You are on page 1of 5

Moromeţii - roman postbelic

1. Definiția romanului
Fiind cea mai amplă specie epică, romanul este greu de definit si de clasificat, din cauza
complexității si interferențelor lui cu alte genuri si specii. Acesta reprezintă o construcție epică în proză,
de mari dimensiuni, cu o acțiune complexă, desfășurată pe mai multe planuri, cu intrigi paralele și cu
numeroase personaje bine individualizate. Deși romanul se dezvoltă în literatura modernă, scrieri
asemănătoare sunt atestate în antichitatea greco – latină, celelalte momente ale culturii universale
contribuind la perfecționarea speciei. Secolul al XIX-lea este cel care revoluționează romanul prin:
lărgirea cadrului epic, diversitatea mediilor sociale expuse, complexitatea personajelor, arhitectura
narativă, creatorul romanului, în literatura universala, fiind Balzac. Tipologia romanul este deosebit de
eterogenă, realizându-se în funcție de momentele acțiunii (istoric, contemporan, de anticipație), de mediul
investigat (rural, citadin), de modalitatea artistică abordată (social, psihologic, de formare,
buildungsroman, polițist, alegoric), de procedeul narativ (obiectiv, subiectiv), etc. În Arca lui Noe,
Nicolae Manolescu propune, în funcție de relația dintre procedeul narativ predominant, epoca abordată și
natura personajelor, romanele: doric, ionic, si corintic. În aprecirea unui roman pot funcționa simultan
mai multe criterii. De exemplu romanul Ion de Liviu Rebreanu este un roman doric, rural obiectiv, Patul
lui Procust de Camil Petrescu este un roman citadin, subiectiv, modern.
2. Romanul Moromeții
Romanul realist – obiectiv Moromeții este un roman polemic, în “dialog” cu Rebreanu, Sadoveanu
și Zaharia Stancu, întrucât prezintă firea contemplativă și complicațiile sufletului țărănesc. Este o
“propunere de realitate” care confirmă mituri arhaice (al tatălui, al fiului risipitor, al supraviețuirii binelui
chiar și atunci când răul, ura, violența, prostia invadează lumea) și infirma mituri ale veacului trecut
(mitul comunist al colectivizării și al “omului nou”, mitul sămănatorist al supraviețuirii godpodăriei
țăranești în structuri economice agrare).
1. Tema romanului Moromeţii
Roman de familie (intenție evidențiată încă din titlu), dar și romanul unei colectivități ale cărei
temelii sunt grav amenințate de un timp viclean, care ascunde sub aparența răbdării capcana unei “istorii
frauduloase”. Viziunea scriitorului se fundamentează din perspectiva confruntării omului cu timpul, a
umanității cu istoria, la rascruce de epoci. Opera presupune diferite arii tematice, în centru situându-se
tema destrămarii civilizației traditionale țărănești. În primul volum se remarcă și alte teme, considerate și
ele linii de forță: tema familiei, a paternității, a timpului și a confruntării individului cu istoria, a vieții, a
iubirii, a morții, precum și cea a cunoașterii. În cel de-al doilea volum destingem și tema constrângerii și a
libertății, a iluziei și a realității, a solidarității umane și a exilului interior.
2. Cadrul spaţio-temporal
Actiunea primului volum se petrece cu 3 ani inaintea celui de-al doilea Razboi Mondial, de la
începutul verii până toamna tarziu. Al doilea volum surprinde un timp tragic, anii ’50, în care satul era
agresat de forțe ostile. Marin Preda inaugurează astfel seria romanelor “obsedantului de geniu”. Drama
lumii moromețiene se desfașoară într-un spațiu familiar scriitorului: în satul Siliștea-Gumești din Campia
Dunării. Prezent și in alte romane (Marele singuratic, Delirul), acest sat devine un adevarat “topos”
privilegiat, individualizat literar, în chipul în care alte spații literare (din romanele lui Faulkner sau
Marquez) au devenit “puncte de reper într-o geografie a imaginarului” (Eugen Simion). Simbolul
verticalității acestui “centru mundi” este salcâmul din gradina Moromeților, iar simbolul libertății morale
al acestei lumi este poiana fierăriei lui Iocan.
3. Structura
Acțiunea romanului este ordonată de o axa fundamentală, cea a timpului, care nu rămâne simplă
cronologie, ci se constituie ca o forță vicleană, încercuind primejdios existența. Primul volum este alcătuit
din trei parți: prima acoperă intervalul unei zile(29 capitole), a doua se desfășoară pe parcursul a două
săptămâni(18 capitole), iar a treia cuprinde aproximativ două luni(28 capitole). Acesta se desfășoară pe
axa fundamentală a timpului, care nu rămâne o simplă cronologie, ci se constituie ca o forţă vicleană,
încercuind primejdios existenţa, conferindu-i-se regimul unui supra-personaj.
4. Compoziţia
În privinţa aspectelor tradiţionale de construcţie ale romanului, se remarcă simetria incipit-final,
prin referire la timp. Preda porneşte de la ideea că între timpul individual, reprezentat de cel omenesc şi
cel general , reprezentat de cel istoric, există o mare deosebire, chiar dacă cel de-al doilea îl determină pe
primul. Cel dintâi e fragil şi subiectiv, iar cel de-al doilea e puternic şi obiectiv, acţionând ca o forţă oarbă
care anulează, prin uniformizare destinele individuale. Timpul care la început “ avea răbdare cu
oamenii”sugerează traiul liniştit al oamenilor, preocupările banale ale fiecărei zile, susţinut prin tehnica
decupajului în virtutea căreia sunt selectate scene semnificative din viaţa Moromeţilor şi a comunităţii,
prezentate în amănunt. De asemenea se remarcă preocuparea naratorului pentru timpul interior al
romanului printr-o serie de paralelisme şi simetrii, menite să reflecte intensitatea “bătăliei” cu “timpul
nerăbdător”. Bivalenţa timpului determină o alta împărțire a romanului, conferindu-i o structură duală :
timpul interior al contemplației şi al bucuriilor spirituale, al dialogului şi al jocurilor minţii, stabileşte un
plan secund, analitic, cel al destinului individual care este amenințat de un timp obiectiv, timpul real al
narațiunii. Timpul istoric fixează alte două planuri, planul principal care surprinde destinul familiei,
având ca centru de iradiere familia Moromeţilor şi ca situaţie conflictuală răzvrătirea fiilor împotriva
autorităţii paterne (de principii, de interese, de ordin moral) şi planul destinului comunităţii țărănești,
dinamizat de conflicte puternice de ordin politic, economic şi moral. În volumul al doilea cel de-al treilea
plan va deveni dominant, cartea devenind un zguduitor document despre tragedia satului romanesc
tradiţional, colectivizat forţat . Compoziţie mai complicată, cu un număr inegal de capitole, nu mai este
linear, ci discontinuu, tehnica rezumării se alătură digresiunii eseistice şi tehnica mozaicului; e o
compoziţie polifonică, prin care se evidenţiază dezordinea unei lumi in declin.
5.Rezumatul – cu scene semnificative
Romanul se deschide cu întoarcerea familiei Moromete de la câmp, familie numeroasă,
Moromete având trei copii din prima casătorie si trei cu Catrina, cea a doua soție. Cel dintâi moment care
adună familia este cina, scenă semnificativă cu valoare de anticipaţie. Ea nu este o simplă pagină
descriptivă, ci imaginea unui anumit tip de ordine, a unui cod moral stravechi ce prilejuieste autorului
reconstituirea unei “file de viață” autentică. Așadar, cina este un ecou peste milenii al ceremonialului unei
familii gentilice, dar în același timp reprezintă un loc al frustrării si al comediei, prefigurându-se
conflictele dintre băieți si mama vitregă. Totul se desfăsoară parcă după un tipar anume, autorul stăruind
asupra fiecărui amanunt, gest sau replică, prin folosirea detaliului şi a acumularilor progresive
surprinzându-se astfel atmosfera familiară. Morometii manancă la o masuță joasă, cu trei picioare, care
poartă urmele vechi ale trecerii timpului, pe care capul familiei nu voise să o schimbe din dorința,
inconștientă probabil, de a conserva un anumit timp, o anumită familie și chiar o anumită societate. Desi
familia i se marise, Moromete nu vrea sa modifice cu nimic un statut a cărui teimeinicie o verificase în
ani. Organizarea copiilor in jurul mesei este simbolică, locul reflectând poziția și rolul în familie ale
fiecaruia: baietii cei mari, din prima casatorie a lui Moromete, stau catre poartă, gata oricând de plecare,
semn al înstrăinarii de noua familie și al revoltei împotriva autorității paterne. Copii din a doua casatorie –
Tila, Ilinca si Niculae – stau de partea cealaltă, în apropierea mamei si feriți de privirea aspră a tatalui.
Singurul care pare a nu-și fi găsit înca locul este Niculae, mezinul familiei, care nu are scaun la masă și
pare străin de ceilalți Locul cel mai bun îi revine tatălui, care, așezat pe pragul cel mai înalt al odaii, îi
domina autoritar cu privirea pe toți ceilalți. El reprezintă acel “ pater familias” ce menţine ordinea ,
capătând proporţii monumentale, prin poziţia sa reprimând orice intenţie de evadare.
Pentru ca nu are bani pentru a plăti fonciirea, Moromete hotărăște in cele din urmă sa vândă
salcâmul lui Bălosu, vecinul său. Scena tăierii salcâmului este o alta scena cu valoare premonitorie, acest
copac reprezentând după cum afirmă Eugen Simion, “ dublul vegetal a lui Moromete”, destinul unuia
fiind anticipat de al celuilalt. Așadar salcâmul este “axis mundi”, iar tăierea lui constituie prima fisură a
spaţiului rural şi coincide cu presiunea timpului obiectiv, care “ nu mai are răbdare” şi îl înstrăinează
treptat pe protagonist, simbolizând începutul destrămării familiei ţărăneşti. Caderea arborelui este
echivalenta cu disparitia logosului, cu retragerea lui Ilie Moromete din spectacolul lumii: aria pustie a
protagonistului este, ca si imaginea ulitei sau a adunarii duminicale, lipsita de savoarea dialogului
moromețian. Pentru ca ştie că nu-i ajung banii pentru ca să plătească fonciirea, este de acord cu plecarea
lui Achim cu oile la București. Dar acesta îl minte, nu se mai întoarce cu oile, iar Paraschiv si Nilă fug de
asemenea, după ce îi bate Moromete. Văzându-se în situația de a nu putea plăti taxa la bancă, banii
împrumutați de la primar si școala lui Nica, vinde din pământ lui Bălosu, Moromete fiind in final învins
de istorie, reprezentativă pentru acesta fiind scena de pe piatra de hotar. Aceasta reprezintă momentul de
maximă criza-monologul său fiind un amestec de vorbire directă şi indirect - liberă, ce conturează
întreaga filosofie a lui Moromete in patetica ei singurătate si in elementara aspiraţie spre fericire.
Supunându-se unui proces de conștiință, își recunoaște neputinţa de a fi găsit alt drum pe care să-l
urmeze, punând pentru prima oară sub semnul întrebării ,lumea imaginată de el: “si daca lumea e aşa cum
zic ei si nu aşa cum zic eu”. Prăbușirea lui simbolizează, in fapt, prăbuşirea unei civilizaţii arhaice şi
patriarhale. Deşi in volumul al doilea Ilie reuşeşte sa refacă loturile de pământ, chiar dacă își găseşte
seninătatea si puterea de a ironiza si de a contempla spectacolul lumii, Moromete al volumului al II-lea
pare o copie palidă a personajului care susţine, prin prezenţă, reacţii şi gesturi, întreaga existenţă a
comunităţii rurale din Siliştea – Gumeşti.
6. Personajele
Personajele lui Marin Preda urmăresc un prototip, un model uman care funcţionează intre
anumite coordonate, fiind surprinse in relaţia lor cu istoria. De aceea, opera sa e o radiografie a unei
epoci, iar scriitorul o conştiinţa lucidă. In același timp, personajele sale sunt necreditabile pentru că nu
există un reper care sa justifice gesturi, mentalităţi, ori care sa ofere soluţii. Nicolae Manolescu observă ca
abţinerea naratorului de la comentarii “instalează in inima realului o enigma” şi diferenţiază doua
categorii de personaje : “informatorii”, cei care relatează faptele fora a se implica afectiv şi “reflectorii”,
care interpretează evenimentele filtrându-le printr-o prea-conștiință.
Un personaj care are conştiinţa evenimentelor, dar nu vrea sa şi le asume dintr-un orgoliu
metafizic, este Ilie Moromete. Țăran complex, conectat la tensiunea vieţii, e construit tridimensional,
determinând întregul conţinut al operei. Moromete este unul din cele mai reuşite tipuri de țăran din
literatura romana, Marin Preda făcând din ”țăranii săi, indivizi cu o viaţă psihologică normală, apţi prin
aceasta, de a deveni eroi de proză modernă(Eugen Simion). Protagonistul amintește de eroii
camilpetrescieni, fiind un spirit superior, înfrânt in confruntarea cu lumea. Personajul nu e numai factor
ordonator al lumii rurale evocate, căreia ii dezvăluie structura si ierarhia, ci şi un procedeu subordonat
intenţiei de a ilustra complexitatea umanului. Caracterizat atât clasic, cât şi modern, Ilie Moromete
reprezintă țăranul-filosof cu o inteligenţă ascuțită susţinuta şi de ironie şi disimulare, cu un nestins dor de
a contempla si înțelege lumea. Daca la început eroul e înconjurat de familie, ceea ce îi conferă un anumit
statut, în final e singur şi retras (nu mai iese la drum ), cu aerul celui doborât de o lume
incomprehensibilă. Însingurarea lui Ilie Moromete nu este provocată de dezamăgirea că a pierdut sau a
recâştigat pământul ( pe care el îl ştie un bun oarecare, ca orice alt bun material ) sau de dorinţa de a
accede la un alt statut social (pentru că personajul se bucură de o autoritate necontestată în comunitate,
fără a se număra printre cei mai bogaţi săteni), ci de lupta sa pentru asigurarea perpetuării unor principii.
7. Perspectiva naratorului
Întărind ideea susţinută mai sus, remarcăm limitarea omniscienţei naratorului prin introducerea
personajelor “reflectori”, care au rolul de a conduce naratorul, de a construi lumea ficţională din
perspectiva lor, şi ca urmate a mişcării lor. “Informatorii” sunt cei care relatează evenimente inaccesibile
naratorului, de exemplu episodul de la moara lui Aristide, sau vizita lui Moromete la Bucureşti, relatate
de Parizianul. Din punct de vedere al tehnicii narative, comportamentismul utilizat uneori, creează
tensiune narativă prin eliminarea sondării psihologice a personajului, precum in scena tăierii salcâmului.
Pe de alta parte stilul indirect-liber ii permite naratorului sa-şi asume perspectiva unui personaj şi să
restituie episoade din trecutul unor personaje, cum procedează in capitolul in care Moromete nu poate
dormi, iar Catrina se gândește la motivele insomniei soţului, pentru ca apoi perspectiva sa-i fie atribuită
lui Moromete, pentru a se reconstitui istoria familiei si conflictului cu autorităţile şi cele intre membrii
familiei.
8. Concluzie
In concluzie, romanul surprinde un univers in destrămare şi mai ales un personaj pentru care viaţa
e o pradă şi o risipă. Lectorul percepe acest erou ca pe un povestitor la “hanul istoriei”, cercetând un
orizont “dincolo de nisipuri” mişcătoare ale lumii noi si contemplă coroana de spini intr-un regat pierdut
in Câmpia Dunării si intr-un timp “ care nu mai avea răbdare cu oamenii”.