îi hră-2so el însuşi cu linguriţa. Ei fuseseră seceraţi de o epidemie. Ocrotirea copilului se manifesta, în mod paradoxal, şi în timp de război. Bunul acesta de preţ, la fel de preţios ca o femeie, făcea parte din pradă. La cucerirea unui oraş, învingătorii treceau prin sabie pe „toţi cei ce puteau urina pe un zid". Ei înrobeau deci toate femeile şi pe pruncii lor, mai cu seamă pe băieţii care nu împliniseră trei ani, deoarece cei-laiţi erau ucişi. De aici se trage obiceiul de a-1 numi pe copil „sclav" — în limba latină puer. Pruncul era mult mai răsfăţat decît băieţaşul sau fetiţa, care erau adesea struniţi cu severitate. Deosebirea aceasta de tratament este net marcată în regulile mănăstireşti, şi aici contrar conformismului dimprejur. Desigur, călugării acceptă să-1 primească pe copilul dat de părinţi drept zălog pentru fericirea familiei, pentru că înseamnă că i-au dat Domnului fiinţa cea mai scumpă lor. Regula sfîntului Benedict precizează deci: „Dacă copilul este foarte mic, părinţii să scrie cererea pomenită mai sus, să înfăşoare atît cererea, cît şi mîna copilului în pînza altarului şi astfel să-l' ofere". în toate mănăs-'nie^se aflau aşadar numeroşi „oblaţi", trans-°™_în(j în grădiniţă comunităţile religioase, pe cele ale călugărilor celţi, la care -a adoptivă de origine păcţînă deve-in mod firesc o valoare creştină. Deveniţi în *]' ■j°):)la<'ii" acceptau sau refuzau să intre catie U£"ar*e- între timp însă primiseră o edu-ale l,,^:totu! contrarie nracticilor pedagogice ţipe. în loc de a-i dresa re băieţi ivitate şi pe fete pentru supunere, ■°gn monastici condamnă brutalitatea şi se străduiesc să menţină virtuţile copilăriei vite ca tot atîtea slăbiciuni de către conte'm rănii lor. Bede cel Venerabil, urmat de mulţi i ţii, îl admiră pe tînărul băiat: „El nu se încăiY" ţînează în mînie, nu poartă pică, frumuse* femeilor nu-1 încîntă, el spune întotdeauna^ gîndeşte". In sfîrşit — şi mai ales — el ascult! învăţătura dascălilor săi. Cu alte cuvinte c^ lugării deschideau sufletul copilului în loc d~ a-1 împietri. Dar astfel erau dezarmaţi în fa^ fenomenelor inerente pubertăţii. Saltul bruta! de la copilărie la vîrsta adultă îi îndemna să folosească straşnica severitate de altădată. Statutul copilului şi locul ce-1 ocupa acesta în familie oscila de la o extremă la alta. Cadavru ce nu lăsa aproape nici o urmă lîngă mormintele părinţilor în cimitirele merovingiene, copilul era un prunc răsfăţat sub carolingieni, după cum dovedeşte prima menţiune ce s-a păstrat despre un

leagăn. Sclav în casă, principe la mănăstire, copilul este de fapt o făptură dublă, absent şi prezent totodată, dar joacă şi un rol subaltern în casă şi în pat. Acelaşi lucru se poate spune despre cei vîrstnici, atît de puţini la număr, după cum am văzut, atît de puţini folositori cu excepţia acelor seniores, bătrînii, seniorii, căpetenii de clan, de trib, capii de familie sau de neamuri aristocratice. Faptul că Brunehaut a depăşit yîrsta de optzeci de ani este rodul unei vrăji diabolice care se cuvine a fi exorcizată prin pedeapsa cu moartea; faptul însă că împăratul Carol_ ce Mare a ajuns la vîrsta ce şaptezeci şi_ doi ele ani arată cît de puternică a fost ocrotirea divină. Oricum, un bătrîn este acceptabil^numai dacă se comportă ca un bărbat matur, stăpip P puterile lui. In caz contrar, nu-i rămîne Şe ^ să-şi dea avuţia unei mănăstiri şi_ s^ ^ retragă acolo pentru a-şi sfîrşi viaţa, trăinc veniturile ce i se dau în schimb. Unele contr ^ precizează numărul pîinilor, cantitatea dg sau bere şi veşmintele ce le va primi. Su r pieni matriculele nu menţionează adesea Hi ît femei bătrîne şi bunici vîrstnici (nonno-- în schimb, legile barbare nu cuprind nici ^tipulaţie privitoare la persoanele în vîrstă . .. °-tuatie e'xplic^ilă prin faptul că, mai ales sub merovingieni, bătrînii adevăraţi — în înţele1 roOdern — erau probabil foarte puţini la Sumăr. Dimpotrivă, aşa cum am constatat, co-iii alcătuiau majoritatea societăţii, al cărei caracter dominant era tinereţea. Astfel, cei neputincioşi, pauperes, săracii, aşa cum se spunea, adică femeile şi copiii, erau cei mai numeroşi — alcătuiau poate chiar trei sferturi din populaţie. O asemenea disproporţie faţă de bărbaţii' adulţi impunea o structură familială foarte largă cuprinzînd rude îndepărtate, văduve şi tineri orfani sau nepoţi şi nepoate împreună cu sclavii de ambele sexe — toţi supuşi bărbatului. Acesta se trăgea dintr-o stirps, dintr-un neam de origine familială largă, cla-nic sau dinastic, vechi şi vestit. Ansamblul acesta vast, numit de unii „familie largă", iar de alţii „familie patriarhală", pe care istoricii din Evul Mediu timpuriu o califică drept „familia", se aplică unei comunităţi complexe cu ramificaţii multiple, a cărei funcţie esenţială constă în a ocroti. I Rubedenie, ocrotire şi consîrîngere Legea salică precizează fără ocol că individul ^ drept la ocrotire dacă nu face Parte din ie. „Dacă unul vrea să iasă din rubeb ea să a e sut- ,trebuie sa se înfăţişeze judecătorului sau la tribunal- Să-Şi frîngă pe cap patru arin' pe care sa *e arunce apoi în col*uri ale tribunalului şi să spună că CU jurămînt la orice fel de ocrotire, la acâ ^\ ?* la orice bun din partea familiei lui. Ucisă nai tîrziu ° rudă de-a sa moare sau este u Primeşte nici moştenire, nici amenda 173 ! 1 plătită în chip de compensare. Daca el îjv, moare sau este ucis, amenda de eomnpne sau averea sa nu le revine rudelor lui, ci fis lui." Adevărată persoană morală, rubeden-' francă este aşadar o celulă ocrotitoare prin !a celenţă în schimbul unei dependenţe foart" stricte. Pentru a îndepărta catastrofa ce se 6 întîmpla fără greş, cel vinovat de individualism frînge nuiele de arin, copac blestemat ce crest lîngă ape înşelătoare şi al cărui lemn arde fără a da căldură. Practica aceasta pagină se pre. supune că îl va cruţa de o moarte neaşteptată sau violentă. Dar manifestarea acestei temeri lasă să se întrevadă cumplita realitate. Contrar familei romane de tip conjugal, care se poate mulţumi să adune sub acelaşi acoperiş pe bunici, părinţi, copii şi sclavi datorită unei ocrotiri mai eficiente din partea tribunalelor, familia francă — sau aceea influenţată, la sudul Loirei, de concepţiile celtice şi germanice — trebuie în mod obligatoriu să fie numeroasă pentru ca viaţa şi averea să poată fi transmise. Acesta este preţul ce-1 impune neînţelegerea noţiunii despre avutul obştesc: o familie lărgită dincolo de graniţele carnale prin rubedenia adoptivă sau vasalică. In schimb, foloasele erau reale. In afara prezenţei permanente a unor tovarăşi de luptă gata oricînd să-1 ocrotească, omul sărac care nu era în măsură să plătească o amendă mare putea să le ceară tuturor rudelor sau măcar celor mai apropiate să participe la stingerea datoriei. Solidaritatea pecuniară era obliga' torie. Reguli de succesiune foarte stricte hotărau trecerea bunurilor de la o persoană la si Fiecare neam avînd cu pămîntul o legătura lectivă ce-i arăta originea, femeilor le era terzis să moştenească acest pămînt, zis Pţ^ul salic, căci altminteri neamul, clanul sau tn s-ar fi contopit cu cel în care ar fi intrat *er" t astfel, el nu ar mai fi fiinţat în mod (contic0i Greşit înţeles de juriştii regali, acest a 17* al legii salice a fost interpretat, cu prilejul suc-!ieiunii Capeţienilor direcţi, în 1316, ca tăgă-iuind femeilor dreptul la moştenire, aşadar de se sui pe tron. în realitate, ele posedau ca-a citatea succesorală, cu excepţia pămîntului P. gmoşesc fără de care sistemul franc de ocrotire particulară s-ar fi prăbuşit. Astfel avem explicaţia acelor case mari din lemn în formă de hală în care locuiau mai multe zeci de persoane sau a acelor case umile în care părinţii, unchii şi mătuşile, verii şi ve-rişoarele cu copiii lor, sclavii şi servitorii —>

adesea peste zece persoane — dormeau goi, laolaltă în aceeaşi căldură hrănitoare. Desigur, numărul lor scade în timpul carolingienilor pentru că Biserica stăruie asupra necesităţii familiei conjugale; anchetatorii însă care au redactat polipticurile dau cifre precise pentru fiecare casă: cifrele variază între una sau două persoane şi opt, zece, douăsprezece, dînd astfel naştere impresiei înşelătoare că cifra medie ar fi patru. întrucît sclavul era calificat drept jamiliaris — membru de familie — aceasta constituia într-adevăr o vastă unitate socială de bază cu legături multiple. De altfel comunitatea mănăstirească se numeşte şi ea „familie" pentru a-i cuprinde pe toţi cei care, fie ei călugări sau laici, trăiesc înăuntrul sau în afara împrejmuirii. Pentru a se ocroti, familia era numeroasă; pentru a se păstra însă îi trebuiau femei. Dar, iuPă cum am văzut, bărbatul, căpetenia neaului sau al rubedeniei, este proprietarul ""«idium-ului copiilor săi, căci este păzitorul Puntâţu sîngelui şi autenticităţii posterităţii. apetenia transmite nnt.prpa sa nrrot.itoarp sotransmite puterea sa ocrotitoare sogodnă Prm căsătorie sau, mai precis, prin lo, care este nu atît amintirea vremurilor gura Vllîorul sot îŞi cumpăra femeia, cît o asi-Sarant- lmpotriva violenţei şi un certificat de logoH • a P.uritâţii fetei. Cu prilejul ceremoniei pret î*ei> Părinţii primesc o sumă simbolizînd ' Pierii părinteşti asupra fetei. La franci, 175 ° Gnu pe Fig. 30. Planul satului Gladbach, sec. VII—VIII. In jurul marii oase-hale se află cabane, grînare, silozuri. Fiecare casă mare este înconjurată de un gard. (Bonn, Landesmuseum}. se plătea un sous şi un dinar la prima căsătorie, iar 3 sous şi 1 dinar la recăsătorie. Ceremonia era publică; darul, obligatoriu şi irevocabil- ^e' lui ce se căsătorea cu o altă femeie decît 1°|° ^ nica lui i se imputa o amendă de 62,5 sous. î?J burgunzi darul pentru cumpărarea munău1 ului, numit wittimon, era obligatoriu, iar r rea legăturii astfel contractate aducea după^ plata unei sume împătrite. Codul lui Teo _ şi, în general, legile romane dădeau aceeaŞLei. semnătate arvunii plătite cu prilejul log0 17* godna era cu atît mai asemuită cu căsăto- ji treceau uneori un an sau doi înain_ jeş fia nunţii __ cu cît hotărîrea era luată numai a a părinţi fără să fia întrebată fata, şi nici chiar băiatul. Pentru a înţelege scandalul ce-1 provoca refuzul unei fete să se căsătorească ar trebui să citim mai multe vieţi de sfinte, ca de nildă a sfintei Genoveva sau a sfintei Maxellenda. în mod oficial, conciliile merovingiene şi decretul lui Clotar al II-lea (614) interzic căsătoria unei fete în pofida voinţei ei. Practic însă, şi în afara cîtorva excepţii — unele femei creştine au mult temperament —, se considera că fetele îşi dădeau acordul, ca, de altfel, şi tinerii. „Cînd a ajuns la vârsta potrivită, părinţii lui Leobard, conform obiceiului (expresia dovedeşte că practica aceasta nu era creştină) l-au silit să dea o arvună unei fete şi să-i făgăduiască să o ia de soţie mai tîrziu. Tatăl a reuşit să-1 convingă pe fiul său, care era încă extrem de tînăr, să facă ceea ce era potrivnic voinţei sale." Anecdota aceasta povestită de Grigorie din Tours este confirmată, la burgunzi. de pedepsele date, de pildă, femeii de „naţie barbară care hotărăşte din proprie voinţă să se căsătorească pe ascuns cu un bărbat". Vinovata este considerată adulteră, adică în cel mai înalt grad desfrînată. Vinovatul va plăti părinţilor de două ori „preţul nupţial", deci contravaloarea mundmm-ului, dar are reptul să se recăsătorească! Tot astfel, oricare «urgund, din marea aristocraţie sau de origine modestă, care se căsătoreşte cu o fată fără să _ primit porunca părintelui, „va plăti de trei rut mundium-ul socrului, pentru că nu i-a ce-1 consimţămîntul, iar 150 de sous tatălui şi fată "0US fiscului". In schimb. în cazul de c-arn'apaSmCla este ireversibilă, fiindcă unirea fempii a aVUt loc din initiativa bărbatului; iar ** nu trece drept pîngărită. nia eraesaCeStea Se referă la logcdnă- Ceremo--1 mai strălucitoare decît nunta: avea 177 ■ .."li» Fig. 31. Reconstituirea unei case-hale; lungimea 12 m. Casa este acoperită cu paie, după cum arată săpăturile arheologice. (Bonn, Landesmuseum). loc un mare ospăţ însoţit de beţie, cîntece şi glume dinadins obscene cu scopul de a aţîţa rodnicia viitorilor soţi. Apoi, logodnica primea o donaţie. Consfinţită în scris în ţările supuse dreptului roman sau confirmată de către trei martori la germanici, donaţia cuprindea întotdeauna animale domestice, veşminte, giuvaere, nestemate, monezi, o ladă, un pat cu pături, scule etc, adică bunuri mobiliare. Drept zaiog de pace casnică, logodnicul oferea de asemeni conform unui vechi obicei, o pereche de pap' şi, mai cu seamă de data asta conform tradiP romane, un inel de aur, simbol al credinţei ^ găduite, deoarece cercul fără de început Şi sfîrşit simbolizează

veşnicia. Romanii îl P . la degetul mijlociu sau la inelarul mîinii s de unde, după o veche concepţie medicala 178 H ă an nerv porneşte nemijlocit spre inimă. ?îîeile din aristocraţie mai purtau la degetul re drept inelul cu sigiliu, adesea regăsit în orminte dovadă a autorităţii administrative pe are ele o păstrau asupra propriei lor averi. în pe din urmă, logodnicii se sărutau pe buze, simbol al unirii trupurilor. De fapt, am spus totul pînă înainte de căsătorie — fapt adeverit la galo-romani, la care ceremonia nunţii se practică după obiceiul roman şi se termină cu conducerea tinerei perechi la casa ei şi la patul nupţial, deoarece, „conform tradiţiei, soţii se culcă în_acelaşi pat"........ """"s-ar părea că la franci — şi în general la germanici — partea esenţială a căsniciei consta în îndeplinirea unirii în lipsa oricărei pompe, coabitarea constituind căsnicia în sine. Faptul important însă rămîne, în dimineaţa de după noaptea nunţii, noul dar ce-1 face soţul tinerei soţii: morgengabe. Dar atestat atît la franci, cît şi la burgunzi. El exprimă mulţumirea soţului de a fi găsit-o pe soţia sa fecioară; este aşadar şi garanţia că toţi copiii pe care ea îi va naşte vor fi ai soţului. Darul atesta şi puritatea sîngelui femeii. Aşadar soţul nu-1 va mai face la a doua sau a treia căsătorie, puţin apreciate tocmai din acest motiv, deşi erau foarte frecvente. Cînd e văduvă, femeia păstrează o treime din dar, iar restul revine familiei defunctului. Astfel, femeia este ocrotită numai cu condiţia de a fi fecioară, căci ur-«naşii şi succesiunea sînt de fapt mai importante aecit căsătoria însăşi. Puritatea femeii este deci totHm-entală din motive religioase şi sociale coIp r' Astfel Se imPrimă în inconştientul tot i COnvinŞerea intimă că puritatea este totul °U curătenia Şi că trebuie să se facă Este îîfI?tru a îmPiedica pîngărirea femeilor, taţi rI ]-0(: echiIibr<Jl însuşi al întregii socie-^anâ dlTm aici vechea credinţă păgînă ro-a oricărei câs^Zmăţ' Patâ de ne?tersd 179 Dragostea, impulsiune sau sentiment? In acele timpuri tulburi, cînd domnea violeţi ţa, aşa cum vom vedea, fecioara întruchipează viitorul rubedeniei. De aici, o serie întreacă d măsuri referitoare la ruperea sau la impos^ bilitatea căsniciei. într-adevăr, este necesar femeile să fie cruţate de viol şi răpire, de incest şi de adulter. Nenumărate articole 'de lese germanice şi romane sînt consacrate acestor delicte. Am arătat mai sus în ce măsură trupul feminin era tabu la franci. La fel şi la burgunzi. Violul unei sclave este pedepsit, rezultatul era însă ireversibil. Femeile care au fost victima unor astfel de fapte sînt numite „corupte". La galo-romani, violul unei femei libere era pedepsit cu moartea; cel al unei sclave, cu plata preţului ei. Cu alte cuvinte, o femeie coruptă nu mai valorează nimic. Ea îşi pierde chiar dreptul de a pGseda bunurile ei, după cum. precizează, pentru vizigoţi, Codul lui Euric în legătură cu o văduvă „despre care s-a făcut dovada că s-a înjosit printr-un adulter sau prin-tr-o legătură ruşinoasă". Mai mult ca sigur, femeilor acestora nu le mai rămînea decît prostituţia, practică strict interzisă, dar frecventă, în secolul al Vl-lea, la franci, violul unei femei libere era pedepsit doar cu o amendă d2 62,5 sous; sub Carol cel Mare însă, cu 200 de sous — probabil un indiciu al unei frecvenţe mărite. Foarte des, răpirea era asemuită cu violul, deşi se datora unor cauze diferite, chiar dacă se termina cu un viol. La galo-romani, răpirea era de fapt o vînătoare de fete bogate; la germanici, însă, era un mijloc ăe a smulge^ părinţilor consimţămîntul lor. Fata cdată răpită — mai mult sau mai puţin cu asentimentul ei — violată sau deflorată, căsătoria era un fap împlinit. Părinţilor nu le mai rămînea declt să accepte să primească de la răpitor pe de-° parte preţul mundium-ului, iar, pe de alta, > soîis. Era indicat să nu fie dovedit faptul c 180 ! i f {a fusese de acord, căci atunci ea cădea în lavie Astfel, onoarea era salvată, iar puri-f tea sîngelui oricum ocrotită. Primatul fecio-. . este verificat de amănuntele ce le cuprinde feeea burgunzilor. Dacă fata se întorcea la părinţi „necoruptă", răpitorul plătea de şase ori jnundium-nl şi o amendă de 12 sous. Dacă el nu poseda suma cerută, indiferent dacă o păstra sau nu pe fată, era predat părinţilor care erau îndreptăţiţi să-1 castreze. Fetei desfrînate sau batjocorite i se cuvenea un eunuc ridiculizat şi lipsit de moştenitori. Această veritabilă le'Je a talionului arată cu prisosinţă că răpirea şib violul constituiau singurele arme ce-i ră-rnîneau bărbatului pentru a pune stăpînire pe o femeie şi a dobîndi o anumită putere, dar ea dovedeşte de asemenea că tabu-ul — hi-menul neperforat — avea drept scop edificarea societăţii în înţelesul literal al cuvîntului. Mai gravă era, după căsătorie, aflarea unui incest sau a unui adulter. în această privinţă, textele — pătrunse de păgînism — ale legii salice se potrivesc cu acelea ale conciliilor merovingiene care interzic cu severitate căsătorii considerate drept incestuoase, care însă nu sînt în înţelesul strict al termenului, fiindcă nu este niciodată vorba de căsătorii între părinţi şi copii sau între fraţi. însă Sfîntul Pa-vel, în Epistola către corintieni (5, 1), înţelesese prin incest căsătoria dintre un bărbat şi soţia tatălui său. Termenul „incest", în înţelesul său larg, se aplică tuturor căsătoriilor cu rude de sînge sau prin alianţă: „o rudă sau sora soţiei lui*, la burgunzi; „fiica unei surori sau a unui frate, soţia unui frate sau a unui unchi", la franci. Căsătoriile acestea „mîrşave", erau numite

„nelegiuite", iar vinovaţii des-Parţiţi. Regele franc Childebert al Il-lea' a întărit această condamnare într-un edict promulgat la sfîrşitul secolului al Vl-lea. Aşa cum îi Poruncea contelui să ucidă pe făptaşul uneiră-P*ri, tot astfel el stipulează că omul incestuos, Pe care Biserica îl şi excomunicase, va fi 181 aţii!Şeii! 1 declarat în afara legii, privit ca străin *,,j hârăzit asasinării într-un viitor mai âpro-sau mai îndepărtat, ceea ce înseamnă câ s^' bele delicte se înmulţiseră. Dar faptul nu surprinzător, avînd în vedere endogamia oh nuită, dovedită de paleopatologia cimitirelo" merovingiene, de amploarea familiei lărgite sf convingerea nestrămutată că rubedenia sînge este tot una cu cea prin alianţă. Endo! gamia aceasta numită „incest" întărea' necontenit solidaritatea rubedeniei. De altfel, nu este de mirare dacă citim în manualele pentru uzul duhovnicilor fraza următoare: „Dacă, în lipsa soţiei tale, fără ştirea ta şi a ei, sora propriei tale soţii a venit în patul tău şi tu ai crezut că este soţia ta, ai avut un contact intim cu ea" căci este vorba de un fenomen probabil frecvent, dat fiind întunericul care se aşterne noaptea peste patul comun. Practicile acestea „incestuoase" ce păreau normale văduvului care voia să o ia de soţie pe sora primei sale soţii sau pe soţia unchiului sau a fratelui, sau pe vara sa primară au fost menţinute în epoca merovingiană, deoarece nu interziceau căsătoriile dintre rude de gradul patru. Abia sub carolingieni şi după Conciliul de la Mainz, din 814, au început să dispară aceste căsătorii necurate. Femeie curată, femeie necurata „Incestul" cu o rudă era privit ca normal, dar nu şi adulterul. „Putoarea adulterului", după cum spunea legea burgunzilor, era atît de condamnată încît însemna izgonirea imediată a fe* meii măritate, care apoi era strangulată şi aruncată într-o mlaştină. în ceea ce îi priveşte pe g ^ lo-romani, o lege a împăratului Majorianus îngăduia soţului care îi surprindea pe vinov \ să-i ucidă pe loc „dintr-o singură lovltuf|ci' La franci, tradiţia era şi mai riguroasa, 182 numai soţul, dar şi familia sa şi cea a soţiei "Ji litere priveau fapta ca fiind o pată pentru f a« rubedenia şi aducînd după sine moartea • ovatei Grigorie din Tours citează cazuri rumeroase în care rudele intervin pe lîngă tatăl «otiei adultere: „Ori îţi justifici fiica cu jurăînt ori ea ve muri'"'. A urmat o încăierare !rtre' Cele două familii, omorîndu-se între ei; cît o priveşte pe femeie, judecată după cîteva zile, ea şi-a sfîrşit viaţa sugrumată". în alte cazuri, ea este arsă de vie sau supusă ordaliei ca apă pentru a se dezvinovăţi. După ce i se leagă o piatră grea de gît, este aruncată în apă. Dacă pluteşte — ceea ce e foarte improbabil __este dezvinovăţită. La burgunzi, noţiunea de adulter se extinde la fata şi la văduva care se dau unui bărbat din proprie iniţiativă, în care caz sînt privite ca pîngărite şi devin nişte paria. La franci, termenul este aplicat bărbatului liber care se destrăbălează cu sclava altuia. Dacă legătura lor devine publică, vinovatul cade în sclavie; aceeaşi pedeapsă se aplică femeii într-o situaţie asemănătoare. Aşadar, laturii mîrşave a adulterului i se adaugă pata condiţiei de serv! Conotaţia morală este identică, sub dublu aspect: sexual şi social. Ea verifică visul prevestitor al unui preot al bisericii de la Reims care văzuse două turturele aşezîn-du-se pe mîna sa, una neagră şi alta albă. A doua zi, au sosit doi fugari: primul, sclav, îl şutase pe al doilea, stăpînul său, să fugă. Era_ fiul unui senator. Preotul identifică numai-aecit culoarea neagră în primul — credincios, aar sclav — şi culoarea albă în omul sus-pus. • SGj lnîătişează aici un mod de gîndire reli-Rios de tip maniheist. Mai grav decît violul sau spirea, susceptibile oricum să fie urmate de asatorie deoarece vinovat este bărbatul, adul-Oric l - ° Pîn§ărire a femeii Şi a urmaşilor, social gatură CG nu ţine seama de statutele sooiot+eSte de neconceput fiindcă dizolvă truoe «?a tOt aStfel cum femeia adulteră dis" - am proprie voinţă autenticitatea copiilor 163 ei, năruind „charismul* sîngelui. Bărbatul care siluieşte sau răpeşte o femeie este pedepsit cu severitate, dar nu şi bărbatul adulter. în prj_ mele două cazuri, el atacă în mod nemijlocit puterea căpeteniilor de neam, în timp ce, în cel de al treilea, nu aduce nici un prejudiciu propriei sale familii, copiii zămisliţi de el cu soţia adulteră aparţinînd soţului. Şi, mai presus de toate, el nu este pîngărit de propria sa copulaţie. în schimb, femeia se face vinovată de o adevărată crimă, căci ea spulberă viitorul Contrar vieţii private a bărbatului, a sa este, de fapt, cu totul publică din pricina urmărilor ce le poate avea. Deosebirea de regim dintre bărbat şi femeie — unul stăpîn al mundium-ului său, iar a doua strînsă într-o serie întreagă de interdicţii, este şi mai izbitoare în cazul divorţului. Nu se ştie dacă francii îngăduiau divorţul. Oricum, ei interziceau ruperea logodnei, care echivala cu o căsătorie, şi o pedepseau cu 62,5 de sous amendă. în schimb, legea burgunzilor şi cea romană o autorizau, în ciuda Bisericii, conform unor stipulaţii care sînt mai întotdeauna în dauna femeii. într-adevăr, soţul o poate lepăda pe soţie dacă ea a comis „una dintre cele trei crime: adulter, farmece (adică o băutură provocînd un avort sau impotenţă) şi o violare de mormînt*. Legea romană substituie celor două crime din urmă „otrăvirea sau codoşia . Dacă însă o femeie se încumetă să-1 lepede pe soţul

ei, ea este sugrumată şi aruncată, după cum am spus, într-o mlaştină, căci gestul ei nu se poate explica decît prin adulter. Galo-romanii puteau divorţa prin consimţămînt mutual. Soţia îşi putea lepăda soţul dacă acesta săvîrşise o crimă sau dacă violase un m°rrnin. Ni se înfăţişează aici o deosebire clasică dintre cele două civilizaţii. Romanii îşi întemeieaza gîndirea pe egalitatea sexelor, în timp ce # . manicii le ierarhizează pe acestea în f° ° ^ bărbatului. Vom lămuri mai departe . deosebire dar, oricum, nu se vorbeşte nic 184 AP adulterul masculin, fapt ce micşorează distanta dintre cele două lumi. Despărţirea şi re-răsătoria soţilor erau frecvente în timpul merovingienilor. Formulele notariale de drept roman atestă faptul în tot sudul Galiei, la Tours la Angers, chiar şi la Paris, pînă după nul 732, cînd a fost redactat formularul lui Marculf. 'Textul întocmit la Angers, la sfîrşi-tul secolului al Vl-lea, este extrem de grăitor: Cutare către cutare, soţul ei, care, departe de a fi afectuos, s-a arătat nesuferit şi dispreţuitor. Este ştiut de toţi faptul că, la îndemnul necuratului şi în ciuda interdicţiei divine, nu mai putem trăi împreună. Ne-am învoit unul faţă de altul şi faţă de consiliul de împăcare că trebuie să ne dezlegăm unul pe altul de făgăduinţele făcute. Aşa sa şi făcut. Ori-cînd soţul meu va voi să se căsătorească, va fi liber să o facă. Tot astfel, oricînd femeia sus-numită va voi să-şi aleagă un soţ, va fi liberă să o facă. Iar dacă, începînd cu data de astăzi, unul din noi ar încerca să se comporte contrar hotărîrilor prezentului act sau să repună în cauză dispoziţiile lui, va plăti o sumă de atîţia sous fostului său soţ (soţie) drept compensaţie legală în acord cu judecătorul care se va fi opus. Nu va primi nimic din ceea ce va cere. Actul acesta rămîne în vigoare pentru anii viitori". Biserica a fost deci silită să tolereze divorţul prin consimţămînt mutual şi, mai cu seamă în cazul de faţă, un divorţ intentat de soţie, în timp ce înşişi barbarii îl priveau ca imoral şi scandalos. Avînd în vedere alte mărturii ulterioare, pînă în secolul al VUI-lea, este evident că trebuiau rezolvate favorabil unele cazuri delicate. Neînţelegerea putea masca mul-tp- SrUri: lovituri aplicate soţiei, dorinţa acesteia de a se călugări, impotenţa soţului, fără a arl?uV°rbi de înrîurirea concepţiilor păgîne, mai ri sterilitatea femeii, lepra etc. Vom afla aeparte cauzele acestor compromisuri. troducă d"in ZiUa în Bi 185 - n Care Biserica a Putut să in" realitatea socială interzicerea absoI iută a divorţului, adică începînd cu domnia î paratului Ludovic cel Cucernic (814—840) fost confruntată cu comportamente sociale paratului Ludovic cel Cucernic (814—840) fost confruntată cu comportamente sociale ^ a Francii, pe care Carol cel Mare îi instalas^" colonii militare în Sud, se căsătoriseră Odată întorşi în Austrasia, ei luau altă s Multora dintre ei li se părea normal să le nă treze pe amîndouă sau să o repudieze pe una" în funcţie de interes. Mai cu seamă în înalta aristocraţie, unde aspectul social şi politic al căsătoriei dobîndea o importanţă tot mai mare unde endogamia era întotdeauna un avantaj ce întărea solidaritatea familiei sau a rubedeniei unde ruperea alianţei cu un clan, în toiul războaielor civile care au izbucnit încă din 830 putea fi lesne rezolvată printr-o repudiere, lă-sîndu-i femeii bunurile proprii şi a sa morgen-gabe, monogamia şi indisolubilitatea au devenit constrîngeri intolerabile pentru nobili. în povestirea lui epică despre asediul Parisului de către vikingi, din 885, Abbon de Fleury consideră că unul din motivele succeselor repurtate de scandinavi constă în pasiunea nutrită de nobili pentru femei şi în numeroasele lor căsătorii cu rude. Hincmar, arhiepiscop al Reims-ului (840—882), nu şovăie să dezvăluie mijlocul elegant prin care unii mari moşieri înţelegeau să se dezbare de o soţie stînjenitoare pentru că era unică. Soţul o trimitea să inspecteze niţel bucătăria, unde un sclav măcelar o tăia pur si simplu. Acest „divorţ carolingiană îi îngăduia bărbatului, după ce plătise familiei lezate compensaţia pentru omucidere, să contracteze o căsătorie perfect legală pe plan religios, deoarece era văduv. în realitate, marele obstacol în calea indiso-lubilităţii căsniciei rămînea la germanici Vr&c" tica poligamiei, bine înrădăcinată la ei, iar galo-romani concubinajul permanent cu s?;aVte Să lămurim mai întîi chestiunea a doua.^ J-0 legile condamnă şi pedepsesc cu amenzi su ^ rea, răpirea sau contactul sexual cu o sei > chiar dacă ea consimte, atunci cînd femeia ap fiindcă este vorba de o lezare a o-ţ ^^^ stăpînuiui. Nici 0 iege W nu-1 pedepseşte pe stăpînul care trăieşte d Se face simpla precizare ca nu-1 pedepş p , o sclavă de-a sa. Se face simpla precizare ca pSte concubinaj şi nu căsnicie Dreptul roman revedea că, dacă stăpînul nu-1 libera pe copilul născut din această „destrăbălare*, el rămîsclav oricum, copilului născut din legătura dintre o persoană liberă şi alta sclavă i se atribuia statutul cel mai de jos. Numai căsătoria putea menţine libertatea. Pe scurt, a face copii cu sclave era un obicei curent la toate nivelele sociale şi la toate populaţiile, galo-roma-nice sau germanice. în schimb, regimul poligamie era specific francilor nou-veniţi, fără să mai vorbim de vikingi, care au practicat în Nor-mandia, pînă în secolul al Xl-lea, ceea ce se chema căsnicia „daneză" (more danico). Am văzut că toţi factorii la un loc îi îndemnau pe germanici la endogamie şi că nimeni nu avea interes să înstrăineze fetele de rubedenia lor pentru a le introduce într-alta,

deoarece duceau cu ele bunurile lor personale. De aceea, părinţii alegeau pentru fiul lor o soţie oficială, rudă cu neamul lor. îi era îngăduit însă soţului să mai aibă soţii de rangul doi, cu statut de femei libere, pentru a întări legături amoroase existente. Acestor femei li se spunea friedlehe, adică zălog de pace. De altfel bărbaţii aveau mereu posibilitatea de a avea ţiitoare sclave. într-un cuvînt, exista o singură căsnicie, dar mai multe soţii. Oficial, domnea monogamia; în mod practic, poligamia. Femeile acestea se bucurau de urepturi din ce în ce mai puţine pe măsură ce de !a soţia oficială de rangul întîi la Tl de ran§ul doi - ^lehe - Ş1 ţ"toarele de rangul trei, sclavele. Numai mai on°-f Se bUGUra de toate drepturile şi nu-Dacă o -f -ei deîineau capacitatea succesorală. zestre r-» era rePudiată- ea Pleca făra din flori fă"* *\ erau consideraţi ca liberi, dar cazului L ept de moştenire, cu excepţia n care s°ţi?- de rangul întîi era sterilă 187 ! V, i I — avantaj incontestabil în ochii contempors lor. In ceea ce le priveşte pe sclave, puterea 1 era doar cea pe care le-o dădea patima a roasă a stăpînului. Dacă sistemul acesta ^ gamic complicat asigura viitorul, el avea şi u mare neajuns, căci dădea naştere unor cumnl'11 te lupte între femei pentru a cuceri inima bar" băţului... şi puterea. Luptele de gineceu priveau mai cu seamă nobilimea şi familiile regale. Uneori au avut urmări politice catastrofale din pricina patrimo-nialitâţii regatului, iar alteori au decăzut în-tr-atît încît deveneau fapte sordide. De la Clo-vis, aproape toţi regii merovingieni au avut mai multe soţii. Clotar I (511—561), rugat de soţia sa să-i găsească un soţ bun surorii ei Aregonde, a găsit de cuviinţă să o ia pe aceasta drept concubină. In cazul său, poligamia era agravată de incest în înţelesul larg al cuvîntului. Theodebert (543—548) şi-a luat drept ţiitoare o matroană liberă romană din Beziers, numită Deoteria. Din-tr-o primă căsătorie ea avea o fiică. După cîţiva ani, aceasta crescuse şi devenise frumoasă. De teamă că ea ar putea să cîştige iubirea regelui, Deoteria a urcat-o întrun car cu boi şi a poruncit să fie aruncat în rîul Meuse, la Verdun. Cine nu cunoaşte faimoasa ceartă dintre Brune-haut şi Fredegonde? Dar nimeni nu insistă asupra faptului că războiul civil generat de ele, Şi care a dăinuit din 573 pînă în 613, se datora uciderii soţiei oficiale a lui Chilperic,. Galeswintne, soră cu Brunehaut. Chilperic a făcut o asemenea pasiune pentru sclava sa Fredegonde înci a poruncit să fie strangulată soţia lui pentru a-i da favoritei locul reginei. Să nu uităm că înte-meiatorul dinastiei carolingiene a fost un copil natural, Carol Martel, fiul unei ţiitoare care fussese silită să lupte cu soacra ei văduvă pe tru a o împiedica să domnească prin mijl°cire nepoţilor săi. în 792, fiul unei concubine a j Carol cel Mare, Pepin cel Cocoşat, a unei titM regicid, agravat de paricid, ultimul, de alt 188 4i* istoria Franţei pînă la Henric al III-lea, în ^89iSîn- sfîrsit, să nu uităm că afemeiatul Ca-n cel Mare avea patruzeci de soţii oficiale suc-!=ive de rangul întîi şi cel puţin şase concu-hTnp Sora, verişoara sau nepoata unei concu-h ne' mărea adesea inventarul viu al stăpînului. Ta moartea acestuia, ea trecea în patul urmaşului ceea ce constituia în ochii Bisericii, multă vreme neputincioasă, un dublu sau triplu incest Pentru a înlătura această poligamie endo-eamă, Biserica a reluat toate interdicţiile zadarnice âle conciliilor merovingiene despre indisolubilitate şi monogamie. în 813, conciliul de la Mainz le-a înăsprit. De acum înainte, era interzisă, din motive de consanguinitate, căsătoria dintre veri născuţi din veri primari, legislaţie ce a provocat nenumărate proteste. Cel mai important a fost acela al lui Lothar I, regele Lotharin-giei, viitoarea Lorena, care, neavînd copii de la soţia sa Theutberge, a vroit să o repudieze pentru a se căsători cu concubina sa Waldrade, care îi născuse un fiu. Regele a avut de întîm-pinat opoziţia neînduplecată a arhiepiscopului Rheims-ului, Hincomar, şi pe cea a Papei Nico-lae I. Soţie bună şi atentă la succesiune, Theutberge a făcut o mărturisire strîmbă, pretinzînd că fusese siluită şi sodomizată de fratele ei, abatele de Saint-Maurice d'Agaune, crezînd că astfel se va anula căsătoria; era o concepţie cu totul păgînă despre impuritate agravată de mcest. Totul a fost în zadar. în lipsa unui moştenitor, Lorena a fost împărţită între mai mulţi unchi. Pentru prima dată, o regulă de viaţă particulara — interzicerea divorţului — învingea raţiunea de stat. înrDe.fapt' m°nogamia şi indisolubilitatea au m«-P-U!-Sa fie aPlicate abia în secolul al X-lea. la o î în P.°por' apoi la nobilime: mai întîi a avomani> aP°i la franci. Meridionalii par ca m Un comPortament total diferit între epo-în ^r,°^inRiană şi CGa carolingiană. De pildă, UnSi-al VI-!e< , Grigorie din Tours descrie pt dlVers desigur frecvent: „Contele Eula-189 SUS* i ■ lius o avea ca soţie pe Tetradia. Dar omul acela făcea din sclavele lui concubine şi a început a nu se mai ocupa de soţia sa; de cîte ori revefăcea din sclavele lui concubine şi a înce nu se mai ocupa de soţia sa; de cîte ori nea de la una dintre prostituatele lui 0 b taliza cumplit (. . .) în cele din urmă, femeia *U~ voltată, scoasă din fire şi despuiată de onor^" rile de care se bucurase, a fost cuprinsă de do" rinţă pentru nepotul soţului ei, pe num" Vir (...); acesta îi făgădui

că o va lua de so! ţie, dar, temîndu-se să nu şi-1 facă pe unchiul său duşman, o trimise la ducele Didier, cu gîndul să se cunune cu ea mai tîrziu. Femeia luă cu ea toată averea soţului ei, atît în aur, cît şi în argint şi veşminte, precum şi tot ce se putea lua (.. .) După ce durerea i s-a mai potolit, Eu-lalius a aşteptat cîtva timp, apoi s-a năpustit asupra nepotului său şi 1-a ucis. Atunci Didier a luat-o în căsătorie pe Tetradia, iar Eulalius a răpit o fată dintr-o mănăstire din Lyon şi s-a căsătorit cu ea; concubinele lui, însă, roase de gelozie, zice-se, i-au luat minţile prin farmece". Nimic nu-i lipseşte acestei povestiri privitor la desfrîul vieţii conjugale: eventualul concubinaj cu nepotul, furtul bunurilor mobiliare ale soţului, uciderea seducătorului, răpirea unei călugăriţe şi, în cele din urmă, demenţa sexuală provocată de farmecele concubinelor, care au cîştig de cauză. S-ar părea că în secolele al IX-lea şi al X-lea, lumea galo-romană meridională renunţase la asemenea practici, căci nu sînt pomenite în nici un text. Desigur continua concubinajul cu servitoarele, fenomen inerent oricărei societăţi rurale; divorţul şi poligamia însă au dispărut. Dragostea, pasiune desfrînată Acum sîntem în măsură să încercăm ^ fjj gem natura sentimentului de dragoste in £> ^ Mediu timpuriu. Se impune mai întîi o con tare. în nici un text, fie el de origine laica clericală, nu este folosit cuvîntul amor mtr190 e «ozîtiv Este vorba întotdeauna de'opa-Sen! ESSiaiă iraţională, distrugătoare. Ea poa- apStă atît amanţilor, cît şi legăturilor «. cărinţi şi copii. Niciodată, după cîte ştiu f twmenul amor nu se aplică unei căsnicii *•' tX> Pentru a numi sentimentul de dragoste ^nueală papa Inocenţiu I (411-417), adre-cîndu-se episcopului Victrice de Rouen, folosea termenul charitas conjugalis, expresie greu de tradus căci desemnează în mod vădit harul conjugal, precum şi o îmbinare de tandreţe si prietenie. Alţii vorbesc de dilectio, iubire preferenţială şi respect. Jonas de Orleans, în secolul al IX-lea, foloseşte mereu caritas pentru a desemna dragostea conjugală, dragoste ce cuprinde atît honesta copulatio, adică o legătură sexuală onorabilă şi lipsită de impudicitate, cît şi fidelitatea unită cu un devotament dezinteresat şi plin de sensibilitate. Nu este vorba aici de o intenţie pioasă de literatură moralizatoare sau de vreo utopie creştină, ci de o luptă reală pentru a înlătura practica devenită curentă a unei iubiri care nu era decît dorinţă pătimaşă. Manualul pe care Dhuoda, soţia marchizului Bernard, îl adresează fiului ei Guillaume dezvăluie de minune acel sentiment de dragoste feminină, respectuos şi tandru faţă de soţ, dar arzător faţă de băiat: „Eu, mama ta, a cărei inimă arde pentru tine, primul meu copil*. In cazul acesta, dragostea conjugală şi iubirea de mamă sînt una. La Eginhard, contemporan cu Dhuoda, care şi-a pierdut soţia în 836 şi care tocmai scrisese biografia lui Carol cel Mare, putem constata şi mai lesne, aşa cum observă Ste-phane Lebecq, în ce măsură văduvia dezvăluie aaincimea unei iubiri întipărite în toată făptura nnî - p Şi suflet într-° scrisoare către priete-BMt S^U7 p' abate de Ferrieres, îşi mărturi-soJs dl!ectl° faţă de aceea care îi fusese soţie, dintâi -răşă de via^ă totodată. în pofida cre-lancoli ln reînviere- durerea, mîhnirea, me-înfata 1-^U provocat- o depresiune nervoasă. v unei analize psihologice atît de fine, pri■ 1 lejuitâ de şocul suferit în urma pierderii un • soţii prea-iubite, nu putem tăgădui faptul s dragostea conjugală creştină a fost trăită « adevărat. Nu mai este vorba de căsnicia vT forma, dezincarnată, a celor doi amanţi citata de Grigorie din Tours şi pe care am amintit o mai sus. Nu mai este vorba de visul unui că lugăr duşman al sexului, sau de perechi ca Melania şi Pinianus, în secolul al V-lea, care după ce s-au descotorosit de corvoada procreării, se grăbesc să se despartă pentru a gustă în sfîrşit bucuria unei uniri mistice cu Dumnezeu printr-o viaţă consacrată rugăciunii la mănăstire; este vorba de bărbaţi şi de femei care trăiesc greutăţile şi bucuriile unei dragoste fizice şi spirituale. Dar să nu ne facem iluzii: în mod evident, ni se înfăţişează aici unele ca2uri excepţionale. Acum înţelegem mai bine de ce cuvîntul dragoste este întotdeauna extra-conjugal în Evul Mediu timpuriu. Nu putem bănui vreo înrîurire exercitată de Amorurile lui Ovidiu asupra autorilor epocii, căci cartea lui era foarte puţin cunoscută atunci; există convingerea profundă că este vorba de un îndemn irezistibil al simţurilor, de o dorinţă mistuitoare de origine divină, spun păgînii, satanică, afirmă unii creş- j tini, dar care, oricum, nu poate fi decît distrugătoare şi subversivă. Convingerea aceasta era înrădăcinată atît Jn şcolile, cît şi în mentalităţile germanice. Un exerciţiu şcolar recent editat de Jean-Pierre Devroey, care 1-a descoperit pe un manuscris din secolul al Xl-lea într-o abaţie belgiană, descrie exagerările şi contrariile virtuţilor teologale. Iată ce scrie: „Dragoste, dorinţa de a pune stăpînire pe tot; cantate, unitate de tandrenţe; ură, dispreţ faţa Ţ deşertăciunile lumii". Aşadar, dragostea «te contrariul carităţii, negativul ei. Germanicii i losesc un alt termen pentru a exprima acf avînt iraţional şi posesiv: libido. Vina este„1cg totdeauna a femeii. După cum am văzut, 1 Grigorie din Tours folosea acest termen vu . • a A^nre sărmana femeie părăsită de soţul bind despre UrbicUs> şi despre Tetradia. t nul 517 a fost dată o lege specială de către J2 burgunzilor, Sigismond, privitor la o vâ- Aunegilde, logodită pentru a doua oară numit Fredegiscle cu asent Jiiue, xuguuiict penau a aoua oară rt1 un anumit Fredegiscle cu asentimentul său i cel al părinţilor ei. Or, „cuprinsă de o dorinţă arzătoare (libido), ea se dezise de făgăduinţa făcută pZaid-ului şi se grăbi să-i aducă lui Bal-tamod nu atît iubirea, cît ruşinea sa". Văduva ar fi fost condamnată la moarte dacă nu ar fi salvat-o graţierea

pe care regele era îndreptăţit să o acorde de Paşti. Tot astfel, văduva care „nesilită de nimeni, învinsă de dorinţă (libido), are cu un bărbat o legătură amoroasă care pînă la urmă a ieşit la iveală", îşi pierde îndată drepturile şi nu se poate mărita cu bărbatul implicat. Purtarea ei este privită ca o faptă josnică, nedemnă de căsătorie, ca o adevărată pîngărire. Dragostea este distrugătoare. Convingerea aceasta, după cum am văzut mai sus, cînd a fost vorba de contele Eulalius, este întărită de arta tainică a vrăjilor, de poţiuni de ierburi, filac-tere şi alte reţete magice care menţin dragostea soţului sau o provoacă pe cea a bărbatului pe care femeia vrea să-1 cucerească, artă exclusiv femeiască. De altfel, nu sînt oare femeile proprietatea cosmosului, a puterilor infernale şi nocturne, deoarece, aidoma lunii, ciclul lor numără douăzeci şi opt de zile? De aceea, populaţiile sînt cuprinse de nespusă teamă ori de cî-te ori se produce o eclipsă de lună. Lumea se va opri, femeile nu vor mai naşte. De aceea trebuie ajutată luna să iasă din' negură printr-o crrf 1.ntreaSă de „zgomote organizate". Această l7hS?a Şi ceremonia numită vince luna, „Lună, liu]t f aTta!"« au fost condamnate de concibineTnarm^-1168' ^ ?44; derUl înSă' deşi Prin owk f, dln Punct de vedere intelectual Sevills r, f natura rerum al lui Isidor din selor lurES 3 d& ° exPlicatie Ştiinţifică eclip-P«ne noţSn'eaa ^Ut muIt d^ f»^ ~—' " 193 de furcă pentru a im-eie ca făptură omenească $i nicidecum cosmică. Conciliul de la Leptm preciza: „unii cred că femeile se dăruiesc Înspre a putea cuceri inimile bărbaţilor, ca şi Ds' ginii". Pentru mulţi, femeia rămînea un mis~ ter, uneori benefic, alteori malefic, izvor de fe~ ricire şi năpastă, neprihănire înfricoşătoare, dar distrugătoare impuritate. Pentru a potoli' an xietatea şi a-i împăca pe zei, li se oferea tinerilor căsătoriţi o cupă de mied, adică un alcool provenit din fermentaţia mierii. Acest calmant acest euforizant, acest filtru de dragoste, tare si blînd totodată, era menit să-i îmbărbăteze pentru ca să poată pătrunde tainele trupului. De aici se trage expresia, extrem de grăitoare, „luna de miere*, acea inevitabilă perioadă de contopire care îi cuprinde pe soţi, acea impresie de coincidenţă cu universul, fiecare pierzîndu-se în celălalt, perioadă pe care o trăiesc toţi tinerii proaspăt căsătoriţi. Astfel era exorcizată frenezia iubirii pentru ca să poată fi trăite alte luni şi orânduirea lumii să fie salvată. Acest itinerar lung, încă păgîn, de la trup la suflet ne-a arătat că nudul era sacrosanct şi că patul comun era sanctuarul procreării şi afecţiunii. Trupul acela venerat este însă şi detestat; siluirea, castrarea, tortura îl ameninţă la tot pasul, fără a mai vorbi de nenumăratele boli fizice sau mintale. Trupul acela adorat sau vrăjmăşit, chinuit de microbi şi de anxietate, obsedat de grija supravieţuirii, este acela al unei populaţii tinere unde bătrînilor le rămîne loc puţin, dar în care totul trebuie să tindă către ocrotirea femeii măritate capabile să procreeze în ciuda primejdiei permanente de dispariţie, copilial este deci un bun de preţ. Rubedenia con--dusă de căpetenia familiei are drept scop ocrotirea tuturor oamenilor fără putere: bărbaţi s guratici, femei măritate, copii, sclavi etc. ^a rintele şi soţia sa hotăresc întotdeauna logj" copiilor. Tinerii nu au nici un cuvînt de £ iar logodnica trebuie neapărat să fie f<~a pentra ca urmaşii să fie autentici şi sîngele 15M P ntra a preîntîmpina o astfel de catastrofă, se face orice pentru a împiedica răpirea, incestul, adulterul şi, cu mai puţină energie, divorţul. Endogamia şi poligamia însă constituiau forţe contrarii şi înlesneau o corupţie cumplită: prihană, desf'rîu, pîngăriri care trebuiau purificate prin foc şi sabie, sau trebuiau înecate în apă sau mlaştină. De altfel, impuritatea ca noţiune se aplică mai ales femeii, chiar dacă bărbatul era autorul multor delicte sexuale. înţeleasă ca fiind izvorul şi originea dragostei — demenţă senzuală distrugătoare — femeia trebuia smulsă cosmosului sau, cel puţin, răului, pentru ca să fie trăită cu demnitate o legătură conjugală şi maternă plină de duioşie şi edificatoare de societate. Astfel, statutul femeii, şi al familiei în general, se explică prin caracterul sacru al trupului şi prin exorcizarea simţurilor; pentru a înţelege de ce femeia şi copilul trebuiau să fie mereu ocrotiţi, vom explica acum rolul bărbatului şi omniprezenţa violenţei particulare. VIOLENJA Şl MOARTEA „In vremea aceea, s-au săvîrşit multe crime* scrie Grigorie din Tours privitor la anul 585,' căci, adaugă biograful sfîntului Leger, „fiecare îşi făcea dreptate după propria voinţă". Nu se poate arăta mai limpede că violenţa devenise ceva strict particular şi că, după cum naşterea reprezintă întru totul feminitatea, tot aşa uciderea întruchipează cu adevărat virilitatea. De aceea se cuvine să demontăm acum piesă cu piesă mecanismul ce duce de la agresivitate — însuşire indispensabilă — la violenţa distrugătoare şi la moarte, de la jocuri nevinovate la vînătoare, încăierări, la liniştea cimitirelor şi la născociri despre lumea de apoi. Agresivitatea, scop al educaţiei Dacă educaţia intelectuală a tinerilor în şcolile mănăstireşti sau în catedrale nu mai este — cu excepţia învăţăturii date de un dascăl — u.n act al vieţii private, ucenicia sportului şi a vi-nătorii se' fac în sinul familiei. Ea începe de obicei după barbatoria, ceremonie ce urmeaza primului bărbierit al tînărului. Creşterea bar-bei constituie dovada că una din însuşirile prl^ mordiale ale bărbatului — agresivitatea putea fi cultivată. Francii într-adevăr au re 190 . . -wiWâ pe romani numai cuitivînd ne-şit sâ-i mvmga pe ^ ^ ^^ cuvîntul

contenit yirtuţi e^ ^.^ ^^ ^ Germaniei „franc vii înseamnă cutezător, pude n° i De aceea, de la vîrsta de pai. ^ ii tîăl de ruraios ternic, curajob._ timpuriu, tînărul UCi" • n1r c; chiar mai ae timpuriu, uiwiw îSatfrepede'să înoate, să fugă, să umble ore învaţă icf^ călărească, sporturi indispensabile, n ffnt' el învăţa chiar să sară pe cal, căci, în Hnsă de scări, pînă în secolul al IX-lea, fiecare rălăret trebuia să-şi facă vînt şi sa sară cu picioarele desfăcute şi cu mîinile împreunate, întocmai ca, în zilele noastre, gimnaştii pe „cal". Descălecarea se făcea cu picioarele împreunate. Foarte repede se leagă omul de animalul familiar. Uneori legătura aceasta este atît de puternică încît, în anul 793, cu prilejul unui atac al musulmanilor asupra oraşului Conques, un tînăr aristocrat din Aquitania, Datus, preferă să-şi păstreze calul decît să-1 dea în schimbul mamei sale luate în captivitate. Duşmanii i-au smuls acesteia sînii şi apoi i-au tăiat capul sub ochii îngroziţi ai fiului ei. Aceeaşi dragoste era resimţită pentru spada dată de tată sau de senior după ceremonia de învestitură (adoube-ment), practică probabil străveche. Cuvîntul vine de la verbul duban care, în limba francă, înseamnă^ „a lovi". Cînd lua sfîrşit ucenicia militară, cînd tînărul învăţase deja să mînuiască sPa^a» arcul, „francisca" — acea secure care az-virlită cu iscusinţă putea sfărîma scutul adversarului înaintea atacului final —, tatăl, trupesc sau adoptiv, al celui „hrănit", îl punea pe acesta sa îngenuncheze în faţa lui şi îl lovea straşnic pe^umar pentru a-i încerca rezistenţa. Această a un rit de trecere, o dovadă eă tî-stare să lupte şi să omoare pentru rubedenia. Acum puteau începe băa-si taliile^1 !ubedenia- Acu nătate Varate- Jocurile par lipsite de însem-roman'i A- eXceptia zaruril sfîit t nătate Varate- Jocurile par lipsite de însem-roman'i A- eXceptia zarurilor, cunoscute de galo- ^1 l g sfîrsit, 1 ^P"1 lui Sidoine Apollinaire, la ŞltUl secolului al V-lea, I 197 şi, mai cu seamă, a şahului, practicat de toţi nobilii celţi şi ee maniei, pentru că el constituia o ucenicie d* strategie şi tactică militară. " e Antrenamentul cel mai important era vî nătoarea, îndeletnicire ideală pentru a-1 învăţ" pe tînăr să ucidă animalele mari şi să le prind pe cele mici. Aici se năştea o îndoită legâtur de familiaritate şi prietenie cu animalele domestice care ajută la vînătoare, şi de duşmănie şi agresivitate faţă de lumea sălbatică şi incultă Lumea aceea tainică şi fără de oameni a fost numită, încă din secolul al VH-lea, for-estis (de unde vine preţ în limba franceză), ceea ce la origine însemna natura sălbatică ce se află în afara (for) dominării de către om. Francii credeau că ea nu putea fi înfrîntă decît prin violenţă în perioada în care ea este mai descoperită, adică toamna, cînd vegetaţia se răreşte şi cînd animalele tinere nu mai au nevoie de mamă. Se naşte atunci între om şi animal o rivalitate ce arată dacă legea celui mai puternic este aceea a naturii sau a culturii, a instinctului sau a inteligenţei. Vînătoarea nu are drept singur scop să aprovizioneze bucătăria cu vînat, ci şi să-1 pregătească pe tînăr pentru război, să-1 înveţe arta de a ucide. Adesea, omul devine victimă. Cu prilejul unei vînători, în 675, în pădurea Bondy, la est de Paris, regele merovingian Childeric al II-lea, din vînător a devenit vînat şi a fost înjunghiat ca un cerb de către nobilii răsculaţi sub conducerea lui Bo-dilon, o dată cu regina Bilichilde, deşi era gravidă. Invers, Carol Copilul (poreclă _ grăitoare privitor la precocitatea acelei ucenicii), fiul *'_ Carol cel Pleşuv, a murit în 864, din cauzaj^" mărilor unui accident de vînătoare, ca şi n° tul său Carloman, rănit, în 884, de un Iar fratele acestuia din urmă, regele—~ al II-lea, care cu doi ani mai înainte îi mvi-pe vikingi, găsise de cuviinţă să vîneze un ^ nat mult mai gingaş: o tînără fată, care se^ ^ cunsese într-o colibă. Uitînd că este călare' ca năpusti în galop pe uşă şi capul i se spa 198 _M iOvindQ-se de buiandrugtsl care era fi-t nrea ios. Reversul plăcerilor vinătorii,.. Războiul dintre om şi animal oferea nu numaiolâcerea de a omori, ci şi prilejul unei intimităţi cu animalul domestic al cărui instinct trebuia dresat de om. Pentru vînătoarea cu gonaci galo-romanii foloseau două tipuri de cîini: om'brieni" şi „moloşi", rude cu clinii de vînătoare şi cu 'dogii, care apucau vînatul de gît. Burgunzii foloseau cîini iuţi numiţi „vautres", cîini „segusiave" care hăituiau animalul, „pe-trunculi", care erau probabil o specie de dogi. Cine fura un cîine era osîndit să-i sărute fundul în public, sau dacă voia să se sustragă acestei ruşini, să-i plătească proprietarului 5 sous şi 2 sous amendă. La franci, suma era mult mai ridicată: 15 sous. Un cerb domestic furat, deşi marca proprietarului îi era înfierată pe corp, valora 45 de sous. O veche practică celtică numită încă şi azi „vînătoare cu boncăluitul" constă în a lega după nişte copaci şi plase în formă de U un cerb care, în perioada rutului, bon-căluia, atrăgînd fără greş căprioare şi alţi cerbi. La fel de preţioase erau păsările de pradă, mult mai greu de dresat. Francii aplicau o amendă de 15 sous hoţului unui şoim gata să fie folosit, iar 45 de sous pentru un şoim încuiat în co-Hvie, adică tot atît cît pentru un cerb dresat Şi de trei ori preţul unui sclav. Pentru a împiedica

un astfel de furt, burgunzii găsiseră o soluţie şi mai bună: şoimului furat i se dădeau sa mănînce cinci uncii de carne crudă aşezată Pe pieptul hoţului. Pasărea putea astfel foarte uŞor să-i scoată şi un ochi. Pasiunea pentru vînătoare şi pentru ani-ieie ce vînau pe sol şi în aer era împărtăşită toate populaţiile Gaiiei merovingiene şi ca-can-t§1|ene" Ludovic cel Cucernic a precizat în nu 1 »ril SPeciale că> atunci cînd un individ merar? ^ măsură să plătească o amendă în nu-mor) dpentru wergeld (compensaţie pentru o-1 voia să o achite în natură, se cuve199 fifiau excluşi din comutare şoimul şi spada vi novatului, căci acesta atribuia o asemenea v loare afectivă celor doi tovarăşi, nelipsiţi at't în zilele rele, cît şi în cele bune, încît maior peste măsură preţul lor real. Ca şi calul, est8 vorba aici de animale şi obiecte necesare supr»6 vieţuirii a căror valoare este superioară oricât rei legături de familie. în schimb, două arme de vînătoare par a fi fost mai puţin valorizate de proprietarii lor, deşi erau esenţiale: arcul şi ţepuşa. Arcul era folosit de om, care avea întotdeauna tolba plină de săgeţi, pentru a ţinti pasărea în zbor. Sidoine Apollinaire ni-1 înfăţişează pe Teodoric al II-lea, regele vizigoţilor (451—462) călare, vînînd păsări; el trage cu dis-cernâmînt, iar scutierul îi întinde arcul gata înarmat. Tot astfel, ţepuşa este folosită de Avi-tus, senator din Auvergne, ajuns împărat în 456; dar acesta este nevoit să descalece şi să înfigă arma în trupul unui mistreţ, vînatui cel mai primejdios. Aceste două arme erau probabil mai ieftine şi mai uşor de confecţionat. Ele nu generau o legătură afectivă ce izvora din amintirea loviturilor straşnice date cu spada francă, acea minune mlădioasă şi tăioasă, sau a anilor petrecuţi în a dresa cîinele credincios sau pasărea, cărora nu le scăpa prada niciodată. O legătură de complicitate cu totul specială lua naştere între om şi animal, vînători amîndoi. Altă legătură, mai complexă, îmbinare de teamă şi imitare, se crea cu sălbăticiunea. în acele vremuri, lupii erau numeroşi la ţară. In iernile geroase pătrundeau, flămînzi, chiar^ in oraşe fortificate, ca la Bordeaux în 585, când au sfîşiat cîini. In capitulariile De villis, la începutul secolului al IX-lea, Carol cel Mare le-a poruncit conducătorilor vînătorilor de lupi sa sape gropi pentru a-i prinde, mai ales în Iun mai, cînd apăreau lupanii. împăratului _ cărui îi închinase pădurile lui, Frothaire, episcop" Metz-ului îi scria: „Am ucis peste o suta a lupi în pădurile Măriei tale". Vînătoarea de lup era atît de obişnuită încît, printre cursele P 200 „ricine le întindea „în pustiu", adică în care Irpnurilor cultivate, exista una compusă S-o momeală şi un arc întins; era de^ajuns rnl să fie atins ca săgeata sa ţişneasca, uci-°- Sfl ve omul sau animalul imprudent. Spre fpreîntîmpina asemenea accidente legea bur-Lnzilor preciza că aceasta cursa trebuia indi-™tă prin trei semne: unul pe sol, două în aer. în mod vădit, lupul înspăimînta populaţiile, pă-rînd la fel de periculos ca şi mistreţul, care, extrem de agresiv atunci cînd este atacat, face fată şi poate să-1 rănească grav pe vînător cu o straşnică lovitură de rît. Vînătoarea de mistreţi este atît de grea încît cel care fură sau omoară un mistreţ pe care alţi vînători l-au hăituit este pedepsit cu o amendă de 15 sous. Nu se pomeneşte însă niciodată de vreo femelă de mistreţ ucisă la vînătoare. Contrar masculului, care "atacă numaidecît, femela o ia la fugă fără a se opri. Cum să nu fi fost ispitiţi francii să facă o paralelă între aceşti masculi agresivi şi bărbat, pe de o parte, iar pe de alta, între femeie şî acele femele fugind fără răgaz pentru a-şi ocroti puii? Natura animală le dicta oamenilor rolurile de femeie şi de bărbat: agresiune şi tandreţe, superioritate şi inferioritate. De la teamă, omul trecea foarte uşor la mimetism. După a doua jumătate a secolului al V-lea, aristocraţii şaloromani, chiar şi oamenii ce rmd, încep a renunţa la sistemul lor de numire a persoanelor cu trei nume. De acum înainte, nu mai iau decît un singur nume. La fel răceau şi francii, alegînd nume compuse din uoua rădăcini. Adesea, spre a atrage asupra co-rnm lr!fu?irile sălbăticiunii invidiate, numele 2fV identiflca pe viitorul adult cu ani-bai Sa Ber!?-hard- urs puternic (Bernard în lim-Bertrt ^Za); Berl~chramn, corb strălucitor (azi gfe SKS "umhlâ precum luau 201 +Je era omul însuşi' S Lun ,1 treptat acelaşi mod de gîndire. Du-J pus <llr'> avea un frate Magnulfus (magI nus ivolf, lup mare) şi doi fii Ioan şi Romulfu (lup roman, fină aluzie latino-germânică la ori! ginea Romei). Cum această antroponimie triumf"" în nordul Loarei, meridionalii, pînă şi clerul adoptat încetul cu încetul numele germanice cu consonanţe războinice şi animaliere. în tirnn ce, în secolul al Vl-lea, numai 17% dintre epiS-copi poartă nume germanice la sud de linia Nantes-Besangon, în secolul al VH-lea 67o/ dintre responsabilii de dioceză au urmat această modă. Ea dezvăluie creşterea generală a agresivităţii în societatea merovingiană şi totodată generalizarea vînătorii. Nu toate numele cu consonanţă germanică sînt desigur totemuri pentru culte antropomorfice, iar necunoaşterea, în afara zonelor cu populaţie francă, a înţelesului exact al acestor termeni era probabil aproape generală. Totuşi, condamnările repetate pronunţate de către toate conciliile merovinqiene şi carolingiene împotriva feţelor bisericeşti care poartă arme şi se duc la vînă-toarea cu dini şi şoimi, ne fac să tragem concluzia că arta de a ucide devenise o patimă mistuitoare care îi contaminase pînă şi pe cei a căror meserie era să fie doar paşnici păstori de suflete. In secolul al VUI-lea, cînd Aqoi-tania era încă independentă, corpul episcopal era vestit pentru mdemînarea eu care mînuia lancea. Dacă în secolul al IX-lea, situaţia se schimbase uşor Jonas de Orleans se ridică totuşi împotriva acelora cărora vînătoarea şi cîinii M plăceau într-atîta

încît nu se mai gîndeau nici la ei însuşi, nici la săraci. ..Pentru a ucide animale pe care nu le-au hrănit, cei puternici » jefuiesc pe săraci." Criticile n-au fost ascultate, căci vînătoarea era totodată un derivativ şi excitant al impulsiunilor agresive. In 885, c vikingii asaltau Parisul, unii apărători e ^ însoţiţi de eretele lor, aşa cum azi purtam^ batistă, iar luptătorul cel mai aprig, cu ca • platoşă şi spadă, care îi omora pe capete păgîni, era Gozlin, episcopul oraşului. 202 terminăm ca această dragoste pătl- r-i temerile faţă de animal, menţionăm factori foarte revelatori. Articolul 36 salică prevede că, dacă un patruped stic a ucis un om, posesorul lui va plaţi vStatea compensaţiei prevăzute pentru om-Sre iar animalul va fi predat rudei care rw-lamă Acest obicei, care se află la originea nroceseior de animale din Evul Mediu, dezvăluie credinţa profundă în puterea distrugătoare ce o au animalele, lume de violenţă întunecată pe care omul trebuie să pună stăpînire. Nu este de ajuns să fie dovedit că vinovatul este un animal pentru ca să nu fie bănuit un om — raţionament judicios, dar prea modern —, ci omul şi animalul trebuie să se simtă complici şi autori ai aceleaşi impulsiuni de moarte. Din acelaşi sentiment provine şi obiceiul germanicilor de a îmbrăca blănuri. Scîrba resimţită de romani faţă de barbari nu provenea numai din faptul că, aidoma burgunzilor, îşi ungeau părul cu unt rînced şi că duhneau a usturoi şi ceapă, ci.şi pentru că erau „îmbrăcaţi cu blănuri", semn clar de sălbăticie în ochii romanilor. Dar iată că, asemeni antroponimiei germanice, cojocul de blană s-a răspîndit printre toate populaţiile. Ca şi un simplu ţăran, Carol cel Mare purta iarna un cojoc, dar — amănunt semnificativ subliniat de Robert Delort — cu blana pe dinăuntru. Omul vrea, desigur, să dobînaească însuşirile animalului; dar faptul că risca sa-i semene purtînd blana pe dinafară nu ar aduce oare cu sine grava primejdie de a hoP-?S? * de fiară? Teama că ar Putea fi c°-^«larangul de animal arată că omul voia ucide ndeaSCă d°ar însU!?irile Şi arta de a moarttlmp Ce vînăt°area urzeşte o legătură cu viată k pescuitul Pare, dimpotrivă, legat de nîn'ce Jj" Pentru că omul ar refuza să măPeseuitulŞnn -Car> PUr şi simPlu. Pentru că aPreciază " - 'lcordeaza energiile. Legea salică ca turtul de peşte este la fel de grav 203 ca cel de animale vînate sau de vînătoare h se fereşte să facă vreo precizare. Pescuitul' e t o îndeletnicire prea paşnică pentru a provo furtul. Pădurarii imperiali sînt obligaţi sg _•£? aceeaşi grijă de rîuri şi de heleşteie,'ca şi J* pădurile unde trăieşte vînatul; dar conflicte!*2 născute dintr-un furt sau dintr-o deviere de apă sînt necunoscute. De fapt, cînd spui „peşte* te gîndeşti la călugări. într-adevăr, regula sfîn'tu-lui Benedict preciza: „Toţi trebuie să se abţină să mănînce carne de patruped, cu excepţia bolnavilor slăbiţi". Din acea clipă, postul mare şi postul de vineri îi îmbiară pe laici să-i imite pe călugări, adică să mănînce peşte în acele zile. Consumul de peşte de mare se dezvoltă treptat pînă la a deveni mai important decît cel de peşte de apă dulce, în secolul al X-iea; în simbolismul social şi alimentar, însă, peştele a rămas marcat de cei ce îi asiguraseră succesul, adică o hrană de pace, pentru oameni lipsiţi de arme şi, mai ales, din cauza originii lui acvatice, izvor de viaţă legat de universul femeii. Cu oarecare exagerare, pescuitul este considerat ca antivînătoare, ca o îndeletnicire de fapt înjositoare şi peiorativă, nedemnă de nobili. Moartea, pedeapsa pentru incendiere şi furt Asocierii vînătoare-pescuit, masculin-feminin etc, i se poate opune asocierea furt-incendiere, două fapte particulare fundamentale în escala-darea violenţei. în mod vădit, legea salică a f°s redactată de bătrîni înţelepţi, obsedaţi de ideea furtului. Din 70 de titluri, cel puţin 22 privesc mai mult sau mai puţin acest delict, adică aproape o treime. Astfel de amănunte ne înga" duie să ne dăm seama că la burgunzi şi la 8°* în general proprietatea imobiliară privată e mult mai veche, în timp ce la franci proprietate 20* m •r.ră privată era totul, dovada bogăţiei, '»ot)111 : j a se făli. Migala cu care sînt pre-mijlocui a chitibuseria enumerării lor f ^'aproape o' manie. Trecem astfel de la nord la bovfne, de la oi la capre, de la dini la -lari de vînătoare, cărora li se adaugă coconi eăina păunul domestic, gîsca, turtureaua şi toate păsările prinse în laţ. Urmează furturile de stupi sau roiuri de albine, singurul izvor de zahăr în acea vreme; furturile de sclavi de tot felul, porcari, podgoreni, scutieri, fierari, dulgheri aurari etc. După cum se vede, legislatorul trece de la furtul cel mai frecvent la furtul cel mai rar şi ne indică totodată ierarhia bunurilor după valoarea lor. Ea este surprinzătoare: 45 de sons pentru furtul unui vas cu miere, dar numai 35 pentru un sclav sau o iapă; 62,5 de sous, dacă sclavul este meşteşugar calificat. Este luată în seamă numai valoarea căutată; valoarea omului în sine nu există. Calul ce trage un car, armăsarul, amîndoi foarte apreciaţi, „valorează" 45 de sous, mai mult decît un sclav de rînd. Totul pare a fi prilej de furt: clopoţelul unei scroafe sau clopotele animalului care conduce turma, făina de la moară sau o ferecătură din aparatura pietrei de moară, o plasă de pescuit anghile, un butoi cu vin, fîn etc. Ni se înfăţişează deodată o aspră societate pornită pe procese, în care nu se uită nimic, unde dispariţia bunului cel mai mărunt

devine o insultă personală, unde — cum am observat mai inainte — furtul cu flagrant delict este scla CU moartea> iar furtul săvîrşit de un de hi ^- ° SUtă douăzeci sau o sută cincizeci nu no t n> CU tortură sau castrare, căci omul vatul Sa~Ş1 Piardă caPitalul> chiar dacă vino-sous. ^fValoreazâ pe piaţă decît 12 sau 25 de clerul crp V^!? UŞOr S^ omitem, asa cum făcea zatoare n * acea vreme. ° părere morali-turile dint *pt' trebuia" reglementate legă-desPre bon?' în functie de noţiunea lor gaţie şi de gelozia care provoacă fur205 SM mm 1 ■ turi, în raport cu o diferenţiere socială cr cîndă care îi îndepărtează tot mai mult, uni'6?" alţii, pe războinicii altădată egali şi care' permit ivirea unor neamuri mai puternice decît altei Această legislaţie draconică îşi propune să dif6 renţieze îndeosebi prada de război şi razz'~ — furturi legale în dauna duşmanilor -~ ^ furtul-delict ce generează războaie între franc^ Sfîşiaţi între război şi pămînt, aceşti ostaşi ţărani nu fac nici o diferenţă între violenţă din afară şi furtul şi violenţa dinăuntru. Ei se răfuiau crunt pentru o nimica toată. Ne-o dovedeşte faptul că, la burgunzi, furturile enumerate mai sus şi care par atît de grave francilor sînt calificate drept minore şi pedepsite cu 3 sous amendă. Singurul furt important este cel al unui brăzdar de plug sau cel al unei perechi de boi cu jug cu tot. Vinovatul este redus la sclavie. însemnătatea proprietăţii funciare private se face aşadar mult mai simţită aici. (Şi, cu atît mai mult, la galo-romani, unde textele juridice sînt ticsite cu probleme de pietre de hotar mutate, de acte de vînzare falsificate, de titluri de proprietate arse, de pămînturi invadate etc. Dar aceste probleme depăşesc cadrul nostru, căci nu mai constituie treburi private, ci chestiuni ce ţin de notariat.) Pe de altă parte, bandiţii, hoţii, latrones, numiţi în limba galică bagau-des (adică „cei ce umblă în grupuri") au bîn-tuit satele galice din secolul al V-lea pînă în secolul al X-lea. Aceste grupuri marginale erau osîndite pentru furt şi efracţii la sclavie sau la reprimarea oficială şi la moarte de către trupele regale. „Nemernicii* aceştia, care nu se temeau nici de tortură, nici de pedepse, crea o atmosferă de anxietate şi îngrijorare ce apasă asupra vieţii private a fiecărui individ, astre încît lumea se închidea, speriată, în casă. Dacă furtul era privit ca o agresiune împotriva persoanei, incendiul era considerat_ un atac asupra comunităţii familiale şi a ru deniei. Spiritele erau şi mai traumatizate, 206 . mai uşor decît să dai foc unei case cu mfcc m de'paie, la o sita pentru sare, la un acoperiş v ^ lg Q cocină de porci, la un hambar, L a. s'aiică prevedea amenzi cum-gfi pentru cel ce săvîrşea asemenea fapte în ce sătenii dormeau: el era osmdit sa pla-î^ră o sumă de bani pentru fiecare mort şi intru fiecare om care scăpase teafăr. După Pm se vede, persoana sa nu avea de suferit, în schimb, legea romană îl condamna la sur-chiun dacă era nobil, la muncă silnică în mine dacă era de condiţie liberă. Iar dacă fapta sa pricinuise daune însemnate, el era osîndit la moarte. Or, în ambele cazuri, este vorba în mod vădit de un incendiu aprins din ură împotriva vecinului, deoarece romanii făceau o mare deosebire între un incendiu de origine criminală şi un foc aprins pentru despădurire şi care s-ar fi propagat accidental. Explicaţia trebuie adîncită; nu ne putem mulţumi să situăm această opoziţie la nivelul civilizaţiilor. Ea zace în străfundul ..psihologiei colective. Focul este privit ca un instrument de purificare. Cine este ameninţat sau lezat în căminul său — locul prin excelenţă al unui foc bun — de un contra-foc accidental sau criminal, se consideră blestemat sau necurat. La galo-romani şi la creştini, un oraş care arde, ca de mai multe ori Tours, Bourges în 584, Orleans în 580, sau Paris în 585, nu poate fi decît vinovat şi pedepsit pentru greşelile comise sau distrus de diavol. Trebuie deci găsită o ocrotire. Fiecare îşi aşază casa sub semnul crucii sau al thau-ului. Se pot pune rnoaşte pe altarul casei sau o icoană a sfîntului J-artin mtr-una din camere. „într-o zi cînd raşu Bordeaux căzuse pradă unui incendiu tăm r',casa sirianului Eufron a rămas nevămata, deşi înconjurată de flăcări*, căci omul Serohf ?6 Un Zld Un 0S al unui de§et al sfîntului mai m" h P°?°r Se zvonea că Parisul fusese de Undu-seîcaîS i1ncen/ht din cliPa în care' cură" duaieie, „iuseseră scoşi un şarpe şi un 207 pîrş de bronz găsiţi acolo şi care pînă sfinţiseră oarecum oraşul". întîmplarea acea povestită de Grigorie din Tours arată limp!!a că focul ceresc poate fi diabolic şi chiar Cht nic, subteran, parte integrantă a forţelor î°~ tunecate ale cosmosului. El poate fi oprit mira' de simbolurile apotropaice ale unor anima?' originare din pămînt, ca şarpele şi pirşul, Care îşi petrec jumătate din viaţă sub pă'mînt Francii împărtăşeau această părere, dar nu erau de acord cu cea a galo-romanilor despre vinovăţia incendiatorului din două motive, fo primul rînd, ei apreciază că dacă incendiatorul este ucigaş, fapta lui trimite la problema uciderii şi că deci nu este blamabilă, aşa cum vom vedea mai departe, şi, prin urmare, ei includ focul printre manifestările

agresivităţii masculine, una din invenţiile omului. Să nu uităm că, în cimitirele merovingiene, bărbatul este uneori înmormîntat cu amnarul său, inel de fier oval legat de cingătoare; deschis într-o parte, el era prins de cele patru degete ale mîinii şi, cînd era lovit de cremene, aprindea focul. Uneori, morţii mai ţin în mînă cîte un cremene cioplit. Aprins prin frecare, focul trimitea prin analogie la o metodă şi mai arhaică numită nodfyr, foc de necesitate. Un băţ de lemn tare şi uscat era învîrtit foarte iute cu un mic cordon pe o plachetă de lemn moale şi uscat, ceea ce pînă la urmă provoca apariţia unui punct arzător, apoi roşu, care se prefăcea în flacără — sistem privit ca magic, iar focul astfel obţinut, ca un dar al zeilor; el a fost condamnat — zadarnic, de altfel — de conciliul de la Leptines din 74 ■ Faptul că oameni, înarmaţi cu un foc sfînt, erau în măsură să provoace incendii explică teama respectuoasă pe care o inspirau. Era mai W să nu te atingi de ei. în schimb, Biserica a dat, fără a o în cuvinte, o replică acestor incendiatori in gibili. Manualele destinate duhovnicilor pr o penitenţă pentru masturbare. Foarte todj gentă faţă de tineri, ea îl pedepseşte pe barba 20! »* an iâf pe femeie cu trei. Or, aŞa adult cu d" ™'celebrui psihanalist Cari Gustav cum a ot>s;ei incendiatorii se masturbează, şi Jung, mal vg de el dovedesc legătura dintre cazuriles c if stări de căutare a unei călf6S dSrugăîoare şi creatoare totodată. Cele " flote erau de altfel simultane la criminal. Focul îi tîsnea din trup. Cauza invocată de ma-le pentru această interdicţie este în primul rînd excesul de dorinţă (libido), dorinţa femeilor fiind mai acuzată decît aceea a bărbaţilor, nunct de vedere confirmat de C. G. Jung. Nu era lămurită în mod explicit legătura cu incendiul. Totuşi, masturbarea era intuită subconştient ca primejdioasă. Iată că furtul, faptă percepută mai degrabă ca masculină, şi incendiul, faptă percepută ca fiind feminină, ne readuc la originea sexuală a agresivităţii Omor, tortură, răzbunare La răscrucea dintre sex şi moarte se află văduva. Văduvul nu se cunoaşte în societatea Evului Mediu timpuriu, probabil fiindcă nu există din princina marii mortalităţi masculine datorată violenţei particulare şi publice. Legile germanice fac totul pentru a împiedica recăsă-tona văduvei, căci, după cum am văzut, libidoul este primejdios. De aceea ea trebuie să aibă o independenţa economică; de aceea îşi păstrează estrea şi morgengabe. Burgunzii prevăd chiar n.'aca, se căsătoresc copiii săi, ei vor moşteni W Ua treimi din avere Pentru ca ea sa nu *-n mizerie- AstM văduva poate deveni o Der<nf erie- AstM văduva poate deveni o mult IT Puternică Şi dominatoare, cu atît mai dacă" sp - S~a redat tutela familiei. în schimb, CaSat°reşt i b di sp ul nouh CaSfat°reşte' ea revine sub rnundium-acesta să' ?t Francii> mai ales- îl obligau pe soţiei. Sunf 3 SOus de aur rubedeniei maturităţi" S .aceas^a era numită reipus, aurul ■ >. Şi constituie o dovadă că dacă văi 209 duva, femeie puternică şi respectata exista, ea nu se bucură niciodată de o lîbet e deplină, căci, incapabilă să exercite o viol -e are nevoie de bărbaţi care să o exercite în^' voarea ei. Sexualitatea radioasă şi vădit avere o fac şi mai vulnerabilă, atrăgâtoar &-puternică. ^ Loviturile şi rănile aduc moartea. în ace ultime etape ce duc la ucidere, se cuvine • înţelegem că faptele sînt proporţionale cu p^ pulaţia din acele vremuri, aşadar cu mult ma" frecvente decît în zilele noastre. Cînd vedem nepăsarea blazată ce se arată în povestirile iui Grigorie din Tours, cînd citim, în poemele si predicile lui Teodulf, episcop de Orleans, şi aie lui Hincmar, arhiepiscopul Rheims-ului, protestele lor îngrozite, ne dăm seama de caracterul cotidian al violenţei. Că unii laici se sfîşie între ei, se mai poate înţelege; dar ce să spunem de clericii care se ridică împotriva episcopului lor, de călugăriţele mănăstirii Sainte-Croix din Poitiers care îi maltratează pe stareţă şi pe episcop, tulbură un conciliu pînă la a-i pune pe fugă pe participanţi şi adună ,,o trupă de ucigaşi, vrăjitori şi bărbaţi adulteri" pentru a asalta propria lor mănăstire? Pierre Riche menţionează cazul unui episcop din Le Mans, în secolul al IX-lea, care, nemulţumit de clericii săi, îi castra. Carol cel' Mare sa văzut silit să intervină şi să-1 destituie pe nebun. Am greşi daca am pune aceste fapte pe seama unei devieri mintale. Ni se înfăţişează aci practici agresive obişnuite, ca, de piidă, asasinarea în secolu al X-lea, a lui Foulques, arhiepiscopul Rheims-ului, la instigarea contelui de Flandra. înţelep,1 bătrîni proprietari ai legii salice enumera listă întreagă de lovituri şi răniri compensate o amendă, Wergeld, adică aurul omului, eXP^ sie extrem de grăitoare: numai aurul poate piedica vărsarea de sînge. De aceea este Pr zut fiecare caz în parte, de la cel mai perie — atunci cînd ucigaşul a încercat să o om . • ca o săgeată otrăvită — pînâ la cel pe victima <a fost destul de puternică în care i"y " Trei pumni sînt pedepsiţi pentru a vgfdaur |mendă; 100 de sous pentru CUn?înă0"mulsă, un picior tăiat un ochi scos, o 0 £ u un nas tăiat; daca insa mina sau *f tni mare mai atîrnă, suma va fi inferioară. Aeg*tă nlictisitoare aritmetică se complică: un SătorTăTat, cu care omul trage, arcul valo-ază 35 de sows, în timp ce auricularul urca umai la 15 sous- Mai rău: unii se încumetă n- i smulgă adversarului limba „pentru ca el să nu mai poată grăi";

costul faptei: 100 de sous. Putem ghici cauza acestei violenţe: răzbunarea! De ce şi-ar da cineva osteneala să reuşească o „operaţie chirurgicală" atît de anevoioasă, cu urletele nenorocitei victime şi cu ajutorul prietenilor care o imobilizează, dacă nu l-ar împinge dorinţa profundă de a nimici partea corporală care 1-a jignit? Răzbunarea este un motiv care se explică lesne: este mult mai uşor să omori singur un alt om, iar pe de altă parte, preţul este acelaşi, cu excepţia antrustionilor şi a comesenilor regelui. Fiecare omor este codificat după condiţia socială a mortului, amenzile plătite familiei de către ucigaş fiind egale pentru un franc şi un roman. Importanţă are numai locul ce-1 ocupă în ierarhia socială: om al regelui sau simplu om liber. Pentru a treia oară ni se prezintă un ciudat obicei franc: moartea ' ca pedeapsă pentru hoţ, amenda pentru ucigaş. Obicei cu atît mai surprinzător cu cît, la ro-mam şi la burgunzi, ucigaşul este pasibil de Pedeapsa cu moartea. Numai uciderea în stare mătŞ!tlraă apărare atrage după sine plata ju-dxaţii compensaţiei, făcută familiei victimei liber" ^ functie de statutul acesteia: nobil, lămuri U condiţie inferioară. Se cuvine să ace t?,11^1 Precis noţiunea de răzbunare, după n,,l are a u"nei rude, ce o numim faide", ZSTe ^8inO de pe I victimei ^a săvîr$irea unei crime, rudele aveau datoria sfîntă să-1 răzbune pe 211 Mort, fie în persoana vinovatului, fie jr a unui neam de-al său. La rîndul lui, a făcea la fel. Educaţia care tinsese spr'e c varea agresivităţii îşi atingea punctul culmi în nesfîrşite răzbunări particulare care dăir iau uneori timp de mai multe secole şi care sînt semnalate de la Grigorie din tours ^ secolul al Vl-lea, pînă la Raoul Glaber, în ve"1 cui al Xl-lea. Aflînd chiar de la ucigaş că rf~ rinţii lui au fost omorîţi, tînărul Sichaire d este roman, îşi făgăduieşte sieşi: „Dacă nu râz' bun uciderea părinţilor mei, merit să mi se spu" nă «femeiuşcă», dar nicidecum «bărbat»". Nu" maidecît taie cu un ferăstrău capul asasinului adormit. Iar după uciderea lui Chilperic regele Gontran exclamă: „Nu avem dreptul sâ ne considerăm bărbaţi dacă nu sîntem în stare să răzbunăm această moarte înainte ca anul sâ ia sfîrşit". Omorul este tot una cu virilitatea. Faptul de a ucide nu întîmpină reprobare. Mai mult: el devine un obicei. „Dacă cineva dă, la o răscruce de drumuri, de un om pe care duşmanii săi l-au lăsat fără mîini şi fără picioare (...) şi îi dă lovitura de graţie, va fi pasibil de o amendă de 100 de sous." Tot astfel, „dacă cineva fură capul unui om, pe care duşmanii lui l-au înfipt pe un par fără încuviinţarea altcuiva (. . .) va fi pasibil de o amendă de 15 sous". Fapte cu totul de neînţeles pentru noi, cei de azi, dar care erau într-adevăr de mare gravitate. Şi într-un caz şi. în altul, victima fusese expusă în public într-un loc sfînt — răscruce de drumuri sau par de împrejmuire — pentru a semnifica îndeplinirea religioasă a unei răzbunări particulare. Faptul că o terţă persoană in^r" venea în faide provoca o nouă serie de răzbunări. Trei neamuri se aflau atunci amestecate în aceeaşi faide! Treburile acestea erau atu a 1 încîlcite "încît regina Brunehaut găsise doar un singur mijloc de a le descurca: masacrarea ^ securea de către ciracii săi a membrilor singur mijloc de a le descurca: masacrarea securea de către ciracii săi a membrilor ce m două neamuri opuse printr-o faide, pe care îmbătase în prealabil! 212 ■ *,nâ cum arată Sylvie Desmet, exis-TotUŞ.-'ir extrem de simplu de a pune cată un J»F răzbunărilor: suma de compen-Păt inwerqeld. întrucît fiecare rănire, fiecare saţie, w„ * , eticheta" valorii lor precise so-fafnaS(Vde aur, era de ajuns ca rudele să n6 Setul omului, sau aurul omului, şi ca ce i să accepte să plătească amenda pen-^T ticulară să ia sfîrsit în s p p SKJ^ăzbunarT particulară să ia sfîrsit. în-II n societate în care nu conta omul, ci numai cmba suferită, soluţia aceasta era ispititoare £&H avînd în vedere sumele enorme care erau în ioc urma numaidecît o îmbogăţire. Rapacitatea însă era adesea spulberată de ură, de teamă ca bărbatul să nu fie qonsiderat laş şi femeiuşcă. Şi la acest nivel, societatea se vedea ameninţată în echilibrul său dacă un bărbat nu se arăta cu adevărat bărbat. De aceea, compensaţia adesea nu era folosită şi răzbunarea continua şi mai vîrtos. Mai mult: ea era o obligaţie. Să ne amintim de acele ospăţuri la care conjuraţii se asociau prin jurămînt să ucidă pe cutare sau cutare sau să-i apere pe tovarăşii lor în orice împrejurare. Redactorii care, la sfîrsitul secolului al VUI-lea, au adăugat un capitol la legea salică îsi dădeau foarte bine seama de acest lucru. Ei au simţit nevoia să precizeze că „în timpul cînd legea a fost scrisă, francii nu erau creştini. Din acest motiv ei depun jurămînt în mîna lor dreaptă şi pe armele lor". Mai tîrziu, ei au adoptat modul de jurămînt al creştinilor. Vechiul comportament născut sub semnul mor-"i ameninţătoare nu putea să dispară de azi Une ?f mereu Posibil să se producă re- Smulse din teacă- 3est Pedepsit Pare la burSunzi> oameni, după cit se ocun'ăTJiPUţin vioI<?nţi, deoarece legile lor se Pummi ivr de chestiuni de dinti rupţi cu eu Pare ivr

rupţi am"a sînt a!?adar tot una= actul ă instinctiv h Ş1 am"a sînt a!?adar tot una= actul nat de ninv avărsa sîngele altuia nu este frî-"nc Reflexul şi voinţa coincid fiindcă, 213 m l'll mai ales la franci, dar în curînd şi printre lelalte populaţii, vorba-şi fapta sînt şi ele t^ una. De ce oare? Analiza insultelor ne-o va A vedi, căci insulta face din violenţă o dato -°* Pare derizoriu şi jalnic ca un legislator să'6' fi .înjosit pînă la a stabili amenzi pentru >Se sultele pe care oamenii şi le azvîrleau în fa?»* Dar era în joc onoarea atît a insultătorului *J şi a celui insultat. Cine nu răspundea însemn că admitea veracitatea calificativului infa mant. Numai pîngărind un om puternic cu o învinuire murdară un biet neputincios putea să-1 înjosească. Practici izvorîte dintr-o credinţă profundă în eficienţa vorbei. Romanii nu pedepseau decît insulta adusă în public. In ochii germanicilor, insulta este întotdeauna distrugătoare fiindcă atacă virtuţile individuale proslăvite de idealul social şi de morala pă-gînă. Culmea dezonoarei este calificativul „prostituată": 45 de sous. Ni se reînfăţişează aici obsesia purităţii femeilor, care nu trebuie nici-cînd să fie bănuite. Apoi vin, conform unei ordini grăitoare (dar amendate cu numai 3 sousj cîteva insulte ce-i discreditează pe bărbaţi. Numai învinuirea de pederastie este pedepsită cu o amendă de 15 sous. Urmează termenul „con-cagatus", pe care nu-1 putem traduce decît prin „mînjit cu scîrnăvie". Asocierea prin proximitate a acestor două insulte dezvăluie un fapt-într-o societate războinică şi rurală în acelaşi timp. homosexualul nu mai este onorabilul mascul din antichitate, ci un desgustător „scotocitor de scînrnăvie". De fapt, sexualitatea trebuie să rămînă pură chiar şi în intimitate. ţile ce se cer sînt spiritul de echitate — rece celelalte insulte sînt: vulpe, trădător, lator —, apoi curajul fizic, întrucît este in' mant să-1 învinuieşti pe un om că şi-a lţPa 3 scutul pe cîmpul de luptă pentru a o _Wa 3 fugă sau să-1 califici drept iepure. Regăsim J conivenţa cu lumea animalelor şi cu vicii e^ Acest „grafic" al imaginarului insultător ■--iduau»1 Acest „grafc ag vedeşte o mentalitate prelogică indivi ai' • nnstientul colectiv dă naştere unor în care inc0"l adac distrugerea onorabilităţii sentimente ;a. . tăgădui că vorbele pot altuia^ ^ ^^ ^ ^ Me fi vătamatoai ^| au q adevărată transmu_ Se1 Psihosomatică. Era deci obligatorie o re-^ar violenţa inevitabila. Teama de morţi . lăsat deoparte insulta cea mai ucigătoare, răci se referă la puterile subterane şi ne introduce în lumea „de dincolo". „Dacă cineva îl face pe altul „sluga vrăjitoarelor" sau „purtător de cazan de aramă în care vârcolacii îşi gătesc mîncarea (.-..), va fi pasibil de o amendă de 62,5 sous". „Dacă o vrăjitoare mănîncă un om ('...) va fi pasibilă de o amendă de 200 sous". Vrăjitoarele care trebuie să omoare un om pentru a citi viitorul într-un cazan erau deosebit de temute. Legate de puterile iadului, aidoma preotesei craterului găsit la Vix, ele preziceau viitorul cu ajutorul sîngelui omenesc răspîndit pe pereţii interiori ai cazanului. Se spunea că sugeau sînge şi că erau canibale. Femeia dătătoare de viaţă putea fi aşadar şi dătătoare de moarte. Ni se dezvăluie aici ambiguitatea atitudinii france şi păgîne faţă de moarte. Nimănui nu trebuie să-i fie frică de ea; acela însă care i-a pătruns tainele inspiră teama. Ca şi sexul, moartea aparţine domeniului sacer-ului. Ea stîrneşte temeri şi groază finaca nimeni nu ştie cît rău pot să facă morţii îor vn; totodată însă este necesar ca omul să ?^ a trâi' duPă cum o dovedeşte practica umane în vigoare la franci încă tribului i-(gatoriu pentru supravieţuirea dePârtare mor:A este aşadar întemeiat pe în-> Pe o distţ tă i 215 şadar întemeiat pe în Pe o distanţare temătoare şi respecunui izvor sau în aluviunile unui rîu, Printre ruinele vreunei vile galo-romane. Mormint sînt aşezate pe rînduri, cu orientări dive hb d l l şi care se pot schimba de la un secol la altul modă ce s-a răspîndit foarte repede de la nord la sud. în ţările france, trupul era adesea în. mormîntat gol, uneori într-un cheson de pje. tre uscate, care, la sudul Loarei, avea de cele mai multe ori forma unui sarcofag de piatră sau marmură. Adesea se folosesc şi coşciuge' de lemn cu ferecaturi. Uneori, copiii sînt în-mormîntaţi lîngă părinţi, laolaltă. La început, toţi morţii erau incineraţi. în

secolele al V-lea şi al Vl-lea, incinerarea era încă practicată în unele cimitire din Nord, de origine saxonă saa francă. Ea avea drept scop să-i împiedice pe morţi să revină spre a-i chinui pe cei vii- Tot astfel, se plantau adesea arbuşti cu spini pe morminte pentru a-1 pironi pe mort în lumea lui. Francii se foloseau de un stîlp sau de o stela în formă de poduleţ. v . Totul deci fusese prevăzut pentru a faun o lume privată a morţilor iar generalizarea înhumării, înainte chiar de creştinare, a acce"'_ s tuat această caracteristică. Cimitirul sătesc r^ | crea lumea endogamică a satului. Mortul . . întotdeauna înmormîntat îmbrăcat. De la | mai săraci nu au rămas decît umile paftale ^ , la sfîrşitul secolului al VH-lea, mici agrale | cîrlige de prins giulgiul. Alţii erau înm°rv, la * taţi cu sculele lor, îndeosebi fierarii; ca cel a f Herouville, care a fost găsit cu toate unei'- ^ g lui. El cunoştea arta de a stăpîni focul Ş ^ a-1 supune tainicei sale ştiinţe. De aceea * ra un om aparte, vraci şi aproape privit m sat ca ea pe jumătate lumii savrăjitor. %* * deci un loc aparte în cimitir. cre= * Sf -.nind mici grupuri, erau înmormmtaţi Alţii, alftU!^Spadă „scramasaxă", suliţă, scut) cu armele lor v^. ustensile casnice (pieptene, 2 ct epilat, amnar etc.) Femeile plecau în ,pa de dincolo cu bijuteriile lor: coliere, bră-rPrcei fibule rotunde sau arcuite, ace de •'lunci 'pungi pline cu galbeni, vîrfuri de oint de pe curelele moletierelor etc. Mormintele princiare, ca cel al lui Hordain, în Nord, sau al Aregondei, la Saint Denis, sînt adesea extraordinar de bogate. O rudă a ducelui Gon-tran Boson, de pildă, a fost înmormîntată „cu giuvaere de preţ şi aur mult". însoţiţi de obiectele lor familiare, treceau de la viaţa lor privată la moartea lor privată, fiind însă despărţiţi de cei vii printr-un hotar nevăzut. Numeroasele mode funerare din epoca me-rovingiană ne permit să intuim legătura ambiguă dintre cei morţi şi cei vii: apropiere şi, în acelaşi timp, depărtare. în primul rînd, mortul trebuie să fie înmormîntat aşa cum se cuvine şi autonom în propria sa lume. în vreo şase morminte din nordul Senei s-au găsit cai jertfiţi şi înmormîntaţi o dată cu mortul. Era vorba de Sleipnir, animalul consacrat lui Wo-dan, simbol solar, sluga zeului războiului care 1 *Ofi aQ pe mor;i pe Pămînt o dată pe an, ori h decembrie. c;e sărbătoarea lui Jul. Une-ri, dar mai rar, mortul era însoţit în mormînt tii ^ °~ -' simbo1 al regalităţii. Pentru ca mor-Şi Sa?"1111? la 1<)Cui lor' numeroase talismane nai ma -e mzestrau pe defunct cu un arse-Pandam?C: ^°liere de mărgele de chihlimbar, Pandanuye din globuri de cristal, colţi de mis^ •dnim de urs. Pietrele rare posedau vir-dinS?n1Cpe '' fi îndepărtau pe demoni; da-, Mv. r «arelor, se menţineau forţele per-e de SU 3ăculete ™ păr şi unghii, pur-:â şi d - "^^lâ deoarece continuau să 'a moarte şi, uneori, sub înrîurirea creştinismului, cîteva moaşte. Cîteodar pofida interzicerii pronunţate de Biserică ^ punea mortului în gură o ostie în locul ' zii, obolul către Caron, menite sâ-i drumul cu barca pe Styx. Alteori, la picl, defunctului erau depuse vase de ceramică sau flacoane de sticlă pentru a-1 îmbia sâ ma nînce hrană pămîntească în călătoria lui sn un „dincolo" fără de sfîrşit. Arheologii au g|s^ cîteva din aceste prinosuri alimentare. Ele con stau din carne, alune, terci, şi erau însoţite de simboluri de virilitate: nuiele din lemn de alun cremene cioplite (am aflat motivul mai sus)' şi de simboluri feminine: scoici marine a căror deschidere albă, apoi trandafirie, era asimilată cu o vulvă. într-un cuvînt, mortul se hrănea, se lupta, iubea ca un om viu. Viaţa sa era dubletul material al celei a unui om viu. Toate acestea se făceau pentru a-1 ţine liniştit în domeniul său. Unele cazuri deosebit de primejdioase erau exorcizate cu multă cruzime: copiii născuţi morţi erau traşi în ţeapă, căci un nevinovat nu putea sta sub pămînt, avînd tendinţa să se urce spre sol către cer şi să se întoarcă la cei vii pentru a le reproşa că n-a trăit deloc. Alţii — vrăjitori poate sau criminali — erau bătuţi în cuie în coşciug, schilodiţi, decapitaţi sau înconjuraţi cu un cerc de cărbune de lemn purificator. Teama de morţi duce la încercarea de a-i îmblînzi. Vieţile sfinţilor şi arheologia dovedesc existenţa unor cazuri de îmbălsămare cu smirnă şi aloe. Trupul reginei Bilichilde a îos găsit la Saint-Germain-des-Pres cu o pernă ae ierburi aromatice sub cap. Evident, practicile acestea erau privilegiul familiilor avute. Lf lelalte îi îngrijeau pe morţi în mod mai Pr0.zajg pentru a se linişti pe sine şi a asigura ^in, vieţii asupra morţii altfel decît dînd caaj vrului aparenţa vieţii. Trupul era dus cu a ^ la cimitirul satului, depus pe o targa, c bucată de pînză sau o batistă pe faţă Pe nim sa blestemat, ca nimeni i_i vadă ochii sau să rişte să ortul era transportat la înăl-ca să nu se sustragă Apoi, rudele veneau T^e Timp regulate şi făceau ospeţe la intervale u ^ săpăturile arheologice au funerare pe " ămăsîţele acelor mese, iar descopent u°forde la Tours din 567, au protes-conciliile, csil obicei: „Unii, perpetuînd tat îmP^H gc de mîncare morţilor de Sfîn-ÎTf^* februarie) ( ) şi mănîncă le-tu Ppe oirite demonilor". Ospăţurile funerare legăturile de familie şi îi linişteau pe rin această comuniune alimentară. Obi-, acesta a lăsat urme pînă în secolul al XTlea Uneori se adăugau nopţi de veghe cu dansuri şi cîntece pentru a-i îndepărta pe morţi. Astfel datorită practicilor de distanţare şi îm-blînzire, liniştea cimitirelor putea fi cumpărată şi obţinută, iar anxietatea celor vii spulberată. Dar mai trebuia luată o precauţie: împiedicarea eficientă a violării de morminte de către cei vii. Probabil că aceasta se întîmpla în mod curent, căci mulţi arheologi au avut dezamăgirea să descopere morminte violate: cîte

sarcofage nu sînt expuse în muzeele noastre, sparte sau găurite, din care mîini iuţi, despuind cadavrul, au furat armele şi bijuteriile! Furturile urmau adesea înhumării. Grigorie din Tours citează mai multe cazuri, cel mai cunoscut fiind el al rudei lui Gontran Boson, înmormîntată i di.n Metz: -servitorii au pătruns în închis uşile şi au luat toate poS p de d V f6 Pe trupul răposatei". Or, genul acesta mint! avea două "rmări catastrofale pentru vidul aîCî°nte.mporanilor- Pe de ° Parte< indi-el reven ?lerdea Personalitatea; pe de alta, cei vii TatVn-timpUl noPtii să~i chinuiască pe Originea fant°melor nocturne, morţi ?al°-romani- alcătuiau ala- 5 iar la germanici pe cel iul 219 â Hold ? ei D -8!165' iar la germanici pe cel e aici provine si tema folclorică a vînătorii zburătoare. Pentru a pune acestor orori, trebuiau pedepsiţi nelegiuiţii o ppţ g împinşi de rapacitate, nu se temeau de rnoa*i t ^ Unii despuiau trupul unui om ucis înainte de înmormîntare; alţii după. „Dacă cineva deschis groapa unui om înmormîntat şi i_a j a puiat pe acesta, să fie declarat în afara lm| pînă ce va plăti o compensaţie rudelor rân satului. Pînă atunci, nimeni să nu-i dea pîjn" şi să nu4 găzduiască. Să plătească 15 sotis J rinţilor sau soţiei, sau rudelor apropiate, fa torul unei asemenea crime va plăti 200 d« sous.u Prima amendă era pentru rubedenie' doua pentru reprezentantul regelui. Crirna aceasta îl lezează deci nu numai pe mort, ci şi pe rubedenii. Solidaritatea continuă şi dincolo de moarte. Acum înţelegem mai bine spaima ce le cuprindea pe rudele apropiate atunci cînd un membru al familiei fusese astfel furat. Cu-vîntul „viol" însă este şi mai nimerit. Ara văzut mai sus că această crimă, înfăptuită de un bărbat sau de o femeie, era, la romani, ca şi la burgunzi, cauză de divorţ. Conotaţia sexuală a termenului, care răspîndeşte parcă un miros de necrofiîie, sugera desigur că vinovatul devenise necurat. Fapta era privită ca un adulter cu moartea. Nu putea exista vreun contact între sex şi moarte, între două tabuuri. Orînduirea lumii ar fi fost zdruncinată din temelii, în acelaşi sens, lăcaşul cel din urmă se cuve; nea să fie strict personal: contactul dintre d°j morţi genera de asemeni dezordine şi chin11" pentru cei vii. „Dacă cineva a aşezat un rn° peste altul într-un sicriu sau într-un sarcoia? (...), va fi pasibil de o amendă de 45 de şou ^ Regele Gontran extinse pedeapsa la cei^ ca^ comiteau fapta într-o bazilică funerară SÎIT1?a sau într-o bazilică posesoare de moaşte-dus probabil o luptă aprigă pentru aV^ca0$ acestei legi, căci săpăturile arheologice ^1 numeroase cazuri de dublă sau chiar tripiţ jl humare în morminte. Era greu de menţin11 ,,miî rnorrnînt. Mănunchiul acesta de timitatea unui rn^ ^ ^ gMns ^^ dgdt interdicţii^ e?t^iei câCi priveşte categorii publi-caZUlivate totodată, înmormîntarea şi moar-1 P"Xf,i cndal şi mormîntul, în timp ce, in ce Şi tea do \SK social şi f ulităţii iiSS sexualităţii, mai uşor se putea lega fe-" SSeles în reguli precise. Dar cum să-1 legi un mort? îndoiala dăinuia cu atit mai mult pe -j* ei era nevăzut. De aceea se cuvine subliniată acţiunea Bisericii 'care se străduieşte să dea morţii publici-fte' pentru a spulbera spaima trezită de manifestările infernale şi pentru a preface acea clipă, acea stare într-o trecere spre o altă viaţă, într-un act de nădejde. Marea cotitură o constituie cea de a doua jumătate a secolului al Vl-lea. Ultimele hipogee şi mausolee particulare dispar spre 750, în timp ce cimitirele situate la'marginea terenului comunal se apropie de biserica parohială. Cimitirul înconjoară biserica. Exemplul cel mai vechi şi cu datarea cea mai sigură — între 650 şi 700 — pare a fi cel descoperit la Saint-Martin-de-Mondeville, în Normandia, de către Claude Lorren. Modelul era inspirat de bazilicile funerare suburbane încă din secolul al Vl-lea. înmormîntarea pe lîngă trupurile unor sfinţi şi altarul principal crea o proximitate şi o făgăduinţă de ntuire pe care vechile obiceiuri funerare pă-" ^!a, neputincioase să le ofere. Totodată, * zise privilegiate ale personajelor de Principe sau căpetenie militară — se rPor6aUt soartei oamenilor de rînd spre a serici naP? 6 fub lesPezile bisericii sau în bi-blică Cri1 are" Astfel> moartea devenea pu-Pe rudelp îC10ŞU Se ru§au stînd cu picioarele lumea celn aPr°piate. Lumea celor vii şi de un hot/ ™rţi erau una> despărţite doar Particulară H|- - SPaima trezită de moartea Sicf- chiar da"6? ţ. faţa lini?tei mor^ Pu" eile conţinu fiecare înmormîntare feau sa plîngă, sfîşiindu-şi obrazul cu unghiile şi smulgindu-şi părul pentru potoli pe mort. De fapt, a fost întoarsă 0 definitivă în istoria morţii; în urma a Slui de morţi si vii în biserica sătească, Ce dăinuit pînă în veacul al XVIII-iea arheoi0 dinsecolul al XX-

lea se vad frustraţi: de 4 înainte nu vor mai găsi nici un mare inaime, ii „arn.t„t_ Miile de scheli Imaginarul lumii de „dincolo" clerul se După cum îl strămută pe pămînt nelucrat intr""n astfel fiecare pastor ^ fere teama de a vedea t îtrun v J caută să ^rindu-se opnn as ^f^f ^rindu fere teama de a vedea lumea opnn ^ din prezent într-un viitor cmd apr v fndepărtat. Soluţie avantajoasa caaii energiile umane să se aplice nu a*W tran, Udării unei lumi ameninţătoarea P^ formarea omului care se P^îf * 5 3££ dr;U^f U este îmblînzită si unita cu cei vii. (Caen, Cram, cu autorizaţia lui Claude Lorren). dea răspunsuri criza monarhiei merovingiene şi de islamului în bazinul mediteranean, criză a civilizaţiei sînt întotdeauna . ivirii unor individualităţi mistice care zează temerile şi tainicele nădejdi ale _—-om. Unele sînt optimiste, altele pesimiste, wu voi da decît două exemple: viziunea monanu-lui Baronte şi cea a călugăriţei Aldegonde. Primul este un aristocrat franc convertit care, în timpul unei călătorii în lumea de „am-colo", întîlneşte demoni ce îl mustră „de a îi avut trei soţii, lucru nepermis, şi de a fi sa-wşit încă alte adul.ere". Acest fost funcţionar se făcuse deci vinovat de poligamie şi con-Amaj şi greşelile comise îi încărcau conşti-lnţa. In mănăstirea sa de la Meobecq, în Berry, * a avut, înainte de anii 678—679, o vedenie ^veşniciei prin mijlocirea unei călătorii în iad 1 rai. Iadul r.u mai este subteran, ca la 223 pagini. El se află undeva în Spaţiu, în afa lumii noastre. Le este aşadar cu neputinţă rp^ ţilor să revină pe pămînt pentru a-i chinul n* cei vii. Mai mult, damnaţii nu i se pot smulg „Mii de oameni gemînd jalnic, legaţi fedeleş d d moni care circulă în jurul lor ca albinei împrejurul stupului (.. .) doborîţi de chinui scoteau urlete lungi". Diavolii sînt negri şi u sfîşie victimele cu ghearele şi dinţii pentru Ya le mînca mai uşor. Anxietatea este vădit nm. tată în afara prezentului. Datorită zugrăvirii înspăimîntătoare a soartei ce-i aşteaptă pe pa cătoşi şi şocului mental pricinuit de aceste ima. gini, Baronte speră să provoace, ca şi lui în. suşi, transformarea lăuntrică ce duce la convertire. Apoi, însoţit de îngerul Rafail, trece de trei porţi înainte de a ajunge la a patra, cea a raiului, păzită de sfîntul Petru. Acesta însă îl împiedică să intre. Vremurile încă nu au sosit. Călătoria imaginară se poticneşte aşadar de o fericire indicibilă de care trebuie să fii vrednic. Spaima iadului are deci drept scop să se folosească această aşteptare pentru a transforma prezentul şi a forţa porţile unui viitor misterios. Imaginaţia solicitată de lumea de „dincolo" face loc realismului vieţii de toate zilele, acceptării istoriei, pe care le refuza pâ-gînismul. Să nu uităm că la păgîni cosmosul, fără de început şi fără de sfîrşit, este pradă unor forţe mereu înnoite. Biciuind imaginaţi8 prin frica de damnare, nu în prezent, ci mai tîrziu, vizionarul o extindea, smulgînd-o coşmarului mereu reînceput — primăvară, vara, toamnă, iarnă, naştere, creştere, secerat sa^ razzie, moarte — spărgînd mitul păgîn l in toarcerii eterne prin viziunea unui timp ireversibil. ^ Viziunea pesimistă, născocire a unui băr ^ se adresa în primul rînd acelor copii man_> neri fără de bătrâneţe, care alcătuiau societatea merovingiană. Violenţi cum erau, ei P g peau numai o pedagogie întemeiată pe Ve Viziunea optimistă, născocire a unei corporale. ga altui ,public şi solicita un alt fem/deSeimaginaţie. Aldegonde, aristocrată, re-m° de mai multe ori să se căsătorească. în fUfaSHin urmă impunîndu-şi voinţa în faţa ru-f ir Pa a întemeiat o mănăstire la Maubeuge, Hp avea să moară în 684. A avut douăspre-"nre viziuni, pe care le-a povestit călugăriţelor ei spre edificarea lor spirituala. In timp ce Raronte se folosea de spaimele resimţite de mentalitatea păgînă faţă de cosmos, Aldegonde reia imaginarul sexual păgîn pentru a-1 smul-ae dilemei în care se zbătea: distrugere sau procreare. Aceasta o face însă asimilînd itinerarul amoros al făpturii către Dumnezeu cu legătura dintre bărbat şi femeie. Cu un stil foarte personal ce aduce cu tonalitatea Cîntării Cîn-tărilor, ea zugrăveşte cu termtni extrem de concreţi, în mai multe tablouri, căutarea Fiinţei iubite. Deodată, în cursul celei de a şasea viziuni, are loc întîlnirea extatică, urmată de pierderea subită a Celuilalt după o beatitudine inefabilă. Urmează o scenă nocturnă, în care Aldegonde o prevesteşte limpede pe Teresa de Âvila, prilej de a zugrăvi imposibilitatea dragostei şi eşecul ei inevitabil datorat ciudăţeniei Celuilalt. După globurile strălucitoare 1 luminează mănăstirea, se ivesc setea, paloarea, jalea, focul mistuitor, arşiţa, ispita de a Pune capăt căutării. Apoi, deodată, vin reîncpnîrea Ş1 veşnica unire cu soţul ceresc, ac-mitfr după suferinţă;'impulsul pribite rTaprefacut în acceptarea unei fiinţe iu-tocenut r? l alta dedt cea care apăruse la aŞază ]n,rptimismul acesta, care, de astă dată, Pedagoaip pamîntească în ceruri, ţine de o tui care j-Care mtrcduce în căsnicie elemen-r°asâ Ce?1 provoca moartea: pasiunea amo-tiv- cu condv5 6ra de temut devine construc-sâ omoare 0 °a °mul ^"^ ucidă impulsurile, lcet tia?ea °e era el î e 0 lcesta nuptia?ea °e era el însuŞi- Imaginarul r°nte Se multul deci inversul celuilalt. Ba-225 -umea să se folosească de teama de

damnaţiune pentru a face binele şi a tui. Aldegonde preface iubirea-pasiune f ^ goste de libertate, care răspunde unei alt • biri mîntuitpare. Inutil să adaug ca id 1 fost adoptată doar de o infimă minoritat^ a să nu spun de numai cîţiva indivizi: dar f6' ^ că imaginaţia unor persoane şi-a putut ^ cîmpul de investigare mentală într-atît d^' deşte că s-a şi produs aculturaţia creştini* Ve' lui. Viaţa privată a dobîndit o dimensiune J"' uă: legătura dintre mine şi lumea de rj'°" colo", mîntuirea mea, pieirea sau beatitudine" mea veşnică. Pe vremea carolingienilor, libertatea vizio. nară este extrem de bogată. Supranaturalul este simţit ca omniprezent. Visele prevestitoare descrierile torturilor din iad ale intrării fc umfale în rai se înmulţesc şi se răspîndesc în afara zidurilor mănăstirilor. Multe, dacă nu chiar toate, sînt la fel de pesimiste ca şi visul lui Baronte. Aceste viziuni se referă aproape numai la pedeapsa celor mari. De pildă, după moartea lui Carol cel Mare, cunoaştem cel puţin trei care vorbesc de damnaţiunea eternă a împăratului, dacă oamenii nu se roagă ca păcatele lui sexuale — probabil numeroasele sale concubinaje asimilate cu incesturi — sâ-i fie iertate. Lumea de „dincolo" din timpul carolingienilor este la fer de realistă ca cea din epoca premergătoare: fiare ce sfîşie damnaţii* părţile cu care au păcătuit, balauri ce scuipa foc, cazane dogoritoare pline cu smoală, pW_ J topit şi ceară. într-un cuvînt, un arsenal treg de purificare este pus în slujba viziona lor, dezvăluind astfel obsesiile fiecăruia. ^ în 675, el purcede dintr-un fenomen de c ^ ştiinţă nefericită ca urmare a războaielor vile şi a victoriilor repurtate de v^nf!/orare numeroase începînd cu anii 830-—840. om este convins că eşecul nu se mai necunoaşterii lumii noastre, ci unei ^ mijlocite a lumii de „dincolo", Cerul şi « «îpxuI si moartea apar, deodată, c°mf lumină: nu sînt cumva piedici în ? calea Acum l rHviito . răspUnde întrebam puse m A Pu gdent inferioritatea femeii şi a capitolul Precdatoreşte omniprezenţei violenţei Opilului se ^ ilenţă indispensabila într-o lenţ p mereu ameninţat de o nai cOpilu individuale ^m ţară unde " In lupta cumpiită pentru viaturădeneui ^ animalele) omul văzuse un ^n la agresivitate, pentru bărbaţi, şi la f State plntru femei. Vinătoarea era aşadar domenîul pâlnie pentru asimilarea legilor de supravieţuire, ba chiar a legii unice: legea celui mai puternic. Urmarea firească este că furtul, afirmarea de sine, incendiul — compensare a euiui _ sînt parte integrantă a unei agresivităţi necontenite a cărei origine sexuală nu era percepută. Căci legea supravieţuirii impunea acele faide ca o datorie religioasă pentru menţinerea neamului. Trebuia să curgă sînge în schimbul aceluia menit să se transmită. Moartea era o necesitate temută fiindcă îl trimitea pe individ înapoi în lumea subterană, lume cu egi proprii pe care practicile funerare nu aveau voie să le încalce. Astfel, o legătură strînsă mea sexul cu moartea. Violenţa era nu numai îlă, ci şi obligatorie. în schimb, sexul şi «Jartea inspirau o asemenea teamă încît a fost evoie sa fie înăbuşite prin interdicţii. Fobia 5fra- Păgîn fa^a de insulte'confirmă pe nur3 nUmai sexualitatea oamenilor cu sîn-tâtii 21 °-UrajUl fizic ^temeiat pe simţul drep-să' dea înm Stare Să obli§e ° moarte nefastă nici sun -°L Sîn§ele nu trebuie nici viciat, cimitirelor? nUmai vărsat în schimb, aşezarea să devină hr bisericilorfăcînd ca moartea bâra de tah ^' avea menirea de a o dez-l crti"" L narul Sex creştin eL Abia acum P°ate g ?i moarte ^ traspundă spaimei trezite de col". in ' strarnutîndu-se în lumea de st SC0P, vedeniile se folosesc fie Ii I de o pedagogie pesimistă moralizatoare perspectivă optimistă mistică. Astfel, vi sexul şi moartea capătă în viaţa privată J dividuiui o altă coloratură. De la manifest^" exterioare ale vieţii private, vom trece ^3 la eresurile lăuntrice. Ce se poate oare ^ despre sacru? SACRUL Şl TAINW Ponderea violenţei, teama de sex şî de moarte generau un simţămînt de culpabilitate înăbuşită la fiecare individ, lăsîndu-1 pradă legăturilor personale cu sacrul. Relaţia dintre individ şi sfera divină devine precumpănitoare c

dată cu izbînda creştinismului asupra păgînis-mului. Intimitatea şi interioritatea ajung să fie categorii mentale cu un conţinut nou. Sacrul păgîn, preluat de Biserică, scriitura, clericul şi scribul devin agenţi fundamentali ai acelor comportamente lăuntrice noi şi mijlocitori între om şi Dumnezeu, purtători sau destăinuitori ai tainelor fiecăruia, într-un climat de ambiguitate otrăvită de necontenite repuneri în discuţie. Din 391, creştinismul s-a substituit păgî-"fP^i- în Galia şi în Occident, ca religie de °enuntată de sfinţii taumaturgi, condama ae părinţii sinodali, practica religioasă păţiin tOt mai mult să devină o parte a vie-hn sp t ba Chiar să se ascundă- Sacrul pă-Ue ma gl/Ză în cultele n°cturne, în divina-hai'nă S- -°lclor sau> mai mult, îmbracă o în cazul da" fPri-n termenul „sacru" înţeleg c°smice r G- ^ Un amalgam de puteri şi care nnt 1I? brâ^isează universul şi omul ^od cînd V folosite în favoarea sa în Cel ce ie Denefil=, cînd malefic, de către mmuieşte datorită unor practici 229 rituale eficiente în sine, după principi,,] schimb riguros de daruri O dnt-î UnM pariţia cultelor oficiale, mai ales încpnCU A secolul al VlII-lea, după conciliul Se ? ^ < tmes, din 744, care a poruncit proLh-^ chiderea ultimelor temple rurale numi?» * ^ religia pagină, urmată numai la tară T 'S o creştinare tot mai acuzată datorită' t erit ţialelor", texte după care se călăuzeau^ meii Dar, deşi erau mai bine adaptate sS?" decit cele redactate în secolul al VIII 1 P exercită o înrîurire extrem de slabă S mentalităţii ţăranilor, în care spaima bina cu anxietatea Supravieţuirea sacrului pâgîn Cel puţin pînă în secolul al X-lea, episcopii şi clericii se plîng mereu de menţinerea practicilor păgîne, mai cu seamă în nordul Galiei, Frisa sau Saxonia recent cucerită. O serie de practici particulare se menţin aproape intacte, timp de peste cinci veacuri, fără a mai vorbi de sărbători publice păgîne, cum este cea de la 1 ianuarie, care a supravieţuit multă vreme. Spaima de viitor perpetuează tradiţiile divinaţiei romane sau germanice. O stăncuţă ce zboară spre stînga, cîntînd, îi vesteşte călătorului reuşita drumului său. Boabe de orz presărate Pe cenuşa caldă din vatră şi care sar în aer însea nă primejdie mare. Studiul amănunţit ^ strănuturilor sau al excrementelor cailor s boilor permit omului să afle, prin emana,^ puterilor lor, dacă ziua va fi bună sau Divinaţia poate fi chiar asociată cu evoc morţilor. în timpul nopţii, ghicitori se aş la o răspîntie de drumuri, pe o piele "e ^a. cu partea sîngerîndă în afară, pentru c ^ volii să fie siliţi să iasă din pămînt in j\ \y sacru alcătuit de răscrucea de drumuri- ^ cerea nopţii, ei intrau într-o comunica,1 SDiritele morţilor, putînd astfel afla terjoasa cu_ £ . sau cutărui conflict sau cau-rezultatui c fe Această veche practică gaza-1"1! "semnalată de Burchard de Worms în-lica este ^g__1Oi2 Acelaşi autor mai menţio-că J" înVlungata supravieţuire a folosirii fe-neaf fn chip de medium. Despre FtfideZe cel-♦?«se "punea că pot ghici sfîrsitul viitoare-î bătălii si da oracole despre acestea. La maniei ele cunoşteau scrisul runic, pe care SS i fo^eau încă în secolele al IX-lea i al X-lea. Termenul rune înseamnă „taină", dar şi „prietenă iubitoare". Asocierea dintre^ taină femeie şi misterul scrisului arată cîte comori necunoscute se află în sexul feminin. Fiecare literă ascundea taine ale zeilor. Runa y înseamnă bogăţie, favoare; n: mizerie, nenorocire; t: izbîndă; j: recoltă bogată, an bogat, înscrise pe beţişoare, ele erau trase la sorţi de o femeie. Chiar după creştinare, ele erau întotdeauna considerate eficiente. Mai mult: practica aceasta fusese creştinată pînă la a fi apreciată uneori ca licită. I se spunea sortes sanc-torum, sorţii sfinţilor. Din cele 46 de „penitenţiale" cunoscute, 26 vorbesc fără prea multă asprime de metoda de divinaţie care constă în a pune pe un copil sau pe un cleric să deschidă Biblia la întîm-Piare pentru a citi primul rînd zărit, care cărata proporţiile unei prorociri. Grigorie din tan; me^1Onează multe din aceste cazuri. Pă-şJT?nPr?endentului Gondovald, care s-a sfîr-^ingesin^Q^ la Saint-Bertrand-de-Com-cedeu- 'int a Prezisă printr-un alt pro-înăUat dp pr.etarea "nei catastrofe naturale. noul reeP Pavaza susţinută de umerii ostaşilor, a avut loc §ata~§ata să cadă jos. Mai mult: de f°c încnr,,11 c"tremur Şi a apărut o trîmbă ,n°mene nu"Ta de ° stea- Toate aceste fe" enta a reBeS T Prevesti decît moartea vio- fe1 Pi a reBeS T Prevesti decît moartea vio-?Je doua L :, Astfe1' Prorocirea făcută după ■ntotdeauna team' CJeŞtină şi PăSînă' Presupune ^ama de o fatalitate voită de Dummfgşfl nezeu sau de zei. In ambele cazuri, libert omului este nulă. El se crede silit să pună t^ pînire pe puterile sfinte care deţin taina car I priveşte personal. Pe de altă parte —. fa6f'' nou — cartea şi, într-un sens general, tot r ce este scris devine, în această civilizaţie6? tradiţie orală, un obiect misterios şi sacru' c ţile sfinte se află astfel integrate universului d" spaimă, iar pînă şi textele scrise obişnuite an ceva dintr-un mesaj din lumea de „dincolo» Cea din urmă manifestare a acestei stări de spi rit se arată în Domesday Book — titlu grăitor" „Cartea Judecăţii de Apoi" —, promulgată de Wilhelm Cuceritorul în 1086. In realitate, era un simplu cod ce enumera drepturile regelui şi ale seniorilor cu atîta precizie încît era de ajuns să se citească pagina privind cutare sau cutare domeniu pentru ca să se pună capăt oricărei contestaţii şi ca judecata să fie definitivă. în ochii neştiutorilor de carte, ceea ce este scris este deci magic şi divinatoriu totodată.

Conciliul de la Paris, din 829, a condamnat din nou aceste eresuri care se infiltrau pînă şi în cler, iar Pierre Riche a descoperit manuscrise carolingiene cu figuri pătrate magice ce preziceau „sfîrşitul unei boli prin combinarea literelor numelui bolnavului cu cifrele zilei în care el s-a îmbolnăvit". Astfel de formule magice, scrise într-o latină burlescă erau folosite împotriva hemoragiilor, hidropiziei, afecţiunilor oculare etc. Pătrundem acum într-un alt domeniu al sacrului păgîn: tainele nefaste ■ benefice pentru a acţiona asupra altuia. Deşi este strict interzisă, magia devine meniul ideal al sacrului păgîn ambivalent, P cum şi mijlocul de a schimba relaţiile int^rLre sonale. Am pomenit mai sus, vorbind^ de re, practicile funerare de talismane şi *lla sonale. Am pomenit mai sus, ^ practicile funerare, de talismane şi *l p Cei vii purtau şi ei talismane, iar cel din l g1 r pe care Carol cel Mare îl purta la g1 pe care Carol cel Mare îl purta la g fireşte cel mai cunoscut. Paftalele cenţii"0 232 apotropaic împotriva farmece-aveau un aew ^ ierburi erau legate de braţe lor, C^y^re'ca talisman. Uneori, omul se jura şi de picioare c^^ ^.^ pentru ca> în caz de pe P.ăr s| fie eventual pedepsit de forţa vitală sperjur, s Raban Maur menţionează că iZVOnrarbonizau cîte un cap de mort din care UnU ii o decocţie ce tămăduia infirmităţile. In 1 din urmă, o veritabilă medicină magică se t -duie să capteze toate efluviile divine cu-Sse în cosmos. Ce nu se făcea pentru a salva ,,n copil bolnav? Mama lui putea să-1 aşeze la o răspîntie, într-un fel de tunel de pămînt astupat cu spini; contactul cu pămîntul părintesc era simulacrul întoarcerii în sînul matern; lumea subterană prelua oarecum boala, iar dacă acel copil striga, el era vindecat. Dacă avea tuse măgărească, era aşezat într-o scorbură de copac. Pe scurt, de fiecare dată trebuia găsit un mijloc de a intra în contact cu forţele oculte, de a face un schimb, de a smulge o emanaţie sau de a-i tăia calea. Prefer să nu pomenesc de culesul de ierburi şi de plante medicinale făcute cu descîntece în fiecare lună, la calende. El a fost creştinat cu uşurinţă prin recitarea unui Pater şi a unui ■ez. Să vorbim mai degrabă de poţiuni, căci ele nclud toate eresurile populaţiilor vremii despre *■m moarte. Datorită lor vom vedea în ce mă-• viaţa privată era domeniul unor lupte tain S a -™°r necontenite obsesii. Să ne amin-toate tvn de credinta generală, atestată de mare part eJuridice' în vrăjitorie, adică în convinşi că ^ po*luni magice. Oamenii sînt fie benefice aCpSt^ filtre pot fi fie malefice, Credintâ în ' " n^tentialele" confirmă această câ aceste D 7° -rigUros; 26 dintre ele arată rec ^eştesup^^' obi?nuite printr-un ames-fructe]p ' ^ ® ln care tea intrau beladonă ■"Jiuuu, puteau provoca moar->se însă !! 4 Mentiunile cele mai nu-să ucidă — privesc poţiunile mesau să trezească dragostea. d 6 • în 26 de cazuri, ele erau pregătite mei. Pentru a-1 face pe un bărbat imn* înnodarea şi legarea unei panglici de fiecar mînt al celor doi soţi nu păreau suficient meia care voia să provoace o astfel de citate se dezbrăca goală, se ungea cu apoi se tăvălea pe o grămadă de grîu. erau alese cu grijă, măcinate cu o piatră h moară învîrtită în sens invers decît cel obism •' din stînga spre dreapta. Din această făină f frămînta pîinea ce i se dădea să mănînce bărh? tului pe care femeia dorea de-a dreptul s&J castreze. întrucît pregătirea pîinii fusese făcută pe dos, efectul provocator şi excitant al goli. ciunii şi al mierii (a cărei însemnătate am menţionat-o la capitolul „Trupul şi inima") era anulat, iar bărbatul nimicit. în schimb, pregătirea „normală" a aceleiaşi pîini avea un rezultat invers, cu atît mai mult cu cît aluatul era frămîntat pe fesele femeii, adică pe organele ei genitale, cu scopul de a reţine sau a provoca dorinţa la soţ sau la bărbatul iubit. Se mai folosea şi un alt procedeu: femeia îşi introducea un peşte viu în vagin, unde acesta murea. Astfel încărcat cu putere generatoare şi afrodisiacâ, peştele era fiert, condimentat şi servit soţului Era totodată un remediu folosit de soţie pentru a-1 împiedica pe soţ să se îndrăgostească de o concubină. Se întîmpla însă şi contrariul, duţ» cum am văzut. Totuşi, scopul urmărit în ^ inconştient era mai degrabă procrearea de ■ plăcerea. Căci noi cei de astăzi ştim prea .V, că viaţa s-a ivit din apă, că peştele a fost p formă de viaţă şi că, în cursul lunii celei fătul are branhii. Ce misterioasă coinc^ rece uluitoare intuiţie din partea mentaliw» ^ ligioase păgîne! Să nu ne mai faptul că oamenii Evului Mediu t fost convinşi că femeile deţineau gostei, acea nebunie, şi cheile vieţii comoară! Astfel, mitul 'celtic al filtru iui bire care îi uneşte pe Tristan şi Isolda l■_.M)t difuzat în chip oral cu mult înaintea l0H Sării lui în secolul al Xll-lea, a fost pro-hbil eficient cu adevărat. A

crede în demenţa dragostei înseamnă a o trăi. Nu voi insista asupra celorlalte tipuri de noţiuni magice care folosesc, pentru a trezi dorinţa, sîngele ciclului, sperma bărbatului sau urina ambelor sexe. Principiul rămîne acelaşi: captarea forţelor vitale prin tot ceea ce emană din făptura vie. Să îmblînzeşti sacrul, să te apropii, straşnic ocrotit, de primejdioasa lui strălucire, iată, de fapt, taina cea mare a ghicitorilor, vrăjitorilor, femeilor care bîntuiau în timpul nopţii pădurile sfinte (nimidas, nemeton), a mulţimilor care benchetuiau, executînd dansuri rituale menite să aducă fecunditate şi prosperitate, să-i alunge pe morţi sau să-i invoce. Naşterea unei conştiinţe lâuntrice Care era oare atitudinea cuvenită pentru a înZZTltm°r treCerea de la sacru la a- fi cres«nate eresuri cu CU dt d it Putere^d înfiinţarea 2i«ci s e la W. Am ÎS8V01 î suri cu ****** CU dt eraU d°meStice si P,Utea °muI să-! Perceapă M d Pînă atunci Ca exterioară? noi< a gice contrit într"un fenomen de ce cultul morţilor a -'Particulariza" cre- d0uă soIutii: ori atribu- l3Cre malefice- ori Tefice-Am văzut 235 idm, i g a Vedea klmea de Şi în^viata d« toate considerat o mani- i este un demon. Tot astfel, filtrele, descîntecele, sortes san rum, orice magie au fost considerate drent °i voleşti. Conciliile de la Agde (506) şi Oi (511) i-au condamnat pe ghicitori şi p'e pr toare, „posedate de diavol". Prezentaţi ca & iluzii, ca fiinţe reale neîntruchipate, simboli» t de un leu sau de şerpi, demonii aveau o sun rioritate: personalizau puterile tainice izvorît" din cosmos, de care se temeau foştii pâgîn' Adversarul putea fi numit, şi asta însemna de/' o schimbare a raportului de forţe. Capabil de orice metamorfoză — am văzut cum, în biserici era izgonit din trupul posedaţilor — el poate' afirmă Grigorie din Tours, ,,pîngări scaunul episcopului, pe care se aşeză din batjocură, îmbrăcat în haine femeieşti". El se ia şi de cei slabi: „Femeilor, făpturi fricoase, mereu să le fie teamă de el". Diavolul se strecoară în simţămintele dictate de răutate, în viclenie, în gelozie, devenind un duşman lăuntric. Teama de diavol devine astfel noul nume dat anxietăţii în faţa puterilor rele ale lumii; sfinţii însă se aflau aproape, iar ocrotirea lor era făcută pentru a-1 nimici pe duşman. Imensitatea ameninţătoare a unei naturi neîmblînzite făcea loc unei legături de luptă, iar nu, ca înainte, unui contract legal împînzit cu vicleşuguri-Totuşi, ne lipsesc mărturii despre aceasta evoluţie a perceperii lăuntrice a diavolului. căci autobiografia — operă de tip nou ma^ gurată de Confesiunile sfîntului Augustm "^ este un gen literar părăsit în secolul al "VJ" Ea reapare mai tîrziu, o dată cu Raoul O j şi, mai ales, cu Guibert de Nogent, în se al XH-lea. Dacă, pentru a descoperi i^^e zarea sentimentului religios, răsfoirn -sfinţilor, ne lovim de aceleaşi obstacole, fe sind decît mărturii mijlocite, mai ales• î î sind decît mărturii mijlocite, m cazuri de posesie. în schimb, sînt ilU exemplele de creştinare a comportam ^ păgîne. în culegerile de minuni, un £.jeI)t& important (uneori 26%) se referă la a mai cu seamă paralizii — care lovesc boli -7 mfemei adesea sus-puşi, pentru că au bărbaţi Şi UI^că a sfîntului sau şi-au arătat încălcat op ^ au ascuns o vină. Pedepsele scePtlclS minunate" dezvăluie o tainică culpa-a°rf te la cei interesaţi, fapt extrem de vădit - nctuarele carolingiene din nordul Franţei. Fenomenele acestea sînt mai rare în epoca me-rovingiană, iar cînd un păcătos îşi primeşte nedeapsa aceasta se manifestă printr-o intervenţie din afară a sfîntului: sfîntul numai tămăduieşte, nu provoacă pedepse. Există o deosebire esenţială între aceste două mari momente ale creştinării, ca şi cînd indivizii ar trece de la o conştiinţă exterioară despre suferinţele lor la o conştiinţă lăuntrică a răspunderii lor. Pentru a înţelege mai bine fenomenul acesta, atît de însemnat, al ivirii unei conştiinţe lăuntrice, să privim modul în care sacramentele îşi modifică relaţia cu individul. Am explicat mai sus cum, în primii ani ai epocii carolingiene, botezul a devenit o taină hărăzită numai şi numai copiilor — bineînţeles, în afara ţărilor e urmau a fi creştinate de misionari, în care caz aspersiunea înlocuieşte imersiunea. Simbolul apei regeneratoare se substituie atunci vW 1Zr?r de Viaţă' trecere de la moarte la în-dPor: , acum înainte, botezul este înţeles ca

aestimţare a păcatului; este o integrare în BisefăBăH,!U°C!ftate' în crestinătate, precum şi o >nţa de mîntuire. într-un fel, el îl leaeă m mod a,,t-----. şi aproape maeia şi de pofida protestelor lui Pe conceptia ce* Mare"'î imPuse saxonilor de către ii n.„-,_ ■ .ln virtutea acestei concepţii, ?i naşele cî ♦ i p de acum înainte câ ' printr-° veritabilă mai tîrziu-va de237 din 721, cei care au fost osîndiţi la ani penitenţă şi clericilor carolingieni, era vorba, după cum se vede, de un vărat incest, căci naşul şi naşa aparţineau luiaşi neam ca şi copilul. Astfel se putea aCe" accentul asupra re-naşterii, rod al botezul^ Dar faptul acesta putea să-i îndemne pe ^ rinţii spirituali să devină părinţi trupeşti ^" se căsătorească unul cu altul, cu atît mai rn ? cu cît paternitatea adoptivă era un simtâmî foarte puternic şi, avînd în vedere marea mo talitate a epocii, naşul şi naşa deveneau adesea tutori ai finului orfan. Căsătoriile dintre cu metri au devenit probabil obişnuite o dată cu dezvoltarea botezului copiilor, în timp ce taina era privită de populaţie ca un mijloc de în-tărire a solidarităţii neamului prin noi alianţe ce prelungeau căsătoriile, legăturile de vasalitate etc. Severitatea condamnărilor năzuia aşadar la îngrădirea endogamiei păgîne, tot mai frecvente, în numele principiului augustinian conform căruia căsătoria este un seminariun caritatis, o sămînţă de iubire, subînţeleasă în afara rubedeniei. Intrucît iubirea părintească, filială, spirituală există în familie, 'este inutil şi primejdios să o întăreşti, dar trebuie prin-tr-un act creator să o smulgi din sînul acelei familii pentru a o semăna aiurea. Astfel, o » recare deformare a botezului, ce se datora impresiei că aducea cu sine o adoptare nenu cită de către comunitate, avea drept rezuW o reacţie împotriva familiei lărgite şi a a ţiei reciproce pe care o putea genera o c monie aidoma altor ceremonii păgîne. J în privinţa cuminecăturii, semnalăm transformare revelatoare. Pînă la sfîrş1 A-^ecii merovingiene, pîinea sfinţită i se în timpul slujbei credinciosului în conciliul de la Auxerre (561—605) P toS)B., femeile, pentru a primi trupul lui î-ej'c»? învăluie mîna într-un pulpan al r„ je'pii£;' cînd ar fi fost umbrite de o bănuiala ^ ^M rire, din pricina menstruaţiilor. Biseric^ ^r pul carolingienilor nu a mers în aC t , de departe ca Biserica bizantină; cînd niu la fel ae [onna liturgică romana, Alcuin adoptă insa teama unui sacrilegiu, să facă să s-a gjaD". incipiul euharistiei puse în gură se admită v fărg drojdie Acest principiu cU af ÎT rauză de neîncetate certuri cu Biserica a fost o _l concretiza în mod incontestabil biZfntf într-o sacralitate încă-pagină a împăr-SîS hrană de neatins şi nesupusă putreŞrHPi 'înfăţişarea firească a pnmi sfinţite pm aşadar ştearsă în folosul unui supranatural extraordinar, iar legătura cu Dumnezeu îşi pierdea în parte aspectul uman. Saltul de la nişte zei îndepărtaţi şi înfricoşători la un Dumnezeu bun şi apropiat, salt pe care creştinismul cerea să-1 facă fiecare credincios, era uriaş. Biserica era silită să se împace cu intrarea masivă în sînul ei a germanicilor, iar teama de un Dumnezeu transcendent era încă medul pedagogic cel mai nimerit de a se apropia de el cu respect. Dacă, prin comparaţie cu antichitatea tîr-zie, euharistia, apropiată iniţial, se îndepărta, penitenţa a urmat calea inversă. Pînă la Cesaire ■ Arles (503 — 542), penitenţa i se oferea în iod liber păcătosului care dorea să fie tămă-ouitde păcat. în acest scop, el trebuia să ine intr-un grup special: ordinul penitenţilor, ntrarea era publică, iar penitenţa nu se' dărăzbof ° • ° SingUră dată în viată- în ochii unor ici germanici, o astfel de dezonoare nu *uri bwnCePUt- Dacă recidivau, teama de a Va câluuâr6!* Pârea intolerabilă. Atunci, cîţi-lul<Jial vi l aU proPus- sPre sfîrşitul secoî'"11 Up. nou de îmPăcare cu Dum- mdividuală cu spovedania au- Sire tli a fidelilor şi răs- SUme de bani- ca & în l a f°St imediat Şi dU" Penitential, acela al din ricular Iuti

de Lili 239 a din 118°- A?a cum- m°artea se străduia să înlăture teama La prima fi schimbat m_ asemănări cu îeg redactate înainte S Păcat îi cor. eraţi"postului cu cu apă. Daca < postească, el -penitenţa cu o ace trei cărţi colul al 1 tot astfel penitenţa in. să şteargă în om tea-1 nu par a pricina marii lot „„_», mai ales acelea îecolul "al IX-lea. Fiecă-mai mulţi ani consa-goală sau răscoaptă şi f?i noate sau nu vrea să uauvu să-şi răscumpere sumă pentru fiecare an i putea permite progre* * i*__n coama no nu se seama unei anumite pu-pă-— era şi le cesiile • i torilor laici şi clerici. Să cedezi ispitelor it&lSiaxui ^ ^c.z. un om gau să faci un ^ură_ trupului, ^ .^ ipăcatele cei mai des comise, m"mt i ruşinoase în ochii tuturor. Altă nou-tS-'dacă numai bogătaşii îşi puteau comuta Wa cu plata unei sume de bani, de fapt Care Păcat era plătit fără a ţine seama de rangul social al păcătosului. Nu se mai punea Srebarea dacă acesta era sclav, liber, nobil, antrustion regal etc. Egalitatea în faţa lui Dum-lezeia era afirmată cu adevărat şi se anula arbitrarul stăpînului faţă de sclav. Pentru unul si acelaşi păcat, penitenţa era deosebită pentru laici, consideraţi în bloc, şi feţele bisericeşti. In timp ce, de la dascăl la episcop, penitenţa se mărea şi era întotdeauna, pentru aceeaşi greşeală, cu mult superioară celei dată laicilor, în privinţa acestora nu se mai lua în seamă nici sexul, nici profesia, nici originea etnică. Penitenţa era un instrument de egalizare a laicilor şi de sacralizare a clericilor, dată fiind severitatea ce li se arăta. „Penitenţialele" au răspîndit concepţia că preoţii şi călugării trebuiau să fie fără păcate şi astfel i-au distanţat de restul creştinilor. Aşadar, nu este de mirare că în timp ce ucisul laic era pasibil de trei pînă la cinci ani enuenţa, episcopul era destituit si osîndit să ximp ele doisprezece ani. In ceea ce urmărirea violenţei, „penitenţialele" pundere UnUi rafinament al simţului de răs-matul fiiiîf—°nală> unei alunecări către pri-cepţia iefnţdru asupra avutului. Furtul, cu ex-caresînupo ,Sa,nctuarelor sau a mormintelor, mtot<fcaunL n,i valorile sfinte şi eterne, este H^J^Psit şi răscumpărat, spre^deode c?ea.ePsit Şi răscumpărat, spre deo !^vul care !a- Conf°rm codului lui Euric, 5g»«K nu ^S lii di diul dep â

1 o nelegiuire, din ordinul ii urmărit. „Penitenţialele" declarînd că răspunderea Şi că proprietarul trebuie "**i. O atare afirmaţie ar în secolul al V-lea. Cu ■ HH atît mai mult atunci cînd un stăpîn car omorît sclavul cu lovituri de bici se vecj6 ^' să îndure patru-cinci ani de penitentă 6 S' cînd ar fi fost vorba de un om liber. ' ' Ca Adevăratele inovaţii însă sînt altele penitenţe par a se îndrepta împotriva ţei născute din legăturile de rudenie. în'u cazuri, stăpînul care îşi viola sclava era t! să o dezrobească, pentru a-şi repara greşeai o inovaţie care a trezit desigur multă sud'' rare, căci submina ceea ce fiecare om co sidera a fi un drept al său. Cu atît mai mul* cînd era vorba de omor din răzbunare, adică de faide. La început, clericii au pronunţat rar condamnări, dar din secolul al IX-lea, omorul comis din ură a fost pedepsit cu mult mai multa asprime decît celelalte asasinate. Ceea ce însemna că se ţinea cont de intenţia subiectivă, chiar dacă nu era spus în mod desluşit. Oricum. o mărire asemănătoare de penitenţă se remarcă şi în privinţa uciderii din faide a episcopului, a soţiei şi a laicului. Aceste trei tendinţe simultane se produc după anul 800; ele sînt menite să pună capăt acestor delicte. Nici una din cele trei nu era o noutate. O dată cu renaştere: carolingiană însă au părut desigur intolerabile. fapt care îmi pare

deosebit de vădit în ceea a priveşte uciderea unei femei de către soţul e-„Penitenţialele" anterioare secolului al ^ nu evocă acest caz. Să nu credeţi cumva ca-^ închipui că merovingienii nu-şi înlătura ^ ţiile! Să ne aducem aminte de ChilperlC ^ a poruncit să fie strangulată Galeswinţn^,. necesitatea de a se dezbăra de ele, ™&l^:' aristocraţie, nu era atît de urgentă, a ^ vedere practicarea poligamiei. Generali ^ monogamia şi indisolubilitatea căsnide ^,. dimpotrivă, cumpănite de înmulţirea am numit „divorţ carolingian". Tr< să se pună capăt acestui nou val de,. st Mai mult: tipul acesta de ucidere a ca fiind cel mai grav. în trei „Penl • -iaf- ru uciderea seniorului şi a pă-.aS1STsi a soţiei, care este o parte a indi»-----iTînsuşi" Cazul invers — soţia care îşi vidului in ■? ^ era pus pe aceiaşi pian. Era otrăveşte s» ^ q tendinţă de egalizare a băr-aşadar vo ţemeii ocrotindo pe femeia mări-bf" Penitenţa pentru adulter care, înainte de !! orma carolingiană, prevedea trei ani, ajunarum la ?aPte- Pa*sPrezece am Pentru UC1" § rpa soţiei în veacul al IX-lea şi condamnare e via ă în secolul al Xl-lea. Citind cronicile pnocii această mare asprime a făcut să se diminueze mult o astfel de practică. Nobilii sau văzut siliţi să facă uz de şiretlicuri în privinţa gradelor de rudenie prohibite pentru a se descotorosi de o soţie sterilă, acră, inutilă, sau mai ştiu eu cum, care constituiau o piedică în calea ambiţiilor politice ale soţului; astfel, el nădăjduia să obţină ruperea căsniciei şi o recă-sătorire canonică. în schimb, autorii de „penitenţiale" sînt mult mai puţin severi cînd este vorba de siluire şi răpire. Penitenţa (aproximativ trei ani) nu se schimbă decît pentru feţele bisericeşti, e ce oare? Blîndeţea aceasta relativă se datora aceleiaşi concepţii: să i se îngăduie fe-mea să-şi manifeste în căsnicie egalitatea şj ' oertatea. Am evocat mai sus răpirile şi siluire puse la cale de doi tineri pentru a forţa aiu-LPan+ntil0r- Desi§ur autorităţile bisericeşti fru a a£ rf lntervinâ în astfel de cazuri Pen-!"i celo- int de Se datorau consimţămîntu-dl'I mutual /esa^> în virtutea maximei': ..Acor-Dăr"t cSL câsnicia"- ^ Galia de Nord a *câ mPrc?., n obicei f»arte ciudat, stefgang, îţe. Dacă două neamuri se ioc o răpire urmată de să se aşeze în public în-ŞPatele fiecăruia luau loc fa-« r-«.«a J\ce* a fe^i ..siluite"; aceasta treb,r Către celP »? lr!drePte fie către rudele Ia Gătită râ,e tlnăr»i''i- în primnl raz 2« rasc«mPărarea pentru viol şi rââ adică îlr>reau T'fata d era î « e î fl-la «un !e că ei pire; în celălalt caz, avea loc nunta of • Pentru a valida consimţămîntul mutual 1fla^ buia să fie făcut public. Totodată, ferrîeL ^ venea din minoră majoră, afirmînd astfel tala autonomie a vieţii ei private. Era un • pas către o anumită egalitate. ^riItl Transformarea vieţii private prin mijloci,-„penitenţialelor" a fost aşadar reală la nivela! comportamentelor exterioare. Este însă maleficii să aflăm dacă spovedania auriculara a o'" tut modifica comportamentele vieţii privatei căsnicie, căci aici idealul creştin s-a lovit î! mod vădit de eresurile şi practicile păgîne I se mărturisea oare preotului ceva care să nu fi fost condamnat de păgînism? li sînt mărturisite duhovnicului o serie de greşeli comise într-adevăr, greşeli nesancţionate de păgînism. în ordinea gravităţii, vine mai întîi, pare-mi-se, bestialitatea (adesea asimilată cu sodomia), raporturile orale, incestul în înţelesul cel mai larg al termenului, indisolubilitatea şi toate formele de despărţire a soţilor, mai ales după secolul al IX-lea, îndeosebi din cauza sterilităţii soţiei — interdicţie cu totul de neînţeles pentru noii creştini —, ca şi condamnarea homosexualităţii feminine, lipsită de gravitate din punctul de vedere al religiilor păgîne. într-acfe; văr, aceste două atitudini păreau absurde, ca o femeie sterilă nu putea să fie condamn^ decît de zei, pe cîtă vreme o lesbiană raro^; nepîngărită, contrar pederastului, a?a am văzut. Urmau condamnările însoţite ,, nitenţe mult mai puţin grave — cîteva zi^^ în loc de trei pînă ia şapte ani — P" fa? la masturbare şi la poziţii, altele decit "^ în faţă. în sfîrşit, sfaturile de abstinenţa ^ ală timp de trei zile înainte de duminj '^ turi (Paşte şi Crăciun) şi sărbători etc. i ^ „penitenţiale" ca, de pildă, cel al lul0ţjloM în secolul al Vl-lea, s-a calculay ţa • ^ le rămîneau decît două sute de zl^ care aveau voie să facă dragoste. * înfăţişează un prim aspect a ceea ce • h întru totul sau povăţuiau răspicat, tâgâduia" Scriptura) ei se opuneau oricărei în adora ^q reprociucere a aceleia, mo-unin care .ndisolubiIe) a Ioi Hristos cu Bise-nogame adăugau căutarea generalizării, în nCa'/^P si în mentalităţi, a unei orînduiri fi-B°T divine şi umane totodată. Aceasta implice anumită" ocrotire a femeii faţă de bărbat, luptă tainică împotriva rubedeniei şi strădanii pentru canalizarea plăcerii. Plăcerile unirii trupeşti nu sînt niciodată condamnate ca atare; condamnată este doar căutarea lor exclusivă. De altfel, nu aceasta pare să fi fost preocuparea obsedantă a soţilor din acea vreme. De pildă, raportul oral este condamnat la femeie nu din pricina plăcerii pe care ea o caută, ci fiindcă i-o procură soţului ei, „pentru ca el să te iubească din cauza purtărilor tale diavoleşti". Desigur, multe practici erotice vor fi fost privite ca păgîne, magice şi drăceşti. Aşa sş explică faptul că, în textele acelea pur disciplinare, lipsesc termenul

peiorativ amor — patimă dereglată —, precum şi contrariul lui, caritas, curata dragoste conjugală. Halitgaire de Cambrai oloseşte o singură dată cuvîntul amor în „pe-itenţialul" său din 830: „Dacă cineva a în-Lercat prm magie să obţină amorul altcuiva" . . . sitf ho P?- CUm se vede> îl foloseşte în înţele-fobsiW, a+dereglată- în schimb- «nt adesea centl dTn+ Sle UMd0> desiderium, concupis-inţa de nF ' Jcare pot fi dăduse prin vocere. Dar Hol dorintă. dorinţă egoistă, plă-Serttanice !? Uldu'se mult de textele legilor Jexe- în timn Smt aPlicate la fel celor două fettteie de a f•Ce paSînismul o învinuieşte pe ?a?â- "eştinil!1?^™1 izvor de d°i-inţă păţi 0Tbat ?i S JS " acuzâ în egală măsură n, ou^f dfnt;fenieiP *"" ' * °r acuză în 6/6- Astfel rnăsură pe mai bine în secose putea de rapid, iar superioritatea bărbatului as femeii nu se putea şterge din pricina vioi*4 ambiante şi a unui fenomen lingvistic puf e^ei noscut: transformarea latinei vulgare în'^ CU" franceză. Deşi conciliile carolingiene pr°*°" mau „o singură lege pentru bărbaţi şi f°Cla" — ca acela de la Compiegne, din 757 __ tă concepţie nu avea să fie acceptată.' dovadă avem celebra intervenţie a unui cop la sinodul de la Mâcon, din 585: „El s-^3 dicat în picioare pentru a spune că" o femej" nu putea fi numită om (homo), dar s-a potolit atunci cînd episcopii l-au lămurit că, în Ve-chiul Testament, cartea sfîntă, se spune: «Şi i-a făcut bărbat şi femeie şi le-a dat numele de Adam, care înseamnă om (homo) zămislit din lut; ceea ce înseamnă totodată femeia Euva (Eva, cea vie). A spus într-adevăr că amîndoi sînt oameni»-". Textul acesta, care stă la sorgintea cunoscutei legende despre conciliul care ar fi negat existenţa sufletului la femeie, dezvăluie de fapt o mutaţie lingvistică ce, şi astăzi, face ca limba franceză să aibă un vocabular sărac. Atunci cînd episcopul punea întrebarea, el folosea de fapt termenul homo în înţelesul de vir, om făptură bărbătească, iar nu om în P neral. întrebarea sa era aşadar perfect logi» latina sa însă se franţuzise, deoarece francj\ a renunţat la cuvîntul'latinesc vir; astăzi,_sp deosebire de limbile engleză şi germana, h . seşte un termen specific pentru a desemna ^ în înţelesul de bărbat. Dintr-odată, 4 ^)»s de om (fiinţă omenească, fiinţă bărbătea^ ^ putea decît să perpetueze convingerea ,.. îi era superior celuilalt, chiar cînd ^ 1(jj? blic implica stricta lor egalitate Deca }^e ■■ tre mentalitatea păgînă şi cea crerinăci ; bitor, şi iremediabil, chiar şi astăzi, c njfi<? tît poate semnificantul să acopere tul. Am fost confruntaţi cu opoziţiile gînism şi creştinism pricinuite de i Bisericii în domeniul sexualităţii şi ni ] cuvine să vedem punctele în care aCljnl ' acord între cele două mentalităţi. Tot există un itenţiaielor", constatăm în ce mă-datoriia_;»^.t.1p merovjngiană şi carolingiană se să edifice o viaţă privată fecundă -; tă Tot în ordinea gravităţii, păcatele, pe i paginii le considerau ca infame, sînt ^om'ia şi adulterul. Dar iată un factor care firmă ceea ce am arătat mai sus: începînd C° secolul al IX-lea, penitenţa prevăzută pen-femeia adulteră, mai aspră decît cea pencu^ecolufăl IX-lea, penitenţa_ prevăzută pentru bărbatul adulter, devine egală cu pedeapsa imousă "soţului care îşi înşală soţia, ceea ce înseamnă o renunţare la concepţia păgînă conform căreia adulterul o pîngăreşte pe femeie, nu pe bărbat, în schimb, similitudinea este totală în privinţa condamnării avortului, a contraceptivelor, a poţiunilor abortive şi filtrelor, a mutilărilor, îndeosebi castrarea, a interzicerii goliciunii care nu este niciodată îngăduită, precum şi a raporturilor sexuale în perioada ciclului, înainte de naştere şi după, din motive de impuritate. „Penitenţialele" adoptă aşadar două mari intuiţii religioase păgîne: scopul căsniciei este procrearea, care nu se poate iliza decît cu condiţia ca puritatea soţilor să e desăvîrşită. (Aici, reapare, de altfel,'preju-ecaţa păgînă misogină. Femeia este privită ca i singură răspunderea avortului, a prunc-er» şi a contracepţiei. Recăsătoria văduve-impurăeSte recomandată niciodată). Femeia este scumerilPnn Sln§eIe eiPrecum şi prin toate dicţia totar6 16S din ea- Izbit°are este contra-Evanehe]ip-ia acestor Prescripţii cu cele ale Omul nu poUl Matei (Xv- 18)- precizînd că ce-i izvorâso h- pm§ărit decît de cuvintele rele c°nfu2ie vârtit- « mimă- Iată deci încă o dată o CePţia pâgî^ta lntre puritate şi curăţenie. Con-3rtamenti " 'nfluenţat fără echivoc com5i într"O civilizaţie rurală în 247 Ş1 fiecare femeie trăiesc în fil are noroi şi băligar? Viaţa de toate zilele trecea în murdărie, viaţa privată era si S dară prin contaminare, iar moralisrnu^ prospera m voie. Pute. Inferioritatea prin rugă Acestea erau tainele mărturisite la urech tr-o ambianţă de sacralitate ambiguă, fi "?' opoziţie, fie în acord cu duhovnicul. Ele w plicau o acţiune pozitivă care să cumpănea»* interdicţiile păgîne confirmate şi noile con damnări, adică iniţierea laicilor — dar i mai mult a clericilor şi monahilor — întru via. ţa lăuntrică. Asprimea

faţă de păcatele clerici-lor era, după cum ştim, mai pronunţată decît faţă de păcatele laicilor. Se şi născuse o importantă literatură destinată laicilor în vederea formării judecăţii lor morale. Oglinzile suveranilor căutau să instituie o judecată politică creştină bazată pe dreptate şi obedienţă. încă din acea vreme, lucrarea De institutim icCicali de Jonas d'Orleans propovăduia idealul căsniciei întemeiat pe măsură şi castitate. într-un manual destinat fiului său, o femeie,_Dhu-oda, se străduia să-1 înveţe pe viitorul războinic fidelitatea, semnificaţia pomenii şi a ^ vieţi consacrate rugăciunii. Halitgaire de Cambrai a introdus în „penitenţialul" său o sa» întreagă de însuşiri menite să fie dezvoltate •■ fiecare creştin, fie el activ sau contemp3^ credinţa, speranţa şi caritatea, aceasta & ^ mă fiind definită drept iubire („Cel ce n beşte crede şi speră în zadar"), circumsp^. dreptatea, forţa şi cumpătarea. O astfel e ^ duinţă va culmina mai ales în îndrept fletului către rugă. _ ^ în Galia, iniţiatorul acelei educaţii a ^ tului a fost Jean Cassien, ctitorul un iles#i mănăstiri la Marsilia, în 417. Prin s^ v<p — Instituţii cenobitice, Conferinţele ■ ^5 Collationes, lucrare citită sea-si mai cu 5earn2mpul cinei monahilor (de unde Ş1 •■ ^ra >? ™,,al de „masă uşoara") - el uşoara" — el înSată Pe studierea u a-1 ajuta pe credin- ^ t h lui Dum. nezeu: ^""""j psaimi şi de la experienţa lă?f?primilor călugări, lectura divină este untnca a f ă (adică cu glas tare) şi 0 rum|ă« Ea se numeşte divină fiindcă este dm*"înl lui Dumnezeu rostit în prezenţa lui Sneiu („Acolo unde doi sau trei se roagă lSe meu, acolo voi fi şi eu", zice Iisus). Ea ne permite să ascultăm pentru a primi şi a auzi mai lesne prin mijlocirea cuvintelor ceea ce este Dumnezeu, aşa cum, în cursul unei lungi şi serioase convorbiri, fiecare interlocutor lasă să se înţeleagă şi să se perceapă în vorbele lui ceea ce este el. Cu timpul, lectura şi rumega-rea statornicesc şi imprimă unele vorbe în mintea celui ce se roagă. Atunci se poate ivi şi înălţa din adîncurile fiinţei — chiar şi în timpul muncii manuale — meditarea, dialog şi revărsare a sufletului, izvorîtă din vorba întipărită în inimă. La care Cassien adăuga o strateie de luptă împotriva viciilor şi -o terapeutică: mărturisirea ce te eliberează de toate gîndurile île, făcută celui mai în vîrstă (mai „vechi") tnt"ei conduce viata spirituală a monahului. Cu sdp rn°aa era această profunzime de intro-2« psihol°gică. Datorită ei, conştiinţa per-pabnftJf PUîea interioriza, trecînd de la'o cul-la o ,?« !lelamurită, venită cine ştie de unde, careea^r a^aliză a cîmpului de bătălie în . se prefăcuse. a fostnDOTp?vSdict din Nursia, a cărui regulă riului caroUn -Zată în toate mănăstirile Impe-luat irm„ J^§1.an începînd din anul 817, a re-1 Cassien, întregindu-le cu cău-personal cu Dumnezeu. „Tre-e Pregătim inimile şi trupu-- nu este vorba de inteligenţă) - zice el (observărn ci" să lupte în sfînta ascultare a porunci] (...) Vom întemeia aşadar o şcoală *■ ^iv'n« se va învăţa cum se cuvine a fi slujit D^ O dată ce tînărul monah ştia să scrie s° tească învăţînd pe de rost o sută cinci?5 psalmi, „ramegarea" îi îngăduia să se * ere meditaţiei. Regula îl ajuta prin farT devenise obligatorie cîntarea şi recitar U1 ^ turor psalmilor în fiecare săptămînă. Com tU" tatea monastică cîntă deci de cincizeci si a^' de ori pe an cei o sută cincizeci de psalmi 1? mult: într-un capitol aparent plictisitor r gula preciza ordinea în care ei trebuiau n r?" modiaţi". Prin indicarea unui număr de psaP grupaţi, se sugera itinerarul lăuntric al fie<2 rui monah în relaţia sa personală cu Dumne' zeu — de la lauda măreţiilor divine, trecînd prin suferinţa şi părăsirea în care se află păcătosul, pînă la slavă şi la mulţumirile aduse pentru binefacerile hărăzite. Limbajul poetic a! acestor texte sugera prin figuri şi simboluri existenţa unei alte dimensiuni — cea a veşniciei — aducînd totodată după sine o adevărată dezrădăcinare din lumea înconjurătoare. Cultura spirituală devine astfel o a doua natura, iar renunţarea la lume devine efectivă prin profunda schimbare de mentalitate datorită încrederii într-un Cu-Totul-Altul. în timp ce civilizaţia francă şi chiar cea galo-romană cultivă violenţa, comunitatea monastică îi răspiw de cu renunţarea, aşteptînd ajutorul de la a» putere. Totuşi, cucerirea vieţii lăuntrice nu este ^ una cu părăsirea lumii. Dimpotrivă, ea relf ^j în cele din urmă să transforme lumea. Da, ^ ruperii primitive — lupta dintre cele ^ găminte: sărăcie, castitate, obedienţă, mo ^ smulgîndu-se cosmosului, va putea rega^ ^ mea mai tîrziu, după ce persoana sa va .^3. precis definită în personalitatea ei. nouă faţă de civilizaţia romană mula cU totu _ era acel otiuni) loisirul 2 cărei «JfJ; t or deşi (sau fiindcă?) Benedict omuWi cuiu.- origine romană, el condamnă are o stra-* , { negotium-u\m, lipsa de timp otium-ul J" ÎOprivită ca suferinţă. De ce? Pen-liber, ^r^dăvia (otiositas) este duşmanul suhii trebuie să fie ocu tru ca."D aceea monahii trebuie să fie ocu-fle5n'munca manuală în anumite ore, iar în p3tl, cu lectura divină". Iată o revoluţie ra-j- îăi Munca fizică penibilă devine un ideal, lăl Munca ilZica pemuud ueviiie un îuecu, munca intelectuală în singurătate sau în rSnun, care pînă acum era relaxare, este indusă în activitatea umană. In

asemenea condiţii este firesc ca viaţa lăuntrică monastică, evident atunci cînd s-a realizat un echilibru izbutit, să aibă drept rezultat o nouă edificare a lumii. Asemenea inovaţii erau uriaşe, căci puneau pe primul plan convingerea intimă ca mobil de acţiune, în locul reacţiei instinctive, subiective, în faţa primejdiei. Ele erau suma unei intense munci intelectuale: lecturi în comun, în timpul meselor, după vecernie, uneori chiar în timpul lucrului la bucătărie sau aiurea. Lectura se făcea şi oaspeţilor mănăstirii. Sfîntul Benedict a pre-it riguros şi timpul ce urma a fi dedicat lecturii personale: două ore în fiecare dimineaţă, e la Paşti la 1 noiembrie, şi trei ore în lunile • In timpul siestei, „dacă cineva doreşte Pe nimaSC-t' are voie cu condiţia să nu supere cu gj™61?1 ' căci lectura se făcea mai totdeauna despărţirii ^'ri-*6 ^n<^ ^Psa de punctuaţie şi Mai mult-l <lintre cuvinte în textele vremii, anevoios înt a mentală rămînea un exerciţiu era rară i!v ?ocietate în care singurătatea a °-in comun, şi, într-un cuvînt, spuneau pâgînii, al „urii faţă de " ce îl priveşte, Benedict nu şo-i ba chiar în a o face rod- dup'â i « Tn i Vaie ^ Iul benedictin a putut fi rezumat in „Roagă-te şi munceşte" (Ora et lab0T '' $ 251 1 ■ estfi^^lui de Paşti, ziua de du-to^ calup' ■■ toată- La începutul pos-Sdru v°r primi „o carte de la bibliotecă pe care o vor citi integral unui a altul", ceea ce însuma peste douăzeci de 0• K citire individuală pe săptămână — diSciH atît de greu de impus încît s-a prevăzut i h monahi, dintre cei mai vechi, să fie însărcina •să-i supravegheze în timpul citirii pe cei g^ livi, leneşi, precum şi pe cei ce se dedau othj ului sau care erau cuprinşi de „acedie" (de2 ' provocat de cele spirituale) şi să-i admonest ' Celor care, dimpotrivă, doreau sa citească n2 tea le erau rezervate o carte şi lumină. Scopu; esenţial consta în a-1 îndrepta pe fiecare mort spre'paraclis. „Dacă vrea să se roage acolo jt unul singur, va intra şi se va ruga în tăcere, nu cu glas tare, ci cu lacrimi şi din toată inima-. Ruga din inimă este astfel rolul unei asceze in. tense, al unei munci intelectuale pe care contemporanii o priveau ca extrem de riguroasa. Mai mult: ea se face fără glas, de este cuvîr.: vorbit sau cuvînt mental, ceea ce reprezintă o nouă si intolerabilă suferinţă. centia este ideea oa gătură tată de t ) Termenul „concupiscentia" i ştiinţă pentru a exprima Dumnezeu este şi ea o le- ă dar nu una egoista şi hmi- ct incluzînd-o si depăşind-o pe p- enedict şi toţi cei care l-au urmat J taina mănăstirilor şi paDescoperirea tăcerii Citirea în singurătate ducea aşadar la tăcere. Această valoare cu totul nouă este într-adevăr indispensabilă celui ce se reculege. „Al nouălea grad de umilitate, spune tot regula, con; stă în aceea că monahul îi tăgăduieşte să vorbească şi, păstrînd tăcerea, să ' înainte de a vorbi, să fie întrebat." -trebuie să cultive tăcerea tot timp seamă în orele nopţii." „Ieşind din w5"^ după vecernie, nimeni nu mai are voie sa F ,. nimănui nimic." Reluând o expresie au niană, se poate spune că scopul tace dezvoltarea omului lăuntric. Iată încă nouă. Benedict o cere uneori chiar c1 şi mînie, căci ea este în ochii lui pentru a-1 face pe monah să dorească ni că cu „toată lăcomia spirituală' t enedic şi toţi ce aceasta, i-u Jn taina mănăstirilor şi pas-a elaborat biectivitate complexă în care racliselor w sentimentelor, a progreselor analiza aieca^ monah pe calea vieţii spiri-făCfenreeăteste descoperirea persoanei umane 1 toată bogăţia, în sfîrşit liberă, a unei creaţii 'P care omul nu o slujeşte ca un sclav, dar pe Krl o Poate stăpîni. Inrîurirea unor călugări Te înaltă spiritualitate ca Bonifaciu, Benedict din Aniane, Odon din Cluny ne arată naşterea acestui tip uman nou, aparent lipsit de forţă şi singuratic, dar întotdeauna puternic pentru că a înfruntat tăcerea. Progresele acestea incontestabile ale vieţii lăuntrice le face şi un alt om singuratic: scribul. Acest monah, care nu are, ca şi confraţii săi, norocul să-şi petreacă viaţa într-o încăpere încălzită, se plînge adesea, prin mijlocirea inscripţiilor făcute de el pe colofonui ma-iscriselor, că îi este frig, că ora mesei se mai lasă mult aşteptată sau că cerneala îngheaţă ta călimară; monahul acesta este unul din ac-"•u cei mai puţin cunoscuţi ai istoriei. Munca , tusese înlesnită spre sfîrşitul antichităţii rUnţarea l ?aPirus în favoarea ' cu în favoarea cofe Cărei pagini *e acea vreme-cu urmâr u mai răsfoim Şi azi. Invenţie se putea 1r>SOgice caPitaleDatorită ei, omul avea nevoii1- de Un cititor sclav atunci cînd ? .n0te- De acum înainte, se pu- ţmmdu-1 într-o mînă şi scriind 316 două actiuni simultane — mtăresc posibilitatea lecturii e îtd tea studia te eu cealaltă Utitul Şi care

• 253 tT mtăresc posibilitatea lecturii fare într-adevăr obişnuită sub pga,duie dialogul lăuntric dintre e ungă această posibilitate de meditare, codex-ul înlesneşte recopier text sau colaţionarea simultană a m,-6a ^Di j.- ■ j- ^ texte. ' mai ^ultj textului. Prea puţini dintre ei ne-au lăsat imm j. -ut«.ciiip lor. Numai Hrostvita, călugărită la Totuşi munca scribului era extrem de Q ffiersheim, în secolul al X-lea, car! a "cri sitoare. Chiar atunci cînd mai muiţi ^ ^f1.^^ după Terenţiu, 'ne mărtur lucrau in aceeaşi încăpere, ei trebuiau Jftj ^SmS unele expresii ale autorului chir"7 reze tăcere pentru a se putea concentra £ Scrise în afara contextului obscen o fac S tea sau sulul de copiat se afla pe un pUp^ ^"ască. Ceilalţi însă nu spun nimic Aşa cum Scribul scria cu o bucata de stuf despicai Smă Le Clercq, „rămîne o parte de 'ÎS mai adesea, sub earolmgiem, cu o pană de „ ce se cuvine respectată". Dar totul dovedSS sare, fie pe genunchi, fie pe o■ scîndurâ sau , că textele erau apreciate şi respectate S îl masa. In prealabil, trăsese linii ce determina' nimic nu părea prea mult pentru a le marginile şi coloanele. Scribului propriu-zis i, în valoare. O carte costa foarte scumn n cuvin adăugaţi alţi muncitori singuratic întreagă de oi era necesară pentru a rnncorectori, pictori, miniaturişti şi legători & socotind patru folios de animal __ 0D , carte. Atunci cînd, la sfîrşitul veacului i Cicero sau Seneca. Legătura si orna + '• VUI-lea, minuscula carolingiană a fost invei- c^01" două feţe erau adevărate lucrări JT'en ■' tată la Corbie, şi apoi generalizată, liten rie cloazonată, împodobite cu cahnc a"ra~ aceasta foarte uşor de citit (litera noastră „it cartea frumoasă ca o cutie de fecînd mană" de azi) trebuie să fie caligrafiată, ni frumosului devenea astfel ~ — ™°aşte. Cultul ia osului devenea astfel o sarrpr scrisă din fuga condeiului ca şi cursiva n» >rm interlocutor al vieţii nrivai re ţ' ri [t dm Evul Mediu timpurii,i t a Unui lite~ leŞne de înţeles cînd et î™ ^CU atît călu" vingiană. Acest progres îngreuna munca seri-bului. Grea meserie, zicea unul din ei. > bt i u timpurii,i e de înţeles cînd este i plăcel bului. Grea meserie, zicea unul din ei. > Ş înţeles cînd e ţoşează vederea, te face cocoşat, scobeşte pieţ » n- caci plăcerile vulgare tul si burta şi provoacă dureri de rinichi. Pa- ^^«luite, le râmîne gţru v tru ce, cititorule, trebuie să întorci pg grijă şi să nu pui degetele pe litere.«_CJ rea era deci un mod autentic de asceza »■ t re sfl„ £ ălu l si burta şi provoacă dureri de rinich ^^te, le râmînea rin, l fiin u trupul întreg este un chin cumplit. lata: gţru versurile frumoase Abat?! Tadmira , cititorule, trebuie să întorci paginile ^es bucurîndu-se că va trfrnff Up di i l lite«CJ ^^ase Ca^ ^ite unui ai nu ge ce]e din unui amic tot reciposiui şi rugăciunea, un auf v"\" frî„ fa» "'a<-re Se d .r- — ug pentru a potoli pasiunile şi a ţine in m- lipsite de râ! + * m a tezia prin faptul că solicita ochii şi deget de f Şutate*. Sing fiece clipă. Copierea Bibliei de unul f , tare a - <*I»hi~. cerea un an întreg. Datorită- scribilor gieni, s-au păstrat peste opt mii de m ^ postul Şi rugăciunea, u„ ăd^ra, -J ^ ^S^^rST^^ „satirice scribului si orma *~' ' ntensă inexprimabinaţia acestor scribi păgîn, care, după ei, era vărului, alteori deşucheat sau

pune o primă constatare: ei nu l'^"^ selecţie, nu cenzurau nimic. Scribii murit T mai ales sh ' erau tot Pli-' dupâ ln 484, epis;od0in? Apollinaire, Va viPi^PârUsPeIScC°fturde .P«™^-In secolul al Loup din Ferrieres s-a ridicat cu scrierii» la acelaşi nivel şi cu aceleaşi reuşite ~* -l El însă rămâne un caz izolat, iar apOstol 'v; exercitat de el cu condeiul a trezit p^ ecouri, cu excepţia poate a unui laic la fel" . cult ca şi el, Eginhard. De cele mai multe * corespondenţa este prilej de lichidare de afa ceri ca de pildă scrisorile insultătoare --1 bate de episcopii Importun din Paris şi prod; bert din Tours, spre 665, sau repetatele venţii ale lui Hincmar, arhiepiscop de , care n-a avut linişte pînă nu a recuperat rile funciare smulse bisericii lui. Alţii, Q Alcuin, solicită rugăciuni pentru iertarea pâ. ' " şi odihna sufletului lor. Descoperirei zlz-m riirtS^innii nrileiuieste at.unri alei. IUI UWAliu v , ~ facă slujba după moarte. Bisericile rile îşi trimiteau reciproc suluri de pergameEt pe care erau înscrise numele morţilor' pentn care se făceau rugăciuni. Pierre Riche aminteşte constituirea, în 842, a unei asociaţii înto SaintGermain-des-Pres, Saint-Denis şi Saini-Remi-de Reims. Cînd murea un călugăr, t frate recita psaltirea în fiecare zi timp* o lună. Preoţii celebrau cîte o slujbă: prin a şaptea şi a treisprezecea zi după deces. As^ se prevesteşte practica rugăciunilor Fj morţi, marea specialitate a monahilor _ Cluny în secolul al X-lea. Dar, din pncin 1 citării mecanice care o ameninţa, ea nu m tea asemui cu bogăţia vieţii lăuntrice lor spirite pe care ruga le înălţa în c Toate acestea dovedesc că monahii Şi sînt priviţi ca mijlocitori privilegiaţi torită legăturilor lor personale cu pot fi foarte folositori atît în Vi« zilele, cît şi în cea de apoi. ( care au făurit spaţii sfinte -rici, lăcaşuri de adăpost —, aţelor sfinţilor, purtătorii cărţilor sfinte, m !%e abţin de la contacte sexuale, s-au des- Srtit de restul populaţiei. Astfel, ei întreţin jnod mai mult sau mai puţin conştient con acer şi sanctus între tab i fi jnod mai mult pţ onştient conuzia dintre sacer şi sanctus, între tabu şi sfinit Mai mult: la sfîrşitul epocii carolingiene, l relevat în mod deliberat vechea d în fuzia tit. ftlcu ii""- — •-* -—----"""Sicirc, clerul a relevat în mod deliberat vechea pedagogie întemeiată pe frică, ba chiar pe panică, singura în stare să lupte împotriva violenţei dezlănţuite; iar această revenire a întărit impresia că Biserica e deţinătoarea sacrului. Pentru a se mîntui, omul trebuie aşadar să intre în posesia lor — raţionament simplist din care a purces ceea ce a fost numit „Biserica -ulara", Eigenkirche. Din primele zile ale iii în Galia, ..... uşor scIav de_ j dotate. Maret i con-biserici, ca Nimic mai să-1 dezrobească pe un plătească sa-i obţină ■* sau preotul "ghii, avea mai tii ] gSc J fol°seSc ca ^ S!ngUrii care Ştiu dI ^-lea, doar cîţiva laici cucernici ca Girârd de Vierme sau CU d'Aurillac şi-au dat seama de primejdie ^'^ întemeiat mănăstiri sustrase oricărei autrf1- 2 laice. Dar Geraud era unul din puţinii n*' ai vremii care a avut o viaţă personală de* găciune, deşi trăia în lume. Scuiîndu-se ?' pat, recita psalmii în timp ce se îmbrăca^" mai mult: la masă, poruncea să i se citea texte biblice pe oare le comenta şi le expii' ■ el însuşi oaspeţilor săi. De fapt, primatul vje ţii lăuntrice aducea cu sine o sanctificare legăturilor interpersonale dintre laici şi ct rici. Lipsa vieţii lăuntrice însă accentua sacra-Uzarea clerului şi privatizarea Bisericii. în cel-din urmă, o creştinare incompletă a vieţii particulare provoca întoarcerea la lumea sac; păgînă. Astfel se explică faptul că Evul Medr. timpuriu ia sfîrşit spre anul 1000, pe vreme cînd marii seniori rîvnesc să ia în posesie tainele clerului şi reţetarul celor sfinte pentru; domoli o anxietate pe care exercitarea puter. politice (devenită în sfîrşit întru totul pârtie. Iară, nu le îngăduie să o potolească. Deşi mai puternică în vremea carolingi-decît în epoca merovingiană, creştinarea nu fost în stare să şteargă acel conglomerat-eresuri subiective pe care l-am numit „*■ păgîn". Cunoştinţele prelogice, intuiţiile e nine, reţetele magice, poţiunile, filtrele vîrt în jurul aceloraşi obsesii: dragostea, . tea, lumea de apoi. Creştinismul se_stra ^ îndepărteze teama de puteri malefice, ^ j rîndu-le asupra diavolului cu scopul ^ bera conştiinţa personală. Totuşi, ^^ la o ^ de la o conştiinţă exterioară a omuW^ ^ ştiinţă lăuntrică mai personală nu s ţ şeşte. Practica sacramentelor uiîu^te' necătură — nu este lipsită de o a^ ^ magică. Penitenţa şi căsnicia au mijloacele cele mai eficiente dţ vieţii private. In evoluţia lor c secolul al Vl-lea pînă în secoi

<t dezvăluie fără îndoială un (|pstabil ^ conştiinţei morale. Ele progres m^ veritabilă intransigenţă faţă de dovedesc ie> diV0rţ şi cer egalitatea tuuci tirilor în faţa păcatului, precum şi o tUr°rită egalitate a celor două sexe. Mai mult: aP 2ză fiinţarea deasupra avutului. In 6 „3 privinţă,'ele contrazic întru totul legile ^anice şi s-au aflat la originea profundelor ™formări ale comportamentului personal şi ocial în domeniul căsniciei, exigenţa bruscă de indisolubilitate şi de ordine firească în relaţiile sexuale se lovea de refuzuri vehemente ca de pildă, cazul lui Lotar şi al Theutbergei, care a fost încă unul din cele mai uşoare. Totuşi, corpul episcopal era perfect conştient de gravele compromisuri cu eresurile păgîne pe care le îngăduiau „penitenţialele", deoarece se străduia, dar fără succes, să le interzică. Conştiinţa de a fi păcătuit se asemuia prea adesea cu aceea de a fi înfăptuit o nelegiuire sau cu o pîngărire materială, dar nu cu un refuz al iubirii de Dumnezeu. Penitenţa automată menţinea legătura religioasă la nivelul unui con-* de la egal la egal. Admiţând unele motive 'gine de a tăgădui anumite practici, omul intra m contradicţie cu Evanghelia. în sfîrşit, ind in seamă intenţia (cu excepţia cazurilor Ev!,* con?tiinţa ignora total motivele faptei. SUn pro§res deoarece, de acum înainte, ^ drept obiect rezultatul în locul j1 dar Progresul acesta cerea să altu1' care a fost înfăptuit abia l Ui Pierre daunei fie 0 dată onsul acel demers personala se iveşte deci încet din amestec de in^ontradictoriu al Bisericii. Acest e ^ drago,t«transigenţă şi compromis explică P1 a zel"^ ,Ş1 moartea au trecut, de-a lun- le' de la sac™l păgîn la tainele ac1?Hmentalitatea primitivă sâ dis- şi lax^f6 cere o îmbinare de ri-Olosit, în uit- Fllos°ful Jacques Maritain ma s l 259 în uit- Fl ma q sa lucrare, de conceptul I de „îngenunchere în faţa lumii" pentru semna modul ambiguu cu care Biserica tă valorile necreştine, capitulînd toto faţa lor. însuşindu-şi sacrul păgîn g Evului Mediu timpuriu s-a cam jucat cu cu riscul de a se arde, dar i 1-a smuls r^ divid pentru ca acesta să devină el însuşi6 ln~ Iniţierea în interioritate prin rugăciu singurătate şi tăcere era singura cale pentru116' desacraliza apoi legătura subiectivă cu Du 3 nezeu. Aici, ambiguitatea este nepotrivită p~ se cuvine înlocuită cu asceza — asceza truPu lui şi a inimii —, cu munca manuală şi inte" lectuală, cu post şi rugăciune. Benedi'ct din Nursia a introdus o adevărată revoluţie mentală generalizînd lectio divina şi lectura. Aidoma scribului singur în faţa pergamentului, ormil care se roagă se supune unei violenţe reale, brăzdîndu-şi necontenit creierul şi inima pentru a-şi deschide înţelegerea chemării cuiva. Prestigiul călugărului care se roagă, adăugat sacralizării clerului în general (sacralizare datorata asprimii ce i-o arată „penitenţialele"), dar mai cu seamă sacralizării cărţii, dă naştere unei răsturnări a situaţiei, căci marii seniori \m pun stăpînire pe antecamerele lumii de apoi, adică pe mănăstiri şi biserici. Monahul care se ruga sau preotul devenea un mijloc magij pentru a-şi asigura un loc în rai. Progres^ lăuntric — descoperire individuală netransi» sibilă — devenea o reţetă vulgară. CONCLUZIE De la stat, proprietate privată, la Biserica privată, cercul s-a închis. De la domeniul politic la cel religios, Evul Mediu timpuriu este vremea prin excelenţă a individualităţilor, a refuzului abstractului şi , a orizonturilor largi, a micilor grupuri, a comunităţilor legate prin căldură sufletească. Valoarea supremă este in-stinctivitatea: lăcomia, rapacitatea sînt cele două mamele ale unei lumi avide de viaţă şi de plăcere. Trapul şi inima nu mai sînt acordate. Natura asaltează cultura. Animalitatea îl fascinează pe om. Trupul este venerat, schilo-sau torturat. Omul supravieţuieşte numai :ercitîndu-şi violenţa. Moartea 'stă " la pîndă m spatele fiecărui individ. Nu este vorba aici de o viziune romantică nil w î!°dul în care> intentat de Dicţiona-aurulsi ^T1' Vict0r Hu£° Privea sîn§ele' Evul Meri PUra ori§inii noastre. Să vedem în lectiv, Iun f P^CiU inconStientul nostru cosPontâne o - de înâbuşire a pasiunilor Publice de^.%ln Care refuzul oricărei structuri iUind o noul ?•!■ Pulsiu*ile individului, prile-fdusâ de două r vC*Ve a omului- A fost o luptă ^e, sexual f !gu' Păgînă şi creştină, pentru P°arele Şi mOartei6 ae ideea Patruns .ea supravieţuit pătruns în Galia riţ ii, obsesie pe care au transmis-o galo-romanilor; obsesie cută din pămînturile sărace şi codrii E care le impunea datoria să-1 reducă pe' la arta de a ucide iar pe fi l la arta de a ucide, iar pe femeie la arta"riDat naşte. Aşadar, sexualitatea era un instrurp a de edificare a societăţii ce se cerea folosit ^ form învăţămintelor firii: legea celui mai°Oll~ ternic, puritatea mamei şi a soţiei. Dragei" — demenţă distrugătoare — trebuia alungata Trebuiau captate puterile benefice ale cosmo sului misterios şi respinse avînturile răului Moartea era la fel de primejdioasă ca şi sexul căci aparţinea unei alte părţi a

cosmosului' subteranul nevăzut. între cele două, violenţa era necesară pentru a-1 stăpîni pe unul şi a o potoli pe cealaltă. Astfel se puteau alcătui, aidoma unor turme de animale sălbatice adul-mecînd aeruil ce aduce mirosul vînătorului, acele neamuri endogame care îşi înmormîntau morţii într-un colţ tainic al teritoriului lor. Religiei fricii îi va răspunde cea a nădejdii. Aşa s-a şi întîmplat, prea aproape şi prea departe totodată, într-o ambianţă de simpatie f într-o atmosferă de duşmănie. Ea a admis toată religiozitatea păgînă faţă de copil Pun; tatea căsniciei, dar în curînd se va strădui sa sfarme rubedenia spre a impune căsnicia mon -gamă. Participînd la sacrul păgîn, ^ser'r Galiei 1-a canalizat spre tainele ei. Ea a op. mai ales transferuri însemnate între cele sectoare, public şi privat. Luptînd îmPc] , anxietăţii faţă de moarte, i-a deplasat pe^.. pentru a-i aşeza în văzul tuturor, în ■i111""^ e' vii. împotrivindu-se spaimei de pede ^jjei a mutat penitenţa din piaţa publică la ^ preotului. în sfîrşit, omului care nu -^as» ştient de existenţa sa, într-o lume duş^ ^ decît înăuntrul unui grup înarmat, 1 ^.^ sminteala sihastrului singuratic ;?a,Qst ai^ monahului în paraclis. Oricare ar fi .j ^ guităţile profunde ale înrîuririi Biser vieţii private, această lentă acultui - u eşecuri — cel mai izbitor fiind cel al rata riului carolingian — a dus totuşi la de s-imPderea şi autonomia fiecărei făpturi umane {**? de lumea ambiantă. De la teama de Iun e, trecînd prin dispreţul faţă de lume, omul av ;a ă pornească în curînd la cucerirea lumii. să Patlagean 5 BIZANI, SECOLELE

Un mileniu de istorie, o capitala - Constanţi-nopoî un imperiu uriaş la scara epocii, rSe prelucrată şi transformata de secole s, secole iată ce înseamnă Bizanţul. In prezenta Sare am hotărît să lămurim J™—J 900_1060, apogeul ocolului al X lea vr ] spre modernitate, prevestit dm veacul lePa. Aidoma tuturor socieă£k>r J^^ culturale care alcătuiesc ™^-p private, limitele unui spatm si ale ^untrul lor, ide-activităţile ce se desfăşoară nwun $. ar8. ile cărora li s-a dat glas. Dar se c ^ tăm mai tatii locul acţiunii sa^aşe va pv si să prezentăm personajele./-'™ tea astfel să-şi dea seama de cială a problemei, înaintes de a buirea inegală o documentarii. Teritoriul şi istoria Bizanţului, secolele IX—XI ^ si pe cursul superiorralf^s. * + est pe un masiv muntos, ne malul stîng al Dunării, despărţit se întinoea P r al fluviului de statul bulgar, de cursul mi convertit la creştinism în 864 născUt-înnari bizantini. După secolul al IX-lea. de misionf" iparea politică a Veneţiei S1 marcat ae • * arabilor pentru o mare mide lupta.^P°Creta) insulele Mării Egee -, se-ză — S1LJ. ' este Cel al unui avînt de trium-?Î7 Prirerire Bizanţul reia Creta. îşi asigură ?annu o Provincie în sudul Italiei. în jurul lor Bari şi Taranto, se întoarce în Meso-pSamia unde 'cucereşte Edessa. Pe cursul inferior al Dunării, încheie o alianţa împotriva pecenegilor, populaţie turcă, cu statul rus al Kievului, cu care făcea comerţ încă din primii ani ai secolului şi care îi adoptă religia în 988; apoi, în 1014, învinge imperiul bulgar. în veacul al Xl-lea, afluenţa negustorilor italieni şi a mercenarilor apuseni, precum şi intrarea în scenă a turcilor selgiukizi vor modifica treptat situaţia. Din această istorie, de care nu ne ocupăm aici, să reţinem că. sub denumirea de Bizanţ, se desfăşoară un spaţiu social şi cultural ■ariat peste care documentele aruncă doar pete i lumină intermitentă. Ele ne arată Constan-tmopolul, nu numai cel mai mare oraş al im-lui Şi al creştinităţii. ci si „cetatea dom-e , capitala, împreună cu oraşul lăuntric, dela Ta Dalatul imPerial: la răsărit, hotarele, r„i -uurus pînă în Armenia: în nord. Tesaloni-; jaşul cel mare", singurul care avea o is-a^comnarabilă c« cea a capitalei, deşi Planul doi, peninsula Mun-viata monastică se naşte la al IX-lea si se organizează [tea; la apus. Italia meridională, din zilele noastre, cu ora-Bari. Taranto. cu munţi îmebită telui Athnl n Secolni a] si Pe i în în ar ' Taranto- cu munţi îm de innL!?..re,trăeeau călugării pentru sus, sot1"^"^^ arabilor," din ce în ce Ca L"°rd', spre Roma.' Este greu de atît de diferite uniformă. ! i

Există, totuşi o civilizaţie bizantină tuturor în cadrul unei istorii politice c nu numai palatul din capitală, ci imn ^P^cj treg. în 867, împăratul Mihail al IIl_iţfriul în-ucis de favoritul şi co-împăratul său ^y f.Os; a cărui origine provincială este puţin cu'no aS'^' Vasile a întemeiat o dinastie care se va S°U^ în 1056, la moartea Teodorei, ultima de* dentă. încă din timpul domniei lui Le ^ Vl-lea, fiul lui Vasile, se manifestă tensi,* politice între palat, sediul dinastiei şi cent , puterii, şi marii generali de care împăraţii'11' se puteau lipsi pentru războaiele lor. într-acT văr, urcarea pe tron a lui Vasile marchează in. ceputurile unei politici de recucerire, ba chia-de ofensivă, care continuă pînă la moartea lui Vasile al II-lea, în 1025, căreia îi urmează un misionarism rodnic în tinerele state slave de b miazăzi şi răsărit. Astfel se explică rolul jucat de unii conducători de oaste, aparţinînd unor neamuri a căror faimă datează — în cazul ce! mai fericit — din veacul al VlII-lea, şi al ca-ror succes este consfinţit de folosirea unui pa-tronim derivat fie de la un adjectiv, fie de Ia un cuvînt familiar. Cei mai vestiţi îşi au obirfl în estul şi sud-estul Anatoliei sau chiar la hotarele cu Armenia. O reşedinţă în capitală, i preajma palatului, este semnul înaltei lor P°-ziţii, în timp ce au pămînturi si prieteni &; dincioşi în provincia lor. Ei pot rîvni c ' tron, deşi acesta se transmite în prind tată în fiu, căci prin alianţă pot avea o putere care admite coîmpăraţi. In »-j acestei stări de fapt domneşte Roman^ * penos (920—944), a cărui fiică s-a man^ Constantin al Vll-lea adolescent. N Focas (a patra generaţie a unei fa"11 la primul rang) o ia de soţie în 963 pe văduva lui Roman al II-lea, fiul 1 ^ tin al Vll-lea. El este asasinat Şi 969 de către fiul surorii sale, Ioan * amant al împărătesei, general stra chiar c Aii eu neamul simandicos al Skleroilor. Du-'"moartea lui loan I în 976, Vasile al II-lea, P.d, Iui Roman al II-lea, a ajuns la vîrsta ce-ită de puterea personală, putere pe care va f silit să o apere împotriva unei mari răscoale din estul Asiei Mici, în cursul căreia le va asmuţi, una împotriva celeilalte, pe cele două rude:'Bardas Focas şi Bardas Skleros. Asociat în mod oficial cu fratele său Constantin al VlII-lea, el domneşte singur şi fără soţie pînă la moartea sa, survenită în 1025. Constantin moare şi el în 1028. Continuitatea dinastică este asigurată de către fiica acestuia, Zoe, care ne-avînd fii, se căsătoreşte de două ori: cu'Roman Argyros (Roman al III-lea), ucis din ordinul ei în 1034, apoi cu Mihail al IV-lea (1034 —1041) fratele unui eunuc de la Curte Zoe îl adoptă atunci pe Mihail al V-lea, nepot de ^JfziimpiStS^^e?^ n 1056 In £^ r T,° dată CL1 Teodo™ ^-K este LăSUl ?6S Tde ea' Miha^ al <Isaac ) Cu el Zt ?l de Isac Comnenul dunîrîn ' PS Care Se va urca din ■ Pa d,oi suverani din neamul Ducas car°r P am ind-at această monarhilor nu din am fost siliţi de iz- Todespre istoria socială a epocii. în primul rînd, granit riteană îşi trăieşte viaţa proprie, departe d ^ politică şi culturală a capitalei şi a ort VOrk ei, venind în contact cu o lume ? ^ marginală şi ea. Desigur, ea este împărţită în mai multe districte guvern3 comandanţi stabiliţi în fortăreţe, care ^& sînt şefi locali şi integraţi în apărarea in lui. Organizarea oficială însă nu lasă să' trevadă libertatea de . care se bucură râzrT^ cii, nici originalitatea unei civilizaţii care» dispărea treptat în cursul veacului al XI /: o dată cu angajarea de mercenari şi cu aparifr pe scenă a turcilor. Pe de altă parte, în jur^ palatului şi al capitalei se strîngeau oamenii puterii civile, cei ai puterii patriarhale, personalul palatului, administraţia centrală, tribunalele, precum şi cancelaria şi tribunalul patriarhului. Toţi se definesc şi se disting prin sta-pînirea limbii culte, a genurilor şi regulilor retoricii, a patrimoniului cultural al antichităţii profane şi creştine. Cultura aceea rafinată, căreia i se adaugă eventual dreptul, fornw obiectul unui învăţămînt care îi pregăteşte pe studenţi să devină slujitori ai statului şi ai Bisericii, şi a cărui organizare împăraţii o desâ-vîrşesc în decursul perioadei analizate aici. Ca curile conducătoare se ramifică în provincii, _ care puterea imperială îşi trimite funcţionan-iar patriarhia, episcopii. Baza adevărată a societăţii şi a activiw productive este ţara, populată de ţăranlctljî; sînt mici proprietari, fermieri, uneori ^ sclavi. De cele mai multe ori ei alcătoies ^ ^ dar există de asemenea aşezări de-a luno°,iai3i tarelor, pe terenuri desţelenite. Clasa s^.^ stăpînilor pămîntului este şi ea foart^ociâiâ' atît prin avere, cît şi prin puterea ăriteP politică. Cazul Anatoliei centrale Şi * pU t? regiune tradiţională de domenii rr.ar^„ ^f regula generală. Trebuie luate în se ^ y* sesiunile monastice, considerabile- ^ fr distribuite. Pe de altă parte, în °l ^ adastă perioadă are loc o reînviere aiurea, m ^ce ^ meseriaşi şi negustori. Se-urbanâ, s^v este caracterizat mai ales de c°lul , Jarelui comerţ cu mătăsuri şi miro-avfil w-nuri si sclavi. Actorii sînt adesea ne-denii, wa'i"i gaU musulmani, sau italieni din 2ust°u- ti Veneţia; centrele de afaceri se află Amr■ ctSitinopol, Tesalonic sau Trapezunt. Ne-la > -i .străini primesc concesiuni în capitală gUrmuîncă din primii ani ai

veacului al vila iar veneţienii spre sfîrşitul acestuia. Ten-Sa'se amplifică în secolul al Xl-lea, făcînd din Constantinopol o piaţa internaţionala de considerabilă însemnătate. în veacul al Xl-lea capitala are din ce în ce mai mult trăsăturile sociale ale unei metropole, ale unei societăţi urbane desăvîrşite, diversificate, agitate. Lumea bisericească se adaugă societăţii civile, de care este legată strîns prin nenumărate conexiuni familiale, locale şi bineînţeles, culturale. Biserica bizantină a depăşit o criză hotărî-toare în secolul al IX-lea, cînd cultul icoanelor a fost restaurat în mod definitiv. Găsindu-şi justificarea în cultul sfinţilor şi, în ultimă analiză^ în dogma Incarnării, el imprimă cucerni-ei individuale şi colective o marcă specifică. Or-'nizarea Bisericii aproape nu se va mai schim-itnarhul, a cărui autoritate se înteme-.za pe cancelaria şi tribunalul său, conduce cum <? epiSc°Pilor' Parohiilor şi a laicilor, pre-"âstirile n 3Ce-ea a monahilor> atunci cînd mă-«t de «"LSp auton?me ?i nu «" nemijlo-^itatea împăratului. De fapt, însă, biserică, precum şi printre creştinii Biza tinii Bizanţ 1 enca> Precum şi printre cr careleluaf, i1 °CUpă călugării- Formele pe lor înfloriri -te lume au evoluat de la pri tul ,«ini f ^^tul secolului al III-l cea religfn° - l al V~lea- Cele două puteri ă l Şi Cea Plitiă i t t e la prima situl ,«ini f ^^tul secolului al III-lea a religfn° - l al V~lea- Cele două puteri să le eW Şi Cea P°litică - s-au stră- Sin Pe cele mai l Oj Probabn ele şi mai ş i > iar «vietatea însăşi a aceeaşi tendinţă. Astfel a dis-

părut, de pildă, un anamit ascetism '■ lie. Tot aşa viaţa în comunitate sau sen- ^~ nitate a învins în principiu sihăstria h'100^' suspectă, în timp ce monahii şi mănăsti^6^! cau un rol din ce în ce mai însemnat în ^'' tatea orăşenească. Statutul mănăstirilor riat: ele pot fi imperiale, patriarhale episcopului local, autonome sau ■__ s'g niem faptul — private, adică proprietatea" persoane, a unei familii, sau a unei alte năstiri. Polii monastici din acea vreme sîn giunea Brusei şi, mai ales, încă de pe muntele Athos, „muntele sfînt", republică^ nahală a cărei replică modestă va lua fiinţă ir sudul Italiei. La Constantinopol, mănăstirea Stadion, care se află în fruntea radicalismului re-ligios, păstrează un fel de primat oficial. fo.. paraţii însă au predilecţiile lor, îndeosebi ce: care nu aparţin dinastiei lui Yasile I. Niceior II Focas şi Leon, fratele său, sînt ctitorii mănăstirii Lavra de pe sfîntul munte, în timp ce Alexie I şi mama sa copleşesc cu daruri mănăstirea Sfîntul Ioan din Patmos. Persoanele particulare, simandicoase sau modeste, înmulţesc ctitoriile şi donaţiunile. Dar Bizanţul este bin-tuit şi de o străveche tendinţă de spiritualităţi disidentă, a cărei dezvoltare va marca, dup cum vom vedea, secolul al Xl-lea. Izvoare Această schiţă geografică şi socială expM^ pologia documentelor, scrise sau nu, P a; de societatea bizantină şi de care ne"a-nj evi-în parte istoria. Daunele şi întîrzierile ^ dente în două domenii: arheologia şi -j^m tele de arhivă. Arheologia medievala ^ ^ se situează cu mult în urma rezulta ^^ nute în Apus. Distrugerile sînt cf\ive3af parte seismelor, dar şi fervoare! exc ^ ţ. £ heologilor clasici care, de pildă, au ^ colul al XlX-lea, nivelele bizantine tială acolo unde este ca putinţă, acra, ^^ istorie a amplasărilorj ce constă în Ş otomani: acesta de la antlS Staţii Efes. Dar nivel exemplu>,.Cirîntotdeauna accesibile, aş tine n" a" bul Arheologia satel tială ac Tendinţa acra, ^^ istorie a amplasărilorj constă în Ş ce otomani: acesta este, de ntlS S D nivelele bizanîntotdeau aşa cum se tine n" a," Istanbul. Arheologia satelor şi for-întîmpla ia ^ fa faşg> în timp ce eXplora-tăreţeior t biserici rUpestre din Capadocia ne rf -rftPva indicii. La drept vorbind, pentru studiat de noi, poziţia geografică şi mosînt prea puţin grăitoare, spre deo- i l ll l XlVla ^pntele sînt pre pţ g nh re de cele referitoare la secolele al XlV-lea al XV-lea. In schimb, nu ne lipsesc obiectele unele uzuale, altele mai numeroase: obiecte preţioase din fildeş, mătăsuri, giuvaere şi, mai cu seamă, instrumente ale relaţiei personale cu 'lumea nevăzută: icoane, talismane. Epoca a lăsat numeroase imagini pictate cu care am putea fi ispitiţi să umplem golurile materialului arheologic: miniaturile manuscriselor, a căror folosire de altfel implică unele greutăţi, în secolele al X-lea şi al Xl-îea s-au executat multe ilustraţii la Constantinopol şi în arovincie. în vremea aceea, cartea era adesea mandată, astfel încît ilustraţia ei depinde în iul rînd de dorinţa şi de mijloacele clientului care uneori este

împăratul. S-a păstrat, da, o psaltire şi un menolog (culegere de jotiţe despre sfinţii fiecărei zile" a lunii) care .ar a ti executate pentru Vasile al II-lea. Unele «rea ^ "^ de ilustratie: Evangheliile, psal-rie din NaHtUrgic al Pudicilor lui Grigo-ceşti Găsim-2' "nul din Părmtii Bisericii gre-alunui trat t es 3î aIesvom t Bisericii gre- picturi 53 într-un exemplar Te muŞcăturile de şarpe: mai rOTi!cu luf t ea un manuscris madrilen secolului al vt1! itze' realizată la sfîrşi-Tte- Copiat î 6a şi consacrată istoriei re-?ac al **? CU ea, manuscri- în Parte cîteva mi«Setarea cronicii. ri despre actualita- din Cana, diaîn picioare Ungă preotul simoniac, ţ*. 1 : „r;«r.o lui sînt scoase oare dintr-Un a' nul şi munca Iui sini swaK ^aiţ iet de modele sau dictate de inspiratia~Uri Sau este inutil, fiind vorba de o civiliz y tă, să căutăm o altă explicaţie, pe car |le Hi tem presupune, în afara referinţelor PvVUl la antichitate, atît de îndrăgite de oam -• colului al X-lea? Oricum, pictura din rnan'1 ^ se constituie un izvor de care nu ne USCri" lipsi. Wf^ Documentele de arhivă au fost şi plit încercate de zbuciumul istoriei, supravieţuit din acea epocă provine din ari* vele mănăstirilor, în primul rînd ale Munt" lui Athos; altele poate că nu şi-au dezvâln-încă toate tainele. Vom cita cîteva hrisoave ds ctitorie cu regulamentul (typikon) unei noi mj. năstiri, acte de donaţie cu toate punctele Io; testamente ajunse acolo. Omul îşi făcea, prfc-tre altele, testamentul cînd intra în călugărit deoarece un monah nu avea voie să posede nimic. Rămase văduve, femeile dobîndeau dreptul să administreze bunurile familiei, drept vădit de acele acte. în schimb, singurul contra: de căsătorie atestînd darurile oferite logodnic de către logodnic este un document evreies: redactat în 1022, la Mastaura, pe malurile Ie andrului, şi regăsit în afara hotarelor imperiţ-lui, în vestita arhivă a unei sinagogi dmtK cartier vechi al oraşului Cairo. Absenţa ac* lor particulare este oarecum compensată de ^ dosar remarcabil: Caietul hotărîrilor W - ■ at_-„„ -Romanul, a ca' în prima destd s a secuiuxuj. ^ — , seaitu clar rezumate pentru ca să ne pui*»» • de diferitele litigii conjugale şi îami sfîrşit, avem mărturiile cărţilor. C0?1^ întotdeauna cu n se ■- '4 & mai Viaţa rrincipiu g e de firmă cipiu spf de aparat uneori de aită parte, acea . „ml modern. Fac parte din el elenismul ^^. mărturii le regăsim în rorblta'Jnri. proverbe, cîntece, din care ceva. bărbaţi şi femei, era în lormelor convergente decre-si de Biserică; datorită lor, în-o practică pe care ele o con-""",, rare dimpotrivă, li se opune. Pen-firmă sau care £esează> coiecţia de Novelles tw-^nrtaale) a lui Leon al Vl-lea vădeşte, în (Sf abacului al IX-lea.un proiect de u u rP sistematică a legislaţiei, ceea ce nu S putea spune despre acele Novelles de.altei mai puţin numeroase, din secolele al X-lea ■i al Xl-lea Biserica duce şi ea mai departe lucrări multiseculare. Conciliul din 692 dăduse dispoziţii importante în vederea reprimării unei sumedenii de obiceiuri şi festivităţi apreciate pe drept cuvînt ca fiind impregnate de vechiul politeism. Celui de al doilea conciliu de la Ni-cea, care a restabilit temporar cultul icoanelor în 787, i se datoreşte un monument de o deosebită importanţă privitor la disciplina clericilor, monahilor şi laicilor, precum şi la rapor-urile dintre aceste diferite categorii ale creşti-rutăţii. Cele două sesiuni ale conciliului de la mstantinopol din 861 s-au ocupat de ace-Şi probleme. Patriarhia Constantinopolului se 'Pnjuia de altfel pe un sinod permanent ale direct D1" ne Sînt cun°scute cel puţin in-or: ltenţialele" mai sînt în Parte ine" fonnatiiw1 ele nu contin. nici pe departe, in-..naaWe bogate oferite de cele apusene din L,'1? sec°lul al Xll-lea, conciliile roi Şi 861' ca de altfel toată ser>-----ion Si 6 de trei canonişti: Theodor Patriarhie'i Tn^ mare ^urist ^ funcţionar al ^ Alex'ios A^atriarh al Antiohiei, Ioan Zoerniciei: una iU°r Şi indică ° cotitură a a lnceputul secolului al XI■ V*

lea, semnată de un monah EuthymiOs doua, scrisă de un omonim, în timpul dOt5 lui Alexie I Comnenul. Vom avea mai ales de citit o sumedenia -1 compuneri semnate sau anonime. Şi % llt se încadrează într-un anumit c în cas goste ,1 Hp la graniţa răsăriteană din ltel£le -olului al X-lea. O tom&oralA - ' - *n veacul al Xl-lea, .„„jie, seducţie şi dra-de cele îndrăgite în cacele ale genul în speţă. O lege _ surilor culturii bizantine constă ... sau, mai degrabă, a pretinde de'a tradiţie, autentică sau apocrifă — rm portantă — şi în a se legitima astfel referire la aceasta. Să ne ferim să credem" atîţia alţii, că această trăsătură fundamente face din ea o cultură rece, împietrită. Este (W o regulă a jocului. Cît de greu este aşadar^; dibuim datele căutate, să avem pretenţia si regăsim — ba chiar datorită unei metode isţc. rice ■— stări sufleteşti ce se sustrag unor astfel de constrîngeri. Să indicăm mai întîi cm se prezintă situaţia în ansamblul ei şi care opere vor fi puse la contribuţie; aşa se vor lămur şi propriile noastre repere cronologice. Ne-au rămas sute de scrisori din secolele al X-lea şi al Xl-lea, păstrate nu prin sedimentarea arhivelor, ci datorită alegerii făcut! de bibliotecile bizantine, care au alcătuit fl» legeri de epistole, precum şi distincţiei anurr. tor autori, ca Mihail Psellos, proeminent om]» litic şi de cultură din veacul al Xl-lea. Serurile acestea sînt expresia unui grup social on gen şi exclusiv masculin: înalţi funcţionari, er copi, colaboratori ai suveranului, ba da * împăratul însuşi. Alături de ele, vOI"onUie; o scrisoare fără pereche, prin forma şi .^ personal: Sfaturi şi povestiri compus ie. 1075 şi 1081 de Kekaumenos, un ariS;°ncie. >-şit la pensie, care se retrăsese în pr0^ saVafl vom cita — şi nu facem bine —■ PoeZ*. ja ef a cărturarilor. în schimb, ne vom opirzeala J peea lui Digenis Akritas, căci, sub i.• e--, manescă ulterioară, regăsim aia rnai^. fl & a poemului pe care muzicieni ratai fami diclna casmt. toate tălmăcirea viselor. în orice caz, U1W------lor este şi mai anevoioasă: mzanţa lidatareă ia Constantinopol este stabilită într-un tUrEcr\s dfn secolul al VUI-lea. Medicina hi-poSS îşiSnpune tradiţia cutârei cărţulii ginecologice, cutărui calendar de regim, mdicind ! se cuvine a fi mîncat de-a lungul anului pentru a-ţi menţine sănătatea. Ştiinţa viselor datează din antichitatea greco-romană, iar în Bizanţ continuă prin cel puţin două căi. Noi am ales Oneirokritikon-ul lui Ahmet: omul este misterios, cartea a fost scrisă între anul 813 şi sfîrşitul secolului al Xl-lea, iar materia antică este adusă la zi. Cititorul se va întreba dacă s-au păstrat biografii din acea vreme. în Bizanţ, ca şi în trecut, Vieţile sfinţilor îndeplinesc acest rol, chiar i succes, pentru că prezintă un model şi tot-ată o biografie individuală. Aceasta din ur-dobîndeşte relief în Vieţile redactate în secolele al X-lea şi al Xl-lea,' fără ca modelul să izvor a pe al său- Dispunem aşadar de un >r preţios. Vieţile acestea sînt compuse penlesat d^af"nei mănăstiri sau a unui sanctuar Autorii sînt-î Ş1 Pentru sărbătorirea zilei sale. 06 nu imn- ^6C1' cu rare excepţii, călugări, ceea rală- Şi sfir!r a ° anur"ită diversitate cultu-neo 'douâ/p1-Slnt relativ diverşi. Am numărat ^~lea. Prinţi Pentru secolele al X-lea şi al fnt bărbat^vf Care cîteva femei; majoritatea iUcru de neconUCeStă P"*^0"^ P0P«la" -e de căluo- • ~~' ci cariere iaice variate m°<lelai ist .Bio§rafia, mai mult chiar 277 e Sltuată în locuri geografice şi în cercuri sociale extrem de diferite în întregime la Constantinopol, alteori'" Urieoti provincie din Asia Mică sau Italia merid** ^^ sau pe drumurile ce duc la Muntele Atn10^' toriografia vremii este la fel de bogarS ^ mai greu de folosit, căci este concentrată a' vieţii de la palat, ba chiar nemijlocit insn^? de acesta. Or informaţiile despre împărat^ cuvin privite cu multă circumspecţie; din'1 Se tivul încărcăturii lor ostentative şi simbol^' trebuie să ne ferim să le aşezăm cu pj-ea mCi' uşurinţă în rînd cu celelalte. Rămîn însă dat6 pe care nu le găsim în alte lucrări, şi anume cele referitoare la aristocraţia care gravita în jurul puterii supreme. Cuvintele Aceasta na este desigur lista completă a izvoarelor pentru secolele al X-lea şi al Xl-lea, ci materialul pentru o cercetare despre vieţile private din Bizanţul acelei epoci. Prima noastră călăuză va fi limba greacă, deoarece ea însăşi recunoaşte categoria „domeniului privat* în înţelesul prezentei lucrări. Au rămas termenii vechi afacerile (pragmata), în înţelesul cel mai la$ opuse atît „odihnei" (hesrjchia) profane, poli» saa spirituale, cît şi „timpului liber1' [#«« „privatul" în înţelesul patrimonial şi s°. j (idios, din care s-a făcut idiazein, „a lx, viaţă privată"), „propriul" (oikeios), Fr ]s. sau bun material care ţine de casă fow ^ toria însă a modificat mult antonimele , ţionale. Cetatea (polis) a devenit în ^°a$ în provincie, o aşezare (în principi0 un kastron locuit nu de „cetăţeni" ^ de simpli „locuitori" (oiketores). P°l semna atunci „civil", mai cu seam^j,oS fiscală, unde se

opune lui stratiot1 ,: tar". Adevărata stratificare a laic".° de fapt pe cei „puternici" (dyaatoi) raci ( na mai v didare; in l , Paterea publică" (demosion) secolul al X-lea decît cea a su-administraţiei sale fiscale şi ju--olul al X-lea, „poporul" (de-fP de mult o simplă figură a litur-031 ■ eriale un grup statornic care îl acla-jei irnp ^^ diversele ceremonii. Demo-"J *f 'omul din popor", a devenit un om din Tasî'cea mai joasă, ba chiar un golan. Apoi, l ii al XI-lea modifica acest din urma m-fS Avîntul vieţii orăşeneşti face ca demokra-s'ă nu mai însemne tiranie a golănimei, ci nresiane politică — cel puţin temporară — a nnei populaţii citadine de meseriaşi şi negustori Modificările acestea aduse terminologiei domeniului „public" oglindesc perfect declinul secnlar al cetăţii antice, cadru social şi politic, în folosul formei imperiale şi al principiului de uniformitate centralizată şi universală. Evoluţia este prea importantă ca să nu-şi pună pecetea şi pe categoria vieţii „private", sub aparenţa unui vocabular intact. în ceea ce îl priveşte pe laikos, el face parte din „poporal" creştin (laos). Astfel înţeleasă, sfera „privată" poa-:e fi ceea ce scapă privirii autoritare a Bisericii clericilor şi monahilor, de pildă, festivităţile ne-îcunoscate de ea. Acestea fiind spuse, nu putem pomi decît de la propriile noastre concepţii, re ne vor însoţi în această cercetare. Si este J;™ a?a- Sfera „publică" aşadar nu este toate mS 2-S VÎaţa de a^ă,' colectiva, în vată' SS;anle ei> în timpce sfera »prita^, pS^r^1-ce! m,ai apropiat-intimieare fiecareT + lnlauntrul acesteia, acel ego este înţelesul « noi este cu Predilecţie. Acesta ^ Sul Pe care i-1 vom da. SPAŢIUL |'| ;* \\j';';, jjwij 1 li Casa laică Vom începe cu spaţiul şi -^ 'Tcll^ întotdeauna" casa a fost desemna, CU '? ■ ? '™i orecesti- oikos înseamnă grupi cu doi termeni g^c^ oikia este clacare locuieşte S1 ™un^ge in 'iu si, totodată, direa. Oikos se defineşte ca spaj . , ^ Sg3 : ţie de semnificaţia onirică a x. „Gura, scrie autorul, este casa (oikos) oi unde se află tot ce este al lui (...) ti omului se înţeleg precum părinţii săi", p--care molarii înseamnă copiii, băieţii sus, Jj jos. De fapt, oikos pare la prima ve^e,re^nti' fi în întregime privat, ci la hotarul TI două domenii. într-adevăr, în unele Pri ^ „casa" ţine de domeniul „p- 1"i:"" Ta sat ' -narea „stăpînilor de casă" derile judiciare şi mai ales rurale, care se compune dx^ . cu prilejul recensămintelor fiscale, litare" alcătuiesc o categorie de pr°r-gaţi să dea armatei drept imp^11 y »n bru al familiei cu echipamentul său. m î â oikos-xil aristocratic ca ■»-— n ,BUU, "în capitală. Nucleul este oe un grUP 'dp include însă şi „oameni ai SistiWiţ de• Judsee'rvitori«, sclavi sau liberi (oi-casei" (o*elol>" oameni" (anthropoi) şi „prie-keta^', Si Grupul acesta îşi joacă rolul pe teni" ^^'°.;ă a palatului, în care îşi găseşte ena P0/1L faimei militare a capului de fa-Cui eredităţii sau alianţei unei rade ferni-în raz de eşec — conspiraţie zădărnicită, neprielnică —- grupul se retrage în - Hinta sa astfel încît hesychia poate fi un Teoaos'* nevoit pentru cel izgonit de la curtea Imoerială Un astfel de oikos este un spaţiu am-vdent deoarece, aflat la antipodul palatului centrul politic al imperiului, este folosit fie'drept bază a unor jocuri politice, fie drept lăcaş de retragere. Această ambivalenţă se extinde la reşedinţele provinciale ale familiilor din înalta aristocraţie, susceptibile să dobîndească oricînd o semnificaţie politică. Cînd Va-sile al II-lea, de pildă, în timp de război, poposeşte la unul din magnaţii epocii, Eustathios Maleinos, fastuoasa ospitalitate oferită de acesta, precum şi forţele lui particulare din umbră, îi par suveranului o manifestaţie subversivă. Oikos găzduieşte o parte' din rude, adică a Jlui care se consideră solidar din cauza legaturilor de rubedenie. începînd cu secolul al Bn"i-ar la sositul secolului al VlIIlea, încep să poarte patronime întîmpla uneori că un isto-precizeze mai lămurit iden-;5(rf.S,oane'. adaugă numelui ei men-ei în capitală. Cele cîteva epocii menţionează familii rude se recunosc, deşi ele ;i_ casă, deoarece au capi Viaţa lui Philaretos, , scrisă spre anul 821, . j^riei ceFerr^xnule cu trei generaţii. 1025' « Wri(m" în 902), redactată •a lui Kyrillos din Philea (m. ri°graf ^atea tiunea d nu de fam alp ■S.....:

în 1110) prezintă familii cu două aen cu copii tineri. Registrul judecătoruiui ^ ?i thios menţionează gineri mutaţi în cas a-Mai multe testamente şi liste de gospod"S°^ei-răneşti atestă văduve cap de familie. Un"1* • tolier a locuit cu mama sa care a murit ?is" patruzeci de ani de văduvie. Cercul epis+ r rilor numără de altfel mulţi celibatari ci • care nu menţionează nici o rudă. Servitorii n« se deosebesc de ceea ce nunv noi azi familie. Sub ambiguitatea termenul!?1 ei sînt adeseori sclavi. Teodor, mitropolit Niceii, povesteşte într-o scrisoare cum şi-a J răsit domiciliul din capitală în toiul nopţii pentru a se închina sfîntului Ioan Gură de Aur în biserica Sfinţii Apostoli: un nepot al său călare pe an catîr îl preceda cu o lanternă, iar doi servitori îl urmau, doi „indivizi" care no au fost în stare să-1 apere împotriva unor agresori. Fiind surghiunit, acelaşi Teodor şi-a lăsat casa în grija unui „individ" unic, care zăvorăşte toate uşile în fiecare zi. Dezrobirea este atît de obişnuită, încît cărţile de rugăciune cuprind un ritual potrivit; ea se face adesea prin testament: în 1049 Gemma, văduva oui' funcţionar din Italia de sud, o dezrobeşte p sclava sa Măria, căreia i se va da patul în can dormea şi patru măsuri de grîu din viitoare recoltă. în casă se mai întîlnesc şi ^ n soane. Vieţile sfinţilor veniţi la ConstantOT în copilărie sau adolescenţă pentru a rieră, ca, de pildă, Evaristos, monahia şi Nichifor, episcop al Miletului, ni-" ' duiţi de o rudă sau de un „patron" {e „Concubinele" (pallakai), despre care^ ^ bărbat visează că le schimbă, locv"e. ^ chiar la el. Familiile simandicoase a« al casei, care citeşte slujba. Cînd Diţ răseşte reşedinţa provincială cu F mei sale vînatori, împreună cu ta a său din partea mamei, cei trei bar j soţiţi de un grup de „băieţi" MoU un - nreajma lor. La oraş, documentele cuiesc .in Lă adesea case destul de vaste pen-arată ca e* ^. proprietarii înrudiţi, fără ca tn« *-\ f'ă totaşi sub acelaşi acoperiş: mai ei sa trai ^ ^^ o curte ţauie). fiecare cat mtilte cadomiciiiU cu intrare separată. este! a" cu mai maite etaje adăpostesc şi la %?va familii; meseriaşii locuiesc, mun-vînd în „atelierul" lor (ergasterion). cnt menţionate însă şi „căsuţe" (oikiskon). Oa-mpnii modeşti sînt adesea chiriaşii lor. Reşe-Zta aristocratică este în principiu indepen-ntă Curţile interioare cu galerii, terasele, ferestrele susţinute de console, sălile şi camerele, băile alcătuiesc cadrul vieţii private citadine, în funcţie de avere. La ţară, casa independentă se regăseşte la cele două extremităţi ale ierarhiei sociale: „cabanele" sclavilor şi ale fermierilor, instalaţi pe o moşie în vederea muncilor agricole, şi reşedinţa magnatului. Aceasta datează de la sfîrşitul antichităţii; mozaicurile şi săpăturile arheologice ne dezvăluie exemple frumoase în Siria şi Palestina din primii ani ai cuceririi islamice. De acolo, modelul a fost ;uat de Bizanţ, mai ales în răsărit, iar pala-t de voluptuos zugrăvit în epopeea lui snis este o reminiscenţă fantastică. Nu ştim leinnf i"1 arata re?edinţa în care Eustathios Ma-luî carIa,P"mit pe VasiIe aI n-fea, avînd un lin# Urnub mtf0rs+™P0triva Iul La ?avu? In-in rccă ctr-'- ■, , descoPerit un castel scobit ?i ° biserirăJU d-e Un turn fortificat, precum Sînt desenaItf ^^ ctltori- Pătaţi în absidă, C,as' *tia a t * împăratul Nicefor Fo■ ^n Pocas f a,n?' Bardas Focas> t^ăl său, ■nn*M alcătui le săa- Majoritatea caselor te, d Mr" ocie sau conflic-- case izolate incontestabil un lă-~cumetăm să-1 nu-' isoarea în care 11 ii a fost crede că mitro-baie şi o tropolit al curmării redai casa dintr-un motiv nelămurit [ J voroa de un pamflet), AleXand« Niceei, reclamă cu vehement de care este lipsit. Un alt n^l Teodor, îi scrie unui <^l să intervină în favoarTB său: „De ai putea sâ-n" (nitaa) din care am fost izgonit, j, 3a/Tă de parcă aş fi un nemernic^ IP 'traiul fiarelor, lipsit de cele n, Cît duc acum tran" zi de zi cu bolile mei5, cesare, eu care n ^ carg am nevoie de ^ cu durerea de ne; ^ tg rasplatească Donmi dici şi de ingJJ1^ 'închisă ca o gură, casa este cu o casa m cer. • ăte sofisticaţe din cat dotată cu zăvoare ^x lare. Spaţiul intern s-au Dăstrat citeva exemp ^^ ^ ^ este ce brică obiecte versitate şi ^^ breslelor Cartea prejectui \ u ^-ilp<; vase. in m1 as tarUi ia^-- c le avem din secolul al Xl-lea tente Pe ?**Lm mobilele si obiectele uzuale, nu ar^ arnan^ ^ ^ sub tăcere_ M , In Part%Pthios Boilas, bogătaş provincial, îşi rînd EustathioŞ d al inventar demn de 5 teS^umire este donaţia făcută bisericii această denuu cUprinzînd icoane, cărţi pro-de pe m0Ş1; b'iecte din metal preţios, în timp ^fndS nici un amănunt privitor laîm-f [mobilelor şi lucrurilor intre copm săi V

Testamentul, amintit mai sus al va-Gemma, din 1049, este redactat la fel. Ea ,«a casa în care zace, aşa cum este, lui Ko tas şi Si Petros, fiii nepotului (ei) Leon". Cu alte cuvinte, nu s-a crezut de cuviinţa sa e inventariat conţinutul. Totuşi, ceva mai jos, Gemma distribuie cîteva mobile. Aşadar, nu putem deduce o sărăcie a vieţii materiale (pe care izvoarele o vor dezminţi îndată), ci mai degrabă o colaborare limitată, sau poate o anumită plasticitate a spaţiului trăit, ipoteză ce ar explica faptul că izvoarele narative nu pomenesc de vreo repartiţie fixă. Totuşi, există o excepţie de o importanţă capitală: palatul imperial în secolul al X-lea, a cărui folo-, zilnică sau solemnă, ne este cunoscută da-istoriografiei şi mai ales Cărţii ceremo-TOîor, compilaţie a lui Constantin al VH-lea. ■ cum se cuvine înţeleasă? Săli de audienţă, ilarii, biblioteci, ateliere de copişti, precum verS?erii' paraclis- camera conjugală a su-'mperiar putem oare vedea aici o adaptare r - eratic oLa Unui model mai general sau aristo-se duce Yo'h cuPrinde de asemeni baia la care P^m ,°godmca împăratului în ajunul nuntii, ~" iSKSS de, pourpură"'care le^c un,n»« imPenale? Apoi casa mai cu-al fPmofCm prin definiţie exclusiv privat: r_ Desigur, femeile bizantine nu neie. Thomais se duce cînd vrea Stal Fecioare de la Blacherne, Iama 1 -Şl Petrece noaptea acolo, 1U1 Nichifor, episcopul Mia • Vbie letului, trimis de copil la Constantin să-1 viziteze şi îl însoţeşte la şcoală *' ^ apăra puritatea, hotărîre pe care hac?6 u propune drept pildă. O ilustraţie a Skilitze ne arată însă cu ce alai văduvă bogată: învăluită de sus zată într-o lectică, ceea ce sugereaVă că ţin în cercurile cele mai înalte se deplasează împreună cu ea în afa In casă, buna-cuviinţă cere ca femeile ^ ?*; să fie despărţite cu stricteţe de cei ce v !■ afară. Viaţa lui Philaretos, compusă pe l"1»^ zugrăveşte indignarea acestuia cînd solii i, riali, în căutare de o soţie pentru tînărul | veran, au cerut să-i vadă nepoatele, în tin» soţia sa apare numaidecît. El cedează totus deoarece una din fete a fost aleasă. Chestiune. aceasta îl chinuia pe bătrînul Kekaumenos i;' sfîrşitul veacului al Xl-lea. El ne sfătuieşte,!: oarecare animozitate, să nu-i admitem pe m safiri la masă cu femeile femiliei şi ne dovedeşte că ei trebuie să prânzească într-altâ part! dînd ca exemplu cazul unei soţii seduse şi i unui soţ înşelat. Tema onoarei apare fără oct attanci cînd el scrie: „O fată neruşinată « vinovată nu numai de propria ei persoană,: şi de părinţi şi de rude. De aceea, ţine-ţi fo® sub cheie ca şi cînd ar fi vinovate şi neprev toare, pentru ca să le fereşti de muşcăţ™| şarpe". Este drept că Ana Dalasena, Alexie I, îl pofteşte pe Kyrillos din camera sa Dar ea este bătrînă, zenţa femeilor şi segregarea un prim principiu general al casnic. Cronografia lui Mihail^ că palatul, ca şi casa particulară secolul al Xl-lea, o „locuinţă lor" (gynaikonitis). Nu cunoaştem_ex cială a acestei reguli. Cert este ca străinii de casă nu erau aduşi) lor, dar că, după cîte spâne lucrurile nu se petreceau întotdeaI masa.. ■ Atenţia este solicitată mai - de roasă, din pricina complexei ei funcţii Sociabilitate. Mese de familie se fac cel pu-j zilele de sărbătoare. Atunci cînd, sub ■ spatiul fc£ SKnnia lui Vasile I, Măria cea Tînără este acu-în afo.._ "^ ™ pe nedrept de legaturi vinovate cu un servitor, mînia soţului ei apare atît de cumca> cel, servitor, mînia soţului ei apare atit de cumplită Incit, deşi este prima duminică a postului, nu-i dă voie Măriei să vină la masă; vel era singur cu fraţii săi (frate şi soră' conform povestirii) şi cu intimii casei, mîncind şi bînd". Dacă admitem exemplul __ încărcat desigur cu valoare politică __ al mesei împărăteşti, am descoperi prezenta Ev dochiei Ingerina, iubita lui Mihail al III Iea pe care acesta o căsătorise cu Vasile, cu ocazia cesta din urmă 1-a ucis manuscriselor ne dau SteM^rCLT^rf" Ui madrilen al Cronicii lui « 0 intuieşte-' ceî do? h- ^ măreţ viitor d«apta doainnei mănZ-f^1' oasPe^e ^a însă nu^X?,11 3CeeaŞi farfu CP^ă zugrăveşte L g? de mîncăruri. O it=-7sea^S!,SCiaf a lui Vasile uc■ta o masă dreptun-de bărbaţi. Pre-admisă, spun cano-fie „ - * seYT1V de divo^^61 " °^rea soţulu -itici masc"lin nu\, ^ ce comesenii IW,. faC oblec*ul nici unei nici unei ^TprecuS1?te> îna«ntrul casei, In aceeas?cLCe"CUl casnic- Soţi rea ^ de?n a CaTtea cerem°969, sS! nUfidderea lui Ni" ne da un exem■ i'iî'ifi piu. împăratul, în sufletul căruia ?* caţie monastică, este înfăţişat ca un°ea ° vj părăsea camera conjugală 'în perioadeiaSCet- î stinenţâ prescrise de biserică. Uciderea l^6 4 loc în timpul Adventului şi ucigaşii i ^aavţ îndelung înainte de a-1 descoperi dorm-^ jos, cu o tichie de purpură pe cap, Pe d« de urs ce-i fusese dăruită de monahul 1 ^ Maleinos, unchiul său din partea mame" t* gatorul crimei, Ioan Tzimiskes, s-a aşez patul conjugal

în aşteptarea loviturii defa? împărăteasa Zoe doarme în acelaşi pat Cu ei Roman al III-lea, dar şi în cel al tînâ* ei amant, viitorul Mihail al IV-lea. Constau* al iX-lea însă se întîlneşte cu iubita sa Sfe raina în afara palatului, în timp ce LeonL Vl-lea doarme în acelaşi pat cu a lui, ZoeZÎ utzina, într-o reşedinţă de vară unde nu se ai împărăteasa. Suverana nu naşte în odaia în cu cuplul îşi zămisleşte copiii, ci în „odaia de pe-pură" rezervată naşterilor imperiale, probat din cauza impurităţii inerente perioadei naşter. şi incompatibile cu demnitatea sfîntă a imperiului. Cunoaştem mai puţin obiceiurile w conjugale a oamenilor de rînd după noapte nunţii. Luca Stilitul reînvie, în secolul al X* pe un prunc pe care părinţii îl sugruifflj accidental în patul lor. în schimb, soţul Ms celei Tinere nu doarme în camera în cai trunde dimineaţa şi unde ea doarme cu în braţe. Soţilor Biserica le Pres^. de abstinenţă, mai ales în timpul cum şi în zilele de sîmbătă şi ştim dacă ei le respectau, deşi ci diţia euharistiei. Tot astfel nu Ştim^"ri s tic'ă soţii se abţineau să aibă 1?gatjmPul ^ puţin, să doarmă în acelaşi pat m ^ p^ lui' şi pînă la sfîrşitul lehuziei, ceea ^ fi situaţia Măriei celei Tinere m s_c ^ $m mai sus. Totuşi putem observa a .. culca erau paturile în care miniaturişt ^ ^ bolnavi, muribunzi, morţi şi le"u picio3re' paturile acestea au un cadru cu paraliticul din Evanghelie cară pe speteaza> Pa usor cU care semăna probabil ;ate un cuicu sc.]ava văduvei Gemma ce i-a patul ocup Jtă pa fost l ocup Jată cu libertatea prin testamentul dat o rncernic particulară se exercită în para-• marilor seniori, precum şi m biseri-clisul case1 mosierii Je ridicau pe pămînturile dle"peeDÎnd cu veacul al lV-lea. Eustathios Boi-T''^înzestrează pe a lui cu cărţi şi lucruri f nret Prin testamentul său redactat în 1059. nrea poate ca unele biserici din Capadocia 'fi aparţinut unor familii de vază, dacă este ne luăm după efigiile nominale ale donatorilor. Aceasta era o tendinţă străveche pe care Biserica o privise multă vreme cu ochi bănuitori, în măsura în care putea deschide calea, _ în afara oricărui control, unor practici eretice. în-trucît cercurile se înmulţeau, clericii particulari au fost admişi cu condiţia ca episcopul local să le acorde o autorizaţie, deşi continua să fie în vigoare interdicţia ca cineva să-i ademenească să-şi părăsească parohia. Regula era cu it mai mult ignorată cu cît biserica particu-■ă autoriza abuzuri în privinţa darurilor, dar ista depăşeşte subiectul studiului nostru. De fel, cucernicia particulară a lăsat mărturii e ea însăşi: icoane portabile, adesea de \ mici, pictate pe lemn, împodobite cu Sf 'nSipetf din fildes Pent™ moaşte si, pro-Si awL in materialul liturgic din bronz casele o t°? S~a păstrat Coltul cu icoane din 0 'lustra^ H°Xe de ieri şi azi esie prevestit de !i Skilitzp SXempIarul madrilen al Cronicii ltilT>ului îL ° vedem pe Teodora, soţia U~S8 î ^3rat 1C0n0clast Tfil 'U în n du • p a, soţia 1C0n0clast, Teofil, închinînr iC° păstrate de ea în' cameră r°aseie 289 rep a ^ mai cuprinde o caSf3t fără să-i P^em preda^1 sPe«fic: ^ea afec-«* era cazul, scrisului. NuaIe evangheliştilor ne-au familiarizat — poate chiar prea mult ginea unui bărbat care scri î primentele necesare aşezate pe o măsut* mind lumina de la o lampă agăţată '?• dulap deschis plin cu cărţi. Imagine sa^| loasă din pricina caracterului ei eliptic ^^ teca ce ni se înfăţişează însă este fără'î h • cea a copistului în atelierul său şi cea 3 torului în casa sa. Este vorba oare de o ]& ^' personală? Da, dacă dăm crezare carnet f*^ lectură ale patriarhului Fotios, din secolul! IX-lea; fiecare fişă începe cu menţiunea' r tit. . . (cutare lucrare)". Nu, dacă ne luăm di menţiunea unui manuscris păstrat la mânâsti rea Vatopedi de la Muntele Athos şi copiaţii' 1021 de către Basilios, „lector şi cronograf i seniorului Nikolaos"; poate că nu este vorfe decît de un grad bisericesc. Vasile I, de origine extrem de modestă, poruncea să î se citească >: făcea exerciţii de caligrafie. Aristocraţia şi clasa mijlocie însă ştiau să citească; pînă şi fetele după cum aflăm din Vieţile sfintelor din ace: vreme, învăţau să citească, chiar dacă citeai altceva. Lectura este o îndeletnicire a celor ce dispun de timp liber: Kekaumenos stăruie asupra acestui fapt şi un epistoliei- explică as* întîrzierea cu care' îi răspunde corespondenta» său. Cărţile sînt cumpărate de la liberi, ales în capitală, sau comandate în pi de copişti sau în ateliere mănăstireşti, tinopol, graniţa răsăriteană, şi Italia de pun fiecare o manieră deosebită, iar. jor. casele senioriale, mănăstirile au copiŞ J domiciliu. Raportul cititorului cu carur)'ejir dalităţile de alegere şi de constituire a I blioteci particulare erau foarte *^.,^ ale noastre. Ce citea bizantinul la ei a vedea mai

departe. ..<-i & Problema scrisului se prezint^ pentru că ar fi, ca în alte soci însă atestă complexitatea comu-tolif » "^. adusa de un mesager, scrisoarea nlCate cuprinde o informaţie completă, dar se ■mDlă adesea ca ea să adauge o compunere -rtoare şi elegantă unor veşti precise pe care agerul'le va transmite oral. De altfel, scrierea nu este întotdeauna autografă, chiar dimpotrivă, şi este adesea dictată unui secretar. Ni e înfăţişează aici „omul scrisului" (gramma-teus, grammatikos); el se ocupă de corespondenţa stăpînului şi de îmbogăţirea bibliotecii, îndeletniciri paralele uneori cu munca sa creatoare, după cum sugerează un manuscris al Faptelor Apostolilor copiat în 1045 (Paris grec 223). Aşezăminte monastice Mănăstirea este şi ea un oikos (unul dintre termenii ce o desemnează), precum şi un lăcaş de odihnă (hesychia). în principiu, ea adăposteşte ) familie metaforică, „frăţia" (adelphotes) mo-mlor, „fraţilor" (adelphoi) care trăiesc sub fcatea unui egumen. Acesta este „părin-e spiritual" (pater pneumatikos) nu numai trâiesc Sau m^ 'Z^"" (^km) Iaid Care « spre frecum si 1« a 1Ula sc Sau mi^ 'Z^" (^km) Iaid' Car mărul m nL } mai deParte în societate. Nu-Muntefe a£ CerUt 6Ste de trei căI"gări, iar pe de monahi p! 6XlStau mănăstiri cu şapte sute din« ^J- este caracterizată de o tend.naJu> ctitorii, viaţă în călugărie, ahi COmunicatie permanentă între S'vl?' C,um mănăstirea ar fi ori- ? tJ Ultimul t lea, împăratul practica el însuşi p , 0 tehnică subalternă, deoarece, î> 1 i daca „e va B cu putinţa, tonaMăţiie «g d Ca şi „casa" nuu^u, însărcinată cu servicii recunoscute publică şi, ca atare, înzestrată cu pll¥1_ cale şi cu venituri de provenienţă diferit' secolul al X-lea, chiar şi al Xl-lea, ceea ce^ tifică acumularea şi imunităţile averilor mârf* tireşti nu este atît ajutorul dat de monahi ^ puterea de mijlocire şi de călăuzire care le 'esJe atribuită acestora de către toate clasele societăţii. Prin urmare, statutul monastic este atrăgător şi profitabil pentru imobile, fapt ce contribuie la avîntul ctitoriilor particulare, ca si în secolul al Xl-lea, la înmulţirea gestiunilor de bunuri mănăstireşti de către laici. în privinţa disciplinei, monahismul grecesc continuă', să aibă drept temei principiile elaborate în se- * colul al IV-lea de Vasile din Cezarea. Teodor, călugăr la Studion, a elaborat pentru aceasta mănăstire din capitală — inaugurînd la începutu! secolului al IX-lea perioada ei de glorie —» regulă din care se vor inspira atît monahismul din Muntele Athos, cît şi cel din diferite cti torii, şi chiar, dincolo de hotarele imperiului. cel din mănăstirile întemeiate de suverani, ■ tinerele state slave. în 787 şi 861, conciliile(ina adaugă unele precizări. Totuşi, pornind ^ o idee comună tuturor, fiecare ctitor, ca_^ sau laic, elaborează regula propriei sale m^._ tiri, privitoare la regimul material, a ciuni şi actele de binefacere. . .j Monahul nu are voie să posede ^^ este obligat să rămînă pe veci în f°? j. M aleasă de el. înainte de a se călugart-^ d testamentul, dacă are ce lăsa,^ iar . cpa^ plăteşte intrarea; apoi trăieşte, în Pn^ realita* roadele muncii lui în comunitate J, ;. ţot"* - i doftoricească, în timp ce neno- sa-i doI™dură lipsa de confort şi *S contractul înde relevă un regim "--- gi_a donat IlmilaauiJ.^„ r_ T\k Bouleuteria, cu chilii, biserică şi vii, La-de rare i-a adus îmbunătăţiri. Iar el a cerut Tfâră oarte din comunitatea la care se călugări Contractul îi asigură o locuinţă la alegere, [menţine pe cei trei servitori ai săi, precum si barca un cal pe viaţă, raţii anuale; în plus, stipulează că, după moartea sa, servitorii vor moşteni tot ce are în chilie. S-a întîmplat chiar ca împăratul să dea veniturile unei mănăstiri unui laic care se călugărise, pentru că tendinţa generală îngăduia ca, spre sfîrşitul secolului al Xl-lea, puterea publică să distribuie venituri. In 1083, Alexie I Comnenul porunceşte să i se restituie lui Stephanos, devenit călugărul Si-meon, folosinţa mănăstirii athonite a lui Xeno-on, precum şi averea acestuia. Personajul ace-nuc şi amiral al suveranului premergător, r al IlI-lea, dorise să se consacre vieţii oase. A fost însoţit de trei „băieţi ai casei" «Jţj Şi răsplătit cu această concesie pentru icnle aduse. Toţi se călugăriseră: drept do-kpt'rSm+™baseră numele în clipa tonsurii; Păt spoff m document Pentru a pune ca-Pfwintă in survenite ulterior. De altfel, actul itire afYentarul imobilelor ce tin de măaduse v acea

,eo-' gului la ă inventarul imobilelor ce ţin de mă-- al icoanelor, precum şi al adăugirilor unei biblioteci de o sută treizeci de prezintă cel mai mare interes pen- n0StrU este mănăstirea privată, tră- aiTuntală a 3Ocietăţii bizantine din Iulti îşi transformă casa în mă- r altele' în caPitală- casa straten 83°' cea a armeanului Moselc, prin+ Manue gi famin a fîitf roadele muncii lui in comu»"-_ . ăstif"- ^ yarm ţ—^11 °-™) cea a armea'nului Mosele, S acea vreme, din veniturile ma ' î0 J^j i la sfg Ue era v iegătură cu palatui încă StSce compuse la Oms^^esei ] £*> », ^ Secolului al VUI-lea, în sfîrsit al XII-lea îşi bat joc del^tf, de A egumenilor, de baia lor s«pta 11 lllill! i ', ' ..i1,1,.!1!!1,1! reşedinţa lui Roman I, devenită, du lui pe tron în calitate de co-împârat nv- Urca*e» Myrelaion. Un document al Lavrei d^^ aminteşte că Glykeria, văduvă şi calusr-l016 răposatul ei soţ donaseră în acest scoţi^1 < tirii „nenorocita lor de casă". Numero m^-mănăstiri erau ridicate în capitală, precu^ ^" provincie, unde moşierii mari' şi nd le ridicau pe pămînturile lor. Cei din n^ Argyroi, posedau, de pildă, o „mănăstire l monială" închinată sfintei Elisabeta, j giunea Charsianon, de unde atîţia ari eraţi îşi trăgeau obîrşia; era vorba'de ctitoria tourmarhos-ului (comandant de contingent) Le. on, bunicul unui anume Eustathios Argyros contemporan cu Leon al Vl-lea. Euthymios cei Tînăr, născut într-o „casă militară" de moşieri mijlocii (mort în 898), durează o mănăstire de bărbaţi şi alta de femei pentru descendenţii săi. Dar astfel de mănăstiri puteau fi şi modeste. O lege din 996 constată că locuitorii unor comune rurale clădesc biserici particulare şi, alături de ele, căsuţe mănăstireşti pentru ei înşişi şi, dacă este cazul, pentru încă două-trei persoane. Mănăstirile particulare pot, bineînţeles, fi vîndute sau date; arhivele de la Muntele Atu» păstrează astfel de tranzacţii. De altfel, nu m ctitoriile particulare sînt hărăzite să raminaţ-ticulare — de pildă, mănăstirea Backoyo ^ tăzi în Bulgaria), întemeiată şi înzestrata vn^. de doi georgieni care făcuseră cariera in ^ marele domestikos Gregorias Pakounawu^ kouriani) şi fratele său; mănăstirea es cejc< rată independentă, dar prioritatea pen^ ^^ vor să se călugărească este acorda trioţ;V' celor doi fraţi, „oamenilor" şi c011 palege, ''' lor. Judecătorul Mihail Attaleiates ^ # 1077, o formulă care menţine ctitorw ,^eaZ3. meniul privat: testamentvl care o i ^ decl^ lasă moştenire Domnului, pe c^ tăpîp*3'', „moştenitor (...), administrator^ şapt£ p" celei mici mănăstiri din capitala . ictrarea efectivă însă este rezer-i; adSa condiţii descendenţilor direcţi S chiar şi celor de sex feminin, vată în !^Sui 3 ^ sSs bărbaţii. d" tilară î 3 ^ sSs bărbaţii. daca s'd" oarticulară îndeplineşte funcţiile Mănăstirea p<* comemorare familială. Trupul demorminx - Argyros este adus la „mănăsti-!ui EUf Sâală" evocată mai sus. Mihail Atta-[eatps prescrie rugăciuni pentru părinţii săi, oana sa precum şi pentru cele doua lei1S pSana ^Tprecum'şi pentru uSive pentru unele persoane pe care £ le numeşte şi pentru împăraţi. Un mor-S în mănăstire era probabil un privilegiu nixitual pe care omul şi-1 asigura astfel şi de care se putea bucura şi protejaţii săi: Vasile cel Nou straniul clarvăzător care, spre mijlocul secolului al X-lea, a fost primit de marea aristocraţie constantinopolitană, este înmormîntat în-r-o mănăstire ce aparţine unui adept al său. înţelegem acum de ce Simeon Teologul cel Nou găseşte atîtea morminte de laici la mănăstirea Sfîntul Mamas din Constantinopol, atunci cînd preia conducerea ei, şi de ce, în cadrul reformei î care o înfăptuieşte, îi exhumează şi mută în i parte pe cei înmormîntaţi într-un loc nepotrivit Mănăstirea particulară pare uneori a fi dependinţă a casei laice: eunucul Samonas, şi suflet lui Leon al Vl-lea, îl pri-pe împărat într-o mănăstire ce-i . :, se călugăreau în pro-e sau în propria casă devenită mă-wciaie obk a-+ ^in 861 denunţase practici nănăsti • Şi binecunoscute. întemeierea instruire p partlculare prin transformare sau ^sura primH-P°ate un §iretlic profitabil, iar Cu nit":" obirlf a?asă un §est care nu ştirbea cSi«^e Şi plăcerile zilnice. Aşadar, primul caz, asentimentul w^ dat aceTt? • 1Jr?Cum Ş1 un inventar care &** ffSSSlţ Celălalt ^z, noul monah Un egumen. Pe de altă năstire sociale i Plsc°Pului 6 Ui târilo d8l°grafia u e8umen. re ae ana 6 de cSla T grijă să-şi orienteze rela-autentice spre o concluzie corPCtă Exemplul extrem se afla m p0Vest( Kvrillos Phileotul, contemporan cu Alin nă ce servise un timp m

marină, este de vocaţia religioasă dar cedează_ plîuSetel -Şotiei lui, care îl implora sănu o părăsească,;- ' S facă orfani pe copilaşii lor să nu dea £1 Ssfactie vecinilor răuvoitori. Ea îi spune-, „<£ | cpste-ti liniştea lîngă noi". El îşi face o chilie aoroape de casă, înainte de a se călugări mtH Kactire Firul povestirii este desigur căutam ; ' a liniştii care te introduce în exţ*. ilă ' Cele mai multe Vieţi de sfinţi „liniştea" şi mănăstirea şi nu inieiui 'să zugrăvească arzătoarea aştep-» proului înainte ca „părintele spiritual-are 1 a ales să-i dea „haina" - rasa neagra P^ galugă 1^ sitonsura şi, după cum am văzut. rtÎnedupă călugării privilegiaţi şi mona-Iata-ne, uupa » condiţia mona^ hismul la domicnu reagg ^ . tica obişnuita. Intre vi f . ^ m

nează uneori chilii izoiaie »u u— mici, dar ele sînt sateliţi ai mănăstirii în ţa disciplinei şi a liturghiei. Părţile com prind trapeza, paraclisul sau biserica (^j^ i- «ras laicilor ce vor să se închine). * * espectat şi principiul muncii monastice, jgtudion, regulamt-ntul prevedea, la începutul ' S^Mului a* iX-lea, că mănăstirea era menită -o,'3\e un organism productiv complet. Călugă-â ii- celei perioade î:.:să trăiesc tot mai mult din rii Citurile pămîntuM, în timp ce, spre mijlocul veniJ olului al XI-lea,-Lavra se remarcă printr-o seci^yitate negustorească bazată pe vase de acti'i'^sport şi de pestiuit. Mănăstirile primesc şi trar^>vi care'duc evicent o viaţă aparte. e*eV<' Iată acum un fac tor mai apropiat de subiec-i nostru. O comparaţie între mănăstire şi fccos-ul laic scoate tn relief două trăsături. Mai oikîrtîi, principiul spîţţiuiui atribuit femeilor este '" spus sau, mai precis, extins la exclusivita-acordată unui singur sex. Mănăstirile de rbaţi sînt rigurc; interzise femeilor, precum tuturor făpturilor susceptibile să-i inducă pe căăfâlugări într-o ispită similară: animale femele __^ „penitenţialele" sînt explicite în această privii îinţă — şi imberbi. Prin urmare, aşa cum am sniiPus> copiii sînt ţnuţi deoparte. în timpul pa-trwiarhului Nicolae al III-lea (1084—1111), iz-b-ooucneşte la Athos ian scandal provocat de vlahi, pcoăstori nomazi: soliile şi fiicele lor, deghizate, Pţrrâşteau oile şi lucrau la mănăstire. Eunucii au Pţsropriile lor mănstiri. Mihail Attaleiates le-o JUasă pe a sa, hotăînd că singurele excepţii vor *îi_ în favoarea uri»r rude ale sale sau a unor bărbaţi fără cusut, moşieri şi în vîrstă de peste •cincizeci de ani. Irincipiul acesta era mai greu aplicat mănăstirilîx de femei, care uneori erau ctitorii ale unor bărbaţi, deoarece autoritatea ■«■erdotală nu ptea fi' decît masculină. Călu-■We şi ctitorele vor pune problema cu mai Iul l v°uitate atunci cînd, începînd cu seco-j . Xll-lea, seva naşte epoca monahismului p e^sc> dar nu a.m ajuns încă aşa de departe. inS,ei^ialul" iaPlică faptul — de care nu ne deloc - - tă nici monahii, nici călugăritoare şi de sarucuuu., ,._oori şi pomenile făcute săracilor şi mai sus, am văzut derogările La ^| :enţialul iiplică faptul de maoim deloc — tă nici monahii, nici călugan-;^e nu respectai toţi cu stricteţe segregarea "Pusă. Ceea ce m ştirbeşte cu nimic semmti-vla acesteia pentru' model sau pentru subieccaţia 297 Ceea ce m ştirbeşte cu nimic acesteia pentru' model sau pentru subiec■ I în al doilea rînd tul nostru in a ^c ^l manas ă S îuvi tru şi în conserv tul închi ,5 nu ^ călugărul nu are î^S încuviinţarea stareţului. Fiecat să iasă fara ieşte interdicţia prevăzut tru cei v.w -- incUViinţarea bwic^ui. necatţ să iasă tara oieste interdicţia prevăzut; nou conciliu _rei & rătăci dintr-un loc în al pentru călugări ma acum că faimosul trio, I tul. Ne Put^aSui Mihail Keroularios a fc, pe care Patnfr, freCventat, constituie simbolul Învinuit de a-1 n.iLr,xlcari. într-un act de acu-desăvîrşit ai wi1 -»ifua^ Psellos ciupa iudo, m. ţ are redactat de JVi interes vinovat pentra •Os ar fi nutn căruia vom reveni,! , şi divinaţie, asuy^ hicitoare travestiţi! ' f{ primit în CP tovaraşia a doi călugări. I cutreiera ţara in ^^ maximum - nistea" mon* . cţneurătatea chiliei; k-afla călugărul in*ăB_si îndeplinească aia tul îi Poruîice' „îpp convorbire sau* dar interzice ^orice^ ^

Al SĂI ^lălăit si alţi cîţiva, Raporturi* dintre ego -lălaltj^ ÎSnesc astăzi in ochn n pnvate_ 4 privat nu se transPune n q ^^ tura dintre un om şi a tui a noas_ noi cel puţin în modelul nostru, in tre, în lumea noastră, se.admite ca ia {l in întregime de domeniul privat patnm si afectiv, limitîndu-se aşadar la o reţea stri concentrică pentru fiecare. Apusul contempo ran dezminte zilnic pe unul sau pe alţuljim aceşti doi factori — sau chiar pe ambii i locuri diferite de practica sa sociala. Dar, pe drept sau pe nedrept, principiul rămîne temeiui modului în care judecăm societăţi îndepărtate to timp sau spaţiu. în Bizanţ în secolele al X-lea şi al Xl-lea, ;aturile dintre oameni se orînduiesc în alt 3 Pfiraă deosebire desparte relaţiile ine-i servitorii (sclavi sau liberi), şi „oame-«te care îi unesc pe cei egali. Acestea catesoVT' fără a ţine seama de sex, în doua "-• căror denumire ne este familiara, Hai cun^° semnificaţie bizantină este infinit :-:atoare decît a noastră: rubedenia, Qe a de criterii recunoscute, în funcţie = "T,t;„v,„ alianţă, ritual; şi „prie■ « rare cuprinde asociaţiile din afara acJ ten feroase rubrici ale rubedeniei, pgaJ tOT n Sicat drept libere, dacă nu ar^J ^îancSonate de" un pact întărit prin g ° Gumrea de persoane în jurul iecâJ ml P întilneste cu spaţiul casnic fără toQ oro se inu . pe care i am mai me _ a coincide cu , ;ketes) mai ales îşi , nat. „Servitoiui J mul casei''(oikeios) •^ mai neîămurită între egal şi neeg, lţieu nite linia de demarcaţie din* a alta .Parte'ă • t se adaugă aceea 3 » SS^Ssi» de ce, Mc, £g£ -SeRubedenia şi ei vreme un CU prin cu Teofana, văduva lui toria sa ănepotul unui Focas al H-lea, este; începînd cu a doua devme patron succesele milicărUSe unom teri gener1Sraordinarei sale P for tare ,.ex_ ,rnnicar. Fiui Sdjă l un cum B ă la împ Maleinoi- ilustră din am- fratele soţiei lui ihaUj maes ) ctitorul Lavrel; venera nepo- t fUnd Pierea ^^Sc o semnată de termenus Nu putem e private fără a Leon, f^?e bardas părintele viitorului dul publicMaleine. Neamul l f^a treia genera—^ Se Si Manuel Maleinos Bardas, devine, sub numele tru spiritual la Muntele adică al mănăstirii pe c tii săi Leon şi Nicefor ni^*.--------ă urce pe tron. Maleinoii sînt atestaţi ca mari moşieri în Capadocia. Din căsătoria lui Bardas Focas cu fiica Maleine — cu excepţia soţiilor, surorilor şi fiicelor de împăraţi, femeile u sînt mai niciodată desemnate cu numele lor de botez — se vor naşte, după cîte ştim, Nicefor al 11-lea, fratele său Leon şi două fete. i acestea, căsătorindu-se cu nepotul general ilustru, Ioan Kourkouas, va fi i Ioan Tzimiskes, ucigaş şi urmaş al lui său în 969. Cînd se căsătoreşte la u cu împărăteasa, Tzimiskes era văduv; * sa soţle fUSeSe din neamul Skleros, de in înalta T16^1' Ca atîtea altele> dar prezent ului ai vt f militară încă de la începutul ^«a este ist Ultima parte a veacului al ln Care client?^ Unei răscoale din Asia Mică :ades si slu . Provinciale ale neamurilor ■ătit A -^— i— private iară u »»>~ ă. Vo^ - « «itâ r urcat Pe tror- în 976- Impara-^on, frar f^nci Pe Bardas Focas, fiul lui rdas Skia lmPăratului ucis, împotriva lui !lmi*es sTr?' fratele Primei soţii a lui rnpreiu '°-lei lui Ba?;das Focas' în ase" rari- se poate înţelege nuanţa de

!( pur şi simplu obiectivă Hin 996 a lui Vasile al lî-lea p^ abuzurilor celor ..puternici» în da.; >ntrale şi a contribuabililor. ^ 'ionaţi pe margine: Foc;' p rf ^ s laltă f răspund ca* ar care traîSegorie -tă Sl nost \V p . iica mai a orie nostru al doilea, mai puţin senzaţie^ —- t-ntul asemănător, este expus în V** dar cu totul db lonic> 0 călugăriţa care , Teodorei din 812_ este ^ ^ murit m 892. «" din insula Egme. MamaH copil al unui pr a încredinţat-o naşei murind la naXTtuală"; apoi a logodit-o cai ei, „mama spiritual ^ ^^; şase notabilitate locala ia aritată şi mama a U pliniţi- Teodora era neaşt tat al arab,k copii cînd, în ^'^f ieze definitiv late dintre P rubedenie- si alcăt recum Ş1 ". . totereseazăaici. jnUie şi viaţa privată este - mp chiar ca noi sa fi in-înal o analiză mai amănunţită altfel repun pe tapet cea-public — nu intra doar afirma ca li-privat este depăşită de urmare, să examinăm ţi-legăturilor de rubedenie, lfc* -■• • -.....- care ne a rubedeniilor explică de formele, de ce se transfor„Steil înmulţesc ^--,Sor ^ ^ i; Cet chiar într-o metatora ^ ^ poat& de măecîu^ într-o^^^^"cî^ poate de :e r6+f Utnnci cînd apar interdicţiile de^ca-ănUntîntar adevăr înrudirea ce urmează a %S estTlocul unei încordări .emnifiiecate numele"; cu alte cuvinte, nu trebuie suprapuse legăturile dintre doi indivizi. Tomul patriarhului Sisinnios din 997 lămureşte ches-iunea; sînt prohibite căsătoriile între veri primari sau copii din veri primari; doi fraţi (surori) cu doi veri (verişoare) primari (primare); m unchi şi un nepot cu două surori; o mătuşă o nepoată cu doi fraţi, căsătoria dintre un ■>i (o mătuşă) cu nepoata (nepotul) fiind in-Jă de mult; un bărbat cu două surori sucŞJ\ sau cu o fată şi apoi cu mama acesteia. unea adoptivă, precum şi cea întemeiată erau supuse aceloraşi interdicţii ca nea biologică. Interdicţia căsătoriei u tmn f, pronunţată în secolul al " făcuse însă un pas ho-dintre părinţii ade-unui copil, adică între " 303 i naţ * unui copu, auica muc sutW; -acestuia; drePt justificare se •JuSr-tea -rubedeniei spirituale" niei trupeşti/' Doctrina Bisericii ■ Siiii ■ se potrivea de minune cu scopul urmărit toate rubedeniile: extinderea maximă a £* de solidaritate. Practica mai aducea şi ea interdicţii de căsătorie, ca de pildă, adoptă cuiva în calitate de frate, deşi aceasta nu era"-" cunoscută de dreptul canonic. Ce-i drept"! secolul al X-lea, aristocraţia caută - şi găs;; încă destul de uşor — înrudiri între neam-mari sau între un neam mare cu un nou-^S de vază, fiindcă, faza sa ascendentă neisprâvj du se ea rămîne deschisă. In exemplul cub. nant ' al neamurilor Focades/Melainoi/Sklenx. cercul s-a şi strîns la ultima generaţie în sec. Iul al X-lea. . Anumite întrebări puse patriarhiei ne ara:! familii absolut mediocre ispitite sa-şi -*decedată curind după ace p ză binecuvîntarea din motiv de a acestui pun. , v r3.^ ma obsedantă de «ameste^ J tură sexuală incestuoasă,^ nu. Aceasta reiese din jar ţa tenţialul" repeta ™%fll^og^ rea canonică. Povestirile «ton | giografiei nu aduc pred** ^ g turile obişnuite Fraţu ca pa ginere, frate/soţ al surori J. unde

latării politice, în ff^^ţin, J toată (suggeneia) sau, cel p chiul mobilizată în întregirm un ^ deschide adesea nepotului uneori chiar accesul la tr lalti figurează de cele mai j r He rudă". Răspunsurile date generala ^ cu dtă precizie ea ştia atriarhie ai ^ J& 1qcu1 cuvenit jn unele sâ-i aşeze P!,ăstrate, nepoţii sînt moştenitori, testamente P descendenţi direcţi: aşa a hotărît in lipsa unor ^ ^^ însă a_ş. uita servitorii. si Gemma in ^ unui nepot locul fiului pe i*n eDist°n mi 1-a avut. 're " . +-„nPa adoptivă apare rareori în prac-F a i mult în legislaţie. Leon al Vl-lea fia* femei şi eunuci, în ciuda incapaci-lor de a procrea, capacitatea de a adopta, fvirtutea principiului, menţionat mai sus, are aşeza spiritul deasupra trupului in întemeierea legăturii de rubedenie. întrezărim aici ;i obiceiul străvechi al adoptării de frate, adoptare condamnată de Biserică, existînd poate sus-iciunea de homosexualitate; deşi nu apar ■oape deloc în relatările istoriografice şi ha-iografice, ea a fost totuşi destul de frecventă itru ca, în pofida condamnării canonice, cărţile de rugăciune să prevadă un ritual special, are probabil avea drept scop înlocuirea stră-liului schimb de sînge printr-o binecuvîn-dată de Biserică. Adoptarea unui frate a într-o arie intimă a fostului imperiu bi-«n, mai cu seamă în Balcani. Alegerea naşi-menţionată în istoriografie atunci cînd ia cu împăratul marchează pentru naşul Penal o etapă în bunăvoinţa suvera-1 Pentru h°Pna carieră- Cumetria nil era opri-5 cerea • SaU Unchiul copilului; cinstea Solidaritat!Ciprocitate' iar cumetria constituia a am unghi social, pe aneene nu au uitat-o. . dintre bărbaţi este con-P11V căsătoria dintre naşul orice raport sexual insistent nu numai în _ ştirile despre lumea de . dinacS°ŞilOr> preCUm ** în • ^câ de 1 ' Un text apocrif si la apariţia lui în secolul al d ii^9 4 lalci ^ i* H v Ipa compila în diferitele lui versiuni pornHn&şnuite ale clericilor Naşul« ^ pe ^ altă parte, şi viitorul naş a Se numit să ţină cununa nupţială, rUului grec, deasupra capului finului. eeea, î asigura poate un rol de jucat în piesa ,; n asigui t■ familiale: căsătoria. Dar 1 Sapr„S*mSmic despre aceasta. r>- c cea mare, dar nu şi singura. La fc. «pneratie axa istoriei familiale o cons,. care gene^' ce va pecetlui soarta copiifc tuie hotanrea ce ^ P^ ^^ Aceasta reiese ăsesc în registrul jude* lor; l^ig"16,^^ întrebările în registrele p» torului Eustathios m ^. & ^ triarhiei, iar un itală şi 0 clasă mijioaristocraţie atrasar\deFsea bine situată în ad-cie, uneori clericală, adesea ^ «»otă să se căsătorească la virs-t în 898, a^jTece ani pentru a asigura per-<numai°PtSPrfţce__ pHrOprietari „militari" tadirea neamului sau1 H de îndată ce se nciali -.lf soţiei sale; se căsătoreşte şi pet provincia" .^ goţiei saie; se căsătoreş ş adevereşte s^^ ^ LesboSj în secoiul al X-lea, j%â obedienţa faţă de părinţi mai presus siaei dorintă de feciorie şi se căsătof Sa la douăzeci şi patru de ani. Alţii, în L se grăbeau, fie din urgenţă, fie pentru ocazie Impuberii aveau voie să d6 Sa Lh se grăbeau, fie din urgenţă, fie p scăpa o ocazie. Impuberii aveau voie să logodească; consimţămîntul însă, matrimo- monastic, cerea în principiu ca omul ti vîrs scăp logodească; consimţămîntul însă, matr iial sau monastic, cerea în principiu ca omul ă aibă vîrsta raţiunii.

Străvechea teorie a vîrs-telor vieţii venea în ajutorul familiilor grăbite, itatea de a consimţi este fixată la vîrsta d ^^^"cStofeste fixată la vîrsta ar capacitatea de a ■ inarea primei edude şapte am o data cu x nediferenţiată) ce fie trimişi la mănăstire. Concihul din 692 ,i le gislaţia lui Leon al Vl-lea au fixat ca accepta-uauw_____ . fîrsU casu«u- - ,. . bilă vîrsta de zece ani. în practica, probabil ca frecventă, p la o indicaţie medicală, ea combinî cu o carieră clericală sau laică. încă nu scrisă istoria eunucului bizantin; covirsiw . ■ -- -+T,r,Pi si-a dobîndit-o; » „«Moş dintr tărîre. Am văzut cum inca Teoaorei uin -^ salonic s-a călugărit la şase ani, într-o povestire ce se vrea exemplară. Problemele ridicate de căsătoriile precoce sînt infinit mai complexe. Aşadar, dată cu el, transmit ^o vîrsta la care se te Vieţi de sfinţi aduli tineri mului în clipa m sătorie pe care îl f ■ ^» aci P b ^ <* lungă evoluţie, o lege promulgată în —~Ui ai "VUI-lea făcea din binecuvîntarea 'ţială formalitatea necesară şi suficientă u celebrarea căsătoriei. Dar, cel puţin din 1 Vl-lea, logodna a dobîndit o însem-te mai mare, pînă la a produce efecte ase-e. cu cele ale căsătoriei. Era deci solvită pentru familiile prea grăbite ca - vîrsta nubilităţii legale: doisprezece ■te, paisprezece ani la băieţi, deoarece ?ntru cn« -a fi celebl>ată chiar la vîrsta cerută ^thios mţammt- Registrul judecătorului ^Pre pra[!:UPnnde litigii ce ne dau o idee Clca* cel puţin în cadrul aristocraIIIIII ■ pi H M 1 a ţici, şi care izbucneau cu prilejul ruptUr-logodne. Logodna făcea obiectul unui a t* Urie' rial care fixa o dată, valoarea zestrei n°ta" tual şi o despăgubire. Consimţămîntul r,-6^ lor era indispensabil pentru copiii nepnf111''" păţi, indiferent de vîrstă. Un fiu, care s U în această situaţie, s-a căsătorit cu fată î& ^a acesteia, şi perechea s-a dus apoi la11^3 rică; căsătoria însă nu putea fi validă din 1Se" za refuzului opus de tatăl băiatului. VădmTi" familiei, mamă şi bunică, au de obicei drept 1 de a contracta o căsătorie. Domicilierea logod nicilor constituie adesea un element al dosarului. Tatăl unei foste impubere şi-a adus la el pe viitorul ginere fără a celebra logodna, dar cu binecuvîntare: situaţia este apreciată ca nulă şi invalidată fără nici o greutate. Alt caz: tribunalul declară că, deşi o fată a trecut prin logodnă şi binecuvîntare şi locuieşte la soţul ei, ea nu va fi soţia lui legitimă decît după împlinirea vîrstei de doisprezece ani. Noi nu ştim de fapt dacă, la acea vîrstă, era înfăptuită căsătoria, după cum nu cunoaştem vîrstă obişnuită a pubertăţii feminine în acea societate: stăruinţa cu care tribunalul reamintea norma legală ne face să credem că aceasta era încălcată. Iată acum un straniu caz de domiciliere în casa fetei în care este implicat un băiat din neamul Comnenilor. El a făcut în scris o promisiune pr liminară, dar, revenind asupra cuvîntului _■ a pledat că, în acel moment, adică la optsj^decă-ani, nu avusese vîrstă cerută de le§fca;a torul îl condamnă de a se fi introdus in* ^ j aristocratică, de a o fi văzut pe ia}a'c^ făgâ-petrecut timpul cu ea, de a fi stat in 'ta tt duind că se va logodi. Nici în căzui j, ştim cît de departe a fost dusă c0^ sOţii fi acelaşi registru figurează cazul un _ ^ugal-site '.'.stricată" la săvîrşirea actul ^ ^{el d Soţul a izgonit-o în mod ilegal, căci i ^aig cazuri el trebuia să iasă din camera. ?. ^ cît şi să ia drept martori pe ,»Par ' ie femeii". O cărţulie de ginecologie aPropiate a e descria de altfel cum se putea din acea «„renta virginităţii pierdute, rezolva ap<» • . got pare să ^ fost făcută de Alegereaun ^ ^.^ sfinţilor confirmă, ^nrivlntă, registrul judecătorului Eus-\aCn Mama, văduvă, a lui Eustathios cel - ută o fată de familie bună pentru a-şi Stua neamul; soţul surorii Măriei celei Ti-i propune o înrudire prietenului său, şi a mai departe. Legea le impunea părinţilor datoria de a-şi căsători copiii, astfel încît o fată încă nemăritată la vîrsta de douăzeci şi cinci de ani dobîndea dreptul de a le cere îndeplinirea obligaţiei lor. Unele litigii expuse judecătorului Eustathios dovedesc că voinţa tinerilor era uneori luată în seamă. Iată-1, de pildă, pe protospatharios Himerios care „s-a îndrăgostit de o fată de familie senatorială (...), s-a unit cu ea, a dezvirginat-o fără ştirea părinţilor, apoi, fata rămînînd însărcinată, tatăl ei află adevărul, iar Himerios şi fata au alergat la biserică"; nunta a avut loc, dar Himerios se afla sub autoritatea legală a tatălui său; după moar-cestuia însă, el încearcă să anuleze căsă-î.

Astfel are loc un proces. După cum am ut, Kekaumenos ştie prea bine că fetele nu au inaccesibile. Pe lîngă seducerea la domici-■ea putea oferi o soluţie şi exista întot-Prezumţia unei înţelegeri tainice. în-BalsamonmraSpUnsurile sale canonice, Theodor mai multă m S6TOlUl al XII"lea' rezolvă cu şi docurnentuiSeVeriîate cazul unei fete care citise datorii pe pregatit de tatăl ei în vederea unei 'bitul ei cam6 ea ° refuza- îl prevenise pe *lr; o .răpise, iar Balsamon declară osibUa, chiar cu consimţămîntul .noţarele imperiului şi în epopeele este cu totul alta. Aşa dr azukii Digenis: un o ?°Steşte de ° fată destină de raPeşte; ca virmare, intră în ; '» scenă rudele: mai întîi fraţii fetei ţii cuplului. ' 1( aP°i paria. ' în căutarea unei partide, rudele r"\ averea şi la relaţiile viitoarei rubederriw^1 la alegerea făcută, ei aşteaptă de la tînăra n atâ descendenţi. Aşa ne spune hagiografi • i^e ghia cununiei stăruia vădit asupra acestii1 f iar Tălmăcirea viselor a lui Ahmet scoat • relief această dorinţă în visele bărbaţilor !■ f" meilor. Dar nu ne este cunoscut nimic mai sonal din experienţa conjugală din acea vreme" Cuplu, familie, sentimente După apostolul Pavel, Biserica învăţase încă din antichitate că, atît pentru bărbaţi, cît şi pentru femei, căsătoria era unica soluţie pentru cei ce nu puteau atinge nivelul superior al virginităţii sau al castităţii. Viaţa conjugală continuă să fie luată în seamă de Biserică, dar, sub aparenta statornicie, învăţătura ei se modifică în realitate, probabil conform evoluţiei sociale, pre-cum şi însemnătăţii acordate de aceasta rubedeniei şi solidarităţii ei. Biserica îşi menţine reticenţele faţă de sexualitate, chiar legitima, f astfel justifică interzicerea unei a treia casatorii, precum şi valoarea văduviei feminine. Ea con nuă să propună modele hagiografice care w ă e călugăresc. Se întîmplă insa <* jj d viaţa : j ^ de care * avut drePt; Jele na8lusl"r"însă că acef _ împrejurare noua ^c ^ 0„pa „ merit şi un V™Jn rl --»<*,<& lor spirituale. Căsnicia lor a nu plăcerile trupeşti, ci dou'n copil plin de virtuţi", temă rin^r dezvoltată de autor. După o aşteptare, abundent ^^groase vieţi, va veni pe lume Thomais&. ţin noroCi dar şi Sărăcuţa va aV ^ care fera fecioria) mai multe merue. ^^ ^ i„ mntiirp ^p lara§1111111 "Z n«s să se căsătorească, „doua motive de lau-f ci r«Pect din partea tuturor"; ceea ce însă f sanctifica sînt loviturile ce i le dă soţul ei. rindul ei Măria cea Tînără este maltratată H,mă ce a fost învinuită pe nedrept de a fi năcătuit cu un servitor. Soţul ei o închide şi îi june întrebări servitoarei ei preferate, „uitîn-du-se urît şi îngroşindu-şi vocea": în ciuda tăgăduirii jupînesei, Măria va fi bătută, trasă de ir, omorîtă în bătăi. Poate că este doar un mod îl călugărilor de a stărui asupra nenorocirilor căsniciei. Nenorociri ce-şi găsesc ecoul în registrul judecătorului Eustathios privitor la ave-a femeii ce caută adăpost la mănăstire pen-•u a scăpa de soţ; acestuia i se acordă un ră-şase luni pentru a o aduce înapoi acasă, ca rudele soţiei să-1 poată împiedica să o ; va trebui să „o mîngîie cu vorbe, să în faţa unei mese frumos servite, să t ce va putea el pentru a trezi din nou i de odinioară, dar fără violenţă şi bru-1 terţă persoană — probabil o călu-asistă la întrevederi, intervenind and este cazul. de Biserică, ţinerea de Ji) era probabil ' frecventă. făgăduieşte omului în vis, în Rialul" n ^~nnază pe concu. ■ ,-----^M,y în încălcarea ■•^Femeile acestea par a fi ori de condiţie socială •1... «U. V'toarej ?rdicţiilor ilv S?tie (netruia) în încălcarea ceie rSUale-, Femeile acestea par a fi iră- faS o ^Ulte ori de condiţie socială atorului p„ ,ln§reuia situaţia copiilor lor. ^ustathios i se prezintă cazul u rare îl opune pe fiul unei mame decedate fii. ori unei servitoare cu care tatăl M a avut Ur, înainte de a o lua de soţie. Un testai^ Xctatif 1078 de Genesios, fiul lui *.«? r 1 ca el să se călugăreasca, confirmă de2! înainte l. (Luciei) „sclava mea cumpj. robirea Loukie _ moştenirea las- =

raţă cu bani , P el adau d cei acesteia An^ de minett fără nentru ca a avut gi j rf>nalti mw femeii, impotenţa soţului, ^uale ^r-^'asinat a soţului (soţiei), lepră. ,entativa ae lu adulter este pedepsit cu în pfacipl\T iar femeia era închisă la mă-""f n 'i se dă un răgaz de doi ani pen-S acasă. Evident, în practică, lucrua o relua„ chiar aşa. Soţii se despart, de r°?reu ba°n?eprecum şi moştenirea lâsatăX | Ue nu f^pentru a se călugări, dar există ^^IS Aia. la care el_adaugă__douâ * \ comun acordjP^ ^^ ^ ănăstire. Pl,ma "Pepste moştenitoare. Ceilalţi moştenitor. ^ T Si si nepoate, sîntem ispitiţi să o ider, I fiind nepoţi £n l reună cu mama S!, tificăm pe Ana (ca înFtestament) ca fiică, » este prima menţwn ^^ vitreg al M ^ lui Genesios^ Roman c'o_împărat) are fiu de stantin al J.u;ied,' •- ei nume nici nu-1 curaas-la o concubina, ^caj Ascendenţi legitimi, j tem, pe l^ga jumer ^ va împied Băiatul va fi castrat cee d&r nu şi f întemeieze o^^ căreia ijaariWj i la ea acasă fără S ac ^ţU „Tvasile I este sOţie/ Calităţi pentru ca împăratul să se poa-irfStori cu Evdochia Ingerina; tot aşa i se ■ rimnlă si soţiei lui Roman III Argyros, pen-S?d să o ia de soţie pe Zoe. Procedee ad-nise de Biserică, de aceeaşi Biserică ce condamnase cu atîta asprime a patra căsătorie a lui Leon al Vl-lea şi îi făcuse tot felul de greutăţi lui Nicefor al II-lea la căsătoria lui_ cu văduva imperială din motive de cumetrie. înseam-â oare că aceste procedee nu erau excepţionale? Litigiile din care am citat un exemplu două dovedesc o strategie matrimonială cu uni succesive pe care bizantinii se străduiau facă datorită unei proceduri de invalidare. ivia aduce şi ea cu sine posibilităţi noi; greu de aflat cum se petreceau lucrurile etică. Susţinută de legislator, Biserica in-zicea o a treia căsătorie, şi nici a doua nu ea. Documentele atestă văduve Pine ^ ...-~~ în registrele fiscale rurale, stacare a sca

tei ro ~w-^a comunităţii în testamente, curaşi _ esP°nsabili, lor. ustat ««r?1 după şi nepoţii"°",kJ"1> mai ales ai căsătoriei copiilor x^ ClL v nili1 la cursele de la r> de divorţ, de cea P mai

în prima iumătate a secolului

1 xI-lea P t iJiluld juma utobiofir'af -î B°ilas, al cărui testament a recâsăM°-l V0m mentiona de multe ori, nu CÎS iup-ă ce şi-a pierdut so^ia în 1 situat"" ?i el su^iniază acest lucru. ual, înaintVeHU evident Ş1 un asPect Pa~ ■Lipsa de 6 toate alegerea unei par? Proces TT a Stricat lo§odna". con" -aPacitatea ir al 3udecătorului Eusta-egală a văduvei simplifică lutr»nn, «de. ze • le dar acestea sînt complicatele toate ÎOt meTe de ruptură. Nu vom intra în amănunt I ^ aici cititorul aşteaptă ca anali P0Si Asia Mica; la însă ararea ăzbunărilor i ion asupra mamei. Dorinţa ■• lui, mai alnesc0ap7este de fapt dorinţa pâr^df' avea un cogl _ Th . «****$£« care _Fedoara Mana este simv»""""~Vj- pentru că ar fi fost absente jibU nnnere absurdă —, ci din două motive __ presupunere a ^ .^ gfera f^^ . istorice conytib mulţime de valori sociale re-era alcătuita u^ ubiic, precum si de opţiuni cunoscute in"\ , Fdictate

de acestea. Istoria si comportamei « ograîul sfirşitului secoiui Leon Diaconul ton g^ . lului al X-lea, se ci^ . Tzimiskes şi a tmarulm cronica domniei lui Ioan răscoale aristocrato Vasile al iWea. şi a ma neamurilor ariţ» din Asia Mica, la ^văluie jocul—nt£ Ş1 E^e'jduitâ de fete i 1 al cultelor de me s lui, spectacolele de \a np^ ^^ pe copu. le {apt «ce autoru "^ m&ma ^ ln seCOlUl Mifet sub domnia lui Roman I, n chifor dm Milet, suD a. ^ îmbrăCa scoate cămaşuţa Jf W jf însoteşte la şcoala Siii în secolele ne ofe vîrstele vieţu, şi ca famliiei Iducaţia si proectele tor P^es^\ ^ totul făcută în scopul de a-i «-&--- -rieră,nu-i provoacă mamei evident nia o mus-tare. Tot astfel, şablonul copilului-mosneag, insensibil la plăcerile vîrstei lui, califica aceas-trăsătură drept miraculoasa. Iar sumu adult trebuie să se bucure de un merit neintre-wt, pentru că aşa vor atît retorica laudei, cit Şi supralicitarea la care recurg hagiografii.^ Ue aceea îl vedem pe Euthymios cel Tînăr para-lu-Şi soţia gravidă fără nici un suspin. Tot el- în Viaţa Teodorei din Tesalonic, sfintei i alberă grija care a cuprins-o la vederea re-1 aspru căruia îi este supusă fetiţa la ire; în Viaţa Măriei celei Tinere, îndu-«a sfmtei la moartea copilaşilor îi trece unui o siha ^ tă a ■SS Er■ După moarte, ea îi va apărea :m ™otnr care n va ZUgravi icoana ce de cei doi copii decedaţi şi ~l«mentui "* "Jd servitoare. Desigur, după tem-' PersoL7torilor- se fac auzite uneori note lle- Atunci cînd călugărul Nichita ■s 1 I ."ici scrie, spre anul 821, hagiografia bunicul • şului său Philaretos, om al lui Iov, el c ?i ^ cronică familială spre redactarea căre^ demnase chiar acel bunic. El îi confer coloratură intimistă, semn al unei a fericite. Textele pentru uz particular sînt nr k mai revelatoare. Nimic mai puţin revel t° ' ! schimb decît bucăţile debravură supuse ^ "" ^ Iilor retoricii antice — condoleanţe sau re"U- i nupţiale. Pline de informaţii despre modele]11^ ciale şi culturale, ele aduc c cruntă deziluzfS în afara rarelor excepţii — celui care năriă7 duieşte să i se facă destăinuiri. Genul episW în schimb îi îngăduie omului să vorbească <fc spre sine şi corespondentul său, în măsura L-care textele alese şi apărute în colecţie, emanî^ de altfel de la bărbaţi, ţin de „prietenie" (pfc Ha), adică de o legătură profană şi determinau de libera alegere. Epistolierii explică de cei; mai multe ori, cerîndu-şi scuze, motivele tăceri: sau întîrzierii cu care răspund. Astfel îi măr-1 turiseşte Constantin al Vll-lea lui Simeon, W gothetos şi magistros, grijile ce-i pricinii.-:-: copiii, mai cu seamă boala celui mai mic dintre ei. Testamentele şi ctitoriile monastice ■ persoanelor particulare permit înclinaţiilor»! miliale să se exprime, căci acese texte do\ o redactare mai puţin rigidă şi se sustras\-toricii. Eustathios Boilas îşi începe testa» « în 1059, cu o schiţă autobiografică. Apj^ ( minteşte cum s-a întâmplat că, de i s-a instalat familia în reşedinţa actu^ meu, care abia împlinise trei ani, îşi ^ la a 6-a indicţiune; la a 9-a (trei ^ şi p ziu), mama lui, soţia mea, rasa i ^ < brăcată în haina călugăreasca ). lâsînd pilul din voinţa providenţei dlJt 'şi, P^ urmă pe cele două fiice ale n^ ^ tot restul vieţii, pe mine int> lui t Dar este de ajuns. Genesios, n âlogâ<« J este cuprins de „dorinţa" vieu ^ în împrejurimile oraşului Ta- stament datat 1076 Unui pa în împrejurimile oraşului Ta-mparte aveg* testament datat 1076. Unui rantc P°", Faikon şi Gemma, copiii unui fra-rt PentTx mai adaugă altul numai „pentru te al saUl are am îndrăgit-o pentru manieGemma.Pemoase şi respectul ce mi 1-a arătat", vistă aici o indicaţie — dar care este Desigur, e* Gemma un personaj al lui Greu vistă aici o indicaţie — dar care este Desigur, e* Gemma un personaj al lui Greu8CMS1fMaupassant? Nu vom şti niciodată. a textele secolului al Xl-lea, cuplul, conju-i nu prinde viaţă. Nu înseamnă că el ascut abia atunci, dar în acel

moment în-I fie văzut şi auzit, lucru infinit mai imnificativ. Este recunoscut jocul dragostei, ir dacă este batjocorit sau condamnat. Psel-s descrie cu o precizie plină de cruzime manevrele de seducţie ce au pregătit căsătoria inărului şi frumosului Mihail cu prea matura, irea focoasa Zoe, deţinătoarea legitimităţii imperiale. „Şia îndeplinit îndatoririle unui îndrăgostit; luînd-o în braţe, o sărută deodată, îi mîngîie părul şi mîna, aşa cum îl învăţase tele său (eunucul Ioan) (. . .) apoi, săruturile dus la căsătoria lor şi s-au lăsat surprinşi iultă lume dormind în acelaşi pat." Şi menos ştie cum se cîştigă dragostea unei mei, şi de ce nu se cuvine să le laşi pe cele lamilie în prezenţa unui vizitator:'„Dacă el ■°e la adăpost îi va face soţiei tale semne nas* Ca ^n mdrăg°stit, " va arunca priviri fi chiar''1' ?°a " 6Ste CU Putintă- ° va Pîn-ţioneazâ m ■ ?everul nostru provincial men-in capitală "îaedt cazul autentic al unui sot antâ. Şi al cJ"18 dePar*e cu o misiune impor1 UCat°rUlui pe care l~a găsit în drln? S^' după trei ani- ^ care P c„r ruda a soţiei. Păcatul femeii ? Ş1 PS tOată rubedenia cu dis-iar tînărul -s-a mîndrit Splina una din muncile lui tâ. Şi 1 la î nea dintre Constan-ŞiSklPraina:„Eierau legaţi de o dragoste (eros) atît de mare , nici unul nu se putea lipsi de celălalt, pîl^ în împrejurări neprielnice". Epopeea lui DJ* nis, aşa cum o citim noi, îl învăluie pe erou " tr-o dragoste conjugala desavirşită, sărbători» apoi străfulgerată de moarte dar ne zugrăvej de asemenea plăcerile irezistibile dar otrâvite de rernuşcări ale îmbrăţişărilor adultere. Nu k nutem menţiona aici, fiindcă nu cunoaştem pre. | cis datele la care au fost scrise versiunile care _ au Păstrat. Totuşi, povestirea însăşi, deşi pâv !l* ă urme ale unor evenimente din secolul ' 1 tV lea s-ar putea să fi fost scrisă în secolele al Xl-lea şi al Xll-lea, deci constituie o măr-turie în acelaşi sens. _ Tairii nu se îmbolnăvesc, nu imbatrmesc, ™r întotdeauna în casa lor. La oraş, sărăcia ; SSnSllSst^ rJnSiSr^a&i şi cei excluşi d^eta. Aceste ctitorii imperia e: sau pa tcu^ administrate de ^^l^ftlOcolul al » seculară, după care^ ncepînc1 cu s ^ lea şi mai ales al XlWea s! de toBJ zilei datorită unu avin^ce c ^ .n ^ evident renaşterii urbane P ^ p or; ani ai veacului al iX-lea şi Exem« pe care o luase Constan nopo e tJ mai bun şi mai cunoscut tt con ^ ^.3 „Hristos-Atotputermc^ prev^ - -.nu -â :■■';' 11ZD. IU ^'""----„ , Attaleiates înfiinţează m ^ ăşenilor cu o mănăstire. In cas5ienmul se * ca si probabil la^ ţară mul J. moare la domiciliu. Şţrm şa de cui îi vizitează pe bota** | Unele miniaturi mfaţişeaza_ ^^^ naşterea Fecioarei_sau a gaU prezintă chiar naşterea, ft . zată sau în picioare. Viaţa Măriei pOziţie aşe ^ ^^ încorLjurată de rude, mu-relei^™™» maltratărilor la care a supus-o •ind în AAe izbucnesc în plîns înainte de a funerară, scenă reluată de numeFrăţia monastică, paternitatea spirituală i mănăstiresc este, după cum am văzut, ^ oikos familial. Rubedenia moTfora^nui a cărei realitate este atestată prin efecte SSmiale şi judiciare prezintă o structură înrudire deosebită, prin faptul ca-! lipseşte itoria Alcătuită dintr-un singur sex, se li-litează la o frăţie (adelphotes) domiciliată într-un oikos care are şi reşedinţe secundare (me-oikia) sub autoritatea unui „părinte" (pater). 0 evoluţie, a cărei analiză nu-şi are locul aici, a extins în mod considerabil preoţia printre călugări. „Părintele" este ales conform diverselor modalităţi prevăzute de regulamentul mărimi, în care intervin, pe de o parte, monahii sponsabili, iar pe de alta, descendenţii ctito-r. „Frăţia" se primeneşte şi se extinde prin :iuni individuale, voite în principiu, adesea impuse cînd este vorba de copii, soţii izgoilvSaUnde Cei care nu au avut noroc în 3°cul Postulantul este admis după perioada -rcare înainte de noviciat, primeşte tonnegare simbolică a sexualităţii —, pre.fa dm mîinile unui „părinte" care îi ă nouă v "°U în cIipa cînd PăŞeŞte într-° i Une, i'raţla feminină se află sub autorilterea saceSotmie'' lipsite> prin natura sa' de fet«ei să ? ' Ceea ce face ca ° mănăstire Tf• e,Cu desăvîrşire închisă. Pen-ifilte se propun mai multe ? această

fte aşadar-oglindirea d &££??? f şg niei socia? î ' die- In mod logic, ea exclude,

desPuiată de trup

^m 'fi iflp Uşi. alţi ca făcînd parte din viaţa în societate botezului şi adopţiunile de frate ' CUtIletri» dreptul de a avea sclavi; oricum 'a?recun> * interdicţiile precizate în regulamentul*^ sir-t mănăstirii Lavra în 963, şi aşa apar s- - &': locuri. Realitatea desigur aducea unele* ^ l cari pe care le-am menţionat mai sus-nerea unor servitori liberi şi a legăt rubedenie inerente transformării unor ca ticulare în mănăstiri; de altfel tnato Se sînt atestate mai pe larg de hagiografie ri I ţările referitoare la mănăstirea Studion pildă, atestă intrarea unor naşi, unchi şi ne'po? Viaţa Teodorei din Tesalonic, menţionată b acest sens, vorbeşte de întîlnirea unei mame a fiica sa, subliniind faptul că sentimentul profir inerent acestei rubedenii s-a convertit în dra-. gostea unei călugăriţe faţă de alta, precum si — merit şi mai mare — în ascultarea arătată ct mamă faţă de fiica sa devenită stareţă. Pe de altă parte, se întîmplă uneori ca laici să pătrundă în rubedenia monastică prin adopţiune spirituală. Constantin şi Măria Lagoudes lasă, în 1014, averea lor mănăstirii Lavra de care sim legaţi printr-o filiaţiune spirituală, fiindcă nu au nici copii, nici alţi moştenitori. „Părintele spiritual", înţeles ca un duhovnic individual, de bîndeşte un relief considerabil începînd cu secolul 'al iX-lea, constituind o legătura soik între societate şi mănăstire. El este întotdeauna călugăr-preot fhi nachos), deşi legătura nu se mărgineşte ^ vedania propriu-zisă; iar prin fuiaţi j, tuală el este legat atît de m°?ahnx'ori la «5 t di urmă caz se ai la u" ea tm tuală eleste legat ^ zţ â une^ laid. Acest din urmă^^a ^ ^ egumen la Lavra, u<= clndenţi, şambelanul P^După Ioan şi soţia sa Glyken n venită între timp văduva şi în i" 1016: documentul acesta vădeşte puterea reală a metaforei pa-însăşi ni se arată în modelele şi Relaţia ■ dg autorii monastici în seexemP^lTea al X-lea şi al Xl-lea. Dezvol-colele a1 ^ rei 'este conformă cu tendinţa unei frp Biserica monahilor revendică tot tatea mode] membrilor < ta e Biseri ePoci î ™Pnt prioritatea modelului ei de viaţă P5r..r.L— ^omhriinr pî — în sînul mai în "prioritatea me Stat" bizantine. ta iui Petru din Atroa, redactata cîţiva 'moartea sa, survenită în 837, o temă creşt: In ihffo'constituie spovedania. Petru ghiceşte ■ratele ascunse. El reînvie timp de cîteva clipe e un monah care a murit în lipsa sa fără a i j pUtea spovedi. Călugărul îi spune atunci: Părinte, nu mi-am îngăduit niciodată să te privesc sau să te ascult ca pe o simplă fiinţă omenească; te-am privit, te-am ascultat ca pe un înger din cer; toată viaţa mea am primit vorbele ce' mi le-ai spus ca pe nişte directive de gine divină". Lui Petru i se spovedesc şi uci, cărora le impune o penitenţă. Ni se înfăţişează aici o evoluţie care întrece cu mult pe-psele spirituale a căror ierarhie datează din al IV-lea. Viaţa Patriarhului Erithy-tos compusă şi ea cu puţini ani după moartea u ei (917) de un călugăr din mănăstirea >e a fi într-un sens o cronică a domniei on al Vl-lea; totuşi adevăratul ei scop » prezenta autoritatea suverană pe lep ° exercită pînă şi asupra îm-1 burţii, cu toate greutăţile şi cri-■entalâ Ur i?1 dincol° de orice formă sacra-'reş!e să f ac? text.din veacul al X-lea ur-J a aceeaşi demonstraţie, căci ascul-wi de o astfel de autoritate este zbitor. Textul acesta este lui Athanasios, ctitorul - Pe muntele Athos, în 963. către Nic f 6 interesul arătat proiec-tr°n. Precu ^ Focas înaintea urcării m şi vocaţia monastică vădită Stiri* de el în acea vreme; apoi apare însuşi: aflînd că Focas a devenit îm nasios părăseşte şantierul şi se duceTa'r' ^t*la-tinopol pentru a-1 mustra aspru pe star>-„îl puneam pe preacucernicul împărat UVerail: tură de acuzat, căci ^ ( captaţie făcută de ep scop

ştiam că avea să ^ P°s" ceea ce îi spuneam". într-adevăr, Focas^0116 răspuns, îi cere iertare. Epistolîerii Jv^T al X-lea aduc mărturii mai banale sub f lor înflorită, despre dragostea ce i se arăt ^^ rintelui spiritual", chiar dacă unele scrisori"** a face aluzie de fapt la naş. Ultimul caz ' «? tînd altă dată şi avînd cu totul altă însemn*" tate, ne readuce la o mănăstire de bărbaţi'!! Studion — la cumpăna dintre secolele al X-k şi la Xl-lea. în acea vreme, paternitatea spirituală 11 lega pe monahul Simeon de învăţăcelul său Si- ! meon Teologul cel Nou (născut pe la 949/950 si mort în 1022), egumen al mănăstirii Sfîntul Mamas din capitală. Acesta este una din figv i rile-cheie ale modernităţii secolului al Xl-lea a'. Bizanţului şi ale misticii bizantine. Noi îl cunoaştem datorită operei sale, din care unele pagini sînt atribuite acum maestrului său, precum şi Vieţii compuse după anul 1054 de propriul său fiu spiritual, monahul Nichita, de ■ mănăstirea Studion. Nichita aşază în centru £ latării lui iluminarea lui Simeon Teolog^ Nou, căruia Sfîntul Duh îi transmite O doctrina şi imnurile sale liturgice, tatea spirituală care a făcut din monastică un dialog neîntrerupt cu ^. Simeon. Legătura lor a fost fu* °®on Te-:'-încît după moartea maestrului, bl|cteze ^M gul cel Nou porunceşte să i se p Q jM şi stabileşte, pentru a-1 cinsti ca ^sUD<it. toare publică hărăzită unui suc ^ m Cele două motive sînt probabil J^ ^a nuirea ce i se aducă de tribun* _____„ToaSl CUV s-a ra e i lămureşte pe larg, cu aceleaşi folosit'în Viaţă, motivele ca . -riiriinată şi cultul oamenilor sfinţi. hâtoarea in" ntăm enorma însemnătate a ino-Fâră să ^SmeL Teologul cel Nou, observăm aţiei lui wp lozia> eliberarea ce se produc în că rUPf^-pi» monastice apar în revendicarea sinul ,.fra^ ersonale, precum şi în glorifica rf 1 nrecedent a părintelui spiritual, a carea _^-si sincerităţii totale ce i se datoreşte. 1 mă este de altfel reluată de Nichita. A d°-Ua-r castrat, dintr-o bună familie provin-Simeon Teologul cel Nou a renunţat în pscentă la o carieră la palat pentru a se *ări sub îndrumarea monahului care îi va da urnele său şi care îi fusese părintele spiri-[ Ei sînt atît de intimi, încit postulantul jarme în chilia maestrului „din lipsă de loc". La sfîrşitul relatării, Nichita va avea o arătare a lui Simeon Teologul cel Nou, decedat, întins pe un pat într-o reşedinţă imperială. Acesta „îl îmbrăţişa şi îl sărută pe gură" înainte de a-i încredinţa o scriere pe care o dorea răspîndită. antactele acestea fizice îi dovedesc cititorului S „nesimţirea" (apatheia) pe care sfintele sonaje despre care vorbim au primit-o drept lată şi har. Tema se leagă de aceea a morţii ! sau simbolice a trupului, căruia Simeon iul cel Nou îi acordă în meditaţia sa asce-fepoe i fep ţ pe care biograful său îi scoate în Ci*ate sînt toate, după cum ve-bineînţelec . Totuşi- «Penitenţialul" prevede, , IaŞl Wedanii de femei, călugăriţe lnfâptuiestP "L llla*iunea spirituală feminină se ,Ura %tre Str^T^ Cale; drePt dovadă- legă" ^'^llTr hul NicoIae l ^ împărăteasa 1 taie Părui °n"tantin al VII"lea, atunci cînd ,este contrai1^ a un nume nou- Modelul >Urată de J$£S e asimetria fundamentală de SegreEarlPliterea sacerdotală mascu-i nici oblîafea femeilor: nici taina peni- S I d bd i Pot de obedienţă faţă de sta-■l cu totul această dificultate.

■ Prietenii Oricît de primordial si întins ar fi, cîm bedeniei nu acoperă toate legăturile particulă căci această categorie nu ar mai fi pre2e, valoare distinctivă pe măsura unei societăţi":' de complexe. Dincolo de hotarele acestui cS există mai întîi legăturile care fac dintr-un 2, divid „omul" cuiva pe care Boilas îl nunie;; în testament „seniorul" său (authentes). vG~ trece peste această legătură. Nu pentru că r ar privi domeniul privat, ba chiar raport: dintre privat şi public, ca şi rubedenia însăşi Dar subiectul lucrării noastre nu constă ir. această sferă privată, nici în confruntarea ei cu forţa publică a puterii centrale. Apoi „rubede-nia" este îngemănată cu „prietenia" (ptolis,. dobîndeste atunci o semnificaţie compkpri; des de prietenia dintre "---»- _ g tot cazul, la o prima citire - P* c» , noi acestui termen. Numai ei n da g al marea sentimentelor personale prm 8 date "enului epistolar. Se înţelege de la^ne. fiind nivelurile sociale la care o. ^ ^ prietenia scoate o datei m«^eniile linia de demarcaţie dintre a public. Istoriografia i«aţişea » un preambul, întărit adesea de' cum se pare, al comploturi^ ^ oe te uni rude - de P^fjf^er a1" ca o legătură supUrnentara ^ atît mai eficientă naceiareeunT! mă înţelegerea ilicita om de încredere al negustori greci priv pol al schimburilor d

ea , 9 j &l registru mai cotidian, prietenia aduîntr-un |comandări în favoarea unei alte ce cU Sinrare pot fi socrii expeditorului, devepersoane- ^^einentaritatea evocată mai sus. ^„d astte Hpntii ÎŞ1 aau vet?u> uuue actu iC^=, uc-CoresPon 'lor 'în administraţie sau episcopat, spre carieraDrjeteni comuni. Totul este extrem sau ăes^-e.JL\ după cum dovedesc corespon-Sl secolul al IV-lea. Mult mai puţin lă în schimb, este lipsa neaşteptata s'cu care corespondenţii _ vorbesc de de T^L lor si de amănuntele bolilor de care 'Să în plus, cititorul din zilele noastre este iuit de exprimarea pătimaşă, pînă şi în ste-otipuri a sentimentelor trezite de absenţa nrietenului, absenţă căreia îi datorăm scrisorile Păstrate. Uluit, la nivelul potrivit. Fragmente ie scrisori particulare, apreciate ca fiind demne ă apară într-o antologie sau în opere comple-e, nu pot trece drept texte intim individuale: ele trebuie să fie conforme cu o retorică căreia i-au oferit modele remarcabile datorită atît personalităţii corespondenţilor, cît şi eleganţei eximării. Ceea ce trebuie notat este aşadar pri-giul^ de exprimare acordat prieteniei mas-e într-o societate care nu a lăsat nici un iment epistolar de prietenie feminină sau an-e. Nu ştim deloc cum se manifesta prie-ţa in practică, într-un caz şi într-altul; în nb,_ observăm că prietenia dintre bărbaţi se «na intr-un mod care azi ar părea extrem nar fin!°C: M^?stros-ul Simeon, înalt funcţio-der -id-la sfîrşitul secolului al X-lea, ^ numai uf cuiva> Pr°babil un călugăr ♦ : -Te Port „ după acelaŞi părinte spiri-S ?UH dor t contenit cu mine în suflet, fraâşie*. i"' ammtindu-mi de dulcea ta to-°-iîîă scrisoare, acelaşi Simeon Prea scumpa ta scrisoare; în literele ei, cu atît creş-mea". Am putea înmulţi evidenţă vocabularul sen-pathos) de cel plecat ţine de d[a§°ste • r nu de sexualitate; „tandreţea» nostalgie, iar ^ dar nicidecum specii^ (agape) este re a ridica 0 proble^ dragostea _ l asta dispare cmd citim textele dar impresia d a lor ne îace să credem că. în întregime, w educată după modelele cel5 in buna soC1pţ^imarea sentimentelor se călău-mai alese, expri dedt ale noastre ^ Zea după alte nor ^^ chiar decit ^ mo Acestea n sau ca ^^^ nu_ş. ^f^ în expunerea noastră, oc sp orînduiau mtr-un /acutejnai sus^o în ju^ înduiau mtrun l .adauuu EL interioritatea incondiţia umană în Conştiinţa trupului Spusele acestor bărbaţi despre trupul lor par prima vedere lipsite de orice pudoare. Am văzut mai înainte cum Theodor din Niceea îs.i umera bolile, cerînd să se întoarcă acasă. »an, călugăr la Latros, dezvoltă şi el şablonul scuzelor de a nu fi scris: „Fii asigurat, prea imPe şi prea dorite, că nici măcar o singura :i nu am văzut lumina curată, nu am mmcat, am băut cu poftă, nu am dormit, deşi am f destul, căci sînt chinuit şi întristat de o " cum să spun? — nevăzută; cei care a5\mă cred sănătos; de fapt, nu mă simt Jj«*. Theodor din Niceea se descrie cu o ironie a cărei exprimare este de :rară: „barba deasă, gîtul gros, burta * .scoasă în afară'-, capul pleşuv, pn-)n?a, si totuşi, în ciuda acestei apair rente puţin îmbietoare, el este nevinovat de §t6 «Sie de care este învinuit Visele tălmăcite 4, ! Ahmet aduc în joc toate părţile, toate secret J | şi dejecţiile trupului. Totuşi, se impune „„J circumspecţie. O analiză mai atenta dezvăluie tensiune, „„Hurii înalte inculcate elitelor, intre moştenf. .antichităţii şi practica contemporană. Prt. Zltl vizibilă a trupului sexuat a fost probai.. fmul din domeniile în care ea s-a manifest* cu mai multă putere. Pe unele sipete de fu, Prau înfăţişate goliciunea, m toate amănunt* erau inwv . e preCum şi figuri mitoei, a lui Adam ş^ {^^^ manuscrise!* logice m st^ul ^clarul madril ,, ?S%akmtz°e văduta Danieliscâlătoreşte în* lui Skilitze,_vd la icioare; mtr.o luită cu gniăf^^constantinopol, la sîîrşitul psaltire miniată la^Cons,a F secolului al XI-Jea ci m

ş. minte luxoase care le P ^ c ja cu mîneci lungi şi late in^ f. pe barbj o pălărie mare. în_ ceea.ce 1 - munca m aceştia apar cu picioarete 8. ^ ^j de aceştia apar cu picioarele goale pului şi la război, dar la cei de la oraş nu văd decît gleznele laicilor din buna societate, ine să analizăm amănunţi modu uale. Ue pagini laice dau dovadă de o zneala dezvăluie mai puţină sinceritate personala fidelitate faţă de o tradiţie literară antica. u*r exemplu, scrisoarea — uimitoare^ ^ ntru un cititor neiniţiat _ v^ a; prav şi pului ş văd decît gleznele laicilor din Tot astfel, se cuvine să analizăm amănunţit modul de explicitare a dorinţei sexuale. Ue pagini laice dau dovadă de o îndrăzneala cai ţiă sinceritate personala <i ; tca u*r :unoscută a amicului martor ■agoste a unui amic. Fapt este ■ii n°Pvu ",i a folosit reminescenţa clasică în-!ă scriitoru ^te liber pentru 0 pagină atît de "?-mă si confidenţială încît a fost copia-colecţia scrisorilor lui, cu alte cuvinte lCa ,. ea culturii savante, monastice sau ftă de trup şi de sex îşi găsesc trăsătura ice;- ia în tradiţia medicală, şi nu în cea lite-ese- wbUotedle particulare cuprind cărţi de me-£ă casnică, mai ales calendare de regim în-Kd alimentele de-a lungul anului conform ■ptiilor hipocratice despre cele patru umori . predomină succesiv. Aceeaşi referinţă ve-erabilă garantează existenţa unei dorinţi şi a ■i plăceri ale femeii, considerate ca indispensabile procreării. Noţiunile şi practicile ce decurg de aici sînt dezvoltate într-o lucrare espre „patologia feminină a uterului", redac-;ă la o dată imposibil de precizat, între se-alele al VI-lea şi al XH-lea, de o anume Me-trodora, al cărui nume pare prea grăitor ca să i autentic. Autoarea scoate în relief rolul pri-rdial jucat de uter în sănătatea femeii. Ea ne, de pildă, tulburările spectaculoase şi ■nţe de care suferă femeile „văduvite în floa-irstei sau fecioarele care au lăsat să trea-* momentul potrivit pentru căsătorie" si le TO aceea că „dorinţa firească a ră"« Theodoros Dap lui Roman I, o scrie, în numele ^ tospatharios, unui prieten al acestui , ^ căsătorii în ajun. El îi POvesteŞ] V-oltînd rit în gînd desfăşurarea nopţii, dez\ {ap ~ -^hninică de rigoare, precum . lţ .^nvocat °J.^ , ^ nefolosită". Cura recomandată de această lie laică nu constă în activitate sexuală, folosirea unor remedii a căror compoziţie ^«"rm Ciutor i"-----, : sea^-• sp»? ată de autoare. Panoplia preparatelor noastre Pen^h^pates, «m R[f JVasile?J J^teă apoi ia bolile uterului, la greutăţile Theodoros ţapnnop numeleJj1 care ^^eare sau naştere, precum si la modul de ^ R^} lu'prieten al^e^^; ^ ?^&initatea făraPexamen local, sau de a obliSa ii at^nci cînd ea nu mai exista, de J îace CmeVa sâ~5i mărturisească adulterul, e ^posibilă orice relaţie sexuală cu 'na. de a stimula plăcerea femeii i- Tratatul oferă de asemeni re-jj, trumuseţ..a sinilor şi „pentru un tui ! ten alb şi plin de strălucire" Obs trem de precise şi farmacopeea desiT'^1116 e* parte tradiţională, se integrează strinV"? ^ cadru conform cu deosebirea în vig0 mtr-Uft femeia căsătorită şi cea care nu este ^irUre Dorinţa bărbatului atrage şi ea medicale atunci cînd trebuie reprim t-6^ ascetism, motiv dintotdeauna tradiţional - prin punerea hagiografică a obstacolelor ce ^Y*' învinse pe calea sfinţeniei. Hagiografia 1 ,ie cefor din Milet, monah, apoi episcop \\ ^Vl\' tă pentru a-i justifica prezenţa în Viata un' personaj castrat în copilărie. Puritatea sa T atît de desăvîrşită încît nu-i lăsa nici măcar t» cei mai apropiaţi să-1 atingă sau să-1 privească Abstinenţa aceasta pare uşoară, zice autorul pentru cei care sînt din fire feriţi de astfel de lupte cu dorinţa. „Aceia însă care, conform condiţiei umane şi legilor stabilite de Atotputernicul pentru procreare, cunosc violenţa şi lupta dusă de această bucată de carne, asaltaţi de gînduri necurate, tare încercaţi de cumplita rezistenţă de a se opune ideilor şi dorinţelor trupeşti, aceia vor găsi admirabil şi preavred-nic de a fi preamărit" un fapt care dovedeşte că sfîntul nu dăduse voie să-1 atingă nici maca în gînd ideea voluptăţii. „Să nu mi se obiecteze, adaugă hagiograful, tăierea testiculelor, cac. fiziologiştii ştiu prea bine eă impulsiunea.* . xuală este mai puternică, mai sălbatica, ^ -decît la cei cu trupul neatins şi mtaci . ^ întemeiază afirmaţia pe referinţe antice ., vi^ofnr di" Mllet t01 i-lsrilc:

7nnaras redactează un mic tratat ..re loan fO1 pe 0 pîngărire scurgerea S e£S^ ălăit El pe 0 pîngă g -£S^ după ce s-a călugărit. El saTn'zLt de vedere ca excesiv, în cest punct conform ^ pre_ de întemeiază afirmaţia pe referinţ lei, Viaţa lui Nicefor din Milet j originalul grecesc o terminologie a 1° | psihice ale dorinţei sexuale care n k^j tradusă în toate nuanţele ei. L('§p gSemeni + ză ape «e ăna>tradusă în toate nuanţele p dintre medicină şi asceză apare «e măna tr-o altă chestiune clasică a dlS(^ nC. trebui rivite P01"^ lor a firea0"" st pun^i "- --------- _■ respinge a7;„lofiiei şi ca prea conform cu prenur"ele, f1idaizante ale Vechiului Testament. criptule • e scrie el, să-i înlăturăm fără deojju se cuvi , bărbaţU de la tainele sfinte şi de sebire pe :ecare trebuie să pătrundă cit mai îe' ştiinţa sa; să nu condamnam scurf"rească a unui surplus, doar în cazul în forinţa de femeie a fost stimulată pînă la Z satisface în vis. Tradiţia aceasta ocupă primul loc m perspec-a impusă de transmiterea textelor, dar nu «te singura din legătura dintre eul bizantin şi trupul său. Mai întîi Tălmăcirea viselor, a lui Ahmet, aşază în prim plan, şi fără a ţine seama starea sufletească, obiectivele sexuale ale cititorilor. Nu ne vom mira de faptul că pă-îl de pe cap şi cel de pe corp înseamnă puterea politică şi totodată cea virilă: numeroase paragrafe sînt consacrate creşterii sau căderii i în diferite părţi ale trupului. încheietura Tilor prevesteşte concubine mult mai do-decît soţia; un semn din cap adresat unei nei, contacte viitoare; după cum ştim, acesta gestul pe care îl pîndea mînia lui Kekau-Cine încalţă sandale noi, fără însă a « ele, va găsi o soţie, iar dacă este catâri b ° £°Ua amantă- De visează omul săru-a chiar o „sexualitate bestială", autorul V'«ţi de Se, cumPătul. Pe de altă parte, unele si al JrTaU şi de femei din secolele al IX-i a tăp~!fa continu-î să trateze străvechea tt si ne- lrii d°rinţei şi a căsătoriei, pre-... ocot! rea virginităţii. Am greşi dacă ale autorilor monastr-o altă chestiune c tireşti: cum trebuie privite ^ lo Un Eseu despre călăuzirea suh rynlios de Leon al Vllea călugărului Eutny .^^J torul patriarh?), stareţ al măna""tiunil<* W examinează problema pe baza * • »* « — j in y^.i oj. a. ^aoa tui i.*-iţ j-*j. »n luaeSri°COtirea vir^inităţii. Am greşi dac? 1 0PţiunP şabloane ale autorilor monas-4 in' mo!f acest°r personaje autentice se personaje autentice se vâdit de idealul hesychiei; teSte în draSoste ° femeie in funcţie de condiţiile viesa ne îndreptăm către comorile veacului al Xl-lea care se arată mai autoare şi vorbesc poate de subiecte diferite ^ Rîsul pe care îl trezea trupul era si pl tradiţie străveche pe care creştinarea 0 co damna o dată cu el. Oprelişte ce pare abolit-atunci cînd Mihail Psellos zugrăveşte porw! lui Constantin al IX-lea Manomachos, de fan cel al unui aristocrat constantinopolitan ajuns pe tron datorită unei căsătorii tîrzii la mijlocul secolului al Xl-lea. „Sufletul suveranului zîm- i bea tuturor distracţiilor, de care nu se putea lipsi " Nimic nu-1 amuza mai mult decît defectele de vorbire; marele lui favorit era un om care si-1 accentua în mod comic pe al său şi dupâ care ' înnebuneau femeile şi bărbaţii palatului, nentru că vorbea măscări despre cele două femei îmbătrînite care, în virtutea naşterii lor, ntruchipau legitimitatea imperiala: Zoe, soţia lui Constantin al IX-lea, şi sora ei călugăriţa Teodora Afirma că fusese adus pe lume de cea Sm^'tisejurapeţoţisfinţn^^a^ mică tă Psellos iubită, oarte a Spera , tmd, m convo Totuşi taoioui icaii:";.t t a tor cu măreaţa austeritate gător. Textele ascetice dm de asemeni un caracter referinţelor pe M™ Ie împrejurare. L-«" -----logul cel Nou cerînd o desC0„ ătura ili

referinţelor pe care^^t V* && împrejurare. L-am mai ătura P j. logul cel Nou cerînd cM£ chiliei Sflntul Duh în singurata tinde cîtuşi de puţin înnoitoare, do-nu se P1* „ gi găseşte punctul de plecare în-Svadă faP*ul tratatului lui Ioan Climax (Scara-tr-o frazaP viata contemplativă. Aflîndu-se în rlll) despr,^ ^^ descoperă în bibliotecă un ;înul fan11^ aceste'i lucrări foarte răspîndite în ejcemplar vjT_jea şi citeşte cuvintele următoare: seC°lf Lui nu mai simte nimic, moare sufle-Pnd ,Diritul moare înaintea trupului". Cu-)\ia, această idee, Simeon stă de veghe în ii lingă morminte, rugîndu-se, „zu-inimă imaginea morţilor". El se e de morminte ori de cîte ori se simte Lins de „descurajare", specifică ascetului: El se aşeza şi îşi închipuia morţii de sub pă-mînt; ba era cufundat în doliu, ba se jelea, plîn-gînd 'cu voce tare (...) Viziunea acelor trupuri moarte îi era întipărită în minte precum o imagine pictată pe perete". In curînd, percepţiile ii se modifică întratît încît totul i se pare „mort efectiv". Moartea simţurilor, căutată prin-tr-o închipuire foarte concretă despre moartea idividuală, iată un exerciţiu care contrastează agiografia contemporană, oricare ar fi reţele lui. La fel de izbitor contrastează ■nismul ereticilor bogomili, moştenitorii lungi_ tradiţii de reprobare radicală a Şi de respingere a instituţiei ecle-Precum şi a unei tradiţii, deo-e_ lungi, de _suspiciune care le im-*ta esLC!?_ ŞA V)cii- Incă din secolul al X-lea, acela?i num ■a bi2e trecînd prin Bulgaria, sub - bogomilii apar masiv pe sce-'ilii m m7eacU; al XI-iea. Ca şi Simeon, esc prezpt i rabă Povestesc viitorul sau nâtatea S1eCit Prepetuează trecutul. în-B încît nuT11^ acestei mi?cări sînt atît cPunerij n P;item fragmenta de-a lun-2iil°r Prez°a+tr' :- ele Vor ^ace obiectul a cutn îi rs U di caPi^°l- Săi privim tre-e^anifesPtreantă Ana Comnena atunci m sub domnia tatălui ei, Alexie I: Specia bogomililor este de temut tare sînt prefăcuţi. Nu se vede un fir de 11-■ răul este ascuns sub < ,-ntre noi a trecut prin această fiecare din concepem viziunea, priă. dar "Jp ca un mod de prezenţa cat, g ■x ,u^.,.- • — fie oare un------WI năuntrul lui, bogomilul este un lup ^ ,-1 poate îmblînzi nimeni", conchid, prinţesa. Imaginarul Ful bizantin este prin tradiţie foarte atent I Acestea ocupă un loc însemnat în «p. ci p cu acest prite n ■r;+n de fiecare zi, deoarece sînt consider* nenţa de necd' primite în somn. As-, ca mesaje Pf^^^Theodoros Dapfnop, neliniştitoare, prevestindu-i d precedentă, într-un sanc luminat si ticsit cu ce tes c s-a aflat, wmm apare vu leul care iui vrtlw'",risele o ffiîntă vie şi, de pildă, pe Jnnstos, deoa-în ambele cazuri, visul îi făurea visători modul de prezenţă, specific în faţa căruia Sfi aflat în stare de veghe. Cu alte cuvinte, ragul imaginarului, indiferent dacă dincolo de domnea spaima sau îneîntarea, nu se afla acolo unde îl aşezăm noi, cei de azi. Totuşi, poveştile ce se spun, sau pe care şi le spune fiecare, sînt în mod indiscutabil ima-iare. Iată-ne readuşi la chestiunea lecturilor personale şi la demarcaţia dintre sfera pri-ă şi cea publică. Nu este vorba de lecturile, mai mult sau mai puţin obligatorii, ale curtenilor sau clericilor, legate de avîntul public — . mai precis, politic — al culturii clasice, pre care am vorbit la începutul capitolului, seturile particulare, cu care oamenii îşi îu timpul liber, şi de alegerea cărţilor, mul unui cititor implicat în viaţa poli-e redactat în Viaţa lui Vasile I, inspi-compusă de nepotul său Constantin al iuri tări istorice- sfaturi politice, în-■ morale, scrieri patriotice şi spirituale, *J£ moi>avuri, biografii, acte de vitejie lor Şi împăraţilor, biografii de

S\aCeste elemente în biblioteca lui Boilas, al cărui testament datat 1059 e Slt în zilele noastre,

x ^ ^ gcri_ Slnt menţionat& lume de istorio. hagi0orafi„ n

'

.

TSl

posedă şi o al lui Alexandru. un excelent exem-aristocratică. Pro1 semgramul de lectură al lui xvesaui parte asemănător; lectură particula - 6Ste in seamnă neapărat distracţie. Mai n • nu k pare că există o a doua' demarcaţie^18' ^ cititului particular, despărţindu-l pe ' vătămîntul spiritual sau profan. Dar cit h nificativ este faptul că o astfel de d ne scapă! Fără a intra în amănuntele vremii, vom da două exemple care acest fapt: Romanul lui Varlaam si j °Veclei* I Romanul lui Alexandru. ' asa' 4 Varlaam şi Ioasaf îşi desfăşoară p spectaculoase în „India", continentul tor şi nemărginit în care imaginaţia bizantin' căuta o evadare. Este povestea unei misiuni creştine izbutite şi a vocaţiei monastice incul" cate tînărului Ioasaf, fiul regelui ţării, apoi el însuşi rege, de către monahul Variaam, care a venit în regat, travestit ca negustor din deşertul Senaar. Acţiunea a fost asemuită de mult cu istoria lui Buddha; de fapt, poveştile grecoromane, şi apoi bizantine, şi-au împrumuţi multe teme de la comorile orientale. Fapt lipsit însă aici de importanţă, căci tema regelu; monah este de mare actualitate în secolul a X-lea în Bizanţ. Or, lucrarea, atribuită de tr: diţie lui Ioan Damaschinul, doctor al Bisenc greceşti din secolul al VUI-lea, ar putea »• realitate scrisă în acea vreme, aht verşi georgiană, cît şi cea greacă. Dar aman m acesta este lipsit de însemnătate Penx[tăin ce ne interesează. în schimb, sa nu i ■ operele bizantine precizează înţotdeei ^ de care ţin, iar aceasta poarta *eP ^ f; „Poveste '(historia) folositoare sUl"Ltili pe ce o asază în categoria acelor p° ^ de moralizatoare, pe atît de bogaw ^ de!e despre anahoreţii din pustiu, cu '^ ^ doVeo antichitatea tîrzie şi pe care,_dupa ^ ^t manuscrisele, o puteau încă ci ■ să 1^ ma acum cît de greu ne vine ast ^ ^ gem elementele plăcerii resimv , * atunci cînd citeau; în cazul din îmbinarea moralei cu aventurile. senăşt/ţ Varlaam şi Ioasaf apărea adesea cu Ve a]t:e Romanul lui Alexandru oferă lustrav11piu Şi n muita un exemnplex şi mai izbitor, căci nease-B a personajului dă naştere, încă 5 al III-lea şi al IV-lea, unor po-din s e îi vor duce nu numai în India, de veS]in-Cscrie dascălului său Aristotel, ci şi în unde adîncul marii în lumea de apoi, în cer. Este 1Ctă astfel o tradiţie de neîntrecută bogăţie, rei elaborare continuă, în Bizanţ şi aiurea, a lungul întregului Ev Mediu. Desigur, noi , ştim care versiune figura în biblioteca lui 3o'las De altfel, despre Alexandru se pot formula aceleaşi observaţii ca şi despre Varlaam Icasaj, chiar dacă tema este alta: şi el îm-lină, în felul său, farmecul personajelor eroice, ■enturile în ţinuturi îndepărtate şi cucernica trălucire a înţelepciunii creştine. Este greu de ştiut cît de departe mergeau, în cazul femeilor, plăcerile lecturii. Literatura moralizatoare le era oferită, iar relativa însemnătate pe care în acea perioadă o îmbracă hagio-rafia feminină pare a confirma această ipo-i- Registrul narativ al scrierilor moralizare era însă mult mai întins decît s-ar crede, himb, fetele şi femeile — cel puţin în prin-U ~~ nu. aveau acces la cultura clasică. Si-I dăinuia încă de atunci cînd, spre mij-secolului al XH-îea, Georgios tornikes "ne panegiricul funebru al Anei, fiica lui Hnnenul. El scoate în relief faptul jncsput studiul literaturii clasice tară ştirea părinţilor, aceştia te-muir iP* CLlvînt. de alaiul de'mituri %te, pr^ deci fără Dumnezeu" care îl în-i le Pot ^ şi de prejudiciile morale pe 1 Poveste A °S puritătii feminine. în ceea 3a de o' e;n lnv nge obstacolul, dar este a încalc freV.dentă- De altfel- Princi" îJi? ,limiţele izolării casnice imcâtre buna societate oră-a a învăţat medicina, dar e-i d

drept nu a exercitat-o decît în casă Jn caz, a îmbrăcat într-o formă ' savant- mai *4i petenţă familială, probabil obisnuir a co^ fi să judecăm după culegerile d- sfat, ■ » nătate la care am mai făcut aluzie nde săpetreceau oare timpul liber femeile d" î?i societate? Cu cîteva decenii în urmă - ^ teasa Zoe fusese cuprinsă de pasiunea prepararea produselor cosmetice; ţinem că remediile şi reţetele de frumuseţe se l? nau în lucrarea Metrodorei. în schimb ob ^ Psellos, Zoe nu se ocupase niciodată cu luTi femeiesc": ţesutul şi torsul. Nici cu broderi . de altfel, deşi broderiile păstrate sînt ulterioare secolului al Xl-lea. Viaţa din afară Descrierea vieţii private făcută de noi nu a trecut pînă acum pragul caselor laice sau mănăstireşti, pe care le-am văzut totuşi mai mult sau mai puţin deschise vizitatorilor din afară, fapt ce coincide cu definiţia strictă a sferei private, pe care am ales-o, la nivelul social la care ne opresc izvoarele scrise. Acestea nu prea ne arata sociabilitatea orăşenească din afară, în seco' X—XI. Nu ne spun un singur cuvînt de | S Meseriile din timpul Restaurţ^a«S în Cartea prefectului (capitalei), Pvom™*L care secolul al X-lea. Porticurile si nenoro^. ^ se foiau printre ele, cîrciumile cu g ^ oferă materia mai multor episoade ^ seCOiuI Smintitul; dar opera aceasta, datm veche ^ al X-lea, foloseşte poate o tema ma ^ 3_ spre ascetismul din oraş. Ab3 HobîndeŞte ° XH-lea, cînd societatea urbana a literar > mai mare importanţă, cînd ^ ^ îndreaptă către un realism nu zitate, vom afla mai mult. de ,; şi fără întJ a - pşrte, izvoarele noastre sînt prea Pede-nentru a'menţiona un spaţiu privat orăşeneştl mrii Şi orăşeneşti nu numai de fapt, feiş n uza' unor valori culturale moştenite caDere de la antichitatea clasică. Lipsa eil si sălbăticia satelor provinciale şi ^ un loc comun al scrisorilor ce- erudiţi trimişi în episcopateînde-^ T^ofilact) titularul scaunului epis-rf'p la Ohrida, din 1090 pînă la moartea sa, Pn08 Tot atunci, în sihăstria sa, Kekaume-nu manifestă nici el interes pentru natură atare ci numai pentru exploatarea moşiei atitudine conformă tradiţiei antice. Doar visătorul şi ascetul întreţin cu peisajul o legătură în care singuraticul şi neştiutorul de carte dobîndesc o valoare pozitivă. Vînătoarea are în sine un înţeles îndoit: public şi privat. Mai precis: fie publică, fie particulară, ea este încărcată cu un singur înţeles, adică eroizarea vî-nătorului prin izbînda sa. Aşa se explică şi protocolul extrem de rafinat al vînătorilor imperiale, valoarea prevestitoare a accidentelor ce survin, precum si ritualul de trecere ce-1 stituie prima vînătoare a tînărului Digenis. ate acestea sînt lucruri bine cunoscute. To-j*.se mai simte în aceste texte freamătul ■ Iată-1 pe Vasile I, îmbătrînit, urmărind de tovarăşii săi, un cerb uriaş care îi one Piept şi, înfigîndu-şi coarnele în cingă-ea împăratului, îl trînteşte şi îl tîrăşte fără Z^Ul să tă b genis Z^Ul să se P°ată elibera. Iată-1 pe Di-iolescent_implorîndu-l pe tatăl său să-i 1S^r^t S^ ă îăi îă 1 fatr-o 'mPreunâ 1(161 ată. pe se suPună încercării pînă amîndoi părăsesc castelul b asceza grun ^f1™1 bâiatului din partea ma-î „tineri tovarăşi" (agouroi). se poate spune acelaşi luOicd î^i Care s^nţenia creştină pusese ,^elul său antic în secolul al IV-lea, •jmosj era iocul unde îşi repurta ecmd peste mortificarea trupului, 2]11 li a renunţarea la civilizaţie şi lupta imn monilor. în acea vreme, sfinţen oraşul, cu excepţia unor cazuri margin^^ nu chiar eretice. Vieţile sfinţilor în ^acâ V-lea şi al Vl-lea, care fuseseră mai T?* * tori de mănăstiri, îşi desfăşoară povest Cti" două registre: experienţa spiritual ]^ eroului, înfăptuită în singurătate, şi cron năstirii a cărei glorie i se dator'este lui nnlplp al TXlea si al Vl UL lcolele al IX-lea şi al X-lea, situaţia Ta «rV bat. Străvechiului şi venerabilului' model al 1 tei spirituale în natura sălbatică i se substir" virtuţile mănăstireşti, mai cu seamă ascultar"6 Totuşi el subzistă în povestire şi în practică Astfel, Pavel, fiul unui comandant de escadră şi ctitorul Latrosului, mănăstire cunoscută din împrejurimile Miletului, se stabileşte în pustietatea muntelui cu un singur tovarăş şi „prieten' (philos), care îl va părăsi, hrănindu-se cu ghindă, înfruntînd atacul demonilor şi „singurătatea" (monosi,s), deşi se află în vecinătatea unei

mănăstiri (lavraj. Povestea vieţii lui pînă la moarte, survenită în 955, este o succesiune de reculegeri în singurătate şi de reveniri pe un teritoriu tot mai întins. în realitate, Biserica monastică priveşte viaţa în singurătate absolută cu tot mai multă suspiciune din cauza libertăţii individuale pe care o oferă. Astfel. Ata-nasie, ctitor în 963 al mănăstirii Lavra wr Muntele Athos, îl readuce la disciplina ^ tivă pe un sihastru din Calabria, JNiCf; Cel Gol. Să fie oare semnificativa ^ ^ acestui bărbat? în tot cazul, Far w^ zantin a produs fără să vrea po ful şi IveStirUe ov fl fl zantin a produs f fl mai grăitoare despre farmecul şi ^^ atribuite naturii sălbatice de cau Vio-t^l acea vreme. Capodopera genului e ^ Nil de Rossano, mort în \w^ * cel al' ascetism si povestire, asemănător ăveŞteP|-j, lui Pavel din Latros, t-xiul 1 ş»^ < călătorind încet de la llui ^ flom vecinătatea căreia întemeiază mănăs- Grotta-Ferrata; călătoria sa se des- munţii împăduriţi, departe de coasta iţtă de atacurile arabilor Evident floma- la Grotta-Ferrata; călătoria sa se des--nrin munţii împăduriţi, departe de coasta făşOaraameninţată de atacurile arabilor. Evident, ^a ui este exclusiv bărbătesc, chiar dacă, în ful al iX-lea, este compusă o versiune nouă Srsonajului Măria Egipteanca cu povestea Th!?oktistei din Păros accentul este pus mai 'spe întoarcerea la sălbăticia trupului femeiesc CREZUL PARTICULAR Practicile evlavioase crezul, astfel încît şi el de demarcarea publică, fără totuşi a-ş* damentală. Cultul pu™c si patriarhul, năzuiesc la ^ tru colectivitate şi armata L l VIlea predic* colectivitate şi armata Leon al VI-lea predic**! el atea ft» cU împăratul a d a .fl s{i„w .fl . niului public. află în aceeaşi — chină în mod public iui J— fâ ocrotitoare a armatei, sti- ^ lon nic şi conducătorul suflete .. au„ Sfîntul Dumitru ocrotea ?i VaS1ie periului: Tesaloruc Dinastia rocului Ilie, căci personalitatea so-cult Pr •„ eSte perfect conformă cu sim-aC^monală a puterii imperiale. Tot ast-■» tfadTj-c ia un alt nivel al termenului, el este Pu sfjnţiior pe mormîntul şi în faţa cultul a°uS publice sînt de asemeni o serie de icoanei01" io ^ ^ ^ horoscopul făcut copiilor tradiţii sec na^erea ior pînă la carnavalurile fsub semnul lui Dionysos, mereu inter-a Biserică şi mereu practicate de mulţi-£ f mei si bărbaţi mascaţi executau pe străzi fnsuri deşucheate şi — păcat mare — lumea ■• căci anticul Dionysos fusese coborît la igul de demon, şi se ştie că demonilor le place să rîdă. _ _ Toate aceste elemente se regăsesc m sfera privată. Vorbind despre spaţiul interior, am evocat mai sus lăcaşurile şi riturile casei familiale. Cele cîteva inventare făcute în vederea unei donaţii sau unui testament atestă faptul că obiecte liturgice, cărţi sfinte şi icoane se aflau în posesia unor persoane particulare, tem îndreptăţiţi să presupunem că unele i şi obiecte de cult pe care le cunoaştem au folosite în mod particular, fapt neîndoiel-n privinţa icoanelor şi cutiilor cu moaşte îrite tipuri, toate preţioase, a crucilor'şi canelor cu efigia sfinţilor ce se purtau of, f cucemicia personală, icoana joacă ■ de însemnat ca şi în religia puo reprezentare conformă cu un ca--odată reprodusă la infinit, ea se re-inscendenta Incai;nârii S1 la harul sfinţilor. . ?nk fizică >a <;reştina> viziunea, icoana, pre-1515111 de ma sfîntului în viaţă alcătuiesc un ?tate în hagiSP°ndente dezvoltat fără ambi" ^eştile ?ra^ie- încă din secolul al VII-f^eau în f1Oase vorbeau de icoane care 6lerea de o ! rile «meneşti, de pildă în 1 legâtură Cte- Credinciosul este aşa-^ea <Z partlculară, zilnică, familiară Uo eso"- are sub ochi în casa lui-Lrie Pe ■ împărăteasa Zoe vor-

bindu-i unei icoane a lui Hristos r vorite sînt cele pe care le-am mentiU 6 fa« sus din domeniul public, printre c at mai ocupă un loc însemnat. în Vieţile sf^f ^aria prevesteşte cîte o naştere mult dorită f ' ea capitalei i se închină noaptea în sanct'^r , ^ chernelor, consacrat ei. Totuşi, nici în* sfera privată, ea nu a ajuns încă să fi ^ în absolut feminină şi maternă pe care o & ra tem, aiurea. Laică sau monastică, evlavia^03-' culară se împarte între mai mulţi sfinţi c libertate totuşi îngrădită. Ordinea oficială fi! cută, în secolul al X-leav în culegerea de Vieţ tradiţionale, precum şi canonul iconografic im pus pictorilor de icoane,.în majoritate călugări" canalizează pietatea. Qricînd se pot, naşte culte noi. Minunile sâ-vîrşite de un om viu îi aduc veneraţie; cultul propriu-zis însă se organizează atunci cînd minunea se produce pe mormîntul lui. Vieţile sfinţilor glorifică prin definiţie culte devenite publice, deci colective şi autorizate totodată. Controlul exercitat de autorităţi apare în procesul intentat lui Simeon Teologul cel Nou, relatat de biograful său Nichita Stethatos. Simeon iniţiază un cult în cir.stea părintelui său spiritual, monahul Simeon de la mănăstirea Studiem: a stabileşte o zi de sărbătoare şi comanda o icoan • iar din iniţiativa sa se întrunesc credjaoj Dar el a ascultat de o inspiraţie de sus., ş ^ este motivul înfăţişării lui în faţa in^area # Dar el a a este motivul înfăţişării lui în faţa^n» # patriarhal. Cazul lui ilustrează ^încora ^ se putea produce, în prima jumătate ^^ lui al Xl-lea, între puterea clericala , dicarea unei spiritualităţi personale. se Demoni şi gindire neorganizata Crezul particular înseamnă de ^ ^ tenta zilnică cu demonii, şi es' bătoi»«j plex şi mai familial decK ^ tionate mai sus. Căci demonii (dai,trâzi m?nv Dretutindeni, dar mai ales în casa, ion^ s în locurile pustii, în ruine şi în apă. pred"" | ijior din secolele al IX-lea şi al X-lea ^sază la locul primordial şi nelămuma\ ?| care li se atribuia în povestirile tOt° reză si minuni compuse în antichitadespre ase schimb) trupa ior a căpătat, clacă fsnune aşa, o înfăţişare care prevesteşte seP°f prec modern. Adesea au un nume, un «o competentă bine definită şi, precum în- un trup în această privinţă, nu există Credincioşi la nici un nivel al societăţii biitine şi drept dovadă stau talismanele îmbrăcate în aur pe care, în secolul al X-lea, femeile le poartă la gît, şi, mai ales, locul ce-1 jpă demonii în operele lui Mihail Pselios şi ale contemporanilor săi în veacul al Xl-lea, :are constituie cultura savantă din secolele al IX-lea şi al X-lea, după marea renaştere a culturii antice. Pe vremea lui Pselios, o erudiţie de tip umanist în loc de a îndrepta prin-tr-un oarecare raţionalism credinţa comună, o nulează şi o îmbogăţeşte cu întrebările şi ferinţele ei, precum şi cu lecturile ei clasice. i din această epocă, poate chiar de şi mai vreme, aceeaşi credinţă suferă înrîuriri ve care ar putea explica însemnat?tea de-^ acvatici sau unele procedee de divifio XX-lea, personaje antice ca, da :ere Coif11-1 Gyllu- care se ia de femeile în '' rdngUl d ^^ ^ mUlt' dUpă CUm 3m văzUt"*» un roi .emoni' vechile zeităţi continuă să «■ în l&1 n operaţiile magice ale indivizi-*'guu =1 ecoJul al Xllea trezesc interesul !,rea cultă a\rudltiloi-. în această privinţă, gîn-tunţa ei "emu este o gîndire reorganizată: l alchimiaZUieŞte la eficientă. Astrologia, lilŢfil,-. i > 1 *-*i-i 1 CtLLâb <-' ! | cjM. ] ! Util — 1e, atît pentru Pselios, cît ^ său patriarhul Mihail căruia Psellos' compune, ^Potriva după destituirea acestuia în 1058, Un redv toriu de o uluitoare ambiguitate, destinat ^T dului. Pe de altă parte, cărţile de rugăciune > secolele X—XII cuprind unele texte atesfi aceleaşi preocupări de eficienţă. Kek îi condamnă pe „oamenii fără aceleaşi preocupau uC CilvJ îi condamnă pe „oamenii fără carte" adresează ghicitorilor spre a afla viitorn*6 -ocuparea aceasta însă nu o aveau num ' ^ Diverse experienţe religioase In pragul secolului al Xl-lea, monahul Sim Teologul cel Nou şi secta bogomililor introdu anumite schimbări — nu lipsite de antecedente dar totuşi înnoitoare — în legăturile stabilite între Biserică şi creştini. Cele două tendinţe sînt diferite. Totuşi, prezintă o izbitoare similitudine istorică. Am analizat mai sus, dar pe scurt, atitudinea lui Simeon şi am dori să revenim asupra înţelesului ce-1 are pentru sta diul nostru practica

bogomililor. Tratatul preotului bulgar Kosmas, apărut în 972 sau curînd după această dată, îi atacă pe cei care străbăteau în acea vreme Bulgaria, ţară profund impregnată de toate curentele culturii bizanti în Bizanţ, ei inspiră, în secolul al Xl-lea, do^ mici lucrări ortodoxe compuse de călugării B năstirii Fecioarei Perihleptos din capitala, n m'ţi amîndoi Euthymios. Prima este scnsa»-^ anul 1050, a doua sub domnia lui Alexie nenul (1081— 1118). Bogomilii anulează toate deosebirile^ -. se întemeiază structura creştina: » u eţ bisericile sînt „case comune"; boteZ" pţine <: j decît apă şi ulei, iar euharistia a^ml vin. Ei nu recunosc nici sace dmjt sfinţenia, nu se închină la cruce, resp}nş <> gură rugăciune — Tatăl Nostru -p^ de sătoria şi îi îndeamnă pe soţi ^ ^ %&* După opinia lor, botezul lui Hrist ^ 0 tuit prin spirit şi ei vor să-1 i"1 pstora după o anchetă prealabilă, 0 lor'nti bărbaţi şi femei, le ating capul cu ljpreZ ■ Ei practică spovedania mutuala şi ngbe^" ei aceia în care sălăşluieşte tul să se numească za3**i Suhau^dreptul să se numească „ză-Eîntu1 H pumnezeu" (Theotokosj, denumire mislitor.de fintei Fecioare, căci, zice secta, au obiSn^V învestiţi de Cuvînt. Se poate de-{ost Ş1 isor că toate aceste amănunte se orîn-roonstra u ^ ^^ opinii disidente despre In-111 principiu fundamental al orînduirii T^crestine Prin urmare, secta duce o viaţă S°v2»să pe care am putea să o definim ca rticulară în sînul societăţii bizantine. Dar nu numai atît. _ Bogomilii participa la viaţa religioasa comună, şi participă pe deplin, fiindcă fiecare din-re ei îi deturnează sensul în sinea lui. Maeştrii lor se mîndreau cu o cunoaştere a Scripturii şi a Părinţilor Bisericii, care, din acest motiv, vine de la diavol. Botezul ortodox nu-i supără, fiindcă îl consideră nul; nu-i supără nici rasa călugărească, pe care unii dintre ei o îm->racă. Iau parte, la liturghie în biserică pentru se ascunde mai bine. în sinea lor, ei ştiu bine ermenul „păcătos" îi califică pe ortodocşi, itleem, locul de naştere al Verbului divin, amnă biserica lor, iar Ierusalimul, încă sudent 1 id mozaice> este religia oficială. Disi-•a lor ™ este nouă în măsura în care ea -a străvechi tendinţe ale creştinismu-lcal, urmate, înaintea bogomililor din Ţ X-lea, de paulienii secolului al tatealorn K-6aCUl al XI-lea, însă, miş-■'° import fŞte vădit ° vig°are teoretică * fi ispitit-- S°Cială fără Precedent, pe care r Cetăţi- Sa ° Punem Pe seama progrese-^oneazg orâşeneşti. Primul Euthymios ^ei, ca frraje' în Tracia Şi în regiunea ^an Tzou^fi ZOna misiunilor izbutite ale "^ ■« că • prea ^ine cunoscut, zice ea o liî!.pă5âsit nevasta după ce fă-"^ călugăriţă, devenind el în-

m «p suşi un călugăr fals". Represiunea dezlă Alexie I Comnenul scoate în relief im sectei în capitală. Prin urmare, pref^01" restricţia mentală se afirmă într-un m Ta 8 elaborat decît în trecut. Desigur, izvoa t mai fac atunci mai explicite. Dar se poate de * aici începutul unei epoci noi, în care bo C°^ practică o formă fascinantă de particula^ şi interiorizare a experienţei religioase ' mai ca Simeon Teologul cel Nou. â co «ne oprim deci la pragul secolului al Xl-lea. a ce trebuia să demonstrăm nu era exis-enţa însăşi a unei vieţi private în Bizanţ în secolele al X-lea şi al Xl-lea, căci ea este evidentă. Toate societăţile lumii şi ale istoriei, din clipa în care dobîndesc o oarecare complexitate, vădesc o anumită z"onă de viaţă privată. Zona aceasta este, pe de o parte, delimitată şi structurată în mod distinct în fiecare dintre ele de âtre factorii variabili ai puterii, religiei, spa-Ji locuit şi familiei, iar, pe de alta, definită ales prin forma culturii. Datorită scrieri-iţorităţilor şi elitelor sociale care s-au păs-[Tat "i s-a înfăţişat viaţa privată din Bazinul teranei răsăritene creştine spre anul 1000: in centrul epocii numite medievală schimh16?' desi§ur PT1tin întemeiat ca enunţ, toric Tot -_te exact Prin conţinutul lui isbar, _ hfl al mm de jţ am constatat o pronunţată schim-ii între secolul al X-lea şi se-• -Încorsetată de clasicism în pri-a Privată a părut a-şi dobîndi in-cursul celui de al doilea, într-o se refăcea într-o mai largă mă-a^1_.lncerca să distingem dacă re de limbaj sau de o In secolul al XH-lea va accentua, mergînd mai 1 IMPERIUL ROMAN Realităţi BLANCK H, Einfuhrung in das Privatleben der Griechen und Romer. Darmstadt, Wissenschaft-

liche Buchgeselleschaft, 1976. BLUMNER, H., Die romischen Privateltertiimer (Handtmc/i der klassichen Altertumswissenschaft, IV, 2, 2), Miinchen, 1911. CAGNAT, R. şi CHAPOT, V., Manuel d'archeologie romaine, Paris, 1916, 2 voi. "mâine, Paris, 1916, 2 voi. ILL. S., Roman Sodety, from Nero to Marcus Aure-lius, New York, ,1904, (reeditat în Meridian Books, New York, 1957). 'ÂNDER, I., Darstellungen aus der Sittenicfae Roms in der Zeit von August bis zum "sgang der Antomine, ed. a IX-a, îngrijită de rissowa, Leipzig, 1920, 4 voi. Există o tra' ^ hmba franceză, a primei ediţii. paHc l,Les Classes sociales dans l'Empire romain, i!4^yot1971d 4^ A.t> 28' R;' R°man Social Relations, 50 B.C., "**&, ia **: în Pregătire o traducere în limba fran^D SeUiL ■ V*. Das Privatleben der Romer (Hand^ih Altertiimer, VII). A Ii-a ediI l tie îngrijită de A. Mau, Leipzig, 1986, 2 voi. Exist4 ţ t-JUcere în limba franceza in Manuel des An. tiquSs romaines, publicat la Paris la sîirşitui *. colului al XlX-lea. Tt e Vita romana. La Vie quotidienne dan; PA?a Rome "antice, ediţie franceză, de J. Robena, Paris, Desclee de Brouwer, 1955. Drept şi religie _ ţ ^^ ^^ ^ ^is^resanÎH DE MAECHI, A., n Culto pH-to di Roma antica, DEMUano, «6-Wj^ „^ v0, ,. Das KASBR, M. Dall°Zmassicne uni UassicHe RecM Munchen, BecU^ ^ ' .', m, 4), Munchen, „recQues et romaines, Paris, 1877-1918. A Realencyklop&die der klassichen Stuttgart, 1893-1981. sells Citeva lucrări recente G Die R°^e des Einzelnen in der Ge-des rSmischen Kaiserreiches: Erwartun-Wertmasstăbe, Sitzungsberichte der Hei-er Akademie, 1980, VIII. f L'alimentation et la Cuisine ă Rome, Varis,LesBellesLettres, 1981. DR£ J. M" Les Loisirs en Grece et â Rome, Paris, pUF,' col. „Que sais-je?", 1984. iNDREAU, J., Les Affaires de Monsieur Jucundus, Ecole francaise de Roma, 1974. AMELING, W., Herodes Atticus, Hildersheim, 1983, 2 voi. BALLAND, A., Fouilles de Xanthos VII, Inscrivtions d'epoque imperiale du Letoon, Paris, E. de Boccard, 1981 (despre everghetism). BLEICKEN, J., Staatliche Ordnung und Freiheit in ier romische Republik, Frankfurter Althistorische Studien, Heft 6, Kallmiinz, Lassleben, 1972. LVERT, G„ şi MORABITO, M, „Le droit de :lavage sous le Haut-Empire", Aujstieg und Mergang, n, voi. XIV., p. 98. EP>, E., Die romischen Thermen und das an* Badewesen, Darmstadt, Wiss, Buchgesell-»ch,w lm Beclc, 1912, Uojns jan** ^' p-, A., Aspects of the Social Thaught of Dio "ysostom and Stoics, Proceedings of the Cam-■ Philological Society, 1973, p. 9. ges of provincial maladministration under ^ Principate", Historia, X, 1961, p. 189, Chattn °nfocts in the Roman Republic, Londra, ^ windus, 1971 >

De Gruyte s, 1971 ^ool ^^ the Principate, Papers of the British ^ at Rome, XLIII, 1975 n. 7 . Pubblicazionl della Facoltâ di giurisprudp universitâ di Camerino, Neapole, jove CANAS, B. A., „La femme devant la jUs^' ciale de l'Egypte romaine", Revue mJ* Pr°vi«-droit, 1984, p. 358. " 'llstori1*e if, CHRISTES, J., Bildung und Gesellschajf aschătzung der Bildung und ihrer Vermittl ** • ^ griechisch-romischen Antikel Darmstadt ^ ^ Buchgeselleschaft, 1975. ' Wlss. COCKLE, H., „Pottery manufacture in Roman Ep Journal of Roman Studles, LXXI, 1981, p ™'' CORBIER, M., „Les familles clarissimes ' d'Afri u proconsulaire", Tituli, V, 1982, Epigrafia e Ordine senatorici. — „Ideologie et pratique de l'heritage (Ier si£cie av J.C., Ile siecle apr. J.C.)", Index, 1984 (Actes du colloque 1983 du GIREA). COTTON, H., "Documentary letters of recommendation in Latin from the Roman Empire", Beitrâge zur klassichen Philologie, Hain, Konigstein, 1981. CRAWFORD, M., „Money and exchange in the Roman world". Journal of Roman studies, IX, 1970, p. 40. D'ARMS, J., Commerce and Social Standing in Antient Rome, Harvard, 1981. DAVID, J„ M„ „Les orateurs des municipes â Rome: integration, reticences et snobismes", Les Bou^geoisies municipalei italiennes, Centre Jean Ber Paris şi Neapole, 1983. De ROBERTIS, F., Lavoro e LavoratoH nel " romano, Bari, Laterza, 1963. DUNBABIN, K., The Mosaics of Roman Studies in Iconography and Patronage ETIENNE, R., La Vie quotidienne a Hachette, 1966. EYBEN, E., „Family planning in quity", Ancient Society, XI— FABRE, G, Libertus, rech.erch.es sur tronaffranchi ă la fin de la Ke Ecole francaise de Rome. 1981c': iilT M j L'Economie antique, Paris, Ed. de j973 (trad fr. de Higgs). antiqUe et Ideologia moderne, Paris. 1979, (trad. fr. de Fourgous) M., Histoire de ta sexualite, voi. II: des plaisirs: voi. III, Le Soucz de soi, Pa- 1984. n \y Landlords and Tenants in Imperial £U Princeton University Press, 1980. a'e Richezza e classe dirigente romana", Ri-ta storica italiana, XCIII, 1981, p. 541. "rRAITH J-. K., Theorie de la pauvrete de masse, 1980 (trad. fr.). C4RNSEY, P-, „Independant freedmen and the economy oi Roman Italy under the principate", Klio, LXIII, 1981, P- 359. GARNSEY, P. ed., „Non-slave labour in the graecoroman world", Cambridge Phiological Society, Supplement VI, 1980. GOLDSCHMIDT, V., La Doctrine d'Epicure et le Dnit, Paris, Vrin, 1977. - Le systeme stoicien et l'Idee de temps, Paris, Vrin, 1953. MMBRICH, E., L'Ecologie des images, 1983, p. 291 (tr. fr.), cf. p. 94: „L'action et son expression dans Part occidental". D., Le Triangle hippocratique dans le main; le malade, sa maladie et son Ecole franţaise de Roma, 1984. , teneca und die griechisch-romische. Tra-r Seelenleitung, Berlin, W. De Gruyter, le HADOT l9?0 n S'°icienne et idees politique au temps '' RevUe des etudes latines, XLVIII, spirituels et Philosophie antique, s augustiniennes, 1981. and Social Aid in Greece and Thames and Hudson, 1968. ntzation of Roman Brick Production

in the First and Second Centuries a n 1975. ' -D-HENGSTL, J„ Private Arbeitsverhăltnlsse sonen in den hellenistischen Pavvrî her Bonn, Habelt, 1972. °" Di°^ JERPHAGNON, I., Vivre et Philosopher son sars, Toulouse, Privat, 1980. s CeKAMPEN, N., Image and Status, Roman Women in Ostia, Berlin, Mann Verlag 19», KELLY, J. M., Roman Litigation, Oxford u •' Press, 1966. Uersit>' KLEINER, D., Roman Group Portraiture, the Funa Reliefs of the Late Republic and 'sarly Empto Londra şi New York, Garland, 1977. KOCH, G. şi SICHTERMANN, H., „Romische Sarfc-phage", Handbuch der Archăologle, Miinchen, 1982 KRENKEL, W., Der Abortus in der Antike, Wissen-schaftliche Zeitschrift der Universitât Rostock, XX. 1971, p. 443. La ROCCA, E., DE VOS M. şi A. COARELLI, F. Guida archeologica di Pompei, Milano, Mondadori. 1976. LAUBSCHER, H. P., Fischer und Landleute, Studio zur hellenistichen Genreplastik, Mainz, von Zahem, 1982. LEVEAU, PH., Caesarea de Mav.reta.nie, une viile ro mâine et ses campagnes, Ecole francaise de Ron 1984. _for. LEWIS, N, Life in Egypt under Roman Rute, O: 1983. . „.,„,„ LILJA, N., „Homosexuality in Republican ai tan Rome", Societas scientarum Fe""îCJ tationes humanarum litterarum, LXX . ^ LINTOTT, A. W., "'"i*-™?. in Republican ford University 1982, p. 233. MALLWITZ, A, Prestel, 1972. .ne Bai uten, Par Histoire de l'education dans l'Anti- du Seuii; 1965, ed. a Vi-a adăugită. c'unoaştere metodologică diferită şi ne- istoriei educaţiei, vezi M. Nilson, Schule, Miinchen, 1955, care 11 concluzii faptice diferite. jlner", etude sur les scenes de la vie <$0Ujl_t.,„no figurant sur les monuments juneraiRoma, Erma, 1965, reeditare. IN B W v*e sexuelle des esclaves d'apres les Dialogues rustiques" de Varron (J. Collart ed., ■arron grammaire antique et stylistique latine, Paris, Les Belles Lettres, 1978, p. 13). Pline le Jeune et les problemes economiques de son temps", Revue des etudes anciennes, LXIX, 1967, p. 62. MOCSY, A., „Die Unkenntnis des Lebensalter im ro-mischen Reich", Acta antiqua Academiae scientia-ruro Hungaricae, XIV, 1966, p. 387. MOREAU, PH., „Structures de parente et d'allience d'apres le Pro Cluentio", Les Bourgeoisies munici-paies italiennes, Centre Jean Berard, Paris şi Nea-pole, 1983. N'ARDI, E., Procurato aborto nel mondo greco-romano, Milano, Giuffre, 1971. UDAU, j. p., Etre enjant ă Rome, Paris, Les Belles Lettres, 1984. D., „Zur sozialen und rechtlichen Bewertun;; len Arbeit in Rom", Zeitschrift der Savigny-Ung' Roman Abt. LXXXII, 1965, p. 67. Civilisation de l'Ajrique ronote CoHegium juvenum Nemesiorum, a organisation"> Mncmosyne, XXII, atllletes and ideology, some as- hist°ry of sport in the greco-roman >!1976P49 S and Business in the Greek Part of 'mPire (Garnsey, Hopkins, Whittaker, ■HB de in the Ancient Economi;, Londra, \%^ P> 131coziologie des antiken Sports" Mededelingen - „Zur S0™fderlands instituut te Rome, XXXVi, van hei 1974, p. 57. ^ s^ Geschicîite einer geistigen POHLENZ, mVandenhoeck und Ruprecht, Beiuegung, Goumg , 1978, ed. a V"askîau;en und die Freigelosamen " ,n SigiUatageioerbe, Wiesbaden, Sleides inscriptions et belles-lettres, dări ^ e Eariy p rf.. ] Manchen; Bec, dans la fete de la im

ner, 1980. maraues sur la place de la îete QUET, M. H, '^^moralistes grecs", La Fete, dans le A*cf!?jT Annales litteraires de lumeţ discours, ^__^o ^p recherches d'luspraq Ursite de toire BAM1N, J-passent Historta "" i=r» AlKrt»™, nivm"y press' vemment", Br«p et 472. the io ^ e medievale, Bari, Laterza, 1983). -„Remarques sur le pecule et Ies de familie», Melanges d'archeologie „ __-l'Ecoîe fmnţaise de Rome, Ant^uzte, XCIV, p, 529. - „Parricidium". ibid., XCIII, 1981, P- 529. TOYNBEE, J., M. C, Death and Burial in the Roman Worîd, Londra, Thames and Hudson, 1971. ; ^CAN, R., A., Mithra et le Mithriacisme, Paris, pUF,'col. „Que sais-je?", 1981. ^AT. J., P., „Architecture rurale en Campanie uf I ^Ptentrionale", Architecture et Societe, Ecole fran-?aise de Rome, 1983, p. 247. ^ P, L'Elegie erotique romaine, Paris, Ed. du ^ 1983. ^folklore â Rome et Ies droits de la conscience *r!iqUe sur la conduite individuelle", Latomus, JJj. Fisc, esclavage, capital et droit romain", 35» ' W'

Les saluts aux dieux et le voyage de cette "" RP«ue archeologique, 1985 (în curs de apa Mvthe et realite de l'autarcie â Rome", Revu, ues ,— „iviyn"= -v"WT .,q,-,n -p 261 etudes anciennes, LXXXtt, 1979, p. *1. G la Gladiature en Occident, des origines a Vta mort' de Domttien, Ecole francaise de Rome, i98i. O Vie Darstellung einer Wagenjahrt au} W^Schen SarkophagdecfceZn, Roma, Bretschneide, ZIMMEK, G., Romische Berufdarstellungen, Berii». Mann, 1982. "2. ANTICHITATEA TiRZIE Cititorul să nu-şi facă iluzii: istoriografia recentă despre Imperiul tîrziu, care a produs multe studii serioase despre istoria politică, socială şi religioasă a antichităţii tîrzii, nu propune lucrări despre această perioadă tratate din punctul de vedere urmărit în această colecţie. Decadence romaine ou An-tiquite tardive? de H. I. MARROU (Paris, 1977) este o lucrare de mici dimensiuni a unui maestru care şi-a însuşit cel mai bine aceste vederi generale. în mod inevitabil, deci, bibliografia reflectă experienţa personală a autorului. Ea exprimă recunoştinţ; faţă de autorii acelor cărţi şi articole care i-au deschis perspective noi sau care adună o docul™*v taţie risipită. în lumea anglofonă, WiUiam LEC rezumă cu vigoare un mod de a gîndi ti a ^ în History of European Morals from All^n £m. Charlemagne (Londra, 1869). The Uter R<~" pire, de A. H. JONES, voi. II (Oxford, ales paginile 873—1021, cuprinde multa taţie, dar puţine comentarii sau deloc, rea lui Paul Veyne, citată mai jos, *<*" nu numai informaţia necesară pentru -** «do nouă, ci şi ev nu numai iniu»»-»-, ci şi -tura pe această cale noua, c^ ^ rez în mare parte vastei cu care domnia sa zate în acest mod . sU "t'^5 ■ ta orăşenească: Le Pain et le Cirque, de pespre via_ (PariS) Ed. du Seuil, 1976), et Pagtmism Roman Empire, de R. MacMULLEN (Yale, jn the 198Dducatia şi socializarea în oraş, Histoire de ution dans l'Antiquite, de H. I. MARROU

1984) rămîne unică (o citez după noua edi'"din colecţia „Points Histoire", Ed. du Seuil, •ie 2 vol); tot astfel şi Antioche paienne et chre' ,. A j FESTUGlSRE (Paris, 1959), îndeoebi paginile 211—240. „From Ausonius' Schooldays? A Schoolbook and its Relatives" de A. C. niONlSOTTI, în Journal of Roman Studies 82 (1982), P. 83, prezintă un nou document încîntător. Despre sexualitate, comportament şi imaginile medicale ale trupului, „La familie et l'amour sous le HautEmpire romain", în Annales 33 (1978), p. 35 şi „L'homosexualite â Rome" în Communications 35 (1982), p. 26, de P. VEYNE, reprezintă un nou punct de plecare pentru o discuţie despre acest subiect. Porneia: de la maîtrise du corp ă la pri-fation sensorielle, de Aline ROUSSELLE (Paris, 382) lămureşte în mod excepţional unele chestiuni atate de-a lungul acestui eseu. Vezi, de asemeni, e stabilitatea valorilor normative din inscrip-W. Helienica 13 (1965) p. 226—227, de L. Robert, um şi celelalte numeroase pasaje dedicate aces-nestiurri de către un cunoscător fără pereche P eline în timpul Imperiului. R M 1Stan^a Socială: Roman Social Relations, de :MULLEN (Yale, 1974), este scurt si convin*rttas şi calitatea morală a spectacole-. todiateurs dans l'Orient grec de L. RO-n_s, 1940): un subiect urît, tratat cu o !)cistâ Un gre?- Despre perioada ulterioară nu ^u de o claritate asemănătoare, dar VlLLE, „Les jeux de gladiateurs " Melanges d'archeologie et U de Rome, 1960, p. 27, " 5£ idealurilor filozofice în cercu. Sentences of Sextius de H. 5 du Cerf, »1 ău« în iudaismul tendinţa catrt "* **>£$£ (Bruxelles, curi, trebuie f ^ Despre populara, ,>6g»^ 7_io, este un

toare la acest sub a ce priveşte originea şi cauzele expansiunii '" practicii renunţării sexuale în antichitatea tîrzie, fl în dezacord cu mica lucrare atît de clară a d Christian in an Age ceea ce r-practicii renunţării sexuale in »„._.. mă aflu în dezacord cu mica lucrare atît de clară lui E R- DODDS, Pagan and Christian in an Age of Anxiety (Cambridge, 1965). Despre structura socială şi viaţa oraşelor în Imperiul tîrziu, The Making of Late Antiquity de Peter BROWN (Harvard, 1978; traducerea franceză cu titlul: Gen'ese de l'Antiquite tardive, Paris, 1983, Gallimard, „Bibi. des histoires", 1983) propune o interpretare şi cuprinde multă literatură secundară despre această temă, tratată definitiv în Les Cites ■e l'Afrique romaine au Bas-Empire do C. LE-PELLEY (Paris, 1979—1981, 2 voi.); vezi, de ase-eni, Three Christian Capitals: Topography and ■toics de R. KRAUTHEÎMER (Bcrkeley, 1983). costum: „Some Pictures in Amanius Marcel-*"> în Art Bulletin (1964), p. 49, de R. MacMXJL-5* «Recherches sur Vorigine des ornements «ntaires du Bas-Empire", în Karthago 16 - '• P- 107, de G. FABRE; H. I. MARROU scoate într-un mod deosebit de pătrunzător şi Wsemnătatea unor astfel de schimbări în *"" romaine?, p. 15—20. urban Urb de H. St t ;™ <™sC K«ssr*',»*' ■ (Bruxelles, 1970), M. MESLIN descrie semnificativă în folclorul păgîn; Voluptat ^^ tandi non perdat sed mutet, de J w s STn sPec-SON (Amsterdam, 979), arată contin^110* mistici a jocurilor în cercurile creştine Relaţia dintre palatul acelor potentes şi jde terii lor descrisă în mozaicuri a fost'studiat?13 PU" de K. M. DUNBABIN în The Mosaics of fi* North Africa (Oxford, 1978). Mozaicurile vita la Piazza Armerina, în Sicilia, au dat naştere 1* numeroase discuţii; vezi „Per

l'interpretazione <u Piazza Armerina", în Melange d'archeologie et d'histoire: Antiquite 87 (1975), p. 873, de S. SETTIS-descoperirea la Tellaro şi Patti a unor vile cu mo-' zaicuri atît de mari, ne va îmbogăţi cunoştinţele despre această chestiune; pentru o discuţie exhaustivă, vezi La Sicilia tra Roma e Bisanzio: Storia di Sicilia de Lellia CRACCO RUGGINI, voi. II] (Neapole, 1982). Despre oraş şi bazilică, Rome: Profila of o City de R. KRAUTHEIMER (Princeton, 1980), este un supliment topografic şi arhitectural magistral la studiul monumental al lui C. PIETRI, Roma cristiana (Paris, 1977, 2 voi.) Despre unele schimbări semnificative legate de ceremonialul bisericesc şi de pomană, vezi „ ^ plebs romana alia plebs Dei. Aspetti della ^ tianizzazione di Roma" de Peter BROWN, ^ ^ satopresente 2 (1982), p. 123, şi The Cu Saints: its Rise and Function in Latin^ nily (Chicago, 1981; trad. fr. Le Culte dans la chretiente latine, Paris, Ed. a Despre fundalul social şi noul in^XeSJ[rete sod'let pomenii, Pauvrete economique et Pa ^^ cOn&- AGEAN <panS' tru s" pomenii, Pauvrete economique e ^^ c Byzance, de E. PATLAGEAN <panS' pentru s" tuie un punct de plecare cu totu^nu°enţa o^ diul societăţii romane tîrzii şi ^ ■ *urbatie-mului asupra imaginii comunităţii ■tatea epitafelor păgîne este bine prezen-parficUlar r LATTIMORE în Themes in Greek and ta^ deEpUaphs (Urbana, 1962). Îngrijirile date ^attn, în comunităţile creştine au fost recent e°rîn mod eminent de către P. A. FEVRIER trataT culte des morts dans Ies cornmunautes *" ^nnes durant le Iile siecle", în Atti del iXe esso di archeologia cristiana, voi. I (Roma, C-r-\ n 212; în „A propos du culte funeraire: culte ociabilit^, în Cahiers archeologiques 26 (1977), Ea- şi de către R. KRAUTHEIMER în „Mensa, Mineterium martyrium", în Cahiers archeologiques 11 (1960), p. I5; aceste articole, printre altele, au contribuit la interpretarea propusă de BROWN în le culte des saints ..., op. cit. Paganisme, christianisme et rites funeraires mero-" vingiens", în Archeologie medievale 7 (1977), p. 5, de B. YOUNG, este o contribuţie însemnată pentru studiul unei regiuni de la sfîrşitul Imperiului roman şi începutul Evului mediu; Loca sanctorum Africae, de Y. DUVAL (Ecole francaise de Rome, Roma, 1982), este o superbă culegere privitoare la o altă regiune. Morts, Martyrs, Reliques en Afri-que chretienne, de V. SAXER (Paris, 1980), aduce informaţii privind atitudinile clericale. * antecedentele Îndepărtate ale spiritualităţii ■sţiee, „Monachisme et ethique judeo-chre-le", în Judâo-Christianisme: volume offert au "tf J. Danielou: Recherches de science reli-z <1971), P. 199, de A. GUILLAUMONT. Im-)o paradigmei monastice este tratat cum nu terpret.e mai bine Jn operele principalilor lui in-**«»•.. mediuI urban: Jean Chrysostome: La nr. l25 ' ' uriUet ed., col. „Sources chretiennes", ""■ h v- ariS> 1966) ?J Gregoire de Nysse: trăite „u. lrmn*e, M. AUBINEAU ed., col. „Sources >st ' "^ 119 (Paris> i966)>' aceastâ din urmă —* ţ de°Sebît de folositoare. Nu este sur-leinei ^Q aptul că radicalismul teoretic al para-astlce, aşa cum a fost analizat de admiratorii monahilor, dă naştere la mari exagerări HP-mre severitatea practicilor ascetice ale acestora, Urare de care nu sînt lipsite expunerile cele *Tf bune îndeosebi Antiocae ... de Festugiere, ooi—ilO si A History of Asceticism in the Sy. P' n tnt de A. VOOBUS, voi. I si II (Louvain, S ÎÎ960) D CH1TTY, în The Desert a City Vi f ' H 1966) o lucrare excepţional de erudită si (Oxford, 1966), o ^^ ^ ^ ^^ ^ ^ umana, şi ■ ■ buch fUr Antice nnd Chris«Monachos», in ^^ unde ^^^^ tentnm 20 (U"J, fti că si raportarea ei la imaginea de sine Sărăcia monastica şi rP fundamentale de a societăţii "eştme desm ^ ^ ^ ^^ Către Patlăge"lof pahomiene de B. BtîCHLER în cazul comunita l°r P anclien, 1980). Cazul în «• ArUthodsC'estriămurit prin documentaţia lui Oxyrhynchos este publicate, comenprovenind din PaP^^^LLaires dans Ies 1972)irelf'nr.l88(ParlS' ualltate: « de F. REFOULE „Le Communications 35 (198^ P A vante

16

r GUILLAUMONT ed., col. „Sources chre-^ Ct "' nr 170 şi 171 (Paris, 1971, 2 voi.), este o ^comentată, deosebită. morala conjugală bizantină şi condiţiile urB ■ Ideale conjugale e familiare in san- Gio^[ Crisostomo", în Etica scsuale . . ., p. 273, ^"'um şi contribuţiile lui C. SCAGLIONI la Jean PcSysostome et Augustin, C. KANNENGIESSER (Paris, 1975), constituie un început, dar numai un început. arsanuphe et Jean de Gaza: Correspondance, trad. ir de L. REGNAULT (Solesmes, 1981), oferă un tablou îneîntător al problemelor morale asupra cărora monahii şi laicii cereau sfatul omului celui mai curat sufleteşte din localitate. Despre sexualitate ca remediu al mortalităţii în gîn-direa greacă creştină, studiul cel mai important este „Marriage and virginity, death and immor-tality" de Ton H. C. van EIJK, în Epektasis: Me-langes J. Danielou (Paris, 1972), p. 209. -ontinuity and Discontinuity in Byzantine History" de A. KAZHDAN şi A. CUTLER, în BYZANTION '2 (1982), p. 429, este un articol exemplar, care, 1 legătură cu societatea bizantină medievală, abor-ază probleme ce ar putea fi puse cu folos şi despre secolele al V-lea si al VH-lea ale erei noastre, rn and Western Cliristendom in Late An-- a Parting of the Ways", în Society and °!y in Late Antiquity (Berkeley, 1982), p. 166, ^^ sugerează caracteristicile eventuale-VSen*e dintre APUS şi Răsărit, într-o per-f ^lîerită Şi tratînd alte teme decît cele .6 m acest eseu. In schimb, atitudinea lui m a fost studiată în lucrarea amintită în- foarte amănunţit, fără însă ca autorul totdeauna în minte temele tratate în lor â ti carte. le De nuptiis et concupiscentia a lui August: 418 către un laic, corniţele Valerius e t ^^ ^ la fel de fundamental ca şi cartea a y Un **** Cite de Dieu, lucrare redactată în 420-tiis ... este publicată ca un excelent a lui A. C. de VEER în Premieres contre Julien, col. „Bibliotheque au nr. 23 (Paris, 1974). Scrisoarea a VI-a coperită), scrisă de Augustin patriarhului al Constantinopolului, ce datează probabil cleşte o expunere excepţional de limpede a id i"' lui cele mai tîrzii despre sexualitatea lui Ada* şi a Evei şi despre natura dorinţei fizice din tim pul său: Corpus Scriptorum EccZesiasticorum La-tinorum 88 (Viena, 1981, Divjak ed.. Die Lehre des heiligen Augustins von der Paradiesche und ihre Auswirkung in der Sexuelethik des 12 und u Jahrjunderts, de M. MILLER (Regensburg, 1954) este, după părerea mea, lucrarea cea mai serioasă privind receptarea ulterioară a doctrinei augusti-niene de către canoniştii şi autorii medievali de manuale de spovedanie. 3. VIAŢA PRIVATA ŞI ARHITECTURA LOCUINŢEI IN AFRICA ROMANA In afara studiilor menţionate în text, indicăm aici unele lucrări în care cititorul va găsi informaţii esenţiale şi o bibliografie mai completă. Urbanism MARTIN, R., L'Vrbanisme dans la Paris, 1974, ed. a Ii-a, cu un capitol cuinţei, putînd servi drept introducere I* mele pe care le pune istoria casei ei • folosi în acelaşi scop pentru occident roman şi pentru Imperiul roman: . BOETHIUS, A., şi WARD-PKRKINS, X ''^O. and Roman Architccture, Penguin »° -i şi LEVEQUE, P., Villes et Stnictures l'Occident romain, Paris, 1971. i (î coordonarea ^b^ines dans l'Occiaent, ru-,w.., - _. , îa France urbaine (în coordonarea lui flis'°ire,Tgy) voi. I, La Vile antique des origines au G Dsiecle,' Paris, Ed. du Seuil, 1980, este o pre-- sinteză care abordează o problematică a -°aS însemnătate depăşeşte cu mult graniţele Galieila Africa, cunoştinţele noastre sînt foarte bine rezumate în: 'OMANELLI, P., „Topografia e archeologia dell'Africa romana", Enciclopedia classica, Torino, 1970. Se poate consulta şi: USSUS, I., „Adaptation â l'Afrique de l'urbanisme romain", 8e Congres internaţional d'archeologie dassique, Paris,. 1963, p. 245—259, Paris, 1965. locuinţei importantă în casele greceşti, cel puţin pentru cele mai bogate dintre ele, este caracterizată prin transformarea curţii interioare într-un peristil, spaţiul descoperit fiind înconjurat cu porticuri. Această creştere considerabilă a luxului casei particulare intervine probabil în se-coluL al IV-lea î.e.n.

Amănunte despre astfel de rase din secolul al II-lea î.e.n. apar în: -NEAU, Ph., et al., L'Ilot de la maison des come-fans, Delos XXVII, Paris, 1970. lumea grecească occidentală, se poate urmări «astă evoluţie a arhitecturii particulare în: MAR-rN- R- VALLET, G. „L'archittetura domestica", a Sîciiia antiqua, sub îngrijirea lui E. GABBA , -l G- VALLET, I, 2, p. 321-354. Punică, peristilul este adoptat foarte repede, CUltlCUm d°vedesc săpăturile de la Kerkuan, pre-Îad,!1 °ele întrePrinse la Cartagina: Ketij^ 7°' înde°sebi paginile 220 şi urm. (oraşul ' a fost distrus în anul 256 î.e.n.). P6r'~ LANCEL, S. (sub îngrijirea lui), Byrsa j et L'EFR, nr. 41, Roma, 1979 şi 1932. Ac "' C°l explică în parte de ce casa romană di^ ^^ a adoptat numaidecît planul cu peristil r'ca în schimb, casa italică tradiţională nu cunoa t stilul, ci este prevăzută cu un atrium, sa\* a cărei parte centrală este descoperită, astfe] se poate aerisi şi lumina lăcaşul, precum si rele ce comunica cu el: astfel poate fi captată «1 apa de ploaie într-un bazin (impluvium), ase S1 sub deschidere (compluvium). Existau puncte co mune între atrium şi peristil, acesta din urmă pu tînd fi folosit, sub alte forme, aşa cum am arătat; aceste două lăcaşuri se deosebesc totuşi foarte mult, atît în privinţa funcţiilor lor sociale, cit si a concepţiei arhitecturale (curtea peristilului, avînd dimensiuni mult mai mari decît compluvium din atrium, îngăduie desfăşurarea unor colonade mari). In epoca elenistică, casa romană evoluează rapid: I se adaugă în partea din spate un adevărat peri stil a cărui curte este de cele mai multe ori ame najată ca grădină în loc de a fi pavată cu lespezi, aşa cum se obişnuieşte în lumea elină, lucru învederat de casele din Campagna afectate de erupţia Vezuviului în anul 79. Vom afla numeroase informaţii în: La ROCCA, E„ de VOS, M. şi A., Guida archeologk" di Pompei, Verona, 1976. De VOS, A., şi M., Pompei, Ercolano, Stabia, Ror 1982- itS in Numai în urma unei evoluţii lungi, desay ^ secolul al iV-lea al erei noastre, a ^ ^ totul din casa italiană străvechiul at"ris^ va fi de acum înainte orientată spre per ce percepem limpede la Ostia: ^ m^ BECATT1, G„ „Case ostiensi del tardo ^P^^. tino d'Arte, 33, 1948, p. 102—128 şi chitector*' Van AKEN, A.R.A., „Late Roman domus a Mnemosyne, 1949, p. 242—251. PAVOLINI, C, Ostia, Roma, 1983. - căduie să studiem şi un alt tip de st ioc ne «*£u« trecut cu vederea dinadins -^tuintâ, Pe C'T aceia al claselor de mijloc şi 10ClSdiul nostru.»ela ^ ^■•Jaiire etaje (Zise Zuiae) orînduite mari cu ^ unei curţi interioare: *ăe°*teolia antica. Insule e classi sociali, Roma, 1978. > tin de case nu este singurul privitor la locvun' ţeie populare. \frica romană Observaţii preţioase despre casele africane, precum si despre contextul lor socio-economic, în: PlCARD. G., La Civilisation de VAjrique romaine, Paris, 1959. Am menţionat în note cîteva studii consacrate îndeosebi arhitecturii locuinţei claselor stăpînitoare. Ne mulţumim, aşadar, să atragem atenţia cititorului asupra importanţei ce o au următoarele lucrări: REBUFFAT, R., Thamusida II, col. L'EFR, nr. 2, Roma, 1970, în care analiza mai multor tipuri de case dă naştere unor observaţii foarte amănunţite despre arhitectura privată africană şi cărora remarcile noastre le datorează mult. De acelaşi autor, o compilaţie foarte practică: ~ „Maisons â peristyle d'Afrique du Nord, reper toire e Plans publies", Melanges de l'Ecole jrancaise ie Rome, 81, 1969, p 659—724 şi 86, 1974, p. 445— MEDIU OCCIDENTAL TIMPURIU în Evul mediu timpuriu nu a fost tratată cu seriozitate pînă acum. A fost oarecum de Charles LELONG: La Vie ţpar- nne en Gaule ă l'epoque merovingienne 1S'UHaohette> 1963)- Şi de Pierre RICHE: La tne dans l'Empire carolingien (Paris, 3), care tratează mai amănunţit viaţa Vie strict privată (casa şi masa). Jean VERDON, Us Loisirs au Moyen Age (Paris, Tallandier, 198O), ^ consacră decît cîteva rîndun subiectului de noi. Rtntem deci nevoiţi să recurgem la unele izvoare Pu. blicate în limba latină, cu excepţia traducerii fe, limba franceză, adesea proastă, a lucrării Histoire Susiasmue des Francs, de GRIGORIE din Tours, f tuată de R Latouche (Paris, Les Belles Let-TL 1963-1965, 2 voi.). Singurele traduceri bune e care le putem folosi, comparînd cu textul latinesc, sînt următoarele: J Sermons au peuple de Cesaire d'Arles, . DU Cerf, 1972-1978, 2 voi.

Louis le Pieux et Epitre au L. V» d. ■ Paris, Champion, Correspondanc, RICHE P-, Manuel pour ' fid. du Ceri, 1975. int Be«o« VOGUE, A. de, La R*9* du Cerf, 1972-1978, 7 voi. Acest studiu este sabile, dar """ Code theodosien, T lin, 1905, ed. a H-a, Codigo de Eurico, E 1960. alte surse d,OrS eui Karolini, A. WERMINGHOFF ed., Ha- "mGH 1904-1908. 2 voi. ' GalHae, C. MUNIER si C. de CLERCQ, hnUt 1963, ed. a Ii-a, 2 voi. rnnsuetudinum Monasticarum, F. SCHMITT aeburg, 1963. Annaie5) Ph. LAUER ed., Paris, Picard, 372 Merowingici et Karolini aevi, K. ZEUMER [ Hanovra, MGH, 1886. F. LEO ed., Hanovra, MGH, 1881. re, J. WALLACE-HADRILL ed., Londra, 1960. ionum, L. R. de SALIS ed., Hanovra, MGH, 1892. Lei Ribuaria, F. BEYERLE, R. BUCHNER ed., Hanovra, 1954. Marculfe, „Formules", A. UDDHOLM ed., Upsala, 1962. Pactus Legis Salicae, K. A. ERKHARDT ed., Hanovra, 1962—1969, 2 voi. Prosper d'Aquitaine, C. HARTEL ed., Viena, 1894. ieţile sfinţilor sînt prea numeroase şi prea dispersate pentru a fi citate. Cele 7 volume de B. KRUSCH şi W. LEVISON, Passiones vitaeque sanctomm aevi Merowingici (Hanovra, MGH, 1920), ■ cor>stitui o primă abordare a acestui gen de «ratură, greu de folosit, dar întotdeauna foarte resant, despre viaţa particulară a principalilor tom ai Bisericilor din Galia. Penitenţialele tre-; "e asemeni, consultate cu multă grijă. Ele j ost Citate de F. W. WASSERCHLEBEN, Die rinungen der Abendlăndischen Kirche (Halle, , 1958, reed.). Recent, R. KOTTJE a publicat Dig' oeiinitivă a două penitenţiale importante: HrabaUssbiXcher Halitgars von Cambrai und des UUs M<iurus (Berlin, New York, 1980). Penii g Un°aşte preocupările de igienă şi medicale, wBAEHRENS> Liber Medicinalis de Q. S. ; (Leipzig, 1881). Sursele arheologice cu privire la viata ™ i '" materiala • casnica sînt risipite în mai multe reviste re ' Numai revista Archeologie medievale, publ- 1°n,ale-Paris de către Centre de recherches archeologi8 ^ medievales de Caen, publică în mod regulat^* cepînd cu primul tom apărut în 1971 o ' a săpăturilor medievale făcute în Franţa p '^ şi cîteva articole importante. Această revistă îngăduie să nu mai considerăm ca definitivă si * teza lui E SALIN, La civilisaiion raerovingienn'e (Paris,.1950—1959, 4 voi.). Cîteva studii importante ne permit să apreciem mai lesne contribuţia arheologiei la viaţa privată: BELLANGER, G. şi SELLIER, C, Repertoire des chne-tieres merovingiens du Pas-de-Calais, Arras, 1982. DEMOLON, R., Le Village merovingien de Brebi'eres, Arras, 1972. JAMES, E., The Merovingian Archeology of SouthWest Gaul, Londra, 1977, 2 voi. JOFFROY, R., Le Cimetiere de Lavoye, Paris, 1974. THEVENIN, A., Les Cimetieres merovingiens de la Haute-Sadne, Paris, 1968. . Foarte rare sînt studiile despre unele elemente speciale ale vieţii private. în 1976, Centrul de studii despre Evul mediu timpuriu din Spoleto a consacrat căsniciei 2 volume cu prilejul celei de a 2J» sesiuni (Spoleto, 1977). Şcoala franceză de la Re" a publicat lucrările unui colocviu Familie et rente dans VOccident medieval în 19", care ^ prinde îndeosebi un articol al lui R. MA ^ „Vie familiale et ethique sexuelle dans 1^ ^ tentiels", p. 363—378. Din nefericire, au o^ ^ şi-a clasat sursele în ordine cronologlcaenitenţiUir tem afla, aşadar, dacă idealul propus p^ ^ şa a însemnat un progres sau un regie . 5__^j2). despre Hincmar, archeveque de Reî7nconsaCrâ Pa' (Geneva, 1976, 3 voi.), Jean Devisse c __. ^ gini numeroase (367468) căsniciei ^^ fol"^ ticii ei; ca sursă complementara. J" ^.^ du « „La lettre de Hincmar de Reims a ^ d'Etienne", de G. FRANSEN, Pascua mediae-£ (Louvain, 1983, p. 134-146).

despre căsnicie şi femeie, vechiul studiu al lui gtMONNOT, Le Mundium dans le droit de ja-^■lle germanique (Paris, 1893), îşi păstrează va-1 ilitatea. F. I. GANSHOF, „Le statut de la femme la monarchie franque", Recueil de la So--te Jean Bodin (1962, p. 57—58), oferă un studiu de texte despre problemele privitoare la di-ersele statute ale femeii. De consultat, de ase-j. s Kalifa, „Singularites matrimoniales chez Ies anciens' Germains, le rapt et le droit de la femme â disposer d'elle-meme", Revue historique iu droit jrancals et etranger (1970, p, 199 —225); E R. COLEMAN, „L'infanticide durant le haut Moyen Age", Annales (1974, p. 315— 335); S. F. TEMPLE, Wommen in Frankish society. Marriage and the Cloister, 500 to 900 (Philadelphia, 1981). Despre viaţa particulară în societate, vechiul studiu al lui S. DIL, Roman Society in Gaul in the Time of Merovingian Age (New York, 1926, reeditat în 1966), rămîne folositor. Lucrarea colectivă, Women in Medieval Society (S. M. STUARD ed., Philadelphia, 1976), cuprinde mai multe articole interesante. Cel al lui K. F. Drew, „The Germanic roily of the lex Burgondionum", Medievalia et Umanistica (1963, p. 5—14), este solid. L. THEISS, 'aints sans familie? Quelques remarques sur la ■Ule dans le monde franc â travers Ies sources L°graphiques", Revue historique (1976, p. 3— ' arată limpede cit de mult stăruia creştinismul acu asupra nucleului familial, fără ca totuşi reasa sa fie dovedită în epoca merovingianâ. ^ studii despre o sfîntă vor arăta cititorului Je j creStin al femeii: Sainte Genevieve de Paris, 1982) OIS si L- BEAUMONT-MAILLET (Paris, /^Otto DITTRICH, Sainte Aldegonde, une ^ Francs (Kevelaer, 1976, ediţie bilingvă, " *" casn'ce au rămas puţin studiate. ule la care ajung J. CHAPELOT şi R. FOSet la Maison cm Moyen Age de al lui '. le gallo.romaiM uviUe (Calvados), L.. chel col. j 3 vo1-1 de l'humanite ,1946-19 0, Gouillard, cu un suphment biblio 0: antropologia^"' p. 5-53). a goluri ale cercetărilor Am încercat să umplu ătoarele articole: „La asupra vieţii P^gf Etudes sur l'tetoire de ,. matricule des pa«J» > p. 83_U0; Franc • Paris, 19'*râg0ire de Tours", Con-oomains chez J- £ Gr orio di Towş spirituaîitâ ™^* '„aladies etpsycho;ur l'hagioILL haUd' C°i n, Veri. ^„»—. byzantine, Paris, Art-srandes civilisations", 1975. ?Z neuen Mitte. Der christische Kultur, Graz, Viena, ^ C, Uc"ni eres "c Nisa, 1982, Les _ 296' , ooate consulta, de ^%^*> Cititorul poate a mea la ţinute sub îndr ger Uite IU'FeînTne dans 1- « nique «-Ltrc vl0lence V ies 1980-

cfl 1#A., iSlLIEV, A. A., History of the 324-1453, Madison, Wisc, 1952, ed a ^ -. ^ Byzantine Aristocracy, Oxford, BAR (in curs de . aPariţie). c«*ridge MediemZ History, voi. IV, The ByzanUne Wire (ed. a II-a), J-M. Hussey ed., Cambridge ^niversity Press 1967-1968. Prima parte: Byzan-"*» and its Neighbours; Partea a II-a: Gouvem-eit, Church and

Civilization. Kte> imagini, obiecte, monumente yzantin, art europeen, 'Atena, 1964. «■• G., Kirche und theologische Literatur tm ""-' Reic^, Miinchen, Beck, 1959. le haut

GescHcnte der byzantiniscUen Volksliteratur, Miin. | Uprv 1971. chen, Bec , BooIcmen, Washington D. c GKABAR, A., La P**uf __ Sfconoclasme b^antin, Paris, Flaro.marion, 1984, 6d' a H"aM Die hochsprachliche projane Liumur HUNGER, H.,Di* der Byzantzne ^ Byzantine Erapire. SourMANGO, C rhfJ^._Q JEnglewood Cliffe N. J, 1972. Despre secolele X ş ^^^^ ^ Centre de recherche d 1^ e^^^ tine, Tra^x ^"^ sur îe Xle sf.clej. 1976, voi. VI fRecfie 1204: an economic reappraisal , Socicty, 1970, P. 31-5^ ^ ^ xje s.. de byzantm, te ă ProceediTigs zantine Societate BECK, H. " Dumbarton 1971. Oaks Pape",

en> c., H. Beck, 1978, 2 voi.

ed Tfte Byzantine Saint, Londra Fe^- ed gt SergmSi 1981, (R. fhe PomS saint of the XI- cenu.y E PATLAGEAN, „Saintete et pouvoxr , A study in BalUan nnn A D" Byzantion, 1936, voi. ai, f 1100. A. u. , y Manage en DAUVILLIER, J., de CLERCQ ^ droit canontque oriental, Paris, Sirey, 19*. Cultură KAZHDAN, A„ ,n coli. ^ S J^ on Bizantine literaturo oj tne Sciences Cambridge University Press/Maison des Saenc de l'homme, 1984. Afcad. MORRIS, ceny sent, 1976, voi. OSTROGORSKY, the aos 378 LISTA ILUSTRAŢIILOR 232. 233. 2?i. 236 Frescă dintr-o domus romană (Roma, Muzeul Naţional). Kerkouane: Casa cu coloane. Timgad: o stradă mărginită cu colonade şi trotuare late în noile cartiere periferice occidentale. Este drumul spre Lambese care o ia spre nord în loc de a se prelungi reţeaua ortogonală a cetăţii primitive. în fund, arcul, din timpul împăratului Sever, împodobeşte intrarea în colonia lui Traian. Avînd în vedere dezvoltarea urbană, el se află acum în centrul oraşului. Pietrele de hotar ce arată punctul de plecare al drumurilor sînt adăpostite sub

arcadele lui. . Thugga: Casă cu peristil, în preajma Capitoliului (casa cu două fîntîni). Bulla Regia: Calea Noii Vînători, ornament vegetal înconjurînd scena de vînătoare din tricli-nium. 237. : Casa cu cascadă. «a- Bulla Regia: Casa Vînătorii (ii. 238). Vedere înspre sud. In prim plan, peristilul secundar şi catul subteran; în planul al doilea, peristilul r'ncipal. Peristilul catului subteran văzut din-sPre est (il 23g) Buia sud-est. insula Vînătorii, văzută dinspre 241. 242. 2.43. 244. 245. 246. 247. 248. 249 250. 251. 252. 253. 254 255 256 257 258 259 Bulla Regia: Casa Vînătorii, peristilul subte văzut dinspre nord-est. ran Thugga: porticul de la intrare al Casei tril lium. Thugga: Casa trifolium, peristilul. Utica: Casa cu cascadă. Peristil cu bazin-fîntina în grădină. Thugga: Casa omnia tibi felicia. Peristil — CUrtp cu mozaic înconjurată cu jardiniere. Bulla Regia: Casa Amfitritei; mozaicul din triclinium (detaliu). Dionysos şi Ariadna, modele ale soţilor moderni (mozaic de Thuburbo Maius, Muzeul Bardo). Mozaic funerar din Thina (Muzeul din Sfax). Mozaic din Smirat (detaliu). Un servitor prezintă patru pungi de cîte o mie de dinari, pentru fiecare leopard ucis. . Thysdrus: Casa lunilor. Mozaicul muzelor — de la stînga la dreapta şi de jos în sus: Euterpe şi Clio, Terpsihora şi Caliope, Urania şi Erato (Muzeul din El Jem). Bulla Regia: mozaic din triclinium în Casa Noii Vînători. Bulla Regia: Casa Noii Vînători văzută dinspre est. în prim plan, exedra ,de primire; în fund, dincolo de peristil un triclinium. Mozaicul seniorului Iulius, provenind din Carta-gina (Muzeul Bardo). Bulla Regia: Casa Vînătorii: — latrine particulare (văzute dinspre .sud). . Thugga: porticul vestic al casei lui Dionysos Ulise. i. Mozaic din Cartagina: portic cu draperii-. Bulla Regia: Casa Noii Vînători; porticul (văzut dinspre sud). . sţiC !. Bulla Regia: Casa Noii Vînători; porticu (văzut dinspre sud). Mactar; Casa zeiţei Venus. zentînd-o pe Venus (Muzeul baZin 382 26i Bulla Regia: mozaic din triclinium din Casa Noii Vînători (detalii). ,,.. . Se cuvine ca (prin-ipele) să practice vînătoarea pentru ca astfel să-şi călească trupul, obişnuindu-1 cu greutăţile, iar totodată să înveţe configuraţia locurilor, să sţie cum se înalţă munţii, unde se termină văile, cum se întinde şesul, care este componenţa rîuri-lor şi mlaştinilor, şi toate acestea cu cea mai mare atenţie" (Machiavelli, Principele, XIV). 262 Thysdrus: mozaic din triclinium, Casa Alaiului lui Dionysos (Muzeul din |E1 Jem). 263 Manuscris, sec. IX. Carol cel Mare, împărat, şi fiul său Pepin, regele Italiei. Tatăl şi fiul prezidează un tribunal, ţinînd însemnul justiţiei şi spada. Sub ei un cleric, înarmat cu o pană şi un briceag, scrie sentinţa dictată de ei. Deschis în faţa lui, un exemplar al Legii (Modena, Biblioteca capitulară). 264. 0 treime de sou din aur merovingian, monetăria din Toulouse. Avers. Acest plagiat al unei monezi romane — Romulus si Remus alăptaţi de lupoaică — arată însemnătatea amintirii şi influenţei Romei, îndeosebi în Aquitania. Moneda a fost bătută de monetarul Magnus (Paris, Bibi. Naţ., Cabinetul de medalii). 265, O treime de sou merovingian bătut la" Toulouse. Revers. Începutul sec. VII. Alt plagiat, nu al Romei păgîne, ci al Romei creştine, cu coif şi cunună de lauri, ţinînd în mînă crucea triumfătoare (Paris, Bibi. Naţ., Cabinetul de medalii). 66- Viaţa sfintei Radegonde, sec. X—XI. Radegonda e$te aşezată lîngă soţul ei, regele Clotar. Masa regelui nu se deosebeşte de cea a unei persoane Particulare: pîine, un peşte într-o cupă, un cuţit, -eea ce arată că se mănîncă cu mîinile, oricît de solemn ar fi costumul (Poitiers, Bibi. municipală). Snnîntul lui Childeric. Plăselele şi teaca de spadă, sec. V. Lunga spadă a tatălui lui Clovis Acoperită la Tournai nu mai avea decît garda Perioară, plăselele şi garda inferioară din au-le cloazonată. Teaca scramasaxei (pumnal cu

Un Slngur tăiş) comportă -aici şi buterola din au268. rărie cloazonată. Teaca de lemn a dispăr ris, Bibi. Naţ, Cabinetul de medalii) Arcul de triumf al lui Eginhard. Gravură 269. 270. 271 272. 273. sec. XVII făcută după original. Şi aici aminti""1 Romei este slăvită, deşi creştinată. Biograful T3 Carol cel Mare a dedicat arcul nu împăratul"' ci lui Dumnezeu, militarizînd astfel izbînda purtată de biserică asupra răului, simbolizată T călăreţul care calcă balaurul în picioare (Pa i Bibi. Naţ.). ' "S' Inel cu sigiliu merovingian, din aur, sec Vii Pe dos, numele proprietarului care îşi sigila cu el scrisorile şi notele personale şi publice, titlurile de proprietate etc. (Paris, Bibi. Naţ., Cabinetul de medalii). Diplomă a lui Carol cel Mare. Pergament, 14 sept 774. împăratul dăruieşte pădurea Kinsheim. Textul este încă scris în cursivă merovingiană. Jos, sigiliul şi monograma Karolus în formă de cruce (Paris, Arhiva naţională). Tezaurul de la Gourdon (Saone-et-Loire), îngropat spre 525. Potirul cu toarte în chip de ciocuri de pasăre şi tava de împărtăşanie erau folosite pentru sfinţirea vinului şi plinii. Alcătuiesc unul dintre cele mai frumoase exemple de aurărie liturgică a epocii (Paris, Bibi. Naţ., Cabinetul de medalii). Monezi de aur merovingiene, sec. VII. Sus, Da-gobert I, regele Austrasiei, apoi regele Galiei întregi între 629 şi 639. Din monedă s-a făcut un medalion, ceea ce dovedeşte că o moneda se preface uşor în bijuterie. Dedesubt, o treime■. e sou bătut la Chalon. Regele este reprezentat' faţă, practică bizantină şi hispanovizigotă (Var Bibi. Naţ., Cabinetul de medalii). Monezi de aur merovingiene, sec. VI Ş1 y • ^^ regi merovingieni în costume de impara ^ ^ Theodebert I (534—548), reprezentat din coiful împăratului bizantin. întors sprf^ din profil, Childebert I (511—558) poa-*" diadema cu o panglică legată de ceafă. — ^ pe stingă, din profil, Dagobert (629—639), Pur 384 oga şi 274, 275, 276. 277. 278. 279. 281 cap cercul de aur al împăraţilor romani. Monezi bătute în atelierul regal (Paris, Bibi. Naţ, Cabinetul de medalii). Carol cel Mare, sec. IX. Ilustraţie de pe prima pagină a unei culegeri de capitulare carolingiene adunate de Ansegise. împăratul, cu sceptrul dreptăţii, este înfăţişat în chip de judecător suprem şi autor al legilor (Paris, Bibi. Naţ., latin 9654). Psaltirea de la Utrecht (816—835). Intrare oficială într-un oraş fortificat. O căpetenie înconjurată de garda sa personală este primită triumfătoare la porţile unui oraş, iar populaţia o aclamă. Pe mal sînt ancorate vasele. în cer binecuvîntează mina lui Dumnezeu (Utrecht, Bibi. Universităţii regale). Falere din argint aurit, sec. VII, găsite în mormîntul unui călăreţ, la Ittenheim, în Alsacia. Pe prima, un porc mistreţ vînat în mlaştină. Pe cealaltă, un ostaş în ţinută de ofiţer roman cu coif cu panaş, scut şi suliţă (Strasbourg, Muzeul Rohan). Vase de sticlă merovingiene, sec. V—VI. O sticlă, două pahare fără picior, o carafă, un bol. Aceste obiecte adunate într-un mormînt arată însemnătatea băuturii în relaţiile zilnice dintre oameni (Epernay, Muzeul de istorie; Saint-Germain-en-Laye, Muzeul naţional de antichităţi). Evanghelia lui Ebbon, sec. IX. Jos, pe frontonul unei biserici, e reprezentat un ţăran semănînd (Epernay, Bibi. municipală). Om care se roagă şi se adresează lui Dumnezeu cu gestul străvechi de chemare, stînd în picioare şi solemn (Criptă de la Cruas, Ardeche). Lespezi de marmură, sec. XI. Pavajul acesta, a cărui marmură a fost adusă din Italia, cu mă-£ari, aminteşte de splendoarea interioară a bisericilor Evului Mediu timpuriu, îndeosebi în jurul Starului, loc sfînt şi venerabil (Saint-Benoît-sur-L°ire, Loiret). Psaltirea de la Utrecht (816—835). Oraşul fortilcat este un refugiu. Domnul meu este refugiul eu. aidoma unui oraş fortificat, spune psalmistul. In timp ce pacea şi ruga domnesc la tul zidurilor de apărare, în afara lor, dusm.1* îi calcă în picioare pe cei învinşi (Utrecht B'k Universităţii regale). 282. Liturghier gelasian, numit al lui „Gellone" Flavigny, 755—787. Via cere multă mină de lucru,

îndeosebi primăvara. După ce a fost tăiată pămîntul este săpat cu săpăliga în jurul butu' cilor (Paris, Bibi. Naţ, latin 12048). 283. „Muncile lunilor", 809—818. Insămînţări de vară şi aratul pîrlogii, cositul finului, însămînţarea griului de iarnă şi culesul viilor alternînd cu muncile din zonele necultivate, vînătoarea cu eretele, vînătoarea de mistreţi şi pregătirea porcului (Viena, Osterreichische National-Bibliotheke, provenind de la Salzburg, extras din Notiţe astronomice). 284. Machetă. Casa cu pivniţă. Turnătorie de tunuri. Clădită din lemn şi paie pentru chirpici, cabana are o podea înălţată deasupra pivniţei, depozit sau atelier de filatură. Acoperişul iese mult în afară pentru a feri cabana de scurgerea apei (Douai, Muzeul de ştiinţe naturale şi arheologie). 285. Ceramică merovingiană, sec. VI—VII. Descoperită în Oise. Aceste vase negre împodobite cu motive repetate cu ajutorul moletei erau folosite la bucătărie şi la' masă (Saint-Germain-en-Laye, Muzeul naţional de antichităţi). 286."Cheia, simbolul puterii femeii, este folosită pentru a încuia lăzile pline cu obiecte preţioase, sau pivniţa şi casa (Muzeul din Metz). 287. Culegere de tratate medicale. Pană şi cernea a pe pergament, spre 850. Acest străvechi tra ^ descria plantele medicinale şi virtuţile lor spec^ fice, precum şi reţetele în compoziţia caroraNaţ _ intră pentru a-şi face efectul (Paris, Bibi-latin 6862). 288. Culegere de tratate medicale. Esculap e^eaiâ rind vindecea (iarba tăieturii). Pana Şi c^^ a pe pergament, spre 850. De notat ca 290. 291. 292. 293. *■ fost atît de mult consultat încît i s-au adăugat glose şi lămuriri pe margini (Paris, Bibi. Naţ., latin 6862). Vas din argint, sec. IV. Descoperit în Rhone, lîngâ Avignon (Vaucluse) are diametrul de 70 cm şi reprezintă restituirea prizonierei Briseis războinicului Ahile, care, cu capul plecat, ascultă cuvîntarea lui Ulise. Aceste vase străvechi, foarte preţioase, se aflau în tezaurele particulare ale marilor seniori din epoca merovingiană (Paris, Bibi. Naţ., Cabinetul de medalii). Obiecte merovingiene. Sus, placă de centiron, fier damaschinat, argint şi alamă, 650—700. Cimitir burgund în Burgundia (Muzeul din Belfort). Dedesubt, placa de centiron menită să poarte spada, fier îmbrăcat în argint şi alamă. începutul sec. VIII (Auxerre, Muzeul de Arte Frumoase). Jos, fibule de bronz pentru fixarea veşmintelor la gît, sec. VI (Saint-Germaine-en-Laye, Muzeul naţional de antichităţi). Biblia lui Carol cel Pleşuv, după 840. Moise în leagăn. Înăuntrul unei iniţiale, pictorul a înfăţişat familia lui Moise în jurul leagănului, apoi părăsirea lui pe malul Nilului în timp ce-1 descoperă fiica faraonului. Scenă clasică de părăsire a unui copil (Paris, Bibi. Naţ., latin 1). Medalion de bronz înfăţişîndu-1 pe Teodoric cel Mare (spre anul 454—526), regele ostrogoţilor, spre anul 493. Deşi este reprezentat în costum de general roman, regele are plete lungi buclate cu grijă, semn al libertăţii germanice (Londra, Bri-tish Museum). Amnar. Printre obiectele uzuale agăţate de cordon, se afla cercul de fier întredeschis, care, frecat bine de o piatră, producea o mică flacără. Găsit la Jandun (Ardennes). Obiecte de toaletă feminină. Piepten din os, ace de păr şi un cleşte, strămoş al foarfecii (Stras-bourg, Muzeul de arheologie). Hristos — relicvariu bizantin. Bronz, sec. VI. Crucifixul provenit din Egipt sau Palestina poartă inscripţia: „Isuse Hristoase, izbînda este a ta". Hristos poartă o tunică lungă, colobium a-şi acoperi trupul. La dreapta şi ia stingă"1*" doi hoţi; sus, luna şi soarele. (Descoperit la m °ei caret, Dordogne.) 296. Diptic (fragment) din fildeş, începutul sec v Botezul lui Hristos prin imersiune în Iordan e t' reprezentat printr-o slăvire a trupului omene&o creat de Dumnezeu, dar menit să se înalţă prj lucrarea sfîntului Duh care pluteşte deasupra apelor ca şi la începutul vremurilor (Berlin Staatliche Museen, Preussischner Kulturbesitz) 297. Placă de sanctuar, marmură, sfîrşitul sec. V Această reproducere curentă a jertfirii de către Avraam a fiului său Isaac, căruia îi este substituit un berbec (la stînga), era totodată un simbol de nădejde în înviere si dovada că un copil nu mai poate fi o victimă (Cripta de la Saint-Maximin, Var). 289. Placă sculptată, sec. XI. Gravaţi cu linii inegale, doi copaci, un cerb, un vînător. Simboluri ale creştinului prins între sălbăticia naturii şi cea a oamenilor (Prieure Notre-Dame-de-Salagnon, Mane, Alpes-de-HauteProvence). 299. Capitel, Saint-Benoît-sur-Loire, sec. XI. Doi călugări sapă şi întorc pămîntul în grădina comunităţii, dovadă că „familia" munceşte. 300. Capitel, Saint-Benoît-sur-Loire, sec. XI. Nartexul, exteriorul. Compozit, dar perfect conform cu normele antice. Intre două volute este înfăţişat un saltimbanc, fapt extrem de rar. 301. Fibule rotunde din argint aurit, împodobite cu filigran şi almandine, sec. VII (Strasbourg, Muzeul de arheologie). 302. Frescă, sec. XII. Clovis, regele francilor, tratat de Sfîntul Severin (Château-Landon, criptă a mănăstirii Saint-Severin). 303. Pandantiv merovingian cu ornamente împle1 asimetrice (Muzeul din Metz).

304. Bijuterii merovingiene, sec. V. O brăţara e ^ imaginea regalităţii la franci (baugen), P 388 tnel-sigiliu de aur cu numele proprietarului, Hiva (Muzeul din Metz). «u; Fată din Windeby, Germania, sec. I. în vîrstă de 14 ani, fata a fost înecată, legată la ochi şi pe jumătate sugrumată, probabil drept pedeapsă pentru adulter (Schleswig, Schleswig-Holsteinisches Landesmuseum fur Vor-und-Fruhgeschichte). 306, 3°7- Pix'dă din fildeş, a doua jumătate a sec. V. Motivul antic — Dionysos cotropindu-i pe locuitorii Indiei ■— este tratat cu o violenţă şi o duritate caracteristică pentru o civilizaţie de războinici. Zeii sînt mai mari decît oamenii. Un satir cu picioare de ţap aduce un prizonier sortit decapitării. Descoperită la Trier (Viena, Kunsthistorisches Museum). 308. Panou de altar din Goenels-Elderen, placă de fildeş, sec. VIII. încoronarea Sfintei Fecioare şi Vizitaţiunea. Această din urmă scenă exprimă cu multă gingăşie tandreţea celor două rude care se întîlnesc (Bruxelles, Muzeul regal). 309. Războinic franc, sec. VII. Stela înfăţişează un ■ războinic franc pieptănîndu-se; în mînă ţine spada înfiptă în teacă, în timp ce un monstru cu două capete îl ameninţă. Alături de el o ploscă din ceramică. Descoperit în cimitirul din Niederdol-lendorf (Bonn, Rheinisches Landesmuseum). 310. 311. Codex Legum Longobardorum, sec. XI. Regele Pepin al Italiei şi regele Lotar I. Doi regi carolingieni în costum de ceremonie, cu sceptrul dreptăţii. Un războinic, cu suliţă în mînă Şi cornul de vînătoare la gît, îl însoţeşte pe Lotar (Cava dei Tirreni, Italia, Arhiva mănăstirii). ^ Arcaş. Evanghelia lui Ebbon, sec. IX. Arcul este ^ffla tuturor ostaşilor şi vînătorilor. Aici este folosită de un simplu ţăran (Epernay, Bibi. municipală). • 314. Placă-pafta şi element de harnasament. Bronz a3Urat şi fier cu email negru şi argint. Sfîrşitul sec. vi — începutul sec. VIL Echipamentul personal este întotdeauna menit să permită purtarea "rnielor sau echiparea calului (Muzeul din Metz). u 315. Arme germanice, sfîrşitul sec. V. Mormînt ciar din Pouan, Aube. De sus în jos: tea scramasaxă, două paftale, o teacă de s n™ Aceste arme, decorate prin orfevrărie cloa S nată aparţineau probabil unei căpetenii (Tr Muzeul de Arte Frumoase). "es> 316. Sarcofage, sec. VI—VII. Aceste sarcofage local din calcar de Poitou sînt împodobite cu cru i stilizate avînd mai multe braţe. Ele caracter' zează îndeosebi cimitirele galo-romane de la sud de Loara (Poitiers, Baptisteriul Saint-Jean) 317. Scenă de vînătoare din amfiteatru, 400—450. Elementul acesta al unui diptic consular îl reprezintă pe un vînător înjunghiind un leu. Vînăto-rile ca jocuri au avut un succes imens în oraşele romane pîna spre mijlocul epocii merovingiene (Muzeul din Bourges). 318. Mozaic galo-roman din Lillebonne, 250—300. Vînătoare de cerbi. Cu excepţia motivului central — Apolo urmărind-o pe Dafne — cele patru panouri laterale reprezintă o vînătoare de cerbi cu ajutorul unei femele legate şi ascunse după tufişuri. Ea îl atrage pe mascul boncăluind, tehnică folosită şi în epoca merovingiană (Rouen, Muzeul departamental). 319, 320. Copertă de evangheliar, fildeş, 840—870, şi Biblia lui Carol cel Pleşuv. Aceste două scene îi reprezintă, una pe pelerinii de la Emmaus în-tîlnindu-1 pe Hristos la ieşirea din Ierusalim, iar a doua pe sfîntul Pavel tămăduit la Damasc de către Anania. Ele scot în evidenţă însemnătatea ocrotitoare a oraşului, singurul loc sigur într-o lume deschisă şi violentă (Paris, Bibi. Naţ.). 321. Cap de om descoperit într-o turbărie, sec. I. Mlaştina Osterby. Un bărbat de vreo cincizeci de ani a fost decapitat, aşa cum arată vertebra cervicala care s-a păstrat. El avea părul blond, foarte bine legat pe partea dreaptă, după portul suevilor. Apţ»-capul a fost aruncat într-o mlaştină (SchlesW ■ Schleswig-Holsteinisches Museum). 322. O treime de sou din aur. Le Mans, sec. VII—"- si izbîndă, este fr™1 390 O treime de sou din aur. i* este cea, simbol de protecţie şi «tinda, şată aici atît pe aversul cît şi pe reversul medaliei. Cu monezile acestea cei condamnaţi pentru furt sau alte delicte îşi plăteau amenzile de răscumpărare (Paris, Bibi. Naţ., Cabinetul de medalii). «23 Evanghelii, 800—850. Tăierea capului sfîntului Ioan Botezătorul. Provenienţa: Chartres? în timp ce Salomeea dansează, un servitor taie capul prorocului în prezenţa regelui Irod. Omorul este o realitate zilnică, un spectacol obişnuit (Paris, Bibi. Naţ., latin 9386). 324, 325. Vas din Vix, sec. V, şi cazan din Gundestrup, sec. V. Himera aceasta de sex feminin, care scuipă moartea cu limba şi a cărei privire împietreşte, evocă jertfele sîngeroase pe care ea le cerea şi pe care o preoteasă le execută pe cazanul celtic de la Gundestrup. Amintirea şi practica acestor jertfe rămăseseră vii la franci (Châtillon-sur-Seine, Muzeul de arheologie; Copenhaga, National Museum). 326 a, b. Mormîntul fierarului de la Herouvillette (Cal-vados), sec. VI. Mormîntul din centrul cimitiru• lui de la Herouvillette arată că războinicul a fost înmormîntat cu arma lui şi că avea la picioarele sale scule, un

ciocan, un cleşte, precum şi cîteva monezi. Astfel era asigurată călătoria în lumea i de apoi (Caen, Cram). 327. Placă-pafta de centiron. Bronz gravat, spre anul 400. Cimitirul din Landifoy (Aisne). Sînt înfăţişate două femei, una ca ostaş, cealaltă cu părul despletit, precum şi doi lei aşezaţi. Acest obiect aparţinea probabil unui ofiţer roman (Laon, Muzeul municipal). Podoabe de fată. Cimitirul de lîngă Strigny, sec. VI—VII. Două fibule de argint aurite, un colier, o brăţară, cercei de aur, o pereche de stileţi, o rămăşiţă de pieptene, iată bijuteriile pe care femeile din înalta societate le purtau după moarte (Chalon-sur-Saone, Muzeul Danon). Talismanul lui Carol cel Mare. Cristal de stîncă în aur şi pietre preţioase. Talismanul era ! menit să alunge boala. In cazul acesta cred' religioasă oscilează între fetiş şi moaşte (R • a Muzeul catedralei). s> 330. Macheta cimitirului de la Hordain, sec. VI~vt Printre morminte se înalţă clădirea din pjat -a unei căpetenii de vază. Mormîntul privilegiat se deosebeşte de cimitirul cu rînduri (Douai, Mu zeul de ştiinţe naturale şi arheologie). 331. Cimitir galo-roman, La Gayole (Var), sec. V__VI în sudul Franţei, dimpotrivă, greoaiele sarcofage de piatră se înşiruie fără întrerupere. Două civilizaţii cu două atitudini diferite în faţa morţii-ierarhică sau egalitară. 332. Jouarre, mormîntul episcopului Agilbert; sfîrşi-tul sec. VII — începutul sec. VIII. Triumful lui Hristos înviat. Una dintre cele mai frumoase sculpturi merovingiene. 333. Soissons, cripta Sf. Medard, sec. VII—IX. Sculpturile privilegiate ale regilor merovingieni îi aşază într-un lăcaş sfinţit pe mai marii lumii. Puterea se află sub umbra ocrotitoare a unui sfînt. 334. Hoţ răstignit, sec. VIII. Hipogeul lui Mellebaude, abate mistic de la începutul sec. VIII, este ultimul mausoleu particular cunoscut şi caracteristic pentru moartea aşezată sub protecţia lui Hristos răstignit (Poitiers). 335. Jouarre, mormîntul episcopului Agilbert; sfîrşi-tul sec. VII — începutul sec. VIII. Învierea morţilor. Pe o latură a aceluiaş sarcofag izbucneşte bucuria morţilor care ies din mormînt. Viziune de speranţă într-o mănăstire de femei. 336. Placă de marmură, sec. VIII. Plăcile acestea despărţeau corul de navă, şi clerul de popor. Doua păsări ciugulesc frunze de viţă, simboluri ale veş niciei (Metz, Biserica Saint-Pierre-de-la-Cita-delle). 337. Călugăr citind; fildeş, sec. IX. Cititul era o arta grea, ba chiar imposibilă, într-o lume care preţuia ceea ce nu cunoştea. Dar ea aduce o Pr facere în profunzime, îndeosebi atunci cînd 392 i vorba de un text sfînt (Montpellier, Muzeul ■ Fabre). Suliţă cu cîrlig; a doua jumătate a sec. V. Sarcofag din cimitirul Capucinilor din Bourges. Suliţă de fier crestată în mijloc şi cu doua cîrlige laterale lungi, ale căror extremităţi înfăţişează capete de animale, poartă inscripţia patricius re-gis. Era probabil arma unui înalt funcţionar al regelui vizigot (Bourges, Musee du Berry). 339. Manuscrisul Arătos, sec. IX. Diana, Luna. Acest tratat de astronomie şi astrologie păstra cîteva cunoştinţe ştiinţifice amestecate cu multe eresuri şi cu credinţa în influenţa aştrilor. Diana, zeiţa Lunii, în carul ei cu boi, ţine o uriaşă calamă (Boulogne-sur-Mer, Bibi. municipală). 340. Fibulă asimetrică cu toarte. Bronz, sec. VII. Fi-bula aceasta de la sfîrşitul epocii merovingiene este împodobită cu reprezentarea apotropaică a unui om ţinînd două cruci (Muzeul din Metz). 341. Baptisteriul Saint-Jean din Poitiers, sec. VI. Unul dintre puţinele monumente merovingiene care au supravieţuit după suprimarea botezului prin imersiune. 342 a, b. Hoi idoli pagini, la stînga masculin, la dreapta feminin, sec. V. Mlaştina din Braak. Aceste două trunchiuri de copaci sculptate grosolan sînt foarte reprezentative pentru credinţa religioasă păgînă în zei ai fecundităţii, autori ai misterelor vieţii (Schleswig, Schleswig-Holsteinische Mu-seum). «3. Criptă de la Saint-Germain, Auxerre. Mormîn-i tul sfîntului Germain. 3ii- Viaţa Sfintei Radegonda, sec. XI. Radegonda aşezată lîngă soţul ei, Clotar I. Indignată de Practicile poligamice ale regelui, Radegonda a fost autorizată să se despartă de el şi să se călugărească într-o mănăstire din Poitiers pe care a închinat-o sfintei cruci (Poitiers, Bibi. municipală). \ Ostaş" doborînd un duşman. Fildeş, sec. IX—X. 'dealul soldăţesc, foarte bine exprimat aici de către ostaşul victorios, îşi are originea într-o In păgînă opusă noii lumi creştine (Florenţa m 6 zeul Bargello). ' U" 346. Liturghier gelasian, numit al lui „Gellon » Plavigny, 755—787. Stareţul, în veşminte liturgice, cu cîrja episcopală în mînă, este totodată îndrumătorul conştiinţei pe calea anevoioasă desăvîrşirii spirituale (Paris, Bibi. Naţ., latin 12048). 347. Biblia lui Carol cel Pleşuv, spre anul 846. Sfîn-tul Ieronim traducînd Biblia. Traducerile şi copiile

constituiau munca principală a călugărului şi a scribului aplecaţi pe pupitrul lor sau pe cărţile bibliotecii (Paris, Bibi. Naţ., latin 1). 348. Psaltirea de la Utrecht (816—835). Cei care cred în mila sa ... Dacă ostaşii se roagă cu suliţa înfiptă în pămînt sau dacă cei asediaţi îl imploră pe Dumnezeu, el îşi va trimite îngerii ca să închidă porţile cetăţii. Misterul credinţei în Dumnezeu (Utrecht, Bibi. Universităţii regale). 349. Sfîntul Luca. Fildeş, sec. IX—X. Evanghelistul redactîndu-şi textul este înfăţişat în postura clasică a scribului care scrie o carte aşezat pe o pernă (Lyon, Muzeul de Arte Frumoase). 350. Manuscris al lui Grigorie din Tours, sec. VIL El a scris Istoria francilor între 567 şi 593. Acesta este cuprinsul cărţii a 7-a (Cambrai, Bibi. municipală). 351. Psaltirea de la Utrecht (816—835). Dumnezeu pedepseşte un oraş. Viziunii optimiste îi urmează una pesimistă. In timp ce credincioşii se roagă zadarnic lîngă altar, inamicul asaltează cetatea (Utrecht, Bibi. Universităţii regale). 352. Biblia lui Carol cel Pleşuv, spre anul 846. Moise le dă evreilor tabla Legii. Viziune carolingiana asupra singurei legi importante: cea a lui Dum *j zeu, care se oferă aici regelui şi funcţionările (Paris, Bibi. Naţ., latin 1). 353. Manuscrisul unui breviar al lui Alaric, 700'^ă Lodhari, regele alemahilor. Viziune mer°V1"SunUi asupra legii unui popor pe care regele o o e ■ 394 IS2. episcop, unui duce şi unui conte (Paris, Bibi. Naţ., latin 4404). Ludovic cel Cucernic, împărat. Pe prima pagină a capitularelor sale, împăratul, ţinînd sceptrul dreptăţii, îi dictează legea unui scrib (Cava dei Tirreni, Italia). Constantinopol: Cornul de Aur la începutul secolului. Conducător de car. Bronz. Constantinopol, sec. X (?) (Paris, col. Mallon). Cvadrigă, brocart de mătase, sec. VIII (Paris, Muzeul Cluny). Regele Solomon; în mînă ţine cartea înţelepciunii. Email. Constantinopol, sec. X (Veneţia, San Marco). Giulgiul sfîntului Lazăr (fragment). Bizanţ, sec. XI—XII (Paris, Muzeul Cluny). Grigorie din Nazianz, Culegere de predici. Ju-lian, colector al dărilor, îndeplinindu-şi funcţia (Paris, Bibi. Naţ., grec 550, sec. XII). Sipet de lemn placat cu fildeş, sec. X—XI. La dreapta, Adam lucrînd la fierărie. La stînga, Eva mînuieşte foalele (Darmstadt, Hessisches Landes-museum). Evanghelii, Constantinopol, jumătatea sec. XI. Sus: stăpînului pămîntului i se aduc dările; jos: munca la vie (Paris, Bibi. Naţ., grec 74). Mănăstirea Daphni (Grecia), sec. XI. Muntele Athos. î, b. Ioan Damaschinul, Florilegiu (Sacra Parallela). Sus: pregătirea unei doctorii. Jos: un pictor (Paris, Bibi. Naţ., grec 923, sec. IX, Italia meridională sau Palestina). Octateuc (opt cărţi din Vechiul Testament), sec. • La stînga, Rebeca îşi deplînge sterilitatea, timp ce soţul ei se roagă la Dumnezeu. La dreapta, Rebeca naşte, aşezată. Esaul zace pe jos, Btoaşa îl apucă pe Iacob (Roma, Bibi. Vaticanului, grec 747). 367. Doamna Danielis călătoreşte în lectică de la p lopones la Constantinopol, pentru a-1 vizita ^ împăratul Vasile I,,fostul ei protejat. Servitei ei îi prezintă împăratului darurile aduse, a d ^ vizită a doamnei Danielis la Constantinopol bătrîneţe. Împăratului Leon al Vl-lea i se ofer" daruri (Madrid, Bibi. Naţ.). 368. Inel cu monogramă, sec. VI, dacă nu mai recent (Paris, Bibi. Naţ., Cabinetul de medalii). 369. Chei şi portchei cu monogramă (Menii Foundation, Baltimore. The Walters Art Gallery). 370. Evanghelii. Constantinopol, jumătatea sec. X^-un cioban cu turma sa de porci (Paris, Bibi. Nat grec 74). 371. Sipet de lemn placat cu fildeş (15,7 cmX23 cmx X16 cm). Constantinopol, a doua jumătatea sec.X sau prima jumătate a sec. XI: ostaşi antici, personaje dionysiace, animale (Washington, Dum-barton Oaks, Byzantine Collection). 372. Lespede decorată cu un păun. Ceramică policromă (pămînt alb), lingă Constantinopol, sec. X (29,3 cmx30 cm) (Sevres, Muzeul Naţional de ceramică). 373. Lespede: Sf. Fecioară cu Pruncul. Ceramică policromă (pămînt alb), găsită lîngă Constantinopol, sec. X (30 cm X 29,8 cmxi cm) (Muzeul Naţional de ceramică). 374. Bandou cu scene animaliere. Ceramică policromă (pămînt alb), lîngă Constantinopol, sec. X (7,8X 32 cm) Sevres, Muzeul Naţional de ceramică). 375. Ţesătură cu grifoni în medalioane, sec. X—XI (Florenţa, Muzeul Naţional). 376. Cană de argint (Paris, col. Hayford Pierce). 377. Cronica lui Skilitze (Italia meridională?; sec. XIII, după modele anterioare): doi spioni asculta o convorbire la palat (Madrid, Bibi. Naţ.). 378. Farfurie de ceramică cu incizii, sec. XII (Londra. British Museum). 379. Kokkinobaphos, Predici despre Sf. Fecioara (sec. XII), ilustrate sub îndrumarea autoni'ui şi P°a e 396

chiar de el însuşi: Ioachim şi Ana îi mulţumesc cerului după naşterea Sf. Fecioare. (Paris, Bibi. Maţ., grec 1208). 380. Grigorie din Nazianz, Culegere de cuvintări. Sf. Grigore slujind la altar (Paris, Bibi. Naţ., grec 543, sec. XII, Constantinopol). 381. Sf. Gheorghe ucigînd balaurul; frescă (sec. XI) din biserica Şarpelui, Goreme (Capadocia). 382. Sfîntul evanghelist Luca scriind. Constantinopol, începutul sec. XI (Paris, Bibi. Naţ., grec. 64). 383. Cronica lui Skilitze: după martirajul său, călugărul Lazăr reîncepe să picteze icoane în mănăstirea Sf. Ioan Inaintemergătorul. 384. Cronica lui Skilitze: împărăteasa Teodora, soţia lui Teofil, închinîndu-se în taină la icoane în camera ei (Madrid, Bibi. Naţ.). 385. Diskos. Onix si, în centru, email cloazonat pe aur, sec. X (Bruxelles, col. Stoclet). 386. Muntele Athos, mănăstirea Lavra. 387. Ferestrele bisericii Hosios, Loukas (Grecia), sec. XI. 388. Frontispiciu al unei culegeri cu texte juridice. Sus, cei trei împăraţi legislatori: Justinian, la stînga, Leon al III-lea şi Constantin al V-lea la dreapta; jos: tabla pentru calcularea gradelor da rubedenie (Veneţia, Biblioteca Marciana, Fondo Antico, grec 172, probabil original din Calabria, datat 1175). Cronica lui Skilitze: botezul fiului lui Leon al Vl-lea, viitorul Constantin al VH-lea. Oficiază patriarhul Nicolae Mystikos. La dreapta, naşul, fratele împăratului (Madrid, Bibi. Naţ.). Brăţară din email cloazonat, sec. XI (Budapesta, Muzeul Naţional). a, b. Cercei de aur. Constantinopol, sec. X (Washington, Dumbarton Oaks, Byzantine Collection). Cronica lui Skilitze. Cununia lui Constantin al Vll-lea cu Elena, fiica lui Roman I Lekapenos, după ritualul oriental (Madrid, Bibi. Naţ.). Dansatoare de pe coroana numită a lui Constan1 tin Monamachos, pe care acesta probabil a dăruit regelui Ungariei Andrei I (1046—1060). Email J aur cloazonat (Budapesta, Muzeul Naţional) 394. Psaltire, sfîrşitul sec. XI. Constantinopol. Myriam sora lui Moise, conduce dansul femeilor; în centru muzicanţi (Roma, Bibi. Vaticanului, grec 752) 395. Mozaic cu pietre colorate provenind de la un palat din Divanyolu, sec. IX—X (Muzeul din Istanbul). 396. Pasăre de aur cu decoraţie granulată, sec. X—XI (Lausanne, col. Dr. Reber). 397. Femeie adulteră; frescă (detaliu) de la Sant'An-gelo in Formis (Italia), şcoala de la Cassino, sec. XI. 398. Cronica lui Skilitze: intermezzo acrobatic la hipodrom (Madrid, Bibi. Naţ.). 399. Grigorie din Nazianz. Culegere de predici: pe prima pagină a „Cuvîntării despre iubirea de săraci", o compoziţie în formă de stea cu scene de ajutorare; în imagine, jocuri cu balansoarul (Paris, Bibi. Naţ., grec 550, sec. XII, Constantinopol). 400. Cronica lui Skilitze. Convorbire între bărbaţi (Madrid, Bibi. Naţ.). 401. Menolog, numit al lui Vasile al II-lea, Constantinopol, sfîrşitul sec. X (Colecţia de notiţe despre sfinţii din calendar): moartea Sf. Martin din Tours (Roma, Bibi. Vaticanului, grec 1613). 402. Vînător cu iepure; mînuirea spadei, arcului şi ţepuşei. Feţele laterale ale unei lăzi de lemn, ser. X—XI (Muzeul din Reims). 403. Ioan Damaschinul, Florilegiu (Sacra Parallela): Ezechia bolnav şi prorocul Isaia (Paris, Bibi, Naţ., grec 923, sec. IX). 404. Buton, aur şi email cloazonat (3,2x1,5 m'' Constantinopol, sec. XI (Washington, Dumbarton Oaks, Byzantine Collection). 405. 406. Nicandru, Theriaca (tratat despre muşcătun-le de şarpe şi doctoriile potrivite): grădina cura-ţată de şerpi, şi plimbarea prin grădina paşr>ic-(Paris, Bibi. Naţ., supl. grec 247, sec. X). 407. Sipet de lemn placat cu fildeş, sec. X—XI: go 398 ciunea lui Adam şi a Evei (Darmstadt, Heissisches Landesmuseum). 408. „Acolo fură înmormîntaţi Avraam şi soţia sa Sara" (Geneza, XXV, 10) (Roma, Bibi. Vaticanului, grec 747). 409. Ioan Damaschinul, Florilegiu (Sacra Parallela): David şi Betsabea (Paris, Bibi. Naţ., grec 923, sec. IX). 410. Cronica lui Skilitze: cîţiva filosofi cu învăţăceii lor (Madrid, Bibi. Naţ.). 411. Evanghelii, Constantinopol, sec. XII: Sf. Luca (Paris, Bibi. Naţ., grec 189). 412. Mănăstirea Goreme (Capadocia), sec. XI. 413. Leu mîncînd o antilopă. Sec. X—XI (Atena, Muzeul bizantin). 414. Menolog, numit al lui Vasile I, notiţă pentru 23 octombrie: cei şapte adormiţi din Efes în peştera lor (Roma, Bibi. vaticană, grec 1613).

415. Cei patruzeci de mucenici din Sebastos şi Hristos în maiestate. Placă de fildeş, Constantinopol, sec. X—XI (17,6 cmX 12,8 cm). (Berlin, Staatliche Mu-seen, Preussischer Kulturbesitz). .416. Hristos, medalion de email (diametru: 3,3 cm) într-un cadru de argint (pe lemn) de icoană, printre caboşoane de cristal. Constantinopol, sec. XI (Washington, Dumbarton Oaks, Byzantine Collec-tion). 417. Hristos răstignit între Sf. Fecioară şi Sf. Ioan. Icoană portativă din steatit, sec. X—XII (Paris, Bibi. Naţ., Cabinetul de medalii). 418. Medalion-amuletă din plumb cu agăţătoare în formă de inel; un personaj călare (Paris, Bibi. Naţ., Cabinetul de medalii). 419. Psaltirea Barberini, spre 1092. Fol. 16: „Hades (sic!) întîmpinîndu-i pe păcătoşii izgoniţi de înger" (Roma, Bibi. Vaticanului, grec 372). 420. Psaltirea Barberini, spre 1092; ilustraţie marginală: hirotonisirea simoniacă; silueta neagră a unui diavol stă lîngă preotul corupt (Roma, Bibi. Vaticanului, grec 372). 399 I CUPRiNS 3. VIAŢA PRIVATA ŞI ARHITECTURA LOCUIN-c ŢEI ÎN AFRICA ROMANĂ de Yvon Thebert Casa: apă, flăcări, culori, lumină, gol ... 7 Introducere .............11 fatura arhitecturii locuinţei claselor conducă17 toare ................ O arhitectură internaţională....... O arhitectură teoretică......... O arhitectură unitară.......... O arhitectură în mişcare......... Spaţiile „private" şi „publice": componentele unei domus ................ Articularea dinăuntru şi din afară..... Peristilul .............. Săli de primire............. Alte părţi ale casei........... Funcţionarea unei domus........ Planuri de ansamblu......... Compartimentarea spaţiilor unei domus . . Mesajele ............. 401 17 19 26 34 50 50 57 66 86 . 94 94 99 105 Concluzie................ j15 Note ..........'..... n~ i. EVUL MEDIU TIMPURIU ÎN APUS de Michel Rouche ............... 119 Introducere ............. joo Viaţa privată cucereşte statul şi societatea . . 124 Germanicii nu jac distincţie intre public şi privat ............... 125 înmulţirea grupurilor mici........ 133 Slăbiciunea omului singuratic....... 141 Căldura casei şi a vieselor........ 149 Setea de aur.............. 156 Trupul şi inima............. 160 Trup inveşmintat, trup gol, trup stăpînit, trup preaslăvit ............. 161 Trup bolnav, trup tămăduit....... 165 Idealul: forţă, procreare, sănătate..... 166 Obsesia copilului: sclav sau principe .... 170 Rubedenie, ocrotire şi constrîngere..... 173 Dragostea, impulsiune sau sentiment? . . . . 180

Femeie curată, femeie necurată...... 182 Dragostea, pasiune desfrinată....... îf;1 Violenţa şi moartea ........... 196 Agresivitatea, scop al educaţiei...... 196 Moartea, pedeapsă pentru incendiere şi furt . 204 Omor, tortură, răzbunare......... 209 Teama de morţi............ 215 Imaginarul lumii de „dincolo".....- 2— Sacru! şi tainele............. 229 Supravieţuirea sacrului păgin......■ ^ Naşterea unei conştiinţe lăuntrice . . . . ■ -"'D Interioritatea prin rugă......... 2 ?52 Descoperirea tăcerii..........• 261 Concluzie .............■ 402 5. BIZANŢ, SECOLELE X—XI de Evelyne Patlagean 265 Teritoriul şi istoria Bizanţului, secolele IX—XI 266 Izvoare ............... 272 Cuvintele............... 278 Spaţiul privat ............. 280 Casa laică............... 280 Aşezăminte vionastice.......... 291 Eul şi ceilalţi ai săi ........... 299 Rubedenia şi opţiunile ei......... 300 Cuplu, familie, sentimente........ 310 Frăţia monastică, paternitatea spirituală . . . 319 Prietenii .............. 324 Eul şi el însuşi ............. 327 Conştiinţa trupului........... 327 Imaginarul.............. 334 Viaţa din afară............ 338 Crezul particular ............ 342 Practicile evlavioase.......... 342 Demoni şi gîndire neorganizată...... 344 Diverse experienţe religioase....... 346 Concluzie .............. 349 Bibliografie.............. 351 Lista ilustraţiilor ........... 381

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->