Professional Documents
Culture Documents
Autorii
PARTEA I
Paul A. Samuelson
CAPITOLUL 1
Pachet pedagogic
Economia ca ştiinţă
ECONOMIA CA ŞTIINŢĂ
2
Adam Smith intitulează cea de-a IV-a carte a sa Avuţia naţiunilor. Despre sistemele de Economie
politică. David Ricardo îşi intitulează lucrarea sa fundamentală Despre principiile Economiei politice
şi ale impunerii, iar John Stuart Mill pune ca titlu pe cea mai bună lucrare a sa Principiile Economiei
politice.
3
O analiză de mare profunzime pentru vremea respectivă cu privire la caracterul ştiinţei economice
întâlnim în lucrarea profesorului Gromoslav Mladenatz Cunoaştere şi metodă în ştiinţa economică,
Bucureşti, Tiporex, 1947.
Economia ca ştiinţă
Între timp, din domeniul ştiinţei economice s-au desprins şi s-au constituit
diverse ştiinţe economice autonome, care studiază realitatea economică într-o
anumită ramură, sector sau la un anumit nivel de agregare. Un asemenea proces este
similar cu cel prin care s-au constituit multiplele ştiinţe autonome în fizică, în chimie
etc. În acelaşi timp, pe măsura maturizării diferitelor ştiinţe economice, acestea s-au
integrat cu alte domenii ştiinţifice, formând ştiinţe de graniţă, ce dezvoltă o viziune
multicriterială asupra obiectivului cercetat.
Economia, ca teorie economică generală, s-a cristalizat treptat drept ştiinţă,
în diverse etape, dezvoltându-şi şi perfecţionându-şi continuu obiectul şi metoda sa
de studiu. Ea cercetează economia în mod unitar, unele aspecte fiind analizate din
perspectivă microeconomică, altele din unghiul macroeconomic sau din cel al
interdependenţelor economiilor naţionale în cadrul economiei mondiale
(macroeconomia deschisă − mondoeconomia). Perspectivele micro şi macro
asupra economiei sunt două moduri de a analiza şi interpreta acelaşi lucru.
Microeconomia, studiul deciziilor luate de firme, menaje şi indivizi în diferite
industrii şi pe pieţe specifice, provine de la cuvântul grec „mic”, deschizând
perspectiva de jos în sus asupra economiei. Macroeconomia, ca studiul
comportamentelor economiei ca un tot, al fluctuaţiilor mărimilor agregate
(şomaj, inflaţie, deficit bugetar, balanţă comercială etc.), provine de la cuvântul
grec „mare”, deschizând perspectiva de sus în jos asupra economiei.
Prin fondul de idei, prin problemele reţinute şi analizate, Economia este
compatibilă cu ceea ce anglo-saxonii numesc Economics, iar latinii numesc
Economie politică.
Cererea
Preţul
Oferta
4
Joseph Schumpeter, History of Economic Analisys, George Allen Ltd, Londra, 1995,
p. 38
Economia ca ştiinţă
individuale şi comune ale oamenilor. Prin efectele aplicării lor, ele nu trebuie să se
opună exigenţelor pe care le dezvoltă natura şi cadrul social, drepturilor şi
obligaţiilor omului, vieţii în colectivitatea umană.
În concluzie, acceptând ideea că în viaţa economică există legi, pe care
ştiinţa economică este chemată să le formuleze cât mai corect, putem să relevăm şi
modurile în care au fost prezentate aceste regularităţi în decursul timpului. Astfel,
diferitele şcoli sau curente de gândire economică au subliniat aspecte utile
referitoare la: legi abstracte − legi empirice; legi cauzale − legi funcţionale, legi
„tendinţă”; legi în înţelesul ştiinţei comprehensive; legi în concepţia
teleologică (finalistă) etc 5 .
Asemenea modalităţi de a aprecia legile economice au o deosebită
importanţă teoretică şi practică, demonstrând că legile economice au caracter
universal, sunt inerente vieţii economice în toate timpurile. Cunoaşterea lor permite
formularea deciziilor potrivite pentru asigurarea raţionalităţii activităţii economice,
care presupune în esenţă obţinerea unui efect util cât mai mare cu un efort cât mai
mic.
5
O analiză sintetică cu privire la această problemă întâlnim la Gromoslav Mladenatz, op. cit.,
p. 138-199.
Economia ca ştiinţă
altora. Întrucât un om normal, când merge, se foloseşte de ambele picioare, tot aşa
cercetarea economică ştiinţifică presupune folosirea concomitent a inducţiei şi
deducţiei, ele completându-se reciproc.
Metoda analizei economice presupune divizarea, descompunerea mentală
şi/sau fizică a obiectului cercetat în părţile sale constitutive, examinarea separată a
fiecăreia şi dezvăluirea trăsăturilor esenţiale ce îl caracterizează. Prin analiză se
„distruge” integritatea fenomenului cercetat în plan mental şi se obţin concluzii
parţiale cu privire la fiecare componentă a întregului analizat.
Metoda sintezei economice presupune elaborarea unor concluzii cu
caracter general printr-un proces de asamblare, reconstituire sau reconstrucţie
logică a părţilor constitutive ale întregului.
În timp ce analiza începe procesul cunoaşterii şi îl duce până la un punct,
sinteza continuă acest proces, desăvârşindu-l din punctul de vedere al
funcţionalităţii întregului. În acest fel, analiza pregăteşte declanşarea sintezei, iar
sinteza mută analiza în faza sa finală.
Metoda comparaţiei este cel mai general procedeu logic prin care se
cercetează esenţa unor fenomene şi procese economice, apelând la elemente
cunoscute, care pot pune în evidenţă evoluţia lor. Spre exemplu, dacă se compară
mărimea produsului intern brut cu populaţia, se obţine un indicator mai expresiv,
produsul intern brut pe locuitor, care, comparat cu nivelul său într-o perioadă
anterioară, în aceeaşi ţară sau din altă ţară, permite obţinerea unor concluzii de
mare interes pentru ştiinţa şi practica economică.
Prin comparaţie se pot caracteriza ţările lumii, ca nivel de dezvoltare, se
pot evidenţia genul de relaţii, asemănările şi deosebirile dintre fenomene şi
procese etc.
Metoda analogiei înseamnă un procedeu prin care se mută (transferă)
însuşiri ale unui obiect al cunoaşterii la un alt obiect care este supus analizei, în
scopul obţinerii unor concluzii cu un grad mai ridicat sau mai scăzut de
probabilitate, în funcţie de numărul şi esenţa trăsăturilor asemănătoare.
Veridicitatea acestor concluzii presupune confruntarea lor cu realitatea, ca şi cu
concluziile desprinse din folosirea altor metode de cercetare, cum sunt inducţia şi
deducţia, comparaţia etc.
Metoda analogiei a avut un rol important în fundamentarea de către
Fr. Quesnay a celebrului său „tablou economic”, în apariţia ciberneticii etc.
Ipoteza este o presupunere, fundamentată ştiinţific, despre legăturile şi
conexiunile posibile între fenomenele şi procesele din viaţa reală, care nu este însă
o certitudine. Ipoteza apare ca o teză preliminară, obţinută pe cale raţională, în
Economia ca ştiinţă
urma examinării unor informaţii restrânse, în situaţia în care vechea teorie nu poate
explica noile fapte. Ipoteza poate să apară în fiecare fază a cercetării ştiinţifice, ca
punct de pornire sau ca rezultat parţial sau final. Pentru a fi ştiinţifică, ipoteza
trebuie să fie elaborată pe un material real, să fie verificabilă, să aibă putere de
predicţie, să fie simplă şi uşor de formulat.
Metoda istorică îşi găseşte expresie în analiza fenomenelor şi proceselor
economice de la cele mai simple la cele mai complexe, în evoluţia lor firească în
timp şi spaţiu, cu toate elementele concrete ce le individualizează.
Prin folosirea metodei istorice putem să explicăm dinamica fenomenelor
şi proceselor din evoluţia vieţii economice.
Metoda logică cercetează fenomenele şi procesele economice, în evoluţia
lor de la simplu la complex, fără însă a ţine seama de toate zigzagurile istoriei, dar
cu urmărirea liniei istorice a evoluţiei în forma sa abstractă, raţională. De aceea,
metoda logică este metoda istorică, curăţată de elementele concrete ale timpului şi
spaţiului şi concretizată într-un fir călăuzitor esenţializat, ce reflectă procesul
istoric real într-o formă abstractă, esenţializată.
Modelarea economico-matematică analizează, pe baza relaţiilor
funcţionale ce există între fenomenele şi procesele economice, diferite tipuri de
existenţă esenţializată a vieţii economice, sub forma unor construcţii logico-
matematice care permit testarea evoluţiei unor parametri de optimizare, în anumite
condiţii de spaţiu şi timp. Prin modelarea economico-matematică se pun bazele
eliberării cercetătorului de dificultăţile necunoscutului şi multilateralităţii, de
complexitatea vieţii economice şi introducerii lui în sfera predictibilităţilor
selective, testabile teoretic.
Modelarea economico-matematică se poate folosi cu succes pentru
scenarii economice, precum şi pentru experimente economice, ca metode specifice
de cercetare economică.
Modelul economico-matematic este o construcţie logică, rezultat al unei
abstracţii ştiinţifice ce esenţializează viaţa economică reală sub forma unor relaţii
funcţionale între parametrii de bază ce caracterizează fenomenul sau procesul
cercetat.
În funcţie de o serie de criterii alese, deosebim: modele deterministe şi
probabilistice, modele statice şi modele dinamice, modele microeconomice şi
modele macroeconomice, modele numerice, modele grafice şi modele analitice,
modele explicative (descriptive) şi modele normative ş.a.
Metoda statistică cuprinde un ansamblu de procedee prin care se observă
fenomenele şi procesele vieţii economice, se înregistrează informaţiile necesare, se
Teorie economică generală ● Microeconomie
6
John Kenneth Galbraith, Ştiinţa economică şi interesul public, Bucureşti, Editura Politică, 1982, p. 7.
Teorie economică generală ● Microeconomie
Ce a fost ?
Ce este ?
Descrierea faptelor
economice
De ce a fost ?
De ce este ?
Prognoza alternativelor
economice
Cum, cu ce mijloace
şi în cât timp se pot atinge
anumite obiective ?
Acţiunea economică
practică, costurile şi
avantajele ei.
9
Există în mediul în care trăim o abundenţă relativă atât de mare de anumite resurse, încât folosirea
unei unităţi pentru un anumit scop nu implică imposibilitatea de a folosi şi alte unităţi pentru a
satisface alte nevoi. Aerul pe care îl respirăm este considerat un asemenea bun „liber”. În general
însă, activitatea umană, cu multiplele ei obiective, nu se bucură de independenţă faţă de timp sau
de celelalte resurse specifice.
10
Caracterul limitat al mijloacelor de care dispunem pentru satisfacerea unor ţeluri, de importanţă
variată, reprezintă o condiţie aproape universală a comportamentului uman pe planeta Pământ.
Teorie economică generală ● Microeconomie
11
De exemplu, în calitate de consumatori vrem preţuri şi tarife mici, iar ca producători optăm pentru
siguranţa afacerilor şi profit. Aceste scopuri ultime, diametral opuse, pot fi armonizate în cadrul
unor pieţe libere, unde purtătorii cererii şi ofertei sunt lăsaţi să aleagă în cunoştinţă de cauză a
consecinţelor deciziilor lor.
Economia ca ştiinţă
PACHET PEDAGOGIC
CUVINTE-CHEIE
ÎNTREBĂRI
APLICAŢII
c) fiziocraţiolor;
d) marxismului;
e) lui J. M. Keynes.
4. Afirmaţia că „munca este tatăl avuţiei, iar natura este mama ei” a fost lansată de:
a) K. Marx; b) W. Petty; c) Adam Smith; d) David Ricardo; e) J. B. Say.
5. Lucrarea Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei este scrisă de:
a) D. Ricardo;
b) K. Marx;
c) A. Smith;
d) W. Petty;
e) P.A. Samuelson.
13. Care din următoarele afirmaţii sunt considerate principii ale ştiinţei economice despre
economie:
a) oamenii se confruntă cu alegerea;
b) costul unui bun este dat de şansa sacrificată;
c) standardele de viaţă sunt date de nivelurile de productivitate;
d) oamenii răspund la stimulente acţionând în concordanţă cu interesele lor;
e) specializarea, schimbul şi comerţul îi îmbogăţesc pe oameni.
20. Ştiinţa economică are valoare atâta vreme cât ne ajută să:
a) să înţelegem ce se întâmplă şi de ce;
b) să prezicem ce va fi dacă...;
c) să rezolvăm conflictele dintre teorie şi practică;
d) să depăşim perioadele de criză ştiinţifică;
e) să îmbunătăţim şi abordarea normativă.
CAPITOLUL 2
Pachet pedagogic
Economia, formă reală a acţiunii umane
1
J. K. Galbraith, Ştiinţa economică şi interesul public, Editura Politică, Bucureşti, 1972, p. 11.
Teorie economică generală● Microeconomie
2
După Orio Giarini şi Walter R. Stahel, „Adevărata problemă constă în aceea că, în viaţa reală, în
mod normal, nu avem de ales între situaţii riscante şi situaţii certe, ci între grade de risc şi diferite
rezultate posibile”, în Limitele certitudinii, Edimpress-Camro, Bucureşti, 1996, p. 256
3
Gabriel Liiceanu, Despre limită, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 69
4
După Alfred Adler, „Omul, ca produs al acestei planete, în raporturile sale cosmice, a putut exista
şi s-a putut dezvolta numai în cadrul societăţii, pe care a sprijinit-o material şi spiritual, prin
dividiunea muncii şi hărnicie, şi prin suficienta reproducere a speciei”, în Sensul vieţii, Editura IRI,
Bucureşti, 1995, p. 35
Economia, formă reală a acţiunii umane
5
Amartya Sen, Dezvoltarea – ca libertate, Editura Economică, Bucureşti, 2005
6
Medicul Alfred Adler, în lucrarea Sensul vieţii este de părere că „individul nu poate progresa în
dezvoltarea sa autentică decât dacă trăieşte şi năzuieşte ca parte a întregului” (op. cit. p. 201)
7
După Mircea Eliade, unul din sensurile existenţei noastre este „de a o epuiza conştient şi glorios, în
cât mai multe văzduhuri … de a afla ascensiunea, iar nu circumferinţa …”, în Solilocvii, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 19
Teorie economică generală● Microeconomie
8
Bunurile „cosmice”, în accepţiunea noastră sunt cele create de om şi folosite în activităţi ce se
desfăşoară în spaţiile cosmice.
9
După Alfred Adler, Omul ştie mult mai multe decât înţelege, în op. cit. p. 11
Economia, formă reală a acţiunii umane
10
Vezi şi Daniel Hausman, Filozofia ştiinţei economice, Antologie, Editura Humanitas, Bucureşti,
1993, pp. 137-159
11
Consumul productiv vizează folosirea bunurilor intermediare pentru a produce alte bunuri
economice.
Teorie economică generală● Microeconomie
Purtătorii de ECONOMIA=
foloase sunt ansamblul activităţilor
Problemele de bază economice interdependente
oamenii şi lucrurile ale activităţii
care produc aflate sub „dictatura”
economice limitării mijloacelor şi sub
efectele dorite
pentru acoperirea zodia incertitudinilor
nevoilor concrete
12
Daniel Hausman, op. cit. p. 137
Economia, formă reală a acţiunii umane
consum. Consumul creează imboldul pentru producţie, fixând în mod ideal obiectul
producţiei, ca imagine interioară, ca trebuinţă, ca mobil şi ca scop final.
Producţia creează consumul: furnizându-i obiectul; determinând modul de
consumare şi trezind în consumator trebuinţa pentru produsul care urmează să fie
creat 13 .
Totodată, consumul generează capacitatea producătorului, trezind o
trebuinţă care determină scopul. „Consumul desăvârşeşte actul producţiei, finisând
produsul ca produs, absorbindu-l, distrugându-i forma de sine stătătoare,
ridicând, prin nevoia de repetare, la rangul de iscusinţă capacitatea dezvoltată în
primul act al producţiei, el este deci actul final prin care nu numai produsul devine
produs, ci şi producătorul devine producător. Pe de altă parte, producţia
generează consumul, creând modul determinat la consumului, iar apoi creând
îndemnul de a consuma, însăşi capacitatea de a consuma o trebuinţă” 14 .
Între producător şi produs se interpune distribuţia, repartiţia, care, prin
intermediul unor legi sociale, determină partea ce revine fiecăruia din volumul
bunurilor create. Prin intermediul activităţilor specifice repartiţiei, venitul se
distribuie şi se redistribuie participanţilor la viaţa economică şi între membrii
societăţii, astfel încât bunurile materiale şi serviciile sunt îndreptate spre
destinaţiile pentru care au fost create, fiind acoperite de aceste venituri.
Producţia de bunuri presupune schimbul de activităţi şi capacităţi de a
produce. Producţia, repartiţia, schimbul şi consumul reprezintă elemente distincte
şi interdependente în cadrul unui circuit economic unic, continuu.
Activitatea economică, în orice timpuri şi împrejurări istorice, reprezintă
străduinţa primordială a oamenilor, grija de a asigura existenţa şi perpetuarea
speciei, satisfacerea unor nevoi vitale, de hrană, adăpost, îmbrăcăminte etc. Odată
satisfăcute aceste nevoi, se creează premisele pentru trecerea la împlinirea
celorlalte nevoi: culturale, spirituale, politice etc., ale indivizilor şi colectivităţii în
ansamblul ei (vezi figura 2.2).
Activitatea economică se află în interdependenţă cu activităţi ale căror
rezultate satisfac nevoi spirituale, cum sunt: activităţile culturale, artistice,
ştiinţifice, religioase etc. Pe de o parte, toate aceste activităţi umane au nevoie,
pentru a se realiza, de mijloace materiale a căror producere se realizează în
activitatea economică. De aceea, activitatea economică este implicată direct sau
indirect în satisfacerea nevoilor societăţii, ea reprezentând fenomenul cel mai
general în viaţa omenirii, este un joc deschis, neterminat.
13
Op. cit. p. 144
14
Op. cit. p. 145
Teorie economică generală● Microeconomie
Utilizarea aerului din
natură, a apei, luminii,
căldurii solare, frigului,
zăpezii etc.
15
Vezi şi Gooffrey Whitchead, Economie, Editura Sedona, Timişoara, 1997, pp. 10-20
Economia, formă reală a acţiunii umane
Figura 2.3 Sistemul nevoilor din societate şi purtătorii acestora
Teorie economică generală● Microeconomie
16
Niţă Dobrotă, Transformate în mobiluri ale activităţii sociale, nevoile devin interese, în Economie
politică, Editura Economică, Bucureşti, 1997, p. 19
17
Dionisie Pop Marţian, Opere economice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1961, p. 80
Economia, formă reală a acţiunii umane
18
Încercând să surprindă rolul decisiv al contradicţiilor în cadrul diferitelor categorii de interese,
academicianul N.N. Constantinescu intitula sugestiv una din lucrările sale Reforma economică.
În folosul cui?, Editura Economică, Bucureşti, 1993
BUNURI
19
După Fernand Braudel, „Capitalul este rezultatul unei munci anterioare, el este «muncă
acumulată»”, (citat după Niţă Dobrotă, op. cit., p. 107)
Economia, formă reală a acţiunii umane
Figura 2.7 Esenţa comportamentului economic raţional
Teorie economică generală● Microeconomie
s-au produs în ştiinţă şi tehnică, tot mai mulţi specialişti sunt de părere că, în
activitatea economică, a apărut o categorie nouă, modernă de factori de producţie şi
anume neofactorii, din care fac parte: abilitatea întreprinzătorului, tehnologia,
informaţia, managementul şi marketingul, educaţia producătorului şi
consumatorului etc.
20
Citat după Geoffrey Whitehead, op. cit., p. 15
21
O interpretare esenţializată şi clară a costului de oportunitate întâlnim la Cristian Niculescu,
Introducere în economie. Definiţii. Principii. Scheme, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2000,
pp. 39-43
Economia, formă reală a acţiunii umane
urmat, dacă resursele folosite ar fi dat o mai mare satisfacţie, în condiţiile în care ar
fi fost folosite în alte moduri.
Există, aşadar, un cost palpabil, de regulă monetar şi un cost de
oportunitate. În sens obişnuit, comun, costul exprimă cantitatea de bani pe care
trebuie să o dăm pentru a obţine o marfă, un bun material sau un serviciu. Atunci
când vrem să facem opţiuni, trebuie să avem alternative dintre care să alegem. Spre
exemplu, atunci când o gospodină alege să aniverseze pe cineva din familie, trebuie
să economisească bani de la mesele anterioare, astfel încât costul adevărat al
aniversării este reducerea plăcerii pentru mesele obişnuite.
În condiţiile unor resurse limitate, oamenii, în calitate de producători şi
consumatori, trebuie să ia o serie de decizii referitoare la volumul, structura şi
calitatea bunurilor ce trebuie produse pentru a-şi îmbunătăţi poziţia lor economică,
sau referitoare la obţinerea acelor bunuri care să le asigura maximum de satisfacţie
în raport cu veniturile băneşti de care dispun.
În calitate de producători şi consumatori, oamenii intră în viaţa economică
folosindu-se de resurse limitate pentru a-şi maximiza fie poziţia economică, fie
gradul de satisfacere a trebuinţelor. Activitatea economică apare, în acest fel, ca un
ansamblu de decizii, în care oamenii analizează, compară şi aleg, din mai multe
alternative posibile, pe una în care cred cel mai mult. Deciziile pe care le iau
oamenii, prin alegerea lor, atât în calitate de producători, cât şi de consumatori,
sunt interdependente şi generează întotdeauna, datorită unei baze comune (resurse
limitate şi nevoi limitate), o serie de renunţări. Prin urmare, nu există câştig fără
pierdere, fără renunţare.
Prin raportarea efectului pierdut la cel care se obţine sau a cantităţii din
bunul la care se renunţă (-ΔX) la cantitatea de bunuri din care se doreşte (+ΔY), se
obţine costul oportunităţii (Co).
− ΔX
Co = .
− ΔY
Nerealizarea bunului Y
reprezintă „SACRIFICIUL”
(preţul) pentru înfăptuirea
Realizarea, de regulă, a bunului X
unui bun X în
detrimentul obţinerii
bunului Y
Renunţarea la
producerea unui bun X
Pierderea celei mai (-ΔX) impusă de
Alocarea unor mijloace valoroase (utile) alegeri producţia suplimentară a
limitate pentru atingerea dintre cele nerealizate unui bun Y (+Δ),
unor obiective ( − ΔX )
concurente generează: Co =
( − ΔY )
¾ Exemplu:
Un cetăţean, cu o sumă de bani de 1000 de lei, doreşte să cumpere bunurile
P şi C. Dacă presupunem că preţul bunului P este de 50 de lei, iar preţul bunului C
real, adevărat, al fiecărei alegeri, în condiţiile unor resurse limitate şi nevoi
nelimitate, un cost este de 100 de lei unitatea, atunci putem avea următoarele
variante de alegere (vezi tabelul 2.1).
Tabelul 2.1
Variante de Costul
Bunul P Bunul C
alegere oportunităţii
1 0 10 0
2 2 9 1/2
3 4 8 1/2
4 6 7 1/2
5 8 6 1/2
6 10 5 1/2
7 12 4 1/2
8 14 3 1/2
9 16 2 1/2
10 18 1 1/2
11 20 0 1/2
Combinaţiile posibile
Tabelul 2.2
Porumb Grâu Costul oportunităţii
Variante
(tone) (tone) unei tone de porumb
1 0 40 0
2 12 28 1 tonă grâu
3 16 20 2 tone grâu
4 20 0 5 tone grâu
Costul oportunităţii unei tone de porumb este, în varianta a 2-a, 1 tonă de grâu (-12
t grâu/12 t porumb), în varianta a 3-a, 2 tone de grâu (-8 t grâu/4 t porumb), iar în varianta a
4-a, 5 tone de grâu (-20 t grâu/4 t porumb) (vezi şi figura 2.10). Ţinând seama de preţul de
piaţă al unei tone de grâu, costul de oportunitate al unei tone de porumb este de 1000 de lei,
în varianta a 2-a, 2000 de lei, în varianta a 3-a şi de 5000 de lei, în varianta a 4-a.
22
După Orio Giarini şi Walter R. Stahel, Moartea este singura certitudine legată de viaţa pe care o
poate avea un individ!... Incertitudinea poate fi descrisă ca suma tuturor pericolelor potenţiale din
jurul nostru, percepute sau nu, op. cit., p. 315
Teorie economică generală● Microeconomie
23
Viziunea sistemică asupra activităţii economice este realizată pe baza lucrării lui J. Kornai,
Antiequilibrum, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1974
Teorie economică generală● Microeconomie
24
Vezi J. W. Forrester, Industrial Dynamic, Cambridge, Mass Wright, Allen Press, 1968
Economia, formă reală a acţiunii umane
25
Primul economist care împarte economia în aceste sectoare este Colin Clark. El foloseşte drept
criterii de împărţire productivitatea muncii, volumul global al producţiei şi evoluţia cererii
(vezi Colin Clark, Les conditions du progrès économique, PUF, Paris, 1960).
Teorie economică generală● Microeconomie
se pregăti pentru schimbările viitoare ale mediului, să nu fie nici prea sensibil, nici
impasibil, reacţiile lui să nu fie nici prea violente şi să se facă cu costuri reduse.
În concordanţă cu aceste priorităţi, o importanţă deosebită o au şi
proprietăţile selective ale sistemului, menite să favorizeze dezvoltarea celor mai
bune capacităţi individuale: iniţiativă, inventivitate, reacţie, acţiune, capacitate
organizatorică, fermitate, disciplină etc,
Caracteristicile sintetice ale funcţionării sistemelor economice
reprezintă dezideratele faţă de acesta. În cadrul acestora, sunt esenţiale: creşterea
reală a sistemului economice; caracterul creator, inventiv, al sistemului economic
în domeniul progresului tehnic; proprietăţile adaptative şi selective ale sistemului;
repartizarea veniturilor şi asigurarea locurilor de muncă; dezvoltarea culturală şi
sanitară a populaţiei; decizia, proprietatea, puterea.
Diferitele deziderate nu se realizează independent unele de altele. Astfel,
unele deziderate se află în corelaţii pozitive, altele se află în întrecere.
PACHET PEDAGOGIC
CUVINTE-CHEIE
• Economie • Microeconomie
• Acţiunea umană, individuală şi • Calea „productivă” de acoperire a
socială trebuinţelor
• Noua economie • Calea „distributivă” de acoperire a
• Activitatea teoretică şi activitatea trebuinţelor
practică • Trăsăturile trebuinţelor
• Producţia propriu-zisă • Interesul economic
• Distribuţie • Interese individuale, de grup şi generale
• Schimbul bunurilor de piaţă • Resurse informaţionale economice
• Consumul • Resurse stocuri
• Trebuinţe neorientate • Resurse fluxuri
• Trebuinţe orientate • Potenţial economic
• Legităţi ale trebuinţelor • Natura – factor de producţie
• Resurse economice • Munca – factor de fabricaţie
• Bunuri de producţie • Capitalul – factor de producţie
• Bunuri de consum • Ameliorarea utilizării factorilor de producţie
• Servicii • Legea costurilor relative
• Bunuri economice • Calea extensivă de sporire a producţiei
• Bunuri libere • Calea intensivă de sporire a producţiei
• Legea rarităţii • Problema fundamentală a economiei
• Diviziunea muncii (specializarea) • Mezoeconomie
Economia, formă reală a acţiunii umane
ÎNTREBĂRI
APLICAŢII
Bunul Y
• E
• C
• D • B
• A
0
Bunul X
Bunul A Bunul B
Număr de lucrători Q Număr de lucrători Q
0 0 0 0
1 6 1 2
2 11 2 5
3 15 3 9
4 18 4 12
5 20 5 14
6 21 6 15
Economia, formă reală a acţiunii umane
Bunuri
X X
Producători
A 8 4
B 10 2
Bunul Y
• E
• C
• D • B
• A
Bunul X
Teorie economică generală● Microeconomie
11. Alegerile pe care le facem în calitate de consumator depind de: a) vârstă; b) venit;
c) educaţie; d) credinţă; e) comunitate.
13. Care din afirmaţiile următoare sunt false: a) numai activităţile practice reprezintă
un raport între om şi natură; b) serviciile sunt unităţi palpabile; c) sănătatea este
numai un bun de consum; d) pâinea nu poate fi un bun de producţie; e) amintirile
nu sunt bunuri economice.
14. Care din afirmaţiile următoare sunt adevărate: a) purtătorii de foloase sunt oamenii
şi lucrurile; b) activitatea economică este parte a activităţii sociale; c) gospodărirea
echivalează cu folosirea resurselor pe principiul raţionalităţii; d) nevoia de
informaţie este neorientată; e) raţionalitatea este un principiu economic.
18. În virtutea legii rarităţii resurselor: a) resursele regenerabile sunt limitate absolut;
b) resursele informaţionale sunt nelimitate; c) raţionalitatea este un principiu
fundamental al economiei; d) economia a neglijat valoarea speranţei; e) resursele
apar doar ca fluxuri.
19. Costul relativ în alegerile pe care le facem: a) este un cost real; b) echivalează cu
un sacrificiu nedorit; c) este determinat de deciziile politice; d) împiedică
realizarea optimului tuturor alternativelor; e) scade, pe măsură ce creşte gradul de
specializare a resurselor.
1
Se mai numeşte „economie casnică închisă” (Virgil Madgearu, Curs de Economie politică, Craiova,
Editura Ramuri, 1944, p. 18) sau „noneconomie” (Fernand Braudel, Jocurile schimbului, Bucureşti,
Editura Meridiane, 1985, vol. I, p. 12 şi următoarele), sau „economie noncomercială”, „civilizaţia
primului val” (A. Toffler, Al treilea val, Bucureşti, Editura Politică, 1983, p. 78)
Teorie economică generală ● Microeconomie
Un subiect economic deţine avantaj absolut atunci când produce o cantitate dată
de bunuri cu mai puţine resurse în raport cu oricare alt agent economic (sau reciproca: din
resurse identice, acesta obţine o cantitate mai mare de bunuri în raport cu oricare alt agent
economic).
Caseta 3.1
Specializarea producătorilor
2
Costul de oportunitate se mai numeşte rată marginală de transformare (RMT)
Teorie economică generală ● Microeconomie
Q = 8x + 6y
Q′ = 10x + 7y
Caseta 3.2
Frontiera posibilităţilor de producţie din fiecare ţară este surprinsă în graficul 3.1.
Opţiunile de producţie iniţiale (fără specializare internaţională) ale agenţilor economici din
cele două ţări sunt identificate prin Q0G (Germania 5 autoturisme şi 180 mii m2 textile) şi
Q0I (India, 5 autoturisme şi 218,7 mii m2 textile)
Textile
(mii m2)
300
250
• Q1I
• Q0I
200
• Q0G
•
150 Q1G
100
50
0 5 10 15 20 25 30 40 45 50 (autoturisme buc.)
3
P.A. Samuelson, L’Economique, Tome I, 8e Edition, Libr. Armand Colin, Paris, 1953, p. 88
4
Unii specialişti fac distincţie între noţiunea de bani şi noţiunea de monedă; alţii consideră cele două
noţiuni sinonime. Fără a intra în detaliile şi subtilităţile acestei dispute, se poate considera că banii
reprezintă noţiunea generică, pivot prin care este desemnat intermediarul general al schimbului;
moneda reprezintă o stare concret-istorică de existenţă a banilor, care presupune structuri instituţional-
juridice bine definite. Moneda apare mult mai târziu, pe acea treaptă a evoluţiei banilor, când
denumirea, emisiunea, folosirea, retragerea etc. sunt încredinţate, pe baza unor reglementări naţionale
sau internaţionale, unor instituţii, cu implicarea nemijlocită a autorităţii statale. Alţi autori tind să
identifice moneda cu numerarul, iar banii ar include în plus faţă de numerar şi banii de cont. Având în
vedere realităţile din economiile contemporane, vom utiliza, în cele ce urmează, termenii de monedă şi
bani, ca sinonimi.
Teorie economică generală ● Microeconomie
Marfa este un bun economic care serveşte producţiei sau satisfacerii nevoilor de
viaţă ale oamenilor, destinat vânzării-cumpărării prin tranzacţiile bilaterale de piaţă.
5
Aceste deosebiri pot fi puse în evidenţă prin folosirea unor criterii ca: nivelul de dezvoltare,
potenţialul şi structurile economiei, nivelul tehnic şi al eficienţei, gradul de satisfacere a nevoilor,
structura formelor de proprietate, cadrul instituţional-politic în care funcţionează activitatea
economică etc.
Economia de piaţă capitalistă
6
Edmund S. Phelps, Economie politique, Fayard, 1990, trad. du livre Political Economie, Ed.
W. W. Norton Comp. Inc., p. 26-30
Teorie economică generală ● Microeconomie
7
Petit Larousse, Editions Larousse, Paris, 1990, p. 199
Teorie economică generală ● Microeconomie
Caseta 3.3
Sistemul de economie mixtă
8
P.A. Samuelson, W. D. Nordhaus, Microéconomie, 14é- edition, Les Editions d’Organisation, Paris,
p.74
Economia de piaţă capitalistă
Caseta 3.4
9
Michel Albert, Capitalism contra capitalism, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994, p. 21.
10
Michel Albert, op. cit., p. 19 şi următoarea.
Economia de piaţă capitalistă
Sinteză
11
Pentru alte elemente funcţionale recomandăm: Marin Dinu, Cristian Socol, Marius Marinaş,
Economie europeană, Bucureşti, Editura Economică, 2004; Aurel Iancu, op. cit., pp. 26-36
Economia de piaţă capitalistă
12
Paul Marer, Salvatore Zecchini, The Transition to a Market Economy, O.C.D.E., Paris, 1991
Teorie economică generală ● Microeconomie
13
Andreff W., La mutation des économies postsocialistes. Une analyse économique, Paris,
Harmattan, 2003; Andreff W., (coord.), Analyses économiques de la transition postsocialiste,
Paris, La Découverte, 2002
14
Kornay Janos, Transformational Recession. The Main Causes, Journal of Comparative Economics,
19/1994, pp. 39-63, Stiglitz J. E., La grande désillusion, Paris, Fayard, 2002
Economia de piaţă capitalistă
Cea mai mare parte a ţărilor lumii sunt considerate în curs de dezvoltare.
Între cele două mari grupe de ţări se încadrează cele cu un nivel mediu de
dezvoltare, care au depăşit nivelul de ţară în dezvoltare şi tind să devină state
dezvoltate din punct de vedere economic: sunt avuţi în vedere „tigrii asiatici”:
Coreea de Sud, Singapore, Hong Kong şi Taiwan, provincie chineză, Malayesia,
dar şi unele ţări din Europa Centrală şi de Est (Cehia, Ungaria, Polonia, România
s.a.) şi din America Latină.
Sursa: Calculat pe baza PNUD, Rapport mondial sur le développement humain, 2003,
de Boeck, Bruxelles.
a) PPP – exprimă rata de schimb a diferitelor monede naţionale faţă de USD şi reflectă evoluţia puterii
relative de cumpărare a USD şi a diferitelor monede naţionale. Se evaluează comparând preţurile
relative ale bunurilor în SUA şi în ţările analizate în raport cu evoluţia ratei inflaţiei în SUA şi în
aceste ţări. Comparaţiile internaţionale ale PIB/locuitor evaluat în USD cu PPP sunt mult mai
relevante ştiinţific faţă de comparaţiile efectuate la cursul de schimb. Cursul de schimb mediu anual
monedă naţională/USD cumulează pe lângă raportul dintre puterile de cumpărare ale celor două
monede şi alte influenţe (raportul cerere/ofertă, starea conjuncturii, factori speculativi, nivelurile ratei
dobânzii s.a.m.d.);
b) decalaje relative – raportul dintre PIB/locuitor media mondială şi ţara sau grupul de ţări analizate (I)
respectiv între PIB/locuitor din ţările dezvoltate (rândul 2) şi celelalte grupe de ţări (II). Astfel
PIB/locuitor în România este cu 33% mai mic decât media mondială şi de patru ori mai mic decât
media din ţările dezvoltate;
c) decalaje absolute – diferenţe între nivelul absolut al PIB/locuitor mondial şi cel din celelalte grupe de
ţări (I), respectiv dintre PIB/locuitor în ţările dezvoltate şi celelalte (II).
Datele din tabelul 3.2 relevă unele dintre diferenţe privind nivelul de
dezvoltare între diferite ţări şi grupe de ţări din economia mondială. Se constată că
ţările în curs de dezvoltare au, în medie, PIB/locuitor de şase ori mai mic faţă de
ţările dezvoltate şi se află la jumătatea mediei mondiale. Acest indicator dă
expresie sintetică subdezvoltării economice care afectează majoritatea ţărilor lumii.
Economia de piaţă capitalistă
Tabelul 3.3
Nr. Indicatori U.M. 1820 1870 1910 1950 1980 1992
crt.
1. Partea (%) din venitul mondial % 4,7 3,8 3,0 2,4 2,0 2,2
deţinută de 20% din populaţie –
grupa de jos
2. Partea (%) din venitul mondial % 42,8 47,6 50,9 51,3 51,6 53,4
deţinută de 10% din populaţie –
grupa de sus, cea cu venituri
ridicate
3. Indicele Gini % 0,500 0,560 0,610 0,640 0,657 0,657
Caseta 3.5
Indicatorul dezvoltării umane
Este un indicator compozit care variază între 1 (nivelul maxim, cel mai înalt
posibil) şi 0, construit pe baza a trei elemente:
a) durata medie a vieţii (măsurată prin speranţa de viaţă la naştere, care
surprinde valori între 25 şi respectiv 85 de ani);
b) nivelul de educaţie (evaluat printr-o combinaţie între:
• gradul de alfabetizare a adulţilor (limite 0% şi 100%) care intră cu o
pondere de 66% în evaluarea educaţiei;
• gradul de cuprindere în învăţământul de toate gradele (limite 0% - 100%)
cu o contribuţie de 33% în evaluarea nivelului de educaţie;
c) nivelul dezvoltării (bunăstării) economice evaluat prin PIB real / locuitor
în USD, la paritatea puterii de cumpărare (PPP), având limita între
100 USD/PPP şi 40000 USD/PPP.
Fiecare din cei trei indicatori se calculează după relaţia:
Caseta 3.6
PACHET PEDAGOGIC
CUVINTE-CHEIE
ÎNTREBĂRI
APLICAŢII
3. Fie trei agenţi economici: x, y, z care dispun de resurse (în mld. u.m.) x = 1.000;
y = 1200; z = 800. Prin utilizarea resurselor, ei obţin următoarele cantităţi din bunul
A: x = 1500 buc; y = 1700 buc; z = 1240 buc. Care dintre cei trei producători deţine
avantaj absolut: a) x; b) y; c) z; e) nici unul.
Demonstraţi.
9. Modelul renan (social) de economie de piaţă tinde să devină în linii generale prototip
pentru: a) fostele ţări socialiste; b) Uniunea Europeană; c) Canada; d) SUA; e) toate
statele contemporane.
Pachet pedagogic
Economia ca ştiinţă şi noua economie
ECONOMIA CA ŞTIINŢĂ
ŞI NOUA ECONOMIE
1
Paul Tănase Ghiţă, Convergenţe. Aşteptări şi realităţi observabile, în „Convergenţe economice”,
Bucureşti, Editura Economică, 2002, p. 22 şi urm.
Teorie economică generală ● Microeconomie
2
E. Dobrescu, T. Postolache, Consemnări economice, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1990,
p. 7-10.
Teorie economică generală ● Microeconomie
c) Însuşirea teoriei economice este esenţială atât pentru cei care sunt în curs de
pregătire (studenţi), cât şi pentru specialiştii economişti şi alte categorii care acţionează în
economia reală. Această exigenţă derivă din faptul că economia modernă implică mutaţii
calitativ-structurale importante pe care specialiştii trebuie să le înţeleagă şi să-şi aducă aportul
la soluţionarea lor profitabilă. De aceea, însuşirea şi perfecţionarea profesional-ştiinţifică a
specialiştilor presupun o manieră activă din partea lor pentru formarea de convingeri
comportamentale, psihologice adecvate esenţei economiei de piaţă moderne şi libertăţii
economice democratice, precum şi în concordanţă cu respectarea regulilor, principiilor
concurenţei loiale, legale şi corecte. Altfel se ajunge la dezordine economică, monetară,
financiar-valutară şi comercială, cu repercusiuni nedorite în plan economic, social, moral şi
cultural.
3
Anghel N. Rugină, Towards a New Principia Politica; The Third Revolution in „Politica Sciences”,
în „International Journal of Society Economics”, vol. 17, nr. 2, 1990.
Teorie economică generală ● Microeconomie
d) Procesul însuşirii active a teoriei economice trebuie să fie unul modern, înfăptuit
cu mijloace, instrumente, tehnici şi procedee avansate, compatibile cu standardele înalte de
calitate formativ-educative. Formatorii şi cei care se formează şi se perfecţionează trebuie să
realizeze un parteneriat ştiinţifico-profesional elevat, să favorizeze formarea unei gândiri
creative, să dezvolte capacitatea de a formula întrebări cu privire la natura realităţilor
economice studiate, să găsească răspunsuri şi soluţii adecvate, pe baza ameliorării
cunoştinţelor ştiinţifice deja asimilate sau pe baza unor noi cunoştinţe evoluate, rezistente la
concurenţa mereu mai aspră pe planul economiei interne şi internaţionale.
4
Paul Heyne, Modul economic de gândire, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1991, p. XII.
Teorie economică generală ● Microeconomie
5
Burton R. Clark, Crearea universităţilor antreprenoriale, Bucureşti, Editura Paideia, 2000, p. 24.
Economia ca ştiinţă şi noua economie
6
J. W. Forrester, Dinamica industrială, Bucureşti, Editura Tehnică, 1991, p. 17.
Teorie economică generală ● Microeconomie
7
G. Dincă, M. Korka, Finanţarea învăţământului superior. Tendinţe actuale, Bucureşti, Editura
RAO, 2001, p. 9.
Economia ca ştiinţă şi noua economie
Informaţia este reprezentarea simbolică asupra unor entităţi din realitate, având
caracter de noutate şi utilitate pentru subiecţii receptori.
8
Joseph E. Stiglitz, Carl E. Walsh, Economia, Bucureşti, Editura Economică, 2001, p. 28 şi urm.
Teorie economică generală ● Microeconomie
PACHET PEDAGOGIC
CUVINTE-CHEIE
ÎNTREBĂRI
APLICAŢII
c) numai de formalizare;
d) doar de axiomatizare;
e) numai de modelare economică.
6. Corelaţiile între două sau mai multe variabile economice înseamnă legături
organice între:
a) variabilele care au tendinţa să se modifice simultan într-un mod previzibil;
b) variabilele care se modifică simultan numai în acelaşi sens;
c) variabilele doar cu sens invers de mişcare;
d) variabilele care se influenţează numai în momente diferite;
e) variabilele care se influenţează cu intermitenţă.
Pachet pedagogic
Teoria comportamentului consumatorului
TEORIA COMPORTAMENTULUI
CONSUMATORULUI
Pe litoralul mărilor şi oceanelor, apa sărată este un bun liber; aceeaşi apă
sărată, în cantitate determinată, este un bun economic în orice localitate nelitorală,
pentru că devine rară, obţinerea ei ocazionând un efort, un anumit consum de resurse
(de timp, resurse materiale, financiare etc.) În mod tradiţional, aerul curat care, prin
compoziţia sa, întreţine viaţa a fost un bun liber; el tinde să devină un bun economic
sub incidenţa poluării şi intensificării activităţilor umane.
Bunurile secundare rezultă inevitabil din procesul tehnologic al unui bun principal (dacă
în apicultură mierea este bunul principal, ceara este bunul secundar). Oferta de bunuri
secundare evoluează în legătură directă cu cererea şi producţia de bunuri principale şi doar
în mică măsură în funcţie de preţul propriu.
e) După relaţiile care se stabilesc între diferite categorii de consumatori
(agenţi ai cererii), se disting: bunuri publice şi bunuri private. Bunurile publice sunt
acelea de care poate beneficia, în principiu, oricine, în mod gratuit sau plătind un preţ
convenit. Ele au drept caracteristici principale nonexcluziunea şi nonrivalitatea.
Nonexcluziunea decurge din indivizibilitatea ofertei, ceea ce face ca un consumator care
beneficiază de bunul public să nu diminueze oferta totală care rămâne la dispoziţia celorlalţi
(un program radio sau TV recepţionat de către consumatorul x nu diminuează cu nimic
oferta totală rămasă pentru consumatorii z, y, w etc.). Nonrivalitatea desemnează faptul că
un consumator de bun public nu intră în relaţii de competiţie şi rivalitate cu ceilalţi
consumatori, întrucât cantitatea disponibilă nu este diminuată prin ceea ce fiecare
achiziţionează şi consumă. Bunurile publice pot fi produse şi oferite de către producători
privaţi, dar mai ales publici (administraţii publice).
Bunurile private sunt acelea la care accesul este limitat şi diferenţiat în funcţie de
criteriile de disponibilitate. Prin ceea ce achiziţionează, un consumator diminuează oferta
totală care rămâne celorlalţi cumpărători-consumatori. Ele se caracterizează prin exclusiune
şi rivalitate.
În consumarea bunurilor publice apare fenomenul cunoscut sub numele de
„pasagerul clandestin”, care constă în tendinţa unor consumatori de a se sustrage de la
obligaţiile ce le revin prin consumarea bunurilor publice. Ei sunt toleraţi de către ceilalţi
datorită nonrivalităţii şi nonexcluziunii. Numeroşi specialişti apreciază că diminuarea
fenomenului ar putea avea loc prin organizarea, producerea şi comercializarea unor
asemenea bunuri pe baze private.
Un bun poate avea utilitate economică pentru un individ, dar nu are pentru un
altul. Ea depinde de raportul pe care îl stabileşte fiecare între proprietăţile bunului şi
intensitatea nevoilor sale, raport influenţat de nivelul de cultură, de gradul de informare, de
aspiraţiile şi opţiunile fiecăruia, ca şi de cantitatea bunurilor la care el are acces etc. Mai
mult chiar, aceeaşi persoană apreciază că unităţi (doze) din acelaşi bun au utilitate
economică diferită, în funcţie de cantitatea şi momentul când acestea sunt disponibile.
UT = f (X)
Utilitatea marginală (Umg) reprezintă variaţia utilităţii totale (ΔUT), care rezultă
prin creşterea cu o unitate (ΔX) a cantităţii consumată dintr-un bun (consumul celorlalte
bunuri fiind dat); sau preţuirea (valoarea) acordată ultimei doze consumate dintr-un bun.
1
Alfred Marchall, Principi di economia politica, UTET, Torino, 1972, p.178
∗
Relaţia este corectă în determinarea Umg pentru bunuri finit şi imperfect divizibile; pentru bunurile
perfect şi infinit divizibile (la care variaţia cantităţii este infinitezimală şi la limită tinde spre zero),
Umg reprezintă prima derivată a funcţiei de utilitate totală, adică:
∂U T
Umg = f(UT)’ =
∂X
Teorie economică generală ● Microeconomie
Tabelul 5.1
evaluare cardinală
Struguri (x) Căpşuni (y)
Doze (cantităţi în kg) Utilitatea Utilitatea Utilitatea Utilitatea
consumate totală (UT) marginală totală (UT) marginală
(Umg) (Umg)
prima 10 10 20 20
a doua 19 9 35 15
a treia 26 7 46 11
a patra 30 4 54 8
a cincea 31,5 1,50 60 6
a şasea 31,5 0 65 5
a şaptea 30 - 1,50 69 4
Umq
UT
. ...
30
. B 15
.
35 C
10
20
15
10 A . 5
1
0 1 2 3 4 5 6 7 Qx
0
1 2 3 4 5 6 Qx
1,5
D
Figura 5.1 Diagrama utilităţii totale Figura 5.2 Diagrama utilităţii marginale
Teoria comportamentului consumatorului
2
Paul Samuelson, W.D. Nordhaus, Micro-économie, Les Éditons d’Organisation, Paris, 1995, p. 156
Teorie economică generală ● Microeconomie
3
Pentru detalii, recomandăm Mark Blaug, Teoria economică în retrospectivă, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1992, cap. 8, 9 (p. 329-381)
4
R. C. Lipsey, K. A. Christal, Economia pozitivă, Editura Economică, 1999, p. 163
5
Este necesar să facem distincţie între suma pe care ar fi dispus s-o plătească (care ţine de preferinţe
şi de utilitatea pe care el o conferă bunului) şi ce trebuie să plătească, care depinde de preţurile
pieţei.
Teoria comportamentului consumatorului
Din punct de vedere matematic, RMS reprezintă panta isophelimei (vezi caseta
5.2). Pentru a se menţine aceeaşi utilitate agregată trebuie ca utilitatea adiţională care se
obţine pe baza suplimentării consumului din bunul x, (ΔQx . Umgx) să fie egală cu utilitatea
la care se renunţă prin micşorarea consumului din bunul y, (-ΔQy . Umgy), adică:
Δy U mgx Δy
respectiv | = ; iar cum | | = RMSy/x ,
Δx U mgy Δx
U mgx
rezultă că: RMSy/x = , fapt verificabil prin corelarea datelor din tabelul 5.1 şi figura 5.2.
U mgy
8
9
. A’’
7 ● A (1; 7)
8
7 .. A
. . .
6
6
5 ● B (2; 5)
.
5
..
M
4 C (3; 3,9) A’
..
N ● 4
3 O ●
D (4; 3,373)
. . . E’’’
. .
E (5; 3,19) 3
● E’’
2
2
E’ E
1
1
x x
0 1 2 3 4 5 6 7 0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
(struguri, Kg)
1x
RMSD→E = 0,185y/1x
care reprezintă panta izophelimei, adică − AM când se alege programul B în
MB
locul lui A; − BN când se optează pentru programul C în locul lui B ş.a.m.d. Un
NC
asemenea raţionament este corect pentru bunurile finit şi imperfect divizibile.
Pentru bunurile infinit şi perfect divizibile, trecerea de la un program la altul
presupune renunţări la cantităţi infinitezimale dintr-un bun atunci când consumul din
celălalt creşte cu o cantitate care la limită tinde spre zero. În acest caz, se determină RMS
într-un punct al izophelimei, ea fiind panta tangentei în respectivul punct. Grafic, se
constată că atât între două puncte, cât şi într-un punct, RMS este descrescătoare
⎛ AM >- BN >- CO ⎞ .
⎜− ⎟
⎝ MB NC OD ⎠
RMS are tendinţă de reducere. Ea decurge din faptul că, prin creşterea
succesivă a consumului din bunul x, se reduce intensitatea nevoii pentru acest bun;
deci şi utilitatea marginală pe care o aduce fiecare unitate suplimentară. Din contră,
micşorarea succesivă a disponibilităţilor din bunul y face ca fiecărei unităţi la care
se renunţă să i se acorde de către consumator o utilitate marginală mai mare, în
raport cu cea precedentă.
În afara programelor A … E, în caseta 5.2 de mai sus s-au imaginat şi
altele care, prin combinaţii adecvate între cantităţi diferite din bunurile x şi y, pot
conduce la utilităţi agregate mai mici sau mai mari în raport cu cele de referinţă.
Curbele de indiferenţă A′E′, A′′-E′′, A′′′ – E′′′ din figura 5.3 exprimă,
fiecare în parte, programe de consum echivalente. Ansamblul curbelor de
indiferenţă, care dau expresie programelor de consum concurente imaginate de
către consumator, formează harta curbelor de indiferenţă.
8 /
A
6 / P1 (2,5; 6)
- Δy = -4 4 /
2 / P2 (8,5; 2)
0 2 4 6 8 10 B 12 Qx
struguri
Panta dreptei bugetului exprimă raportul dintre preţurile unitare ale celor două
bunuri şi indică cu cât se modifică în sens contrar cantitatea achiziţionată din bunul x când
cantitatea cumpărată din bunul y se modifică cu o unitate, astfel ca
ΔX . Px = Δy . Py
Py
Panta dreptei AB =
Px
De exemplu, dacă faţă de un program iniţial de achiziţii Pi (2,5; 6) se doreşte
achiziţionarea a doar 2 kg din y, în noul program de achiziţii P2 , cantitatea achiziţionată din
x va fi:
Py 3
ΔX = | ⋅ Δy | B ΔX = | ⋅ −4 | = 6 kg B x2 = 2,5 + 6 = 8,5 kg
Px 2
Figura 5.5 relevă trei situaţii posibile în faţa cărora se află consumatorul:
U mgx U mgy
=
Px Py
X · P x + Y · Py = R 2)
6
Paul Samuelson, W. D. Nordhaus, op. cit., p.159
Teoria comportamentului consumatorului
Grafic, starea de echilibru se asigură prin acel program de consum la care linia
bugetului este tangentă la curba de indiferenţă, adică în punctul (S) unde panta
isophelimei este egală cu panta dreptei bugetului (figura 5.6).
Qy
A′′′
A′′
I3
..
A’ I2 S’’’
I1
..
S’’
A’ I0 S0
ye ’
S
0 xe B’ B B’’ B’’’ Qx
Figura 5.6 Echilibrul consumatorului
Comentariu:
I0, I1, I2, I3 reprezintă curbe de indiferenţă, I0 < I1 < I2 < I3
A’B’; AB; A’’B’’; A’’’B’’’ sunt drepte ale bugetului, elaborate în ipoteza preţurilor
constante şi a unui buget crescător.
Xe şi Ye – cantităţile achiziţionate la echilibrul iniţial (So) când restricţia bugetară
este descrisă prin AB.
Pe măsură ce bugetul creşte, echilibrul se asigură prin consumarea unor cantităţi
superioare din x şi y, descrise prin dreapta S’ – S’’’ numită curba Engel (sau curba venit-
consum pentru bunurile normale).
Aplicaţie
Un consumator raţional se confruntă cu funcţia de utilitate UT(x,y) = x2 · y (în care
x şi y sunt cantităţile consumate din satisfactorii care alcătuiesc programul de consum).
El trebuie să facă faţă unei constrângeri bugetare, din de necesitatea de a se încadra în
venitul disponibil pentru consum de 24 u.m. în condiţiile în care preţurile unitare ale
bunurilor achiziţionate sunt: Px = 2.m.; Py = 4 u.m. Să se determine starea de echilibru a
acestui consumator şi satisfacţia totală pe care o resimte la echilibru.
Se porneşte de la condiţiile:
⎧ U mgx Px
⎪(1) =
⎨ U mgy Py
⎪( 2) X ⋅ P + Y ⋅ P = 24
⎩ x y
Qy
A
I1
.
I0
y2
y0
. .
I’
S’’
S0
S1
y’’
0 x’’ B’’x0 x2 B B’ Qx
Qy
A
A1 I1
I2
E0
E1 E2
q0 q1 q2 B B1 B2 Qx
Comentariu:
Linia bugetului iniţială este AB, cu echilibrul în E0, la care cantitatea
cerută este q0. Prin scăderea preţului, linia bugetului devine AB2, cu cantitatea de
echilibru q2; cererea creşte de la q0 la q2. Pentru a elimina efectul creşterii venitului
ca urmare a reducerii preţului bunului x, construim o dreaptă a bugetului A1B1 B
PACHET PEDAGOGIC
CUVINTE-CHEIE
• Bunuri economice
• Program de consum
• Curbă de indiferenţă (isophelimă)
• Utilitate economică
• Măsurare cardinală
• Măsurare ordinală
• Panta isophelimei
• Echilibrul consumatorului
• Curba Engel
• Efectul de substituire
• Rata marginală de substituire în consum
• Linia bugetului
• Efectul de venit
• Legea utilităţii marginale descrescânde
ÎNTREBĂRI
APLICAŢII
3. Când cantitatea consumată dintr-un bun economic creşte, utilitatea totală şi cea
marginală resimţită de către consumator: a) cresc; b) scad; c) creşte, scade;
d) scade, creşte; e) pot fi adevărate oricare din a, b, c, d.
Argumentaţi răspunsul corect şi ilustraţi-l grafic.
4. Venitul disponibil al unui consumator este 800 u.m. alocate pentru a achiziţiona
bunurile x şi y. Dacă funcţia utilităţii totale (UT) este UTxy = Qx2 · Qy, iar
preţurile unitare sunt: Px = 10; Py = 20, determinaţi programul de consum care
asigură maximizarea unităţii totale şi mărimea acesteia.
5. Bunurile x şi y sunt bunuri pereche, care pot fi combinate în programele de
consum a, b, c, d, echivalente, după cum urmează. Determinaţi RMS a bunului x
prin y, când se trece succesiv de la b la c, apoi de la c la d. Ce concluzii
desprindeţi?
Programul x y RMS
a 20 10 -
b 15 12 -
c 10 14,5 -
d 5 18,5 -
E0
3
x
4 10
7. Un consumator are funcţia de UT(x,y) = x . y2. El dispune de un buget de 240 u.m.
săptămânal, iar preţurile bunurilor sunt Px = 2; P = 4. Determinaţi programul de
achiziţii care asigură echilibrul şi satisfacţia totală pe care o realizează.
8. Faţă de situaţia iniţială, preţurile bunurilor de consum se reduc concomitent cu
20% (iniţial, Px = Py = 10 u.m.). Bugetul săptămânal pentru achiziţia bunurilor x
şi y a fost şi rămâne 200. Utilitatea totală realizată de către consumator: a) creşte;
Teoria comportamentului consumatorului
C. Elasticitatea încrucişată
Pachet pedagogic
Cererea
CEREREA
Baremul cererii
Tabelul 6.1
Px 5 4 3 2 1
Cx(buc)
Menajul A 0 2 4 6 8
N.B.
1. Baremul cererii poate fi construit pentru
fiecare menaj, iar prin adiţionare, pentru
întreaga piaţă.
2. Funcţia cererii – liniară sau neliniară –
exprimă o relaţie negativă între cerere şi
preţul unitar.
3. Diagrama cererii are în mod normal
pantă negativă.
LQx
Bunuri normale – sunt acelea pentru care cererea se modifică în acelaşi sens cu
venitul.
Bunuri inferioare – sunt acelea pentru care cererea se modifică în sens contrar
evoluţiei venitului. O categorie de bunuri inferioare sunt bunurile Giffen, care fac excepţie
de la legea generală a cererii: la ele cererea este în relaţie directă (pozitivă) cu preţul.
Asemenea bunuri deţin o pondere importantă în consumul şi cheltuielile menajelor aflate
sub pragul sărăciei, cererea pentru ele creşte la majorarea substanţială a preţului.
Distincţia bunuri normale - inferioare este relativă şi arată cum se modifică
cererea diferitelor menaje în funcţie de venit; ea nu pune la îndoială utilitatea economică
şi tehnică a bunului respectiv.
Exemplu: La venitul de 1.000 u.m. lunar menajul A achiziţionează, ca regulă,
5 unităţi din bunul „x”; se achiziţionează 6 unităţi când venitul devine 1.200 u.m. şi 8 la
un venit de 1.500. La un venit mai mare de 1.500 u.m. achiziţiile şi consumul din acest
bun se reduc (sau chiar sunt abandonate), familia preferând un alt bun „y” substituibil,
care îi aduce o satisfacţie adecvată noului statut financiar.
În plaja de venit 1.000 -1.500 u.m. bunul x este normal; la un venit mai mare de
1.500 u.m., devine inferior pentru acest menaj.
Comentariu
Sub incidenţa unor factori, la
acelaşi preţ (Pox) cantitatea cerută,
după caz, creşte (de la 10 la 14)
sau scade (de la 10 la 7).
C’1
7 10 14
c
Px
b
d
Δ %VT = (1 - Kec/P) x Δ %P
Cererea
Concluzie:
C1 − C 0
Δ %C C0
K ecx / V = =
Δ% V V1 − V0
V0
Exemplu: în condiţiile iniţiale de preţ şi venit, cererea săptămânală din bunul x
este de 500 bucăţi. Dacă Px este constant, iar venitul creşte cu 10% cererea săptămânală
devine 600 buc.
20%
K ecx / v = =2
10%
Tabelul 6.3
Tipul de Valoarea Evoluţia Evoluţia % cheltuielilor
elasticitate/venit Kecx/V venitului pentru bunul x în buget
creşte creşte
- elastică >1
scade scade
creşte scade
- inelastică <1
scade creşte
creşte constantă
- unitară 1
scade constantă
C 1x − C 0 x
Δ%C x C 0x
K ecx / py = =
Δ%Py P1x − P0 x
P0 x
Concluzie:
Importanţa practică a cunoaşterii elasticităţii cererii:
- cunoaşterea tipului de elasticitate influenţează evoluţia veniturilor şi
profitului obţinut de vânzător (producător); evoluţia profitului depinde de tipul
de elasticitate a cererii în raport de preţ şi de raportul dintre dinamica costului
total şi a venitului total, având în vedere relaţia:
Dacă cererea este elastică, iar preţul scade => VT creşte; iar
dacă: Δ%CT < Δ%VT ⇒ Profitul total creşte
Δ%CT > Δ%VT ⇒ Profitul total poate fi > ca cel precedent.
≤
PACHET PEDAGOGIC
CUVINTE-CHEIE
ÎNTREBĂRI
APLICAŢII
1. Cererea pentru bunul x este elastică, iar preţul înregistrează o scădere. Ca rezultat,
venitul total obţinut de vânzător:
a) creşte;
b) scade;
c) rămâne neschimbat.
Indicaţi şi argumentaţi răspunsul corect.
3. Bunul x este un bun Giffen. Dacă venitul consumatorului scade, cererea pentru acest
bun (ceteris paribus):
a) creşte;
b) scade;
c) rămâne neschimbată; de ce?
4. Elasticitatea cererii pentru automobile este 0,5 în raport de preţ şi 2,5 în raport de
veniturile consumatorilor. În t0 cererea anuală de automobile = 10.000 bucăţi.
În t1 se scontează creşterea preţurilor cu 10%, iar a veniturilor menajelor cu 8%.
Cantitatea de automobile cerute (ceteris paribus):
a) creşte cu …% şi devine …;
b) scade cu … % şi devine …;
c) rămâne neschimbată.
7. În t1, preţul unui bun normal este 90% Po, iar cantitatea cerută este 1,2 Qo. De aici
rezultă că:
a) venitul total creşte;
b) cererea este elastică, iar Kec/p este 2;
c) venitul se reduce cu 8%;
d) profiturile producătorilor şi vânzătorilor în mod sigur vor creşte.
8. Pentru menajul „Titanii” cererea lunară pentru bunul x (buc.) în funcţie de evoluţia
venitului (mii. RON lei) se prezintă astfel:
10. În 2001-2002 vest-europenii au fost îngrijoraţi de apariţia bolii vacii nebune. Cum a
acţionat această îngrijorare asupra curbei cererii de carne de vacă. Dar asupra cererii
de carne de pui şi de peşte?
Argumentaţi.
11. Se anticipează că în următorii ani preţurile carburanţilor auto vor înregistra un trend
ascendent puternic. Descrieţi modul cum se va deplasa cererea de autoturisme de
mic şi, respectiv mare litraj (capacitate cilindrică).
12. Kec/v pentru bunul „x” reprezintă 1,2 pentru menajele de intelectuali. Se anticipează
că veniturile acestor menaje vor creşte cu 10% în anul viitor. Ca rezultat, ponderea
cheltuielilor pentru bunul „x” în bugetul familiilor de intelectuali: a. creşte cu …%;
b. scade cu …%; c. rămâne neschimbată.
13. Cererea pentru bunul „x” are valoarea 1,4 şi se anticipează că preţul, va scădea cu
10%. Pe fondul creşterii cererii şi a producţiei din bunul „x” CTx va creşte cu 8%.
Ca efecte, profitul obţinut de către producătorii bunului „x”:
a. creşte?;
b. scade?;
c. rămâne neschimbat;
d. nu se poate răspunde, informaţiile sunt insuficiente.
Cererea
14. Pentru studenţii care nu au acces la internet, cererea pentru cursuri (manuale)
universitare, în raport de preţ este:
a. elastică;
b. inelastică;
c. de elasticitate unitară?
15. Pentru cetăţenii care au acces la Internet şi sunt pasionaţi să se informeze din presa
centrală, cererea acestora pentru ziarele (cotidianele) centrale când preţul creşte se
manifestă ca fiind:
a. elastică?
b. inelastică?
c. de elasticitate unitară?
Argumentaţi.
Pachet pedagogic
Firma competitivă, agent economic
1
Se mai folosesc şi alţi termeni ca: subiect de proprietate, întreprinzător, actor economic etc.
Teorie economică generală ● Microeconomie
Fiecare tranzacţie ce are loc între agenţii economici este în legătură cu cel
puţin una dintre activităţile cunoscute: producţia, consumul, formarea
patrimoniului şi acordarea sau primirea de credite.
Pentru fiecare tranzacţie este necesar să se asigure evaluarea într-o anumită
unitate monetară, datarea, adică încadrarea într-o perioadă de timp, şi localizarea,
adică stabilirea ei în spaţiul unei economii naţionale sau în afara acesteia.
Baza evaluării rezultatelor activităţii economice o formează tranzacţiile de
piaţă.
2
Acest paragraf este realizat pe baza lucrării Geoffrey Whitehead, Economia, Editura Sedona,
Timişoara, 1997.
Firma competitivă, agent economic
În funcţie de o serie de indicatori, firmele din cadrul industriilor pot fi: mici,
mijlocii, mari şi foarte mari. În cadrul acestor indicatori pot fi amintiţi: volumul
producţiei, numărul de salariaţi, volumul bunurilor de capital, ponderea firmei în cifra
de afaceri a unor industrii, sau pe piaţa unui anumit bun, etc.
Economiile de scară interne sunt avantaje care se obţin prin creşterea afacerii în
interiorul firmei.
Economiile de scară externe sunt avantaje care apar în regiunea învecinată marii
firme, ca urmare a faptului că firme şi servicii auxiliare contribuie la desfăşurarea
eficientă a afacerilor acesteia.
PACHET PEDAGOGIC
CUVINTE-CHEIE
ÎNTREBĂRI
APLICAŢII
4. Rolul dublu jucat de menaje în circuitul economic decurge din faptul că: a) plătesc
impozite şi încasează subvenţii; b) furnizează muncă şi primesc salarii; c) sunt
furnizorul de bază al factorilor de producţie şi cumpărătorul principal de bunuri de
consum; d) furnizează servicii marfare firmelor şi achiziţionează bunuri elementare;
e) toate cele de mai sus.
9. Adevărat sau fals? „O firmă operează în regim optim atunci când bunurile obţinute
sunt de calitate ridicată”.
10. Adevărat sau fals? „Integrarea verticală este o modalitate prin care sunt controlate
toate fazele (etapele) de concepere, producere, distribuire şi comerciale ale unui bun
economic.”
CAPITOLUL 8
Pachet pedagogic
Teoria comportamentului producătorului
TEORIA COMPORTAMENTULUI
PRODUCĂTORULUI
Exemple:
Q= 2L + 3K
în care:
L= cantitatea de muncă
K= capitalul tehnic
Q= volumul producţiei în funcţie de L şi K
Teoria comportamentului producătorului
- produce pentru o piaţă elastică, adică o piaţă a cărei cerere este crescătoare.
Scopul firmei este să obţină maximum de profit;
- condiţiile tehnice sunt date.
10 100 2 40 20 -
10 100 3 65 21,7 25
10 100 4 95 23,7 30
10 100 5 140 28,0 45
10 100 6 165 27,5 25
10 100 7 185 26,4 20
10 100 8 195 24,4 10
10 100 9 200 22,2 5
10 100 10 200 20 0
10 100 11 195 17,7 -5
Teoria comportamentului producătorului
Comentariu. Datele de mai sus relevă faptul că atunci când se combină cantităţi
mici din factorul variabil (L) cu cantităţi date din factorii ficşi, productivitatea marginală
este crescătoare şi superioară celei medii, „o trage în sus” pe aceasta din urmă. Se ajunge la
situaţia când cele două sunt egale: productivitatea medie şi cea marginală sunt egale la acea
cantitate de factor variabil care asigură maximizarea productivităţii medii. (În cazul nostru,
între 5 şi 6 unităţi din factorul variabil); mărind factorul variabil, productivitatea marginală
scade rapid, atrăgând după sine si reducerea productivităţii medii. În acest timp, producţia
totală creşte. Mărirea factorului variabil peste volumul de 9 atrage după sine stagnarea, iar
apoi scăderea producţiei totale, pentru că fiecare unitate adiţională din factorul variabil nu
mai are la dispoziţie o masă critică minimă din factorii ficşi care să-i permită un spor de
producţie.
Datele din tabelul 8.1, surprinse în figura 8.1, relevă că în acest tip de
combinare, se pot delimita mai multe situaţii (zone):
variabil. Când cele două variabile, costul marginal al factorului variabil şi produsul
marginal (în valoare) se egalizează, profitul total al întreprinzătorului este maxim.
Dacă presupunem că mărimea costul marginal al muncii este de 500 u.m., iar
preţul de piaţă al unei unităţi de producţie este de 50, atunci maximizarea profitului se
realizează când sunt utilizate unităţi din factorul variabil pentru că: 500 ceea ce se plăteşte
factorului variabil este egal cu 10 x 50 = 500, ceea ce întreprinzătorul obţine prin
valorificarea produsului marginal al celui de al 8-lea lucrător. Dacă ar angaja un lucrător
suplimentar, al 9-lea, pentru care cheltuieşte 500 u.m., va obţine de pe urma acestuia
5 x 50 = 250 u.m., deci realizează o pierdere de 500 - 250 = 250 u.m.
Teoria comportamentului producătorului
care-l are la dispoziţie este dat) şi care dintre ele asigură cel mai mic cost unitar.
Cu alte cuvinte, care este combinarea optimă?
( )
R F Wg =
Q
Fi
I mg = C mg ; Pt ⇒ max im
în care:
Img = încasarea marginală
Cmg = costul marginal
Pt = profitul total
Teorie economică generală ● Microeconomie
• Tipologia costurilor
Curba costului total de producţie pleacă din acelaşi punct cu cea a costului
fix (ceea ce înseamnă că la Q = 0 rezultă CTP = CF), cu o tendinţă de creştere,
după care se observă o reducere a ratei de creştere, când volumul producţiei se
apropie de punctul P şi din nou o tendinţă de creştere.
Diferenţa între venitul total încasat din vânzarea produselor sau serviciilor şi
costul explicit al acestora este cunoscută sub denumirea de profit contabil.
CFM = CF/Q
CF
CFM = ; CF = CFM x Q = 500 u.m. x 1.000 bucăţi = 500.000 u.m.
Q
500.000 u.m.
CFM = = 250 u.m.
2.000 bucăţi
500.000 u.m.
CFM = = 1.000 u.m.
500 bucăţi
Pe baza datelor din figura 8.5 se poate stabili curba CFM, sub forma unei
hiperbole, cu pantă negativă, ca în figura 8.6.
CV L ⋅ PL L P
CVM = = = ⋅ PL = L
Q Q Q Q:L
1
CVM = PL ⋅
WL
CTP CF + CV CF CV
CTM = = = + = CFM + CVM
Q Q Q Q
Teoria comportamentului producătorului
Tipologia costurilor
Tabelul 8.2
Volumul Costul Costul Costul Costul fix Costul Costul Costul
producţiei fix variabil total de mediu variabil total marginal
(Q) (CF) (CV) producţie (CFM) mediu mediu total
unităţi u.m. u.m. (CTP) u.m./buc. (CVM) (CTM)
u.m./buc. u.m./buc.
a b c d=b+c e = b/a f=c/a g = d/a h = Δd/Δa
0 50 0 50 _ - - _
1 50 450 500 50 450 500 450
2 50 850 900 25 425 450 400
3 50 50 1.200 16,6 400 416,6 350
4 50 1.600 1.650 12,5 400 412,5 400
5 50 2.250 2.500 10 450 460 650
6 50 3.000 3.050 8,3 500 508,3 750
ΔCTP ΔQ
〈
CTP Q
Pe intervalul de evoluţie a producţiei, pentru care costul marginal este mai
mic decât costul total mediu, curba costului mediu este descrescătoare, fapt pentru
care funcţia de cost este cu economii de scară.
Unitar, ceea ce înseamnă că pentru fiecare punct procentual de creştere a
producţiei corespunde un punct procentual de creştere a costurilor totale de
producţie. In acest caz, nu se înregistrează economii sau dezeconomii de scară.
ΔCTP ΔQ
=
CTP Q
Interacţiunea dintre nivelul costului şi nivelul producţiei poartă amprenta
randamentelor tehnologiilor.
Când tehnologia de producţie se bazează, pe randamente crescătoare,
funcţia de cost este cu economii de scară.
Când tehnologia de producţie se bazează pe randamente descrescătoare,
funcţia de cost este cu dezeconomii de scară.
• Costurile medii şi costul marginal, pe termen scurt şi pe termen lung.
Relaţiile dintre categoriile de costuri de producţie se pot analiza ţinând
seama că decizia producătorului privind volumul producţiei vizează termenul scurt
sau termenul lung.
Pe termen scurt. Decizia producătorului de a spori producţia pe termen
scurt, ca urmare a semnalelor primite de pe piaţa bunurilor respective, se poate
Teoria comportamentului producătorului
realiza numai prin combinarea unor factori de producţie care au caracter fix cu
factori de producţie variabili.
În cadrul factorilor de producţie cu caracter fix se includ aceia care în
intervalul scurt de timp nu pot fi sporiţi ca volum în raport cu necesităţile de
creştere a producţiei pentru anumite bunuri economice. Aceşti factori de producţie
de natură fixă pe termen scurt au o ofertă perfect inelastică ca, de exemplu:
utilajele pentru producţie, clădirile, unele categorii de personal de înaltă calificare
etc.
Factorii de producţie de natură variabilă pe termen scurt sunt acele resurse
economice care se pot modifica şi adapta la necesităţile de sporire a producţiei. În
această categorie putem include: materiile prime, combustibilul şi energia,
categoriile de personal, care nu presupun o specializare deosebită etc. În aceste
condiţii, pe termen scurt, decizia de a obţine diferite niveluri de producţie se poate
realiza combinând, în anumite proporţii, factori de producţie variabili cu factori de
producţie ficşi. Pe măsură ce producţia creşte, pe termen scurt, raportul dintre
factorii de producţie variabili şi factorii de producţie ficşi se modifică continuu.
Dacă notăm cu Xf vectorul factorilor de producţie ficşi şi cu Xy, vectorul
factorilor de producţie variabili, funcţia costurilor de producţie pe termen scurt
poate avea următoarele forme:
a) pentru costul total:
CTS = PV ⋅ X V (P ⋅ Y ⋅ X f ) + Pf ⋅ X f
b) pentru costul total mediu:
CTS
CTMS = ;
y
c) pentru costul variabil mediu:
PV ⋅ X V (P ⋅ Y ⋅ X F )
CVMS =
Y
Ca urmare a faptului că, pe termen scurt, creşterea producţiei poate avea loc prin
combinarea unor factori de producţie variabili cu factori de producţie ficşi, costul marginal
reprezintă principalul criteriu pentru fundamentarea deciziei de a produce. În intervalul
scurt de timp, combinarea factorilor de producţie ficşi cu variabili se află sub influenţa
acţiunii legii productivităţii (randamentelor) marginale descrescânde.
Tabelul 8.3
Factor Producţia Costul marginal al Venitul
Producţie Venitul total
variabil marginală factorului variabil marginal
(buc.) încasat (V)
(I) (qm) (CVmg) (Vmg)
0 0 - - - -
1 4 4 25.000 100.000 100.000
2 12 8 12.500 300.000 200.000
3 22 10 10.000 550.000 250.000
4 30 8 12.500 750.000 200.000
5 34 4 25.000 850.000 100.000
6 36 2 50.000 900.000 50.000
Acesta înseamnă că, pe termen lung, costul marginal nu mai este afectat de legea
productivităţii (randamentelor) marginale descrescânde (neproporţionale), ci de legea
randamentelor de scară. Ca urmare a scăderii costului total mediu, odată cu creşterea
producţiei, venitul care excede costul de producţie sporeşte. Acest tip de venit care
excede costul de producţie se numeşte venit de creştere (economii de creştere),
deoarece este obţinut prin sporirea producţiei pe seama creşterii capacităţii de producţie.
Efectul modificării tuturor factorilor de producţie asupra volumului producţiei
generează un tip de legătură între creşterea volumului producţiei şi reducerea costului
total mediu, cunoscută sub denumirea de legea economiilor de creştere (legea
randamentelor de scară) sau legea veniturilor de creştere.
Teoria comportamentului producătorului
PACHET PEDAGOGIC
CONCEPTE-CHEIE
ÎNTREBĂRI
APLICAŢII
4. Pe termen mediu, firma „Bucuria” obţine o producţie săptămânală prin mai multe
programe de combinare a unor cantităţi de capital (K) şi forţă de muncă (L).
Determinaţi: a) RMST a capitalului prin muncă atunci când are loc trecerea
succesivă de la programele a b c d e.
Producţia K L RMST
a 100 buc 7 1 –
b 100 buc 6 2
c 100 buc 5,1 3
d 100 buc 4,3 4
e 100 buc 3,6 5
L K Q W L / oră WmgL
100 10 50
110 10 60
120 10 68
130 10 77
140 10 80
142 10 81
143 10 80
Preţul unitar al bunurilor produse este 10 u.m., iar costul marginal al muncii este
3 u.m./oră. Se cere:
a) W L / orară şi WmgL ;
b) reprezentarea evoluţiei Q, W L / orară , WmgL;
c) care din variantele de obţinere a producţiei asigură maximizarea profitului.
6. Optimul combinării a doi factori de producţie în condiţiile unui buget dat presupune:
a) egalitatea raportului dintre productivităţile marginale ale celor doi factori cu
raportul dintre preţurile lor unitare;
b) egalitatea raportului dintre productivitatea marginală şi preţul unitar al fiecărui
factor:
c) egalitatea pantei bugetului cu panta isocuantei;
Teorie economică generală ● Microeconomie
8. Isocuantă exprimă:
a) aceeaşi producţie, obţinută prin combinaţii tehnice diferite;
b) producţii diferite, prin combinaţii diferite;
c) o multitudine de poziţii de echilibru al producătorului;
d) şi un punct de optim, respectiv punctul de tangenţă al isocostului la isocuantă;
e) aceleaşi costuri, pentru producţii diferite.
10. Care din propoziţiile următoare sunt adevărate în evoluţia pe termen scurt:
a) diminuarea producţiei de 1,25 ori determină o creştere a CFM de 1,25 ori;
b) reducerea producţiei cu 20% duce la creşterea CFM cu 25%;
c) reducerea cu 20% a CFM este consecinţa creşterii producţiei cu 25%;
d) când producţia scade de 1,25 ori, CFM creşte cu 25%;
e) când CFM creşte de 2,35 ori, Q s-a redus de 3,35 ori.
11. CFM1 este cu 90% mai mic decât CFM0, ceea ce înseamnă că:
a) producţia a crescut cu 90%;
b) producţia s-a redus cu 90%;
c) CFM s-a redus de 0,9 ori;
d) CFM0 este cu 90% mai mare decât CFM1;
e) producţia a crescut de 10 ori.
Teoria comportamentului producătorului
13. Menţinerea costurilor unitare, în condiţiile reducerii CFM pe termen scurt este
consecinţa:
a) reducerii producţiei;
b) diminuării costurilor fixe totale;
c) unui spor al CVM egal cu mărimea absolută a diminuării CFM;
d) creşterii CVM şi sporirii productivităţii muncii, ca urmare a diminuării mai
rapide a volumului muncii utilizate comparativ cu reducerea producţiei;
e) nemodificării Cmg.
CAPITOLUL 9
9.3 Renta
Pachet pedagogic
Randamentele factorilor de producţie
RANDAMENTELE FACTORILOR
DE PRODUCŢIE
1
Peter F. Drucker, Societatea postcapitalistă, Bucureşti, Editura Image, 1999, p. 7 şi urm.
Teorie economică generală ● Microeconomie
externe; ea poate produce mai multă bogăţie chiar în condiţiile când reduce durata
timpului de muncă; populaţia beneficiază şi de mai mult timp liber pentru instruire,
recalificare, dezvoltarea vieţii spirituale şi participarea la viaţa socială a
comunităţii.
Nivelul şi evoluţia productivităţii depind de numeroase împrejurări economice
şi extraeconomice. Dintre acestea, o importanţă deosebită o au: calitatea factorilor de
producţie utilizaţi, inclusiv abilităţile întreprinzătorului; calitatea organizării şi
conducerea activităţii economice; motivaţia economică a posesorilor factorilor de
producţie şi măsura în care aceasta este realizată; condiţiile naturale ş.a.
Formele productivităţii
2
Peter F. Drucker, op. cit., p. 69
Teorie economică generală ● Microeconomie
Productivitatea
Medie
parţială Productivitatea
(a unui factor muncii
Marginală
de producţie)
Formele Medie
Productivitatea
productivităţii
capitalului
(randamentului) Marginală
Medie
Productivitatea
pământului
Marginală
Productivitatea
globală Medie
(a tuturor factorilor
de producţie Marginală
utilizaţi)
Figura 9.1
6000
WL = = 120 kg/salariat/zi.
50
Aceasta înseamnă că, în medie, fiecare salariat lucrează cu un randament
(eficienţă) de 120 kg zilnic din bunul „X”. Este evident că între aceşti salariaţi
există unele deosebiri sub aspectul calificării, îndemânării, interesului, al
comportamentului etc., ceea ce face ca randamentul individual al fiecăruia să se
abată, în sus sau în jos, faţă de cel mediu.
Productivitatea medie a capitalului W K , care exprimă randamentul mediu
al capitalului utilizat, se calculează ca raport între rezultatele obţinute într-o
anumită perioadă de timp (ΣQ) şi capitalul tehnic utilizat (ΣK), după relaţia:
∑Q
WK =
∑K
Relaţia dintre factorul capital şi rezultatele producţiei se mai numeşte şi
randament al capitalului.
Ku
K=
Q
Coeficientul marginal al capitalului (Kmg) se calculează prin raportarea
variaţiei capitalului (ΔK) la variaţia producţiei (ΔQ).
ΔK
Kmg =
ΔQ
Acesta reflectă sporul de capital necesar pentru obţinerea unei cantităţi
suplimentare de producţie, în condiţiile în care ceilalţi factori de producţie nu se
schimbă. Coeficientul capitalului este inversul productivităţii capitalului, mediu,
respectiv marginal.
Teorie economică generală ● Microeconomie
∑Q
Wp =
∑ρ
Q
W GF =
L+K+P
Productivitatea marginală exprimă eficienţa obţinută prin modificarea cu o
unitate a unuia sau a tuturor factorilor de producţie. În determinarea sa se porneşte
de la premisa că, dacă un factor de producţie se schimbă cu o unitate (ceilalţi fiind
constanţi), se obţine o modificare a efectelor care se datorează acestei unităţi.
Cunoaşterea nivelului productivităţii marginale este foarte importantă pentru
fundamentarea deciziei întreprinzătorului privind viabilitatea modificării (creştere
sau scădere) cantităţii de factori de producţie utilizaţi.
Corespunzător formelor productivităţii se pot determina şi analiza:
¾ Productivitatea marginală a muncii (WLmg), care exprimă eficienţa
ultimei unităţi de muncă implicată în activitatea economică şi se determină ca un
raport între variaţia absolută a rezultatelor obţinute (ΔQ) şi variaţia cantităţii de
muncă utilizată (ΔL), după relaţia:
ΔQ
WLmg =
ΔL
Pornind de la exemplul anterior, să presupunem că în ziua următoare
întreprinzătorul utilizează 51 de salariaţi şi obţine o producţie de 6150 de kg.
Pentru a evalua eficienţa utilizării factorului muncă, el poate proceda la următorul
raţionament:
a) Care este randamentul (eficienţa) salariatului adiţional (suplimentar)?
Pentru aceasta va determina productivitatea marginală a muncii, după
relaţia:
6150 − 6000
WLmg = = 150 kg.
51 − 50
Randamentele factorilor de producţie
ΔQ
WKmg =
ΔK
ΔQ
WPmg =
ΔP
∑Q
WG mg =
ΔL + ΔK + ΔP
Factorii care pot influenţa randamentele sunt: factori naturali, factori tehnici,
factori sociali, factori psihologici, factori structurali, factori ce ţin de specificitatea relaţiilor
economice internaţionale etc. Asemenea factori au caracter sistemic, iar valorificarea
potenţelor lor se asigură prin căi şi direcţii de acţiune concrete, particulare fiecărui factor de
producţie.
3
Vezi Geoffrey Whitehead, Economia, Timişoara, Editura Sedona, 1997
Randamentele factorilor de producţie
O firmă desfăşoară activitate rentabilă atunci când obţine profit, adică are încasări
mai mari decât costul total de producţie.
Rentabilitatea este o formă a eficienţei ce se concretizează în capacitatea firmei
de a utiliza frontiera posibilităţilor de producţie, în interes propriu.
care îl deţine, prin depunerea lui la bancă, obţinând acelaşi profit sau chiar unul
mai mare, decât în situaţia în care ar investi.
i
3000 I
CT
2500 O Cv
2000
1500 CF
1000 Q0
500
20 400 600 800 1000 1200 1400 Q
Factorii mai relevanţi care influenţează rata rentabilităţii pot fi grupaţi în:
factori care ţin îndeosebi de producţie; factori care ţin îndeosebi de preţ; factori
care ţin îndeosebi de cost.
Factorii care ţin îndeosebi de producţie pot fi:
9.3 Renta
Şcoala clasică, în special prin David Ricardo, a fost prima care a creat o
teorie închegată asupra rentei, aceasta fiind venitul factorului de producţie pământ
şi care este însuşit de către proprietarul solului de la fermier.
Iniţial, prin D. Ricardo, teoria rentei funciare a fost elaborată pentru o
agricultură extensivă, în care creşterea producţiei agricole se realizează, în
principal, pe baza sporirii cantităţii de factori de producţie, şi, în primul rând, de
terenul afectat activităţii agricole. Pe această bază a fost elaborat modelul rentei
diferenţiale. Studiul rentei funciare a fost dezvoltat de către J.S. Mill care a
fundamentat modelul rentei absolute.
Teoria ricardiană a rentei funciare diferenţiale (în agricultură, în industria
extractivă, pe terenurile de construcţii) a fost elaborată pe baza câtorva supoziţii:
a) terenul este limitat – ipoteză realistă pentru că restrictiv atât sub aspect
fizic, cât şi în raport cu nevoile societăţii pentru suprafeţe destinate agriculturii,
industriei extractive, activităţii de construcţii şi edilitar-urbanistică;
b) terenurile agricole sunt diferite ca fertilitate şi poziţie faţă de căile de
comunicaţii şi pieţele de aprovizionare şi desfacere, ele grupându-se în mai multe
clase de calitate. Atragerea terenurilor în circuitul economic se face în ordinea
descrescândă a eficienţei utilizării lor. Sunt atrase în activitatea economică mai
întâi terenurile cele mai bune sub aspectul fertilităţii şi poziţiei pentru că, aici,
productivitatea factorilor de producţie este cea mai ridicată. Terenul cel mai slab
(ca randament şi eficienţă generală), dar a cărui producţie este necesară pentru
satisfacerea nevoilor şi acoperirea cererii de produse agricole, numit terenul
marginal, nu aduce, în principiu, rentă diferenţială;
c) pe terenuri identice ca mărime, dar diferite calitativ (ca fertilitate şi
poziţie), investiţii identice de factori de producţie vor conduce la rezultate diferite.
Sintetic, acest lucru se exprimă în faptul că productivitatea medie şi marginală
globală a factorilor de producţie este diferită pe diferite categorii de terenuri;
Renta diferenţială, în sens clasic, este venitul obţinut de către posesorii acelor
terenuri pe care se obţine o productivitate a factorilor superioară celei de pe terenul
marginal (terenul cel mai slab a cărei producţie este necesară pentru acoperirea cererii).
Tabelul 9.1
Nr. Categorie de teren I II III
crt. Terenuri Terenuri Terenuri
Indicatori foarte bune bune slabe
1. Consum de factori de producţie
(inclusiv profitul normal) pe ha. 100.000 100.000 100.000
2. Producţia (t) pe unitate de suprafaţă 100 90 80
3. Costul unitar full (u.m. pe tonă) 1.000 1.111 1.250
4. Preţul pieţei (u.m./t)(când cererea este
de 270 t) 1.250 1.250 1.250
5. Renta pe unitate de produs (u.m./t) 250 139 0
6. Renta pe întreaga suprafaţă (u.m.) 25.000 12.510 0
marginal, în felul acesta apare o rentă în raport cu prima investiţie care revine
proprietarul funciar sub formă de rentă diferenţială de intensitate (sau rentă
diferenţială de tipul al doilea).
Renta absolută reprezintă acel venit pe care îl obţine în mod normal proprietarul
oricărui teren atras în activitatea economică.
Renta, aprecia Pareto, este plata unui factor de producţie peste cât este
necesar pentru a-l menţine în ocuparea prezentă. În aprecierea lui Geoffrey
Whitehead, renta apare ca diferenţă între preţul de tranzacţie şi plata de transfer
(costul oportunităţii, adică ceea ce ar câştiga factorul respectiv prin angajarea sa
alternativă cea mai bună 4 ). Din această perspectivă, posesorul de tern obţine rentă
de poziţie sau de fertilitate, pentru că oferta de terenuri bune şi foarte bune, ca şi
oferta generală, nu pot creşte o dată cu majorarea preţului. Pe lângă posesorii de
teren, pot să obţină rentă de abilitate posesorii de forţă de muncă care au calităţi
sau însuşiri excepţionale când oferta de forţă de muncă nu se modifică operativ în
funcţie de preţ. De exemplu, un programator de excepţie câştigă lunar 10.000 u.m.;
dacă desfăşurând o altă activitate, el ar obţine 2000 u.m. lunar (sau acesta este
salariul unui programator de abilitate normală), atunci renta de abilitate a
4
Geoffrey Whitehead, Economia, Timişoara, Editura Sedona, 1997, p. 200.
Randamentele factorilor de producţie
Obţin rentă cei care deţin exclusivitate producerii sau comercializării unui
bun sau au la dispoziţie un factor de producţie (o licenţă de fabricaţie sau brevet)
la care alţii nu au acces etc. În felul acesta vechea teorie a rentei s-a lărgit, a căpătat
un sens general.
Renta apare în teoria modernă ca un plus de venit de care poate beneficia orice
subiect economic care deţine un factor de producţie cu oferta inelastică sau fixă în raport
cu cererea şi preţul. Renta devine astfel o categorie generală care depăşeşte sfera
repartiţiei şi aparţine în egală măsură teoriei producţiei şi pieţelor. Regula generală este
că azi renta apare ca rezultat al insuficenţei ofertei în raport cu cererea şi reprezintă un
surplus de venit pentru vânzătorii anumitor factori de producţie, produse sau servicii.
Preţul pământului
în care:
P = preţul terenului;
R = renta anuală;
d’ = rata dobânzii.
- rata rapidă de lichiditate (RRL), numită şi testul acid, exprimă doar cele
mai lichide active curente, acelea care pot fi transformate rapid în numerar:
Capital propriu
RS = × 100.
Total datorii + Capital propriu
Total datorii
GÎF = × 100.
Capital propriu
Total datorii
CPD = × 100.
Capital propriu
Profit brut
RRV = × 100.
Vânzări
Profit brut
RRA = × 100.
Total active
• Indicatorii de activitate.
- rotaţia activelor (RA) măsoară cât de eficient îşi foloseşte o firmă activele
sau câţi lei din vânzări sunt generaţi de fiecare leu din active:
Vânzări
RA = × 100.
Total active medii
Teorie economică generală ● Microeconomie
Media creanţelor
PRC = × 365;
Vânzări
Media furnizori
DPD = × 365;
Cost produs vândut
Vânzări
RS =
Media stocurilor
PACHET PEDAGOGIC
CUVINTE-CHEIE
• Randament • Profit
• Productivitate • Profit normal
• Productivitate parţială • Profit de monopol
• Productivitate globală • Rentabilitate
• Productivitate medie • Faliment
• Productivitate marginală • Indicator de rezultate microeconomice
• Productivitatea muncii • Coeficientul capitalului
• Productivitatea capitalului • Nivel al productivităţii
• Productivitatea pământului • Profit contabil
• Risc asigurat • Profit economic
• Risc neasigurat
Randamentele factorilor de producţie
ÎNTREBĂRI
Ce este productivitatea?
Explicaţi relaţia între eficienţă economică şi productivitate.
Ce reprezintă şi cum se calculează productivitatea parţială a factorilor de
producţie?
Ce reprezintă şi cum se calculează productivitatea globală a factorilor de
producţie?
Definiţi productivitatea medie şi productivitatea marginală.
Explicaţi relaţia eficienţă, randament, productivitate.
Care este conţinutul profitului?
Explicaţi diferite accepţiuni ale profitului.
Care sunt formele profitului?
Cum se calculează rata profitului?
Explicaţi rentabilitatea şi formele ei principale.
În ce constă falimentul?
Ce înseamnă indicatorii de rezultate macroeconomice?
Care sunt principalele grupe de indicatori de rezultate microeconomice?
APLICAŢII
8. Rata comercială a profitului reprezintă raportul procentual între masa profitului şi:
a) cifra de afaceri;
b) activul total al firmei;
c) capitalul investit într-o perioadă;
d) consumul de resurse al perioadei;
e) capitalul tehnic fix.
11. Adevărat sau fals? „Randamentul şi eficienţa sunt concepte absolut identice”.
12. Adevărat sau fals? „Profitul firmei se obţine prin afaceri imorale”.
14. Adevărat sau fals? „Profitul contabil este egal cu profitul economic”.
10.2.2 Excepţii
Pachet pedagogic
Oferta
OFERTA
Firmele care produc un bun bine definit sau o serie de bunuri strâns înrudite
formează o industrie.
Teorie economică generală ● Microeconomie
Tabelul 10.1
Pux
5 6 7 8 9
Q
Firma „a” 0 2 4 6 8
Firma „b” 7 8 9 10 11
Oferta
7 10 13 16 19
industriei
Pux
11 /
10 /
9/ a b c
8/ • • •
7/ • • •
6/ • • •
5 •/ •
0
/ / / / / / / / / / / / / / /
2 4 6 8 10 12 14 16 18 20 22 24 26 28 30 Qx
Figura 10.1 Oferta individuală (a, b) şi a industriei (c)
1
Termenul liber sintetizează influenţa agregată a tuturor împrejurărilor - altele decât preţul - care
influenţează oferta şi denumite factorii (condiţiile) ofertei.
Teorie economică generală ● Microeconomie
Pux
10 /
Extinderea ofertei
0’
9 /
8 /
Pux
7 /
6 /
Pux
5 /
4 /
Contracţia ofertei
0
3 /
0 / / / / / / / / / / / / / / / /
3 5 7 8 9 11 13 15 17 19 21 23 25 27 29 31 Qx
Pux 0’
C
B 9/
8/
7/
6/
5/
4/
3/
2/
A 1●/ ●E
D
/ / / / / / / / / /
2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 Q
0
10.2.2 Excepţii
O2’
O2
O1’
O1
Principalul factor, sub incidenţa căruia oferta creşte sau scade (preţul
unitar dat), este costul marginal şi unitar al bunurilor produse. Între ofertă
(variabila dependentă) şi costul marginal şi mediu (variabila independentă)
este o relaţie negativă: diminuarea costului atrage după sine creşterea cantităţii
oferite la acelaşi preţ unitar. Situaţia este inversă când costul mediu şi marginal
cresc. Implicit, toate împrejurările care influenţează nivelul şi dinamica costului
marginal şi unitar vor influenţa cantitatea oferită. Din rândul acestora se
detaşează nivelul productivităţii medii şi marginale (la un preţ dat, cantitatea
oferită fiind în relaţie pozitivă cu productivitatea), evoluţia preţurilor factorilor
de producţie, calitatea acestora etc.
Sub incidenţa unor factori economici, sociali şi psihologici, s-a produs un şoc
asupra ofertei (preţul neschimbat) ceea ce conduce la creşterea respectiv scăderea cantităţii
oferite la 12 (respectiv 8). Grafic, aceasta se exprimă prin deplasarea spre dreapta a
diagramei ofertei în planul xoy (cazul a când cantitatea oferită la preţul Pox dat, creşte devenind
12) sau spre stânga (cazul b) când la preţul Pox neschimbat, cantitatea oferită scade la 8).
Comentariu: se consideră o ofertă iniţială OO' căreia îi corespunde oferta de
10 la preţul Pox.
Cmg
P4
CTM
P3 N
CVM
M
P2
P1
0 Q1 Q2 Q3 Qx
Figura 10.6 Preţul – CVM – Cmg
La preţul P1 < Cmg firma nu produce şi nu se manifestă ca agent al ofertei. La preţul P2
= CVM = Cmg încasările firmei sunt 0P2MQ1, egale cu totalul costurilor variabile. O firmă care
era prezentă în ramură şi nu producea (pierderile ei erau egale cu costurile fixe) consideră
oportun să înceapă producţia pentru că îşi recuperează costurile variabile. O firmă din afara
industriei cu Cmg = CVM = P2 nu va pătrunde în ramură pentru că va înregistra pierderi egale cu
CF. La preţul P3 = CTM = Cmg încasările firmei sunt 0 P3 N Q2 egale cu costul total (CTM · Q2)
ceea ce asigură acoperirea costului total (obţine profit normal când CTM este full) fiind
interesată în continuarea activităţii. La P4 = Cmg, iar P4 > CTM, firma realizează o producţie Q3
care-i asigură şi profit suplimentar (pur).
Concluzie: pentru decizia de producţie şi ofertă a firmei existente în industrie se
compară preţul cu Cmg şi CVM urmărindu-se ca prin încasări să se acopere costurile
variabile; costurile fixe sunt, în principal, „costuri trecute” care s-au făcut anterior (pentru
achiziţia capitalului fix, licenţelor şi tehnologiei, pentru prospectarea pieţei şi obţinerea
autorizaţiilor, pentru achiziţionarea (închirierea) terenurilor şi spaţiilor de producţie şi
comercializare ş.a.m.d.).
Când:
a) P > CTm (full) B firma produce; recuperează costurile; obţine profit
normal şi profit pur
b) P = CTM (full) B firma produce; recuperează costurile; obţine profit
normal
c) P = CVM = Cmg B firma produce; nu recuperează costurile fixe (dar ele
sunt suportate şi dacă ar înceta activitatea)
d) P < CVM B firma îşi încetează activitatea; iese din industrie; înregistrează
pierderi egale cu costurile fixe; ele ar fi mai mari dacă ar
P < Cmg produce
Teorie economică generală ● Microeconomie
Un alt factor al ofertei este preţul altor bunuri. În practică se pot ivi mai
multe situaţii.
Caseta 10.3 Introducerea unei taxe indirecte (pe vânzări: acciză, TVA)
Figura 10.7 ilustrează efectele introducerii unei taxe indirecte asupra bunului “x”
pe o piaţa competitivă. Faţă de situaţia iniţială de echilibru (Qe, Pe) oferta se reduce
(taxa măreşte costurile) şi devine q1, preţul creşte, devine P1, iar cererea se contractă:
taxa este diferenţa dintre preţul de vânzare şi preţul care revine producătorului (P1 – P2).
Proporţia în care taxa indirectă este suportată de către cumpărători, respectiv de către
producători (vânzători), depinde de elasticitatea cererii şi a ofertei, (inclusiv de factorul
timp prin prisma influenţei sale asupra elasticităţii).
01’
Px 0’
P1
0
Pe Eo
P2
0
0 q1 Qe Qx
Figura 10.7 Introducerea unei taxe
- Când Eo/p > Ec/p B taxa este suportată mai ales de către cumpărători,
- Când Ec/p > Eo/p B taxa este suportată mai ales de către producători
(vânzători);
Cu aproximaţie, proporţia suportării taxei de către cumpărători, respectiv
producători se determină după relaţiile:
- În sarcina cumpărătorilor = Eo / p
Eo / p − Ec / p
- În sarcina producătorilor = − Ec / p
Eo / p − Ec / p
Când cererea este elastică, iar oferta inelastică, în urma creşterii taxei, cantitatea se
reduce substanţial, iar preţul creşte puţin când cererea este inelastică, iar oferta elastică, în
urma taxei, preţul creşte substanţial, iar cantitatea se reduce puţin.
Aplicaţie: Funcţiile iniţiale ale cererii (Qc) şi ofertei (Qo) în funcţie de preţ (P) pentru
bunul x pe o piaţă concurenţială sunt: Qc = 90 – 5P; Qo = 10P – 15 B Qe = 55; Pe = 7
Guvernul decide includerea unei taxe (acciză în suma fixă) de 2 u.m. pentru fiecare
unitate vândută (ca diferenţă între P1 – P2, în care P1 este sumă plătită de cumpărători, iar P2
cea care revine efectiv vânzătorului (producătorului). Noile funcţii ale cererii şi ofertei sunt
Qc = 90 – 5P1; Q0 = 10P2 – 15 în care P2 = P1 – 2 B P1 8,33; P2 = 6,33; qc1 = q01 = 48,3
B taxa totală = 48,3 x 2 = 96,6 u.m.
E0/p = 1,272 Ec/p = - 0.641
În sarcina cumpărătorilor = 1,272 B aproximativ 2 părţi din taxă
1,242 − 0,641
În sarcina producătorului = 0,641 B aproximativ 1 parte din taxă
1,272 − 0,641
Sacrificiul cumpărătorilor = 96,6 · 2 = 64,4
3
Sacrificiul producătorilor = 96,6 · 1 = 32,2
3
Teorie economică generală ● Microeconomie
Keox/Px =
Qox (1)
P1x − Pox
Pox
sau
Δ%Ox
Keox/Px = (2)
Δ%Px
în care:
Qx = oferta iniţială (o) şi cea modificată (1)
Px = preţul unitar, iniţial (o) şi cel modificat (1)
Keox/px = coeficientul de elasticitate a ofertei în funcţie de preţ
Δ%QX = variaţia procentuală a cantităţii oferite
Δ%PX = variaţia procentuală a preţului unitar
Oferta
Exemplu: dacă preţul unitar (Px) este 1000 u.m. oferta lunară este
de 500 t; dacă preţul creşte la 1200 u.m. oferta lunară devine 700 t. În acest caz:
700 − 500
500 200 1000
Keo/P = = ⋅ =2
1200 − 1000 500 200
1000
Keo/P având valoarea 2 semnifică faptul că oferta se modifică în acelaşi
sens cu preţul, dar de doua ori mai intens. Aceasta înseamnă, cu alte cuvinte, că
fiecărui procent de modificare a preţului îi corespund două procente de
modificare în acelaşi sens a ofertei.
b) costul stocării: când acesta este mic, oferta este de regulă elastică şi
inelastică, atunci când costul stocării este ridicat;
Oferta
Q1x − Q ox
Q ox Δ %Q x
Keox/Cx = − =−
C1x − C ox Δ %C x
Cox
Teorie economică generală ● Microeconomie
2
R. C. Lipsey. K. A. Chrystal, Economia pozitivă, Editura Economică, Bucureşti, 1999,
p. 108.
Oferta
Comentariu: din întâlnirea curbei cererii CC’ cu cea a ofertei OO', rezultă
echilibrul pieţei bunului x, realizat în Eo, definit prin preţul de echilibru Pco şi
cantitatea de echilibru, QcQ. La orice preţ, superior sau inferior preţului de echilibru,
pe piaţă apare, după caz, exces de ofertă sau exces de cerere.
Tabelul 10.2
Preţul Cantitatea
Situaţia variabilei
de echilibru de echilibru
Cererea Oferta PE OE
Creşte Constantă Creşte Creşte
Creşte Scade Creşte Depinde
Creşte Creşte Depinde Creşte
Scade Constantă Scade Scade
Scade Scade Depinde Scade
Scade Creşte Scade Depinde
Constantă Constantă Constantă Constantă
Constantă Scade Creşte Scade
Constantă Creşte Scade Creşte
PACHET PEDAGOGIC
CUVINTE-CHEIE
ÎNTREBĂRI
APLICAŢII
2. Firma x realizează Keo/p = 2. Iniţial, la preţul unitar de 200 u.m. (şi CTM contabil
= 150), oferta săptămânală a firmei a fost de 200 tone. Preţul creşte cu 25%
(iar CTM cu 90%). Care va fi oferta în t1 (ceteris paribus)? Cum va evolua
profitul?
4. Bunul A este un bun principal, iar bunul Y secundar. În viitor, preţurile la bunul A vor
creşte. Oferta din bunul Y (preţul său constant) va:
a) creşte;
b) scădea;
c) rămâne neschimbat.
7. Oferta industriei pentru bunul „x", bun de consum alimentar, în raport cu producţia
lui (importul este nul) este:
a) mai mare;
b) mai mică;
c) egală;
d) poate fi >0;
e) informaţiile sunt insuficiente pentru a opta între a), b), c), d).
Argumentaţi răspunsul corect.
9. În anul 2005, în ciuda condiţiilor climaterice vitrege, oferta de pepeni verzi a fost
excepţională, în toate zonele în care se cultivă şi se comercializează. Veniturile
producătorilor de pepeni, de regulă, au scăzut, mulţi dintre ei nu şi-au acoperit nici
costurile.
Argumentaţi cum a fost posibil acest lucru .
Dacă aveţi posibilitatea efectuaţi un studiu de caz într-o fermă.
10. Producţia de ciment din ţara „x" se realizează în cadrul a 15 fabrici, aparţinând
celor trei mari companii transnaţionale, care realizează o înţelegere confidenţială
care poartă caracteristicile de cartel. Keo/p = 1,4; Keo/cost = 1,5. Producţia firmelor
se desfăşoară în plaja randamentelor de scară crescătoare (Keq/consumul de factori
= 1,9). Argumentaţi dacă, pentru mărirea profiturilor, pentru membrii cartelului,
este mai convenabil:
a) să mărească producţia şi să menţină preţul;
b) să mărească preţul şi să menţină producţia;
c) să reducă producţia şi să majoreze preţul.
Pornind de la o situaţie iniţială pe care o alegeţi, simulaţi rezultatul fiecăreia
dintre variantele a), b), c).
11. Elasticitatea cererii în funcţia de preţ pentru cafea este 0,9, iar a ofertei este de 1,1.
Ministerul de Finanţe propune, iar guvernul acceptă perceperea unei accize
suplimentare asupra vânzărilor de cafea de 2 u.m./Kg. În urma adoptării acestei
măsuri, vânzările zilnice de cafea în oraşul A devin 1200 kg. Acciza pe care o
încasează zilnic bugetul din oraşul A de 1200 x 2 = 2400 u.m. este suportată, în
principal, de:
a) cumpărători;
b) vânzători (producători);
c) fie de a), fie de b), dar proporţia este indeterminată;
Demonstraţi prin calcule soluţia pentru care optaţi.
13. Cererea zilnică a pieţei pentru benzină este definită prin funcţia:
Cx = 200 – 3Px , iar oferta 60p – 10. Guvernul decide să perceapă o acciză
suplimentară fixă de 0,4 u.m./filtru
Să se determine:
a) noul preţ al benzinei;
b) cererea şi oferta zilnică de benzină, după majorarea accizei;
c) mărimea accizelor (încasărilor) pe care le obţine zilnic bugetul;
d) sacrificiul zilnic al cumpărătorilor şi vânzătorilor, ocazionat de mărirea taxelor
pe benzină.
CAPITOLUL 11
11.1.2 Concurenţa
Pachet pedagogic
Mediul economic concurenţial
Tabelul 11.1
Numărul
Numeroşi (foarte
agenţilor Câţiva (fiecare cu
mulţi, fiecare cu Unul (cu mare
ofertei forţă economică
forţă economică putere economică)
Numărul ridicată)
redusă)
agenţilor cererii
Numeroşi (foarte
mulţi, fiecare cu
Piaţa monopolistică Oligopol Monopol
forţă economică
redusă)
Câţiva – fiecare cu
forţă economică Oligopson Oligopol bilateral Monopol contrat
ridicată
Unul cu mare
Monopson Monopson contrat Monopol bilateral
putere economică
Mediul economic concurenţial
11.1.2 Concurenţa
la preţ şi alte favorabilităţi. Din această competiţie, în mod normal şi ca regulă, ies
învingătorii cei mai buni.
Condiţiile concurenţei sunt: libertatea formării preţului şi existenţa
proprietăţii private, iar drepturile de proprietate sunt riguros delimitate şi
garantate. Concurenţa a evoluat în timp şi spaţiu, iar amploarea ei este
influenţată de: ● numărul şi puterea economică a agenţilor cererii şi ofertei;
● gradul de diferenţiere a ofertei şi preferinţelor; ● gradul de transparenţă a pieţei;
● măsura în care societatea, mediul economic, social, politic, cultural sunt capabile
să stimuleze iniţiativa, creativitatea, riscul, spiritul de competiţie, dar şi de
cooperare; ● reglementările privind intrarea/ieşirea de pe o anumită piaţă; ● gradul
de substituibilitate şi complementaritate a bunurilor economice; ● mărimea
veniturilor şi mecanismele prin care acestea se obţin; ● nivelul de dezvoltare
economică, cultural-spirituală şi morală a membrilor societăţii; ● natura politicilor
economice; ● amploarea tipologia şi plaja practicilor anticoncurenţiale; ● nivelul de
instruire a agenţilor economici. O piaţă este cu atât mai competitivă cu cât este
mai redusă capacitatea fiecărei firme de a o influenţa prin preţuri, cantitate şi
mod de comercializare. Teoretic, competitivitatea este maximă când fiecare
firmă are o putere nulă de a influenţa piaţa. De exemplu, dacă firma A măreşte cu
10% preţul bunului „X” pe care-l comercializează, iar cererea pieţei se reduce cu
0,1%, înseamnă că piaţa bunului „X” este o piaţă competitivă. Din contră, dacă prin
respectiva măsură cererea pieţei se contractă cu 4%, înseamnă că respectiva piaţă este
puţin concurenţială.
1
în România, reglementarea concurenţei se realizează prin numeroase acte normative dintre care se
detaşează Codul Comercial, Legea nr. 21/10 aprilie 1996, Legea Concurenţei, Legea nr. 31/1996
privind regimul monopolului de stat. Instituţiile concurenţei în România sunt: Consiliul Concurenţei
şi Oficiul Concurenţei.
Mediul economic concurenţial
Funcţiile concurenţei
Din analiza dinamicii preţului relativ se obţin informaţii preţioase privind evoluţia
situaţiei economice a diferiţilor producători, consumatori şi domenii de activitate. Din
această perspectivă modificarea preţurilor relative este generatoare de consecinţe mult mai
ample şi mai complexe decât modificarea preţurilor absolute. În funcţie de ele are loc
permanenta realocare a resurselor pe domenii.
Percepţia asupra
utilităţii marginale ≥ Preţ unitar ≥ Consumul de factori
costul marginal
Agent al Agent al
Cumpărătorul PIAŢA Producătorul
cererii ofertei
Comentariu
Presupunem că, faţă de o situaţie de echilibru Pe 0 Q e 0 , statul îşi propune să acţioneze
asupra ofertei în sensul stimulării (vezi figura 11.4) a (pentru a preveni o creştere a
preţurilor sau a reduce nivelul de echilibru venind în sprijinul consumatorilor, noul
echilibru realizându-se la Pe1 < Pe 0 şi Q e1 > Q e 0 . Acţiunile care pot favoriza o asemenea
situaţie sunt: facilitarea importurilor, acordarea de avantaje economico-financiare
producătorilor, destocarea unor cantităţi de produse de la rezerva de stat, facilitarea
programelor de investiţii. Invers, dacă se urmăreşte reducerea ofertei şi scumpirea unor
categorii de bunuri ( Pe 2 > Pe 0 şi Q e1 < Q e 0 ) statul va adopta măsuri contrare: inhibarea
importurilor, reducerea sprijinului economico-financiar acordat producătorilor, impunerea
unor taxe suplimentare, inhibarea unor programe de investiţii.
e2
e1
Figura 11.4 a Intervenţii asupra ofertei Figura 11.4 b Intervenţii asupra cererii
P P
C
0′
Plafon minim
C controlat
0′
Plafon maxim
Pe E0 controlat
P1'
P1 P1 E0
C′
C′
0 0
Q 01 Qe Q c2 Q
Q o2 Q
Q 'c1 Qe
Figura 11.5a Figura 11.5b
Preţ plafon maxim controlat Preţ plafon minim controlat
În figura 11.5b presupunem că guvernul fixează la unele mărfuri, din varii motive
(stimularea producţiei naţionale şi reducerea şomajului, favorizarea producătorilor din
anumite sectoare, asigurarea independenţei alimentare etc.), preţuri plafon minim
'
superioare celor de echilibru ( P1 > Pe ). La noul preţ, cantitatea cerută devine OQ c1 –
inferioară celei de echilibru, iar oferta creşte, devenind OQ o 2 . Pentru că se formează
surplusul de ofertă (iar preţurile nu pot scădea pentru că sunt plafonate prin lege), guvernul
trebuie să achiziţioneze şi să stocheze respectivele cantităţi, ceea ce generează mari
cheltuieli bugetare – cazul surplusurilor agricole din UE fiind elocvent. În alte situaţii,
guvernul acordă subvenţii producătorilor pentru a nu cultiva anumite terenuri (sistemul
„băncii pământului”, adoptat frecvent în SUA). Resursele concentrate în sectoarele cu
preţuri plafon minim garantate devin exagerate în raport cu nevoia socială solvabilă.
PACHET PEDAGOGIC
CUVINTE-CHEIE
ÎNTREBĂRI
APLICAŢII
1. Piaţa relevantă:
a) este cea mai importantă;
b) este cea pe care se efectuează majoritatea tranzacţiilor dintr-un bun;
c) este cea care se află în oraşul cel mai important (al ţării, al continentului) de
efectuare a tranzacţiilor din bunul respectiv, aşa cum este Rotterdam pentru
ţiţei sau Londra pentru valute şi titluri de valoare;
d) este cea care cuprinde toată tranzacţiile cu respectivul bun;
e) răspunsul d) plus toate bunurile a căror cerere este afectată de modificarea
preţului bunului în speţă.
9. În Capitală, locuinţele cu chirie pentru tinerii căsătoriţi cresc într-un ritm inferior
formării noilor familii şi cupluri. Consiliul Municipal, confruntat cu nemulţumirile
tinerilor, trebuie să decidă între:
a) plafonarea chiriilor (pe zone şi în funcţie de gradul de confort);
b) acordarea unor facilităţi fiscale celor care construiesc locuinţe de închiriat
(dar pentru aceasta trebuie mărite unele impozite, fără de care nu pot fi
asigurate resurse bugetare);
Mediul economic concurenţial
c) să acorde un sprijin bănesc tinerilor căsătoriţi sau în cuplu (dar şi în acest caz
vor fi mărite unele impozite);
d) să nu intervină, iar piaţa să stabilească „preţul corect” al chiriilor.
10. Afirmaţia: „Preţurile libere sunt mai bune decât orice preţ format prin intervenţia
directă sau indirectă a autorităţilor” este:
a) corectă;
b) falsă;
c) nu este nici a) nici b)
Argumentaţi.
CAPITOLUL 12
Pachet pedagogic
Piaţa cu concurenţă pură şi perfectă
Acestea sunt:
Două sau mai multe bunuri sunt omogene intrinsec dacă proprietăţile care le
definesc sunt identice prin: compoziţie, calitate, formă, culoare etc. Omogenitatea
extrinsecă se referă la modul de prezentare, condiţiile şi termenii de comercializare, de
livrare şi de plată (pe bază de credit comercial, cu sau fără avans, cu plată integrală, în
numerar sau prin virament etc.), amploarea publicităţii care se face în jurul produsului şi al
firmei care îl comercializează etc.
Când una, mai multe sau toate aceste condiţii nu sunt satisfăcute piaţa este
caracterizată prin concurenţă imperfectă. Din contră, dacă condiţiile de mai sus ar
fi îndeplinite, suveranitatea pieţei prin a sa „mână invizibilă” se impune, tinzând
spre echilibru.
Echilibrul firmei exprimă acea situaţie care-i permite să obţină cele mai bune
rezultate posibile sintetizate în maximizarea profitului. El este privit pe termen scurt şi pe
termen lung.
Fiind primitoare de preţ, firma concurenţială nu-l poate influenţa, iar fiecare
unitate suplimentară de bun produs şi vândut îi aduce un spor de încasări egal cu
preţul pieţei. Urmărind maximizarea profitului total, firma realizează un spor de
încasări nete (încasări totale – cheltuieli totale), când preţul pieţei este superior
costului marginal: ca atare, fiecare unitate produsă şi vândută o costă mai puţin decât
încasează (costul marginal < preţul pieţei). În aceste condiţii, ea este interesată să
mărească oferta pentru că fiecare unitate adiţională îi aduce câştig. Firma obţine cele
mai bune rezultate când realizează şi vinde un volum de produse pentru care
costul marginal (full) - care include profitul normal - este egal cu preţul pieţei.
Aceasta îi conferă firmei concurenţiale starea de echilibru pe termen scurt:
Starea de echilibru poate fi ilustrată printr-un exemplu cifric (vezi tabelul 12.1).
Tabelul 12.1
Cost Cost Profit (+) pierdere
Cost total Preţul Încasări
Cantitate marginal unitar (-) faţă de profitul
(full) pieţei (P) totale (4x0)
full (Cmg) (full) normal (5-1)
0 1 2 3 4 5 6
0 5.500 - - - - -5.500
100 8.500 30 85 40 4.000 -4.500
200 11.00 25 55 40 8.000 -3.000
300 13.200 22 44 40 12.00 -1.200
390 15.600 26,8 40,025 40 15.600 -10
400 16.000 39 40 40 16.000 0
401 16.041 41 40,002 40 16.040 -1
500 21.000 50 42 40 20.000 -100
Perseverând în mărirea producţiei peste acest nivel, profitul normal începe din nou
să se diminueze. Este posibil ca la producţia de 400 bucăţi, unele firme care au
costuri fixe reduse şi randamente ridicate să obţină şi „profit pur”, ceea ce măreşte
tentaţia unor noi firme să pătrundă în ramură, oferta se măreşte, cererea este constantă
sau creşte foarte lent. Preţul pieţei are tendinţa de reducere ducând la diminuarea sau
chiar eliminarea profitului pur.
Piaţa cu concurenţă pură şi perfectă
P
Cmg
Pets ●A
CTM
B
Petl ●
0 Qx
Qetl Qets
Tabelul 12.2
Starea pieţei
Preţul
Cx buc. Ox buc. Exces Exces Tendinţa preţului
u.m.
de cerere de ofertă
8 250 500 - 250 scădere............................
8 Exces de ofertă
C O'
E
Pe=6
5
O
C'
4 Exces de cerere
Preţurile diferite de cele de echilibru creează, după caz, exces de ofertă sau de
cerere (penurie); situaţia este identică atunci când se „impun” preţuri administrate care se
abat de la preţul de echilibru. Forţele pieţei concurenţiale dau naştere la un q şi p de
echilibru, ceea ce înseamnă că vorbim de o piaţă în echilibru, la care p şi q echilibrează
forţele pieţei, şi ceteris paribus, p şi q tind să rămână staţionare.
Dacă preţurile ar fi fixate la un anumit nivel (sau plafon) inferior celui de echilibru
(şi deci C > O), pe piaţă apare penuria; cumpărătorii se „luptă” pentru a-şi apropia
cantitatea dorită (pentru care sunt solvabili) dintr-o ofertă insuficientă: apar cheltuieli
suplimentare, pentru a „căuta” marfa necesară ceea ce înseamnă costuri nemonetare de
care nu beneficiază vânzătorul (producătorul) – numite costuri balast. De aceea,
producătorii nu au interes să-şi reorienteze resursele pentru a mări oferta; vor proceda logic
(mărind oferta) doar când producătorii pot transforma costurile nemonetare (balast) ale
cumpărătorilor în venituri monetare de care ei să beneficieze. Aşa se explică de ce,
producătorii, de regulă, sunt împotriva preţurilor fixate sub cel de echilibru.
A
C(x) Simboluri:
Pu O(x)
Pex; Qex = preţul şi cantitatea de
echilibru;
C(x) evoluţia cererii în raport de
preţul unitar al bunului x;
Cumpărători E Producători O(x) evoluţia ofertei în raport de
acceptaţi excluşi preţul unitar al bunului x.
Pxe
Producători Cumpărători
B
0
Qxe Qx
Caseta 12.1
Resursele fiind limitate, nu pot fi satisfăcute toate nevoile; inevitabil are loc
raţionalizarea, limitarea consumului (şi a gradului de satisfacere a nevoilor) şi a volumului
de resurse alocate fiecărui domeniu. Principalul factor de raţionalizare în economia
capitalistă este preţul. El decide pe cei care au acces pe piaţă (în calitate de cumpărători şi
vânzători). Când preţul se modifică, se modifică şi plaja acestora.
Raţionalizarea consumului se poate face şi prin alte instrumente: măsuri
legislative exprese (de exemplu, se interzice accesul minorilor în discoteci); raţionalizarea
prin cozi, raţionalizarea prin loterii, raţionalizarea prin cupoane (cartele). Toate acestea pot
fi forme de coordonare socială, alături de raţionalizarea şi coordonarea socială realizată prin
preţ.
Spre deosebire de acestea, coordonarea socială prin intermediul preţului se
realizează în modul cel mai rapid şi mai eficace. Totuşi, raţionalizarea şi coordonarea
socială prin preţ, deşi este cea mai bună posibilă, este imperfectă când: informarea
agenţilor economici este inegală, puterea lor economică este diferită, drepturile de
proprietate sunt insuficient şi incomplet reglementate, preţul are la bază unele aranjamente
secrete.
a c
Figura 12.4a, b, c
În figura 12.5 am presupus o situaţie iniţială de echilibru Peo şi Qeo, dar sub
incidenţa unor factori aleatori (dezechilibrul grav al balanţei de plăţi, incapacitatea
de plată a ţării etc.), oferta se reduce devenind Q1, care este livrată cumpărătorilor
la preţul P1. Acest preţ, foarte remuneratoriu, poate stimula investiţiile interne şi
producţia de substituire a importurilor, cointeresându-i pe producători să ofere
pieţei cantitatea N1 (sau Q2). Formarea excesului de ofertă M1N1 face ca preţul
pieţei „să cadă” la P2, pentru că doar la acest preţ cererea M2 poate absorbi întreaga
ofertă. Dar, la P2 producătorii restrâng oferta la nivelul N2 (Q'2) (generând starea de
Teorie economică generală ● Microeconomie
E cx / px < E ox / px ⎯
⎯→ echilibru instabil,
Când:
E cx / px = E ox / px ⎯
⎯→ dezechilibru autoîntreţinut
1
P. Samuelson, W. W. Nordhaus, Microéconomie, Paris, Les Editions d'Organisation, 1995, p. 101-104.
Piaţa cu concurenţă pură şi perfectă
PACHET PEDAGOGIC
CUVINTE-CHEIE
• concurenţă pură
• concurenţă perfectă
• omogenitate intrinsecă
• omogenitate extrinsecă
• echilibrul firmei concurenţiale
• echilibrul pieţei
• primitor de preţ
• echilibru stabil
• echilibru instabil
• dezechilibru autoîntreţinut
• costuri nemonetare
• costuri „balast”
ÎNTREBĂRI
Care este condiţia de echilibru a firmei concurenţiale pe termen scurt? Dar lung?
Argumentaţi că pe termen lung relaţiile p = Cmg = CTM şi p = Cmg = CVM au
aceeaşi valoare de adevăr.
Cum se prezintă surplusul consumatorului când C > O iar preţul de tranzacţie > P
echilibru?
Când apare pe o piaţă concurenţială dezechilibrul autoîntreţinut?
În ce împrejurări, raţionalizarea prin preţ a accesului la bunurile marfare este
imperfectă din punct de vedere economic?
Pentru cine raţionalizarea prin „cozi” este preferabilă celei prin preţ?
Piaţa cu concurenţă perfectă reprezintă un model ideal de funcţionare a economiei.
Studierea ei prezintă vreo importanţă practică sau reprezintă doar un „exerciţiu
ideal”?
APLICAŢII
2. Când o firmă acţionează pe o piaţă concurenţială, iar Vmg = Cmg, venitul total este:
a) nul; b) pozitiv; c) egal cu profitul; d) egal cu preţul; e) negativ. Argumentaţi.
Teorie economică generală ● Microeconomie
4. Fie o firmă care acţionează în condiţii apropiate de cele ale concurenţei perfecte.
Ea are o funcţie de cost: CT = 4Q2 + 4Qx + 20. Dacă preţul unitar al bunului
x = 36, determinaţi indicatorii de mai jos când firma se află în echilibru pe termen
scurt: Q, venitul total; profitul; costul marginal, CTM; CVM; CFM.
5. O firmă are o funcţie de cost total (CT): CT = 3Q2 + 7Q + 90 (costurile sale fixe
fiind sub nivelul celorlalte firme atomizate din industrie). Preţul este definit prin
relaţia P = 47 – 2Q şi se formează liber.
Determinaţi:
a. profitul acestei firme la echilibrul pe termen scurt;
b. pe termen scurt, profitul acestei firme este:
- egal cu profitul normal?
- egal cu profitul pur?
- mai mare ca profitul pur?
9. Pe piaţa bunului x, oferta > cererea, iar preţul de tranzacţie < preţul de echilibru.
Surplusul efectiv al producătorului, faţă de cel normal este:
a) mai mare?
b) mai mic?
c) identic?
d) poate fi adevărată oricare din propoziţiile a, b, c.
Ilustraţi grafic răspunsul corect.
Piaţa cu concurenţă pură şi perfectă
PIEŢE IMPERFECTE
Pieţe imperfecte
satisfăcute printr-o gamă - mai extinsă sau mai restrânsă - de bunuri economice
substituibile; sunt puţine sau extrem de puţine bunurile economice care nu au înlo-
cuitori (substituenţi), mai ales atunci când bunul economic este definit în sens larg,
prin prisma genului de trebuinţe în a căror întâmpinare vine.
incidenţelor legii generale a cererii, în baza căreia cererea pieţei pentru un bun dat
se află în relaţie negativă cu preţul (vezi figura 13.1).
Caseta 13.1
Pux Pux C
C’
0 0
Qx Qx
a) Cererea firmei pe piaţă b) Cererea firmei pe piaţa de monopol,
cu concurenţă pură şi perfectă egală cu cererea pieţei
Caseta 13.2
Px
A B
Po = 100
P1 = 99 E
D G
Reducere
de venit
90 Spor de venit
C F
0
Q0 Q1 Qx
10 11
Figura 13.2 În monopol Vmg < preţul
Anexa matematică
Formal, venitul marginal este definit ca primă derivată a funcţiei venitului total
în funcţia de cantitatea vândută (q), adică:
'
Vmg = VT(q) (2)
VT = (a – bq)q = aq – bq2
'
Implicit Vmg = VT(q) = a – 2bq , care, în condiţii de monopol, este inferior
preţului (Vmg < p), adică (a – 2bq) < (a – bq)
VT evoluează după o curbă în formă de parabolă care admite un maxim atunci
când prima derivată (care este Vmg) se anulează. Deci: când Vmg = 0 B VTmax.
Px C
um/buc
8
Cerere elastică
(Kec/p > 1)
7
6
Cerere unitară
5 (Kec/p = 1)
Vmg
4,5
4
3
Cerere inelastică
2 (Kec/p < 1)
B
1
0
Q0 Q1 Q2 Q3 C’ Qx (buc)
Comentariu: Diagrama CC' reprezintă cererea din bunul x, iar diagrama OBC'
descrie o parabolă şi indică evoluţia VT în funcţie de scăderea preţului şi tipul de
elasticitate: pe măsura reducerii preţului de la 8 la 7, la 4,5 ş.a.m.d. şi a creşterii cantităţii
vândute de la Q0 la Q1 şi Q2, încasările totale cresc, în condiţii de cerere elastică, venitul
marginal este pozitiv, dar are tendinţa de reducere: la preţul de 8 u.m. şi vânzările Q1, Vmg
este de 6; la vânzările Q2 şi preţul de 4,5 u.m. VT este maxim, iar Vmg = 0. Reducerea în
continuare a preţului, cererea devenind inelastică, conduce la creşterea vânzărilor la Q3, VT
se reduce, iar Vmg devine negativ (trece în cadranul IV).
Pux
A Cmg
F
Pem G CTM
Pec J
H
I Curba cererii
E monopolului
Venitul
D marginal
0
qem Qec Qx
Tabelul 13.1
Preţul Cantitatea Costul Încasarea Venitul Costul Profitul
Încasarea cerută total (venitul marginal marginal (3-2)
medie total (oxl)
0 1 2 3 4 5 6
178 0 2.000 0 0 0 -2.000
168 10 2.400 1.680 168 40 -720
158 20 2.680 3.160 148 28 480
148 30 2.880 4.440 128 20 1.560
138 40 3.080 5.520 108 20 2.440
128 50 3.350 6.400 88 27 3.050
118 60 3.720 7.080 68 37 3.360
108 70 4.200 7.560 48 48 3.360
98 80 4.700 7.840 28 50 3.140
88 90 5.300 7.920 8 60 2.620
78 100 5.960 7.980 6 66 2.020
Exemplu:
Generalizare
Ori de câte ori uzinele unui monopol produc bunuri omogene la costuri
marginale diferite, reducerea costului total (şi unitar) pe ansamblu se poate realiza
prin realocarea producţiei de la uzina cu costul marginal mai ridicat la cea având
costul marginal mai redus.
Teorie economică generală ● Microeconomie
Presupunem în figura 13.5 că două pieţe ale unui bun sunt delimitate în funcţie de
elasticitatea cererii: piaţa A pe care au acces persoane cu venituri mari şi cerere inelastică şi
piaţa B cu cererea elastică. Costul marginal al bunului este acelaşi indiferent de piaţă.
Comentariu: În ambele situaţii starea de echilibru (E) se realizează la producţia şi
preţul unde Vmg = Cmg; QA şi PA pe piaţa cu cerere inelastică şi QB şi PB pe cea elastică. În
B B
ambele cazuri se obţine profit pur (supraprofit), dar mai ridicat pe piaţa A decât pe piaţa B.
În lipsa preţurilor discriminatorii, probabil că majoritatea cumpărătorilor de pe piaţa B nu ar
avea acces datorită preţurilor ridicate PA.
1
A. D. Pigou, Economics of Welfare, Mc Millan, Londra, 1920.
Pieţe imperfecte
C
PA C
Cmg Cmg
Vmg
PB
Vmg
E
E
C’
QA C’ QB
Piaţa A: Cerere inelastică Piaţa B: Cerere elastică
prin care un tip de bun oferit de firma A este „personalizat” în raport cu cel oferit
de firmele B, C, D ş.a.m.d. În mod tradiţional, bunurile comercializate pe această
piaţă erau de complexitate redusă. În ultima perioadă, mai ales sub incidenţele
informaticii, noilor tehnologii şi metodelor moderne de management, situaţia tinde
să se modifice.
Totuşi monopolul de care dispune fiecare producător este fragil (precar),
pentru că el poate fi subminat sau suprimat prin reacţiile concurenţilor: „copierea”
sau imitarea caracteristicilor intrinseci sau extrinseci ale produsului, modificare a
preţurilor, o mai bună informare etc.
oferite sunt de acelaşi tip (se încadrează în aceeaşi definiţie extinsă a bunului
economic), un element important care influenţează cererea firmei îl reprezintă
cheltuielile de publicitate cu dublă funcţie a publicităţii: de a-i informa pe
cumpărători asupra bunului şi a ofertantului şi de a exercita o anumită presiune
psihologică pentru a-i incita, a-i convinge, uneori chiar de a le atrage special atenţia
spre o anumită marfă.
*
Teorie economică generală ● Microeconomie
* *
În condiţiile contemporane, piaţa monopolistică se prezintă într-o structură
tot mai diferenţiată. Pe de o parte există structura tradiţională în care IMM-uri
(întreprinderi mici şi mijlocii) continuă să lucreze pentru consumatorul final,
acţionând în coordonatele descrise anterior. Este cazul majorităţii IMM-urilor care
prestează servicii pentru populaţie, mici producători din agricultură, mici meşteşugari
în special din sectorul confecţii, tricotaje, prelucrări mecanice, pielărie-încălţăminte,
lucrări de construcţii.
Pe de altă parte, altele, intră în relaţii speciale cu firme mari, puternice
de tip oligopol – autohtone sau străine – livrându-le pe baza unor contracte ferme,
anumite servicii, piese, repere, semifabricate care sunt încorporate în produsul final
comercializat sub marca partenerului oligopol. Adeseori, firmele mari
subcontractează către IMM-uri o parte din comenzile pe care le obţin în urma unor
licitaţii sau contracte de amploare. Un fenomen specific se manifestă tot mai mult
în cazul IMM din agricultura ţărilor dezvoltate. Producătorii agricoli intră în relaţii
contractuale ferme cu firmele mari, puternice, aflate în amontele şi avalul
producţiei vegetale sau zootehnice. Primele sunt cele care pun la dispoziţia
agricultorului cea mai mare parte a input-urilor (seminţe selecţionate, carburanţi,
consultanţă, asistenţa tehnică etc.), de regulă sub formă de credite pentru a obţine o
anumită producţie, apoi firmele mari, preiau pe baze contractuale producţia, care
este prelucrată, porţionată, ambalată şi distribuită spre consumatorul final – intern
sau extern. În felul acesta, tot mai puţini producători de mărfuri agricole rămân în
contact cu consumatorul final, majoritatea acţionând pe o piaţă în care imput-urile
şi output-urile sunt de natură oligopol – oligopson.
13.3.1 Caracterizare
la acţiunile concurenţilor).
Pe această piaţă cererea este atomizată, iar barierele de intrare pentru noii
concurenţi sunt foarte puternice. Ele constau în bariere tehnice (deţinerea de
licenţe, brevete etc.) financiare (privilegii speciale cu marile instituţii financiare şi
de credit care sunt piedici pentru eventualii nou veniţi) şi organizatorice (contracte
de exclusivitate cu furnizorii de anumite materii prime, cu reţeaua comercială cu
amănuntul, dar mai ales cu cea en-gros).
Produsele petroliere, mobila, tehnica electronică de calcul, autovehiculele,
ţigaretele, produsele alimentare cu un grad ridicat de prelucrare, audiovizualul,
majoritatea materiilor prime neagricole, bunurile electrocasnice, încălţămintea,
articolele de toaletă, de confort personal, băuturile răcoritoare, cimentul, produsele
siderurgice, medicamentele, energia electrică, detergenţii, liniile aeriene, sistemul
bancar, comerţul cu amănuntul etc. sunt obţinute prin structura de piaţă
caracteristică oligopolului.
Când produsele diferitelor firme sunt omogene intrinsec (ciment, oţel, var,
energie electrică, energie termică, ţiţei), există un oligopol pur. Când bunurile sunt
de acelaşi gen, dar diferenţiate intrinsec sub aspect funcţional (autovehicule,
tehnică electronică de calcul, produse hi-fi, servicii financiare juridice şi de con-
sultanţă economică etc.), structura de piaţă se numeşte oligopol eterogen.
Pentru a-şi maximiza profitul total, liderul determină pe curba cererii sale un cuplu
de valori - p şi q - pentru care venitul marginal este egal cu costul marginal. În funcţie
de preţul şi volumul de producţie stabilite de lider, celelalte firme oligopol acceptă
preţul şi cantităţile reziduale, chiar dacă între ele nu exista o înţelegere formală în acest
sens.
Pieţe imperfecte
PACHET PEDAGOGIC
CUVINTE-CHEIE
ÎNTREBĂRI
APLICAŢII
3. Pe baza datelor din problema de mai sus, pentru a mări producţia şi vânzările
zilnice cu 0,1 t, firma stabileşte preţul care ar trebui să devină 18 u.m/t. Din aceste
date rezultă că:
a) prin această decizie, firma ar trece pe secţiunea diagramei cererii pentru care
aceasta este: a) elastică; b) inelastică; c) de elasticitate unitară;
b) venitul total: a) creşte; b) scade; c) rămâne acelaşi;
c) venitul marginal este: a) crescător; b) descrescător; c) devine negativ.
10. Oligopolul lider produce bunul omogen „X” a cărei cerere în raport de preţ este
Cx = 100 – 5 Px (în care Px este încasarea medie. Funcţia cererii pieţei este
100 – 4,8 Px. Costul marginal al firmei lider este 3, iar preţul poate lua valori în
plaja 14 – 9. Determinaţi:
a) volumul producţiei şi nivelul de preţ care-i asigură firmei lider cel mai bun
rezultat;
b) cererea reziduală a pieţei pentru celelalte firme oligopol;
c) evoluţia venitului total al firmei dacă ar alege în plaja de preţ 9 … 14;
d) evoluţia venitului total în funcţii de preţul pe care l-ar practica liderul este
specifică: a. concurenţei perfecte? b. monopolului? c. IMM pe termen lung?
BIBLIOGRAFIE