P. 1
Doctrine

Doctrine

|Views: 491|Likes:
Published by Anka Ank Anka

More info:

Published by: Anka Ank Anka on Oct 07, 2010
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

01/02/2013

pdf

text

original

Sections

  • DESCRIEREA CURSULUI. OBIECTIVE GENERALE
  • GHID DE STUDIU
  • BIBLIOGRAFIE GENERALĂ
  • 2. PRINCIPALELE DOCTRINE POLITICE
  • 2.2. Liberalismul clasic, liberalismul social, liberalismul neoclasic
  • 2.3. Socialismul şi social-democraţia; comunismul şi eurocomunismul
  • 2.4. Anarhismul şi variantele sale
  • 2.5. Naţionalismul în istorie şi în contemporaneitate
  • 2.6. Fascismul şi neofascismul
  • 2.7. Democraţia creştină
  • 2.8. Agrarianismul (Ţărănismul)
  • 2.9. Ecologismul
  • 2.10. Feminismul
  • EVALUAREA STUDENŢILOR

UNIVERSITATEA “BABEŞ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA Centrul de Formare Continuă şi Învăţământ la Distanţă Specializarea: DREPT

DOCTRINE POLITICE - suport de curs Prof. univ. dr. Liliana MIHUŢ

Cluj-Napoca 2007

2

CUPRINS

DESCRIEREA CURSULUI. OBIECTIVE GENERALE….……………………. 3 GHID DE STUDIU…………………………………………………………………. 3 BIBLIOGRAFIE GENERALĂ…………………………………………………… 4 1. CONCEPTELE DE IDEOLOGIE ŞI DOCTRINĂ POLITICĂ. Momente de referinţă în evoluţia conceptelor şi a problematicii. Controverse privind “dezideologizarea”…………………………………………………………………... 5 2. PRINCIPALELE DOCTRINE POLITICE......................…………...……….. 11 2.1. Liberalismul clasic, liberalismul social, liberalismul neoclasic…………… 11 2.2. Conservatorismul “moderat” şi conservatorismul “reacţionar”; neoconservatorismul……………………………………………………………. 14 2.3. Socialismul şi social-democraţia; comunismul şi eurocomunismul……….. 16 2.4. Anarhismul şi variantele sale…………………………………………….... 19 2.5. Naţionalismul în istorie şi în contemporaneitate…………………………... 21 2.6. Fascismul şi neofascismul…………………………………………………. 23 2.7. Democraţia creştină………………………………………………………... 25 2.8. Agrarianismul (Ţărănismul)……………………………………………….. 27 2.9. Ecologismul………………………………………………………………... 29 2.10.Feminismul………………………………………………………………... 31 3. DREAPTA ŞI STÂNGA ÎN IDEOLOGIA POLITICĂ. Evoluţie şi sensuri actuale………………………………………………………….. 34 EVALUAREA STUDENŢILOR………………………………………………… 42

3

DESCRIEREA CURSULUI. OBIECTIVE GENERALE
Cursul abordează principalele doctrine (ideologii) politice, dintr-o dublă perspectivă: sincronică şi diacronică, relevând, în mod selectiv, variante şi autori de referinţă. Ideile cărora li se acordă prioritate sunt cele referitoare la: rolul statului, respectiv relaţia dintre stat şi piaţă; raportul individ – societate; valorile politice fundamentale (libertate, egalitate, solidaritate); modelul de societate propus. Este urmărit, de asemenea, modul de reflectare a acestor idei în programele şi activitatea partidelor politice. Cursul vizează cunoaşterea principalelor idei şi caracteristici ale doctrinelor politice contemporane, precum şi a antecedentelor istorice ale acestora, astfel încât studenţii să dobândească reperele fundamentale ale domeniului, necesare atât pentru abordări teoretice, cât şi pentru practica juridică.

GHID DE STUDIU
Pe parcursul studierii fiecărei doctrine (ideologii) urmăriţi cu atenţie asemănările şi deosebirile în raport cu celelalte, astfel încât să puteţi realiza comparaţii, sub diferite aspecte. Acest Suport de curs tratează mai amplu (incluzând şi trimiteri bibliografice explicite) doar conceptele de ideologie şi doctrină politică, momentele de referinţă în evoluţia acestora şi a problematicii pe care o vizează (Cap. 1), respectiv diferenţierea dintre dreapta şi stânga în perimetrul ideologiilor politice (Cap.l 3). În legătură cu celelalte teme, care vizează diferite ideologii, sunt abordate succint momente şi variante de referinţă, precum şi unele aspecte controversate, fiind necesar să consultaţi bibliografia cuprinsă la finalul fiecărui capitol.

4

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

1. Terence Ball, Richard Dagger, Ideologii politice şi idealul democratic, Iaşi, Polirom, 2000. 2. Petre Dan (ed.), Doctrinele partidelor politice, Bucureşti, Ed. “Garamond”, 1995 (sau ediţiile anterioare din 1924, 1942). 3. Liliana Mihuţ, Dilemele ştiinţei politice, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1995. 4. David Miller (coord.), Enciclopedia Blackwell a gîndirii politice, Bucureşti, Humanitas, 2000. 5. Alina Mungiu-Pippidi (coord.), Doctrine politice, Iaşi, Polirom, 1998. 6. Liviu Petru Zăpârţan, Doctrine politice, Iaşi, Editura Fundaţiei “Chemarea”, 1994.

de cunoaşterea cauzelor generării acestora din senzaţii. • Ideologia şi "dezideologizarea" Conceptul de ideologie este marcat de o mare complexitate. David McLellan îşi începe cartea pe care i-a consacrat-o cu afirmaţia “Ideologia este cel mai derutant concept din câmpul ştiinţelor sociale” (David McLellan. p. Momente de referinţă în evoluţia conceptelor şi a problematicii. o expresie a empirismului anti-teologic. din cuvintele greceşti eidos şi logos. Treptat. de către filosoful Antoine Destutt de Tracy. Deoarece conceptul de ideologie are o istorie mai consistentă i se va acorda un spaţiu pe măsură. ideologie politică.5 1. Acestor sensuri iniţiale pozitive. CONCEPTELE DE IDEOLOGIE ŞI DOCTRINĂ POLITICĂ. Produs al iluminismului. termenul a fost inventat în ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea. invocându-se. dar deosebirile sau sensurile specifice conferite în anumite împrejurări nu sunt deloc neglijabile. 1998. De remarcat şi rezervele exprimate în legătură cu utilizarea lor. Controverse privind “dezideologizarea” Obiective: • • • • Definirea ideologiei şi a doctrinei politice. care se ocupă de investigarea originii naturale a ideilor. în principal. sens care va câştiga teren. precum şi examinarea raportului dintre acestea şi teorie Analiza principalelor momente evolutive ale conceptelor Prezentarea unor puncte de vedere care au susţinut “dezideologizarea” Argumentarea actualităţii diferenţierilor ideologice (doctrinare) Termeni cheie: doctrină politică. ideologia s-a asociat cu guvernarea de către o elită luminată. dar şi ambiguitate. “sfârşitul ideologiilor” “Ideologie politică” şi “doctrină politică” sunt concepte similare. fiindu-i conferit sensul de “ştiinţă a ideilor”. mai exact guvernarea republicană reprezentativă. caracterul neştiinţific sau chiar dogmatic. 24). în bună măsură. Aşadar. li s-a .

atât dimensiuni raţionale cât şi afective. a preluat şi amplificat sensul peiorativ. fiind incapabili să-şi pună în practică ideile. în perimetrul căreia include şi marxismul (Karl Mannheim. Dintre cei preocupaţi de dilemele ideologiei s-a remarcat. R. alteori o concepţie deformată. Această alternanţă de tip flux . că vor să reformeze lumea în capetele lor. Aron semnala "sfârşitul erei sfârşitului ideologiilor". încorporând pasiuni. cealaltă exprimă deformarea gândirii unei clase ce aspiră spre un viitor ideal. lumea contemporană. el însuşi asociat “ideologilor” pentru o vreme. 278). acesta afirma nu “sfârşitul ideologiei”. 1987.ambele diferite de cunoaşterea ştiinţifică: una exprimă deformarea gândirii clasei conducătoare care doreşte să-şi conserve puterea. sociologul Karl Mannheim. să o considere expresie a intereselor de clasă. ci “victoria liniştită a liberalismului economic şi social” (Francis Fukuyama. Secolul XX a fost oscilant în privinţa importanţei acordate ideologiilor. în primele decenii ale secolului XX. lui Napoleon. 1936). speranţe marcate de subiectivism (Vernon Bogdanor. apoi în alte lucrări. care deosebea două forme ale ideologiei . pentru ca apoi. care se îndepătează de obiectivitate. temeri. le-a reproşat acestora. este tot mai raţională şi pragmatică. Conceptul a început să fie mai larg utilizat în secolul al XIX-lea. La baza acesteia s-a aflat ideea că în condiţiile declinului ideologiilor radicale proprii fascismului şi comunismului. în bună măsură. anticipând căderea regimurilor comuniste.6 adăugat. cel care. definind ideologia drept “concepţie răsturnată” (comparată cu imaginea în camera obscură). unul peiorativ. într-un alt context istoric. mai puţin preocupată de diferenţieri ideologice.reflux a continuat: înainte ca anii '60 să se fi încheiat. aflată într-o etapă a "abundenţei". toate forţele politice fiind în esenţă de acord cu valorile fundamentale ale democraţiei. teză .. Numeroşi autori contemporani îl citează pe Marx. Se consideră că metamorfoza se datorează. după ce a ajuns la putere. anii '50 au fost marcaţi de teza "sfârşitului ideologiilor". semnificând uneori o concepţie sistematică asupra lumii ce vizează atât aspecte teoretice cât şi programatice. a “dezideologizării” (Raymond Aron. La finele anilor '80. Daniel Bell). Mai întâi într-un articol care i-a adus celebritate. la maturitate. curând. în lucrările din tinereţe. Francis Fukuyama a fost cel care a proclamat din nou sfârşitul confruntărilor ideologice majore. comuniste).o ideologie utopică. Dacă anii '30 şi '40 au fost caracterizaţi de ceea ce s-a numit "războiul ideologiilor" (democratice. ed. p. 1994). a cărei finalitate şi compatibilitate cu ştiinţa depind de tipul de interese pe care le exprimă. fasciste. care. imposibil de realizat .

aşadar. Această situaţie readuce în actualitate unele întrebări. ce rezultă din anumite opţiuni. Ideologia nu doar descrie şi interpretează realitatea. O asemenea constatare poate fi utilă în explicarea situaţiei prezente din zona noastră. ce exprimă trebuinţele şi interesele anumitor grupuri. că. Rezultă. ideologia vizează fie menţinerea unui sistem politic. idealuri. se referă. aceasta nu se rezumă la cunoaştere.7 care a determinat una din cele mai ample dezbateri postbelice pe problematica ideologiilor. ce constituie obiectul demersului de faţă. atitudini despre regimul politic şi instituţiile politice. 2). în funcţie de "tipul ideal" pe care îl propune. Revenind la întrebările formulate anterior. . oricât de pregnante sunt. p. În acest caz. reflectând opţiunile de grup şi stimulând formarea grupurilor. precum şi despre rolul oamenilor în raport cu acestea (vezi şi Roy Macridis & Mark Hulliung. oferind o anumită interpretare a realităţii sociale şi orientând acţiunea înspre anumite scopuri. Apoi. opţiuni valorice. ideologia este un produs colectiv. Ideologia politică. precum: ce este ea. ea dovedind că ideologiile se confruntă acut îndeosebi în perioadele şi zonele marcate de dificultăţi sau transformări importante. ci şi orientează acţiunea înspre anumite scopuri. unde confruntările ideologice nu au căzut deloc în desuetudine. în funcţie de un anumit model al dezvoltării viitoare. respectiv aspecte volitive şi afective. în legătură cu ideologia. în cadrul unei ideologii. ştiinţei). Pe baza acestor opţiuni se conturează un anumit model societal. definiţia de "falsă conştiinţă" sau "gândire deformată" este adecvată. trebuie să constatăm că cei care elaborează. o gândire "deformată" sau un mod specific de raportare la realitate? Ideologia poate fi definită ca ansamblu de idei. fie reformarea sau chiar schimbarea radicală a acestuia. Trebuie precizat că există diferite tipuri de ideologii. credinţe. la aspecte de ordin raţional. 1996. în principal. preocupările pentru a cunoaşte şi explica în mod obiectiv realitatea (demers caracteristic teoriei. Alternanţa nu este întâmplătoare. pentru a reveni în prim plan cu un alt conţinut şi o altă formă. susţin şi propagă anumite ideologii pot să recurgă la mistificarea realităţii şi la manipularea populaţiei . ci implică întreg sistemul motivaţional. la idei. de fapt? este doar o "falsă conştiinţă". îşi epuizează forţa ca urmare a consumării etapelor respective. devenite clasice. aspiraţii.un asemenea mod de manifestare este propriu atât instituţiilor puterii în regimurile totalitare cât şi forţelor politice care sfidează regulile (scrise sau nescrise) ale desfăşurării competiţiei politice într-un regim democratic.

nivelul empiric. ideologia vizează mai ales stimularea spre acţiune. are nu doar o funcţie cognitivă. de regulă. de regulă. este imposibilă prezentarea majorităţii ideologiilor politice fără a fi invocate anumite teorii de referinţă. cazul cel mai elocvent fiind cel al liberalismului. teoria presupune demonstraţie riguroasă. alţii o preferă . care înseamnă “învăţătură”. ideologia se deosebeşte de teorie. Prin caracteristicile relevate. organizarea ideilor şi demonstraţia. în principal. Astfel. complex determinate de factori obiectivi şi subiectivi. alteori se subliniază diferenţele. Este ştiut faptul că o serie de teorii s-au transformat în ideologii. că. • Doctrina politică Cuvântul derivă din latinescul “doctrina”. dar şi evaluări foarte diferite. când se face trimitere la “doctrina juridică” se au în vedere analizele. Aşadar. cu o serie de precizări şi accente. opiniile cu privire la fenomenele juridice (cu alte cuvinte. evidente. demersul teoretic) care influenţează jurisprudenţa (soluţiile date de instanţele judecătoreşti – aşadar. în vreme ce teoria presupune. mai cu seamă al celui clasic. ci şi una normativă. care. pe considerentul că “doctrina” se asociază unui mod de gândire dogmatic. interpretările. Uneori se consideră că doctrina politică este similară ideologiei politice. Aceste deosebiri nu înseamnă însă incompatibilitatea ideologie – teorie. de-a lungul timpurilor. Din perspectivă juridică sau economică sensul iniţial al conceptului s-a păstrat în bună măsură. respectiv prescriptivă. de regulă. asociată cu ştiinţa. verificate empiric. practic). Din perspectivă politică pot fi relevate nu numai sensuri. în vreme ce teoria presupune o abordare obiectivă. cu alte cuvinte. Cum se poate cu uşurinţă constata. ideologia este o abordare din perspectiva unei anumite opţiuni. Cei ce utilizează formula “doctrină economică” subliniază. nu sunt. spre deosebire de teorie (dar presupunând teoria). care se sprijină pe date concrete. care este o reflecţie sistematică asupra naturii şi scopurilor sistemului de guvernământ. aceasta face aprecieri şi indică ce trebuie sau nu trebuie făcut. ce pot fi. Apoi.8 A încerca însă o interpretare şi evaluare a realităţii sociale care să servească orientării acţiunii înspre obiective pe care un anumit grup social le consideră dezirabile poate însemna preocupare pentru a descifra înseşi tendinţele acestei realităţi. În vreme ce unii autori preferă “ideologia”.

ed. în mod frecvent. şi un ideal social. “un set de propoziţii prin care se prevăd căile practice. Exemple din literatura politologică românească mai veche sau mai nouă sunt ilustrative pentru această diversitate de abordare. Editura Enciclopedică. Francis Fukuyama.” (Virgil Madgearu. idealuri. Petre Dan (ed. măsurile prin care acestea pot fi transpuse în realitate. 1993. Este de remarcat faptul că. Routledge & Kegan Paul. şi. 1995. apoi o concepţie despre identitatea societăţii respective. Editura DU Style. Polirom. Bucureşti. Editura Vremea. Contemporary Political Ideologies. în Petre Dan. Iaşi. Doctrinele partidelor politice. 1998.9 pe aceasta din urmă. p. Ideologia. 1994. ca urmare a utilizării excesive în fostele regimuri comuniste. Ideology and Utopia. Pinter Publishers. Ideologii politice şi idealul democratic.. concepţia şi ideologia: mai întâi. Bucureşti. implicând şi căile. 1994. 1936 Liliana Mihuţ. 1995. 2000. Un remarcabil teoretician şi om politic din perioada interbelică considera că doctrina politică are două elemente constitutive: “o concepţie asupra situaţiei sociale sau/şi asupra evoluţiei sociale. Roy Macridis & Mark Hulliung. Editura “Garamond”. Sfârşitul istoriei?. în sfârşit. 91). eficiente ale înfăptuirii proiectului său de societate” (Liviu Petru Zăpârţan. Bucureşti. Liviu Zăpârţan conferă doctrinei politice sensuri mai complexe. precum şi “un set de propoziţii ideologice”. ea trebuie să ofere o imagine teoretică asupra unei societăţi. aspiraţii.). New York. apreciind că aceasta încorporează deopotrivă teoria. Richard Dagger. David McLellan. termenul de doctrină politică este utilizat pentru a defini ideologia aşa cum se reflectă ea în programele partidelor politice. Karl Mannheim. opţiuni valorice. 1995. 25). 1996). Harper Collins. . articulate pe baza unor principii unificatoare. Contemporary Political Ideologies. Roger Eatwell & Anthony Wright eds. London. Bibliografie Terence Ball. p.. Bucureşti. pe temeiul că prima este marcată de conotaţii negative. Dilemele ştiinţei politice. context în care sensul esenţial este acela de ansamblu de idei. London.

Antoine Destutt de Tracy b. Relaţia dintre doctrină politică şi ideologie politică este una de a.). excludere reciprocă b. Humanitas. în anii ‘80 3. în anii ’50 c. 1994. Bucureşti. Karl Mannheim 2. Test de autoevaluare 1. Karl Marx c. în anii ’30 – ’40 b. Când a fost exprimată pentru prima oară teza “sfârşitului ideologiilor”? a. Enciclopedia Blackwell a gîndirii politice. Doctrine politice. 2000. Liviu Petru Zăpârţan.10 David Miller (coord. Editura Fundaţiei “Chemarea”. Cine a definit ideologia ca fiind “ştiinţă a ideilor”? a. Iaşi. similitudine .

având o istorie foarte complexă.2. dimensiunea economică. a contribuţiilor de referinţă la definirea ideilor fundamentale ale principalelor doctrine (ideologii) politice Analiza caracteristicilor esenţiale ale acestora. liberalismul social. a variantelor. libertate Liberalismul este cea mai veche dintre ideologiile (doctrinele) politice. modelul de societate propus 2. după 1989. asigurând doar cadrul pentru funcţionarea liberă a pieţei). Trebuie făcută distincţia între sensurile politice şi cele nonpolitice. • Liberalismul clasic . “umanismul real”).11 2. liberalismul neoclasic _____________________________________________________________________ Termeni cheie: liberalism clasic. Liberalismul politic a parcurs mai multe etape.începând cu secolul al XVI-lea. respectiv sensul foarte larg al cuvântului. liberalism neoclasic. . liberalismul s-a trasformat într-o adevărată “meta-ideologie”. prin Adam Smith şi David Ricardo (statul trebuie să joace un rol minim. PRINCIPALELE DOCTRINE POLITICE _____________________________________________________________________ Obiective: • • Prezentarea momentelor evolutive. respectiv Locke şi Montesquieu (principiul reprezentării şi principiul separaţiei puterilor). Unii apreciază că. valorile sale esenţiale fiind preluate de majoritatea orientărilor politice. liberalism social. prin Machiavelli (“desacralizarea politicului”. dimensiuni (momente) esenţiale: dimensiunea filosofico-politică. precum rolul statului. astfel încât să fie posibilă compararea lor din perspectiva concepţiei asupra unor probleme fundamentale. valorile politice de bază. Liberalismul clasic. care vizează o atitudine deschisă şi cultivarea libertăţii.

12 dimensiunea social-politică dezvoltată în secolul al XIX-lea. Individualismul. După al doilea război mondial. Liberalismul neoclasic (“nostalgic”. Roosevelt spre a scoate America din starea de criză. Hayek – adversar al intervenţiei statului: piaţa liberă deţine mecanisme de autoreglare. a ocupării “depline” a Programul New Deal.în primele decenii ale secolului XX. în sensul că individul este liber atunci când nu este constrâns (resping intervenţia statului). ansamblul de măsuri iniţiate de preşedintele american forţei de muncă etc). ca egalitate de şanse). precum şi în primele decenii ale secolului XX partidele liberale au avut deseori un puternic suport popular. începând cu primele decenii ale secolului al XIX-lea. formând guverne majoritare. partidele liberale se află. De-a lungul acelui secol. de regulă. dar definită în două moduri diferite: liberalismul clasic şi cel neoclasic au exprimat o viziune predominant “negativă”. când a lansat formula „prin noi înşine”. PNL s-a consolidat spre sfârşitul secolului al XIX-lea. • • Egalitatea (ca egalitate în faţa legii. liberalismul social a exprimat o viziune “pozitivă”. raportul egalitate –libertate etc). Gândirea liberală a fost asociată cu numeroase partide politice. fiind în măsură să constituie o “ordine dezvoltată a cooperării umane”. o orientare liberală. în formule de coaliţie. Excepţii remarcabile: Japonia. În România. identificând libertatea cu anumite tipuri de acţiuni favorabile binelui general (acceptă intervenţia statului). “conservator”) – cu antecedente în ultimul pătrar al secolului al XIX-lea. mai apropiată de varianta liberalismului . prin Alexis de Tocqueville (ideile privind egalitatea de condiţii. • Liberalismul social (Neoliberalismul) . în esenţă. atunci când ajung la guvernare în diferite ţări. a câştigat teren în a doua jumătate a anilor ‘70 Fr. bazată pe respectarea legilor şi a normelor morale. în sensul susţinerii primatului individului faţă de colectivitate. precum şi SUA (Partidul Democrat are. A. Valorile (principiile) de bază ale liberalismului: • Libertatea – valoare fundamentală. expresie a căutării soluţiilor la problemele generate de marea criză din anii ’29 – ’33 • Keynes (ideile privind necesitatea intervenţiei statului.

Valoarea fundamentală a liberalismului este a. Polirom. în Petre Dan. Iaşi. Doctrine politice. 59-97. multe partide liberale şi-au dovedit capacitatea de a influenţa politicile publice. 1998. Liberalismul între succese şi iluzii. pp. liberalismul clasic b. Bibliografie Terence Ball. John Gray. 1998. Ideologii politice şi idealul democratic. pp. Adrian Paul Iliescu. 1995. 2000.). Iaşi. Mihail Manoilescu. Nicolas Roussellier. Când au apărut primele partide liberale? a. Care dintre variantele liberalismului au pledat pentru limitarea intervenţiei statului în economie şi viaţa socială? a. 1998. Bucureşti. Editura DU Style. în secolul XX. libertatea b. Institutul European. Test de autoevaluare: 1. “Garamond. Richard Dagger. Europa liberalilor. liberalismul neoclasic 2.13 social). “Neoliberalismul”. pp 198-228. ALL.17-44.). . în secolul al XVI-lea b. Doctrinele partidelor politice. Ed. Aurelian Crăiuţu. În ciuda performanţelor electorale relativ modeste. Iaşi. liberalismul social c. Polirom. “A fi sau a nu fi liberal”. egalitatea c. Ed. Bucureşti. în secolul al XIX-lea c. Liberalismul. Bucureşti. 2001. în Alina Mungiu-Pippidi (coord. (ed. solidaritatea 3.

o atitudine general-umană – în acest caz. în care a criticat radicalismul revoluţionar. respectul pentru valorile şi instituţiile tradiţionale. într-un sens larg. a susţinut restaurarea monarhiei absolute. pe de altă parte. care s-au perpetuat în secolul următor. tradiţie şi creştinism. Ideologia conservatoare a fost mai ales rezultatul unui fenomen de reacţie la Revoluţia franceză. asociat cu tradiţia britanică inaugurată de Ed. • Cealaltă variantă a fost conservatorismul “reacţionar”. pledând pentru reformă.3. În secolul XX s-au manifestat două curente în cadrul conservatorismului: • • Unul tradiţionalist. şi conservatorismul desemnează. în SUA. care să fie temperată însă de aristocraţie. pentru ca apoi oponenţii principali să devină socialismul. pe de o parte. De la început. neoconservatorismul Termeni cheie: conservatorism moderat. Sensurile politice s-au conturat iniţial prin opoziţie cu liberalismul. respectiv comunismul. afirmarea egalităţii şanselor. ca modalitate de schimbare. “Neoconservatorismul” este denumirea aplicată uneori tuturor expresiilor conservatorismului din secolul XX. respectiv M Thatcher. stabilea ca principale caracteristici ale acesteia: atitudinea critică faţă de “statul bunăstării”. Joseph de Maistre. dar s-a consacrat îndeosebi pentru a desemna orientarea cristalizată în a doua jumătate a anilor ’70 (apropiată de liberalismul “conservator”). Noua Dreaptă Asemenea liberalismului. orientată spre păstrarea. neoconservatorism. I. preocupat de revigorarea valorilor liberale ale secolelor anterioare. Kristol. respectul pentru piaţă. Aceste idei şi-au găsit reflectarea în politica practicată în anii ’80 de R. a avut cel puţin două variante. conservatorism reacţionar. . o ideologie şi practică politică. Conservatorismul “moderat” şi conservatorismul “reacţionar”.14 2. al cărei protagonist. Reagan. de nuanţă teologică. Celălalt. • Prima expresie a fost conservatorismul “moderat”. Burke. inspirat din opera lui Burke şi a altor conservatori clasici. conservarea unei stări de fapt. a ideilor şi instituţiilor existente – iar. îndeosebi prin Reflections on the Revolution in France (1790). exponent remarcabil al Noii Drepte. dar respingerea egalitarismului. în Regatul Unit.

sunt într-o poziţie minoritară. pp. Polirom. Ed. exceptând Regatul Unit şi alte câteva ţări. Valorile fundamentale ale conservatorismului a. Editura “Garamond”. Cine a fost unul dintre exponenţii majori ai conservatorismului moderat? a. pp. a susţinut solidaritatea ce decurge din faptul că individul este rezultatul dezvoltării în cadrul comunităţii (familie. Doctrine politice. Partidul Republican din SUA). Ideologii politice şi idealul democratic. Doctrinele partidelor politice. Acum. • • Inegalitatea are rădăcini naturale şi politice.). . Iaşi. 1998.). Libertatea apare ca un drept legal. în Alina Mungiu-Pippidi (coord. Nu întotdeauna partidele de orientare conservatoare sunt şi denumite ca atare (de pildă. Adrian Paul Iliescu. Burke b. în cadrul parametrilor tradiţiei şi ai legii. C. Conservatorismul anglo-saxon. Comparaţi concepţiile conservatoare şi cele liberale privitoare la rolul statului. 2000. pe parcursul secolului al XIX-lea aflându-se între principalii competitori politici. “Concepţia conservatoare şi progresul”. de Maistre c. Bucureşti. biserică. în Petre Dan (ed. Egalitatea c. I. “Conservatorismul”.99-124. Richard Dagger. Bibliografie Terence Ball. pp. Test de autoevaluare: 1. În unele cazuri. Solidaritatea 3. Editura DU Style. Ed. Partidele conservatoare au apărut după revoluţiile moderne. Kristol 2. naţiune). Polirom. Robert Nisbet. Libertatea b. 1998. au fost absorbite de partide creştin-democrate. 64-90. 1995. 1994. J. Iaşi. Bucureşti. Conservatorismul. Bucureşti. Rădulescu Motru. 73-83. ALL. Adrian Paul Iliescu.15 Valorile fundamentale ale conservatorismului: • Criticând atât individualismul cât şi colectivismul.

Prima sa expresie a fost aşa-numitul “socialism utopic” al lui Saint-Simon. În Europa de vest. prin revoluţie. a fost lansată formula “socialism democratic”. • Cealaltă variantă. comunism Socialismul este. şi a militat pentru înlocuirea. dar încă de la început s-au manifestat două tendinţe majore: • Varianta radicală. a susţinut păstrarea cadrului oferit de democraţia liberală. schimbarea fiind realizabilă pe calea reformelor. Owen. “socialismul revoluţionar”. pe de o parte. După al doilea război mondial. care. aceste idei. a respins valorile şi instituţiile liberalismului.3. criticând capitalismul. au stat la baza social-democraţiei de mai târziu. socialismul şi social-democraţia a avut evoluţii distincte. a ordinii existente cu societatea socialistă. Socialismul şi social-democraţia. pe de altă parte. bazată pe proprietatea socială. aceştia din urmă au fost absorbiţi. comunismul apărea ca o etapă superioară a cestui nou model de organizare social-politică. în secolul al XVI-lea. a unei “economii mixte”. s-au concentrat pe susţinerea intervenţiei statului în economie şi în protecţia socială. Revoluţia din 1917 a produs “marea schismă” dintre comunişti. social-democraţi. comunismul şi eurocomunismul _____________________________________________________________________ Termeni cheie: socialism revoluţionar. în cele mai multe cazuri. Fourier. R. traversând importante reconsiderări. asemenea liberalismului şi conservatorismului. “a treia cale”. exprimate mai cu seamă de Ed. moderată. pe parcursul a două etape: • În primele trei decenii. au imaginat proiecte ale unei lumi considerate a fi în concordanţă cu adevărata natură a omului. socialism democratic. care şi-a găsit expresia în opera lui Marx. în cadrul societăţii capitaliste. şi socialişti. Socialismul a apărut tot ca reacţie la liberalism. de către partidele comuniste. Bernstein (acuzat de marxişti ca fiind “revizionist”). . în primele decenii ale secolului al XIX-lea. social-democraţie. care viza edificarea. un produs al etapei ce a urmat Revoluţiei franceze.16 2. Antecedentele sale au fost identificate în Utopia lui Thomas Morus. în Europa de est. Ch.

în vreme ce partidele social-democrate au acordat prioritate problemelor privind redistribuirea. Comunismul s-a aflat în relaţii complexe cu socialismul (social-democraţia): uneori s-au întâlnit în cadrul aceloraşi orientări ideologice. s-a afirmat aşa-numitul “eurocomunism”. care susţinea schimbarea socială nu prin revoluţie. precum şi globalizarea progresivă a economiei.17 bazate pe coexistenţa dintre sectorul public şi cel privat. mai cu seamă în conceperea raportului dintre stat şi piaţă. în vestul Europei. lansată în anii ’90 de “Noul Laburism” al lui Tony Blair (susţinută teoretic de Anthony Giddens). ci . În prezent. Rolul important conferit statului. Egalitatea considerată valoare fundamentală. dar în corelaţie cu libertatea şi solidaritatea. care îşi propune să meargă dincolo de neoliberalismul dreptei şi social-democraţia vechii stângi. cu precizarea însă a unor diferenţe notabile de abordare de la o etapă la alta. cu deosebire în opera lui Marx. îmbătrânirea populaţiei. partidele socialiste (socialist-democratice) s-au concentrat pe problemele proprietăţii. Deşi au existat şi există deosebiri importante între diferite variante ale gândirii socialiste (social-democrate). precum şi dezvoltarea “statului bunăstării”. pot fi relevate anumite caracteristici comune: • • • Accentul asupra comunităţii (colectivităţii). îndeosebi în primele decenii postbelice. sau operat schimbări importante. alteori s-au confruntat de pe poziţii adverse. Trebuie precizat că. Având antecedente încă în antichitate. • Începând din anii ’80. comunismul a dobândit noi expresii în gândirea modernă. în noul context determinat de creşterea preţului la materiile prime. construind o “nouă economie mixtă” şi un “stat al investiţiei sociale”. partidele care poartă aceste denumiri făcând parte din aceeaşi “familie”. termenii “socialist democratic” şi “social-democrat” sunt deseori utilizaţi ca interşanjabili. la sfârşitul anilor ’70. După al doilea război mondial. Partidele comuniste constituite în Europa de est după 1917 şi practica lor politică au marcat îndepărtarea de idealul mai mult sau mai puţin utopic şi au condus la instaurarea regimurilor totalitare. care l-a identificat cu noul model de societate bazat pe abolirea proprietăţii private şi stabilirea unui nou tip de relaţii interumane. una din formulele de referinţă este “a treia cale”.

Formula “a treia cale” a fost lansată de a.). pp. Trecutul unei iluzii. presupunând alianţe cu alte forţe politice. Institutul European. . majoritatea şi-au reconsiderat fundamental ideile. identitate. Ed. Ideologii politice şi idealul democratic. contradicţie c. Bernstein 2. Eşecul comunismului est-european. “Doctrina social-democrată”. Iaşi.125-178. excluzând violenţa şi dictatura proletariatului. 1996. Francois Furet. manifestând deschidere spre colaborarea cu alte partide politice din zona stângii. Ch. Doctrine politice. care trec acum printr-o etapă de redefinire a identităţii. 175-194. pp. A treia cale: renaşterea social-democraţiei. 1998. 2000. Maurice Duverger. Bucureşti. Polirom. Iaşi. cooperare b. Iaşi. în Alina Mungiu-Pippidi (coord. Bernstein c. Omegapres. Richard Dagger. Humanitas. confirmat de evenimentele din 1989. Anthony Giddens.18 prin reforme. K. Anton Carpinschi. Partidele socialist-democratice şi cele social-democrate se află în raporturi de a. a avut efecte considerabile şi asupra partidelor comuniste occidentale. Jean-Michel de Waele. Institutul European. Europa socialiştilor. 1991. Pascal Delwit. 2003. 2001 Jose Gotovitch. Fourier b. Ed. Iaşi. Bibliografie Terence Ball. Europa comuniştilor. 2000. Saint-Simon b. Michel Dreyfus. îndeosebi cu socialiştii. Test de autoevaluare: 1. Polirom. Unele şi-au schimbat chiar denumirea. Cine a susţinut revoluţia ca principală formă de schimbare socială? a. T. Polirom. Europa de la Atlantic la Delta Dunării. Iaşi. Blair 3. Marx c.

în Revoluţia din Rusia. • Anarhismul a fost implicat. a inaugurat “anarhismul mutualist”. forma pe care ar fi urmat să o îmbrace revoluţia fiind greva generală. avându-l ca protagonist pe Georges Sorel: sindicatele apăreau ca principal factor de schimbare socială. când mişcarea anarhistă a îmbrăcat forme violente. la mijlocul secolului al XIX-lea. s-a conturat “anarho-sindicalismul”. identificat cu “anarhismul comunist”: au criticat statul. imaginând o societate în care nimeni să nu fie obligat să sacrifice propria sa independenţă de judecată. • Primul anarhist auto-proclamat a fost Pierre-Joseph Proudhon. . anarhism colectivist. considerat exponentul “anarhismului colectivist”. s-au remarcat doi descendenţi ai nobilimii ruse. au afirmat libertatea ca valoare supremă. au susţinut trecerea la noua societate pe calea revoluţiei violente. susţinând abolirea lui. care a iniţiat “anarhismul individualist”. într-o anumită măsură. dar şi solidaritatea între oameni. bazată pe libertate ca valoare supremă. ca şi în Războiul Civil din Spania. precum şi pe respectul mutual între membrii săi. având şi el diferite variante. • În preajma primului război mondial. şi Piotr Kropotkin. anarhism comunist. • Punctul maxim a fost atins la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX. În plan ideologic. altele de liberalism. pe suprimarea proprietăţii private. considerate a fi “furt”. Anarhismul şi variantele sale _____________________________________________________________________ Termeni cheie: anarhism individualist. pledând pentru o societate fără stat. • Începuturile se leagă de numele pastorului englez William Godwin. Mihail Bakunin. cu caracter de masă. precum şi ca nucleu al viitoarei societăţi. anarho-sindicalism Cu antecedente în iluminism.4. care.19 2. anarhismul a apărut în acelaşi climat postrevoluţionar. organizând atentate şi alte acţiuni criminale. anarhism mutualist. unele mai apropiate de socialism.

Editura Antet. s-a dovedit a fi o ideologie nerealistă şi utopică. Iaşi. “ecologismul radical”. 1997. Petrescu. Editura Fundaţiei “Chemarea”. în zona extremismului. Doctrine politice. George Crowder. Bibliografie Terence Ball. • În ultimele decenii. pp. dar în mod diferit de către “individualişti” şi “colectivişti”. Polirom. 2000. N. “Anarhismul”. Caracterizare generală • Dintre valorile fundamentale. 33. Ideologii politice şi idealul democratic. Bucureşti. a îmbrăcat diferite forme: “anarhocapitalismul” care susţine că statul trebuie să dispară pe temeiul lipsei de legitimitate morală şi al ineficienţei economice. Richard Dagger. p. toate mijloacele specifice regimului democratic. Chiar dacă anarhismul a atras atenţia asupra unor dimensiuni opresive ale statului. în societatea “fără guvern coercitiv” ordinea ar urma să fie asigurată prin respectarea regulilor morale. asociată cu iluzia întoarcerii la un mod de viaţă natural. Iaşi. Anarhismul. 1995. în Petre Dan (ed. 1994. . • Critica statului este o temă esenţială pentru toate variantele: obiectul acesteia îl constituie în primul rând instituţiile guvernamentale. Caracterul anti-democratc şi susţinerea violenţei au determinat amplasarea anarhismului. Ed.20 • În anii ’60 anarhismul şi-a găsit expresia în aşa-numita “contra-cultură” a tineretului. Bucureşti. în cele mai multe cazuri. egalitatea este şi ea invocată. lipsit de orice constrângere. Liviu Petru Zăpârţan. şi solidaritatea este evaluată superior în unele variante. pp. Doctrinele partidelor politice.). manifestările unor grupuri anarhiste implicate în acţiunile de protest împotriva globalizării. anarhismul situează în prim plan libertatea. mai mult. fără să beneficieze de construcţii ideologice consistente. care pledează pentru comunitatea autonomă modelată pe baze anarhiste. “Garamond”. 260-278.269-296. dar şi toate celelalte instituţii şi.

21 Test de autoevaluare: 1. iar apoi. după marea criză din anii ’30. în condiţiile dezagregării imperiilor coloniale. apare necesară. fiecare urmând unor procese revoluţionare sau căderii unor imperii. extrema dreaptă Naţionalismul este tratat uneori ca ideologie distinctă. în legătură cu susţinerea afirmării naţiunilor şi a statelor naţionale. făcându-se distincţia între naţionalism “ofensiv” şi “defensiv”. “democratic” .“antidemocratic”. ultranaţionalism. Deoarece a suscitat şi suscită controverse. Cine a considerat că proprietatea privată este un furt? a. După primul război mondial. ca urmare a dezintegrării “imperiului” sovietic. După 1989. sub forma fascismului. precum şi a conglomeratului iugoslav. Sorel.5. alteori ca dimensiune a altor ideologii. respectiv a extinderii şi aprofundării procesului de integrare europeană. formula de plural.neonaţionalism şi mai ales naţionalism – ultranaţionalism. A parcurs patru etape (unii le numesc “valuri”). Naţionalismul s-a conturat ca ideologie politică în acelaşi context postrevoluţionar de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. “naţionalisme”. Proudhon b. naţionalism . 2. dreapta. Bakunin c. Naţionalismul în istorie şi în contemporaneitate _____________________________________________________________________ Termeni cheie: naţionalism. mai mult chiar decât în cazul altor ideologii. Ca urmare. mai întâi ca urmare a dispariţiei Imperiului austroungar. Prin ce se deosebesc concepţiile anarhiste de cele socialiste în privinţa modelului de societate propus? 2. • • • • După Revoluţia franceză. iar mai apoi în legătură cu procesul integrării europene. După al doilea război mondial. . se subliniază deseori ambivalenţa termenului.

Bibliografie Raul Girardet. Guy Hermet. precum Frontul Naţional din Franţa. Iorga. abordările echilibrate relevă şi caracterul benefic al unora dintre expresiile sale pentru cultivarea sau regăsirea identităţii unor comunităţi. naţionalismul are un caracter desuet şi chiar periculos. care reuşesc să atragă o pondere relativ însemnată a populaţiei. Doctrinele partidelor politice. Partide ultranaţionaliste. “Garamond”. Iaşi. exploatând temerile legate de integrarea europeană şi procesul globalizării. Liviu Petru Zăpârţan. Paul Sabourin. “Naţionalismul: trecut. N. Test de autoevaluare: 1. pp. 2003. 1994. nr. fiecare etapă urmând unor procese revoluţionare sau căderii unor imperii? .). de respingere a valorilor proprii altora. Ed. 1994. condus de Jean-Marie Le Pen. în contextul globalizării. Editura Fundaţiei „Chemarea”. ca atitudine excesivă. mai cu seamă în spaţiul Europei occidentale. c. Institutul European. European.1997. Care dintre enunţurile de mai jos sunt corecte? a. în POLIS. De ce a evoluat naţionalismul în “valuri”. Acelaşi spirit de echilibru obligă la constatarea faptului că naţionalismul şi ultranaţionalismul generează controverse nu doar în ţările subdezvoltate. subliniind însă nocivitatea ultranaţionalismului. Istoria naţiunilor şi naţionalismului în Europa. Inst. 1999. provoacă îngrijorare cu privire la pericolul ascensiunii extremei drepte. Doctrine politice. Iaşi. Naţionalism şi naţiune. “Doctrina naţionalistă”. Naţionalismul este specific acum Europei Centrale şi de Est. Iaşi. b. 2. Bucureşti. ci şi în cele dezvoltate. Partidele ultranaţionaliste se situează în zona extremei drepte. în Petre Dan (ed. Institutul European. Primul val al naţionalismului s-a manifestat după Revoluţia franceză. 1995.22 Deşi deseori se afirmă că. 2. prezent şi viitor”. Naţionalismele europene. 40-63.

fiind asociat. cu referire la prima din variantele sale.6. Opunându-se majorităţii ideologiilor consacrate. alteori. Fascismul şi neofascismul _____________________________________________________________________ Termeni cheie: fascism. anti-semitismul. geopolitica. imediat după primul război mondial. prin subordonarea lor faţă de guvern. în contextul generat de primul război mondial. numită astfel pentru că iniţiatorii ei au format. corporatism. spre a defini un fenomen paneuropean (şi nu numai). fascismul şi-a propus să realizeze o sinteză specifică între naţionalism şi socialism. Fraza sa “Totul în stat. iar apoi de criza economică din anii ’30. darwinismul social. conducătorul şi principalul ideolog al acestuia. iar socialismul anti-marxist. Naţionalismul a fost implicat în ipostaza sa extremistă. grupări numite “fascii”. nazism. Termenul “fascism” este folosit uneori în sens larg. • “Nazismul” este varianta germană. Viziunea şi acţiunea lui Hitler au fost influenţate de idei şi concepţii care circulau deja în epocă: rasismul. afirma posibilitatea convieţuirii claselor sociale în comunitatea naţională prin subordonarea faţă de stat şi mai ales faţă de conducătorul suprem. neofascism Spre deosebire de celelalte ideologii abordate până acum.23 2. cea mai spectaculară şi cea mai agresivă. cu rasismul (“naţionalism organic”). care a determinat “încorporarea” în cadrul statului a tuturor organizaţiilor politice şi profesionale (mai ales a organizaţiilor sindicale şi a celor patronale). auto-proclamat “adevăratul socialism”. Mussolini a orchestrat un adevărat cult al conducătorului. fascismul a apărut abia în perioada interbelică. cea italiană. partid în fruntea căruia s-a afirmat Hitler. numită astfel datorită denumirii forţei politice care a susţinut-o şi aplicat-o: Partidul Naţional-Socialist al Muncitorilor Germani. într-un sens particular. mai cu seamă cele vizând renaşterea marelui Imperiu Roman. a glorificat violenţa şi teroarea. • Fascismul italian a fost marcat de personalitatea lui Mussolini. Spre a-şi realiza obiectivele. nimic în afara statului” este definitorie pentru aşa-numitul “corporatism”. dar sub influenţa unor idei care se afirmaseră în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Acestea şi-au găsit reflectarea în cartea sa de tristă celebritate . nimic împotriva statului. în varianta germană.

Cluj-Napoca. care va deveni un adevărat program politic. • Criticând sistemul democraţiei parlamentare. Iaşi. A. Humanitas. libertatea este realizabilă numai în stat. iar apoi în politica pe care a practicat-o în fruntea regimului totalitar pe care l-a instaurat. Francois Furet. fascismul a conferit un rol major statului bazat pe forţă. • Încă înainte de terminarea războiului a fost lansat termenul de “neofascism”. Hitler c. Cine a pus în practică ideile corporatismului? a. Institutul European. Humanitas. ca expresie a încercărilor de a reabilita şi resuscita ideologia. Eugen Weber.24 Mein Kampf. F. Grupările neofasciste . Hitler. A. solidaritatea este dezirabilă şi realizabilă în măsura în care se asigură subordonarea tuturor în raport cu un centru unic de putere. Bucureşti. Editura Dacia. mişcarea şi regimul politic în cauză. 1995. 2000. Dreapta românească. Trecutul unei iluzii. Bucureşti. Test de autoevaluare: 1. Ideologii politice şi idealul democratic. Mein Kampf. 1996. Iaşi. neofascismul este susţinut nu atât de partide politice. pp 179-200. a cărui autoritate este întruchipată în autoritatea conducătorului. Caracterizare generală • În legătură cu valorile fundamentale: inegalitatea oamenilor este determinată biologic. în condiţiile în care majoritatea ţărilor au adoptat reglementări privind interzicerea asociaţiilor fasciste şi a propagandei acestora. Jean-Claude Lescure. În deceniile care au urmat războiului. Hayek. Bibliografie Terence Ball. Mussolini b. 2002. 1994. Polirom. Fascismul şi nazismul. 1993. cât îndeosebi de grupuri mai mult sau mai puţin clandestine. în naţiune. Editura. Richard Dagger. Beladi. Drumul către servitute.

ca o reacţie la individualism şi anticlericanism. Un rol important în apariţia sa l-a avut papa Leon al XIII-lea. A îmbinat concepţia catolică despre justiţia socială şi economică cu concepţia liberală asupra democraţiei politice. Fascismul şi-a propus să realizeze o sinteză specifică între naţionalism şi socialism. pentru că erau considerate principalul bastion împotriva comunismului. • Anii ‘60.25 2. Care dintre enunţurile de mai jos sunt incorecte? a. stânga de stalinism.7. precum şi în câteva ţări latino-americane. economie socială de piaţă Democraţia creştină a început să se contureze în ultimul pătrar al secolului al XIX-lea. care a vizat înnoirea bisericii şi deschiderea ei spre societate. Pe măsură ce se făceau paşi în integrarea europeană aceste partide se afirmau ca principali susţinători ai procesului. iar socialiştii occidentali câştigau teren. Fascismul a conferit statului un rol major în sistemul democraţiei parlamentare.începutul anilor ’70 au marcat un oarecare declin. a parcurs trei etape: • Anii ’40 –’50 au însemnat afirmare în forţă. 2. apropiindu-se şi de conservatorism. prin elaborarea concepţiei sociale a catolicismului. Corporatismul fascist a implicat cooperarea guvernului cu organizaţiile patronale şi cele sindicale. iar ideologiile şi partidele tradiţionale erau blamate pentru incapacitatea de a se opune extremismelor şi dezastrelor pe care acestea le-au provocat. când se va afirma în numeroase ţări europene. Democraţia creştină va câştiga teren abia după al doilea război mondial. în condiţiile în care comunismul sovietic apărea a fi mai puţin ameninţător. Partidele creştindemocrate s-au consolidat o dată cu intensificarea războiului rece. Democraţia creştină _____________________________________________________________________ Termeni cheie: democraţie. b. prin susţinerea valorilor tradiţionale. c. atrăgând şi sindicate care anterior se aflaseră sub influenţa creştin- . ascensiunea fiind explicabilă în condiţiile în care dreapta fusese discreditată de fascism. valori creştine. În Europa.

Wilfried Martens. lansat în Germania imediat după război. Polirom. lider al democraţiei creştine europene): • Filosofia politică a democraţiei creştine se exprimă prin “personalismul comunitar sau social” de inspiraţie creştină. Doctrine politice. federalist şi democratic. Europa democraţiei creştine. vizând combinarea între economia de piaţă şi protecţia socială a individului. a câştigat cele mai multe locuri în Parlamentul European la alegerile din 1999 şi. • Din a doua jumătate a anilor ’70 se produce o adevărată renaştere a creştindemocraţiei. Editura Metropol. Iaşi. pp. explicabilă prin preocupările pentru problemele sociale. . 2004. Aceste caracteristici îndreptăţesc amplasarea ideologiei creştin-democrate şi a partidelor care o susţin în zona de centru a spectrului politic. scopul statului fiind acela de a asigura binele tuturor.299-341. “Creştin-democraţia”. Bibliografie Jean-Dominique Durand. Iaşi. dar şi pentru aprofundarea şi extinderea procesului de integrare europeană. este susţinător al unei Constituţii europene care să se inspire din trei principii fundamentale: subsidiarităţii. Institutul European. la baza căruia se află două principii fundamentale: persoana umană este esenţială. Coordonate majore (aşa cum au fost relevate de Wilfried Martens. 1995. Liviu Petru Zăpârţan. primul partid transnaţional. La acestea se adaugă afirmarea unei subculturi a tineretului care îl îndepărta de valorile tradiţionale. 1998. Enyedi Zsolt. 1994. 145-165. pp. 2004).26 democraţiei. societatea trebuie să se caracterizeze prin comuniune şi fraternitate. Editura Fundaţiei “Chemarea”. îşi păstrează valabilitatea. • Partidul Popular European. (înfiinţat în 1979. Doctrine politice. • Conceptul “economie socială de piaţă”. respectiv. Iaşi. ce reuneşte “democrat-creştinii şi cei apropiaţi lor”.). O Europă şi cealaltă. în Alina Mungiu-Pippidi (coord. Bucureşti.

ale populaţiei din mediul rural. au cunoscut o înflorire efemeră în Europa de Est. Agrarianismul (Ţărănismul) _____________________________________________________________________ Termeni cheie: agrarianism. 2. Partidele agrariene (ţărăneşti) au apărut mai întâi în Europa occidentală şi în America de Nord. unor asociaţii de fermieri nemulţumiţi de modul în care interesele lor erau susţinute de partidele liberale sau conservatoare.8. aceste partide apără proprietatea privată. Pe de o parte.27 Test de autoevaluare 1. iniţiativa de a forma partide agrariene a aparţinut. problema proprietăţii asupra pământului a fost tocmai rezolvată. au constituit un fenomen politic durabil doar în ţările scandinave. ţărănism. partide creştin democrate şi partide conservatoare. • În ţările Europei de Est. de regulă. adoptarea unei Constituţii europene c. ce aveau o conducere predominant urbană. Totodată. • În ţările occidentale. Care dintre obiectivele de mai jos sunt fundamentale pentru democraţia creştină? a. Agrarianismul este. partidele agrariene au apărut în condiţiile în care. în general. iar consumatorii vor să aibă produse alimentare cât mai ieftine. produsul clivajului urban – rural care s-a amplificat la începutul secolului XX. construirea unei economii sociale de piaţă b. Numite. cer asistenţă guvernamentală pentru agricultură. pe de altă parte. în principal. independenţa naţională fiind recent obţinută. mai ales pe temeiuri economice: producătorii de hrană vor un profit cât mai mare din munca lor. extinderea dreptului de vot a permis manifestarea politică a ţărănimii. numai partide catolice b. “stat ţărănesc” Tratat deseori în contextul conservatorismului. agrarianismul (ţărănismul) s-a afirmat ca ideologie în primele decenii ale secolului XX. 2. extinderea influenţei bisericii catolice. în perioada dintre cele două războaie mondiale. vizând susţinerea intereselor producătorilor agricoli şi. mai puţin dezvoltate. de regulă . Partidul Popular European cuprinde a. numai partide creştin democrate c.

Bibliografie V. c.). 1995. astfel încât să realizeze deschidere spre alte forţe politice. ca formă de guvernare preponderent dirijistă a unui popor alcătuit în majoritate din ţărani cu gospodării individuale. pp. principalul teoretician al ţărănismului. Partidele agrariene sunt amplasate. În România. Bucureşti. pp. a susţinut ideea “statului ţărănesc” (agrar). În condiţiile în care urbanizarea a progresat. să-şi modifice programele. Liviu Petru Zăpârţan. 207-212. Iaşi. Editura Fundaţiei “Chemarea”. în Petre Dan (ed. De ce s-au dezvoltat partidele agrariene (ţărăneşti) în primele decenii ale secolului XX? . a susţinut cooperaţia ca soluţie pentru modernizarea agriculturii. b. Virgil Madgearu. fiind dispuse să realizeze alianţe atât cu partidele de dreapta cât şi cu cele de stânga. dar în condiţiile păstrării proprietăţii private asupra pământului. de pildă. Partidele agrariene sunt forţe politice de referinţă în lumea occidentală. Madgearu. Nu acordă o importanţă prea mare dimensiunii ideologice. urmărind să apere mica gospodărie ţărănească de efectele negative ale economiei de piaţă. partidele agrariene se confruntă cu serioase probleme. Test de autoevaluare: 1. 91-123. Ed.28 partide “ţărăneşti”. Partidele ţărăneşti cunosc o puternică revigorare în Europa Centrală şi de Est. 2. vizând prioritar susţinerea intereselor unei categorii profesionale. manifestând disponibilitate pentru diferite formule de colaborare. Doctrinele partidelor politice. de regulă. ci au un caracter pragmatic. iar agricultura angajează tot mai puţini oameni. Care dintre enunţurile de mai jos sunt corecte? a. “Garamond”. acestea au dat ideologiilor lor o coloratură morală. după 1989. Partidele agrariene sunt situate în zona stângii politice. Doctrine politice. ce afectează însăşi raţiunea lor de a fi. 1994. “Doctrina ţărănistă”. în zona centrului. Cele care vor să evite declinul sunt nevoite să-şi lărgească adresabilitatea electorală.

Haeckel. Modelul societal propus de ecologism: • • Viziunea biocentrică. între om şi mediu există o complexă reţea de interacţiuni şi dependenţe reciproce. a unor specii. prin critica altor ideologii. Ecologismul _____________________________________________________________________ Termeni cheie: ecologism. ecologismul s-a afirmat ca o “contra-ideologie”. la sfârşitul anilor ’80 să se intensifice semnalele de alarmă în legătură cu probleme precum dispariţia stratului de ozon sau încălzirea globală. mai cu seamă din ţările dezvoltate. Ecologismul ca ideologie s-a cristalizat începând cu anii ’70. Dezvoltarea „sustenabilă” (sustainable development). bazată pe ideea că toate formele de viaţă au valoare. sau a protestului împotriva testelor nucleare. pe termen lung. care a fost o reacţie la industrializarea rapidă. . cel ce a utilizat pentru prima oară termenul “ecologie”. ca şi prin critica societăţii industriale moderne.9. mai întâi în legătură cu activitatea unor grupuri de interes constituite în scopul protecţiei mediului. De remarcat că ecologismul e singura ideologie a cărei denumire provine din cea a unei ştiinţe. raţională. în sensul de dezvoltare durabilă. protecţia mediului. dezvoltare durabilă Au fost exprimate diferite puncte de vedere în legătură cu începuturile ecologismului. Majoritatea analiştilor consideră că ecologismul este un produs al secolului XX: începând cu anii ’60 –’70 au fost puse sub semnul întrebării efectele creşterii industriale. În vreme ce unii consideră că este o ideologie veche de când lumea. preocupările pentru restabilirea echilibrului dintre societate şi natură dobândind caracter ştiinţific prin opera lui E. a fost semnalat faptul că nu este posibilă creşterea infinită într-un sistem finit sub raportul resurselor. alţii apreciază că începuturile se află în romantismul secolelor al XVIII-lea – al XIXlea. pentru ca. Iniţial.29 2. cărora le reproşează viziunea antropocentrică faţă de natură. unde ratele foarte înalte ale producţiei şi consumului au ajuns în contradicţie cu natura finită a planetei. Tot în anii ’70 au început să apară primele partide ecologiste. vizând satisfacerea nevoilor vitale ale unei comunităţi fără a fi prejudiciată posibilitatea generaţiilor viitoare de a face acelaşi lucru.

1996. b. Doctrine politice. Trecutul apropiat: Eseuri şi documente despre America de după cel de al doilea război mondial. situarea în zona centrului fiind de asemenea frecvent invocată. astfel încât oamenii care iau decizii să fie cât mai aproape de efectele acestora şi să asigure valorificarea în cât mai mare măsură a resurselor locale. Iaşi. Dacia. 320-355. Marcian Bleahu. Winkler. Richard Dagger.2000. Allan M. Apărute în perimetrul stângii.). Unele variante ale ecologismului se asociază cu anarhismul. acum majoritatea se angajează în cursa electorală şi au devenit forţe politice de referinţă în multe ţări. Cluj-Napoca. ecologismul nu este unitar. 1998. Prin ce se particularizează ecologismul faţă de celelate ideologii? . 2. asociindu-se chiar cu anarhismul sau terorismul (nuanţe “verde închis”). Dacă iniţial partidele ecologiste (numite deseori şi “partidele verzilor”) au manifestat prudenţă în legătură cu participarea la alegeri. ci se manifestă în diferite variante: • • Unele favorizează măsuri radicale pentru a stopa dezvoltarea.30 • Descentralizarea politică. Ideologii politice şi idealul democratic. dar amplasarea în spectrul politic depinde de context. c. Partidele ecologiste sunt deseori competitori majori în procesul electoral. Polirom. pp. Test de autoevaluare 1. partidele ecologiste sunt deseori asociate acesteia. Altele cultivă acţiunea democratică. pp. 227-238. concentrându-se asupra adoptării unor legi şi politici publice favorabile obiectivelor urmărite (nuanţe “verde deschis”). Iaşi. Bibliografie Terence Ball. Deşi are multe elemente comune. pp. 231-251. Partidele ecologiste nu se angajează în procesul electoral. în Alina MungiuPippidi (coord. Polirom. Care dintre enunţurile de mai jos sunt incorecte: a. “Ecologia politică – doctrina secolului XXI”.

feminism “welfare”. trebuie să aibă drepturi egale. deşi această problematică se află pe agenda a numeroase partide politice. . respingând credinţa în inferioritatea femeii. în perioada imediat următoare Revoluţiei franceze. se poate vorbi însă despre o mişcare feministă. care produce şi întreţine subordonarea femeii. susţinînd însă că soluţia pentru schimbare este revoluţia. Deşi termenul “feminist” a început să fie utilizat abia la sfârşitul secolului al XIX-lea. asemenea bărbaţilor. în parte. Prima dezbatere de amploare pe probleme precum sclavia sau dreptul de vot s-a desfăşurat în 1848. în opera lui Mary Wollstonecraft. ca urmare. dar li se refuza dreptul de vot. Feminismul marxist a reluat. feminism socialist. aceste idei. a susţinut că femeile sunt fiinţe raţionale. unde industrializarea şi modernizarea rapidă au stimulat manifestarea independentă a femeilor. de obicei. Atunci s-a dezvoltat campania pentru dreptul de vot. • Prima manifestare a fost aceea a feminismului liberal timpuriu. când Convenţia de la Seneca Falls a adoptat o “Declaraţie de independenţă alternativă”. Feminismul _____________________________________________________________________ Termeni cheie: feminism liberal. schimbarea acestei stări de lucruri se poate realiza pe calea reformelor. nu există partide feministe. parafrazând punct cu punct Declaraţia de independenţă din 1776.31 2. care a atins punctul culminant la începutul secolului XX. respectiv de acces la educaţie şi muncă. O altă particularitate rezidă în faptul că. dar încorporând referirile la femei. descriminare pozitivă _____________________________________________________________________ Spre deosebire de ideologiile tradiţionale. feminismul consideră că situaţia femeilor şi inegalităţile dintre femei şi bărbaţi constituie problema politică centrală. dominantă la vremea respectivă. Aceste idei au avut un puternic ecou în SUA. • Feminismul socialist a avut ca primă expresie concepţia socialismului utopic potrivit căreia relaţiile dintre bărbaţi şi femei trebuie înţelese ca parte a societăţii capitaliste. care a avut momente de manifestare pregnantă. originea feminismului este identificată. • La sfârşitul secolului al XIX-lea femeile din ţări dezvoltate precum Anglia sau SUA beneficiau de un grad considerabil de independenţă. care.10. şi. în Anglia.

dar multe dintre obiectivele sale îşi păstrează actualitatea şi sunt larg împărtăşite la nivelul opiniei publice. Ultimele decenii au cunoscut şi expresii ale feminismului radical. . Polirom. Ideologii politice şi idealul democratic. pp. Al doilea sex (1949). astfel încât acesta să reflecte corect participarea şi posibilătăţile de participare ale femeilor la viaţa publică (aşa-numita political correctness). feminismul nu mai constituie o orientare proeminentă. fără îndoială. primul moment semnificativ a fost acela al publicării cărţii lui Simone de Beauvoir. ale “anarhofeminismului” chiar. care să înlăture consecinţele discriminării trecute). după război. în sensul unor măsuri şi acţiuni favorizante. care îndeamnă la nesupunere faţă de “legile opresive”. îndeosebi în SUA. ”Sufragetele” au fost exponentele aripii militante. • În perioada interbelică. în principal. În prezent. Bibliografie Terence Ball. asemenea populaţiei de culoare („afro-americanilor”). o continuare a ideilor feministe liberale. de aşa-numitele programe affirmative action (“discriminare pozitivă”. foarte active în perioada premergătoare primului război mondial. Deşi s-au făcut progrese considerabile în privinţa participării femeilor pe piaţa muncii. feminismul a intrat într-un oarecare declin. Iaşi. precum şi în viaţa politică (feminismul având. graţie unor militante precum ziarista Betty Friedan. În anii ‘60 s-a conturat un nou val de feminism. dreptul de vot al femeilor. 208-211. o contribuţie în această privinţă). ca şi al unor forţe politice. egalitatea de şanse a femeilor cu bărbaţii rămâne o problemă de actualitate pe agenda publică. dar a avut diferite variante. Majoritatea ţărilor dezvoltate au consacrat. Feminismul post-modernist a cultivat o serie de exigenţe privitoare la limbaj. care a pledat pentru combinarea responsabilităţilor casnice ale femeii cu preocupările pentru carieră. s-a produs o deplasare dinspre problema drepturilor egale înspre aceea a protecţiei sociale a femeilor (“feminismul welfare”). Începând din acei ani femeile americane au beneficiat. expresie a respingerii rolului tradiţional al femeii. Richard Dagger. În anii marii crize. • În perioada ce a urmat celui de-al doilea război mondial.32 A fost. 2000.

1999. Test de autoevaluare 1. 1998.). c. Otilia Dragomir. Programele de “discriminare pozitivă” au fost lansate în SUA în anii ’80 ai secolului XX.). Doctrine politice. Iaşi. Începuturile feminismului se conturează în perioada imediat următoare Revoluţiei franceze. Polirom. „Feminism”. 2. pp 252-274. Mary Lyndon Shanley. Mihaela Miroiu (ed. Polirom. Editura Univers. “Mişcarea sufragetelor” s-a manifestat după al doilea război mondial. “Feminismul ca politică a modernizării”. 2001.33 Simone de Beauvoir. Iaşi. Reconstrucţia teoriei politice. Daţi exemplul unui partid feminist. Uma Narayan. Al doilea sex. 71-72. b. Prin ce se deosebeşte feminismul secolului XX de feminismul timpuriu? 3. Polirom. Care dintre enunţurile de mai jos sunt corecte? a. în Alina Mungiu-Pippidi (coord. . 1998. Lexicon feminist. în Sfera politicii. Bucureşti. 2002. Mihaela Miroiu.

Şi totuşi. la modul generic. ei continuă să fie invocaţi de către cercetători. la o şedinţă a Adunării constituante din 1789. dreapta şi stânga au definit poziţia faţă de principiile Revoluţiei franceze. Secolul al XIX-lea a perpetuat divizarea. Aşadar. cât şi în orientările valorice existente la nivelul opiniei publice. chiar dacă se foloseau rar termenii de "dreapta" şi "stânga". pur şi simplu de către cei ce doresc să definească. confruntarea desfăşurându-se îndeosebi între monarhişti şi republicani: primii susţineau "tronul şi altarul". ataşament faţă de trecut sau dorinţă de schimbare revoluţionară. ceilalţi.34 3. aflate în relaţii de contradicţie. o poziţie anti-clericală şi republicană. opoziţia dintre cele două orientări se referea la principiile guvernării: ataşament faţă de autoritatea monarhică sau preferinţă pentru un guvern ales. adică un regim monarhic autoritar. dreapta şi stânga economică. DREAPTA ŞI STÂNGA ÎN IDEOLOGIA POLITICĂ. convingeri. atitudini politice. cu sublinierea dimensiunilor politice şi economice Încadrarea doctrinelor partidelor politice în spectrul politic _____________________________________________________________________ Termeni cheie: dreapta şi stânga politică. Lipsa rigorii ştiinţifice în delimitarea sensurilor celor doi termeni a condus la formularea a numeroase obiecţii în legătură cu relevanţa lor pentru compararea şi clasificarea ideologiilor şi partidelor politice. divizaţi în privinţa problemei dreptului de veto al regelui. având deseori o încărcătură emoţională şi neepuizând gama alternativelor politice aşa cum sunt ele exprimate atât în programele partidelor. Evoluţie şi sensuri actuale Obiective: • • • Examinarea evoluţiei diferenţierii dintre dreapta şi stânga politică Argumentarea actualităţii diferenţierii. bazată pe ideea suveranităţii poporului. oameni politici sau. s-au împărţit topografic în sala de şedinţă. sprijinit de valorile bisericii. Iniţial. reprezentanţii naţiunii. extremism Aplicate la ideologie. partizanii unui veto nelimitat aşezându-se în dreapta preşedintelui adunării. "dreapta" şi "stânga" se referă la două seturi de idei. . centru. un anume tip de atitudine politică. Mai exact.

poziţia în legătură cu forma de guvernământ şi-a pierdut forţa de diferenţiere între atitudinile politice fundamentale. fasciştii au ocupat locurile din extrema sa dreaptă. atunci când au intrat în Parlamentul italian.deţinătorilor de capital privat. în forme şi cu amplori diferite. pentru că exercita dictatura în numele valorilor democratice. în anii '60.de unde o oarecare turnură anarhistă.considerat de stânga. lipsindu-le structura organizată şi programul articulat. pe care le contrapuneau celor din perioada de maturitate). considerat mentorul spiritual al acestei orientări. În perioada respectivă Noua Stângă a exercitat o influenţă considerabilă. punând sub semnul întrebării unele idei marxiste (apreciau însă scrierile umaniste ale tânărului Marx. Acest extremism. asociate cu deosebire clasei proletariatul industrial şi partidului care se declara exponentul său. pentru că. Pe măsură ce efectele revoluţiei industriale asupra structurii sociale se făceau tot mai mult simţite. în sistemul democratic tradiţional . atât în Europa. determinând constituirea unor mişcări care. . teroarea. violenţa. exalta deschis forţa. neîncrezătoare în potenţialul revoluţionar al clasei muncitoare (idee susţinută de vechea stângă). După al doilea război mondial. Mişcările aferente Noii Stângi au zdruncinat universităţile occidentale la sfârşitul anilor '60 şi au mobilizat opinia publică americană împotriva războiului din Vietnam. Este de notat că. o ideologie eclectică ce şi-a propus să revitalizeze gândirea de stânga. s-a opus unui alt extremism .comunismul lui Stalin . atribuiau rolul esenţial în schimbarea socială intelectualilor şi grupurilor marginale (incluzând aici şi tineretul). Ca urmare. reprezentanţii săi sunt apreciaţi în primul rând în calitate de critici sociali. Primul moment de referinţă l-a constituit apariţia. stânga începe să indice o atitudine favorabilă intereselor participanţilor direcţi la procesul muncii. iar dreapta . exprimând totodată neîncredere în politica de partid convenţională. Aceste idei ce s-au dovedit deosebit de penetrante mai cu seamă datorită lui Herbert Marcuse. Astfel. s-au succedat. aspectelor politice implicate în confruntarea dintre orientările de dreapta şi cele de stânga li se adaugă criterii economico-sociale. considerat de dreapta. dar.35 Treptat. Prima ipostază semnificativă a fost aceea a extremismului. criticând socialismul est-european şi partidele comuniste occidentale. din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. în numele unei noi ordini. Secolul XX va cunoaşte o serie de metamorfoze ale sensurilor celor doi termeni. "valuri" de stânga. a ceea ce s-a numit "Noua Stângă". cât şi în America. au rămas la nivelul unor tendinţe politice. respectiv de dreapta.

36 Replica la ideile Noii Stângi a fost dată de ceea ce s-a numit "Noua Dreaptă". abordând dintr-o perspectivă comparativă principalele dimensiuni ce particularizează partidele politice în perioada postbelică. Irving Kristol. p. Naisbitt afirma sentenţios: "Stânga şi dreapta în politică sunt pe moarte: aproape totul vine acum de la un centru radical" (John Naisbitt. Desigur.de altfel. cele de stânga s-au caracterizat în mod sistematic printr-o rată mai înaltă a creşterii sectorului public al economiei. Ultimele decenii au relevat o tendinţă de atenuare a confruntărilor între ideologii şi implicit. diferenţierea între dreapta şi stânga nu a căzut în desuetudine. Încă la începutul anilor '80. această mişcare (lipsită. în general cele proprii stângii . unul din teoreticienii de marcă ai neoconservatorismului american. Apărută pe fondul dificultăţilor economice ce au marcat perioada în cauză. Deşi se consideră că Noua Dreaptă s-a manifestat cu mai mare forţă în SUA şi Marea Britanie. unde doi lideri politici (R. Arend Lijphart nominalizează pe primul loc ceea ce numeşte "dimensiunea socioeconomică". nu numai pentru analiştii şi oamenii politici. se consideră că "opoziţia stânga/dreapta. marxismul şi cultura americană . El precizează că. 146). 2000. de pildă. În Franţa. ca obiectiv esenţial. în fapt. în mod tradiţional. 237). afirmată în anii '70 şi '80. limitarea rolului statului în aproape toate domeniile. în principal pe considerentul că aceasta determină uniformizarea şi nivelarea socială (dintr-o asemenea perspectivă sunt puse pe acelaşi plan creştinismul. p. 1991. rămâne încă criteriul major de diviziune. acesta din urmă fiind. ea a avut expresii semnificative în numeroase alte ţări. asistenţă medicală şi asistenţă socială (Arend Lijphart. 1989. marcat mai pregnant de factorul ideologic. Şi totuşi. În Franţa. de pildă. nu trebuie pierdute din vedere unele diferenţe specifice între spaţiul politic american şi cel european. e adevărat de caracter unitar) a criticat ideile şi practicile socialiste şi. p. 88). bugete centrale mai mari. eforturi sporite pentru reducerea şomajului şi mai mult accent pe educaţie. de atenuare a diferenţierilor între dreapta şi stânga.de notat că aceasta din urmă apare ca o adevărată ameninţare pentru cultura europeană tradiţională). ci pentru însăşi opinia publică" (Alain Monchablon. fusese numit "sfântul patron al Noii Drepte". Este notabil că. prin care vizează tocmai diferenţierea între stânga şi dreapta. . o mai pronunţată egalizare a veniturilor. ca mişcare ideologică asociată cu renaşterea conservatorismului . Noua Dreaptă s-a concentrat spre critica ideii de egalitate. Thatcher) au fost asociaţi acestei mişcări. spre deosebire de guvernările de dreapta. Reagan şi M. departe de a fi depăşită.susţinând.

apelează deseori la credinţe şi sentimente non-raţionale.37 Spre a realiza un plus de concreteţe şi de nuanţare. politice şi morale. 324). . . ed. solidarităţii. pentru că implică unele aspecte privind sensurile şi scopurile intervenţiei statului: orice intervenţie presupune o anumită limitare a libertăţii problema este: în favoarea cărei valori (egalităţii. precizând: . susţine intervenţia statului în mecanismul pieţei.Dreapta economică crede în libertatea de alegere în sfera economică şi favorizează o economie liberă de piaţă. pe de altă parte. incluzând cele religioase. să precizăm că aceste seturi de atitudini se pot combina în moduri diferite. desigur..operaţional nu exclude însă raportarea la valorile politice. Fără a considera că trăsăturile menţionate sunt criterii de diferenţiere cu valoare absolută.Dreapta politică este mai sceptică în legătură cu posibilitatea îmbunătăţirii naturii umane prin influenţă politică. cu atât mai mult cu cât dreapta şi stânga au şi o puternică încărcătură extra-politică: nu numai economică. 1987. Problema este. unele abordări diferenţiază între dreapta şi stânga politică. preocuparea pentru maximizarea libertăţilor civile.Stânga economică urmăreşte interesele muncitorului industrial şi ţăranului. o atitudine favorabilă faţă de schimbare şi inovaţie. e ataşată menţinerii ordinii sociale. are rezerve faţă de sistemele de securitate socială organizate de stat. şi afirmă moralitatea tradiţională a familiei. Cu alte cuvinte.Stânga politică cuprinde de obicei credinţa în perfectibilitatea progresivă a oamenilor. pe de o parte. pentru egalitatea în problemele politice şi susţinerea suveranităţii poporului. dar şi culturală. p. iar. afirmarea superiorităţii raţiunii şi ştiinţei asupra tradiţiei şi dogmei religioase. care anume set de atitudini se situează în prim-plan. alături de protecţia socială pentru dezavantajaţi. ordinii etc). între dreapta şi stînga economică (Vernon Bogdanor.să recunoaştem . cu o minimă intervenţie a statului. . vede anumite virtuţi în inegalitatea socială şi economică şi tinde să susţină naţionalismul. este necesară precizarea criteriilor esenţiale în funcţie de care se face încadrarea într-o zonă sau alta a spectrului politic. A câştigat teren punctul de vedere frecvent exprimat de politologii americani potrivit căruia ceea ce în prezent diferenţiază dreapta de stânga este mai cu seamă gradul şi natura intervenţiei statului în activitatea economică şi în viaţa socială. preocuparea pentru fraternitate şi pentru internaţionalism. în posibilitatea de a face omul şi societatea mai buni prin influenţă politică. . Acest criteriu pragmatic şi . rezultând ideologii sau programe politice specifice.

cât şi de manifestarea unor diferenţe pregnante între partide ce îşi au sorgintea în aceeaşi ideologie sau chiar în interiorul aceluiaşi partid. îndeosebi sub aspect economic. formulează drept criteriu principal de diferenţiere tocmai raportarea la valori. atât sub dimensiunea politică. 1999) Încercarea de a amplasa partidele politice în tipologia dreapta . ci. sensul său este deseori unul larg.este de remarcat că acestea au reprezentat stânga politică în Europa secolului al XIX-lea. ele continuă să susţină ideea de libertate şi drepturile omului. tot mai mult marcată (în spaţiul european) de opoziţia faţă de partidele socialiste. determinate atât de evoluţii uneori contradictorii. în apărarea proprietăţii private şi limitarea intervenţiei statului a consacrat încadrarea acestor partide în zona dreptei. în condiţiile schimbărilor fundamentale din Europa Centrală şi de Est. ecologiştii etc (Maurice Duverger. consecvenţa în susţinerea tradiţiilor şi a ordinii sociale. 1991). De precizat că. O asemenea situare nu . în cazul lor.stânga implică o serie de dificultăţi. nu numai că este recunoscut acum ca fiind de stânga. în zona stângii. sub raport politic. Socialismul democratic occidental (social-democraţia). să se generalizeze asupra principiilor programatice. poziţia lor definindu-se iniţial în opoziţie cu tradiţionalismul conservator. precum şi de faptul că. Totuşi. precum şi sub cea economică. dreapta consideră inegalitatea o stare firească (Norberto Bobbio. deoarece oamenii politici de această orientare se declară în mod frecvent adversari ai teoriilor abstracte. născut în zona stângii. de regulă. mai mult chiar. sub multe aspecte. Partidele conservatoare sunt mai uşor încadrabile în spectrul politic. este considerat principal exponent al acestei orientări. în SUA. alături de care îşi găsesc sau îşi pot găsi locul şi alte partide: comuniştii (cu o ideologie reînnoită).purtătoarele celei mai vechi dintre ideologiile contemporane . pentru că. liberalismul nu numai că este amplasat. mai exact la principiul egalităţii: în vreme ce stânga urmăreşte cu prioritate să reducă inegalitatea. acoperind tot ceea ce se află la stânga conservatorismului. ci. a determinat o deplasare spre centru sau chiar spre dreapta (în funcţie şi de ceilalţi oponenţi). Dar evoluţia lor ulterioară. repudiat şi catalogat ca fiind de dreapta de către comunismul dictatorial. uneori.38 Norberto Bobbio. în remarcabila sa lucrare Dreapta şi stînga. există o considerabilă distanţă între modul de auto-definire a unui partid şi încadrarea ce rezultă din examinarea obiectivă a programului şi politicii sale. preferând să exprime în termeni concreţi ceea ce vor să conserve (şi aceasta diferă. În cazul partidelor liberale . deşi este mai dificil. cu pendulări între cele două poziţii. de la o ţară la alta).

cât şi pentru că identifică scopul organizării politice cu asigurarea unor "echilibre între individ şi colectivitate" (Fr. dar cer. care favorizează ceea ce Sartori numea "forţă centrifugă" în viaţa politică. 83). în sensul că exprimă moderaţia. E. intervenţia guvernului pentru sprijinirea agriculturii. cât şi opinia publică. echilibrul. deşi nu în mod exclusiv) cu cele conservatoare favorabile valorilor şi instituţiilor tradiţionale. ale sectorului rural. ireconciliabile. 1994. susţinând intervenţionismul economic şi politicile sociale. prin opoziţia dintre fascism şi comunism. istoria extremismului a continuat după al doilea război mondial îndeosebi sub forma terorismului neofascist ("negru"). considerate uneori ca fiind de domeniul patologiei sociale. refuzul poziţiilor radicale. dincolo de acestea. Poziţia lor de centru rezultă din faptul că apără proprietatea privată. Partidele agrariene au apărut la începutul secolului XX.39 exclude însă diferenţierea internă a social-democraţiei. deplasându-se spre dreapta sau spre stânga. uneori se îndepărtează de centru. de centru şi chiar de dreapta. O altă problemă controversată în legătură cu diferenţierea între dreapta şi stânga se referă la manifestările extremiste. cu scopul susţinerii intereselor producătorilor agricoli şi. se situează în zona centrului atât pentru că îmbină aceste tendinţe. precum şi cu cele liberale privitoare la democraţia politică. Problema are relevanţă deoarece atât ştiinţele politice. În zona centrului sunt frecvent amplasate democraţia-creştină şi agrarianismul. a carenţelor în consistenţă şi coerenţă. ea însăşi. Partidele creştin-democrate îmbină ideile creştine despre justiţia economică şi socială (de regulă. care. În general. cele care marchează îndepărtarea de centru. din perspectiva catolicismului. i se recunosc o serie de calităţi. Aceste referiri la amplasarea partidelor în spaţiul ideologiilor politice implică şi o altă problemă: ce înseamnă "centrul"? Uneori i se atribuie sensuri depreciative: ar fi expresia compromisului. Dar. cât şi cu cele din dreapta. poziţii rigide. Începută în perioada interbelică. Pisier. Se înscriu în această sferă atitudini. În funcţie de obiectivele aduse în prim-plan. a insuficientei clarificări în legătură cu opţiunile fundamentale. în acelaşi timp. atunci când operează încadrări în spectrul politic. reprezentând o certă ameninţare pentru democraţie. p. mai general. cuprinde variante de stânga. în schimbul susţinerii politicii lor economice. a evitării acestora. dar şi a terorismului săvârşit în numele stângii (mai . a oportunismului. fiind dispuse să realizeze alianţe politice atât cu partidele situate în stânga lor. au în vedere mai cu seamă deosebirile tranşante. Chatelet.

Pe fondul acestei diferenţieri de principiu. cât şi cel politic. din perspectiva strategiei electorale: o opinie publică insuficient edificată asupra diferenţierilor ideologice şi a implicaţiilor practice ale acestora este previzibil că va opta pentru forţe politice cărora li se poate asocia o imagine de . în concordanţă cu diversitatea internă. începând din 1999. prin intervenţia statului. centru-stânga sau centru-dreapta. La accentuarea acestei relativităţi a contribuit. fără îndoială. stânga . S-a consacrat formula "extremele se ating". Cel de-al treilea plasat. Atitudinea faţă de intervenţia statutului şi protecţia socială sa conturat în contextul poziţiei faţă de trecerea la economia de piaţă: dreapta susţine dezvoltarea rapidă a sectorului privat şi minima intervenţie a statului. şi constituirea “familiilor” europene de partide. ce s-au declarat alternativa radicală la stânga tradiţională). Dincolo de abordările diferite. Ca urmare. Grupul Socialiştilor în Parlamentul European. diferenţierea între terorismul "de dreapta" şi cel "de stânga" nu are prea mare relevanţă: prin mijloacele utilizate. “uneşte forţele creştin democrate. atât terorismul intern cât şi cel internaţional. dar şi la o preferinţă evidentă a partidelor pentru autodefinirea poziţiei ca fiind de centru. Următorul. O asemenea amplasare poate fi interpretată. şi alte forţe politice de centru şi centru-dreapta”. Este chiar cazul celui mai numeros grup. conservatoare. Grupul Alianţei Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa. potrivit prezentării de pe propriul site.40 cunoscute fiind "Brigăzile roşii". să se asigure echilibrul între evoluţia economică şi protecţia socială. deşi focalizat pe obiective specifice stângii. s-a ajuns la un larg evantai al denumirilor. şia asumat orientarea de centru. relativitatea distincţiei dintre dreapta şi stânga a devenit tot mai evidentă în ultimele decenii. ca pondere. ce reunesc forţe politice cu tradiţii şi priorităţi specifice fiecărei ţări. atât cel de drept comun. protecţia socială fiind subordonată acestui obiectiv prioritar. Diferenţierea dintre dreapta şi stânga se manifestă în mod specific în condiţiile României de după 1989. De fapt. în care.trecerea graduală. majoritatea grupurilor constituite în cadrul Parlamentului European şi-au asumat o orientare de centru. Grupul Partidului Popular European şi al Democraţilor Europeni. se situează în sfera criminalităţii. pentru a descrie convergenţa acestora în refuzul democraţiei (chiar dacă pe temeiuri diferite) şi în utilizarea violenţei ca formă a luptei politice. ca urmare a orientării unor partide de referinţă din componenţa sa. chiar daca unele partide ce-l alcătuiesc au optat pentru zona dreptei sau a centrului-dreapta. care. desigur. este marcat de opţiunile de centru-stânga. centru-dreapta sau centru-stânga.

b. Partidele creştin democrate se situează în zona centrului.eu/groups/ Test de autoevaluare 1.europarl. Care dintre enunţurile de mai jos sunt corecte a. Bucureşti. Editura Enciclopedică.. Dilemele ştiinţei politice. c. Partidele liberale se situează în zona dreptei în toate ţările occidentale. Polirom. New York. gradul şi natura intervenţiei statului în activitatea economică şi socială d. Bucureşti. apartenenţa de clasă c. A treia cale:renaşterea social-democraţiei. reconsiderarea amplasării unor partide în spectrul politic. 2001. în continuare. Parlamentul European. modul de raportare la valorile politice fundamentale. http://www. . 1991. Cartea cetăţeanului. Concepţiile politice ale secolului XX. 1991. Maurice Duverger.41 echilibru şi moderaţie. Bibliografie Norberto Bobbio. Europa de la Atlantic la Delta Dunării. Dreapta şi stînga. în prezent: a. Liliana Mihuţ. 1994. Eveline Pisier. The Blackwell Encyclopaedia of Political Institutions. Bucureşti. 2000. Editura Politică. Omegapres. Arend Lijphart. Alain Monchablon. Oxford. perioada Revoluţiei franceze b. 1999. Bucureşti. Blackwell Reference. Polirom. Humanitas. Anthony Giddens. perioada interbelică c. 1989. 3. François Châtelet. Modele ale democraţiei. forma de guvernământ b. Începuturile diferenţierii dintre dreapta şi stânga datează din a. Vernon Bogdanor. Humanitas. Iaşi. Evident. Principalele criterii de diferenţiere dintre dreapta şi stânga sunt. ed. În unele ţări. Bucureşti. Megatendinţe: Zece noi direcţii care ne transformă viaţa. Humanitas. John Naisbitt. aderarea României la Uniunea Europeană a determinat şi va determina. 1987. anii ’60 – ’70 ai secolului XX 2. Dar preferinţa pentru centru este explicabilă şi prin faptul că orice etapă de tranziţie necesită o serie de clarificări ideologice succesive. Iaşi. partidele liberale se amplasează în zona centrului.europa. 1995.

1 şi Cap. mai cu seamă în privinţa trimiterilor bibliografice: pentru orice fragment preluat se va indica sursa. nu abordări de ordin general şi abstract. a autorului. cu condiţia ca ele să vizeze problematica doctrinelor politice. fie prin indicarea. precum şi altele. Sunt recomandabile subiecte concrete. precum şi solicitarea de analiză comparativă a două doctrine politice. Examen constând din răspunsuri la un test ce cuprinde diferite tipuri de întrebări (multiple alegeri. în condiţiile includerii unei liste bibliografice finale (ultima variantă fiind cea utilizată şi în Cap. . Constatarea plagiatului va conduce la neluarea în considerare a textului prezentat ca referat. fie sub forma notelor de subsol. Pentru documentare pot fi utilizate şi alte surse bibliografice decât cele recomandate. identificare etc). Vor fi respectate cerinţele consacrate referitoare la redactarea unor asemenea lucrări.42 EVALUAREA STUDENŢILOR Evaluarea studenţilor se va realiza pe baza a două elemente: • • Referat pe un subiect ales din temele cursului. În referat vor putea fi abordate orice subiecte subsumate tematicii. în funcţie de interesele şi posibilităţile de documentare. respectiv a notelor de final. anului publicării şi a paginii. în paranteză. inclusiv cele vizând expresii ale doctrinelor politice în România). 3 ale acestui Suport de curs).

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->