Microeconomie

CUVÂNT ÎNAINTE
Lucrarea de faţă am elaborat-o în spiritul reformei învăţământului universitar

economic românesc, aplicată din octombrie 2005, pe baza Declaraţiei de la Bologna din
1999, cunoscută sub denumirea de „Magna Chartum Universitarum” şi completată
ulterior cu prilejul altor reuniuni oficiale ale învăţământului universitar european. Am
pornit de la premisa că activitatea economică este un proces de transformări calitativ-
structurale profunde, care depind decisiv de specialişti temeinic pregătiţi prin diverse
forme şi modalităţi organizaţionale. Economiştii constituie un segment important al
specialiştilor care trebuie formaţi în acord cu exigenţele mileniului trei. Pentru formarea şi
perfecţionarea profesional-ştiinţifică a acestora este necesară însuşirea temeinică a
Economiei, ca ştiinţă a acţiunii economice raţionale, adică a Teoriei generale a economiei.
În cadrul acesteia are un rol esenţial studiul microeconomiei şi al
macroeconomiei. Cartea reprezintă unul dintre primele manuale de Microeconomie şi
Macroeconomie, respectiv Teoria microeconomiei şi a macroeconomiei. Lucrarea are un
conţinut axat pe analiza actelor, faptelor, comportamentelor, fenomenelor şi proceselor din
mediul economic, în corelaţie cu mediul natural. O asemenea abordare este absolut
necesară în ansamblul sistemului coerent al ştiinţelor economice, care studiază viaţa
economică în complexitatea ei dinamică, cu efecte propagate în timpul şi spaţiul specifice
mediului microeconomic şi macroeconomic.
Studiul Teoriei microeconomiei şi a macroeconomiei asigură însuşirea organică,
în conţinutul profesiei de economist, a sistemului de noţiuni, concepte, principii şi legi care
esenţializează viaţa economică şi servesc la pilotarea corectă a comportamentelor
consumatorilor şi întreprinzătorilor, la sesizarea şi influenţarea benefică a tendinţelor şi
corelaţiilor repetabile în dinamica ciclurilor economice. Prin intermediul Teoriei
microeconomiei şi macroeconomiei se pun bazele definirii elementelor esenţiale, comune,
care străbat economia tuturor modurilor de viaţă, se asigură înţelegerea importanţei
resurselor limitate în cadrul pieţei concurenţiale, se relevă utilitatea cadrului
macroeconomic care include atât creşterea-dezvoltarea, cât şi dezechilibrele şi fluctuaţiile
economice, toate în relaţie cu ritmul alert al transformărilor din economie.
Multe s-au schimbat în economiile moderne şi în ştiinţa economică modernă în
ultimele decenii. Noile tehnologii, mai ales cele asociate sistemelor bazate pe informaţie,
transformă economia în mod profund, astfel încât mediul economic poate fi descris corect
prin sintagma „Noua economie”. Manualul caută să ţină seama de aceasta.
Acţiunea noastră este cutezătoare, deoarece caracterul specific al analizei ne
aduce în faţă multiple probleme de conceptualizare şi de dozaj optim între trecut, prezent şi
viitor, între abordarea tematică şi ancorarea în realitatea economică, între fenomenul
intern şi cel internaţional, global, între valorificarea scrierilor europene, ca şi a celor
americane şi asiatice, între subiectivitatea opiniilor noastre şi obiectivitatea firească a
expertizelor economice.
Propensiunea noastră ştiinţifică a ţintit domeniul teoriei microeconomiei şi a
macroeconomiei, metodologia de cercetare în ansamblul ştiinţelor economice, activităţile
economice interdependente în logica şi cronologia preponderent axiologică a derulării lor
în timp şi spaţiu. Astfel, teoria economică asigură însuşirea şi înţelegerea concluziilor
esenţializate pentru ameliorarea relaţiei între resursele economice limitate, rare, tot mai
costisitoare şi greu de procurat, pe de o parte, şi trebuinţele umane nelimitate, în
permanentă dezvoltare şi diversificare, pe de altă parte.
Unghiul de abordare a teoriei microeconomei şi macroeconomiei, cu deschiderile
fireşti mondoeconomice, ne-a permis să demonstrăm că teoria generală a activităţii
economice constituie nucleul întregului sistem al ştiinţelor economice încă de la apariţia
acestuia. Am avut în vedere şi marile schimbări din activitatea economică declanşate la
începutul mileniului trei, marcate de trecerea la societatea informaţională a cunoaşterii
ştiinţifice profunde, de accentuarea interdependenţelor internaţionale şi globale, de
acutizarea problemelor ecologice, de specificitatea demografiei, de sporirea importanţei
fenomenelor monetare, financiare şi valutare, ca şi de necesitatea implementării
managementului la toate nivelurile de agregare economică. Totodată, am urmărit întărirea
funcţiei instructiv-educative, de etică şi echitate socială, a manualului de economie, ca
instrument esenţial pentru realizarea noii curricule universitare a studenţilor din primul
ciclu, adică învăţământul de licenţă.
Integrarea teoriei microeconomiei şi macroeconomiei în pregătirea studenţilor,
aşa cum se întâmplă în toate marile universităţi economice din lume, contribuie la
formarea economistului cu o concepţie coerentă, ştiinţifică, elevată, la înţelegerea corectă
a realităţilor economiei interne şi internaţionale şi la influenţarea benefică a acestora în
acord cu ţintele economice strategice pe termen lung şi foarte lung.
Prin conţinutul curriculei sale, prin structura şi gradul analizei, prin
metodologica folosită, acest manual urmăreşte o scrutare către excelenţă ştiinţifică,
idealism şi pragmatism în acţiunea de transmitere la studenţi a tot ceea ce poate spori
formarea şi educaţia lor prin învăţare, prin studiu individual sistematic şi permanent
privind economia.
Manualul îl adresăm ca instrument practic studenţilor economişti de la
învăţământul de licenţă, în scopul pregătirii şi dezvoltării lor ca decidenţi, cu o gândire
prospectivă, complexă, abilitaţi să rezolve competent problemele economice, de gestiune
eficientă a resurselor natural-materiale, monetar-financiare şi umane, de management,
comerţ, marketing, afaceri economice internaţionale, statistică, informatică şi cibernetică
economică etc., în condiţiile libertăţii de acţiune şi risc asumat conştient şi de concurenţă
loială.
Adresăm mulţumiri tuturor colegilor, colaboratorilor care, direct sau indirect,
prin discuţii, prin scrieri şi prin încurajări ne-au stimulat şi au contribuit la realizarea
acestei lucrări.
O menţiune specifică de mulţumire merită studenţii noştri, care ne-au provocat
prin interesul lor pentru problemele economice şi nevoia de a cunoaşte mai profund şi de a
înţelege sistematizat teoria microeconomiei şi macroeconomiei, căci „Fără teorie, aşa cum
afirmă Paul Heyne, ar trebui să ne căutăm, pe dibuite, calea printre problemele economiei,
printre opiniile conflictuale şi propunerile politice opuse”.
Mulţumiri calde adresăm rectoratului, ca şi conducerii prestigioasei Edituri a
Academiei de Studii Economice din Bucureşti, pentru sprijinul acordat în publicarea
acestei lucrări.
Totodată, ne exprimăm întreaga noastră gratitudine faţă de referenţii ştiinţifici,
prof. univ. dr. Mircea Coşea – Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”, Bucureşti şi
prof. univ. dr. Dan Popescu – Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu.
Mulţumim anticipat tuturor utilizatorilor acestei cărţi, încredinţându-i de
disponibilitatea noastră de a recepta sugestiile pe care le vor formula, pentru
perfecţionarea pe mai departe a activităţii titularilor prezentului volum.
Autorii
PARTEA I
FUNDAMENTE ALE ECONOMIEI
„Teoria economică este ştiinţa despre

modul în care oamenii şi societatea învaţă să
aleagă, cu trecerea timpului, cu ajutorul
banilor sau fără participarea lor, acele resurse
de producţie rare pentru producerea diferitelor
mărfuri în prezent şi în viitor – între diferiţi
oameni şi diferite grupări ale societăţii. Teoria
economică sau economia politică, cum o
numesc de obicei, se întrepătrunde strâns cu
alte importante discipline universitare:
sociologia, ştiinţa politică (politologia) şi
antropologia; toate acestea sunt ştiinţe sociale
– ale căror obiecte de studiu se suprapun
parţial cu obiectul teoriei economice.”
Paul A. Samuelson
CAPITOLUL 1
1.1 Apariţia şi formarea ştiinţei economice
1.2 Problema legilor în economie
1.3 Metode de cunoaştere economică ştiinţifică
1.4 Economia, ştiinţă pozitivă - ştiinţă normativă
1.5 Sistemul ştiinţei economice
1.6 Însemnătatea ştiinţei economice
1.7 De la cunoaştere la înţelegere
Pachet pedagogic
Economia ca ştiinţă
ECONOMIA CA ŞTIINŢĂ
În calitate de disciplină ştiinţifică, Economia are un obiect propriu de

cercetare şi o metodă adecvată analizei acestuia. În legătură cu obiectul şi
conţinutul ştiinţei economice, cu metoda folosită de aceasta, există puncte de vedere
diferite, formulate în decursul timpului.
Acestea se datorează complexităţii fenomenelor şi proceselor economice,
dificultăţii de a separa activitatea economică de restul activităţilor umane − pentru
a o studia distinct, faptului că actele şi comportamentele economice sunt proprii
oamenilor şi tot ei sunt solicitaţi să le cerceteze şi interpreteze, interacţiunii
cunoaşterii şi înţelegerii lucrurilor la scara microcosmosului nostru.
Cunoaşterea acestora reprezintă o condiţie esenţială pentru înţelegerea
originii şi caracterului ştiinţei economice, a metodelor şi instrumentelor de
investigaţie folosite, ca şi pentru realizarea judecăţii de valoare în ştiinţa
economică şi stabilirea locului şi rolului acesteia în ansamblul ştiinţei despre
natură, om şi societate.
1.1 Apariţia şi formarea ştiinţei economice
Potrivit studiilor de istoria gândirii economice, rezultă că, iniţial, a fost

folosit termenul de Economie politică drept expresie a spiritului uman de
gospodărire. El a fost întrebuinţat pentru prima dată de către francezul Antoine de
Montchrestien de Vatteville, în anul 1615, în lucrarea „Traité d'économie
politique” 1 , în perioada mercantilistă.
Denumirea de Economie politică provine de la cuvintele greceşti
„oikonomia", (format din „oikos” − casă, gospodărie economică, „nomos” − lege) şi
„polis” − care înseamnă cetate, stat. Într-o traducere liberă, aceasta înseamnă legile
(regulile) administrării cetăţii.
Interpretarea care se dădea la început economiei politice era de reguli, legi
de administrare a patrimoniului (bunurilor) cetăţii, statului, şi nu a patrimoniului
individual, privat.
1
În unele studii se menţionează ca dată pentru apariţia întâia oară a termenului de ,,economie
politică” anul 1613
Teorie economică generală ● Microeconomie
Regulile, principiile descoperite de economia politică sunt valabile atât

pentru activităţile unui om, unui menaj particular, cât şi pentru activitatea unui
popor, a economiei societăţii omeneşti în ansamblu. Adjectivul politică a fost
preferat altor denumiri cum sunt: naţională, civică, clasică, publică, socială,
privată etc.
Denumirea „economie politică” a rămas multă vreme în topul preferinţelor
datorită unor înţelegeri mult mai profunde pe care aceasta le oferă cu privire la
administrarea patrimoniului.
În decursul timpului, a fost formulat şi punctul de vedere după care
economia şi politica sunt două discipline diferite, care trebuie separate; cei care au
adus cele mai mari contribuţii la aşezarea acestei ştiinţe în sistemul ştiinţelor nu au
ezitat să folosească termenul de Economie politică, chiar în titlurile unor lucrări
fundamentale 2 .
În raport cu evoluţia în timp a vieţii economice, în legătură cu denumirea
ştiinţei economice s-au conturat mai multe puncte de vedere, fiecare dintre ele având
o arie de răspândire mai mult sau mai puţin cuprinzătoare. Între denumirile
comentate în timp şi spaţiu se detaşează: „Plutologia” sau „Plutonomia”,
„Oenologia”, „Chrematonomia”, „Catallactica”, „Economia pură”, „Economia
aplicată”, „Economia socială”, „Economia naţională” etc. 3
Iniţial, teoria economică, înţeleasă ca economie politică, era considerată o
singură ştiinţă economică. Ea a început să se formeze ca o disciplină ştiinţifică
autonomă în cadrul curentului de gândire fiziocrat, în decursul secolului
al XVIII-lea. S-a trecut astfel de la abordarea problemelor economice ca o anexă la
preocupările cu caracter filosofic, politico-juridic, de morală religioasă şi politică
economică, la prima încercare de a construi un sistem de gândire asupra
fenomenelor economice, ordonate într-un circuit economic de ansamblu. Se
consideră că acest circuit începe cu producţia agricolă, înţeleasă ca izvor al tuturor
bogăţiilor.
Fiziocraţii, aflaţi sub influenţa filosofiei materialiste şi raţionaliste, prin
reprezentanţii săi de seamă, medicul François Quesnay şi Anne Robert Jacques
Turgot, au încercat să stabilească legătura dintre economie (agricultură) şi natură.
Întrucât societatea omenească este o creaţie a naturii, rolul ştiinţei economice este să
2
Adam Smith intitulează cea de-a IV-a carte a sa Avuţia naţiunilor. Despre sistemele de Economie
politică. David Ricardo îşi intitulează lucrarea sa fundamentală Despre principiile Economiei politice
şi ale impunerii, iar John Stuart Mill pune ca titlu pe cea mai bună lucrare a sa Principiile Economiei
politice.
3
O analiză de mare profunzime pentru vremea respectivă cu privire la caracterul ştiinţei economice
întâlnim în lucrarea profesorului Gromoslav Mladenatz Cunoaştere şi metodă în ştiinţa economică,
Bucureşti, Tiporex, 1947.
descopere ordinea naturală a vieţii economice. După fiziocraţi, legile obiective

referitoare la societatea omenească sunt legile fizice ale producţiei agricole. De
aici rezultă concluzia că legile pozitive pe care le formulează ştiinţa trebuie să se
supună legilor naturale − expresie sintetică a ordinii naturale stabilite de Fiinţa
Supremă.
Şcoala clasică, prin reprezentanţii săi de seamă, Adam Smith şi David
Ricardo, s-a format pe convingerea existenţei unor legi cu valabilitate generală care
guvernează viaţa economică, adică legi naturale care nu pot fi încălcate fără efecte
grave asupra eficienţei economice, fără pedeapsă şi suferinţă, de nici o fiinţă
omenească. A. Smith, în lucrarea sa „Teoria sentimentelor morale”, apărută în
1759, şi D. Ricardo, în celebra sa carte „Despre principiile Economiei politice şi ale
impunerii”, tipărită în 1817, susţin ideea că economia politică trebuie să utilizeze
aceleaşi metode de cercetare ca şi ştiinţele naturii. Jean Baptiste Say precizează şi el
că noţiunea de lege economică este identică cu cea de lege naturală. Legile
imanente vieţii economice exprimă anumite regularităţi în desfăşurarea
fenomenelor şi proceselor economice, cărora trebuie să li se supună legile pozitive
elaborate de oamenii care guvernează.
În strânsă legătură cu această concepţie se înscrie şi curentul subiectivist,
care vedea în fenomenele economice manifestări psihice ale oamenilor, ce trebuie
studiate de ştiinţa economică.
Prin ceea ce susţine, şcoala matematică face şi ea parte din concepţia
generală care consideră economia politică drept ştiinţă naturală. Potrivit şcolii
matematice, aceasta trebuie să fie o ştiinţă exactă, cantitativă, în măsură să
stabilească legi care să aibă aceeaşi rigurozitate ştiinţifică asemenea legilor pe
care le întâlnim în ştiinţele fizice. Astfel, Vilfredo Pareto, reprezentant de seamă al
şcolii matematice de Economie politică, consideră că Economia politică este o ştiinţă
naturală ca psihologia, fiziologia, chimia etc.
În esenţă, reprezentanţii concepţiei naturaliste încadrează Economia politică
în ştiinţele naturii, deoarece fenomenele economice se repetă necontenit, ele
desfăşurându-se în acelaşi fel (de exemplu, cumpărare-vânzare) în spaţiu şi timp.
Ulterior, Economia politică a fost apreciată ca ştiinţă a manifestărilor
omeneşti sufleteşti. În opoziţie cu accepţiunea naturală, aceasta presupune că
fenomenele economice omeneşti sunt fenomene morale, spirituale, culturale şi
sociale şi, ca atare, ele trebuie studiate cu metode care să ajute înţelegerea
motivării actelor şi faptelor întreprinse de oameni. Potrivit acestei concepţii,
Economia politică este o ştiinţă umană, morală, istorică, culturală,
comprehensivă (a simţurilor) şi nu o ştiinţă naturală. În timp ce în ştiinţele naturii
explicăm fenomenele, în cele spirituale urmărim să le înţelegem.

Mai recent, această ştiinţă a fost considerată ca fiind o ştiinţă politică,
precum şi o importantă ştiinţă socială, întrucât relaţiile economice sunt relaţii
sociale, derulate de omul individual şi social, din interes, în cadrul producţiei,
repartiţiei, schimbului şi consumului, pe diferite trepte de evoluţie a societăţii
omeneşti. Viziunea politică asupra ştiinţei economice se bazează pe convingerea
că economia societăţii omeneşti este un produs al voinţei omeneşti. Ca ştiinţă
socială, economia politică interpretează activitatea economică ca fenomenul cel
mai general în viaţa omenirii.
O formă actuală de existenţă a teoriei economiei societăţii omeneşti, ce intră
în sfera de analiză a ştiinţei umane, este economia naţională.
Aceasta reprezintă un ansamblu coerent de relaţii economice care apar
între activităţile economice divizate şi specializate într-un cadru instituţional
istoriceşte determinat, cunoscut sub denumirea de sistem economic naţional.
Diferitele tipuri de economii naţionale se intercondiţionează în timp şi spaţiu
în cadrul economiei mondiale, care reprezintă cea mai cuprinzătoare formă de
existenţă a economiei societăţii omeneşti permisă de Planeta Pământ, până în
prezent.
În zilele noastre, dominante sunt două denumiri: Economia politică şi
Economics. După unele aprecieri, între cele două denumiri nu există nici o
deosebire; după alte opinii, denumirea de Economics este mai cuprinzătoare decât
cea de Economie politică, iar după alte opinii relaţia este inversă.
Profesorul american Paul Samuelson consideră că, în esenţă, Economia
politică şi Economics ar avea acelaşi conţinut, cu precizarea că primul termen este
tradiţional, iar cel de-al doilea este actual, modern, rezultat al unui proces care a
străbătut mai multe etape.
În sinteză, putem aprecia că cele două denumiri nu desemnează două
ramuri distincte ale cunoaşterii ştiinţifice economice şi nici două discipline
universitare separate, ci una singură, cu acelaşi obiect de cercetare, dar cu
denumiri, viziuni şi accente diferite.
După opinia noastră, mai potrivită este denumirea de Economie, apreciată ca o

ştiinţă care are un obiect sau domeniu concret de cercetare, ce se circumscrie în
realitatea economică, înţeleasă ca un sistem coerent de acţiuni economice
interdependente, aflate sub dictatul limitării mijloacelor. Economia studiază ansamblul
activităţii economice interdependente. La fel cum Fizica studiază ansamblul fenomenelor
fizice, Chimia studiază ansamblul fenomenelor chimice etc., tot aşa şi Economia studiază
întregul sistem al activităţii economice. Ea reprezintă ştiinţa economică sau teoria
generală a activităţii economice, privită ca un tot.
Între timp, din domeniul ştiinţei economice s-au desprins şi s-au constituit
diverse ştiinţe economice autonome, care studiază realitatea economică într-o
anumită ramură, sector sau la un anumit nivel de agregare. Un asemenea proces este
similar cu cel prin care s-au constituit multiplele ştiinţe autonome în fizică, în chimie
etc. În acelaşi timp, pe măsura maturizării diferitelor ştiinţe economice, acestea s-au
integrat cu alte domenii ştiinţifice, formând ştiinţe de graniţă, ce dezvoltă o viziune
multicriterială asupra obiectivului cercetat.
Economia, ca teorie economică generală, s-a cristalizat treptat drept ştiinţă,
în diverse etape, dezvoltându-şi şi perfecţionându-şi continuu obiectul şi metoda sa
de studiu. Ea cercetează economia în mod unitar, unele aspecte fiind analizate din
perspectivă microeconomică, altele din unghiul macroeconomic sau din cel al
interdependenţelor economiilor naţionale în cadrul economiei mondiale
(macroeconomia deschisă − mondoeconomia). Perspectivele micro şi macro
asupra economiei sunt două moduri de a analiza şi interpreta acelaşi lucru.
Microeconomia, studiul deciziilor luate de firme, menaje şi indivizi în diferite
industrii şi pe pieţe specifice, provine de la cuvântul grec „mic”, deschizând
perspectiva de jos în sus asupra economiei. Macroeconomia, ca studiul
comportamentelor economiei ca un tot, al fluctuaţiilor mărimilor agregate
(şomaj, inflaţie, deficit bugetar, balanţă comercială etc.), provine de la cuvântul
grec „mare”, deschizând perspectiva de sus în jos asupra economiei.
Prin fondul de idei, prin problemele reţinute şi analizate, Economia este
compatibilă cu ceea ce anglo-saxonii numesc Economics, iar latinii numesc
Economie politică.
Sintetizând punctele de vedere exprimate de-a lungul timpului cu privire la

caracterul obiectului ştiinţei economice, putem să concluzionăm următoarele:
Ö dacă avem în vedere că omul este atât natură, cât şi societate, activităţile sale
în vederea asigurării celor necesare vieţii nu reprezintă altceva decât o luptă permanentă cu
el însuşi, cu limitele libertăţii sale şi ale mediului în care trăieşte, ce se desfăşoară
individual şi în cadrul diferitelor colectivităţi umane;
Ö studiind comportamentul oamenilor în lupta lor continuă pentru a-şi obţine
utilităţile necesare vieţii, într-un cadru natural şi social instituţional determinat,
Economia este deopotrivă atât o ştiinţă natural-spirituală, cât şi o ştiinţă socială;
Ö ocupându-se de înţelegerea comportamentului oamenilor, prin
studierea fenomenelor economice ale vieţii omeneşti ce apar în cadrul activităţilor
economice, această ştiinţă are deopotrivă atât caracter teoretic, cât şi caracter practic;
Ö deşi se ocupă de un domeniu distinct al vieţii sociale − activitatea
economică, aflată sub dictatul limitării mijloacelor − ce se desfăşoară în interdependenţă
continuă cu mediul natural şi cu mediul social în care trăim, totuşi, din punctul de
vedere al intrărilor, transformărilor şi ieşirilor, ştiinţa economică se află într-un dialog
viu, permanent, cu toate ştiinţele pe care le-a inventat omul pentru a se cunoaşte pe sine şi
mediul cosmic în care îi este dat să trăiască.
Pe baza analizei punctelor de vedere exprimate cu privire la obiectul Economiei

ca ştiinţă, evidenţiem faptul că acesta a rămas întotdeauna acelaşi, adică viaţa economică a
colectivităţii umane, considerată ca un ansamblu coerent de comportamente privind deciziile
de alocare a resurselor limitate, pentru atingerea obiectivelor, dinainte stabilite, în cadrul
problemei economice generale, fundamentale, a economiei.
Aşadar, economia ca ştiinţă are ca obiect de studiu problema economică

fundamentală, adică ce să se producă, cât, cum şi pentru cine, în condiţiile unor
resurse limitate şi nevoi nelimitate. O asemenea problemă a fost, este şi va fi
cheia vieţii economice, a cărei cunoaştere va putea oferi oamenilor şi colectivităţilor
umane în ansamblu răspunsurile cele mai potrivite, în lupta lor continuă cu limitele
naturii şi societăţii în care trăiesc.
Ca ştiinţă ce studiază modul în care indivizii, firmele, guvernul şi alte
organizaţii din societatea omenească aleg să folosească resurse limitate în
activităţile pe care le desfăşoară, economia a dezvoltat cinci reguli fundamentale
legate de compromisuri, stimulente, schimb, informaţii şi distribuţie.
¾ Rolul fundamental al rarităţii (limitării) în economie face ca alegerile să implice

inevitabil compromisuri.
¾ Cei care iau decizii, în condiţiile unor resurse limitate, iau în calcul stimulentele
cu care sunt confruntaţi.
¾ În economiile de piaţă, schimburile voluntare reprezintă cheia pentru folosirea
eficientă a resurselor, toţi participanţii fiind avantajaţi.
¾ În luarea deciziilor pe diferitele pieţe, disponibilitatea informaţiei joacă un rol
esenţial în folosirea cât mai eficientă a resurselor limitate.
¾ Pieţele determină modul în care sunt distribuite bunurile şi serviciile produse în
economie membrilor societăţii. Faţă de o producţie eficientă, în condiţii de alegere
liberă, folosind resurse limitate, distribuţia prin piaţă rămâne încă deficientă,
reclamând preocupări pentru echitate, compromisuri între stimulente şi
echitate.
1.2 Problema legilor în economie
Preocupată de procesul alocării şi utilizării resurselor limitate pentru a

satisface nevoi nelimitate, Economia porneşte de la premisa că fenomenele şi
procesele care alcătuiesc activitatea economică nu sunt izolate, ci se află în variate
forme de legături unele cu altele. Ele se exprimă cu ajutorul unor variabile, care
sunt mărimi ce pot fi măsurate şi se află într-o schimbare continuă. Economiştii
doresc să stabilească dacă între aceste variabile sunt corelaţii întâmplătoare sau
acestea sunt sistematice, cauzale, funcţionale, etc.
La o analiză atentă se constată mai multe tipuri de legături între

fenomenele economice:
Ö legături cauzale, în care un fenomen A, numit cauză, stă la bază şi
determină apariţia şi evoluţia altui fenomen B, numit efect;
Ö legături de interdependenţă, de tipul conexiunii inverse, în care un
anumit fenomen, de exemplu preţul, influenţează evoluţia altor
fenomene, cum sunt cererea şi oferta, care, la rândul lor, modificându-
se, vor determina schimbarea preţului (vezi figura 1.1).
Cererea
Preţul
Oferta
Figura 1.1 Interdependenţa preţ, cerere, ofertă
Ö legături funcţionale de covariaţie (pozitivă şi negativă, liniară şi

neliniară, singulară şi multiplă), în baza cărora modificarea unui anumit
fenomen A exercită influenţe diverse asupra altui sau altor fenomene.
Înţelegând aceste realităţi, gânditorii în domeniul economiei şi-au pus
problema dacă există sau nu în viaţa economică regularităţi cu caracter de lege.
Pentru orice disciplină ştiinţifică, deci şi pentru Economie, se pune
problema de a formula o serie de enunţuri teoretice, cunoscute sub denumirea de
regularităţi, principii sau legi ale domeniului respectiv.
În cazul în care există, acestea trebuie descoperite în activitatea
economică, formulate în mod adecvat şi confruntate (verificate) în permanenţă în
timpul şi spaţiul realităţii.
Definirea conceptului de lege economică se corelează cu înţelegerea
modului în care există şi se manifestă activitatea economică.
Elementele activităţii economice (acte, fapte, fenomene, procese etc.) se
află în permanenţă într-un sistem de legături, interdependenţe şi conexiuni. Unele
dintre aceste legături au caracter cauzal, în sensul că o cauză poate genera mai
multe efecte sau mai multe cauze pot determina un singur efect.
În primul caz, avem o cauzabilitate complexă. De exemplu, modificarea

preţului în direcţia creşterii sau scăderii lui poate genera schimbarea cererii,
ofertei, salariului real etc. În această situaţie, cererea, oferta, salariul real sunt
considerate variabile dependente sau endogene, iar preţul, variabilă
independentă sau exogenă. În al doilea caz, avem o cauzalitate multiplă. De
exemplu, modificarea populaţiei, a numărului de cumpărători, a preţului,
veniturilor etc., determină schimbarea cererii pe piaţa unui bun. În acest caz,
populaţia, numărul de cumpărători, preţul, veniturile sunt considerate variabile
independente, iar cererea, variabilă dependentă.
În concluzie, legătura dintre o variabilă independentă (exogenă) şi o
variabilă dependentă (endogenă) este cunoscută sub denumirea de relaţie
cauză-efect. În mod firesc, în cadrul sistemului de interdependenţe din economie, o
variabilă poate fi exogenă sau endogenă, în funcţie de modul în care este analizată
în cadrul modelului.
În raport cu sensul modificărilor, o relaţie dintre fenomene poate fi directă
(pozitivă) − atunci când variabila dependentă se schimbă în acelaşi sens cu
mişcarea variabilei independente, sau indirectă (negativă) − atunci când
modificarea variabilei independente este însoţită de o schimbare în sens opus a
variabilei dependente. Între modificarea preţului şi ofertei există o relaţie directă,
pozitivă, iar între modificarea preţului şi cerere există o relaţie indirectă, negativă.
Dacă, în cazul relaţiei directe, pozitive, cele două variabile se modifică cu
aceeaşi intensitate economică, avem o relaţie directă lineară, iar atunci când
intensitatea modificărilor lor este diferită, dar de acelaşi sens, avem o relaţie
directă nonlineară.
Există părerea că nu trebuie să se vorbească doar despre cauza
fenomenelor, ci şi despre relaţiile funcţionale dintre ele, deoarece, apreciază J.
Schumpeter, în ultimă instanţă, cea care se impune este relaţia funcţională, şi nu
relaţia cauzală. De exemplu, cererea sau oferta poate fi considerate şi ca o funcţie
de preţ, lineară sau nonlineară, după cum producţia obţinută este o funcţie
determinată de modul cum se combină dimensiunile cantitative, structurale şi
calitative ale factorilor de producţie − natura, munca, capitalul etc. „Enunţurile
teoretice, afirmă J. Schumpeter, pe care Economia politică le face cu privire la
descrierea relaţiilor funcţionale între elementele sistemului nostru, prin mijlocul
unor formule, pe cât posibil de scurte şi cu o valabilitate pe cât posibil de generală
... le numim legi” 4 .
4
Joseph Schumpeter, History of Economic Analisys, George Allen Ltd, Londra, 1995,
p. 38
Întrucât relaţiile cauzale sunt şi relaţii funcţionale, legile ştiinţei

economice trebuie să exprime, într-o formă teoretico-funcţională, existenţa acestor
legături, în ceea ce au ele comun şi repetabil.
În substanţa lor, relaţiile care există între fenomenele şi procesele
economice nu sunt produsul voinţei oamenilor, ci sunt expresia unor necesităţi care
se manifestă cu forţa obiectivă a existenţei noastre ca fiinţă biologică, dar şi ca fiinţă
socială. Aceste legături sunt un produs al existenţei şi acţiunilor noastre, ele sunt
expresia nevoii de a fi natură şi societate, în acelaşi timp, fapt pentru care acţiunea
economică de a produce bunurile economice înseamnă în mod obiectiv atât o relaţie
om-natură cât şi o relaţie om-om. De aici concluzia că legăturile cu caracter de
lege economică există independent de voinţa şi conştiinţa omului, ele se manifestă
aşa şi numai aşa, atâta vreme cât sunt create condiţiile care le-au generat.
Legea, în sens ştiinţific, deci şi legea în sensul ştiinţei economice, exprimă o

legătură esenţială, existentă în mod obiectiv în substanţa fenomenelor, sub forma unor
relaţii cauzal-funcţionale cu caracter de necesitate şi repetabilitate, în timpul şi spaţiul vieţii
noastre comune. Aceasta înseamnă că legile descoperite de ştiinţă nu pot fi desfiinţate decât
de evoluţia naturii şi societăţii în care trăim. Cine ar putea, spre exemplu, să anuleze legea
gravitaţiei sau legea cererii şi ofertei?
Legile descoperite de ştiinţa economică sunt regularităţi care jalonează

activitatea oamenilor, lupta cu natura şi societatea din noi pentru a ne asigura cele
necesare vieţii, în condiţiile unor resurse limitate.
Ţinând seama că, în viaţa economică, oamenii se manifestă prin
comportamentele lor specifice în condiţii de incertitudine şi într-un ansamblu de
relaţii natural-sociale de mare complexitate în dinamica timpului şi spaţiului nostru
comun, legăturile cu caracter de lege existente se manifestă numai ca tendinţă şi în
medie.
Legile descoperite de ştiinţa economică pot fi formulate şi exprimate mai
bine sau mai puţin bine, în raport cu relaţia obiectivă pe care o reprezintă. Pe
măsură ce ştiinţa se dezvoltă şi se intercondiţionează în explicarea complexităţii
vieţii economice, se creează condiţiile ca omul să înţeleagă mai bine (corect)
realitatea în care trăieşte, să o exprime mai clar sub aspect spiritual-ştiinţific şi să-şi
verifice mai riguros descoperirile realizate în timp.
Legile pe care oamenii le elaborează şi le aprobă în sistemele democratice ale
vieţii cu privire la organizarea şi funcţionarea societăţii umane, în ansamblul ei şi a
subsistemelor sale sunt norme juridice, cu caracter subiectiv. Acestea reflectă
gradul de maturizare şi umanizare a democraţiei colectivităţii, în raport cu interesele
individuale şi comune ale oamenilor. Prin efectele aplicării lor, ele nu trebuie să se
opună exigenţelor pe care le dezvoltă natura şi cadrul social, drepturilor şi
obligaţiilor omului, vieţii în colectivitatea umană.
În concluzie, acceptând ideea că în viaţa economică există legi, pe care
ştiinţa economică este chemată să le formuleze cât mai corect, putem să relevăm şi
modurile în care au fost prezentate aceste regularităţi în decursul timpului. Astfel,
diferitele şcoli sau curente de gândire economică au subliniat aspecte utile
referitoare la: legi abstracte − legi empirice; legi cauzale − legi funcţionale, legi
„tendinţă”; legi în înţelesul ştiinţei comprehensive; legi în concepţia
teleologică (finalistă) etc 5 .
Asemenea modalităţi de a aprecia legile economice au o deosebită
importanţă teoretică şi practică, demonstrând că legile economice au caracter
universal, sunt inerente vieţii economice în toate timpurile. Cunoaşterea lor permite
formularea deciziilor potrivite pentru asigurarea raţionalităţii activităţii economice,
care presupune în esenţă obţinerea unui efect util cât mai mare cu un efort cât mai
mic.
1.3 Metode de cunoaştere economică ştiinţifică
Spre deosebire de cunoaşterea comună, care este intuitivă, contemplativă

şi preponderent subiectivă, mulţumindu-se cu simpla percepţie a realităţii,
cunoaşterea ştiinţifică este obiectivă, căutând să ajungă la înţelegerea corectă a
realităţii, printr-o operaţiune combinată de percepţie şi de gândire.
Prin intermediul cunoaşterii ştiinţifice se trece, de la cunoaşterea prin
simţurile noastre, la elaborarea de concepte şi la înţelegerea fenomenelor,
ajungându-se la formularea de idei, teze, teorii în domeniul respectiv pe calea
raţiunii.
Metoda prin care se realizează cunoaşterea economică ştiinţifică cuprinde
ansamblul concepţiilor şi procedeelor gândirii cu privire la obiectul ştiinţei
economice, împreună cu mijloacele de investigaţie a fenomenelor şi proceselor
economice.
Concepţia generală despre natură şi societate va influenţa metoda de
realizare a cunoaşterii economice ştiinţifice.
5
O analiză sintetică cu privire la această problemă întâlnim la Gromoslav Mladenatz, op. cit.,
p. 138-199.
În viziunea spiritualismului, esenţa lumii în care trăim o formează spiritul

omenesc, în timp ce materialismul filosofic consideră că spiritul este o creaţie a
materiei, el neavând o existenţă proprie.
Există şi concepţia dualistă, care recunoaşte în mod paralel spiritul şi
materia, sufletul şi trupul, gândirea şi existenţa.
Concepţia monistă contopeşte spiritul şi materia într-o singură substanţă,
de unde ideea identităţii între real şi ideal.
Prin intermediul cunoaşterii ştiinţifice are loc integrarea în spiritul uman a
esenţei fenomenelor şi proceselor economice. Întrucât esenţa vieţii economice nu
se suprapune cu formele de manifestare a ei, cunoaşterea economică ştiinţifică este
un produs complex, dificil, contradictoriu şi adesea complicat.
Cunoaşterea economică ştiinţifică se realizează prin Gnoseologia
economică (Teoria cunoaşterii economice) şi prin Epistemologia economică care
studiază natura, criteriile şi posibilităţile cunoaşterii economice, incluzând şi
analiza critică a principiilor, ipotezelor şi rezultatelor cercetării economice. Prin
transformarea metodei de cercetare economică ştiinţifică în obiect al analizei şi
cercetării ştiinţifice s-a creat o disciplină ştiinţifică nouă numită Metodologia
cunoaşterii.
Noţiunea de metodologie îşi are originea în cuvintele greceşti „methodos”
(drum, cale de urmat în cunoaştere) şi „logos” (studiu, ştiinţa cuvântului).
În ansamblul metodelor şi procedeelor folosite în ştiinţa economică se
includ: abstracţia, inducţia şi deducţia, analiza şi sinteza, comparaţia, analogia,
ipoteza, logicul şi istoricul, modelarea economică matematică ş.a.
Abstracţia este o metodă de cercetare a vieţii economice prin care se
urmăreşte să se elimine ceea ce este neesenţial, irelevant şi întâmplător şi să se
desprindă ceea ce este esenţial, general şi relevant pentru caracterizarea
fenomenului sau procesului respectiv, sub formă de concepte, principii, teorii şi
legi economice.
Metoda inductivă constă în desprinderea concluziilor, principiilor,
regulilor etc., din analiza cazurilor concrete, particulare, evoluţia cercetării
deplasându-se de la cunoaşterea particularului concret spre evidenţierea
conceptelor, tezelor şi teoriilor cu caracter de generalitate.
Metoda deductivă este un tip de raţionament, potrivit căruia se realizează
demersul de la general la particular, în sensul că se aplică teoriile descoperite deja
la analiza faptelor, exprimate concret în timp şi spaţiu, sub forma fenomenelor şi
proceselor reale. În cazul raţionamentului deductiv, pornindu-se de la analiza şi
interpretarea anumitor principii, teorii, legi etc. se ajunge chiar la formularea
altora. Întrucât un om normal, când merge, se foloseşte de ambele picioare, tot aşa
cercetarea economică ştiinţifică presupune folosirea concomitent a inducţiei şi
deducţiei, ele completându-se reciproc.
Metoda analizei economice presupune divizarea, descompunerea mentală
şi/sau fizică a obiectului cercetat în părţile sale constitutive, examinarea separată a
fiecăreia şi dezvăluirea trăsăturilor esenţiale ce îl caracterizează. Prin analiză se
„distruge” integritatea fenomenului cercetat în plan mental şi se obţin concluzii
parţiale cu privire la fiecare componentă a întregului analizat.
Metoda sintezei economice presupune elaborarea unor concluzii cu
caracter general printr-un proces de asamblare, reconstituire sau reconstrucţie
logică a părţilor constitutive ale întregului.
În timp ce analiza începe procesul cunoaşterii şi îl duce până la un punct,
sinteza continuă acest proces, desăvârşindu-l din punctul de vedere al
funcţionalităţii întregului. În acest fel, analiza pregăteşte declanşarea sintezei, iar
sinteza mută analiza în faza sa finală.
Metoda comparaţiei este cel mai general procedeu logic prin care se
cercetează esenţa unor fenomene şi procese economice, apelând la elemente
cunoscute, care pot pune în evidenţă evoluţia lor. Spre exemplu, dacă se compară
mărimea produsului intern brut cu populaţia, se obţine un indicator mai expresiv,
produsul intern brut pe locuitor, care, comparat cu nivelul său într-o perioadă
anterioară, în aceeaşi ţară sau din altă ţară, permite obţinerea unor concluzii de
mare interes pentru ştiinţa şi practica economică.
Prin comparaţie se pot caracteriza ţările lumii, ca nivel de dezvoltare, se
pot evidenţia genul de relaţii, asemănările şi deosebirile dintre fenomene şi
procese etc.
Metoda analogiei înseamnă un procedeu prin care se mută (transferă)
însuşiri ale unui obiect al cunoaşterii la un alt obiect care este supus analizei, în
scopul obţinerii unor concluzii cu un grad mai ridicat sau mai scăzut de
probabilitate, în funcţie de numărul şi esenţa trăsăturilor asemănătoare.
Veridicitatea acestor concluzii presupune confruntarea lor cu realitatea, ca şi cu
concluziile desprinse din folosirea altor metode de cercetare, cum sunt inducţia şi
deducţia, comparaţia etc.
Metoda analogiei a avut un rol important în fundamentarea de către
Fr. Quesnay a celebrului său „tablou economic”, în apariţia ciberneticii etc.
Ipoteza este o presupunere, fundamentată ştiinţific, despre legăturile şi
conexiunile posibile între fenomenele şi procesele din viaţa reală, care nu este însă
o certitudine. Ipoteza apare ca o teză preliminară, obţinută pe cale raţională, în
urma examinării unor informaţii restrânse, în situaţia în care vechea teorie nu poate
explica noile fapte. Ipoteza poate să apară în fiecare fază a cercetării ştiinţifice, ca
punct de pornire sau ca rezultat parţial sau final. Pentru a fi ştiinţifică, ipoteza
trebuie să fie elaborată pe un material real, să fie verificabilă, să aibă putere de
predicţie, să fie simplă şi uşor de formulat.
Metoda istorică îşi găseşte expresie în analiza fenomenelor şi proceselor
economice de la cele mai simple la cele mai complexe, în evoluţia lor firească în
timp şi spaţiu, cu toate elementele concrete ce le individualizează.
Prin folosirea metodei istorice putem să explicăm dinamica fenomenelor
şi proceselor din evoluţia vieţii economice.
Metoda logică cercetează fenomenele şi procesele economice, în evoluţia
lor de la simplu la complex, fără însă a ţine seama de toate zigzagurile istoriei, dar
cu urmărirea liniei istorice a evoluţiei în forma sa abstractă, raţională. De aceea,
metoda logică este metoda istorică, curăţată de elementele concrete ale timpului şi
spaţiului şi concretizată într-un fir călăuzitor esenţializat, ce reflectă procesul
istoric real într-o formă abstractă, esenţializată.
Modelarea economico-matematică analizează, pe baza relaţiilor
funcţionale ce există între fenomenele şi procesele economice, diferite tipuri de
existenţă esenţializată a vieţii economice, sub forma unor construcţii logico-
matematice care permit testarea evoluţiei unor parametri de optimizare, în anumite
condiţii de spaţiu şi timp. Prin modelarea economico-matematică se pun bazele
eliberării cercetătorului de dificultăţile necunoscutului şi multilateralităţii, de
complexitatea vieţii economice şi introducerii lui în sfera predictibilităţilor
selective, testabile teoretic.
Modelarea economico-matematică se poate folosi cu succes pentru
scenarii economice, precum şi pentru experimente economice, ca metode specifice
de cercetare economică.
Modelul economico-matematic este o construcţie logică, rezultat al unei
abstracţii ştiinţifice ce esenţializează viaţa economică reală sub forma unor relaţii
funcţionale între parametrii de bază ce caracterizează fenomenul sau procesul
cercetat.
În funcţie de o serie de criterii alese, deosebim: modele deterministe şi
probabilistice, modele statice şi modele dinamice, modele microeconomice şi
modele macroeconomice, modele numerice, modele grafice şi modele analitice,
modele explicative (descriptive) şi modele normative ş.a.
Metoda statistică cuprinde un ansamblu de procedee prin care se observă
fenomenele şi procesele vieţii economice, se înregistrează informaţiile necesare, se
realizează compararea şi gruparea indicatorilor economici, elaborarea tabelelor şi a

graficelor statistice, în vederea surprinderii tendinţelor care se manifestă.
Metodele grafice permit reprezentarea sub formă de linii, curbe şi alte
figuri geometrice a unor parametri economici sau a legăturilor dintre două sau mai
multe variabile, în cadrul unor coordonate, unde pe axa orizontală se înscriu, de
regulă, variabile independente, iar pe axa verticală, variabile dependente.
Principiul „Ceteris paribus” intervine atunci când în analiza unor
fenomene sau procese economice corelaţiile cauzale complexe sau multiple trebuie
studiate printr-o înlănţuire de relaţii cauzale simple, celelalte fiind considerate
neschimbate şi, deci, constante. Din acest motiv, „Ceteris paribus” înseamnă că
„toate celelalte lucruri rămân neschimbate”. De exemplu, ştiind că profitul este
egal cu preţul de vânzare minus costul de producţie, pentru a stabili relaţia care
există între profit şi cost, considerăm preţul dat, nemodificat. La un preţ dat, între
profit şi cost este o relaţie inversă: creşte costul scade profitul, scade costul, creşte
profitul.
Eroarea în analiza economică poate să fie o eroare de cauzalitate sau o
eroare de compoziţie. Spre exemplu, apariţia unui fenomen economic după un alt
fenomen economic nu poate conduce obligatoriu la concluzia existenţei unei relaţii
de cauzalitate între aceste două fenomene. De asemenea, eroarea de cauzalitate
mai poate să apară atunci când o relaţie pozitivă este analizată ca o relaţie negativă
sau când o variabilă independentă este considerată o variabilă dependentă.
Eroarea de compoziţie poate să apară în situaţia în care trăsăturile unei
părţi a unui întreg sunt atribuite automat şi întregului. Spre exemplu, dacă un elev
dintr-o clasă nu se pregăteşte la matematică, nu înseamnă că toţi elevii din clasa
aceea nu învaţă la disciplina respectivă.
Măsurarea cheltuielilor şi rezultatelor constă în evaluarea sistematică a
intrărilor şi ieşirilor în şi din activitatea economică, compararea lor şi evidenţierea
avantajului net. Din acest motiv, ea se mai numeşte şi analiza cost-beneficiu.
Aceasta capătă o importanţă deosebită deoarece presiunea exercitată de nevoia
socială asupra resurselor se intensifică, mecanismele competiţiei presupun
eliminarea activităţilor ineficiente, iar trecerea de la dezvoltare extensivă la
dezvoltare intensivă devine alternativa cea mai avantajoasă pentru progresul
fiecărei naţiuni. Măsurarea cheltuielilor şi rezultatelor este necesară şi posibilă la
toate nivelurile de agregare a activităţii economice.
Măsurarea cheltuielilor şi rezultatelor presupune respectarea unor principii
cum sunt: delimitarea riguroasă a efectelor şi eforturilor în timp şi în spaţiu,
precum şi a eforturilor de efecte; luarea în considerare a efortului integral, pe toate
treptele structurii economice, adică resursele avansate, ocupate, consumate;

reflectarea complexităţii efectelor (economice, sociale, ecologice, culturale,
politice, directe şi propagate, globale, finale, nou-create, nete, fizice); delimitarea
în timp şi spaţiu a eforturilor, a efectelor şi asigurarea comparabilităţii lor;
convertirea tuturor efectelor în efecte economice; compatibilitatea indicatorilor
care exprimă eforturile şi efectele; reflectarea interdependenţelor activităţii
economico-sociale în sistemul de indicatori; luarea în considerare a unui etalon în
aprecierea nivelului profitabilităţii; veridicitatea informaţiilor cu privire la
cheltuielile şi rezultatele activităţii economice; evidenţierea avantajului net, în
termeni comparabili etc.
Desigur, principiile menţionate nu epuizează problematica măsurării
cheltuielilor şi rezultatelor agenţilor economici, dar, în unitatea lor, ele reuşesc să
creeze cadrul teoretic-metodologic favorabil fundamentării indicatorilor de
apreciere a cheltuielilor şi rezultatelor şi de integrare a lor în analiza sistemică.
Alegerea alternativelor de măsurare trebuie şi poate să fie numai rezultatul
prezentării şi înţelegerii profunde şi la timp atât a avantajelor, cât şi a
dezavantajelor, astfel încât opţiunea să fie făcută cu „ochii deschişi”. John Kenneth
Galbraith afirma că a scris cartea Ştiinţa economică şi interesul public pentru o
singură concluzie categorică: „lăsate la voia lor, forţele economice nu conlucrează
pentru ceea ce este mai bine, ci, probabil, pentru cei mai puternici” 6 .
1.4 Economia, ştiinţă pozitivă - ştiinţă normativă
Economia ca ştiinţă s-a constituit prin contribuţia decisivă a fiziocraţilor şi

a şcolii clasice engleze, sub influenţa ştiinţelor naturale. Acest proces de formare a
ştiinţei economice şi-a pus amprenta asupra rolului ei.
Astfel, s-a conturat părerea că ştiinţa economică, la fel ca ştiinţele naturii,
au drept scop cunoaşterea fenomenelor din domeniul respectiv, descrierea şi
explicarea cauzalităţii şi funcţionalităţii lor, formularea de legi cu valabilitate cât
mai generală şi atât. Potrivit acestui punct de vedere, ştiinţa economică trebuie să
se ocupe de căutarea, indiferent de aprecierile, aprobative ori nu, ale noastre,
cunoaşterii realităţii aşa cum este, nu cum ar trebui să fie, fapt pentru care ea
trebuie să dea dovadă de o obiectivitate desăvârşită, de neutralitate. Pentru aceasta,
cercetătorul în domeniul ştiinţei economice trebuie să fie eliberat total de sub
influenţele mediului, ale curentelor de opinie, trebuie să nu ţină seama de interese.
6
John Kenneth Galbraith, Ştiinţa economică şi interesul public, Bucureşti, Editura Politică, 1982, p. 7.
Atunci când scopul cercetării economice este explicativ, teoretic,

răspunzând la întrebările Ce este? De ce este? Cum este? teoria economică este
considerată ştiinţă economică pozitivă.
Economia ca ştiinţă explicativă descoperă ceea ce este realitate şi nu cum
ar trebui să fie realitatea, constată şi nu dă reţete, nu fixează ţeluri ideale şi norme
de conduită. Când teoria economică urmăreşte să dea răspuns la întrebările Ce-i de
făcut? Cu ce mijloace? Cum? ea este considerată ştiinţă economică normativă.
Analizând cele două optici, apreciem că ştiinţa economică realizează
descrierea, explicarea sensului de mişcare a faptelor economice, prognozându-le
evoluţia în diferite alternative; totodată ea fundamentează mijloacele de acţiune
pentru a atinge anumite obiective impuse de logica fenomenelor şi de sistemul de
valori dominante în societate (vezi figura 1.2).
Ce a fost ?
Ce este ?
Descrierea faptelor
economice
De ce a fost ?
De ce este ?
Obiectivele Explicarea faptelor Ţeluri şi valori

studiului economice social-umane
economiei urmărite
Ce va fi dacă ...?
Prognoza alternativelor
economice
Cum, cu ce mijloace
şi în cât timp se pot atinge
anumite obiective ?
Acţiunea economică
practică, costurile şi
avantajele ei.
Figura 1.2 Logica abordării în ştiinţa economică

1.5 Sistemul ştiinţei economice
Studierea vieţii economice în complexitatea sa, în timp şi spaţiu, a generat

apariţia mai multor ştiinţe economice.
În raport cu evoluţia vieţii economice şi cu modul în care diferitele ştiinţe
economice aprofundează cercetarea fenomenelor şi proceselor economice în
diferitele etape ale istoriei, s-au conturat o serie de puncte de vedere cu privire la
sistemul ştiinţei economice. Aceste puncte de vedere pun în evidenţă complexitatea
şi dinamismul vieţii economice, sistemul de interdependenţe în care se integrează
aceasta în cadrul societăţii omeneşti şi în mediul natural, gradul de înţelegere,
reflectare şi esenţializare a fenomenelor şi proceselor economice, ca şi modul în
care interdisciplinaritatea şi transdisciplinaritatea intersectează diferitele domenii
ale ştiinţelor, apropiindu-se tot mai mult reflectarea raţional-logică de realitatea
natural-umană, de natura şi societatea noastră.
Conţinutul, structura şi funcţiile sistemului ştiinţei economice pot fi
înţelese mai bine prin următoarele caracteristici:
1. În ansamblul ştiinţelor economice care studiază viaţa economică,
în complexitatea ei dinamică, cu efecte propagate în timpul şi spaţiul în
care coexistă, se detaşează Ştiinţa economică teoretică, Economia politică sau
Economia, ca teorie economică generală.
Această categorie iniţială, dar şi fundamentală a ştiinţei despre economie,
indiferent de cum este denumită, are rolul de a elabora sistemul de noţiuni,
concepte şi regularităţi. Acestea esenţializează viaţa economică în ansamblul ei, în
dependenţă de coordonatele timpului şi spaţiului ei, de principiile generale în
virtutea cărora se manifestă comportamentele consumatorilor şi întreprinzătorilor,
de regularităţi şi de legile ce exprimă tendinţele dominante, corelaţiile repetabile în
evoluţia ciclurilor economice. Prin intermediul Teoriei economice generale se pun
bazele definirii elementelor comune, esenţiale, care străbat economia diferitelor
moduri de viaţă. În acest fel, se creează suportul logic, raţional al gândirii despre
mecanismele şi regulile vieţii economice, despre limbajul comun necesar
interpretării şi analizei economice, ca şi dialogului intra şi interdisciplinar favorabil
promovării cunoaşterii economice ştiinţifice. În acelaşi timp, Teoria economică
generală fundamentează, din perspectiva diferitelor şcoli doctrinare, sensul de
mişcare al vieţii economice (încotro?), modul de acţiune (ce-i de făcut şi cum?) şi
mijloacele pentru realizarea scopului.
2. Evoluţia în timp şi spaţiu a vieţii economice, ca realitate concretă şi

ca mod de înţelegere şi percepere a ei de către gândirea oamenilor de ştiinţă,
este studiată de către ştiinţele istorice, cum sunt: Istoria economică (istoria
faptelor economice) şi Istoria gândirii economice (istoria ideilor şi concepţiilor
economice). Istoria economică reprezintă studiul teoretic cu privire la evoluţia
concretă, în timp şi spaţiu, a economiei, la nivelul fiecărei colectivităţi umane, pe
baza căruia se înlesneşte înţelegerea economiei reale actuale şi se stabilesc
caracteristicile generale ale diferitelor epoci istorice.
Istoria gândirii economice analizează principalele curente de gândire
economică, modul în care acestea s-au format şi dezvoltat, rolul jucat de ele în
evoluţia ştiinţei economice, în orientarea politicilor economice, în strânsă legătură
cu mişcarea vieţii economice reale. Un asemenea demers este important deoarece
faptele şi actele economice produc în gândirea celor care le studiază idei, teorii cu
privire la ceea ce se întâmplă într-un anume fel şi nu în altul, iar sistemul acestor
teorii despre viaţa economică alcătuieşte un instrument major al alegerilor
raţionale, pe care oamenii le fac zi de zi, în calitatea lor de consumatori şi
producători permanenţi.
3. Cunoaşterea, analiza şi interpretarea vieţii economice din
perspectiva aspectelor social-umane au generat apariţia unei gândiri
specializate, cunoscută sub denumirea de Psihosociologia economiei. În această
categorie ştiinţifică includem Psihologia economică, Sociologia economică,
Psihosociologia economică etc. Aşa după cum se cunoaşte, este normal ca
fenomenele economice să fie analizate într-o viziune multi-criterială, deoarece
viaţa economică integrează în substanţa ei şi elemente din mediul natural în care se
desfăşoară, precum şi elemente ce ţin de psihologia, educaţia şi cultura oamenilor,
de credinţa lor despre viaţă etc. Întrucât nu există o ştiinţă care să analizeze viaţa
economică sub toate aceste aspecte, apare în mod firesc necesitatea de a o aborda
secvenţial, în cadrul diferitelor ştiinţe, pentru ca apoi acestea să-şi reunească
concluziile în vederea cristalizării unei viziuni sintetice, singura în măsură să
explice întregul, în complexitatea determinărilor sale existenţiale.
Cercetarea sub aspect sociologic a vieţii economice urmăreşte să desprindă
„momentul sociologic” al acesteia, în cadrul disciplinei ştiinţifice intitulate
Sociologia economică. Prin apariţia Sociologiei economice nu se înlocuieşte
Teoria economică, ci se completează reciproc, în direcţia cunoaşterii relaţiei dintre
oameni în cadrul activităţii lor economice şi comunităţilor socio-umane în care
trăiesc şi muncesc.
4. Ştiinţa economică studiază formele concrete ale vieţii economice

în care oamenii îşi asumă libertatea de a alege folosirea optimă a resurselor
limitate de care dispun, pentru a obţine utilităţile necesare realizării scopului
acţiunilor întreprinse.
Astfel s-au născut ştiinţele economice de întreprindere, de ramură, care
studiază teoria activităţii economice la nivelul firmei, al ramurilor, în strânsă legătură
cu exigenţele conducerii practice a acestor domenii. În această categorie putem
include Economia firmei, cu particularităţile fiecărui domeniu, Economia
ramurilor, cu specificul fiecărui sector economic etc.
5. Deoarece funcţionarea sistemului economic în ansamblul său este
rezultatul unor activităţi practice, ce facilitează desfăşurarea normală a
operaţiunilor economice în cadrul circuitului economic, nevoia de a cunoaşte şi
înţelege liniile de forţă comune ale mersului spre raţionalitate, eficienţă şi
optimalitate a generat apariţia ştiinţelor economice ale funcţionalităţii vieţii
economice, care abordează problemele conducerii, planificării şi prognozei.
În această categorie putem include Ştiinţa conducerii economice, Ştiinţa
planificării economice, Ştiinţa finanţelor etc., fiecare dintre ele, cu subdiviziuni,
pe orizontala sau pe verticala vieţii economice.
6. În cadrul sistemului ştiinţei economice se individualizează şi preocupări
de înregistrare a fenomenelor şi proceselor economice, a fluxurilor şi operaţiilor pe
care le antrenează circuitul economic la diferite niveluri ale economiei, la un
moment dat şi în dinamica vieţii economice, concretizate sub forma unor ştiinţe
cum sunt Statistica economică, Contabilitatea etc.
7. Existenţa economiei mondiale, cu toate fluxurile şi circuitele pe
care le antrenează relaţiile economice dintre state, dintre agenţii economici din
diverse ţări, a impus necesitatea apariţiei unor ştiinţe care să abordeze aspectele
existenţiale ale vieţii economice, la nivelul tuturor ţărilor lumii, ale căror economii au
caracter deschis şi interdependent. În rândul acestor ştiinţe economice se includ:
Economia mondială, Relaţiile economice internaţionale, Relaţiile valutar-
financiare internaţionale, Integrarea economică mondială etc.
8. Exigenţele dezvoltării unei viziuni sistemice, integratoare despre
fenomenele şi procesele economice au impus necesitatea abordării vieţii
economice cu metode şi instrumente din diferite ştiinţe economice şi din
diferite ramuri ale ştiinţei, compatibile cu ştiinţa economică. Astfel s-au
constituit anumite ştiinţe noi, numite de graniţă. În această categorie
putem integra: Geografia economică, Economia matematică, Cibernetica
economică, Economia mediului natural, Neuroeconomia etc.
Aceste secţiuni întreprinse în sistemul ştiinţei economice pun în evidenţă

existenţa unor discipline ştiinţifice deja consacrate în cercetarea vieţii economice,
între care există relaţii de interdependenţă, deschise aprofundării şi dezvoltării
procesului de cunoaştere. Ca urmare a cerinţelor de abordare continuă a esenţei
vieţii economice, a interacţiunii ei cu celelalte domenii ale acţiunii umane, cu
mediul natural în care existăm şi în raport cu maturizarea ştiinţelor în general, a
celor economice în special, se creează premisele necesare apariţiei de noi ştiinţe
economice, atât prin procesul de diferenţiere, de separare, cât şi prin procesul de
integrare, de cooperare compatibilă, într-un cadru sistemic adecvat lărgirii şi
aprofundării cunoaşterii ştiinţifice. Asemenea procese de evoluţie a sistemului
ştiinţei economice au loc la toate nivelurile economiei, ceea ce imprimă sistemului
un caracter dinamic, deschis, atât în interiorul său, cât şi în afara lui, în funcţie de
interacţiunile care se realizează în perimetrul obiectului (domeniului) de studiu, al
metodelor de cercetare a vieţii reale, ca şi în cel al raţionamentelor ştiinţifice.
În ultima perioadă de timp s-au intensificat preocupările conjugate ale
oamenilor de ştiinţă din domeniile medicinii şi economiei pentru a înţelege
substanţa comportamentelor umane în viaţa economică. Neuroeconomia este
astăzi denumirea care se dă unei ştiinţe de graniţă ce îşi propune să găsească
explicaţia diferitelor comportamente umane în creierul uman.
1.6 Însemnătatea ştiinţei economice
Înţelegerea însemnătăţii ştiinţei economice presupune, în primul rând, să

punem în lumină câteva considerente cu privire la natura acesteia.
Atât la nivel de individ uman, cât şi de sociogrup, modul de folosire a
timpului şi resurselor disponibile în dependenţă de dinamica sistemului de
trebuinţe este o problemă economică. Ea îşi are izvorul în unitatea şi
interdependenţa următoarelor condiţii ce caracterizează tranziţia prin viaţa umană:
- ţelurile sunt variate şi inegale ca importanţă 7 ;
- timpul disponibil se împarte pentru a produce utilităţile necesare,
inclusiv sub formă de timp liber;
- ansamblul mijloacelor pentru atingerea ţelurilor variate, dinainte
stabilite, sunt limitate şi susceptibile de utilizări alternative 8 ;
7
Pluralitatea scopurilor nu reprezintă, ca atare şi în afara unor mijloace limitate, obiect de studiu
pentru ştiinţa economică.
8
Simpla limitare a mijloacelor nu este, prin ea însăşi, suficientă pentru a genera necesitatea şi
posibilitatea gospodăririi raţionale. Numai mijloacele limitate şi cu întrebuinţări alternative creează
premisa pentru a alege, reprezentând o condiţie necesară dar nu şi suficientă pentru apariţia
acţiunilor economice.
- în calitate de fiinţe umane, ne manifestăm ca făpturi sensibile, antrenate

de o serie de dorinţe şi aspiraţii, de tendinţe instinctive care ne împing
fiecare să acţionăm în moduri diferite;
- ca urmare a faptului că timpul (energia) tranziţiei prin viaţă este limitat
(dat), iar mediul în care trăim nu oferă posibilităţi pentru realizarea
deplină a tuturor dorinţelor şi aspiraţiilor noastre, putem să afirmăm că
viaţa este scurtă şi natura „zgârcită”;
- pornind de la obiectivele lor, oamenii acţionează pe parcursul vieţii
pentru a obţine acele utilităţi care să le permită atingerea maximului de
satisfacţie;
- ori de câte ori timpul şi mijloacele pentru atingerea ţelurilor sunt limitate
şi susceptibile de utilizări alternative, iar scopurile pot fi diferenţiate ca
importanţă, comportamentul uman îmbracă în mod necesar
forma alegerii;
- orice acţiune umană care implică folosirea unor mijloace limitate
pentru atingerea unui scop implică, în mod necesar, renunţarea la
folosirea lor pentru realizarea altor ţeluri 9 ;
- în sensul tranziţiei prin viaţa umană, întrucât nu avem viaţa veşnică şi
nici mijloacele nelimitate pentru satisfacerea unor ţeluri de importanţă
variată, comportamentul uman apare, aproape universal, ca o relaţie între
scopuri şi resursele limitate, cu întrebuinţări alternative. Aceasta face
obiectul ştiinţei economice 10 ;
- prin studiul pe care îl face, ştiinţa economică urmăreşte să descopere
modul în care diferite grade de varietate a diverselor resurse-bunuri, în
dependenţă de schimbările ce intervin în modificarea scopurilor,
determină raporturi, ţeluri-mijloace de evaluare relativă, a căror dinamică
se află în permanenţă la baza alegerii şi chibzuinţei noastre, formând
esenţa comportamentului uman sub aspect economic.
Pornind de la aceste câteva considerente cu privire la natura ştiinţei
economice, putem să prezentăm în sinteză, aprecierile ce exprimă însemnătatea
acesteia pentru om şi viaţa pe care o trăieşte, pentru colectivitatea umană, în
general.
9
Există în mediul în care trăim o abundenţă relativă atât de mare de anumite resurse, încât folosirea
unei unităţi pentru un anumit scop nu implică imposibilitatea de a folosi şi alte unităţi pentru a
satisface alte nevoi. Aerul pe care îl respirăm este considerat un asemenea bun „liber”. În general
însă, activitatea umană, cu multiplele ei obiective, nu se bucură de independenţă faţă de timp sau
de celelalte resurse specifice.
10
Caracterul limitat al mijloacelor de care dispunem pentru satisfacerea unor ţeluri, de importanţă
variată, reprezintă o condiţie aproape universală a comportamentului uman pe planeta Pământ.
1. Înţelegerea însemnătăţii ştiinţei economice trebuie să pornească de la faptul că ea

nu oferă norme obligatorii pentru viaţa economică, nu decide în privinţa compatibilităţii
diferitelor deziderate sau scopuri.
2. Atunci când suntem puşi în situaţia de a alege între scopuri variate, ştiinţa
economică ne oferă posibilitatea de a realiza acest lucru în deplină cunoştinţă a implicaţiilor
alegerii noastre. În ştiinţa economică, la fel ca şi în celelalte ştiinţe, nu putem găsi nimic
care să ne scutească de obligaţia de a alege, ea nu decide în alegerea ultimei preferinţe.
3. Raţionalitatea în procesul alegerii reprezintă alegerea în deplină cunoştinţă a
implicaţiilor alternativelor pe care le respingem, dar şi pe care le adoptăm.
4. Ştiinţa economică ne poate lămuri care sunt implicaţiile diferitelor scopuri pe care le
putem alege, ne creează posibilitatea de a voi în cunoştinţă de cauză, de a alege un sistem de
scopuri ce sunt reciproc consistente.
5. O măsură, dacă este luată în deplină cunoştinţă a sacrificiilor pe care le implică,
este considerată raţională din punct de vedere economic. Pentru ca oamenii să fie pe deplin
edificaţi asupra implicaţiilor obiective ale măsurii pe care o iau sau pe care o susţin, este
necesară o complexă analiză economică, pe care numai ştiinţa economică o poate realiza.
6. Pentru a avea o politică economică raţională este necesar să stăpânim şi să folosim
acele analize economice care ne permit să observăm care seturi de scopuri se bazează pe
compatibilitatea reciprocă şi care nu, în ce condiţii anume de timp şi spaţiu scopurile
acţiunilor noastre sunt reciproc compatibile.
7. Fără a apela la demersul ştiinţei economice nu este posibil să realizăm o alegere
raţională. Inegalitatea veniturilor ca şi egalitatea lor, în calitate de preferinţe ale cetăţenilor
nu pot fi alese pe baze raţionale decât dacă aceştia sunt conştienţi de sacrificiile pe care le
implică un anumit mod de alegere, decât dacă înţelegem nu numai natura esenţială a
mecanismului capitalist, ci şi condiţiile necesare şi limitele inerente tipului de societate prin
care se preconizează a fi înlocuit.
8. Dificultăţile prin care trece economia şi, în general, societatea îşi au, după părerea
specialiştilor, izvorul nu în faptul că nu ne dăm seama ce facem, ci în aceea că, în mare
măsură, urmărim scopuri incompatibile. Deşi, în privinţa scopurilor finale, în societatea
modernă pot să existe deosebiri, ce generează, inevitabil, conflicte, totuşi există părerea că
multe din dificultăţile pe care le întâmpinăm nu se nasc din această situaţie, ci din lipsa
coordonării scopurilor 11 .
9. Nepermiţând evitarea necesităţii de a alege între diferite alternative şi neputând
înlătura limitele ultimelor acţiuni umane, economia politică ne ajută să punem de acord
diferitele noastre alegeri, ne creează posibilitatea de a acţiona consecvent în limitele
cunoscute, ne oferă otehnică de acţiune raţională.
10. În limitele necesităţii, economia politică apreciază că indivizii nu acţionează
totdeauna raţional, dar este de dorit ca ei să acţioneze aşa, să aleagă scopuri ce pot fi
realizate armonios, cum ar fi, spre exemplu, opţiunile individuale ale celor care cheltuiesc
şi economisesc.
11. Existenţa Economiei ca ştiinţă, ca şi însemnătatea ei depind de opţiunea valorică
conţinută în afirmaţia că raţionalitatea şi capacitatea de a alege în cunoştinţă de cauză sunt
dezirabile. Dacă iraţionalitatea ar fi preferata raţionalităţii, economia politică pozitivă ar
dispărea. De aceea, revolta împotriva raţiunii este, în substanţa ei, esenţializată ca luptă
împotriva vieţii însăşi.
12. Existenţa resurselor limitate în raport cu nevoile complexe, în continuă creştere,
alături de coexistenţa şi succesiunea inevitabilă a vieţii natural-umane la scara microcosmosului
nostru ridică la rangul de valori supreme ale luptei pentru supravieţuire şi împlinire
raţionalitatea şi speranţa acţiunilor individuale şi sociale.
11
De exemplu, în calitate de consumatori vrem preţuri şi tarife mici, iar ca producători optăm pentru
siguranţa afacerilor şi profit. Aceste scopuri ultime, diametral opuse, pot fi armonizate în cadrul
unor pieţe libere, unde purtătorii cererii şi ofertei sunt lăsaţi să aleagă în cunoştinţă de cauză a
consecinţelor deciziilor lor.
Raţionalitatea, determinată de limitarea mijloacelor disponibile şi speranţa,

impusă de imperativul egalităţii şanselor generaţiilor la viaţă, trebuie să se afle la
baza noii economii, ce va susţine dezvoltarea natural-umană, ca evoluţie durabilă
în timpul şi spaţiul microcosmosului nostru comun.
1.7 De la cunoaştere la înţelegere
¾ Teoria generală a economiei are menirea de a explica ce se întâmplă şi

de ce, succesele şi eşecurile, ce va fi dacă ..., în cadrul relaţiei permanente dintre
ţeluri şi mijloacele existente date pentru atingerea lor.
¾ Succesul decisiv al economiilor bazate pe libera iniţiativă şi pieţe
libere, concurenţiale nu înseamnă că guvernele nu îşi au locul în economie şi că cel
mai bun management public este cel oferit de filosofia laissez-faire-ului, ci implică
o reconsiderare a locului guvernului între cele două limite principale, cea permisivă
şi cea restrictivă.
¾ Rolul ştiinţei despre economie este să explice cum poate fi servit cel
mai bine cetăţeanul, lăsând sectorul privat să ofere acele utilităţi pe care le produce
cel mai bine şi statul să ofere acele bunuri pe care le face cel mai bine.
¾ Ştiinţa economică are menirea de a explica cum se creează mai multe
venituri şi mai multă bunăstare în societăţile aflate sub dictatul limitării mijloacelor,
dar şi cum sunt distribuite acestea între toţi cetăţenii unei ţări. Ca urmare a
performanţelor economice superioare, pe care le-a demonstrat practic sistemul
economiei de piaţă faţă de sistemul economiei de comandă, ştiinţa economică pune
în lumină faptul că, în societăţile dezvoltate, problema fundamentală este sărăcia unei
mici părţi a populaţiei alături de belşugul majorităţii cetăţenilor, în timp ce, în ţările
nedezvoltate ale lumii, care sunt de fapt majoritare pe glob, problema fundamentală
este sărăcia celei mai mari părţi din populaţia ţărilor respective.
¾ Existenţa acestor probleme, într-o parte sau alta a sistemelor socio-
economice şi politice, obligă ştiinţa economică, pe cei care se ocupă de cunoaşterea
tainelor vieţii economice să explice care trebuie să fie rolul guvernelor, în primul
caz, prin aplicarea politicilor sociale care să micşoreze sărăcia şi suferinţa celor ce
suportă externalităţile negative ale economiei private concurenţiale, şi, în al doilea
caz, prin lăsarea sectorului privat să ofere acele utilităţi pentru necesităţi pe care le
produce cel mai eficient, în condiţiile unor resurse limitate.
¾ Ca urmare a interacţiunilor care se creează, în mod inevitabil, între
mediul creat de om şi mediul natural, a creşterii externalităţilor complexităţii vieţii
economice, ştiinţa economică, alături de alte ştiinţe despre om şi lumea fizică, este
chemată să analizeze cauzele şi consecinţele unor probleme prezente la scară

planetară, cum sunt creşterea populaţiei lumii, poluarea, epuizarea unor resurse
neregenerabile şi, în general, risipa în folosirea unor resurse limitate, despădurirea
unor mari suprafeţe, înaintarea deşerturilor şi pierderea de suprafeţe utile omului,
lipsa acută de alimente pentru o mare parte din populaţia lumii, cu deosebire din
ţările sărace, noua revoluţie tehnologică în domeniul informaţiei şi comunicării etc.
¾ Scopul studierii economiei ca ştiinţă este acela de a înţelege viaţa
economică în care trăim şi de a acţiona în direcţia ameliorării parametrilor acesteia,
din punctul de vedere al ţelurilor omului şi exigenţelor echilibrului ecologic, în
perspectiva cât mai multor văzduhuri de succesiune şi coexistenţă a generaţiilor
umane pe planeta Pământ.
¾ Pentru înţelegerea teoriilor economice trebuie să cunoaştem bine
conceptele fundamentale cu care operăm, să raportăm în permanenţă concluziile la
realităţile vieţii economice, la tendinţele pe care aceasta le-a dezvoltat sau le va
creiona.
¾ Întrucât teoria economică se ocupă de lumea reală, cunoaşterea şi
folosirea ei trebuie puse în slujba înţelegerii a ceea ce se întâmplă şi de ce, elaborării
de predicţii asupra fenomenelor şi proceselor din lumea reală, concomitent cu
corelarea şi testarea, prin observaţii empirice, a teoriilor şi relaţiilor deja formulate,
pentru a stabili care reguli şi principii se verifică şi care nu, şi de ce.
¾ În calitate de ştiinţă pozitivă, economia politică ne arată ce se va
întâmpla dacă acţionăm într-un anumit fel ea nu poate să ne arate ce ar trebui să
facem. Trebuie să separăm analiza pozitivă de analiza normativă a vieţii
economice. În timp ce analiza pozitivă ne ajută să explicăm, să înţelegem şi să
facem predicţii asupra fenomenelor şi proceselor economice, analiza normativă
ne ajută să fundamentăm ce ar trebui să facem. Economia politică îmbină analiza
pozitivă cu analiza normativă a fenomenelor şi proceselor economice.
¾ Înţelegerea modului de funcţionare a economiei trebuie să înceapă cu
studierea mecanismelor pe care le dezvoltă piaţa concurenţială, în condiţii normale,
de sănătate a regulilor jocului economic, pentru a cunoaşte ce se întâmplă şi de ce,
cu evidenţierea imperfecţiunilor, a externalităţilor negative pe care le produce
inevitabil un asemenea sistem, care nu poate să fie perfect.
¾ Teoria despre micro, cât şi despre macroeconomie s-a format şi
dezvoltat în jurul unei viziuni deschise, în cadrul căreia activitatea economică la
nivelul micro şi macro este concepută ca o activitate interdependentă, cu un impact
mai mic sau mai mare al fenomenelor din economia mondială asupra celor din
economiile naţionale.
¾ Dacă la începuturile formării ştiinţei economice, creşterea economică

era considerată ca „ruda săracă a teoriei economice”, mai ales după criza din 1929-
1933, creşterea economică a format obiectul teoriei despre macroeconomie,
întrucât, pe această bază, s-a putut stabili că o rată de creştere de 3% pe an măreşte
venitul potenţial al unei ţări cu 10% în trei ani, îl dublează în patru ani şi îl creşte
de patru ori în 48 de ani. Concluzia desprinsă este că susţinerea proceselor de
creştere economică reprezintă singurul motor care generează creşteri pe termen
lung al standardelor de viaţă ale oamenilor.
¾ Introducerea timpilor scurt, lung şi foarte lung în teoria micro şi
macroeconomiei are rolul de a muta analiza fenomenelor şi proceselor economice
din viziunea statică în viziunea dinamică, unde se modifică toţi factorii de
producţie, inclusiv tehnologia, ca răspuns la semnalele economice pe care le trimit
modificările de preţuri şi, implicit, variaţiile profiturilor.
¾ Necesitatea îmbinării analizei pozitive cu analiza normativă porneşte
de la două scopuri principale: să formăm la studenţi deprinderi în utilizarea teoriei
economice, în testarea înţelegerii acesteia, în primul rând, şi să le facilităm accesul
la cunoaşterea problemelor politicilor economice din lumea în care trăim, în al
doilea rând. În felul acesta demonstrăm că ştiinţa economică este utilă studenţilor
pentru a înţelege lumea în care trăiesc şi pentru a munci ca să trăiască în această
lume şi nu a trăi pentru a munci.
¾ Integrând şi politicile micro şi macroeconomice în predarea cursului de
Economie politică, cu evidenţierea dezbaterilor care s-au purtat de-a lungul
timpului între economiştii, neoclasici şi cei neokeynesişti, se creează premisele
pentru revitalizarea ştiinţei economice, din perspectiva comunicării noilor idei
economice unei noi generaţii de studenţi, conştienţi fiind de faptul că greşelile
politice pot genera pierderi permanente şi pot schimba cursul economiei pe termen
lung, abătându-l de la evoluţia lui firească.
¾ Întrucât teoria economică are o structură logică, care se construieşte de
la o etapă la alta, este esenţial să se înţeleagă fiecare concept şi fiecare teorie care
preced analiza curentă, astfel încât să nu apară dificultăţi la capitolele următoare,
considerându-se respectivele noţiuni sau teorii ca fiind cunoscute.
¾ Teoria generală a economiei are un limbaj propriu concretizat în concepte,
principii şi teorii specifice care, la prima vedere, par a fi denumiri complicate la
lucruri de bun-simţ. În realitate, este bine să cunoaştem, pe baze ştiinţifice,
interpretarea corectă a unui comportament economic de consumator sau producător,
pentru a ne putea înţelege în interpretarea fenomenelor şi proceselor economice şi
pentru a evita erorile care ar putea să apară la o înţelegere comună a realităţii.
¾ Studiul economiei trebuie să se realizeze pas cu pas, cu includerea

reţinerii conceptelor cheie, a tezelor şi teoriilor de referinţă pentru domeniul
respectiv, a punctelor de vedere pro şi contra cu privire la o anumită teorie,
folosindu-ne de analiza atentă a figurilor, graficelor, tabelelor statistice, casetelor
inserate etc., care constituie instrumente utile în sprijinul demonstraţiei şi
raţionamentului respectiv.
¾ În studiul Economiei politice este esenţial să se pună un accent
deosebit pe înţelegerea lucrurilor, să evităm pe cât posibil memorarea fără un
suport logic corespunzător, astfel încât conceptele, teoriile şi principiile care
formează substanţa ştiinţei despre viaţa economică reală să poată fi folosite pentru
cunoaşterea pe baze ştiinţifice a acestui domeniu esenţial al societăţii, aflat sub
dictatul limitării mijloacelor pentru realizarea ţelurilor individual-umane, dinainte
stabilite.
PACHET PEDAGOGIC
CUVINTE-CHEIE
• Economie politică (Economics, Economie) • Metoda logică

• Şcoala clasică de Economie Politică • Eroarea de cauzalitate
• Lege economică • Eroarea de compoziţie
• Relaţii cauzale în economie • Modelarea economico-matematică
• Relaţii economice funcţionale • Model economico-matematic
• Relaţie economică directă (pozitivă) • Metoda statistică
• Relaţie economică indirectă (negativă) • Principiul „Ceteris paribus”
• Relaţii de interdependenţă • Teorie economică explicativă (pozitivă)
• Legături funcţionale • Teorie economică normativă
• Variabilă endogenă (dependentă,) • Sistemul ştiinţei economice
• Variabilă exogenă (independentă) • Microeconomie
• Abstracţia ştiinţifică • Macroeconomie
• Metoda inductivă • Limitare
• Metoda deductivă • Stimulente
• Metoda comparaţiei • Schimb
• Metoda analogiei. • Informaţie
• Ipoteza • Distribuţie
• Metoda istorică. • Neuroeconomie
ÎNTREBĂRI
În ce a constat prima interpretare dată Economiei politice?

Ce interpretare dădeau fiziocraţii legilor obiective ale societăţii omeneşti?
Când s-a format Economia politică drept ştiinţă?
În ce constă obiectul de studiu al Economiei ca ştiinţă socială?
Care sunt regulile fundamentale care se întâlnesc în economia societăţii omeneşti?
Cum se explică apariţia microeconomiei şi macroeconomiei?
De ce există un compromis între eficienţă şi echitate?
Daţi câte două exemple de legături directe şi legături indirecte.
În ce constă deosebirea dintre legile economice şi legile juridice?
De ce este nevoie de abordarea pozitivă şi abordarea normativă în ştiinţa
economică?
Care sunt întrebările de bază ale ştiinţei economice?
Explicaţi interacţiunea dintre procesul de diferenţiere şi procesul de integrare în
ştiinţa economică.
Care este interpretarea celor două valori fundamentale: raţionalitatea şi speranţa în
evoluţia economiei societăţii omeneşti?
APLICAŢII
1. Economia ca ştiinţă a apărut:

a) încă din antichitate;
b) odată cu şcoala clasică engleză;
c) odată cu marxismul;
d) în perioada mercantilismului;
e) după criza din 1929 - 1933.
2. Termenul de Economie politică a fost folosit pentru prima dată:

a) în anul 1815;
b) de către K. Marx;
c) în anul 1615, de J. M. Keynes;
d) de Antoine de Montchrestien;
e) în anul 1929.
3. Aprecierea că numai agricultura este o activitate productivă aparţine:

a) mercantiliştilor;
b) şcolii clasice de economie politică;
c) fiziocraţiolor;
d) marxismului;
e) lui J. M. Keynes.
4. Afirmaţia că „munca este tatăl avuţiei, iar natura este mama ei” a fost lansată de:
a) K. Marx; b) W. Petty; c) Adam Smith; d) David Ricardo; e) J. B. Say.
5. Lucrarea Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei este scrisă de:
a) D. Ricardo;
b) K. Marx;
c) A. Smith;
d) W. Petty;
e) P.A. Samuelson.
6. Teoria debuşeelor a fost formulată de:

a) A. Smith;
b) J. B. Say;
c) K. Marx;
d) T. R. Malthus;
e) Aristotel.
7. Lucrarea Capitalul a fost scrisă de:

a) Menger;
b) Jevons;
c) Marx;
d) J. M. Keynes;
e) A. Smith.
8. De-a lungul timpului, ştiinţa economică a fost considerată ca o ştiinţă:

a) naturală;
b) comprehensivă;
c) socială;
d) politică;
e) cosmică.
9. În ştiinţa economică putem avea abordări:

a) pozitive;
b) normative;
c) microeconomice:
d) macroeconomice;
e) mondoeconomice.
10. În metodologia analizei economice:

a) raţionamentul inductiv se împleteşte cu cel deductiv;
b) logicul este istoricul „dezbrăcat” de întâmplător;
c) variabilele economice sunt de flux şi de stoc;
d) se folosesc numai variabilele economice endogene;
e) se foloseşte numai analiza calitativă.
11. Potrivit metodologiei analizei economice, modelul economic:

a) este echivalent cu o teorie economică;
b) ilustrează cantitativ relaţiile funcţionale în cadrul unei teorii;
c) este o aplicaţie a unei teorii, într-un context dat;
d) este o abstracţie explicativă pentru o realitate complexă;
e) este copierea identică a realităţii obiective.
12. În cadrul economiei întâlnim:

a) relaţii de acelaşi sens;
b) numai relaţii funcţionale liniare;
c) atât relaţii pozitive, cât şi relaţii negative;
d) numai variabile de flux;
e) numai relaţii funcţionale nonliniare.
13. Care din următoarele afirmaţii sunt considerate principii ale ştiinţei economice despre
economie:
a) oamenii se confruntă cu alegerea;
b) costul unui bun este dat de şansa sacrificată;
c) standardele de viaţă sunt date de nivelurile de productivitate;
d) oamenii răspund la stimulente acţionând în concordanţă cu interesele lor;
e) specializarea, schimbul şi comerţul îi îmbogăţesc pe oameni.
14. Care din afirmaţiile de mai jos sunt adevărate:

a) o relaţie cauzală este o corelaţie;
b) nu orice corelaţie este o relaţie cauzală;
c) nu există prânz gratuit;
d) deciziile sunt un răspuns la stimulente;
e) alegerile înseamnă compromisuri.
15. Care din afirmaţiile de mai jos sunt false:

a) când facem schimburi cu alţii aria alegerilor se reduce;
b) facem compromisuri din cauza rarităţii resurselor;
c) în schimbul voluntar pe piaţă numai unii câştigă;
d) economia americană este o economie mixtă;
e) economia pozitivă se preocupă de „ceea ce ar trebui să fie”.
16. Stimulentul pentru a urma o facultate este determinat de:

a) creşterea salariilor persoanelor fără facultate;
b) scăderea dobânzii la creditele pentru plata studiilor;
c) poziţia în diviziunea socială a muncii;
d) sporirea veniturilor lucrătorilor cu studii superioare;
e) sporirea costurilor învăţământului.
17. Noua economie ce se prefigurează se referă:

a) numai la relaţia om-natură;
b) doar la relaţia om-societate;
c) atât la relaţiile om-natură, cât şi la cele om-om;
d) la schimbarea ţelurilor acţiunilor umane;
e) la compatibilizarea raţionalităţii şi speranţei – ca valori fundamentale.
18. Problemele economice izvorăsc din aceea că:

a) ţelurile sunt variate şi inegale ca importanţă;
b) mijloacele disponibile sunt limitate şi susceptibile de utilizări alternative;
c) timpul disponibil este limitat;
d) oamenii sunt obligaţi să producă ceea ce nu oferă gratuit natura;
e) viaţa este scurtă şi natura este „zgârcită”.
19. Economiştii se contrazic pentru că:

a) folosesc puncte de reper diferite;
b) nu reuşesc să înţeleagă amploarea ignoranţei lor;
c) au judecăţi de valoare diferite;
d) nu sunt clari în aprecierea consecinţelor pe termen scurt şi pe termen lung;
e) sunt oameni.
20. Ştiinţa economică are valoare atâta vreme cât ne ajută să:
a) să înţelegem ce se întâmplă şi de ce;
b) să prezicem ce va fi dacă...;
c) să rezolvăm conflictele dintre teorie şi practică;
d) să depăşim perioadele de criză ştiinţifică;
e) să îmbunătăţim şi abordarea normativă.
CAPITOLUL 2
2.1 Ce este economia?
2.2 Necesităţi, utilităţi, resurse şi factori de producţie
2.3 Limitare, opţiune, posibilităţi de producţie şi costul

oportunităţii
2.4 Incertitudine şi risc în economie
2.5 Sistemul activităţii economice
Pachet pedagogic
Economia, formă reală a acţiunii umane
ECONOMIA, FORMĂ REALĂ

A ACŢIUNII UMANE
Dacă natura nu ar fi fost „zgârcită” cu omul, şi ar fi oferit tot ceea

ce–şi doreşte, probabil că economia – ca formă de activitate umană – nu ar mai fi
necesară. Cum „zgârcenia” naturii a fost, este şi va fi cauza cauzelor muncii – ca
imperativ al vieţii trăite în societate – economia reprezintă dintotdeauna societatea
aflată sub dictatul limitării şi sub zodia incertitudinilor vieţii ce urmează a fi trăită.
2.1 Ce este economia?
Concepută ca un ansamblu de activităţi interdependente, în cadrul cărora

omul alege ce, cât şi cum să producă în vederea realizării scopurilor propuse,
economia, împreună cu celelalte domenii ale vieţii sociale, exprimă, în timp şi
spaţiu, o luptă permanentă a omului cu natura şi societatea din el, pentru a-şi
acoperi nevoile de viaţă biologică şi socială, pentru a se adapta la mediul natural şi
social în care munceşte ca să trăiască.
„Fără un astfel de sistem – afirma J.K. Galbraith – care să producă hrana,
s-o prelucreze, s-o ambaleze şi s-o distribuie, care să fabrice stofe şi să
confecţioneze îmbrăcăminte, care să construiască case şi să le mobileze, să
asigure servicii medicale şi de învăţământ, să legifereze şi să menţină ordinea, să
pregătească apărarea colectivităţii – viaţa ar fi grea” 1 .
Economia a apărut şi se dezvoltă într-un proces continuu de valorizare,
înfăptuit de om în mod conştient. Geneza şi evoluţia economiei reflectă modul în
care indivizii reuşesc să coreleze trebuinţele lor nelimitate şi în continuă
diversificare, cu resursele rare, dar cu întrebuinţări alternative. În faţa unor
resurse relativ limitate, oamenii aleg să-şi folosească mijloacele de care dispun
pentru a-şi acoperi trebuinţele, în condiţii date de timp şi spaţiu. În funcţie de
vârstă, experienţă, educaţie credinţă, comunitate, mediu, familie etc., oamenii
urmăresc să realizeze cele mai bune alegeri legate de viaţa şi munca lor în
societate.
1
J. K. Galbraith, Ştiinţa economică şi interesul public, Editura Politică, Bucureşti, 1972, p. 11.
Teorie economică generală● Microeconomie
În acest proces al alegerii, fiecare om se află în tranziţie prin viaţă,

cunoscând permanent satisfacţii şi insatisfacţii. Viaţa este o luptă neîncetată a
omului cu principiile rarităţii, imposibilului şi necunoscutului, cu limitele libertăţii
şi responsabilităţii, pentru a le transforma în elemente certe, posibile şi cunoscute
ale vieţii de zi cu zi, pe care să le pună în slujba înfăptuirii ţelurilor propuse.
Fiecărei alegeri i se asociază un anumit grad de risc şi anumite rezultate posibile 2 .
În această luptă normală cu limitele existenţei noastre, Gabriel Liiceanu
afirmă: „Progresul libertăţii în istoria omenirii nu este, de aceea, un progres
înregistrat doar în combaterea limitelor exterioare impuse, ci, în primul rând, în
cel al disputei cu limitele pe care ni le-a impus natura din noi şi care reprezintă
lupta de-o viaţă a fiecăruia cu el însuşi”. 3
Pe un asemenea drum al tranziţiei prin viaţă, omul şi, în general,
colectivitatea umană învaţă să se adapteze la mediul natural în care trăiesc,
creându-şi un mediu de viaţă specific în care acţionează, producându-şi cele
necesare existenţei. De aceea oamenii muncesc ca să trăiască bine şi nu trăiesc ca
să muncească.
Acţiunea umană reprezintă forma concretă de manifestare a omului pentru
a-şi produce cele necesare vieţii. Atunci când acţionează, oamenii îşi manifestă
libertatea de a alege unde şi cum să-şi exercite efortul pentru a atinge satisfacţia
bucuriei de a trăi.
Acţiunea umană este individuală, prin ţelul bucuriei fiecăruia, ca şi prin
cunoaştere, prin specificul luptei cu propriile limite interioare, care îi conferă
capacitatea de înţelegere şi de adaptare la schimbările şi exigenţele mediului în care
trăieşte şi munceşte. Totodată, acţiunea umană este socială, prin interdependenţa
ţelurilor oamenilor de a trăi mai bine în cadrul comunităţii, ca şi prin caracterul
luptei cu principiul imposibilităţilor în construirea propriului proiect de viaţă, în
condiţii de incertitudine 4 .
De aici rezultă două categorii de responsabilităţi ale acţiunii umane:
o responsabilitate individuală a felului în care se răsfrânge libertatea de a alege ce
trebuie să facem asupra propriului mod de a trăi şi o responsabilitate socială
2
După Orio Giarini şi Walter R. Stahel, „Adevărata problemă constă în aceea că, în viaţa reală, în
mod normal, nu avem de ales între situaţii riscante şi situaţii certe, ci între grade de risc şi diferite
rezultate posibile”, în Limitele certitudinii, Edimpress-Camro, Bucureşti, 1996, p. 256
3
Gabriel Liiceanu, Despre limită, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 69
4
După Alfred Adler, „Omul, ca produs al acestei planete, în raporturile sale cosmice, a putut exista
şi s-a putut dezvolta numai în cadrul societăţii, pe care a sprijinit-o material şi spiritual, prin
dividiunea muncii şi hărnicie, şi prin suficienta reproducere a speciei”, în Sensul vieţii, Editura IRI,
Bucureşti, 1995, p. 35
a modului în care se răsfrânge libertatea fiecăruia de a acţiona asupra libertăţilor de

a alege ale celor ce se intercondiţionează, prin caracterul social al acţiunii umane.
Aceste două forme ale responsabilităţii acţiunii umane trebuie să fie compatibile în
timp şi spaţiu. De aceea, dezvoltarea şi împlinirea bunăstării umane individuale şi
sociale sunt rodul responsabilităţilor curajului cu care ne asumăm libertăţile vieţii
în cadrul comunităţii 5 .
Fiecare acţiune umană, privită în unitatea funcţională a ţelurilor,
mijloacelor, rezultatelor şi responsabilităţilor individuale şi sociale pe care le
presupune, reprezintă activitatea umană propriu-zisă. Aceasta nu este altceva decât
forma concret-istorică a libertăţii de a alege ce să facem pentru ca viaţa pe care o
trăim – ca bun suprem – să fie normală din punct de vedere natural-social atât
pentru fiecare individ, cât şi pentru socio-grupul, mai mare sau mai mic, din care
inevitabil el face parte 6 .
Categoriile şi dimensiunile activităţilor umane sunt expresia directă a
capacităţii fiecăruia şi a colectivităţilor, în ansamblu, de a depăşi propriile limite
ale libertăţii de alegere, înţelegând ce este de făcut, cum şi când trebuie acţionat,
pentru a împlini cât mai bine sensul tranziţiei noastre prin viaţă 7 .
Oamenii coexistă şi se succed la viaţă după o lege la fel de naturală ca şi
legea gravitaţiei, astfel că principiul natural-social de apreciere a libertăţii de
alegere a ceea ce trebuie făcut de fiecare este egalitatea şanselor generaţiilor de a se
bucura de viaţă trăită.
Din acest punct de vedere, activităţile umane pot fi împărţite în normale şi
anormale, în activităţi ce corespund sau nu corespund, prin ţelurile şi rezultatele
lor, sensului natural de evoluţie a vieţii, principiului natural-social de apreciere a
responsabilităţii libertăţii de alegere a ceea ce trebuie făcut.
Spre exemplu, activităţile umane care creează condiţiile reale pentru a se
împlini bucuria de a trăi sunt normale, iar cele care introduc în realitatea fiecărei
generaţii pericolul distrugerii acesteia sunt considerate anormale. În timp ce
activităţile umane normale distrug creator, cele anormale distrug necreator, brusc
sau treptat, egalitatea şanselor generaţiilor care coexistă şi se succed la viaţa care le
este dată. Din această perspectivă, producerea pâinii este o activitate normală, în
timp ce producerea bombei atomice este o activitate anormală.
5
Amartya Sen, Dezvoltarea – ca libertate, Editura Economică, Bucureşti, 2005
6
Medicul Alfred Adler, în lucrarea Sensul vieţii este de părere că „individul nu poate progresa în
dezvoltarea sa autentică decât dacă trăieşte şi năzuieşte ca parte a întregului” (op. cit. p. 201)
7
După Mircea Eliade, unul din sensurile existenţei noastre este „de a o epuiza conştient şi glorios, în
cât mai multe văzduhuri … de a afla ascensiunea, iar nu circumferinţa …”, în Solilocvii, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 19
Dacă avem în vedere funcţiile principale pe care trebuie să le îndeplinească

rezultatele activităţii umane, atunci acestea ar putea fi împărţite în activităţi
producătoare de bunuri materiale, de servicii, de bunuri informaţionale, culturale,
educaţionale, sociale, spirituale, ecologice, cosmice etc. 8
Desigur, există şi alte criterii de apreciere a genurilor de activităţi umane.
Între elementele de demarcaţie folosite, ca şi între diferitele tipuri de activitate
umană există întrepătrundere, interdependenţe, ceea ce evidenţiază caracterul
complex, dar şi imperfect, convenţional şi relativ al clasificărilor făcute.
O importanţă deosebită o are împărţirea activităţilor umane în activităţi
practice şi activităţi teoretice. Activităţile practice reprezintă un raport între om şi
natură în cadrul căruia oamenii adaptează, transformă şi produc bunurile necesare
satisfacerii trebuinţelor determinate de tranziţia lor prin viaţă.
Activităţile teoretice reprezintă tot un raport între om şi natură, în cadrul
căruia se urmăreşte descoperirea şi formularea unor principii, teorii cu privire la
legile universului şi lumii în care trăim, pe care le folosim pentru a obţine cele
necesare aprofundării cunoaşterii de sine, a mediului natural şi cosmic în care
existăm, înţelegerii lucrurilor care ne înconjoară 9 .
Fiind două componente ale activităţii umane, activităţile practice şi cele
teoretice au atât elemente definitorii, care le individualizează, cât şi linii de
interferenţă şi de interdependenţă. După H. Picaré nu există nimic mai practic
decât o teorie bună.
În condiţiile unor resurse relativ limitate, ansamblul activităţilor umane
prin care se urmăreşte să se răspundă la întrebările ce să se producă, cât să se
producă, cum să se producă şi pentru cine să se producă sunt cunoscute sub
denumirea de activităţi economice. În cadrul acestora, se rezolvă problemele
fundamentale legate de volumul, structura şi calitatea bunurilor ce trebuie produse,
posibilităţile prezente şi viitoare de a produce – de cine, unde, când şi cu ce costuri
– ca şi de modul în care ne ocupăm de distribuţia şi utilizarea finală a bunurilor pe
care le-am produs, de asigurarea compatibilităţii mediului creat de om cu mediul
microcosmosului în care trăim o experienţă spirituală unică (vezi figura 2.1).
Privită într-o viziune omogenă, activitatea economică, la scara unei
colectivităţi, de sine stătătoare, poate fi segmentată în: producţia propriu-zisă de
8
Bunurile „cosmice”, în accepţiunea noastră sunt cele create de om şi folosite în activităţi ce se
desfăşoară în spaţiile cosmice.
9
După Alfred Adler, Omul ştie mult mai multe decât înţelege, în op. cit. p. 11
bunuri, distribuţia veniturilor pentru a se asigura concordanţa între nevoile

oamenilor şi bunurile ce apar pe piaţă, schimbul acestora prin intermediul vânzării,
cumpărării şi consumaţia, în calitate de sferă prin care „distrugem creator” rodul
muncii noastre 10 .
Prin intermediul activităţii economice, producem acele utilităţi de care
avem nevoie pentru a ne satisface necesităţile de viaţă. Întrucât satisfacerea
necesităţilor de viaţă ale oamenilor este un proces permanent, producţia de bunuri
care să răspundă acestor exigenţe se desfăşoară continuu.
Bunurile sunt lucruri palpabile sau utilităţi nepalpabile care, fie satisfac
trebuinţele de bază ale activităţii umane, fie acoperă nevoile superioare, spirituale
ale oamenilor, împlinindu-le viaţa trăită în societate. Spre exemplu, hrana,
îmbrăcăminte, locuinţa, mobila, cărţile, automobile etc. sunt bunuri la care
momentul realizării satisfacţiei se identifică prin consumarea sau folosirea lor.
Acestea sunt bunuri de consum. Sunt însă şi bunuri care nu aduc o satisfacţie
personală directă consumatorilor, ca de exemplu un strung, o linie de montaj etc.
Acestea se numesc bunuri de producţie (mijloace de producţie) şi fac parte din
capitalul de producţie al oamenilor.
Serviciile sunt utilităţi nepalpabile care, fie satisfac direct nevoile
personale ale oamenilor – servicii personale de consum – fie fac parte din
organizarea şi desfăşurarea producţiei – servicii de producţie, în calitate de servicii
comerciale: transportul, comerţul, băncile, comunicaţiile, asigurările etc.
În activitatea de producţie se folosesc bunurile de producţie şi serviciile
comerciale pentru a crea utilităţi prin asigurarea unui flux continuu de bunuri de
consum şi servicii personale.
Sub aspectul productiv, producţia este în mod nemijlocit şi consum, în
sensul folosirii bunurilor şi serviciilor de producţie, în calitate de utilităţi de
consum productive. Această identitate între producţie şi consum ne ajută să
distingem consumul productiv de consumul propriu-zis al oamenilor, care este
antiteza distructivă a producţiei 11 .
10
Vezi şi Daniel Hausman, Filozofia ştiinţei economice, Antologie, Editura Humanitas, Bucureşti,
1993, pp. 137-159
11
Consumul productiv vizează folosirea bunurilor intermediare pentru a produce alte bunuri
economice.
Nevoile concretizate, Activitatea de GOSPODĂRIREA =

exprimate prin cererea gospodărire, îndreptată folosirea resurselor limitate
efectivă pentru spre satisfacerea nevoilor pentru acoperirea nevoilor
anumite bunuri concretizate ale omului generale concretizare
determinate
• Ce bunuri sunt necesare ACTIVITATEA

• În ce cantităţi sunt ECONOMICĂ=
necesare parte a activităţii sociale
Unitatea dintre
• De ce calitate care se ocupă cu
foloase şi purtătorii
• Cu ce mijloace pot fi managementul resurselor
de foloase
obţinute limitate pentru a obţine
• După ce principii se maximum de utilitate
împart bunurile limitate (satisfacţie) în condiţii de
incertitudine
Purtătorii de ECONOMIA=
foloase sunt ansamblul activităţilor
Problemele de bază economice interdependente
oamenii şi lucrurile ale activităţii
care produc aflate sub „dictatura”
economice limitării mijloacelor şi sub
efectele dorite
pentru acoperirea zodia incertitudinilor
nevoilor concrete
Figura 2.1 Esenţa activităţii economice
Între producţie şi consum are loc şi o mişcare mijlocitoare. Producţia

mijloceşte consumul, formându-i bunurile produse subiectul pentru care ele
reprezintă utilităţi. Pe baza acestor elemente, putem să concluzionăm că fără
producţie nu există consum, dar nici fără consum nu există producţie, deoarece ar
fi lipsită de scop 12 .
Consumul creează producţia sub dublu aspect:
a) numai în cadrul consumului, bunul devine un produs util: o pereche de
pantofi devine realmente pantofi abia atunci când este purtată; o casă nelocuită nu
este de fapt o casă utilă. Spre deosebire de un lucru din natură, bunul devine produs
real util abia în procesul consumului, deoarece produsul este rezultat al producţiei,
numai ca obiect pentru subiectul activ, interesat;
b) consumând utilităţile create, consumul distruge producţia finalizând-o,
creând necesitatea unei producţii noi, a unui ciclu fără sfârşit de producţie şi
12
Daniel Hausman, op. cit. p. 137
consum. Consumul creează imboldul pentru producţie, fixând în mod ideal obiectul
producţiei, ca imagine interioară, ca trebuinţă, ca mobil şi ca scop final.
Producţia creează consumul: furnizându-i obiectul; determinând modul de
consumare şi trezind în consumator trebuinţa pentru produsul care urmează să fie
creat 13 .
Totodată, consumul generează capacitatea producătorului, trezind o
trebuinţă care determină scopul. „Consumul desăvârşeşte actul producţiei, finisând
produsul ca produs, absorbindu-l, distrugându-i forma de sine stătătoare,
ridicând, prin nevoia de repetare, la rangul de iscusinţă capacitatea dezvoltată în
primul act al producţiei, el este deci actul final prin care nu numai produsul devine
produs, ci şi producătorul devine producător. Pe de altă parte, producţia
generează consumul, creând modul determinat la consumului, iar apoi creând
îndemnul de a consuma, însăşi capacitatea de a consuma o trebuinţă” 14 .
Între producător şi produs se interpune distribuţia, repartiţia, care, prin
intermediul unor legi sociale, determină partea ce revine fiecăruia din volumul
bunurilor create. Prin intermediul activităţilor specifice repartiţiei, venitul se
distribuie şi se redistribuie participanţilor la viaţa economică şi între membrii
societăţii, astfel încât bunurile materiale şi serviciile sunt îndreptate spre
destinaţiile pentru care au fost create, fiind acoperite de aceste venituri.
Producţia de bunuri presupune schimbul de activităţi şi capacităţi de a
produce. Producţia, repartiţia, schimbul şi consumul reprezintă elemente distincte
şi interdependente în cadrul unui circuit economic unic, continuu.
Activitatea economică, în orice timpuri şi împrejurări istorice, reprezintă
străduinţa primordială a oamenilor, grija de a asigura existenţa şi perpetuarea
speciei, satisfacerea unor nevoi vitale, de hrană, adăpost, îmbrăcăminte etc. Odată
satisfăcute aceste nevoi, se creează premisele pentru trecerea la împlinirea
celorlalte nevoi: culturale, spirituale, politice etc., ale indivizilor şi colectivităţii în
ansamblul ei (vezi figura 2.2).
Activitatea economică se află în interdependenţă cu activităţi ale căror
rezultate satisfac nevoi spirituale, cum sunt: activităţile culturale, artistice,
ştiinţifice, religioase etc. Pe de o parte, toate aceste activităţi umane au nevoie,
pentru a se realiza, de mijloace materiale a căror producere se realizează în
activitatea economică. De aceea, activitatea economică este implicată direct sau
indirect în satisfacerea nevoilor societăţii, ea reprezentând fenomenul cel mai
general în viaţa omenirii, este un joc deschis, neterminat.
13
Op. cit. p. 144
14
Op. cit. p. 145
Utilizarea aerului din
natură, a apei, luminii,
căldurii solare, frigului,
zăpezii etc.
Figura 2.2 Bunurile şi foloasele lor

Pe de altă parte, desfăşurarea celorlalte activităţi social-educaţionale, de

sănătate, cultural-artistice, religioase, sportive etc., prin efectul de antrenare pe care
îl produc asupra oamenilor, contribuie la formarea şi dezvoltarea comportamentelor
necesare diminuării erorii acţiunii umane şi sporirii eficienţei activităţii economice.
În cadrul activităţii economice se pun două genuri de probleme: alegerea
unui scop (ţel) care trebuie realizat în anumite condiţii, alegerea unor mijloace
(tehnici) pentru a atinge scopul dinainte stabilit. Prima problemă conferă activităţii
economice o finalitate, în timp ce a doua problemă determină raţionalitatea
acestei finalităţi, prin folosirea tehnicii de producţie cea mai adecvată scopului
propus şi restricţiilor impuse de raritatea resurselor folosite şi incertitudinile vieţii.
Economia a fost, este şi va fi prezentă în viaţa omenirii. Ca urmare a
desfăşurării permanente a proceselor de cunoaştere şi înţelegere a vieţii naturale şi
sociale, omenirea şi-a îmbunătăţit continuu mijloacele, a găsit noi alternative de
folosire a resurselor limitate, şi-a diversificat acţiunile pentru atingerea ţelurilor.
Din păcate, pe acest drum fără sfârşit au apărut, s-au dezvoltat şi diversificat şi
activităţile generatoare de poluare, producătoare de arme de distrugere în masă
care, nu numai că risipesc resurse limitate, dar şi pun în pericol evoluţia vieţii
natural-umane la scară globală.
Progresele înregistrate în tehnologiile folosirii alternative a resurselor
limitate, inclusiv în utilizarea timpului şi a spaţiului, ca factori de producţie, au
determinat astăzi apariţia germenilor unui nou tip de economie.
Noua economie de care se vorbeşte astăzi, prin integrarea organică a
cuceririlor tehnologiilor informaticii şi comunicării echivalează cu un nou mod de
a produce şi distribui bunurile, care a revoluţionat viteza cu care se folosesc timpul
şi spaţiul în lumea afacerilor de pretutindeni, încât restricţiile pe care le impuneau
aceştia în combinarea factorilor de producţie s-au atenuat considerabil.
Noua economie, care se prefigurează astăzi, are la bază o revoluţie
globală a vitezei cu care se folosesc timpul şi spaţiul în orice activitate economică.
Ca urmare a satisfacerii tot mai bune a unui ansamblu de nevoi care se
amplifică şi se diversifică permanent, în condiţiile unor resurse limitate, s-a născut
diviziunea muncii. Aceasta reprezintă procesul obiectiv de separare a diferitelor
genuri de activităţi umane, în activităţi distincte, de sine stătătoare, dar
interdependente. Creşterea şi diversificarea producţiei de bunuri şi sporirea
eficienţei în utilizarea resurselor limitate sunt funcţii esenţiale ale diviziunii
muncii. Acestea, în funcţie de dinamica nevoilor individuale şi sociale, conferă
proceselor de diferenţiere şi autonomizare a activităţilor economice o permanenţă
în viaţa economică.
Diviziunea muncii face posibilă specializarea activităţilor economice în

segmente tot mai simple de activitate, pe operaţiuni de proces, de părţi şi
subansamble de produse etc. şi, totodată, determină cooperarea activităţilor
specializate, corespunzător logicii finalităţii rezultatelor economice şi exigenţelor
raţionalităţii economice. Atât specializarea, cât şi cooperarea în activitatea
economică evoluează sub imperiul tensiunii raportului dintre nevoi şi resurse,
dintre eficienţa prezentă şi cea viitoare. Cu cât eficienţa activităţilor economice este
mai mare, cu atât sunt mai mari posibilităţile de sporire şi diversificare a producţiei
de bunuri materiale şi servicii, de dezvoltare a celorlalte activităţi sociale 15 .
2.2 Necesităţi, utilităţi, resurse şi factori de producţie
Primul element al limbajului economic cu care ne obişnuim, dar şi pe care

trebuie să-l învăţăm este cuvântul utilitate. Aceasta înseamnă ceva care este
folositor omului, în sensul că îi satisface trebuinţele sale de viaţă.
În sens economic, prin necesitate, nevoi, trebuinţe, înţelegem exigenţe
umane, individuale sau colective, care trebuie satisfăcute în timp şi spaţiu, cu
bunuri, pentru a asigura desfăşurarea normală a vieţii şi activităţii oamenilor.
Setea, spre exemplu, defineşte o necesitate, o trebuinţă vitală, iar apa exprimă o
anumită utilitate, deoarece ea este destinată să satisfacă această nevoie. Totodată,
un pahar de apă nu are întotdeauna aceeaşi utilitate, deoarece se adresează unei
trebuinţe care se manifestă cu intensitate diferită de la o persoană la alta şi, la
aceeaşi persoană, de la o perioadă la alta. Privită prin prisma necesităţilor de bază,
activitatea economică exprimă modul concret în care oamenii produc utilităţile cu
care să-şi satisfacă aceste exigenţe normale ale vieţii (vezi figura 2.3).
În urma consumării utilităţilor, acestea încetează de a mai exista, fapt
pentru care producerea lor continuă reprezintă o cerinţă firească a tranziţiei prin
viaţă atât la nivel de individ, cât şi la cel de colectivitate umană.
Având în vedere că viaţa umană este o componentă a vieţii
microcosmosului nostru, apare problema de a interpreta nevoile la scara întregii
vieţi. Această viziune deschide abordarea nevoilor la scara astrului nostru ca nevoi
ale aerului şi apei, ale plantelor şi animalelor, ale pădurilor, ale oamenilor etc.
Privită ca întreg, viaţa natural-umană există şi se succede prin împlinirea nevoilor
ce rezultă din exigenţele ciclurilor naturale specifice fiecărei forme, dar şi din
interacţiunile fireşti în care acestea intră în timpul şi spaţiul coexistenţei şi evoluţiei
lor.
15
Vezi şi Gooffrey Whitchead, Economie, Editura Sedona, Timişoara, 1997, pp. 10-20
Figura 2.3 Sistemul nevoilor din societate şi purtătorii acestora
Absolutizarea nevoilor vieţii umane în dauna celorlalte forme de viaţă

naturală provoacă în timp distrugerea bazelor de existenţă a societăţii omeneşti ca
urmare a prăbuşirii interdependenţelor ce asigură echilibrele funcţionalităţii
microcosmosului nostru.
Apariţia poluării la scară globală, ca proces ce se desfăşoară continuu în
timpul şi spaţiul existenţei noastre, reprezintă o agresiune a omului asupra
constantelor vieţii natural-umane, ce pune în pericol înseşi bazele cosmice al
interdependenţelor funcţionalităţii normale la scară globală.
Acoperirea nevoilor vieţii umane trebuie să se realizeze în strânsă
interdependenţă cu asigurarea bazelor natural-ecologice pentru celelalte forme ale
vieţii, fiecare exigenţă a vieţii natural-umane are importanţa sa în desfăşurarea
normală a ciclurilor de viaţă la scara astrului nostru.
Satisfacerea trebuinţelor generează activitatea umană în care oamenii intră
în relaţii cu mediul natural, într-un cadru social, ce presupune inevitabil şi relaţii de
interese. În acest context, satisfacerea trebuinţelor reprezintă impulsul
fundamental şi scopul final al activităţii umane, raţiunea de a fi a tuturor
acţiunilor pe care oamenii le întreprind (vezi figura 2.4).
Tipologia trebuinţelor vizează împărţirea acestora după un ansamblu de
criterii, ce exprimă unghiuri de abordare teoretico-practică.
Există mai multe clasificări ale trebuinţelor. Cunoaşterea locului şi rolului
trebuinţelor în ansamblul activităţilor economice permite elaborarea unei strategii
a ierarhizării lor, la nivel atât de individ, cât şi de sociogrup, de colectivitate
umană, în general. Pe această bază, putem stabili trebuinţe de satisfăcut în primul
rând, în al doilea rând, în al treilea rând etc. Desigur, o asemenea ierarhizare a
trebuinţelor este privită din punctul de vedere al importanţei satisfacerii lor în
existenţa şi evoluţia individului şi a sociogrupului din care acesta face parte.
În realitate, oamenii îşi satisfac, în acelaşi timp, trebuinţele de hrană, cât şi
pe cele de transport, de îmbrăcăminte, de educaţie şi de credinţă etc. Întrucât
trebuinţele sunt delimitate clar, individualizate specific şi, în acelaşi timp, se află
într-un proces permanent de intercondiţionare, putem aprecia că există un sistem
global al trebuinţelor, format din subsisteme, cu grade diferite de ierarhizare.
Mişcarea sistemului trebuinţelor şi a subsistemelor sale componente se
realizează în baza unor reguli, principii sau legităţi ale trebuinţelor, dintre care:
întreţinerea trebuinţelor, elasticitatea trebuinţelor, substituirea trebuinţelor,
creşterea şi diversificarea trebuinţelor.
i
Figura 2.4 Procesul de transformare a nevoilor neconcretizate în nevoi concretizate

şi cerere efectivă pe piaţă pentru anumite bunuri
a) Întreţinerea trebuinţelor este expresia pluridimensiunii vieţii umane,

care aşază cauzalitatea şi funcţionalitatea, scopul şi mijloacele acţiunii umane
într-un ansamblu coerent, imposibil de structurat, fără a pune în pericol existenţa
sociogrupului, a vieţii în general.
b) Elasticitatea trebuinţelor exprimă forma concretă de manifestare în timp
şi spaţiu a diferitelor trebuinţe sub influenţa conjugată a factorilor care le
determină, în cadrul unor limite de variaţie, dimensionate sub aspect natural-social.
În mişcarea lor, intensitatea cu care se manifestă trebuinţele descreşte până la
saturaţie când respectiva nevoie este satisfăcută continuu, exprimând de fapt
existenţa unei conexiuni esenţiale între gradul de satisfacere a trebuinţelor şi modul
de folosire a bunurilor, cunoscută sub denumirea de legea saturării trebuinţelor
sau legea intensităţii descrescânde a trebuinţelor. Legea saturării nevoilor exprimă
faptul că orice nevoie este saturabilă, satisfacerea continuă a unei nevoi este urmată
de descreşterea intensităţii cu care ea se manifestă şi nevoia se sfârşeşte prin a se
stinge.
c) Substituirea trebuinţelor este expresia complementarităţii şi concurenţei
lor, fapt ce înseamnă că o trebuinţă poate suprima manifestarea alteia sau o poate
înlocui. Substituirea trebuinţelor nu trebuie confundată cu substituirea bunurilor
folosite pentru satisfacerea lor. Cunoaşterea legii substituirii trebuinţelor reprezintă
un act de siguranţă pentru consumator, în anumite condiţii de adaptare la mediul în
care trăieşte.
d) Creşterea şi diversificarea trebuinţelor, expresii directe ale evoluţiei
omului, ale dezvoltării economico-sociale, reprezintă forma concret istorică pe care
o îmbracă ansamblul activităţilor umane în prezent şi, mai ales, în perspectivă.
În cadrul acestor reguli de mişcare, trebuinţele omului au o serie de
trăsături, dintre care evidenţiem următoarele: sunt nelimitate ca număr; sunt
limitate în capacitate, ceea ce înseamnă că satisfacerea unei nevoi presupune
consumarea unei cantităţi date dintr-un anumit bun; sunt concurente, în sensul că o
nevoie nu poate să se dezvolte decât în detrimentul celorlalte; sunt complementare,
în sensul că satisfacerea unei nevoi atrage necesitatea satisfacerii altora; sunt
multiple şi diverse; sunt condiţionate obiectiv şi subiectiv.
Exprimarea concretă a nevoilor este un proces complex, rezultat al acţiunii
conjugate a unui ansamblu de factori ce ţin de mediul natural al vieţii umane şi de
mediul creat de om (vezi figura 2.5).
Figura 2.5 Determinarea nevoilor exprimate concret
Studiul trebuinţelor ajută la înţelegerea motivaţiei acţiunilor umane, la

aprecierea finalităţii lor, ca şi la fundamentarea mecanismelor economice pentru
încurajarea manifestării la alegere liberă, în cadrul activităţilor ce urmează a fi
întreprinse. De asemenea, studierea nevoilor economice constituie un element
important pentru înţelegerea intereselor economice 16 .
În sens larg, interesul exprimă o formă ale oamenilor ce asigură plăcerea
de a trăi în cadrul unei anumite colectivităţi.
În raport cu baza obiectivă care le generează – trebuinţele tranziţiei prin
viaţă – interesele oamenilor se exprimă sub o multitudine de forme, expresii ale
unor criterii de delimitare şi de definire a conţinutului lor.
În cadrul sistemului de interese, se detaşează ca importanţă interesul
economic, expresie directă de manifestare iniţială a trebuinţelor economice.
Purtătorii intereselor economice sunt indivizii – pentru satisfacerea
trebuinţelor de viaţă; sociogrupurile – pentru satisfacerea trebuinţelor ce le
motivează acţiunea umană; naţiunea – pentru satisfacerea trebuinţelor generale,
comune, legate de desfăşurarea vieţii în siguranţă şi pace; comunităţile
internaţionale – legate de unitatea intereselor care le asigură coreziunea şi
stabilitatea etc.
Cunoaşterea şi înţelegerea intereselor economice şi a raportului dintre ele
constituie un fapt important pentru punerea lor în funcţiune, pentru armonizarea
lor, folosind cele mai adecvate pârghii economice şi financiare. După Dionisie Pop
Marţian, „interesele sunt acele elemente care pun în mişcare societatea. Ele sunt
osia în jurul căreia se întoarce toată activitatea ei” 17 .
Există mai multe criterii de clasificare a intereselor. Dintre acestea, pe prim
plan se situează gruparea intereselor după subiecţii la care ele se referă:
a) interese individuale (personale), ce se manifestă la nivelul fiecărui
individ, în legătură cu satisfacerea trebuinţelor de viaţă natural-socială;
b) interese de grup, ce exprimă mobiluri comune generate de satisfacerea
trebuinţelor de viaţă şi activitate la nivelul de sociogrup (familie, firmă, localităţi
urbane sau rurale etc.);
c) interese generale, determinate de mobiluri comune ale vieţii şi activităţii
oamenilor, constituiţi în minorităţi naţionale, popoare, inclusiv regiuni geopolitice
sau geoeconomice rezultate din convieţuirea şi cooperarea în cadrul aceluiaşi
teritoriu (continent) sau din integrarea comună a activităţilor – de exemplu UE etc.
16
Niţă Dobrotă, Transformate în mobiluri ale activităţii sociale, nevoile devin interese, în Economie
politică, Editura Economică, Bucureşti, 1997, p. 19
17
Dionisie Pop Marţian, Opere economice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1961, p. 80
În raport cu natura trebuinţelor pe care le exprimă, interesele pot fi:

economice, sociale, culturale, politice, religioase etc. Fiecare dintre aceste
categorii de interese se regăseşte în cadrul celor individuale, de grup şi generale,
într-o permanentă interacţiune.
După intensitatea trebuinţelor ce se manifestă în timp, interesele pot fi:
mediate (curente), pe termen scurt, mijlociu şi pe termen lung sau de perspectivă.
Spre exemplu, interesele individuale pot fi economice, sociale, religioase etc., dar
şi imediate sau de perspectivă.
De asemenea, după spaţiul de manifestare a trebuinţelor, deosebim
interese locale, regionale, naţionale, internaţionale, interregionale, mondiale, la
scara întregii planete. Indiferent de criteriile care stau la baza clasificării
intereselor, acestea au, în substanţa lor, nevoile indivizilor atât ca fiinţe biologice,
naturale, cât şi ca fiinţe sociale, ce trăiesc în anumite localităţi, ţări, continente etc.
ce trebuie satisfăcute.
Cunoaşterea şi înţelegerea intereselor, indiferent de natura lor, poate să
devină un factor de progres, atât pentru individ, cât şi pentru sociogrup – mic,
mijlociu sau mare – dacă ajung să descopere, să formuleze şi să orienteze
soluţionarea contradicţiilor, care sunt proprii fiecărei categorii de interese 18 .
Apariţia unor externalităţi negative în evoluţia vieţii natural-umane şi
sociale, cum ar fi poluarea, sărăcirea populaţiei etc., pune problema conştientizării
indivizilor şi a comunităţilor, a instituţiilor democratice ce gestionează treburile
generale, de necesitatea de a depista cauzele unor asemenea fenomene nedorite, de
a lupta individual şi social cu ele şi cu consecinţele pe care le generează în timp şi
spaţiu.
Interesele pentru prevenirea şi diminuarea poluării şi sărăciei trebuie să fie
individuale, dar şi sociale, mecanismele de punere în funcţiune a lor trebuie să aibă
un cadru instituţional adecvat specificităţii acestora.
În vederea punerii în funcţiune a intereselor şi satisfacerii trebuinţelor pe
care le exprimă, se declanşează diferitele genuri de activitate umană. În afara unor
scopuri dinainte formulate şi a unor mecanisme care să favorizeze cele mai bune
alegeri, orice activitate umană îşi are premisele de înfăptuire în existenţa unor
resurse specifice care urmează să se combine ca volum, structură şi calitate,
potrivit unei anumite diviziuni a muncii (vezi figura 2.6).
18
Încercând să surprindă rolul decisiv al contradicţiilor în cadrul diferitelor categorii de interese,
academicianul N.N. Constantinescu intitula sugestiv una din lucrările sale Reforma economică.
În folosul cui?, Editura Economică, Bucureşti, 1993
BUNURI

(unitatea dintre
foloase şi purtători de
foloase)
Figura 2.6 Modalităţi de obţinere a bunurilor

Resursele reprezintă potenţialul natural-uman, spiritual-cultural, material, financiar,

ştiinţifico-tehnic, informaţional şi politic de care dispune societatea la un moment
dat, în calitate de posibilităţi, condiţii şi premise de desfăşurare a unor activităţi.
În cadrul resurselor pe care omul le poate folosi pentru a-şi satisface
trebuinţele de viaţă, mediul natural reprezintă cel dintâi izvor. Resursele naturale,
împreună cu cele demografice, formează resursele originare sau primare ale vieţii
şi activităţii umane.
Activitatea umană este cea care desprinde resursele naturale din mediul lor
şi produce resurse, cunoscute sub denumirea de resurse derivate; dintre acestea,
unele reintră în activitatea umană, altele satisfac direct nevoile de viaţă ale
oamenilor.
În cea mai generală clasificare, întâlnim resurse natural-materiale, umane
şi informaţionale. În cadrul resurselor natural-materiale includem resursele naturale
originare (primare) şi resursele materiale derivate (echipamente de producţie,
tehnologii de fabricaţie, stocurile de materii prime, energie, infrastructura
economiei etc.).
Resursele umane cuprind oamenii cu capacitatea lor fizice, biologică,
intelectuală şi educaţională, în măsură a fi disponibili pentru activităţile ce urmează
să se desfăşoare.
Resursele informaţionale sunt produsul final al activităţii de analiză şi
cercetare ştiinţifică şi se concretizează în descoperirile apte de a se transforma în
cadrul activităţii umane în noi resurse, pentru a produce sau pentru a fi consumate
de oameni.
Ca urmare a creşterii şi diversificării continue a nevoilor şi sub impulsul
satisfacerii lor cât mai bine, omenirea a progresat neîntrerupt în direcţia căutării,
cunoaşterii şi atragerii de noi resurse în activitatea umană, sporirii gradului de
valorificare a acestora.
Deşi resursele, ca volum şi structură, au sporit şi s-au diversificat continuu,
în interacţiunea normală şi dinamică cu exigenţele cantitative, structurale şi
calitative ale nevoilor, ele sunt considerate de ştiinţa economică ca fiind relativ
limitate, adică insuficiente în raport cu nevoile. De aceea, raritatea resurselor
constituie o caracteristică generală a economiei şi se exprimă sub forma legii
rarităţii resurselor. Cu cât este mai puternică intensitatea acţiunii legii rarităţii
resurselor, cu atât este mai durabil principiul raţionalizării utilizării resurselor în
activitatea umană în general, în cea economică în special.
De aici rezultă că raritatea şi raţionalitatea în economie reprezintă două
reguli (principii, legi) generale în virtutea cărora alegerea, dintre multiplele
variante de folosire a resurselor, trebuie să asigure fie producerea de bunuri

necesare nevoilor sociale cu un consum minim de resurse, fie obţinerea celei mai
mari producţii posibile cu resursele atrase în circuitul economic. Pe această bază,
ştiinţa economică consideră că problema fundamentală a economiei se poate
rezuma la ce, cât, cum şi pentru cine să se producă bunurile economice, în
condiţiile unor resurse rare şi ale protecţiei mediului natural (vezi figura 2.7).
Pentru a produce bunurile necesare satisfacerii trebuinţelor, resursele sunt
atrase şi utilizate în cadrul activităţii economice. Prin urmare, resursele apar, atât ca
stocuri, ca existent la un moment dat, cât şi ca fluxuri – elemente atrase şi utilizate
în activitatea economică, într-o anumită perioadă determinată de timp.
La nivelul unei ţări, resursele stoc, privite ca totalitate a resurselor natural-
materiale, umane, informaţionale, spirituale de care dispune un popor, formează
avuţia naţională. Sursa componentelor avuţiei naţionale se află în natură şi în
munca depusă, în decursul timpului, de oameni.
În viziunea modernă, cea mai cuprinzătoare, avuţia naţională include:
resursele naturale ale solului şi subsolului cunoscute, utilizabile şi utilizate;
resursele de muncă; bunurile materiale acumulate, adică aparatul tehnic de
producţie, resursele informaţionale şi spiritual-culturale.
Acele resurse ale avuţiei naţionale ce pot fi atrase sau care deja sunt în
activitatea economică reprezintă potenţialul economic al unei ţări. Gradul de
utilizare a potenţialului economic depinde de fazele ciclului economic, de
capacitatea de absorbţie a pieţei interne şi externe, de competitivitatea tehnologică
a aparatului de producţie, de capacitatea capitalului uman de a distruge creator etc.
Sunt considerate factori de producţie acele resurse disponibile care sunt
atrase şi utilizate în activitatea economică. Factorii de producţie apar ca fluxuri de
resurse atrase şi utilizate pentru serviciile pe care le asigură activităţii economice.
Ştiinţa economică apreciază că, iniţial, au fost doi factori de producţie natura şi
munca, aceştia fiind denumiţi factori primari (originari). Mai târziu, ca urmare a
dezvoltării economice, a apărut un nou factor de producţie – capitalul, considerat
derivat 19 .
Astăzi, ştiinţa economică afirmă că factorii de producţie au evoluat după
regulile multiplicării şi diversificării, sub impulsul exigenţelor pe care le dezvoltă
raritatea şi raţionalitatea. Ca urmare a transformărilor radicale, revoluţionare care
19
După Fernand Braudel, „Capitalul este rezultatul unei munci anterioare, el este «muncă
acumulată»”, (citat după Niţă Dobrotă, op. cit., p. 107)
Figura 2.7 Esenţa comportamentului economic raţional
s-au produs în ştiinţă şi tehnică, tot mai mulţi specialişti sunt de părere că, în
activitatea economică, a apărut o categorie nouă, modernă de factori de producţie şi
anume neofactorii, din care fac parte: abilitatea întreprinzătorului, tehnologia,
informaţia, managementul şi marketingul, educaţia producătorului şi
consumatorului etc.
2.3 Limitare, opţiune, posibilităţi de producţie şi costul oportunităţii
Indiferent de cât de mult producem, nu vom putea satisface toate

necesităţile oamenilor, întrucât acestea cresc şi se diversifică continuu, odată cu
progresele vieţii şi activităţii. De aici şi definiţia dată Economiei, de către lordul
Robbins, ca ştiinţă „care studiază comportarea umană ca o relaţie între scopuri şi
posibilităţi, acestea din urmă fiind limitate şi având mai multe întrebuinţări” 20 .
Întrucât utilităţile care pot fi create sunt limitate în raport cu necesităţile
oamenilor, înseamnă că, întotdeauna, trebuie să facem o anumită alegere în
legătură cu ce să producem şi în ce cantităţi.
Libertatea noastră de alegere este oarecum deteriorată de către influenţele
care acţionează pentru a ne convinge să optăm într-un alt mod decât cel pe care
l-am simţi natural. Spre exemplu, reclama, fie că este inofensivă, fie că este
persuasivă, poate influenţa alegerea noastră în calitate de cumpărător de pe piaţă.
Ca atare, acolo unde există o economie bazată pe libera iniţiativă, opţiunile
oamenilor produc efecte prin intermediul pieţei.
Dat fiind faptul că resursele sunt limitate, atunci când facem o anumită
opţiune suntem puşi în situaţia de a renunţa la alte alternative. Apare, în toate
aceste cazuri, „costul oportunităţii” sau „costul alternativ”, care exprimă costul
unui bun nu în bani, ci în funcţie de alternativa cea mai valoroasă la care trebuie
să se renunţe pentru a obţine respectivul bun, în condiţiile în care resursele de
care dispunem, sunt date, limitate. De aceea, se mai numeşte şi costul şansei
(sacrificate) 21 .
Mărimea costului oportunităţii este egală cu avantajul oferit de cea mai
bună dintre alternativele la care se renunţă. Desigur, atunci când alegem o anumită
alternativă, nu vom şti niciodată ce s-ar fi întâmplat dacă am fi ales o altă cale de
20
Citat după Geoffrey Whitehead, op. cit., p. 15
21
O interpretare esenţializată şi clară a costului de oportunitate întâlnim la Cristian Niculescu,
Introducere în economie. Definiţii. Principii. Scheme, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2000,
pp. 39-43
urmat, dacă resursele folosite ar fi dat o mai mare satisfacţie, în condiţiile în care ar
fi fost folosite în alte moduri.
Există, aşadar, un cost palpabil, de regulă monetar şi un cost de
oportunitate. În sens obişnuit, comun, costul exprimă cantitatea de bani pe care
trebuie să o dăm pentru a obţine o marfă, un bun material sau un serviciu. Atunci
când vrem să facem opţiuni, trebuie să avem alternative dintre care să alegem. Spre
exemplu, atunci când o gospodină alege să aniverseze pe cineva din familie, trebuie
să economisească bani de la mesele anterioare, astfel încât costul adevărat al
aniversării este reducerea plăcerii pentru mesele obişnuite.
În condiţiile unor resurse limitate, oamenii, în calitate de producători şi
consumatori, trebuie să ia o serie de decizii referitoare la volumul, structura şi
calitatea bunurilor ce trebuie produse pentru a-şi îmbunătăţi poziţia lor economică,
sau referitoare la obţinerea acelor bunuri care să le asigura maximum de satisfacţie
în raport cu veniturile băneşti de care dispun.
În calitate de producători şi consumatori, oamenii intră în viaţa economică
folosindu-se de resurse limitate pentru a-şi maximiza fie poziţia economică, fie
gradul de satisfacere a trebuinţelor. Activitatea economică apare, în acest fel, ca un
ansamblu de decizii, în care oamenii analizează, compară şi aleg, din mai multe
alternative posibile, pe una în care cred cel mai mult. Deciziile pe care le iau
oamenii, prin alegerea lor, atât în calitate de producători, cât şi de consumatori,
sunt interdependente şi generează întotdeauna, datorită unei baze comune (resurse
limitate şi nevoi limitate), o serie de renunţări. Prin urmare, nu există câştig fără
pierdere, fără renunţare.
Prin raportarea efectului pierdut la cel care se obţine sau a cantităţii din
bunul la care se renunţă (-ΔX) la cantitatea de bunuri din care se doreşte (+ΔY), se
obţine costul oportunităţii (Co).
− ΔX
Co = .
− ΔY
O asemenea problemă poate să apară în următoarele situaţii:
⇒ când se ia hotărârea de a produce bunul A, renunţându-se la producerea

bunului B, deoarece resursele sunt limitate;
⇒ când se ia hotărârea de a fi satisfăcută trebuinţa X, renunţându-se la
satisfacerea trebuinţei Y, deoarece veniturile sunt limitate;
⇒ când resursele economice existente se folosesc pentru producerea

bunurilor A şi B, sporirea cantităţii bunurilor produse din A presupune
reducerea cantităţii bunurilor obţinute din B;
⇒ când venitul disponibil este folosit pentru satisfacerea trebuinţelor X şi
Y, sporirea gradului de satisfacere a trebuinţei X generează, automat,
diminuarea gradului de satisfacere a trebuinţei Y.
Pe baza acestor elemente, putem sintetiza că, în condiţiile unor resurse

limitate, decizia de a produce sau consuma ceva generează inevitabil renunţarea la
a produce sau consuma altceva. Această renunţare este un cost real, adevărat, al
fiecărei alegeri, în condiţiile unor resurse limitate şi nevoi nelimitate, un cost
relativ deoarece măsoară câştigul prin pierdere. Existenţa costului oportunităţii nu
înseamnă doar acceptarea unui sacrificiu legat de nesatisfacerea altor trebuinţe, ci
şi faptul că satisfacerea nu se realizează la un nivel optim în cadrul tuturor
alternativelor disponibile (vezi şi figura 2.8).
Nerealizarea bunului Y
reprezintă „SACRIFICIUL”
(preţul) pentru înfăptuirea
Realizarea, de regulă, a bunului X
unui bun X în
detrimentul obţinerii
bunului Y
Renunţarea la
producerea unui bun X
Pierderea celei mai (-ΔX) impusă de
Alocarea unor mijloace valoroase (utile) alegeri producţia suplimentară a
limitate pentru atingerea dintre cele nerealizate unui bun Y (+Δ),
unor obiective ( − ΔX )
concurente generează: Co =
( − ΔY )
COSTURI Utilitatea pierdută prin

ALTERNATIVE nealegerea celei de-a doua
(de oportunitate) Co variante, în ordinea
preferinţelor
Figura 2.8 Alegerea, în condiţiile unor resurse limitate
Cunoaşterea costului oportunităţii are o importanţă deosebită în alegerile

pe care le facem în activitatea economică, în calitate de consumatori sau de
producători.
¾ Exemplu:
Un cetăţean, cu o sumă de bani de 1000 de lei, doreşte să cumpere bunurile
P şi C. Dacă presupunem că preţul bunului P este de 50 de lei, iar preţul bunului C
real, adevărat, al fiecărei alegeri, în condiţiile unor resurse limitate şi nevoi
nelimitate, un cost este de 100 de lei unitatea, atunci putem avea următoarele
variante de alegere (vezi tabelul 2.1).
Tabelul 2.1
Variante de Costul
Bunul P Bunul C
alegere oportunităţii
1 0 10 0
2 2 9 1/2
3 4 8 1/2
4 6 7 1/2
5 8 6 1/2
6 10 5 1/2
7 12 4 1/2
8 14 3 1/2
9 16 2 1/2
10 18 1 1/2
11 20 0 1/2
Pentru a obţine două unităţi din bunul P, cetăţeanul trebuie să renunţe la o

unitate din C. Pentru a cumpăra 20 de unităţi din bunul P, trebuie să renunţe
integral la cumpărarea bunului C. Observăm că alegerea cetăţeanului de a cumpăra
câte o unitate din bunul P generează un cost al oportunităţii (al alegerii, al şanselor
sacrificate) egal cu ½ în fiecare din alegerile pe care le face (vezi figura 2.9).
Figura 2.9 Alegerea şi costul oportunităţii

Toate punctele de pe dreapta AB reprezintă combinaţii posibile pentru

alegerea cetăţeanului, care au acelaşi cost al oportunităţii.
Dacă alegem o combinaţie H, în interiorul suprafeţei OAB, reprezentată de

coordonatele 5C şi 6P, observăm că cetăţeanul ar cheltui 500 de lei şi, respectiv 300 de lei,
ceea ce fac în total 800 de lei, sub dorinţa sa de a-şi cheltui întreaga sumă, neputând obţine
satisfacţie maximă posibilă la venitul de care dispune. O asemenea alternativă nu poate fi
luată în seamă.
Dacă alegem combinaţia Z, din afara dreptei AB, de dimensiunile 8C şi 12P,
observăm că el ar trebuie să cheltuiască 800 de lei, plus 600 de lei, adică 1400 lei, ceea ce
depăşeşte venitul disponibil. Asemenea variantă nu este posibilă.
În domeniul producţiei, costul oportunităţii unei unităţi de produs ce se doreşte să
se obţină în plus, în condiţiile unor resurse date (ca volum şi eficienţă), se exprimă prin
cantitatea la care se renunţă dintr-un alt bun şi se poate ilustra cu ajutorul curbei
transformării producţiei sau frontierei posibilităţilor de producţie (FPP). FPP exprimă
producţiile alternative din două bunuri atunci când resursele existente sunt utilizate
integral şi cu eficienţă normală.
Să presupunem că un fermier are o suprafaţă arabilă pe care o poate folosi pentru a
obţine grâu şi/sau porumb. De asemenea, mai presupunem că o tonă de grâu are acelaşi preţ
de vânzare ca o tonă de porumb, adică de 1000 de lei. În tabelul 2.2 avem alternativele
posibile de a produce ale fermierului respectiv în funcţie de o anumită suprafaţă de teren
care este dată, de randamentele agricole de la cele două culturi şi de preţurile de pe piaţă.
Combinaţiile posibile
Tabelul 2.2
Porumb Grâu Costul oportunităţii
Variante
(tone) (tone) unei tone de porumb
1 0 40 0
2 12 28 1 tonă grâu
3 16 20 2 tone grâu
4 20 0 5 tone grâu
Costul oportunităţii unei tone de porumb este, în varianta a 2-a, 1 tonă de grâu (-12
t grâu/12 t porumb), în varianta a 3-a, 2 tone de grâu (-8 t grâu/4 t porumb), iar în varianta a
4-a, 5 tone de grâu (-20 t grâu/4 t porumb) (vezi şi figura 2.10). Ţinând seama de preţul de
piaţă al unei tone de grâu, costul de oportunitate al unei tone de porumb este de 1000 de lei,
în varianta a 2-a, 2000 de lei, în varianta a 3-a şi de 5000 de lei, în varianta a 4-a.
Din analiza posibilităţilor de producţie pentru cele două produse se

desprind următoarele concluzii, având caracter de generalitate:
⇒ fiecare punct de pe curba frontierei posibilităţilor de producţie exprimă o
variantă posibilă în cadrul căreia resursele disponibile sunt utilizate
complet şi cu eficienţă normală pentru timpul istoric dat;
⇒ pe frontiera posibilităţilor de producţie putem avea o infinitate de variante
de combinare;
⇒ pentru orice punct din interiorul frontierei posibilităţilor de producţie

(de exemplu 5) se desemnează o situaţie posibilă, dar în condiţiile
subutilizării resurselor economice sau/şi folosirii lor ineficiente;
Figura 2.10 – Frontiera posibilităţilor de producţie

(curba transformării)
⇒ pentru orice punct din exteriorul frontierei posibilităţilor de producţie

(de exemplu 6) nu se poate înregistra o combinaţie posibilă în prezent, cu
resursele economice şi cu eficienţa de care dispunem. Aceasta devine
posibilă numai dacă sporeşte volumul resurselor economice sau creşte
nivelul eficienţei lor economice, sau dacă se realizează ambele căi;
⇒ odată cu creşterea cantităţii dintr-un anumit bun, costul oportunităţii

fiecărei unităţi suplimentare din acest bun are o tendinţă de creştere, relaţie
cunoscută sub denumirea de legea creşterii costurilor relative.
Această tendinţă legică se exprimă prin aceea că resursele economice prin

natura lor au un anumit grad de specializare. Astfel, unele se folosesc pentru
producerea bunurilor de consum, iar altele pentru producerea bunurilor de
producţie etc. La un anumit punct de pe frontiera posibilităţilor de producţie, dacă
se doreşte să se producă o cantitate din ce în ce mai mare de bunuri de consum, va

trebui să se renunţe la o cantitate de bunuri de producţie tot mai mare. În acest caz,
lipsa bunurilor de capital tehnic va reduce posibilităţile economiei de a produce
mai mult în viitor, inclusiv bunuri de consum.
De asemenea, la un nivel dat al tehnologiei de producţie, tendinţa de
creştere a costului oportunităţilor este şi rezultatul faptului că producţia adiţională,
ce se obţine la fiecare unitate suplimentară dintr-o anumită resursă economică
utilizată, are tendinţa de reducere, tendinţă cunoscută sub denumirea de legea
productivităţii marginale descrescânde.
Având în vedere că nevoile cresc şi se diversifică permanent, iar resursele
economice şi eficiente utilizării lor se află întotdeauna sub presiunea exigenţelor
acestora, deplasarea spre dreapta a curbei posibilităţilor de producţie
presupune:
- sporirea şi diversificarea ofertei de resurse economice, îndeosebi a

capitalului tehnic (de producţie) care potenţează acţiunea şi combinarea
tuturor factorilor de producţie, generează creşterea producţiei prin noi
alternative, îndeosebi cu caracter extensiv;
- ameliorarea calităţii intrărilor de factori de producţie prin îmbunătăţirea

calificării forţei de muncă, performanţelor capitalului tehnic,
promovarea managementului şi marketingului modern etc.;
- introducerea progresului tehnic şi informaţional pentru creşterea

productivităţii factorilor de producţie utilizaţi şi îmbunătăţirea
performanţelor bunurilor economice, pentru economisirea relativă a
resurselor economice consumate şi ameliorarea compatibilităţii mediului
creat de om cu mediul natural.
În balanţa frontierei posibilităţilor de producţie, deplasarea spre dreapta a

curbei posibilităţilor de producţie se poate realiza pe cale extensivă sau intensivă.
În primal caz, îmbunătăţirea alternativelor de combinare şi sporirea producţiei se
realizează cu deosebire pe seama modificării ofertei de resurse economice, în timp
ce, în al doilea caz, creşterea producţiei şi diversificarea ei sunt rezultatul
accentuării influenţei progresului calitativ al factorilor de producţie utilizaţi,
sporirii productivităţii şi eficienţei economice în general.
2.4 Incertitudine şi risc în economie
În economie, cele două subsisteme, al necesităţilor şi al resurselor, se află

într-o permanentă modificare şi intercondiţionare, sub influenţa conjugată a unor
factori. În aceste condiţii, probabilitatea de a se produce un anumit fenomen sau
proces economic este un număr cuprins între 0 şi 1, ceea ce înseamnă că putem
avea atât evenimente certe, cât şi evenimente incerte.
În timp ce certitudinea este expresia producerii cu precizie a evenimentelor
respective, în orizontul de timp anticipat, incertitudinea este o formă probabilă de
producere a unor fenomene sau procese.
În economiile care produc utilităţi pentru satisfacerea trebuinţelor, în
condiţii de liberă iniţiativă, este imposibil să se cunoască toate efectele de către cei
ce iau decizii, astfel că agenţii economici acţionează întodeauna în situaţii de
incertitudine. În aceste condiţii, incertitudinea este expresia caracterului incomplet,
aproximativ, al al informaţiilor cu privire la factorii de influenţă conjugată şi la
consecinţele acţiunii lor în timp şi spaţiu 22 . Aceasta înseamnă că cine acţionează în
condiţii de incertirudine se supune riscurilor de a nu realiza integral ceea ce şi-a
propus. O acţiune economică este nesigură şi, deci, riscantă atunci când efectele ei
pot îmbrăca mai multe forme, fără să se cunoscă probabilitatea realizării fiecăreia.
În timp ce incertitudinea este sursa potenţială a riscului, riscul este forma concretă
pe care o îmbracă pierderile în afaceri.
În raport cu precizia de a fi prevăzute şi acoperite, deosebim două categorii
de riscuri: riscuri asigurabile şi riscuri neasigurabile.
Riscurile asigurabile le constituie acea categorie de întâmplări prevăzute
cu precizie rezonabilă, ca urmare a existenţei unor informaţii acumulate în timp cu
privire la producerea faptelor respective, care pot fi prelucrate şi interpretate şi, de
aceea, pentru această categorie există posibilitatea asigurării. Spre exemplu, şansele
de a se produce o furtună cu grindină care ar putea distruge o recoltă pot fi
prevăzute cu o precizie considerabilă, pe baza unor date statistice înregistrate un
timp îndelungat.
Riscurile neasigurabile le constituie acele categorii de riscuri care nu pot
fi acoperite prin asigurări, deoarece ele nu pot fi analizate şi prognosticate prin
calcul statistic. Spre exemplu, probabilitatea ca cineva să se dovedească a fi un bun
om de afaceri, sau ca mobila pe care o producem să se dovedească a fi foarte
22
După Orio Giarini şi Walter R. Stahel, Moartea este singura certitudine legată de viaţa pe care o
poate avea un individ!... Incertitudinea poate fi descrisă ca suma tuturor pericolelor potenţiale din
jurul nostru, percepute sau nu, op. cit., p. 315
solicitată etc. Întrucât nu există o evidenţă statistică acumulată pentru asemenea

gen de acţiuni economice, nu se poate prevedea probabilitatea ca astfel de
evenimente să se producă.
În aceste condiţii, riscurile pe care le generează incertitudinile respective
nu sunt acoperite prin asigurări, ci sunt suportate de către întreprinzător.
În economia de piaţă, riscurile apar sub trei forme principale:
a) Riscurile determinate de incertitudini în condiţiile de piaţă
concurenţială, care-l pun pe întreprinzător în situaţia de a nu putea fi pe deplin
convins că produsul său se va vinde. Chiar şi atunci când cererea este extrem de
probabilă, ea nu este niciodată sigură; gusturile publicului şi moda sunt
imprevizibile, iar cererea pentru numeroase bunuri de piaţă, referitoare la mărimea
şi structura populaţie, nivelul şi distribuţia veniturilor, gusturilor şi cerinţele
oamenilor etc., determină existenţa unor riscuri dificil de prevăzut, controlat,
estimat şi asigurat.
Pentru a diminua acest gen de riscuri, este necesară o bună cercetare a
pieţei, care să anticipeze cât mai realist cererea şi să-l informeze pe întreprinzător
în legătură cu numeroasele influenţe care acţionează pe piaţă;
b) Riscuri determinate de incertitudini datorate schimbărilor în
tehnologiile de producţie şi în modul de manifestare a produselor rivale,
cunoscute şi ca riscuri de învechire. Acestea poartă cu ele efectele imprevizibile
ale uzurii morale, apariţiei de materiale noi, proiecte şi sisteme de producţie etc.
Prin apariţia spontană a tehnicilor noi, care îmbogăţesc metodele de producţie a
noilor materiale cu mare rezistenţă la rupere, la căldură, cu proprietăţi adezive mai
bune etc., se pun bazele multor incertitudini, nelinişti cu privire la siguranţa
afacerilor deja începute, a locurilor de muncă, a poziţiei obţinute pe o anumită piaţă
etc.;
c) Riscuri determinate de incertitudini politice, financiare şi juridice.
Acestea pun în pericol o serie de contracte de afaceri ca urmare a izbucnirii
războaielor, a declarării legale a unor produse şi servicii, a neacordării permisiunii
de a importa capital sau de a cumpăra valută străină, a unor manifestări de
dezordine socială sau greve etc.
Aceste riscuri sunt rezultatul unor schimbări care pot să apară în condiţiile
de piaţă, în procesele de producţie sau în instituţia politică a unei ţări etc. Ele nu
pot fi prevăzute şi controlate, estimate şi asigurate, constituind o sursă potenţială de
profit. Compensaţia pentru suportarea acestor riscuri o constituie de fapt profitul.
De aici rezultă şi teza că la risc mare profit mare, la risc mic profit mic, cine nu
riscă nu câştigă. Spre deosebire de rentă, dobândă şi salariu, profitul, în condiţiile
de recompensă pentru anumite riscuri, nu are nici o bată contractuală stabilă.
De aceea, profitul este considerat un venit nesigur, ce depinde de gradul de succes

al estimării prealabile a cererii, de norocul întreprinzătorului de a nu întâlni
concurenţa, tulburări sociale, instabilităţi politice, restricţii juridice sau financiare
etc.
Gradul de incertitudine diferă de la un sector la altul de activitate
economică, iar în cadrul fiecăruia, riscul său este mult mai mare. Pe baza acestor
elemente, putem să concluzionăm că asumarea riscului are o raţionalitate
economică. De aceea, răsplata pentru risc este răsplata pentru curaj, acţiune,
competenţă şi spiritul întreprinzător.
În raport cu fazele ciclului economic, riscul este şi expresia faptului că
modificarea cererii sau a ofertei unui bun economic poate fi mai mult sau mai puţin
imprevizibilă, astfel că, în perioada de boom economic, profiturile sunt mai mari,
iar în faza de recesiune, predominante sau pierderile. Sub aspect statistic, s-a
evidenţiat faptul că profiturile şi pierderile pot fi asociate cu riscurile neasigurate ce
provin din schimbările ciclice şi structurale ale activităţii economice.
În economie, probabilitatea şi riscul pot fi interpretate atât obiectiv, cât şi
subiectiv.
Atunci când determinarea probabilităţilor obiective se realizează pe
evidenţa economică a datelor statistice, pe estimări ale situaţiilor probabile
realizate pe baza transformărilor anterioare, riscul obiectiv este inerent oricărei
acţiuni caracterizate prin variaţia rezultatelor prealabile şi reprezintă o variabilă
independentă de individ.
Atunci când determinarea probabilităţii subiective poartă amprenta
personalităţii fiecărui individ participant la activitatea economică, se reflectă
mentalităţile, obiceiurile şi măsura în care acestea se fundamentează pe instituţie,
întâlnim riscul obiectiv, care depinde de individ, de informaţia sa, de
temperamentul ce îl caracterizează etc.
Riscurile în economie se mai pot împărţi şi după alte criterii. Putem avea
riscuri la nivel microeconomic, macroeconomic şi mondoeconomic.
2.5 Sistemul activităţii economice
În general, un sistem poate fi definit în mai multe moduri:

√ un ansamblu de obiecte interconectate;
√ un tot organizat de cunoştinţe, concepţii, mărimi etc.;
√ un mod ordonat de acţiune, de organizare, de clasificare etc. 23
23
Viziunea sistemică asupra activităţii economice este realizată pe baza lucrării lui J. Kornai,
Antiequilibrum, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1974
Există sisteme naturale – sistemele fizice şi sistemele biologice – şi

sisteme create de om – tehnice, concepţionale, de acţiune, inginereşti, economice,
sociale etc. Orice sistem presupune elemente constitutive, o anumită structură şi
integralitate a sa.
Elementele constitutive – cel puţin două şi oricât de multe, dar în număr
finit – se află într-o interconexiune mult mai puternică decât aceea a legăturilor
sistemului cu exteriorul. Această interacţiune puternică şi multiplă a elementelor
sale interne conturează şi individualizează sistemul activităţii microeconomice
concurenţiale.
Structura sistemului reprezintă elemente constitutive aflate într-o
interacţiune ordonată şi ierarhizată, cu bucle de reacţie, care se închid pe anumite
porţiuni de procese, de sistem, pe întregul sistem, şi cu puncte de decizie. Structura
sistemului este la rândul său un ansamblu de relaţii pe baza cărora se asigură şi se
delimitează aria de manifestare a proprietăţilor specifice ale sistemului respectiv.
Integralitatea, ca totalitate a elementelor şi interacţiunilor ce caracterizează

structura, conferă fiecărui sistem funcţionalitatea specifică, definindu-l calitativ faţă de
alte sisteme. Orice sistem este un subsistem al unui alt sistem mai cuprinzător. De aici
rezultă că orice sistem nu se poate găsi izolat, le funcţionează întotdeauna într-un anumit
mediu.
Unitatea şi complexitatea unui sistem dinamic presupune o anumită ordine în
aşezarea şi funcţionarea elementelor sale 24 . Sistemul economic este, aşadar, un sistem
creat de om pentru a servi nevoilor sale de viaţă normală, într-un mediu natural în care
acesta trăieşte. Sistemul economic este un ansamblu de activităţi economice create de
oameni şi aflate într-o interacţiune dinamică, atât unele cu altele, cât şi cu mediul natural.
Noţiunea de sistem economic poate fi abordată în sens larg şi în sens

restrâns. În sens larg, prin sistem economic se înţelege economia unei ţări, iar în
sens restrâns acesta poate fi interpretat la nivelul unei ramuri economice, la un
judeţ, oraş etc. Desigur, sistemul economic poate fi interpretat şi la un nivel mai
ridicat decât economia unei ţări, dar şi la un nivel mai scăzut decât o localitate.
Sistemul economic, la nivelul unei ţări, poate fi considerat ca sistem al
economiei naţionale a ţării respective. La nivelul tuturor ţărilor, acesta poate fi
considerat ca sistem al economiei mondiale.
Sistemul economiei naţionale poate fi structurat pe trei trepte:
microeconomia, mezoeconomia şi macroeconomia.
24
Vezi J. W. Forrester, Industrial Dynamic, Cambridge, Mass Wright, Allen Press, 1968
Microeconomia este „etajul de jos” al sistemului economiei naţionale,

care cuprinde totalitatea activităţilor economice ce se desfăşoară în cadrul unităţilor
economice, privite în interacţiunea legăturilor dintre ele prin mecanismul pieţelor
specifice. Ca entităţi tehnico-funcţionale şi economico-organizatorice, în care se
desfăşoară activităţi economice, producătoare de bunuri materiale şi servicii,
unităţile economice intră în relaţii de aprovizionare, producţie şi desfacere,
realizate în cea mai mare parte prin intermediul pieţei concurenţiale.
Mezoeconomia priveşte activitatea economică integrată la nivelul
subramurilor, ramurilor şi regiunilor din interiorul unei economii naţionale. La
acest nivel, activitatea economică se concentrează în sectoare relativ omogene, fie
din punctul de vedere al rezultatelor, fie al zonelor administrativ-teritoriale în care
se desfăşoară.
Macroeconomia sau economia naţională, „etajul superior”, reprezintă
ansamblul activităţilor economice privite în unitatea şi interdependenţa lor tehnico-
productivă şi social-economică, care se desfăşoară într-un mediu politico-socio-cultural
şi etic, istoriceşte constituit, în cadrul graniţelor unui stat. Creşterea
interdependenţelor dintre economii, ca formă normală de evoluţie a vieţii
economice, a generat macroeconomia deschisă.
Dincolo de economia naţională a fiecărei ţări, la etajul superior al
economiei mondiale, format din unitatea şi interdependenţa economiilor ţărilor
lumii, apar mondoeconomia sau sistemul economiei mondiale, ce cuprinde
economiile naţionale în unitatea şi interdependenţele lor multiple, împreună cu toţi
agenţii economici internaţionali şi transnaţionali, cu fluxurile tehnico-ştiinţifice,
economice, financiar-valutare, social-culturale şi ecologice pe care diviziunea
mondială a lumii le impune,
La nivelul fiecărei ţări, sistemul economic este format din ansamblul
relaţiilor economice istoriceşte constituite, în cadrul unei economii naţionale, între
instituţii, organizaţii şi alte elemente ale activităţii economice, împreună cu
mijloacele şi pârghiile corespunzătoare pe care piaţa le impune pentru
desfăşurarea normală a vieţii economice.
Economia naţională a unei ţări poate fi împărţită în trei sectoare de
activitate 25 :
a) sector primar, care cuprinde agricultura, silvicultura, pescuitul şi
industria extractivă;
25
Primul economist care împarte economia în aceste sectoare este Colin Clark. El foloseşte drept
criterii de împărţire productivitatea muncii, volumul global al producţiei şi evoluţia cererii
(vezi Colin Clark, Les conditions du progrès économique, PUF, Paris, 1960).
b) sectorul secundar, care cuprinde ramurile prelucrătoare ale industriei

şi construcţiile;
c) sectorul terţiar, care cuprinde transporturile şi telecomunicaţiile,
comerţul, turismul, finanţele şi alte servicii.
În ultima perioadă de timp, ca expresie a creşterii fără precedent a rolului
ştiinţei şi tehnicii, a transformării lor într-un factor sigur şi de neînlocuit de progres
şi prosperitate, se conturează în noua economie sectorul cuaternar (al materiei
cenuşii), al cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologiei informaţionale. De
asemenea, trebuie să avem în vedere şi faptul că, pe măsură ce ştiinţa şi tehnica se
dezvoltă tot mai puternic, impactul generalizat al tehnologiilor avansate poate să
ducă la distrugerea rapidă a delimitării tradiţionale în sector primar, secundar,
terţiar, cuaternar, în muncă fizică şi intelectuală etc. Acest aspect prezintă
importanţă deosebită pentru elaborarea şi înfăptuirea strategiei de dezvoltare a
microeconomiei, pentru măsurarea şi interpretarea eficienţei acesteia.
În ansamblul legăturilor care există în sistemul economic, o importanţă
majoră o are conexiunea inversă. În esenţă, conexiunea inversă exprimă acţiunea
output-urilor asupra input-urilor sistemului economic.
Cu cât elementele unui sistem sunt mai independente )interdependenţa este
mai redusă) şi cu cât sistemul este mai izolat de informaţia exterioară, cu atât este
mai stabil. De asemenea, cu cât gradul de organizare a elementelor sistemului este
mai înalt, cu atât capacitatea lui de a se adapta creşte.
Reglarea sistemului economic este un aspect esenţial al funcţionării
acestuia. Sistemul economic funcţionează în timp, în intervale de lungimi egale,
numite perioade, care, privite într-o succesiune logică, pot alcătui o etapă, cum ar fi
cea a economiei natural-umane.
În procesul funcţionării sistemului economic, în fiecare perioadă se primesc
input-uri (intrări), care se transformă în output-uri prin procese interne ce au loc în
interiorul unităţii, modificându-se starea internă. În ştiinţa economică, input-urile şi
output-urile se numesc fluxuri. Input-ul unităţii se poate concretiza în materia
primară ce urmează a fi prelucrată, dar şi într-o dispoziţie sau tehnologie nouă
introdusă în procesul de fabricaţie etc. Output-urile pot fi un produs nou sau un
serviciu, dar şi un raport despre producţie etc. Pentru că unităţile sunt legate între ele
prin fluxuri de input-uri şi output-uri, putem spune că ele formează un sistem.
În cadrul sistemului economic, output-urile unităţilor expeditoare sunt, în
acelaşi timp, input-uri pentru unităţile destinatare, ceea ce înseamnă că orice flux
îşi are expeditorul şi destinatarul său.
O problemă de o deosebită importanţă pentru funcţionarea sistemelor

dinamice este adaptarea la condiţiile de mediu, la modificările acestuia. Acest
lucru este valabil atât pentru organismele vii, cât şi pentru agenţii economici.
În acest proces al adaptării, în cadrul sistemului economic are loc selecţia,
apar noi organizaţii, agenţi economici şi chiar subsisteme, dar şi dispar altele.
Deosebim o adaptare primară, când organizaţia, sistemul urmăresc să-şi
asigure simpla existenţă, supravieţuirea, autoconservarea. Există şi o adaptare
secundară (selectivă), care urmăreşte să realizeze mai mult decât simpla
supravieţuire, chiar anumite aspiraţii, speranţe, norme. Un exemplu de adaptare
secundară îl constituie reglarea reciprocă a producţiei şi a pieţei.
În timp ce funcţionarea vegetativă a sistemului economic este suficientă
pentru asigurarea adaptării primare, funcţionarea superioară este necesară
întotdeauna pentru asigurarea adaptării secundare.
Cert este că, în realitate, funcţionarea vegetativă se împleteşte, într-o
măsură mai mare sau mai mică, cu cea superioară. În cadrul acestui proces firesc,
apar două categorii de schimbări: lente şi bruşte. În prima categorie, putem aminti
creşterea populaţiei, în cea de-a doua, războaiele, dezastrele, revoluţiile etc.
Organizaţiile, sistemele în general, acţionează diferit faţă de schimbările
lente sau bruşte ale mediului. Capacităţile adaptative depinde, în primul rând, de
gradul în care ele pot să prevadă schimbările în viitor şi să se pregătească pentru
preîntâmpinarea lor. Aceste lucru depinde însă de funcţionarea superioară a
sistemului, deoarece funcţionarea vegetativă, prin natura ei, este „oarbă”, nu poate
vedea în viitor. Iată de ce, previziunea în evoluţia sistemului economic
reprezintă condiţia pentru a pregăti din timp adaptarea la schimbările
mediului în care trăim.
Este adevărat că există o anumită sensibilitate, un anumit prag de excitaţie,
potrivit căruia sistemul economic nu răspunde la orice modificare. Spre exemplu,
întreprinderea nu reacţionează la schimbările mici ale preţului, însă la cele mari,
da. Deci, numai atunci când schimbarea mediului depăşeşte anumite praguri de
excitaţie se produce o reacţie profundă a sistemului, pentru a se adapta. Există, în
cadrul proprietăţilor adaptative ale sistemului, şi reactivitatea, adică raportul dintre
schimbarea mediului şi reacţia sistemului. Totodată, durata reacţiei arată că există
unele organizaţii, sisteme „vioaie” şi altele „leneşe”.
Adaptarea ridică şi problema costurilor ei. Rezultă, de aici, că, în cadrul
proprietăţilor adaptative ale proceselor de reglare ce se desfăşoară în cadrul
sistemului economic, acesta trebuie să fie capabil de adaptare atât faţă de
schimbările lente, cât şi faţă de schimbările bruşte ale mediului, că fie în stare de a
se pregăti pentru schimbările viitoare ale mediului, să nu fie nici prea sensibil, nici
impasibil, reacţiile lui să nu fie nici prea violente şi să se facă cu costuri reduse.
În concordanţă cu aceste priorităţi, o importanţă deosebită o au şi
proprietăţile selective ale sistemului, menite să favorizeze dezvoltarea celor mai
bune capacităţi individuale: iniţiativă, inventivitate, reacţie, acţiune, capacitate
organizatorică, fermitate, disciplină etc,
Caracteristicile sintetice ale funcţionării sistemelor economice
reprezintă dezideratele faţă de acesta. În cadrul acestora, sunt esenţiale: creşterea
reală a sistemului economice; caracterul creator, inventiv, al sistemului economic
în domeniul progresului tehnic; proprietăţile adaptative şi selective ale sistemului;
repartizarea veniturilor şi asigurarea locurilor de muncă; dezvoltarea culturală şi
sanitară a populaţiei; decizia, proprietatea, puterea.
Diferitele deziderate nu se realizează independent unele de altele. Astfel,
unele deziderate se află în corelaţii pozitive, altele se află în întrecere.
PACHET PEDAGOGIC
CUVINTE-CHEIE
• Economie • Microeconomie
• Acţiunea umană, individuală şi • Calea „productivă” de acoperire a
socială trebuinţelor
• Noua economie • Calea „distributivă” de acoperire a
• Activitatea teoretică şi activitatea trebuinţelor
practică • Trăsăturile trebuinţelor
• Producţia propriu-zisă • Interesul economic
• Distribuţie • Interese individuale, de grup şi generale
• Schimbul bunurilor de piaţă • Resurse informaţionale economice
• Consumul • Resurse stocuri
• Trebuinţe neorientate • Resurse fluxuri
• Trebuinţe orientate • Potenţial economic
• Legităţi ale trebuinţelor • Natura – factor de producţie
• Resurse economice • Munca – factor de fabricaţie
• Bunuri de producţie • Capitalul – factor de producţie
• Bunuri de consum • Ameliorarea utilizării factorilor de producţie
• Servicii • Legea costurilor relative
• Bunuri economice • Calea extensivă de sporire a producţiei
• Bunuri libere • Calea intensivă de sporire a producţiei
• Legea rarităţii • Problema fundamentală a economiei
• Diviziunea muncii (specializarea) • Mezoeconomie
• Factori de producţie • Macroeconomie

• Neofactori de producţie • Mondoeconomie
• Costul oportunităţii (alternativ, real, • Adaptare primară
al alegerii) • Adaptare secundară
• Curba transformării producţiei • Riscuri asigurabile
(frontiera posibilităţilor de producţie) • Riscuri neasigurabile
• Principiul raţionalităţii în economie • Comportament economic planificat
• Economie naţională • Comportament economic raţional
• Sistemul economic • Sisteme economice „leneşe”
• Sistemul economic primar, secundar, • Sisteme economie „vioaie”
terţiar, cuaternar
ÎNTREBĂRI
Ce este economia ca domeniu al acţiunii umane?

Care sunt fazele economiei, privită în ansamblul ei?
În ce constă raportul dintre producţie şi consum?
Care sunt avantajele specializării?
Explicaţi limitele între care se pot mişca diviziunea muncii şi specializarea.
Explicaţi procesul de apariţie a trebuinţelor orientate.
Caracterizaţi mijloacele de acoperire a trebuinţelor concrete şi explicaţi evoluţia
raportului dintre ele.
Caracterizaţi legităţile trebuinţelor.
În ce constă caracterul relativ limitat al resurselor economice?
Explicaţi rolul intereselor în economie.
Explicaţi rolul capitalului ca factor de producţie.
Arătaţi modalităţile de realizare a progresului calitativ al factorilor de producţie şi
explicaţi avantajele pe care le produc în economie.
Cum se explică existenţa obiectivă a costului oportunităţii?
Descrieţi frontiera posibilităţilor de producţie, pe un exemplu concret.
Care sunt avantajele unei economii libere?
De ce o economie modernă este în principiu o economie mixtă?
În ce constă sistemul activităţii economice?
Explicaţi bazele producerii riscului în economie şi consecinţele realizării lui.
Ce este noua economie?
La ce riscuri se expune o macroeconomie deschisă?
Explicaţi procesul tranziţiei din ţara noastră, prin prisma teoriilor cu privire la
schimbare şi adaptare.
APLICAŢII
1. Pe baza frontierei posibilităţilor de producţie din figura alăturată, un nivel mai

scăzut în utilizarea eficientă a resurselor are loc atunci când modificarea producţiei
se produce de la punctul: a) A la B; b) C la B, c) B la E; d) B la D,
e) B la A.
Bunul Y
• E
• C
• D • B
• A
0
Bunul X
2. Costul oportunităţii (şansei) în viaţa economică este determinat de: a) progresul

tehnic; b) concurenţă; c) limitarea resurselor; d) intervenţia guvernului în
economie; e) proprietatea privată.
3. Să presupunem că într-o economie există două unităţi de capital, una pentru a

produce bunul A şi una pentru a produce bunul B. dacă avem în vedere că
economia are 6 lucrători disponibili şi că alternativele de producere a celor două
bunuri se prezintă ca în tabelul alăturat, atunci pe curba transformării se află
variantele: a) 11 bucăţi din A şi 5 bucăţi din B; b) 15 bucăţi din A şi
9 bucăţi din B; c) 20 bucăţi din A şi 14 bucăţi din B; d) 6 bucăţi din A şi 2 bucăţi
din B; e) 21 bucăţi din A şi 15 bucăţi din B.
Bunul A Bunul B
Număr de lucrători Q Număr de lucrători Q
0 0 0 0
1 6 1 2
2 11 2 5
3 15 3 9
4 18 4 12
5 20 5 14
6 21 6 15
4. Cunoscând că, într-o perioadă de timp, doi producători A şi B având resurse

identice, pot produce bunurile X şi Y în cantităţile de mai jos, dacă facem
abstracţie de preţul celor două bunuri de pe piaţă, specializarea celor doi
producători va fi: a) A în producerea lui X, b) B în producerea lui X;
c) A în producerea şui Y; d) B în producerea lui Y; e) imposibil de determinat.
Bunuri
X X
Producători
A 8 4
B 10 2
5. În timp, deplasarea curbei transformării în producerea a două bunuri spre stânga

exprimă: a) sporirea producţiei celor două bunuri; b) o mai bună utilizare a
capacităţilor de producţie; c) reducerea producţiei celor două bunuri; d) scăderea
eficienţei în utilizarea factorilor de producţie; e) o cale intensivă de a mări
producţia celor două bunuri.
6. Deplasarea spre dreapta a curbei transformării se poate realiza: a) pe cale

extensivă; b) pe cale intensivă; c) prin reducerea costurilor unitare la cele două
bunuri; d) prin sporirea productivităţii muncii în producerea celor două bunuri;
e) în condiţiile existenţei şomajului.
7. Folosind curba posibilităţilor de producţie (figura alăturată), când o economie se

deplasează din punctul A în punctul C, înseamnă: a) un proces de creştere
economică; b) sporirea şomajului; c) creşterea capacităţilor de producţie
nefolosite; d) sporirea eficienţei economice; e) scăderea producţiei celor două
bunuri.
Bunul Y
• E
• C
• D • B
• A
Bunul X
8. Spre deosebire de bunurile libere, bunurile economice întrunesc cumulativ

următoarele condiţii: a) sunt nelimitate; b) presupun anumite costuri; c) sunt
limitate în ofertă; d) au costuri relative egale cu zero; e) sunt accesibile oamenilor
după nevoi.
9. În viziunea ştiinţei economice, costul relativ al alegerilor pe care le facem, în

calitatea de producători sau consumatori, este: a) costul explicit; b) cea mai bună
variantă la care s-a renunţat; c) egal cu costul total mediu; d) cea mai proastă
variantă la care s-a renunţat) e) în scădere.
10. Raţionamentul sporirii costului real al alegerii în cadrul frontierei posibilităţilor de

producţie are la bază faptul că: a) ocuparea completă a forţei de muncă nu a fost
atinsă; b) resursele nu sunt complet adaptabile utilizărilor alternative; c) scade rata
marginală de substituţie; d) tehnologia este limitată; e) se accentuează fenomenul
risipei.
11. Alegerile pe care le facem în calitate de consumator depind de: a) vârstă; b) venit;
c) educaţie; d) credinţă; e) comunitate.
12. Dezvoltarea şi împlinirea bunăstării umane individuale şi sociale sunt rodul:

a) libertăţii de care dispunem; b) curajul cu care ne asumăm libertăţile vieţii;
c) responsabilităţii consecinţelor acţiunilor întreprinse; d) diviziunii muncii;
e) interacţiunii dintre profesionalism şi regulile jocului la care participăm.
13. Care din afirmaţiile următoare sunt false: a) numai activităţile practice reprezintă
un raport între om şi natură; b) serviciile sunt unităţi palpabile; c) sănătatea este
numai un bun de consum; d) pâinea nu poate fi un bun de producţie; e) amintirile
nu sunt bunuri economice.
14. Care din afirmaţiile următoare sunt adevărate: a) purtătorii de foloase sunt oamenii
şi lucrurile; b) activitatea economică este parte a activităţii sociale; c) gospodărirea
echivalează cu folosirea resurselor pe principiul raţionalităţii; d) nevoia de
informaţie este neorientată; e) raţionalitatea este un principiu economic.
15. Noua economie, care se prefigurează la începutul acestui secol: a) revoluţionează

viteza cu care oamenii folosesc timpul şi spaţiul; b) elimină diviziunea muncii;
c) are la bază tehnologiile informaticii şi comunicării; d) favorizează concentrarea
economică pe orizontală şi pe verticală; e) măreşte importanţa relativă a sectorului
serviciilor.
16. Nevoia concretizată în raport cu existentul de bunuri: a) pentru bunurile

economice este mai mică; b) pentru bunurile libere este mai mare; c) este egală,
pentru bunurile economie; d) este mai mică pentru bunurile libere; e) este mai
mare pentru bunurile economice.
17. Potrivit legităţilor trebuinţelor: a) substituirea trebuinţelor este un act de siguranţă

pentru consumator; b) întreţinerea trebuinţelor este expresia pluridimensiunii vieţii
natural-umane; c) elasticitatea trebuinţelor este un factor întâmplător; d) creşterea
şi diversificarea trebuinţelor sunt expresii ale evoluţiei omului; e) trebuinţele sunt
limitate ca număr.
18. În virtutea legii rarităţii resurselor: a) resursele regenerabile sunt limitate absolut;
b) resursele informaţionale sunt nelimitate; c) raţionalitatea este un principiu
fundamental al economiei; d) economia a neglijat valoarea speranţei; e) resursele
apar doar ca fluxuri.
19. Costul relativ în alegerile pe care le facem: a) este un cost real; b) echivalează cu
un sacrificiu nedorit; c) este determinat de deciziile politice; d) împiedică
realizarea optimului tuturor alternativelor; e) scade, pe măsură ce creşte gradul de
specializare a resurselor.
20. Ştiinţa economică a descoperit că în economia reală: a) există legea rarităţii

nevoilor; b) acţionează legea scăderii costurilor relative; c) nu există câştig fără
pierdere; d) incertitudinea este un factor de risc; e) fiecare punct de pe frontiera
posibilităţilor de producţie exprimă o variantă posibilă, dar ineficientă.
CAPITOLUL 3
3.1 Economia de schimb – formă universală de organizare

şi funcţionare a economiilor contemporane
3.1.1 Caracteristici generale ale economiei de schimb
3.2 Sistemul ideal de economie cu piaţă concurenţială
3.2.1 Sistemul economic
3.2.2 Elemente structurale ale economiei cu piaţă
concurenţială
3.3 Sistemul real de economie cu piaţă concurenţială de tip
capitalist
3.3.1 Trăsăturile sistemului real de economie cu piaţă
concurenţială
3.3.2 Modele ale economiei de piaţă de tip capitalist
3.3.3 Virtuţi şi limite ale sistemului de piaţă de tip capitalist
3.4 Tranziţia la economia cu piaţă concurenţială de tip
capitalist în România
3.4.1 Spre economia de piaţă de tip european
3.4.2 Înfăptuirea reformei economice
3.4.3 Procese care definesc reforma economică
3.4.4 Spre o a doua tranziţie?
3.5 Tablou al economiei contemporane
3.5.1 Nivelul dezvoltării economice. Decalaje de dezvoltare
3.5.2 Dezvoltarea umană
3.5.3 Potenţialul economic
3.6 Structuri economice
Pachet pedagogic
Economia de piaţă capitalistă
ECONOMIA DE PIAŢĂ CAPITALISTĂ
Satisfacerea nevoilor umane se realizează fie din producţie proprie, prin

autoconsum, fie prin schimb, apelând la produsele altora.
Autoconsumul desemnează procesul de utilizare a propriilor rezultate
pentru satisfacerea nevoilor. El apare ca autoconsum final (care permite
satisfacerea directă a unor nevoi de viaţă ale oamenilor) şi autoconsum intermediar.
Un producător de legume realizează autoconsum final pe seama legumelor
consumate de el; autoconsumul intermediar constă în folosirea legumelor pentru
fabricarea de către acesta a conservelor destinate propriului consum.
Schimbul înseamnă înstrăinarea rezultatelor propriei activităţi, primind în
compensaţie alte bunuri necesare, inclusiv monedă.
Satisfacerea trebuinţelor prin autoconsum şi prin mijlocirea schimbului au
coexistat şi coexistă, dar, în timp, raportul dintre ele s-a modificat în favoarea
schimbului. Celor două modalităţi de satisfacere a nevoilor le corespund două
forme diferite de organizare şi desfăşurare a activităţii economice: economia
naturală (autarhică) şi economia de schimb (de mărfuri, de schimb monetar).
Economia naturală 1 reprezintă acea formă de organizare şi desfăşurare a

activităţii economice în care nevoile de consum sunt satisfăcute din rezultatele propriei
activităţi, fără a apela la schimb.
3.1 Economia de schimb – formă universală de organizare

şi funcţionare a economiilor contemporane
Realitatea economică nu poate fi delimitată rigid, în economie naturală şi

economie de schimb; aprecierea unei entităţi economice ca fiind organizată sub
forma economiei naturale ori de schimb se face după criteriul preponderenţei, pe
care o formă sau alta de organizare o deţine în cadrul întregii activităţi
economice.
1
Se mai numeşte „economie casnică închisă” (Virgil Madgearu, Curs de Economie politică, Craiova,
Editura Ramuri, 1944, p. 18) sau „noneconomie” (Fernand Braudel, Jocurile schimbului, Bucureşti,
Editura Meridiane, 1985, vol. I, p. 12 şi următoarele), sau „economie noncomercială”, „civilizaţia
primului val” (A. Toffler, Al treilea val, Bucureşti, Editura Politică, 1983, p. 78)
Rolul economiei naturale, în activitatea fiecărui agent economic şi în

activităţile totale din comunităţile avansate din punct de vedere economic, este azi
doar secundar, periferic.
Restrângerea economiei naturale a fost însoţită de afirmarea şi extinderea
economiei de schimb pe măsura amplificării nevoilor şi mijloacelor de satisfacere a
lor, ca urmare a extinderii meşteşugurilor şi apoi a industriei, inaugurată de prima
revoluţie industrială.
Economia de schimb desemnează acea formă de organizare şi desfăşurare a

activităţii economice în care bunurile se produc în vederea vânzării, obţinându-se în schimb
altele, necesare satisfacerii trebuinţelor. Toate economiile contemporane funcţionează ca
economii de schimb.
Economia de schimb caracterizează fiecare economie naţională, dar şi

economia mondială în ansamblul său.
3.1.1 Caracteristici generale ale economiei de schimb
Principalele caracteristici ale economiei de schimb sunt:

¾ specializarea agenţilor economici în obţinerea anumitor bunuri;
¾ autonomia şi independenţa economică a agenţilor economici;
¾ piaţa este instituţia economică centrală;
¾ monetarizarea economiei;
¾ legăturile economice dintre agenţi se desfăşoară sub forma tranzacţiilor
bilaterale de piaţă;
¾ bunurile economice îmbracă forma de marfă.
A) Specializarea agenţilor economici. Economia de schimb are la bază

diviziunea socială a muncii care generează agenţi economici specializaţi: pe
profesii (ocupaţii), pe ramuri (activităţi) şi teritorial.
Adam Smith a demonstrat că diviziunea şi specializarea reprezintă cel mai
important factor de progres pentru individ şi pentru societate.
Pe măsura constituirii ştiinţei economice, s-a demonstrat că, în ultimă
instanţă, specializarea unui agent economic într-un domeniu sau altul de activitate
are la bază interesul economic, avantajul obţinut dintr-o activitate în raport cu alta.
Aceasta înseamnă că deciziile de specializare se întemeiază, conştient sau intuitiv,
pe teoria avantajului competitiv (comparativ) relativ.
Un agent economic sau o economie naţională dispune de avantaj competitiv relativ

în raport cu alţii dacă obţine un anumit bun cu un cost de oportunitate 2 mai mic în raport cu
al celorlalţi.
Orice decizie şi acţiune a oricărui agent economic pus în faţa unor

alternative (alegeri) este guvernată de principiul avantajului comparativ.
Pentru evidenţierea acestui principiu în planul specializării, să pornim de la
premisa simplificată că într-o comunitate există trei grupe de producători – A, B, C, – care
dispun de resursele RA, RB, RC, egale ca mărime şi identice ca structură.
Datorită unor abilităţi şi condiţii specifice, fiecare producător ar putea obţine
bunurile x şi y după cum urmează:
¾ producătorul A: 10x sau 5y sau orice cominaţie liniară intermediară;
¾ producătorul B: 4x sau 4y sau orice combinaţie liniară intermediară;
¾ producătorul C: 2x sau 3y sau orice combinaţie liniară intermediară.
Din datele de mai sus rezultă că producătorul A deţine un avantaj absolut în raport
cu ceilalţi.
Un subiect economic deţine avantaj absolut atunci când produce o cantitate dată
de bunuri cu mai puţine resurse în raport cu oricare alt agent economic (sau reciproca: din
resurse identice, acesta obţine o cantitate mai mare de bunuri în raport cu oricare alt agent
economic).
În ceea ce priveşte avantajul relativ (comparativ), problema este mai complexă.

Pentru a-l evidenţia este necesară determinarea costului de oportunitate (Co), adică
preţuirea pe care un agent economic o acordă celor mai bune şanse la care renunţă atunci
când face o alegere (vezi caseta 1).
Caseta 3.1
Specializarea producătorilor
De exemplu, dacă producătorul A ar alege să se specializeze doar în producerea

bunului x, pentru fiecare unitate pe care o produce trebuie să renunţe la 0,5y; dacă alege
să se specializeze în producerea bunului y, pentru fiecare unitate produsă din acesta, va
renunţa la 2x. Raţionând similar, pentru cei trei producători, obţinem datele surprinse în
tabelul de mai jos:
Costul de oportunitate (Co)

Producător
Co(x) Co(y)
A 0,5y 2x
B y x
C 1,5y 2/3x
2
Costul de oportunitate se mai numeşte rată marginală de transformare (RMT)
Se constată că producătorul A are cel mai mic cost de oportunitate în producerea

bunului x, deci aici el dispune de avantaj relativ (comparativ), fiind justificată din punct
de vedere economic specializarea sa în obţinerea acestuia. În schimb, producătorul C, care
în ansamblu este cel mai puţin eficient, dispune de avantaj relativ în obţinerea bunului y,
fiind fundamentată specializarea lui în acest domeniu.
Efectele economice ale specializării fundamentată pe teoria avantajului relativ se
concretizează în creşterea producţiei cu resursele existente. Astfel, revenind la exemplul
de mai sus, dacă fiecare din cei trei agenţi economici ar produce atât bunul x cât şi bunul
y (afectând pentru fiecare bun jumătate din resursele disponibile), producţia totală (Q)
care s-ar obţine ar fi:
Q = 8x + 6y
Specializarea producătorului A în producerea bunului x şi a producătorului C în

cea a bunului y (pentru simplificare, considerăm că producătorul B se specializează în
producerea bunului y, costul de oportunitate fiind identic pentru x şi y) face ca:
Q′ = 10x + 7y
Deci, din aceleaşi resurse, prin specializare se obţine un spor de producţie,

respectiv două unităţi din bunul x şi o unitate din bunul y, reprezentând beneficii
suplimentare, adică surplus economic.
Specializarea fundamentată economic generează atât sporirea rezultatelor

cu un efort dat, fiind sursă de surplus economic, cât şi necesitatea cooperării şi
conlucrării agenţilor economici, inclusiv schimbul voluntar dintre agenţii
economici. Ea face ca activitatea şi satisfacerea nevoilor unuia să fie dependente de
ale celorlalţi. Specializarea este forţa coeziunii unei economii.
Chiar dacă, în timp, avantajul comparativ al unui agent economic sau al
altuia se modifică şi ca urmare are loc adaptarea permanentă la condiţiile mereu
schimbătoare ale mediului în care ei acţionează, specializarea rămâne prima
condiţie şi trăsătură a economiei de schimb, bază a cooperării şi a progresului
economic.
Principiul avantajului competitiv relativ este aşezat şi la baza specializării
raţionale a ţărilor în producerea cu precădere a anumitor categorii de bunuri
economice şi, în consecinţă, la baza participării lor, prin intermediul agenţilor
economici individuali, la comerţul internaţional multilateral. Acestea determină
câştiguri pentru fiecare ţară, deşi nu identice.
Caseta 3.2
Specializarea internaţională a economiilor naţionale
Să considerăm două ţări – Germania şi India – care produc două bunuri –

autoturisme şi textile – în condiţiile surprinse în tabelul 3.1.
Tabelul 3.1
Germania India
1. Cantitatea de muncă (ore/om) necesară producerii unui 20 25
autoturism
2. Cantitatea de muncă (ore/om) necesară producerii a
1000 m2 textile 5 4
3. Volumul total de muncă disponibilă (ore/om) 1000 1000
Frontiera posibilităţilor de producţie din fiecare ţară este surprinsă în graficul 3.1.
Opţiunile de producţie iniţiale (fără specializare internaţională) ale agenţilor economici din
cele două ţări sunt identificate prin Q0G (Germania 5 autoturisme şi 180 mii m2 textile) şi
Q0I (India, 5 autoturisme şi 218,7 mii m2 textile)
Textile
(mii m2)
300
250
• Q1I
• Q0I
200
• Q0G
•
150 Q1G
100
50
0 5 10 15 20 25 30 40 45 50 (autoturisme buc.)
Graficul 3.1 FPP: Germania ( ) şi India (---)

Datele relevă că Germania deţine avantaj competitiv relativ în producţia de

autoturisme, iar India în cea de textile.
Împrejurările care determină avantajul competitiv (AC) al agenţilor dintr-o ţară
într-un domeniu sau câteva domenii sunt numeroase. Dintre acestea amintim:
9 volumul şi calitatea factorilor de producţie moşteniţi (condiţii şi resurse
naturale, tradiţii şi obiceiuri etc.);
9 volumul, calitatea şi structura factorilor de producţie creaţi (capitalul tehnic –
în special cel fix – calificarea forţei de muncă, invenţii, inovaţii etc.) prin
investiţii;
9 calitatea informaţiilor disponibile şi modul de utilizare;
9 metodele de management, marketing, abilităţile şi capacitatea de asumare a
riscului;
9 experienţa moştenită şi dobândită;
9 calitatea instituţiilor existente şi a politicilor economice promovate.
Conştienţi de AC pe care agenţii economici din fiecare ţară îl deţin, presupunem că
cei din Germania vor produce cu precădere autoturisme Q1G (11 autoturisme şi 156 mii m2
textile), iar cei din India Q1I, în special textile (244 mii m2 şi 1 autoturism). Faţă de situaţia
iniţială, cu acelaşi volum de muncă, producţia de autoturisme creşte pe ansamblu cu 2, iar
cea de textile cu 1000 m2, devenind necesar schimbul internaţional de autoturisme / textile
între cele două. În realitate, schimburile internaţionale sunt benefice atunci când se
desfăşoară în context multilateral.
Ceea ce dorim să remarcăm în legătură cu specializarea şi schimburile
internaţionale ale agenţilor economici (şi ale ţărilor) se poate sintetiza astfel:
a) de surplusul economic care rezultă (în cazul nostru, 2 auto şi 1000 m2 textile)
beneficiază în mod normal toate ţările; proporţia în care se împarte surplusul
economic depinde de capacitatea de negociere, de conjunctura internă şi
internaţională, de ansamblu şi pe piaţa diferitelor produse, de evoluţia cursului
valutar şi al preţurilor;
b) în mod normal câştigă întreprinzătorii şi lucrătorii din industriile care se extind
datorită specializării;
c) întreprinzătorii şi lucrătorii din industriile care-şi restrâng activitatea trebuie să
se reprofileze: unii reuşesc rapid şi eficient, alţii nu reuşesc, sunt afectaţi de
faliment şi şomaj şi pierd;
d) în mod normal câştigă exportatorii, importatorii şi consumatorii;
B) Autonomia şi independenţa agenţilor economici. Ca trăsătură a

economiei de schimb, autonomia presupune că agenţii economici sunt abilitaţi cu
dreptul de decizie, iar înstrăinarea bunurilor are la bază criterii economice.
Autonomia este fundamentată pe interesul agentului economic izvorât din
proprietate şi se realizează în modalităţi diferite în funcţie de o formă sau alta de
proprietate.
Autonomia cea mai largă se realizează în condiţiile proprietăţii particulare,

când agentul economic decide în mod direct – sau prin reprezentanţi – în virtutea
atributelor dreptului de proprietate: posesiunea, utilizarea, dispoziţia, gestiunea (sau
administrarea) şi uzufructul, asumându-şi beneficiile şi riscurile deciziilor.
În timp, amploarea şi ponderea diferitelor forme ale proprietăţii particulare
s-au modificat. Sensul acestor schimbări îl constituie reducerea relativă a proprietăţii
particulare individuale şi creşterea absolută şi relativă a celei asociative sub forma
societăţilor de capitaluri, pe acţiuni. Asemenea schimbări nu infirmă adevărul că
baza deplinei autonomii a agenţilor economici rămâne proprietatea particulară.
C) Activitatea economică gravitează în jurul pieţei. Datorită diviziunii
muncii şi specializării agenţilor economici, fiecare este dependent de bunuri
furnizate de alţii, majoritatea covârşitoare a acestora fiind destinate schimbului.
Procesul separă, în timp şi spaţiu, producţia de consum, pe producător de
consumator, creează o dependenţă puternică a fiecăruia de ceilalţi. Între producţie
şi consum, între producător şi consumator se interpune schimbul – piaţa. Piaţa
devine instituţia centrală în jurul căreia gravitează întreaga viaţă economică.
Indiferent de modalităţile concrete de funcţionare, piaţa este aceea care, în
ultimă instanţă, validează deciziile economice. În cadrul pieţei se efectuează
schimburile dintre agenţii economici. Schimbul poate avea loc direct (un anumit
bun contra altuia – troc) sau intermediat de monedă.
În prezent, majoritatea covârşitoare a schimburilor se realizează prin
mijlocirea monedei, ceea ce face ca economia de schimb contemporană să
funcţioneze ca o economie monetară.
D) Monetarizarea economiei. Ea se concretizează în faptul că „banii
reprezintă, alături de capital şi specializare, cel de-al treilea aspect major al vieţii
economice moderne. Fluxul de bani reprezintă sângele care irigă sistemul
economic … şi etalonul de măsură a valorii 3 ”. Ansamblul tranzacţiilor economice,
modul de funcţionare a economiei, chiar structura organică a societăţii sunt, într-o
formă sau alta, influenţate de către bani (monedă). O asemenea importanţă a
banilor (monedei) 4 este pusă în evidenţă şi de către funcţiile lor.
3
P.A. Samuelson, L’Economique, Tome I, 8e Edition, Libr. Armand Colin, Paris, 1953, p. 88
4
Unii specialişti fac distincţie între noţiunea de bani şi noţiunea de monedă; alţii consideră cele două
noţiuni sinonime. Fără a intra în detaliile şi subtilităţile acestei dispute, se poate considera că banii
reprezintă noţiunea generică, pivot prin care este desemnat intermediarul general al schimbului;
moneda reprezintă o stare concret-istorică de existenţă a banilor, care presupune structuri instituţional-
juridice bine definite. Moneda apare mult mai târziu, pe acea treaptă a evoluţiei banilor, când
denumirea, emisiunea, folosirea, retragerea etc. sunt încredinţate, pe baza unor reglementări naţionale
sau internaţionale, unor instituţii, cu implicarea nemijlocită a autorităţii statale. Alţi autori tind să
identifice moneda cu numerarul, iar banii ar include în plus faţă de numerar şi banii de cont. Având în
vedere realităţile din economiile contemporane, vom utiliza, în cele ce urmează, termenii de monedă şi
bani, ca sinonimi.
E) Fluxurile dintre agenţii economici sunt tranzacţii bilaterale de

piaţă. În cadrul economiei de schimb, între subiecţii economici se derulează
permanente fluxuri (tranzacţii) de bunuri (inclusiv de monedă). Se disting tranzacţii
unilaterale şi tranzacţii bilaterale.
F) Bunurile îmbracă forma de marfă. În condiţiile economiei de schimb,

majoritatea bunurilor economice îmbracă forma de marfă.
Marfa este un bun economic care serveşte producţiei sau satisfacerii nevoilor de
viaţă ale oamenilor, destinat vânzării-cumpărării prin tranzacţiile bilaterale de piaţă.
Analiza comparată pune în evidenţă existenţa unor grade de marfaritate

diferite pentru bunurile economice. Din multitudinea acestora, cel puţin trei sunt
tipice: bunuri integral marfare sau bunuri comerciale; bunuri parţial marfare sau
mixte şi bunuri nonmarfare sau noncomerciale.
Bunurile economice integral marfare sau comerciale sunt cele care trec de
la producător la consumator prin mecanismele pieţei, pe baza unor preţuri care se
formează liber.
Bunurile economice parţial marfare sau mixte sunt cele care trec de la
producător la consumator prin vânzare-cumpărare, dar preţul la care se realizează
tranzacţia se formează atât pe baza condiţiilor pieţei, cât şi a unor obiective de
protecţie socială, fiscale sau de echitate.
Bunurile noncomerciale sau nonmarfare sunt bunuri economice a căror
producere ocazionează cheltuieli, dar ajung la consumator în mod gratuit, costurile
ocazionate fiind suportate de către comunitate (societatea în ansamblul ei,
colectivităţile locale, asociaţii private sau publice, fundaţii etc.). În economia de
schimb ponderea covârşitoare în ansamblul bunurilor economice o au cele integral
marfare (comerciale).
3.2 Sistemul ideal de economie cu piaţă concurenţială
Peisajul economic al planetei, al diferitelor zone geografice şi al fiecărei

ţări se prezintă într-o mare diversitate, el este extrem de eterogen 5 . Dar, alături de
diversitate, activităţii economice îi este caracteristic faptul că are la bază trăsăturile
şi regulile economiei de schimb.
5
Aceste deosebiri pot fi puse în evidenţă prin folosirea unor criterii ca: nivelul de dezvoltare,
potenţialul şi structurile economiei, nivelul tehnic şi al eficienţei, gradul de satisfacere a nevoilor,
structura formelor de proprietate, cadrul instituţional-politic în care funcţionează activitatea
economică etc.
3.2.1 Sistemul economic
Intuind tendinţa spre generalizare a economiei de schimb, ca formă

universală de desfăşurare a vieţii economice, diferite şcoli economice au fost
preocupate, încă din perioada clasică, să fundamenteze modele de organizare şi
funcţionare, apte să ofere rezolvări viabile problemei rarităţii. Pe baza acestor
modele au fost imaginate (ideatizate) sistemele economice, tipuri specifice de
organizare şi reglare a activităţii economice.
Dacă problema fundamentală a activităţii economice a fost dintotdeauna
găsirea celor mai bune soluţii la întrebările: Ce şi cât să se producă? Cum să se
producă, prin ce metode de combinare a factorilor şi cu ce tehnologii? Pentru cine
să se producă?, sistemele economice se caracterizează (dar se şi deosebesc între
ele) prin răspunsurile specifice la întrebările 6 :
a) Cine decide ce, cât, cum, pentru cine să se producă? El este agentul
economic direct, care are iniţiativa şi îşi asumă decizia şi acţiunea de a
întreprinde ceva şi culege efectele succesului sau insuccesului? Sau din
contră o organizaţie, în ultimă instanţă statul?
b) Cum, prin ce modalitate se adoptă decizia pentru a oferi soluţii
problemei economice fundamentale? Se realizează aceasta în mod
descentralizat, de către fiecare, în cadrul a numeroase centre, sau, din
contră, în mod centralizat, pentru întreaga economie?
c) Prin ce instituţii cheie se adoptă şi se verifică calitatea deciziilor şi
rezultatele lor? Prin instituţiile proprietăţii private, ale pieţei,
concurenţei şi preţurilor libere sau ale proprietăţii publice, planului
centralizat cu indicatori obligatorii pentru agenţii economici.
În funcţie de aceste elemente, în cadrul economiei de schimb se

delimitează două mari tipuri teoretice de sisteme economice: sistemul economiei cu
piaţă concurenţială şi sistemul economic de comandă, cu planificare centralizată
obligatorie.
Contururile primului model au fost jalonate de către Adam Smith şi alţi
mari economişti fondatori ai şcolii neoclasice. Cel de-al doilea model a fost
conturat de către K. Marx şi alţi teoreticieni cu aceleaşi convingeri ideologice.
6
Edmund S. Phelps, Economie politique, Fayard, 1990, trad. du livre Political Economie, Ed.
W. W. Norton Comp. Inc., p. 26-30
Sistemele economice se diferenţiază fundamental prin:

¾ natura proprietăţii asupra bunurilor de capital şi a resurselor naturale,
respectiv tipul dominant de proprietate: privată, respectiv publică;
¾ funcţia de preferinţă socială şi modul de stabilire a acesteia;
¾ instituţiile caracteristice şi instrumentele de politică economică;
¾ modelul de alocare a resurselor.
(Aurel Iancu, Tratat de Economie, vol. 3, Bucureşti, Editura Expert, 1992, pp. 3-17).
3.2.2 Elemente structurale ale economiei cu piaţă concurenţială
Sistemul ideal de tip capitalist se caracterizează prin următoarele:

• agenţii economici (menaje, întreprinderi, instituţii etc.), independenţi
juridic şi egali în faţa legii, îşi exercită liber atributele dreptului de
proprietate asupra bunurilor economice de care dispun (forţă de
muncă, bani, titluri, bunuri economice marfare). Proprietatea privată
este baza sistemului;
• pe baza dreptului de proprietate, sacru şi inviolabil, subiecţii acestuia
au deplina libertate de a se angaja în acţiuni economice (legale) pe care le
consideră oportune în conformitate cu interesul propriu, asumându-şi
integral avantajele şi riscurile propriilor decizii;
• calitatea de a fi element autoreproductibil al vieţii economice i se
asigură fiecăruia, ca rezultat al propriilor decizii şi acţiuni;
• relaţiile economice dintre operatorii economici îmbracă forma
tranzacţiilor de piaţă, bilaterale, libere şi directe, în care fiecare, ghidat
de interesul personal, particular, îşi alege în mod liber partenerii de
tranzacţii economice, pe criterii de raţionalitate economică;
• existenţa unui sistem generalizat de pieţe interdependente;
• toţi agenţii economici şi toate categoriile de pieţe se află într-un sistem
de concurenţă liberă (pură sau perfectă), care asigură cooperarea şi
selecţia lor prin prisma rezultatelor economice. Concurenţa liberă şi
generalizată este cel mai important factor al progresului economic
individual;
• formarea liberă a preţului pe toate pieţele şi la toate categoriile de
bunuri economice; nivelul şi dinamica preţului reprezintă barometrul
de apreciere a stării sistemului şi sursa de fundamentare a deciziilor
fiecărui producător şi consumator. Pe baza preţurilor libere, raportul
dintre cerere şi ofertă este expresia raportului dintre nevoia socială şi
resurse;
• modelul teoretic al economiei de piaţă exclude intervenţia

administrativă, în viaţa unităţilor, din partea statului şi a altor centre de
presiune (monopoluri, sindicate etc.), el asigurându-şi autoreglarea şi
auto-reproductibilitatea prin mecanismele pieţei. Economia de piaţă
este în esenţă acel sistem economic în care „mecanismele naturale (ale
pieţei, - n.n.) sunt singurele care pot să asigure echilibrul cererii cu
7
oferta, excluzând oricare intervenţie a monopolurilor sau statului” ;
• statul este prezent în activitatea economică în măsura în care este un

agent economic ca oricare altul (este cumpărător sau producător de
anumite bunuri economice) şi respectă integral regulile şi filozofia de
funcţionare a sistemului cu piaţă concurenţială. El este chemat să
creeze cadrul legal al funcţionării economiei, să fundamenteze
infrastructura economică a societăţii, să pună la dispoziţia cetăţenilor
şi a altor agenţi economici servicii şi să le ofere securitate socială, să
asigure cadrul necesar, propice funcţionării concurenţei.
Modelul teoretic al economiei de comandă a fost fundamentat ca o reacţie

ideologică la unele disfuncţionalităţi ivite în funcţionarea reală a sistemului de
piaţă, ca o alternativă a acestuia. În cadrul său, orientarea acţiunii agenţilor
economici se face în mod centralizat şi obligatoriu, folosindu-se în acest scop
aparatul de stat, care, deşi format din persoane individuale, se consideră că
acţionează şi sintetizează interesele întregii societăţi. Colectivismul este filosofia
sistemului.
Principalele decizii economice sunt concentrate într-un centru unic, ca
expresie a unei organizări economice (şi politice) de tip centralizat. Sinteza
deciziilor economice o reprezintă planul unic, centralizat. Prevederile acestuia sunt
o normă de conduită pentru agenţii economici, a căror apreciere se face în funcţie
de modul de realizare a indicatorilor obligatorii pe care-i conţine planul.
Premisele economice pe care este clădit sistemul de comandă sunt
proprietatea publică generalizată şi principiul primordialităţii intereselor generale
şi colective, de a căror realizare depinde şi satisfacerea intereselor individuale,
personale.
7
Petit Larousse, Editions Larousse, Paris, 1990, p. 199
3.3 Sistemul real al economiei cu piaţă concurenţială de tip capitalist
În viaţa reală niciunul dintre modelele teoretice de organizare a economiei

de schimb nu funcţionează în formă pură. Toate economiile contemporane conţin,
în proporţii diferite, elemente, caracteristici şi mecanisme ale sistemului de piaţă
liberă dar şi ale sistemului dirijist.
Dintr-un anumit punct de vedere, s-ar putea aprecia că economia de schimb
contemporană, aşa cum funcţionează în fiecare ţară, se prezintă ca un sistem
economic mixt, în care se îmbină în proporţii diferite elemente ale sistemului de
piaţă liberă cu implicarea statului în economie. Ele sunt economii mixte, funcţionând
ca un melanj de economie de piaţă concurenţială şi economie planificată.
„Nu a existat niciodată o economie de piaţă 100%... Astăzi, în SUA,
majoritatea deciziilor sunt luate prin intermediul pieţei. Dar statul joacă un rol
important pentru a modifica funcţionarea pieţei; statul elaborează legile şi regulile
care reglementează viaţa economică, produce servicii în domeniul educaţiei şi
poliţiei, emite reglementări şi acţionează în domeniul poluării şi afacerilor” 8 .
Caseta 3.3
Sistemul de economie mixtă
Iniţial, noţiunea de economie mixtă desemna acele situaţii în care se realiza

asocierea colectivităţilor publice şi producătorilor privaţi pentru înfăptuirea unor
cooperări între stat şi întreprinderile private. În sens modern, cuprinzător, economia
mixtă înglobează sistemul economic din numeroase ţări occidentale în care piaţa este un
element de reglare a economiei, prin altele.
Acest sistem se bazează pe două axiome:
a) în numele eficienţei şi libertăţii, este recunoscut şi păstrat rolul reglator al
pieţei în alocarea resurselor şi în asigurarea cadrului pentru confruntarea şi
armonizarea diferitelor categorii de interese;
b) compensarea, completarea, contracararea şi corectarea unor excese ale
funcţionării pieţei prin instalarea, în spiritul cerinţelor fundamentale şi
filosofiei pieţei, a intervenţiei statului în economie.
Mijloacele intervenţiei statale şi amploarea lor sunt diferite, dar, în sistemul
economiei mixte, reglarea economiei se realizează printr-un mecanism hibrid. Ca regulă
generală, mecanismul economiei mixte s-a născut din situaţii de criză gravă, pe care le-a
cunoscut sistemul economic şi social în ansamblul său, ori ca urmare a unor zguduiri
economico-sociale (crize şi recesiuni grave, inegalităţi frapante în distribuirea
veniturilor, dezechilibre şi penurie generalizate în urma unor conflicte armate) şi din
necesitatea de a armoniza exigenţele eficienţei economice şi liberei iniţiative cu
respectarea unor condiţii minime de echitate socială.
Economia mixtă a reprezentat şi o reacţie a politicilor socialiste şi social-
democrate de diferite nuanţe faţă de politica liberală.
8
P.A. Samuelson, W. D. Nordhaus, Microéconomie, 14é- edition, Les Editions d’Organisation, Paris,
p.74
În ciuda acestor evidenţe, considerăm conceptul de economie mixtă în sine

relativ eclectic, deoarece acesta nu surprinde elementele definitorii ale sistemului
economic. De aceea, apreciem că, pentru analiza economică, este fertilă acea optică
metodologică în baza căreia realitatea economică dintr-o ţară sau alta poate fi
încadrată în sistemul economiei de piaţă sau de comandă, în raport cu
preponderenţa pe care o au în funcţionarea acestuia structurile şi mecanismele
definitorii dintr-un model teoretic sau altul.
3.3.1 Trăsăturile sistemului real de economie cu piaţă concurenţială
O economie naţională contemporană poate fi considerată drept economie

cu piaţă concurenţială dacă ea conţine următoarele elemente structurale şi
mecanisme de reglare:
• pluralismul formelor de proprietate, egale în faţa legii, în cadrul cărora
ponderea principală o deţine cea particulară. Subiecţii fiecărei forme
de proprietate îşi asumă autonom şi pe deplin dreptul de a decide în
condiţii de risc şi incertitudine, suportând integral consecinţele
acestora;
• economia este descentralizată, funcţionarea ei fiind consecinţa
acţiunilor, opţiunilor (alegerilor) individuale a căror conexiune se
realizează pe baza pieţei, cadrului legislativ şi a unor pârghii
economico-financiare;
• interesul personal şi raporturile de piaţă bilaterale reprezintă baza
activităţii economice, impulsul său, sintetizat în maximizarea
profitului pentru vânzător şi a utilităţii (satisfacţiei) pentru cumpărător
(consumator);
• piaţa concurenţială este reglatorul principal al activităţii economice.
Pentru majoritatea domeniilor şi acţiunilor întreprinse de agenţii
economici, piaţa transmite ce, cât, cum şi pentru cine se produce, ce,
cât şi cine consumă din diferite categorii de bunuri economice
necesare. Alocarea resurselor, fundamentarea tehnologiilor şi a
modalităţilor de combinare, ca şi atestarea calităţii deciziilor, a
concordanţei ofertei cu nevoia socială se fac de către piaţă, prin
mecanismul preţurilor. Acest lucru este posibil în măsura în care:
a) există un sistem de pieţe în care se confruntă deschis cererea şi
oferta de bunuri specifice, determinând niveluri şi evoluţii adecvate
ale preţurilor;
b) este realizat un sistem de comunicare între componentele

sistemului de pieţe, astfel ca situaţia specifică pe o anumită piaţă să
determine reacţii adecvate şi la momentul oportun pe celelalte;
• pentru majoritatea bunurilor economice (bunuri de consum şi de
investiţii, forţă de muncă, monedă, titluri, valute), preţurile se
formează liber, prin negocieri între vânzători şi cumpărători;
• concurenţa loială, în conformitate cu reglementările legale, pe toate
categoriile de pieţe, îi favorizează pe cei puternici, întreprinzători,
înlăturându-i pe cei slabi şi inadaptabili;
• existenţa unui sistem financiar-bancar ramificat, modern echipat,
care-şi asumă reglarea operativă a masei monetare şi orientarea
acţiunilor celorlalţi agenţi economici, furnizându-le servicii, şi
informaţii, necesare adoptării deciziilor;
• o structură tehnico-economică modernă (factori de producţie, nivel
calitativ, mod de combinare etc.), care reprezintă componenta
substanţială a unei înalte eficienţe economice, premisa satisfacerii
decente a nevoilor fundamentale pentru toţi cetăţenii – condiţie
materială a libertăţii economice şi a democraţiei;
• statul democratic veghează la respectarea regulilor pieţei,
completează şi corectează mecanismul său, folosind cadrul legislativ şi
pârghiile economico-financiare;
• acţiunile agenţilor economici – firme şi familii – au la bază unele
mentalităţi, atitudini şi comportamente specifice: prevederea, iniţiativa,
responsabilitatea, asumarea riscului, spirit de competiţie, inhibarea
atitudinii „paternaliste” din partea statului sau a colectivităţii.
Componentele structurale ale economiei de piaţă de tip capitalist au

cunoscut în timp ample evoluţii şi transformări şi sunt în continuare compatibile cu
schimbările produse la scară mondială la sfârşitul secolului al XX-lea sau în curs
de înfăptuire în perspectiva celui actual.
Prăbuşirea modelului socialist de societate şi economie – de tip marxist –,
marile deschideri datorate progreselor tehnico-ştiinţifice – dintre care se remarcă
noile tehnologii informatice şi de comunicaţii (NTIC), tendinţele spre integrare
interstatală, dar mai ales spre globalizare economică şi Noua economie, dispariţia
bipolarismului ideologic al omenirii, vor aduce noi schimbări în sistemul real de
economie de piaţă, tranziţia accentuând componentele umaniste şi armonizarea cu
exigenţele mediului natural vital.
3.3.2 Modele ale economiei de piaţă de tip capitalist
Sistemul real al economiei cu piaţă concurenţială, care „acoperă”

majoritatea economiilor contemporane, nu apare ca ceva unitar şi indivizibil, ci se
prezintă într-o mare diversitate de situaţii, de experienţe şi de practici naţionale,
concret-istorice. Pe lângă elementele particulare, specifice unei ţări sau alteia, se
poate vorbi de existenţa unor tipuri (modele) de economie de piaţă reală.
În majoritatea lucrărilor consacrate tipurilor de economie de piaţă,
delimitarea acestora se face în funcţie de unele criterii:
⇒ gradul de intervenţie a statului în activitatea economică;
⇒ măsura în care statul acţionează alături de mecanismele pieţei sau,

dimpotrivă, se implică în aceste mecanisme;
⇒ modul şi nivelul la care se exercită intervenţia statului în economie (prin

proprietatea publică, prin planificare, reglementări fiscale, monetare şi
de credit, subvenţii sau comenzi publice etc.);
⇒ rolul şi funcţiile reale pe care le îndeplineşte piaţa;
⇒ curentul de gândire economică care exercită un rol mai mare în

adoptarea politicii economice guvernamentale etc.
Deşi s-au emis numeroase puncte de vedere, se poate aprecia că delimitări

tranşante între tipurile de economie de piaţă concurenţială sunt greu de realizat.
Un amplu şi argumentat punct de vedere exprimă Michel Albert în lucrarea
Capitalism contra capitalism, care apreciază că, în sistemul capitalist, s-au
diferenţiat două mari modele de economie: modelul neoamerican şi cel renan.
Primul ar fi specific pentru SUA, Marea Britanie, Australia, Noua Zeelandă, noile
ţări industrializate din Asia ş.a. Cel de-al doilea îşi are nucleul în sistemul
economiei de piaţă în Germania, dar se regăseşte în trăsăturile sale fundamentale şi
în Elveţia, Olanda, Suedia şi în celelalte ţări nordice, în Japonia şi Austria.
Se apreciază că ambele modele sunt o emanaţie a sistemului capitalist şi a
liberalismului, având la bază proprietatea capitalistă, libertatea poetică şi
democraţia. Ele se sprijină pe valori opuse în ceea ce priveşte poziţia persoanei în
întreprindere (instituţie), locul pieţei în societate şi rolul pe care trebuie să-l joace
ordinea legală în economia internaţională, relaţia eficienţă – justiţie socială.
Caseta 3.4
Modelul neoamerican de economie de piaţă
Cu titlu ilustrativ, surprindem în continuare unele trăsături ale modelului

(tiparului) neoamerican, aşa cum sunt concepute de autorul citat 9 :
9 sectorul public care produce bunuri economice noncomerciale (bunuri publice)
este neglijabil şi are o tendinţă de reducere;
9 piaţa are rolul determinant în circulaţia bunurilor de la producător la consumator,
majoritatea schimburilor derulându-se după criteriile pieţei;
9 baza politicii economice o constituie stimularea ofertei, iar în deciziile adoptate
prevalează reuşita individuală şi maximizarea profitului (financiar) imediat (pe
termen scurt);
9 preţurile bunurilor economice (inclusiv salariile) depind în măsură determinantă de
condiţiile aleatorii ale pieţei;
9 fiscalitatea este redusă, iar implicarea directă a statului în activitatea economică
este neglijabilă (cel puţin în ceea ce priveşte administraţia centrală);
9 întreprinderea, ca centru al deciziilor economice, este considerată bun comercial ca
oricare altul;
9 piaţa financiară, şi în primul rând bursa, are rolul decisiv, de barometru al
activităţii economice în raport cu alte forme de piaţă;
9 mobilitate ridicată şi în timp scurt în ierarhia economico-socială;
9 clasă mijlocie (familii care deţin venituri aflate în jurul mediei sociale) relativ
redusă (50% în SUA);
9 un sistem de învăţământ elitist, care tinde să funcţioneze după regulile pieţei;
9 politici economice şi un sistem de valori care încurajează consumul;
9 grad redus de securitate economică faţă de riscuri (şomaj, boală, sărăcie); protecţia
faţă de acestea fiind o chestiune mai ales individuală sau cel mult de caritate
(excepţie Marea Britanie).
Modelul renan de economie de piaţă (care tinde să devină tipul european de

economie de piaţă).
Este inspirat din filosofia Ordo-liberalismului şi se bazează pe câteva principii de
bază 10 : mecanismul economic trebuie să se sprijine pe piaţă, căreia trebuie să i se asigure o
cât mai mare libertate de funcţionare, în principal în ceea ce priveşte preţurile şi salariile;
mecanismele pieţei nu pot să determine singure ansamblul vieţii sociale şi ele trebuie
echilibrate, contrabalansate de un imperativ social, postulat a priori, al cărui girant trebuie
să fie statul: statul este garantul protecţiei sociale şi al liberei negocieri între partenerii
sociali; intervenţionismul statal şi dirijismul sunt compatibile doar în măsura în care nu
provoacă distorsiuni concurenţei şi asigură depăşirea unor momente dificile de restructurare
economică.
9
Michel Albert, Capitalism contra capitalism, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994, p. 21.
10
Michel Albert, op. cit., p. 19 şi următoarea.
Pe baza acestor principii, în mecanismul de funcţionare sunt identificabile o serie

de trăsături printre care:
• majoritatea bunurilor economice îmbracă formă marfară, dar consumul unei părţi
importante nu se realizează după regulile pieţei;
• bunurile economice necomerciale (nonmarfare) au o pondere semnificativă;
• o politică economică ce încurajează economisirea şi redistribuirea de venituri;
• fiscalitatea directă prevalează asupra celei indirecte;
• sunt impozitate atât veniturile, cât şi capitalul; amplă redistribuire interzonală a
veniturilor pentru a reduce decalajele regionale;
• sistemul bancar este puternic articulat cu firmele, fiind apt să asigure finanţarea
acestora pe termen lung, în principal prin mecanismele bancare;
• între bănci, acţionari şi întreprinderi există un sistem de interese coordonate
consensual; firmele (şi chiar instituţiile) funcţionează pe baza unui sistem de
cogestiune care asociază la procesul decizional (şi al responsabilităţilor) toate
părţile implicate (acţionari, conducerea executivă, reprezentanţii salariaţilor);
practic, întreprinderea nu poate funcţiona în afara dialogului social;
• nivelul salariilor depinde atât de condiţiile pieţei, cât şi de alţi factori (vechimea,
pregătirea profesională etc.) şi, în acest fel, este încurajată stabilitatea salariaţilor,
firma fiind implicată în asigurarea treptată a carierei şi ascensiunii economico-
sociale;
• firma, salariaţii şi statul sunt coresponsabili de perfecţionarea profesională,
punându-se accent pe comportamente ca: precizie, punctualitate, fiabilitate,
ataşament faţă de firmă;
• un sistem de învăţământ mai egalitar, în care nivelurile profesionale intermediare
dispun de o bună formare;
• mişcare sindicală puternică, responsabilă din punct de vedere economic, cu lideri
având competenţă remarcabilă;
• la baza economică a societăţii sunt aşezate şi acceptate o serie de valori ca:
egalitate şi echitate socială, corelate cu criteriile de eficienţă;
• comunitatea din care individul face parte (întreprinderea, asociaţia, oraşul etc.) îşi
asumă responsabilitatea în rezolvarea unor probleme ale individului;
• grad ridicat de securitate economică a populaţiei faţă de riscuri (boală, şomaj,
dezechilibre familiale etc.) asigurat de către colectivităţi publice; inegalităţile
dintre indivizi, considerate normale, trebuie menţinute în limite raţionale (în caz
contrar, intră în funcţiune pârghii redistributive de prelevare şi transfer de
venituri);
• clasă mijlocie numeroasă;
• un sistem avantajos de pensii şi alocaţii familiale, care asigură un grad ridicat de
protecţie socială prin grija autorităţii publice.
Două modele reprezentative de economie

cu piaţă concurenţială de tip capitalist 11
Sinteză
Modelul renan Modelul neoamerican

(european); economia socială de piaţă (liberal)
⇒ reglarea conştientă prin combinarea ⇒ mare încredere în virtuţiile interne
în diferite proporţii a dimensiunii ale mecanismului laissez-faire în
publice cu cea privată, respectiv un reglarea economiei;
parteneriat puternic public/privat; ⇒ model neo-liberal, accentuează până
⇒ piaţa este principalul factor de la absolutizare virtuţile pieţei;
reglare economică, dar funcţionarea ⇒ model economic exclusiv
sa trebuie supravegheată şi chiar randamental;
corectată prin mecanisme stat – ⇒ asumarea riscului individual este
societate civilă – asociaţii de regula de joc; exclude coeziunea
proprietari; socială ca obiectiv al autorităţilor; ea
⇒ model economic bazat pe randament reprezintă o problemă microsocială;
şi transferuri cu finalitate ori ⇒ economia şi mecanismele nominale
coeziune socială; (monetar, financiare) sunt un
⇒ redistribuirea de venituri şi investiţia ingredient pentru expansiunea
publică, eficienţa şi justiţia socială economiei reale;
sunt trăsături definitorii ale ⇒ se bazează pe firme mari, cu putere
sistemului; financiară remarcabilă şi activitate
⇒ starea economiei reale determină pe diversificată, care fac regulile
cea a economiei nominale jocului.
(monetare);
⇒ un sistem mixt de companii, cu
preponderenţă medii şi mici.
Epitetul social al economiei de piaţă de tip european înseamnă ca statul să

aibă grijă de cetăţenii săi şi să acţioneze pentru: asigurarea egalităţii de şanse,
eliminarea nedreptăţilor şi abuzurilor, apărarea şi sprijinirea celor dezavantajaţi,
crearea sentimentului de solidaritate şi responsabilitate socială. Sursa principală a
acestei griji o constituie productivitatea, nivelul acesteia asigurând mijloacele de
11
Pentru alte elemente funcţionale recomandăm: Marin Dinu, Cristian Socol, Marius Marinaş,
Economie europeană, Bucureşti, Editura Economică, 2004; Aurel Iancu, op. cit., pp. 26-36
protecţie. De aici, o concluzie logică: necesitatea de a corela protecţia socială cu

nivelul productivităţii.
Filosofia economiei sociale de piaţă recunoaşte că adevăratul motor al
bunăstării sociale este o „alianţă” adecvată între egoismul sănătos şi sentimentul
răspunderii sociale a individului. Modelul renan (social) de economie de piaţă tinde
să devină, în general, prototip pentru Uniunea Europeană.
3.3.3 Virtuţi şi limite ale sistemului de piaţă de tip capitalist
Economiile care au funcţionat timp mai îndelungat pe coordonatele

sistemului de piaţă au evidenţiat, prin rezultatele obţinute, viabilitatea acestui
sistem, virtuţiile potenţiale, dar şi valenţele practice ale acestuia:
• este un sistem de producere a bogăţiei robust şi flexibil; în acest sistem
oamenii trăiesc material mai bine decât în oricare alt sistem cunoscut
de istorie, dar, în mod inevitabil, nu toţi trăiesc la fel de bine; iar acest
lucru nu este nici posibil, nici justificabil din punct de vedere
economic, social şi moral;
• modul specific de alocare a resurselor, libera iniţiativă şi concurenţa de
pe toate pieţele sunt factori interni pentru creşterea eficienţei
economice;
• având ca fundament proprietatea particulară şi prioritatea interesului
personal, sunt create premise favorabile pentru stimularea inovaţiei
individuale, asumarea riscului şi competiţie ca principale surse de
progres;
• sistemul este mobil, adaptabil la schimbări, reacţionează operativ la
anomaliile endogene şi exogene care se ivesc;
• proprietatea particulară, concurenţa şi preţurile libere determină un
comportament economic hedonist în care agenţii economici (firme,
familii, administraţii etc.) se raportează în permanenţă la relaţia costuri
(cheltuieli)/(beneficii)/(rezultate);
• funcţionarea sistemului economic este de aşa natură încât îi elimină
operativ pe cei ineficienţi, prevenind situaţiile de folosire iraţională
prelungită a resurselor.
Asemenea avantaje nu se manifestă în stare pură şi izolat de celelalte
amintite în paginile anterioare.
Economia de piaţă de tip capitalist nu este un sistem perfect de utilizare a

resurselor şi de satisfacere a nevoilor. El este cel mai bun dintre cele pe care le-a
imaginat şi realizat omenirea; el există prin acţiunile oamenilor, iar ceea ce aceştia
întreprind are şi imperfecţiuni, neajunsuri şi, uneori, se soldează cu eşecuri.
Acestea vor fi puse în evidenţă pe parcursul studiului, cu relevarea
soluţiilor pentru prevenirea sau atenuarea lor. În acest cadru, amintim:
⇒ inflaţia şi şomajul sunt, în dimensiuni diferite, însoţitorii lor;
⇒ se produce o tendinţă de concentrare anormală a puterii economice într-
un număr redus de întreprinderi şi centre economice;
⇒ nu realizează un echilibru acceptabil între eficienţa economică şi
echitatea socială, între protecţia socială şi distribuirea veniturilor;
⇒ amploarea ridicată a birocraţiei politice şi administrative, accesul
discriminatoriu al săracilor în şcolile recunoscute, secundare şi de
învăţământ superior, din cauze financiare şi frecventarea unor şcoli
elementare şi secundare cu o slabă clasificare.
3.4 Tranziţia la economia cu piaţă concurenţială de tip capitalist

în România
Sistemul economic de comandă din Europa s-a prăbuşit la sfârşitul

anilor ’80: monopolul proprietăţii publice şi îngrădirea libertăţilor economice,
ineficienţa economică cronică, lipsa competiţiei economice, menţinerea în
activitate a unor întreprinderi, locuri de muncă şi tehnologii energointensive şi
risipitoare, subvenţionarea „pierderilor” planificate de la buget, politizarea deciziei
economice în detrimentul interesului direct, personal, al celor aflaţi în activitate
sunt doar câteva din cauzele economice care au determinat o schimbare de sistem
de o amploare necunoscută în istorie, în decursul unui timp aşa de scurt. S-a
inaugurat astfel o dinamică istorică inedită, fără precedent, în care a fost angrenată
şi România.
3.4.1 Spre economia de piaţă de tip european
Această dinamică a vizat în plan economic trecerea de la economia de

comandă – având ca fundament monopolul proprietăţii de stat şi deciziile partidului
unic – la economia cu piaţă concurenţială de tip capitalist (deşi acest lucru s-a
afirmat explicit în a doua jumătate a anilor ’90) şi mecanismul său funcţional.
Ţările aflate în tranziţie, inclusiv România, au obţinut asistenţă şi
consultanţă din partea a numeroşi specialişti occidentali recomandaţi de emblema
unor instituţii prestigioase: F.M.I., O.C.D.E. (care iniţiază în 1990 programul de
cercetare ştiinţifică şi asistenţă „Parteneri în tranziţie”), U.E., B.E.R.D. etc.

O primă încercare considerată viabilă pentru a fundamenta o teorie a tranziţiei şi
punerea în practică a acesteia se realizează sub egida O.C.D.E. 12 cuprinzând
politicile economice şi măsurile legislative urgente care se impun pentru a orienta
economia spre sistemul de piaţă concurenţială, ritmul de înfăptuire şi
secvenţionalitatea acestor măsuri şi decizii.
S-a considerat că, în ţara noastră, tranziţia la economia de piaţă se
identifică cu înfăptuirea reformei economice, pentru a realiza o economie de piaţă,
în linii generale, de tip european.
3.4.2 Înfăptuirea reformei economice
Tranziţia reprezintă un proces relativ îndelungat care, în mod inevitabil,

generează, cel puţin la începuturile sale, dificultăţi economice şi costuri sociale
obiective. O asemenea realitate este determinată de faptul că societatea, economia,
acţiunea socială, în general, trebuie să funcţioneze pe noi baze: noi structuri, noi
mecanisme de reglare, noi mentalităţi şi chiar un nou sistem de valori. Trebuie avut
în vedere că modelul socialist – de orientare marxistă – de economie şi societate a
lăsat o puternică amprentă asupra mentalităţilor şi comportamentelor populaţiei,
greu sau chiar imposibil de eliminat pe termen scurt.
Funcţia iniţială a reformei o constituie depăşirea crizei economice
moştenite de la mecanismul de comandă şi a celei ciclice pe care economia o
resimţea profund. Finalitatea reformei o reprezintă înfăptuirea economiei de piaţă
moderne şi a mecanismului său eficient, funcţional şi liber. Cele două obiective
urmau să se înfăptuiască în secvenţe de timp diferite, gradual, dar nu lent, prin
măsuri eşalonate, dar derulate în mod simultan.
3.4.3 Procese care definesc reforma economică
Principalele procese care au definit reforma economică sunt: macro-

stabilizarea; efectuarea reformelor structurale şi instituţionale; liberalizarea
economică.
12
Paul Marer, Salvatore Zecchini, The Transition to a Market Economy, O.C.D.E., Paris, 1991
• Macrostabilizarea a vizat eliminarea sau măcar atenuarea unora din

dezechilibrele moştenite sau apărute în procesul tranziţiei: controlul
inflaţiei, stăpânirea deficitului bugetar şi al balanţei de plăţi externe,
adaptarea consumului la resursele existente şi la starea eficienţei
economice, echilibrarea cursului valutar.
• Efectuarea reformelor structurale şi instituţionale urmărea
realocarea resurselor în raport cu nevoile şi posibilităţile economice,
ţinând seama atât de tendinţele pe care marea tranziţie le impune pe
plan mondial, cât şi de domeniile cu avantaj competitiv în care se
manifestă firmele din România.
Raţiunea ultimă a acestor reforme o constituie sporirea eficienţei utilizării

factorilor de producţie, şi în primul rând a productivităţii ca suport pentru creşterea
economică pe termen lung. Prin reformele structurale se creează subiecţii
economici participanţi la tranzacţiile concurenţiale, un nou cadru instituţional
juridic care reglementează drepturile, obligaţiile şi raporturile dintre unităţile
economice, se desfiinţează unele structuri vetuste ale mecanismului de comandă, se
creează şi se consolidează sistemul de piaţă şi mecanismele funcţionale specifice.
Nucleul reformelor structurale este privatizarea, eliminarea cvasi – monopolului

proprietăţii de stat, a altor tipuri de monopoluri şi crearea pluralismului sistemului de
proprietate a cărui bază o constituie proprietatea privată, sub diferitele ei forme.
Reformele structurale au în vedere toate componentele mecanismului

economic şi nivelurile economiei a căror funcţionare este aşezată pe un cadru
instituţional-juridic adecvat statului de drept şi compatibil cu cel practicat în spaţiul
Uniunii Europene, ca premisă pentru o integrare mai facilă în aceasta.
• Liberalizarea economică. Experienţa istorică a relevat că economia
de piaţă poate funcţiona, dacă sunt create condiţiile pentru exercitarea
şi garantarea unui set de libertăţi: libertatea alegerii bunurilor de
consum şi de capital, a profesiei şi a locului de muncă, libertatea de a
dispune liber de factorii de producţie aflaţi în posesie, libertatea de a
exercita iniţiativele imaginate cu respectarea libertăţii celorlalţi şi a
cadrului legislativ.
Prin măsurile de liberalizare economică s-a urmărit transferarea către
subiecţii economici a dreptului de decizie şi a consecinţelor acestuia în legătură
organică cu redefinirea rolului statului. O atare direcţie a presupus măsuri cum
sunt: liberalizarea preţurilor, inclusiv a salariilor şi a ratei dobânzii,
convertibilitatea monedei, libertatea de mişcare a factorilor de producţie,

deschiderea spre şi pentru exterior, în spiritul principiilor Organizaţiei Mondiale a
Comerţului, modificarea sistemului de conducere a întreprinderilor şi reforma
microeconomică.
În context, statul îşi restrânge sau renunţă la unele funcţii economice
tradiţionale (de proprietar, de fixare a obiectivelor, de intervenţie a administraţiei în
economie ş.a.), asumându-şi funcţiile moderne privind crearea şi aplicarea cadrului
legislativ, asigurarea premiselor pentru exercitarea liberalizării economice,
întreţinerea şi supravegherea concurenţei, redistribuirea de venituri ş.a.
Până acum au fost iniţiate şi aplicate numeroase acţiuni pentru înfăptuirea
reformei, încât în prezent, în România, s-au creat bazele economiei de piaţă, dar se
menţin unele disfuncţionalităţi. Cu toate acestea, costurile sociale ale tranziţiei au
depăşit aşteptările, iar speranţele de îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă s-au
îndepărtat, în comparaţie cu optimismul utopic din primii ani ai deceniului nouă.
Nivelul de trai la peste 80% din populaţia ţării a înregistrat scăderi de 30-50%;
P.I.B., investiţiile, exportul, gradul de ocupare a factorilor de producţie şi cel al
eficienţei agregate a acestora au înregistrat scăderi importante.
Au apărut noi dezechilibre şi factori de instabilitate: şomajul structural,
datoria externă substanţială, blocajul financiar, dimensiunile economiei subterane,
deprecierea stării generale de sănătate a populaţiei, amplificarea proceselor
speculative, în detrimentul şi pe seama economiei reale; sustragerea unei părţi
însemnate din economii (inclusiv cele instituţionalizate) de la procesele
investiţionale reale, diminuându-se potenţialul injectării în economie a noi factori
de producţie şi de ameliorare a calităţii, eficienţei şi competitivităţii celor existenţi.
Deşi, începând cu anul 2000, a fost stopată evoluţia descendentă a
economiei şi s-a relansat procesul de creştere, nu au fost recuperate încă regresele
din anii ’90.
În prezent, în România au fost create structurile esenţiale ale economiei de
piaţă de tip capitalist. Principiile şi instituţiile sale au însă un grad redus de
implicare şi operaţionalitate în raport cu exigenţele unei economii de piaţă
funcţionale şi cu modul în care aceasta se realizează în U.E. În acelaşi timp, este
necesară o mai mare implicare şi operaţionalitate a capitalului autohton în
transformările în curs din economie; în ultimă instanţă, capitalul autohton este cel
care revigorează economia atât din perspectiva intereselor naţionale specifice în
alocarea şi utilizarea resurselor, cât şi a forţei de a-i asigura reproductibilitatea din
perspectivele unei economii de piaţă funcţionale.
3.4.4 Spre o a doua tranziţie?
Tranziţia postsocialistă spre economia de piaţă concurenţială de tip

capitalist a generat ample dezbateri şi dispute în mediile academice, politice şi al
opiniei publice din toate ţările central şi est europene (TCEE), dar şi din Europa
Occidentală şi SUA. Situaţia se explică prin ineditul şi complexitatea procesului,
lipsa unor experienţe anterioare, amploarea şi profunzimea transformărilor şi a
efectelor pe care le-a generat.
Un filon al respectivelor dezbateri a vizat şi răspunsuri la întrebările: când
se încheie tranziţia postsocialistă? Care sunt criteriile care definesc finalizarea
procesului? Răspunsurile date nu sunt nici simple, şi nici tranşante; la fel şi
punctele de vedere exprimate. Nu intră în intenţia noastră prezentarea unui tablou
cuprinzător şi nuanţat al opiniilor exprimate. Sintetizând, dar şi simplificând,
răspunsurile specialiştilor pot fi grupate în trei mari categorii:
1. Curentul optimist şi restrictiv după care tranziţia postsocialistă se
încheie atunci când sunt create bazele economiei cu piaţă concurenţială
de tip capitalist, aşa cum le-am prezentat în paragraful 3.3.1 din
prezentul capitol. Din această perspectivă, tranziţia este încheiată, sau
aproape finalizată în T.C.E.E., mai ales în cele care au aderat la UE;
2. Curentul intermediar: tranziţia se încheie când:
- sunt depăşite procesele tipice tranziţiei postsocialiste. Din această
perspectivă, studiile efectuate 13 au pus în evidenţă că, dincolo de
situaţiile specifice fiecărei ţări capitaliste şi est europene, tranziţia a
generat un pachet de fenomene tipice, neaşteptate, inedite, de durată şi
comune tuturor ţărilor, reprezentate de:
a) recesiunea transformaţională 14 concretizată în amploarea scăderii
PIB (cu 21-50%) faţă de 1989, care s-a prelungit aproximativ
cinci ani consecutivi (fenomen necunoscut pe plan mondial şi
absolut neanticipat);
b) şomajul tranziţional, de lungă durată, insensibil la relansarea
creşterii economice şi la extinderea sectorului privat (locurile de
13
Andreff W., La mutation des économies postsocialistes. Une analyse économique, Paris,
Harmattan, 2003; Andreff W., (coord.), Analyses économiques de la transition postsocialiste,
Paris, La Découverte, 2002
14
Kornay Janos, Transformational Recession. The Main Causes, Journal of Comparative Economics,
19/1994, pp. 39-63, Stiglitz J. E., La grande désillusion, Paris, Fayard, 2002
muncă create aici au fost ocupate nu prin „reciclarea” şomerilor,

ci cu persoane care aveau locuri de muncă în firmele de stat, de
unde au fost transferate);
c) demonetizarea economiei, respectiv apariţia şi amplificarea
tranzacţiilor de tip barter (un gen de troc), fără implicarea
monedei ca mijloc de schimb şi de plată;
d) perpetuarea influenţei guvernului şi mai ales a foştilor manageri
asupra firmelor privatizate, graţie folosirii unor metode
nonstandard de privatizare. Acestea au permis ca numeroşi foşti
manageri să monopolizeze informaţii fundamentale pentru
funcţionarea firmelor şi să preia, pe căi discutabile, pachetele
acţiunilor de control asupra firmelor privatizate.
Se consideră că procesele a şi c au fost în principiu depăşite, celelalte se
perpetuează, tranziţia urmând a fi încheiată odată cu eliminarea lor.
3. Curentul evoluţionist după care societatea, economia şi fiecare persoană
se află într-o perpetuă tranziţie şi evoluţie; existenţa este o permanentă
evoluţie, o continuă destructurare şi restructurare, o continuă distrugere
creatoare prin intermediul inovaţiei care incumbă trecerea de la forme,
metode, structuri şi mecanisme existente, la altele noi. Dintr-o
asemenea perspectivă, marcarea încheierii tranziţiei postsocialiste este
fără importanţă, ea încadrându-se într-un ansamblu complex de alte
transformări.
Fiecare din curentele de opinie exprimate în literatura de specialitate are
elemente raţionale, însă un moment bine definit al încheierii tranziţiei este greu sau
chiar imposibil de fixat. În ceea ce ne priveşte, apreciem că în România tranziţia
postsocialistă este în linii generale finalizată. Argumente: dimensiunile şi rolul
proprietăţii private în economie; ampla liberalizare economică şi constituirea
sistemului de pieţe, descentralizarea economică şi reducerea intervenţiei directe a
statului în economie.
În consecinţă, T.C.E.E. se află în pragul trecerii la cea de-a doua tranziţie
(unele deja s-au implicat efectiv) – tranziţie impusă de aderarea la Uniunea
Europeană. Aceste ţări au aderat, vor adera sau doresc să adere la UE. Unele,
inclusiv România, îndeplinesc condiţii de convergenţă nominală pentru aderarea la
UE. Însă integrarea efectivă în UE presupune o perioadă relativ îndelungată de
profunde transformări economico-sociale, care să permită ţării să-şi asume toate
responsabilităţile şi să beneficieze de toate mecanismele şi avantajele care decurg

din funcţionarea reală a UE. O asemenea situaţie este posibilă dacă:
⇒ s-a realizat acel nivel de eficienţă care să permită reducerea, până la un
nivel acceptabil, a decalajelor faţă de nivelul mediu al UE: în prezent,
PIB/locuitor în România reprezintă aproximativ 30% din nivelul mediu
din UE, salariul nominal mediu este în jur de 10%, sărăcia afectează
aproape 50% din populaţie (dacă ne comparăm cu standardele UE,
adică un venit de minim 4 USD/zi/locuitor pentru asigurarea existenţei
etc.);
⇒ se înfăptuieşte convergenţa macroeconomică cu UE, respectiv o creştere
economică stabilă, niveluri comparabile cu UE privind rata inflaţiei,
deficitul bugetar şi de cont curent, datoria publică, protecţia mediului şi
amenajarea teritoriului, decalaje de venituri şi de bunăstare acceptabile,
realizarea condiţiilor pentru asumarea Euro ca unic activ monetar,
pregătirea capacităţii firmelor din România să reziste la mecanismele
concurenţiale, nealterate prin intervenţiile deformatoare ale autorităţilor;
⇒ asimilarea fundamentelor Noii Economii în care informaţia şi
cunoaşterea se afirmă ca factor de producţie propulsor al economiei şi
societăţii;
⇒ realizarea economiei de piaţă funcţionale cu o asemenea structură care
să permită circulaţia liberă, în ambele sensuri, a factorilor de producţie
(inclusiv a persoanelor şi forţei de muncă), asimilarea pe
de-a-ntregul, pe picior de egalitate cu celelalte ţări din UE, a restricţiilor
(dar şi a beneficiilor) politicilor comune privind agricultura, cercetarea
ştiinţifică, concurenţa, fiscalitatea indirectă etc.
Asupra duratei acestei tranziţii, aprecierile merg de la 10-15 ani, scenariul
optimist, la 30 – 40 ani, cel pesimist.
3.5 Tablou al economiei contemporane

Majoritatea covârşitoare a economiilor contemporane sunt economii de
piaţă funcţionale, fiind aşezate pe principiile şi favorabilităţile concurenţei,
liberalizării şi proprietăţii private. Între ele se derulează ample relaţii economice,
sunt antrenate în procese de integrare economică internaţională, cu grade diferite de
complexitate şi intensitate.
Existenţa pe planeta Terra se află, totodată, într-un proces de schimbare şi
înnoire fără precedent, care marchează tranziţia lentă, contradictorie dar fermă,
spre o nouă economie – economia globală.
Prin globalizare (mondializare) se realizează tranziţia spre o nouă realitate

caracteristică mileniului trei, specifică acţiunii şi gândirii într-o lume a
interdependenţelor crescânde. Evoluţia omenirii pe calea globalizării a generat
ample dispute şi contradicţii – atât pe plan teoretic, cât şi pe cel al acţiunii practice
la nivel mondial. Una dintre cauzele acestei situaţii este aceea că lumea
contemporană este în acelaşi timp extrem de diversă. Dacă privim lucrurile doar
din punct de vedere economic, diversitatea economiei mondiale poate fi privită din
numeroase unghiuri.
3.5.1 Nivelul dezvoltării economice. Decalaje de dezvoltare
Nivelul de dezvoltare economică pe care-l înregistrează o ţară depinde atât

de condiţiile istorice în care a evoluat, de modul în care au acţionat generaţiile
precedente, cât şi de modul cum se comportă şi utilizează resursele disponibile
generaţia prezentă. El este influenţat de modul în care funcţionează economia, de
calitatea politicilor economice şi de modul în care pârghiile economice şi cadrul
legislativ sunt utilizate pentru asigurarea unui mediu concurenţial şi de afaceri
sănătos. Elementul fundamental de care depinde nivelul de dezvoltare al unei ţări
este nivelul eficienţei şi în primul rând al productivităţii factorilor de producţie.
Ţările în care se realizează un nivel înalt al productivităţii factorilor de producţie şi
o creştere economică susţinută, nivelul de trai şi bunăstarea economică sunt mai
ridicate; şi invers. Toţi factorii şi împrejurările de care depind nivelul şi evoluţia
productivităţii factorilor de producţie influenţează şi nivelul de dezvoltare
economică.
Ca nivel de dezvoltare economică, între statele lumii există diferenţe foarte
mari. În funcţie de nivelul de dezvoltare economică, ţările lumii se împart în:
• ţări dezvoltate cu înalt nivel de dezvoltare economică (în principal
ţările membre ale O.C.D.E. – Organizaţia pentru Cooperare şi
Dezvoltare Economică), dintre care amintim cu titlu de exemplu:
Luxemburg, Suedia, SUA, Canada, Germania, Franţa, Danemarca,
Japonia, Marea Britanie, Norvegia etc.;
• ţări în curs de dezvoltare (în dezvoltare) cu nivel redus de dezvoltare,
cu nivel de trai şi eficienţă economică precare, categorie în care se
includ majoritatea statelor din Africa, unele din America Latină şi din
Asia. O categorie aparte în acest grup o reprezintă statele slab
dezvoltate (sau subdezvoltate), în care majoritatea populaţiei are o
existenţă cu totul precară datorită slabei eficienţe economice.
Cea mai mare parte a ţărilor lumii sunt considerate în curs de dezvoltare.
Între cele două mari grupe de ţări se încadrează cele cu un nivel mediu de
dezvoltare, care au depăşit nivelul de ţară în dezvoltare şi tind să devină state
dezvoltate din punct de vedere economic: sunt avuţi în vedere „tigrii asiatici”:
Coreea de Sud, Singapore, Hong Kong şi Taiwan, provincie chineză, Malayesia,
dar şi unele ţări din Europa Centrală şi de Est (Cehia, Ungaria, Polonia, România
s.a.) şi din America Latină.
Evantaiul mondial al PIB/locuitor în 2001

Tabelul 3.2
în USD, putere de cumpărare constantă (PPP)a) 1990
Decalaje
Nr. Structuri ale economiei PIB/locuitor
Relative b) Absolute c)
crt. mondiale în USD PPP
I II I II
1. Media mondială 7736 1 3,02 - -15627
2. Ţări dezvoltate 23.363 -
- cele mai dezvoltate dintre ele 27.169 - - - -
3. Ţări în curs de dezvoltare 3.850 2,01 6,07 -3986 -19513
- cele mai puţin dezvoltate 1274 6,07 18,34 -6462 -22089
4. Ţările Central şi Est europene 6598 1,17 3,54 -1138 -16765
5. România 5830 1,33 4,01 -1906 -17533
Sursa: Calculat pe baza PNUD, Rapport mondial sur le développement humain, 2003,
de Boeck, Bruxelles.
a) PPP – exprimă rata de schimb a diferitelor monede naţionale faţă de USD şi reflectă evoluţia puterii
relative de cumpărare a USD şi a diferitelor monede naţionale. Se evaluează comparând preţurile
relative ale bunurilor în SUA şi în ţările analizate în raport cu evoluţia ratei inflaţiei în SUA şi în
aceste ţări. Comparaţiile internaţionale ale PIB/locuitor evaluat în USD cu PPP sunt mult mai
relevante ştiinţific faţă de comparaţiile efectuate la cursul de schimb. Cursul de schimb mediu anual
monedă naţională/USD cumulează pe lângă raportul dintre puterile de cumpărare ale celor două
monede şi alte influenţe (raportul cerere/ofertă, starea conjuncturii, factori speculativi, nivelurile ratei
dobânzii s.a.m.d.);
b) decalaje relative – raportul dintre PIB/locuitor media mondială şi ţara sau grupul de ţări analizate (I)
respectiv între PIB/locuitor din ţările dezvoltate (rândul 2) şi celelalte grupe de ţări (II). Astfel
PIB/locuitor în România este cu 33% mai mic decât media mondială şi de patru ori mai mic decât
media din ţările dezvoltate;
c) decalaje absolute – diferenţe între nivelul absolut al PIB/locuitor mondial şi cel din celelalte grupe de
ţări (I), respectiv dintre PIB/locuitor în ţările dezvoltate şi celelalte (II).
Datele din tabelul 3.2 relevă unele dintre diferenţe privind nivelul de
dezvoltare între diferite ţări şi grupe de ţări din economia mondială. Se constată că
ţările în curs de dezvoltare au, în medie, PIB/locuitor de şase ori mai mic faţă de
ţările dezvoltate şi se află la jumătatea mediei mondiale. Acest indicator dă
expresie sintetică subdezvoltării economice care afectează majoritatea ţărilor lumii.
Subdezvoltarea, respectiv fracturarea economiei mondiale în ţări dezvoltate şi

superdezvoltate şi ţări rămase în urmă cu secole faţă de primele reprezintă cea mai
acută problemă economică a umanităţii. Reducerea şi eradicarea în timp a flagelului
subdezvoltării este în primul rând o problemă internă, proprie, a fiecăreia din ţările în
cauză, de ele şi de agenţii economici interni depinde modul în care se alocă şi
utilizează resursele, pentru a se asigura o eficienţă cât mai ridicată şi, pe această bază,
venituri mai mari. În acelaşi timp, şi celelalte ţări, în primul rând cele mai avansate
au nu doar o responsabilitate istorică, ci şi interese imediate să se amelioreze
mecanismele economice internaţionale, astfel încât funcţionarea lor să fie profitabilă
şi ţărilor, respectiv populaţiei rămase în urmă din punct de vedere economic.
În ansamblu, ţările foste socialiste din Europa Centrală şi de Est au un nivel
de dezvoltare cu 17% sub media mondială, de 3,54 ori mai mic decât cel al ţărilor
dezvoltate şi de 4,1 ori mai mic decât acela al ţărilor dezvoltatate, cele mai
avansate dintre ţările dezvoltate.
România, aflată în grupa ţărilor cu nivel mediu de dezvoltare are un
PIB/locuitor cu 11% mai mic decât media celorlalte T.C.E.E., cu 33% sub media
mondială, de 4 ori mai mic decât media din ţările dezvoltate şi de aproape cinci ori
mai mic decât PIB cele mai avansate ţări.
Pe lângă diferenţele la nivel mondial dintre diferite ţări şi grupe de ţări,
importante decalaje de venituri şi nivel de trai sunt şi în interiorul fiecărei ţări. Ca
regulă, în ţările dezvoltate, decalajele de PIB/locuitor între categoriile bogate şi
sărace sunt mai reduse (deşi însemnate) decât în ţările mai puţin dezvoltate. Ca
regulă, pe măsură ce o ţară cunoaşte un nivel înalt de dezvoltare economică,
repartiţia veniturilor devine mai echitabilă, diferenţele relative dintre cei bogaţi,
cei săraci şi cei din clasa mijlocie se reduc.
Dincolo de situaţiile particulare ale fiecărei ţări, la nivel planetar se
constată că, în timp, decalajele de venituri dintre cei mai bogaţi şi cei mai săraci
tind să se accentueze. În tabelul 3.3 se reflectă evoluţia pe parcursul a circa două
secole a părţii (procentului) din veniturile mondiale totale obţinute de către 20%
din populaţia mondială (cea săracă) şi 10% din populaţia globului (cea cu venituri
ridicate). Se constată că 20% din populaţie, cea săracă, şi-a diminuat partea din
venitul mondial ce-i revine, de la 4,7% în 1820 la 2,2% în 1992.
În schimb, a crescut constant procentul din venitul mondial care revine la
10% din populaţie, deci la cea bogată, de la 42,8% în 1820 la 53,4% în 1992.
Corespunzător, indicele Gini – expresia sintetică a evoluţiei inegalităţilor de
venituri – a cunoscut la nivel mondial o tendinţă permanentă de creştere, de la
0,500 în 1820 la 0,657 în 1992.
Inegalităţi de venituri în rândul populaţiei la nivel mondial
Tabelul 3.3
Nr. Indicatori U.M. 1820 1870 1910 1950 1980 1992
crt.
1. Partea (%) din venitul mondial % 4,7 3,8 3,0 2,4 2,0 2,2
deţinută de 20% din populaţie –
grupa de jos
2. Partea (%) din venitul mondial % 42,8 47,6 50,9 51,3 51,6 53,4
deţinută de 10% din populaţie –
grupa de sus, cea cu venituri
ridicate
3. Indicele Gini % 0,500 0,560 0,610 0,640 0,657 0,657
Calculat pe baza: Christian Morrison, Inégalités, pauvreté et mondialisation, Commentaire,

nr. 100/2002-2003, Paris, www.commentaire.fr.mél:commtai@aol.com
3.5.2 Dezvoltarea umană
Din confruntările datelor statistice cu realităţile economice concrete şi

recunoscând limitele pe care le conţin indicatorii rezultatelor macroeconomice
(PIB, PNB, VN), începând cu deceniul precedent, ONU, prin Programul Naţiunilor
Unite pentru Dezvoltare (PNUD), calculează un indicator mai complex pentru
aprecierea dezvoltării economice şi umane.
• Indicatorul dezvoltării umane (IDH), publicat anual în Raportul mondial
asupra dezvoltării
Caseta 3.5
Indicatorul dezvoltării umane
Este un indicator compozit care variază între 1 (nivelul maxim, cel mai înalt
posibil) şi 0, construit pe baza a trei elemente:
a) durata medie a vieţii (măsurată prin speranţa de viaţă la naştere, care
surprinde valori între 25 şi respectiv 85 de ani);
b) nivelul de educaţie (evaluat printr-o combinaţie între:
• gradul de alfabetizare a adulţilor (limite 0% şi 100%) care intră cu o
pondere de 66% în evaluarea educaţiei;
• gradul de cuprindere în învăţământul de toate gradele (limite 0% - 100%)
cu o contribuţie de 33% în evaluarea nivelului de educaţie;
c) nivelul dezvoltării (bunăstării) economice evaluat prin PIB real / locuitor
în USD, la paritatea puterii de cumpărare (PPP), având limita între
100 USD/PPP şi 40000 USD/PPP.
Fiecare din cei trei indicatori se calculează după relaţia:
Valoarea reală din ţara X – Valoarea minimală

Ia,b,c = Valoarea maximală – Valoarea minimală
În final, IDH se calculează ca o medie aritmetică a indicatorilor a, b, c.
În funcţie de nivelul său, PNUD grupează ţările în trei categorii:

⇒ ţări cu dezvoltare umană ridicată, în care IDH are valori ≥ 0,800;
⇒ ţări cu dezvoltare umană medie cu IDH cuprins între 0,500 şi 0,799;
⇒ ţări cu slabă dezvoltare umană (IDH < 0,500).
În evaluare pe 2003, Norvegia este, pentru al treilea an consecutiv în

fruntea clasamentului, urmată de Islanda, Suedia, Australia, Olanda, Belgia, SUA,
Canada şi Japonia. Din 175 state evaluate pentru anul 2003, 70 sunt considerate
state cu o dezvoltare umană ridicată.
România este inclusă în grupa a doua – state cu nivel mediu de dezvoltare
umană – ocupând locul 72, cu un IDH 0,773 (comparativ cu 0,944 Norvegia şi
0,275, Sierra Leone, ultima poziţie în respectivul clasament). Spre deosebire de
comparaţiile anterioare în care România se afla sub media mondială din
perspectiva PIB real/locuitor, în raport cu IDH, ţara noastră se află la un nivel
superior mediei mondiale (0,773 faţă de 0,722). Aceasta înseamnă că sub aspectul
componenţei sociale a nivelului de dezvoltare (durata medie a vieţii, nivelul
educaţiei), avem o situaţie mai bună faţă de ce care ia în considerare componenta
economică (PIB/locuitor).
De altfel, după indicatorii a şi b folosiţi la calcularea IDH, România ocupă
în ierarhia mondială locul 39 în anul 2003.
Caseta 3.6
Indicele Dezvoltării Umane – IDH – mediu, pe grupe de ţări – 2003
- media mondială 0,722;

- ţările membre OCDE 0,905:
- ţările cele mai dezvoltate economic 0,929;
- ţările în curs de dezvoltare 0,655;
- fostele ţări socialiste din Europa 0,787;
- România 0,773.
3.5.3 Potenţialul economic
Diferenţele dintre state se remarcă şi din punctul de vedere al potenţialului

economic (forţa economică). El se apreciază prin volumul resurselor şi al altor
mijloace economice de care dispune fiecare ţară: PIB total, numărul populaţiei,
suprafaţa teritoriului, bogăţiile subsolului, mărimea avuţiei materiale şi spirituale
acumulate de-a lungul timpului, stocul de licenţe, brevete şi alte rezultate ale
cercetării ştiinţifice, rezervele valutare etc.
Potenţialul economic al unei ţări se apreciază şi indirect, prin ponderea pe
care o deţine în producţia şi comerţul mondial, în populaţia totală a lumii etc.
În condiţiile contemporane, în aprecierea potenţialului economic al unei
ţări au o mare importanţă: potenţialul tehnico-ştiinţific, volumul neo-factorilor de
producţie, mărimea, structura şi nivelul tehnic al capitalului fix, amploarea noilor
tehnologii informatice şi de comunicaţii (N.T.I.C.).
Din perspectiva potenţialului economic, statele se împart în:
⇒ ţări mari, cu potenţial economic ridicat (SUA, China, Japonia, Marea
Britanie, Germania, India, Franţa, Italia, Rusia, Brazilia);
⇒ ţări cu potenţial economic mediu;
⇒ ţări cu potenţial economic redus.
Este necesară delimitarea ţărilor din punctul de vedere al nivelului de

dezvoltare (care se referă la amploarea fenomenului economic pe locuitor) şi al
potenţialului economic. Există ţări cu un nivel de dezvoltare înalt şi cu potenţial
economic ridicat (SUA, Germania, Marea Britanie, Franţa, Japonia); altele au un
nivel de dezvoltare înalt, dar potenţial economic redus (Luxemburg, Elveţia,
Danemarca, Islanda); există numeroase ţări cu potenţial economic ridicat, dar

având nivel de dezvoltare economic redus (China, India, Brazilia, Mexic s.a.).
O situaţie particulară prezintă ţările cu importante resurse petroliere care le
permit un PIB ridicat pe locuitor, dar au un potenţial economic redus, piaţa internă
este redusă, venitul este inechitabil repartizat, iar economia şi consumul sunt
puternic dependente de importuri.
Caracteristica lumii contemporane este aceea că majoritatea ţărilor au un
nivel scăzut de dezvoltare economică, dar şi potenţial economic redus, ceea ce
constituie un cerc vicios în calea dezvoltării.
3.6 Structuri economice
⇒ În funcţie de gradul de încorporare a progresului tehnico-ştiinţific în

factorii de producţie şi în utilizarea lor, se disting economii informaţionale
(modernă, tehnologică, intensiv informaţională), economie industrială, economie
înapoiată.
⇒ După locul şi rolul diferitelor genuri (domenii) de activitate la
producerea PIB se disting:
9 economii agrare (agricultura şi industria extractivă concentrează
importante cantităţi de factori de producţie, au un aport ridicat la
producerea PIB şi în exporturi, dar eficienţa economică şi, în primul
rând, productivitatea globală medie a factorilor de producţie sunt
reduse. În totalitate sunt ţări cu nivel redus de dezvoltare economică şi
umană;
9 economii industriale (în care industria prelucrătoare, cu ramurile
moderne de un înalt nivel tehnic, productivitate şi competitivitate
ridicate au o pondere determinantă în producerea PIB şi în exporturi,
ceea ce asigură o valoare adăugată ridicată, venituri şi condiţii de
existenţă înalte);
9 economii postindustriale în care industriile principale, inclusiv
serviciile, învăţământul, ocrotirea sănătăţii, cercetarea ştiinţifică
cunosc un înalt nivel de dezvoltare, performanţe ridicate, fiind
suportul unei stabilităţi capabile să reziste la şocurile economice
interne şi internaţionale, inclusiv la inerentele fluctuaţii ciclice.
Majoritatea acestor economii se află în proces de tranziţie spre Noua
Economie, bazată pe cunoaştere, informaţie şi creativitate.
⇒ După evoluţia parametrilor şi performanţelor economice într-o anumită

perioadă distingem: economii în expansiune (boom, dezvoltare), economii în criză
şi economii în stagnare.
⇒ După dimensiunile şi interacţiunile în cadrul circuitului economic
mondial se disting: economii închise şi economii deschise. Economiile închise sunt
cele care voluntar (dar de cele mai multe ori ca urmare a unor sancţiuni adoptate de
ONU sau de marile puteri economice) au o participare cu totul marginală la
diviziunea internaţională a muncii şi la schimburile mondiale. Ele nu pot beneficia
de efectele favorabile pe care le generează schimburile economice voluntare.
Economiile deschise sunt puternic ancorate în schimburile economice
internaţionale, exportă o parte importantă din PIB şi importă pe măsură, ca expresie
a beneficiilor pe care le obţin partenerii de pe urma liberalizării relaţiilor
economice internaţionale.
PACHET PEDAGOGIC
CUVINTE-CHEIE
• Economie de schimb • Economie de piaţă de tip liberal

• Economie naturală (neoamerican)
• Specializarea agenţilor economici • Tranzacţii bilaterale de piaţă
• Avantaj economic absolut • Reforma economică
• Avantaj economic relativ • Macrostabilizarea
• Monetarizarea economiei • Reforme structurale
• Sistem economic • Liberalizarea economică
• Sistem economic de tip mixt • Nivel de dezvoltare economică
• Economie de piaţă de tip social (renan) • Potenţial economic
ÎNTREBĂRI
Relevaţi legăturile dintre problema fundamentală a economiei şi sistemul economic.

Caracterizaţi sistemul real al economiei de piaţă concurenţială.
Comparaţi modelul renan (social) şi liberal (neoamerican) de economie de piaţă.
Elaboraţi o balanţă privind elementele care deosebesc economia de piaţă concurenţială
de tip capitalist de economia comandată centralizat.
Prezentaţi procese pe care le incumbă reforma economică în România.
Elaboraţi un model propriu de acţiuni pentru a asigura funcţionalitatea economiei de
piaţă.
Caracterizaţi România în funcţie de: nivelul de dezvoltare, potenţialul economic,
structura economiei.
APLICAŢII
1. Propoziţia: „Orice economie în care au loc schimburi, procese de vânzare-

cumpărare, deci există pieţe, este o economie de piaţă” este: a) adevărată; b) falsă.
Argumentaţi.
2. Afirmaţia: „În orice economie de piaţă se întâlnesc şi trăsăturile economiei de

schimb” este: a) adevărată; b) falsă.
Argumentaţi.
3. Fie trei agenţi economici: x, y, z care dispun de resurse (în mld. u.m.) x = 1.000;
y = 1200; z = 800. Prin utilizarea resurselor, ei obţin următoarele cantităţi din bunul
A: x = 1500 buc; y = 1700 buc; z = 1240 buc. Care dintre cei trei producători deţine
avantaj absolut: a) x; b) y; c) z; e) nici unul.
Demonstraţi.
4. Bunurile A şi B sunt produse de către producătorii x şi y, care au aceleaşi resurse.

Producătorul „x” poate produce: 10 unităţi din A sau 16 unităţi din B sau 5 respectiv
8 din fiecare. Producătorul B poate produce: 12 unităţi din A sau 19 unităţi din B sau
6 respectiv 9,5 din fiecare. În producerea bunului B avantajul comparativ relativ îl
deţine: a) producătorul x; b) producătorul y; c) x şi y; d) nici unul.
Demonstraţi.
5. Pe baza datelor din problema de mai sus, recomandaţi următoarea specializare:

a) x în A şi y în B; b) x în B şi y în B; c) x în B şi y atât în A, cât şi în B;
d) specializarea nu este oportună.
6. Medicamentele compensate prin sistemul Asigurărilor de sănătate sunt bunuri:

a) integral marfare; b) parţial marfare; c) nonmarfare (noncomerciale); d) libere.
7. Trăsăturile şi mecanismele funcţionale ale sistemului economic liberal (de piaţă) au

fost jalonate de către: a) Aristotel; b) David Ricardo; c) Adam Smith; d) J. M. Keynes;
e) Karl Marx.
8. Reglarea economiei printr-un mecanism hibrid se realizează în: a) economia de

comandă; b) modelul teoretic al economiei de piaţă; c) economia mixtă; d) doar în
economiile în tranziţie.
9. Modelul renan (social) de economie de piaţă tinde să devină în linii generale prototip
pentru: a) fostele ţări socialiste; b) Uniunea Europeană; c) Canada; d) SUA; e) toate
statele contemporane.
10. În România, nucleul reformelor structurale pentru a realiza tranziţia la sistemul

economiei de piaţă funcţională este: a) macrostabilizarea; b) pluralismul politic;
c) asigurarea libertăţii pieţei; d) privatizarea; e) liberalizarea preţurilor.
CAPITOLUL 4
4.1 Teoria economică în era computerelor
4.2 Formarea economistului şi stimularea modului de a gândi

ca un economist
Pachet pedagogic
Economia ca ştiinţă şi noua economie
ECONOMIA CA ŞTIINŢĂ
ŞI NOUA ECONOMIE
Economia ca ştiinţă ocupă un loc special în cadrul sistemului ştiinţelor

economice, asimilând sistematic valenţele cunoaşterii economice ştiinţifice în
dinamica ei permanentă.
4.1 Teoria economică în era computerelor
Teoria economică are funcţia principală de a elabora concepte, de a

identifica determinantele şi efectele fenomenelor, de a ordona legăturile generale şi
de durată ce se stabilesc între ele, de a deduce din realitate o explicaţie simplificată
a funcţionării economiei. Cerinţele majore care determină nevoia de reflecţie, de
incitare la o analiză atentă şi de includere a concluziilor în cadrul teoriei economice
generale sunt: transformările profunde generate de progresul ştiinţifico-tehnic şi
ecologic, creşterea bogăţiei concomitent cu cea a sărăciei, substituirea muncii brute
cu informaţia şi cunoaşterea, amplificarea metodelor de fabricaţie sofisticate,
dependente în mare măsură de computere şi biotehnologii, accentuarea crizei
problemelor globale ale omenirii.
În asemenea împrejurări specifice erei computerelor, s-a conturat conceptul
de Nouă economie, ca realitate a începutului mileniului trei. Prima oară noţiunea de
noua economie a fost relevată în anul 1996 în publicaţia Business Week, ca model
economic de provenienţă americană, de expresie liberală, ca o sinteză între realităţi,
aspiraţii şi anticipări spre care se consideră că va trebui ca toate economiile ţărilor
lumii 1 să evolueze. Lansarea acestui concept a generat o mare preocupare pentru
mulţi specialişti economişti, sociologi, psihologi şi politicieni din Europa şi Asia,
formulându-se atât opinii favorabile, precum şi unele nuanţări sau chiar reticenţe.
Noua economie îşi are geneza în dinamica economică marcată de
amplificarea şi diversificarea sectoarelor economice de mare performanţă, de
expansiunea mijloacelor informaţionale, de creşterea rolului mass-mediei în
promovarea ideilor şi realităţilor economice.
1
Paul Tănase Ghiţă, Convergenţe. Aşteptări şi realităţi observabile, în „Convergenţe economice”,
Bucureşti, Editura Economică, 2002, p. 22 şi urm.
Noua economie este definită ca economia bazată pe cunoaştere ştiinţifică, având

ca trăsături fundamentale: producerea de cunoştinţele ştiinţifice prin inovare continuă,
diseminarea acestor cunoştinţe la toţi membrii societăţii; utilizarea cunoştinţelor avansate
în toate domeniile, începând cu cele tehnologice şi de management al activităţilor umane;
educaţia specialiştilor, a întregii populaţii pe baza acestor cunoştinţe, printr-un sistem de
educaţie elevat şi training susţinut de inovare şi creativitate ştiinţifică; manifestarea noii
economii pe pieţe internaţionalizate, dinamice etc.
În sens restrâns, noua economie desemnează sectoarele noilor tehnologii

de informaţii şi comunicaţii, precum: informatică materială şi logică; totalitatea
mijloacelor de comunicaţie şi informaţii (telefon, fax, Internet, televiziune etc.);
activităţile care folosesc noile tehnologii.
În sens larg, noua economie reprezintă sintagma folosită pentru descrierea
transformărilor structurale determinate de implementarea noilor tehnici şi
tehnologii, care schimbă comportamentele economice la toate nivelurile de
agregare ale economiei.
Rezultă că noua economie prezintă, în sinteză, următoarele trăsături
fundamentale: este o economie globală, accesibilă în întreaga lume; favorizează
producerea de bunuri intangibile, adică produse ale muncii intelectuale; este
interconectată printr-un sistem complex de reţele. În acest fel, noile tehnologii pun
bazele unui nou sistem economic, în cadrul căruia se trece de la teritorii la
ciberspaţii, de la pieţe la reţele, de la dreptul de proprietate la dreptul de acces, de
la vânzarea de bunuri tangibile la timp.
Spre deosebire de economia tradiţională, noua economie este apreciată ca un

sistem complex, evolutiv şi adaptativ, ce se întemeiază pe neofactori de producţie,
apelează la comerţul electronic şi la alte instrumente moderne ale e-dezvoltării, pune
accentul pe avantajul competitiv, pe echipe multifuncţionale, are ca topici predilecte
dezechilibrul, instabilitatea, fluctuaţiile, haosul. Ea implică fuziunea proceselor mari,
precum: progresul tehnologic rapid, îndeosebi în privinţa tehnologiilor informatice şi de
comunicare, accelerarea procesului de internaţionalizare a unei părţi a economiei
mondiale şi modificările induse în mediul financiar internaţional. Esenţa noii economii
tinde spre o economie financiar-monetară şi valutară.
Pornind de la unul dintre cele mai importante fenomene, Internetul, şi de la

revoluţia computerelor care l-au creat, ţinând seama de declinul IBM şi
ascensiunea Microsoft, putem aprecia mai bine rolul şi funcţiile teoriei economice
generale. Tehnologiile se schimbă rapid, iar teoria economică continuă să ghideze
activităţile umane raţionale, ne permite să înţelegem mai bine cum funcţionează
economiile la începutul mileniului trei.
Profundele transformări care îmbogăţesc mediul creat de om, ca şi

amplificarea relaţiei între om şi mediul ambiant, deschid noi orizonturi cunoaşterii
şi creativităţii ştiinţifico-tehnice, economice şi ecologice. Este vorba de vocaţia
omului de a crea punţi şi de a înlesni trecerea de la o perioadă la alta a evoluţiei
societăţii, în general, şi a economiei, în special, parcurgându-se un anumit tip de
mişcare, tranziţia fiind permanentă. Tranziţia prezentă este demonstrată de teoria
economică, ca fiind o tranziţie la economia de piaţă concurenţial-funcţională,
înfăptuită pe coordonate de mare eficienţă economică sistemică, de etică şi justiţie
socială, de favorabilităţi pentru toţi oamenii, în acord cu manifestarea trăsăturilor
lor privind instrucţia profesională, disciplina, capacitatea intelectuală şi capacitatea
de risc, puterea de muncă, tenacitatea, spiritul de economie, toate acestea
constituind valori umane autentice.
Lumea de astăzi este foarte diversă, plină de etichete noi, caracterizată prin
mari decalaje, prin categorii distincte de avuţie şi bunăstare. Pentru a înţelege şi a
aprecia corect spectacolul tulburător al lumii prezente şi viitoare este necesară
teoria economică, drept sursă de referinţă concentrată, care să asigure o orientare
rapidă în păienjenişul de interdependenţe tot mai accentuate. Teoria economică
cuprinde multiple probleme, dintre care unele centrale, a căror existenţă se referă la
îndrumarea metodologică pentru ca studiul economic să fie orientat spre trasee
valide şi fructuoase de abordare, asigurându-i raţionalitatea prin includerea
momentului problematizării în ierarhia actelor epistemologice.
În general, a gândi ca un economist înseamnă să conştientizezi problemele
economice şi nu numai, precum şi necesitatea soluţionării lor, aşezându-le la
începutul întregii investigaţii ştiinţifice. Aceasta constă nu neapărat în a cerceta
ceva pentru prima dată, ci în a stabili relaţii solide între ceea ce era cunoscut
dinainte şi ceea ce, până în prezent, este necunoscut sau mai puţin clarificat.
Procedeul metodologic ţinteşte atât acumularea de noi date, cât şi sistematizarea
celor deja existente, clarificarea unor noţiuni ce ţin de aşa-numitele „teme eterne”,
precum şi elaborarea de noi noţiuni. Astfel, se impune cu tot mai multă pregnanţă
problema omogenizării limbajului economic, a diminuării disparităţilor
terminologice cu tendinţe de universalizare 2 .
2
E. Dobrescu, T. Postolache, Consemnări economice, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1990,
p. 7-10.
Însuşirea limbajului de comunicare economică în mod corect se impune

atât pentru specialiştii economişti, cât şi pentru toţi agenţii economici, pentru a se
asigura dialogul între ei în contextul economiei de piaţă concurenţial-funcţională,
al circulaţiei libere, ample şi rapide a informaţiilor, al integrării progresive a ţărilor
în economia mondială, globală. Teoria economică permite tuturor oamenilor să-şi
dezvolte un mod de gândire economică elevat, o atitudine problematizatoare,
conducând la progresul cunoaşterii complexităţii economiei moderne, a
mecanismelor ei de funcţionare, la formularea ipotezelor şi soluţiilor pentru
rezolvarea noilor paradigme.
Asimilarea temeinică a teoriei economice în era computerelor nu este o
modă intelectuală, ci o cerinţă organică a evoluţiei economiei pe termen lung.
Rezolvarea satisfăcătoare a problemelor economice în perioada informatizării
solicită o îmbinare armonioasă a teoriei economice cu practica, ţinând seama de
exigenţa, verificată în decursul timpului, conform căreia o problemă concretă nu se
poate rezolva pe deplin dacă nu a fost soluţionată, în prealabil, în teorie. De aceea,
cercetarea activităţii economice în această perioadă trebuie orientată cu prioritate
spre ţinte esenţiale, ca: stadiul economiei şi structura ei de ramură, tehnico-
productivă şi teritorial-administrativă sau regională; corelaţia între proprietar şi
manager, între dezvoltarea de tip extensiv şi cea de tip intensiv, între diversele
sectoare şi domenii, între baza de materii prime, energie şi gradul lor de
valorificare; raportul între eficienţa utilizării actorilor de producţie la nivelul
agenţilor economici şi ciclul economic agregat; fiscalitatea şi alte pârghii monetar-
financiar-valutare; raport între eficienţă şi venituri; raportul între dezvoltarea
economiei, evoluţia demografică şi gradul de ocupare a resurselor de muncă etc.
Realitatea economiei româneşti şi a altor ţări din centrul, estul şi sudul
Europei dovedeşte nevoia unei teorii deschise, dinamice. Aceasta trebuie să îmbine
atât elementele valabile ale şcolii economice clasice, cât şi ale şcolii economice
moderne într-o sinteză unică şi să urmărească cu consecvenţă o nouă paradigmă,
adică cercetarea simultană a problemelor economice prin prisma echilibrului şi
dezechilibrului la diferite niveluri şi în structuri economice.
În funcţie de factorii care generează schimbarea şi mişcarea economică,
putem considera ca elemente constitutive principale ale teoriei economice specifice
erei computerelor următoarele: teoria rolului cererii; teoria rolului inovării şi
creativităţii ştiinţifico-tehnice şi ecologice; teoria rolului factorului managerial în
afaceri economice; teoria rarităţii factoriale; teoria utilităţii bunurilor economice
tangibile şi, mai ales, intangibile etc.
Caracteristicile teoriei economice în era dezvoltării computerelor pot fi sintetizate în

funcţie de obiect, metodă şi funcţii. Experienţa naţională şi mondială demonstrează
necesitatea implementării în procesul formativ-educativ al caracteristicilor care urmează:
a) Teoria economică trebuie să ţină seama că, în era computerelor, obiectul ei de

studiu este esenţialmente schimbat. Iniţial, cunoaşterea economică era orientată numai spre
analiza elementelor, factorilor, instituţiilor, comportamentelor şi valorilor stabile, ale
echilibrului static. Ulterior, cunoaşterea economică a urmărit, prioritar, atât fenomenele şi
condiţiile de dezechilibru, cât şi pe cele ale teoriei şi practicii economice. Este vorba de o a
treia revoluţie 3 în ştiinţa economică de ale cărei caracteristici trebuie să se ţină seama în
însuşirea şi perfecţionarea teoriei economice.
Aceasta înseamnă că, în fond, tendinţele din perimetrul sistemului noţional specific
unei perioade sunt corelate cu tendinţele ştiinţelor economice în general, în contextul
macrorevoluţiilor declanşate în lume la începutul anilor ’90 ai secolului trecut. Desigur,
nimeni nu poate spune cu exactitate cum va arăta teoria economică a viitorului, întrucât nu s-
au realizat încă previziuni veritabile, cu toate că anumite contururi ale acesteia se pot desluşi.
Esenţial este faptul că teoria economică a viitorului va rezulta dintr-un salt calitativ pe
fundamentul revoluţiei ştiinţei şi tehnologiei, ce se dovedeşte a fi una planetară.
Revoluţia ştiinţifico-tehnică este definită, de regulă, prin transformările adânci din
biologie, fizică, chimie, informatică, robotică, microprocesoare etc., ceea ce este adevărat şi
esenţial. Dar trebuie să se ţină seama şi de faptul că laturile multiple ale managementului
economico-social dau o nouă finalitate tuturor ştiinţelor, inclusiv ştiinţelor economice.
b) Fixarea mai exactă a managementului economico-social sub aspectul teoriei,

metodologiei şi tehnologiei învăţării, pune într-o modalitate nouă relaţia dintre teoria
economică şi ansamblul ştiinţelor economice, ca şi aceea dintre teoria economică şi practica
activităţii economice. Aceasta înseamnă surprinderea autenticului economic, înlăturându-se
anumite absolutizări, exagerări, dar şi erori referitoare la unele segmente fundamentale ale
teoriei şi practicii economice, cum ar fi: funcţia productivă a sistemului economic, rolul pieţei
libere, rolul consumatorului, raportul între continuitate, restructurare economică,
retehnologizare şi privatizare etc.
c) Însuşirea teoriei economice este esenţială atât pentru cei care sunt în curs de
pregătire (studenţi), cât şi pentru specialiştii economişti şi alte categorii care acţionează în
economia reală. Această exigenţă derivă din faptul că economia modernă implică mutaţii
calitativ-structurale importante pe care specialiştii trebuie să le înţeleagă şi să-şi aducă aportul
la soluţionarea lor profitabilă. De aceea, însuşirea şi perfecţionarea profesional-ştiinţifică a
specialiştilor presupun o manieră activă din partea lor pentru formarea de convingeri
comportamentale, psihologice adecvate esenţei economiei de piaţă moderne şi libertăţii
economice democratice, precum şi în concordanţă cu respectarea regulilor, principiilor
concurenţei loiale, legale şi corecte. Altfel se ajunge la dezordine economică, monetară,
financiar-valutară şi comercială, cu repercusiuni nedorite în plan economic, social, moral şi
cultural.
3
Anghel N. Rugină, Towards a New Principia Politica; The Third Revolution in „Politica Sciences”,
în „International Journal of Society Economics”, vol. 17, nr. 2, 1990.
d) Procesul însuşirii active a teoriei economice trebuie să fie unul modern, înfăptuit
cu mijloace, instrumente, tehnici şi procedee avansate, compatibile cu standardele înalte de
calitate formativ-educative. Formatorii şi cei care se formează şi se perfecţionează trebuie să
realizeze un parteneriat ştiinţifico-profesional elevat, să favorizeze formarea unei gândiri
creative, să dezvolte capacitatea de a formula întrebări cu privire la natura realităţilor
economice studiate, să găsească răspunsuri şi soluţii adecvate, pe baza ameliorării
cunoştinţelor ştiinţifice deja asimilate sau pe baza unor noi cunoştinţe evoluate, rezistente la
concurenţa mereu mai aspră pe planul economiei interne şi internaţionale.
e) Însuşirea şi perfecţionarea teoriei economice se realizează în contextul unor

evidente deplasări spre interdisciplinaritate şi pluridisciplinaritate. Cauzele acestor deplasări
sunt multiple: complexitatea obiectului de analizat; pătrunderea ştiinţei în toate
compartimentele vieţii economice; tehnicizarea şi instrumentalizarea activităţii de cunoaştere
ştiinţifică; realizarea unei legături strânse între ştiinţa pură şi ştiinţa aplicată, între disciplinele
teoretice fundamentale şi cele experimental-aplicative în cadrul unor curricule şcolare
moderne; accentuarea dimensiunii istorice a ştiinţei; trecerea spre teorii cu un grad înalt de
organizare structurală, deschise la mediu natural şi la cel creat de om etc.
În asemenea împrejurări, teoria economică trebuie să intre într-un contact mai direct
cu ştiinţele naturii, cu ştiinţele tehnice, cu ştiinţele juridice, cu celelalte ştiinţe socio-umane.
Ea va trebui să abordeze omul într-un mod mai complex, adică în calitate de consumator, de
resursă de muncă şi de decident, ceea ce deschide noi piste de investigare şi îi oferă
instrumente mai rafinate de măsurare, de perfecţionare şi eficientizare a analizei economice
propriu-zise. Totodată, se impune dezvoltarea comunicabilităţii necesare între toate aceste
ştiinţe, prin corelarea sistemelor de concepte şi noţiuni şi prin amplificarea eforturilor
creatoare provenind din ambele sensuri.
f) O altă caracteristică a însuşirii teoriei economice în era computerelor priveşte

abordarea integrativă a fenomenelor şi proceselor economice cercetate. Aceasta înseamnă
trecerea de la modelul clasic, analitic, la cel sintetic-integrativ de gândire economică. Se
dezvoltă astfel disciplinele integrative ca: cibernetica, teoria comunicaţiei, teoria sistemelor,
semiotica etc., care favorizează transferul de metode, principii şi concepte între ramurile
ştiinţei.
g) O altă caracteristică se referă la deplasarea ştiinţei economice spre domeniul de

competenţă al logicii. În practica cercetării ştiinţifice, a elaborării şi dezvoltării teoriei
economice se îmbină investigaţia empirică şi construirea de modele logice. Se îndeplinesc
astfel mai multe funcţii ale teoriei economice: funcţia metodologică; funcţia euristică; funcţia
explicativă; funcţia prospectivă.
În acest context, ideile de cauzalitate, de probabilitate, de interacţiune multiplă etc.
îşi găsesc tot mai mult loc în ştiinţele economice. În acelaşi timp, se folosesc mai insistent
procedee logic formale: axiomatizarea, formalizarea, modelarea, implicarea logicii
matematice în identificarea de repetabilităţi, legi, teorii, principii.
h) O altă caracteristică a teoriei economice constă în testabilitatea sau verificarea

acesteia. Din punct de vedere epistemologic, această caracteristică prezintă un grad ridicat de
dificultate, deoarece, spre deosebire de ştiinţele naturii, în teoria economică testarea este ceva
mai specifică datorită dinamicii obiectului de studii, a costului social înalt al experimentului,
precum şi datorită particularităţilor fenomenului economic, în care este implicat direct omul
cu sistemul său propriu de nevoi şi interese.
Iată de ce, în era computerelor şi în corelaţie cu evoluţia acestora, sporeşte

substanţial rolul teoriei economice şi creşte importanţa însuşirii şi perfecţionării ei
pentru elaborarea şi înfăptuirea strategiilor dezvoltării economice pe termen lung.
„Teoria economică este cea care conferă ştiinţelor economice aproape toată puterea
lor de anticipaţie sau de clarificare. Fără teorie, ar trebui să ne căutăm, pe dibuite,
ca orbul, calea printre probleme economice, opinii conflictuale şi propuneri politice
opuse” 4 .
4.2 Formarea economiştilor şi stimularea modului de a gândi

ca un economist
Economia modernă presupune exigenţe calitative atât pentru teoria

economică generală (economia ca ştiinţă), cât şi pentru economiştii formaţi într-o
viziune nouă, de înalt nivel calitativ, abilitaţi să gândească şi să acţioneze cu
întreaga lor capacitate pentru eficientizarea continuă a activităţilor economice.
În prezent în România, economiştii sunt formaţi în cadrul învăţământului
universitar economic, avându-se în vedere necesităţile societăţii româneşti, precum
şi exigenţele Europei integrate. Documentele programatice sunt cele adoptate la
întâlnirea universităţilor europene de la Salamanca din aprilie 2001. Declaraţia de
la Bologna semnată în iunie 1999, precedată de Declaraţia de la Sorbona din mai
1998 şi alte documente cu vocaţie europeană, asimilate şi corelate cu hotărârile
proprii ale autorităţilor şi instituţiilor competente din ţara noastră.
Politica educaţională şi de formare profesională este de competenţa statului român,

tratatul Uniunii Europene solicitând acestuia doar asigurarea dimensiunii europene a
educaţiei şi formării profesionale. De aceea, este necesară stabilirea gradului de
compatibilitate a legislaţiei naţionale cu prevederile comunitare.
Formarea modernă a economiştilor implică atât concepţia, cât şi structurile

şi mecanismele menite să favorizeze producţia de cunoştinţe ştiinţifice, valorizarea
acestora, asigurarea legăturii organice între educaţie şi noua economie reală. În
acest proces multidimensional se modernizează ambele categorii de parteneri, adică
formatorii şi viitori specialişti pe care ei îi modelează educaţional. Această viziune
este preponderent calitativă, incluzând toate componentele: educaţia formală,
informală, nonformală la toate nivelurile educaţiei permanente. Un asemenea
conţinut complex şi elevat conferă învăţământului universitar funcţii proprii de
4
Paul Heyne, Modul economic de gândire, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1991, p. XII.
factor decisiv al creşterii şi dezvoltării economice. Specialiştii astfel pregătiţi vor

reprezenta, în viitor, segmentul dominant al resurselor de muncă, definit prin
substanţialitate, mobilitate profesională, capacitate deosebită de a-şi valoriza
cunoştinţele dobândite.
În România, învăţământul universitar economic se realizează în acord cu
exigenţele ce decurg din caracterul deschis ce i s-a acordat după 1990, cu nevoile
reale ale societăţii noastre şi cu prevederile acordurilor internaţionale unde
România este parte. Astfel, sistemul cuprinde: învăţământul de licenţă, masteratul
şi doctoratul, ceea ce relevă semnificaţia pe care o au educaţia permanentă şi
flexibilitatea structurilor interne ale universităţilor. Studentul are posibilitatea de a
ieşi din sistem la un moment dat sau să revină în sistem, în vederea definitivării
studiilor.
În acest context, capătă însemnătate şi ţinta strategică referitoare la
universităţile antreprenoriale, ca instituţii cu managementul axat pe principii de
eficienţă economică şi academică. În condiţiile diminuării finanţării bugetare,
universităţile depistează posibilităţi pentru a-şi completa necesarul de resurse
monetar-financiare, reuşind să mobilizeze fonduri suplimentare din cercetarea
ştiinţifică, din diversificarea ofertei educaţionale sau alte surse extrauniversitare.
„Transformarea universitară nu este nici accidentală şi nici incidentală. Nu poate fi
nici rezultanta unor acţiuni inovatoare aplicate ocazional şi disperat. Ea este un
proces conştient, determinat de colaborarea mai multor persoane din compartimente
şi departamente, proces care produce în timp modificări structurale la nivelul
universităţii în ansamblul ei, este ceea ce se consideră a fi acţiunea antreprenorială
colectivă, adică motorul acestei acţiuni transformaţionale”5 . Aceasta nu înseamnă
însă slăbirea misiunii prioritare a universităţilor, adică aceea de formare şi
perfecţionare temeinică, la un înalt standard de calitate al economiştilor.
Una din ţintele majore pe care învăţământul universitar economic o
urmăreşte cu consecvenţă o reprezintă îmbunătăţirea performanţelor în activitatea
studenţilor şi a personalului didactic. De aici rezultă:
deschiderea către exterior, în sensul raportării la alte sisteme similare
de mare performanţă;
crearea unui sistem flexibil de cuantificare a performanţelor, pentru a
stabili exact poziţia în raport cu cei cu care ne aflăm în competiţie;
asigurarea motivaţiei materiale şi morale pentru actorii procesului
educativ (profesor şi student).
5
Burton R. Clark, Crearea universităţilor antreprenoriale, Bucureşti, Editura Paideia, 2000, p. 24.
Ameliorarea sistematică a performanţelor se poate asigura prin sporirea

exigenţelor în privinţa selecţiei personalului didactic. Exigenţa reală induce o
ierarhie a valorilor în universitate, o emulaţie în activitatea la catedră şi în
cercetarea ştiinţifică, printr-un mecanism adecvat de cointeresare materială.
Îmbunătăţirea reală a performanţelor universitare implică un vector de
forţă referitor la desfăşurarea procesului didactic pe temeiul unei noi filosofii a
învăţării. Se deplasează centrul de greutate spre un conţinut şi o metodologie care
să asigure un proces ştiinţific formativ şi, totodată, de cultură naţională şi
universală, printr-o curriculă universitară modernă.
Conceptul de curriculă exprimă obiectivele pe cicluri, strategiile de instruire,

modalitatea de pilotare a activităţii didactice, intervenţia operatorilor abilitaţi, principiile,
normele, regulile şi instrumentele de evaluare.
Curricula universitară pentru economişti se dezvoltă pe temeiul traseelor

de transformare a societăţii contemporane, al cerinţei de a racorda învăţământul
universitar românesc la cel european şi mondial în scopul de a forma specialişti cu
mare capacitate de gândire şi de interpretare sistemică, abilităţi să comunice în
limbi moderne şi să utilizeze tehnicile informatice cele mai performante.
Curricula universitară este orientată în viitor, pentru ca studenţii să
găsească răspuns la probleme majore, ca: pentru ce li se oferă o anumită educaţie?
pentru cine studiază? pentru ce se pregătesc? pentru când se formează ca
specialişti?. Asemenea întrebări trebuie să primească răspuns în relaţia directă cu
nomenclatorul ocupaţiilor din economia reală, elaborat de instituţiile statului
abilitate în acest scop. De asemenea, trebuie să se ţină seama de fluxurile
educaţionale europene pentru ca universităţile economice româneşti să se alinieze
unei arii europene a învăţământului continental care se va definitiva până în 2010.
Obiectivele principale ale acestei arii educaţionale sunt:

simplificarea planurilor în învăţământ ale facultăţilor pentru a se dezvolta un
sistem de diplome comparabile;
accentuarea flexibilităţii printr-un sistem de credite asemănător sistemului de
credite transferabile;
asigurarea unor standarde înalte de calitate în formarea profesională.
Un aspect important al formării economiştilor îl reprezintă corelarea

acesteia cu piaţa muncii în condiţii de flexibilizare mutuală. Studierea atentă a
nevoilor pieţei muncii şi compatiblizarea conţinutului profesional, ca şi a formelor
şi metodelor de desfăşurare a procesului didactic constituie o caracteristică
fundamentală a sistemului de învăţământ universitar actual din toate ţările. În acest

sens se urmăreşte adecvarea ciclurilor universitare la posibilităţile reale de învăţare
şi la nivelul de cultură al tinerilor, avându-se în vedere atât specificitatea pieţei
muncii, cât şi disponibilităţile, inclusiv financiar ale celor care doresc să parcurgă
toate ciclurile de pregătire.
O asemenea exigenţă trebuie coroborată şi cu îmbunătăţirea selecţiei şi
motivarea studenţilor pentru obţinerea performanţei, printr-un sistem de pregătire
economică universitară vocaţională. Acesta trebuie să permită valorificarea
aptitudinilor native şi a cunoştinţelor dobândite în învăţământul economic
preuniversitar, creând astfel un detaşament de economişti de elită, capabili de mare
performanţă la toate nivelurile de agregare economică. În acest scop, sistemul de
burse şi alte forme de motivare material-financiară şi morală acordate studenţilor
trebuie să deţină un loc prioritar.
În acţiunea de corelare a formării economistului cu piaţa muncii, un rol
special revine inserţiei studenţilor pe această piaţă încă din perioada facultăţii, prin
optimizarea activităţilor practice în ansamblul formării profesionale.
Aceasta implică structurarea procesului didactic astfel încât, prin planurile de

învăţământ şi prin programele de studii, să se asigure pregătirea teoretică economică şi, pe
fondul acesteia, să se realizeze pregătirea într-o cronologie preponderent axiologică, sub
aspect ştiinţific şi pedagogic, a tuturor disciplinelor care profilează orice domeniu de
formare profesională. Totodată, metodele şi mijloacele didactice, inclusiv cele informatice,
trebuie adecvate exact cu obiectivele curriculei, cu cerinţele noii economii reale şi cu
percepţia pe care o manifestă consumatorul de educaţie.
În vederea sporirii eficacităţii formative, s-a trecut din ce în ce mai hotărât

la sistemele modulare pe pachete de cursuri universitare. Aceasta înseamnă
reunirea în timp a cursurilor cu legături directe şi concentrarea lor în intervale
temporale bine determinate. Accentul se deplasează de la catedră spre titularul de
disciplină sau de modul, asigurându-se relaţia directă între formator şi student.
Aceasta este favorizată de structurarea procesului didactic pe cicluri, cu porţi de
ieşire din sistem pentru studenţi, precum şi de creditele transferabile, toate
compatibilizându-se la nivel naţional şi la nivel european.
Evaluarea universitară devine un element central al formării
economistului. Aceasta are ca finalitate calitatea formării profesionale şi
eficientizarea ei în activităţile economiei reale. Evaluarea universitară se realizează
prin armonizarea a două componente, una endogenă, respectiv autoevaluarea, şi
una exogenă, respectiv evaluarea pe pachete de cursuri, notele acordându-se de o
comisie formată din profesori titulari ai acestor cursuri.
În procesul de formare al economistului modern se optimizează în

dinamică relaţia între activităţile didactice şi activităţile de cercetare ştiinţifică
economică. Mediul universitar economic trebuie să valorizeze sistematic şi benefic
potenţialul de cercetare important care există în toate universităţile, format din
cadre didactice şi studenţii ce se dovedesc indispensabili în realizarea programelor
de cercetare, la toate tipurile şi ariile de cuprindere.
În totalitatea procesului complex şi profund de formare a economistului un
rol esenţial revine managementului universitar. Premisa de la care se porneşte o
reprezintă profunzimea şi eficacitatea managementului în pilotarea şi flexibilizarea
universităţilor, în acord cu dinamica sistemului social-economic.
Managementul actual ţinteşte funcţia strategică în scopul aşezării
politicilor educaţionale pe baze ştiinţifice şi realiste, folosindu-se Planul Strategic
de Dezvoltare Instituţională. Urmărirea concretă a executării obiectivelor strategice
se asigură prin Planurile Operaţionale Anuale, reflectate în contractele încheiate
între minister şi universităţi. Dacă această normă nu se respectă, atunci întreaga
acţiune devine formală.
Relaţia între stat şi universităţi se derulează prin sistemul de management
realizat de specialişti, tehnocraţi, îmbinându-se ţintele strategice publice cu
autonomia universitară, potrivit standardelor naţionale şi internaţionale de
performanţă, de calitate. În suita formelor de management, cel mai eficace se
dovedeşte a fi managementul antreprenorial, care are şi cele mai bune perspective
sub aspectul necesităţii şi posibilităţii. Potrivit acestui model, managementul
trebuie să funcţioneze ca un „mecanism intercorelat, intercorelarea realizându-se
între funcţia academică şi funcţia administrativă a universităţii, dar separat
executate” 6 . Descongestionarea universităţii se realizează şi prin externalizarea
unor servicii de pază, de întreţinere curentă, de reparaţii etc., care se execută prin
contractare.
Formarea şi perfecţionarea profesională a viitorului economist implică
organic şi problema finanţării, armonizată cu toate problemele de fond ale
universităţilor şi înfăptuită pe baza principiului recursului la raţionalitate
economico-socială.
Politica actuală de finanţare se bazează pe principiul potrivit căruia universităţile

nu mai sunt creditate de minister, ci sunt finanţate pentru serviciul prestat educaţiei, având
permisiunea să se împrumute la diverse instituţii financiare şi de credit.
6
J. W. Forrester, Dinamica industrială, Bucureşti, Editura Tehnică, 1991, p. 17.
În acest sens, sunt semnificative eforturile pentru următoarele aspecte:

a) finanţarea diversificată, adică de la bugetul central, de la comunităţile locale şi din
venituri proprii realizate de universităţi în condiţiile legii, granturi de cercetare,
activitate de proiectare, de expertize, de consultanţă, taxe de la studenţi, proiecte
comunitare etc.; b) trecerea de la „finanţarea pe capitole”, folosită în învăţământul
centralizat, la „finanţarea globală”, care se bazează pe criterii specifice
învăţământului universitar, determinate în mod realist; c) finanţarea diferenţiată,
adică în funcţie de performanţele instituţiilor de învăţământ universitar; d) instituirea
autonomei financiare în universităţi pentru gestionarea eficientă, transparentă şi
responsabilă a resurselor financiare; e) constituirea unei contabilităţi în acord cu
nevoile învăţământului universitar şi întărirea responsabilităţii faţă de finanţatori şi
studenţi, adică folosirea autonomiei universitare pentru creşterea surselor de finanţare
şi îmbunătăţirea imaginii universităţii 7 .
Orientările de bază ale formării economistului modern favorizează dezvoltarea

unei concepţii clare, elevate şi complexe a economiştilor şi realizarea unui mod nou de
gândire, ţinându-se seama de contextul în care se formează şi se execută profesia de
economist.
Stimularea modului de a gândi ca un economist rezultă din raţionalitatea,

multilateralitatea şi complexitatea activităţilor economice atât în plan naţional, cât
şi în plan internaţional, global.
Această orientare are o însemnătate specială, în contextul în care
perspectiva economistului este de a se adapta la condiţia de parte funcţională a unui
sistem profesional european, într-o primă etapă (preaderare-aderare), iar apoi
adoptarea comportamentului nucleic (lărgire şi adâncire a integrării, respectiv a
globalizării).
A gândi ca un economist înseamnă a pătrunde cu mintea fenomenele şi procesele

economice şi a le înţelege, a depista esenţa acestora, a stabili legăturile trainice între
acestea, a formula noţiuni, principii, regularităţi etc., proprii, realităţi economice obiective.
Gândirea economistului presupune corelarea unor trăsături native cu altele

educate, formate, prin instruirea şcolară instituţionalizată, într-un sistem coerent de
organizare internă a concluziilor şi soluţiilor economice, menite să dinamizeze
realităţile economice interdependente.
7
G. Dincă, M. Korka, Finanţarea învăţământului superior. Tendinţe actuale, Bucureşti, Editura
RAO, 2001, p. 9.
Economistul înţelege sistematizat, conceptual economia, având, totodată,

capacitatea de a extinde conduita economică în mai multe moduri. Fundamentul
teoretic construit de predecesori şi consolidat de generaţii de economişti a produs
idei care vor continua să ghideze pe oricine doreşte să înţeleagă mersul economiei
moderne. Pornind de la fenomenele cele mai noi, cum ar fi Internetul şi revoluţia
computerelor, putem ilustra perspectiva economiei şi putem învăţa multe lucruri
despre modul de gândire economic 8 .
Pentru stimularea modului de a gândi ca un economist trebuie să avem în vedere

câteva coordonate fundamentale, care permit înţelegerea mai profundă a domeniului de
studiu al economiei ca ştiinţă.
Mai întâi, economistul ţine seama de modul în care alegerea determină

folosirea resurselor limitate, rare ale societăţii. Pentru aceasta, economistul
operează cu mai multe noţiuni, cum ar fi: compromisul, stimulentul, schimbul,
informaţia, distribuţia etc.
Compromisul presupune adoptarea unei decizii de a cheltui mai mult
pentru un bun mai puţin pentru un altul. Este o înţelegere bazată pe cedări
reciproce, o concesie. Aceasta reflectă caracterul limitat al resurselor, faptul că ele
sunt insuficiente în raport cu nevoile.
Stimulentul reprezintă elementul, impulsul prin care este influenţată
adoptarea deciziei de către un anumit subiect. Prin dimensiunile şi structura acestui
element se accelerează alegerea sau opţiunea unui partner de afaceri. O firmă
evaluează alternativele de afaceri pro sau contra pentru efectele diferitelor alegeri
care se obţin asupra profitului. Printre factorii care influenţează stimulentele,
preţurile sunt cele mai importante. Astfel, cei care iau decizii răspund la
stimulente, iar stimulentele contează foarte mult pentru înţelegerea alegerilor,.
Schimbul este o componentă a activităţii economice care constă în
distribuirea bunurilor economice prin vânzare-cumpărare sau prin alte căi,
depozitarea şi păstrarea bunurilor etc., schimbul fiind o consecinţă a diviziunii
sociale a muncii. Economiştii definesc orice situaţie în care schimbul are loc drept
o piaţă, iar schimburile de pe piaţă reprezintă o cheie pentru a se înţelege atât
modul de alocare a serviciilor, cât şi ce se produce, cine câştigă, cât şi ce câştigă.
Informaţia este reprezentarea simbolică asupra unor entităţi din realitate, având
caracter de noutate şi utilitate pentru subiecţii receptori.
8
Joseph E. Stiglitz, Carl E. Walsh, Economia, Bucureşti, Editura Economică, 2001, p. 28 şi urm.
Informaţia economică este o categorie de informaţii având ca reprezentare

agenţii economici, procesele şi mărimile economice. Ea se prezintă, în cea mai
mare parte, sub forma unor indicatori cu diferite grade de agregare şi sintetizare,
provenind din surse publice sau private.
În unele domenii-cheie din economie, rolul informaţiei este atât de mare,
încât poate schimba natura pieţei. Atunci când consumatorului îi lipseşte informaţia
corespunzătoare pentru a realiza o alegere corectă, statul intervine şi solicită
agenţilor economici să furnizeze informaţii necesare. Informaţia (sau lipsa) ei joacă
un rol esenţial în decuparea formelor de piaţă şi în abilitatea pieţelor private de a
asigura utilizarea cât mai profitabilă a resurselor limitate, rare şi costisitoare.
Distribuţia reprezintă activităţile economice de altă natură prin care bunurile

economice sunt orientate prin intermediul pieţei spre destinaţiile lor, precum şi procesele de
distribuire-redistribuire prin care venitul se repartizează diferitelor activităţi.
Prin distribuţie se realizează legătura între producător şi consumator,

finalizându-se activitatea economică. Îngrijorările asupra distribuţiei echitabile de
avere şi venit în economie conduc la programe guvernamentale care sporesc
egalitatea venitului.
Economiştii ţin seama de asemenea concepte pentru a gândi complex şi
sistematic, pentru a-şi forma o idee corectă despre un act, fapt, bun sau proces
economic. În această manieră se iau în calcul corelaţiile între două sau mai multe
variabile, adică între variabilele care au tendinţa să se modifice simultan într-un
mod previzibil. Mai mult, economiştii gândesc că simpla existenţă a unei corelaţii
nu demonstrează că un factor îl face pe celălalt, în mod automat, să se schimbe. În
plus, factorii exteriori i-ar putea influenţa substanţial pe ceilalţi factori interni.
Modul de gândire economic implică studiul atent asupra relaţiilor de
cauzalitate ale diferitelor procese economice, începând de la cauzalitatea simplă,
lineară, până la cauzalitatea de tip feedback sau de conexiune inversă, caracterizată prin
aceea că lanţul de legături dintre elementele sistemului cu autoreglare este închis.
A gândi ca un economist înseamnă şi folosirea unor modele economice
adecvate. Acestea se utilizează pentru studierea funcţionării economiei şi pentru a
proiecta schimbarea acesteia în viitor. Modelul economic este o reprezentare
izomorfă a realităţii economiei, care oferă o imagine riguroasă sub aspectul
structurii logice asupra fenomenelor prin identificarea trăsăturilor lor esenţiale. Un
model aproximează realitatea obiectivă pe baza unei conceptualizări ce cuprinde o
teorie-nucleu, exprimată discursiv sau matematic şi prin legi economice ce relevă
esenţa fenomenului pe linia unui tip de gândire, respectiv observări şi măsurători
bazate pe descrieri, ordonări de fapte, comparaţii de date, regularităţi stabile deduse

de prelucrări de date etc.
Aşadar, toată lumea trebuie să gândească economic cel puţin o parte din
timp. Dar există o modalitate specială în care economiştii abordează şi înţeleg
problemele economice. Ei fac alegeri în situaţii de concurenţă datorită rarităţii
resurselor, ţin seama de faptul că în economie constrângerile de timp şi buget
limitează alegerile şi definesc setul de oportunităţi.
O modalitate importantă de a începe să gândiţi ca un economist o
reprezintă pregătirea economică, dublată de citirea atentă a ceea ce spun
economiştii despre evenimentele, fenomenele sau procesele respective, toate
contribuind la educarea economică a oamenilor care se va concretiza într-un nou
comportament economic, pe baza unei teorii coerente. O teorie este un set de
ipoteze şi concluzii derivate din ele. Teoriile sunt exerciţii logice de tipul: dacă
presupunerea este corectă, atunci apare rezultatul, iar pe temeiul teoriilor
economiştii formulează previziuni în spiritul cărora trebuie să acţionăm.
PACHET PEDAGOGIC
CUVINTE-CHEIE
• Economia ca ştiinţă • Gândire de economist • Doctorat

• Economia reală • Stimulent • Flexibilitate structurală
• Noua economie • Schimb • Nomenclatorul ocupaţiilor
• Teorie economică • Cauzalitate • Vocaţie de economist
• Abordare integrativă • Informaţie • Evaluare universitară
• Axiomatizare • Alegere economică • Credite transferabile
• Formalizare • Distribuţie • Management universitar
• Modelare • Curriculă • Finanţare diversificată
• Testabilitate • Licenţă • Compromis
• Corelaţie • Masterat
ÎNTREBĂRI
Cum se face alegerea în economie?

Ce sunt variabilele economice?
Ce este un model economic?
Ce înseamnă a gândi ca un economist? Exemplificaţi.
Daţi exemple de cauzalitate în economie.
Ce sunt stimulentele?
Explicaţi compromisurile în economie.
Care sunt cerinţele majore ce determină nevoia de teorie economică?
Definiţi noua economie.
Care sunt caracteristicile teoriei economice în era computerelor?
APLICAŢII
1. Teoria economică reprezintă:

a) forma superioară a cunoaşterii ştiinţifice economice;
b) totalitatea ideilor, principiilor şi tezelor fundamentale privitoare la sistemul
ştiinţific al economiei;
c) ansamblul de idei, de propoziţii adevărate, organizate într-un sistem logic
coerent, prin care se explică un domeniu al realităţii economice;
d) o noţiune, o părere, un gând, o judecată simplă privitoare la fenomenele şi
procesele economice;
e) toate variantele de mai sus.
2. Cunoaşterea economică specializată constă în reflecţiile efectuate de persoane care

servesc acest domeniu şi care:
a) au o experienţă managerială corespunzătoare;
b) au pregătirea economică la nivel mediu;
c) dispun de instrumente sofisticate de cercetare;
d) dispun de instrumente adecvate de cercetare a problemelor economice şi de
expunere a rezultatelor cercetărilor;
e) dispun întotdeauna de un anumit capital bănesc.
3. Însuşirea în mod corect a limbajului de comunicare economică se impune:

a) numai pentru specialiştii economişti din domeniul cercetării ştiinţifice;
b) doar pentru agenţii economici pentru a se asigura dialogul între ei;
c) atât pentru specialiştii economişti, cât şi pentru toţi agenţii economici;
d) numai pentru persoanele care exercită servicii în domeniile de vârf ale
economiei;
e) doar pentru studenţii economişti.
4. Asimilarea temeinică a teoriei economice în era computerelor este:

a) o modă intelectuală;
b) o cerinţă organică a evoluţiei economiei pe termen lung;
c) o cerinţă obiectivă doar pentru cei care produc mijloace informatice;
d) o nevoie temporară doar pentru cei care cumpără bunuri economice în
cantitate mare şi de înaltă tehnicitate;
e) o nevoie expresă numai în învăţământul universitar economic.
5. Deplasarea ştiinţei economice spre domeniul de competenţă al logicii favorizează

îndeplinirea următoarelor funcţii ale teoriei economice:
a) euristică;
b) de cunoaştere empirică;
c) numai de formalizare;
d) doar de axiomatizare;
e) numai de modelare economică.
6. Corelaţiile între două sau mai multe variabile economice înseamnă legături
organice între:
a) variabilele care au tendinţa să se modifice simultan într-un mod previzibil;
b) variabilele care se modifică simultan numai în acelaşi sens;
c) variabilele doar cu sens invers de mişcare;
d) variabilele care se influenţează numai în momente diferite;
e) variabilele care se influenţează cu intermitenţă.
7. Stimularea modului de a gândi ca un economist rezultă din:

a) abundenţa resurselor;
b) caracterul limitat al nevoilor;
c) complexitatea activităţilor economice;
d) caracterul eminamente subiectiv al distribuţiei;
e) unilateralitatea economiei reale.
8. Declaraţia de la Bologna, ca document programatic pentru învăţământul

universitar european, a fost semnată în anul:
a) 2000;
b) 1999,
c) 2001;
d) 2004
e) 2005.
9. Adevărat sau fals?

„Teoria economică trebuie să ţină seama de faptul că în era computerelor obiectul
ei de studiu este esenţialmente schimbat.”.

„Formarea modernă a economiştilor implică doar concepţia menită să favorizeze
producţia de cunoştinţe ştiinţifice şi legătura între educaţie şi noua economie
reală”.

„Teoria economică în era computerelor are un obiect de studiu esenţialmente schimbat”.

„Procesul însuşirii active a teoriei economice este unul clasic, universal”.

„Managementul antreprenorial este posibil doar în afacerile economice”.

„Gândirea economistului presupune corelarea unor trăsături native cu altele
educate”.

„Economistul ţine seama doar de modul în care alegerea determină folosirea
resurselor limitate”.
CAPITOLUL 5
5.1 Bunurile economice şi tipologia lor
5.2 Utilitatea economică: conţinut, forme. Legea utilităţii

marginale descrescânde
5.3 Măsurarea utilităţii economice. Curbele de indiferenţă
5.4 Restricţia bugetară. Echilibrul consumatorului
Pachet pedagogic
Teoria comportamentului consumatorului
TEORIA COMPORTAMENTULUI
CONSUMATORULUI
Teoria comportamentului consumatorului studiază procesul de alegere şi

de decizie prin care consumatorul, pornind de la preferinţele proprii, resursele de
care dispune (adică bugetul disponibil pentru achiziţii) şi de la condiţiile pieţei
(adică preţurile bunurilor, oferta, concurenţa) urmăreşte să-şi maximizeze
satisfacţia sub constrângere.
Teoria care îi studiază comportamentul pleacă de la ipotezele: consumatorul

se comportă raţional, are o funcţie-obiectiv de utilitate pe care urmăreşte s-o
maximizeze; este capabil de alegere pe bază de calcul economic şi de completă
informare în ceea ce priveşte propriile preferinţe şi condiţiile pieţei. În felul acesta, el
îşi maximizează bunăstarea în condiţiile date, ceea ce se realizează prin consumarea
unor cantităţi, calităţi şi structuri determinate de bunuri economice.
Privită individual, în sens microeconomic, maximizarea bunăstării este

sinonimă cu maximizarea utilităţii economice pe care consumatorul o resimte de pe
urma bunurilor ce şi le-a apropriat şi consumat.
5.1 Bunurile economice şi tipologia lor
Nevoile umane directe – de consum – şi cele indirecte – ale producţiei –

sunt satisfăcute prin intermediul bunurilor.
Orice element al realităţii, independent de om, individualizabil şi măsurabil, apt

să satisfacă o nevoie se numeşte bun.
Principala grupare a bunurilor: bunuri libere şi bunuri economice.

Bunurile libere sunt cele virtual nelimitate în raport cu nevoile; ele sunt abundente
faţă de nevoi în condiţii determinate de loc şi timp. Pentru că sunt abundente,
folosirea lor pentru satisfacerea nevoilor se face în mod gratuit. Bunurile
economice sunt acelea care au drept caracteristică definitorie raritatea, limitarea
lor în raport cu nevoile, în condiţii determinate de loc şi timp; obţinerea şi
consumarea lor ocazionează un consum de resurse, un cost şi, implicit, un preţ.
Distincţia dintre bunurile libere şi bunurile economice are un caracter relativ,

concret, se face în raport de loc şi timp.
Pe litoralul mărilor şi oceanelor, apa sărată este un bun liber; aceeaşi apă
sărată, în cantitate determinată, este un bun economic în orice localitate nelitorală,
pentru că devine rară, obţinerea ei ocazionând un efort, un anumit consum de resurse
(de timp, resurse materiale, financiare etc.) În mod tradiţional, aerul curat care, prin
compoziţia sa, întreţine viaţa a fost un bun liber; el tinde să devină un bun economic
sub incidenţa poluării şi intensificării activităţilor umane.
Ştiinţa economică include în sfera preocupărilor sale în special

bunurile economice, care se prezintă într-o mare varietate. Tipologizarea lor
se poate realize după diverse criterii: destinaţie, mod de circulaţie, grad de
dependenţă, relaţii între consumatori etc.
a) După destinaţie, bunurile economice se clasifică în: satisfactori şi prodfactori.

Satisfactorii (sau bunurile de consum) reprezintă bunurile apte să satisfacă în mod direct
trebuinţele sau nevoile umane. Ele se prezintă ca bunuri alimentare, nealimentare şi diferite
servicii sau prestaţii (servicii de transport, de sănătate, de instruire, cu caracter personal
etc.), de care omul, ca fiinţă individuală şi socială, are nevoie pentru a exista, a se forma,
dezvolta şi afirma. Unele din aceste bunuri sunt de folosinţă curentă (alimente,
îmbrăcăminte, articole de toaletă), altele de folosinţă îndelungată (locuinţe, articole
electrocasnice, automobile etc.). Prodfactorii reprezintă bunuri economice folosite la
producerea altor bunuri. Ele satisfac în mod indirect nevoile umane, prin intermediul
bunurilor la a căror producere participă. În această categorie se includ bunurile care
formează capitalul tehnic (fix şi circulant) şi pământul (care, în sens economic, include şi
apa).
b) După forma sub care se prezintă, bunurile economice se grupează în: bunuri
corporale sau materiale, bunuri incorporale (servicii sau prestaţii) şi informaţii (licenţe,
brevete etc.). Dezvoltarea economică şi progresul social determină o tendinţă de accelerare
a producţiei şi de creştere a ponderii bunurilor incorporale şi informaţiilor în ansamblul
bunurilor economice.
c) După modul în care bunurile circulă în economie, se disting: bunuri marfare,
nemarfare şi mixte.
d) În funcţie de legăturile şi dependenţele dintre diferite categorii de bunuri,
se disting: bunuri substituibile, bunuri complementare, bunuri principale şi secundare.
Bunurile substituibile sau concurente sunt acelea care au capacitatea să satisfacă aceeaşi
categorie de nevoi (de exemplu, cafeaua naturală şi nessul, diferite categorii de combustibili
etc.), consumatorul optând, în funcţie de preferinţe, obiective, preţ şi mărimea veniturilor,
pentru unul sau altul dintre acestea. De aceea, ele se mai numesc şi bunuri în competiţie.
Bunurile complementare sunt acelea care pot fi folosite doar împreună, întrucât numai din
combinaţia lor rezultă satisfacţia sau efectul util scontat de către consumator (de exemplu,
bunurile electrocasnice şi curentul electric). Bunurile principale sunt acelea pe care
producătorul le urmăreşte cu prioritate, care constituie obiectivul de bază al activităţii sale.
Bunurile secundare rezultă inevitabil din procesul tehnologic al unui bun principal (dacă
în apicultură mierea este bunul principal, ceara este bunul secundar). Oferta de bunuri
secundare evoluează în legătură directă cu cererea şi producţia de bunuri principale şi doar
în mică măsură în funcţie de preţul propriu.
e) După relaţiile care se stabilesc între diferite categorii de consumatori
(agenţi ai cererii), se disting: bunuri publice şi bunuri private. Bunurile publice sunt
acelea de care poate beneficia, în principiu, oricine, în mod gratuit sau plătind un preţ
convenit. Ele au drept caracteristici principale nonexcluziunea şi nonrivalitatea.
Nonexcluziunea decurge din indivizibilitatea ofertei, ceea ce face ca un consumator care
beneficiază de bunul public să nu diminueze oferta totală care rămâne la dispoziţia celorlalţi
(un program radio sau TV recepţionat de către consumatorul x nu diminuează cu nimic
oferta totală rămasă pentru consumatorii z, y, w etc.). Nonrivalitatea desemnează faptul că
un consumator de bun public nu intră în relaţii de competiţie şi rivalitate cu ceilalţi
consumatori, întrucât cantitatea disponibilă nu este diminuată prin ceea ce fiecare
achiziţionează şi consumă. Bunurile publice pot fi produse şi oferite de către producători
privaţi, dar mai ales publici (administraţii publice).
Bunurile private sunt acelea la care accesul este limitat şi diferenţiat în funcţie de
criteriile de disponibilitate. Prin ceea ce achiziţionează, un consumator diminuează oferta
totală care rămâne celorlalţi cumpărători-consumatori. Ele se caracterizează prin exclusiune
şi rivalitate.
În consumarea bunurilor publice apare fenomenul cunoscut sub numele de
„pasagerul clandestin”, care constă în tendinţa unor consumatori de a se sustrage de la
obligaţiile ce le revin prin consumarea bunurilor publice. Ei sunt toleraţi de către ceilalţi
datorită nonrivalităţii şi nonexcluziunii. Numeroşi specialişti apreciază că diminuarea
fenomenului ar putea avea loc prin organizarea, producerea şi comercializarea unor
asemenea bunuri pe baze private.
5.2 Utilitatea economică: conţinut, forme. Legea utilităţii marginale

descrescânde
Privită sub aspect tehnic, utilitatea reprezintă capacitatea unui bun de a

satisface o nevoie, proprietate care decurge şi se exprimă prin trăsăturile,
caracteristicile şi însuşirile intrinseci ale fiecărui bun sau clase omogene de bunuri;
este studiată în special de merceologie, fiind numită şi valoare de întrebuinţare.
Teoria economică se ocupă de utilitate sub aspect tehnic doar în subsidiar,
în măsura în care ea este necesară pentru o analiză economică mai complexă.
Spre deosebire de sensul tehnic al utilităţii, sensul economic al acesteia include

raportarea la o nevoie, la o trebuinţă concretă a nonposesorului. Doar în măsura în care,
prin însuşirile sale, un bun (respectiv, o cantitate determinată din acesta) răspunde unei
nevoi a nonposesorului, devine posibil raportul economic de piaţă – tranzacţia bilaterală de
piaţă – caracteristică economiei de schimb. Utilitatea economică are un caracter individual
şi subiectiv.
Utilitatea economică în sens modern. În teoria economică modernă,

bazată pe abordările neoclasice, utilitatea unui bun capătă sens economic atunci
când sunt îndeplinite cumulativ anumite condiţii:
- proprietăţile, însuşirile bunului vin în întâmpinarea unei nevoi a
cumpărătorului, nevoie reală sau imaginară, conformă sau nu cu normele
morale, cu sistemul de valori dominante, cu tradiţiile şi obiceiurile în care
acesta trăieşte, iar el conştientizează şi este convins că respectivul bun
economic îi aduce o satisfacţie, îi conferă, prin consum, o anumită plăcere.
Este lipsit de importanţă dacă această convingere este fundamentată
ştiinţific sau este doar o iluzie;
- cumpărătorul dispune de abilitatea şi de cunoştinţele necesare sau de
conexiunile tehnico-economice cerute pentru a obţine satisfacţie de pe
urma respectivului bun. De exemplu, pentru o persoană inaptă să conducă
un automobil, acesta nu are utilitate economică, oricât de semnificative ar
fi caracteristicile sale tehnice. Pentru un analfabet, o carte, oricât de
importantă ar fi, nu prezintă utilitate economică (şi cu atât mai puţin
culturală), în afară de cazul în care o cumpără în scopuri speculative.
Pe baza acestor criterii, se poate aprecia că utilitatea economică sintetizează

importanţa, preţuirea pe care o persoană o acordă, la un moment dat şi în condiţii
determinate, fiecărei unităţi dintr-o mulţime de bunuri identice pe care nu le posedă,
dar pe care este dispus să le achiziţioneze. Este, în fond, satisfacţia pe care o resimte
prin consumarea unei cantităţi determinate dintr-un bun sau un pachet de bunuri.
Aprecierea utilităţii economice are un caracter eminamente individual şi

subiectiv, ea fiind diferită de la un individ la altul.
Un bun poate avea utilitate economică pentru un individ, dar nu are pentru un
altul. Ea depinde de raportul pe care îl stabileşte fiecare între proprietăţile bunului şi
intensitatea nevoilor sale, raport influenţat de nivelul de cultură, de gradul de informare, de
aspiraţiile şi opţiunile fiecăruia, ca şi de cantitatea bunurilor la care el are acces etc. Mai
mult chiar, aceeaşi persoană apreciază că unităţi (doze) din acelaşi bun au utilitate
economică diferită, în funcţie de cantitatea şi momentul când acestea sunt disponibile.
Astfel, dacă presupunem că o cantitate de un kilogram de carne consumată

de o persoană în decurs de o săptămână are, pentru acesta, o anumită utilitate,
dublarea acestei cantităţi poate duce la creşterea satisfacţiei, dar nu în aceeaşi
proporţie; utilitatea economică a celui de al doilea kilogram de carne este mai
redusă decât a primului. În acest sens, Alfred Marchall, exponent de seamă al
Şcolii de la Cambridge, sublinia că „mărimea intensităţii unei plăceri descreşte

progresiv până la saturare, dacă este satisfăcută în mod continuu”; aceasta
semnifică faptul că utilitatea primei unităţi (doze) dintr-un bun economic este mai
ridicată şi se reduce succesiv, treptat, cu fiecare nouă doză (unitate) de bun care se
confruntă cu o nevoie în descreştere 1 . Din cele mai de sus devine necesară
distincţia între utilitatea totală şi utilitatea adiţională (marginală): utilitatea
totală este satisfacţia care se obţine (sau este aşteptată) prin consumarea unei
cantităţi determinate dintr-un bun de consum (sau pachet de bunuri). Ea este în
funcţie de cantitatea consumată: creşte pe măsură ce sporeşte cantitatea (X)
consumată din respectivul bun de consum.
UT = f (X)
Modificarea utilităţii totale, realizată prin creşterea consumului dintr-un

bun cu o unitate (doză), se apreciază prin conceptul de utilitate marginală.
Utilitatea marginală (Umg) reprezintă variaţia utilităţii totale (ΔUT), care rezultă
prin creşterea cu o unitate (ΔX) a cantităţii consumată dintr-un bun (consumul celorlalte
bunuri fiind dat); sau preţuirea (valoarea) acordată ultimei doze consumate dintr-un bun.
Ea se determină prin relaţia:

Umg = ΔUT / ΔX ∗
În baza utilităţii marginale, consumatorul nu acordă mulţimii dozelor

(unităţilor) dintr-un anumit bun aceeaşi valoare importantă; fiecare doză are pentru
el o utilitate marginală şi deci valoare specifică. Prima doză, care vine în
întâmpinarea celei mai intense nevoi, are o utilitate marginală (şi valoare) mai
mare; pe măsură ce consumul creşte, Umg rămâne pozitivă, dar este descrescătoare
şi devine nulă prin consumarea dozei care satisface integral nevoile (pragul de
saţietate). În condiţiile în care consumul continuă peste acest nivel, Umg devine
negativă, generându-i consumatorului o insatisfacţie. Astfel, dozele x1 , x2 … xn din
bunul X îi aduc consumatorului satisfacţii adiţionale u1, u2 … un descrescânde,
1
Alfred Marchall, Principi di economia politica, UTET, Torino, 1972, p.178
∗
Relaţia este corectă în determinarea Umg pentru bunuri finit şi imperfect divizibile; pentru bunurile
perfect şi infinit divizibile (la care variaţia cantităţii este infinitezimală şi la limită tinde spre zero),
Umg reprezintă prima derivată a funcţiei de utilitate totală, adică:
∂U T
Umg = f(UT)’ =
∂X
respectiv u1 > u2 …>un. Fiind un cumpărător, consumatorul îşi măreşte achiziţiile

dintr-un bun atâta timp cât valoarea pe care o atribuie fiecărei doze
suplimentare depăşeşte (sau cel mult este egală) cu suma pe care trebuie s-o
plătească pentru fiecare.
Caseta 5.1 Utilitatea totală şi marginală

Presupunem că un consumator realizează, prin consumarea într-un termen scurt,
a unor cantităţi (doze, respectiv kg) din bunurile X (struguri) şi Y (căpşuni)
substituibile, nivelurile de satisfacţie surprinse în tabelul nr.5.1
Utilitatea totală şi utilitatea marginală
Tabelul 5.1
evaluare cardinală
Struguri (x) Căpşuni (y)
Doze (cantităţi în kg) Utilitatea Utilitatea Utilitatea Utilitatea
consumate totală (UT) marginală totală (UT) marginală
(Umg) (Umg)
prima 10 10 20 20
a doua 19 9 35 15
a treia 26 7 46 11
a patra 30 4 54 8
a cincea 31,5 1,50 60 6
a şasea 31,5 0 65 5
a şaptea 30 - 1,50 69 4
În figura 5.1, transpunem datele din tabelul (pentru struguri):
Umq
UT
. ...
30
. B 15
.
35 C
10
20
15
10 A . 5
1
0 1 2 3 4 5 6 7 Qx
0
1 2 3 4 5 6 Qx
1,5
D
Figura 5.1 Diagrama utilităţii totale Figura 5.2 Diagrama utilităţii marginale
Este de remarcat în figura 5.1 că, prin creşterea cantităţii consumate,

utilitatea totală (agregată, cumulată) creşte treptat, cu rate descrescânde, atinge
maximum la cea de a cincea doză (care reprezintă pragul de saturaţie), rămâne la
acest nivel prin consumarea celui de al şaselea kg de struguri, după care scade.
Evoluţia normală a UT este să crească pe măsură ce sporeşte cantitatea consumată.
Utilitatea marginală este, în schimb, descrescândă pe măsura creşterii consumului,
astfel că, pentru un consumator dat, pe termen scurt, utilitatea şi valoarea primei
doze este mai mare decât a celei de a doua ş.a.m.d. (10; 9; 7; 4; - vezi şi
tabelul 5.1), devine nulă pentru cel de al şaselea kg de struguri şi se transformă în
dezutilitate la cea de a şaptea doză (diagrama haşurată, în cadranul IV, cu sens
negativ).
Aceasta permite generalizarea sub forma legii utilităţii marginale
descrescânde.
Legea utilităţii marginale descrescânde (prima lege a lui Gössen), formulată

pentru prima dată de către H. H. Gössen în 1854, postulează că, atunci „când
cantitatea consumată dintr-un bun economic creşte, utilitatea marginală (adică
utilitatea adiţională adăugată de ultima doză) tinde să se diminueze”.
Sau, aşa cum subliniază P. Samuelson, în baza legii utilităţii marginale

descrescânde, „cantitatea de utilitate suplimentară sau marginală se diminuează în
măsura în care o persoană consumă mai mult dintr-un bun 2 , consumul din celelalte
fiind constant”. Utilitatea marginală descrescândă decurge din faptul că plăcerea
(satisfacţia) pe care consumatorul o resimte când măreşte cantitatea consumată
dintr-un bun este din ce în ce mai mică, pentru că fiecare unitate adiţională se
adresează unei nevoi în scădere, mai puţin intensă.
Pe baza ipotezei legii utilităţii marginale descrescânde, cu cât o persoană a
consumat mai mult dintr-un bun, cu atât mai puţin este dispusă să plătească pentru
a-şi spori consumul din acel bun cu încă o unitate (toate celelalte împrejurări fiind
constante). Evoluţia utilităţii marginale determină şi comportamentul
consumatorului la modificarea preţului, respectiv, elasticitatea diferită a cererii în
raport de evoluţia preţului la acelaşi bun şi la bunuri diferite.
2
Paul Samuelson, W.D. Nordhaus, Micro-économie, Les Éditons d’Organisation, Paris, 1995, p. 156
5.3 Măsurarea utilităţii economice. Curbele de indiferenţă
Măsurarea utilităţii economice este o problemă amplu dezbătută în

literatura economică 3 . Dificultatea găsirii unor soluţii viabile decurge din natura
utilităţii economice: ea depăşeşte sfera economicului, are conotaţii psihologice şi
subiective, implică judecăţi de valoare, stări de spirit, incidenţe ale mediului
economic, social, politic şi natural etc.
De-a lungul timpului au fost propuse două scale (modalităţi) de măsurare a
utilităţii economice: măsurarea cardinală şi cea ordinală.
Măsurarea cardinală presupune ca un consumator dat să acorde fiecărei unităţi

(doze) dintr-un bun sau altul o preţuire mai mare sau mai mică, exprimată printr-un număr
de unităţi de utilitate, numite utili.
Se presupune că un consumator evaluează că 1 kg de struguri îi aduce o satisfacţie

de 8 utili, dublă faţă de 1 kg de pâine (evaluată la 4 utili), respectiv 1/3 faţă de 1 kg de carne
(24 utili) ş.a.m.d.
Prin această evaluare, se consideră un consumator care posedă cunoştinţe exacte
asupra numărului de unităţi de satisfacţie (utili) pe care i le procură fiecare cantitate (doză)
din orice bun şi compară într-o manieră sigură utilitatea diferitelor bunuri, apoi efectuează
un calcul economic riguros. Măsurarea cardinală a cunoscut în timp interpretări diferite, iar
în prezent este utilizată doar în scopuri didactice şi metodologice pentru că nu există un
etalon universal acceptat pentru a măsura plăcerea şi fericirea.
Din punctul de vedere modern 4 , utilitatea totală pe care o resimte un

consumator prin consumarea a „n” doze din unul sau mai multe bunuri este
măsurată prin suma de bani pe care ar plăti-o pentru acea cantitate dacă alternativa
ar fi lipsa bunurilor. Prin contrast, utilitatea marginală a unei singure doze este
măsurată prin suma de bani pe care consumatorul ar fi dispus s-o cedeze pentru
respectiva doză 5 .
Măsurarea ordinală, iniţiată în special de către Vilfredo Pareto şi John

Hicks, presupune un consumator capabil să claseze (ordoneze) bunurile şi pachetele
(„coşurile”) de bunuri nu prin măsurarea cardinală a utilităţii economice, ci în
ordinea în care le preferă în condiţii determinate de loc şi timp.
3
Pentru detalii, recomandăm Mark Blaug, Teoria economică în retrospectivă, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1992, cap. 8, 9 (p. 329-381)
4
R. C. Lipsey, K. A. Christal, Economia pozitivă, Editura Economică, 1999, p. 163
5
Este necesar să facem distincţie între suma pe care ar fi dispus s-o plătească (care ţine de preferinţe
şi de utilitatea pe care el o conferă bunului) şi ce trebuie să plătească, care depinde de preţurile
pieţei.
Revenind la exemplul de mai sus, măsurarea ordinală se limitează la a aprecia că

respectivul consumator, în condiţiile date, preferă un kg de carne unui kg de struguri,
respectiv de pâine. Ca atare, ordinea preferinţelor sale este: I. 1 kg de carne; II. 1 kg de
struguri; III. 1 kg de pâine. Ca atare, când face alegeri, cumpărătorul consumator nu
apelează la evaluări cifrice ale utilităţii economice, ci ierarhizează bunurile sau pachetele de
bunuri în ordinea preferinţelor sale subiective, stabilind ordinea în care preferă bunurile
şi nu mărimea cardinală (cifrică) a satisfacţiei. Nici un consumator nu încearcă să
folosească indici prin care să se convingă că un produs sau un pachet de bunuri îi aduc o
satisfacţie identică, mai mică sau mai mare. În virtutea măsurării ordinale, consumatorii pot
opta între consumul a două bunuri (sau pachete, respectiv combinaţii de bunuri),
exprimându-şi preferinţele, fără ca această decizie să impună şi precizarea riguroasă a
gradului în care este preferat un bun comparativ cu altul, adică fără a fi necesar să se
precizeze nici cu cât este el mai preferat, nici cu cât mai multă satisfacţie îi aduce.
În teoria alegerii bazată pe măsurarea ordinală a preferinţelor,

consumatorul îşi elaborează unul sau mai multe programe de consum.
Programul de consum (sau reţeta de consum) reprezintă specificarea unor

cantităţi determinante din bunurile diferite x,y,z,…w, care-i asigură unui consumator dat o
anumită utilitate (satisfacţie) agregată.
Un program de consum dă expresie sistemului de nevoi al consumatorului;

obişnuinţelor, gusturilor, dar şi preferinţelor sale; disponibilităţii în timp şi spaţiu
ale diferitelor bunuri, utilităţii pe care el o acordă diferitelor cantităţi (doze) din
bunurile x, y, z,… w. El se bazează pe presupoziţia că un nivel dat de satisfacţie
(utilitate) totală (agregată) poate fi obţinut din cantităţi diferite din bunurile x şi y.
Două sau mai multe programe de consum sunt echivalente dacă îi asigură
consumatorului acelaşi nivel de satisfacţie, prin combinaţiile respective, iar el nu
are preferinţe pentru unul sau altul (caseta 5.2, programele A … E).
Instrumentele principale în alegerea consumatorului, bazată pe măsurarea
ordinală, sunt: curba de indiferenţă (numită şi isophelimă sau curbă de
isoutilitate) şi rata marginală de substituţie (RMS).
Curba de indiferenţă reprezintă locul geometric al tuturor programelor de

consum echivalente sau al punctelor ce reflectă cupluri din bunurile x şi y, care procură
aceeaşi utilitate (satisfacţie) totală.
Programele de consum echivalente A … E au la bază faptul real că utilităţi

agregate identice se asigură prin creşterea cantităţii consumate dintr-un bun (în cazul
nostru „x”) şi reducerea unităţilor consumate din celălalt (în cazul nostru „y”).
Cantitatea dintr-un bun economic la care consumatorul este dispus să
renunţe (-Δy) în schimbul unei doze suplimentare din altul (Δx), păstrându-şi
acelaşi nivel de satisfacţie (de utilitate agregată), se numeşte rată marginală de

substituţie (RMS).
RMSy/x = | -Δy/ Δ|
Din punct de vedere matematic, RMS reprezintă panta isophelimei (vezi caseta
5.2). Pentru a se menţine aceeaşi utilitate agregată trebuie ca utilitatea adiţională care se
obţine pe baza suplimentării consumului din bunul x, (ΔQx . Umgx) să fie egală cu utilitatea
la care se renunţă prin micşorarea consumului din bunul y, (-ΔQy . Umgy), adică:
ΔQx . Umgx = | -ΔQy . Umgy|,
Δy U mgx Δy
respectiv | = ; iar cum | | = RMSy/x ,
Δx U mgy Δx
U mgx
rezultă că: RMSy/x = , fapt verificabil prin corelarea datelor din tabelul 5.1 şi figura 5.2.
U mgy
Caseta 5.2 Curba de indiferenţă şi RMS

Pe baza datelor din tabelul nr. 5.1 imaginăm programele de consum echivalente
A … E, respectiv:
A)1x + 7y; B) 2x + 5y; C) 3x + 3,9y; D) 4x + 3,375y; E) 5x + 3,19y
Reprezentate grafic, acestea desemnează curba de indiferenţă AE:
y (căpşuni, kg) y
A’’’
8
9
. A’’
7 ● A (1; 7)
8
7 .. A
. . .
6
6
5 ● B (2; 5)
.
5
..
M
4 C (3; 3,9) A’
..
N ● 4
3 O ●
D (4; 3,373)
. . . E’’’
. .
E (5; 3,19) 3
● E’’
2
2
E’ E
1
1
x x
0 1 2 3 4 5 6 7 0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
(struguri, Kg)
Figura 5.3 Curba de indiferenţă Figura 5.4 Harta curbelor de interferenţă

(programele de consum echivalente A … E)
Se pot imagina şi programe de consum care asigură o satisfacţie mai mică

(0,5x + 3,5y; x + 2,5y etc.) şi reprezentând curbe de indiferenţă cu o valoare inferioară
(aflate în stânga curbei AE) sau programe de consum care oferă o mai mare satisfacţie
(2x + 8y; 3x + 6y etc.) reprezentate prin curbe de referinţă exterioare izophelimei AD.
Figura 5.4 exprimă harta curbelor de indiferenţă în care A′E′ < AE < A′′E′′ < A′′′E′′′.
Pe baza izophelimei AE se determină RMS între două puncte (A→B; B→C
ş.a.m.d)
RMSA→B = - 2y = 2; RMSB→C = 1,1y/1x; RMSC→D = 0,525y/1x;
B
1x
RMSD→E = 0,185y/1x
care reprezintă panta izophelimei, adică − AM când se alege programul B în
MB
locul lui A; − BN când se optează pentru programul C în locul lui B ş.a.m.d. Un
NC
asemenea raţionament este corect pentru bunurile finit şi imperfect divizibile.
Pentru bunurile infinit şi perfect divizibile, trecerea de la un program la altul
presupune renunţări la cantităţi infinitezimale dintr-un bun atunci când consumul din
celălalt creşte cu o cantitate care la limită tinde spre zero. În acest caz, se determină RMS
într-un punct al izophelimei, ea fiind panta tangentei în respectivul punct. Grafic, se
constată că atât între două puncte, cât şi într-un punct, RMS este descrescătoare
⎛ AM >- BN >- CO ⎞ .
⎜− ⎟
⎝ MB NC OD ⎠
RMS are tendinţă de reducere. Ea decurge din faptul că, prin creşterea
succesivă a consumului din bunul x, se reduce intensitatea nevoii pentru acest bun;
deci şi utilitatea marginală pe care o aduce fiecare unitate suplimentară. Din contră,
micşorarea succesivă a disponibilităţilor din bunul y face ca fiecărei unităţi la care
se renunţă să i se acorde de către consumator o utilitate marginală mai mare, în
raport cu cea precedentă.
În afara programelor A … E, în caseta 5.2 de mai sus s-au imaginat şi
altele care, prin combinaţii adecvate între cantităţi diferite din bunurile x şi y, pot
conduce la utilităţi agregate mai mici sau mai mari în raport cu cele de referinţă.
Curbele de indiferenţă A′E′, A′′-E′′, A′′′ – E′′′ din figura 5.3 exprimă,
fiecare în parte, programe de consum echivalente. Ansamblul curbelor de
indiferenţă, care dau expresie programelor de consum concurente imaginate de
către consumator, formează harta curbelor de indiferenţă.
5.4 Restricţia bugetară. Echilibrul consumatorului
Deşi consumatorul îşi proiectează programele de consum sub impulsul

preferinţelor sale, el se confruntă şi cu restricţii economice: are un anumit venit
disponibil (R), iar preţurile unitare ale bunurilor economice x şi y (Px , Py) sunt
date, reprezintă variabile exogene în raport cu forţa sa de decizie. Cu venitul
disponibil R şi în condiţiile preţurilor Px , Py, consumatorul poate realiza variate

combinaţii de achiziţii, respectiv cantităţi diferite x1 , x2 … xn din bunul x şi y1, y2
… yn din bunul y, astfel:
R Py R Py
xiPx + yiPy = R sau x = − ⋅ y iar x= − ⋅y
Px Px Px Px
Restricţiile economice ale consumatorului sunt sintetizate în dreapta
(linia) bugetului (figura 5.5) care exprimă cantităţile alternative din cele două
bunuri care pot fi achiziţionate în condiţiile date de buget disponibil şi de
preţuri unitare.
Caseta 5.3 Dreapta (linia) bugetului

Pentru a determina extremele dreptei bugetului presupunem că întregul buget este
utilizat alternativ exclusiv pentru a achiziţiona bunul x, respective y. În felul acesta obţinem
cantităţile maxime B, respectivA care pot fi achiziţionate din aceste bunuri.
R R
y=0 B B = ; x=0 B A =
PX Py
Unind punctele A şi B, obţinem dreapta bugetului (figura 5.5) ale cărei puncte
exprimă infinitatea combinaţiilor din bunurile x şi y care pot fi achiziţionate în condiţiile
date de buget şi de preţuri.
Exemplu: Bugetul săptămânal pentru achiziţionarea fructelor (struguri –x şi
căpşuni – y) de care dispune un consumator este 23 RON, Px = 2, iar Py = 3.
Reluând raţionamentul de mai sus rezultă:
B = 23 = 11,5 kg A = 23 = 7,66 kg
2 3
Qy
căpşuni
10 /
8 /
A
6 / P1 (2,5; 6)
- Δy = -4 4 /
2 / P2 (8,5; 2)
0 2 4 6 8 10 B 12 Qx
struguri
Figura 5.5 Dreapta (linia) bugetului

Panta dreptei bugetului exprimă raportul dintre preţurile unitare ale celor două
bunuri şi indică cu cât se modifică în sens contrar cantitatea achiziţionată din bunul x când
cantitatea cumpărată din bunul y se modifică cu o unitate, astfel ca
ΔX . Px = Δy . Py
Py
Panta dreptei AB =
Px
De exemplu, dacă faţă de un program iniţial de achiziţii Pi (2,5; 6) se doreşte
achiziţionarea a doar 2 kg din y, în noul program de achiziţii P2 , cantitatea achiziţionată din
x va fi:
Py 3
ΔX = | ⋅ Δy | B ΔX = | ⋅ −4 | = 6 kg B x2 = 2,5 + 6 = 8,5 kg
Px 2
Figura 5.5 relevă trei situaţii posibile în faţa cărora se află consumatorul:
1. Să efectueze achiziţii cheltuind integral bugetul. Este situaţia descrisă prin

programele de achiziţii înscrise pe linia bugetului AB.
2. Nu cheltuiesc întregul buget. În interiorul triunghiului AOB sunt
circumscrise programele de consum, posibil de realizat prin prisma
restricţiei economice, fără a cheltui întregul venit disponibil, astfel că:
XjPx + yjPy< R
3. Toate programele de consum, respectiv curbele de indiferenţă exterioare
liniei bugetului, sunt imposibil de realizat, pentru că venitul disponibil şi
preţurile pieţei nu permit achiziţionarea cantităţilor din bunurile x şi y care
susţin respectivele programe, fapt concretizat în relaţia:
XjPx + yjPy > R
În faţa preferinţelor subiective alternative, exprimate în diferite
programe de consum (şi curbe de indiferenţă), şi a restricţiilor economice (dar
care şi ele oferă mai multe alternative), cumpărătorul trebuie să aleagă, să decidă
asupra unui program de achiziţii, de consum. Opţiunea (decizia) nu este
întâmplătoare, ci trebuie fundamentată în aşa fel încât să-i asigure echilibrul.
Se consideră că un consumator îşi asigură echilibrul atunci când obţine de pe

urma achiziţiilor efectuate, cea mai mare utilitate (satisfacţie) posibilă pornind de la
preferinţele exprimate sub forma programelor de consum şi ţinând seama de venitul şi de
preţurile unitare ale bunurilor economice.
Cu alte cuvinte, echilibrul consumatorului desemnează acea variantă de repartizare a
venitului spre reţete de achiziţie care îi asigură maximum de satisfacţie (utilitate agregată),
comparativ cu oricare altă variantă, în condiţiile venitului disponibil şi ale preţurilor date.
Echilibrul consumatorului = max.UT.
Din punct de vedere analitic, starea de echilibru se asigură în varianta

de achiziţii care satisface cumulative condiţiile:
U mgx Px U mgx U mgx

= sau = 1)
U mgy Py Px Py
Aceasta exprimă faptul că raportul dintre utilităţile marginale ale

dozelor achiziţionate (exprimat prin panta isophelimei) este egal cu raportul
dintre preţurile unitare ale bunurilor care sunt achiziţionate şi care exprimă
panta dreptei bugetului.
Cu alte cuvinte, raportul dintre utilităţile marginale ale bunurilor
achiziţionate este egal cu raportul dintre preţurile unitare ale celor două bunuri.
Sau, altfel spus, raportul utilitate marginală/preţ pentru cele două (n) bunuri este
acelaşi.
U mgx U mgy
=
Px Py
Pentru maximizarea utilităţii totale – când venitul nominal şi preţurile

unitare sunt date – este necesar ca, pentru achiziţionarea diferitelor bunuri, venitul
să fie repartizat în aşa fel încât ultima unitate monetară cheltuită pentru cumpărarea
oricărui bun să aducă aceeaşi unitate marginală. O asemenea situaţie P. Samuelson
o numeşte „legea utilităţii marginale egale pe unitate monetară” şi desemnează
decizia optimală de achiziţie şi consum. „Trebuie să ne determinăm în aşa fel
consumul, încât fiecare bun să ne aducă aceeaşi utilitate marginală pentru ultimul
dolar cheltuit. Într-o asemenea situaţie, achiziţiile procură maximum de satisfacţie
sau utilitate.” 6
X · P x + Y · Py = R 2)
Aceasta înseamnă că volumul cheltuielilor efectuate să se încadreze în

buget.
6
Paul Samuelson, W. D. Nordhaus, op. cit., p.159
Grafic, starea de echilibru se asigură prin acel program de consum la care linia
bugetului este tangentă la curba de indiferenţă, adică în punctul (S) unde panta
isophelimei este egală cu panta dreptei bugetului (figura 5.6).
Qy
A′′′
A′′
I3
..
A’ I2 S’’’
I1
..
S’’
A’ I0 S0
ye ’
S
0 xe B’ B B’’ B’’’ Qx
Figura 5.6 Echilibrul consumatorului
Comentariu:
I0, I1, I2, I3 reprezintă curbe de indiferenţă, I0 < I1 < I2 < I3
A’B’; AB; A’’B’’; A’’’B’’’ sunt drepte ale bugetului, elaborate în ipoteza preţurilor
constante şi a unui buget crescător.
Xe şi Ye – cantităţile achiziţionate la echilibrul iniţial (So) când restricţia bugetară
este descrisă prin AB.
Pe măsură ce bugetul creşte, echilibrul se asigură prin consumarea unor cantităţi
superioare din x şi y, descrise prin dreapta S’ – S’’’ numită curba Engel (sau curba venit-
consum pentru bunurile normale).
Aplicaţie
Un consumator raţional se confruntă cu funcţia de utilitate UT(x,y) = x2 · y (în care
x şi y sunt cantităţile consumate din satisfactorii care alcătuiesc programul de consum).
El trebuie să facă faţă unei constrângeri bugetare, din de necesitatea de a se încadra în
venitul disponibil pentru consum de 24 u.m. în condiţiile în care preţurile unitare ale
bunurilor achiziţionate sunt: Px = 2.m.; Py = 4 u.m. Să se determine starea de echilibru a
acestui consumator şi satisfacţia totală pe care o resimte la echilibru.
Se porneşte de la condiţiile:
⎧ U mgx Px
⎪(1) =
⎨ U mgy Py
⎪( 2) X ⋅ P + Y ⋅ P = 24
⎩ x y
Utilitatea marginală (Umg) reprezintă derivata întâi în raport cu x şi, respectiv cu y

a funcţiei de utilitate totală, adică:
Umgx = 2xy
Umgy = x2
Înlocuind în (1) şi (2) obţinem:

⎧ 2 xy 2
⎪ 2 = x =8
⎨ x 4 ⇒
⎪⎩2 x + 4 y = 24 y =2
Cantităţile 8x şi 2y reprezintă programul de achiziţii care se încadrează în

constrângerea bugetară şi maximizează UT.
UT = 82 . 2 = 128
Echilibrul consumatorului se modifică, are caracter dinamic, pentru că:

- preferinţele consumatorului se modifică permanent, ceea ce se
concretizează în atribuirea altor utilităţi marginale pentru diferite doze din
bunurile x şi y, fapt care modifică funcţia de utilitate totală şi configuraţia
diferitelor programe de consum (şi, implicit, alura curbelor de indiferenţă);
- venitul nominal disponibil pentru consum poate creşte sau poate scădea;
- preţurile bunurilor x şi y cresc sau scad, ceea ce schimbă configuraţia liniei
bugetului.
1) Astfel, modificarea venitului nominal disponibil atrage după sine
deplasarea liniei bugetului spre dreapta (când venitul creşte) şi spre stânga (când
venitul scade), ceea ce face ca noul echilibru să se realizeze pe o isophelimă
superioară, respectiv inferioară (vezi figura 5.7).
Qy
A
I1
.
I0
y2
y0
. .
I’
S’’
S0
S1
y’’
0 x’’ B’’x0 x2 B B’ Qx
Figura 5.7 Modificarea preţului bunului x şi curba cererii S”- S1

(linia preţ-consum)
2) Schimbarea proporţională şi în acelaşi sens a preţurilor conduce la

deplasarea liniei bugetului paralel cu ea însăşi, spre origine când preţurile cresc, şi
spre exterior când preţurile scad.
3) Modificarea preţului unui bun (venitul constant) modifică configuraţia
dreptei bugetului.
Figura 5.7 pune în evidenţă faptul că reducerea preţului bunului x conduce
la o dreaptă a bugetului de forma AB’, ceea ce face ca programul de consum care-i
asigură noua stare de echilibru să fie circumscrisă de coordonatele S1(y2x2) pe
curba de indiferenţă (I1) cu o valoare superioară, achiziţiile sporind de la x0 la x2
(vezi figura 5.7).
Din contră, când preţul bunului x creşte, obţinem dreapta bugetului AB′′,
iar starea de echilibru se realizează în S′′ (pe curba de indiferenţă I’ care asigură o
satisfacţie mai mică în coordonatele x′′y′′).
Pentru un venit nominal dat, fiecare nou preţ al bunului x determină
deplasarea dreptei bugetului şi atingerea unor poziţii particulare de echilibru: s’’, s0,
s1. Unite, acestea redau linia S′′ – S1 , numită dreapta preţ-consum sau diagrama
cererii. Ea arată cum se modifică achiziţiile din bunul x pe măsura scăderii
preţului, echilibrul realizându-se prin cantităţile crescătoare x′′, x0, x2.
4) Modificarea preţului ambelor bunuri (în proporţii sau sensuri diferite)
sau doar a unuia schimbă panta dreptei bugetului, starea de echilibru şi preţul
relativ (adică preţul unui bun exprimat în funcţie de preţul celuilalt). Concomitent
se modifică puterea de cumpărare a venitului nominal (venitul real): creşte când
preţul scade şi scade când preţul creşte.
5) Modificarea venitului nominal şi a preţurilor cu aceeaşi constantă λ
lasă neschimbată starea de echilibru şi linia bugetului.
Efectul de substituire şi efectul de venit
Modificările preţului unui bun determină un comportament specific

consumatorului, cunoscut sub numele de efectul de substituţie şi efectul de venit.
Efectul de substituire exprimă modificarea cantităţii cerute dintr-un bun
ca urmare a modificării preţului relativ al bunului, fără a ţine seama şi de
incidenţele pe care schimbarea preţului le are asupra venitului real. Este asociat cu
o modificare a pantei dreptei bugetului.
Efectul de venit exprimă incidenţele pe care modificarea venitului real le
are asupra cantităţii cerute, considerând preţurile relative neschimbate.
Cele două efecte se produc concomitent, iar modificarea balanţei cantităţii

cerute dintr-un bun, graţie modificării preţului relativ şi a venitului real, se
determină prin însumarea lor. Este evident că atunci când se modifică preţul unui
bun, venitul real al consumatorului se modifică, ceea ce afectează volumul
achiziţiilor din toate bunurile (chiar şi pentru cele ale căror preţuri nu s-au
modificat), de cele mai multe ori cu intensităţi şi chiar în sensuri diferite.
În figura 5.8 prezentăm raţionamentul simplificat de identificare a efectului
de sustituţie şi de venit pentru cumpărătorul bunului x, al cărui preţ se reduce de la
10 u.m. la 8 u.m., bugetul (venitul nominal) fiind constant, 120 u.m.
Qy
A
A1 I1
I2
E0
E1 E2
q0 q1 q2 B B1 B2 Qx
Figura 5.8 Efectul de substituire q0 – q1 şi efectul de venit q1 – q2
Comentariu:
Linia bugetului iniţială este AB, cu echilibrul în E0, la care cantitatea
cerută este q0. Prin scăderea preţului, linia bugetului devine AB2, cu cantitatea de
echilibru q2; cererea creşte de la q0 la q2. Pentru a elimina efectul creşterii venitului
ca urmare a reducerii preţului bunului x, construim o dreaptă a bugetului A1B1 B
paralelă cu AB2 tangentă la curba de indiferenţă I1, care să exprime cât ar fi

cumpărat din x, la noul preţ, dacă venitul real rămânea acelaşi (implicit, cel
nominal ar fi scăzut). Noul echilibru se realizează în E1, cu cantitatea q1 din bunul
x, iar sporul de cerere şi de consum q0 – q2 generat de reducerea preţului este
scindat în q0q1 – efectul de substituire şi q1 – q2 efectul de venit.
PACHET PEDAGOGIC
CUVINTE-CHEIE
• Bunuri economice
• Program de consum
• Curbă de indiferenţă (isophelimă)
• Utilitate economică
• Măsurare cardinală
• Măsurare ordinală
• Panta isophelimei
• Echilibrul consumatorului
• Curba Engel
• Efectul de substituire
• Rata marginală de substituire în consum
• Linia bugetului
• Efectul de venit
• Legea utilităţii marginale descrescânde
ÎNTREBĂRI
Comparaţi utilitatea totală şi utilitatea marginală.

Când este consumatorul în echilibru?
Ce semnifică „consumator raţional”?
Ce este un program de consum?
Alegeţi 6 bunuri de consum. Stabiliţi după propria dvs. scală măsurarea ordinală şi
cardinală. Colegul dvs. de bancă efectuează aceeaşi operaţiune. Comparaţi rezultatele.
Ce concluzie desprindeţi?
Cum explicaţi că utilitatea marginală descreşte când consumul sporeşte?
APLICAŢII
1. Bunurile publice se caracterizează prin: a) sunt create în firme proprietate de stat;

b) sunt proprietatea statului; c) consumatorii lor sunt în relaţii de nonrivalitate;
d) accesul la ele este gratuit; e) nu sunt bunuri economice, ci libere.
2. În cazul a două bunuri identice (de pildă, o carte pe care o cumpăraţi în două
exemplare) utilitatea lor economică pentru consumator este: a) aceeaşi; b) diferită;
c) aceeaşi în cazul în care cartea aceea îl interesează pe consumator; d) diferită,
dacă respectiva carte nu îl interesează; e) diferită, dacă consumatorul este analfabet.
3. Când cantitatea consumată dintr-un bun economic creşte, utilitatea totală şi cea
marginală resimţită de către consumator: a) cresc; b) scad; c) creşte, scade;
d) scade, creşte; e) pot fi adevărate oricare din a, b, c, d.
Argumentaţi răspunsul corect şi ilustraţi-l grafic.
4. Venitul disponibil al unui consumator este 800 u.m. alocate pentru a achiziţiona
bunurile x şi y. Dacă funcţia utilităţii totale (UT) este UTxy = Qx2 · Qy, iar
preţurile unitare sunt: Px = 10; Py = 20, determinaţi programul de consum care
asigură maximizarea unităţii totale şi mărimea acesteia.
5. Bunurile x şi y sunt bunuri pereche, care pot fi combinate în programele de
consum a, b, c, d, echivalente, după cum urmează. Determinaţi RMS a bunului x
prin y, când se trece succesiv de la b la c, apoi de la c la d. Ce concluzii
desprindeţi?
Programul x y RMS
a 20 10 -
b 15 12 -
c 10 14,5 -
d 5 18,5 -
6. Un consumator îşi realizează echilibrul în punctual E0 în condiţiile când Px = 10,

Py = 20, iar bugetul său este 100 u.m. În t1 indicele Py = 110%, Px este constant, iar
bugetul devine 120. Reprezentaţi starea de echilibru în t1 (E1).
y
E0
3
x
4 10
7. Un consumator are funcţia de UT(x,y) = x . y2. El dispune de un buget de 240 u.m.
săptămânal, iar preţurile bunurilor sunt Px = 2; P = 4. Determinaţi programul de
achiziţii care asigură echilibrul şi satisfacţia totală pe care o realizează.
8. Faţă de situaţia iniţială, preţurile bunurilor de consum se reduc concomitent cu
20% (iniţial, Px = Py = 10 u.m.). Bugetul săptămânal pentru achiziţia bunurilor x
şi y a fost şi rămâne 200. Utilitatea totală realizată de către consumator: a) creşte;
b) scade; c) rămâne neschimbată; d) nu se poate determina pentru că informaţiile

sunt insuficiente. Indicaţi răspunsul, reprezentaţi grafic; argumentaţi.
9. Fie un consumator care dispune de un buget săptămânal de 200 euro, Px = 10
euro; iar Py = 20 euro. Utilitatea marginală obţinută în funcţie de cantitatea
consumată este prezentată în tabelul de mai jos:
Nr. doze consumate x y

Umg Umg/1€ Umg Umg/1€
1 30 60
2 25 50
3 22 42
4 20 40
5 18 38
6 16 36
7 13 32
8 12 24
Consumatorul doreşte următoarele programe de achiziţii: a) 3x + 3y; b) 4x+ 4y;

c) 5x + 6y; d) 6x + 7y; e) 8x + 8y.
Se cere:
a) care sunt programele de achiziţii posibile din punct de vedere economic şi UT a
fiecăruia;
b) care este programul care-i asigură echilibrul şi mărimea UT.
10. Consumatorul raţional îşi asigură echilibrul prin consumarea bunurilor x şi y

atunci când: a) Umg = max; b) Umgx şi Umgy sunt minime; c) când Umgx = Umgy;
d) când UT = max; c) UT este maximă şi se încadrează în buget.
CAPITOLUL 6
6.1 Conţinutul cererii şi instrumentele de analiză
6.2 Legea generală a cererii
6.3 Elasticitatea cererii
A. Elasticitatea cererii în funcţie de preţ
B. Elasticitatea cererii în funcţie de venit
C. Elasticitatea încrucişată
Pachet pedagogic
Cererea
CEREREA
Consumatorul este prezent pe piaţă ca agent al cererii microeconomice,

cea care se manifestă, de fiecare dată, pentru un anumit bun: x, y, z, ş.a.m.d.
6.1 Conţinutul cererii şi instrumentele de analiză
În sens microeconomic, cererea exprimă o intenţie, având corespondenţă

în nevoi, venit şi existenţa bunurilor marfare; cererea desemnează cantitatea
dintr-un bun pe care un consumator (cererea individuală) sau toţi consumatorii
dintr-un spaţiu economic (cererea pieţei) sunt dispuşi să o achiziţioneze, într-o
perioadă de timp, în condiţiile preţului unitar şi a altor factori (venitul menajelor,
preţurile altor bunuri, perspectivele preţului şi venitului, intensitatea nevoilor,
preferinţe şi gusturi, numărul şi structura populaţiei ş.a.m.d.).
Cererea în sens microeconomic este o variabilă dependentă, în funcţie de
preţ (exprimată prin legea cererii) şi alte împrejurări (numite factorii cererii), şi
sintetizată în relaţia:
Cx = f (Px, alte împrejurări: economice şi extraeconomice)
legea cererii factorii cererii
Studierea relaţiei cerere/preţ se face cu instrumentele:

- baremul cererii – tabel care surprinde intenţiile de cumpărare ale bunului
x la diferite niveluri ale preţului unitar;
- funcţia cererii – relaţie matematică prin care este surprinsă dependenţa
cantităţii cerute din bunul x faţă de preţul său unitar. În general are forma:
Cx = a – bx în care a şi b sunt parametrii, iar px = preţul unitar. De exemplu:
Cx = 10 – 2 px înseamnă că cererea pentru bunul x depinde de preţul său (multiplicat
cu 2) faţă de care se află în relaţie negativă şi de o gamă largă de alte împrejurări care
fiind date se constituie în constanta 10. Cifra 10 din acest exemplu concentrează
influenţa tuturor factorilor, alţii decât preţul, care afectează nivelul şi dinamica cererii.
Fiecare menaj are propria funcţie a cererii pentru fiecare categorie de bunuri, în care
atât a, cât şi b se modifică în timp. În prezentul curs introductiv de Economie

considerăm un menaj dat – ca tipic – cu o funcţie definită, pe baza căreia se determină
cererea individuală. Pentru ansamblul menajelor, cererea pieţei pentru bunul x se
determină prin adiţionarea tuturor cererilor individuale la fiecare nivel de preţ;
- diagrama cererii – se construieşte pe baza instrumentelor anterioare şi
exprimă locul geometric al tuturor alternativelor de achiziţie din bunul x la diferite
niveluri ale preţului unitar.
Exemplu: Funcţia cererii pentru bunul x este: Cx = 10-2 Px
Baremul cererii
Tabelul 6.1
Px 5 4 3 2 1
Cx(buc)
Menajul A 0 2 4 6 8
N.B.
1. Baremul cererii poate fi construit pentru
fiecare menaj, iar prin adiţionare, pentru
întreaga piaţă.
2. Funcţia cererii – liniară sau neliniară –
exprimă o relaţie negativă între cerere şi
preţul unitar.
3. Diagrama cererii are în mod normal
pantă negativă.
LQx
Figura 6.1 Diagrama cererii
6.2 Legea generală a cererii
Reflectă în mod esenţial comportamentul consumatorului raţional sub

forma regularităţii care există între cantitatea cerută dintr-un bun şi preţul său
unitar, când factorii cererii sunt daţi (ceteris paribus). Se poate formula astfel:
Pentru bunurile normale şi majoritatea bunurilor inferioare cererea se află în relaţie

negativă cu evoluţia preţului (ceteris paribus).
Cererea
Cererea se extinde când preţul scade şi se contractă când preţul creşte.

De exemplu, când px se reduce de la 4 la 2 u.m., cantitatea cerută din
bunul x se extinde de la 2 buc. la 6 bucăţi; din contră, dacă preţul creşte de la 1 la
3 u.m., cererea se contractă, de la 8 bucăţi la 4 bucăţi.
Bunuri normale – sunt acelea pentru care cererea se modifică în acelaşi sens cu
venitul.
Bunuri inferioare – sunt acelea pentru care cererea se modifică în sens contrar
evoluţiei venitului. O categorie de bunuri inferioare sunt bunurile Giffen, care fac excepţie
de la legea generală a cererii: la ele cererea este în relaţie directă (pozitivă) cu preţul.
Asemenea bunuri deţin o pondere importantă în consumul şi cheltuielile menajelor aflate
sub pragul sărăciei, cererea pentru ele creşte la majorarea substanţială a preţului.
Distincţia bunuri normale - inferioare este relativă şi arată cum se modifică
cererea diferitelor menaje în funcţie de venit; ea nu pune la îndoială utilitatea economică
şi tehnică a bunului respectiv.
Exemplu: La venitul de 1.000 u.m. lunar menajul A achiziţionează, ca regulă,
5 unităţi din bunul „x”; se achiziţionează 6 unităţi când venitul devine 1.200 u.m. şi 8 la
un venit de 1.500. La un venit mai mare de 1.500 u.m. achiziţiile şi consumul din acest
bun se reduc (sau chiar sunt abandonate), familia preferând un alt bun „y” substituibil,
care îi aduce o satisfacţie adecvată noului statut financiar.
În plaja de venit 1.000 -1.500 u.m. bunul x este normal; la un venit mai mare de
1.500 u.m., devine inferior pentru acest menaj.
Relaţia negativă dintre preţul unitar – variabilă independentă – şi cantitatea

cerută – variabilă dependentă – se explică prin comportamentul normal al
consumatorului raţional, care acţionează pe criterii de eficienţă.
⎛ U mgx U mgy ⎞
Dacă el are o stare de echilibru ⎜ = ⎟, iar preţul bunului x
⎜ P Py ⎟
⎝ x ⎠
creşte, echilibrul se rupe; se caută un nou echilibru reducând achiziţiile din x (Umgx
va creşte) şi mărind achiziţiile din y sau alte bunuri substituibile (Umgy va scădea),
ale căror preţuri nu s-au modificat ori s-au modificat, dar preţul relativ devine mai
avantajos. Un preţ mai mic al bunului x, în condiţiile când celelalte variabile nu se
schimbă, conduce la sporirea atractivităţii acestui bun, prin bunul x fiind substituite
alte bunuri ale căror preţuri relative cresc. Concomitent se modifică şi venitul real
al consumatorului, variaţia venitului real antrenând modificarea programului de
consum al menajului.
În concluzie: relaţia negativă preţ-cerere intră în ultimă instanţă sub
incidenţa efectului de substituire şi a efectului de venit.
În acest context este necesară revederea conceptelor efect de substituţie şi
efect de venit în delimitarea lor grafică (vezi capitolul 5).
Efectul de substituire va încuraja cumpărătorul să substituie alte bunuri

cu produsul mai ieftin (dacă preţul s-a micşorat) sau produsul devenit mai scump
(dacă preţul creşte) cu altele care au devenit relativ mai ieftine. Efectul substituţiei
este totdeauna non-negativ în sensul că el are o evoluţie firească pentru situaţiile
normale. În situaţii de ceteris paribus, menajul cumpără mai mult din marfa mai
ieftină (şi nu mai puţin) şi invers.
Efectul de venit poate fi pozitiv sau negativ. Când venitul real creşte
tindem să cumpărăm mai mult din majoritatea bunurilor (şi invers dacă venitul real
scade). Dar sunt şi unele mărfuri şi situaţii când, mărirea venitului real (datorită
reducerii preţurilor) ne modifică stilul de viaţă, ne modifică programele de consum,
astfel că unele mărfuri vor fi cerute mai puţin. În aceste situaţii, efectul de venit
este negativ. Este cazul bunurilor inferioare şi a situaţiilor de paradoxuri ale cererii.
• Excepţii (paradoxuri) de la legea generale a cererii. Desemnează
situaţiile când cererea este în relaţie pozitivă cu preţul, iar diagrama cererii are
pantă pozitivă.
a) Paradoxul Giffen – fundamentat în secolul al XIX-lea de economistul
irlandez R. Giffen prin bunurile Giffen: când are loc creşterea generalizată a
preţurilor, menajele aflate sub pragul sărăciei îşi reduc consumul din bunurile
alimentare cu valoare nutritivă ridicată, sporindu-şi achiziţiile din bunuri cu valoare
nutritivă redusă. Dacă preţul acestor bunuri creşte substanţial, venitul real scade
atât de mult încât efectul de venit este mai mare ca efectul de substituire, iar
cantitatea cerută creşte.
b) Paradoxul de snobism (Veblen) surprinde comportamentul atipic al
indivizilor cu atitudinea de „snob effect” care, pentru a-şi etala „statutul”, cumpără
mai ales bunuri ale căror preţuri cresc şi renunţă la achiziţia bunurilor ale căror
preţuri relative scad şi devin astfel accesibile unui cerc mai larg de consumatori.
c) Paradoxul Rugină – bazat pe curbele anormale sau frânte ale cererii,
care se manifestă în economiile grav dezechilibrate, cu inflaţie intensă şi
persistentă. Aşa cum prezentăm în figura 6.2, prin creşterea preţului de la 4 la 8,
cererea se contractă (în logica legii generale a cererii), de la 15 la 10 bucăţi, iar în
perspectiva unei creşteri şi mai substanţiale a preţurilor, presupunem la 12 u.m.,
cumpărătorii încearcă să achiziţioneze mai mult din respectivul bun ca măsură de
protecţie parţială faţă de inflaţia deschisă, iar curba cererii se „frânge”, devenind
anormală, cu pantă pozitivă (segmentul BC).
Cererea
Figura 6.2 Curba „frântă” a cererii
Caseta 6.1 Surplusul consumatorului
Px A Diagrama cererii din figura 6.1 indică sumele

5 pe care consumatorul respectiv ar fi dispus să le
4 plătească pentru a achiziţiona două bucăţi din
bunul x (pentru care ar plăti 4 u.m. întrucât
3 Umg a acestora este mai ridicată graţie
2 intensităţii ridicate a nevoilor); pentru patru
bucăţi el ar fi dispus să plătească doar câte 3
1D B u.m., ceea ce confirmă legea utilităţii marginale
. . . .. . ... . . C
Qx descrescânde. În realitate, pe piaţă se formează
Q 2 4 5 6 7 8 9 10 11 12 un anumit preţ – cel de tranzacţie, al pieţei – pe
care consumatorul îl plăteşte efectiv. Apare
Fig. 6.3 Surplusul consumatorului
astfel o diferenţă între ceea ce consumatorul ar
fi dispus să plătească pentru fiecare doză necesară din bunul x şi ceea ce el efectiv
plăteşte la preţul pieţei pe care el îl compară cu Umg a ultimei doze achiziţionate.
Această diferenţă reprezintă surplusul consumatorului. El are caracterul de câştig
potenţial. Suma totală pe care consumatorul ar fi dispus s-o plătească este aria de sub
diagrama cererii, adică OABC, prin care se exprimă şi utilitatea totală pe care o scontează
prin consumarea celor opt doze din bunul x. Dacă preţul pieţei este (presupunem) 1 u.m.,
ceea ce el plăteşte este aria haşurată ODBC; surplusul consumatorului este DAB, adică:
OABC – ODBC, respectiv zona nehaşurată de sub diagrama cererii şi aflată deasupra
preţului de tranzacţie. Unii economişti apreciază că surplusul consumatorului ar
reprezenta o pierdere pentru producător (tot potenţială), întrucât nu poate încheia
tranzacţii la preţuri diferenţiate atât pentru fiecare doză din bunul x, cât şi cu fiecare
cumpărător în parte, în funcţie de utilitatea marginală a fiecărei baze şi intensitatea
nevoilor fiecărui client.
• Condiţiile (factorii) cererii
Definiţie: Condiţiile (factorii) cererii sintetizează toate împrejurările –

altele decât preţul –, care influenţează nivelul şi evoluţia cererii.
Sub incidenţa lor, la un preţ dat diagrama cererii se deplasează la dreapta
(când creşte) şi spre stânga (când scade), ceea ce arată că cererea individuală şi a
pieţei creşte, respectiv scade, aşa cum rezultă din diagrama 6.4. Implicit, se
modifică şi funcţia matematică a cererii.
Iată câţiva factori:
numărul de consumatori şi structura lor (pe vârste, sexe, profesiuni):

relaţie pozitivă;
gusturile şi preferinţele menajelor: relaţie pozitivă;
nivelul venitului disponibil pentru consum: relaţie pozitivă pentru bunurile
normale şi negativă pentru cele inferioare;
evoluţia preţurilor la bunurile substituibile şi complementare: relaţie
pozitivă faţă de evoluţia preţurilor la bunurile substituibile şi negativă în
cazul celor complementare;
perspectivele conjuncturii economice şi a locului de muncă (inclusiv
statutul social şi profesional): relaţie pozitivă;
mărimea venitului naţional şi modul distribuţiei lui în rândul populaţiei; la
un venit mediu pe locuitor identic, cererea pieţei pentru bunuri este mai
ridicată în societăţile unde repartiţia efectivă a venitului este relativ
egalitară (nu egală) şi mai redusă în societăţile în care repartiţia efectivă a
venitului este profund inegalitară. Creşterea cererii în ţările capitaliste
dezvoltate se explică şi prin tendinţa de reducere a inegalităţilor de venit
între diferite categorii ale populaţiei înregistrată în ultimii 50 de ani;
evoluţia în viitor a preţului la bunul a cărui cerere se analizează (relaţie
pozitivă);
modificarea informaţiei privind piaţa şi efectele bunului asupra sănătăţii.
Cererea
Comentariu
Sub incidenţa unor factori, la
acelaşi preţ (Pox) cantitatea cerută,
după caz, creşte (de la 10 la 14)
sau scade (de la 10 la 7).
C’1
7 10 14
Figura 6.4 Modificarea cererii sub incidenţa factorilor
6.3 Elasticitatea cererii
Exprimă sensibilitatea cererii la modificarea preţului unitar şi a factorilor

săi.
Forme de elasticitate a cererii:
A) Elasticitatea cererii în raport de preţ (Ec/Px) indică sensibilitatea
modificării cererii (cantităţii) la modificarea preţului. Se apreciază cu ajutorul
coeficientului de elasticitate a cererii în funcţie de preţ (Kecx/Px), care se determină
ca un raport între modificarea (ΔC) relativă sau procentuală a cererii şi modificarea
(ΔP) relativă sau procentuală a preţului folosind una din relaţiile:
C1 − C 0
C0 Δ %C
K ecx / p x =− ; K ecx / p x = −
P1 − P0 Δ% P
P0
Exemplu: La creşterea preţului cu 10%, cererea săptămânală din bunul x se
reduce de la 1000 buc. la 800 buc.
20%C x
K ecx / p x = − =2
10%Px
Este utilă distincţia între panta curbei cererii (care se determină ca raport între
⎛ ⎞
variaţia absolută a cantităţii şi a preţului ⎜ ΔPx ⎟ şi elasticitatea cererii în raport de preţ.
⎜ ΔQ ⎟
⎝ x ⎠
Elasticitatea cererii în funcţie de preţ = 1 P

x
pantă Q
Ca regulă, de-a lungul diagramei cererii, Kecx/Px. are valori supraunitare în

partea sa superioară, valori unitare la mijloc şi subunitare în jumătatea inferioară.
În funcţie de valoarea Kec/p, distingem:
- cerere elastică: Kec/p > 1;
- cerere inelastică: Kec/p < 1;
- cerere unitară: Kec/p =1;
- cerere perfect elastică: Kec/p = ∞;
- cerere perfect inelastică: Kec/p = 0.
c
Px
b
d
a a) cerere perfect elastică

b) cerere perfect inelastică
c) cerere mai puţin elastică în comparaţie cu d
0 Qx d) cerere mai elastică în comparaţie cu c
Figura 6.5 Tipuri

de elasticitate a cererii
în raport de preţ
A.1 Importanţa cunoaşterii tipului de elasticitate a cererii în funcţie

de preţ
În funcţie de tipul de elasticitate a cererii, în funcţie de preţ şi de sensul

modificării preţului, veniturile vânzătorului (cheltuielile cumpărătorului) cresc
sau scad.
Incidenţa modificării preţului asupra evoluţiei procentuale a venitului total
(Δ%VT) se determină prin relaţia:
Δ %VT = (1 - Kec/P) x Δ %P
Cererea
Relaţia: tipul de elasticitate, evoluţia preţului şi a venitului

Tabelul 6.2
Impactul asupra
Tipul de cerere Kec/p Modificarea preţului
venitului total (VT)
creşte scade
elastică >1
scade creşte
creşte creşte
inelastică <1
scade scade
>
creşte
≤
unitară 1
>
scade
≤
Concluzie:
- la o cerere elastică, veniturile vânzătorului cresc dacă preţurile scad şi

scad dacă preţurile cresc;
- la o cerere inelastică, veniturile vânzătorului cresc dacă preţurile cresc şi
scad dacă preţurile scad.
A.2 Împrejurări de care depinde tipul de elasticitate a cererii

în funcţie de preţ:
a) gradul de substituibilitate a bunului:

- bun uşor substituibil ⇒ cerere elastică;
- bun greu substituibil ⇒ cerere inelastică;
b) natura bunurilor:
- bunuri de primă necesitate ⇒ cerere inelastică;
- bunuri superflue ⇒ cerere elastică;
c) locul bunurilor în consum:
- se consumă cotidian ⇒ cerere inelastică;
- se consumă periodic ⇒ cerere elastică;
d) ponderea pe care o deţin în bugetul familiei cheltuielile pentru bunul
respectiv:
- pondere mare ⇒ cerere elastică;
- pondere redusă ⇒ cerere inelastică;
e) timpul care a trecut de la modificarea preţului:

- perioadă scurtă ⇒ cerere puţin elastică;
- perioadă lungă ⇒ cererea devine mai sensibilă la modificarea
preţului, pentru că, la modificarea preţului se schimbă profund şi
programele (reţele) şi preferinţele de consum ale menajelor.
Pentru bunurile de folosinţă îndelungată (autoturisme, mobilă etc), pe

termen scurt cererea este sensibilă la modificarea preţului şi mai puţin sensibilă pe
termen lung.
B. Elasticitatea cererii pentru un bun (x) în raport de venit (Ecx/V)

exprimă sensibilitatea cererii individuale (şi a pieţei) la modificarea venitului. Se
apreciază cu ajutorul coeficientului de elasticitate a cererii în raport de venit
(Kecx/V), care se determină ca raport între variaţia procentuală sau relativă a cererii
(ΔC) şi modificarea procentuală sau relativă a venitului (ΔV).
C1 − C 0
Δ %C C0
K ecx / V = =
Δ% V V1 − V0
V0
Exemplu: în condiţiile iniţiale de preţ şi venit, cererea săptămânală din bunul x
este de 500 bucăţi. Dacă Px este constant, iar venitul creşte cu 10% cererea săptămânală
devine 600 buc.
20%
K ecx / v = =2
10%
Interpretare: cifra 2 înseamnă că cererea se modifică în acelaşi sens cu

venitul, dar de două ori mai intens.
În funcţie de relaţia dintre modificarea venitului şi cererii distingem:
Bunuri normale: Kecx/V > 0 Kecx/v > 1 – bunuri superioare, de lux ⇒ cerere
elastică în funcţie de venit;
Kecx/v < 1 – bunuri de larg consum ⇒ cerere
inelastică;
Kecx/v = 1 – articole nealimentare de uz şi confort
personal ⇒ cerere unitară.
Bunuri inferioare: Kecx/V < 0.
Cererea
Relaţia dintre Kecx/V, modificarea venitului şi a ponderii cheltuielilor pentru

bunul x în bugetul total al cumpărătorului este surprinsă în tabelul nr. 6.3.
Tabelul 6.3
Tipul de Valoarea Evoluţia Evoluţia % cheltuielilor
elasticitate/venit Kecx/V venitului pentru bunul x în buget
creşte creşte
- elastică >1
scade scade
creşte scade
- inelastică <1
scade creşte
creşte constantă
- unitară 1
scade constantă
Δ% a cheltuielilor pentru marfa „x” în bugetul familiei= (Kecx/V - 1) x Δ% V
Dacă se modifică preţul, venitul, numărul de consumatori ş.a.,

cunoscându-se elasticitatea cererii în raport de preţ, de venit, de numărul de
consumatori ş.a., influenţa agregată a acestor împrejurări asupra cererii se
determină prin relaţia:
Δ%C x = Δ%C x/p ± Δ%C x/v ± ΔC x/nr consumator i ....
C. Elasticitatea „încrucişată” a cererii exprimă sensibilitatea cererii

bunului „x” la modificarea preţului altor bunuri (de pildă y).
Se calculează cu ajutorul coeficientului de elasticitate a cererii bunului x în
raport de modificare a preţului bunului y (preţul bunului x constant) Kecx/py:
C 1x − C 0 x
Δ%C x C 0x
K ecx / py = =
Δ%Py P1x − P0 x
P0 x
Când - are valoare pozitivă, bunurile x şi y sunt substituibile;

Kecx/py : - are valoare negativă, bunurile x şi y sunt complementare;
- are valoare nulă, bunurile x şi y sunt indiferente unul în raport cu
celălalt în programul consumatorului dat.
Concluzie:
Importanţa practică a cunoaşterii elasticităţii cererii:
- cunoaşterea tipului de elasticitate influenţează evoluţia veniturilor şi
profitului obţinut de vânzător (producător); evoluţia profitului depinde de tipul
de elasticitate a cererii în raport de preţ şi de raportul dintre dinamica costului
total şi a venitului total, având în vedere relaţia:
Dacă cererea este elastică, iar preţul scade => VT creşte; iar
dacă: Δ%CT < Δ%VT ⇒ Profitul total creşte
Δ%CT > Δ%VT ⇒ Profitul total poate fi > ca cel precedent.
≤
PACHET PEDAGOGIC
CUVINTE-CHEIE
• Bunuri inferioare • Paradoxurile cererii

• Bunuri normale • Elasticitatea cererii
• Cererea individuală • Cerere elastică în raport de venit
• Cererea pieţei • Elasticitatea încrucişată a cererii
• Legea cererii • Factorii cererii
• Funcţia cererii • Surplusul consumatorului
• Diagrama cererii • Funcţia cererii
• Bunuri Giffen
ÎNTREBĂRI
De cine depinde cererea pentru un anumit bun?

Comparaţi cererea individuală şi cererea pieţei în sens microeconomic.
Alegeţi un bun oarecare. Arătaţi în ce sens se modifică cererea în funcţie de diferiţi
factori.
Caracterizaţi elasticitatea cererii în raport de preţ şi de venit pentru produsele
alimentare de necesitate strictă şi zilnică.
Delimitaţi şi reprezentaţi grafic extinderea respectiv creşterea cererii. Faceţi acelaşi
lucru pentru contracţia, respectiv reducerea cererii.
Caracterizaţi elasticitatea cererii în raport de venit pentru bunurile normale.
Cum explicaţi că pentru majoritatea bunurilor cererea este în relaţie negativă cu
preţul?
Cererea
APLICAŢII
1. Cererea pentru bunul x este elastică, iar preţul înregistrează o scădere. Ca rezultat,
venitul total obţinut de vânzător:
a) creşte;
b) scade;
c) rămâne neschimbat.
Indicaţi şi argumentaţi răspunsul corect.
2. Bunurile x şi y sunt complementare. Px scade iar Py – este constant. Cererea

săptămânală pentru bunul y:
a) creşte;
b) scade;
c) rămâne neschimbată.
Argumentaţi.
3. Bunul x este un bun Giffen. Dacă venitul consumatorului scade, cererea pentru acest
bun (ceteris paribus):
a) creşte;
b) scade;
c) rămâne neschimbată; de ce?
4. Elasticitatea cererii pentru automobile este 0,5 în raport de preţ şi 2,5 în raport de
veniturile consumatorilor. În t0 cererea anuală de automobile = 10.000 bucăţi.
În t1 se scontează creşterea preţurilor cu 10%, iar a veniturilor menajelor cu 8%.
Cantitatea de automobile cerute (ceteris paribus):
a) creşte cu …% şi devine …;
b) scade cu … % şi devine …;
5. Curba cererii unui bun se deplasează spre dreapta dacă:

a) preţul unitar creşte;
b) preţul unitar scade;
c) veniturile medii ale menajelor cresc;
d) preferinţele consumatorilor pentru acest bun scad;
e) preţurile factorilor de producţie din care se obţine scad;
f) dividendele acţionarilor cresc.
6. Producătorii de aspirină şi farmaciştii decid să reducă preţul la aspirină (în medie cu

10%, dar diferenţiat în funcţie de sortiment). Dacă celelalte împrejurări nu se
schimbă, încasările lor:
a) cresc;
b) scad;
c) rămân neschimbate.
Argumentaţi.
7. În t1, preţul unui bun normal este 90% Po, iar cantitatea cerută este 1,2 Qo. De aici
rezultă că:
a) venitul total creşte;
b) cererea este elastică, iar Kec/p este 2;
c) venitul se reduce cu 8%;
d) profiturile producătorilor şi vânzătorilor în mod sigur vor creşte.
8. Pentru menajul „Titanii” cererea lunară pentru bunul x (buc.) în funcţie de evoluţia
venitului (mii. RON lei) se prezintă astfel:
Venitul Cererea săptămânală

2 40
2,1 45
4 47
5 46
6 43
7 40
Determinaţi: a) Kec/V la modificarea venitului lunar; b) pentru această familie bunul

x este: 1) normal; 2) de lux; 3) inferior; 4) de larg consum.
9. Cererea pieţei pentru un bun oarecare, să presupunem agroalimentar este comparativ

cu nevoile pentru acest bun: a) identică; b) superioară; c) inferioară.
Argumentaţi.
10. În 2001-2002 vest-europenii au fost îngrijoraţi de apariţia bolii vacii nebune. Cum a
acţionat această îngrijorare asupra curbei cererii de carne de vacă. Dar asupra cererii
de carne de pui şi de peşte?
Argumentaţi.
11. Se anticipează că în următorii ani preţurile carburanţilor auto vor înregistra un trend
ascendent puternic. Descrieţi modul cum se va deplasa cererea de autoturisme de
mic şi, respectiv mare litraj (capacitate cilindrică).
12. Kec/v pentru bunul „x” reprezintă 1,2 pentru menajele de intelectuali. Se anticipează
că veniturile acestor menaje vor creşte cu 10% în anul viitor. Ca rezultat, ponderea
cheltuielilor pentru bunul „x” în bugetul familiilor de intelectuali: a. creşte cu …%;
b. scade cu …%; c. rămâne neschimbată.
13. Cererea pentru bunul „x” are valoarea 1,4 şi se anticipează că preţul, va scădea cu
10%. Pe fondul creşterii cererii şi a producţiei din bunul „x” CTx va creşte cu 8%.
Ca efecte, profitul obţinut de către producătorii bunului „x”:
a. creşte?;
b. scade?;
c. rămâne neschimbat;
d. nu se poate răspunde, informaţiile sunt insuficiente.
Cererea
14. Pentru studenţii care nu au acces la internet, cererea pentru cursuri (manuale)
universitare, în raport de preţ este:
a. elastică;
b. inelastică;
c. de elasticitate unitară?
15. Pentru cetăţenii care au acces la Internet şi sunt pasionaţi să se informeze din presa
centrală, cererea acestora pentru ziarele (cotidianele) centrale când preţul creşte se
manifestă ca fiind:
a. elastică?
b. inelastică?
c. de elasticitate unitară?
Argumentaţi.
16. Dacă Kecx/py are valoarea pozitivă, bunurile x şi y sunt:

a. complementare;
b. substituibile;
c. indiferente.
17. Atunci când Kecx/py are valoarea negativă, bunurile x şi y sunt:

a. substituite;
b. complementare;
c. indiferente.
CAPITOLUL 7
7.1 Agenţii şi fluxurile activităţii economice
7.2 Organizarea activităţii economice pentru afaceri
Pachet pedagogic
Firma competitivă, agent economic
FIRMA COMPETITIVĂ, AGENT ECONOMIC
Teoria comportamentului producătorului ocupă un loc important în cadrul

teoriei generale cu privire la funcţionarea economiei. Analiza economică a teoriei
comportamentului producătorului urmăreşte cu deosebire problemele referitoare la
agenţii, fluxurile şi organizarea activităţii economice, la echilibrul producătorului şi
costul producţiei de ofertă, la randamentele factorilor de producţie, pe termen scurt
şi termen lung.
7.1 Agenţii şi fluxurile activităţii economice
Desfăşurarea activităţilor se realizează de către diferite unităţi

organizatorice, cunoscute sub denumirea de subiecte economice (agenţi
economici) 1 . Indiferent de modul în care este interpretat, agentul economic
reprezintă o persoană sau grup de persoane fizice şi/sau juridice care participă la
viaţa economică, îndeplinind funcţii asemănătoare. Potrivit metodologiei
internaţionale, în economia de piaţă modernă există şi se manifestă următorii agenţi
economici: firmele (întreprinderile), menajele (gospodăriile), administraţiile
(publice şi private), străinătatea (restul lumii).
Firmele sunt agenţi economici - particulari, publici şi micşti - care au ca
funcţie principală producţia de bunuri materiale şi servicii în scop de câştig (profit).
Aşa după cum rezultă şi din figura 7.1, activitatea firmelor presupune cumpărări de
factori de producţie (intrările) şi vânzări de bunuri materiale şi servicii (ieşirile).
Intrările şi ieşirile pe care le antrenează activitatea firmelor generează două
categorii de fluxuri.
a) De la menaje spre firme circulă acele elemente necesare producţiei de
bunuri (munca, pământul, capitalul, abilitatea întreprinzătorului etc.) Pentru firme
aceste intrări antrenează cheltuieli, determinate de plata serviciilor pe care le
prestează factorii de producţie cumpăraţi. De asemenea, în aceste cheltuieli firmele
mai includ şi impozitele şi taxele directe, percepute de bugetul de stat pe veniturile
factorilor de producţie.
1
Se mai folosesc şi alţi termeni ca: subiect de proprietate, întreprinzător, actor economic etc.
Figura 7.1 Firmele în circuitul economic
b) De la firme spre menajele private şi stat circulă bunurile materiale şi

serviciile care sunt destinate să satisfacă trebuinţele acestora. Pentru firme, aceste
ieşiri antrenează venituri, care sunt expresia monetară a preţurilor pentru bunurile
materiale şi serviciile cumpărate de menaje şi guvern, la care se mai adaugă şi
subvenţiile care vin de la guvern, sub forma transferurilor.
În raport de realizarea scopului propus - maximizarea profitului - firmele îşi
autoreglează intrările şi activitatea, conform principiului conexiunii inverse.
Fluxurile către şi de la firme, de factori de producţie, de bunuri de consum şi
de servicii se numesc fluxuri reale, în timp ce fluxurile de venituri şi de cheltuieli
antrenate de acestea formează fluxurile monetare.
Procesul de producţie, ca proces de transformare care are loc în cadrul

întreprinderilor (firmelor) se desfăşoară conform principiilor:
a) economice, din care se detaşează ca importanţă, principiul raţionalităţii;
b) tehnologice, concretizat în precizii dimensionale, aspecte calitative,
parametri funcţionali etc;
c) sociale, referitoare la condiţiile de muncă, durata şi intensitatea muncii
etc;
d) etice, ce decurg din stabilirea trebuinţelor omului, ca obiective ţintă de
atins ale producţiei;
e) ecologice, impuse de necesitatea de a reduce poluarea în procesul de
producţie, sau în cel de utilizare a bunurilor deja produse etc.
În cadrul unui anumit sistem de producţie, ansamblul acestor fluxuri,
împreună cu procesele de transformare la care sunt supuse intrările de factori de
producţie se mai pot prezenta şi sub următoarea schemă logică (vezi figura 7.2).
Figura 7.2 Interacţiuni ale procesului de transformare
Menajele private (gospodăriile) reprezintă orice persoană sau grup de

persoane care trăieşte (trăiesc) sub acelaşi acoperiş şi funcţionează ca o unitate
economică. În calitate de subiect economic, menajele furnizează elementele de
bază pentru activitatea firmelor, dar şi pentru guvern. Pentru ele acest flux
antrenează obţinerea de venituri, care pentru firme sunt cheltuieli. Totodată,

menajele sunt principalul cumpărător de bunuri materiale şi servicii de consum
oferite de firme, efectuând pentru acestea cheltuieli, care pentru firme sunt venituri
(vezi figura 7.3).
Figura 7.3 Menajele în circuitul economic
Totodată, menajele primesc de la administraţiile publice transferuri sub

formă de pensii, ajutor de neocupare etc, şi le plătesc impozite şi diverse taxe.
Menajele constituie expresia generică a acelor agenţi economici care au
calitatea de consumatori de bunuri materiale şi servicii personale, inclusiv
întreprinderi individuale nonfinanciare. Manifestându-se în calitate de cumpărători-
consumatori, menajele folosesc veniturile lor pentru a-şi satisface trebuinţele de
viaţă materială şi spirituală. În categoria menajelor intră familiile, celibatarii,

diferite comunităţi consumatoare etc. Deci, menajele joacă dublu rol în cadrul
circuitului economic: sunt furnizorul de bază al factorilor de producţie pentru
desfăşurarea activităţii economice şi, totodată, grupul majoritar de cumpărători de
bunuri de consum din economie.
Pentru activitatea economică desfăşurată ca întreprinzător (ferme,
proprietari de locuinţă, proprietari de magazine etc), persoanele şi gospodăriile fac
parte din sectorul „firme".
În calitatea de consumatori, menajele apar sub forma a diferite categorii
socioprofesionale, exploatări agricole, salariaţi agricoli, proprietari de pământ, de
uzine, liber profesionişti, cadre medii şi superioare, funcţionari, salariaţi, pensionari,
persoane nonrezidente etc.
Administraţiile caracterizează acel agent economic care, în esenţă,
îndeplineşte funcţii de redistribuire a venitului naţional şi prestează diverse servicii
celorlalţi agenţi economici. Veniturile administraţiilor provin din prelevările cu
caracter obligatoriu asupra veniturilor altor agenţi economici. Administraţiile
cuprind: administraţia publică, formată din unităţile instituţionale a căror funcţie
principală este de a produce servicii nedestinate pieţei pentru colectivitate şi de a
efectua operaţii de redistribuire a veniturilor statului; resursele lor provin din
prelevări sau vărsăminte obligatorii efectuate de unităţi aparţinând altor sectoare.
Din categoria acestui agent economic fac parte următoarele sectoare: administraţie
centrală, administraţia locală şi securitatea socială. În ţara noastră, administraţia
publică include: organele administraţiei centrale şi locale, de procuratură şi cele
judecătoreşti, unităţile ce desfăşoară activităţi de învăţământ, sănătate, cultură, artă,
apărare etc; administraţiile private grupează unităţile instituţionale rezidente care
produc, în principal, servicii nedestinate pieţei pentru gospodării private şi ale căror
resurse, în cea mai mare parte, provin din contribuţiile voluntare efectuate de
gospodării şi din veniturile pe proprietate. Din acest sector fac parte: organizaţiile
religioase (de cult), sindicate, partide politice, uniuni, fundaţii, asociaţii culturale şi
sportive, Crucea Roşie (vezi figura 7.4).
Guvernul (instituţiile publice) se consideră a fi subiect economic
deoarece produce bunuri publice colective, care sunt puse la dispoziţia celorlalţi
agenţi economici, de regulă, fără un contraserviciu. Folosirea acestor bunuri
colective este legată de funcţionarea şcolilor, întreţinerea şoselelor, a parcurilor etc.
Pentru finanţarea unor astfel de bunuri publice, cea mai mare parte a surselor o
formează impozitele, contribuţiile sociale etc. În timp ce folosirea bunurilor
economice produse de firme presupune cumpărarea lor, folosirea bunurilor produse
de administraţiile publice, în general, nu presupune un contraserviciu. Pentru a

putea să pună la dispoziţia societăţii bunurile necesare, guvernul cumpără de la
menaje factori de producţie şi de la firme bunuri economice, fapt ce antrenează
cheltuieli. Acestea mai sunt determinate şi de o serie de transferuri pe care
guvernul le face către firme şi menaje. Pentru a se realiza aceste fluxuri de
cheltuieli, guvernul antrenează un flux de venituri sub formă de impozite directe şi
indirecte de la firme şi impozite personale de la menaje.
Figura 7.4 Administraţiile publice în circuitul economic
Străinătatea este expresia unui agent economic ce provine din existenţa

unor interdependenţe între diferitele economii naţionale, în cadrul economiei
mondiale. În calitate de subiect economic, străinătatea generează fluxuri de
factori de producţie, de bunuri materiale şi servicii pentru activitatea internă a

fiecărei economii naţionale, fluxuri de venituri şi cheltuieli şi fluxuri financiare
internaţionale. Toate aceste fluxuri sunt generate de activitatea pe care o desfăşoară
agenţii naţionali în străinătate şi agenţii străini pe teritoriul ţării, de operaţiunile de
export şi import, de acordarea şi/sau primirea de împrumuturi etc. (vezi figura 7.5).
Se consideră că există şi un gen aparte de agenţi economici care au rolul de
intermediar financiar între ceilalţi agenţi economici. Este vorba de instituţiile de
credit şi de asigurări, din care fac parte toate băncile, inclusiv banca centrală, de
emisiune, companiile de asigurări etc. Ele au rolul de a presta servicii de natură
financiară, acordă despăgubiri când se produc riscuri şi, în ultimă instanţă, reglează
masa monetară, în conformitate cu nevoile economice izvorâte din variate tipuri de
tranzacţii.
Figura 7.5 Fluxuri cu străinătatea
În cadrul sistemului economic, pe baza interdependenţelor ce se creează între

agenţii economici, totalitatea fluxurilor economice formează circuitul economic (vezi figura
7.6), cu linie neîntreruptă evidenţiindu-se fluxurile reale, iar cu linie întreruptă fluxurile
monetare (băneşti).
Desfăşurarea activităţii economice în cadrul fiecărei economii înseamnă

decizii individuale ale tuturor agenţilor economici. Acestea sunt legate de
modalităţile prin care rezultatele activităţii economice trec de la un agent economic
la altul, cunoscute sub denumirea de tranzacţii.
Figura 7.6 Fluxurile circulare ale activităţii economice
Fiecare tranzacţie ce are loc între agenţii economici este în legătură cu cel
puţin una dintre activităţile cunoscute: producţia, consumul, formarea
patrimoniului şi acordarea sau primirea de credite.
Pentru fiecare tranzacţie este necesar să se asigure evaluarea într-o anumită
unitate monetară, datarea, adică încadrarea într-o perioadă de timp, şi localizarea,
adică stabilirea ei în spaţiul unei economii naţionale sau în afara acesteia.
Baza evaluării rezultatelor activităţii economice o formează tranzacţiile de
piaţă.
7.2 Organizarea activităţii economice pentru afaceri 2
Afacerile economice producătoare de bunuri se derulează în cadrul unor

entităţi organizaţionale, individualizate şi autonome, a căror apariţie, existenţă şi
dispariţie sunt generate de factori economici, tehnico-ştiinţifici, socio-umani,
politici (religioşi) etc., determinaţi de mediul creat de om şi de mediul natural.
2
Acest paragraf este realizat pe baza lucrării Geoffrey Whitehead, Economia, Editura Sedona,
Timişoara, 1997.
Pentru succesul în afaceri, entităţile economice sunt riguros organizate, în

acord cu prevederile legale specifice în fiecare ţară, precum şi cu cele
internaţionale. Între aceste entităţi se includ cu prioritate: uzina, firma, industria.
Uzina este o unitate de producţie, economico-financiară şi tehnologică,
menită să producă o gamă de utilităţi, sub forma bunurilor materiale, serviciilor
sau informaţiilor, în corelaţie cu evoluţia diviziunii sociale a muncii.
Firma este o unitate de afaceri care îşi exercită proprietatea asupra uneia
sau mai multor uzine. Firmele pot fi întreprinzători individuali, parteneriate,
companii private şi publice limitate sau corporaţii publice.
Industria constă dintr-un grup de firme care produc bunuri economice
identice sau similare, ce sunt comercializate pe o anumită piaţă. De exemplu,
industriile oţelului, automobilului, tehnicii electronice de calcul etc. Industria poate
fi reprezentată şi de o singură firmă care poate activa în mai multe industrii.
Firmele ce formează o industrie sunt, în general, în competiţie una cu alta, dar şi
cooperează.
Activitatea firmelor şi industriilor se desfăşoară în diferite zone teritoriale
în funcţie de efectele acţiunii conjugate a unor factori care le determină economiile
de scară.
Prin economii de scară se înţeleg avantajele nete pe care le obţin firmele ca

urmare a creşterii afacerilor sub influenţa conjugată favorabilă dominantă a factorilor
naturali, demografici, economici, tehnico-ştiinţifici şi social-umani.
Ca urmare a faptului că firmele şi industriile îşi desfăşoară activitatea în

diferite zone teritoriale, putem vorbi de o diviziune teritorială a acestora.
Diviziunea teritorială este expresia unui anumit mod de înţelegere şi luare în
considerare a condiţiilor şi factorilor ce se manifestă în fiecare zonă geoeconomică
din punctul de vedere al avantajelor afacerilor. În sistemul acestor factori se înscriu:
condiţiile de climă, volumul, structura şi calitatea resurselor naţionale, existenţa
surselor de materie primă şi de apă, apropierea de pieţele de comercializare a
bunurilor produse, mărimea şi structura populaţiei din zona respectivă, existenţa
unor infrastructuri şi specificul politicilor guvernamentale pentru anume regiuni,
zone sau localităţi etc. Asemenea factori avantajează sau dezavantajează
amplasarea unor firme sau industrii într-un anumit teritoriu, determinând astfel o
anumită configuraţie a acesteia, o anumită diviziune teritorială a ei.
În funcţie de o serie de indicatori, firmele din cadrul industriilor pot fi: mici,
mijlocii, mari şi foarte mari. În cadrul acestor indicatori pot fi amintiţi: volumul
producţiei, numărul de salariaţi, volumul bunurilor de capital, ponderea firmei în cifra
de afaceri a unor industrii, sau pe piaţa unui anumit bun, etc.
Dimensiunea unităţilor de producţie depinde de o serie de criterii care îşi

pun amprenta fie asupra ofertei, fie asupra cererii sau asupra amândurora. Aceste
criterii sunt legate de: condiţiile tehnologice, care au un aspect direct asupra
costurilor şi calităţii ofertei, în consecinţă asupra profitabilităţii firmei; condiţiile
pieţei, care, prin restricţiile pe care le impun asupra cererii, influenţează evoluţia
ofertei şi determină încadrarea ei în exigenţele cantitative, structurale şi calitative
ale pieţei bunului respectiv.
Pentru multe dintre firme şi industrii, dimensiunea lor ideală este rezultatul
influenţei puternice a condiţiilor tehnologice şi a celor de pe piaţă.
Firmele mici sunt predominante ca număr, dar ponderea lor în producţia
naţională este redusă, ele fiind, de regulă, ineficiente.
Ca urmare a posibilităţilor reduse de a participa pe piaţa financiară şi de a
se specializa, intrările şi ieşirile de întreprinderi mici în spaţiul economiei sunt
deosebit de mari. Activitatea întreprinderilor mici se desfăşoară în comerţul cu
amănuntul, în producţia unor bunuri cu cerere restrânsă, dar foarte diversificată, de
tipul celor nestandardizate, în acele industrii unde nu este nevoie de un capital prea
mare, sau care sunt tolerate de firmele mari şi puternice etc.
În ţările dezvoltate din punct de vedere economic, industriile sunt
dominate de firmele mari şi foarte mari.
O asemenea situaţie se explică prin posibilităţile mult mai mari pe care le
au aceste firme, în raport cu cele mici, de a mări producţia, atât pe termen scurt, cât
şi lung, de a reduce costurile medii şi de a mări gradul de profitabilitate.
Profitabilitatea mai ridicată a acestor firme este favorizată de existenta
economiilor de scară: interne şi externe.
Economiile de scară interne sunt avantaje care se obţin prin creşterea afacerii în
interiorul firmei.
Acestea se împart în:

- economii tehnice, cele determinate de folosirea extinsă a specializării şi
a posibilităţilor sporite şi eficiente de mecanizare, automatizare, computerizare şi
informatizare a proceselor de producţie;
- economii administrative, cele determinate de posibilitatea măririi

producţiei de către firme mari, fără a numi un director în plus, sau fără a dubla
numărul funcţionarilor etc;
- economii financiare, cele determinate de faptul că firmele mari
împrumută, de regulă, capital, bani etc. cu uşurinţă, cu dobânzi avantajoase;
- economii de marketing, cele realizate în distribuţie, prin amplasarea
optimă a depozitelor şi magaziilor, prin înlăturarea comenzilor mici, prin
conducerea de către firmele de scară mare a agenţiilor de marketing care
manipulează o grupă de produse etc., deoarece costurile de marketing cresc mai
puţin decât proporţional, în raport cu producţia manipulată;
- economii de cercetare, cele realizate de firmele de scară mare, care, prin
departamentele proprii de cercetare, descoperă produse noi, metode de lucru noi şi
pieţe mai avantajoase, modalităţi de utilizare mai eficientă a factorilor, costurile de
cercetare fiind suportate cu uşurinţă prin volumul mare al producţiei;
- economii de bunăstare, ce referitoare la condiţiile atractive, la facilităţile
de recreere şi la condiţiile de pensiune mai avantajoase pentru forţa de muncă,
oferite de firmele mari.
Economiile de scară externe sunt avantaje care apar în regiunea învecinată marii
firme, ca urmare a faptului că firme şi servicii auxiliare contribuie la desfăşurarea
eficientă a afacerilor acesteia.
Apariţia unei firme mari într-o localitate beneficiază şi de aranjamente

favorabile încheiate cu autorităţile locale pentru a asigura facilităţile necesare. Pe
de altă parte, antreprenorii din domeniile înrudite de care ar fi nevoie vor oferi
marilor firme bunuri materiale şi servicii. Cei care vor căuta locuri de muncă se vor
califica corespunzător exigenţelor de angajare ale marilor firme etc.
Economiile de scară care vin din exteriorul firmei mari sunt de aceeaşi
natură ca si cele din interiorul ei.
Astfel, se obţin economii de scară tehnice externe, ca urmare a
subcontractării, cu diferitele firme locale, a activităţilor auxiliare sau a unor
anumite aspecte ale activităţii firmei; spre exemplu, o serie de componente tehnice
în industria automobilelor sunt produse, în multe cazuri, de subcontractanţi.
De asemenea, se obţin economii de scară administrative, financiare şi de
marketing externe, ca urmare a creşterii serviciilor terţiare locale, antrenate de
activitatea firmei mari (bănci locale, agenţii de reclamă, birouri de angajare, agenţii
poştale specializate, asigurări, servicii de securitate, firme de depozitare şi transport,
camere de comerţ etc. - încep să funcţioneze).
În acelaşi timp, apar economiile de scară de bunăstare, instruire şi

cercetare determinate de asigurarea locuinţelor, a serviciilor de educaţie şi recreare
din partea localităţii unde trăiesc angajaţii marilor firme. În aceste condiţii, forţa de
muncă va fi mulţumită, instruită şi stabilă, iar contribuţiile financiare pentru
facilităţile locale sunt mai puţin costisitoare decât dacă toate aceste facilităţi s-ar
obţine din sectorul privat numai pentru angajaţii proprii.
În afara economiilor de scară interne şi externe, marile firme pot înregistra şi o

serie de pierderi de scară, adică dezavantaje din anumite puncte de vedere.
Astfel, pe măsură ce producţia creşte, cheltuielile pentru reclamă pot să

crească, pentru a găsi noi clienţi, se pot înregistra reduceri de preţuri mai mari,
exportul poate să antreneze costuri suplimentare etc.
De asemenea, pot să apară dezavantaje şi din cauza faptului că relaţiile
între management şi angajaţi devin din ce în ce mai impersonale, consensul de
opinie se realizează mai dificil, procesul de luare a deciziilor se poate amâna, dacă
se înregistrează rămâneri în urmă faţă de schimbările gusturilor populaţiei sau ale
modei etc.
Ţinând seama de criteriile de optim, o firmă operează în regim optim
atunci când obţine rezultatele cu minimum de costuri, când maximizează
rezultatele la factorii de producţie utilizaţi.
Există mai multe niveluri de optim, în raport de mărimea firmelor, ca şi de
aprecierile subiective, de criteriile introduse în raportul dintre cheltuieli şi rezultate,
costuri şi beneficii.
Alături de firme de scară mare, care domină viaţa economică, există şi un
număr de firme de scară mică, determinate de mărimea mică a pieţei, pentru care
economiile sunt restricţionate.
Astfel, serviciile personale - de genul frizeriilor - sunt totuşi limitate de
numărul de clienţi cărora li se poate acorda respectivul serviciu; produsul „unicat"
- de genul creaţiei de modă şi decorarea de interioare etc. - face imposibilă
standardizarea completă sau producţia de masă, ceea ce conferă acestor unităţi de
afaceri o scară mică.
Desigur, pentru aceste firme de scară mică există şi o serie de avantaje
legate de: eficacitatea deciziilor, controlul personal care promovează bunăvoinţa şi
reduce riscurile şi de relaţiile patron-angajat.
Astfel, proprietarii au sub supravegherea lor personală totul şi îşi pot
impune deciziile, pentru desfăşurarea activităţii cu viteza dorită, realizarea de
servicii de foarte bună calitate, girarea de către proprietar a creditelor, reducând
insolvabilitatea datoriilor; relaţiile proprietarului cu angajaţii sunt directe,
personale, încurajând loialitatea personalului, consideraţia şi respectul mutual etc.
La acest gen de firme, de afaceri, există şi unele dezavantaje legate de

faptul că: diviziunea muncii este redusă - de unde o folosire neeconomicoasă a
resurselor, disponibilitatea personală a antreprenorului poate fi restricţionată de
boală ori de probleme de familie sau că proprietarul este personal responsabil
pentru datoriile întreprinderii până la limitele averii sale.
Dacă, în trecut, afacerile începeau la scară redusă - din cauza necesităţii de a

acumula capital, în prezent, într-o economie prosperă, firmele pot să-şi înceapă
activitatea ca întreprindere de scară mare, ca urmare a faptului că se găsesc acţionari
pentru a furniza capitalul necesar - companii de asigurări, bănci şi companii de investiţii,
care se numesc investitori instituţionali.
Ca urmare a faptului că proiectele de scară mare sunt avantajate, în raport

cu cele de scară mică, apare tendinţa ca firmele mici să fie absorbite de firmele mai
mari, sau ca firmele să fuzioneze pentru a forma o firmă mai mare, inclusiv de
cooperarea între firme similare pentru obţinerea unor economii mai mari etc.
Creşterea mărimii firmelor se poate face prin integrarea pe verticală, pe
orizontală sau laterală.
Integrarea verticală reprezintă o modalitate de a controla toate fazele de
producere şi comercializare a unui anumit produs. Spre exemplu, o fabrică de bere
integrează resursele de apă, cumpără orzul şi hameiul sau şi le produce singură,
fabrică, transportă şi vinde propriile produse în localuri preferate etc.
Integrarea orizontală apare atunci când firmele încearcă să controleze
toate aspectele la un singur nivel. De exemplu, vânzătorii cu ridicata încearcă să
câştige controlul asupra unor domenii din ce în ce mai largi pe tot cuprinsul ţării,
sistemele de magazine formându-şi unităţi în fiecare oraş.
Integrarea laterală înseamnă fuzionarea firmelor care folosesc tehnici
similare pentru a fabrica produse similare. Un fabricant de manometre ar putea
absorbi pe un producător de termometre, fabricând ambele produse.
Dacă o companie a obţinut controlul asupra altei companii prin cumpărarea
a 51 % din acţiunile de vot ale acesteia, se numeşte companie holding. Firma
mamă poate să adune sub aripa sa firme mai mici, din domeniile materiilor prime,
transportului, furnizării de componente, marketingului, reclamei şi cercetării,
asigurându-şi, în acest fel, siguranţa aprovizionării şi pieţei. Prin integrarea unei
industrii de jos şi până sus se realizează integrarea verticală, iar prin acţiunea unei
companii de diversificare a activităţii pentru a-şi salva falimentul se realizează
diversificarea activităţii.
PACHET PEDAGOGIC
CUVINTE-CHEIE
• Agent economic • Circuit economic

• Firma agent economic • Economii de scară (interne şi externe)
• Menajul • Pierderi (dezavantaje de scară)
• Instituţii financiare şi de credit • Integrare verticală
• Agenţi economici elementari • Integrare orizontală
• Agenţi economici agregaţi • Holding
• Fluxuri monetare
ÎNTREBĂRI
Cum se definesc agenţii economici.

Prezentaţi principalele criterii de grupare a agenţilor economici.
Care sunt tipurile de agenţi economici?
Analizaţi prin comparaţie firma şi menajele ca agenţi economici.
Definiţi şi exemplificaţi fluxurile economice reale.
Ce sunt fluxurile monetare? Ilustraţi.
Analizaţi circuitul economic din perspectiva unei afaceri concrete.
Care sunt formele tipice de organizare a afacerilor economice? Prezentaţi
avantajele şi limitele lor.
Ilustraţi grafic fluxurile rele şi monetare la agentul economic firma.
APLICAŢII
1. De la menaje spre firme circulă: a) subvenţii; b) impozite şi taxe; c) abilităţi de

muncă; d) capital tehnic şi bănesc; e) taxe pe valoarea adăugată.
2. De la firme spre menaje circulă, având caracter de tranzacţii economice: a) salarii;

b) ajutoare de boală; c) dividende; d) impozite şi taxe directe; e) rente.
3. Sunt fluxuri economice reale: a) fluxurile legale; b) fluxurile transparente,

înregistrate în contabilitate; c) fluxurile de factori de producţie; d) fluxurile de
informaţii şi servicii; e) fluxurile băneşti la care se plătesc impozite.
4. Rolul dublu jucat de menaje în circuitul economic decurge din faptul că: a) plătesc
impozite şi încasează subvenţii; b) furnizează muncă şi primesc salarii; c) sunt
furnizorul de bază al factorilor de producţie şi cumpărătorul principal de bunuri de
consum; d) furnizează servicii marfare firmelor şi achiziţionează bunuri elementare;
e) toate cele de mai sus.
5. Guvernul (instituţiile publice) se consideră agent economic deoarece: a) asigură

codul legal; b) supraveghează respectarea legii; c) produce bunuri publice colective,
de regulă fără plată; d) cumpără de la menaje factori de producţie; e) cumpără de la
firme bunuri marfare.
6. Evaluarea rezultatelor activităţii economice se face pe baza: a) tranzacţiilor de plăţi;

b) operaţiunilor de caritate; c) sponsorizărilor; d) impozitelor şi taxelor plătite;
e) subvenţiile obţinute de la buget.
7. Indicatorii pe baza cărora se apreciază mărimea firmelor sunt: a) volumul producţiei;

b) ponderea deţinută pe piaţă; c) dimensiunile capitalului tehnic şi bănesc;
d) numărul de salariaţi; e) rata profitului.
8. Adevărat sau fals? „Aranjamentele favorabile încheiate cu autorităţile locale de

către o firmă care se implantează într-o localitate generează economii de scară
internă”.
9. Adevărat sau fals? „O firmă operează în regim optim atunci când bunurile obţinute
sunt de calitate ridicată”.
10. Adevărat sau fals? „Integrarea verticală este o modalitate prin care sunt controlate
toate fazele (etapele) de concepere, producere, distribuire şi comerciale ale unui bun
economic.”
CAPITOLUL 8
8.1 Combinarea factorilor de producţie. Echilibrul producătorului
8.2 Costurile de producţie
Pachet pedagogic
Teoria comportamentului producătorului
TEORIA COMPORTAMENTULUI
PRODUCĂTORULUI
Producătorul se regăseşte în activitatea economică mai ales sub denumirea

de firmă. Aceasta acţionează în mediul concurenţial fiind prezentă pe cel puţin
două pieţe – piaţa factorilor de producţie şi piaţa bunurilor –, având ca obiectiv
principal producerea de bunuri economice marfare corporale, servicii, informaţii.
Prezenţa pe cele două pieţe constituie premise şi efect pentru combinarea factorilor
de producţie, proces ce condiţionează diminuarea sistematică de către firmă a
costurilor de tranziţie.
8.1 Combinarea factorilor de producţie. Echilibrul producătorului
Un rol important în înfăptuirea combinării factorilor de producţie are

întreprinzătorul sau antreprenorul. El este agentul care are iniţiativa în activitatea
economică, şi dispune de abilitate, de capacitatea de a se adapta la schimbări, de a
prevedea şi a-şi asuma riscul. El realizează combinarea factorilor de producţie cu
scopul de a găsi soluţii eficiente problemei economice generale, adică el decide ce
să producă, cum să producă (prin ce modalităţi de combinare), cât şi pentru cine să
producă.
Combinarea factorilor de producţie reprezintă procesul tehnico-economic specific

de unire a cel puţin doi factori pentru a obţine, în condiţii de eficienţă economică şi
ecologică, bunurile solicitate pe piaţă. Întreprinzătorul combină, în funcţie de domeniul în
care acţionează, atât factorii de producţie clasici, cât şi neofactorii de producţie.
Noţiunea de factori de producţie a fost introdusă în teoria economică de

economistul J. B. Say, iar în condiţiile contemporane se acordă o atenţie din ce în
ce mai mare neofactorilor de producţie cum ar fi: capitalul uman, abilitatea
întreprinzătorului, informaţia, neotehnologiile, progresul tehnic în sens larg etc.
Întreprinzătorul, ca principal decident în procesul combinării factorilor de
producţie, poate fi întâlnit în mai multe ipostaze.
Întreprinzătorul proprietar este prezent mai ales în cadrul întreprinderilor

mici, mijlocii şi familiale, unde cumulează atât atributele de proprietar, cât şi pe
cele de întreprinzător (dreptul de gestionare a resurselor, dreptul de a dimensiona
firma, de a diversifica etc); el realizează legături nemijlocite cu piaţa de
aprovizionare şi desfacere etc.
Întreprinzătorul salariat apare în procesul dezvoltării activităţii economice,
al sporirii complexităţii acesteia. El se numeşte şi manager, adică specialist care
deţine arta conducerii, având şi cunoştinţele necesare, tehnico-economice şi
juridice, dobândite printr-o pregătire de nivel superior.
Proprietarul este cel care adoptă deciziile strategice, iar managerul de la
diferite niveluri adoptă deciziile operativ-tactice, găseşte soluţii pentru a realiza
obiectivele pe care le-a fixat proprietarul, fiind remunerate de proprietar şi
răspunzând în faţa acestuia, pentru rezultatele obţinute.
Întreprinzătorul colectiv este reprezentat de Consiliul de Administraţie,
Comitetul de Direcţie ş.a. Acestea sunt formate din cei mai mari acţionari şi sunt
completate cu specialişti în domeniul tehnic, economic, juridic, al relaţiilor umane,
asigurând activitatea generală de administrare şi gestionare a afacerilor firmei.
Funcţia principală a întreprinzătorului constă în combinarea factorilor de
producţie pentru a realiza programul de producţie pe care şi 1-a fixat. Aceasta
trebuie privită atât sub aspect tehnic, cât şi sub aspect economic.
Privită sub aspect tehnic, combinarea factorilor de producţie se bazează pe
cunoaşterea temeinică a caracteristicilor şi calităţii factorilor de producţie care să
permită obţinerea celor mai bune rezultate.
Combinarea factorilor de producţie sub aspect tehnic reflectă legătura
dintre rezultate (output-uri), adică producţia obţinută, şi consumul de factori de
producţie, (imput-uri). Această legătură depinde de caracteristicile funcţionale, de
domeniul de activitate, de nivelul tehnic, sintetizându-se în funcţia de producţie.
Funcţia de producţie este expresia matematică a unui fenomen tehnic, adică o

relaţie matematică (liniară sau neliniară) care reflectă, pe baza condiţiilor fiecărei firme,
relaţia dintre ieşiri (rezultate) şi intrări (factori de producţie utilizaţi) din şi în activitatea
economică.
Exemple:
Q= 2L + 3K
în care:
L= cantitatea de muncă
K= capitalul tehnic
Q= volumul producţiei în funcţie de L şi K
Ea exprimă faptul că volumul producţiei depinde de suma dintre cantitatea

de muncă, înmulţită cu 2 şi cea de capital, înmulţită cu 3. Pot să existe şi funcţii
nelineare, de tipul: Q = 100 ⋅ 2LK .
Identificarea funcţiei de producţie este o problemă esenţială a
întreprinzătorului. Această funcţie reprezintă o simplificare a legăturilor de ordin
tehnico-economic din cadrul firmei.
Combinarea factorilor de producţie sub aspect economic reprezintă

raţionamentul întreprinzătorului privind compararea permanentă a ieşirilor şi intrărilor,
în expresie monetară, a venitului cu costul de producţie pentru a găsi acea variantă de
utilizare, care-i aduce cele mai bune rezultate.
Întreprinzătorul urmăreşte, prin decizia de combinare pe care o adoptă, o

normă de conduită referitoare la realizarea unui raport cât mai bun între venituri şi
costuri. Obţinerea de bunuri nu este un scop în sine, ci urmăreşte realizarea unui
efect economic net cât mai ridicat. Ca atare, pe întreprinzător îl interesează
creşterea eficienţei combinată cu modalitatea de atenuare a acţiunii legii rarităţii.
Combinarea factorilor de producţie are un caracter dinamic ca urmare a
unor împrejurări tehnice, economice, ecologice şi sociale cum sunt: nivelul şi
evoluţia progresului tehnico-ştiinţific; evoluţia preţurilor factorilor de producţie şi a
bunurilor produse; raportul dintre cerere şi ofertă pe piaţa factorilor şi pe piaţa
bunurilor produse; tipul de piaţă pe care acţionează întreprinzătorul în calitate de
cumpărător de factori şi vânzător de bunuri; politicile economice promovate de
către guvern; conjunctura, situaţia generală a resurselor şi a calităţii mediului
natural etc.
Există o infinitate de modalităţi de combinare a factorilor de producţie. Ele
pot fi sistematizate şi sintetizate în trei tipuri fundamentale de combinare:
1. Combinarea pe termen foarte scurt este bazată pe ipoteza că întreprinzătorul

urmăreşte maximizarea producţiei prin unirea unui factor de producţie variabil, iar
ceilalţi factori sunt ficşi.
2. Combinarea a doi factori de producţie variabili, ce evoluează în sens contrar
(combinarea pe termen mediu).
3. Combinare pe termen lung, în care toţi factorii de producţie sunt variabili
crescători.
Combinarea pe termen foarte scurt se bazează pe următoarele ipoteze:

- întreprinzătorul dispune de un factor variabil (de regulă forţa de muncă),
iar ceilalţi sunt ficşi;
- produce pentru o piaţă elastică, adică o piaţă a cărei cerere este crescătoare.
Scopul firmei este să obţină maximum de profit;
- condiţiile tehnice sunt date.
Acest tip de combinare este guvernat de o regularitate cunoscută sub numele de

legea randamentelor funcţionale neproporţionale (Legea lui Turgot), în baza căreia,
atunci când cantităţi crescânde dintr-un factor de producţie se combină cu cantităţi fixe
din ceilalţi factori de producţie (condiţiile tehnice şi organizatorice rămân
neschimbate), productivitatea medie şi cea marginală a factorului variabil cresc, ating
un maxim, după care se cunoaşte o evoluţie descrescătoare, în condiţiile în care
producţia totală creşte.
Această regularitate sau „lege" are un caracter empiric, în sensul că acceptă

numeroase excepţii şi a fost studiată pentru prima dată pe exemplul agriculturii. În
fapt, ea este percepută în orice domeniu de activitate, dând expresie imperativului
că între factorii de producţie trebuie să existe o anumită stare de complementaritate,
atât calitativă, cât şi cantitativă.
Dacă, de exemplu, într-o activitate economică întreprinzătorul dispune de o

anumită cantitate de teren şi de capital (factori ficşi), iar cantitatea de muncă este variabilă
(tabelul nr. 8.1), producţia totală şi productivitatea medie şi marginală a factorului variabil
au evoluţiile care urmează:
Combinarea factorilor de producţie pe termen foarte scurt
(un factor variabil şi ceilalţi ficşi)
Tabelul nr. 8.1

Productivitatea
Productivitatea
Suprafaţa Volumul Cantitatea Producţia medie a muncii
marginală
de teren de capital de muncă totală ⎛Q⎞ a muncii
N(ha) tehnic K L (tone)Q WL = ⎜ ⎟
⎝L⎠ WmgL=ΔQ/ΔL
10 100 2 40 20 -
10 100 3 65 21,7 25
10 100 4 95 23,7 30
10 100 5 140 28,0 45
10 100 6 165 27,5 25
10 100 7 185 26,4 20
10 100 8 195 24,4 10
10 100 9 200 22,2 5
10 100 10 200 20 0
10 100 11 195 17,7 -5
Comentariu. Datele de mai sus relevă faptul că atunci când se combină cantităţi
mici din factorul variabil (L) cu cantităţi date din factorii ficşi, productivitatea marginală
este crescătoare şi superioară celei medii, „o trage în sus” pe aceasta din urmă. Se ajunge la
situaţia când cele două sunt egale: productivitatea medie şi cea marginală sunt egale la acea
cantitate de factor variabil care asigură maximizarea productivităţii medii. (În cazul nostru,
între 5 şi 6 unităţi din factorul variabil); mărind factorul variabil, productivitatea marginală
scade rapid, atrăgând după sine si reducerea productivităţii medii. În acest timp, producţia
totală creşte. Mărirea factorului variabil peste volumul de 9 atrage după sine stagnarea, iar
apoi scăderea producţiei totale, pentru că fiecare unitate adiţională din factorul variabil nu
mai are la dispoziţie o masă critică minimă din factorii ficşi care să-i permită un spor de
producţie.
Datele din tabelul 8.1, surprinse în figura 8.1, relevă că în acest tip de
combinare, se pot delimita mai multe situaţii (zone):
- zona I, în care toate variabilele (Q, W L , WmgL ) cresc; în cazul nostru

ea se încheie când factorul variabil atinge nivelul 5, iar productivitatea marginală
este maximă.
- zona II, în care productivitatea marginală începe să scadă, iar producţia
totală şi productivitatea medie cresc. Ea se încheie când productivitatea medie a
factorului variabil_este maximă, ceea ce se întâmplă la acel volum al factorului
variabil la care W L = WmgL . (între 5 şi 6 în cazul nostru);
- zona III, în care productivitatea medie şi cea marginală ale factorului

variabil scad, dar sunt pozitive, iar producţia totală creşte (în plaja de evoluţie 6-10
a factorului variabil);
- zona IV, în care productivitatea marginală a factorului variabil devine
negativă, iar producţia totală scade (în exemplul nostru, factorul variabil > 10).
Se ridică întrebarea: care dintre variantele de combinare surprinse în
tabelul 8.1 este cea mai bună din punctul de vedere al întreprinzătorului? Pentru a
răspunde la întrebare trebuie să avem în vedere că el trebuie să evalueze ce
cheltuială face cu fiecare unitate adiţională din factorul variabil şi ce obţine în
schimb. În exemplul nostru, pentru fiecare unitate adiţională de muncă face un
anumit cost salarial şi obţine, în schimb, un spor de producţie sintetizat în
productivitatea marginală (sau produsul marginal) al factorului variabil. Atâta timp
cât costul salarial al muncii este inferior sumei obţinute din vânzarea produsului
marginal (produsul marginal în valoare), el este interesat să mărească cantitatea de
factor variabil, pentru că fiecare unitate adiţională îi aduce un profit ce rezultă din
diferenţa dintre produsul marginal în valoare şi costul marginal a factorului
variabil. Când cele două variabile, costul marginal al factorului variabil şi produsul
marginal (în valoare) se egalizează, profitul total al întreprinzătorului este maxim.
Figura 8.1 Evoluţia producţiei totale, a productivităţii medii

şi a celei marginale ale factorului variabil
În concluzie, în combinarea cu un factor variabil, profitul este maxim

când:
Cmgfv = Pmgvfv ⇒ Profit maxim ⇒ echilibru pe termen scurt
în care:
Cmgfv = costul marginal al factorului variabil
Pmgvfv = produsul marginal în valoare al factorului variabil
Dacă presupunem că mărimea costul marginal al muncii este de 500 u.m., iar
preţul de piaţă al unei unităţi de producţie este de 50, atunci maximizarea profitului se
realizează când sunt utilizate unităţi din factorul variabil pentru că: 500 ceea ce se plăteşte
factorului variabil este egal cu 10 x 50 = 500, ceea ce întreprinzătorul obţine prin
valorificarea produsului marginal al celui de al 8-lea lucrător. Dacă ar angaja un lucrător
suplimentar, al 9-lea, pentru care cheltuieşte 500 u.m., va obţine de pe urma acestuia
5 x 50 = 250 u.m., deci realizează o pierdere de 500 - 250 = 250 u.m.
Combinarea a doi factori de producţie variabili, ce evoluează în sens

contrar (combinarea pe termen mediu). În acest caz, se combină cel puţin doi
factori de producţie care evoluează în sens contrar; ei sunt substituibili, iar în
funcţie de preţ sporeşte cantitatea dintr-un factor şi o diminuează din celălalt.
Întreprinzătorul dispune de un buget fix, pe seama căruia achiziţionează factorii de
producţie, într-o combinare care-i permite obţinerea unui volum de producţie dat
(cerut de piaţă) cu minimizarea costului mediu (unitar).
Dacă presupunem că întreprinzătorul se confruntă cu o funcţie de producţie de

forma:
Q = 100 2LK
în care:
Q = producţia, output-ul
L = cantitatea de muncă
K = cantitatea de capital
iar prin studii de piaţă ajunge la concluzia că, din cererea totală a unui bun X, el
poate asigura o producţie egală cu 282 unităţi.
Rezultă că:
282 = 100 2 LK , de unde se conturează combinările de factori de producţie
posibile pe baza cărora se poate obţine producţia datorită:
4K+ 1L
282 2K + 2L
1K + 4L
Cele trei alternative de combinare permit obţinerea producţiei de 282 prin
procedee tehnice diferite. Dacă, spre exemplu, considerăm că funcţia de producţie este
continuă şi facem presupunerea că L şi K sunt perfect şi infinit divizibili, se pot identifica o
infinitate de alternative de combinare prin care poate fi realizat, din punct de vedere tehnic,
obiectivul propus: obţinerea unei producţii de 282 unităţi din bunul Xi reprezentată în
figura 8.2 prin diagrama AB. Ea se numeşte isocuantă şi desemnează infinitatea
combinaţiilor dintre factorii de producţie K şi L, pe seama cărora se poate obţine o
producţie dată (în cazul nostru 282 unităţi).
Pe baza aceleiaşi funcţii de producţie se pot imagina şi alte mărimi dorite

ale output-ului, reprezentate prin isocuante corespunzătoare, EF, dacă simbolizează
o producţie mai mare şi CD, dacă reprezintă o producţie mai mică. Isocuanta pune
în evidenţă procesul de substituire al factorilor de producţie. Substituirea a doi
factori de producţie reprezintă procesul de înlocuire a unei unităţi dintr-un
factor, cu o cantitate din celălalt, astfel încât output-ul total să rămână
neschimbat. Ea se evaluează cu ajutorul ratei marginale de substituire tehnică
(RMST) care, din punct de vedere matematic, este egală cu panta isocuantei, iar
din punct de vedere economic se calculează ca raport, în modul, între variaţia
factorului (la care se renunţă) şi variaţia factorului care substituie (care sporeşte).
Figura 8.2 Isocuanta producţiei
De exemplu, dacă considerăm o combinare 4K + 1L şi prin substituire se trece la

funcţia 2K + 2L, rezultă că are loc reducerea cantităţii de capital (-ΔK) şi creşte
cantitatea de muncă (ΔL).
În acest caz:
− ΔK − 2K
RMST = =
ΔL 1L
Raportul -ΔK/ΔL depinde de productivitatea marginală a muncii (WmgL) şi cea a
capitalului (WmgK). Deoarece nivelul producţiei rămâne neschimbat, implicit:
− ΔK ⋅ WmgK = ΔL ⋅ WmgL
Aceasta înseamnă că pierderea de producţie, determinată de reducerea cantităţii de capital,
trebuie să fie egală cu producţia suplimentară obţinută ca urmare a creşterii cantităţii de
muncă. Situaţia este inversă, dacă factorul capital substituie o parte din muncă.
RMST reprezintă, în ultimă instanţă, panta isocuantei şi poate fi determinată

şi după relaţia:
WmgK (factorul înlocuit)

RMST =
WmgL (factorul care înlocuieşte)
În funcţie de natura tehnicilor de producţie utilizate, RMST poate fi constantă,
descrescătoare. În mod normal, ea marchează tendinţa de scădere.
Revenind la exemplul de mai sus, când întreprinzătorul urmăreşte să obţină

o producţie de 282 unităţi din bunul X, în mod natural se pun întrebările: care
dintre cele trei combinaţii sunt posibile din punct de vedere financiar (bugetul pe
care-l are la dispoziţie este dat) şi care dintre ele asigură cel mai mic cost unitar.
Cu alte cuvinte, care este combinarea optimă?
Combinarea factorilor de producţie care minimizează costul unitar pentru a obţine

o anumită producţie se numeşte combinarea optimă.
Ea poate fi individualizată prin două metode: metoda analitică şi metoda

grafică.
Prin metoda analitică, se consideră optimă acea combinare între factorii
de producţie L şi K care satisface concomitent următoarele condiţii:
a) raportul dintre productivităţile marginale ale celor doi factori de

producţie este egal cu raportul dintre preţurile lor unitare sau raportul dintre
productivitatea marginală şi preţul unitar al celor doi factori de producţie este
acelaşi. Aceasta se exprimă prin:
WmgL WmgK WmgL PL

= sau =
PL PK WmgK PK
în care:
WmgL = productivitatea marginală a factorului muncă
WmgK = productivitatea marginală a factorului capital
PL = preţul unitar de achiziţie al factorului muncă
PK = preţul unitar de achiziţie al factorului capital
b) cheltuielile efectuate pentru achiziţionarea celor doi factori se

încadrează în bugetul alocat:
L • P L + K • PK ≤ B
în care:
L şi K = cantităţile achiziţionate de muncă
B = bugetul întreprinzătorului
Prin metoda grafică, starea de optim este desemnată prin acea combinare
la care dreapta bugetului (numită şi isocost) este tangentă la isocuantă.
Isocostul sau dreapta bugetului reprezintă infinitatea posibilităţilor de achiziţie

de factori de producţie L şi K care pot fi făcute în funcţie de bugetul disponibil al
întreprinzătorului şi preţurile unitare ale factorilor de producţie (figura 8.3).
Figura 8.3 Echilibrul producătorului
Să presupunem că întreprinzătorul dispune de un buget de 8 u.m., iar preţurile

unitare ale factorilor de producţie sunt 1,5 u.m. pentru capital (PK) şi 2 u.m. pentru
factorul muncă (PL).
Pentru a trasa dreapta bugetului AB, adică ce cantităţi din factorii de producţie K
şi L se pot procura cu bugetul disponibil care să permită obţinerea a 282 unităţi,
calculăm:
B = PLL + PKK
PL B B 8
K= L+ Dacă K = 0 ⇒ L = = = 4 = A;
PK PK PL 2
P B B 8
L= K K+ Dacă L = 0 ⇒ K = = = 5,3 = B;
PL PL PK 1,5
Unind punctele A şi B obţinem dreapta bugetului AB.

Starea de optim se realizează pe seama acelei combinări a factorilor de producţie la care
dreapta bugetului (isocostul) este tangentă la isocuantă, în cazul nostru punctul W. Acest
punct W desemnează egalitatea dintre panta bugetului şi panta isocuantei. Programul
corespunzător punctului W minimizează costul unitar al producţiei, prin combinare K1
capital şi L1 muncă.
Ca şi în cazul consumatorului şi optimul (echilibrul) producătorului are un

caracter dinamic, schimbându-se în funcţie de modificarea bugetului disponibil
(când bugetul creşte, dreapta bugetului se deplasează spre dreapta şi invers, când
scade), de modificarea preţurilor factorilor de producţie şi de condiţiile tehnice ale
producţiei (care, sub incidenţa modalităţilor de combinare pe care le determină,
deplasează sau schimbă alura isocuantei).
Combinarea factorilor de producţie pe termen lung. Aceasta se bazează

pe presupunerea că toţi factorii de producţie sunt variabili şi crescători, iar
întreprinzătorul dispune de un buget de asemenea variabil crescător. El
lucrează pentru o piaţă ale cărei dimensiuni cresc şi îşi propune să găsească acea
combinare a factorilor de producţie din care să obţină un output care-i
maximizează profitul total.
Această formă de combinare cade sub incidenţa legii randamentelor de
scară (legea economiilor de creştere) care evidenţiază sensibilitatea
productivităţii globale medii a factorilor de producţie W g ( ) la creşterea
tuturor factorilor. Ea poate fi formulată astfel:
Când cantităţi crescătoare de factori de producţie se combină în condiţii tehnice şi

( )
organizatorice modificate, randamentul combinării W g creşte până la un punct, apoi
rămâne constant, iar dincolo de o anumită dimensiune începe să scadă, în condiţiile când
producţia (outputul) totală creşte.
Randamentul (productivitatea medie globală) factorilor de producţie (RF)

reprezintă outputul (Q) care se obţine pe unitatea de input – (Fi), concretizat în
consumul de factori de producţie.
( )
R F Wg =
Q
Fi
Modificarea randamentului, pe măsura creşterii cantităţii de factori de

producţie utilizaţi, este dependentă de raportul care se constituie între economiile
de scară şi dezeconomiile de scară, interne şi externe, care apar atunci când se
modifică dimensiunile activităţii economice, implicit mărimea firmei. Ele
reprezintă avantaje, respectiv dificultăţi care, inevitabil, apar în activitatea
firmei, atunci când creşte scara producţiei (activităţii).
Astfel, când creşte scara producţiei în activitatea firmei apar procese care
favorizează activitatea, cum sunt: acces mai facil şi mai ieftin la credite şi, în
general, la finanţarea obţinută de la diverse instituţii financiare; se reduc
cheltuielile specifice cu aprovizionarea şi desfacerea; progresul tehnic şi cercetarea
ştiinţifică sunt promovate pe scară amplă, de regulă se reduc costurile fixe pe
unitatea de produs, firma este mai stabilă la şocurile conjuncturii nefavorabile etc.;
apar şi unele neajunsuri care conduc la sporirea unor cheltuieli şi/sau reducerea
anumitor forme ale eficienţei economice.
De exemplu, o firmă de mari dimensiuni este mai greu de condus, se

accentuează tendinţele de birocratizare, sunt necesare cheltuieli şi investiţii
suplimentare pentru supravegherea, urmărirea şi controlul activităţii, de regulă se
diminuează gradul de responsabilitate al unor angajaţi, adaptarea producţiei la
cerinţele schimbătoare ale pieţei se face mai lent şi cu cheltuieli suplimentare etc.
Ele reprezintă dezeconomii de scară.
Legea randamentelor de scară are trei forme principale de acţiune:
a) Sub forma randamentelor de scară crescătoare (Rscr): când
cantitatea de factori de producţie creşte, producţia (output-ul) creşte, dar mai
repede. Acest mod de acţiune se explică prin economiile de scară (interne şi
externe) care sunt preponderente faţă de dezeconomiile de scară sau pierderile de
scară; productivitatea globală a factorilor de producţie (medie şi marginală)
creşte ca expresie a sporirii eficienţei utilizării factorilor de producţie, sub
incidenţa economiilor de scară, preponderente faţă de dezeconomiile de scară.
În acest caz, raportul dintre indicele producţiei (IQ) şi cel al consumului de
factori (IFi) este supraunitar, iar elasticitatea producţiei în raport de factorii
consumaţi (Eq/Fi) este superioară unităţii. Costul total mediu se reduce:
IQ
E q / Fi = 〉1
IFi
b) Sub forma randamentelor de scară constante (Rsc): când elasticitatea
out-put-ului în raport de factori este constantă şi are valoare unitară:
IQ
E q / Fi = =1
IFi
ceea ce face, de regulă, ca randamentele medii şi marginale ale factorilor de
producţie să rămână constante. Economiile de scară şi dezeconomiile (pierderile)
de scară se echilibrează, iar rezultatul global al firmei se modifică strict
proporţional cu efortul, adică, variaţia relativă a producţiei (Δ%Q) şi cea a
factorilor de producţie (IΔ%Fi) sunt identice, costul total evaluează strict
proporţional cu producţia, iar costul unitar şi marginal sunt relativ constante:
Δ %Q i
Rsc = =1
Δ% Fi
c) Sub forma randamentelor de scară descrescătoare (Rsd),
caracterizate prin faptul că, odată cu creşterea cantităţii de factori utilizaţi, output-
ul creşte, dar mai încet:
Δ %Q i
Rsd = <1> 0,
Δ %Fi
ceea ce face ca indicele producţiei să fie inferior indicelui factorilor de producţie

utilizaţi şi/sau consumaţi.
Apare fenomenul de gigantism, firma a intrat în „mlaştina”
supradimensionării, în care economiile de scară (interne şi externe) sunt
inferioare pierderilor de scară (dezeconomiile de scară). În unele domenii, acest
lucru este acceptabil dacă un factor de producţie este restrictiv, iar ceilalţi pot spori,
în condiţiile când cererea pentru producţie creşte. Este cazul frecvent al
randamentelor descrescânde din agricultură, când, pentru a spori producţia (pentru
că sporeşte populaţia, nevoile şi cererea), se procedează la intensificarea producţiei
(uneori forţată), prin mărirea cantităţii de muncă şi de capital utilizat pe una şi
aceeaşi unitate de suprafaţă. Dar, randamentele de scară descrescătoare se întâlnesc
şi în alte ramuri, soldate în esenţă cu creşterea costului unitar, pe fondul creşterii
producţiei totale şi a reducerii randamentului (eficienţei, productivităţii) factorilor
de producţie folosiţi şi consumaţi. Când o asemenea situaţie devine presantă, se
impune restructurarea firmei: tehnologică, sortimentală, managerială,
organizatorică (disiparea firmei în mai multe module, fiecare cu o anumită
autonomie etc). În felul acesta, evoluţiile negative sunt blocate şi se declanşează o
nouă undă (fază) de evoluţie pozitivă a firmei, după ce a trecut prin evoluţii
financiare nefavorabile şi stări de criză.
În combinarea pe termen lung întreprinzătorul îşi realizează starea de echilibru

atunci când găseşte soluţii pentru maximizarea profitului total.
Profitul se realizează la acel volum de producţie la care, în condiţii de

concurenţă, se asigură egalitatea dintre încasarea marginală şi costul marginal.
Încasarea marginală reprezintă sporul de încasări obţinute atunci când volumul
desfacerilor se măreşte cu o unitate.
Deci, echilibrul firmei pe termen lung se realizează când:
I mg = C mg ; Pt ⇒ max im
în care:
Img = încasarea marginală
Cmg = costul marginal
Pt = profitul total
8.2 Costurile de producţie
Bunurile care sunt necesare unei colectivităţi umane nu se găsesc, în

majoritatea lor, de-a gata în natură, ca bunuri libere, ci trebuie obţinute printr-o
activitate umană, astfel că apare în mod firesc problema costului acestora. Dubla
ipostază în care apar oamenii în cadrul vieţii sociale, de producători şi de
consumatori, implică problema folosirii unor resurse (naturale, de timp de muncă,
materiale, financiare etc), care sunt relativ limitate.
• Tipologia costurilor
În condiţiile economiei de piaţă, în calitate de producători, oamenii

folosesc resursele economice, limitate, pentru a produce bunuri economice, prin
maximizarea câştigurilor (veniturilor).
Decizia de a produce bunuri economice, în condiţiile resurselor relativ limitate, cu

îmbunătăţiri alternative, antrenează două categorii de eforturi: unul, determinat de factorii
de producţie antrenaţi în activitatea economică şi altul, în legătură cu renunţările care
trebuie făcute, ca urmare a restricţiilor ce însoţesc posibilităţile.
Resursele alocate pentru a produce anumite bunuri materiale sau servicii,

plus pierderile care apar ca urmare a renunţării de a produce alte bunuri, întrucât
posibilităţile de producţie sunt date, formează costul producătorului. Acesta este
format dintr-un cost de producţie, concretizat în ansamblul resurselor economice
antrenate spre a fi consumate în producerea anumitor bunuri economice şi dintr-un
cost al renunţării, al alternativei de producţie pierdute, numit şi cost al
oportunităţii, sau costul economic real al alegerii. Costul oportunităţii este un cost
relativ, deoarece măsoară câştigul prin pierdere.
Aşadar, pentru producerea unui bun economic, în condiţiile unor resurse
date, cu îmbunătăţiri alternative, costul poate să fie, în expresie directă, un cost de
producţie (ca totalitate a cheltuielilor ocazionate de producerea bunului economic
respectiv), iar, în expresie indirectă, un cost al oportunităţii – determinat prin
cantitatea la care se renunţă dintr-un anumit bun, în favoarea producerii bunului
respectiv.
În vederea stabilirii profitului pe care îl obţine un întreprinzător, optând
pentru a produce un anumit bun, este necesar să cunoaştem preţul de pe piaţa
bunului respectiv şi ceea ce îl costă pe el producerea acestuia.
Prin costul producţiei de ofertă înţelegem totalitatea cheltuielilor determinate de

consumul de factori de producţie pentru producerea unui anumit bun economic adus în
magazinul de vânzare.
Cheltuielile cu factorii de producţie utilizaţi şi consumaţi trebuie să se regăsească
în preţul de vânzare al bunurilor sau serviciilor, pentru a putea fi recuperate şi, astfel,
continuată activitatea economică.
Includerea acestor cheltuieli în preţul de vânzare al bunului sau serviciului

se face prin costul de producţie. Acesta reprezintă ceea ce îl costă de fapt pe
întreprinzător producerea unui bun sau prestarea unui serviciu, până la stadiul în
care ajunge ca ofertă pe piaţă.
Fiecare factor de producţie are o formă specifică de a se consuma,
participând diferit la obţinerea costurilor pentru producţia respectivă.
Tipologia costurilor de producţie exprimă clasificarea acestora după o
serie de criterii.
A. Pe termen scurt, după relaţia care se creează între evoluţia

diferitelor cheltuieli şi modificarea producţiei, costul de producţie
este format din: costul variabil şi costul fix.
În categoria cost variabil (CV) sunt incluse acele cheltuieli de producţie

care, pe termen scurt, evoluează în acelaşi sens cu modificarea producţiei ca, de
exemplu: cheltuielile cu materii prime, materiale, energie, salarii etc. Dacă volumul
producţiei este egal cu zero, costul variabil este zero.
În categoria cost fix (CF) sunt incluse acele cheltuieli de producţie care pe
termen scurt, nu depind de volumul producţiei, rămân relativ neschimbate,
independent de modificarea producţiei ca, de exemplu, chiria, iluminatul şi
încălzirea, dobânda etc.
Dacă volumul producţiei este egal cu zero, costul fix are o valoare pozitivă.
Costul fix al producţiei plus costul variabil al producţiei formează costul
total de producţie (CTP).
CTP = CF + CV
Aşa cum rezultă din figura 8.4, costul fix este o linie paralelă cu axa
producţiei, ce pleacă de la un anumit nivel al costurilor (nu din origine). Aceasta
înseamnă că mărimea lui rămâne constantă, indiferent de evoluţia producţiei. CF
reprezintă diferenţa dintre costul total de producţie şi costul variabil de producţie,
iar CV se obţine scăzând din costurile totale pe cele fixe. Astfel, :
CF = CTP – CV şi CV = CTP – CF
când: Q = 0, CTP = CF deoarece CV = O..
Figura 8.4 Diagrama costurilor
Curba costului total de producţie pleacă din acelaşi punct cu cea a costului
fix (ceea ce înseamnă că la Q = 0 rezultă CTP = CF), cu o tendinţă de creştere,
după care se observă o reducere a ratei de creştere, când volumul producţiei se
apropie de punctul P şi din nou o tendinţă de creştere.
B. După natura cheltuielilor, deosebim două categorii de cost: explicit

şi implicit.
Costul explicit include toate cheltuielile (plăţile), efectuate de către

întreprinzător pentru cumpărarea factorilor de producţie folosiţi la producerea unui
anumit bun economic. În această categorie se includ cheltuielile cu materii prime,
materiale, energie şi combustibil, cu forţa de muncă etc. Cheltuielile care fac parte
din costul explicit reprezintă plăţi către posesorii de factori de producţie, ce se
înregistrează în contabilitatea firmei în conturi speciale.
Diferenţa între venitul total încasat din vânzarea produselor sau serviciilor şi
costul explicit al acestora este cunoscută sub denumirea de profit contabil.
Costul implicit sau costul oportunităţii, reprezintă suma tuturor

veniturilor care ar fi putut fi obţinute de către întreprinzător de pe urma factorilor
de producţie în proprietate, în cea mai bună variantă de utilizare, la care însă a
renunţat.
Întrucât o persoană a renunţat la aceste venituri pentru a dobândi calitatea

de întreprinzător, înseamnă că, de fapt, i se cuvine această sumă, în calitate de
profit normal. Veniturile care se află la originea profitului normal, sub formă de
salarii, rentă, dobândă etc. (şi care formează costul implicit) exprimă câştigurile
proprietarului de forţă de muncă, pământ, bani etc. în cea mai bună variantă de
utilizare a lor. Spre exemplu, dacă o persoană obţine de pe urma unei sume de bani
depuse la bancă o dobândă de 10 mii u.m., de pe urma unei suprafeţe de teren
arendate 5 mii. u.m., iar de pe urma muncii prestate la o firmă 25 mii u.m., atunci
pentru persoana respectivă, dacă devine întreprinzător, costul implicit sau profitul
normal cuvenit este de 40 mii u.m. (10 mii + 5 mii + 25 mii).
Sub aspect contabil, costul implicit are importanţă numai pentru
determinarea profitului economic, ca diferenţă între venitul total încasat şi suma
dintre costul explicit şi costul implicit.
În această situaţie, profitul economic ne apare ca un excedent peste profitul
normal, împreună cu care formează profitul contabil. Aceasta înseamnă că, după
ce din venitul total încasat de o firmă scădem costul explicit, costul implicit
(profitul normal), obţinem profitul economic, un profit suplimentar, peste profitul
normal.
Venitul total încasat - Costul explicit = Profit contabil.
Venitul total încasat - (Costul explicit + Costul implicit) = Profit economic.
Profitul contabil = Profitul normal (Costul implicit) + Profitul economic.
Profitul normal = Profitul contabil - Profitul economic.
Să presupunem că într-un an, la nivelul unei firme, venitul total încasat
este de 800 mii u.m., costul explicit este de 560 mii u.m., iar costul implicit este de
40 mii. u.m.
Pe baza acestor date putem să stabilim că:
Profitul contabil anual = 800 mii u.m. – 560 mii u.m. = 240 mii u.m.
Profitul normal = 40 mii u.m.
Profitul economic = 800 mii u.m. – (560 mii u.m. + 40 mii u.m.) =
= 800 mii u.m. – 600 mii u.m. = 200 mii u.m.
Profitul contabil (240 mii u.m.) = Profitul normal (40 mii u.m.) +
+ Profitul economic (200 mii u.m.)
C. După modul de raportare a costurilor de producţie totale, fixe sau

variabile la producţia obţinută, obţinem categoriile de costuri
medii sau unitare (pe unitatea de produs sau de serviciu).
a) Costul fix mediu (unitar) – CFM – pe o unitate de produs sau de

serviciu se obţine prin raportarea costului fix de producţie la producţia obţinută
CFM = CF/Q
La un moment dat, CFM depinde de volumul costurilor fixe (CF) şi de

volumul producţiei (Q).
În calitate de variabilă economică, CFM, pe termen scurt se află într-o
relaţie inversă cu evoluţia producţiei. Când producţia creşte, CFM scade, iar când
producţia scade, CFM creşte.
Să presupunem că la un volum al producţiei de 1.000 de bucăţi, CFM este
egal cu 500 u.m. Dacă producţia creşte la 2.000 de bucăţi, atunci CFM este egal cu
250 u.m.
CF
CFM = ; CF = CFM x Q = 500 u.m. x 1.000 bucăţi = 500.000 u.m.
Q
Când Q = 2.000 bucăţi,
500.000 u.m.
CFM = = 250 u.m.
2.000 bucăţi
Când producţia se dublează, pe termen scurt, CFM se reduce la jumătate.

În exemplul nostru, dacă producţia se reduce la 500 de bucăţi, CFM este
egal cu 1.000 u.m.
500.000 u.m.
CFM = = 1.000 u.m.
500 bucăţi
Când producţia se reduce la jumătate, pe termen scurt, CFM se dublează.

Pe termen scurt, în funcţie de evoluţia producţiei, de la 0 la Q1, Q2, Q3 etc.,
CFM este dat de panta dreptelor OA, OB, OC, OD (vezi figura 8.5).
Figura 8.5 Evoluţia costului fix mediu pe termen scurt
Pe baza datelor din figura 8.5 se poate stabili curba CFM, sub forma unei
hiperbole, cu pantă negativă, ca în figura 8.6.
Figura 8.6 Evoluţia costului fix mediu, cu pantă negativă
b) Costul variabil mediu (unitar) – CVM – pe unitatea de produs sau

de serviciu se obţine prin raportarea costului variabil de producţie la producţia
obţinută pe seama lui
CVM = CV/Q.
La un moment dat, CVM depinde de volumul costurilor variabile (CV) şi

de volumul producţiei (Q).
Considerând dat preţul factorului variabil, CVM, în calitate de variabilă
economică, pe termen scurt, scade când creşterea costului variabil total este
(~ ~
)
devansată de creşterea producţiei Q > CV şi creşte, când sporirea volumului
( ~ ~
producţiei este devansată de creşterea costului variabil total CV < Q . )
Dacă presupunem că munca este factorul variabil (L), atunci costul variabil
mediu al unei anumite producţii (Q), la un anumit preţ al factorului muncă (PL),
este egal cu:
CV L ⋅ PL L P
CVM = = = ⋅ PL = L
Q Q Q Q:L
Ţinând seama că raportul Q/L reprezintă productivitatea medie a muncii

(W ), atunci:
L
1
CVM = PL ⋅
WL
De aici rezultă că CVM se află într-o relaţie directă cu PL şi într-o relaţie

inversă cu W L .
Atunci când W L creşte, CVM scade, atingând punctul minim când
W L este maximă.
După acest nivel, CVM începe să crească pe intervalul în care W L se
reduce. În acest interval, combinarea factorului variabil cu un factor fix are ca
rezultat scăderea producţiei adiţionale la fiecare unitate suplimentară utilizată din
factorul variabil, manifestându-se consecinţele legii diminuării veniturilor.
c) Costul total mediu (unitar) – CTM – se calculează ca raport între
costul total de producţie şi volumul producţiei, sau ca sumă a costului fix mediu şi
costului variabil mediu.
CTP CF + CV CF CV
CTM = = = + = CFM + CVM
Q Q Q Q
D. Interdependenţa dintre creşterea producţiei şi creşterea costului

total de producţie se ilustrează cu ajutorul costului total marginal
(CTmg).
Acesta exprimă costul total de producţie adiţional (suplimentar), ce rezultă

din creşterea cu o unitate a volumului producţiei. Întrucât costul fix marginal,
CFmg , este egal cu zero, costul total marginal este egal cu costul variabil marginal
CVmg, adică cu adiţionalul de cost variabil total de producţie antrenat de creşterea
cu o unitate a producţiei.
ΔCTP CTP1 − CTP0 (CF1 − CV1 ) − (CF0 + CV0 )
CTmg = = = =
ΔQ Q1 − Q 0 Q1 − Q 0
CV1 − CV0 ΔCV
= =
Q1 − Q 0 ΔQ
ΔCF CF1 − CF0 0
CFmg = = = =0
ΔQ Q1 − Q 0 Q1 − Q 0
ΔCV CV1 − CV0
CVmg = =
ΔQ Q1 − Q 0
ΔCTP ΔCV
CTmg = CVmg = =
ΔQ ΔQ
Dacă presupunem că munca este factorul variabil (L), atunci costul variabil
marginal al unei unităţi suplimentare a producţiei ΔQ, în condiţiile unui anumit preţ
al factorului muncă (PL) este:
Δ(L ⋅ PL ) PL (ΔL ) ΔL PL
CVmg = = = PL ⋅ =
ΔQ ΔQ ΔQ ΔQ / ΔL
Ţinând seama că raportul ΔQ/ΔL reprezintă productivitatea marginală a
factorului variabil muncă (WmgL),atunci:
1
CVmg = PL
WmgL
La un preţ constant al factorului variabil muncă, costul variabil marginal al
factorului respectiv se află într-o relaţie inversă cu modificarea producţiei
marginale. De aici rezultă că, pe termen scurt, costul marginal atinge nivelul minim,
atunci când producţia marginală este maximă.
Pe baza datelor ipotetice, din tabelul de mai jos, prezentăm nivelul şi

evoluţia indicatorilor costului de producţie, în viziunea celor patru criterii analizate
până acum.
Analiza datelor din tabelul de mai jos permite evidenţierea următoarelor
concluzii:
Pe termen scurt, producţia poate să crească, în condiţiile unor costuri fixe
constante, anternând o creştere a costurilor variabile şi, implicit, a costurilor
totale. Ca urmare a creşterii mai rapide a producţiei faţă de costurile variabile şi
totale, pe un anumit interval de timp, CVM şi CTM au o tendinţă de reducere.
Tipologia costurilor
Tabelul 8.2
Volumul Costul Costul Costul Costul fix Costul Costul Costul
producţiei fix variabil total de mediu variabil total marginal
(Q) (CF) (CV) producţie (CFM) mediu mediu total
unităţi u.m. u.m. (CTP) u.m./buc. (CVM) (CTM)
u.m./buc. u.m./buc.
a b c d=b+c e = b/a f=c/a g = d/a h = Δd/Δa
0 50 0 50 _ - - _
1 50 450 500 50 450 500 450
2 50 850 900 25 425 450 400
3 50 50 1.200 16,6 400 416,6 350
4 50 1.600 1.650 12,5 400 412,5 400
5 50 2.250 2.500 10 450 460 650
6 50 3.000 3.050 8,3 500 508,3 750
Pe termen scurt, în condiţiile creşterii producţiei, CFM are tendinţa de

reducere.
Pentru intervalul în care producţia creşte mai încet decât costurile
variabile şi totale, CVM şi CTM au o tendinţă de creştere.
Pe termen scurt, odată cu creşterea producţiei, CVM şi CTM, la
început se reduc, după care încep să crească.
Pe măsură ce volumul producţiei creşte, în raport de corelaţiile ei cu
costurile variabile, costul marginal la început se reduce şi apoi începe să crească.
În intervalul în care CTmg > CTM (sau CVmg > CVM), CTM şi CVM cresc;
iar când CTmg < CTM (sau CVmg < CVM), CTM şi CVM au tendinţa de scădere.
Pe termen scurt, pe măsură ce producţia creşte, diferenţa dintre CTM

şi CVM scade continuu.
CVM şi CTM, pe termen scurt, sunt minime atunci când nivelurile lor
sunt egale cu costul marginal.
Suma costurilor marginale este egală cu mărimea costului variabil.
La un preţ de piaţă unitar dat, între CTM şi profit se creează o relaţie
inversă: nivelul maxim al profitului se atinge când CTM = CTmg sau când CTM -
CTmg = minim.
Când CTmg = CTM, sau când CT - CTM este minimă se înregistrează
cea mai scăzută creştere a CTP.
Sub aspect grafic, corelaţiile dintre indicatorii costurilor de producţie medii
şi marginale se pot prezenta ca în figura 8.7.
Figura 8.7 Interdependenţele dintre diferite categorii de costuri
Modificarea costului de producţie ΔCTP/CTP în raport cu modificarea producţiei

ΔQ/Q se exprimă cu ajutorul elasticităţii costului faţă de output (ECTP/q)
Aceasta relevă cu câte puncte procentuale se modifică costul atunci când

nivelul producţiei creşte cu un punct procentual.
ΔCTP ΔQ ΔCTP ⋅ Q ΔCTP Q
E CTP / q = : = = ⋅
CTP Q CTP ⋅ ΔQ ΔQ CTP
sau:
CTmg 1
E CTP / q = = CTmg ⋅
CTM CTM
Raportul dintre costul marginal şi costul total mediu poate să fie:

supraunitar, subunitar şi unitar.
Supraunitar, cu dezeconomii de scară, adică fiecare punct procentual din
creşterea producţiei se obţine cu mai mult de un punct procentual de sporire a
costurilor totale de producţie. În condiţiile unor preţuri constante, ritmul de
creştere a costului este mai mare decât ritmul de creştere a producţiei. Întrucât, în
intervalul de timp, pentru care nivelurile de producţie au un cost marginal mai
mare decât costul total mediu, curba costului mediu este crescătoare, funcţia de
cost este cu dezeconomii.
Subunitar, cu economii de scară, adică fiecare punct procentual din
creşterea producţiei se obţine cu mai puţin de un punct procentual de sporire a
costurilor totale de producţie. În condiţiile unor preţuri constante, variaţia relativă a
costului este mai mică decât variaţia relativă a producţiei.
ΔCTP ΔQ
〈
CTP Q
Pe intervalul de evoluţie a producţiei, pentru care costul marginal este mai
mic decât costul total mediu, curba costului mediu este descrescătoare, fapt pentru
care funcţia de cost este cu economii de scară.
Unitar, ceea ce înseamnă că pentru fiecare punct procentual de creştere a
producţiei corespunde un punct procentual de creştere a costurilor totale de
producţie. In acest caz, nu se înregistrează economii sau dezeconomii de scară.
ΔCTP ΔQ
=
CTP Q
Interacţiunea dintre nivelul costului şi nivelul producţiei poartă amprenta
randamentelor tehnologiilor.
Când tehnologia de producţie se bazează, pe randamente crescătoare,
funcţia de cost este cu economii de scară.
Când tehnologia de producţie se bazează pe randamente descrescătoare,
funcţia de cost este cu dezeconomii de scară.
• Costurile medii şi costul marginal, pe termen scurt şi pe termen lung.
Relaţiile dintre categoriile de costuri de producţie se pot analiza ţinând
seama că decizia producătorului privind volumul producţiei vizează termenul scurt
sau termenul lung.
Pe termen scurt. Decizia producătorului de a spori producţia pe termen
scurt, ca urmare a semnalelor primite de pe piaţa bunurilor respective, se poate
realiza numai prin combinarea unor factori de producţie care au caracter fix cu
factori de producţie variabili.
În cadrul factorilor de producţie cu caracter fix se includ aceia care în
intervalul scurt de timp nu pot fi sporiţi ca volum în raport cu necesităţile de
creştere a producţiei pentru anumite bunuri economice. Aceşti factori de producţie
de natură fixă pe termen scurt au o ofertă perfect inelastică ca, de exemplu:
utilajele pentru producţie, clădirile, unele categorii de personal de înaltă calificare
etc.
Factorii de producţie de natură variabilă pe termen scurt sunt acele resurse
economice care se pot modifica şi adapta la necesităţile de sporire a producţiei. În
această categorie putem include: materiile prime, combustibilul şi energia,
categoriile de personal, care nu presupun o specializare deosebită etc. În aceste
condiţii, pe termen scurt, decizia de a obţine diferite niveluri de producţie se poate
realiza combinând, în anumite proporţii, factori de producţie variabili cu factori de
producţie ficşi. Pe măsură ce producţia creşte, pe termen scurt, raportul dintre
factorii de producţie variabili şi factorii de producţie ficşi se modifică continuu.
Dacă notăm cu Xf vectorul factorilor de producţie ficşi şi cu Xy, vectorul
factorilor de producţie variabili, funcţia costurilor de producţie pe termen scurt
poate avea următoarele forme:
a) pentru costul total:
CTS = PV ⋅ X V (P ⋅ Y ⋅ X f ) + Pf ⋅ X f
b) pentru costul total mediu:
CTS
CTMS = ;
y
c) pentru costul variabil mediu:
PV ⋅ X V (P ⋅ Y ⋅ X F )
CVMS =
Y
Ca urmare a faptului că, pe termen scurt, creşterea producţiei poate avea loc prin
combinarea unor factori de producţie variabili cu factori de producţie ficşi, costul marginal
reprezintă principalul criteriu pentru fundamentarea deciziei de a produce. În intervalul
scurt de timp, combinarea factorilor de producţie ficşi cu variabili se află sub influenţa
acţiunii legii productivităţii (randamentelor) marginale descrescânde.
Ţinând seama că nivelul costului marginal se determină prin sporul costului

factorilor variabili la producţia (produsul) marginală, între evoluţia costului
marginal şi evoluţia productivităţii marginale (producţiei marginale), pe termen
scurt, se creează o relaţie inversă. Când producţia (productivitatea) marginală

creşte, costul marginal se reduce şi când producţia (productivitatea) marginală
scade, costul marginal creşte.
Dacă presupunem că factorul variabil este factorul muncă şi preţul acestuia
este de 100.000 u.m., pe lună, iar preţul de piaţă al unui bun care se produce este
de 25.000 u.m., relaţia dintre costul marginal şi producţia marginală pe termen
scurt se prezintă ca în tabelul 8.3.
Potrivit datelor din tabelul 8.3. când producţia marginală este maximă, la o
producţie totală de 22 bucăţi, costul marginal este cel mai scăzut (10.000).
La acest nivel minim al costului marginal, venitul marginal este cel mai ridicat
(250.000).
Costul marginal şi producţia marginală pe termen scurt
Tabelul 8.3
Factor Producţia Costul marginal al Venitul
Producţie Venitul total
variabil marginală factorului variabil marginal
(buc.) încasat (V)
(I) (qm) (CVmg) (Vmg)
0 0 - - - -
1 4 4 25.000 100.000 100.000
2 12 8 12.500 300.000 200.000
3 22 10 10.000 550.000 250.000
4 30 8 12.500 750.000 200.000
5 34 4 25.000 850.000 100.000
6 36 2 50.000 900.000 50.000
Pe termen lung toţi factorii de producţie sunt variabili. În aceste condiţii,

întreprinzătorul are posibilitatea să sporească producţia prin modificarea volumului
tuturor factorilor de producţie, fapt pentru care odată cu sporirea volumului
producţiei costul total mediu se poate reduce.
Acesta înseamnă că, pe termen lung, costul marginal nu mai este afectat de legea
productivităţii (randamentelor) marginale descrescânde (neproporţionale), ci de legea
randamentelor de scară. Ca urmare a scăderii costului total mediu, odată cu creşterea
producţiei, venitul care excede costul de producţie sporeşte. Acest tip de venit care
excede costul de producţie se numeşte venit de creştere (economii de creştere),
deoarece este obţinut prin sporirea producţiei pe seama creşterii capacităţii de producţie.
Efectul modificării tuturor factorilor de producţie asupra volumului producţiei
generează un tip de legătură între creşterea volumului producţiei şi reducerea costului
total mediu, cunoscută sub denumirea de legea economiilor de creştere (legea
randamentelor de scară) sau legea veniturilor de creştere.
În concluzie, între modificarea volumului producţiei şi modificarea

costului total mediu se poate identifica fie o relaţie pozitivă, fie una negativă.
Pe termen scurt, legăturile dintre volumul producţiei şi costul de producţie
poartă amprenta legii productivităţii marginale descrescânde.
Pe termen lung, legătura dintre modificarea volumului producţiei şi costul
de producţie poartă amprenta legii randamentelor de scară sau a legii veniturilor
de creştere. Datorită faptului că prin extinderea producţiei, ca urmare a modificării
tuturor factorilor, costurile medii se reduc, veniturile de creştere care se obţin sunt
de fapt economii rezultate din obţinerea producţiei mai mari cu costuri mai mici.
De aici şi aprecierea că legea veniturilor de creştere mai este cunoscută şi sub

denumirea de legea economiilor de creştere sau randamentelor de scară crescătoare.
Potrivit legii economiilor de creştere, pe termen lung, când factorii de producţie
se modifică mai rapid decât se modifică producţia, veniturile scad, când producţia creşte
mai rapid decât factorii de producţie, veniturile cresc şi când se modifică în acelaşi ritm,
veniturile sunt constante (în condiţiile unor preţuri date).
Economiile de creştere se realizează prin: sporirea eficienţei economice, ca

urmare a utilizării unor factori de producţie cu o capacitate mai mare; reducerea
cheltuielilor cu aprovizionarea şi comercializarea, care la firmele mari şi foarte
mari nu evoluează direct proporţional cu volumul producţiei; reducerea costurilor
marginale pe seama cheltuielilor cu administrarea şi conducerea activităţii ş.a.
Şi în cadrul perioadei lungi de timp, evoluţia costului total mediu este
diferită în raport de particularităţile procesului de producţie, de unde rezultă
concluzia că şi realizarea economiilor de creştere are loc în mod diferit.
Întrucât, de la un anumit nivel al producţiei costul total mediu începe să
crească, este necesar ca decizia de a mări producţia să nu aibă caracter permanent,
în cadrul unui orizont lung de timp. De aici reiese faptul că fiecare firmă trebuie să-
şi dimensioneze optim activitatea, stabilindu-se ce producţie se poate obţine cu cel
mai mic cost total mediu sau în ce condiţii de producţie, toate cheltuielile de
producţie, desfacere, aprovizionare se pot acoperi din veniturile încasate, pe termen
lung.
PACHET PEDAGOGIC
CONCEPTE-CHEIE
• Combinarea factorilor de producţie. • Optimul producătorului.

• Substituirea factorilor de producţie. • Costul producătorului.
• Funcţia de producţie. • Costul explicit, implicit, contabil, de
• Rata marginală de substituire a doi oportunitate.
factori de producţie. • Costuri fixe şi costuri variabile.
• Isocuanta. • Costuri medii
• Curbe de isoproducţie. • Costul marginal.
• Combinarea factorilor de producţie
pe termen scurt.
ÎNTREBĂRI
Ce se înţelege prin combinarea factorilor de producţie şi ce împrejurări o

determină?
Comparaţi acţiunea legii randamentelor neproporţionale, cu legea randamen-
telor de scară.
Explicaţi funcţia de producţie.
Ce este rata marginală de substituţie a factorilor de producţie şi ce
semnificaţie are ea?
Explicaţi optimul producătorului prin prisma condiţiilor de echilibru al
acestuia.
Comparaţi costurile: explicit, implicit şi de oportunitate.
Analizaţi interdependenţele cost variabil, cost marginal, cost mediu.
APLICAŢII
1. În combinarea pe termen lung cantitatea de factori de producţie creşte cu 25% iar

producţia se majorează cu 40%. Randamentele de scară sunt:
a) crescătoare;
b) descrescătoare;
c) constante;
Argumentaţi.
2. Comparaţi legea randamentelor de scară cu legea randamentelor funcţionale.
3. În combinarea factorilor de producţie pe termen scurt (de exemplu un singur factor
variabil), profitul întreprinzătorului este maxim când:
a) Wmg T = W ;
b) CTM = Cmg;
c) Wmg în valoare = Cmg al factorului variabil;
d) Cmg > CTM; e) răspunsurile a-d false; corect este ....
4. Pe termen mediu, firma „Bucuria” obţine o producţie săptămânală prin mai multe
programe de combinare a unor cantităţi de capital (K) şi forţă de muncă (L).
Determinaţi: a) RMST a capitalului prin muncă atunci când are loc trecerea
succesivă de la programele a b c d e.
Producţia K L RMST
a 100 buc 7 1 –
b 100 buc 6 2
c 100 buc 5,1 3
d 100 buc 4,3 4
e 100 buc 3,6 5
5. Pe termen scurt evoluţia producţiei (în bucăţi) la o firmă, în condiţiile majorării

cantităţii de muncă (ore) (K= constant) se prezintă astfel:
L K Q W L / oră WmgL
100 10 50
110 10 60
120 10 68
130 10 77
140 10 80
142 10 81
143 10 80
Preţul unitar al bunurilor produse este 10 u.m., iar costul marginal al muncii este
3 u.m./oră. Se cere:
a) W L / orară şi WmgL ;
b) reprezentarea evoluţiei Q, W L / orară , WmgL;
c) care din variantele de obţinere a producţiei asigură maximizarea profitului.
6. Optimul combinării a doi factori de producţie în condiţiile unui buget dat presupune:
a) egalitatea raportului dintre productivităţile marginale ale celor doi factori cu
raportul dintre preţurile lor unitare;
b) egalitatea raportului dintre productivitatea marginală şi preţul unitar al fiecărui
factor:
c) egalitatea pantei bugetului cu panta isocuantei;
d) faptul că dreapta isocostului este tangentă la isocuantă;

e) cheltuirea integrală a disponibilităţilor bugetare ale întreprinzătorului.
7. Comparativ cu perioada t0 – t1, în intervalul de timp tt-t2, costul marginal se reduce

atunci când:
a) producţia creşte în proporţii diferite faţă de CVT;
b) producţia şi CVT cresc, acestea din urmă evoluând în progresie aritmetică, iar
ΔQ fiind descrescător de la o perioadă la alta;
c) Q creşte, ΔCVT este crescător, iar ΔQ este constant;
d) indicele sporului absolut al CVT este mai mic decât cel al sporului absolut al
producţiei, iar ICVT şi IQ sunt supraunitari;
e) ICVT şi IQ sunt supraunitari, iar ΔCVT se reduce.
8. Isocuantă exprimă:
a) aceeaşi producţie, obţinută prin combinaţii tehnice diferite;
b) producţii diferite, prin combinaţii diferite;
c) o multitudine de poziţii de echilibru al producătorului;
d) şi un punct de optim, respectiv punctul de tangenţă al isocostului la isocuantă;
e) aceleaşi costuri, pentru producţii diferite.
9. Costurile variabile medii şi costurile fixe unitare se reduc atunci când:

a) indicele preţului este subunitar;
b) producţia se reduce mai încet decât costurile variabile;
c) producţia creşte mai încet decât CVT;
d) CVT sunt devansate, în evoluţia lor, de creşterea producţiei;
e) indicele producţiei este supraunitar, iar creşterea absolută a ΔCVM < ΔCFM.
10. Care din propoziţiile următoare sunt adevărate în evoluţia pe termen scurt:
a) diminuarea producţiei de 1,25 ori determină o creştere a CFM de 1,25 ori;
b) reducerea producţiei cu 20% duce la creşterea CFM cu 25%;
c) reducerea cu 20% a CFM este consecinţa creşterii producţiei cu 25%;
d) când producţia scade de 1,25 ori, CFM creşte cu 25%;
e) când CFM creşte de 2,35 ori, Q s-a redus de 3,35 ori.
11. CFM1 este cu 90% mai mic decât CFM0, ceea ce înseamnă că:
a) producţia a crescut cu 90%;
b) producţia s-a redus cu 90%;
c) CFM s-a redus de 0,9 ori;
d) CFM0 este cu 90% mai mare decât CFM1;
e) producţia a crescut de 10 ori.
12. Când producţia creşte, CTM se reduce în condiţiile în care:

a) producţia este devansată, în creşterea ei, de evoluţia costurilor variabile;
b) costurile variabile sunt devansate, în dinamica lor, de creşterea producţiei;
I CV
c) < 1;
IQ
IQ
d) = 1;
I CV
IQ
e) > 1;
I CV
13. Menţinerea costurilor unitare, în condiţiile reducerii CFM pe termen scurt este
consecinţa:
a) reducerii producţiei;
b) diminuării costurilor fixe totale;
c) unui spor al CVM egal cu mărimea absolută a diminuării CFM;
d) creşterii CVM şi sporirii productivităţii muncii, ca urmare a diminuării mai
rapide a volumului muncii utilizate comparativ cu reducerea producţiei;
e) nemodificării Cmg.
CAPITOLUL 9
9.1 Productivitatea factorilor de producţie
9.2 Profitul firmei – răsplată a riscului şi a inovaţiei manageriale
9.3 Renta
9.4 Indicatori de apreciere a rezultatelor la nivel microeconomic
Pachet pedagogic
Randamentele factorilor de producţie
RANDAMENTELE FACTORILOR
DE PRODUCŢIE
Randamentul constituie forma eficienţei economice care reflectă relaţia

între factorii de producţie utilizaţi şi volumul rezultatelor obţinute. Acesta exprimă
capacitatea unui factor de producţie în procesul de obţinere a bunurilor economice.
9.1 Productivitatea factorilor de producţie
În acţiunea complexă a combinării factorilor de producţie are loc

consumarea acestora, obţinându-se bunuri economice sub formă materială, servicii
sau informaţii. Întreprinzătorul raţional va compara permanent rezultatele
dobândite cu factorii de producţie utilizaţi pentru a desprinde concluzii veridice
asupra randamentelor factorilor respectivi.
Problema randamentelor factorilor de producţie trebuie gândită, planificată
şi realizată, „ţinându-se seama de tendinţele noii societăţi, care va fi atât una non-
socialistă, cât şi una postcapitalistă, în care organizaţiile unde se consumă factori
de producţie, devin hotărâtoare”. 1
Randamentul înseamnă capacitatea unui factor de producţie sau a tuturor de a crea

un efect util într-o unitate de timp dată. Acesta se apreciază cu indicatori corespunzători de
productivitate sau randament.
Orice întreprindere dispune de resurse limitate, fapt ce se repercutează

direct în activitatea sa, limitând, în mod inevitabil, cantităţile de factori de
producţie pe care le foloseşte. Pentru ca întreprinzătorul să câştige mai mult
trebuie, de regulă, să mărească volumul bunurilor economice produse şi vândute.
Dar, pentru că factorii de producţie sunt limitaţi, poate să ajungă la acest rezultat
prin creşterea eficienţei utilizării lor, a raţionalităţii activităţii sale.
Expresia sintetică a eficienţei utilizării factorilor de producţie în activităţile din

care rezultă bunuri economice este productivitatea. Prin productivitate se înţelege rodnicia,
randamentul factorilor de producţie utilizaţi.
1
Peter F. Drucker, Societatea postcapitalistă, Bucureşti, Editura Image, 1999, p. 7 şi urm.
Cât de mare este rodnicia, randamentul factorilor de producţie se apreciază

cu ajutorul nivelului productivităţii.
Nivelul productivităţii se calculează ca raport între bunurile obţinute şi
factorii de producţie implicaţi în realizarea lor. În general, nivelul productivităţii se
determină după relaţia:
Q
W= în care:
Fi
W = nivelul productivităţii;
Q = efectul, rezultatul, adică bunurile economice obţinute. Ele sunt
exprimate, după caz, în unităţi fizice (kg, 1, m, tone etc.), ca volum al
producţiei şi/sau în unităţi monetare (lei, dolari, franci etc.), ca valoare
a producţiei;
Fi = efortul depus, adică factorii de producţie utilizaţi, care sunt evaluaţi,
după caz, fizic (ca volum) sau în expresie monetară (valoric).
Mărimea productivităţii se determină la nivel de firmă, de ramură şi de

economie naţională, privită în ansamblu. Este evident că ultimele două niveluri
sunt expresia sintetică a mărimii şi evoluţiei productivităţii din firmele ce
alcătuiesc ramura, respectiv economia naţională.
Pentru firmă, pentru fiecare întreprinzător, obţinerea unui nivel cât mai
ridicat al productivităţii înseamnă creşterea eficienţei, obţinerea unor efecte mai
mari cu acelaşi volum de factori de producţie (sau obţinerea unor efecte date cu un
volum mai mic de factori de producţie).
Acest fapt are o importanţă economică deosebită deoarece: prin creşterea
productivităţii are loc reducerea costului total mediu (unitar); creşte competitivitatea firmei
şi capacitatea sa de a face faţă concurenţei; se creează posibilitatea ca posesorii factorilor de
producţie să obţină venituri mai mari în condiţiile când bunurile produse sunt vândute la
aceleaşi preţuri sau chiar mai mici.
Creşterea productivităţii are importanţă şi pentru economia naţională
privită în ansamblu, în sensul că pe această bază: se produce mai multă bogăţie cu
acelaşi volum de factori de producţie, ceea ce permite satisfacerea mai bună a
trebuinţelor; are loc atenuarea tensiunii dintre nevoi şi resurse; prosperitatea şi
bunăstarea unui popor sunt direct proporţionale cu nivelul productivităţii; când într-
o economie nivelul productivităţii se reduce, de regulă, apar sau se accentuează
fenomene negative: inflaţie, marginalizarea unor categorii ale populaţiei, reducerea
consumului etc.; fiecare ţară este interesată în sporirea productivităţii pentru că prin
aceasta bunurile sale devin mai competitive, atât pe piaţa internă, cât şi pe cele
externe; ea poate produce mai multă bogăţie chiar în condiţiile când reduce durata
timpului de muncă; populaţia beneficiază şi de mai mult timp liber pentru instruire,
recalificare, dezvoltarea vieţii spirituale şi participarea la viaţa socială a
comunităţii.
Nivelul şi evoluţia productivităţii depind de numeroase împrejurări economice
şi extraeconomice. Dintre acestea, o importanţă deosebită o au: calitatea factorilor de
producţie utilizaţi, inclusiv abilităţile întreprinzătorului; calitatea organizării şi
conducerea activităţii economice; motivaţia economică a posesorilor factorilor de
producţie şi măsura în care aceasta este realizată; condiţiile naturale ş.a.
Formele productivităţii
Iniţial, cea mai preocupantă formă a randamentului factorilor de producţie

a fost cea a productivităţii muncii. Aceasta se poate explica prin rolul activ ce
revine factorului muncă în activitatea economică şi amplorii pe care munca o
deţinea în ansamblul factorilor de producţie.
Primele evaluări ale productivităţii au avut loc în S.U.A., la sfârşitul
secolului al XIX-lea şi au fost circumscrise unui singur factor de producţie –
factorul muncă – sub forma productivităţii muncii. Ea se determină ca raport între
producţia obţinută şi cantitatea de muncă utilizată (apreciată, după caz, prin
numărul de muncitori, de salariaţi sau prin numărul de ore-om).
Noua provocare care stă în faţa societăţii post-capitaliste este
productivitatea lucrătorilor cunoaşterii şi a prestatorilor de servicii. Îmbunătăţirea
productivităţii acestor lucrători cere în fapt schimbări drastice în strutura
organizaţiilor societăţii post-capitaliste şi în structura însăşi a societăţii, în
modalităţile de formare profesională şi de utilizare a muncii şi de calculare a
rezultatelor ei. 2
Productivitatea muncii exprimă producţia medie obţinută pe o unitate de muncă

vie cheltuită, nivelul său fiind un criteriu pentru stabilirea mărimii salariilor şi pentru
aprecierea eficienţei economice şi competitivităţii întreprinderilor, ramurilor şi economiilor
naţionale.
În condiţiile contemporane, metodele de determinare şi analiză a

productivităţii s-au dezvoltat şi diversificat foarte mult, în dependenţă nemijlocită
de complexitatea activităţii economice.
2
Peter F. Drucker, op. cit., p. 69
Dintre acestea, în teoria şi practica economică, sunt consacrate două forme

fundamentale: productivitatea parţială şi productivitatea globală.
Productivitatea parţială este cea a unui factor de producţie, considerată a fi

la originea producţiei şi a modificării acesteia (ceilalţi factori fiind constanţi). În
funcţie de factorul reţinut, productivitatea (sau randamentul) parţial se prezintă ca
productivitate (randament) a muncii, productivitate (randament) a capitalului şi
productivitate (randament) a pământului (figura 9.1).
Productivitatea
Medie
parţială Productivitatea
(a unui factor muncii
Marginală
de producţie)
Formele Medie
Productivitatea
productivităţii
capitalului
(randamentului) Marginală
Medie
Productivitatea
pământului
Marginală
Productivitatea
globală Medie
(a tuturor factorilor
de producţie Marginală
utilizaţi)
Figura 9.1
Productivitatea globală exprimă eficienţa agregată a tuturor factorilor de

producţie implicaţi în obţinerea unui rezultat. Ea indică performanţa în ansamblu a
factorilor de producţie din a căror combinare a rezultat efectul util. Evaluarea
riguroasă a productivităţii (randamentului) global este dificilă, pentru că metodele
prin care sunt însumaţi factorii de producţie utilizaţi prezintă numeroase aspecte
discutabile.
Ambele forme ale productivităţii (randamentului) apar ca productivitate
medie şi ca productivitate marginală. Productivitatea medie a muncii ( W L ) se
determină ca raport între producţia totală (ΣQ) şi cantitatea totală de muncă
utilizată (ΣL) exprimată, după caz, prin numărul de salariaţi, de ore-muncă etc.,
după relaţia:
∑Q
WL =
∑L
Dacă presupunem că o societate comercială utilizează zilnic 50 de salariaţi

şi obţine o producţie de 6000 kg din bunul „X”, rezultă că:
6000
WL = = 120 kg/salariat/zi.
50
Aceasta înseamnă că, în medie, fiecare salariat lucrează cu un randament
(eficienţă) de 120 kg zilnic din bunul „X”. Este evident că între aceşti salariaţi
există unele deosebiri sub aspectul calificării, îndemânării, interesului, al
comportamentului etc., ceea ce face ca randamentul individual al fiecăruia să se
abată, în sus sau în jos, faţă de cel mediu.
Productivitatea medie a capitalului W K , care exprimă randamentul mediu
al capitalului utilizat, se calculează ca raport între rezultatele obţinute într-o
anumită perioadă de timp (ΣQ) şi capitalul tehnic utilizat (ΣK), după relaţia:
∑Q
WK =
∑K
Relaţia dintre factorul capital şi rezultatele producţiei se mai numeşte şi
randament al capitalului.
Coeficientul capitalului exprimă necesarul de capital pentru obţinerea unei unităţi

de efect util. El se determină sub formă medie şi marginală.
Coeficientul mediu al capitalului ( K ) se calculează prin raportarea

cantităţii capitalului utilizat (Ku) la volumul producţiei obţinute într-o perioadă de
timp.
Ku
K=
Q
Coeficientul marginal al capitalului (Kmg) se calculează prin raportarea
variaţiei capitalului (ΔK) la variaţia producţiei (ΔQ).
ΔK
Kmg =
ΔQ
Acesta reflectă sporul de capital necesar pentru obţinerea unei cantităţi
suplimentare de producţie, în condiţiile în care ceilalţi factori de producţie nu se
schimbă. Coeficientul capitalului este inversul productivităţii capitalului, mediu,
respectiv marginal.
Productivitatea medie a pământului ( W p ) exprimă eficienţa medie a

factorului de producţie pământ utilizat în activitatea economică. Se determină ca
raport între efectul util obţinut (ΣQ) şi suprafaţa totală de teren (Σρ) pentru
obţinerea producţiei după relaţia:
∑Q
Wp =
∑ρ
Productivitatea medie globală a factorilor de producţie ( W GF ) se

determină ca raport între rezultatul total obţinut şi totalul factorilor de producţie
utilizaţi (evaluaţi în expresie valorică) după relaţia:
Q
W GF =
L+K+P
Productivitatea marginală exprimă eficienţa obţinută prin modificarea cu o
unitate a unuia sau a tuturor factorilor de producţie. În determinarea sa se porneşte
de la premisa că, dacă un factor de producţie se schimbă cu o unitate (ceilalţi fiind
constanţi), se obţine o modificare a efectelor care se datorează acestei unităţi.
Cunoaşterea nivelului productivităţii marginale este foarte importantă pentru
fundamentarea deciziei întreprinzătorului privind viabilitatea modificării (creştere
sau scădere) cantităţii de factori de producţie utilizaţi.
Corespunzător formelor productivităţii se pot determina şi analiza:
¾ Productivitatea marginală a muncii (WLmg), care exprimă eficienţa
ultimei unităţi de muncă implicată în activitatea economică şi se determină ca un
raport între variaţia absolută a rezultatelor obţinute (ΔQ) şi variaţia cantităţii de
muncă utilizată (ΔL), după relaţia:
ΔQ
WLmg =
ΔL
Pornind de la exemplul anterior, să presupunem că în ziua următoare
întreprinzătorul utilizează 51 de salariaţi şi obţine o producţie de 6150 de kg.
Pentru a evalua eficienţa utilizării factorului muncă, el poate proceda la următorul
raţionament:
a) Care este randamentul (eficienţa) salariatului adiţional (suplimentar)?
Pentru aceasta va determina productivitatea marginală a muncii, după
relaţia:
6150 − 6000
WLmg = = 150 kg.
51 − 50
Aceasta înseamnă că în raport cu randamentul mediu al salariaţilor

anteriori, eficienţa lucrătorului adiţional (sau suplimentar) este mai ridicată.
b) Care este, în noile condiţii, randamentul mediu al muncii comparativ
cu cel anterior?
Pentru aceasta va determina productivitatea medie a muncii (6150/51 =
= 120,6 kg). El poate compara productivitatea medie a muncii cu cea marginală
(a lucrătorului suplimentar), obţinând astfel informaţii necesare pentru analiza
economică pentru a-şi fundamenta comportamentul întreprinzător raţional.
¾ Productivitatea marginală a capitalului (WKmg), care exprimă eficienţa
ultimei unităţi din capitalul tehnic atras şi utilizat în activitatea economică. Se
determină ca un raport între variaţia absolută a rezultatelor (ΔQ) şi variaţia absolută
a capitalului tehnic utilizat (ΔK), după relaţia:
ΔQ
WKmg =
ΔK
Se mai numeşte randamentul marginal al capitalului, iar inversul său se

numeşte coeficientul marginal al capitalului.
¾ Productivitatea marginală a pământului (WP), care exprimă
randamentul ultimei unităţi de teren (ha, ar, mp) atras în activitatea economică. Se
determină ca raport între variaţia absolută a producţiei (rezultatelor) exprimată în
unităţi fizice sau monetare şi variaţia absolută a suprafeţei de teren.
ΔQ
WPmg =
ΔP
¾ Productivitatea marginală globală (W G mg ), care exprimă eficienţa

ultimei unităţi din toţi factorii de producţie utilizaţi în activitatea economică şi se
determină ca raport între variaţia absolută a rezultatelor (ΣQ) şi variaţia absolută
agregată a tuturor factorilor de producţie (ΔL + ΔK + ΔP), după relaţia:
∑Q
WG mg =
ΔL + ΔK + ΔP
Metodele pentru determinarea şi evaluarea nivelului şi dinamicii

productivităţii cunosc o mare diversificare în economiile moderne.
Acestea au o mare importanţă pentru agenţii economici, care sunt interesaţi

să prognozeze cât mai realist evoluţia randamentelor afacerilor economice şi să se
realizeze la standarde cât mai bune, compatibile cu exigenţele concurenţei. Astfel,
productivitatea (randamentul) înregistrează o tendinţă obiectivă de creştere în
condiţiile de normalizare ale funcţionării mecanismului economic. În cazul unor
disfuncţionalităţi în economie sub formă de şomaj, inflaţie, recesiune etc.,
randamentele vor fi influenţate într-un mod specific.
Factorii care pot influenţa randamentele sunt: factori naturali, factori tehnici,
factori sociali, factori psihologici, factori structurali, factori ce ţin de specificitatea relaţiilor
economice internaţionale etc. Asemenea factori au caracter sistemic, iar valorificarea
potenţelor lor se asigură prin căi şi direcţii de acţiune concrete, particulare fiecărui factor de
producţie.
În acest context, relevăm dinamica productivităţii celui mai activ factor de

producţie – munca. Pornind de la nivelul realizat şi cel prognozat al productivităţii
muncii, orice întreprinzător desprinde concluzii privind calitatea activităţii
desfăşurate şi adoptă decizii pentru viitor. Nivelul şi dinamica productivităţii
muncii sunt influenţate de numeroase împrejurări, fundamentale fiind: nivelul
tehnic al producţiei (şi, în primul rând, nivelul calitativ al capitalului fix utilizat);
pregătirea şi calificarea factorului uman; gradul de organizare a producţiei şi a
muncii; calitatea condiţiilor de muncă şi climatul social din întreprindere; condiţiile
naturale şi gradul de cointeresare a factorului muncă. Acest din urmă aspect constă
în realizarea unei corelaţii pozitive între evoluţia productivităţii muncii şi a
veniturilor salariale.
O condiţie pentru a asigura „sănătatea” economică a firmei este ca dinamica

productivităţii muncii să fie superioară (şi, doar în mod excepţional şi temporar, egală)
dinamicii salariului mediu.
9.2 Profitul firmei – răsplată a riscului şi a inovaţiei manageriale
Caracteristica esenţială a oricărei activităţi economice o constituie

raţionalitatea, pusă în evidenţă prin noţiunea de profit. Această noţiune s-a
cristalizat printr-o îndelungată controversă între adepţii diferitelor curente de
gândire, doctrine sau şcoli economice.
Accepţiuni ale profitului
Teoria şi practica economică au asimilat treptat noţiunea de profit, fără a se

realiza însă o accepţie universală şi imuabilă. De aceea, se întâlnesc mai multe
accepţiuni, unghiuri în analiza şi aprecierea profitului.
Un prim sens de abordare a profitului are caracter depreciativ,
formulându-se opinia potrivit căreia profitul este considerat un avantaj dobândit, un
câştig însuşit de o persoană fizică şi/sau juridică, fără să contribuie într-un anume
fel la obţinerea acestuia. Se ajunge chiar la aprecierea persoanei care îşi însuşeşte
acest venit, ca fiind un parazit social. Astfel, profitul este denigrat, fiind considerat
de unii autori ca un „câştig imoral” al capitaliştilor. Cu toate acestea, în prezent în
economiile de piaţă, aproape oricine trăieşte, într-o oarecare măsură, din asemenea
câştiguri „imorale”.
În acelaşi sens, însă printr-o metodologie de analiză ce ţine seama mai ales de
nerespectarea reglementărilor legale, s-a formulat noţiunea de profit nelegitim, ilegal,
necuvenit. Printre acţiunile care favorizează obţinerea unui astfel de profit se remarcă:
mărirea nejustificată a preţurilor de vânzare, în condiţiile unui anumit tip de concurenţă
imperfectă; însuşirea unor venituri fără efort propriu, generate de dezechilibre
economico-financiare, cum ar fi: inflaţie; diminuarea cheltuielilor pentru protecţia
conservarea sau ameliorarea mediului ambiant; evaziunea fiscală etc.
Un alt sens de abordare a condus la aprecierea profitului ca un venit ce se
obţine dintr-o activitate economică perfecţionată şi modernizată prin eforturile
creatoare proprii ale firmelor. Prin acţiuni şi măsuri economice, tehnico-ştiinţifice
sau manageriale, firmele realizează venituri pe care şi le însuşesc sub formă de
profit legitim. Acesta este efectul dezvoltării şi modernizării economice şi,
totodată, este resursă importantă pentru progresul ulterior. Profitul legitim este
stimulat prin acţiuni proprii întreprinzătorilor ca: modernizări şi retehnologizări;
ameliorarea performanţelor bunurilor economice; organizarea ştiinţifică a
producţiei şi muncii; întărirea motivaţiei activităţii economice etc.
În această accepţie, profitul se regăseşte în toate acţiunile economice,
executate în orice segment al vieţii economice şi poate fi sesizat cu prilejul
analizelor proceselor respective, sub forma profitului din: cercetarea ştiinţifico-
tehnică, industrie, bănci, asigurări, agricultură, comerţ, turism etc.
Ţinând seama de acest sens de abordare, care conduce la înţelegerea profitului ca
un venit fundamental legitim, ca factor de progres, vom trata în continuare profitul din
unghiul genezei şi al destinaţiei sale legate de riscul asumat, accepţie care este larg
răspândită în teoria şi practica economică anglo-saxonă, şi de capacitatea de inovare
managerială.
În condiţiile economiei cu piaţă concurenţial-funcţională, raţionalitatea

economică şi profitul care o relevă sunt însoţite inevitabil de incertitudine şi risc 3 .
Se manifestă unele riscuri asigurabile, care pot fi prevăzute cu o probabilitate
rezonabilă şi acoperite prin asigurări. O serie de falimente şi lichidări prin care trec
întreprinderile demonstrează că succesul în afaceri nu este nicidecum sigur. De
aceea, asemenea riscuri în afaceri atrag în mod necesar profit.
Riscurile în afaceri se pot grupa în următoarele forme principale: riscul de
marketing sau în cercetarea pieţei; riscul de restructurare tehnologică; riscul
financiar, juridic şi politic. În general, situaţiile moderne de afaceri sunt alerte, se
schimbă permanent, iar riscurile producţiei sunt substanţial sporite.
Riscul de marketing sau în cercetarea pieţei constă în faptul că întreprinzătorul

este ameninţat de pericolul ca bunul creat de întreprindere să nu se vândă.
Preferinţele consumatorilor şi moda sunt imprevizibile, iar cererea multor

bunuri economice este elastică, dincolo de anumite limite de preţ.
Dacă un întreprinzător proiectează o tehnologie nouă pentru produse noi,
fără să cunoască exact piaţa, atunci produsele create ar putea să nu intre în
competiţie, iar costurile de promovare a acestor produse ar fi foarte ridicate şi,
evident, riscante.
Cercetarea temeinică prealabilă a pieţei trebuie să-i furnizeze omului de
afaceri informaţiile necesare privind multiplele influenţe care acţionează pe piaţă,
cum ar fi: tendinţele în domeniul angajării forţei de muncă, sistemele de venituri,
reacţiile nefavorabile ale unor categorii de vârstă etc. Asemenea factori ar putea
influenţa publicitatea pentru produsele respective.
Costurile pentru punerea în funcţiune a unor capacităţi de producţie
complexe, moderne, pentru fabricarea unor bunuri noi sunt deosebit de mari, încât
întreprinzătorii nu-şi pot permite să greşească în orientarea respectivă. Altfel, ei vor
fi nevoiţi să cheltuiască sume mari pentru publicitatea privind bunurile create,
convingând publicul şi asigurându-se că bunurile respective se vor vinde.
Asumându-şi asemenea riscuri, oamenii de afaceri sunt îndreptăţiţi să
încaseze un venit corespunzător, sub formă de profit.
Riscul de restructurare tehnologică este generat mai întâi de uzura morală a

capitalului fix, care face ca un echipament, instalaţie sau utilaj să devină neeconomice,
înainte de a fi complet uzate fizic, întrucât alte asemenea elemente noi de capital fix,
create mai eficient, le înlocuiesc.
3
Vezi Geoffrey Whitehead, Economia, Timişoara, Editura Sedona, 1997
În condiţiile actuale când afacerile economice iau amploare şi devin foarte

dinamice, oamenii de ştiinţă, inginerii şi tehnicienii produc serii neîntrerupte de
materiale, proiecte şi sisteme tehnice şi tehnologice noi.
Tehnicile noi duc la îmbunătăţirea în mod constant a metodelor de
producţie, spre dezamăgirea întreprinzătorilor care tocmai au efectuat investiţii
costisitoare. O serie de materiale noi, mult mai performante, înlocuiesc într-un ritm
rapid materiale tradiţionale, spre neliniştea producătorilor şi acţionarilor. Asemenea
aspecte sunt însă tot mai riscante şi impun o răsplată corespunzătoare sub formă de
profit.
Riscul financiar, juridic şi politic derivă din faptul că afacerea economică este
obiectiv condiţionată în prezent, în proporţii crescânde, de incertitudinile de pe piaţa
titlurilor de valoare, de sensibilitatea fenomenelor juridice şi politice, de la care nimeni nu
se poate sustrage.
Interesele personale manifestate cu pregnanţă pe pieţele de capital trebuie
să ţină seama că interesul naţional este evident şi într-o lume a integrării economice
internaţionale. Contractele economice, ca instrumente juridice importante ce
ghidează tranzacţiile de piaţă, sunt adeseori compromise prin izbucnirea de tensiuni
sociale puternice, de conflicte, prin declararea ca ilegale a unor bunuri materiale,
servicii sau informaţii. Răsplata pentru suportarea acestor riscuri o reprezintă
profitul pentru factorul capital.
Profitul constituie, totodată, recompensa întreprinzătorului pentru riscul pierderii
capitalului propriu.
Există o mulţime de întreprinzători mari, mici şi mijlocii, care lucrează cu
capital individual şi sunt îndreptăţiţi să încaseze profit. Aceştia înregistrează însă şi
pierderi, de la caz la caz.
Rezultă că profitul sub aspectul economic se particularizează faţă de celelalte
venituri ale factorilor de producţie, prin câteva caracteristici semnificative cum sunt:
- profitul este un rest rămas în urma unei afaceri economice;
- profitul fluctuează în condiţii dinamice deosebite;
- profitul poate fi negativ;
- profitul nu are o bază contractuală.
Asemenea caracteristici arată că profitul se află în relaţie intimă cu riscurile
generate de schimbările ce scapă de sub control în domeniul cererii şi al venitului
disponibil, ca şi în cel al ofertei, riscuri ce afectează substanţial activitatea economică şi
sporesc rolul inovaţiei manageriale în lumea afacerilor. Astfel, profitul este excedentul
încasărilor realizate peste costurile de producţie şi distribuire a bunurilor obţinute. Dacă
diferenţa este negativă, el are altă denumire şi o altă semnificaţie.
Multe dintre aceste schimbări ţin de stările alternative ale ciclului

economic, obţinându-se în boom profituri mari de către majoritatea firmelor, iar în
recesiune, înregistrându-se scăderi importante ale profitului şi chiar pierderi. De
asemenea, schimbările generatoare de riscuri neasigurabile ţin de gradul de ocupare
a forţei de muncă, de echilibrul sau dezechilibrul monetar-financiar, de natura şi
eficacitatea strategiilor şi politicilor economice etc.
Forme şi funcţii ale profitului
Metodologia analizei activităţii economice a întreprinderilor, ce

funcţionează ca societăţi comerciale de capital, favorizează delimitarea mai multor
unghiuri, sub care este privit profitul în teoria şi în practica economiei cu piaţă
concurenţială. Astfel, cele mai semnificative sunt profitul contabil şi profitul
economic.
Profitul contabil este diferenţa dintre preţul de vânzare şi costul total de
producţie; în înţelesul lui economic, acest cost cuprinde costurile de fabricaţie şi
costurile de distribuţie. Determinarea acestui profit se asigură în conformitate cu
legislaţia specifică din fiecare ţară, ţinându-se seama de cerinţele impunerii fiscale
de tipuri de întreprinderi: private, publice, mixte, mari, mici etc. Profitul contabil se
poate calcula ca profit brut (incluzând impozitul) şi profit net (deducându-se
impozitul). Însă economiştii nu pot să accepte acest profit ca fiind profitul real în
sens economic, deoarece nu include costurile alternativelor sacrificate.
Profitul economic este diferenţa dintre venitul total al întreprinderii şi costurile
oportunităţii tuturor factorilor de producţie (intrărilor) utilizaţi de aceasta într-o anumită
perioadă de timp.
Profitul include:
a) Salariul întreprinzătorului. Întreprinzătorul poate participa la activitatea
economică în mai multe ipostaze. În situaţia în care întreprinzătorul
(managerul) este doar un alt lucrător al întreprinderii şi participă la
activitatea economică, numai cu profesionalismul său, i se cuvine un
salariu pentru munca depusă. Acest salariul se include în costurile
plafon ale întreprinderii, la fel ca oricare alt cost din preţul de vânzare al
bunurilor economice la producerea cărora a participat.
b) Profitul normal. Această componentă reprezintă un profit minim,
acceptabil pentru capitalul investit. El este urmărit de orice
întreprindere în scopul continuării activităţii sale. În acest caz, venitul
total încasat de întreprindere este egal cu costurile totale ale
oportunităţii, ceea ce permite desfăşurarea activităţii la aceiaşi parametri
funcţionali.
Totodată, trebuie reţinut faptul că profitul normal nu este uniform în cadrul

industriilor, întrucât unele industrii, prin natura activităţii lor, sunt mai sensibile la
riscuri, astfel că necesită o rată mai înaltă de profit normal pentru a atrage capital şi
a continua activitatea.
c) Substitutele de rentă. Acestea sunt profituri anormale, care exced
profitul normal şi de care beneficiază un anumit întreprinzător în mod
temporar, deoarece partenerii de concurenţă nu pot intra în industria
respectivă. Substitutul de rentă apare ca un profit suplimentar obţinut
pe seama factorilor de producţie, care există în volum strict limitat din
anumite cauze de timp, spaţiu sau comportament economic.
d) Rentele de monopol. Acestea sunt rente economice pe care le obţin
întreprinzătorii capabili să-şi asigure succesul în lupta de concurenţă
cu partenerii din industrie, beneficiind de anumite poziţii de
exclusivitate. Rentele de monopol le obţin acele întreprinderi care
deţin unele condiţii economice sau naturale speciale, şi pe care le
folosesc în avantajul lor. Printre aceste condiţii se înscriu: drepturi de
patent sau deţinerea unui secret de fabricaţie; marcarea artificială a
bunurilor economice; drepturi de proprietate exclusivă asupra unor
resurse naturale; forţă de muncă cu calităţi speciale etc.
Mărimea şi componentele profitului economic relevă că el este o recompensă
importantă pentru creşterea riscurilor neasigurabile. Formarea lui constituie dovada
viabilităţii întreprinderii şi a capacităţii ei de a se dezvolta în continuare în acord cu
exigenţele pieţei concurenţiale funcţionale.
După formare, profitul este distribuit corespunzător reglementărilor legale
de fiecare ţară. Potrivit acestora, cei care obţin profit pot dispune de el după plata
impozitului, adică de profitul net. În funcţie de tipul întreprinderii, profitul net se
distribuie pe baza unor principii specifice, constituindu-se fondurile
corespunzătoare într-o anumită ierarhie şi în procente precise. De regulă, această
ierarhizare include: provizioanele, cotele pentru salariile managerilor, sumele
pentru autofinanţare, profitul nedistribuit, premiile excepţionale pentru unii
angajaţi, dividendele etc.
În cazul unei întreprinderi proprietate personală, proprietarul-întreprinzător
încasează în întregime profitul net ca răsplată a riscurilor asumate.
Funcţii ale profitului. Prin analiza funcţiilor profitului se urmăreşte
demonstrarea modului în care profitul se încadrează în mecanismul de funcţionare
a economiei cu piaţa concurenţială.
Funcţiile principale ale profitului pot fi sistematizate astfel:
- Profitul motivează întreprinderea în desfăşurarea activităţii sale.

Întreprinderea este unitatea economică de bază care produce utilităţi. Perspectivele
de profitabilitate încurajează oamenii să suporte riscurile activităţii respective.
Profitul normal constituie recompensa minimă ce îl determină pe întreprinzător să
lucreze într-o industrie şi previne migrarea într-o altă ocupaţie.
- Profitul permite creşterea, modernizarea şi dezvoltarea economică prin
folosirea lui ca principală sursă a investiţiilor. Profiturile pot fi investite în aceeaşi
industrie sau, prin distribuirea lor spre acţionari, pot fi investite în industrii noi. În
acest fel, profiturile creează posibilitatea să se ofere recompense mai mari
posesorilor factorilor de producţie, să fie stimulaţi aceştia să se deplaseze spre
industriile noi, mai avantajoase, îndepărtându-se de ramurile învechite, demodate
sau în declin.
- Profitul relevă eficienţa activităţii. Orice activitate economică se află sub
incidenţa directă a profitului. Acesta constituie motivaţia obiectivă a
întreprinzătorului şi proprietarului de capital, astfel că situaţia economico-socială a
lor este determinată de dimensiunea şi evoluţia profitului.
- Profitul are o importantă funcţie socială. El constituie baza procurării
resurselor necesare pentru realizarea directă sau indirectă a acţiunilor social-
culturale.
Funcţiile profitului sunt, deci, de a răsplăti factorul capital tehnic pentru
asumarea riscurilor, de a fi orientat spre domeniile unde se dovedeşte cea mai înaltă
eficienţă.
Având în vedere funcţiile profitului, putem aprecia interesul pentru
maximizarea profitului în raport de condiţiile pieţei (perfectă, monopolistică, de
monopol, de oligopol etc.).
Aspectele privind dimensiunile profitului trebuie înţelese în complexitatea
şi diversitatea lor. Ar fi absurd să se aprecieze că întreprinzătorii nu abuzează
niciodată de mobilul profitului şi că individualismul, bazat pe libera iniţiativă,
operează întotdeauna pentru binele comun. Concomitent, binele comun este
inseparabil de binele individual. Motivaţia întreprinzătorului de a diminua costurile
şi de a realiza economii se pare că este mai redusă dacă nu este implicată şi o
pierdere personală sau un câştig personal, adică, dacă întreprinzătorul nu se
gândeşte şi la o astfel de alternativă, încă din momentul proiectării activităţii
economice. De aceea, un cadrul legislativ bine construit şi respectat riguros poate
împiedica sau corecta anumite abuzuri ale sistemului de profit. Se pot folosi, mai
ales, mecanismele fiscale pentru descurajarea abuzurilor şi pentru a redistribui

veniturile.
Cercetarea funcţiilor profitului ne poate conduce la înţelegerea mai complexă a

conceptului de profit şi profitabilitate. Luând în calcul faptul că profitul, ca expresie a
raţionalităţii economice, este compatibil cu raţionalitatea socială, înseamnă că pe baza lui
se pot influenţa dezvoltarea activităţilor economice şi funcţionarea activităţilor
noneconomice necesare oricărei ţări (sociale, culturale, educaţionale, de asistenţă sanitară,
artistice etc.), adică progresul social general.
În acord cu strategiile dezvoltării globale, pe termen lung se conturează tot

mai mult cerinţa extinderii accepţiunii de profitabilitate economică spre
profitabilitatea socială. Aceasta presupune că orice acţiune economico-socială este
viabilă şi ia extensie dacă aduce şi profit în sens nu numai economic, ci şi în sens
cultural-educaţional uman. Acţiunile sociale care aduc un asemenea beneficiu sunt
din ce în ce mai solicitate pentru asigurarea sănătăţii spirituale şi naturale a vieţii,
pentru moralitatea şi justiţia socială. Acest profit, în sens cultural-educaţional
uman, este important întrucât îl poate influenţa pozitiv pe cel economic, în
perspectiva evoluţiei economiei, dar, evident, nici nu se poate realiza fără sprijinul
direct al acestuia.
Iată de ce o economie profund umanizată presupune o compatibilitate directă

între profitul în sens strict economic şi profitul în sens cultural-educaţional uman, cel din
urmă fiind o premisă fundamentală pentru ca libera iniţiativă să aibă realmente suportul
necesar progresului prin om şi pentru om.
Rentabilitatea firmei şi factori care o determină
Rentabilitatea se află în corelaţie strânsă cu profesionalismul

întreprinzătorilor, cu timpul, cu mijloacele materiale şi financiare investite pentru o
activitate economică, pe fondul progresului ştiinţifico-tehnic şi ecologic.
O firmă desfăşoară activitate rentabilă atunci când obţine profit, adică are încasări
mai mari decât costul total de producţie.
Rentabilitatea este o formă a eficienţei ce se concretizează în capacitatea firmei
de a utiliza frontiera posibilităţilor de producţie, în interes propriu.
Frontiera posibilităţilor de producţie permite formularea unor concluzii

importante referitoare la problema alegerii în economie şi cea a costului
oportunităţii atât la nivel individual, cât şi agregat.
Pentru a aprecia dacă o firmă este viabilă se impune măsurarea

rentabilităţii sau determinarea ratei rentabilităţii. În acest sens, subliniem legătura
organică dintre rata profitului şi rata rentabilităţii, reţinând că între acestea, în fond,
nu sunt deosebiri esenţiale, ci accente sau nuanţe care nu schimbă concluzia
generală, însă oferă informaţii mai apropiate de posibilităţile unui anumit
întreprinzător de a folosi capitalul în condiţii de risc.
Rata profitului exprimă mărimea relativă a profitului, calculată ca un raport
procentual între masa profitului şi un termen de referinţă corespunzător, care
reflectă efortul depus în scopul obţinerii profitului. În teoria şi, mai ales, în practica
economică se pot delimita mai multe modalităţi de calcul pentru rata profitului, în
funcţie de efort, răspunzând necesităţilor de evaluare a rezultatelor, localizate la un
anumit gen de unitate economică. Astfel, se pot folosi:
- rata economică a profitului, ca raport procentual între masa profitului (P)
şi totalul activelor proprii şi împrumutate ale unităţii economice (A.T.):
P
Rata profitului = × 100;
A.T.
- rata comercială a profitului, ca raport procentual între masa profitului (P)
şi totalul încasărilor la preţul pieţei din actele de comerţ efectuate într-o
perioadă de timp de un agent economic, adică cifra de afaceri (CA.):
P
CA.
- rata financiară a profitului, ca raport procentual între masa profitului (P)
şi activele proprii ale firmei (A.P.):
P
A.P.
- rata rentabilităţii, exprimată ca raport procentual între masa profitului (P)
şi costul de producţie corespunzător (Cp):
P
Rata profitului = × 100.
Cp
Întreprinzătorii vor putea folosi aceste formule pentru calcularea efectelor
economice, ţinând seama de natura activităţii economice şi de condiţiile concrete în
care aceasta se execută. Aşa de exemplu, o firmă este acceptabil rentabilă dacă rata
rentabilităţii are un nivel mai mare decât cel al ratei dobânzii, practicat pe piaţa
monetar-financiară. În caz contrar, întreprinzătorul nu va mai fi interesat să
desfăşoare activitatea economică, el având posibilitatea să fructifice capitalul pe
care îl deţine, prin depunerea lui la bancă, obţinând acelaşi profit sau chiar unul
mai mare, decât în situaţia în care ar investi.
În condiţiile economiei cu piaţă concurenţială, maximizarea ratei profitului este

criteriul esenţial al deciziilor firmei de a face cheltuieli pentru dezvoltarea, menţinerea sau
restrângerea unei activităţi economice. În acest scop, întreprinzătorul are posibilitatea să
acţioneze, în primul rând, asupra volumului producţiei, pentru a găsi acele dimensiuni ale
cantităţii de bunuri economice care să maximizeze încasările totale, minimizând, în acelaşi
timp, costurile totale. Producţia care maximizează profitul este producţia ce se situează la
nivelul la care asigură egalitatea venitului marginal cu costul marginal.
Din acest motiv, întreprinzătorii sunt preocupaţi să cunoască pragul minim

de rentabilitate. Un asemenea prag minim sau punct de echilibru al rentabilităţii
unei firme reprezintă punctul dincolo de care nu se mai obţine profit, iar
rentabilitatea se metamorfozează în pierdere. Cunoaşterea acestui prag permite
întreprinzătorilor să stabilească volumul de producţie (şi, implicit, de încasări) de la
care firma devine rentabilă.
Pragul minim de rentabilitate este dat de egalitatea dintre volumul încasărilor

firmei din activitatea depusă şi volumul cheltuielilor efectuate pentru obţinerea încasărilor
respective.
De la o asemenea egalitate trebuie să pornească activitatea, iar

întreprinzătorul trebuie să urmărească schimbările care intervin în cei doi termeni,
deoarece diminuarea celui de al doilea este profitabilă. Invers, creşterea volumului
cheltuielilor constituie un semnal că rentabilitatea încetează, făcându-şi loc
pierderea, ceea ce îl obligă pe întreprinzător să intervină pentru a ameliora starea
respectivă.
Pragul minim de rentabilitate se poate reprezenta grafic după cum urmează
(figura 9.2).
La nivelul producţiei (Q) de 600 tone se observă situaţia costului fix (Cf), a
costului variabil (Cv) şi a costului total (Ct). Până la acest nivel, încasările din
vânzarea bunurilor produse de firmă sunt mai mici decât costul total, ceea ce nu
permite acoperirea cheltuielilor şi, evident, nici obţinerea de profit. În punctul O
încasările încep să devanseze costul total, corespunzător nivelului de 600 tone (Q0).
Acest punct O reflectă pragul minim de rentabilitate al firmei, de la care firma
începe să devină rentabilă, iar concomitent cu creşterea producţiei la 800, 1000
tone etc., sporeşte masa profitului şi, desigur, cresc încasările, aşa cum se vede în
figură, partea haşurată.
i
3000 I
CT
2500 O Cv
2000
1500 CF
1000 Q0
500
20 400 600 800 1000 1200 1400 Q
Figura 9.2 Pragul minim de rentabilitate
Q = producţia (tone, kg, bucăţi etc.);

C = costul (unităţi monetare);
Cf = costul fix;
Cv = costul variabil;
Ct = cotul total;
I = încasări (preţul × producţia).
Pragul minim de rentabilitate în raport cu volumul producţiei şi preţul

acesteia are caracter dinamic de la o perioadă la alta, pe tipuri de firme, din diverse
industrii, reflectând schimbările ce au loc în costuri şi în volumul, sortimentul
calitatea producţiei etc.
Experienţa economică arată că încasările iniţiale înregistrate din desfacerea

bunurilor produse de o firmă nu se ridică la nivelul costurilor totale de producţie, firma
desfăşurând o activitate nerentabilă până la un anumit punct al volumului de producţie.
Astfel, se confirmă faptul că rentabilitatea este o mărime variabilă de timp şi spaţiu, în
funcţie de un sistem de factori care o influenţează şi de care întreprinzătorul trebuie să ţină
seama.
Factorii mai relevanţi care influenţează rata rentabilităţii pot fi grupaţi în:
factori care ţin îndeosebi de producţie; factori care ţin îndeosebi de preţ; factori
care ţin îndeosebi de cost.
Factorii care ţin îndeosebi de producţie pot fi:
- volumul şi calitatea bunurilor economice create de firmă;

- mărimea capitalului tehnic folosit pentru producerea bunurilor
economice şi viteza de rotaţie a lui;
- structura producţiei bunurilor economice.
Factorii care ţin îndeosebi de preţ pot fi:
- nivelul preţului de vânzare al bunurilor economice;

- volumul încasărilor realizate;
- modul în care se împart încasările din vânzarea bunurilor economice; între
posesorii factorilor de producţie care au contribuit la obţinerea lor.
Factorii care ţin îndeosebi de cost pot fi:
- nivelul şi structura costului;

- gradul de minimizare a costului în cadrul firmei etc.
Asemenea factori acţionează sistemic, în sensul că fiecare factor are un
procent de contribuţie şi, totodată, întregul sistem de factori agregaţi influenţează
rata rentabilităţii.
Rentabilitatea reprezintă eficienţa activităţii economice, apreciată din perspectiva

întregului sistem de factori de producţie utilizaţi şi consumaţi pentru producerea şi
desfacerea bunurilor economice într-o anumită perioadă.
Fiecare factor de influenţă trebuie analizat şi dimensionat încă în faza de

proiectare a activităţii economice, astfel încât să se cunoască din acest moment
gradul de rentabilitate, care să fie urmărit pe toată durata activităţii respective. În
mod concret, analiza financiară va trebui să reliefeze cât va costa pregătirea şi
demararea unei activităţi creatoare de bunuri economice, care sunt resursele
disponibile şi cele care pot fi atrase, felul de utilizare a acestora, care va fi profitul
estimat a se obţine de la începutul activităţii şi pragul minim de rentabilitate.
Studiul de rentabilitate pentru fundamentarea activităţii economice implică

întocmirea unor lucrări financiare adecvate, cum ar fi: elaborarea unui bilanţ de pornire,
estimarea vânzărilor periodice, anticiparea situaţiei profiturilor şi pierderilor, anticiparea
fluxurilor monetare şi reale etc. Asemenea elemente vor constitui puncte de reper, de
comparaţie pe toată durata activităţii economice, fără să se aştepte pasiv evaluarea finală a
rezultatelor firmei.
Importanţa ratei rentabilităţii pentru firmă este deosebit de mare şi se

manifestă concomitent pe mai multe planuri.
Rata rentabilităţii favorizează orientarea structurii producţiei pe produse,
ramuri şi subramuri, în scopul găsirii celor care asigură cel mai mare avantaj. În
acest scop, unii întreprinzători îşi restrâng sau chiar abandonează unele activităţi cu
profit mai mic şi amplifică sau iniţiază alte activităţi cu profit mai mare. Astfel,
fluxurile economice se redirecţionează permanent, imprimând activităţilor
economice o dezvoltare inegală.
Rata rentabilităţii stimulează gestiunea prin utilizarea raţională a

resurselor. Întreprinzătorul îşi întăreşte suveranitatea în privinţa deciziei referitoare
la cantitatea de producţie ce o creează.
Rata rentabilităţii contribuie la întărirea interesului întreprinzătorului
pentru diferenţierea produselor având în centrul acesteia modernizarea
conceptului de calitate. Se trece treptat la o nouă civilizaţie a produselor, şi anume
produsele cultural-intensive informaţionale. Aceasta se manifestă în sensul
perfecţionării parametrilor tehnico-economici şi ecologici, modernizării designului,
îmbunătăţirii condiţiilor de vânzare, dezvoltării service-ului etc.
Rata rentabilităţii favorizează segmentarea pieţei şi diferenţierea
strategiilor concurenţiale. În lupta de concurenţă îşi fac loc tot mai mult mijloace
moderne, cum ar fi: motivaţia, informaţia, calitatea etc., pe lângă mijloacele
tradiţionale.
Toate acestea arată că, în sens strict, rentabilitatea trebuie gândită,
înfăptuită şi folosită având în vedere că ea îmbină concomitent trei caracteristici
sintetizatoare: reprezintă o capacitate, un potenţial de randament; este o noţiune
esenţialmente financiară; exprimă un rezultat care comportă în mod normal o
parte din renta economică, adică un supravenit legat, cel puţin parţial, de lipsa de
elasticitate a mediului înconjurător.
Astfel, ajungem la concluzia că rentabilitatea este deosebit de importantă,
dar ea se poate obţine printr-o gestiune corespunzătoare a activităţii economice,
prin realizarea unor anticipări ştiinţifice, realiste privind evoluţia propriei activităţi
a întreprinzătorilor şi a conjuncturii pieţelor pe care ei acţionează. Altfel, se ajunge
la faliment.
Falimentul este instituţia economiei cu piaţă concurenţial-funcţională prin
care sunt îndepărtaţi din câmpul acţiunii economice subiecţii necompetitivi,
incapabili să se adapteze stărilor mereu schimbătoare de realităţi economice. De
cele mai multe ori, administrarea falimentului se declanşează după încercarea
unor soluţii pentru ameliorarea situaţiei economico-financiare a întreprinderii în
dificultate pe baza unei înţelegeri arbitrate de instanţa de drept, reprezentată prin
judecătorul sindic, operaţiune numită concordat. Când măsurile de asanare, de
rentabilizare nu dau rezultatele scontate se procedează la lichidarea unităţilor
falimentare.
9.3 Renta
Şcoala clasică, în special prin David Ricardo, a fost prima care a creat o
teorie închegată asupra rentei, aceasta fiind venitul factorului de producţie pământ
şi care este însuşit de către proprietarul solului de la fermier.
Iniţial, prin D. Ricardo, teoria rentei funciare a fost elaborată pentru o
agricultură extensivă, în care creşterea producţiei agricole se realizează, în
principal, pe baza sporirii cantităţii de factori de producţie, şi, în primul rând, de
terenul afectat activităţii agricole. Pe această bază a fost elaborat modelul rentei
diferenţiale. Studiul rentei funciare a fost dezvoltat de către J.S. Mill care a
fundamentat modelul rentei absolute.
Teoria ricardiană a rentei funciare diferenţiale (în agricultură, în industria
extractivă, pe terenurile de construcţii) a fost elaborată pe baza câtorva supoziţii:
a) terenul este limitat – ipoteză realistă pentru că restrictiv atât sub aspect
fizic, cât şi în raport cu nevoile societăţii pentru suprafeţe destinate agriculturii,
industriei extractive, activităţii de construcţii şi edilitar-urbanistică;
b) terenurile agricole sunt diferite ca fertilitate şi poziţie faţă de căile de
comunicaţii şi pieţele de aprovizionare şi desfacere, ele grupându-se în mai multe
clase de calitate. Atragerea terenurilor în circuitul economic se face în ordinea
descrescândă a eficienţei utilizării lor. Sunt atrase în activitatea economică mai
întâi terenurile cele mai bune sub aspectul fertilităţii şi poziţiei pentru că, aici,
productivitatea factorilor de producţie este cea mai ridicată. Terenul cel mai slab
(ca randament şi eficienţă generală), dar a cărui producţie este necesară pentru
satisfacerea nevoilor şi acoperirea cererii de produse agricole, numit terenul
marginal, nu aduce, în principiu, rentă diferenţială;
c) pe terenuri identice ca mărime, dar diferite calitativ (ca fertilitate şi
poziţie), investiţii identice de factori de producţie vor conduce la rezultate diferite.
Sintetic, acest lucru se exprimă în faptul că productivitatea medie şi marginală
globală a factorilor de producţie este diferită pe diferite categorii de terenuri;
Renta diferenţială, în sens clasic, este venitul obţinut de către posesorii acelor
terenuri pe care se obţine o productivitate a factorilor superioară celei de pe terenul
marginal (terenul cel mai slab a cărei producţie este necesară pentru acoperirea cererii).
d) preţul produselor agricole (şi ale industriei extractive) se formează pe

seama costurilor de producţie (cele unitare sau medii full) de pe terenul marginal şi
evoluează în mod liber în raport de cerere şi ofertă. Creşterea preţurilor determină
creşterea rentei funciare şi nu invers.
„Rentele sunt determinate de preţ şi nu ele determină preţul” este concluzia pe

care o desprind majoritatea clasicilor care s-au aplecat asupra studiului rentei funciare.
Mecanismul ipotetic al obţinerii rentei diferenţiale de fertilitate este ilustrat

în tabelul 9.1.
Renta funciară de fertilitate în teoria ricardiană
Tabelul 9.1
Nr. Categorie de teren I II III
crt. Terenuri Terenuri Terenuri
Indicatori foarte bune bune slabe
1. Consum de factori de producţie
(inclusiv profitul normal) pe ha. 100.000 100.000 100.000
2. Producţia (t) pe unitate de suprafaţă 100 90 80
3. Costul unitar full (u.m. pe tonă) 1.000 1.111 1.250
4. Preţul pieţei (u.m./t)(când cererea este
de 270 t) 1.250 1.250 1.250
5. Renta pe unitate de produs (u.m./t) 250 139 0
6. Renta pe întreaga suprafaţă (u.m.) 25.000 12.510 0
Raţionamentul descris este valabil şi pentru renta diferenţială generată de

diferenţele de poziţie faţă de piaţă şi căile de comunicaţie. Inegalităţile de poziţie faţă de
piaţă conduc la costuri de distribuţie pe unitate diferite pe diferite categorii de teren. Pe
baza aceleiaşi ipoteze, că cererea excede oferta, preţul de piaţă se formează pe fundamentul
celui mai mare cost unitar (al terenului cu poziţia cea mai proastă) excedându-l pe acesta
ceea ce asigură venit pentru proprietarii funciari sub formă de rentă diferenţială de poziţie:
mărimea ei este cu atât mai mare cu cât este mai favorabilă poziţia respectivelor terenuri
faţă de pieţele de aprovizionare şi desfacere, faţă de porturi, staţii de cale ferată, autostrăzi,
silozuri etc.
O varietate a rentei diferenţiale este şi renta de intensitate care apare când

se practică agricultura intensivă; în logica acesteia se urmăreşte obţinerea unei
producţii superioare pe aceeaşi unitate de suprafaţă sau de animal, mărind dozele
de muncă, de capital şi de creaţie tehnico-ştiinţifică şi informaţie care se
încorporează terenului. Însă, în baza legii randamentelor de scară descrescânde
producţia creşte mai încet decât consumul de factori, costul unitar full se măreşte
comparativ cu cel al investiţiei iniţiale, preţul de piaţă formându-se pe baza
costului unitar mai ridicat pentru că produsele agriculturii intensive sunt necesare
pentru acoperirea cererii. Dar şi legea randamentelor de scară descrescândă
acţionează în forme diferite pe diferite categorii de teren în comparaţie cu terenul
marginal, în felul acesta apare o rentă în raport cu prima investiţie care revine
proprietarul funciar sub formă de rentă diferenţială de intensitate (sau rentă
diferenţială de tipul al doilea).
Prin extensie, mecanismul descris este valabil şi în industria extractivă; diferitele

zăcăminte carbonifere, petroliere, de gaze naturale, de minereuri metalifere şi nemetalifere
etc. au calităţi diferite şi/sau poziţii diferite faţă de piaţă şi căile de comunicaţie şi centrele
de consum. Ca atare, cheltuieli identice au ca rezultat producţii diferite, iar nevoile de
asemenea produse nu pot fi asigurate doar pe seama exploatărilor bune şi foarte bune; sunt
atrase în circuitul economic şi unele zăcăminte mai slabe, care devin marginale, în măsura
în care şi producţia lor este necesară pentru acoperirea cererii. Costul unitar al produselor
de pe aceste terenuri devine de referinţă pentru preţuri, iar pe terenurile cu costuri mai
reduse se obţine un excedent de venit însuşit de proprietarul funciar al acestor zăcăminte.
Situaţia nu se schimbă prin faptul că în unele ţări bogăţiile subsolului (sau o parte dintre
acestea) sunt proprietatea statului. În aceste situaţii renta diferenţială revine administraţiei
publice centrale şi/sau locale sub forme de vărsăminte, redevenţe, taxe pe unitatea de
producţie etc.
Renta absolută. Demersul anterior poate lăsa impresia că pe terenul

marginal nu se obţine rentă, indiferent că se practică activitate economică de tip
extensiv sau intensiv. În mod logic, se ridică o întrebare suplimentară: dacă,
proprietarii terenurilor marginale nu obţin rentă, deci nu la aduc nici o formă de
venit net (diferenţa dintre venitul total şi costul total), atunci de ce le pun ei la
dispoziţia activităţii economice? Soluţia la această dilemă a încercat-o J.S. Mill
care a elaborat modelul rentei absolute.
Renta absolută reprezintă acel venit pe care îl obţine în mod normal proprietarul
oricărui teren atras în activitatea economică.
Premisa esenţială pe baza căreia a fost elaborată teoria rentei absolute a

fost „argumentul lui Malthus” în baza căruia populaţia creşte mai repede decât
producţia agricolă, ceea ce face ca în mod obişnuit pe piaţa produselor
agroalimentare cererea să fie superioară ofertei. Acest argument a fost valabil în
sec. al XIX-lea.
Se poate ridica întrebarea: ipoteza care a fost aşezată la baza modelului
teoretic al rentei absolute (după care cererea de produse agricole este superioară
ofertei) mai este valabilă în condiţiile contemporane? La prima vedere s-ar părea că
nu, cel puţin prin prisma situaţiei din ţările dezvoltate economic (SUA, Canada,
ţările Europei occidentale care şi-au dezvoltat un sector agricole capabil să
satisfacă în bune condiţiuni cererea pentru principalele produse agroalimentare,
vegetale şi zootehnice, realizând cantităţi notabile pentru export, inclusiv stocuri
care-i îngrijorează pe producători şi factorii politici). În acelaşi timp, în alte zone,

cele care cuprind ţările slab dezvoltate din punct de vedere economic şi care
concentrează majoritatea populaţiei globului, producţia agroalimentară stagnează
de mulţi ani, este incertă sau creşte, dar mai lent decât populaţia. Este partea
economiei mondiale care se confruntă cu criza alimentară mondială, cu lipsa acută
de alimente pentru o parte însemnată din populaţie.
De aceea, la nivel planetar ar putea fi luată în considerare ipoteza

malthusiană după care, global, cererea de produse agroalimentare tinde să depăşească
oferta şi, deci, o anumită rentă se obţine şi pe terenurile marginale atrase în
activitatea economică, întrucât preţurile pieţei sunt superioare costurilor medii full de
pe terenurile marginale.
Renta în teoria economică modernă
Sensul modern al rentei este consacrat de către şcoala neoclasică în special

prin Vilfredo Pareto, care aprecia că rentă poate obţine posesorul oricărui factor
de producţie a cărui ofertă este inelastică sau perfect inelastică la preţ. În
conformitate cu legea generală a cererii şi ofertei, oferta este influenţată de preţ,
fiind în relaţie pozitivă cu acesta: creşterea preţului atrage după sine extinderea
ofertei, iar scăderea preţului, contracţia acesteia (ceteris paribus).
Există situaţii în care, din motive demografice, tehnice, organizatorice, mărirea

cererii pentru un anumit factor de producţie şi creşterea preţului nu atrage după sine
extinderea ofertei pentru că aceasta este perfect inelastică sau rigidă.
Renta, aprecia Pareto, este plata unui factor de producţie peste cât este
necesar pentru a-l menţine în ocuparea prezentă. În aprecierea lui Geoffrey
Whitehead, renta apare ca diferenţă între preţul de tranzacţie şi plata de transfer
(costul oportunităţii, adică ceea ce ar câştiga factorul respectiv prin angajarea sa
alternativă cea mai bună 4 ). Din această perspectivă, posesorul de tern obţine rentă
de poziţie sau de fertilitate, pentru că oferta de terenuri bune şi foarte bune, ca şi
oferta generală, nu pot creşte o dată cu majorarea preţului. Pe lângă posesorii de
teren, pot să obţină rentă de abilitate posesorii de forţă de muncă care au calităţi
sau însuşiri excepţionale când oferta de forţă de muncă nu se modifică operativ în
funcţie de preţ. De exemplu, un programator de excepţie câştigă lunar 10.000 u.m.;
dacă desfăşurând o altă activitate, el ar obţine 2000 u.m. lunar (sau acesta este
salariul unui programator de abilitate normală), atunci renta de abilitate a
4
Geoffrey Whitehead, Economia, Timişoara, Editura Sedona, 1997, p. 200.
programatorului de excepţie (prin similitudine poate fi considerat un artist, un

sportiv sau lucrător salariat de excepţie şi oricare profesie sau ocupaţie) este de
10.000 – 2.000 = 8.000 u.m.
În esenţă, renta de abilitate este diferenţa dintre venitul obţinut de posesorul

unui factor de producţie cu oferta rigidă (fixă) şi costul oportunităţii sale, adică venitul ce
l-ar obţine dintr-o întrebuinţare alternativă.
Obţin rentă cei care deţin exclusivitate producerii sau comercializării unui
bun sau au la dispoziţie un factor de producţie (o licenţă de fabricaţie sau brevet)
la care alţii nu au acces etc. În felul acesta vechea teorie a rentei s-a lărgit, a căpătat
un sens general.
Renta apare în teoria modernă ca un plus de venit de care poate beneficia orice
subiect economic care deţine un factor de producţie cu oferta inelastică sau fixă în raport
cu cererea şi preţul. Renta devine astfel o categorie generală care depăşeşte sfera
repartiţiei şi aparţine în egală măsură teoriei producţiei şi pieţelor. Regula generală este
că azi renta apare ca rezultat al insuficenţei ofertei în raport cu cererea şi reprezintă un
surplus de venit pentru vânzătorii anumitor factori de producţie, produse sau servicii.
Pentru a obţine renta este necesar ca respectivele bunuri mărfare să fie

suficient de rare (ca urmare a ofertei rigide pe termen scurt), iar preţul de vânzare
să depăşească costurile unitare full. Din această perspectivă, renta are o accepţie
foarte cuprinzătoare în condiţiile contemporane, incluzând şi alte forme clasice sau
tradiţionale de venit.
1. Rente ale bunurilor oferite de către natură
a) rentă minieră obţinută de către proprietarii terenurilor pe care se
organizează activităţi care ţin de industria extractivă şi care permit obţinerea unei
productivităţi mai mari decât cea din exploatarea marginală, iar cererea este în
exces în raport cu oferta (pe termen mediu sau lung), ceea ce face ca preţul să fie
mai mare decât costul mediu full;
b) renta pe terenurile de construcţie obţinută de posesorii acestora şi ale
cărei dimensiuni ţin de intensitatea cererii şi poziţia terenului. Ea decurge din
insuficienţa ofertei, este foarte durabilă şi poate fi cedată o dată cu vânzarea
terenului;
c) renta funciară pentru terenurile atrase în circuitul agricol, care ţine de
fertilitatea şi poziţia acestora, conjugată cu dimensiunile cererii de produse agricole.
2. Renta pentru capitalurile produse de om (maşini, utilaje, amenajări

durabile, licenţe, brevete) în măsura în care unele dinte acestea au productivităţi
superioare sau ofertă insuficientă în raport cu cererea.
3. Renta de abilitate ce revine posesorilor unor calităţi profesionale de
excepţie, talente înnăscute, pregătire foarte îndelungată şi costisitoare.
4. Rente ale producătorilor însuşite de acei ofertanţi care întâlnesc pe
piaţă condiţii de vânzare mai bune decât anticipările făcute; se mai numesc
surplusuri (excedente) ale producătorilor.
5. Rentă în genere sunt, în ultimă instanţă, orice plăţi pentru a accede la
folosirea unor factori de producţie unici sau de calitate cu totul excepţională.
În măsura în care aceste forme de rentă au un caracter durabil ele se
numesc rente economice sau rente pure. Dacă au un caracter temporar se numesc
cvasirente.
Preţul pământului
În economia capitalistă pământul – indiferent de destinaţiile sale

(agricultură, agrement, industrie extractivă, construcţii etc.) – este obiect al
vânzării/cumpărării, al tranzacţiilor pe o piaţă specifică, piaţa funciară. Mai mult
decât alte forme de piaţă, cea funciară dispune de mai multe reglementări din
partea autorităţilor publice, având în vedere rolul economic ridicat şi importanţa
strategică a factorului de producţie pământ.
Pe această piaţă se întâlnesc cererea şi oferta de pământ, tranzacţiile
încheindu-se la un anumit preţ. Preţul este rezultatul confruntării dintre cererea şi
oferta de pământ, dar nivelul său este influenţat de numeroase împrejurări (factori)
economici, dintre care au relevanţă:
a) mărimea rentei pe care o aduce terenul. Preţul este în relaţie pozitivă cu
renta. În principiu se consideră că posesorul unui teren este dispus să-l înstrăineze
cu acea sumă de bani care transformată în depozit bancar poate aduce un venit sub
formă de dobândă egal cu cel obţinut sub formă de rentă. De exemplu, dacă
proprietarul unui teren obţine anual o rentă de 20.000 u.m. în condiţiile când rata
dobânzii practicată pe piaţa monetară este de 10%, atunci preţul de ofertă (cel pe
care-l licitează vânzătorul ca fiindu-i convenabil) este:
R ⋅ 100 20.000 u.m. ⋅ 100

P= = = 200.000 u.m.
d' 10
în care:
P = preţul terenului;
R = renta anuală;
d’ = rata dobânzii.
Într-o exprimare concisă şi simplificatoare, o primă definiţie a preţului

pământului este aceea după care, preţul de ofertă al pământului este reprezentat de
renta capitalizată la dobânda zilei.
b) rata dobânzii în raport de care preţul pământului este în relaţie negativă;
c) mărimea diferenţei dintre pământul capital şi pământul materie
naturală. Pământul capital este cel care încorporează în el anumite investiţii care îi
ameliorează calitatea, poziţia şi randamentul. Cu cât sunt mai mari investiţiile în
pământ, el se transformă din pământ materie naturală (dar al naturii) în pământ
capital, pământ factor de producţie al intervenţiei omului. Încorporarea în sol a
anumitor investiţii se concretizează în lucrări de irigaţii, aplicarea de amendamente,
îngrăşăminte, scarificări, folosirea unor tehnologii moderne inclusiv de rotaţie a
culturilor etc.;
d) posibilităţile de folosire alternativă a solului. Cu cât un teren are
posibilităţi mai mari sau mai diverse de folosire alternativă, cu atât mai ridicat este
preţul său;
e) posibilităţile terenurilor de a-şi schimba poziţia faţă de căile de
comunicaţie, pieţele de aprovizionare şi desfacere. Când prin schimbarea acestor
poziţii se ameliorează situaţia terenului preţul creşte şi invers. Ca regulă, pe măsura
dezvoltării societăţii, a ridicării nivelului de civilizaţie materială, au loc
multiplicarea şi diversificarea căilor de comunicaţie, a pieţelor care devin factori de
creştere a preţului pământului;
f) raportul dintre cererea şi oferta de produse agro-alimentare. După cum
se cunoaşte, cererea de produse agroalimentare este, pe termen scurt, relativ
inelastică în raport de preţ. Coroborat cu sporirea veniturilor şi a numărului
populaţiei, o bună perioadă din istoria umanităţii, cererea de produse agricole a
crescut mai intens decât oferta, fiind pe termen lung factor de creştere a preţurilor.
În perioada postbelică, preţul pământului are o tendinţă generală de
creştere, explicată prin:
- procesul inflaţionist care conduce la erodarea puterii de cumpărare a
monedei fără ca utilitatea generală a pământului şi produselor agroalimentare să
cunoască un proces de acelaşi sens şi intensitate;
- plasamentele în fondul funciar au un procent de risc mai redus decât a

altor tipuri şi modalităţi de plasare a economiilor;
- cererea de pământ a fost practic în exces în raport cu oferta cel puţin şi
pentru faptul că cererea de terenuri (pentru construcţii, amenajări de agrement,
edilitar-gospodăreşti etc.) a crescut oferta fiind fixă sau aproape fixă;
- creşterea cererii de produse agricole, coroborată cu acţiunea legii
randamentelor de scară descrescânde (cultivarea unor terenuri şi atragerea în
circuitul economic a altor resurse naturale de calitate sau de poziţie şi condiţii de
acces mai precare). Toate acestea duc la creşterea costurilor acestora pe terenurile
marginale şi pe această bază creşterea rentei şi a preţului. Creşterea generală a
rentei este un factor de creştere a preţului terenurilor mai ales pentru construcţii şi
industria extractivă şi mai puţin pe terenurile agricole. Pe terenurile agricole, renta
are tendinţa de reducere în special ca urmare a foarfecelui preţurilor.
Evidenţiind legătura reciprocă dintre preţul terenurilor agricole şi mărimea
rentei, se impune o precizare: în teoria clasică şi modernă a rentei funciare se
ignoră de regulă dimensiunea exploatărilor agricole. Teoria şi practica agrară
relevă importanţa factorului dimensional pentru obţinerea rentei. Aşa cum în
sectoarele neagricole se evidenţiază importanţa cunoaşterii pragului de
rentabilitate pentru obţinerea profitului, şi în agricultură dimensiunea exploatării
agricole are mare relevanţă pentru viabilitatea economică a acesteia şi obţinerea
rentei funciare.
Teoria şi practica agricolă argumentează că exploatările agricole viabile
din punct de vedere economic în producţia cerealieră şi zootehnică sunt cele care
au suprafeţe de minimum 50 ha.
9.4 Indicatori de apreciere a rezultatelor la nivel microeconomic
În vederea cunoaşterii şi evaluării rezultatelor firmei, precum şi pentru

realizarea anticipării raţionale a managementului firmei se folosesc mai mulţi
indicatori.
A. La nivel de firmă, pe baza datelor din contul de producţie, se
calculează o serie de indicatori care stau la baza aprecierii activităţii acesteia, între
care menţionăm:
- Producţia brută (PB) exprimă valoarea bunurilor materiale şi serviciilor
produse de o firmă şi destinate vânzării către alţi agenţi economici, modificării
stocurilor materiale din producţie proprie şi creşterii, sub forma bunurilor de capital din
producţie proprie, a potenţialului material al firmei. Se calculează în preţurile pieţei.
- Cifra de afaceri reprezintă suma veniturilor încasate de o firmă din

vânzarea rezultatelor activităţii proprii.
- Valoarea adăugată brută (VAB) exprimă valoarea producţiei brute de
bunuri materiale şi de servicii produse de o firmă (PB) din care se scade consumul
intermediar, adică CI (bunurile materiale şi serviciile prelucrate în procesul de
producţie, mai puţin consumul de capital fix), aferent producţiei respective:
VAB = PB – Ci, sau
VAB = salarii, inclusiv impozitul pe salarii şi contribuţii la asigurări
sociale + impozitele indirecte nete (impozite indirecte – subvenţii)
+ dobânzi şi rente + profit + amortizarea.
VAB, în preţurile pieţei, include şi impozitele indirecte nete.
VAB, în preţurile factorilor de producţie, nu include impozitele indirecte
nete.
- Valoarea adăugată netă (VAN) exprimă valoarea nou creată (în preţurile
factorilor de producţie) de o firmă, în perioada de calcul:
VANpf = VABpp - Amortizare - impozitele indirecte nete.
- Excedentul brut de exploatare (EBE) dimensionează ceea ce rămâne firmei
după ce se elimină impozitele indirecte nete şi elementele care reprezintă remunerarea
muncii (impozite pe salarii, contribuţii la asigurări):
EBE = VABpp – impozitele indirecte nete – cheltuieli cu remunerarea
muncii.
Deci, EBE = Profit + Amortizarea capitalului fix.
- Excedentul net de exploatare (ENE) exprimă, de fapt, profitul
întreprinzătorului:
ENE = EBE - Amortizarea.
B. Pe baza contului de venituri al unei firme se pot calcula următorii

indicatori:
- Veniturile totale ale firmei (VT), formate din profitul din producţia curentă,
veniturile din patrimoniul firmei şi veniturile din transferuri curente de la alţi
agenţi economici.
- Venitul disponibil (VD) sau economiile nete ale firmei (E) reprezintă
diferenţa dintre veniturile totale ale firmei şi profitul distribuit, impozitele directe
pe venituri şi transferurile către alţi agenţi economici.
C. Pe baza contului de modificare a patrimoniului unei firme se pot calcula

următorii indicatori:
- Economia brută (EB), ce exprimă suma amortizării şi a economiilor nete pe
care le foloseşte firma ca mijloace de finanţare pentru modificarea patrimoniului
propriu. Dacă la economia brută adăugăm şi transferurile de patrimoniu de la alţi
agenţi economici obţinem indicatorul mijloacelor de finanţare a modificării
patrimoniului firmei.
- Investiţia netă (In) sau investiţia pentru dezvoltare este un element
predominant al acumulării firmei care provine din venitul disponibil al acesteia şi
care sporeşte potenţialul tehnico-productiv al ei.
- Investiţia pentru înlocuire sau de reproducţie (Ir) are ca sursă amortizarea şi se
foloseşte pentru a înlocui capitalul fix uzat al firmei, scos din exploatare.
- Investiţia de capital (Ic) exprimă achiziţii de bunuri capitale de către firme
plus bunurile capitale din producţia proprie a firmei.
- Investiţia brută (Ib) exprimă suma dintre investiţia netă (pentru dezvoltare)
şi investiţia pentru înlocuire, din amortizare, inclusiv modificarea stocurilor.
D. Printre indicatorii financiari ai firmei cei mai importanţi sunt:

• Indicatori de lichiditate:
- rata curentă de lichiditate (RCL), ce exprimă capacitatea unei firme de
a-şi plăti datoriile curente la termenul când ele devin scadente:
Total active curente

RCL = × 100;
Total obligaţii curente (inclusiv creditele pe termen scurt)
- rata rapidă de lichiditate (RRL), numită şi testul acid, exprimă doar cele
mai lichide active curente, acelea care pot fi transformate rapid în numerar:
Active curente - Stocuri

RRL = × 100.
Obligaţii curente
• Indicatorii de acoperire financiară:

- rata de acoperire a dobânzii (RAD) arată ce nivel de câştiguri sunt
necesare unei firme pentru a-şi plăti dobânda la datoriile contractate:
Profit brut + Dobânzi

RAD = × 100.
Dobânzi
- rata de solvabilitate (RS) arată în ce măsură o firmă îşi finanţează

activele din resurse financiare proprii:
Capital propriu
RS = × 100.
Total datorii + Capital propriu
- gradul de împrumutare a firmei (GÎF) arată cât de mult se bazează firma

pe fondurile împrumutate:
Total datorii
GÎF = × 100.
Capital propriu
- capacitatea de plată a datoriei pe termen lung a firmei (CPD) exprimă

măsura în care firma îşi poate achita datoria pe termen lung:
Total datorii
CPD = × 100.
Capital propriu
• Indicatorii de profitabilitate a firmei:

- rata de rentabilitate a vânzărilor (RRV), numită şi marja profitului brut,
măsoară cu cât veniturile firmei depăşesc cheltuielile, adică, cât de mare este
profitul obţinut la fiecare leu vânzări:
Profit brut
RRV = × 100.
Vânzări
- rata de rentabilitate a activelor (RRA) măsoară cât de mare este profitul

obţinut de o firmă în raport cu totalul activelor pe care le deţine;
Profit brut
RRA = × 100.
Total active
• Indicatorii de activitate.
- rotaţia activelor (RA) măsoară cât de eficient îşi foloseşte o firmă activele
sau câţi lei din vânzări sunt generaţi de fiecare leu din active:
Vânzări
RA = × 100.
Total active medii
- perioada medie de recuperare a creanţelor (PRC) arată numărul

mediu de zile de care are nevoie o firmă pentru a-şi încasa facturile de la clienţi:
Media creanţelor
PRC = × 365;
Vânzări
- durata de plată a datoriilor (DPD) arată numărul mediu de zile

necesare firmei pentru a-şi plăti furnizorii:
Media furnizori
DPD = × 365;
Cost produs vândut
- rotaţia stocurilor (RS) măsoară cât de eficient utilizează firma

resursele disponibile, adică de câte ori vânzările sunt mai mari decât
media stocurilor:
Vânzări
RS =
Media stocurilor
Asemenea indicatori cu vocaţie microeconomică se previzionează, se

urmăresc în timpul activităţilor economice şi se măsoară la încheierea activităţii,
fiind folosiţi pentru stabilirea gradului de eficienţă economico-financiară la nivelul
firmelor de afaceri.
PACHET PEDAGOGIC
CUVINTE-CHEIE
• Randament • Profit
• Productivitate • Profit normal
• Productivitate parţială • Profit de monopol
• Productivitate globală • Rentabilitate
• Productivitate medie • Faliment
• Productivitate marginală • Indicator de rezultate microeconomice
• Productivitatea muncii • Coeficientul capitalului
• Productivitatea capitalului • Nivel al productivităţii
• Productivitatea pământului • Profit contabil
• Risc asigurat • Profit economic
• Risc neasigurat
ÎNTREBĂRI
Ce este productivitatea?
Explicaţi relaţia între eficienţă economică şi productivitate.
Ce reprezintă şi cum se calculează productivitatea parţială a factorilor de
producţie?
Ce reprezintă şi cum se calculează productivitatea globală a factorilor de
producţie?
Definiţi productivitatea medie şi productivitatea marginală.
Explicaţi relaţia eficienţă, randament, productivitate.
Care este conţinutul profitului?
Explicaţi diferite accepţiuni ale profitului.
Care sunt formele profitului?
Cum se calculează rata profitului?
Explicaţi rentabilitatea şi formele ei principale.
În ce constă falimentul?
Ce înseamnă indicatorii de rezultate macroeconomice?
Care sunt principalele grupe de indicatori de rezultate microeconomice?
APLICAŢII
1. Productivitatea globală a factorilor de producţie este definită ca:

a) producţia totală obţinută;
b) producţia obţinută ca urmare a folosirii unui factor de producţie;
c) performanţa factorilor de producţie;
d) eficacitatea combinării şi consumării ansamblului factorilor de producţie;
e) producţia obţinută prin consumarea tuturor factorilor de producţie.
2. Productivitatea marginală a unui factor de producţie exprimă:

a) suplimentul de producţie obţinut cu ultima unitate utilizată dintr-un factor de
producţie, ceilalţi rămânând constanţi;
b) raportul dintre producţie şi factorul de producţie consumat;
c) creşterea producţiei în condiţiile utilizării aceluiaşi volum de factori de
producţie;
d) raportul dintre sporul de cheltuieli totale şi sporul de producţie obţinut;
e) raportul dintre încasări totale şi cheltuieli totale ale firmei.
3. Când productivitatea medie a muncii este egală cu cea marginală, productivitatea

medie este:
a) minimă;
b) maximă;
c) constantă;
d) descrescătoare;
e) nici o alternativă nu este corectă.
4. Producţia totală creşte atunci când:

a) productivitatea marginală a muncii creşte;
b) productivitatea marginală a muncii este maximă;
c) productivitatea marginală a muncii scade;
d) productivitatea medie a muncii scade;
e) productivitatea medie a muncii este constantă.
5. Masa profitului este influenţată pozitiv de următorii factori:

a) creşterea numărului de rotaţii ale capitalului;
b) creşterea duratei de rotaţie a capitalului;
c) diminuarea vitezei de rotaţie a banilor;
d) sporirea salariului nominal;
e) creşterea costului unitar al bunurilor.
6. În condiţiile în care productivitatea muncii devansează dinamica salariului mediu

într-o firmă, iar preţurile nu se schimbă atunci:
a) rata profitului nu se schimbă indiferent de modul în care ea se determină;
b) rata profitului calculată în funcţie de cost se va mări;
c) cheltuielile salariale unitare se diminuează;
d) profitul unitar se reduce;
e) procentul salariilor în costuri nu se schimbă.
7. Atunci când au loc reducerea vitezei de rotaţie a monedei şi reducerea duratei de

rotaţie a capitalului, masa profitului:
a) scade mai puţin decât masa monetară;
b) scade;
c) creşte;
d) creşte mai rapid decât masa monetară;
e) rămâne constantă.
8. Rata comercială a profitului reprezintă raportul procentual între masa profitului şi:
a) cifra de afaceri;
b) activul total al firmei;
c) capitalul investit într-o perioadă;
d) consumul de resurse al perioadei;
e) capitalul tehnic fix.
9. Productivitatea muncii creşte atunci când:

a) indicele producţiei este 83%, iar volumul muncii utilizate se reduce de 1,2 ori;
b) producţia creşte de 1,11 ori, iar volumul factorilor de producţie utilizaţi creşte
cu 1%;
c) indicele evoluţiei numărului de lucrători este mai mare decât cel al producţiei,
ambii fiind supraunitari;
d) producţia se reduce de 1,25 ori, iar volumul muncii utilizate se reduce cu 22%;
e) volumul factorilor de producţie creşte mai încet decât volumul producţiei.
10. Productivitatea muncii creşte în condiţiile în care:

a) ΔQ/Q0 = 0,43, iar volumul de muncă utilizat creşte cu 40%;
b) randamentul mediu al capitalului creşte, iar indicele productivităţii muncii este
de 0,97;
c) producţia creşte mult mai rapid decât costul;
d) la o reducere a numărului de muncitori cu 7%, indicele producţiei devine 0,93;
e) producţia se diminuează mai încet decât volumul factorilor de producţie.
11. Adevărat sau fals? „Randamentul şi eficienţa sunt concepte absolut identice”.
12. Adevărat sau fals? „Profitul firmei se obţine prin afaceri imorale”.
13. Adevărat sau fals? „Riscul activităţii economice generează dimensiunea

profitului”.
14. Adevărat sau fals? „Profitul contabil este egal cu profitul economic”.
15. Adevărat sau fals? „Indicatorii de rezultate microeconomice se determină după

încheierea activităţii economice”.
CAPITOLUL 10
10.1 Conţinutul ofertei
10.2 Legea generală a ofertei. Condiţiile ofertei
10.2.1 Relaţia dintre ofertă şi preţul unitar
10.2.2 Excepţii
10.2.3 Factorii (condiţiile) ofertei
10.3 Elasticitatea ofertei
10.3.1 Elasticitatea ofertei în funcţie de preţ
10.3.2 Elasticitatea ofertei în funcţie de cost
10.4 Întâlnirea cererii cu oferta:
10.4.1 Legile cererii şi ofertei
Pachet pedagogic
Oferta
OFERTA
Pe piaţa bunurilor marfare întreprinzătorul se manifestă în calitate de

agent al ofertei. El este personalizat prin firme (inclusiv instituţii financiar-bancare
şi gospodării familiale) care combină şi consumă factori de producţie pentru a
produce bunuri marfare având ca utilizatori finali consumatorii (menajele), restul
lumii (pentru bunurile exportate), iar uneori guvernul care achiziţionează
satisfactori în scop social sau de caritate.
10.1 Conţinutul ofertei
Oferta, în sens microeconomic, reprezintă cantitatea dintr-un bun pe care

un întreprinzător sau toţi întreprinzătorii sunt dispuşi să o producă şi să o vândă
într-un interval de timp în funcţie de preţul unitar şi alte împrejurări economice şi
extraeconomice. Ea este un flux economic care înregistrează evoluţii în timp, fiind
apreciată într-un anumit interval (oferta zilnică, săptămânală, lunară etc.). În
funcţie de subiecţi distingem oferta individuală şi a pieţei.
Oferta individuală. Oferta pieţei. Cantitatea totală dintr-un bun pe care
un agent economic (firmă, gospodărie familială) este dispus să o producă şi s-o
livreze pieţei într-o anumită perioadă reprezintă oferta individuală a firmei. Se
poate vorbi de oferta zilnică de pâine din sortimentul „X” pe care firma „A”,
respectiv „B”, ş.a.m.d. sunt dispuse să o producă şi să o livreze săptămânal pe piaţa
oraşului M.
Cantitatea dintr-un bun pe care toţi întreprinzătorii dintr-o ramură
(industrie) sunt dispuşi să o producă şi să o vândă de-a lungul unei perioade de
timp formează oferta pieţei (industriei). Ea nu se confundă cu oferta agregată sau
macroeconomică.
Firmele care produc un bun bine definit sau o serie de bunuri strâns înrudite
formează o industrie.
Sursele ofertei. Din punctul de vedere al surselor de constituire a ofertei,

privite în legătură şi cu timpul, se disting:
¾ oferta instantanee sau pe termen foarte scurt, cea care se formează pe
baza stocurilor existente la producători şi la comercianţi, în principal
angrosişti. Este cea care reacţionează aproape instantaneu la creşterea
preţurilor sau modificarea altor factori;
¾ oferta pe termen scurt, cea care se asigură pe seama capacităţilor de
producţie existente. Ea se poate mări în limite restrânse, graţie unei
mai bune utilizări, extensive, a factorilor de producţie existenţi sau pe
seama importului;
¾ oferta pe termen lung se asigură pe baza capacităţilor existente, a
noilor investiţii din respectiva ramură (industrie) şi a pătrunderii a noi
întreprinzători (şi capitaluri) atrase de obţinerea unui profit mai mare
ca în alte domenii.
Instrumente de analiză. Studiul ofertei se realizează cu ajutorul unor
instrumente şi concepte diverse dintre care se detaşează: baremul ofertei, funcţia
ofertei, diagrama ofertei, legea generală a ofertei.
Baremul ofertei se prezintă sub forma unui tabel ce exprimă intenţiile de
producţie şi de vânzare ale unui producător sau ale tuturor producătorilor din
industrie, la diferite niveluri alternative ale preţului unitar.
Presupunem că preţul unitar al bunului x (Pux) va lua valorile surprinse în

tabelul 10.1, iar cantităţile oferite (Q) de către cele două firme sunt cele indicate:
Tabelul 10.1
Pux
5 6 7 8 9
Q
Firma „a” 0 2 4 6 8
Firma „b” 7 8 9 10 11
Oferta
7 10 13 16 19
industriei
Se constată că la preţul unitar de 5 firma „a” nu produce şi nu oferă, costurile sale

fiind mai mari de 5 u.m.; ea ar produce în pierdere. Ca atare, intră pe piaţă doar când
preţul unitar devine 6 pentru că, la acest nivel, costul unitar şi marginal (full) permit
obţinerea de profit.
Oferta industriei reflectă comportamentul agregat al tuturor producătorilor-
vânzători la diferite niveluri alternative ale preţului şi se determină prin adiţionarea
ofertelor individuale ale celor „n” firme care activează în industrie şi piaţa respectivului
bun marfar.
Oferta
Funcţia ofertei este relaţia matematică care surprinde dependenţele dintre

cantităţile ce se intenţionează a fi produse şi oferite şi preţul unitar, relaţii relevate
prin intermediul unor parametri şi coeficienţi. În exemplul de mai sus (tabelul 10.1)
funcţiile ofertei (Ox) sunt pentru firma „a”: Oxi = 2px – 10 şi Ox2 = px + 2 pentru
firma „b” 1 .
Diagrama ofertei rezultă din transpunerea baremului în sistemul axelor
carteziene în care pe ordonată este surprins preţul unitar, iar pe abscisă, cantităţile.
Diagrama ofertei se prezintă ca o dreaptă sau ca o curbă orientată SV – NE şi
având pantă pozitivă. Figura 1 surprinde oferta firmelor „a” şi „b” şi oferta
industriei „c” pentru x, aşa cum au fost prezentate în tabelul 10.1.
Pux
11 /
10 /
9/ a b c
8/ • • •
7/ • • •
6/ • • •
5 •/ •
0
/ / / / / / / / / / / / / / /
2 4 6 8 10 12 14 16 18 20 22 24 26 28 30 Qx
Figura 10.1 Oferta individuală (a, b) şi a industriei (c)
10.2 Legea generală a ofertei. Condiţiile ofertei
Nivelul şi dinamica ofertei dintr-un anumit bun economic depind de

numeroase împrejurări cum sunt: preţul unitar, costul unitar şi marginal al
bunului, preţurile altor bunuri, nivelul şi evoluţia fiscalităţii şi subvenţiilor,
numărul de producători, gradul de liberalizare a accesului în industrie, starea
conjuncturii economice, condiţiile naturale, mai ales în domeniile unde factorii
naturali au incidenţe mari asupra costului şi productivităţii.
Din rândul acestor împrejurări, rolul determinant îl are preţul unitar.
Toate celelalte împrejurări care influenţează oferta, cu excepţia preţului unitar,

formează factorii sau condiţiile ofertei.
1
Termenul liber sintetizează influenţa agregată a tuturor împrejurărilor - altele decât preţul - care
influenţează oferta şi denumite factorii (condiţiile) ofertei.
10.2.1 Relaţia dintre ofertă şi preţul unitar
Între acestea este o relaţie de cauzalitate; raţionamentul pe piaţa

concurenţială a unui bun economic pleacă de la premisa că preţul unitar (Pux) este
dat, factor exogen, variabilă independentă, iar cantitatea oferită este variabilă
dependentă, funcţie de preţul unitar: Ox = f(Pux).
Relaţiile de cauzalitate dintre preţul unitar al unui bun şi cantitatea oferită

exprimă conţinutul LEGII GENERALE A OFERTEI. Ea poate fi formulată astfel:
când preţul unitar al unui bun creşte (ceteris paribus), are loc extinderea ofertei,
iar atunci când preţul unitar scade, are loc contracţia ofertei. (vezi figura 10.2)
Pux
10 /
Extinderea ofertei
0’
9 /
8 /
Pux
7 /
6 /
Pux
5 /
4 /
Contracţia ofertei
0
3 /
0 / / / / / / / / / / / / / / / /
3 5 7 8 9 11 13 15 17 19 21 23 25 27 29 31 Qx
Figura 10.2 Extinderea şi contracţia ofertei
Comentariu: În figura 10.2 sunt prezentate extinderea, respectiv contracţia ofertei.

Când preţul creşte de la 5 la 9 u.m., oferta pieţei se extinde de la 9 la 25 buc.; din contră,
când preţul unitar se reduce de la 9 u.m. la 3 u.m., oferta se contractă de la 25 la 3 buc.
(ceteris paribus).
Aceasta înseamnă că în ipoteza ceteris paribus, cantitatea din orice

bun pe care firmele îl oferă spre vânzare este, în mod normal, corelată
pozitiv cu preţul unitar: se extinde când preţul creşte şi se contractă când
preţul scade.
Oferta
Caseta 10.1 Surplusul producătorului
Dacă considerăm producătorul „b” cu o diagramă a ofertei surprinsă în figura 10.1,

iar întreaga cantitate este vândută la preţul de 9 u.m., el înregistrează un surplus, concept
analog celui de surplus al consumatorului. Surplusul producătorului se determină ca fiind
suma încasată de acesta din care se scoate costul, în principal cel variabil necesar susţinerii
unui anumit volum de producţie. În figura 10.3 încasările totale sunt 9 x 11 = 99 u.m., adică
aria OBCD. Pentru a sesiza surplusul producătorului avem în vedere că: dacă preţul ar fi
1 u.m., el ar produce 3 unităţi. Cum însă preţul este 9, el realizează un excedent
reprezentând diferenţa între preţul pieţei şi cel la care producătorul ar fi fost dispus să vândă
producţia de 3 buc.
În fapt, surplusul producătorului este aria situată deasupra diagramei ofertei,
(ABCE), respectiv OBCD – OECD. Este de subliniat că surplusul producătorului reprezintă
un câştig efectiv, monetar care rezultă din diferenţa dintre preţ şi cost, în timp ce surplusul
consumatorului este unul potenţial, reprezintă economii ipotetice care apar ca diferenţă între
previziunile mai pesimiste ale cumpărătorului şi situaţia efectivă a pieţei.
Pux 0’
C
B 9/
8/
7/
6/
5/
4/
3/
2/
A 1●/ ●E
D
/ / / / / / / / / /
2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 Q
0
Figura 10.3 Surplusul producătorului
Decizia de modificare a ofertei se fundamentează pe:

a) situaţia cererii;
b) comparaţia preţului (încasării marginale) – cu costul marginal.
Încasarea (venitul) marginal reprezintă modificarea venitului (încasării) atunci când
volumul producţiei şi vânzărilor se modifică cu o unitate.
Decizia de ofertă. Relaţia pozitivă dintre nivelul şi evoluţia preţului unitar

şi cantitatea oferită se explică prin comportamentul întreprinzătorului care tinde
să-şi asigure starea de echilibru, maximizând profitul total. El compară preţul pieţei
(sau venitul mediu şi marginal) cu costul marginal. Când costul marginal este dat,
iar preţul unitar creşte, starea de echilibru se asigură la o cantitate mai mare decât
cea precedentă. În felul acesta se ivesc perspective suplimentare de câştig,
extinderea producţiei devine tentantă atât pentru cei care activează în industrie, dar
şi pentru agenţii din alte sectoare care sunt atraşi spre ramura unde preţurile au
crescut în speranţa că vor obţine atât profit normal, cât şi, probabil, profit pur
(suplimentar), chiar dacă numai şi temporar. În consecinţă, când costul marginal
este inferior preţului (încasării sau venitului marginal), producătorul este tentat să
mărească cantitatea oferită pentru că fiecare unitate adiţională permite majorarea
profitului total.
Concluzia reţinută din acţiunea legii generale a ofertei este că ea dă expresie pe

piaţă modului în care se comportă întreprinzătorul raţional, ale cărui venituri cad sub
incidenţa principiului hedonist: maximizarea eficienţei impune acel comportament şi
decizie bazate pe relaţia: cost marginal – venit marginal.
Pe o piaţă pe care există cerere, întreprinzătorul maximizează profitul la acea
cantitate la care încasarea marginală (Img) este egală cu costul marginal (Cmg).
Img = Cmg B Profitul total maxim
10.2.2 Excepţii
Ca orice regularitate (din economie sau natură) şi legea generală a ofertei

are unele excepţii cunoscute sub numele de paradoxurile legii ofertei. Prin
paradoxuri sunt desemnate acele situaţii în care modificarea preţului unitar (ceteris
paribus) nu generează modificarea în acelaşi sens a cantităţii oferite. Un asemenea
paradox se manifestă în unele situaţii pe piaţa muncii, sub forma diagramei
curbate a ofertei (vezi tema „Piaţa muncii”).
Paradoxul King exprimă comportamentul atipic al producătorilor agricoli
mici şi mijlocii care apelează pe scară largă la credite pentru organizarea şi
susţinerea producţiei. Atipicitatea constă în aceea că, dacă preţurile produselor
agricole scad, oferta se extinde: ei vor vinde o cantitate mai mare din producţie
pentru că doar astfel, ca debitori, pot să-şi procure mijloacele băneşti pentru
achitarea creditelor scadente. În acest caz, diagrama ofertei se manifestă ca o curbă
cu panta negativă.
Oferta
În lucrarea „Principia oeconomica”, prof. Anghel Rugină relevă un alt

paradox al ofertei care se manifestă în economiile caracterizate prin grave
dezechilibre şi în care hiperinflaţia este o realitate de durată. În asemenea situaţii,
apar curbele frânte sau anormale ale ofertei, în sensul că, de la un anumit nivel
de creştere a preţurilor, majorarea în continuare a acestora este însoţită, pe termen
scurt, de contracţia cantităţii oferite pentru că întreprinzătorii aşteaptă condiţii şi
mai favorabile (preţuri şi mai mari), procedând la stocarea unei părţi din producţie
(vezi figura 10.4).
Figura 10.4 Curba frântă a ofertei (Paradoxul Rugină)
Comentariu: se observă că pe plaja de preţ Po - Pi legea ofertei acţionează normal,

prin extinderea cantităţii oferite de la Qo la Q1. De la un anumit nivel al hiperinflaţiei, când
preţurile ating nivelul p1 şi tind spre p2, oferta se contractă de la Q1 la Q2, producătorii
aşteptând preţuri şi mai bune, iar stocurile cresc, fiind aduse pe piaţă când preţurile
depăşesc p2).
10.2.3 Factorii (condiţiile) ofertei
Prin acest concept sunt desemnate toate împrejurările care influenţează

oferta în condiţiile când preţul unitar este dat şi considerat constant. Metodologic,
se raţionează pe principiul ceteris paribus pentru preţ. Sub incidenţa factorilor
ofertei, aceasta creşte sau scade, diagrama ofertei îşi modifică poziţia în plan
(se deplasează spre dreapta, când creşte, şi spre stânga, când scade),
concomitent cu schimbarea funcţiei matematice a ofertei (vezi figura 10.5).
O2’
O2
O1’
O1
Figura 10.5 Creşterea (a), scăderea (b) ofertei
Principalul factor, sub incidenţa căruia oferta creşte sau scade (preţul
unitar dat), este costul marginal şi unitar al bunurilor produse. Între ofertă
(variabila dependentă) şi costul marginal şi mediu (variabila independentă)
este o relaţie negativă: diminuarea costului atrage după sine creşterea cantităţii
oferite la acelaşi preţ unitar. Situaţia este inversă când costul mediu şi marginal
cresc. Implicit, toate împrejurările care influenţează nivelul şi dinamica costului
marginal şi unitar vor influenţa cantitatea oferită. Din rândul acestora se
detaşează nivelul productivităţii medii şi marginale (la un preţ dat, cantitatea
oferită fiind în relaţie pozitivă cu productivitatea), evoluţia preţurilor factorilor
de producţie, calitatea acestora etc.
Sub incidenţa unor factori economici, sociali şi psihologici, s-a produs un şoc
asupra ofertei (preţul neschimbat) ceea ce conduce la creşterea respectiv scăderea cantităţii
oferite la 12 (respectiv 8). Grafic, aceasta se exprimă prin deplasarea spre dreapta a
diagramei ofertei în planul xoy (cazul a când cantitatea oferită la preţul Pox dat, creşte devenind
12) sau spre stânga (cazul b) când la preţul Pox neschimbat, cantitatea oferită scade la 8).
Comentariu: se consideră o ofertă iniţială OO' căreia îi corespunde oferta de
10 la preţul Pox.
Relaţia negativă cost - cantitatea oferită se explică, în special, prin două

împrejurări economice: evoluţia preţurilor factorilor de producţie şi cea a productivităţii
medii şi marginale înregistrate în utilizarea factorilor respectivi. Dacă cele două
împrejurări acţionează în acelaşi sens, influenţa lor asupra evoluţiei ofertei se poate
contracara sau atenua. Dacă ele evoluează în sens contrar, apar situaţii diferite:
1. cresc preţurile factorilor şi scade productivitatea (situaţie caracteristică României
în deceniul trecut), oferta se reduce dramatic;
2. scad preţurile factorilor şi creşte productivitatea; oferta poate creşte spectaculos.
Oferta
Factorul timp şi decizia de ofertă. Impactul costului asupra cantităţii oferite

este diferit în funcţie de factorul timp.
Astfel, pe termen scurt - când nu se produc schimbări semnificative în
cantitatea, calitatea şi randamentul factorilor de producţie, în special ale
capitalului fix şi tehnologiilor - decizia de ofertă se fundamentează prin
compararea costului marginal cu preţul (sau venitul marginal).
Caseta 10.2 Decizia de ofertă a firmei existente în industrie

Pux
Cmg
P4
CTM
P3 N
CVM
M
P2
P1
0 Q1 Q2 Q3 Qx
Figura 10.6 Preţul – CVM – Cmg
La preţul P1 < Cmg firma nu produce şi nu se manifestă ca agent al ofertei. La preţul P2
= CVM = Cmg încasările firmei sunt 0P2MQ1, egale cu totalul costurilor variabile. O firmă care
era prezentă în ramură şi nu producea (pierderile ei erau egale cu costurile fixe) consideră
oportun să înceapă producţia pentru că îşi recuperează costurile variabile. O firmă din afara
industriei cu Cmg = CVM = P2 nu va pătrunde în ramură pentru că va înregistra pierderi egale cu
CF. La preţul P3 = CTM = Cmg încasările firmei sunt 0 P3 N Q2 egale cu costul total (CTM · Q2)
ceea ce asigură acoperirea costului total (obţine profit normal când CTM este full) fiind
interesată în continuarea activităţii. La P4 = Cmg, iar P4 > CTM, firma realizează o producţie Q3
care-i asigură şi profit suplimentar (pur).
Concluzie: pentru decizia de producţie şi ofertă a firmei existente în industrie se
compară preţul cu Cmg şi CVM urmărindu-se ca prin încasări să se acopere costurile
variabile; costurile fixe sunt, în principal, „costuri trecute” care s-au făcut anterior (pentru
achiziţia capitalului fix, licenţelor şi tehnologiei, pentru prospectarea pieţei şi obţinerea
autorizaţiilor, pentru achiziţionarea (închirierea) terenurilor şi spaţiilor de producţie şi
comercializare ş.a.m.d.).
Când:
a) P > CTm (full) B firma produce; recuperează costurile; obţine profit
normal şi profit pur
b) P = CTM (full) B firma produce; recuperează costurile; obţine profit
normal
c) P = CVM = Cmg B firma produce; nu recuperează costurile fixe (dar ele
sunt suportate şi dacă ar înceta activitatea)
d) P < CVM B firma îşi încetează activitatea; iese din industrie; înregistrează
pierderi egale cu costurile fixe; ele ar fi mai mari dacă ar
P < Cmg produce
Pe termen lung şi pe o piaţă concurenţială decizia de ofertă se

fundamentează prin compararea costului unitar economic, care include şi profitul
normal (CTM) cu preţul şi este stabilită la acel volum de producţie pentru care
preţul pieţei este egal cu minimul CTM. La acest volum de producţie (cantitate
oferită), firma îşi maximizează profitul.
Un alt factor al ofertei este preţul altor bunuri. În practică se pot ivi mai
multe situaţii.
a) cazul bunurilor concurente (sau substituibile în ofertă) care se fabrică

cu ajutorul aceloraşi factori de producţie limitaţi. Dacă preţul bunului concurent y
creşte, producătorii acestuia vor fi dispuşi să achiziţioneze o cantitate mai mare
de factori (inclusiv plătind mai mult pentru o unitate de factor). Efectul: pentru
bunul x al cărui preţ nu s-a modificat rămâne o cantitate mai mică din oferta totală
de factori: producătorii bunului x se confruntă cu dificultăţi în obţinerea
facturilor de producţie la nivelul cerut şi ca efect, oferta din x scade. Situaţia
este inversă, dacă preţurile bunurilor concurente scad. Concluzia: oferta unui
bun x se află în relaţie negativă cu evoluţia preţurilor altor bunuri y, z, w,
concurente.
b) În cazul a două bunuri A şi B în care bunul A este principal, iar B

secundar. De exemplu, în industria morăritului, făina este bunul principal, iar
tărâţele, bunul secundar. Dacă preţul de piaţă al bunului principal creşte, se
măreşte oferta şi, inevitabil, creşte şi oferta de bunuri secundare (deşi preţul lor a
rămas neschimbat). Concluzia: cantitatea oferită dintr-un bun secundar B (al cărui
preţ s-a modificat) evoluează în relaţie pozitivă cu preţul bunului principal (A).
Condiţiile (barierele) de intrare (ieşire) din ramură (industrie). Atunci

când aceste condiţii economice, tehnice, ecologice, juridice etc. sunt laxe sau se
atenuează oferta creşte şi invers.
Oferta este în relaţie negativă cu nivelul fiscalităţii (percepută asupra

producţiei şi/sau vânzărilor (accize, TVA). Când fiscalitatea se reduce, oferta
creşte şi scade; stagnează când fiscalitatea creşte.
Oferta
Caseta 10.3 Introducerea unei taxe indirecte (pe vânzări: acciză, TVA)
Figura 10.7 ilustrează efectele introducerii unei taxe indirecte asupra bunului “x”
pe o piaţa competitivă. Faţă de situaţia iniţială de echilibru (Qe, Pe) oferta se reduce
(taxa măreşte costurile) şi devine q1, preţul creşte, devine P1, iar cererea se contractă:
taxa este diferenţa dintre preţul de vânzare şi preţul care revine producătorului (P1 – P2).
Proporţia în care taxa indirectă este suportată de către cumpărători, respectiv de către
producători (vânzători), depinde de elasticitatea cererii şi a ofertei, (inclusiv de factorul
timp prin prisma influenţei sale asupra elasticităţii).
01’
Px 0’
P1
0
Pe Eo
P2
0
0 q1 Qe Qx
Figura 10.7 Introducerea unei taxe
- Când Eo/p > Ec/p B taxa este suportată mai ales de către cumpărători,
- Când Ec/p > Eo/p B taxa este suportată mai ales de către producători
(vânzători);
Cu aproximaţie, proporţia suportării taxei de către cumpărători, respectiv
producători se determină după relaţiile:
- În sarcina cumpărătorilor = Eo / p
Eo / p − Ec / p
- În sarcina producătorilor = − Ec / p
Eo / p − Ec / p
Când cererea este elastică, iar oferta inelastică, în urma creşterii taxei, cantitatea se
reduce substanţial, iar preţul creşte puţin când cererea este inelastică, iar oferta elastică, în
urma taxei, preţul creşte substanţial, iar cantitatea se reduce puţin.
Aplicaţie: Funcţiile iniţiale ale cererii (Qc) şi ofertei (Qo) în funcţie de preţ (P) pentru
bunul x pe o piaţă concurenţială sunt: Qc = 90 – 5P; Qo = 10P – 15 B Qe = 55; Pe = 7
Guvernul decide includerea unei taxe (acciză în suma fixă) de 2 u.m. pentru fiecare
unitate vândută (ca diferenţă între P1 – P2, în care P1 este sumă plătită de cumpărători, iar P2
cea care revine efectiv vânzătorului (producătorului). Noile funcţii ale cererii şi ofertei sunt
Qc = 90 – 5P1; Q0 = 10P2 – 15 în care P2 = P1 – 2 B P1 8,33; P2 = 6,33; qc1 = q01 = 48,3
B taxa totală = 48,3 x 2 = 96,6 u.m.
E0/p = 1,272 Ec/p = - 0.641
În sarcina cumpărătorilor = 1,272 B aproximativ 2 părţi din taxă
1,242 − 0,641
În sarcina producătorului = 0,641 B aproximativ 1 parte din taxă
1,272 − 0,641
Sacrificiul cumpărătorilor = 96,6 · 2 = 64,4
3
Sacrificiul producătorilor = 96,6 · 1 = 32,2
3
Subvenţiile influenţează în sens pozitiv oferta: ea creşte când subvenţiile se

măresc şi se micşorează când subvenţiile se reduc sau sunt eliminate.
Un alt factor al ofertei este reprezentat de perspectivele de modificare a
preţurilor. Dacă preţurile au perspective de creştere, oferta instantanee şi cea pe
termen scurt se reduc (pentru că o parte din producţie este stocată), dar apoi cresc.
Dacă preţurile au perspectivă să se micşoreze, oferta imediată va creşte (pentru
că producătorii aduc pe piaţă atât producţia curentă, cât şi o parte din stocuri), dar
pe termen lung se va reduce.
În unele domenii (agricultură, turism, transporturi) oferta este influenţată şi
de unele împrejurări extraeconomice, condiţiile naturale având o pondere foarte
importantă.
10.3 Elasticitatea ofertei
Elasticitatea ofertei exprimă sensibilitatea ofertei la modificarea preţului şi

a oricăreia dintre condiţiile sau factorii săi. Pentru teoria şi practica economică
are o importanţă mare elasticitatea ofertei în funcţie de preţ şi de cost.
10.3.1 Elasticitatea ofertei în funcţie de preţ
Elasticitatea ofertei în raport de preţ exprimă sensibilitatea ofertei unui

bun i (oferta individuală sau a industriei) la modificarea preţului unitar.
Ea se apreciază cu ajutorul coeficientului de elasticitate a ofertei în funcţie

de preţ (Keox/Px), determinat ca un raport între variaţia relativă sau procentuală a
cantităţii oferite şi variaţia relativă sau procentuală a preţului, pe baza uneia dintre
relaţiile:
Q1x − Qox
Keox/Px =
Qox (1)
P1x − Pox
Pox
sau
Δ%Ox
Keox/Px = (2)
Δ%Px
în care:
Qx = oferta iniţială (o) şi cea modificată (1)
Px = preţul unitar, iniţial (o) şi cel modificat (1)
Keox/px = coeficientul de elasticitate a ofertei în funcţie de preţ
Δ%QX = variaţia procentuală a cantităţii oferite
Δ%PX = variaţia procentuală a preţului unitar
Oferta
Exemplu: dacă preţul unitar (Px) este 1000 u.m. oferta lunară este
de 500 t; dacă preţul creşte la 1200 u.m. oferta lunară devine 700 t. În acest caz:
700 − 500
500 200 1000
Keo/P = = ⋅ =2
1200 − 1000 500 200
1000
Keo/P având valoarea 2 semnifică faptul că oferta se modifică în acelaşi
sens cu preţul, dar de doua ori mai intens. Aceasta înseamnă, cu alte cuvinte, că
fiecărui procent de modificare a preţului îi corespund două procente de
modificare în acelaşi sens a ofertei.
Figura 10.8 Curba ofertei în ansamblul ei elastică (OO') şi inelastică (OO")
În funcţie de sensibilitatea ofertei la modificarea preţului se disting:

Ö Oferta elastică la preţ se modifică în acelaşi sens cu preţul, dar mai
intens. Ea se identifică prin faptul că Keox/px > 1, iar grafic evoluează după o curbă
OO' care, plecând din origine, se situează sub bisectoare (vezi figura 10.8) şi
formează cu abcisa un unghi < 45o.
Ö Oferta inelastică la preţ se modifică în acelaşi sens cu preţul, dar mai
lent. Se identifică analitic prin Keox/px < 1 > 0 şi evoluează după o curbă OO"
situată deasupra bisectoarei, corespunzătoare unghiului yox, formând cu abcisa un
unghi > 45o.
Ö Oferta preţ de elasticitate unitară este aceea care se modifică în
acelaşi sens cu preţul şi cu aceeaşi intensitate. Analitic, se identifică prin
coeficientul de elasticitate a ofertei în raport de preţul unitar (Keo/px) = 1. Din punct
de vedere grafic, diagrama ofertei de elasticitate unitara se suprapune bisectoarei
unghiului yox.
Ştiinţa economică a imaginat şi două tipuri teoretice de ofertă: oferta perfect

elastică şi oferta perfect inelastică.
Oferta perfect elastică este aceea la care o modificare infinitezimală a preţului
determină modificarea spectaculoasă şi în acelaşi sens a ofertei (vezi figura 10.9 a). Grafic,
oferta elastică este reprezentată printr-o dreaptă aproape paralelă la axa ox, iar analitic,
prin coeficientul de elasticitate a ofertei care are valoarea infinit (Keox/px= ∞ ).
Oferta perfect inelastică este aceea la care modificarea preţului lasă „indiferentă",
practic neschimbată, oferta (vezi figura 10.9 b) sau îi determină o modificare infinitezimală.
Analitic, oferta perfect inelastică are un coeficient de elasticitate în raport de preţ cu valoarea nulă
( Keo/px. = 0), iar din punct de vedere grafic este reprezentată printr-o diagramă paralelă la
axa oy.
Figura10. 9 a Oferta perfect elastică Figura 10.9 b. Oferta perfect inelastică
Capacitatea ofertei de a se modifica mai repede, mai lent sau identic în

raport cu modificarea preţului depinde de împrejurări ce ţin de condiţiile specifice
ale fiecărui întreprinzător, de strategia de piaţă promovată de către fiecare firmă, de
tactica de marketing adoptată, de domeniul (ramura de activitate) şi conjunctura
generală a economiei.
Dincolo de asemenea situaţii specifice fiecărei industrii şi etape de
evoluţie a economiei, există şi împrejurări comune care influenţează elasticitatea
ofertei în raport de preţ ca, de exemplu:
a) condiţiile de stocare pe care le impune fiecare marfă în funcţie de

natura ei: perisabilă sau nu; periculoasă sau fără pericole pentru sănătatea oamenilor
şi a naturii; dimensiunile spaţiului de stocare solicitat şi condiţiile cerute etc.
b) costul stocării: când acesta este mic, oferta este de regulă elastică şi
inelastică, atunci când costul stocării este ridicat;
Oferta
c) perioada care trece de la modificarea preţului. Dacă perioada este

foarte scurtă, oferta este de regulă inelastică; dacă perioada este scurtă
elasticitatea ofertei în raport de preţ poate fi unitară şi devine elastică pe termen
lung. O asemenea situaţie se explică prin sursele de constituire şi evoluţie a ofertei.
Astfel, pe termen foarte scurt, oferta se modifică doar pe seama posibilităţilor de
stocare, iar acestea sunt în mod inevitabil limitate; în schimb, pe termen lung oferta
este elastică în raport de preţ pentru că programele de producţie şi de investiţii ale
întreprinzătorilor pot fi adaptate la modificarea preţurilor (cresc când preţurile cresc
sau se restrâng când preţurile scad). Pe termen lung are loc şi pătrunderea în industrie
a noi întreprinzători (când preţul creşte) şi reprofilarea altora (când preţul scade).
Tot pe termen lung se modifică procesele de fabricaţie cu ciclu lung, mai ales în
unele ramuri ale industriei, construcţiilor şi agriculturii;
d) cât de uşor pot transfera producătorii factorii de producţie de la o utilizare la
alta. De exemplu, în urma creşterii preţului producătorii sunt interesaţi să mărească
cantitatea oferită. Pentru aceasta ei vor realoca factori de producţie de la întrebuinţări
anterioare la altele noi. Dacă această adaptare este uşoară, oferta este elastică; dacă
este dificilă, oferta este inelastică;
e) evoluţia costului marginal (pe termen scurt) şi a CTM (pe termen
lung) şi raportul cu dinamica preţului unitar (şi încasarea marginală). Dacă în urma
creşterii preţului unitar, producătorii sunt interesaţi să crească oferta, iar costul
marginal creşte foarte puţin (pentru că factorii de producţie suplimentari nu se
scumpesc, se scumpesc foarte puţin sau firmele se află în plaja randamentelor
crescătoare) oferta va fi elastică sau unitară. Dacă odată cu creşterea cantităţii produse
(sub incidenţa creşterii preţului) costul marginal creşte sensibil, oferta va fi inelastică.
10.3.2 Elasticitatea ofertei în funcţie de cost
Exprimă sensibilitatea sa la modificarea costului, sub incidenţa unor factori

exogeni sau endogeni firmei. Ea se apreciază prin coeficientul de elasticitate a
ofertei în funcţie de cost Keox/cx şi se determină ca un raport între variaţia relativă
sau procentuală a cantităţii oferite (Qx) şi modificarea relativă sau procentuală a
costului unitar (Cx) pe baza uneia dintre relaţiile de mai jos:
Q1x − Q ox
Q ox Δ %Q x
Keox/Cx = − =−
C1x − C ox Δ %C x
Cox
Întrucât cantitatea oferită se află în relaţie negativă (inversă) cu costul

unitar (şi marginal), pentru a preveni ca indicatorul Keox/Cx să aibă totdeauna valori
negative în faţa fracţiei se aşază semnul minus sau rezultatul se înmulţeşte cu - 1.
Când oferta se modifică mai intens şi în sens contrar costului unitar, oferta
în funcţie de cost este elastică, Keox/Cx având valoare supraunitară. Dacă costul
unitar se reduce, iar oferta este elastică, profitul total creşte.
Dacă oferta se modifică mai încet şi în sens contrar costului unitar,
oferta în funcţie de cost este inelastică, Keox/Cx, având valoare subunitară. Când
oferta şi costul unitar se modifică cu aceeaşi intensitate, dar în sens contrar, oferta
în funcţie de cost este de elasticitate unitară, Keox/Cx, având valoare unitară.
10.4 Întâlnirea cererii cu oferta
Demersul din capitolul „Cererea" şi din cel de faţă a evidenţiat că, în

funcţie de preţul unitar şi alte variabile, consumatorii cer cantităţi diferite
dintr-un bun; de o manieră asemănătoare, producătorii sunt dispuşi să ofere
cantităţi variabile din respectivele bunuri, pornind de la preţul unitar şi alţi factori
care determină volumul ofertei.
Din întâlnirea şi confruntarea pe piaţă a ofertei şi cererii ia naştere preţul
şi cantitatea de echilibru (Pe, Qe), se realizează echilibrul pieţei fiecărui bun. El se
obţine la preţurile şi cantităţile la care forţele cererii şi ofertei se egalizează. La
echilibru, cantitatea cerută de către cumpărători este egală (sau se apropie foarte mult)
cu cea propusă de către producători (vânzători). La echilibru, preţul şi cantitatea tind să
rămână staţionare dacă celelalte condiţii nu se modifică (ceteris paribus), nu există nici
excedente, nici deficite din respectivul bun. Grafic, pe piaţa concurenţială a unui bun
echilibrul se obţine la intersecţia curbei cererii şi a curbei ofertei (vezi figura 10.10).
Echilibrul pe piaţa unui bun are un caracter dinamic, sub incidenţa
modificării cererii şi ofertei. S-a amintit anterior că modificarea cererii şi ofertei
deplasează spre dreapta (la creştere) şi spre stânga (la scădere) curbele cererii şi
ofertei, preţul pieţei fiind dat. Modificările în mărimea cererii şi ofertei se
realizează sub incidenţa factorilor (condiţiilor) cererii şi ofertei.
10.4.1 Legile cererii şi ofertei
Cum afectează deplasarea fiecărei curbe (respectiv modificarea condiţiilor

cererii şi ofertei) preţul şi cantitatea? Răspunsurile la această întrebare sunt
cunoscute sub numele de legile cererii şi ofertei 2 . Acestea sintetizează efectele pe
2
R. C. Lipsey. K. A. Chrystal, Economia pozitivă, Editura Economică, Bucureşti, 1999,
p. 108.
Oferta
care modificările (creşteri sau scăderi) cererii şi ofertei le au asupra preţului

şi cantităţii de echilibru pe piaţa unui bun. Ele rezumă schimbările care se produc
în situaţia pieţei unui bun când o stare iniţială de echilibru este tulburată printr-o
modificare a cererii şi ofertei.
De regulă, pe termen scurt se produc şocuri asupra cererii, iar asupra
ofertei schimbările se produc, de regulă, pe termen lung.
Figura 10.10 Echilibrul pe piaţa unui bun
Comentariu: din întâlnirea curbei cererii CC’ cu cea a ofertei OO', rezultă
echilibrul pieţei bunului x, realizat în Eo, definit prin preţul de echilibru Pco şi
cantitatea de echilibru, QcQ. La orice preţ, superior sau inferior preţului de echilibru,
pe piaţă apare, după caz, exces de ofertă sau exces de cerere.
Legile cererii şi ofertei pot fi formulate astfel:

- când se produce un şoc asupra cererii (creştere sau scădere), preţul şi
cantitatea de echilibru se corelează pozitiv cu şocul (vezi figura 10.11a),
modificându-se în acelaşi sens cu cererea;
- creşterea sau scăderea ofertei fac ca preţul să se coreleze negativ cu
modificarea ofertei, iar cantitatea de echilibru să se coreleze pozitiv (vezi figura
10.11 b).
- când cererea şi oferta suportă un şoc de acelaşi sens (ambele cresc
sau scad), cantitatea de echilibru se corelează pozitiv cu şocul, iar preţul
de echilibru se modifică în funcţie de raportul dintre intensitatea şocului
asupra cererii şi ofertei (vezi figura 10.11 c);
- când se produce un şoc de sens contrar asupra cererii şi ofertei,

preţul se corelează pozitiv cu sensul de mişcare al cererii, iar cantitatea
este indeterminată (depinde de raportul dintre intensitatea şocului asupra
cererii şi ofertei (vezi figura 10.11 d).
Figura 10.11 a Figura 10.11 b
Figura 10.11 c Figura 10.11 d
Sinteza acestor relaţii (tabelul 10.2) este importantă pentru adoptarea

şi înfăptuirea deciziilor privind cererea şi oferta pe orizonturi scurte, medii şi
lungi, pentru repartizarea sacrificiilor pe care le ocazionează mărirea taxelor
indirecte, practicarea „discriminărilor de preţ” etc.
Oferta
Modificarea cererii, ofertei şi evoluţia preţului

şi a cantităţii de echilibru
Tabelul 10.2
Preţul Cantitatea
Situaţia variabilei
de echilibru de echilibru
Cererea Oferta PE OE
Creşte Constantă Creşte Creşte
Creşte Scade Creşte Depinde
Creşte Creşte Depinde Creşte
Scade Constantă Scade Scade
Scade Scade Depinde Scade
Scade Creşte Scade Depinde
Constantă Constantă Constantă Constantă
Constantă Scade Creşte Scade
Constantă Creşte Scade Creşte
PACHET PEDAGOGIC
CUVINTE-CHEIE
• Oferta în sens microeconomic

• Elasticitatea ofertei
• Ofertă individuală (instantanee, pe termen scurt, pe termen lung)
• Oferta elastică, inelastică. unitară (în raport de preţ şi de cost)
• Oferta industriei
• Legile cererii şi ofertei
• Legea generală a ofertei
• Preţ de echilibru
• Paradoxul King
• Cantitate de echilibru
• Condiţiile ofertei
• Surplusul producătorului
• Decizia de ofertă
ÎNTREBĂRI
Comparaţi oferta individuală şi oferta industriei.

Sursele ofertei pe termen lung.
Care sunt împrejurările economice de care depinde tipul de elasticitate a ofertei în
raport de preţ?
Cum explicaţi că reducerea costului (ceteris paribus) determină creşterea ofertei?
Comparaţi legea ofertei cu legile cererii si ofertei.
Când iese din industrie un întreprinzător?
Caracterizaţi situaţia financiară a firmei şi decizia care se impune dacă P > CVM,
dar P < CTM full.
APLICAŢII
1. Dacă pe piaţa unui bun cererea şi oferta se reduc concomitent şi în aceeaşi

proporţie, preţul şi cantitatea de echilibru:
a) cresc;
b) scad;
c) rămân neschimbate;
d) constant, scade;
e) constant, creşte.
Reprezentaţi grafic.
2. Firma x realizează Keo/p = 2. Iniţial, la preţul unitar de 200 u.m. (şi CTM contabil
= 150), oferta săptămânală a firmei a fost de 200 tone. Preţul creşte cu 25%
(iar CTM cu 90%). Care va fi oferta în t1 (ceteris paribus)? Cum va evolua
profitul?
3. Bunurile x şi y sunt concurente. Dacă Px = constant, iar Py creşte cu 10%, în mod

normal, oferta din bunul x:
a) creşte;
b) scade;
Argumentaţi răspunsul corect.
Oferta
4. Bunul A este un bun principal, iar bunul Y secundar. În viitor, preţurile la bunul A vor
creşte. Oferta din bunul Y (preţul său constant) va:
a) creşte;
b) scădea;
c) rămâne neschimbat.
5. Coeficientul de elasticitate al ofertei în raport de preţ = 2; în raport de cost = 1,5;

în funcţie de impozitele şi taxele suportate de producător = 1. În t0 oferta din
bunul x = 10.000 bucăţi. Se scontează că în t1 preţul creşte cu 10%, costul mediu şi
marginal cu 5%, iar impozitele suportate de producători cu 8%. Se prognozează că
oferta din bunul „x"va:
a) creşte; devenind ...;
b) scădea, devenind ...;
c) rămâne aceeaşi.
6. Bunurile concurente sunt acelea care:

a) sunt substituibile în consum;
b) sunt consumate doar împreună;
c) se obţin din aceeaşi factori de producţie;
d) au acelaşi preţ.
7. Oferta industriei pentru bunul „x", bun de consum alimentar, în raport cu producţia
lui (importul este nul) este:
a) mai mare;
b) mai mică;
c) egală;
d) poate fi >0;
e) informaţiile sunt insuficiente pentru a opta între a), b), c), d).
Argumentaţi răspunsul corect.
8. Un producător acţionează pe o piaţă cu concurenţă perfectă şi realizează pe termen

scurt un cost marginal de 40 u.m. la bunul pe care-l produce, la o producţie de
1000 kg care-i maximizează profitul total. CT contabil = 24.000 u.m. Să se determine:
a) preţul pieţei;
b) profitul total;
c) profitul unitar.
9. În anul 2005, în ciuda condiţiilor climaterice vitrege, oferta de pepeni verzi a fost
excepţională, în toate zonele în care se cultivă şi se comercializează. Veniturile
producătorilor de pepeni, de regulă, au scăzut, mulţi dintre ei nu şi-au acoperit nici
costurile.
Argumentaţi cum a fost posibil acest lucru .
Dacă aveţi posibilitatea efectuaţi un studiu de caz într-o fermă.
10. Producţia de ciment din ţara „x" se realizează în cadrul a 15 fabrici, aparţinând
celor trei mari companii transnaţionale, care realizează o înţelegere confidenţială
care poartă caracteristicile de cartel. Keo/p = 1,4; Keo/cost = 1,5. Producţia firmelor
se desfăşoară în plaja randamentelor de scară crescătoare (Keq/consumul de factori
= 1,9). Argumentaţi dacă, pentru mărirea profiturilor, pentru membrii cartelului,
este mai convenabil:
a) să mărească producţia şi să menţină preţul;
b) să mărească preţul şi să menţină producţia;
c) să reducă producţia şi să majoreze preţul.
Pornind de la o situaţie iniţială pe care o alegeţi, simulaţi rezultatul fiecăreia
dintre variantele a), b), c).
11. Elasticitatea cererii în funcţia de preţ pentru cafea este 0,9, iar a ofertei este de 1,1.
Ministerul de Finanţe propune, iar guvernul acceptă perceperea unei accize
suplimentare asupra vânzărilor de cafea de 2 u.m./Kg. În urma adoptării acestei
măsuri, vânzările zilnice de cafea în oraşul A devin 1200 kg. Acciza pe care o
încasează zilnic bugetul din oraşul A de 1200 x 2 = 2400 u.m. este suportată, în
principal, de:
a) cumpărători;
b) vânzători (producători);
c) fie de a), fie de b), dar proporţia este indeterminată;
Demonstraţi prin calcule soluţia pentru care optaţi.
12. Guvernul demonstrează necesitatea măririi veniturilor bugetare prin sporirea

taxelor indirecte. Are la dispoziţie următoarele alternative:
a) să majoreze TVA la toate categoriile de mărfuri cu acelaşi procent;
b) să majoreze TVA şi accizele în special la bunurile cu cerere elastică şi ofertă
inelastică;
c) să majoreze TVA şi accizele la bunurile cu cerere inelastică şi ofertă elastică.
Majorarea taxelor este absolut necesară. Prezentaţi o balanţă a efectelor fiecărei
soluţii. Dumneavoastră pe care o recomandaţi? De ce?
Oferta
13. Cererea zilnică a pieţei pentru benzină este definită prin funcţia:
Cx = 200 – 3Px , iar oferta 60p – 10. Guvernul decide să perceapă o acciză
suplimentară fixă de 0,4 u.m./filtru
Să se determine:
a) noul preţ al benzinei;
b) cererea şi oferta zilnică de benzină, după majorarea accizei;
c) mărimea accizelor (încasărilor) pe care le obţine zilnic bugetul;
d) sacrificiul zilnic al cumpărătorilor şi vânzătorilor, ocazionat de mărirea taxelor
pe benzină.
CAPITOLUL 11
11.1 Piaţa şi concurenţa. Rolul informaţiei în funcţionarea

pieţei şi a concurenţei
11.1.1 Conţinutul pieţei
11.1.2 Concurenţa
11.2 Preţul. Teorii şi optici de analiză a preţului
11.2.1 Teoriile preţului
11.2.2 Optici de abordare a preţului
11.2.3 Funcţiile preţului
11.3 Statul şi preţurile
Pachet pedagogic
Mediul economic concurenţial
MEDIUL ECONOMIC CONCURENŢIAL
Orice agent economic – firmă, menaj, administraţie, individ – îşi desfăşoară

activitatea în relaţii reciproce cu ceilalţi, dar şi cu mediul natural-geografic, social-
politic şi economic. Mediul economic reflectă relaţiile şi instituţiile care caracterizează
viaţa economică a unei societăţi, elementele sale constitutive, modul în care
funcţionează, finalităţile şi mecanismele prin care este reglată activitatea economică.
Baza mediului economic o reprezintă sistemul de proprietate asupra bunurilor
economice, modul de repartizare a rezultatelor şi de adoptare a soluţiilor privind
problema fundamentală a economiei. Aşa cum s-a arătat într-o temă anterioară,
majoritatea economiilor de schimb contemporane funcţionează ca sisteme cu piaţă
concurenţială. Izvorând din filosofia proprietăţii private, ele au doi stâlpi de rezistenţă:
piaţa şi concurenţa. De modul în care acestea îşi îndeplinesc funcţiile de care dispun
în mod potenţial, depinde calitatea mediului de afaceri concurenţial.
11.1 Piaţa şi concurenţa. Rolul informaţiei în funcţionarea pieţei

şi a concurenţei
Ca realitate economică şi ca mecanism de alocare a resurselor, piaţa este o

creaţie socială, apărută cu multe secole în urmă, care a evoluat în timp şi
spaţiu, dovedindu-se cel mai bun – deşi imperfect – mecanism de reglare
economică.
11.1.1 Conţinutul pieţei
Caseta 11.1 Piaţa

În sens restrâns, piaţa desemnează ansamblul tranzacţiilor de vânzare- cumpărare
dintre agenţii economici privite în corelaţie cu preţul şi alte împrejurări care le determină.
Ea pune în contact – fizic şi/sau virtual – vânzătorii, cumpărătorii şi intermediarii care îşi
confruntă intenţiile – cererea, oferta – şi negociază preţul
În sens larg, cuprinzător, piaţa este privită ca un canal de comunicaţii prin care
agenţii economici obţin informaţii şi le difuzează cu privire la preţ, cerere, ofertă, raportul
dintre ele ş.a.m.d. Ea este, totodată, sursa informaţiilor pe baza cărora se adoptă deciziile
privind problema fundamentală a economiei şi a modului în care resursele (factorii de
producţie în special) sunt alocaţi şi utilizaţi în diferite domenii. Piaţa este tabloul de
comandă prin care capitalul, forţa de muncă, pământul, investiţiile, inovaţiile şi tehnologia,
cunoştinţele şi creativitatea, pe scurt bunurile economice sunt dirijate pe domenii în funcţie
de nevoia socială solvabilă, nivelul preţurilor şi al veniturilor.
Ca mijloace de comunicaţie, piaţa şi preţurile pun în contact şi în

interacţiune cunoştinţe, resurse şi comportamente a milioane de agenţi diferiţi; prin
ele se realizează coordonarea involuntară, chiar automată a oamenilor, activităţilor
şi firmelor, interacţiune mijlocită prin informaţiile şi recompensele (stimulentele)
pe care le oferă. Preţurile, profiturile, drepturile de proprietate, salariile, datele
statistice, lucrările ştiinţifice şi de popularizare, panourile publicitare, mass-media
ş.a.m.d. sunt purtători de informaţii care reflectă starea diferitelor pieţe şi domenii
de activitate şi în funcţie de care sunt permanent revizuite deciziile privind: ce şi
cât să se consume, ce, cât şi cum să se producă, cât şi unde să se investească, ce,
cât şi pentru cine să muncească.
Acesta este şi sensul în care Adam Smith aprecia că piaţa liberă, prin
mecanismul preţurilor, reprezintă „mâna invizibilă” care generează coerenţa
milioanelor de decizii individuale.
Mecanismul de funcţionare a „mâinii invizibile” a fost aprofundat treptat
prin aportul marilor şcoli şi curente de gândire economică ulterioare, pe baza unor
premise şi presupoziţii, considerate ca având coerenţă logică şi care au dat naştere
modelului concurenţial de bază al economiei capitaliste.
Caseta 11.2 Elemente constitutive ale modelului concurenţial de bază:
1. cumpărătorii sunt raţionali şi, prin deciziile adoptate, urmăresc maximizarea

satisfacţiei;
2. producătorii (vânzătorii, distribuitorii, investitorii, speculatorii) urmăresc maximizarea
profiturilor;
3. pieţele sunt competitive; competiţia este regula de bază în acţiunea oricărei persoane,
firme, administraţii. Ea se desfăşoară între producători (vânzători) pentru clienţi, între
cumpărători pentru a-şi apropia bunuri în cele mai bune condiţii, în funcţie de venitul cheltuit;
4. pieţele fixează preţurile care se formează liber, fiind considerate ca acceptate de
către participanţii la tranzacţii. Cine nu le acceptă, se retrage de pe piaţă. Preţurile se
ajustează la condiţiile pieţei (cerere, ofertă)Fiecare agent economic le judecă din
perspectiva efectului de venit şi de substituţie. În acelaşi timp, preţurile sunt principalul
instrument de echilibrare a cererii şi ofertei;
5. starea de ansamblu a economiei se judecă în funcţie de situaţia diferitelor pieţe, de
situaţia cererii şi a ofertei care este efectul acţiunilor agenţilor economici;
6. veniturile individuale (persoane, familii, firme) depind de posesia unor active
(fizice, monetar-financiare, cunoştinţe, abilităţi inovaţional-creative, tehnice, naturale) şi de
productivitatea (randamentul) acestora. Inegalităţile în deţinerea activelor şi în randamentul
acestora generează inegalităţi de venituri pe care piaţa le poate reduce sau accentua;
7. inegalităţile de venituri generate de inegalităţi în deţinerea de active (şi de avuţie
naţională) sunt considerate obiective şi necesare pentru a menţine competiţia;
8. inegalităţile generate de calitatea şi performanţele activelor ca şi de noroc sunt, în
general, uşor de acceptat. Sunt greu de acceptat inegalităţile de venituri generate de:
moşteniri, poziţii de monopol, relaţii speciale cu puterea politică, speculare a unor lacune
ale actelor normative, corupţie, poziţii de forţă etc.
Economia privită ca un tot se prezintă ca un sistem de pieţe. Configuraţia

lui ţine de nivelul de dezvoltare economică şi de cel al eficienţei economice, de
instituţiile, tradiţiile şi mentalităţile fiecărui popor, de volumul resurselor de care
dispune ş.a.m.d. Pieţele pot fi grupate în funcţie de numeroase criterii.
După natura bunurilor care formează obiectul tranzacţiilor, se disting: piaţa

bunurilor de consum; piaţa bunurilor de capital; piaţa bunurilor cultural-artistice; piaţa
muncii; piaţa monetară; piaţa activelor financiare, piaţa valutară; piaţa informaţiilor; piaţa
imobiliară; piaţa resurselor naturale; piaţa turistică.
În cadrul acestui criteriu, piaţa se diversifică continuu, pe măsură ce se adânceşte
diviziunea socială a muncii; în sens microeconomic, se poate vorbi de atâtea pieţe câte
categorii de bunuri omogene există în societate şi sunt supuse tranzacţiilor pe piaţă.
Pentru fundamentarea strategiei şi tacticii, pentru producători şi

cumpărători este importantă delimitarea pieţei relevante. Delimitarea pieţei
relevante a unui bun înseamnă a circumscrie plaja bunurilor substituibile şi
complementare lui, adică acelea a căror cerere este afectată de modificarea
preţului bunului în cauză. Ea poate fi determinată doar cu aproximaţie.
În analiza economică a pieţei, prezintă o mare importanţă cunoaşterea
structurii pieţei. Ea se apreciază în funcţie de:
a. numărul de vânzători şi compărători;
b. forţa (puterea) economică a agenţilor cererii şi ofertei;
c. gradul de concentrare care se apreciază prin ponderea pe care cele mai
mari 3, 4, 5, 10 firme o deţin în volumul producţiei, al desfacerilor, în
totalul capitalului fix al industriei şi în totalul cheltuielilor pentru
cercetarea ştiinţifică etc.
Din perspectiva structurii, pieţele pot fi: atomizate (nonconcentrate),
mediu concentrate şi foarte concentrate.
După spaţiul economic de provenienţă a agenţilor cererii şi ofertei şi influenţa pe

care o exercită asupra activităţii economice de ansamblu, se disting: pieţe locale; pieţe
regionale; piaţa naţională; pieţe zonale; piaţa mondială; piaţa unică a UE. De reţinut că
piaţa naţională respectiv, cea mondială nu reprezintă şi nu trebuie percepute ca însumări
mecanice ale celor care le preced în enumerare.
După volumul tranzacţiilor care se derulează, se disting: pieţe dispersate,
descentralizate, numite en-detail, în care bunurile de un anumit fel se vând în partizi mici
unor cumpărători atomizaţi; pieţe concentrate, centralizate, în cadrul cărora se efectuează
tranzacţii în partizi mari (bursele, pieţele de en-gros) pe care au acces agenţii
molecularizaţi, cu o mare forţă economică, care, prin deciziile ce le adoptă, pot să afecteze
în mod sensibil volumul cererii, ofertei etc.
În funcţie de gradul de informare al agenţilor economici, sunt pieţe

transparente – al căror mecanism de funcţionare este bine cunoscut de către participanţi,
care sunt permanent şi perfect informaţi asupra mecanismului şi variabilelor pieţei (cerere,
ofertă, preţ, starea concurenţei, modul de derulare a tranzacţiilor etc.) şi pieţe opace –
asupra cărora participanţii deţin informaţii reduse, superficiale şi izolate, iar mecanismul de
funcţionare „nu se încadrează în regulile normalităţii”. Este cazul multor pieţe care sunt
formate şi funcţionează în statele central şi est-europene.
După modul de acces pe piaţă, se disting: pieţe libere – la care au acces orice
vânzător şi orice cumpărător, eventual dacă plătesc o taxă (fără ca acest lucru să fie
neapărat obligatoriu); pieţe reglementate, în care agenţii cererii şi ofertei (dar mai ales
ultimii) au acces doar dacă îndeplinesc anumite condiţii (de exemplu: deţinerea unor
diplome autorizate de către cei în drept pentru a oferi servicii medicale, vânzare de produse
farmaceutice, oferta serviciilor de taximetrie ş.a.m.d.); pieţe intermediare, pe care au acces
doar persoane abilitate şi expres autorizate (de exemplu: brokerii, dealerii pe pieţele
bursiere etc.).
În raport de forţa economică a participanţilor există: pieţe atomizate, în care
agenţii (şi ai cererii şi ai ofertei) sunt numeroşi şi de forţă economică redusă, astfel că nici
unul dintre ei, prin deciziile adoptate şi acţiunile întreprinse, nu exercită influenţe asupra
nivelului şi dinamicii preţului; agenţii unor asemenea pieţe sunt „primitori de preţuri”
(„prices toakers”); pieţe molecularizate în care agenţii sunt puţin numeroşi, fiecare dintre
ei având o forţă economică ridicată, iar prin deciziile şi acţiunile întreprinse exercită
influenţe notabile asupra variabilelor pieţei, în special asupra preţului. Aceşti agenţi sunt
„creatori (căutători) de preţuri” („prices searchers”), fiind, după caz, agenţii cererii, ai
ofertei sau aparţinând ambelor categorii.
Între cele două situaţii limită, există numeroase pieţe intermediare, ca pieţe reale
întâlnite în practică şi care sunt sintetizate în tabelul 11.1
Diversitatea pieţelor reale în funcţie de numărul şi forţa economică

a participanţilor
Tabelul 11.1
Numărul
Numeroşi (foarte
agenţilor Câţiva (fiecare cu
mulţi, fiecare cu Unul (cu mare
ofertei forţă economică
forţă economică putere economică)
Numărul ridicată)
redusă)
agenţilor cererii
Numeroşi (foarte
mulţi, fiecare cu
Piaţa monopolistică Oligopol Monopol
forţă economică
redusă)
Câţiva – fiecare cu
forţă economică Oligopson Oligopol bilateral Monopol contrat
ridicată
Unul cu mare
Monopson Monopson contrat Monopol bilateral
putere economică
După capacitatea pieţei de a reacţiona la schimbările din economie, se întâlnesc: pieţe

fluide (dinamice, de cele mai multe ori adaptabile la schimbări), ele sunt pieţe în care
agenţii cererii şi ofertei acţionează pe criterii de raţionalitate, au o bună percepţie asupra
stării variabilelor pieţei şi capacitatea să facă anticipări raţionale şi pieţe rigide (cele ai
căror agenţi şi variabile reacţionează lent, cu întârziere sau chiar imperceptibil la
modificările care se produc în starea conjuncturii, în cerere, în ofertă sau în preţ). Sunt pieţe
atipice, asupra cărora cu greu se pot face anticipări raţionale.
În raport cu respectarea legislaţiei, a cutumelor şi a normelor de derulare a
tranzacţiilor şi concurenţei, pieţele pot fi: cu concurenţă loială (în care cerinţele surprinse în
criteriul de clasificare sunt respectare în mare măsură de către majoritatea covârşitoare a
participanţilor la tranzacţii) şi pieţe; cu concurenţă neloială (în cadrul cărora sunt încălcate
normele de conduită şi reglementările juridice privind domeniul; majoritatea participanţilor
sunt susceptibili de a suporta efectul punitiv al legii sau oprobriul colectivităţii).
După modul în care funcţionează sunt studiate: piaţa cu concurenţă perfectă,
pură şi pieţe reale, cu concurenţă imperfectă; piaţă cu monopol (cu variantele: monopol
bilateral, monopol contrat), oligopol, monopolistică etc.
În raport cu factorul timp, se poate vorbi de pieţe: la vedere – (în care tranzacţia se
face imediat) sau în cel mult 48 de ore de la încheierea înţelegerii, adică după ce s-a
convenit asupra preţului, cantităţii şi condiţiilor de livrare şi plată; la termen – cele în care
se convine la momentul To asupra termenilor tranzacţiei, dar ea se va derula ulterior, la o
dată convenită (T1), conferind certitudine asupra preţului. De cele mai multe ori acestea au
şi un caracter speculativ.
11.1.2 Concurenţa
Alături de cerere, ofertă şi preţ, concurenţa este una dintre variabilele

definitorii ale pieţei, o trăsătură esenţială a pieţei.
Concurenţa reprezintă un comportament specific interesat al unor subiecţi de

proprietate, care, pentru a-şi atinge obiectivele, intră în raporturi de cooperare şi confruntare
cu ceilalţi, fiind expresia liberei iniţiative.
Concurenţa reprezintă atât o confruntare, cât şi o cooperare între agenţi

economici, în vederea obţinerii unor condiţii mai bune de producţie, de vânzare, de
achiziţie a bunurilor de consum, de efectuare a operaţiunilor băneşti, valutare,
financiare ş.a.m.d. Este o întrecere pentru a obţine avantaje (sau măcar pentru a
diminua probabilitatea producerii riscurilor).
În concurenţă, fiecare acţionează din interes. De exemplu, cumpărătorul
„aleargă” pentru a găsi vânzătorii cu preţul cel mai mic, calitatea cea mai bună,
condiţiile cele mai favorabile de livrare a bunurilor de consum şi factorilor de
producţie etc. Vânzătorii se întrec între ei pentru „banul clientului”, pentru a atrage
cumpărători cât mai mulţi, cu forţă economică ridicată, stabili în achiziţii, receptivi
la preţ şi alte favorabilităţi. Din această competiţie, în mod normal şi ca regulă, ies
învingătorii cei mai buni.
Condiţiile concurenţei sunt: libertatea formării preţului şi existenţa
proprietăţii private, iar drepturile de proprietate sunt riguros delimitate şi
garantate. Concurenţa a evoluat în timp şi spaţiu, iar amploarea ei este
influenţată de: ● numărul şi puterea economică a agenţilor cererii şi ofertei;
● gradul de diferenţiere a ofertei şi preferinţelor; ● gradul de transparenţă a pieţei;
● măsura în care societatea, mediul economic, social, politic, cultural sunt capabile
să stimuleze iniţiativa, creativitatea, riscul, spiritul de competiţie, dar şi de
cooperare; ● reglementările privind intrarea/ieşirea de pe o anumită piaţă; ● gradul
de substituibilitate şi complementaritate a bunurilor economice; ● mărimea
veniturilor şi mecanismele prin care acestea se obţin; ● nivelul de dezvoltare
economică, cultural-spirituală şi morală a membrilor societăţii; ● natura politicilor
economice; ● amploarea tipologia şi plaja practicilor anticoncurenţiale; ● nivelul de
instruire a agenţilor economici. O piaţă este cu atât mai competitivă cu cât este
mai redusă capacitatea fiecărei firme de a o influenţa prin preţuri, cantitate şi
mod de comercializare. Teoretic, competitivitatea este maximă când fiecare
firmă are o putere nulă de a influenţa piaţa. De exemplu, dacă firma A măreşte cu
10% preţul bunului „X” pe care-l comercializează, iar cererea pieţei se reduce cu
0,1%, înseamnă că piaţa bunului „X” este o piaţă competitivă. Din contră, dacă prin
respectiva măsură cererea pieţei se contractă cu 4%, înseamnă că respectiva piaţă este
puţin concurenţială.
Ca orice competiţie, şi concurenţa se desfăşoară pe baza anumitor reguli, ea fiind,

ca şi piaţa, o creaţie socială conştientă.
În toate ţările cu economie cu piaţă concurenţială există reglementări

juridice privind regulile desfăşurării concurenţei, sancţiunile care se aplică celor care
le încalcă, organismele abilitate să o supravegheze şi să aplice măsuri punitive 1 . În
lipsa supravegherii şi reglementării, concurenţa se poate autodistruge, poate duce la
monopol şi alte anomalii economice.
1
în România, reglementarea concurenţei se realizează prin numeroase acte normative dintre care se
detaşează Codul Comercial, Legea nr. 21/10 aprilie 1996, Legea Concurenţei, Legea nr. 31/1996
privind regimul monopolului de stat. Instituţiile concurenţei în România sunt: Consiliul Concurenţei
şi Oficiul Concurenţei.
Caseta 11.3 Politica concurenţială

Reprezintă ansamblul de reglementări, obiective şi organisme care urmăresc
asigurarea unui climat concurenţial normal, prevenirea şi sancţionarea practicilor
anticoncurenţiale, menite să distorsioneze concurenţa, să-i altereze funcţiile şi capacitatea
de a impulsiona progresul economic.
Practicile anticoncurenţiale sunt numeroase, precum:
- abuzul de poziţie dominantă;
- măsurile discriminatorii, inclusiv în funcţie de cetăţenie;
- realizarea unor înţelegeri de tip cartel (privind preţul, volumul producţiei şi
desfacerii, împărţirea pieţelor) şi promovarea altor practici restrictive;
- intervenţii publice care pot deforma concurenţa dintre firme (prin anumite
ajutoare de stat, drepturi/avantaje speciale acordate unor întreprinderi);
- realizarea de concentrări (fuziuni) interne şi internaţionale etc., care alterează
competiţia.
În cadrul Uniunii Europene s-a elaborat şi promovat Politica Comună în domeniul
concurenţei, menită să asigure o concurenţă liberă, nedistorsionată, „cel mai bun stimulent al
eficienţei tehnice şi inovării de către firme şi cel mai eficace drum pentru realizarea diviziunii
muncii şi a unei specializări la nivelul UE, benefice pentru participanţii la comunitate”.
Funcţiile concurenţei
a) Stimulează progresul economic: ea incită la inovaţie şi creativitate, care

favorizează creşterea eficienţei, economisia resurselor, satisfacerea mai
bună a nevoilor (vezi figura 11.1);
b) Diferenţiază agenţii economici: îi favorizează pe cei creativi, abili,
întreprinzători; ea îi elimină sau îi reorientează spre alte domenii pe agenţii
imobili, conservatori; salubrizează viaţa economică;
c) Uneori duce la diferenţierea şi diversificarea ofertei, la reducerea costurilor
şi chiar a preţurilor de vânzare;
d) Permite cumpărătorului să găsească furnizorul cu marfa cea mai bună şi
mai ieftină şi îi stimulează sau constrânge pe producători să găsească
soluţii pentru a lărgi piaţa şi a-şi ameliora activitatea;
e) Concurenţa şi proprietatea privată favorizează formarea unor comportamente
raţionale, dezvoltarea responsabilităţii pentru deciziile adoptate, asumarea
câştigurilor dar şi a riscurilor care rezultă pentru agenţii economici;
f) Favorizează ajustarea reciprocă a cererii şi a ofertei prin decizii autonome
ale producătorilor, vânzătorilor, distribuitorilor şi cumpărătorilor;
g) Când este necorespunzător reglementată şi supravegheată concurenţa se
poate transforma în contrariul său: generează risipă de resurse; conduce la
concentrarea exagerată a forţei economice; poate deprecia calitatea
bunurilor mărfare; îl defavorizează pe consumator etc.
Figura 11.1 Interdependenţa concurenţă-eficienţă-progres economic
În cadrul concurenţei se folosesc mijloace numeroase care au evoluat odată cu

piaţa şi concurenţa. Cu titlu general şi sintetic, ele pot fi prezentate ca instrumente
(mijloace) economice şi extraeconomice.
Dintre mijloacele economice se remarcă: reducerea costurilor, creşterea

calităţii, diversificarea şi reînnoirea sortimentului, publicitatea, acordarea unor
avantaje cumpărătorilor, iar în unele situaţii chiar reducerea preţurilor sub cele ale
concurenţilor. Printre instrumentele extraeconomice folosite în cadrul concurenţei
sunt frecvente: obţinerea de informaţii privind concurenţii, sponsorizarea unor
activităţi social-culturale, spionajul economic, iar, în cazuri limită, corupţia,
şantajul, boicotul sau chiar violenţa deschisă.
11.2 Preţul. Teorii şi optici de analiză a preţului
Preţul şi teoria preţului ocupă un loc central în ştiinţa economică. Se pare

că preţul reprezintă problema cea mai complicată şi controversată a vieţii
economice. Aceasta, pentru că în el sunt coagulate toate categoriile şi
componentele sistemului de interese: individuale şi de grup: producători-consumatori;
vânzători-cumpărători; naţionale-internaţionale etc. De altfel, neoclasicii au

considerat teoria economică (cu referire la microeconomie) ca ştiinţă a formării
şi evoluţiei preţului.
Privind preţul ca fenomen economic la nivelul percepţiei directe, este unanim
acceptată definiţia formulată încă din antichitate de către Aristotel şi Xenofon.
Preţul reprezintă cantitatea de monedă pe care cumpărătorul este dispus şi o

poate oferi producătorului (vânzătorului) în schimbul bunului pe care acesta îl
prezintă pe piaţă. Acesta este preţul absolut. Alături de preţul absolut există şi preţul
relativ sau raportul de schimb, adică preţurile bunurilor a, b, c ş.a.m.d., exprimate în
funcţie de cel al unui bun considerat etalon sau element de referinţă. Se utilizează relaţia:
Pri = PA i / Pe
în care:
Pri = preţul relativ al bunului „i”
PA i = preţul absolut al bunului „i”
Pe = preţul absolut al bunului etalon
Preţul etalon este cel al unui bun asupra căruia se convine; de cele mai multe ori se
fixează asupra salariului nominal sau asupra unor bunuri reprezentative pentru
caracterizarea nivelului de trai şi a calităţii vieţii oamenilor într-o etapă istorică dată.
De exemplu: să considerăm că preţul absolut pentru diferite bunuri se prezintă
astfel:
1 kg pâine = 10.000 u.m.; 1 kg carne = 100.000 u.m.; 1 autoturism = 400.000.000 u.m.;
1 oră de muncă = 20.000 u.m.
Dacă se consideră preţ etalon salariul orar, preţurile relative sunt:
- 1 kg pâine = 0,5 salarii medii orare;
- 1 kg de carne =5 salarii orare;
- 1 autoturism = 20.000 salarii orare etc.
Dacă considerăm că în intervalul t0 – t1 preţurile cresc cu 10% la pâine, cu 15% la
carne, cu 20% la autoturisme, iar salariile medii orare cu 10%, constatăm că preţurile
relative devin: 1 kg pâine = 0,5 salarii orare; 1 kg carne = 5,2 salarii orare; un autoturism =
= 21.818 salarii orare. Rezultă că, deşi toate preţurile absolute, inclusiv al forţei de muncă,
au crescut, situaţia economică a salariatului s-a deteriorat în raport cu cea a proprietarilor
celorlalte bunuri economice.
În practica statistică, situaţia preţurilor relative din diferite domenii se

determină comparând dinamica preţurilor din respectivele domenii (ramură, zonă
geografică etc.) cu indicele general al preţurilor care sintetizează evoluţia de
ansamblu. Când indicele specific este mai mic decât cel general, preţurile relative
scad şi invers.
Din analiza dinamicii preţului relativ se obţin informaţii preţioase privind evoluţia
situaţiei economice a diferiţilor producători, consumatori şi domenii de activitate. Din
această perspectivă modificarea preţurilor relative este generatoare de consecinţe mult mai
ample şi mai complexe decât modificarea preţurilor absolute. În funcţie de ele are loc
permanenta realocare a resurselor pe domenii.
Realităţile ultimului secol pun în evidenţă că, practic, în toate ţările

preţurile relative ale mărfurilor agricole au scăzut şi au crescut cele ale serviciilor
şi majorităţii bunurilor prelucrate industrial. În felul acesta, situaţia economică a
celor care produc, vând şi exportă mărfuri agricole s-a înrăutăţit în raport cu cea a
altor agenţi economici.
11.2.1 Teoriile preţului
Indiferent de optica sub care este privit, preţul măsoară ceva. La

întrebarea „ce măsoară preţul?", principalele şcoli economice au dat explicaţii
diferite, cunoscute ca teorii ale preţului.
Răspunsurile foarte diverse pot fi grupate în trei mari teorii: teoria clasică
a preţului; teoria neoclasică a preţului; teoriile mixte (moderne) ale preţului. În
diferite lucrări şi în acţiunile practice ale agenţilor economici ele coexistă.
În teoria clasică preţul îşi are suportul (substanţa) în valoarea economică
a bunurilor supuse tranzacţiilor, valoare determinată de consumul de factori de
producţie şi de remuneraţiile revendicate de către posesorii acestora. Situaţia
concretă de pe piaţă face ca preţul să se fixeze la nivelul valorii economice ori să
oscileze în jurul său, dar, în condiţii normale, el nu se rupe de baza sa obiectivă -
valoarea economică percepută prin nivelul costului unitar şi marginal (full).
Teoria subiectivă a preţului. Şcoala neoclasică a fundamentat teoria
conform căreia preţul reflectă valoarea economică determinată de utilitatea
marginală şi raritatea respectivului bun, respectiv cantitatea în care el se află
comparativ cu cererea solvabilă. Valoarea economică şi preţul unui bun sunt cu atât
mai mari cu cât utilitatea marginală este mai mare şi el este mai rar. Cele două
împrejurări care determină valoarea economică şi preţul – utilitatea marginală şi
raritatea – pot acţiona în acelaşi sens sau în sensuri diferite.
Caseta 11.4 Paradoxul apă-diamant
Adam Smith, pornind de la faptul că orice marfă are valoare de întrebuinţare

(utilitate) şi valoare (valoare de schimb), sesiza faptul că există mărfuri care au o utilitate
ridicată, fiind esenţiale pentru viaţă, dar au o valoare unitară redusă (este cazul apei); sunt
altele, mai puţin necesare pentru viaţă, care au o valoare de schimb foarte ridicată (este
cazul diamantelor). Această contradicţie care apare pentru unele mărfuri între valoarea de
întrebuinţare (utilitate) şi valoarea de schimb (preţ) a rămas cunoscută în literatura
economică sub numele de „paradoxul apei şi diamantelor”. Viziunea neoclasică
(subiectivă) a eliminat acest paradox: se apreciază că valoarea economică (şi preţul unitar)
al bunului sunt determinate nu de utilitatea totală, ci de cea marginală a bunului, care este
condiţionată şi de gradul său de raritate. Apa are utilitate totală ridicată, dar utilitate
marginală redusă, pentru că este relativ abundentă; aşa se explică de ce, în mod normal,
indivizii fac eforturi reduse pentru a o obţine şi, de aceea, are un preţ redus. Situaţia este
exact inversă în cazul diamantelor.
Concluzie: în aprecierea preţului, la un moment dat şi în dinamică, este necesară
luarea în considerare atât a utilităţii marginale, cât şi a rarităţii; orice suprasolicitare sau
ignorare conduce la concluzii greşite.
Din punctul de vedere al acestei lecţii, deosebirea dintre teoria clasică şi

neoclasică decurge din cauza primară care determină preţul. După clasici,
preţul exprimă, în principal, condiţiile de producţie ale mărfii, modul în care ea
se obţine prin combinarea şi consumarea factorilor de producţie; producătorul este
„dirijorul” preţului. La neoclasici, preţul este determinat de condiţiile pieţei, de
modul în care sunt percepute şi se manifestă raritatea şi utilitatea marginală; rolul
decisiv în formarea şi evoluţia preţului aparţine cumpărătorilor.
Teoria mixtă sau teoria contemporană a valorii economice şi a preţului
a fost elaborată în prima treime a secolului al XX-lea şi aparţine, în principal,
Şcolii de la Cambridge. Se pleacă de la premisa că cele două teorii anterioare nu
sunt opuse (deşi ele aşa au apărut), ci doar explicaţii incomplete şi soluţii parţiale
privind valoarea economică şi preţul. În acest sens, Alfred Marshall se exprimă
plastic: „A te întreba dacă valoarea şi preţul unui bun sunt date de consumul de
factori de producţie ori de utilitatea marginală şi raritatea lui este sinonim cu a te
întreba dacă o coală de hârtie aşezată între lamele unei foarfece este tăiată de lama
de jos ori de cea de sus”. În ultimă instanţă, preţul este determinat atât de
consumul de factori de producţie, cât şi de utilitatea marginală şi raritatea
bunului. Privit prin prisma consumului de factori, preţul exprimă interesele
producătorului şi stă la baza formării ofertei; prin prisma utilităţii marginale şi a
rarităţii, el exprimă interesele şi punctul de vedere al cumpărătorului şi
fundamentează nivelul şi evoluţia cererii.
Producătorul este agentul ofertei, iar consumatorul al cererii, de aceea

interesele lor, legătura şi confruntarea dintre ele sunt, în ultimă instanţă, expresia
ofertei şi cererii.
În viziunea teoriei contemporane, raporturile dintre interesele producătorului

şi cele ale consumatorului, exprimate prin raportul ofertă-cerere, reprezintă substanţa
şi determină nivelul şi dinamica preţului.
Percepţia asupra
utilităţii marginale ≥ Preţ unitar ≥ Consumul de factori
costul marginal
Agent al Agent al
Cumpărătorul PIAŢA Producătorul
cererii ofertei
Figura 11.2 Factorii preţului în condiţii de concurenţă

(teoria contemporană a preţului)
11.2.2 Optici de abordare a preţului
1) În raport de situaţia pieţei şi scopului analizei preţul poate fi privit ca

o variabilă dependentă sau independentă. În primul caz se apreciază că preţul
este un rezultat al pieţei, care se impune agenţilor ei; fiecare este un „primitor de
preţ”. În acest caz, agenţii cererii şi ofertei influenţează piaţa, în principal prin
cantităţi sintetizate în legile cererii şi ofertei. În cel de al doilea caz, un agent sau
un grup de agenţi economici reuşesc, au forţă şi mijloace specifice pentru a
influenţa sau determina nivelul preţului. Într-o atare situaţie, preţul este cel care
influenţează direct interesele vânzătorilor şi cumpărătorilor, oferta şi cererea: prima
se modifică în acelaşi sens cu preţul, iar cererea, în sens contrar.
2) După modul în care se formează, preţurile pot fi:
- preţuri libere, cele care se formează şi evoluează pe baza condiţiilor
pieţei; teoretic, nu există voinţe şi forţe personalizate suficient de puternice pentru
a-i fixa nivelul şi a-i determina evoluţia. Este situaţia ideală care se întâlneşte în
modelul pieţei cu concurenţă pură şi perfectă; în economiile reale se tinde spre
asemenea preţuri pe pieţele financiare secundare, la bursele de mărfuri şi pe piaţa
schimburilor valutare;
- preţuri administrate sunt rezultatul deciziilor şi acţiunilor statului şi ale

altor centre de forţă economică (monopoluri, monopsonuri, oligopoluri, sindicate
etc);
- preţuri mixte sunt întâlnite cel mai frecvent în statele cu economie de
piaţă concurenţială şi rezultă din intersectarea mecanismului pieţei, având elemente
ale „mâinii invizibile” cu mecanisme dirijist-intervenţioniste, izvorâte din
reglementări legislative ale administraţiilor publice (cote de taxe şi impozite care se
includ în preţuri, stabilirea de plafoane sau niveluri sub care unele preţuri nu pot
coborî sau peste care nu pot creşte etc.) şi/sau din forţa de care dispun anumite
centre de forţă privată.
Asemenea preţuri mixte se întâlnesc la toate categoriile de bunuri care
parcurg mecanismele pieţei: salariu, rata dobânzii, tarife la servicii, preţuri en-gros
şi en-detail pentru satisfactori şi bunuri de capital etc.
11.2.3 Funcţiile preţului
Preţul are un important rol economic şi poate influenţa deciziile şi acţiunile

unităţilor economice prin funcţiile sale. Prin prisma acestor funcţii, preţul este şi o
pârghie economico-financiară de influenţare substanţială a vieţii economice.
Principalele funcţii îndeplinite de către preţ într-o economie concurenţială:
● Funcţia de calcul, de evaluare şi măsurare a cheltuielilor, rezultatelor,

veniturilor, fluxurilor care se derulează la toate nivelurile şi vizează pe toţi subiecţii
acţiunii economice. Prin intermediul lor, marea diversitate a consumului de resurse
economice, output-urilor şi tranzacţiilor sunt uniformizate sub formă monetară,
fiind organic legate de rolul monedei de etalon general de măsură, calcul şi
evidenţă. Cea mai generalizatoare formă de măsurare economică – măsurarea
monetară – se realizează prin mijlocirea preţurilor. Calitatea reflectorie a
acestei măsurări este condiţionată de existenţa unor preţuri corecte, formate liber,
care ilustrează cât mai fidel posibil realitatea, starea şi sensurile de mişcare ale
economiei.
● Preţul informează agenţii economici asupra gradului de tensiune dintre
resurse şi nevoi. Creşterea preţurilor absolute şi relative semnifică creşterea
tensiunii şi invers. Nivelurile de preţuri sunt în ultimă instanţă scale, trepte cu
ajutorul cărora se măsoară gradul de raritate: cu cât preţul este mai ridicat, cu
atât respectivul bun este potenţial mai insuficient în raport cu nevoile.
● Preţurile sunt purtătoare dinamice de informaţii prin care sunt

coordonate deciziile producătorilor şi cumpărătorilor. Astfel, schimbarea preţurilor
relative antrenează permanente realocări ale factorilor de producţie pe domenii, noi
modalităţi de combinare a acestora, structuri noi ale ofertei şi consumului.
Creşterea preţurilor relative generează tendinţa de reducere a consumului şi de
creştere a producţiei. Din contră, la mărfurile pentru care ele scad, consumul este
stimulat, iar producţia descurajată. De aceea, preţurile sunt considerate pivotul
economiei de piaţă.
● Pentru producător, preţul este principalul instrument prin care îşi
recuperează cheltuielile, îşi asigură profitul şi creează premisele pentru
continuarea activităţii economice. Tot pe baza informaţiei furnizate de preţuri
producătorul decide să restrângă sau să abandoneze anumite activităţi. În felul
acesta, el este cel mai autentic sistem de informaţii pentru alocarea şi realocarea
resurselor pe domenii.
● În anumite condiţii, în special când se practică preţuri administrate,
preţul este un factor de redistribuire a veniturilor şi patrimoniului între
diferite categorii de agenţi, ramuri şi sectoare de activitate. Agenţii, ramurile şi
sectoarele ale căror preţuri relative scad, înregistrează pierderi de venituri şi de
patrimoniu; situaţia este inversă pentru cei ale căror preţuri relative cresc. Aşa cum
este sugerat în figura 11.3, se produce fenomenul de „foarfece al preţurilor",
când, faţă de o situaţie de echilibru, X, preţurile relative ale bunului (sau
sectorului) A scad (care pierde) şi cele ale bunului (sectorului) B cresc,
redistribuirea de venit şi patrimoniu realizându-se în favoarea sectorului B.
Figura 11.3 Foarfecele preţurilor
● În economia de piaţă, preţul este cel care, împreună cu venitul

nominal, „arbitrează" accesul persoanelor şi categoriile de persoane la bunurile
economice marfare.
11.3 Statul şi preţurile
Ipoteza formării libere a preţurilor este o etapă necesară pentru a înţelege

funcţionarea de principiu a pieţei. În orice economie sunt şi situaţii în care formarea
liberă a unor preţuri, exclusiv sub incidenţa „mâinii invizibile”, nu este încă
posibilă ori, probabil, nici oportună. În consecinţă, chiar şi în cele mai liberale
economii au loc intervenţii ale statului în domeniul preţului: 1. Prin intermediul
preţurilor, statul îşi asigură o parte substanţială din impozite şi taxe. Mărirea TVA,
a accizelor vor aduce majorarea încasărilor bugetare, dar şi a preţurilor, deşi nu în
aceeaşi proporţie. 2. Sunt situaţii când producătorii din anumite ramuri sunt greu
afectaţi de concurenţa externă sau de anumite fenomene naturale şi, ca atare,
trebuie protejaţi. 3. Alteori, societatea consideră oportună stimularea consumului
anumitor bunuri (bunurile de merit) sau, din contră, să inhibe consumul altora.
4. Sunt anumite categorii ale populaţiei, cu venituri mai scăzute, care trebuie
sprijinite pentru a-şi asigura un minim de subzistenţă, prevenind astfel apariţia unor
probleme sociale dificile ş.a.m.d. Acestea sunt doar câteva argumente pe care
administraţiile publice – dar şi o parte a societăţii civile – le invocă pentru ca statul
să se implice în domeniul preţurilor, care sunt, de altfel, instrumentul economic
care sensibilizează la cel mai înalt grad toate categoriile de interese.
Deşi există numeroase argumente pro şi contra intervenţiei statului în
domeniul preţurilor este necesară evaluarea lucidă a efectelor respectivelor măsuri;
totdeauna ele sunt contradictorii pentru că sunt judecate din perspectiva unor
interese diferite, iar alegerile private (individuale) şi cele publice arareori coincid.
Intervenţia statului în domeniul preţurilor se realizează în modalităţi
diverse: acţiuni de fixare a nivelului efectiv al unor preţuri sau plafoane (limite) de
preţ; reglementări privind modul de formare a preţurilor, politica comercială şi a
concurenţei; acţiuni de influenţare, după caz, a cererii şi ofertei etc. Pe baza
experienţei mondiale, dar şi a celei recente din România, modalităţile de intervenţie
a statului în domeniul preţurilor pot fi grupate în:
A) intervenţie indirectă;
B) intervenţii directe.
A) Intervenţia indirectă a statului în domeniul preţurilor se bazează pe ipoteza că

preţurile sunt libere şi formate sub incidenţa raportului dintre cerere şi ofertă. În consecinţă,
statul poate influenţa evoluţia preţurilor acţionând, după caz, asupra ofertei sau
cererii sau a ambelor, pe care, în funcţie de situaţie, le inhibă sau le stimulează (vezi
figura 11.4 a şi 11.4 b).
Comentariu
Presupunem că, faţă de o situaţie de echilibru Pe 0 Q e 0 , statul îşi propune să acţioneze
asupra ofertei în sensul stimulării (vezi figura 11.4) a (pentru a preveni o creştere a
preţurilor sau a reduce nivelul de echilibru venind în sprijinul consumatorilor, noul
echilibru realizându-se la Pe1 < Pe 0 şi Q e1 > Q e 0 . Acţiunile care pot favoriza o asemenea
situaţie sunt: facilitarea importurilor, acordarea de avantaje economico-financiare
producătorilor, destocarea unor cantităţi de produse de la rezerva de stat, facilitarea
programelor de investiţii. Invers, dacă se urmăreşte reducerea ofertei şi scumpirea unor
categorii de bunuri ( Pe 2 > Pe 0 şi Q e1 < Q e 0 ) statul va adopta măsuri contrare: inhibarea
importurilor, reducerea sprijinului economico-financiar acordat producătorilor, impunerea
unor taxe suplimentare, inhibarea unor programe de investiţii.
e2
e1
Figura 11.4 a Intervenţii asupra ofertei Figura 11.4 b Intervenţii asupra cererii
În figura 11.4b s-a presupus, mai întâi, că se urmăreşte favorizarea producătorilor şi

crearea unor noi locuri de muncă prin mărirea cererii. Pentru aceasta este stimulată cererea
(deplasarea de la CC' la C1C1' , astfel că Pe 2 > Pe 0 şi Q e1 > Q e0 ) prin: reducerea unor
impozite şi taxe percepute asupra populaţiei, majorarea veniturilor, salariaţilor din sectorul
public şi a transferurilor (pensii, alocaţii, ajutoare familiale), adaptarea unor programe
nutriţionale („Cornul şi laptele”), sprijin financiar pentru achiziţionarea unor bunuri (subvenţii
acordate elevilor şi studenţilor pentru achiziţionarea de computere), mărirea achiziţiilor
publice. Măsurile de reducere a cererii şi frânarea creşterii preţurilor (deplasarea curbei cererii
'
la C 2 C 2 şi realizarea echilibrului la Pe 2 < Pe 0 şi Q e 2 < Q e 0 ) se bazează pe creşterea
fiscalităţii, reducerea sprijinului acordat unor categorii de consumatori, promovarea unor
programe de influenţare a populaţiei pentru reducerea consumului anumitor produse.
B) Intervenţiile directe se bazează, în principal, pe fixarea unor plafoane

de preţuri, diferite de nivelul de echilibru; plafoane maxime, peste care preţurile nu
pot creşte, pentru a-i favoriza pe consumatori (figura 11.5 a) şi plafoane minime,
sub care preţurile nu pot să scadă, pentru a-i sprijini pe producători (figura 11.5 b).
P P
C
0′
Plafon minim
C controlat
0′
Plafon maxim
Pe E0 controlat
P1'
P1 P1 E0
C′
C′
0 0
Q 01 Qe Q c2 Q
Q o2 Q
Q 'c1 Qe
Figura 11.5a Figura 11.5b
Preţ plafon maxim controlat Preţ plafon minim controlat
Iniţial, în ambele situaţii (figura 11.4a şi 11.4b) presupunem că piaţa funcţionează

liber, echilibrul E0 realizându-se la Pe Qe.
În figura 11.5a am considerat că guvernul decide protejarea unor consumatori sau
a tuturora (stabileşte plafoane maxime ale chiriilor pe categorii de locuinţe şi zone urbane)
sau în situaţii speciale, plafonează preţurile unor produse de bază (alimente, medicamente,
anumite servicii etc.), la care accesul unor categorii ale populaţiei ar fi imposibil sau dificil
la Pe format în mod liber. La noul preţ P1, o serie de producători ies de pe piaţa (P < Cmg),
iar cei care rămân în activitate nu mai au interes să efectueze investiţii (construcţii de
locuinţe noi pentru închiriere) sau să amelioreze capacităţile existente. În consecinţă, oferta
se reduce la OQ 01 ; în schimb cererea creşte (la OQ c 2 ), prin intrarea pe piaţă şi a unor
categorii de cumpărători care nu aveau acces la vechiul preţ Pe 0 . Pe piaţă apare penurie de
produse (dimensiunea ei este OQ c 2 – OQ 01 ), cu C > O. Soluţia de fond o reprezintă
raţionalizarea – introducerea de cartele pentru plafonarea consumului şi a cererii;
inevitabil apare „piaţa neagră”, unde vânzătorii fără scrupule dosesc mărfurile pe care le
vând la suprapreţ: consumatorii suportă adeseori mari costuri nemonetare (pierdere de timp
la cozi, stres), costuri de care nu beneficiază producătorii, transformându-se în aşa-zise
„preţuri balast”. Concluzie: fixarea preţurilor cu plafon maxim nu reprezintă o soluţie care
să favorizeze pe termen lung consumatorii, resursele alocate fiind insuficiente în raport cu
nevoile.
În figura 11.5b presupunem că guvernul fixează la unele mărfuri, din varii motive
(stimularea producţiei naţionale şi reducerea şomajului, favorizarea producătorilor din
anumite sectoare, asigurarea independenţei alimentare etc.), preţuri plafon minim
'
superioare celor de echilibru ( P1 > Pe ). La noul preţ, cantitatea cerută devine OQ c1 –
inferioară celei de echilibru, iar oferta creşte, devenind OQ o 2 . Pentru că se formează
surplusul de ofertă (iar preţurile nu pot scădea pentru că sunt plafonate prin lege), guvernul
trebuie să achiziţioneze şi să stocheze respectivele cantităţi, ceea ce generează mari
cheltuieli bugetare – cazul surplusurilor agricole din UE fiind elocvent. În alte situaţii,
guvernul acordă subvenţii producătorilor pentru a nu cultiva anumite terenuri (sistemul
„băncii pământului”, adoptat frecvent în SUA). Resursele concentrate în sectoarele cu
preţuri plafon minim garantate devin exagerate în raport cu nevoia socială solvabilă.
În toate ţările, guvernele practică şi alte acţiuni în domeniul preţurilor,

inclusiv fixarea nivelului efectiv al preţului pentru anumite bunuri (transportul
local şi pe calea ferată, ţigări, unele medicamente, unele prestaţii notariale).
Amploarea şi modalităţile intervenţiei guvernului în domeniul preţurilor sunt
influenţate în mare măsură şi de doctrina politică a guvernanţilor (social-
democrată, liberală, conservatoare etc.). Dincolo de acestea, intervenţiile sunt
efective în toate ţările, dar ele au o tendinţă de restrângere, mai ales pe fondul
înclinaţiei spre liberalizare, de reglementare şi globalizare economică.
PACHET PEDAGOGIC
CUVINTE-CHEIE
• Piaţa în sens restrâns • Foarfecele preţului

• Piaţa în sens cuprinzător/larg • Funcţiile preţurilor
• Piaţa relevantă • Preţuri (costuri) balast
• Piaţa fluidă • Preţuri plafon maxim
• Piaţa transparentă • Preţuri plafon minim
• Concurenţă • Teoriile preţului
• Concurenţă neloială • Teoria obiectivă a preţului
• Preţ absolut • Teoria subiectivă a preţului
• Preţ relativ • Teoria mixtă a preţului
• Preţ plafon • Paradoxul „apă-diamant”
• Preţ administrat
ÎNTREBĂRI
Care sunt funcţiile concurenţei?

Elaboraţi o matrice a criteriilor şi tipurilor de piaţă.
Ale căror categorii de bunuri preţurile relative tind să scadă? Ce consecinţe
rezultă?
Comparaţi teoriile preţului.
Ce importanţă prezintă cunoaşterea paradoxului apă-diamant? Care sunt
concluziile care rezultă din enunţul său?
Care sunt funcţiile preţului?
Ce efecte are fixarea unor plafoane de preţuri (maxime, minime) de către guvern?
Ce scop au ele?
APLICAŢII
1. Piaţa relevantă:
a) este cea mai importantă;
b) este cea pe care se efectuează majoritatea tranzacţiilor dintr-un bun;
c) este cea care se află în oraşul cel mai important (al ţării, al continentului) de
efectuare a tranzacţiilor din bunul respectiv, aşa cum este Rotterdam pentru
ţiţei sau Londra pentru valute şi titluri de valoare;
d) este cea care cuprinde toată tranzacţiile cu respectivul bun;
e) răspunsul d) plus toate bunurile a căror cerere este afectată de modificarea
preţului bunului în speţă.
2. Piaţa relevantă a morcovilor cuprinde, pe lângă tranzacţiile cu morcovi, pe cele cu:

a) păstârnac;
b) ceapă;
c) toate legumele;
d) toate bunurile de orice gen a căror cerere creşte când preţul morcovilor scade;
e) toate bunurile a căror cerere creşte sau scade când se modifică preţul
morcovilor.
3. Pe piaţa cărnii activează, în calitate de vânzători, aproximativ 100 firme. Cererea

săptămânală este în medie 10.000 tone. Două firme, A şi B, decid să majoreze
preţul cu 10%, iar cererea săptămânală devine 9600 tone. Apreciem că piaţa cărnii
din această ţară este:
a) competitivă;
b) puţin competitivă;
c) necompetitivă.
4. Confruntat cu cheltuieli bugetare sporite şi riscul unui deficit bugetar major,

guvernul decide mărirea impozitelor şi taxelor, mai ales a celor indirecte (TVA,
accize, taxe vamale). Calculele arată că obiectivul poate fi atins prin două
alternative:
a) să mărească cu 5 procente TVA la toate bunurile;
b) să mărească cu 9 procente TVA pentru bunurile considerate „de lux” pe baza
unei liste stabilite de către guvern şi reprezentanţii unor cercuri ale societăţii
civile.
Dumneavoastră, cunoscător al teoriei economice, pentru care alternativă votaţi?
Aveţi obiecţii asupra opţiunilor guvernului?
5. Propoziţia: „Accesul populaţiei la bunurile economice este condiţionată doar de

achitarea preţului” este: a. adevărată? b. falsă? Argumentaţi.
6. Accesul populaţiei la bunurile marfare (cu alte cuvinte, raţionalizarea acestui

acces) se realizează:
a) doar prin preţ?
b) prin preţ şi prin alte mijloace?
c) doar prin alte instrumente.
7. Penuria de bunuri în sens economic apare atunci când:

a) resursele sunt insuficiente pentru satisfacerea tuturor nevoilor;
b) când unele categorii de persoane nu au bani pentru procurarea bunurilor;
c) în orice situaţie când cererea este mai mare ca oferta;
d) când cererea este mai mare ca oferta datorită unor preţuri „false”;
e) în toate situaţiile de mai sus;
f) în nici una din situaţiile a) – d);
Argumentaţi răspunsul considerat corect.
8. Penuria şi raritatea sunt:

a) sinonime;
b) în relaţie parte-întreg;
c) în relaţie întreg-parte;
d) nu au nici o legătură.
9. În Capitală, locuinţele cu chirie pentru tinerii căsătoriţi cresc într-un ritm inferior
formării noilor familii şi cupluri. Consiliul Municipal, confruntat cu nemulţumirile
tinerilor, trebuie să decidă între:
a) plafonarea chiriilor (pe zone şi în funcţie de gradul de confort);
b) acordarea unor facilităţi fiscale celor care construiesc locuinţe de închiriat
(dar pentru aceasta trebuie mărite unele impozite, fără de care nu pot fi
asigurate resurse bugetare);
c) să acorde un sprijin bănesc tinerilor căsătoriţi sau în cuplu (dar şi în acest caz
vor fi mărite unele impozite);
d) să nu intervină, iar piaţa să stabilească „preţul corect” al chiriilor.
10. Afirmaţia: „Preţurile libere sunt mai bune decât orice preţ format prin intervenţia
directă sau indirectă a autorităţilor” este:
a) corectă;
b) falsă;
c) nu este nici a) nici b)
Argumentaţi.
CAPITOLUL 12
12.1 Trăsături ale pieţei cu concurenţă pură şi perfectă
12.2 Echilibrul firmei pe piaţa cu concurenţă pură şi perfectă
12.3 Echilibrul pieţei cu concurenţă pură şi perfectă

Formele echilibrului
Pachet pedagogic
Piaţa cu concurenţă pură şi perfectă
PIAŢA CU CONCURENŢĂ PURĂ

ŞI PERFECTĂ
Această piaţă reprezintă modelul teoretic, o situaţie ideală imaginată de

către şcoala neoclasică, mai ales prin V. Pareto şi L. Walras (şi într-o mare măsură
de către Adam Smith, deşi acesta nu a denumit-o ca atare), prin care se urmăreşte
evidenţierea virtuţilor instrinseci ale „mâinii invizibile” drept cel mai bun
mecanism natural de funcţionare şi reglare a economiei.
12.1 Trăsături ale pieţei cu concurenţă pură şi perfectă
Ca model teoretic, piaţa cu concurenţă pură şi perfectă se bazează pe o serie

de caracteristici care, în interacţiunea lor, constituie mecanismul ideal de funcţionare
a pieţei.
Acestea sunt:
a) Structura pieţei este atomizată, în care agenţii cererii şi ofertei sunt

de forţă economică redusă şi în număr mare. Cât de mare este numărul lor?
Indeterminat, dar sunt numeroşi şi mici ca forţă economică, astfel încât nici unul
nu poate să influenţeze, prin deciziile şi acţiunile sale, starea pieţei: nivelul şi
evoluţia preţului de echilibru, cererea pieţei şi oferta industriei. Pe o asemenea
piaţă, producătorii (vânzătorii) şi cumpărătorii sunt primitori de preţ (price takers;
preneurs des prix). Un agent economic este primitor de preţ când are o forţă
economică aşa de redusă în raport cu cererea pieţei sau oferta industriei, încât el nu
are nici o posibilitate de a-l influenţa: pentru el, preţul se formează prin tatonări,
această funcţie realizând-o permanentele confruntări dintre cerere şi ofertă
reprezentată prin impersonalul „comisar preţuitor” vestitorul de preţ sau de un
tablou de afişaj al preţului etc., iar în funcţie de nivelul preţului agenţii pieţei
încearcă să se „replieze”, acţionând asupra cantităţilor pe care, în funcţie de
interese, le sporesc sau le diminuează.
b) Omogenitatea perfectă înseamnă identitatea intrinsecă şi extrinsecă a
tuturor bunurilor care fac obiectul tranzacţiilor pe respectiva piaţă.
Două sau mai multe bunuri sunt omogene intrinsec dacă proprietăţile care le
definesc sunt identice prin: compoziţie, calitate, formă, culoare etc. Omogenitatea
extrinsecă se referă la modul de prezentare, condiţiile şi termenii de comercializare, de
livrare şi de plată (pe bază de credit comercial, cu sau fără avans, cu plată integrală, în
numerar sau prin virament etc.), amploarea publicităţii care se face în jurul produsului şi al
firmei care îl comercializează etc.
Această caracteristică face ca, ipotetic, cumpărătorul să nu aibă nici un

motiv să prefere marfa producătorului X sau Y sau Z; el le tratează pe toate în mod
identic.
c) Intrarea-ieşirea liberă de pe piaţă. Se presupune că agenţii pieţei intră
şi, respectiv, ies în mod liber de pe piaţa oricărui bun, fără a se „lovi” de bariere
juridice, economice, instituţionale sau cutumiare. Intrarea şi ieşirea se face pe bază
de raţionament economic. Astfel, ofertantul (producătorul) intră pe o piaţă atunci
când obţine un cost marginal inferior sau cel mult egal cu preţul la care se
comercializează bunul. El iese de pe piaţa respectivului bun când costul marginal
este mai mare decât venitul (încasarea marginală), încercând să se reprofileze spre
alte domenii, unde poate obţine cel puţin profitul normal.
Cumpărătorul, agentul cererii intră pe piaţa unui bun prin compararea
raportului dintre utilitatea marginală şi preţul unitar al acelui bun cu acelaşi raport
obţinut pentru alte bunuri substituibile. Când primul raport este mai mare,
cumpărătorul decide intrarea pe piaţă şi devine agent al cererii. Când raportul
este mai mic, el părăseşte piaţa bunului dat şi se orientează spre altele.
Piaţa care satisface condiţiile de atomicitate, omogenitate şi intrare (ieşire) liberă,

se numeşte piaţă cu concurenţă pură.
Ea este completată cu condiţiile concurenţei perfecte reprezentate de

transparenţa şi mobilitatea perfectă a factorilor de producţie.
d) Transparenţa pieţei. Se apreciază că o piaţă este transparentă atunci
când agenţii ei sunt permanent, complet şi corect informaţi asupra variabilelor
pieţei; ca atare, ei acţionează în cunoştinţă de cauză, aleg pe baza unor criterii de
raţionalitate economică, având la bază o perfectă informare. Ipotetic, aceasta
permite vânzătorului şi cumpărătorului să încheie contracte şi să le execute atunci
când interesele lor sunt cel mai bine satisfăcute.
e) Factorii de producţie au mobilitate perfectă, ceea ce presupune lipsa
unor limite tehnice, economice, juridice în calea orientării libere şi naturale a
acestora spre domenii unde sunt folosiţi cu cea mai înaltă eficienţă.
Când una, mai multe sau toate aceste condiţii nu sunt satisfăcute piaţa este
caracterizată prin concurenţă imperfectă. Din contră, dacă condiţiile de mai sus ar
fi îndeplinite, suveranitatea pieţei prin a sa „mână invizibilă” se impune, tinzând
spre echilibru.
Echilibrul defineşte situaţia ideală, când interesele participanţilor,

producători (vânzători) şi cumpărători, sunt cel mai bine satisfăcute astfel că
surplusul cumpărătorului (consumatorului) şi al producătorului sunt maxime,
resursele sunt alocate pe domenii în strictă concordanţă cu structura şi intensitatea
nevoii de consum şi utilizate pe baza unor criterii şi la nivel normal de eficienţă
pentru etapa dată. Orice modificare a alocării resurselor ar diminua eficienţa.
Echilibrul poate fi privit atât ca echilibru al firmei, cât şi ca echilibru

al pieţei.
Fiecare dintre acestea se judecă prin luarea în considerare a factorului timp

sintetizat în termenul scurt şi cel lung, în echilibrul stabil şi instabil.
12.2 Echilibrul firmei pe piaţa cu concurenţă pură şi perfectă
Echilibrul firmei exprimă acea situaţie care-i permite să obţină cele mai bune
rezultate posibile sintetizate în maximizarea profitului. El este privit pe termen scurt şi pe
termen lung.
Fiind primitoare de preţ, firma concurenţială nu-l poate influenţa, iar fiecare
unitate suplimentară de bun produs şi vândut îi aduce un spor de încasări egal cu
preţul pieţei. Urmărind maximizarea profitului total, firma realizează un spor de
încasări nete (încasări totale – cheltuieli totale), când preţul pieţei este superior
costului marginal: ca atare, fiecare unitate produsă şi vândută o costă mai puţin decât
încasează (costul marginal < preţul pieţei). În aceste condiţii, ea este interesată să
mărească oferta pentru că fiecare unitate adiţională îi aduce câştig. Firma obţine cele
mai bune rezultate când realizează şi vinde un volum de produse pentru care
costul marginal (full) - care include profitul normal - este egal cu preţul pieţei.
Aceasta îi conferă firmei concurenţiale starea de echilibru pe termen scurt:
Costul marginall Încasarea

= Preţul pieţeii = = Venitul marginal
(full) marginală
Rezultatul: profitul total este maxim.

Starea de echilibru poate fi ilustrată printr-un exemplu cifric (vezi tabelul 12.1).
Decizia de ofertă a firmei concurenţiale pe termen scurt
Tabelul 12.1
Cost Cost Profit (+) pierdere
Cost total Preţul Încasări
Cantitate marginal unitar (-) faţă de profitul
(full) pieţei (P) totale (4x0)
full (Cmg) (full) normal (5-1)
0 1 2 3 4 5 6
0 5.500 - - - - -5.500
100 8.500 30 85 40 4.000 -4.500
200 11.00 25 55 40 8.000 -3.000
300 13.200 22 44 40 12.00 -1.200
390 15.600 26,8 40,025 40 15.600 -10
400 16.000 39 40 40 16.000 0
401 16.041 41 40,002 40 16.040 -1
500 21.000 50 42 40 20.000 -100
Notă: Toate categoriile de costuri sunt considerate „full”, în sensul că includ

profitul normal, corespunzător costului de oportunitate pentru sustragerea capitalului
de la cel mai facil plasament: depozitul bancar.
Comentariu: presupunând că firma produce şi vinde 100 bucăţi, încasează

4.000 u.m., în timp ce costurile totale sunt 8.500 u.m. (din care 5.500 u.m. costuri
fixe); costul marginal este inferior preţului şi deci mărirea producţiei este de natură să
mărească încasările nete (sau să diminueze pierderea). Dacă măreşte producţia la
200 bucăţi (costurile variabile cresc cu 83%, în timp ce producţia creşte cu 100%, ea
fiind în zona randamentelor crescătoare), costul mediu şi cel marginal se reduc, iar
pierderea este mai mică (-3.000 u.m. faţă de -4.500 u.m.). Perseverând, la o producţie
de 300 bucăţi (majorată cu 50%, în timp ce costurile variabile se măresc cu 44%),
costul marginal se diminuează în continuare la fel ca şi pierderea de profit normal de
la 3.000 u.m. la 1.200 u.m. Se ajunge, în final, la starea de echilibru pentru o
producţie de 400 bucăţi la care:
Cmg = P = încasarea marginală ⇒ Profitul normal maxim
Perseverând în mărirea producţiei peste acest nivel, profitul normal începe din nou
să se diminueze. Este posibil ca la producţia de 400 bucăţi, unele firme care au
costuri fixe reduse şi randamente ridicate să obţină şi „profit pur”, ceea ce măreşte
tentaţia unor noi firme să pătrundă în ramură, oferta se măreşte, cererea este constantă
sau creşte foarte lent. Preţul pieţei are tendinţa de reducere ducând la diminuarea sau
chiar eliminarea profitului pur.
Pe termen lung, toate costurile sunt variabile. În aceste condiţii, echilibrul

firmei, maximizarea profitului total se realizează la acea producţie pentru care:
Preţul = Costul marginal = CTM full = CVM full
Cum egalitatea CTM = costul marginal se realizează la acea producţie

pentru care CTM este minim, se poate considera că, pe termen lung, la echilibru,
firma în concurenţă perfectă obţine doar profit normal.
P
Cmg
Pets ●A
CTM
B
Petl ●
0 Qx
Qetl Qets
Figura 12.1 - Echilibrul firmei concurenţiale
Pe termen scurt, echilibrul se realizează la producţia de echilibru pe termen

scurt (Qets) pentru care este satisfăcută condiţia:
Pets = Cmg, respectiv în punctul A.
Pe termen lung, echilibrul se realizează în punctul B, definit prin egalitatea:
Petl = CTM = Cmg
12.3 Echilibrul pieţei cu concurenţă pură şi perfectă.

Formele echilibrului
O piaţă concurenţială este formată într-un număr mare de ofertanţi

atomizaţi (fiecare asigurându-şi echilibrul pe termen scurt şi lung în coordonatele
prezentate în paragraful anterior şi care împreună determină oferta totală a
industriei) şi numeroşi agenţi ai cererii.
Echilibrul pieţei concurenţiale se realizează la acel preţ (Pe) şi volum de

tranzacţii (Qe) pentru care cererea şi oferta pieţei sunt egale, adică în punctul la care curba
cererii pieţei şi a ofertei industriale se intersectează.
Dacă propunem o funcţie a cererii Cx = 450 – 25px, iar oferta industriei

Qx = 100px – 300, egalitatea:
Cx = Ox, adică 450 – 25px = 100px – 300 ⇒
→ px = 6, acesta fiind preţul de echilibru care, înlocuit în ecuaţiile cererii şi ofertei

asigură egalitatea cererii pieţei cu oferta industriei;
→ Cx = Ox = 300, reprezentând cantitatea de echilibru.
Echilibrul pieţei concurenţiale se asigură pe baza unor permanente tatonări.

În funcţie de situaţiile de pe piaţă, se formează diferite niveluri ale preţului, dar
piaţa concurenţială „îşi caută” acel preţ la care cererea şi oferta totală se egalizează
sau se apropie la nivelul celui mai mare volum de vânzări-cumpărări. În caz
contrar, ea înregistrează exces de cerere sau de ofertă (vezi tabelul 12.2 şi
figura 12.2).
Pornind de la funcţiile cererii şi ofertei prezentate mai sus şi făcând ipoteza
unor preţuri „de tatonare” care oscilează între 8 u.m. şi 4 u.m., situaţia pieţei se
prezintă ca în tabelul şi figura ce urmează.
Formarea preţului de echilibru pe piaţa unui bun
Tabelul 12.2
Starea pieţei
Preţul
Cx buc. Ox buc. Exces Exces Tendinţa preţului
u.m.
de cerere de ofertă
8 250 500 - 250 scădere............................
7 275 400 - 125 scădere............................
6 300 300 Echilibrată stabil; echilibru..............
5 325 200 125 - creştere.............................
4 350 100 250 - creştere.............................

8 Exces de ofertă
C O'
E
Pe=6
5
O
C'
4 Exces de cerere
0 100 200 500

300 400
Qe
Figura 12.2 Forţele pieţei concurenţiale
Preţurile diferite de cele de echilibru creează, după caz, exces de ofertă sau de
cerere (penurie); situaţia este identică atunci când se „impun” preţuri administrate care se
abat de la preţul de echilibru. Forţele pieţei concurenţiale dau naştere la un q şi p de
echilibru, ceea ce înseamnă că vorbim de o piaţă în echilibru, la care p şi q echilibrează
forţele pieţei, şi ceteris paribus, p şi q tind să rămână staţionare.
Preţul şi cantitatea de echilibru sunt expresia celei mai bune alocări şi

utilizări a resurselor; interesele producătorilor şi vânzătorilor sunt cel mai bine
satisfăcute, piaţa este „plină” de mărfuri, iar agenţii economici au interesul să-şi
perpetueze tranzacţiile ceea ce oferă economiei dinamism şi stabilitate. La un preţ
mai mic în raport cu cel de echilibru (vezi tabelul 12.2 şi figura 12.2) pe piaţă apare
un deficit de mărfuri, penurie, concurenţa dintre cumpărători este acerbă, iar
fenomenele de absorbţie se fac simţite în ansamblul economic.
Dacă preţurile sunt libere, piaţa va „propune” preţuri superioare (care
angajează eforturi – costuri monetare – suplimentare pentru cumpărători şi implicit
venituri monetare mai mari pentru vânzători – producători). Ca efect, se reduce
într-o măsură oarecare cererea şi creşte corespunzător oferta. Situaţia se prezintă
invers, dacă preţul este superior celui de echilibru. De aceea înclinăm să fim de
acord cu Alfred Marshal că „ajustarea pieţei concurenţiale se realizează mai
ales prin modificarea cantităţilor” (cerute şi oferite).
Dacă preţurile ar fi fixate la un anumit nivel (sau plafon) inferior celui de echilibru
(şi deci C > O), pe piaţă apare penuria; cumpărătorii se „luptă” pentru a-şi apropia
cantitatea dorită (pentru care sunt solvabili) dintr-o ofertă insuficientă: apar cheltuieli
suplimentare, pentru a „căuta” marfa necesară ceea ce înseamnă costuri nemonetare de
care nu beneficiază vânzătorul (producătorul) – numite costuri balast. De aceea,
producătorii nu au interes să-şi reorienteze resursele pentru a mări oferta; vor proceda logic
(mărind oferta) doar când producătorii pot transforma costurile nemonetare (balast) ale
cumpărătorilor în venituri monetare de care ei să beneficieze. Aşa se explică de ce,
producătorii, de regulă, sunt împotriva preţurilor fixate sub cel de echilibru.
Piaţa realizează starea de echilibru făcând abstracţie de criteriile de etică

şi/sau justiţie socială. Pe orice piaţă în echilibru există în mod normal consumatori
şi ofertanţi acceptaţi şi, respectiv, excluşi (datorită preţului, venitului, calităţii
ş.a.m.d. – vezi figura 12.3).
A
C(x) Simboluri:
Pu O(x)
Pex; Qex = preţul şi cantitatea de
echilibru;
C(x) evoluţia cererii în raport de
preţul unitar al bunului x;
Cumpărători E Producători O(x) evoluţia ofertei în raport de
acceptaţi excluşi preţul unitar al bunului x.
Pxe
Producători Cumpărători
B
0
Qxe Qx
Figura 12.3 Situaţia producătorilor şi cumpărătorilor
Comentariu: În figura 12.3 în partea stângă a liniei de separaţie AB, care

intersectează punctul de echilibru E, sunt dispuse cantităţile care pot fi
achiziţionate de către cumpărătorii dispuşi să plătească un preţ egal sau mai mare
ca preţul de echilibru; în aceeaşi parte se află producătorii apţi să producă bunuri
obţinute cu un cost marginal-full mai mic sau egal cu preţul de echilibru.
Ambele categorii sunt acceptate ca agenţi economici efectivi, în
condiţii de echilibru. În partea dreaptă a liniei AB se află cantităţile care pot fi
aduse pe piaţă de către producătorii care obţin un cost marginal-full superior
preţului de echilibru, iar ei sunt excluşi de pe piaţă. Tot în această parte sunt
cantităţile care ar putea fi achiziţionate de către consumatorii care intră pe piaţă,
doar dacă preţul pieţei este inferior celui de echilibru (ei fiind excluşi în situaţia de
echilibru).
Caseta 12.1
Preţul – factor de raţionalizare a producţiei şi consumului
Resursele fiind limitate, nu pot fi satisfăcute toate nevoile; inevitabil are loc
raţionalizarea, limitarea consumului (şi a gradului de satisfacere a nevoilor) şi a volumului
de resurse alocate fiecărui domeniu. Principalul factor de raţionalizare în economia
capitalistă este preţul. El decide pe cei care au acces pe piaţă (în calitate de cumpărători şi
vânzători). Când preţul se modifică, se modifică şi plaja acestora.
Raţionalizarea consumului se poate face şi prin alte instrumente: măsuri
legislative exprese (de exemplu, se interzice accesul minorilor în discoteci); raţionalizarea
prin cozi, raţionalizarea prin loterii, raţionalizarea prin cupoane (cartele). Toate acestea pot
fi forme de coordonare socială, alături de raţionalizarea şi coordonarea socială realizată prin
preţ.
Spre deosebire de acestea, coordonarea socială prin intermediul preţului se
realizează în modul cel mai rapid şi mai eficace. Totuşi, raţionalizarea şi coordonarea
socială prin preţ, deşi este cea mai bună posibilă, este imperfectă când: informarea
agenţilor economici este inegală, puterea lor economică este diferită, drepturile de
proprietate sunt insuficient şi incomplet reglementate, preţul are la bază unele aranjamente
secrete.
Echilibrul pieţei cu concurenţă pură şi perfectă poate fi privit sub mai

multe unghiuri:
a) După intervalul la care este raportat, la capacitatea şi modul de
acţiune al agenţilor economici, se disting: echilibrul instantaneu (pe termen foarte
scurt), echilibrul pe termen scurt şi echilibrul pe termen lung.
Echilibrul pe termen foarte scurt (instantaneu) există când cererea se
modifică, iar oferta este rigidă, fixă, pentru că producătorii nu au nici o posibilitate
sau interes de a o modifica (vezi figura 12.4a).
Echilibrul pe termen scurt apare atunci când cererea se modifică, dar
oferta cunoaşte modificări reduse, sub incidenţa factorului muncă, a metodelor de
marketing şi o mai bună utilizare a capitalului fix (capacităţii de producţie) (vezi
figura 12.4b).
Echilibrul pe termen lung – atunci când se trece la o nouă stare de
echilibru, când toţi factorii de producţie sunt variabili, ca urmare a intrării (ieşirii)
din industrie a unor firme, ameliorării calitative şi creşterii cantitative a capitalului
fix şi a altor inputuri (vezi figura 12.4c).
a c
Figura 12.4a, b, c
Comentariu: în figurile a, b, c s-a presupus creşterea cererii (de pildă, ca urmare a

creşterii numărului de consumatori), ceea ce a condus la creşterea preţului de
echilibru. Cea mai mare creştere a preţului de echilibru se înregistrează în cazul
„a”, urmată de cazul „b” şi doar aleator în cazul „c” (atunci când cererea creşte mai
substanţial decât oferta, ceea ce nu este cazul exemplului nostru). Se pot imagina şi
situaţii inverse: de reducere a cererii, iar în cazul „c”, de reducere a ofertei.
Reamintim cititorilor necesitatea de a realiza distincţia între extinderea (contracţia)
cererii, ofertei şi creşterea (reducerea) acestora.
b) Caracterul dinamic al echilibrului pe piaţa concurenţială este relevat şi

în raport de comportamentul său la acţiunea unor factori perturbatori. Din
acest punct de vedere se disting: echilibrul stabil, echilibrul instabil şi
dezechilibrul autoîntreţinut.
Când pe piaţă se produc modificări în condiţiile cererii şi ofertei (în
ambele sau doar în una dintre ele) vechiul echilibru este „rupt”. Dacă piaţa revine
la echilibrul vechi (prin absorbţia sau eliminarea factorului perturbator) sau îşi
găseşte altul nou, respectiva piaţă se numeşte cu echilibru stabil: aceasta înseamnă
că dispune de forţe proprii de a se reechilibra. Dacă, în urma unor şocuri, echilibrul
pieţei se rupe, iar pe măsura trecerii timpului ea îşi accentuează dezechilibrul, adică
se îndepărtează de starea de echilibru, ea se numeşte piaţă cu echilibru instabil. O
asemenea piaţă nu dispune de forţe proprii care prin acţiunea agenţilor săi direcţi se
autoechilibrează.
Se apreciază că o piaţă se află în dezechilibru autoîntreţinut când sub incidenţa

unor factori perturbatori echilibrul iniţial se rupe, iar dezechilibrul format, cu factorii care-l
generează, se reproduc în limite relativ constante, starea de dezechilibru apărând ca
normală.
Capacitatea pieţei concurenţiale de a se reechilibra sau nu depinde de

relaţia care există între elasticitatea cererii în raport de preţ şi elasticitatea
ofertei în funcţie de preţ.
Când curbele cererii şi ofertei sunt normale, iar elasticitatea cererii în
funcţie de preţ, în modul (Ecx/px), este superioară elasticităţii ofertei în funcţie
de preţ (Eox/px), piaţa are capacitatea de a se reechilibra, tinzând spre un echilibru
stabil.
Adică: E cx / px > E ox / px → echilibru stabil
Revenirea la echilibru se realizează în timp şi este relevat schematic prin

diagrama „pânzei de păianjen” (Cobwed) – vezi figura 12.5.
Figura 12.5 - Diagrama Cobwed: Piaţa cu echilibru stabil
În figura 12.5 am presupus o situaţie iniţială de echilibru Peo şi Qeo, dar sub
incidenţa unor factori aleatori (dezechilibrul grav al balanţei de plăţi, incapacitatea
de plată a ţării etc.), oferta se reduce devenind Q1, care este livrată cumpărătorilor
la preţul P1. Acest preţ, foarte remuneratoriu, poate stimula investiţiile interne şi
producţia de substituire a importurilor, cointeresându-i pe producători să ofere
pieţei cantitatea N1 (sau Q2). Formarea excesului de ofertă M1N1 face ca preţul
pieţei „să cadă” la P2, pentru că doar la acest preţ cererea M2 poate absorbi întreaga
ofertă. Dar, la P2 producătorii restrâng oferta la nivelul N2 (Q'2) (generând starea de
penurie, creşterea preţurilor la P3 şi contracţia cererii la M3). La preţul P3,

producătorii sunt din nou stimulaţi să extindă oferta la N3 (Q3) şi reapare excesul de
ofertă (dar mai mic decât cel anterior), care poate fi absorbit la P4, extinzând
cererea la M4. Procesul de ajustare reciprocă continuă până când prin forţele libere
ale pieţei se revine la echilibrul iniţial. Reechilibrarea în timp este specifică
domeniilor cu ciclul de fabricaţie lung.
E cx / px < E ox / px ⎯
⎯→ echilibru instabil,
Când:
E cx / px = E ox / px ⎯
⎯→ dezechilibru autoîntreţinut
Piaţa cu concurenţă pură şi perfectă reprezintă o stare ideală spre care

neoclasicii şi-au imaginat că piaţa tinde în mod natural. Deşi este un model
teoretic, ideal, studierea ei are anumite valenţe. Ea relevă forţele pieţei care conduc
în mod natural spre cea mai raţională alocare şi utilizare a resurselor şi cea mai
bună satisfacere posibilă a intereselor producătorilor şi cumpărătorilor. Ea are
valoare teoretică pozitivă pentru a imagina un optim economic şi social. Totodată,
are valenţe instructive, normativ-practice, indiscutabile pentru că relevă acţiunile
pe care trebuie să le întrepătrundă instituţiile abilitate pentru a orienta, completa şi
corecta pieţele reale, pentru ca ele să se apropie pe cât posibil de starea ideal-
potenţială.
În ciuda acestor valenţe reale, modelului elaborat de către neoclasici i se
relevă, în ultima perioadă, numeroase limite 1 , cum ar fi: ignoră externalităţile
pieţei; ia în considerare doar nevoile solvabile; pe o asemenea piaţă nu au şanse să
apară activităţi care au risc înalt, solicită investiţii ridicate şi durate mari de
realizare. Progresul tehnic, formarea companiilor transnaţionale şi concentrarea
puterii economice, generează în mod natural tendinţe opuse atomicităţii şi
omogenităţii; este iluzorie, utopică chiar, ipoteza intrării/ieşirii fără restricţii de pe
piaţă (chiar în lipsa unor măsuri administrativ-legislative, dar care există
pretutindeni ca: vârstă, calificare, necesarul de investiţii etc.).
În ciuda unor asemenea limite, modelul analizat îşi păstrează valenţele de
teorie pozitivă, cel puţin până la încheierea etapei de restructurare pe care o
parcurge în prezent ştiinţa economică.
1
P. Samuelson, W. W. Nordhaus, Microéconomie, Paris, Les Editions d'Organisation, 1995, p. 101-104.
PACHET PEDAGOGIC
CUVINTE-CHEIE
• concurenţă pură
• concurenţă perfectă
• omogenitate intrinsecă
• omogenitate extrinsecă
• echilibrul firmei concurenţiale
• echilibrul pieţei
• primitor de preţ
• echilibru stabil
• echilibru instabil
• dezechilibru autoîntreţinut
• costuri nemonetare
• costuri „balast”
ÎNTREBĂRI
Care este condiţia de echilibru a firmei concurenţiale pe termen scurt? Dar lung?
Argumentaţi că pe termen lung relaţiile p = Cmg = CTM şi p = Cmg = CVM au
aceeaşi valoare de adevăr.
Cum se prezintă surplusul consumatorului când C > O iar preţul de tranzacţie > P
echilibru?
Când apare pe o piaţă concurenţială dezechilibrul autoîntreţinut?
În ce împrejurări, raţionalizarea prin preţ a accesului la bunurile marfare este
imperfectă din punct de vedere economic?
Pentru cine raţionalizarea prin „cozi” este preferabilă celei prin preţ?
Piaţa cu concurenţă perfectă reprezintă un model ideal de funcţionare a economiei.
Studierea ei prezintă vreo importanţă practică sau reprezintă doar un „exerciţiu
ideal”?
APLICAŢII
1. Fie două bunuri x şi y pentru care, pe o piaţă concurenţială, cererea săptămânală

(Q) şi preţul iniţial au fost Px = 500; Py = 100; Qx = 20 buc.; Qx = 400 buc. În t1, Px
se dublează, iar Py = constant. Ca rezultat Qx = 15; Qy = 350. Se cere:
1) determinaţi Kecy/Px; 2) argumentaţi dacă cele două bunuri sunt: a) substituibile;
b) complementare; c) de lux; d) inferioare.
2. Când o firmă acţionează pe o piaţă concurenţială, iar Vmg = Cmg, venitul total este:
a) nul; b) pozitiv; c) egal cu profitul; d) egal cu preţul; e) negativ. Argumentaţi.
3. Pe termen scurt, o firmă concurenţială realizează p = Cmg (dar superior CTM-full).

Aceasta înseamnă că ea lucrează în condiţii: a) opţionale; b) suboptimale;
c) realizează un profit oarecare.
Indicaţi răspunsul corect şi ilustraţi-l grafic.
4. Fie o firmă care acţionează în condiţii apropiate de cele ale concurenţei perfecte.
Ea are o funcţie de cost: CT = 4Q2 + 4Qx + 20. Dacă preţul unitar al bunului
x = 36, determinaţi indicatorii de mai jos când firma se află în echilibru pe termen
scurt: Q, venitul total; profitul; costul marginal, CTM; CVM; CFM.
5. O firmă are o funcţie de cost total (CT): CT = 3Q2 + 7Q + 90 (costurile sale fixe
fiind sub nivelul celorlalte firme atomizate din industrie). Preţul este definit prin
relaţia P = 47 – 2Q şi se formează liber.
Determinaţi:
a. profitul acestei firme la echilibrul pe termen scurt;
b. pe termen scurt, profitul acestei firme este:
- egal cu profitul normal?
- egal cu profitul pur?
- mai mare ca profitul pur?
6. Propoziţia: „Echilibrul pe termen scurt este sinonim cu echilibrul stabil” este: a)

adevărată? b) falsă? Argumentaţi.
7. Pe o piaţă concurenţială, elasticitatea cererii şi cea a ofertei pentru bunul x este la

echilibru de 1,3. Asupra cererii se produce un şoc prin modificarea profundă a
preferinţelor consumatorilor. Se scontează ca ulterior piaţa acestui bun:
a) revine la echilibru;
b) dezechilibrul este autoîntreţinut. Alegeţi răspunsul corect şi argumentaţi-l.
8. Diagrama Cobwed exprimă:

a) starea de echilibru stabil;
b) starea de dezechilibru pe termen scurt;
c) procesul de revenire la echilibru prin eliminarea (absorbţia) treptată a unor
şocuri asupra cererii şi/sau ofertei.
9. Pe piaţa bunului x, oferta > cererea, iar preţul de tranzacţie < preţul de echilibru.
Surplusul efectiv al producătorului, faţă de cel normal este:
a) mai mare?
b) mai mic?
c) identic?
d) poate fi adevărată oricare din propoziţiile a, b, c.
Ilustraţi grafic răspunsul corect.
10. Pe piaţa concurenţială, surplusul consumatorului şi al producătorului sunt maxim

posibile când:
a) piaţa este în echilibru;
b) când se înregistrează exces de cerere;
c) când se înregistrează exces de ofertă;
d) în toate situaţiile a, b, c;
e) în nici una din situaţiile a, b, c.
CAPITOLUL 13
13.1 Piaţa de monopol

13.1.1 Situaţii limită de monopol pur (absolut)
13.1.2 Cererea, venitul marginal (Vmg) şi venitul total (VT)
13.1.3 Echilibrul monopolului
13.1.4 Monopolul practică preţuri diferenţiate
13.1.5 Procesul monopolului
13.2 Piaţa cu concurenţă monopolistică
13.3 Piaţa de oligopol
13.3.1 Caracterizare
13.3.2 Tendinţa spre oligopolizare: cauze şi căi de
realizare
13.3.3 Comportamentul strategic – trăsătura definitorie
a oligopolului
13.3.3.1 Oligopolul cu comportament „noncooperant”
13.3.3.2 Oligopolul cu strategie „cooperantă”
Pachet pedagogic
Pieţe imperfecte
PIEŢE IMPERFECTE
Pieţe imperfecte
Pieţelor reale, efective, cele care se întâlnesc în economiile cu piaţă

concurenţială, le este caracteristică concurenţa imperfectă. Se apreciază că într-o
ramură (industrie) există concurenţă imperfectă dacă vânzătorii, respectiv
cumpărătorii, fixează ei înşişi sau exercită influenţe individuale asupra
nivelurilor preţurilor la oferta lor sau la cererea pe care doresc să şi-o
satisfacă. Capacitatea de a fixa sau influenţa nivelul preţului - adică de a exercita
presiuni asupra preţului - depinde de puterea fiecărui agent, de trăsăturile pieţei pe
care acţionează şi se exercită în cadrul unor raporturi de rivalitate. Există şi situaţii
în care cumpărătorii, firme puternice, dar puţine la număr, fixează sau influenţează
preţul. Paralel cu fixarea sau influenţarea nivelului preţurilor, fiecare agent este
preocupat să-şi mărească cota de piaţă (procentul din oferta satisfăcută a industriei,
respectiv din cererea pieţei), ca o premisă pentru maximizarea profitului total.
Pieţele cu concurenţă imperfectă se prezintă într-o mare diversitate, dar
niciodată în formă pură. Din diversitatea acestora, vom analiza în continuare piaţa
de monopol, monopolistică şi de oligopol.
13.1 Piaţa de monopol
Definirea monopolului şi caracteristicile acestei pieţe

La o primă evaluare, s-ar părea că definirea monopolului este o chestiune
facilă; pornind de la semnificaţia cuvântului monopol, de origine grecească (unic
vânzător), monopolul ar reprezenta acea situaţie de piaţă în care oferta unui
bun este concentrată în forţa unui singur producător (vânzător), persoană
fizică sau firmă, care se confruntă cu o cerere atomizată, provenind de la
numeroşi subiecţi, fiecare cu forţă economică şi cerere individuală reduse. El
poate exista doar acolo unde bunul nu are substituenţi apropiaţi, iar furnizorul este
în măsură să împiedice alte firme să-l producă. Această definiţie, care vizează
monopolul absolut sau pur, ar fi viabilă dacă nu ar exista fenomenul de
substituibilitate a bunurilor. În realitate, majoritatea covârşitoare a trebuinţelor sunt
satisfăcute printr-o gamă - mai extinsă sau mai restrânsă - de bunuri economice
substituibile; sunt puţine sau extrem de puţine bunurile economice care nu au înlo-
cuitori (substituenţi), mai ales atunci când bunul economic este definit în sens larg,
prin prisma genului de trebuinţe în a căror întâmpinare vine.
13.1.1 Situaţii limită de monopol pur (absolut)
Monopolul absolut sau pur poate să apară ca:

a) drept de exclusivitate de licenţă sau drept de editor (copyright), marcă de
comerţ, care se acordă legal inventatorilor, autorilor, compozitorilor etc.
pentru a se bucura de uzufructul proprietăţii intelectuale o anumită
perioadă de timp;
b) monopolul natural, rezultat din deţinerea unor resurse naturale (mine de
cărbuni, zăcăminte minerale, de ţiţei etc.) sau a unor bunuri de capital
(reţele de distribuţie sau de transport prin conducte);
c) ofertă cu totul particulară a unui specialist sau individ talentat (violonist de
concert, creator de modă, designer etc.);
d) situaţie temporară când, în lipsa unui program de protecţie, firmele mici şi
mijlocii dintr-un domeniu sunt eliminate de pe o anumită piaţă de către o
firmă mare, puternică, care deţine economii de scară substanţiale sau sunt
„preluate” prin mijloace economice, sub formă de fuziuni şi absorbţii sau
asocieri, dând naştere la o formă de monopol natural. Chiar şi în aceste
situaţii, poziţiile şi forţa de decizie ale monopolului pur pot fi subminate
sau eliminate prin importul unor bunuri asemănătoare, dezvoltarea unor
producţii autohtone de bunuri substituibile (înlocuitori) sau prin măsuri
legislative sau acţiuni ale organizaţiilor de consumatori.
În consecinţă, putem aprecia că monopolul pur este o situaţie limită, o stare cu

totul particulară; există mai degrabă situaţii de cvasimonopol, stări de piaţă în care un
agent economic produce şi vinde un bun care nu poate fi substituit în mare măsură şi în
mod operativ, rapid. Cu alte cuvinte, cvasimonopolul apare atunci când o firmă aduce pe
piaţă un bun a cărui elasticitate încrucişată (de substituire la preţ) este foarte slabă.
13.1.2 Cererea, venitul marginal (Vmg) şi venitul total (VT)
Firma monopol (sau cvasimonopol), are o situaţie favorizantă: cererea

pentru bunurile produse de firmă se confundă cu cererea pieţei, iar oferta sa este
sinonimă (sau apropiată) cu oferta industriei. Confruntată cu multitudinea cererilor
individuale care formează cererea pieţei, firma monopol nu se poate sustrage
Pieţe imperfecte
incidenţelor legii generale a cererii, în baza căreia cererea pieţei pentru un bun dat
se află în relaţie negativă cu preţul (vezi figura 13.1).
Caseta 13.1
Pux Pux C
C’
0 0
Qx Qx
a) Cererea firmei pe piaţă b) Cererea firmei pe piaţa de monopol,
cu concurenţă pură şi perfectă egală cu cererea pieţei
Figura 13.1 Cererea firmei pe piaţa concurenţială şi de monopol
Comentariu: Pe piaţa cu competiţie pură şi perfectă, cererea pentru un furnizor

individual se prezintă ca o paralelă la axa „x”, fiind o cerere cu elasticitate infinită. Un
asemenea furnizor, dacă reduce preţul sub cel al pieţei, va fi „invadat” de comenzi, fiind
incapabil să le satisfacă, forţa sa economică fiind foarte mică; invers, dacă ar majora preţul,
ar rămâne fără comenzi, bunurile sale fiind perfect omogene cu ale concurenţilor, iar piaţa
fiind transparentă. Din contră, pentru monopol diagrama cererii are pantă negativă şi este în
relaţie negativă cu preţul.
Monopolul este „un căutător de preţ”, urmărind să determine pe diagrama

cererii un cuplu de valori – preţ şi cantitate – care maximizează profitul. El poate
alege între două alternative:
1. fixează preţul şi piaţa stabileşte cantitatea cerută;
2. fixează cantitatea pe care decide să o vândă, iar piaţa este cea care
decide asupra nivelului preţului.
Pornind de la exigenţele legii generale a cererii, monopolul are în vedere
că:
a) pentru a spori cantitatea vândută, trebuie să reducă preţul (spre deosebire
de firma în concurenţă perfectă care, la acelaşi preţ, poate vinde oricât,
în raport cu dimensiunea ei atomizată. De aici rezultă că venitul
(încasarea) marginal (Vmg) este diferit de încasarea medie (preţul
unitar).
Caseta 13.2
Venitul (încasarea) marginal (Vmg) reprezintă sporul de încasări obţinute când

volumul producţiei şi al vânzărilor sporeşte cu o unitate.
ΔVT
Vmg = (1)
ΔQ
în care:
ΔVT = variaţia venitului total;
ΔQ = variaţia cantităţii vândute
Exemplu:
La preţul de 100 u.m., cantitatea cerută reprezintă 10t. Rezultă
VTo = 100 · 10t = 1.000 u.m. Firma poate vinde 11 t, dacă preţul unitar devine 99.
Rezultă : VT1 = 99 · 11 t = 1089 u.m.
VT1 − VT0 1089 − 1000
Vmg = = = 89 u.m.
Q1 − Q0 11 − 10
Reţinem că, deşi preţul (venitul mediu) în T1 este 99 u.m., unitatea marginală,
cea vândută în plus, aduce un venit suplimentar (marginal) mai mic, respectiv 89 u.m.
În condiţii de monopol Vmg < preţul
În condiţii de concurenţă Vmg = preţul
Figura 13.2 ilustrează de ce Vmg < preţul.
Px
A B
Po = 100
P1 = 99 E
D G
Reducere
de venit
90 Spor de venit
C F
0
Q0 Q1 Qx
10 11
Figura 13.2 În monopol Vmg < preţul
VT0 este reprezentat de aria OABC

VT1 este reprezentat de ODEF
Prin vânzarea unei unităţi suplimentare, venitul creşte cu aria CGEF, iar prin
reducerea preţului, venitul se micşorează cu aria DABG.
Venitul marginal = CGEF – DABG
Pieţe imperfecte
Anexa matematică
Formal, venitul marginal este definit ca primă derivată a funcţiei venitului total
în funcţia de cantitatea vândută (q), adică:
'
Vmg = VT(q) (2)
Cunoscând că VT = p · q, iar preţul, aflat în relaţie negativă cu volumul

vânzărilor (q), poate fi definit printr-o relaţie de tipul:
P = a – bq, în care a şi b sunt parametri pozitivi, rezultă:
VT = (a – bq)q = aq – bq2
'
Implicit Vmg = VT(q) = a – 2bq , care, în condiţii de monopol, este inferior
preţului (Vmg < p), adică (a – 2bq) < (a – bq)
VT evoluează după o curbă în formă de parabolă care admite un maxim atunci
când prima derivată (care este Vmg) se anulează. Deci: când Vmg = 0 B VTmax.
b) pe măsura diminuării preţului, venitul marginal scade, iar dinamica sa

este dependentă de tipul de elasticitate a cererii în raport de preţ.
Ca regulă generală:
¾ când cererea este elastică în funcţie de preţ, iar preţul se reduce,

Vmg este pozitiv (şi doar în situaţii limită este nul), iar VT are
tendinţa să crească, devenind maxim, la acel volum de vânzări
pentru care cererea este de elasticitatea unitară în funcţie de preţ;
¾ când cererea este inelastică în funcţie de preţ, iar preţul se reduce,

Vmg este negativ, iar VT are tendinţa să scadă.
Figura 13.3 ilustrează relaţia dintre elasticitatea cererii şi evoluţia Vmg şi a

VT pe măsura reducerii preţului şi creşterea cantităţii vândute de către monopol
succesiv de la Q0 la Q1, Q2, Q3…
Px C
um/buc
8
Cerere elastică
(Kec/p > 1)
7
6
Cerere unitară
5 (Kec/p = 1)
Vmg
4,5
4
3
Cerere inelastică
2 (Kec/p < 1)
B
1
0
Q0 Q1 Q2 Q3 C’ Qx (buc)
Figura 13.3 Tipul de elasticitate a cererii şi evoluţia Vmg şi VT

în funcţie de preţ, în monopol
Comentariu: Diagrama CC' reprezintă cererea din bunul x, iar diagrama OBC'
descrie o parabolă şi indică evoluţia VT în funcţie de scăderea preţului şi tipul de
elasticitate: pe măsura reducerii preţului de la 8 la 7, la 4,5 ş.a.m.d. şi a creşterii cantităţii
vândute de la Q0 la Q1 şi Q2, încasările totale cresc, în condiţii de cerere elastică, venitul
marginal este pozitiv, dar are tendinţa de reducere: la preţul de 8 u.m. şi vânzările Q1, Vmg
este de 6; la vânzările Q2 şi preţul de 4,5 u.m. VT este maxim, iar Vmg = 0. Reducerea în
continuare a preţului, cererea devenind inelastică, conduce la creşterea vânzărilor la Q3, VT
se reduce, iar Vmg devine negativ (trece în cadranul IV).
13.1.3 Echilibrul monopolului
Obiectul fundamental în gestiunea majorităţii covârşitoare a monopolurilor

îl reprezintă maximizarea profitului, adică:
VT – CT = Profit total B max.

Pieţe imperfecte
Există şi situaţii particulare în care monopolurile practică şi alte forme de

gestiune, respectiv:
a) maximizarea volumului producţiei şi desfacerilor se practică când
există riscul pătrunderii în industrie a unor noi concurenţi. Atunci monopolul reduce
preţul chiar sub nivelul costului mediu, cu riscul unor pierderi temporare, dar măreşte
oferta;
b) tarifarea la nivelul costului marginal, ca măsură de protecţie socială
pentru consumatori (sau pentru o parte a acestora). Este practicată de unele monopoluri
publice din domeniul serviciilor, iar bugetul local acoperă costurile fixe;
c) tarifarea la nivelul costului mediu contabil minim cu scopul eliminării
subvenţiilor bugetare, profitul contabil fiind nul.
Dincolo de situaţiile particulare de tipul celor de mai sus, regula este că un

monopol îşi asigură echilibrul, atunci când profitul obţinut este maxim.
Echilibrul monopolului se asigură la acel volum de producţie (cantitatea de

echilibru, qem) şi preţ (pem) pentru care Vmg = Cmg B Profitul total este maxim.
Dacă Vmg ar fi mai mare decât costul marginal, o unitate suplimentară de

producţie ar permite obţinerea unui profit adiţional, iar profitul total ar creşte în
continuare. Dacă Vmg ar fi inferior costului marginal, diferenţa ar reprezenta
pierderea obţinută de pe urma ultimei unităţi adiţionale şi care ar diminua profitul
total.
Starea de echilibru a monopolului este ilustrată în figura 13.4 şi analitic în
tabelul 13.1, construit pe baza unei funcţii a cererii Cx = 178 – Px
Pux
A Cmg
F
Pem G CTM
Pec J
H
I Curba cererii
E monopolului
Venitul
D marginal
0
qem Qec Qx
Figura 13.4 Echilibrul monopolului

În figura 13.4, starea de echilibru este jalonată de qem (cantitatea de

echilibru a monopolului) şi pem (preţul de echilibru al monopolului), dimensiunile
profitului fiind jalonate de aria GFHI; acesta este profitul pur, de monopol, stabil
atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung. Egalitatea cost marginal = venit
marginal se realizează în punctul E, din care s-a imaginat o paralelă la ordonată,
care intersectează curba cererii monopolului în punctul F, ale cărui coordonate sunt
punctul G pe axa preţului (preţul de echilibru al monopolului pem) şi D pe axa
cantităţii, care desemnează cantitatea de echilibru a monopolului (qem).
Din figura 13.4 rezultă că monopolul îşi maximizează profitul doar în
măsura în care producţia vândută se încadrează în zona elastică a curbei cererii
(jumătatea superioară a diagramei).
Determinarea profitului monopolului
Tabelul 13.1
Preţul Cantitatea Costul Încasarea Venitul Costul Profitul
Încasarea cerută total (venitul marginal marginal (3-2)
medie total (oxl)
0 1 2 3 4 5 6
178 0 2.000 0 0 0 -2.000
168 10 2.400 1.680 168 40 -720
158 20 2.680 3.160 148 28 480
148 30 2.880 4.440 128 20 1.560
138 40 3.080 5.520 108 20 2.440
128 50 3.350 6.400 88 27 3.050
118 60 3.720 7.080 68 37 3.360
108 70 4.200 7.560 48 48 3.360
98 80 4.700 7.840 28 50 3.140
88 90 5.300 7.920 8 60 2.620
78 100 5.960 7.980 6 66 2.020
Din datele analitice ale tabelului 13.1, echilibrul monopolului se realizează la

qem = 70 şi Pem = 108, pentru care profitul pur este 3360 (în toate cazurile am operat cu
costul total şi costul mediu full, incluzând şi profitul normal). Profitul pur maxim de 3360
se obţine atât la preţul de 118, cât şi la cel de 108. Starea de echilibru o definim la qem = 70
şi Pem = 108 pentru că permite o cantitate mai mare şi un preţ mai mic.
Pieţe imperfecte
Profit pur (suplimentar) durabil pe termen scurt şi pe termen lung
Datorită poziţiei pe care monopolul o ocupă pe piaţă, el obţine un

supraprofit durabil (profit pur) peste cel normal (inclus în costul mediu) atât pe
termen scurt, cât şi lung. Acest lucru este posibil datorită poziţiei de forţă pe care o
ocupă în ramură pătrunderea a noi concurenţi fiind îngreunată sau prohibită ca
urmare a unor factori economici şi extraeconomici (bariere de intrare).
În acest sens, acţionează:
- exclusivitatea folosirii unor licenţe, brevete sau mărci de produs;
- volumul minim de capital necesar pentru organizarea producţiei
rentabile care este inaccesibil firmelor mici şi mijlocii;
- înţelegeri cu autoritatea publică care-i conferă unele drepturi de
exclusivitate etc.
Barierele de intrare pot fi depăşite doar pe termen foarte lung.
În raţionamentele anterioare am pornit de la premiza că monopolul îşi
asigură producţia într-o singură fabrică (uzină). În practică, bunurile de acelaşi fel,
se asigură de regulă în mai multe fabrici (uzine) de cele mai multe ori situate şi în
ţări diferite. Datorită condiţiilor de producţie diferite, şi costurilor (marginale şi
medii) vor diferi de la o uzină la alta. Cum va aloca monopolul producţia totală
între diferite uzine pentru a-şi maximiza profitul? Între uzinele componente,
producţia se alocă astfel încât costurile marginale să fie egale, doar astfel
asigurându-se maximizarea profitului.
Exemplu:
Un monopol deţine două uzine A şi B care fabrică bunuri omogene. Uzina A

produce lunar 60 tone la costul marginal de 200 u.m., iar uzina B 50 tone la costul marginal
de 170 u.m. Dacă producţia uzinei A se diminuează cu 10 tone (se economisesc 2000u.m. la
costul total), iar producţia uzinei B mărindu-se cu 10 tone (se măresc costurile totale cu
1700 u.m.). Rezultatul: se obţine aceeaşi producţie pe ansamblu (110 t), dar costul se
diminuează cu 300 u.m. (-2000 + 1700).
Generalizare
Ori de câte ori uzinele unui monopol produc bunuri omogene la costuri
marginale diferite, reducerea costului total (şi unitar) pe ansamblu se poate realiza
prin realocarea producţiei de la uzina cu costul marginal mai ridicat la cea având
costul marginal mai redus.
13.1.4 Monopolul practică preţuri diferenţiate
Încă de la începutul secolului al XX-lea, A. D. Pigou 1 a pus în evidenţă

practica monopolurilor de a folosi mecanismul preţurilor diferenţiate pentru a-şi
susţine poziţia de monopol şi a asigura supraprofitul durabil.
Discriminarea prin preţ este o strategie care constă în a vinde acelaşi
bun la preţuri diferite, diferenţele de preţ nefiind asociate cu diferenţele de
cost. Aceasta este posibilă în măsura în care se consideră cererea ca o variabilă
nonomogenă, care în realitate grupează consumatori care nu au aceeaşi funcţie de
preferinţe. Unii sunt dispuşi să achiziţioneze, iar alţii nu, un anumit bun economic,
în condiţii determinate de loc, de timp şi de preţ.
Nu toate diferenţele de preţuri reprezintă discriminări de preţuri.
Diferenţele de preţ între vânzările cu ridicata şi cu amănuntul, cele care
variază în funcţie de sezon sau pentru energia electrică furnizată pe timp de zi, de
noapte şi în momentele de vârf de sarcină etc. sunt determinate de diferenţele de
costuri. Ele nu sunt discriminări.
Sunt discriminatorii acele diferenţe care se bazează pe evaluări diferite ale
cumpărătorilor aceluiaşi produs. Ele sunt expresia faptului că cererea pieţei este o
variabilă nonomogenă: diferite categorii de cumpărători au structuri şi intensităţi
diferite ale trebuinţelor, elasticitatea cererii diferă între diferite categorii de
cumpărători. De regulă, persoanele bogate au o cerere inelastică la preţ, iar la cele
sărace, mult mai elastică. De aceea la un preţ dat pe piaţa unui bun, ar avea acces
doar anumite categorii de cumpărători; dacă preţul ar fi diferenţiat, cu siguranţă ca
ar fi captaţi atât cei de la preţul iniţial (mai mare) dar şi alţii pentru care produsul
este neinteresant la preţul iniţial.
Presupunem în figura 13.5 că două pieţe ale unui bun sunt delimitate în funcţie de
elasticitatea cererii: piaţa A pe care au acces persoane cu venituri mari şi cerere inelastică şi
piaţa B cu cererea elastică. Costul marginal al bunului este acelaşi indiferent de piaţă.
Comentariu: În ambele situaţii starea de echilibru (E) se realizează la producţia şi
preţul unde Vmg = Cmg; QA şi PA pe piaţa cu cerere inelastică şi QB şi PB pe cea elastică. În
B B
ambele cazuri se obţine profit pur (supraprofit), dar mai ridicat pe piaţa A decât pe piaţa B.
În lipsa preţurilor discriminatorii, probabil că majoritatea cumpărătorilor de pe piaţa B nu ar
avea acces datorită preţurilor ridicate PA.
1
A. D. Pigou, Economics of Welfare, Mc Millan, Londra, 1920.
Pieţe imperfecte
C
PA C
Cmg Cmg
Vmg
PB
Vmg
E
E
C’
QA C’ QB
Piaţa A: Cerere inelastică Piaţa B: Cerere elastică
Figura 13.5 Piaţa de monopol cu preţuri discriminatorii
Discriminarea prin preţ este posibilă când:

¾ cumpărătorii care se confruntă cu preţul scăzut nu pot revinde bunurile
cumpărătorilor care se confruntă şi sunt dispuşi să accepte preţurile mai
mari. Este cazul majorităţii serviciilor;
¾ vânzătorul este capabil să controleze oferta către fiecare grup delimitat în
funcţie de elasticitatea cererii. De exemplu, într-o sală de cinema unde
rulează un film în premieră şi în care se practică preţuri mai mici pentru
studenţi, pensionari (pentru care accesul ar fi prohibit la preţurile normale).
Controlul ofertei spre aceste categorii se face în limita locurilor care nu se
acoperă de publicul larg şi a legitimaţiei de student, pensionar etc.
¾ pieţele pe care se practică preţuri discriminatorii sunt „despărţite” prin:
bariere administrative, costuri de transport şi de căutare ridicate (un
client nu va cumpăra de pe o piaţă mai îndepărtată unde preţul este mai mic
dacă cheltuielile de transport, timpul de căutare, aglomeraţia din trafic etc.
sunt mari) sau în timp (vezi preţurile de cazare în zonele turistice mari,
discriminatorii în funcţie de sezon) etc.
Ca regulă, cu cât este mai mare capacitatea monopolului să practice

discriminări de preţ, venitul şi profitul sunt mai ridicate, o parte din surplusul
consumatorului transformându-se în venit al monopolului.
13.1.5 Procesul monopolului
Ne reamintim figura 13.4 (pag. 333) se prezintă echilibrul monopolului

(E definit prin qem şi pem) la care Vmg = Cmg comparativ cu cel al firmei
concurenţiale (J definit prin Qec şi Pec) realizat când p = Cmg. Se constată cantitatea că:
Pem > Pec, ceea ce, în ceteris paribus permite obţinerea de către
monopol a supraprofitului durabil
qem < Qec
Aceasta înseamnă că, datorită puterii de piaţă, monopolurile au
capacitatea de a mări preţurile şi restricţiona producţia în măsura în care
bunurile substituibile nu sunt direct accesibile şi perfect comparabile
consumatorilor. De aceea monopolul reprezintă un dublu atac la bunăstarea
consumatorului: surplusul acestuia se reduce şi creşte cel al producătorului; are
loc o diminuare a producţiei ceea ce reprezintă o pierdere de bunăstare netă pentru
societate. În plus, când se sustrag concurenţei, monopolurile nu au preocupare
pentru reducerea costurilor şi ameliorarea calităţii generând suficienţă şi ineficienţă
managerială. Ele dezvoltă comportamentului „căutătorului de rentă” inclusiv prin
influenţarea unor decizii şi comportamente ale guvernului. Acestea sunt doar
câteva cauze pentru care, în ţările cu sisteme politice democratice, legea interzice în
mod formal situaţiile de monopol sau le acceptă în condiţiile unei stricte
supravegheri efectuată de autoritatea publică şi societatea civilă.
Dar, numeroşi specialişti recunoscând argumentele de mai sus recomandă
ca în judecarea monopolurilor să nu se ignore şi unele efecte favorabile,
posibile pe care acestea le pot genera. O argumentată luare de poziţie în acest sens
realizează J. Schumpeter. În viziunea acestora:
a) profitul de monopol poate deveni cel mai important motor al
expansiunii şi progresului pe termen lung, datorită stimulentului pe
care-l oferă celor care îşi riscă banii pentru a finanţa investiţii şi
inovaţii. Profitul de monopol devine un stimulent şi o atracţie şi pentru
alte firme ca să inoveze, să caute soluţii pentru subminarea
monopolului prin noi produse şi tehnici, realizând „distrugerea
creativă” a poziţiilor conservatoare ale monopolului;
b) datorită forţei financiare şi tehnice, monopolurile pot aloca resurse mai
mari pentru cercetarea ştiinţifică şi introducerea progresului tehnic,
asumându-şi cu mai multă promptitudine riscul acestor activităţi. Astfel,
pot genera creşterea productivităţii şi reducerea costului mediu şi
Pieţe imperfecte
marginal, creând o bază favorabilă pentru formarea preţului de echilibru;

c) monopolul poate organiza producţii pe scară mai mare, poate beneficia
de economiile de scară care apar în condiţiile legii randamentelor de
scară crescătoare;
d) prin forţa economică pe care o deţine, monopolul are stabilitate mai
mare faţă de conjunctura nefavorabilă şi în competiţia cu partenerii
externi. El conferă o mai mare stabilitate locurilor de muncă, eficienţei
economice de ansamblu şi programelor investiţionale.
Din cele două grupe de efecte diametral opuse, generate de monopolul, a

apărut concepţia realistă privind atitudinea faţă de acesta cunoscută sub numele de
procesul monopolului, care poate fi sintetizat în concluzia: să se compare realist
minusurile monopolului (atentat la bunăstarea consumatorului) cu efectele pozitive
(care favorizează bunăstarea consumatorului) şi să se aleagă atitudinea şi decizia
care generează răul cel mai mic.
13.2 Piaţa cu concurenţă monopolistică
Este o formă de piaţă de dimensiuni semnificative în ţările cu economie

modernă, mai ales în contextul „exploziei” firmelor mici şi mijlocii care, prin
metamorfozarea funcţiilor şi relaţiilor cu marile firme, devin o prezenţă notabilă în
peisajul economiei.
Piaţa monopolistică se caracterizează prin aceea că oferta provine de la un

număr foarte mare de agenţi, fiecare având forţă economică redusă şi producând bunuri
cu anumite elemente de originalitate sau specificitate în cadrul genului (grupei) date.
Această ofertă se confruntă cu cererea atomizată a unui număr mare de cumpărători,
fiecare cu o forţă economică redusă. Din perspectiva ofertei, piaţa monopolistică
întruneşte atât elemente care o apropie de piaţa concurenţială pură şi perfectă, dar şi
elemente de monopol fragil, slab.
Elementele care o apropie de piaţă cu concurenţă pură şi perfectă

sunt: atomicitatea: intrarea/ieşirea liberă de pe piaţă pe criterii de eficienţă
(capitalul fix relativ redus, importanţa redusă a licenţelor şi brevetelor de
fabricaţie ş.a. facilitează procesul de schimbare a profilului şi domeniului de
activitate).
Elementele de monopol fragil constau în faptul că: fiecare producător
aduce pe piaţă bunuri cu elemente specifice, personalizate, intrinsec sau extrinsec,
prin care un tip de bun oferit de firma A este „personalizat” în raport cu cel oferit
de firmele B, C, D ş.a.m.d. În mod tradiţional, bunurile comercializate pe această
piaţă erau de complexitate redusă. În ultima perioadă, mai ales sub incidenţele
informaticii, noilor tehnologii şi metodelor moderne de management, situaţia tinde
să se modifice.
Totuşi monopolul de care dispune fiecare producător este fragil (precar),
pentru că el poate fi subminat sau suprimat prin reacţiile concurenţilor: „copierea”
sau imitarea caracteristicilor intrinseci sau extrinseci ale produsului, modificare a
preţurilor, o mai bună informare etc.
Fundamentarea produsului, diferenţierea lui de cel al concurenţilor

reprezintă elementul strategic esenţial pentru firma monopolistică. Fiecare
producător apreciază că oferta sa se adresează nu cererii globale, ci unui segment
dat, clientelei sale.
Aceasta promovează, în raport cu celelalte firme, similare ca obiect de

activitate, concurenţa mai ales prin produs pentru a impune produsul prin
caracteristici de originalitate intrinsecă sau extrinsecă (inclusiv modalităţi de
comercializare), pentru a atrage clientela. Fiecare producător este tentat să
deturneze o parte a cererii pieţei spre firma sa printr-o politică de vânzări
(publicitate, comportament special, calitate, promptitudine etc.) ceea ce poate
deplasa spre dreapta şi în sus, diagrama cererii firmei.
Pe această piaţă, fiecare firmă fixează în mod autonom preţul propriilor

bunuri economice, luând în considerare reacţia cererii la modificarea preţului.
Preţurile pe această piaţă se modifică frecvent, decizia aparţinând fiecărui producător
atomizat.
Astfel, la modificările mici ale preţului, cererea este inelastică (în

principal, ca urmare a ataşamentului consumatorului faţă de o anumită marcă de
comerţ). La modificări importante ale preţului, cererea faţă de bunurile oferite de
către o anumită firmă devine elastică sau foarte elastică datorită abundenţei de
bunuri substituibile, dar ale căror preţuri nu s-au modificat: când preţul creşte
substanţial, o parte importantă a clientelei tradiţionale se orientează spre bunurile de
acelaşi tip oferite de concurenţă.
Când preţul scade substanţial, cererea devine elastică, sporind şi pe seama
atragerii de noi clienţi, de la concurenţă.
Pe această piaţă, intrarea, respectiv ieşirea sunt facile pentru că restricţiile
tehnice, economice şi instituţionale sunt reduse sau chiar inexistente. Cum bunurile
Pieţe imperfecte
oferite sunt de acelaşi tip (se încadrează în aceeaşi definiţie extinsă a bunului
economic), un element important care influenţează cererea firmei îl reprezintă
cheltuielile de publicitate cu dublă funcţie a publicităţii: de a-i informa pe
cumpărători asupra bunului şi a ofertantului şi de a exercita o anumită presiune
psihologică pentru a-i incita, a-i convinge, uneori chiar de a le atrage special atenţia
spre o anumită marfă.
Pe piaţa monopolistică firma se comportă pe termen scurt ca un monopol.

Ea îşi realizează echilibrul la p şi q pentru care costul marginal este egal cu încasarea
(venitul marginal). În acest fel, obţine profitul normal, dar şi profit pur (supraprofit).
Ilustrarea grafică este cea din figura 13.4, pag. 333.
Existenţa acestuia din urmă incită atragerea în ramură a noi investitori,

extinderea producţiilor substituibile din partea concurenţei, mărirea ofertei
industriei (cererea pieţei fiind relativ constantă, cererea pentru produsele firmei se
reduce pentru că apar noi ofertanţi).
Intrarea în ramură a noilor concurenţi se realizează până în momentul când
dispare profitul pur. Ca atare, spre deosebire de monopol, firma monoplistică
obţine profit pur (supraprofit) doar temporar datorită ofertei care depăşeşte
cererea; în faţa excesului de ofertă preţurile scad periodic.
Pe termen lung firma monopolistică îşi realizează echilibrul la acel volum de

producţie pentru care preţul pieţei sau încasarea (venitul) marginal egalizează costul
total mediu pe perioadă lungă. Aceasta pentru că pe termen lung ea se compară cu o
firmă concurenţială.
Pe termen lung, echilibrul firmei monopolistice se deosebeşte de cel al
monopolului pentru că dispare profitul pur.
Ca regulă generală, firma monopolistică lucrează în condiţii suboptimale,

dispune de capacităţi şi factori de producţie incomplet utilizaţi.
Pe seama lor se formează o rezervă de capacitate pentru situaţiile când se
impune ca oferta să crească rapid pe termen scurt, iar conjunctura se îmbunătăţeşte.
Existenţa unor rezerve de capacitate face ca în structura costului mediu amortizarea
să aibă o pondere exagerată în raport cu nivelul tehnic şi de înzestrare tehnică a
muncii: ca atare, firma monopolistică are reţineri în a efectua noi investiţii,
solicitând, de regulă, sprijin din partea autorităţii, sub forma unor dobânzi
preferenţiale, ajutoare şi alte forme de stimulente atenuante pentru risc.
*
* *
În condiţiile contemporane, piaţa monopolistică se prezintă într-o structură
tot mai diferenţiată. Pe de o parte există structura tradiţională în care IMM-uri
(întreprinderi mici şi mijlocii) continuă să lucreze pentru consumatorul final,
acţionând în coordonatele descrise anterior. Este cazul majorităţii IMM-urilor care
prestează servicii pentru populaţie, mici producători din agricultură, mici meşteşugari
în special din sectorul confecţii, tricotaje, prelucrări mecanice, pielărie-încălţăminte,
lucrări de construcţii.
Pe de altă parte, altele, intră în relaţii speciale cu firme mari, puternice
de tip oligopol – autohtone sau străine – livrându-le pe baza unor contracte ferme,
anumite servicii, piese, repere, semifabricate care sunt încorporate în produsul final
comercializat sub marca partenerului oligopol. Adeseori, firmele mari
subcontractează către IMM-uri o parte din comenzile pe care le obţin în urma unor
licitaţii sau contracte de amploare. Un fenomen specific se manifestă tot mai mult
în cazul IMM din agricultura ţărilor dezvoltate. Producătorii agricoli intră în relaţii
contractuale ferme cu firmele mari, puternice, aflate în amontele şi avalul
producţiei vegetale sau zootehnice. Primele sunt cele care pun la dispoziţia
agricultorului cea mai mare parte a input-urilor (seminţe selecţionate, carburanţi,
consultanţă, asistenţa tehnică etc.), de regulă sub formă de credite pentru a obţine o
anumită producţie, apoi firmele mari, preiau pe baze contractuale producţia, care
este prelucrată, porţionată, ambalată şi distribuită spre consumatorul final – intern
sau extern. În felul acesta, tot mai puţini producători de mărfuri agricole rămân în
contact cu consumatorul final, majoritatea acţionând pe o piaţă în care imput-urile
şi output-urile sunt de natură oligopol – oligopson.
13.3 Piaţa de oligopol
13.3.1 Caracterizare
Oligopolul reprezintă structura de piaţă cea mai răspândită în ţările

dezvoltate din punct de vedere economic. Pe piaţa de oligopol, oferta este
asigurată de un număr relativ mic de firme (câţiva vânzători), între care nu există
diferenţe semnificative sub aspectul înzestrării tehnice, forţei economice, nivelului
costului mediu, gradului de internaţionalizare a activităţii. Fiecare vânzător
reprezintă o firmă mare, cu o forţă economică, tehnologică şi financiară ridicate,
deţine o pondere importantă în oferta totală şi are capacitatea de a influenţa piaţa în
mod direct (prin deciziile privind preţul, cantitatea, publicitatea, lansarea în
modele noi, modul de comercializare etc.), şi indirect (prin reacţiile pe care le are
Pieţe imperfecte
la acţiunile concurenţilor).
Pe această piaţă cererea este atomizată, iar barierele de intrare pentru noii
concurenţi sunt foarte puternice. Ele constau în bariere tehnice (deţinerea de
licenţe, brevete etc.) financiare (privilegii speciale cu marile instituţii financiare şi
de credit care sunt piedici pentru eventualii nou veniţi) şi organizatorice (contracte
de exclusivitate cu furnizorii de anumite materii prime, cu reţeaua comercială cu
amănuntul, dar mai ales cu cea en-gros).
Produsele petroliere, mobila, tehnica electronică de calcul, autovehiculele,
ţigaretele, produsele alimentare cu un grad ridicat de prelucrare, audiovizualul,
majoritatea materiilor prime neagricole, bunurile electrocasnice, încălţămintea,
articolele de toaletă, de confort personal, băuturile răcoritoare, cimentul, produsele
siderurgice, medicamentele, energia electrică, detergenţii, liniile aeriene, sistemul
bancar, comerţul cu amănuntul etc. sunt obţinute prin structura de piaţă
caracteristică oligopolului.
Când produsele diferitelor firme sunt omogene intrinsec (ciment, oţel, var,
energie electrică, energie termică, ţiţei), există un oligopol pur. Când bunurile sunt
de acelaşi gen, dar diferenţiate intrinsec sub aspect funcţional (autovehicule,
tehnică electronică de calcul, produse hi-fi, servicii financiare juridice şi de con-
sultanţă economică etc.), structura de piaţă se numeşte oligopol eterogen.
13.3.2 Tendinţa spre oligopolizare: cauze şi căi de realizare
Gradul de oligopolizare este diferit în funcţie de industrie, dar tendinţa este

de îndepărtare de modelul „atomizat”, pe care „mâna invizibilă” funcţionează după
modelul descris de Adam Smith. El se apreciază, în special, prin raportul de
concentrare, adică (fracţiunea) din producţia şi vânzările totale ale unei naţiuni
care revin (sunt controlate) de partea cea mai reprezentativă a firmelor dintr-o
industrie (de exemplu: C3 = pondere a celor mai mari trei firme dintr-o industrie;
C5, C10 ş.a.m.d.). Câteva cifre sunt relevante:
¾ În economia SUA sunt recuzate circa 12 milioane de firme; 1000
dintre acestea, cele gigant, asigură 60 % din PIB, iar celelalte – circa
12 milioane, produc 40 % din PIB american; în industria de ambalare
şi refrigerare a cărnii de vită acţionează peste 1240 de companii, dar
patru dintre ele asigură 85 % din producţie;
¾ Pe plan mondial, producţia de autovehicule este asigurată de
150 de firme. Două dintre ele, General Motors şi Ford produc
aproximativ 1/3 din toate autovehiculele oferite pieţei, iar 75 % din
producţia mondială se asigură doar de către zece companii;

¾ În Marea Britanie, primele cinci firme, cele mai mari din industrie,
asigură 99,3 % din producţia de tutun şi ţigarete, 87,7 % din cea de
autovehicule, 55,6 % din cea de medicamente etc. În Franţa trei firme
asigură integral oferta internă de ţigări şi refrigeratoare şi 60 % din
oferta produselor petroliere.
Orice industrie din ţările cu economie de piaţă concurenţială de tip
capitalist se caracterizează prin două structuri: un număr restrâns de firme mari,
gigantice, de tip oligopol şi o mulţime, în creştere, de IMM-uri, cu o pondere
majoră în asigurarea locurilor de muncă, dar cu un aport minoritar la realizarea
valorii adăugate.
Tendinţa spre gigantismul corporatist are numeroase cauze tehnice şi
economice. Dintre acestea se detaşează:
a) tehnologia care devine mai complexă, mai scumpă şi integrată,
devenind accesibilă în special firmelor cu puterea financiară ridicată,
organizatoare a producţiei pe scară mai mare;
b) în toate ramurile se accentuează tendinţa de creştere a capitalului fix,
dar mai ales a costurilor fixe a căror recuperare este dificilă sau chiar
imposibilă în condiţii de conjunctura nefavorabilă şi părăsirea unei
industrii. Dintre acestea se detaşează cele pentru cercetarea ştiinţifică,
inovare tehnologică, cercetarea pieţei, expertizei omologarea bunurilor
ş.a.m.d. De pildă, punerea la punct a unui nou medicament
ocazionează cheltuieli de cercetare, experimentare, omologare etc. de
cel puţin 500 milioane USD eşalonate pe perioadă de cel puţin cinci
ani, operaţiune accesibilă doar unor firme mari, puternice, apte să-şi
asume un risc ridicat pe perioade lungi;
c) în toate industriile pragul de rentabilitate se realizează la un volum de
producţie – şi, implicit, de costuri mai ridicat. De exemplu: o fabrică
de oţel avea prag de rentabilitate pentru o producţie de 10 t/zi în 1860;
acesta ajunge la 500 t/zi în 1900 şi 3000 t/zi în 2000;
d) firmele mari rezistă mai bine conjuncturilor nefavorabile;
e) progresele în domeniul informaticii, comunicaţiilor, automatizării
flexibile ş.a. permit adaptarea operativă a producţiei la cerinţele pieţei,
diferenţierea sortimentelor de fabricaţie în funcţie de cerere, paralele
cu reducerea respectivelor costuri.
Creşterea dimensiunilor unei firme se realizează pe mai multe căi:
- mărirea capitalului prin reinvestirea unei părţi din profitul net şi prin
Pieţe imperfecte
aport de capital din partea acţionarilor;

- fuziuni cu alte firme sau achiziţia altor firme aflate în acelaşi stadiu al
producţiei sau al circuitului valorii adăugate (fuziuni orizontale) sau
între firme aflate în stadii diferite de creare a valorii adăugate (fuziuni
verticale). Ele se realizează foarte rapid prin operaţiuni bursiere interne
sau internaţionale (sub forma investiţiilor directe);
- absorbţia unor firme aflate în dificultate sau sub pericolul de faliment.
13.3.3 Comportamentul strategic – trăsătura definitorie a oligopolului
Diferenţa principală dintre oligopol şi alţi ofertanţi pe pieţele imperfecte

este că oligopolul are un comportament strategic. În elaborarea strategiilor şi
adoptarea deciziilor (mai ales în privinţa preţului – fiecare oligopol fiind un
căutător de preţ) oligopolul se confruntă cu o dilemă fundamentală: să adopte un
comportament de cooperare sau de confruntare cu celelalte câteva firme din
industrie. De ce apare această situaţie?
a) firmele oligopol sunt interdependente: fiecare are o forţă economică
ridicată, iar prin deciziile adoptate se afectează mărimea cererii
celorlalte, diminuând-o. Urmarea: deciziile unei firme sunt însoţite de
reacţii inevitabile din partea celorlalte care inevitabil îl vor afecta pe
iniţiator;
b) dacă reacţiile celorlalte sunt certe, paleta acestora fiind largă,
iniţiatorul se luptă cu incertitudinea privind alegerea strategiei
concurenţiale şi a efectelor care se vor produce asupra sa.
De exemplu, firma A lansează un nou model sau sortiment; spre el se vor

îndrepta şi o parte din cei care anterior cumpărau produsele firmelor B, C, D, cererea
pentru bunurile acestora s-ar reduce. Pentru a o contracara, acestea au la dispoziţie mai
multe posibilităţi de reacţie: lansează şi ele un nou produs, intensifică publicitatea, reduc
preţurile, acordă noi facilităţi cumpărătorilor ş.a.m.d. Fiecare din aceste măsuri vor avea
alte efecte asupra firmei A.
Dacă firmele cooperează, obţin avantaje mai mari ca grup, comportându-se

ca un monopol; dacă o firmă „dezertează” din cooperare ea va obţine mai multe
avantaje pentru sine, iar dacă celelalte vor face la fel, va fi mai rău atât pentru grup,
cât şi pentru fiecare. Starea de echilibru care se realizează prin luarea în calcul, de
către fiecare firmă, doar a câştigurilor proprii, fără a coopera cu ceilalţi, este
numită echilibru noncooperant.
Se mai numeşte şi echilibru Nash de la numele matematicianului John Nash

care în anii ’50 a dezvoltat Teoria jocurilor – a adoptării raţionale a deciziilor în
situaţiile când mai mulţi participanţi sunt în competiţie, fiecare aproape egal ca forţă cu
ceilalţi, iar fiecare reacţionează la reacţiile celorlalţi. Firma adoptă un comportament
strategic şi alege soluţia optimă ţinând seama de ce pot face ceilalţi. Mai este cunoscut şi
ca dilema prizonierului (R. Lipsey; K. A. Chrystal, Economia pozitivă, Editura
Economică, p. 300-305).
Relaţiile dintre firmele care acţionează pe piaţa de oligopol nu pot fi

încadrate într-o schemă rigidă, pentru că nu există o teorie generală a oligopolului,
ci doar situaţii particulare şi modele specifice. Ele pot fi incluse în două modele
extreme: relaţii de confruntare deschisă (oligopolul noncooperant) şi relaţii de
„cooperare" limitată, din interes.
13.3.3.1 Oligopolul cu comportament „noncooperant"
Este specific situaţiilor în care piaţa de oligopol este în curs de constituire

într-o anumită ţară, aşa cum s-a întâmplat în anii ’90 în România. Cum în ţările cu
economie de piaţă consolidată piaţa de oligopol s-a format cu multe decenii în
urmă, acestora le-au fost caracteristice comportamente noncooperante: firmelor
oligopol dintr-o industrie sau din industrii cu produse uşor substituibile (materiale
de construcţii: tablă şi ţiglă, parchet, gresie ş. a. m. d.) le-a fost specifică o
concurenţă deschisă sub forma războiului preţurilor, inclusiv prin forme violente
„cu cuţitele deschise", soldate cu dispariţia unora dintre combatanţi şi cu sleirea
forţei economico-financiare a învingătorilor. Un asemenea comportament poate
facilita intrarea în ramură a unor outsideri, de regulă o firmă străină, cu forţă
economică ridicată, ce-i poate învinge pe vechii combatanţi, eliminându-i de pe
piaţă. Un asemenea tip de comportament nu este exclus la companiile moderne,
dar el este foarte rar.
13.3.3.2 Oligopolul cu strategie „cooperantă"
Un asemenea tip de piaţă de oligopol se bazează pe existenţa unor

înţelegeri, exprese sau tacite, dar confidenţiale, asupra unor chestiuni importante,
dar limitate, prin care participanţii îşi asumă comportamente comune sau similare,
comportamente (şi înţelegeri) aflate adeseori la limita legii sau în conflict cu ea
(dar pentru care cu greu se pot aduce dovezi). Există numeroase situaţii tipice
dintre care trei sunt relevante.
Pieţe imperfecte
a) Formarea unui oligopol coordonat, de tipul cartel sau trust. Cartelul

este o înţelegere expresă, de cele mai multe ori confidenţială, între firme care îşi
păstrează independenţa de producţie şi cea financiară. Ele se înţeleg în ceea ce
priveşte nivelul preţurilor, volumul producţiei, împărţirea pieţelor (fiecare
participant primeşte o anumită cotă de vânzări), când şi cum să se modifice preţul
etc. Cartelul îşi propune să maximizeze funcţia obiectiv, la nivelul său, iar
rezultatul se împarte între participanţi în funcţie de diverse criterii convenite:
volumul vânzărilor, ritmul de reînnoire a produselor, gradul de competitivitate,
nivelul costului unitar etc.
Caseta 13.3 Dilema determinării funcţiei obiectiv în firma oligopol

Practica funcţionării unor firme mari de tip oligopol a relevat că ele sunt
conduse, în toate cazurile, de specialişti eminenţi în probleme economice, tehnice,
financiare, de relaţii umane etc. Ele formează „tehnostructura” marilor companii, un grup
social ale căror interese pot intra în coliziune cu cele ale acţionarilor. De cele mai multe
ori, performanţele acestor firme se apreciază, în primul rând, în funcţie de cifra de
afaceri; maximizarea acesteia (şi mărirea cotei de piaţă – „răpind” o parte din cererea
care se adresează concurenţilor) fiind criteriul de performanţă pus în faţa
managerului general, Consiliului de Administraţie şi Consiliului Director). De altfel,
poziţia unei firme în tot felul de clasamente, accesul la resursele de creditare, tratamentul
care i se aplică din partea concurenţilor, partenerilor şi autorităţilor „cartea de vizită” şi
Curriculum Vitae pentru conducători se evaluează după mărimea şi trendul cifrei de
afaceri. Înseamnă aceasta că a dispărut mobilul profitului pentru firmele oligopol?
Numeroşi teoreticieni oferă un răspuns afirmativ. Practica marilor firme ne îndeamnă la
prudenţă pentru că, în ultimă instanţă, acţionarii cu poziţii consolidate nu vor ignora
faptul dacă le aduce sau nu dividende capitalul investit în firmă. De aceea, apreciem
că firmele oligopol au un comportament şi o funcţie obiectiv specifice şi vor căuta „o
soluţie satisfăcătoare” între o rată a profitului minim acceptată de către acţionarii
consolidaţi şi o anumită cotă de piaţă. Pentru a simplifica prezentarea, în cele ce
urmează ne limităm la „funcţia clasică” de maximizare a profitului
Pentru a maximiza profitul, cartelul determină acel volum al producţiei

totale pentru care costul său marginal mediu este egal cu venitul marginal, el
comportându-se ca un monopol. Există situaţii limită când, datorită similitudinilor
(de forţă economică, înzestrare, strategii şi tactici manageriale), costurile medii şi
marginale ale firmelor componente ale cartelului sunt identice. În acest caz, profitul
total este maxim la acel volum de producţie şi preţ de vânzare pentru care încasarea
(venitul marginal) este egal cu costul marginal al fiecărui participant. Probabil că
fiecare primeşte aceleaşi cote de producţie, iar profitul se împarte proporţional,
fiecare firmă obţinând un profit suplimentar durabil.
Când costurile medii şi marginale ale participanţilor la cartel sunt
diferite - aceasta este situaţia tipică – profitul total maxim se obţine la acel volum
de producţie pentru care costul marginal mediu la nivelul cartelului este egal cu
venitul marginal. În acest caz, fiecare participant primeşte cote de producţie,
diferenţiate în funcţie de costul său marginal: cei cu costuri marginale ridicate

primesc cote reduse, iar cote ridicate primesc cei cu costuri marginale reduse;
implicit, profitul obţinut de către fiecare este în relaţie negativă cu costul
marginal.
Trustul este structura de piaţă bazată pe existenţa unui grup financiar
puternic - holdingul – care deţine pachetul acţiunilor de control la mai multe firme
mari, independente, din punctul de vedere al producţiei. Holdingul stabileşte modul
de împărţire a pieţelor, nivelul preţurilor între firme pentru maximizarea profitului
sau realizarea altor obiective strategice.
Înţelegerile tip cartel şi trust sunt interzise de lege în ţările din Europa,
America de Nord şi Extremul Orient. Deşi interzise legal sunt şi orice înţelegeri
între firme privind nivelul preţurilor practicate, ele sunt o realitate indubitabilă.
O anchetă efectuată în SUA asupra celor mai mari patru firme din fiecare ramură a
economiei şi care a cuprins peste 1.000 firme a condus la concluzia că 10% dintre
ele au încălcat legislaţia în vigoare cu privire la fixarea preţurilor.
Sunt de notorietate cartelurile care activează pe piaţa mondială a unor
produse: OPEC (Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol), cartelul cafelei, iutei,
zincului, cuprului ş. a. m. d.
În asemenea înţelegeri sunt unii, dacă nu chiar toţi partenerii, care încearcă
să „trişeze" pentru a realiza unele avantaje. Alteori, modificarea raportului de forţă
dintre parteneri impune revederea sau anularea vechilor înţelegeri şi realizarea
altora noi pe baza unor negocieri dificile, care să reflecte noile raporturi de forţă
dintre participanţi. Ele au în practică un caracter, cât de cât viabil, atunci când:
conjunctura economică este favorabilă, produsele sunt puţin diversificate, iar
producţia are un înalt grad de concentrare.
b) Formarea oligopolului asimetric sau mixt este structura de piaţă

caracterizată prin existenţa unei firme lider care se detaşează de celelalte, prin
forţa economică, cota de piaţă şi nivelul eficienţei. Firma lider (numită şi firma
„barometru” aşa cum se prezintă General Motors în industria auto din SUA) îşi
elaborează autonom propria strategie privind preţul, oferta, reînnoirea producţiei
etc., comportându-se ca un monopol şi făcând abstracţie de ceilalţi concurenţi.
Pentru a-şi maximiza profitul total, liderul determină pe curba cererii sale un cuplu
de valori - p şi q - pentru care venitul marginal este egal cu costul marginal. În funcţie
de preţul şi volumul de producţie stabilite de lider, celelalte firme oligopol acceptă
preţul şi cantităţile reziduale, chiar dacă între ele nu exista o înţelegere formală în acest
sens.
Pieţe imperfecte
Presupunem că o firmă oligopol lider are o funcţie a cererii

C = 250 - 10 px, iar cererea generală a pieţei este C = 250 - 9 px, ceea ce face ca, în
funcţie de nivelul preţului, să înregistrăm următoarele situaţii:
1. Preţul unitar (u.m.) 4 5 6 7 8 9 10

2. Cererea pieţei (buc.) 214 205 196 187 178 169 160
3. Cererea şi producţia la firma lider (buc.) 210 200 190 180 170 160 150
4. Cererea pentru celelalte firme (buc.) 2 - 3 4 5 6 7 8 9 10
5. Venitul firmei lider (u.m.)1 x 4 840 1000 1140 1260 1360 1440 1500
6. Venitul marginal al firmei lider (u.m) 0 16 14 12 10 8 6
7. Costul marginal (u m ) - 30 18 16 8 8 18
Liderul îşi stabileşte ca volum de producţie 160 buc. şi fixează preţul la

9 u.m./buc., astfel că venitul marginal = costul marginal. Cum preţul pieţei este superior
costului marginal şi venitului marginal, liderul obţine un profil pur, atât pe termen scurt, cât
şi lung. Dar cum liderul concentrează doar o parte (este majoritară) din cererea pieţei
(160 buc. faţă de 169 buc), liderul va obţine un profit total şi pur mai mic decât în situaţia
de monopol.
În practică, liderul fixează preţul luând în considerare costul astfel încât

să obţină un nivel ţintă de profituri care să-i satisfacă pe acţionari şi să asigure
independenţa financiară a firmei. Acesta este un preţ administrat şi, în funcţie de
el, firma lider îşi ajustează producţia pentru obţinerea profitului ţintă. Când cererea
creşte, de regulă măreşte producţia menţinând preţurile, iar la reducerea cererii
micşorează producţia, o parte din capacităţi trec în rezervă, iar forţa de muncă este
restricţionată. Uneori practică reducerile de preţ, sub forma bonusurilor (pentru
impulsionarea cererii şi mărirea cotei de piaţă) sau pentru a împiedica intrarea pe
piaţă a unor noi concurenţi. Ca regulă, reducerile de preţuri sunt apanajul liderului;
dacă sunt iniţiate de alte firme, liderul poate proceda la contramăsuri, inclusiv
preţul eliminatoriu sau „de pradă” (P < CTM), până când iniţiatorul revine, iese
de pe piaţă ori recunoaşte tacit pe lider, iar preţurile revin treptat la nivelul iniţial.
c) Realizarea unor înţelegeri temporare şi parţiale asupra unor

aspecte de interes comun, cum ar fi:
- efectuarea unor acţiuni de cercetare ştiinţifică;
- realizarea unor fuziuni parţiale prin constituirea unor filiale comune în
domenii tradiţionale sau în noi domenii (alianţa de cointegrare);
- cooperării complementare între două sau mai multe firme în care
fiecare participant încearcă să beneficieze de anumite atuuri ale
celorlalţi dar care îi lipsesc lui într-un domeniu specific.
- exercitarea de lobby politic pentru a impune măsuri legislative în

favoarea firmelor existente şi atenuarea concurenţei străine.
Realizarea cooperării se realizează în chestiunile bine delimitate contractual,
în celelalte domenii fiecare firmă îşi păstrează deplina libertate de acţiune.
Asemenea înţelegeri se întâlnesc şi în domeniul financiar, mai ales sub
forma unor consorţii bancare, prin care câteva bănci puternice dintr-o ţară sau din ţări
diferite participă cu resurse financiare pentru acordarea unor credite importante, de
regulă pe termen lung şi cn grad de risc notabil, unor firme mari sau guverne.
Respectivele instituţii care cooperează în acea tranzacţie îşi corelează acţiunile şi
participarea, dar rămân concurente în numeroase alte operaţiuni.
În mod firesc, se ridică întrebarea dacă în modelul comportamentului cooperant

între firmele oligopol mai există concurenţă. Răspunsul este afirmativ, cu precizarea că
regula generală este renunţarea la concurenţa prin preţ, folosindu-se metode mult mai subtile
şi rafinate, precum: publicitatea, acordarea de avantaje cumpărătorului pentru menţinerea şi
atragerea clientelei, service-ul ş.a., scopul imediat fiind manipularea cererii.
Toate aceste modele de comportament influenţează decisiv mecanismul de

formare şi mişcare a preţului de oligopol, relativ stabil în raport cu piaţa
monopolistică, iar măsurile autorităţilor trebuie îndreptate spre a menţine
oligopolurile în competiţie şi nu în complicitate.
PACHET PEDAGOGIC
CUVINTE-CHEIE
• Monopol absolut şi qvasi monopol

• Echilibrul monopolului; încasare totală şi marginală
• Procesul monopolului
• Piaţa monopolistică; echilibrul firmei monopolistice
• Oligopolul
• Oligopol necooperant
• Cartelul şi trustul
• Comportament strategic
• Oligopol mixt (asimetric)
• Consorţiu bancar
• Preţ de ruinare
• Discriminare prin preţ
• Echilibrul cartelului
Pieţe imperfecte
ÎNTREBĂRI
Elaboraţi o matrice a criteriilor şi tipurilor de piaţă.

Alegeţi două bunuri de consum. Caracterizaţi pieţele pe care ele sunt tranzacţionate
în Bucureşti. De exemplu, pâinea şi computerele.
Care dintre pieţele cu concurenţă imperfectă prezentate în această temă satisface cel
mai bine interesele prezente şi de perspectivă ale consumatorilor? Argumentaţi.
Comparaţi piaţa de monopol şi piaţa monopolistică.
Formele oligopolului cooperant. Din perspectiva intereselor dvs. de cumpărător, dar
şi din cea de viitor salariat la o asemenea firmă, care din aceste forme v-ar avantaja
mai bine?
Cum explicaţi că încasarea marginală este inferioară preţului pe piaţa de monopol?
Caracterizaţi tipurile de piaţă pe care sunt comercializate uleiurile minerale
(benzină, motorină, ulei de motor, ulei pentru cutia de viteză etc.) din România.
Piaţa transportului feroviar de călători din România are caracteristici de
quasimonopol. Scrieţi un eseu de maxim 20 de rânduri prin care să relevaţi
jaloanele pentru „procesul monopolului”.
În perspectiva aderării României la UE, una din condiţiile de care depinde
capacitatea exploatărilor agricole de a rezista la noile confruntări concurenţiale o
reprezintă creşterea forţei (puterii economice) a fermelor şi societăţilor comerciale
din agricultură. Cum se va realiza aceasta? Piaţa produselor agricole va deveni mai
eterogenă? Va tinde spre omogenizare? Argumentaţi.
APLICAŢII
1. Firma în situaţia de monopol are o funcţie de cost (CT): CT = 3 Q2 + 4 Q + 10

şi o funcţie de preţ: P = 24 - 2 Q (Q = cantitatea produsă şi vândută). Dacă firma
produce în condiţii de echilibru, determinaţi nivelul indicatorilor de mai jos:
Pe; Qe; VT (venit total); CT; Cmg; CFM; CVM.
2. Pentru acelaşi produs, în condiţii de concurenţă, funcţia de cost şi de preţ este

aceeaşi. Determinaţi – ilustraţi grafic – pierderea de bunăstare a consumatorilor
dacă activitatea de producere a bunului respectiv se transformă din una de tip
concurenţial în cea de quasimonopol.
3. Pe baza datelor din problema de mai sus, pentru a mări producţia şi vânzările
zilnice cu 0,1 t, firma stabileşte preţul care ar trebui să devină 18 u.m/t. Din aceste
date rezultă că:
a) prin această decizie, firma ar trece pe secţiunea diagramei cererii pentru care
aceasta este: a) elastică; b) inelastică; c) de elasticitate unitară;
b) venitul total: a) creşte; b) scade; c) rămâne acelaşi;
c) venitul marginal este: a) crescător; b) descrescător; c) devine negativ.
4. O firmă are situaţie de quasimonopol şi are următoarele funcţii de cost şi preţ:

CT full = 5 Q2 + 200 Q + 300; P = 620 - 100 Q: a) determinaţi producţia şi preţul
de echilibru; b) dacă profitul normal reprezintă 10% din CT (fiind inclus în
aceasta), determinaţi profitul pur (supraprofitul) obţinut la echilibru.
5. O firmă monopolistică realizează echilibrul pe termen scurt la acea producţie

pentru care costul marginal este egal cu:
a) venitul mediu;
b) CTM;
c) venitul marginal;
d) profitul marginal;
e) profitul total.
Reprezentaţi grafic răspunsul corect şi argumentaţi-l.
6. Obţin profit durabil:

a) monopolul;
b) firma monopolistică;
c) firmele din cartel;
d) oligopolul liber;
e) firma concurenţială care are un CTM inferior faţă de cel al concurenţilor.
Indicaţi şi argumentaţi răspunsurile corecte.
7. Comportamentul strategic înseamnă în primul rând:

a) să evaluezi implicaţiile pe termen lung;
b) să evaluezi implicaţiile pe termen scurt;
c) să evaluezi deciziile respective din perspectiva fenomenelor de incertitudine şi
interdependenţă puternică;
d) să evaluezi deciziile respective din perspectiva incertitudinii şi a interdependenţelor
slabe.
8. Comportamentul strategic este caracteristic

a) monopolului;
b) IMM;
c) oligopolului;
d) lui a, b şi c.
Indicaţi şi argumentaţi răspunsul corect.
9. Faţă de oligopoluri, guvernul trebuie să adopte măsuri care să conducă la:

a) îngrădirea şi eliminarea treptată;
b) extinderea lor ca principală formă de piaţă cu concurenţă imperfectă, reală;
c) stimularea înţelegerii dintre ele pentru a preveni falimente răsunătoare;
d) menţinerea şi amplificarea competitivităţii dintre ele.
10. Oligopolul lider produce bunul omogen „X” a cărei cerere în raport de preţ este
Cx = 100 – 5 Px (în care Px este încasarea medie. Funcţia cererii pieţei este
100 – 4,8 Px. Costul marginal al firmei lider este 3, iar preţul poate lua valori în
plaja 14 – 9. Determinaţi:
a) volumul producţiei şi nivelul de preţ care-i asigură firmei lider cel mai bun
rezultat;
b) cererea reziduală a pieţei pentru celelalte firme oligopol;
c) evoluţia venitului total al firmei dacă ar alege în plaja de preţ 9 … 14;
d) evoluţia venitului total în funcţii de preţul pe care l-ar practica liderul este
specifică: a. concurenţei perfecte? b. monopolului? c. IMM pe termen lung?
BIBLIOGRAFIE
ABRAHAM-FROIS, GILBERT Economia politică, Bucureşti, Editura

Humanitas, 1994
ALBERT, MICHEL Capitalism contra capitalism, Bucureşti,

Editura Humanitas, 1994
ANGELESCU, CORALIA Economie politică, Bucureşti, Editura

Oscar Print, 2002
BRAN, PAUL Economica valorii, Bucureşti, Editura

ASE, 2002
CONSTANTINESCU, NICOLAE N. Metodă şi tehnică în ştiinţa economică,

Bucureşti, Editura Economică, 1988
COŞEA, MIRCEA Economia integrării europene, Bucureşti,

Editura Tribuna Economică, 2004
COTIGARU, BENIAMIN Reconstrucţia durabilă. Principii şi

PETRESCU, VIOREL acţiuni, Bucureşti, Editura ASE, 2004
ROŞCA, GH. ION
DĂIANU, DANIEL Transformarea ca proces, Bucureşti,

Editura IRLI, 1996
DIDIER, MICHEL Economia: regulile jocului, Bucureşti,

DINU, MARIN Economia României. Interferenţe mici şi

mijlocii, Bucureşti, Editura Economică,
2002
DOBRESCU, EMILIAN Tranziţia în România. Abordări

econometrice, Bucureşti, Editura
Economică, 2003
DOBROTĂ, NIŢĂ Economia politică, Bucureşti, Editura

Economică, 1997
DOLTU, CLAUDIU Economics. Microeconomics and

Macroeconomics, Bucureşti, Editura
ASE, 2004
DORNBUSCH, R. Macroeconomia, Timişoara, Editura

FISHER, S. Sedona, 1997
FUDULU, PAUL Microeconomie, Editura Hiroyuki, Ediţia

a II-a, 1997
GALBRAITH, JOHN KENETH Societatea perfectă, Bucureşti, Editura

Eurosong & Book, 1997
GEORGESCU-ROEGEN NICHOLAS Legea entropiei şi procesul economic,

Bucureşti, Editura Politică, 1978
GOGONEAŢĂ, CONSTANTIN, Microeconomie, Bucureşti, Editura

GOGONEAŢĂ, B. Humanitas, 2000
HAUSMAN, DANIEL M. Filozofia ştiinţei economice. Antologie,

Bucureşti, Editura Humanitas, 1993
HAYEK, FRIEDRICH Drumul către servitute, Bucureşti,

HEYNE, PAUL Modul economic de gândire (Mersul

economiei de piaţă liberă), Bucureşti,
Editura Didactică şi Pedagogică, 1991
IANCU, AUREL Bazele teoriei politicii economice,

Bucureşti, Editura All Beck, 1998
KEYNES, JOHN MAYNARD Teoria generală a folosirii mâinii de

lucru a dobânzii şi a banilor, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică, 1970
KOTLER, PHILIP Managementul marketingului, Bucureşti,

Editura Teora, 1998
LIPSEY, RICHARD G. Principiile economiei, Bucureşti, Editura

Economică, 2003
MARK, BLAUG Teoria economică în retrospectivă,

Bucureşti, EDP, 1992
Bibliografie
MIRON, DUMITRU Economia integrării europene, Bucureşti,

Editura ASE, 2002
MOŞTEANU, TATIANA Concurenţa, Bucureşti, Editura Economică,

2000
NICULESCU, NICOLAE Prin noi înşine, Iaşi, Editura Universităţii

“Petre Andrei”, 2000
POPESCU, CONSTANTIN Creşterea care sărăceşte, Bucureşti, Tribuna

Economică, 2003
POPESCU, DAN Economie politică, Sibiu, Editura Continent,

2000
POPPER, KARL Societatea deschisă şi duşmanii ei, vol. I

şi II, Bucureşti, Editura Humanitas, 1993
POSTOLACHE, TUDOREL Restructurări în economia politică,

PRODI, ROMANO O viziune asupra Europei, Iaşi, Editura

Polirom, 2001
PUIU, ALEXANDRU Management, vol. I şi II, Editura

Independenţa Economică, 2004
RĂBOACĂ, GHEORGHE Piaţa muncii şi dezvoltarea durabilă,

Bucureşti, Editura Tribuna Economică,
2003
RICARDO, DAVID Principiile economiei politice şi impunerii,

Bucureşti, Editura Academiei Române,
1962
RUGINĂ, ANGHEL Principia Oeconomica, Bucureşti, Editura

Academiei Române, 1993
SABURO, OKITA Cu faţa spre secolul 21, Bucureşti, Editura

AGER, 1992
SAMUELSON, PAUL ANTHONY Microéconomique, Paris, Les Editions

NORDHAUS, WILLIAM D. d’Organisation, 1995
STIGLITZ, JOSEPH E. Economie, Bucureşti, Editura Economică,

WALSH, CARL E. 2005
SUCIU, MARTA-CHRISTINA Investiţia în educaţie, Bucureşti, Editura

Economică, 2000
TAŞNADI, ALEXANDRU Monetarismul, Bucureşti, Editura

DOLTU, CLAUDIU Economică, 1996
TINBERGEN, JAN Restructurarea ordinii internaţionale,

TOFFLER, ALVIN Puterea în mişcare, Bucureşti, Editura

Antet, 1995
VARIAN, HAL R. Intermediate microeconomics. A modern

approach, Ediţia a III-a, W. W. Norton
Company, 1993
WHITEHEAD, GEOFFREY Economie, Timişoara, Editura Sedona,

1997

Microeconomie

Uploaded by

Document Information

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

Microeconomie

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

CUVÂNT ÎNAINTE

Lucrarea de faţă am elaborat-o în spiritul reformei învăţământului universitar

FUNDAMENTE ALE ECONOMIEI

„Teoria economică este ştiinţa despre

1.1 Apariţia şi formarea ştiinţei economice

1.2 Problema legilor în economie

1.3 Metode de cunoaştere economică ştiinţifică

1.4 Economia, ştiinţă pozitivă - ştiinţă normativă

1.5 Sistemul ştiinţei economice

1.6 Însemnătatea ştiinţei economice

1.7 De la cunoaştere la înţelegere

În calitate de disciplină ştiinţifică, Economia are un obiect propriu de

1.1 Apariţia şi formarea ştiinţei economice

Potrivit studiilor de istoria gândirii economice, rezultă că, iniţial, a fost

Regulile, principiile descoperite de economia politică sunt valabile atât

descopere ordinea naturală a vieţii economice. După fiziocraţi, legile obiective

explicăm fenomenele, în cele spirituale urmărim să le înţelegem.

După opinia noastră, mai potrivită este denumirea de Economie, apreciată ca o

Sintetizând punctele de vedere exprimate de-a lungul timpului cu privire la

Pe baza analizei punctelor de vedere exprimate cu privire la obiectul Economiei

Aşadar, economia ca ştiinţă are ca obiect de studiu problema economică

¾ Rolul fundamental al rarităţii (limitării) în economie face ca alegerile să implice

1.2 Problema legilor în economie

Preocupată de procesul alocării şi utilizării resurselor limitate pentru a

La o analiză atentă se constată mai multe tipuri de legături între

Figura 1.1 Interdependenţa preţ, cerere, ofertă

Ö legături funcţionale de covariaţie (pozitivă şi negativă, liniară şi

În primul caz, avem o cauzabilitate complexă. De exemplu, modificarea

Întrucât relaţiile cauzale sunt şi relaţii funcţionale, legile ştiinţei

Legea, în sens ştiinţific, deci şi legea în sensul ştiinţei economice, exprimă o

Legile descoperite de ştiinţa economică sunt regularităţi care jalonează

1.3 Metode de cunoaştere economică ştiinţifică

Spre deosebire de cunoaşterea comună, care este intuitivă, contemplativă

În viziunea spiritualismului, esenţa lumii în care trăim o formează spiritul

realizează compararea şi gruparea indicatorilor economici, elaborarea tabelelor şi a

treptele structurii economice, adică resursele avansate, ocupate, consumate;

1.4 Economia, ştiinţă pozitivă - ştiinţă normativă

Economia ca ştiinţă s-a constituit prin contribuţia decisivă a fiziocraţilor şi

Atunci când scopul cercetării economice este explicativ, teoretic,

Obiectivele Explicarea faptelor Ţeluri şi valori

Figura 1.2 Logica abordării în ştiinţa economică

1.5 Sistemul ştiinţei economice

Studierea vieţii economice în complexitatea sa, în timp şi spaţiu, a generat

2. Evoluţia în timp şi spaţiu a vieţii economice, ca realitate concretă şi

4. Ştiinţa economică studiază formele concrete ale vieţii economice

Aceste secţiuni întreprinse în sistemul ştiinţei economice pun în evidenţă

1.6 Însemnătatea ştiinţei economice

Înţelegerea însemnătăţii ştiinţei economice presupune, în primul rând, să

- în calitate de fiinţe umane, ne manifestăm ca făpturi sensibile, antrenate

1. Înţelegerea însemnătăţii ştiinţei economice trebuie să pornească de la faptul că ea

Raţionalitatea, determinată de limitarea mijloacelor disponibile şi speranţa,

1.7 De la cunoaştere la înţelegere

¾ Teoria generală a economiei are menirea de a explica ce se întâmplă şi

chemată să analizeze cauzele şi consecinţele unor probleme prezente la scară

¾ Dacă la începuturile formării ştiinţei economice, creşterea economică

¾ Studiul economiei trebuie să se realizeze pas cu pas, cu includerea

• Economie politică (Economics, Economie) • Metoda logică

 În ce a constat prima interpretare dată Economiei politice?

1. Economia ca ştiinţă a apărut:

2. Termenul de Economie politică a fost folosit pentru prima dată:

3. Aprecierea că numai agricultura este o activitate productivă aparţine:

6. Teoria debuşeelor a fost formulată de:

7. Lucrarea Capitalul a fost scrisă de:

8. De-a lungul timpului, ştiinţa economică a fost considerată ca o ştiinţă:

În ce a constat prima interpretare dată Economiei politice?