Unirea de la Strâmba (XXI)

Daniel Cristea-Enache

27.06.2005

Fapt este că protagonistul acestor scene - şi al celor care ne rămân necunoscute -

refuză să intre în condiţia de victimă şi, prin aceasta, în raportul de forţă creat de
autoritate. Se îndoaie sub lovituri, dar nu se îndoieşte; suportă cu stoicism chinurile
venite în rafale sau într-o metodică torţionară, refuzând orice cooperare cu autorităţile
şi câştigând astfel respectul şi simpatia camarazilor de celulă şi de lagăr. Un alt coleg de
"studii" carcerale, Alexandru Paleologu (şi el, ulterior, relevat ca informator al
Securităţii...) îi remarcă nu numai talentul de povestitor "extraordinar, truculent" şi
darul râsului "uriaş", ci şi această însuşire destul de rară în condiţiile date, "de a fi un
domn" (1). Un domn ajuns din urmă, ca într-un coşmar repetitiv, de ura bine dirijată
a tovarăşilor care îl demascaseră în presă, trecându-şi acum contribuţiile între coperţi
de carte. Astfel, deţinutul din celula 83 de la Gherla, după ce intră în greva foamei şi
obţine dreptul de a face o cerere de recurs, arătându-şi nevinovăţia, primeşte de la
Centru, cu relativă promptitudine, următorul răspuns: "peste două săptămâni soseşte
de la Centrul nostru un tovarăş lucrător în aparatul politic. Mi se dă să citesc o carte,
mai bine zis un fragment din cartea lui Andrei Băleanu Conţinut şi formă în artă, Ed.
Ştiinţifică, 1959. La pagina 130 stătea scris aşa: «Astfel, într-un articol calomnios,
publicat în urmă cu trei ani, un oarecare Ion D. Sîrbu, atacând de pe poziţiile
negativismului burghez Ziariştii de Al. Mirodan, încerca să discrediteze metoda
realismului socialist şi cerinţa zugrăvirii pe scenă a eroilor pozitivi, îndeosebi a
comuniştilor. El insinua, printre altele, că prezenţa eroului pozitiv în piesă ar presupune
‘oarecare riscuri artistice’, deoarece negativul este ‘în orice caz mai convingător pe
scenă’». După ce m-a pus să citesc tare şi să memorez acest fragment din capitolul el
însuşi incriminat (‘...despre poticnelile revizioniştilor’), am încasat cea mai teribilă
bătaie din întreaga mea carieră. De atunci figurează în dosarul meu acuza: «reacţionar,
promotor al dogmatismului revizionist». Băleanu, care în sus-amintita carte îl face
cretin pe Eugen Ionescu, în lucrareaRealism şi metaforă în teatru ridică în slăvi pe
Bérenger-Beligan. În acelaşi volum, mă numeşte «un obscur cronicar, din fericire
dispărut din lumea presei noastre...», fără să-mi citeze numele. Între timp, murisem.
Conform scenariului." (2).

Radiat din viaţa civilă şi din spaţiul unei culturi în care nu merită să figureze, Ion D.
Sîrbu se conturează ca un personaj consistent şi o figură greu de uitat, dincolo
(dincoace) de gratiile închisorii. Peste ani, el va remarca această ciudată răsturnare a
raportului dintre libertate şi spaţiul în care ea se poate manifesta. Adevărata libertate
este - paradoxal, dar adevărat - a celor închişi în temniţele regimului. Cei evoluând în
spaţiul social al epocii, obligaţi să respecte regulile strâmbe ale acesteia, sunt
condamnaţi, în fond, la strictă obedienţă, la o captivitate cu atât mai tristă, cu cât este
numită, fraudulos, libertate. Disjungerea şi divorţul între realitate şi lozincile care o
sufocă, o falsifică şi, finalmente, o susbtituie reprezintă o temă de amară reflecţie a lui
Sîrbu încă dinainte de instalarea regimului comunist. În prezent, ea primeşte noi
confirmări şi ilustrări, făcându-l pe deţinut circumspect şi mefient faţă de orice gest (cât
de favorabil) al autorităţii. Alături de tovarăşii de suferinţă (de cei care au reuşit să
reziste avansurilor ori presiunilor anchetatorilor), el ajunge să contrazică şi să respingă
din principiu orice "teorie" şi practică infra-concentraţionară emanate de sus, dinspre
comandanţii lagărului. Semnele de bunăvoinţă, de relaxare a detenţiei, micile concesii
ale autorităţii sunt aprioric suspecte în ochii deţinuţilor, care le refuză cu o bucurie
aproape pură a boicotului: "Există un paradox (sau error fundamentalis) în toate aceste
îndemnuri de sus spre sinceritate, dialog, curaj. Îmi aduc aminte, la Gherla, 1959, în
camera 83, a intrat la un moment dat un ofiţer politic şi ne-a spus că de astăzi avem
voie să discutăm liber «de-ale noastre». Am încremenit, eram 50 de deţinuţi în acea
cameră, ne cunoşteam, ştiam totul unii despre alţii, şi totuşi, după ce s-a consumat
acest îndemn oficial, nimeni nu a mai scos nici un cuvânt. Această oficială dezlegare ni
se părea (şi era!) deosebit de perfidă şi periculoasă. În 1961, la Periprava, altă minune:
am fost anunţaţi că avem voie să jucăm şah. (Cred că de astă-dată, în cadrul unei
destinderi generale, această concesie era sinceră.) Şah se juca pe ascuns, se juca
intens, aveau loc chiar concursuri pe barăci - dar din clipa în care ni s-a dat voie, şahul
ni s-a părut un ordin suspect şi o obligaţie rea. Nu am mai jucat - am trecut pe table,
moară, barbut." (3).
Fac rău, fac bine "duşmanii poporului"? Ştiu ei ce ştiu. Preferă condiţia de victimă
închisă, dar nu supusă de regim, celei care implică o anumită coabitare, grade variabile
de colaborare "în beneficiul ambelor părţi". Orice favor are un scump preţ moral, astfel
că toate ofertele sunt respinse din capul locului. Judecata lui Sîrbu şi a celorlalţi
încăpăţânaţi rezistenţi este corectă, fiindcă zâmbetul regimului maschează o realitate
pe care tot el a construit-o; şi un sistem de referinţă inacceptabil. Sunt preferabile,
atunci, chinurile detenţiei, fiindcă de ele ajunge să se lege strâns ideea de dreptate, de
adevăr pus în zeghe prin proliferarea minciunii oficiale. În acest sens (şi numai pentru
unii dintre deţinuţi, nu pentru toţi), suferinţa limpezeşte şi purifică. În cazul lui Ion D.
Sîrbu, ca şi în cel al lui N. Steinhardt, închisoarea constituie pragul cel mai de jos şi,
totodată, cel mai înalt al experienţelor parcurse. Căci suferinţa fizică şi tortura psihică
sunt convertite în valori ale spiritului, ce arde, cu flacără înaltă, în acest purgatoriu
existenţial. Semnificativ, dintr-un asemenea unghi, şi deosebit de frumos în esenţa şi în
simbolistica sa este momentul de ecumenism obţinut după luni de tratative şi negocieri
interconfesionale. Suferinţa comună şi diplomaţia câtorva dintre deţinuţi (printre care şi
Sîrbu) sunt treptele minunatei uniri de la Strâmba, de Paştile anului 1961: "În anul
1961 eram la Strâmba în Balta Brăilei, dormeam în pat cu Sergiu Al-George. O iarnă
lungă şi grea ne-a imobilizat, vreo 1500 de «voluntari» lucrători la dig; majoritatea
intelectuali. Am dus cu ortodocşii, catolicii, greco-catolicii şi trei categorii de protestanţi
timp de trei luni de zile, nişte tratative «eucharistice»; am pledat pentru UNIREA
creştinilor (...) Cum spun, am dus cu pricepere (?), cu încăpăţânare, sfătuit fiind
teologic de Prunduş, aceste tratative. Problema împărtăşaniei am pus-o la o parte; nu a
putut fi «unificată». Am căutat acel primitiv creştin (originar-creştin) Genus proximus al
tuturor confesiunilor care, ziceam eu, doar în formă s-au diferenţiat... În sfârşit, se pare
că aveam pe atunci şi har, şi tact diplomatic; cred că eram şi de aproape informat
având alături de mine mari învăţaţi în cele teologiceşti şi bisericeşti treburi. Rezultatul:
Paştile (...) le-am sărbătorit împreună. Un sobor de cinci preoţi (mari în grad) a oficiat o
liturghie veche, în limba greacă. Corul a cântat pe rând în greacă, latină - doar la sfârşit
în limba română: Mântuieşte-ne, Dumnezeule, după mila Ta şi după mărimea... Predică
nu s-a ţinut; doar prin consens, eu ca mirean, mi-am exprimat bucuria de a fi fost
martorul unui miracol (...) Aveam cinci turnători printre noi; au fost atât de întorşi pe
dos că au renunţat să-şi facă cuvenitele delaţiuni. În memoria celor care au participat la
acest, pentru unii, sublim (pentru alţii ridicol act creştinesc) moment, s-a împământenit
expresia «Unirea de la Strâmba»." (4). Să înregistrăm şi o altă versiune (a lui Florin C-
tin Pavlovici) asupra aceluiaşi, unic, eveniment: "Paştele de la Strâmba a fost o
sărbătoare a tuturor. Preoţi ortodocşi, catolici, greco-catolici şi reprezentanţi ai altor
biserici creştine au trecut peste deosebirile de cult şi au slujit împreună, într-o
impresionantă probă de ecumenism. Uniţi în suferinţă, deţinuţii şi-au acordat iertarea,
cum şi-o acordau primii creştini în groapa cu fiare. În absenţa unor concilii sau sinoade,
fără clopote, fără lumânări sau odăjdii, creştinismul în zeghe şi-a refăcut unitatea.
Sufletul acestei armonii a fost Gary Sîrbu, părintele Raţiu, preot greco-catolic, şi
călugărul ortodox Mina Dobzeu, cel care, la Jilava, transformase cana de băut apă în
cristelniţă şi îl botezase, în taină şi tot sub semnul ecumenismului, pe N. Steinhardt,
gest în simplitatea căruia se va împlini peste ani modelul christic din Jurnalul fericirii.
Celălalt entuziast, părintele Raţiu (Alexandru?), era doctor în teologie, cu studii la
Roma, făcea închisoare de prin 1948-’49, de la interzicerea Bisericii Unite, şi se bucura
de un dublu prestigiu: al culturii şi al unui comportament impecabil. În acceptarea
slujbei comune, cuvântul său a fost hotărâtor. Nu s-au ţinut predici, însă dăruirea cu
care s-a cântat «Hristos a înviat» i-a trezit pe paznicii noştri din amorţire. Caraliii au
venit să asiste la finalul slujbei, însoţiţi de ofiţerul politic, dar nu au părut impresionaţi;
cred că şi în alte barăci întâlniseră acelaşi lucru. Au privit, au ascultat, au plecat. Abia
seara ne-am dat seama că vizita lor nu a rămas fără urmări. La ora la care, în mod
obişnuit, ni se descuiau uşile şi eram lăsaţi să mergem la pagodă, gardianul de serviciu
ne-a comunicat că, drept pedeapsă pentru atitudinea noastră banditească, baraca va
rămâne zăvorâtă timp de zece zile. La protestele noastre, omul, care părea la curent cu
sărbătorile creştine, ne-a consolat: «Fiţi mulţumiţi că nu staţi aşa până la Înălţare.»
Timp de zece zile am fost ţinuţi sub cheie, cu hârdăul de excremente în mijlocul câtorva
sute de oameni, pentru că acele câteva sute de oameni au îndrăznit să cânte «Hristos a
înviat»." (5).

Note:
1. Al. Paleologu, Ion D. Sîrbu – restituiri. Interviu luat de Antonio Patraş, în "Jurnalul
literar", nr. 15-16/ 1998. Reluat în vol. Politeţea ca armă, Ed. Dacia, Cluj, 2000, pp.
117-127.
2. Ion D. Sîrbu, Scrisori către bunul Dumnezeu, ed. cit., p. 182. Cf.: "A vorbit la radio
Europa-Liberă cea mai odioasă lichea a anilor Arlus şi ai proletcultismului: fostul mare-
inchizitor al Teatrului, redactor la pagina a II-a a «Scînteii», tovarăşul Andrei Băleanu.
«E-hei, declară el acum, el, de când încerca să-şi dea doctoratul în marxism la
Moscova, în 1954, şi-a dat seama că...». Asta nu l-a împiedicat ca în plin dezgheţ
antistalinist, în 1956-57, timp de 6 luni, să organizeze o campanie în presă împotriva
mea, numai şi numai fiindcă am îndrăznit să critic un pic piesa foarte stalinistă a
tânărului său prieten, coleg la «Scînteia», genialul Al. Mirodan. Campanie terminată cu
arestarea mea şi condamnarea, în trei trepte de groază şi anchete, la şapte ani muncă
silnică şi confiscarea averii. Iar după executarea pedepsei, acelaşi cabinet Răutu-
Băleanu-Mirodan aranjează cu Drăghici să plec în domiciliu forţat la Mina Petrila (mai
târziu la Craiova). După câte ştiu, aş fi singurul deţinut ale cărui cărţi şi manuscrise au
fost «date la topit», singurul care nu am primit înapoi buletinul de Bucureşti (unde am
locuit când am fost arestat), singurul care am primit dreptul de a publica doar în 1967,
dar fără să am voie să fac filme, să fiu jucat în Capitală, Cluj, Iaşi, interzis de a fi jucat
cu o comedie, interzis de a ieşi din ţară... Domnul Andrei Băleanu - călăul şi groparul
meu - a cerut azil politic în R.F.G. Şi a obţinut.". În: Ion D. Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist
fără jurnal, ed. cit., vol. II, pp. 34-35.
3. Idem, ibidem, p. 175.
4. Idem, Scrisori către Ion Maxim, în "Luceafărul", nr. cit.
5. Florin Constantin Pavlovici, vol. cit., pp. 317-318.