P. 1
Economie Mondiala

Economie Mondiala

|Views: 668|Likes:
Published by Andrei Tarus

More info:

Published by: Andrei Tarus on Oct 10, 2010
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

03/09/2013

pdf

text

original

ECONOMIE MONDIALĂ Prof. Univ. Dr.

Rodica Milena ZAHARIA Master Marketing International ASE

1. Sistemul economiei mondiale
Economia mondială este rezultatul unui proces evolutiv al dezvoltării schimbului reciproc de activităţi, de la forme inferioare la forme superioare, de la simplu la complex. Schimbul reciproc se desfăşura preponderent la nivel de gospodărire individuală. În evoluţia economiei mondiale de o importanţă crucială s-au dovedit a fi marile descoperiri geografice. Principalii piloni ai economiei in perioada respectiva (Europa şi America) erau „specializaţi” în producţia diferitelor mărfuri, astfel încât aproape toate mărfurile europene erau noi pentru America şi reciproc, mărfurile americane erau noi pentru europeni. Secolul XVI este secolul apariţiei pieţei mondiale. începutul secolului XIX - prima revoluţie industrială. Odată formate, economiile naţionale vor conferi cadrul propice pentru generalizarea revoluţiei industriale, pentru un avânt al factorilor de producţie, care, însă, se va produce în mod neuniform. „...lumea care va rezulta din prezenta rearanjare a valorilor, credinţelor, structurilor economice şi sociale… va fi diferită de ceea ce şi-ar putea imagina oricine astăzi… Este cert că în materie de politică am trecut de la cei patru sute de ani ai naţiunii-stat suveran, la un pluralism în care statul-naţiune va fi mai degrabă una dintre unităţile de integrare politică, şi nu unica. Va fi o componentă – deşi încă una cheie – a ceea ce eu numesc «politica post-capitalistă», un sistem în care statele transnaţionale, regionale, statelenaţiuni şi structurile locale, chiar tribale, vor concura şi vor coexista”. În concluzie, putem afirma că economia mondială este un sistem complex, eterogen, ale cărui componente fundamentale sunt economiile naţionale, societăţile transnaţionale, organizaţiile economice internaţionale. Alături de aceste elemente fundamentale, sistemul economiei mondiale cuprinde şi elemente derivate, de legătură: piaţa mondială, relaţiile economice internaţionale, diviziunea internaţională a muncii, ordinea mondială. 1.1. Economiile naţionale Economia mondială este astăzi un ansamblu interdependent în care economiile naţionale, statele suverane, sunt constituenţii fundamentali. Întregul eşafod instituţional modern are la bază statul suveran. Economia naţională reprezintă o entitate rezultată din dezvoltarea schimbului reciproc de activităţi între membri unei comunităţi umane pe ansamblul teritoriului unui stat naţional. De asemenea, o economie presupune existenţa unei suprastructuri, care reprezintă ansamblul instituţional al unei ţări. Caracterizarea economiilor naţionale se poate face d.p.d.v. demo-geografic (dimensiunea teritoriului sau mărimea populaţiei) si d.p.d.v. economic: dimensiunea PIB sau PNB (indicator ce reflectă potenţialul economic al unei ţări) sau de nivelul de dezvoltare al ţării respective. PIB reprezintă valoarea bunurilor şi serviciilor realizate în decursul unui an de rezidenţii unei ţări. PNB este rezultatul activităţii naţionalilor, ceea ce înseamnă că din PIB se scade activitatea străinilor ce acţionează pe teritoriul ţării respective şi se adaugă activitatea naţionalilor ce acţionează în afara graniţelor. Ţara care are cel mai mare potenţial economic este Statele Unite ale Americii. Cu un PIB de 14 256 mil. dolari, SUA devansează de departe celelalte ţări aflate în topul ţărilor cu cel mai mare potenţial economic. Cel mai utilizat criteriu de clasificare a ţărilor este cel al nivelului de dezvoltare. Nivelul de dezvoltare este o noţiune complexă, ce desemnează capacitatea unei ţări de a satisface cerinţele de bază şi de a crea bogăţie pentru cetăţenii săi. Definirea nivelului de dezvoltare nu include doar aspecte economice, ci şi sociale, cum ar fi speranţa de viaţă sau nivelul de educaţie, respectarea drepturilor fundamentale ale omului sau egalitatea între sexe. Din punct de vedere al nivelului de dezvoltare, ţările se grupează în ţări dezvoltate şi ţări în dezvoltare. Cele mai multe dintre ţările lumii fac parte din grupul ţărilor în dezvoltare, grup extrem de eterogen, în care alături de ţări avansate sunt şi ţări extrem de sărace. PIB pe locuitor este unul dintre cei mai utilizaţi indicatori la scară mondială pentru a aprecia nivelul de dezvoltare. Considerat un indicator sintetic, ce reflectă eficienţa de ansamblu a unei economii, cele mai multe dintre clasamentele cu care operează instituţiile internaţionale (ca Banca Mondială sau ONU) au drept criteriu nivelul PIB pe locuitor sau PIB real pe locuitor. PIB real pe locuitor este expresia PIB nominal pe

locuitor, ajustat cu puterea de cumpărarea a monedei respective, dat fiind faptul că nivelul preţurilor este diferit de la o ţară la alta şi, deci, valoarea banilor nu este aceeaşi. Structura unei economii este dată în principal de ponderea celor trei sectoare: sectorul primar (agricultura şi industria extractivă) sectorul secundar (industria prelucrătoare) şi sectorul terţiar (al serviciilor). În rândul preocupărilor mai recente de apreciere a nivelului de dezvoltare se înscrie şi indicele dezvoltării umane. Conceptul de dezvoltare umană, definit de către P.N.U.D. ca „procesul de lărgire a posibilităţilor de a alege ale omului, (...) de asigurare unei vieţi lungi şi sănătoase, a unei educaţii şi a unui standard decent de viaţă”, se măsoară prin intermediul unui indicator compozit: longevitatea, educaţie (rata de alfabetizare şi anii de şcoală) şi standardul de viaţă (PIB real pe locuitor).

1.2. Ordinea economică internaţională Ordinea economică internaţională exprimă modalitatea de organizare în timp şi spaţiu a elementelor economiei mondiale, altfel spus, raporturile de putere care există între componentele sistemului economic mondial. Puterea în relaţiile internaţionale exprimă capacitatea unei naţiuni de a utiliza activele sale tangibile şi intangibile, astfel încât aceasta să influenţeze comportamentul altor naţiuni. Exercitarea puterii se poate realiza pe cale militară, pe cale economică, politică sau prin influenţă. Puterea militară este un mijloc tradiţional de impunere a voinţei unui stat şi de a determina o anumită ordine internaţională (al doilea razboi mondial). Modalitatea economică de a determina ordinea mondială este una dintre cele mai întâlnite căi de a influenţa raporturile de putere. Germania sau Japonia s-au impus în economia mondială prin forţa economiilor lor. Puterea politică poate determina şi ea un anumit sistem de relaţii internaţionale. De exemplu, SUA îşi foloseşte forţa politică pentru a convinge Israelul să negocieze cu ţările arabe din Orientul Mijlociu. În ceea ce priveşte influenţa, ea exprimă capacitatea de a exercita presiuni asupra unui stat, altele decât cele legate de utilizarea în mod implicit sau explicit a forţei sau a sancţiunilor economice. Poate că exemplul cel mai ilustrativ în ceea ce priveşte influenţa la nivel mondial este cel al Bisericii Catolice. Necesitatea unei noi ordini economice internaţionale a apărut, astfel, un lucru firesc, determinat de multitudinea de probleme acumulate în plan internaţional (războiul rece, suspendarea convertibilităţii în aur a dolarului, deteriorarea termenilor schimbului, neîmplinirile în asigurarea unui ritm de dezvoltare sustenabil pentru ţările în dezvoltare, etc.). Conceptul de Nouă Ordine Internaţională a fost discutat pentru prima dată în cadrul celei de-a Şasea Sesiuni Speciale a Adunării Generale a ONU si este un document cu 18 prevederi ce susţine schimbări la nivel internaţional, care să permită ţărilor mai puţin dezvoltate să găsească o ieşire din starea de sărăcie în care se ală. Printre prevederile acestui document se numără: - creşterea preţurilor produselor de export ale ţărilor în dezvoltare în concordanţă cu cele ale ţărilor dezvoltate, - dezvoltarea unui mecanism de transfer de tehnologie către ţările în dezvoltare, care să fie separat de cel al investiţiilor străine, - atingerea ţintei de 0,7% din PNB-ul ţărilor dezvoltate ca asistenţă financiară oficială pentru dezvoltare, - tarife reduse pentru exporturile ţărilor în dezvoltare pe pieţele ţărilor dezvoltate, - reafirmarea dreptului suveran al statelor asupra resurselor naturale şi al activităţii economice desfăşurate pe teritoriul lor, ceea ce însemna dreptul de naţionalizare a proprietăţilor deţinute de străini. Poate că cea mai importantă schimbare adusă în ierarhia raporturilor de forţe în plan internaţional a constituit-o crearea OPEC şi impunerea unui preţ al petrolului la un nivel care a determinat apariţia unor sume uriaşe obţinute de ţările exportatoare de petrol şi transformarea unora dintre acestea în noii îmbogăţiţi ai lumii. Actuala ordine economică internaţională se poate caracteriza prin câteva trăsături specifice: - economia mondială este dominată de ţările dezvoltate, atât în plan economic, demonstrat de ponderile acestora în PIB-ul mondial, în comerţul internaţional etc, cât şi de influenţa lor politică; - ţările în dezvoltare, deşi deţin cea mai mare parte a populaţiei lumii şi cel mai mare teritoriu, nu au aceeaşi forţă economică şi cu siguranţă nu deţin aceeaşi influenţă ca ţările dezvoltate. În ultimele decenii,

însă, se observă o adevărată „ofensivă” a ţărilor în dezvoltare în ceea ce priveşte restructurarea relaţiilor ierarhice în economia mondială; - sfârşitul Războiului Rece, care a dus la generalizarea capitalismului şi la „îmbrăţişarea” aproape unanimă a valorilor economiei de piaţă şi la dispariţia unui important oponent al ţărilor capitaliste dezvoltate în dominaţia mondială; - dincolo de tradiţionale instrumente de persuasiune la nivel internaţional (forţa economică, forţa politică) au apărut şi altele, ca populaţia. China şi India nu mai pot fi ignorate, ţinând cont că populaţia acestor două ţări numără o treime din populaţia mondială. Probleme sociale au început să influenţeze puternic ordinea economică internaţională prin legăturile complexe cu alţi factori, cum ar fi investiţiile străine, probleme de mediu, migraţia internaţională, etc.; - creşterea interdependenţelor ca urmare a fenomenului de globalizare dă mult mai multă instabilitate mediului internaţional. 1.3. Diviziunea internaţională a muncii Diviziunea internaţională a muncii este expresia specializării indivizilor sau grupurilor de agenţi economici, care participă la activitatea economică mondială. Specializarea internaţională este determinată de mai mulţi factori, printre care se pot enumera: - realizarea bunurilor şi serviciilor diferite presupune folosirea de resurse diferite, în proporţii diferite; - resursele nu sunt repartizate în mod uniform pe glob, de aceea accesul la resurse este diferit de la o ţară la alta, de la un agent economic la altul; - mobilitatea resurselor este destul de limitată la nivel internaţional, astfel încât nu se realizează o egalizare instantanee între zonele cu exces de resurse şi cele cu deficit de resurse. Specializarea internaţională a cunoscut o evoluţie constantă, pe măsura dezvoltării activităţii la nivel internaţional. Specializarea internaţională este explicată de câteva teorii ale comerţului internaţional, printre care cele mai importante pot fi considerate următoarele: - Teoria avantajului absolut, dezvoltată de Adam Smith, consideră că este benefică specializarea în realizarea acelor produse în care o naţiune deţine un avantaj absolut. - Teoria avantajului relativ, dezvoltată de David Ricardo, vine şi îmbunătăţeşte teoria avantajului absolut, demonstrând că şi în cazul în care o ţară nu deţine nici un avantaj absolut, se poate specializa în producţia acelui bun pe care îl realizează cu cele mai mici eforturi şi poate participa la comerţul internaţional în mod benefic. - Modelul Heckscher – Ohlin pleacă de la dotarea inegală cu factori de producţie a ţărilor lumii. Resursele influenţează posibilităţile de producţie ale unei ţări, de aceea, tendinţa de specializare în crearea acelor bunuri, care sunt intensive în factorul abundent, este mai puternică. Aceste teorii, în special cea a avantajului absolut şi relativ, operează pe premisa unui comerţ liber şi în condiţiile unei pieţe cu concurenţă perfectă. În lumea contemporană lucrurile stau diferit. Pot fi amintite teoria comerţului strategic sau teoria avantajelor competitive a lui Michael Porter. Teoria comerţului strategic recunoaşte că guvernele şi STN pot interveni strategic în comerţul internaţional prin următoarele mijloace: blocarea accesului pe pieţe prin crearea de bariere prin intermediul costurilor de promovare şi investiţii ridicate, folosirea economiilor de scară pentru a reduce preţurile şi a elimina noii concurenţi, practica de dumping, pentru a câştiga cote cât mai mari de piaţă, „strategii de întâietate” în inovare, design, cercetare dezvoltare şi penetrarea pieţelor pentru a combate avantajele competitive ale concurenţilor, susţinerea de către stat a cercetării – dezvoltării şi a noilor tehnologii, alternând cu subvenţii pentru companiile autohtone, descurajând, în felul acesta, intrarea pe piaţă a concurenţilor străini înaintea firmelor autohtone. În ceea ce priveşte teoria avantajelor competitive, Michael Porter pleacă de următoarele întrebări: de ce naţiunile reuşesc în anumite domenii pe piaţa internaţională? care este influenţa naţiunii asupra concurenţei în anumite industrii? de ce anumite firme ale unei anumite naţiuni aleg anumite strategii concurenţiale? Michael Porter a ajuns la concluzia că succesul unei specializări internaţionale depinde de patru atribute naţionale, ce definesc mediul economic în care firmele acţionează şi care influenţează capacitatea de a concura la nivel internaţional: - condiţiile factorilor de producţie, care se referă în special la forţa de muncă înalt calificată şi nivelul de dezvoltare al infrastructurii,

- condiţiile cererii, respectiv mărimea pieţei interne, nivelul de exigenţă al consumatorilor autohtoni, - situaţia industriilor din amonte şi aval, pentru că nivelul de competitivitate al acestora va influenţa
nivelul de competitivitate al firmei (industriei) în cauză, - structura, strategia şi rivalitatea companiei, care este pivotul central al competitivităţii. Economia mondială cunoaşte grade diferite de specializare internaţională. Ţările dezvoltate se regăsesc pe cea mai înaltă treaptă a specializării, asimilând permanent progresul tehnic şi reuşind să se specializeze în produse cu valoare adăugată mare. Ţările în dezvoltare cunosc în mare măsură o specializare primară, care nu permite obţinerea de beneficii şi care face dificilă acumularea de bogăţie. 1.4. Piaţa mondială Piaţa mondială exprimă totalitatea relaţiilor care se stabilesc între producătorii şi consumatorii din ţări diferite, între economiile naţionale în procesul schimbului de activităţi, care are loc pe plan internaţional prin intermediul tranzacţiilor economice, datorită diviziunii internaţionale a muncii. Formarea pieţei mondiale a început în secolul XVI şi a devenit atotcuprinzătoare odată cu adâncirea diviziunii mondiale a muncii, cu generalizarea producţiei de tip capitalist. Piaţa mondială reflectă structurile şi trăsăturile definitorii ale economiei mondiale, având un caracter obiectiv ce decurge din dezvoltarea şi adâncirea interdependenţelor economice dintre toate naţiunile lumii. De asemenea, piaţa mondială are un caracter complex, datorită diversităţii economiei mondiale, a particularităţilor componentelor sale, a multitudinii participanţilor la schimburile economice internaţionale. Piaţa mondială, ca orice piaţă, se caracterizează prin complexitatea obiectul său: tipurile de tranzacţii, volum, potenţial, capacitate, structură, un mecanism bazat pe acţiunea cererii şi ofertei sub influenţa diverşilor factori de influenţă: economici, demografici, socio-culturali, geografici, politici, instituţionali etc. Piaţa mondială se prezintă ca un sistem diversificat, în cadrul căruia există microsisteme (pieţe internaţionale caracteristice, cum ar fi piaţa financiară, piaţa capitalurilor, piaţa bunurilor etc.). Piaţa internaţională caracteristică este acea parte a pieţei mondiale unde se desfăşoară cel mai mare volum de schimburi comerciale cu un anumit produs sau grupă de produse unde se stabileşte preţul mondial. Piaţa mondială este astăzi dominată din punct de vedere al obiectului său de comerţul internaţional cu produse manufacturate, iar din punct de vedere al participanţilor, de societăţile transnaţionale. Pe grupuri de ţări, ponderea ţărilor dezvoltate este majoritară, pe fondul unui avans al ţărilor în dezvoltare, chiar dacă este vorba doar de un grup restrâns la ţărilor în dezvoltare (ţările Asiei de Sud Est şi cele din America Latină). 1.5. Relaţiile economice internaţionale Relaţiile economice internaţionale exprimă totalitatea raporturilor, a schimburilor şi tranzacţiilor economice dintre ţările lumii, formate în virtutea diviziunii mondiale a muncii şi care definesc ordinea economică mondială. Relaţiile internaţionale se desfăşoară într-un cadru bilateral şi multilateral, una din trăsăturile definitorii ale relaţiilor economice internaţionale o constituie multilateralismul, respectiv ansamblul de raporturi simultane şi coordonate la scară subregională, regională sau mondială, între state independente şi suverane.

2. Ţările dezvoltate
Numărul ţărilor dezvoltate constituie o sursă de controverse printre specialişti. Cei mai mulţi dintre ei identifică ţările dezvoltate cu ţările membre ale OCDE (Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică), care numără astăzi 30 de state. Alţii apreciază că printre membri care compun această organizaţie sunt ţări ce nu pot fi considerate ca fiind dezvoltate, ceea ce reduce numărul lor. Indiferent câte ţări fac parte din categoria ţărilor dezvoltate, principalele caracteristici ale acestora sunt: - sunt ţări cu economie de piaţă, ceea ce presupune că proprietatea privată constituie principala sursă a motivaţiei şi dinamicii acestor economii; - structura economiei acestor ţări este una diversificată, în care toate ramurile sunt reprezentate; - sunt ţări cu eficienţă de ansamblu ridicată, relevată de faptul că înregistrează cele mai mari niveluri ale productivităţii muncii, ale producţiei, ale consumurilor pe locuitor, etc.; - gradul de alfabetizare este de 100% sau aproape de 100%; - accesul la asistenţă sanitară şi la alte servicii de bază este asigurat pentru majoritatea populaţiei;

putere. tehnologică şi culturală faţă de exterior. rate înalte ale mortalităţii şi natalităţii. etc. Subdezvoltarea reprezintă. dependenţă financiară.5 miliarde de oameni nu au o speranţă de viaţă mai mare de 60 de ani. altele nu. În jur de 1. Între 25% şi 50% din numărul total de femei suferă de abuzuri fizice din partea partenerului. sărăcia absolută. sociale şi politice. . În jur de 340 milioane de femei nu au o speranţă de viaţă mai mare de 40 de ani. care le uneşte şi determină abordarea lor unitară: sărăcia.domină economia mondială. un nivel redus al consumului. dependenţa de exterior.. servicii de asistenţă sanitară precare. tehnologia. cele mai multe au fost colonii. sub diverse forme. pentru a putea prevenii apariţia unor dezastre în aceste ţări. altele nu. În 1997 mai mult de 850 milioane adulţi erau analfabeţi. câteva nu. posibilităţi reduse de satisfacere a nevoilor oamenilor. Lumea a Treia. de la mai puţin de 15 milioane de oameni. ţări subdezvoltate sau în dezvoltare.pieţele financiare de referinţă sunt în ţările dezvoltate. iar dacă dezvoltarea am definit-o ca fiind un proces de transformare pe termen lung a structurii economice. deţinând primele locuri în ceea ce priveşte comerţul internaţional. . altele au regimuri totalitare. Comunitatea internaţională reclamă din ce în ce mai des necesitatea acordării de ajutoare. discrepanţe sociale datorate marilor inegalităţi de venituri. creşterea populaţiei etc. Consumul celei mai bogate cincimi a lumii este de 16 ori mai mare decât al celei mai sărace cincimi. la peste 33 de milioane. obiectivul fiind acela de a răspunde nevoilor fundamentale ale populaţiei. unele au o suprafaţă foarte mare. reprezintă noţiuni ce încearcă să cuprindă în cât mai puţine cuvinte o stare de fapt: un decalaj imens între lumi diferite sau în cadrul aceleiaşi lumi. Aproximativ 1. avere. Mai mult de 260 de milioane de copii nu urmează cursuri primare sau secundare. Circa 160 de milioane de copii suferă de malnutriţie şi mai mult de 250 milioane de copii lucrează ca salariaţi. Subdezvoltarea este reversul dezvoltării. Toate aceste ţări se confruntă cu problema sărăciei. starea de sănătate. Factorii critici ai dezvoltării Cea mai importantă şi mai complexă dimensiune a fenomenului de subdezvoltare. rate de creştere economică scăzute.1.înregistrează cele mai mari realizări în planul cercetării dezvoltării. "Sud". a şomajului.       . peste 880 milioane au un acces limitat la serviciile de sănătate şi 2.sunt sediul celor mai multe şi mai mari dintre companiile transnaţionale. înainte de toate un ansamblu de structuri ce reflectă dezechilibre între diferitele sectoare economice. .6 miliarde la servicii de igienă. subdezvoltarea reprezintă o situaţie economică în care persistă niveluri scăzute ale standardului de viaţă. investiţiile străine. . Adâncirea decalajului dintre ţările bogate şi ţările cele mai sărace a atins deja niveluri îngrijorătoare. educaţie. 3. unele înregistrează creşteri rapide.3 miliarde de oameni trăiesc cu mai puţin de un dolar pe zi şi aproape un miliard nu îşi poate asigura necesarul pentru satisfacerea nevoilor de bază.monedele celor mai puternice dintre ţările dezvoltate constituie monedele de rezervă ale tuturor ţărilor lumii. rămâne caracteristica de bază. "periferie". 3. iar cele mai multe se situează undeva între aceste două limite. În ţările industriale peste 100 milioane erau analfabeţi funcţionali. Printre nerealizările în domeniul dezvoltării umane şi combaterii sărăciei putem aminti: Între 1990 – 1997 numărul celor infectaţi cu HIV a crescut de mai mult de două ori. Dimensiunea sa complexă este dată de intercondiţionările pe care sărăcia le are cu celelalte aspecte ale ţărilor în dezvoltare: educaţia. Dincolo de o serie de trăsături comune ale acestor ţări există şi o multitudine de diferenţe: unele sunt ţări foarte populate. unele sunt democraţii. altele nu. Caracteristici ale ţărilor în dezvoltare Subdezvoltare. 840 de milioane de oameni suferă de malnutriţie. a asistenţei sanitare precare.

/loc.I. mai ales. S-a conturat astfel o “economie dualistă”. comparativ cu ponderea celei mai bogate cincimi în aceleaşi venituri totale. cu salarii extrem de reduse. pe de altă parte. Pentru ţările bogate. O altă cauză a acestei inegalităţi derivă şi din accesul redus la educaţie pentru cea mai mare parte a populaţiei acestor ţări. ceea ce face ca majoritatea forţei de muncă să fie slab calificată. 66 de ţări sub 1000 USD/loc. Pentru multe din ţările slab dezvoltate. capabil să satisfacă nevoia crescândă de bunuri de echipament. două sunt obstacolele care influenţează negativ: Pe de o parte obstacolele tarifare şi netarifare ridicate de ţările dezvoltate. în funcţie de P.B. ieftină sursă de aprovizionare pentru Nord. particulare.) şi ţări cu venituri scăzute. . şi anume: ţări cu venituri ridicate (peste 9361USD/loc)./loc. alimentar şi tehnologic.B. promovarea exporturilor de produse prelucrate. se înregistrau aproximativ 12 milioane de refugiaţi. în stare de dependenţă faţă de ţările dezvoltate. Tinerele state nu reuşesc să-şi valorifice pe deplin pe piaţa mondială rezultatele muncii productive naţionale. sub 500 USD. instabilitatea preţurilor. O strategie de dezvoltare trebuie să se bazeze pe propria experienţă. ale fiecărei ţări. se înregistrau 32 de ţări. în USD 1995./loc sau P. Din cele 174 de ţări clasificate pentru anul 1998. formarea cadrelor naţionale şi folosirea judicioasă a forţei de muncă. Structurile impuse de către fostele metropole coloniilor lor au avut drept consecinţă fundamentală stagnarea şi încetinirea considerabilă a ritmului creşterii economice pe termen lung. dezarticulată. pe adaptarea experienţei generale la condiţiile concrete. ţările subdezvoltate se confruntă şi cu o mare discrepanţă în distribuirea veniturilor. 3 milioane de oameni mor din cauza poluării aerului şi peste 5 milioane mor din cauză de boli diareice./loc. de 5 la 1. 8 ţări.B. Peste 10000 USD/loc. Chiar dacă.2. conform căruia sunt identificate trei mari grupuri de ţări. iar între 5000 şi 10000 USD/loc. aflate cu predilecţie în Africa sub-sahariană şi Asia. 3. între 3000 şi 5000 USD/loc. naţiunile în curs de dezvoltare sunt. şi 9 360 USD/loc.3. iar.B. Inegalitatea în distribuirea veniturilor este relevată şi de ponderea pe care cea mai săracă cincime o are în veniturile totale. O trăsătură a economiei mondiale contemporane continuă să fie starea de dependenţă a Sudului subdezvoltat faţă de Nordul dezvoltat. în continuare. în special cu materii prime sau produse puţin prelucrate. ţări cu venituri medii (între 761 USD/loc. Şi politicile promovate de către statele în dezvoltare au contribuit la creşterea sau menţinerea ridicată a inegalităţii veniturilor: supraevaluarea cursului de schimb. În ceea ce priveşte produsele primare. Dependenţa faţă de exterior Aşa cum arăta şi Jan Tinbergen în cel de-al III-a Raport către Clubul de la Roma. deţin o populaţie numeroasă. erau 20 de ţări.În fiecare an. în paralel. respectiv mai puţin de 760 USD.I. sa dezvoltat un sector capitalist.. 3. acesta atinge şi niveluri de peste 30 la 1.. .N. incapabilă să realizeze o dezvoltare autentică. inegalitatea distribuirii veniturilor îşi are sursa în decalajul între mediul urban şi rural. de posibilităţi limitate de a utiliza ceea ce au. cauzate de apa contaminată. Alături de nivelurile scăzute ale venitului pe locuitor. de tip colonial.I. în medie. anumite cheltuieli publice. cum ar fi: . autoîntreţinută. care dezavantajează net produsele agricole. Aceste modele proprii permit înfăptuirea unor obiective prioritare. Dar şi Nordul este dependent de Sud. Criteriul de clasificare este cel după P.. crearea unui nucleu industrial propriu. acest raport este. politica de preţ.   La sfârşitul anului 1997. pentru ţările cele mai sărace.. suficient de diversificat. în condiţiile în care agricultura este principala ocupaţie în multe din aceste ţări. Această dependenţă economică derivă din faptul că dispun de mai puţine cunoştinţe. Cele mai sărace ţări ale lumii. . ceea ce face ca situaţia lor să fie cu atât mai dramatică. Această dependenţă se manifestă îndeosebi pe plan financiar. admise doar pentru zonele rurale etc. Sudul reprezintă o bogată şi. el era orientat către exterior. Venituri scăzute şi distribuţia inegală a veniturilor Banca Mondială este instituţia ale cărei clasificări sunt cel mai des utilizate de către organismele internaţionale. 43 de ţări înregistrau un P.

o cooperare strânsă în care rolul organismelor internaţionale este extrem de important. Printre căile posibile de sporire a producţiei alimentare în ţările în dezvoltare. Această situaţie contrastează puternic cu consumul din ţările dezvoltate. Problema alimentară are atât implicaţii de ordin social. oltate. 28% din populaţie în Asia. având în vedere faptul că ţările în dezvoltare nu controlează. ce ar putea duce la o mai corectă aplanare a unor astfel de situaţii. Pentru rezolvarea acestor probleme este nevoie atât de efortul propriu. pe efortul propriu. Pentru a putea fi considerat hrănit normal. celor dezvoltate. Asigurarea hranei O problemă majoră a ţărilor subdezvoltate este foametea şi malnutriţia. practic. Restricţii ale dezvoltării În concepţia unor specialişti. arabil. decât oferta. în primul rând. precum şi PAM. 25% în Africa. deşi îşi pot spori producţia. În ceea ce priveşte fluctuaţia preţurilor. Calea utilizată constă în reglementarea cantităţilor care sunt destinate exportului. piscicol. izvoarelor subterane precum şi poluarea aerului şi a apei au atins. o înzestrare . Conform unui studiu publicat de Banca Mondială în 1993. degradarea datorită poluării. între multiplele aspecte ale degradării mediului se numără deprecierea solului. Contingentarea exporturilor reprezintă un alt mecanism important de stabilire a preţului unor produse primare pe piaţa mondială. Fără corelarea tuturor factorilor . cote îngrijorătoare. mai mult de 80 de milioane în Africa. factorii restrictivi ai dezvoltării sunt consideraţi a fi în număr de 6: 1) Primul factor considerat sunt economiile. problema alimentară. ci. lucrurile rămân deocamdată teoretice. Dar. Potrivit celor mai recente estimări. Taxele vamale la produsele finite şi semifinite sunt.B. acest vărsământ compensatoriu ar trebui să fie egal cu diferenţa dintre valoarea exporturilor într-o perioadă dată şi valoarea pe care acestea ar fi atins-o dacă taxele fiscale n-ar fi fost aplicate.5. pentru că majoritatea ţărilor ar trebui să aloce mai mult decât au pentru a putea spori randamentul. ca urmare a creşterii taxelor ţărilor dezvoltate la importul de mărfuri din ţările mai puţin avansate. investiţiile şi decalajul tehnologic.2400 de calorii şi circa 80 . alterarea diversităţii biologice.  exploatarea unor noi resurse naturale şi producerea de alimente pe cale sintetică. decât atunci când importurile provin din ţările dezvoltate.căi menite a scoate aceste ţări din starea de subdezvoltare. Cele mai mari rezerve de terenuri cultivabile se află în America Latină. în condiţiile unor nevoi crescânde de hrană şi de dezvoltare industrială .90 grame de proteine.acest proces va continua să afecteze lumea întreagă precum o maladie ucigătoare.O altă cale ar consta în acordarea unor compensaţii monetare tinerelor state care înregistrează o reducere a veniturilor lor reale din export. cele care reţin atenţia experţilor sunt următoarele:  extinderea suprafeţelor cultivate.externi şi interni . Mondializarea acestui flagel necesită măsuri ample şi urgente din partea comunităţii internaţionale. Africa Tropicală şi America de Nord.6. El se traduce într-o înzestrare precară a aparatului productiv. Aceasta presupune schimbări în sistemul financiar internaţional şi în cel valutar. 45 de milioane în America Latină) suferă efectiv de foame. 2200 . peste 550 de milioane de oameni (375 de milioane în Asia. Degradarea potenţialului natural-forestier. în cea mai mare măsură. în multe ţări. 3. mai ridicate atunci când este vorba de importul din ţările în dezvoltare.4. Astfel apare necesitatea unui nou sistem comercial mondial. un om trebuie să consume zilnic. Degradarea mediului poate costa între 1 şi 15% din P.  sporirea randamentului la hectar şi pe animal productiv. în numeroase cazuri. În principiu. sarcina de a le stabiliza revine. 3. despăduririle şi eroziunea terenurilor. Degradarea mediului înconjurător O altă problemă care îngrijorează comunitatea internaţională este degradarea mediului înconjurător. 13% în America Latină consumă sub acest barem. au iniţiat numeroase programe de ajutorare a ţărilor subdezvoltate). cât şi implicaţii de ordin politic (accentuare migraţiei. sau. în medie. convulsii sociale). Ţările subdezvoltate nu se pot baza pe "transferul de hrană". 3. Capitalul este insuficient în ţările în dezvoltare. cât şi de asistenţa celorlalte state (FAO şi FIDA. al unei ţări. mai bine zis.I. Ori.

profitul. la cel modern. de altfel. între 40% şi 60%. Al doilea sector ca importanţă este cel terţiar. 2) Un al doilea factor identificat este transformarea structurală. De cealaltă parte. Investiţiile pot îmbrăca diverse forme: de la achiziţionarea de acţiuni şi obligaţiuni de pe pieţele de capital. pe lângă faptul că trebuie să sporească. destinaţia investiţiei fiind alta decât ţara de origine.N. spre exemplu.slabă cu tehnologie şi un scăzut grad de performanţă. El implică. Lipsa capitalului este determinată de rata scăzută a investiţiilor interne şi de un aport extrem de limitat al investiţiilor străine. contracte de management. Investiţiile pot fi directe sau de portofoliu (cele directe presupun controlul investiţiei. Aceasta înseamnă. Investiţiile de portofoliu sunt considerate. iar cele de portofoliu permit participarea la procesul de luare a deciziilor. mai ales pentru cele mai sărace. deopotrivă. 4. legat de profitabilitatea acesteia şi de alte elemente ce derivă din faptul că investiţia externă se realizează în afara ţării de origine). care reprezintă scopul final al oricărei investiţii şi extraneitatea.B. urbanizarea. De asemenea. însă.3% la creşterea economică. accesul la ea şi calitatea acesteia. asigurarea unei creşteri economice posibil de atins. o reducere a pierderilor. iar limita de demarcaţie între investiţiile străine directe şi cele de portofoliu este apreciată în jur de 10% aport de capital. aşa numitele construcţii pe loc gol sau green field investments. în final. diferind. că accesul la educaţie este îngrădit. organismele internaţionale de profil recomandând insistent adoptarea unor politici la nivel guvernamental de planificare familială. 3) Comerţul exterior reprezintă al treilea factor critic al dezvoltării. luarea în considerare a elementelor legate de mediu. Investiţiile externe implică: timpul (o investiţie se derulează şi devine profitabilă după un anumit interval de timp). Un alt element important îl reprezintă şi pacea socială din aceste ţări. Se ştie că aceste ţări au cele mai ridicate rate ale analfabetismului. în funcţie de reglementările în vigoare. În ceea ce priveşte ţările în dezvoltare. este asigurarea unor politici durabile de dezvoltare. 4) Al patrulea factor critic al dezvoltării îl constituie eficienta alocare a resurselor. Investiţiile străine directe şi corporaţiile transnaţionale Economia mondială actuală este dominată de ceea ce mulţi autori denumesc fenomenul corporatist. Baza dezvoltării şi expansiunii societăţilor transnaţionale o constituie investiţiile externe de capital. acesta din urmă fiind considerat. în strânsă legătură cu acest aspect. schimbarea modului de producţie.-ului. Exporturile acestor ţări. de capacitatea acestor ţări de a forma capitalul uman. păstrarea sub control a ratei de creştere a populaţiei. în special cele mai sărace. de la cel tradiţional. la fel cum această nerealizare se răsfrânge tot după un interval îndelungat în timp. Utilizarea de preţuri administrate de către stat contribuie cel mai adesea la o ineficientă alocare a resurselor. între 20 şi 40%. know-how. la aranjamente de tip franchising. ultimul factor critic al dezvoltării identificat de specialişti. agricultura contribuie cu cea mai mare pondere la crearea P. necesită o diversificare şi o creştere a ponderii produselor manufacturate. Creşterea economică depinde în mod esenţial. în special populaţiei de sex feminin. este necesară o perioadă foarte lungă de timp pentru relansarea investiţiilor. un mecanism de formare al preţurilor bazat pe o piaţă liberă implică o mai mare iniţiativă. stabilitatea politică şi socială. industrializarea. dar nu permit exercitarea controlului). riscul (orice investiţie implică un risc. licenţiere. plasamente pur financiare. şi un şi mai îndelungat timp pentru culegerea roadelor acestor investiţii. o mai mare eficienţă în alocarea resurselor. pentru aplicarea şi vegherea la respectarea legilor etc. După instabilitate. determinante pentru stabilitatea economică. o limitare a corupţiei şi. în general. fuziuni şi achiziţii de firme. păstrarea în limite normale şi stimulative a diferenţelor sociale şi economice etc. 6) În sfârşit. cel mai înalt grad de maturitate al uni investiţii. pentru ţările în dezvoltare. societăţi mixte sau construirea de filiale. de la o ţară la alta. iar studiile arată că o creştere cu doar 10% a celor înscrişi la învaţământul secundar contribuie cu 0. Dificultatea realizării acestui deziderat rezultă din faptul că are efecte pe termen lung. o problemă deosebit de importantă o constituie creşterea populaţiei. în special pe termen lung. Aspectele primare ale acestui domeniu critic al dezvoltării sunt educaţia. 5) Formarea capitalului uman şi resursele pentru dezvoltare este cel de-al cincilea domeniu critic al dezvoltării. singurele în măsură să contribuie la atenuarea înrăutăţirii termenilor schimbului ai acestor ţări. Investiţia reprezintă folosirea unui bun în scop de capital. .

Ce este o corporaţie transnaţională? Delimitări conceptuale Cei mai puternici şi mai dinamici agenţi economici de pe glob sunt societăţile transnaţionale. infrastructura performantă. În acest caz. prin intermediul filialelor. o companie transnaţională este rezultatul fuziunii dintre două sau mai multe firme. cifra de afaceri realizată peste graniţă deţine o pondere la fel de importantă ca cea realizată în interiorul graniţelor. resursele sunt distribuite fără a ţine cont de graniţe. prin unităţi „de producţie”. Investiţiile străine directe sunt. apropierea de pieţele de capital şi financiare. Este situaţia în care piaţa externă ocupă un rol important în activitatea firmei. Japonezii definesc o companie transnaţională printr-un termen împrumutat din agricultură. Întreprinderea transnaţională este o întreprindere multinaţională. Fie că sunt denumite corporaţii transnaţionale. pentru multe ţări în dezvoltare. Stagnarea sau declinul fluxurilor de investiţii urmează îndeaproape evoluţia economiei mondiale.De asemenea. companii transnaţionale şi companii supranaţionale. stabilitatea şi claritatea mediului legislativ contribuie la asigurarea succesului investiţiilor. Unii dintre autori utilizează noţiuni ca societăţi multidomestice sau multilocale pentru a defini o corporaţie multinaţională. în timp ce o firmă multinaţională îşi formulează strategia bazându-se pe diferenţele dintre pieţele pe care acţionează. operaţiunile cu exteriorul sunt considerate a avea aceeaşi importanţă ca cele naţionale. de dimensiuni comparabile. şi anume: companii internaţionale. O companie multinaţională sau transnaţională mai poate fi definită şi ca acea companie care combină obţinerea de economii de scară (ca urmare a integrării în piaţa globală şi acţiunea simultană pe mai multe pieţe) cu o reacţie promptă la elementele mediului în care filialele îşi desfăşoară activitatea. subliniindu-se astfel acţiunea unei întreprinderi pe mai multe pieţe (multidomestic). considerată ţară de origine. în sensul cel mai larg. piaţa de desfacere cu putere de cumpărare ridicată. şi expresia unui anumit nivel de dezvoltare atins atât de ţările sursă. costurile reduse. 4. În aprecierea specialiştilor. care ia în considerare toate strategiile posibile pentru a intra pe noi pieţe. Cu toate acestea. El identifica patru tipuri de firme care operează pe piaţa mondială. mediul economic stabil şi performant. dochakuka. Companiile multinaţionale sunt considerate a fi acele firme de tip holding. Întreprinderea multinaţională este o firmă în cadrul căreia fie datorită structurii organizatorice. Investiţiile străine se orientează mai ales către ţările dezvoltate. forţa acestora fiind determinată de volumul uriaş de bunuri şi servicii derulat de companiile grupate sub această denumire generică. fiecare dintre acestea funcţionând conform specificului local (multilocal). cât şi de ţările receptoare de investiţii. la căutarea de eficienţă. de o altă naţionalitate. Din perspectiva oamenilor de afaceri. Recesiunea înregistrată în ultimii trei ani la nivel mondial se reflectă şi în scăderea fluxului de investiţii străine directe. cu o anumită pondere a activităţii derulată dincolo de graniţele ţării de origine prin unităţi operative. de asemenea. Richard Robinson consideră că există distincţii importante între diverse niveluri atinse de o companie în evoluţia sa. fiecare dintre acestea având responsabilităţi în ceea ce priveşte adaptarea produsului şi a strategiei la caracteristicile pieţei pe care acţionează. Întreprinderea internaţională este o societate ale cărei operaţiuni internaţionale sunt conduse de un grup “leader”. care înseamnă localizare globală şi care semnifică adaptarea metodelor şi tehnicilor de operare la condiţiile locale.1. construirea pe loc gol a unei firme. fie politicilor adoptate. ele definesc acele firme ce îşi desfăşoară activitatea dincolo de graniţele unei ţări. unde eficienţa în luarea deciziilor. forţa de muncă de toate categoriile. companii multinaţionale. ca flux. pot fi analizate pe direcţia intrărilor de investiţii (inflows) şi ieşirilor de investiţii directe (outflows). În consecinţă. cele globale merg pe standardizarea produselor şi a operaţiunilor (ca în cazul McDonalds). Ca forme de manifestare a investiţiilor străine directe se pot aminti achiziţii de valori mobiliare străine. controlate într-o măsură mai mare sau mai mică de „compania mamă”. deciziile sunt libere de influenţele naţionale. . societăţi mixte etc. investiţiile străine directe în ţările în dezvoltare au trecut de la căutarea de pieţe şi căutarea de resurse. inclusiv calea investiţiilor directe. cu sediul în ţări diferite. companii multinaţionale sau firme internaţionale. Diferenţa dintre companiile multinaţionale şi cele globale este dată de faptul că. investiţiile străine directe. pentru atingerea obiectivelor stabilite. condusă şi controlată de către persoane sau de către alte întreprinderi. accesul la resurse naturale şi accesul la pieţe regionale rămân elemente de atractivitate sporită pentru marile corporaţii. Acesta este stadiul primar al transformării unei firme într-o societate transnaţională.

respectiv înţelegeri pe termen lung ce vizează anumite aspecte. Istoricul societăţilor transnaţionale Începutul afacerilor internaţionale se pierde în negura timpului. considerat de către mulţi specialişti drept „părintele transnaţionalelor” şi care considera transnaţionala „o firmă care se angajează în investiţii străine directe şi care deţine şi controlează activităţi creatoare de valoare în mai mult de o ţară”. ca Fondul Monetar Internaţional sau Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare. angajaţi. grecii. Firmele globale folosesc ca strategie de marketing atât extinderea. dorinţa de a prospera şi de a se dezvolta a surmontat toate dificultăţile. sau fonduri de pensii. Resursele financiare ale unei companii globale sunt orientate acolo unde este nevoie. Indiferent de denumire. cultură. Aceştia din urmă sunt clienţi. 4. Între companiile globale se practică alianţele strategice. dificultăţi de transport. cel mai adesea o firmă internaţională îşi crează un compartiment care se ocupă de afacerile pe care le derulează cu străinătatea. Naţiunile Unite consideră societatea transnaţională drept acea întreprindere ce deţine şi controlează producţia în afara ţării în care operează. astfel încât să depindă din punct de vedere financiar de activitatea din străinătate. cumpărătorii devin acţionari şi aceştia pot fi atât persoane particulare.. ale cărei acţiuni se concentrează în exclusivitate pe piaţa internă. diverse reglementări). Acestea au ca obiectiv descoperirea similarităţilor existente pe piaţa mondială şi atenuarea diferenţelor existente pe aceasta. obiceiuri. adaptând produsele specificului fiecăreia dintre ele. dar. rapoarte şi experienţă între diferite filiale. Dezvoltarea producţiei are în vedere satisfacerea exigenţelor pieţelor pe care activează. • O companie multinaţională are acţionari (shareholders sau stockholders) precum şi parteneri (stakeholders). o firmă este mai întâi de toate o firmă domestică. crearea sau standardizarea gamei de produse.2. distribuitori. fenicienii făceau afaceri cu străinii. O corporaţie transnaţională este privată (privat company) atunci când acţiunile acesteia nu sunt tranzacţionate public (firme ce aparţin unor familii sau grupuri de persoane) • Compania mamă (parent company) este compania care controlează. pe care le mai întâlnim şi astăzi (diferenţe de limbă. corespunzător orientării geocentrice a acestor firme. Deşi ea se apropie foarte mult de firma domestică.Întreprinderea supranaţională este o întreprindere transnaţională. agenţii guvernamentale etc. Mărturii evidente ale unui comerţ internaţional intense există încă de acum 5 000 de ani. cum ar fi cercetarea comună sau dezvoltarea de parteneriate în ceea ce priveşte comercializarea produselor. furnizori. Noţiunea de societate supranaţională mai este asimilată şi organizaţiilor internaţionale. o companie transnaţională este o întreprindere ce are ca obiect fundamental obţinerea de profit şi care acţionează pornind de la două caracteristici fundamentale. companii de asigurări. Astfel: • O corporaţie transnaţională este o corporaţie publică (public company) atunci când acţiunile sale sunt tranzacţionate bucată cu bucată la bursă sau prin intermediul caselor de brokeraj. şi anume: este implicată în suficient de multe activităţi în afara ţării de origine. cât şi adaptarea. Cea mai cunoscută definiţie dată societăţii transnaţionale este cea dată de John Dunning. Cel de-al doilea stadiu este al firmei internaţionale. termenul generic pe care îl vom folosi în continuare va fi cel de corporaţii sau societăţi transnaţionale. care pot avea personalitate juridică sau nu (subsidiaries or branches) şi care sunt reunite sub acelaşi „acoperiş”. bazat pe transmiterea deciziilor de jos în sus sau de sus în jos şi schimbul lateral de informaţii. O firmă multinaţională se concentrează pe valorificarea diferenţelor dintre pieţele internaţionale. ca bănci. cu toate acestea. cât şi alte firme sau instituţii. Managementul caracteristic este cel integrat şi interactiv. Cel de-al treilea stadiu în evoluţia unei corporaţii este cel al companiei multinaţionale. deţine autoritatea asupra filialelor(afilliates). practic toate categoriile de persoane cu care firma vine în contact în derularea afacerilor sale. Cel mai înalt grad de dezvoltare al unei companii este cel al companiilor globale. fie că aceasta (compania mamă) deţine toate sau doar o parte din acţiunile filialelor. într-o manieră care îi permite să valorifice oportunităţile globale pe care le oferă piaţa mondială. Din punct de vedere tehnic. iar deciziile manageriale se bazează pe elemente ce ţin de contextul global sau regional în care acţionează. Ei întâlneau multe obstacole. fără a mai ţine cont de provenienţa lor. O companie internaţională are caracteristici distincte. Până la stadiul de companie globală. În literatura anglo – saxonă sunt întâlniţi foarte adesea o serie de termeni specifici universului corporatist. . ca în cazul unei firme multinaţionale. cu scopul de a se sustrage cadrului juridic şi al sistemului fiscal dintr-o ţară. Vechii egipteni. legal denaţionalizată.

În contrast cu evoluţia firmelor americane. şi anume guvernul ţării gazdă. s-a înregistrat un reviriment al investiţiilor străine în America. la aproape 80 mld. pentru societăţile transnaţionale se prefigurează o perioadă când o parte din vraja internaţionalizării se epuizează. În perioada 1955-1970 apare un al treilea participant important. maşinilor. având poziţie de oligopol în sectoarele cheie ale economiei japoneze: industrie.Originile corporaţiilor transnaţionale sunt strâns legate de marile descoperiri geografice şi de colonizarea lumii de către Anglia şi Olanda. Europa şi Japonia au început să investească sume enorme în acţiuni. firmele americane aveau capital pentru a investi. De la mijlocul anilor ‘70 până la mijlocul anilor ‘80. În acelaşi timp. USD in 1950. proprietari. până in 1955 se poate vorbi de doi participanţii. în timp ce investiţiile străine în America au crescut cu 280%. şi anume: de firmă şi universul său imediat: clienţi. urmate mai apoi de Spania. Ţările în dezvoltare îşi cuceresc rând pe rând independenţa politică şi devin din ce în ce mai preocupate de suveranitatea lor. cu exporturi americane în creştere continuă şi apoi. Celelalte companii au copiat firmele americane. Investiţiile străine americane au crescut de la 12 mld. Potrivit acestei evoluţii. "Singer" construia o fabrică de maşini de cusut in Scoţia. de fapt. După cel de-al doilea război mondial s-a înregistrat o mare cerere de bunuri şi servicii.A. fapt care a alimentat dezvoltarea afacerilor internaţionale. Începând cu secolul XVI şi continuând până în secolul XIX. Tehnologia performantă a permis dezvoltarea tehnicilor de stocare a mărfurilor şi reducerea duratei transporturilor. poate datorită succesului repurtat de către acestea.U. Corporaţiile multinaţionale au devenit un fenomen american. ca urmare a consensului existent între aceşti doi parteneri. aşa cum îl cunoaştem noi astăzi. activitatea transnaţionalelor americane înflorind. iar numărul de noi filiale create au fost în scădere. furnizori. iar firmele din această ţară să aibă o perspectivă globală. La mijlocul secolului XIX. ele fiind. petrol. noile metode de publicitate ajutând societăţile transnaţionale să dobândească noi segmente de piaţă. Franţa sau Portugalia. Compania americană United Fruit Company controla 90% din importul de banane în SUA în 1899. firme cum ar fi Compania Indiilor de Est au desfăşurat activităţi comerciale în Africa. multe din metodele moderne de management japonez de astăzi sunt. companiile americane aveau un foarte bun management. a reprezentat-o dezvoltarea capitalismului şi revoluţia industrială. Din 1975 până în 1983 investiţiile americane în afara graniţelor au crescut cu 83%. implicit. În anii "50. USD in 1970. a producţiei. adaptări ale celor americane din anii ‘50. ca urmare a înăspririi barierelor vamale. in Japonia se formează aşa numitele « zaibatsu » (Mitsui şi Mitsubishi). dar şi datorită neluării în calcul de către firmele americane a specificului mediului cultural al ţărilor gazdă. corporaţii gigant ce lucrau în colaborare cu guvernul japonez. băncile din Statele Unite. tehnicii de calcul şi comunicaţiilor au accelerat internaţionalizarea investiţiilor şi comerţului. produselor de larg consum şi managementului. în vreme ce investiţiile europene au cunoscut declinul. ceea ce a dus la reducerea costurilor şi impulsionarea activităţilor cu străinătatea. ca planul Marshall. America sau Asia. În acest scop sunt elaborate politici referitoare la . care au permis creşterea fără precedent până atunci a productivităţii muncii şi. constituind avangarda dezvoltării tehnologice şi manageriale. Între 1970-1975 companiile americane şi-au vândut aproape 10% din filiale. Acest stadiu este caracterizat de o anumită simplitate. În perioada interbelică cererea de resurse naturale a stimulat fuziunile dintre marile firme. simţindu-se însă şi prezenţa celor europene şi japoneze. Este perioada de dominare absolută a americanilor în domeniul tehnologiei. precum şi presiunea pentru protejarea sau dezvoltarea pieţei au făcut ca multe companii din Statele Unite şi Europa Occidentală să înceapă să desfăşoare activităţi peste graniţă. Japonezii. cu investiţii directe. Începând cu 1970. Acţiunile de amploare iniţiate de guvernul american. sensibil ameninţată de corporaţiile gigant. de altfel. Adevărata scânteie care a dat aripi fenomenului corporatist. Remarcabilele progrese realizate in domeniul transporturilor. iar Royal Dutch Shell deţinea 20% din producţia rusească de petrol. la începutul primului război mondial. Ostilitatea era îndreptată mai ales asupra companiilor americane. În aceeaşi perioadă. De-a lungul secolului XIX şi începutul secolului XX. în fapt. se aflau in plină reconstrucţie şi nu puteau reprezenta concurenţi de temut. firmele japoneze au înregistrat succese substanţiale în procesul de internaţionalizare şi de comercializare a produselor lor pe piaţa internaţională. finanţe şi comerţ. să privească spre exterior. ca şi europenii. Investiţiile în străinătate au fost dominate în primele două decenii postbelice de corporaţiile americane. au încurajat S. căutarea asiduă de resurse minerale. menit să ajute la reconstrucţia economiilor europene şi japoneze. încurajând fuziunile şi concentrările de capital. În plus. se pot identifica mai mulţi participanţi în definirea universului societăţilor transnaţionale: Astfel.

dacă nu ţin cont de ele. Nici acţiunile statelor gazdă. Multe dintre societăţile transnaţionale care îşi au sediul în ţări dezvoltate îşi extind activitatea dincolo de graniţele naţionale. Guvernele de origine se implică acum în politica de investiţii internaţionale. Elementele ce pot fi controlate de către firmă alcătuiesc mediul intern al firmei. Aceasta şi datorită faptului că alături de companiile transnaţionale. Acest stadiu este considerat un stadiu multifactor. Piaţa societăţilor transnaţionale Mediul de acţiune al societăţilor transnaţionale este un mediu intern. „spaţiul” de manevră al societăţilor transnaţionale. O primă motivaţie ar constitui-o căutarea de noi pieţe. încât piaţa internă devine insuficientă şi extinderea pe terţe pieţe se arată a fi soluţia cea mai bună. comerţului. financiare. agenţii internaţionale şi altele care reclamă atenţie din partea marilor firme. mediul străin. Urmează un nou stadiu. Printre forţele asupra cărora o firmă are controlul se numără. variabilele economice. Mediul. legale. exploatarea avantajului tehnologic pe care îl deţine firma la un moment dat. cum ar fi grupurile religioase. socioeconomice. ca urmare a existenţei unei puternice concurenţe pe piaţa locală. culturale. ţările de origine şi ţările gazdă. resurse umane) sau elemente ce ţin de organizarea firmei (ca producţia sau marketingul). Mediul internaţional este. exploatarea diferenţelor existente în nivelurile de impozitare din diferite ţări. ca şi fragilul echilibru. Exigenţele mai reduse pe anumite pieţe pot constitui o motivaţie pentru internaţionalizare. prelungirea duratei de viaţă a produsului. mediul extern este unul domestic. cum ar fi factorii de producţie (capital. Relaţiile dintre firme şi statele naţionale devin tot mai complexe şi tot mai importante în deciziile firmelor. având în vedere că foarte multe dintre marile companii ce acţionează în domeniul fabricării bunurilor electrocasnice. balanţa putând fi adesea schimbată in funcţie de evenimentele ce au loc in lume. iar firmele pot fi afectate in activitatea lor. factorii interni ai corporaţiei. Acestea dau dimensiunea riscului în activitatea oricărei întreprinderi şi sunt externe acesteia. practic. şi pe fondul puternicei crize petroliere. Ocolirea de bariere vamale. Atunci când ne referim la mediul internaţional. Se poate spune că firma atinge un asemenea grad de dezvoltare. Fiecare participant în acest stadiu a câştigat în experienţă şi şi-a îmbunătăţit tehnicile de abordare a mediului internaţional. presupune acele forţe care influenţează dezvoltarea şi activitatea unei firme. în ultimă instanţă. Ca o consecinţă a complexităţii relaţiilor ce s-au născut între companiile transnaţionale. de exemplu. îl reprezintă căutarea de noi surse de aprovizionare cu materii prime sau surse mai ieftine de aprovizionare. În cazul unei corporaţii transnaţionale. care reprezintă interacţiunea dintre mediul străin şi cel domestic. în general. creşte importanţa guvernelor de origine. la nivelul comunităţii internaţionale au fost iniţiate demersuri menite să formeze un cod de conduită unanim acceptat de către părţile implicate. şi anume acela al participanţilor multipli. Un alt motiv. etnice. Mediul extern este extrem de complex. guvernele ţărilor gazdă şi al ţărilor de origine au apărut o serie de alţi participanţi. în ţări precum China sau Taiwan. cum ar fi competiţia. Dacă în celelalte faze relaţiile dintre marile firme devenite transnaţionale şi guvernele ţărilor de origine erau cât se poate de convergente. Acest stadiu încorporează diferite grupuri de interese. atunci când filiala dintr-o ţară are relaţii cu o altă filială situată într-o a treia ţară. forţe necontrolabile. oportunităţile oferite de o infrastructură performantă. al patrulea participant la universul societăţilor transnaţionale.investiţiile străine directe care să apere interesele statului naţional. Motivaţiile internaţionalizării sunt extrem de complexe. specific corporaţiilor ce acţionează în special în sectorul primar.3. ca urmare a recunoaşterii faptului că internaţionalizarea firmelor are efecte negative in ţara de origine asupra şomajului. 4. îl privim cel mai adesea prin prisma internaţionalizării firmei. industria. în conformitate cu interesele sale naţionale. nu sunt de neglijat. Celelalte formează mediul extern. etc. şi-au delocalizat. autohton. respectiv acele elemente necontrolabile ce acţionează în ţara de origine a firmei. determinat de acei factori ce ţin de ţările în care firma acţionează prin intermediul filialelor şi mediul internaţional. Caracteristica acestui stadiu este complexitatea deosebită. în acest stadiu încep să apară contradicţiile. În anii ‘70. constituenţii săi. impulsionând sau restrângând aceste investiţii. Forţele ce definesc mediul unei firme sunt. unul domestic. . care au putere politică. de a atrage şi a încuraja investiţiile străine. unul străin şi unul internaţional. tehnologice. precum şi relaţiile dintre filiale. cel mai adesea. iar această motivaţie nu este deloc de neglijat. de regulă. Forţa de muncă mai ieftină este un al motiv pentru care o firmă îşi extinde activitatea dincolo de graniţele ţării de origine. cu scopul de reglementa divergenţele tot mai accentuate dintre cei implicaţi. toate acestea şi încă multe altele pot constitui motive de internaţionalizare a firmelor.

ceea ce înseamnă majoritatea statelor africane şi a celor in Asia centrală beneficiază mult prea puţin de efectele pozitive ale investiţiilor marilor firme. privită atât din perspectiva numărului de consumatori. piaţa corporaţiilor transnaţionale este dominată de triada America de Nord (SUA şi Canada). ceea ce înseamnă că orice concentrare ce depăşeşte un anumit nivel trebuie supusă aprobării Comisiei (dacă întreprinderile derulează o cifră de afaceri mai mare de 250 milioane de euro în interiorul UE şi peste 5 milioane de euro în plan global trebuie să supună atenţiei Comisiei orice fuziune sau achiziţie). Dimensiunea pieţei. Rusia se impune în special datorită resurselor sale naturale extraordinare (în special gaze şi petrol). Piaţa japoneză este dominată de companiile japoneze. iar pătrunderea pe această piaţă nu este deloc uşoară. iar Comisia Europeană a luat atitudine împotriva Microsoft. din punct de vedere economic. respectiv „abuz de poziţie dominantă”. patria tehnologiei ultraavansate. de sărăcia acestor ţări. Ţările cele mai sărace. infrastructură modernă. gaze. electricitate. acestea continuă să crească din punct de vedere al atragerii de fluxuri de investiţii străine. Astfel. majoritatea acestora se înscrie în sfera de influenţă a celor dezvoltate. Nu trebuie să uităm că cele mai multe dintre marile corporaţii îşi au sediul în SUA. motivele ţinând. economisirea este caracteristică celor japonezi. India şi ţările latino americane. Către aceste ţări se îndreaptă cele mai mici fluxuri de investiţii străine. Din punct de vedere politic. în ultimă instanţă. dar mai ales netarifare. din perspectiva extinderii. ce funcţionează la graniţele Uniunii. Restul ţărilor se pare că au pierdut pentru moment posibilitatea de a capta din acele . urmată de celelalte economii din Asia de sud est. Rusia încearcă să rămână unul dintre cei mai importanţi actori. ca cel al telecomunicaţiilor. America Latină este preponderent în sfera SUA. Cele care au resurse naturale sunt printre puţinele care prezintă interes pentru marile corporaţii ce acţionează în domeniu respectiv. extrem de competitivă. 8 dintre ele au devenit membre ale UE. ca urmare a perspectivei valului doi de extindere. dar şi a SUA. consumatorii de pe această piaţă au o mare putere de cumpărare. Dacă înclinaţia pentru consum este specifică pentru consumatorii americani. monitorizarea subvenţiilor acordate de către stat. Mult mai eterogene decât ţările dezvoltate. din perspectiva numărului de locuitori şi mai ales a creşterii exigenţelor consumatorilor ruşi. transport feroviar. Spiritul de sacrificiu. Avantajele pe care le oferă piaţa americană nu sunt deloc de neglijat. al cărei lider de necontestat este SUA. În ceea ce priveşte ţările în dezvoltare. cât şi cultural. Majoritatea firmelor ce aleg ca destinaţie Japonia. ca şi celelalte pieţe. coroborate cu ceea ce numeam spirit de aventură şi dorinţă de consacrare. Politica în domeniul concurenţei constituie cel mai important element de mediu din perspectiva corporaţiilor străine ce acţionează pe piaţa europeană. dat fiind faptul că din mai 2004. dar şi a unei pieţe importante. cu o dimensiune importantă şi exigenţe ridicate din partea consumatorilor. Se detaşează ca importanţă China. care la nivelul anului 2002 a fost cel mai mare receptor de investiţii străine directe. Africa în cea a Uniunii Europene. bogăţia în resurse naturale şi umane. atât din punct de vedere al nivelului de dezvoltare. aşteptat în 2007. iar investiţiile străine reprezintă un mijloc de a ocoli barierele tarifare. iar moştenirea arsenalului armatei sovietice o ajută în acest demers. mobilitatea redusă a angajaţilor şi structura paternalistă a firmelor japoneze constituie tot atâtea diferenţe faţă de celelalte pieţe ale ţărilor dezvoltate. • controlul fuziunilor firmelor. Înţelegerile între firme ce stabilesc preţurile pe piaţă sunt interzise. Tradiţional. una dintre cele mai largi pieţe ale lumii. diferenţele faţă de celelalte pieţe sunt mult mai mari. Sub aspect cultural. deşi confruntată cu foarte multe probleme.Care sunt pieţele spre care se îndreaptă investitorii străini? Cea mai mare parte a investiţiilor străine directe se îndreaptă către ţările dezvoltate. UE şi Japonia. Rusia se află undeva la graniţa dintre ţările dezvoltate şi cele în dezvoltare. fac din piaţa americană dezideratul oricărei companii. iar celelalte se află puternic legate de Uniunea Europeană. apropierea de pieţele de capital. aleg un parteneriat cu o firmă locală pentru a face faţă mai uşor problemelor de mediu cu care se confruntă. Uniunea Europeană este acum. O situaţie aparte au ţările din fostul bloc comunist. • liberalizarea sectoarelor economice cu statut de monopol şi deschiderea lor către concurenţă. Japonia este. O altă diferenţă derivă tocmai din eterogenitatea deosebit de mare a ţărilor ce formează acest grup. loialitatea faţă de companie. Ca şi în cazul SUA. tendinţa societăţii americane spre consum. Principalele domenii de acţiune ale politicii concurenţiale în UE sunt: • eliminarea acordurilor restrictive privind concurenţa şi a abuzurilor de poziţie dominantă. acces la un sistem eficient şi performant de telecomunicaţii. cât şi din cea a puterii lor de cumpărare. Asia se află la confluenţa intereselor Japoniei. dar ţările în dezvoltare au un potenţial şi o atractivitate din ce în ce mai ridicată. pentru încălcarea regulilor concurenţei.

extrem de atractive pentru managerii . mai ales dacă acestea din urmă oferă avantaje importante din perspectiva costului forţei de muncă. în fapt. Anumite pieţe sau afaceri pot apărea.4. Interesele corporaţiilor corespund cel mai adesea cu cele ale ţărilor de origine. multe dintre marile companii recurg chiar la reduceri de personal în ţările de origine. efectuate de sectorul întreprinderilor. Acest lucru înseamnă creare de locuri de muncă în afara ţărilor de origine şi. dat fiind faptul că aici sunt plătite şi cele mai mari salarii. Multe dintre firme renunţă în a-şi concentra atenţia asupra deschiderii de noi unităţi de producţie în ţara de origine în favoarea celor din ţările gazdă. care au „forţat” consumatorii să înveţe limba produselor pe care le consumau sau doreau să le consume. cheltuielile brute pentru cercetare dezvoltare. era de 3% în Suedia. Acest lucru înseamnă impozite mai mici pentru ţările de origine. Multe dintre societăţile transnaţionale îşi realizează marea parte a cifrei de afaceri dincolo de graniţele propriei ţări. O companie urmăreşte obţinerea de profit pentru a menţine şi a creşte încrederea investitorilor în acţiunile firmei.3% în Marea Britanie. Coca Cola l-a inventat pe Moş Crăciun în costum roşu.7% în Germania. în anul 1999. Impozitele mai reduse înseamnă venituri ale statului mai mici. şi anume: relaţiile cu ţările de origine. ca pondere în PIB. însă. investesc sume foarte mari în componenta de cercetare dezvoltare. implicit. influenţa în ţara sau zona respectivă. În ierarhia celor mai mari companii. ceea ce poate avea efect asupra politicilor susţinute de către stat: educaţia. Performanţele acestor economii. Prin extinderea dincolo de graniţele propriei ţări. o presiune sporită din partea guvernelor ca urmare a şomajului. ţările de origine controlează.4. McDonalds.efecte de antrenare pe care le produce asupra unei economii internaţionalizarea firmelor dincolo de graniţele ţării de origine. Beneficiile ţărilor de origine nu se rezumă la exportul de imagine. În perioadele de recesiune. Transnaţionalele repatriază sume importante din ţările gazdă. Un alt aspect delicat în relaţiile dintre ţările de origine şi corporaţiile transnaţionale îl reprezintă diferenţa dintre interesul naţional. 1. 2% în Japonia. infrastructura modernă. fiecare ţară îşi extinde. iar dacă statele gazdă au politici de atrage a profiturilor realizate de firmele străine prin reinvestirea acestora. Relaţiile societăţilor transnaţionale cu statele naţiune Compararea societăţilor transnaţionale cu naţiunile nu reprezintă o figură de stil. din această perspectivă. conform surselor OCDE. Interesele acesteia pot fi şi sunt destul de des diferite de interesele ţărilor de origine. susţinut de o economie de piaţă şi o democraţie ce a permis dezvoltarea şi punerea în practică a ideilor novatoare au făcut din aceste ţări mediul cel mai prielnic pentru apariţia şi dezvoltarea fără precedent a fenomenului corporatist. practic economiile multor ţări. Această relaţie poate fi privită din trei puncte de vedere. marile firme duc cu ele valorile culturale.1. obiceiurile de consum ale ţării de origine. practic. Se aprecia că la începutul anilor ‘90 peste 60% din industria canadiană era controlată de companiile americane. multe state de origine adoptând măsuri care să limiteze exportul de capital. Există. dependenţa economiilor acestor ţări de marile firme este şi mai mare. în cea mai mare parte relaţii de parteneriat. o companie transnaţională. situaţii când relaţiile nu mai sunt atât de cordiale. Relaţiile cu ţările de origine sunt. Şi dacă se face comparaţia cu ţări în dezvoltare. Cele mai multe dintre „neînţelegeri” pleacă de la internaţionalizarea firmei şi ceea ce implică această internaţionalizare pentru statul de origine.4% în Franţa. 4. 1. Prin intermediul corporaţiilor. iar astăzi nimeni nu-şi poate imagina un altfel de Moş Crăciun. şi sumele repatriate către ţara de origine pot fi mai reduse. Universalizarea limbii engleze se datorează într-o foarte mare măsură corporaţiilor americane şi britanice. dacă acesta se dovedeşte a avea consecinţe negative pe piaţa muncii sau a încasărilor bugetare. unele dintre ele chiar dezvoltate. al impozitelor sau al preţurilor la materiile prime.Relaţiile cu ţările de origine Cele mai mari şi mai multe companii transnaţionale provin din ţările Triadei: SUA. relaţiile cu ţările gazdă şi raportul stat – corporaţie în condiţiile în care forţa economică şi influenţa marilor corporaţii depăşeşte puterea economică a multor state. asistenţa socială. o firmă transnaţională trebuie să coordoneze şi să controleze activităţile sale în medii diverse şi să adopte decizii care pot fi benefice sau nu pentru ţările respective. Japonia şi Uniunea Europeană. doar două ţări din categoria celor în dezvoltare se regăsesc ca şi ţări de origine a celor mai mari firme. Pentru a rămâne şi a acţiona ca o entitate. Coca Cola sau Levi‘s reprezintă în ultimă instanţă America şi visul american într-o altă manieră. asistenţa sanitară etc. 1. Situaţia gravă în care acestea se află va fi analizată mai pe larg într-un alt capitol. Prin internaţionalizarea firmelor. 4. 2% în SUA. avansul tehnologic şi spiritul antreprenorial. aşa cum este el perceput de către ţările de origine şi interesul firmei. care rămâne cel mai adesea cantonată în ţările de origine Astfel. Divergenţele pornesc tocmai de la ceea ce înseamnă. O astfel de situaţie este una potenţial conflictuală.

Mărimea filialelor străine ale companiilor transnaţionale este adesea mai mare decât a competitorilor naţionali.. introducerea produselor noi. cât mai ales în ţările în dezvoltare. de exemplu. • performanţa concurenţială a societăţilor transnaţionale faţă de cea a firmelor locale dată de faptul că filialele străine. în multe state (cum ar fi Japonia) implantarea unei corporaţii străine nu se poate realiza decât prin asocierea cu un partener local.4. • creşterea concurenţei. reuşesc să facă faţă concurenţei. • reacţia firmelor din ţara gazdă la intrarea unei mari firme poate fi una defensivă. cum ar fi: • numărul şi mărimea operaţiunilor efectuate de companiile transnaţionale faţă de competitorii din ţara gazdă. de politicile de susţinere şi atragere a investiţiilor străine directe promovate de acestea. dar atitudinea guvernului ţării de origine faţă de guvernul ţării gazdă respective poate fi una negativă. fie în formarea de societăţi mixte pentru a valorifica şi potenţa avantajele ambilor parteneri. crescând productivitatea şi ridicându-se eficienţa de ansamblu a economiei. Efectele pozitive ale implantărilor firmelor în străinătate. Pe pieţele dezvoltate. volumul investiţiilor străine a constituit şi încă mai constituie un criteriu de apreciere a eficienţei economiei respective. Efectul pozitiv. creşterea calităţii şi perfecţionarea tehnicilor de vânzare. cum ar fi cea americană. • efectul de antrenare asupra întregii economii. • creşterea volumului exporturilor şi a producţiei interne. Pentru a proteja agenţii economici interni. din perspectiva ţărilor gazdă. Relaţiile companiilor transnaţionale cu ţările gazdă Între activităţile companiilor transnaţionale şi concentrarea pieţei există. ca urmare a salariilor plătite angajaţilor. accesul la capital sau alte facilităţi în anumite state sunt mult mai uşor de obţinut dacă se realizează un parteneriat cu o firmă locală. cu efect asupra reducerii costurilor. ca şi componente ale sistemului societăţilor transnaţionale. ca urmare a antrenării şi celorlalte ramuri din economie la producerea bunului respectiv. Indiferent dacă ţările gazdă sunt ţări dezvoltate sau ţări în dezvoltare. Pe alte pieţe. se poate materializa în îmbunătăţirea performanţelor firmelor locale. fiind puternice. În cazul ţărilor în tranziţie. mai ales dacă ţara de implantare are o poziţie strategică şi poate constitui o bază pentru exportul şi în regiune. Impactul şi implicaţiile marilor firme asupra ţărilor gazdă depinde de mai mulţi factori.unei corporaţii internaţionale. cât şi ţărilor în dezvoltare. din impozite. atât în ţările dezvoltate. Intrarea unei noi companii pe o piaţă afectează numărul competitorilor de pe această piaţă şi partea acestora din piaţa unui produs. ce ar putea încorpora componente ale produselor respective în producţia de armament. 4. prin modernizarea producţiei.. a calităţii produselor. dar şi a creşterii veniturilor încasate de către stat. instruirea personalului şi ridicarea nivelului de calificare a forţei de muncă. Se instaurează poziţia de monopol a companiei transnaţionale. Extinderea firmelor dincolo de graniţele propriei ţări implică internaţionalizarea firmei într-un mediu ce aparţine atât ţărilor dezvoltate. în special din partea ţărilor în dezvoltare. sunt cu mult mai eficiente şi productive decât concurenţii lor. concretizată fie în combinarea operaţiunilor acestora cu nou venita. transfer de tehnologie. de regulă.2. În ţările mai puţin avansate tendinţa de concentrare creşte. SUA interziceau afaceri cu produse de înaltă tehnologie cu orice ţară potenţial inamică. efectele pozitive pe care le au implantările în străinătate asupra acestora sunt următoarele: • creşterea numărului locurilor de muncă. de altfel. crearea de noi ramuri industriale etc. De altfel. intrarea de noi firme contribuie la creşterea concurenţei şi la o scădere a concentrării producţiei. ca urmare a creşterii concurenţei. • noi practici de management. sunt demonstrate. • transformarea şi înnoirea industrială în ţara gazdă. • creşterea veniturilor. . care nu are efecte benefice asupra dezvoltării de ansamblu a societăţii. o relaţie pozitivă. Acest lucru se datorează faptului că firmele locale. deşi este considerată una dintre cele mai libere pieţe din lume. firmele locale fiind prea puţin puternice pentru a opune o rezistenţă reală marilor companii. a diversificării producţiei etc.

Exemplele sunt multiple. a valorilor morale ale societăţilor în care acţionează. . cât şi cadre din ce în ce mai calificate. în ultimele decenii au crescut preocupările atât din partea analiştilor. În viziunea UNCTAD. . Aplicând principiul eficienţei. în Raportul asupra investiţiilor străine. de marketing sau de alt tip. prin utilizarea acestui mecanism pentru a reduce taxele vamale plătite. cât şi o atractivitate mult mai ridicată a mediului străin comparativ cu cel autohton.dezvoltarea este foarte rar cantonată în ţările în dezvoltare. în timp ce cea mai mare parte a filialelor societăţilor transnaţionale sunt repartizate în ţările în dezvoltare. al comunităţii locale şi al societăţii în ansamblul său. realizând clasamente cu cei mai puţin responsabili cetăţeni corporatişti. iar ponderea mai ridicată a acestora în străinătate poate fi expresia atât a unei concurenţe deosebite pe piaţa de origine a firmei.000 de angajaţi. societăţile transnaţionale sunt acuzate de practici neloiale. cercetarea . după indicele de transnaţionalitate sau după volumul vânzărilor. prin manipularea acestui mecanism pentru a transfera fondurile de la o filială către compania mamă sau un paradis fiscal. Numeroase organizaţii guvernamentale şi mai ales neguvernamentale urmăresc îndeaproape comportamentul marilor firme. prin facturarea mărfurilor la export şi la import în funcţie de sistemul de impunere la frontieră practicat în ţările filialelor. respectiv.000 de societăţi transnaţionale. 4. UNCTAD. prin ridicarea standardului de viaţă al angajaţilor. unde sunt implantate peste jumătate din filialele corporaţiilor transnaţionale. mai degrabă un mit decât realitate.• crearea de locuri de muncă de către societăţile transnaţionale este. societăţile transnaţionale devin cetăţeni corporatişti în ţările în care derulează activităţile productive. The World Business Council for Sustainable Development consideră că marile corporaţii trebuie să-şi asume un angajament ferm de a urma un comportament etic şi de a contribui la dezvoltarea economică a ţării pe teritoriului căreia acţionează.Active în străinătate. reducându-şi astfel expunerea la risc.000. Raportul societăţi transnaţionale-stat. Prin mecanismul preţurilor de transfer. Şi în ceea ce priveşte aportul investiţiilor efectuate de societăţile transnaţionale sub forma tehnologiei.4.000 de filiale. Activele în străinătate dau dimensiunea cantitativă a forţei investiţionale a unei corporaţii transnaţionale. multe companii recurg la disponibilizări masive. 53. atât tangibile cât şi intangibile. acestea sunt cei activi şi mai dinamici agenţi economici de pe glob! Europa Occidentală continuă să fie sursa de origine pentru cele mai multe dintre societăţile transnaţionale. Clasamentele realizate de diverse instituţii au în vedere mai multe criterii de clasificare. ierarhizează corporaţiile după volumul activelor deţinute în străinătate. marile corporaţii obţin beneficii: . Această repartiţie este în strânsă legătura cu dinamismul economic al zonei Asiei de sud est. iar societăţile transnaţionale acţionează mai degrabă în sensul susţinerii „migraţiei creierelor” decât în dezvoltarea unei pieţe care să absoarbă atât produse din ce în ce mai performante. Universul corporaţiilor transnaţionale 64. De asemenea. cât şi din partea societăţii civile de a privi mai atent la practicile firmelor transnaţionale şi de a veghea la respectarea drepturilor cetăţenilor. aşa cum apar în bilanţul contabil al filialelor. în cazul ţărilor din fostul lagăr comunist. Acţionând dincolo de graniţele geografice ale ţărilor de origine. De altfel. Acesta este universul corporaţiilor transnaţionale.3. . ţările în dezvoltare apreciază că spre ele nu este îndreptată cea mai avansată tehnologie. atunci când repatrierea profiturilor este restricţionată de guvernele ţării gazdă. 870. supradimensionarea cu personal din perioada comunistă a determinat reduceri masive de personal când diverse societăţi au fost preluate de companii multinaţionale. una dintre cele mai ample monografii anuale privind fluxurile de investiţii străine şi situaţia corporaţiilor transnaţionale. ce reprezintă active din afara ţării de origine. . prin reducerea impozitelor plătite guvernelor ţării gazdă şi transferarea câştigurilor din ţările cu impozitare ridicată către ţări cu impozitare redusă. atunci când pătrunderea pe piaţa respectivă s-a realizat prin preluarea unei companii locale. Şi în ceea ce priveşte protecţia mediului ambiant sunt opinii mai degrabă critice la adresa societăţilor transnaţionale. mai ales în ţările care nu au capacitatea de a monitoriza corespunzător încălcarea acestor legi. multe dintre ele fiind acuzate de neglijenţă şi chiar violarea reglementărilor de protecţie a mediului. În multe ţări în dezvoltare. prin transferul fondurilor din ţările unde se aşteaptă o depreciere valutară. în destul de multe cazuri. Atitudinea marilor corporaţii se rezumă la declaraţii. ca mecanismul preţurilor de transfer. principalele noţiuni utilizate sunt: .

3% şi Total Fina Elf. Acest indicator exprimă. ceea ce va ridica ponderea salariaţilor străini în totalul personalului respectivei companii. Olanda.9%. Apariţia societăţilor transnaţionale în această regiune este indisolubil legată de căderea comunismului.9% şi Holcim AG. conducea compania General Electric. companiile care pot rivaliza cu top 100. erau 193 de ţări angrenate în fluxurile de investiţii. din Elveţia. ci al celor de dimensiuni mai reduse (din punctul de vedere al volumului activelor străine sau al vânzărilor). conform Raportului privind investiţiile străine pe anul 2004. cel mai ridicat indice de transnaţionalitate îl are Vodafone. cu un indice de 97. pot include exporturi efectuate de către societatea mamă către filiale. dar afirmarea lor este din ce în ce mai impetuoasă.. cel mai ridicat nivel al acestui indicator se regăseşte nu în cazul celor mai mari firme. ponderea angajaţilor din străinătate în totalul angajaţilor. La nivelul anului 2002. restul aparţin Asiei de Sud Est şi Americii Latine şi Caraibelor. vor fi mult mai atrase să investească în ţările cu costuri ale forţei de muncă reduse. . urmată de Exxon. iar Wall Mart realizează o cifră de afaceri tot de cinci ori mai mare decât vânzările companiei Samsung Electronics. doar Coreea de Sud.5%. Tot mai multe companii nu numai că sunt din ce în ce mai atrase să investească în ţări în dezvoltare. în domeniul materialelor de construcţii (companie prezentă şi în România). urmată de compania britanică de telecomunicaţii Vodafone (care. Franţa cu 14. la nivelul anul 2002. Firmele care încorporează muncă de calificare medie sau redusă într-o proporţie ridicată. a condus timp de 2 ani în clasamente) şi Ford Motor Company. ce se calculează ca o medie a trei rate. Diferenţa dintre primele societăţi transnaţionale din ţările dezvoltate şi cele în dezvoltare este cam de unu la cinci: cea mai mare dintre companiile transnaţionale din ţările în dezvoltare are active în străinătate de 5 ori mai mici decât omoloaga sa. cu 74. urmată de British Petroleum. Wall . în domeniul media. indicele de extindere a reţelei se calculează ca pondere a ţărilor în care firma are filiale în totalul ţărilor în care ar putea avea filiale. doar a 82-a firmă în ceea ce priveşte activele străine. . Puţine sunt. în ultimă instanţă. În anumite cazuri.1%). întărind faptul că această zonă este cea mai dinamică regiune a globului. SUA este prezentă cu 27 companii. cu 81. Japonia cu 7.Angajaţi în străinătate.Indicele de extindere a reţelei (network – spread index) exprimă dimensiunea transnaţionalităţii şi reprezintă numărul de ţări gazdă în care s-a implantat societatea. dar şi o bună cunoaştere a pieţei internaţionale şi o valorificare a avantajelor oferite de piaţa internaţională. ponderea vânzărilor din străinătate în totalul vânzărilor. General Electric. respectiv numărul de angajaţi cu contract de muncă sau cu contract parţial de muncă (full time sau part time) ce funcţionează la nivelul filialelor. cu un indice de 95.Indicele de transnaţionalitate (transnationality index).5%. Germania cu 13.. nici chiar la acela al ţărilor în dezvoltare. Fenomenul corporatist a încetat să mai fie specific doar ţărilor dezvoltate. din care se scad TVA şi alte taxe) realizate de filiale. ceea ce demonstrează faptul că existenţa unei pieţe interne mari a ţării de origine nu este o condiţie sine qua non pentru apariţia societăţilor transnaţionale. Un fenomen recent îl reprezintă transnaţionalitatea în cazul ţărilor din Centrul şi Estul Europei. În fruntea listei companiilor din ţările în dezvoltare conduc ţările din Asia de Sud Est. minus 1 (mai puţin ţara de origine). . Elveţia. după volumul activelor deţinute în străinătate. Covârşitoarea majoritate a societăţilor transnaţionale au ca origine ţări dezvoltate. În clasamentul celor mai mari 100 de societăţi transnaţionale.Mart. doar 5 sunt din Africa de Sud. Marea Britanie cu 12. Marile companii din aceste ţări nu se ridică la nivelul atins de societăţile transnaţionale din ţările dezvoltate. dar corporaţiile din aceste ţări devin ele însele firme transnaţionale. interesul companiei pentru ţara de origine comparativ cu cel pentru piaţa internaţională. care este un procent. care reprezintă suma vânzărilor nete (vânzări brute. şi anume: ponderea activelor în străinătate în totalul activelor. Dintre companiile situate în top 10. din Canada. Sunt prezente şi ţări dezvoltate mici. Un indice de extindere a reţelei ridicat presupune costuri de implantare ridicate pentru companie. În ceea ce priveşte indicele de transnaţionalitate. Mexic şi China (Hong Kong) au reuşit să pătrundă în top 100. cel mai ridicat indice de transnaţionalitate se înregistra în cazul companiei NTL Inc. General Motors. cu un indice de 84. din domeniul telecomunicaţiilor. cea mai mare companie a fost. Numărul potenţial de ţări în care ar putea avea filiale este de fapt numărul total de ţări care recepţionează sau sunt sursă de investiţii. Pentru a putea fi comparat cu indicele de transnaţionalitate.Vânzări în străinătate.. însă. din SUA (99. Cea mai mare companie din fostele ţări comuniste este Lukoil. British Petroleum şi Royal Dutch Shell. La nivelul anului 2002. În primele 50 de companii ce au ca origine ţări în dezvoltare. După volumul vânzărilor. ca Finlanda. urmată de Thomson Corporation. de altfel. Dintre ţările în dezvoltare. 2 din Europa Centrală şi de Est. În topul celor mai puternice 100 de corporaţii. o .

Este evident că poziţia societăţilor internaţionale în economia mondială este foarte puternică şi că această confruntare cu statele naţiune în planul forţei economice este una reală. organizaţii culturale. poate. ceea ce îi conferă statutul de cea mai cuprinzătoare dintre organizaţii. vânzările cumulate a primelor 200 de societăţi transnaţionale au crescut cu 25%. un studiu realizat de Corporate Watch în 2000 evidenţia câteva aspecte ce sintetizează forţa pe care companiile transnaţionale o au şi o exercită în economia mondială. În ceea ce priveşte raportul de forţe dintre societăţile transnaţionale şi statele naţiune. DCs K Street corridor. primele 200 de societăţi transnaţionale angajează doar 0. Organizaţia Naţiunilor Unite şi Sistemul Naţiunilor Unite ONU şi Sistemul Naţiunilor Unite (care cuprinde. Cel mai mare angajator privat. Considerată organizaţia cu vocaţie universale.78% din forţa de muncă globală. Unul dintre cele mai utilizate criterii este cel al domeniului de acţiune. . Iată câteva dintre concluziile studiului: . Wall-Mart (cu peste 1. în cazul ţărilor). . Organizaţii internaţionale Universul organizaţiilor internaţionale este extrem de vast. 5. organizaţii profesionale.forţa companiilor este determinată şi de capacitatea acestora de a influenţa deciziile politice nu doar în ţările gazdă.din cele 100 de entităţi economice ale lumii. în cazul corporaţiilor şi PIB-ul. Astăzi se consideră că funcţionează o multitudine de organizaţii. organizaţii ştiinţifice etc. Recent. . mai puţin primele 10 state ale lumii. iar produsul global mondial cu 27. sub aspectul participării.creşterea economică a naţiunilor este similară celei a corporaţiilor. dar şi sub aspectul domeniilor de acţiune. Acest fapt înseamnă că General Motors este mai puternic decât Danemarca. forţa de muncă angajată a crescut cu doar cu 14. Globalizarea economiei face ca interdependenţa dintre toţi agenţii economici să crească şi raporturile de forţe să devină din ce în ce mai complexe. alături de ONU.deşi deţin 27. guvernul american a permis ca reprezentanţi ai marilor corporaţii.4% în perioada 1983-1999.vânzările primelor 200 corporaţii sunt mai mari decât produsul tuturor economiilor naţionale.5% din activitatea economică mondială.300. şi agenţiile specializate ale acesteia) sunt. Daimler – Crysler decât Polonia. . În capitolul ce urmează. fapt relevat de obiectivele organizaţiilor ce compun Sistemul ONU. Organizaţiile internaţionale pot fi grupate în organizaţii guvernamentale sau neguvernamentale. în perioada 1983-1999. ce urmează a se finaliza în anul 2005. faţă de care multe dintre cele mai mari corporaţii sunt adevăraţi giganţi. Washington DC.4%.000 de angajaţi) este cunoscut pentru practicile sale antisindicale şi pentru faptul că majoritatea angajaţilor are contracte parţiale de muncă (part-time jobs) astfel încât obligaţiile companiei către salariaţi să fie cât mai mici. . organizaţii politice. dar şi în ţările de origine. În această categorie pot fi identificate organizaţii economice. ONU numără astăzi 191 de ţări. 94 din primele 200 de firme ale lumii au birouri în capitala mondială a lobby-ului.companie rusă ce activează în domeniul extracţiei.1. ca AT&T şi IBM să se alăture delegaţiei oficiale pentru negocieri în domeniul comerţului electronic în cadrul FTAA. Novoship. vom încerca să prezentăm caracteristicile celor mai importante dintre organizaţiile economice internaţionale. cu cel mai mare impact asupra economiei mondiale. IBM decât Singapore şi Sony decât Pakistan. Lukoil este de departe cea mai mare dintre companiile transnaţionale din ţările est europene. 5. cele mai cunoscute dintre organizaţiile internaţionale. iar în timp ce profiturile lor au crescut cu 362. grupate după mai multe criterii. în cazul celor guvernamentale şi asociaţii sau persoane particulare în cazul celor neguvernamentale). în funcţie de statutul membrilor săi (guverne. Royal Dutch Shell decât Venezuela. rafinării şi distribuţiei petrolului. cu active în străinătate de 5 ori mai mari decât următoarea clasată. 51 sunt corporaţii şi doar 49 economii naţionale (comparaţia are în vedere volumul vânzărilor.5%.

Secretarul General al ONU. numeşte. a majorităţii membrilor ONU sau a unui singur membru. inclusiv principiile care guvernează dezarmarea şi reglementarea înarmărilor. . judecătorii Curţii Internaţionale de Justiţie (împreună cu Consiliul de Securitate). . Deciziile importante. al învăţământului şi sănătăţii şi al sprijinirii drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi cetăţenii. Consiliului de Securitate şi Consiliului Economic şi Social. membri ECOSOC. social. Celelalte chestiuni ce sunt supuse aprobării Adunării Generale se iau cu majoritate simplă. Atribuţiile şi responsabilităţile Adunării Generale sunt următoarele: . Secretariatul şi Consiliul de Tutelă.poate atrage atenţia Consiliului de Securitate asupra situaţiilor care ar putea pune în pericol pacea şi securitatea internaţională’ .nici o dispoziţie din Chartă nu va autoriza Naţiunile Unite să intervină în chestiuni care aparţin esenţial competenţei interne a unui stat.să fie un centru în care să se armonizeze eforturile naţiunilor către atingerea acestor scopuri comune. şi mulţi dintre criticii acestei instituţii consideră că această instituţie reflectă şi astăzi o realitate de acum 50 de ani. ONU trebuie să acţioneze în conformitate cu următoarele principii: . limba arabă este limbă oficială pentru lucrările Adunării Generale. la cererea Consiliului de Securitate. semnată la 26 iunie 1945 de cele 50 de state fondatoare ale organizaţiei. fără nici un fel de discriminare. . Consiliul de Securitate. Structura organizatorică a ONU este formată din următoarele principale organisme: Adunarea generală. . în aceleaşi condiţii.iniţiază studii şi recomandări în scopul promovării cooperării internaţionale în domeniul economic.examinează principiile generale de cooperare pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. şi în sesiuni speciale. cultural. . . Documentul fundamental ce stă la baza funcţionării ONU este Charta Naţiunilor Unite. . ceea ce aduce pe picior de egalitate toate statele membre ale organizaţiei. Consiliul Economic şi Social (ECOSOC). Charta se fundamentează pe principiile dreptului internaţional. membrii Consiliului de Tutelă. . la recomandarea Consiliului de Securitate. de egalitate în drepturi a statelor suverane şi de interzicere a folosirii forţei în relaţiile internaţionale. rusa şi spaniola.renunţarea la ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei în relaţiile internaţionale. Adunarea Generală este principalul organ deliberativ al ONU.menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.organizaţia este întemeiată pe principiul egalităţii suverane a tuturor membrilor.alege membri nepermanenţi ai Consiliului de Securitate.diferendele internaţionale vor fi rezolvate prin mijloace paşnice. În urmărirea scopurilor enunţate în primul articolul al Chartei.discută orice problemă privitoare la menţinerea păcii şi securităţii supusă atenţiei de către orice membru al ONU. . Scopurile Naţiunilor Unite sunt: . Alături de acestea. 1) Adunarea Generală este cel mai democratic forum al ONU.ONU a fost creat în urma celui de-al doilea război mondial.aprobă bugetului Naţiunilor Unite. culturale şi umanitare la nivel internaţional şi promovarea respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Fiecare stat membru este reprezentat de cel mult cinci reprezentanţi şi are dreptul la un singur vot.toţi membri trebuie să-şi îndeplinească cu bună credinţă obligaţiile asumate potrivit Chartei. ca admiterea de noi membri. Considerată tratat internaţional. franceza. Sesiunile de urgenţă pot fi convocate în 24 de ore. în 1945. precum şi structura organizaţiei. precum şi justiţia să nu fie puse în primejdie. Limbile oficiale ale ONU sunt chineza. . în conformitate cu prevederile prezentei Charte şi se vor abţine de a susţine statele împotriva cărora ONU întreprinde o acţiune preventivă sau de constrângere. Adunarea Generală se întruneşte în sesiuni ordinale anual. dacă majoritatea membrilor sunt de acord. Curtea Internaţională de Justiţie. engleza. . Charta stabileşte drepturile şi obligaţiile ţărilor membre. sociale. probleme legate de pace şi securitate sau de bugetul organizaţiei se iau cu o majoritate de 2/3 din voturi. în septembrie. în aşa fel încât pacea şi securitatea internaţională. . .membri ONU vor oferi organizaţiei ajutorul în orice acţiune întreprinsă de ea.dezvoltarea relaţiilor între naţiuni întemeiate pe respectarea principiului egalităţii în drepturi şi a autodeterminării popoarelor.cooperarea internaţională în rezolvarea problemelor economice.

care acţionează la dispoziţia Naţiunilor Unite şi nu a ţărilor ai căror cetăţeni sunt. Deciziile în cadrul Consiliului de Securitate se iau cu o majoritate de 9 voturi în chestiuni de procedură. ECOSOC: . activist. . Principala responsabilitate a Consiliului de Securitate este aceea de a menţine pacea şi securitate internaţională.promovează respectul şi urmăreşte respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. conciliator. ţinând cont de condiţiile specifice fiecărui teritoriu. în domenii de competenţa sa.organizează conferinţe şi pregăteşte proiecte de convenţii pentru a fi supuse Adunării Generale. De aceea. de a asigura egalitatea de tratament în domeniile social. Principalele atribute ale Consiliului de Securitate sunt: . Franţa. Secretarul General este cea mai înaltă autoritate din cadrul ONU.Acest organism are drept principală sarcină supravegherea administrării teritoriilor aflate sub tutela ONU.investigarea oricărei dispute sau situaţii care ar putea conduce la fricţiuni internaţionale. 5) Curtea Internaţională de Justiţie este principalul organism juridic al ONU. . . Realizări şi neîmpliniri ale ONU . Curtea Internaţională de Justiţie este formată din 15 judecători. 3) Consiliul Economic şi Social (ECOSOC) este principalul organ al ONU însărcinat cu coordonarea acţiunilor din domeniul economic şi social. împreună cu Adunarea Generală. China. aleşi de Adunarea Generală şi Consiliul de Securitate. majoritatea de 9 voturi trebuie să includă votul afirmativ al tuturor celor 5 membri permanenţi ai Consiliului de Securitate.1. . Federaţia Rusă) şi 10 nepermanenţi. .întreprinde acţiuni militare împotriva agresorilor. deopotrivă. Consiliul de Securitate ONU este singurul organism care poate ordona acţiuni armate ca şi sancţiuni colective împotriva unei agresiuni. Teritoriile aflate sub tutelă sunt acele teritorii care se află sub mandatul ONU şi care nu se pot autoguverna. El este. . în 1998 se mai aflau sub administrare doar 17.exercită funcţiile de tutelă ale ONU în zone strategice. ale cărui atribuţii ţin de reglementarea diferendelor dintre state şi de oferirea de consultanţă juridică ONU şi agenţiilor specializate. cu posibilitatea realegerii. diplomat.recomandă Adunării Generale numirea Secretarului General şi. cunoscută ca Unanimitatea Marilor Puteri sau ca dreptul de veto.serveşte ca principal forum de discuţii pe probleme economice şi sociale la nivel internaţional şi formulează recomandări statelor membre şi sistemului Naţiunilor Unite. de a încuraja respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. . principalul obiectiv al Consiliului de Tutelă este de a sprijini populaţia acestor teritorii spre dezvoltarea progresivă către autodeterminare şi independenţă. pentru a preveni sau a stopa agresiunea. Cel mai important rol al secretarului general este acela de îndeplinire a „bunelor oficii”.Reforma ONU.2) Consiliul de Securitate. pentru un mandat de nouă ani. 5 permanenţi (SUA.600 persoane. În problemele importante. Marea Britanie.recomandă metodele necesare pentru rezolvarea acestor dispute.1. care nu implică utilizarea forţei. . avocat şi are obligaţia de a promova principiile şi valorile exprimate prin Charta Naţiunilor Unite. O ţară nu poate avea doi judecători la Curtea Internaţională de Justiţie. 4) Consiliul de Tutelă .realizează şi iniţiază studii şi rapoarte în domeniile de interes. . Dacă la începutul activităţii ONU numărul teritoriilor aflate sub tutelă era de 72. atât ale ONU. aleşi de Adunarea Generală pe o perioadă de doi ani. Personalul Secretariatului numără în jur de 8. a opri escaladarea conflictelor deja existente sau a aduce statele la masa tratativelor. numeşte judecătorii Curţii Internaţionale de justiţie.se consultă cu organizaţiile nonguvernamentale în probleme ce ţin de competenţa ECOSOC. cât şi ale agenţiilor specializate şi ale altor instituţii din Familia ONU. .determină existenţa unei ameninţări împotriva păcii sau a unei agresiuni şi recomandă măsuri ce trebuie întreprinse în acest sens. 5. 6) Secretariatul este organismul permanent al ONU şi este format din Secretarul General şi personalul ce lucrează în oficiile Naţiunilor Unite. economic şi comercial a tuturor cetăţenilor membrilor Naţiunilor Unite. El este alcătuit din 15 membri.invită membrii ONU să aplice sancţiunile economice sau alte măsuri. respectiv demersurile pe care acesta le face public sau privat pentru a preveni disputele internaţionale.

La ora actuală. De departe. Germania şi Japonia sunt egalii. Mulţi critici văd în Secretariatul General o irosire de resurse. dar astăzi nu mai pot fi ignorate în plan internaţional. precum şi dezvăluirile făcute de diverse oficialităţi americane şi britanice în legătură cu manipularea dovezilor.Activând ca una dintre cele mai vechi organizaţii. Ineficienţa ONU este un alt motiv de nemulţumire legat de activitatea acestei organizaţii. cu sau fără acordul Consiliului de Securitate. ambasadele SUA din Kenya şi Tanzania au fost ţinta unor atentate cu bombă. Africa. fără a exista o permisiune din partea Consiliului de Securitate ONU. Intervenţia SUA şi a aliaţilor săi a fost motivată de existenţa armelor chimice şi bacteriologice. prin care autoriza măsurile militare asupra Irakului. În altă ordine de idei. India. făcând evident aluzie la autorizarea de către ONU a intervenţiei în Kuweit. structură ce reflectă disproporţionalitate între atribuţiile diferitelor organisme şi capacitatea acestora de a impune anumite rezoluţii şi care este apreciată a reflecta o situaţie care nu mai corespunde realităţii. În plus. interesele lor sunt reprezentate în aceeaşi măsură ca şi a altor ţări mult mai puţin dezvoltate. ONU fie nu a acţionat. Casa Albă a considerat ca fiind un atac Al-Quaida şi. ONU a fost nu de puţine ori criticat pentru neconcordanţa dintre măsurile adoptate şi principiile Chartei. Japonia. dat fiind faptul că ţintele considerate de CIA teroriste. 263 de morţi. din care 12 americani. în domeniul economic. Multe dintre criticile aduse ONU pornesc de la structura organizatorică a acestuia. cea mai puternică dintre structurile ONU este Consiliul de Securitate. au determinat numeroase manifestări ale opiniei publice împotriva Războiului din Irak. singurul autorizat să intervină armat atunci când un stat agresează alt stat. în special SUA. În fiecare colţ al lumii au izbucnit războaie. care. ONU a devenit marioneta marilor puteri. . Este vorba de cedarea ONU în faţa SUA şi a aliaţilor săi din NATO? La 7 august 1998. pentru a da acestuia o componenţă care să reflecte mai corect realitatea din plan internaţional. Germania. Sub o motivaţie discutabilă. Consiliul a adoptat Rezoluţia 665. care contribuie cu mai mult la bugetul ONU decât ţări ce se află în structura Consiliului de Securitate. Irakul refuză să se supună. în unele dintre ele fiind angrenate chiar naţiunile Unite (războiul din Coreea). pacea şi securitatea internaţională sunt considerate a fi deziderate mult prea îndepărtate. pentru lipsa sa de reacţie în anumite momente. Cel mai recent caz vis a vis de relaţia dintre ONU şi SUA îl reprezintă războiul din Irak. ONU a adoptat mai multe rezoluţii. Brazilia şi Nigeria bat la poarta Consiliului de Securitate ca membri permanenţi. Învinşii de acum 60 de ani sunt astăzi state puternice. ai Franţei sau Marii Britanii. Dar cel mai interesant aspect este acela că cei cinci membri permanenţi ai Consiliului de Securitate s-au grupat în trei tabere total opuse. în cadrul ONU.mai mulţi morţi şi un scandal de proporţii. încercând să facă guvernul irakian să părăsească teritoriul ilegal anexat. precum şi preocuparea pentru reducerea sărăciei în lume. este una din regiunile cele mai sărace ale lumii şi multe dintre tragedii s-au consumat pe acest continent. în urma intervenţiei armate. este expresia unui raport de forţe dominat de statele învingătoare în cel de-al doilea război mondial. fie acţiunile sale au fost timide şi lipsite de orice rezultate. lansează 75 de rachete de croazieră asupra Sudanului si Afghanistanului. de exemplu. Componenţa Consiliului de Securitate. de exemplu. pentru realizările destul de palide în comparaţie cu gravele probleme cu care se confruntă omenirea. Un exemplu ce ilustrează slăbiciunea ONU în faţa SUA poate fi identificat în situaţia ocupării prin forţă a Kuweitului de către Irak in 1990. De la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Bilanţul . nu s-au putu găsi. iar în multe ţări există încălcări majore ale drepturilor fundamentale ale omului. Între obiectivele acesteia se înscriu respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. iar în plan politic. ONU îşi rezerva dreptul de a adopta şi alte măsuri pentru a asigura aplicarea acestei rezoluţii. Fiind considerată „prizoniera” intereselor ţărilor bogate şi a membrilor permanenţi din Consiliul de Securitate. anexându-l. Unii analişti consideră că. cel mai vizat fiind. o astfel de propunere ar da o mai mare reprezentativitate unei structuri ce reflectă într-o foarte mare măsură interesele ţărilor bogate. Pe de altă parte. Astăzi sunt peste un miliard de oameni ce trăiesc la limita minimă a sărăciei. regimul de la Bagdad călca teritoriul kuweitian. multe ţări nici nu existau la constituirea ONU. desigur. NATO si Pentagonul fac presiuni pentru o intervenţie militară americană în zonă. se discută tot mai des despre o adevărată reformă a organismelor ONU. Consiliul de Securitate. lumea este departe de a fi cunoscut cu adevărat pacea. de fapt. Funcţionarii ONU au salarii de două ori mai mari decât omologii lor ce activează în organizaţii neguvernamentale. In această situaţie. s-au dovedit a fi fabrici de medicamente. Principalul obiectiv al Chartei Naţiunilor Unite. Scandalurile imense ce au apărut ulterior. Rezoluţia 660 a Consiliului de Securitate cerea Irakului să se retragă imediat şi necondiţionat. În cele din urmă. Supradimensionarea structurilor ONU şi birocraţia acestora îi fac pe unii analişti să considere că personalul acţionează în primul rând în scopul confortului personal şi mai apoi în slujba idealurilor care au condus la crearea organizaţiei. iar rezultate de două ori mai slabe.

ONU a iniţiat Decadele Dezvoltării. eliminarea tuturor discriminărilor dintre sexe. fiecare dintre ele având ţinte precise . 2. Trecerea în noul mileniu a impus o analiză foarte atentă. populaţie şi mediu. Numărul mare de membri reprezintă. Universalitatea câştigată. sprijinirea expansiunii şi diversificării exporturilor de produse semifinite şi manufacturate. Africa a avut 4 membri fondatori. O analiză făcută la mijlocul Deceniului Trei arăta că ritmul de creştere al ţărilor în dezvoltare s-a încetinit. se preconiza reducerea cu 19% a decalajelor economice medii faţă de ţările dezvoltate până în 1990. De la crearea sa. Aceste diferenţe dintre puterea economică a celor mai multe state şi componenţa organismelor ONU au dus la o aşa numită împărţire a forţelor. cu ritmuri de 6%. pentru revitalizarea creşterii economice şi dezvoltării în ţările mai puţin avansate. Astăzi. stabilea niveluri de creştere pentru o serie de indicatori. În cadrul acestui obiectiv. Începând cu anii ’50. îşi au corespondenţa în numărul mare de ţări care şi-au câştigat independenţa şi care au devenit membre ONU. În ciuda eforturilor depuse. resurse umane şi dezvoltare instituţională. prin intermediul ONU. 3. cum ar fi încheierea de acorduri pentru produsele de bază. . Obiectivele identificate de către ONU sunt în număr de 8. Stabilind obiective cantitative de mai mare amploare (ritm mediu anual de creştere pentru ţările în dezvoltare de 7%).5% pe an. ONU a pierdut din omogenitate şi a câştigat în universalitate. Conform acestui obiectiv. pe când în Consiliul de Securitate au majoritatea. Promovarea egalităţii între sexe şi creşterea participării active în societate a femeilor. iar până în 2015. Obiectivele propuse în acest deceniu au fost mult mai vagi decât cele stabilite în deceniile anterioare. declaraţia ONU a plecat de la necesitatea continuării cu eforturi şi mai susţinute a cooperării la nivel internaţionale pentru a eradica sau a diminua cele mai grave neajunsuri ale societăţii contemporane. stabilind patru domenii prioritare: sărăcie şi hrană. acordarea de ajutoare pentru dezvoltarea ţărilor mai puţin avansate într-un volum minim de 0. Deţinând două treimi din numărul statelor membre. ci şi cu problemele acestora. toate fetele şi băieţii trebuie să finalizeze cursurile primare.În decursul anilor. Educaţie pentru toţi. la nivelul Organizaţiei. respectiv 3. aşa cum aprecia şi Robert Schuman. a suveranităţii fiecăruia dintre membri săi. s-a stabilit un ansamblu de măsuri menite să contribuie la realizarea acestor obiective. ca şi omogenitatea pierdută. nici una din ţintele propuse în cele patru decenii nu a fost atinsă. 1. Realizarea unor astfel de axe ar putea bloca întregul mecanism de funcţionare al ONU cu efecte negative asupra întregii comunităţi internaţionale. iar decalajul faţă de ţările sărace a crescut. Cel de-al Patrulea Deceniu al Dezvoltării a fost lansat în 1990. astăzi are peste 40 de reprezentanţi. militare şi politice care joacă un rol mult mai important decât Naţiunile Unite. în ţările în dezvoltare. care reprezintă demersuri ale comunităţii internaţionale în vederea promovării progresului economic şi social al ţărilor mai puţin dezvoltate. ONU s-a îmbogăţit continuu. La înfiinţarea organizaţiei. Primul deceniu al dezvoltării a fost lansat între 1961-1971 şi stipula angajamentul statelor membre de a stimula şi consolida politici adecvate sporirii sensibile a ritmurilor de creştere economică al ţărilor mai puţin avansate de cel puţin 5% pe an. În 1980 se lansează a treia strategie de dezvoltare în cadrul Deceniului Trei pentru Dezvoltare (19811990). a principalelor probleme cu care se confruntă astăzi lumea. cum ar fi PIB –ului global şi cel pe locuitor. Orizontul de timp pentru atingerea ţelurilor propuse este 2015. nu doar cu noi membri. De asemenea. încununarea eforturilor organizaţiei privind autodeterminarea şi independenţa politică a statelor şi recunoaşterea de către întreaga comunitate internaţională. Conştientizând problemele ce aveau să apară mai târziu. Până în 2005 se propune eliminarea inegalităţilor de cuprindere în şcoala primară a fetelor şi băieţilor. Nu trebuie totuşi negate eforturile pe care ONU le-a depus şi multe dintre reuşitele acestei organizaţii. Cel de-al Doilea Deceniul al Dezvoltării. lumea este împărţită în blocuri comerciale. lansat în perioada 1971-1980. Definită „Obiectivele Mileniului”. Eradicarea sărăciei extreme. la toate nivelurile.7% PNB – ul ţărilor dezvoltate. la o sesiune specială a Adunării Generale. în ultimă instanţă. ţările dezvoltate sunt în minoritate în Adunarea Generală. cu niveluri de dezvoltare dintre cele mai diverse. Naţiunile Unite îşi propun ca prin acţiunile promovate şi prin cooperarea tuturor statelor lumii să se înjumătăţească proporţia celor ce trăiesc sub un dolar pe zi şi a celor care suferă de foame. precum şi schimbări în economia mondială prin negocieri la nivel global. tot mai multe state şi-au cucerit independenţa politică şi au devenit membre ale marii familii a Naţiunilor Unite.

7. reducerea cu ¾ a ratei mortalităţii la naştere a mamelor. . la nivel global. celelalte regiuni marcând progrese. şi anume: .Comisia Economică pentru Africa (ECA). atât la nivel naţional cât şi internaţional. a malariei şi a altor boli. angajarea pentru o bună guvernanţă. Care va fi deznodământul acestei provocări pe care a lansat-o ONU? Poate că acum forurile de decizie la nivel naţional. Pentru al doilea obiectiv. anularea datoriilor oficiale bilaterale şi asigurarea unei asistenţe financiare mai generoase pentru ţările ce realizează progrese în reducerea sărăciei. Printre cele mai cunoscute organisme şi organizaţii ce fac parte din Sistemul Naţiunilor Unite se numără: 1. . În ceea ce priveşte obiectivul 1.reducerea la jumătate a proporţiei populaţiei care nu are acces la resurse de apă potabilă. 8. 5. Combaterea HIV/SIDA.integrarea principiilor de dezvoltare durabilă în politicile şi programele tuturor ţărilor.Comisia Economică şi Socială pentru Asia şi Pacific (ESCAP). bazat pe reguli. Care este situaţia după patru ani? Un raport ONU prezenta situaţie realizărilor şi a domeniilor în care mai sunt multe de făcut este următoarea: majoritatea ţintelor propuse se află în progres. . şi organismele internaţionale. Reducerea morţii infantile până la 5 ani cu două treimi contabilizează regres în aceeaşi regiune a Africii sub-sahariene.4.Comisia Economică pentru America Latină şi Caraibe (ECLAC). . . reducerea sărăciei extreme şi a foametei. iar în Asia de Sud progresele sunt destul de încete.o cooperare mai strânsă cu companiile private pentru lărgirea accesului către beneficiile noilor tehnologii.1. 6. Sistemul Naţiunilor Unite Alături de Organizaţia Naţiunilor Unite. Sunt 5 astfel de comisii regionale. . . programele şi fondurile Naţiunilor Unite. care să includă: . care sunt subordonate ECOSOC şi au drept obiectiv fundamental promovarea cooperării la nivel regional şi subregional. chiar dacă în unele regiuni progresele înregistrate sunt destul de lente (din nou Africa sub-sahariană şi Oceania). . previzibil şi nediscriminatoriu. . Africa sub-sahariană nu a înregistrat nici un progres. situaţia este mai bună. Asigurarea sustenabilităţii mediului: .dezvoltarea pe mai departe a unui sistem comercial şi financiar deschis. în special tehnologia informaţiei şi comunicaţiilor.Comisia Economică pentru Europa (ECE). dar există zone în care se înregistrează stagnări sau chiar deteriorări ale situaţiei existente.combaterea eroziunii solului şi a degradării resurselor. Reducerea mortalităţii în rândul copiilor. Agenţiile specializate au propriul buget. vor reuşi să se prezinte în faţa oamenilor cu una din prea puţinele realizări comune în planul dezvoltării umane. Comisiile Regionale ale ONU. Aceste funcţionează în baza unor acorduri speciale ce le leagă activitatea de ECOSOC sau/şi Adunarea Generală. dezvoltând politici şi strategii menite a asigura progresul şi dezvoltarea economică în regiunile respective. . din Sistemul ONU fac parte o serie de agenţii specializate.o mai bună orientare către nevoile speciale ale ţărilor insulare şi fără litoral cel mai puţin dezvoltate. 5. dezvoltare şi reducere a sărăciei.o cooperare mai strânsă cu companiile farmaceutice pentru relaxarea accesului la medicamentele esenţiale pentru ţările în dezvoltare. respectiv reducerea cu două treimi a ratei mortalităţii în rândul copiilor până în cinci ani. atingerea educaţiei primare la nivel universal.o mai bună orientare către nevoile celor mai sărace ţări. Dezvoltarea unui parteneriat global pentru dezvoltare. pentru fiecare ţară în parte.2. . Îmbunătăţirea asistenţei maternale. . extinderea schemelor de reducere a datoriei celor mai îndatorate şi sărace ţări. propriile scopuri şi reguli şi funcţionează pe bază de autonomie.înregistrarea unor progrese însemnate până în 2020 în standardul de viaţă a cel puţin 100 milioane de locuitori ai „oraşelor de carton”. Ţintele acestui obiectiv sunt: stoparea şi combaterea răspândirii HIV/SIDA şi stoparea şi combaterea răspândirii malariei şi a altor boli cu efect major asupra stării de sănătate a populaţiei. chiar dacă în cazul unora sunt mai modeste (ca Asia de Est).analizarea mai profundă şi mai eficientă a problemelor datoriei externe a ţărilor în dezvoltare pe plan naţional şi internaţional în scopul aducerii acestei probleme la dimensiuni sustenabile pe termen lung. respectiv acces pe pieţe pentru produsele acestora.

Fondurile şi alte structuri care operează în cadrul Naţiunilor Unite.A. . Se consideră a fi o alternativă la Organizaţia Mondială a Comerţului. Conferinţa monetară a prevăzut înfiinţarea a două organisme: Fondul monetar Internaţional şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare. în special în beneficiul ţărilor în dezvoltare. are drept scop accelerarea comerţului şi a dezvoltării economice. . a început la 1 martie 1947. Acordul a fost concretizat în 20 de articole.M. prin consultări şi recomandări. Rolul principal în cadrul sistemului monetar internaţional este deţinut de F. Programele. Crearea F.Fondul Naţiunilor Unite pentru Copii (UNICEF). 5. creat în 1972 are drept principal obiectiv susţinerea de parteneriate pentru a proteja mediul înconjurător şi de a oferi naţiunilor posibilitatea să îmbunătăţească viaţa populaţiei fără a compromite şansele de dezvoltare ale generaţiilor viitoare. la sporirea resurselor productive şi la creşterea venitului lor naţional. creat în 1965.Programul Alimentar Mondial (WFP).Fondul Naţiunilor Unite pentru Populaţie (UNFPA).I. atâta timp cât nu este membru F.I. Statutul şi obiectivele F. este cea mai largă sursă multilaterală de asistenţă tehnică şi pentru dezvoltare umană. să promoveze stabilitatea cursurilor valutare şi evitarea devalorizărilor monetare ca mijloc de concurenţă internaţională. conform căruia acesta are o deplină personalitate juridică. însă Organizaţia Naţiunilor Unite nu poate interveni în mod direct în activitatea acestuia.M.2. dezvoltarea şi supravieţuirea acestora.M. . creată în 1964. creat în 1969 este cea mai largă sursă multilaterală pentru asistenţa populaţie destinată ţărilor în dezvoltare.I.I. pentru protecţia. Conferinţa Monetară şi Financiară la care au participat 44 de ţări.Comisia Economică şi Socială pentru Asia de Vest (ESCWA).2. . care să constituie un mecanism de consultare şi colaborare cu ţările membre în probleme monetare internaţionale. Încă din timpul celui de-al doilea război mondial. cel din 1968 a instituit DST-urile). aducându-şi astfel contribuţia la promovarea şi menţinerea unui nivel ridicat de folosire a capacităţilor de producţie în toate ţările membre. un buget propriu şi un mecanism procedural de decizie şi de interpretare a propriului statut.M.Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu (UNEP).I. Obiectivele principale ale F. în iulie 1944.2. . . F.I. prevăzându-se că o ţară nu poate deveni membru B. . Prin acordurile încheiate.Programul naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD). să faciliteze expansiunea şi creşterea echilibrată a comerţului internaţional. cea mai largă sursă de asistenţă multilaterală pentru hrană (au fost alocate prin acest program peste 3 milioane de tone metrice de hrană pentru situaţiile de urgenţă). un sistem de organe de conducere.. coordonate în cea mai mare parte de ECOSOC . ..R. În acest context.M. F. a obţinut statutul de instituţie specializată a Organizaţiei Naţiunilor Unite.U.I. în scopul îmbunătăţirii stării reproductive a femeilor. La 15 noiembrie 1947. creat în 1946. un forum care să promoveze interesele ţărilor în dezvoltare. strategii de dezvoltare şi ale populaţiei.2. au apărut preocupări pe plan internaţional privind reorganizarea relaţiilor valutar-financiare internaţionale.M. 5.M. egalitatea femeilor etc.I.M. este singurul organism dedicat în exclusivitate copiilor. să promoveze cooperarea monetară internaţională prin intermediul unei instituţii permanente.M. în localitatea Bretton Woods. după ce Adunarea Generală a aprobat Acordul încheiat de ECOSOC cu F.Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare (UNCTAD). i s-a stabilit un statut juridic..D. 2.. a avut loc în S.I. urmate de amendamente ulterioare (printre care. Fondul Monetar Internaţional 5.1.I. sunt: . Activitatea oficială a F. creat în 1963.

constă în acordarea dreptului unei ţări de a cumpăra moneda proprie a altei ţări. ţările membre pot utiliza resursele sale numai pentru acoperirea unui deficit al balanţei conturilor curente. Cum toate deciziile importante trebuie luate cu o majoritate de 85% din voturi. Garanţiile constau în obligaţia guvernului ţării receptoare de a respecta anumiţi indicatori de stabilitate macroeconomică.  pregătire şi formarea funcţionarilor publici. în articolul VI. Funcţiile F.M.M. ajustarea balanţei de plăţi.I.I. preţuri. a sistemului monetar..  consultanţă pe probleme monetare şi financiare. • asistenţa financiară . au de fapt un drept de veto.A. fără să aibă o cotă-parte foarte mare..M. cu sediul la Washington şi la Viena. sunt creditori foarte importanţi ai F.U. Fondul este obligat să supravegheze atât sistemul monetar internaţional în vederea asigurării funcţionarii efective şi operativităţii acestuia. cât şi de adoptarea unor măsuri de ajustare care să asigure soluţionarea dezechilibrelor existente..M.M.U. unele grupuri lasă ţării celei mai importante dreptul să numească un administrator care să le reprezinte..funcţia iniţială a F. principalele funcţii ale F. sau care. În acest fel. 2) Consiliul de administraţie este format din 21 de membri: 6 reprezentând ţările ale căror cote-părţi sunt cele mai mari.I. Fiecare stat are câte un reprezentant. Regula este că fiecare ţară dispune de câte 250 de voturi la care se adaugă câte un vot pentru fiecare 100. însă acesta are un drept de vot a cărui importanţă diferă in funcţie de cota-parte subscrisă. . iar altele practică rotaţia. politicile structurale prin prisma dezechilibrelor care afectează balanţa de plăţi. care stânjenesc dezvoltarea comerţului internaţional. să pună la dispoziţia ţărilor membre fonduri valutare sub formă de credite pe termen scurt şi mijlociu. Corespunzător acestor principii şi precizări. Creditele acordate de către F. ale căror monede pot fi afectate. care oferă gratuit cursuri de specializare în domenii cum ar fi finanţele publice. sunt pe termen mediu (2-5 ani) sau lung (4-10 ani) şi se solicită garanţii specifice pentru rambursare.I.M. în prezent.. şomaj.M. Germania. in principiu.. care presupune consultări periodice între ţările membre şi specialiştii Fondului cu privire la situaţia balanţei de plăţi. S. să contribuie la stabilirea unui sistem multilateral de plăţi în ceea ce priveşte tranzacţiile curente dintre ţările membre şi la eliminarea restricţiilor valutare. Franţa.I. Dacă iniţial au beneficiat de asistenţă financiară ţările vest europene distruse de cel de-al doilea război mondial. depinde atât de condiţiile impuse de funcţionarea Fondului. asistenţa tehnică se realizează prin:  trimiterea gratuită de specialişti în domeniile specifice de expertiză ale F.M. reformă.4. 5. cu obligaţia de a-şi răscumpăra moneda naţională într-un anumit interval de timp. că nici un membru nu va putea utiliza resursele Fondului pentru ieşirile importante sau prelungite de capitaluri. Marea Britanie.000 dolari subscrişi.I. numărul cel mai mare de voturi revine ţărilor cu cea mai mare cotă-parte de capital subscris (S.A. respectiv: obligaţia membrilor de a se abţine de la manipularea ratelor de schimb. • . Indicatorii respectivi vizează politica monetară.I. strategii de dezvoltare.M. În acest din urmă caz. fiscală.I.I. 5. Japonia). grupate. Accesul la resursele financiare ale F. pe zone geografice. care singure dispun de aproape 20% din voturi. Organizarea F. în acest scop funcţionează în cadrul Fondului două instituţii specializate. programe financiare etc.2. Conform statutului F. cererile de asistenţă financiară vin în cvasi-majoritatea lor de la ţările în dezvoltare.I. (Arabia saudită) şi 15 desemnaţi de celelalte ţări membre. având rolul unei adunări generale a acţionarilor. şi resursele acestuia F. specificându-se expres. curs de schimb etc. este condus de următoarele 3 organisme: 1) Consiliul Guvernatorilor.3.I. în vederea reducerii dezechilibrelor temporare din balanţele de plăţi externe ale ţărilor membre. este format din reprezentanţii ţărilor membre şi se reuneşte o dată pe an. sunt: • supravegherea politicilor financiar valutare .2.M. cât şi respectarea de către fiecare membru a obligaţiilor ce îi revin din trei din principiile adoptate de către F.M. bugetară. intervenţia pe propriile pieţe de schimb pentru a contracara dezordinea monetară şi respectarea interesului celorlalte ţări. definiţi în cadrul strategiei proprii de relansare economică sau în cooperare cu specialiştii Fondului.

este la Washington. Condiţiile de creditare. (în jur de 5%). fiscale. D.5. are ca scop să permită ţărilor membre să-şi remedieze dezechilibrele temporare (şi nu fundamentale) ale balanţelor lor de plăţi. care.5%.M. în condiţii de extindere pe 3 ani.3) Directorul general este. Solicitarea unui împrumut de către un stat poate îmbrăca forma unei cumpărări directe sau a unei asigurări de trageri.C. dobânzi standard ale F. Resursele F. Cotele părţi reprezintă criteriul de stabilire a dreptului de vot in organele de conducere. de regulă. care să demonstreze capacitatea acesteia de a depăşi dezechilibrele temporare în care se află.I. care constau în deschiderea unor linii de credit pe termen mediu în favoarea ţărilor aflate în dificultate pe baza unor programe de reformă economică. 5. ca urmare a dobândirii suveranităţii asupra Hong Kong-ului. cu condiţia ca aceste stocuri "tampon" să fie constituite conform principiilor stabilite de o. sunt constituite. pentru o perioadă de 12 luni.S. în principal.M. riscul ridicat de crize financiare şi rapida liberalizare a comerţului şi fluxurilor de capital. tranzacţiile de cont curent. comisioane de serviciu (0. Mecanismele de finanţare ale F. fără să recurgă la măsuri susceptibile să compromită situaţia lor internă sau dezvoltarea schimburilor internaţionale. în cursul unei perioade de timp specificate şi până la un nivel determinat. şi comisioane stand-by. să cuprindă estimări macroeconomice. în principal.  facilităţi de transformare sistemică.  finanţarea stocurilor tampon (1964) care permite ţărilor în curs de dezvoltare care stochează produse primare în scopul reducerii ofertei de pe pieţele internaţionale să angajeze o tranşă suplimentară de credite de până la 25% din cotele lor părţi. prin consens.I.2. Politica tranşelor de credit cuprinde. celor mai sărace ţări. Aşa se explică majorarea cotei Chinei în 2001. Cu prilejul majorărilor de cote părţi se urmăreşte şi menţinerea unui echilibru între diferitele grupe de ţări. în scopul de a asigura o sporire a posibilităţilor de asistenţă financiară în favoarea ţărilor membre care se confruntă cu dificultăţi severe datorită tranziţiei la sistemul economiei de piaţă. Pentru schimbarea cotelor se ia în considerare o varietate de factori economici. de obicei. Cotele părţi sunt prezentate în anexa nr. un european şi conduce Fondul sub controlul administratorilor. măsuri structurale. prin finanţarea stocurilor tampon sau prin contractarea de credite. Conform celei de-a doua modificări a statutului F.M. dacă tragerea iniţială nu este suficientă. Cotele-părţi au fost exprimate iniţial în dolari. care trebuie să guverneze relaţiile intergurvernamentale. În cadrul acestor facilităţi puse la dispoziţie de Fond un membru poate împrumuta cumulativ până la de patru ori cota subscrisă numai pe baza unor programe de reformă ale ţării în cauză. comparativ cu cea a celorlalţi membri. Sediul F.I. Prin aceasta din urmă se înţelege o decizie prin care Fondul dă unui membru asigurarea că acesta va putea să efectueze cumpărări din contul de resurse generale. favorabile de regulă. cu returnare după 5 -10 ani şi dobândă de 0. Fondul a aprobat şi asigurări de tragere valabile pe doi ani.u.I. tranşa rezervei (noua denumire a tranşei aur). Aceste contribuţii se numesc "cote-părţi". din contribuţii pe care trebuie să le verse statele pentru a deveni membre ale organizaţiei.M.M.n.5% din suma disponibilizată).T..M. rezerve oficiale.I. monetare şi valutare ce urmează a fi aplicate în perioada acoperită de această facilitate. se compensează cu cele de serviciu. pentru a obţine accesul la aceste facilităţi. Cota-parte a fiecărei ţări este determinată de poziţia sa economică. incluzând PIB–ul. pentru acoperirea influenţelor nefavorabile ale preţurilor importurilor de ţiţei şi gaze naturale. Aceste cote au fost în mai multe rânduri revizuite.I.  facilitatea de ajustare structurală extinsă (1987) oferită. ţările membre pot utiliza. 3. Ultima creştere de cote a avut loc în ianuarie 1999. Când o ţară devine membră a FMI îi este repartizată o cotă iniţială ce are acelaşi nivel cu cele ale ţărilor membre considerate de Fond a fi comparabile ca mărime economică şi caracteristici cu aceasta. introduse în 1993. ţările solicitante trebuie să însoţească cererea de un document care să descrie obiectivele de politică economică. care a ajuns la acelaşi nivel ca şi Canada.. prin trageri în cadrul facilităţii de finanţare a situaţiilor neprevăzute ale încasărilor din export. tranşe curente de credit (până la 25% din cota vărsată în monedă convertibilă) şi pot dispune de o serie de facilităţi de finanţare: trageri în cadrul facilităţii de finanţare compensatorie şi pentru situaţii neprevăzute. iar în prezent sunt exprimate în D. . Deşi aceste asigurări se acordă. în general. prevăd perioade de rambursare de 3-5 ani cu posibilităţi de extindere până la 10 ani. creşterea generală cu 45% reflectând schimbările în mărimea economiei mondiale. F. următoarele facilităţi:  aranjamente de tip stand-by (credit confirmat). prin trageri.

I. din contră. îndatorând aceste ţări cu scopul de a salva băncile internaţionale care au garantat creditele plasate în economiile acestor ţări. după ce tot Fondul lăudase succesele acestei politici. precum şi a ţărilor a căror economie se dezvoltă lent sau a căror situaţie a balanţei de plăţi împiedică promovarea unor politici active de stimulare a dezvoltării. În plus. Cu toate eforturile depuse în plan internaţional pentru creşterea rolului asistenţei financiare oficiale. acordată pe cale multilaterală. în anumite circumstanţe.M. ca urmare a faptului că a trebuit să se adapteze unei economii mondiale aflată într-o dinamică continuă. deoarece capacitatea sa a fost afectată de un conflict. ponderea acesteia în totalul sumelor transferate către ţările în dezvoltare nu reprezintă decât 20%. inflaţiei. oferindu-se opiniei publice doar informaţii sumare. sunt importante prin ele însele. F. de-a lungul existenţei sale în procesul dezvoltării. se pot aminti:  Fondul a dobândit o putere mult prea mare. în special ale celor în dezvoltare.M. Începând din anul 1962.2. dintre care doar 14% sunt acordate în condiţii de favoare. Printre criticile cele mai des întâlnite adresate F. Este ştiut faptul că Asia de sud-est a reprezentat un adevărat magnet pentru investiţiile internaţionale. creditele F. Acest lucru este argumentat mai ales prin prisma faptului că F.I. cât şi internaţional. atât pe plan naţional. ce riscă să scape de sub control. fiind cunoscută drept cea mai dinamică regiune a globului. tot mai multe voci consideră această instituţie una perimată sau subordonată intereselor ţărilor dezvoltate.M.M. FMI asigură asistenţă de urgenţă ţărilor membre care au suferit dezastre naturale.I. se află în faţa unor noi provocări.I.M.M.M. în acelaşi timp. F.M. Asistenţa este de regulă limitată la 25% din cota ţării membre.I. Ca o recunoaştere a acestei situaţii. Guvernele trebuie să recunoască faptul că este în interesul lor să-şi concentreze acţiunile. finanţarea extinsă (1974). a pompat peste 110 miliarde dolari în criza asiatică. deţin doar 3. În ceea ce priveşte rolul F. de a asigura creşterea economică.I. Totodată. Fondul a acceptat constituirea unui grup de experţi din afara . Tot în cazul crizei asiatice. Finanţarea Fondului ajută la compensarea deficiturilor din export şi la evitarea golirii rezervelor externe ale ţării. dar. acesta a crescut şi s-a schimbat foarte mult.I. aşa cum aprecia şi fostul Directorul General al Fondului. Contextul actual în care Fondul acţionează este dominat de o continuă schimbare.M. a îndatorării excesive. politica FMI asupra asistenţei de urgenţă s-a extins pentru acoperirea şi ţărilor aflate în situaţii de post conflict. Rolul pe care-l joacă F. practic.A. Această instituţie este principalul for pentru coordonarea şi supravegherea politicilor monetare şi fiscale naţionale. Cum resursele Fondului Monetar Internaţional sunt limitate. sunt foarte multe voci care consideră că nu este firesc ca un grup de câteva mii de specialişti să dicteze condiţiile de viaţă pentru o populaţie de peste 1. Din anul 1995. durabilă.6. deşi pot fi asigurate sume până la 50% din cotă. Volatilitatea. 5. Fondul Monetar Internaţional a jucat un rol fundamental în soluţionarea problemelor ajustării balanţelor de plăţi ale ţărilor membre.M. şi prin rolul lor de catalizator pentru alte forme de finanţare.  F. Această asistenţă este limitată la circumstanţele în care o ţară membră cu un dezechilibru grav al balanţei de plăţi este incapabilă să dezvolte şi să implementeze un program economic cuprinzător. mai ales intereselor S. Fondul a criticat politica macroeconomică dusă de guvernele acestor ţări. Fondul trebuie să-şi revitalizeze şi să-şi adapteze funcţiile de supraveghere. creată în scopul ajutorării ţărilor care se confruntă cu grave dezechilibre ale balanţei de plăţi ca urmare a unei structuri defectuoase a producţiei. în faţa celor mai mari provocări întâlnite de la trecerea la cursurile flotante. speculaţiile care au zguduit sistemul monetar internaţional în ultima perioadă trebuie stopate. este acuzat de lipsă de transparenţă. Această instituţie este principalul for pentru coordonarea şi supravegherea politicilor monetare şi fiscale naţionale. Necesitatea perfecţionării F. domnul Michel Camdessus.I.5% din totalul asistenţei financiare externe către ţările în dezvoltare. În anii ’90 s-au „succedat” crize fără precedent care au pus F.I. Totodată. respectiv o combatere a şomajului. în special sub impulsul procesului de globalizare.4 miliarde de oameni din ţările în dezvoltare. s-a implicat activ şi în procesele de reformă din ţările aflate în tranziţie. pentru a recâştiga stabilitatea monetară. După o jumătate de secol de existenţă.U. în susţinerea procesului dezvoltării derivă din funcţiile pe care acesta le are. Criticile exprimate la adresa Fondului nu s-au împuţinat. împrumuturile fiind proporţionale cu aceste cote părţi. la cotele părţi ale membrilor.I. o creştere economică reală. rolul Fondului sporeşte în noile condiţii ale tranziţiei economiilor din Europa Răsăriteană. de faptul că operaţiunile pe care le derulează nu sunt cunoscute.I. Rolul Fondului este de a pune în aplicare programe credibile. comerţului sau preţurilor. Finanţările acordate de F.M.

Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (A. . un specialist american în problemele ţărilor în dezvoltare. pentru care nu are importanţă de ce suferă pacientul.. erodarea puterii de cumpărare. crizele din Mexic. şi toţi atâţia supleanţi. Liberalizarea comerţului. Tot mai multe voci susţin că o criză în S. 5. un scenariu catastrofic. împreună cu care formează “Grupul Băncii Mondiale”. • Preşedintele. inclusiv la îmbunătăţirea statutului şi a obiectivelor funcţionale. tratamentul fiind acelaşi.M. Este.R. condiţia impusă de F.I. care au ca obiect de activitate analiza şi elaborarea unor rapoarte în ceea ce priveşte recomandarea şi. care conform tradiţiei.). creată în 1960 şi Agenţia de Garantare Multilaterală a Investiţiilor (M. se trasează politici asupra cărora ar trebui gândit de două ori dacă s-ar cunoaşte oamenii ale căror vieţi au fost distruse”. pe de altă parte. în opinia foarte multor specialişti. Nu de puţine ori. în calitatea sa de instituţie centrală a Sistemului Monetar Internaţional. • Consiliul consultativ.A. Întărirea supravegherii sistemului monetar internaţional reprezintă una din provocările fundamentale care stau în faţa acestei instituţii. şi pentru care au fost solicitate împrumuturi. în S. a deficitului balanţei de plăţi.I. n-ar fi condus decât la o îndatorare şi mai mare a ţării.G. John Cavanagh aprecia că în multe privinţe. dar pe termen lung.M.M. „Din hoteluri luxoase. Asia de SudEst şi Argentina au arătat o vulnerabilitate deosebită a sistemului. Conducerea Băncii este asigurată de: • Consiliul Guvernatorilor.M. De altfel. care a avut loc în iulie 1944 la Bretton Woods. • comitetele de împrumuturi. managementul economic modern se conduce pe acelaşi principiu ca şi războiul modern.D. a preţurilor..I. funcţionează ca o societate anonimă şi a fost completată ulterior de alte trei organisme. B.3. este ca un medic din evul Mediu. Aplicarea unei reţete unice în materie de tranziţie nu a condus la o creştere economică în ţările respective.  F.D.D. Grupul Băncii Mondiale Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.R. devenind membre şi la B.M.F. să facă faţă unei crize declanşate în interiorul sistemului. conform acordurilor semnate la Bretton Woods. şi anume acela de a elimina contactul dintre decidenţi (agresori.I. • Administratorii Executivi.  Tranziţia de la comunism la capitalism a constituit o noutate la fel de mare pentru instituţiile internaţionale ca pentru ţările în cauză. Fondul este acuzat că nu ţine cont de condiţiile concrete din aceste ţări şi condiţiile impuse nu fac altceva decât să înrăutăţească lucrurile.I. la noile realităţi mondiale.  Globalizarea tot mai accentuată a economiei mondiale necesită racordarea activităţii F. în cazul războiului) şi beneficiari deciziilor (victimele). se referă şi la politica acestuia în ţările sărace şi în cele aflate în procesul de tranziţie de la economia planificată la cea de piaţă. efectele asupra sănătăţii economiei ţărilor în dezvoltare este dezastruos. a cursului de schimb au condus la scăderea producţiei.I. Aceste organisme sunt: Corporaţia Financiară Internaţională (C. Pe termen scurt.I.R.A.M.) este cel de-al doilea organism creat de Conferinţa Monetară şi Financiară Internaţională. eventual. într-o perioadă când condiţiile impuse de creditorii străini erau extrem de dure. în 2000  Criticile F.I. nerecomandarea realizării unor proiecte propuse. în număr de 24.). creată în anul 1956.I.R. Se pare că înşişi specialiştii Fondului au realizat că acest lucru este mai degrabă rău. F. înfiinţată în anul 1988.  Aşa cum arăta şi Joseph Stiglitz. este incapabilă.I.I. sau în Japonia ar echivala cu un colaps al întregului sistem financiar internaţional. creşterea dramatică a şomajului.I. toate acestea constituind fenomene preponderente în ţările aflate în tranziţie. dar. De altfel. este american. şi alte instituţii în situaţia de a nu face faţă problemelor respective.D. şi în cazul României. ţările reuşesc să-şi atenueze dezechilibrul balanţei de plăţi. are în prezent 183 ţări membre. Ineditul situaţiei şi dimensiunea nebănuită a procesului a adus de multe ori F. într-adevăr. ţările care au aderat la F.).U.U.instituţiei.D.I. cu efecte negative deosebit de grave pe termen lung. de a contracta credite externe de pe piaţa privată de capital pentru echilibrarea balanţei de plăţi. unde fiecare ţară este reprezentată de guvernatorii băncilor centrale.I. B.M.A. care să-i monitorizeze activitatea şi care a prezentat un prim raport la reuniunea anuală ce a avut loc la Praga.

• Asistenţa tehnică. acordarea de credite sau achiziţionarea de participaţii în întreprinderile industriale private. • coordonarea împrumuturilor acordate sau garantate de ea. cu împrumuturi internaţionale obţinute pe alte căi. pe de altă parte. astfel încât cele mai urgente şi mai eficiente proiecte sau programe să fie luate în considerare cu prioritate. în septembrie 1960.  împrumuturi de capital contractate pe pieţele financiare (în special.Administratorul executiv care reprezintă şi interesele României este un olandez (el mai reprezintă. • Înfiinţarea Asociaţiei Internaţionale pentru Dezvoltare. În situaţia în care capitalul privat nu este disponibil în condiţii rezonabile. se poate afirma că Banca Mondială este asimilată unei bănci de investiţii internaţionale. contribuind astfel la sporirea productivităţii. se axează pe următoarele aspecte: .R.  venituri nete. în conformitate cu cele prevăzute în cadrul Conferinţei de la Bretton Woods. de pe pieţele ţărilor membre şi în Elveţia). care are drept scop: . . În acest context. printre care: stabilirea şi elaborarea de proiecte tehnice şi de caiete de sarcini. cum au fost lichidarea urmărilor “afacerii Canalului de Suez” din anii 1957-1958. în special pentru ţările în dezvoltare.D. precum şi dezvoltarea aparatului de producţie şi a resurselor din ţările mai puţin dezvoltate.  fonduri obţinute din plasarea pe pieţele internaţionale financiare a obligaţiunilor emise. . prin înlesnirea investiţiilor internaţionale făcute pentru dezvoltarea resurselor productive ale membrilor. • încurajarea investiţiilor străine private. Republica Moldova şi Ucraina). preocupărilor sale s-a adăugat şi sprijinirea ţărilor din Europa de Est în edificarea economiei de piaţă. privind crearea şi consolidarea pieţelor financiare şi a celorlalte instituţii existente în domeniul pieţelor financiare. sunt următoarele: • sprijinirea reconstrucţiei şi dezvoltării ţărilor membre. Israel. Armenia..I. furnizarea de consultanţă şi alte servicii conexe. Georgia. • Crearea Corporaţiei Financiare Internaţionale. . cele fiscale şi practicile de contingentare. Banca urmează să procure mijloace financiare pentru scopuri productive în condiţii mai avantajoase. Bulgaria. ridicarea standardului de viaţă şi îmbunătăţirea condiţiilor de muncă din ţările membre. Banca Mondială desfăşoară o serie de activităţi secundare. politicile tarifare. • Înfiinţarea unor consorţii bancare. Pe lângă operaţiunile de bază. acordarea de sprijin băncilor de dezvoltare regionale etc. pe de o parte. Croaţia. Resursele financiare ale Băncii constau din:  cotele subscrise de fiecare ţară membră. Macedonia. în vederea mobilizării de fonduri şi acordării de asistenţă financiară. fără a solicita garanţii guvernului din respectiva ţară membră. în vederea realizării unor proiecte de anvergură. în rândul cărora se înscriu: • Medierea în vederea rezolvării unor litigii internaţionale. rezultate din operaţiuni bancare proprii. şi expansiunea industrială. indiferent de mărimea lor. Banca pune la dispoziţia ţărilor în dezvoltare asistenţă tehnică sub diverse forme. fie din mijloacele financiare atrase sau alte surse.  venituri realizate din dobânzi şi comisioane percepute la creditele acordate. După 1989. cu sprijinul propriilor inginericonsultanţi. prin înlesnirea investiţiilor de capitaluri în scopuri productive. inclusiv refacerea economiilor distruse de război. acordarea de asistenţă ţărilor subdezvoltate. acordarea licenţelor. în anul 1960 etc. a cărei activitate. Principalele obiective ale B. Banca îşi organizează şi îşi conduce operaţiunile sale bancare ţinând cont de consecinţele pe care le vor avea investiţiile internaţionale asupra condiţiilor economice din ţările membre în perioada următoare acordării acestor împrumuturi. de asemenea. • ajutarea ţărilor membre în efortul de trecere de la economia de război la economia de piaţă. finanţarea investiţiilor de capital în întreprinderi private din ţările membre. prin intermediul garanţiilor oferite sau participării la împrumuturi şi la alte împrumuturi de capital. În vederea realizării acestor scopuri. . fie din capitalul său propriu. începând din iulie 1960. studierea raportului care există între rata de schimb.. • stimularea dezvoltării echilibrate de lungă durată a comerţului internaţional şi menţinerea unor balanţe de conturi echilibrate. sau prin contracte directe cu băncile centrale ale ţărilor membre. negocierea tratatului dintre India şi Pakistan pentru amenajarea bazinului fluviului Indus.

ci ele sunt destinate direct furnizorului. Se ştie că pentru cele mai multe dintre ţările subdezvoltate. industria siderurgică. pentru realizarea unor investiţii. pe când Banca Mondială nu acceptă decât creditarea ţărilor în dezvoltare. nivelul P.I. Problema reclasării ţărilor (respectiv părăsirea grupului îndreptăţit la credite). este examinată anual de Comitetul Împrumuturilor. infrastructură. la 2650 de dolari. În anii ‘70 a fost reclasat un alt grup de ţări cu nivel economic mai ridicat. spre deosebire de F. pe termen lung. uneori în colaborare cu personal aparţinând şi altor agenţii O. producerea şi distribuţia de energie electrică. indiferent de nivelul de dezvoltare. • aspectul financiar. Caracteristicile funcţiei de creditare a Băncii Mondiale pot fi sintetizate astfel: ∗ creditele acordate de către Banca Mondială sunt destinate ţărilor membre. Spania şi Venezuela.I. este aceea că acesta din urmă acordă credite tuturor membrilor. promovând programe de ajustare structurală.M. în conformitate cu documentele justificative. acordarea de asistenţă ţărilor subdezvoltate.. referitor la aranjamentele pentru cumpărarea şi vânzarea de materiale necesare în timpul executării proiectului. precum şi evaluarea cheltuielilor şi a veniturilor în perioada următoare terminării lucrărilor.N. protecţia mediului etc. angajaţi special în acest scop. • Înfiinţarea Agenţiei de Garantare Multilaterală a Investiţiilor. învăţământ.). care se referă la evaluarea fondurilor necesare în timpul executării proiectului şi a sursei de procurare a acestora. • Rolul de consilier tehnic pe lângă diverse instituţii internaţionale. cu scopul de a pune la dispoziţia investitorilor şi a guvernelor interesate normele de procedură. care din cauza dobânzilor foarte ridicate nu-şi pot permite realizarea unor investiţii prin împrumuturi de pe piaţa internaţională a creditului.B. dimensiunile. Uneori. finanţarea în condiţii mai avantajoase a ţărilor foarte sărace. • aspectul comercial. când o serie de ţări industrializate au fost scoase de la creditare. în condiţii mai avantajoase decât creditele obţinute pe piaţa financiară internaţională. Principalele elemente urmărite sunt: • aspectul economic al proiectului. prin acordarea guvernelor ţărilor respective de mijloace financiare corespunzătoare nevoilor acestora.. procedeele de execuţie.. • aspectul instituţional.. amplasamentul. ∗ solvabilitatea este un criteriu determinant în acordarea de credite. Prima reclasare s-a produs în anul 1967. Islanda. sau experţi consultanţi. în anul 1988. ca o continuare a Centrului Internaţional de aplanare a diferendelor legate de investiţii. . echipamente portuare. care solicită sprijin în legătură cu diverse probleme. sănătate.D. Irlanda. În acest sens. • Aşa cum am mai arătat. o particularitate a activităţii Băncii Mondiale.M. utilizarea resurselor interne etc. pe locuitor ce menţine ţările în sfera de creditare a Băncii Mondiale. echipamentele ce urmează a fi folosite etc. organizatoric şi managerial. finanţarea ţărilor foarte sărace în condiţii avantajoase. de natură a rezolva diferendele.I. pentru agricultură.N. planificare familială. Banca Mondială cooperează foarte strâns cu Fondul Monetar Internaţional. . • aspectul tehnic al acestuia (planuri de construcţie. B. Având în vedere deteriorarea raportului de schimb şi creşterea în timp a inflaţiei. foloseşte drept criteriu P. pe locuitor.M. Grecia. ∗ proiectele sunt evaluate de o echipă de specialişti ai Băncii. stimularea dezvoltării economiilor din regiunile mai puţin dezvoltate ale globului.N. pentru aprecierea nivelului de dezvoltare. respectiv posibilitatea de a recruta personal local în vederea executării proiectului. în condiţiile în care aceste ţări nu îşi pot permite procurarea de împrumuturi din alte surse. apelarea la . în funcţie de cota de participare la capitalul F. cât şi pentru acoperirea consumurilor necesare şi desfacerea produselor ce urmează a fi realizate după terminarea proiectului. menite să limiteze expansiunea creditului şi reducerea dezechilibrelor externe. chimică.U. exploatarea proiectului. a fost majorat de la 1000 de dolari (cât era în 1973).B. cu predilecţie pentru restructurarea şi retehnologizarea industriei. vizează mai ales politici de stabilizare. ∗ creditele nu sunt puse direct la dispoziţia solicitantului. Noua Zeelandă.. . solicitantului i se remite doar suma ce acoperă o plată deja efectuată. Singapore. din cauza capacităţii lor insuficiente de rambursare şi a dobânzilor ridicate practicate pe pieţele financiare internaţionale.R. respectiv Finlanda. (F. De altfel. pe termen scurt) ce urmăresc cu predilecţie următoarele aspecte: • stabilirea unor politici monetare şi de credit. Unul dintre principalele roluri pe care Grupul Băncii Mondiale îl are în susţinerea procesului dezvoltării este şi acela de acordare de credite în condiţii mai avantajoase.I.

din care se detaşează ca importanţă Fondul Monetar Internaţional şi instituţiile Bănci Mondiale. demonstrată de fapte: investiţiile în ţările emergente au crescut de la 13 miliarde dolari pe an între 1981 şi 1989 la o medie de 84 miliarde pe an între 1990 şi 2001. faţă de 57 în anii ‘70. • liberalizarea şi diversificarea comerţului exterior.. trăim transformări profunde care vor rearanja politica şi economia secolului următor. prin politici fiscale şi financiare.8% la 12. mondial a Americii Latine a crescut de la 4.. 6.4% la 1. Procesul globalizării este de dată relativ recentă. concomitent cu restructurarea acestora. • rentabilizarea întreprinderilor de stat şi. Nu vor mai fi economii naţionale. • necesitatea menţinerii elementelor de favoare în cazul creditelor acordate de cele două instituţii. rolul acestor instituţii trebuie amplificat şi modelat. Nu de puţine ori. în sensul alimentării neperformanţelor economice şi a presiunii asupra balanţei de plăţi.. prin intermediul căreia să fie susţinută reforma. ci o realitate. în special. în reglementarea problemelor cu care se confruntă economia mondială.Economia mondială între globalizare şi integrare Fenomenele care marchează evoluţia economiei mondiale în ultimele decenii stau sub semnul globalizării.N. mai ales în termeni de stabilitate monetară şi financiară. care să permită folosirea raţională a valutei şi să contribuie la impulsionarea exporturilor. • îmbunătăţirea şi dezvoltarea mecanismului actual de acordare a asistenţei pe cale multilaterală şi de către alţi donatori. nu reuşesc să atingă acel minim de profitabilitate. care să le permită rambursarea ratelor scadente şi obţinerea de venituri suplimentare pentru relansarea economică. privatizarea acestora. aceste ţări se împrumută pentru a rambursa un împrumut ajuns la scadenţă sau pentru a plăti dobânzile. în orice colţ al lumii.1% la 5. Tot ceea ce va mai rămâne în cadrul unor graniţe vor fi oamenii. rata de alfabetizare a crescut de la 83% la 91% în aceste ţări.B. de la 8. dacă este necesar. Neajunsurile asistenţei externe derivă din faptul că ţările subdezvoltate. pentru Asia (fără Japonia). • reforma aranjamentelor instituţionale. Această politică ar trebui să aibă în vedere anumite aspecte. Orice s-ar întâmpla. • găsirea unor politici potrivite fiecărei ţări. Rolul instituţiilor financiare. • realizarea unei politici valutare. şi aşa deficitară. dar şi de reducere a decalajelor faţă de ţările bogate. al interdependenţelor şi interacţiunii. • conjugarea eforturilor tuturor creditorilor pentru găsirea celor mai potrivite soluţii în vederea rezolvării problemei datoriei externe. dezvoltarea nu este un mit. • mobilizarea economiilor interne. tot ceea ce ţine de activitatea economică va . Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional subliniau necesitatea adoptării unei politici specifice legată de acordarea de asistenţă financiară. în timp ce pentru Africa (zona cel mai puţin atinsă de „virusul”globalizării) această pondere a scăzut de la 2. odată cu globalizarea pieţelor financiare. în vederea susţinerii procesului de ajustarea. prin concentrarea atenţiei asupra acesteia. şi anume: • identificarea căilor de reglare a problemei datoriei externe. atunci când acest proces va fi încheiat. are efecte mai mult sau mai puţin ample asupra întregii economii mondiale. Printre problemele legate de susţinerea procesului de dezvoltare în ţările cele mai sărace.2%. care vor compune naţiunile.. Zonele cele mai „expuse” globalizării au cunoscut cele mai înalte creşteri. În ceea ce priveşte Asia. adaptat restricţiilor legate de resursele de care acestea dispun şi focalizat asupra necesităţii obţinerii unei eficienţe cât mai mari. Cu alte cuvinte. Durata medie a vieţii în Coreea de Sud.prin mărirea veniturilor obţinute dintr-o activitate economică profitabilă. cât şi efecte negative.7%. de asemenea. Între 1987 şi 2001.5%. • îmbunătăţirea productivităţii investiţiilor din sectorului public şi politici economice interne. În aceeaşi perioadă. Thailanda şi Malaiezia este acum de 68 de ani. astfel încât acesta să contribuie la creşterea economică a ţărilor mai puţin avansate. El s-a manifestat mai ales după al doilea război mondial şi a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă mai ales după anii 80. porneşte tocmai de la faptul că asistenţa financiară are atât efecte benefice.”. prin reducerea evaziunii fiscale şi reducerea cheltuielilor guvernamentale.credite poate duce la formarea unui cerc vicios. în conformitate cu problemele pe care le au ţările în dezvoltare. Cu alte cuvinte. ponderea în P. Viteza deosebită cu care globalizarea a cuprins întreaga lume i-a făcut pe unii specialişti să aprecieze că „. Eficienţa finanţării private în procesul de globalizare este.sursa de inflaţie şi rate înalte ale dobânzilor . • reducerea şi eliminarea deficitelor bugetare .

cursul titlurilor) este o consecinţă a globalizării. creşterea atât a riscurilor cât şi a oportunităţilor pentru indivizi şi comunităţi în transformarea tradiţiilor şi modelului de consum. dar şi cu ceea ce implică ea. pluralismul şi creşterea alternativelor de satisfacere a nevoilor. pentru că nu reprezintă realitatea. concurând pentru o poziţie mai bună în comerţul internaţional. faţă de 37% în 1987) concomitent cu menţinerea unor rate fixe de convertibilitate au încurajat speculaţiile. cel mai la îndemână mod este de a o considera sinonimă cu schimburile comerciale între naţiuni. .Definirea globalizării. Până la globalizarea finanţelor. care poate conduce la operaţiuni speculative de anvergură. E o imensă greşeală. ale ratelor de schimb şi ale celorlalte aspecte economice sunt resimţite în economia mondială şi prin prisma implicaţiilor lor politice. distribuţiei. Globalizarea implică creşterea interdependenţelor şi legăturilor în lumea modernă. • întărirea sistemului companiilor private. a capitalurilor. simultaneitatea. În afară de acestea. ea implică un proces calitativ. rate ale dobânzii. care pot fi private. precum şi mobilitatea ridicată a persoanelor. mai ales ca urmare a politicilor monetare şi bugetare. tehnologice (comunicaţii. Pentru fiecare dintre noi globalizarea reprezintă altceva. instituţii publice sau guverne. se apreciază că statul a pierdut astăzi acest rol în favoarea companiilor transnaţionale. Globalizarea este o nouă eră. Rolul statului. globalizarea ridică şi multe alte controverse. Cu toate acestea. de fapt a modelului japonez de dezvoltare. ci şi politic. Implicaţiile pe care acest fenomen le are asupra tuturor componentelor vieţii economice şi sociale determină apariţia numeroaselor curente de opinie în legătură nu doar cu ce reprezintă aceasta. există şi opinii conform cărora instituţiile politice ale statului rămân principala forţă în modelarea economiei mondiale. nu numai în plan economic. ca urmare a dezvoltării fără precedent a fluxurilor de bunuri şi servicii. peste capacitatea de finanţare a acesteia de la bănci sau instituţii multilaterale. în contextul globalizării. regulatorul activităţii economice naţionale. Într-un sens neutru. globalizarea este un proces de extindere a tranzacţiilor între oameni dincolo de graniţele fiecărei ţări şi de adâncire a interdependenţelor între entităţi globale. care au condus în cele din urmă la declanşarea unor adevărate crize (vezi criza din Asia ). tinde să se minimizeze. Acest proces este condus de forţe economice (ca liberalizarea schimburilor comerciale). În încercările de a defini globalizarea. Efectele balanţelor de plăţi. atragerea de investiţii străine. informaţii) şi politice (căderea comunismului). accentuându-se mobilitatea. pieţele emergente au devenit puternic dependente de pieţele de export. în care naţionalul va fi foarte greu de identificat. în special neajunsurile sale. în sensul că o deschidere bruscă către exterior poate conduce la un puternic deficit al balanţei de plăţi. După 1992. comerţ exterior. Statele naţionale operează la nivel internaţional pe diferite stadii de putere. Globalizarea diferă de celelalte forme de intensificare a interdependenţelor între naţiuni.1. Liberalizarea pieţelor (80% din pieţele emergente au o totală convertibilitate a monedei. Volatilitatea ridicată a variabilelor pieţei (rate de schimb. buget. toate acestea cu scopul maximizării bunăstării sociale. globalizarea reprezentând un salt cantitativ şi calitativ al unei întregi ordinii economice internaţionale. care în ultima decadă au crescut. decât pe pieţe naţionale autonome. În opinia aceluiaşi specialist. dezechilibrele ce trebuie gestionate sunt de natură microeconomică şi privesc: • întărirea sectorului financiar. îngreunând şi mai mult îndatorarea externă. Economia mondială este astăzi tot mai politizată. Dacă. el reprezenta principalul actor al relaţiilor economice internaţionale. • evitarea excesului de ofertă financiară. considerat cel mai bun până acum şi anume dezvoltarea industrială orientată către export. o revoluţie fără precedent la scară mondială. După anii ‘80. • evitarea dezechilibrului reformelor structurale. până acum câteva decenii. interdependenţele dintre ţări sunt tot mai mari. Alte neajunsuri ale procesului de globalizare a finanţelor le reprezintă deficitele conturilor curente. informaţiilor. De altfel. bazat mai degrabă pe o piaţă globală consolidată a producţiei. specialiştii consideră criza din Asia şi o criză a modelului asiatic de dezvoltare. 6. Ea implică. în care nu se mai aplică vechile paradigme şi analize. • modelul asiatic de dezvoltare. principalele probleme ce trebuiau avute în vedere erau de natură macroeconomică: inflaţie. de asemenea. consumului.aparţine unei economii globale. creşterea competitivităţii. bunăstarea oamenilor va depinde de succesul marilor corporaţii şi nu de succesul fiecărei naţiuni. Decalajul între nevoile de finanţare pe termen lung şi resursele disponibile a început să fie acoperit de fondurile volatile pe termen scurt.

dificultăţile înregistrate de ţările în dezvoltare în exercitarea drepturilor lor în cadrul O. Cu toate acestea. ceea ce demonstrează o nal. se reflectă negativ asupra unor aspecte deosebit de sensibile ale economiei acestor ţări. Se apreciază că în comerţul cu produsele textile. „libertatea grupului meu de a investi unde şi când doreşte. care este şi aşa puţin performantă. De cealaltă parte. de fapt de globalizare a procesului de producţie. sectorul textilelor şi confecţiilor absoarbe forţă de muncă necalificată şi în mare parte feminină. care este excedentară în aceste ţări. în special la produsele manufacturate. de e realiza tot ceea ce doreşte cu cât mai puţine piedici posibile legate de dreptul muncii şi reguli sociale”.5 trilioane USD sunt schimbaţi pe pieţele valutare internaţionale în fiecare zi. se constată o înrăutăţire a acestora. Astăzi ni se pare imposibilă viaţa fără aceste două instrumente care ne pot conecta în câteva secunde cu oricine de pe glob. globalizarea reprezintă. Dintr-o perspectivă mai practică. etc. de a se aprovizioneze de unde doreşte. reducerea costului tranzacţiilor şi are drept principalii actori societăţile transnaţionale. acum zece ani nu se vorbea de Internet şi foarte puţini aveau telefon mobil. Conform datelor publicate de PNUD. aşa cum arăta preşedintele grupul american ABB. O altă componentă a globalizării o constituie internaţionalizarea fluxurilor financiare internaţionale. Dar poate că mai mult decât orice. Procesul globalizării a demonstrat o dată în plus că interdependenţele dintre state sunt mai strânse ca oricând şi că nimeni nu este invulnerabil în faţa fenomenelor negative care afectează o regiune sau alta. Comerţul internaţional. În ceea ce priveşte termenii schimbului.8%. Astăzi. Produsele de interes la exportul ţărilor în dezvoltare continuă să se confrunte cu bariere la intrarea în ţările dezvoltate. Este vorba în special de produsele agricole şi cele textile. mai ales pentru ţările africane. Valorificarea oportunităţilor oferite prin prisma globalizării s-a constituit într-un fac evoluţie ascendentă a poziţiei lor în comerţul internaţio tor dinamizator al comerţului internaţional. restricţiile cantitative existente la exportul ţărilor în dezvoltare. ceea ce a permis ţărilor în dezvoltare să câştige noi şi noi pieţe. de 1.Procesul este condus de cuceririle tehnologice. Internaţionalizarea producţiei este considerată inima procesului de globalizare. ceea ce reflectă o adâncire a decalajului dintre aceste ţări şi cele dezvoltate. ca cel mai vechi flux al circuitului mondial a fost devansat de producţia globală. aceasta nu a condus întotdeauna la accelerarea dezvoltării în ţările mai puţin avansate. Mai mult de 1. creşterea utilizării abuzive a măsurilor antidumping în acele domenii în care ţările în dezvoltare au reuşit să penetreze pieţele ţărilor dezvoltate. volatilitatea financiară se dovedeşte unul din riscurile majore ale globalizării pieţelor financiare.chiar dacă actorii principali sunt ţările dezvoltate . Scăderea costurilor . Acest lucru a fost demonstrat de efectele pe care le-a avut asupra întregii economii mondiale criza din Asia. Dificultăţile resimţite ca urmare a restricţionării comerţului cu aceste produse. Cele mai ridicate ritmuri le-au înregistrat ţările în dezvoltare. în special prin prisma acordurilor negociate în cadrul Rundei Uruguay. Şi comerţul internaţional este puternic dominat de companiile transnaţionale! Instituţionalizarea comerţului internaţional după cel de-al doilea Război Mondial a avut drept consecinţă principală reducerea tarifelor. este un fapt de necontestat. iar cel al importurilor de 3. corporaţiile transnaţionale reprezintă elementul esenţial. revoluţia informaţională a fost cea care a dat aripi noi procesului de globalizare. Ritmul mediu anual de creştere al exporturilor internaţionale a fost în perioada 1995 – 2000 de 3. rezultate din acorduri nu vor fi înlăturate înainte de anul 2005. Aşa cum remarca un reporter al televiziunii franceze.. În strânsă legătură cu internaţionalizarea producţiei. Momentul esenţial al începutului globalizării pieţelor financiare l-a constituit trecerea la cursurile flotante şi deschiderea pieţelor financiare.5 ori (considerând anul 1980=1). În cadrul procesului de internaţionalizare a producţiei.C. gradul mult mai înaintat de liberalizare a comerţului şi serviciilor pentru acele sectoare de interes pentru ţările dezvoltate comparativ cu cele de interes ale ţărilor în dezvoltare. evoluţia comerţului internaţional în ultimii ani a fost marcată de crizele care au avut loc în diferite regiuni ale lumii. fluxul de investiţii străine directe a crescut de patru ori.M. de a produce ce doreşte.6% pe ansamblul economiei mondiale. un alt factor al globalizării îl reprezintă comerţul internaţional. afectând toate ţările lumii. Ele se referă la maniera în care sunt implementate măsurile sanitare şi costurile de certificare. PNUD aprecia că la mijlocul anului 1998 erau peste 140 milioane de utilizatori Internet. fluxurile financiare internaţionale sunt cele mai dinamice. Cu toate acestea. pentru ca în anul 2002 să fie peste 740 milioane. Sunt şi alte aspecte care îndreptăţesc ţările în dezvoltare să considere că sistemul comercial actual nu susţine întotdeauna în mod real dezvoltarea acestora. Accesul greu al produselor agricole pe pieţele ţărilor dezvoltate influenţează negativ agricultura acestor ţări. iar exporturile de bunuri şi servicii. între 1980 şi 1995. Deşi liberalizarea comerţului internaţional.

 Globalizarea se hrăneşte dintr-un capitalism putred. o victima a fenomenului de globalizare. Consecinţele globalizării pentru aceste ţări sunt o creştere foarte slabă a exporturilor şi o atractivitate aproape nulă pentru investitorii străini. faţă de 1%. cu 62 miliarde USD. nu va face altceva decât să adâncească tot mai mult decalajul dintre bogaţi şi săraci. ci implică şi riscuri şi nesiguranţă. Venezuela devin din ce în ce mai izolate. Japonia este considerată. construind proiecte comerciale. 58% din volumul total de investiţii străine directe şi 91% din totalul utilizatorilor de internet. corporaţii şi persoane:  ţările membre OCDE. ponderea lor în produsul global mondial crescând nesemnificativ. cea mai bogată cincime a lumii deţinea. comparativ cu cea mai săracă cincime a lumii:  86% din P. Ultimele decenii au demonstrat această tendinţă de concentrare a avuţiei la nivelul unor ţări. mondial. cu toate că multe dintre ele păreau puternic integrate în economia mondială. principalul mijloc de comunicaţie de azi. faţă de 1%  82% din pieţele mondiale de export. iar primele 10 din domeniul comunicaţiilor. 86% din piaţă. La o privire mai atentă. În anii ’90. cu 19% din populaţia globului.  în 1993. expunerea economiei la fenomenul de globalizare a „permis” observarea şi reversului medaliei: globalizarea aduce nu doar beneficii. după unele aprecieri. interesante sunt şi opiniile care văd în acest fenomen ireversibil o serie de pericole. Globalizarea implică dominarea elitei occidentale (mai ales americane) asupra resurselor materiale şi umane ale lumii. Decalajul dintre veniturile realizate de cincimea cea mai bogată a globului şi cincimea cea mai săracă era de 74 la 1 în 1997. globalizatorii sunt instituţiile internaţionale şi corporaţiile multinaţionale care par vechii conchistadori.  Termenul globalizare este mult prea tehnic. deregularizare şi privatizare) sunt prezente peste tot: creşterea economică cu pierderea viitoare a 40000 de locuri de muncă pe an în ultimii 10 ani în primele 100 de companii multinaţionale.  68% din investiţiile străine directe. Activele primilor trei miliardari sunt mai mari decât PIB-urile celor mai sărace ţări ale lumii şi ale celor 600 de milioane de locuitori ai lor. la mai mult de 1 000 de miliarde USD. 10 ţări deţineau 84% din cheltuielile mondiale în domeniul cercetării-dezvoltării. dacă sunt ignorate. de la 60 la 1 în 1990 şi 30 la 1 în 1960. strămoşul capitalismului. Cuceritorii lumii de azi sunt încă în căutarea aceloraşi obiective de a subjuga întreaga populaţie şi resursele pentru scopurile lor grubiene şi puterea lor construită pe crimă . războaie şi intoleranţă. care. Criza financiara din 1997 din Asia de Sud Est a afectat foarte puternic economia japoneză. încălzirea planetei. Aceste ţări resimt scăderea preţurilor produselor primare – majoritare în exporturile lor.  74% din liniile mondiale telefonice. faţă de 1.  valurile recente de achiziţii şi fuziuni concentrează puterea industrială la nivelul unor megacorporaţii. Globalizarea este consecinţa la scară mondială a unui mileniu de colonialism proslăvit. Dar originile sale merg dincolo de mercantilism.  cei mai bogaţi 200 de oameni ai globului. care. faţă de 1%. Dincolo de aceste aspecte. succint prezentate. şi-au văzut crescând averea mai mult decât de două ori în ultimii patru ani. inegalităţile dintre ţări sporesc. ci o realitate. precum şi a investiţiilor străine directe orientate către această regiune. împreună cu partea sa naţională – neoliberalimul (cu acel trio infernal liberalizare. intr-o oarecare masura.tehnologiilor informaţionale şi continua perfecţionare a instrumentelor comunicaţionale sunt elemente care contribuie din plin la accelerarea globalizării. deţin 71% din comerţul mondial cu bunuri şi servicii. Iată câteva opinii împotriva globalizării:  Impactul globalizării. Marginalizarea ţărilor sărace nu mai reprezintă o ameninţare.5%. cum ar fi ţări ca Madagascar. dacă va persista. cu riscul erodării concurenţei. care nu a avut puterea să revină. Nici ţările latino-americane nu înregistrează creşteri spectaculoase. Există din ce în ce mai multe opinii care privesc globalizarea ca pe un fenomen ale cărui efecte negative depăşesc cu mult beneficiile pe care le poate aduce. cu 31 miliarde USD. acorduri de liber schimb şi împrumuturi condiţionate. Niger. Cu toate progresele înregistrate. Ponderea Africii în exporturile mondiale este în continuă scădere din anii ’70. Aşa cum deschiderea către piaţa mondială din deceniile opt şi nouă a favorizat dezvoltarea deosebită a Japoniei. pot avea un efect total contrar procesului de dezvoltare. Primele 10 corporaţii în domeniul pesticidelor controlează 85% din piaţă. Ţările cu foarte puţine beneficii de pe urma globalizării. globalizarea reprezintă culmea tendinţei de dominare mondială a unei vechi mentalităţi. prea curat dacă avem în vedere realitatea pe care o ascunde.B. dar cu serviete. În acest sens.I.

2. statului revenindu-i sarcina de a implementa la nivel naţional reglementările internaţionale şi de a le manipula în aşa fel încât transpunerea naţională să ofere maximum de . Statul se implică în redistribuirea veniturilor prin activităţi ce ţin de menţinerea sau creşterea bunăstării generale. a trecut de la poziţia statului strategic. cel care veghea la păstrarea unui spaţiu de stabilitate monetară. Acest rol este reflectat de întreprinderile publice. Între 1800 şi 2000 de mld.Sporirea concurenţei conduce la sporirea eficienţei. în încercarea de a face faţă provocărilor lansate de creşterea interdependenţelor internaţionale şi a agravării unora dintre probleme. poate conduce la o diminuare a diferenţelor dintre state. dat fiind faptul că multe din aspectele ce intrau sub autoritatea statului au devenit preocupări internaţionale. Această sumă reprezintă de două ori PNB – ul tuturor ţărilor industrializate. respectiv de recunoaştere a mărcilor americane de băuturi răcoritoare Globalizarea înseamnă. sistemul evitării dublei impuneri. Îndatoririle tradiţionale ale statului s-au modificat sub impactul transformărilor economice şi sociale pe care le impune noul tip de relaţii internaţionale care se nasc. Ipostazele clasice ale statului au suferit transformări destul de puternice. la statul competiţional.  Un bilanţ al globalizării: creşterea numărului de războaie. care s-au transformat în probleme globale. a progresului şi. la majoritatea produselor industriale şi multe dintre ţările în dezvoltare şi-au schimbat orientarea din ţări predominant exportatoare de produse primare în ţări exportatoare de produse prelucrate. rolul de redistribuitor constituie un alt aspect important al rolului statului. Statul era apărătorul dreptului de proprietate.) Statul este de asemenea.Reglementările internaţionale în materie de liberă circulaţie a mărfurilor facilitează accesul din ce în ce mai larg către pieţe. De asemenea. Globalizarea reprezintă ultimul act al unei opere de 2000 de ani de concentrare a puterii şi bogăţiei în mâinile unei elite supreme a bărbaţilor  În inima globalizării stă creşterea incredibilă a capitalurilor speculative din 1971. Rolul său de regulator s-a transformat mai degrabă într-un rol de manipulator. ceea ce permite reducerea preţurilor bunurilor şi serviciilor şi creşterea accesului populaţiei la bunuri mai ieftine. şi multe oportunităţi: . care afectează ţările sărace şi pe săracii din ţările bogate. pe termen lung. ceea ce are efecte benefice asupra producţiei. Este o ruletă rusească la nivel mondial. Fenomenul de globalizare a impus modificarea tuturor acestor ipostaze sub care statul se implică în societate. 6. producător distribuitor. ceea ce. . acţionând în virtutea ideologiei neoliberale şi adaptându-se procesului de globalizare. în final. însă. care fac bani din bani. al statului dezvoltării. Pieţele financiare au devenit o loterie distructivă unde vraja banilor sunt bufoneria restului umanităţii. prin finanţarea asistenţei sanitare. de serviciile de transport asigurate de către stat.Internaţionalizarea producţiei. Ipostaza de stat regulator viza asigurarea cadrului de desfăşurare a activităţii economice. liberalizarea fluxurilor comerciale şi financiare sunt în mare parte reglementate la nivel internaţional. la creşterea productivităţii şi satisfacerea cât mai bună a cerinţelor consumatorilor. . degradarea ireversibilă a mediului.  Un proces de răspândire a Mc-culturii. diversităţii de bunuri şi servicii. dolari (dacă ar fi în monezi de un dolar ar parcurge drumul până la lună şi înapoi de 63 de ori) circulă zilnic cu unicul scop de a influenţa ratele de schimb. sustrăgându-se salariaţilor şi mediului. Mai este statul la fel de puternic ca acum o jumătate de secol? Mai poate statul să-şi îndeplinească atribuţiile clasice? Statele. reducerea costurilor de transport contribuie la scăderea costurilor de producţie. Dreptul de copyright. asistenţei sociale etc. de copii pe an sau 340 de copii pe oră mor pentru că le-a fost luată pâinea de la gură!  O nouă formă a colonialismului corporatist. O lume în care 30 mil. de implicarea sa în sistemul financiar şi bancar. la standardizarea anumitor structuri (cum ar fi unităţi de măsura etc. Statul şi globalizarea Unul dintre cele mai controversate aspecte legate de fenomenul de globalizare îl reprezintă rolul statului in acest context. acţionând pentru susţinerea claselor defavorizate. la difuziunea cunoştinţelor.Mobilitatea capitalurilor conduce la creşterea accesului la fonduri. Taxele vamale au cunoscut o reducere continuă în ultimii ani. Investitorii instituţional au 210 000 miliarde USD la dispoziţia lor. introducerea progresului tehnic. creşterea violenţei. .

trafic telefonic internaţional. de utilizatori internet. în final. plăţi externe). atribuţii ce determină acţiuni specifice fiecărei ţări în parte. În ceea ce priveşte ipostaza de producător. nr. aşa cum noi îi putem influenţa evoluţia. construcţiilor navale sau a chimiei. componenta personală. Un astfel de indicator este cel calculat de Foreign Policy Magazine. securitate. acest indice plasa pe primul loc. drept cea mai globalizată naţiune. număr de ambasade străine găzduite de fiecare ţară). multidimensional. statul se afla la ora redefinirii atribuţiilor sale. Aşa cum aprecia şi Kofi Annan “Dacă nu putem să facem ca globalizarea să lucreze pentru toţi. Rămâne la latitudinea noastră şi la îndemâna propriei inteligenţe să nu-l scăpăm de sub control. Dincolo de aceste aspecte. nicicând nu a fost o ofertă de privatizare mai mare şi mai concentrată. Multe dintre aspectele ce ţin de bunăstarea generala sau de existenta claselor defavorizate au devenit probleme globale. Şi în domeniul cursului de schimb statul este mai degrabă un manipulator decât un regulator. Substituirea importurilor. de investiţii de portofoliu. puţini sunt cei care ar fi privit cu ochi buni privatizarea industriei aeronautice. fenomenul globalizării este unul contemporan nouă. În opinia noastră. ce reflecta gradul de conectare la tehnologia informaţiei a fiecărei ţări în parte (nr. echitate. de prezenţe în organizaţii internaţionale. Ne modelează atitudinile. Intr-un clasament realizat pentru 62 de naţiuni. reglementările internaţionale punând statul în ipostaza de implementare a politicilor necesare atingerii parametrilor conveniţi în cadrul conferinţelor internaţionale (cum ar fi protocolul de la Kyoto sau alte reglementări asemănătoare). În aceeaşi categorie sunt incluse şi problemele legate de mediu. iar comunitatea internaţională reclamă acţiuni globale pentru lupta împotriva sărăciei. de gazde internet. Internaţionalizarea firmelor şi a capitalurilor a făcut din ce in ce mai dificilă apartenenţa la un anumit stat a marilor firme. o mai bună guvernare globală. al dezvoltării către statul competiţional. Şi în ceea ce priveşte rolul de redistribuitor. nevoia de a adopta practici mai flexibile de angajare sau alte măsuri ce decurg din crearea acelui climat favorabil atragerii de investiţii străine constituie exemple de redefinire a poziţiei statului sub influenţa fenomenului de globalizare. în funcţie de gradul ei conectare la lumea globală.avantaje. existând preocupări privind calcularea unui indicator care să reflecte cat mai fidel gradul de globalizare a unei economii. iar în ceea ce priveşte ţările foste comuniste. gazde internet sigure). au fost privatizate pentru că au devenit extrem de costisitoare. Industrii. globalizarea a impus anumite modificări. transparenţă. participări la misiuni de menţinere a păcii ale ONU. ea nu va lucra pentru nimeni!” Globalizarea ar trebui să conducă la creştere economică. Sărăcia este considerată a fi cea mai gravă dintre problemele globale. dat fiind faptul că trecerea la cursurile flotante şi globalizarea pieţelor financiare îl obligă să intervină mai ales în creionarea acelor politici care să gestioneze tendinţele manifestate în plan internaţional. altădată considerate strategice şi privite ca definind „tăria” statului. transferuri transfrontaliere) şi componenta integraţionistă. a devenit o strategie din ce in ce mai puţin aplicată. ce include in componenţa sa patru dimensiuni: dimensiunea politică. de aceea rolul său trebuie să cadă mai degrabă pe realizarea unui climat investiţional favorabil pentru corporaţiile internaţionale. competiţia a forţat statul să funcţioneze pe principiile economiei de piaţă. Astăzi s-a încetăţenit tot mai mult ideea că statul este un agent economic ineficient. pe susţinerea cercetării. a construcţiei de drumuri. ce determină gradul de interdependenţă al economiei respective ce celelalte ţări (fluxurile comerciale. Criza proprietăţii publice a determinat masive privatizări în perioada anilor ’80 si ’90 în multe ţări dezvoltate. de investiţii străine directe. ce priveşte mişcarea (în mare parte fizică) a populaţiei în lume (turism internaţional. Poate că aici este cea mai relevantă schimbare în ceea ce priveşte trecerea de la statul strategic. înţelegerile dintre firme. protejarea mediului. Chiar şi în domeniul forţei de muncă. considerată drept cea mai puţin globalizată dintre pieţele internaţionale. componenta tehnologică. a industriei siderurgice. Astăzi. Până în anii ’80. aceste industrii se mai afla în proprietatea statului în foarte puţine ţări dezvoltate şi chiar multe dintre ţările în dezvoltare au recurs la trecerea lor în proprietate privată. tot mai multe state îmbrăţişând orientarea către export. regândirea cadrului instituţional internaţional. Irlanda. numit indicele globalizării. Întrebarea ce revine ca un lait motiv este dacă statul va dispărea. considerată in anii ’60 sau ’70 o opţiune ce ţinea de dezvoltarea unei ţări şi de consolidare a independenţei sale economice. care este un indicator compozit. decât pe acela de producător activ. care să asigure o mai largă distribuire a oportunităţilor. Măsura în care o naţiune este conectată la lumea globală reprezintă o problema care a intrat in atenţia specialiştilor abia la începutul acestui mileniu. implicare în creşterea gradului de calificare a forţei de muncă. educaţie. . legând din ce în ce mai mult economia lor de economia globală. care determină gradul de angajare politică internaţională a statului (nr. un mediu propice creşterii economice echilibrate si includerea celor marginalizaţi.

precum şi asupra locului ţărilor membre în comerţul internaţional. regional şi mondial de valori. fi în alte zone. şi care a avut ca efect conştientizarea faptului că există potenţial de creştere insuficient valorificat. precum şi uniunile vamale şi zonele de liber schimb cresc acumularea naţională şi regională. .Apariţia şi dezvoltarea aranjamentelor economice regionale. Procesul de regionalizare presupune că tot mai mult statele naţionale îşi bazează relaţiile reciproce pe relaţii integrative tot mai strânse. ca urmare tot a unor procese integraţioniste. Dezvoltarea relaţiilor comerciale şi cooperarea internaţională.grupările regionale preferenţiale. rolul graniţelor naţionale. Desfăşurarea concomitentă a globalizării şi regionalizării a generat o economie mondială din ce în ce mai interdependentă.potenţialul material. în funcţie de intensitatea procesului integrativ sunt: zone de liber schimb. Procesul de regionalizare se desfăşoară concomitent cu procesul de globalizare a economiei. ce permit aderarea de noi state. concomitent cu adâncirea procesului de globalizare sunt două forţe dinamice şi uneori contradictorii care definesc economia mondială contemporană. determină diversificarea relaţiilor dintre entităţi economice (în special state şi corporaţii). având efecte pozitive asupra schimburilor comerciale în cadrul grupărilor. proces care va facilita liberalizarea accentuată în vederea unei viitoare integrări cu statele industrializate. făcând să se atenueze. luând în considerare următoarele elemente definitorii: . . Grupările integraţioniste existente astăzi. de axa verticală. uniunea monetară şi uniunea politică. Tot mai multe state din diferite regiuni ale lumii şi cu niveluri de dezvoltare economică diferite îşi reunesc eforturile pentru realizarea unei dezvoltări economice durabile. politico-diplomatice şi cultural-umane. Tendinţa de formare a unor blocuri regionale comerciale este determinată de acţiunea mai multor factori. cât şi exogenă. Ca factori exogeni menţionăm: .opţiunile fundamentale de politică economică similare. Factorii endogeni sunt rezultatul evoluţiilor care s-au petrecut în interiorul unor ţări sau grupări de ţări deja constituite: . globalizarea şi regionalizarea.proximitatea geografică. cel puţin din punct de vedere economic. atât de natură endogenă. . în principal. Principalele forme de integrare. Formele pe care le îmbracă integrarea economică regională sunt determinate de multitudinea de relaţii care se stabilesc între două sau mai multe state care-şi conjugă eforturile spre atingerea unui obiectiv comun. Adâncirea tendinţei de integrare s-a bazat tot mai mult pe apariţia unui număr din ce în ce mai mare de grupări regionale integraţioniste. Zona de liber schimb se compune din naţiuni care au decis să elimine progresiv taxele vamale şi restricţiile cantitative din calea liberei circulaţii a produselor originare din aceste ţări şi să-şi promoveze politica comercială proprie faţă de ţările terţe. .dificultăţile economice cu care s-au confruntat ţările ca urmare a crizei energetice. pe proliferarea relaţiilor regionale dintre state.politicile de liberalizare a comerţului întreprinse de multe ţări în dezvoltare. uniunea economică. uniunea vamală. Analiza diverselor forme de integrare are în vedere în principal axa verticală. piaţa comună. chiar dacă au obiective diferite sau grad de instituţionalizare inegal (elemente ce caracterizează intensitatea procesului de integrare). . . amplificate de afinităţile spirituale. . eventualele pierderi datorate din îngustarea unor pieţe extraregionale. Dimensiunile unui proces integrativ sunt date. sunt grupări deschise. cu grade diferite de complexitate.încercări de a compensa.dorinţa de stabilitate politică şi de întărire a sistemelor democratice. ca şi intensificarea procesului de integrare la scară regională constituie o necesitate obiectivă. printr-o intensificare a schimburilor intragrup.modalitatea de acoperire a riscurilor potenţiale determinate de evenimente care se petrec fie în zonă. financiar şi uman care poate fi antrenat prin cooperare în circuitul naţional. cu efecte favorabile asupra raporturilor de complementaritate între dimensiunile economice. Regionalismul actual este expresia ordinii economice mondiale aflată la ora redefinirilor. Ambele tendinţe. în condiţiile stabilite de fiecare acord în parte. concepţia comună despre dezvoltare. respectiv numărul de state membre. cea a adâncimii gradului de integrare şi cea orizontală. respectiv intensitatea procesului integrativ.

zonelor de comerţ liber sau alte tipuri de aranjamente preferenţiale. astfel. diferind între ele prin diversitatea obiectivelor sau gradul de instituţionalizare. MERCOSUR (Piaţa comună a Americii Latine) ale cărei ţări membre (Argentina. cel mai înalt stadiu al integrării este reprezentat de uniunea politică. Conform datelor OMC. sunt implicate în mai multe blocuri comerciale(media fiind de 3 acorduri). care est în faza de uniune economică şi monetară. precum şi crearea Băncii Centrale Europene. obţinerea consensului. orice iniţiativă în materie de politică comună constituie un pas către uniunea economică. SUA şi Mexic. dar care şi-a propus şi realizarea uniunii politice. care poate asigura o . reprezintă o ilustrare mai recentă a unei uniuni vamale. elaborarea şi aplicarea noilor forme de conduită economică. Se aşteaptă ca până în anul 2007. Uniunea economică totală implică o completă unificare a economiilor implicate şi o politică comună în cele mai importante domenii. de tipul uniunilor vamale. eliminarea obstacolelor vamale din cale liberei circulaţii a mărfurilor. Piaţa comună este superioară uniunii vamale. libera circulaţie a persoanelor şi capitalurilor şi libera stabilire a resortisanţilor din ţările partenere (libera circulaţie a factorilor de producţie). deoarece ea cere ţărilor participante elaborarea unei politici comerciale comune. Într-o uniune vamală. în acest sens. cel mai înalt grad de integrare este atins de Uniunea Europeană. Prin urmare. aceasta nu s-a realizat decât prin impulsul dat prin Actul Unic European (1986). În economia mondială există zeci de asocieri regionale. realizând comerţul liber cu servicii. poate duce la reducerea obstacolelor netarifare. Toate formele de integrare implică un permanent dialog între statele participante cu privire la procedurile de armonizare a intereselor. speranţele sunt mai mari din partea regionalizării decât din partea globalizării. În general ţările mici. În plus. cu cât este mai înalt stadiul de integrare. armonizarea politicilor economice şi sociale. ce implică. Uniunea monetară faţă de uniunea economică presupune o monedă comună. Exemplul cel mai recent îl constituie uniunea monetară în Europa. libera circulaţie a tuturor mărfurilor într-un spaţiu comercial tarifar omogen. Pentru aceste ţări. numărul acordurilor regionale negociate să crească la 300. pe lângă o politică externă şi de securitate comună. în dezvoltare. o marfă este taxată o singură dată la oricare dintre frontierele externe şi nu i se pot aplica alte taxe dacă traversează o frontieră internă. ceea ce conduce cu siguranţă la armonizarea normelor tarifare şi tehnice şi a fiscalităţii indirecte asupra produselor. Politica agricolă comună (PAC) instituită în 1962 este exemplul cel mai elaborat de politică sectorială din cadrul CEE. Alt exemplu. mai recent. au fost notificate peste 200 de acorduri comerciale regionale. de eliminarea taxelor vamale între parteneri nu profită decât mărfurile originare din această zonă. Uniunea economică adaugă caracteristicilor pieţei comune. este intrarea în vigoare (la 1 ianuarie 1994) a NAFTA (Acordul de Liber Schimb Nord American) semnat între Canada. Un nivel superior zonei de liber schimb îl reprezintă uniunea vamală. mai mult de 150 fiind astăzi în funcţiune. Trecerea de la apologia strategiei de substituire a importurilor la cea a pieţelor mari regionale. Lichtenstein şi Islanda. Până astăzi. Uniunea vamală permite. Ea constituie o bază de pornire pentru realizarea unei pieţe comune. cu atât devine insuficientă armonizarea instituţională şi se dovedeşte necesară transferarea unor abilităţi decizionale de la nivel naţional la nivel unional. din 4 ianuarie 1960.Un exemplu. care se traduce prin punerea în practică a unui tarif vamal extern comun. Chiar dacă tratatul de la Roma din 1957 prevedea instaurarea unei pieţe comune. decid înlocuirea progresivă a propriilor politici comerciale cu o politică comercială comună. o constituţie comună şi un guvern comun. în plus. care să circule între ţările membre şi o politică monetară unitară. într-o zonă de liber schimb. Uniunea vamală conduce la o integrare mai puternică decât zona de liber schimb. Brazilia. comună. din care mai fac parte astăzi Norvegia. statele semnatare realizează reducerea şi apoi eliminarea barierelor tarifare şi a restricţiilor cantitative din cale schimburilor lor comerciale şi. În fine. În alt sens. Paraguay şi Uruguay) au decis punerea în practică a unui tarif extern comun la 1 ianuarie 1995. responsabilă de stabilirea coordonatelor de politică monetară în ţările care au aderat la moneda unică. Elveţia. Ori. pentru ţările membre. îl constituie AELS (Asociaţia Europeană a Liberului Schimb) înfiinţată prin Convenţia de la Stocholm. Structura acestor acorduri este deosebit de complexă şi multe ţări fac astăzi parte din mai multe acorduri. prin introducerea monedei unice EURO. o cetăţenie comună. pentru a evita ca un produs care provine din afară să nu se exporte într-o ţară în care taxa vamală este mai scăzută pentru ca apoi să intre liber în celelalte. Într-o uniune vamală.

Ultimele evenimente arată că procesele integraţioniste au căpătat un nou impuls şi noi dimensiuni. existând. Impulsionarea comerţului dintre statele. De aceea. Acordurile comerciale variază destul de mult în ceea ce priveşte gradul de instituţionalizare. libera circulaţie a produselor. Succesul dobândit aici a oferit motivele imitării şi copierii acestui fenomen şi în alte părţi ale lumii. a continuat în Africa. şi s-a extins în America Centrală şi de Sud. În general. ţărilor în dezvoltare revenindu-le o parte mai mică (15%). Noi dimensiuni ale colaborării se înregistrează în Piaţa Comună a Americii Centrale şi în ASEAN. prin crearea Comunităţii Europene. nu este nevoie de o structură instituţională pentru negocierea cu alte state din afara acordului. Lărgirea fără precedent a Uniunii Europene. Prin constituirea acestora. neexistând nici o uniune vamală. regionalizarea constituie o modalitate mai eficientă de integrare în economia globală. în funcţie de gradul de integrare. Majoritatea se bazează pe concesii comerciale reciproce. într-o regiune în care existau şi alte grupări integraţioniste regionale. Privit din . Comerţul internaţional constituie un factor mult mai important în cadrul dezvoltării economice pentru ţările mici decât pentru ţările mari. ca urmare a eliminării taxelor vamale. concomitent cu un acces la un număr tot mai ridicat de consumatori constituie una din principalele motivaţii ale opţiunii acestor ţări. să contracareze efectele relaţiilor externe inechitabile şi să lichideze subdezvoltarea. Al doilea val de regionalizare a comerţului internaţional a debutat la mijlocul anilor ’80. Afinităţile culturale. pur şi simplu. în acest sens un forum pentru negocieri. motivaţii ce pot sta la baza consolidării unor acorduri regionale. Cele mai multe înţelegeri de acest tip sunt între ţările dezvoltate. Restul sunt înţelegeri ce implică ambele categorii de ţări. Grupările din Asia şi Pacific. din considerente de realizare a unor deziderate economice stringente sau. de asemenea. capitalurilor şi a forţei de muncă. Specifică acestei perioade a fost dorinţa de a dinamiza schimburile intraregionale. Asia şi America Latină au fost revizuite sau au fost completate cu altele noi. Multe dintre ţări sunt animate şi de interese politice. concretizată în crearea NAFTA. ţările în dezvoltare au urmărit să-şi potenţeze eforturile în vederea creşterii economice susţinute. eforturile susţinute ale SUA de a pune bazele unei zone de liber schimb la nivelul celor două Americi constituie dovezi ale dinamismului regionalismului. Apartenenţa la o grupare integraţionistă poate oferi garanţii de securitate deloc de neglijat. Şi din punct de vedere instituţional există deosebiri semnificative între diversele acorduri regionale. În acelaşi timp. după semnarea şi încheierea unor acorduri de liber schimb bilaterale cu Israel şi Canada. Surmontarea unor dificultăţi legate de distanţa dintre parteneri şi dorinţa de a impulsiona schimburilor comerciale dintre state.protecţie sporită. dar frecvenţa acestora diferă de la caz la caz. a reprezentat o motivaţie pentru ţările insulare. Mecanismele de rezolvare a diferendelor comerciale prevăd în mod frecvent negocieri bilaterale. Vechile uniuni vamale sau zonele de liber schimb din Africa. sunt mai puţin instituţionalizate decât cele din America Latină sau America de Nord. în dorinţa acestora de a compensa cheltuielile de transport foarte ridicate ce constituie un serios obstacol în creşterea comerţului exterior. Cea mai instituţionalizată grupare este Uniunea Europeană. Grupările integraţioniste regionale şi subregionale apărute după cel de-al doilea război mondial au urmărit armonizarea politicilor lor economice. În partea de sud a Americii Latine a fost creată Piaţa Comună a Sudului (MERCOSUR). în special. în Asia Pacific. cel mai adesea. asigurând. istorice reprezintă. În această perioadă CEE a pus bazele pieţei interne unice. compensarea deficitului sau excedentului de forţă de muncă (în funcţie de gradul de integrare) pot constitui câteva dintre motivaţiile economice. Europa reprezintă exemplul cel mai semnificativ al acestui proces de regionalizare a economiilor naţionale. perioadă în care SUA a devenit principalul actor. Asia de Sud-Est şi Orientul Mijlociu. ţările lumii şi. respectiv Uniunea Europeană este cea mai avansată pe calea punerii în practică a unui aranjament de integrare regională. din raţiuni de imitare a marilor metropole. în special. gradul de instituţionalizare este direct proporţional cu profunzimea integrării. numai câteva aranjamente au prevăzut crearea unei instanţe multinaţionale care să arbitreze în cazul apariţiei unui dezacord între statele membre. SUA a lansat propunerea de creare a unei zone de liber schimb la nivel nord-american. spre exemplu. Primul val de regionalizare a comerţului internaţional a debutat la începutul anilor ’50 în Europa. Acest val de regionalism reprezintă începutul unui proces de mare complexitate. vecine. accesul la o piaţă de desfacere mai mare sau la o sursă de aprovizionare ce poate deveni mai ieftină. în special cele europene (60%). Grupările integraţioniste regionale sunt extrem de diferite şi sub aspectul motivaţiilor ce determină ţările să iniţieze astfel de acorduri. Multe dintre acordurile comerciale preferenţiale sunt mai ambiţioase în ceea ce priveşte angajamentele comparativ cu punerea în aplicare a prevederilor acestora. serviciilor. pentru acestea.

Blocurile comerciale regional induc o creştere a concurenţei.măsura în care astfel de acorduri subminează sistemul comercial multilateral creat sub egida OMC. adepţii regionalismului apreciază că acesta are. prin două căi: pe de o parte.incapacitatea organizaţiilor internaţionale. şi pe de altă parte. procesul de integrare regională a înregistrat o dinamică ascendentă datorită. un cadru legislativ armonizat. ceea ce în multe cazuri presupune o armonizare a acestor sisteme între membri grupării. cu efecte directe asupra creşterii concurenţei. Dat fiind numărul lor foarte mare. . Acordurile comerciale regionale constituie. Analiza efectelor blocurilor comerciale regionale poate fi analizată şi pe câteva direcţii. cel puţin. de a soluţiona cu succes problemele legate de liberalizarea schimburilor comerciale la nivel multilateral. elemente favorizante investiţiilor. dar şi cu costuri pe termen scurt. pe termen scurt. schimburile comerciale statuate pe noi coordonate. creşterea rolului în negocierile internaţionale şi scăderea costurilor de distribuţie. Reducerea sau eliminarea taxelor vamale determină dezvoltarea altor alternative (TVA) pentru a compensa reducerile încasărilor bugetare. Pe de altă parte se susţine ideea că aranjamentele comerciale regionale promovează ideea de comerţ liber şi consolidează prin aceasta conduita comercială multilaterală. sursă pentru numeroase controverse. au făcut practic imposibile conflictele între ţările participante astăzi la UE. partizanii ideii de regionalizare subliniază faptul că. În fine. De cealaltă parte. apar şi unele efecte negative pentru anumiţi participanţi. de cele mai multe ori. ca urmare a accesului la o piaţă de desfacere sau de aprovizionare mai mare. . acces liber la o piaţă mai mare. Apoi. apropierea preţurilor produselor comercializate în interiorul grupării faţă de preţurile mondiale este mai mare. Principalele aspecte aduse în discuţie se concentrează pe: . Liberalizarea schimburilor în cadrul blocului comercial regional are efecte de creare de comerţ. De asemenea. are efect de reducere a concurenţei. permiţând surselor de aprovizionare ieftine să le înlocuiască pe cele mai puţin eficiente. pentru integrarea la nivel de firmă (aşa cum s-a întâmplat în cazul NAFTA). • Veniturile din taxele vamale. Argentina şi Brazilia folosesc MERCOSUR pentru a pune capăt rivalităţilor istorice dintre ele. instituirea unor bariere pentru cei din afara grupării. Efectele de creare de comerţ sunt cu atât mai mari. Unul dintre dezideratele centrale ale APEC vizează transformarea acestei zone de liber schimb într-o ancoră de stabilitate economică şi geopolitică şi ca liant instituţional între posibilele diferende între China. volumul semnificativ al fluxurilor comerciale care intră sub incidenţa lor. în raport cu terţii. se crează premise pentru apariţia economiilor de scară. adâncirea integrării contribuie atât la dinamica internă. . În general. • Investiţiile străine directe.măsura în care reglementările OMC cu privire la crearea şi funcţionarea acestor acorduri sunt adecvate situaţiei internaţionale actuale. .beneficiile şi costurile pentru statele membre. pentru iniţierea de reforme economice. cât şi la dinamica externă a liberalizării globale. cum ar fi: • efectele de creare de comerţ. S-a demonstrat că aranjamentele comerciale regionale sunt generatoare de deturnare de comerţ prin instituirea unui tratament comercial preferenţial între participanţi.creşterea posibilităţii obţinerii de efecte de creare de comerţ. efecte pozitive pe termen mediu şi lung. ceea ce are efect asupra creşterii eficienţei şi eliminării monopolurilor. mai degrabă.perspectivă economică. ţările au dimensiuni mari. comparativ cu promovarea globalizării şi neimplicarea în acorduri regionale. ducând la reanalizarea rolului grupărilor integrative regionale în construirea unui sistem de comerţ liber global. Implicarea în astfel de acorduri implică restructurarea sistemului vamal şi fiscal. efectele sunt benefice. Astfel. . crearea de comerţ. adâncirea procesului de integrare până la stadiul de uniune economică şi monetară. Chiar şi în cazul ţărilor cu o economie similară. Japonia şi alte ţări din regiune. în special a Organizaţiei Mondiale a Comerţului. există premise pentru dezvoltarea de noi industrii şi de întărire a celor existente. cu efecte benefice. partenerii au un nivel de dezvoltare mai ridicat şi o economie cât mai diversificată. De asemenea.efectele asupra statelor nemembre ale unor astfel de grupări. chiar dacă. • Concurenţa. aceasta determină numeroase efecte de antrenare. pentru că acordurile comerciale regionale presupun o piaţă mai mare. totodată. în special. a următoarelor evenimente: . nivelul taxelor vamale înaintea formării grupării era mai ridicat. iar cele de deturnare de comerţ cu atât mai mici cu cât: comerţul dintre state era mai puternic înaintea constituirii blocului. nivelul taxelor extragrupare este mai redus. grupările cu caracter integraţionist suscită dezbateri din ce în ce mai aprinse.

Acum. nu este deloc atât de îndepărtat pe cât pare. Singapore şi Thailanda) şi Brunei. precum conflictul dintre Vietnam si Cambogia. nu mai manifestă nici un fel de interes pentru liberalizare. pe de altă parte. din ASEAN mai fac parte. Au apărut astfel. devine. ceea ce transforma. Africa şi Europa. în dorinţa acestora de a deveni membre UE. 97% din comerţul mondial este derulat de state ce sunt membre în cel puţin o grupare integraţionistă (faţă de 70% în 1990). neinteresate de participarea la negocieri privind liberalizarea comercială globală. nu există prevederi OMC. Ţările membre au stabilit un calendar de reducere a . creşterea forţei blocului în comerţul internaţional poate face dificilă exercitarea vreunei presiuni în cazul în care tendinţa către protecţionism devine evidentă. ASEAN s-a declarat a fi o grupare căreia i se poate alătura orice ţară doritoare din sud-estul asiatic. şi a dominat toate obiectivele politice din ultimul deceniu şi jumătate ale ţărilor foste comuniste. cu profunde implicaţii la nivel economic. grupare pe care o considera un bastion anti-comunist. Constatând lipsa de consistenţă a tuturor încercărilor de până atunci. iar cele trei mari grupări (UE. o serie de mini-grupări. Se poate pune problema care mai este rostul demersurilor organizaţiei. care. Printre membrii fondatori s-au numărat: Indonezia. a făcut ca statele ASEAN să încerce să menţină un oarecare echilibru politic în regiune. doar Mongolia nu face parte din nici un acord regional. manifestată prin crearea şi perfecţionarea de grupări cu caracter integraţionist este dincolo de o realitate. Blocurile comerciale regionale satisfac cerinţele anumitor grupuri de interese. potenţial. Laos si Vietnam. ţara care cu 22 de ani în urmă (în 1973) se opusese ferm lărgirii ASEAN. În ultimii ani ai deceniului al 9-lea al secolului trecut. ajungând la o anumită suficienţă. pe de o parte şi ţările membre OMC şi grupările regionale. Malaezia. Proliferarea blocurilor comerciale regionale poate conduce la scăderea credibilităţii OMC. Populaţia celor 10 ţări care intră în prezent în componenţa ASEAN este de circa 500 milioane de persoane. în 1994. de exemplu. politic şi social. care însă au avut un impact minor. care să impună sancţiuni acelor blocuri regionale care nu respectă prevederile organizaţiei în materie de impunere tarifară şi netarifară. În plus. atât în sens pozitiv. a început să se dezvolte ideea unor “zone economice subregionale”. puternic susţinut de colosul sovietic. Ameninţarea pe care o reprezenta Vietnamul. Implicarea în acorduri regionale s-a făcut concomitent cu participarea la GATT sau OMC. dat fiind faptul că acestea constituie derogări de la principiile liberalizării comerţului. după 20 de ani. se întind pe o suprafaţă considerabilă şi se afla în apropierea rutelor strategice care leagă Oceanul Pacific de Orientul Mijlociu. fără a necesita modificarea radicală a politicilor comerciale naţionale. cel deal 7 membru al acestei grupări. alături de cele cinci state fondatoare (Indonezia. în urma summit-ului ASEAN din Vietnam. Astfel încât.diferenţele în capacitatea de negociere în cadrul OMC dintre diferitele grupări cu caracter integraţionist. ”triunghiuri ale creşterii”. care a condus la un blocaj în negocierile dintre state şi la tensionarea relaţiilor dintre unele ţări latino-americane. Asociaţia Ţărilor din Asia de Sud-Est (ASEAN) Asociaţia Ţărilor din Asia de Sud-Est – ASEAN (Association of South-East Asian Nations) – este una dintre cele mai vechi şi mai importante formule de integrare economică din Asia şi chiar din lume. după opinia autorităţilor de atunci din statele ASEAN. Malaezia. la o normalizare a relaţiilor cu acest stat. Filipine. De altfel. ţările membre ASEAN şi-au legat speranţele de crearea unei zone de liber schimb (AFTA). Cambogia. încercarea de realizare a unei vaste zone de liber schimb la nivelul celor două Americi a trezit numeroase sentimente anti-americane. Răbdarea de care statele membre ASEAN au dat dovadă în încercarea lor de a neutraliza dominaţia potenţială a Vietnamului în regiune a dat roade şi. în iulie 1995. din ţările membre OMC. Myanmar. ca un for de cooperare economică şi politică între statele Asiei de Sud-Est. un fenomen dinamic. Tensiunile politice din zonă au blocat acest deziderat. Unii specialişti consideră că riscul de a ajunge la un comerţ între blocurile comerciale regionale. deşi suspiciunile le erau alimentate de elemente cât se poate de reale. care ar fi gata să respecte principiile care stau la baza existenţei sale. toate ţările din grupare au reuşit să ajungă. Atracţia determinată de Uniunea Europeană a avut puternice implicaţii în procesul electoral din Ucraina. din moment ce excepţia devine mai puternică decât regula. cât şi negativ. Alte atuuri ale ţărilor din regiune se referă la faptul că posedă resurse naturale bogate. să contribuie la adâncirea integrării economice în zonă. zona într-una din cele mai mari pieţe ale lumii. Filipine. tendinţa de regionalizare. Forţa unora dintre grupările integraţioniste depăşeşte cu mult aspectele economice. Singapore şi Thailanda.. NAFTA şi APEC) deţin 70% din comerţul mondial. care ar fi putut. În plus. Asociaţia a fost înfiinţată pe 8 august 1967. În concluzie. Încă de la crearea sa.

cât şi în rezolvarea unor probleme sociale (protecţia mediului înconjurător. schimbările ideologice intervenite în cercurile ce conduc cel mai populat stat al lumii – Republica Populară Chineză – au descătuşat energii nebănuite. În ultimul deceniu. capabile să contribuie la dezvoltarea economică şi socială a regiunii. colaborare economică şi tehnică). drepturile femeilor în societate). au făcut ca polul de dezvoltare economică să se mute. APEC cuprinde în prezent 21 de membri. Noua Zeelandă. chiar dacă nu pot aspira la statutul de superputere economică. practic. Ca răspuns la creşterea interdependenţei dintre economiile din zona AsiaPacific şi ca urmare a nevoii acestor economii de a fi dinamizate şi de a-şi dezvolta spiritul comunitar. S-a spus că miracolul asiatic a fost suprasolicitat. Coreea de Sud. rămânerile în urmă şi să intre în categoria „noilor ţări industrializate”. APEC a fost principala organizaţie economică din zona care a promovat comerţul deschis şi cooperarea economică. pe lângă majoritatea ţărilor ASEAN. Peru. educaţie. Japonia. alcătuit din Indonezia. Thailanda şi SUA. spre o reconstrucţie economică în măsură să uimească întreaga lume şi să îi propulseze între primele puteri economice ale planetei.protecţiei tarifare în interiorul zonei. Malaezia şi Thailanda. Apariţia organizaţiei este consemnată în 1989. Cooperarea Economică Asia-Pacific (APEC) În deceniile ce au trecut de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Singapore. perioade de instabilitate politică si socială. cu determinarea specifică. ce au condus la creşteri economice spectaculoase. Membrii APEC au un PIB reunit de aproape 16 trilioane de dolari şi întrunesc aproximativ 42% din comerţul mondial. după o perioadă caracterizată de o evoluţie economică ezitantă şi mai puţin spectaculoasă. că rapida creştere economică a “ipotecat” viitorul acestor economii. O evoluţie similară înregistrează în ultimul deceniu şi Vietnam-ul. Statutul de cea mai dinamică regiune a lumii a fost pus sub semnul întrebării. pentru a stabili diverse mijloace de înlesnire a cooperării internaţionale în această regiune ce se dezvolta atât de rapid. Indonezia. au recurs la măsuri de restructurare pentru a deveni viabile din punct de vedere financiar. Criza financiară din anii 1997-1998 a încetinit dezvoltarea impetuoasă a ţărilor din Asia de sud-est. a promova spiritul de comunitate. o posibilă soluţie fiind sporirea importanţei altei grupări – APEC – care include. în ciuda succesului individual al majorităţii membrilor săi. În perioada imediat postbelică. Rusia şi Vietnam au fost ultimele ţări incluse în organizaţie. decizând că Chile va deveni membru cu drepturi depline în 1994. coroborate cu interesul pe care Statele Unite ale Americii l-au acordat acestui fenomen. au urmat concedieri. lângă Seattle. Brunei. Pornită la drum cu ambiţii mari. În fine. Multe ţări s-au încărcat de datorii. începând cu 1 ianuarie 1993. În 1993. au reuşit să recupereze. În noiembrie 1993. Coreea de Sud. Dinamismul excepţional al acestei zone nu putea rămâne fără efect în planul cooperării regionale pentru susţinerea mutuală a dezvoltării. Malaezia. Lipsa unui „motor” al grupării a atârnat greu în balanţă. Atunci s-a decis înfiinţarea organizaţiei APEC. Rolul APEC a crescut în ultimii ani şi acum aceasta se implică atât în chestiuni economice (liberalizarea comerţului. Filipine. niponii s-au lansat. Taiwan şi Singapore – care. cu scopul declarat de a da un nou imbold liberalizării comerţului. Între 1989 şi întrunirea din SUA din 1993. ai cărei 12 membri fondatori au fost Australia. trei noi membri au fost primiţi în organizaţie: Republica Populară Chineză. în noiembrie 1998. creşterea economică şi dezvoltarea echitabilă. ţările din Asia de Est s-au caracterizat printr-o creştere economică puternică şi constantă. la Blake Island. a fost înfiinţată. . în urmă cu aproape un deceniu şi jumătate. din zona Atlanticului în cea a Pacificului. Organizaţia APEC (Asian Pacific Economic Cooperation). Hong Kong şi Taiwan. Astfel. Canada. În noiembrie 1991. SUA au găzduit prima întrunire anuală a liderilor ţărilor membre APEC. pare a se fi trezit la viaţă şi este în măsură să recupereze decalajele în viitorul apropiat. organizaţia a acceptat ca noi membri Mexicul şi Papua Noua Guinee. APEC a acceptat şase noi membri. când a avut loc în Australia întrunirea miniştrilor comerţului şi afacerilor externe din 12 ţări de pe ambele maluri ale Pacificului. Toate aceste evoluţii. Filipine. menite să transforme semnificativ raportul de forţe în plan regional şi chiar mondial. puteri economice de prim rang. facilitarea afacerilor. ASEAN nu a reuşit să aibă rezultate convingătoare. Un al doilea val de dragoni. urmat – în mai mică măsură – de celelalte ţări ale Peninsulei Indochina. La început a fost Japonia. Au urmat „dragonii” asiatici – Hong Kong. în mare măsură. până la nivelul de 0-5% la produsele manufacturate în următorii 15 ani.

Pentru a face faţă provocărilor ce vor urma şi pentru a construi economii robuste. Se pare că aceasta a reprezentat alegerea potrivită. • MRU – Mano River Union. această idee a rămas la acelaşi stadiu şi foarte puţine lucruri au fost făcute în acest sens. • CEPGL – comunitatea Economică a Ţărilor din Zona Marilor Lacuri. care a condus la o scădere a investiţiilor în zonă. aparţinând ECOWAS. ca şi intensificarea schimburilor comerciale au rămas doar la stadiul de deziderate. de la cucerirea independenţei cvasitotalităţii ţărilor de pe acest continent. cu 7 membri. sunt subapreciate de guverne. aparţinând ECCAS. Procesul de integrare în Africa înregistrează cele mai scăzute performanţe. integrare. cât şi cele ale politicilor economice. ca un întreg continent în comerţul internaţional fiind sub nivelul unor ţări. cu 15 membri. • ECOWAS – Comunitatea Economică a Statelor din Vestul Africii. • COMESA – Piaţa Comună a Africii de Vest şi de Sud. nu şi-au atins obiectivele. cu 18 membri. colaborare regională şi o mai bună guvernare.D. Această grupare constituie un forum de consultări libere. datorată în special îngrijorărilor cu privire la calitatea guvernării unor ţări. de un reprezentant al statelor membre. insuficient finanţate şi. cu 14 membri. În cadrul Consiliului de Miniştri. 27 de ţări fac parte din două grupări. APEC nu s-a considerat o grupare de ţări. iar cele mai multe din două organizaţii).Încă de la înfiinţarea organizaţiei. Economiile APEC au ales calea deschiderii. Comunităţile economice regionale africane au mulţi membri. cu 5 membri. ponderea Africii. În anul 1991. statele membre s-au angajat în conducerea activităţilor lor şi a programelor lor de muncă pe baza unui dialog deschis. dacă se iau în considerare evenimentele din ultimul deceniu. cu 3 membri. cu 15 membri. funcţia de conducere este asigurată anual. toţi aparţinând ECOWAS. R. energia. cooperarea tehnologică. Consiliul Consultativ şi Secretariatul. • IGAD – Autoritatea Interguvernamentală de Dezvoltare. reformei instituţionale şi a unei mai bune guvernări şi cooperări. ci mai degrabă o grupare de economii. telecomunicaţii. capabile să depăşească riscuri imprevizibile este necesară mai multă deschidere. integrării. astfel încât să se valorifice toate oportunităţile oferite de o regiune cu nebănuite bogăţii. cu 3 membri. Alături de acestea. în care se pune accent pe respectul reciproc în ceea ce priveşte punctele de vedere ale tuturor participanţilor. ca Marea Britanie sau Olanda. Ţările membre ale APEC-ului au găzduit o serie de întruniri la nivel înalt pe teme privind educaţia. resursele umane. • ECCAS – Comunitatea Economică a Statelor Central – africane. sprijinirea întreprinderilor mici şi mijlocii. Integrarea în Africa Ideea unei Africi integrate a apărut încă din anii ’50-’60. libera circulaţie a persoanelor şi a forţei de muncă. Creşterea producţiei la nivelul ţărilor membre. . cu 8 membri. • CEMAC – Comunitatea Economică şi Monetară Central-Africană. finanţele. Congo chiar din patru. Organizaţia pentru Cooperare Economică în zona Asia-Pacific operează prin consens. • CEN-SAD – Comunitatea Statelor Africane din Sahel. • SADC – Comunitatea de Dezvoltare a Africii de Sud. din care jumătate au o importanţă relativă mai mare: • AMU – Uniunea Arabă Magrebiană. Integrarea ar fi trebuit să cuprindă atât aspectele comerciale. cu 20 de membri. în ciuda unor succese izolate. în Africa mai funcţionează încă alte 7 grupări economice intraregionale: • UEMOA – Uniunea Economică şi Monetară Vest Africană. Singurul obstacol major – criza financiară asiatică – a provocat o panică financiară. care fac parte din mai multe organizaţii în acelaşi timp (din cele 53 de ţări. mediul. acest termen subliniind faptul că obiectul de activitate al organizaţiei este preponderent economic. Se impune acum organizaţiei APEC identificarea celor mai bune mijloace de a sprijini eforturile continue în această direcţie. Organele de conducere ale organizaţiei sunt Consiliul de Miniştri. Continentul african este „gazdă” a nu mai puţin de 14 grupări economice intraregionale. prin rotaţie. 18 din 3 grupări. transporturi. fără o structură organizaţională complicată sau o birocraţie dezvoltată care să îl susţină. Statul care deţine preşedinţia este şi responsabil cu găzduirea întrunirilor anuale ministeriale (între miniştrii afacerilor externe ai celor 21 de state). aparţinând ECCAS. nu politic. Din păcate. infrastructura. cu 6 membri.

Observatorii procesului european şi. Realizarea lui a necesitat cca. monitorizarea rezultatelor obţinute atât în plan comercial. ca UE sau NAFTA. Cele mai multe comparaţii ale zonei de liber schimb de pe continentul nord american se fac cu Uniunea Europeană. întâlniri la nivel ministerial şi al grupurilor de lucru.4 bilioane USD. în fiecare an după 1986 au fost cheltuite în aceste scopuri peste 5. Au secretariate operaţionale. CEE cere ca naţiunile să fie nişte democraţii stabile înainte de a intra în comunitate. Mai mult decât atât. aranjamente instituţionale complexe. decizii şi acorduri nu sunt transpuse în practică la nivel naţional. când economia mexicană a fost adânc integrată în eforturile de război ale SUA. notau că experienţa europeană a fost una de lungă durată şi deliberată. IOC – Comisia Oceanului Indian. integrare pe continentul african nu este o bătălie pierdută. cu peste 360 de milioane de consumatori şi de 5. dar le lipsesc rezultatele. a infrastructurii. Pentru Mexic. coordonare şi urmărire a deciziilor luate. Pentru atingerea stadiului unei uniuni economice sunt necesare eforturi considerabile. Poate că mai mult decât în oricare altă regiune a lumii. La acel moment. cu 5 membri. Cele mai multe dintre măsurile de integrare cuprinse în protocoale. Succesul va depinde într-o măsură covârşitoare de cooperarea şi angajamentul grupărilor regionale în redefinirea rolului lor. NAFTA nu urmăreşte acest lucru. O altă diferenţă este cea politică. problemele sociale cu care se confruntă sunt doar câteva dintre coordonatele ce definesc situaţia grea a acestui continent.000 de mile din Alaska şi Yucon până în peninsula Yucatan. agricultura a reprezentat un domeniu sensibil şi.• • • EAC – Comunitatea Est-Africană. Acest lucru explică eşecurile înregistrate până acum în ceea ce priveşte respectarea angajamentelor luate. ca urmare a lipsei unor mecanisme de planificare. ceea ce face ca atingerea scopurilor propuse. De exemplu. să depindă într-o foarte mare măsură de asistenţa străină. . după 14 luni de la începerea lor. O altă diferenţă importantă între NAFTA şi CEE este lipsa mecanismelor compensatorii în cadrul acordului NAFTA. Cu toate aceste dificultăţi. Dacă în cadrul CEE. 2 aparţinând COMESA şi unul SADC. preşedintele Bush comenta: „Ziua de azi reprezintă începutul unei noi ere pe continentul nostru. Analiza grupărilor economice africane arată că. o piaţă de 6 trilioane USD. cât şi al stabilizării macroeconomice.” Era astfel creată cea mai mare. În Europa. cu 5 membri. criticii NAFTA. Crearea NAFTA a avut mai mulţi predecesori în ceea ce priveşte noţiunea de comerţ liber. Rezultatul final al negocierilor a fost un document cuprinzând pentru 1. oferind fiecărui membru timpul necesar adoptării unu set de modificări înainte de a trece la următorul. declaraţii politice. SACU – Uniunea Vamală a Africii de Sud. bogată şi productivă piaţă din lume.100 de pagini. de aceea. un exemplu în acest sens fiind şi criticile sistemului politic mexican. Nerealizările statelor membre ale diverselor grupări sunt reflectate chiar de incapacitatea de a colecta fondurile necesare pentru transpunerea în practică a obiectivelor propuse. Lipsa resurselor financiare. De asemenea. Tratatul instituind NAFTA prevede ca reducerea tarifelor vamale către zero să se realizeze într-o perioadă de 10 ani. iar cotele să fie eliminate într-o perioadă de 15 ani. Un exemplu în acest sens îl constituie experienţa mexicană între anii 1942 şi 1945. integrarea pe continentul african este singura soluţie de a ieşi din conul de marginalizare în care se află acum. contribuţiile actuale ale statelor abia acoperă costurile de operare ale grupărilor regionale. cu 3 membri. 4 aparţinând COMESA şi unul SADC. a fost negociat un acord separat cu SUA şi un altul cu Canada. NAFTA nu a prevăzut aceste fonduri. Rezultate mai vizibile au fost obţinute în domeniul integrării comerciale. organizare. aparţinând atât SADC cât şi COMESA (2 ţări). din punct de vedere financiar. cei trei şefi de state au semnat textul acordului instituind zona de comerţ liber Nord-Americană. Piaţa comună Europeană este un pas intermediar către unitatea politică. Pe 17 decembrie 1992. lipsa de voinţă a guvernelor de a subordona interesul politic naţional scopurilor pe termen lung ale grupărilor economice regionale. din punct de vedere organizatoric. în special. la 50% în 1998. COMESA şi CEMAC au înregistrat o scădere a ratei de colectare a contribuţiilor de la 100% în 1993. fondurile erau destinate a ajuta pe cei care sufereau de pe urma creării CEE şi pentru a construi infrastructura necesară în ţările membre cel mai puţin dezvoltate. ele nu sunt cu nimic mai prejos decât „colegele” lor mult mai performante. NAFTA Negocierile cu privire la crearea NAFTA s-au încheiat în august 1992. 200 de sesiuni de negocieri şi şapte sesiuni ministeriale. Cu multă energie şi mult sprijin se pot obţine rezultatele aşteptate.

În timp ce producătorii de citrice şi vegetale vor avea de câştigat în urma intrării în vigoare a NAFTA. costurile legate de pământ ridicate din SUA. De asemenea. Acest lucru este rezultatul temerii SUA că va fi copleşită de milioane de săraci din Mexic. Aceste industrii sunt cea textilă şi cea a îmbrăcămintei. computere. Foarte mult vor avea de câştigat şi consumatorii. de un sol şi o tehnologie mai bună. produse farmaceutice. summit-ul celor două Americi.NAFTA reglementează barierele tarifare. urmărindu-se o mai bună cooperare în domeniul drogurilor.4% în Mexic. o familie care trăieşte la graniţa SUA va economisi circa 50 USD lunar datorită preţurilor mai reduse plătite pentru produsele mexicane. Cu acest prilej s-a hotărât crearea unei zone de liber schimb care să cuprindă cele două continente (870 mil. ca şi producătorii de rom din Virgin Islands vor suferi de pe urma introducerii NAFTA. Agricultura suferă de pe urma unui slab marketing şi a unei slabe infrastructuri. Vor avea. să nu fie permisă. datorate costurilor mai reduse cu forţa de muncă. şi producătorii americani de fructe şi vegetale vor avea de suferit datorită căderii taxelor vamale pentru produsele venite din Mexic. NAFTA a avut un impact semnificativ. electricitatea.5% a PIB în SUA şi peste 11. Va purta numele de „Zona de Comerţ Liber a Americilor” (Free Trade Area of the Americas – FTAA). exploatatorii din Puerto Rico care şi-au dezvoltat industrii bazate pe o forţă de muncă ieftină şi care aveau relaţii de colaborare cu SUA. aceasta va determina o pierdere a locurilor de muncă. Cererea SUA a fost ca mişcarea liberă a persoanelor. Canadienii. de asemenea. în decembrie 1994 a avut loc la Miami. standardelor de mediu. De asemenea. fără Cuba. în timp ce cea din Mexic este de 1. Impactul creării NAFTA va fi mult mai important pentru Mexic decât pentru SUA. SUA şi Canada câştigă astfel accesul la piaţa mexicană. locuitori) până în anul 2005. netarifare şi investiţiile. Mexicanii trebuie să intre. Cei care vor avea mai mult de câştigat de pe urma creării NAFTA vor fi cei care beneficiază de tehnologie şi capital.5 acri. în competiţie cu fermele din SUA şi Canada care se bucură de un climat mai bun. Se specifică faptul că mărfurile de import provenite din celelalte două naţiuni vor avea acelaşi regim ca şi bunurile naţionale. deoarece NAFTA nu a prevăzut introducerea unui tarif vamal comun sau a unei politici vamale comune. pierdere care însă va fi mult mai mare decât numărul locurilor de muncă nou apărute. Printre aceştia se numără producătorii de zahăr din Caraibe şi industriile care încorporează intensiv forţă de muncă din Asia. Două treimi din fermele mexicane sunt ferme mici de mai puţin de 12. Fiecare parte din acordul NAFTA beneficiază de anumite avantaje. În mod similar. Cele mai multe ferme mexicane sunt decapitalizate. Între 1986 şi 1992. Ca urmare. Deoarece culturile mexicane sunt localizate cu mult în sud. Comisia de Comerţ Internaţional a SUA a prognozat că NAFTA va genera o creştere între 0. Se poate spune că în Mexic vor fi câştigători aceia care vor produce în vederea exportului către Canada şi SUA. Deoarece în aceste industrii lucrează în cea mai mare parte femei. cu excepţia profesioniştilor şi managerilor. de pierdut şi producătorii din moment ce singura raţiune a lor de existenţă era puternica protecţie tarifară. SUA preconizează atragerea în cadrul acestei zone şi a celorlalte ţări din America Latină într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat (cu excepţia Cubei).5 t/ha. o piaţă cu peste 80 de milioane de oameni. SUA.02 şi 0. echipamente de telecomunicaţii. iar până în anul 2010 să intre în APEC. În Canada există sentimentul că fără un control special asupra proprietăţii şi fără să se acorde mass-mediei canadiene beneficii prin taxe. în comparaţie cu cele din SUA de 430 acri. petrochimia de bază şi industria petrolieră. Aceasta a reprezentat mai mult decât dublul investiţiilor directe ale SUA către întreaga lume. standardelor de sănătate şi siguranţă foarte înalte în SUA. Pot fi incluşi aici bancherii şi producătorii de utilaje.7 t/ha. producţia de citrice a SUA va fi lovită de crearea NAFTA. În SUA producţia de porumb este de 7. vor excepta de la aplicarea NAFTA domeniul publicaţiilor. fiind vorba de îmbunătăţirea relaţiilor externe ale Mexicului şi de o posibilă stabilitate internă. . Guvernul mexican îşi rezervă dreptul de a controla sistemul de căi ferate. protejate de bariere de import şi pentru a căror produse există un avantaj comparativ în Mexic. nu vor mai fi lovite de frigurile periodice aşa cum se întâmplă în SUA. emigrării şi poluării. agricultura mexicană va avea în general de suferit de pe urma dezavantajelor structurale în comparaţie cu agricultura SUA. aşa cum a fost stipulat şi în vechiul Acord de Comerţ Liber între Canada şi SUA. Costurile anuale de producţie în SUA sunt în jur de 270 USD/ha. la care au participat 34 de şefi de state. Pot fi specificate şi beneficiile neeconomice pentru SUA. Printre cei care vor avea de pierdut în urma creării NAFTA sunt şi cei din afara Americii de Nord. de asemenea. Astfel. Efectele NAFTA asupra unor ţări terţe vor rămâne mai limitate decât acelea ale unei uniuni vamale. aceasta va fi acaparată de media din SUA. Încă înainte de a fi aprobat de către Congresul american. investiţiile directe din SUA în Mexic au sporit cu 188%. Cei care vor avea de suferit sunt industriile bazate intensiv pe munca fizică. Fiecare membru NAFTA va excepta unele activităţi de la aplicarea acestui acord. în comparaţie cu cele din Mexic de 230 USD/ha. minorităţi sau personal slab calificat.

ajungând în anul 2001 la valoarea de 31 mld. stabilirea unui tarif vamal comun faţă de terţi şi armonizarea politicilor macroeconomice. hidrotehnic etc. care va începe după realizarea uniunii vamale. Deşi Argentina a anulat decretul după câteva zile. de persoane. Pentru bunurile de capital. asigurarea libertăţii de circulaţie a mărfurilor şi persoanelor. • formarea uniunii vamale. PIB-ul cumulat depăşeşte 1 trilion $. ţările semnatare au început să se confrunte cu dificultăţi majore atât în menţinerea fluxului liber de mărfuri. Mercosur deţine 76 % din PIB-ul Americii de Sud. urmând ca. NAFTA şi ASEAN. Şi evoluţiile pe piaţa mondială au avut o influenţă deosebit de nefastă asupra ţărilor latino-americane. Progresele au fost foarte mici. pentru ca în anul 1991 să se semneze de către aceste patru ţări Tratatul de Constituire a MERCOSUR – piaţa Comună a Sudului. care a început în anul 1995 şi care se prevede a se finaliza în 2006. care s-au bazat pe conceptul de substituire a importurilor. MERCOSUR. Considerând că această intenţie a celor două ţări este o oportunitate. respectiv a „regionalismului deschis”. Argentina. La Dallas (Texas) vor lua fiinţă un Centru de Informare NAFTA şi un Secretariat pentru Problemele Pieţei Muncii. În 1988. odată cu începerea coordonării politicilor naţionale şi creării unei monede comune. O autoritate similară pentru problemele comerţului va fi amplasată şi în Mexic. care nu s-a bazat pe substituirea importurilor. alte două ţări. Spre deosebire de alte grupări intraregionale. MERCOSUR a fost considerat a defini un alt tip de integrare. care au dus chiar la anumite stări conflictuale între Argentina şi Brazilia. care au favorizat intensificarea cooperării dintre ele. În 1999. pentru ca apoi să scadă. fapt care a determinat Brazilia să suspende negocierile de soluţionare a diferendelor comerciale între cele două ţări. a obstacolelor tarifare şi netarifare din comerţul dintre ele şi armonizarea treptată a politicilor economice în vederea formării unei pieţe comune.. Este primul bloc comercial din America de Sud şi al patrulea bloc comercial al lumii. 59 % din suprafaţa totală. de la caz la caz. tariful vamal comun faţă de terţi se va înscrie pe grila 20 – 0%. a repetat solicitarea pentru o anumită formă de salvgardări temporare la anumite produse ca o compensare pentru pierderea de competitivitate ce a rezultat din evoluţia monedei braziliene. MERCOSUR După o lungă perioadă de experimentare a unor dictaturi militare care au privit industrializarea ca pe o abordare cu un pronunţat caracter strategic. Argentina şi Brazilia au semnat un tratat de integrare. ci are în vedere un set nediscriminatoriu de stimulente economice în cadrul regiunii şi o marjă relativ redusă de preferinţe care să fie îndreptate împotriva terţilor. ambele puteri economice ale regiunii dispuneau de sectoare industriale puţin competitive în raport cu concurenţa externă. Paraguay şi Uruguay) şi doi membrii asociaţi (Bolivia şi Chile) reprezintă o piaţă de peste 220 mil. iar pentru majoritatea produselor. câte două procente. După o perioadă de relativ progres în realizarea obiectivului de creare a unei zone de comerţ liber. financiar. transporturi. să scadă anual în trepte. • Realizarea pieţei comune. Acordul de cooperare din 1986 s-a semnat în condiţiile în care ambele ţări se confruntau cu serioase dificultăţi ale balanţei de plăţi. Argentina a impus restricţii la toate importurile din ţările învecinate pentru a proteja industriile locale. care s-a realizat până în anul 1994. Principalele etape de realizare a obiectivelor stabilite prin tratatul de constituire pot fi rezumate astfel: • crearea zonei de liber schimb.NAFTA a prevăzut şi o structură instituţională. La San Antonio (Texas) se va înfiinţa Banca de Dezvoltare Nord-Americană (North American Development Bank). Această perioadă este necesară pentru pregătirea sectoarelor sensibile ale ţărilor membre pentru o competiţie directă. iar disputa comercială bilaterală a . $. noile administraţii civile din Brazilia şi Argentina au negociat şi semnat un număr important de acorduri sectoriale în domeniul comercial. cele mai importante din MERCOSUR. 25 % din comerţul mondial. Uruguay şi Paraguay au început negocierile cu Argentina şi Brazilia. Acordul de cooperare regională deschidea posibilitatea expansiunii echilibrate a schimburilor comerciale cu anumite produse industriale. 67 % din producţia industrială şi din comerţul intern. Principalele obiective ale acestei grupări au avut în vedere eliminarea barierelor tarifare şi netarifare între ţările membre. eliminarea asimetriilor existente în domeniul legislaţiei. Paraguay şi Uruguay în 2006. Pentru informatică şi telecomunicaţii. Între anii 1990-1997. cooperare şi dezvoltare. cât şi în realizarea unor evoluţii progresive în liberalizarea comerţului cu anumite produse (automobile şi zahăr). care prevedea înlăturarea într-o perioadă de 10 ani. tariful comun va fi aplicat din 2006. fiecare ţară membră va ajunge la nivelul convenit diferit: Argentina şi Brazilia în 2002. după EU. între ţările participante la MERCOSUR s-a intensificat considerabil comerţul. În acelaşi timp. alcătuită din 4 membri fondatori (Brazilia. 62 % din totalul populaţiei Americii de Sud.

astfel încât să compenseze dificultăţile care însoţesc comerţul liber. condiţii de sănătate. De asemenea. O altă întrebare este dacă beneficiile vor fi în mare măsură distribuite. importurile Chile din MERCOSUR atingând cifra de 4. Şi Bolivia a semnat în decembrie 1996 un acord de liber schimb cu MERCOSUR. respectiv 16 % din totalul importurilor. cât şi celui clasic.3 % din totalul importurilor MERCOSUR. Brazilia. Conform acestui concept. de exemplu. Încheierea acestui acord a condus la o impulsionare a relaţiilor comerciale dintre cele două părţi semnatare. culturale şi economice la care nu reuşeşte să răspundă acest sistem. dat fiind faptul că importurile Boliviei din MERCOSUR. iar importurile MERCOSUR din Chile. având ca obiectiv central eliminarea imediată a tarifelor pentru unele produse. 1. Acordul a intrat în vigoare din martie 1997. un acord de liber schimb. (326 milioane USD) reprezintă 20 % din totalul importurilor sale. Părerile conflictuale cu privire la comerţul liber rezultă din modelele economice utilizate în anticiparea viitorului. pe când importurile MERCOSUR din Bolivia. . iar Brazilia a retras acordarea de licenţe automate de import pentru produsele din Argentina. în timp ce Bolivia a acceptat 900 de produse provenite din MERCOSUR fără impunere vamală. care au devenit supuse aceluiaşi regim ca şi mărfurile din afara MERCOSUR. Michele A. angajându-se să subvenţioneze o uzină Ford pentru a influenţa decizia americană de implantare. • acordurile regionale de comerţ reprezintă şi un răspuns dat nu numai unor interese economice. • acordurile regionale nu pot servi ca nişte înlocuitori pentru sistemul multilateral GATT. Sectoarele cele mai sensibile. De asemenea. depăşind astfel îngustimea pieţelor interne. MERCOSUR a creat o listă de 1000 de produse din Bolivia ce nu se supun vămuirii. Argentina a continuat să impună restricţii la încălţăminte şi textile.5 miliarde USD. pentru a le reforma şi a le pregăti pentru o piaţă regională deschisă. (219 milioane USD). care este opus atât conceptului de regionalism deschis. Criticii NAFTA apreciază că acordul este lipsit de prevederi ca şi acordul CEE cu privire la drepturile sociale fundamentale ale muncitorilor. Este foarte dificil pentru aceste state să ducă la îndeplinire obiective ambiţioase. în condiţiile în care depind în mare măsură de investiţiile din ţările dezvoltate. siguranţă şi protecţie pentru copii. au fost deja exceptate de la programul generalizat de liberalizare. reprezintă doar 0.continuat să submineze gruparea. de integrare regională. • entităţile regionale sunt caracterizate ca „un fel de laborator de cercetare pentru investigarea şi testarea de soluţii la problemele tot mai complexe de comerţ” cu care se confruntă ţări care au politici economice similare. ca economiile de scară. lucru care contravine ideii de piaţă liberă. cu scopul creării unor tarife vamale preferenţiate. Controverse legate de integrarea în cele două Americi Însuşi Adam Smith nota că mâna invizibilă a pieţei poate avea ca un rezultat „consecinţe inacceptabile” dacă „guvernele nu îşi iau măsuri pentru a le preveni”. În prezent. nici acordurile convenite nu au fost respectate. Chile a semnat în octombrie 1996 cu MERCOSUR. o ţară este îndreptăţită să exporte atât cât va importa din ţara parteneră. acestui sector i se aplică un regim restrictiv de comerţ dirijat. Importanţa comercială a acordului este mai mare pentru Bolivia decât pentru MERCOSUR. ci îl completează cu acele cerinţe politice. iar economia lor nu poate rezista unei concurenţe deschise decât în cazul unui număr restrâns de produse. sub impactul noii viziuni americane asupra terorismului. SUA apreciază că: • ţările cu politici similare au o relaţie naturală de a conveni mai degrabă alianţe de comerţ regional. dar şi unor interese de natură politică. Aceasta sporeşte întrebarea dacă vor predomina efectele negative ale „mâinii libere” în NAFTA sau cele pozitive. respectiv cel auto şi al zahărului. Bolivia şi MERCOSUR făcând primii paşi spre crearea zonei de liber schimb. Motivaţiile şi rolurile jucate de acordurile regionale de comerţ liber sunt diferite. adică 2 % din totalul importurilor.7 miliarde USD. liberalizarea circulaţiei persoanelor şi a forţei de muncă vor fi regândite. • proximitatea geografică şi implicit cheltuielile mai scăzute de transport şi comunicaţii determină iniţierea şi dezvoltarea unor angajamente regionale de comerţ. îndelungi şi nesigure şi/sau riscul unui eşec al unei runde GATT şi vidul rezultat pe arena multilaterală ca urmare a abordării acestor probleme. ca un răspuns natural la tendinţele firmelor de a face un comerţ intens pe plan regional. Sectorul autovehiculelor reprezintă un sfert din comerţul intraregional şi joacă un rol cheie în specializarea industrială a viitoarei zone. Sager de la Universitatea „George Mason” din Fairfax. previzionate de teoria comerţului internaţional. decât să îndure negocierile multilaterale GATT. Acordul respectiv garantează tratamentul egal pentru bărbaţi şi femei.

dar deschiderea pieţei americane în special către muncitorii din Mexic va fi mult mai atent analizată. consideră că de fapt NAFTA a condus la pierderea de locuri de muncă în America. perioade prelungite de eşalonare a dezarmării vamale şi multe alte aspecte. afectând. lucru ce nu este pe placul sud-americanilor. la aproape un deceniu de existenţă. dacă sunt mişcări muncitoreşti. O altă temere legată de FTAA este cea a concedierilor. servicii şi investiţii. cele mai mari câştiguri contabilizându-le Mexicul. De cealaltă parte. când schimburile intraregionale deţineau sub 38% din totalul schimburilor comerciale ale regiunii. iar controversele legate de succesul sau insuccesul acestui acord să alimenteze o literatură extrem de bogată. Aceste divergenţe îşi originea în nivelurile diferite de dezvoltare şi. Firmele mexicane se văd astfel confruntate cu concurenţa produselor mai competitive din SUA. datele statistice arată că. O serie de divergenţe au şi apărut între ţările iniţiatoare. procesul de formare a vastei zone de liber schimb pe cele două continente este unul deloc comod. întârzierea în ceea ce priveşte aplicarea multor prevederi NAFTA. incluzând şi Mexicul.vârstnici şi handicapaţi. În cazul celorlalte grupări din Asia sau America de Sud comerţul intraregional are valori destul de modeste. Cu toate acestea. militanţii antiglobalizare susţin că cetăţeanul s-a ales doar cu o "urnă" pentru sugestii. De aceea. FTAA este o extindere NAFTA. Efectele în valuri ale NAFTA sunt. de fapt. de unde „corporaţiile FTAA” încep să mute exploatările miniere în ţări cu mai mulţi şomeri ca Guatemala şi Haiti. Adversarii FTAA. fac ca evaluarea completă a impactului NAFTA asupra economiilor din regiune să fie foarte greu de realizat. ca şi cei NAFTA. Susţinătorii acordului subliniază că o analiză în dinamică a efectelor NAFTA relevă lcreşterea bunăstării la nivel global în cele trei ţări. în timp ce importurile intraNAFTA se situează la 39.6%. De altfel. declin datorat apariţiei NAFTA. creşterea numărului de şomeri şi scăderea venitul pe locuitor. în special. iar NAFTA a adus în primul rând poluare. în anul 2001. cu peste 55% din totalul exporturilor. SUA este reticentă în ceea ce priveşte protecţia mediului şi forţa de muncă. comerţul intraNAFTA reprezenta 46% din total. 42% pentru grâu şi . îndeosebi. Favorizând interesele corporaţiile agricole. în interesele diferite pe care acestea le au. teme ca promovarea şi protejarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Între 1995 şi 2000 preţul în SUA pe care l-au primit fermierii pentru porumb a scăzut cu 33%. se consideră deosebit de pozitiv în accelerarea fluxurilor de mărfuri. afectând astfel muncitorii. a corupţiei şi sărăciei. cu excepţia UE. cu surplus de forţă de muncă şi cu posibilităţi mai scăzute de a respecta norme severe. sănătatea. este singura grupare integraţionistă importantă în care relaţiile comerciale intraregionale sunt la nivelul celor extraregionale. deci. Ţările latino-americane sunt interesate mai ales de sporirea posibilităţilor de acces al produselor agricole pe piaţa nord americană. De altfel. Aşa se întâmplă în Mexic. Faţă de anul 1992. fluxurile comerciale în regiune au crescut de peste două ori peste cele prevăzute de modelele statice de analiză a creării zonei de liber schimb. a crimei organizate. În ciuda declaraţiilor conform cărora atât NAFTA cât şi FTAA vor lucra pentru cetăţeni. pe când sute de corporaţii au acces la textul tratatului şi-şi pot stabili propriile reguli în cadrul pactului FTAA. astfel. nu trebuie uitat că America Latină este un continent mai puţin omogen decât America de Nord. interesele producătorilor locali. În special ca urmare a creşterii fără precedent a economiei americane timp de un deceniu. nu trebuie neglijată opoziţia tot mai activă a militanţilor antiglobalizare şi a recentelor măsuri menite a preveni terorismul internaţional. care se repercutează şi asupra libertăţii de circulaţie a persoanelor şi chiar a produselor. dar nu numai. de asemenea. lăsându-i fără servicii. Unii observatori prevăd un declin în valuri în Mexic. În plus. La rândul său. combaterea traficului de droguri. Şi agricultura este un domeniu deosebit de sensibil şi controversat. de carne vie. modelul NAFTA al agriculturii orientate spre export a redus substanţial veniturile fermierilor. Din experienţa ţărilor în care a fost implementată FTAA reiese că drepturile fundamentale muncitoreşti şi interesele familiei de muncitori sunt erodate de tratatul comerţului liber din care lipsesc prevederile protecţiei acestora. Corporaţiile preferă să creeze locuri de muncă în ţări cu o rată a şomajului ridicată şi un salariu mediu scăzut. acestea ameninţă că-şi vor muta firma în altă ţară. Se remarcă. Pe de altă parte. deşi peste nivelul înregistrat în anul 1992. întărirea democraţiei au fost incluse pe agenda de lucru interamericană. astfel încât. Mulţi critici americani. care a continuat şi a extins zona de comerţ liber FTAA între SUA şi Canada. consideră că. Există opinii conform cărora NAFTA a reprezentat un dezastru pentru micii fermieri din SUA şi Mexic. Impactul NAFTA. insistând pentru introducerea acestor teme pe lista de negocieri şi reglementarea lor strictă. comerţul intraregional NAFTA a crescut mai mult decât cel extraregional. în perioada 1990 – 2001. educaţia. ponderea ridicată a exporturilor intraNAFTA. obiectul criticilor aduse creării acestei zone de comerţ liber.

De asemenea. Cel puţin jumătate de milion de fermieri şi-au părăsit terenurile. o preocupare crescândă este legată de faptul că negociatorii comerciali din SUA încearcă să folosească FTAA să forţeze alte ţări să accepte folosirea organismelor modificate genetic (OMG). făcându-i şi mai dependenţi. reprezentând de 6 ori mai mult decât înainte. rămâne de văzut într-un viitor deloc îndepărtat. privatizarea a avut deja loc şi cei care sunt cel mai puţin capabili să plătească pentru servicii vitale sunt cei care au cel mai mult de suferit. care otrăvea apele statului. Astfel de privatizări ar fi negative în special pentru comunităţile de lucrători şi pentru cele de culoare. astfel. De când NAFTA a intrat în funcţiune. În unele ţări. FTAA este privită. reglementate de capitolul II din NAFTA.34% pentru soia. încurajând şi mai mult supraproducţia. Teama de creşterea şi mai mult a forţei marilor corporaţii constituie un alt motiv de îngrijorare pentru cei ce nu sunt adepţii lărgirii NAFTA către America Latină. În Mexic. integrarea pe continentele americane este o realitate. dar şi cu sacrificii. sănătatea. ca o ameninţare ce va adânci criza. le reduce profiturile. întrucât giganţii agricoli şi-au vărsat porumbul subvenţionat aici. Când oraşul bolivian Cochabamba a privatizat serviciul de distribuţie a apei. Dincolo de aceste controverse. Deja. . întrucât marile corporaţii au patentat seminţele modificate genetic. Fermierii au păstrat în mod tradiţional seminţele din an în an. dacă corporaţiile cred că orice acţiune guvernamentală. NAFTA include căi fără precedent pentru corporaţii ce le permite acestora să atace legile prin aşa-numitele procese "investitor-stat". costurile au crescut cu 200%. cu efecte pozitive incontestabile. permit corporaţiilor să dea în judecată guvernele pentru compensaţii. dar. şi să stopeze încercarea californiană de a scoate de pe piaţă un gaz aditiv. inclusiv aplicarea legilor privind sănătatea publică şi securitatea. MTBE. 33000 de mici fermieri au dat faliment. Dar grupurile ecologice avertizează că aceste tehnologii nu au fost testate suficient. Cât de mult sau cât de puţin vor reuşi statele sau companiile să se adapteze unui mediu în continuă schimbare. aceşti fermieri vor fi forţaţi să plătească pentru seminţe. capitolul II a făcut posibilă abrogarea unei legi canadiene care interzicea o substanţă chimică care produce leziuni la nivelul sistemului nervos. Se aşteaptă ca FTAA să forţeze ţările să privatizeze servicii ca educaţia. şi experţii în securitatea alimentară spun că OMG-urile vor creşte foametea în naţiunile sărace. preţul primit de fermieri pentru porumb s-a prăbuşit cu 45% în 3 ani. energia şi apa. Astfel de procese.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->