You are on page 1of 108

RODICA MATEI

ELEMENTE INTRODUCTIVE
DE TEORIE ŞI TEHNICĂ PSIHANALITICĂ
Ediţia a II-a

Universitatea SPIRU HARET


Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
MATEI, RODICA
Elemente introductive de teorie şi tehnică
psihanalitică, ediţia a II-a / Rodica Matei – Bucureşti;
Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006
108 p.; 20,5 cm
Bibliogr.
ISBN (10) 973-725-693-x
(13) 978-973-725-693-5
159.964.2 (075.8)

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006

Tehnoredactor: Jeanina DRĂGAN


Coperta: Stan BARON
Bun de tipar: 20.11.2006; Coli tipar: 6,75
Format: 16/61 x 86
Editura Fundaţiei România de Mâine
Bulevardul Timişoara, nr. 58, Bucureşti, Sector 6,
Tel./Fax.: 021/444 20 91; www.spiruharet.ro
E-mail: contact@edituraromaniademaine.ro

Universitatea SPIRU HARET


UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE SOCIOLOGIE - PSIHOLOGIE

RODICA MATEI

ELEMENTE INTRODUCTIVE
DE TEORIE ŞI TEHNICĂ
PSIHANALITICĂ
Ediţia a II-a

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE


Bucureşti, 2006

Universitatea SPIRU HARET


Universitatea SPIRU HARET
CUPRINS

Introducere ………………………………………………………….. 7
1. Definirea şi istoricul psihanalizei ………………………………. 9
2. Funcţionarea aparatului psihic în concepţia psihanalitică …… 14
2.1. Perspectiva dinamică ………………………………………… 16
2.2. Perspectiva economică ……………………………………….. 19
2.3. Punctul de vedere structural ………………………………….. 23
2.4. Funcţionarea psihică din perspectiva celor trei principii …….. 27
3. Evoluţia psihoafectivă a individului ……………………………. 29
3.1. Conceptul de pulsiune în psihanaliză ………………………… 29
3.2. Stadiile dezvoltării psihoafective …………………………….. 32
3.2.1. Naşterea ……………………………………………….. 35
3.2.2. Narcisismul ……………………………………………. 36
3.2.3. Stadiul oral …………………………………………….. 38
3.2.4. Stadiul anal ……………………………………………. 40
3.2.5. Stadiul uretral sau falic ………………………………... 42
3.2.6. Complexul Oedip ……………………………………… 43
3.2.7. Perioada de latenţă …………………………………….. 45
3.2.8. Pubertate şi adolescenţă ……………………………….. 45
4. Psihopatologie psihanalitică ……………………………………. 48
4.1. Simptomul în perspectiva teoriei psihanalitice ………………. 51
4.2. Scurt istoric …………………………………………………... 52
4.3. Nevrozele …………………………………………………….. 54
4.3.1. Mecanismul producerii nevrozelor ……………………. 54
4.3.2. Etiologia nevrozelor …………………………………... 56
4.3.3. Nevroza isterică ……………………………………….. 57
4.3.4. Nevroza fobică ………………………………………… 59
4.3.5. Nevroza obsesională …………………………………... 60
4.4. Psihozele ……………………………………………………... 63
4.4.1. Etiologia psihozelor …………………………………… 67
5
Universitatea SPIRU HARET
4.4.1.1. Teoria Melaniei Klein asupra psihozei ……..… 67
4.4.1.2. Alte teorii psihanalitice asupra psihozelor ……. 68
4.5. Stările limită ………………………………………………….. 68
4.5.1. Mecanismul producerii stărilor limită ………………… 69
4.5.2. Etiologia stărilor limită ………………………………... 70
4.6. Perversiunile …………………………………………………. 70
4.6.1. Mecanismul producerii perversiunilor ………………… 70
4.6.2. Etiologia perversiunilor ……………………………….. 71
4.7. Tulburările adictive …………………………………………... 72
4.7.1. Etiologia tulburărilor adictive …………………………. 73
4.7.2. Mecanismul tulburării de tip adictiv …………………... 75
5. Elemente de tehnică psihanalitică ……………………………… 78
5.1. Indicaţii şi contraindicaţii la tratamentul psihanalitic ………... 88
5.2. Procesul psihanalitic …………………………………………. 90
5.2.1. Tratamentul nevrozelor ………………………………... 91
5.2.2. Tratamentul psihozelor şi stărilor limită ………………. 93
Scurt dicţionar ……………………………………………………... 98
Bibliografie …………………………………………………………. 107

6
Universitatea SPIRU HARET
Introducere

Acest curs îşi propune să prezinte conceptele şi principiile de


bază cu care operează psihanaliza, precum şi să ofere o perspectivă
asupra aspectelor aplicative ale acestei abordări psihopatologice.
Deşi cursul se adresează în principal studenţilor în psihologie, fiind o
abordare introductivă, el poate fi util oricărui specialist în ştiinţe
umane interesat să se familiarizeze cu acest domeniu.
Psihanaliza s-a născut din preocuparea lui Freud faţă de
originile şi mecanismele trăirilor şi comportamentelor ce intră în
domeniul psihopatologiei. Doar ulterior Freud a construit, pe baza
datelor acumulate din experienţa sa clinică, un model de structurare a
psihismului şi a postulat principiile de funcţionare a acestuia. Există,
desigur, o serie de alte modele explicative ale tulburărilor
psihopatologice–modelul comportamental, modelul fiziologic, modelul
cognitivist. Specificul modelului psihodinamic este situarea conflic-
tului intrapsihic, inconştient, la baza genezei tulburărilor psihopato-
logice. Acest conflict se naşte din neconcordanţa, chiar contradicţia,
care apare între tendinţele caracteristice diferitelor instanţe ce intră
în alcătuirea psihismului, el fiind cu atât mai patogen cu cât este mai
greu de conştientizat. Eul, în tentativa de a rezolva conflictul,
mobilizează o serie de mecanisme de apărare, care vor genera un
anumit echilibru în psihism, echilibru ce poate fi însă patogen, dacă
are drept rezultat distorsionarea realităţii sau inhibarea descărcării
energiei psihice.
Freud, entuziasmat de descoperirile sale, a relevat şi accentuat
rolul forţelor inconştiente şi al sexualităţii în dinamica psihică, astfel
că deseori psihanaliza a fost suspectată de pansexualism şi consi-
derată o abordare abisală a psihismului. Noile teorii psihanalitice
relevă însă, pornind de la descoperirile lui Freud, rolul mediului
social în care se dezvoltă individul (teoria relaţiilor de obiect),
7
Universitatea SPIRU HARET
precum şi rolul sentimentului de sine (teoria self-ului) în evoluţia
individului şi în geneza tulburărilor psihice.
Modelul psihanalitic completează celelalte abordări psihopato-
logice şi este indispensabil pentru înţelegerea acestora din punct de
vedere psihodinamic. Descoperirea rolului pe care îl joacă forţele
intrapsihice, conflictul dintre acestea şi mecanismele de apărare puse
în funcţiune în tentativa de rezolvare a acestui conflict au deschis
calea către o abordare psihopatologică complet diferită faţă de cea
psihiatrică.
Lucrarea de faţă îşi propune prezentarea structurii şi evoluţiei
psihice aşa cum le propune teoria psihanalitică, precum şi introdu-
cerea elementelor de bază ale psihopatologiei psihanalitice. Vor fi
abordate, pe lângă acestea, principiile tehnicii psihanalitice cu speci-
ficul aplicării lor în funcţie de patologia vizată. Astfel, vom încerca să
parcurgem întreaga problematică de care psihanaliza se preocupă
actualmente, trecând în revistă diferite puncte de vedere teoretice, de
la Freud până la autorii contemporani de diferite orientări.
Sper să oferim studenţilor care se simt atraşi de domeniul
psihoterapeutic o perspectivă cât mai completă asupra abordării
psihanalitice, iar celor interesaţi de abordarea psihanalitică a
diferitelor aspecte ale vieţii psihice, unele puncte de reper.
Lucrarea este structurată în patru capitole: definirea şi istoricul
psihanalizei, funcţionarea aparatului mental în concepţia psihana-
litică, elemente de psihopatologie psihanalitică, elemente de tehnică
psihanalitică. Având în vedere faptul că este un curs introductiv, am
considerat necesar să reluăm unii dintre termenii din text, definindu-i
într-un scurt dicţionar în finalul lucrării.

8
Universitatea SPIRU HARET
1. DEFINIREA ŞI ISTORICUL PSIHANALIZEI

Concepte cheie: asociere liberă, realitate psihică, teoria seducţiei


infantile

Rezumat: psihanaliza reprezintă o teorie asupra psihismului, o


tehnică de psihoterapie, precum şi o metodă de investigare a structurii
inconştientului. Ea s-a dezvoltat iniţial ca o practică terapeutică ce
avea ca scop descoperirea semnificaţiei inconştiente a cuvintelor,
acţiunilor, viselor subiectului. Metoda folosită era asocierea liberă,
prin care subiectului i se cerea să relateze tot ce îi venea în minte în
legătură cu un element dat sau în mod spontan. Freud a introdus
pentru prima dată acest termen în 1896 în articolul Ereditatea în
etiologia nevrozelor. Iniţial, Freud a lucrat ca cercetător al fiziologiei
sistemului nervos cu Ernst Brücke, apoi a colaborat cu Josef Breuer
(1876-1882), un mare fiziolog. În 1885 a lucrat cu Charcot la o
cercetare despre cauzele neurologice ale afaziei şi de la el a învăţat
arta de a deosebi bolile mentale de cele somatice. În 1889 lucrează cu
Bernheim aplicând hipnoza pe care o abandonează ulterior. Iniţial
Freud considera că vindecarea se realizează prin descărcarea reacţiei
afective pe care subiectul a avut-o faţă de anumite evenimente trauma-
tice, folosind în acest scop hipnoza. Tehnica asocierii libere a fost
introdusă progresiv între anii 1892-1898, pe măsură ce Freud a
constatat dezavantajele celorlalte metode. Între 1895 - 1897 el a creat
teoria seducţiei infantile, conform căreia, la baza tulburărilor psihice
ar sta evenimente traumatice de natură sexuală prin care subiectul a
trecut în copilărie. Freud a descoperit ulterior că, de cele mai multe
ori, în tulburările psihice nu avem de-a face cu un eveniment traumatic
prin care subiectul a trecut, relevându-se astfel importanţa realităţii
psihice a pacientului, termen care desemnează modul în care subiectul
percepe lumea exterioară, modul în care subiectul corelează eveni-
mentele de viaţă, semnificaţia pe care el le-o atribuie.
9
Universitatea SPIRU HARET
Specificul psihanalizei, ca teorie asupra psihismului, rezidă în:
descoperirea existenţei nivelului inconştient al psihismului, descope-
rirea mecanismelor de apărare ale Eului, în special a rezistenţei şi a
refulării, luarea în considerare a sexualităţii infantile.

Psihanaliza reprezintă în primul rând o metodă de investigare a


psihismului, creată şi dezvoltată de Sigmund Freud. Pornind de la
constatările rezultate în urma aplicării acestei metode, Freud a
construit o serie de teorii asupra modului de structurare şi asupra prin-
cipiilor de funcţionare a aparatului psihic, precum şi o metodă psiho-
terapeutică. La teoria psihanalitică, care continuă să se dezvolte, şi-au
adus contribuţia mari practicieni, urmaşi ai lui Freud, care au perfec-
ţionat tehnica terapeutică şi au aprofundat conceptele teoretice.
Scopul psihanalizei a fost iniţial descoperirea semnificaţiei
inconştiente a cuvintelor, acţiunilor, viselor, fantasmelor unui subiect
folosind asocierile libere ale acestuia. Subiectului i se cerea să rela-
teze tot ceea ce îi vine în minte în legătură cu un element dat (cuvânt,
imagini dintr-un vis, o reprezentare anume etc..) sau în mod spontan.
Pe acest mod de investigare a psihismului este bazată metoda terapiei
psihanalitice. Pe baza asocierilor libere ale pacientului, precum şi a
comportamentului său manifest, terapeutul ajunge să cunoască struc-
tura psihică a subiectului, principalele conflicte intrapsihice ale aces-
tuia şi modalităţile de apărare ale eului. Astfel, terapeutul va fi capabil
să ofere interpretări adecvate ale rezistenţelor, apărărilor, transferului.
În urma experienţei practice cu această metodă, a fost creat un
ansamblu de teorii psihologice şi psihopatologice care descriu dezvol-
tarea psihismului în ontogeneză şi explică principalele mecanisme
intrapsihice care stau la baza tulburărilor psihopatologice.
Freud a introdus pentru prima dată acest termen în 1896 în
articolul Ereditatea în etiologia nevrozelor. Înainte de această dată,
regăsim în scrierile sale termeni ca analiză, analiză psihică, analiză
hipnotică (Despre psihonevrozele de apărare, 1894). Freud era un
spirit aplecat către analiză, dar care se ferea de speculaţiile filosofice
sterile. El a studiat medicina, fiind un spirit meticulos, empiric, care
acorda importanţă rigurozităţii ştiinţifice. Cu toate acestea era
preocupat de natura umană mai mult decât de alte aspecte ale naturii.
Iniţial, Freud a lucrat ca cercetător al fiziologiei sistemului nervos cu
10
Universitatea SPIRU HARET
Ernst Brücke, apoi a colaborat cu Josef Breuer (1876-1882), un mare
fiziolog care spera ca descoperirile şi metodele din ştiinţele naturii să
poată fi transpuse în studierea gândirii şi acţiunii umane. În 1885 a
lucrat cu Charcot la o cercetare despre cauzele neurologice ale afaziei
şi de la el a învăţat arta de a deosebi bolile mentale de cele somatice,
ceea ce era rar pe atunci. Charcot studia de asemenea isteria şi
descoperise faptul că aceasta este o suferinţă reală şi nu simulare, deşi
nu există cauze organice ale tulburărilor somatice. În 1889 lucrează cu
Bernheim aplicând hipnoza, pe care o abandonează ulterior. Deşi era
medic neurolog şi cercetător în fiziologia sistemului nervos, a con-
statat în lucrul cu pacienţii cu tulburări psihice că elementul patogen
este legat de un anumit eveniment din viaţa subiectului, faţă de care
acesta a reacţionat printr-un ansamblu de idei şi de emoţii a căror
exprimare a fost inhibată la momentul respectiv. Iniţial Freud consi-
dera că vindecarea se realizează prin descărcarea reacţiei afective pe
care subiectul a avut-o faţă de anumite evenimente traumatice, şi pe
care acesta şi-a inhibat-o în momentul producerii lor. El folosea
hipnoza şi sugestia pentru a-l ajuta pe pacient să îşi reamintească şi să
retrăiască evenimentul respectiv. Ulterior el a renunţat la aceste pro-
cedee de căutare insistentă şi deseori persuasivă a elementului patogen
şi a recurs exclusiv la tehnica asocierii libere, deci a exprimării
spontane a pacientului, pentru a obţine materialul refulat. Această
tehnică a fost introdusă progresiv între anii 1892 - 1898, pe măsură ce
Freud a constatat dezavantajele celorlalte metode. Freud considerase
că hipnoza ar fi o modalitate de a descoperi legile psihologice care
guvernează viaţa mentală a oricărui om sănătos. Lucrând cu Charcot
în clinica Salpetriere din Paris, el începe să caute cauzele psihologice
ale isteriei şi constată că a asculta spusele pacientului este o veritabilă
metodă de cunoaştere şi de terapie. Ajunge la concluzia că istericul
suferă de amintiri (reminiscenţe) şi că metoda hipnozei nu dă
rezultate durabile, căci simptomele nu dispăreau sau erau înlocuite cu
altele, chiar dacă se descoperea prin regresie hipnotică o traumă. Prin
tehnica asocierii libere evenimentul patogen era adus la nivel
conştient, materialul refulat fiind astfel supus elaborării mentale. În
practica sa clinică, Freud a constatat că o serie de pacienţi relatau
scene în care erau victime ale seducţiei adulţilor sau fraţilor mai mari
atât de des, încât a considerat că traumatismele sexuale infantile ar fi
cauza principală a tulburărilor nevrotice. Astfel între 1895 - 1897 el a
creat teoria seducţiei infantile pe care a abandonat-o ulterior deoarece
11
Universitatea SPIRU HARET
şi-a dat seama că cea mai mare parte dintre aceste scene erau
imaginare, erau produsul construcţiilor fantasmatice ale subiecţilor şi
nu trăite. Cu toate acestea, rolul lor patogen este la fel de important.
Mai mult, experienţa clinică a relevat că nu întotdeauna există
un eveniment marcant care să aibă valoare patogenă, ci este vorba de
semnificaţia pe care subiectul o conferă evenimentelor, semnificaţie
care iese la iveală doar prin asocieri libere. Freud a introdus astfel
termenul de realitate psihică care desemnează modul în care subiec-
tul percepe lumea exterioară, modul în care subiectul corelează eveni-
mentele de viaţă, semnificaţia pe care el le-o atribuie. Fantasmele au o
realitate psihică diferită de realitatea materială, dar ele joacă rolul
predominant în nevroze.
Freud descrie pe scurt calea pe care psihanaliza o adoptă în
tratamentul tulburărilor psihice în Căile terapiei psihanalitice -1918:
Simptomele şi manifestările patologice ale pacientului au, ca
toate activităţile sale psihice, o natură foarte complexă; elementele
acestei complexităţi sunt în ultimă instanţă motive, mişcări pulsionale.
Dar bolnavul nu ştie nimic despre aceste motive elementare. Noi îl
învăţăm deci să înţeleagă alcătuirea acestor formaţiuni psihice extrem
de complicate şi evidenţiem legătura dintre simptome şi mişcările
pulsionale care îl motivează; îi arătăm bolnavului, în simptomele sale,
motive pulsionale până în acel moment ignorate … că el nu era decât
în parte conştient de motivaţia lor, că alte motive pulsionale care i-au
rămas necunoscute au contribuit la producerea lor.
Specificul psihanalizei, ca teorie asupra psihismului, rezidă în:
- descoperirea existenţei nivelului inconştient al psihismului,
- descoperirea mecanismelor de apărare ale eului, în special a
rezistenţei şi a refulării,
- luarea în considerare a sexualităţii infantile.
Modul de investigare specific psihanalizei presupune construirea
unei relaţii între analist şi analizant, pornind de la care să fie puse în
evidenţă, prin transfer şi contratransfer, conflictele inconştiente ale
celui din urmă. Originalitatea psihanalizei constă în primul rând în
relevarea faptului că, înainte de a putea sesiza cauzele secrete care
animă o fiinţă, trebuie să descoperim aceste cauze în noi înşine, să
refacem în noi înşine calea de la acţiunile noastre la cauzele lor. Să
înţelegem modul în care funcţionează inconştientul autoanalizându-ne.
12
Universitatea SPIRU HARET
De aici decurg în mod direct obligativitatea formării terapeutului
care urmează să practice psihanaliza. Freud însuşi prin scrisorile către
un amic de-al său, Fliess, şi-a făcut autoanaliza, scriind despre visele
sale, asociind liber. Pentru a practica, orice psihanalist trebuie să aibă
500 de ore de psihanaliză personală şi 200 de ore de supervizare cu
doi analişti.
În România au existat preocupări legate de psihanaliză încă de la
descoperirea ei. George Brătescu în cartea Freud şi psihanaliza în
România analizează în detaliu modul în care a fost preluată în
România psihanaliza teoretică şi clinică. Primul terapeut şi teoretician
psihanalist a fost Constantin Vlad care, ca şi Freud, nu a avut o analiză
personală. A urmat Ion Popescu Sibiu, care în aceeaşi perioadă a prac-
ticat psihanaliza, ulterior renunţând la această doctrină. Dar în 1970 a
acceptat să îl psihanalizeze pe Eugen Papadima care a pus bazele
psihanalizei contemporane în România. În prezent există Societatea
Română de Psihanaliză din 1990 care are aproximativ 50 de membri şi
este afiliată la IPA (International Psychoanalytical Association).

Teste de autoevaluare
1. Definiţi asocierea liberă şi specificaţi rolul acesteia în trata-
mentul psihanalitic.
2. Specificaţi în ce constă teoria seducţiei infantile.
3. Care sunt motivele pentru care Freud a renunţat la teoria
seducţiei infantile?
4. Ce desemnează termenul de realitate psihică?
5. În ce constă specificul psihanalizei?

Bibliografie selectivă
1. S. Freud, Sexualitatea în etiologia nevrozelor (1898) în Studii
despre sexualitate, Editura Trei, 2001
2. S. Freud, Despre etiologia isteriei, în Inhibiţie, simptom, angoasă,
Editura Trei, 2001
3. J. Laplanche, J. B. Pontalis, Vocabularul psihanalizei, Editura Humanitas,
1994, vezi conceptele cheie
4. S. Freud, Trei eseuri asupra teoriei sexualităţii, în Studii despre
sexualitate, Editura Trei, 2001
5. George Brătescu, Freud şi psihanaliza în România, Editura Humanitas,
1994
13
Universitatea SPIRU HARET
2. FUNCŢIONAREA APARATULUI PSIHIC
ÎN CONCEPŢIA PSIHANALITICĂ

Concepte cheie: perspectivă dinamică, perspectivă economică,


perspectivă structurală, forţă psihică, conflict
psihic, energie psihică, conştient, preconştient,
inconştient, Sine, Eu, Supraeu

Rezumat: Abordarea psihanalitică a psihismului constă în anali-


zarea oricărui fenomen psihic din trei perspective: dinamică, econo-
mică şi structurală. Perspectiva dinamică se referă la mecanismul
producerii fenomenelor psihice, la modul în care evoluează forţele
pulsionale şi la adaptarea acestora la exigenţele realităţii materiale şi
sociale. Dinamica vieţii psihice are la bază conflictul dintre pulsiunile
care cer descărcare, realitatea care se împotriveşte descărcării pentru
că nu este permisă de condiţiile obiective, şi normele culturale. Dina-
mica psihică este guvernată de principiul plăcerii şi de principiul reali-
tăţii. Perspectiva economică presupune că procesele psihice posedă o
dimensiune cantitativă fiind investite cu o anumită cantitate de energie
psihică. Această energie psihică circulă între diferitele componente
ale aparatului psihic. Între cele trei instanţe psihice (Sinele, Eul şi
Supraeul) există o anumită distribuţie de energie psihică, care se poate
modifica pe parcursul dezvoltării psihice a individului. Cantitatea de
energie care aparţine unei instanţe depinde de gradul său de dezvol-
tare. Când vorbim de punctul de vedere structural ne referim la nivele
şi la instanţele aparatului psihic. În prima topică a aparatului psihic,
Freud distingea trei nivele: conştientul, preconştientul, inconştientul.
Principiul după care funcţionează sistemul preconştient-conştient constă
în descărcarea lentă şi controlată a tensiunii pulsionale, conform cu
cerinţele realităţii, având la bază procese de tip secundar. Inconştien-
tul este caracterizat de procesele de tip primar prin care energia
psihică se descarcă direct, trecând în mod liber de la o reprezentare la
alta. Mecanismele principale care acţionează la nivel inconştient sunt
14
Universitatea SPIRU HARET
condensarea şi deplasarea. A doua topică se referă la cele trei instan-
ţe psihice: Sinele, Eul şi Supraeul. Orice fenomen psihic aparţine
uneia dintre aceste instanţe.

Teoria psihanalitică este prima care a constatat complexitatea


funcţionării psihice, postulând existenţa unui aparat psihic ce dispune
de o organizare pe mai multe nivele şi sisteme. Această organizare
complexă are drept scop principal gestionarea afluxului de excitaţii cu
care se confruntă psihismul, astfel încât tensiunea psihică să fie
menţinută la un nivel cât mai scăzut. Analiza acestei structuri, precum
şi a genezei sale în cursul evoluţiei psihoafective, constituie perspec-
tiva structurală sau topologică asupra psihismului. Viziunea psihana-
litică asupra psihismului presupune că între diferitele componente ale
structurii psihice există o permanentă circulaţie de energie psihică
conform unor legităţi specifice. Studiul investirilor afective ce ţin de
diferite instanţe psihice constituie perspectiva economică asupra
psihismului. Fiecare proces psihic, reprezentare, instanţă psihică este
caracterizată de un cuantum de afect, dimensiune cantitativă de care
trebuie să ţinem cont în înţelegerea şi explicarea mecanismelor ce stau
la baza tuturor manifestărilor ce intră în sfera psihologiei, fie ele pato-
logice sau nu. Dorinţele, fantasmele, considerentele morale, inhibiţiile
sau interdicţiile, vor juca un rol mai mult sau mai puţin important în
dinamica vieţii psihice în funcţie de investirea lor afectivă şi de
instanţa de care aparţin. Astfel avem de-a face cu tendinţe, forţe
psihice care, la fel ca şi în fizică, se compun sau intră în conflict, iar
rezultanta depinde de intensitatea fiecărei componente şi de sistemul
căruia îi aparţine.

Exemplu
Eul copilului este în curs de dezvoltare, iar gradul său de
dezvoltare va depinde de modelele pe care copilul le va interioriza. Cu
cât dezvoltarea Eului este mai avansată, cu atât Eul va fi investit cu
mai multă energie psihică. O dorinţă a copilului care ţine de Sine, să
luăm de exemplu dorinţa de a apuca şi duce la gură. Aceasta este la
vârsta de 1 an foarte puternic investită afectiv. Eul este abia schiţat,
astfel că forţa inhibitoare ce ţine de realitate este absentă. Supraeul ce
15
Universitatea SPIRU HARET
conţine interdicţiile parentale încă nu a început să se dezvolte, astfel
că nu vor acţiona nici forţele inhibitoare ce ţin de sentimentele de
vinovăţie şi de teama de pierdere a iubirii părinţilor. Acestei dorinţe
nu i se va opune deci nici o forţă în acest stadiu de dezvoltare, deci
copilul şi-o va satisface. La o vârstă mai mare, această dorinţă nu va
mai fi puternic investită afectiv, datorită evoluţiei psihoafective, dar,
dacă va apărea o regresie la stadiul anterior, ea poate fi reinvestită. În
acest caz însă, Eul şi Supraeul vor fi suficient de dezvoltate încât să
existe forţe inhibitorii care să se opună acestei dorinţe, iar copilul să
nu îi dea curs.
Orice fenomen psihic, fie că intră în sfera normalului, fie că intră
în sfera patologicului, va fi descris şi explicat de teoria psihanalitică
prin raportare la sistemul din care face parte, la cantitatea de energie
psihică implicată şi la evoluţia interacţiunii diferitelor forţe psihice
implicate. Astfel, abordarea psihanalitică a psihismului constă în
analizarea oricărui fenomen psihic din trei perspective: dinamică,
economică şi structurală. Acestea vor fi analizate mai detaliat în cele
ce urmează.

2.1. Perspectiva dinamică


Fenomenele psihice sunt descrise de psihanaliză ca fiind rezul-
tatul interacţiunii dintre forţe de natură psihică. Aceste forţe pot fi
orientate în acelaşi sens sau în sensuri opuse. Freud a explicat apariţia
tulburărilor psihice prin conflictul dintre forţe psihice ce aparţin dife-
ritelor instanţe. El opunea astfel concepţiei statice a lui Janet despre
psihism, o concepţie dinamică. De exemplu, în ceea ce priveşte
nevroza obsesională, Janet considera că simptome ca inhibiţia, abulia,
îndoiala se datorează unei astenii psihice, în timp ce Freud consideră
că sunt rezultatul unui conflict între forţele psihice. Originea acestor
forţe este de natură pulsională, dar, o dată cu evoluţia psihoafectivă,
unele dintre ele vor ţine de Eu şi de Supraeu.
Atributul „dinamic” se referă şi la faptul că inconştientul nu este
definit doar descriptiv, nu conţine doar idei latente şi inerte, ci ele sunt
în permanentă mişcare, exercită continuu o presiune pentru a intra în
conştient şi se asociază între ele pentru a reuşi acest lucru. Astfel,
simptomele nevrotice, actele ratate, visele reprezintă produsul unor
asemenea asocieri.
16
Universitatea SPIRU HARET
Conform teoriei freudiene, funcţiile psihice pot fi considerate
expresii ale funcţiei fundamentale a organismului viu, care este excita-
bilitatea. Funcţiile psihice trebuie abordate din acelaşi unghi de vedere
ca cel al abordării funcţiilor sistemului nervos în general. Schema de
bază o reprezintă actul reflex. În actul reflex o excitaţie externă/internă
provoacă o tensiune în interiorul organismului care este descărcată
prin acţiuni motrice sau de alt tip. Descărcarea motrice este însă
deseori inhibată, în psihism acţionând forţe ce filtrează prin prisma
realităţii sau moralităţii oportunitatea descărcării. Studiul forţelor de
inhibiţie, al originii lor şi al efectelor lor asupra tendinţei la descărcare
constituie obiectul psihanalizei. Psihanaliza vede în fenomenele men-
tale un rezultat dinamic al interacţiunii forţelor ce tind către scăderea
tensiunii şi forţelor care se opun acestei descărcări. Perspectiva dina-
mică se referă la mecanismul producerii fenomenelor psihice, la
modul în care evoluează forţele pulsionale şi la adaptarea acestora la
exigenţele realităţii materiale şi sociale. Individul are o serie de nevoi
a căror actualitate se modifică în cursul dezvoltării, dar la care se
poate reveni, proces numit regresie. Pulsiunile specifice unui stadiu de
dezvoltare pot intra în conflict cu cele ce ţin de stadiul la care
individul a regresat şi genera o serie de manifestări psihice aparent
inexplicabile.
Tensiunea în viaţa psihică este de natură internă, chiar dacă
sursa ei este externă. Pentru ca un eveniment din realitate să provoace
o reacţie psihică el trebuie perceput şi prelucrat de psihism.
De exemplu, pentru ca un obiect să ne provoace o reacţie de
teamă este necesar să asociem imaginea acelui obiect cu ideea de
pericol. Astfel se explică faptul că obiectele fobiei sunt atât de variate
şi că un obiect indiferent pentru un individ poate provoca panică
altuia.
Excitaţia externă sau nevoia fiziologică au un corespondent în
psihism, şi anume o reprezentare sau o idee care tinde către descăr-
carea imediată. Unele forţe inhibă descărcarea, alte forţe o facilitează.
Dinamica vieţii psihice are la bază conflictul dintre pulsiunile care cer
descărcare, realitatea care se împotriveşte descărcării pentru că nu este
permisă de condiţiile obiective, şi normele culturale sau sociale
interiorizate.
Freud diferenţiază instinctul ca răspuns automat, preformat la
stimulările din mediu, de pulsiune. Comparativ cu animalele, omul nu
17
Universitatea SPIRU HARET
este ghidat de instincte. El are pulsiuni care sunt reprezentantul psihic
al nevoilor instinctuale primare, cu alte cuvinte, înainte de a determina
un comportament, nevoia primară ajunge în conştient prin imagini.
Tensiunile nu se descarcă imediat şi complet ca la animale, răspunsul
fiind mediat de instanţele psihice superioare. Dinamica psihică este
guvernată de câteva principii:
1. principiul plăcerii. Conform acestui principiu, principalul
scop al activităţii psihice este evitarea neplăcerii şi obţinerea plăcerii.
Sursa neplăcerii este creşterea tensiunii psihice ca urmare a actuali-
zării unei nevoi, iar scăderea tensiunii este trăită ca o plăcere. Omul
caută mereu să reducă tensiunea provocată de nesatisfacerea nevoilor.
O oarecare creştere a excitaţiei poate produce însă plăcere până la un
anumit prag, după cum o diminuare a excitaţiei sub un anumit prag
produce neplăcere (de exemplu deprivarea senzorială).
2. principiul realităţii care apare din interacţiunea cu mediul o
dată cu dezvoltarea Eului. Conform lui, satisfacerea nevoii trebuie
amânată în funcţie de cerinţele realităţii. Există o plăcere şi în
principiul realităţii şi aceasta este dată de capacitatea de a controla
descărcarea.
Din punct de vedere dinamic există deci forţe care sunt în con-
flict. Acest fenomen se manifestă atât la omul nevrozat, cât şi la cel
normal fiind mai mult sau mai puţin conştient. Atunci când forţele ce
tind spre descărcare şi forţele ce tind spre inhibiţie sunt forţe egale
apare patologia nevrotică. Prin simptome conflictul inconştient este
exprimat simbolic. Dacă forţele ce tind spre descărcare sunt mai puter-
nice decât forţele ce tind spre inhibiţie, se optează inconştient pentru
satisfacere; dacă forţele ce tind spre descărcare sunt mai slabe decât
forţele ce tind spre inhibiţie, atunci se optează inconştient pentru
renunţarea la satisfacere.

Exemplu
Preocupările exagerate legate de curăţenie, microbi, grija exce-
sivă faţă de murdărire sunt specifice stadiului anal de dezvoltare
psihoafectivă, fiind depăşite o dată cu trecerea la stadiul următor, falic.
Ele pot rămâne însă active mai mult sau mai puţin investite afectiv în
inconştient. Dacă dintr-un motiv sau altul apare regresia la stadiul
anal, comportamentele specifice stadiului anal vor fi activate. Dacă
Eul se va opune acestei regresii, aceste comportamente vor rămâne
18
Universitatea SPIRU HARET
inconştiente, iar tendinţele se vor manifesta sub formă de simptome
nevrotice de tip obsesiv-compulsiv, ca fobie de microbi, curăţenie
compulsivă. Individul va resimţi aceste tendinţe ca fiind străine de
personalitatea sa şi va căuta să le elimine, cerând psihoterapie. Dacă
Eul nu se opune regresiei, comportamentele apar manifest, fiind inte-
grate în personalitatea subiectului. Acesta le va găsi întemeiate, fireşti,
oricât de exagerate sau deranjante ar fi pentru cei din jur. În această
categorie intră de exemplu aşa-numita nevroză a gospodinei în care
femeia respectivă impune reguli nefireşti, foarte stricte privind
curăţenia şi igiena în casă. Dacă însă nu apare regresia, aceste compor-
tamente nu vor fi mai puternic investite decât altele, iar atitudinea
individului faţă de aceste aspecte va fi echilibrată.

2.2. Perspectiva economică


Conform perspectivei economice, procesele psihice posedă o
dimensiune cantitativă fiind investite cu o anumită cantitate de energie
psihică. Această energie psihică circulă între diferitele componente ale
aparatului psihic, instanţe reprezentări, idei. Energia care se ataşează
unei componente a aparatului psihic poate varia cantitativ, poate fi retrasă
(proces numit dezinvestire afectivă) sau atribuită altei componente
(proces numit investire afectivă). De asemenea pot fi investite afectiv
obiectele sau subiectul însuşi. Între cele trei instanţe psihice (Sinele ,
Eul şi Supraeul) există o anumită distribuţie de energie psihică, care se
poate modifica pe parcursul dezvoltării psihice a individului. După
Freud, perspectiva economică constă în „tentativa de a urmări desti-
nul cantităţilor de excitaţie şi de a ajunge la o estimare relativă a
mărimii lor” (Inconştientul 1915).
Fiecare instanţă psihică este caracterizată de o anumită cantitate
de energie care se asociază cu ideile şi reprezentările specifice fiecărei
instanţe. Nici un proces psihic nu poate fi pe deplin înţeles dacă nu
ţinem cont de această dimensiune cantitativă. Cum între normal şi
patologic este doar o deosebire cantitativă, putem spune că factorul
energetic este cel decisiv.
Freud a ajuns la perspectiva economică asupra proceselor
psihice pornind de la experienţa sa clinică. El a făcut mai multe
constatări:
- simptomul nevrotic are un caracter irepresibil, este mai puternic
decât voinţa pacientului. De aceea este o eroare tehnică să
sugerăm pacientului că vindecarea depinde de el, că depinde
19
Universitatea SPIRU HARET
de voinţa sa să depăşească stările prin care trece. O dată ce un
nevrotic ajunge să ceară ajutor terapeutic, el a luptat deja cu
toate forţele contra simptomelor sale şi, astfel, nu am face decât
să îl culpabilizăm. În realitate este vorba de faptul că energia
psihică ataşată reprezentării inconştiente care stă la baza
simptomului are o valoare mai mare decât energia cu care Eul
poate lupta contra ei. Calea pe care psihanaliza o propune este
dezinvestirea acestei reprezentări şi eliberarea acestei energii
astfel încât să poată fi investită în comportamente normale;
- există o corelaţie între simptomele nevrotice şi perturbările vieţii
sexuale. Iniţial el a considerat că imposibilitatea descărcării
nevoii sexuale duce la descărcarea tensiunii sexuale pe altă căi,
indirecte şi nespecifice (de exemplu atacuri de panică sau
simptome somatice), însă ulterior el a descoperit rolul crucial
al sexualităţii în geneza nevrozei şi în general în edificarea
personalităţii. Aceste descoperiri au fost uimitoare pentru
Freud şi scandaloase pentru contemporanii săi, ceea ce a dus la
a suspecta teoria psihanalitică de pansexualism, la a considera
că ea reduce şi explică totul prin sexualitate. Psihanaliza însă
se referă şi se interesează de sexualitate doar în măsura în care
ea ne defineşte ca fiinţe ce aparţin unui sex, care apar pe lume
ca urmare a unui act sexual şi care au nevoi sexuale;
- dacă există blocaje ale descărcării energiei psihice (de exemplu,
blocarea descărcării reacţiei faţă de un eveniment traumati-
zant), facilitarea acestei descărcări – catharsis – duce la ame-
liorarea stării psihice. Iniţial scopul terapiei psihanalitice era
catharsis-ul, actualmente acesta constituind doar un element
al său;
- în cursul tratamentului psihanalitic se poate constata că într-un
anumit moment din dezvoltarea individului a avut loc feno-
menul separării afectului de reprezentarea de care era ataşat la
origine. De exemplu, în cazul Micul Hans descris de Freud
(1909), copilul separă în mod inconştient reprezentarea tatălui
de afectele de teamă şi vinovăţie. Aceste afecte vor fi descăr-
cate iniţial sub formă de angoasă, fiind ataşate ulterior, într-un
al doilea timp al nevrozei infantile de imaginea cailor. Insightul
constă în legarea în timpul curei analitice a afectului de repre-
zentarea de care era ataşat la origine şi se realizează prin
descoperirea de lanţuri asociative între o reprezentare neutră,
20
Universitatea SPIRU HARET
de care sunt însă ataşate reacţii afective puternice, şi reprezen-
tarea iniţială care a devenit inconştientă. Există deci o verita-
bilă încărcătură afectivă care se deplasează de la un element la
altul de-a lungul lanţului asociativ. Freud face o analogie între
circulaţia energiei psihice şi excitaţia ce se deplasează de-a
lungul lanţului neuronal.

Exemplu
În cartea sa Romanul unei psihanalize - Cuvinte care eliberează,
Marie Cardinal descrie modul în care a ajuns să descifreze, în cursul
tratamentului psihanalitic pe care îl urma, sensul unei halucinaţii
vizuale – un ochi- care o urmărea de ani de zile. În momentul în care a
vorbit despre această halucinaţie, a resimţit iniţial o angoasă intensă şi
un sentiment de vid. În faţa ochilor nu avea decât imaginea unui tunel
întunecat cu o slabă lumină îndepărtată. Apoi i-a revenit în minte o
întâmplare din copilărie. Călătorea cu trenul, a avut nevoie să meargă
la toaletă, ceea ce era interzis de mama ei, obsedată de microbi. După
multe insistenţe şi rugăminţi, mama acceptă şi o însoţeşte la toaleta din
tren, unde curăţă cu atenţie totul. Fetiţa priveşte însă vasul WC- ului şi
vede prin orificiul vasului cum fug pietrele de sub tren. Este îngrozită
că va fi absorbită prin acel orificiu şi renunţă să mai facă pipi. Îi revine
apoi în minte o altă amintire, mult mai veche, de când era în jurul
vârstei de 1 an. Era în grădina casei cu bona, şi aceasta o pusese lângă
un copac să facă pipi. La un moment dat aude un zgomot ca un bâzâit
şi ridică capul. Îl vede pe tatăl ei cu un aparat de filmat şi se sperie
îngrozitor. Această amintire o face să îşi dea seama că acel ochi care o
urmărea în halucinaţia ei era de fapt obiectivul aparatului tatei care a
speriat-o atât de tare.
În acest exemplu putem vedea cum se asociază între ele repre-
zentările psihice şi cum se deplasează afectul de-a lungul lanţului
asociativ. Asocierea se face prin detalii, în acest caz, imaginea obiecti-
vului aparatului de filmat se leagă de imaginea orificiului vasului
de WC şi de imaginea tunelului. În cursul curei psihanalitice, lanţul
asociativ este parcurs în ordine inversă.
Importanţa factorului economic este evidenţiată şi în reacţiile
nevrotice posttraumatice. În acest caz, tulburările sunt provocate de
un aflux de excitaţii prea puternic faţă de capacitatea subiectului de
a elabora.
21
Universitatea SPIRU HARET
Forţa psihică este investită deci cu energie. Nu este posibil să
determinăm cu exactitate mărimea acestei energii. Îi putem estima
mărimea relativă şi observa efectele. Sursa acestei energii este energia
vitală, instinctuală. Forţa pulsională diferă în funcţie de particulari-
tăţile individuale, este analoagă „forţei temperamentale”. Această
energie poate fi deplasată spre alte obiecte, cumulată cu altă energie,
inhibată în descărcare. Această energie poate fi pusă în serviciul
diferitelor instanţe ale aparatului psihic. Iniţial această energie aparţine
Sinelui, după vârsta de 1 an o parte din ea începând să treacă în slujba
Eului în formare. În jurul vârstei de 3 ani, pe măsură ce se forează
Supraeul, o parte din energia psihică îi va reveni şi acestei instanţe.
Cantitatea de energie care aparţine unei instanţe depinde de gradul de
dezvoltare a instanţei respective. În momentele de criză ale dezvol-
tării: adolescenţă, sarcină şi alăptare, menopauză apare foarte clar
dezechilibrul afectiv datorat acţiunii acestui factor cantitativ.

Exemplu
În perioada de latenţă Eul controlează comportamentul destul de
bine. În pubertate se produce o dezvoltare fizică şi psihică fără pre-
cedent. Eul va trebui să facă faţă unui travaliu enorm. El este pus în
faţa pulsiunii sexuale care se manifestă cu foarte multă forţă. Aparatul
psihic nu mai este capabil să facă faţă acestor forţe, adică să integreze
toate cerinţele ce vin de la Sine, realitate, societate într-un echilibru
dinamic. Apar astfel manifestări contradictorii, adolescentul oscilând
între diversele cerinţe pe care le resimte ca intrând în conflict. Pot să
apară şi manifestări patologice care deseori sunt reversibile, fac parte
din însăşi dezvoltarea psihică a individului respectiv.
Eul poate controla energie psihică debordantă prin elaborarea ei
mentală, prin punerea în cuvinte a conflictului psihic. A comunica
înseamnă a-i oferi Eului instrumente de control prin care energia să
poată găsi o cale spre descărcare. În momentele de criză individul
caută instinctiv să elaboreze această energie. Adolescentul, de exem-
plu, va scrie un jurnal, va purta discuţii interminabile, va filozofa.
Starea de conştienţă depinde de capacitatea de elaborare a
energiei psihice, deci de gradul de dezvoltare a Eului. Din acest motiv,
în primele luni de viaţă, nu putem vorbi despre o stare de conştienţă
din cauză că Eul nu este încă dezvoltat. Când Eul nu poate prelucra
22
Universitatea SPIRU HARET
excitaţia, nu există stare de conştienţă. Atunci când descărcarea este
automată şi aproape totală, nu există stare de conştienţă.
Una din condiţiile pentru indicarea tratamentului psihanalitic
este ca subiectul să fie conştient de simptomul său, ceea ce presupune
că Eul i se opune acestui simptom. O altă condiţie este ca subiectul să
fie capabil să înţeleagă că între stările sale sufleteşti şi simptome
există o legătură, ceea ce înseamnă că Eul său este capabil de elabo-
rare psihică. Raportul dintre cantitatea de energie a forţelor care tind
spre descărcare faţă de cele ce i se opun poate determina starea de
conştienţă, de descărcare controlată, de simbolizare sau poate deter-
mina menţinerea în inconştient a excitaţiilor nedescărcate prin con-
traforţe sau contrainvestire (toată energia este investită în activităţi
complet opuse nevoilor sexuale). Atunci când excitaţia creşte, pot
avea loc două procese: descărcarea completă sau inhibarea descărcării
şi investirea unui proces secundar (interese intelectuale, preocupări
culturale, artistice), excitaţia descărcându-se pe căi social acceptate.
Acest din urmă proces este numit sublimare.

2.3. Punctul de vedere structural


În psihanaliză psihismul este conceput ca o structură ce cuprinde
o serie de substructuri care interacţionează şi care sunt investite cu
anumite cantităţi de energie pulsională. Astfel, aparatul psihic se dife-
renţiază în cele trei instanţe (Sine, Eu, Supraeu), precum şi cele trei
nivele de prelucrare a informaţiei, inconştient, preconştient şi con-
ştient. Aparatul psihic are capacitatea de a gestiona energia pulsională
specifică fiecăruia dintre elementele sale, astfel încât să fie menţinut
un anumit echilibru adaptativ.
Există o structură înnăscută care determină cantitatea de energie
disponibilă, iar capacitatea individului de a elabora această energie este
în mare măsură determinată de condiţiile de dezvoltare psihoafectivă.
Freud defineşte pentru prima dată aparatul psihic în Interpretarea
viselor, (1900) ca pe o organizare complexă de sisteme, fiecare având o
funcţie specifică şi un mod de operare specific. Funcţia fundamentală
a aparatului psihic este de a menţine la cel mai scăzut nivel posibil
tensiunea internă.
Când vorbim de punctul de vedere structural, ne referim la
nivele şi la instanţele aparatului psihic. În prima topică a aparatului
psihic, Freud distingea trei nivele.
23
Universitatea SPIRU HARET
Conştientul cuprinde acele aspecte ale vieţii psihice de care
putem să ne dăm seama la un moment dat, pe care ni le putem
reprezenta. Acestea pot fi idei, senzaţii, sentimente, comportamente
care intră în câmpul atenţiei individului. De exemplu, gesturi pe care
le facem fără să ne dăm seama şi de care devenim brusc conştienţi
dacă cineva ne atrage atenţia. Preconştientul cuprinde acele conţinu-
turi care, deşi nu sunt în centrul conştiinţei, pot fi accesate oricând,
sunt disponibile. Conţinutul acestui sistem este constituit din repre-
zentări ale obiectelor asociate cu reprezentări ale cuvintelor care le
desemnează. Principiul după care funcţionează sistemul preconştient-
conştient constă în descărcarea lentă şi controlată a tensiunii pulsio-
nale, conform cu cerinţele realităţii. Funcţiile psihice ce ţin de con-
ştient sunt: percepţia, atenţia, gândirea, memoria. Funcţionarea siste-
mului conştient-preconştient are la bază procese numite de tip secun-
dar, prin care energia psihică este mai întâi legată de reprezentări,
adică acestora li se atribuie semnificaţii, iar apoi descărcată. Reprezen-
tările sunt investite stabil, iar satisfacţia este amânată. Procesele se-
cundare au o funcţie reglatoare vizând inhibarea proceselor numite de
tip primar, prin care sunt satisfăcute nevoile bazale.
Inconştientul cuprinde acele conţinuturi pe care nu le putem
evoca. Psihismul cheltuieşte o cantitate importantă de energie psihică
pentru a menţine în inconştient aceste conţinuturi care presează să
intre în conştient. Inconştientul este caracterizat de procesele de tip
primar prin care energia psihică se descarcă direct, trecând în mod
liber de la o reprezentare la alta. Sunt investite cu energie psihică doar
reprezentările legate de satisfacerea dorinţei. Mecanismele principale
care acţionează la nivel inconştient sunt condensarea şi deplasarea.
Prin deplasare înţelegem deplasarea de la o reprezentare la alta a
întregii cantităţi de afect; legată de deplasare este existenţa simbo-
lizării. Prin simbolizare înţelegem procesul prin care un obiect îl poate
reprezenta pe altul pe baza unei singure trăsături. Astfel, reprezentările
se leagă prin lanţuri asociative. Condensarea reprezintă însumarea mai
multor cantităţi de afect şi legarea lor de o unică reprezentare. Incon-
ştientul nu este haotic, ci are legi proprii de funcţionare. Un principiu
de bază este cel al economiei psihice prin care reprezentările nu sunt
separate, ci formează complexe investite cu afect. Astfel se explică
supradeterminarea simptomului nevrotic, adică el este rezultatul mai
multor cauze care acţionează simultan; elementele inconştiente se
organizează în secvenţe de semnificaţie la diferite niveluri pentru
24
Universitatea SPIRU HARET
înţelegerea cărora, în tratamentul psihanalitic, sunt necesare mai multe
niveluri de interpretare. În inconştient este posibilă existenţa simultană
a contrariilor, ambivalenţa. În inconştient nu există temporalitate,
evenimentele stocate acţionând ca şi cum ar fi actuale. Descărcarea
tensiunii este imediată, iar satisfacerea poate fi legată fie de un obiect
real, fie de reprezentarea lui (satisfacţie halucinatorie).
A doua topică se referă la cele trei instanţe psihice: Sinele, Eul
şi Supraeul. Orice fenomen psihic aparţine uneia dintre aceste instanţe.
Sinele este sursa de energie primară furnizată de instincte. Sinele
reprezintă polul pulsional al aparatului psihic. Din punct de vedere
structural, el este instanţa predominantă la începutul vieţii copilului,
fiind la originea aparatului psihic. Conform teoriei freudiene, Eul se
dezvoltă ulterior din Sine sub influenţa interacţiunii cu mediul extern,
iar apoi, din Eu se dezvoltă Supraeul ca urmare a interiorizării exigen-
ţelor persoanelor semnificative din punct de vedere afectiv.
Sinele are rădăcini în somatic, dar conţine nevoile pulsionale ce
se exprimă în plan psihic. El este în întregime inconştient, funcţio-
nează conform proceselor primare ale gândirii şi este guvernat de prin-
cipiul plăcerii.
Eul este nucleul Conştientului prin funcţiile lui :
- observare
- alegere
- organizarea excitaţiilor
- judecata, aprecierea realităţii
- utilizarea mijloacelor nespecifice pentru a inhiba descărcările
nedorite.
Sinele nu este echivalent cu Conştientul şi nici Eul cu Incon-
ştientul. Deşi Eul este legat de apariţia stării de conştienţă, el conţine
mecanisme de apărare care funcţionează inconştient. Iniţial Eul este
un tampon între Sine şi realitate, apoi între Sine, realitate şi Supraeu.
Eul se construieşte pe baza Sinelui în urma interacţiunii cu realitatea
externă. El conţine mecanismele de apărare şi are diferite funcţii:
cunoaşterea, memoria, coordonarea stării de conştienţă, autoconser-
varea. Treptat, o dată cu dezvoltarea psihică a individului, Eul se
impune asupra Sinelui, ajungând să exercite controlul asupra apara-
tului psihic în ansamblu. El se modelează prin identificări şi contrai-
dentificări succesive cu obiectul extern. Acest lucru este posibil pentru
că Eul captează din ce în ce mai multă energie psihică ce iniţial
25
Universitatea SPIRU HARET
aparţinea Sinelui. Eul îndeplineşte o funcţie de sinteză şi de integrare a
tendinţelor psihice, pe când Sinele este fragmentat în tendinţe pulsio-
nale independente unele faţă de celelalte. Eul funcţionează conform
proceselor secundare ale gândirii şi este guvernat de principiul
realităţii. În cadrul Eului, Freud deosebeşte o substructură pe care o
numeşte Eu Ideal, care corespunde unor imagini ideale interiorizate,
fiind în relaţie directă cu narcisismul primar şi sentimentul de atotpu-
ternicie legat de imagoul matern arhaic.
Supraeul se construieşte, după Freud, în urma conflictelor ce ţin
de complexul Oedip. Melanie Klein vorbeşte însă de existenţa unor
stadii preliminarii ale Supraeului, de un Supraeu arhaic ca instanţă
interdictivă. Supraeul se formează pornind de la Eu prin interiorizarea
interdicţiilor parentale şi a legilor societăţii, dar energia psihică afe-
rentă lui îşi are de asemenea originea în Sine. Ca şi Eul, Supraeul se
structurează prin identificarea cu imaginile parentale şi cu limitele pe
care acestea le impun, în principal cu Supraeul părinţilor, prin inter-
mediul atitudinilor educative ale părinţilor. Nevoia de iubire creează
Supraeul prin integrarea experienţelor permise şi nepermise din primii
ani de viaţă. Este sediul unor forţe inhibitorii care acţionează de ase-
menea inconştient. De multe ori aceste forţe se fac simţite sub forma
fricii de pedeapsă şi a sentimentelor de vinovăţie. Supraeul mai include
şi formaţiunea numită Idealul Eului care este parţial preconştientă,
parţial inconştientă şi este legată de fantasmele din copilărie şi de stan-
dardele parentale, precum şi de modelele din adolescenţă. Supraeul
asigură trei funcţii:
- de cenzură, în calitate de conştiinţă morală, ceea ce stă la baza
sentimentului de culpabilitate
- de autoobservare, apreciind continuu distanţa dintre Eu şi Idealul
Eului, ceea ce stă la baza sentimentelor de ruşine sau de inferioritate
- de ideal, în calitate de Ideal al Eului ce apare din complexul
Oedip şi constă în interiorizarea idealurilor părinţilor, ale societăţii,
generând un model căruia subiectul caută să i se conformeze.
În cursul ontogenezei, individul trece progresiv de la o funcţio-
nare conform cu procesele primare la o funcţionare conform cu proce-
sele secundare, de la principiul plăcerii la principiul realităţii. Această
adaptare a funcţionării psihice la constrângerile impuse de mediu este
realizată de către Eu, care trebuie să stabilească un compromis între
nevoile interne (reprezentate de tendinţele pulsionale şi exigenţele
Supraeului) şi cerinţele externe (legile sociale, ale naturii etc.). Această
26
Universitatea SPIRU HARET
adaptare nu presupune renunţarea totală la plăcere, ci capacitatea de a
o amâna, ceea ce generează în general o plăcere mai mare, mai
durabilă.

2.4. Funcţionarea psihică din perspectiva celor trei principii


În înţelegerea fenomenelor psihice trebuie să ţinem cont de cele
trei aspecte: dinamic, economic şi structural. Acestea constituie siste-
mul de referinţă în funcţie de care ne orientăm în diagnoză şi terapie.
Simptomul trebuie explicat în termeni de conflict între diferitele
instanţe, de mecanisme de apărare folosite, de cantităţi de energie im-
plicate de o parte şi de cealaltă.
Forţele inhibitorii sunt specializate, ţin de Eu sau de Supraeu, ele
fac o excitaţie să nu se descarce pentru că nu este posibil (interdicţie
dată de Eu) sau nu este voie (interdicţie dată de Supraeu). În orice
fenomen psihopatologic avem de a face cu un conflict. Conflictul şi
dorinţa sunt conceptele cheie in abordarea psihanalitică a nevrozei şi
a psihicului uman în general. Structurarea psihismului în cele trei
instanţe permite o descriere sistematică a diferitelor forţe şi funcţii ce
acţionează concomitent. Aceste forţe au scopuri contradictorii sau
incompatibile, ceea ce dă naştere conflictului psihic fie între diferite
instanţe, fie între psihism şi mediu. Mai exact, o pulsiune a Sinelui
caută satisfacerea imediată şi directă, dar intră în conflict cu o
interdicţie ce ţine de Supraeu şi cu anticiparea pericolului de către Eu.
Dar pulsiunea trebuie satisfăcută, căci încărcătura sa afectivă nu este
redusă prin simpla interdicţie. Reprezentarea poate fi refulată şi
obiectul dorinţei uitat, dar afectul rămâne şi, fie este ataşat altei repre-
zentări, fie se transformă în contrariul lui şi este ataşat aceleiaşi repre-
zentări, fie se transformă în angoasă. Intensitatea afectului depinde de
gradul în care a fost investit obiectul dorinţei şi de măsura în care
satisfacerea a fost interzisă. Uneori ataşarea afectului de o altă repre-
zentare dă naştere unui simptom. Acest lucru va determina limitarea
angoasei şi descărcarea ei prin simptomul respectiv. Această descăr-
care substitutivă îi procură subiectului o stare imediată de bine (de
exemplu, după un atac de panică subiectul poate resimţi o senzaţie de
uşurare, de siguranţă). Refularea nu afectează deci decât reprezen-
tarea, energia psihică ataşată reprezentării se acumulează şi determină
o stare de tensiune pe care subiectul o trăieşte sub formă de angoasă,
care caută să se descarce sub forma unui simptom. Forma simptomului
va fi rezultatul unui echilibru între Sine, Eu, Supraeu şi realitatea
27
Universitatea SPIRU HARET
exterioară. Funcţia principală a Eului este menţinerea acestui echi-
libru. Deoarece forţele care acţionează sunt variabile, echilibrul trebuie
să fie dinamic şi deci depinde de capacităţile adaptative ale Eului. Simpto-
mul este un compromis între exigenţele Sinelui, Eului şi Supraeului.
În nevroze, trăirea de bază a pacientului este că ceva straniu,
străin şi incontrolabil se întâmplă cu el, ceva care scapă capacităţii lui
de control, ceva care este străin de personalitatea sa şi de valorile lui
morale (de exemplu, în nevroza isterică, subiectul este deranjat de
manifestările somatoforme). Există nevroze de caracter care se
manifestă prin aceea că destinul individului în întregime reprezintă
simptomul. În acest caz nu se mai poate delimita simptomul de
personalitate (de exemplu, în personalitatea isterică subiectul nu va
resimţi simptomul ca fiind străin, ci îl va accepta ca pe un destin
implacabil). Ceea ce îi deosebeşte pe cei cu nevroză simptomatică de
cei cu nevroză de caracter este conflictul interior care dă naştere, în
primul caz, unui simptom străin de Eu sau, în al doilea caz, unui
anumit tip de personalitate conform cu Eul.

Teste de autoevaluare
1. Precizaţi în ce constă perspectiva dinamică asupra funcţionării
psihice.
2. Argumentaţi semnificaţia dimensiunii cantitative în dinamica
vieţii psihice.
3. Caracterizaţi Supraeul.
4. Specificaţi rolul Eului în viaţa psihică.

Bibliografie
1. S. Freud, Eul şi Sinele, în Psihologia inconştientului, Editura Trei,
2000
2. S. Freud, Formulări despre cele două principii ale funcţionării
psihice, în Psihologia inconştientului, Editura Trei, 2000
3. S. Freud, Inconştientul, în Psihologia inconştientului, Editura Trei,
2000
4. S. Freud, Psihologia maselor şi analiza Eului, în Studii despre
societate şi religie, Editura Trei, 2000
5. A. Freud, Eul şi mecanismele de apărare, Editura Fundaţiei Gene-
raţia, 2002
6. J. Laplanche, J. B. Pontalis, Vocabularul psihanalizei, Editura
Humanitas, 1994
28
Universitatea SPIRU HARET
3. EVOLUŢIA PSIHOAFECTIVĂ A INDIVIDULUI

3.1. Conceptul de pulsiune în psihanaliză


Concepte cheie: pulsiune, scop pulsional, forţă pulsională, sursă
pulsională, obiect al pulsiunii, libido, interes
al Eului, destrudo

Rezumat: Evoluţia psihoafectivă este o evoluţie a pulsiunilor.


Pulsiunea reprezintă o tensiune resimţită la nivel psihic, având însă
origine somatică. Spre deosebire de instinct, pulsiunea nu are moda-
lităţi predeterminate, fixate ereditar, de satisfacere, nu are un obiect
precis, acesta poate fi variabil, nu are un anumit scop, pot exista
scopuri multiple. Energia pulsională poate fi considerată sursa energiei
psihice. Pulsiunea este caracterizată de forţă motrice, de o anumită
sursă, de un anumit scop şi de un anumit obiect. La nivel psihic,
pulsiunea se compune din: reprezentarea pulsională şi din afectul care
însoţeşte reprezentarea. Prima teorie elaborată de Freud privind
pulsiunile postulează două tipuri de pulsiuni: pulsiunile sexuale, care
asigură perpetuarea speciei prin procreare, şi pulsiunile de autocon-
servare, care asigură supravieţuirea individului prin autoprotecţie. În
1920, Freud introduce un alt dualism pulsional, pulsiunea de viaţă,
numită de el libido şi pulsiunea de moarte, pe care o numeşte destrudo.

Concepţia teoretică a lui Freud despre evoluţia psihoafectivă a


individului a fost elaborată pe baza experienţei clinice din curele
psihanalitice ale adulţilor din care a extras anumite ipoteze. Aceste
ipoteze au fost şi sunt confirmate şi pe baza observării directe a com-
portamentului copilului. M. Klein, D. Winnicott, Margaret Mahler,
J. Bowlby au utilizat cu precădere observaţia în studiile lor. Autoanaliza
lui Freud l-a făcut să înţeleagă şi să reconstruiască trăirile proprii şi a
29
Universitatea SPIRU HARET
contribuit la mai buna înţelegere a pacienţilor. Analiza personală ne
face de asemenea să descoperim în propria noastră istorie elemente ce
ţin de evoluţia obiectivă a individului. O critică a teoriei psihanalitice
a fost aceea că Freud a reconstituit evoluţia psihoafectivă normală a
omului pornind de la psihopatologie, dar la fel se întâmplă şi cu
studiile făcute pe creierul cu tumoare sau cu studiile anomaliilor
genetice pe baza cărora se determină structura sănătoasă.
Evoluţia psihoafectivă este o evoluţie a pulsiunilor. Pulsiunea
este un termen care desemnează un proces aflat la graniţa dintre psihic
şi somatic, reprezentând o tensiune resimţită la nivel psihic, având
însă origine somatică. Freud consideră că pulsiunea ar fi pentru om
corespondentul instinctului animal. Pulsiunea are şi conotaţia de
presiune, o forţă de o anumită intensitate care dinamizează procesele
psihice. Omul nu este dotat cu instincte, anume cu răspunsuri prefor-
mate, ereditare pentru satisfacerea nevoilor sau pentru a răspunde la
stimulările din exterior. Pulsiunea, spre deosebire de instinct, nu are
modalităţi predeterminate, fixate ereditar, de satisfacere, nu are un
obiect precis, acesta poate fi variabil, nu are un anumit scop, pot exista
scopuri multiple. Energia pulsională poate fi considerată sursa energiei
psihice. În Trei eseuri asupra teoriei sexualităţii (1905), Freud
introduce acest termen, precum şi trăsăturile sale definitorii. Pulsiunea
este caracterizată de forţă motrice, de o anumită sursă, de un anumit
scop şi de un anumit obiect.
• Forţa are o anumită valoare şi o direcţie de acţiune în sensul că
ea mobilizează fenomenele psihice.
• Sursa indică pe de o parte zona corporală în care ia naştere
pulsiunea, iar pe de altă parte energia psihică investită. Deci ar avea o
dublă natură: somatică şi psihică.
• Scopul este întotdeauna scăderea tensiunii, nu există un scop
specific predeteminat şi unic. Scopurile pot fi multiple.
• Obiectul este cel prin care pulsiunea se satisface. Spre deosebire
de animale care sunt animate de instincte şi care au un obiect precis, la
om obiectul pulsiunii este infinit variabil. De exemplu, în perver-
siunile sexuale, instinctul sexual nu se satisface prin actul sexual
normal, ci printr-un comportament sexual deviant. Alegerea obiectului
depinde de istoria personală, adică de relaţiile semnificative şi de mo-
durile de satisfacere cele mai timpurii. Aşa se constituie de exemplu
gusturile alimentare.
30
Universitatea SPIRU HARET
La nivel psihic, pulsiunea se compune din: reprezentarea pulsio-
nală, adică o urmă senzorială (de obicei vizuală, dar poate fi şi tactilă
sau olfactivă) a trăirii satisfacerii pulsionale şi din afectul care înso-
ţeşte reprezentarea. Afectul are la rândul lui o dimensiune calitativă
(tonalitatea afectivă: bucurie, ură, tristeţe etc.) şi una cantitativă care
se referă la intensitatea lui, la cantitatea de afect.
Freud a elaborat două teorii asupra pulsiunii:
1. Prima teorie ia în considerare două tipuri de pulsiuni: pulsiu-
nile sexuale, care asigură perpetuarea speciei prin procreare şi pulsiu-
nile de autoconservare, care asigură supravieţuirea individului prin
autoprotecţie. Energia specifică primului tip de pulsiune a fost numită
de Freud libido, iar energia specifică celui de-al doilea tip de pulsiune
interes al Eului. Pulsiunile sexuale îşi au originea, se desprind din
cele de autoconservare. Iniţial, funcţiile principale ale organismului
vizează supravieţuirea (alimentare, excreţie etc.), apoi plăcerea care
însoţeşte satisfacerea nevoilor devine întrucâtva autonomă, o plăcere
în sine ce este căutată de individ şi în absenţa nevoii. Freud explică
astfel plăcerea suptului în lipsa hranei, dar şi ataşamentul de mamă ca
obiect care satisface nevoile primare. În această privinţă, spre deose-
bire de Freud, Bowlby consideră că ataşamentul reprezintă o nevoie
primară, ca şi celelalte nevoi ce vizează autoconservarea. Noţiunea de
sprijinire presupune că fiecare pulsiune ce vizează autoconservarea
este însoţită de o pulsiune sexuală parţială. Modurile de satisfacere
specifice fiecărui stadiu de dezvoltare sunt deci plăceri parţiale care se
vor subordona la maturitate plăcerii genitale. Plăcerile parţiale se mai
numesc şi plăceri de organ (oral, anal şi uretral). Freud consideră în
această primă teorie că autoconservarea era în sarcina Eului, iar
plăcerea în sarcina Sinelui.
2. În 1914 Freud introduce noţiunea de narcisism, ceea ce
introduce o diferenţiere între autoconservare şi dragoste de sine, adică
Eul conţine atât pulsiuni ce vizează autoconservarea, cât şi pulsiuni
sexuale, de investire libidinală a Eului.
3. În 1920, în Dincolo de principiul plăcerii, Freud introduce
un alt dualism pulsional, pulsiunea de viaţă, numită de el libido şi
pulsiunea de moarte, pe care o numeşte destrudo. Ambele îşi au
originea în Sine, dar ulterior Eul devine sursa principală a libidoului,
iar Supraeul a destrudoului. Acest din urmă dualism pulsional
reprezintă dualismul dragoste-ură, unificare-descompunere, schimbare
sau repetiţie.
31
Universitatea SPIRU HARET
Teste de autoevaluare
1. Definiţi pulsiunea, menţionaţi caracteristicile ei.
2. În ce constă a doua teorie elaborată de Freud asupra pulsiunilor?

Bibliografie
1. S. Freud, Trei eseuri asupra teoriei sexualităţii, în Studii asupra
sexualităţii, Editura Trei, 2001
2. S. Freud, Dincolo de principiul plăcerii, în Psihologia inconştien-
tului, Editura Trei, 2000

3.2. Stadiile dezvoltării psihoafective


Concepte cheie: autoerotism, narcisism, stadiu oral, stadiu anal,
stadiu falic, complex Oedip, latenţă

Rezumat: Dezvoltarea psihoafectivă a individului constă într-o


succesiune de stadii. Aceste stadii se referă la evoluţia pulsională.
Freud se referă doar la evoluţia pulsiunii sexuale, fără a descrie o
evoluţie a celorlalte tipuri de pulsiuni. Trecerea de la un stadiu la altul
presupune rezolvarea unor conflicte. Fiecare stadiu presupune o zonă
erogenă specifică, un tip de alegere a obiectului şi un anumit tip de
relaţii cu obiectul. În fiecare stadiu activitatea psihică are caracteristici
specifice, determinate de activitatea pulsională. Primul moment
important din viaţa individului este considerat a fi naşterea. Freud a
subliniat trăirea de către copil a naşterii ca pe o situaţie de pericol
datorită separării de mamă şi afluxului brusc de excitaţii, naşterea
fiind văzută ca o situaţie de angoasă confirmată de comportamentul
noului născut (ţipăt, tahicardie, transpiraţie). Ea va fi modelul somatic
al stărilor de angoasă ulterioare. După naştere, copilul intră în faza
autoerotică, care are drept specific faptul că nu există încă o organi-
zare psihică de ansamblu, iar pulsiunile sexuale se satisfac indepen-
dent unele de altele, prin intermediul propriului corp. Ulterior Freud
va renunţa la ideea existenţei unui stadiu autoerotic. Autoerotismul va
fi considerat o caracteristică a dezvoltării pregenitale. Narcisismul
este o etapă din dezvoltarea individului în care subiectul reprezintă, el
însuşi, obiect de investire afectivă. Între energia investită în Eu şi cea
investită în exterior există un echilibru. Cu cât Eul este mai puţin
investit, cu atât va fi mai puternic investit obiectul. Există însă o
32
Universitatea SPIRU HARET
energie de bază investită în subiect, care nu va putea fi investită în
obiecte. Narcisismul secundar reprezintă o stare în care energia
psihică investită în obiect este retrasă în Eu. Astfel de stări apar în
melancolie, doliu, episoade depresive. Patologia numită narcisică
(categorie care cuprinde psihozele) are la bază retragerea investirii
afective a obiectului şi idealizarea masivă a Eului.
Stadiul oral se situează în primul an de viaţă şi are drept
activitate psihică principală asimilarea de informaţii, interiorizarea.
Relaţia cu mediul se realizează prin intermediul funcţiei alimentare.
Abraham divide acest stadiu în stadiul oral primitiv, un stadiu de
absorbţie pasivă, şi stadiul oral sadic, în care apare plăcerea muşca-
tului, plăcerea orală fiind asociată cu agresivitatea. Conflictul specific
acestui stadiu este legat de înţărcare, ea fiind pentru copil prototipul
sfârşitului unei relaţii. Relaţiile cu mediul familial vor deveni proto-
tipul relaţiilor ulterioare. Stadiul este caracterizat la început de narci-
sismul primar, ulterior construindu-se relaţiile de obiect şi diferen-
ţierea sinelui de lume. La această vârstă există o identitate simbolică
între hrană şi mamă. Din acest motiv dificultăţile în relaţionare pot
avea ca efect tulburări de tip alimentar: refuz alimentar, anorexie,
vomismente. Angoasele specifice acestui stadiu sunt teama de a nu fi
înghiţit în stadiul oral pasiv şi teama de a nu fi devorat în stadiul oral
agresiv.
Stadiul anal se situează între al doilea şi al treilea an de viaţă.
Activitatea psihică specifică constă în câştigarea autonomiei. Conflic-
tul relaţional specific este de a controla sau a fi controlat. Abraham
distinge două faze ale acestui stadiu: faza anală sadic-expulzivă şi faza
anală masochist-retentivă. Prima fază se întinde de la 1 an la 1,5 ani.
În această fază expulzarea nestăpânită a obiectelor distruse căpăta
rolul de a-l sfida pe adult. Faza masochist-retentivă se întinde de la 1,5
ani la 2 ani. În această fază este căutată activ plăcerea pasivă de a
reţine fecalele, ceea ce nu este doar masochist, dar şi sadic, căci e
vorba de a-l frustra pe adult de ceea ce îi pare copilului a fi preţios
pentru el, şi deci considerat ca un cadou.
Stadiul anal devine astfel stadiul ambivalenţei maxime. Ca atare,
educaţia toaletei nu trebuie să fie nici prea precoce, nici prea rigidă,
astfel încât copilul să aibă timp să simtă că are o anumită putere
asupra celuilalt (ceea ce reprezintă o condiţie a recunoaşterii existenţei
acestuia, şi de asemenea a confirmării de către celălalt a existenţei
copilului) şi să nu se identifice cu un Supraeu parental prea tiranic.
33
Universitatea SPIRU HARET
Relaţia de obiect de tip anal presupune ambivalenţa iubire-ură,
sadism-masochism şi este sursa bisexualităţii psihice fundamentale.
Stadiul falic se situează în jurul vârstei de trei ani. Activitatea
psihică principală este afirmarea de sine. Conflictul relaţional specific
este legat de absenţa-prezenţa penisului. Băiatul va nega castrarea prin
negarea sexului feminin, menţinându-şi convingerea că cel puţin mama
are penis. Fata îşi va manifesta invidia de penis, nutrind convingerea
că acesta îi va creşte ulterior, sau adoptând atitudini băieţeşti (jocuri
cu băieţii, plăcerea riscului). Prin sublimare, curiozitatea sexuală se
poate transforma în curiozitate intelectuală, dar inhibarea celei dintâi
poate duce la inhibarea celeilalte.
Complexul Oedip este un fenomen psihologic a cărui existenţă
a fost dedusă de Freud în urma relatărilor pacienţilor aflaţi în cura
psihanalitică. El poate fi resimţit de copil între vârstele de 4-7 ani.
Complexul Oedip joacă un rol crucial în constituirea Supraeului şi a
Idealului Eului. Complexul Oedip cunoaşte două forme: pozitivă şi
negativă. Cea pozitivă se referă la atracţia faţă de părintele de sex opus
şi rivalitatea faţă de părintele de acelaşi sex. Cea negativă se referă la
atracţia faţă de părintele de acelaşi sex şi rivalitate faţă de părintele de
sex opus. Iubirea oedipiană presupune două conflicte: un conflict inte-
rior, căci atracţia faţă de unul dintre părinţi implică oarecum renun-
ţarea la celălalt, de aici apare regretul faţă de părintele respins, un con-
flict exterior determinat de teama faţă de pedeapsa din partea părin-
telui „respins”. În ceea ce priveşte identitatea, complexul Oedip mar-
chează o etapă decisivă, pentru că pune bazele identităţii sexuale care
nu se referă doar la a avea sau nu penis, ci la întreaga personalitate
feminină sau masculină şi la atitudinile şi relaţiile interpersonale pe
care această identitate le presupune. Perioada de latenţă se situează
între 7-12 ani, fiind în general o perioadă lipsită de conflicte inte-
rioare. Persistă însă conflictele din stadiile precedente. Copiii învaţă să
se supună unor reguli şi să dezvolte formaţiuni reacţionale (dezgust,
pudoare, ruşine, timiditate). Copilul va deplasa conflictele oedipiene
asupra unor substitute ale imaginilor parentale datorită lărgirii câmpului
de activitate, a mediului social. Acest fapt contribuie în mod esenţial
la lichidarea complexului Oedip.
Pubertatea şi adolescenţa reprezintă o perioadă de criză
narcisică şi de identitate. În paralel cu modificările fizice şi somatice
apar tendinţe pulsionale masive, ceea ce determină dezechilibrarea
raporturilor dintre instanţele psihice. Apare, de asemenea, o reactivare
34
Universitatea SPIRU HARET
a problematicii oedipiene, cu deplasarea pe substitute idealizate ale
părinţilor (profesori, artişti), dar şi o reactivare a problematicii preoedi-
piene, în special orale (toxicomanie, anorexie, alcoolism). Adolescenţa
reprezintă o perioadă de renunţare la imaginile parentale idealizate şi
la iluzia atotputerniciei. La ieşirea din adolescenţă, alegerea obiectului
sexual va fi definitivă.

Dezvoltarea psihoafectivă a individului constă într-o succesiune


de stadii. Aceste stadii se referă la evoluţia pulsională. Freud se referă
doar la evoluţia pulsiunii sexuale, fără a descrie o evoluţie a celorlalte
tipuri de pulsiuni. În evoluţia individului, dezvoltarea libidinală joacă
un rol major care va influenţa întreaga viaţă psihică, adică şi planurile
cognitive, comportamentale şi psihosociale. Trecerea de la un stadiu la
altul presupune rezolvarea unor conflicte şi poate să aibă ca efect
apariţia unor puncte de fixaţie care vor determina stadiul de dezvoltare
la care individul poate regresa, sau stagna în evoluţia sa, în cazul în
care condiţiile de mediu sunt nefavorabile. Fiecare stadiu presupune o
zonă erogenă specifică, un tip de alegere a obiectului şi un anumit tip
de relaţii cu obiectul. În fiecare stadiu activitatea psihică are
caracteristici specifice, determinate de activitatea pulsională.

3.2.1. Naşterea
O. Rank vedea în naştere sursa tuturor traumatismelor ulterioare
şi a angoasei. Freud a subliniat trăirea de către copil a naşterii ca pe o
situaţie de pericol datorită separării de mamă şi afluxului brusc de
excitaţii, considerând că ea reprezintă modelul somatic al atacului de
panică. Apoi renunţă la această teorie pentru a considera că angoasa
este generată de Eu pentru a anticipa o situaţie de pericol şi a fi gata de
apărare, dar consideră naşterea ca o situaţie de angoasă confirmată de
comportamentul noului născut (ţipăt, tahicardie, transpiraţie), care va
fi modelul somatic al stărilor de angoasă ulterioare.
Imediat după naştere, în primele luni de viaţă, Freud şi, în
special, Abraham vorbesc de un mod de funcţionare autoerotic. Faza
autoerotică precede faza narcisismului şi are drept specific faptul că
nu există încă o organizare psihică de ansamblu, pulsiunile sexuale
se satisfac independent unele de altele fără un obiect exterior,
prin intermediul propriului corp (suptul degetului la sugar). În faza
35
Universitatea SPIRU HARET
autoerotică, spre deosebire de faza narcisică, nu există încă o imagine
unificată a propriului corp, şi nu există un obiect investit libidinal prin
care se obţine satisfacţia pulsională. Ulterior Freud va renunţa la ideea
existenţei unui stadiu autoerotic. Autoerotismul va fi considerat o
caracteristică a dezvoltării pregenitale, atât în faza narcisismului, cât şi
în celelalte stadii pregenitale, în sensul că satisfacţia pulsională se
obţine prin intermediul propriei persoane, nu este legată de investirea
unui obiect exterior.

3.2.2. Narcisismul
În anul 1911, în Cazul preşedintelui Schreber, Freud postu-
lează existenţa unui stadiu de dezvoltare situat între autoerotism şi
heteroerotism. Înainte de a se orienta către celălalt, subiectul începe
prin a fi el însuşi şi propriul său corp obiect de investire afectivă.
„Subiectul începe prin a se lua pe el însuşi şi propriul său corp
drept obiect de iubire”.
Începând din 1914, în Pentru a introduce narcisismul, el
tratează narcisismul din punct de vedere economic, încercând să
demonstreze că există un echilibru între energia investită în Eu şi cea
investită în exterior. Cu cât Eul este mai puţin investit, cu atât va fi
mai puternic investit obiectul.
„Eul trebuie considerat ca un mare rezervor de libido, de unde
libidoul este trimis spre obiecte, el fiind întotdeauna gata să absoarbă
libidoul care se întoarce de la obiecte” (Psihanaliza şi teoria
libidoului, Freud 1923).
Însă există o anumită cantitate de energie investită permanent în
Eu, condiţie absolut necesară vieţii psihice. Astfel, narcisismul va fi
privit mai degrabă ca o structură decât ca un stadiu de dezvoltare, fiind
vorba despre o energie de bază investită în subiect, care nu va putea fi
investită în obiecte. Această idee va fi evocată şi de Abraham în
abordarea demenţei precoce (schizofrenia).
„Caracteristica psihosexuală a demenţei precoce este întoar-
cerea pacientului la autoerotism. Bolnavul mintal transferă asupra
sa… totalitatea libidoului pe care persoana normală îl îndreaptă
asupra obiectelor din jurul ei”
(Les différences psychosexuelles entre l”hystérie et la démence
précoce, Abraham 1908).
36
Universitatea SPIRU HARET
Autoerotismul, ca stare în care pulsiunile se satisfac independent
unele de celelalte, precede deci narcisismul, ca stadiu în care Eul se
formează şi pulsiunile se unifică.
În 1921, o dată cu elaborarea celei de-a doua teorii asupra
pulsiunilor, Freud vorbeşte despre un narcisism primar, ca o stare în
care Eul nu este diferenţiat de Sine şi nici de lumea exterioară, iar
realitatea nu este investită afectiv, prototipul fiind viaţa intrauterină şi
despre un narcisism secundar, în care libidoul, prin intermediul iden-
tificărilor, este investit în Eu. În narcisismul secundar, energia psihică
investită în obiect este retrasă în Eu, aşa cum se întâmplă în cazul
melancoliei, episoadelor depresive, stării de doliu. Caracteristica prin-
cipală a acestor stări este faptul că nu mai poate fi investit nici un
aspect al realităţii, individul se întoarce asupra sieşi, făcându-şi repro-
şuri şi pedepsindu-se. Această ultimă poziţie teoretică a lui Freud este
însă contestată de psihanaliza contemporană, faptele de observaţie
demonstrând că, la sugar, există încă de la început relaţii de obiect. În
acest sens, Melanie Klein vorbeşte despre stări narcisice, nu despre un
stadiu narcisic propriu-zis, stări în care libidoul se întoarce asupra
obiectelor interiorizate.
Actualmente există, pornind de la diferitele concepţii freudiene
asupra narcisismului, o serie de teorii asupra narcisismului. Se consi-
deră că Eul apare ca unitate psihică o dată cu constituirea schemei
corporale, a imaginii despre propriul corp, investirea afectivă a aces-
tuia caracterizând narcisismul. Pe de altă parte, Eul şi schema corpo-
rală se constituie doar în relaţie cu mediul şi cu celălalt, prin incorpo-
rare şi identificare. Astfel, nu putem privi narcisismul ca pe investire
afectivă absolut independentă de exterior, ci, mai degrabă, ca pe o
interiorizare a unei relaţii.
Există, în condiţii de normalitate, un echilibru între investirile
de obiect şi cele ale Eului, însă investirea Eului nu poate fi total
reductibilă.
Patologia numită narcisică (categorie care cuprinde psihozele)
are la bază retragerea investirii afective a obiectului şi idealizarea
masivă a Eului. Trăsăturile narcisice sunt legate de: stima de sine,
atotputernicie, nevoia de a fi confirmat în valoarea proprie, credinţa
imortalităţii, sentimentul nemărginirii, amintirea unei stări privilegiate
şi unice. Ele îşi au originea în starea fătului. Naşterea va afecta senti-
mentul de integritate narcisică şi de atotputernicie, iar atitudinea
mamei, priviri, voce, îngrijiri vor atenua această bulversare. Narcisis-
37
Universitatea SPIRU HARET
mul este deci o stare proprie vieţii intrauterine care se va menţine însă
de-a lungul întregii evoluţii psihice, fiind folosit în scopuri adaptative,
de construire şi dezvoltare a Eului. Kohut consideră că narcisismul
este specific etapei în care diferenţa dintre Eu şi celălalt nu este încă
stabilită, astfel încât îngrijirile materne sunt trăite ca fiind efectul
atotputerniciei. Atotputernicia şi idealizarea imagoului matern sunt
coordonatele pe care se stabilesc relaţiile ulterioare cu celălalt. Copilul
mic va investi lumea cu libidoul narcisic, o va percepe conform
modalităţii narcisice de funcţionare.
M. Mahler şi R. A. Spitz vorbesc de o unitate narcisică originară
ca stare în care copilul încearcă să prelungească simbioza specifică
vieţii intrauterine, care ar constitui prototipul acesteia. Conform celei
de-a doua topici a lui Freud, această stare ar fi anterioară constituirii
Eului, iar pulsiunile sexuale şi cele de autoconservare nu ar fi încă
diferenţiate. Învestirea unităţii narcisice mamă-copil ar precede inves-
tirile narcisice şi investirile obiectelor ulterioare.

3.2.3. Stadiul oral


Se situează de la naştere până în jurul vârstei de 1 an. Activi-
tatea fiziologică principală o constituie hrănirea, deci absorbţia de
alimente, dar şi de informaţii în general. Zona erogenă specifică este
cea a buzelor, a gurii, esofagului şi traheei până la stomac şi plămâni,
dar de asemenea a analizatorului vizual auditiv şi cutanat. Activitatea
psihică principală este aceea de asimilare de informaţii vizuale,
auditive, cutanate, de a interioriza elemente din afară.
Obiectul pulsiunii este sânul sau substitutul său. Relaţia cu
mediul, cu mama în principal, se realizează prin intermediul funcţiei
alimentare. Plăcerea orală, a suptului devine autonomă, nefiind neapă-
rat legată de hrănire.
Scopul pulsiunii este reprezentat de plăcerea autoerotică dată de
stimularea zonei erogene şi incorporarea obiectelor (hrană, informaţii).
Prin incorporare copilul se simte una cu obiectul şi aceasta reprezintă
baza identificărilor şi introiecţiilor ulterioare. A avea obiectul
înseamnă, la acest stadiu, a fi una cu obiectul.
Abraham subdivide acest stadiu în stadiul oral primitiv, până la
6 luni, un stadiu de absorbţie pasivă, în care sânul este perceput ca
fiind gratifiant şi frustrant totodată şi stadiul oral sadic, în care apare
plăcerea muşcatului, o dată cu apariţia dinţilor. Plăcerea orală devine
38
Universitatea SPIRU HARET
agresivă, căci a incorpora înseamnă a distruge, a rupe cu dinţii.
Copilul va învăţa să-şi controleze pulsiunea destructivă, prin jocul de-a
muşcatul. Plecând de la teoria lui Abraham, Melanie Klein a descris
un mod de funcţionare psihică a copilului în stadiul oral care are la
bază clivajul obiectului, separarea lui în obiect bun, care gratifică şi
obiect rău, care frustrează. Copilul va fantasma că atacă obiectul rău,
şi totodată se va teme să nu fie la rândul său atacat de el; pe de altă
parte, fantasmează că incorporează obiectul bun, astfel încât să devină
permanent prezent. La sfârşitul stadiului, obiectul va fi perceput ca
întreg, conţinând ambele aspecte. Acum va apărea regretul şi senti-
mentul de milă pentru răul produs. Dezvoltarea acestor sentimente
depinde de răspunsul primit din mediu, este de presupus că, în anumite
condiţii, un copil maltratat nu va dezvolta empatie pentru victimele
sale de mai târziu.
Conflictul relaţional specific acestei perioade este legat de
înţărcare. Dacă înţărcarea are loc prea târziu, copilul o va percepe ca
pe o pedeapsă pentru pulsiunile sale oral agresive. Dacă înţărcarea
vine prea devreme, copilul poate să se fixeze pe o relaţie de tip oral
pasiv. Înţărcarea este pentru copil prototipul sfârşitului unei relaţii.
Relaţia de obiect specifică acestui stadiu are loc mai degrabă în
registrul fiziologic, prototipul fiind a înghiţi sau a fi înghiţit. Interac-
ţiunile cu mediul familial din acest stadiu vor constitui matricea rela-
ţiilor de mai târziu în mod analog cu construirea sentimentului
încrederii bazale descris de Erikson. Obiectele sunt percepute ca fiind
parţiale (sunt identificate cu părţi din ele, de exemplu, mama repre-
zintă sânul şi invers) şi dificil de localizat spaţial, copilul nu diferen-
ţiază clar ce este în el şi ce este în afara lui, unde se termină el şi unde
începe celălalt. Este un stadiu caracterizat de narcisismul primar, sursă
a Eului Ideal omnipotent, în care obiectele care satisfac pot fi per-
cepute ca părţi din sine sau ca propriile creaţii, după cum subliniază
Winnicott. Către sfârşitul stadiului, copilul va începe să devină con-
ştient de obiectele exterioare, să le diferenţieze. Va trăi de asemenea
sentimentul lipsei, va percepe că tensiunea vine din interior, iar grati-
ficarea din exterior. Când gratificarea întârzie, copilul devine conştient
de faptul că este distinct de obiectul care gratifică. Când copilul este
satisfăcut, simte că obiectul ar fi una cu el. Pentru Freud, existenţa
obiectului poate fi percepută doar dacă este resimţită absenţa lui.
La această vârstă există o identitate simbolică între hrană şi
mamă. Din acest motiv dificultăţile în relaţionare pot avea ca efect
39
Universitatea SPIRU HARET
tulburări de tip alimentar: refuz alimentar, anorexie, vomismente.
Angoasele specifice acestui stadiu sunt teama de a nu fi înghiţit în
stadiul oral pasiv şi teama de a nu fi devorat în stadiul oral agresiv.
Gândirea nu este caracterizată încă de reprezentări, ci constituie
o succesiune de imagini pseudo halucinatorii, de imagini fantasmate.
Acest lucru se observă clar din comportamentul copiilor care par că
sug un sân imaginar sau că întind mâinile sau surâd chiar dacă nu este
nimeni în preajmă. De asemenea, ceea ce apare în curele analitice
legat de acest stadiu atestă o nediferenţiere între fantasmă şi realitate.
Caracteristicile de personalitate legate de stadiul oral pasiv sunt:
nevoia de dependenţă, aversiunea faţă de orice iniţiativă personală,
aviditate şi supunere ce alternează cu furie neputincioasă. Fixaţia la
stadiu oral activ poate genera tulburări de vorbire (bâlbâială, inhibiţie
verbală), inhibarea oricărei forme de expresie, atunci când agresivita-
tea specifică stadiului a fost reprimată în mod violent sau, dimpotrivă,
vorbărie excesivă, personalitate revendicativă sau veşnic nemulţumită.

3.2.4. Stadiul anal


Se situează între al doilea şi al treilea an de viaţă, iar activitatea
fiziologică principală este dobândirea autocontrolului. În plan psiho-
logic, activitatea principală constă în câştigarea autonomiei. Con-
flictul relaţional specific al acestui stadiu este a controla sau a fi con-
trolat. Plăcerea anală rezultată din excreţie devine conflictuală datorită
încercărilor celor din jur de a educa excreţia. Zona erogenă nu este
doar cea sfincteriană, ci cuprinde şi intestinul gros, precum şi muscu-
latura în ansamblu. La acest stadiu copilul va avea de ales între a
păstra obiectele interiorizate sau a le expulza după ce le-a distrus.
Obiectul pulsiunii ar fi, în sens fiziologic, reprezentat de fecalele
care pot fi expulzate sau reţinute, dar în sens psihologic este mult mai
complex, se referă la mamă, la persoanele semnificative care funcţio-
nează ca un obiect parţial ce trebuie controlat, manipulat, astfel încât
copilul să-şi afirme autonomia. În acest stadiu va apărea plăcerea de a
manipula obiectele şi persoanele din jurul său, precum şi imago-urile
interiorizate.
Scopul pulsiunii este deci dublu: plăcerea autoerotică obţinută
prin stimularea zonei anale prin eliminarea sau retenţia fecalelor, pe de
altă parte, plăcerea de a se impune asupra obiectelor şi persoanelor pe
care începe să le diferenţieze. A expulza sau a ţine în interior sunt
40
Universitatea SPIRU HARET
acţiuni prin care se face diferenţa interior/exterior, sine şi celălalt şi
prin care se pot face negocieri cu adultul.
Abraham distinge două faze ale acestui stadiu: faza anală sadic-
expulzivă şi faza anală masochist-retentivă. Prima fază se întinde de la
1 an la 1,5 ani. În această fază expulzarea nestăpânită a obiectelor
distruse va căpăta rolul de a-l sfida pe adult. Faza masochist-retentivă
se întinde de la 1,5 ani la 2 ani. În această fază este căutată activ plă-
cerea pasivă de a reţine fecalele, ceea ce nu este doar masochist, dar şi
sadic, căci e vorba de a-l frustra pe adult de ceea îi pare copilului a fi
preţios pentru el, şi deci considerat ca un cadou.
Stadiul anal devine astfel stadiul ambivalenţei maxime, căci acelaşi
obiect poate fi conservat sau eliminat, şi în funcţie de momentul şi
locul expulziei poate fi obiect gratifiant sau frustrant pentru anturaj.
(De exemplu, copilul care stă pe oală ore în şir şi apoi face în pan-
taloni). Tot în această perioadă, Freud descrie jocul Fort-Da cu mo-
sorul. El a observat cu cât interes un copil aflat la această vârstă
arunca în mod repetat din pătuţ un mosor, spunând Fort (departe),
după care îl cerea, iar când îl căpăta spunea Da (aici). În acest joc,
copilul caută obiectul dispărut, care nu simbolizează doar prezenţa şi
absenţa mamei, ci şi puterea de a controla relaţia cu altul (plăcerea de
a-l vedea pe adult aducând jucăria dispărută); este vorba şi de comu-
nicarea cu adultul, în care unei acţiuni a copilului i se răspunde cu o
reacţie a adultului.
Ca atare, educaţia toaletei nu trebuie să fie nici prea precoce,
nici prea rigidă, astfel încât copilul să aibă timp să simtă că are o
anumită putere asupra celuilalt (ceea ce reprezintă o condiţie a recu-
noaşterii existenţei acestuia, şi de asemenea a confirmării de către
celălalt a existenţei copilului) şi să nu se identifice cu un Supraeu pa-
rental prea tiranic. Curăţenia sfincteriană nu se poate realiza decât ca
urmare a unei bune integrări a fazei anale retentive.
Relaţia de obiect de tip anal presupune ambivalenţa iubire-ură,
sadism-masochism şi este sursa bisexualităţii psihice fundamentale.
Sadismul presupune distrugerea obiectului exterior, dar şi
conservarea lui în interiorul subiectului pentru a-l putea controla şi
manipula. Prin sadism copilul îşi descoperă puterea asupra sieşi şi
asupra altora, sentimentul de atotputernicie şi descoperă sentimentul
proprietăţii, în măsura în care simte că fecalele sau obiectele îi aparţin.
Masochismul corespunde căutării active a plăcerii date de trăirile
dureroase, plăcerea bătăii la fund fiind rezultatul deplasării plăcerii
41
Universitatea SPIRU HARET
anale către pielea feselor. O exagerare a unor astfel de pedepse duce la
o erotizare crescută a acestei zone.
Bisexualitatea îşi are sursa în dubla capacitate a rectului de a fi
excitat prin dilatare sau penetrare (tendinţe pasive feminine) şi de a fi
un organ excretor care să controleze expulzia (tendinţe active mascu-
line). Ca atare, în acest stadiu îşi au geneza tendinţele homosexuale,
imaginile de sine masculine şi feminine şi tendinţele active sau pasive
în comportament.

3.2.5. Stadiul uretral sau falic


Acest stadiu se situează în jurul vârstei de 3 ani. El anunţă şi
precede conflictul Oedip. În acest stadiu se realizează o relativă unifi-
care a pulsiunilor parţiale specifice stadiilor anterioare. Din punct de
vedere fiziologic, este o perioadă în care copilul ajunge să controleze
eliminarea. Din punct de vedere psihologic reprezintă o perioadă a
afirmării de sine. Zona erogenă specifică este uretra cu dubla plăcere
a eliminării şi retenţiei. Există o plăcere autoerotică, precum şi una
obiectală, legată de celălalt (a urina pe altul). Legat de plăcerea elimi-
nării poate apărea plăcerea masturbării. De asemenea poate apărea
enurezis legat de fantasme masturbatorii inconştiente. Plăcerea elimi-
nării are o conotaţie activă (a controla, amâna eliminarea) şi una pa-
sivă (a lăsa să curgă). Capacitatea de control a sfincterului vezical dă
naştere unui sentiment de mândrie şi încredere în sine. Dacă există
eşec în privinţa controlului, apar sentimente de ruşine şi ambiţia de a
reuşi. Ambiţia este un indiciu al luptei contra sentimentului de ruşine.
Conflictul relaţional principal este legat de constatarea absen-
ţei-prezenţei penisului. În acest stadiu începe să se manifeste curiozi-
tatea sexuală a copilului. El devine conştient de diferenţa anatomică
vizibilă dintre cele două sexe. De aici apare o reacţie de negare a
acestei diferenţe atât la băieţi, cât şi la fete. Băiatul va nega castrarea
prin negarea sexului feminin, menţinându-şi convingerea că cel puţin
mama are penis. Fata îşi va manifesta invidia de penis, nutrind convin-
gerea că acesta îi va creşte ulterior, sau adoptând atitudini băieţeşti
(jocuri cu băieţii, plăcerea riscului). Tot acum apar fantasme legate de
relaţia sexuală dintre bărbat şi femeie şi un anumit exhibiţionism şi
voyeurism. Prin sublimare, curiozitatea sexuală se poate transforma în
curiozitate intelectuală, dar inhibarea celei dintâi poate duce la inhi-
barea celeilalte.
42
Universitatea SPIRU HARET
În Pulsiuni şi destine ale pulsiunilor (1915), Freud arată că
nevoia de cunoaştere este legată de curiozitatea intelectuală. Această
nevoie are trei destine posibile: poate fi inhibată şi apărea chiar
inhibiţie intelectuală şi retard; poate fi erotizată ducând la apariţia de
simptome de tip obsesional: curiozitate exacerbată, ruminare mentală;
de asemenea poate fi sublimată, apărând preocupări artistice, filozo-
fice. Dacă pulsiunea de cunoaştere desexualizată se întoarce asupra
curiozităţii sexuale, poate determina psihoza paranoică sau dorinţa de
a deveni psihanalist.
Copilul elaborează în acest stadiu teorii sexuale infantile în
funcţie de informaţiile pe care le are şi de capacitatea sa de a înţelege
realitatea. De exemplu teorii privind fecundarea prin ingestia de
alimente, sărut, micţiune sau exhibarea reciprocă a organelor genitale;
teorii privind naşterea prin anus sau buric sau extracţie chirurgicală.
Există şi o concepţie sadică privind actul sexual, conform căreia
bărbatul o răneşte pe femeie.
Deşi în acest stadiu există imaginea unei relaţii între doi parte-
neri, stadiul falic este totuşi un stadiu pregenital, căci penisul nu este
perceput ca un organ genital cu rol în reproducere, ci este doar un
simbol al puterii sau integrităţii corporale. Copilul este centrat pe sine
şi nu pe celălalt cum se întâmplă în sexualitatea matură.
Angoasele specifice acestui stadiu sunt cele de castrare, în sensul
pierderii unor aspecte importante ale propriei persoane. Teama de
moarte sau teama de abandon pot intra în această categorie.

3.2.6. Complexul Oedip


Este un fenomen psihologic a cărui existenţă a fost dedusă de
Freud în urma relatărilor pacienţilor aflaţi în cura psihanalitică. El
poate fi resimţit de copil între vârstele de 4-7 ani.
El reprezintă conflictul de bază care duce la structurarea grupului
familial şi a societăţii umane prin interzicerea incestului. În viaţa
psihică a individului, depăşirea lui asigură trecerea de la autoerotism
la orientarea către obiecte, persoane externe. Complexul Oedip joacă
un rol crucial în constituirea Supraeului şi a Idealului Eului. Com-
plexul Oedip ilustrează faptul că omul se constituie în mod normal
prin raportare la două obiecte externe (mama şi tatăl) şi nu prin men-
ţinerea unei relaţii duale (mamă-copil).
În această perioadă apare angoasa de castrare, care este diferită
de cea din perioada anterioară pentru că este mai puţin centrată pe sine
43
Universitatea SPIRU HARET
şi mai mult centrată pe obiectele externe. Castrarea înseamnă acum nu
doar o pierdere a penisului şi a puterii, ci şi o limitare a relaţiei cu
celălalt. Angoasa de castrare îşi are originea în constatarea diferenţei
dintre sexe şi nu în ameninţările celor mari legate de masturbare. Ele
nu au decât un rol de confirmare sau de exacerbare a acestei angoase.
Complexul Oedip cunoaşte două forme: pozitivă şi negativă.
Cea pozitivă se referă la atracţia faţă de părintele de sex opus şi
rivalitatea faţă de părintele de acelaşi sex. Cea negativă se referă la
atracţia faţă de părintele de acelaşi sex şi rivalitate faţă de părintele de
sex opus. Aceste două forme alternează la unul şi acelaşi individ,
astfel încât ceea ce acesta resimte este ambivalenţă faţă de mamă
şi tată.
Există diferenţe în apariţia şi evoluţia complexului Oedip între
fată şi băiat. La băiat complexul Oedip nu presupune o schimbare a
obiectului iniţial al iubirii (mama), pe când la fată o astfel de schim-
bare trebuie să aibă loc. Astfel se explică faptul că deseori identifi-
cările feminine ale fetei sunt mai puternice decât identificările mascu-
line ale bărbatului. La băiat, angoasa de castrare determină renunţarea
la dorinţa de a o avea pe mamă numai pentru el. La fată însă, angoasa
de castrare este cea care iniţiază problematica oedipiană, căci în mo-
mentul în care constată diferenţa dintre sexe, ea va dori să se apropie
de tată şi se va îndepărta de mamă. De aceea, rezolvarea problematicii
oedipiene va fi mai lentă la fată, durând câţiva ani.
Iubirea oedipiană presupune două conflicte:
1. un conflict interior, căci atracţia faţă de unul dintre părinţi
implică oarecum renunţarea la celălalt, de aici apare regretul faţă de
părintele respins;
2. un conflict exterior determinat de teama faţă de pedeapsa din
partea părintelui „respins”.
Acestea explică de ce reacţiile anxioase şi depresive, ca şi cele
fobice sunt frecvente în cursul fazei oedipiene, fiind legate de teama
de a nu pierde iubirea părintelui de acelaşi sex din cauza rivalităţii. În
ceea ce priveşte identitatea, complexul Oedip marchează o etapă
decisivă, pentru că pune bazele identităţii sexuale care nu se referă
doar la a avea sau nu penis, ci la întreaga personalitate feminină sau
masculină şi la atitudinile şi relaţiile interpersonale pe care această
identitate le presupune. În acest stadiu, prin interiorizarea interdicţiilor
parentale, se formează Supraeul şi Idealul Eului.
44
Universitatea SPIRU HARET
3.2.7. Perioada de latenţă
Se situează între 7-12 ani fiind în general o perioadă lipsită de
conflicte interioare. Persistă însă conflictele din stadiile precedente,
chiar dacă nu apar în plan manifest. Educaţia şi învăţământul induc o
anumită obsesionalitate prin impunerea unor ritmuri şi a unei anumite
discipline. Copiii învaţă să se supună unor reguli şi să dezvolte
formaţiuni reacţionale (dezgust, pudoare, ruşine, timiditate).
În această perioadă apar sentimente de tandreţe, respect faţă de
imaginile parentale datorită sublimării tendinţelor erotice faţă de
părintele de sex opus şi transformării în contrariu a tendinţelor agre-
sive faţă de părintele de acelaşi sex. Gândurile şi comportamentele
sunt treptat desexualizate datorită refulării care acţionează ca meca-
nism de apărare a Eului, permiţând sublimarea. Prin sublimare se
renunţă la scopurile pulsionale în favoarea unor scopuri social accep-
tabile, ceea ce duce la creşterea interesului copilului pentru cunoaş-
tere, învăţătură în general. Copilul va deplasa conflictele oedipiene
asupra unor substitute ale imaginilor parentale datorită lărgirii câmpu-
lui de activitate, a mediului social. Acest fapt contribuie în mod esen-
ţial la lichidarea complexului Oedip.

3.2.8. Pubertate şi adolescenţă


Acestea nu reprezintă stadii, ci mai degrabă o perioadă de criză
care finalizează perioada de latenţă. Adolescenţa este caracterizată de
o criză narcisică şi de identitate însoţită de angoase intense în ceea ce
priveşte autenticitatea şi integritatea proprie, corporală şi sexuală. În
paralel cu modificările fizice şi somatice apar tendinţe pulsionale
masive, ceea ce determină dezechilibrarea raporturilor dintre instan-
ţele psihice. Eul este invadat de angoasă în faţa avalanşei pulsiunilor.
Apare, de asemenea, o reactivare a problematicii oedipiene, cu depla-
sarea pe substitute idealizate ale părinţilor (profesori, artişti), dar şi o
reactivare a problematicii preoedipiene, în special orale (toxicomanie,
anorexie, alcoolism). Mecanismele de apărare cele mai arhaice (clivaj,
negare, idealizare) sunt din nou activate. Astfel se explică anumite
reacţii cu alură psihotică, ceea ce nu constituie neapărat un prognostic
negativ din punct de vedere psihopatologic.
Dacă apare, masturbarea este hiperculpabilizată şi poate deter-
mina grave inhibiţii şi determina cristalizarea unei structuri compul-
sive sau obsesionale. În această perioadă există o puternică tendinţă
45
Universitatea SPIRU HARET
către trecerea la act, ceea ce împiedică elaborarea psihică a conflic-
telor interioare. De asemenea există tendinţa către deplasarea conflic-
telor în plan intelectual prin abstractizare, filosofare. Pot apărea frec-
vent idei depresive.
Adolescenţa reprezintă o perioadă de renunţare la imaginile
parentale idealizate şi la iluzia atotputerniciei. Individul trebuie să
accepte decalajul dintre Eu şi Idealul Eului, precum şi imperfecţiunea
părinţilor. Dacă există o identificare în sens invers, a părinţilor cu
copiii, adolescentul va trebui să facă faţă sentimentelor de ruşine date
de imposibilitatea de a se arăta la înălţimea idealurilor parentale.
Cu toate aceste probleme, adolescenţa reprezintă ultima şansă a
individului de a rezolva spontan, de la sine, conflictele interioare din
perioada precedentă. La ieşirea din adolescenţă, alegerea obiectu-
lui sexual va fi definitivă. După o perioadă de activare a tendinţelor
homosexuale (căutare a celuilalt identic sau a sinelui care există în
celălalt) asistăm la alegere de obiect heterosexuală. Diferitele pulsiuni
parţiale se integrează sub forma plăcerilor preliminarii în actul sexual.
Toate aceste procese psihice se realizează în mod haotic, cu faze de
regresie temporară şi faze de evoluţie.

Teste de autoevaluare

1. Caracterizaţi narcisismul secundar.


2. Caracterizaţi stadiul oral.
3. Specificaţi conflictul specific stadiului anal.
4. Diferenţe între cele două sexe în complexul Oedip.
5. Rolul perioadei pubertare.

Bibliografie selectivă
1. S. Freud, Pulsiuni şi destine ale pulsiunilor în Psihologia incon-
ştientului, Editura Trei, 2000
2. S. Freud, Pentru a introduce narcisismul, în Psihologia inconştien-
tului, Editura Trei, 2000
3. S. Freud, Problema economică a masochismului, în Psihologia
inconştientului, Editura Trei, 2000
4. S. Freud, Fetişismul, în Psihologia inconştientului, Editura Trei,
2000
5. S. Freud, Trei eseuri asupra teoriei sexualităţii, în Studii despre
sexualitate, Editura Trei, 2001
46
Universitatea SPIRU HARET
6. S. Freud, Despre teoriile sexuale infantile, în Studii despre
sexualitate, Editura Trei, 2001
7. S. Freud, Declinul complexului Oedip, în Studii despre sexualitate,
Editura Trei, 2001
8. S. Freud, Unele consecinţe ale diferenţei anatomice dintre sexe în
Studii despre sexualitate, Editura Trei, 2001
9. S. Freud, Caracter şi erotică anală, în Nevroză, psihoză, perver-
siune, Editura Trei, 2001
10. S. Freud, Un copil este bătut, în Nevroză, psihoză, perversiune,
Editura Trei, 2001

47
Universitatea SPIRU HARET
4. PSIHOPATOLOGIE PSIHANALITICĂ

Concepte cheie: realitate psihică, conflict psihic, fixaţie, me-


canism de apărare, refulare, deplasare, forma-
ţiune reacţională, nevroză isterică, nevroză
fobică, nevroză obsesională

Rezumat: Esenţa psihopatologiei psihanalitice constă în ideea


că fenomenele psihopatologice şi vindecarea lor trebuie înţelese în
termeni de transformare şi descoperire a semnificaţiei lor inconştiente.
Cadrul de referinţă este constituit de: principiul realităţii şi principiul
plăcerii, pulsiunea de viaţă şi cea de moarte, nivelele şi instanţele psi-
hice, deplasarea energiei psihice în cadrul sistemului psihic, mecanis-
mele de apărare şi procesele de restructurare. Simptomul are un sens şi
este strâns legat de viaţa psihică a pacientului. În cursul tratamentului
se va încerca descoperirea acestui sens şi asocierea lui cu istoria
subiectului.
Nevrozele reprezintă o categorie nosografică al cărei specific îl
constituie prezenţa unor simptome pe care subiectul le resimte ca fiind
străine şi care sunt expresia conflictului dintre Eu şi tendinţele sexuale
ale Sinelui. În geneza nevrozelor, conflictul intrapsihic este fundamen-
tal, dar insuficient pentru a explica declanşarea şi persistenţa bolii.
Declanşarea presupune frustrare determinată fie de condiţiile externe,
fie de interdicţiile interne. De asemenea este necesar un anumit raport
între forţele ce intră în conflict, ceea ce se manifestă prin incapacitatea
de a renunţa la satisfacţie şi incapacitatea de a găsi o satisfacţie substi-
tutivă. Eul refulează tendinţele ce nu corespund exigenţelor sale şi le
barează accesul la conştiinţă, iar energia pulsională caută alte căi de
descărcare. Una dintre ele, patogenă, este întoarcerea la modalităţi
anterioare de satisfacere, deci regresia la puncte de fixaţie din fazele
anterioare de dezvoltare. Va apărea astfel un simptom ca satisfac-
ţie sexuală substitutivă. Dacă simptomul devine o parte a înseşi
48
Universitatea SPIRU HARET
personalităţii subiectului, avem de-a face cu aşa-numitele caractere
nevrotice. În geneza tulburării de tip nevrotic, joacă un rol important şi
factori constituţionali ce ţin de caracteristicile pulsionale: plasticitatea
şi mobilitatea libidoului.
Nevroza isterică este caracterizată de simptome de tip somatic
ce pot afecta orice funcţie corporală. Printre ele se numără: paralizii,
anestezii, hiperestezii, algii, contracţii şi spasme musculare, tremură-
turi, perturbări ale funcţiilor senzoriale, în special văzul, tulburări
funcţionale ale diferitelor aparate: cardio-vascular, digestiv, respirator,
genital. Mecanismul de apărare cu rol central în isterie îl reprezintă
refularea. În isterie regresia priveşte obiectele sexuale din copilărie,
activându-se vinovăţia faţă de acestea. Nu este vorba de regresia la un
stadiu anterior de dezvoltare, ci o întoarcere la obiectele anterioare.
Geneza structurii isterice este legată de relaţia cu o mamă care mai
degrabă a excitat copilul trecând cu vederea nevoile sale fiziologice
bazale. Astfel, copilul va visa la fuziunea imposibil de atins cu celă-
lalt, încercând să o obţină printr-o dependenţă excesivă. Subiectul va
erotiza corpul ca urmare a stimulărilor materne, trecând cu vederea
trebuinţele şi nevoile sale sufleteşti.
Nevroza fobică este numită de Freud isterie de angoasă, ea
are la bază exact aceleaşi mecanisme psihice ca şi isteria, şi anume
refularea, prin care reprezentarea este separată de afect. Diferenţa
constă în faptul că, în fobie, afectul nu este convertit, adică deturnat de
la exprimarea în plan psihic către o exprimare în plan corporal, ci este
eliberat sub formă de angoasă. Obiectele fobiei pot fi nenumărate:
întuneric, aer liber, spaţii deschise, spaţii închise, pisici, păianjeni,
omizi, şerpi, şoareci, furtună, ace, sânge, mulţimi, singurătate, traver-
sarea podurilor, călătoria cu trenul sau cu vaporul. Legătura obiectului
fobogen cu conflictul inconştient nu poate fi înţeleasă fără să cunoaş-
tem istoria şi fantasmele subiectului. Semnificaţia acestui obiect este
de obicei supradeterminată. Stările fobice pot apărea şi pe fondul unor
structuri psihopatologice diverse, cu diverse grade de complexitate şi
gravitate. Fobia este rezultatul unei elaborări psihice a angoasei şi al
unei simbolizări. Există mai multe nivele de elaborare, în funcţie de
natura angoasei: castrare, separare, persecuţie, prăbuşire, depersona-
lizare, aneantizare.
Nevroza obsesională întâlnită şi sub numele de nevroză compulsivă
este caracterizată de simptome numite compulsive, adică idei,
acte indezirabile, subiectul simţindu-se pe de o parte împins să le
49
Universitatea SPIRU HARET
înfăptuiască dintr-o necesitate internă, iar pe de altă parte, luptând
împotriva acestor acte şi idei. Viaţa pulsională este caracterizată de
ambivalenţă, fixaţie la stadiul anal şi regresie. Din punct de vedere
topic, există o relaţie sado-masochistă interiorizată sub forma tensiunii
dintre Eu şi un Supraeu deosebit de crud. Nucleul nevrozei obsesio-
nale este, ca şi în isterie, complexul de castrare. Însă procesul prin care
complexul Oedip se rezolvă de obicei, adică constituirea barierelor
etice în cadrul Eului (care stau la baza Supraeului), depăşeşte prin
intensitatea sa normalul. Mecanismul nevrozei obsesionale se referă la
regresia la stadiul sadic-anal, precum şi la obiectele specifice acestui
stadiu. Există un amestec de caracteristici sadic-anale şi oedipale în
sensul că sadismul se combină cu ostilitatea faţă de părintele de
acelaşi sex, punând în funcţiune anumite mecanisme de apărare ca:
deplasarea, formaţiunea reacţională, anularea retroactivă şi izolarea.
Regresia la stadiul anal face ca scopul sexual să se schimbe, şi ca
urmare şi comportamentul persoanei se va schimba. De aici apare
bisexualitatea şi oscilarea între atitudinea masculină exagerată de
componenta sadic anală şi atitudinea feminină legată de erotismul anal
pasiv. Din punct de vedere topic, există un sentiment de culpabilitate
al Eului, echivalent cu teama de Supraeul prea sever. În cazul nevrozei
obsesionale, barierele etice şi morale care se constituie în cadrul Eului
în urma rezolvării complexului Oedip sunt mult mai rigide şi, ca atare,
subiectul va resimţi un puternic sentiment de vinovăţie, din cauza unui
Supraeu extrem de sever. Din acest motiv, organizarea genitală
specifică stadiului falic va regresa la stadiul sadic anal. Vor fi astfel
reactivate tendinţele agresive, ca apărare faţă de tendinţele erotice, iar
Eul va dezvolta mecanisme de apărare care au ca scop atenuarea
conflictului cu Supraeul. Uneori, nevroza obsesională poate fi o apă-
rare contra psihozei, astfel că prognosticul curei depinde de existenţa
trăsăturilor psihotice.

Spre deosebire de psihopatologia psihiatrică, care reprezintă o


abordare descriptivă a tulburărilor psihice, încercând să clasifice
simptomele după diferite criterii, psihanaliza oferă un tablou care
integrează ansamblul fenomenelor psihopatologice într-o perspectivă
unificatoare, în care entităţile clinice sunt determinate de structuri
psihice şi de moduri de funcţionare psihică specifice. Cadrul de referinţă
50
Universitatea SPIRU HARET
este constituit de: principul realităţii şi principiul plăcerii, pulsiunea de
viaţă şi cea de moarte, nivelele şi instanţele psihice, deplasarea ener-
giei psihice în cadrul sistemului psihic, mecanismele de apărare şi
procesele de restructurare.
Esenţa psihopatologiei psihanalitice constă în ideea că fenome-
nele psihopatologice şi vindecarea lor trebuie înţelese în termeni de
transformare şi descoperire a semnificaţiei lor inconştiente. Acest
lucru este posibil pornind de la urmele mnezice şi ajungând la dorin-
ţele inconştiente ce au rol în geneza simptomelor. Simptomele psihice
se pot descompune în fantasme şi idei ducând la descoperirea conflic-
tului intrapsihic.

4.1. Simptomul în perspectiva teoriei psihanalitice


Contrar psihiatriei, psihanaliza nu descrie simptomele pentru a le
încadra în tablouri diagnostice. Pentru psihanaliză, simptomul are un
sens şi este strâns legat de viaţa psihică a pacientului. În cursul trata-
mentului se va încerca descoperirea acestui sens şi asocierea lui cu
istoria subiectului. Vindecarea presupune, dincolo de dispariţia simp-
tomelor, rezolvarea conflictelor inconştiente, astfel încât să dispară
capacitatea de a forma noi simptome. Simptomul este definit ca un
proces patologic care modifică o funcţie sau creează un nou mod de
funcţionare psihică. Simptomul este substitutul unei satisfacţii pulsio-
nale care nu a avut loc pentru că refularea a transformat plăcerea
aşteptată în neplăcere. Simptomul provine deci direct din însăşi miş-
carea pulsională supusă refulării. Din punct de vedere economic el
reprezintă un alt mod de descărcare, substitutiv. Refularea va împie-
dica convertirea pulsiunii în exterior, în acţiune. Deşi simptomul
reprezintă o soluţie de compromis găsită inconştient de Eu, el va acţiona
independent de Eu, care îl va resimţi ca străin. Semnificaţia unui
simptom nu poate fi descoperită direct, de asemenea nici structura
psihopatologică subiacentă nu poate fi specificată imediat. Forma
simptomului ne poate da însă indicii asupra acestei structuri.
Există mai multe forme de simptome:
1. somatice, ce pot apărea în: a. isteria de conversie ca urmare a
convertirii tensiunii psihice în plan somatic, energia libidinală
transformându-se în energie somatică; b. afecţiunile psihoso-
matice. Diferenţierea dintre aceste categorii nu va fi făcută cu
uşurinţă, fiind necesară o analiză amănunţită;
51
Universitatea SPIRU HARET
2. obsesionale care simbolizează fie interzicerea dorinţei, fie
satisfacerea ei, fie ambele succesiv. Tensiunea psihică se descarcă
în plan ideatic sau sub formă de acte compulsive;
3. de tip anxios, ce presupun descărcarea energiei libidinale sub
forma angoasei anticipatorii sau a atacurilor de panică. Într-un
stadiu mai avansat al nevrozei, angoasa este legată de un
anumit obiect, apărând fobia.

4.2. Scurt istoric


În 1890, Freud împărţea tulburările psihice în două categorii:
1. psihonevroze de apărare – în care simptomele sunt generate de
conflicte psihice de natură sexuală. În această categorie intrau: isteria,
nevroza obsesională, paranoia şi confuzia halucinatorie;
2. nevroze actuale – având drept cauză disfuncţii somatice ale
proceselor sexuale ce împiedică descărcarea pulsională în actul sexual.
În această categorie intrau: nevroza de angoasă, neurastenia, ipohondria.
În 1915, din cauza dificultăţilor de care se lovise în tratarea
paranoiei şi confuziei halucinatorii, Freud scindează psihonevrozele în
nevroze de transfer şi psihoze. Astfel apar trei categorii nosografice:
1. nevroze de transfer: isteria, isteria de angoasă, nevroza obsesională;
2. psihoze – având ca specific faptul că pacientul nu este capabil
de transfer, vorbeşte despre conflictele sale fără a manifesta rezistenţă,
inconştientul fiind la suprafaţă. Obiectul este dezinvestit, având loc
reinvestirea narcisică patologică;
3. nevroze actuale – rămân neschimbate.
În 1924, psihozele vor fi scindate în nevroze narcisice şi psihoze
propriu-zise, apărând astfel o a patra categorie nosografică:
1. nevroze de transfer: isteria, isteria de angoasă, nevroza obse-
sională, caracterizate de conflictul dintre Sine şi Eu;
2. nevroze narcisice: psihoză maniaco-depresivă, melancolie (episod
depresiv major), caracterizate de conflictul dintre Eu şi Supraeu şi de
fixaţia la faza autoerotică;
3. psihoze: paranoia, demenţa precoce (schizofrenia), caracteri-
zate de conflictul dintre Eu şi lumea externă şi de fixaţia la un stadiu
anterior autoerotismului, narcisismul primar, în care realitatea externă
nu era percepută ca distinctă de cea internă;
4. nevroze actuale – rămân neschimbate.
Actualmente, psihanaliza descrie următoarele categorii nosografice:
1. nevroze: isterii, fobii, tulburări obsesiv-compulsive
52
Universitatea SPIRU HARET
2. psihoze: psihoza maniaco-depresivă, paranoia, schizofrenia
3. afecţiuni psihosomatice
4. structurile perverse
5. stările limită.
Vom rezuma această evoluţie a concepţiei psihopatologice a lui
Freud în următorul tabel:
Nevroze actuale: Psihonevroze:
1895 neurastenie, nevroză isterie, nevroză obsesională, paranoia,
de angoasă, ipohondrie confuzie halucinatorie
Nevroze de
Nevroze actuale:
transfer: Psihoze:
neurastenie, nevroză
1915 isterie, isterie de paranoia, confuzie
de angoasă,
angoasă, nevroză halucinatorie
ipohondrie
obsesională
Nevroze actuale: Nevroze: isterie, Nevroze Psihoze:
neurastenie, nevroză isterie de angoasă, narcisice demenţa
1924
de angoasă, nevroză mania, precoce,
ipohondrie obsesională melancolia paranoia
Nevroze: isterii, Psihoze: psihoză
În Afecţiuni
fobii, tulburări maniaco-depresivă,
prezent psihosomatice
obsesiv-compulsive schizofrenie, paranoia
Astfel, psihopatologia psihanalitică se apropie de abordarea
psihiatrică a tulburărilor psihice. Totuşi, această nosografie nu include
două categorii importante: structurile perverse şi stările limită.
Structurile perverse reprezintă negativul nevrozei, fiind carac-
terizate de absenţa refulării uneia dintre pulsiunile parţiale şi de inves-
tirea erotică a unei zone erogene pregenitale sau a obiectelor parţiale
sau homosexuale, Eul fiind în acord cu aceste tendinţe.
Stările limită se situează între nevroză şi psihoză, între
narcisism şi relaţiile de obiect. În stările limită putem vorbi despre o
absenţă a limitelor Eului, o stagnare în construirea identităţii de sine.
Dacă în generarea nevrozelor rolul esenţial îl joacă nerezolvarea
complexului Oedip, în generarea psihozelor nu putem nega rolul an-
goaselor arhaice, specifice primelor faze din viaţa copilului: angoasa
de separare (în depresie) şi angoasa de anihilare (în schizofrenie).
Psihopatologia nu se mai centrează pe complexul Oedip, ci pe
fenomene arhaice, cum ar fi poziţiile schizo-paranoidă şi depresivă
descrise de Melanie Klein. Organizarea complexului Oedip depinde de
depăşirea conflictelor arhaice. Accentul se pune pe factorii economici,
53
Universitatea SPIRU HARET
anume forţa constituţională a pulsiunilor şi, ca variabilă nouă, mediul,
cu rol determinant, neglijat de Freud.

4.3. Nevrozele
Nevrozele reprezintă o categorie nosografică al cărei specific îl
constituie prezenţa unor simptome pe care subiectul le resimte ca fiind
străine şi care sunt expresia conflictului dintre Eu şi tendinţele sexuale
ale Sinelui. Aceste tendinţe îi apar Eului ca fiind incompatibile cu inte-
gritatea sa şi exigenţele sale etice.
Ca simptomatologie, nevrozele prezintă o mare varietate cuprin-
zând tulburări emoţionale, tulburări de comportament, tulburări ale
funcţiilor somatice, perturbări în planul gândirii.

4.3.1. Mecanismul producerii nevrozelor


Freud descrie în Psihanaliza şi teoria libidoului modul în care se
constituie nevroza. Factorul declanşator al tulburării de tip nevrotic este
privarea satisfacţiei libidinale provocată de evenimente din realitate.
Pentru ca această privare să aibă efect patogen ea trebuie să afecteze
unica sursă de satisfacţie a subiectului. Dacă libidoul este, datorită
factorilor genetici, destul de plastic şi de mobil încât subiectul să poată
găsi satisfacţii substitutive, privarea nu poate avea efect patogen. În
urma privării, are loc regresia la punctele de fixaţie ale libidoului, acesta
constituind un factor intern, predispozant. Regresia se poate referi fie la
obiecte din perioade de dezvoltare anterioare, fie la structuri şi moduri
de funcţionare specifice stadiilor anterioare de dezvoltare. Activarea
acestora ca urmare a regresiei va trezi însă opoziţia Eului. Această
opoziţie depinde de gradul de dezvoltare a Eului. În cazul în care
situaţia de privare intervine în cursul dezvoltării, în copilărie, apar în
mod manifest comportamente de tip regresiv, caracteristice unui stadiu
anterior.

Exemplu
În cazul în care un copil de 5-6 ani trece printr-o situaţie de
privare afectivă (divorţ parental, schimbare a mediului de viaţă, un frate
nou-născut), acest fapt, datorită unor condiţii obiective sau subiective
(ce ţin de atitudinea părinţilor), poate determina modificări esenţiale în
viaţa sa. Să luăm situaţia în care în familie apare un nou copil. Dacă
54
Universitatea SPIRU HARET
acest fapt va determina privarea copilului de principalele sale surse de
satisfacţie libidinală, el va încerca să găsească satisfacţii substitutive.
Dacă, de exemplu, până atunci simţea că era centrul universului său
familial, iar acum toţi se centrează asupra noului venit, el va încerca mai
întâi să îşi revendice poziţia anterioară, apoi să adopte un nou rol, de
frate mai mare, de protector, care să îi ofere o poziţie privilegiată. Este
posibil însă ca inconştient cei din jur să îi refuze acest rol, iar copilul în
cauză să se găsească în situaţia de frustrare faţă de care el, din cauza
insuficientei dezvoltări a Eului, să nu aibă soluţii de ieşire. Astfel el
poate regresa la stadiul anal manifestând o violenţă sau încăpăţânare pe
care le depăşise, sau la stadiul uretral, apărând enurezis nocturn,
coşmaruri etc.
Cu cât Eul este mai evoluat, cu atât mai mult se va opune unor
modalităţi de satisfacere infantile. În urma conflictului care apare
astfel între Eu şi tendinţele libidinale anterioare activate, acestea din
urmă vor rămâne la nivel inconştient exprimându-se prin intermediul
simptomelor nevrotice. Existenţa acestui conflict la nivelul Eului este
definitorie pentru geneza tulburării de tip nevrotic.
„Pentru ca o privare externă să devină patogenă, trebuie să i se
adauge o privare interioară.”
Freud, Introducere în psihanaliză
În absenţa conflictului, Eul va fi în acord cu această fixaţie, iar
simptomul va fi parte integrantă a personalităţii subiectului. Prin
urmare vom avea de-a face cu o structură de personalitate nevrotică.
Psihanaliza defineşte simptomul nevrotic ca pe o formaţiune de
compromis între pulsiunile sexuale refulate şi pulsiunile Eului, refulante.
În geneza nevrozelor, conflictul intrapsihic este fundamental, dar insu-
ficient pentru a explica declanşarea şi persistenţa bolii. Declanşarea
presupune frustrare determinată fie de condiţiile externe, fie de inter-
dicţiile interne. De asemenea este necesar un anumit raport între
forţele ce intră în conflict, ceea ce se manifestă prin incapacitatea de a
renunţa la satisfacţie şi incapacitatea de a găsi o satisfacţie substitu-
tivă. Individul simte că se întâmplă cu el ceva straniu şi de neînţeles,
nefiind conştient că, pentru el, simptomul reprezintă singura soluţie
acceptabilă pentru moment. Astfel, el se va exprima fie prin interme-
diul corpului, la isteric, fie prin intermediul gândirii, la obsesional, fie
prin intermediul realităţii externe, la fobic.
55
Universitatea SPIRU HARET
Eul refulează tendinţele ce nu corespund exigenţelor sale şi le
barează accesul la conştiinţă, deci şi la descărcare motorie. Această
descărcare motorie este calea pe care s-ar obţine satisfacerea tendin-
ţelor respective. Din cauza refulării, această satisfacere nu are loc, iar
energia pulsională caută alte căi de descărcare. Una dintre ele,
patogenă, este întoarcerea la modalităţi anterioare de satisfacere, deci
regresia la puncte de fixaţie din fazele anterioare de dezvoltare. Va
apărea astfel un simptom ca satisfacţie sexuală substitutivă, care poate
la rândul său să nu corespundă exigenţelor Eului şi, din acest motiv, să
sufere deghizări şi transformări (ca în cazul visului). Sursa simpto-
mului va deveni de nerecunoscut.
Dacă simptomul devine o parte a înseşi personalităţii subiectu-
lui, avem de-a face cu aşa-numitele caractere nevrotice. În acest caz,
personalitatea este alterată, divizată, fără a exista o graniţă între boală
şi personalitatea individului, fiind greu de stabilit unde începe simpto-
mul şi unde se termină personalitatea.

4.3.2. Etiologia nevrozelor


La începutul teoriei psihanalitice (1890), Freud considera că la
originea tulburărilor de tip nevrotic ar sta evenimente traumatice din
trecutul individului, în special din copilărie. Însă reacţia faţă de aceste
evenimente, considera Freud, fusese reprimată, astfel că scopul
tratamentului psihanalitic era descărcarea emoţională (abreacţie) şi
elaborarea psihică a traumei. Între 1895 şi 1897 el considera că acest
traumatism este de natură sexuală şi a avut loc în copilărie. Dacă iniţial
aceste evenimente traumatice erau considerate ca fiind experienţe con-
crete prin care individul a trecut la un moment dat, pe măsură ce
practica psihanalitică a evoluat, s-a constatat că o pondere foarte mare
o are realitatea psihică a individului. Cu alte cuvinte, rolul determi-
nant nu îl au evenimentele în sine, ci modul în care individul le per-
cepe şi interpretează, care depinde în principal de starea psihică în
care se află subiectul în momentul evenimentului. Această stare de-
pinde de faza de dezvoltare în care se află subiectul, de mediul social,
familial ce poate facilita sau inhiba reacţia adecvată şi elaborarea.
Factorul cu cea mai mare relevanţă patogenă este însă refularea
experienţei respective şi menţinerea ei în inconştient. De asemenea
este posibil ca efectul traumatic să apară în urma unei serii de
evenimente care, dacă ar fi acţionat singure, nu ar fi constituit traume.
56
Universitatea SPIRU HARET
Factorul economic trebuie luat prin urmare în considerare, fiind vorba
de intensitatea reacţiei afective pe care subiectul o resimte.
În Prelegeri introductive în psihanaliză 1915-1917 Freud pre-
zintă schematic modul în care diferiţi factori contribuie la apariţia
tulburărilor de tip nevrotic. Traumatismul îşi pierde aici valoarea de
factor etiologic principal, el având rolul de simplu factor declanşator.
factori
constituţionali
predispoziţie
prin fixarea
eveniment din libidoului
copilărie nevroza
eveniment
traumatic
Ulterior, Freud va considera că rolul evenimentului traumatic
este jucat de un alt factor din realitate, privarea de satisfacţia libidi-
nală, frustrarea. În ceea ce priveşte factorii constituţionali, Freud vorbeşte
în Introducere în psihanaliză despre plasticitatea libidoului, adică
despre capacitatea libidoului de a se descărca pe diferite căi, fie prin
pulsiunile parţiale, fie prin sublimare. Mobilitatea libidoului se referă
la capacitatea de a se satisface printr-o serie de obiecte şi de scopuri
variate. Vâscozitatea libidoului este proprietatea opusă mobilităţii, de
a adera la un anumit obiect sau scop, fără posibilitatea de a accepta
substitute. Cu cât plasticitatea şi mobilitatea sunt mai reduse, cu atât
probabilitatea de a apărea frustrarea este mai mare.
În ceea ce priveşte fixaţia libidoului, aceasta apare în urma insu-
ficientei rezolvări a conflictului specific unuia din stadiile de dezvol-
tare psihoafectivă. Pentru a apărea însă simptome de tip nevrotic este
necesar să acţioneze un alt factor, decisiv pentru tipul de tulburare psi-
hică, conflictul dintre Eu şi tendinţele libidinale activate prin regresie.

4.3.3. Nevroza isterică


Această tulburare o putem considera de o importanţă istorică,
dat fiind că de la studiul ei s-a născut psihanaliza.
Simptomele sunt reprezentate de manifestări de tip somatic şi
pot afecta orice funcţie corporală. Tulburările sunt funcţionale, fiind
psihogene. Ele se referă însă la un corp fantasmat şi nu la corpul real.
Simptomele sunt de o largă varietate, iar pacientul manifestă faţă de
57
Universitatea SPIRU HARET
ele ceea ce Charcot numea „la belle indiference”. Printre ele se numără:
paralizii, anestezii, hiperestezii, algii, contracţii şi spasme musculare,
tremurături, perturbări ale funcţiilor senzoriale, în special văzul.
Astăzi aceste manifestări devin din ce în ce mai rare, lăsând loc mani-
festărilor viscerale, tulburărilor funcţionale ale diferitelor aparate:
cardio-vascular, digestiv, respirator, genital. Apar astfel manifestări
somatice de genul: vomismente, spasme esofagiene, dispnee, cefalee,
vaginism, amenoree. Pot însă apărea şi insomnii, inhibiţii în plan inte-
lectual, tulburări ale memoriei, stări alterate de conştiinţă. Marea criză
isterică însoţită de convulsii şi stările secundare de alterare a perso-
nalităţii nu se mai întâlnesc, apar doar crize de lacrimi sau râs.
Personalitatea isterică este caracterizată de dorinţa de a fi în
centrul atenţiei, de a seduce, de sugestibilitate, teatralism, bogăţie ima-
ginativă, toate acestea putând merge până la mitomanie şi erotism
exacerbat. Dincolo de aceste manifestări există însă preocuparea con-
stantă pentru părerea celorlalţi, frigiditate, evitarea relaţiilor sexuale şi
ostilitate faţă de sexul opus. Tensiunea psihică este atât de mare, încât
nu poate fi descărcată. Persoana în cauză manifestă o mare dependenţă
faţă de obiectul iubit şi o la fel de mare cerere de iubire, într-o relaţie
de tip fuzional. Isteria masculină, mult timp ignorată, se poate mani-
festa prin tulburări de dinamică sexuală, de la ejaculare precoce până
la impotenţă totală. Individul caută de asemenea un rol care să îi ateste
valoarea în societate, îşi afişează virilitatea în manieră agresivă, dar îşi
refuză reuşita în competiţii.
Mecanismul de apărare cu rol central în isterie îl reprezintă
refularea. În isterie regresia priveşte obiectele sexuale din copilărie,
activându-se vinovăţia faţă de acestea. Nu este vorba de regresia la un
stadiu anterior de dezvoltare, ci o întoarcere la obiectele anterioare.
Conflictele inconştiente ce stau la baza nevrozei isterice sunt
generate de fixaţia la un tată care adesea l-a dezamăgit pe subiect, de
ambivalenţa faţă de mamă, cu prevalenţă unei angoase de castrare.
Apare de asemenea revendicarea falică, cu imposibilitatea renunţării la
iluzia bisexualităţii, pusă în evidenţă de fantasmele subiectului şi de
modelele de identificare alese. Conflictul inconştient fundamental este
deci legat de castrare, anume de sentimentul că subiectului îi lipseşte
ceva fundamental.
Astfel, vom descoperi întotdeauna la isteric o depresie latentă de
care subiectul se apără prin conflict: apropierea şi dependenţa de o altă
persoană diminuează această depresie, însă întreţine angoasa legată de
58
Universitatea SPIRU HARET
ruperea relaţiei. Când această angoasă devine prea mare, subiectul va
rupe relaţia, realimentând astfel conflictul inconştient. Istericul este
caracterizat mai degrabă de trecerea la act decât de elaborarea mentală
şi de reprezentare. Reprezentarea este refulată, deci rămâne inconştientă,
separată de afectul aferent, exprimându-se prin reprezentări motrice.
Emoţiile istericului vor fi, din acest motiv, exagerate şi inadec-
vate, exprimând prin treceri la act fantasmele fundamentale ale subiec-
tului într-o tentativă de reparare a sentimentului de lipsă.
Geneza structurii isterice este legată de relaţia cu o mamă care
mai degrabă a excitat copilul trecând cu vederea nevoile sale fiziolo-
gice bazale. Astfel, copilul va visa la fuziunea imposibil de atins cu
celălalt, încercând să o obţină printr-o dependenţă excesivă. Subiectul
va erotiza corpul ca urmare a stimulărilor materne, trecând cu vederea
trebuinţele şi nevoile sale sufleteşti. Atitudinea tatălui de seducere,
inventată sau provocată de către copil, nu este decât o repetare a
seducerii de către mamă. Copilului îi lipseşte însă căldura de care are
nevoie şi resimte decepţie în relaţia cu mama, ceea ce stă la baza
sentimentului de lipsă. Conflictul oedipian nu face decât să mascheze
această dinamică psihică inconştientă. Sexualitatea istericului are rolul
de a-l apropia de celălalt, nu rolul de plăcere în sine. Este o imitaţie
infantilă a sexualităţii care îi uneşte pe părinţi. Bisexualitatea, în sensul
unei identităţi sexuale confuze, are rolul de a permite o relaţie fuzio-
nală în care nici unul dintre parteneri nu are nimic în plus sau în minus.

4.3.4. Nevroza fobică


Numită de Freud isterie de angoasă, ea are la bază exact aceleaşi
mecanisme de apărare ca şi isteria, şi anume refularea, prin care
reprezentarea este separată de afect. Diferenţa constă în faptul că, în
fobie, afectul nu este convertit, adică deturnat de la exprimarea în plan
psihic către o exprimare în plan corporal, ci este eliberat sub formă de
angoasă. În urma unui proces de elaborare psihică, această angoasă
este legată de o anumită reprezentare, într-un al doilea timp al consti-
tuirii bolii. Obiectul fobiei se va substitui astfel obiectului iniţial, aşa
cum vedem în cazul Micului Hans. Un alt mecanism de apărare im-
plicat în formarea fobiei este proiecţia. Astfel, propria agresivitate va
fi proiectată asupra celorlalţi, pe care subiectul îi percepe ca fiind
ostili, apoi este deplasată asupra obiectului fobic. Pericolul intern va fi
astfel proiectat asupra lumii externe.
59
Universitatea SPIRU HARET
Obiectele fobiei pot fi nenumărate: întuneric, aer liber, spaţii
deschise, spaţii închise, pisici, păianjeni, omizi, şerpi, şoareci, furtună,
ace, sânge, mulţimi, singurătate, traversarea podurilor, călătoria cu
trenul sau cu vaporul. Legătura obiectului fobogen cu conflictul incon-
ştient nu poate fi înţeleasă fără să cunoaştem istoria şi fantasmele
subiectului. Semnificaţia acestui obiect este de obicei supradetermi-
nată. Stările fobice pot apărea şi pe fondul unor structuri psihopatolo-
gice diverse, cu diverse grade de complexitate şi gravitate. Fobia este
rezultatul unei elaborări psihice a angoasei şi al unei simbolizări.
Există mai multe nivele de elaborare, în funcţie de natura angoasei:
castrare, separare, persecuţie, prăbuşire, depersonalizare, aneantizare.
Structura personalităţii fobice este caracterizată de o excesivă
timiditate, evitarea relaţiilor ce presupun implicare afectivă, fie pozi-
tivă, fie negativă, emotivitate, stare de alertă şi hipervigilenţă faţă de
situaţia fobogenă. Unele fobii se vindecă uşor, şi anume cele în care
prevalează fixaţiile la situaţia fobogenă, iar regresia este absentă. În alt
tip de fobie, cel în care este vorba despre fixaţii arhaice, proiecţia nu
reuşeşte să limiteze angoasa, care va creşte în paralel cu numărul
situaţiilor fobogene. În acest caz, evitarea nu duce la descărcarea
tensiunii, ci la extinderea fobiilor. Avem de-a face în acest caz cu o
structură fobică şi nu cu un simptom fobic. Structura fobică stă la baza
nevrozei fobice pentru rezolvarea căreia trebuie să elucidăm mecanis-
mele, punctele de fixaţie şi de regresie. Simptome fobice pot apărea
însă şi în cadrul unei structuri psihotice, de aceea tratarea lor trebuie
făcută după o evaluare prealabilă a complexităţii şi gravităţii lor. Cu
cât o fobie este mai gravă, cu atât este probabil să aibă la bază o
structură psihotică.

4.3.5. Nevroza obsesională


Acest tip de nevroză, întâlnită şi sub numele de nevroză compul-
sivă, este caracterizat de simptome numite compulsive, adică idei acte
indezirabile, subiectul simţindu-se pe de o parte împins să le înfăp-
tuiască dintr-o necesitate internă, iar pe de altă parte, luptând împo-
triva acestor acte şi idei. Gândirea obsesionalului are drept trăsătură
ruminarea mentală, cu accese de îndoială, scrupule, putând ajunge
până la inhibarea gândirii şi acţiunii. Viaţa pulsională este caracteri-
zată de ambivalenţă, fixaţie la stadiul anal şi regresie. Din punct de
vedere topic, există o relaţie sado-masochistă interiorizată sub forma
tensiunii dintre Eu şi un Supraeu deosebit de crud. Nucleul nevrozei
60
Universitatea SPIRU HARET
obsesionale este, ca şi în isterie, complexul de castrare. Însă procesul
prin care complexul Oedip se rezolvă de obicei, cu alte cuvinte consti-
tuirea barierelor etice în cadrul Eului (care stau la baza Supraeului),
depăşeşte prin intensitatea sa normalul. Aceste bariere nu sunt doar
interdictive, ci şi inhibitorii şi apare astfel culpabilitatea şi regresia la
stadiul sadic anal. Supraeul este foarte sever, iar tendinţele agresive
sunt reactivate ca apărare faţă de cele libidinale, aspru reprimate de
către Supraeu.
Personalitatea obsesionalului oscilează între agresivitate şi supu-
nere, cruzime şi amabilitate, murdărie şi curăţenie, ordine şi dezordine,
abţinere şi risipă, gândire şi comportament erotic sau negarea lor.
Mecanismul nevrozei obsesionale se referă la regresia la sta-
diul sadic-anal, precum şi la obiectele specifice acestui stadiu. Există
un amestec de caracteristici sadic-anale şi oedipale în sensul că sadis-
mul se combină cu ostilitatea faţă de părintele de acelaşi sex, punând
în funcţiune anumite mecanisme de apărare ca: deplasarea, forma-
ţiunea reacţională, anularea retroactivă şi izolarea. Regresia la stadiul
anal face ca scopul sexual să se schimbe şi, ca urmare, şi comporta-
mentul persoanei se va schimba. De aici apare bisexualitatea şi oscila-
rea între atitudinea masculină exagerată de componenta sadic anală şi
atitudinea feminină legată de erotismul anal pasiv. Poziţia oedipiană
este inhibată de ideea că satisfacţia va atrage după sine pierderea
penisului, deci a puterii. Există o preponderenţă a unor trăsături de
caracter: o preocupare exagerată pentru ordine, spirit econom, încăpă-
ţânare, relaţii de tip sado-masochist, rigiditate în respectarea regulilor.
Mecanismele de apărare ce stau la baza nevrozei obsesionale sunt:
- deplasarea libidoului de pe conflictul inconştient pe detalii
lipsite de importanţă, care iau astfel o amploare deosebită
- formaţiunea reacţională care constă în atitudini, idei, comporta-
mente opuse tendinţei libidinale active
- anularea retroactivă care constă în acţiuni opuse unor acţiuni
anterioare, ceea ce duce la formarea unor compulsii care să anuleze
anumite gânduri, idei, până la un ritual obsesional
- izolarea unor idei, comportamente cu o anumită semnificaţie,
astfel încât să nu fie posibilă conexiunea cu restul contextului psihic
de care sunt legate. De aici dificultatea pe care o resimte obsesionalul
în respectarea regulii fundamentale în tratamentul psihanalitic, aso-
cierea liberă. Aceasta reprezintă una din principalele rezistenţe la
61
Universitatea SPIRU HARET
psihanaliză. Fantasmele, amintirile pot fi evocate fără a fi asociate cu
afecte sau alte trăiri, apărând un vid emoţional.
Acestea sunt mecanisme de apărare specifice pentru a combate
dorinţele pregenitale, refularea fiind specifică apărării faţă de dorinţele
genitale oedipiene. La obsesional, ambivalenţa este maximă, coexistă
dragostea şi dorinţa de a distruge obiectul. Gândirea ia locul acţiunii la
obsesional, însuşi procesul gândirii este investit libidinal, în loc să fie
investit conţinutul gândirii, gândirea devenind chiar simptomul obse-
sional. Limbajul şi gândirea devin substitute ale emoţiilor. Din punct
de vedere topic, există un sentiment de culpabilitate al Eului, echi-
valent cu teama de Supraeul prea sever. Eul se va supune deci
Supraeului şi se va revolta faţă de el, succesiv sau simultan, va ceda
unor tendinţe şi apoi se va pedepsi.
Etiologia nevrozei obsesionale are la bază faptul că barierele
etice şi morale care se constituie în cadrul Eului în urma rezolvării
complexului Oedip sunt mult mai rigide şi, ca atare, subiectul va
resimţi un puternic sentiment de vinovăţie, din cauza unui Supraeu
extrem de sever. Din acest motiv, organizarea genitală specifică sta-
diului falic va regresa la stadiul sadic anal. Vor fi astfel reactivate
tendinţele agresive, ca apărare faţă de tendinţele erotice, iar Eul va
dezvolta mecanisme de apărare care au ca scop atenuarea conflictului
cu Supraeul. Atitudinea Eului va alterna între o supunere şi revoltă
faţă de Supraeu şi orice substitut al acestuia. Winnicott asociază
originea nevrozei obsesionale cu relaţia cu o mamă care deşi pare a
răspunde nevoilor copilului, nu acceptă şi nu integrează în personalita-
tea sa acest rol. Prin urmare, copilul va primi îngrijiri fie în exces, fie
insuficiente, mama răspunzând dorinţelor copilului conform dorinţelor ei.
Uneori, nevroza obsesională poate fi o apărare contra psihozei,
astfel că prognosticul curei depinde de existenţa trăsăturilor psihotice,
a fenomenelor de depersonalizare, de ponderea masochismului, de
bogăţia vieţii mentale, a intereselor, afectelor şi relaţiilor, de delimita-
rea proceselor nevrotice de ansamblul personalităţii (ele nu trebuie să
disocieze în personalitate). Pentru indicaţia unui tratament psihanalitic
sunt esenţiale existenţa unui nucleu isteric, cererea pacientului şi
capacitatea sa de transfer.

Teste de autoevaluare
1. Definirea simptomului în psihopatologia psihanalitică.
2. Categoriile nosografice în psihanaliză în anul 1915.
62
Universitatea SPIRU HARET
3. Descrieţi mecanismul producerii nevrozelor.
4. Specificaţi etiologia nevrozei isterice.
5. Mecanisme de apărare în nevroza obsesională.

Bibliografie selectivă
1. S. Freud, Psihanaliza şi teoria libidoului
2. S. Freud, Introducere în psihanaliză, Editura Didactică şi Pedago-
gică, 1991
3. S. Freud, Micul Hans în Nevroza la copil, Editura Trei, 2000
4. S. Freud, Prelegeri introductive în psihanaliză
5. S. Freud, Nevroză şi psihoză în Psihologia inconştientului, Editura
Trei, 2000
6. S. Freud, Despre mecanismul psihic al fenomenelor isterice în
Inhibiţie, simptom, angoasă, Editura Trei, 2001
7. S. Freud, Despre etiologia isteriei în Inhibiţie, simptom, angoasă,
Editura Trei, 2001
8. S. Freud, Remarci asupra unui caz de nevroză obsesională, în
Nevroză, psihoză, perversiune, Editura Trei, 2002

4.4. Psihozele
Concepte cheie: refuz al realităţii, stadiul schizoparanoid, stadiul
depresiv, clivaj, forcluziune, stări limită,
trecere la act, perversiune, adicţie

Rezumat: În psihoze percepţia realităţii este perturbată, iar


subiectul nu este capabil să facă diferenţa între realitatea psihică şi cea
externă. În această categorie intră: paranoia, schizofrenia, psihoza
maniaco-depresivă. Specifică psihozelor este disocierea funcţiilor
psihice ce ţin atât de gândire, cât şi de afectivitate. Mecanismul care
stă la baza psihozei presupune mai mulţi paşi: mai întâi apariţia unei
rupturi între Eu şi realitate, ceea ce face ca Eul să ajungă sub stăpâ-
nirea Sinelui, apoi încercarea Eului de a reface legătura cu realitatea,
încercare eşuată ce are drept rezultat construirea unei realităţi
conform dorinţelor inconştiente. Mecanismul de apărare specific în
psihoze este respingerea conţinuturilor psihice în exterior, printr-un
mecanism similar proiecţiei, mecanism numit de Freud refuz al reali-
tăţii. Libidoul psihoticului este detaşat de obiecte şi se ataşează Eului,
ceea ce reprezintă o regresie la stadiul narcisismului primar. Teoria
63
Universitatea SPIRU HARET
freudiană specifică drept etiologie a psihozei o problematică narcisică,
traume pe care subiectul le-a suferit în stadii precoce ale dezvoltării.
Melanie Klein explică psihoza prin regresia la puncte de fixaţie din
stadii timpurii din dezvoltarea individului: stadiul schizoparanoid şi
stadiul depresiv. Primul stadiu este caracterizat de clivajul obiectului
în obiect bun şi obiect rău şi de mecanisme de apărare foarte primitive.
În stadiul depresiv obiectul este perceput ca fiind total, dispărând sau
atenuându-se clivajul, iar pulsiunile libidinale şi cele agresive se
raportează la acelaşi obiect. Tausk consideră că în psihoză există o
fixaţie la stadiul narcisic, determinată de conflictul cu lumea exte-
rioară, stadiu în care incapacitatea de a diferenţia între sine şi exterior
face ca propriul corp să fie perceput ca fiind straniu, fragmentat.
Green consideră că în psihoză dispar reprezentările realităţii şi cele
ale propriei persoane, proces ce precede dezorganizarea gândirii şi
deschide calea angoasei de anihilare. Lacan consideră că mecanismul
care stă la baza psihozei este un mecanism numit forcluziune,
termen ce desemnează un proces de respingere din universul simbolic
al subiectului, a unui conţinut psihic (semnificant în terminologia
lacaniană).
Stările limită reprezintă o patologie aflată la graniţa dintre
nevroză şi psihoză. Se consideră că apar fie pe fondul unei structuri de
tip nevrotic sau psihotic, fie că ar exista o structură limită. În stările
limită, relaţia cu realitatea nu este perturbată. Simptomul cel mai des
întâlnit este angoasa de abandon şi de pierdere a obiectului, precum şi
teama de a nu se contopi cu obiectul. Apar şi simptome cu alură
depresivă, sentimentul de vid şi de inutilitate. În stările limită poate
apărea o mare dependenţă de celălalt, dar şi de drog şi de alcool,
conduite sexuale instabile. Mecanismele de apărare specifice stărilor
limită sunt reprezentate de clivajul obiectului şi al imaginii de sine şi
trecerea la act. Stările limită apar ca urmare a eşecului procesului de
constituire a identităţii de sine. Există lacune în dezvoltarea Eului,
fiind astfel perturbată relaţia cu obiectul. Singurul tip de relaţie de care
subiectul este capabil este cel fuzional. La originea stărilor limită ar
sta carenţele în relaţia cu mama, având ca specific faptul că ele apar
din faza cea mai timpurie a dezvoltării psihice şi se întind pe o
perioadă îndelungată.
Perversiunile sunt tulburări psihice care se manifestă prin
deviaţii la nivelul activităţii sexuale. Personalitatea poate fi normal
dezvoltată în ceea ce priveşte alte funcţii psihice. Mecanismul
64
Universitatea SPIRU HARET
producerii perversiunilor are la bază acelaşi conflict ca şi în cazul
nevrozelor, conflictul legat de diferenţa dintre sexe şi de angoasa de
castrare. În perversiune soluţia pe care subiectul o găseşte este diferită,
şi anume negarea acestei diferenţe. Alegerea obiectului este însă, spre
deosebire de nevroză, în concordanţă cu Eul. Mecanismele de apărare
la care Eul recurge în perversiune sunt de asemenea diferite faţă de
nevroze: refuzul realităţii, clivajul Eului. Teoria psihanalitică nu a pus
în evidenţă factori etiologici specifici în geneza perversiunilor. Ipote-
zele sunt multiple, fără a putea evidenţia elemente comune. În cazul
homosexualităţii ipoteza se referă la o seducţie prea intensă din partea
mamei. În ceea ce priveşte fetişismul, cauza ar fi legată de fenomene
mai timpurii, de înţărcare. Lacan caracterizează perversiunile prin
raportul subiectului cu Legea. El va recunoaşte şi respecta numai ceea
ce constituie Legea pentru părinţii lui. Perversul este deci cel care
neagă Legea aşa cum este ea acceptată de comunitatea umană din care
face parte.
Tulburările adictive se referă la fenomene clinice şi psihopatolo-
gice foarte diferite, fără o legătură aparentă între ele, cum ar fi: toxico-
manii (droguri, alcool, tutun), dependenţa de medicamente, adicţii
obiectale, sexuale, tulburări de comportament repetitive (de exemplu
bulimia). Esenţa adicţiilor nu este aportul exogen de substanţe, ci
utilizarea unor substanţe sau comportamente pentru a obţine plăcerea
şi, în special, pentru a diminua angoasa sau a evita un conflict intern.
Atât în adicţii, cât şi în nevrozele actuale, cauza ar fi o blocare a afec-
telor. Aparatul psihic este depăşit de cantitatea de excitaţie acumulată
şi nu poate face faţă situaţiei decât printr-un comportament repetitiv
care poate genera o dependenţă similară cu dependenţa de o substanţă
toxică. McDougall consideră că tulburările adictive ar avea la bază o
organizare oedipiană arhaică în care apare o stagnare a energiei libidi-
nale determinată de investirea unor fantasme primitive, anterioare
achiziţionării limbajului. Geneza comportamentului adictiv se poate
explica printr-o structură psihică generată de conflictele şi insatisfac-
ţiile trăite în relaţia cu părinţii, corpul şi psihicul copilului fiind terenul
unor investiri abuzive.

Psihoza reprezintă o tulburare psihică al cărei specific îl con-


stituie faptul că percepţia realităţii este perturbată, iar subiectul nu este
65
Universitatea SPIRU HARET
capabil să facă diferenţa între realitatea psihică şi cea externă. În
această categorie intră: paranoia, schizofrenia, psihoza maniaco-
depresivă. Ca simptomatologie perturbarea testării realităţii poate fi
manifestă, prin prezenţa percepţiilor delirante sau poate exista sub
formă latentă, ca structură mascată de simptome de tip nevrotic. Ceea
ce este însă specific psihozelor este în primul rând ceea ce Bleuer
numea disocierea funcţiilor psihice ce ţin atât de gândire, cât şi de
afectivitate. Asistăm la incoerenţe ce apar la nivelul raţionamentului,
al investirii afective.
Mecanismul care stă la baza psihozei presupune mai mulţi paşi:
mai întâi apariţia unei rupturi între Eu şi realitate, ceea ce face ca Eul
să ajungă sub stăpânirea Sinelui, apoi încercarea Eului de a reface
legătura cu realitatea, încercare eşuată ce are drept rezultat construirea
unei realităţi conform dorinţelor inconştiente, care apare sub forma
delirului sau halucinaţiilor. Freud considera că specificul psihozei
rezidă în perturbarea investirii afective a realităţii, majoritatea
simptomelor fiind tentative de a restaura relaţia cu obiectele externe.
Mecanismul de apărare specific în psihoze nu este refularea,
adică împingerea conţinuturilor psihice în inconştient, ci respingerea
lor în exterior, printr-un mecanism similar proiecţiei. Acest mecanism
este numit de Freud refuz al realităţii. Aceste conţinuturi vor tinde să
revină, dar nu din inconştient în conştient, ca în cazul nevrozei, ci din
exterior către psihism, prin percepţia delirantă a realităţii. Deci,
realitatea externă şi cea internă sunt respinse, conflictul este expulzat
în exteriorul psihismului, revenind către subiect sub o formă de nere-
cunoscut. Libidoul psihoticului este detaşat de obiecte şi se ataşează
Eului, ceea ce reprezintă o regresie la stadiul narcisismului primar.
Deci, fixaţia în cazul psihozei este la un stadiu mult mai timpuriu în
dezvoltarea individului. Din acest punct de vedere schizofrenia
(demenţa precoce în terminologia lui Freud) nu diferă de paranoia.
Diferenţa dintre ele constă în gradul de regresie şi în soluţiile găsite în
încercarea de vindecare. În timp ce în nevroză Eul refulează tendinţele
pulsionale, în psihoză există o ruptură între Eu şi realitate, ceea ce face
ca Eul să ajungă sub controlul Sinelui. Pentru a rezolva conflictul
dintre Sine şi realitate, Eul reconstruieşte o altă realitate, conformă
dorinţelor Sinelui. Încercând să regăsească legătura cu obiectul, Eul
eşuează, reuşind să regăsească doar legătura cu reprezentarea verbală
a obiectelor, anume cu cuvintele. Afectele, amintirile traumatice şi
conflictele intrapsihice sunt expulzate în exterior, mai mult sau mai
puţin deformate şi inversate.
66
Universitatea SPIRU HARET
4.4.1. Etiologia psihozelor
Teoria freudiană asupra psihozei nu specifică în mod explicit o
anumită etiologie. În principal psihoza ar avea drept geneză o proble-
matică narcisică, deci traume pe care subiectul le-a suferit în stadii
precoce ale dezvoltării psihice. O serie de teorii ulterioare, din care
vom detalia câteva, au adus noi elemente privind etiologia psihozelor.

4.4.1.1. Teoria Melaniei Klein asupra psihozei


Melanie Klein explică psihoza prin regresia la puncte de fixaţie
din stadii timpurii din dezvoltarea individului: stadiul schizoparanoid
şi stadiul depresiv. Primul stadiu este caracterizat de clivajul obiec-
tului în obiect bun şi obiect rău şi de mecanisme de apărare foarte
primitive: idealizare cu iluzia atotputerniciei, introiecţie, identificare
proiectivă, care determină diferite grade de confuzie între realitatea
internă şi cea externă. Pulsiunile agresive sunt foarte puternice,
angoasa intensă este de natură persecutorie, anume teama de a nu fi
distrus de obiectul rău. La acest stadiu, există, după Klein, un supraeu
arhaic sadic, care funcţionează după legea Talionului, atacurile Eului
asupra obiectului generând atacuri ale obiectului asupra Eului. Dacă
predomină introiectarea obiectului bun, se face trecerea către faza
depresivă, în care obiectul este perceput ca fiind total, dispărând sau
atenuându-se clivajul, iar pulsiunile libidinale şi cele agresive se
raportează la acelaşi obiect (intricare pulsională). Angoasa specifică
acestui stadiu, numită angoasă depresivă, este generată de posibilitatea
pierderii obiectului, reprezentat de mamă, ca urmare a sadismului
subiectului. Apărările sunt de tip maniacal, sau de tipul inhibării
agresivităţii şi reparării obiectului. Această angoasă este surmontată
când obiectul iubit este introiectat în mod stabil şi securizant. Fixaţia
la faza schizo-paranoidă poate da naştere la psihoze ca paranoia sau
schizofrenia. Fixaţia la faza depresivă poate duce la psihoza maniaco-
depresivă. După Klein, orice nevroză are la bază o psihoză anterioară,
mai mult sau mai puţin depăşită. Klein exclude cu totul dimensiunea
narcisică, care face imposibilă desfăşurarea curei. Ea explică relaţiile
perturbate ale psihoticului cu obiectele prin aceea că fixaţia are loc la
un stadiu în care obiectul nu este diferenţiat de subiect, relaţiile fiind
simbolice. Ea consideră că încă de la începutul vieţii există investiri
libidinale ale obiectelor, neluând în considerare o fază de dezvoltare
pur narcisică, aşa cum considera Freud.
67
Universitatea SPIRU HARET
4.4.1.2. Alte teorii psihanalitice asupra psihozelor
Tausk consideră că în psihoză există o fixaţie la stadiul narcisic
în care incapacitatea de a diferenţia între sine şi exterior face ca
propriul corp să fie perceput ca fiind straniu, fragmentat. Fixaţia la
stadiul narcisic este determinată de conflictul cu lumea exterioară,
psihoza fiind o tentativă de a restabili legătura cu lumea exterioară.
Green consideră că în psihoză dispar reprezentările realităţii şi
cele ale propriei persoane, proces ce precede dezorganizarea gândirii
şi deschide calea angoasei de anihilare. Dacă în cazul nevrozei este
vorba despre refularea conflictului, în cazul psihozei este vorba despre
refularea realităţii.
Lacan abordează psihoza din cu totul altă perspectivă. El
consideră că mecanismul care stă la baza psihozei este un mecanism
pe care el îl numeşte forcluziune, termen ce desemnează un proces de
respingere din universul simbolic al subiectului, a unui conţinut psihic
(semnificant în terminologia lacaniană). În geneza psihozei are loc
forcluderea Numelui Tatălui (termen ce desemnează în terminologia
lacaniană funcţia de instituire a regulilor pe care tatăl trebuie să o
îndeplinească). Cu alte cuvinte, mama nu atribuie cuvintelor tatălui
funcţia de lege. Astfel, copilul nu va putea investi figura paternă ca pe
o autoritate care se situează dincolo de relaţia duală mamă-copil, ceea
ce este echivalent pentru Lacan cu accesul la ordinea simbolică, în
universul limbajului. Subiectul rămâne deci angrenat în relaţia duală, iar
procesul de separare din această relaţie fuzională nu are loc, căci mama
este cea care iniţiază acest proces. El nu îşi va recunoaşte dreptul la o
existenţă şi la o identitate proprie. În consecinţă, tehnica terapeutică nu
poate face apel la utilizarea interpretărilor, căci între simbolic şi imaginar
există o falie. Lacan nu propune în schimb vreo soluţie terapeutică prin
care să fie restaurată legătura dintre simbolic şi imaginar.

4.5. Stările limită


Stările limită reprezintă o categorie nosografică relativ nou
diferenţiată în tabloul nosografic, fiind o patologie aflată la graniţa
dintre nevroză şi psihoză. În psihopatologia psihanalitică există
diferite poziţii teoretice, unele considerând că la baza stărilor limită ar
fi o structură, altele că la baza lor ar fi stări ce apar pe fondul unui alt
tip de structură, nevrotică sau psihotică. Întotdeauna însă, în stările
limită, relaţia cu realitatea nu este perturbată. Simptomul cel mai des
68
Universitatea SPIRU HARET
întâlnit este angoasa. Spre deosebire de nevroză, în care apare angoasa
faţă de pedeapsă, şi de psihoză, în care apare angoasa de anihilare sau
fragmentare, ceea ce caracterizează stările limită este teama de
abandon şi de pierdere a obiectului, precum şi teama de a nu se con-
topi cu obiectul. Acestea apar ca o apărare faţă de dorinţa de fuziune
cu obiectul. De aici derivă simptomele cu alură depresivă, sentimentul
de vid şi de inutilitate. Unele stări limită pot prezenta simptome cu
alură nevrotică, de o intensitate frapantă însă. Dacă tonalitatea este
isterică, frapează conversia isterică şi capacitatea de a pune în act
conflictele psihice în defavoarea fantasmării şi verbalizării lor. Simp-
tomele cu alură fobică frapează prin frecvenţa şi multitudinea lor, iar
cele obsesionale prin excesiva raţionalizare.
În stările limită poate apărea o mare dependenţă de celălalt, dar
şi de drog şi de alcool, conduite sexuale instabile, haotice, impulsive,
uneori cu tentă perversă. Trecerile la act sunt foarte frecvente, ca şi
tentativele de suicid. Mecanismele de apărare specifice stărilor limită
sunt reprezentate de: clivajul obiectului şi al imaginii de sine care
determină sentimente contradictorii, pe de o parte omnipotenţa proprie
sau a celuilalt, pe de altă parte devalorizarea; trecerea la act ca unică
posibilitate de descărcare a tensiunii afective imense pe care subiectul o
resimte şi imposibil de elaborat pentru el; negarea sentimentelor con-
tradictorii faţă de obiect. Cazurile limită nu se referă doar la o patologie
de frontieră nevroză-psihoză, ci mai degrabă, la o lipsă a limitelor Eului,
ca urmare a lipsei diferenţierii dintre subiect şi obiect, deci este vorba de o
perturbare a identităţii de sine, o confundare cu imagoul matern, deter-
minată de lipsa unui imago patern care stă la baza Supraeului. Apare
frecvent sentimentul de vid intern şi extern, de artificial, de fals Eu, ceea
ce îl face adesea să adopte o atitudine de conformism rigid.

4.5.1. Mecanismul producerii stărilor limită


Stările limită apar ca urmare a eşecului procesului de constituire
a identităţii de sine. Există lacune în dezvoltarea Eului, fiind astfel
perturbată relaţia cu obiectul. Singurul tip de relaţie este cel fuzional,
ceea ce presupune o nediferenţiere subiect-obiect. Eul va oscila între a
exclude orice relaţie cu obiectul, pe care îl resimte ca fiind amenin-
ţător pentru identitatea sa, şi a căuta o asemenea relaţie, pentru a-şi
putea defini identitatea. De aici, o serie de apărări ce au ca scop ieşirea
din relaţia de tip fuzional: trecerea la act ca rezultat al insuficientei
capacităţi de simbolizare şi de elaborare, clivajul, negarea.
69
Universitatea SPIRU HARET
4.5.2. Etiologia stărilor limită
La originea stărilor limită ar sta carenţele în relaţia cu mama,
având ca specific faptul că ele apar din faza cea mai timpurie a dezvol-
tării psihice şi se întind pe o perioadă îndelungată. Spre deosebire de
psihoză, subiectul posedă capacitatea de a depăşi efectele alienante ale
acestui tip de relaţie, capacitatea de a se identifica cu obiecte sanogene
şi, într-o oarecare măsură, capacitatea de simbolizare.

4.6. Perversiunile
Perversiunile sunt tulburări psihice care se manifestă prin de-
viaţii la nivelul activităţii sexuale. Personalitatea poate fi normal
dezvoltată în ceea ce priveşte alte funcţii psihice şi alte nivele ale psi-
hismului. În această categorie intră: activităţi sexuale în care deviaţia
de la normal se referă la obiectul sexual: homosexualitatea, pedofilia,
zoofilia etc.; activităţi sexuale în care deviaţia priveşte condiţiile în care
are loc satisfacerea sexuală: fetişismul, travestismul, voyeurismul,
exhibiţionismul, sado-masochismul.

4.6.1. Mecanismul producerii perversiunilor


Perversiunile sunt rezultatul stagnării dezvoltării sexuale a
individului la nivelul sexualităţii pregenitale. Ele sunt caracterizate de
conflictul legat de diferenţa dintre sexe şi de angoasa de castrare.
Conflictul este specific şi nevrozelor, însă în perversiune soluţia este
diferită, şi anume negarea acestei diferenţe. Această negare stă la baza
obţinerii plăcerii sexuale prin alte modalităţi decât relaţia genitală
heterosexuală. Alegerea obiectului este însă, spre deosebire de nevroză,
în concordanţă cu Eul. Mecanismele de apărare la care Eul recurge
în perversiune sunt de asemenea diferite faţă de nevroze: refuzul
realităţii, clivajul Eului. În acest tip de tulburare psihică nu există
conflict psihic conştient şi nici cerere de terapie privind conduita per-
versă. Perversiunile sunt rezultatul unei fixaţii la stadiile pregenitale
fireşti în dezvoltarea individului şi care presupun pulsiuni parţiale.
Aceste pulsiuni parţiale sunt refulate la individul normal când atinge
maturitatea. La perverşi, una din aceste pulsiuni nu suferă procesul
de refulare.

70
Universitatea SPIRU HARET
4.6.2. Etiologia perversiunilor
Problematica perversă este o problematică ce ţine de neaccepta-
rea propriei identităţi sexuale. Subiectul nu reuşeşte să depăşească
conflictul oedipian şi să se identifice cu imagini ale persoanelor de
acelaşi sex. Totuşi, teoria psihanalitică nu a pus în evidenţă factori
etiologici specifici în geneza perversiunilor. Ipotezele sunt multiple,
fără a putea evidenţia elemente comune. În cazul homosexualităţii
ipoteza se referă la o seducţie prea intensă din partea mamei, asociată
cu o negare a sentimentelor agresive şi ostile, fireşti în cadrul com-
plexului Oedip. În ceea ce priveşte fetişismul, cauza ar fi legată de
fenomene mai timpurii, de înţărcare, obiectul fetiş având rolul de
apărare contra angoaselor arhaice, de anihilare.
Lacan caracterizează perversiunile prin raportul subiectului cu
Legea. Legea este, pentru Lacan, aceea impusă de Tată, ea organizând
viaţa psihică încă de la începuturile sale. Interdicţiile instituite de Tată,
în principal aceea a incestului, în măsura în care părinţii le respectă ca
pe nişte principii dincolo de ei, sunt structurante pentru psihism şi
pentru personalitatea subiectului. Dacă părinţii nu se supun acestor
reguli, conştient sau inconştient, nici copilul nu le va recunoaşte. El va
recunoaşte şi respecta numai ceea ce constituie Legea pentru părinţii
lui. Perversul este deci cel care neagă Legea aşa cum este ea acceptată
de comunitatea umană din care face parte.
În acest tip de tulburare psihică nu există conflict psihic con-
ştient şi nici cerere de terapie privind conduita perversă. Însă con-
flictul psihic inconştient se va manifesta în alte planuri decât cel al
sexualităţii, ducând la cerere de terapie.
Vom caracteriza succint în continuare unele dintre tulburările ce
intră în categoria perversiunilor.

Homosexualitatea
Orice individ trece, în dezvoltarea sa, printr-un stadiu de homose-
xualitate latentă, în sensul că obiectul este o persoană de acelaşi sex.
Această tendinţă este depăşită în adolescenţă, când se renunţă la iluzia
bisexualităţii. Alegerea de obiect de tip homosexual este rezultatul
negării existenţei sexului opus şi a valorii acestuia. Valorizând per-
soanele de acelaşi sex, individul se valorizează pe sine, refuzând
totodată să adopte poziţia pe care o presupune sexul său. În cazul ho-
mosexualităţii masculine, bărbatul se identifică cu mama, căutând
71
Universitatea SPIRU HARET
obiecte în care să se regăsească pe sine, iubindu-le aşa cum mama l-a
iubit pe el. Homosexualitatea feminină ar avea la bază faptul că
femeia se identifică cu tatăl, căutând un substitut al mamei în obiectele
iubirii.

Sado-masochismul
Desemnează acea perversiune în care suferinţa şi umilirea sunt
mijloace prin care se obţine satisfacţia sexuală. Freud consideră că
subiectul este fixat la stadiul sadic-anal, punându-se în poziţia unui
copil rău ce merită pedepsit, dar leagă geneza acestei perversiuni şi de
acţiunea pulsiunii de moarte, care vizează distrugerea, precum şi de
prezenţa unui Supraeu sadic.

4.7. Tulburările adictive


Termenul de adicţie a apărut ca traducere a termenului Sucht din
germană, folosit de Freud. Pentru prima dată el a folosit acest termen
în articolul Sexualitatea în etiologia nevrozelor. Glover a folosit ter-
menul din engleză addiction în articolul său Despre etiologia depen-
denţei de droguri. Tulburările adictive se referă la fenomene clinice
şi psihopatologice foarte diferite, fără o legătură aparentă între ele,
cum ar fi: toxicomani (droguri, alcool, tutun), dependenţa de medica-
mente, adicţii obiectale, sexuale, tulburări de comportament repetitive
(de exemplu, bulimia).
Aceste patologii sunt deci transnosografice şi transstructurale.
DSM 3 defineşte adicţiile prin următoarele caracteristici:
- se manifestă în comportament
- apare dependenţa subiectului faţă de comportamentele adictive
- apare pierderea controlului, asociată cu caracterul compulsiv
irepresibil al comportamentului adictiv
- persistenţa comportamentului adictiv în ciuda consecinţelor negative
- preocupări obsesionale legate de obiectul adicţiei
Ceea ce constituie esenţa adicţiilor nu este aportul exogen de
substanţe, ci utilizarea unor substanţe sau comportamente pentru a
obţine plăcerea şi, în special, pentru a diminua angoasa sau a evita un
conflict intern.
Freud a tratat problema tulburărilor adictive tangenţial. Pe scurt,
el considera că mecanismele ce stau la baza lor ar fi similare cu cele
ale nevrozei actuale, deci ar fi efectul unei stări toxice a organismului.
72
Universitatea SPIRU HARET
Unele tipuri de adicţii ar fi determinate de o oralitate constituţională,
adică ar avea la bază o fixaţie la stadiul oral. Astfel, adicţiile ar intra în
categoria perversiunilor. Freud relevă însă că există adicţii fără drog,
fiind vorba de o dependenţă faţă de obiectul primordial, nu de o
substanţă anume. Freud compară accesele de foame subită cu accesele
de angoasă, iar plăcerea dată de obiectul adicţiei cu plăcerea sexuală.
El consideră că organismul se află, în cazul tulburărilor adictive, într-o
stare de intoxicaţie similară stării specifice nevrozelor actuale. În
nevrozele actuale, se acumulează tensiune de natură somatică din
cauză că excitaţia sexuală nu este descărcată complet. Această ten-
siune, după Freud, devenea toxică, iar descărcarea ei era compulsivă şi
incontrolabilă.

4.7.1. Etiologia tulburărilor adictive


Atât în adicţii, cât şi în nevrozele actuale, cauza ar fi o blocare a
afectelor, din cauza lipsei de satisfacţie sexuală. Aparatul psihic este
depăşit de cantitatea de excitaţie acumulată şi nu poate face faţă
situaţiei decât printr-un comportament repetitiv care poate genera o
dependenţă similară cu dependenţa de o substanţă toxică. Din cauza
incapacităţii psihismului de a regla excitaţia, apare o stază libidinală (o
acumulare masivă de afecte) care va cere o descărcare masivă. Această
descărcare va avea însă loc în domeniul somatic sau comportamental.
În concepţia lui Freud, nevrozele actuale reprezentau modalităţi
de a diminua angoasa. Putem încerca să înţelegem şi tulburările
adictive tot ca pe nişte tentative de diminuare a angoasei. Însă satis-
facţia nu se poate obţine pe această cale, deci va apărea o tendinţă
compulsivă de a repeta actul adictiv. Freud a comparat comporta-
mentele adictive cu nevrozele actuale, pornind de la factorul cantitativ
şi de la incapacitatea psihismului de a regla excitaţia. El consideră că
în comportamentele adictive este vorba de o stare de intoxicaţie endo-
genă, sursa de excitaţie declanşând secreţii endogene, echivalente
toxicului extern.
Cităm din Disconfort în cultură (1929):
… trebuie să se formeze în corpul nostru, în chimismul intern,
substanţe capabile de efecte similare, căci cunoaştem cel puţin o stare
morbidă, mania, în care apare un comportament analog cu cel al
beţiei, fără intervenţia vreunui drog…

73
Universitatea SPIRU HARET
Cercetările actuale din biochimie au confirmat această ipoteză
prin descoperirea secreţiei de endomorfine. Constrângerea ar fi deci
internă şi ar viza un comportament care ar genera această secreţie.
La Freud apare ideea adicţiei fără aportul unor substanţe
exogene, care produce însă efecte psihopatologice similare cu cele ale
adicţiei clasice. Putem vorbi astfel de un comportament adictiv,
caracterizat de trecerea la act, căutarea unei satisfacţii intense şi
imediate, atribute specifice proceselor primare. Astfel, subiectul are un
mod de funcţionare psihică ce nu se încadrează în procesele secun-
dare, care ţin de temporalitate, realitate, istoricitate. Subiectul recurge
la satisfacerea imediată, fără a avea conştiinţa trecutului, a experienţei.
McDougall consideră că tulburările adictive ar avea la bază o
organizare oedipiană arhaică în care apare o stagnare a energiei libi-
dinale determinată de investirea unor fantasme primitive, anterioare
achiziţionării limbajului. Din acest motiv, ele sunt greu de verbalizat,
deci de elaborat. Acest fenomen se poate explica printr-o structură
psihică generată de conflictele şi insatisfacţiile trăite în relaţia cu pă-
rinţii, corpul şi psihicul copilului fiind terenul unor investiri abuzive.
Originea tulburării adictive ar fi deci foarte timpurie, fiind legată
de dependenţa absolută a nou-născutului, în starea de Hilfslosigkeit
(neajutorare).
Freud descrie în Interpretarea viselor două fenomene ce fac
parte din dezvoltarea timpurie a individului şi care pot sta la baza
genezei comportamentelor de tip adictiv. Acestea sunt:
- capacitatea de a amâna satisfacerea nevoii, adică de a suporta
tensiunea psihică dată de nesatisfacerea imediată
- naşterea dorinţei din nevoie
Vom examina mai pe larg aceste două fenomene.
În dezvoltarea normală a individului, satisfacerea nevoilor se
asociază cu imaginea obiectului care a dus la satisfacţie şi cu imaginea
motrice a actului reflex al descărcării. La sugar, o dată ce apare starea
de tensiune generată de actualizarea nevoii, energia psihică se trans-
mite către aceste două urme mnezice şi apare fantasma satisfacerii,
care nu produce însă satisfacerea nevoii. Va persista astfel senzaţia de
neplăcere. Pentru a evita neplăcerea legată de nesatisfacerea nevoii
este necesară o inhibare a feed-backului nesatisfacerii, a traseului
răspunsului senzorial către cortex. După Freud, această inhibare este
reprezentată de ceea ce el numeşte germenele activităţii de gândire.
El stă la baza capacităţii de a elabora tensiunea, prin fracţionarea
74
Universitatea SPIRU HARET
descărcării motorii a tensiunii. Aceasta este calea instaurării princi-
piului realităţii şi a mecanismelor secundare de funcţionare a psihismului.
În al doilea rând, pe baza nevoii fiziologice, se construieşte,
pornind de la experienţa satisfacerii, dorinţa, care este reprezentantul
afectiv al nevoii. Satisfacerea nevoii va determina o imagine per-
ceptivă ce se va întipări în memoria individului. Această imagine va fi
investită afectiv şi treptat va deveni independentă de procesul fizio-
logic, la fel cum se întâmplă în cazul dezvoltării pulsionale. Dorinţa va
apărea ca o investire a imaginii obiectului care satisface, şi nu a
obiectului în sine. Aici intervin şi mecanismele gândirii, cum arată
Freud în Negarea (1925). Prin intermediul gândirii, putem face ca
obiectul să fie din nou prezent, sub forma reprezentării, chiar în
absenţa lui. Este nevoie de capacitatea de testare a realităţii pentru a ne
asigura că obiectul este prezent cu adevărat şi deci nevoia poate fi
satisfăcută. La baza capacităţii de testare a realităţii stă însă capa-
citatea de a recunoaşte că obiectul este uneori absent şi de a tolera
frustrarea dată de absenţa lui.
În concluzie putem considera starea de totală dependenţă a
sugarului ca o adicţie normală, naturală, ea fiind sursa potenţialului
adictiv. În mod normal, această stare este depăşită, există însă situaţii
în care apare o fixaţie la această etapă.

4.7.2. Mecanismul tulburării de tip adictiv


Astfel, în cazul tulburării de tip adictiv, gândirea, reprezentarea
nu reuşesc să amâne descărcarea tensiunii. Absenţa obiectului este de
netolerat, ca atare ea este acceptată, iar pierderea nu este trăită, pentru
ca subiectul să se apere de afectele neplăcute. Descărcarea nu va avea
loc, iar procesul va fi reluat repetitiv. Comportamentul adictiv are la
bază reluarea traseului excitaţiei către sursa ei, pe calea care duce la
satisfacerea nevoii. Obiectul dorinţei devine obiect al nevoii, apărând
dependenţa de el. Dorinţa va fi trezită şi satisfăcută după mecanismul
nevoii, având caracterul irepresibil al acesteia. De exemplu, în cazul
bulimiei, nevoia alimentară este pusă în slujba dorinţei, devine
suportul ei, calea ei de satisfacere.
Activitatea de gândire este scurtcircuitată, în locul ei apare satis-
facerea afectivă, în act, prin comportamente ce tind să se automatizeze.
Această fixaţie poate apărea în condiţiile în care există fie
carenţe, fie excese în modul în care mama îngrijeşte nou-născutul,
astfel, nu va fi posibilă o separare şi o individuaţie. Braunschweig şi
75
Universitatea SPIRU HARET
Fain vorbesc de crearea unor neo-dependenţe, germeni ai depen-
denţei de tip adictiv. Este vorba deci despre traumatisme precoce,
dificil de elaborat psihic, care perturbă capacitatea de reprezentare şi
de interiorizare a obiectului şi, prin urmare, duc la incapacitatea de a
metaboliza surplusul de excitaţie. Astfel, adicţia poate fi interpretată
ca fiind o formă de apărare faţă de depresia anaclitică, în lipsa capa-
cităţii de a transforma obiectul primar în obiect pierdut. Obiectul
adicţiei este un substitut al obiectului nevoii. Obiectul dorinţei nu a
putut fi perceput ca obiect pierdut, deci nu poate fi reprezentat, nici
regăsit în real. În lipsa interiorizării lui, obiectul primar va fi căutat în
real, în exterior. În lipsa unei prezenţe materne adecvate, obiectul
extern primar este insuficient pierdut, insuficient regăsit, deci obiectul
intern primar va fi insuficient creat. Investirea prea puternică a obiec-
tului primar, datorită nostalgiei prea intense, va determina o slabă
investire narcisică secundară. Aspectul compulsiv al tulburării de tip
adictiv poate fi explicat de latura economică a acestor procese. Lipsa
ce nu poate fi compensată de nimic din exterior generează nevoia de
nestăpânit. Pot apărea discontinuităţi ale sentimentului de a fi, de a
exista, iar comportamentul adictiv devine calea prin care individul se
simte viu.

Teste de autoevaluare
1. Descrieţi mecanismul care stă la baza psihozei.
2. Ipoteze etiologice asupra psihozei.
3. Caracterizaţi stările limită din punctul de vedere al simpto-
matologiei.
4. Mecanismul specific producerii perversiunii.
5. Tulburările de tip adictiv din punctul de vedere al teoriei freudiene.

Bibliografie selectivă
1. S. Freud, Sexualitatea în etiologia nevrozelor, în Studii despre sexualitate,
Editura Trei, 2001
2. S. Freud, Disconfort în cultură, în Studii despre societate şi religie, Editura
Trei, 2000
3. S. Freud, Negarea, în Psihologia inconştientului, Editura Trei, 2000
4. S. Freud, Pentru a introduce narcisismul, în Psihologia inconştientului,
Editura Trei, 2000

76
Universitatea SPIRU HARET
5. S. Freud, Problema economică a masochismului, în Psihologia inconştien-
tului, Editura Trei, 2000
6. S. Freud, Fetişismul, în Psihologia inconştientului, Editura Trei, 2000
7. S. Freud, Observaţii despre un caz de paranoia descris autobiografic, în
Nevroză, psihoză, perversiune, Editura Trei, 2002
8. S. Freud, Despre câteva mecanisme nevrotice în gelozie, paranoia şi
homosexualitate, în Nevroză, psihoză, perversiune, Editura Trei, 2002
9. S. Freud, Despre psihogeneza unui caz de homosexualitate, în Ne-
vroză, psihoză, perversiune, Editura Trei, 2002

77
Universitatea SPIRU HARET
5. ELEMENTE DE TEHNICĂ PSIHANALITICĂ

Concepte cheie: cadrul, asocierea liberă, interpretarea, rezis-


tenţele, transferul, contratransferul, neutra-
litate, atenţie liber flotantă, psihoterapie
psihanalitică

Rezumat: Psihanaliza consideră că simptomele nu reprezintă


decât expresia manifestă a unui conflict inconştient şi doar aducerea
acestuia în plan conştient şi soluţionarea sa va asigura o vindecare de
durată. Coordonatele principale ale tehnicii psihanalitice sunt: cadrul,
asocierea liberă, interpretarea, rezistenţele, transferul, contratransferul.
Cadrul se referă la ambianţa în care trebuie să se desfăşoare şe-
dinţele de psihanaliză. Există anumite cerinţe ce sunt respectate pentru
a favoriza evidenţierea conţinuturilor inconştiente ale subiectului. Este
vorba despre durata strictă a şedinţelor (45 de minute), frecvenţa lor,
ora fixă de începere şi terminare a lor, atitudinea de neutralitate
binevoitoare a terapeutului. Din cadru face parte şi modalitatea de
plată a terapiei, care trebuie să se facă în mod regulat, pentru a evita
orice sentiment de datorie şi orice altă modalitate de exprimare faţă de
terapeut, în afară de cea verbală. Neutralitatea are rolul de a reduce cât
mai mult posibil influenţa personalităţii şi valorilor terapeutului asupra
sentimentelor, trăirilor şi atitudinilor pacientului în scopul de a pune în
evidenţă elementele psihice inconştiente ale celui din urmă, realitatea
sa psihică.
Asocierea liberă se referă la exprimarea de către pacient a
tuturor gândurilor care îi vin în minte, fără o analiză critică. Asocierea
liberă poate porni şi de la un element dat, o anumită reprezentare, un
anumit cuvânt. Pe baza acestei metode, se descoperă lanţurile asocia-
tive care duc la complexele inconştiente ale pacientului. Tehnica
asocierii libere are la origine faptul că la baza simptomelor nu este
acea cauză pe care el le-ar putea-o atribui conştient şi raţional, ci este
vorba de o serie de evenimente şi trăiri inconştiente.
78
Universitatea SPIRU HARET
Interpretarea reprezintă răspunsul pe care terapeutul îl dă pacien-
tului la asocierile libere ale acestuia. Ea are rolul de a-l ajuta pe
pacient să se înţeleagă. Există o anumită ierarhie în conţinutul inter-
pretărilor. Astfel, sunt abordate mai întâi apărările, apoi conţinuturile
inconştiente. Apărările se pot manifesta sub formă de rezistenţe dacă
terapeutul face interpretări inadecvate. Tratamentul psihanalitic are ca
scop înlăturarea blocajelor din dezvoltarea subiectului prin ridicarea
apărărilor şi producerea de schimbări la nivelul Eului şi Supraeului.
Interpretarea în aici şi acum a fantasmelor, afectelor, conflictelor din
prezent, care se referă la psihanalist şi la cadrul psihanalitic reprezintă
un aspect important al curei analitice. Deseori, conflictele din trecut se
manifestă în acest mod, mai degrabă decât prin amintiri din trecut.
Rezistenţele sunt atitudini de opoziţie ale pacientului faţă de
interpretările oferite de terapeut. Aceste atitudini pot deveni un obsta-
col dacă nu sunt, la rândul lor, înţelese şi interpretate. Ele reprezintă o
parte esenţială a procesului psihanalitic, care nu trebuie trecută cu
vederea, ci supusă interpretării. Rezistenţa este rezultatul punerii în
funcţiune a mecanismelor de apărare ale subiectului şi este de natură
inconştientă. Eul este cel care pune în funcţiune rezistenţele pentru a
reuşi să menţină refularea conţinuturilor inconştiente. Orice manifes-
tare poate fi indiciul unei rezistenţe: cantonarea în prezent, refugierea
în trecut, lipsa oricărei investiri afective a terapeutului, ca şi o
suprainvestire a acestuia, plictiseala, trecerea la act.
Transferul reprezintă întreaga gamă de idei şi sentimente pe care
subiectul le are faţă de terapeut. Prin transfer se actualizează dorinţele
inconştiente, precum şi legăturile afective infantile ale pacientului,
fiind asociate cu cadrul psihanalitic şi cu persoana psihanalistului.
Cadrul psihanalitic este astfel conceput, încât pacientul să aibă cât mai
puţine informaţii privitoare la personalitatea terapeutului, la valorile
sale, astfel încât ceea ce resimte faţă de acesta să furnizeze indicii
despre conţinuturile şi conflictele inconştiente ale pacientului. Pe mă-
sură ce procesul terapeutic avansează, aceste conţinuturi se vor
organiza în ceea ce Freud numea nevroză de transfer. Mai precis,
simptomele vor dispărea din viaţa pacientului, fiind legate doar de
persoana terapeutului şi apărând doar în cadrul terapiei. Psihanaliza
ajunge să reprezinte câmpul de luptă împotriva simptomelor, locul
unde ele pot fi învinse definitiv. Este esenţial însă ca pe baza acestei
nevroze de transfer să se ajungă la nevroza infantilă, iar subiectul să
găsească alte soluţii, mai mature, de a rezolva conflictele inconştiente.
79
Universitatea SPIRU HARET
Contratransferul se referă la reacţiile terapeutului faţă de pacient,
la tendinţa de identificare cu acesta. Este vorba în principal de reacţiile
inconştiente ale terapeutului. Analistul încearcă să instituie un cadru
analitic cât mai neutru, cât mai lipsit de accente personale. Însă neutra-
litatea nu se referă şi la ceea ce resimte analistul în situaţia analitică.
El reacţionează afectiv la ceea ce pacientul tinde inconştient să
actualizeze în analiza sa, fantasme şi trăiri. Prin urmare, unul din
instrumentele de cunoaştere a pacientului este şi ceea ce resimte
analistul. Identificarea empatică cu pacientul este utilă pentru a-l înţe-
lege, dar pentru a cunoaşte ceea ce ţine de conţinuturile inconştiente
ale acestuia, este necesară din partea terapeutului o atitudine obiectivă
de observare şi analizare a propriilor trăiri legate de pacient. Atenţia
liber flotantă a analistului presupune ca acesta să tolereze gândurile şi
sentimentele ce apar în timpul şedinţei. El trebuie însă să analizeze mo-
tivele pentru care acestea au apărut într-un moment anume al şedinţei.
Indicaţia de terapie psihanalitică depinde în principal de doi fac-
tori: gravitatea simptomelor şi urgenţa rezolvării lor; analizabilitatea
pacientului. Din punctul de vedere al tulburărilor psihice ce se pre-
tează tratamentului psihanalitic, indicaţia se referă la nevroze: obse-
sională, isterică, fobică, atacuri de panică, depresie nevrotică, nevroze
de caracter si tulburări psihosomatice. În ceea ce priveşte psihozele se
poate utiliza terapia psihanalitică cu o tehnică adaptată acestui gen de
tulburări.
Elementele specifice tehnicii psihanalitice permit o anumită
evoluţie a procesului terapeutic. În procesul terapeutic, pacientul va
avea tendinţa să repete moduri de comportament şi trăiri ce au la bază
conflictul patogen, iar psihanalistul este cel care, prin interpretare,
poate determina conştientizarea acestui conflict. În tratamentul nevro-
zelor tehnica nu presupune o anumită schemă impusă a procesului
terapeutic. Este abandonat orice determinism în favoarea dimensiunii
aleatorii, a spontaneităţii. Această dimensiune aleatorie este esenţială
pentru că permite respectarea ritmului propriu subiectului, astfel încât
el să se acomodeze cu cadrul terapeutic şi să aibă la dispoziţie timpul
necesar elaborării unui adevăr descoperit şi înţeles. Este esenţial
modul în care se constituie relaţia terapeutică şi identificarea de către
terapeut a ceea ce se „joacă” în această relaţie. Procesul psihanalitic
cuprinde mai multe etape: crearea alianţei terapeutice şi favorizarea
transferului pozitiv, apariţia transferului negativ şi a nevrozei de
transfer şi, în fine, rezolvarea definitivă a nevrozei prin rezolvarea
80
Universitatea SPIRU HARET
nevrozei de transfer. În terapia nevrozelor, subiectul a acceptat sepa-
rarea obiectului primar, pierderea, a depăşit nostalgia, iar accentul se
pune în intervenţia terapeutică pe capacităţile cognitive ale sale, pe
elaborarea interpretărilor propuse de terapeut.
În tratarea psihozelor şi stărilor limită este esenţial contratrans-
ferul terapeutului care indică răspunsul pe care ar fi trebuit să îl
primească pacientul din partea persoanelor semnificative din jurul său,
răspuns care a lipsit însă la vremea respectivă. Astfel, analistul va fi
cel care înscrie în psihismul subiectului experienţa care nu a putut
avea loc, ceea ce a determinat lacune în structurarea Eului. În acest
mod, terapia va restabili continuitatea psihică, pacientul intrând în
relaţie şi având experienţa unui celălalt capabil să conţină, adică să
facă faţă trăirilor sale. Kernberg recomandă, în cura cu psihoticii,
analiza transferului negativ încă de la început, pentru a putea crea o
bună alianţă terapeutică şi pentru a utiliza transferul pentru menţinerea
relaţiei terapeutice şi a extinde analiza asupra relaţiilor externe.
M. Klein consideră că procesul psihanalitic trebuie să diminueze
clivajul şi proiecţia care ar produce distorsiuni în relaţiile de obiect. Pe
măsură ce se reduce această distorsiune, obiectele vor fi percepute mai
adecvat şi mai aproape de realitate şi pot fi astfel introiectate în Eu şi
Supraeu cu aspectele lor bune şi rele. Va rezulta un Supraeu mai puţin
sever, mai puţin rigid sau mai puţin persecutor şi mai puţin marcat de
idealizare. Indicaţia de terapie psihanalitică se dă fie în cazul psiho-
zelor sau tulburărilor de tip borderline, fie în cazul în care cererea
pacientului este legată de evenimente de viaţă dificil de surmontat, de
tulburări de tip reactiv.

Tehnica psihanalitică a evoluat pe măsura acumulării experienţei


clinice şi dezvoltării bazelor teoretice. Iniţial, Freud considera că la
baza tulburărilor psihice ar sta o stare similară unei „intoxicări” a psi-
hismului, datorită nedescărcării tensiunilor, şi prin urmare, a acumu-
lării acestora. Obiectivul principal al terapiei era deci favorizarea
descărcării acestor tensiuni, prin exprimarea verbală a conflictelor
psihice, facilitată de starea de transă hipnotică şi de sugestiile date de
medic. Experienţa terapeutică i-a dovedit însă lui Freud că dispariţia
simptomelor era temporară. El ajunge la concluzia că este mai eficient
ca pacientul să se exprime în stare de veghe, spunând ceea ce îi vine în
81
Universitatea SPIRU HARET
minte, prin asociaţie liberă. Se renunţă astfel la hipnoză şi sugestie în
favoarea unei noi tehnici pe care Freud o numeşte iniţial psihoanaliză.
Prin tratamentul psihanalitic se vizează nu doar dispariţia simpto-
melor, ci o transformare a întregii personalităţi a subiectului. Simpla
dispariţie a simptomelor nu este sinonimă cu vindecarea. Se consideră
că simptomele nu reprezintă decât expresia manifestă a unui conflict
inconştient şi doar aducerea acestuia în plan conştient şi soluţionarea
sa va asigura o vindecare de durată. Dacă acest obiectiv nu este atins,
deşi simptomele pot dispărea, va persista capacitatea de a genera noi
simptome. Prin tehnica asocierii libere, se asigură restabilirea legăturii
dintre elementele psihice separate prin punerea în funcţiune a meca-
nismelor de apărare şi, în final, descoperirea unui lanţ cauzal incon-
ştient. Schimbările determinate de o cură psihanalitică nu se rezumă la
vindecarea în sensul dispariţiei simptomelor, ci la a-l apropia pe
subiect de el însuşi, de a-l face să acţioneze mai liber, să îşi descopere
sau redescopere potenţialul creativ. Coordonatele principale ale teh-
nicii psihanalitice sunt:
1. Cadrul
2. Asocierea liberă
3. Interpretarea
4. Rezistenţele
5. Transferul
6. Contratransferul
1. Cadrul se referă la ambianţa în care trebuie să se desfăşoare
şedinţele de psihanaliză. Există anumite cerinţe ce sunt respectate
pentru a favoriza evidenţierea conţinuturilor inconştiente ale subiec-
tului. Este vorba despre durata strictă a şedinţelor (45 de minute), frec-
venţa lor, ora fixă de începere şi terminare a lor, atitudinea de neutra-
litate binevoitoare a terapeutului. Psihanaliza presupune iniţial un
proces de cunoaştere a nevoilor interne ale pacientului, a tentativelor
acestuia de a le satisface, de cunoaştere a conflictelor emoţionale ale
pacientului şi modalităţile pe care subiectul le-a găsit pentru a le
rezolva. Este important ca Eul să fie suficient de autonom, adică de
diferenţiat faţă de Sine şi de Supraeu, astfel încât să poată îndeplini
funcţiile de detaşare şi observare a propriilor trăiri. Tehnica psihana-
litică este astfel concepută încât să permită obţinerea acestor informa-
ţii. De aici, decurge frecvenţa şedinţelor, de 3 sau 4 ori pe săptămână
timp de 45 de minute. La Freud durata unei şedinţe era de 50 de
minute, iar experienţa a demonstrat că durata necesară pentru ca
82
Universitatea SPIRU HARET
procesul psihanalitic să fie eficient este în jur de 45 de minute.
Şedinţele au deci o durată şi o frecvenţă strictă, odată stabilit cadrul.
Este nevoie de un anumit timp ca gândurile pacientului să apară şi să
poată fi exprimate, cu pauze şi divagări, este nevoie de un anumit timp
pentru a înţelege ce este dincolo de cuvinte şi a formula interpretări.
Durata fixă, cu alte cuvinte încheierea şedinţei după un interval strict,
îi dovedeşte pacientului că nu este privilegiat nici un conţinut psihic în
mod special. Şedinţa se opreşte fie că el tace sau păstrează tăcerea,
astfel încât acest final nu este legat de plăcerea sau nemulţumirea
terapeutului faţă de ceea ce pacientul exprimă. Acest fapt atestă şi
confirmă neutralitatea terapeutului. Modificările vor fi evitate, pentru
a nu da prilej pacientului să se exprime altfel decât prin cuvinte. Din
cadru face parte şi modalitatea de plată a terapiei, care trebuie să se
facă în mod regulat, pentru a evita orice sentiment de datorie şi orice
altă modalitate de exprimare faţă de terapeut, în afară de cea verbală.
Terapeutul poate astfel observa modul în care pacientul funcţionează,
poate ajunge să îl cunoască şi să îl înţeleagă pe pacient şi, de
asemenea, favorizează dezvoltarea unei reacţii emoţionale optime faţă
de terapeut. O bună cunoaştere a pacientului se referă la modul în care
pacientul reacţionează şi a reacţionat faţă de evenimentele esenţiale
din viaţa sa, la relaţiile semnificative pe care le-a dezvoltat. În cadru
intră şi atitudinea terapeutului, de „neutralitate binevoitoare” faţă de
pacient. Neutralitatea are rolul de a reduce cât mai mult posibil
influenţa personalităţii şi valorilor terapeutului asupra sentimentelor,
trăirilor şi atitudinilor pacientului în scopul de a pune în evidenţă
elementele psihice inconştiente ale celui din urmă, realitatea sa
psihică. Psihanaliza propriu-zisă presupune ca pacientul să fie alungit
pe divan, astfel încât psihanalistul să nu intre în câmpul său vizual.
Avantajele acestei poziţii sunt că el va avea o mai mare libertate în
gândire şi exprimare şi, totodată, vor fi favorizate proiecţiile
conţinuturilor inconştiente asupra terapeutului şi cadrului, regresia şi
transferul.
2. Asocierea liberă se referă la exprimarea de către pacient a
tuturor gândurilor care îi vin în minte, fără o analiză critică. Asocierea
liberă poate porni şi de la un element dat, o anumită reprezentare, un
anumit cuvânt. Pe baza acestei metode, se descoperă lanţurile
asociative care duc la complexele inconştiente ale pacientului. Este
esenţial să nu existe o selecţie voluntară a gândurilor, care ar fi
expresia apărărilor subiectului. Prin asociere liberă psihanalistul are
83
Universitatea SPIRU HARET
acces la scopurile şi fantasmele inconştiente ale pacientului şi i le
relevă acestuia prin interpretările pe care i le oferă. Tehnica asocierii
libere are la origine faptul că la baza simptomelor nu este acea cauză
pe care el le-ar putea-o atribui conştient şi raţional, ci este vorba de o
serie de evenimente şi trăiri complexe, în mare parte inconştiente, de
modul în care personalitatea în ansamblul ei s-a adaptat la diferite
situaţii de viaţă şi de dificultăţile apărute în relaţionare.
3. Interpretarea reprezintă răspunsul pe care terapeutul îl dă
pacientului la asocierile libere ale acestuia. Ea are rolul de a-l ajuta pe
pacient să se înţeleagă. Există o anumită ierarhie în conţinutul inter-
pretărilor. Astfel, sunt abordate mai întâi apărările, apoi conţinuturile
inconştiente. Ceea ce este la suprafaţă trebuie interpretat înainte de a
interpreta conţinuturile mai profunde. Apărările se pot manifesta sub
formă de rezistenţe dacă terapeutul face interpretări inadecvate. Freud
a considerat iniţial rezistenţele drept obstacole în calea procesului
terapeutic. Ulterior a recunoscut însă în ele modalităţi de cunoaştere a
personalităţii subiectului, ele dându-ne indicii asupra apărărilor puse
în funcţiune de către subiect. Dacă apărările sunt rezolvate, se poate
trece la interpretări mai profunde. Însă, o interpretare profundă dată
prea devreme poate avea drept efect creşterea rezistenţelor şi blocarea
travaliului analitic sau îl poate face pe pacient să simtă că este presat
de analist. Interpretarea mai profundă se referă la conflictele necon-
ştientizate ale pacientului, oferindu-i astfel o imagine mai clară asupra
personalităţii sale. Psihanaliza nu mai vizează actualmente doar trece-
rea conţinuturilor inconştiente în conştiinţă, ci are ca scop înlăturarea
blocajelor din dezvoltarea subiectului prin ridicarea apărărilor şi
producerea de schimbări la nivelul Eului şi Supraeului. În interpretare
se abordează mai întâi diferitele afecte implicate, ajutând pacientul să
conştientizeze mai întâi conflictul intrapsihic, abia apoi fantasmele sau
tendinţele de care acesta se apără. Interpretarea în aici şi acum a fan-
tasmelor, afectelor, conflictelor din prezent, care se referă la psiha-
nalist şi la cadrul psihanalitic reprezintă un aspect important al curei
analitice. Deseori, conflictele din trecut se manifestă în acest mod, mai
degrabă decât prin amintiri din trecut. Terapeutul trebuie să sesizeze
acest fapt, să înţeleagă sentimentele actuale ale pacientului şi, prin
interpretări adecvate, să îl ajute să şi le exprime. Abia apoi pacientul
poate face o legătură cu evenimentele trecute. Dacă interpretările se
axează preponderent pe trecut, făcând abstracţie de trăirile prezente şi
84
Universitatea SPIRU HARET
de rezistenţele pacientului, există riscul ca pacientul să evite tot ceea
ce este dureros în viaţa sa actuală, precum şi ceea ce este transferen-
ţial, refugiindu-se în trecut. Nu orice resimte pacientul faţă de analist
şi psihanaliză este o repetare a trecutului. Conflictele actualizate în
timpul curei analitice pot reprezenta exprimarea unor nevoi interne
legate de evoluţia sa actuală. Interpretările legate de trecut pot avea
rolul de a reconstrui evoluţia sa din acea perioadă, de a-l face să
înţeleagă din perspectiva unui adult evenimentele pe care le-a trăit.
4. Freud a descris rezistenţele ca pe atitudini de opoziţie ale
pacientului faţă de interpretările oferite de terapeut. Aceste atitudini
pot deveni un obstacol dacă nu sunt, la rândul lor, înţelese şi inter-
pretate. Ele reprezintă o parte esenţială a procesului psihanalitic, care
nu trebuie trecută cu vederea, ci supusă interpretării. Rezistenţa este
rezultatul punerii în funcţiune a mecanismelor de apărare ale subiec-
tului şi este de natură inconştientă. Din acest motiv, ea nu trebuie
considerată ca o opoziţie voită şi conştientă din partea pacientului, iar
abordarea ei directă, fără interpretare, este ineficientă, putând avea ca
efect un blocaj în procesul terapeutic. Iniţial Freud a încercat să-l facă
pe pacient să depăşească rezistenţele prin insistenţă şi sugestie sau a
considerat că ele sunt doar un obstacol în calea terapiei, obstacol ce
trebuie evitat. Ulterior el a descoperit semnificaţia rezistenţei ca meca-
nism de apărare şi cale de cunoaştere a mecanismelor inconştiente ce
au dus la formarea simptomelor. Ea şi-a căpătat astfel un rol în evolu-
ţia procesului terapeutic. Înainte de a aborda conţinuturile incon-
ştiente, trebuie supuse interpretării rezistenţele. Rezistenţele reprezintă
un material esenţial ce trebuie supus interpretării, descoperind astfel
cauzele pentru care au apărut. Eul este cel care pune în funcţiune
rezistenţele pentru a reuşi să menţină refularea conţinuturilor incon-
ştiente. Orice manifestare poate fi indiciul unei rezistenţe: cantonarea
în prezent, refugierea în trecut, lipsa oricărei investiri afective a
terapeutului, ca şi o suprainvestire a acestuia, plictiseala, trecerea la
act. Analiza rezistenţelor este unul din aspectele esenţiale ale pro-
cesului psihanalitic pentru că de lichidarea acestora depinde evoluţia şi
continuarea tratamentului. O rezistenţă nedetectată la timp şi neinter-
pretată poate duce la întreruperea sau blocarea procesului psihanalitic.
5. Transferul reprezintă întreaga gamă de idei şi sentimente pe
care subiectul le are faţă de terapeut. Prin transfer se actualizează
dorinţele inconştiente, precum şi legăturile afective infantile ale
85
Universitatea SPIRU HARET
pacientului, fiind asociate cu cadrul psihanalitic şi cu persoana psiha-
nalistului. Tendinţa de a transfera nu apare doar în situaţia psihana-
litică, ci ea se poate manifesta în orice situaţie de viaţă şi relaţie.
Cadrul psihanalitic este astfel conceput, încât pacientul să aibă cât mai
puţine informaţii privitoare la personalitatea terapeutului, la valorile
sale, astfel încât ceea ce resimte faţă de acesta să furnizeze indicii
despre conţinuturile şi conflictele inconştiente ale pacientului. Prin
urmare, în tehnica psihanalitică transferul este unul din principalele
instrumente prin care avem acces la inconştient. Ca atare, este esenţial
ca transferul să fie cât mai net pus în evidenţă şi utilizat sistematic.
Transferul poate deveni unul din obstacolele procesului terapeutic,
însă este totodată calea spre vindecare, fiind, după Freud, „terenul pe
care trebuie obţinută victoria”, pentru că prin el se manifestă
conflictele inconştiente din trecut. Pe măsură ce procesul terapeutic
avansează, aceste conţinuturi se vor organiza în ceea ce Freud numea
nevroză de transfer. Mai precis, simptomele vor dispărea din viaţa
pacientului, fiind legate doar de persoana terapeutului şi apărând doar
în cadrul terapiei. Acesta reprezintă motivul pentru care dispariţia
simptomelor nu constituie un indiciu al încheierii terapiei. Psihanaliza
ajunge să reprezinte câmpul de luptă împotriva simptomelor, locul
unde ele pot fi învinse definitiv. Iniţial psihanalistul este văzut şi
resimţit ca fiind, pe de o parte, asemenea persoanelor semnificative
din trecutul pacientului, pe de altă parte, este văzut ca o persoană reală
cu care se poate crea o alianţă terapeutică. În finalul curei, când
pacientul are o altă imagine de sine, îl vede pe terapeut cu alţi ochi, ca
fiind o persoană cu propria personalitate. Freud consideră transferul şi
în special organizarea manifestărilor transferenţiale în nevroză de
transfer, ca fiind punctul nodal al tratamentului psihanalitic. Nevroza
de transfer va concentra simptomele în cadrul psihanalizei, înlocuind
nevroza iniţială, vindecarea realizându-se prin rezolvarea nevrozei de
transfer. Este esenţial însă ca pe baza acestei nevroze de transfer să se
ajungă la nevroza infantilă, iar subiectul să găsească alte soluţii, mai
mature de a rezolva conflictele inconştiente. Sarcina procesului
psihanalitic este de a realiza dezinvestirea realităţii psihice cu efecte
patogene, prin intermediul actualizării şi exteriorizării conflictelor
legate de cerinţele pulsionale în cadrul fenomenelor transferenţiale.
6. Contratransferul se referă la reacţiile terapeutului faţă de
pacient, la tendinţa de identificare cu acesta. Este vorba în principal de
86
Universitatea SPIRU HARET
reacţiile inconştiente ale terapeutului. Analistul încearcă să instituie un
cadru analitic cât mai neutru, cât mai lipsit de accente personale, pe
care pacientul îl poate popula cu propria sa lume internă, conferindu-i
un rol şi analistului în această lume. Însă neutralitatea nu se referă şi la
ceea ce resimte analistul în situaţia analitică. El reacţionează afectiv la
ceea ce pacientul tinde inconştient să actualizeze în analiza sa,
fantasme şi trăiri. Prin urmare, unul din instrumentele de cunoaştere a
pacientului este şi ceea ce resimte analistul, propriile sale trăiri,
emoţii, vise suscitate de acesta. Identificarea empatică cu pacientul
este utilă pentru a-l înţelege, dar pentru a cunoaşte ceea ce ţine de
conţinuturile inconştiente ale acestuia, este necesară din partea tera-
peutului o atitudine obiectivă de observare şi analizare a propriilor
trăiri legate de pacient. Atenţia liber flotantă a analistului presupune
ca acesta să tolereze gândurile şi sentimentele ce apar în timpul
şedinţei. El trebuie însă să analizeze motivele pentru care acestea au
apărut într-un moment anume al şedinţei. Iniţial, Freud a considerat,
ca şi în cazul rezistenţelor, că trăirile analistului sunt motiv de blocaj
în procesul terapeutic. El considera că unul dintre scopurile analizei
personale a terapeutului ar fi dezvoltarea capacităţii acestuia de a fi cât
mai neutru, ca o oglindă faţă de trăirile pacientului. Pentru o cură
psihanalitică cât mai eficientă, care viza „purificarea psihanalitică” a
terapeutului, manifestările contratransferenţiale ar fi trebuit să lip-
sească complet. Freud relevă totuşi că inconştientul analistului repre-
zintă un instrument cu ajutorul căruia acesta ar putea interpreta
manifestările inconştientului celorlalţi. Acesta devine în tehnica
psihanalitică contemporană un principal instrument de cunoaştere şi o
bază în interpretările oferite pacientului. Atitudinea negativă faţă de
contratransfer ar avea ca efect o atitudine rigidă a terapeutului, o lipsă
de naturaleţe şi autenticitate a relaţiei. O serie de psihanalişti (Fenichel,
Heimann, Balint) au relevat laturile pozitive şi rolul semnificativ al
contratransferului în cura analitică.
Toate aceste elemente tehnice au drept finalitate o bună
înţelegere a dinamicii, topicii şi economiei psihice a pacientului, astfel
încât acesta să se simtă înţeles din punct de vedere emoţional.
Psihanalistul trebuie să dea dovadă de flexibilitate, ţinând cont de
structura psihică a pacientului, de caracteristicile şi limitele sale. El nu
va lucra identic cu toţi pacienţii săi, ci trebuie să adapteze elementele
tehnice astfel încât să se realizeze o alianţă terapeutică. Procesul
87
Universitatea SPIRU HARET
psihanalitic evoluează prin trecerea de la un insight la altul având ca
rezultat o mai mare conştientizare a propriilor dorinţe şi temeri. Va
apărea astfel o schimbare în economia psihică a pacientului, în
raportul de forţe dintre diferitele instanţe, el devenind mai tolerant faţă
de dorinţele sale. Simultan se produc şi schimbări în structura sa
psihică prin scăderea rigidităţii Supraeului şi a interdicţiilor impuse de
acesta. Se va debloca în acest fel o anumită cantitate de energie care
va putea fi folosită în activităţi adaptative. Fixaţiile vor fi depăşite,
trecându-se la stadii de dezvoltare afectivă mai avansate.

5.1. Indicaţii şi contraindicaţii la tratamentul psihanalitic


Indicaţia de terapie psihanalitică depinde în principal de doi factori:
- gravitatea simptomelor şi urgenţa rezolvării lor; terapeutul
trebuie să decidă dacă tratamentul psihanalitic este cel care răspunde
cel mai bine nevoilor pacientului, ţinând cont că este un tratament de
lungă durată care necesită între 3 şi 5 ani
- analizabilitatea pacientului, ceea ce depinde de trăsăturile pa-
cientului şi de modul în care acestea se pot adapta la cerinţele pe care
psihanaliza i le impune.
Sunt necesare mai multe întrevederi pentru a decide dacă aceste
două condiţii pot fi îndeplinite şi dacă vom aplica o terapie psihana-
litică sau psihanaliza propriu-zisă, sau vom indica o terapie scurtă,
centrată pe simptom.
Din punctul de vedere al tulburărilor psihice ce se pretează trata-
mentului psihanalitic, indicaţia se referă la nevroze: obsesională,
isterică, fobică, atacuri de panică, depresie nevrotică, nevroze de
caracter si tulburări psihosomatice. Tulburările de personalitate cum ar
fi cea impulsivă, perversiunile, tulburările de comportament, cazurile
limită, se pretează mai greu tehnicii psihanalitice şi indicaţia depinde
de specificul fiecărui caz în parte, mai exact de structura de perso-
nalitate a subiectului mai degrabă decât de simptomatologie. În ceea
ce priveşte psihozele, se poate utiliza terapia psihanalitică cu o
tehnică adaptată acestui gen de tulburări.
Punerea unui diagnostic definitiv poate necesita o perioadă mai
îndelungată. Astfel, o simptomatologie isterică poate disimula o pato-
logie latentă de tip psihotic la fel cum un comportament bizar poate
masca o structură isteroidă. Diagnosticul nu este însă decisiv în
indicaţia de terapie. Trebuie ţinut cont şi de resursele sanogene ale
pacientului şi de personalitatea pacientului.
88
Universitatea SPIRU HARET
În ceea ce priveşte capacitatea subiectului de a fi analizat,
aceasta depinde de trăsăturile de caracter ale pacientului. El trebuie să
poată tolera regulile tratamentului şi să fie destul de motivat pentru a
accepta durata îndelungată a tratamentului şi tehnica propriu-zisă care
nu presupune abordarea directă a simptomelor. Din această cauză,
problemele superficiale, dorinţa familiei, recomandarea medicului,
curiozitatea ştiinţifică sau dorinţa de a avansa pe linie profesională nu
constituie motive temeinice pentru o terapie. Subiectul trebuie să fie în
măsură să asocieze liber, să accepte că problemele sale pot fi rezolvate
printr-o mai bună cunoaştere de sine. Capacitatea de a fi analizat
depinde de capacitatea Eului de a elabora tensiunea psihică, de calita-
tea mecanismelor de apărare, de capacitatea de testare a realităţii, de
gradul de constituire a identităţii Eului. Sunt necesare, de asemenea, o
anumită capacitate de introspecţie, o anumită cooperare cu terapeutul.
Pacientul trebuie să fie capabil să-şi exprime trăirile, să verifice
interpretările date de terapeut înainte de a le interioriza.
Răspunsul pozitiv al subiectului la terapia psihanalitică depinde
de modul în care acesta percepe, gândeşte, comunică şi răspunde la
interpretări. Analistul îl ajută pe pacient să se înţeleagă, pornind de la
ceea ce acesta relatează, iar o mai bună cunoaştere de sine are drept
efect schimbări în personalitatea subiectului şi rezolvarea simptomelor.
Cura analitică este indicată în principal când, în urma anamnezei, se
constată eşecul în atingerea nivelului de dezvoltare specific vârstei, de
exemplu, la adulţi, stadiul genital. Simptomele pot avea o cauză mai
profundă sau conflictul care le generează poate fi de suprafaţă. Există
simptome care sunt expresia normală a dezvoltării şi care se pot
rezolva prin consiliere terapeutică sau printr-o intervenţie terapeutică
de scurtă durată. Simptomele nevrotice care necesită psihanaliza au o
cauză inconştientă mai profundă şi sunt rezultatul unei întârzieri în
dezvoltare sau al unei regresii la stadiile anterioare de dezvoltare.
Categoriile diagnostice trebuie raportate la stadiile de dezvoltare
psihoafectivă. Astfel, nevrozele sunt rezultatul stagnării la stadiul anal
sau falic, existând însă obiecte oedipale stabile. Psihozele şi cazurile
limită sunt generate de stagnări la stadii precoce din dezvoltarea Eului,
care au drept efect dificultăţi la nivelul funcţiilor afective şi cognitive
ale sale. Dacă apar doar simptome singulare, cum ar fi dificultăţi în
învăţare sau în relaţionare, acestea pot presupune doar stagnări parţiale
ce determină anumite inhibiţii ale anumitor funcţii psihice.
89
Universitatea SPIRU HARET
În funcţie de categoria diagnostică şi de rezultatul evaluării
cauzei sale, se va stabili ce gen de terapie este indicat. Psihanaliza este
recomandată în cazul în care există obiecte oedipiene stabile şi
pulsiunile implicate în conflict sunt exprimate prin simptome destul de
invalidante. Pacientul trebuie să aibă o bună testare a realităţii şi o
bună funcţionare a Eului. În cazul psihozelor şi cazurilor limită, pre-
domină conflictele preoedipale, testarea realităţii este deficitară şi
funcţionarea Eului este afectată, astfel că o psihanaliză nu ar fi
potrivită, ci o terapie psihanalitică care are ca scop întărirea Eului şi
reconstruirea funcţiilor deficitare ale acestuia. În analiza adulţilor des-
coperim moduri de gândire infantile ce sunt înlăturate, comporta-
mentul devenind mai adaptat, subiectul reuşind să găsească soluţii mai
puţin patologice şi invalidante la conflictele sale intrapsihice. Eul
devine mai autonom, iar apărările sunt mai puţin rigide. Subiectul va
deveni mai tolerant cu propriile dorinţe şi tendinţe.
Rolul analistului este de a stabili şi menţine cadrul psihanalitic,
de a asculta asociaţiile pacientului, de a observa comportamentul
acestuia, precum şi propriile sale reacţii, în special pe cele emoţionale,
faţă de pacient.
Simptomele nu sunt abordate în mod direct, nu sunt supuse
analizei şi interpretărilor din partea terapeutului. Sensul lor va apărea
în momentul în care conflictul care le generează se manifestă în relaţia
cu analistul şi abia în acest moment pot fi abordate.
În cele ce urmează vom studia caracteristicile demersului psiha-
nalitic în funcţie de patologia abordată.

5.2. Procesul psihanalitic


Elementele specifice tehnicii psihanalitice permit o anumită evo-
luţie a procesului terapeutic. Modalitatea principală de intervenţie a
psihanalistului o reprezintă interpretarea. Pentru ca acţiunea acesteia
să fie de maximă eficienţă este necesar să fie respectate toate elemen-
tele ce ţin de cadru. Rolul interpretării este complex, ea permiţând atât
stabilirea conexiunii între elemente psihice până atunci separate de
refulare, cât şi dezvoltarea unor aspecte psihice blocate de procesul
patogen. În procesul terapeutic, pacientul va avea tendinţa să repete
moduri de comportament şi trăiri ce au la bază conflictul patogen, iar
psihanalistul este cel care, prin interpretare, poate determina conştien-
tizarea acestui conflict de către pacient. Acesta va putea să decidă
90
Universitatea SPIRU HARET
dacă conflictul mai este de actualitate şi să găsească o soluţionare mai
matură a sa. Prin urmare, scopul curei se referă la un proces de
transformare a modului de gândire al pacientului. Acesta va învăţa să
înţeleagă că tot ceea ce se întâmplă în exterior este mediat de propriul
psihism, aici aflându-se sursa trăirilor sale. Psihanaliza nu vizează deci
suprimarea directă a simptomului sau a conflictului prin atitudini
autoritare, compătimitoare sau moralizatoare, ci îl solicită pe pacient
să coopereze pentru a înţelege propria funcţionare psihică.

5.2.1. Tratamentul nevrozelor


Nevrozele sunt generate de regresia la punctele de fixaţie ale
libidoului, ceea ce are drept consecinţă un blocaj al unei părţi a ener-
giei psihice. Această regresie apare în momentele în care realitatea
externă nu mai permite un anumit grad de satisfacţie libidinală. În
tratamentul psihanalitic se încearcă aducerea în conştient a acestor
pulsiuni refulate, însă forţele care au determinat refularea se fac
simţite ca rezistenţe. Tehnica nu presupune o anumită schemă impusă
a procesului terapeutic. Este abandonat orice determinism în favoarea
dimensiunii aleatorii. Această dimensiune aleatorie este esenţială pentru
că permite respectarea ritmului propriu subiectului, astfel încât el să se
acomodeze cu cadrul terapeutic şi să aibă la dispoziţie timpul necesar
elaborării unui adevăr descoperit şi înţeles. Acest timp depinde de
personalitatea fiecăruia, de apărările active şi de profunzimea conflic-
tului de care este legat. Este esenţial modul în care se constituie relaţia
terapeutică şi identificarea de către terapeut a ceea ce se „joacă” în
această relaţie. Dincolo de cererea manifestă de terapie, există o cerere
inconştientă care se leagă de conflictele intrapsihice nerezolvate ale
subiectului şi care au efect inhibitor asupra dezvoltării psihice a
acestuia.
De exemplu, o persoană poate cere o terapie pentru simptome
ce intră în sfera agorafobiei, însă inconştient, poate fi vorba despre
nevoia sa de aprobare din partea celuilalt pentru a-şi trăi libertatea şi
de nevoia de a învăţa cum să trăiască această libertate.
Odată identificată de către terapeut, această cerere va fi pusă în
cuvinte la momentul oportun, verbalizată, ceea ce are multiple
semnificaţii în procesul terapeutic. În primul rând, rostirea de către
terapeut a dorinţei inconştiente a pacientului semnifică faptul că acesta
este capabil să înţeleagă nevoile acestuia şi că îi recunoaşte acestuia
91
Universitatea SPIRU HARET
dreptul la satisfacere. În al doilea rând, subiectul primeşte pentru
prima dată un alt tip de răspuns la dorinţa sa inconştientă, răspuns
bazat pe autenticitate, dat fiind că terapeutul îşi menţine neutralitatea,
fapt de natură să favorizeze schimbarea. În al treilea rând, psihana-
listul are în vedere faptul că este vorba de un conflict între forţele
psihice ale pacientului, astfel că nu are sens să propună soluţii, ci să
aducă în plan conştient forţele ce intră în conflict.
De exemplu, la un anumit nivel al procesului terapeutic
pacientul poate ajunge să exprime sentimentele de teamă faţă de o
posibilă reuşită, de altfel dorită cu tărie. Atitudinea terapeutului va fi
neutră, fără a-l încuraja sau descuraja, punând în evidenţă existenţa
simultană a dorinţei şi a anxietăţii în faţa satisfacerii acesteia şi
căutând sursa acestei atitudinii ambivalente patogene a pacientului.
Se vizează crearea condiţiilor favorabile pentru ca pacientul să
dezvolte transferul asupra psihanalistului.
La obsesional, izolarea unor idei comportamente cu o anumită
semnificaţie, astfel încât să nu fie posibilă conexiunea cu restul
contextului psihic de care sunt legate. De aici dificultatea pe care o
resimte obsesionalul în respectarea regulii fundamentale în tratamentul
psihanalitic, asocierea liberă. Aceasta reprezintă una din principalele
rezistenţe la psihanaliză. Fantasmele, amintirile, pot fi evocate fără a fi
asociate cu afecte sau alte trăiri, apărând vidul emoţional, unul din
principalele obstacole în tratarea nevrozei obsesionale.
Există un model teoretic ideal al procesului psihanalitic, care va
fi atins mai mult sau mai puţin în funcţie de caracteristicile Eului,
prezenţa nucleului psihotic, contratransferul terapeutului şi relaţia
pacient terapeut care se stabileşte.
Modelul curei, pus la punct de Freud, se referă la tratarea tulbu-
rărilor nevrotice, a inhibiţiilor, a nevrozelor reactive sau a caracterelor
nevrotice. Tratamentul cuprinde mai multe etape: crearea alianţei
terapeutice şi favorizarea transferului pozitiv, apariţia transferului
negativ şi a nevrozei de transfer şi, în fine, rezolvarea definitivă a
nevrozei prin rezolvarea nevrozei de transfer. În terapia nevrozelor,
subiectul a acceptat separarea obiectului primar, pierderea, a depăşit
nostalgia, iar accentul se pune în intervenţia terapeutică pe capacităţile
cognitive ale sale, pe elaborarea de către subiect a interpretărilor pro-
puse de terapeut. Identificarea primară face ca pacientul să se
identifice cu analistul, aşa cum îl percepe la un moment dat.
Interpretarea poate fi asimilată, existând un schimb cu analistul.
92
Universitatea SPIRU HARET
5.2.2. Tratamentul psihozelor şi stărilor limită
Ideea de a explora nucleul psihotic al personalităţii apare la
Ferenczi, fiind preluată de Melanie Klein şi aplicată în tratarea
psihozelor şi stărilor limită. În cura psihotică, după cum descrie Green,
este esenţial contratransferul terapeutului care indică răspunsul pe care
ar fi trebuit să-l primească pacientul din partea persoanelor semnifica-
tive din jurul său, răspuns care a lipsit însă la vremea respectivă.
Astfel, analistul va fi cel care înscrie în psihismul subiectului expe-
rienţa care nu a putut avea loc, ceea ce a determinat lacune în structu-
rarea Eului. În acest mod, terapia va restabili continuitatea psihică,
pacientul intrând în relaţie şi având experienţa unui celălalt capabil să
conţină, adică să facă faţă trăirilor sale. Psihoticul este incapabil să
diferenţieze între sine şi obiect, între realitate şi identificare proiectivă,
iar analistul trebuie să-i redea Eului această capacitate. Contratrans-
ferul va fi folosit în această relaţie pentru a detecta reprezentările
capabile să dea formă la ceea ce până atunci nu a fost gândit pentru că
aparţinea unei perioade arhaice. Pornind de aici, se va realiza o
construcţie interpretativă ce pune în formă şi articulează la situaţia
actuală această perioadă arhaică în care obiectul primar investit, dar
care încă nu este reprezentat ca atare, a antrenat, prin dispariţia sa,
dezinvestirea funcţiilor senzorio-motorii ale subiectului. După Kohut,
empatia analistului îi va permite subiectului să înlocuiască experienţa
de fuziune cu obiectul selfului primar, cu o experienţă de rezonanţă
empatică cu obiectul selfului reprezentat de analist. Kernberg reco-
mandă, în cura cu psihoticii, analiza transferului negativ încă de la
început, pentru a putea crea o bună alianţă terapeutică şi pentru a
utiliza transferul pentru menţinerea relaţiei terapeutice şi a extinde
analiza asupra relaţiilor externe. M. Klein consideră că procesul psiha-
nalitic trebuie să diminueze clivajul şi proiecţia care ar produce
distorsiuni în relaţiile de obiect. Pe măsură ce se reduce această
distorsiune, obiectele vor fi percepute mai adecvat şi mai aproape de
realitate şi pot fi astfel introiectate în Eu şi Supraeu cu aspectele lor
bune şi rele. Va rezulta un Supraeu mai puţin sever, mai puţin rigid
sau mai puţin persecutor şi mai puţin marcat de idealizare.
În terapia psihozelor, obiectul este resimţit ca fiind fie intruziv,
fie absent, în ambele cazuri frustrant. Subiectul este incapabil să ela-
boreze pierderea, iar afectul invadează relaţia terapeutică împiedicând
elaborarea. Pacientul îl percepe pe celălalt ca fiind asemănător lui, în
93
Universitatea SPIRU HARET
funcţie de tipul de investire la care a fost supus individul în momentul
în care a avut acces la reprezentare. De aici rezultă organizarea sa
psihică, adică tipul de obiect intern, permanenţa acestuia şi tipul
relaţiilor de obiect. Procesul de gândire este perturbat, analistul va fi
perceput ca absent, ostil, enigmatic sau intruziv. Pacientul nu se mani-
festă prin gândire, ci prin afecte sau comportament, trezind în analist
sentimente de neputinţă, furie, culpabilitate. Ceea ce resimte analistul
în contratransfer este ceea ce trebuie să fi simţit pacientul din partea
obiectului primar. Procesul terapeutic presupune aceleaşi elemente ca
în terapia nevrozelor: recunoaşterea fenomenelor ce repetă trecutul
pentru a putea trece apoi la aici şi acum, la ceea ce se întâmplă între
analist şi pacient. Abordarea freudiană a psihozelor are la bază proble-
matica narcisică şi anume lipsa de investire a Eului în relaţia cu lumea
şi cu sine însuşi. Abordarea kleiniană se referă la regresia la faza
schizo-paranoidă sau depresivă. Actualmente se pune accentul în cura
psihanalitică a psihoticilor pe rolul pe care îl joacă celălalt, succesul
depinzând, după Bion, de capacitatea de a conţine a terapeutului şi de
capacitatea sa de a se elibera de identificările proiective ale pacien-
tului. Winnicott subliniază faptul că terapeutul trebuie să fie perceput
ca obiect în finalul curei, deci să-l facă pe pacient să se desprindă din
relaţia fuzională cu obiectul primar.
Cura psihanalitică cu psihoticii se recomandă în următoarele
condiţii:
• subiectul să fie capabil de o anumită relaţie cu celălalt, dincolo
de faptul că el îşi refuză relaţia pentru că se simte terifiat
• subiectul să fie capabil să tolereze şi să comunice un minim de
trăiri
• să existe cerere din partea pacientului.
Cadrul tratamentului psihanalitic al psihoticilor presupune o
serie de condiţii specifice:
• fermitate în durata şi ritmul şedinţelor
• întreruperea terapiei dacă starea pacientului se agravează
• evitarea oricărei gratificări, chiar dacă pacientul va trăi acest
fapt ca fiind foarte violent şi intruziv
• menţinerea continuităţii cadrului, ceea ce va reprezenta pentru
pacient o experienţă nouă.
Scopul tratamentului este de a stabili un minim de coerenţă în re-
laţia cu ceilalţi şi cu realitatea, relaţie trăită de pacient ca fiind terifiantă
şi indescifrabilă. Terapeutul va conferi semnificaţii evenimentelor şi
94
Universitatea SPIRU HARET
reacţiilor celorlalţi, va confirma normalitatea anumitor reacţii şi
senzaţii ale subiectului, ceea ce va constitui o referinţă pentru a
diferenţia trecutul de prezent, fantasma de realitate. Se va stabili astfel
un raport al subiectului cu obiectul care nu este de supunere, pe baza
căruia vor fi reconstituite relaţiile cauzale care stau la baza realităţii.
Regresând la faza schizo-paranoidă, pacientul va trăi relaţia cu
terapeutul ca pe o relaţie cu un obiect fascinant şi terifiant. Terapeutul
va trebui să analizeze ceea ce pacientul proiectează asupra sa, propriile
pulsiuni, părţile clivate ale Eului. Analiza se va face prin alianţă cu
partea sănătoasă a Eului fără de care înţelegerea mecanismului şi
detaşarea de simptom nu va fi posibilă. Astfel, această parte sănătoasă
devine cu timpul capabilă să integreze în sine aspectul perturbat al
funcţionării mentale ce apare în cură hic et nunc. Kernberg susţine
însă că interpretarea mecanismelor primitive de apărare, deşi în cazul
cazurilor limită tinde să întărească funcţionarea Eului, în cazul
psihozelor va avea ca efect o mai mare dezorganizare şi regresie. Bion
pune accentul pe comunicarea nonverbală, pe schimbul simbolic
inconştient dintre pacient şi terapeut. Klein consideră că sunt esenţiale
interpretarea sistematică a fenomenelor de trecere la act, proiecţie,
introiecţie, fuzionare, depăşind neutralitatea specifică precum şi pozi-
ţia interpretativă. Pacientul trebuie să primească confirmarea că reac-
ţiile celuilalt sunt previzibile şi comprehensibile, astfel încât să poată
depăşi angoasa şi agresivitatea. Tăcerea terapeutului va fi trăită ca
dispreţuitoare, sau îi poate da pacientului sentimentul că acesta este
depăşit. Searles pune accentul pe contratransferul terapeutului, el având
rolul de a-l ajuta să identifice mesajele cu dublu sens, sentimentele de
ură, iubire, respingere şi teamă. De asemenea pacientul trebuie să
regăsească capacitatea de a se juca, de a simboliza.
În ambele modele de tratament esenţial este însă travaliul asupra
economiei psihice, anume modificarea investiţiei psihice pe care
pacientul a făcut-o dincolo de orice reprezentare şi comunicare cu
celălalt. Atât în cura nevrozelor, cât şi în cea a psihozelor predomină
relaţia cu obiectul, ambele fiind fondate pe relaţia cu obiectul primar
în faza preobiectală, atât în planul identificării, cât şi în cel al investirii
obiectului.
Psihoterapia psihanalitică nu permite structurarea nevrozei de
transfer, analiza susţinută a rezistenţelor şi reducerea completă a con-
flictului. Regresia şi fantasmarea nu sunt favorizate de cadrul psihana-
litic. Relaţia terapeutică se menţine la un nivel de suprafaţă, fiind
95
Universitatea SPIRU HARET
centrată pe prezent şi pe relaţiile exterioare analizei. Nu se pune
accent pe asocierea liberă, iar terapeutul îşi asumă rolul de figură pozi-
tivă care asigură, de reparare narcisică, existând nevoia pacientului de
contact vizual cu analistul.
Indicaţia de terapie psihanalitică se dă fie în cazul psihozelor sau
tulburărilor de tip borderline, fie în cazul în care cererea pacientului
este legată de evenimente de viaţă dificil de surmontat, de tulburări de
tip reactiv. În primul caz, pacientul nu face diferenţa între sine şi
celălalt, afectul implicat în conflictul psihic este debordant, iar pacien-
tul are capacitatea de simbolizare insuficient dezvoltată. Psihanalistul
va trebui să utilizeze trăirile sale contratransferenţiale pentru a înţelege
conflictul şi a răspunde adecvat. Aspectele cele mai arhaice ale relaţiei
cu celălalt vor fi actualizate în cursul procesului terapeutic, în scopul
de a se realiza o organizare psihică în care să nu predomine pulsiunea
de moarte şi dezorganizarea. Terapeutul va detecta şi interpreta nega-
rea şi proiecţia ajutându-l astfel pe pacient să surmonteze sentimentul
de abandon. Se va construi astfel un sentiment de încredere reciprocă
determinat de atitudinea terapeutului, bazată pe transgresarea ambiva-
lenţei, pe permanenţa obiectului bun, crearea spaţiului tranziţional.
Pornind de aici, va apărea sentimentul de sine, dimensiunea ludică,
restructurarea narcisismului şi reorganizarea investirilor şi contrain-
vestirilor. Ulterior va avea loc asumarea autonomiei şi identităţii
sexuale şi renunţarea la poziţia de obiect sexual al părinţilor. Aceste
transformări în personalitatea subiectului pot să apară după un timp
mai lung sau mai scurt de fetişizare a terapeutului, idealizat şi consi-
derat garant narcisic al său.
Actualmente, manifestările psihoticilor au devenit comprehen-
sibile şi li se găseşte un sens şi o logică proprie. Dincolo de aparenţa
de discordanţă se poate stabili o relaţie autentică. În afară de psiho-
terapia de tip psihanalitic, se poate aplica terapia de familie, psiho-
drama, ceea ce duce la o mai bună înţelegere a tulburării. Apărările
specifice psihozelor sunt: clivajul, dezinvestirea, negarea, proiecţia,
percepţia delirantă a realităţii. Acestea reprezintă rezultatul apărării
faţă de angoasa de aneantizare, în condiţiile absenţei capacităţii de
simbolizare şi a eşecului refulării.
În terapiile scurte de alt tip, este folosit transferul pozitiv, fiind
ocolite afectele negative prin sugestie şi prin întărirea apărărilor şi
reasigurarea Eului, astfel încât să fie înăbuşit conflictul psihic prin favo-
rizarea fie a forţelor inhibitoare, fie a celor ce favorizează satisfacerea.
96
Universitatea SPIRU HARET
În cazul caracterelor nevrotice, cererea de terapie depinde de
suferinţa resimţită de subiect în relaţie, de cererea pacientului şi
posibilitatea sa de a dezvolta transfer în relaţia terapeutică.

Teste de autoevaluare
1. Definiţi cadrul psihanalitic.
2. Argumentaţi importanţa contratransferului.
3. Indicaţii pentru tratamentul psihanalitic.
4. Rolul psihoterapiei psihanalitice în tratamentul psihozelor.

Bibliografie selectivă
1. S. Freud, Nevroza la copil, Editura Trei, 2000
2. S. Freud, Inhibiţie, simptom, angoasă, în Inhibiţie, simptom, an-
goasă, Editura Trei, 2000
3. S. Freud, Transferul în Introducere în psihanaliză, Editura Didactică
şi Pedagogică, 1990
4. S. Freud, Terapia psihanalitică, în Introducere în psihanaliză, Edi-
tura Didactică şi Pedagogică, 1990
5. Marie Cardinal, Cuvinte care eliberează, Editura Trei, 2003
6. H. Thomä, H. Kächele, Mijloace, căi, obiective, în Tratat de psiha-
naliză contemporană, vol II, Editura Trei, 1999

97
Universitatea SPIRU HARET
Scurt dicţionar

Act ratat – acţiune a subiectului al cărei scop urmărit conştient


nu este atins, aparent din cauza neatenţiei sau întâmplării. Actul ratat
reprezintă, ca şi visele şi simptomul nevrotic o formaţiune de com-
promis între dorinţele inconştiente ale subiectului şi instanţele care le
interzic
Ambivalenţă – manifestarea de către subiect a unor sentimente
şi atitudini opuse, pozitive şi negative, faţă de acelaşi obiect
Angoasă – termen ce desemnează o stare de anxietate, de panică
generată de faptul că subiectul este invadat de un aflux de excitaţii ce
depăşesc capacitatea sa de elaborare. Această stare poate fi însoţită şi
de reacţii somatice ca tahicardie, transpiraţii, senzaţie de sufocare etc.
Asociere liberă – metodă specifică tratamentului psihanalitic
care constă în exprimarea de către subiect a oricăror gânduri care îi
vin în minte spontan sau legate de o anumită reprezentare, un anumit
cuvânt, vis, simptom etc.
Atenţie liber flotantă – element ce ţine de tehnica psihanalitică
şi care se referă la modul în care analistul se raportează la discursul
pacientului. Acest mod de ascultare presupune ca analistul să lase
deoparte orice elemente ce ţin atât de propria subiectivitate: valori
proprii, alegeri personale, prejudecăţi, cât şi de experienţa practică şi
cunoştinţele teoretice acumulate. Nu trebuie acordată o atenţie spe-
cială nici unui element din discursul pacientului, elementele încărcate
de afect, care ţin de conflictele inconştiente ale acestuia, relevându-se
pe baza asocierilor sale libere. Astfel, va fi favorizată comunicarea de
la inconştient la inconştient
Autoerotism – faza precoce din dezvoltarea psihoafectivă a
copilului în care subiectul obţine satisfacerea prin propriul său corp,
fără raportarea la o altă persoană. Din punct de vedere pulsional,
satisfacerea se obţine prin activarea unei pulsiuni parţiale specifice
zonei erogene active în funcţie de stadiul de dezvoltare în care se află
subiectul
98
Universitatea SPIRU HARET
Bisexualitate – prezenţa simultan, atât a tendinţelor sexuale
masculine, cât şi a celor feminine la nivel inconştient. Ea reprezintă o
etapă în dezvoltarea oricărui individ normal, generează conflicte
legate de diferenţa dintre sexe ce trebuie depăşite pentru ca subiectul
să fie capabil să-şi asume propriul sex
Clivaj – se referă la separarea obiectului în două entităţi opuse
care coexistă la nivelul psihismului, obiect bun şi obiect rău. Obiectul
va fi perceput fie ca fiind exclusiv bun, fie ca fiind exclusiv rău.
Individul nu poate percepe coexistenţa ambelor aspecte simultan la
nivelul obiectului. Clivajul este caracteristic unui mod de funcţionare
psihică specific poziţiei paranoid-schizoide, reprezentând un mod de
apărare faţă de angoasa din acest stadiu
Compulsie – tendinţa, imposibil de reprimat, de a efectua un
anumit act sau o succesiune de acte sau de a rula în minte o succesiune
de idei. Actele sau ideile compulsive apar ca o încercare de a diminua
angoasa, subiectul simţindu-se însă constrâns de o forţă interioară să
acţioneze sau să gândească astfel. Ca simptom, compulsia este
caracteristică nevrozei obsesionale
Condensare – proces primar, specific funcţionării nivelului
inconştient al psihismului prin care o anumită reprezentare exprimă
mai multe lanţuri asociative de reprezentări, fiind astfel investită cu
energiile specifice reprezentărilor respective. Energiile acestea vor fi
condensate în această unică reprezentare
Conflict psihic – interacţiunea dintre tendinţe interne opuse ca
scop. Conflicte pot apărea între diferitele instanţe psihice, între
pulsiuni, între dorinţe şi interdicţii şi pot fi conştiente sau inconştiente
Contrainvestire – investirea cu energie psihică a anumitor
reprezentări care se opun conştientizării dorinţelor inconştiente. Acest
proces este legat de procesul refulării în sensul că menţinerea în incon-
ştient a unei reprezentări refulate se realizează prin deplasarea energiei
psihice specifice reprezentării respective asupra unei reprezentări care
să se opună trecerii în conştiinţă a reprezentării refulate
Contratransfer – sentimentele, atitudinile pe care analistul le
manifestă faţă de pacient şi faţă de transferul acestuia şi care au la
bază reacţii de natură inconştientă. Iniţial, tehnica psihanalitică
presupunea reducerea până la anulare a manifestărilor contratransfe-
renţiale, actualmente însă se consideră că ele sunt un instrument
esenţial în sondarea inconştientului pacientului, comunicarea de la
inconştient la inconştient fiind de fapt singura comunicare autentică
99
Universitatea SPIRU HARET
Conţinut latent – semnificaţiile inconştiente ale viselor, simpto-
melor, la care se ajunge prin interpretarea pe baza asocierilor libere ale
subiectului. Conţinutul latent se referă la dorinţe, tendinţe refulate
Conversie – exprimarea unui conflict ce aparţine psihismului în
plan somatic, prin simptome motorii sau senzoriale. Acest proces are
loc prin transformarea energiei psihice în energie a proceselor soma-
tice. Conversia reprezintă mecanismul specific formării simptomelor
în isterie
Deplasare – proces primar, specific funcţionării nivelului
inconştient, prin care energia psihică ataşată unei reprezentări este
transferată unei alte reprezentări. Pentru a avea loc acest proces este
necesar ca cele două reprezentări să fie legate printr-un lanţ asociativ
Dezinvestire – mecanism prin care energia psihică ataşată unei
reprezentări este separată de aceasta. Acest mecanism ţine de latura
economică a funcţionării psihice. Este prezent în special în cadrul
refulării, proces prin care reprezentarea este împinsă în inconştient, iar
energia psihică este detaşată de aceasta
Dinamic – mod de descriere a funcţionării psihismului, specific
psihanalizei, conform căruia fenomenele psihice presupun o anumită
evoluţie temporală, fiind rezultatul interacţiunilor dintre forţe psihice
de diferite intensităţi şi orientări, forţe ce pot intra in conflict sau se
pot compune având acelaşi sens. Aceste forţe, precum şi interacţiunea
dintre ele pot fi conştiente sau inconştiente
Economic - mod de descriere a funcţionării psihismului, specific
psihanalizei, conform căruia orice fenomen psihic presupune o dimen-
siune energetică, mai exact o deplasare de energie psihică şi o creştere
sau diminuare a acesteia. Forţele psihice, ce stau la baza fenomenelor
psihice conform perspectivei dinamice, sunt caracterizate de o anumită
cantitate de energie psihică, care poate creşte sau se poate diminua
Elaborare psihică – proces prin care aparatul psihic integrează
excitaţiile ce apar din surse interne sau externe, prin conectarea lor la
lanţurile asociative existente. Acest proces are ca scop menţinerea
tensiunii psihice la un nivel constant, pentru a preveni acumularea de
excitaţii ce poate avea un efect patogen
Energie legată – stare în care se află energia psihică în pro-
cesele secundare, care caracterizează funcţionarea psihică la nivel
conştient. Energia nu se poate descărca liber, ci doar legându-se de
o anumită reprezentare, astfel încât satisfacerea este amânată şi
controlată
100
Universitatea SPIRU HARET
Energie liberă – stare în care se află energia psihică în pro-
cesele primare, care caracterizează funcţionarea psihică la nivel incon-
ştient. Energia este numită liberă, deoarece ea circulă fără a se ataşa
vreunei reprezentări anume, folosindu-se de orice reprezentare pentru
a se descărca
Eu ideal – structură psihică ce intră în componenţa Supraeului,
care conţine exigenţe ce ţin de idealul de atotputernicie narcisică. Este
în mare parte inconştient şi îşi are originile în narcisismul infantil
Fantasmă – reprezentare care simbolizează satisfacerea unei
dorinţe mai mult sau mai puţin conştiente, sub o formă mai mult sau
mai puţin deformată de mecanismele de apărare
Fixaţie – reprezintă atât ataşarea libidoului de anumite persoane
sau imagouri, precum şi persistenţa la nivel psihic a unui mod de
funcţionare specific unuia dintre stadiile de dezvoltare psihoafectivă.
Fixaţia poate fi manifestă sau latentă, ca potenţial ce poate fi activat
Forcludere – mecanism de apărare care constă în respingerea
conţinuturilor psihice inacceptabile pentru Eu în afara psihismului şi
proiectarea lor asupra realităţii externe. Acest mecanism stă la baza
genezei tulburărilor de tip psihotic, a fenomenelor halucinatorii. Ter-
menul este introdus de Jacques Lacan pornind de la mecanismul de
respingere a realităţii pe care Freud îl descrie în legătură cu psihozele.
Este un mecanism opus refulării, în sensul că reprezentările inaccep-
tabile pentru Eu nu sunt împinse în inconştient ca în cazul refulării, ci
sunt suprimate din psihism, subiectul având certitudinea că vin din
exterior. Realitatea va fi astfel percepută delirant, iar conţinutul psihic
va fi perceput ca venind din realitate
Formare de simptom – proces prin care, în urma unei succe-
siuni de fenomene ce ţin de dinamica şi economia psihică, apar mani-
festări psihice de tipul simptomului nevrotic ce pot duce la instituirea
nevrozei. Există o serie de factori care joacă un rol în forma simpto-
mului: factori economici constituţionali, factori ce ţin de realitate,
cu frustrările pe care aceasta le impune, factori ce ţin de apărările
specifice fiecărui individ şi de punctele de fixaţie în dezvoltarea
psihoafectivă
Frustrare – refuzul satisfacerii pulsionale din motive obiective
sau subiective. Frustrarea apare în absenţa gratificării pulsionale, mai
exact în absenţa descărcării tensiunii generate de actualizarea unei
nevoi. Cauzele frustrării pot fi externe şi, anume, absenţa obiectului
care corespunde nevoii actualizate, sau interne, interzicerea de către
101
Universitatea SPIRU HARET
exigenţele interne a satisfacerii respective. Frustrarea reprezintă unul
din factorii care contribuie la instalarea tulburărilor nevrotice
Idealul Eului – structură psihică ce intră în componenţa
Supraeului, care se referă la modele interiorizate, preluate din idea-
lurile colective la care subiectul se raportează permanent, mai mult sau
mai puţin conştient
Instanţă – termen ce defineşte elemente ce intră în structura
aparatului psihic. Freud consideră că aparatul psihic este constituit din
trei instanţe: Sinele, Eul şi Supraeul. Termenul este introdus de Freud
în Interpretarea visului în comparaţie cu tribunalele care judecă ceea
ce este sau nu acceptabil
Introiecţie – transferarea simbolică, la nivel psihic, a informa-
ţiilor (obiecte, calităţi şi comportamente specifice obiectelor) din
exterior în interiorul psihismului
Investire – ataşarea unei anumite cantităţi de energie psihică de
un element din cadrul psihismului, reprezentare sau structură psihică.
Este un termen ce ţine de economia psihică, dinamica investirilor şi
dezinvestirilor, precum şi circulaţia energiei psihice între reprezentări
stând la baza fenomenelor psihice
Libido, energie libidinală – energie psihică generată de puls-
iunile sexuale, corespondentul în psihism al energiei sexuale soma-
tice. Iniţial, Freud diferenţia libidoul de energia specifică pulsiunilor
ce vizează autoconservarea. Ulterior, el a considerat că şi pulsiunile de
autoconservare ar fi de natură libidinală. Libidoul devine astfel ener-
gia psihică specifică pulsiunii de viaţă, opunându-se destrudoului,
energia psihică specifică pulsiunii de moarte
Limită, caz limită, structură limită – tulburare psihică caracte-
rizată de simptome cu aspect nevrotic, care însă maschează structuri
de tip psihotic. Tulburarea se situează la limita dintre nevroză şi psihoză
şi poate cuprinde şi manifestări de tip psihopat, pervers, delincvent
Masochism – stare în care subiectul îşi obţine satisfacţia prin
intermediul suferinţei. Această stare poate fi regăsită fie în cadrul
perversiunilor sexuale, fie într-o formă desexualizată în care subiectul
caută inconştient să se pedepsească. Freud vorbeşte de asemenea
despre masochism primar, o stare iniţială în care pulsiunea de viaţă
este legată de pulsiunea de moarte, ele fiind dirijate asupra subiectului
Mecanisme de apărare – diferite tipuri de procese psihice
care au ca scop menţinerea unui echilibru în economia psihică a
individului. Aceste procese psihice acţionează inconştient şi sunt
102
Universitatea SPIRU HARET
utilizate de Eu pentru a înlătura starea de tensiune psihică. Tipul de
apărare utilizat la un moment dat de un subiect depinde de stadiul de
dezvoltare psihoafectivă la care există fixaţie. Principalele tipuri de
apărare sunt: refularea, regresia, formaţiunea reacţională, izolarea,
anularea retroactivă, proiecţia, introiecţia, întoarcerea asupra propriei
persoane, transformarea în contrar, sublimarea
Metoda cathartică – metodă folosită de Freud la începutul
practicii sale terapeutice, care avea ca scop ca subiectul să-şi reamin-
tească şi să retrăiască afecte provocate de evenimente traumatice prin
care a trecut, afecte care nu au fost descărcate la momentul respectiv,
devenind astfel patogen. Freud considera că se realizează astfel o
curăţire a psihicului (catharsis)
Narcisism – etapă precoce din dezvoltarea psihoafectivă a copi-
lului, în care întreaga energie libidinală este investită asupra propriei
persoane. În această etapă, copilul nu poate lega libidoul de realitatea
externă şi de obiecte, deoarece el nu poate face diferenţa între sine şi
lumea externă. Freud vorbeşte şi despre o stare de narcisism secundar,
stare în care subiectul regresează la narcisismul secundar prin
retragerea asupra Eului a libidoului investit în obiecte
Neutralitate – atitudine specifică analistului prin care acesta nu
trebuie, în ascultarea discursului pacientului, să se lase influenţat de
valorile personale, de consideraţiile teoretice sau de experienţa sa
clinică. Astfel, descifrarea semnificaţiei inconştiente a celor relatate de
pacient va fi autentică şi va duce la dezvăluirea conflictului ce stă la
baza nevrozei. Neutralitatea se referă şi la atitudinea psihanalistului
faţă de reacţiile transferenţiale ale pacientului cărora nu trebuie să le
răspundă în plan conştient, ci să favorizeze integrarea lor în nevroza
de transfer pentru a putea fi rezolvate
Nevroză – tulburare psihică al cărei specific îl constituie faptul
că subiectul este conştient că are o serie de simptome mai mult sau
mai puţin invalidante şi încearcă să depăşească starea în care se află.
Geneza acestui tip de tulburare constă în conflictele psihice din
copilărie care au dus la apariţia unui compromis patogen între dorinţă
şi interzicerea ei. Nevrozele sunt de mai multe tipuri: nevroză isterică,
nevroză fobică, nevroză obsesională
Nevroză actuală – tip de nevroză de care Freud vorbeşte în
prima parte a teoriei sale asupra tulburărilor psihice. Pentru prima dată
acest termen apare în 1898 în Sexualitatea în etiologia nevrozelor, ca opus
psihonevrozelor. Freud considera că, spre deosebire de psihonevroze,
103
Universitatea SPIRU HARET
nevroza actuală nu-şi are originea în conflictele infantile, ci în
acumularea de excitaţii de origine sexuală în urma frustrărilor la care
individul este supus în prezent în ceea ce priveşte satisfacţia sexuală.
Aceste excitaţii se vor descărca direct pe cale somatică, fără mediere
psihică. Manifestările simptomatice sunt de ordin somatic: fatigabi-
litate, diferite algii, insomnie. În această categorie Freud includea ne-
vroza de angoasă, neurastenia şi ipohondria. În perioada contem-
porană această categorie nosografică nu mai este luată în considerare,
fiind înlocuită de tulburările psihosomatice
Nevroză de angoasă – tulburare nevrotică, pe care Freud a
descris-o în categoria nevrozelor actuale, al cărei specific consta în
predominarea angoasei, fie sub forma a ceea ce numim astăzi anxie-
tate generalizată, fie sub forma atacurilor de panică
Nevroză de caracter – tulburare de tip nevrotic al cărei specific
constă în trăsături de caracter sau organizare de tip patologic a
personalităţii. Această nevroză nu se manifestă prin simptome faţă de
care subiectul se detaşează resimţindu-le ca străine de personalitatea
sa, Eul fiind în acord cu comportamentele patologice. Apărarea faţă de
conflictul inconştient nu se va manifesta în simptome nevrotice, ci
prin trăsături de caracter, mecanismul de apărare predilect fiind
formaţiunea reacţională
Obiect – acest termen desemnează în psihanaliză tot ceea ce diferă
de subiectul care simte, percepe, se raportează la exterior. El poate
desemna atât o persoană, cât şi un obiect material, real sau fantasmat
Perlaborare – travaliu psihic prin care subiectul integrează o
anumită interpretare, interpretare care se referă în special la o rezis-
tenţă. Acest travaliu presupune nu doar o acceptare pur intelectuală a
interpretării, ci trăirea şi rezonanţa afectivă a acesteia. În urma
perlaborării, rezistenţa este surmontată
Perversiune – categorie nosografică prin care se desemnează un
comportament sexual deviant prin care se poate obţine plăcerea
sexuală: fetişism, travestism
Proces primar – tip de proces psihic caracteristic nivelului
inconştient de funcţionare psihică. Specific acestui tip de proces este
faptul că energia psihică circulă liber, nefiind legată de o reprezentare
anume. Procesele primare sunt: deplasarea şi condensarea
Proces secundar – tip de proces psihic specific nivelului
preconştient-conştient de funcţionare psihică. Specific acestui tip de
proces este faptul că energia psihică circulă doar ataşată (legată) unei
104
Universitatea SPIRU HARET
anumite reprezentări. Procesele secundare sunt: atenţia, gândirea,
memoria voluntară, voinţa
Psihoză – tulburare psihică al cărei specific îl constituie faptul că
percepţia realităţii este perturbată, subiectul nefăcând diferenţa între
realitatea psihică şi cea externă. Ca simptomatologie acest lucru poate fi
manifest, prin prezenţa percepţiilor delirante sau poate exista sub formă
latentă, ca structură mascată de simptome de tip nevrotic. Mecanismul
care stă la baza psihozei presupune mai multe etape: mai întâi apariţia
unei rupturi între Eu şi realitate, ceea ce face ca Eul să ajungă sub
stăpânirea Sinelui, apoi încercarea Eului de a reface legătura cu realitatea,
încercare eşuată ce are drept rezultat construirea unei realităţii conformă
cu dorinţele inconştiente, care apare sub forma delirului sau halucinaţiilor.
Mecanismul de respingere sau refuz al realităţii este reluat de Lacan în
explicarea psihozei prin termenul de forcludere. În categoria psihozelor
intră actualmente: schizofrenia, paranoia, psihoza maniaco-depresivă
Pulsiune – termen care desemnează un proces aflat la graniţa
dintre psihic şi somatic, reprezentând o tensiune resimţită la nivel
psihic, având însă origine somatică. Freud face diferenţa dintre
pulsiune, specifică omului şi instinct, specific animalelor. Pulsiunea,
spre deosebire de instinct, nu are modalităţi predeterminate, fixate
ereditar, de satisfacere, nu are un obiect precis, acesta poate fi variabil
sau un anumit scop, pot exista scopuri multiple. Energia pulsională
poate fi considerată sursa energiei psihice
Pulsiune parţială – formă pe care o ia pulsiunea sexuală în
dezvoltarea afectivă a individului. În fiecare stadiu de dezvoltare
psihoafectivă este activat un anumit tip de pulsiune parţială, ce devine
apoi element component al organizării sexuale mature. În fiecare
stadiu, pulsiunea parţială are o sursă specifică, un scop specific, un
anumit obiect prin care se obţine satisfacţia pulsională. Pulsiunile
parţiale sunt: orală, anală, uretrală
Realitate psihică – termen ce desemnează modul în care
subiectul resimte şi interpretează evenimentele din exterior sau trăirile
proprii. Acest mod de interpretare are pentru subiect valoare de
realitate obiectivă, deşi el are la bază conflicte şi dorinţe inconştiente.
Geneza tulburărilor psihice, nevrotice, psihotice sau de alt tip are la
bază realitatea psihică a individului. Iar vindecarea constă în elabo-
rarea conflictelor ce au generat realitatea psihică şi corelarea lor cu
realitatea obiectivă
Refulare – mecanism de apărare a Eului prin care anumite
conţinuturi psihice (reprezentări, amintiri, imagini, idei) sunt împinse
105
Universitatea SPIRU HARET
în inconştient. Refularea reprezintă mecanismul care stă la baza con-
stituirii tulburărilor nevrotice. Refularea afectează doar reprezentările,
nu şi afectele aferente lor, adică energia psihică cu care ele sunt
investite. Astfel, o consecinţă a refulării este faptul că această energie
psihică rămâne liberă şi trebuie să găsească o cale de a se descărca
Regresie – proces ce desemnează întoarcerea subiectului la o
etapă anterioară din dezvoltarea sa. Regresia poate avea drept conse-
cinţă activarea unor moduri de organizare psihoafectivă, relaţii de
obiect, moduri de exprimare şi de comportament specifice unui stadiu
de dezvoltare psihoafectivă anterior, în principal acolo unde există
puncte de fixaţie
Relaţie de obiect – modul în care subiectul se raportează la
realitatea exterioară şi la persoanele cu care interacţionează. Termenul
obiect se referă la faptul că persoana sau realitatea cu care subiectul
interacţionează constituie obiect al pulsiunii, iar subiectul o va percepe
diferit, în funcţie de etapa de evoluţie în care se află
Rezistenţă – termen ce desemnează acţiuni, gânduri sau trăiri
ale subiectului prin care acesta respinge interpretările ce pot duce la
conştientizarea fantasmelor şi dorinţelor inconştiente. Rezistenţa are la
bază punerea în funcţiune a mecanismelor de apărare a Eului. În trata-
mentul psihanalitic, rezistenţa are un rol esenţial. Prin analizarea apă-
rărilor, rezistenţa este depăşită şi se poate trece la un nou nivel al analizei
Stadiul oglinzii – faza de dezvoltare descrisă de Jacques Lacan,
prin care trece copilul între 6-18 luni. În această fază se formează o
primă imagine a propriului corp prin identificare cu celălalt. În acest
stadiu se pun bazele Eului potrivit lui Lacan
Sublimare – proces psihic inconştient prin care scopul pulsional
este înlocuit cu un scop desexualizat, social dezirabil
Transfer – proces prin care dorinţele, fantasmele şi conflictele
inconştiente se actualizează în relaţie cu anumite obiecte, investite
afectiv. Tratamentul psihanalitic favorizează acest proces în scopul
evidenţierii tendinţei la repetiţie a unor scenarii inconştiente şi
conştientizării acestora
Traumă – reacţie afectivă a subiectului faţă de un eveniment,
care depăşeşte capacitatea de elaborare psihică a subiectului. Trauma
este rezultatul faptului că subiectul se află în incapacitate de a găsi un
răspuns adecvat şi că apare perturbarea echilibrului psihoafectiv
Zonă erogenă – regiune somatică care devine, în funcţie de
etapa de dezvoltare psihoafectivă a individului, sursă pulsională
106
Universitatea SPIRU HARET
Bibliografie
1. Anzieu D., Le corps de l’oeuvre, Gallimard, 1981
2. Brătescu G., Freud şi psihanaliza în România, Humanitas,
Bucureşti, 1994
3. Bydlowski M., Psihanaliza maternităţii, Editura Trei, 1998
4. Dewald P., The supportive and active psychotherapies, Jason
Aronson inc New Jersey, 1994
5. Freud A., Normal şi patologic la copil, Editura Fundaţiei
Generaţia, 2002
6. Freud A., Eul şi mecanismele de apărare, Editura Fundaţiei
Generaţia, 2002
7. Freud S., Eseuri de psihanaliză aplicată, Editura Trei, 1999
8. Freud S., Nevroza la copil, Editura Trei, 2000
9. Freud S., Psihologia inconştientului, Editura Trei, 2000
10. Freud S., Studii despre societate şi religie, Editura Trei, 2000
11. Freud S., Inhibiţie, simptom, angoasă, Editura Trei, 2001
12. Freud S., Studii despre sexualitate, Editura Trei, 2001
13. Freud S., Nevroză, psihoză, perversiune, Editura Trei, 2002
14. Freud S., Comicul şi umorul, Editura Trei, 2002
15. Freud S., Introducere în psihanaliză, EDP, 1990
16. Kafka J. S., Realităţi multiple în psihanaliză, Editura Trei, 1999
17. Kogan I., Strigătul copiilor muţi, Editura Trei, 2001
18. Kottler J., Brown R., Introduction to therapeutic counseling,
Brooks Cole Publishing Company, 1996
19. Laplanche J., Pontalis J.B., Vocabularul psihanalizei, Humanitas,
Bucureşti, 1994
20. Lebovici S., McDougall J., Dialog cu Sammy – Un caz de psihoză
infantilă, Editura Fundaţiei Generaţia, 2002
21. Manzano J., Palacio Espasa F., Zilkha N., Scenariile narcisice ale
parentalităţii, Editura Fundaţiei Generaţia, 2002
22. McDougall J., Theatres du corps, Gallimard, 1989
23. De Mijolla A., Psychanalyse, PUF Paris, 1996
24. De Mijolla A., Shentoub S.A., Pour une psychanalyse de
l’alcoolisme, Payot, 1981
25. Papadima E., Psihanaliză şi psihoterapie psihanalitică, Editura
Jurnalul Literar, 2003
26. Rosenberg B., Masochismul mortifer şi masochismul gardian al
vieţii, Editura Trei, 1999

107
Universitatea SPIRU HARET
27. Searles H., Le contre-transfert, Gallimard, 1981
28. Thomä H., Kächele H., Tratat de psihanaliză contemporană, vol
I, Editura Trei Bucureşti, 1999
29. Thomä H., Kächele H., Tratat de psihanaliză contemporană, vol
II, Editura Trei, Bucureşti, 2000
30. *** Case studies in psychotherapy FE Peacock Publishers Inc,
1995
31. Willerman Lee, Cohen David B, Psychopathology, McGraw-Hill
Inc, 1900
32. Winnicott D. W., Consultaţia terapeutică a copilului, Editura
Fundaţiei Generaţia, 2002

108
Universitatea SPIRU HARET

You might also like