P. 1
Twain, Mark - Un Yankeu La Curtea Regelui Arthur

Twain, Mark - Un Yankeu La Curtea Regelui Arthur

|Views: 10|Likes:
Published by VAmedeea

More info:

Published by: VAmedeea on Oct 08, 2010
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as RTF, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

11/03/2011

pdf

text

original

Oameni slobozi

Ciudat o fi, dar aşa este: nici n-ai apucat bine să fii mulţumit că
mulţumirea s-a şi dus. Iată cazul meu. Mai adineauri, după ce călărisem şi
suferisem caznele acelea, ce rai îmi păruse tihna aceea, dulcea înseninare
din colţişorul retras şi umbros, pe unde pârâul curgea, susurând. Mă
simţeam la largul meu, turnându-mi din când în când apă în armură. Şi
iată că repede găsii altă pricină de nemulţumire; pe de o parte, pentru că
nu-mi puteam aprinde luleaua – înfiinţasem eu, mai de mult, e drept, o
fabrică de chibrituri, dar uitasem să-mi iau chibrituri – iar, pe de alta,
pentru că nu aveam nimic de mâncare. Încă o dovadă a acelei copilăreşti
lipse de prevedere, care caracteriza epoca şi oamenii de atunci. În timpul
călătoriilor oamenii în armuri se bizuiau întotdeauna doar pe noroc spre a
găsi de mâncare, şi s-ar fi scandalizat numai la gândul de a-şi agăţa de
suliţă vreun coş cu sandvişuri. Cred că nu exista un singur cavaler din
adunătura aceea de la Masa Rotundă care să nu fi preferat să moară de
foame decât să fie prins cărând un asemenea bagaj pe băţul lui împodobit
cu flamură. Şi totuşi bunul simţ ar fi trebuit să-i deschidă neapărat capul.
Eu, unul, avusesem intenţia să dosesc câteva sandvişuri în coif, dar
fusesem surprins în cursul acţiunii, născocisem o scuză oarecare, punând
totuşi sandvişurile deoparte, numai că până la urmă mi le înhăţase un
câine.

Noaptea se apropia – şi odată cu ea o furtună. Se întunecă repede.
Fireşte, trebuia să ne organizăm popasul acolo. Găsii un adăpost bun
pentru demoazelă, sub o stâncă, şi acum căutam unul pentru mine. Eram
nevoit să rămân în armură, căci singur nu mi-o puteam scoate, iar să cer
ajutorul Alisandei, nu-mi convenea. Era totuna cu a mă dezbrăca în văzul
lumii. De fapt nu-i aşa, pentru că aveam haine berechet pe dedesubt, dar
nu te poţi lepăda cu una, cu două, de prejudecăţile educaţiei. Ştiam că m-
aş simţi stânjenit, dacă ar fi să-mi scot fustiţa aceea de fier.
Datorită furtunii, se schimbă şi temperatura. Cu cât vântul sufla mai
tare şi ploaia cădea mai năprasnic, cu atât se făcea mai rece. Curând, tot
felul de gândaci, furnici şi râme începură să mişune laolaltă, căutând să
scape de umezeală, şi se furişară în armura mea ca să se încălzească. Pe
când unele gângănii se purtau destul de cuviincios, vârându-mi-se prin
hainele de dedesubt şi apoi potolindu-şi zelul, altele – şi astea erau cele
mai numeroase – erau tare neastâmpărate şi nesuferite, căci nu-şi găseau
locul şi continuau să mişune, vânând te-miri-ce. Mai cu seamă furnicile,
care mă gâdilau în alaiuri îngrijorătoare, foind pe mine de colo până colo
cu ceasurile, s-au dovedit a fi nişte fiinţe cu care nu doresc să mai dorm
vreodată. Acelora care s-ar afla într-o situaţie asemănătoare, le dau sfatul
să nu care cumva să se răsucească sau să se scuture, deoarece mişcările
astea stârnesc curiozitatea fiştecării gângănii, care caută să vadă ce se
întâmplă – şi aşa lucrurile se înrăutăţesc şi mai mult, făcându-te să înjuri
de mama focului, dacă mai eşti în stare. Dar, pe de altă parte, dacă nu te
răsuceşti şi nu te scuturi, simţi că te prăpădeşti, aşa că până la urmă e

totuna cum procedezi. De fapt, nici nu poţi alege, că vorba aia: ori cu
capul de piatră ori cu piatra de cap, totuna e. Chiar după ce îngheţasem
bocnă, încă mai simţeam gâdilăturile gângăniilor, întocmai ca un cadavru
care e supus unui tratament electric. Mi-am zis că după călătoria asta n-o
să mai port niciodată armură.
În aceste ceasuri de grea cumpănă, când eram îngheţat şi totuşi – ca
să zic aşa – mă simţeam ca pe jeratic din pricina foielii gângăniilor, îmi
umbla prin capu-mi trudit aceeaşi şi aceeaşi întrebare fără răspuns: cum
poate suferi lumea blestemata asta de armură? Cum au făcut ei ca s-o
suporte, în decursul atâtor generaţii? Cum s-au putut odihni nopţile, când
erau îngroziţi de chinurile ce-i aşteptau a doua zi?
Când, în sfârşit, se crăpă de ziuă, eram într-o stare jalnică: istovit,
aiurit, prăpădit de nesomn; obosit de atâta suceală şi răsuceală; lihnit de
atâta post, jinduind după o baie, ca să mă descotorosesc de bâzdâgăniile
alea. Şi, colac peste pupăză, mă simţeam boşorogit de reumatism. Dar
poate că ardeţi de nerăbdare să ştiţi ce s-a petrecut cu făptura născută în
pat boieresc şi procopsită cu titluri aristocratice, cu demoazela Alisanda la
Carteloise? Ei, bine, aflaţi că era vioaie ca o veveriţă şi dormise buştean.
Cât despre baie, probabil că nici dânsa şi nici vreun alt nobil din ţara ei nu
făcuseră vreodată, aşa că nu-i duceau dorul. Judecându-i după criteriile
moderne, oamenii aceia nu erau decât nişte sălbatici puţintel şlefuiţi.
Nobila domniţă nu se arăta deloc nerăbdătoare să ia gustarea de
dimineaţă – alt fapt care miroase a sălbăticie. În timpul călătoriilor, briţii
aceia erau deprinşi cu posturi lungi şi ştiau cum să le îndure, dar, înainte
de plecare se asigurau împotriva unor eventuale posturi, procedând în
stilul pieilor-roşii şi al şerpilor boa. Mai mult ca sigur că Sandy se îndopase
pentru o raită de vreo trei zile.
Înainte de răsăritul soarelui, am şi pornit-o mai departe; Sandy călare,
iar eu şchiopătând în urma calului. Peste vreo jumătate de ceas, întâlnirăm
nişte biete fiinţe prăpădite, adunate laolaltă pentru a drege ceea ce ăi de
acolo socoteau că ar fi o şosea. S-au purtat tare smeriţi cu mine, exact ca
nişte dobitoace. Iar când le-am propus să iau prânzişorul cu dânşii, s-au
simţit atât de măguliţi, atât de covârşiţi de nemaipomenitul meu hatâr,
încât la început nici nu le venea să creadă că vorbesc serios. Nobila
domniţă îşi ţugui dispreţuitoare buzele şi se trase mai la o parte, având
grijă să-mi strige – ca să fie auzită – că ea ar prefera să mănânce laolaltă
cu celelalte dobitoace; observaţie care îi stânjeni pe nenorociţii aceia, dar
nu pentru că s-ar fi simţit cumva jigniţi sau insultaţi, ci doar pentru că era
vorba de ei. Nici pomeneală să se simtă jigniţi. Şi, totuşi, oamenii aceia nu
erau nici sclavi, nici dobitoace. Prin ironia legilor şi cuvintelor ei erau,
dragă doamne, oameni slobozi! Şapte zecimi din populaţia nerobită a ţării
făceau parte din clasa lor şi trăiau în aceleaşi condiţii: mici fermieri –
chipurile! – "independenţi", artizani, etc. şi ei constituiau, ca să zicem aşa,
naţiunea sau adevăratul popor. Aproape numai ei erau oamenii folositori şi
vrednici de a fi cruţaţi şi respectaţi, iar, dacă îi nesocoteai, însemna că
nesocoteşti poporul şi laşi în locul lor doar drojdia, doar câteva lepădături
cu chip de rege, boieri şi boiernaşi – într-adevăr trândavi, neproductivi şi
pricepuţi mai cu seamă în arta de a prădui şi a nimici. Aceştia n-ar fi fost
de nici un folos şi n-ar fi avut nici o valoare, într-o lume construită în
concordanţă cu raţiunea. Şi totuşi, printr-o iscu-sită urzeală, această mino-
ritate aurită, în loc să-şi ţină locul cuvenit la coada alaiului, ea era în
fruntea bucatelor, mergând cu nasul pe sus şi fluturându-şi cu ifos

flamurele. Ea s-a ales singură ca să fie naţiunea, iar puzderia aceea de
târâtoare au îngăduit starea asta de lucruri atâta amar de vreme, încât în
cele din urmă au luat-o drept adevăr. Ba, mai mult, au ajuns să creadă că
aşa este drept şi aşa trebuie să fie! Preoţii au avut grijă să le spună
strămoşilor acestor oameni şi lor înşile că această stare de lucruri anapoda
a fost orânduită de Dumnezeu. Şi astfel, fără a se mai gândi cât de nepo-
trivit ar fi fost pentru Dumnezeu să se distreze cu asemenea batjocori şi
mai ales cu una aşa de deocheată, ei s-au lăsat păgubaşi şi s-au potolit,
plini de respect.

Vorbirea acestor oameni blajini suna cam ciudat în urechile unui fost
american. Erau oameni liberi şi totuşi nu puteau părăsi moşiile lordului sau
ale episcopului lor, fără de îngăduinţa acestuia; nu aveau nevoie să-şi facă
singuri pâine, ci erau siliţi să-şi macine grâul şi să-şi coacă pâinea la
moara şi brutăria boierului sau vlădicii, şi să-i plătească din gros pentru
acest serviciu! Nu puteau vinde nici un petec de pământ, fără a nu plăti
lordului sau episcopului nişte procente bunişoare şi nici să cumpere vreo
sfoară din pământul altuia, fără a da de ştire lordului sau episcopului,
aducându-i un plocon în bani, în schimbul acestui privilegiu. Ei, aceşti
oameni liberi, trebuiau să lucreze pe degeaba pământurile boierului sau
ale vlădicii şi să vină la el oricând erau chemaţi, lăsându-şi propriile lor
recolte să se părăduiască din pricina furtunilor care le potopeau. Mai erau
siliţi să îngăduie boierului să-şi sădească pomi fructiferi pe pământul lor şi,
apoi, să-şi înghită necazul, când cei trimişi să culeagă roadele le stricau cu
nepăsare lanurile din preajma pomilor. Erau nevoiţi să-şi înăbuşe mânia
când cetele de vânători ai lordului dădeau buzna în galop peste ogoarele
lor, nimicindu-le roadele unei munci atât de răbdătoare. Nu li se îngăduia
să crească porumbei, iar când stolurile venite din hulubăriile stăpânului se
năpusteau asupra recoltei lor, nu se cădea să-şi iasă cumva din fire şi să
ucidă vreo pasăre, pentru că pedeapsa ar fi fost cumplită. Când, în sfârşit,
îşi strângeau bucatele, atunci se repezeau asupra lor un întreg alai de
tâlhari, şi îi jecmăneau care mai de care. Biserica, cea dintâi, le lua o halcă
zdravănă, anume, o zeciuală din recoltă, apoi trimisul regelui lua ca dijmă
a douăzecea parte, după aceea năvăleau oamenii lordului stăpânitor,
băgându-şi adânc mâinile în ceea ce mai rămăsese şi numai după toate
angaralele astea avea voie bietul om liber – jupuit de şapte piei – să-şi
ducă restul la hambar, dacă mai era cazul să se obosească pentru aşa
ceva. Apoi, ţin'te biruri, biruri şi iar biruri, căci aceşti calici liberi şi
independenţi plăteau mereu la biruri şi dajdii, pe când stăpânul lor,
baronul sau episcopul, nu plătea nici o dajdie, cum nu plătea întreaga
nobilime, atât de risipitoare, şi nici atothrăpăreaţa biserică. Pentru ca
domnul baron să poată dormi în tihnă, omul slobod trebuia să stea de
veghe toată noaptea pe malul lacului, după truda unei zile întregi, şi să
plesnească din bici spre a face să amuţească broaştele. Iar dacă fiica
omului slobod... nu, despre această ultimă infamie a cârmuirii monarhice
nu se poate scrie. În sfârşit, dacă omul liber, adus la disperare de toate
chinurile astea, socotea că nu mai poate îndura viaţa şi şi-o curma,
căutând în moarte mila şi alinarea – biserica cea blândă îl osândea să ardă
în focul gheenei şi, potrivit milostivelor legiuiri, era îngropat în miez de
noapte la vreo răspântie, cu o ţepuşă înfiptă în spate, iar stăpânul său,
baronul sau episcopul, îi confisca întreaga avere şi-i izgonea din casă
văduva şi orfanii.

Şi, acum, iată-i pe aceşti oameni slobozi, aduşi de cu zori ca să

muncească la drumurile stăpânului lor, episcopul, fiecare câte trei zile şi
pe de gratis. Fiecare cap de familie şi fiecare flăcău muncind câte trei zile
pe nimic, ba mai adăugaţi şi o ziulică pentru slugile stăpânului! Ei, lucrurile
astea se petreceau aidoma celor ce citeai în vreo carte despre Franţa şi
despre francezii de dinaintea revoluţiei, cea de pomină şi binecuvântată,
care a măturat o mie de ani de asemenea nemernicii cu un singur şi
potopitor val de sânge. Unul singur, plătind astfel datoria din moşi-
strămoşi, cam în proporţie de câte o picătură de sânge pentru fiecare bute
stoarsă cu încetul poporului, de-a lungul unei istovitoare perioade de zece
veacuri de ruşine, nedreptate şi secătuire, care nu-şi avea perechea decât
în iad. Dacă ne gândim bine, au fost două "domnii ale terorii", una care
propovăduia omorul, mânată de înfocate patimi, iar alta mânată de un
fioros sânge rece. Una a ţinut doar câteva luni, cealaltă a durat o mie de
ani. Într-una, moartea a secerat zece mii de oameni; într-alta, o sută de
milioane de oameni. Noi ne cutremurăm doar la gândul "grozăviilor"
săvârşite de Teroarea cea mică, de Teroarea momentană, ca să zicem aşa,
dar ce înseamnă "grozăvia" unei morţi repezi prin cuţit de ghilotină, faţă
de agonia prelungită a unei întregi vieţi de foame, frig şi sudălmi, de
chinuri şi inimă-rea? Ce înseamnă moartea instantanee prin trăsnet, faţă
de moartea înceată pe rug? Cimitirul unui singur oraş ar putea cuprinde
toate sicriile umplute de Teroarea cea de scurtă durată, în faţa căreia am
fost învăţaţi, cu atâta iscusinţă, ca să ne înfiorăm şi să ne bocim. În
schimb, nu ştiu dacă Franţa întreagă ar putea cuprinde toate raclele
umplute de cealaltă Teroare, mai veche şi mai reală – Teroarea aceea
nespus de aprigă şi înspăimântătoare, pe care nici unul dintre noi nu a fost
învăţat s-o vadă în toată amploarea ei şi s-o deplângă aşa cum se cuvine.
Aceşti oameni slobozi, vădit săraci, care îşi împărţeau cu mine şi
prânzişorul, şi vorba, aveau un respect nespus de umil faţă de rege,
biserică şi nobilime, pe cât nu le-ar fi dorit-o nici chiar duşmanii lor cei mai
înverşunaţi. Şi de aceea îţi stârneau şi mila, şi râsul. I-am întrebat dacă
măcar bănuiesc că ar putea exista o naţiune de oameni în care fiecare
cetăţean, având dreptul de a vota liber, ar hotărî prin vot ca o singură
familie, cu urmaşii ei – fie ei deştepţi sau tâmpiţi – să domnească pe veci,
înlăturând toate celelalte familii, chiar şi pe aceea a alegătorului? Şi, de
asemenea, dacă ei ar hotărî prin vot ca o sută de familii anumite să fie
ridicate la ranguri de-o ameţitoare înălţime şi învestite cu primejdioase
onoruri şi privilegii ereditare, excluzându-se celelalte familii ale naţiunii,
chiar şi familia alegătorului?
Cu toţii mă priviră nedumeriţi şi-mi răspunseră că nu ştiu. Nu se
gândiseră niciodată la aşa ceva şi nici nu auziseră vreodată că o naţiune
ar putea fi orânduită astfel încât fiecare om să-şi poată spune cuvântul cu
privire la cârmuirea ei. Le-am spus că eu cunoşteam o astfel de naţiune –
şi că starea de lucruri de la ei va rămâne aşa cum era, câtă vreme vor
avea o biserică stăpână peste stat. Din nou se arătară nedumeriţi, cel
puţin în primul moment. Dar apoi unul dintre ei îşi ridică fruntea şi mă
rugă să repet cuvintele din urmă – să le repet mai rar, ca să le pătrundă
înţelesul. O făcui şi curând el prinse ideea şi, strângând din pumni, spuse
că el nu crede că o naţiune în care oricine poate vota s-ar înjosi de bună
voie, apucând pe calea luată de dânşii. Îmi mai spuse că faptul de a fura
unei naţiuni voinţa şi năzuinţele înseamnă o crimă, şi încă cea mai grozavă
dintre crime. Îmi zisei: iată un om! Dacă m-aş putea bizui pe destui
oameni ca dânsul, aş putea da o lovitură pentru binele ţării astea şi le-aş

putea dovedi că sunt cetăţeanul ei cel mai credincios, aducând o
schimbare deplină în sistemul de guvernare.
Înţelegeţi că devotamentul meu era un devotament faţă de ţară, iar
nu faţă de instituţiile ei şi de dregătorii care îi conduceau treburile. Ţara
este realitatea adevărată, lucrul de căpetenie, lucrul veşnic, şi pe ea
trebuie s-o aperi şi s-o iubeşti, ei trebuie să-i fii credincios. Instituţiile sunt
ceva exterior, doar un veşmânt, iar veşmintele se uzează şi se prefac în
zdrenţe, încetând de a-ţi mai fi potrivite şi de a-ţi feri trupul de frigul iernii,
de boală şi de moarte. A fi credincios zdren-ţelor, a te entuziasma pentru
zdrenţe, a adora zdrenţele, a muri pentru zdrenţe – aceasta este loialitate
de om fără raţiune, credinţă de adevărat animal. Această loialitate apar-
ţine monarhiei, a fost inventată de monarhie, şi numai de aşa soi de
loialitate aibă ea parte! Eu sunt din Connecticut şi constituţia ţării mele
declară că: "Orice putere politică purcede de la popor şi toate guvernele
libere sunt întemeiate pe autoritatea poporului şi instituite în folosul său;
iar poporul are oricând dreptul netăgăduit şi imprescriptibil de a-şi schim-
ba forma de guvernământ în felul în care socoate a-i fi folositor".
Pe temeiul acestei învăţături, cetăţeanul care consideră că veşmintele
politice ale comunităţii sale s-au ros şi, totuşi, păstrează tăcerea şi nu se
agită pentru a-i da un nou veşmânt – acela este un cetăţean necredincios,
un trădător. Nici măcar faptul că el ar crede că este singurul care vede
decăderea nu-l scuză, căci datoria lui este să se agite, iar datoria celorlalţi
e să voteze împotriva lui, dacă nu judecă lucrurile la fel cu dânsul.
Şi acum iată-mă aici, într-o ţară în care dreptul de a spune cum
trebuie guvernată ţara este hărăzit doar la câte şase persoane din fiecare
mie. Dacă ceilalţi nouă sute nouăzeci şi patru de oameni şi-ar fi arătat
nemulţumirea faţă de sistemul politic în vigoare şi ar fi propus schimbarea
lui, faptul i-ar fi cutremurat pe toţi ceilalţi şase, ca pe unul singur, şi le-ar fi
părut grozav de mârşav şi necinstit – o cumplită şi odioasă trădare!
Aşadar, eram – ca să zic aşa – acţionar într-o societate în care nouă sute
nouăzeci şi patru de membri aduceau toţi banii şi depuneau toată munca,
iar ceilalţi şase se alegeau pe ei înşişi drept permanent consiliu de
administraţie şi încasau toate dividendele. Eu socoteam, însă, că ceea ce
le trebuia celor nouă sute nouăzeci şi patru de păcăliţi era o nouă
orânduire. Într-adevăr, ceea ce s-ar fi potrivit cel mai bine cu pornirile
mele spre ghiduşii ar fi fost să demisionez din funcţia de şef şi para-şef şi
să aţâţ o răzmeriţă, pe care s-o prefac în revoluţie. Dar ştiam că oricare
Jack Cade sau Watt Tyler care ar proceda aşa, fără să facă în prealabil
educaţia materialului uman până la treapta revoluţiei – nu va fi urmat de
nimeni. Nu eram deprins să dau greş, rămânând de unul singur – vă rog să
mă credeţi. De aceea "orânduirea", care în vremea din urmă prinsese
cheag în mintea mea, era cu totul de alt soi decât aceea de tipul Cade-
Tyler.

Aşa că mă ferii să-i vorbesc despre răzvrătire şi sânge omului acela
care îşi rumega pâinea neagră, laolaltă cu turma de oi umane, ci îl luai mai
la o parte şi îi vorbii într-altfel. După ce terminai, îl rugai să-mi împrumute
puţină cerneală din vinele lui şi, muind o aşchie într-însa, scrisei pe o
bucată de scoarţă:

"Dă-I la fabrica de oameni"

şi i-o înmânai spunându-i:

— Du-te cu ea la palat, la Camelot, şi dă-i-o în mână lui Amyas le
Poulet, căruia eu îi zic Clarence. Ştie el despre ce-i vorba.
— Ăsta trebuie să fie vreun preot, nu-i aşa? mă întrebă omul, în timp
ce observam cum îi pierea de pe faţă entuziasmul.
— De ce vrei să fie numaidecât preot? Doar ţi-am spus că nici un rob
al bisericii, nici un om, legat ca un rob de papă sau de episcop, nu are voie
să intre în fabrica mea de oameni? Nu ţi-am spus că nici dumneata n-ai
putea călca pe acolo decât dacă religia ce o ai – oricare ar fi ea – este
liber-consimţită?

— Of! Aşa ziceam şi eu şi întru asta îmi săltase inima de bucurie! Dară
când auzit-am că iaste şi un preot pe acolo n-a mai fost pre pofta inimii
mele şi mi s-a scârbit rău sufletul.
— Nu-ţi spun că acela la care te duci nu-i preot?
Omul tot nu părea mulţumit şi îmi zise:
— Cum? Nu iaste preot şi ştie a ceti?
— Ei, da, nu-i preot şi totuşi ştie să citească, ba ştie şi să scrie. Eu l-

am învăţat.

Omul se lumină la faţă. Continuai:
— Şi ăsta va fi primul lucru pe care îl vei învăţa în fabrica aceea...
— Eu? Mi-aş da şi sângele inimii pentru iscusenia aceasta. Mă jur pre
toţii sfinţii că fi-voi robul domniei voastre, fi-voi...
— Nu! Nu-mi vei fi rob şi nu vei fi robul nimănui, ia-ţi familia şi cară-te
de aici. Stăpânul dumitale, prea sfinţitul episcop, îţi va confisca micul avut,
dar n-are a face. Clarence îţi va purta de grijă.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->