PREFAŢĂ In ţara noastră, îndeosebi în ultimii ani, industria chi­ mică, cu ramura sa principală privind tehnologia şi chi­ mizarea

petrolului şi gazelor, a cunoscut o dezvoltare im­ petuoasă. Conform cu politica statului nostru de dezvoltare multilaterală a ţării, în etapa actuală şi viitoare, indus­ tria chimică va fi orientată mai hotărît spre valorificarea superioară a materiilor prime şi energiei; menţinîndu-se cantitatea de ţiţei supusă prelucrării la nivelul anului 1980, se va ridica substanţial gradul de chimizare a pe­ trolului. Aceasta implică o preocupare susţinută pentru înlocuirea tehnologiilor învechite, perfecţionarea agrega­ telor şi instalaţiilor, introducerea unor procedee tehno­ logice cît mai economice din punct de vedere energetic, astfel încît să se asigure diminuarea în continuare a consumurilor specifice. In cadrul instalaţiilor tehnologice din rafinării şi com­ binate petrochimice, utilajele de transfer de căldură (cup­ toare tubulare, schimbătoare de căldură etc.) au o pon­ dere deosebită. Cursul „Procese de transfer termic şi utilaje specifice" constituie o disciplină de bază în pregătirea studenţilor ca ingineri tehnologi pentru rafinării şi combinate petrochi­ mice, precum şi pentru institutele de proiectări şi cercetări de profil. Acest curs se ocupă cu studiul „Cuptoarelor tubulare" şi al „Schimbătoarelor de căldură", specifice instalaţiilor tehnologice, precedat de analiza „Proceselor de combustie" şi a „Proceselor de transfer de căldură" corespunzătoare acestor utilaje. Avîndu-se în vedere dezvoltarea deosebită, din anii noştri, a industriei de prelucrare şi chimizare a petrolu­ lui, precum şi cerinţele actuale privind modernizarea şi îmbunătăţirea performanţelor tehnico-economice ale in­ stalaţiilor tehnologice, cursul conţine elementele de bază

necesare dimensionării aparaturii termice cu performanţe ridicate, respectiv analizării tehnologice a aparaturii exis­ tente, în scopul îmbunătăţirii performanţelor acesteia, prin adoptarea unor măsuri constructiv-funcţionale. In afara tratării celor patru capitole de bază, lucrarea conţine şi anexe, cu date privind caracteristicile agenţilor termici şi exemple de dimensionare a unor utilaje termice caracteristice. Cursul este adresat studenţilor de la Facultatea de Tehnologia şi Chimizarea Petrolului şi Gazelor, din cadrul Institutului de Petrol şi Gaze Ploieşti. Conţinînd elemente de dimensionare şi analiză a uti­ lajelor de transfer termic, specifice instalaţiilor tehnolo­ gice din combinatele petrochimice, cursul este util şi stu­ denţilor altor facultăţi cu profil chimic sau mecano-chimic. De asemenea, este folositor inginerilor chimişti sau mecanici de utilaj chimic care lucrează în diversele do­ menii specifice de proiectare, cercetare sau exploatare.

C U P R I N S

Prefaţă 1. Procese de combustie 1.1. Bilanţul material al proceselor de combustie 1.1.1. Compoziţia elementară a combustibililor 1.1.2. Consumul de oxigen pentru ardere 1.1.3. Consumul de aer şi coeficientul cantităţii de aer . . . . . 1.1.4. Limitele de inflamabilitate 1.1.5. Cantitatea gazelor rezultate la arderea completă 1.1.6. Bilanţul material al arderii incomplete 1.1.7. Analiza gazelor- de ardere 1.1.8. Stabilirea coeficientului cantităţii de aer pe baza datelor analizei gazelor arse uscate 1.1.9. Stabilirea compoziţiei gazelor arse umede şi a naturii com­ bustibilului, pe baza datelor analizei gazelor arse uscate . . 1.1.10. Diagrama Ostwald pentru controlul arderii 1.1.11. Diagrame generale pentru controlul arderii amestecurilor de hidrocarburi 1.2. Bilanţul energetic al proceselor de combustie 1.2.1. Aplicarea primului principiu al termodinamicii reacţiilor de ardere . 1.2.2. Arderea izobar-adiabatieă, arderea izobar-politropică şi omo­ genitatea fizică a relaţiilor de bilanţ termic 1.2.3. Puterile calorice, superioară şi inferioară a combustibililor 1.2.4. Pierderea de căldură cauzată de arderea incompletă . . . 1.2.5. Entalpia gazelor de ardere 1.2.6. Temperatura adiabatică a flăcării fără disocieri 1.2.7. Temperatura adiabatică a flăcării cu disocieri 1.2.8. Punctul de rouă, neacidă sau acidă, al gazelor de ardere . . 2. Procese de transfer de căldură 2.1. Moduri şi regimuri de transfer de căldură 2.2. Transferul de căldură prin conducţie în regim staţionar 2.2.1. Legea lui Fourier 2.2.2 Conductivitatea termică 2.2.3. Conducţia prin pereţi plani simpli 2.2.4. Analogia termoelectrică 2.2.5. Conducţia prin pereţi plani compuşi 2.2.6. Conducţia prin pereţi cilindrici . . .
;

9 9 12 13 15 17 19 21 23 25 26 27 30 32 32 35 37 41 42 47 49 55 60 60 62 62 63 73 74 75 76 5

2.3.

2.4.

2.5.

2.6.

2.7.

2.2.9. Conducţia într-un perete cilindric cu sursă interioară de căldură 2.2.7. Conducţia prin pereţi sferici 2.2.8. Conducţia prin sol Ecuaţiile diferenţiale fundamentale ale convecţiei 2.3.1. 'Ecuaţia Navier-Stokes pentru curgerea forţată 2.3.2. Forţa ascensională şi ecuaţia Navier-Stokes pentru curgerea liberă 2.3.3. Noţiuni elementare privind stratul limită fluidodinamic . . 2.3.4. Legea lui Newton şi coeficientul de convecţie 2.3.5. Ecuaţia Newton-Fourier 2.3.6. Ecuaţia Fourier-Kirchoff Aplicarea teoriei similitudinii la studiul convecţiei 2.4.1. Similitudinea corpurilor geometrice 2.4.2. Similitudinea proceselor fizice 2.4.3. Stabilirea criteriilor de similitudine pe baza ecuaţiilor dife­ renţiale fundamentale 2.4.4. Relaţiile criteriale generale ale convecţiei fără schimbare de fază, în regim staţionar 2.4.5. Stabilirea criteriilor de similitudine prin metoda analizei dimensionale 2.4.6. Importanţa aplicării teoriei similitudinii la studiul convecţiei Date experimentale privind transferul de căldură prin convecţie în regim staţionar 2.5.1. Convecţia forţată fără schimbare de fază, în cazul secţiunilor de curgere constante 2.5.2. Convecţia forţată fără schimbare de fază, în cazul secţiunilor de curgere nelimitate 2.5.3. Convecţia liberă fără schimbare de fază 2.5.4. Convecţia la fierberea lichidelor 2 5.5. Convecţia la condensarea vaporilor : . 2.5.6. Transferul de căldură în straturile de particule Transferul d e căldură prin radiaţie î n regim staţionar . . . . 2.6.1. Noţiunile de bază ale radiaţiei 2.6.2. Legile radiaţiei termice 2.6.3. Schimbul de căldură prin radiaţie între două suprafeţe plane paralele 2.6.4. Pierderea de căldură prin radiaţie a unei suprafeţe convexe 2.6.5. Schimbul de căldură prin radiaţie între două corpuri oarecare 2.6.6. Absorbţia radiaţiilor solare 2.6.7. Radiaţia gazelor 2.6.8. Radiaţia flăcărilor deschise Schimbul global de căldură în regim staţionar 2.7.1. Coeficienţii globali de transfer de căldură 2.7.2. Izolarea termică a conductelor şi aparatelor

79 77 78 82 82 84 87 89 91 91 93 93 95 96 99 100 103 104 104 112 115 119 125 136 141 141 143 147 150 151 153 154 157 158 158 162 168 168 168 171 173 180 180 183 184 186 190 192 194 196 196 197 198

3. Schimbătoare de căldură 3.1. Clasificări, tipuri şi date constructive 3.1.1. Clasificări 3.1.2. Schimbătoare de căldură cu fascicul tubular în manta . 3.1.3. Date constructive 3.2. Diferenţa medie de temperatură 3.2.1. Schimbul de căldură în contracurent 3.2.2. Schimbul de căldură în echicurent 3.2.3. Variaţiile temperaturilor fluidelor în schimbător 3.2.4. Schimbul de căldură în curent mixt 3.2.5. Schimbul de căldură în curent încrucişat 3.2.6. Diferenţa de temperatură medie în timp 3.2.7. Diferenţa de temperatură medie în timp şi spaţiu . . 3.3. Temperaturile calorice şi rezistenţele termice ale depunerilor 3.3.1. Coeficienţii globali d e transfer d e căldură practici . . 3.3.2. Temperaturile calorice ale fluidelor 3.3.3. Rezistenţele termice specifice ale depunerilor . .

. . . . . .

0

3.4. Schimbătoare de căldură fără transformare de fază 201 3.4.1. Principiile calculului termic 201 3.4.2. Relaţii simple pentru calcularea coeficientului de convecţie exterior 204 3.4.3. Calculul fluidodinamie 207 3.0. Schimbătoare de căldură cu transformare de fază 209 3.5.1. Refierbătoare 209 3.5.2. Vaporizatoare 214 3.5.3. Condensatoare 218 3.5.4. Cristalizatoare 221 3.6. Schimbătoare cu tuburi cu suprafaţă extinsă 222 3.6.1. Răcitoare şi condensatoare cu aer 223 3.6.1.1. Aspecte constructiv-funcţionale 223 3.6.1.2. Calculul termic 228 3.6.1.3. Calculul aerodinamic 232 3.7. Schimbătoare de căldură prin contact direct 233 3.7.1. Turnuri de răcire a apei de recirculare 234 3.7.1.1. Proprietăţile aerului umed 234 3.7.1.2. Noţiunile d e bază ale transferului d e masă . . . . 238 3.7.1.3. Schimbul de căldură în turnurile de răcire 240 3.7.2. Alte tipuri de schimbătoare prin contact direct 243 4. Cuptoare tubulare 4.1. Tipuri constructive de cuptoare tubulare 4.2. Sisteme de preîncălzire a aerului la cuptoare 4.3. Sisteme recuperatoare de căldură din gazele de ardere 4.4. Recomandări privind dimensionarea cuptoarelor 4.4.1. Dimensiunile secţiei de radiaţie 4.4.2. Dimensiunile tuburilor 4.4.3. Tipuri de tuburi cu aripioare 4.4.4. Plasarea tuburilor faţă de perete 4.4.5. Tipuri de arzătoare şi injectoare 4.4.6. Plasarea arzătoarelor ş i injectoarelor faţă d e tuburi . . . . 4.4.7. Tipuri de ventilatoare 4 5. Bilanţul termic şi randamentul cuptoarelor 4.6. Dimensionarea secţiei de radiaţie 4.6.1. Stabilirea numărului de circuite în paralel 4.6.2. Alegerea tensiunii termice 4.6.3. Stabilirea dimensiunilor secţiei de radiaţie şi a amplasării tuburilor 4.7. Verificarea tensiunii termice din secţia de radiaţie 4.7.1. Relaţia de verificare a tensiunii termice 4.7.2. Coeficientul relativ de radiaţie 4.7.3. Temperatura medie din focar 4.7.4. Temperatura medie a ecranului 4.7.5. Coeficientul de emisie a gazelor 4.7.6. Grosimea medie a stratului de gaze 4.7.7. Gradul de ecranare 4.8. Stabilirea temperaturii maxime a ecranului 4.9. Dimensionarea secţiei de convecţie 4.9.1. Coeficientul d e transfer d e căldură prin convecţie . . . . 4.9.2. Coeficientul de transfer de căldură prin radiaţia gazelor . . 4.9.3. Coeficientul de transfer de căldură prin radiaţia pereţilor . . 4.9.4. Diferenţa medie de temperatură 4.9.5. Verificarea numărului de şiruri de tuburi 4.10. Dimensionarea preîncălzitoarelor de aer 4.11. Dimensionarea generatoarelor de abur 4.12. Căderile de presiune pe circuitul materiei prime 4.12.1. Căderea de presiune în zona de vaporizare 4.12.2. Căderea de presiune în zona de încălzire 4.12.3. Diferenţa de presiune dinamică 4.13. Căderile de presiune pentru gazele de ardere şi aer 246 246 250 253 255 255 255 256 256 257 258 258 260 263 263 264 265 266 266 269 270 270 271 272 273 274 277 278 280 283 283 284 285 288 290 290 295 295 297

7

4.14. Dimensionarea coşului . . . . . . . . -. . .-•. .'. . .. •/ : 4.15. Controlul şi reglarea automată a cuptoarelor .' . ţ . : '. " ; : 4.15.1. Aparatura de control . ' . . ./ . . / 4.15.2. Circuitul de combustibil . . . . . . . . • . . ; • , 4.15.3. Protecţia cuptorului . . . ..,'-, . . . . . . . . . . • 4.15.4. Reglarea automată a cuptorului . . . . - , . . . . . . > •.4.15.5. Decocsarea cuptorului ' . . . . . . :

. . . • . . .

302 306 307
3 0 8

308 310 311 314 314 328 337 349 356 362 367 373 376 391 409 414 418 147 357

Anexe. Metode de calcul specifice şi exemple de dimensionare tehnologică Anexa 1. Agenţi termici de încălzire sau răcire . . . . . . . .-•-. . Anexa i2. Eficienţa schimbului de căldură şi numărul de unităţi de transfer Anexa 3. Metoda Delaware pentru calculul termic şi fluidodinamic al schimbătoarelor Anexa 4. Dimensionarea tehnologică a unui refierbător. termosifon. vertical ,... . . . . Anexa 5. Metoda Kern pentru calculul condensatoarelor de amestecuri complexe . Anexa 6. Dimensionarea tehnologică a unui răcjtor cu aer . . . . Anexa 7. Calculul altor tipuri de schimbătoare cu suprafaţă extinsă Anexa 8. Analiza tehnologică a schimbătoarelor de căldură Anexa 9. Optimizarea schimbătoarelor de căldură . . . •. .. . . . Anexa 110. Dimensionarea unui cuptor de încălzire a. unui amestec gazos Anexa 11. Particularităţile cuptoarelor cu pereţi radianţi . . . . . . . . . ' Anexa 12. Calculul dispersiei S 0 2 din gazele de coş . . . .'". . . , ;. Anexa 13. Particularităţile dimensionării cuptoarelor de reacţie . . . . . Anexa 14. Dimensionarea unui cuptor de încălzire şi vaporizarea parţială a ţiţeiului . . . . '.,. Bibliografie . . . . . ! .

PROCESE DE COMBUSTIE
Industria de prelucrare a petrolului, petrochimică şi chimică este o foarte mare consumatoare de energie. Ea utilizează peste 25% din con­ sumul total de energie din industrie, ocupînd primul loc după industria siderurgică şi metalurgică. Global, aproximativ 4/5 din energia necesară se obţine prin arderea combustibililor. Marea majoritate a instalaţiilor tehnologice din rafinării şi combinate petrochimice conţin cuptoare, recuperatoare de căldură de reacţie, rege­ neratoare de catalizatori etc., în care au loc procese de combustie. De ase­ menea, se întîlnesc frecvent şi recuperatoare de căldură sensibilă din ga­ zele de ardere. Cunoaşterea problemelor specifice proceselor de ardere (bilanţul ma­ terial, controlul arderii, bilanţul termic etc.) este utilă pentru dimensio­ narea sau analiza tehnologică a aparatelor în care au loc astfel de procese şi pentru conducerea în condiţii cît mai bune a proceselor de ardere. în plus, cunoştinţele respective intervin în rezolvarea unor probleme de mare actualitate, privind economia generală de energie, reducerea consu­ murilor de combustibili şi înlocuirea, în rafinării şi combinate petrochi­ mice, a combustibililor gazoşi cu combustibili reziduali lichizi. Arderea (combustia) este reacţia chimică, puternic exotermică, de oxidare rapidă a substanţelor combustibile, care conţin ca elemente princi­ pale carbonul şi hidrogenul. Studiul arderii se poate face din punct de ve­ dere static şi dinamic, sau din punct de vedere termodinamic şi cinetic. Prezentarea care urmează, privind procesele de combustie, se referă la aspectele statice şi, respectiv, termodinamice ale arderii. Statica arderii se ocupă cu stabilirea stării finale a sistemului, în funcţie de starea sa iniţială, iar termodinamica arderii cu transformările energetice care în­ soţesc procesul de ardere. Pentru arderea în focare, nu sînt interesante practic aspectele dinamice sau cinetice ale proceselor de combustie (desfăşurarea în timp a procesului, mecanismele de reacţie, vitezele de reacţie etc). Cele ce urmează se referă la procesele de ardere cu aer, a combustibili­ lor caracteristici întîlniţi în rafinării şi combinate petrochimice. 1.1. BILANŢUL MATERIAL AL PROCESELOR DE COMBUSTIE In această primă parte a studiului proceselor de combustie, se vor dis­ cuta problemele caracteristice de bilanţ material, ca de exemplu: consumul de oxigen şi consumul de aer pentru arderea unui combustibil, caracteri-

1.

9

zat prin compoziţia sa elementară, limitele de inflamabilitate ale ames­ tecurilor combustibile, cantitatea şi compoziţia produselor rezultate prin ardere, completă sau incompletă, analizele gazelor de ardere şi controlul arderii prin intermediul datelor acestor analize.

1.1.1. COMPOZIŢIA ELEMENTARA A COMBUSTIBILILOR în rafinării şi combinate petrochimice se utilizează obişnuit combus­ tibili gazoşi (gaze naturale, gaze de rafinărie, gaze de schelă) şi combus­ tibili lichizi (păcură). în prezent se recomandă să se înlocuiască, în mă­ sura posibilităţilor, combustibilii gazoşi, care pot fi valorificaţi superior, cu combustibili lichizi reziduali. Regenerarea catalizatorilor de cracare constă în arderea cocsului depus pe particulele de catalizator, acest cocs fiind un combustibil solid caracteristic. Combustibilii pot conţine ca elemente chimice componente C, H, S, O şi N şi în plus umiditate şi substanţe minerale complexe (acestea prin ardere formează cenuşa, compusă în general din oxizi şi carbonaţi de Na, Ca, Mg, Si, V şi Fe). Pentru calculele de combustie, compoziţia unui combustibil se ex­ primă prin fracţiile masice ale carbonului (c), hidrogenului (h), sulfu­ lui (s), oxigenului (o), azotului (n), umidităţii (w) şi substanţelor mine­ rale (z)\conţinute, suma acestora fiind egală cu unitatea: (14) Determinarea compoziţiei elementare a unui combustibil se poate face pe cale experimentală, prin analize de laborator. Pentru hidrocarburi pure, elementele componente fiind numai C şi H, fracţiile masice ale elementelor pot fi calculate prin împărţirea masei carbonului, respectiv a hidrogenului, dintr-un kgmol, la masa întregului kgmol din hidrocarbura respectivă. Pentru hidrocarbura Cnîim corespund:

Dintre hidrocarburi, CH 4 are conţinutul maxim de hidrogen, 25% masă. Acetilena (C2H2) are un conţinut mic de hidrogen şi anume 7,69% masă. Compoziţia elementară a unei hidrocarburi poate fi exprimată indi­ rect şi prin raportul masic H/C. Pentru hidrocarbura CnHm corespunde: (1.3) CH 4 are pentru raportul masic H/C valoarea 0,3333, iar C 2 H 2 are H/C=0,0833. Pentru hidrocarburi, fracţia masică a carbonului se corelează cu ra­ portul masic H'C prin relaţia:

10

In calculele de combustie, pentru combustibilii petrolieri lichizi, se obişnuieşte deseori neglijarea elementelor O şi N, precum şi a umidităţii şi substanţelor minerale, în raport cu C şi H, deoarece ele sînt prezente in aceşti combustibili în cantităţi foarte mici. Conţinutul de S fiind în majoritatea cazurilor sub lo/ 0 masă, iar comportarea sa fiind asemănă­ toare cu cea a C, în privinţa consumului de 0 2 p e n t r u ardere şi a com­ portării în analiza chimică a gazelor de ardere, pentru simplificarea cal­ culelor se poate neglija şi conţinutul de S sau se poate însuma conţinutul de S la cel de C. In lipsa determinărilor experimentale, combustibilii petrolieri lichizi, de la benzină la păcură, pot fi consideraţi amestecuri de hidrocarburi, iar compoziţia lor elementară se poate calcula prin intermediul relaţiei empirice: (1.5) In această relaţie, d]jj reprezintă densitatea relativă a combustibilului petrolier lichid în raport cu apa, ambele la 15°C (mai exact 15,555°C). P e n t r u valori dj* cuprinse î n t r e 0,7 şi 1, corespund p e n t r u c valori cuprinse între 0,84 şi 0,89. Densitatea relativă d™ poate fi calculată în funcţie de densitatea r e ­ lativă df, standardizată în ţara noastră, prin relaţia: (1.6) P e n t r u combustibilii petrolieri lichizi, neglijîndu-se numai prezenţa O şi N, fracţia masică a carbonului se poate calcula cu relaţia: (1.7) Această relaţie a lui c se simplifică pentru hidrocarburi p u r e la forma întîlnită anterior.

Fig. 1.1

11

1.9) P e n t r u valori ale lui d cuprinse între 0.7). pentru combustibilii petrolieri lichizi.10) în acelaşi caz. care se determină foarte uşor experimental. Corelîndu-se analitic datele din figura 1.79. Dacă pentru un amestec oarecare de gaze se cunosc compoziţia pe componenţi. lui CnHmSpOTNt (din care elementară) prin reiaţi de cunoaşte compoziţia pe componenţi. se obţine relaţia cea mai completă a lui c pentru fracţiunile petroliere lichide: (1. m L — n u m ă r u l de atomi de H e t c . pe baza relaţiei anterioare: care nu ţine seamă de influenţa lui K.1 şi înlocuindu-se. în moleculele diverşilor componenţi ai amestecului. gazul de schelă se asimilează cu un amestec de hidrocarburi parafinice CnH2n+2 şi compoziţia sa elementară poate fi calculată în funcţie de densitatea relativă. Se constată că această relaţie co­ respunde cu aproximaţie valorii K = 1 2 . în rela­ ţia (1. ci numai densitatea sa relativă în r a p o r t cu aerul în aceleaşi condiţii de tempera­ tură şi presiune (d). exprimată prin fracţiile masice g h şi compoziţiile elemen­ tare ale componenţilor. 12 .Raportul masic H/C. In figura 1. Se constată că valoarea lui H/C scade odată cu creşterea densităţii rela­ tive şi odată cu scăderea lui K (la parafine H/C are valori mai mari decît la aromate). exprimată se poate calcula formula brută a combustibilu­ în continuare se calculează uşor compoziţia aditivitate de tipul: în care n t reprezintă n u m ă r u l de atomi de C. dacă se prin fracţiile molare y%. H/C în funcţie de K şi d £ ° .9 rezultă pentru c va­ lori cuprinse între 0. în funcţie de djf şi de factorul de caracterizare K.8) Dacă pentru un gaz de schelă nu se cunoaşte compoziţia.1 este trasată cu linie î n t r e r u p t ă şi variaţia lui H/C în funcţie de d\l.6 şi 0. poate fi citit din figura 1. a (1. compoziţia elementară a amestecului de gaze se poate calcula prin relaţii de aditivitate de tipul: (1.76 şi 0.

1 kmol C + l kmol 0 2 = 1 kmol C 0 2 12 kg C + l kmol 0 2 .=H.1. consumul de oxigen pentru ar­ derea completă (oxidarea carbonului la C 0 2 şi a hidrogenului la H 2 0) se poate exprima direct.i l kmol C 0 2 [ kg C -l kg combj c [" kmol 0.1. elementele com­ bustibile fiind C.0. în funcţie de compoziţia elementară a combustibilului. J Pentru arderea hidrogenului: H 2 + . De exemplu. stabilindu-se o relaţie pentru calcularea cantităţii minime de oxigen necesar.1 12 |_kg comb.J Se reţine consumul de 0 2 pentru arderea carbonului din combustibil: c r kmol 02 "1 12 l_kg comb.0 j 2 - 1 kmol H 2 + — kmol O 2 =l[kmol H 2 0] bil Se reţine consumul de 0 2 pentru arderea hidrogenului din combustikmol O2 ' 13 . Pentru arderea carbonului: C + 0.=CO. CONSUMUL DE OXIGEN PENTRU ARDERE In cazul unei hidrocarburi pure date. pentru arderea metanului consumul de oxigen se poate exprima astfel: în cele ce urmează se tratează cazul general al arderii complete. H şi S.J c rkmol_COj1 12Lkg comb.2. pe baza reacţiei stoechiometrice.

Pe baza celor anterioare. b) Este incorectă exprimarea cantităţii molare. necesar arderii complete a combustibililor: (1. pentru a nu apare confuzii. tonă-mol.).I. la substanţele cu mo­ lecule monoatomice. c) în foarte multe lucrări anterioare introducerii unităţilor S. româneşti etc). a) în lucrările mai vechi. valabile atît pentru paragraful anterior cît şi pentru cele următoare. exprimare întîlnită în mai multe lucrări. (ame­ ricane. în prezent. Se recomandă simbolizarea m^ . d) Masa moleculară (de la moleculă) este o valoare relativă şi nu are unităţi de măsură. Kgmol. de unităţi de măsură. „Mol"-ul introdus recent ca a şaptea unitate funda­ mentală a S. corelîndu-se unitatea fundamentală mol cu unitatea fundamentală kg. gmol). Pentru a se evita confuziile. Masa molară (de la mol) este o valoare absolută şi are 14 .12) Consumul minim de 0 2 poate fi exprimat şi în alte unităţi de măsură.01325 bar. N poate fi con­ fundat cu newtonul. ca de exemplu: Prin condiţii normale (indice N) se înţeleg: t=0°C şi presiunea nor­ mală atmosferică egală cu 1. mol-ul (nu kmol-ul) este definit prin M kg (nu grame). utilizîndu-se S. se poate scrie relaţia consumului minim de 0 2 . dă naştere la confuzii. într-o lucrare englezească despre uni­ tăţi de măsură. observaţii refe­ ritoare la unele valori numerice şi la scrierea unor unităţi de măsură.I. prin „atom" sau multiplii acestuia.I. m 3 în condiţii normale se simboliza prin Nm 3 . In cele ce urmează se prezintă cîteva observaţii critice. se recomandă scrierea expresiei mol îm­ preună cu unitatea de măsură de masă corespunzătoare cantităţii expri­ mate (Kgmol.Pentru arderea sulfului: Se reţine consumul de 0 2 pentru arderea sulfului din combustibil: Oxigenul existent în combustibil: reduce necesarul de 0 2 consumat din exterior. sovietice. expresia „mol" era însoţită de o unitate de măsură de masă (lbmol. gram-mol. „Atomul" nu a fost şi nu este o unitate de măsură.

7o/0 masă N 2 100 100. 1.13) Dacă arderea decurge cu mai puţin aer decît cel minim necesar. în 15 . pentru CH 4 masa molară este egală cu 16 kg/kmol. necesar arderii complete a combustibililor: (1. temperatura este mai redusă şi se protejează catalizatorul). CONSUMUL DE AER Şl COEFICIENTUL CANTITĂŢII DE AER Compoziţia aerului atmosferic este variabilă. C etc. aerul se consideră uscat şi avînd următoarea compoziţie: 2 1 % voi (mol) 0 2 sau 23.3o/0 masă O a 7 9 % voi (mol) N 2 sau 76. în gazele arse va fi prezent în primul rînd CO (produs de oxidare incom­ pletă) şi uneori chiar H 2 . aşa cum rezultă din următoarea analiză de aer uscat: în calculele tehnice ale proceselor de combustie. Valorile exacte ale aces­ tor mărimi se găsesc în standardul românesc corespunzător. depinzînd de zonă (po­ luată. la motoarele cu ardere internă cu piston cu aprindere prin scînteie (de exemplu.3. Arderea incompletă este întîlnită practic la regenerarea catalizatorilor de cracare (căldura degajată este mai mică. Pe lîngă N 2 şi 0 2 .06 etc. De exemplu. nepoluată).016. se poate scrie următoarea relaţie p e n t r u consumul minim de aer.unităţi de măsură. aerul conţine şi alte substanţe. f) Tot pentru simplificare. p e n t r u H 2 2. conţinutul de vapori de apă al aerului este variabil. s-au luat valorile rotunjite ale volumului molar normal şi presiunii normale atmosferice. de altitudine (conţinutul de 0 2 scade cu creşterea alti­ tudinii) etc. Valorile exacte sînt. e) P e n t r u simplificare. de exemplu: pentru C 12.0 Cunoscîndu-se consumul minim de 0 2 pentru ardere şi concentra­ ţia 0 2 în aerul tehnic.1. pentru S 32. în paragraful anterior s-au utilizat pentru ma­ sele atomice şi masele moleculare ale substanţelor numerele întregi cu­ noscute.01. De asemenea.

Creşterea lui a conduce în plus şi la scăderea temperaturii flăcării. fie cu o cantitate mai mică decît Lmln. deoarece ar­ derea incompletă poate fi cauzată şi de neomogenitatea amestecului aer-combustibil (lipsă de 0 2 în raport cu combustibilul în unele zone ale focarului). Practica a arătat că arderea în focare este optimă la valori a de ordi­ n u l : a = l . este necesară introduce­ rea u n u i coeficient al cantităţii de aer. a = l . 2 — 1 . în focarele cuptoarelor de rafinărie. prin relaţia: (1. se lucrează cu o cantitate de aer mai m a r e decît cea minimă necesară arderii complete. poluării atmosferei). generatoarelor de abur etc. Un injector sau arzător de combustibil este cu atît mai bun. Se defineşte coeficientul cantităţii de aer (a) prin r a p o r t u l dintre consumul practic (real) de aer (L) şi cantitatea minimă de aer corespun­ zătoare: Cie LimXn* Acest coeficient are valori supraunitare la arderea cu un exces de aer şi valori subunitare la arderea cu lipsă de aer. Se înţelege prin dozaj raportul dintre cantitatea de combustibil şi can­ titatea de aer corespunzătoare. Dozajul se exprimă obişnuit în kg comb. deci la un transfer de căldură mai redus. Acest lucru este necesar p e n t r u evitarea ar­ derii incomplete (pierderii de căldură. caracteristic. Cu cît a este mai mic. 2 p e n t r u combustibili gazoşi. prin intermediul lui a. Cu cît a este mai mare. In general. 16 .15) Consumul practic de aer poate fi exprimat şi în alte unităţi de mă­ sură.HHH regimul de p u t e r e maximă) şi la cuptoarele metalurgice (unde este nece­ sară o atmosferă reducătoare). Consumul practic de aer pentru arderea combustibililor se poate ex­ prima. de tipul ar­ zătoarelor sau injectoarelor. de construcţia focarului etc. în plus. 0 5 — 1 . pier­ derile de căldură cu gazele arse evacuate în atmosferă sînt mai mari./kg aer şi variază invers proporţional cu a: Gradul de omogenizare a amestecului combustibil-aer este determinat de n a t u r a combustibilului (mai m a r e la combustibilii gazoşi). ca de exemplu: (29 reprezintă masa molară medie rotunjită a aerului). cu cit realizează o ardere completă la un consum de aer cît mai apropiat P e n t r u că practic arderea se face fie cu o cantitate de aer mai m a r e decît Lmln. în practică ar fi foarte greu să se dozeze cantitatea de aer exact la valoarea Lmin. cu atît arderea este m a i incompletă şi căldura degajată este mai mică. 4 p e n t r u com­ bustibili lichizi. cu atît cantitatea de gaze de ardere este mai m a r e şi. p e n t r u aceeaşi t e m p e r a t u r ă la coş.

de exemplu. Această denumire corespunde cazului în care <x>l. La arderea benzinei în motoare cu carburaţie. LIMITELE DE INFLAMABILITATE Declanşarea arderii unui amestec omogen de aer şi combustibil gazos (sau în fază vapori) nu este posibilă decît între anumite limite ale con­ centraţiei combustibilului în acest amestec. după metoda de determinare. exprimate în % voi. Ea poate fi utilizată. a are valori în jurul lui 0.La regenerarea catalizatorilor de cracare a are valori cuprinse între 0.8 şi 1. 10. în condiţiile ambiante. limita infe­ rioară de inflamabilitate în aer. combustibil în amestec) în aer.53). atunci cînd se cunoaşte numai densitatea relativă: Procese de transfer termic 17 m . In tabelul 1. C 5 H 1 2 1. în condiţiile ambiante. . . 1. Pentru hidrocarburi parafinice CnH2n+2 cu n = l . în regimul de pu­ tere maximă. dar este improprie cazului în care arderea decurge cu lipsă de aer (în acest caz „excesul" ar trebui să fie o valoare negativă). şi pentru un gaz de schelă.4.9. poate fi calculată cu relaţia: Această relaţie conduce la valori apropiate de cele din tabel (CH4 5. Aceste limite sînt obţinute pe cale experimentală şi diferă puţin de la un autor la altul. No­ ţiunea de coeficient al cantităţii de aer este mai potrivită pentru <x şi ea este întîlnită si în alte lucrări româneşti.1 se prezintă pentru cîteva substanţe combustibile limi­ tele de inflamabilitate (inferioară şi superioară.23. In unele lucrări în limba română sau în limba engleză. a este numit coeficient „de exces" de aer.1.

41% voi. în amestec cu aer. iar în O.86 din linf la 100°C. prezenţa altor substanţe şi geometria sistemului (la volume mici). Iniţierea arderii unui amestec combustibil. 93% voi. la care poate avea loc arderea unui amestec combustibil. C 4 HJQ în aer 8. C 2 H 2 305°C. limita superioară de inflamabilitate creşte. Limitei inferioare de inflamabilitate îi corespunde valoarea maximă a coeficientului cantităţii de aer. care conţin H 2 şi CO. llnf la 300°C repre­ zintă numai 0. De exemplu. iar limitei superioare de inflamabilitate îi cores­ punde valoarea minimă a lui a. asigurîndu-se local o temperatură cel puţin egală cu tem­ peratura minimă de aprindere. Pentru dimensionarea arzătoarelor de combustibili gazoşi este intere­ santă variaţia vitezei de propagare a arderii în interiorul tuburilor care 18 . presiune. în aer. C 2 H 2 în aer 80% voi. iar linf rămîne constantă. Corelarea limitelor de inflamabilitate cu valorile limită ale coeficien­ tului cantităţii de aer se face prin următoarele relaţii: în care M este masa molară a combustibilului. Cîteva exemple pentru ZTOp în condiţiile ambiante: CH 4 în aer 15% voi. concentraţia gazelor combustibile trebuind să se afle sub limita inferioară de inflamabilitate. Cu creşterea temperaturii amestecului combustibil-aer se lărgeşte domeniul de inflamabilitate (scade limita inferioară şi creşte limita superioară). C 4 H 1 0 420°C. ambele limite de inflamabilitate pot fi calculate cu aiutorul relaţiei: în care yt reprezintă fracţia molară a unui component în combustibil şi li limita de inflamabilitate a componentului. sau pentru evitarea exploziilor în încăperile în care există scăpări de gaze combustibile (vapori). se realizează prin intermediul unei flăcări sau al unei scîntei electrice. iar Z. iar în 0 2 60% voi. la presiunea atmosferică: H2 570°C.. care conţin CO.Pentru un amestec de compoziţie cunoscută. limitele de inflamabilitate depind de tem­ peratură. aflat în domeniul de in­ flamabilitate. dar limita superioară de inflamabilitate în oxigen este întot­ deauna mai mare decît în aer. Cu creşterea presiunii. Cunoaşterea limitei inferioare de inflamabilitate în aer este intere­ santă din punct de vedere practic. CO 610°C.up la 300°C este de 1. Temperatura minimă de aprindere în 0 2 are valori ceva mai mici. pentru CH 4 în aer. gazele reziduale de la fabricarea negrului de fum din materii prime lichide.13 ori mai mare decît lmp la 100°C. Pentru un combustibil dat. pentru a se cunoaşte dacă arderea unui amestec este sau nu posibilă (de exemplu: gazele de la regenerarea cata­ lizatorilor de cracare. iar în 0 2 40% voi. CH 4 580°C. Cîteva valori ale temperaturii minime de aprindere. în amestec cu aer). exprimată în % voi. Limita inferioară de inflamabilitate în oxigen este practic aceeaşi ca şi în aer.

aflate în domeniul de inflamabilitate. In paragraful 1. 1. 0. . S 0 2 — provenit din arderea sulfului conţinut de combustibil.. în cazul exploziilor.. în calculele tehnice ale arderii se neglijează umiditatea aerului atmo- 19 . N2 — provenit din aerul utilizat pentru ardere şi din azotul conţi­ nut de combustibil. H 2 0 — vapori de apă proveniţi din arderea hidrogenului conţinut de combustibil. în kg/kg comb. Pulverizarea combustibililor lichizi (păcură) în focare se face obişnuit cu abur de 3 . utilizîndu-se a = .5% voi. Această viteză are valori sub. în kg/kg comb. Cantitatea de C 0 2 rezultat la arderea combustibilului: Cantitatea de H 2 0 rezultat la arderea combustibilului: în care: w reprezintă umiditatea combustibilului. Pulverizarea se mai poate face cu aer comprimat sau mecanic.conţin amestecuri combustibile. CANTITATEA GAZELOR REZULTATE LA ARDEREA COMPLETA La arderea completă ( a > l ) a unui combustibil.5. 0 . iar a —• cantitatea de abur de pulverizare. Cîteva exemple de concentraţii corespunzătoare vi­ tezelor maxime de propagare a arderii: H2 42o/0 voi. . scriindu-se reacţiile de ardere ale C. . Ea creşte odată cu creş­ terea temperaturii amestecului. Viteza de propagare a arderii are valori minime la linj şi îWp şi valori maxime la o concentraţie intermediară a combustibilului în amestecul cu aerul. viteza de propagare a arderii este de ordinul 1 .1.. 10 bar. CO 43% voi. H2 şi S.1. trecîndu-se combustibil cu presiune ridicată prin orificii foarte mici. la amestecuri statice aflate în spaţii mari. din aburul utilizat pentru pulverizarea combusti­ bilului. gazele rezultate din ardere pot conţine următorii componenţi: C 0 2 — provenit din arderea carbonului conţinut de combustibil. C 2 H 4 7% voi. CH 4 10. sau peste 1 m/s.2. 3 km/s.5 kg abur/kg comb. din umiditatea iniţială a combustibilului şi. s-au obţinut şi cantităţile molare de C0 2 . . H 2 6 şi S 0 2 rezultate la arderea unui kg de combustibil. cu creşterea presiunii şi cu creşterea dia­ metrului tubului. . 02 — provenit din excesul de aer utilizat pentru ardere. l . dacă este cazul.

Cantitatea de S 0 2 rezultat la arderea combustibilului: Cantitatea de N 2 prezent în produsele de ardere: Primul termen reprezintă azotul din aerul utilizat pentru ardere (79o/0 voi. sau mol din aerul în exces. I Cantitatea totală de gaze arse (umede): Dacă nu se însumează şi cantitatea de vapori. iar n — conţinutul de azot al combustibilului în kg/kg comb. Masa molară medie a produselor rezultate prin ardere: Volumul gazelor arse rezultate. exprimată prin fracţii sau procente molare (volumice) sau masice. De oxigenul prezent în combustibil s-a ţinut seamă în calculul consumului de aer pentru ardere. se obţine canti­ tatea de gaze arse uscate. pentru un kg combus • tibil: 20 . poate fi calculată compoziţia acestor gaze. Consumul de oxigen pentru oxidarea substanţelor minerale se neglijează. în condiţii normale: Cantitatea totală de gaze de ardere umede se poate exprima şi prin bilanţul material global al procesului de ardere. Cantitatea de 0 2 prezent în produsele de ardere: Cantitatea de oxigen din produsele de ardere reprezintă 2 1 % voi. sau mol). Avînd cantităţile componenţilor gazelor de ardere.de apă.

care conţin pe lîngă CO şi o canti­ tate mică de 0 2 . In practică. N .6. . benzinele utilizate la motoare etc. 21 . . corespunzătoare compoziţiei admise: 1. La regenerarea catalizatorilor de cracare se întîlnesc p e n t r u h valori de ordinul 0. dar ea poate fi cauzată şi de imperfecta omogenizare a amestecului com­ bustibilului (a 5şl).55. Se notează cu x fracţia masică a carbonului din combustibil care arde incomplet: In cazuri practice. la temperaturi relativ scăzute. se pot întîlni gaze arse. Apariţia CO este cauzată în primul rînd de lipsa oxigenului (oc<l).93. N 2 şi O. Cantităţile molare ale componenţilor gazelor arse. CO apare în gazele arse împreună cu CO. în majoritatea cazurilor. se calculează cu relaţiile prezentate în con­ tinuare. CO. în care în gazele arse apare ca produs de ardere incompletă numai CO.12. . de disocierea C 0 2 la t e m p e r a t u r i ridicate (în CO şi 0 2 ) şi de răcirea intensă a zonei de ardere. la arderea parţial incompletă a hidrocarburilor. trebuie să se ia p e n t r u aer masa molară exactă.1.30 . pentru x/c valori de ordi­ nul 0. cunoscîndu-se compoziţia elementară a combusti­ bilului şi compoziţia volumică (molară) a gazelor arse umede sau uscate. In cazul arderii incomplete a hidrocarburilor. gazele arse pot conţine următorii componenţi: C 0 2 . H 2 0 . 0.c + / i = l ) . 0. CO. pentru simplificare. H 2 0 . In cazul arderii parţial incomplete a combustibililor.88 . în continuare. se poate calcula valoarea lui x din relaţiile: (atît în kmol CO cît şi un kmol C 0 2 conţin cîte 12 kg C). se va analiza cazul arderii parţial incomplete numai pentru hidrocarburi (combustibili de tipul. BILANJUL MATERIAL AL ARDERII INCOMPLETE Se analizează cazul întîlnit în practică. în această categorie de combustibili intră practic majoritatea calităţilor de cocs depus pe catalizatori..07 . . ca de exemplu la regenerarea catalizatorilor de cracare. deci c=0. P e n ­ tru ca rezultatul să fie perfect. . 0. şi 0 2 . . gazele arse pot conţine C 0 2 . S 0 2 ..Această relaţie se utilizează obişnuit pentru verificarea lui m. iar conţinutul de 0 2 în gazele arse este cuprins între 0 şi 2o/0 voi.

iar conţinu­ tul de O. se impune valoarea lui oc.Pentru aflarea cantităţii de 0 2 din gazele arse se efectuează un bilanţ al oxigenului. (a—l)-O m ! n are valori negative. valoarea lui x se poate calcula cu relaţia: . pentru un combustibil dat. Se defineşte prin coeficient al cantităţii de aer critic (a. Stabilirea relaţiei lui ocr: în cazul în care. iar n O 2 = 0 . între 1 şi a r . în gazele arse este nul. pentru oc<l.). valoarea Iui a pentru care tot carbonul din combustibil trece în CO.

t i b i l . şi indicatorul milivoltmetrului indică pe o scală etalonată. 0 2 şi CO. magnetice şi cromatografice. Ceea ce rămîne final este N 2 . C 0 2 .: _ . şi se echilibrează puntea prin intermediul reostatului 3. ANALIZA GAZELOR DE ARDERE I T e r m i n a r e a directă a debitului de aer care alimentează un focar -. continuu concentraţia unui component din gazele arse (de exemplu.1. în figura 1. . Debitul real de aer care alimentează un focar poate fi stabilit numai după cunoaşterea valorii reale a coeficientului cantităţii de aer cu care decurge arderea. compusă d i n : 1 — sursă de curent. răcirea re­ zistenţei este mai redusă şi deci cresc temperatura şi rezistenţa electrică a firului de platină. aşa cum rezultă din următoarele valori relative: Pentru măsurarea concentraţiei C 0 2 . în aparatul Orsat se introduc 100 cm 3 gaze de ardere uscate. 23 . electrice. Analizorul chimic utilizat frecvent este analizorul Orsat. sau chiar înregistra. Analizoarele electrice conţin punţi electrice şi se bazează pe feno­ menele termoconductometrice. care sînt barbotate în or­ dine printr-o soluţie de KOH care reţine C 0 2 (împreună cu S 0 2 ) . cu care se determină conţinuturile procentuale volumice (molare) de C 0 2 . Conductivitatea termică a gazelor ar­ se fiind mai mică decît cea a aerului. C 0 2 are o conductivitate termică sensibil mai mică decît ceilalţi componenţi (biatomici) ai gazelor arse uscate (N 2 . constă în cunoaşterea valorii practice a coeficientului cantităţii de aer şi a eventualei prezenţe în gazele arse a unor componenţi rezultaţi prin ardere incompletă (obişnuit CO) şi se realizează prin analizarea gazelor arse. 3 — rezistenţă reglabilă şi 4 — celulă de măsurare. Se trece apoi prin celulă un debit egal şi la aceeaşi temperatură de ga­ ze arse. r r r u de realizat practic. Analiza gazelor arse se poate face cu analizoare: chimice. P u n t e a se dezechi­ librează. proporţional cu concentraţia C 0 2 .1. în care se află o rezistenţă caldă de platină. in gazele arse uscate. la presiunea şi t e m p e r a t u r a ambiante. 0 2 şi CO). conţinutul de C 0 2 în % voi. este prezentată schema de principiu a unei punţi electrice. Cunoscîndu-se debitul de combustibil şi compoziţia acestuia. uscate şi răcite în prealabil. printr-o soluţie de pirogalat de potasiu care reţine 0 2 şi printr-o soluţie amotiacala de cupru care reţine CO. se trece iniţial cu o pompă vi­ bratoare un debit constant de aer prin celula 4. Unele tipuri de analizoare pot indica. 0 2 sau CO). In condiţiile ambiante. — milivoltmetru. Controlul arderii. necesar conducerii corecte a unui proces de ardere. fi calculat n u m a i debitul de aer minim necesar. din cauza prezenţei C 0 2 .2.7. direct. spre deosebire de determinarea debitului de .

în domeniul 0. marea lor majori­ tate servind la determinarea . compus din: 1 — cameră inelară metalică. în dreapta magnetului.3. Analizoarele cromatografice de gaze arse sînt şi ele de mai multe tipuri. Indicatorul milivoltmetrului indică direct conţinutul de O. într-o anumită proporţie. Pe scala milivoltmetrului se citeşte direct conţinutul de CO în % voi. în care temperatura este redusă. şi pot fi adaptate pentru înregistrarea acestei compoziţii sau pentru reglarea automată a procesului de ardere. 7 — rezistenţă reglabilă şi 8 — milivoltmetru.. Rezis­ tenţele care încălzesc tubul de sticlă. Se constată şi în această schemă prezenţa unei punţi electrice. în % voi. se bazează pe comportarea magnetică caracteristică a 02 şi servesc la determinarea concentraţiei volumice a 02 în gazele arse uscate. cresc tem­ peratura şi rezistenţa electrică a firului de platină şi puntea se dezechili­ brează. 10o/0 voi 0 2 . de mai multe tipuri constructive. Oxigenul este o substanţă paramagnetică (este atras de un cîmp mag­ netic). şi puntea electrică se dezechilibrează.2 . Gazele arse de analizat. proporţional cu concentraţia CO. la un tablou de comandă. 2 — ţeava transver­ sală de sticlă. Se dezvoltă căldură. răcite în prealabil şi eventual uscate. Influenţa prezenţei CO. proporţional cu concentraţia 0 2 în gazele arse. 3 — magnet permanent. Firul de platină are o temperatură de aproximativ 500°C şi catalizează oxidarea CO la G0 2 . spre deosebire de C 0 2 şi N 2 care sînt diamagnetice.Pentru măsurarea concentraţiei CO se utilizează 6 schemă asemănă­ toare. In figura 1. este mică în acest caz. 6 — sursă de curent.. . este prezentată schema de principiu a unui analizor magnetic. în funcţie de compo­ ziţia gazelor arse. Analizoarele electrice şi cele magnetice pot indica continuu compoziţia gazelor arse. 4 şi 5 — rezistenţe de platină pen­ tru încălzire. în dreptul căreia fluxul este mai cald. Prin celulă se circulă un amestec de gaze arse uscate şi aer. sau chiar umede. Susceptibilita­ tea magnetică a oxigenului este de 5 ori mai mare decît cea a aerului şi de 150 ori mai mare decît cea a C 0 2 şi scade sensibil odată cu creşterea temperaturii. trec cu un debit constant prin camera 1. Analizoarele magnetice. Reostatul serveşte la echilibrarea iniţială a punţii electrice. Cîmpul magnetic atrage oxigenul din braţul sting al camerei inelare. Fluxul care circulă re­ duce temperatura rezistenţei 4 mai mult decît pe cea a rezistenţei 5. fac ca oxi­ genul să-şi reducă sensibil susceptibilitatea magnetică şi astfel apare în acest tub o circulaţie de la stînga spre dreapta. Cu analizoarele electrice se determină deci conţinutul procentual volumic (molar) de C 0 2 şi (sau) CO în gazele arse uscate.

PE BAZA DATELOR ANALIZEI GAZELOR ARSE USCATE în cele ce urmează se urmăreşte stabilirea valorii coeficientului can­ tităţii din aer cu care are loc arderea. în funcţie de concentraţiile com­ ponenţilor gazelor arse uscate. 1.01% voi.8. Oxigenul în exces. P e n t r u cazul considerat Yo. dintr-o singură probă de gaze.5 kmol 0 2 iar. Un alt avantaj al analizei cromatografice constă în faptul că pot fi depis­ taţi individual diverşi componenţi combustibili aflaţi în cantităţi mici în gazele arse (în afara CO) ca de. rezultaţi prin descompunerea termică a unui combustibil lichid.compoziţiei gazelor arse uscate.. nu reprezintă oxigenul în exces. se poate exprima prin relaţia: 25 . ca arderea să fie completă. Conţinutul de N 2 se află prin diferenţă: Luîndu-se ca bază 100 kgmol gaze arse uscate. Analiza cromatografică prezintă o m a r e precizie. va fi: Coeficientul cantităţii de aer fiind raportul între aerul practic consu­ mat şi aerul minim necesar arderii complete. CO. cu analizoare cromatografice sau cu anali­ zoare electrice ( C 0 2 şi CO) plus magnetice (0 2 ). putîndu-se stabili concentraţii şi de ordinul a 0. P e n t r u arderea completă. O. faţă de oxigenul teoretic (minim) necesar arderii complete.5 Yco [kmol 0 2 ] .. exemplu: H 2 . CH 4 .1. iar prin diferenţă la o sută N 2 ). oxigenul real consu­ mat va fi: . C 3 H 4 şi C2H(. deoarece arderea nu este completă. Y C o kmol CO ar necesita. 1 kmol CO ar nece­ sita 0. STABILIREA COEFICIENTULUI CANTITĂŢII DE AER. în gazele arse uscate. acestea conţinînd C 0 2 . Se notează cu Y"co2» Yo 2 Şi YCo % voi (mol) p e n t r u componenţii res­ pectivi. 0. p e n t r u : b a z a admisă. 0 2 şi N 2 . şi CO. în ultimii ani s-au pus la punct şi metode cromatografice pentru determinarea compoziţiei gazelor arse umede. di­ rect. Aceste concentraţii se stabilesc cu analizoare chimice (direct C 0 2 . sau raportul între oxigenul practic consumat şi oxigenul minim necesar arderii complete (acesta este egal cu diferenţa dintre oxigenul practic consumat şi oxigenul în exces faţă de oxigenul minim).

ştiind că pentru 1 kmol O. masa carbonului ars este egală cu: 26 . se poate ob­ ţine următoarea formă a relaţiei: In cazul arderii complete. STABILIREA COMPOZIŢIEI GAZELOR ARSE UMEDE SI A NATURII COMBUSTIBILULUI. aceste relaţii pot fi simplificate corespun­ zător (Yco=0). Tot pentru baza admisă. din oxi­ genul total introdus: pentru obţinerea a Fco 2 [kmol C0 2 ] s-au consumat: iar pentru obţinerea a Fco kmol CO s-au consumat: Avîndu-se în vedere că în gazele arse se găsesc: prin bilanţul oxigenului rezultă cantitatea de 0 2 consumată pentru ar­ derea hidrogenului: şi corespunzător cantitatea de vapori de apă: Avînd cantitatea de vapori de apă corespunzătoare celor 100 kmol gaze arse uscate. 1.1. Y 0 2 şi ^co. masa hidrogenului ars se poate exprima prin re­ laţia : Pentru obţinerea a Yco 2 kmol C0 2 . PE BAZA DATELOR ANALIZEI GAZELOR ARSE USCATE Pentru baza admisă anterior de 100 kgmol gaze arse uscate.Dacă se înlocuieşte Y N2 în funcţie de YCo2. se poate calcula compoziţia molară (volumică) a gazelor arse umede. corespund la ar­ dere 4 kg hidrogen.9. In această situaţie se neglijează umiditatea iniţială a com­ bustibilului şi se consideră că nu se face pulverizare cu abur (vaporii de apă provin numai din arderea hidrogenului conţinut de combustibil). .

se poate scrie şi expresia fracţiei masice a carbonului con­ ţinut de combustibil: Această relaţie. neetanşeitatea perfectă a aparatului. Această diagramă este utilă pentru verificarea corectitudinii datelor de analiză a gazelor arse uscate.4. cele stabilite prin analiză chi­ mică. 1. Este bine să se facă verificarea datelor analizei chimice a gazelor arse uscate. Aceasta conţine. Dacă se admite că arderea este completă (Y C o=0). este prezentată în principiu diagrama Ostwald. rezultă expresia raportului masic H/C » . poate servi indirect la o verificare a corectitudinii datelor analizei gazelor arse.iar pentru obţinerea a YCo kmol CO: In total. în coordonate Y C o 2 —Y D 2 . Y C o 2 Şi ^ o 2 stabilite cu analizor chimic. variaţia temperaturii gazelor în timpul analizei. scăderea concentraţiei soluţiilor etc. 2 Şi ^co stabilite cu analizor electric). în acest caz fiind suficiente numai valorile a două concentraţii (de exemplu. pentru că de multe ori apar erori cauzate de: solubilitatea C 0 2 în apă. ^ o 2 Şi ^co trebuind să se intersecteze în acelaşi punct. Yco2. dreptele corespunzătoare valorilor Y C o 2 .10. Din diagramă se poate citi direct valoa­ rea lui a. în cazul în care valoarea acestuia este cunoscută.: r j combustibilul ars: Dacă combustibilul este o hidrocarbură sau un amestec de hidrocar­ buri (c+7i=l). prin înlocuirea lui YJV2 . Yo 2 Şi ^co (% ° l în gazele arse uscate). DIAGRAMA OSTWALD PENTRU CONTROLUL ARDERII Diagrama Ostwald se poate construi pentru oricare combustibil dat şi v corelează parametrii a. o familie de drepte pentru valori con- 27 . este suficientă cunoaşterea concentraţiei unui singur compo­ nent (Yco2 sau Y 0 2 ) în gazele arse uscate. se poate aduce la forma: Relaţia lui c. masa carbonului ars va fi: Pe baza valorilor anterioare. sau Y c c . de exemplu. în figura 1.1.

Se obţine valoarea maximă pe care o poate avea Ycqj 28 .stanţe ale lui YCo şi o familie de drepte pentru valori constante ale lui oc ( a ^ l ) .2. TABELUL 1. •Se porneşte de la cele două relaţii de bază stabilite anterior: Intersecţia dreptei Y c o = 0 cu ordonata se află făcînd în relaţia lui c. In figura 1.2 Parametrii caracteristici din diagrama Ostwald Diagrama Ostwald se poate construi pentru oricare tip de combusti­ bil. este redată diagrama Ostwald pentru CH 4 .5. în care parametrii au valorile din tabelul 1. Y" c o =0 şi YQo = 0 . Pentru simplificare. în cele ce urmează se prezintă modul de con­ struire a diagramei pentru combustibilii de tipul c+h=l. Diagrama are trei puncte caracteristice.

sînt paralele între ele şi egal distanţate. se pot stabili punctele de intersecţie cu ordonata. care au fost de­ finite. Se elimină YCo între relaţiile lui c şi a şi apoi se face Y o 2 = 0 . în cazul a < l . obţinîndu-se: Ca verificare.0 rezultă Y 0 „ = 2 1 . Y c o a = 0 . nu sînt paralele între ele şi trebuiesc trasate prin cîte două puncte. Dreapta Yx>=0 se trasează prin două puncte. Relaţia anterioară se utilizează pentru a > l .max. Relaţia anterioară a lui Y0 scrisă sub forma: conduce la concluzia că pentru a=00 corespunde Yo 2 =21. Dreptele Y C o=ct. se obţine o re­ laţie a lui <nc pentru combustibilii de tipul c+h=l: .. Pentru dreptele de <x=ct.. Se obţine: Ca verificare. se trasează prin cîte două puncte. cîteva observaţii suplimentare privind diagrama Ostwald. cu abscisa: Dreptele a = c t . Dacă se elimină YCp între relaţiile lui c şi a şi apoi se face Y C o 2 = 0 .Intersecţiile dreptelor Y C o=ct. indiferent de natura combustibilului. cu abscisa se află făcînd în relaţia lui c. iar celelalte drepte necesită pentru a fi trasate numai cîte un singur punct. aceasta fiind valoarea maximă a lui Y 0 a . se constată că pentru a = l se obţine Yco. în continuare. Dacă în relaţia anterioară a lui Yco2 se face Y C o 2 ==0. Se obţine: Se constată că pentru Y c o =. se găsesc intersecţiile dreptelor a = c t . se poate constata că pentru a = l se obţine YCo maxDreptele de <x=ct. Pentru a se găsi valorile lui Y C o 2 în punctele de intersecţie ale acestor drepte cu dreapta Y c o = 0 ) > se elimină Yo 2 între relaţiile lui c şi a şi se face Y C o='0.

Acest pol fiind foarte îndepărtat de domeniul practic al diagramei. cu­ noscîndu-se natura combustibi­ lului (valoarea lui c). dar mai puţin interesante). trasînd dreapta a = l şi ducînd apoi celelalte drepte paralele cu aceasta. stabilind numai intersecţiile drep­ telor de <x=ct. în cazul în care arderea poate fi şi incom­ pletă.11. în gazele arse uscate. indiferent de valorile lui a şi c (polul este comun pentru toţi combustibilii).7 este prezentată o nomogramă generală pentru controlul arderii combustibililor de tipul c + h = l . Valorile lui Yco2 de pe abscisă repre­ zintă Yco2 max în funcţie de fracţia masică a carbonului con­ ţinut de combustibil. se con­ stată în continuare că pentru Yo2 —100 rezultă Y C o 2 =—200. este prezentată o diagramă generală. valori stabilite. cu abscisa. se pot construi şi diagrame generale. DIAGRAME GENERALE PENTRU CONTROLUL ARDERII AMESTECURILOR DE HIDROCARBURI Spre deosebire de diagrama Ostwald (în literatură există şi alte tipuri de diagrame. oc poate fi stabilit în func­ ţie numai de o singură concen­ traţie (Yco2 s a u Y 0 2 ). cu analizoare electrice. pe baza relaţiilor stabilite pentru a şi c. pentru controlul ar­ derii combustibililor de tipul c+h=l. în funcţie de Yco2 Şi YCo. In figura 1. citirea acesteia din diagramă se face numai pentru o verificare a corec­ titudinii datelor analizei gazelor arse.2 =0 se obţine valoarea ma­ ximă a lui Yco­ şi se constată că YComax este mai mare decît Ycos maxDreptele neparalele de a = c t .Dacă în relaţia lui c se fac Yco2 =0 şi Y0. în cazul în care arderea este com­ pletă (Yco=0). Dacă valoarea lui c este cunoscută. au un pol comun. Dacă din relaţiile lui a şi c se elimină YCo.6. se poate simplifica construirea diagramei. 1. pot fi citite valorile a şi c. se poate citi valoarea lui oc. In figura 1. care trebuie construită pentru fiecare combustibil în parte. cu coordonatele YCo2 — =—200 şi Yo2=100. pentru toţi combustibilii de tipul c+h=l.1. Cunoscîndu-se valoarea lui c. în funcţie de Yco2 Şi ^02» reprezentînd % voi. de exem­ plu. în figură 30 .

se merge pe verticală pînă la valoarea lui c.Nomograma permite şi citirea valorii maxime a lui YCo2 '• pornind de la valoarea oc=l. Dacă se admite că arderea este completă (Y C o=0) şi se cunoaşte valoarea lui c.este redat şi modul de utilizare a nomogramei.31 . se obţine: Această relaţie se poate scrie sub o formă în care variabilele sînt se­ parate cîte două: . apoi pe orizontală pînă la curba Yco=0 şi se citeşte pe verticală valoarea lui Y C o 2 mmIn continuare. pentru stabilirea lui a este suficient să se determine experimental numai Yco2. se prezintă principiul construirii acestei nomograme. Eliminîndu-se Yco2 între relaţiile lui a şi c.

în sistem static).Notîndu-se cu A valoarea comună a celor doi membri ai egalităţii. iar reacţiile izocore se realizează obişnuit în bombe calorimetrice (sistem static). respectiv pentru un proces în sistem static: 32 . cu condiţia ca reacţia să se desfăşoare complet şi precizîndu-se stările de agregare ale substanţelor care intră sau re­ zultă din reacţie. ca de exemplu: apli­ carea primului principiu al termodinamicii reacţiilor de ardere. în sistem static) şi lucrul mecanic consumat-pozitiv (scădere de volum. ar putea fi modificate. şi 1. Reacţiile izobare se realizează obişnuit în flux continuu (sistem dina­ mic). Se înţelege prin reacţie izotermică o reacţie în care pro­ dusele reacţiei se readuc la temperatura pe care au avut-o iniţial reactanţii. puterile calorice ale combustibililor.1.2. în coordonate A—a şi o familie de curbe Y c o = c t . Ecuaţia generală a primului principiu al termodinamicii.6. în cele ce urmează se utilizează convenţia de semne din termodina­ mica chimică: căldură cedată-pozitivă (reacţie exotermică) şi căldură pri­ mi tă-negativă (reacţie endotermică). pentru un proces în flux continuu (sistem dinamic). reacţie izobară) sau. principiul conservării şi transformării energiei. astfel încît natura combusti­ bilului să se exprime. se constată că nomograma reprezintă două diagrame suprapuse: o familie de drepte c=ct. are următoarele forme. Căldura de reacţie reprezintă căldura schimbată cu mediul exterior. tempe­ ratura flăcării fără şi cu disocieri şi temperatura minimă admisibilă a ga­ zelor de ardere (punctul de rouă). de. 1. nu prin c. lucrul mecanic efectuat-negativ (creştere de volum. indiferent de variaţia temperaturii între starea iniţială şi cea fi­ nală. schimbarea structurilor moleculare este însoţită şi de un efect termic.7.2. ci prin raportul masic H/C. BILANŢUL ENERGETIC AL PROCESELOR DE COMBUSTIE In această a doua parte a studiului proceselor de combustie. entalpia gazelor rezultate din ardere. izocor-izotermice (căl­ dura ele reacţie izocoră). în cursul reacţiei unităţii' de cantitate de reactant principal. sau într-un cilindru cu piston mobil (sistem static). APLICAREA PRIMULUI PRINCIPIU AL TERMODINAMICII REACŢIILOR DE ARDERE In cursul unei reacţii chimice. se vor discuta problemele caracteristice de bilanţ energetic. în coordonate A—YCo2Figurile 1. 1. în condiţii izobar-izotermice (căldura. Căldura de reacţie corespunzătoare reacţiei de oxidare a unei sub­ stanţe combustibile se numeşte şi căldură de ardere.

C 0 2 . Analiza gazelor arse se poate face cu analizoare: chimice. răcirea re­ zistenţei este mai redusă şi deci cresc temperatura şi rezistenţa electrică a firului de platină. Se trece apoi prin celulă un debit egal şi la aceeaşi temperatură de ga­ ze arse. Controlul arderii. 3 — rezistenţă reglabilă şi 4 — celulă de măsurare. în figura 1. este prezentată schema de principiu a unei punţi electrice. compusă d i n : 1 — sursă de curent. Cunoscîndu-se debitul de combustibil şi compoziţia acestuia. şi indicatorul milivoltmetrului indică pe o scală etalonată. spre deosebire de determinarea debitului de . Ceea ce rămîne final este N 2 . în care se află o rezistenţă caldă de platină. şi se echilibrează puntea prin intermediul reostatului 3. Conductivitatea termică a gazelor ar­ se fiind mai mică decît cea a aerului. conţinutul de C 0 2 în % voi.: _ . care sînt barbotate în or­ dine printr-o soluţie de KOH care reţine C 0 2 (împreună cu S 0 2 ) . 0 2 sau CO). în aparatul Orsat se introduc 100 cm 3 gaze de ardere uscate. la presiunea şi t e m p e r a t u r a ambiante. in gazele arse uscate. sau chiar înregistra. — milivoltmetru. constă în cunoaşterea valorii practice a coeficientului cantităţii de aer şi a eventualei prezenţe în gazele arse a unor componenţi rezultaţi prin ardere incompletă (obişnuit CO) şi se realizează prin analizarea gazelor arse. Analizoarele electrice conţin punţi electrice şi se bazează pe feno­ menele termoconductometrice. continuu concentraţia unui component din gazele arse (de exemplu. Analizorul chimic utilizat frecvent este analizorul Orsat. 0 2 şi CO. Unele tipuri de analizoare pot indica. r r r u de realizat practic. Debitul real de aer care alimentează un focar poate fi stabilit numai după cunoaşterea valorii reale a coeficientului cantităţii de aer cu care decurge arderea. direct. fi calculat n u m a i debitul de aer minim necesar. 23 . proporţional cu concentraţia C 0 2 . 0 2 şi CO). electrice. P u n t e a se dezechi­ librează. ANALIZA GAZELOR DE ARDERE I T e r m i n a r e a directă a debitului de aer care alimentează un focar -. cu care se determină conţinuturile procentuale volumice (molare) de C 0 2 . aşa cum rezultă din următoarele valori relative: Pentru măsurarea concentraţiei C 0 2 . t i b i l . In condiţiile ambiante.7. printr-o soluţie de pirogalat de potasiu care reţine 0 2 şi printr-o soluţie amotiacala de cupru care reţine CO. magnetice şi cromatografice. din cauza prezenţei C 0 2 .1.2. C 0 2 are o conductivitate termică sensibil mai mică decît ceilalţi componenţi (biatomici) ai gazelor arse uscate (N 2 . uscate şi răcite în prealabil. .1. necesar conducerii corecte a unui proces de ardere. se trece iniţial cu o pompă vi­ bratoare un debit constant de aer prin celula 4.

Pe scala milivoltmetrului se citeşte direct conţinutul de CO în % voi. Oxigenul este o substanţă paramagnetică (este atras de un cîmp mag­ netic). este mică în acest caz. în domeniul 0. de mai multe tipuri constructive. Gazele arse de analizat. la un tablou de comandă. şi pot fi adaptate pentru înregistrarea acestei compoziţii sau pentru reglarea automată a procesului de ardere. Fluxul care circulă re­ duce temperatura rezistenţei 4 mai mult decît pe cea a rezistenţei 5. . Analizoarele electrice şi cele magnetice pot indica continuu compoziţia gazelor arse. In figura 1. în % voi. şi puntea electrică se dezechilibrează. într-o anumită proporţie..Pentru măsurarea concentraţiei CO se utilizează 6 schemă asemănă­ toare. 10o/0 voi 0 2 . fac ca oxi­ genul să-şi reducă sensibil susceptibilitatea magnetică şi astfel apare în acest tub o circulaţie de la stînga spre dreapta. Cu analizoarele electrice se determină deci conţinutul procentual volumic (molar) de C 0 2 şi (sau) CO în gazele arse uscate. 7 — rezistenţă reglabilă şi 8 — milivoltmetru.2 . Prin celulă se circulă un amestec de gaze arse uscate şi aer. cresc tem­ peratura şi rezistenţa electrică a firului de platină şi puntea se dezechili­ brează. Reostatul serveşte la echilibrarea iniţială a punţii electrice.3.. Analizoarele magnetice. proporţional cu concentraţia CO. este prezentată schema de principiu a unui analizor magnetic. proporţional cu concentraţia 0 2 în gazele arse. trec cu un debit constant prin camera 1. Se dezvoltă căldură. în dreapta magnetului. Se constată şi în această schemă prezenţa unei punţi electrice. marea lor majori­ tate servind la determinarea 24 . în funcţie de compo­ ziţia gazelor arse. spre deosebire de C 0 2 şi N 2 care sînt diamagnetice. sau chiar umede. Susceptibilita­ tea magnetică a oxigenului este de 5 ori mai mare decît cea a aerului şi de 150 ori mai mare decît cea a C 0 2 şi scade sensibil odată cu creşterea temperaturii. în care temperatura este redusă. 3 — magnet permanent. în dreptul căreia fluxul este mai cald. se bazează pe comportarea magnetică caracteristică a 02 şi servesc la determinarea concentraţiei volumice a 02 în gazele arse uscate. Analizoarele cromatografice de gaze arse sînt şi ele de mai multe tipuri. Rezis­ tenţele care încălzesc tubul de sticlă. 4 şi 5 — rezistenţe de platină pen­ tru încălzire. Indicatorul milivoltmetrului indică direct conţinutul de O. compus din: 1 — cameră inelară metalică. 6 — sursă de curent. răcite în prealabil şi eventual uscate. Influenţa prezenţei CO. 2 — ţeava transver­ sală de sticlă. Firul de platină are o temperatură de aproximativ 500°C şi catalizează oxidarea CO la G0 2 . Cîmpul magnetic atrage oxigenul din braţul sting al camerei inelare.

putîndu-se stabili concentraţii şi de ordinul a 0. Un alt avantaj al analizei cromatografice constă în faptul că pot fi depis­ taţi individual diverşi componenţi combustibili aflaţi în cantităţi mici în gazele arse (în afara CO) ca de. CH 4 . Aceste concentraţii se stabilesc cu analizoare chimice (direct C 0 2 . acestea conţinînd C 0 2 . Y C o kmol CO ar necesita. C 3 H 4 şi C2H(.1.8. 1.. dintr-o singură probă de gaze. în gazele arse uscate. cu analizoare cromatografice sau cu anali­ zoare electrice ( C 0 2 şi CO) plus magnetice (0 2 ). O.compoziţiei gazelor arse uscate. nu reprezintă oxigenul în exces. CO. deoarece arderea nu este completă.5 kmol 0 2 iar. P e n t r u arderea completă.01% voi. p e n t r u : b a z a admisă. în ultimii ani s-au pus la punct şi metode cromatografice pentru determinarea compoziţiei gazelor arse umede. PE BAZA DATELOR ANALIZEI GAZELOR ARSE USCATE în cele ce urmează se urmăreşte stabilirea valorii coeficientului can­ tităţii din aer cu care are loc arderea. şi CO. ca arderea să fie completă. se poate exprima prin relaţia: 25 . Analiza cromatografică prezintă o m a r e precizie.. iar prin diferenţă la o sută N 2 ). în funcţie de concentraţiile com­ ponenţilor gazelor arse uscate. Oxigenul în exces. oxigenul real consu­ mat va fi: P e n t r u cazul considerat Yo. sau raportul între oxigenul practic consumat şi oxigenul minim necesar arderii complete (acesta este egal cu diferenţa dintre oxigenul practic consumat şi oxigenul în exces faţă de oxigenul minim). 0 2 şi N 2 . Se notează cu Y"co2» Yo 2 Şi YCo % voi (mol) p e n t r u componenţii res­ pectivi. Conţinutul de N 2 se află prin diferenţă: Luîndu-se ca bază 100 kgmol gaze arse uscate. 1 kmol CO ar nece­ sita 0. va fi: Coeficientul cantităţii de aer fiind raportul între aerul practic consu­ mat şi aerul minim necesar arderii complete. rezultaţi prin descompunerea termică a unui combustibil lichid. di­ rect.5 Yco [kmol 0 2 ] . 0. exemplu: H 2 . faţă de oxigenul teoretic (minim) necesar arderii complete. STABILIREA COEFICIENTULUI CANTITĂŢII DE AER.

9. Y 0 2 şi ^co. PE BAZA DATELOR ANALIZEI GAZELOR ARSE USCATE Pentru baza admisă anterior de 100 kgmol gaze arse uscate. STABILIREA COMPOZIŢIEI GAZELOR ARSE UMEDE SI A NATURII COMBUSTIBILULUI. In această situaţie se neglijează umiditatea iniţială a com­ bustibilului şi se consideră că nu se face pulverizare cu abur (vaporii de apă provin numai din arderea hidrogenului conţinut de combustibil). masa hidrogenului ars se poate exprima prin re­ laţia : Pentru obţinerea a Yco 2 kmol C0 2 . Tot pentru baza admisă.Dacă se înlocuieşte Y N2 în funcţie de Y C o 2 . .1. se poate ob­ ţine următoarea formă a relaţiei: In cazul arderii complete. 1. corespund la ar­ dere 4 kg hidrogen. din oxi­ genul total introdus: pentru obţinerea a YCo2 [kmol C0 2 ] s-au consumat: iar pentru obţinerea a YCo kmol CO s-au consumat: Avîndu-se în vedere că în gazele arse se găsesc: prin bilanţul oxigenului rezultă cantitatea de 0 2 consumată pentru ar­ derea hidrogenului: şi corespunzător cantitatea de vapori de apă: Avînd cantitatea de vapori de apă corespunzătoare celor 100 kmol gaze arse uscate. se poate calcula compoziţia molară (volumică) a gazelor arse umede. ştiind că pentru 1 kmol O. masa carbonului ars este egală cu: 12 Yco2 kg C 26 . aceste relaţii pot fi simplificate corespun­ zător (Yco=0).

cele stabilite prin analiză chi­ mică. dreptele corespunzătoare valorilor Y C o 2 ..iar pentru obţinerea a YCo kmol CO: 12 Yco kg C. se poate scrie şi expresia fracţiei masice a carbonului con­ ţinut de combustibil: Această relaţie. de exemplu. Dacă se admite că arderea este completă ( Y c o = 0 ) . 2 şi YCo stabilite cu analizor electric). Este bine să se facă verificarea datelor analizei chimice a gazelor arse uscate. rezultă expresia raportului masic H/C :--:r. o familie de drepte pentru valori con- 27 . Această diagramă este utilă pentru verificarea corectitudinii datelor de analiză a gazelor arse uscate. In total. în figura 1. neetanşeitatea perfectă a aparatului.1. masa carbonului ars va fi: mc=12(Y C o 2 +Yco) [kg C] (1. Y C o 2 Şi Y 0 2 stabilite cu analizor chimic. scăderea concentraţiei soluţiilor etc. în coordonate Y C o 2 —Y D 2 .51) Pe baza valorilor anterioare. în cazul în care valoarea acestuia este cunoscută.4. pentru că de multe ori apar erori cauzate de: solubilitatea C 0 2 în apă. se poate aduce la forma: Relaţia lui c. este prezentată în principiu diagrama Ostwald. sau Y c c . Y 0 a şi Y c o trebuind să se intersecteze în acelaşi punct. variaţia temperaturii gazelor în timpul analizei. Yo 2 Şi YCo (% ° l în gazele arse uscate). combustibilul ars: Dacă combustibilul este o hidrocarbură sau un amestec de hidrocar­ buri (c+7i=l). Yco2. DIAGRAMA OSTWALD PENTRU CONTROLUL ARDERII Diagrama Ostwald se poate construi pentru oricare combustibil dat şi v corelează parametrii a. Aceasta conţine. Din diagramă se poate citi direct valoa­ rea lui a. este suficientă cunoaşterea concentraţiei unui singur compo­ nent (Yco2 sau Y 0 2 ) în gazele arse uscate.10. poate servi indirect la o verificare a corectitudinii datelor analizei gazelor arse. prin înlocuirea lui YJV2 . 1. în acest caz fiind suficiente numai valorile a două concentraţii (de exemplu.

stanţe ale lui YCo şi o familie de drepte pentru valori constante ale lui oc ( a ^ l ) . Diagrama Ostwald se poate construi pentru oricare tip de combusti­ bil. •Se porneşte de la cele două relaţii de bază stabilite anterior: Intersecţia dreptei Y c o = 0 cu ordonata se află făcînd în relaţia lui c. Pentru simplificare. Diagrama are trei puncte caracteristice. este redată diagrama Ostwald pentru CH 4 . în care parametrii au valorile din tabelul 1. Y" c o =0 şi YQo = 0 .2. în cele ce urmează se prezintă modul de con­ struire a diagramei pentru combustibilii de tipul c+h=l.5. In figura 1. Se obţine valoarea maximă pe care o poate avea Ycqj 28 .

Dreapta Yx>=0 se trasează prin două puncte. iar celelalte drepte necesită pentru a fi trasate numai cîte un singur punct. Dreptele Y C o=ct. nu sînt paralele între ele şi trebuiesc trasate prin cîte două puncte.. se poate constata că pentru a = l se obţine YCo maxDreptele de <x=ct. se obţine o re­ laţie a lui <nc pentru combustibilii de tipul c+h=l: . cîteva observaţii suplimentare privind diagrama Ostwald. cu abscisa se află făcînd în relaţia lui c. obţinîndu-se: Ca verificare. Se obţine: Ca verificare. Dacă în relaţia anterioară a lui Yco2 se face Y C o 2 ==0. se găsesc intersecţiile dreptelor a = c t . aceasta fiind valoarea maximă a lui Y 0 a . în continuare. se trasează prin cîte două puncte.0 rezultă Y 0 „ = 2 1 . în cazul a < l . Pentru a se găsi valorile lui Y C o 2 în punctele de intersecţie ale acestor drepte cu dreapta Y c o = 0 ) > se elimină Yo 2 între relaţiile lui c şi a şi se face Y C o='0. Se obţine: Se constată că pentru Y c o =. se pot stabili punctele de intersecţie cu ordonata. Y c o a = 0 . Pentru dreptele de <x=ct. care au fost de­ finite. se constată că pentru a = l se obţine Yco..Intersecţiile dreptelor Y C o=ct. Relaţia anterioară a lui Y0 scrisă sub forma: conduce la concluzia că pentru a=00 corespunde Yo 2 =21. cu abscisa: Dreptele a = c t . Dacă se elimină YCp între relaţiile lui c şi a şi apoi se face Y C o 2 = 0 .max. Relaţia anterioară se utilizează pentru a > l . indiferent de natura combustibilului. Se elimină YCo între relaţiile lui c şi a şi apoi se face Y o 2 = 0 . sînt paralele între ele şi egal distanţate.

1. pentru controlul ar­ derii combustibililor de tipul c+h=l. se poate citi valoarea lui oc. DIAGRAME GENERALE PENTRU CONTROLUL ARDERII AMESTECURILOR DE HIDROCARBURI Spre deosebire de diagrama Ostwald (în literatură există şi alte tipuri de diagrame. trasînd dreapta a = l şi ducînd apoi celelalte drepte paralele cu aceasta. Valorile lui Yco2 de pe abscisă repre­ zintă Yco2 max în funcţie de fracţia masică a carbonului con­ ţinut de combustibil. se poate simplifica construirea diagramei. în cazul în care arderea este com­ pletă (Yco=0).7 este prezentată o nomogramă generală pentru controlul arderii combustibililor de tipul c + h = l . In figura 1. care trebuie construită pentru fiecare combustibil în parte. pe baza relaţiilor stabilite pentru a şi c. Dacă valoarea lui c este cunoscută.11. Dacă din relaţiile lui a şi c se elimină YCo. pot fi citite valorile a şi c. în funcţie de Yco2 Şi ^02» reprezentînd % voi. oc poate fi stabilit în func­ ţie numai de o singură concen­ traţie (Yco2 s a u Y 0 2 ). pentru toţi combustibilii de tipul c+h=l. în figură 30 . au un pol comun. dar mai puţin interesante). cu analizoare electrice.6. se pot construi şi diagrame generale. de exem­ plu. Acest pol fiind foarte îndepărtat de domeniul practic al diagramei.1. se con­ stată în continuare că pentru Yo2 —100 rezultă Y C o 2 =—200. cu coordonatele YCo2 — =—200 şi Yo2=100. citirea acesteia din diagramă se face numai pentru o verificare a corec­ titudinii datelor analizei gazelor arse. stabilind numai intersecţiile drep­ telor de <x=ct. cu­ noscîndu-se natura combustibi­ lului (valoarea lui c). în funcţie de Yco2 Şi Yco» valori stabilite. cu abscisa. Cunoscîndu-se valoarea lui c.Dacă în relaţia lui c se fac Yco2 =0 şi Yo2 =0 se obţine valoarea ma­ ximă a lui Yco­ şi se constată că YComax este mai mare decît Yco2 maxDreptele neparalele de a = c t . este prezentată o diagramă generală. în gazele arse uscate. In figura 1. indiferent de valorile lui a şi c (polul este comun pentru toţi combustibilii). în cazul în care arderea poate fi şi incom­ pletă.

Nomograma permite şi citirea valorii maxime a lui YCo2 '• pornind de la valoarea oc=l. pentru stabilirea lui a este suficient să se determine experimental numai Yco2. Eliminîndu-se Yco2 între relaţiile lui a şi c. se obţine: Această relaţie se poate scrie sub o formă în care variabilele sînt se­ parate cîte două: . apoi pe orizontală pînă la curba Yco=0 şi se citeşte pe verticală valoarea lui Y C o 2 mmIn continuare. Dacă se admite că arderea este completă (Y C o=0) şi se cunoaşte valoarea lui c.este redat şi modul de utilizare a nomogramei.31 . se merge pe verticală pînă la valoarea lui c. se prezintă principiul construirii acestei nomograme.

tempe­ ratura flăcării fără şi cu disocieri şi temperatura minimă admisibilă a ga­ zelor de ardere (punctul de rouă). entalpia gazelor rezultate din ardere. schimbarea structurilor moleculare este însoţită şi de un efect termic. Reacţiile izobare se realizează obişnuit în flux continuu (sistem dina­ mic). principiul conservării şi transformării energiei. în coordonate A—a şi o familie de curbe Y c o = c t . astfel încît natura combusti­ bilului să se exprime. Ecuaţia generală a primului principiu al termodinamicii.7. reacţie izobară) sau. în coordonate A—YCo2Figurile 1. indiferent de variaţia temperaturii între starea iniţială şi cea fi­ nală. nu prin c. se vor discuta problemele caracteristice de bilanţ energetic. APLICAREA PRIMULUI PRINCIPIU AL TERMODINAMICII REACŢIILOR DE ARDERE In cursul unei reacţii chimice.Notîndu-se cu A valoarea comună a celor doi membri ai egalităţii. iar reacţiile izocore se realizează obişnuit în bombe calorimetrice (sistem static). ca de exemplu: apli­ carea primului principiu al termodinamicii reacţiilor de ardere. ci prin raportul masic H/C. Căldura de reacţie corespunzătoare reacţiei de oxidare a unei sub­ stanţe combustibile se numeşte şi căldură de ardere. lucrul mecanic efectuat-negativ (creştere de volum.1. are următoarele forme. cu condiţia ca reacţia să se desfăşoare complet şi precizîndu-se stările de agregare ale substanţelor care intră sau re­ zultă din reacţie. în sistem static).2.6. Se înţelege prin reacţie izotermică o reacţie în care pro­ dusele reacţiei se readuc la temperatura pe care au avut-o iniţial reactanţii. în cele ce urmează se utilizează convenţia de semne din termodina­ mica chimică: căldură cedată-pozitivă (reacţie exotermică) şi căldură pri­ mi tă-negativă (reacţie endotermică). şi 1. în sistem static) şi lucrul mecanic consumat-pozitiv (scădere de volum. 1. sau într-un cilindru cu piston mobil (sistem static). Căldura de reacţie reprezintă căldura schimbată cu mediul exterior. izocor-izotermice (căl­ dura ele reacţie izocoră). puterile calorice ale combustibililor. 1. pentru un proces în flux continuu (sistem dinamic).2. se constată că nomograma reprezintă două diagrame suprapuse: o familie de drepte c=ct. în condiţii izobar-izotermice (căldura. ar putea fi modificate. BILANŢUL ENERGETIC AL PROCESELOR DE COMBUSTIE In această a doua parte a studiului proceselor de combustie. în cursul reacţiei unităţii' de cantitate de reactant principal. de. respectiv pentru un proces în sistem static: 32 .

stare de agre­ gare. ecuaţia de bilanţ energe­ tic se reduce la forma: care se poate scrie şi astfel: QPt T este căldura de reacţie izobară la temperatura T. entalpiile absolute 1X şi I2 sînt nule şi rezultă concluzia: Pentru o reacţie de ardere izocor-izotermică (sistem static). L tl2 =iO. Ql2 — căldura schimbată de sistem cu mediul exterior. AEch — variaţia energiei (interne) chimice a sistemului în cursul transfor­ mării. Iit T — entalpia reactanţilor la temperatura T. Pentru o reacţie de ardere izobar-izotermică. în sistem dinamic (ardere într-un focar). AE„ — variaţia energiei potenţiale (macroscopice) a sistemului în cursul transformării. în studiul proceselor de ardere AEP şi AEW pot fi neglijate. AI — variaţia entalpiei (sensibile) a sistemului în cursul transformării. AEW — variaţia energiei cinetice (macroscopice) a sistemului în cursul transformării. In aceste relaţii. în cursul trecerii din starea iniţială 1 în starea finală 2. ecuaţia de bilanţ energetic se reduce la forma (L 1 2 =0): 3 — Procese de transfer termic 33 . L 12 — lucrul mecanic al variaţiei de volum schimbat de sistem cu me­ diul exterior. h. AU — variaţia energiei interne (sensibile) a sistemului în cursul transformării. Intr-un proces obişnuit de ardere izobară. Dacă reacţia ar decurge la T=0[K]. întotdeauna A reprezintă diferenţa între valoarra parametrului în starea finală şi valoarea parametrului în starea iniţială. în cursul trans­ formării 1—2. termenii au următoarele semnificaţii: Lj12 — lucrul mecanic tehnic schimbat de sistem cu mediul exterior. T — entalpia produselor de reacţie la temperatura T. temperatură şi presiune.Starea unui sistem se defineşte prin: natură chimică. în cursul trecerii din starea 1 în starea 2.

Căldura de reacţie izobară la o temperatură IV Căldura de reacţie izobară la o temperatură T2>T1: Diferenţa acestor călduri de reacţie: După cum se ştie. în cele ce urmează se exemplifică acest lucru pentru căldura de ardere izobară. la presiune constantă. Qp=Qy. a unui component. izobară. AI se poate exprima prin relaţia: In consecinţă. Dacă reacţia ar decurge la T = 0 [ K ] . QP poate fi mai mare. 34 . la o temperatură oare­ care dată. relaţia anterioară se poate scrie sub forma: I în care: nt reprezintă numărul de kgmol al unui component.T este căldura de reacţie izocoră la temperatura T.care se poate scrie şi astfel: QV. energiile interne absolute U t şi U2 sînt nule şi rezultă concluzia: Se constată deci că. la OK. care este frecvent utilizată practic. în cazul în care nu există schimbare de fază. se poate scrie astfel: Se constată că diferenţa celor două călduri de reacţie depinde de va­ riaţia numărului de moli în cursul reacţiei. iar C& căl­ dura specifică molară. medie între tx şi t2. pentru substanţele în fază gazoasă. egal. Exemplificări pentru cîteva reacţii de ardere: Căldurile de reacţie sînt în general variabile cu temperatura. sau mai mic decît Qy. La T > 0 [ K ] . Diferenţa dintre cele două călduri de reacţie.

că la arderea H2 căldura de reacţie izobară creşte odată cu creşterea temperaturii şi că la arderea CH 4 căl­ dura de reacţie izobară scade pe măsură ce creşte temperatura (pînă la aproximativ 600°C). Această constatare nu repre­ zintă altceva decît cunoscuta lege a lui Hess. Variaţia căldurii de reacţie izobare cu presiunea nu este interesantă din punct de vedere practic.Dacă paranteza mare are o valoare pozitivă. Exemplificare a aplicării legii lui Hess. de exemplu izobare: se poate constata că partea dreaptă a egalităţii depinde numai de starea şi de starea finală a sistemului. ca de exemplu: efectul termic al unei reacţii globale poate fi obţinut prin însumarea al­ gebrică a efectelor termice ale reacţiilor parţiale care compun reacţia globală. Se poate imagina un focar orizontal. Aplicarea principiului doi al termodinamicii reacţiilor de ardere este de asemenea neinteresantă practic.2. fiind indiferentă calea pe care se ajunge de la starea iniţială la cea finală. nu se poate determina experimen­ tal. Toate cele trei călduri de reacţie trebuiesc luate la aceeaşi temperatură şi la aceeaşi pre­ siune. S-ar putea constata. Legea lui Hess poate fi enunţată în mai multe feluri. pentru arderea în focare. 3* 35 . de exemplu. ARDEREA IZOBAR-ADiABATICÂ. reacţia respectivă neputîndu-se realiza individual. se poate scrie: Această egalitate a permis calcularea căldurii de ardere a C la CO care. 1. ARDEREA IZOBAR-POUTROPICA Şl OMOGENITATEA FIZICA A RELAŢIILOR DE BILANŢ TERMIC Formele simplificate ale relaţiilor de bilanţ energetic. Din expresia căldurii de reacţie. în care să decurgă în flux continuu o ardere izobară şi la care secţiunea de intrare a amestecului combustibil şi secţiunea de ieşire a gazelor de ardere să fie astfel alese încît viteza la intrare să fie egală cu viteza la ieşire. în care apar numai Qli} Al sau A17 şi AE(i„ se numesc şi relaţii de bilanţ termic. căldura de reacţie creşte cu creşterea temperaturii. pentru arderea C la C 0 2 : Observîndu-se că relaţia finală (globală) provine din însumarea pri­ melor două relaţii.2. izolat termic perfect (sistem adiabatic). spre deosebire de celelalte două.

în raport cu o origine admisă arbitrar (entalpiile frac­ ţiunilor petroliere se exprimă în raport cu faza lichidă la 0°C. în focarul (secţia de radiaţie) al unui cuptor de exemplu. Se mai remarcă şi că Qp corespunde tempe­ raturii de 0°C. Relaţia anterioară se scrie obişnuit sub forma simplă: Ea arată că: entalpia gazelor de ardere la temperatura flăcării este egală cu suma dintre căldura de ardere izobară şi entalpia amestecului combustibil la temperatura sa iniţială. pentru că produsele de ardere cedează căldură către materia primă care circulă prin tuburi şi nedorit. iar Iu T» este entalpia absolută a reactanţilor la temperatura iniţială (temperatura de intrare în focar). Relaţia generală a bilanţului energetic pentru sisteme dinamice: se simplifică în acest caz la forma (AEP şi AEW sînt neglijabile): în care: Q12 este căldura cedată de gazele de ardere. iar Te temperatura de evacuare din focar (Te>Tt). în calcule intervin obişnuit diferenţe de entalpii. 36 . prin pereţi. entalpiile apei şi aburului se exprimă în raport cu faza lichidă la 0°C. După cum se ştie.Relaţia bilanţului energetic: se simplifică în acest caz la forma: h. Originea unor entalpii este starea pentru care se admite entalpia egală cu zero. către mediul ambiant. re­ zultă : i t Parantezele din această relaţie reprezintă corespunzător. stabilită în paragraful anterior. se poate scrie astfel pentru temperatura de 0°C: Eliminîndu-se AEch între ultimele două relaţii (prin însumare). iar valorile acestor diferenţe nu depind de originea admisă. arderea de­ curge practic izobar. In calculele tehnice se lucrează obişnuit cu entalpii experimentale. entalpiile ga­ zelor propriu-zise se exprimă în raport cu faza gazoasă la 0°C). Această ardere este politropică. ambele exprimate în raport cu temperatura de origine 0°C. Expresia căldurii de reacţie izobare. stabilite relativ. deci temperatura flăcării). entalpia re­ lativă a produselor de reacţie la temperatura finală şi entalpia relativă a reactanţilor la temperatura iniţială. Tf este entalpia absolută a produselor de reacţie la temperatura fi­ nală (temperatura de evacuare este temperatura maximă atinsă în timpul arderii. Entalpiile se exprimă relativ faţă de aceeaşi temperatură pentru care se ia Qp (obişnuit 0°C).

S-a constatat anterior că Qp. Starea de refe­ rinţă se exprimă prin stările de agregare ale tuturor componenţilor. exprimate faţă de originea 0°C. poate fi neglijată influ­ enţa presiunii asupra lui Qp. De asemenea. dar în plus aplicarea lor trebuie să se facă şi în condiţii de omogenitate fizică. Puterea calorică este deci căldura de reacţie izobară. Ix şi I2 trebuie să se exprime faţă de aceeaşi temperatură (obişnuit 0°C). mai rar mţj pentru combustibili gazoşi sau kgmol).3. 37 . PUTERILE CALORICE. aceasta fiind obişnuit presiunea atmosferică (pentru diferenţe mici de presiune.Dacă la arderea unui combustibil lichid. Aceste relaţii trebuie să se aplice categoric în condiţii de omogenitate dimensională. de exemplu Qv corespunde combustibilului în fază lichidă şi apei rezultate din ardere în fază vapori (la temperatura de referinţă). prin temperatură şi prin presiune. entalpia vaporilor de apă se va exprima fată de origintea vapori la 0°C şi nu li­ chid la 0°C. parantezele reprezintă entalpiile relative. It şi J2). plus entalpia amestecului combustibil la temperatura sa iniţială şi minus entalpia gazelor de ardere la temperatura de evacuare din focar. Concret. SUPERIOARĂ Şl INFERIOARĂ ALE COMBUSTIBILILOR Se înţelege prin putere calorică (în literatura mai veche —• calorifică) a unui combustibil. aceste mărimi trebuie să se exprime faţă de aceeaşi presiune. pentru procesele de combustie izobar-adiabatice şi respectiv izobar-politropice. relaţii utilizate frecvent. căldura degajată în cursul arderii complete a unităţii de cantitate de combustibil (în majoritatea cazurilor kg. 1.Eliminîndu-se &Ech între această relaţie şi expresia căldurii de reac­ ţie izobare la 0°C: rezultă următoarea relaţie de bilanţ termic: Şi în acest caz. Prin omogenitate fizică a unei relaţii de bilanţ termic se înţelege ex­ primarea căldurii de reacţie. In cele anterioare au fost stabilite două relaţii (formele simple) de bi­ lanţ termic. arderea decurgînd în condiţii izobar-izotermice. Entalpiile se exprimă relativ faţă de aceeaşi temperatură pentru care se ia Qp (obişnuit 0°C). atunci şi entalpiile acestor componenţi. care intră în Ir şi respectiv I2.2. trebuie să se exprime faţă de aceleaşi stări de agregare la origine. co­ respunzătoare reacţiei de ardere a unui combustibil. Această relaţie se scrie obişnuit sub forma simplă: Căldura cedată de gazele de ardere în focar este egală cu căldura de ardere izobară. a entalpiei reactanţilor şi a entalpiei produ­ selor de reacţie în raport cu aceeaşi stare de referinţă.

cu Ht [kJ/kg comb. din umiditatea iniţială a combustibilului. cu TOH2O [kg vapori apă/kg comb. influenţa temperaturii asupra căldurii de reacţie izobare este neglijabilă. . S-a constatat practic. Gazele rezultate prin arderea unui combustibil conţin şi vapori de apă. din aburul de pulverizare şi din umiditatea iniţială a aerului utilizat pentru ardere. Combustibilii pentru care h=0 şi w—0.] cantitatea de vapori de apă care condensează şi cu r [kJ/kg vapori apă] căldura latentă de condensare. Prin aducerea gazelor arse la temperatura de origine a puterii calo­ rice. care pot proveni: din arderea hidrogenului conţinut de combusti­ bil. prin re­ laţia: . vaporii de apă conţinuţi vor condensa parţial. La diferenţe de tempe­ ratură de 15 . Căldura cedată prin răcirea produselor de reacţie depinde şi de cantitatea de vapori de apă care con­ densează. Se numeşte putere calorică superioară. ţinîndu-se seamă de faptul că diferenţa dintre puterile calorice este egală cu căldura cedată prin con­ densarea vaporilor de apă. se poate scrie următoarea relaţie în­ tre puterile calorice: Cantitatea de condens muto se stabileşte experimental sau se calcu­ lează. Se întîlnesc uneori şi puteri calorice cores­ punzătoare temperaturilor de 15. Cum la determinarea puterii calorice a combustibili­ lor (lichizi) nu se face pulverizare cu abur. gazele arse rămînînd final saturate cu vapori de apă la temperatura corespunzătoare. S-a arătat anterior că o căldură de reacţie se de­ fineşte şi prin precizarea stărilor de agregare ale reactanţilor şi ale pro­ duselor reacţiei. au numai o singură putere calorică. în funcţie de compoziţia elementară a combustibilului. 25°C. 20 sau 25°C. puterea calorică corespunză­ toare cazului în care condensează total vaporii de apă proveniţi din ar­ derea hidrogenului conţinut de combustibil şi din umiditatea iniţială a combustibilului. 18. că în gazele arse rămîne final o cantitate de vapori de apă aproxi­ mativ egală cu cantitatea de vapori de apă conţinuţi iniţial de aerul uti­ lizat pentru ardere. Conden­ sarea vaporilor de apă începe la punctul de rouă al gazelor arse (tempe­ ratura de saturaţie corespunzătoare presiunii parţiale a vaporilor de apă) şi continuă pe măsura scăderii temperaturii. .013 bar şi £=0°C). Notîndu-se cu Hs [kJ/kg comb. rezultă că vaporii de apă pro­ veniţi din arderea hidrogenului conţinut de combustibil şi din umidita­ tea iniţială a combustibilului condensează integral. iar puterea calorică inferioară se calculează. la determinarea experimentală a puterii calo­ rice. Obişnuit se determină experimental puterea calorică superioară.Obişnuit se utilizează puterile calorice corespunzătoare condiţiilor nor­ male (p=l.] puterea calorică superioară.] puterea calorică inferioară. Puterea calorică inferioară corespunde cazului în care vaporii de apă conţinuţi de gazele arse nu ar condensa în timpul aducerii gazelor arse la temperatura de origine.

odată cu scăderea conţinutului de hidrogen al combustibilului. Hi variază cu aproximaţie între limitele: P u t e r e a calorică scade.Condensarea vaporilor de apă are loc pe un interval de temperatură. 60°C. D — debitul de apă. din motive care vor fi prezentate ulterior. pentru intervalul trouă . se calculează iniţial H s din bilanţul termic: în care: B este debitul de combustibil. Determinările experimentale ale puterilor calorice ale combustibililor se fac cu calorimetre specifice. . t e m p e r a t u r a maximă fiind situată în majoritatea cazurilor în jurul a 40 . diferenţa intre căldura cedată prin răcirea vaporilor. Cunoscîndu-se debitul de condens. Convenţional se consideră căldura latentă de condensare (acea­ sta creşte odată cu scăderea temperaturii) aproximativ egală cu valoarea corespunzătoare la 0°C (se admite că vaporii se răcesc pînă la 0CC şi apoi condensează integral la această t e m p e r a t u r ă ) : Mai exact. ţinîndu-se seama de faptul că în bomba calorimetrică arderea decurge izocor-izotermic. In ambele cazuri puterile calorice pot fi aduse la originea de 0°C. în cadrul aceleiaşi clase de hidrocarburi. iar arderea se declanşează cu o scînteie electrică. Suprafaţa de schimb de căldură a calorimetrului asigură o foarte bună răcire a gazelor arse. se utilizează bombe calorimetrice. . Măsurîndu-se şi diferenţa de t e m p e r a t u r ă cu care se încălzeşte apa. Căl­ dura dezvoltată prin ardere este preluată de apa din calorimetru (canti­ tate cunoscută). 39 . P e n t r u combustibilii solizi sau lichizi nevolatili. de tip J u n k e r s . condensarea vaporilor şi răci­ rea lichidului rezultat şi căldura cedată n u m a i prin răcirea vaporilor pe acelaşi interval de t e m p e r a t u r ă (căldura specifică a lichidului este mai m a r e decîf căldura specifică a vaporilor). C — căldura specifică a apei şi At — diferenţa de t e m p e r a t u r ă cu care se încălzeşte apa. în aparat se introduc o cantitate cunoscută de combustibil şi 0 2 sub presiune. P e n t r u hidrocarburi gazoase şi fracţiuni petroliere lichide. ast­ fel încît t e m p e r a t u r a lor finală este practic egală cu t e m p e r a t u r a ameste­ cului combustibil (condiţii izotermice. 0°C. . debitul de apă de răcire şi debi­ tul de condens acumulat din gazele de ardere. Se calculează apoi puterea calorică a combustibilului (căldura de reacţie izobar-izotermică). iar t e m p e r a t u r a minimă fiind t e m p e r a t u r a de origine (obiş­ n u i t 0°C). se calculează în continuare Ht. La calorimetrele J u n k e r s se măsoară debitul de combustibil ars (arderea este completă). acest r reprezintă. presiunea este aproximativ egală cu presiunea atmosferică). m a n u a l e (există şi calori­ m e t r e automate care înregistrează continuu puterea calorică a unui flux de combustibil gazos). se utilizează calori­ m e t r e cu flux continuu de apă. aceasta fiind foarte redusă. P e n t r u combustibilii gazoşi sau lichizi volatili. . p e n t r u care se măsoară creşterea de temperatură. In calculele tehnice se utilizează numai puterea calorică inferioară.

. . majoritatea hidrocarburi. .] (Ht scade odată cu creşterea densităţii relative). . se prezintă relaţii mai exacte pentru puterea calorică inferioară a fracţiunilor petroliere lichide.] (Ht scade odată cu creşterea densităţii relative). 40 . cu compoziţie elementară cu­ noscută: Pentru un amestec de hidrocarburi parafinice gazoase în funcţie de densitatea relativă: Pentru d=0. Se reaminteşte că: în continuare.. 1 rezultă Ht=44 340 . 47 690 [kJ/kg comb.9 rezultă H*=49 530 . . Pentru un combustibil de orice natură. puterea calorică inferioară a unui com­ bustibil poate fi calculată cu suficientă exactitate. In lipsa datelor experimentale.3 sînt prezentate pentru mai multe substanţe combustibile. Pentru fracţiuni petroliere lichide numai în funcţie de densitatea re­ lativă: i Pentru d\* =0. 40 810 [kJ/kg comb.6 . valorile experimentale (acestea diferă puţin de la un autor la altul) ale puterii calorice inferioare. cu ajutorul unor re­ laţii empirice...1. în condiţii normale. 0.în tabelul 1.

din punct de vedere chimic. In cazul oxidării incomplete a carbonului.83) /15623 \ Pentru fracţiuni petroliere lichide distilate (de la benzină pînă la mo­ torină). La trecerea carbonului în CO..— + 5 013K-10 465 <dis) d is d + 9 420s—2 449w [ n Puterile calorice fiind mărimi aditive.84) Hfmşywitn 1 d. [kJ/kg comb.] (1.J ——1 J (1-s-w-z) + (1. pentru un amestec de combusti­ bili puterea calorică medie este egală cu media masică a puterilor calo­ rice ale componenţilor (în cazul în care puterile calorice se exprimă pe kg): |_ kg comb.4. sau din punct de vedere chimic.Pentru fracţiuni petroliere lichide reziduale (păcură). trebuie să se cunoască fracţia masică a carbonului care trece în CO (x kg C—> CO/kg comb.. căldura de reacţie este mai mică decît la trecerea în CO. deci 10 170 [kJ/kg CO] sau: Pentru a se afla pierderea de căldură.85) {gi sînt fracţiile masice ale componenţilor din amestec). Diferenţa acestor călduri de reacţie este egală cu căl­ dura de ardere a CO (la COâ). PIERDEREA DE CĂLDURA CAUZATA DE ARDEREA INCOMPLETA Arderea poate fi incompletă din punct de vedere mecanic (obişnuit numai în cazul combustibililor solizi).. în funcţie de densitatea relativă.). Această valoare se poate calcula cu una din relaţiile prezentate şi anterior: 41 . 1. de factorul de caracterizare şi parţial de compoziţia elementară: [ 5 675 27 273 3 275/v "1 — 7 + — . în funcţie de densitatea relativă şi parţial de compoziţia elementară: Ht= » • — +24 300 j (1—s—w—z) + + 9 420s—2 449u. în cazul oxidării parţial incom­ plete a carbonului. nu se dezvoltă prin ardere întreaga putere calorică a combustibilului (aceasta corespunde arderii complete). deci există pierderi de căldură cauzate de arderea incompletă a combustibilului.2.

medie între 0 şi t°C şi exprimată. entalpia fiind o mărime aditivă. la o temperatură oarecare t. pierderea de căldură cauzată de oxidarea incompletă a carbonului se exprimă prin relaţia: In cazul combustibililor de tipul c + 7 i = l . pentru toţi componenţii gazelor de ardere şi în plus pentru aer şi H 2 (utile şi 42 . a componentului respectiv. în tabelul 1. Efectul termic al reacţiei de ardere incompletă a unui combustibil (cu apariţie de CO) este egal cu diferenţa dintre puterea calorică a combusti­ bilului şi pierderea de căldură cauzată de arderea incompletă: 1. ENTALPIA GAZELOR DE ARDERE Entalpia gazelor de ardere se exprimă obişnuit ca valoare relativă faţă de originea fază gazoasă (inclusiv vaporii de apă) la 0°C şi presiunea normală atmosferică. se poate ajunge la următoarea expresie a lui AH: Această relaţie permite calcularea lui AH numai pe baza datelor ana­ lizei gazelor arse uscate. fără a fi necesar să se cunoască valoarea lui c.2. In concluzie. se exprimă prin relaţia: în care: n4 reprezintă numărul de kgmoli al unui component al gazelor arse rezultate la arderea unui kg de combustibil. izobară. Entalpia gazelor arse umede.5. iar C P j i căldura speci­ fică molară. cum c din expresia lui x se poate exprima în funcţie de datele analizei chimice a gazelor arse uscate. sau: yco cînd prin analiza gazelor de ardere se cunoaşte caracterul real al arderii (în acest caz a poate fi eventual şi supraunitar).4 sînt prezentate aceste călduri specifice medii. în kJ/kmol °C.cînd apariţia CO este datorată numai lipsei de oxigen (în acest caz a este numai subunitar).

Diagrama i—t se construieşte astfel: se calculează produsele arderii fcentru a = l şi apoi entalpia lor la cîteva temperaturi. I :enţa presiunii.acestea pentru calculele de combustie). Aspectul unei astfel de diagrame se redă în figura 1.8 pentru CH 4 . în domeniul presiunilor joase. asupra căldurilor spe:e este însă neglijabilă. este necesar să se cunoască entalpia gazelor arse la diverse temperaturi. Ele corespund presiunii atmosfepentru fiecare component. aceasta adăugîndu-se la valorile cores43 . In acest scop. sau mai simplu se calculează cantitatea de aer -ia exces şi entalpia respectivă. reprezentîndu-se fcurba respectivă pentru arderea teoretică. este bine să se construiască pentru combusti­ bilul dat diagrama entalpie — temperatură a gazelor arse. Corect. presiunea totală fiind egală cu presiunea atmosferică. se constată că la 0°C entalpia gazelor arse este nulă şi că această entalpie creşte odată cu creşterea temperaturii. Din expresia anterioară a entalpiei gazelor arse. Diagramele i—t se construiesc obişnuit pentru :-rea completă a combustibilului. La dimensionarea cuptoarelor sau a recuperatoarelor de căldură din gazele arse. ar trebui ca CPi t să se utilizeze la presiunea parţială a compo­ nentului respectiv. la una sau i multe valori ale lui a. deci pentru valori a > l . Pentru valori a > 1 se poate proceda în acelaşi mod.

10 se prezintă un sistem de nomograme. 0. De la valoarea lui c se coboară pe verti- 44 . .9 şi 1. 1. .75 . în figurile 1. calculate pentru a = l . Entalpfa gazelor arse se obţine prin însumarea a trei valori citite în nomograme: Valoarea it reprezintă entalpia gazelor arse corespunzătoare arderii teoretice {ardere completă. 0. iar combustibilul fiind sau nu pulve­ rizat cu abur (a=0 . pentru că Cp creşte cu creş­ terea temperaturii. In coordonate i—t. .10.]). arderea fiind com­ pletă sau incompletă (a =0. .9 în funcţie de t şi c.punzătoare la aceeaşi temperatură. Valoarea ie reprezintă entalpia excesului de aer (ac>l) şi se citeşte din figura 1. pentru <x=l) şi se citeşte din figura 1. în funcţie de c. .95). a şi t.8).8 . 2 000°C).6 [kg/kg comb. au concavitatea în jos. . . curbele de a = c t . cu ajutorul cărora se poate stabili entalpia gazelor arse umede (t=0 . pen­ tru combustibili de tipul c + h = l (c==0. .

în funcţie de t şi a. din alte cauze în afara lipsei de 0 2 .cală pînă la valoarea lui a. la calculul entalpiei ar mai trebui adăugat un termen de corecţie: în care y [kg C/kg comb. se 45 . se scriu obişnuit sub urmă­ toarele forme: termenii avînd semnificaţiile cunoscute şi fiind exprimaţi în kJ/kg comb. întotdeauna. din cauza neomogenităţii amestecului combustibil etc. Relaţiile de bilanţ termic.9. stabilite anterior pentru ar­ derea izobar-adiabatică şi respectiv izobar-politropică.]. In cazul arderii cu lipsă de aer ( a < l ) . Valoarea lui Ai este însă practic neglijabilă. în bilanţuri­ le termice ale proceselor de combustie. aşa cum se vede şi în relaţiile anterioare. Dacă în gazele de ardere apare CO în prezenţă de 0 2 . se merge pe orizontală la stingă pînă la va­ loarea lui t şi se coboară pe verticală pînă la scara entalpiei. i e are expresia: Valoarea ia reprezintă entalpia aburului de pulveriza­ re din gazele de ardere şi se citeşte din figura 1. re­ prezintă fracţia masică a car­ bonului oxidat incomplet.

.

în măsură mai mică sau mai mare. iar en­ talpia aburului de pulverizare să se exprime tot în raport cu faza va­ pori la 0°C. în care s-au întîlnit şi căldurile specifice ale diverşilor componenţi. Pentru că entalpia vaporilor de apă din gazele de ardere se exprimă faţă de originea fază vapori la 0°C. deci „acu­ mularea" se face sub formă de energie internă. Aşa cum s-a mai arătat şi anterior. temperatura fiind ridicată._> reprezintă entalpia gazelor de ardere la temperatura maximă atinsă. Noţiunea de „conţinut de căldură". s-a ajuns anterior la relaţia: în care: i. cum se justifică în unele cărţi. după cum nu poate să conţină lucru mecanic. TEMPERATURA ADIABATICA A FLĂCĂRII. Căldura. în kJ/kg comb. Noţiunea de „capacitate calorică specifică". 1. după concepţia actuală. sînt necesare cîteva observaţii privind terminologia. care de asemenea este mult întîlnită şi care înlocuieşte noţiunea de căldură specifică( masică. în kJ/kg corn. este o formă de tranziţie a energiei (se schimbă între două corpuri atunci cînd între ele există o diferenţă de temperatură) şi nu o energie proprie unui corp într-o stare dată. omogenitatea fizică reprezintă exprimarea tuturor termenilor relaţiei în raport cu aceeaşi origine. FARA DISOCIERI Prin aplicarea primului principiu al termodinamicii proceselor de ar­ dere izobar-adiabatice.. în diversele corpuri. Temperatura corespunzătoare lui i2 este temperatura adiabatică a flă­ cării fără disocieri (în flacără. volumică).utilizează puterea calorică inferioară a combustibilului. molară. In încheierea acestui paragraf referitor la entalpia gazelor de ardere.6. în majoritate reacţii de disociere termică. nu de faptul că în majoritatea cazurilor practice gazele arse sînt evacuate în atmosferă la £>100°C. care este întîlnită în multe cărţi şi care obişnuit înlocuieşte noţiunea de entalpie. ambele fiind forme de tranziţie a energiei.2. nu este corectă. Hj — puterea calorică inferioară a combustibilului. ci de necesitatea de a se respecta omogenitatea fizică a relaţiilor de bilanţ ter­ mic. Acest lucru este impus. care reduc temperatura). este obligatoriu ca puterea calorică să se ex­ prime faţă de aceeaşi origine (puterea calorică inferioară la 0°C). Un corp nu poate să con­ ţină căldură. şi ix — entalpia iniţială a amestecului combustibil. Căldura primită de un corp duce la creşterea energiilor cinetică şi potenţială ale particulelor care îl compun. au loc reacţii secundare endotermice. nu este corectă. Ambele noţiuni sînt de natură flogistică şi se menţin de două secole. Căldura a fost considerată iniţial ca fiind un fluid invizibil (flogistic) care se putea „acumula" (de unde „conţinut" şi „capacitate"). Omogenitatea fizică se referă şi la starea de agregare a com­ bustibilului la temperatura de origine. 47 . în kJ/kg comb.

Entalpia aerului de ardere rezultă din expresia: în care L este consumul real de aer.. iar r 0 — căldura latentă de vaporizare a apei la 0CC. CPiaeT — căldura specifică medie a aerului. în condiţii de omogenitate fizică. i — entalpia aburului în condiţiile de intrare (abur saturat cu presiune şi titlu date. Paranteza din relaţie r e p r e ­ zintă entalpia aburului exprimată faţă de originea vapori la 0CC. în kmol/kg comb. In lipsa factorului de caracterizare. sau abur supraîncălzit cu presiune şi t e m p e r a t u r ă date) citită din tabele sau diagrame în raport cu originea fază lichidă la 0°C. iar taer — t e m p e r a t u r a aerului la intrarea în focar (aerul poate fi nepreîncălzit sau preîncălzit). în kg abur/kg. P e n t r u combustibilii gazoşi sau solizi. Entalpia amestecului combustibil se compune din trei t e r m e n i : Entalpia unui kg de combustibil petrolier lichid. Entalpia gazelor rezultate din ardere are expresia: 48 . în kJ/kmol °C. icomb se calculează cu relaţia: în care C P . aşa după cum s-a discutat anterior. în kJ/kmol °C. exprimată în raport cu originea lichid la 0°C..Relaţia anterioară serveşte la calcularea temperaturii flăcării şi trebuie aplicată.HOv este căldura specifică medie a vaporilor de apă. comb este căldura specifică medie a combustibilului în kJ/kg°C. se poate utiliza relaţia simplă: P e n t r u o mai uşoară pompare şi pulverizare. se poate calcula cu relaţia: în care K este factorul de caracterizare. Mai puţin exact. Entalpia aburului de pulverizare rezultă din relaţia: în care a reprezintă consumul de abur de pulverizare. iabur s-ar putea calcula cu relaţia: în care Cp. iar t se referă la combustibil. In cele ce urmează se prezintă modul de aplicare a acestei relaţii. comb. păcura ajunge la injector cu o t e m p e r a t u r ă de preîncălzire apropiată de 100°C.

4 — Procese de transfer termic 4g . această relaţie se aplică prin încercări succesive: se presupune tf. se poate scrie expresia temperaturii flă­ cării: Pentru că valorile C p . Dacă arderea este incompletă. * trebuie luate ca medii între 0 şi tf [°C] (ne­ cunoscută). pentru că numărul de kgmoli de gaze de ardere este mult mai redus (lipseşte N 2 ).7. Această temperatură teoretică. în procesele de ardere cu aer. tf poate fi citit direct din diagramă.2. există construită diagrama i—t gazelor de ardere completă. pentru că creşte cantitatea de gaze de ardere (tf este maxim la arderea completă cu oc=l). temperatura flăcării este sen­ sibil mai mare decît la arderea cu aer. — tf creşte. odată cu creşterea consumului de abur de pulverizare (creşte în mai mare măsură nn 2 o decît iabur). Se obţine: Cîteva concluzii bazate pe această formă generală a relaţiei tempera­ turii adiabatice a flăcării. tempe­ ratura teoretică a flăcării are valori de ordinul 1 500 . 1. se numeşte fie temperatură adiabatică stoechiometrică. Relaţia anterioară se referă la cazul în care arderea este completă şi se dezvoltă prin ardere întreaga putere calorică a combustibilului. 2 000°C. TEMPERATURA ADIABATICÂ A FLĂCĂRII. dacă tf presupus nu diferă de tf calculat cu mai mult de 50CC). CU DISOCIERI în paragraful anterior. în funcţie de u şi a. s-a arătat cum se calculează temperatura flă­ cării la o ardere adiabatică. se citesc căldurile specifice ale componenţilor gazelor arse umede şi se calculează tf (se poate admite drept corectă valoarea tf calculată.Pe baza relaţiilor anterioare. cu atît mai mult cu cît arderea este mai incompletă. odată cu creşterea temperaturii de preîncălzire a aerului (creşte i^). In cazul în care. . conform reacţiilor stoechiometrice. pentru combustibilul dat. fără disocieri: — tt creşte. odată cu creşterea puterii calorice a combustibilului. — tf scade. fie temperatură adiabatică fără disocieri. La arderea unui combustibil cu oxigen. — tf scade. . întîlnite frecvent în practică. — tf scade. odată cu creşterea lui ot. Hj trebuie înlocuit cu efectul termic real al reacţiei de ardere.

. Pirometrul optic constă într-o lunetă prin care se pri­ veşte flacăra. dar obişnuit se măsoară tem­ peratura zonei mai calde a flăcării. este aproximativ cu 100 . ci din lipsa globală sau locală de 0 2 . ci numai determi­ nată experimental cu ajutorul pirometrelor (pirometre optice şi pirometre de radiaţie). sudurile acestora fiind acoperite cu platină. care este alimentat de un acumu­ lator. cu atît mai mare cu cît temperatura flăcării este mai mare. 300°C mai mică decît temperatura adiabatică stoechiometrică. Această diferenţă este cauzată de faptul că arderea într-un focar este politropică şi nu adiabatică (flacăra cedează căldură. Marea ma­ joritate a reacţiilor secundare din flacără sînt cunoscute şi studiate şi este posibil să se calculeze temperatura teoretică a flăcării pentru o ar­ dere adiabatică. Scala milivoltmetrului este gradată direct în °C (obişnuit pînă la 3 000°C). Radiaţiile flăcării ajung la sudurile termocuplurilor printr-un tub prevăzut cu lentilă. fie temperatură adiabatică termodina­ mică. iar principalele disocieri se referă la C 0 2 şi H 2 0. Milivoltmetrul din circuitul electric este gradat direct în °C. Se reglează intensitatea curentului prin filament. Această temperatură se numeşte. care se află spre vîrful flăcării. cu disocieri. C 2 H 4 . Bateria de termocupluri este închisă într-un bec de sticlă umplut cu gaz inert şi este legată la un milivoltmetru. pot apare în gazele arse evacuate în atmosferă şi H 2 ) CH 4 . pînă cînd în cîmpul vizual al lunetei dispare imaginea filamentului (incandescenţa filamentului devine identică cu incandescenţa flăcării). provenite din descompunerea termică a combustibilului. dar aceştia nu provin din disocierile discutate. ţinîndu-se seamă de termodinamica reacţiilor secundare. . printr-un filtru de lumină roşie. pentru că ele sînt cu atît mai intense cu cît temperatura este mai ridicată. în interiorul lunetei există un bec special cu filament de wolfram. cauzată de faptul că aceste reacţii sînt endotermice. pro­ porţional cu intensitatea radiaţiilor deci cu temperatura flăcării.Temperatura reală a flăcării nu poate fi calculată. Aceste reacţii fiind reversibile (pe măsura scăderii temperaturii gazelor arse. modificîndu-se incandescenţa acestuia. Reacţiile secundare care au loc în flacără. 50 . nu există pierderi de căldură suplimentare prin ardere incompletă. în special la arderea unui combustibil lichid. şi apare o forţă electromotoare. prin intermediul unui reostat. sînt în majoritate reacţii de disociere termică. sudurile se încălzesc. produsele de disociere se reasociază). indicator sau înregistrator (acesta poate rea­ liza şi o reglare automată). C 2 H 6 etc. La arderea în focarele obişnuite nu se pun astfel de probleme. înnegrită pe partea care primeşte radiaţiile flăcării. Pirometrul de radiaţie constă într-o ba­ terie de termocupluri legate în serie. O flacără nu are temperatură uniformă. In gazele arse reci pot fi întîlniţi componenţi oxidaţi parţial sau neoxidaţi. la temperaturi peste 1 500°C. De exemplu. răcirea bruscă a flăcării (îngheţarea reacţiilor) etc. fie temperatură adiabatică cu disocieri a flăcării (marea majoritate a reacţiilor secundare sînt reacţii de disociere). determinată experimental. In cele ce urmează se prezintă principalele reacţii secundare din fla­ cără şi modul de calcul al temperaturii adiabatice a flăcării. ci numai o re­ ducere a temperaturii flăcării. Tem­ peratura reală a flăcării. în special prin radiaţie) şi de faptul că în flacără au loc diverse reacţii secundare reversibile endotermice care reduc temperatura. Reacţiile de disociere conduc la o scădere a temperaturii flăcării.

0 prezintă două posibilităţi de disociere termică. NH. — singura reacţie care nu este o disociere este reacţia de formare a monoxidului de azot. pentru patru valori ale coeficientului cantităţii de aer (ot «s 1). CHO etc. natura combustibilului şi coeficientul cantităţii de aer. cu apariţie de: N0 2 .5 sînt prezentate compoziţiile de echilibru pentru arderea jzobar-adiabatică a CH 4 . cu disocieri). la presiunea ambiantă şi cu amestecul combus­ tibil aflat iniţial la temperatura ambiantă. căldurile de reacţie izobare corespund condiţiilor ambiante şi pentru H 2 0 în fază vapori). mai există si alte reacţii secundare. NH 3 . Aceste compoziţii sînt stabilite pe calculator. în afara reacţiilor anterioare. cu un program specific. 51 . N (atomic). Echilibrul stabilit între diverşii componenţi rezultaţi din reacţiile se­ cundare şi componenţii de bază ai gazelor de ardere depinde de tempera­ tură. presiune. principalele reacţii reversibile din flacără sînt următoarele: Din aceste reacţii termochimice se constată următoarele: — toate reacţiile sînt endotermice (în sensul de la stînga spre dreapta. şi conţin numai principalii compo­ nenţi. sînt reacţii de disociere a moleculelor în atomi. — H. în tabelul 1. care au loc la temperaturi relativ mari. — ultimele două reacţii. Sînt trecute în tabel şi valorile temperaturii de echilibru (temperatura adiabatică a flăcării.In ordinea importanţei lor.

pentru metan. în tabelul 1. etan şi propan (ames­ tecul combustibil în condiţiile ambiante). Valorile din tabel sînt obţinute la calculator. C4. sînt relativ mari. Se constată că Ai poate de­ păşi şi valoarea 200°C şi că At creşte sensibil odată cu creşte­ rea lui tf şi. variaţia scăderii de temperatură a flăcării. tf poate fi majorat prin mărirea temperaturii ini­ ţiale a aerului (prin preîncălzire). cau­ zată de reacţiile secundare. decît în H2 şi 02(. Se constată că t'f prezintă valori maxime pentru a—1 şi că pentru C 3 H 8 . pentru hidrocarburile parafinice Ct . sînt redate variaţiile temperaturii adiabatice a flăcării. fără disocieri. în pri­ mul rînd din cauza lipsei de oxigen. în funcţie de a ( a ^ l ) . în funcţie de temperatura adiabatică a flăcării. concentraţiile de CO şi H.909 există o diferenţă de numai 2°C. în mai mică măsu52 . se remarcă următoarele: — la valori <x<l. t'f creşte de la CH 4 la C 3 H 8 . Pen­ tru un combustibil dat şi o va­ loare a dată. între t'f la oc=l şi t'f la a=0. — prezenţa O atomic depinde nu numai de temperatură. ci şi de con­ centraţia 0 2 (a). cu disocieri. după un program care ţine seamă practic de toate reacţiile secun­ dare care au loc în flacără. disociaţia vaporilor de apă se face mai mult în OH (hidroxil) şi H 2 .Pe baza datelor din acest tabel. . — la vapori a mari. . Pentru aceeaşi valoare a. şi de valoarea lui a ( a > l ) . în figura 1.11 este prezenta­ tă. Datele pe baza cărora s-a construit graficul sînt obţinute pe calculator.6.

efectuat exact şi fără programare pe calculator. şi corespund unei anumite unităţi de măsură a presiunii. Această expre­ sie a constantei de echilibru se obţine pentru condiţii izobar—izotermice şi comportare de gaz perfect a componenţilor. După cum se ştie.7. sînt redate constantele de echilibru ale reacţiilor de di­ sociere a C 0 2 şi a H 2 0 (în H 2 şi 0 2 ). la o reacţie reversibilă de tipul: se defineşte constanta de echilibru prin relaţia: în care p 4 reprezintă presiunile parţiale ale componenţilor. la t cuprins între 1 500 şi C 2 450 C. luîndu-se în consideraţie numai reac­ ţiile de disociere a C0 2 şi a H 2 0 (în H 2 şi 0 2 ). Pentru procesele de ardere din cuptoarele de ra­ finărie. Constantele de echilibru s-au determinat pentru fiecare reacţie în parte. este suficient să se ţină seamă numai de primele două reacţii secundare. 53 . Există metode simplificate de calcul. în cele ce urmează. punîndu-se condiţia de constanţă a potenţialului izobar-izotermic. In tabelul 1. At este prac­ tic nul. Se constată că valorile lui Kp sînt mai mari pentru C0 2 decît pen­ tru H 2 0 şi că există o creştere rapidă a lui Kp cu t. rezultă: In cazul particular al reacţiilor de disociere a C0 2 şi H 2 0. Presiunea parţială a unui component din amestec are expresia: în care n este numărul total de kmoli. odată cu scăderea lui a. este foarte dificil. care iau în consideraţie toate cele 6 reacţii secun­ dare principale. înlocuindu-se în expresia lui K p presiunile parţiale. care însă se referă numai la cîteva din reacţiile secundare. Această metodă este utilă pentru înţelegerea problemei reducerii temperaturii flăcării. Cu aproximaţie. se prezintă metoda exactă de calcul a temperaturii adiabatice a flăcării. constantele de echilibru au expresiile: Indicele „prim" se referă la situaţia stabilită după disocieri. la diverse temperaturi. recalculate pentru temperatura expri­ C mată în C şi presiunea exprimată în bar. sau metode exacte. cu disocieri. la t / = l 500°C. Calculul temperaturii adiabatice termodinamice a flăcării. cauzate de disocieri.ră. la care temperatura flăcării nu este foarte mare. iar p presiunea totală a amestecului.

de CO. disociaţi. «cfe şi tf). nH. precum şi temperatura flăcării fără disocieri (valorile nCo..2o. în urma disocierilor simultane gazele de ardere se vor compune din: 54 . Notîndu-se cu x şi y numărul de kmoli/kg comb. 71N2. respectiv ILO.Pentru a se stabili temperatura flăcării cu disocieri este necesar să se calculeze anterior numărul de kmoli din fiecare din componenţii gazelor de ardere.. rezultaţi la arderea unui kg de combustibil.

pentru stabilirea temperaturii minime admisibile a gazelor de ardere. pentru că în acest caz are loc o condensare parţială a vaporilor de apă. care se rezolvă.2 Şi K P . Temperatura gazelor de ardere (se discută iniţial situaţia în care nu există S în combustibil) nu trebuie să coboare sub temperatura punctului de rouă al gazelor de ardere. se presupune o altă valoare a temperaturii t'.^:em de două ecuaţii. (<tf) şi se citesc pentru aceasta valorile Kp> co. NEACIDA SAU ACIDA. spre a-1 deosebi de punctul de rouă al acidului sulfuric (punct de rouă acidă). Temperatura t'f presupună se verifică apoi prin bilanţul termic. şi p — presiunea totală a gazelor de ardere (în majoritatea cazurilor presiunea atmosferică). şi calculul se repetă. Pentru stabilirea temperaturii punctului de rouă al gazelor de ardere.Se presupune apoi temperatura flăcării cu disocieri t'j.8. prin cedare utilă de căldură. urmată de corodarea tuburilor. Cunoaşterea punctului de rouă al gazelor de ardere este necesară. pînă la o temperatură apro­ piată de temperatura tuburilor prin care circulă fluidul care primeşte căl­ dură. n — kmolgaze de ardere iimede/kg comb. Introducîndu-se în expresiile constantelor de echilibru toate valorile numerice cunoscute. coroziunea fiind determinată de prezenţa C0 2 şi 0 2 în gazele de ardere.. se calculează iniţial presiunea parţială a vaporilor de apă din gazele de ardere: în care: n H a o reprezintă kmol H 2 0/kg comb. Acest punct de rouă al gazelor de ardere reprezintă temperatura la care începe condensarea vaporilor de apă conţinuţi în gazele de ardere şi se numeşte punct de rouă al apei sau punct de rouă neacidă. 1.2. gazele de ardere se răcesc.H 2 O. cu necunoscutele x şi y. ca­ racteristic gazelor provenite din arderea combustibililor care conţin sulf. se obţine un . 55 . PUNCTUL DE ROUĂ. în scopul evitării coroziunilor. Bilanţul termic se exprimă prin relaţia: i Dacă bilanţul termic nu se verifică. AL GAZELOR DE ARDERE în cuptoare şi cazane recuperatoare (cu gaze de ardere). în care entalpia gazelor de ardere după disociere (la t'j) trebuie să fie egală cu diferenţa dintre entalpia gazelor de ardere înainte de disociere (la tt) ldura consumată de reacţiile de disociere a C 0 2 şi H 2 0.

. deci vor creşte atît PH 2 O c ît Şi temperatura punctului de rouă. 60%. odată cu creş­ terea coeficientului cantităţii de aer cu care are loc arderea. odată cu creşterea pre­ siunii totale. aerul de ardere s-a considerat uscat. în stabilirea punctu­ lui de rouă este bine să se ia în consideraţie şi umiditatea aerului atmo­ sferic. . umiditatea relativă a aerului este în medie de ordinul 50 . In majoritatea cazurilor practice.. 60°C. In calculele anterioare de bilanţ material al arderii. cu creşterea umidităţii iniţiale a combustibilului şi cu creşterea cantităţii de abur de pulverizare. se recomandă să 56 . Pentru un combustibil dat şi o presiune totală dată. odată cu creşterea conţinutului de H al combustibilului. Temperatura punctului de rouă creşte.în continuare se citeşte din tabelul presiunii de vapori a apei (tabe­ lul 1. creşte Pn2o Şi deci creşte temperatura punctului de rouă. temperatura punctului de rouă este de ordinul 40 . în ga­ zele de ardere se vor găsi şi vaporii de apă introduşi cu aerul. care reprezintă temperatura punctului de rouă.8). pentru valoarea lui pn„o. scade tem­ peratura punctului de rouă (cresc concentraţiile NQ şi O? şi scade concen­ traţia H 2 0). temperatura de saturaţie corespunză­ toare. Pentru o concentraţie a vaporilor de apă dată. Cum în realitate aerul atmosferic este umed. în ţara noastră. . în calculul temperaturii punctului de rouă.

urmată de absorbţia S 0 2 în acid sulfuric. Aceasta se înmulţeşte cu fracţia umidităţii relative. cu o umiditate relativă a aerului de 80"/0 şi cu o temperatură ridicată a aerului atmosferic. indiferent de temperatura medie a acestor gaze (condensarea are loc în pelicula de gaze din jurul tuburilor). ca de exemplu.se lucreze. în gazele de ardere se constată. se re­ comandă în prezent ca temperatura gazelor de ardere evacuate în atmo­ sferă să nu depăşească cu mai mult de 30CC temperatura punctului de rouă (neacidă sau acidă. pe lingă S 0 2 şi prezenţa S0 3 . absorbţia S 0 3 în alcool izopropilic. pentru temperatura aerului atmosferic. iar aceasta trebuie să fie mai mare decît temperatura punctului de rouă al gazelor de ardere (pentru a se evita condensarea şi deci coroziunea tuburilor): Avîndu-se în vedere cerinţele actuale de economisire a energiei. Prezenţa S 0 3 în gazele de ardere este datorată reacţiei de oxidare a S02 cu oxigenul atomic format prin disocierea 02 la temperaturi ridicate 57 . In cele ce urmează se discută problema combustibililor care conţin sulf. Conţinutul de vapori de apă al aerului rezultă din expresia: iar surplusul de vapori de apă în gazele de ardere se calculează cu relaţia: Deoarece condensarea vaporilor de apă are loc iniţial pe tuburile reci care primesc căldură de la gazele de ardere („aburirea" cunoscută a cor­ purilor reci într-o atmosferă mai caldă). Prezenţa picăturilor de apă lichidă în aer (ceaţă) duce şi ea la creşterea temperaturii punctului de rouă al ga­ zelor de ardere. respectiv problema punctului de rouă acidă. pentru siguranţă. presiunea de vapori a apei. de ordinul 30°C (cazuri defavorabile). Temperatura punctului de rouă creşte odată cu creşterea temperaturii aerului atmosferic şi cu creşterea umidităţii relative a aeru­ lui (în raport cu limita de saturaţie). în funcţie de natura combustibilului). Pentru a se calcula surplusul de vapori de apă aduşi de aer se citeşte iniţial. pentru evitarea condensării este necesar ca tuburile să aibă o temperatură mai mare decît temperatura punctului de rouă al gazelor de ardere. Se trage concluzia că temperatura minimă admisibilă a gazelor de ardere (temperatura gazelor de coş) trebuie să fie mai mare decît tempera­ tura minimă a peretelui tuburilor (pentru a fi posibil transferul de căl­ dură). Există mai multe metode de deter­ minare a acestor oxizi. obţinîndu-se presiu­ nea parţială a vaporilor de apă din aer (presiunea totală este egală cu presiunea atmosferică). La arderea combustibililor care conţin sulf.

în zona flăcării. pentru că disocierea oxigenului molecular este mai intensă la temperaturi mai mari. La o ardere cu <x=l. în figura 1. Condensarea acidului sulfu­ ric pe suprafaţa tuburilor este urmată de coroziuni puternice.(în flacără) şi reacţiei de oxidare a S02 cu oxigenul molecular prezent în gazele de ardere. din care se poate citi temperatura punctului de rouă acidă. Temperatura punctului de rouă acidă al gazelor de ardere este funcţie de concentraţia S 0 3 şi de presiunea parţială a vaporilor de apă. această oxidare fiind catalizată de depunerile de pe suprafeţele de schimb de căldură (tuburi). K).0 în gazele de arde­ re (diagrama se referă la pre­ siunea totală egală cu presiu­ nea normală atmosferică). concentraţia SO s în gazele de ardere este practic nulă. (molecular). prin formare de sulfaţi acizi. obişnuit la temperaturi sub 200°C. la temperaturi relativ joase (sub 1 000°C). de viteza gazelor de ardere (timpul de contact) şi de concentraţia 0 2 în gazele de ardere. tem­ peratură şi conţinutul de S al combustibilului. indiferent de con­ ţinutul de S al combustibilului. formarea S 0 3 este influenţată de excesul de 0 2 . sînt în primul rînd cele care conţin vanadiu şi metale alcaline (Na. Meta­ lele cu acţiune catalitică provin din substanţele minerale conţinute de combustibil (de exemplu în păcură) şi ajung pe suprafaţa tuburilor prin intermediul cenuşii antrenante de gazele de ardere. Presiunea de vapori a H 2 S0 4 este mult mai mică decît presiunea de vapori a apei şi deci temperatura punctului de rouă acidă este mult mai mare decît temperatura punc­ tului de rouă al apei. Se constată că temperatura punc­ tului de rouă acidă creşte. acest lucru dovedind că excesul de oxigen este determinant în formarea S0 3 . construită pe baza datelor experimentale. Depunerile de pe tuburi. odată 58 . care au acţiune catalitică asupra oxidării S 0 2 cu O. Prezenţa în gazele de ardere a S 0 3 alături de vaporii de apă face posi­ bilă. condensarea de acid sulfuric (diluat).12 este prezenta­ tă o diagramă. în funcţie de concentraţia S 0 3 ex­ primată în ppm molare în ga­ zele de ardere uscate şi de % mol H. Formarea S 0 3 la temperaturi joase este influenţată de temperatură (formarea S 0 3 este maximă la 700°C). Creşterea temperaturii flăcării favori­ zează formarea S0 3 .

prin hidrofinare. 0 >o Dificultăţile produse de sulf justifică necesitatea eliminării lui din di­ verşii combustibili. şi confirmă calitatea superioară a titeiurilor nesulfuroase. La arderea combustibililor cu S. decît în cazul com­ bustibililor fără S). Curba pentru 0 ppm S 0 3 corespunde punctului de rouă al apei şi nu este altceva decît curba presiunii de vapori a apei (p fiind fixat. temperatura ga­ zelor de ardere evacuate în atmosferă trebuie să fie de ordinul 180°C (pierderile de căldură cu gazele de coş sînt mai mari. la arderea combustibililor cu S. Se pare că SO s este adsorbit parţial de depunerile de pe suprafaţa tuburilor.. Pentru calcularea punctului de rouă acidă se poate admite că 5 . se constată coroziuni şi în zone cu temperaturi peste 300°C. In practică. pre­ siunea de vapori este direct proporţională cu % mol H 2 0). . 1 < / din S 0 2 trec în SO s . luîndu-se cu aproxima ţie temperatura punctului de rouă acidă egală cu 150°C.cu creşterea concentraţiei S 0 3 şi cu creşterea concentraţiei vaporilor de apă. acolo unde nu au loc condensări de acid sulfu­ ric. cu temperaturi de topire relativ joase şi cu acţiuni corosive pronunţate. . în gazele de ardere (cu creşterea presiunii parţiale a vaporilor de apă). formîndu-se substanţe complexe. Aceste coroziuni nu sînt în prezent satisfăcător explicate.

în unele cazuri. convecţia şi radiaţia. atunci cînd acestea nu pre­ zintă mişcări macroscopice sau atunci cînd acestea se află într-o peliculă subţire care curge laminar. dim­ potrivă se urmăreşte întotdeauna o reducere cît mai mare a transferului de căldură dintre sistem şi mediul ambiant. Conducţia se întîlneşte şi la fluide.2. atît pentru operarea în condiţii optime a instalaţiilor în care au loc procese de transfer de căldură. fie în paralel. din zona cu temperatură mai mare către zona cu tem­ peratură mai mică. dorite sau nedorite. 60 .1. în cazul necesităţii de a menţine într-o incintă o temperatură mai mare sau o temperatură mai mică decît temperatura atmosferică etc. în cazul transportului agenţilor de încălzire sau al agenţilor frigorifici prin conducte. în care însă se pot deosebi trei moduri de transfer de căldură caracteristice: conducţia. în majoritatea cazurilor practice de transfer de căl­ dură se întîlnesc toate aceste trei moduri de transfer. iar în alte cazuri. fie într-o combinaţie mixtă. în cazul gazelor în special. conducţia se produce prin intermediul ciocnirilor dintre electroni. care se caracterizează prin transferul de energie de la o particulă la alta. PROCESE DE TRANSFER DE CĂLDURĂ 2. conducţia se realizează prin intermediul ciocnirilor dintre molecule. transferul de căldură avînd loc transversal pe direcţia curentului. transferîndu-se întotdeauna căldură de la corpul cald către corpul rece. se urmăreşte întotdeauna realizarea unui transfer de căldură cit mai intens între cele două fluide de lucru cu temperaturi diferite. prin intermediul mişcărilor vibratorii ale ionilor din reţeaua structurală a corpului. MODURI Şl REGIMURI DE TRANSFER DE CĂLDURA între două corpuri cu temperaturi diferite. schimbătoare de căldură etc. în cuptoare. ele fiind prezente fie în serie. cît şi pentru proiectarea diverselor aparate sau instalaţii în care au loc asemenea procese. Rolul principal în acest transfer de energie revine unor particule constitutive ale substanţei. are loc un proces de transfer de căldură de la sine. în instalaţiile industriale se întîlneşte o mare diversitate de procese de transfer de căldură. Conducţia este un mod de transfer de căldură specific interiorului cor­ purilor solide. Cunoaşterea fenomenologică a proceselor de transfer de căldură. sau în interiorul unui corp între două zone cu temperaturi diferite. cu­ noaşterea legilor transferului de căldură sînt utile. Procesele de transfer de căldură sînt fenomene complexe.

cîmpul de temperatură poate fi unidi­ recţional. 61 . în ansamblu. fluidul se poate încălzi. prin variaţia energiei cinetice si potenţiale a moleculelor sale. pe lingă suprafaţa solidului cu care schimbă căldură. a energiei electromagnetice de radia­ ţie în energie termică. transferul de căldură se realizează în regim nestaţionar (cîmp de temperatură ne­ staţionar). Trans­ formarea energiei termice în energie electromagnetică de radiaţie. temperaturile inte­ rioară şi exterioară ale unui perete. Spre deosebire de conducţie şi convecţie. are însă un caracter microscopic. iar radiaţiile termice. de la corpul cu temperatură mai mare către corpul cu temperatură mai mică. al focarului unui cuptor. sînt practic constante în timp. care emit şi absorb reciproc radiaţii. au un caracter cuantic. De exemplu. Prin schimb de căldură. la corpul receptor. se poate răci sau îşi poate schimba starea de agregare (vaporizare. Spre deosebire de convecţie şi radiaţie. cauzate de diferenţele de temperatură) sau forţată (cazul în care mişcarea fluidului se realizează prin intermediul unor acţiuni mecanice din ex­ terior). bi sau tridirecţional). temperatura unui punct oarecare trebuie definită prin poziţia punctului şi prin timp: Ansamblul valorilor temperaturii prin care se caracterizează un corp se numeşte cîmp de temperatură iar funcţia anterioară este expresia cea mai generală a cîmpului de temperatură. în instalaţiile tehnologice. corpuscular. Miş­ carea fluidului care schimbă căldură cu un solid poate fi liberă (cazul în care mişcarea se datorează diferenţelor de densitate din masa fluidului. prin intermediul unor unde electromagnetice caracteristice. transferul de căldură se realizează în regim staţionar (cîmp de temperatură staţionar). radiaţia se manifestă la orice distanţă între corpurile care schimbă căldură. într-un corp cu temperatură neuniformă care prezintă. condensare). la corpul emiţător. la care regimul nestaţionar a fost foarte puţin studiat.Convecţia este un mod de transfer specific schimbului de căldură dintre un solid şi un fluid. Dacă valorile temperaturii nu variază în timp. Primirea sau cedarea energiei termice de către fluid. marea majoritate a cercetărilor teoretice şi experimentale privind transferul de căldură se referă la regimul staţionar. bidirecţional sau tridirecţional (transfer de căldură uni. Cum temperatura într-un corp poate varia după una. ca şi celelalte unde electromagnetice. conducţia în regim nestaţionar este în prezent satisfăcător rezolvată pentru necesităţile practice. şi transformarea inversă. Cînd două corpuri. o variaţie de temperatură (încălzire sau răcire). au tem­ peraturi diferite. Radiaţia este un mod de transfer de căldură care constă în transferul de energie de la un corp care emite radiaţii către un corp care absoarbe radiaţii. se constată un transfer efectiv de căldură. în tot timpul funcţionării cuptorului. Datorită acestui fapt. marea majoritate a proceselor de transfer de căldură decurg în regim staţionar. care se caracterizează prin mişcarea macroscopică a fluidului. iar dacă ele variază în timp. se propagă şi prin vid. două sau toate cele trei coordonate ale spaţiului.

2.1) în care apar profilurile a două suprafeţe izotermice: t şi t + A t . transferul de căldură în vaporizatoare şi condensatoare. evident. radia­ ţia gazelor de ardere şi a flăcărilor (în cuptoare).1. Se defineşte prin gradient de temperatură limita raportului Ai/An cînd An tinde către zero: Se înţelege prin cădere de tempera­ tură — dt/dn. Se înţelege prin suprafaţă izotermică. TRANSFERUL DE CĂLDURA PRIN CONDUCTIE ÎN REGIM STAŢIONAR 2. Dintre aceste probleme specifice fac parte: convecţia în cazul secţiunilor de curgere variabile (în mantaua schimbătoarelor de căldură prevăzute cu şicane transversale. din zona cu temperatură mai mare către zona cu temperatură mai mică. Unele probleme specifice de transfer de căldură prin convecţie şi ra­ diaţie. Fourier a formulat. luată pe normala la suprafaţa t. trans­ ferul de căldură nu se poate face decît pe direcţii care intersectează astfel de suprafeţe. LEGEA LUI FOURIER Intr-un corp solid cu temperatură neuniformă are loc un proces de transfer de căldură. într-un punct oarecare O. vor fi analizate în capitolele respective. adică gradientul de tem­ peratură luat cu semnul minus. diferenţa medie de tempera­ tură între două fluide care schimbă căldură (în schimbătoare de căl­ dură) etc. 2. Fie o secţiune printr-un asemenea corp (fig. în secţia de convecţie a cuptoarelor). convecţia în cazul suprafeţelor de schimb de căldură nervurate (în răcitoare şi condensatoare cu aer etc).în cele ce urmează se analizează principalele aspecte ale proceselor de transfer de căldură întîlnite în instalaţiile tehnologice din rafinării şi combinate petrochimice. J. transferul de căldură prin contact direct (în turnuri de răcire etc). procese care decurg în regim staţionar (conducţia în regim nestaţionar nu prezintă un interes deosebit pentru astfel de instalaţii). locul geometric al punctelor care au aceeaşi temperatură şi. lege care 62 . legea care îi poartă numele şi pe baza căreia se dez­ voltă tot studiul conducţiei.2. Se notează cu An distanţa între aceste două suprafeţe.2. pe baza ob­ servaţiilor experimentale. prin conducţie. care depind de construcţia schimbătoarelor de căldură sau a cuptoarelor tubulare.

Fluxul termic corespunzător unităţii de secţiune (Q/A) se numeşte ilux termic specific sau tensiune termică.1. P e n t r u metale X variază aproximativ între 10 şi 420 W/m c C iar pentru nemetale (mate­ riale termoizolante. 2. actual: Conductivitatea termică este o proprietate fizică. în unitatea de timp. Solidele au. coeficientul de proporţionalitate X poartă numele de conductivitate termică. cu porozitatea (X este mai mic la corpurile poroase decît la cele neporoase). cu n a t u r a şi concentraţia impurităţilor conţinute de corp etc. cu creşte­ rea umidităţii).01 si 3 W/m c C.2. între două suprafeţe izotermice distanţate cu unitatea de lungime şi avînd o diferenţă de tempera­ tură egală cu unitatea de temperatură. în dimen­ siunile lui X diferenţa de temperatură poate fi simbolizată şi prin °C. Din condiţia de omogenitate dimensională a relaţiei anterioare. materiale refractare. CONDUCTIVITATEA TERMICĂ Din legea lui Fourier rezultă expresia şi semnificaţia fizică a conduc­ tivităţii termice: Conductivitatea termică reprezintă căldura care se transmite prin conducţie. în funcţie de alte proprietăţi fizice.) în­ tre 0. materiale de construcţie etc. 63 . In continuare se redau relaţiile de echivalenţă dintre dimensiunile lui X în principalele vechi sisteme de unităţi de măsură şi dimensiunile lui X în 3. cu umiditatea corpului (X creşte. următoarele di­ mensiuni: Cum scara de temperatură Celsius este tolerată nelimitat.exprimă proporţionalitatea căldurii transmise în unitatea de timp (flux termic) cu aria secţiunii normale de transfer de căldură şi cu căderea de temperatură (căldura se transmite în sensul scăderii temperaturii): Q=XA(-£) ' (2. în Sistemul Internaţional de unităţi de măsură. X variază cu n a t u r a corpului.2) In această relaţie. cu starea sa de agregare.2. rezultă pentru X. printr-o secţiune normală pe direcţia trans­ ferului de căldură egală cu unitatea de arie. cu t e m p e r a t u r a şi presiunea. conductivităţi termice mari. care poate fi deter­ minată experimental sau care poate fi calculată empiric. în medie.

\ este o conductivitate termică echivalentă.In tabelele 2.3 sînt redate valorile conductivităţii termice pen­ tru unele materiale solide (metale. aluminiu). Se constată că valorile maxime ale conductivităţii termice aparţin acelor metale care au şi conductivitate electrică maximă (cupru. aliaje metalice şi nemetale).1. La materiale neomogene. Pentru majoritatea corpurilor solide X variază aproximativ liniar cu t e m n p r ^ f r i r a - 64 . 2.2 şi 2.

Pentru a se ilustra aceste 5 — Procese de transfer termic . Fluidele (lichidele.4 se redau relaţiile de variaţie a lui Ji cu t pentru cîteva materiale solide. vaporii şi gazele) au variaţii caracteristice ale con­ ductivităţii termice cu temperatura şi presiunea. iar pen­ tru majoritatea solidelor nemetalice b > 0 . Pentru majoritatea metale­ lor b este negativ şi deci K scade odată cu creşterea temperaturii.(a şi b sînt constante specifice fiecărui corp). în tabelul 2.

la diverse valori constan­ te ale presiunii. viscozitate etc).5 W/m-°C iar pentru c metale în stare lichidă. X creşte odată cu creşterea temperaturii la temperaturi mai mici şi scade cu creşterea temperaturii la temperaturi mai mari. curbele X=f (t).C. nu se poate exprima influenţa titlului de vapori asupra conductivi­ tăţii termice a vaporilor saturaţi umezi.08 şi 0. 4 — într-o zonă relativ mare. zona amestecului de lichid şi vapori 4. Lichidele au conductivităţi termice cuprinse aproximativ între 0. Din analiza acestei diagrame de principiu rezultă următoarele con­ cluzii. X creşte odată cu creşterea temperaturii gazului.5 sînt redate 66 . Acestea determină în diagramă patru zone caracteristice: zona lichi­ dului 3. pentru majoritatea lichidelor obişnuite. zona vaporilor supraîncălziţi 5 şi zona gazelor propriu-zise 6. între 8 şi 80 W/m. curba de variaţie a conductivităţii ter­ mice a lichidelor cu temperatura prezintă un maximum. pentru un fluid pur. X variază aproximativ între 0.7 W/m-°C. compusă din curba de sa­ turaţie a lichidului 1 şi curba de saturaţie a vapo­ rilor 2. în tabelul 2.2 s-a reprezentat variaţia de principiu a conductivităţii termice cu temperatura. influenţa presiunii asupra conductivităţii termice este relativ mică la temperaturi depărtate de temperatura critică: 2 — la presiuni relativ mari. Pentru apă. prezintă puncte de minimum. ci şi altor pro­ prietăţi fizice ale fluidelor (căldură specifică. cît şi la gaze. 3 — la temperaturi mult mai mari decît temperatura critică.08 şi 80 W/m-°C. In această diagramă apar: curba de saturaţie. decît calitativ: la amestecurile de lichid şi vapori K scade odată cu creşterea titlului de vapori (presiunea şi temperatura fiind constante). între 0. conductivitatea termică creşte odată cu creşterea presiunii. printre care şi izo­ bara critică pc. Cu linii pline sînt trasate mai multe izo­ bare. influen­ ţele temperaturii şi presiunii asupra conductivităţii termice sînt foarte mari.4 şi 0. plasată în jurul punctului critic. în figura 2.variaţii. în special la vaporii supraîncălziţi şi la gaze. în această zonă. 5 — neexistînd date experimentale asupra amestecurilor de lichid şi vapori. 1 — atît la lichide. Influenţele deosebite ale temperaturii şi presiunii în zona punctului cri­ tic nu sînt caracteristice numai conductivităţii termice. trasate la p = c t . şi izoterma critică t„ tangentă la curba de saturaţie în punctul cri­ tic C.

8 — pentru diverse metale lichide (împreună cu alte proprietăţi).valorile lui X pentru diverse lichide.unea atmosferică (împreună cu alte proprietăţi fizice). iar în tabelul 2.7 — pentru apă la diverse temperaturi şi presiuni. în tabelul 2.6 — pentru apă la pre. :• 67 . în tabelul 2.

Apa este principalul lichid care face excepţie de la această regulă (la apă X creşte odată cu creşterea temperaturii). X scade odată cu creşterea temperaturii.In domeniul temperaturilor utilizate practic. Literatura prezintă numeroase relaţii empirice pentru calcularea con­ ductivităţii termice a lichidelor în funcţie de alte proprietăţi fizice sau pentru exprimarea variaţiei lui X cu temperatura. 68 . pentru majoritatea lichi­ delor.

de parametrii critici T c şi p c şi de valoarea conduc­ tivităţii termice a lichidului l x la t e m p e r a t u r a T şi presiunea atmosfe­ rică p x : Factorii de conductivitate &. şi s 2 s e citesc din figura 2.6 W/m. Gazele (sau vaporii) au conductivităţi termice cuprin­ se aproximativ între 0.10 se redau valorile lui X p e n t r u diverse gaze şi vapori.005 şi 0. La t e m p e r a t u r ă constantă. J. Se constată că X scade liniar cu creşterea tempe­ raturii şi că 1 este invers proporţional cu densitatea relativă a produ­ sului. Se recomandă să se lucre­ ze cu valoarea mai mică a conductivităţii termice medii. Cragoe a stabilit u r m ă t o a r e a relaţie (transformată. sau al relaţiei: în care Xj sînt fracţiile mo­ lare. P e n t r u un amestec de mai multe lichide. la diverse temperaturi şi la o presiune egală sau mai mi­ că decît presiunea atmosfe- 69 . M. creşterea fiind sensibilă la presiuni mari. pen­ tru a fi aplicabilă în Sistemul Internaţional de unităţi de m ă s u r ă ) : in care djf reprezintă densitatea relativă a produsului petrolier în raport cu apa. pentru calcularea conductivităţii termice a fracţiunilor petro­ liere lichide. în funcţie de tempera­ tură T şi presiune p 2 . X creşte cu creşterea presiunii. Pe baza unor date experimentale.°C. în tabelele 2. S.3 în funcţie de t e m p e r a t u r a redusă şi de presiunile reduse corespunzătoare. conductivitatea termică medie poate fi cal­ culată cu ajutorul relaţiei empirice: în care gi reprezintă fracţii­ le masice ale componenţilor.9 şi 2.Astfel. C. ambele la 15°C. Lenoir a stabilit o metodă de calculare a conductivităţii termice a lichidelor la presiuni superioare presiunii atmosferice (X2).

11 sînt redate valorile lui X (împreună cu alte proprietăţi fizice) pentru aer. Se constată că.12 şi 2. pentru abur. în tabelul 2. în ta­ belele 2. pentru hidrogen şi. la presiunea atmosferică şi diverse temperaturi. în general. la presiuni şi temperaturi relativ depărtate 70 . Se constată că •X creşte odată cu creşterea presiunii şi că. respectiv. <X creşte odată cu creşterea temperaturii.13 se redau variaţiile lui X cu presiunea şi temperatura.rică.

71 .

Max­ well: este interesantă prin fap­ tul că ea conduce la con­ cluzia că raportul adimensional.767 p e n t r u gaze perfecte poliatomice. P e n t r u gaze reale. în funcţie de valoarea conductivităţii termice la presiunea atmosferică şi aceeaşi t e m p e r a t u r ă \ t şi de valorile parametrilor reduşi P T P e n t r u un amestec de gaze cu compoziţie cunoscută. valoarea conductivităţii termice la o presiune diferită de presiunea atmosferică Xp. La gaze. în figura 2. s-au stabilit numeroase relaţii empirice pentru cal­ cularea lui X în funcţie de alte proprietăţi fizice. Relaţia lui J.de punctul critic. sau cu relaţia: în care Mj sînt masele molare ale componenţilor. va­ lorile raportului cpvp/X nu diferă cu mai mult de 1 0 % faţă de valorile corespunzătoare gazelor perfecte.737 pentru gaze perfecte biatomice. şi valoarea 0. conductivitatea termică medie poate fi calculată cu relaţia: în care y* sînt fracţiile molare. Trebuie remarcat şi faptul că hidrogenul are o conductivitate termică mult mai mare decît cele­ lalte gaze sau vapori. sau p e n t r u exprimarea varia­ ţiei lui X cu temperatura. Acest raport se numeşte criteriul P r a n d t l . ca şi la lichi­ de. Acest raport are valoarea 0. \ creşte odată cu creşterea tempe­ raturii. p e n t r u gaze.4 este redată o diagramă cu care poate fi stabilită. indiferent de temperatură. cpvp/X este dependent numai de expo­ nentul adiabatic al gazului k. 72 . C. în majoritatea cazurilor.

se recomandă următoarea relaţie pentru calcularea conductivităţii termice medii: în care y este fracţia molară a hidrocarburilor. printr-un perete plan omogen de suprafaţă relativ mare în ra­ port cu grosimea.3.5). fig. 2. după direcţia x perpendiculară pe perete. este valoarea corespunzătoare temperaturii medii aritmetice a peretelui. se poate 73 . relaţiile an­ terioare capătă următoarele forme: Se constată că valoarea medie a lui X. Admiţîndu-se pentru \ o variaţie liniară cu temperatura.Pentru un amestec gazos de hidrogen şi hidrocarburi. în regim sta­ ţionar.2. re­ zultă: i In această relaţie (v. 2. 8 reprezintă grosimea peretelui (con­ stantă) rx şi t2 temperaturile pe cele două feţe ale peretelui (uniforme — transmisie unidirecţională) şi A — aria secţiunii de transfer de căldură constantă şi egală cu aria suprafeţei peretelui). în unitatea de timp. CONDUCTIA PRIN PEREŢI PLANI SIMPLI Căldura transmisă. prin conduţie. Dacă la o distanţă oarecare x de faţa peretelui cu temperatura t x corespunde temperatura t. admiţînd că X este constant şi integrînd. poate fi ex­ primată prin relaţia lui Fourier: Separînd variabilele. în cazul variaţiei liniare cu tempe­ ratura. conside­ rată constantă.

ci variabil liniar cu tem­ peratura. şi: în cazul rezistenţelor termice plasate în paralel.scrie (în regim staţionar fluxul termic este constant. aceasta fiind reprezentată printr-o curbă cu concavitatea în sus (6>0) sau în jos (b<0). printr-un procedeu asemănător se poate stabili variaţia tempe­ raturii în perete. în cazul peretelui plan simplu. se obţine următoarea expresie a intensităţii curentului electric: în această relaţie o este conductivitatea electrică. este analogă cu legea lui Fourier. a conducţiei printr-un perete plan simplu: Se constată că diferenţei de potenţial electric îi corespunde diferenţa de temperatură. scrisă sub forma anterioară.4. în transferul de căldură se poate introduce noţiunea de rezistenţă termică care. in caz contrar tem­ peratura peretelui ar fi variabilă în timp): Din această egalitate rezultă variaţia lui t cu x (variaţie liniară): în cazul în care X nu este considerat constant. I -. Pe baza analogiei legilor Fourier şi Ohm. 74 . 2. Legea lui Ohm. rezis­ tenţa termică echivalentă se calculează în acelaşi mod ca şi în cazul re­ zistenţelor electrice: în cazul rezistenţelor termice plasate în serie. că intensităţii curentului electric îi corespunde fluxul ter­ mic.lungimea con­ ductorului şi S — aria secţiunii normale a conductorului.2. ANALOGIA TERMOELECTRICA Explicitînd în legea lui Ohm (I—U/R) rezistenţa electrică. are expresia: în cazul rezistenţelor termice prezente în serie sau în paralel. că conductivităţii electrice îi corespunde conductivitatea termică etc.

Pentru valori X constante. fiind impuse temperaturile extreme şi grosimile straturilor şi. Relaţia stabilită poate fi utilizată pen­ tru calcularea pierderilor de căldură prin diverşi pereţi plani compuşi sau pentru calcularea grosimii stratului izolator. Cunoscîndu-se temperaturile extreme ale peretelui. variaţia temperaturii în perete arată ca în figura 2. un strat din material izolant la mijloc şi cărămidă obişnuită la exterior. în care sînt trecuţi parametrii caracteristici transferului de căldură. în regim staţionar. poate fi exprimat prin relaţia: Se constată că în această relaţie apar numai temperaturile extreme ale peretelui. 75 . CONDUCTIA PRIN PEREŢI PLANI COMPUŞI în practică se întîlnesc numeroase cazuri de transfer de căldură prin conducţie. segmentul de dreaptă cel mai vertical corespunzînd stratului cu valoare minimă a lui X.2. aplicată fiecărui strat în parte.Uneori rezistenţa termică a peretelui plan simplu se exprimă prin re­ laţia: care. 2. La aceeaşi relaţie se poate ajunge şi prin metoda explicitării şi însu­ mării diferenţelor parţiale de temperatură. respectiv. în care transferul se face unidirecţional (perpendicular pe pe­ rete). pereţii unui cuptor pot fi compuşi din trei straturi: că­ rămidă refractară la interior. temperaturile ex­ treme. prin pereţi plani compuşi din mai multe straturi.5. De exemplu. cu ajutorul relaţiei pentru pere­ tele plan simplu. corespunzînd unei secţiuni de 1 m2 este o rezistenţă termică spe­ cifică.6 este redată o secţiune printr-un perete plan compus.6. se poate calcula Q cu ajutorul relaţiei anterioare şi apoi se pot stabili temperaturile dintre straturi. la care re­ zistenţele termice sînt plasate în serie. grosimile celorlalte straturi şi flu­ xul termic. în figura 2. Fluxul termic transferat printr-un perete plan compus.

la care temperatura de pe su­ prafaţa interioară ty (constantă) este mai mare decît temperatura de pe suprafa­ ţa exterioară t2 (constantă). Considerînd o porţiune a peretelui cilindric. o variaţie liniară cu temperatura. se poate ajunge la aceeaşi concluzie. rezultă: Qf£ r = _X2-LCdt. CONDUCŢIA PRIN PEREŢI CILINDRICI în figura 2. 2.22) nu poate fi aplicată direct. Acest pere­ te are conductivitatea termică X con­ stantă şi o lungime finită L. Admiţîndu-se pentru X. deoarece A. (2.2. variaţia temperaturii este identică pe oricare dintre raze). ca şi în cazul peretelui plan. de rază r şi de grosime infinită mică dr (la care variaţia lui A este neglijabilă) şi aplicînd acesteia relaţia (2. scrisă sub forma: Q=—\2xrL-> dr Separînd variabilele şi integrînd această ecuaţie diferenţială.2. are urmă­ toarea formă logaritmică (>>. Prin acelaşi procedeu. prin conducţie.22) se obţine: t-dl Fig. se poate stabili relaţia de variaţie a lui t cu r.6. în regim staţionar şi unidirecţional (da­ torită simetriei. Prin pere­ te se transmite căldură prin conducţie. în cazul peretelui cilindric. printr-un perete cilindric simplu. ca şi în cazul peretelui plan: valoarea medie a lui X (considerată constantă) este valoarea luată la temperatura medie aritmetică a peretelui.(tl-li) (2.7 este redată secţiunea transversală printr-un perete cilindric omogen. i Q= 2nL/.23) Relaţia obţinută permite calcularea căldurii transmise în unitatea de timp.): t=tr 76 lnln (2. care în cazul peretelui cilindric.7 Relaţia lui Fourier.=ct.24) . nu are valoare constantă.

de grosime infinit mică (fig. poate fi exprimată prin următoarea relaţie: La aceeaşi relaţie se poate ajunge şi prin metoda explicitării şi însu­ mării diferenţelor parţiale de temperatură. se obţine: Separînd variabilele şi integrînd. utilizată în calcul este valoarea luată la temperatura medie aritmetică a peretelui. 2. valoarea sa medie.7. se ex­ primă prin următoarea relaţie de formă hiperbolică (dedusă prin metoda prezentată anterior): Conform analogiei termoelectrice. rezistenţa termică a unui perete sferic are expresia: 77 . variaţia temperaturii este identică pe oricare rază. conducte" izolate). Aplicînd unui asemenea perete.7). rezultă următoarea expresie a rezistenţei termice pentru un perete cilindric: In practică se întîlnesc frecvent cazuri de transmitere a căldurii. Pentru X constant.23). Căldura transmisă în unitatea de timp prin asemenea pereţi. la care rezistenţele termice sînt plasate în serie. variaţia lui t cu r. CONDUCŢIA PRIN PEREŢI SFERICI La un perete sferic omogen. prin pereţi cilindrici. în cazul peretelui sferic. ţinîndu-se seamă de cele discutate la analogia ter­ moelectrică. compuşi.Din relaţia (2. prin conducţie.2. rezultă: Dacă X variază liniar cu temperatura. relaţia (2.22). 2. pereţi formaţi din mai multe straturi cilindrice concentrice (de exemplu.

L.3 şi 2. în cazul 7i/r>4. London. obişnuit. pentru argilă 1. în primul rînd. Această problemă a fost rezolvată de către A.9. admiţîndu-se că temperatura nu variază în lungul conductei şi că transmiterea căldurii se face în regim staţionar. relaţia (2.2.8. schimbătoarelor de căldură tubulare etc.31) poa­ te fi simplificată la forma: 78 . în funcţie. prin pereţii rezervoarelor sferice sau prin capacele coloanelor. CONDUCTIA PRIN SOL Schimbul de căldură între suprafaţa exterioară a unei conducte îngro­ pate şi solul înconjurător este o problemă de conducţie relativ dificilă. de la suprafaţa conductei către su­ prafaţa solului. relaţia stabilită de London.s variază aproximativ între 0. se ex­ primă prin următoarea relaţie: Relaţiile stabilite sînt utile în calculul transmiterii căldurii prin conducţie. într-un plan perpendicular pe axul conductei. ca­ lote sferice şi Q rezultat din relaţie trebuie înmulţit cu raportul dintre aria suprafeţei calotei şi aria suprafeţei sferei corespunzătoare). Se constată că transmiterea căldurii se face prin sol. pentru o conductă de lungime mare în raport cu diametrul său. în sol.7 W/m°C). In figura 2. are următorul aspect: în această relaţie tp reprezintă temperatura peretelui conductei. la umidităţi medii Xs are pentru humus valoarea 0. de umiditatea solului. h — distanţa de la axul conductei la suprafaţa solului şi Xs — conductivitatea termică a solului (X. r — raza exterioară a conductei. L — lungi­ mea conductei.Căldura transmisă în unitatea de timp printr-un perete sferic compus din mai multe straturi (rezistenţele termice sînt plasate în serie). după direcţii normale la suprafeţele izotermice. pentru calcularea pierderilor de căldură ale unei conducte îngropate. (aceste capace sînt. ts — temperatura solului la o distanţă relativ mare de conductă.4 şi pentru nisip 1. în jurul unei conducte în­ gropate.8 este redată imaginea izotermelor 1 şi a liniilor de flux termic constant 2.3 W/m°C. în forma generală. 2.

2. absorbindu-se căldură din sol. 2. Stratul de şamotă. care micşorează pierderile de căldură către mediul ambiant şi care asigură la exterior o temperatură redusă. în asemenea cazuri (fig. iar d diametrul sferei de arie egală cu aria cavernei.Pierderea de căldură prin sol. prevăzute cu încălzire elec­ trică exterioară. există transferuri de căldură obişnuite. prin conducţie în regim staţionar (fluxuri termice constante). la exteriorul peretelui me­ talic 1 al reactorului se află un strat de şamotă 2. CONDUCŢIA INTR-UN PERETE CILINDRIC CU SURSA INTERIOARA DE CĂLDURA în laboratoare se utilizează frecvent reactoare. absorbţia de căldură din sol se calculează cu relaţia: în care h este adîncimea la care este plasată caverna. de la fundul unui rezervor cu tempera­ tura t„ şi diametrul d. prin pereţi cilindrici omogeni. prin peretele lateral al unui bazin cilindric (adîncimea h. în peretele metalic al reactorului şi în stratul izolator termic. 2. pentru depozitarea la temperatură joasă a unui gaz lichefiat. în scop util. în care se dezvoltă căldură. la temperaturi sub 0°C.9. se poate calcula cu relaţia: Relaţiile anterioare se utilizează şi în cazul în care se transportă sau se depozitează lichide reci (tp<ts). constituie peretele cilindric cu sursă interioară de căldură. în studiul analitic al acestei probleme se admite că stratul respectiv este omogen şi că dez­ voltarea de căldură în strat este uniform reparti­ zată. către interiorul reactorului şi parţial către mediul ambiant. iar la exteriorul acestuia este plasat stra­ tul izolator termic 3. Pentru 79 . diametrul d) se exprimă prin relaţia: în cazul unei caverne subterane. pentru realizarea unor reacţii endotermice la temperaturi ridicate.9). Fluxul termic dezvoltat de stratul de şamotă se transferă parţial. Absorbţia de căldură din sol. în care este înglobată rezistenţa electrică de încălzire. Bazinele excavate în sol sînt frecvent utilizate pentru depozitări de hidrocarburi uşoare în fază lichidă.

stratul de şamotă. există probleme speci­ fice. relaţia anterioară poate fi transpusă în coordonate cilindrice: Această relaţie poate fi scrisă şi sub următoarele forme: Prin integrarea ultimei forme (X este considerat constant) se obţine: Printr-o nouă integrare se obţine funcţia t=f(r): 80 . în unitatea de timp şi pe unitatea de volum [W/m3]. Ecuaţia diferenţială Fourier-Kirchhoff se simplifică la următoarea formă. printr-un perete plan omogen cu sursă interioară de căldură. în cazul în care se aplică la un corp solid (fără sursă interioară de căldură): în cazul în care în interiorul corpului se dezvoltă (semnul +) sau se consumă (semnul —) căldură. sau consumată. relaţia se scrie sub forma: în care q reprezintă căldura dezvoltată. caz mai puţin interesant practic. care vor fi analizate în cele ce urmează. la care temperatura variază numai cu raza. relaţia se simplifică în continuare la formele: Această ultimă relaţie permite studierea conducţiei în regim staţio­ nar. cu transfer de căldură unidirecţional şi cu dez­ voltare de căldură. In cazul peretelui cilindric. cu sursă interioară de căldură. In regim staţionar.

pentru care se pot afla tmax şi raza corespunzătoare rmox: Prin înlocuirea lui C".10 este redată în pring — Procese de transfer termic oi .10). în care indicele 1 se referă la suprafaţa in­ terioară. se poate scrie sistemul: care permite stabilirea valorilor con­ stantelor de integrare: Curba de variaţie t=î(r) prezintă un punct de maximum (fig.10 este redată o sec­ ţiune prin peretele de şamotă. 2. In figura 2. iar indicele 2 la suprafaţa exterioară. fluxul termic corespunzător este nul (Qmax=0). această ultimă relaţie se poate aduce la forma: Fluxul termic în stratul de şamotă este variabil eu r şi are următoarea expresie: Pentru d x rezultă Qlt iar pentru d 2 rezultă Q2.în figura 2. Pentru r = r m o x . Cum la r = r t corespunde t=tu iar la r—r2 corespunde t=t2.

pe axa y. z. în studiul convecţiei este necesară în primul rînd ecuaţia Navier-Stokes. cît şi în varianta corespunzătoare curgerii libere. pe de o parte de na­ tură jluidodinamică. Dacă în relaţia anterioară a lui Q se înlocuieşte C şi se ia q = 0 (conducţie prin perete cilindric fără sursă interioară de căldură) se obţine re­ laţia clasică cunoscută.3. cu privire la conducţia în regim staţionar printr-un perete cilindric omogen. dz. de exemplu. Dintre numeroasele ecuaţii fluidodinamice existente. de natură termodinamică.3. în figura 2. este impusă valoarea lui Q2. 2. 2. Proiecţiile acestor forţe.cipiu şi variaţia lui Q cu r. Greutatea elementului de volum este egală cu: în care p este masa specifică a fluidului şi g acceleraţia gravitaţională. sînt redate în cele ce urmează. In cazul în care.11 este reprezentat. are diverse apli­ caţii practice. y. în care fluidul se găseşte în mişcare (forţată sau liberă) în raport cu solidul. forţa de pre­ siune şi forţa de frecare. un element de volum cu laturile da:. iar pe de altă parte. valoarea temperaturii t2 se calculează cu relaţia: di Această relaţie este dedusă prin combinarea relaţiilor anterioare.1. într-un sistem de coordonate x. scrisă atît în varianta co­ respunzătoare curgerii forţate. luîndu-se pentru Q valori absolute (în partea stingă valorile lui Q sînt negative). cu sursă interioară de căldură. a fluidelor vîscoase. ECUAŢIILE DIFERENŢIALE FUNDAMENTALE ALE CONVECŢIEI Convecţia fiind un mod de schimb de căldură între un fluid şi un solid. Asupra acestui volum elementar de fluid acţionează trei forţe: greutatea. dintr-un fluid care se depla­ sează de sus în jos. ecuaţiile fundamentale ale convecţiei sînt. dy. Teoria prezentată. incompresibile. ECUAJIA NAVIER-STOKES PENTRU CURGEREA FORŢATĂ Această ecuaţie este caracteristică proceselor de curgere forţată în re­ gim nestaţionar. 82 .

viteza fluidului. Admiţînd că viteza creşte de la stînga spre dreapta (fig. în care viteza fluidului variază după toate cele trei direcţii.11). în cazul regimului nestaţionar. 2. forţa de frecare rezultantă va fi: Suma proiecţiilor pe axa y a celor trei forţe (greutatea. potrivit legii lui Newton. sau oricare dintre pro­ iecţiile ei. forţa de pre­ siune şi forţa de frecare): poate fi egalată cu produsul dintre masa şi acceleraţia elementului. iar wu este proiecţia vitezei fluidului pe axa y. se poate scrie că pe suprafaţa 1 se exercită forţa de frecare — fdydz (forţa de frecare se opune deplasării elementului de volum) şi că pe suprafaţa 2 se exercită forţa de frecare: Rezultanta acestor două forţe de frecare va fi: Cunoscînd că. Dacă se admite cazul general. forţa specifică de frecare are expresia: rezultanta celor două forţe de frecare poate fi scrisă şi sub forma: în aceste relaţii u este viscozitatea dinamică a fluidului. iar pe suprafaţa 4 presiunea: forţa de presiune rezultantă va fi: în cazul în care viteza fluidului variază numai după direcţia x. apar forţe de frecare numai pe suprafeţele 2 şi 2 ale elementului de volum. variază în timp şi spaţiu: 6 * 83 .Admiţînd că pe suprafaţa 3 se exercită presiunea p.

la temperatura ambiantă şi presiunea atmosferică. 2. care dislocuieşte un volum egal de fluid rece (cu temperatura tf).45) Egalitatea forţei rezultante cu produsul dintre masă şi acceleraţie con­ stituie ecuaţia Navier-Stokes (dV se simplifică): (2. se poate deduce expresia diferenţei celor două den­ sităţi.3. re­ zultă: Se constată că produsul ^At reprezintă forţa ascensională specifică (corespunzătoare unităţii de greutate) a curenţilor de convecţie liberă.15 şi 2. FORJA ASCENSIONALA Şl ECUAŢIA NAVIER-STOKES PENTRU CURGEREA LIBERA Forţa ascensională a unui volum de fluid cald (cu temperatura tp). se căpătau relaţii asemănătoare.16 sînt redate valorile coeficientului de di­ latare volumică izobară pentru cîteva lichide.46) Dacă se pleca de la proiecţiile forţelor caracteristice pe axa x sau pe axa z. în funcţie de coeficientul de dilatare volumică izobară £: Făcînd înlocuirea corespunzătoare. poate fi exprimată prin relaţia: Din relaţia clasică a variaţiei volumului specific cu temperatura. în care difereau numai indicii (în fond ecuaţia Navier-Stokes este constituită din ansamblul relaţiilor co­ respunzătoare celor trei proiecţii). în expresia anterioară a lui F.Diferenţiala lui wy va fi: iar acceleraţia elementului este: (2.14. pentru n-octan lichid la diverse temperaturi şi pre­ siuni (§ creşte cu creşterea temperaturii şi scade cu creşterea presiunii) 84 . sub presiune constantă. 2. fluidul fiind acelaşi.2. în tabelele 2. iar presiunea constantă.

85 .

. 150°C.5(t1 + t2). pentru t=0.4 şi 15. Pentru fracţiuni petroliere lichide cu d*°=0. . Curbele cu linie plină se referă la gaze sau va­ pori supraîncălziţi. scade cu creşterea densităţii relative şi are valori cuprinse între 6-IO .12. . . 2. în această figură. La lichide. p are expresia: Pentru gaze reale. cunoscîndu-se variaţia densităţii cu temperatura. la presiunea atmosferică şi t=0 . Variaţia lui p cu temperatura şi presiunea. 1 reprezintă curba de saturaţie a vaporilor şi 2 curba de saturaţie a lichidului.700 .- în care a şi 6 sînt constantele caracteristice Van der Waals. este redată în fig. pentru un fluid în stare gazoasă sau lichidă. într-un interval relativ mic de temperatură. Valorile coeficientului de dilatare volumică izobară a fluidelor sînt ne­ cesare pentru calcularea forţelor ascensionale ale curenţilor de convecţie liberă. iar curbele cu linie şi punct la lichid. 86 .şi pentru apă şi abur în funcţie de temperatură şi presiune (la abur P creşte cu creşterea presiunii şi scade cu creşterea temperaturii). din ecuaţia Van der Waals. p poate fi calculat cu ajutorul relaţiei: P creşte cu creşterea temperaturii.950. 0. pentru gaze perfecte. rezultă următoarea re­ laţie pentru calcularea lui p.5-10 -4 [1/°C]. p poate fi cal­ culat cu relaţia: După cum se ştie.

curgînd paralel cu aceasta. Pe 87 .13). la suprafaţa plăcii apare stratul limită. Studiile referitoare la stratul limită au fost iniţiate de L.3. 2. în cazul stratului turbulent. deoarece forţele de frecare care se manifestă la interfaţa solid-fluid modifică repartiţia vitezei de curgere în masa fluidului din apropierea solidului.3. Prandtl şi continuate apoi de către numeroşi cercetători. în cele ce urmează se vor discuta pe scurt principalele probleme ale stratului limită. în apropierea bordului de atac curgerea este în­ totdeauna laminară a. în care mişcarea fluidului este influenţată de prezenţa solidului şi în care apar variaţii mari ale vitezei de curgere a fluidului. de grosime relativ mică (fig. depinde de viteza iniţială a fluidului w şi de viscozitatea acestuia v. în cazul în care fluidul şi solidul au aceeaşi temperatură. zonă în care se manifestă forţele de fre­ care dintre solid şi fluid. în acest strat.Dacă în ecuaţia (2. se obţine ecua­ ţia Navier-Stokes pentru curgerea liberă: (semnul minus al forţei ascensionale arată că aceasta este de sensV con­ trar greutăţii). se constată că la suprafaţa solidului apar neuniformităţi în circu­ laţia fluidului. NOŢIUNI ELEMENTARE PRIVIND STRATUL LIMITA FLUIDODINAMIC Imersînd un corp solid într-un fluid aflat în mişcare cu o viteză uni­ formă. la suprafaţa plăcii există totuşi un substrat laminar c. la care curgerea devine turbulentă. Ea se poate menţine laminară pe toată placa sau poate deveni la un moment dat turbulentă b. zona de fluid din apropierea corpului solid pe lingă care curge fluidul. în care viteza variază între valoarea 0 (la suprafaţa plăcii) şi valoarea w (la extremitatea stratului). pentru curgerea unui fluid paralelă cu o placă şi pentru curgerea unui fluid prin interiorul unui tub de secţiune circulară. Distanţa faţă de bordul de atac x. vine în contact cu o placă. care are iniţial o viteză uniformă w. 2.46) se face — =0 (la curgerea liberă a fluidelor forţa de presiune este nulă) şi se înlocuieşte greutatea specifică cu forţa ascensională specifică (corespunzătoare unităţii de volum). Se defineşte prin strat limită. Dacă un fluid. curgerea fluidului poate fi la­ minară sau turbulentă.

la o distanţă x de bordul de atac. Pentru exprimarea profilului vitezei wx.baza unor date experimentale. După H. L. datorită frecărilor de la in­ terfaţa solid-fluid. lungimea de stabilizare. poate fi calculată cu relaţia: stabilită pe cale analitică şi verificată experimental. Se admite că fluidul intră în con­ ductă cu o viteză uniformă w. se poate calcula cu formula: 88 . se poate utiliza relaţia empirică propusă de T. Grosimea stratului limită turbulent se poate calcula cu ajutorul mai multor relaţii empirice. viteza fluidului scade la peretele conductei şi creşte pe axul conductei.14 este redată imaginea stratului limită la curgerea lami­ nară a unui fluid printr-o conductă. In figura 2. în cazul curgerii lami­ nare. Langhaar. Se constată că. Pohlhausen: în care y reprezintă distanţa de la suprafaţa plăcii. M. Hansen a ajuns la concluzia că natura curgerii fluidului se schimbă aproximativ la o valoare: Grosimea stratului limită laminar. dintre care mai des utilizată este următoarea: Variaţia vitezei (după direcţia x) în stratul limită laminar poate fi ex­ primată prin relaţia stabilită de K. în cazul stratului limită tur­ bulent. curgerea unui fluid printr-o conductă de secţiune circulară este laminară la valori: unde iv este viteza medie de curgere a fluidului. von Karman: După cum se ştie. cînd curgerea se stabilizează. Profilul vitezei este în continuă schimbare pînă la o anu­ mită distanţă Ls de la capătul tubului.

că la peretele conductei rămîne permanent un substrat laminar. în figura 2. care apoi se transformă într-un strat tur­ bulent. stabilizată şi izotermică: în care y este distanţa de la axul conductei. s-a stabilit analitic următoarea rela­ ţie care redă profilul vitezei la curgerea laminară. I. Alte probleme ale stratului limită fluidodinamic sau ale stratului li­ mită termodinamic se vor discuta atunci cînd va fi necesar. 2.5.4. Şi în acest caz se ad­ mite că fluidul intră în conductă cu o viteză uniformă w. Raportul dintre viteza medie şi viteza maximă are valori cuprinse între 0. Se constată că pe axul conductei wnwx—2w. referitoare la schimbul de căldură între un fluid şi un solid. iniţial.Pe baza ecuaţiei Navier-Stokes. Se constată că. stabilizată şi izotermică. Profilul vitezei în secţiunea conductei se poate exprima printr-o rela­ ţie empirică de forma: în care n variază între 1/7 (pentru valori Re mici) şi 1/10 (pentru valori Re mari).15 este redată imaginea stratului limită la curgerea tur­ bulentă (7îe>2 300) a unui fluid printr-o conductă. şi că profilul vitezei este în continuă schimbare. spre deosebire de curgerea laminară la care acest ra­ port are valoarea 0. profilul vitezei nu mai este parabolic.89 (pentru i?e=5-10 6 ). între un fluid şi un solid.76 (pentru fie—5-103) şi 0. Newton a ajuns la următoarea concluzie: căl­ dura schimbată în unitatea de timp.3. ca în cazul curgerii laminare. pînă la o distantă de ca­ pătul tubului: Grosimea substratului laminar poate fi calculată cu următoarea for­ mulă empirică: în curgerea turbulentă. LEGEA LUI NEWTON Şl COEFICIENTUL DE CONVECŢIE Pe baza observaţiilor experimentale. deci că viteza maximă este egală cu dublul vitezei medii. este di89 . apare un strat laminar.

100 [W/m °C] convecţie forţată — gaze oc=10 . fi etc). . care poartă numele lui Newton şi care se utilizează în primul rînd pentru calcularea schimbului de căldură prin convecţie.rect proporţională cu aria suprafeţei solidului şi cu diferenţa de tempe­ ratură dintre fluid şi solid: în această relaţie. .68 W/m2 °C. 20 [W/m °C] 2 convecţie liberă — lichide a = 2 0 . solidul avînd o suprafaţă egală cu unitatea de suprafaţă. diferenţa de temperatură dintre solid şi fluid etc. coeficientul de convecţie depinde de foarte mulţi parametri. mai mare decît la convecţia în gaze.. Principala dificultate în calculul schimbului de căldură prin convecţie este stabilirea unor relaţii care să redea dependenţa dintre a şi parametrii de care depinde acesta. ca de exemplu: forma şi dimensiunile solidului care schimbă căldură cu fluidul. Spre deosebire de conductivitatea termică. relaţiile generale deduse prin teoria similitudinii. completînd. coeficientul de proporţionalitate oc poartă numele de coeficient de con­ vecţie. IO5 [W/m2 °C]. se redau în continuare limitele aproximative de variaţie a lui a. . prin convecţie. . valori medii la convecţia forţată şi valori minime la convecţia liberă şi că la convecţia în lichide coeficientul de convecţie este. X. .163 W/m2 °C. . diverse proprietăţi fizice ale fluidului (cp. iar diferenţa de temperatură dintre fluid şi solid fiind egală cu unitatea de temperatură. ţi. IO5 [W/m2 °C] fierberea lichidelor a = 1 0 3 . . Pentru orientare. pentru diverse cazuri de schimb de căldură prin convecţie: 2 convecţie liberă — gaze a= 1 . 1 Btu/it 2 hr°F=5. Coeficientul de convecţie are limite foarte largi de variaţie. . în general. dimensiunile lui a sînt următoarele: Trecerea lui a din principalele vechi sisteme de unităţi de măsură în Sistemul International se face prin echivalentele: 1 kcal/m 2 h°C=l. în unitatea de timp. p. în general. 5 000 [W/m2 °C] condensarea vaporilor a = 1 0 3 . . pe baza date­ lor experimentale. Legea lui Newton poate fi scrisă şi sub forma: dacă se referă la o suprafaţă elementară de schimb de căldură. In Sistemul Internaţional de unităţi de măsură. acceleraţia gravitaţională. natura curgerii şi viteza de curgere a fluidului. 90 . între un fluid şi un solid. Din aceste date se constată că a are valori maxime la convecţia cu schimbare de fază. . relaţiile pentru calcularea lui a nu se pot stabili pe cale analitică. ci pe o cale mixtă. . Coeficientul de convecţie: reprezintă căldura schimbată. 1000 [W/m2 °C] convecţie forţată — lichide ot=50 .

prin care circulă un fluid cu temperatură neuniformă. că la un moment dat pe 91 . atît la curgerea forţată. fluidele au o conducti­ vitate termică mică şi deci căderea de temperatură corespunzătoare este foarte mare. 2. ECUAŢIA NEWTON-FOURIER In figura 2.3. care se uti­ lizează în studiul convecţiei: 2. Căderea mare de temperatură din peliculă (pelicula nu trebuie confundată cu stratul limită şi nici chiar cu substratul laminar) se explică în urmă­ torul mod: viteza fluidului în această peliculă este neglijabilă.5. datorată atît conducţiei. cit şi la curgerea liberă. Fie un element de volum cu laturile dx. în afara acestei pelicule. în funcţie de valoarea crite­ riului Re şi de valoarea diferenţei de temperatură. în apropierea solidului. prin con­ vecţie. Ea exprimă variaţia temperaturii în timp şi spaţiu. de na­ tură termodinamică. necesară în studiul convecţiei. se exprimă prin relaţia: 2.6. valoarea lui Q exprimată prin legea lui Newton (căldura schimbată în unitatea de timp. Se admite că proprietăţile fizice ale fluidului sînt constante.16 este redată variaţia temperaturii unui fluid. există o cădere foarte mare de temperatură. prin peliculă): Prin simplificarea lui A rezultă ecuaţia Newton-Fourier. dy şi ăz (fig. transmi­ terea căldurii în peliculă se face prin conducţie.Rezistenţa termică. Grosimea peliculei este foarte greu de determinat. ECUAJIA FOURIER-KIRCHHOFF Ecuaţia Fourier-Kirchhoff este principala ecuaţie diferenţială. este faptul că. Acest profil are aproximativ aceeaşi formă în toate cazurile. la schimbul de căldură prin convecţie. existînd numai mici variaţii. dar se poate aprecia că ea este cu atît mai mică. Caracteristic în variaţia temperaturii fluidului. Deoarece în regim staţionar Q este constant. fix în spa­ ţiu.11). cît şi mişcării fluidului. cu cît viteza medie de curgere a fluidului este mai mare.3. într-o pe­ liculă foarte subţire de fluid. variaţia temperaturii fluidului este relativ mică. la o curgere neizotermică printr-o conductă. între fluid şi solid) se poate egala cu valoarea lui Q exprimată prin legea lui Fourier (căldura transmisă în unitatea de timp. într-un fluid. prin con­ ducţie.

şi dQl'. corespun­ zătoare celorlalte două direcţii. va fi (conform legii lui Fourier): iar căldura care iese din element prin suprafaţa 2 va fi: Căldura „acumulată" în element. va fi: In mod asemănător se pot obţine şi expresiile AQ'y şi dQ^. se exprimă pi entalpia debitului de fluid şi deci: iar căldura care iese din element prin suprafaţa 2 este: Căldura „acumulată" în element. corespunzătoare deplasării fluic după direcţia x. va fi: Căldura care intra în elementul de volum. va fi: Asemănător se obţin şi expresiile dQ'J. căldura acumulată în element. corespunzătoare celor­ lalte direcţii. va fi: Căldura acumulată în elementul de volum.suprafaţa 1 a elementului temperatura este t şi că pe suprafaţa 2 tem­ peratura este: Căldura care intră în elementul de volum. prin conducţie. suprafaţa 1. corespunzătoare conducţiei după direcţia x. se exprimă prin: . datorită deplasării fluic după toate cele trei direcţii. prin suprafaţa 1. în unitatea de timp. . corespunzătoare conducţiei după toate cele trei direcţii. 92 . datorită atît condu: şi deplasării fluidului. Global. în unitatea de timp. căldură corespunzătoare deplasării fluidului. Căldura acumulată global în element.

Studiul convecţiei. similare (asemenea) sau cantitativ identice. cu cît a este mai mare. Fie patru cilindri cu următoarele dimensiuni caracteristice: Aceşti cilindri sînt calitativ identici. în unitatea de timp: l Din egalarea celor două expresii ale lui dQ. este totuşi utilă în studiul convecţiei. In studiul dinamicii fluidelor. în cazul conducţiei tridimensionale în regim nestaţionar printr-un corp solid (wx. SIMILITUDINEA CORPURILOR GEOMETRICE Un cilindru (circular. simili­ tudinea corpurilor geometrice. se va discuta iniţial. nu sînt corpuri geometrice calitativ identice). adică fac parte din aceeaşi clasă de corpuri geometrice (un cilindru. nu s-ar fi putut efectua cu succes fără ajutorul teoriei similitudinii. rezultă ecuaţia diferenţială Fourier-Kirchhof f: Această ecuaţie se simplifică. Ecuaţia Fourier-Kirchhoff. 2. în studiul proceselor de sedimentare şi fluidizare etc. APLICAREA TEORIEI SIMILITUDINII LA STUDIUL CONVECŢIEI Teoria similitudinii are un cîmp larg de aplicaţii. ca. 93 . cu atît corpul se încălzeşte sau se răceşte mai rapid.4. de exemplu. Pentru a se înţelege mai uşor noţiunile şi teoremele de bază ale simi­ litudinii proceselor fizice.Valoarea lui dQ poate fi exprimată şi prin variaţia entalpiei cantităţii de fluid din elementul de volum. 2. Difuzivitatea termică dă o indicaţie asupra inerţiei termice a corpurilor. în studiul conducţiei în regim nestaţionar. la forma: Raportul \fpcp se notează obişnuit cu a. pentru comparaţie. un con.1. wy şi wz sînt nule). sau — mai exact — stabilirea relaţiilor pentru calcularea coeficienţilor de convecţie. Două corpuri geometrice calitativ identice pot fi: nesimilare. de exemplu. un cub şi o sferă. şi anume. în studiul transferului de masă. în studiul conducţiei bidirecţionale în regim staţio­ nar etc.4. drept) poate fi definit simplu prin lungimea şi diametrul său. se exprimă în m2/s şi se nu­ meşte difuzivitate termică. cu toate că nu este integrabilă în forma generală.

se pot scrie diverse rapoarte adimensionale. altfel spus. Relaţia dintre Cs şi CL se poate stabili uşor. se constată că: şi. se-constată că: şi. că aceşti doi cilindri sînt nesimilari (dimensiunile liniare cores­ punzătoare nu sînt proporţionale. Comparînd cilindrul 4 cu cilindrul 1. format cu ajutorul mărimilor caracteristice unui corp geome­ tric şi se reţine că două corpuri geometrice calitativ identice admit ace94 . Comparînd cilindrul 3 cu cilindrul 1. numai atunci cînd dimensiunile lor liniare corespunzătoare sînt proporţionale. iar s — aria suprafeţei bazei. admisă). nu se admite o constantă de similitudine a lungimilor). se constată că: şi se poate preciza că două corpuri geometrice calitativ identice sînt şi cantitativ identice. că aceşti doi cilindri sînt similari (Q este constanta de similitu­ dine a lungimilor. Se defineşte prin criteriu de similitudine geometrică un raport adimensional. deci. Comparînd cilindrul 2 cu cilindrul 1 (de referinţă). formate cu ajutorul mărimilor ca­ racteristice şi că aceste rapoarte sînt. dacă ele admit o constantă de similitudine a lungimi­ lor egală cu unitatea (identitatea cantitativă este un caz particular al simi­ litudinii). pe baza relaţiilor care exprimă suprafeţele în funcţie de lungimile caracteristice: Din egalitatea de mai sus: rezultă.Corpurile sînt similare numai atunci cînd ele admit o constantă de si­ militudine a lungimilor sau. egale. pentru cele două corpuri geometrice similare. Cilindrii similari 2 şi 1 admit şi o constantă de similitudine a supra­ feţelor: în care S reprezintă aria suprafeţei laterale. respectiv. deci. prin altele: şi se constată că.

Dacă cele două procese comparate nu admit constante de similitudine pentru toate mărimile caracteristice. Sînt similare acele procese fizice cali­ tativ identice care admit constante de similitudine (fizice şi geometrice) pentru toate mărimile caracteristice. ele nu sînt similare. respectiv. Simplexul este forma cea mai simplă a unui criteriu de similitudine şi este reprezentat de raportul a două mărimi de acelaşi fel (de exemplu. Simplexul se deosebeşte de constanta de simi­ litudine prin faptul că el conţine două mărimi ale aceluiaşi corp şi nu mărimile corespunzătoare a două corpuri diferite. între un proces de fluidizare şi un proces de sedimentare. nu pot fi niciodată similare (asemenea).4. Relaţiile dintre diversele constante de similitudine admise de două procese similare se pot stabili pe baza relaţiilor dintre diversele mărimi 95 . egalitatea: Noţiunile prezentate în acest paragraf. dacă criteriul de similitu­ dine (simplexul) L/d are pentru aceşti cilindri aceeaşi valoare. egale. necesită pentru a fi similare egalitatea reciprocă a două criterii de similitudine. Două sfere (sau două cuburi) fiind definite printr-o singură lungime caracteristică (diametrul. b şi c laturile unui paralelipiped. Rezultă deci. ca. de exemplu. la analiza similitudinii proceselor fizice. de exemplu. sînt extinse şi completate. dacă corpurile sînt similare. referitoare la similitudinea cor­ purilor geometrice. drepţi) sînt similari. 2. respectiv latura) nu pot fi nesimilare. între două procese diferite ca­ litativ.2. Două paralelipipede. în caz particular. pentru ca aceste paralelipipede să fie similare. în multe cazuri însă. cele două procese calitativ identice sînt şi cantitativ identice. că la corpurile geometrice calitativ identice. Doi cilindri (circulari. Două procese calitativ identice pot fi similare (în caz particular şi cantitativ identice) sau nesimilare. SIMILITUDINEA PROCESELOR FIZICE Două procese fizice. între un proces de transfer de căldură şi un proces de transfer de masă. nu este suficientă. Dacă toate constantele de similitu­ dine admise sînt egale cu unitatea. ci numai similare. definite prin două lun­ gimi caracteristice este necesară pentru similitudine egalitatea unui singur criteriu de similitudine. sau. Notînd cu a. fiind definite prin trei lungimi caracteristice (cele trei laturi). care nu sînt calitativ identice. în continuare. de exemplu: şi că. două dimensiuni liniare).leaşi criterii de similitudine şi că aceste criterii sînt. se poate constata uşor că două paralelipipede sînt similare dacă. cantitativ identice. poate exista o analogie (asemănare parţială). între conduqţia ter­ mică şi conducţia electrică etc.

în plus. egale. se pot scrie aceleaşi criterii de simili­ tudine (prin criteriu de similitudine fizică se înţelege. dacă ele admit aceleaşi cri­ terii de similitudine şi dacă acestea sînt. cele două pro­ cese sînt similare. constatarea anterioară se exprimă prin teo­ rema iz a similitudinii: numărul minim de criterii de similitudine inde­ pendente. cele două procese nu sînt similare. mai conţine şi următoarea completare: relaţia care exprimă cantitativ un proces fizic şi care se scrie obişnuit ca o funcţie a parametrilor ce definesc procesul: poate fi scrisă şi ca o funcţie a criteriilor de similitudine caracteristice procesului. procese care se definesc prin aceleaşi mărimi caracteristice. în general. iar dacă criteriile de similitudine nu sînt. pen­ tru ca două corpuri geometrice calitativ identice să fie similare. care se pot forma cu numărul de mărimi caracteristice prin care se defineşte un proces fizic. respectiv. respectiv. respectiv. minus unu. egale. Buckingham şi care poate fi tratată şi exprimată analitic. Cele anterioare sînt concentrate în teorema lui Newton referitoare la similitudine: două procese fizice sînt similare. este egal cu numărul de mărimi (lungimi) caracteristice prin care se defineşte cor­ pul. teorema iz. m — numărul de unităţi de măsură fundamentale. Pentru două procese fizice calitativ identice. prin metoda analizei dimensionale. chiar dacă aceste relaţii sînt scrise sub formă diferenţială. format cu ajutorul unora dintre mărimile care carac­ terizează procesul fizic). egale. este egal cu diferenţa dintre numărul de mă­ rimi caracteristice prin care se defineşte procesul şi numărul minim de unităţi de măsură fundamentale cu care se pot exprima dimeiisiunile mărimilor caracteristice. STABILIREA CRITERIILOR DE SIMILITUDINE PE BAZA ECUAŢIILOR DIFERENŢIALE FUNDAMENTALE Scriind ecuaţia Newton-Fourier pentru două procese de convecţie si­ milare sub formele: 96 . 2. criterii formate cu ajutorul parametrilor corespunzători: i în care n reprezintă numărul de parametri. egale. un ra­ port adimensional.3. într-o formă generală. Dacă criteriile de similitudine corespunzătoare celor două procese calitativ identice sînt. Criteriile de similitudine caracteristice proceselor de convecţie pot fi stabilite pe baza ecuaţiilor diferenţiale fundamentale sau pe baza para­ metrilor care definesc procesul. respectiv. care este atribuită lui E. iar n—m numărul de criterii de similitudine in­ dependente. La analiza similitudinii corpurilor geometrice s-a constatat că numărul minim de criterii de similitudine care trebuie să fie.4.caracteristice proceselor.

şi utilizînd constantele de similitudine corespunzătoare:

m care: Ci este constanta de similitudine a coeficientului de convecţie; Cx — constanta de similitudine a conductivităţii termice; C; — constanta de si­ militudine a lungimilor; Ct — constanta de similitudine a diferenţelor de temperatură, se constată că relaţia (2.75) poate fi scrisă sub o nouă formă:

Raportînd, membru cu membru, relaţia (2.76) la relaţia (2.74), rezultă următoarea relaţie între constantele de similitudine:

înlocuind constantele de similitudine cu rapoartele corespunzătoare, se obţine:

în care l este o lungime caracteristică a solidului care schimbă căldură cu fluidul, iar \ — conductivitatea termică a fluidului. Criteriul de similitudine stabilit poartă numele lui W. Nusselt şi se notează astfel:

Prin relaţia (2.78) se constată că două fenomene de convecţie similare au criteriul Nusselt numeric egal. Ecuaţia diferenţială Fourier-Kirchhoţf (2.70), simplificată pentru regim staţionar (dt/di=0), are forma:

Prin acelaşi procedeu ca şi în cazul anterior, pentru un proces de con­ vecţie similar se poate ajunge la relaţia:
l

şi, în continuare, la următoarea relaţie între constantele de similitudine:

înlocuind constantele de similitudine cu rapoartele corespunzătoare, pentru fenomenele de convecţie similare, se obţine următoarea egalitate:

7 — Procese de transfer termic

Acest criteriu de similitudine poartă numele lui E. Peclet şi se no­ tează cu:

Dacă se pornea de la forma iniţială a ecuaţiei Fourier-Kirchhoff, ne­ simplificată pentru regim staţionar, s-ar fi obţinut în plus încă două cri­ terii de similitudine, dintre care interesant este criteriul lui Fourier:

caracteristic schimbului de căldură în regim nestaţionar. Ecuaţia Navier-Stokes pentru curgerea forţată (2.46), simplificată pen­ tru regim staţionar (dwy/dz=0), dacă se neglijează variaţia presiunii (dp/dy=0) şi influenţa greutăţii asupra curgerii (pp=0), capătă forma:

Pentru un proces de convecţie similar se poate scrie:

în continuare se poate ajunge la următoarele egalităţi:

Criteriul obţinut este criteriul lui O. Reynolds:

în care l este o lungime caracteristică, iar w — o viteză caracteristică. Dacă ecuaţia Navier-Stokes nu s-ar fi simplificat, s-ar fi obţinut în plus încă nouă criterii de similitudine, printre care şi criteriul Euler:

utilizat foarte mult în dinamica fluidelor. Ecuaţia Navier-Stokes pentru curgerea liberă (2.52), simplificată pen­ tru regim staţionar (dwv/di:=0), dacă se neglijează acceleraţia (al doilea membru al ecuaţiei (2.52), care reprezintă produsul dintre masă şi acce­ leraţie, este nul), capătă forma:

Pentru un proces de convecţie similar, se poate scrie:

98

în continuare se pot obţine următoarele egalităţi:

Criteriul de similitudine obţinut, neavînd un nume special, se va nota
V .

2.4.4. RELAŢIILE CRITERIALE GENERALE ALE CONVECTIEI, FARA SCHIMBARE DE FAZA IN REGIM STAŢIONAR Din ecuaţiile diferenţiale fundamentale ale convecţiei, prin efectua­ rea unor simplificări, s-au obţimit criteriile de similitudine termodina­ mică Nu şi Pe şi criteriile de similitudine fluidodinamică Re (pentru curgerea forţată) şi X (pentru curgerea liberă). Conform teoremei 7c a similitudinii, pentru procesele de convecţie forţată, fără schimbare de fază şi în regim staţionar, se poate scrie o re­ laţie criterială sub forma generală: în general se obişnuieşte (nu numai la schimbul de căldură prin con­ vecţie) ca relaţiile criteriale ale diverselor procese fizice să se scrie sub următoarea formă: criteriul de similitudine care conţine necunoscuta pro­ cesului (la convecţie necunoscută este a) este egal cu o constantă, înmul­ ţită cu produsul celorlalte criterii de similitudine, ridicate la anumite puteri. în consecinţă, pentru convecţia forţată, fără schimbare de fază şi în regim staţionar, se poate scrie: sau:

Raportul criteriilor Pe şi Re este un nou criteriu de similitudine, care poartă numele lui L. Prandtl:

Prin utilizarea criteriului Pr relaţia (2.97) poate fi scrisă şi sub forma: care prezintă avantajul că îl conţine pe w (viteza medie de curgere a flui­ dului) într-un singur criteriu şi avantajul că Pr conţine numai proprietăţi fizice ale fluidului (s-a constatat anterior, pe baza relaţiei lui Maxwell, că acest criteriu are valori constante pentru gaze perfecte).

Pentru procesele de convecţie liberă, fără schimbare de fază şi în regim staţionar, se poate scrie relaţia criterială sub forma generală: Ca şi în cazul anterior, această funcţie poate fi exprimată prin relaţia: Deoarece viteza intervine în criteriul Pe la puterea+ 1, iar în criteriul X la puterea — 1 , şi pentru că în curgerea liberă nu poate fi definită o viteză medie de curgere a fluidului şi deci ea trebuie eliminată din relaţie, exponenţii a şi b trebuie să fie egali: Preferîndu-se utilizarea criteriului Pr, în locul criteriului Pe, relaţia (2.101) poate fi scrisă astfel:

Produsul dintre criteriile X şi Re este un nou criteriu de similitudine, care poartă numele lui F. Grashof:

Prin utilizarea criteriilor Pr şi Gr relaţia (2.101) poate fi scrisă sub forma: formă cunoscută în literatură sub numele de relaţia lui L. Lorenz. Eliminînd din expresia criteriului Gr produsul pAt, care este adimensional, se obţine un nou criteriu de similitudine, care poartă numele lui Galilei:

înlocuind în Gr produsul j-SAt prin Ap/p (egalitatea respectivă a fost întîlnită la stabilirea forţei ascensionale a curenţilor de convecţie liberă), se obţine criteriul lui Arhimede:

în majoritatea cazurilor în care se utilizează criteriul lui Arhimede, Ap nu reprezintă variaţia densităţii fluidului, ci diferenţa densităţilor a două faze diferite.

2.4.5. STABILIREA CRITERIILOR DE SIMILITUDINE PRIN METODA ANALIZEI DIMENSIONALE Analiza dimensională permite stabilirea criteriilor de similitudine ca­ racteristice unui proces, pornind de la parametrii care definesc procesul. Aceşti parametri pot fi cunoscuţi din observaţiile experimentale sau pot fi luaţi din ecuaţiile diferenţiale ale procesului. 100

Se cunosc două variante principale de utilizare a analizei dimensio­ nale: varianta stabilită de Buekingham şi varianta stabilită de Rayleigh. Aceste variante se exemplifică, în continuare, p e n t r u procesele de schimb de căldură prin convecţie forţată, fără schimbare de fază şi în regim staţionar. Varianta lui Buekingham. Procesul ales p e n t r u exemplificare poate şi exprimat printr-o relaţie de forma generală: Prin varianta metodei analizei dimensionale stabilită de Buekingham se urmăreşte stabilirea funcţiei criteriale generale, care poate înlocui funcţia generală a parametrilor ce caracterizează procesul. Conform teoremei iz a similitudinii, n u m ă r u l de criterii independente este egal cu diferenţa dintre n u m ă r u l parametrilor (7) şi n u m ă r u l unită­ ţilor de măsură fundamentale corespunzătoare (4; m, kg, s, K). Se admite ca primul criteriu să conţină ca p a r a m e t r u caracteristic pe a (necunoscuta procesului), al doilea criteriu, pe tu şi al treilea criteriu, pe cp. Cele trei criterii care trebuiesc stabilite se scriu, sub forma generală, astfel:

Valorile exponenţilor existenţi în aceste relaţii se stabilesc din condi­ ţia omogenităţii relaţiilor. Expresia dimensională a primei relaţii este:

P e n t r u fiecare unitate de măsură fundamentală în parte, suma expo­ nenţilor trebuie să fie n u l ă :

Rezolvarea acestui sistem de ecuaţii este foarte simplă şi se obţin u r ­ mătoarele valori: b1=—1; c1=0, d1=0 şi at=l. P r i m u l criteriu de similitudine va fi deci:

Stabilirea celorlalte găsesc: deci:

două

criterii

se

face în

mod

asemănător.

Se

101

şi, respectiv: pentru care:

în concluzie, funcţia criterială generală căutată este: Varianta Iui Rayleigh. Varianta metodei analizei dimensionale sta­ bilite de Rayleigh presupune că relaţia criterială căutată este de forma: criteriul care conţine necunoscuta este egal cu o constantă înmulţită cu celelalte criterii, ridicate la anumite puteri. O asemenea relaţie criterială, prin explicitarea criteriilor, devine o relaţie de forma: necunoscuta proce­ sului (a) este egală cu o constantă înmulţită cu ceilalţi parametri ai pro­ cesului, ridicaţi la anumite puteri. Pentru procesul de convecţie, care s-a ales pentru exemplificare, se poate scrie: Expresia dimensională a acestei relaţii este:

Pentru fiecare unitate de măsură fundamentală în parte, suma expo­ nenţilor trebuie să fie nulă (condiţia omogenităţii relaţiei):

Acest sistem de patru ecuaţii conţine şase necunoscute şi se pot exprima patru dintre necunoscute, în funcţie de celelalte două alese arbi­ trar. In acest scop se aleg m şi n (exponenţii lui w şi cv), pentru a s: bili un criteriu caracteristic pentru w şi un criteriu caracteristic pen­ tru cp (în afara criteriului care conţine necunoscuta procesului a). Rezolvarea sistemului de ecuaţii conduce la:

Relaţia iniţială poate fi scrisă deci sub forma:

Grupînd parametrii care au acelaşi exponent se obţine: sau: Trebuie reţinut că în criteriile stabilite (numărul lor este fixat prin teorema iz) sînt cuprinşi toţi parametrii admişi iniţial. 102

Dacă în locul lui m şi n s-ar fi ales alţi exponenţi de referinţă, s-ar fi ajuns, în final, la o altă formă a aceleiaşi relaţii (o relaţie cu criterii rezul­ tate din combinarea criteriilor stabilite anterior).

2.4.6. IMPORTANTA APLICĂRII TEORIEI SIMILITUDINII LA STUDIUL CONVECTIEI Teoria similitudinii a permis stabilirea unor relaţii criteriale generale, relativ simple, pentru exprimarea proceselor de convecţie, fără schimbare de fază, în regim staţionar, pornind fie de la ecuaţiile diferenţiale funda­ mentale ale convecţiei, fie de la parametrii care caracterizează un aseme­ nea proces. Chiar dacă relaţiile criteriale stabilite nu sînt aplicabile numeric direct, ele conţinînd cîteva necunoscute (constanta şi exponenţii), totuşi aceste relaţii sînt de mare importanţă, pentru că ele pot fi aduse uşor la forme concrete, pe baza unor date experimentale. Ecuaţiile diferenţiale funda­ mentale, neputînd fi integrate, nu permiteau stabilirea directă a unor re­ laţii aplicabile numeric pentru calcularea coeficientului de convecţie. Comparînd relaţiile (2.108) şi (2.99) întîlnite în paragraful anterior, se constată că relaţia (2.99) conţine numai trei necunoscute, spre deosebire de relaţia (2.108), care conţine şapte necunoscute. Este evident că numărul de experienţe care trebuiesc efectuate pentru a aduce la forme concrete aceste relaţii este mult mai mic în cazul relaţiei (2.99), decît în cazul re­ laţiei (2.108). Se poate conchide, că teoria similitudinii îndrumă şi uşu­ rează foarte mult cercetarea experimentală, care urmăreşte stabilirea unor relaţii pentru calcularea coeficientului de convecţie. Cercetările experimentale efectuate în ultimele decenii de către nume­ roşi cercetători au condus la stabilirea relaţiilor concrete de calcul pentru majoritatea proceselor de convecţie întîlnite în practică. Relaţiile stabilite sînt, în general, de forma celor obţinute prin aplicarea teoriei similitudinii, în tmele cazuri, pe lîngă criteriile de bază, în aceste relaţii se întîlnesc şi unele simplexuri caracteristice. Presupunînd că pentru un proces de convecţie se cunoaşte forma ge­ nerală a ecuaţiei criteriale, dar că nu se cunosc valorile constantei şi ex­ ponenţilor din relaţie, se poate constata uşor, pe baza teoriei similitudinii, că pentru a stabili valoarea coeficientului de convecţie pentru un proces industrial este suficientă o singură determinare experimentală pe un model de laborator, în condiţii de similitudine. Admiţînd, pentru exemplificare, un proces de convecţie forţată, fără schimbare de fază şi în regim staţionar, la curgerea unui fluid printr-o conductă, pentru cazul industrial şi cel de laborator, se pot scrie urmă­ toarele relaţii:

Pentru ca procesul realizat în laborator să fie similar cu cel industrial este necesar ca: în aceste condiţii, implicit şi criteriile Nu vor avea aceeaşi valoare.

103

Pentru determinarea experimentală de laborator se vor alege: fluidul de lucru, temperaturile caracteristice, viteza medie a fluidului şi diametrul conductei, în aşa fel încît să se respecte condiţiile de similitudine. Cu aju­ torul legii Iui Newton, pe baza datelor experimentale, se calculează va­ loarea coeficientului de convecţie şi apoi valoarea criteriului Nusselt. Cum NUi=Nuu urmează în continuare să se calculeze valoarea coefi­ cientului de convecţie, corespunzător instalaţiei industriale. Din cele discutate se constată că teoria modelării proceselor fizice,nu este decît o parte componentă a teoriei similitudinii şi că modelarea în laborator a proceselor fizice poate da indicaţii utile asupra aspectelor industriale ale acestor procese.

2.5. DATE EXPERIMENTALE PRIVIND TRANSFERUL DE CĂLDURA PRIN CONVECŢIE ÎN REGIM STAŢIONAR Se vor discuta în ordine, transferul de căldură prin convecţie forţată fără schimbare de fază a fluidelor, transferul de căldură prin convecţie liberă fără schimbare de fază, convecţia la fierberea lichidelor, convecţia la condensarea vaporilor şi în final transferul de căldură în straturile de particule. La convecţia forţată şi cea liberă, fără schimbare de fază a fluidelor, se vor întîlni forme concrete, stabilite pe baza datelor experimentale, ale relaţiilor generale obţinute prin aplicarea teoriei similitudinii proceselor de convecţie. In cazul convecţiei forţate, fără schimbare de fază a fluidelor, se întâl­ nesc trei clase de relaţii, după tipul secţiunii de curgere a fluidului: con­ stantă, nelimitată şi variabilă. Secţiunea de curgere variabilă este întîlnită în special la curgerea flui­ delor transversal pe fascicule de tuburi: curgerea gazelor de ardere în secţia de convecţie a cuptoarelor, curgerea fluidelor în mantaua schim­ bătoarelor de căldură prevăzute cu şicane transversale şi curgerea aerului peste fascicule de tuburi cu aripioare în răcitoarele cu aer. Problemele de convecţie referitoare la secţiunile de curgere variabile, fiind în mare măsură dependente de construcţia aparatelor în care au loc astfel de pro­ cese de convecţie, se vor discuta la studierea aparatelor respective.

2.5.1. CONVECŢIA FORŢATĂ FÂRÂ SCHIMBARE DE FAZA, IN CAZUL SECŢIUNILOR DE CURGERE CONSTANTE După cum se ştie, în dinamica fluidelor se deosebesc două regimuri de curgere: regimul laminar, pentru R e < 2 300, şi regimul turbulent, pentru Re > 2 300. între aceste două regimuri există o zonă intermediară, plasată aproximativ între R e = 2 300 şi fte=3 000, care practic se neglijează. La schimbul de căldură prin convecţie, zona intermediară se întinde de la Re=2 300, pînă la 7?e=10 000 şi nu poate fi neglijată. în consecinţă, la convecţia forţată, în cazul secţiunilor constante de curgere, se deose­ besc trei regimuri caracteristice: regimul laminar pentru .Re<2 300, re­ gimul intermediar pentru Re=2 300 . . . 10 000 şi regimul turbulent pentru 104

Re > 10 000. Relaţiile sau metodele de calcul al coeficientului de convecţie diferă de la un regim la altul. Regimul turbulent. Dintre numeroasele relaţii stabilite pe cale expe­ rimentală pentru calcularea coeficientului de convecţie (au fost efectuate şi încercări de a stabili asemenea relaţii pe cale analitică), cea mai utili­ zată este relaţia lui W. H. McAdams: Această relaţie se aplică la încălzirea sau răcirea lichidelor sau gazelor, pentru valori Re>10i, Pr>0,6 şi L/d>50. Proprietăţile fizice care inter­ vin în această relaţie aparţin fluidului şi se iau la temperatura sa medie, indicată de un termometru plasat în curentul de fluid. Viteza care inter­ vine în criteriul Re este viteza medie de curgere a fluidului. Lungimea caracteristică utilizată în criteriile Re şi Nu este, în cazul curgerii printr-o conductă circulară, diametrul interior al conductei. Explicitîndu-se criteriile de similitudine, relaţia (2.109) poate fi scrisă sub forma:

din care rezultă că parametrul care influenţează cel mai mult valoarea lui a este w (influenţa cea mai mică o are d). Factorul lui w°'8/d0'2 poate fi calculat pentru diverse fluide şi exprimat în funcţie de temperatură şi de presiune. Dacă secţiunea de curgere a fluidului nu este circulară, ca lungime caracteristică se utilizează un diametru echivalent. Diametrul echivalent hidraulic se defineşte prin relaţia:

iar diametrul echivalent termic — prin relaţia:

în care 5 este aria secţiunii de curgere, Pi, — perimetrul udat de fluid şi Pt — perimetrul prin care se transmite căldura. Aplicînd aceste relaţii la curgerea printr-un canal de secţiune dreptunghiulară, se găsesc (a şi b sînt laturile):

iar la curgerea printr-o secţiune inelară (D şi d sînt diametrele) se obţin:

la transmiterea căldurii spre interior şi:

la transmiterea căldurii spre exterior. 105

Sim­ plexul care apare în relaţie (raportul dintre viscozitatea fluidului la tem­ peratura de pe ax şi viscozitatea fluidului la temperatura peretelui). M. poate fi utilizată şi relaţia stabilită de E. A. redat în tabelul 2.17 în funcţie de L/d şi Re (coeficientul local de convecţie.021 Re°> Pr .109). din cauza turbu­ lenţei suplimentare./— I s 0 43 / pr\ 0. Pe baza unor determinări experimentale. s-a ajuns la concluzia că. această va­ loare scade treptat. are o valoare maximă la intrarea în tub.113) "n care. profilul variaţiei temperaturii este identic cu profilul variaţiei vitezei şi că acest profil este influenţat de valorile crite­ riilor Re şi Pr. în secţiunea unei conducte. N. E. prin intermediul criteriului J r. pînă la stabilizarea curgerii şi apoi rămîne practic constantă). cu cît fluidul prezintă o va­ riaţie mai mare a viscozităţii cu tem­ peratura.Unii autori recomandă utilizarea diametrului echivalent hidraulic. Miheev recomandă pentru regimul turbulent o relaţie şi mai com­ plexă: ATu=0. iar alţii utilizarea diametrului echivalent termic (se întîlneşte şi utilizarea lui dh în criteriul Re şi a lui dt în criteriul Nu).17 este redat un asemenea exemplu (tp este tem­ peratura fluidului la perete. se ţine seamă de influenţa asupra 106 . Tate: Această relaţie se aplică în aceleaşi condiţii ca şi relaţia (2. tf — temperatura fluidului pe axa conductei. iar y — distanţa de la axa conductei).25 (2. alături de criteriile caracteristice convecţiei forţate. care ţine seamă de variaţia viscozităţii în secţiunea conductei şi care are valori cu atît mai depărtate de unitate. coeficientul de convecţie calculat trebuie corectat cu un factor supraunitar. Sieder şi G. Dacă L/d are o valoare mai mică decît 50. Pentru calculul coeficientului de convecţie forţată în regim turbulent. în figura 2. este în fond un factor de corecţie.

a. Pentru conducte de lungimi mari în raport cu diametrul. în raport cu curgerea izotermică. a tinde incorect către zero). cea mai des utilizată este relaţia stabilită de Sieder şi Tate: în comparaţie cu relaţia anterioară (2. această relaţie mai conţine în plus şi simplexul d/L (L este lungimea conductei). în fig.19 sînt redate cîteva curbe carac- 107 . Regimul laminar. X) în secţiunea conductei. care constituie un nou factor de corecţie.112). atunci cînd curgerea este însoţită de schimb de căl­ dură între perete şi fluid. se poate utiliza relaţia: Variaţia vitezei în secţiunea conductei se modifică. Dintre relaţiile existente pentru calcularea lui a la convecţia forţată în regim laminar.18 şi 2. se pot utiliza şi relaţiile: pentru încălzire lichide sau răcire gaze: pentru răcire lichide sau încălzire gaze.coeficientului de convecţie a variaţiilor mai multor proprietăţi fizice (Cp. Relaţia nu dă rezultate corecte la rapoarte L/d foarte mari (cînd L tinde către infinit. 2. în condiţii medii.

Viteza nu mai este maximă pe ax. I. şi criteriul Gr caracteristic convecţiei libere. mişcarea liberă are acelaşi sens cu mişcarea forţată.15 atunci cînd flui­ dul curge de jos în sus. 108 . în care a introdus şi criteriul Gr. sau cu 1. Aladiev a stabilit o relaţie pentru calcularea lui a în regim lami­ nar. şi se încălzeşte. şi se răceşte.85 atunci cînd fluidul curge de jos In sus. w este viteza medie). In figura 2. a. Se constată că atunci cînd fluidul are temperatură mai mare pe ax decît la perete. se înmulţeşte cu 0. Factorul de corecţie f. pentru curgerea laminară stabilizată.20 este reprezentată varia­ ţia vitezei la un fluid care curge de sus în jos. Relaţia (2. pe lîngă criteriul Re caracteristic convecţiei forţate.114) conţine. este funcţie de raportul L/d: La curgerea fluidului printr-un tub vertical. realizindu-se o turbulenţă în curentul de fluid. iar gazele wx<2w (viscozitatea creşte cu creşterea tem­ peraturii. T. calculat cu ajutorul relaţiei. iar în al doilea caz.5 (tp+tf).21. luîndu-se proprietăţile fizice ale fluidului la t=0. care apar la curgerea forţată în regim laminar a fluidelor este pusă în evidenţă şi prin figura 2. caracteristic convecţiei libere: Această relaţie se aplică pentru RePr> 1800. şi se răceşte. La curgerea laminară prin tuburi verti­ cale este foarte mult modificat profilul vite­ zei fluidului de către influenţa convecţiei li­ bere. în tuburi ori­ zontale. lichidele au pe ax wx>2w (viscozitatea scade cu creşterea temperaturii).teristice de variaţie a vitezei locale în func­ ţie de rază. după date experimentale. sau de sus in jos. sau de sus în jos. şi se încălzeşte.116) în raport cu relaţia (2. In primul caz. Influenţa curenţilor de convecţie liberă. mişcarea liberă este opusă mişcării forţate. răcindu-se. ci în apropierea peretelui. care caracte­ rizează stabilizarea curentului de fluid. acolo unde curentul de convecţie liberă care apare are acelaşi sens cu mişcarea globală a flui­ dului (fluidul se răceşte în apropierea peretelui şi masa sa specifică creşte).

s-a reprezentat — — | —) în funcţie de Re. pentru regimul intermediar. E. grafic Nu I a \°-l4 în care. . Se calculează a cu ajutorul unei relaţii caracteristice regimu­ lui turbulent. prin conducte orizontale de diametru mare.114): şi în grafic apare o familie de drepte. iar valoarea obţinută se corectează cu următorul factor: O altă metodă pentru calcularea lui oc în regim intermediar se bazează pe un grafic (fig. Pentru curgerea în regim intermediar ( R e = 2 300 . 2. în această relaţie pentru convecţie forţată. la curgerea ţiţeiului sau păcurii prin conducte magistrale de transport. . .25.112) Pr1'3 \ [x / şi în grafic apare o dreaptă caracteristică. Regimul intermediar. Această diagramă se utilizează astfel: în funcţie de valorile Re şi L/d se citeşte valoarea ordo109 . şi că viteza maximă de curgere se află deasupra axului conductei. a dreptelor din regimul laminar la dreapta unică din regimul turbulent. In regim turbulent (. ascendenţi în partea centrală şi descendenţi în părţile laterale. în coordonate logaritmice. Ford recomandă pentru cal­ cularea coeficientului de convecţie în regim laminar. 10 000) nu s-au putut stabili direct relaţii specifice pentru cal­ cularea coeficientului de convecţie. lichidele cedînd căldură mediului exterior. conform relaţiei (2. Relaţia a fost stabilită pentru domeniul Gr-Pr=l. Diagrama redată în figura 2. în acest caz. P.22). construit cu ajutorul relaţiilor Sieder-Tate.Re>104). următoarea relaţie: în care produsul Gr-Pr are expresia: Toate proprietăţile fizice se iau la tf. faptul că criteriul Re este înlocuit total cu criteriul Gr şi deci că. 6-IO8. cu excepţia viscozităţii vp care se ia la tp. ci de intensitatea curenţilor de convecţie liberă care apar în cadrul curgerii forţate. coeficientul de convecţie nu este influenţat de viteza medie a fluidului prin conductă. . conform relaţiei (2. O metodă simplă de aflare a lui a în regim intermediar a fost propusă de Ramm. Bazîndu-se pe date experimentale. In regim luminar (i?e<2 300).22 conţine. curbele de racordare. pentru diverse valori constante ale simplexului L/d.I O 4 . Este de remarcat. Se constată că în secţiunea conductei apar curenţi de convecţie liberă. propuse de Sieder şi Tate.care se referă la curgerea unor lichide vîscoase în regim laminar.

. Metalele lichide. utilizîndu-se con­ stanta 0. Metalele în stare lichi­ dă. constituie o clasă deosebită de fluide. . Hausen: care dă rezultate corecte şi în regimul turbulent (această relaţie se aplică în domeniul Re=2 300 . diagrama Sieder-Tate poate fi înlocuită cu re­ laţia stabilită de H. avînd valori Pr<0.. Ele prezintă marele avantaj de a putea fi utilizate la temperaturi mari. pentru care s-au stabilit relaţii speciale.6 . Cazul metalelor lichide. valoarea parantezei mari tinde corect către unu.natei. Pentru valori L/d mari.6. Relaţiile prezentate anterior se referă la fluidele obişnuite (gaze şi lichide). pentru transporta­ rea căldurii de la un mediu cald la un mediu rece (de exemplu. Pr=0. . IO5. In regim intermediar. de la un reactor atomic la un cazan cu abur). Cînd L tinde către infinit. se poate renunţa la paranteza mare.1245.065. la care P r > 0. 500 şi L/di>l). sub presiuni apropiate de presiunea atmosferică şi conduc la coeficienţi de convecţie relativ ridicaţi de ordi110 . din aceasta se calculează valoarea criteriului Nu şi apoi coeficien­ tul de convecţie. în stare pură sau sub formă de aliaje. sînt agenţi termici intermediari foarte mult utilizaţi în ultimii ani.

R. Cazul fluidelor nenewtoniene. . în primul rînd din cauza multitudinii de tipuri de astfel de fluide. pentru curgerea prin spaţii inelare.2-IO6.3. utilizîndu-se ca lungime caracteristică diametrul echivalent hidraulic. Cu toate că s-a studiat destul de mult convecţia în cazul metalelor lichide. se recomandă următoarele relaţii empirice: 111 . Relaţiile prezentate anterior pentru convecţia forţată se referă la fluidele obişnuite. Kaufman au propus relaţia: aplicabilă pentru Pe > 100. se recomandă aplicarea relaţiei SiederTate corespunzătoare: cu observaţia că proprietăţile fizice care apar în cele trei criterii de simili­ tudine se referă la suspensie. spre deosebire de viscozităţile din simplexul de corecţie care se referă la faza lichidă. cu comportări deosebite. Tot pentru convecţia la metale în stare lichidă.nul miilor). B. J. Circulaţia metalelor lichide se realizează cu pompe speciale electromagnetice. Lubarsky şi S. totuşi nu s-au putut stabili relaţii suficient de generale şi exacte pentru calcularea coeficientului de convecţie. Pentru acest caz de convecţie. Lyon a propus următoarele relaţii: pentru curgerea prin conducte circulare cu fle=4-103. N. densitatea medie şi căldura specifică medie ale suspensiei se calculează cu relaţiile clasice de aditivitate. proprietăţile fizice luîndu-se la temperatura de pe ax. care sînt fluide newtoniene. . Problema convecţiei la fluidele nenewtoniene nu este satisfăcător rezolvată. la curgerea prin conducte circulare cu L/d > 60. Pentru aplicarea acestei relaţii. Pentru calcularea conductivităţii termice medii şi a viscozităţii dina­ mice medii a suspensiei. Majoritatea relaţiilor exis­ tente în prezent pentru calcularea lui a sînt de forma: Pe baza unor date experimentale existente în literatură. In cele ce urmează se discută numai un caz particular şi anume con­ vecţia în regim turbulent la o suspensie de particule solide într-un lichid.

schimbările de stare de agregare trebuie să fie negli­ jabile. Şi în acest caz.2. schimbările de stare de agregare trebuie să fie negli­ jabile. gazul fiind în fază dispersă. pot fi utilizate relaţiile clasice. In acest caz. iar c la faza continuă). \=S(riXi) etc. Anterior s-a discutat aspec­ tul fluidodinamic al curgerii unui fluid. Prezenţa picăturilor de lichid în masa de gaz duce la majorarea coeficientului de convecţie. se poate utiliza relaţia: (gr reprezintă fracţia masică.L se calculează cu relaţiile clasice. se reco­ mandă utilizarea relaţiilor clasice. CONVECTIA FORJATĂ FÂRÂ SCHIMBARE DE FAZA. admiţîndu-se că este prezentă nu­ mai faza lichidă (inclusiv la calcularea vitezei). Dacă temperatura plăcii tp este diferită de temperatura iniţială a flui­ dului tf. toate proprietăţile fizice calculîndu-se aditiv ca medii volumice: u ^ E f a u O . cu o viteză iniţială uniformă. IN CAZUL SECŢIUNILOR DE CURGERE NELIMITATE Curgerea unui fluid paralelă cu o placă. a fost studiat atît teoretic (E. iar L la lichid). G. G se referă la gaz. în urma transferului de căldură. d se referă la faza dispersă. Aspectul termodinamic al curgerii laminare a unui fluid. între placă şi fluid are loc un schimb de căldură prin convecţie. a. Cazul amestecurilor de fluide nemiscibile.în aceste relaţii. pa­ ralel cu o placă (aceeaşi situaţie o prezintă şi deplasarea unei plăci. lichidul fiind în fază dispersă. Viscozitatea medie a unui amestec de două lichide nemiscibile se cal­ culează cu relaţia empirică: (r reprezintă fracţia volumică. R. iar rP este fracţia volumică a particulelor din suspensie (rPmax corespunde stratului fix de particule). Conductivitatea termică medie a amestecului poate fi calculată ca la lichidele miscibile. 2. coeficientul de convecţie loca] poate fi calculat cu relaţia: 112 . a) Pentru amestecurile de două lichide nemiscibile. cu viteză uniformă. L la lichid şi P la particule.5. Pohlhausen). lucrîndu-se cu proprietăţile fizice medii ale amestecului. în cazul curgerii laminare (iîe<3-10 5 ). c) Pentru amestecurile lichid-gaz. indicele S se referă la suspensie. printr-un fluid staţionar). cît şi experimental (E. Eckert). paralel cu o placă. b) La un amestec gaz-lichid. Prezenţa bulelor de gaz în masa de lichid duce la majorarea coefi­ cientului de convecţie.

5). Relaţiile de mai sus. în jurul tubului apar nişte zone caracteristice. In aceste zone. în general. în cazul stratului limită turbulent (i?e>3-10 5 ).129) şi (2. la calcularea schimbului de căldură între un perete plan şi un curent paralel de aer sau apă.6. corelarea lui A cu § se face. conduc la concluzia că OLX scade. în care există variaţii mari ale vi­ tezei de curgere a fluidului. prin relaţia: (la gaze. Grosimea stratului limită termodinamic A este. apar vîrtejuri şi există deci o reversare a curgerii fluidului (pentru Re>0. în zona b.5(tp+tf). pentru curgerea laminară. diferită de cea a stratului limită fluidodinamic 8. transversal pe direcţia curgerii. datorită frecărilor dintre fluid şi solid. valoarea medie a coefi­ cientului de convecţie se poate calcula cu relaţia: Relaţiile (2.în care lungimea caracteristică este distanţa de la bordul de atac x şi în care proprietăţile fizice ale fluidului se pot lua la t=^0. pe întreaga placă. Coeficientul de convecţie mediu. Curgerea unui fluid transversală pe o conductă. în figură este reprezen­ tată şi variaţia vitezei locale. extinzîndu-se şi dispărînd treptat în curentul de fluid. în două planuri perpendiculare pe suprafaţa tubu­ lui.23 sînt stratu­ rile limită. în primul rînd. După Eckert.132) se utilizează. Cele două zone a. se calculează cu re­ laţia: în care lungimea caracteristică este dimensiunea plăcii corespunzătoare direcţiei de curgere a fluidului L. plasată pe spatele tubului (după sensul curgerii). superioară în unele locuri vitezei iniţiale w. redate în figura 2. Zona 6. odată cu creşterea lui x (creşte grosimea stratului limită). ca şi zonele a. se extinde şi dispare treptat în curentul de fluid. 8 — Procese de transfer termic 113 . Variaţia temperaturii în stratul limită se exprimă printr-o relaţie ase­ mănătoare cu cea a variaţiei vitezei: în care y este distanţa de la suprafaţa plăcii. P r < l şi A>8). aplicabile pentru Pr>0. viteza fluidului variază între zero şi o valoare maximă. se constată că. ce se formează iniţial la supra­ faţa tubului şi care apoi se desprind de tub. Dacă într-un curent de fluid cu viteză uniformă w se plasează un tub.

pentru că turbulenţa de pe spatele tubului este foarte puternică. după date experimentale. ae creşte odată cu creşterea lui Re: între 9 = 0 şi 0 = 9^. Qd. . pentru valori Re mici minimele se plasează la 120 . . în funcţie de 0 şi Re. în funcţie de valoarea cri­ teriului /îe=du. poate avea valori mai mici sau mai mari de 90°. Se pot constata urmă­ toarele: curbele de variaţie a lui Nue (sau ae) cu 6 prezintă puncte de minimum. x la valori Re mari./v (Qd creşte. Pentru calcularea coeficientului de convecţie mediu se poate utiliza relaţia : în care proprietăţile fizice se iau la temperatura t—0. .25 este reprezentată variaţia valorilor locale ale criteriului Nusselt. 2. . odată cu creşterea lui Re).24 şi 2. 130°. <o scade pentru că creşte grosimea stratului limită. Valorile constantei şi exponentului sînt redate în tabelul 2. oti8o» este mai mare decît a 0o .. coeficientul local de convecţie poate fi calculat cu ajutorul relaţiei empirice: (proprietăţile fizice se iau la temperatura fluidului).18. 90°. corespunzător punctului de desprindere a stratului limită. iar pentru valori Re mari la 80 . Relaţiile prezentate 114 .. Pentru 9 = 0 .Unghiul 8rf. nici valoarea coeficientului local de convecţie nu este constantă. în fig. Aspectul curgerii fluidului la periferia tubului nefiind uniform.5(tp + tf).

Relaţia (2. are o valoare mai mare în zona turbulentă şi în partea inferioară a zonei laminare.5. Lorenz. numai în cazul în care nu există turbulenţă în curentul iniţial de fluid.3. In primele două cazuri se constată că mişcarea fluidului.73 şi valoarea lui Pr poate fi înglobată în valoarea constantei C. trece de la un aspect laminar la un aspect turbulent şi că. pe lîngă suprafaţa solidului. Relaţia lui L. stabilită prin teoria similitudinii: 8* 115 . schimbătoare­ lor. Cazul spaţiului nelimitat. la calcularea schimbului de căldură între o conductă şi un curent transversal de aer m sau apă. transmi­ terea căldurii de la serpentina de încălzire către produsul dintr-un rezer­ vor. într-un spaţiu limitat. In figura 2. conductelor şi pereţilor cuptoarelor către aerul înconjurător. CONVECTIA LIBERĂ FÂRÂ SCHIMBARE DE FAZA în practică se întîlnesc numeroase cazuri de transmitere a căldurii prin convecţie liberă.26 sînt redate schematic for­ mele curenţilor de convecţie liberă pentru cîteva suprafeţe caracteristice.134) se aplică. în care stratul limită are o grosime mai mică. în primul rînd. la o suprafaţă plană orizontală. Fluidul în masa căruia se transmite căldură prin convecţie liberă se poate afla fie într-un spaţiu mare (practic nelimitat).135) 2. în cazul trecerii de la o mişcare laminară la o mişcare tur­ bulentă. în cazul în care tp>tf (curenţii se inversează în cazul în care tp<tf). Pentru gaze Pr^0. coloanelor. Coeficientul local de convecţie. transmiterea căldurii printr-un strat izolator de aer etc. ca de exemplu: trans­ miterea căldurii de la suprafaţa rezervoarelor. sau de la produs către peretele rezervorului. fie sub forma unui strat subţire. fără schimbare de fază a fluidului.dau valori corecte. Pentru aer Miheev recomandă relaţiile mai simple: (2. deplasarea fluidului este greoaie atunci cînd schimbul de căldură are loc pe faţa inferioară (tp>tf).

pe baza a nume­ roase date experimentale. Proprietăţile fizice care intervin în relaţia (2. în tabelul 2. definite prin valoarea produsului GrPr.19. în final. Lungimea caracteristică existentă în criteriile Nu şi Gr este acea mărime geometrică care determină forma curenţilor de convecţie: înălţimea — pentru un perete plan vertical. s-au scris ecuaţiile acestor drepte şi. Valorile constantei C şi exponentului n.137) aparţin fluidului şi se iau la temperatura t=0. recoman­ date de Rohsenow pentru convectia liberă la gaze. deci.5 (t p +t/).este principala relaţie cu aju­ torul căreia se poate calcula valoarea medie a coeficien­ tului de convecţie. pe lîngă suprafaţa solidului cu care schim­ bă căldură. pentru cele patru domenii.137). Miheev. pentru GrPr< IO . stabilite de către Miheev.5 (constant) şi că. lungimea — pentru o conductă verticală. sînt de preferat valorile stabilite de către M. res­ pectiv foarte grea a fluidului. Pe baza datelor din tabelul 2. segmentele respective au fost asimilate cu nişte drepte. sînt redate în tabelul 2. pe baza prelucrării datelor obţi­ nute de către mai mulţi cer­ cetători. pentru GrPr>2. n = 0 şi Nu=0. s-au obţinut patru perechi de valori C-n.IO7. a rezultat din relaţie se majorează cu 30o/0 cînd schimbul de căldură are loc pe faţa superioară şi fluidul se încălzeşte (sau cînd fluidul se răceşte pe faţa inferioară a peretelui).3 . Curba obţinută a fost împărţită în patru seg­ mente. iar în Gr are exponentul 3). Miheev a reprezen­ tat într-o diagramă dublulogaritmică variaţia lui Nu în funcţie de produsul GrPr.20 sînt redate valorile C şi n din relaţia (2. a nu depinde de forma şi dimensiunile corpului (în Nu lungimea caracteristică are exponentul 1. diametrul — pentru o conductă orizontală şi latura mai mică — pentru un perete plan orizontal. 116 . Dintre nu­ meroasele valori experimen­ tale existente pentru constan­ tă şi pentru exponent. A.19 se constată că. Aceste majorări sau reduceri ale lui oc sînt determinate de o circulaţie foarte uşoară. sau se reduce cu 30% cînd schimbul de căldură are loc pe faţa inferioară şi fluidul se încălzeşte (sau cînd fluidul se răceşte pe faţa superioară a peretelui). n = l / 3 şi. în cazul pereţilor plani orizontali.

la neretple lateral al rezervorului la fundul rezervorului v este viscozitatea cinematică în m2/s la t—0. sau dacă ele sînt orizontale. res­ pectiv verticale. Cazul spaţiului limitat de două suprafeţe cu temperaturi diferite.5 (tp+tf). Dacă suprafeţele sînt verticale. iar d diametrul exterior al conductei ex­ primat în m. şi 117 . practic numai prin conducţie. în masa fluidului nu pot apărea curenţi de convecţie. pentru păcură sau ţiţei cald din rezervoare. există o du­ blă convecţie). Aceşti curenţi se pot însă frîna reci­ proc (curenţii ascendenţi cu cei descendenţi.La convecţia liberă în aer se recomandă şi următoarele relaţii simple. între care se află închis un strat subţire de fluid. dar tempera­ tura este mai mare pe supra­ faţa inferioară decît pe su­ prafaţa superioară. pentru că stra­ tul de fluid este subţire. în masa fluidului pot apărea curenţi de convecţie liberă. Dacă cele două suprafeţe sînt orizontale şi suprafaţa superioară are o temperatură mai mare decît suprafaţa inferioară. în figura 2 27 sînt reprezentate două suprafeţe plane paralele orizontale. cu temperaturi diferite. Alte relaţii simple de convecţie liberă. pentru că practic nu apar curenţi de convecţie. iar căldura se transn de fluid. dar mai puţin exacte: — pentru pereţi verticali — pentru pereţi orizontali calzi-sus — pentru conducte orizontale In aceste relaţii At=tp—tf. Schimbul de căldură între cele două suprafeţe are loc prin intermediul fluidului. La fundul rezervorului <x este foarte mic.

are valori mici.IO7. iar cele mai mici u şi d. pentru calcularea coeficientului de convecţie: în această relaţie.5 (£/+tp). fracţiuni grele de ţiţei etc).5(tx+t2). căldura transmisă în unitatea de timp se calculează cu ajutorul relaţiei lui Fourier. pentru perete plan. 9 620 si Gr= 0. valorile maxime corespund apei. ca lungime caracteristică se utilizează grosimea § a stratului. Se constată că a este deter­ minat de difuzivitatea termică a fluidului şi de forţa ascensională speci­ fică a curenţilor de convecţie liberă (central ascendenţi şi lateral descen­ denţi). benzen. Un astfel de proces de convecţie liberă în spaţiu limitat se deosebeşte de cazul analizat anterior. în cazul straturilor subţiri de fluid. X. şi deci prin stratul de fluid căldura se transmite prin conducţie pură. s-a stabilit următoarea rela­ ţie de formă clasică. .21. lungimea caracteristică este diametrul interior al conductei. cu diverse diametre de tuburi şi la temperaturi sub 100°C. iar cele minime fracţiunilor grele de ţiţei. . 3. în care se utilizează o conductivitate termică echivalentă calculată cu ajutorul rela­ ţiei: In această relaţie.e='A. 118 . iar în criteriul Gr diferenţa de temperatură este At=tf—tp. limitate de două suprafeţe plane para­ lele. cu diverse lichide (apă. stratul respectiv joacă rolul unui strat izolator. lichidul rămas în conductă se răceşte prin convecţie liberă în regim nesta­ ţionar. Cum pentru fluide A. Studiindu-se experimental acest proces specific de convecţie liberă. . a poate fi calculat şi cu relaţia mai simplă: care se aplică în unităţile fundamentale SI. Influenţele cele mai mari asupra lui a le au X. In cazul în care produsul GrPr< IO3. Dacă pe o conductă orizontală de transport al unui lichid cald se opreşte accidental circulaţia. Coeficientul de convecţie determinat a variat între 15 şi 160 W/m-"C. Pentru fracţiunile petroliere grele şi ţiţei.atunci principalul mod de transmitere a căldurii este conducţia. proprietăţile fizice ale fluidului se iau la tempera­ tura medie t=0. regimul nestaţionar poate fi în­ locuit cu o succesiune de regimuri pseudostaţionare. Valorile constantei şi exponentului din această relaţie sînt redate în tabelul 2. corespunzătoare con­ diţiilor medii. p şi c.3. iar proprietăţile fizice ale fluidului se iau la temperatura t=0. Relaţia a fost stabilită pentru domeniile P r = 2 .7 . Considerîndu-se intervale mici de timp. . respectiv intervale mici de temperatură pentru răcirea lichidului. prin faptul că fluidul este în contact cu o sin­ gură suprafaţă izotermică. Cazul lichidelor staţionate în conducte orizontale.

S-a studiat în special fierberea lichidelor pure. a creşte rapid cu creşterea lui At. în 119 .4. Desprinderea se face uşor în cazul lichidelor care udă suprafaţa (de exemplu. în această diagramă se constată patru domenii caracteristice. Bulele de vapori se formează pe suprafaţa de încălzire. particulele de piatră de calcar depuse pe suprafaţa de încălzire etc. Diferenţa de t e m p e r a t u r ă este de ordinul zeci­ milor de grad p e n t r u cea mai m a r e parte a lichidului şi de cîteva grade pentru un strat subţire de lichid. se creează o turbulenţă accentuată şi are loc eliminarea de vapori din masa lichidu­ lui. de tensiunea superficială a lichidului (forţa sub acţiunea căreia suprafaţa liberă a lichidului tinde să se reducă) şi de faptul că lichidul udă sau nu suprafaţa solidului. Bu­ lele de vapori se măresc şi după desprindere.5. Domeniul AB corespunde unor valori At şi a mici. la un moment dat. Centre de vaporizare pot fi asperităţile peretelui. unde supraîn­ călzirea (At=. lichidul se încălzeşte prin convecţie liberă. CONVECŢIA LA FIERBEREA LICHIDELOR Procesul de fierbere. în literatură se întîlnesc diverse studii referitoare la aspectele fizice ale formării şi mişcării bulelor de vapori. în acest domeniu nu toată masa lichidului a ajuns la ts. printre altele. în domeniul BC. apa) şi greu în cazul lichidelor care nu udă suprafaţa (de exemplu. iar vaporii formaţi pe suprafaţa de încălzire (tp>ts) recondensează în masa de lichid. iar mişcarea lor creează t u r ­ bulenţă în masa lichidului (se îmbunătăţeşte schimbul de căldură). în acest domeniu. sînt necesare în calculele de stabilire a variaţiei tempera­ turii lichidului în timp. sub presiune constantă. S-a constatat că t e m p e r a t u r a lichidului este mai m a r e în toată masa sa decît t e m p e r a t u r a de saturaţie corespunzătoare presiunii. la fierberea lichidelor pure sub presiune constantă. Bulele de vapori se măresc treptat şi. ele se des­ prind şi se ridică prin masa lichidului. este domeniul fierberii globulare (nucleate). Lichidul studiat cel mai mult a fost apa. în domeniul mişcării libere. Acest domeniu. corespunzător unor valori mai mari At. în spaţii relativ mari. S-a constatat că n u m ă r u l centrelor de vaporizare creşte odată cu creşterea lui At (se pot forma bule de vapori şi pe asperităţile cu rază de curbură mai mică şi se intensifică fierberea). în funcţie de diferenţa de t e m p e r a t u r ă At=tp—ts. Dimensiunile lor în timpul desprin­ derii depind. a crescînd uşor cu creşterea lui At. în figura 2. la un lichid staţionat într-o con­ ductă orizontală. în legătură cu evitarea congelării sale în conductă.t p —-t s ) este maximă şi n u m a i în anumite puncte (centre de vaporizare). în vase relativ mari. 2. mercurul). cel mai interesant practic. bulele de vapori formate străbat întreaga masă de lichid.28 este redată în principiu diagrama (în coordonate logaritmice) de variaţie a coeficientului de convecţie. care vine în contact cu suprafaţa de încălzire.Valorile coeficientului de convecţie.

29 este redată în principiu diagrama (în coordonate logaritmice) de variaţie a coeficientului de convecţie. q creşte odată cu creşterea presiunii (prin creşterea lui a). s-au stabilit următoarele valori pentru limitele domeniului fierberii globulare: în figura 2. în practică se recomandă ca procesele de fierbere să se realizeze nu­ mai în domeniul BC al fierberii globulare. este asemănătoare cu curba de variaţie a lui a. Pentru fierberea apei la presiunea normală atmosferică (ts=100°C). Asemănător. în funcţie de At. pentru o valoare At dată. iar pentru 120 . la valori At relativ mari. la fierberea globulară a lichidelor pure în spaţii relativ mari. Curba limită din partea superioară este locul geometric al punctelor C. în figura 2. la aceeaşi valoare At se ob­ ţine o valoare mai mare a lui a. în domeniul DE fierberea este total peliculară şi reîncepe creşterea lui oc cu creşterea lui At. Se constată că. La o circulaţie forţată a lichidului pe lîngă suprafaţa de încălzire (obiş­ nuit la circulaţia prin interiorul tuburilor).domeniul CD. obţinîndu-se valori mari ale coeficientului de convecţie. dar ea se reface imediat. în funcţie de diferenţa de temperatură şi de presiune. fără a fi necesară o supraîncălzire prea mare a suprafeţei de încălzire. în spaţiu relativ mare. formîndu-se bule mari care se ridică la suprafaţa liberă a lichidului. Se constată că. Curba de variaţie a fluxului termic spe­ cific q—Q/A (tensiunea termică). odată cu creşterea presiunii. la fierberea glo­ bulară a lichidelor pure în spaţii relativ mari. i c creşte odată cu creşterea o presiunii. numărul centrelor de vaporizare fiind mai mare. Curba limită din partea superioară este locul geometric al punctelor C (punctele de maximum pentru fierberea globu­ lară). în funcţie de diferenţa de tempera­ tură tp—ts şi de presiune. Punctele de pe curba limită indică o creştere a lui a„ respectiv o scădere a lui At 0 odată cu creşterea presiunii. apar zone cu peliculă continuă de vapori pe suprafaţa de încălzire. Peli­ cula de vapori se rupe periodic. Punctele de pe curba limită indică o scădere a lui At. pentru o valoare At dată.. peliculă rezultată prin unirea bulelor de vapori în formare. Pe­ licula de vapori (conductivitate termică mică) opune o rezistenţă termică mare şi schimbul de căldură se reduce (a scade cu creşterea lui At).30 este redată în principiu diagrama (în coor­ donate logaritmice) de variaţie a fluxului termic specific.

Acest lucru este întîlnit numai în cazul convecţiei la fierberea lichidelor. calculate cu diversele relaţii. 2. Relaţiile anterioare se aplică pentru tuburi de oţel sau cupru (şi aliajele sale). Krujilin a stabilit următoarea relaţie care permite calcularea coeficientului de convecţie: Toate proprietăţile fizice. Natura metalului din care este confecţionat tubul are şi ea o influenţă asupra lui a.22). pentru că în punctul critic vaporizarea se produce fără consum de căldură. At=t p —t s \ Ts se ia în K. Ap este diferenţa presiunilor de vapori la tp şi t s ). trebuie introdus un coeficient de co­ recţie. inclusiv tensiunea superficială 0 şi căldura latentă de vaporizare r.I. la diverse presiuni. iar pr presiu­ nea redusă). Pentru acelaşi caz. dintre numeroasele relaţii existente. G. Se remarcă forma deosebită a ultimei relaţii. se constată că ele duc în cazuri con­ crete la valori destul de diferite. g este acceleraţia gravitaţională). Cercetările recente indică o scădere uşoară a lui a. Se prezintă în continuare comparativ cîteva valori a.. Pentru fierberea în domeniul globular. se iau la temperatura de saturaţie şi aparţin lichi­ dului. Relaţii de calcul pentru a. Există o presiune la care qc are o valoare maximă (de exemplu. pc este presiunea critică în bar. iar la presiunea critică (termodinamică) qc=0. în care nu apar proprie­ tăţile fizice ale fluidului. care justi­ fică afirmaţia anterioară (tab. Această relaţie foarte complexă se aplică practic la fierberea în exte­ riorul unui tub orizontal singular. Pentru alte metale. Se constată că nici una dintre aceste relaţii nu conţine diametrul tu­ bului. p este presiunea la care are loc fier­ berea). în spaţii relativ mari (în mişcare liberă). pot fi utilizate şi următoarele relaţii mai simple: — relaţia McNelly (relaţia este omogenă dimensional. odată cu creş­ terea lui d. — relaţia Starczewski (a rezultă în W/m2 °C. 121 . pentru At=10°C. după rezultatele date. pentru apă această presiune este de apro­ ximativ 98 bar). — relaţia Forster-Zuber (se aplică în unităţile fundamentale S. Cu toate că relaţiile anterioare au fost selectate. N. cu excepţia lui p„ care aparţine vaporilor (Ap=p—p„. a lichidelor pure care udă suprafaţa solidului.qc iniţial o creştere şi apoi o scădere.

să se calculeze a cu mai multe relaţii şi să se aleagă o valoare mijlocie. — pentru fierberea amoniacului «=(4.2 si 98 bar (p se introduce în bar. re­ zultă oc=21580 W/m2°C). la dimensionarea aparaturii în care au loc procese de fierbere. rezultă a = l l 724 W/m2 °C). (2.Este bine ca. In literatură se întîlnesc şi relaţii individuale foarte simple pentru cal-. cularea lui a.2 + 0. ca de exemplu: — pentru fierberea apei între 0.151) 122 .0294 *J 3 ' 333 At 2 ' 333 [W/m 2 °C] (pentru ts=—30°C şi At=10 c C. pentru p—10 bar sau i s =180 c C si At=10 c C.

P e n t r u fierberea lichidelor p u r e care udă suprafaţa. în domeniul fier­ berii globulare. Toate relaţiile anterioare se referă la fierberea în m a n t a u a schimbă­ toarelor de căldură cu fascicul tubular în manta. 2. Trebuie evitată la fierbere aşezarea în pătrat normal. în mişcarea lor ascensio­ nală. în p ă t r a t sau în pătrat rotit cu 45° (fig. P e n t r u o astfel de fierbere. a poate fi calculat cu relaţia lui M u t h o o : Relaţia este omogenă dimensional. p r i n t r e care conductivitatea termică. Valoarea medie a lui a. existînd posibili­ tatea ca pe aceste tuburi să se formeze peliculă parţială de vapori. In relaţia (2.152) N=DJpv şi reprezintă n u m ă r u l de tuburi pe un şir vertical central (Dj este diametrul interior al mantalei schimbătorului).31): — aşezarea în triunghi p0=s. p e n t r u un fascicul tubular. cu un factor de corecţie. —• aşezarea în p ă t r a t normal p0=pc=s. Acest lucru se explică prin faptul că. în interiorul tuburilor verticale.31). mişcarea fluidului fiind practic liberă). a fost foarte puţin studiată. chiar dacă cir­ culaţia se face numai prin termosifonare. 2. cu circulaţie ascendentă a lichidului. după cum se va discuta a m ă n u n ţ i t în capitolul respectiv. La fier­ berea unui lichid în exteriorul unui fascicul tubular orizontal se constată o valoare medie a lui ot mai mică decît valoarea corespunzătoare u n u i t u b singular. redat prin următoarea relaţie empirică: în care G este debitul specific de vapori p e n t r u tuburile singulare (din partea inferioară a fasciculului). tuburile pot fi plasate în triunghi echilateral. p e n t r u care A r este mai m a r e şi deci F mai mic. exprimat pe unitatea de arie liberă din­ tre două tuburi alăturate. — aşezarea în p ă t r a t rotit p 0 = p v = \2 s. vaporizarea fiind totală 123 . pv=\3 s. Relaţia pentru calcularea lui G: Pasul tuburilor de pe un şir orizontal p„ şi pasul tuburilor de pe un şir vertical p v au următoarele valori (fig. care reduce transferul de căldură. In interiorul unui t u b vertical. care nu este interesantă din punct de vedere prac­ tic. Se constată că ea conţine mai m u l t e proprietăţi fizice ale fazei vapori.La schimbătoarele de căldură cu fascicul tubular în manta. chiar dacă lichidul este introdus în manta au ajutorul unei pompe Cse admite că spaţiul în care are loc fierberea este relativ mare. se află înmul­ ţind valoarea calculată prin u n a dintre relaţiile anterioare. fierberea este mai apropiată de domeniul circulaţiei forţate. Fierberea peliculară. şi că a creşte odată cu creşterea lui Ac. bulele de vapori se lovesc de tuburile superioare.

I. punctul de maximum al fierberii globulare. coeficientul de convecţie se calculează cu relaţia lui Hughmark: Relaţia se aplică în unităţile fundamentale S.I. poate fi calculată cu diverse relaţii. aşa cum rezultă din următoarele date calculate (tab. Viteza utilizată în relaţie este media logaritmică a vitezei la intrarea şi respectiv la ieşirea din tub: Relaţii de calcul pentru qc. O relaţie mai deosebită pentru calcularea lui qc este cea stabilită de Mostinski: (presiunea critică se introduce în bar.sau parţială. la calculul lui a). dintre care cea mai complexă este relaţia lui Krujilin: (notaţiile sînt cele întîlnite anterior. în punctul critic p r = l si rezultă 124 .. Dintre relaţiile mai simple pentru calcularea lui qc au fost selectate următoarele: — relaţia Kutateladze (această relaţie nu este omogenă dimensional. Aceste relaţii dau valori apropiate. numită deseori şi valoare critică. se remarcă lipsa căl­ durii latente de vaporizare. L reprezintă lungimea tubului. corespunzător acestui do­ meniu de fierbere. ea se utilizează în unităţi fundamentale S. proprietăţile fizice se iau la temperatura de saturaţie. Re şi Pr. Valoarea fluxului termic specific în punctul C. este bine să se cunoască valoarea maximă admisibilă a fluxului termic specific.) Se constată că în punctul critic qc=0. se recunosc în relaţie criteriile Nu. 2.23). Pentru că în practică trebuie să se lu­ creze în domeniul fierberii globulare. pentru că r = 0 .

freoni. respectiv cu o căldură latentă de vaporizare aparentă. In astfel de cazuri au loc simultan procese de încălzire a lichidului. Condensarea poate fi peliculară. 50 000 W/m?. bioxid de sulf) şi refierbătoare în care are loc fierberea produsului de la baza coloanelor de fracţionare (în majoritatea cazurilor acest produs poate fi asimilat cu o substanţă pură).5. condensarea vaporilor de apă pe o suprafaţă murdară de ulei). se recomandă în cazurile prac­ tice să se lucreze cu tensiuni termice de ordinul q=10 000 .Pentru a se asigura o fierbere globulară. . nu există relaţii pentru calcularea coeficientului de convecţie.5. ca de exemplu fierberea ţiţe­ iului în tuburile unui cuptor DA. ei condensează pe suprafaţa solidului. . exemplu. la care corespund valori mici ale lui Ai (de ordinul 5 . . Pentru procesele complexe de fierbere. Dacă vaporii saturaţi vin în contact cu un solid rece. pot fi adaptate şi utilizate relaţiile pre­ zentate anterior. avînd loc un schimb de căldură prin convecţie între vapori şi solid. . atunci cînd condensul formează picături pe supra­ faţa solidului. Condensarea în picături este întîlnită la lichidele care nu udă suprafaţa solidului cu care vin în contact şi în cazul în care suprafaţa solidului este murdară de un lichid cu care condensul nu este miscibil (de. prin neglijarea sau aproximarea rezistenţei termice corespunzătoare. în care au loc procese de fierbere. sau în picături. de vaporizare a lichidului şi de încălzire a vaporilor şi trebuie să se lucreze cu valori medii. răcitoare sau condensatoare cu agenţi frigorifici în care are loc fierberea acestor agenţi (amoniac. atunci cînd condensul formează o peliculă pe suprafaţa soli­ dului. Cum la fierbere a are în majoritatea cazurilor valori foarte mari. în instalaţiile tehnologice din industria petrochimică se întîlnesc di­ verse aparate de schimb de căldură. . tem­ peratura şi presiunea variind foarte mult în timpul vaporizării. ca de exemplu: generatoare de abur (prin recuperare de căldură) în care are loc fierberea apei. nu se in­ troduce o eroare însemnată în calculele de dimensionare a aparaturii de transfer de căldură. la care amestecul este foarte larg. iar curge­ rea fiind categoric forţată. care se referă la fierberea lichidelor pure. hidrocarburi uşoare. 2. CONVECŢIA LA CONDENSAREA VAPORILOR Teoria condensării peliculare. 15°C). Pentru fierberea unor amestecuri cu do­ meniul de fierbere relativ îngust.

Se admite. deci: Ecuaţia variaţiei vitezei în peliculă va fi: 126 . în figura 2.în majoritatea cazurilor prac­ tice se întîlneşte condensarea peliculară. iar viteza de circu­ laţie a vaporilor pe lîngă suprafaţa solidului este neglijabilă. corespund w—O şi C 2 = 0 . corespund w=wmax (viteza maximă). un element de volum cu dimensiunile dx. Asupra acestui element acţionează forţa de greutate şi forţele de frecare. în această pe­ liculă. rezulta ca şi torţa Forţa specifică de frecare se exprimă prin relaţia lui Newton: Rezultă. Schim­ bul de căldură în acest caz a fost analizat de către Nusselt şi în cele ce urmează se redă această teorie a condensării peliculare. ăy şi L. Gro­ simea peliculei este variabilă: ega­ lă cu zero la partea superioară a peretelui şi maximă la baza pe­ retelui. cu înălţimea H şi lungimea L. în continuare: Valorile constantelor de integrare din ecuaţia variaţiei vitezei în peli­ culă (după direcţia x) se obţin din condiţiile la limită: pentru x = 0 . rezultanta lor fiind: rpznltantă p s t p n n l ă : Considerînd că acceleraţia elementului este nula.32 este redată ima­ ginea peliculei de condens pe su­ prafaţa unui perete plan vertical. în care pelicula de con­ dens se scurge laminar pe supra­ faţa solidului. pentru a:=S.

se poate exprima prin relaţia: 127 . rezultă: Valoarea locală a coeficientului de convecţie.Viteza medie a peliculei de condens este: Din egalarea expresiilor Fourier şi Newton pentru schimbul de căl­ dură prin pelicula de condens. la distanţa h de la par­ tea superioară a peretelui.

în stabilirea relaţiei lui a va intra proiecţia for­ ţei de greutate pe planul peretelui: şi se va ajunge la concluzia că: La condensarea vaporilor pe suprafaţa exterioară a unui tub orizontal.943. 128 . Relaţia (2. respectiv lungimea tubului. va fi: La condensarea vaporilor pe un perete plan înclinat. cu un unghi cp faţă de planul orizontal. u) se iau la temperatura t=0. constanta C are valoarea 0. iar lungimea caracteristică este diame­ trul exterior al tubului. Proprietăţile fizice ale condensului (X.725. în care caz rezistenţa termică scade). şi în care. pentru pereţi plani verticali sau pentru tuburi verticale (con­ densare în exterior).163) poate fi scrisă şi sub următoarea formă criterială: Pentru curgerea turbulentă a peliculei de condens. sau. iar lungimea carac­ teristică l este înălţimea peretelui.Valoarea medie a coeficientului de convecţie. p. w creşte şi 8 scade. pe lîngă suprafaţa solidului pe care are loc condensarea. pentru întreaga supra­ faţă a peretelui. iar r se ia la temperatura ts. există relaţii deosebite pentru calcularea coeficientului de convecţie. coeficientul de convecţie va fi: Relaţiile obţinute pot fi scrise sub următoarea formă generală: în care.5(tp+ts). caz mai rar întâl­ nit în practică. La mişcarea forţată a vaporilor. pelicula poate fi desprinsă de pe supra­ faţa peretelui. coeficientul de convecţie are valori mai mari decît în cazul mişcării libere a vaporilor (pelicula de condens poate fi antrenată de vapori. pentru tuburi orizontale C=0.

In cele ce urmează se prezintă unele date suplimentare privind convecţia la condensarea vaporilor. Şi a o r t z > a „ e r t pentru L/de>2. în funcţie de poziţia tubului (orizontal sau ver­ tical). ci uşor supraîncălziţi. care cedează căldură prin ră­ cire. crescînd grosimea medie a peliculei de condens. Condensarea la exteriorul tuburilor verticale. cînd în m a n t a există şicane transversale (aces­ tea nu etanşează pe tuburi) gro9 — Procese de transfer termic 129 . Mai frecvent întîlnită în literatura sovietică este valoarea constan­ tei 1. în cazul b tubul este prevăzut cu aripioare circulare transversale. La condensarea vaporilor în exteriorul u n u i tub. coeficientul de convecţie avînd valori mici şi deci fiind necesară o suprafaţă de schimb de căldură m a r e . La valorile practice ale raportului L/de coeficientul de convecţie este m u l t mai m a r e în cazul aşezării ori­ zontale decît în cazul aşezării verticale (condensatoarele tubulare se pla­ sează obişnuit în poziţie orizontală). Prezenţa acestor aripioare duce la o majorare a lui a. propuneri bazate pe unele determinări experimen­ tale. s-a stabilit p e n t r u o astfel de condensare relaţia: In literatură se întîlnesc mai m u l t e propuneri de modificare a con­ stantei acestei relaţii. De sub fiecare aripioară grosimea peli­ culei începe practic de la zero. coeficientul de convecţie are valori diferite. care cedează căldură prin condensare. valoarea lui a scade. Condensarea la exte­ riorul tuburilor verticale este întîlnită în mai m u l t e cazuri practice.33 sînt redate schematic peliculele de condens la conden­ sarea în exteriorul tuburilor verticale. în acest caz lungimea caracteristică (care de­ t e r m i n ă grosimea medie a peli­ culei de condens) este distanţa dintre două aripioare alăturate.163) poate fi utilizată şi în cazul în care vaporii nu sînt saturaţi. înlocuindu-se căldura latentă cu: (At rămîne însă egal cu ts—tp).8622. agentul de încălzire fiind aburul saturat. P r i n teoria condensării peliculare a lui Nusselt. în figura 2. coeficientul de convecţie avînd valori mari şi nu aburul supraîncălzit. care au rolul de a îndepărta de pe t u b pelicula de condens. ca de exemplu în m a n t a u a refierbătoarelor termosifon verticale. în cazul c.15.Relaţia (2. P e n t r u încălziri este de preferat aburul sa­ turat. Se constată că prin creşterea lungimii tubului.

iar final aceasta trebuie verificată. în acest caz lungimea caracteristică este: x fiind distanţa dintre două şicane alăturate. care influenţează curgerea peliculei de condens. următoarea relaţie: (se mai întîlnesc pentru constantă şi valorile 0. s-a stabilit pentru condensarea în exteriorul unui tub orizontal singular.720 şi 0. Pentru aplicarea practică a relaţiei (2.165) poate fi modificată corespunzător. iar pc c sitatea vaporilor la ts). Rohsenow a corectat relaţia (2.165) trebuie presupusă tempe­ ratura tp. M. Condensarea în exteriorul tuburilor orizontale. obţinîndu-se: (proprietăţile fizice se iau la £. necesară în At şi pentru citirea proprietăţilor fizice ale conden­ sului la temperatura medie. Se înlocuieşte în relaţie r. Pentru cazul c din figura 2. cu expresia: în care m este debitul masic de condens corespunzător lungimii de tub L (cazurile a şi o din figura 2. Pentru a se evita presupunerea lui tt„ această relaţie poate fi adusă la forma: (debitul masic de condens m corespunde lungimii de tub L. In această relaţie se ţine seamă de căldura cedată prin răcirea par­ ţială a condensului şi de diferenţa densităţilor fazelor. Prin teoria conden­ sării peliculare a lui Nusselt.34 corespunde relaţia: în care m corespunde lungimii de tub x.34).728). W. relaţia (2.simea peliculei de condens nu începe de la zero. toate proprie­ tăţile fizice se iau la ts). Pentru a se evita acest calcul prin încercări succesive.165) la forma: (c este căldura specifică a condensului la temperatura medie. a fost eliminat At).. 130 . avîndu-se în vedere faptul că At are o valoare redusă şi deci proprietăţile fizice citite la t„ sînt apropiate de cele corespunzătoare temperaturii medii.

Dacă fasciculul de tuburi se roteşte.în practică se întîlnesc frecvent condensări în m a n t a u a schimbătoare­ lor de căldură. aşezarea în pătrat normal este cea mai dezavantajoasă. cu referire la triunghiul ABC.88.31. a calculat cu tează cu factorul f=0. 3 d e corespunde cp=22. condensări în exteriorul unor fascicule de tuburi orizon­ tale. La acelaşi n u m ă r dat de şiruri orizontale de tuburi.8 — p e n t r u aşezarea în pătrat normal la s = l . iar coeficientul de convecţie scade (de sus în jos). pot fi stabilite valorile unghiului cp de rotire a fasciculului: — pentru aşezarea în triunghi la s=l. la scurgerea t a n ­ relaţiile tubului singular se corec­ rotit pentru a se obţine scurgerea corecţie p e n t r u a poate fi calculat — p e n t r u aşezarea în triunghi sau pătrat rotit — p e n t r u aşezarea în p ă t r a t normal 131 . precum şi mărimile geometrice caracteristice.3 de corespunde cp = 12. La un şir vertical de tuburi. factorul de cu următoarele relaţii: — indiferent de aşezare şiruri de tuburi. d. 3 de corespunde cp = 15.8° P e n t r u un n u m ă r relativ m a r e de genţială a condensului. în cazul în care fasciculul nu este tangenţială a condensului. pelicula de condens se m ă ­ reşte numai pe o zonă a tubului şi scăderea coeficientului de convecţie este minimă. p e n t r u că ei îi corespunde grosimea medie a peliculei de condens cea mai m a r e .31 sînt redate tipurile de fascicule de t u b u r i utilizate frec­ vent (a — aşezarea tuburilor în triunghi echilateral. condensul se scurge de pe un t u b pe al­ tul. b — aşezarea tubu­ rilor în pătrat şi c — aşezarea tuburilor în pătrat rotit cu 45°).6° — pentru aşezarea în pătrat rotit la s = l . grosimea peliculei şi rezistenţa termică cresc. In figura 2. astfel încît scurgerea condensu­ lui să se facă tangenţial de la un t u b la altul. Conform figurii 2.

cu d e = 2 5 mm şi s = 3 2 mm.174) şi /=0. aşezate în pătrat normal. Pentru un schimbător cu Dj=0.535 (relaţia 2.553 şi 0.5 /=0. Frecvent se recomandă următoarea relaţie de tip clasic: Cum practic se constată că a scade odată cu creşterea lungimii tubului.470. din cauza acumulării condensului. aşezate în triunghi. Dt — dia­ metrul interior al mantalei şi pv — pasul tuburilor pe un şir vertical ( p c = y 3 s la aşezarea în triunghi. Chen propune. p c = \ / 2 s la aşezarea în pătrat rotit). cu de—2o mm şi s=32 mm.178) f=0.9 m şi n=518 tuburi.175) Pentru un schimbător cu Dj=0.725 C.1 si 20. în care C'=j(L): 132 .659 (relaţia 2. rezultă: JV0=12. în serpentinele de încălzire cu abur a produselor grele (ţiţei sau păcură) din rezervoare. Astfel de precese de condensare se întîlnesc frecvent în practică. 0. M. la condensatoarele cu aer.575 cu o constantă C=0. pv=s la aşezarea în pătrat.177 şi 2. rezultă: WB=21. se recomandă înlocuirea constantei 0.9 m şi n=598 tuburi. la condensatoarele tip cadă cu apă etc. pentru condensarea în exteriorul unui fascicul de tuburi orizontale. M. ca de exemplu la refierbătoarele orizontale (termosifon sau cu spaţiu de vapori) cu încălzire cu abur.556.Nv este numărul mediu de tuburi pe şirurile verticale şi acesta poate fi stabilit cu următoarele relaţii: — indiferent de aşezare — pentru aşezarea în triunghi sau pătrat rotit — pentru aşezarea în pătrat normal în aceste relaţii n este numărul total de tuburi în fascicul.467. următoarea relaţie: Condensarea în interiorul tuburilor orizontale.2 (relaţiile 2. 0.

C. Chato recomandă pentru condensarea în interiorul tuburilor ori­ zontale. Pentru a nu se reduce prea mult valoarea lui a. In figura 2. urmă­ toarea relaţie: Numai pentru condensarea aburului. aplicabilă în cazul în care vaporii circulă de sus în jos: 133 . L — lungimea tubului în m). în cazul în care la intrarea în tub vaporii au iîe 0 <35 000.34 este redată imaginea peliculei de condens şi a stratului de condens acumulat. se recomandă ca la ieşirea din tub.3. J. Condensarea în interiorul tuburilor verticale. Pentru a se evita presupunerea lui tp.181) poate fi adusă la forma: (debitul masic de condens m corespunde lungimii de tub L. la condensarea în interiorul unui tub orizontal. neomogenă: (w este viteza aburului la intrare. toate proprietăţile fizice se iau la t s ). să se respecte condiţia: Valoarea acestui raport se calculează cu relaţia empirică: Vj este debitul volumic de condens la ieşirea din tub. Dacă h/dt este mai mare decît 0. Dacă diametrul tubu­ rilor este relativ mare.Conform acestor date. constanta 0. în interiorul unui tub orizontal.575 cores­ punde tuburilor cu L = 4 m. De­ plasarea stratului de condens se face cu o viteză sensibil mai mică decît viteza vaporilor. se poate utiliza şi relaţia simplă. trebuie redus debitul de vapori care condensează în tub (se utilizează mai multe tuburi în paralel). relaţia (2. Se constată că a creşte odată cu creşterea lui w şi cu scăderea lui L. se pot utiliza relaţiile corespunzătoare condensării în exteriorul tuburilor verticale (formarea şi deplasarea peliculei de con­ dens este asemănătoare). în m/s. în m3/s. Este de preferat însă următoarea relaţie specifică. acolo unde înălţimea stratului de condens h este maximă.

temperatura este în continuă scădere. scade presiunea parţială a vaporilor şi deci temperatura de condensare. Procesul de condensare este însoţit şi de procese de răcire a vaporilor. au loc simultan procesele de răcire a vaporilor. Pentru a se evita presupunerea lui tv. 10)10-° Relaţiile se aplică în unităţile fundamentale S. este relaţia bazată pe analogia dintre transferul de căldură şi transferul de masă: In această relaţie omogenă dimensional. iar At=tf—tp.I. la condensarea vaporilor în prezenţă de gaze necondensabile. x reprezintă conţinutul de vapori în gaze. relaţia poate fi adusă la urmă­ toarea formă: Debitul masic de condens corespunde unui tub de lungime L. O primă relaţie pentru calcularea lui a. Proprietăţile fizice apar­ ţin condensului şi se pot lua fie la temperatura medie a peliculei de con­ dens. în astfel de cazuri. este coeficientul de con­ vecţie pentru răcirea amestecului de vapori şi gaze în condiţii medii. gazelor şi condensului. Apare in plus şi un proces de difuzie a vaporilor prin stratul de gaze. Condensarea vaporilor de fracţiuni petroliere. fie la temperatura medie de condensare a vaporilor. la exteriorul fasciculelor de tuburi orizontale (nu a unui tub individual). wB este apro­ ximativ jumătate din viteza vaporilor la intrare). l)10 _6 [m 2 /sl I — Pentru v = ( l . calculat cu relaţiile clasice prin utilizarea proprietăţilor fizice medii ale amestecului la tf. Cele prezentate se ba­ zează pe date experimentale şi se referă la condensarea vaporilor de fracţiuni petroliere. Coeficientul de convecţie este mai mic în caz decît la condensarea vaporilor puri. în absenţa gazelor necondensabile şi a aburului. . — Pentru v=(0. dar pot fi utilizate şi la condensarea în interiorul tuburilor orizontale.15 . Condensarea vaporilor în prezenţă de gaze necondensabile. La condensarea vaporilor de fracţiuni petroliere.Relaţia este omogenă dimensional şi conţine. r este căldura latentă de condensare la temperatura medie a peretelui tp. . Pentru a rezultă obişnuit valori de ordinul sutelor de W/m2 °C. pe lîngă densitatea va­ porilor. exprimat în kg vapori/kg gaz şi se stabileşte cu relaţia: 134 . . pe măsura condensării. şi viteza medie a vaporilor wv (la condensare totală. conden­ sare a vaporilor şi răcire a lichidului şi valoarea lui a este sensibil mai mică decît la condensarea vaporilor unei substanţe pure. . a. cp este căldura specifică izobară medie a ameste­ cului de vapori şi gaze la tf. care îngreunează procesul de condensare.

ctc este coeficientul de convecţie pentru condensarea vaporilor. în absenţa aerului. şi reprezintă diferenţa de concentraţie a vaporilor. calculat pentru întreg debitul iniţia'l de vapori şi gaze (pentru a se compensa şi răcirea condensului). în amestec cu abur şi în pre­ zenţă de hidrocarburi gazoase necondensabile (condensatoarele instala135 . este relaţia bazată pe o medie a coefi­ cienţilor de condensare şi răcire: Coeficientul de convecţie la răcirea gazelor şi vaporilor ar se cal­ culează ca în cazul anterior. Relaţiile prezentate se referă la gazele saturate iniţial cu vapori. In caz contrar. la condensarea vaporilor în prezenţă de gaze necondensabile. p presiunea totală constantă şi pv pre­ siunea parţială a vaporilor. iar Qr fluxul termic cedat prin răcire. pentru că final gazul rămîne saturat cu vapori. calcu­ lat cu relaţiile clasice aplicate în condiţiile medii. se referă la con­ densarea vaporilor de fracţiuni petroliere.in care M sint masele molare. Coeficientul ac pentru condensare se calculează cu relaţiile corespun­ zătoare. Relaţiile pot fi aplicate şi pe mai multe zone în serie. care este funcţie de temperatură. cea mai complexă practic. care cauzează trans­ ferul de masă. Problema de condensare. calculat cu r luat la tf. Ele pot fi adaptate şi utilizate şi la condensarea parţială a amestecurilor de hidrocarburi.: Se constată că prezenţa gazelor necondensabile în vaporii care con­ densează reduce sensibil valoarea lui a corespunzător condensării pure (se întâlnesc uneori şi valori mai mici ale factorului lui a r ). valoarea medie a lui a se poate stabili şi cu următoarea relaţie: în care Y reprezintă % volum aer în amestecul iniţial. la temperatura corespunzătoare. lucrîndu-se cu condiţiile medii din zonele respec­ tive. Con­ densarea vaporilor nu este totală. O a doua relaţie pentru calcularea lui a. la temperatura medie între intrare şi ie­ şire tf. Qc reprezintă fluxul termic cedat prin condensare. are loc iniţial numai un proces de răcire a amestecului. Relaţiile se utilizează la amestecurile abur-aer (condensatoarele de suprafaţă din sistemul de vid al instalaţiilor DV). Cîteva valori calculate ale factorului lui de. Pentru amestecul abur-aer în curgere turbulentă. amestecurile de hidro­ carburi condensabile şi hidrogen etc.

cu catalizatorul în strat fluidizat. Straturile de particule prezintă suprafeţe specifice de contact mari şi realizează o bună omogenizare a fluidului (temperatură şi conce ţii) şi coeficienţii de transfer de căldură ridicaţi (între fluid şi perete tub). prin intermediul straturilor de particule mo­ bile sau fluidizate etc. pentru realizarea unor procese catalitice. bazată pe valori experimentale ale lui a. iar în altă coloană nisipul preîncâlzeşte aerul). astfel de sisteme se utilizează. pentru preîncălzirea aerului cu gazele de ardere. — procese de absorbţie a unui gaz într-un lichid. aşezate în triunghi sau în pătrat (d). CC etc). pro­ cese de ardere. 2. fascicul plasat într-o coloană cu strat de particule flui­ dizate. în strat de particule fluidizate. mobile sau fixe. Q. — preîncălzirea aerului. Kern. în care interesează transferul de căldură dintre fluid şi particule.ţiilor DA.5. în strat de parti­ cule fluidizate sau fixe. Se tratează transferul de căldură fluid-perete tub (la fluidizare staţionară şi strat fix) şi transferul de căldură fluid-particule (la fluidizare nesta­ ţionară şi strat mobil). 136 . Cîteva exemple de utilizare a straturilor de particule: — reacţii de cracare catalitică. se utilizează frec­ vent straturi de particule. prin intermediul unor particule de nisip (într-o co­ loană gazele arse încălzesc nisipul. In figura 2. petrochimică şi chimică. c — reprezintă un fascicul de tuburi orizontale. e — este un sistem de fluidizare nestaţionară (cu circulaţie a soli­ dului). — reacţii de ardere a cocsului depus pe catalizator. prin utilizarea unui strat de particule.6. procese de transfer de masă şi procese de transfer de căldură. — procese de uscare a unor substanţe sub formă de particule. metodă care va fi prezentată la studiul condensatoarelor. care conţine în tuburi un strat de particule fluidizate sau fixe. în straturile de particule fluidizate. b — reprezintă un schimbător de căldură cu stratul de particule in exteriorul tuburilor (verticale). în strat flui­ dizat. — reacţii de ardere a nămolului de la tratarea bacteriologică a apelor reziduale. în care au loc procese de transfer de căldură: a — reprezintă un schimbător de căldură cu fascicul tubular în manta. O altă problemă de condensare care va fi discutată ulterior este pro­ blema condensării pe tuburile cu suprafaţă extinsă. In tehnologia petrolului. fluidizarea fără circulaţie a solidului se numeşte fluidizare staţionară. TRANSFERUL DE CĂLDURĂ IN STRATURILE DE PARTICULE In cele ce urmează se prezintă problemele transferului de căldură în regim staţionar. — îmbunătăţirea transferului de căldură. de exemplu. Rezolvarea acestor probleme se face prin metoda lui D.35 sînt prezentate citeva aparate cu straturi de particule. se întîlnesc uneori şi serpentine în elice.

utile la rezolvarea pro­ blemelor de transfer "de căldu­ ră în straturi de particule. temperatura de evacuare a me­ diului rece este mai mică decît temperatura de evacuare a me­ diului cald. s — porozitatea stratului (fracţia volumică a fluidului din strat). în cele ce urmează. w — viteza fluidului în secţiunea totală de curgere. vi­ teza maximă de fluidizare nu­ mită şi terminală sau de antre­ nare şi vitezele intermediare de fluidizare) pot fi calculate cu ajutorul relaţiei criteriale gene­ rale. astfel de sisteme se utilizează pentru preîncălzirea aerului cu gazele de ardere (asemănătoare cu tambu­ rul rotativ metalic. la transferul de căl­ dură cu încrucişare simplă. Vitezele caracteristice de fluidizare a particulelor (vi­ teza minimă de fluidizare. spre deosebire de cel în contracurent. Problemele fluidodinamice ale straturilor de particule sînt cunoscute de la cursul de specialitate. g — acceleraţia gravitaţională. între un fluid şi un strat mobil de particule. p — densi­ tatea fluidului. se prezintă numai cîteva relaţii de bază. plasat în po­ ziţie orizontală). 137 . ps — densitatea solidului (reală a particulelor).f — este un sistem de trans­ fer de căldură cu curenţi încru­ cişaţi. dacă aerul circulă descendent. stabilite pe baza analogiei dintre fluidizare şi sedimentare: Criteriile de similitudine Reynolds şi Arhimede au următoarele ex­ presii: în care: dp este diametrul mediu echivalent al particulelor. n — viscozitatea dinamică a fluidului. viteza lui nu este limitată. Principalele aspecte fluidodinamice. sau cu zgura evacuată din focarele în care ard cărbuni.

Indicele m se referă la viteza mini­ mă de fluidizare (trecerea de la strat fix la strat fluidizat). nu s-au putut stabili relaţii de calcul general valabile. cu ajutorul relaţiei: Înălţimea stratului fluidizat H se exprimă în funcţie de înălţimea stratului fix Hm.24. în tabelul 2.Valorile constantei C şi exponenţilor n şi m sînt redate. a scade cu ff/n creşterea vitezei fluidului.36 este redată în principiu variaţia coeficientului de coovecţie fluid-perete tub. 138 . Pentru calcularea vitezei minime de fluidizare se ia e = e m (porozitatea minimă. Viteza minimă de fluidizare poate fi calculată şi cu ajutorul relaţiei: iar viteza terminală. la care a are o valoare maximă. La valori w>wQ. Dacă este blocată expandarea stra­ tului de particule (sită şi în partea su­ perioară sau circulaţie descendentă a fluidului). pentru cele trei regimuri caracteristice de fluidizare. Se constată că. viteza fluidului în stratul fix nu este limitată de wm. corespunzătoare stratului fix). prin relaţia: Relaţii pentru calculul coeficienţilor de transfer de căldură fluidperete tub. ac creşte cu creşterea vitezei fluidului. iar pentru calcularea vitezei terminale de fluidizare se ia e = l . în funcţie de valoarea produsu­ lui Are4'9. Transferul de căldură în straturi de particule a fost destul de mult studiat dar. în funcţie de viteza fluidului (exprimată in sec­ ţiunea totală de curgere). Se constată că in stratul fluidizat există o viteză optimă (indice 0). în stratul fix şi par­ ţial şi în stratul fluidizat. în cazul pre­ zenţei unui strat de particule. din cauza complexităţii procesului. în figura 2.

indiferent de geometria tuburilor. Variaţia lui a cu iu după o curbă cu punct de maximum este explicată prin existenţa. se poate utiliza relaţia: în care: Această relaţie poate fi utilizată şi la fluidizarea în exteriorul tubu­ rilor verticale sau orizontale. In lipsa altor relaţii. In cazul fluidizării cu gaze. viteza fluidului menţinîndu-se constantă (aceste ultime valori se calculează cu relaţiile clasice cunoscute). fluidizare în exteriorul tuburilor verticale. cu rezultate satisfăcătoare. . w0. în cazul w= —wm . cînd w=£wm. la creş­ terea vitezei fluidului. ea poate fi extinsă. Geometria peretelui (fluidizare în interiorul tuburilor verticale. Expresiile criteriilor Re şi Ar sînt cele prezentate anterior. şi la fluidizarea cu gaze.6 .Viteza optimă. şi prin reducerea grosimii filmului staţionar de fluid de la peretele tubului. Valorile lui a în strat fluidizat sînt mult mai mari decît valorile ob­ ţinute în absenţa particulelor. coeficientul de convecţie fluid-perete tub poate fi calculat cu relaţia: Pentru fluidizarea cu gaze. dar numai pentru punctul de optimum (w=tu 0 ). sau chiar la stra­ turile fixe de particule. clar dă rezultate satisfă­ cătoare şi pentru gaze. care ţin seamă de geometria fasciculului: — la fascicule de tuburi verticale de este diametrul exterior al tuburilor. fluidizare în exteriorul tubu­ rilor orizontale) nu are o influenţă însemnată asupra lui wQ şi nu intervine în relaţiile lui Ren. sub acţiunea particulelor.. a două efecte contradictorii: tendinţa de creştere a lui oc datorată creşterii intensităţii agitaţiei particulelor şi tendinţa de scădere a lui a datorată distanţării particulelor (creşterea porozităţii). echivalentă cu o puternică tur­ bulenţă a fluidului. . la fluidizarea cu lichide în interiorul tuburilor. Majorarea coeficientului de convecţie prin fluidizare se explică prin influenţa agitaţiei particulelor din strat. dar tot numai în cazul w=w0) rezultate mai precise dau următoarele relaţii. 0. se poate calcula cu ajutorul relaţiilor: A doua relaţie a fost stabilită pentru lichide. Pentru calcularea coeficientului de convecţie între fluid şi peretele tubului. pentru transferul de căldură fluid-perete tub în strat fluidizat.7. iar s pasul tuburilor (aşezatg în triunghi sau pătrat). Valoarea maximă a lui a corespunde unor porozităţi de ordinul 0. 139 . în exteriorul fasciculelor de tuburi..

Numai la contracurent este posibil ca temperatura de ieşire a mediului rece sâ fie mai mare decît temperatura de ieşire a mediului cald. în aceste situaţii existînd global un regim staţionar. La strat mobil de particule se poate opera cu w ^ wm. Fluxul termic schimbat are expresia: în care: At este diferenţa medie de temperatură dintre cele două medii. 200 W/m2 XI. pentru contracurent. Coeficientul de convecţie fluid-particule. de ordinul 100 . aşezate în pătrat l se recomandă s/d e >2. Dacă solidul nu este în circulaţie continuă.— la fascicule de tuburi orizontale. se prezintă două relaţii pentru calcularea coeficientu­ lui global de transfer de căldură mediu. Se constată lipsa unor relaţii pentru calcularea coeficientului de convecţie fluid-perete tub. dar nu prezintă interes. s' este pasul şirurilor (la triunghi echilateral. şi are valori mici. în continuare. pentru că aria de transfer este foarte mare). Relaţii pentru calculul coeficienţilor de transfer de căldură fluidparticule. de ordinul unităţilor sau zecimilor de W/m2 °C (fluxul termic schimbat este mare. Este util practic coeficientul de transfer de căldură fluid-particule. local. Aria de transfer de căldură este aria tuturor particulelor aflate în strat şi să află prin înmulţirea masei solidului din strat cu aria specifică a particulelor (considerate sferice): (S este aria secţiunii totale de curgere a fluidului). aşezate în triunghi echilateral sau pătrat rotit cu 45°. care se stabileşte experimental prin bilanţ termic global al sistemului. în 140 . — la fascicule de tuburi orizontale. se reco­ mandă s/d e >2. ia curgerea gazelor prin straturi fixe de parti­ cule. regimul de transfer de căldură fluid-particule este nestaţionar şi nu prezintă interes practic. între particule şi fluid (gaz). în zona iniţială de contact.. incluzînd atît convecţia fluid-particule cit şi conducţia în particule. Transferul de căldură fluid-particule este interesant practic la fluidizarea cu circulaţie continuă a solidului şi la straturile mobile de particule. El este cu atît mai mic. poate fi calculat cu diverse relaţii. cu cît înălţimea stratului este mai mare şi cu cît diferenţa medie de temperatură fluid-particule este mai mică. are valori mari. s'=s-^3J2). încrucişare simplă sau eventual echicurent. Acesta este în fond un coeficient global de transfer de căldură k. mediu pentru întregul strat.

2. se poate scrie egalitatea: 141 . . 1 000. Se constată lipsa unor relaţii pentru calcularea coeficientului de trans­ fer de căldură între lichide şi particule. 3 — radiaţii ultraviolete. prin intermediul cărora se realizează transferul de căldură prin radiaţie între două corpuri cu temperaturi diferite.strat fluidizat (fluidizare nestaţionară) pentru w<*w0. Notînd cu Q energia radiantă incidenţă. 7 — unde medii radio şi S — unde lungi radio). cu Qa energia absorbită de corp. w=wm şi s = « m . 2.37. 4 — raze luminoase sau vizibile. care pot fi extra­ polate şi la strat mobil: stabilită pentru Re=2 .8 şi 100 (maximum 400) micrometri. 5 — ra­ diaţii infraroşii sau termice. cu Qr energia reflectată de corp şi cu Qt energia care traversează corpul. NOŢIUNILE DE BAZA ALE RADIAŢIEI Radiaţiile termice (infraroşii). în strat fluidizat sau în strat mobil. fără a exista influenţe reciproce im­ portante.6. TRANSFERUL DE CĂLDURA PRIN RADIAŢIE IN REGIM STAŢIONAR 2. Radiaţiile termice corespund unor lungimi de undă cuprinse aproximativ între 0. . Radiaţiile termice care cad asupra unui corp pot fi absorbite. pot fi reflectate sau pot traversa corpul. se deosebesc calitativ de celelalte tipuri de unde electromagnetice şi se caracterizează printr-un domeniu specific de lungimi de undă (fig. 6 — unde scurte radio şi radar. Re are expresia din relaţiile anterioare. dacă se aplică la limita începerii fluidizării. 2 — raze X.6.1. . în care domeniul 1 conţine radiaţii cosmice şi gama.

de exem­ plu. care conduc la o absorbţie globală mai mare in raport cu absorbţia de pe suprafaţa perfect şlefuită. Se defineşte drept coj-p negru acel corp care absoarbe în întregime radiaţiile termice incidente. Coeficientul de absorbţie al unui corp depinde de n a t u r a corpului. Gazele mono şi biatomice sînt practic total transparente la radiaţiile termice. nu se încălzeşte prin absorbţia radiaţiilor solare). Aceşti coeficienţi pot avea valori numerice cuprinse între 0 şi 1. de rugozitatea suprafeţei corpului etc. fiind compus din gaze biato­ mice. de temperatură. r—O şi t=0. a = 0 ş i r = 0 (aerul. P e n t r u un acelaşi material şi la aceeaşi temperatură. energia reflectată iese. căruia îi corespunde energia Q 0 .8 şi ?^=0. Acest lucru este pus în evidenţă prin figurile 2. în figura 2. pre­ văzute cu un orificiu prin care în incintă pătrunde un fascicul de radiaţii termice. Aceste absorbţii şi reflecţii se pot repeta de mai multe ori (procesul are loc în spaţiu şi nu în plan) pînă cînd. Acest fascicul cade asupra pere­ telui sferei în punctul 1. r — coeficient de re­ flecţie şi t — coeficient de transparenţă. deci a u t = l .39. se obţine relaţia: în care a poartă numele de coeficient de absorbţie.2 şi dacă în incintă au loc şase reflecţii con142 . parţial reflectată. o suprafaţă rugoasă are un coeficient de absorbţie mai mare decît o suprafaţă per­ fect şlefuită. energia incidenţă fiind parţial absorbită. din care se constată că. au loc absorbţii şi r e ­ flecţii repetate. din incintă. de starea de agregare.38 şi 2. în concavităţile suprafeţei rugoase. Dacă. peretele sferei are as=0. dar se pot realiza sisteme de la­ borator care să se comporte ca un asemenea corp ideal. prin orificiu.40 este reprezentată imaginea unei incinte sferice. la un moment dat. Un asemenea corp nu există în natură. Corpurile solide reale sînt practic opace la radiaţiile termice ( i = 0 ) şi au deci a + r = l (aceste corpuri absorb o parte din radiaţiile incidente şi reflectă cealaltă parte). Energia reflectată în punctul 1 (reflecţia termică respectă legile reflecţiei optice) cade din nou asupra peretelui sferei in punctul 2 şi este parţial absorbită şi par­ ţial reflectată.Împărţind toţi termenii acestei egalităţi cu Q. deci acel corp care are a=l.

secutive. relaţia care exprimă variaţia puterii de emisie a corpu­ lui negru.6. 2.\. în uni­ tatea de timp. LEGILE RADIAŢIEI TERMICE Se defineşte prin putere de emisie E energia radiantă emisă. se constată că în­ tr-o diagramă En. Punctele de maxim ale izoterme­ lor se înşiră pe o curbă. în funcţie de lungi­ mea de undă "k şi de temperatura T: în această relaţie e=2.2. 2. M.898 IO. putere de emisie monocromatică sau intensitate de radiaţie). raportul dintre energia care iese prin orificiu şi energia care pătrunde prin orificiu va fi: în spatele orificiului (în incintă) se absoarbe fracţia din energia inci­ denţă egală cu: şi rezultă că orificiul incintei se comportă ca un corp negru (coeficientul de absorbţie este.41). că la oricare lungime de undă puterea de emisie creşte cu creşterea temperaturii şi că pentru X=0 sau X=oo puterea de emisie este nulă. practic. la o variaţie elementară a lungimii de undă (E„. (2. lungimile de undă la care puterea de emisie este maximă sînt de ordinul micrometrilor. iar constan­ tele dimensionale C\ şi C„ au valorile: Reprezentînd grafic relaţia lui Planck (fig.718 (baza logaritmilor naturali). pentru care produsul dintre lungimea de undă hmax Şi temperatură are o valoare constantă (legea lui Wien): X m a . egal cu 1). Cu asemenea sisteme s-au putut studia experimental diverse aspecte ale radiaţiei termice. pe cale teoretică.3 [m-K]. Planck a stabilit.210) La temperaturi întîlnite obişnuit în practică.x—X izotermele sînt nişte curbe care prezintă maxi­ me. de unitatea de suprafaţă a unui corp.T=2. 143 .

Rezolvarea între limitele \=0 . puterea de emisie a corpului negru este mai mare decît puterea de emisie a oricărui alt corp.8 . în unitatea de timp.. constanta o este o con­ stantă universală a radiaţiei. . teoretic de către Boltzmann şi experi­ mental de către Ştefan) şi este. la o temperatură constantă se respectă condiţia: In general.Puterea de emisie a corpului negru. pe toată gama lungimilor de undă. la o anumită temperatura. se notează cu e şi poartă numele de coeficient de emisie: Se numesc corpuri cenuşii acele corpuri pentru care. 400 |um. însă. la aceeaşi temperatură. se obţine: La aceeaşi temperatură. următoarea: înlocuind valoarea constantei universale a radiaţiei în relaţia (2. Puterea de emisie a corpului negru se poate exprima printr-o relaţie simplă de forma: care arată că puterea de emisie este direct proporţională cu puterea a patra a temperaturii absolute a corpului.. poate fi calculată prin integrala: în mod normal. . care se determină pe cale experimen144 . izotermele din dia­ grama lui Planck sînt foarte apropiate de abscisă. deoarece. oo este posibilă şi nu conduce la diferenţe sensibile faţă de cazul normal.211).<0. In această relaţie cunoscută sub numele de legea J. Boltzmann. corpurile reale pot fi considerate corpuri cenuşii şi pute­ rea lor de emisie poate fi exprimată prin relaţia: Energia (căldura) radiată de un corp real. Ştefan — L. în medie. integrala nu poate fi rezolvată analitic. Raportul dintre puterea de emisie a unui corp oarecare şi puterea de emisie a corpului negru. Valoarea lui o a fost stabilită pe diverse căi teoretice şi experimentale (iniţial.8 |mm şi X>400 |nm. această integrală ar trebui efectuată între limitele corespunzătoare radiaţiilor termice X=0. între aceste limite. avînd aria suprafeţei A. se exprimă prin noua formă a legii Stefan-Boltzmann: Coeficientul de emisie poate avea valori cuprinse între 0 şi 1 (valoa­ rea 1 corespunde corpului negru). la valori X.

suprafeţele fiind foarte mari în raport cu distanţa dintre ele (fig. în unitatea de timp. Se constată că. radiaţiile care 10 — Procese de transfer termic 145 . co­ eficientul de emisie al metalelor creşte. de rugozi­ tatea suprafeţei corpului etc.42). un corp negru şi un corp cenuşiu.25 sînt redate valorile experimentale ale co­ eficientului de emisie pentru diverse ma­ teriale. Corpul ce­ nuşiu emite.8 . . că vopselele de aluminiu au valori ale lui e mai mici decît cele ale vopselelor obişnuite de ulei etc. prin oxidare. materiale refractare. Ca şi coeficientul de absorbţie. 0. coeficientul de emisie este funcţie de natura corpului. de starea lui de agregare. In majoritatea cazurilor practice (oţel oxidat.tală. . materiale izolante etc. 2. Fie două corpuri cu suprafeţe plane pa­ ralele. de temperatură. In tabelul 2.) coeficientul de emisie are valori de ordinul 0.9. ener­ gia Q. Această energie radiantă cade asu­ pra corpului negru (suprafeţele fiind foar­ te mari şi foarte apropiate.

în unitatea de timp. care se stabileşte în continuare. H. există un echilibru dinamic şi energia emisă de corpul cenuşiu trebuie să fie egală cu energia absorbită de acesta: Avînd în vedere această egalitate şi relaţia (2. Emiterea de radiaţii. Corpul negru emite. legea lui J. către elementul dA2. Kirchhoff. care absoarbe aQn şi reflectă (1—a)Qn (energia reflectată cade asupra corpului negru şi este integral absorbită). în care o supra­ faţă elementară dAt emite radiaţii către o altă suprafaţă elementară cL42.213). dar în mod inegal. se face după toate direcţiile. care exprimă energia radiată după toate direcţiile. Deoarece lungimii cercului 2.rr îi corespund 2~ radiani. laturii a îi corespunde unghiul la centru (plan): Prin analogie. exprimă energia emisă după o anumită direcţie (pe toată gama lungimilor de undă). după direcţia paralelă cu dAu a=90°. Dacă cele două corpuri au aceeaşi temperatură. energia Qn. cos <x=0 şi energia radiată este nulă).43 este redată configuraţia unui sistem. Lambert. Spre deosebire de legea Stefan-Boltzmann.ies în afara sistemului sînt neglijabile) şi este integral absorbită. care este cunoscută sub numele de legea lui H. Aceasta cade asupra corpului cenuşiu. din oricare punct al unei suprafeţe. în figura 2. la rîndul său. rezultă: deci o egalitate între coeficientul de emisie şi coeficientul de absorbţie. Intensitatea radiaţiei este maximă după direcţia normală la suprafaţa corpului (la fel şi absorbţia de ra­ diaţii). este direct proporţională cu energia radiată după normala la dAu cu cosi­ nusul unghiului cuprins între normală şi direcţia pe care este plasat dA2 şi cu valoarea unghiului solid sub care este văzut elementul dA2 de pe elementul d ^ : (după direcţia normală la dAu <x=0. cos a = l şi energia radiată este maximă. se poate scrie şi valoarea unghiului solid corespunzător: 146 . Se admite că energia emisă de elementul d ^ .

Primul corp emite. sub un unghi solid dQ: Această lege a lui Lambert este verificată de datele experimentale la valori a<60°. ambele constituind corpuri negre. va fi: Intr-o formă generală. foarte mari în raport cu distanţa dintre ele. Fie două suprafeţe plane paralele. energia: şi absoarbe în totalitate energia emisă de-al doilea corp: Energia schimbată efectiv.14 ori mai mică decît energia radiată în toate direcţiile). 2. de poziţia reciprocă a corpurilor. scrisă sub forma: 10* 147 .6. prin radiaţie. Se admite că temperaturile celor două suprafeţe sînt Tt şi T2. în final. SCHIMBUL DE CÂLDURÂ PRIN RADIAŢIE INTRE DOUA SUPRAFEŢE PLANE PARALELE Cazul corpurilor negre. Tl fiind mai mare decît T2 (are loc un schimb de căldură prin radiaţie de la corpul cu temperatura Tu către corpul cu temperatura T2). C 1 2 depinde de forma şi dimensiunile corpurilor. între cele două corpuri. Rezultă.3. Se preferă uneori să se calculeze căldura schimbată prin radiaţie cu ajutorul legii lui Newton. după direcţia oc.Energia radiată de suprafaţa dAx în toate direcţiile se poate scrie astfel: (energia radiată după normală este de 3. căldura schimbată prin radiaţie între două corpuri oarecare poate fi exprimată prin relaţia: în care aria Aj aparţine corpului ce pierde căldură şi în care C12 este un coeficient de radiaţie reciprocă. de distanţa dintre corpuri. şi nu poate fi determinat pe cale analitică decît în cîteva cazuri particulare (în exemplul tratat 0 ^ = 1 ) . de coeficienţii de emisie respectivi etc. în unitatea de timp. următoarea expresie a energiei emise ele elemen­ tul dAj.

situaţia este mult mai complicată.44 sînt reprezentate. cu deosebirea că corpurile nu sînt negre.în care a. în unitatea de timp şi pe unitatea de suprafaţă. va fi egală cu diferenţa dintre emisia proprie a corpului 1 şi suma tuturor radiaţiilor absorbite de acest corp: 148 . Energia care trece efectiv de la corpul 1. absorbţiile şi reflec­ ţiile repetate la infinit. ci cenuşii. la corpul 2. pornind de la emisiile proprii de radiaţii ale celor două corpuri. In aceleaşi condiţii ca şi la punctul anterior. In figura 2. dar poate fi totuşi rezolvată analitic. este coeficientul de schimb de căldură prin radiaţie şi are ex­ presia: Cazul corpurilor cenuşii. pentru acest caz.

219). cu un număr infinit de ter­ meni şi cu suma egală cu 1/(1—p).—e e =e. Expresia lui E12 se simplifică la următoarea formă: împărţind toţi termenii cu produsul ata2 şi ţinînd seama de faptul că a=e. cu raţia p=(l—cti)(l—a2). conform relaţiei (2..Se constată că parantezele sînt nişte progresii geometrice de forma ( 1 + P + P 2 + • • •). rezultă: şi.214): se poate scrie: Comparînd relaţia (2. pentru e. se obţine: Deoarece.222) cu relaţia (2. în continuare: 149 . rezultă valoarea lui C12 pentru acest caz: Din această egalitate.

în continuare. rezultă: 150 . rezultă: Căldura schimbată efectiv între corpul 1 şi corpul 2 se poate scrie şi.6. această energie provenind şi din emisia proprie şi din reflecţii. Cu Q2 se notează energia care părăseşte suprafaţa corpului exte­ rior (ambele corpuri sînt cenuşii). Se no­ tează cu Qj energia radiantă care părăseşte. pen­ tru reducerea schimbului de căldură prin radiaţie. pentru ipoteza fă­ cută (egalitaea coeficienţilor de emi­ sie)..Se constată că.4. se re­ duce de două ori. suprafaţa corpului interior. ^_ Valorile Qt şi Q2 se pot exprima prin următoarele relaţii: înlocuind pe Q t în expresia lui Q2. Q. In practică se utili­ zează deseori sisteme de ecrane. 2. căldura schimbată prin radiaţie. PIERDEREA DE CĂLDURA PRIN RADIAJIE A UNEI SUPRAFEŢE CONVEXE Fie un corp convex (indice I). plasat în interiorul unei incinte (in­ dice 2) (fig. în unitatea de timp. 2. temperatura cor­ pului interior fiind mai mare decît temperatura corpului exterior. o nouă expresie a lui Q2: astfel: Aducînd la acelaşi numitor şi reducînd termenii asemenea. Spre deosebire de Qu care cade în între­ gime asupra corpului exterior (corpul interior este convex).45). cade par­ ţial asupra corpului interior (cpQ2) şi parţial asupra corpului exterior în­ suşi [(1—cp)Q2]. prin introducerea unui ecran.

46 este repi'ezentată configuraţia unui sistem. construcţiile alăturate etc. coloanelor. Prin mediu înconjurător se înţeleg solul. Temperatura mediului înconjurător se con­ sideră egală cu temperatura atmosferică. 2. SCHIMBUL DE CĂLDURA PRIN RADIAŢIE INTRE DOUA CORPURI OARECARE în figura 2. şi nu aerul.226) şi (2. care este lipsit de proprietăţi radiante (gazele biatomice nu absorb şi nu emit radiaţii termice). se consideră Tt=T2. în acest caz Q = 0 sau: Forma finală a expresiei lui Q va fi deci: şi.224) capătă forma: în acest caz. în care două suprafeţe elementare dA t şi ăA2 schimbă căldură prin radiaţie. 151 . ale cuptoarelor.împărţind toţi termenii cu podusul c^a» şi înlocuind coeficienţii de absorbţie prin coeficienţii de emisie corespunzători.5.6. valoarea coeficientului de schimb de căldură prin radia­ ţie va fi: Relaţiile (2. către mediul înconjurător. schimbătoa­ relor. conductelor etc. valoarea lui C 1 2 este: Pentru A 2 > » A l f rezultă C12c^ely iar "relaţia (2. rezervoarelor. se obţine: Pentru a se determina valoarea fracţiei cp. corespunzător.227) sînt utilizate practic pentru calcularea pier­ derilor de căldură prin radiaţie.

228) poate fi rezolvată în cîteva cazuri particulare. căldura schimbată efectiv între cele două suprafeţe elementare va fi: Integrînd pentru suprafeţe finite. din această energie incidenţă Asemănător. se obţine: Suprafaţa ăA2 absoarbe. Integrala dublă din relaţia (2. suprafaţa dAt absoarbe. 152 . din energia emisă de supra­ faţa dA2: Neglijînd reflecţiile şi absorbţiile repetate.Conform legii lui Lambert. ener­ gia radiată de suprafaţa dAu către suprafaţa ăA2. este dată de relaţia: în care valoarea unghiului solid se poate exprima prin: înlocuind pe ăQlf în relaţia lui d2Qi. se obţine: (această relaţie corespunde cazurilor în care distanţa dintre cele două suprafeţe este relativ mare în raport cu dimensiunile suprafeţelor. pen­ tru că s-au neglijat reflecţiile şi absorbţiile repetate).

corespunzătoare unităţii de timp şi unităţii de suprafaţă normală pe direcţia radiaţiilor.27 sînt redate valorile experi­ mentale ale coeficientului de absorbţie la ra­ diaţii solare. pentru latitudinea nordică de 45° (corespunzătoare ţării noastre).2. se poate exprima prin relaţia: i în care: Qs este căldura absorbită direct din radiaţiile solare şi din reflec­ ţiile difuze din spaţiu. Qe — căldura radiantă emisă de corp. cu aproximaţie.47 sînt reprezentate unghiul a şi un alt unghi caracteris­ tic £. cuprins între verticala locului şP direcţia radiaţiilor solare (a şi {5 pot fi în acelaşi plan sau în plane diferite). Căldura absorbită efectiv de un corp. — căldura absorbită din reflecţiile solului sau ale construcţiilor înconjurătoare. Moon. Q. după datele experimentale obţinute de către P. 1 reprezintă panul orizontal. în tabelul 2. pentru calcularea căl­ durii absorbite direct din radiaţiile solare şi din reflecţiile difuze din spaţiu. Datele din aceste tabele sînt necesare în aplicarea relaţiei (2. va­ lorile (3. ABSORBŢIA RADIAŢIILOR SOLARE încălzirile rezultate prin absorbţia radiaţiilor solare este bine să fie cunoscute în unele cazuri practice. căldura absorbită din radiaţiile solare.6. pentru diverse materiale. în tabelul 2.230). în majoritatea cazurilor practice Qr este neglijabil. Produsul A cos a reprezintă aria suprafeţei corpului. de exemplu: la rezervoarele pen­ tru depozitarea produselor volatile. proiectată pe un plan normal pe direcţia radiaţiilor. 3 — direcţia radiaţiilor solare. Rezolvarea exactă a problemei încălzirii produse prin absorbţia radiaţiilor solare este complicată. qs şi /. Există însă posibilitatea de a calcula. 4 — planul care absoarbe radiaţii 5i 5-normala la planul care absoarbe radiaţii. qs — radiaţia solară directă.26 sînt prezentate. de către diverse corpuri. In figura 2.6. as — coeficientul de absorbţie la radiaţii solare (diferit de coeficientul de emisie). Problemele puse anterior reprezintă dificul­ tăţi produse de absorbţia radiaţiilor solare (creşterea presiunii în rezervoarele de depozi153 . la drumurile asfaltate etc. In această figură. ca. ce — unghiul dintre normala la suprafaţa corpului şi direcţia radiaţiilor. corespunzătoare la diverse ore din zilele senine de vară. 2 — verticala locu­ lui. în unitatea de timp. Energia radiată de corp se exprimă prin legea Stefan-Boltzmann: Qs poate fi calculat cu ajutorul următoarei relaţii: în care: f este un coeficient experimental care ţine seama de reflecţiile difuze din spaţiu.

sînt următoarele: pentru CO» — 2. corespunzătoare bioxidului de carbon şi vaporilor de apă. sînt interesante. 3.02 fim. 25 um.8 . în raport cu pro­ prietăţile radiante ale corpurilor solide.36 . De mare actualitate este în prezent utilizarea în scopuri utile a energiei absorbite din radiaţiile solare. .24 .. . Principalele benzi carac­ teristice. . . înmuierea asfaltului etc). Proprietăţile radiante ale C0 2 şi H a O au fost sufi­ cient de mult studiate şi s-au constatat unele deosebiri. 8.01 . bioxidul de carbon şi vaporii de apă. pentru H. Dintre celelalte gaze care au proprie­ tăţi radiante importante.6. 4. 16. RADIAŢIA GAZELOR Proprietăţile radiante (de absorbţie şi emisie) ale gazelor mono şi biatomice sînt practic neglijabile. 4. . în studiul radiaţiei.0 — 2. . . 3. . Spre deosebire de solide.80 um: şi 12. 154 . . .7. gazele emit şi absorb radiaţii numai pe anumite benzi de lungimi de undă. 2. Acestea sînt prezente în gazele arse şi schimbă căldură şi prin radiaţie cu corpurile solide cu care vin în con­ tact.5 . în cuptoare etc. 4. care emit şi absorb radiaţii pe toată gama lungimilor de undă (spectru continuu).tare la temperatura atmosferică a hidrocarburilor uşoare în fază lichidă.27 um.5 um şi 12 . .5 um.

la tp. Cea mai generală relaţie pentru calcularea grosimii echivalente a stra­ tului de gaze este următoarea: 2 2 în care V este volumul ocupat de gaze. Cea mai cunoscută relaţie pen­ tru calcularea coeficientului de schimb de căldură prin radiaţie. 155 .jax indicele secund.48 şi 2. Tv — temperatura peretelui. în cazul gazelor arse. depind. Relaţia anterioară se poate simplifica la forma: Coeficientul de emisie al gazelor se calculează cu relaţia: iar coeficientul de absorbţie al gazelor. emisia şi absorbţia de radiaţii. se poate citi din nişte grafice.49. redate în figurile 2. Coeficienţii de emisie ai C 0 2 şi H 2 0 se citesc din diagramele lui H.în cazul corpurilor solide. proprietăţile radiante se manifestă la supra­ faţă. în întregul lor volum.50. este următoarea: în care: e p este deficientul de emisie al peretelui (solidului). T g — tem­ peratura gazelor. se calculează obişnuit cu relaţia lui Newton. ag — coeficientul de absorbţie al gaze­ lor la temperatura tv. iar A — aria suprafeţei solidului cu care se schimbă căldură. Hottel. cu relaţia: In aceste relaţii indicele prim se referă la tg. asupra lui e H2 o. de produsul pi (p este presiunea totală a gazelor) şi de temperatură. C. care ţine seamă de suprapunerea parţială a benzilor de lungimi de undă ale radiaţiilor C0 2 şi H 2 0. de concentraţiile C0 2 şi H 2 0 în amestecul respectiv (exprimate indirect prin presiunile lor parţiale) şi de grosimea medie a stratului de gaze. Căldura schimbată prin radiaţie. între gaze arse şi corpuri solide. iar în cazul gazelor. O. eg — coeficientul de emi­ sie al gazelor la temperatura tg. Factorul de corecţie fi se citeşte din figura 2. în funcţie de PH O Şi PH.l Şi exprimă influenţa mai mare a Iui PHO> hi raport cu l. Termenul de corecţie Aeg. în funcţie de temperatură şi de produsul dintre presiunea parţială a componentului respectiv şi gro­ simea echivalentă a stratului de gaze (l). printre altele. dar în cazurile obişnuite acest termen este neglijabil. în funcţie de raportul PH2a/(Pii2o+Pco2). Din această cauză.

.

care vor fi prezentate în capitolul res­ pectiv. 2. Oamenii supuşi unor radiaţii termice puternice pot căpăta arsuri grave ale pielii. în tabelul 2. radiază puternic asupra obiectelor înconjurătoare. producînd încălzirea acestora. In funcţie de fluxul termic specific primit. specifice cuptoarelor tubulare. Prin încălzirea utilajelor se reduce rezistenţa meca­ nică a acestora şi este posibilă prăbuşirea lor. pînă la atingerea unei temperaturi de regim.6. tempe­ ratura iniţială fiind temperatura atmosferică. pot apărea autoaprinderi ale unor materiale şi cedări ale unor vase aflate sub pre­ siune. ca de exemplu în cazurile faclelor şi incendiilor.28 se prezintă cîteva date experimentale privind încălzirea în timp a utilajelor. în funcţie de fluxul termic specific primit. De asemenea.în afară de metoda expusă pentru calcularea lui <xf. 157 .8. cînd căldura primită de utilaj este egală cu căldura cedată de aqesta aerului atmosferic. RADIAŢIA FLĂCĂRILOR DESCHISE Flăcările deschise (libere) în atmosferă. utilajele din apropierea flăcării se încălzesc în timp. există şi alte metode de calcul. la schimbul de căldură între gaze arse şi corpuri solide.

se poate scrie: 158 .1. s-a ajuns la concluzia că: în care R este rezistenţa termică. necesitatea răcirii prin stropire cu apă a utilajelor din apropierea unor flăcări de incendiu şi necesitatea evitării de către oameni a radiaţiilor termice puternice. Pentru coeficientul de emisie a flăcării se recomandă următoarele valori : e=0. convecţia şi radiaţia. de la gazele arse la suprafaţa interioară a peretelui coşului căldura se transmite. pe baza analogiei termoelectrice.2 pentru arderea metanului. arsurile încep după un timp de expunere T = 2 0 secunde. de la suprafaţa exterioară a pere­ telui coşului către mediul ambiant. căldura se transmite. căldura se transmite prin peretele coşului prin conducţie. Prin aplicarea relaţiei anterioare. e=0. Aspectele elementare prezentate. SCHIMBUL GLOBAL DE CĂLDURĂ IN REGIM STAŢIONAR 2.33 pentru arderea propanului. In marea majori­ tate a proceselor practice de schimb de căldură sînt prezente. privind radiaţia flăcărilor deschise. e=0. prin convecţie liberă şi prin radiaţia peretelui. de exemplu la un flux termic specific q = 6 308 W/m2. r — distanţa de la centrul flăcării la utilajul radiat [m]. Pentru două moduri de transfer de căldură în paralel. în paralel. în serie.7. în continuare. COEFICIENŢII GLOBALI DE TRANSFER DE CĂLDURA Anterior au fost analizate separat cele trei moduri caracteristice de transfer de căldură: conducţia. justifică necesitatea amplasării judicioase a faclelor. de exemplu convecţie şi radiaţie.4 pentru arderea hidrocaburilor grele. două sau chiar toate cele trei moduri de transfer de căl­ dură. prin convecţie forţată şi prin radiaţia gazelor. în serie sau în paralel. se obţine de exemplu pentru un obiect plasat la 50 m de o flacără rezultată prin arderea a 20 kg/s metan. Fluxul termic specific primit de un obiect de la o flacără deschisă este invers proporţional cu pătratul distanţei şi se poate calcula cu re­ laţia: în care: e este coeficientul de emisie a flăcării. în paralel.7. un flux termic specific de 6 374 W/m2. Q — căldura dezvoltată prin ardere în unitatea de timp [W]. Anterior. 2.Pentru oameni. Iată un exemplu: gazele arse care circulă printr-un coş pierd căl­ dură către mediul ambiant.

în fi­ gura 2. rezistenţele termice fiind prezente în serie. şi unor mo­ duri de transfer în paralel. Coeficienţii parţiali de schimb de cădură at şi oc2 pot corespunde. care sînt greu de măsurat.237) se pot constata următoarele: (coeficientul global de schimb de căldură este mai mic decît ambii c De­ ficienţi parţiali de schimb de căldură). O majorare însemnată a lui 7c nu se poate obţine decît prin majora­ rea coeficientului parţial cu valoare mică (de exemplu. Pentru două fluide separate de un perete plan simplu.51 sînt redaţi parametrii caracteristici schim­ bului de căldură între două fluide separate de un perete plan simplu. k are deci expresia: Această expresie se putea obţine şi prin metoda explicitării şi însu­ mării diferenţelor parţiale de temperatură.în acest caz. a poartă numele de coeficient par­ ţial de schimb de căldură şi reprezintă suma coefi­ cienţilor de schimb de căldură prin cele două mo­ duri de transfer prezente în paralel. între cele două fluide. evitîndu-se temperaturile de pe cele două feţe ale peretelui. Cazul fluidelor separate de un perete plan. se Doate scrie: %-Vi Relaţia lui Newton se utilizează şi pentru un schimb global de căl­ dură (prin mai multe moduri de transfer în serie). scriindu-se sub forma: în care k se numeşte coeficient global de schimb de căldură (are aceleaşi dimensiuni ca şi a). Pe baza relaţiei (2. 159 . în cele ce urmează se ur­ măreşte exprimarea lui Q în funcţie de temperatu­ rile celor două fluide. prin nervurarea peretelui pe faţa corespunzătoare lui oc mic). aşa cum s-a discutat.

este următoarea: în mod asemănător se poate stabili şi o expresie a coeficientului glo­ bal de schimb de căldură corespunzător suprafeţei interioare a peretelui cilindric.52): Scriind ecuaţia Iui Newton sub forma: se constată că expresia coeficientului global de schimb de căldură. In numeroase cazuri. căldura schimbată în unitatea de timp între două fluide separate de un perete cilindric se poate exprima prin relaţia (parametrii caracteristici sînt redaţi în figura 2.în cazul fluidelor separate de un perete plan.241): 160 . se preferă utilizarea coeficientului global de schimb de căldură. prin egalarea relaţiilor (2. co­ respunzător suprafeţei exterioare a peretelui cilindric. exprimat pe unitatea de lungime a conductei kL (W/m °C). k are expresia: Cazul fluidelor separate de un pe­ rete cilindric. Cunoscînd expresia re­ zistenţei termice la un perete cilin­ dric simplu. care apare în legea lui Newton scrisă sub forma: Expresia lui kr rezultă simplu. compus din mai multe straturi.239) şi (2.

Cazul fluidelor care circulă prin conducte îngropate. în cazul conductelor îngropate. că valoarea coeficientului global de schimb de căldură.53 sînt redaţi parametrii caracteristici acestui caz de schimb global de căl­ dură. Cunoscînd expresia rezistenţei termice a solului. cunoscînd rezistenţa termică a perete­ lui sferic simplu. este dată de relaţia: (se poate stabili valoarea lui ke şi în cazul în care peretele este format din mai multe straturi). ca şi în cazul peretelui cilindric. se poate scrie: S-a constatat deci. exprimat pe unitatea de suprafaţă exterioară. pen­ tru 7i/de>2. /c^ are expresia: Cazul fluidelor separate de un perete sferic. la fluidele sepa­ rate de un perete sferic simplu. Prin acelaşi procedeu. în figura 2. se poate scrie următoarea rela­ ţie pentru Q: iOl^ A rezultat aşadar expresia lui ke: 11 — Procese de transfer termic 161 .In cazul fluidelor separate de un perete cilindric compus din mai multe straturi.

081 W/m°C şi p = =M150 . se protejează la exterior. cu aer sau abur. . — să aibă densitatea mică. Materialele izolante trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: — să aibă conductivitate termică mică (sub 0. indicele m se referă la metal.7. în unitatea de timp. are X=0.2. — la izolaţie.2. agenţilor frigorifici etc). . se utilizează pînă la o temperatură de 600CC. 0. — să nu fie corosive faţă de metalele care se izolează. .21 W/m°C! şi p=500 . a zgurei topite de la cuptoarele siderurgice. . . iar indi­ cele iz. . pentru a nu încărca prea mult conductele şi aparatele izolate (sînt preferate materialele poroase care au şi X şi p mici). de exemplu.058 . 0. . ..12 . — a se evita degradarea fluidelor din interiorul conductelor şi apa­ ratelor (scăderea titlului de vapori la aburul saturat. IZOLAREA TERMICA A CONDUCTELOR Şl APARATELOR Izolarea termică a conductelor şi diverselor aparate (coloane. > Principalele materiale izolante utilizate sînt: vata de sticlă. 60 mm. la acţiuni mecanice. tuf vulcanic etc. încălzirea sau vaporizarea. se utilizează pînă la o temperatură de 900°C. tablă galvanizată sau un strat de gips (la conducte şi aparate interioare). obişnuit.093 W/m c C şi p = 4 0 . 300 kg/m3. cu ajutorul relaţiilor întîlnite la stabilirea coeficienţilor globali de schimb de căldură. . schim­ bătoare de căldură etc. vata de zgură şi diatomitul. se poate exprima prin relaţia: în care: tlnt este temperatura fluidului din interiorul aparatului şi tatm — temperatura atmosferică./se utilizează pînă la o temperatură de ZOO^. de radiaţie şi de influenţa vîntului. Vata de sticlă are X<=0. se foloseşte sub formă de saltele cu grosimi de 15 . printr-un perete plan izolat.) este necesară pentru: — a se reduce schimbuT de căldură cu mediul ambiant şi a se mări economicitatea instalaţiilor. 0. Calculul termic al izolaţiei se face. Diatomitul este un pămînt natural izolant. fulgi de azbest. se protejează la exterior cu carton asfaltat. — să fie ieftine şi să se monteze uşor. ..058 . mică. . are X=0. — a se asigura securitatea muncii (se recomandă ca temperatura pe suprafaţa exterioară să nu depăşească 50CC). tre­ buie şi ea protejată Ia exterior. ca. . 8 0 kg/m3. . se pot utiliza şi diverşi lianţi. —' să fie rezistente la temperatura de lucru. la umiditatea atmosferică. se pot utiliza pentru izolare şi cărămizi de diatomit fasonate special. Căldura schimbată. 700 kg/m3. . 162 . Vata de zgură se obţine prin pulverizarea.23 W/m °C). cu apa formează o pastă care se aplică uşor pe suprafeţele care se izo­ lează. oce ţine seamă de convecţia liberă.

se calculează iniţial cce. în funcţie de datele impuse iniţial. cu ajutorul relaţiei: şi în final. t e m p e r a t u r a presupusă este corectă. în cazul în care nu se impun nici text <* Şi nici Q. apoi Q. se presupun atît dextiz. se calcu­ lează u a şi apoi se stabileşte Q cu relaţiile (2. Aceste trei valori trebuie să verifice simultan relaţiile (2. Asemănător. iz.251). In final se calculează S i z cu relaţia (2. — Dacă este impusă t e m p e r a t u r a pe suprafaţa exterioară a izolaţiei.247) şi (2.^. se fac noi presupuneri şi calcu­ lul se repetă). — Dacă este impusă valoarea lui Q.248). La conductele izolate. rezultă grosimea necesară a izolaţiei.250). se presupune d„. — Dacă este impusă grosimea izolaţiei (se cunoaşte dext iz).250) şi (2. I Relaţiile de calcul corespunzătoare peretelui plan pot fi utilizate şi în cazul vaselor cilindrice de diametru mare.P e n t r u că $ „ .251) (în caz contrar. pentru diverse grosimi ale izolaţiei. cît şi t„xt a şi se calculează a e . se presu­ p u n e t. simplificată. — Dacă este impusă valoarea lui 8. capătă forma: — Dacă este impusă temperatura pe suprafaţa exterioară a izolaţiei. —• Dacă este impusă valoarea lui S«. se calcu­ lează OLS şi apoi se verifică Q cu ajutorul relaţiei (2.250) şi (2. se presupune texf iz. căldura schimbată în unitatea de timp se poate calcula cu relaţia: y care. Dacă cele două valori obţinute pentru Q nu sînt egale. ci se recomandă de­ terminarea grosimii optime a izolaţiei. Cele două valori ale lui Q trebuie să fie practic egale. din punct de vedere economic. căldura pierdută în ii* 163 . calculul se repetă. din relaţia (2. se calculează.248) (încercări succe­ sive.247). se calcuează <xe şi apoi Q. presupunînd un alt dext«. sub forma simplificată: poate fi utilizată în moduri diferite. Relaţia anterioară. cu ajutorul relaţiei: şi al relaţiei (2. t e r m e n u l om/\m se neglijează în raport cu termenul Sjj/i.-. se presupune rOTj iz.247). pentru că O j » <xe.jgibi se calculează a(. şi apoi Q cu ajutorul relaţiilor (2. Dacă valorile iui Q sînt egale. termenul l/a t se neglijează în raport cu t e r m e n u l l/<xe. < £ « şi X m » Kz.

unitatea de timp 1 şi se construieşte o diagramă de tipul celei redate în figu­ ra 2. cu ajutorul unor relaţii simplificate. 130 kg/m3. O asemenea relaţie.55. Pentru suprafeţe de schimb de căldură cu lungimi caracteristice mai mari de 0.016 . In figura 2. te—tatm. . Spuma solidă de poliuretan (X=0. . polistiren expandat. spumă solidă de poliuretan. pe lîngă vată de zgură. tz-\-tatm) şi de diferenţa de temperatură At=text. în privinţa temperaturii atmosferice şi a vitezei medii a vîntului (obişnuit se ia w=5 m/s pentru conductele şi aparatele plasate în aer liber şi w=Q în cazul plasării lor în interiorul diverselor construcţii).. Cele prezentate anterior se referă în special la izolarea conductelor şi aparatelor cu temperatură interioară superioară temperaturii atmo­ sferice. . t = — 2 0 0 .032 W/m °C. dar mai puţin exact. coeficientul de schimb de căldură prin convecţie liberă se poate citi din nomograma redată în figura 2. care se aplică în Sistemul Internaţional de unităţi de măsură (fundamentale).56 este redată o nomograma pentru citirea coeficientului de schimb de căldură prin radiaţie. costul ma­ noperei şi costul întreţinerii. vată de sticlă. . 0. .54. este următoarea: In această relaţie. azbest (şi un strat subţire de aer poate fi izolator termic) şi materiale specifice ca. în funcţie de t. Coeficientul parţial de schimb de căldură exterior se poate calcula cu re­ laţiile exacte prezentate anterior (convecţia forţată în cazul secţiunilor de curgere practic nelimitate. At şi e^. iar ultimul la influenţa vîntului (w este viteza medie a vîntului). de exemplu. convecţia li­ beră. . . în această diagramă. aplicabilă la conducte orizontale. Coeficientul parţial de schimb de căldură exterior se obţine cu for­ mula: în dimensionarea izolaţiei termice se admit condiţii relativ aspre. 100°C) este foarte mult utilizată în ultimul 164 . pierderea de căldură prin radia­ ţie a unei suprafeţe convexe către mediul înconjurător) sau. Pentru izolarea sistemelor cu temperatură inferioară temperaturii am­ biante se utilizează. perlit (granule).3 m. primul termen se referă la convecţia liberă. în amor­ tizarea anuală a izolaţiei 2 sînt incluse costul materialelor utilizate. p=30 . mai rapid.5(text. plută. . în funcţie de temperatura medie t=0. Grosimea optimă a izolaţiei este cea care cores­ punde punctului de minim al curbei cos­ tului total 3. construită după rela­ ţia exactă (pentru suprafeţele plane orizontale a se vedea observaţiile de la convecţia liberă).

la un rezervor pentru depozitarea etilenei la —104^. se formează staturi de gheaţă (din umiditatea atmosferică) care îngreunează sistemul şi care. măresc fluxul termic ab­ sorbit. pentru izolări în sistemele frigorifice şi la conductele magistrale în­ gropate în sol.timp. 2°C. păcură. 165 . în unele cazuri. poliuretanul se protejează mecanic la exterior.. pentru transportul lichidelor calde. De exemplu. benzen). Pe conductele şi aparatele cu temperatură exterioară mai mică decît 0°C. Pentru a se evita depunerea de gheaţă. uşor congelabile (ţiţei. temperatura pe suprafaţa exterioară a sistemului este de +29°C. . pentru temperatura atmosferică de 30°C. trebuie să se realizeze o izo­ lare termică foarte bună (dimensionată pentru temperatura atmosferică defavorabilă +30°C) care să asigure la exterior o diferenţă de tempera­ tură de numai 1 . Izolarea termică asigurată de poliuretan este mult superioară izolării realizate de sol. In acest ultim caz. de exemplu cu poliesteri armaţi.

în continuare, se prezintă două probleme interesante în legătură cu izolarea termică a conductelor. In unele cazuri, la conducte calde de exemplu, în special la diametre mici şi materiale izolante cu ~K relativ mare, se constată că prin izolare, pierderea de căldură creşte, cu toate că temperatura pe suprafaţa exte­ rioară se reduce. Prin intermediul relaţiei lui Newton, scrisă pentru transferul de căldură la exterior: comparîndu-se cazurile fără şi cu izolaţie termică, se constată că prin izo­ lare scad Ai e şi ae şi creşte Ae. Dacă creşterea lui Ae este mai însemnată decît scăderile lui Ate şi ote, fluxul termic creşte prin izolarea conductei. Un studiu mai amănunţit al problemei duce la concluzia că este posibil uneori ca variaţia lui Q cu grosimea izolaţiei să se facă după o curbă cu punct de maximum. Deci, pînă la o anumită valoare a diametrului exte­ rior al izolaţiei, este posibil ca Q să crească, cu creşterea grosimii izola166

ţiei. In cele ce urmează, se stabileşte o relaţie pentru calcularea aproxi­ mativă a acestei valori critice a diametrului exterior al izolaţiei. Pe baza relaţiei simplificate:

se constată că Q este maxim, pentru valoarea minimă a numitorului (Ar). Se admite pentru ae o valoare medie constantă.

Prin anularea derivatei numitorului, rezultă valoarea critică a lui

" Â' 'doUa problemă interesantă se referă la cazul izolării' uriei conducte cu două straturi'dirt materiale diferite. Suma rezistenţelor termice ale celor două straturi izolatoare are ex­ presiile:

in cazul în care materialul cu Xt se plasează la interior ( d 1 < d a < d 3 ) ;
, • • : • ' • • . • • : •
:
• .

în cazul în care materialul cu k2 se plasează la interior. Se introduc notaţiile:
li i IO ,

noate Krrie:

Fluxurile termice fiind invers proporţionale cu rezistenţele termice, se

Punîndu-se condiţia Q<Q', rezultă:

Fluxul termic mai mic Q corespunde rezistenţei termice R, deci cazu­ lui în care materialul cu Xl este plasat la interior. Rezultă concluzia că, în cazul izolării unei conducte cu două straturi concentrice din, materiale diferite, stratul cu X mai mic trebuie plasat la interior, pentru ca fluxul termic schimbat să fie mai mic. 167

3.
SCHIMBĂTOARE DE CĂLDURĂ
3.1. CLASIFICĂRI, TIPURI Şl DATE CONSTRUCTIVE Schimbătoarele de căldură sînt aparate (utilaje) în care se realizează procese (operaţii) de transfer de căldură între două fluide.

3.1.1. CLASIFICĂRI Clasificarea schimbătoarelor de căldură se poate face din mai multe puncte de vedere, dintre care trei sînt mai importante: — clasificarea după procesul principal de transfer de căldură; — clasificarea după modul de contactare a fluidelor; — clasificarea după tipul constructiv al aparatului. După procesul principal de transfer de căldură, se deosebesc nume­ roase clase de aparate, ca de exemplu: preîncălzitoare, răcitoare, conden­ satoare, răcitoare-condensatoare, refierbătoare, vaporizatoare, cristalizatoare, recuperatoare, regeneratoare (schimbătoare de căldură propriu-zise) etc. Intr-o instalaţie DA de exemplu, schimbătorul de căldură motorină-ţiţei nu se numeşte nici preîncălzitor de ţiţei nici răcitor de motorină, ci schimbător de căldură propriu-zis sau regenerator, pentru că ambele procese de transfer de căldură sînt importante. Prin preîncălzirea ţiţeiu­ lui se urmăreşte reducerea consumului de combustibil la cuptor, iar prin răcirea motorinei se urmăreşte reducerea ulterioară a consumului de agent de răcire, pentru realizarea temperaturii de depozitare. Un răcitor de motorină cu aer, de exemplu, nu este un încălzitor de aer, pentru că scopul transferului de căldură corespunzător nu este încălzirea aerului atmosferic. Schimbătorul motorină-ţiţei este un regenerator de căldură, pentru că el realizează, pe circuitul ţiţei-produse, o recirculare de căldură din avalul în amontele sursei calde (gazele de ardere din cuptor), cu avantajele precizate anterior. După modul de contactare a fluidelor, se deosebesc trei clase de apa­ rate: schimbătoare de căldură de suprafaţă, schimbătoare de căldură prin contact direct (de amestec) şi schimbătoare de căldură cu fluid interme­ diar staţionar. Schimbătoarele de căldură de suprafaţă se caracterizează prin faptul că cele două fluide care schimbă căldură între ele sînt separate prin pereţi
168

,

metalici, în majoritatea cazurilor cilindrici (tuburi). Aceste schimbătoare sînt cele mai frecvent utilizate. Schimbătoarele de căldură prin contact direct nu conţin pereţi des­ părţitori între fluide şi cum fluidele vin în contact nemijlocit, transferul de căldură este însoţit şi de un proces de transfer de masă. Schimbătoarele de căldură cu fluid intermediar staţionar sînt de con­ cepţie mai recentă, se utilizează în cazuri practice caracteristice şi p r e ­ zintă unele avantaje specifice. Ele se caracterizează prin faptul că trans­ ferul de căldură de la fluidul cald către fluidul rece, care sînt în curgere continuă prin schimbător, este mijlocit de un fluid intermediar staţionat aparat. ) P e n t r u că aceste tipuri de schimbătoare des căldură sînt mai puţin cunoscute, se dau în continuare cîteva exemple. Etilena se depozitează în fază lichidă, practic la presiunea atmosferică, deci la aproximativ —104 q C. Ea trebuie livrată către consumatori în fază gazoasă, sub presiune. In acest scop, ea este iniţial comprimată în fază lichidă şi apoi vaporizată şi încălzită, agentul termic de încălzire fiind obişnuit aburul. Schimbătorul de căldură utilizat nu este de tip clasic (există pericolul îngheţării condensului pe suprafaţa tuburilor), ci un schimbător cu fluid intermediar staţionar. La acest aparat cu fascicul tubular în manta, aburul condensează în tuburile din partea inferioară, iar etilena se vaporizează şi se încălzeşte în tuburile din partea supe­ rioară a mantalei. In m a n t a se află fluidul intermediar (butan) în dublă fază, stratul de lichid înecînd tuburile în care condensează aburul. Buta­ nul se vaporizează prin aport de căldură de la abur, iar vaporii conden­ sează pe tuburile prin care circulă etilena. In cazul în care gazul n a t u r a l are o presiune de zăcămînt mai mare decît cea necesară transportului, el este destins într-o turbină de expan­ siune, producîndu-se lucru mecanic. Cum printr-o astfel de destindere scade t e m p e r a t u r a gazului, pentru evitarea formării criohidraţilor, gazul trebuie încălzit înainte de destindere. încălzirea se face cu gaze obţinute prin ardere, utilizîndu-se un schimbător cu fluid intermediar staţionar (apa). înainte de a fi livrat consumatorilor, gazul n a t u r a l lichefiat trebuie comprimat, vaporizat şi încălzit. P e n t r u vaporizare şi încălzire se utili­ zează uneori schimbătoare de căldură cu fluid intermediar, în care apa este încălzită prin contact direct cu gaze de ardere (agitare puternică prin barbotare), ea cedînd căldură gazului natural, care circulă printr-un fascicul de tuburi scufundate ^n stratul de apă. După tipul constructiv al aparatului se deosebesc nu­ meroase clase de schimbă­ toare, principalele tipuri fiind prezentate în cele ce urmea­ ză, cu excepţia schimbătoa­ relor de căldură cu fascicul tubular în manta care, fiind cele mai utilizate, se tratează pe larg într-un paragraf spe­ cial. Schimbătoarele „tub în tub" (fig. 3.1) constau în două 169

tuburi concentrice, un fluid circulînd prin tubul interior, iar celălalt fluid prin spaţiul inelar (intertubular)l Obiş­ nuit se realizează baterii din astfel de elemente, plasate în serie, în paralel sau în combinaţie mixtă. Aceste schimbă­ toare prezintă avantajul de a lucra în contracurent, dar sînt voluminoase şi grele, în raport cu aria de transfer. Răcitoarele şi condensatoarele cu serpentină scufundată (fig. 3.2) con­ stau într-o cadă prevăzută cu deversor, prin care circulă apa de răcire şi în care se află scufundată serpentina prin care curge fluidul cald. Răcitoarele şi condensatoarele cu serpentină stropită cu apă constau în cîteva serpentine plasate vertical, peste care curge apa de răcire dis­ persată în picături. Schimbătoarele de căldură cu plăci lucrează cu presiuni relativ mici pentru ambele fluide şi au început să fie utilizate şi în industria petro­ chimică, ele fiind uşoare şi cu gabarit mic în raport cu aria de transfer. Constau în plăci profilate, din metal, suprapuse şi presate pentru etanşare. La extremităţile plăcilor sînt delimitate canalele de legătură pentru fluide, acestea circulînd prin spaţiile libere dintre plăci (fig. 3.3). Răcitoarele şi condensatoarele cu aer (fac obiectul unui paragraf se­ parat) constau într-un fascicul de tuburi prevăzute la exterior cu ari­ pioare transversale circulare, peste care circulă împins de ventilatoare aerul atmosferic. Răcitoarele şi condensatoarele prin contact direct (fac obiectul unui paragraf separat) constau în coloane de contactare în contracurent, cu sau fără umplutură, pentru două fluide practic nemiscibile (gaz-lichid sau lichid-lichid). în afara tipurilor constructive de schimbătoare de căldură amintite, mai există şi alte tipuri, dar fără importanţă pentru industria petrochi­ mică (de exemplu, schimbătoare de căldură spirale, schimbătoare de căl­ dură compacte etc). De asemenea, există sisteme de încălzire sau răcire anexate unor aparate în care au loc unele procese fizice sau chimice (de exemplu, autoclave cu agitare, cu sau fără reacţii chimice, prevăzute cu serpentină sau manta de încălzire sau răcire).

170

3.1.2. SCHIMBĂTOARE DE CĂLDURĂ CU FASCICUL TUBULAR ÎN MANTA £ Schimbătoarele de căldură cu fascicul tubular în mania sînt cele mai utilizate tipuri de schimbătoare. Ele prezintă o arie specifică de transfer de căldură relativ mare (18—40 m 2 /m 3 , în raport cu 4—15 m 2 /m 3 la schimbă­ toarele t u b în tub) şi un consum specific de metal relativ redus (35—80 kg/m 2 , în raport cu aproximativ 175 kg/m 2 la schimbătoarele t u b în tub), în figura 3.4 este redată schema celui mai simplu schimbător de căl­ dură cu fascicul tubular în manta. El se compune dintr-o manta cilindrică prevăzută la extremităţi cu flanşe, două capace prevăzute cu flanşe spre interior, două plăci tubulare care se fixează (cu garnituri de etanşare) între flanşele mantalei şi capacelor şi fasciculul de tuburi, mandrinate în plăcile tubulare.JAcest schimbător este rigid (plăci tubulare fixe în raport cu mantaua), pentru că nu permite o dilatare sau contractare independentă a tuburilor (este solicitată mandrinarea). Racordurile (stu­ furile) p e n t r u fluidul care circulă prin tuburi se află la capace şi acest fluid trece în paralel prin toate tuburile, într-un singur sens. Mantaua conţine tot două racorduri, fluidul corespunzător circulînd longitudinal prin spaţiul intertubular (secţiune de curgere constantă), în contracurent cu fluidul din tuburi. In partea superioară a schimbătorului, atît la manta cît şi la capace, există dopuri cu filet pentru evacuarea iniţială a aerului. La o condensare de vapori, vaporii intră în partea superioară, iar condensul este evacuat la partea inferioară (la vaporizare circulaţia se face de jos în sus). P e n t r u fluidele fără transformare de fază, intrarea poate fi jos sau sus, iar ieşirea, fie pe partea opusă, fie uneori chiar pe aceeaşi parte. Xjdegerea trecerii fluidelor prin tuburi sau manta se face după u r m ă ­ toarele criterii, care nu pot fi întotdeauna respectate: — fluidul cu temperatură mai mare se trece prin tuburi, pentru a se reduce pierderea de căldură către mediul ambiant; — fluidul cu debit volumic mai mare se trece prin manta; — fluidul cu presiune mai m a r e se trece prin tuburi, acestea rezistînd la presiune mai uşor decît mantaua; — fluidul pentru care se doreşte o cădere de presiune mai mică se trece prin manta; — fluidul care depune mai multă murdărie pe suprafaţa tuburilor se trece prin tuburi, pentru că acestea se curăţă mai uşor în interior, prin demontarea capacelor; — fluidul mai coroziv se trece prin tuburi, pentru că acestea pot fi înlocuite sau izolate mai uşor. Creşterea coeficientului de convecţie în interiorul tuburilor se poate obţine prin creşterea vitezei fluidului (acest avantaj este însoţit de dez­ avantajul creşterii căderii de presiune). P e n t r u creşterea vitezei în tuburi, se introduc în camerele de distribuţie (sub capace) şicane, astfel încît se obţin două sau mai multe păsuri (treceri) prin tuburi. 171

Schimbătoarele din figurile 3.5 şi 3.6 funcţionează cu două păsuri în tuburi (iniţial curgere de la stingă spre dreapta şi apoi de la dreapta spre stingă; în raport cu cazul unui singur pas, secţiunea de curgere s-a redus la jumătate, iar viteza s-a dublat), iar cel din figura 3.7 cu patru păsuri în tuburi."J Pentru majorarea vitezei fluidului din manta, pot fi utilizate şicane longitudinale. în figura 3.7, prin prezenţa unei astfel de şicane, se reali­ zează două păsuri în manta. Se constată la acest schimbător, cu 2 păsuri în manta şi 4 păsuri în tuburi, că global fluidele circulă în sens invers (unul de jos în sus şi celălalt de sus în jos). {în majoritatea cazurilor practice, în manta se utilizează şicane transversale segment de cerc (fig. 3.5 şi 3.6), care duc în general la o curgere transversală pe tuburi (secţiunea de curgere este variabilă; apar turbulenţe ce îmbunătăţesc transferul de căldură; prin fixarea distanţei dintre şica­ ne, se realizează viteza medie dorită pentru fluidul din manta)^ în figura 3.8 sînt schiţate şi alte tipuri de şica­ ne transversale, foarte rar utilizate (şicane „inel şi disc" şi şicane „benzi laterale — bandă centrală"). Obişnuit şicanele seg­ ment de cerc lasă libere fe­ restre orizontale, alterna­ tiv sus şi jos. La condensa­ toare şi la schimbătoarele cu două păsuri în manta se uti­ lizează ferestre verticale. [Şicanele transversale sînt solidarizate cu o placă tubulară, prin intermediul unor tije şi distanţiere (fig. 3.5). La intrarea fluidului în manta este prevăzută o placă deflectoare (fig. 3.5), care re­ duce-şocurile asupra tuburilor.j 172

Ulterior se vor discuta şi alte aspecte referitoare la şicanele transver­ sale segment de cerc, precum şi necesitatea unor şicane (benzi) orizon­ tale de etanşare. In unele cazuri se utilizează în manta o curgere scindată (fig. 3.9, a, în special la vaporizatoare) sau o curgere divizată (fig. 3.9, £»); printre două şicane alăturate circulă jumătate din debitul de fluid). Pentru a nu se solicita mandrinarea şi pentru a se evita apariţia neetanşeităţilor, trebuie să se asigure o dilatare (contractare) liberă a tu­ burilor în raport cu mantaua schimbătorului. Această problemă este re­ zolvată în special prin utilizarea schimbătoarelor cu cap flotant (mobil) sau a schimbătoarelor cu tuburi U. în figura 3.5 este prezentat un schimbător de căldură cu cap flotant. Placa tubulară mică are un diametru mai redus decît diametrul interior al mantalei şi, după demontarea capacului mic (acesta este fixat prin in­ termediul unui inel), fasciculul poate fi extras cu ambele plăci tubulare. în unele cazuri, pentru o alunecare mai uşoară, şicanele inferioare se spri­ jină ,pe nişte role. Obişnuit, schimbătoarele cu cap mobil au un număr par de păsuri în tuburi. Dacă este necesar să se lucreze cu un singur pas în tuburi, capacul mic este prevăzut cu un racord axial, care iese prin capacul mare, printr-o presetupă. JTn figura 3.6 este prezentat un schimbător de căldură cu tuburi U. Aceste schimbătoare pot avea în tuburi numai un număr par de păsuri.' Mai puţin utilizate, pentru preluarea dilatărilor inegale, sînt schim­ bătoarele cu compensator de dilataţie la manta, cele cu o placă tubulară flotantă, care asigură etanşarea pe un sistem de garnituri şi cele cu ţevi duble concentrice (fluidul circulă într-un sens prin tuburile de diametru mic, care nu constituie o suprafaţă de transfer de căldură, şi în sens in­ vers prin spaţiul intertubular, tuburile de diametru mare fiind închise la capătul liber; camerele de distribuţie se află de aceeaşi parte). Alte tipuri de schimbătoare de căldură cu fascicul tubular în manta, ca de exemplu cele cu spaţiu de vapori, vor fi discutate ulterior.

£3.1.3. DATE CONSTRUCTIVE Datele constructive prez?ntate în continuare se referă numai la schim­ bătoarele de căldură cu fascicul tubular în manta. Tuburile utilizate frecvent la schimbătoare au diametrul exterior de=25 sau 20 mm, grosimea peretelui fiind obişnuit 2,5 sau 2 mm. Lun­ gimea tuburilor este în majoritatea cazurilor 6 m, dar in funcţie de nece­ sităţi se utilizează şi următoarele lungimi: 1,5; 2; 3; 4 şi 9 m. 173

Tuburile sînt plasate în fascicul cu axele în triunghi echilateral sau în pătrat, cu pasul s=32 mm pentru de—25 mm şi s=26 mm pentru de=20 mm (pasul relativ s/de are corespunzător valorile 1,28 şi 1,30). Se ştie că fasciculele pot fi rotite cu un unghi oarecare, ca de exemplu, rotirea cu 45° a fasciculelor cu aşezare în pătrat (în special atunci cînd în manta au loc transformări de fază). Avîndu-se în vedere avantajele tipizării în construcţia de utilaj teh­ nologic, pentru schimbătoarele de căldură există numai anumite diametre de manta şi corespunzător anumite valori ale numărului de tuburi în fascicul, în funcţie în primul rînd de diametrul exterior al tuburilor, de modul de aşezare (triunghi sau pătrat) şi de numărul de păsuri în tuburi (cu creşterea numărului de păsuri, din cauza prezenţei şicanelor din camerele de distribuţie se reduce numărul de tuburi din fascicul)-* în tabelul 3.1 sînt redate, pentru schimbătoare de căldură cu cap mo­ bil, valori standardizate ale diametrului mantalei şi ale numărului cores­ punzător de-tuburi în fascicul, în funcţie de modul de aşezare, de dia­ metrul şi pasul tuburilor şi de numărul de treceri prin tuburi (2, 4 sau 6). Asemănător, în tabelul 3.2 sînt redate valorile standardizate ale numă­ rului de tuburi în fascicul, pentru schimbătoarele de căldură cu tuburi U, avînd două treceri prin tuburi (un tub U conţine atît ducerea cît şi în­ toarcerea). Din aceste două tabele se constată că, la acelaşi diametru de manta, în cazul aşezării în triunghi corespund mai multe tuburi decît la aşeza­ rea în pătrat, deci că aria specifică de transfer (m2/m3) este mai mare la aşezarea în triunghi. In cadrul aceleiaşi aşezări, aria specifică este mai mare la tuburile de diametru mai mic. In tabelul 3.3 sînt prezentate valorile standardizate ale înălţimii re­ lative a şicanei (raportul dintre înălţimea şicanei şi diametrul interior al mantalei), pentru şicanele transversale segment de cerc utilizate la schim­ bătoarele de căldură cu cap mobil. în cazul ferestrelor orizontale, h/Dt variază între 0,68 şi 0,71, iar în cazul ferestrelor verticale (utilizate în special la condensatoare) între

174

1. . dar creşte costul energiei consumate pentru compensarea căderilor de presiune. . La dimensionarea schimbătoarelor de căldură sînt necesare deseori ariile unor segmente de cerc. Efectuîndu-se un studiu de optimizare referitor la distanţa 175 . aria secţiunii corespunzătoare spa­ ţiului de vapori). . odată cu creşterea înălţimii şicanei se îmbunătăţeşte transferul de căl­ dură (scade costul schimbătorului).4 sînt prezentate valorile necesare calcu­ lării rapide a ariilor segmentelor de cerc. s-a ajuns la concluzia că. în care s-a ţinut seamă de faptul că. se reco­ mandă /i/D^O. pentru şicane cu ferestre orizontale. In tabelul 3.56 şi 0.80. Pentru distanţa relativă dintre şicane se recomandă valori x/Di= =0. raportul h/Di este optim din punct de vedere economic la valori de ordinul 0. . Efectuîndu-se un studiu de optimizare referitor la înălţimea relativă a şicanelor cu ferestre orizontale. . In literatură.68.75 . cu înălţimea mai mică decît raza cercului corespunzător (aria ferestrei şicanei. 0. .80. pentru preţurile actuale.75 .0.2 . 0.

s-a ajuns la concluzia că. în funcţie de diametrul man- 176 . 0.7. odată cu re­ ducerea acestei distanţe se îmbunătăţeşte transferul de căldură.5 sînt redate valorile standardizate ale diametrului maxim admisibil al racordurilor utilizate la schimbătoarele de căldură cu cap mobil.5 . . pentru uosturile actuale. . pentru intrarea şi ieşirea fluidelor.relativă dintre şicane. raportul x/Dt este optim din punct de vedere economic la valori de ordinul 0. în tabelul 3. în care s-a ţinut seamă de faptul că. dar creşte consumul de energie pentru pompare.

In ultimul tabel (3.7 sînt redate valori orientative ale vitezei admisibile în conducte. 12 — Procese de transfer termic 177 . 101. în tabelele 3. astfel încît vitezele fluidelor să aibă valori rezonabile.3 şi 219.6. după normele ICITPR.1 mm.talei. în funcţie de diametrul mantalei. Dimensionarea tehnologică a racordurilor schimbătoarelor de căldură constă în alegerea diametrelor ţevilor necesare (în tabelul 3. Se constată că în acest caz sînt prezentate şi date referitoare la schimbătoarele de căldură cu un singur pas în tuburi. In tabelul 3. pentru aşezarea în triunghi şi respectiv în pătrat.10) sînt redate tipuri de fascicule tubulare după normele UOP.9 sînt prezentate. de diametrul şi pasul tubu­ rilor şi de n u m ă r u l de treceri prin tuburi (2 sau 4). natura fluidului şi numărul de păsuri în tuburi (pentru racordurile de la capac). La fiecare caz.0. pentru diverse ca­ zuri practice. în tabele există cîte 4 coloane pentru n u m ă r u l de ţevi. 141.6 sînt pre­ zentate diametre standardizate pentru ţevi de conductă). valorile n u m ă r u l u i de ţevi în fascicul. utilizate în primul rînd ca refierbătoare termosifon verticale. Datele din acest tabel pot servi pentru o comparaţie cu datele din tabelele anterioare. care corespund în or­ dine următoarelor valori ale diametrului exterior al racordului de intrare în m a n t a : 73.8 şi 3.

Ae — aria de transfer de căldură. în m. în m. Dt — diametrul interior al mantalei. în m 2 . Coeficientul iniţial se ia spre valoarea minimă la aparatele rigide şi spre valoarea maximă la aparatele cu cap flotant. în anexa 1 sînt prezentate date pentru agenţii termici utilizaţi la schimbătoarele de căldură. masa unui schimbător de căldură cu fascicul tubular în manta poate fi apreciată prin următoarea relaţie empirică: în care: m este masa schimbătorului. în bar. p — presiunea de proiec­ tare a mantalei. L — lungimea tuburilor. 178 .Masa unui schimbător de căldură poate fi cunoscută numai după efectuarea proiectului de execuţie. în kg. Orientativ.

1—« .

în cele ce urmează se tratea­ ză modul de calcul al acestei diferenţe medii de temperatură.10 este repre­ zentat schematic un schimbător de căldură „tub în tub". At trebuie să fie o diferenţă medie de temperatură.3. deci şi diferenţa lor este variabilă.1. cum în general temperaturile celor două fluide sînt va­ riabile în lungul schimbătorului. circulînd de 180 . SCHIMBUL DE CĂLDURA ÎN CONTRACURENT în figura 3. în diversele cazuri specifice întîlnite practic. Fluidul cald. DIFERENŢA MEDIE DE TEMPERATURA Fluxul termic schimbat într-un aparat de schimb de căldură. 3. cu cir­ culaţie a fluidelor în contracurent.2. se exprimă prin legea lui Newton scrisă cu coeficientul global de transfer de căldură dintre cele două fluide: At din această relaţie reprezintă diferenţa de temepratură dintre cele două fluide şi.2. între cele două fluide de lucru.

se încălzeşte. Cpc şi C^ sînt valori medii constante.la dreapta spre stînga. Din relaţia (3. iar fluidul rece.2): A rezultat deci egalitatea: Inlocuindu-se valoarea lui dQ. Se utilizează următorii indici: c — fluid cald. r — fluid rece. Neglijîndu-se pierderile de căldură ale fluidelor către mediul ambiant şi notîndu-se cu „m" debitele masice şi cu „c„" căldurile specifice izo­ bare ale fluidelor.1) rezultă: iar din relaţia (3. se răceşte. At M poate fi întîlnit uneori la capă­ tul rece. Se con­ stată că diferenţa de temperatură dintre cele două fluide este variabilă în lungul schimbătorului. s-ar putea considera că diferenţa medie de temperatură este egală cu diferenţa dintre temperatura medie a fluidului cald şi tempe­ ratura medie a fluidului rece. Sub schimbător este redată în principiu diagrama de variaţie a temperaturilor celor două fluide în lungul schimbătorului (în realitate variaţiile nu sînt liniare). circulînd de la stînga spre dreapta. rezultă în continuare: 181 . ea fiind maximă (AtM) la un capăt al schimbătoru­ lui şi minimă (Atm) la celălalt capăt. 1 — intrare şi 2 — ieşire. fluxul termic schimbat poate fi exprimat prin legea lui Newton şi prin relaţia calorimetrică aplicată celor două fluide: Pentru o arie elementară de transfer de căldură se poate scrie: în care ke. care este totuna cu media aritmetică a diferenţelor extreme de temperatură: Aşa cum se va demonstra în continuare. Simplist. diferenţa medie de tempe­ ratură este media logaritmică a diferenţelor extreme de temperatură. aceasta fiind întotdeauna mai mică decît media aritmetică.

Se constată că diferenţa. diferenţa minimă de temperatură dintre fluide nu se află obişnuit la un capăt al schimbătorului de căldură. medie de temperatură dintre fluide este me­ dia logaritmică a diferenţelor de temperatură de la capetele schimbăto­ rului de căldură (în cazul schimbului de căldură în contracurent): Diferenţa dintre media logaritmică şi media aritmetică este cu atît mai mare. iniţial apa se încălzeşte pînă la temperatura de fierbere corespunzătoare presiunii. At este egal cu valoarea acestor diferenţe (acest lucru este logic şi nu rezultă direct din relaţia (3. iar cu relaţia (3. Diferenţa medie logaritmică de temperatură poate fi calculată. astfel ca la capete diferenţele de temperatură să fie acceptabile. cu cît raportul AtM/Atm are valori mai mari. Trebuie să se stabilească. care evită utilizarea logaritmului (pentru minicalculatoare fără logaritmi): Spre exemplu. pentru At M =100°C şi At m =20°C. la generarea de abur supraîncălzit din apă (a). în figura 3.4) At=49.3) se obţine At=49. iar celălalt fluid o variaţie discontinuă. prin bilanţuri termice parţiale (zona de încălzire a apei. cu erori neglijabile. condensează apoi izo­ termic şi în final condensul rezultat se răceşte (eventual răcirea conden­ sului poate lipsi). In astfel de cazuri. respectiv. Dacă diferenţele de temperatură de la capetele schimbătorului sînt egale. şi cu ajutorul următoarei relaţii empirice. care obligatoriu trebuie să fie pozitivă.3) care duce la o nedeterminare).707°C.11 sînt reprezentate schematic două schimburi de căldură în contracurent în care un fluid are o variaţie continuă (crescătoare sau descrescătoare) a temperaturii. vaporii supraîncălziţi de propilenă se răcesc iniţial pînă la tem­ peratura de condensare corespunzătoare presiunii. Astfel de variaţii discontinue se întîlnesc frecvent în practică. 182 . Nu este suficient să se fixeze temperaturile de intrare şi de ieşire ale fluidelor.705°C. zona de răcire a vaporilor de propilenă). se vaporizează apoi izotermic şi final vaporii obţinuţi se supra­ încălzesc (la generarea de abur saturat lipseşte supraîncălzirea vaporilor)-' In răcitor-condensatorul unui circuit frigorific (£>). prin aport de căldură. diferenţa minimă locală de temperatură. de exemplu cu propilenă. cu relaţia exactă (3. De exem­ plu.

2. întotdeauna diferenţa medie de tempe­ ratură pentru contracurent este mai mare decît cea corespunzătoare echicurentului.La aceste schimburi de căldură în contracurent specifice. diferenţa medie de temperatură este aceeaşi. prin vaporizarea unui lichid pur sau prin condensarea unor vapori puri). se poate extinde şi la curent mixt sau curent încrucişat şi se ţine seamă de el în practică). nu apar astfel de probleme de discontinuitate în variaţia de temperatură. se face asemănător ca la contracurent şi se ajunge la aceeaşi concluzie: diferenţa medie de temperatură este egală cu media logaritmică a diferenţelor de temperatură de la capetele schimbătorului. în care Atm poate coborî pînă la 5°C şi a schimbătoarelor de căldură prin contact direct între flu­ ide. Analiza diferenţei medii de temperatură dintre fluide. obişnuit nu se utilizează At mediu logaritmic global pe aparat. întotdeauna AtM corespunde capătului de intrare a fluidelor. At=216. în figura 3. La schimburile de căldură din figura 3. SCHIMBUL DE CĂLDURĂ IN ECHICURENT La schimbul de căldură în echicurent. — echicurent At M /At m =4. AtM Şi Atm avînd corespunzător aceleaşi valori. la schimbul de căldură în echicurent. 183 . este obişnuit >15°C. fluidul cald răcindu-se iar fluidul rece încălzindu-se. ci separat pentru cele trei zone caracteristice. rezultă: — contracurent AtM/Atm=l.12 este reprezentat schematic un schimb de căldură în echicurent a şi un schimb de căldură în contracurent b. Pentru valorile numerice din figură. Diferenţa minimă de temperatură dintre fluide. iar Atm capătului de ieşire. indiferent de sensu­ rile de curgere a fluidelor. indiferent dacă schimbul de căldură se realizează în contracurent sau echicurent (acest lucru este general valabil.5. La schimbările de stare de agregare ale ames­ tecurilor de hidrocarburi. Pentru aceleaşi temperaturi. Dacă unul dintre fluide are în schimbător o temperatură constantă (schimb de căldură izotermic. fluidele intră în aparat la ace­ laşi capăt şi circulă în acelaşi sens. pentru aceleaşi temperaturi (°C) de intrare şi de ieşire a fluidelor. se poate admite global 3.4°C.11.6°C.2. La echicurent. cu excepţia aparatelor de schimb de căldură din instalaţiile frigorifice. în care Atm poate coborî pînă la 1°C. pentru că raportul AtM/Atm are valori mai mici la contra­ curent. At=246.

admiţîndu-se pentru simplificare rezistenţele termice pentru cele două fluide egale (temperatura locală a peretelui tubului este egală cu media aritmetică a temperaturilor fluidelor). poate fi şi mai mare decît tc (avantaj). Cpc şi Cpr constante). pe baza temperaturilor din figura 3. întotdeauna t. Cu toate că prezintă dezavantajele amintite.10 se poate constata că temperatura de ieşire a fluidului rece t. Temperatura maximă a tubului poate fi întîlnită la echicurent fie la capătul de intrare a flui­ delor. Pentru exemplificare. <tc2 (aceste temperaturi pot fi teo­ retic egale. constituie primul şi principalul avantaj al contracurentului. decît la schimbul de căldură în echicurent. pe măsura posibilităţilor. nu este limitată de temperatura de ieşire a fluidului cald te . cu ipotezele de sim­ plificare admise anterior (ke.12.Faptul că diferenţa medie de temperatură este mai mare la schimbul de căldură în contracurent. Temperatura peretelui tubului (tp) are deci valoarea maximă pentru echicurent 300°C. fie ila cel de ieşire. La schimbul de căldură în echicurent. fără schim­ bare de fază a fluidelor. se pot constata următoarele: — echicurent — contracurent stînga t p =300°C dreapta £P=250°C stînga t p =200 c C dreapta r p =350°C. dacă At este mai mare suprafaţa de schimb de căl­ dură necesară este mai mică (consum mai mic de metal pentru realizarea schimbătorului şi consum mai mic de energie pentru pomparea fluidelor. numai dacă suprafaţa de schimb de căldură este infinită). variaţiile temperaturilor fluidelor în lungul schimbătorului nu sînt liniare. să se realizeze schimburi de căldură în contracurent. Schimbul de căldură în contracurent. schimbul de căldură în echicurent este întîlnit uneori în practică şi anume atunci cînd se urmă­ reşte o temperatură maximă a tuburilor mai redusă (rezistenţă mecanică mai mare şi dilatare mai mică) sau eventual o temperatură minimă mai ridicată. VARIAŢIILE TEMPERATURILOR FLUIDELOR ÎN SCHIMBĂTOR La schimbul de căldură în contracurent sau în echicurent. căderile de presiune fiind mai reduse): în practică se urmăreşte. în cele ce urmează se stabilesc relaţii pentru exprimarea acestor variaţii de temperatură. Dacă în r p l n t i n - 184 . în raport cu cel în echicurent. în sensul că t. prezintă şi un al doilea avantaj interesant din punct de vedere practic.2. Din legea lui Newton a schimbului global de căldură. 3.3. pentru un flux termic dat. se poate observa că. Din figura 3. iar pentru contracurent 350°C.

cu L. la schimbul de căldură în con­ tracurent. B nu se poate determina. după calcularea lui t. Dacă mcCpc=^mrCpr. în acest caz. dar mai simplu. se poate scrie: şi făcîndu-se înlocuirea în relaţia anterioară. rezultă: în care B are expresia (se anterior keAe=kLL): face înlocuirea cunoscută dintr-un capitol Relaţia stabilită (3. direct din relaţia (At=AtM=Atm): rezultă foentru contracurent): Se poate stabili şi expresia variaţiei lui t.6). ): . repre­ zintă variaţia exponenţială a lui tc cu L.se face înlocuirea întîlnită în deducerea lui At: se obţin următoarele relaţii pentru contracurent: Pe baza bilanţului termic al schimbătorului. fiind date temperaturile iniţiale ale fluidelor. în care t f> s-a înlocuit în general cu tc. tr se poate calcula după aflarea lui t„ cu relaţia de bilanţ (t r j corespunde lui L total si se află din bilanţul global.

de exemplu la încălzirea unui fluid cu ajutorul aburului saturat (tc=ct. se pot stabili relaţii şi pentru calcularea variaţiilor tem­ peraturilor fluidelor în lungul schimbătorului. Foarte rar pot fi întîlnite aparate cu două păsuri în manta şi patru păsuri în tuburi. mfipT. Pentru intervale mici Atc impuse. . \ Relaţia (3. şi prin intermediul numărului de unităţi de transfer de căldură. mr=. SCHIMBUL DE-CĂLDURA ÎN CURENT MIXT Marea majoritate a schimbătoarelor de căldură utilizate în industrie sînt aparate cu un singur pas în manta (majorarea transferului de căl­ dură în manta se realizează prin introducerea de şicane transversale) şi cu două sau patru păsuri (treceri) în tuburi.6) poate servi pentru calcularea lui tc . din relaţia (3. la schimbul de căldură în echicurent. ţinîndu-se seamă şi de variaţiile lui kL şi Cpc. la un schim­ bător în contracurent. prin simplificările corespunzătoare. tot fără încercări succesive. care apoi se însumează. O astfel de problemă poate fi. se stabilesc valorile Cpc şi kL şi se calculează lungimile tronsoanelor cores­ punzătoare. ke. Q şi t. Pentru L—oo corespunde t.4. în funcţie de L.2. 3. la răci­ rea unui 'fluid care circulă printr-o conductă îngropată în sol sau plasată în aer (tr=ct. în două cazuri parti­ culare întîlnite în practică. prin simplificarea relaţiei (3.Asemănător. Ae. iar pentru fluidul rece concavitatea este în jos la contrăcureht şi respectiv în sus la echicurent.6) poate căpăta o formă mai simplă. La vaporizafea izotermică a unui lichid (tr=ct.6) se obţine expre­ sia variaţiei lui tc în funcţie de L (saU Ae): .10) scrisă sub forma: este utilă.12 şi anume: pentru fluidul cald concayitatea este în jos.oo). Relaţia (3. : IJ : Se constată din relaţie că pentru L=oo se obţine r<=i r . în acest caz 186 . In situaţia inversă. cînd sînt date mcCpc. pentru calcularea variaţiei temperaturii unui ţi­ ţei cald.5). Relaţia (3. Cpr=oo) sau. tc şi tr . de exemplu.=tc. concavitâţile curbelor de variaţie a temperaturilor au aspectul din figura 3. cu relaţia dată.. ' întotdeauna. rezolvată.\ Cpc=oo)t variaţia temperaturii fluidului rece este dată de relaţia: Această relaţie se stabileşte. tansportat pe o conductă magistrală.

2—2. Metoda recomandată în literatură.14 este redată principala diagramă a factorului de Corec­ ţie pentru diferenţa medie de temperatură. 187 . R valori sub şi supraunitare. Dacă numărul de păsuri în manta este egal cu numă­ rul de păsuri în tuburi. diagramă corespunzătoare schimbătoarelor 1—2 (4).13 sînt prezentate cîteva scheme de schimb de căldură în curent mixt. atunci se realizează contra­ curent pur. la schimbul de căldură în curent mixt. în funcţie de următorii parametri: în care: P are valori cuprinse între 0 şi 1. în figura 3. constă în calcularea diferenţei medii de temperatură corespunzătoare contracurentului şi corectarea acesteia cu un factor de corecţie specific: Factorul de corecţie se citeşte din diagrama corespunzătoare tipului de curent mixt. pentru stabilirea diferenţei medii de temperatură dintre fluide. în figura 3. iar celă­ lalt de jos în sus). de exemplu.realizîndu-se global contracurent (un fluid circulă de sus în jos. iarF<l.

în funcţie de P şi R. pentru schimbătoarele 1—2 (4): Există însă relaţii mai simple.11 sînt redate valorile lui F.7. pentru schimbătoarele mai puţin utilizate. se prezintă relaţia lui F. Pentru un schimbător cu „n" treceri prin manta şi „2 n" treceri prin tuburi (global contracurent). Dacă F are o valoare mai mică.Se recomandă să se lucreze cu valori F>0. care permit calcularea directă a lui A t (corectat). cu două păsuri în manta şi patru sau mai multe păsuri în tuburi (obişnuit un număr par). relaţia lui At este următoarea: 188 . în zona din stînga-jos a tabelului nu trebuie sau chiar nu se poate lucra. Valorile lui F sînt stabilite cu ajutorul unor relaţii analitice (nu ex­ perimentale). în funcţie de P şi R. Pentru exemplificare. In tabelul 3. trebuie să se schimbe schema de circulaţie a fluidelor. relativ complicate. Valorile din tabel sînt aceleaşi cu cele citite din diagrama corespun­ zătoare.

se recurge în continuare la o exempli­ ficare numerică. P=0.8 şi At=57. în cazul realizării unui program de 'calcul.19) nu duc la un rezultat. relaţia (3.15).14) şi (3. dar relaţiile actuale ale lui At nu sînt perfecte pentru că nu ţin seamă de sensul curgerii fluidului din manta şi nici de faptul că prin tuburi circulă fluidul rece sau fluidul cald (relaţiile se aplică neţinîndu-se seamă de aceste lucruri). Pentru schimbătoarele obişnuite 1—2 (4).143. 3. M=72. poate că schimbul de căldură ar fi posibil.9329 (corespunde diagramei din figura 3.15) se obţin: P=0. R=3. Relaţiile (3. spre deosebire de contracurent. At r =20. 189 . tr =170 şi t. t f j =70 şi tt> =90°C. tc =190.16) capătă forma simplă: O exemplificare numerică pentru calculul lui At la un schimbător 1—2. fluidul cald să devină mai rece (190°C) decît fluidul rece (240°C). Din figura 3.15 se constată că.5 şi F=0.=61.4118 şi fl=2. Dacă fluidul din manta ar circula în sens invers. Figurîndu-se schema în contracurent (fig. lucrînd cu: tCj =180. Pentru contracurent: Ar M =90. Pentru un schimbător 1—2 se dau: tc =340. Se trage concluzia că acest schimb de căldură nu este po­ sibil.in care: (AtM şi Atm corespund contracurentului pur).14). pentru că apare în calcul logaritmul unui număr negativ.52 c C (valoare identică cu cea anterioară).14.7°C. tCi =110.19) se obţin: At f =70.66°C. =240°C şi se cere valoarea lui At (se observă că tr >tc ). pentru că dreapta lui P nu se intersectează cu curba lui R.1818. Cu relaţiile (3. Pentru înţelegerea mai uşoară a imposibilităţii realizării uneori a unui schimb de căldură în curent mixt.17) şi (3. schema în curent mixt 1—2 este imposibilă. Factorul F nu poate fi citit din figura 3. Ai m =40 şi At«mtr. Cu relaţiile (3.15) şi (3. Relaţiile prezentate pentru calcularea lui At sînt uşor de aplicat nume­ ric şi sînt de preferat faţă de diagrame. se calculează: Atcontr— =49. pentru că ar trebui ca în zona de ieşire a fluidelor.

Un fluid circulă ascendent peste trei şiruri orizontale de tuburi. fluidul care circulă transversal pe un fascicul dâ tuburi suferă o amestecare.2. transversal pe fasciculul de tuburi şi pe două pă­ suri. în paralel prin toate tuburile unui fascicul. 190 . numărul de încrucişări este egal cu numărul de şiruri de tuburi. întotdeauna. care reprezintă încru­ cişări la niveluri de temperatură diferite ale fluidului exterior. un răcitor cu aer este prevăzut cu 6 şiruri de tu­ buri. în astfel de cazuri. Schema a reprezintă un schimb de căldură în curent încrucişat simplu. răcitoare cu aer.5.16). cauzată de turbulenţa ce se produce. se realizează global 3 încrucişări. Schema c reprezintă tot un schimb de căldură în contracurent încru­ cişat. Circulaţia fluidului din tuburi în plan orizontal (într-un şir de tu­ buri) în ambele sensuri nu are influenţă asupra diferenţei medii de tem­ peratură. iar celălalt fluid cir­ culă global descendent.) se întîlnesc schimburi de căldură în curent încrucişat simplu sau în contracurent încrucişat (fig. Un fluid circulă ascendent prin interiorul tuburilor. spre exemplu. descendent de la un şir la altul. Importante sînt cele trei şiruri de tuburi. SCHIMBUL DE CĂLDURA ÎN CURENT ÎNCRUCIŞAT în unele aparate sau sisteme de transfer de căldură practice (secţia de convecţie a unui cuptor. preîncălzitoare de aer etc. Dacă. prevăzut în manta cu şicane transversale.3. fluidul interior circulînd în paralel prin tuburile de pe două şiruri. numărul de încrucişări fiind egal cu numărul de şicane plus unu. Schema 6 reprezintă un schimb de căldură în contracurent încrucişat. iar celălalt fluid circulă ascendent printre tuburile fascicu­ lului. 3. se poate considera că schimbul de căldură se realizează în contracurent încrucişat. neglijîndu-se curgerile orizontale în raport cu cele transversale. Un fluid circulă de la stînga spre dreapta. iar celălalt fluid circulă prin interiorul tuburilor. La un schimbător de căldură în contracurent (cu un pas în manta şi un pas în tuburi).

<tc .4 şi R—2 se citeşte din diagrama încrucişării sim­ ple F 1 =0. 215<235 etc). conform relaţiei anterioare.17 s-au trecut temperaturile ca­ racteristice pentru 3 şi 4 încrucişări. ci numai cu >4 încrucişări. Pentru exemplul anterior. dintre fluide se poate calcula cu relaţia întâlnită la. tCi =180. 191 .7.2 =330°C.La schimbul de căldură în curent încrucişat.. Pentru P=0. pentru un schimb de căldură în contracurent încrucişat cu 12 încrucişări. la care: ^ = 4 0 0 .767'şi #=0. cu două păsuri realizate de fluidul care circulă prin tuburi. cu un fluid amestecat şi unul neamestecat şi pentru contracurent încrucişat.5 <180. Explicaţia acestui lucru constă în faptul că la o încrucişare simplă este obligatoriu ca t. aşa cum rezultă din exemplele următoare. Al doilea exemplu.. este: . deci mult mai mică decît valoarea citită din diagramă (0. dar Fi nu poate fi citit din diagramă. Valoarea calculată a lui F2.94). considerîndu-se că fluidul rece realizează încrucişările şi admiţîndu-se pentru simplificare variaţii de temperatură egale pe fiecare încrucişare. curentul mixt: în care F este funcţie de parametrii P şi R definiţi anterior. cu două încruci­ şări. se recomandă relaţia: în care Ft se referă la curent încrucişat simplu. iar din diagrama contracurentului încrucişat. Această relaţie nu este satisfăcătoare.. Se constată că schimbul de căldură în cauză nu poate fi realizat cu <3 încrucişări (330 > 327). în caz contrar schimbul de căldură nefiind posibil (local flui­ dul rece ar fi mai cald decît fluidul cald). tT} =100 şi t. în literatură există diagrame ale lui F. cu creşterea lui N). diferenţa medie de tem­ peratură. pentru că în acest caz la fiecare încrucişare corespunde tr2 <te't (157. Rezultă P=0. Pentru un număr mai mare de încrucişări. pentru că dreapta lui P nu se in­ tersectează cu curba lui R şi deci Fjy Şi At nu pot fi stabilite.957. ca de exemplu: pentru încruci­ şare simplă. în figura 3.94. NU există precizări în legătură cu faptul că încrucişările pot fi realizate de fluidul din tuburi sau de fluidul exterior. iar Ar reprezintă numărul de încrucişări (F creşte. F 2 =0. se referă la un caz concret din practică.

Pentru încrucişare simplă (t. <tc ) poate fi utilizată şi relaţia: care dă rezultate apropiate de cele obţinute prin intermediul diagramei lui F. 3. Dacă în calcule apare logaritmul unui număr negativ. existentă în lite­ ratură. rezultă.20) nefiind satisfăcătoare. pentru ca schimbul de căldură să fie posibil.6. este obligatoriu ca tr <tc. minim la echicurent şi intermediar la curent mixt sau încrucişat. Concluzii generale referitoare la diferenţa medie de temperatură: — pentru cele patru temperaturi caracteristice date. pentru curent mixt 1-2 (4) şi local pentru fie­ care încrucişare simplă la contracurent încrucişat. — pentru echicurent. aceste dife­ renţe de temperatură fiind medii în spaţiu. care ţine seamă de aspectele discu­ tate: în care: At^ reprezintă diferenţa de temperatură pentru fluidul din inte­ riorul tuburilor.2. Semnul plus sau minus se ia astfel încît At să fie pozitiv. se recomandă pentru calcularea lui At următoarea relaţie. Atext — diferenţa de temperatură pentru fluidul din exte­ riorul tuburilor. AtCc — diferenţa de temperatură la capătul cald al schimbă­ torului. 192 . între un capăt şi celălalt ca­ păt al schimbătorului. AtCT — diferenţa de temperatură la capătul rece al schim­ bătorului.în consecinţă. At mediu este maxim la contracurent. la schimburi de căldură în regim staţionar. schimbul de căl­ dură corespunzător nu este posibil. Aplicîndu-se relaţia la exemplul anterior (N=12). relaţia (3. pentru încrucişare simplă cu un fluid amestecat. DIFERENŢA DE TEMPERATURA MEDIE ÎN TIMP Cele discutate pînă acum s-au referit la diferenţa medie de tempera­ tură dintre fluide.

fluxul termic mediu cedat are expresia: Temperatura mediului rece (aer. sol) fiind constantă. pentru diverse zone mai periclitate ale conductei. lichidul respectiv se răceşte în timp. în cazuri practice. utilizîndu-se coeficientul global pentru unitatea de lungime de conductă: Din egalarea expresiilor (3. în timpul x. Dacă pe o conductă de transport de lichid cald (ţiţei. în care apare diferenţa de temperatură logaritmică medie în timp. Pentru un tronson de conductă cu diametrul interior dt şi lungimea L. apă) se opreşte accidental pomparea. diferenţa de tem­ peratură medie (în timp) logaritmică se scrie astfel: Fluxul termic poate fi exprimat şi prin legea lui Newton. răcirea lichidului cald făcîndu-se de la tc pînă la tc . benzen. scăderea în timp a temperaturii lichidului. cu consecinţe grave. existînd pericolul congelării sale în conductă. In cele ce urmează. Este in­ teresant în acest caz să se calculeze.23) şi (3. se prezintă un caz concret de schimb de căldură în regim nestaţionar.In cazul schimbului de căldură în regim nestaţionar. pentru a se cu­ noaşte în cît timp trebuie reluată pomparea sau golită conducta. sau medii si­ multan atît în timp cît şi în spaţiu.25) rezultă: 13 — Procese de transfer termic 193 . şi diferenţe de temperatură medii în timp. se întîlnesc.

27) se aplică astfel: pentru diverse intervale mici Atc im­ puse succesiv. Se admit pentru ke şi cpc valori medii constante.18) a încălzirii în regim nesta­ ţionar a unei mase m'T de păcură. 3. în cele ce urmează se urmăreşte stabilirea diferenţei de temperatură dintre fluide. Relaţia (3. Pentru un moment dat. utile în practică.7. printr-o serpentină de arie Ae plasată la partea inferioară a rezervorului (pentru a se produce curenţi de convecţie liberă în masa păcurii). Sînt variabile în timp. în scopul utilizării ei drept com­ bustibil (pompare şi pulverizare mai uşoare). se calculează kL şi x. pentru că. calculată ca medie în intervalul maxim Atc. pe măsură ce diferenţa de temperatură dintre cele două fluide scade. dintr-un rezervor. în felul acesta. fluxul termic schim­ bat poate fi exprimat astfel: Din această egalitate rezultă: în continuare se va calcula valoarea medie Atc (scăderea de temperatură a fluidului cald) şi va rezulta valoarea medie At (diferenţa me­ die de temperatură dintre fluide): 194 .27) permite calcularea timpului în care lichidul se ră­ ceşte pînă la o temperatură tC2 impusă (se constată că pentru tro=tr co­ respunde T=OO). DIFERENŢA DE TEMPERATURA MEDIE ÎN TIMP ŞI SPAŢIU Se analizează problema practică (fig. Necunoscuta finală a problemei va fi timpul în care poate fi realizată încălzirea păcurii.). fluxul termic schimbat se reduce.. încălzirea se face prin circularea unui fluid cald. Această ultimă temperatură creşte în timp. într-un mod mai puţin exact se poate lucra cu o singură valoare kL. iar relaţia (3. temperatură de intrare tci=ct. Relaţiile stabilite.26) redă variaţia exponenţială a temperaturii lichidului în timp. de exemplu apă caldă sub presiune (debit mc=ct. se bazează după cum s-a observat pe diferenţa logaritmică de temperatură medie în timp. atît temperatura păcurii t„ cît şi temperatura finală a fluidului de încălzire tC2. transferul de căldură în regim nestaţionar se tratează ca o succesiune de transferuri de căldură pseudostaţionare. de la temperatura iniţială tri pînă la temperatura finală trf. 3.Relaţia (3.2. timpii obţinuţi însumîndu-se final. medie în timp (pentru că ţine seamă de variaţiile în timp ale temperaturilor) şi în spaţiu (pentru că ţine seamă de variaţia lui tc în lungul serpentinei).

tr. tff. se presupune ke 13* 195 .30) permit calcularea valorilor: tC2i şi tCz/ Valoarea medie a fluxului termic schimbat este: Timpul necesar încălzirii rezultă din raportul dintre căldura necesară încălzirii păcurii şi fluxul termic mediu schimbat: Problema încălzirii unui lichid dintr-un rezervor. mc. se rezolvă astfel: se dau mr. în regim nestaţio­ nar.Deducerea valorii medii a lui Atc: La începutul încălzirii va corespunde: iar la sfîrşitul încălzirii: Valoarea medie Atc se consideră media logaritmică a valorilor ex­ treme: Rezultă valoaera At medie: Relaţiile (3.29) şi (3.. tCl Şi Ae.

pentru un caz practic. At şi T. 3. coeficientul global de transfer de căldură se exprimă prin următoarea relaţie: în care Rd sînt rezistenţele termice specifice ale depunerilor. In anexa 2 se discută noţiunile de eficienţă a schimbului de căldură şi număr de unităţi de transfer. Ţinîndu-se seamă de aceste depuneri. coeficienţii globali de transfer de căldură. cu care lucrează practic schimbătoarele. \ Faptul că valorile ked practice sînt mai mici este cauzat de prezenţa în exploatare a unor rezistenţe termice suplimentare. s-a stabilit. pot fi stabiliţi cu ajutorul legii lui Newton: Valorile ked practice sînt mai mici decît valorile stabilite cu relaţia dedusă în capitolul Procese de transfer de căldură (coeficientul global de transfer de căldură între două fluide separate de un perete cilindric. Aceste rezistenţe ter­ mice sînt datorate straturilor de depuneri formate pe cele două feţe ale tuburilor (la interior şi exterior). în final se calculează a. COEFICIENŢII GLOBALI DE TRANSFER DE CĂLDURA PRACTICI La schimbătoarele de căldură aflate în exploatare.e pentru fluidul din exteriorul tuburilor (din manta). exprimat pe unitatea de arie exterioară): în care: a. necesară la dimensionarea serpentinelor de încălzire din rezervoare. dife­ renţa de temperatură medie în timp şi spaţiu dintre fluide. în m2 °C/W (în cap.şi se calculează în ordine x. (convecţie forţată) şi txe (convecţie liberă) şi se veri­ fică ke presupus. 2 au fost definite rezistenţa termică şi rezistenţa termică spe­ cifică). este coeficientul parţial de transfer de căldură pentru fluidul din interiorul tuburilor.3. 196 . TEMPERATURI CALORICE Şl REZISTENTELE TERMICE ALE DEPUNERILOR 3. Este bine să se ţină seamă şi de pierderile de căldură exteri­ oare ale rezervorului. dacă x şi tc nu sînt satisfăcătoare practic se pot schimba mc şi Ae. In cadrul acestui paragraf. a. tc2{ Şi tC2f (necesare pentru stabilirea lui tc mediu la care se iau proprietăţile fizice ale fluidului cald). prin intermediul cărora se poate evita utilizarea diferenţei medii de temperatură.3. iar \ conductivitatea termică a peretelui tubului.1.

197 . La dimensionarea schimbătoarelor de căldură este necesară o valoare medie. pentru Rd se utilizează valori sta­ bilite experimental. TEMPERATURILE CALORICE ALE FLUIDELOR Cele ce urmează se referă numai la schimbătoarele de căldură fără transformare de fază a fluidelor. Pentru un schimbător cu 4 păsuri în tuburi şi cu şicane transversale în manta. calculate cu proprietăţile fizice ale fluidelor luate la temperaturile medii aritmetice corespunzătoare. a coeficientului global de transfer. 3. pentru alegerea iniţială a geometriei schimbătorului şi se re­ feră la schimbătoarele cu fascicul tubular în manta. care lu­ crează obişnuit cu mai multe păsuri în tuburi şi cu şicane transversale în manta.12 sînt redate valori orientative pentru coeficienţii glo­ bali de transfer de căldură practici. La schimbătoarele de căldură cu fascicul tubular în manta. în contracurent sau echicurent. la un capăt al schimbătorului există trei temperaturi carac­ teristice pentru fluidul din tuburi şi o variaţie a temperaturii fluidului din manta. dar ea nu prezintă interes practic.2.3. de exemplu. în cazul cîtorva procese de transfer de căldură întîlnite frecvent. valorile Rd nu se calculează. unică. Variaţia coeficientului global de transfer în lungul schimbătorului poate fi stabilită numai la schimbătoarele de căldură tub în tub. Studiile experimentale au arătat că valorile ked. valoarea coeficientului global de transfer este variabilă. nu poate fi stabilită variaţia lui ked în lungul aparatului. Astfel de valori orientative sînt necesare în proiectare. din cauza curgerii transversale pe tuburi. sînt mai mari decît valorile reale. pro­ prietăţile fizice ale fluidelor şi deci valorile coeficienţilor parţiali de transfer de căldură. în lungul unui schimbător de căldură. In tabelul 3. pentru că variază temperaturile fluidelor.Pentru că este greu să se aprecieze grosimile şi conductivităţile ter­ mice ale straturilor de depuneri. în dimen­ sionarea schimbătoarelor de căldură.

depunerile avînd în general conductivităţi termice mici.3. indicele 1 pentru intrare. REZISTENŢELE TERMICE SPECIFICE x ALE DEPUNERILOR 1 Straturile de depuneri. 198 .Temperaturile calorice ale fluidelor care schimbă căldură într-un schimbător sînt acele temperaturi caracteristice la care trebuiesc luate proprietăţile fizice ale fluidelor. care schimbă căl­ dură (se răcesc) în contracurent. iar r la fluidul rece. dar ele pot fi folosite şi pen­ tru contracurent încrucişat sau la schimbul de căldură lichid—gaz.3 şi 0. deci şi la schimbul de căl­ dură în curent mixt. 3.5. astfel încît valoarea medie obţinută pen­ tru ked să corespundă realităţii. pentru sim­ plitatea ei şi pentru faptul că poate servi la realizarea unui eventual program de calcul.3. şi deci creşte căderea de presiune. iar 2 pentru ieşirea din schimbător. produc următoarele efecte nedorite: — scade coeficientul global de transfer de căldură. care este de preferat. Temperaturile calorice ale fluidelor sînt mai mici decît temperaturile medii aritmetice corespunzătoare şi se stabilesc cu următoarele relaţii: I în care: indicele c se referă la fluidul calci. — se modifică rugozitatea la suprafaţa tuburilor. Temperaturile calorice se utilizează în special la schimbul de căldura lichid-lichid în curent mixt sau contracurent. circulînd prin spaţiul intertubular. iar variaţia lui ked se admite liniară. în cazul particular al fracţiunilor petroliere lichide. — creşte viteza fluidului. care se formează pe suprafeţele tuburilor din schimbătoarele de căldură. se admite un schimb de căldură în contracurent şi se stabilesc valorile necesare pentru calcularea lui Fc: diferenţa medie logaritmică de temperatură &tmi. în majoritatea cazu­ rilor crescînd şi deci majorîndu-se coeficientul de frecare (căderea de presiune). Valorile Fc stabilite cu aceste nomograme sînt foarte apropiate de cele obţinute cu relaţia generală anterioară. diferenţa dintre temperaturile fluidelor la capătul cald al schimbătorului AtCc şi diferenţa de temperatură la capă­ tul rece AtCr. bazate pe variaţiile caracteristice ale viscozităţii şi densităţii fracţiunilor petroliere cu temperatura şi densitatea relativă (K=11.8). există nomograme care permit stabi­ lirea lui Fc. El se calculează cu următoarea relaţie empirică generală: Indiferent de tipul schimbului de căldură. deci scade fluxul termic schimbat. Fc se numeşte factor caloric şi are obişnuit valori cuprinse între 0. din cauza reducerii secţiunii.

la creş­ terea temperaturii. atunci cînd există condiţii de formare a straturilor de depuneri. care curăţă suprafaţa tubului. •— utilizarea unor inhibitori care reduc efectele corozive. produse de coroziune. depunerile cresc cu creşterea temperaturii).Depunerile de pe tuburile schimbătoarelor sînt datorate u r m ă t o a r e ­ lor cauze: — existenţa în fluide a unor suspensii de particule solide (praf de catalizator. cu apariţia unor straturi complexe cu rezistenţă termică m a r e . — existenţa în fluide a u n o r substanţe care polimeri zează. — corodarea tuburilor de către unele fluide. — d u r a t a de funcţionare a schimbătorului de la ultima sa curăţare (mecanică sau chimică). care distrug micro­ organismele. dedurizarea sau demineralizarea apei). — viteza de circulaţie a fluidului (la viteze mici depunerile sînt mai mari). în cazul produselor de cracare. ca de exemplu răzuirea su­ prafeţei interioare a tubului în cazul cristalizatoarelor. particule de cocs. cocsarea pe suprafeţele foarte calde). precipitarea unor săruri. Factorii care influenţează formarea depunerilor şi deci rezistenţa ter­ mică a acestora sînt: — n a t u r a fluidului şi compoziţia depunerii formate. coagulare şi filtrare). — utilizarea unor tuburi din materiale speciale. formate de microorganisme. la creşterea temperaturii. creşte suprafaţa de transfer necesară. — t e m p e r a t u r a fluidului şi t e m p e r a t u r a peretelui tubului (la încăl­ zirea apei sau ţiţeiului. Evitarea sau reducerea depunerilor de pe suprafaţa tuburilor pot fi realizate prin următoarele: — îndepărtarea anterioară din fluide a suspensiilor de particule so­ lide (decantare. — separarea anterioară a substanţelor dizolvate care pot forma de­ puneri (de exemplu. — utilizarea unor tuburi fără asperităţi. ca de exemplu: — admiţîndu-se în proiectare rezistenţe termice specifice mari pentru depuneri. deci creşte costul schim­ bătorului . — adăugarea în fluid a unor substanţe germicide. teflon (politetrafluoretilenă) sau grafit. — dezvoltarea în schimbătoare a unor straturi biologice. — prevenirea polimerizării prin adăugare de compuşi de stabilizare. avantajoase în unele condiţii de lucru caracteristice. ca de exem­ plu. la scăderea temperaturii sau la vaporizare. — răzuirea continuă a suprafeţei tubului. — existenţa in fluide a unor substanţe dizolvate care. 199 . duc la depuneri (trecerea bicarbonaţilor de Ca şi Mg din apă în săruri insolubile. mîl sau nisip în apă sau ţiţei insuficient decantate). — materialul din care sînt confecţionate tuburile şi rugozitatea su­ prafeţei acestora (depunerile se formează mai uşor pe suprafeţele rugoasej. Prezenţa depunerilor de pe suprafeţele tuburilor trebuie corelată cu unele aspecte economice. depunerea de parafină prin răcire. ca de exemplu. — adăugarea în fluid a unor bile de elastomer. la scăderea temperaturii sau la vaporizare.

T este timpul. cînd depunerea este egală cu erodarea stratului. 200 . Studiindu-se experimental variaţia rezistenţei termice specifice a de­ punerilor în timp. care se referă la straturi cu grosime limită. stratul de depunere poate creşte continuu (caz mai rar întîlnit) sau poate tinde asimptotic către o grosime limită. există pierderi de producţie cauzate de oprirea instalaţiei şi cheltuieli mai mari cu opera­ ţiile de curăţare a tuburilor. — la o durată mică de funcţionare a schimbătorului. ca de exem­ plu: RdS=Rd.max{l-~} (3-37) In această relaţie. pentru depunerile datorate diverselor fluide. creşte costul specific al energiei consumate pentru pom­ parea fluidelor. necesare la dimensionarea schimbătoarelor de căldură. în timp. cu creşterea lui T creşte Rd. tinzînd către va­ loarea maximă Rd.— la o durată mare de funcţionare a schimbătorului* între două cu­ răţări succesive. iar „a" o constantă specifică fluidului şi condiţiilor de lucru (pen­ tru T==0 corespunde Ra—O. mm)în tabelul 3. s-au propus diverse relaţii caracteristice. — operaţiile utilizate pentru evitarea sau reducerea depunerilor nece­ sită cheltuieli importante.13 sînt prezentate valori orientative ale rezistenţelor ter­ mice specifice.

p. Aspectele constructive ale acestor schimbătoare au fost tratate anterior. coeficientul global de transfer de căldură cu depuneri. Se fixează care dintre fluide circulă prin tuburi şi care prin manta şi se presupune. u sau v). In relaţia de bilanţ termic este mai bine să se lucreze cu călduri specifice la temperatura medie aritmetică. Dacă se dă debitul celui de al doilea fluid (de exemplu.4. sînt următoarele: debitul masic al unui fluid şi temperaturile acestuia la intrarea şi ieşirea din aparat. proprietăţile fizice se stabilesc prin metodele empirice existente. compusă :":ntr-un calcul termic şi un calcul fluidodinamic.1. prin meto­ dele prezentate anterior. şi se iau proprietăţile fizice la aceste tempera­ turi. variaţia căldurii specifice cu temperatura este practic li­ niară. dîndu-se cel puţin densitatea relativă şi factorul de caracterizare. avîndu-se în vedere că. fie debitul masic. fie temperatura de evacuare. X. între intrare şi ieşire. 201 . i 3. Se stabilesc temperaturile calorice ale celor două fluide. fie căldu­ rile specifice medii. trebuie să se calculeze temperatura de evacuare. debitul de ţiţei la un schimbător de căldură petrol-ţiţei dintr-o instalaţie DA). pe intervale relativ mici de temperatură. cu compoziţie cunoscută. la cîteva temperaturi. pe baza recomandărilor practice. aceste proprietăţi trebuiesc cunoscute direct sau indirect.4. neglijîndu-se obişnuit pierderile de căldură către mediul ambiant (schimbătoarele de căldură se izolează termic) şi utilizîndu-se. SCHIMBĂTOARE DE CĂLDURA FARA TRANSFORMARE DE FAZA în cele ce urmează se tratează dimensionarea tehnologică. de cele mai multe ori. iar la presiuni relativ mari asupra tuturor proprietăţilor fizice. fie entalpiile specifice ale fluidelor: Pentru că în calcule sînt necesare diverse proprietăţi fizice ale flui­ delor utilizate (c. se pot calcula cu relaţiile cunoscute proprietăţile fizice medii. schimbătoare cu fascicul tubular la manta. Dacă se fixează temperatura finală (de exemplu. iar pentru fracţiunile petroliere. La gaze trebuie să se ţină seama de influenţă presiunii.3. iar pentru al doilea fluid temperatura de intrare şi. Pentru fluide pure proprietăţile fizice se găsesc în literatură. temperatura de evacuare a apei dintr-un răcitor de produs petrolier cu apă) trebuie să se calculeze debitul celui de al doilea fluid. pentru amestecuri simple de mai mulţi com­ ponenţi. La lichide se neglijează obiş­ nuit variaţia proprietăţilor fizice cu presiunea. a schimbătoarelor de căldură fără transformare de fază a fluidelor. la presiuni mici în special asupra lui p şi v. PRINCIPIILE CALCULULUI TERMIC Principalele date iniţiale necesare pentru dimensionarea tehnologică a unui schimbător de căldură. Aceste date sînt necesare pentru stabilirea sarcinii ter­ mice a schimbătorului (fluxul termic schimbat) şi a mărimii necunoscute pentru al doilea fluid. corespunzător ariei exterioare a tubu­ rilor keii. Corelarea mărimilor amintite se face prin relaţia de bilanţ termic cu­ noscută.

Din tabelele de tipizare a fasciculelor tubulare. 4 etc. dife­ renţa maximă şi diferenţa minimă de t e m p e r a t u r ă dintre fluide. cores­ punzătoare contracurentului: Rezultă în continuare aria de transfer de căldură necesară: Se aleg dimensiunile tuburilor (de. între in­ trare şi ieşire.Admiţîndu-se obişnuit că schimbătorul de căldură are un pas în mant a şi două sau mai multe păsuri în tuburi (foarte r a r este posibil să se rea­ lizeze contracurent) se calculează diferenţa medie de temperatură dintre fluide. şi L) şi modul de aşezare a tu­ burilor în fascicul (aşezarea în triunghi echilateral sau în p ă t r a t şi pasul tuburilor).) se alege astfel încît viteza rezultată să fie de ordinul 1 m/s pentru lichide) şi 10—20 m/s p e n t r u gaze. admiţîndu-se vitezele fluidelor. La schimbătoarele tub în tub. sau chiar la t e m p e r a t u r a calorică. Se admit în m a n t a obişnuit şicane transversale segment de cerc şi. Se calculează n u m ă r u l total de tuburi necesare: (pentru simpli care. dacă între aceste tem­ peraturi diferenţa este mică.Dacă aria de t r a n s ­ fer de căldură necesară este foarte mare. avîndu-se în vedere faptul că tuburile primesc căldură şi prin contactul cu plăcile tubulare). se fixează înălţimea relativă a şicanei şi distanţa dintre şicane (numărul şicanelor). Cu noua valoare a lui nt. care să lucreze în contra­ curent. diferenţa de t e m p e r a t u r ă cu care se încălzeşte fluidul rece. cu ajutorul relaţiei: Densitatea fluidului se ia la t e m p e r a t u r a medie aritmetică. în funcţie de: diferenţa de t e m p e r a t u r ă cu care se răceşte fluidul cald. lungimea efectivă a tubului poate fi luată egală cu lungimea totală. se sta­ bilesc diametrele celor două tuburi (se iau valori standardizate) şi p e n t r u A e necesar se calculează L. Invers. cu L şi D t mai mari decît în cazurile obişnuite. se propun două sau mai m u l t e aparate în paralel sau eventual o construcţie specială. format din unul sau mai multe tronsoane. 202 . se citesc: n u m ă r u l de tuburi cel mai apropiat într-un fascicul tipizat şi diametrul interior al mantalei corespunzătoare (Di). se recalculează A e şi ked. dacă aria de transfer este foarte mică se propune un schimbător tub în tub. d. Se calculează viteza fluidului în tuburi. N u m ă r u l de păsuri în tuburi N p (2. pe baza recomandărilor practice.

rezultă temperatura peretelui: tp=tc—Ate dacă fluidul cald este în manta. Pentru aflarea coeficienţilor «i şi a e . urmează să se verifice coeficientul global de transfer de căldură presupus.j/u=l). coeficientul global de transfer de căldură pentru schimbătorul curat (fără depuneri) are expresia: Exprimîndu-se fluxul termic în două moduri (schimbat între fluide şi schimbat între peretele tubului şi fluidul din manta). în majoritatea cazurilor.Ate dacă fluidul rece este în manta. Pentru fluidul care circulă prin tuburi se calculează valoarea crite­ riului Re: şi în funcţie de aceasta se alege relaţia pentru calculul coeficientului de convecţie interior (relaţiile corespunzătoare au fost prezentate în capito Iul Procese de transfer de căldură). tp=tr-\. şi a e conţin factorul de corecţie care ţine seamă de valoarea viscozităţii fluidului la temperatura peretelui tubului. V Coeficientul global de transfer de căldură are expresia cunoscută: Rezistenţele termice specifice. ale depunerilor de pe suprafeţele inte­ rioară şi exterioară ale tuburilor. Pentru a se evita aceste presupuneri şi verificări se calculează din relaţii valorile: Dacă se neglijează căderea de temperatură în peretele tubului {tpl—tpe—tp) şi corecţiile cu raportul viscozităţilor (u. coeficientul de convecţie oce se calcu­ lează cu relaţii specifice. care vor fi prezentate în paragrafele următoare. 203 . în continuare.Prin cele anterioare. ar trebui să se presupună temperatura peretelui la interior şi exterior. pe baza princi­ piului că în regim staţionar fluxul termic este constant. relaţiile pentru calcularea lui a. s-a fixat geometria schimbătorului de căldură şi. iar la finele calculului termic să se verifice aceste temperaturi. se iau după recomandările practice prezentate anterior. Pentru fluidele care circulă prin mantaua schimbătoarelor de căldură prevăzute cu şicane transversale.

204 . existînd secţiune de curgere variabilă şi turbulenţă accentuată. curge­ rea fluidului se face longitudinal. curgerea fluidului se face în special transversal pe fasciculul tubular. Prin pla­ sarea mai apropiată a şicanelor. relaţii simple. ar trebui ca valorile tpi şi tpe să se calculez* pe suprafeţele straturilor de depuneri. în caz contrar se pre­ supune din nou kea şi se repetă calculul. recalculată după fixarea lui nt). pe de o parte de forma cilindrică a mantalei (la marginea ferestrei secţiunea de curgere este mai mică decît cea de pe diametrul mantalei schimbătorului) iar pe de altă parte de prezenţa tuburilor (secţiunea de curgere este mai mare între şirurile de tuburi şi mai mică în dreptul axelor tuburilor). Mai corect. utilizîndu-se diametrul echivalent al secţiunii respective.4.80 din diametrul mantaleh. Pentru acest caz. al fluidelor care circulă prin mantaua schimbătoa­ relor de căldură prevăzute cu şicane transversale. viteza medie şi turbulenţa fluidului cresc şi deci coeficientul de convecţie creşte. iar At=£tc—tr etc). La temperatura tp stabilită se iau valorilor up ale celor două fluide se calculează qcj şi <xe. Relaţia se aplică pentru şicane segment de cerc cu înălţimea relativă obişnuită 0. AcesU trebuie să fie egal sau mai mare cu cel mult 10%. se citeşte valoarea lui \ pentru materialul din cart sînt confecţionate tuburile şi cu relaţia (3. pentru fluidul care circulă prin spaţiul intertubular. apar turbulenţe suplimentare.2. s-au stabilit relaţii specifice pentru calcularea coeficientului de convecţie. Variaţia secţiunii de curgere este cauzată. iar secţiunea de curgere este variabilă. iar coeficientul de convecţie se calculează cu relaţiile clasice pentru sec­ ţiune constantă. în cele ce urmează se prezintă trei relaţii pentru calcularea coeficien­ tului de convecţie. La fel se procedează şi la schimbătoarele tub în tub.43) se calculează ked. prin relaţia: 3. în contact cu fluidele corespunză­ toare. Erorile posibile introduse sînt mici şi nu este necesar să se verific* valoarea lui tp. Cu valoarea ked calculată se stabileşte Ae necesar şi se exprimă procen­ tual supradimensionarea aparatului. dar şi în acest caz sînt necesare ipoteze simplificatoare (ked co­ respunde lui Afc.70—0. RELAJII SIMPLE PENTRU CALCULAREA COEFICIENTULUI DE CONVECŢIE EXTERIOR Dacă în mantaua schimbătorului nu există şicane transversale. Dacă în mantaua schimbătorului există şicane transversale (cazul frecvent întîlnit). secţiunea de curgere este constantă.Temperaturile fluidelor tc şi tr pot fi temperaturile calorice sau tem peraturile medii aritmetice. faţă de valoarea pre­ supusă (mai exact. uşor de aplicat numeric şi care duc la rezultate satisfăcătoare şi suficient de apropiate între ele.

Dt —• diametrul interior al mantalei. se poate ţine seama eventual şi de grosimea şicanei. nu se pot plasa tuburi în planul axial). Viteza de curgere a fluidului. în planul central al schimbătorului sau în ime­ diata apropiere a acestuia (dacă există două sau mai multe păsuri în tu­ buri. 3. x este de ordinul 0. Densitatea fluidului. . . calorică sau medie. s — pasul tuburilor pe şirurile transversale pe direcţia curgerii. din cauza şicanei de sub capac. aceste mărimi sînt redate în figura 3. .2 . 1 m sau (0. necesară stabilirii debitului volumic. se calculează pentru sec­ ţiunea: în care: x este distanţa dintre şicane.19. l)Dj. necesară în Re. La stabilirea distanţei dintre şicane.14).15 . Raportul Djs reprezintă cu aproximaţie numărul de tuburi din planul axial (dacă acest număr de tuburi se cunoaşte exact. 205 . cu excepţia lui u p care se ia la temperatura medie a peretelui. Valorile constantei C şi exponentului n se iau în funcţie de valoarea criteriu­ lui Re (tab.. în majoritatea cazurilor.fizice ale fluidului se iau la tempera­ tura acestuia. se ia la tem­ peratura medie aritmetică sau eventual la temperatura calorică. 5 se calculează corespunzător). Această secţiune este secţiunea liberă dintre două şicane. în dreptul axelor unui şir de tuburi.Proprietăţile .

Viteza fluidului şi proprietăţile fizice se iau ca în relaţiile anterioare.19) din tabe­ lul 3.20): — Pentru aşezarea tuburilor în triunghi echi­ lateral — Pentru aşezarea tuburilor în pătrat Fig. Lungimea caracteristică utilizată este de (diametrul exterior al tuburilor). această relaţie se deosebeşte de cea anterioară numai prin faptul că lungimea caracteristică utilizată este de (diametrul exterior al tuburilor). Constanta C are următoarele valori: — pentru aşezarea în triunghi — pentru aşezarea în pătrat C=0.20625. Pentru calcularea constantei C se poate utiliza relaţia: 206 . definit prin relaţiile (fig.19 că tg Q=h/x.In criteriile Re şi Nu se utilizează ca lungime caracteristică diametrul echivalent. aceste diametre ar fi diametrele echivalente co­ respunzătoare curgerii longitudinale. C=0. Se constată din figura 3.16250.20 După deducerea lor. 3. pentru un fascicul cu un număr foarte mare de tuburi. Din punctul de vedere al aplicării. 3. Această relaţie se aplică în special la aşezarea tuburilor în triunghi. Constanta C se ia în funcţie de unghiul de atac 0 (fig. 3.15.

Pentru curgerea prin tuburi se utilizează relaţia clasică. corectată corespunzător curgerii neizotermice (neadiabatice). trecerea de la un pas la altul etc). la curgerea prin schimbătorul de căldură. Toate acestea se referă la cazul în care fluidele nu îşi schimbă stările de agregare. obţinîndu-se Ap. se recomandă următoarele (pentru tuburi cu rugozitate medie aflate în exploatare): 207 . 3. (relaţia este omogenă dimensional. Pentru fluidul din tuburi.3. obişnuit se aplică cu unităţile funda­ mentale S. Dintre numeroasele relaţii existente în literatură pentru calcularea coeficientului de frecare. diferite de cele segment de cerc.53) poate fi uşor adaptată şi pentru calculul lui oce. în N/m2). aceasta fiind prevăzută cu şicane transversale (pentru fluidul din manta se prezintă numai relaţiile simple).Relaţia (3.4. a) Există o cădere de presiune la curgerea prin tuburi (Apj) şi o sumă de căderi de presiune locale (Ap2). pentru fluidul care cir­ culă prin tuburi şi pentru fluidul care circulă prin manta. CALCULUL FLUIDODINAMIC In acest paragraf se prezintă metodele de calculare a căderii de pre­ siune. în cazul în care se utilizează alte tipuri de şicane transversale.I. cauzate de schimbările de direcţie şi schimbările de secţiune de curgere din cir­ cuitul fluidului (intrarea din ştuţ sub capac. intrarea de sub capac în tuburi.

58 3. iar notaţiile sînt cele utili­ zate la calculul coeficientului de convecţie.0221 0.60) (3.3) IO5 N/m2. deci trebuie micşorat numărul de păsuri în tuburi. Raportul L/x este egal cu numărul de şicane plus unu (numărul de treceri transversale pe tuburi). F=l^-Ţ25 i?e>2 300. . Ap este de ordinul (0. In Re şi Ap se utilizează p şi w pen­ tru temperatura medie aritmetică a fluidului sau eventual pentru tem­ peratura calorică. Coeficientul de frecare se calculează cu relaţia: în Re utilizîndu-se diametrul echivalent discutat anterior (există relaţii ale lui f şi pentru .59 3.61) în aceste relaţii. 3.0256 3. .57 0.16. b) Pentru regim turbulent de curgere. dar creşte şi căderea de presiune.0256 Cîteva valori ale lui f calculate cu aceste relaţii sînt redate în tab. iar în regim laminar chiar şi criteriul Gr. u p este viscozitatea dinamică a fluidului luată la temperatura peretelui.0641 0. In aceste relaţii Re—dtw p/fi. atunci cînd viscozitatea fluidului la peretele tubului este mai mare.^ ) ° ' 1 4 (3. 0. în care apare criteriul Pr la cele două temperaturi. căderea de presiune a fluidului din tuburi se poate calcula şi cu relaţia: Pentru fluidul din manta. care duce la un consum mai mare de energie pentru pomparea fluidului. deci la răcirea lichidelor şi respectiv încălzirea gazelor.16 0. Pentru F există şi relaţii mai complexe. Căderea de presiune este mai mare decît în cazul curgerii izotermice. . creşte coeficientul de convecţie. Viteza din relaţie este cea întîlnită la 208 . a) Această relaţie este omogenă dimensional.1 .0785 0.0591 0.TABELUL Valorile lui /* calculate cu diverse relaţii Relaţia i?e=103 Re=2 300 i?e=106 3. tre­ buie redusă viteza. .Re < 300).56 0. . Pentru a se reduce Ap.0640 3. Prin creşterea vitezei fluidului. In majoritatea cazurilor practice. F = / . Factorul de corecţie F se poate calcula cu următoarele relaţii: Re<2 300.

3.1. prin care se realizează aportul de căldură la baza unor coloane de frac­ ţionare. cît şi pentru fluidul din spaţiul intertubular al unui schimbător tub în tub. în anexa 3 este prezentată metoda Delaware pentru calculul schimbă­ toarelor de căldură. 3. Raportul h/s' reprezintă numărul de şiruri de tuburi corespunzător Înălţimii şicanei.63) se poate utiliza şi coeficientul de frecare: lucrîndu-se tot cu diametrul echivalent. Proprietăţile fizice şi viteza fluidului se iau ca la calculul termic.5. Această relaţie a lui Ap dă rezultate apropiate de cele obţinute cu relaţia anterioară.19). la intrarea şi ieşirea din manta. Căderea de presiune locale. vaporizatoare. SCHIMBĂTOARE DE CĂLDURA CU TRANSFORMARE DE FAZĂ în cele ce urmează se prezintă principalele aspecte constructiv-funcţionale referitoare la refierbătoare. Ap se calculează cu relaţia clasică. în relaţia (3. Pentru fluidul din mantaua unui schimbător de căldură cu fascicul tubular. REFIERBĂTOARE Refierbătoarele sînt aparate de schimb de căldură cu fascicul tubular. fără şicane şi cu curgere longitudinală. utilizîndu-se diame­ trul echivalent hidraulic. b) O altă relaţie pentru calcularea lui Ap în manta. Aportul de căldură duce la vaporizarea parţială a lichidului de 14 — Procese de transfer termic 209 . 3. secţiunea de curgere fiind constantă. în cazul prezen­ ţei şicanelor transversale segment de cerc obişnuite este următoarea: in care s' este pasul şirurilor de tuburi (fig. în Re se utilizează diametrul exterior al tuburilor (de). condensatoare şi cristalizatoare şi se redau cîteva date suplimentare privind dimensionarea acestora. Coeficientul de frecare se calculează cu relaţia: în care s este pasul tuburilor de pe un şir (transversal pe direcţia curgerii). sînt ne­ glijabile.calculul termic. Căderea de presiune a fluidului din manta este de acelaşi ordin de mărime ca şi la fluidul din tuburi.5. Coeficientul de frecare are valori sensibil mai mari decit cele întîlnite la fluidul din tuburi.

tipurile principale fiind cele prezentate în con­ tinuare. dar cum acest lichid este obişnuit un amestec.21 este redată schema unui refierbător termosifon vertical cu recirculare. Căldura necesară se obţine prin conden­ sare de abur. In figura 3. Refierbătoarele tip schimbător de căldură sînt de multe tipuri contructive şi funcţionale. aportul de căldură la baza coloanei se realizează printr-un cuptorrefierbător. printr-un regulator de nivel care acţio­ nează asupra evacuării produsului de bază al coloanei. Debitul de agent de încălzire este reglat de un regulator de temperatură. care asigură închiderea hidraulică). care asigură o temperatură constantă 210 . capătul superior al tuburilor se află la nivelul lichidului din coloană). rigid şi cu un singur pas în tuburi. evacuarea condensului se face printr-o oală de condens. Prin spaţiul intertubular al refierbătorului circulă agentul de încălzire (de exemplu. plasat vertical şi funcţionînd înecat (refierbătorul şi baza coloanei sînt vase comunicante. cu legăturile sale la baza coloanei de fracţionare. printr-un deversor care asigură şi închiderea hidraulică. In cazul unor sarcini termice foarte mari sau al unor temperaturi de vaporizare mari. la care se consumă combustibil. In baza coloanei se men­ ţine un nivel constant de lichid. Lichi­ dul de pe ultimul taler al coloanei se scurge în baza coloanei. prin răcirea unei fracţiuni petroliere calde etc. abur saturat care con­ densează. Refierbătorul este un schimbător de căldură cu fascicul tubular în manta.la baza coloanei. şi la o uşoară creştere a temperaturii.

La dimensionarea refierbătoarelor. Căderile de presiune la curgerea bifazică lichid-vapori se calculează obişnuit cu metoda Lockhart-Martinelli. Debitul de lichid care se vaporizează este determinat de fluxul termic schimbat. Termosifonarea. Refierbătorul prezentat este cu recircularef.pentru lichidul din baza coloanei. Dacă se lucrează cu un coeficient de recirculare relativ mare. In funcţionarea refierbătoarelor. diferenţa de presiune cauzată de accelerare). Pe o înălţime egală cu lungimea tuburilor. Di­ mensionarea refierbătoarelor se face pentru valori ale coeficientului de recirculare cuprinse între 4 şi 10 (fracţia masică a vaporilor în amestecul final 0. O parte din lichidul din baza coloanei circulă natural (prin termosifonare). se lucrează cu valori medii constante ale temperaturii şi presiunii. are loc J vaporizare parţială şi amestecul de lichid şi vapori reintră în coloană. pentru amestecuri relativ înguste. refier­ bătorul poate echivala cu un taler teoretic şi se îmbunătăţeşte fracţio­ narea. Refierbătoarele se dimensionează pentru tensiuni termice de 10 000— 50 000 W/m2.25). circulaţia naturală cauzată de reducerea densităţii . care este prezentată în capitolul „Cuptoare tubulare". deficientul de recirculare reprezintă raportul dintre debitul masic de lichid care intră în refierbător şi debitul masic de vapori rezultaţi. constă în apariţia unei diferenţe de presiune activă. Mai logică ar fi definirea coeficientului de recirculare prin raportul dintre debitul care alimentează refierbătorul şi debitul care se scurge prin deversor. prin tuburile refierbătorului. vaporizarea care ur­ mează este cauzată nu numai de aport de căldură ci şi de destindere). ex­ primată prin relaţia: în care ?i=L este lungimea tuburilor. pentru că o parte din lichidul reintrat în coloană poate ajunge din nou în tuburile refierbătorului.1—0. ia care are loc separarea fazelor. Definiţia utilizată pentru coeficientul de recirculare este preluată de la vaporizatoarele totale. iar în partea dreaptă a vaselor comuni­ cante (în tuburi) un amestec de lichid şi vapori cu densitate medie mai mică. neglijîndu-se încălzirea lichidului în partea inferioară a tuburilor (chiar la lichide pure există o uşoară încălzire. căderile de presiune locale cauzate de schimbarea direcţiei de curgere şi a secţiunii de curgere. 14* 211 . coeficientul de recirculare se' auto­ reglează astfel încît să se îndeplinească condiţia anterioară. iar debitul de lichid care intră în refierbător (circulaţia lichi­ dului şi amestecului lichid-vapori prin refierbător şi conductele de legă­ tură) de condiţia: Diferenţa de presiune rezistentă este suma tuturor căderilor de pre­ siune din circuit (cauzate de frecare la curgerea prin conductele de legă­ tură şi tuburi. în partea stîngă a sistemu­ lui se află o coloană de lichid. încălzirea şi vaporizarea parţială a lichidului de pe un braţ al vase­ lor comunicante. din cauza prezenţei unei suprapresiuni hidrostatice în partea inferioară a tuburilor.

1 m. Dacă în mantaua refierbătorului se utilizează o şicană de scindare. Intrarea amestecului în coloană se face la 0. Căderea de presiune a amestecului de lichid şi vapori din manta se poate calcula simplu astfel (cînd există o şicană de scindare. nivelul de lichid din compartimen­ tul de deversare se ia corespunzător nivelului de intrare a amestecului în coloană. Nivelul de lichid în baza co­ loanei este de ordinul 0. 212 . astfel încît diferenţa de presiune rezistentă să fie egală cu diferenţa de presiune activă. . Ca sigu­ ranţă. . pentru tuburi de lun­ gime mare. Nivelul de lichid din compartimentul de deversare se autoreglează. .4 m deasupra ni­ velului de lichid şi la 0.. iar h se măsoară de la partea inferioară a mantalei. calculat cu viscozitatea lichidului. Pentru a se reduce lungimea conductelor de legătură. Debitul de lichid care alimentează refierbătorul este constant şi egal cu debitul deversat de pe taler. de prezenţa acesteia se ţine seama numai la calculul căderii de presiune.22 este redată sche­ ma unui refierbător termosifon orizontal fără recirculare. se poate lucra cu flux scindat sau dublu scindat şi cu una sau două intrări şi ieşiri. In figura 3. La aceste refierbătoare nu se utilizează noţiunea de coeficient de recirculare. se realizează în mantaua refierbătorului.9 m sub taler.5) Ap rezistentă (prin coborîrea refierbătorului creşte sensibil Ap activă). evitîndu-se astfel o eventuală inundare a talerului. 2. Pentru dimensionare.5 . Dacă se lucrează fără re­ circulare (refierbătoarele termosifon verticale sau orizontale pot fi reali­ zate cu sau fără recirculare). în acest caz. Refierbătoarele termosifon fără recirculare nu sînt recomandabile pentru debite foarte mari de vaporizat. se neglijează prezenţa stratului de condens din partea in­ ferioară a mantalei.Plasîndu-se cît mai jos racor­ dul pentru evacuarea condensului din manta. 0. cu cap flotant sau cu tuburi U şi cu două sau patru păsuri în tuburi. care obişnuit este mai mare decît la refier­ bătoarele cu recirculare. 0. în funcţie de Re. tot par­ ţială. care îmbu­ nătăţeşte contactul vapori-lichid) : Coeficientul de frecare se calculează cu relaţiile cunoscute.6 . Refierbătorul orizontal poate fi rigid. In manta.3 . ci numai fracţia masică a vaporizatului din amestec. . . . în raport cu debitul de produs de bază al coloanei. refierbătorul este alimentat. refierbătorul se plasează cu partea laterală spre coloană. fie direct din deversor. se poate admite Ap activă egală cu (1. Se constată că lichidul din amestecul evacuat nu mai poate reveni în refierbător. vaporizarea lichidului.. acest lichid trecînd o singură dată prin refierbător.5 . fie dintr-un compartiment realizat la baza coloanei şi alimentat de deversor.

Diferenţa între cele două nivele de lichid din refierbător se fixează la aproximativ 10 . care ocupă o înălţime mai mică decît diametrul mantalei. între densitatea lichi­ dului la intrare şi densitatea amestecului de lichid şi vapori la ieşire.23 este redată schema unui refierbător cu spaţiu de vapori. Mantaua refierbătorului conţine în partea inferioară un fascicul de tuburi. Acesta lucrează fără recirculare şi se caracterizează prin faptul că sepa­ rarea fazelor se face în refierbător şi nu în coloană. . astfel încît să se asigure echilibrul diferentelor de presiune: 213 . la lichide foarte vîscoase se introduce o pompă care împinge lichidul din baza coloanei în refierbător. . prin intermediul unui regulator de nivel. . In figura 3.Diametrul echivalent hidraulic are expresia: în care: „n" este numărul total de tuburi Viteza de masă a amestecului: Densitatea p se calculează ca medie aritmetică. 30 cm deasupra părţii inferioare a coloanei. delimitează camera lichidului care se evacuează din refierbător (produsul de bază al coloanei). Refierbătoarele cu spaţiu de vapori sînt constructiv mai complicate şi nu lucrează cu presiuni prea ridicate. Nivelul de lichid din coloană se autoreglează. Nivelul de lichid fixat de deversor trebuie să se afle cu 20 . care etanşează pe manta şi care are o înălţime ce depăşeşte cu /~5 cm înălţimea fasciculului. . Circulaţia prin refierbător se realizează prin termosifonare şi numai în caz excepţional. 15 cm. Tuburile sînt susţinute obiş­ nuit prin plăci suport în formă de sfert de cerc. Placa deversoare.

(I — lichid. de care depinde poziţia conductei de vapori. Aportul de căldură se realizează prin intermediul unei fracţiuni petroliere mai calde. Ele se utilizează în prezent şi la stripere de fracţiuni petrolie­ re. scade sarcina condensatorului de la vîrful coloanei).24 este redată schema unui refierbător interior orizontal. Acesta constă într-un fascicul tubular plasat în stratul de lichid din baza coloanei. Metodica de dimensionare a spaţiului de vapori este prezentată în capitolul „Cuptoare tubulare".18 valori practice pentru rezistenţele termice specifice 214 . iar în tabelul 3. Ap pe conducta de vapori şi Ap pentru accelerare (Ap în refierbător este neglijabilă). In figura 3. al cărui nivel se menţine constant. a — amestec în condiţii medii).17 se prezintă valori practice ale coeficienţilor globali de transfer de căldură. Diferenţa de presiune rezistentă con­ ţine: Ap pe conducta de alimentare cu lichid. cu depuneri. pentru refierbătoare şi vaporizatoare. v — vapori. Refierbătoarele inte­ rioare se utilizează în cazul sarcinilor termice mici şi al coloanelor de dia­ metru mare. Din relaţie se află h". In tabelul 3. la care s-a renunţat la striparea directă cu abur (se reduce consumul de abur.

215 .

26 este redată schema unui vaporizator orizontal termonfon.25). Alimentarea cu lichid se face în vasul separator. amestecul lichid-vapori revenind în separator.2. pentru generare de abur cu căldură recuperată. tipurile principale fiind cele prezentate în con­ tinuare. cu vaporizare în manta şi sepa­ rator exterior. La circulaţia prin termosifonare. Vaporizatoarele cu fascicul tubular în manta sînt de multe tipuri con­ structive şi funcţionale. cu fascicul tubular în manta. Există şi vaporizatoare cu pom­ pă de recirculare a lichidului prin vaporizator. vaporizarea avînd loc numai la interfaţa lichid-gaz şi la o temperatură mai mică decît temperatura de fierbere corespunzătoarea presiunii totale. fie generatoare de abur cu rol de recupe­ ratoare de căldură. care au numeroase as­ pecte comune cu refierbătoarele. în cazul refierbătoarelor şi vaporizatoarelor. în figura 3. cu vaporizare în manta şi separator exterior. printr-un regulator de nivel. 216 . Din separator se evacuează vapori saturaţi. Majoritatea vaporizatoarelor utilizate în instalaţiile tehnologice din combinatele petrochimice sînt. Fluidul de încălzire cir­ culă prin interiorul tuburilor vapo­ rizatorului. care se vaporizează parţial.25 este redată schema unui vaporizator vertical termosifon. Dimensionarea vaporizatorului se face pen­ tru un coeficient de recirculare de ordinul 4—10 (la o trecere. Nu este corect ca aceste aparate să se numească evaporatoare. prin răcirea ga­ zelor de piroliză evacuate din cuptor. în manta poate fi uti­ lizată o şicană de scindare. 3.ale depunerilor. Prin spaţiul intertubular al vaporizatorului circulă prin termosifonare lichidul din separator. propan. separatorul se plasează mai sus decît vaporizatorul. De multe ori. pentru că întregul debit de lichid introdus este vaporizat. de exemplu. în instalaţii de piroliză. obişnuit prin intermediul unui demister care reţine picăturile antrenate. în majoritatea cazurilor pur. evacuarea vaporilor se face printr-un regulator de presiune.1—0. Vaporizatorul este cu vaporizare totală. în care agentul frigorific se vaporizează izotermic. amoniac etc). fie răcitoare sau condensatoare cu agenţi frigorifici (etilena. pentru că prin evaporare se înţelege vaporizarea unui lichid în prezenţa unui gaz.5. în care prin aport de căldură se realizează vaporizarea unui lichid. fracţia masică a vaporizatului este 0. Astfel de vaporizatoare se întîlnesc. In anexa 4 este dat un exemplu de dimensionare a unui refierbător. Aceste va­ lori sînt utile la dimensionarea unor astfel de aparate. sînt aparate de schimb de căldură. In figura 3. VAPORIZATOARE Vaporizatoarele discutate în cele ce urmează.

mai multe vaporizatoare pot fi deservite de un singur separator.Astfel de vaporizatoare se întîlnesc frecvent la răciri sau condensări cu agent frigorific. iar intrarea fluidului cald se face în partea superioară a tubu­ rilor (vaporizare locală mai intensă). difilul răceşte gazele de piroliză şi apoi generează abur) şi în instalaţiile de anhidridă ftalică şi anhidridă maleică (în acest ultim caz se utilizează ca agent săruri topite. prin care circulă fluide diferite care se răcesc. acest nivel fiind varia­ bil. care circulă prin tuburile unui schimbă­ tor de căldură. care transportă căldură din reactor). în figura 3. ca de exemplu pentru răcire de solă cu agent frigorific NH 3 . ca de exemplu în instalaţii de piroliză (în circuit închis. In unele sisteme frigorifice se întîlnesc şi vaporizatoare cu spaţiu de vapori duble. agent frigorific). în sensul că în aceeaşi manta sînt plasate cap la cap două fascicule de tuburi.28 este redată schema unui vaporizator orizontal cu spaţiu de vapori. se doreşte menţinerea unei temperaturi constante la ieşire. cît şi la generări de abur.27 este redată schema unui valorizator înclinat termosijon. In figura 3. Acesta se caracterizează prin faptul că separarea vaporilor se face chiar în mantaua vaporizatorului. în instalaţia de oxid de etilena şi glicoli. Astfel în vaporizatoare se întîlnesc în foarte multe sisteme frigorifice. In unele cazuri. acesta vaporizîndu-se parţial (la o trecere) în man­ taua vaporizatorului. se poate lucra cu nivel de lichid în manta (cu separa­ rea fazelor). cu valorizare în tuburi şi separator exterior. vaporizatorul este înclinat cu v~15° faţă de orizontală. Ele pot fi utilizate şi ca generatoare de abur. ca de exemplu în instalaţiile de anhidridă maleică şi anhidridă ftalică. 217 . Pentru a se uşura cir­ culaţia prin termosifonare. atît la sisteme frigorifice. prin recuperare de căldură din efluenţi. Dacă la răcirea unui fluid. Vaporizatoarele cu spaţiu de vapori se utilizează şi ca generatoare de abur prin recuperare de căldură. în zona de lichid are loc un trans­ fer de căldură intens (prin fierbere). răcirea fiind realizată cu un lichid care se vaporizează în manta (apă.

printr-un regulator de temperatură. Impulsul de temperatură de la evacuarea fluidului răcit comandă nivelul necesar al lichidului din manta. La partea inferioară a acestuia separă apa. este redată schema unui condensator total de fază unică. cu amplasarea şi legăturile acestora.3. CONDENSATOARE în cele ce urmează se prezintă cîteva scheme de principiu caracteris­ tice. referitoare la condensatoarele care deservesc coloanele de fracţio­ nare. Temperatura con­ densului poate fi reglată prin variaţia debitului de agent de răcire de la 218 .30. inclusiv reglările mai impor­ tante din sistem. care evacuează cele trei faze rezultate într-un separator. In general. La partea superioară a separatorului sînt evacuate gazele. dimensionarea tehnologică a vaporizatoarelor nu pune probleme deosebite faţă de dimensionarea refierbătoarelor. atît vapori cit şi lichid). Presiunea pe sistem este determinată de presiunea de vapori a lichidului din vasul de reflux.29 este redată schema unui condensator clasic de amestec complex. în figura 3. 3. ca de exemplu concen­ tratoarele de soluţii din industria chimică. In figura 3. Toate vaporizatoarele prezentate anterior sînt cu vaporizare totală. care se evacuează printr-un regu­ lator de nivel. iar parţial este evacuată din instalaţie. iar aceasta la rîndul său este determinată de temperatură. obişnuit printr-un regulator de presiune. Se întîlnesc însă şi vaporizatoare cu vaporizare parţială (din separator se evacuează în exterior. printr-un regulator care menţine constant nivelul de benzină din separator.iar în zona de vapori transferul de căldură este redus (uşoara supraîn­ călzire a vaporilor). iar acesta debitul de lichid care intră în manta. cu impuls de la interfaţa apă-benzină.5. Condensul trece într-un vas de reflux în care se menţine nivel constant şi din care este evacuat cu o pompă. modificîndu-se astfel fluxul termic schimbat. Benzina separată este evacuată cu o pompă şi parţial este împinsă ca reflux la vîrful coloanei.

Cîteva aspecte generale asupra condensatoarelor. în figura 3. care menţine un nivel constant de condens în partea inferioară a mantalei (închide­ re hidraulică. iar uneori 219 . aceş­ tia condensează la suprafaţa li­ chidului subrăcit. pen­ tru vaporii de la vîrful coloa­ nei. — la condensare parţială. evitarea necesităţii unui vas de reflux).32 este redată schema unui condensator ori­ zontal. caracterizat p r i n faptul că el funcţionează înecat (este plasat sub nivelul lichidului din vasul de reflux). Pe conducta de reflux se află o închidere hidraulică. In final. cu condensare în m a n ­ ta. regulatorul de presiune acţionează asupra debitului de agent de răcire. se­ pararea fazelor se face într-un separator exterior. iar presiunea de vapori din vasul de reflux este mai mică decît presiunea din condensa­ tor (în bilanţul presiunilor in­ tervine şi presiunea hidrostati­ că a coloanei de lichid). Cînd regulatorul de presiune permite trecerea parţială a vaporilor di­ rect spre vasul de reflux. circulaţia refluxului şi a produsului de vîrf al coloanei sînt asigurate prin cădere libe­ ră. In figura 3.31 este redată tot schema unui condensator total de fază unică. ne­ cesare la golirea instalaţiei (du­ pă oprire). subrăcire a con­ densului. caracterizat prin faptul că evacuarea condensului se face printr-un sistem deversor (pre­ aplin). Sistemul deversor are legătură de dren a r e pentru lichid şi legătură de ventilare p e n t r u vapori. In acest caz poate fi obţinută uşor şi o subrăcire a condensu­ lui.condensator. unele fiind ilustrate în schemele an­ terioare: —• condensatoarele pot luc­ ra cu condensare parţială sau totală. Condensatorul fiind plasat mai sus decît vîrful co­ loanei.

Studiile din ul­ timii ani au dus la concluzia că sistemele de pompă de căldură utilizate la coloanele de fracţionare sînt economice. în care se evacuează căldură. cu un astfel de aparat de schimb de căldură condensator-refierbător. la condensatoarele cu aer). comprimarea nece­ sară făcîndu-se cu un raport de compre­ sie mic şi deci cu consum mic de ener­ gie. In figura 3. în schimb. în fază mixtă (lichid + vapori) sau total în fază vapori (în acest caz. — evacuarea condensului se poate face cu o pompă (pompă de reflux) sau prin cădere liberă.) şi un refierbător la bază. etilenă-etan etc). este necesar un compresor care consumă energie pentru antrenare. Acest trans­ fer de căldură nu poate fi realizat direct. consumîndu-se un agent de răcire (apă. — se poate lucra cu sau fără vas de reflux (în acest ultim caz. O coloană de fracţionare clasică este prevăzută cu două aparate de schimb de căldură: un condensator la vîrf.33 este prezentată o schemă de principiu. nu se consumă agent de răcire şi nu se consumă agent de încălzire. sau într-un dom anexat la partea inferioară a mantalei). numit „pompă de căldură" se caracterizează prin faptul că vaporii de la vîrful coloanei sînt comprimaţi înainte de intrarea în schimbătorul de căldură (creşte presiunea. — condensatoarele pot fi plasate deasupra sau dedesubtul vasului de reflux. în care se primeşte căldură. Sistemul. Partea de condens utilizată ca reflux este laminată înainte de intrarea în coloană (scade presiunea. iar necondensabilele sînt trase de ejector pe la partea superioară a mantalei). tre­ buie menţinut un nivel de lichid în partea inferioară a mantalei. — produsul de vîrf al coloanei poate fi obţinut total în fază lichidă. Comparativ cu schema clasică. este condensată numai partea care constituie refluxul). consumîndu-se un agent de încălzire. — condensarea se poate face în manta sau în tuburi (de exemplu.chiar în mantaua condensatorului (la un condensator de surafaţă dintr-un sistem de vid. agent frigorific etc. la sistemul cu pompă de căldură. scade temperatura şi are loc o uşoară vaporizare). Este posibil să se utilizeze un singur aparat de schimb de căl­ dură. numai la separarea unor componenţi cu tempera­ turi de fierbere apropiate (propilenă-propan. este necesar la acest sistem un singur aparat de schimb de căldură. creşte temperatura de condensare şi transferul de căl­ dură este posibil). în care prin condensarea vaporilor de vîrf să se transfere căldura necesară vaporizării parţiale a lichidului de la baza coloanei. condensatorul fiind plasat orizontal sau ver­ tical. Există diverse scheme de pompe de căldură utilizate la coloanele de fracţio­ nare şi diverse posibilităţi de compensare 220 . condensul este evacuat din partea inferioară a mantalei prin intermediul unui picior barometric. pentru că temperatura de con­ densare a vaporilor de vîrf este mai mică decît temperatura de fierbere a lichidului din bază.

dax — diame­ trul axului.a inegalităţii sarcinilor termice de la condensator şi refierbător. 3.34 este prezentată schema unui cristalizator prevăzut pe ax cu un singur şir de lamele (racleţi) drepte (pot fi utilizate şi două şiruri de lamele opuse). deparafinarea uleiurilor.4. care se pare că este cea mai corectă: în care: p. caprolactamă. care conţin în tubul interior un ax în mişcare. nitrotolueni etc). In figura 3. obţinerea de uree. din care se face sepa­ rarea unui component prin cirstalizare. In alte cazuri. prevăzut cu lamele de răzuire. acizi graşi. Pentru calcularea coeficientului de convecţie. spre filtrele de separare. Deci cristalizatoarele sînt schimbătoare de căldură cu răzuire continuă a suprafeţei interioare a tuburilor.5. sau eventual o mişcare longitudinală dus-întors. Stratul de cristale care se for­ mează pe suprafaţa de răcire trebuie continuu răzuit şi evacuat cu solu­ ţia. în ane­ xa 5 este prezentată metoda de dimensionare a condensatoarelor de amestecuri complexe. Chiar în cazul în care nu există depuneri. CRISTALIZATOARE Separarea prin cristalizare a unor componenţi din diverse amestecuri lichide este un proces întîlnit în numeroase instalaţii tehnologice (sepa­ rarea paraxilenului. se recomandă următoarea relaţie. Transferul de căldură este îmbunătăţit şi prin turbulenţa realizată de lamelele în mişcare. Prin spaţiul intertubular circulă agentul de răcire (agent frigo­ rific). pe partea soluţiei supuse răcirii cu cristalizare. iar prin tubul interior soluţia supusă răcirii. Astfel de aparate sînt utilizate şi la răcirea unor gaze care conţin particule ce tind să se depună pe suprafaţa de transfer (gaze de reacţie cu particule de negru de fum). coloranţi organici. dt — diametrul interior al tubului. pe o distanţă egală cu pasul elicei (se acoperă întreaga suprafaţă a tubului). răzuirea suprafeţei prezintă avantaj (se distruge filmul de fluid de la perete şi se îmbunătăţeşte transferul de căldură). c şi X sînt proprietăţile fizice medii ale soluţiei. N — turaţia axului (frec- 221 . Cristalizatoarele obişnuite sînt schimbătoare de căldură tub în tub. pe ax este plasată o lamelă elicoidală (melc) care are tot o mişcare de rotaţie. la fluide foarte vîscoase. paradiciorbenzen.

Dacă. 180 000. cu antrenare comună la elementele unei baterii (cu lanţ sau cu şurub fără sfîrşit. corespunzător suprafeţei extinse şi exprimat pe unitatea de arie exterioară totală. Coeficientul de convecţie în cazuri 2 practice este de ordinul a cîtorva sute de W/m °C. oceS coeficientul parţial de transfer la exteriorul tubului. de exemplu.35 rot/s. Este de remarcat fap­ tul că în relaţie nu apare viscozitatea soluţiei.=dj—d ax ). coeficientul parţial exterior are valoare mică. SCHIMBĂTOARE CU TUBURI CU SUPRAFAŢA EXTINSA După cum se ştie. pe două şiruri verticale.6. După o astfel de majorare a suprafeţei. n — numărul de răzuiri la o rotaţie a axului. w — viteza medie a soluţiei. transferul de căl­ dură poate fi îmbunătăţit prin majorarea (extinderea) suprafeţei exte­ rioare a tuburilor. Cristalizatoarele tub în tub au diametre exterioare de 150—210 mm şi lungimi de 10—15 m. coeficientul global de transfer de căldură este mai mic decît ambii coeficienţi parţiali de transfer de căldură (exprimaţi pe aceeaşi unitate de arie).15—0. n este egal cu numărul de şiruri de lamele. Răzuirea suprafeţei de transfer şi turbulenţa realizată prin mişcarea lamelelor măresc de cîteva ori coeficientul de convecţie. iar pentru lamelă elicoidală. Cristalizatoarele sînt amplasate în baterii de cîte 10—16 elemente. n=l în cazul rotaţiei şi n = 2 în cazul depla­ sării longitudinale. Se consumă o putere de aproximativ 0. Pentru a se majora sensibil coeficientul global. . pentru comparaţie.. dar exprimat pe unitatea 222 . 3.2 kW la fiecare rotor. < j poate fi calculat. cuplate la pinioanele exterioare ale axelor rotoare).. cu relaţia X (curgere prin spaţiu inelar. sau a puterii consumate pentru antre­ narea rotorului cu lamele. Nu se cunosc relaţii satisfăcătoare pentru calcularea căderii de pre­ siune a soluţiei prin cristalizator. Pentru lamele drepte. Relaţia este omogenă dimensional.venţa deplasărilor longitudinale dus-întors). Aet aria exterioară totală a tubului după extinderea suprafeţei. In acest ultim caz. se poate scrie relaţia: în care Ae reprezintă aria exterioară a tubului normal (iniţial). Se lucrează cu N<= =0. funcţionînd cu coeficienţi globali de transfer de ordinul 50—180 W/m 2 °C. în Nu şi Re se utilizează d. Viteza de răcire a soluţiei are o mare influenţă asupra formării cristalelor. trebuie să se majoreze coeficientul parţial cu valoare mică. cu transfer de căldură spre exterior): (pentru Re=7 . oce coeficientul parţial exterior corespunzător tot suprafeţei extinse. în raport cu cazul în care lipsesc lamelele şi se neglijează depunerea de cristale.

3. înalte sau joase. ASPECTE CONSTRUCTIV-FUNCŢIONALE La răcitoarele şi condensatoarele cu aer se utilizează tuburi din oţel prevăzute cu aripioare circulare. Principalele tipuri de schimbătoare de căldură la care se utilizează tuburi cu suprafaţa exterioară extinsă sînt.1. tubul interior fiind prevăzut la exterior cu nervuri longitudinale înalte.35 sînt redate secţiunile de principiu printr-un astfel de tub şi sînt trecute şi simbolurile mărimilor geometrice caracteristice. în figura 3.t» Ae. înalte sau joase. înalte. cu tuburi cu aripioare circulare transversale joase.1. Ea poate fi realizată prin caneluri longitudinale sau elicoidale şi prin rugozitate artificială. deci transferul de căldură se majorează prin extinderea suprafeţei exterioare a tubului.et<<x'e . — schimbătoare de căldură tub în tub. — nervuri longitudinale. dife­ renţa medie de temperatură dintre perete şi fluid se micşorează după extinderea suprafeţei). transversale. în ordinea importanţei lor. — schimbătoare de căldură cu fascicul tubular în manta. Pentru extinderea de suprafaţă se pot face următoarele observaţii: — <xet este ceva mai mic decît <xc' corespunzător situaţiei fără majo­ rare de suprafaţă (modalităţile practice de extindere a suprafeţei duc la o creştere a grosimii medii a filmului de fluid staţionat la perete. cu tuburi cu aripioare circulare transversale înalte (fiind cele mai importante. se obţine ote>o^ . chiar dacă a. în cele ce urmează se va insista asupra lor). Extinderea suprafeţei exterioare a tuburilor se poate realiza prin: — aripioare circulare transversale. următoarele: — răcitoare şi condensatoare cu ear. — rugozitate artificială pronunţată etc. Extinderea de suprafaţă la interiorul tuburilor este foarte puţin uti­ lizată. — cum obişnuit A<. RĂCITOARE Şl CONDENSATOARE CU AER 3.1. 223 .6. — ţepi cilindrice sau conice.6.de arie a tubului normal.

Aet/Ae=23. 26. Se utilizează un număr de tuburi pe şir la o secţie (fascicul) iVt=18. se stanţează individual aripioare cu distanţiere.5 mm. avînd o conductivitate termică mare. iar în figura 3.Obişnuit (pînă la 250°C) aripioarele sînt din aluminiu care. face ca temperatura medie de pe suprafaţa aripioarelor să fie mai apropiată de temperatura peretelui tubului (avantaj). d e = 2 5 mm.7. printr-un tip obişnuit de răcitor cu aer. în figura 3. tuburile cu aripioare înalte din aluminiu se fabrică astfel: pe peretele tubului se execută un canal elicoidal. pentru a fi transpor­ tate şi montate mai uşor.35 mm. pasul aripioarelor b = l 000/400=2. D=59 mm. h—(D—de)/2=17 mm. ca de exemplu: banda de Al este încreţită la bază. Cele mai utilizate tuburi cu aripioare au: L—9 m. pentru a se asigura buna contac­ tare dintre aripioare şi tub.30 sau 34.22. iar final acest tub este tras la cald peste un tub din oţel (pentru rezistenţă). care se fixează pe tub prin presare la cald sau prin zincare. prin care se înfăşoară sub tensiune banda de aluminiu (aceasta se subţiază la exterior). în unele cazuri fasciculele nu sînt identice şi servesc la răcirea a două fluxuri de fluide diferite. acestea avînd lăţimi relativ reduse. în aceste schiţe sînt trecute şi simbolurile mărimilor geometrice caracteristice. iar apoi se presează în spaţiul dintre aripioare.37 o secţiune trans­ versală. în prezent. înfăşurată elicoidal pe tubul normal şi final solidarizată prin zincare.36 este redată o secţiune longitudinală de principiu. Există şi alte metode de fabricare a tuburilor cu aripioare înalte. grosimea medie a aripioarelor S= =0. dj= = 2 0 mm. n=400 aripioare/m. un tub din Al cu perete gros este supus extrudării pentru a se obţine un tub cu aripioare. 224 . Răcitorul conţine obişnuit două fascicule de tuburi (uneori mai multe) plasate alăturat.

în locaşurile suporturilor sînt eliminate ari­ pioarele. Lăţimea interioară. de exemplu. fie cu capace demontabile (greu de etanşat). In majoritatea cazurilor se utili­ zează un număr de suporturi ns=5. Susţinerea tuburilor. iar apoi fie­ care ramificaţie reîmpărţită din nou în două. se face prin intermediul unor suporturi secţionate în dreptul axelor tuburilor de pe fiecare şir. Lăţimea totală a aparatului: (rif este numărul de fascicule). la un răcitor cu două fascicule. obţinîndu-se o distribuţie simetrică la patru racorduri de intrare. Cu­ tiile colectoare şi suporturile se solidarizează cu plăcile laterale ale fie­ cărui fascicul prin intermediul unor rame cu lăţimea Zr=80 mm. care sînt foarte lungi. Pentru o bună distribuţie a fluidului supus răcirii. schimbul de căldură într-un răcitor cu aer se realizează în contracurent încrucişat. Pentru uşurarea mandrinării. colectoarele sînt prevăzute la exterior. tuburile sînt la capete lipsite de aripioare (lungimea liberă Zj=50 mm). Obişnuit. fiecare avînd lăţimea Zs=50 mm. fără rame. a unei secţii (fascicul): (distanţa de la aripioare la perete lp—i mm). In cutiile colectoare există şicane pentru realizarea mai multor păsuri în tuburi. fluxul de fluid este împărţit iniţial în două.6 sau 8). un şir de tuburi constituie un pas. cu lăţimea lc=250 mm. Tuburile au capetele mandrinate în cutii colectoare de formă "paraleli­ pipedică. iar aerul ascendent. aşezarea fiind în majoritatea cazurilor în triunghi isoscel (pentru tubu­ rile prezentate anterior s=64 mm şi s'=62 mm). Cum global fluidul din tuburi circulă descendent. Sistemul de colectare la evacuarea produsului se construieşte asemănător. înălţimea ocupată efectiv de fascicul: (Ns este numărul de şiruri de tuburi). înălţimea totală a fasciculului: 15 — Procese de transfer termic . fie cu dopuri filetate în dreptul fiecărui tub. pentru a putea fi montate. Pentru curăţarea interioară a tuburilor.~1 Tuburile sînt plasate intercalat pe 4—8 şiruri (obişnuit 4.

în raport cu cele cu apă de recirculare. Tipurile de ventilatoare pentru răcitoare cu aer. Aria plană ocupată de aparat este Lt • lt. Operarea cu tiraj aspirat (plasarea ventilatoarelor deasu­ pra fasciculelor) ar prezenta numai avantajul unei circulaţii mai uni­ forme a aerului în toată secţiunea răcitorului. 3. fabricate în ţara noastră sînt redate în tab. pentru că temperatura aerului fiind mai mică consumul de putere la ventilatoare este mai redus şi pentru că aerul pătrunde în fascicul cu o turbulenţă mai mare (transfer de căl­ dură mai bun).19. prezintă mai importante avantaje decît dezavantaje. Acest ultim tip de aparat poate fi condensator parţial pen­ tru reflux şi se plasează chiar pe vîrful coloanei de fracţionare (nu sînt necesare pompă de reflux şi separator).79) Este bine ca raportul Ltjlt să fie aproximativ 2 sau 3. 226 . Lungimea totală a aparatului: Lt=L + 2lc (3. sau aparate cu fascicule verticale aşezate în poligon. Răcitoarele şi condensatoarele cu aer. Obişnuit răcitoarele cu aer au fasciculele de tuburi plasate orizontal. ventilatorul fiind plasat central în partea superioară (partea inferioară este închisă).(înălţimea liberă dedesubtul şi deasupra aripioarelor hi>=*50 mm). cu ajutorul ventilatoarelor. tur­ nuri de răcire a apei). ca în cazul răcirii cu apă de recirculare {instalaţie de tratare a apei de adaos. ventilatoarele fiind orizontale şi plasate în partea inferioară. astfel încît să se obţină o distribuţie mai uni­ formă a aerului. obişnuit prin intermediul unor demultiplicatoare (transmisii cu curele trapezoidale). astfel încît în prezent ele sînt de preferat. — la răcirea eu aer nu sînt necesare instalaţii auxiliare. în prezent se preferă plasarea ventilatoarelor sub fasciculele de tu­ buri. pentru a se ad­ mite 2 sau 3 ventilatoare. Principalele avantaje sînt următoarele: — aerul există pretutindeni şi în cantităţi nelimitate. In cazuri speciale de condensare sînt utilizate şi aparate cu fascicule în­ clinate. Ele sînt antrenate cu motoare electrice. aerul este circu­ lat forţat peste fasciculele de tuburi. deci operarea cu tiraj refulat. sub formă de V întors. Ven­ tilatoarele sînt prevăzute cu 3—8 palete şi funcţionează cu turaţii de ordinul sutelor de rotaţii/minut. Pentru a se obţine un transfer de căldură mai bun.

iar la răcire de petrol sau motorină ked=200—400 W/m2 °C.3°C. prin modificarea unghiului de încli­ nare a paletelor ventilatorului. — reducerea debitului de aer. — în condiţiile dezavantajoase în care se dimensionează răcitoarele. — oprirea ventilatoarelor.— în cazul aerului depunerile de pe suprafaţa tuburilor sînt minore. ca de exemplu: — reducerea debitului de aer. răcirea pro­ dusului este avansată şi pot apărea următoarele dificultăţi: — solidificarea (congelarea) produsului în tuburi (cîteva temperaturi de solidificare: p-xilen 13. aceşti coeficienţi se referă la unitatea de arie exterioară a tuburilor normale). pentru curăţarea tuburilor la exterior. spre deosebire de răci­ toarele cu apă de. reglarea temperaturii finale a produsului la răcitoarele cu aer este mai dificilă. prin închiderea parţială a jaluzelelor plasate deasupra fasciculelor de tuburi (prezintă dezavantajul că nu se reduce consumul de energie). — cum temperatura aerului atmosferic variază în limite foarte largi. prin reducerea turaţiei ventilatorului. — la răcitoarele cu aer nu este necesară demontarea fasciculelor tubulare. recirculare la care se admit răciri pînă la 40°C (la benzină de exemplu. ben­ zen 5.6°C. la răcitoarele cu aer se admit răciri . temperatura atmosferică fiind scăzută. la parafinele sau olefinele Cy—C4 saturate cu vapori de apă. la intrarea în fascicule. — recircularea parţială externă a aerului cald evacuat. — funcţionarea ventilatoarelor este zgomotoasă (poluare sonică). 15* 227 . — răcirea unor gaze umede sub punctul de rouă şi apariţia coroziu­ nilor în tuburi. răcitoarele cu aer sînt mai voluminoase şi mai scumpe (de 2—4 ori) decît răcitoarele cu apă (fără a fi luate în consideraţie şi instalaţiile auxiliare). răcirea cu aer trebuie urmată de o răcire cu apă). sînt următoarele: — se consumă energie electrică pentru antrenarea ventilatoarelor (mai multă decît la pompele de recirculare a apei). — reducerea debitului de aer. Există diverse posibilităţi de reglare a temperaturii finale a produsu­ lui răcit. — sistemele de răcire cu aer ocupă un spaţiu mai mic. în care caz circulaţia aerului este liberă. astfel încît să se obţină o temperatură medie acceptabilă a aerului. MEA 10.6°C). — pentru acelaşi flux termic schimbat. — răcitoarele şi condensatoarele cu aer lucrează cu coeficienţi globali de transfer mari (la condensare de benzină k e d =350—500 W/m2°C.3°C. ciclohexan 6. Principalele dezavantaje ale răcirii cu aer. — depunerea de parafină pe suprafaţa interioară a tuburilor. în raport cu răcirea cu apă de recirculare. — eventualele scurgeri de produse prezintă un pericol mai mare la răcitoarele cu aer decît la cele cu apă. dacă se iau în consideraţie şi instalaţiile auxiliare necesare pentru apa de recirculare. Pe timp de iarnă. deasupra şi dedesubtul lor.pînă la 50°C. răcitoarele cu aer necesită spaţii libere relativ mari. -— formare de hidraţi. manual sau automat (aceste prime două metode sînt cele mai frecvent utilizate). — creşterea însemnată a viscozităţii lichidului şi deci creşterea că­ derii de presiune. — în instalaţii.

2. Răcirea este cu atît mai avansată. încălzirea se utilizea­ ză obişnuit pentru decon­ gelare). . depăşită în anumite pro­ cente din numărul total de ore anual (media pe 5 ani). pentru oraşul Ploieşti. cu cît aerul atmosferic este mai uscat. CALCULUL TERMIC Dimensionarea răcitoarelor cu aer se face pentru condiţii defavora­ bile (temperatura aerului atmosferic ridicată). iar ultima cu re­ circulare externă). aerul răcindu-se cel mult pînă la temperatura corespun­ zătoare a termometrului umed. 3.5% din numărul total de ore anual (pentru 30°C cores­ pund 1.1.6. 32°C. Se constată că temperatura de 32°C este depăşită numai în aproximativ 0. prin schimbarea sensului de rotaţie a unui ventilator.39 este redată variaţia temperaturii atmosferice. 228 . interioare sau exterioare (primele două scheme sînt cu recirculare internă. cînd răci­ rea nu este satisfăcătoare.— recircularea parţia­ lă internă a aerului. In figura 3. se evaporă apă în aer (prin stropire). In ţara noastră se reco­ mandă în proiectare temperatura atmosferică 30 . In practică se constată că temperatura aeru­ lui evacuat nu este uniformă. din cauza varia­ ţiei temperaturii produsului în lungul tuburilor şi din cauza nerepartizării uniforme a aerului în secţiunea răcitorului. în care apar diverse registre de închidere. în figura 3.5%). Temperatura de evacuare a produsului ră­ cit trebuie luată >50°C. — prevederea sub fascicule a unei serpen­ tine de încălzire cu abur a aerului (la produsele care prezintă pericol de conge­ lare.38 sînt pre­ zentate schemele a trei sisteme de reglare. In zilele foarte căldu­ roase de vară. cu recirculare de aer. Temperatura de eva­ cuare a aerului din răcitor se admite aproxi­ mativ egală cu temperatura de evacuare a pro­ dusului plus 0-i-20°C. .

se stabileşte pentru secţiunea mi­ nimă de curgere: în care U este lungimea tubului liber (se exclude lungimea ocupată de suporturi): iar L„ lungimea nervurată a tubului (acoperită de aripioare): Se admit nf şi Nt.0004 m2 °C/W (corespunde unităţii de arie de tub normal). . Se stabileşte numărul de tuburi pe pas. se calculează debitul masic de aer nece­ sar. cu ajutorul relaţiei cunoscute: (k se referă la tubul din oţel). Cu această densitate se calculează debitul volumic mediu de aer V. In continuare. astfel ca viteza produsului să fie în limitele practice (pentru lichide 0 . se presupune numărul de şiruri de tuburi necesare. iar ultimul pas dintr-un singur şir de tuburi.0003—0. la temperatura sa medie din aparat şi la presiunea atmosferică corespunzătoare altitudinii de amplasare a răcitorului (faţă de nivelul mării).Prin bilanţul termic al răcitorului sau condensatorului. Viteza aerului. Dacă un şir constituie un pas. . Viteza aerului în secţiunea minimă trebuie să fie cuprinsă între 4 şi 9 m/s (obişnuit 5 . se presupune un alt număr de şiruri de tuburi). în majoritatea cazu­ rilor un pas fiind constituit de un şir de tuburi (mai rar 1. Cunoscîndu-se cele 4 temperaturi caracteristice. Pentru aer i?de=0. Urmează să se verifice valoarea lui ked. în continuare. se calculează diferenţa medie de tempe­ ratură pentru contracurent încrucişat şi aria de transfer de căldură co­ respunzătoare exteriorului tuburilor normale (fără aripioare): (se neglijează capetele lise ale tuburilor). La condensatoare. numărul de încrucişări este egal cu nu­ mărul de şiruri de tuburi. necesară în calcule. se află Smin şi apoi w=VJSmin. Rezultă în continuare valoarea admisă indirect pentru coeficientul global de transfer de căldură: (dacă ked nu se află în limitele practice. 7 m/s). . primele păsuri pot fi alcă­ tuite din cîte două şiruri de tuburi. se stabileşte densitatea aerului. pentru ca transferul de căldură şi căderea de presiune a aerului să fie acceptabile. numărul de încru­ cişări şi geometria aparatului.5 sau 2 şiruri de tuburi). 1 m/s). 5 . după stabi­ lirea fluxului termic schimbat. 229 . .

Pentru a se ţine seamă de imperfecţiunea contactului dintre aripioare şi tub. care ţine seamă de scăderea temperaturii în aripioare.95—1. 230 . de Ia bază către vîrf. 3 şi X2=0 . care se deosebeşte de Nu prin faptul că X apar­ ţine solidului şi nu fluidului. se poate corecta s cu un factor de ordinul 0. se stabileşte cu relaţia: eS1+S2 reprezintă aria echivalentă exterioară a tuburilor (aria care ar schimba acelaşi flux termic. e poate fi calculat. luîndu-se proprietăţile fizice ale fluidului la temperatura medie aritme­ tică sau la temperatura calorică. 1. . Raportul u. dacă suprafaţa aripioarelor ar avea o tem­ peratură uniformă egală cu temperatura tubului liber dintre aripioare.5 .Coeficientul de convecţie interior se calculează cu relaţiile cunoscute. cum temperatura în aripioare scade de la bază către vîrf. Coeficientul de convecţie exterior (pentru aer). această arie este mai mică decît aria exterioară totală. . . cu relaţia: e creşte cu creşterea lui Xa (avantaj pentru aripioarele din aluminiu) şi cu scăderea lui h {pentru h mic este însă mică aria de transfer). exprimat pe unitatea de arie echivalentă exterioară a tu­ burilor. Pentru domeniul practic D/de=l. . aria vîrf ului aripioarelor se neglijează).§/Xa=Bi este criteriul lui Biot. a existent în relaţiile anterioare este coeficientul de convecţie exterior (pentru aer). El a fost stabilit analitic (relaţia fiind complicată şi necesitînd pentru aplicare tabele auxiliare) şi obişnuit se ia dintr-un grafic specific care exprimă corelaţia: în care Xa este conductivitatea termică a aripioarelor. cu rezultate foarte bune. exprimat pe unitatea de arie exterioară a tuburilor normale. Aria feţelor laterale ale aripioarelor: Aria tubului liber dintre aripioare: Aria exterioară a tubului normal: în care e este un coeficient de eficacitate (eficienţă) a aripioarelor. avînd valori cuprinse între 0 şi 1.5.

în Re şi Nu lungimea caracteristică este de.Pentru calculul lui a există mai multe relaţii criteriale stabilite ex­ perimental. Viteza utilizată în Re corespunde secţiunii minime de curgere. At reprezintă diferenţa dintre temperatura medie pe suprafaţa exte­ rioară a tubului normal (ipj şi temperatura medie a aerului (t„). Proprietăţile fizice aparţin aeru­ lui şi se iau la temperatura sa medie (eventual la temperatura calorică). în raport cu relaţiile an­ terioare. cu următoarea relaţie: în care Diametrul mediu al aripioarelor are valoarea: Proprietăţile fizice ale aerului se pot lua la temperatura sa medie. Dacă se neglijează rezistenţa termică a peretelui tubului normal. Relaţia Robinson-Briggs: Relaţia este de tip clasic pentru convecţia forţată şi conţine suplimen­ tar două simplexuri de natură geometrică. Relaţia Jameson: Singura deosebire în aplicarea acestei relaţii. transferul de căldură are loc prin convecţie liberă şi <x se calculează. pentru fasciculele de tuburi orizontale. dintre care cele mai importante vor fi prezentate în conare. constă în faptul că în Re şi Nu lungimea caracteristică utilizată este diametrul echivalent termic: In cazul în care se opresc ventilatoarele. Relaţia Cook: Relaţia Kuzneţov: Relaţiile Cook şi Kuzneţov se aplică asemănător cu relaţia RobinsonBriggs. re­ zultă: 231 .

3.6. iar la convecţia liberă a este de ordinul unităţilor şi <xe de ordi­ nul zecilor de W/m2 CC. 3. iar lungimea caracteristică în Re este de. Relaţia Gunter—Shaw: Relaţia Mirkovic: în aceste ultime două relaţii. trecerea de la a la <xe se face în acelaşi mod ca şi la convecţia forţată. Principalele căderi de presiune ale aerului sînt: diferenţa de pre­ siune dinamică realizată de ventilator Ap' şi căderea de presiune cauzată de frecare la trecerea aerului prin fascicul Ap.în care tp este temperatura medie a produsului din tuburi. Căderea de presiune cauzată de frecare în fascicul poate fi calculată cu diverse relaţii experimentale. în care p este densitatea aerului la presiunea şi temperatura atmosferică. viteza corespunde secţiunii minime de curgere. lungimea caracteristică utilizată în Re este diametrul echivalent hidraulic: du'232 . deci: La convecţia liberă. dintre care cele mai importante sînt cele ce urmează.1. Relaţia Briggs—Young: Relaţia Antufiev — Beleţki: In aceste două relaţii. In cazul convecţiei forţate a este de ordinul zecilor şi ae de ordinul sutelor. CALCULUL AERODINAMIC Căderea de presiune pentru fluidul din tuburi se calculează la fel ca la schimbătoarele de căldură cu fascicul tubular în manta. iar w viteza aerului în secţiunea carcasei ventilatorului 7rDv2/4 (se ţine seamă de faptul că există mai multe ventilatoare).

233 . Răcirea unor fracţiuni petroliere lichide se poate face prin contact direct cu apa. 0.Diferenţa de presiune totală compensată de ventilator este: Factorul C = l . iar randamentul transmisiei *)t=0. Un procedeu de obţinere a apei industriale din apă de mare con­ stă în introducerea într-un ulei fierbinte a picăturilor de apă.75. prevăzîndu-se şi o rezervă de putere (motoarele utilizate au obişnuit puteri de ordinul 10 . sărurile depunîndu-se în stratul de ulei. . în picături. în aceste aparate. La unele instalaţii se utilizează pentru răcirea unor efluenţi gazoşi coloane de răcire cu apă (eventual cu un alt lichid). Solidificarea bitumului sub formă de granule se poate obţine prin scurgerea bitumului cald din instalaţie. 250 N/m . în jaluzele etc). Puterea consumată de ventilatoare (relaţie omogenă): în care: m/p este debitul volumic de aer în condiţiile din ventilator (at­ mosferice). iar în anexa 7 metodici de calcul pentru alte schimbătoare cu suprafaţă extinsă. în contracurent. 1. . în anexa 6 este prezentat un exemplu de dimensionare a unui răcitor cu aer. . într-o coloană cu apă.3 ţine seamă şi de celelalte căderi de presiune existente (în difuzor. care se vaporizează.7. care se deplasează ascensional printr-o coloană cu apă.85 . în instalaţiile tehnologice şi în centralele de termoficare anexate com­ binatelor se întîlnesc frecvent turnuri de răcire a apei de recirculare. 2 . fracţiunea petrolieră fiind dispersată în picături. pe lingă răcirea gazelor. Astfel de procese se întîlnesc obişnuit la sisteme sub vid. Se mai cunosc şi alte procese de transfer de căldură prin contact di­ rect între două lichide nemiscibile. 2 AP( este de ordinul de mărime 150 . . apa circulînd în contra­ curent cu o viteză foarte mică. în serpentina de încălzire. Se stabileşte puterea necesară a motorului electric pentru un singur ventilator. . 6 5 . Coloanele sînt prevăzute cu umplutură şi. . . SCHIMBĂTOARE DE CĂLDURA PRIN CONTACT DIRECT In industria petrochimică şi în unele domenii colaterale se întîlnesc diverse procese şi aparate de transfer de căldură prin contact direct între două fluide. . Condensarea vaporilor de apă dintr-un amestec abur-gaze necondensabile (aer) se poate face prin contact direct cu apa.95. aparatele corespunzătoare fiind condensatoare barometrice de amestec. în care caz au loc şi transformări de fază. prin contact direct în contracurent (scrubere). pot realiza eventual şi absorbţia sau condensarea unor componenţi. 3. 0. . Randamentul ventilatorului ^ = 0 . dintre care cele mai importante sînt enumerate în cele ce urmează. apa caldă provenită de la răcitoare şi condensatoare este răcită prin contact direct cu aerul atmosferic. . 30 kW).

pre­ siunea parţială a vaporilor este mai mică decît presiunea corespunzătoare fierberii la temperatura atmosferică (aerul nu este saturat cu vapori de apă). este necesar să se prezinte pe scurt proprietăţile aerului umed şi noţiunile de bază ale transferului de masă. instalaţii de uscare. Prin umiditate absolută se înţelege raportul dintre masa vaporilor de apă şi masa aerului uscat corespunzător: în care n reprezintă numărul de kmol. înainte de a se analiza schimbul de căldură din turnurile de răcire. de mai mică sau de mai mare importanţă. PROPRIETĂŢILE AERULUI UMED Aerul atmosferic conţine întotdeauna (deci şi la temperaturi sub 0°C) o cantitate însemnată de vapori de apă şi în unele cazuri chiar şi apă în stare lichidă (ceaţă). o parte din vapori condensează formînd ceaţă. sînt înzestrate cu turnuri de răcire a apei proprii (cracarea catalitică etc. Ca urmare. iar vaporii rămaşi asigură o presiune parţială egală cu presiunea de vapori a apei la noua tempe­ ratură.In toate aparatele de transfer de căldură prin contact direct apar şi procese de transfer de masă. 234 .1. este bine ca el să cunoască aspectele constructiv-funcţionale ale acestora. aerul este saturat cu vapori de apă (starea aceasta se numeşte şi punct de rouă. în continuare. pentru că o scădere oricît de mică a temperaturii este însoţită de o condensare parţială a vaporilor).1. 3. Conţinutul de vapori de apă al aerului se exprimă fie prin umiditatea absolută. mari consumatoare de apă de recirculare. transformarea apei în vapori este posibilă la temperaturi mai mici decît temperatura de fierbere cores­ punzătoare presiunii atmosferice. In turnurile de răcire apa vine în contact direct cu aerul atmosferic şi transferul de căldură este însoţit şi de un proces de transfer de masă (evaporarea parţială a apei în curentul de aer).) Chiar dacă tehnologul de petrol nu proiectează turnuri de răcire a apei de recirculare. Spre deosebire de fierbere. în mod obişnuit.1.7. fie prin umiditatea relativă. acest feno­ men (evaporarea) este de natură superficială. instalaţii de condiţionare a aerului etc. In prezenţa aerului. Aerul umed este întîlnit în diverse tipuri de instalaţii: turnuri pentru răcirea apei. se va discuta mai pe larg problema răcirii apei de recirculare în turnuri de răcire şi foarte pe scurt alte procese şi aparate de transfer de căldură prin contact direct între două fluide. transformarea de fază avînd loc numai la interfaţa apă-aer. răcitoare şi condensatoare de suprafaţă cu aer. TURNURI DE RĂCIRE A APEI DE RECIRCULARE Multe instalaţii tehnologice din rafinării şi combinate petrochimice. Cînd presiunea parţială a vaporilor de apă este egală cu presiunea de vapori a apei la temperatura respectivă.7. 3. Cînd temperatura aerului saturat cu vapori de apă scade. In atmosfera clară.

între umiditatea absolută şi cea relativă se poate scrie următoarea relaţie: Pornindu-se de la relaţiile: în care y reprezintă fracţia molară. se poate scrie şi: în care p„ este presiunea parţială a vaporilor de apă. ambele la 0°C) : Dacă se admite că temperatura de saturaţie i s =0°C. Prin umiditate relativă se înţelege raportul dintre cantitatea de va­ pori conţinuţi de aerul umed şi cantitatea maximă (la saturaţie) de vapori care pot fi conţinuţi. se stabileşte uşor expresia masei mo­ lare medii a aerului umed: Conform legii gazelor perfecte. Entalpia unui kg de aer umed se exprimă prin relaţia (entalpia aerului uscat se exprimă în raport cu faza gazoasă. în condiţiile de temperatură şi presiune totală existente: Observîndu-se că pv=<ţPv. masa specifică a aerului umed va fi: în care p se introduce în bar.Conform legii lui Dalton (presiunile parţiale sînt proporţionale cu cantităţile molare). s. această relaţie se simplifică la forma: In domeniul temperaturilor practice se pot admite: 235 . iar entalpia valorilor de apă în raport cu faza lichidă. iar p presiunea to­ tală a aerului umed.

relaţia pentru calcularea entalpiei aerului umed este următoarea: în figura 3. entalpia aerului umed. p şi t (prin intermediul lui pVr s) se face prin relaţia: 236 .40 este redată o diagramă. din care se poate citi. raportată însă la un kg de aer uscat: în această diagramă este trasată şi o familie de curbe <p—ct (admiţîndu-se că presiunea totală este egală cu presiunea normală atmosfe­ rică). Corelarea lui qp cu x.In consecinţă. în funcţie de t şi x.

Se poate admite că. In starea de echilibru (temperatura indicată de termometrul umed se menţine constantă). cu adsorbţie. cu condensaţie. [con­ form relaţiei 3. După pornirea ventilatorului. este un higrometru cu evaporare şi aspiraţie. 5 — tub central. îligrometrele sînt de foarte multe tipuri: cu fir de păr (simple sau electrice). 7 — resort. unul dintre cele mai precise şi mai utilizate higrometre.Mai multe diagrame de tipul celei redate în fi­ gura 3. 4 — tifon. se ajunge la egalizarea temperaturilor. aerul atmosferic. 6 — ventila­ tor. unul avînd rezervorul înfăşurat cu tifon (sau vată). Psihrometrul. Acest lucru se poate exprima prin relaţia: din care rezultă expresia umidităţii absolute: 237 . Umiditatea aerului poate fi calculată în funcţie de cele două tempera­ turi caracteristice (temperatura indicată de termometrul uscat t şi tem­ peratura indicată de termometrul umed tu) şi de presiunea atmosferică. adică temperatura aerului care părăseşte tifonul ud este egală cu tu şi că acest aer este saturat cu vapori de apă. 8 — carcasă cu fante de refulare. Pe lîngă rezervoarele celor două termome­ tre. 1 — termometru umed. 3. aparate optice (care utilizează banda de absorbţie în infraroşu a vaporilor de apă). 2 — termometru uscat. căldură cedată prin răcirea sa de către aerul umed iniţial este egală cu căldura consumată pentru vaporizarea parţială a apei din tifon. cu ajutorul unui ventilator. aparate electrolitice (care măsoară rezistenţa electrică a unei pelicule de electrolit higroscopic). El se compune din două termometre cu mercur (fig.cheie pentru resort).107]. bazate pe proprietatea firului de păr de a se alungi odată cu creşterea umidităţii. higrometre cu evaporare (cu aspiraţie sau electrice) etc. sînt suficiente pentru rezol­ varea problemelor de aer umed (citirea proprietă­ ţilor aerului umed şi reprezentarea proceselor aerului umed). care se udă înaintea fiecărei determinări. se aspiră cu o anumită viteză. se constată că temperatura in­ dicată de termometrul umed scade rapid şi apoi se menţine constanta. 3 — tuburi de as­ piraţie.41. aparate cu care se determină temperatura punctului de rouă. 9 . construite pentru diverse valori ale lui p şi conţinînd eventual şi curbe de p=ct. Determinarea experimentală a umidităţii aeru­ lui se efectuează cu ajutorul higrometrelor (indi­ catoare) sau a higrografelor (înregistratoare)..40. prin schimbul de căldură existent între aerul atmosferic şi tifonul ud care îmbracă rezervorul termometrului umed.

din care să se citească. sub formă de peliculă. Coeficientul de proporţionalitate D[m2/s] poartă numele de coeficient de difuzie şi valoarea 238 . Se pot alcătui tabele sau diagrame.42 este schiţată o asemenea imagine a circulaţiei fluide­ lor. într-un strat infinit subţire de aer din vecinătatea peliculei de apă. iar xs. prin stratul de umplutură. cp în funcţie de t şi t„. 3.1. pentru anumite valori ale pre­ siunii atmosferice. pe care sînt trecuţi şi principalii parametri ai sistemului. se pot utiliza şi diagramele de tipul celei redate în figura 3. Si . căreia îi corespund p c .2. aerul are umi­ ditatea absolută x.113) şi (3. în acelaşi scop.In continuare. entalpia aerului are practic aceeaşi valoare). analogă rela­ ţiei lui Fourier a transmiterii căldurii prin conductie: în această relaţie A este aria suprafeţei peliculei de apă.109) (sau se ia din tabele cu date experimentale). umiditatea relativă a aerului poate fi exprimată prin următoarea relaţie: In aplicarea relaţiilor (3.104) aplicată în condiţii de saturaţie (valorile p„ s se iau din ta­ bele). Vaporii de apă din zona în care concentraţia lor este maximă sînt obli­ gaţi să difuzeze prin aer. între două zone în care concentraţia lor este diferită. pe suprafaţa unei umpluturi care este plasată în partea in­ ferioară a turnului. Temperatura apei (fluidul cald) este notată cu tc> iar temperatura aerului cu tr.40: cp se citeşte în punctul de intersecţie al izentalpicei care trece prin punctul determinat de izoterma tu şi curba cp=l. spre zona în care concen­ traţia lor este minimă. de exemplu.c şi CVţ s> tc . pe lîngă suprafaţa peliculei de apă. căreia îi corespund presiunea parţială a vaporilor pc şi concentraţia vaporilor Cv [kg/m3]. Datorită tirajului existent. cu izoterma t (înainte şi după rezervorul înfăşurat cu tifon ud al termometrului umed. NOŢIUNILE DE BAZĂ ALE TRANSFERULUI DE MASA In turnurile de răcire apa caldă se scurge de sus în jos.7.114) cVa şi c P c se înlocuiesc cu va­ lorile prezentate anterior. aerul (fluidul rece) cir­ culă de jos în sus. în figura 3. rtu se calculează cu relaţia 3. La distanţa S de suprafaţa peliculei de apă. tu şi xs> t se calculează cu rela­ ţia (3. se poate exprima prin relaţia lui Fick. Debitul de vapori care difuzează prin aer. umiditatea absolută este practic egală cu xs> tc (umiditatea de saturaţie la temperatura tc).

Coeficientul de transfer de masă kCu se poate calcula cu ajutorul unor relaţii criteriale. în această situaţie. respectiv temperatura normală atmo­ sferică. de temperatură şi de presiune). 239 . Transferul de masă poate fi exprimat şi prin relaţii analoge relaţiei lui Newton. analoge relaţiei lui Newton. aceste relaţii sînt. mai des utilizată este relaţia (3.119). între coeficienţii D. analoge cu relaţiile pentru calcularea coeficientului de convecţie.117). kpv corespunde variaţiei presiunii parţiale a vaporilor şi are dimensiunile s/m. Coeficientul de difuzie a vaporilor de apă prin aer se poate exprima prin relaţia experimentală: în care pN şi TN sînt presiunea. în relaţia (3. Cri­ teriul Reynolds are expresia cunoscută: în cazul turnurilor de răcire se preferă calcularea transferului de masă cu ajutorul relaţiei (3.sa se determină experimental (ea depinde de natura componenţilor. Dintre cele trei relaţii ale transferului de masă. kx corespunde variaţiei umidităţii absolute a aerului şi are dimensiunile kg/m2-s). kVv şi kx se pot stabili diverse relaţii specifice. respectiv. kCv. Lewis. In cazul circula­ ţiei forţate. Pr) au expresiile în care l este o lungime caracteristică (D este corespunzător lui X). de forma generală: în care criteriile Sherwood şi Schmidt (corespunzătoare criteriilor Nu şi. a transmiterii căldurii prin convecţie: Coeficienţii de proporţionalitate din aceste relaţii se numesc coefi­ cienţi de transfer de masă (kCv corespunde variaţiei concentraţiei vapo­ rilor şi are dimensiunile m/s.120) criteriul Sh are expresia: Coeficientul de transfer de masă kx poate fi corelat cu coeficientul de convecţie ce printr-o relaţie simplă. stabilită de W. K. în mod obişnuit.

de unde în continuare este pompată la utiliza­ tori. care realizează tirajul natural (la turnurile de răcire cu tiraj forţat.1. acţionat cu motor electric). în care Nu se înlocuieşte cu Sh.3. Dacă Pr=Sc. SCHIMBUL DE CĂLDURA IN TURNURILE DE RĂCIRE în figura 3. piese de ceramică sau azbociment faso­ nate special etc.7.) pe care se scurge. în care există şi transfer de căldură şi transfer de masă. Aerul atmosferic pătrunde în stratul de umplutură prin partea in240 . m şi n au corespunzător aceleaşi valori. rezultă legea lui Lewis: Această lege poate fi stabilită şi jprin analiza proceselor de transfer de căldură şi de transfer de masă. avîndu-se în vedere analogia dintre aceste două procese. se pot scrie următoarele relaţii: în care C. iar Pr cu Se. 3. Pentru calcularea lui kx.43 este reprezentată schema de principiu a unui turn de răcire. apa se scurge în­ tr-un bazin plasat sub turn. Din stra­ tul de umplutură. Apa caldă este iniţial dispersată în picături deasupra umpluturii. coşul este mult mai mic şi conţine un ventilator. se poate utiliza relaţia corespunzătoare a transferului de căldură prin convecţie. sub formă de peliculă. la curgerea aerului în lungul unei pelicule plane de apă. implicit şi Nu=Sh (Re are aceeaşi valoare în cele două relaţii) şi rezultă în plus şi următoarele egalităţi: Inlocuindu-se D în expresia lui kx. Partea superioa­ ră a turnului este în fond coşul. Ea nu este riguros verificată de datele experimentale. In partea inferioară a turnului se găseşte stratul de umplutură (grătare din şipci de lemn suprapuse. apa care tre­ buie răcită (suprafaţa umpluturii constituie suprafaţa de transfer). care au loc la un termometru umed.Pentru un sistem dat.

în imitatea de timp. căldura schimbată prin convecţie între apă şi aer. poate fi rezolvată printr-o metodă grafică aproximativă. se poate exprima ase­ mănător prin relaţia: Cantitatea de apă care se vaporizează este egală cu cantitatea de va­ pori de apă care difuzează în curentul de aer şi deci căldura cedată de apă. se poate scrie: Căldura totală schimbată între apă şi aer va fi: Ţinîndu-se seamă de legea lui Lewis. căldura sensibilă a vaporilor este neglijabilă în raport cu căldura latentă de vaporizare. 16 — Procese de transfer termic 241 . expresia lui dQ se poate modi­ fica astfel: Paranteza acestei relaţii este practic egală cu (iStt—i't) (cp se referă la aer. 3.ferioară a turnului şi circulă prin acesta forţat (datorită tirajului) în contracurent cu apa. Notînd cu -S aria secţiunii transversale a turnului în zona umpluturii şi cu s su­ prafaţa specifică a umpluturii [m2/m3]. iar ăi't specifice a aerului.44) se trasează iniţial curba i'st în funcţie de tc. într-o diagramă i'—tc (fig. de la suprafaţa peliculei de apă către curentul de aer. sau: creşterea elementară a entalpiei Integrala entalpiilor din această relaţie. în unitatea de timp. prin calcul. Merkel. prin vaporizarea sa parţială. va fi: Cantitatea de vapori de apă care difuzează. diferenţa entalpiilor nu depinde de originea aces­ tora) şi în consecinţă se poate scrie: în care ma este debitul de aer. Umiditatea aerului cald care pă­ răseşte turnul este mai mare decît cea a aerului care pătrunde în turn. pentru o înălţime elementară a stratului de umplutură dh. stabilită de către F.

Coeficientul de convecţie are valori cuprinse între 10 şi 50 W/m2. mapă. Alegîndu-se tipul de umplutură. valori apropiate de 1.5 . între 0. admiţîndu-se valoarea lui ma.010 şi 0. Se calculează P. 4 m/s (valori mici la turnurile cu tiraj natural). .123) poate fi scrisă sub forma r care permite calcularea înălţimii necesare a stratului de umplutură ce asigură schimbul de căldură urmărit. Căldura schimbată global. xu p. Căldura cedată de apă fiind egală cu căldura preluată de aer. se poate scrie: in care mapă este debitul de apa şi Capă căldura specitica a apei.Se figurează apoi punctul 1. . Datele iniţiale. în final trebuie să se stabilească înălţimea necesară a stratului de umplutură (calculul termic este urmat de calculul aerodinamic). Neglijîndu-se cantitatea de apă vaporizată (obişnuit ea este de ordi­ nul a 1—3o/0). . citite la intervale egale Atc. în turnurile de răcire se calculează cu relaţia: c f iar căldura schimbată numai prin convecţie. u/kxcp—l. în unitatea de timp. iar coeficientul de transfer de masă. t — h ) se obţine din diagrama trasată (se însumează valorile acestei diferenţe. 0. între tc2 şi tn.5 şi 1. şi rezultatul se îm­ parte la numărul citirilor făcute).9 m2/va2). însă practic acest raport are. şi se trasează dreapta 1—2. cu legea lui Newton: 242 . se cunosc suprafaţa specifică s (de ordinul zecilor de m2/m3) şi raportul între secţiunea liberă a umpluturii şi secţiunea totală a turnului (egală cu 0.1. rezultă şi valoarea lui tr2Relaţia (3. sînt urmă­ toarele: tri. Cantitatea specifică de aer este cuprinsă practic între 0. iar viteza aerului în secţiunea liberă a umpluturii este de ordinul 1 . necesare dimensionării unui turn de răcire. în cele mai multe cazuri. Valoarea medie a diferenţei ('s.. calculîndu-se i't şi ţinîndu-se seamă de faptul că intrarea aerului cores­ punde ieşirii apei (entalpiile necesare se pot lua şi din diagrama i'—t corespunzătoare presiunii atmosferice respective). conform legii lui Lewis. fcj Şi tc2 (limita teoretică a lui tc2 este temperatura termometrului umed corespunzătoare aerului atmosferic).045 kg/m2-s. Citindu-se din diagramă valoarea i't şi admiţîndu-se că aerul este saturat cu vapori de apă la ieşirea din turn. rezultă pentru P o valoare constantă şi deci i\ variază liniar cu tc (debitele şi căldura specifică sînt admise constante).°C (valori mici la turnurile cu tiraj natural). Prin calculul termic.5 kg aer/kg apă. corespunzător aerului atmosferic (xu trl). Teoretic.

45 este redată schema de principiu a unui tip de conden­ sator barometric de amestec. Debitul de apă evaporată în curentul de aer se exprimă prin relaţia: în care Ax este diferenţa medie de umiditate absolută a aerului.în care At este diferenţa medie logaritmică de temperatură dintre apă şi aer. dar numai cu consum de energie. Coloana de contactare este prevăzută cu şicane segment de cerc. în schemă sînt trecute pentru exemplifi­ care şi temperaturile corespunzătoare unui caz concret. Aceste răcitoare sînt simple constructiv şi lucrează cu coeficienţi de transfer ridicaţi şi dife­ renţe medii de temperatură foarte mici (sub 10°C). între pelicula de apă şi curentul de aer. în care apa de recirculare este răcită cu apă netra­ tată în circuit deschis (apă de mare.7. 3. se poate obţine situaţia ca dispersia vaporilor de apă să fie mai rapidă decît condensarea lor. s-au construit şi turnuri de răcire. apa circulînd printr-un fascicul de tuburi cu aripioare. de lac etc). se utilizează foarte multe date şi relaţii specifice. stabilite pe cale experimentală. Diametrul co­ loanei de contactare se fixează pentru sarcina maximă de vapori. cu tiraj natural sau forţat. vine în contact cu pînza de apă de răcire şi are loc condensarea aburului. admi16* 243 . ALTE TIPURI DE SCHIMBĂTOARE PRIN CONTACT DIRECT în figura 3. se mai prezintă cîteva noutăţi în temă. înainte de a se încheia acest paragraf despre turnurile de răcire a apei de recirculare. în proiectarea turnurilor de răcire. Cele expuse cu privire la schimbul de căldură în turnurile de răcire au avut ca scop principal analiza procesului. S-a studiat evitarea formării cetii deasupra turnurilor de răcire (po­ luare). Fluxul termic schimbat prin vaporizarea apei este de cîteva ori mai mare decît fluxul termic schimbat prin convecţie. iar gazele evacuate spre ejector sînt saturate cu vapori de apă. în prezent. sub vid. Amestecul abur-gaze circulă ascendent. Aburul iniţial are şi un con­ ţinut mic de gaze necondensabile (aer). Prin încălzirea în partea superioară a turnului a aerului evacuat. Debitul apei de răcire se stabileşte prin bilanţ termic.2. apa de răcire căzînd în cascadă de pe o şicană pe alta. ajungîndu-se la concluzia că acest lucru este posibil. Cercetări şi mai recente au dus la concluzia că cel mai economic sis­ tem de răcire a apei de recirculare constă în utilizarea unor schimbătoare de căldură cu plăci. Evacuarea apei din coloana de contactare trebuie să se facă prin intermediul unei coloane (picior) barometrice. prin intermediul mai multor flăcări mici sau al unei ser­ pentine cu abur (tuburi nervurate). cu schimb de căldură de suprafaţă. care realizează condensarea abu­ rului cu ajutorul apei recirculare. în cascadă. Pentru că pierderile de apă prin evaporare în turnurile de răcire sînt importante şi deci trebuie permanent adăugată apă tratată în circuit.

în partea inferioară a coloanei de contactare (fără umplutură). s — porozitatea stratului de 2 3 umplutură. există relaţie şi pentru stabilirea înălţimii coloanei barometrice. distanţate la 0. în astfel de cazuri. dec=z4: E/S reprezintă diametrul echivalent. Există relaţii empirice prin care se stabilesc viteza de cădere şi grosimea medie a pînzei de apă şi în final numărul de şicane necesare contactării. 0. .ţîndu-se o viteză în secţiunea totală de 15—30 m/s. Fracţiu­ nea petrolieră rece se acumulează în partea superioară a coloanei.5 . coeficientul de transfer de căldură poate fi calcu­ lat. prin contact direct în contracurent. cu inele Raschig). m /m . wg şi w i — vi­ tezele celor două fluide.55—0. Transferul de căldură gaz-lichid prin contact direct. în picături relativ mari. cu următoarea relaţie eriterială: în care criteriile de similitudine au expresiile 4U>. la care trebuie să şe evite înecarea sau fluidizarea umpluturii.6 m. De asemenea. calculate pentru întreaga secţiune a coloanei.60.46 este prezentată schema de principiu a unui răcitor de fracţiune petrolieră cu apă. . se face în majoritatea cazurilor în coloane cu umplutură (de exemplu. din cauza diferenţei dintre densităţile fazelor. 2 Valorile rezultate pentru a sînt de ordinul zecilor de W/m °C. Picăturile au o miş­ care ascendentă. în figura 3. Frac­ ţiunea petrolieră caldă este dispersată. în contracurent. Se utilizează şicane cu înălţimea relativă h/Di=0. s — suprafaţa specifică a umpluturii. inter244 . prin stra­ tul de apă (faza continuă) care coboară cu o viteză foarte mică. de exemplu.

Lucrîndu-se cu fracţiuni de natura petrolului şi motorinei. dar creşte puţin conţinutul de apă di­ zolvată în fracţiunea petrolieră (în rezervorul de depozitare se stabileşte insă un echilibru cu umiditatea aerului atmosferic). coeficientul de transfer este global şi s-a notat cu k. su­ prafaţă specifică de contact mare. . Proprietăţile fizice se iau la temperaturile medii ale fluidelor. Un astfel de răcitor prezintă: simplitate constructivă. Pentru că sînt prezente în serie două moduri de transfer de căldură prin convecţie (în exteriorul şi în interiorul picăturilor). între două lichide practic nemiscibile (calculul dispersiei în picături individuale.2°C. Atd reprezintă diferenţa de temperatură cu care se răceşte fracţiunea petrolieră. Se lucrează obişnuit cu apă recirculată. El are valori de ordinul 300— 1 200 W/m2 °C (sensibil mai mari ca la răcitoarele de suprafaţă). s-a obţinut urmă­ toarea relaţie pentru calcularea coeficientului de transfer de căldură: în care criteriile de similitudine au expresiile (indice c pentru faza con­ tinuă şi indice d pentru faza dispersă): w reprezintă viteza relativă a picăturilor în raport cu apa (apa coboară cu 0. S-a stabilit metodica de dimensionare a unor astfel de răcitoare prin contact direct. cu diametre de picături d=A—9. .6 mm şi cu valori Re=400—1 200. în anexa 8 este prezentată metodica analizării tehnologice a schimbă­ toarelor. calculul înălţimii de contactare necesare etc). economie de metal. nu au loc emulsionări. iar At diferenţa medie logaritmică de temperatură dintre fluide (contracurent).5 mm/s. iar picăturile urcă cu 100—150 mm/s). . lipsa necesităţii curăţirii periodice şi posibilitatea de a se obţine pentru diferenţa de temperatură de la capătul rece al aparatului o "valoare de 1 .faţa apă-fracţiune menţinîndu-se la un nivel constant prin reglarea de­ bitului de apă caldă evacuată.2—1. coeficient global de transfer ridicat. iar în anexa 9 sînt redate exemple de optimizare a schimbă­ toarelor de căldură. calculul vitezei relative a grupului de picături.

1.1. modul principal de transfer de căldură fiind convecţia. care trans­ mit căldură materiei prime care circulă prin tuburi. unde viteza gazelor de ardere este relativ mare. cu o secţie de radiaţie şi o secţie de con­ vecţie sau cu două secţii de radiaţie şi o secţie de convecţie comună (cu tavan orizontal. Cele mai solicitate tuburi. CUPTOARE TUBULARE 4. c — secţia de convecţie. în unele cazuri aceste procese sînt simultane şi necesită temperaturi ridicate. Dintre tipurile mai vechi. un strat izolator termic şi un strat de cărămidă obişnuită la exterior. Căldura absorbită de materia primă poate servi la încălzire. tuburile de pe plafon au o solicitare termică mai uniformă. b — pragul. 246 . Pereţii cuptorului se compun obişnuit dintr-un strat de cără­ midă refractară. d — canalul de fum şi e — coşul. Prezenţa canalului de fum şi circulaţia descendentă a gazelor de ardere în secţia de convecţie măresc căderea de presiune pe circuitul gazelor de ardere (dezavantaj). cuptoarele conţin o secţie de radiaţie. primesc mai puţină căldură prin radiaţie. la încălzire plus vaporizare sau la realizarea unor reacţii endotermice. din punct de vedere termic. prin ardere de combustibil. şi o secţie de convecţie. Există numeroase tipuri constructive de cuptoare tubulare. sînt cele din radiaţie de deasupra pragului. în care. în care: a este secţia de radiaţie. injectoarele (arzătoarele) pot fi plasate pe peretele frontal. sau înclinat cu 30°) şi cu canal de fum pentru legătura cu baza coşului (fig. se obţin gaze de ardere cu temperatură ridicată.4. sau eventual pe cei doi pereţi laterali. In general. fiind mai înde­ părtate de flacără. cu arzătoare orizontale. schelet metalic şi suporturi pentru susţinerea tuburilor. La cuptoarele cu tavan înclinat. 4. pentru că tuburile de deasupra pragului. La cuptoarele paralelipipedice orizontale. TIPURI CONSTRUCTIVE DE CUPTOARE TUBULARE Cuptoarele tubulare sînt aparate (utilaje) existente în instalaţiile teh­ nologice din rafinării şi combinate petrochimice. care este focarul ecranat cu tuburi al cuptorului şi în care modul principal de transfer de căldură este radiaţia. în secţia de radiaţie tuburile se plasează la perete pe un singur şir (la unele cuptoare vechi se întîlnesc şi două şiruri de tuburi decalate). sînt de remarcat cuptoarele paralelipipedice orizon­ tale. Cuptoarele au fundaţie. în care gazele de ardere circulă transversal pe un fascicul de tuburi. rezistentă la temperaturi ridicate. la interior.

în prezent se utilizează coturi sudate. în prezent. Majoritatea tipurilor de cuptoare tubulare utilizate în prezent sînt cuptoare paralelipipedice verticale sau cilindrice verticale. pe pereţii laterali ai focarului. prin turbinare. pentru a se putea îndepărta stratul de cocs depus în tuburi pe cale mecanică. iar decocsarea tuburilor se face prin circulaţie de abur şi aer. pe un singur şir. în figura 4. numai cu circulaţie ascendentă a gazelor de ardere.2 sînt prezentate schemele tipurilor de cuptoare tubulare utilizate obişnuit. Umerii de legă­ tură dintre secţia de radiaţie şi secţia de convecţie au obişnuit o încli­ naţie de 45°. Tipul „a" este un cuptor paralelipipedic vertical. cu arzătoare verticale plasate în podea (flacără ascendentă) şi. De multe ori. în majoritatea cazurilor tuburile sînt plasate orizontal. cu spire dreptunghiulare în 247 . cu o secţie de radia­ ţie şi o secţie de convecţie.La cuptoarele mai vechi. legătura dintre tuburi se realiza prin coturi demontabile. pe cît posibil. printr-o serpentină continuă. se ecranează toţi cei 4 pereţi laterali ai secţiei de radiaţie.

tuburile fiind plasate central. fie la sarcini termice mari. cuptoarele cilin­ drice sînt transportabile şi nu nece­ sită zidărie. lungimea tuburilor din secţia de convecţie fiind mai mică decît diametrul secţiei de radiaţie. cu tuburi orizontale sau verticale. Tipul „d" este un cuptor cilindric vertical. plasată deasupra. Utilizarea serpentinelor continue trebuie asociată şi cu ten­ dinţa de renunţare la utilizarea coturilor demontabile. In figura 4. Cuptoarele cu două secţii de radiaţie se utilizează. Tipul „b" este un cuptor paralelipipedic vertical. ele torcretîndu-se cu tencuială refractară şi izolantă. cu tuburi plasate vertical pe perete. ţiţeiul circulă prin secţia de convecţie şi printr-o secţie de radiaţie. Tipul „c" este un cuptor paralelipipedic vertical. Spre deosebire de cuptoarele paralelipipedice. fie în cazul în care cuptorul încălzeşte două fluxuri de materii prime diferite (de exemplu. obişnuit pe două şiruri deca­ late. plasate vertical în podea. Astfel de cuptoare. lucrează cu tensiuni termice mari în sec­ ţia de radiaţie şi sînt întîlnite în special în instalaţiile de piroliză. la o instalaţie DAV. Aceste cuptoare au sec­ ţia de convecţie redusă. Pot fi utilizate şi arzătoare clasice (cu flacără). caracterizat prin faptul că este prevăzut cu pereţi laterali radianţi (arzătoare cu ardere fără flacără).3 este schiţat un cuptor paralelipipedic vertical ca­ racterizat prin faptul că are secţia de radiaţie compusă din mai multe 248 .plan orizontal. iar păcura prin a doua secţie de radiaţie). în apropierea pereţilor laterali. Sînt întîlnite uneori şi cuptoare cilindrice cu serpentină con­ tinuă în elice (spire circulare în plan orizontal). cu două secţii de radiaţie şi o secţie de convecţie comună. distanţa dintre axele tuburilor fiind >2d e .

deci cu o zidărie relativ redusă. preîncălzitorul de apă sau economizorul 2. (în centralele termo-electrice cu cărbune aceste probleme au rezolvări). în contracurent cu gazele de ardere. la care să se utilizeze drept combustibil cărbunele. în secţia de radiaţie se absorb 60—85% (din care 75—90% prin radiaţie şi 10—25% prin con­ vecţie). Aburul saturat trece în continuare din separator în serpentina '249 . Cuptoarele cilindrice se întîlnesc în special în instalaţiile de refor­ mare catalitică. au început să fie studiate şi cuptoare tubulare specifice rafinăriilor. In combinatele petrochimice noţiunea de „cuptor" este utilizată şi pentru reactoarele de fabricare a negrului de fum din materii prime lichide. din cauza diverselor complicaţii aferente: transportul şi de­ pozitarea cărbunelui. prin exte­ riorul focarului. Secţia de convecţie este plasată ală­ turi de secţia de radiaţie.4 este prezentată schiţa unui cazan recuperator dintr-o instalaţie de cracare catalitică în strat fluidizat. apa se vaporizează. Tuburile din secţia de radiaţie sînt plasate vertical. îndepăr­ tarea zgurii etc. Apa preîncălzită trece în tamburul separator 2. de hidrofinare şi de hidrocracare şi au obişnuit capacităţi termice brute pînă la 60-IO6 [kJ/h]. 30—40% prin radiaţia gazelor şi 5—15% prin radiaţia pereţilor). prezenţa cenuşii. In figura 4. Prin secţia de convenţie a cazanului circulă apa de alimentare. Secţia de convecţie conţine deci. de distilare în vid şi de cocsare şi au capacităţi (sar­ cini) termice brute (căldura dezvoltată prin arderea combustibilului în unitatea de timp) de ordinul (70 . Se pare că aceste tipuri de cuptoare nu vor avea succes. Acestea nu sînt însă cuptoare tubulare în care să se cedeze căldură unei materii prime. ea preîncălzindu-se pînă în apropierea temperaturii de fierbere corespunzătoare presiunii. fără pereţi despărţitori. Din căldura total absorbită într-un cuptor. exis­ tente în unele instalaţii tehnologice (cracare catalitică.celule de secţiune pătratică. iar pe şirurile centrale ele nu sînt decalate (primesc radiaţii pe o singură parte. din gazele evacuate din regeneratorul de catalizator. Cuptoarele paralelipipedice se întîlnesc în special în instalaţiile de distilare atmosferică. 300)-IO6 [kJ/h]. ca şi tuburile de pe pereţi). în care se generează abur prin recuperare de căldură de reacţie (arderea CO) şi de căldură sensi­ bilă. prin absorbţie de căldură. Asemănătoare constructiv-fncţional cu cuptoarele tubulare sînt însă cazanele recuperatoare (generatoare de abur) prevăzute cu focar. . negru de fum etc). în primul rînd. la distribui­ torul 3. avîndu-se în vedere criza de petrol. alimentarea focarului. în ultimii ani. . care este legat. pentru incineratoarele de nămol de la tratarea bacteriologică a apelor reziduale etc. amestecul apăabur circulînd liber spro tamburul separator. Acest distribuitor distribuie apa în numeroase tuburi verticale care ecra­ nează pereţii focarului (sec­ ţiei de radiaţie). în aceste tuburi (vaporizatorul 4). iar în secţia de convecţie 15—40o/0 (din care 50—60<y0 prin con­ vecţie.

în care ţiţeiul este preîncălzit cu ajutorul fracţiunilor obţi­ nute. particulele încălzindu-se în prima coloană cu ajutorul gazelor de ar­ dere şi răcindu-se în a doua coloană cu ajutorul aerului. Dintre tipurile mai puţin utilizate sînt de remarcat următoarele: preîncălzitorul de aer cu tambur rotativ. în majoritatea cazurilor exterior instalaţiei. Acest lucru poate fi realizat prin recuperare de căldură (în majoritatea cazurilor prin generare de abur) sau prin regenerare de căldură. Regenerarea de căldură la cuptoare (pe circuitul amestec combustibil-gaze de ardere) se realizează prin preîncălzirea aerului de combustie cu ajutorul gazelor de ardere. schimbătoarele de căldură. 4. Regenerarea de căldură reprezintă obişnuit un transfer de căldură de la produsele finale evacuate din instalaţie către materia primă care alimentează instalaţia. combustibil gazos suplimentar (necesar pentru asigurarea limitei de inflamabilitate şi a temperaturii minime de ardere a CO) şi aer.2. Pentru majorarea randamentului termic al cuptorului. SISTEME DE PREINCĂLZIRE A AERULUI LA CUPTOARE Problemele de utilizare raţională a căldurii şi de economisire a com­ bustibilului în instalaţiile tehnologice sînt rezolvate prin regenerări şi prin recuperări de căldură. Preîncălzitoarele de aer la cuptoare sînt de mai multe tipuri con­ structive. preîncălzitorul de aer cu strat mobil de particule şi preîncălzitorul de aer cu strat fluidizat de particule. Această recuperare este un transfer util de căldură. trebuie redusă tempera­ tura gazelor de ardere evacuate la coş. Ultimul tip. obţinîndu-se reducerea consumului de combustibil la cuptor. este o recu­ perare de căldură. Prezenţa regenerării de căldură duce la temperaturi ridicate ale ma­ teriei prime care intră în cuptor. sînt regeneratoare de căldură. se transportă căldură din avalul în amontele focarului. într-o instalaţie DA. preîncălzitorul de aer cu plăci plane. Prin regenerare. constă în două coloane de fluidizare cu recirculare continuă a particule­ lor. 250 . generarea de abur. In această situaţie. se transportă căl­ dură din avalul în amontele sursei principale de căldură (gazele de ardere din cuptor). prin răcirea reziduului cald evacuat dintr-o instalaţie. In focar se introduc gazele de la regenerarea catalizatorului. gazele de ardere au. asigurîndu-se o omoge­ nizare foarte bună a acestui amestec. De exemplu. De exemplu. după schimbul de căldură cu materia primă. prin circuitul de materie primă. plasată în partea inferioară a sec­ ţiei de convecţie sau eventual în partea superioară a secţiei de radiaţie. Din această cauză. temperaturi mari.de supraîncălzire (supraîncălzitorul 5). iar circuitul apă-abur este exterior circuitului de materie primă prelu­ crată în instalaţie. mai puţin cunoscut. Recuperarea de căldură reprezintă un transfer util de căldură de la produsele finale evacuate din instalaţie către un flux secundar de fluid. creşterea temperaturii flăcării şi deci creşterea transferului de căldură în secţia de radiaţie.

251 . care acoperă căderile de presiunefpînă la intrarea în focar. plasat deasupra secţiei de convecţie a cuptorului.In figura 4. tirajul realizîndu-se natural. Aerul. împins de un ventilator. prin care cir­ culă ascendent gazele de ardere. circulă transversal pe fasciculul de tuburi. El conţine un fascicul de tuburi. Tipul a este preîncălzitorul de aer clasic.5 sînt prezentate schemele de principiu al preîncălzitoarelor de aer frecvent utilizate în prezent. pe două sau mai multe păsuri.

Tipul c este un preîncălzitor de aer modern. . In schemă sînt tre­ cute şi temperaturile caracteristice aproximative pentru un cuptor DA. . în raport cu primul tip. ulei cu rezistenţă ter­ mică mare sau amestec eutectic de difenil oxid şi difenil (numiri comer­ ciale: difil. se recomandă tem­ peraturi pînă la 200°C pentru gazele de ardere evacuate în atmosferă.Tipul b este un preîncălzitor de aer tot cu fascicul de ţevi normale. deci nece­ sită suprafeţe de transfer foarte mari (consumul de oţel este mare. dowtherm A. lucrează cu coeficienţi 2 globali de transfer de căldură foarte mici (10 . avantajul de a da o cădere de presiune mai mică pe circuitul de aer şi dezavantajul de a duce la o cădere de presiune mai mare . fiind obişnuit necesară utilizarea unui exhaustor. El prezintă. dar acest lucru nu influenţează randamentul cuptorului. Preîncălzitoarele de aer cu tuburi normale. Pentru un caz concret de preîncălzire a aerului la un cuptor DA. sînt grele şi costisitoare). avantajul de a putea fi montat mai uşor. . funcţionînd cu un agent termic intermediar în fază lichidă. Tubulatura de legătură pentru materia primă este simplă. în prezent. Agentul termic este recirculat con­ tinuu prin interiorul ţevilor celor două fascicule. s-au obţinut urmă­ toarele valori relative ale principalelor mărimi tehnico-economice carac­ teristice (tab. . materia primă fiind ţiţeiul. o temperatură de maximum 400°C pentru gazele de ardere la intrarea în preîncălzitorul de aer şi o temperatură maximă de aproximativ 250°C pentru aerul preîncălzit. 18 W/m °C). unul plasat pe circuitul de gaze de ardere. iar consumul de putere la pompa suplimentară este redus. în scheme sînt trecute şi temperaturile aproximative ale fluidelor care schimbă căldură.pe circuitul gazelor de ardere. la dimensionarea cuptoarelor tubulare. La preîncălzitoarele de aer prin intermediul materiei prime. thermex). prin deschiderea intrării directe a aerului în focar şi a gazelor de ardere în coş. Coeficienţii globali de transfer de căldură sînt mari (100 . ca de exemplu. 4. 252 . iar celălalt pe circuitul de aer. realizînd un schimb de căldură între două gaze la presiunea atmosferică. c şi d. 200 W/m2 °C) şi deci suprafaţa de transfer necesară redusă. temperatura aerului preîncălzit este obişnuit mai mică decît la celelalte tipuri.1). Tipul d este cel mai modern sistem de preîncălzire a aerului şi se pare că şi cel mai economic. gazele de ardere circulînd prin interiorul ţevilor iar aerul prin spaţiul intertubular. El realizează transferul de căldură de la gazele de ardere la aer prin intermediul unei părţi mici (sub 10%) din debitul de materie primă lichidă care alimentează cuptorul. dimensionîndu-se tipurile de preîncălzitoare a. avan­ tajul de a putea fi scos din circuit. Preîncălzitorul conţine două fascicule tubulare de ţevi cu aripioare din oţel. realizîndu-se indirect transferul de căldură de la gazele de ardere la aer. plasat însă la sol.

Prin vaporizator circulaţia se face întotdeauna de jos în sus. ca de exemplu. în ansamblul unui combinat ar exista un exces de abur. din toate punctele de vedere. în figura 4. 10 ori mai mare decît debitul de abur produs). Din comparaţia anterioară. . Apa de alimentare are temperatura iniţială în jurul a 100°C.3. prin recuperare de căldură din gazele de ar­ dere se generează abur. ea este trecută numai prin secţia de radiaţie). Din separator. în mod excepţional. Sistemul a este un generator de abur saturat. In schemă sînt trecute şi cîteva temperaturi orien­ tative. Apa preîncălzită trece din economizor într-un tambur separator plasat orizontal. la unele cuptoare DA. fie regene­ rarea de căldură (preîncălzirea aerului de combustie cu gazele de ardere). La preîncălzitorul cu difil. 4. inclusiv de majorarea secţiei de convecţie în cazul d. după sensul circulaţiei naturale. diferenţa medie de temperatură nu depinde de sensurile flu­ xurilor). Dacă. rezultă că preîncălzitorul de aer cu materia primă este cel mai avantajos. se utilizează. deci pentru mărirea randamentului cuptorului. Pre­ zenţa unei serpentine pentru supraîncălzirea aburului în secţia de con­ vecţie a unui cuptor. Suprafeţele de transfer de căldură ale recuperatorului pot fi plasate fie în secţia de convecţie a cuptorului. SISTEME RECUPERATOARE DE CĂLDURA DIN GAZELE DE ARDERE Pentru reducerea temperaturii gazelor de ardere evacuate la coş. Recuperatoarele de căldură din gazele de ardere realizează transferul de căldură către un fluid secundar.S-a ţinut seamă de toate aspectele. se generează în continuare energie electrică. indiferent de sensul în care circulă gazele de ardere (vaporizarea fiind practic izotermică. Pentru a nu exista variaţii mari de viteză în serpentina de vaporizare. In majoritatea cazurilor. Apa de alimentare trece iniţial prin serpentina de preîncălzire (economizor) în contracurent cu gazele de ardere. fie. pentru că provine din instalaţia de demineralizare şi degazare. . în instalaţiile tehno­ logice. care are foarte multe utilizări în instalaţiile teh­ nologice. . în mod excepţional. ambele procese. o pompă de recirculare împinge apa aflată la temperatura de saturaţie prin serpentina de vaporizare (vaporizator). nu repre­ zintă o recuperare de căldură. care are o temperatură iniţială redusă. cu suprafeţele de trans­ fer de căldură (cu tuburi normale sau cu tuburi cu aripioare) plasate în partea superioară a secţiei de convecţie a unui cuptor. Recupe­ rarea de căldură din gazele de ardere poate fi realizată şi cu scopul de a se efectua unele încălziri la temperaturi joase. se lucrează practic cu un coeficient de recirculare de ordinul 5 . 10 (debitul pompei de recirculare este de 5 . încălzindu-se pînă la temperatura de saturaţie (vaporizare) corespunzătoare presiunii. 253 . pentru că nu are rolul de a reduce tem­ peratura gazelor de coş. cuptorul funcţionînd cu tiraj natural. ocupînd-o parţial sau eventual total (cînd materia primă care alimentează cuptorul are o temperatură ridicată.6 sînt prezentate trei scheme de principiu. . fie recuperarea de căldură. de sisteme re­ cuperatoare de căldură din gazele de ardere de la cuptoare. fie în afara secţiei de con­ vecţie. trebuie să se ţină seamă şi de faptul că difilul este scump şi că el trebuie înlocuit periodic.

la o t e m p e r a t u r ă relativ joasă. pentru aport de căldură. vaporizatorul şi supraîncălzitorul. se poate plasa un demister. fabricarea cauciucului sintetic. amoniacul vaporizîndu-se la —33°C şi condensînd la + 42°C. în care se menţine un nivel constant de apă. ca­ racterizate prin faptul că principala energie consumată este căldura r e ­ cuperată din diverse fluxuri din in­ stalaţiile tehnologice. plasat în zona de t e m p e r a t u r ă minimă. de preferat cu ari­ pioare.Amestecul apă-abur trece din vaporizator în separator. la un refierbător. dar desi­ gur fără recuperare de căldură. în acest caz cuptorul lucrînd cu tiraj natural. La desorberul de amoniac se utilizează cădură recuperată din 254 . printr-un regulator care acţionează asupra debitului apei de alimentare. care realizează temperaturi în jurul a —30°C. plasat alături de cuptor.2-IO 6 kJ/h. Frigul artificial realizat este util în diverse instalaţii tehnologice (separarea hidrocarburilor uşoare. cu rolul de a reduce umiditatea aburului produs. Căde­ rea de presiune pe circuitul gazelor de ardere fiind relativ mare. In ultimii ani au fost realizate instalaţii frigorifice cu absorbţie de amoniac în apă. este necesar un exhaustor. Sistemul 6 este un generator de abur supraîncălzit. O astfel de instalaţie frigorifică cu absorbţie lucrează de exem­ plu cu o capacitate frigorifică de 20. trei serpentine caracteristice: economizorul. Acesta prezintă avantajul de a putea fi scos independent din cir­ cuit (provizoriu). în eontracurent cu gazele de ardere. printre care şi gazele de ardere evacuate din cup­ toare. Re­ cuperatorul conţine. în care se încălzeşte un agent termic intermediar în fază lichidă (ulei). care trage gazele de ardere prin recuperator şi le reintroduce în coş. Acest agent este recirculat în continuare prin refierbătorul în care cedează căldură. Sistemul c este un exemplu de recuperator de căldură din gazele de ardere de la un cuptor. fabri­ carea amoniacului e t c ) . La evacuarea aburului din separator. în i partea superioară a secţiei de con0 j-H ico'c " " * 1 vecţie a cuptorului este plasat un / \ fascicul de ţevi.

Raportul H/D este bine să aibă valori cuprinse între 1. DIMENSIUNILE SECŢIEI DE RADIAŢIE La cuptoarele cilindrice se recomandă diametre de 4 . .1.4. DIMENSIUNILE TUBURILOR Tipurile de tuburi şi coturi (păsuri) utilizate frecvent la cuptoare. .gazele de ardere de la un cuptor. faţă de podea. Primul tub de jos în secţia de radiaţie se poate plasa. atît în secţia de radiaţie cît şi în secţia de convecţie. Lungimea secţiei de radiaţie. La cuptoarele paralelipipedice verticale se recomandă lăţimi de 4 .5 şi 3. în afara sistemelor recuperatoare amintite. 4.67-IO6 kJ/h) putere electrică. în instalaţie se consumă pentru acţionarea pompelor de recirculare a lichidelor şi la ventilatoarele răcitoarelor cu aer numai 185_kW (0. iar peste 20-IO6 kJ/h spre limita superioară. pentru materia primă. Raportul înălţime/lă­ ţime se ia între 1. trans­ portul de căldură făcîndu-se direct sau prin intermediul unui agent ter­ mic în fază lichidă.2. in scopul majorării randamentului cuptoarelor. este în majoritatea cazurilor de ordinul 10 . .2.5 şi 3 şi anume: pentru "sarcini termice brute sub 10'IO 6 kJ/h spre limita inferioară. 4. la o distanţă de maximum 1 m. sînt date în tabelul 4. care sînt răcite pînă la 175°C. . 6 m. 6 m şi înăl­ ţime maximă 18 m. 4. 15 m şi poate ajunge la 25 m în cazul unor sarcini termice foarte mari.4. 255 . . pot exista şi alte modali­ tăţi de recuperare de căldură din gazele de ardere evacuate.4. egală obişnuit cu lungimea tubu­ rilor. RECOMANDĂRI PRIVIND DIMENSIONAREA CUPTOARELOR în cele ce urmează se prezintă principalele date constructive recoman­ date pentru dimensionarea cuptoarelor tubulare. .

709 mm.Aceste tuburi au obişnuit grosimea peretelui de 6. cu pasul mai mare cu 3 . 114. 25. 141. 50 mm şi cu grosimea peretelui pînă la 5 mm (două exemple: d e =42. în funcţie de temperatura de lucru (tab. 4. 4. se utilizează tuburi cu supra­ faţa exterioară extinsă. 5 de.2. se utilizează tuburi cu diametrul exterior de ordinul 4 0 . . 88. 137. di==35.2 0 Ni 815 1040 1095 4. . 157. Aripioarele se exe­ cută din oţel carbon sau aliat. 1.75 mm. . h mic şi n mic.3 mm.7. dar cele de diametru mare pot fi construite şi cu grosime mai mare a pere­ telui (12 şi 15 mm). Pasul folosit obişnuit este s = l . 63. 216 şi 236 aripioare/m.l mm şi de=48.3). 1.3.4.6. cu ţepi cilindrice sau cu aripioare circulare crestate. 19. In cele ce urmează se prezintă date geometrice pentru tuburi cu ari­ pioare circulare (diametrul exterior al tubului de.8 Ni 25 C r . 118. 177. S =1. aşezarea tuburilor făcîndu-se în triunghi echilateral. n = 7 8 . înălţimea aripioare­ lor h. Tuburile se plasează în triunghi echilateral. In cazul combustibililor lichizi se utilizează S mare.5.9.3 [°C] .05. .3 şi 168.2 mm.3 mm. TABELUL Tempe râturi maxime admisibi e pentru aripioare din <>ţel Aripioare (ţepi) din otel C 5Cr 12 Cr [°C] 430-510 595 650 Aripioare (ţepi) din oţel 18 C r . cu schimb de căldură gaze de ardere aer. 76.905 şi 2. Se folosesc tuburi cu aripioare circulare (pline). 196.8.27. h =12. grosimea aripioarelor S şi numărul de aripioare pe un metru lun­ gime de tub n): d e =50. ele se execută din oţel carbon sau din oţeluri aliate.3. Se fabrică coturi de 180° sau de 90° La preîncălzitoarele de aer.524.8 sau 10 mm. dj=40. . 101.1 2 Ni 25 C r . TIPURI DE TUBURI CU ARIPIOARE La preîncălzitoarele de aer cu agent intermediar sau cu materia primă şi uneori la generatoare de abur prin recuperare de căldură din gazele de ardere sau la încălzirea materiei prime în zona de temperatură joasă a gazelor de ardere din secţia de convecţie. 98. 5 mm decît diametrul exterior al aripioarelor.9 mm).4 şi 31. In funcţie de condiţiile de lucru.

realizate într-un material refractar (ceramic). un arzător de combustibil gazos cu aer primar aspirat b şi un arzător de combustibil gazos cu ardere fără flacără c. 200.Recomandări din două surse. se caracterizează prin faptul că amestecul combustibil gazos-aer trece în partea finală prin numeroase canale conice. Panourile radiante prezintă două 17 — Procese de transfer termic 257 .5. Se constată că distanţa de la faţa tuburilor la perete este de ordinul 110—150 mm. acest material devine incandes­ cent şi reacţiile de ardere au loc în interiorul canalelor (se pare catalitic). divergente sau convergent-divergente. Unele arzătoare fără flacără.4. In general./h 3 400 m N gaz/h + 360 kg lic. Combustibil lichid: Cu aer rece: 200 kg/h Cu aer preîncălzit: 180 kg/h şi 360 kg/h Combustibil gazos: Cu aer rece: 210 m 3 N /h şi 290 m 3 N /h Cu aer preîncălzit: 50. Arzătoarele şi injectoarele sînt de diverse tipuri constructive. cu cît realizează arderea completă la un exces de aer cît mai mic. neapărînd în exterior flacăra obişnuită./h Cu aer preîncălzit: 200 m3Ngaz/h + 180 kg lic. ele fiind cu atît mai bune. arzătoarele şi injectoarele sînt prevăzute cu ajutaje convergente.7 sînt redate schemele de principiu pentru: un injector de păcură cu pulverizare cu abur a. TIPURI DE ARZĂTOARE Şl INJECTOARE Se redau debitele de combustibil ale unor injectoare şi arzătoare cu flacără./h. pentru această distanţă. care funcţionează cu aer rece (aspirat) sau cu aer preîncălzit (insuflat). 250 şi 400 m 3 N /h Combustibil mixt: Cu aer rece: 210 m 3 N gaz/h+200 kg lic. cu care se realizează la cuptoare pereţi radianţi. în figura 4. sînt date în tabelul 4.4. In regim. 4.

se prezintă pentru cîteva tipuri de ventilatoare de aer rece: debitul.5). 4. TIPURI DE VENTILATOARE în tabelul 4. la diversele zone ale ecranului de tuburi.6.6. 258 . se recomandă distanţe mi­ nime admisibile de la axul arzătorului (injectorului) pînă la faţa tubu­ rilor. PLASAREA ARZĂTOARELOR Şl INJECTOARELOR FAjA DE TUBURI Pentru ca flacăra să nu atingă tuburile.7. 4. diferenţa de presiune realizată şi puterea motorului elec­ tric de antrenare. în funcţie de debitul de combustibil (tab.4. 4.4.avantaje: radiaţie mai uniformă decît în cazul unei flăcări şi posibilităţi mai mari de reglare a tensiunii termice.

17* 259 .

ventilatoarele utilizate pentru aerul din sistemul de pre­ încălzire se numesc şi „suflante" (ele au tragerea la presiunea atmosfe­ rică). de ia starea iniţială 1 pînă la starea finală 2. L (1 _ 2 —0. AI — va­ riaţia entalpiei fluidului. în practică. ventilatorul se plasează în zona cu temperatură mai joasă (pentru aerul din sistemul de preîncălzire înainte de preîncălzitor. Ap este proporţional cu pw2. se ia o putere mai mare a motorului de antrenare. B1LANJUL TERMIC Şl RANDAMENTUL CUPTOARELOR Bilanţul energetic pentru un proces cu flux continuu de fluid se ex­ primă prin relaţia (cu convenţia de semne din termodinamica tehnicăcăldura primită şi lucrul mecanic produs sînt pozitive): Q1-2 — căldura schimbată în cursul procesului. iar pentru gazele de ardere după preîncălzitorul de aer sau după recuperatorul de căldură). AEch — variaţia energiei chimice. Randamentul global al ventilatoarelor prezentate ajunge aproximativ la valoarea 0. decît cea necesară. fără a se face o eroare însem­ nată. 4. P este proporţional cu Ap. pînă la 400°C. care poate ţine seamă de încălzirea materiei prime. deci tot cu p. Astfel rezultă: Această relaţie. Ele pot fi însă utilizate şi pentru vehiculare de gaze de ardere calde. cum aceasta este proporţională cu debitul volumic vehiculat. şi M=*ct. în majoritatea cazurilor însă. de vaporizarea sa şi de reacţiile chimice care au loc. la 20°C. prin relaţiile: (la debit volumic constant. corespund va­ lori mai mici ale diferenţei de presiune realizate şi ale puterii motorului de antrenare necesar.5. pentru debitul dat. iar ventilatoarele de pe circuitul gazelor de ardere se numesc şi „exhaustoare" (ele au refularea la presiunea atmosferică).Tipurile de ventilatoare prezentate corespund vehiculării de aer rece. AEP — va­ riaţia energiei potenţiale. La aplicarea acestei relaţii materiei prime care circulă prin cuptor. este egal cu inversul raportului temperaturilor absolute corespunzătoare). Pentru ca puterea consumată de ventilator să fie mai mică. deci cu p. Aceste valori se calculează în funcţie de valorile corespunzătoare ae­ rului rece şi de temperatura gazelor de ardere. iar AEP şi AEW pot fi neglijate.7. AEW — variaţia energiei cinetice. se scrie obişnuit sub forma: 260 . viteza este constantă. Ln-2 — lucrul mecanic tehnic schimbat. dar în acest caz. raportul densi­ tăţilor la P ^ c t .

Qmp — căldura absorbită de materia primă în unitatea de timp. prin intermediul căldurii absorbite de fluxurile secundare. deci toţi termenii trebuiesc expri­ maţi faţă de aceeaşi origine. pe lingă omogenitatea dimensională. Hi — puterea calorică inferioară. B — debitul masic de combustibil. entalpia aburului 261 . se simplifică tot la forma: care mai explicit se scrie astfel: Q p — căldura pierdută prin pereţi către mediul ambiant. pentru unitatea de masă de combustibil. generare de abur. indicele v se referă la va­ pori. igc — entalpia gazelor de coş. i t — entalpia specifică masică a materiei prime la intrare. în multe cazuri. căldura utilă (global utilizată) este: Căldura preluată de aer în preîncălzitorul de aer este o căldură re­ generată şi nu recuperată şi ea nu intră în căldura utilă. Şi în această ecuaţie de bilanţ termic trebuie respectată omogenitatea fizică. Entalpia amestecului combustibil se compune din: Entalpia aerului se ia la temperatura atmosferică. în relaţiile de bilanţ termic. tre­ buie respectată şi omogenitatea fizică. în astfel de cazuri. în unitatea de timp. m^p — debitul masic al materiei prime. iar l la lichid). Uneori prin cuptor există două circuite de materii prime diferite 'exemplu DAV). p e n t r u unitatea de masă de combustibil. Qmp se exprimă şi prin relaţia: (e reprezintă fracţia masică a vaporizatului. Dacă materia primă se încălzeşte şi se vaporizează parţial. chiar dacă există preîncălzire de aer. prin cuptor pot circula şi fluxuri de fluide secundare (exterioare circuitului principal al instalaţiei) care absorb căl­ dură în scopuri utile (supraîncălzire de abur. a combustibilului. fără reacţii chimice. recupe­ rare de căldură printr-un fluid intermediar). Semnul minus se referă la căldură cedată şi respectiv la reacţie exotermică. Relaţia generală de bilanţ energetic. iac — entalpia amestecului com­ bustibil. q r — căldura de reacţie consumată pe unitatea de masă de materie primă. aplicată circuitului amestec com­ bustibil — gaze de ardere. căldura de reacţie specifică se dă iniţial pe unitatea de masă de component principal rezultat şi ea trebuie recalculată . P u t e r e a calorică a combustibilului. în aceste cazuri se scrie: în afara materiilor prime. masică.pe unitatea de masă de materie primă. i 2 — idem la ieşire.

8 sînt redate fluxu­ rile materiale şi termice la un cup­ tor şi conturul corespunzător bi­ lanţului termic global al cuptoru­ lui (totalul fluxurilor termice intrate este egal cu totalul fluxurilor ter­ mice evacuate). H 2 0 în fază vapori. se poate calcula debitul de combustibil necesar la cuptor: In figura 4. 2 5 . In capitolul „Procese de combustie" s-a indicat modul de calcul al temperaturii punctului de rouă acidă. cu atît r a n d a m e n t u l cuptorului este mai mare. temperatură mai mare decît temperatura punctului de rouă acidă al gazelor de ardere. se exprimă faţă de originea: t e m p e r a t u r ă 0°C. entalpia gazelor de ardere etc. în funcţie de conţinutul de sulf al combustibilului: 262 . care arde complet cu a = 1 . corespunzătoare combustibililor cu un conţinut mediu de sulf. pot fi utilizate şi următoarele date orientative ale acestei temperaturi.de pulverizare. Acest lucru este exemplificat prin următoarele date ale unui caz con­ cret: In prezent se recomandă pentru gazele de coş o temperatură maximă de 200°C. P e n t r u păcură. Cu cît temperatura gazelor de coş este mai mică. Din relaţia de bilanţ termic pentru circuitul amestec combustibil-gaze de ardere rezultă: Randamentul termic torului are expresia: al cup­ Din această relaţie de definiţie a randamentului.

01 .05.6.1. unii proiectanţi admiţînd şi viteze ceva mai mari. Diametrul tuburilor şi numărul de circuite se aleg astfel încît să se obţină pentru materia primă viteza de masă (debitul specific) sau viteza liniară. pentru diversele fascicule de tuburi plasate în secţia de convecţie a cup­ torului. iar tirajul realizîndu-se forţat. prezentat anterior. pot fi efectuate şi bilanţuri termice parţiale. pentru secţia de radiaţie. In figura 4.9 sînt redate fluxurile materiale şi termice pentru secţia de radiaţie a unui cuptor şi conturul corespunzător bilanţului termic. 0. ca de exemplu la cuptoare DAV. în limitele recomandate. de o cădere de presiune redusă şi de evitarea (reducerea) cocsării tuburilor (tab. corespunzătoare unui kg de com­ bustibil.7). Se recomandă ca diferenţele locale de temperatură dintre fluide. în secţia de radiaţie a cuptoarelor paraleli­ pipedice se utilizează două circuite în paralel. Aceste limite sînt impuse de un transfer de căldură bun. la temperatura de ieşire din sec­ ţia de radiaţie (temperatura la prag). i'ac — entalpia amestecului combustibil (pentru un kg de com­ bustibil). DIMENSIONAREA SECŢIEI DE RADIAŢIE 4. se admit pentru ga­ zele de coş temperaturi în jurul a 100°C. dintre acestea revenind aproximativ 2/3 secţiei de radiaţie. 4.85. secţia de convenţie. în care intervine aerul preîncălzit. în afara bilanţului termic global al cup­ torului. iar la cuptoarele cilindrice se folosesc două sau patru circuite. Din acest bilanţ termic se calculează obişnuit fluxul termic absorbit de materia primă în secţia de radiaţie: Qpr — căldura pierdută prin pereţii secţiei de radiaţie în unitatea de timp.. recuperato­ rul de căldură şi preîncălzitorul de aer. STABILIREA NUMĂRULUI DE CIRCUITE IN PARALEL In majoritatea cazurilor. să nu fie mai mici decît 70°C. randamen­ tele cuptoarelor tubulare actuale au valori peste 0. Valorile din tabel sînt orientative şi nu rigide.In cazuri excepţionale. igp — entalpia gazelor de ardere. Pentru condiţiile prezentate. sau 263 . cînd se utilizează combustibili fără sulf. 4. .6. Pierderile de căldură relative prin pe­ reţii cuptorului Qp/B(Hi+iac) sînt la cuptoa­ rele actuale de ordinul 0. răcirea acestora făcîndu-se prin preîncălzirea aerului sau prin recuperare de căldură cu un freon.

în condiţiile medii de lucru.uneori şi viteze mai mici. 13—28. p=13. de exemplu pentru 35 bar şi 350°C.2. La supraîncălzire de abur. 2(î4 . 4.03 kg/m3 şi corespunde t u = l l .8^. 4.6. ca de exemplu la generatoare de abur şi cup­ toare de cocsare. ALEGEREA TENSIUNII TERMICE Tensiunea termică (fluxul termic specific) din secţia de radiaţie a cup­ toarelor este un parametru foarte important şi alegerea sa pentru di­ mensionarea secţiei de radiaţie trebuie să se facă în limitele recomandate rtab. Pentru încălzirea amestecurilor gazoase se recomandă viteze liniare. de ordinul 15—20 m/s. stabilite De baza observaţiilor Dractice.01 m/s. Vitezele liniare din tabel sînt exprimate pentru densităţi aproxima­ tive ale materiei prime lichide reci.

de exemplu. în secţia de radiaţie a cazanelor recuperatoare prevăzute cu focar. Fluxul termic schimbat în secţia de radiaţie poate fi impus (cazul în care materia primă circulă numai prin secţia de radiaţie) sau poate fi calculat. că valoarea tensiunii termice din secţia de radiaţie are numeroase implicaţii asupra proceselor de încălzire. după fixarea temperaturii gazelor de ardere la prag. se poate calcula debitul de combustibil necesar (la celelalte cuptoare.) şi valoarea tensiunii termice în secţia de radiaţie (conform recomandărilor). se recomandă tensiuni termice de ordinul 120 000 W/m2 pentru vaporizator şi de ordinul 35 000 W/m2 pentru supraîncălzitor. Aria de transfer de căldură necesară în secţia de radiaţie se calcu­ lează cu relaţia: La cuptoarele cilindrice se alege. cilindric). în majoritatea cazurilor. amplasarea verticală a tuburilor. debitul de combustibil se calculează anterior. respectiv căderea de presiune a ma­ teriei prime. modul de amplasare a tuburilor în secţia de radia­ ţie (numai pe pereţii laterali sau în serpentină continuă pe cei 4 pereţi. din cele anterioare. atunci cînd ma­ teria primă trebuie încălzită la o temperatură mai ridicată. Valoarea tensiunii termice determină lungimea serpentinei şi deci timpul de şedere a materiei prime in secţia de radiaţie a cuptorului. după stabilirea căldurii utile şi a randamentului).Se constată că tensiunile termice recomandate au obişnuit valori mai mici la cuptoarele pentru fracţiuni petroliere grele. Pentru comparaţie. Temperatura la prag a gazelor de ardere se ia mai mică. cuprinsă între 700 şi 1 100°C. In ambele cazuri trebuie admisă temperatura gazelor de ardere la trecerea din secţia de radiaţie în secţia de convecţie (la prag). Valoarea maximă a tensiunii termice este intîlnită la cuptoarele de piroliză. în cazul tensiunilor termice mici şi în cazul temperaturilor medii ale materiei prime mici. STABILIREA DIMENSIUNILOR SECŢIEI DE RADIAŢIE Şl A AMPLASĂRII TUBURILOR Se aleg în ordine următoarele: tipul constructiv de cuptor (paraleli­ pipedic.6. Această temperatură este. numărul de tuburi ver­ ticale (multiplu al numărului de circuite) şi se calculează-diametrul cer265 . prin bilanţul termic al secţiei de radiaţie. Rezultă. la cup­ toarele cilindrice etc. la care formarea cocsului este mai frecventă. La cuptoarele cu circulaţie a materiei prime numai prin secţia de ra­ diaţie.3. vaporizare şi reacţie ale materiei prime. la cuptoarele paralelipipedice. Alegerea ei se face in funcţie de tensiunea termică şi de temperatura medie a materiei prime în secţia de radiaţie. Cu creşterea tensiunii termice. ca de exemplu. creşte în general temperatura peretelui tuburilor. cele din instalaţiile de cracare cata­ litică. Tensiunea termică trebuie să fie mai mare. 4.

suprafaţa exterioară a tuburilor primeşte căldură prin radiaţie (de la flacără. şi vo­ lumul camerei de radiaţie: ^JŞSgSS (4. La secţiile de radiaţie actuale cu tuburi orizontale. Alegerea sensului global de circulaţie a materiei prime în secţia de radiaţie depinde deci de mai mulţi factori. se stabileşte amplasarea acestora. în unitatea de timp (entalpia aerului se ia la temperatura de preîncălzire). care trebuie să aibă o valoare rezonabilă. 80 000 W/m3 (pentru comparaţie. La circulaţia descendentă există contracurent în raport cu gazele de ardere. . Trebuie să se stabilească la dimensionarea secţiei de radiaţie şi di­ mensiunile (lungime şi lăţime) secţiei de convecţie. la cazane de abur Tv este de ordinul 350 000 W/m3). se alege un alt număr de tuburi. O tensiune volumetrică mare este asociată cu o tensiune termică mare. T„ are valori de ordinul 45 0 0 0 . în conformitate cu recomandările făcute în paragraful corespunzător. Cunoscîndu-se geometria secţiei de radiaţie şi avînd fixat numărul de arzătoare (injectoare). se stabileşte lungimea unui tub: şi înălţimea camerei de radiaţie. şi se calculează numărul de tuburi (sau numă­ rul de spire). acest sens depinzînd printre altele şi de legătura de transfer a cuptorului. VERIFICAREA TENSIUNII TERMICE DIN SECŢIA DE RADIAŢIE 4. RELAŢIA DE VERIFICARE A TENSIUNII TERMICE In secţia de radiaţie a cuptoarelor. La cuptoarele paralelipipedice se aleg lungimea şi lăţimea.cului corespunzător axelor tuburilor şi diametrul interior al camerei de radiaţie. conform recomandărilor practice.12) La cuptoarele tubulare de rafinării. Tuburile superioare sînt mai solicitate termic decît cele inferioare şi ele sînt răcite mai bine de materia primă. Tensiunea volumetrică a focarului (secţiei de radiaţie) reprezintă ra­ portul dintre căldura totală introdusă şi dezvoltată în focar. sensul circulaţiei forţate este acelaşi cu sensul circulaţiei libere. La circu­ laţia ascendentă. Cunoscîndu-se. Dacă diametrul camerei de radiaţie sau raportul înălţime/diametru nu au valori în limitele recomandate. dar acest lucru nu intervine în calculul fluxului termic schim­ bat.1. . de la componenţii triatomici ai gazelor de ardere şi de la pereţi) şi prin convecţie (de la gazele 266 . urmează să se verifice dacă este asigurată ten­ siunea termică admisă. In continuare. dacă aceasta circulă descen­ dent.7. circulaţia mate­ riei prime se poate face global descendent sau ascendent. geometria sec­ ţiei şi condiţiile de lucru. rezultînd în continuare înălţimea necesară a camerei de radiaţie. după dimensionarea secţiei de radiaţie.7. 4.

267 . fluxul termic schimbat prin radiaţie. Constanta universală a radia­ ţiei este exprimată în unităţile fundamentale S. în secţia de radiaţie a cup­ toarelor. Aria plană ocupată de ecran Ap se calculează (corpul cald). Cînd tuburile sînt plasate pe pereţi. ar absorbi acelaşi flux termic ca şi ecranul de tuburi. Raportul Aee/Ap se notează cu Kr. între două corpuri solide.I. în regim staţionar. n s — n u m ă r u l şirurilor de tuburi în ecran (1 sau 2). In capitolul „Procese de transfer de căldură". în a ariei echivalente a cor­ cu relaţia: în care: n reprezintă n u m ă r u l total de t u b u r i din secţia de radiaţie: s — pasul tuburilor. se numeşte coeficient relativ de ra­ diaţie şi poate fi calculat în funcţie de modul de realizare şi amplasare a ecranului şi de pasul relativ al tuburilor. F — coeficientul acest caz cu mediu cald complex şi cu utilizare pului rece. Aria echivalentă a ecranului poate fi exprimată m funcţie de A„ astfel: Rezultă în continuare următoarea. A p este aria pereţilor pe care sînt plasate tuburile. Aria echivalentă a ecranului este aria plană continuă (fictivă) care. T e — tem­ de radiaţie reciprocă. L — lungimea tuburilor. în cazul secţiei de radiaţie a cuptoarelor. s-a exprimat prin relaţia generală: în care indicele 1 se referă la corpul cald. Aria ecranului de tuburi reprezintă aria exteri­ oară a tuburilor existente în secţia de radiaţie (Ar). P e n t r u schimbul de căldură prin radiaţie. neavînd sens o arie a cor­ pului cald (mediu complex). C\_ 2 este coeficientul de radiaţie reciprocă între cele două corpuri. Fluxul termic primit de tuburi în secţia de radiaţie Q r se va compune deci. expresie a lui Q'r . pe care se realizează efec­ tiv transferul de căldură.de ardere). în condiţiile date.'relaţia anterioară se scrie sub forma: în care: Tmf este t e m p e r a t u r a medie din focar peratura medie a ecranului. A x se înlocuieşte cu aria echivalentă a ecra­ nului Aee (corpul rece). din fluxul termic primit prin radiaţie Q r şi fluxul termic primit prin convecţie Q'^.

Lobo şi Evans recomandă pentru coeficientul medie constantă: oc. iar la valori 4> <0. în secţia de radiaţie. se ex­ primă prin legea lui Newton: în care occ este coeficientul de convecţie [W/m2 C]. re­ un al doilea termen.=ll. Mai corect. conţine feritor la transferul de căldură prin radiaţie şi referitor la transferul de căldură prin convecţie.67-10-8W/m2K4). Cercetările mai recente. o — radiaţiei (5.Fluxul termic schimbat prin convecţie.6667.6667 să se calculeze F cu relaţia: F creşte. Tt reprezintă tensiunea termică în W/m2. Conform definiţiei. nu s-au concretizat. re­ feritoare la transferul de căldură din secţia de radiaţie a cuptoarelor. pînă acum. s-a stabilit pentru F următoarea expre­ sie simplă: In cazuri practice. constanta universală a de convecţie valoarea iar pentru coeficientul de radiaţie reciprocă relaţia de calcul: în care: § reprezintă gradul de ecranare a secţiei de radiaţie. relaţia utilizată în prezent pentru verificarea tensiunii termice din secţia de radiaţie se scrie astfel: Această relaţie. prin relaţii aplicabile practic. eg — coefi­ cientul de emisie a gazelor din focar. ar trebui ca această relaţie a lui F să se utilizeze pentru 4)> 0. cu creşterea lui eg şi cu scăderea lui i^Belokoni recomandă pentru calcularea lui QLC următoarea relaţie: Pe baza teoriei lui Belokoni.37 W/m2 °C un prim termen. tensiunea termică din secţia de radiaţie este: Sub o formă generală. utilizîndu-se relaţia de bază cu diversele variante pentru F şi <x0 se obţin rezultate apropiate. omogenă dimensional. 268 .

depinde de numărul şirurilor de tuburi. COEFICIENTUL RELATIV DE RADIAŢIE Kr reprezintă raportul dintre aria echivalentă a ecranului Aee şi aria plană ocupată de ecran Ap. de poziţia ecranului şi de valoarea relativă a pasului tuburilor şi se calculează cu următoarele re­ laţii.7. deduse analitic prin aplicarea legii lui Lambert: — pentru un singur şir de tuburi plasat la perete: — pentru două şiruri de tuburi decalate plasate la perete: K.2. — 4x—6x 2 +4x 3 —x 4 — pentru un singur şir de tuburi plasat central: Kr=2x — pentru două şiruri de tuburi decalate plasate central: 269 .4. K.

Pînă nu de mult. este bine să se calculeze coe­ ficientul de convecţie interior şi să se stabilească corect această tempe­ ratură.4. aceasta fiind considerată drept me­ die aproximativă între temperatura flăcării. Kr plasate acestei 4. pînă la o limită. temperatura filmului de gaze de ardere de la suprafaţa tuburilor etc. ale lui şir. în exteriorul tuburi­ lor.In toate aceste relaţii x are expresia (arc tg se exprimă în radiani): în figura 4. ca de exemplu: temperatura maximă a flăcării. In celelalte cazuri (încălzire lichid. temperatura amestecului combustibil care pătrunde.7. Este practic imposibil să se stabi­ lească corect temperatura medie din focar. In cazul încălzirii gazelor sau vaporilor. In cazul utilizării de aer preîncălzit. direct sau indirect. precum şi variaţia Iui x.10 sînt reprezentate grafic variaţiile celor 4 valori Kr. In secţia de radiaţie. cu creşterea distanţe). există o diversitate de temperaturi. prin re­ laţia: 270 . temperatura amestecului combustibil şi temperatura pereţilor. de la flacără. temperatura medie a pereţilor focarului. se poate admite: în care tp este temperatura gazelor de ardere la prag. uneori chiar cu peste 100°C. temperatura flăcării fiind mai mare. temperatura medie din focar se lua egală cu tem­ peratura gazelor de ardere la prag. de la componenţii triatomici ai gazelor de ar­ dere şi de la pereţii focarului. în funcţie de raportul s/de. în cazul tuburilor plasate la perete pe un singur depinde. TEMPERATURA MEDIE A ECRANULUI Aceasta reprezintă temperatura medie pe suprafaţa exterioară a tu­ burilor.7. şi de distanţa la care sînt tuburile faţă de perete (Kr creşte. In prezent se ştie că temperatura medie din focar este mai mare decît temperatura gazelor de ardere la prag. în focar. 4. temperatura gazelor de ardere Ia ieşirea din secţia de radiaţie. într-o măsură nu prea mare. este bine să se ia diferenţa de temperatură spre limita superioară. încălzire şi vaporizare. cu sau fără reacţii) se poate aprecia temperatura medie a ecranului. TEMPERATURA MEDIE DIN FOCAR Tuburile din secţia de radiaţie primesc căldură prin radiaţie. necesară în calculul transfe­ rului de căldură. Mai corect.3. Pînă la stabilirea unor date mai precise în această privinţă.

8 bar-m. 1 600°C şi (PCO„+PH 2 O. . din care se poate citi e g în funcţie de tmf şi de (PCO 2 +PH 2 O)L Presiunile parţiale ale COa şi HUO se calculează în funcţie de fracţiile molare corespunzătoare şi de valoarea presiunii atmosferice.) Z=0. în °C. COEFICIENTUL DE EMISIE A GAZELOR Coeficientul de emisie a gazelor de ardere.Temperatura tmv este temperatura medie a materiei prime în secţia de radiaţie. . cu ajutorul relaţiei: în care tmf. în secţia de radiaţie a cuptoarelor. . 25. presiunile parţiale ale C 0 2 şi H s O în bar.7. Această relaţie se aplică în domeniile: i m / = 6 0 0 . In figura 4. 1. ţinîndu-se 271 . O a doua relaţie stabilită pentru calcularea lui e„ este următoarea: în care Tmf. şi PH„O în bar şi l. în primul rînd. în K. .5. Coeficientul x are obişnuit valori de ordinul 15 . p co2. Tem­ peratura ecranului creşte sensibil. în m. . 4. poate fi calculat.11 este redată o diagramă transpusă după Wimpress. iar grosimea medie a stratului de gaze în m. atunci cînd în interiorul tuburilor se depune un strat de cocs.4 . .

GROSIMEA MEDIE A STRATULUI DE GAZE Această lungime poate fi calculată cu relaţia lui Hausen.9). Obişnuit se utilizează următoarele recomandări privind valoarea lui l. 4.5 m. care fiind generală este mai puţin exactă: în care: V reprezintă volumul camerei de radiaţie. Exemplificare pentru un cuptor paralelipipedic cu lăţimea 4. 4.6. şi umiditatea iniţială a aerului atmosferic (tempe­ ratura atmosferică şi umiditatea relativă -~50%).seamă şi de altitudine. Raportul relativ al dimensiunilor: 272 . iar At aria totală a pereţilor secţiei de radiaţie. Se poate eventual lua în consideraţie.7. la calculul presiunilor parţiale. înăl­ ţimea 8 m şi lungimea 24 m (dimensiunile secţiei de radiaţie). pentru secţia de radiaţie a cuptoarelor (tab.

\ — dacă şirul (şirurile) de tuburi în cauză se consideră ca făcînd parte din secţia de radiaţie. 4. considerînd secţia de radiaţie perfect paralelipipedică şi cu jumătate din plafon liber: (cele două valori obţinute sînt destul de apropiate).25 . — dacă în secţia de convecţie există. gradul de ecranare are valori de ordinul 0. . există unele particularităţi în dimensionarea secţiei de radiaţie. în raport cu tuburile normale ale secţiei de radiaţie. în cazul cuptoarelor cu tuburi plasate central şi cu pereţi radianţi. GRADUL DE ECRANARE La cuptoarele obişnuite cu tuburile plasate pe pereţi.Grosimea medie a stratului de gaze: După Hausen. . încercările existente în literatură. la dimensio18 — Procese de transfer termic 273 . în privinţa rezolvării acestei probleme. gradul de ecranare este definit prin relaţia: în care: At este aria totală a pereţilor secţiei de radiaţie. precum şi faptul că primele tuburi din secţia de convecţie sînt puţine la număr. La majoritatea cuptoarelor actuale. temperatura gazelor de ardere la prag şi bilanţul termic al secţiei de radiaţie se modifică. primele două şiruri de tuburi din secţia de convecţie sînt văzute de flacără şi deci primesc căldură prin radiaţie şi direct din focar. — este greu de precizat modul în care se calculează ij).7. Toate aceste complicaţii. — la tuburile în cauză. din mai multe motive: — se pot lua în consideraţie primele două şiruri de tuburi sau numai primul şir. transferul de căldură prin convecţie este mult diferit şi relaţia de verificare a tensiunii termice din radiaţie nu mai este corespunzătoare. — este greu de precizat valoarea lui K. gradul de ecranare este defi­ nit prin relaţia: La majoritatea cuptoarelor actuale. în raport cu tuburile din secţia de radiaţie.7. şi în unele cazuri mai scurte. de exemplu. duc la concluzia că. nu sînt satisfăcătoare. numai generare de abur.85. — tuburile din convecţie pot avea alt diametru şi alt pas. La cuptoarele cu tuburi plasate central. 0. definită anterior prin intermediul lui Kr. temperatura ecranului pentru primele tuburi din convecţie este diferită. iar Aee — aria echivalentă a ecranului. decît cele din radiaţie.

pe circumferinţa şi pe lungi­ mea tuburilor. Tensiunea termică pentru care se dimensionează secţia de radiaţie a cuptorului este o tensiune termică medie. modificîndu-se în pri­ mul rînd temperatura gazelor de ardere la prag. In cadrul acestui paragraf a fost prezentată metodica de verificare a tensiunii termice din secţia de radiaţie. calculul trebuie repetat. STABILIREA TEMPERATURII MAXIME A ECRANULUI Cunoaşterea temperaturii maxime a peretelui tuburilor din secţia de radiaţie este necesară. Temperatura peretelui tuburilor este mai mare la tuburile finale.8. şi în porţiunea 274 . poate fi neglijată prezenţa tuburilor din secţia de convecţie văzute de flacără. Dacă tensiunea termică rezultată din calcul este diferită de cea admisă la dimensionarea secţiei de radiaţie (cu mai mult de 3—4%). în care temperatura materiei prime este mai mare. 4.narea secţiei de radiaţie. pentru alegerea materialului din care sînt confec­ ţionate tuburile.

Valoarea lui C x este mai mică.tuburilor în care tensiunea termică este maximă. în funcţie de unghiul la centru în raport cu direcţia şi sensul flăcării. pentru toate tuburile şi pe întreaga lor lungime (C 2 are valori minime). de n u m ă r u l şirurilor de t u b u r i care formează ecranul (un singur şir sau două şiruri decalate) şi de modul de plasare a ecranului (la perete. P e n t r u flacără verticală şi t u b u r i orizontale. La camerele de radiaţie cu pereţi radianţi.837 (sensibil mai mare ca în cazul anterior). Tensiunea termică este maximă pe partea văzută de flacără a tuburilor şi în porţiunea mai apro­ piată de zona cu t e m p e r a t u r ă maximă a flăcării. Coeficientul C 2 este dependent de distanţa medie faţă de flacără a diverselor zone ale tuburilor. tensiunea termică este mai neuniformă în cazul camerelor de radiaţie de înălţime mare (tuburile superioare sînt mai îndepărtate de flacără şi au tensiuni termice mai mici). C\ ţine seamă de variaţia tensiunii termice pe cir­ cumferinţa tuburilor. tensiunea termică este aproape uniformă. sau central. p e n t r u pasul relativ s/de=2 si pentru ecranele cu un singur şir de tuburi. Valorile relative ale tensiunii termice locale. valoarea medie a tensiunii termice relative este 0. P e n t r u plasarea centrală a tuburilor (acestea sînt văzute de flacără simetric pe ambele părţi). valoarea medie a tensiunii termice relative este 0. Tensiunea termică maximă se află prin înmulţirea tensiunii termice medii cu trei coeficienţi de corecţie: Coeficientul C t este dependent de pasul relativ al tuburilor (s/de).10. Tensiunea termică este mai uniformă la tuburile plasate central pe un singur şir (C t are valori minime) şi mai neuni­ formă în cazul a două şiruri plasate la perete.12 şi are desigur valori supraunitare. valorile medii ale tensiunii termice relative sînt mai mici. cu tuburile văzute de flacără pe ambele părţi). tensiunea termică este mai uniformă în cazul tuburilor scurte (C 2 are valori mai mici).562 şi se constată din datele prezentate că pe spatele tubului se simte in­ fluenţa radiaţiei peretelui. sînt redate în ta­ belul 4. La valori s/de mai mici. p e n t r u valori mai mari ale pasului relativ al tuburilor. Valoarea lui C t se citeşte din diagrama din figura 4. 18* 275 . P e n t r u flacără verticală şi tuburi verticale. P e n t r u plasarea tuburilor la perete (acestea sînt văzute de flacără pe o singură parte). cu tuburile văzute de flacără pe o singură parte.

în ra­ port cu transferul de căldură prin radiaţie.l.. — Cuptoare cu flacără cu H/D sau H/l mic.9. La cuptoarele cu valori mari ale raportului H/D sau H/l. 1. C 3 =0.. La cuptoarele cu pereţi radianţi in­ fluenţa transferului de căldură prin convecţie. asupra tensiunii termice. 0.. .1. .Pentru C2 se pot lua următoarele valori: — Cuptoare cilindrice — Cuptoare paralelipipedice verticale (l — lăţimea) — Cuptoare cu pereţi radianţi Coeficientul C3 ţine seamă de influenţa relativă a transferului de căldură prin convecţie. C 3 =0.0.0. Temperatura maximă a ecra­ nului se calculează cu relaţia: Coeficientul global de transfer de căldură între materia primă şi 276 .9 .8 . porţiunea superioară a tuburilor verticale sau tuburile orizontale din zona superioară primesc mai multă căl­ dură prin convecţie (în raport cu zona inferioară) şi tensiunea ter­ mică se mai uniformizează (C3 are valori mai mici. C3=l. Pentru C 3 se pot lua următoa­ rele valori: — Cuptoare cu flacără cu H/D sau H/l mare. în raport cu transferul de căldură prin radiaţie. . subunitare). — Cuptoare cu pereţi radianţi. asupra uniformităţii tensiunii termice este redusă şi în sens negativ (C3 are valori mai mari).

In figura 4.suprafaţa exterioară a tuburilor (convecţie în interiorul tubului şi conducţie în peretele tubului) are expresia: (X0 este conductivitatea termică a oţelului din care sînt confecţionate tuburile. turbulenţa gazelor de ardere este mai accentuată şi deci coeficientul de convecţie mai mare). aşezarea obişnuită a tuburilor fiind cea în triunghi echilateral (în raport cu aşezarea în pătrat. pentru tuburi confecţionate din cîteva tipuri de oteluri. trebuie să se ţină seamă şi de rezistenţa termică a acestuia (temperatura ecranului creşte). aria de transfer de căldură necesară. are expresia: 277 . Necunoscuta problemei. pentru di­ versele tipuri de oţeluri.13 sînt redate variaţiile lui 1 0 cu temperatura. se cunosc fluxul termic schimbat şi temperaturile de intrare şi ieşire ale materiei prime şi gazelor de ardere. Din bilanţul termic al secţiei. plasat în secţia de con­ vecţie a cuptorului. se prezintă metodica şi relaţiile de bază pentru dimensionarea unui fascicul de tuburi normale. exprimat pe unitatea de arie exterioară a tuburilor. In tabelul 4. 4. în cazul în care în interiorul tuburilor se depune un strat de cocs. DIMENSIONAREA SECŢIEI DE CONVECŢIE în cele ce urmează.9.11 se prezintă temperaturile maxime admisibile ale ecra­ nului. în anexa 11 sînt discutate particularităţile secţiei de radiaţie pentru cuptoarele cu pereţi radianţi. la temperatura peretelui). se stabi­ leşte final din relaţia lui Newton: în care coeficientul global de transfer de căldură.

ajungîndu-se la concluzia că cele mai bune sînt relaţiile Colburn şi Litvinov.9. COEFICIENTUL DE TRANSFER DE CĂLDURA PRIN CONVECŢIE Au fost analizate comparativ relaţiile existente pentru calcularea lui ctc (Colburn.292. rezistenţele termice specifice ale fluidului interior. Explicitîndu-se clin relaţie ocf. Litvinov. Antufiev-Beleţki şi Miheev). constanta C are va­ loarea 0. peretelui tubului şi depunerilor de pe suprafeţele tu­ bului pot fi neglijate în raport cu rezistenţa termică specifică a fluidului exterior (gazele de ardere) şi în consecinţă: Coeficientul parţial de transfer de căldură exterior însumează trans­ ferul de căldură prin convecţie (forţată. Monrad.1. Relaţia generală a lui Colburn (C'=0. se obţine: Proprietăţile fizice aparţin gazelor de ardere şi se iau Ia temperatura medie a acestora. din cauza existenţei tirajului) de la gazele de ardere. transferul de căldură prin radiaţia gazelor de ardere (C0 2 şi H 2 0) şi transferul de căldură prin radiaţia pereţilor late­ rali ai secţiei de convecţie: 4.33 pentru aşezarea tuburilor în triunghi) este: care pentru gaze de ardere poate fi simplificată la forma: Pentru aşezarea în triunghi echilateral a tuburilor. 278 .In marea majoritate a cazurilor.

Viteza gazelor de ardere în secţiunea minimă de curgere trebuie să fie de ordinul 2 . cu creşterea numărului de şiruri de tuburi. 5 m/s. . . Relaţia lui Litvinov. Valorile lui fi pentru aşezarea tuburilor în triunghi: . Viteza gazelor de ardere se calculează pentru secţiunea minimă de curgere (secţiunea de curgere este variabilă).Dacă se renunţă la calcularea valorilor mai exacte ale proprietăţilor fizice ale gazelor de ardere (în funcţie de compoziţie şi de proprietăţile fizice ale componenţilor).12. în majoritatea cazurilor. egal cu latura triunghiului). Valorile lui e pentru aşezarea tuburilor în triunghi: Relaţia anterioară provine din forma mai generală: Creşterea valorilor (3 şi e. iar st pasul tuburilor. Valoarea vitezei de masă a gazelor de ardere (piu) nu dă indicaţii satisfăcătoare pentru dimensionarea secţiei de convecţie.fiind necunoscut se presupune iniţial şi se veri­ fică final. se explică prin creşterea turbulenţei de la un şir la altul. cores­ punzătoare unor gaze de ardere cu o compoziţie medie. 279 . Coeficientul (J din relaţia lui Colburn este dependent de numărul şirurilor de tuburi. Fixîndu-se anterior lungimea secţiei de convecţie. care. pentru aşezarea tubu­ rilor în triunghi: Proprietăţile fizice şi viteza se iau ca în relaţia anterioară. pentru a se obţine valori rezonabile pentru <xc şi Ap. pentru materia primă. se pot utiliza valorile date în tabelul 4. se alege numărul de tuburi pe şir (multiplu al numărului de circuite în paralel) şi rezultă lăţimea secţiei de convecţie: (nt este numărul de tuburi pe şir. într-o formă modificată. se iau în convecţie aceleaşi tuburi şi coturi şi acelaşi număr de circuite în paralel ca şi în secţia de radiaţie.

de la valoarea lui tg se merge pe verti­ cală pînă la valoarea lui te. şi apoi se interpolează liniar (de la valoarea lui tg se merge pe verticală pînă la valoarea lui p H 2 o l şi apoi pe orizontală pînă la scara lui OCH2O).4.15 o nomogramă corespunzătoare relaţiei: In nomogramă pentru aco2.14 este prezentată o nomogramă construită pe baza rela­ ţiei: «COJ iar în figura 4. la valorile apropiate ale lui te. lucrîndu-se cu presiunile parţiale expri­ mate în bar şi cu grosimea medie a stratului de gaze exprimată în m. la aşezarea tuburilor în triunghi echilateral. COEFICIENTUL DE TRANSFER DE CĂLDURĂ PRIN RADIAŢIA GAZELOR Au fost analizate comparativ metodele existente pentru stabilirea lui ocrg (Schack. 280 . Te (sau te) este temperatura medie a ecranului. pe orizontală pînă la valoarea lui pco 2 1 Şi apoi pe verticală pînă la scara lui a C o 2 In nomogramă pentru a H z o se fac două citiri. Tg în K (sau tg în DC) este temperatura medie a gazelor de ardere.9. Wimpress şi Nelson). In figura 4.9. Hottel. ajungîndu-se la concluzia că cea mai bună metodă este cea bazată pe relaţiile lui Schack. Adelson. se poate calcula cu una dintre relaţiile: Temperatura medie a ecranului se poate aprecia prin relaţia: în care tm este temperatura medie a fluidului din tuburi. Grosimea medie a stratului de gaze.2. In continuare se prezintă relaţiile adaptate ale iui Schack: Şi a H s o rezultă în W/m2 °C. Coeficientul de emisie a ecranului ee—0.

281 .

in ni c .

Ae — aria ecranului. se precizează pe scurt modul de calcul al lui At în secţia de convecţie a cuptoarelor.4. 30 (spre limita inferioară pentru păcură şi spre limita superioară la fracţiuni petroliere uşoare şi apă). . . relaţia cea mai generală este următoarea: 283 . la schimbul de căldură în contracurent încrucişat. ep — coefi­ cientul de emisie a pereţilor (0. oirp reprezintă cu aproximaţie 5—15o/0 din suma ( a f + a r g ) . 4.95).9. înălţimea ocupată de fascicul: ns — numărul şirurilor Pasul şirurilor: nt — numărul de tuburi pe şir.Valoarea lui r este de ordinul 20 .9. 4. Te — temperatura absolută a ecra­ nului. în cele ce urmează. Pentru calculul diferenţei medii de temperatură dintre fluide. L — lungimea convecţiei. pentru materia primă.3. COEFICIENTUL DE TRANSFER DE CĂLDURĂ PRIN RADIAŢIA PEREŢILOR Se recomandă relaţia: Api reprezintă aria pereţilor laterali. preîncălzirea aerului şi recuperarea de căldură. în convecţie. DIFERENŢA MEDIE DE TEMPERATURA Acest subiect a fost tratat pe larg în capitolul „Schimbătoare de căl­ dură". schimbul de căldură se face în general în contracurent încrucişat.

2>tC!t este posibil uneori ca At să nu poată fi calculat. VERIFICAREA NUMĂRULUI DE ŞIRURI DE TUBURI Anterior a fost necesar să se presupună numărul de şiruri de tu­ buri (ns). în majoritatea ca­ zurilor cel imediat superior. Dacă temperatura de ieşire a fluidului rece este mai mică decît tem­ peratura de ieşire a fluidului cald. Aria de transfer de căldură necesară în secţia de convenţie se calcu­ lează cu relaţia: Rezultă numărul necesar de şiruri de tuburi: Pentru ns se ia un număr întreg (şiruri complete). Dacă acesta nu coincide cu cel presupus ini­ ţial. N — numărul de încrucişări. odată cu creşterea lui N.9. Atcc— diferenţa de tem­ peratură (dintre fluide) la capătul cald al sistemului de transfer de căl­ dură. transversale pe direcţia de curgere a fluidului exterior. şi At. At pentru curent încrucişat poate fi calculat şi cu relaţia: în care Atc este diferenţa de temperatură pentru contracurent pur. care s-a utilizat în calculele lui a f . Cînd fluidul din tuburi realizează încrucişările.5. At rr — diferenţa de temperatură (dintre fluide) la ca­ pătul rece al sistemului de transfer de căldură. pentru o valoare mică a lui N este posibil ca At să nu poată fi calculat (apare în relaţie logaritmul unui număr negativ). Cu valoarea lui Ae calculată pentru numărul întreg de şiruri de tuburi. iar Atintrărt diferenţa dintre temperaturile de intrare ale celor două fluide. At creşte. N este în general egal cu numărul de şiruri (ns). în cazul în care temperatura de ieşire a fluidului rece este mai mare decît temperatura de ieşire a fluidului cald. calculul se repetă cu o nouă presupunere pentru ns. Semnul plus sau minus din relaţie se alege astfel încît At să fie pozitiv. 4. Se trage concluzia în acest caz că schimbul de căldură nu este posibil şi că trebuie majorat N. a^. la nivele diferite de temperatură.în care: Atint reprezintă diferenţa de temperatură pentru fluidul din in­ teriorul tuburilor. Dacă t. Atext — diferenţa de temperatură pentru fluidul din ex­ teriorul tuburilor. se obţine tensiunea termică din secţia de convecţie: 284 .

pentru materii prime lichide şi tuburi normale. pe două sau mai multe păsuri (global contracurent).în secţia de convecţie a cuptoarelor. iar transversal pe tuburi. se prezintă metodica de dimensionare a preîncălzitoarelor de aer.rg+txrp valori de ordinul 30— 2 40 W/m °C. se obţin pentru <xe—<yLc+a. Coeficientul parţial de transfer de căldură interior ţine seamă de convecţia şi de radiaţia gazelor de ardere: 285 . 4. Se admite numărul de păsuri pentru circulaţia aerului şi se calcu­ lează diferenţa medie de temperatură pentru contracurent încrucişat. plasate în triunghi echilateral. 5 d e . se fixează numărul de tuburi pe şir şi numărul de şiruri de tuburi. pentru a fi comparat cu cel presupus. Luîndu-se pasul tuburilor s 1 = l . în relaţie. ţinîndu-se seamă de dimensiunile secţiei de convecţie.000344 m °C/W.00172 m °C/W. iar apoi lungimea necesară a tuburilor: („n" este numărul total de tuburi). Expresia coeficientului global de transfer de căldură este: Rezistenţele termice ale depunerilor au în medie valorile: pentru gaze 2 2 de ardere Rdi =0. Se presupune valoarea coeficientului global de transfer de căldură (obişnuit între 10 şi 18 W/m2 °C) şi se calculează aria de transfer necesară. în continuare. pentru aer Rde =0. Numărul de tuburi se fixează astfel încît viteza medie a gazelor de ardere să fie de ordinul 6—8 m/s. de tip clasic. circulînd aerul. Din bilanţul termic al preîncălzitorului. DIMENSIONAREA PREÎNCÂLZSTOARELOR DE AER în cele ce urmează. Acestea conţin un fascicul de tuburi ver­ ticale. X0 este conductivitatea termică a oţelului din care sînt con­ fecţionate tuburile.10. iar pentru tensiunea termică valori de aproximativ 10 000— 2 15 000 W/m . se calculează coeficientul global de transfer de căldură. se cunosc fluxul termic şi cele patru temperaturi caracteristice. gazele de ardere circulînd ascen­ dent prin interiorul tuburilor. deasupra căreia se plasează preîncălzitorul de aer.

Se poate ad­ mite pentru ked calculat o valoare cu 1 . întot­ deauna la cuptoarele paralelipipedice. în cazul secţiilor de convecţie de lun­ gime mare. pentru gazele de ardere. De exemplu. Lungimea preîncălzitorului este. Verificarea temperaturii ecranului se face cu relaţia: (se poate admite o diferenţă de 2 . Calculul coeficientului de convecţie exterior <xe. se face cu relaţia lui Colburn. . prezentate anterior. 2 unităţi mai mare decît va­ loarea lui ked presupus (supradimensionare). se calculează obişnuit cu relaţia (pentru R e > 2 300): Proprietăţile fizice aparţin gazelor de ardere şi se iau la temperatura lor medie. . Grosimea medie a stratului de gaze: Temperatura medie a ecranului (suprafeţei interioare a tuburilor) se poate admite astfel: (ta — este temperatura medie a aerului). Se calculează kea şi se compară cu valoarea presupusă. să nu apară neuniformităţi accentuate în circulaţia gazelor de ardere prin secţia de convecţie. prin racordarea secţiei de convecţie la preîncălzitorul de aer. Această viteză se stabileşte pentru circulaţia aerului transversală obişnuit pe lungimea preîncălzitorului (pasul Sj al tuburilor corespunde şirurilor transversale pe direcţia curgerii aerului). se prevăd 2—3 preîncălzitoare de aer identice. pentru o lungime totală a 286 . . In general lăţimea preîncăzitorului de aer se ia egală cu lăţimea sec­ ţiei de convecţie a cuptorului. . 6 m/s. Pentru ca. . mai mică decît lungimea secţiei de convecţie.Coeficientul de convecţie otf. plasate co­ respunzător deasupra convecţiei. prin fixarea corespunzătoare a numărului de păsuri. Coeficientul de transfer de căldură prin radiaţia gazelor de ardere: se calculează cu ajutorul relaţiilor lui Schack. . 3°C între valoarea calculată şi cea presupusă). prezentată in paragraful cu dimensionarea secţiei de convecţie: Viteza aerului se calculează pentru secţiunea minimă de curgere şi este bine ca ea să fie de ordinul 3 . în relaţia anterioară. pentru curgerea aeru­ lui transversală pe tuburi. proprietăţile fizice aparţin aerului şi se iau la tem­ peratura lui medie şi presiunea atmosferică.

P e n t r u calculul coeficientului de convecţie. p e n t r u care se propune următoarea relaţie: în care: s^ este pasul tuburilor. pot fi prevăzute 3 preîncălzitoare de aer de cîte 3 m lungime. şi stabilirea dimensiunilor tubulaturii de le­ gătură. P e n t r u a nu se obţine căderi de presiune prea mari. dintre care mai uşor de aplicat este relaţia Robinson-Briggs. In general deci a e = a f + a r g . Se poate deci admite în continuare <xe ^ a f . valoarea lui <xrg este mică. pentru care în literatură se întîlnesc suficiente date necesare în proiectare. Fasciculele de t u b u r i cu suprafaţă extinsă se utilizează întotdeauna în sistemele de preîncălzire a aerului cu lichid intermediar sau cu materia primă lichidă şi uneori în sistemele de recuperare a căldurii din gazele de ardere sau chiar în secţia de convecţie pentru materia primă.P e n t r u calculul coe­ ficienţilor de transfer de căldură prin radiaţia C 0 2 şi H 2 0 se utilizează relaţiile lui Schack. în domeniul temperaturii mai joase a gazelor de ardere. aria de transfer de căl­ dură necesară şi n u m ă r u l de şiruri de t u b u r i se stabilesc după metodele cunoscute. în special în domeniul temperaturilor joase ale gazelor de ardere. d e — diametrul ex­ terior al tubului. coeficientul global de trans­ fer de căldură. în special la uti­ lizarea tirajului natural. se cunosc mai multe relaţii (jprezentate în paragraful despre răcitoare cu aer). Coeficientul de convecţie interior. Cazul fasciculelor de t u b u r i cu aripioare. 287 . cu obţin valori ale coeficientu­ lui global de transfer de căldură de ordinul 150—200 W/m 2 °C (mult mai mari decît la preîncălzitoarele de aer clasice). iar 0trg='aco2+0tH2O. In majoritatea cazurilor se folosesc t u b u r i cu aripioare circulare din oţel.secţiei de convecţie de 24 m şi o lungime totală a preîncălzitorului de aer de 9 m. în care caz transferul de căldură se realizează prin convecţie forţată (din cauza existenţei tirajului) şi prin radiaţia CO a şi H 2 0 . pe şirurile tranversale pe direcţia curgerii gazelor. D — diametrul exterior al aripioarelor. dispuse simetric deasupra a 3 sectoare de cîte 8 m lungime ale secţiei de convecţie. prezentate anterior. Valorile lui l sînt în general mai mici decît distanţa dintre două ari­ pioare alăturate. în raport cu a„ şi poate fi neglijată. P e n t r u aplicarea acestora este însă necesară grosimea medie a stratului de gaze. La exteriorul tuburilor nervurate circulă fie gazele de ardere. pe lingă dimen­ sionarea preîncălzitorului. n — n u m ă r u l aripioarelor pe m lungime de t u b . la tuburile prevăzute cu aripioare circulare transversale. fie aerul în care caz transferul de căldură se realizează numai prin convecţie. La fasciculele de tuburi cu aripioare. P e n t r u că valorile produselor p^î sînt foarte mici. diferenţa de t e m p e r a t u r ă medie. Calculul circuitului de preîncălzire a aerului conţine. S — grosimea aripioarelor. se recomandă pentru viteza gazelor în secţiunea minimă valori de ordinul 3—5 m/s. a căderii totale de presiune pe circuit şi a puterii consumate de ventilatorul de aer.

în economizor schimbul de căldură se face în contracurent încrucişat. în vaporizator circulaţia apei se face global de jos în sus. la care se utilizează tuburi normale. indiferent de sensul de curgere a gazelor de ardere. Fasciculele generatorului pot fi cu tuburi normale. 288 .11. în economizor şi în vaporizator. In majoritatea cazurilor se întîlnesc generatoare de abur saturat. entalpia aburului saturat uscat i2 [kJ/kg]. . . în primul rînd. Diferenţa medie de temperatură la vaporizator este egală cu diferenţa medie logaritmică pentru contra­ curent (temperatura de vaporizare a apei fiind practic constantă. Prin bilanţul termic pe una dintre secţii (vaporizator sau economizor). în special la cuptoarele cilindrice. entalpia apei la temperatura de fier­ bere i' [kJ/kg]. Căldura disponibilă pentru generarea de abur este cunoscută din cal­ culul anterior al căldurii utile. pot fi plasate uneori fascicule de tuburi pentru generare de abur. se fixează după indicaţiile date în paragrafele anterioare. sau eventual cu tuburi cu aripioare din oţel. prin recuperare de căldură din gazele de ardere. în kJ/h. DIMENSIONAREA GENERATOARELOR DE ABUR In secţia de convecţie a cuptoarelor. Poate fi generat fie abur saturat. care au secţia de convecţie redusă. Căldura schimbată în economizor: i Căldura schimbată în vaporizor: Debitul recirculat prin vaporizator este: Pentru coeficientul de recirculare C. în general de presiune medie (în ultimul caz generatorul este prevăzut şi cu supraîncălzitor). Fracţia masică vaporizată este egală cu 1/Cr. iar secţia de convecţie este utilizată în întregime pentru generare de abur. în unele cazuri. Nu se lucrează cu vaporizare totală.4. factorul de corecţie a diferenţei de temperatură este întotdeauna egal cu unitatea). mate­ ria primă circulă numai prin secţia de radiaţie. Numărul de circuite în paralel. fie abur supraîncălzit. plasate în secţia de convecţie a cuptoarelor. Debitul de abur produs rezultă din relaţia: in care Q este căldura disponibilă. pentru a nu avea variaţii foarte mari de viteză în serpentina de vaporizare. 10. se citesc: entalpia apei de alimentare it [kJ/kg]. In cele ce urmează se prezintă pe scurt problemele specifice ale dimensionării generatoare­ lor de abur. obişnuit nu se mai utilizează şi preîneălzitor de aer. pentru un generator de abur saturat de exemplu. se stabileşte temperatura intermediară a gazelor de ardere. Fiind impuse presiunea aburului produs şi temperatura apei de ali­ mentare. Dacă generatorul este prevăzut şi cu preîneălzitor de apă (economizor). se iau valori de ordinul 5 . Calculul termic al economizorului şi vaporizatorului este identic cu cel a secţiei de convecţie pentru materia primă.

în m. se prezintă metoda de dimensionare a separatorului de apă-abur. Debitul specific de vapori. Separatorul se pla­ sează suspendat. Se poate admite o uşoară supradimensionare a separatorului. iar p. Mai pot fi calculate conductele de legătură şi puterea consumată de pompa de recirculare. mv=. Căderea de presiune în vaporizator se calculează cu metodele curgerii bifazice. în zona vaporizatorului. iar coeficientul global de transfer de căldură se stabileşte cu relaţia generală cunoscută. . Diametrul interior al separatorului se alege. şi p„ sînt densităţile celor două faze în echilibru. se ia în funcţie de raportul HZIDX. utilizată şi la refierbătoarele cu spaţiu de vapori. raportul L/Dt este de ordinul 2 . 3. utilă pentru calcularea ariei unui segment de cerc. L reprezintă (lungimea separatorului. în continuare. Aria secţiunii verticale a spaţiului de vapori. o este tensiunea superficială a apei la temperatura de saturaţie. Pentru raportul dintre înălţimea spaţiului de vapori şi diametrul se­ paratorului se recomandă valoarea: Valoarea mărimii C. în kg/m2-s. pen­ tru supraîncălzirea aburului necesar stripării (ele nu sînt recuperatoare 19 — Procese de transfer termic 289 . La unele cuptoare pot fi întîlnite supraîncălzitoare individuale. Spre deosebire de economizor şi vaporizator. Prin admiterea lui Dit se calculează L din relaţia anterioară. Coeficientul de convecţie pentru supraîncălzirea aburului se poate cal­ cula cu relaţiile criteriale clasice ale convecţiei forţate. la supraîncălzitor a4 are o valoare relativ mică şi el trebuie calculat. .I.7n^ în kg/s. se calculează cu relaţia: Relaţia se aplică în unităţile fundamentale S.Căderea de presiune a apei în economizor se calculează cu relaţia olasică (nu există schimbare de fază). admisibil pe unitatea de volum de spaţiu de vapori. la care coeficientul de convecţie interior are valori foarte mari (deci rezistenţa termică cores­ punzătoare este neglijabilă). Separatoarele apă-abur sînt vase cilindrice plasate orizontal. In ma­ joritatea cazurilor practice. sau cu relaţia specifică simplificată (pentru regim turbulent): în care: pw este viteza de masă. d4 — diametrul interior al tubului. La evacuarea aburului din separator este bine să se plaseze un demister. necesară: ) Debitul masic de vapori care părăsesc separatorul.

fiind aplica­ bile. în funcţie de temperaturile li­ mită ale aburului ce se supraîncălzeşte.1.de căldură). spre deosebire de cea a lichidului la intrarea în cuptor. Conform relaţiei lui Bernoulli: în care indicele 1 se referă la intrarea în cuptor. se calculează mai greu. diferenţa de presiune de poziţie se neglijează şi urmează să se calculeze numai căderea de presiune cauzată de frecare în zona de vaporizare. de exemplu. Presiunea dinamică a amestecului de lichid şi vapori la ieşirea din cuptor. şi la un cuptor refierbător de benzină şi la serpentina de vaporizare a apei dintr-un sistem recuperator de căldură. 4. Dacă în serpentină au loc şi reacţii. Viteza va­ porilor la ieşirea din cuptor trebuie să fie subsonică. Lockhart-Martinelli şi cea clasică a curgerii bifazice. în majoritatea cazurilor de descompunere termică. pre­ siunile de poziţie şi căderile de presiune cauzate de frecare (în zona de încălzire şi în zona de vaporizare a materiei prime). 4. se poate scrie va­ loarea presiunii statice necesare la intrarea în cuptor (obişnuit presiu­ nea statică la ieşire este impusă): In general. problema se rezolvă prin calcularea lui Ap pe tronsoane. Ap se calculează pentru un singur circuit. pentru condiţiile medii co­ respunzătoare. se poate scrie: 290 . căderea de presiune prin frecare în zona de încălzire şi di­ ferenţa de presiune dinamică (necesară accelerării). Aceste noi metode prezintă avantajul că sînt generale. In cele ce urmează se redau.12. iar indicele 2 la ieşirea din cuptor. In cazul în care în cuptor există mai multe circuite în paralel.12. şi în care apar presiunile statice. presiunile dinamice. şi metodele Ludwig. In prezent. Admiţîndu-se că lungimea echivalentă a serpentinei este proporţio­ nală cu variaţia entalpiei. adaptate. iar acest lucru trebuie verificat. fără vaporizare. In cazul în care există numai încălzire. CĂDERILE DE PRESIUNE PE CIRCUITUL MATERIEI PRIME Se discută cazul în care materia primă se încălzeşte şi se vaporizează parţial. căderea de presiune a ma­ teriei prime în zona de vaporizare a unui cuptor se calculează cu metoda Baklanov. CĂDEREA DE PRESIUNE ÎN ZONA DE VAPORIZARE Metodele Ludwig şi Baklanov. problema calculării căderii de presiune este simplă. prezentată de Adelson. acestea fiind plasate obişnuit între două fascicule ale convecţiei pentru încălzirea materiei prime.

dacă vaporizarea începe în secţia de convecţie. LeT se calculează cu relaţia: în care: n t reprezintă n u m ă r u l de tuburi din secţia de radiaţie (pentru un circuit). f=0. Coeficientul de frecare poate fi admis astfel: 1=0. sau poate fi calculat ca la metoda clasică a curgerii bifazice. din curba de variaţie a temperaturii iniţiale de vaporizare a materiei prime pe CVE în funcţie de presiune. Dacă Lev<Ler. Ler — lungimea echivalentă a serpentinei din secţia de radiaţie. Valorile entalpiilor if şi iir sînt cunoscute din bilanţurile termice. Se presupune presiunea la începutul zonei de vaporizare p 4 şi.în care: Lev reprezintă lungimea echivalentă a serpentinei în care are loc vaporizarea. vaporizarea începe în secţia de radiaţie. Ap se calculează uşor cu metodele curgerii bifazice. . iar presiunile sînt valori absolute.020 p e n t r u vaporizare păcură. C = 1 5 .018 . sau n u m ă r u l de spire (pentru serpentină continuă). se lucrează cu mărimile corespunzătoare intrării în cuptor). . Densitatea vaporilor se calculează pentru condiţiile de ieşire cuptor. nc=nt (sau nc=nt—1) coturi de 180°. Se stabileşte apoi entalpia materiei p r i m e lichide la această t e m p e r a t u r ă iu. f — coeficientul de frecare. . .020 . pen­ tru condiţii medii. 19* din 291 . . n c — n u m ă r u l de coturi. se citeşte t e m p e r a t u r a materiei prime la începutul zonei de vaporizare tiv. . în cazul în care zona de încălzire este neglijabilă (cuptor refierbător. if — entalpia amestecului final (la ieşirea din cuptor). Dacă la intrarea în cuptor materia primă este par­ ţial vaporizată. p/ — densitatea amestecului de lichid şi vapori la ieşirea din cuptor. pw — vi­ teza de masă a materiei prime. pentru spire dreptunghiulare. . intrarea în cuptor coincide cu intrarea în zona de vaporizare. Uv — entalpia materiei prime lichide la intrarea în zona de vaporizare. 0. — en­ talpia materiei prime la intrarea în secţia de radiaţie (în majoritatea cazu­ rilor.. şi se calculează hm. 25 p e n t r u coturi de 90°. 0. L t — lun­ gimea geometrică a unui tub (a unei spire). 50 p e n t r u coturi de 180°. . di — diametrul interior al tubului.024 p e n t r u vaporizare ţiţei. Relaţia lui Ludwig pentru verificarea presiunii presupuse: în care: p/ — reprezintă presiunea finală la ieşirea din cuptor. Relaţia este omogenă dimensional. C = 3 0 . U. vaporizarea începe în secţia de radiaţie. Densitatea amestecului la ieşirea din cuptor: (e este fracţia masică a vaporizatului la ieşirea din cuptor). pi — densitatea materiei prime lichide la ti*. serpentina de vaporizare a apei). ne=int coturi de 90°.

x trebuie să aibă dimensiunile m-/s2. Pentru cunoaşterea viscozităţilor dinamice ale ceilor două faze.16 şi 4. ca în cazurile anterioare. 4> Şi Lev. factorul de corelare pentru lichid Zi (acesta corespunde curgerii dublu turbulente care este întîlnită în cuptoare). . la temperatura medie din zona de vaporizare. . din figurile 4. Pentru omogenitate dimensională. m reprezintă debitul masic de materie primă (pe un circuit). U..r=19 620 pentru vaporizare păcură. în condiţiile medii). Se presupune pt şi se stabilesc £• . se stabilesc pi. se pot folosi diagra­ mele existente. Coeficientul de frecare corespunzător: Viteza fazei lichide se calculează cu relaţia: 292 .17. Căderea de presiune în zona de vaporizare este: Relaţia lui Baklanov pentru verificarea presiunii presupuse: (relaţia este omogenă dimensional) x—34 335 pentru vaporizare ţiţei. pj. Se calculează parametrul Loekhart-Martinelli cu ajutorul relaţiei: şi se citeşte în funcţie de X.Dacă Pi calculat nu este aproximativ egal cu valoarea presupusă. Se prezintă iniţial adaptarea metodei Lockhart — Martinelli a curgerii bifazice. se face o nouă presupunere şi calculul se repetă. pentru calcularea căderii de presiune a materiei prime în zona de vaporizare a cuptorului. şi u t . e — fracţia masică a vaporizatului la ieşirea din cuptor. în lipsa unor date experimentale. Valoarea criteriului Reynolds pentru faza lichidă: (mi este debitul masic al fazei lichide. Metodele curgerii bifazice.„ Pentru fracţia masică medie a vaporizatului: şi pentru temperatura medie şi presiunea medie din zona de vaporizare. p — densitatea materiei prime total în fază dichidă.

.

s-au constatat următoarele: — obişnuit. Obişnuit. Presiunea presupusă se verifică cu relaţia: Calculîndu-se. în cazul în care căderea de presiune este mică în raport cu valoarea presiunii. se prezintă metoda clasică a curgerii bifazice. vaporii au o viteză mai mare decît lichidul) şi prin faptul că Rea pentru amestec se calculează cu viscozitatea lichidului. In continuare. prin faptul că vitezele celor două faze se consideră egale (în rea­ litate. se pot utiliza ca proprietăţi fizice medii proprietăţile fizice de la ieşire şi se calculează direct Apottp=Pi—pf. p„ Şi M z Densitatea medie a amestecului: Cu această densitate se calculează viteza medie a amestecului wa şi apoi Rea şi fa (cu relaţiile anterioare). adaptată pentru calcularea căderii de presiune a materiei prime în zona de vaporizare a cuptorului. fără a se mai presupune pL. căderea de presiune în zona de va­ porizare. care se pare că este cea mai ri­ guroasă. se stabilesc p/. prin cele 4 metode. 294 . — metodele Ludwig şi Lockhart-Martinelli dau pentru Apvat) valori puţin mai mari decît celelalte două metode. — metoda Baklanov dă rezultate foarte apropiate de cele obţinute prin metoda clasică a curgerii bifazice. Se presupune Pi şi se stabilesc Pentru fracţia masică medie a vaporizatului şi pentru temperatura medie şi presiunea medie din zona de vaporizare. metoda Ludwig dă rezultate foarte apropiate de cele ob­ ţinute prin metoda Lockhart-Martinelli.Presiunea presupusă se verifică cu relaţia: In aplicarea acestei metode la cuptoarele refierbătoare şi la vaporizatoarele generatoarelor de abur. în diverse cazuri. care este mai puţin exactă. Metoda clasică este mai puţin exactă decît metoda Lockhart-Martinelli. singura deosebire constă în faptul că Lev este cunoscut (Pi se poate presupune numai pentru a se stabili pre­ siunea medie).

La încălzirea lichidelor F < 1 . Urmează să se stabilească lungimea echivalentă a serpentinei de încălzire. nc — numărul total de coturi. 295 .4. (există multe relaţii pentru calcularea lui f.12. în majo­ ritatea cazurilor practice.12.3. dar acestea par mai corecte). C'=:0. se cal­ culează Apî„f separat pentru convecţie şi radiaţie. DIFERENŢA DE PRESIUNE DINAMICA Se prezintă metoda Lockhart-Martinelli. 4. Indicele 1 se referă la intrarea în cuptor. Coeficientul de frecare se calculează cu relaţiile prezentate anterior (pentru Re=103 . Prin calcularea lui Apvap s-a stabilit Lev şi deci se poate cunoaşte numărul de tuburi în care are loc vaporizarea. Fără factorul F. Lungimea echivalentă a unei serpentine se calculează după metodica prezentată anterior (prin intermediul coeficientului Q. iar indicele 2 la ieşirea din cuptor. relaţiile se referă la curgerea izotermică. .2. iar la încălzirea gazelor F > 1 . IO5 şi pentru Re > IO5). în cazul în care tubu­ rile din secţia de convecţie diferă de cele din secţia de radiaţie. aceasta fiind cea mai corectă. F se calcu­ lează cu relaţiile: Hp este viscozitatea fluidului la temperatura peretelui. C'=0. Căderea de presiune.35 pentru coturi de 90°. într-o serpentină compusă din tuburi drepte şi coturi cu rază de curbură. CĂDEREA DE PRESIUNE IN ZONA DE ÎNCĂLZIRE Se calculează cu relaţia clasică: Proprietăţile fizice se iau la temperatura medie din zonă. se consideră F«*l. .7 pentru coturi de 180°. se poate calcula şi astfel: în care: L reprezintă lungimea totală a tuburilor (numărul de tuburi în­ mulţit cu lungimea unui tub).

Diferenţa de presiune dinamică are valori destul de mari. cu creştere mare de viteză şi deci cu cădere mare de presiune. cu presiunea şi cu vitezele fazelor (ecuaţia Bernoulli se referă obişnuit la lichide cu p=ct. în condiţiile de ieşire din cuptor: Fracţia volumică reală a lichidului. are loc o vaporizare intensă a materiei prime. respectiv ieşirea din cuptor. M„ — reprezintă masa molară a vaporilor. de ordinul unităţilor de bar.».18. Temperatura poate fi maximă în tu­ bul 2 sau 3 de la ieşire. Viteza vaporilor la ieşirea din cuptor trebuie să fie subsonică. pot fi calculate Ap şi Ai. ea avînd 3 .Se calculează parametrul Lockhart-Martinelli. . printr-o conductă de transfer de diametru mai mare (viteză mică şi deci cădere de presiune mică). avîndu-se în vedere procesul de vaporizare adiabatică (presiunea şi temperatura scad. în majoritatea cazurilor. uneori depăşind însă şi 10 bar. In multe cazuri. Densităţile din relaţie sînt valorile medii pentru coloanele corespunzătoare de fluid. de exemplu. In ultimele tuburi de la ieşirea din cuptor. 296 . după fixarea geometriei conduc­ tei de transfer. Diferenţa de presiune de poziţie este obişnuit negativă şi neglijabilă. de exemplu. pentru că densitatea materiei prime variază în lungul serpentinei. Căderea de presiune a materiei prime în cuptoare este. T2 — temperatura [în K] la ieşirea din cuptor. Viteza sunetului pentru vaporii care ies din cuptor se poate calcula cu relaţia simplă: (se poate introduce sub radical şi factorul de compresibilitate). Este posibil ca absorbţia de căldură din exterior să nu fie suficientă pentru vaporizare şi atunci are loc o răcire a materiei prime. utilizîndu-se densitatea medie a amestecului la ieşire. 4°C peste temperatura finală. iar fracţia vaporizată creşte). .). Cu ajutorul lui Yi poate fi calculată şi valoarea reală a densităţii amestecului la ieşirea din cuptor (mai mare decît cea clasică): în care: wv2 este mult mai mare decît wi2. şi limita inferioară a serpentinei. cu vitezele fazelor egale. în funcţie de X. o coloană de fracţionare. Ap. se poate calcula şi clasic. cu variaţia fracţiei vaporizate. serpentina cuptorului este ilegată la aparatul din aval.. în condiţiile de ieşire din cuptor Yi se citeşte din figura 4. înălţimile h^ şi h2 se referă la distanţele dintre intrarea în cuptor. în multe cazuri practice. Calculul ei nu se poate face riguros. cu tempe­ ratura. In cazul unui amestec de lichid şi vapori. la un cuptor DA.

4. căderi de presiune locale şi variaţii de presiune statică (datorate diferenţei de densitate din­ tre gazele de ardere şi fluidul dislocuit-aerul).13. cauzate de frecare. 297 . CĂDERILE DE PRESIUNE PENTRU GAZELE DE ARDERE Şl AER Pe circuitul gazelor de ardere şi pe circuitul de preîncălzire a aerului există diverse căderi de presiune.

la ieşirea din ţevile preîncălzitorului. Diferenţa de presiune pe care trebuie să o realizeze ventilatorul 2 are o valoare în jurul a 1 000 N/m . Pentru calculul puterii consumate de ventilator se majorează suma căderilor de presiune anterioare cu 30—50%. la trecerea aerului peste fasci­ culul de tuburi (se ţine seamă de numărul de păsuri).Cunoaşterea acestor căderi de presiune este necesară pentru dimensio­ narea coşului. se întîlnesc urmă­ toarele căderi de presiune pe circuitul gazelor de ardere: — căderea de presiune prin frecare în secţia de radiaţie (sub 20 N/m2). la intrarea în preîncălzitor. — căderea de presiune prin frecare în ţevile preîncălzitorului. — căderea de presiune cauzată de reducerea secţiunii de curgere. — diferenţele de presiune statice (negative) din secţia de radiaţie. La un cuptor paralelipipedic vertical. dintre ventilator şi preîncălzitor (se ţine seamă şi de prezenţa coturilor). de la baza coşului. — căderea de presiune cauzată de reducerea secţiunii de curgere. — căderea de presiune cauzată de registrul de gaze de ardere. secţie de convecţie şi preîncălzitor de aer clasic. Pe conductele de aer rece sau cald se admit viteze de ordinul 10— 15 m/s. secţia de convecţie şi preîncălzitor. atunci cînd este cazul. — căderea de presiune cauzată de mărirea secţiunii de curgere. spre exemplu. ia trecerea din secţia de convecţie în ţevile preîncălzitorului de aer. — căderea de presiune în cutia de distribuţie a aerului. la trecerea din secţia de radiaţie în secţia de convecţie. 298 . — căderea de presiune la întoarcerea de 180° din preîncălzitor. — căderea de presiune prin frecare. — căderea de presiune cauzată de reducerea secţiunii de curgere. — căderea de presiune în cutia de distribuţie a aerului la camera de aer. — căderea de presiune cauzată de reducerea secţiunii de curgere la intrarea în coş. — căderea de presiune prin frecare pe conducta de aer cald (se ţine seamă şi de prezenţa coturilor). care trebuie să asigure tirajul necesar. la ieşirea din preîncălzitor. pentru siguranţă şi pentru acoperirea căderilor de presiune în registrul de aer de la refularea ven­ tilatorului şi în zona arzătoarelor (injectoarelor). Pe circuitul de preîncălzire a aerului se întîlnesc următoarele căderi de presiune: — căderea de presiune prin frecare pe conducta de aer rece. — căderea de presiune la intrarea în camera de aer de sub arzătoare (injectoare). — căderea de presiune prin frecare în secţia de convecţie. la intrarea în preîncălzitor. — căderea de presiune cauzată de mărirea secţiunii de curgere. şi pentru dimen­ sionarea ventilatorului de aer şi a exhaustorului de gaze de ardere. — căderea de presiune în cutia colectoare de aer cald. Căderile de presiune aferente coşului se calculează odată cu dimen­ sionarea acestuia. cu secţie de radiaţie.

65—0. reprezintă numărul de şiruri de tuburi. n. La preîncălzitoarele de aer moderne. indice 1 pentru intrare şi 2 pentru ieşire. transversală pe fascicule de tuburi cu aripioare circulare.Puterea consumată de ventilator (puterea motorului de antrenare) se calculează cu relaţia: Apc — reprezintă diferenţa de presiune realizată.885: Pentru aşezarea în triunghi echilateral. t\m — randamentul mecanic al sistemului (0. în care: A este aria secţiunii de curgere. 299 . dintre care mai uşor de aplicat este relaţia Briggs-Young. la care căderea de presiune totală pe circuitul gazelor de ardere este sensibil mai redusă. Nu se prezintă aceste relaţii. Curgerea transversală pe fascicule de tuburi cu aripioare.75). pe circuitul gazelor de ardere sau pe circuitul aerului. Se prezintă în continuare principalele relaţii pentru calcularea căde­ rilor de presiune. Curgerea transversală pe fascicule de tuburi normale. Pentru cal­ culul căderii de presiune la curgerea gazelor de ardere sau a aerului. în condiţiile atmosferice. sau la cele care necesită exhaustor pe circuitul gazelor de ardere. — Pentru aşe­ zarea în triunghi echilateral şi s1/de< 1.90— 0.885: w se ia în secţiunea minimă. rft — randamentul intern al venti­ latorului (0. se cunosc mai multe relaţii (prezentate în paragraful despre răcitoare cu aer). — Pentru aşezarea în triunghi echilateral şi Sj/de> 1. indiferent de valoarea lui sjde: Re şi w ca în cazurile anterioare. V — debitul volumic de aer. pe circuitul gazelor de ardere şi pe circuitul de preîncălzire a aerului. nu există probleme deosebite în pri­ vinţa calculului căderilor de presiune. Pentru canalele de fum există unele relaţii specifice de calcul al că­ derii de presiune a gazelor de ardere.95). pen­ tru că în prezent se realizează obişnuit numai cuptoare cu circulaţie ascendentă a gazelor de ardere.

6. relaţia anterioară poate fi scrisă astfel (fig.5 .20 Intr-o formă mai generală. se admite x=0. Curaerea prin coturi 300 . 0. x reprezintă fracţia secţiunii libere din secţiunea totală. 0. 1. sin cp=0.9. relaţia se scrie astfel: Ap ={l~TjTsmCf> <p este semiunghiul de divergenţă. 45°. 0.20).21). w se ia în secţiunea totală (fig.707. . 30°. 0.Fig. Pentru cp=0°. 4.5. 4.19): cp este semiunghiul de convergentă. . pentru flexibilitate. 4. 90°. 4. reducerea secţiunii nefăcîndu-se brusc. Reducerea secţiunii de curgere realizată prin registru Se aplică pentru x = 0 . . . La calculul tirajului. Creşterea bruscă a secţiunii de curgere într-o formă mai generală (fig. 3 .

valorile mici pentru coturi cu rază de curbură mare. indice 2 pentru grupul de conducte paralele (fig. 4. w=0. g=9. 3—4 căderile de presiune pe circuitul de aer. H — înălţimea sec­ ţiei la care se aplică relaţia. 1. în cazul vehiculării acestuia cu ventilator.7 . pg — densitatea gazelor de ardere la temperatura medie (în secţia de radiaţie tmf) şi presiunea atmosferică. Ap se poate afla şi prin intermediul lungimii echivalente a cotului.23 este prezentată în principiu variaţia presiunii aerului.35 . în figura 4. Se utilizează relaţia clasică: Cutii de distribuţie sau de colectare Indice 1 pentru conducta unică. presiunea în aval nu poate fi decît tot inferioară presiunii atmo­ sferice. căderea de presiune în zona arzătoarelor (debitul de aer aspirat 301 . la funcţionarea arzătoarelor (injectoarelor) cu aer insuflat. valorile mari pentru coturi fără rază de curbură. La arzătoarele (şi injectoarele) cu aer aspirat. . acceleraţia gravitaţională. . pentru coturi de 180°.81 m/s2.Pentru coturi de 90°. Diferenţa de presiune statică i Pa reprezintă densitatea aerului atmosferic. Semnul minus corespunde deplasării ascensionale a gazelor de ardere. .5 (tUj + i^). Curgerea prin tuburi. iar 4—5 căderea de pre­ siune în arzătoare. 2—3 creşterea de presiune realizată de ventilator. între ventilator şi intrarea în arzătoare. In încheierea acestui paragraf se redau cîteva detalii asupra căderilor de presiune ale aerului. 1—2 reprezintă că­ derea de presiune a aerului în aspiraţia ventilatorului. Se constată că la ieşirea din arzătoare presiunea aerului este inferi­ oară presiunii atmosferice. C=0. 2. C=0.22). Căderea de presiune în arzătoare este aco­ perită obişnuit de către ventilator. .

care se exprimă prin relaţia (pierderea de presiune dinamică): (p„ şi wv corespund gazelor de ardere la temperatura de la vîrful coşului). iar gazele de ardere sînt evacuate prin coş tot la presiunea atmosferică. pînă la baza coşului. H — înălţimea coşului şi Dt —. Gazele de ardere nu pot ieşi din circuit. w — viteza medie. Densitatea medie a gazelor de ardere fiind mai mică decît densitatea aerului atmosferic. Diferenţa de presiune statică realizată de coş are expresia: La un cuptor. aerul este aspirat de la presiunea atmosferică. cauzată de tre­ cerea gazelor de ardere de la o secţiune finită la o secţiune practic infi­ nită. apare o forţă ascensională (principiul lui Arhimede). Este bine ca în zona 2 de ardere să existe o depresiune de ordinul 20—30 N/m . pînă la presiunea atmosferică) există o depresiune. de exemplu. fără ventilator de aer şi fără exhaustor de gaze de ardere. Forţa motrice care cauzează curgerea constă în existenţa diferenţelor de presiune statice. dar în schimb poate fi aspirat aer fals prin neetanşeităţile cuptorului. gazele de ardere ridicîndu-se şi existînd tendinţa ca ele să fie înlocuite de aerul atmo­ sferic (fluidul dislocuit).diametrul interior (mediu) şi o cădere de presiune locală la vîrful coşului. In coş există o cădere de presiune cauzată de frecare. atît la partea inferioară cît şi la partea superioară. sistemul constituie un vas comunicant.14. iar suma acestora trebuie să compenseze suma tutu­ ror căderilor de presiune rezistente. cu atmosfera. 4. Acest bilanţ al diferenţelor de presiune poate fi exprimat prin ega­ litatea: (indicele r se referă la diferenţele de presiune rezistente). DIMENSIONAREA COŞULUI în paragraful anterior au fost discutate căderile de presiune pe cir­ cuitul gazelor de ardere şi diferenţele de presiune statice. deasupra registrului de gaze de ardere. La un cuptor cu tiraj natural şi aer aspirat. raportată la unitatea de arie trans­ versală a coloanei de fluid. existente în cuptor. care se exprimă prin relaţia clasică: în care: pK reprezintă densitatea medie a gazelor de ardere în coş. de la intrarea aerului şi pînă la ie­ şirea gazelor de ardere în atmosferă.se reglează şi prin registru) fiind acoperită de tiraj. 302 . în raport cu presiunea atmosferică. Pe tot acest circuit de curgere (de la presiunea atmosferică. Diferenţa de presiune statică reprezintă chiar forţa ascensională a gazelor de ardere.

de la intrarea aerului şi pînă la baza coşului. căderea de presiune a aerului în arzătoare este acoperită de ventilatorul de aer (aer insuflat). această depresiune fiind egală şi cu suma algebrică a tuturor diferenţelor de presiune rezistente şi statice. în ultimul caz. care este egală cu suma algebrică a diferenţei de presiune statică realizată de coş şi căderile de presiune din coş şi de la vîrful coşului. cu creşterea lui pa (cu scăderea temperaturii atmosferice.La cuptoarele de tip vechi. ci de existenţa diferenţei de presiune statice. sau/şi o parte din căderea de pre­ siune a gazelor de ardere este compensată de exhaustor. după registrul de gaze de ardere. curgerea gazelor de ardere este forţată. dar mai frecvent numai tirajul realizat de coş. iar tirajul net (efectiv) este Ap. în cadrul tirajului natural. diferenţa de presiune statică este de natură rezistentă. în zonele în care gazele de ardere au o circulaţie descendentă (opusă tendinţei naturale). Se constată că tirajul realizat de coş creşte odată cu creşterea înăl­ ţimii coşului. Notîndu-se cu Ap. această curgere nefiind cauzată de existenţa variaţiei de densitate din masa gazelor de ardere. dar constituie un dezavantaj pentru tiraj. de la intrarea aerului şi pînă la baza coşului (inclusiv registrul de gaze de ardere). Tirajul întîlnit la cuptoare poate fi natural sau mixt (parţial forţat). Deseori se exprimă şi depresiunea existentă la baza coşului (numită tot tiraj) deasupra registrului de gaze de ardere. Se exprimă uneori tirajul global al cuptorului. suma algebrică a tuturor diferenţelor de presiune rezistente şi statice. respectiv cu creşterea presiunii atmosferice) şi cu scăderea lui p„. (acesta este de ordinul zecilor de N/m2). Scă­ derea temperaturii gazelor de coş prezintă avantajul creşterii randamen­ tului cuptorului. se poate scrie: Tirajul brut realizat de coş este Hg(pa—ps). conform bilanţului global al diferenţelor de presiune. Exemplificarea influenţei temperaturii atmosferice asupra înălţimii relative a coşului: Exemplificarea influenţei altitudinii (indirect a presiunii atmosferice) asupra înălţimii relative a coşului: 303 . Prin tiraj se înţelege în general diferenţa de presiune statică cores­ punzătoare unei coloane de gaze de ardere.

Variaţia presiunii atmosferice cu altitudinea se poate exprima prin relaţia: în care altitudinea h se introduce în metri. Diametrul interior al coşului se stabileşte astfel încît viteza gazelor de ardere să fie de ordinul 7 . Cînd coşurile trebuie să aibă înălţime şi diametru mari. Coşul unui cuptor are. Tem­ peratura la vîrf trebuie iniţial presupusă şi final verificată. care se compară cu tirajul necesar. pentru a se evita spaţiile lipsite de o circulaţie satisfăcătoare a gazelor de ardere. din motive de protecţie. . La cuptoarele paralelipipedice verticale de lungime mare. atît rolul de a realiza tirajul. în cele ce urmează se prezintă pe scurt metodica de dimensionare a coşurilor cuptoarelor. dispuse pe lungimea cuptorului. . la coşurile metalice. . Înălţimea coşului necesară pentru realizarea tirajului efectiv stabilit. înălţimea coşului este cunoscută şi din relaţia anterioară se cal­ culează tirajul realizat de coş Apt. se prevăd mai multe coşuri. coşul se admite cilindric. în foarte multe cazuri. In calcule. se calculează cu relaţia: Această relaţie provine din bilanţul global al diferenţelor de presiune. Dacă. 9 m/s. IL\~. 15°C (în general. la o înălţime satisfăcătoare. Se calculează în ordine: pt (densităţile gazelor de ardere şi aerului pot fi calculate pentru presiunea atmosferică. cu legea de stare a gazelor perfecte).13. Temperatura gazelor de ardere la baza coşului este cunoscută. Cîteva date obţinute cu aju­ torul acestei relaţii sînt redate în tabelul 4. In aceste cazuri pot fi deser­ vite de un singur coş mai multe cuptoare apropiate. p„. cît şi rolul de a evacua gazele de ardere în atmosferă. pentru simplificare. Deasupra cuptoarelor se plasează obişnuit coşuri metalice de înăl­ ţime relativ mică. . cota vîrfului coşului faţă de sol este impusă. w şi pa. At g /H<l°C/m). temperatura medie a gazelor de ardere. ele se plasează pe sol şi sînt zidite. căderea de temperatură a gazelor de ardere în coş este de ordinul 1 0 . 304 .

Coeficienţii parţiali de transfer de căldură au expresiile: Coeficientul de convecţie forţată pentru gazele de ardere se calcu­ lează cu relaţia: Proprietăţile fizice aparţin gazelor de ardere şi se iau la temperatura lor medie. f. Din relaţia anterioară (omogenă) rezultă înălţimea necesară a coşului.2.O-1— =0. în funcţie de acesta. Căldura pierdută prin peretele coşului: At se poate lua egală cu diferenţa dintre t e m p e r a t u r a medie a gazelor de ardere şi t e m p e r a t u r a atmosferică. Coeficientul de transfer de căldură prin radiaţia gazelor de ardere: se calculează cu relaţiile lui Schack.2 b a r . se calculează aj^o luîndu-se PH.2. La coşurile de diametru mare. Grosimea medie a stratului de gaze: Temperatura ecranului admite astfel: (suprafeţei interioare a peretelui) se poate Relaţia lui Schack pentru calcularea lui ot Hî o s t e aplicabilă pînă la Pu. Aria exterioară a coşului: Coeficientul global de transfer de căldură. prezentate anterior. Verificarea temperaturii de la vîrful coşului. în aceste cazuri.o-l"" 0. Calculul coeficientului de convecţie liberă pentru aer se poate face cu relaţia generală: 20 — Procese de transfer termic 305 e .în continuare.m . este posibil ca valoarea PHSO-1 să fie mai mare decît 0. exprimat pe unitatea de arie exterioară: în care \ p este conductivitatea termică a peretelui. se calculează Re în condiţii medii şi.

0. Temperatura gazelor de ardere la vîrful coşului: Căldurile specifice ale componenţilor gazelor de ardere se iau la tv. iar Q în kJ/h. principalele reglări automate ale cuptorului. 4. 3°C între temperatura rezultată şi cea presupusă. Calculîndu-se Q. iar în anexa 10 este redat un exemplu de dimensionare a unui cuptor pentru încălzire de gaze. care evită exploziile în focar. După calcularea lui ke se face verificarea temperaturilor te şi tp cu ajutorul relaţiilor: Se pot admite diferenţe de 2 .15. In anexa 12 este prezentată metodica de calcul privind dispersia S 0 2 din gazele de coş. 3°C între temperaturile rezultate şi cele presupuse. care au rolul de a menţine regimul de funcţionare stabilit şi sistemul de 306 . cu relaţia particulară.9. . . se prezintă pe scurt aparatura de control cu care trebuie să fie echipat un cuptor şi necesitatea acestei aparaturi. circuitul de alimentare cu combustibil a cuptorului. rezultă în continuare entalpia gazelor de ardere la vîrful coşului: în această relaţie.8 . . 5 este debitul de combustibil. Se poate admite şi în acest caz o diferenţă de 2 . CONTROLUL Şl REGLAREA AUTOMATA A CUPTOARELOR In cadrul acestui paragraf. B trebuie să corespundă unui singur coş.sau. în kg/h. . sistemul de protecţie a cuptorului.. itc este cunoscut de la bilanţul termic al cuptoru­ lui. Dacă există mai multe coşuri.. mai comod. cu exemplificare referitoare la combustibilul lichid. simplificată în care tp««te este temperatura peretelui la exteriorul coşului. Calculul coeficientului de transfer de căldură prin radiaţia peretelui se face cu relaţia: Coeficientul de emisie a peretelui ep ** 0.

a temperaturii (la prag. P — pre­ siune. 4. materia primă circulând prin secţia de convecţie şi prin secţia de radia­ ţie. P e n t r u circuitele de combustibil şi abur de pulverizare este bine să se măsoare temperatura (se utilizează obişnuit abur uşor supraîncălzit). Cunoaşterea parametrilor stabiliţi prin aparatura de control este utilă pentru stabilirea unor concluzii privind funcţionarea cuptorului şi luarea unor măsuri care să ducă la îmbunătăţirea funcţionării. precum şi proprie­ tăţile fizico-ehimice ale acesteia. dar el poate fi calculat în funcţie de n a t u r a şi debitul de combustibil şi de coeficientul cantităţii de aer cu care are loc arderea. temperatura gazelor de ardere se măsoară în mai multe puncte). Dacă în cuptor materia primă suferă şi reacţii chimice. Dacă există mai multe circuite în para­ lel. pulverizată cu abur.15. a presiunii (pe cir­ cuitul gazelor de ardere există depresiuni în r a p o r t cu presiunea atmo­ sferică) şi a compoziţiei gazelor de ardere.1. înainte şi după preîncălzitorul de aer. iar combustibilul utilizat fiind păcură. pentru că acestea influenţează negativ r a n d a m e n t u l cuptorului).de cocsare a tuburilor cuptorului. Pe această schemă sînt indicaţi prin­ cipalii parametri care trebuiesc stabiliţi prin a p a r a t u r a de con­ trol (T — temperatură. se poate constata dacă există pătrunderi de aer fals în cuptor (de nedorit. între secţii şi la ieşire. simetria geome­ trică a circuitelor nefiind o garanţie pentru simetria funcţională.24 este prezentată schema de principiu a u n u i cuptor paralelipipedic vertical prevăzut cu preîncălzitor de aer. Debitul de aer se măsoară mai greu direct. Pe circuitul de gaze de ardere este necesară cunoaşterea. este necesar să se anali­ zeze produsele de reacţie la ieşirea din cuptor. tempera­ t u r a şi presiunea la intrare. insistîndu-se asupra aparaturii de control şi reglare automată ne­ cesare. în locurile caracteristice indicate. precum ş_i flu­ xurile p e n t r u care trebuie să se efectueze analize (A) chimice sau fizice. APARATURA DE CONTROL In figura 4. Pe circuitul de materie primă trebuiesc cunoscute debitul. de exemplu. Pe baza datelor 20* 307 . D — debit). Analizîndu-se gazele de ardere în mai multe puncte de pe circuit şi calculîndu-se valorile corespunză­ toare ale coeficientului cantităţii de aer. controlul trebuie efectuat pe fiecare circuit în parte. Pe circuitul de aer este bine să se măsoare t e m p e r a t u r a şi presiunea. presiunea şi debitul şi este necesar să se cunoască proprietăţile fizicochimice ale combustibilului.

Prin analiza tehnologică se pot trage concluzii privind posibilita­ tea majorării randamentului cup­ torului. temperatura de preîncălzire menţinîndu-se constantă (RT) prin modificarea debitului de abur. care se compară apoi cu cele din proiect sau cu cele ale altor cuptoare similare.3. reţinînd impurităţile mecanice. PROTECŢIA CUPTORULUI Este bine ca cuptoarele (la fel şi cazanele recuperatoare cu focar exis­ tente în instalaţiile tehnologice) să fie prevăzute cu sisteme de protecţie. S-a preferat circuitul de combustibil lichid pentru că este mai complex decît circuitul de combus­ tibil gazos şi pentru că există tendinţa de a se înlocui combustibilii gazoşi. înainte de aprindere. 4. au loc scăpări de com303 . stabilindu-se performanţele acestuia (ran­ dament. 4. care au rolul de a preveni exploziile în focar. în care este preîncălzită pînă la Q 80 . — debitul de păcură care alimentează injectoarele este variat prin intermediul regulatorului de temperatură (RT). pot fi utilizate şi diverse indica­ toare (presiunea la refularea pompei. plasat după preîncălzitor. temperatura iniţială a păcurii etc).amintite. — în afara regulatoarelor figurate. prin intermediul unui regulator de presiune (RP)'. — păcura trasă din rezervor (uşor preîncălzită) este împinsă prin preîncălzitorul cu abur saturat. 100 C (circulaţie şi pulverizare mai uşoară). căderi de presiune etc). constatarea ştrangulărilor sau a rezervelor de capacitate şi chiar a corectitudinii metodelor de proiectare utilizate. — pompa de păcură trebuie să aibă un debit mai mare decît debitul maxim care poate fi utilizat la cuptor.2. în care se menţine presiune constantă. presiunea aburului de preîncălzire. CIRCUITUL DE COMBUSTIBIL în figura 4. se poate efectua analiza tehnologică a cuptorului. care.15. tensiuni termice. evită înfundarea injectoarelor. In această schemă se constată următoarele aspecte mai interesante: — există un circuit închis de păcură. Astfel de accidente ar putea avea loc atunci cînd. care trebuie să asigure o temperatură constantă pentru materia primă evacuată din cuptor. .15.25 este prezentată schema circuitului de alimentare cu combustibil lichid (păcură) a unui cuptor. — pe circuitul de păcură există cel puţin un filtru. .

întreruperea arderii poate fi provocată de prezenţa unui dop de apă în conducta de păcură sau a unui dop de aer în conducta de gaze. bazat pe utilizarea unei celule fotoelectrice care vizează flacăra. sau cînd se întrerupe accidental arderea. — prevederea unor sisteme care să închidă automat alimentarea cu combustibil. pentru un timp scurt. de întreruperea alimentării cu abur de pulverizare. deci pentru reducerea efectului unei even­ tuale explozii. — montarea de clapete de siguranţă (de explozie) pentru preluarea suprapresiunilor din focar. în figura 4. ce­ lula fotoelectrică comandă închi­ derea automată a ventilului 6. sisteme electropneumatice de închidere a alimentării cu combustibil sau de avertizare sonoră la stingerea flăcării. se co­ mandă intrarea în funcţiune a bujiei 3 de aprindere a flăcării pilot şi ventilul 4 de alimentare cu combustibil a acesteia. la stingerea flăcării. care vizează fla­ căra. In cele ce urmează se prezintă schemele a două sisteme automate de protecţie a cuptoarelor. După ventilarea cuptorului. de la blocul de comandă BC.26 este redată schema unui sistem automat de aprindere a flăcării şi de întrerupere a alimentării cu combustibil la stingerea flă­ cării. sau la întreruperea funcţionării ventila­ torului de alimentare cu aer. sisteme electrice sau electronice bazate pe ionizarea gazelor (conductivitatea electrică a flăcării). Tubul cu celulafotoelectrică 5. — ventilarea cuptorului înainte de aprinderea sau reaprinderea focu­ rilor. sisteme cu termometre bimetalice sau cu termocupluri. După declanşarea flăcării principale. formîndu-se în focar un amestec exploziv. sisteme fotoelectrice etc. Există numeroase sisteme automate de protecţie a cuptoarelor. Prin butonul 2. de scăderea presiunii în conducta de combustibil gazos sau de creşterea peste limită a excesului de aer.27 este redată schema unui sistem automat de aprindere a flăcării şi de între­ rupere a alimentării cu combus­ tibil la stingerea flăcării. ca de exemplu: sisteme pneumatice. în figura 4. se deschide ventilul manual 1 de alimen­ tare cu combustibil. La întreruperea ali­ mentării cu combustibil. ba­ zat pe utilizarea unui termocuplu care preia temperatura din zona de ardere. comandă deschiderea ventilului 6 care alimentează arzăto­ rul principal. ca de exemplu: — montarea de ventile duble pe conductele de alimentare cu com­ bustibil. de în­ treruperea funcţionării ventilatorului de aer sau a pompei de păcură. flacăra pilot se întrerupe. 309 . deci la stingerea flăcării principale. Se iau diverse măsuri de siguranţă.bustibil în focar. în special pentru combustibilii gazoşi.

la care forţele motoarelor electrice se în­ sumează. care poate fi plasat la intrarea în cuptor sau la refularea pompei de alimentare. La stingerea flăcării principale. termo­ cuplul comandă închiderea automată a ventilului 7. Cele două sisteme automate de protecţie a cuptoarelor prezentate se referă la utilizarea combustibililor gazoşi. separat pe fiecare circuit. se deschide ventilul manual 1 de alimen­ tare cu combustibil. dacă se întrerupe funcţionarea ventilatorului de aer. După declanşarea flăcării principale. REGLAREA AUTOMATĂ A CUPTORULUI Cuptoarele actuale sînt echipate cu diverse dispozitive de reglare au­ tomată. se deschide circuitul elec­ tric al termocuplului şi ventilul 7 se închide.După ventilarea cuptorului. Crescînd temperatura în zona de ardere. scăzînd temperatura. care închide circuitul electric al termocuplului. în care apar principalele dispozitive de reglare automată.4. care trebuie să le asigure regimuri staţionare de funcţionare. pe baza presiunii realizate se comandă dispozitivul 2. care comandă deschiderea ventilului 7 ce alimentează arzătorul principal. De asemenea. 310 . prin intermediul unui regulator de debit. dar există adaptări ale acestora şi pentru combustibilii lichizi. la care pericolul de explozie este mai mare. Se utilizează obişnuit un grup de termocupluri în serie. este bine să se regleze debitul. flacăra pilot se întrerupe. în cazul exis­ tenţei a două circuite în paralel.15. Debitul de materie primă este menţinut constant. Prin butonul 3 se comandă intrarea în funcţiune a bujiei 4 de aprindere a flăcării pilot şi ventilul 5 de alimentare cu combustibil a acesteia.28 este redată schema unui cuptor. Funcţionînd ventilatorul de aer. în figura 4. 4. intră în funcţiune termocuplul 6.

asupra funcţionării cuptorului.15. prin registrele de aer şi (sau) de gaze de ardere. măsurată continuu de un analizor magnetic. menţinîndu-se con­ stant raportul acestor debite. printr-un sistem de reglare în cascadă. pe baza datelor analizei chimice a gazelor de ardere. Schema reglării automate a unui cuptor poate prezenta unele particu­ larităţi specifice. rezultă ne­ cesitatea ca acest parametru să se menţină constant.5. această reglare se face manual. în cazul în care materia primă circulă numai prin secţia de radiaţie. Debitul de aer poate fi modificat şi odată cu debitul de combustibil. în funcţie de caracteristicile constructiv-funcţionale ale cuptorului (de exemplu. menţinîndu-se la o va­ loare constantă raportul ce­ lor două debite. care acţionează asupra debitului de combus­ tibil injectat în focar. în cazul reglării automate a coeficientului cantită­ ţii de aer. Sistemele de reglare automată a cuptoarelor prezintă inerţii relativ mari.Al doilea parametru care trebuie menţinut constant este temperatura materiei prime la ieşirea din cuptor. constatîndu-se de exemplu o modificare întîrziată a temperaturii materiei prime la ieşirea din cuptor. trebuie modificat corespunzător şi debitul de abur. faţă de variaţia debitului de com­ bustibil. DECOCSAREA CUPTORULUI în tuburile cele mai solicitate termic ale cuptoarelor (obişnuit tubu­ rile finale din secţia de radiaţie) pot apărea depuneri de cocs. 4. care se efectuează periodic. Se menţine constantă fie con­ centraţia C 0 2 în gazele de ardere. în ca­ zul unei pacuri pulverizate cu abur. prin intermediul unui regulator de concentraţie se modifică debitul de aer care alimentează cuptorul. în multe cazuri. Prezenţa acestor depuneri se constată prin creşterea tem311 . sau în cazul cuptoarelor cu două secţii de radiaţie şi cu două circuite de materii prime diferite). Acest lucru se realizează prin intermediul unui regulator de temperatură. fie concentraţia 0 2 în gazele de ardere. Avîndu-se în vedere in­ fluenţa deosebită a valorii coeficientului cantităţii de aer cu care are loc arderea. sau even­ tual de săruri. Presiunea materiei prime la ieşirea din cuptor este practic constan­ tă. dar regulatorul de pre­ siune se plasează obişnuit la sistemul de separare din avalul cuptorului. măsurată continuu de un analizor elec­ tric.

T e m p e r a t u r a peretelui tuburilor nu trebuie să depăşească 540°C p e n t r u tuburi din oţel carbon şi respectiv 815CC p e n t r u t u b u r i din oţel 18 Cr-8 Ni. după oprirea cuptorului. aşa cum se redă în figură. . şi t e m p e r a t u r a peretelui tuburilor fi­ nale din secţia de radiaţie. debitul specific de abur este 2 aproximativ pw=90 kg/s m . are loc desprinderea cocsului şi antrenarea sa. iar viteza de circulaţie a aburului w^20 m/s. 600CC (valoarea mică pentru tuburi din oţel carbon). După un timp. se inversează sensul de circulaţie a aburului prin tuburi. în continuare se introduce şi aer. î n t r e cocs şi abur are loc parţial şi reacţia C + H 2 0 = C O + H 2 şi se elimină prin intermediul aburului apro­ ximativ 9 0 — 9 5 % din cocs.4— 2 7 m/s (pw?=&6 kg/s m ). ast­ fel ca t e m p e r a t u r a gazelor arse la p r a g să fie de ordinul 400 . prin termocupluri m o n t a t e special. în care apar şi parametrii care trebuiesc con­ trolaţi. începe introducerea de abur prin tuburi. 312 . din cauza dilatărilor inegale. prin creş­ terea presiunii de refulare la pompa de alimentare sau prin creşterea temperaturii gazelor de ardere la prag. se m e n ţ i n cîteva focuri mici. . .peraturii peretelui tuburilor (creşte incandescenţa tuburilor). iar gazele arse la prag la G50 . Depune­ rile de cocs mai puţin dure pot fi îndepărtate prin turbinare (cu turbine acţionate cu aer comprimat). . In prezent decocsarea tuburilor cuptorului se face obişnuit prin circu­ laţie de abur şi aer. . 850°C. dacă cuptorul este prevăzut cu coturi demontabile. Aburul avînd un efect de răcire.29 este prezentată schema de principiu a sistemului de decocsare. Depunerile de săruri solubile se e'imină prin circulaţie de apă caldă. pentru arderea cocsului final. pînă cînd aburul la ieşire ajunge la 500 . p e n t r u un cuptor cu două circuite în paralel. în figura 4. . mărindu-se treptat debitul de abur şi debitul de combusti­ bil. cu u?«=. După oprirea şi golirea cuptorului. Este bine să se mă­ soare. 700CC. în această situaţie. Se utilizează abur şi aer cu o presiune de circa 8 bar.

Problemele discutate în cadrul acestui paragraf se referă în special la principalele aspecte ale controlului şi reglării automate a cuptoarelor şi constituie o introducere care se adresează tehnologului de petrol. Amestecul evacuat din serpentina cuptorului trece final printr-un c . a CO. In tubul central al ciclonului se introduce apă. ga­ zele fiind în continuare evacuate la coş. clon (intrarea este tangenţială). pentru analize fizico-chimice (se constată prezenţa particulelor de cocs. H2 şi C0 2 ). în care se separă particulele de cocs.Din conducta de evacuare se iau periodic probe. . stabilindu-se efectul decocsării şi terminarea operaţiei. pentru răcirea gazelor evacuate şi pentru reţinerea mai uşoară a particulelor de cocs.

spre deosebire de aburul utilizat ca agent energetic (prin destindere într-o turbină se produce lucru mecanic). Pentru încălziri la temperaturi ridicate şi în general la sarcini ter­ mice mari.1. se vor prezenta cîteva generalităţi privind agenţii termici de încălzire sau răcire şi agenţii termici intermediari. temperaturile realizate C fiind în general sub 200 C. la o presiune puţin superioară presiunii atmosferice şi o temperatură ceva mai mare decît 100°C. evitarea îngheţării solului sub rezervoarele de de­ pozitare criogenică a hidrocarburilor uşoare). AGENŢI TERMICI DE ÎNCĂLZIRE SAU RĂCIRE In cadrul acestui paragraf. pentru că acesta prin cedare de căldură conden­ sează practic izotermic. încălzirea electrică fiind neeconomică este foarte puţin întîlnită în industria petrochimică şi obişnuit la sarcini termice mici (exem­ ple: topirea iniţială a sărurilor utilizate ca agent termic intermediar în unele instalaţii petrochimice. se utilizează ca agent termic gazele obţinute prin ardere de combustibil. care este abur supraîncălzit de presiune medie sau ridicată. se vor discuta pe scurt principiile obţinerii temperaturilor joase şi se vor reda cîteva date mai deosebite privind proprietăţile fizice ale fluidelor. Se preferă pentru încălziri abur saturat. iar sarcinile termice relativ reduse. Aburul utilizat ca agent de încălzire este întotdeauna abur saturat. în scopul evitării congelării şi reducerii viscozităţii (de exemplu. la o presiune joasă sau medie. aburul şi gazele de ardere. încălzirile cu abur se întîlnesc frec­ vent la refierbătoarele coloanelor de fracţionare. şi este utilizată în general pentru încălziri de produse grele. încălzi­ rile cu apă caldă se fac pînă la temperaturi de maximum 100°C. 1. evitarea congelării unor substanţe trans­ portate pe conducte. este bine să se realizeze un 314 . GENERALITĂŢI ASUPRA AGENŢILOR TERMICI Agenţii termici de încălzire clasici sînt apa caldă. Cum eficienţa economică a unei instalaţii tehnologice creşte odată cu creşterea gradului de regenerare a căldurii. coeficientul de transfer de căldură fiind ridicat iar aria de transfer necesară redusă.METODE DE CALCUL SPECIFICE Şl EXEMPLE DE DIMENSIONARE TEHNOLOGICA Anexa 1. preîncălzirea materiei prime lichide în instalaţiile de negru de fum). Apa caldă este obişnuit condensul obţinut din abur. A.

în circuit închis. 18°C. . Apa de puţ.. agentul termic intermediar este parţial şi agent termic de încălzire. Într-un combinat petrochimic din Japonia. se asigură cu agenţi frigorifici. iar cu apă de puţ o temperatură de 30°C). Agenţii frigorifici propriu-zişi sînt substanţe individuale (amo­ niac. Agenţii termici de răcire clasici sînt apa. . răcirea reactorului se face cu heliu. pentru ca pierderile de apă prin evaporare în turnul de răcire să nu fie prea mari şi pentru ca depunerile să fie mai reduse. care prin absorbţie de căldură se vaporizează izotermic. adăugîndu-se în circuit apă. etilena. cu tuburi cu aripioare. Apa de mare nu formează straturi de depuneri însemnate. la o presiune apropiată de presiunea atmosferică. care transportă căldură de la un flux cald la un flux rece. freon 22 etc. admiţîndu-se răciri în răcitoarele şi condensa­ toarele de suprafaţă pînă la aproximativ 50 . .. Căldura obţinută din energia atomică este transportată de heliu şi utilizată în combinat pentru termoficare (generare de abur tehnologic şi energie electrică) şi pentru realizarea unor încălziri la temperatură ri­ dicată (încălzire la reactorul de gaz de sinteză). care se încălzeşte pînă la 1 000°C. extrasă din pînze freatice mai bogate şi de adîncime re­ lativ mare. necesare în multe cazuri. Apa de recirculare prezintă dezavantajul că are o temperatură variabilă. propan. înlocuindu-se arderea de combustibil.) în faza lichidă. Răcirile mai avansate. şi la turnurile de răcire a apei. în cazul în care într-o instalaţie tehnologică se utilizează un agent. pentru generare de abur etc. Aerul este utilizat ca agent de răcire în special la răcitoarele şi con­ densatoarele cu aer. Mai rar se întîlnesc şi răciri directe cu apă de rîu sau apă de mare. independentă de temperatura atmosferică. 60°C. termic intermediar (de exemplu.schimb de căldură cît mai intens între efluenţi şi materia primă care alimentează instalaţia. prefe­ rabil dedurizată sau demineralizată. 30°C. ulei). Se admite o încălzire a apei cu numai 10 . propilenă. Prezintă dezavantajul că temperatura sa este variabilă şi dezavanta­ jul că la răcitoare şi condensatoare este costisitoare circularea sa forţată cu ajutorul ventilatoarelor. . heliul. efluenţii sînt agenţi termici de încălzire în raport cu materia primă. . Ea prezintă avantajul că are o temperatură practic constantă. depen­ dentă de temperatura atmosferică. deci la o temperatură apropriată de 315 . Răcitoarele şi condensatoarele cu apă de recirculare se dimensionează pentru cazul defavorabil. Apa utilizată ca agent de răcire este în majoritatea cazurilor apă de recirculare (apa caldă este răcită în turnuri de răcire prin contact direct cu aerul atmosferic şi repompată la răcitoare şi condensatoare). Se com­ pensează permanent aceste pierderi. . numai în cazul în care se asigură: o temperatură a peretelui tubului sub 70°C. aerul şi agenţii frigorifici. 15°C. luîndu-se tem­ peratura iniţială a apei 28 .. Ca o curiozitate. Asemănător este şi cazul în care din efluenţi se recuperează căldură. de ordinul 14 . freon 12. In astfel de cazuri. 32°C). cu numai cîteva grade şi viteză mare de circulaţie a apei. Presiunea la care lucrează o coloană de fracţionare este dependentă de temperatura asigurată în condensatorul de vîrf. . poate fi amintit ca agent termic de încălzire. încălzire. este mai costisitoare şi nu pot fi asigurate debite mari. In proiectare se ia pentru aer o temperatură defavorabilă (30 . deservit de o centrală nu­ cleară. iar aceasta de temperatura agentului de răcire utilizat la condensator (cu apă de recirculare se poate asigura în condensator o temperatură de aproximativ 40°C.

Agenţii termici intermediari se utilizează în circuit închis. 3Î6 . thermex).temperatura normală de fierbere (cu propan poate fi realizată o tempe­ ratură de aproximativ —35CC. Amestecul eutectic de săruri topite utilizat frecvent se compune din KN0 3 53o/0. Difilul conţine 73. La încălzirea şi vaporizarea etilenei lichide cu temperatură foarte joasă. A. apa este utilizată ca agent de răcire în instalaţiile de negru de fum. fie în domeniul temperaturilor ridicate. Agenţii termici intermediari sînt uneori şi agenţi termici de răcire. sau apa din care se generează abur prin recuperare de căldură. amestecul de dibenzilbenzeni (utilizabil între —15 şi +350°C).. temperaturile joase se obţin prin intermediul unor insta­ laţii frigorifice specifice care.2. Dintre agenţii termici intermediari mai frecvent utilizaţi (agenţi ce prezintă stabilitate termică la temperaturi de lucru ridicate) sînt de amin­ tit următorii: amestecul eutectic de difenil oxid şi difenil (numiri comer­ ciale: difil. mai re­ cent. sola de clorură de calciu (răcită cu amoniac şi utilizată în mai multe instalaţii petrochimice şi la fabricarea parafinei). sola de clorură de sodiu. iar cu etilena de —95°C).5% masă difenil oxid şi 26. NaN0 2 40o/o şi NaN0 3 7o/0 masă şi are temperatura de to­ pire 142°C. 850°C evacuate din cuptor. frigorifici. care serveşte apoi pentru diverse răciri sau condensări la temperaturi joase. petrolul. Este întîlnit ca agent intermediar. realizează un transport de căldură de la o sursă rece la o sursă caldă. injectîndu-se în produsele de reacţie cu temperatura de 800 . în instalaţia de anhidridă maleică.5o/0 masă difenil. şi materiile prime constituie agenţi de răcire în raport cu efluenţii calzi cu care schimbă căldură. pentru transportarea căldurii de reacţie din reactor (termostatare reactor la 385°C) la un generator de abur. Este întîlnit ca agent intermediar în sisteme de regenerare a căldurii (preîncălzirea aeru­ lui la cuptoare cu gazele de ardere). metanolul (răcit cu etilena şi utilizat la separarea paraxilenului prin cris­ talizare). PRINCIPIILE OBŢINERII AGENŢILOR FRIGORIFICI In industrie. Instalaţiile frigorifice sînt de mai multe tipuri (cu comprimare mecanică de vapori. pentru îngheţarea reacţiilor. are temperatura de solidificare 12°C şi temperatura normală de fierbere 257°C şi se utilizează în special în fază lichidă pînă la 350°C. sau în sisteme de recuperare a căl­ durii (generare de abur cu gazele de piroliză evacuate din cuptor). consumînd energie din exterior. dowthermA. se utilizează ca agent de încălzire aburul şi ca agent intermediar butanul (acesta cedează căldură la o temperatură relativ joasă). prin vaporizarea agentului frigorific propriu-zis se răceşte un agent termic intermediar. în unele sisteme frigorifice. amestecul de săruri topite şi. De aseme­ nea. de exemplu. Două exemple mai deosebite de agenţi termici de răcire: aburul este utilizat ca agent de răcire în unele instalaţii de piroliză. Se întîlnesc mai frecvent ca agenţi termici intermediari. transportînd căldură de la un flux mai cald la un flux mai rece şi lucrînd în do­ meniul cald sau în domeniul frigorific. soluţia de dietilenglicol etc.1. utilizat în fază lichidă. Agenţii termici intermediari se utilizează în circuit închis. . fie în domeniul temperaturilor joase. fiind injectată şi vaporizîndu-se în produsele de reacţie cu o temperatură de peste 1 000°C.

2 este prezentată schema de principiu a unei instalaţii in trepte. se utilizează instalaţii frigorifice în cascadă. la diverse răcitoare şi condensatoare. Vaporii supraîncălziţi rezultaţi trec prin răcitorul-condensator RC cu apă. răcindu-se un flux de gaze bogate care condensează parţial.76 bar. Vaporii de propan sînt comprimaţi de la 1.67 bar pînă la 11. —40°C. prin absorbţie de căldură. are loc vaporizarea totală. în vaporizator.l. Debitele masice la cele două trepte de com­ primare sînt diferite. In circuitul de propan mai pot fi prezente: un separator de ulei plasat după compresor. dar în marea majoritate a cazurilor se folosesc instalaţiile frigorifice cu comprimare mecanică de vapori. în cele ce urmează se prezintă pe scurt numai instalaţiile cu comprimare mecanică de vapori. are loc şi o vaporizare parţială a condensului). cu care se obţin agenţii termici de răcire la temperaturi joase. Cum instalaţiile frigorifice constituie obiectul altui curs. pot fi obţinute în vapo­ rizator temperaturi de ordinul —20 . Rapoartele de comprimare şi laminare utilizate sînt practic egale. este redată schema unei instalaţii simple. un rezervor de condens înainte de ventilul de la­ minare şi un separator din care se alimentează vaporizatorul numai cu lichid. In figura A. prin absorbţie de căldură la —30CC. Amestecul rece rezultat trece apoi prin vaporizatorul V în care.7 bar. în vasul separator VS parametrii medii sînt 1°C şi 4. cu două sau mai multe circuite. Condensarea amoniacului are loc la 40°C şi 15. 317 . care lucrează cu amoniac în două trepte (pot fi utilizate şi mai multe trepte). . Condensul este în continuare laminat cu ventilul de laminare VL (presiunea şi temperatura scad. cu ejecţie şi cu gaze). . în figura A. care lucrează cu propan. Instalaţia se caracterizează prin prezenţa a două trepte de comprimare şi a două trepte de laminare. Pentru obţinerea unor tempera­ turi şi mai joase. La instalaţiile cu un singur agent frigorific (simple sau în trepte). de către compresorul C antrenat de un motor electric. este răcită o solă care se recirculă.18 bar.42 bar. cuplate în serie. în care ei se răcesc şi condensează la 34°C (eventual condensul se răceşte puţin sub temperatura de condensare).cu absorbţie. iar vaporizarea la —30°C şi 1. ca agent frigorific intermediar. care utilizează la răcitorul-condensator apă sau aer. de agenţi frigorifici diferiţi (cu temperaturi norma­ le de fierbere din ce în ce mai mici).

în vaporizatorul de etilena V2.45 bar. PROPRIETĂŢI FIZICE ALE AGENŢILOR TERMICI în cele ce urmează se redau cîteva relaţii. Cuplarea celor două circuite constă în realizarea răcirii şi con­ densării etilenei prin vaporizarea propanului (schimbătorul de căldură 5 ţine lo­ cul lui Vt şi al lui RC2). în circuitul de propan.I.In figura A.15 bar. conden­ sarea are loc la —30QC şi 19. prin absorbţie de căldură. 1. adaptate în S.37 bar.3 este redată schema unei instalaţii în cascadă. în circuitul de etilena. Toate aceste date sînt utile la dimensionarea unor schimbătoare de căldură. iar vaporizarea la —83^C şi 2.85 bar. cu un circuit de propan şi un circuit de etilena. este răcit un flux de meta­ nol. Fracţiuni petroliere. se constată că frigul artificial este costisitor. de unităţi de măsură. Relaţii pentru calcularea entapiei specifice a fracţiunilor petroliere. Din cele discutate. şi corecţiile cu factorul de caracteri­ Variaţia densităţii fracţiunilor petroliere lichide cu temperatura t[°C\: 318 . A. condensarea are loc la 40°C şi 13. iar vaporizarea la —35°C şi 1.3. sînt prezentate date mai puţin cu­ noscute şi mai recente. care constituie un agent frigorific intermediar de temperatură foarte joasă. în fază lichidă sau vapori (originea lichid la 0°C): Se constată că relaţiile conţin zare K. Reprezentarea ciclurilor de funcţionare şi rezolvarea problemelor de instalaţii frigorifice cu comprimare mecanică de vapori se fac obişnuit cu ajutorul diagramelor presiune-entalpie pentru agenţii frigorifici utili­ zaţi. Pe fiecare din aceste circuite pot fi utilizate două sau mai multe trepte. pen­ tru că instalaţiile necesare necesită investiţii şi pentru că ele consumă energie pentru antrenarea compresoarelor. care sînt întîlnite mai frec­ vent în schimbătoarele de căldură. diagrame şi tabele referi­ toare la proprietăţile fizice ale unor fluide.

Variaţia căldurii specifice a fracţiunilor petroliere lichide cu tem­ peratura: .

5. care exprimă următoarea corelare: 320 .4.6 şi A. viscozitatea fracţiunilor petroliere lichide poate fi apreciată cu ajutorul diagramelor din figurile A. A. A.Variaţia conductivităţii termice a fracţiunilor temperatura: petroliere lichide cu în lipsa unor date experimentale.7.

o completare cu o relaţie recentă pentru viscozitatea fracţiunilor petroliere lichide. dau rezultate suficient de apro­ piate. 21 — Procese de transfer termic 321 . Amestecuri de lichide sau gaze. aplicabilă în cazul K-dis< 10.8. iar g fracţia masică. iar T în K). în continuare.Dacă pentru fracţiunile petroliere lichide se stabilesc experimental valorile viscozităţii la două temperaturi. diverse relaţii empirice pentru calcularea proprietăţilor fizice medii ale amestecurilor de lichide sau gaze (vapori). 15 în lipsa unor date experimentale. în încheiere. viscozitatea dinamică a fracţiunilor petroliere în fază vapori poate fi apreciată cu ajutorul diagramei din fi­ gura A. în funcţie de temperatură şi de masa moleculară medie. (u în kg/m s. Pentru amestecuri de lichide: x este fracţia molară. iar M este funcţie de dîs Şi K. pentru care sînt cunoscute concentraţiile şi proprietăţile componenţilor.74. variaţia viscozităţii cu tempera­ tură poate fi exprimată prin următoarele relaţii: (\ în m2/s. se prezintă. pe baza mai multor surse. iar T în K). iar T în K). pentru exprimarea variaţiei viscozităţii fracţiuni­ lor petroliere lichide cu temperatura. Constantele a şi b se obţin prin rezolvarea sistemului: Relaţiile prezentate. (v în m2/s.

Tensiunea superficială: Peste parachorul. indicii lichid şi vapori se referă la fazele în echilr bru.I. relaţia se aplică în unităţile fundamentale ale S. 322 .

în special pentru gaze. Mai comod eate să se calculeze proprietăţile fizice medii ale amestecului la presiunea atmo­ sferică şi apoi să se facă corecţia în funcţie de parametrii pseudocritici (prin presiunea redusă şi temperatura redusă). este bine ca toate proprietăţile fizice să fie corectate cu presiunea. Acest tabel este alcătuit pe baza mai multor surse de lite­ ratura. Pentru lichide p=^(Pi r »)» în care r este fracţia volumică. tc — temperatura punctului critic.Pentru amestecurile de gaze (vapori): y este fracţia molară. p — coeficientul de dilatare volumică izo­ bară). Căldurile specifice medii şi densităţile medii se calculează cu relaţii de aditivitate simplă. de unităţi de măsură (tt — temperatura punctului triplu. In cazul presiunilor ridicate. p se calculează cu relaţia de stare a gazelor (perfecte sau reale). datele culese fiind transpuse în S.I. r — căl­ dura latentă de vaporizare. 21* 323 1 n . iar M masa moleculară. Tabelul A. In cele ce urmează se prezintă cîteva tabele cu pro­ prietăţile fizice ale unor fluide utilizate ca agenţi termici.l conţine proprietăţile fizice ale apei şi aburului pe curba de saturaţie. Tc este temperatura critică absolută. Fluide diverse. La amestecuri de gaze.

324 .

325 .

4 conţine proprietăţile fizice ale amestecului eutectic de săruri topite. în funcţie de temperatură (p este presiunea de vapori.3 conţine proprietăţile fizice ale componenţilor gazelor de ardere.Tabelul A. valorile c„ sînt reale). Tabelul A. 326 . în funcţie de temperatură. (H 2 0 în fază vapori. Tabelul A.2 conţine proprietăţile fizice ale amestecului eutectic de difenil oxid şi difenil (difil). Aceste date sînt re­ cente şi aparţin unei firme producătoare. Ele sînt necesare pentru calcularea proprie­ tăţilor fizice medii ale gazelor de ardere.I. culese din mai multe surse şi transpuse în S. în fază lichidă. Pr — criteriul Prandtl).

327 .

R fiind parametrul întîlnit la stabilirea facto­ rului de corecţie pentru diferenţa medie de temperatură. acesta corespunzînd unei arii infinite de schimb de căldură: Numeric T) are valori cuprinse între 0 şi 1. sînt în general diferite. X=l/R. co­ respunde o diferenţă de temperatură mai mare şi invers. spre exemplu. 328 . A. fără să existe schimbări de stare de agregare. pentru fluidul care are capacitatea calorică mai mică.1. Eficienţa schimbului de căldură (y)) reprezintă raportul dintre flu­ xul termic schimbat în aparat şi fluxul termic maxim care ar putea fi schimbat. utilizat în cele ce urmează. Bosnjakovic. fără a se utiliza Ai. sînt corelate cu parametrii întîlniţi la diferenţa medie de temperatură şi servesc la re­ zolvarea unor probleme de schimbătoare de căldură. EFICIENTA SCHIMBULUI DE CĂLDURA SI NUMĂRUL DE UNITĂŢI DE TRANSFER' Aceste noţiuni au fost introduse de F. deci dimensional ea se exprimă în: Capacităţile calorice ale celor două fluide care circulă prin schimbă­ torul de căldură. raportul capacităţilor calorice va fi: în caz contrar. Din relaţia: se constată că. se află prin împărţirea capacităţii calorice mai mici la capacitatea calo­ rică mai mare şi deci el are valori numerice cuprinse între 0 şi 1 : Dacă. DEFINIŢII Capacitatea calorică a unui fluid care circulă printr-un schimbător de căldură. capacitatea calorică mică corespunde fluidului rece.2. reprezintă produsul dintre debitul masic al fluidului şi căldura sa specifică (masică).Anexa 2. Raportul capacităţilor calorice ale fluidelor.

rezultă: 329 . în func­ ţie de N. conform expresiilor fluxului termic. iar în al doilea caz (mCp) m i c ă = m r C p r . în care At m se află la capătul rece şi respectiv la capătul cald al schimbătorului. Xumărul de unităţi de transfer de căldură (N) se defineşte prin r a ­ portul dintre variaţia temperaturii fluidului cu (mCp) mică în schimbă­ tor şi diferenţa medie de t e m p e r a t u r ă dintre fluide. Cum în primul caz (mCp) mică=m c Cp c . rezultă: In caz contrar. At m se reduce la zero (/C2—^ri şi respectiv t r 2 = ^ i ) în cazul a fluxul termic maxim va fi: iar în cazul b: în aceste relaţii s-a u r m ă r i t utilizarea numai a temperaturilor iniţiale ale fluidelor. evitîndu-se metoda clasică cu At: Scriindu-se această relaţie pentru schimbul de căldură în contracurent şi pentru schimbul de căldură într-un curent oarecare. r\=PR.în figura A. rezultă: Această relaţie permite calcularea ariei de transfer necesare. La o arie infinită de schimb de căldură.9 sînt schematizate două schimburi de căldură în contracurent. înlocuindu-se ra­ portul acestor diferenţe de temperatură. se poate scrie într-o formă generală: Se obţin în continuare următoarele expresii ale eficienţei: In cazul în care capacitatea calorică mică corespunde fluidului rece. P fiind p a r a m e t r u l întîlnit la stabilirea facto­ rului de corecţie pentru diferenţa medie de t e m p e r a t u r ă .

Pentru contracurent ( F = l ) această relaţie capătă forma: Parametrii YJ şi N pot servi ca indici comparativi pentru exprimarea performanţelor diverselor schimbătoare de căldură. Din relaţia de definiţie a lui ») (A.2.6) rezultă: Dacă mLCvc are valoarea mai mică (dacă se consideră că m/l^ are va­ loare mai mică. a) Contracurent.3) se constată că: Cu această relaţie. calculîndu-se iniţial F. se ajunge final la aceeaşi relaţie). Din relaţia (A. rezultă: 330 . A.2) rezultă: Ţinîndu-se seamă şi de relaţia (A. r. şi X. se poate afla N.2. în special pentru schimbul de căldură în curent în­ crucişat sau contracurent încrucişat. CORELĂRI în cele ce urmează se corelează parametrii N. pentru diverse scheme de schimb de căldură.Deci factorul de corecţie pentru diferenţa medie de temperatură re­ prezintă raportul dintre numărul de unităţi de transfer corespunzător schimbului de căldură în contracurent şi cel corespunzător schimbului de căldură în curentul respectiv.

Pe baza celor obţinute. rezultă: 331 .5) şi (3. rezultă: Valori particulare: N=0.10 este reprezentată grafic relaţia (A. Pe baza relaţiilor (A.8). b) Curent mixt 1—2 (4). în figura A.15). »)=0 pentru orice valoare X iV=oo. v ) = l pentru orice valoare X.

Admiţîndu-se că fluidul rece are capacitatea calorică mai mică (dacă se presupune invers, se ajunge final la acelaşi rezultat), deci P=r] şi R=X, se obţin:

Valori particulare:

JV=0; v)=0 pentru orice valoare X.

(curbele de X = c t . tind asimptotic către aceste valori). în figura A. 11 este reprezentată grafic relaţia (A. 13). La schimbul de căldură în curent mixt trebuie ca t r 2 < t r , . Pentru această condiţie, rezultă valoarea critică ce nu trebuie depăşită:

Pentru X = 0 ; r K T = l şi JVr,.=oo. Pentru X—l; t)cr=0,5 şi N„=1,246. ! . :'U"-ira A.11 este trasată punctat curba ir/fr=f(ATcr)c) Contact direct în contracurent. într-o coloană prevăzută cu talere [ewentual cu umplutură) poate fi răcit un gaz (vapori) în contracurent cu •n lichid care se încălzeşte. Existînd o analogie între transferul de căl­ dură şi transferul de masă, s-a admis că, pentru un schimb de căldură impus, numărul de unităţi de transfer de căldură rezultat din calcul echi­ valează cu numărul de talere teoretice necesare. Cum eficacitatea taleru­ lui practic, pentru transferul de căldură, este de ordinul 0,40 .. . 0,65, se poate stabili numărul de talere practice necesare, pentru realizarea trans­ ferului de căldură impus. Pentru un transfer de căldură între un gaz şi un lichid, prin contact : în contracurent, într-o coloană prevăzută cu talere, s-au stabilit următoarele relaţii:

In aceste relaţii X reprezintă raportul dintre variaţiile temperaturilor celor două fluide, luat întotdeauna ca valoare subunitară:

In tabelul A.5 sînt redate cîteva valori ale lui T , în funcţie de X şi N. Q

A. 2.3. UTILIZĂRI

în cele ce urmează, se prezintă utilitatea şi modul de aplicare a rela­ ţiilor expuse anterior, prin intermediul cîtorva aplicaţii numerice simple. Utilizările referitoare la optimizarea schimbătoarelor de căldură se vor prezenta în paragraful respectiv. 333

a) Pentru un schimb de căldură în contracurent încrucişat, cu 12 în­ crucişări, se cunosc: t a = 4 0 0 ; t C 2 = 1 8 0 ; t r i = 1 0 0 ; t r 2 =330°C şi F=0,989. Se cere numărul de unităţi de transfer de căldură corespunzător.

(Ncontr. poate fi citit direct din figura A. 10).

b) Pentru un schimbător de căldură în curent mixt 1—2 se cunosc: i f l = 3 3 0 ; t, a =190; t r i = 1 0 0 ; t r 2 =170°C; k,=200 Wym20C şi (mCp)mică= C =mcCpc=3Q 000 \V/ C. Se cere aria de transfer de căldură necesară.

(N poate fi citit direct din figura A.ll).

c) Într-o zonă a unei coloane DA, vaporii se răcesc de la 260 pînă la 227°C, în contracurent cu lichidul (refluxul) care se încălzeşte de la 163 pînă la 246°C. Se cere numărul de talere practice (eficienţă 0,6) necesare.

La limită, lichidul se poate încălzi pînă la 260CC.

334

d) Un schimbător de căldură este proiectat să lucreze cu: t f l = 1 8 3 ; • =135; £ r i = 1 0 9 şi £r2 =124°C. Accidental temperatura de intrare a flui­ dului cald creşte cu 30°C. Se cer: temperaturile de ieşire a fluidelor în -: ua situaţie si creşterea procentuală a fluxului termic.

Fluxul termic creşte deci cu 40,6%. e) Pentru un schimbător de căldură în contracurent, se cunosc: .-L=200 m 2 ; 7^=200 W/m2 °C; mcCpc=20 000 W/°C; mrCpr=40 000 W/°C; :.. =250°C si t, =80 C C. Se cer: t,, tr si Q.
1 1 2 2

r, se poate citi direct din figura A. 10)

335

f) Un schimbător de căldură în curent mixt 1—2 este proiectat să lu­ creze cu: t c =330; ^ = 1 9 0 ; t r =100; t r 2 = 170°C şi 7ce=120 W/m2 °C. Prin necurăţarea la timp a schimbătorului, din cauza depunerilor, coeficientul global de transfer se reduce la ke =100 W/m2 °C. Se cer temperaturile finale ale fluidelor în această situaţie şi scăderea procentuală a fluxului termic. în situaţia iniţială:

N=î(X, r,) = l,315 (clin figura A.ll; se poate calcula cu relaţia A. 12) In situaţia finală:

Fluxul termic scade deci cu 7,l"/og) Un sistem de două schimbătoare identice în serie, lucrînd în contracurent şi global şi pe aparate (fig. A.12), funcţionează cu acelaşi ke şi cu următoarele temperaturi extreme: t c =330; t c =190; t r =100 şi t r =170°C. Se cer temperaturile intermediare ale fluidelor şi raportul fluxurilor ter­ mice Qi/Qo. Global pe sistem:

N=i(X, v))=|l,15 (din fi­ gura A.10, sau relaţia A.9). 336

Individual pe a p a r a t e :

(.V este o m ă r i m e aditivă numai pentru aparatele în contracurent) r ; i = r i 2 = f ( X 1 , Nx)=0,4 (din figura A.10 sau relaţia A.8)

In aparatul 1 se schimbă cu 3 3 % rnai multă căldură decît în apara­ tul 2.

Anexa H Anexa 3

METODA DELAWARE PENTRU CALCULUL TERMIC Şl FLUIDODINAMIC AL SCHIMBĂTOARELOR Şicanele transversale (obişnuit segment de cerc) utilizate în m a n t a u a schimbătoarelor de căldură nu etanşează, nici faţă de manta şi nici faţă • ; iri, astfel că, diametrul şicanei Dş<Dh iar diametrul orificiilor «fin şicană d0>de (fig. 3.19). Toleranţele respective sînt de n a t u r ă constructivă. Diametrul şicanei D, este mai mic decît diametrul interior al mantalei D % cu aproximativ I . . . 6 mm. Mai exact, această toleranţă variază în funcţie de Ă, aşa cum '.'.?. din următoarele date ale unei uzine constructoare:

- . ;;:ese de transfer termic

337

Diametrul orificiilor din şicană este mai mare decît diametrul exterior al tuburilor cu aproximativ 0,5 . . . 1 mm. Mai exact, se recomandă urmă­ toarele valori în funcţie de distanţa dintre şicane:

Din cauza existenţei toleranţelor anterioare, apar curgeri secundare longitudinale ale fluidului din manta, prin spaţiile libere dintre şicane şi manta şi dintre orificiile din şicane şi tuburi. Aceste curgeri longitudinale secundare au ca efecte, în raport cu şicanele care ar etanşa perfect, redu­ cerea coeficientului de convecţie şi reducerea căderii de presiune din manta, pentru că numai o parte din debitul de fluid circulă transversal pe tuburi realizînd o turbulenţă accentuată. Tot din motive de natură constructivă, diametrul efectiv al fasciculu­ lui de tuburi Df<Df<Di (fig. 3.19). Diametrul fasciculului poate fi apre­ ciat cu ajutorul unor date practice (tab. A.6).
TABELUL Date pentru stabilirea diametrului fasciculului Di — DJ, [mm] D„ [m] aparate rigide 8 10 12 cu cap flotant 20---30 30---40 40---50 A.S

<0,25 0,25 •••0,60 >0,60

Existenţa spaţiului liber dintre fasciculul de tuburi şi manta duce la apariţia unor curgeri secundare transversale, care ocolesc lateral fascicu­ lul tubular, conform principiului rezistenţei minime. Şi aceste curgeri se­ cundare duc la reducerea coeficientului de convecţie şi la reducerea că­ derii de presiune pentru fluidul din manta. Pentru a se micşora debitul de fluid care tinde să ocolească lateral fasciculul, se plasează cîteva şicane longitudinale înguste de etanşare (v. fig. 3.19), fixate de tuburi între şicanele transversale, în spaţiul liber dintre fascicul şi manta. Metodele de calcul pentru coeficientul de convecţie şi pentru căderea de presiune, la fluidele care circulă prin mantaua schimbătoarelor de căl­ dură prevăzute cu şicane transversale segment de cerc, metode în care so ţine seamă de toate curgerile secundare, au fost stabilite de un colectiv al Universităţii Delaware şi se întîlnesc în literatură în diverse variante. Din combinarea acestor variante, s-a obţinut metodica mai uşor aplicabilă numeric, care se prezintă in cele ce urmează. 338

A.3.1. CALCULUL COEFICIENTULUI DE CONVECŢIE

Coeficientul de convecţie se calculează cu următoarele relaţii: — pentru aşezarea tuburilor în triunghi echilateral sau în pătrat ro­ tit cu 45°

— pentru aşezarea tuburilor în pătrat normal

Aceste relaţii se aplică în domeniul f?e=200 .. . IO , pentru fascicule obişnuite cu d e = 2 0 mm şi latura triunghiului sau pătratului 26 mm, res­ pectiv cu d e = 2 5 mm şi l a t u r a triunghiului sau p ă t r a t u l u i 32 mm. Proprietăţile fizice se iau la t e m p e r a t u r a fluidului (calorică sau even­ tual medie aritmetică), cu excepţia lui u p care se ia la t e m p e r a t u r a medie a peretelui. Lungimea caracteristică utilizată în Re şi Nu este diametrul exterior al tuburilor. Viteza fluidului se calculează pentru secţiunea centrală liberă dintre două şicane a l ă t u r a t e :

5

(această secţiune este cea definită la relaţiile simple, dar se calculează mai exact prin intermediul lui Df). Pasul tuburilor de pe un şir (transversal pe direcţia curgerii) poate fi latura triunghiului, latura pătratului (la pătrat normal) sau diagonala pătratului (la p ă t r a t rotit). La distanţa dintre şicane se poate ţine seamă şi de grosimea şicanei (4 . . . 6 mm). Relaţiile pentru calculul lui a conţin trei factori de corecţie. Factorul C t ţine seamă de înălţimea relativă a şicanei. Cu cît 7i/D4 e<:e mai mare, curgerea transversală pe tuburi este mai eficace şi Ci are i valoare mai mare. Raportul h/Dt este obişnuit de ordinul 0,65 . . . 0,80. C x are frecvent valori de ordinul 1—1,15 şi se calculează cu relaţia:

S este secţiunea de curgere definită anterior. Parametrul z se apreciază după următoarele date, în funcţie de Di şi h/n (tab. A.7).
TABELUL A.7 Valorile parametrului z

D.

[m]

/i/D,=0,80

/i//) ( =0,75

/!//)(=0,70

;i/£>,=0,65

0,78 0,7D

0,66 0,64

0,54 0,52

0,41 0,39

339

Aif este aria liberă a ferestrei şicanei şi se calculează cu relaţia:

în care Af reprezintă aria totală a ferestrei, iar nţ numărul de tuburi din fereastră. Af este un segment de cerc şi are următoarele valori pentru cazurile întîlnite frecvent:

Numărul de tuburi din fereastră se calculează, în funcţie de numă­ rul total de tuburi al fasciculului, prin relaţia:

Dacă există desenul constructiv al schimbătorului, nt, iif şi deci z (fracţia numărului de tuburi care trec prin toate şicanele) se pot cunoaşte exact. Factorul C2 ţine seamă de curgerile longitudinale secundare, printre şi­ cană şi manta şi printre tuburi şi orificiile din şicană. Cu cit toleranţele corespunzătoare sînt mai mari, C2 este mai mic.

în care: a^m este aria de curgere dintre şicană şi manta; at0 — aria de curgere dintre tuburi şi orificii. Valoarea lui C2 se citeşte din tabelul A.8.

Cum numărul de orificii din şicană are valoarea (l+z)-n,/2, rezultă: a (o =0,3927(d o 2 -rf e 2 )(l+z)7i t Unghiul la centru al coardei şicanei (fig. 3.19) rezultă din relaţia: q>—2 arc cos 12 340 11

. se calculează cu relaţia: în această relaţie N f reprezintă numărul de şicane transversale. iar la .2)Nîf Xif reprezintă numărul şirurilor de tuburi plasate între marginile rrelor (care trec prin toate şicanele). C 3 se calculează cu relaţia: \ a reprezintă numărul perechilor de şicane longitudinale de etansare ig. In această relaţie s' este pasul şirurilor de tuburi. \*aloarea lui C3 este de ordinul 0.i=*2). \*aloarea lui a f m se calculează în continuare cu relaţia: Factorul C3 ţine seamă de curgerile transversale laterale. iar numărul de şiruri de tuburi dintr-o fereastră. A. 4 sau Nsi^(0 . pentru 7i/A=0.75 qp=120°. 3. prin plasarea de şicane (benzi) longitudinale de -are. fluide care nu îşi schimbă starea de agregare. . . 1.uzarea în pătrat rotit s ' = — s (semidiagonala pătratului). pentru Ti/A=0. la aşezarea în pătrat normal s'=s. Valorile lui a obţinute prin metoda Delaware sînt apropiate de cele cbţinute prin relaţiile simple prezentate anterior. printre fasdcul şi manta.19. trecerea lui în grade se face cu relaţia: Pentru 7i/A=0. Practic Nşi=0 . 341 .80 corespunde q>=106°.Dacă q> se citeşte în radiani. . pentru că aceste relaţii î-mple au fost stabilite experimental pe schimbătoare la care au existat rile secundare discutate. Cu cit A — A e s * e m a i m a r e > Q este mai mic.6 ..2. CALCULUL CĂDERII DE PRESIUNE V2 Căderea de presiune a fluidelor care circulă prin mantaua schimbănarelor de căldură prevăzute cu şicane transversale segment de cerc. La aşezarea în triunghi echilateral s'= — s. Valoarea feti C 3 se poate mări.3. 0. . N.65 cp=145°.70 <p—133° şi pentru 7i/A—0.

la curgerea longitudinală. pentru diverse tipuri de fascicule. căderea de presiune necorectată.9. 10.Ap'. 342 . căderea de presiune necorectată. printr-o fereastră de şicană. are expresia: Viteza w este cea utilizată în calculul termic. în funcţie de Re (cel din calculul termic). Q este un factor de corecţie care ţine seamă de curgerile longitudi­ nale secundare. între două şicane. are expresia: Viteza w este cea utilizată în calculele anterioare. Ap". la curgerea transversală peste fascicul. şi se citeşte clin tabelul A. Coeficientul de frecare f se citeşte din tabelul A.

=l. La t f '=140°C.63-10 5 kg/h. Fluxul termic schimbat: Q=m4Lic—ict)=*lfi3• 105(415.3 şi 1. i. K = l l .Ct este un factor de corecţie care ţine seamă de curgerile transversale laterale si se calculează cu relaţia: Ct are valori cuprinse aproximativ între 0. 8 . K = 1 2 .786.786. Entalpia ţiţeiului şi a fracţiunilor petroliere lichide se calculează cu relaţia: i=[(2. dj5 =0.27—310.3. DIMENSIONAREA TEHNOLOGICA A UNUI SCHIMBĂTOR DE CĂLDURA Pentru a se înţelege mai bine principiile şi relaţiile prezentate ante­ rior. r. t e =180°C.868.3.3544) Pentru petrol (dj5=0.003074—0. K = l l . Căderile de presiune calculate cu metoda Delaware sînt în majoritatea cazurilor mai mici. t f j =103°C. în cele ce urmează acestea se aplică într-un exemplu practic şi anume: dimensionarea tehnologică a unui schimbător de căldură. =415. d^'=0. A. 343 .27 kJ/kg. pentru preîncălzirea ţiţeiului. =140°C. Se dau următoarele: — pentru petrol. Pentru ţiţei (dji?=0.001154dJf)t2](0. 8 5 kJ/kg. m r =5-10 5 kg/h. de la o coloană de distilare atmosferică.85)=17.94 kJ/kg.0538K+0.868. Entalpia ţiţeiului le ieşire: Temperatura ţiţeiului la ieşire: ^a doua valoare fiind negativă nu este corectă). ^ = 3 1 0 . 8 ) se obţine: [—1 La t r i =103°C. decît cele corespunzătoare calculate cu relaţiile sim­ ple prezentate anterior. m. Bilanţul termic. K=12) rezultă: La t s = 1 8 0 ° C . — pentru ţiţei.02• 10« kJ/h=4. prin răcirea refluxului de petrol (treapta 1).332djf)t +(0.964—l. U =205.728• IO6 W.

c=2. u = 3 . d\l). djf. cu un pas în m a n t a şi două păsuri în tuburi. \= =0. 344 . Densităţile au fost citite din diagrama p=f(£. dar ele pot fi şi calculate. Căldurile specifice au fost calculate cu relaţia: Conductivităţile termice au fost calculate cu relaţia: Din diagramele v=î(K. p = 8 2 0 kg/m 3 .1 0 . c=2. Se admite un schimbător cu cap mobil.1 0 . Diferenţa medie de t e m p e r a t u r ă dintre fluide: Se presupune coeficientul global de transfer de căldură cu depuneri k e d = 2 5 0 W/m 2 °C. X= =0. — pentru titei la t r =110°C. Aria de transfer de căldură necesară: Se aleg tuburi cu L = 6 m.239 kJ/kg°C. Stabilirea geometriei schimbătorului. u = 1 8 .4 kg/m s.660 kg/m 3 . d e = 2 5 mm şi d i = 2 0 mm. p=. t) s-au citit viscozităţile cinematice şi apoi.602 kJ/kg c C.4 kg/m s.1270 W/m°C.Temperaturile calorice şi proprietăţile fizice ale fluidelor Proprietăţile fizice: — pentru petrol la i f = 1 5 8 ° C .1364 W/m°C. prin relaţia u="vp. fluidul care cir­ culă prin tuburi fiind ţiţeiul. s-au obţinut viscozităţile dinamice. aşezate în triunghi echilateral cu latura s = 3 2 m m .

04=1. Pentru aşezarea în triunghi echi­ lateral: Secţiunea de curgere pentru care se calculează viteza: rip cprrV Se admite Dt—D.Numărul total de tuburi: Din tabelele de tipizare a schimbătoarelor de căldură. se alege schim­ bătorul cu: Recalcularea ariei şi coeficientului global: Coeficientul de convecţie interior. Se admite distanţa între şicane £=0.06 m. Df=l. Viteza ţiţeiului în tuburi: Se aplică relaţia: Coeficientul de convecţie exterior.l—0.4 m (şicane transversale segment 345 .=40 mm.

8. corespunde unghiul la centru al coardei şicanei 9=106°.Se admite înălţimea relativă a şicanelor 7i/D.026 m. d 0 =0.2 Aria de curgere dintre tuburi şi orificii: Se admite d0—de—1 mm. Numărul de tuburi din fereastră: Aria liberă a ferestrei: . Ds=l.=.8. Se citeşte din tabel z = f ( A .75. = 5 mm. Pentru h/Di=0.095 m. Al doilea factor de corecţie se citeşte din tabel. Aria de curgere dintre şicană şi manta: Se admite A — D . Primul factor de corecţie: Aria totală a ferestrei (pentru h/Di=U. h/Dt)=0.0. prin interpolare: Al treilea factor de corecţie: Se admite numărul perechilor de şicane longitudinale de etansare Numărul şirurilor de tuburi plasate între marginile ferestrelor: 346 .

admitîndu-se t p i = t p e = l t p si .75-10~ 4 kg/m-s. Valorile coeficienţilor de convecţie: Coeficientul global de transfer de căldură (cu depuneri): Se admit următoarele rezistenţe termice specifice ale depunerilor: Conductivitatea termică a peretelui (tuburi din otel carbon) la 142CC: >-:=40 W/m°C. Supradimensionarea schimbătorului: 347 .025 W/m2 °C. Aria de transfer de căldură necesară: (valoarea admisă 424 m 2 ).723 1 ' 3 =l 422 \ i / 0.285-l ) 089-0.4 kg/m-s.)°.1 4 =l: Diferenţa de temperatură la exteriorul tuburilor: Temperatura peretelui: La această temperatură: — pentru ţiţei u p = l l . Coeficientul global de transfer pentru schimbătorul fără depuneri.Coeficientul de convecţie exterior: • /=iV' 14 .5ii ^-0.919-35409 0 ' 629 -5. 0 5 . — pentru petrol u p =3.703-0. Verificarea coeficientului global de transfer.1 0 .

la Re=35 409.6.Căderea de presiune în tuburi Căderea de jgresiune în manta. Se utilizează relaţia Numărul de şicane transversale: Numărul de şiruri de tuburi dintr-o fereastră: Pentru fasciculul de tuburi admis. se citeşte din tabel f=0. Din tabel se citeşte: Căderea de presiune totală: 348 .

care funcţionează cu o sarsi termică de 612 600 W şi cu un coeficient de recirculare > 5 . în refierbător temperatura rsedie este 110°C. fiind r. la : rea în refierbător: Amestecul de vapori apă-furfurol. Pentru încălzire utilizează abur saturat uscat de 135°C (3.5 mm.13 bar presiune absolută). încît vitezele lichidelor să fie de ordinul 1 . Amestecul lichid apă-furfurol. se aleg diametre standardizate. zare cedează căldură numai prin condensare. Pentru fiecare fluid (fluidele fiind lichide ra au o variaţie însemnată a volumului specific). iar lichidul evacuat 3% masă apă şi 32.32o/0 masă furfurol. Ja ieşirea din refierbător: 349 .3% masă furfurol. jzîndu-se debitele volumice medii.3 mm Pentru petrol: e aleg d e =273.7»/0 masă apă şi 33. ştuţul de ieşire se ia identic cu cel de intrare.entat din baza coloanei de fracţionare cu un amestec compus din <56. 2 m/s. iar presiunea absolută medie 1. Vaporii din amestecul evacuat :onţin 62. .8% masă apă şi 37. Anexa 4 DIMENSIONAREA TEHNOLOGICA A UNUI REFIERBATOR TERMOSIFON VERTICAL In exemplul practic care urmează. .0 mm şi dj=255.2% masă furfurol.6 mm şi dj=333.Diametrele racordurilor. Pentru titei: Se aleg d e =355. Proprietăţile fizice ale fluidelor. se prezintă dimensionarea tehno-lîică a unui refierbător termosifon vertical.47 bar.

Diferenţa medie de temperatură dintre fluide: Se admite coeficientul global de transfer de căldură. cu depuneri: Suprafaţa de schimb de căldură corespunzătoare: Se admit tuburi din oţel cu: Numărul de tuburi corespunzător: Pentru o aşezare a tuburilor în triunghi. se alege schimbătorul rigid cu: Suprafaţa de schimb de căldură corectată: Coeficientul global de transfer corectat: 350 . la ieşirea din refierbător: Aburul de încălzire şi condensul corespunzător: Bilanţul material şi termic al refierbătorului.pă-furfurol.Amestecul lichid a. Debitul de vapori eva­ cuaţi: Debitul de lichid intrat: Debitul de lichid evacuat: Debitul aburului de încălzire: Stabilirea geometriei refierbătorului. cu pasul s=32 mm şi cu o singură trecere prin tuburi.

351 .dici se referă la faza lichidă. Coeficientul de convecţie interior Relaţia se aplică cu unităţile fundamentale S.F.I. "::eza lichidului la intrarea în tuburi: Densitatea amestecului la ieşirea din tuburi: Viteza amestecului la ieşirea din tuburi: Coeficientul de convecţie exterior Proprietăţile fizice aparţin condensului.uxul termic specific: în continuare. Debitul de condens (m) com p m l e unui tub de lungime egală cu distanţa dintre şicane (x). Proprietăţile fizice :iri ir. se va verifica aparatul ales.

Lungimea geometrică a conductei: Se admite o conductă cu Viteza lichidului în conductă: Lungimea echivalentă a conductei (cu un cot de 90c): Pentru i?e>10 5 : 352 . Se admit rezistenţele termice specifice ale depunerilor: Supradimensionarea aparatului.21 este redată schema de amplasare a refierbătorului.Refierbătorul se prevede în manta cu 3 şicane segment de cerc (x— =0.5 m). se calculează căderile de presiune pe circuitul apă-furfurol. în figura 3. Coeficientul global de transfer de căldură Pentru oţel în condiţii medii ^ = 3 7 W/m QC. în raport cu baza coloanei de fracţionare. Suprafaţa de schimb de căldură nece­ sară: Supradimensionarea aparatului : In cele ce urmează. Căderea de presiune pe conducta de intrare a lichidului.

-=: -: '. Se lucrează cu fracţia masică medie a va­ lorizatului: Se utilizează metoda Lockhart-Martinelli. La intrarea în tuburile refierbătorului: Căderea de presiune în tuburi. în tuburi are loc o curgere bifazică. fazelor fiind variabil. cu factorul z\ .Căderea de presiune în conductă: Căderile de presiune locale pe circuitul de lichid. — -r::ese de transfer termic 353 .-:. La trecerea din baza hamei in conductă: La trecerea din conductă în refierbător: - T.. r :7Â întoarcerea de 9()c). Căderea de presiune pentru amestecul de lichid şi vapori se află prin înmulţirea căderii de presiune .": numai p e n t r u faza lichidă.

3 mm şi df/=125. în acest caz raportul fazelor este constant. Viteza amestecului în conductă: Căderile de presiune locale pe circuitul de amestec. viteza vaporilor este sensibil mai mare decît viteza lichidului. Se admite o conductă cu d e =141. Densitatea medie a amestecului pa=5.9256 kg/m3. .Pentru i?e=10 3 . factorul de corelare curgere amestec-curgere lichid are valoarea: Căderea de presiune în tuburi: Căderea de presiune pe conducta de evacuare a amestecului. La o curgere bifazică. Fracţia volumică reală a lichidului: 354 .5 mm. Aceste viteze pot fi calculate cu metoda Lockhart-Martinelli. IO5: Parametrul Lockhart-Martinelli: Pentru curgerea dublu turbulentă (Re ..pentru vapori este sensibil mai mare decît Re pentru lichid).

. •Hexenţa de presiune rezistentă. A .îHeza lichidului şi viteza vaporilor la ieşirea din t u b u r i : S d e r e a de presiune la ieşirea din tuburi: Căderea de presiune jează întoarcerea de 90°): Za intrarea în conducta de amestec (se negli­ chidului şi viteza vaporilor în conducta de amestec: S d e r e a de presiune la intrarea în coloană: d e corespund conductei).are a vaporizării. clin circuitul amestec apă-furfurol. :ie presiune rezistentă reprezintă suma t u t u r o r căderilor de • n e anterioare.•.::. rrr. . ) » ^ .-' "ie cauzate tic frecare. Anterior au fost calculate toate că:-.-. IXferema de presiune cauzată de accelerare: 355 r . . plus diferenţa d e presiune cauzată d e accelerarea din .

parametrul LockhartMartinelli se calculează cu fracţia masică medie a vaporizatorului: Fracţia volumică medie a lichidului: Densitatea medie a amestecului: Pentru că diferenţa de presiune activă este ceva mai mare decît dife­ renţa de presiune rezistentă. la care se referă metoda Kern. se prezintă o aplicaţie numerică sumară. va­ porii de benzină şi aburul condensînd practic total. Pentru a se înţelege mai uşor această metodă. Se calculează pentru coloanele de lichid şi amestec corespunzătoare lungimii tuburilor. Pentru densitatea medie a coloanei de amestec. 168 kg/h abur şi 41 kg/h gaze necondensabile (M=50). Apa de răcire se în­ călzeşte de la 14°C pînă la 32°C. abur şi gaze necondensabile. Pe vîrful unei coloane de fracţionare se evacuează: 6 046 kg/h vapori de benzină (dJl =0. sub presiunea absolută medie de 1. sistemul se va autoregla. în condensatorul cu apă (apa circulă prin tuburi) acest amestec trece de la 152°C la 40°C.Diferenţa de presiune rezistentă: Diferenţa de presiune activă. 356 .780).36 bar. astfel încît să lu­ creze cu un coeficient de recirculare puţin mai mare decît cel admis. sînt amestecu­ rile evacuate la vîrful diverselor coloane de fracţionare şi care se com­ pun din: vapori de benzină. Anexa 5 METODA KERN PENTRU CALCULUL CONDENSATOARELOR DE AMESTECURI COMPLEXE Amestecurile complexe.

se alcătuieşte tabelul A. pentru că ei provin din contactul cu lichidul de clerul de vîrf al coloanei (pe acest taler nu se află şi apă). împreună cu variaţia masei . Pentru a se stabili limita dintre cele două zone (temperatura de rouă . . Procesele de condensare sînt însoţite şi de procese de răcire (gaze. e de aceste date iniţiale. :• -. se calculează prin metodica cunos:_r~a de vaporizare în echilibra (CVE) la presiunea normală atmo: : se reprezintă în funcţie de % masă vaporizat.: '. «are deosebire de abur.--—_ : ndensarea iniţială a aburului). Exemplificare pentru 60»/o masă benzină în fază vapori: din figura A J 3 se citesc M = 1 0 3 si t =rll4°C.:~ :A această variaţie practic liniară. presiunea normală atmosferică şi variaţia densităţii relative tJ*| v v j r i ~ J vaporizat. vaporii de benzină se găsesc la saturaţie. t o c m i i se consideră p e r m a n e n t necondensat) 357 . In figura A.:' r : : . In condensator.3. în prima zonă are loc numai condensare de vapori de iar în a doua zonă condensează simultan vapori de benzină şi moar.11.—-:-dii a vaporizatului.:rarea în condensator. .a P '. 13 • . în funcţie de o/o °l. -: condens).-. Masa molară medie se stabileşte în funcţie şi de t e m p e r a t u r a medie de fierbere pentru fracţiunea vaporiL.Pentru benzină se cunosc iniţial curba de distilare STAS (t — % voi.

747 bar. Presiunea de saturaţie se poate citi şi la alte temperaturi. 358 . se stabileşte hidrocarbura. La intersecţia acestor curbe se citeşte temperatura de rouă 79°C. iar la p= 1. presiunea de vapori a apei este î%at=.. se citeşte £=116°C.865 bar.013 bar. curbele de variaţie pentru pabur şi p^. 14 sînt reprezentate. se stabileşte hidrocarbura echivalentă şi pentru aceasta. La 116°C.013 bar se citeşte £=83°C. pentru £=114°C şi p=l. pentru 79°C şi 0.l.056 bar. în afara ce­ lor din tabel. Stabilirea % masă benzină în fază vapori la 79°C: Din diagrama presiunilor de vapori. La această temperatură corespund pe CVE 26% masă vaporizat. la p=l. în figura A. în funcţie de temperatura corespun­ zătoare la Pbenz.Presiunile parţiale: Din diagrama presiunilor de vapori pentru hidrocarburi.

căldură în curent mixt este posibil. diiBBBţeJe medii de temperatură corespunzătoare celor două zone pot fi ..Pentru stabilirea sarcinilor termice ale celor două zone ale condenaaaaroiii.'. . — entalpiile specifice caracteristice ale benzinei şi apei (în tabelul JE2: pentru abur supraîncălzit entalpia se citeşte în funcţie de tempexacssâ si de presiunea parţială). T e m p e r a t u r a unui fluid fiind constantă. J = 3 2 ° C » rad mic decît t c =40°C. V.. pentru că t. 7 6 kJ/kg°C. prima zonă a condensatorului: 359 . jiC « a e acelaşi la curent mixt şi la contracurent. ---> luir.du-se pentru apă temperatura medie constantă (2. Sarcina termică a primei zone a condensatorului: Sarcina termică pentru a doua zonă a condensatorului: -:.TC). P e n t r u curent mixt. se cunosc: — căldura specifică medie a gazelor C p = l . :• rmică globală: Udatul apei de răcire: Haaperatura apei de răcire la limita dintre cele două zone are sens aaaaai Ia schimbul de căldură în contracurent.

15 sînt r e d a t e curbele de variaţie ale lui a pentru condensare de amestecuri complexe (după date practice). viteza apei de răcire este: In m a n t a se prevăd 7 şicane transversale. aşezare în triunghi cu s = 3 2 mm. Se calculează coeficientul de convecţie interior şi se obţine în figura A.3°C). N u m ă r u l total de t u b u r i : Se alege schimbătorul cu ?i=212 tuburi (4 păsuri) şi Dj=0. = 2 0 m m . aceeaşi diferenţă este 55. R e ­ calcularea ariei si a coeficientului global: P e n t r u 4 păsuri în tuburi. în funcţie de % moli necondensabil e : o curbă pentru zona în care condensează numai vapori de benzină ( a = 1 7 0 5 — 8 5 W/m 2 °C) şi o curbă p e n t r u zona în care condensează simultan abur şi va­ pori d e benzină ( a = 2 100— 2C 85 W/m C). 360 .P e n t r u a doua zonă a condensatorului: Diferenţa medie de temperatură pentru întregul condensator: (pentru comparaţie.6 m. d . d e = 2 5 m m . Se presupune ked=330 W/m 2 °C de temperatură calculată direct Se aleg tuburi cu L = 4 m.

admite global pentru depuneri a de transfer necesară pentru prima zonă: La intrarea în a doua zonă (nu se iau în consideraţie vaporii de benateste pe curba de abur a e = l 760 W/m2 °C. Coeficientul global de transfer local: neglrează rezistenţa termică a peretelui).-îrarea in prima zona: citeşte pe curba de benzină a 4 . La ieşirea din prima zonă: Se citeşte pe curba de benzină a E =780 W/m2°C. .=l 150 W/m2 °C. Media loearitmică a lui 7c„ în zonă .

6 m 2 ).17 m2 (s-au admis 66. în condiţiile medii. Pot fi însă utilizate şi metodele curgerii bifazice (metoda clasică şi metoda Lockhart-Martinelli).La ieşirea din a doua zonă: % moli necond. a e = 8 5 W/m2 °C.840 şi X = l l . răcitorul fiind amplasat la o altitudine de 200 m. pentru răcirea de la 140 pînă la 60°C a 60 000 kg/h moto­ rină. se prezintă dimensionarea tehnologică a unui răcitor cu aer. adaptate curgerii prin manta. cu d|° =0.04=58. Căderea de presiune în cazul condensării se poate calcula cu ajuto­ rul relaţiilor obişnuite. 8 . Fluxul termic schimbat: 362 . utilizîndu-se condiţiile iniţiale de intrare în con­ densator şi împărţindu-se valoarea obţinută cu doi.13 + 42. Media logaritmică a lui ke în zonă: Aria totală necesară: Ae=16. Valoarea medie a coeficientului global de transfer de căldură: (s-a admis ked=299 W/m2 °C).=100. Anexa 6 DIMENSIONAREA TEHNOLOGICA A UNUI RACITOR CU AER în cele ce urmează. motorina are următoarele proprietăţi fizice: Bilanţul termic.

aerul are următoarele proprietăţi fizice: S kJ kg c C.u = 19.fi* ile medii. Se admit următoarele date constructive: ftesiur.6974). Debitul de aer necesar: m•s Cumetria răcitorului.îitatea aerului la această presiune şi la temperatura medie de 1 volumic de aer: t admit două fascicule ( 7 Î J = 2 ) şi un număr de tuburi pe şir şi fasci= .Langimea tubului liber: Langimea nervurată a tubului: _aiea interioară a unei secţii (fascicul): minimă de curgere: Ifama aerului: 3G3 . X=0.ea atmosferică la altitudinea 7/=200 m: .028 W/m °C şi .43-10-6 -^~ (Pr=0.iimit pentru aer: temperatura iniţială 32°C şi temperatura finală .

5=4. Numărul de încrucişări iV=6/l. Viteza motorinei: Se admite numărul de şiruri de tuburi iV s =6.Lăţimea totală a aparatului: Lungimea totală a aparatului: Aria plană ocupată de aparat: Se admit pentru motorină 1.5 şiruri de tuburi pe pas. Înălţimea ocupată efectiv de fascicul: înălţimea totală a fasciculului: Aria de transfer de căldură: Diferenţa medie de temperatură: Coeficientul global de transfer corespunzător geometriei admise: 364 .

Coeficientul de convecţie interior Pentru Re>10 . Coeficientul global de transfer 365 . în cazul răcirii unui lichid: i Coeficientul de convecţie exterior. Pentru contact imperfect se corectează >e cu factorul 0. Relaţia Robinson-Briggs: sitru aripioare din aluminiu X a =200 W/m °C.95.

0005 • 25 . Rd_ =0. Kd= 25 (pentru - oţel).9 •— = 2 9 4 W/m °C.5 ° — -100=2.o m .660/0 (acceptabilă) Căderea de presiune în tuburi Debitul volumic de motorină: Se admit pentru fiecare fascicul cîte două racorduri. 2.0005 m °C/W şi 2 2 . Aria de transfer necesară: Ae— — . „„„ . Viteza în racorduri: Puterea consumată de ventilatoare Debitul volumic de aer în condiţii normale: Se admit 3 ventilatoare de cîte 108 000 m^T /h.4 -20 20 2 • 40 20 951.8 m şi Căderea de presiune totală a aerului: 366 .9806 • IO 294 • 49. 3 m m şi dj=101. 0. cu Dt=l.025 25 1 -{ 1 In—+0.9806 • IO66 2.Ra Se admit: X = 4 0 W/m °C 2 C =0. cu d e = 1 1 4 .0003+ 921.0003 m C/W. 2 Supradimensionarea aparatului : 212 2 206.1 =206.6 m m . 0.

•-.1.:•:nează în plăcile tabulare).-• geometrice ale cîporî de tuburi cu ari367 . în 3 este redat aspectul unui tub cu aripioare joase. caro delimitează .. --. se realizează prin extrudare un . :'. Pe tubul nori^iţial cu diametrele d e şi d 4 (capetele tubului se păstrează normale . Anexa 7 CALCULUL ALTOR TIPURI DE SCHIMBĂTOARE CU SUPRAFAŢA EXTINSA A. Diametrul in. .: : . SCHIMBĂTOARE CU FASCICUL TUBULAR CU ARIPIOARE JOASE e cu aripioare joase utilizate la schimbătoare cu fascicul t u b u din tuburi normale prin extrudare şi au aspectul unor ţevi ecaîe la exterior (dacă tuburile s-ar fileta prin metoda clasică de aş.:.7.r. _-.-.în tabelul A.D d â t a t e a aerului la intrarea în ventilatoare: 3erea consumată global de ventilatoare: pat admite motoare de cîte 15 kW.-.-:-" :-ta pierdere de material şi suprafeţele ar avea asperităţi). : oului se reduce la -„ -ir diametrul exterior al ari: .e joase.13 s e p r e : ... r D rămîne egal cu dc O&aemil la baza aripioarelor BSH d^*).. -ridai.

(93ub9i h9nuq9b) 91E*IUO i s m lîo 9biulî 9s9siliiu 93 ăa -moo 9a 9360[ 9iBoiqii6 uo h u d u j UD iol9'ifioJădmiriD3 glgţnBmioîigq -OD 9lBrmon 9 l n u d u l UD iol9'iBolădmiriD3 9l9jnBm-ioîi9q uo linnşido ăiBq 9lş9io .1) soim 91-IBOÎ 9miţlânî •USBD solBlhocBrn nî .o 885.i9hB ihăio'[sm BSUBO i'ilgmBiBq i n o l ă m i u vilBiBqmoo lunildo UBB ă q s uo ă n h o l o m 9b IOIXDBT .0 Vt5 5 011 t 08t0.«1 [a\m] •AA [•IBCl] [OoEm\W] [ 2 \m] huduT 383 est 0£V0.o T228r.2 »»*» [mm] «b [mm] H >> * [mm] .9l39 91BÎUV19n n h q 9160091X9 I9h6 B9'l9lŞ9'lO .n 820.62 Q>.ii 8V5..o leesJt.(EIBIO! BlB0Îl9lX9 BÎ'IB 9l39 l a K) ia mm e 0 .81 820..81 000.1 801.913910 sx> Binsm nî .*.22 522.(mm 885. iuxaajkT ogr.0 7228r.0 otniirriaa slfimion 89S .1 885.22 622.1 8 v 5.52 0{.M 1-81.51 522.2 150.S—8S.'iB(irao9 9lnQ [0 o 2 m\W] [•IGCl] >» [O oS m\W] .0 80V6.01 t 2 8 60.02 60. h u d u l nib iulubiulî EX9liv nu u i l m ^ .1 801.dfil) ilBqionhq -inu 9q ifimhqx9 .sqA ia j» oaa-io 109b . t 885.62 0t.A .ioh9lX9 9ilo9vnoo 9b Inln9ioil9cQ .0 2121.DI9O s b In9mg93 9lB3'i9vanB'iî 9nBoia băv .l BD MBlanoo 9a l9dBl 13906 niCI > UB 9iBoiqi'iB 9Î390B BD 'isb .12 K5.£1 5V8.52 t 5 0 V 8 iJlum 9i'iB0î no 9tusBV9iq ^nîa 9lhudu.2 160.TA [m\qhB] £3302.ioh9Jni Iu7J9m6ib 9bBD3 .I£=^ uo Blnsm nî BO lidBbnBmooei 9l83 .5£= 3 b u'iJn9q mm cY.ei esa.*i 1-S8.81 8K 8K 080 080 8K 8tV 083 080 1S8.1 801.ioIhudul B9iBiuvi9n n n * ! .0 5350.1 801.S1 5V8.e r 0^.22 svs.> * [mm] . ( 9 1 B m Gg.t 825^. G I = 3 b m l n 9 q mm 0£.o attei.9lBmion 9 l h n d u l BI ia BO .(M.nud i s m ăiublso e b ^ l a n s i l n u 9nildo sa B u i î n s l bimi9J 9tBliviloubnoD) m q u o 9b 9[BilB nib n u d u l fiss9sililn 98 loli-i '.9iBoissnnq39i nib . 3 » Jfiilini Ismion iuludul B BiBoi'i9lx9 9 h s 9b E91BJ nî .dul 9b 9mignnl m 9q (8£Y—089) 9i6oiqiiB »09îi9q 9l89 duJ-9iBoiqhB InloBlncO .mm 0£.o 06881.0 14)51.01 50.1 886.0 083 l VO O M-6^.£2.1 885.9DBÎ 93 IUOÎDSBÎ nî -îolhndul B 9 I B S 9 ? A 'iiiliitlm IUOISHGI U9 iiniiolom 9b ioti9ăi n u uitn9q 9/i)r.0 B80S t O !\ [nun] s [mm] 153.M I-22.51 5T8. a qA 9bB03 iş .22 522. r 886.M *..02 181.i9X9liv ih9băo3 ESUBD n i b .SJO iul IIJIJJOIBD -onuî nî BSBSIUOIBD 93 .S= -*^.teilBq UBS lBi9JBlirlo9 irignunl -9iq 93 inluiolădmirioB suBlnsm nî .01: 60.81 000. t 885.2 160.1 885.oi a'inoiqi'iB D9 inul») 9b i-imjiT A„k •a\ s in] 8Ucr.5£=z uo .21 e5a.12 K6.

cu ajutorul relaţiei: :.:oare (diametrul exterior al unui tub normal.— Procese de transfer termic y. necesară pentru \xp. 369 . 15). A..::entul de convecţie oc se calculează cu relaţiile clasice pentru ? din m a n t a u a schimbătoarelor prevăzute cu şicane transversale •ent de cerc. eu diametrul intec dta. iar x distanţa dintre şicane). 'MjTTT*^'""^) * : . : elaţiile anterioare. ca de exemplu (la fluidele care nu îşi schimbă starea de : eza fluidului se calculează în secţiunea: | este diametrul interior al mantalei.entul de convecţie exterior.. la acelaşi volum de metal) şi se stabileşte cu relaţia: Pe suprafaţa exterioară a tubului cu aripioare temperatura este variaTemperatura medie a peretelui tp. poate fi stabQită din expresia fluxului termic: care tf este temperatura medie a fluidului (relaţia este scrisă pentru _.."-'" . d m este diametrul mediu exterior pentru tubul . exprimat pe unitatea de arie a.a aripioarelor este funcţie de valoarea lui oc şi de n a t u r a :' burilor ftab.

Pentru condensare.Coeficientul global de transfer. obişnuit din oţel. de grosime relativ mare. . exprimat pe unitatea de arie de tub normal iniţial. Proprietăţile fizice ale condensului (k. cu tuburile aşezate în triunghi. în relaţie intervin debitul masic de con­ dens m şi numărul total de tuburi în fascicul nt. a exprimat pe unitatea de arie echivalentă poate fi calculat cu relaţia: Această relaţie omogenă se referă la fascicule orizontale. se realizează pe suprafaţa exterioară a tubului mic nervuri longitudinale de grosime constantă. în figura A. SCHIMBĂTOARE TUB fN TUB CU NERVURI LONGITUDINALE La schimbătoarele de căldură tub în tub. IO6. 17 sînt redate notaţiile mărimilor geometrice caracteristi­ ce. 370 . A. are expresia: Tuburile cu aripioare joase pot fi utilizate şi la condensatoare cu apă (de multe ori <xe pentru condensare este mai mic decît oq pentru încăl­ zire apă). pentru două tipuri practice de schimbă­ toare tub în tub cu nervuri longi­ tudinale.Re=300 . w şi def. căde­ rea de presiune în manta se poate calcula cu relaţia cunoscută: Pentru . în cazul în care nu există schimbare de fază.32 la tipul 2. pentru majorarea lui cte (la fluidul din spaţiul inelar).7.2.rf0 au aceleaşi valori ca la calculul lui a„. Pasul nervurilor are valoa­ rea b=izde/n. coeficientul de frecare poate fi stabilit astfel: Re. .14 la tipul 1 şi 4. 16 sînt indi­ cate datele constructive. Factorul de creştere a ariei prin nervurare este 7. Calculul lui Ape. p şi u) se pot lua la temperatura de saturaţie. Se constată că se utilizează ner­ vuri înalte. iar în tabelul A.

Pentru un răcitor de motorină cu apă, motorina circulînd prin spaţiul ir.tertubular, s-au obţinut comparativ următorii parametri principali (tipul 1) (tab. A.17).

Se constată că prin nervurare creşte a e , dar şi Ape. In figura A. 18 este prezentată schema unui schimbător de căldură tub in tub, multiplu, în contracurent. Un fascicul de ţevi duble (tub în tub), mandrinate în trei plăci tubulare, este deservit de mai multe camere de ouţie.. Schimbătorul nu este prevăzut cu manta. Tuburile de dia— etru mic au nervuri longitudinale numai pe lungimea L. In partea dreaptă, înserierea a cîte două tuburi de diametru mic se face prin coturi. Există astfel de schimbătoare care conţin 14 ţevi duble, aşezate pe 4 şitari orizontale (3—4—4—3 ţevi) decalate. Calculul lui a c . Coeficientul de convecţie exprimat pe unitatea de arie exterioară a tubului normal se calculează, în funcţie de coeficientul de convecţie exprimat pe unitatea de arie echivalentă, cu relaţia:

-

371

Ariile specifice care intervin în această relaţie sînt următoarele;

I
Eficacitatea aripioarelor se calculează cu relaţia analitică (Xn conduc­ tivitatea termică a nervurilor):

Coeficientul de convecţie a se calculează cu următoarea relaţie:

în care C şi n au valorile (tab. A.18).
TABELUL Valorile Iui C şi n din relaţia peiilru calculul iui a Re C n A.ÎS

< 2 000 2 0 0 0 - 4 000 4 000-104 >104

0,3161 2,317-IO - 5 1,006 - K r 3 0,01407

0,345 1,596 1,141 0,855

In Re şi Nu se utilizează diametrul echivalent termic:

în care: S este secţiunea de curgere, pentru care se calculează şi viteza:

Temperatura medie a peretelui tp poate fi stabilită din expresia flu­ xului termic (pentru tf>tp): Coeficientul global de transfer, exprimat pe unitatea de arie de tub normal, are expresia:

(pentru siguranţă, se poate renunţa la corectarea lui Rde). 372

In lipsa nervurilor, ae se poate calcula cu relaţia (pentru i?e>10 4 ):

re în Re şi Nu se utilizează diametrul echivalent hidraulic: Calculul lui^Apg. Ap e se calculează cu următoarea relaţie, în cazul în :are nu există schimbare de fază:

i = 0 , 1 4 pentru Re>2 100 şi x=0,25 pentru Re<2 100. In Re se utilizează diametrul echivalent hidraulic:

Coeficientul de frecare se calculează cu relaţiile:

In lipsa nervurilor, Ape se calculează cu relaţia anterioară, în care: care coeficientul de frecare se poate calcula cu relaţiile:

"r. Re se utilizează dh cu expresia anterioară).

Anexa 8

ANALIZA TEHNOLOGICA A SCHIMBĂTOARELOR DE CĂLDURA In general, o instalaţie tehnologică aflată în exploatare, fie ea mai e sau mai nouă, nu are o funcţionare identică cu cea din proiectul logic al instalaţiei. Funcţionarea reală a instalaţiei se stabileşte prin 373

analize tehnologice periodice, în care, în primul rînd, se efectuează bilan­ ţul material pe ansamblul instalaţiei şi se constată capacitatea prelucrată, randamentele caracteristice, consumurile specifice de utilităţi etc. Aceste date se compară cu cele din proiect şi se iau, pe cît posibil, măsuri care să ducă la o apropiere cît mai mare a performanţelor reale ale instala­ ţiei faţă de cele prevăzute prin proiect, sau chiar măsuri care să ducă la o îmbunătăţire a acestor performanţe (mărirea capacităţii de prelucrare, mărirea randamentelor, reducerea consumurilor specifice etc). O analiză tehnologică completă a unei instalaţii trebuie să conţină şi verificările funcţionale ale tuturor aparatelor componente ale instalaţiei, inclusiv ale schimbătoarelor de căldură. Analiza tehnologică a unui schimbător de căldură se face în scopul cunoaşterii parametrilor şi performanţei reale de funcţionare, în raport cu datele prevăzute în proiect, al cunoaşterii variaţiilor acestora în timp, cauzate de exemplu de creşterea grosimii straturilor de depuneri de pe cele două suprafeţe ale tuburilor, şi al constatării sub sau supradimen­ sionării aparatului, în raport cu sarcina termică prevăzută. Pentru a se putea efectua analiza tehnologică a unui schimbător de căldură, este necesar să se cunoască următoarele: natura celor două fluide de lucru (analizele necesare pentru stabilirea proprietăţilor fizice), debi­ tele acestora, temperaturile de intrare şi de ieşire ale fluidelor, presiu­ nile iniţiale şi finale, precum şi toate datele geometrice ale aparatului. O analiză tehnologică se efectuează la o funcţionare în regim normal a instalaţiei, după o verificare şi completare a tuturor aparatelor de mă­ sură necesare. Prima operaţie efectuată este încheierea bilanţului termic al schimbă­ torului, prin aplicarea ecuaţiei calorimetrice celor două fluide de lucru. Dacă între fluxul termic cedat de fluidul cald şi cel primit de fluidul rece există o diferenţă apreciabilă, care nu poate fi explicată prin pier­ derile de căldură către mediul ambiant, se, poate trage concluzia că da­ tele utilizate nu sînt perfecte şi că acestea trebuiesc revăzute. Se compară apoi debitele reale, temperaturile caracteristice, fluxul termic schimbat şi căderile de presiune ale fluidelor la trecerea prin apa­ rat, cu datele corespunzătoare din proiect. De asemenea, se calculează diferenţa medie de temperatură şi vitezele caracteristice ale fluidelor prin aparat, comparîndu-se cu datele din proiect şi cu date din litera­ tură (pentru viteze şi diferenţa minimă de temperatură). Cu ajutorul relaţiei lui Newton, după calcularea pe baza datelor geo­ metrice a ariei de transfer, se stabileşte valoarea reală a coeficientului global de transfer de căldură cu care lucrează aparatul:

Această valoare se compară cu valoarea clin proiect şi cu datele de literatură, stabilindu-se concluziile corespunzătoare. în continuare, trebuie să se stabilească rezistenţa termică specifică globală a depunerilor existente pe cele două suprafaţe ale tuburilor. Pen­ tru aceasta, se calculează în prealabil valorile celor doi coeficienţi de 374

:rl€ interior şi exterior), cu relaţiile cunoscute ca fiind cele mai • c d e , utilizîndu-se geometria aparatului, debitele şi temperaturile măz~= h.e celor două fluide. i __-.: -:i":lu-se şi valoarea anterioară a coeficientului global de t r a n s Tilstenţa termică globală se calculează cu relaţia (provenită din :-r: eficientului global):

-:ea lui R d se compară cu datele din proiect şi cu cele din literaari- O valoare prea mare a lui Rd real, în raport cu datele din litera: nte duce la concluzia că fluidele ele lucru au o tendinţă de a : - anormal de mare (fluide cu impurităţi mecanice, apă de răcire --: tratată etc.) sau că schimbătorul de căldură nu a fost curăţat ir:e mult timp. Este bine să se calculeze cu datele reale şi căderile de presiune ale -.-.. ~ la trecerea prin aparat şi .să se compare acestea cu cele măsu•_ Dacă valorile măsurate sînt sensibil mai mari decît cele calculate, ite fi tot existenţa unor depuneri anormale. pe baza debitelor şi temperaturilor reale de funcţionare, se :-;:ectează schimbătorul de căldură, comparîndu-se acesta cu schimbă.-_! existent, se poate aprecia supradimensionarea aparatului existent, : : : : cu cel necesar pentru sarcina termică realizată. Prin analiza tehnologică a unei schimbător de .căldură, s-ar putea .•mutual constata şi o situaţie inversă, în care, aparatul lucrînd satisfărţr-T. din cauza unei arii de transfer prea mici (subdimensionare), nu - _ zează sarcina termică dorită. ;'.izîndu-se funcţionarea tehnologică a schimbătoarelor de căldură -- ; :er.te într-o instalaţie în exploatare, pot fi stabilite performanţele --. i în raport cu cele prevăzute în proiect sau recomandate în literar_-i, pot fi uneori constatate neetanşeităţi în aparate (prin analizarea — ielor la intrare şi ieşire; de exemplu scăparea unui produs în apa de -az-.T*}, pot fi propuse unele măsuri simple pentru îmbunătăţirea perfor­ mantelor (curăţarea aparatelor la intervale mai scurte de timp, modifi-Hrea numărului de şicane, modificarea debitului de agent de răcire sau Izire etc). De asemenea, pot fi stabilite unele ştrangulări sau rezerve : de transfer, în cazul în care s-ar pune problema posibilităţilor de ;:rare a capacităţii de prelucrare sau de îmbunătăţire a performanslcr ansamblului instalaţiei tehnologice. La un grup de aparate de schimb ! căldură (baterie, tren de schimbătoare), analiza tehnologică trebuie refere atît la aparatele luate individual, cît şi la ansamblul lor, cu :r-.iinţa de a se optimiza sistemul. într-un caz concret de instalaţie DAV, .- -. :emplu, s-a putut constata că poate fi eliminat clin circuit un schim:or de căldură (dat disponibil), fără a se modifica performanţele grupu!_: ie schimbătoare. 375

Anexa 9 OPTIMIZAREA SCHIMBĂTOARELOR DE CĂLDURA
A.9.1. ASPECTE GENERALE

Problemele de. optimizare a instalaţiilor tehnologice în ansamblu şi individual a tuturor aparatelor componente, inclusiv a schimbătoarelor de căldură, sînt probleme de mare actualitate, studiate din ce în ce mai mult. Optimizarea constructiv-funcţională a aparatelor de transfer de căldură are drept scop reducerea consumului de energie pentru vehicu­ larea fluidelor prin schimbător, reducerea consumului de metal pentru realizarea schimbătorului, reducerea consumului de agent de răcire sau de încălzire, reducerea costului bateriilor de schimbătoare de căldură şi în final mărirea eficienţei economice a instalaţiei tehnologice în an­ samblu. Cu toate că în literatură există numeroase lucrări referitoare la opti­ mizarea schimbătoarelor de căldură, nu se întîlneşte în prezent, şi proba­ bil că nici nu se va putea stabili, o metodă generală de dimensionare constructiv-funcţională optimă a aparatelor de transfer de căldură, ţinîndu-se seamă de toate aspectele unei astfel de probleme. Acest lucru este cauzat de multitudinea şi complexitatea aspectelor existente, precum şi de interdependenţa lor şi de corelaţiile cu conexiunile exterioare apara­ tului. Multe .lucrări existente pun accentul pe aspectul matematic al rezol­ vării problemei sau pe aspectul utilizării calculatorului la rezolvarea problemei, pierzîndu-se de multe ori legătura directă cu realitatea prac­ tică, în rezolvarea diverselor aspecte ale optimizării, sînt necesare obiş­ nuit şi unele ipoteze de simplificare, care uneori sînt mult depărtate de realitate, astfel încît rezultatele obţinute nu au utilitate practică. In cele ce urmează, se prezintă câteva aspecte ale optimizării constructiv-funcţionale a schimbătoarelor de căldură, individuale sau în serie. In majoritate, schimbătoarele de căldură obişnuite, cu fascicul tubular în manta, sînt prevăzute în manta cu şicane transversale segment de cerc. Pe măsură ce înălţimea şicanei se măreşte, se constată o majorare a coeficientului de transfer de căldură, deci o reducere a suprafeţei de schimb de căldură necesare (avantaj), dar şi o majorare a căderii de pre­ siune a fluidului, deci o creştere a consumului de energie pentru pompare (dezavantaj). Trebuie să existe, pentru un caz concret dat, o valoare op­ timă a înălţimii şicanei, la care cheltuielile anuale (amortizare schimbă­ tor plus cost consum de energie) prezintă un minimum. într-un caz concret, utilizîndu-se una din relaţiile de calcul existente, ^-a calculat variaţia coeficientului de convecţie în funcţie de înălţimea relativă a şicanei, pentru o cădere de presiune constantă, menţinută prin variaţia distanţei dintre şicane, obţinîndu-se următoarele rezultate:

376

constatat deci, în acest caz concret, că înălţimea relativă optimă eEZLei este de ordinul 0,8 (într-un alt caz studiat s-a obţinut h/Di= putut imagina şi o metodă de stabilire a distanţei optime dintre -- : :ir-indu-se într-un caz concret x/D;=0,5—0,7. Jentru fluidul care circulă prin tuburi, odată cu creşterea vitezei, •-- -ferul de căldură, deci scad suprafaţa şi costul schimbătorului, : reseind căderea de presiune a fluidului, creşte costul energiei con« — g ţ p pentru pompare. in acest caz o viteză de circulaţie a fluidului din tuburi, optimă ict :.e vedere economic. un răcitor cu apă, odată cu creşterea temperaturii apei la evacuare, :-r:enţa medie de t e m p e r a t u r ă şi deci creşte suprafaţa de schimb rUdură (dezavantaj), dar simultan scade debitul şi deci costul apei de • e^are (avantaj). Poate fi stabilită t e m p e r a t u r a optimă de eva^pei, pentru care cheltuielile anuale prezintă un minimum. un încălzitor cu abur saturat, în care se cedează numai căldura Meată de condensare, odată cu creşterea temperaturii (presiunii) aburu;reşte diferenţa medie de temperatură şi scade aria de transfer nece: ostul schimbătorului). Dar, cum căldura latentă de condensare - ::- măsură ce creşte temperatura, odată cu creşterea temperaturii .:, creşte costul aburului consumat, prin creşterea debitului şi prin .ea preţului unui kg de abur (preţul creşte aproximativ liniar cu ea presiunii). Poate fi stabilită t e m p e r a t u r a optimă a aburului .: utilizat, la care cheltuielile anuale sînt minime. .-:fel de probleme apar atunci cînd se utilizează agenţi termici de e (apă, agent frigorific) sau de încălzire (abur, gaze obţinute prin ardere de combustibil). La schimbul de căldură î n t r e materia primă şi •rdusele obţinute într-o instalaţie tehnologică, nu apar astfel de proluene, p e n t r u că se schimbă căldură regenerativ şi nu se primeşte sau x elimină căldură, p r i n fluide exterioare fluxului de bază al insta­ la răcitoarele cu aer, aerul este circulat forţat cu ventilatoare consur i " : a r e de energie. La aceste aparate, principalele probleme de optimi­ le se referă la: viteza optimă a aerului la trecerea printre tuburile cu r.z.oare, n u m ă r u l optim de şiruri de t u b u r i şi t e m p e r a t u r a optimă de ;, .:are a aerului. La un sistem de schimb de căldură între două fluide, în care se utilirTizâ mai multe aparate în serie (global contracurent), principalele p r o T ne de optimizare care se p u n sînt următoarele: — stabilirea temperaturilor intermediare (optime), la care suprafaţa gl:balâ de transfer de căldură este minimă, în cazul în care n u m ă r u l operatelor este dat; — stabilirea n u m ă r u l u i de aparate în serie, obişnuit identice, la care cestul global al aparatelor este minim; — stabilirea temperaturilor intermediare, în cazul în care n u m ă r u l telor este dat, pentru care costul global al aparatelor este minim (în late, costul aparatelor nu este direct proporţional cu aria de transfer, ieci costul minim nu corespunde ariei globale minime, în cazul mai m u l | : aparate în serie). Probleme asemănătoare, cu privire la stabilirea temperaturilor inter­ mediare ale materiei prime, se pun şi în cazul unui tren de schimbătoare
'T—O.80).

377

de căldură în serie, în care materia primă este preîncălzită cu diversele fluxuri disponibile din instalaţie (arie minimă sau cost minim). în acest caz este interesantă, dar mai greu de stabilit, temperatura finală optimă de preîncălzire a materiei prime. Desigur că, pe lîngă principalele probleme ale optimizării schimbă­ toarelor de căldură enumerate anterior, există şi alte aspecte ale opti­ mizării. în rezolvarea problemelor de optimizare se fac obişnuit ipoteze de simplificare, ca de exemplu: admiterea unor coeficienţi globali de trans­ fer constanţi (independenţi de temperaturi), în special la aparatele pla­ sate în serie; admiterea uneori a costului unui schimbător direct propor­ ţional cu aria de transfer etc. Costul unui schimbător de căldură creşte cu creşterea ariei de traiţsfer, dar nu direct proporţional (costul specific lei/m2 scade, odată cu creş­ terea ariei de transfer a aparatului). Pe baza unor date reale, s-a stabilit următoarea relaţie a costului relativ al schimbătoarelor de căldură de tip 1—2, cu arii cuprinse între 50 şi 450 m2 (costul este exprimat în raport cu cel al aparatului cu Ae=5Q m 2 ):

In tab. A.19 se prezintă cîteva date numerice obţinute cu această rela­ ţie, în care apare şi costul specific relativ.

Utilizîndu-se tipul de relaţie întîlnit în literatură, pentru exprimarea costului schimbătoarelor în funcţie de arie, relaţia (A.21) poate fi scrisă şi sub forma:

în care n are o valoare de ordinul 0,7. 378

Dacă, pentru aceeaşi arie de transfer, se compară costurile schimbăImre-or prevăzute cu t u b u r i din diverse materiale, se obţin următoarele castori relative:

în cazul mediilor de lucru corosive, utilizîndu-se, de exemplu, tuburi el inoxidabil, costul schimbătorului este mai ridicat, dar şi d u r a t a de utilizare este mai mare, în raport cu situaţia în care se folosesc . iin oţel carbon. Din punctul de vedere matematic, majoritatea problemelor de optimi-tau in stabilirea funcţiei dintre variabila dependentă (cheltuieli -\_aie. arie) şi variabila independentă (viteză, temperatură), derivarea esteia şi anularea derivatei, verificarea faptului că funcţia prezintă un punct de minimum şi stabilirea valorii variabilei independente în acest Dacă derivarea funcţiei este dificilă, se poate reprezenta grafic func. din acest grafic se stabileşte poziţia punctului de minimum. Dacă ecuaţia obţinută prin anularea derivatei nu poate fi rezolvată ".... ea se rezolvă prin încercări succesive. In cazul tratării simultane a mai multor aspecte ale optimizării, rezol:-. y: jlcmei este desigur mult mai complicată. Problemele de optimizare se rezolvă pe baza relaţiilor de transfer de Il-iură clasice, dar uneori rezolvarea este mai comodă prin intermediul •amarului de unităţi de transfer de căldură. In cazul problemelor de optimizare mai complexe şi în special atunci sad calculul trebuie repetat pentru mai multe schimbătoare, este bine realizeze programul de rezolvare pe calculator a problemei res­ pective. S-a amintit anterior, de exemplu, despre viteza de curgere a fluidujsd prin tuburile schimbătorului, optimă din punctul de vedere economic. Această viteză nu este o constantă, valorile ei fiind diferite de la un 3âz concret la altul. Dacă se studiază mai multe cazuri concrete şi cît liferite, se poate stabili domeniul valorilor optime ale vitezei fluidin tuburi, care are o importanţă practică deosebită. Analiza divere".:r aspecte ale optimizării schimbătoarelor de căldură face posibilă staa numeroase recomandări practice, utile în dimensionarea apăra­ tei :r de schimb de căldură. Oricare dimensionare constructiv-funcţională optimizată, din punctul ie vedere economic, a unui schimbător individual sau a unei baterii de e m m b ă t o a r e de căldură, poate fi contestată, dacă se face apel la ipotezele :e simplificare admise (costul schimbătorului direct proporţional cu aria • transfer, coeficientul global de transfer de căldură independent de temperaturile medii ale fluidelor e t c ) , sau dacă se ţine seamă de unele te ale ansamblului instalaţiei tehnologice. Se cunoaşte, de exemplu, necesitatea tipizării aparatelor şi a utilizării a cît mai puţine tipuri de .-..--imbătoare, într-o instalaţie tehnologică. Dacă s-ar respecta rezultatele :i zării, fiecare schimbător ar fi unic din punct de vedere constructiv. . dintr-un calcul de optimizare a unui răcitor cu apă de recirculare, -zulta de exemplu temperatura optimă a apei evacuate 70 .. . 80°C, 379

.3 . în funcţie de na­ tura corosivă a mediilor utilizate.25. Valorile fracţiilor principalelor costuri adiţionale sînt următoarele: manoperă montaj 0. iar Cu costul utilităţi­ lor variabile în lei/an (cost agent de răcire sau încălzire. . . 0. 0. . ci şi numeric. . utilizîndu-se pe cît posibil date cît mai apropiate de realitatea practică. 5 . costuri energii de pompare a fluidelor).282 kJ/kg °C). estacade 0. în cele ce urmează nu se tra­ tează numai analitic astfel de rezolvări. 20 ani este dependent de uzura fizică şi morală a schimbă­ torului. variabile) cores­ punzătoare unui schimbător de căldură.9.13.apar probleme deosebite la turnul de răcire a apei (pierderi mari de apă prin evaporare în curentul de aer). . care necesită o analiză specifică. . iar C costul schim­ bătorului la furnizor în lei.15. 1. înainte de a se trece la aplicaţiile numerice.2.005 kJ/kg °C şi p a C T =l.1 . aparate de mă­ sură 0.07 . fundaţii 0. care sînt diferite de la un an la altul şi de la o ţară la alta. . cit şi în ansamblul instalaţiei tehnologice corespunzătoare. fracţiile costurilor adiţionale. Ideal ar fi ca optimizarea schimbătoarelor de căldură să se facă atît individual.16 kg/m3).2. . . în primul rînd. timp de lucru normat în care tre­ buie să se recupereze valoarea instalată a schimbătorului.1 . 0. este necesar să se facă unele precizări referitoare la cheltuielile anuale (totale.05. pentru răcirea a m = 9 7 500 kg/h fracţiune pe­ trolieră. Cele cîteva exemple de optimizare tratate în continuare ar trebui să convingă că optimizarea reprezintă. sesizarea şi analizarea diverselor aspecte tehnico-economice ale dimensionării şi operării apara­ telor de schimb de căldură şi nu aplicarea unor matematici superioare sau programarea şi utilizarea calculatoarelor. el se impune între 7 şi 16 ani. . a) Admiţîndu-se pentru aer temperatura iniţială £—30°C şi tempera­ tura finală x=75°C (Cp> aer=l. 0. conducte de legătură 0 . s-au obţinut: 380 .03 . R A este inversul numărului de ani. . r cota corespunzătoare întreţinerii şi reparaţiilor (r are valori de ordinul 0. In ţara noastră. A. 0. /. Amortizarea se calculează cu relaţia: în care Vi este valoarea instalată a schimbătorului în lei.1 . la proiec­ tarea unui răcitor cu aer. RA rata anuală de amortizare în ari . de la t 1 =140°C pînă la f 2 =60°C (c=2. Aceste cheltuieli se exprimă prin relaţia : în care A este amortizarea în lei/an. izolare termică 0.7). . Rezolvarea problemelor concrete de optimizare este dependentă de costurile schimbătoarelor şi de preţurile utilităţilor. APLICAŢII CONCRETE Pentru a se înţelege mai uşor modul de rezolvare a unor probleme de optimizare a schimbătoarelor de căldură. Acest timp. . de ordinul 3 .

costul :.re cheltuielile anuale totale sînt minime.766.rlile anuale cu amortizarea (inclusiv întreţinere şi reparaţii) şi :.=0. n u m ă r u l anual de ore de irr.8-10 lei (pentru Aer=100 m ). n u m ă r u l de ••rişâri realizate de fracţiunea petrolieră iV=4 şi căderea de presiune 2 ^hrw?." . exponentul caracterisTariaţiei costurilor răcitoarelor cu aer n=0. mic.â a aerului A p = 2 2 0 N/m .e anuale cu utilităţile (exploatarea): 2 r exprimă prin relaţia: ie transfer de căldură necesară: :ul termic schimbat: Diferenţa medie de temperatură pentru contracurent încrucişat: C u se referă la consumul de energie electrică pentru antrenarea venrelor şi se exprimă prin relaţia: CU=CE T P Puterea consumată de ventilatoare: Debitul masic de aer: 381 . pentru a se compara cu valoarea utilizată în proiectare. .r al energiei electrice C E = 0 . 5 lei/kWh. Mezolvare: Sistemul optim din punct de vedere economic este cel pen:. r a n d a m e n t u l global al ventilatoarelor (inclusiv «ansmisia) r.. -tabilească t e m p e r a t u r a finală a aerului optimă din punct de --. îsăndu-se următoarele date: valoarea instalată a răci torului cu aer 6 2 prferinţă Vj r =l. rata anuală de amortizare / ? A = 1 / 1 6 a n . cota p e n t r u întreţi-1 =i reparaţii r = 0 .are T = 8 000 h/an. Acestea se compun din .63.s o e i t u l global de transfer de căldură 7c«j=370 W/m °C. 4 ..

=0. pentru diverse valori date lui x. b) Pentru schimbătorul de căldură cu două păsuri în tuburi (fig. şi prezentarea tabelară a rezultatelor obţinute (tab. A. se stabileşte următorul model matematic: Valoarea x0»nm rezultă din —' = 0 .20). scade At.Pe baza relaţiilor anterioare. t^210°C. r 1 =250°C. depunerile din interior şi exterior şi 382 . Vaporizarea apei are loc în manta la £=192°C. A. deci cresc Ae şi Ca şi respectiv scade mMti deci scad P şi Cu. di Se constată că. temperatură foarte apropiată de cea utilizată la proiectarea răcitorului cu aer. dintr-un sistem de vaporizare termosifon orizontal cu separator exterior. Tubu­ rile utilizate au de=20 mm şi ^=(15 mm.IO" 8 m2/s şi A. pentru apa la fierbere. se cunosc pentru acest fluid: m=300 000 kg/h.1067 W/m°C. ^=0. se preferă apli­ carea numerică a relaţiilor de bază. Rezistenţa termică specifică însumată. p=887 kg/m3. în care are loc generare de abur prin recuperare de căldură. prin creşterea temperaturii finale a aerului.19).39. Cheltuielile anuale totale C t prezintă un minimum pentru x=77°C. transmisă priritr-o recirculare de difil. utilizîndu-se valorile numerice date. c=2.5 kJ/kg°C. Rezolvarea matematică fiind greoaie şi nesugestivă.

este în dome­ niul de lucru C A e = 1 6 0 lei/m 2 -an. au o valoare minimă.r.001266 m2 °C/W.I.-rcţie este practic constant. i creşterea vitezei. Admiţîndu-se i?e>10 4 . factorul de corecţie este egal cu unitatea): Aria de transfer de căldură necesară: 383 . iar circulaţia se face prin termosifonare. creşte căderea de presiune a difilului prin aparat şi e:i consumul de energie pentru pompare. 5 lei/kWh. însă. iar costul energiei electrice consumate pentru antrenare este C E = 0 .erea şi costul energiei electrice consumate. Există o viteză optimă a difi. _i care cheltuielile totale. Coeficientul global de transfer de căldură: Fluxul termic schimbat: Diferenţa medie de temperatură (pentru că un fluid are temperatură :•:-stanţă. în manta coeficientul de con. Rezolvare: Odată cu creşterea vitezei difilului. Pompa de recircuire a difilului funcţionează cu un randament ^=0.8. compuse din costul schimbătorului plus între". Costul schimtorului instalat. Schimbătorul este în funcţiune un mp x = 8 000 h/an. Să se calculeze viteza optimă a difilului prin tuburi. la care cheltuielile totale sînt minime.-r.vecţie interior şi scade suprafaţa de schimb de căldură necesară. are valoarea Re=0. :lui. coeficientul de convecţie interior se calcuează cu relaţia: Se lucrează cu unităţile fundamentale S. creşte coeficientul de :-.z-eretele tubului. împreună cu cheltuielile de întreţinere.

factorul de frecare se calculează cu relaţia: Din expresia vitezei fluidului în t u b u r i : rezultă n u m ă r u l total de tuburi: Acesta poate fi exprimat şi în funcţie de aria de transfer: Din aceste expresii. Numărul de păsuri în tuburi A 7 „=2. plus cheltuielile de întreţinfi'f Căderea de presiune în t u b u r i se exprimă prin relaţia: Se neglijează corecţia cu variaţia viscozităţii fluidului în secţiunea tubului.Re>2 300. rezultă lungimea. Admiţîndu-se . p e n t r u acoperirea pierderii de presiune: Energia electrică consumată anual de pompă: 384 .tuburilor: înlocuindu-se valorile obţinute. se obţine: P u t e r e a consumată de pompă.Valoarea anuală a costului schimbătorului instalat. în expresia lui Ap.

=170°C.teza optimă rezultată. transfer termic 385 . A. '. W/m 2 °C. r C . se obţin: . {mCp)r= 100 W °C. . rezultă: neltuielile totale anuale sînt: ^:i~:lirea lui w optim se face prin încercări succesive: rezultat viteza optimă. --e pentru costul rervlatia A. se •:•>:: (mCp)c=20 000 W/°C. . / r ] =100°C si .Iestul energiei electrice consumate: Prin înlocuirea lui Ap. In practică se recomandă viteze în tuburi pentru lichide _. corespunzătoare punctului de minimum. Să se stabii n u m ă r u l optim de apaîn serie.21. corespunzător minim al aparatelor.stată că toate aceste valori sînt rezonabile. itru un sistem de schimb de căldură (fig.-l a 1 m/s.de valorii apreciate). t f ..20). cu mai m u l t e •i:e identice ă/s tip 1—2 plasate în serie (global contracurent). ~) m/s. :.

care pot reali schimbul de căldură impus. în cazul utilizării unui singur aparat în contracurent: Numai la aparatele în contracurent. In cazul utilizării unui singur aparat (în contracurent) YJ are valoarea: Numărul de unităţi de transfer. se va ajunge la concluzia că situaţia optimă corespunde cazului care se utilizează numărul minim de aparate în serie. şi de faptul că există curent mixt sau contracurent. Rezolvarea acestei probleme se face uşor. aria globală de transfer de căldură se reduce. pen­ tru că nu se cunosc temperaturile intermediare.Rezolvare: Aşa cum se va constata. numărul de unităţi de transfer este aditiv pentru aparatele plasate în serie (se poate demonstra). Pentru că t r 2 =180 o C>^ 2 =170 o C. Eficienţa schimbului de căldură vj nu se poate calcula direct pentri fiecare aparat. plasate în serie : Eficienţa unui astfel de aparat va fi: Această eficienţă corespunde şi unuia din cele două aparate identice în curent mixt 1—2. din cauza variaţiei diferenţelor medii de temperaţi şi a fluxurilor termice. 386 . TJ este independent de faptul că există curent mixt sau contracurent. plasate în serie. Calculul pentru două aparate în serie Raportul capacităţilor calorice: X este independent de faptul că există un singur aparat sau mai mulţi aparate în serie. O în realitate costul aparatelor nu este direct proporţional cu aria de trai fer. Stabilirea temperaturii tr/. în cazul în care se utilizează două aparate în serie. prin intermediul numărul de unităţi de transfer de căldură. Pentru unul din două aparate identice în contracurent. odată cu creşterea numărului aparate în serie. schimbul de căldură impus nu poat fi realizat cu un singur aparat 1—2.

:! de corecţie este acelaşi la ambele aparate) W 387 .ienţa critică: Pentru că f]'<t]„. : . schimbul de căldură cu două aparate 1—2 în serie e posibil. Pentru fiecare aparat. iar pentru aparate se utilizează -i:c:i I (aparatul care lucrează la temperaturi mai mari) si II. -mărul de unităţi de transfer pentru unul din cele două aparate 1—2: Aria de transfer de căldură pentru un singur aparat: Global pentru ambele aparate: Costul relativ al acestor două aparate: In continuare se efectuează cîteva calcule suplimentare. temperatura de ieşire a fluidului rece ras mai mică decît temperatura de ieşire a fluidului cald. Se notează temperaturile intermediare cu tc şi tT.

p-petrol). aria de transfer se reduce. Rezolvarea se poate face cu ajutorul relaţiilor clasice sau. Situaţia optimă corespunde deci utilizării a două aparate în serie. fluxurile termice şi deci ariile de transfer de căldură ale aparatelor. în cazul a trei aparate în serie. A. Problema este rezolvabilă şi pentru aparate în curent mixt. la care aria globală de transfer de căldură este minimă. cu ajutorul numărului de unităţi de transfer de căldură.21). la care aria globală de transfer este minimă. diferenţele medii logaritmice de temperatură. Se cere temperatura intermediară optimă a ţiţeiului (x). variază temperaturile de evacuare ale benzinei şi petrolului. Se constată că. Rezolvare: Dacă variază temperatura intermediară a ţiţeiului. Pentru acest sistem se cunosc (indicii t—ţiţei. conţine în serie două aparate în contracurent (fig. mai comod. unul cu reflux de benzină şi altul cu reflux de petrol. Se va constata că există o temperatură intermediară a ţiţeiului optimă.Calculul pentru trei aparate în serie Se urmează metodica anterioară. d) O parte a unui tren de schimbătoare pentru preîncălzirea ţiţeiului. 6-benzină. 388 . dintr-o instalaţie DAV. dar costul acestora este mai mare. decît în cazul a două aparate în serie.

Temperaturile de evacuare ale benzinei şi petrolului: Stabilirea ariei de transfer a preîncălzitorului cu benzină ilirea ariei de transfer a preîncălzitorului cu petrol: Aria totală de transfer de căldură: .

In continuare. Se poate renunţa la acest aparat şi se poate dimensiona schimbă­ torul cu benzină astfel încît el să realizeze încălzirea ţiţeiului pînă la 100°C. Aria Aeb pentru x=100°'C(Aep=0): Costul relativ al acestui aparat: 390 . Aria Aet pentru x=97. decît aria globală clin cazul anterior. situaţia este mai economică.Valoarea ontimă a lui x rezultă din ecuaţia: Ecuaţia anterioară se aduce la forma: din care rezultă: (valoarea x=230 +132. Cu toate că aria de transfer este mai mare în acest caz.6°C nu este posibilă.4°C: Costul relativ al acestor aparate: (s-a acceptat utilizarea relaţiei A. pentru că nu este cuprinsă între tn şi tt2).6°C. se prezintă cîteva calcule suplimentare.21). ţiţeiul se încălzeşte cu numai 2. Temperaturile de evacuare ale benzinei şi petrolului: Se constată că în schimbătorul cu petrol. pentru că costul unui schimbător nu este în realitate direct proporţional cu aria de transfer.6=362.

ia Aet pentru x=90°C(<97. benzen 1. avînd puterea calorică in­ ferioară 46 890 kJ/kg.2.7.S-a constatat că criteriul ariei minime nu este un criteriu de optimi•--=: satisfăcător. Materia primă se încălzeşte numai în secţia de radiaţie.4°C): rile obţinute pentru Aet în funcţie de x: Se verifică faptul că.3. DIMENSIONAREA UNUI CUPTOR DE ÎNCĂLZIRE A UNUI AMESTEC GAZOS Datele iniţiale de proiectare. Destinaţia cuptorului: încălzirea materiei zx-. . -.5 şi difenit 0. Temperatura de intrare a materiei prime: 425qC.7o/0 masă. dj=116 mm.9.5 bar. maximum admisibilă: Tensiunea termică în radiaţie: 23 260 W/m2. Compoziţia alimentării: H2 7. 54. Aet are valoarea minimă. C 2 H 6 1. Combustibilul are: presiunea 4 bar şi temperatura 10°C. Diametrele tuburilor utilizate în radiaţie: d e =140.9. nC 7 0.4 q C.peratura de ieşire a materiei prime: 620°C.zze în fază gazoasă. CH 4 32.8. pentru x=97. C 3 H 8 0. în cazul mai multor aparate plasate în serie. Combustibilul utilizat: CH 4 (impur) fără S. 391 Z " l '-••. Căderea de presiune a materiei prime în cuptor. Presiunea absolută de intrare a materiei prime: 63. Pasul tuburilor în radiaţie: 252 mm. Aîiexa 10. Debitul alimentării: 34 030 kg/h. la o instalaţie de dezalchilare a toluenului (DETipul cuptorului: cilindric vertical. /. -~r.

d f = 8 1 mm. 392 . Diametrele tuburilor utilizate în convecţie: de=89. Raţia de recirculare prin vaporizator: 6. A.In secţia de convecţie se generează.21). abur saturat cu presiunea absolută 15 bar. A. căldura specifică izobară. Temperatura gazelor arse la coş: maximum 200°C.5 mm. la t e m p e r a t u r a medie şi presiunea a t m o ­ sferică (tab. prin economizor şi vaporizator. Pasul tuburilor în convecţie: 133. Apa de alimentare este demineralizată şi degazată. Compoziţia molară a materiei prime (gi fracţii masice şi y t fracţii molare) este calculată în tab. viscozitatea dina­ mică şi conductivitatea termică. P e n t r u toţi componenţii materiei prime s-au citit din literatură: t e m ­ peratura şi presiunea critică. Temperatura medie a materiei prime: ^±^2 =522. Proprietăţile fizice medii ale materiei prime.22. Temperatura apei de alimentare: 100°C.5°C.

factorul de corecţie în funcţie de 7. la temperatura mei presiunea medie. presiunea atmosferică: Conductivitatea termică medie a materiei prime. Densitatea medie a materiei prime. este aceeaşi. este aceeaşi. la temperatura medie şi presiu­ nea medie: factorul de compresibilitate z=f(Tr şi p r ) = l . 0 3 393 . Conductivitatea termică medie a materiei prime. :1 egal cu 1. şi pr fiind egal cu 1. la temperatura medie şi presiunea medie.5 K). Presiunea pseudocritică a materiei prime: Presiunea redusă a materiei prime (presiunea medie a materiei p r i m e €3 bar): Căldura specifică medie a materiei prime. factorul de corecţie în funcţie de T r şi p.): Yiscozitatea dinamică medie a materiei prime. la t e m p e r a t u r a medie şi presiunea medie (cu corecţia în funcţie de T r şi p. la temperatura medie ş presiunea atmosferică: Yiscozitatea dinamică medie a materiei prime. la temperatura medie s.Masa molară medie a materiei prime: Temperatura pseudocritică a materiei prime: Temperatura redusă a materiei prime (temperatura medie a materiei prime 795. la temperatura medie şi presiunea atmosferică: Căldura specifică medie a materiei prime.

394 . Consumul de aer: Cantitatea molară de gaze de ardere: Cantitatea masică de gaze de ardere: Masa molară medie a gazelor de ardere: Dimensionarea secţiei de radiaţie. Compoziţia elementara a combusti­ bilului (CH 4 ): Se admite coeficientul cantităţii de aer a = l .4 sau 8) şi un număr total de tuburi 64 (16 pe circuit).Calculul procesului de combustie. rezultă suprafaţa de schimb de căldură necesară: S-au admis patru circuite în paralel (pentru o mai bună distribuţie a materiei prime. Căldura absorbită de materia primă (în secţia de radiaţie): Pentru tensiunea termică dată (23 260 W/m2). 1 5 . numărul de circuite trebuie să fie 2.

Lungimea echivalentă a serpentinei (un circuit): Valoarea criteriului Reynolds: 395 .15 m. dat pasul tuburilor (0.252 m ) : Lungimea porţiunii drepte a tuburilor: înălţimea ocupată de un cot: înălţimea ocupată de serpentină: Se admite un spaţiu liber între serpentină şi podea. de 0.252 m). rezultă diametrul cercului cores:. Viteza medie a m a ­ teriei prime în t u b u r i : Se admite lungimea echivalentă a unui cot egală cu 50 • d*. te bine ca raportul L/D^ să fie cu aproximaţie 2 (în caz contrar. se utiBaează coturi interioare sudate): : . se admite un alt n u m ă r de tuburi).l-. Se admite o distanţă de la axele tuburilor la p e r e t e : Rezultă diametrul interior al secţiei de radiaţie: Lungimea unui cot (pasul tuburilor s=0."-: : axelor tuburilor.-.rimea necesară a unui tub (porţiunea dreaptă plus un cot. respectiv plafon. înălţimea interioară a secţiei de radiaţie: Căderea de presiune a materiei prime în cuptor.

Coeficientul de frecare se calculează cu relaţia (pentru Re>105): Căderea de presiune (mai mică decît valoarea maximă ad­ misibilă impusă. pentru întregul debit: Bilanţul termic al cuptorului. în condiţii medii. Viteza materiei prime în aceas­ tă ţeava. în caz contrar. se mărea n u m ă r u l de circuite în paralel). In figura A. plus distribuitorul şi colectorul de mate­ rie primă (este bine ca acestea să se realizeze dintr-un singur tip de ţeava). Se alege ţeava cu diametrele: d e = 2 1 9 . ^ — 1 9 4 mm. Bilanţul termic al secţiei de radiaţie: Entalpia amestecului combustibil (aerul şi combustibilul au 10°C): 396 . egală cu 1 bar.22 se prezintă schematic cuptorul. distribuitorul şi colectorul de materie primă se pla­ sează în partea superioară a secţiei de radiaţie (exterior). Alegîndu-se un n u m ă r par de tuburi pe circuit.

5. cele ce urmează se stabilesc numărul şi amplasarea arzătoarelor.5e admite temperatura gazelor de ardere la prag t p =820°C. în economizor 0.:ată în focar (pierderi totale 3%).2.3% din căldura totală introdusă şi dez-. ralpia gazelor de ardere la această temperatură: Randamentul cuptorului: Ht + iac Hi + iac 46 890 + 221 Căldura absorbită în secţia de convecţie pentru generare de abur: Căldura introdusă şi dezvoltată în focar: Căldura utilă în cuptor: Debitul gazelor de ardere: Tensiunea volumetrică în focar: Ir. Entahpia ^zelcr de ardere la această temperatură: admit pierderile de căldură ale cuptorului: în secţia de radiaţie 2.. wrizator 0. Debitul de combustibil al cuptorului: admite temperatura gazelor de ardere la coş tc.022 (Hi+iac)=l 036 kJ/kg comb. Pierderile de căldură în radiaţie qpr=0.=170°C (sub 200°C). Debitul de combustibil: 397 .

Coeficientul de convecţie din secţia de radiaţie.00017. ) .6344—0.Se aleg arzătoare (combustibil gazos.tmf + 0.2 m rezultă diametrul cercului: Distanţa dintre axele a două arzătoare a l ă t u r a t e : Verificarea tensiunii termice din secţia de radiaţie.37 W / m 2 0 C . astfel încît distanţa de la axele arzătoarelor pînă la faţa tuburilor să fie de m i ­ n i m u m 1. P e n t r u o distanţă de 1. N u m ă r u l şirurilor d e t u b u r i n s = l .85 şi 2 m. are valoarea: <x. Se utilizează m e ­ toda Lobo-Evans. Se admit pentru secţia de convecţie dimensiunile interioare 3. pentru un singur şir de tuburi plasat la perete. Jăsîndu-se loc p e n t r u sistemul de ancorare a ţevilor din secţia de radiaţie. rezultînd ca necesare 5 bucăţi şi luîndu-se în total 6 bucăţi. p e n t r u siguranţă. Gradul de ecranare are expresia: 398 . se calculează cu relaţia: (arc tg se exprimă în radiani) Coeficientul de radiaţie reciprocă rezultă din expresia: Coeficientul de emisie a gazelor se calculează cu relaţia: e g =0. după Lobo şi Evans. Arzătoarele se plasează pe un cerc (în colţurile u n u i hexagon).1 m (pentru arzătoarele de această capacitate). luîndu-se ca t e m p e r a t u r ă medie în focar tmf=tp+ 30 q C=850°C. Coeficientul relativ de radiaţie. Relaţia Lobo-Evans: (relaţia este omogenă.=11. sub această formă se aplică în unităţile fundamen­ tale ale S i . aer rece) cu capacitatea de 290 m 3 N /h.1886 In [(PH 2 O+PCO 2 )•*] (presiunile parţiale ale H 2 0 şi C 0 2 se introduc în bar).

399 .Aria totală a pereţilor secţiei de radiaţie: (L: şi lc — lungimea şi lăţimea secţiei de convecţie) Aria echivalentă a ecranului (se neglijează prezenţa tuburilor din secţia de convecţie): Presiunile parţiale ale H 2 0 şi C 0 2 se calculează pentru presiunea to­ tală egală cu presiunea normală atmosferică. Pentru a se afla temperatura medie a ecranului. Pentru cuptoarele cilindrice cu H/D*=»2 se ia Z=D=5. se calculează iniţial coeficientul de convecţie interior (materie primă în fază gazoasă).582 m.

Temperatura maximă a ecranului: 400 . un şir la perete): Coeficientul H/D ^2: pentru distanta medie de flacără. pentru condiţiile medii).=522.15% mai mare decît valoarea impusă şi verificarea este acceptată)..5°C Tensiunea termică impusă Tt=23 260 W/m2 Temperatura medie a ecranului: Conductivitatea termică a metalului X m =20 W/m°C Tensiunea termică din secţia de radiaţie: (această valoare este numai cu 2. Temperatura maximă a ecranului. Tensiunea termică maximă: Coeficientul dependent de pasul şi plasarea tuburilor (s/de—1.8. corespunzător la H/D^2: Coeficientul global de transfer de căldură între materia primă şi su­ prafaţa exterioară a tuburilor: (s-a utilizat a.. corespunzător la Coeficientul pentru influenta relativă a convectiei.Temperatura peretelui la interior: Temperatura medie a materiei prime £„.

S-a calculat anterior căldura pentru producerea aburului (căldura absorbită în secţia de con:ie): Se citesc următoarele entalpii la presiunea absolută de 15 bar: apă la temperatura de alimentare (100°C) i 1 =419. 3î — Procese de transfer termic AQ\ . P e n t r u secţia de convecţie s-au impus tuburi cu d „ = 8 9 mm.6 kJ/kg. se face bilanţul termic al economizorului. = 2 792 kJ/kg.6 kJ/kg. Căldura absorbită în economizor: Pierderea de căldură în economizor: Entalpia gazelor de ardere la intrarea în economizor: Temperatura gazelor de ardere la intrarea în economizor •-. = 8 1 mm şi pasul s x = 1 3 3 .:or în economizor. apă la t e m p e r a t u r a de fierbere (198°C) i'=844.Pentru această t e m p e r a t u r ă se recomandă otel aliat cu 1 8 % Cr si =» o Ni. utilizat căldurile specifice pentru 300°C). 5 m m . d . • Bilanţul termic al secţiei de convecţie. abur saturat uscat (produs de generator) i .V. Dimensionarea economizorului. Entalpia gazelor de ardere la ieşirea din economizor.. Debitul de abur produs: Debitul recirculat prin vaporizator: Căldura schimbată în economizor: Căldura schimbată în vaporizator: Pentru stabilirea temperaturii gazelor de ardere la trecerea din vapo.

serpentina va avea coturile (sudate) plasate în pereţi. aşezarea tuburilor în triunghi echila­ teral) : Calculul coeficientului de transfer de căldură prin radiaţia gazelor de ardere: Coeficientul de emisie a ecranului e e =0. lungimea dreaptă a tuburilor fiind de 4.85 m şi lăţimea 2 m.2 m. Numărul de tuburi pe şir. pentru lăţimea de 2 m admisă (acelaşi nu­ măr de tuburi pe toate şirurile.S-au admis dimensiunile interioare ale secţiei de convenţie: lungimea 3. Presiunile parţiale ale C 0 2 şi H 2 0 : Temperatura medie a gazelor de ardere în economizor: Temperatura medie a apei în economizor: Temperatura medie a ecranului: Grosimea medie a stratului de gaze: 402 . Avîndu-se în vedere problemele referitoare la susţinerea tuburilor.9.

Aecran=21 • 14 • 7t • 0.85 • 2.85=316. Se admite numărul şirurilor de tuburi 21.Calculul coeficientului de convecţie pentru gazele de ardere se face BD relaţia: Pentru mai mult de 10 şiruri de tuburi p = l .5 c C gazele de ardere au: Calculul coeficientului de transfer de căldură prin radiaţia pereţilor: Coeficientul de emisie a pereţilor e p =0.95. înălţimea ocupată de fascicul: Apereft iateroh=2 • 3.r HP r ă l d i r r ă 1= Calculul diferenţei medii de temperatură: 103 .488 m2 C o p ' f ' f .089 • 3. Secţiunea minimă de curgere: Viteza de masă (debitul masic specific) a gazelor de ardere în secţiu­ nea minimă: La t g =233.48 m 2 .401=18. i < a ' r | t n l cflnhnl r< > t r a n c f p .

In vaporizator se utilizează aceleaşi tuburi şi acelaşi mod de aşezare a acestora. Temperatura medie a ecranului: 404 . Numărul de încrucişări: 7V=n s =21. ca şi în economizor. Temperatura medie a gazelor de ardere în vaporizator: în vaporizator are loc vaporizarea apei la temperatura constantă de 198qC. Diferenţa de temperatură pentru fluidul din exteriorul Atext=297—170=127°C.Diferenţa de temperatura la capătul rece al sistemului Diferenţa de temperatură la capătul cald al sistemului: Diferenţa de temperatură pentru fluidul din interiorul Atint=198—100=98°C. Calculul vaporizatorului este asemănător cu cel al economizorului. tuburilor: tuburilor: Aria de transfer de căldură necesară: Numărul de şiruri de tuburi: (s-a verificat presupunerea făcută) Tensiunea termică în economizor: Dimensionarea vaporizatorului.

:eficientul global de transfer de căldură: ilul diferenţei medii de t e m p e r a t u r ă : i că un fluid are temperatură constantă).itul volumic de apă: 405 . /i==2. =558. :a de transfer de căldură necesară: nărui de şiruri de t u b u r i : [ rificat presupunerea făcută).r .4 m .e a apei în economizor. Calculul căderii de preE zr.286 m •-7tTttilaterali=l7fi m2 . Tensiunea termică în vaporizator: Căderile de presiune pe circuitul apă-abur.5°C gazele de ardere au: Se admite n u m ă r u l şirurilor de tuburi 20. 2 =301. La temperatura medie de 149°C apa are: .

Lungimea echivalentă a unui circuit 406 .Viteza apei în tuburi (un singur circuit): (această viteză este relativ mică.48-10. dar nu se poate majora pentru că dia­ metrul tubului este impus). Se citesc la 15 bar (198°C): pentru apă ^=0. se admit 7 circuite în para­ lel. u/=136. distribuitorul de apă fiind de construcţie simplă.6 f — î pentru abur #„=0. utilizîndu-se p şi w pentru amestec în condiţii medii şi |ii pentru lichid. Lungimea echivalentă a serpentinei: Calculul căderii de presiune a amestecului apă-abur în vaporizator se face prin metoda clasică.1317 m3/kg Debitul recirculat prin vaporizator: 41 478 kg/h Debitul de vapori în condiţii medii: Debitul de lichid în condiţii medii: Numărul de tuburi pe şir fiind egal cu 14.0011539 nT/kg.

Diametrul conductei de abur evacuat din separator se stabileşte penviteză de /-~20 m/s. ia raportul dintre înălţimea spaţiului de vapori şi diametru: Aria segmentului de cerc. rezultă lungimea necesară a separatorului: Separatorul se plasează suspendat. 407 . 3 mm şi di=123. necesară: )itul masic de vapori care părăsesc separatorul: Se admite diametrul interior al separatorului: Dj='0. pe unitatea de volum de spaţiu de vapori: . la saturaţie: 3 3 : =366.63 kg/m . corespunzător spaţiului de vapori: relaţia anterioară.8 mm. 0 3 7 9 6 N/m (tensiunea super- ia secţiunii verticale a spaţiului de vapori. în zona secţiei de convecţie a cup­ torului.~ia se aplică în unităţile fundamentale S. deci d j = 8 1 mm.).I. Pentru presiunea de 15 bar. p^=7. Debitul volumic de abur: pei.'.Dfanensionarea separatorului de apă-abur. Debitul specific de vapori. ' G = 0 . Se alege conducta cu d 8 = 1 4 1 .în economizor).. . Dimensionarea pompei de alimentare este dependentă de circuitul apei le alimentare. care provine de la staţia de demineralizare şi degazare Legătura de la economizor la separator se poate face printr-o conductă : • acelaşi diametru utilizat şi la tuburile economizorului (un singur cir.8 m.593 kg/m .

Viteza corespunzătoare a apei recirculate: Diametrul conductei de amestec apă-abur. Pentru o distribuţie mai uniformă a apei recirculate. reducţii care dau căderi de presiune importante. Se admite o cădere de presiune totală.3 mm şi ^=149. Pompa de recirculare se plasează îa sol. Debitul volumic al pompei de recirculare: Puterea consumată de pompa de recirculare: 408Se admite randamentul global al pompei: . Densitatea amestecului la ieşirea din vaporizator: Debitul volumic de amestec: Se alege conducta cu <ie=168. .Viteza corespunzătoare a aburului: Diametrul conductei de apă recirculată se stabileşte pentru o vite. înecată. pe circuitul de recirculare prin vaporizator. se obişnuieşte să se introducă reducţii la intrarea în fiecare circuit. acoperitoare. Debitul volumic de apă recirculată: Se alege conducta cu d e =141. Viteza corespunzătoare a amestecului: Distribuitorul şi colectorul vaporizatorului se pot realiza din aceleaşi ţevi ca şi conductele de legătură corespunzătoare. care lucrează la 198°C. de ordinul 1 .5 m/s. . la circuitele în paralel ale vaporizatorului. se stabileşte pentru o viteză de ordinul 15 m/s. de 5 bar. Ea este o pompă caldă. Căderea de fpresiune totală pe circuitul de recirculare prin vaporiza­ tor s-ar putea calcula numai după stabilirea amplasării exacte a legături­ lor corespunzătoare.8 mm.3 mm. 1.3 mm şi dj=123. care face legătura între va porizator şi separator.

Căderile de presiune pentru gazele de ardere în iporizator şi economizor rezultă acceptabile. pe două şiruri decalate. deci în special în instalaţiile de piroliză (de etan. Distanţa de la podeaua secţiei de radiaţie la sol poate fi 2. PARTICULARITĂŢILE CUPTOARELOR CU PEREŢI RADIANŢI Cuptoarele cu pereţi radianţi şi cu două şiruri de tuburi plasate cen­ tral se utilizează atunci cînd se urmăresc tensiuni termice mari în secţia ie radiaţie.5 m. Aceste calcule nu sînt prezentate. Se redau totuşi cîteva date nece^re ia efectuarea acestor calcule. Secţia de con­ vecţie este deplasată faţă de secţia de radiaţie. astfel încît plafonul sec­ ţiei de radiaţie să permită amplasarea sistemului de susţinere a tuburilor adiaţie.'.087 m.viteza gazelor în coş de ordinul 8 m/s. Căderea de presiune a aerului la arzătoare (în registrele de aer) poate 2 a::rnisă 30—50 N/m ."ergenţă 30° (înălţimea acestui trunchi de con 1. si diametrul mare egal cu lăţimea secţiei de convecţie şi cu unghiul de :•-".4 m. In «ecţia de convecţie se lasă libere 3 spaţii cu înălţimi de cîte 0. Coşul se racordează la secţia de convecţie printr-un trunchi de con. nă etc).1 m.679 m). Se poate admite diametrul interior al coşului 1. Anexa 11. reJ înălţimea secţiei de convecţie 7. pentru care re.' 1.:. Considerîndu-se registrul de gaze arse numai 50% deschis. rezultă un iraj necesar la baza coşului de aproximativ 40 N/m2 şi o înălţime a coşue 15 m. — distanţa de la pereţii laterali radianţi la tuburi este de aproximă­ ri-. între vaporizator şi economizor şi după economizor). penrj că ele nu comportă aspecte deosebite. se prezintă cîteva date constructiv-funcţionale pentru -::el de cuptoare: — pasul tuburilor are valoarea aproximativă s = 3 d e . In continuare.'. propan._:ezultă puterea consumată de pompă: itru ca dimensionarea tehnologică a cuptorului să fie completă. viteza gazelor în secţiunea ia fiind 5 şi respectiv 3 m/s. tre:-ie să se mai calculeze căderile de presiune pe circuitul gazelor de ar-i să se dimensioneze coşul.8 m (înainte i vaporizator. Actualele cuptoare de piroliză a gazelor sau benzinei au tuburile din -r_*ia de radiaţie plasate vertical. 409 .

— temperatura medie a ecranului este cu 100 . Pereţii radianţi sînt alcătuiţi din numeroase panouri radiante.25.7. finală de 200—300 m/s (inferioară vitezei sunetului). ea depinzînd de valoarea coeficientului de convecţie interior. se recomandă ca F să se calculeze cu relaţia (4. . — tensiunea termică din secţia de radiaţie este de ordinul 50 000— 70 000 W/m2. Aceste arzătoare funcţionează cu combustibil gazos şi îşi aspiră întregul debit de aer necesar. 410 . — viteza liniară medie a amestecului este de 100—200 m/s. Verificarea tensiunii termice din secţia de radiaţie a cuptoarelor de piroliză se face după metodica prezentată anterior.c. — viteza de masă a amestecului din tuburi este cuprinsă între 110 ţ 140 kg/m2s. 1 5 0 ^ mai mare decît temperatura medie a materiei prime din secţia de radiaţie. Prin reglarea corespunzătoare a şirurilor ver­ ticale de arzătoare. . — se lucrează în majoritatea cazurilor cu patru circuite în parale] obţinindu-se timpi de şedere în secţia de radiaţie sub 1 s. pe diver­ sele zone ale serpentinei. In tabelul A. — temperatura gazelor de ardere la prag este de ordinul !l 000— 1 100°C. Pentru că la cuptoarele cu pereţi radianţi gradul de ecranare are valori foarte mici. fiecare panou corespunzînd unui arzător. de tipul celui redat în fig. 4. radiind puternic. în faţa difuzoarelor arzătoarelor există nişte discuri care proiectează amestecul combustibil lateral. — tensiunea volumetrică are valori asemănătoare cu cele întîlnite 1 cuptoarele cu pereţi ecranaţi. iar ce. se pot obţine variaţii ale tensiunii termice.— gradul de ecranare are valori foarte mici. Arderea decurge pe suprafaţa peretelui. în jurul difu­ zoarelor.23 sînt prezentate cîteva tipuri de astfel de panouri radiante. In literatura sovietică sînt prezentate cuptoare de piroliză cu arză­ toare fără flacăra.20). In prezent se utilizează frecvent pereţi radianţi pe care sînt distri­ buite uniform multe arzătoare de capacităţi mici. iar acesta devine incan­ descent. de ordinul ty=0. plasate perpendicular pe perete. cît şi de grosimea medie a stratului de cocs depus în interiorul tuburilor.

un grad de ecranare de ordinul 4>= 5 şi o tensiune volumetrică foarte mare (în jurul a 150 000 W/m3). Se admite viteza de masă pw—130 kg/m2-s._-. — — condiţiile de ieşire din secţia de radiaţie 840°C. se calculează debitul de combustibil: Fluxul termic dezvoltat prin ardere: Datele constructive şi cele funcţionale ale cuptorului corespund unui :az real. — masa moleculară medie a materiei prime 35. de tipul celor amintite.5-IO6 W. pentru temperatura medie din focar trebuie luată o valoare cu O . Exemplu de dimensionare a secţiei de radiaţie a unui cuptor cu pereţi radianţi. pasul tuburilor '. astfel de cazuri. conţine o serie de aproximaţii şi ipoteze simplificatoare.rc în jurul a 1 m. . :oda lui Bahşiian pentru dimensionarea secţiei de radiaţie a cup: erelor cu pereţi radianţi.:". iar amestecul comibil are 0°C. 4. . Se iau tuburi cu d e =123 mm. — fluxul termic absorbit în secţia de radiaţie 9. pentru verificarea tensiunii termice din secţia de radiaţie se poate utiliza metodica expusă anterior. — temperatura gazelor de ardere la prag 1 050°C. se calculează produsele :'? ardere şi apoi entalpia acestora la £ p =l 050°C. 150°C mai mare decît temperatura gazelor de ardere la prag. Admiţîndu-se că arderea decurge cu a = l . ^ = 1 0 5 mm şi s—3de. 2 bar. — combustibilul utilizat este asimilat cu metanul.8. dezvoltată prin ardere. aşezarea tuburi­ lor făcîndu-se în triunghi. cunoscîndu-se următoarele date: — debitul materiei prime 10 800 kg/h. cu următoarea obser­ vaţie: tensiunea volumetrică fiind mult mai mare decît în cazurile obiş. Admiţîndu-se că prin pereţii secţiei de radiaţie se pierd 3o/0 din căl. Distanţa dintre pereţii radianţi şi tuburi are o ' :-. Se obţine iP= =25 919 kJ/kg comb. l .4. ~s~. Numărul de circuite în paralel: Debitul volumic la intrare: 411 .îste cuptoare sînt prevăzute cu tuburi orizontale. Se obţin astfel.e foarte laborioasă şi necesită pentru aplicare diverse tabele şi grafice specifice.5 bar. — condiţiile de intrare în secţia de radiaţie 600QC. metodă întîlnită în litesovietică. — debitul de abur adăugat materiei prime 5 600 kg/h. Dimensionarea secţiei de radiaţie a cuptorului de piroliză a unui amestec de etan şi propan. — masa moleculară medie a amestecului evacuat 23. aproximativ s=2de.

65 m.2 m şi lăţimea secţiei de radia­ ţie 3. Lungimea ocupată de tuburi: Se iau lungimea secţiei de radiaţie 12. Aria de transfer de căldură necesară: Se ia porţiunea dreaptă a tuburilor 6.2 m (fig. Pe un perete lateral.Debitul volumic la ieşire: Debitul volumic mediu: Viteza liniară medie: Viteza liniară la ieşire: Se admite tensiunea termică T ( =60 000 W/m2. Lungimea unui cot de 180°: Numărul necesar de tuburi (coturile sînt interioare) : Înălţimea ocupată de tuburi: Se ia înălţimea secţiei de radiaţie 8 m. A. această deschidere avînd înălţimea de 1 m. se lasă deschiderea pentru evacuarea gazelor de ardere către secţia de convecţie.23). Volumul camerei de radiaţie: Tensiunea volumetrică : 412 .

= =11. Se admite temperatura medie a ecranului mai mare cu 130°C decît temperatura medie a materiei prime: Se admite temperatura medie din focar mai mare cu 40°C decît tem­ peratura gazelor de ardere la prag: nlasate central: Coeficientul relativ de radiaţie pentru două şiruri de tuburi decalate. (arc tg se exprima in radiani. s/de=3) Coeficientul de emisie a gazelor: Din calculul procesului de ardere (presiunea totală se ia egală cu pre­ siunea normală atmosferică) rezultă: 413 .Verificarea tensiunii termice admise se face cu relaţia: Pentru coeficientul de convectie se ia valoarea medie constantă a .37 W/m2 °C.

In cazul utilizării unor combustibili care conţin S. în gazele de ardere este prezent SOo. care constituie noxa prin­ cipală a gazelor de coş. Anexa 12. 414 . deci ea este corectă. CALCULUL DISPERSIEI SQ2 DIN GAZELE DE COŞ Arderea combustibililor în cuptoare este obişnuit completă şi deci în gazele de ardere nu apare CO.Grosimea medie a stratului de gaze depinde de raportul relativ al di­ mensiunilor secţiei de radiaţie: Gradul de ecranare: Aria totală a pereţilor secţiei de radiaţie: Aria echivalentă a ecranului: Aria plană ocupată de ecran: Coeficientul de radiaţie reciprocă: Tensiunea termică admisă (60 000 W/m2) s-a verificat.

gazele de ardere au iniţial.25 care corespunde stării stabile a atmosferei. valorile lui se iau din tabelul A. Se recomandă să se utilizeze în calcule w10=2 . iar apoi sînt preluate de vînt. D este diametrul interior al coşului (la vîrf). deci la curenţi ascendenţi puternici. — cota vîrf ului coşului faţă de sol. 415 . puţind crea o atmosferă nocivă. k. 3 m/s (viteza mai mare este favorabilă dispersiei). Astfel.I. o mişcare ascensională. S 0 2 este kttilnit şi la sol. care favo­ rizează dispersia. avînd insă loc şi dispersii. ivi0 — viteza vîntului la altitudinea de 10 m (faţă de sol). aşa cum este scrisă se aplică în uni­ tăţile fundamentale S. la evacuarea din coş. pe direcţia sa. Starea instabilă se referă la o scădere accentuată a temperaturii cu altitudinea (>1°C/100 m). . deci la lipsa unor curenţi ascendenţi (răcirea solului în nop­ ţile senine). Se recomandă să se utilizeze în calcule n=0. Indicele de turbulenţă depinde de starea atmosferică.24. Ascensiunea gazelor de ardere deasupra coşului se calculează cu re­ laţia: Această relaţie nu este omogenă. w — viteza gazelor arse la vîrful coşului. n — indicele de turbulenţă a aerului. Inversiunea se referă la o creştere a temperaturii cu altitudinea.Datorită inerţiei. Altitudinea la care începe dispersia are valoarea: Debitul de S 0 2 evacuat prin gazele de coş se calculează cu relaţia (omogenă): în care B este debitul masie de combustibil şi s fracţia masică a sulfului existent în combustibil. atît pe orizontală cit şi pe verticală. .

08. p 0 =0. Concentraţia maximă de SO» la sol este întîlnită pe direcţia vîntului.I.02.16. în planul solului.04. Cv şi C0 sînt coeficienţii de difuziune turbionară. Valorile lui Cv şi C0. la sol. pe verticală şi pe orizontală). are valoarea: (relaţia este omogenă.Relaţiile lui Sutton. p 0 =0. (obişnuit se utilizează valorile pentru turbulenţă medie). se iau din tabelul A. (această relaţie este omogenă). într-un punct oarecare de coordonate x şi y (x numai pozitiv). concentraţia maximă admisibilă în zonele de lucru este de 10 mg/m3 aer.24. =0. axa x fiind luată pe direcţia vîntului. din motive de secu­ ritate a coloanelor alăturate şi din motive de protecţie a mediului (con­ centraţia de S 0 2 ia sol scade cu creşterea înălţimii coşului). Rezultatele obţinute cu aceste două serii de relaţii sînt destul de di­ ferite.10. se află cu relaţia: (relaţia nu este omogenă. — turbulenţă medie p„=0. pe verticală şi pe orizontală. Imaginîndu-se un sistem de axe de coordonate. 416 . în funcţie de starea at­ mosferică (obişnuit stabilă) şi de altitudinea la care începe dispersia. în multe cazuri.05. Concentraţia maximă de SG\> în aer. p 0 =0. un punct oarecare de pe sol poate fi definit prin coordonatele sale x şi y. Relaţiile Bosanquet-Pearson: Coeficienţii de difuziune turbionară. cota vîrfului coşului este impusă. Pentru S0 2 . iar în zonele protejate de 0. la o distanţă de coş egală cu: (hd şi xmax se exprimă în m). — turbulenţă puternică p„=0. iar axa y perpendiculară pe această direcţie. aşa cum este scrisă se aplică în unităţile fun­ damentale S. Concentraţia de S 0 2 la sol.). cu originea în axul coşului. au următoarele valori: — turbulenţă slabă p i .25 mg/m3 aer.

604 m/s. cu ajutorul relaţiilor lui S u t t o n : Coeficienţii de difuziune pe orizontală şi verticală: (ru stare stabilă a atmosferei si h. aceleaşi calcule efectuate cu relaţiile BosanquetPearson: Procese de transfer termic 417 . Altitudinea la care începe dispersia: Debitul de SO. prin însumarea concentrai i l e parţiale.-xime de S 0 2 la sol şi al distanţei. la sol şi al distanţei. la care concenţia de SOL.25. corespunzătoare acesteia.01. «=* 50 m) P e n t r u comparaţie. — viteza gazelor de ardere la vîrful coşului w=8. concentraţiile globale de S 0 2 în aer. obţinute cu relaţiile lui C. Calculul concentraţiei -. corespunzător "iilor frecvente ale vîntului. — fracţia masică a sulfului conţinut de combustibil s—0.. pentru diverse puncte :e pe sol. la sol este maximă.5 m/s şi indicele de turbulentă p e n t r u starea stabilă a atmosferei n=0.cazul în care într-o zonă există mai multe coşuri. cunoscîndu-se următoarele date iniţiale: — debitul de combustibil 5 = 2 304 kg/h. — cota vîrfului coşului faţă de sol hc=45 m.> evacuat: Calculul concentraţiei maxime de SOL. pe direcţia vîntului. pe direc­ ţia vîntului. pot fi calculate. aplicate pentru fiecare coş în Exemplu numeric de calcul al dispersiei S02. 5 m. — diametrul interior al coşului (la vîrf) D = l . Ascensiunea gazelor de ardere deasupra coşului: Se admit: viteza vîntului la altitudinea de 10 m faţă de sol w10= = 2.

benzină. precum şi t e m p e r a t u r a amestecului. se discută pe larg în cadrul unui curs de specialitate. s-a ales un proces (întîlnit frecvent) de des­ compunere termică a unei fracţiuni reziduale de petrol. In acest scop. în cele ce urmează se face o introducere în calculul termic şi fluidodinamic al serpentinei de reacţie. se precizează temperatura finală. din m u l ­ tele procese utilizate practic. PARTICULARITĂŢILE DIMENSIONĂRII CUPTOARELOR DE REACŢIE In multe instalaţii tehnologice. pentru turbulenţă medie: (se constată diferenţe relativ mari î n t r e valorile obţinute prin cele două metode de calcul). au loc şi procese de reacţie a materiei prime. motorină uşoară şi motorină grea) şi caracteristicile fizico-chimice ale acestor fracţiuni. care decurg la temperaturi ridicate şi care sînt obişnuit endotermice. în serpentina din secţia de radiaţie a cuptorului. secţia de r a ­ diaţie a cuptorului este alimentată cu un amestec de reziduu de vid în fază lichidă. din secţia de radiaţie a unui cuptor. pe baza unor determinări e x p e ­ rimentale anterioare (la scară de laborator. procen­ tele masă ale fracţiunilor caracteristice rezultate prin descompunerea ter­ mică a materiei prime (gaze. la scară pilot sau chiar dintr-o instalaţie industrială existentă). o fracţiune grea reeireulaită (recielu) în fază lichidă şi abur. reacţiile fiind în general de o m a r e complexitate. In cazul concret al unei instalaţii de cocsare întîrziată. P e n t r u ieşirea din cuptor se fixează presiunea (în funcţie de necesi­ tăţile proceselor din avalul cuptorului) şi. Se cunosc: debitele celor trei componenţi ai amestecului.Coeficienţii de difuziune pe orizontală şi verticală. 418 . Anexa 13. P e n t r u o înţelegere mai uşoară a celor expuse este necesar să se facă şi unele referiri concrete la un proces de reacţie. legătura dintre dimensionarea tehnologică a cuptoru­ lui şi calculul cinetic şi termodinamic al reacţiilor materiei prime. pentru a se stabili. caracteristicile fizico-chimice ale celor două fracţiuni lichide. Cinetica şi termodinamica acestor reacţii.

rezultă debitul de combus­ tibil şi apoi. Cunoscîndu-se entalpiile caracteristice şi căldura de reacţie. se referă la materia primă). această valoare poate fi aproximată cu ajuto­ rul următoarei relaţii empirice: (f/J. n u m e r o t a t e de la intrare spre ieşire.P e n t r u acest caz concret se cer obişnuit: dimensionarea secţiei de r a ­ diaţie a cuptorului. La intrarea în prima zonă (intrarea în secţia de radiaţie) sînt cunos­ cute temperatura şi presiunea (admisă anterior). se stabileşte geo­ metria secţiei de radiaţie şi se verifică tensiunea termică admisă. verificarea conversiei impuse şi calculul timpului de şedere a materiei prime în serpentină. Dimensionarea secţiei de radiaţie se face d u p ă metodica prezentată anterior: se stabilesc diametrul tuburilor şi n u m ă r u l de circuite în paralel (în funcţie de viteza de masă recomandată). Se calculează presiunea parţială a aburului la ieşirea din cuptor şi se stabilesc entalpiile finale ale tuturor componenţilor. prin bilanţul termic al secţiei de radiaţie. Se admite că permanent. P e n t r u stabilirea entalpiei iniţiale a aburului este necesară presupu­ nerea presiunii la intrarea în serpentina de reacţie (deci presupunerea căderii de presiune în serpentină). admiţîndu-se şi temperatura de preîncălzire a aerului. Calculul cinetic al serpentinei de reacţie. Entalpia gazelor se exprimă în raport cu faza gazoasă la 0°C şi se calculează obişnuit prin intermediul valorii medii a căldurii specifice izobare. 27* 419 . stabilirea căderii de presiune pe circuitul materiei prime. Calculele cinetice sînt laborioase. în serpentina de reacţie. fiecare zonă a serpen­ tinei. în continuare. Dacă se stabileşte iniţial t e m p e r a t u r a gazelor de ardere la ieşirea din secţia de radiaţie. verificarea conversiei impuse şi calculul timpului de şedere. din bilanţul termic al secţiei de radiaţie rezultă debitul de combustibil necesar. p e n t r u că nece­ sită încercări succesive. materia primă n e reacţională se află în fază lichidă. se calculează tem­ peratura gazelor de ardere Ja ieşirea din secţia de radiaţie. Trebuie ca final să rezulte valori suficient de apropiate de cele admise în bilanţul termic al cuptorului (secţiei de radiaţie). iar fracţiunile rezultate în fază vapori (temperaturi ridicate şi presiuni parţiale reduse). trebuie să fie s u b 200 secunde. se stabi­ leşte fluxul termic absorbit în secţia de radiaţie. care se calculează. în ordine. pînă la ieşirea din cuptor. pentru conversie.. In lipsa valorii experimentale a căldurii de reacţie. pentru reacţiile de descompunere termică. care urmează apoi să fie verificate. Timpul total de şe­ dere a materiei prime în serpentina de reacţie. Calculul cinetic al serpentinei de reacţie se face pentru un singur circuit şi el include: stabilirea căderii de presiune. rezultînd n u m ă r u l de tuburi. pentru diferenţe de temperatură din ce în ce mai mici (între ieşirea şi intrarea în zonă). temperatură şi presiune. Se presupun pentru această zonă conversia şi căderea de presiune. pînă la verificarea valorilor presupuse. Se împarte serpentina de reacţie în trei (eventual mai multe) zone sau sectoare. cunoscîndu-se şi sarcina secţiei de convecţie. Dacă se efectuează iniţial bilanţul termic global al cuptorului. se calculează. se admit tensiunea termică şi lungimea tuburilor.

Se calculează lungimea geometrică a serpentinei în zonă (cu lungimea totală a tuburilor şi coturilor) L g şi lungimea echivalentă corespunzătoare L e (pentru stabilirea căderii de presiune). Raportîndu-se fluxul termic absorbit în zonă. pe lîngă entalpii. se stabilesc debitele medii şi se calculează fracţiile masice medi ale componenţilor în fază vapori. p — presiunea totală medie.25. se calculează cu relaţia: rezultată prin aplicarea legii lui Amagat amestecurile de gaze reale. în continuare. menţinîndu-se constant rapor­ tul produselor de reacţie. parametrii critici (pseudocritici) se citesc din figurile A. ţinîndu-se seamă. în funcţie de densitatea relativă şi de factorul de caracterizare. P e n t r u fracţiunile petroliere. R — constanta universală a gazelor (8314 J/kmol-K). se calculează debitul volumic al fazei lichide (cu d e n ­ sitatea materiei prime lichide la t e m p e r a t u r a medie) şi debitul volumic al amestecului în condiţii medii. privind variaţia constantei vitezei de reacţie la descompunerea termică a fracţiunilor petroliere grele. în condiţiile medii din zonă (temperatură şi presiune medii aritmetice). Se întocmeşte bilanţul termic al zonei. Debitul volumic de vapori. în funcţie de parametrii reduşi (în presiunea redusă se utili­ zează presiunea totală şi nu presiunile parţiale). Valorile factorilor de compresibilitate (zi) se citesc din diagrama gene­ rală clasică. se efectuează bilanţul material al zonei. pe com­ ponenţi. Timpul de staţionare în zonă va fi: Pe baza diagramei lui Nelson. în care: m este debitul masic de vapori. în condiţiile de ieşire din zonă. rezultă viteza medie de curgere (w). la secţiunea i n t e ­ rioară a tubului.24 şi A. şi de căldura de reacţie consumată în zonă: (mb este debitul de benzină în kg/h). rezultă n u m ă r u l de tuburi necesare în zona respectivă. M t — masele mo­ 7 lare ale componenţilor. Prin raportarea debitului volumic al amestecului. în N/m-. la tensiunea termică medie utilizată şi la aria exterioară efectivă a unui tub. < i — fracţiile masice ale componenţilor din faza vapori. Se calculează entalpiile specifice ale componenţilor şi entalpia glo­ bală a fluxului. s-au sta­ bilit următoarele relaţii pentru calcularea acestei m ă r i m i : 420 . în kg/s. pentru intrare aceste valori fiind cunoscute de la zona anterioară.Pe baza conversiilor iniţială şi finală.

Valoarea medie a lui k se calculează în funcţie de fracţiile masice (fracţiile molare nu pot fi stabilite) ale reziduului de vid şi reciclului. se calculează în funcţie de con­ versia iniţială. la aceeaşi temperatură (temperatura medie din zonă. P e n t r u ultima zonă. 421 . în o/0 masă benzină). prin relaţia: (conversiile sînt exprimate. Densitatea medie a amestecului se află simplu. la ieşirea din zonă. Dacă această valoare nu este practic egală cu valoarea presupusă. Căderea de presiune în zonă se calculează cu relaţia clasică: P e n t r u coeficientul de frecare se recomandă valoarea /«=<0. în K). se repetă calculul cu o nouă presupunere pentru Xf. la debitul volumic total (valori cunoscute).02.Valorile lui 7c rezultă în s _ 1 şi. din materia primă care alimentează secţia de radiaţie: Conversia finală. ele sînt mai mari pentru reziduul de vid decît pentru reeicru. prin raportarea debi­ tului masic total. conversia fiind impusă. se presupune o nouă temperatură. la intrarea în zonă.

9% masă ( M = 2 2 0 . T r = 2 5 8 K. cu eît diferenţa de temperatură în zonă este mai mare). căderea de presiune în în treaga serpentină (se verifică astfel presupunerea iniţială) şi timpul tota de staţionare.35% masă ( M = 1 1 0 . calculul se repetă. coeficientul de temperatură al vitezei de reacţie.750. Secţia de radiaţie a unui cuptor de cocsare este alimentată cu 120 000 kg/h reziduu de vid (dj* =1. reprezintă raportul din­ tre valoarea constantei vitezei de reacţie la £ + 5°C şi valoarea constantei vitezei de reacţie la t—5°C (intervalul de temperatură este de 10CC). dj° =0.4% masă (M=26. — motorină uşoară 7. p *=» 10 bar şi următoarele conversii în raport cu alimentarea: — gaze 3.7. K = l l . Calculîndu-se fluxul termic schim­ bat în secţia de radiaţie. sarcina termică a secţiei de radiaţie (acestea trebuii să fie apropiate de cele din calculul termic). — motorină grea 0.Presiunea la ieşirea din zonă va fi: Dacă valoarea lui p/ nu este practic egală cu valoarea presupusă. K = l l .temperatura finală a zonei. pentru calcularea constantei vitezei de reacţie. care se stabileşte cu relaţia: în c a r e : ti — reprezintă temperatura iniţială a zonei. corespunzătoare zonei respective. La ieşirea din secţia de radiaţie se admit temperatura «** 500°C. K = l l . la o temperatură t dată (/c. rezultă: n u m ă r u l de t u b u r i necesar în secţia de radiaţie. Coeficientul de temperatură al vitezei de reacţie trebuie calculat la temperatura echivalentă vitezei medii politropice. 422 . — benzină 4. pornindu-se cu valoarea lui t e re­ zultată din calcul.920. Problema stabilirii temperaturii t e se rezolvă prin încercări succe­ sive: se presupune t e în zonă (cu atît mai m a r e decît temperatura medie aritmetică. d\l =0. 3 bar). 3 ) .078-10° kJ/h. se obţine Q f =90. tf —. deci presiunea la intrare 18 ba-r. p f = 4 4 . 9 7 5 . d^ =0.92o/0 masă ( M = 2 8 0 . 36 000 kg/h reciclu (d\l = 0 . 5 ) şi 3 120 kg/h abur. variază cu temperatura). După cum se ştie. 5 ) . Corect. în special atunci cînd creşterea temperaturii în zonă este relativ mare. k t — coeficientul de temperatură al vitezei de reacţie. s repetă calculul cu o nouă presupunere. P r i n însumările corespunzătoare. fără a se precizia însă ce repre­ zintă această temperatură medie. 8 5 ) . Anterior. 7 ) . P r i n definiţie. K = l l . dacă t e presupus diferă cu mai mult decît 1°C faţă de t e calculat. trebuie utilizată temperatura echivalentă vitezei medii politropice. se calculează valoarea lui k t p e n t r u această temperatură.018/ K = l l . valoarea lui k luată la temperatura medie aritmetică a zonei (între t e m p e r a t u r a iniţială şi t e m p e r a t u r a finală a zonei) nu este satisfăcătoare. acest amestec avînd t e m p e r a t u r a 349°C. Exemplu numeric de calcul cinetic. se calculează t e cu relaţia corespunzătoare. Se presupune căderea de presiune în serpentina secţiei de radiaţie 8 bar.850. s-a a r ă t a t că valoarea constantei vitezei de reacţie trebuie calculată la temperatura medie din zonă.

. Se presupune temperatura echivalentă vitezei medii politropice r e =419°C. 423 . 0 27389\ T P e n t r u 419 + 5 = 4 2 4 C = 6 9 7 K rezultă k=9. P e n t r u 419°C=692 K rezultă k=6.5°C. — lungimea geometrică (lungime totală + lungime cot de 180°. P e n t r u 4 1 9 — 5 = 4 1 4 ° C = 6 8 7 K rezultă 7c=5. Serpentina secţiei de radiaţie se împarte în trei zone: — zona 1 între t e m p e r a t u r a de intrare şi t = 4 5 0 ° C . L [s-1] J ri (presupunerea lui t e s-a făcut corect).143 V C / o n . — zona 2 între temperaturile 450 şi 485°C. 60000 78C00 exp [30. Temperatura medie aritmetică 0.08 m.0813.10.P e n t r u două circuite în paralel şi tuburi cu d e = 1 6 8 mm. Se admite tensiunea termică T ( = 2 9 930 W/m 2 transfer necesară: şi rezultă aria de Se admit următoarele lungimi ale tuburilor: — lungimea efectivă (pentru transferul de căldură) 24 m.78'21 • I O " 5 [s" 1 ]. pentru timpul de staţionare) 25 m.0147-10~ .5(349+ 450)=399. în continuare se prezintă calculul primei zone a serpentinei de reacţie (pentru un singur circuit). — zona 3 între t = 4 8 5 c C şi t e m p e r a t u r a de ieşire.r '. Calculul constantei vitezei de reacţie: i k={E(giki)= */ i. — lungime echivalentă (pentru căderea de presiune 31. dj=152 mm şi s = 3 0 5 mm corespunde viteza de masă a materiei prime în t u b u r i : Viteza liniară a materiei prime lichide reci în tuburi (d|* amestecul reziduu de vid — reciclu este 1. Coeficientul de temperatură al vitezei de reacţie: Temperatura echivalentă vitezei medii politropice: / H 18000 78 000 trurmn \ exp ( 3 0 .008): pentru (cele două viteze sînt acceptabile). 0 4 2 — — — 5 2 8 043 A T / . Numărul de tuburi necesare: Dimensionarea secţiei de radiaţie şi verificarea tensiunii termice ad­ mise se fac după metodele cunoscute.

9=15. Presiunea medie în zonă 0.25).26). = 0 .1 bar). 5 1 % masă benzină şi căderea de presiune în zonă 2. Se întocmeşte următorul bilanţ termic al zonei (tab.55 bar. La intrare presiunea parţială a aburului este egală cu presiunea totală.1)=16.821) şi presiunea parţială la ieşire (12.9 bar (presiunea finală 18—2. P e n t r u abur se stabilesc fracţia molară la ieşire (0. 424 .5(18 +15.4 bar).Conversia iniţială (la intrarea în zonă) x . A. Entalpia specifică a gazelor se calculează cu următoarea relaţie: i g = l . A. Se presupune conversia finală a zonei x / = 0 .0019885 t 2 [kJ/kg]. Se cunosc următoarele debite masice relative: Debitul masic de benzină la ieşirea din zonă (pentru un singur cir­ cuit) : Se întocmeşte următorul bilanţ material al zonei (tab. 6 9 5 9 t+0.

în p r utilizîndu-se presiunea totală medie (tab.).27).Căldura specifică de reacţie: Căldura de reacţie absorbită în zonă: Fluxul termic absorbit în zonă: Numărul de tuburi corespunzător zonei: Lungimea geometrică a zonei: Lungimea echivalentă a zonei: Debitul volumic de vapori în condiţii medii: z—j(pr. T. Debitid volumic de lichid (densitatea la temperatura medie 830 kg/m 3 ): Viteza medie a amestecului: 425 .. A.

pentru serpentina de reacţie (tab. se calculează şi celelalte două zone ale serpentinei de reacţie.51 2.37 I O " 6 • Q. [S] Total 2 3 1 25. [kJ/h] Zona Presupus 0.72 102.28).133 45. Prin metodica de calcul prezentată. x f l % nwsă benzină] Rezultat 0. fiind permisă şi o modificare redusă a temperaturii.35 Număr tuburi T.9 bar).104 18.66 9.51 2.14 5.49 33. se prezintă tabelele rezumative ale parametrilor carac­ teristici.90 4.463 13.508 6. In continuare. La ieşirea din ultima zonă (ieşirea din secţia de radiaţie a cuptorului) trebuie să se obţină valori apropiate de cele admise iniţial. A.85 426 .80 4.76 4.99 22.05 74.Timpul de staţionare în zonă: Căderea de presiune în zonă: (s-a presupus Ap=2.

Anexa 14. Se remarcă.S56. Tipul cuptorului: paralelipipedic vertical.05 este n u m ă r u l necesar de tuburi din această secţie (am­ bele pentru un singur circuit) şi coincid practic cu valorile stabilite iniţial. iar 33. apropierea dintre valorile rezultate şi cele presupuse.960. Presiunea absolută la ieşirea din cuptor: 1. Din motive de securitate. cu secţie de radiaţie.Valoarea 45. Timpul total de staţionare a materiei prime în serpentina de reacţie are o valoare satisfăcătoare. Debitul de ţiţei: 187 500 kg/h. 7 .6 bar. 7 . Procente masă vaporizat la ieşire: 50. se impune cota vîrfului coşului faţă de sol: 45 m. Temperatura ţiţeiului la intrarea în cuptor: 220°C.7845. K = l l . Destinaţia cuptorului: încălzirea şi vaporizarea parţială a ţiţeiului. pentru procentul masic mediu de vaporizat (25o/0): dji. Temperatura ţiţeiului la ieşirea din cuptor: 336°C. pentru x f şi Ap.814. Compoziţia elementară a combus­ tibilului: 427 . în funcţie de presiune: Combustibilul utilizat: păcură cu dJ5=O. Temperatura iniţială de vaporizare a ţiţeiului.=0. pentru cele trei zone. Densitatea relativă a vaporizatorului. Caracteristicile vaporizatului: dj* =0. într-o instalaţie DA de capacitate mică.104-IO 6 kJ/h reprezintă căldura absorbită în secţia de radiaţie. Caracteristicile ţiţeiului: d]î=0. DIMENSIONAREA UNUI CUPTOR DE ÎNCĂLZIRE Şl VAPORIZARE PARŢIALA A ŢIŢEIULUI Datele iniţiale de proiectare. în raport cu recomandările. K = l l . secţie de convecţie şi preîncălzitor de aer. Calculul procesului de combustie. pe curba de vaporizare în echilibru.

Căldura preluată de materia pri­ mă în cuptor: e=>0.2o.Se admite coeficientul cantităţii de aer <x=l. Consumul de aer: Se admite consumul de abur de pulverizare: Cantitatea molară de gaze de ardere: Cantitatea masică de gaze de ardere: Puterea calorică inferioară a combustibilului: Masa molară medie a gazelor de ardere: Bilanţul termic global al cuptorului.5 (fracţia masică a vaporizatului) Relaţii pentru calculul entalpiilor specifice ale fracţiunilor petroliere: 428 .

în secţia de convecţie 1. Entalpia lichidului rezidual la ieşirea din cuptor: Entalpia amestecului combustibil. fără fac­ torul de corecţie în funcţie de K (necunoscut). în preîncălzitorul de aer 1. Se admite p e n t r u pulverizare abur saturat uscat cu presiunea absolută 5 bar.. Se admite r a e r = 1 0 c C . cu aerul în condiţii atmosferice: Se admite t(-Om&=80°C. -. Se admite temperatura gazelor de ardere la coş t. Latenta de vaporizare a apei la 0°C: r 0 = 2 501 [kJ/kg]. Entalpia combustibilului se află cu relaţia anterioară a lui ii. P e n t r u abur saturat uscat de 5 bar: t = 2 749 [kJ/kgJ.Entalpia ţiţeiului la intrarea în cuptor (total lichid): Entalpia vaporizatului la ieşirea din cuptor: Densitatea lichidului rezidual: Se admite şi pentru lichidul rezidual K = l l . % din căldura intro­ dusă şi dezvoltată în cuptor (total 5%). 7 .=180 c C. Se admit pierderile de căldură ale cuptorului: în secţia de radiaţie 3. 429 .

Se admite temperatura gazelor de ardere la trecerea din secţia de ra­ diaţie în secţia de convecţie (la prag): f„=900 o C. Se admite temperatura gaze­ lor de ardere la intrarea in preîncălzitorul de aer: ij=(400 o C. Entalpia gazelor de ardere la această t e m p e r a t u r ă : Pierderile de căldură în preîncălzitorul de aer: Căldura preluată de aer în preîncălzitor: Entalpia aerului preîncălzit: Temperatura aerului preîncălzit: (CP aer s-a luat la 250°C).Entalpia gazelor de ardere la această t e m p e r a t u r ă : R a n d a m e n t u l cuptorului: Debitul de combustibil: Debitul de aer utilizat: Debitul gazelor de ardere: Debitul de abur de pulverizare: Bilanţul termic al cuptorului pe secţii. Entalpia gazelor de ardere la această t e m p e r a t u r ă : 430 .

Numărul de tuburi: 431 . Debitul volumic de ţiţei rece (p—856 kg/m 3 ): Viteza ţiţeiului rece în tuburi.8 m (coturi exterioare). atît pentru secţia de radiaţie cît şi p e n t r u secţia de convectie.Pierderile de căldură în secţia de convectie: •Căldura preluată de materia primă în secţia de convectie: Căldura preluată de materia primă în secţia de radiaţie: Entalpia ţiţeiului la intrarea în radiaţie: T e m p e r a t u r a ţiţeiului la intrarea în radiaţie (se consideră total lichid}: Entalpia amestecului combustibil corespunzătoare aerului preîncălzit: Căldura totală introdusă şi dezvoltată în focarul cuptorului: Dimensionarea secţiei de radiaţie. pentru două circuite: Secţia de radiaţie se dimensionează pentru o tensiune termică de 42 000 'fW/m2l. d j = 1 4 8 mm şi s = 3 0 5 mm. Tuburile vor avea lungimea efectivă 14. Se aleg tuburi cu d e = 1 6 8 m m .2 m şi lungi­ mea totală 14. în radiaţie tuburile se plasează n u ­ m a i pe pereţii laterali.

Distanţa între două injectoare alăturate.6 m. care ocuoă lăţimea: P e n t r u o înclinare a umerilor secţiei de radiaţie de 45°. Distanta de la injectoare la fata tuburilor: 432 . cu capacitatea de 200 kg comb/h: Injectoarele se plasează intercalat. lungimea unui umăr este egală cu: Numărul de tuburi pe un u m ă r : JNumărul de tuburi pe un perete lateral: înălţimea peretelui lateral: înălţimea secţiei de radiaţie: Volumul secţiei de radiaţie: Tensiunea volumetrică: N u m ă r u l de injectoare. de pe aceeaşi linie: Distanţa între două injectoare alăturate. Se admit în secţia de convectie 6 tuburi ve sir.Recalcularea lui Ar şi Tt: Se admite lăţimea secţiei de radiaţie 4 m.4 -de de perete. de pe linii diferite: Tuburile se plasează cu axul la 1. pe două linii distanţate cu 0.

Se ia tempera­ t u r a medie în focar t m ^ = t p + 40=940°C. Coeficientul relativ de radiaţie. (relaţia este omogenă.f i ^ * In rmr£»f£» (arc tg se exprimă în radiani). după Lobo şi Evans. Coeficientul de radiaţie reciprocă rezultă din expresia: Coeficientul de emisie a gazelor se calculează cu relaţia (presiunile parţiale ale H 2 0 şi C 0 2 se introduc în bar. 28 — Procese de transfer termic 433 . are valoarea: N u m ă r u l şirurilor de tuburi ns=l. Coeficientul de convecţie din secţia ele radiaţie. Gradul de ecranare are expresia: Aria totală a pereţilor secţiei de radiaţie: Aria echivalentă a ecranului (se neglijează prezenţa tuburilor din sec­ ţia de convecţie): (aria pereţilor acoperiţi de tuburi). iar grosimea m e ­ die a stratului de gaze se introduce în m). sub această formă se aplică în unităţile fundamen­ tale ale S I ) .Verificarea tensiunii termice din secţia de radiaţie. pentru un singur şir de tuburi plasat cp r>alr>i l l p i a ^ ă n i l r ^ l a .

convecţie are dimensiu­ m. P e n t r u dimensiunile relative ale secţiei de radiaţie: se ia: Temperatura medie a materiei prime în secţia de radiaţie: în serpentina din radiaţie are loc vaporizare şi se poate admite tem­ peratura ecranului: Tensiunea termică în secţia de radiaţie: (această valoare este cu numai 0. Ele decît cea admisă). Tuburile au lungimea totală dreaptă 14.8 m. = 1 4 8 mm şi s J = =305 mm. Secţia de nile interioare: lungimea 14.Presiunile parţiale ale H 2 0 şi C 0 2 se calculează pentru presiunea to­ tală egală cu presiunea normală atmosferică.2 m şi lăţimea 2 d e = 1 6 8 m m . Calculul coeficientului de transfer de căldură prin radiaţia gazelor de a r d e r e : 434 . Se plasează cîte 6 tuburi pe şir şi se utilizează două circuite în paralel. d .11% mai m a r e Dimensionarea secţiei de convecţic. coturile fiind exterioare. Tuburile utilizate au sînt aşezate în triunghi echilateral şi deci s 2 = — •s 1 =264 mm.

Temperatura medie a gazelor de ardere în secţia de convecţie: Temperatura medie a materiei prime în secţia de convecţie: Temperatura medie a ecranului: Grosimea medie a stratului de gaze: Calculul coeficientului de convecţie pentru gazele de ardere se face cu relaţia: P e n t r u mai m u l t de 10 şiruri de tuburi f i = l . 9 . Secţiunea minimă de curgere: Viteza de masă a gazelor de ardere în secţiunea minimă: La £ g =50°C gazele de ardere au: Calculul coeficientului de transfer de căldură prin radiaţia pereţilor: 28* 435 .Coeficientul de emisie a ecranului e e = 0 .

Numărul de încrucişări: N=ns=13. 9 5 . înălţimea ocupată de fascicul: Coeficientul global de transfer de căldură: Calculul diferenţei medii de t e m p e r a t u r ă : Diferenţa de t e m p e r a t u r ă p e n t r u fluidul din interiorul tuburilor: At. Diferenţa de t e m p e r a t u r ă pentru fluidul din exteriorul tuburilor: Aten=900—400=500°C.Coeficientul de emisie a pereţilor e p = 0 . Tensiunea termică în convectie: 436 . Se presupune n u m ă r u l şirurilor de t u b u r i 13. Aria de transfer de căldura necesara: N u m ă r u l de şiruri de t u b u r i : (s-a verificat presupunerea făcută).nl=270—220=50°C. Diferenţa de temperatură la capătul rece al sistemului: At„=180°C. Diferenţa de t e m p e r a t u r ă la capătul cald al sistemului: At„=630°C.

trebuiesc ca/cutate: căderea de presiune a ţiţeiului în zona de vaporizare.1 0 3 N/m 2 . Lungimea echivalentă a serpentinei în care are loc vaporizarea: Entalpia amestecului final: Entalpia ţiţeiului la intrarea în radiaţie: Lungimea echivalentă a serpentinei din secţia de radiaţie. t e m p e r a t u r a iniţială de vaporizare pe CVE este: tit=32rc. La această presiune. căderea de presiune a ţiţeiului în zona de încălzire şi diferenţa de presiune dinamică a ţi­ ţeiului. Se admite coefi­ Densitatea amestecului la ieşirea din cuptor: 437 . P e n t r u a se stabili presiunea necesară a ţiţeiului la intrarea în cuptor. Calculul căderii de presiune a ţiţeiului în zona de vaporizare se face cu ajutorul relaţiei lui Ludwig. pentru un circuit: Se presupune presiunea la începutul zonei de vaporizare: P J = 1 2 bar.Căderile de presiune pe circuitul materiei prime. Entalpia ţiţeiului total lichid la începtul zonei de vaporizare: P e n t r u că Lev<Ler vaporizarea începe în secţia de radiaţie. Relaţia de verificare a presiunii presupuse: * Presiunea la ieşirea din cientul de frecare: Viteza de masă a ţiţeiului: cuptor p / = l . 6 .

1 n 0. Se presupune p . n u m a i pentru comparaţie.Masa molară a vaporizatului: P/= 0.119 n .5 5.14% mai m a r e decît valoarea presu­ pusă). se calculează Apv. Densitatea ţiţeiului total lichid la intrarea în zona de vaporizare: (această valoare este cu numai 0. -10. Căderea de presiune în zona de vaporizare: In continuare.165 [kg/m 3 ]. cu me­ toda Lockhart-Martinelli a curgerii bifazice. 8 bar. = l l .0 710 . p e n t r u care corespund: T e m p e r a t u r a medie în zona de vaporizare: Fracţia masică medie a vaporizatului: Densitatea relativă a vaporizatului: Densitatea lichidului rezidual la rezidual: t u r a medie: relativă a lichidului t e m p e r a Masa molară a vaporizatului: 438 .

calculată cu metoda Lock­ hart-Martinelli: (valoare foarte apropiată de cea obţinută prin metoda Ludwig). Căderea de presiune a ţiţeiului In zona de încălzire: Lungimea echivalentă a serpentinei din secţia de radiaţie în care are loc încălzirea: 439 .Presiunea medie în zona de vaporizare: Densitatea vaporilor în condiţiile medii: I Viscozitatea lichidului: Viscozitatea vaporilor: P a r a m e t r u l Lockhart-Martinelli: Factorul de corelare pentru lichid: Viteza lichidului: (această valoare este cu numai 0.48% mai mică decît valoarea presupusă). Căderea de presiune în zona de vaporizare.

pentru un circuit: Lungimea echivalentă a serpentinei în care are loc încălzirea: Temperatura medie a ţiţeiului în zona de încălzire: Densitatea ţiţeiului la această t e m p e r a t u r ă : Viteza medie a ţiţeiului: Dijerenţa de presiune dinamică a ţiţeiului în cuptor se calculează cu metoda Lockhart-Martinelli : P a r a m e t r u l Lockhart-Martinelli: P e n t r u ţiţei la intrarea în cuptor: Densitatea lichidului la ieşirea din cuptor: 440 .Lungimea echivalentă a serpentinei din secţia de convecţie.

5 mm aşezate în triunghi echilateral cu latura s 1 = l . Se admit: lungimea preîncălzitorului 6 m.Densitatea vaporilor la ieşirea din cuptor: Viscozitatea lichidului la ieşirea din cuptor: Viscozitatea vaporilor la ieşirea din cuptor: Fracţia volumică a lichidului la ieşire: ) Viteza lichidului la ieşirea din cuptor: Viteza vaporilor la ieşirea din cuptor: Această viteză trebuie să fie mai mică decît viteza sunetului în con­ diţiile corespunzătoare. (se constată că wV2 <ws). 2 mm şi d. lăţimea preîncălzitorului 2 m (egală cu lăţimea secţiei de convecţie). Diîerenţa de presiune de poziţie se neglijează. 5 de. tuburi cu d e = 4 2 . 441 .—32. Presiunea necesară a ţiţeiului la intrarea în cuptor: Dimensionarea preîncălzitorului de aer. Sarcina termică a preîncălzitorului: Preîncălzitorul se realizează cu două păsuri pentru aer şi cu circulaţia aerului transversală pe lungimea preîncălzitorului.

442 . Se presupune ked=12 [W/m 2 °C]. Tensiunea termică Tt=kcdAt=l 558 W/m 2 . şi ate. Aria de transfer de căldură necesară: N u m ă r u l de t u b u r i pe un şir transversal pe direcţia curgerii (pe lun­ gimea de 6 m ) : N u m ă r u l de şiruri de tuburi (pe lăţimea de 2 m): N u m ă r u l total de t u b u r i : Lungimea tuburilor: In cele ce urmează. pentru a se verifica ked presupus.Calculul diferenţei medii de t e m p e r a t u r ă : (această valoare este mai defavorabilă decît cea obţinută cu relaţia ge­ nerală). se vor calcula oc.

Calculul lui otj. pentru gazele de ardere care circulă prin interiorul tu­ burilor: Debitul volumic de gaze de ardere. la t e m p e r a t u r a medie: Secţiunea de curgere: Viteza medie a gazelor de ardere: Proprietăţile fizice medii pentru gazele de ardere la 290°C: 443 .

pentru aerul care circulă prin spaţiul intertubular. Secţiunea minimă de curgere: Debitul volumic de aer la temperatura medie şi presiunea normală atmosferică: Viteza aerului: w= V Smta —~-i— =3. Proprietăţile fizice ale aerului la 130°C şi presiunea atmosferică: Coeficientul global de transfer de căldură: 444 . Nu=C-&Re°'6 1 3 Pentru aşezare în triunghi C=0.Se admite temperatura medie a ecranului: Calculul lui <xe.33.0217 I 12.933 . 4. Pentru un număr de şiruri mai mare decît 10.216 m/s. ( i = l (în acest caz sînt 2-36 = 72 şiruri). Pr ' .

prin frecare. sl/de< 1.P e n t r u gaze de ardere /? d l =0. 445 .885): (w se ia în secţiunea minimă de curgere). Căderile de presiune pe circuitul gazelor de ardere. Se admite căderea de presiune a gazelor de ardere. Densitatea gazelor de ardere la £ P =900"C: Viteza gazelor de ardere în secţiunea finală: Căderea de presiune cauzată de frecare. 0 =42[W/m °C]. în secţia de radiaţie: Căderea de presiune cauzată de reducerea secţiunii de curgere. în secţia de convectie (aşezare în triunghi. Tirajul necesar la baza coşului se obţine prin însumarea t u t u r o r căderilor de presiune de pe circuitul gazelor de ardere. Verificarea temperaturii ecranului: (s-a presupus t c =183°C). cu neglijarea unghiului de convergenţă).00172 P e n t r u aer ft d e =0. P e n t r u oţel carbon la t e = 1 8 3 [°C]: 7. [m 2 °C/W]. la tre­ cerea din secţia de radiaţie în secţia de convectie: (se calculează acoperitor. pînă la baza coşului.000344 [m 2 C°/W].

2 = 1 2 m 2 . = 6 .Densitatea gazelor de ardere.807 m 2 . în secţia de convecţie: Căderea de presiune cauzată de reducerea secţiunii de curgere. la tre­ cerea din secţia de convecţie în ţevile preîncălzitorului: Densitatea gazelor de ardere la 400°C: Căderea de presiune prin frecare în ţevile preîncălzitorului: Căderea de presiune cauzată de mărirea secţiunii de curgere la ieşirea din ţevile preîncălzitorului: A1=2. A . Densitatea gazelor de ardere la 180°C: 446 .

5 m. —• înălţimea spaţiului de racordare convecţie-preîncălzitor. 447 . la ieşire: Căderea de presiune cauzată de reducerea secţiunii de curgere.6'm.4 m. Debitul volumic de gaze de ardere la 180°C: Se admite diametrul interior al coşului A = l . — distanţa de la partea superioară a radiaţiei pînă la fasciculul de tuburi din convecţie 0. pentru un unghi de 30°: — distanţa de la tuburile preîncălzitorului pînă la spaţiul de racor­ dare preîncălzitor-coş 0. înainte de a se calcula diferenţele de presiune statică. — distanţa de la fasciculul convecţiei pînă la spaţiul de racordare convecţie-preîncălzitor 0. se stabilesc co­ tele spaţiilor libere caracteristice: — distanţa de la sol pînă la podeaua secţiei de radiaţie 2. Se admite x = 0 .8 m. 6 (fracţia secţiunii libere).4 m. cu neglijarea unghiului de convergenţă). Viteza gazelor de ardere în coş (la intrare): Căderea de presiune cauzată de registrul de gaze de ardere: (w — viteza gazelor de ardere în coş). la intrarea în cos: (se calculează acoperitor.Viteza gazelor de ardere în tuburile preîncălzitorului.

p e n t r u un unghi de 30°: în figura A. Diferenţa de presiune statică în secţia de radiaţie: Densitatea aerului atmosferic la 10°C: înălţimea secţiei de radiaţie: T e m p e r a t u r a medie în focar tli=940°C. Densitatea gazelor de ardere la această t e m p e r a t u r ă : Diferenţa de presiune statică în secţia de convecţie se calculează ase­ mănător. 448 .—• înălţimea spaţiului de racordare preîncălzitor-cos.26 este prezentată schiţa cuptorului dimensionat.

Din calculele anterioare. se poate constata că. deci t e m p e r a t u r a la vîrful coşului ^ = 1 8 0 — 1 4 = 1 6 6 ° C .Diferenţa de presiune statică în preîncălzitor. Din motive de securitate. lăsîndu-se deschis registrul de gaze. inclusiv cele două spaţii de racordare: Tirajul necesar la baza coşului: Verificarea coşului. Densitatea gazelor de ardere la vîrful coşului: Viteza gazelor de ardere la vîrful coşului: Temperatura medie a gazelor de ardere în coş: Densitatea gazelor de ardere la această t e m p e r a t u r ă : Viteza medie a gazelor de ardere în cos: 29 — Procese de transfer termic 44Q . Cota bazei coşului are valoarea: înălţimea necesară a coşului: Tirajul realizat de cos: Se presupune o cădere de temperatură a gazelor de ardere în coş de 14°C. nu este necesar coşul p e n t r u a se asigura circulaţia gazelor de ardere. s-a impus ca evacuarea gazelor de ardere în atmosferă să se facă la cota 45 m faţă de sol.

Calculul deschiderii necesare a registrului de gaze de ardere: Căderea de presiune pe care trebuie să o realizeze registrul: In cele ce urmează se verifică temperatura de la vîrful coşului. 450 . Căldura pierdută prin peretele coşului: Coşul este construit din tablă de oţel cu grosimea de 12 mm..Viscozitatea gazelor de ardere la 173°C: Acest tiraj realizat de coş fiind mai mare decît tirajul necesar. pre­ supusă. Aria exterioară a coşului: Coeficientul global de transfer de căldură: Pentru oţel carbon se ia X.=43 W/m°C. se poate reduce deschiderea registrului de gaze de ardere pentru a se ma­ jora tirajul necesar.

B 5 Calculul coeficientului de convecţie liberă pentru aer. cu relaţia sim­ plificată: Temperatura peretelui la exterior: t p *m i e =108°C. Se presupune t « = f s . T e =381 K. 29* 451 . Gazele de ardere au la 173°C: Calculul coeficientului de transfer de căldură prin radiaţia gazelor de ardere.— (£«—t0)=l73— — (173-10) = 108oC.Coeficienţii parţiali de transfer de căldură au expresiile: Calculul coeficientului de convecţie forţată pentru gazele de ardere.

07 m.72 + 0.Calculul coeficientului de transfer de căldură prin radiaţia peretelui.073667 • 39. pre­ siunea este practic egală cu presiunea atmosferică): 452 . Căderea de presiune pe conducta de aer rece dintre ventilator şi p r e încălzitor. Lungimea totală a conductei 18. Debitul volumic de aer rece (se neglijează încălzirea în ventilator.27 + 0. Lungimea tronsonului vertical al conductei: C Lungimea tronsonului orizontal al conductei 3 m.07 + 3=21. 0.077444 • 33. Se stabilesc diametrele şi lungimile t u b u ­ laturii de aer şi se calculează căderile de presiune pe circuitul de aer şi puterea consumată de ventilator. Verificarea temperaturilor t e şi tp: Căldura pierdută de gazele de ardere în coş: Entalpia gazelor de ardere la vîrful coşului: Temperatura gazelor de ardere la vîrful coşului: (se iau căldurile specifice la £ t =166°C). Calculul circuitului de aer.4°C (faţă de 166 C).025666 • 29.8 = 167. .48277 • 29.87 + 0.

Se admite w=12 m/s. Secţiunea preîncălzitorului alimentată cu aer are lungimea 6 m şi înălţimea 3. fiecare alimentînd o secţiune de 2-1. Cutia de distribuţie este alimentată de conducta unică de aer rece şi distribuie aerul pe trei conducte. P e n t r u aşezarea în triunghi echilateral şi Si/de< 1. p e n t r u o mai bună repartizare a 2 aerului. Căderea de presiune în cutia de distribuţie (intrare frontală): (w este viteza medie între intrare şi ieşire. p = l.885: 453 . A l — secţiunea conductei unice de intrare. Diametrul interior al conductei: Lungimea echivalentă a conductei (un cot de 90°): P e n t r u aer la 10°C: \i=14. Se admit. A 2 — secţiunea totală a conductelor de ieşire). trei intrări.242 [kg/m 3 ]. P e n t r u ca viteza de ieşire să fie egală cu viteza de intrare.16-lCr 6 [m 2 /s]. Căderea de presiune cauzată de mărirea secţiunii de curgere la i n t r a ­ rea în preîncălzitor: Căderea de presiune la trecerea dublă peste fasciculul de tuburi.978 m .978 m. aceste conducte vor avea diametrul interior: Ele pot fi cuplate la preîncălzitor prin trunchiuri de con.956/2 = 1.

Densitatea aerului la această temperatură: Debitul volumic de aer preîncălzit: Diametrul interior al conductei de aer cald: Ieşirea aerului din preîncălzitor se face pe trei conducte.933 m3/s.4 m. Se admite viteza în conducta de aer cald 12 m/s. La temperatura medie a aerului (130°C): w=3.Numărul total de şiruri de tuburi ns=2. care se cu­ plează printr-o cutie colectoare la conducta unică de aer cald. Temperatura aerului preîncălzit 250°C. Căderea de presiune la întoarcerea de 180° din preîncălzitor Debitul volumic de aer 12.36=72. Diametrul interior al celor trei conducte de evacuare se stabileşte tot pentru u.216 m/s (în secţiunea minimă). Se ia lăţimea cutiei de întoarcere 0. 2 =12 m/s: Căderea de presiune cauzată de reducerea secţiunii de curgere la ieşi­ rea din preîncălzitor: Secţiunea preîncălzitorului (pentru un pas): 454 .

Secţiunea interioară a celor trei conducte: Căderea de presiune în cutia colectoare de aer cald: Căderea de presiune pe conducta de aer cald. pentru w=12 m/s. Diametrul aces­ tor conducte de ieşire. este: Căderea de presiune în cutia de distribuţie: 455 . Legătura între conducta unică de aer cald şi cutia de aer de sub arză­ toare se face printr-o cutie de distribuţie cu patru ieşiri. Lungimea tronsonului vertical al conductei: Lungimea tronsoanelor orizontale ale conductei: Lungimea totală a conductei: Lungimea echivalentă a conductei (două ooturi de 90°): P e n t r u aer la 250°C: v = 4 0 . 6 M C r 6 [m 2 /s].

Puterea consumată de ventilatorul de aer: (V — debitul volumic de aer la temperatura atmosferică). pentru siguranţă. pentru acoperirea căderii de presiune în registrele de aer etc). .Căderea de presiune la intrarea în cutia de aer de sub arzătoare: Căderea de presiune totală pe circuitul de aer: Pentru calculul puterii consumate de ventilator se ia Ap0= — 1000 [N/m2] (majorare cu aproximativ 30%.

1974. M o n n o t . 22. 1933. Ploieşti. Institutul de Petro 1 ! şi G a z e . Moscova. 16. A. : Furnwce operations. şi col. şi col. 1974. P . R. 1980. E. S. 1977. N e w York. I s a c h e n k o .: Process heat transfer. A. : Procese calorice. şi col. H i m i i a . N.: Termoenergetica combinatelor petrochimice. H o u s t o n — Texas. I n s t i t u t u l de P e t r o l şi Gaze. 1974. 1965. Q.: Equipment design handbook for refineries ană chemical plants. D . voi. 4. F. 19. P e t e r s . de: Stude des fours petroliers et petrochimiques.H i l l . H o u s t o n — T e x a s . 11. L e w i s. 1956.H i l l .: Applications de la combustion aux fours et aux chaudieres. D o b r i n e s c u . A. voi. G r a w . E. S. P a r i s . 1983. M i ' h e e v . Oxford. A.: Procese calorice. I C I T P R . 12.: Applied process design for chemical and petrochemical plants. M c ­ 457 .: Echangeurs de chaleur. P r i n c e t o n U n i v e r s i t y P r e s s . 2. N e w York. A d e I s o n. J r. 1974. D o b r i n e s c u . H e i n e m a n n E d u c a ţ i o n a l Books. P. M c G r a w . D. şi Şomoghi.BIBLIOGRAFIE 1. 1973. voi.: Calculul tehnologic al cuptoarelor tubulare. N o g u e s. D. M. 15. ed. şi O z i s i k. R. P l o ­ ieşti.: Heat exchangers. P e r g a m o n Press. : . L o n ­ dra. M c G r a w . 3. : Fundamentals of heat transfer. Tvih nip. şi T i m m e r h a u s . M i r P u b l i s h e r s . 1974. D . şi col. G. F. 3. Ho H a n d. 1980. 23. I n s t i t u t u l d e P r o i e c t ă r i p e n t r u Rafinării. 2. I n s t i t u t u l de P e t r o l şi Gaze. N e w York. D o b r i n e s c u . 18. şi H a r t n e 11. D o b r i n e s c u . 8.: Calculul tehnologic al rsfierbătoarelor şi vaporizatoarelor. R. K. W. D . P l o ­ ieşti. B. Ploieşti. 17. N e w plants. 1977. şi M u 11 e r. F r a a s. V. Paris. 1976. L. J. P a r i s . Ploieşti. 2. V. A. P. şi col. H o u s t o n — T e x a s .Handbook of heat transfer. D o b r i n e s c u . 7. R oh s e n o w. 5. 1954. voi. D.H i l l . Technip. G r e g o r i g. gulf P u b l i s h i n g C o m p a n y . 1965. I C I T P R .: Heat transfer. G r a y . 2.: Heat transfer. M. R e e d . V. Moscova. N e w York. V. L e n i n g r a d . D. Ploieşti. 10. D. 13. Gulf P u b l i s h i n g C o m p a n y . 21. 9. 1965. 1977. York.H i l l . 14. Plant design and economics for Houston — Gulf P u b l i s h i n g C o m p a n y . M. M c G r a w . E v a n s . voi. S. 1870. K a k a c.: Heat exchanger design. 6. Texas. L i b r a i r i e P o l y t e c h n i q u e B e r a n g e r .: Combustion processes.: Calculul tehnologic ni cuptoarelor din rafinăriile de petrol. 1981. 1. K u z n e ţ o v . J o h n Wiley. : chemical engineers. M . 20. 2.: (Calcule de procese şi aparate din industria de prelucrare a ţiţeiului). J. Gulf P u b l i s h i n g C o m p a n y . P e a c e P u b l i s h e r s . 1950. 1978. L u d w i g .: Engineering calculations in radiative heat transfer. K e r n .

S u c i u. S o a r e . EDP. 1967. Scranton — Pennsylvania. Bucureşti. R. 1 şi 2 Technip. G. Tehnică. G şi Ţ u n e s c u. S u c i u. W u i t h i e r . International Textbook Company. S k o g 1 u n d.: Similitude-theory and applications. P. voi 1. .: Ingineria prelucrării hidrocarburilor. 28. V. 1962. şi c o l : Calculul termic şi hidraulic al schimbătoarelor de căldură ICITPR. . 29. O. S. şi W o i n a r o s c h y . Bucureşti. 1978.1. Ploieşti.: Le petrole-Raffinage et genie chimique.: Procese calorice şi mecanice de separare. voi. Bucureşti. S m i g e 1 s c h i. 25. Ed. Editura Tehnică.24. Paris. 1972. 1973.: Optimizarea proceselor în in­ dustria chimică. A. 26. 1977 27.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful