SACRAMENTELE 1 Introducere1 DEFINIŢIA SACRAMENTULUI Iubiţi credincioşi, vom începe astăzi un capitol larg în care vom medita despre

cele şapte sacramente al Bisericii. Harul lui Dumnezeu îl primim prin sacramente şi prin rugăciune. Desigur, Dumnezeu poate să ne dea harul său şi fără aceste mijloace, dar obişnuit împarte harurile sale prin Sf. Sacramente şi prin rugăciune. EX: Cei mai mulţi dintre voi aţi lucrat sau aţi văzut lucrându-se într-o grădină de zarzavaturi. Aţi văzut câte canale sunt în grădină prin care apa vine şi este dirijată spre rădăcinile plantelor. Ei bine, ceea ce sunt canalele pentru plantele din grădină, sunt şi sacramentele şi rugăciunea pentru sufletele noastre. Şi aşa cum apa vine prin aceste canale la rădăcina plantelor, tot aşa vine şi harul lui Dumnezeu în sufletele noastre prin canalele Sf. Sacramente şi ale rugăciunii. I. Definiţia sacramentului Iubiţi credincioşi, analizând definiţia sacramentului pe care ne-o dă catehismul vedem că:  un sacrament este un semn văzut,  orânduit de Isus Cristos,  prin care dobândim harul nevăzut pentru mântuirea sufletelor noastre. 1. În primul rând, deci, orice sacrament este un semn văzut, adică extern, ce se poate vedea. Dar ce este un semn? Un semn este un lucru care ne arată ceva. EX:  Fumul care este de pe horn ne arată că în casă, în sobă arde focul.  Crucea care este pe un turn ne arată că acea clădire este o biserică.  Plânsul este un semn că ai o durere sau o supărare. Deci iată ce este un semn: un lucru prin care ni se arată ceva. Fiecare sacrament este un semn care este format din două părţi:  Prima parte constă de obicei într-un lucru material; aşa cum este apa la Botez; uleiul sfinţit la Mir; pâinea şi vinul la Sfânta Euharistie.  Partea a doua constă din cuvintele pe care trebuie să le spună cel care administrează sacramentul respectiv. De exemplu la Botez preotul spune: Eu te botez în numele Tatălui şi al …. La Mir episcopul spune: Primeşte pecetea Duhului Sfânt…. La Spovadă preotul spune: Eu de dezleg de păcatele tale….

2

2. Al doilea lucru nedespărţit de sacrament este că orice sacrament este orânduit de Isus Cristos. Pentru ce orice sacrament trebuie să fie orânduit de Isus Cristos? La această întrebare putem răspunde uşor dacă ne gândim la ce este un sacrament: un semn văzut care ne harul lui Dumnezeu. Cine putea să înfiinţeze aceste semne, care să aibă o putere aşa de mare încât să ne dea harul lui Dumnezeu? Desigur că numai Isus Cristos, pentru că el fiind Fiul lui Dumnezeu, numai el este posesorul harului şi stăpân al tuturor lucrurilor. Nici un om: nici preot, nici episcop, nici papă, nu putea să înfiinţeze Sf. Sacramente, decât numai Isus Cristos. Vedeţi deci de ce trebuie să stimăm şi să avem un respect foarte mare faţă de Sf. Sacramente? 3. Deci, dacă orice sacrament este un semn văzut, ne întrebăm, ce vrea să ne arate acel semn? Iată răspunsul: semnul văzut ne arată harul nevăzut pe care îl primim în acel sacrament. EX: Dacă intri într-o farmacie şi ceri un medicament, farmacistul îţi dă o sticluţă pe care scrie ceva. Dacă n-ar scrie pe sticluţă ce fel de medicament este, n-ai putea şti. La fel şi semnul văzut la un sacrament, ne arată ce fel de har primim prin acel sacrament. Şi nu numai ne arată ce fel de har primim, dar chiar produce acel har, conţine în sine acel har. II. Semne, rituri şi simboluri. EX: Doi logodnici se pregătesc pentru căsătorie. Preotul care-i pregăteşte le spune: - Am observat că de când aţi intrat aici vă ţineţi de mână. Nu ştiu, este oare chiar necesar? Ea răspunde: - Da, este necesar…vă daţi seama părinte, noi nu ne putem iubi fără să o arătăm. Trebuie să se vadă iubirea noastră. Să o vedem şi noi şi să o vadă şi alţii. Trebuie să ştie şi ei că suntem logodiţi, că suntem fericiţi. El răspunde: - Da, este necesar mai ales pentru noi…sunt zile în care ca nişte nebuni ne repetăm unul altuia de zeci de ori „te iubesc!” pentru că n-o pot iubi pe logodnica mea fără să-i spun. Când iubeşti pe cineva nu poţi să nu-i arăţi această iubire: faci semne, îi dai semne. Îi spui dar trebuie să şi-i arăţi acest lucru.

3

Acest exemplu liric al iubirii dintre doi tineri ne apropie de înţelesul sacramentelor, pentru că ele nu sunt altceva decât semnele iubirii lui Dumnezeu faţă de noi. EX: Preşedintele ţării inaugurează o întreprindere. Pronunţă un discurs şi taie pamblica simbolică. Pamblica este un simbol pentru că evocă ceva cu totul deosebit decât este în sine. Evocă bariera care era în calea progresului oamenilor. Gestul preşedintelui nu aduce nimic construcţiei; semnifică în mod solemn că în acel moment se deschide un loc de muncă, un nou loc de întâlnire între oameni, o nouă sursă de bunuri necesare vieţii. Gestul său ritual este simbolic. Dar pe plan uman este chiar necesar ca munca inginerilor şi a constructorilor să aibă un sens şi să se sărbătorească terminarea ei. Fără sărbătoare munca ar fi animalică, ori suntem oameni! Vedeţi, ritul este gratuit, inutil, la nivelul vieţii imediate, dar dă sens şi valoare. Aşa sunt: dansul, sărutul, strângerea de mână, vasul cu flori pe masă. Flacăra olimpică purtată din Grecia până în ţara în care se organizează jocurile olimpice. Steagul unei ţări care este salutat sau apărat. Ghiocelul sau mărţişorul oferit de 1 martie… Ritmul este un mijloc de exprimare prin care omul iese din existenţa sa obişnuită. Mulţi repetă după Max Weber: „Lumea este decepţionată…omul încearcă să descifreze nu numai un cuvânt al lui Dumnezeu. El a deschis un întreg şantier. Revoluţia industrială, tehnica au distrus simbolismul fundamental: apa, pâinea, vinul, ospăţul, lumina…şi dintr-o dată orice simbolism sacramental. Dar spunem acestea nu pentru a căuta o scuză sărăciei celebrărilor noastre şi răcelii evlaviei noastre. Grija pentru mediu, exodul de la sfârşitul săptămânii, concediile de iarnă, goana spre munte sau spre mare în concedii, patima pescuitului… arată destul că omul nu se dezumanizează aşa de uşor. „Se pare că simbolurile elementare rezistă” spunea H. Denis. Omul rămâne fratele naturii şi prin ea – mai mult sau mai puţin conştient – fiu al lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu rămâne tatăl oamenilor. Duhul său a inspirat Conciliul Vatican II. Ne cere să nu fim decepţionaţi în privinţa sacramentelor, dar să părăsim obiceiurile care ne-au înăbuşit sufletul, pentru a da o şansă riturilor sacramentale reînnoite. Am vorbit despre riturile simbolice, pornind de la dragoste. Aceasta este calea de a-l înţelege pe Dumnezeu şi sacramentele. Căci Dumnezeu este iubire. Să urmărim această cale şi vom înţelege că aceste semne gratuite, oricât de inutile ar părea, sunt mai necesare decât a mânca sau a bea. Mai necesar deci mai eficace. Luaţi un copil… are nevoie de lapte, de căldură, de curăţenie. Dar e necesar ca aceste îngrijiri să fie însoţite de iubire, de cuvinte de gingăşie: semne de iubire, sacramente ale iubirii.

4

Copilul, omul are nevoie în primul rând de iubire de întâlnire cu ceilalţi, pentru a lega prietenii, a face alianţe. E o problemă de mântuire. Mântuirea omului este legată de alianţele lui: alianţa de iubire între copii şi părinţi, alianţa de dragoste între bărbat şi femeie. Alianţe trăite în mărturii reciproce, adică prin semne, rituri simboluri cuvinte.

III. Care sunt cele 7 sacramente? Dacă ne întrebăm mai departe, de ce a întemeiat Isus Cristos 7 sacramente? Cel mai bun răspuns este că: în nemărginita sa înţelepciune a socotit că sunt destule 7 sacramente pentru mântuirea noastră. De altfel vedem că aceste 7 sacramente corespund foarte bine cu toate cerinţele sufleteşti ale omului. Viaţa supranaturală a sufletului nostru începe prin Botez, e întărită prin Mir şi desăvârşită prin Euharistie – şi dacă am pierdut viaţa supranaturală a sufletului, putem să o redobândim prin Pocăinţă şi prin Maslu. Iar prin Preoţie şi Căsătorie ea este transmisă din neam în neam. Pe de altă parte dacă observăm când primim cele 7 sacramente, vedem că le primim în momentele cele mai potrivite ale vieţii noastre, când avem cel mai mult nevoie de harul lui Dumnezeu:  Botezul la naştere;  Spovada şi Euharistia când ajungem la vârsta priceperii;  Mirul suntem în pragul tinereţii;  Preoţia şi Căsătoria când păşim într-o nouă stare de viaţă;  Maslul când suntem bolnavi. EX: De aceea putem asemăna sfintele sacramente cu nodurile de al paiul plantelor care întăresc paiul ca să nu se rupă la bătaia vântului; astfel şi sfintele sacramente, ne întăresc în tot timpul vieţii noastre pământeşti. EX: După cum pe mări şi oceane se găsesc insule şi porturi unde marinarii se pot adăposti, odihni şi îşi pot lua rezerve de apă şi alimente; sau pe străzi şi şosele se află hanuri unde călătorul se poate adăposti şi reface puterile, tot aşa şi în viaţa noastră sufletească , Isus Cristos a înfiinţat sfintele sacramente, prin care să ne putem reface sau întări puterile supranaturale ale sufletului, până vom ajunge în Patria Cerească. Amin. Cum se împart sacramentele? Sacramentele celor vii, sacramentele celor morţi. Sacramente care se pot primi o singură dată şi de mai multe ori.

5

SACRAMENTELE 2 Introducere 2 HARUL LUI DUMNEZEU I. Din catehism: 1. Ce este harul? Harul este un dar suprafiresc, pe care ni-l dă Dumnezeu, spre mântuirea noastră, pentru vredniciile Domnului nostru Isus Cristos. 2. Ce este harul lucrător? Harul lucrător este un ajutor trecător suprafiresc prin care Dumnezeu ne luminează mintea şi ne întăreşte voinţa, ca să putem face binele şi să fugim de rău. 3. Ce este harul sfinţitor? Harul sfinţitor este un dar suprafiresc prin care din păcătoşi ne facem drepţi, fii ai lui Dumnezeu şi moştenitori ai Împărăţiei Cerului. EX: Un tânăr, pe care toţi îl considerau norocos şi realizat în viaţă, fiindcă era bogat, cu studii superioare, dedat distracţiilor şi călătoriilor, venind acasă la tatăl său, a găsit un slujitor nou pe nume Ion. Tânărul stăpân a observat că Ion era tot timpul bine dispus deşi făcea muncile cele mai umilitoare şi grele din gospodărie. Într-o zi l-a întrebat: - Ioane, eşti fericit? - Da stăpâne. – I-a răspuns Ion. - Dar spune-mi, şti unde este Veneţia? - Nu ştiu stăpâne. - Dar şti cum se spune la soare pe limba franceză? - Atunci tu nu poţi să fi fericit. - Ba da, eu sunt foarte fericit stăpâne. - Dar ce te face pe tine fericit? - Harul lui Dumnezeu pe care îl am în sufletul meu. - Dar ce este harul lui Dumnezeu? Acest tânăr ştia multe lucruri dar nu ştia tocmai ceea ce era cel mai important, singurul lucru care l-ar fi putut face cu adevărat fericit. Tu nu te-ai întrebat niciodată?  Ce este harul?  Este posibil oare să înţeleg ce este harul?  De ce nu este apreciat de mulţi harul? Nu ţi s-a întâmplat niciodată să-ţi fie sete şi să ţi-o potoleşti cu un pahar de apă rece? Ai văzut atunci cum aceea apă nu numai că ţi-a potolit setea, dar ţi-a refăcut şi puterile.

6

Isus aseamănă harul cu apa. Aşa cum apa potoleşte setea trupului, la fel harul potoleşte setea sufletului. Harul ne este dat de Dumnezeu în mod gratuit. Harul nu e ceva care vine adăugat omului, ca şi cum ar fi vorba de o haină externă, o manta care acoperă corpul. Harul este o viaţă nouă care se adaugă vieţii naturale şi o pătrunde. Aşa cum apa potolind setea întăreşte viaţa trupului, La fel harul este viaţa sufletului. II. Ce ne aduce harul?  Devenim copii adoptivi ai lui Dumnezeu;  Sf. Treime locuieşte în noi;  Suntem fraţi ai lui Cristos şi suntem uniţi cu El;  Avem Paradisul ca moştenire. De aici rezultă: Că tu trebuie să crezi în marele dar a lui Dumnezeu şi în iubirea Aceluia care ţi-l oferă. Este vorba de un lucru atât de mare şi sublim încât numai un nebun poate să-l uite, să-l refuze, să-l neglijeze sau să-l dispreţuiască. Harul este o realitate vie în tine, încă de la botez. Trebuie să-ţi aminteşti mereu că eşti copil al lui Dumnezeu şi membru al corpului lui Cristos. Îţi dai seama, eşti Fiul lui Dumnezeu. poate oare cineva săţi ofere o demnitate mai mare? Fii tot timpul conştient şi demn de acest dar. Gândeşte-te adesea la cuvintele apostolului Ioan: „Noi suntem născuţi din Dumnezeu, aşadar trebuie să trăim ca fii ai lui Dumnezeu, cătând împărăţia Sa.” Iar Isus ne spune: „Căutaţi în primul rând Împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte vi se vor adăuga.” (Mt 6,33) A te teme de păcat. Singurul lucru capabil să-ţi ia harul şi să te lipsească de toate bunurile pe care harul ţi le dă. Sfinţii se întrebau: „Cum e posibil să comiţi păcatul, să-l alungi pe Dumnezeu din inima ta, să renunţi la Cristos şi la moştenirea fericită a Paradisului? Să fie aşa dar aceasta prima ta hotărâre: Nu voi mai comite niciodată păcatul de moarte! Va fi oare dificil şi uneori chiar foarte greu de luptat cu ispitele. Dar: „Ceea ce este imposibil pentru oameni, este posibil pentru Dumnezeu.” (Lc 18,27) de aceea ai încredere în Dumnezeu şi roagă-te lui. EX: De la disperare la bucuria cea mai curată. Întorcându-se în seara de 25 martie 1896 de la opera din Paris, unde aplauzele puternice au subliniat frumuseţea voci sale, Eminia Moriconi, a intrat în camera sa şi a hotărât să se sinucidă. O viaţă prea lumească, un lanţ lung de păcate au dezamăgit-o într-atât încât să o determine să strige în acea seară: Ajunge, m-am săturat, mă voi arunca în Sena. Dar… îndată s-a aprins în sufletul ei o luptă chinuitoare. Revenindu-i în minte educaţia religioasă pe care a primit-o când era mică la colegiul surorilor, s-a întrebat: Şi apoi… dacă nu se va sfârşi totul? Dacă este totuşi un Dumnezeu? Ce voi face?

7

Dimineaţa a auzit clopotele unei biserici vecine şi cuprinsă parcă de o atracţie inexplicabilă, şi-a împreunat mâinile şi a recitat un Bucură-te Maria. Apoi s-a sculat, şi-a dat la o parte toate giuvaierurile cu care era împodobită, a mers la biserică şi a îngenuncheat la confesional. Când a terminat spovada s-a simţit transformată. Disperarea cedase locul speranţei; tristeţea bucuriei; plictiseala de a trăi cedase locul curajului de a face binele. O săptămână după aceea a intrat în mănăstire după ce a salutat pe colegii de la operă zicându-le: „E o nouă viaţă aceea pe care o simt că vibrează în mine; mai veselă decât cea care mă înălţa în aplauzele de la operă. „Dacă îi este cuiva sete să vină la mine şi să bea,” spune Isus. Ştiţi cine a ajutat-o pe această artistă să se convertească? Nimeni altcineva decât harul lui Dumnezeu. Ea a fost o fiinţă slabă, dar slabi suntem şi noi. De câte ori n-ai constat aceasta. Ţi-ai promis să fi bun în credinţa ta, să fi un soldat a lui Cristos şi apoi… a fost suficient de o mică ispită pentru a cădea. Într-o zi urmând sfatul unei persoane bune te-ai hotărât să nu mergi la cutare film. Dar un aşa zis prieten de-al tău îţi face o invitaţie ispititoare de a merge. Şi ce faci? Gata cu propunerile bune; te clatini; eşti ca o trestie bătută de vânt. Zic aceasta despre tine. Dar poate fi zis despre orice copil, tânăr sau om. Suntem cu toţii slabi şi cedăm uşor în faţa răului. Dar să nu ne descurajăm: Dumnezeu veghează asupra noastră şi nu ne părăseşte mai ales în momentele încercării. Dumnezeu, ca un tată bun, ne ajută în slăbiciuni, ne susţine de-a lungul călătoriei pe care o avem de făcut spre mântuirea noastră. Ne vrea pe toţi în Paradis, unde a pregătit deja pentru fiecare un loc. De aceea nu ne lasă fără ajutorul harului lucrător, ajutorul şi sprijinul Său. Prin harul lucrător Dumnezeu ne ajută aşa cum tatăl ţine pe copil de mână ca să nu cadă şi dacă a căzut îl ridică; aşa cum ghidul alpin ajută grupul de alpinişti, ţinându-i legaţi pe toţi de aceeaşi frânghie. III. Răspunsul tău: Trebuie să fi precis, sigur. Să nu ai ezitări. Nu te teme. Trebuie numai să răspunzi generos la intervenţiile Domnului. 1. Să ştii să primeşti harul. Deschide uşa inimii tale la acţiunea sa care poate fi un gând, un cuvânt, o chemare de orice fel. Dă ascultare acelui cuvânt, acelui îndemn interior. 2. Lasă ca acest har să lucreze în sufletul tău şi lasă-te condus la bine. Lasă-l să lucreze făcând tăcere în interiorul tău. 3. Răspunde cu generozitate activă, cu elan şi hotărâre. Dumnezeu este cu tine. 4. Roagă-te. În momentele dificile, când eşti ispitit, roagă-l pe Domnul pentru ca să te ajute cu harul său. Şi când eşti chemat, solicitat de El, roagă-l ca să te ajute ca să poţi răspunde din toată inima. Sfântul Augustin spunea: Mă tem de Domnul care trece. Voia să spună că se teme să-l lase să treacă în mod inutil.

8

Să nu-l piardă. Roagă-te în ispită, roagă-te în necaz, roagă-te în bucurie… roagă-te mereu. Rugăciunea te va menţine într-un climat spiritual capabil de a te face să primeşti harul şi de a-l lăsa să lucreze în tine. Amin. EX: Un pictor a pictat un tablou care îl reprezenta pe Isus cum bătea la o uşă. Pictorul a pus tabloul într-o expoziţie împreună cu alte opere de-ale sale. A trecu un vizitator care observând în mod atent tabloul Divinului Călător, a spus aceste cuvinte: „Acestei uşi îi lipseşte clanţa. Este o greşeală gravă”. Dar artistul care era acolo aproape şi a auzit ce a spus acest vizitator, i-a explicat: - „Nu dragul meu, nu am făcut nici o greşeală, pentru că uşa la care bate Divinul Călător reprezintă uşa inimii fiecărui om, uşă care are mâner numai pe dinăuntru. Isus doar bate la uşa inimi, cine vrea îi deschide. Amin.

9

SACRAMENTELE 3 BOTEZUL 1 Definiţia I. Ce este botezul? Botezul este cel dintâi şi cel mai trebuincios sacrament, prin care ni se iartă păcatul strămoşesc şi toate păcatele făcute înainte de botez şi devenim creştini. EX: Scriitorul Rey Mermet povesteşte: Mergând prin Paris, am pus unui copil oarecare următoarea întrebare: - Ai auzit vre-o dată ceva despre botez; cam ce-ar însemna „a boteza”? Copilul mi-a răspuns: - „Botezul” şi „a boteza”, sunt cuvinte obişnuite, aşa încât lăsaţi-mă în pace cu astfel de întrebări. Aşa este iubiţi credincioşi, aceste cuvinte sunt obişnuite în vocabularul nostru zilnic. A boteza înseamnă a inaugura:  Botezul aerului – când te urci pentru prima dată în avion;  Botezul focului – prima luptă a tinerilor soldaţi cu inamicul;  Botezul mării – prima călătorie pe mare. Când este lansată o navă nou nouţă, i se dă chiar şi un nume. Şi noi purtăm un nume, numele de botez, pentru că fiecare dintre noi am fost botezaţi. Deci în domeniile cele mai deferite „a boteza” înseamnă un început, o inaugurare, o iniţiere. Ca sacrament, botezul pentru creştini înseamnă un început. Botezul este poarta de intrare în Biserică, poarta mântuirii, poarta celorlalte sacramente. Botezul este un sacrament, prin care odată cu turnarea apei şi rostirea cuvintelor „N. Eu te botez în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”, omul se renaşte devine creştin, adică fiu al lui Dumnezeu şi moştenitor al Împărăţiei Cerului. II. Botezul este format din trei elemente: 1. Materia, este apa naturală. De ce a ales Domnul Isus apa ca materie a botezului? Pentru că precum apa curăţă trupul, tot aşa botezul curăţă sufletul de păcatul strămoşesc şi de toate păcatele făcute înainte de botez. Precum apa răcoreşte şi stinge focul, la fel botezul stinge focul patimilor şi al dorinţelor rele pe care le avem în noi după păcatul strămoşesc. Şi nu în ultimul rând Isus a ales apa, pentru că apa se găseşte foarte uşor şi este peste tot.

10

Preotul la botez foloseşte apă sfinţită, dar la caz de necesitate, când botează orice om, este bună şi apa nesfinţită, numai să fie naturală şi să se toarne pe capul copilului. 2. Forma botezului. Sunt cuvintele ce se rostesc în timp ce se toarnă apă pe capul copilului. Adică „N. Eu te botez în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. Prin urmare este limpede că exprimarea celor trei persoane dumnezeieşti este absolut trebuincioasă. Deci nu ar fi bun botezul făcut cu aceste cuvinte: „Eu te botez în numele Domnului”, sau alte cuvinte asemănătoare. În sfârşit mai notăm că aceste cuvinte trebuie rostite de aceeaşi persoană care toarnă apa. 3.Cine poate boteza? Oricine face boteza având intenţia de a face ceea ce vrea Biserica şi aceasta mai ales când ar fi primejdia să moară copilul fără botez. Dar, acela care are puterea obişnuită de a boteza este episcopul, preotul şi diaconul. Vreau să vă amintesc cu această ocazie cum puteţi dumneavoastră să administraţi botezul în caz de necesitate: în timp ce turnaţi apă pe capul copilului, spuneţi cuvintele: „N. Eu te botez în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. Şi apoi dacă acest copil scapă cu viaţă, veţi merge la preot care va completa acest botez. III. Este trebuincios botezul pentru mântuire? EX: În timpul revoluţiei franceze un necredincios se lăuda că nu a botezato pe fiica sa Lucreţia. Aceasta crescu aşa fără botez iar la 20 de ani se îmbolnăvi grav. Medicii au spus că nu mai are nici o speranţă de vindecare. Vecinii, creştini buni, propuseseră tatălui fetei să o boteze, dar acesta furios reînnoi jurământul făcut de a nu o boteza. Un preot se hotărî să o boteze cu preţul vieţii lui dacă ar fi nevoie. Se îmbrăcă în haine de medic şi se prezentă tatălui fetei spunând că el îi poate vindeca fiica numai dacă merge până la farmacie ca să-i aducă un medicament. Bucuros, tatăl fetei merge la farmacie şi între timp preotul spuse fetei că el este preot, iar ea exclamă: - Maica Domnului va adus, căci vreau să fiu botezată. Zis şi făcut. La întoarcere tatălui cu medicamentul, fata plângea de bucurie şi a spus: - Tată, dă-mi sărutul de plecare din această lume. Acum mă cheamă Maria, căci sunt botezată şi acum merg în Paradis ca să mă rog pentru tine la Maica Domnului. Emoţionat, tatăl fetei căzu în genunchi pentru prima dată în viaţa lui şi se reîntoarse la credinţa părăsită. Este un adevăr de credinţă că toţi oamenii se nasc cu păcatul strămoşesc. Isus a rânduit botezul tocmai pentru a ne curăţa de acest păcat, devenind astfel fii adoptivi ai lui Dumnezeu şi să avem dreptul al moştenirea Paradisului. Botezul deci este atât de trebuincios încât fără el nici un om, fie adult, în mod obişnuit, nu se poate mântui.

11

Aici se naşte o întrebare: Dacă cineva ar dori să primească botezul şi nu ar avea posibilitatea să-l primească, oare s-ar mântui? E sigur că botezul este unul singur, precum este o singură credinţă şi un singur Dumnezeu, totuşi în caz de imposibilitate de al primi, se mântuiesc şi cei care mor cu botezul dorinţei sau cu botezul sângelui. 1. Botezul dorinţei. Nimeni nu se osândeşte fără să păcătuiască. Cine crede trebuie să se boteze; însă cel care din cauza anumitor împrejurări externe nu se poate boteza, şi moare cu această dorinţă de a se boteza, se va mântui. EX: Tânărul împărat Valentinius, a murit fără să fie botezat, tocmai când se hotărâse a se duce la Milano spre a fi botezat de câtre sf. Ambroziu. La predica de la înmormântarea împăratului, sf. Ambroziu a zis: - „Eu l-am înţeles şi-mi pare foarte rău că Valentinius a murit înainte de a primi sacramentul botezului, dar deoarece el a dorit cu ardoare să primească botezul, cu siguranţă Dumnezeu i-a dăruit deja harul pe care el l-ar fi primit prin botez”. 2. Botezul sângelui. Nimeni nu se poate mântui chiar vărsându-şi propriul sânge. Însă cine îşi dă viaţa pentru Cristos, în credinţa lui Cristos, va fi mântuit prin credinţa şi prin dragostea lui. EX: Emerţiana, este venerată ca sântă cu toate că nu a fost botezată. Era sora sfintei Agneza şi după martiriul surorii ei îi vizita mormântul pentru a se ruga. Păgânii au prins-o şi au omorâto pentru credinţa ei, ea a primit astfel botezul sângelui. De notat însă, că deşi botezul dorinţei sau botezul sângelui ajung pentru mântuire în caz de necesitate, aceste două feluri de botez, nu sunt propriu-zis botezuri ci numai înlocuiesc botezul în cazul în care nu se poate primi botezul. Copiii care mor fără botez oare se mântuiesc? Copiii care mor fără a fi botezaţi nu merg nici în iad, nici în rai; ei merg într-un loc numit Limb. Aici ei nu suferă dar nu-l pot vedea pe Dumnezeu. Atenţie părinţi! Cât de recunoscători trebuie să fim deci lui Dumnezeu, că ne-a dat prin botez, un mijloc atât de uşor de a ne curăţi de păcatul strămoşesc şi de a deveni fii adoptivi ai lui Dumnezeu, cu menirea de a merge în cer. Dar în acelaşi timp, câtă răspundere din partea părinţilor, căci botezul singur nu ajunge pentru cei adulţi ca să se mântuiască, ci trebuie să ne îndeplinim şi îndatoririle ce le revin botezului, despre care vom vorbi în duminica viitoare. Amin.

12

SACRAMENTELE 4 BOTEZUL 2 Efectele botezului Iubiţi credincioşi, îndată ce apa botezului atinge fruntea celui botezat, în sufletului lui se produce o schimbare minunată. O viaţă nouă, nu aceea a trupului pământesc, ci a sufletului, o viaţă cerească, divină; însăşi viaţa lui Isus Cristos se naşte în el. Iată, vom vedea în câteva cuvinte minunatele schimbări produse în sufletul celui botezat. I. Efectele botezului: 1. Iertarea păcatelor. EX: Un scriitor cu numele Cordiana ce povesteşte că ar fi undeva în insula Creta, lângă Grecia, o fântână minunată din care dacă ar bea cineva, îi dispar zbârciturile de pa faţă şi devine frumos ca în tinereţe. Auzind despre această fântână, o doamnă bogată declară că este în stare să dea o sumă mare de bani aceluia care i-ar aduce apă din acea fântână ca să devină din nou tânără şi frumoasă, ca Albă ca Zăpada ori Ileana Cosânzeana… Ceea ce este numai o poveste cu fântâna din relatarea noastră, este o sfântă realitate cu apa botezului, prin care dispar din suflet toate petele păcatelor şi cel botezat devine frumos şi plăcut înaintea lui Dumnezeu. Primul efect a botezului este iertarea păcatelor, nu numai al celui strămoşesc ci şi al păcatelor personale dacă este botezat un adult. Cel botezat dobândeşte nevinovăţia şi sfinţenia pe care a avut-o Adam, în clipa în care a fost creat de Dumnezeu. 2. Iertarea pedepselor datorate păcatelor. Al doilea efect al botezului este iertarea tuturor pedepselor datorate păcatelor. Voi ştiţi, omul care săvârşeşte un păcat de moarte e vrednic de două feluri de pedepse: o pedeapsă veşnică în iad (în cazul în care cineva moare cu păcatul de moarte pe suflet), şi o altă pedeapsă vremelnică aici pe pământ sau în purgator (pentru a ispăşi pedeapsa meritată pentru păcatele mici sau păcatele mari iertate la spovadă). Prin botez, se iartă toate aceste pedepse datorate păcatelor iertate, aşa încât dacă cineva ar muri îndată după botez, ar merge direct în Cer. Dar, potrivit credinţei noastre, deşi botezul iartă păcatele şi pedepsele meritate, totuşi nu distruge urmările păcatului strămoşesc, prin care se înţeleg: moartea, suferinţa şi înclinaţia spre rău. Toate acestea rămân în noi şi după botez şi ne obligă să stăm de veghe cu armele în mâini. Totuşi spre mângâierea noastră, Isus ne asigură că înclinaţia spre rău, ispita, nu este păcat în sine şi că le putem birui cu ajutorul Său la care începem să avem acces prin botez.

13

3. Moştenirea Paradisului. Isus ne declară, că cel care primeşte botezul, are dreptul la moştenirea Paradisului. 4. Harul sfinţitor. Acest har, ne dă nevinovăţia originală a lui Adam şi ne face plăcuţi în faţa lui Dumnezeu. Acest har, este simbolizat prin haina albă pe care o îmbracă cel botezat. Este un har de blândeţe şi de tărie, simbolizat de uleiurile sfinte cu care este uns cel botezat. În sfârşit acest har ne face părtaşi ai firii dumnezeieşti. Deci prin botez, nu suntem numai prieteni ai lui Dumnezeu, ci chiar fii adoptivi ai lui, iar în virtutea acestei înfieri, noi devenim fraţi ai lui Isus Cristos. 5. Temple sau Biserici. Botezul face din noi Temple sau biserici vii ale Duhului Sfânt. 6. Un caracter sau o pecete de neşters. Botezul ne întipăreşte în suflet un caracter sau o pecete de neşters care consfinţeşte pe cel botezat lui Dumnezeu în chip deosebit şi îl numără printre cei credincioşi. Pentru a aprecia cum se cuvine marele dar al botezului, să comparăm cu ochii credinţei un botezat şi altul nebotezat. Dacă vedem o persoană oarbă, îndată spunem: „Cât de nefericit aş fi fost dacă m-aş fi născut în starea acestui om”. Dar ce sunt aceste infirmităţi trupeşti faţă de nenorocirea aceluia care nu e botezat? Şi totuşi, nici o suferinţă omenească, fie ea cât de mare, nu este o piedică în cale mântuirii. Numai păcatul exclude pe om de la împărăţia cerului. Iar cel nebotezat, este tocmai în starea aceasta. Noi am primit acest mare dar, însă fără nici un merit din partea noastră. EX: Cine intră în oraşul Roma, prin vechea stradă, Via Aurelia, trece prin faţa capelei Sf. Pancraţiu. Sf. Pancraţiu, este martirul credinţei boteziale. S-a născut în Frigia, dar rămânând fără părinţi, este dus la Roma de unchiul său, şi a locuit pe aceiaşi stradă pe care a locuit papa Corneliu cu mai mulţi creştini. Unii dintre creştini îl prezentară pe acest tânăr papei. După moartea unchiului său, Pancraţiu a fost primi în rândul creştinilor. Pe când Diocleţian era împărat, Pancraţiu a fost prins de nişte soldaţi şi dus în faţa împăratului, care îşi închipuia că îl va putea abate pe acest tânăr de 14 ani de la idealurile sale superstiţioase, cu promisiuni sau cu ameninţări. Pancraţiu, fixându-l pe împărat cu privirea, i-a spus: „Eu nu sunt decât un copil, însă am de partea mea puterea şi adevărul Domnului nostru Isus Cristos. Ameninţările tale mă înspăimântă mult mai puţin decât îţi închipui. Zeii, pe care porunceşti să fie adoraţi, sunt mincinoşi. Cu toate aceste, dacă vreunul dintre ofiţerii tăi ar comite chiar şi o simplă

14

ireverenţă faţă de idoli tăi, tu l-ai condamna imediat la moarte. Cum crezi că maş lepăda de Dumnezeul meu care este viu şi în care cred? Ţie nu îţi este ruşine să adori nişte idoli care nu au viaţă în ei”. La aceste cuvinte, împăratul Diocleţian, făcu semn soldaţilor, care l-au luat pe Pancraţiu şi i-au tăiat capul pe Via Aurelia. O creştină, Octavia, îi ascunse cadavrul, pe care apoi în timpul nopţii îl îngropă. Ce învăţături trebuie să tragem noi din exemplul Sf. Pancraţiu şi din efectele pe care le produce asupra noastă botezul: - Să fim conştienţi de marea demnitate pe care o avem prin botez şi anume aceea de a fi fii lui Dumnezeu. - De a păstra haina albă primită la botez cu cea mai mare grijă pentru că ea este cea mai mare comoară a sufletului nostru. Cea mai mare nenorocire care i s-ar putea întâmpla unui om, ar fi tocmai pierderea harului sfinţitor pe care l-a primit la botez, pe care va trebui să-l recâştige printr-o spovadă bună. - Grija cea mai mare pe care părinţi trebuie să o aibă faţă de copii să fie tocmai aceea de ca aceştia să-şi păstrezi sufletul curat. Când părinţii se întorc cu copilul de la botez trebuie să fie mai bucuroşi decât chiar în ziua naşterii copilului. - Dumnezeu a dat copii în grija părinţilor. Ce mare răspundere. Amin. Aici se încheie cateheza din această duminică. Duminica viitoare vom vedea care sunt obligaţiile celui botezat.

15

SACRAMENTELE 5 BOTEZUL 3 Obligaţiile Iubiţi credincioşi, aşa cum v-am promis duminica trecută, astăzi vom vorbi despre obligaţiile celui botezat: mărturisirea credinţei, lepădarea de satana şi trăirea vieţii creştineşti. I. Datoriile celor botezaţi: 1. Mărturisirea credinţei. Cea dintâi datorie a celui botezat este să creadă în Dumnezeu şi în toate adevărurile de credinţă aşa cum le învaţă sfânta Biserică şi să nu-i fie ruşine săşi mărturisească credinţa în faţa altora. Credinţa este fundamentul întregii vieţi creştine şi fără credinţă este cu neputinţă să-i plăcem lui Dumnezeu şi deci a ne mântui. Credinţa noastră trebuie să fie tare, generoasă şi eficace. Lumânarea aprinsă ne arată încă odată obligaţia ca credinţa noastră trebuie să strălucească şi să răspândească în jurul nostru lumina faptelor bune şi a sfinţeniei. Dar, cum am putea împlini toate acestea dacă am urma ademenirile lumii stricate, ale Satanei şi ale trupului care, toate împreună caută să ne îndepărteze de Dumnezeu? Iată de ce este neapărat necesar de îndeplinit a doua obligaţie, şi anume: 2. Lepădarea de Satana. EX: Un misionar se reîntoarse de abia după un an spre aşi vizita misiunea pe care o întemeiase. Când îi ieşi în întâmpinare o tânără, care după ce-i ură bun venit, îi spuse că vrea să se împărtăşească. Misionarul o invită să se spovedească, însă fata îi răspunse: - „Pentru ce să mă spovedesc? Nu aţi spus sfinţia voastră că după botez noi suntem morţi păcatului? Acea fată a înţeles adevărata valoare a botezului şi obligaţia de a rămâne cu orice preţ în harul sfinţitor. Iubiţi credincioşi, făgăduindu-i lui Dumnezeu la botez că ne lepădăm de Satana şi de toate faptele lui, îi facem un jurământ de fidelitate. Îi promitem că nu-l vom trăda niciodată prin vre-un păcat de moarte. Îi făgăduim că vom lupta cu noi înşine şi cu cei din jurul nostru pentru a ne păstra neatinsă nevinovăţia primită la botez aşa cum a făcut şi tânăra din exemplul nostru. 3. Trăirea credinţei. Din cele spuse rezultă dragii mei, a treia obligaţie ce o impune botezul, acea de a duce o viaţă potrivită cu învăţătura lui Cristos.

16

EX: În timpul marii prigoane din Spania, din anul 1597, trăia la curtea imperială un tânăr, care avea o rudă creştină pe care o iubea foarte mult. Când începu prigoana, îi scrisese să fugă, dar se înşelă, căci femeia se bucură de apropiata suferinţă şi împreună cu fiica ei se îmbrăcară cu cele mai frumoase haine şi se pregătiră pentru martiriu. Pentru aşi încerca fiica, mama îi propunea să fugă, propunere la care fata i-a răspuns: Nu fug. Oare nu am fost botezată şi eu ca şi tine? Nu am trebuie să-mi mărturisesc şi eu credinţa? Eu nu vreau să trăiesc dacă toţi creştinii trebuie să moară. Astfel au murit împreună cu mulţi alţi martiri. Iată tăria credinţei ce o dă botezul, încât să-şi dea omul chiar şi viaţa pentru credinţă. Iubiţi credincioşi, prin botez noi devenim fii adoptivi ai lui Dumnezeu, fraţi ai lui Isus Cristos şi Temple vii ale Duhului Sfânt. - Ca fii ai lui Dumnezeu şi moştenitori ai Paradisului suntem datori să trăim ca adevăraţi fii ai lui Dumnezeu; să-l iubim pe Dumnezeu ca pe Tatăl nostru şi să-l cinstim în toată viaţa noastră. - Ca fraţi ai lui Isus Cristos am fost altoiţi şi încorporaţi în El, deci trebuie să urmăm pildele şi învăţătura sa. Căci ce altceva înseamnă a fi creştin decât al urma pe Cristos? - Ca Temple vii ale Duhului Sfânt suntem datori să ne trăim toată viaţa noastră, astfel încât niciodată să ne profanăm trupul, având în vedere că în trupul nostru locuieşte Duhul Sfânt. II. Oare toţi ce botezaţi împlinesc datoriile de la botez? Lăsând la o parte pe cei nefericiţi care au părăsit total credinţa, sunt, trebuie să recunoaştem cu durere, atât de mulţi creştini care, deşi practică religia într-o măsură oarecare, totuşi duc o viaţă care nu se deosebeşte de loc cu aceea a celor nebotezaţi. Dacă-i întrebi de credinţa lor, dacă-i întrebi de vin la Biserică, îţi răspund urgent, că ei sunt creştini get-beget, că părinţii, că bunicii şi străbunicii lor au fost catolici. Dar ei, ei ce sunt? Astfel de cretini, ar dori să fie şi ai lui Dumnezeu şi ai lumii, slujind însă mai mult diavolului şi trupului decât lui Dumnezeu şi sufletului. Ne facem o datorie creştinească să-i atenţionăm pe aceştia. Ce mare răspundere îi aşteaptă, deoarece au abuzat de marele har al botezului. Tuturor acelora care au uitat, chiar şi parţial, datoriile de creştini catolici, le dăm următorul exemplu: EX: Vestitul om politic Vonso Cortes, în tinereţea sa era catolic numai cu numele. În anul 1847, se îmbolnăvi greu un frate de-al lui. Pietro, un foarte bun creştin. Vonso alegă la patul fratelui său, îngenunche şi începu să plângă fiind mişcat de boala fratelui său. Pietro, îi spuse: - Dragă frate, tu eşti botezat, dar nu eşti catolic.

17

Vonso, se ridică imediat şi se îndepărtă de patul fratelui său foarte impresionat. Aceste cuvinte l-au frământat foarte multă vreme, şi-şi zicea: - Eu de fapt sunt botezat, am credinţă, dar nu sunt un creştin adevărat. Fratele meu are dreptate. Apoi zise hotărât: - Vreau să dovedesc prin faptele mele că pot fi şi eu un adevărat creştin. Un ucenic fidel al lui Cristos. Luminat de harul lui Dumnezeu, la vârsta de38 de ani începu o viaţă nou, renunţând la toate deşertăciunile lumeşti care îl ţineau departe de Dumnezeu. Naşii. Sunt primii care după părinţi, sunt obligaţi să vegheze la buna creştere umană şi creştină a copilului. De aceea naşii trebuie să fie creştini catolici cu calităţi deosebite. Cumetriile. Deşi nu suntem împotrivă, am dori ca acestea să nu degenereze în petreceri fără sfârşit, fiind ocazie de păcat. Botezul nu trebuie amânat prea mult pentru ca nu cumva copilul să moară nebotezat. III. Concluzii finale la sacramentul botezului. Aminteşte-ţi de darul botezului tău. Să ne spunem fiecare: - „Eu m-am lepădat de Satana, şi vreau să reînnoiesc această lepădare în toate zilele vieţii mele. Sunt conştient că diavolul încearcă cu toate puterile sămi răpească acest har, însă eu vreau să mă lepăd de toată răutatea şi de tot ceea ce ar putea duce la rău”. - „Vreau să-mi reînnoiesc zilnic credinţa şi să o trăiesc aşa cum o cere Dumnezeu. Calea lui Dumnezeu duce la Cer, de aceea numai calea lui Dumnezeu este calea mea, toate celelalte căi nu sunt ale mele. Calea pe care merg eu în clipa de faţă, duce oare la cer”? - „În fiecare dimineaţă mă voi gândi la Împărăţia lui Dumnezeu, la aceea Împărăţie la care am fost chemat”. - „Făgăduinţa de la botez a fost un angajament, un legământ sfânt făcut lui Dumnezeu. Voi reînnoi în fiecare zi acest legământ şi-l voi respecta”. - „Dumnezeu este fidel făgăduinţelor sale, de aceea şi eu trebuie să-mi îndeplinesc cum se cuvine zi de zi datoriile mele de creştin, până la moarte”. Amin. Duminica viitoare vom vorbi despre sacramentul Sfântului Mir.

18

19

SACRAMENTELE 6 BOTEZUL 4 Exemple despre botez şi convertire. 1. Iustin şi tovarăşii lui îi răspunseră lui Eustic, prefectul Romei: „Fă ceea ce vrei; noi suntem creştini şi nu aducem jertfă idolilor”. Însă copii noştri nu au o cunoştinţă atât de vie despre botez. Aceasta depinde de faptul că mai de mult, botezul era administrat la o vârstă adultă şi prin urmare oamenii erau capabili să-l înţeleagă mai bine. Dar, fără îndoială, cauza este cu totul alta: prea puţina seriozitate a vremurilor noastre faţă de adevărurile credinţei. Nouă ne revine deci, obligaţia de a trezi o mai vie conştiinţă baptismală şi a face în aşa fel ca toţi să trăiască după această conştiinţă. 2. Sfântul Ioan Crizostom spune: - „Dacă după ce ai botezat eşti ispitit cu mai multă îndârjire, nu te tulbura. Nu ai primit armele spre a dormi cu ele sub cap, ci pentru a te lupta. Dumnezeu nu te scuteşte de ispite. Mai întâi de toate ca să-ţi încerce puterile; în al doilea rând să dea sublimitate harului să nu te ducă la mândrie; în al treilea rând pentru că diavolul îşi dă seama că l-ai primit pe Dumnezeu; în al patrulea rând ca să ieşi din ispită mai întărit; în al cincilea rând ca să primeşti un semn din comoara din comoara care ţi s-a încredinţat. Diavolul nu ar îndrăzni să te ispitească, dacă nu te-ar vedea într-o condiţie atât de înaltă”. 3. Dumnezeu ne-a chemat pe fiecare în Biserică prin botez. Mulţi oameni, înainte de botez au trebuit să parcurgă o cale grea şi anevoioasă. Din pilda unui convertit va trebui să învăţăm cât trebuie să fim de recunoscători lui Dumnezeu şi cu câtă sfinţenie trebuie să ne trăim viaţa. La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, 1945, o trupă de sondaţi fascist, ajunge la graniţele austro-germane. Armistiţiu. Coloana se împrăştie. Într-o familie de ţărani a fost găzduit tânăr care spunea că este elev la şcoala nazistă de aviaţie agricolă a lagărului 39, orfan de tată şi de mamă. Într-o lungă şi mohorâtă zi de ploaie, acest tânăr ia în mână un calendar vechi agricol şi o istorie a Bibliei pe care a început să le răsfoiască, mai mult ca să treacă vremea. Este pentru prima dată când află câte ceva despre creştinism. Acest tânăr se numea Adolf Martin Borman. Tatăl său este un mare ştab nazist şi general SS, preşedintele tribunalului suprem, secretarul secret a lui Adolf Hitler, şi mai ales responsabil cu persecuţia evreilor şi a Bisericii Catolice, dispărut în mai 1945 la Berlin, în tragediile zilelor de la sfârşitul războiului şi condamnat la moarte prin spânzurare. Părinţii împreună cu toată familia părăsiră biserica protestantă în 1934. Copiii crescuseră fără educaţie religioasă în cel mai strict ateism. Acest tânăr fusese educat chiar din 1940 în şcolile Reichului după cele

20

mai rigide metode naziste. Nu ştia nimic despre creştinism. Pentru el preoţii nu erau decât nişte trădători, persecutori ai poporului şi duşmanii de căpetenie ai Reichului. Toate cunoştinţele lui despre catolici se limita la câteva glume proaste, citite în revistele de satiră şi umor. Convorbirile purtate cu acei ţărani, locuitori ai plaiurilor montane, i-au dat de gândit. Într-o zi are o convorbire cu un preot care, printre altele îi povesti suferinţele îndurate de un confrate al său în lagărul de concentrare. Tânărul nu prea dădea crezare cuvintelor omului lui Dumnezeu, însă cum preotul era o persoană respectabilă, Borman, îşi schimbă părerile: - „Acest bărbat are convingeri profunde şi o credinţă sinceră” – povesteşte el – „Atunci pentru prima dată mi-a trecut prin minte, faptul de a-i aresta pe preoţi ar fi un delict. Aceşti oameni erau nişte buni creştini. Pentru ce au fost persecutaţi?” – se întrebă el. Nu-i mai ia în bătaie de joc pe catolici, dar tot nu putea crede… Într-o zi, gazda, aduce în casă o broşură care conţinea câteva sfaturi ale preotului din sat pentru tineret. O ia şi începe să citească: - „Băgaţi bine seama, convertiţi-vă, nu vă înşelaţi pe voi înşivă. Chiar dacă ţi-ai sufoca conştiinţa şi nu ai mai vrea să şti nimic despre Cristos, odată şi odată tot vei da straşnică socoteală despre asta. Totul depinde numai de tine; dacă Cristos va fi pentru tine un Salvator milostiv sau un straşnic judecător care te va osândi…”. Tânărul mai târziu povesteşte: - „Mi se deschiseseră ochii, mi-am dat seama de rătăcirea mea şi am înţeles că sunt foarte departe de Dumnezeu. Din clipa aceea n-am mai crezut că germanul este fără păcatul original şi nici că germanii ar fi rasa cea mai pură. În cunoaşterea păcatului meu l-am aflat pe Dumnezeu. Dumnezeu nu alungă pe nimeni, ci îi primeşte, chiar şi pe cei mai mari păcătoşi, dacă se căiesc…”. Adolf Martin Borman a avut curaj. Duminica viitoare s-a dus la biserica Sfintei Fecioare Maria din Kirchental, la o distanţă de 15 km de locul unde era găzduit, pentru a învăţa catehismul. În mai 1947 a fost primit în Biserica Catolică şi după ce a fost botezat sub condiţie, s-a apropiat de sfintele sacramente ale spovezii şi împărtăşaniei. Era atât de fericit încât nu-şi putea exprima în cuvinte sentimentele pe care le trăia în acele clipe. Puţin după aceea află că şi fraţii şi surorile lui au devenit catolici. Mai apoi studie teologia şi astăzi este preot! 4. Ernest Psichari. Ernest Renan scăpat cu fuga de la seminar în anul 1845, este cu tristeţe cunoscut pentru cartea „Viţa lui Isus” scrisă de el, în care s-a forţat în zadar să demonstreze că Isus ne este Dumnezeu. Pentru această respingătoare carte, evreul Rotshild i-a dăruit un milion de franci. Fiul fiicei sale, Ernest Psichari, a fost educat fără religie. Nu i s-a vorbit niciodată despre suflet, despre dragostea infinită a lui Dumnezeu. Psichari a dus o viaţă dezordonată, plină de frământări sufleteşti, fără a se putea ajuta singur, până în ziua în care a simţit repugnanţa păcatului. Doi dintre prietenii săi pe vremea aceea aflaseră deja calea credinţei, însă el fugi de acasă cu gândul de a

21

se sinucide. Desperat se înrolă în trupele franceze coloniale cu misiunea de a supraveghea o comunitate de catolici africani. Un african tânăr, într-o dimineaţă, la răsăritul soarelui exclamă de bucurie fascinat de frumuseţea fenomenului: - „O, ce mare este Dumnezeu!” Într-o altă zi, Psichari a zis: - „Cât de nebuni sunt aceşti africani care ni se împotrivesc. Nu există în lume nici o forţă care să se poată măsura cu puterea de luptă a francezilor. La aceste cuvinte africanul îi răspunse: - „Da, voi francezii aveţi împărăţia pământului, iar noi africanii avem Împărăţia lui Dumnezeu.” Pentru Psichari aceste cuvinte au fost ca o lovitură de trăsnet. Nu ştia ce să răspundă, şi întreaga lui viaţă a reflectat la aceste cuvinte. Psichari a fost mai întâi mişcat de evlavia sinceră a africanilor, de nobilitatea şi fineţea sentimentelor lor şi mai cu seamă atunci când se prosternau la pământ, învăluiţi în hainele lor lungi, pentru a-l adora pe Dumnezeu. mai târziu el avea să spună: - „Nici nu vă puteţi închipui ce înseamnă a trăi trei ani în mijlocul unor oameni care se roagă.” Calea fără Dumnezeu era o cale greşită. S-a convertit la catolicism şi a scris istoria convertirii sale sub titlul: „Cavalcada în pustiu”. Vrând să ispăşească răul făcut de bunicul său prin cartea amintită mai sus. El s-a făcut preot şi a murit în timpul primului război mondial. Convertirea este un har, dar s-a rugat pentru a obţine acest har. El scrise: - „Numai de la tine Doamne, putem avea harul de a te primi.” 5. În 1922, Gilbert Keihr Chesterton, a aderat la Biserica Catolică, toţi se mirau că a ales atât de târziu această cale, deoarece el scria de mai multă vreme cărţi religioase. La întrebarea: - „Pentru ce nu aluat această hotărâre mai degrabă?” El a răspuns: - „Nu Gilbert Keihr este acela care trebuia să decidă, ci Dumnezeu. 6. Clement Brentano, spune că la bătrâneţea lui, dintre toţi prietenii lui, nici unul nu a fost atât de fidel ca îngerul păzitor: dintre toate contractele pe care le încheiase el, nici unul nu a fost de o atât de lungă durată ca cel al botezului. 7. Edith Stain. Harul botezului într-un suflet. Totul părea să conspire întru a o ţinea cât mai departe de creştinism: ambientul în care a văzut lumina zilei; educaţia ebraică pe care o primise; studiile de filozofie pe care le terminase şi mai ales perspectiva unei cariere strălucite. Chemările lăuntrice ale harului, în ea, au fost discrete şi suave… Se afla în casa unor prieteni, pe timpul unei vacanţe de vară, de a căror bibliotecă se slujea în cea mai mare libertate.

22

- „Într-o zi – povesteşte ea – din întâmplare am dat peste o operă importantă: „Viaţa sfintei Tereza de Avila” scrisă de ea însăşi. Am început să o citesc şi îndată am fost atât de captivată, încât am continuat să citesc fără întrerupere până am terminat toată cartea. În momentul în care am închis cartea mi-am spus mie însumi: „Acesta este adevărul!” Cel dintâi lucru, pe care l-a făcut în ziua aceea a fost de a merge în oraş ca să-şi cumpere un catehism catolic, pe care începu să-l studieze cu cea mai mare atenţie. După ce a intrat pentru prima dată într-o biserică catolică, ea scrie: - „Nimic din ceea ce vedem aici nu mi se pare străin; mulţumită studiului făcut înţelegeam toate ceremoniile în toate particularităţile lor. Un venerabil preot se urcă la altar şi a celebrat Sfânta Liturghie cu o evlavie profundă. La sfârşitul liturghiei am aşteptat ca părintele să-şi facă rugăciunea de mulţumire, apoi urmându-l în sacristie i-am să fiu botezată. Oarecum uimit, îmi răspunse: - „Poţi primi botezul şi astfel să intri în Biserica Catolică, doar după o lungă pregătire catehetică.” - „Sunt pregătită – i-am răspuns eu – şi ca să vă convingeţi, puteţi să-mi puneţi orice întrebare din catehism.” Atunci preotul a întrebat-o cu minuţiozitate asupra doctrinei catolice, constatând că răspunsurile sale erau exacte, după care, nu peste multe zile i-a administrat botezul… Harul divin, în această fiinţă nobilă, a progresat mult, conducând-o în fiecare dimineaţă la sfânta împărtăşanie, apoi la îmbrăţişarea vieţii consacrate. O viaţă de muncă, de rugăciune şi de jertfă până la moarte. Moare ucisă de nazişti. 8. Clodonen, regele francilor, după o victorie asupra germanilor, se duse la Raines, unde a fost botezat. Catedrala era împodobită, cu tapete, flori şi coroane. Clodonen întreabă: - „Părinte, aceasta este împărăţia pe care mi-ai făgăduit-o? - „Nu. Aceasta este numai umbra acelei împărăţii, - şi arătându-i izvorul baptismal, părintele adăugă: - Iată uşa pe care poţi intra în această împărăţie.” În acea zi, împreună cu regele au fost botezaţi 3000 de franci. Franci deveniţi creştini, la rândul lor, au dus credinţa şi în Germania. 9. Se povesteşte despre Iulian Apostatul, acel împărat roman care şi-a tăgăduit botezul primit, că ducea deseori mâna la frunte ca şi cum ar fi vrut să şteargă ceva sau să îndepărteze vreo pată oarecare. Unui medic, care l-a întrebat pentru ce anume face acel gest, îi răspunse furios: - „Aş vrea să şterg de pe fruntea mea urmele botezului.” Nebunia lui l-a dus atât de departe încât îşi spăla fruntea cu sângele victimelor jertfite zeilor pentru a se curăţa aşa cum spunea el „de infamia de a fi fost marcat cu Crucea lui Cristos”. Dar toate au fost în zadar. Acel semn de neşters i-a fost spre judecată şi spre osândă!…Ai învins galileene!…

23

10. Shirley O’Neill şi colegul ei de universitate Albert Klanger, se împrieteniseră. Erau dintre acele persoane serioase, care în treacăt fie spus, se mai întâlnesc doar din când în când. Ea o bună catolică, îi vorbise prietenului ei despre credinţa catolică, şi convertirea lui Albert părea sigură. În acea zi de 9 mai 1959, primăvara californiană era cum nu se putea mai splendidă. Atât pentru Albert, cât şi pentru Shirley, ţinta week-endului nu trebuie să fie prea îndepărtată, o scurtă plimbare până pe plajă şi o scufundare în valurile mării. Trecuse un sfert de oră de când Albert se aruncase în apă, când Sherley aude un glas disperat cerând ajutor. - „La răcnetul îngrozitor a lui Albert, - povesteşte Sherley – m-am îndreptat într-acolo şi l-am văzut zbătându-se îngrozitor în vreme ce o namilă curioasă a cărui spinare i se putea zări din apă se ţinea după dânsul. Dintr-o dată l-am auzit strigând către mine: - „Sunt urmărit de un rechin. Fugi de aici, nu cumva să te bagi în apă!” Prima şi instinctiva ei reacţie, a fost de a fugi. Dar nu însemna aceasta laşitate? Shirley s-a reîntors spre a-l ajuta pe Albert. Ajungând la prietenul ei care se zvârcolea cu trupul sfârtecat în apa înroşită de sânge. Adunându-şi toate puterile a reuşit în cele din urmă a-l aduce până la ţărm, unde a fost întins pe nisip. - „Dragă Sherley, pentru mine totul s-a sfârşit – spuse Albert – dar sunt mulţumit că tu ai scăpat teafără. Mulţumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine…!” Această fată curajoasă, îngenuncheată lângă trupul desfigurat al prietenului ei. Îi luă mâna şi i-o duse la gât unde avea o cruciuliţă şi îi spuse: - „Albert, tu vrei să primeşti botezul?” Printr-o uşoară mişcare din cap, cu surâsul pe buze, şi cu ochii plini de lacrimi, o făcu pe Sherley să înţeleagă că doreşte să primească botezul. Atunci fata alergă la mare, luă un pumn de apă pe care o turnă pe capul muribundului trasându-i semnul crucii pe frunte şi spunând cuvintele: „Albert, eu te botez în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin. „ Două ore mai târziu Albert trecu la cele veşnice în spitalul Crucii Roşii… Ceva mai târziu, primarul oraşului, a propus ca eroica fată să fie decorată cu medalia Caruegie. Una dintre cele mai mari distincţii americane pentru bravuri civile. 11. Pier Giorgio Frassati, de abia ieşise din biserica unde primise sfintele sacramente. În mâna dreaptă ţinea rozariul lui obişnuit cu bobiţe mari de culoare cenuşie. Un prieten care tocmai trecea pe acolo i-a zis: - „O, Pier, ai devenit bigot?” - „Nu, nu am devenit nimic, am rămas creştin.” La moartea lui Pier, un ziar de stânga scria: - „Acel Pier Giorgio a fost un de caracter!… Ceea ce se citeşte despre dânsul este atât de neobişnuit, încât suntem cuprinşi de o uimire reverenţioasă, chiar dacă nu suntem de aceleaşi convingeri religioase cu el!”…

24

25

SACRAMENTELE 7 MIRUL sau CONFIRMAŢIUNEA 1 Definiţia, elemente, efecte. EX: Precum progresează viaţa trupului, tot aşa şi ceea a sufletului se dezvoltă, creşte şi se maturizează. Observaţi o plantă, după ce a fost sădită în pământ, are nevoie de apă şi de căldură ca să crească şi să aducă roade. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu viaţa sufletului. Prin botez, omul primeşte viaţa nouă a sufletului, a harului şi devine creştin; dar trebuie să se dezvolte, să se întărească pentru a putea lupta împotriva păcatului. Iată, deci că după ce a primit botezul, are nevoie de al doilea sacrament, care să-l întărească şi acesta este Mirul. I. Definiţia. Ce este Mirul? Mirul sau confirmaţiunea este un sacrament prin care dobândim pe Duhul Sfânt cu darurile lui, ca să putem mărturisi cu tărie credinţa creştinească. 1. Mir înseamnă consacrare, întărire: într-adevăr, în timp ce prin acest sacrament se primeşte abundenţa Duhului Sfânt şi darurile sale, harul baptismal este întărit şi făcut capabil să înfrunte luptele cerute de viaţă supranaturală. Din aceasta izvorăşte convenienţa mirului pentru discipolul lui Isus: cum el creşte din punct de vedere fizic şi intelectual, la fel va trebui să se dezvolte şi în viaţa harului şi să devină capabil de a fi nu numai creştin şi urmaş al lui Isus dar şi soldatul său. EX: O plantă abia răsădită, nu e părăsită atunci când vin intemperiile, dar e îngrijită mai bine pentru ca să crească şi să dea roade. Cât antrenament nu face un fotbalist care vrea să intre în echipa naţională, zi de zi se antrenează. La fel şi un creştin are nevoie de forţe noi pentru a creşte în viaţa supranaturală, pentru a intra pe deplin în comunitatea credincioşilor lui Cristos. Aceasta are loc în sacramentul Mirului şi prin acest sacrament rezultatul este admirabil: cel miruit, intrat în Biserică încă fragil în viaţa supranaturală, devine soldat şi apostol al lui Cristos, când episcopul a invocat asupra lui pe Duhul Sfânt şi l-a uns cu Sfânta Crismă. 2. Isus a orânduit Sacramentul Mirului Isus a săvârşit o asemenea minune în tine. A instituit sacramentul mirului cu acest scop: creşterea ta supranaturală. De multe ori în viaţa Sa publică, a promis apostolilor că va trimite peste ei şi peste urmaşii lor pe Duhul Sfânt şi la Cina de Taină Isus a spus:

26

- „Voi ruga pe Tatăl şi El vă va da un alt Mângâietor, pentru ca să rămână mereu cu voi, pe Duhul adevărului”(In14,16). După învierea sa , rămânând cu apostolii timp de 40 de zile, i-a pregătit să primească pe Duhul Sfânt şi când s-a înălţat la cer le-a spus apostolilor să aştepte la Ierusalim venirea noului Mângâietor: - „Cu coborârea Duhului Sfânt veţi primi o putere divină şi veţi fi martorii mei în Ierusalim în Iudeea, în Samaria şi până la marginile lumii” (Fap 1,8). Zece zile mai târziu, promisiunea s-a împlinit în mod uimitor: în timp ce bătea un vânt puternic asupra apostolilor şi asupra Sfintei Fecioare care erau adunaţi în Cenacol, a coborât Duhul Sfânt sub formă de limbi de foc. De atunci apostolii au început să impună mâinile asupra celor botezaţi pentru ca astfel Duhul Sfânt să coboare asupra lor. 3. Elementele constitutive ale Mirului: a. Materia: Sfânta Crismă, făcut din ulei amestecat cu balsam, binecuvântat de episcop în Joia Sfântă. Cu el episcopul unge fruntea celui miruit, făcând semnul crucii în timp ce impune mâna dreaptă peste cap. b. Forma: Cuvintele pe care episcopul le pronunţă în timp ce îl unge cu sf. crismă pe cel miruit. Cuvintele sunt următoarele: „Primeşte pecetea darului Duhului Sfânt. În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin” c. Ministrul: De obicei miruieşte episcopul dar poate fi şi un preot delegat de Sfântul Părinte sau de episcop în special dacă este misionar, decan, vicar general sau parohul care i-a pregătit pe aspiranţi la Mir. d. Subiectul: Poate fi miruit orice botezat. Acesta trebuie să fie în harul lui Dumnezeu, să aibă cel puţin 12 ani, să cunoască principalele adevăruri de credinţă şi să aibă un naş care să fi fost miruit. e. Ai reţinut: Sfânta Crismă este făcută din ului şi balsam. Foarte potrivit este uleiul ca materie a Mirului, căci el simbolizează efectele ce le produce în sufletul acest sacrament. Precum uleiul pătrunde încetul cu încetul în ţesăturile trupului, tot aşa mirul pătrunde sufletul creştinului şi îl întăreşte. Uleiul aprins în candelă luminează şi încălzeşte, tot aşa şi mirul ţine în suflet aprinsă flacăra credinţei şi focul dragostei dumnezeieşti. Atleţii se ungeau cu ulei ca să fie sprinteni la jocurile sportive, tot aşa mirul întăreşte pe om în lupta ce trebuie să o dea împotriva vrăjmaşilor sufletului. Uleiul se amestecă cu balsam care sete un parfum plăcut mirositor. Semnificaţia este clară: la mir se primeşte o forţă nouă pentru viaţa supranaturală pentru practicarea virtuţilor creştine care vor trebui să emane din cel miruit ca şi un parfum de sfinţenie. Când episcopul unge cu mir, zice celui miruit „Primeşte pecetea darului Duhului Sfânt”. Adică îţi dau semnul crucii şi te întăresc cu harul mântuirii, adică îţi dau semnul deosebit al lui Isus Cristos, crucea prin care Isus a biruit lumea şi prin care vei birui şi tu în lupta împotriva păcatului. Astfel, din clipa

27

aceasta eşti înrolat în armata spirituală a lui Isus Cristos, deci eşti dator să-i aperi evanghelia cu tărie şi fără frică. 4. Efectele Mirului. Deja am vorbit pe parcurs de efectele mirului. Acum le precizăm mai bine. Prin acest sacrament are loc:  O creştere a harurilor baptismale; o creştere a harului sfinţitor, a virtuţilor credinţei, speranţei şi iubirii. Primirea celor 7 daruri al Duhului Sfânt.  Conferirea harului sacramental: primirea unui drept nou, adică, de a avea toate harurile pentru a trăi în mod generos viaţa de creştin şi a soldat şi apostol al lui Isus.  Conferirea caracterului: acela de soldat al lui Cristos, cu o capacitate mărită de a participa la misiunea Mântuitorului şi la răspândirea Împărăţiei Sale. II. Putem aşadar spune că cel miruit devine:  Soldat al lui Cristos: nu mai este simplu cetăţean al Împărăţiei Sale. El devine demn de a participa la lupta pe care Capul său o duce împotriva Satanei şi a păcatului, luptă care este simbolizată de palma pe care episcopul o dă celui miruit. Într-adevăr, nu există luptă fără suferinţă. Soldatul lui Cristos este capabil de a suferi în bătălie pentru adevăr şi dreptate.  Apostol al lui Cristos; participând la misiunea pe care Biserica o are de la Fondatorul ei: „ Învăţaţi toate neamurile”. Prin acest sacrament cel miruit va avea posibilitatea să pună forţele sale la dispoziţia Bisericii… EX. Într-un oraş din Mexic, cinci tineri au fost arestaţi pentru credinţa lor catolică. În timp ce erau duşi la locul de execuţie, soldaţii cuprinşi de milă faţă de cel mai tinerel, vroiau să-l scape de la moarte şi-l trimiseră în oraş ca să cumpere ceva, cu speranţa că va fugi. Dar mare le-a fost mirarea când îl văzură întors tocmai când ceilalţi au fost executaţi. Un soldat îi zise: - „N-ai înţeles, că te-am trimis în oraş tocmai ca să te scap de la moarte?” - „Ba da, am înţeles – a răspuns tânărul – dar locul meu, acum era aici, alături de prietenii mei care au murit pentru Cristos.” Astfel a murit şi el ca martir al credinţei. Duhul Sfânt primit la Mir, l-a întărit să-şi mărturisească credinţa cu preţul vieţii!…Amin.

28

29

SACRAMENTELE 8 MIRUL 2 Darurile Duhului Sfânt; răspunsul tău; încheiere. I. Dispoziţiile cerute pentru a primi Sf. Mir. 1. Cea dintâi şi cea mai importantă dispoziţie este aceea de a fi în starea harului sfinţitor, deoarece mirul este un sacrament al celor vii sufleteşte. 2. A doua dispoziţie este cunoaşterea catehismului, cel puţin cunoaşterea celor mai elementare şi mai importante lucruri despre credinţa creştină. De aceea Biserica pretinde că nu se poate da mirul decât celor ajunşi la anii priceperii, pentru ca să poată fi instruiţi în credinţă. 3. A treia dispoziţie este o pregăti mai apropiată cu reculegere sufletească, rugăciuni, spovadă şi împărtăşanie. Apostolii s-au pregătit pentru ziua coborârii Duhului Sfânt rugându-se 10 zile. II. Darurile Duhului Sfânt: 1. Înţelepciunea: face să gustăm lucrurile divine; tocmai acest har ne dă bună dispoziţie şi plăcere de studiu. 2. Înţelegerea: te face să înţelegi adevărurile de credinţă cu inteligenţa umană. Este un dar care este prezent şi în copii dacă sunt miruiţi, nu numai la adulţi, tocmai fiindcă este un dar. 3. Sfatul: ne ajută să alegem ceea ce este spre binele nostru spiritual. Îţi indică, de exemplu, care să fie prietenul tău cel mai bun, îţi sugerează ceea ce nu trebuie să citeşti fiindcă e periculos. 4. Tăria: ne face să săvârşim acţiuni curajoase pentru binele nostru şi pentru răspândirea Împărăţiei lui Isus. Acest dar se vede puternic în apostoli după Rusalii, în viaţa lor de martori ai lui Cristos. 5. Cunoştinţa: te face să înţelegi cum lucrurile create sunt în raport cu credinţa. Te face să înţelegi, de exemplu, că o descoperire ştiinţifică nu este contrară adevărului pe care l-ai studiat la catehism, te face să întrevezi pe Dumnezeu, înţelepciunea şi atotputernicia sa, prin şi în minunile universului şi în legile care îl conduc. 6. Pietatea: te face să priveşti la Dumnezeu ca la un tată amabil şi la cei asemenea nouă ca la nişte fraţi. Într-adevăr te face capabil să compătimeşti suferinţele altuia şi să te bucuri în a sluji şi iubi pe Dumnezeu. 7. Teama de Dumnezeu: ne ţine departe de păcat, nu numai din teamă de pedeapsa lui Dumnezeu, dar din teama de a nu-i displace. III. Răspunsul tău: 1. Stimează demnitatea ta. Prin botez ai fost pecetluit cu caracterul de creştin, prin mir primeşti pecetea creştinului perfect. Mai mult, de soldat al lui Cristos, de apostol al său.

30

Şi acest sacrament care te uneşte mai mult cu Cristos, Capul tău, te face să aparţii Bisericii, aşa încât să participi la viaţa şi comorile de har pe care ea le păzeşte. Aşa stând lucrurile, nu va trebui oare să simţi o bucurie profundă şi un sentiment de mândrie sfântă? Şi nu vei mulţumii oare Domnului pentru aceste daruri? El te-a ales, te-a făcut al său, ţi-a deschis calea care duce la mântuire. 2. Răspunde cu generozitate la darul divin. Darurile lui Dumnezeu primite la mir sunt atât de multe şi de sublime şi totuşi, unul sau altul îşi poate împietri inima şi poate să nu corespundă la aceste daruri. Poţi fi un soldat generos al lui Cristos, dar poţi fi şi un trădător. Ai în mână arme noi şi puternice, dar le poţi şi arunca; poţi fi un erou şi poţi fi şi un laş. Să şti să martor al lui Cristos: Învăţând adevărul religios pe cei mici, pe cei ignoranţi; Apărând acest adevăr în faţa acelora care îl neagă sau îl ofensează; Susţinând pe aceia care sunt primii învăţători ai acestui adevăr ca de exemplu Sf. Părinte Papa, Episcopii şi preoţii. Să şti să dai exemplu bun cu orice ocazie când te afli între prieteni şi colegi. Ştiind să suporţi suferinţele şi greutăţile vieţii cu bărbăţie. Capul tău, Cristos, nu a suferit şi nu a murit oare tocmai pentru a te salva pe tine şi a salva pe toţi oamenii? Nu vei putea aşadar ca la rândul tău să suporţi dispreţul unui coleg sau să respingi o ispită pentru a păstra harul lui Dumnezeu? Pune în practică cuvântul sfântului Paul: „Să nu mai fim nişte copii clătinaţi şi duşi de orice vânt al învăţăturii, prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor prin mijloacele de amăgire.” (Efes 4,14) 3. Fii devotat Duhului Sfânt. Prin Mir, Duhul Sfânt a devenit stăpânul sufletului tău şi vrea să fie oaspetele tău dulce, consilierul şi prietenul tău interior. Primeşte aşadar de la El sfatul, fă ce îţi sugerează, fii curajos cum vrea El. Şi de ce să nu întreţii un colocviu cu acest prieten interior, care vrea să te facă să creşti în speranţă, credinţă şi iubire? Care vrea să răspândească în tine tot mai mult darurile tale? Isus a spus: „Când vă vor duce în faţa sinagogilor..., nu vă preocupaţi cum sau ce veţi spune în apărarea voastră; fiindcă Duhul Sfânt vă va învăţa în acel moment ce trebuie să vorbiţi.” (Lc 12,11-12). Isus vrea să te asigure pentru dificultăţile tale spirituale. Îţi garantează ajutorul Duhului Sfânt, ajutorul Darurilor Sale, nu-l refuza, nu-l neglija. EX. La 7 oct. 1613, în oraşul Arian din Japonia, trei personaje nobile cu soţiile lor şi cei doi copii, Iacob şi Magdalena, au fost arestaţi şi condamnaţi la moarte ca să ardă de vii. După ce i-au mulţumit lui Dumnezeu pentru marele dar al martiriului, s-au îndreptat spre locul de execuţie ca spre o serbare. Într-adevăr, au fost acompaniaţi de peste 20.000 de creştini care cântau litaniile Sf. Fecioare.

31

Fiindcă drumul era lung, cineva s-a oferit să-l ducă în braţe pe micul Iacob, dar acesta a refuzat zicând: „Eu vreau să-l imit pe Isus care a urcat Calvarul pe jos.” Când micul martir vede rugul, adresându-se celor care plângeau a zis: „Acum voi bucuraţi-vă, căci eu merg în Paradis.” Fiecare martir s-a apropiat de grinda de care trebuia să fie legat şi a sărutat-o cu manifestare puternică de sentimente. Creştinii atunci au îngenuncheat invocând pe Dumnezeu pentru mărturisitorii curajoşi ai credinţei care îndată au fost jertfiţi în vălvătaia flăcărilor, mergând în cer. O mică întrebare: ce daruri ale Duhului Sfânt ţi se pare că au lucrat în micul Iacob, campion al lui Cristos? 4. Caută Darurile Duhului Sfânt Ce dar deosebit al Duhului Sfânt ţi se pare că a lucrat în mod special:  În apostoli, care bătuţi de sinedriu pentru învăţătura lui Isus pe care o predicau, au ieşit fericiţi zicând că au fost făcuţi demni de a suporta ocări şi dureri pentru Cristos?  În copilul de la catehism, fiind întrebat ce ar fi făcut în locul lui Iuda trădătorul, a răspuns: „M-aş fi spânzurat şi eu, dar de gâtul lui Isus.”  În Gabriela, care i-a spus medicului ce o îngrijea: „Fă-mă să sufăr mai mult, vreau să sufăr mai mult pentru Isus.”  În Dominic Savio, care a scris: „Mai bine moartea decât păcatul de moarte!”

32

33

34

SACRAMENTELE 9 EUHARISTIA 1 Prin Euharistie Isus rămâne în mijlocul nostru I. Euharistia este Marele Sacrament În Evanghelia Sf. Matei, capitolul 22, versetele 2-10, Isus ne vorbeşte despre banchetul pe care îl vom celebra în Împărăţia Tatălui ceresc, cu Fiul său şi Fratele nostru, Isus Cristos. Vom fi extrem de veseli în a da glorie lui Dumnezeu şi în a-i mulţumi pentru Mântuitorul nostru. Dar pentru a ajunge acolo, trebuie să participăm la un alt banchet la care suntem invitaţi deja în această viaţă: acela al Euharistiei. El e o garanţie şi o anticipare a banchetului ceresc. EX. Dă-mi voie să-ţi pun o întrebare: ai putea să trăieşti fără hrană, fără apă şi fără mâncare? Deja am ghicit răspunsul pe care ai de gând să mi-l dai: Nu, fără hrană n-aş putea trăi. La fel nu vei putea să păstrezi viaţa supranaturală şi să ajungi la mântuire fără această hrană; fără acest aliment care este Sf. Împărtăşanie. EX. Dacă vrem să săpăm un şanţ, să facem o muncă grea, nu ne putem hrăni cu câţiva biscuiţi şi un compot, dar avem nevoie de hrană consistentă, de carne, pâine… Dacă facem o excursie pe Ceahlău, ne aprovizionăm bine pentru ca pe parcurs să ne întărim forţele. La fel, pentru Marea călătorie, pentru mare aventură, cu suspans şi neprevăzut spre veşnicie, Isus ne dă un aliment supranatural: Euharistia. Este un aliment foarte consistent, un aliment bogat în forţă. Această forţă pe care o primim în Sf. Euharistie, este tocmai Isus, care ni se dă ca hrană pentru sufletul nostru: „Trupul meu este cu adevărat mâncare şi sângele meu este cu adevărat băutură”. (in 6,58). Dragii mei, în celelalte sacramente Isus lucrează numai pentru câteva momente ca să ne dea harul său. În schimb, în Euharistie El devine prezent şi rămâne cu trupul, sângele, sufletul şi divinitatea sa, adică total. În celelalte sacramente primim harul, în Euharistie îl primim pe Acela care ne dă harul, pe Isus. În sfârşit, Euharistia este sacramentul care se păstrează, este Dumnezeu cu noi şi care se adoră: marele mister al credinţei, cum spunem la sfânta Liturghie.

35

II. Definiţia Ce este Sf. Euharistie? Sf. Euharistie este un sacrament, care cuprinde adevăratul trup şi sânge a lui Isus Cristos, sub chipul pâini şi al vinului, pentru hrana sufletului nostru. 1. Isus a orânduit sacramentul Euharistiei La Cafarnaum, în faţa unei mari mulţimi, Isus a spus: „Eu sunt pâinea vie coborâtă din cer; dacă unul mănâncă din această pâine, va trăi în veci; trupul meu este o hrană adevărată şi sângele meu este o băutură adevărată” (In 6,5155). Aceste cuvinte au impresionat foarte mult încât mulţimea s-a scandalizat şi aceasta înseamnă că cuvintele au fost luate în semnificaţia lor adevărată. Chiar şi apostolii stăteau în îndoială. Darul lui Isus li s-a părut foarte mare, chiar imposibil. Totuşi Isus ne-a făcut acest dar. La ultima cină din Joia Sfântă, a luat o pâine nedospită şi înălţând ochii spre cer, a mulţumit Tatălui, a frânt-o şi a dat-o apostolilor ca s-o mănânce zicând: „Luaţi şi mâncaţi: acesta este Trupul meu”. apoi a luat potirul cu vin şi mulţumind Tatălui l-a dat apostolilor zicând: „Beţi din acesta toţi, acesta este sângele meu care se varsă pentru voi şi pentru mulţi întru iertarea păcatelor”. Şi apoi adaugă: „Faceţi aceasta în amintirea mea”. Şi apostolii s-au hrănit cu acel Trup şi au băut din acel Sânge. Astfel a instituit Isus Sf. Euharistie. Astfel a fost celebrată chiar de însuşi Isus prima Sf. Liturghie şi a fost distribuit pentru prima dată Sf. Împărtăşanie. 2. Materia, forma şi oficiantul Din relatarea făcută, apare clar care sunt elementele constitutive ale acestui sacrament. a. Materia: este pâinea nedospită din grâu şi vinul de struguri. Semnificaţia apare din necesitatea pe care omul o are de a mânca pâine vieţii aşa cum e necesar să se hrănească cu pâine pentru viaţa naturală. Acelaşi lucru îl putem spune şi despre vin. b. Forma: cuvintele spuse de Isus: „Acesta este Trupul meu” şi „Acesta este sângele meu”, cuvinte clare care ne întăresc credinţa că Isus s-a făcut hrană pentru noi. c. Oficiantul: preotul care este părtaş al misiunii lui Isus, misiune încredinţată apostolilor când a spus: „Faceţi aceasta în amintirea mea”. 3. Isus prezent în Sfânta Euharistie Când preotul, la Sfânta Liturghie, pronunţă asupra pâinii şi asupra vinului cuvintele consacrării, pâine şi vinul devin Trupul şi Sângele lui Isus: se săvârşeşte o minune foarte mare. Are loc o schimbare de substanţă: ceea ce era pâine şi vin, acum e Trupul şi Sângele lui Cristos. Pâinea consacrată este Cristos întreg, trupul, sângele, sufletul, şi divinitatea. Acelaşi lucru îl putem spune despre vinul consacrat care devine tot Cristos întreg. De aceea primind ostia consacrată, îl primim pe Cristos întreg.

36

Cu toate acestea pâinea şi vinul, după ce au fost consacrate apar cum erau mai înainte. Rămân numai aparenţele: forma, culoarea, gustul, mirosul, însă substanţa pâinii şi a vinului s-a schimbat în trupul şi sângele, sufletul şi divinitatea lui Isus, după consacrare nu mai este nimic din pâinea şi vinul dinaintea consacrări. 4. Ce rezultă de aici? Că Isus este prezent în Euharistie, nu cum eşti tu prezent aici în biserică, cu trupul, cu statura, cu forma ta, cu trăsăturile tale particulare, dar numai în mod substanţial. Deci, pentru Isus euharisticul, nu e vorba de înălţime, greutate, formă corporală, cantitate, cum era vorba când era viu şi vizibil pe acest pământ. De aceea: Isus este prezent în toate hostiile consacrate din lume, aşa cum substanţa pâinii este în toate pâinile din lume. Isus este prezent în fiecare parte a hostiei, oricât de mică firimitură ar fi. Şi rupând hostia nu se rupă trupul lui Cristos, aşa cum rupând pâinea nu se rupă substanţa pâinii dar numai forma exterioară. Isus este prezent fie în pâine fie în vinul consacrat, cum am spus. Isus nu mai poate să moară, deci sângele său nu mai poate să fie separat de trupul său; de aceea El este viu şi întreg, sub speciile pâinii şi a vinului; nu este vorba de o prezenţă numai în spirit, în figură sau în mod simbolic. Hostia şi vinul consacrat sunt tocmai Isus viu şi adevărat cu trupul, sângele, sufletul şi divinitatea sa. 5. Răspunsul tău: Răspunde la iubirea lui Isus care în Euharistie oferă Bisericii, de ademenea şi ţie, darul cel mai mare al iubirii sale. Isus a voit să stea în mijlocul nostru până la sfârşitul lumii; nu ne-a lăsat orfani. În Euharistie, Isus nu s-a făcut numai hrana noastră dar şi victimă pentru noi, victimă care, în unire cu Euharistia, putem s-o oferim Tatălui. Trebuie aşadar să înţelegi această iubire extraordinară. Trebuie să corespunzi cu toată inima. Nu poţi rămâne indiferent în faţa acestui dar divin, în faţa acestei dăruiri totale. Trebuie să arăţi iubirea ta lui Isus în fiecare zi. Mergi la El. El este acolo, în tabernacol, prezent. Isus este un Dumnezeu care stă cu noi. Atunci cum ai putea să treci prin faţa bisericii unde stă Isus fără să mergi să-i faci o vizită? Dacă ai înţeles iubirea lui, îţi va fi uşor să intri în biserică, să îngenunchezi la altar, să te gândeşti la El Dumnezeul cu noi, să-i adresezi câteva cuvinte cu credinţă şi iubire. Dar fă-le pe toate bine! Nu imita pe unii creştini care, intrând în biserică se ocupă de alte devoţiuni fără a fi salutat mai întâi pe Isus, respectând regula atât de simplă de bună cuviinţă. Însoţeşte-l pe Isus în procesiunile euharistice. Amin.

37

38

SACRAMENTELE 10 EUHARISTIA 2 Isus în Euharistie se face hrană pentru noi. EX. Un cavaler din timpurile trecute, care avea o anumită pregătire religioasă, care-l făcea să-şi împlinească obligaţiile de a asista la liturghia de duminică, nu se apropia decât foarte rar de sfânta împărtăşanie. În zadar, un sfânt călugăr, care îi era spiritual, îl îndemna să se împărtăşească mai des. Deoarece era devotat sfintei Fecioare, Ea a voit să-l invite, apărându-i odată în vis. Sfânta Fecioară avea aspectul unei Doamne foarte frumoasă şi binevoitoare să participe la banchetul pe care cavalerul îl oferise cu mult fast în cinstea Ei. Dar, abia intrată în sala banchetului, Doamna a început să-şi manifeste admiraţia pentru obiectele din aur expuse, pentru tablourile, pentru covoarele frumoase; totul era o splendoare. În linişte, dar cu ochii radioşi, arătă că-i place cum se comportă gazda. Prezenţa comesenilor, curăţenia vaselor şi frumuseţea porţelanurilor scumpe. Aceste onoruri se prelungeau, în timp ce, cu o oarecare jenă, cavalerul aştepta cu foarte mult respect ca oaspeţi să ia loc la masă. Cavalerul, rămânând în picioare, a invitat pe comeseni să se aşeze şi a voit ca mâncărurile să fie aduse pe mese, lăudându-le aspectul şi mirosul foarte plăcut. Dar Doamna, nu voia să se aşeze la masă. Atunci, cavalerul i-a spus: - „Dar Doamnă, totul a fost pregătit pentru dumneavoastră…de ce nu binevoiţi să onoraţi masa mea şi să vă aşezaţi la masă?” Atunci Doamna i-a răspuns: - „Nu-i aşa că te simţi jignit că refuz să mănânc la masa ta din mâncărurile pe care le-ai pregătit. Ei bine, atunci când tu vii la Sfânta Liturghie şi nu te împărtăşeşti, la fel mă simt şi eu şi Fiul meu Isus Cristos care a murit pe cruce pentru aţi oferi trupul său ca hrană.” A lua parte la sfânta liturghie şi a nu te împărtăşi cu trupul şi sângele lui Cristos, este ca şi cum te-ai duce la un banchet şi ai sta să admiri peisajul refuzând să te atingi de bucatele pregătite. Am început cu acest exemplu ca introducere la tema de astăzi: în euharistie Isus este HRANĂ pentru noi, o hrană pe care trebuie să o consumăm… Isus s-a făcut hrana noastră. A voit să se dea pe sine pentru ca noi să avem viaţă, avertizându-ne că pentru a o avea trebuie să mâncăm tocmai din El, din carnea Sa: „Dacă nu mâncaţi carnea Fiului Omului şi nu beţi sângele Lui, nu aveţi viaţă în voi” (In 6,53). Cuvintele lui Isus sunt o invitaţie urgentă, pe care Biserica o repetă, pentru ca să ne apropiem de masa euharistică şi să ne hrănim cu Pâinea Cerească.

39

În Sf. Euharistie, Isus este Pâinea Vieţii, nu numai pentru a păstra şi a creşte în noi harul în acest pelerinaj al nostru pământesc, dar şi ca să putem ajunge la Viaţa Veşnică. Această Pâine este o garanţie a învierii noastre viitoare şi a participării la gloria Cerului. Împărtăşindu-ne, ne unim cu Isus în mod tainic şi prin mijlocirea lui, ne unim intim cu Tatăl Ceresc şi cu Duhul Sfânt şi astfel formăm o unitate mai puternică de viaţă cu toţi credincioşii care se hrănesc din aceiaşi Pâine. 1. Roadele Sfintei Împărtăşanii Împărtăşindu-ne realizăm marea UNIRE cu Isus şi iată din această unire rezultă pentru suflet roade extraordinare: Dacă primeşti de la un domn o mie de lei, cu ei poate vei putea face ceva; dar dacă de la un binefăcător bogat primeşti ca dar un miliard de lei, vei avea mult mai multe avantaje şi vei putea face mult mai multe lucruri… Ei bine, în Împărtăşanie primeşti nu numai haruri foarte multe, dar îl primeşti pe însuşi Autorul harurilor, pe Isus, şi o bogăţie mai mare nici nu poate exista. A spune că se primeşte un ocean de haruri, înseamnă a spune puţin, de aceia dorim să fim mai precişi:  În Sfânta Împărtăşanie se alimentează viaţa sufletului;  Prin Sfânta Împărtăşanie se repară slăbiciunile noastre;  Se obţine iertarea păcatelor mici şi iertarea pedepselor meritate pentru păcatele mari iertate prin sfânta spovadă;  Se primeşte o forţă nouă care ne va ajuta să nu cădem în păcate de moarte spre care suntem noi cel mai mult înclinaţi.  Virtuţile: credinţa, speranţa şi dragostea, primesc un nou elan;  Creşte generozitatea în slujirea lui Dumnezeu şi a fraţilor noştri;  Creşte răbdarea în dificultăţi,  Curajul în mărturisirea credinţei găseşte o putere extraordinară. Martirii erau capabili de atâta curaj încât îşi dădeau şi viaţa pentru Cristos. De unde acest curaj? Tocmai de la Isus din Sfânta Împărtăşanie. 2. Dispoziţiile pentru a ne împărtăşi EX. Văzând un rege, un principe, o persoană deosebită, oare nu trebuie să observăm unele norme cu privire la îmbrăcăminte şi comportament? Chiar şi când te prezinţi la profesorul tău, în mod deosebit dacă ar trebui să susţii un examen, faci tot posibilul să te îmbraci cu haine curate şi să te comporţi cât mai frumos!… În mod normal, creştinul va fi mult mai atent atunci când se va prezenta la banchetul îngerilor, pentru a fi demn de acesta cât mai mult posibil şi pentru a obţine abundenţa harurilor. Va trebui să aibă dispoziţiile cerute fie cu privire la suflet, fie cu privire la trup. 3. Dispoziţiile cu privire la suflet: a. Să fie în harul sfinţitor, neavând păcate de moarte; în caz contrar ar face un alt păcat mult mai grav, numit sacrilegiu. Sf. Paul spune: „Cine mănâncă Trupul şi bea Sângele Domnului în mod nedemn, păcătuieşte

40

împotriva Trupului şi Sângelui Domnului…îşi mănâncă şi îşi bea propria osândă.” (1Cor 11,27-29) b. Să creadă că Isus este prezent în sfânta împărtăşanie pe care o primeşte. 4. Dispoziţii cu privire la trup: a) Îmbrăcămintea şi fie adecvată şi comportamentul demn; b) Să nu fi mâncat şi băut nimic de o oră; 5. Pregătirea şi mulţumirea S-a spus puţin mai înainte că pentru a primi vredniceşte marele sacrament, trebuie să credem că îl primim pe Isus. Acela care a înţeles ceva din măreţia întâlniri cu Isus, va încerca să facă ceva mai mult:  Să asculte cu evlavie Sfânta Liturghie;  Va invoca pe Isus, Mielul lui Dumnezeu, pentru ca să aibă milă de el şi se va umili şi va spune: „Doamne nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu, dar spune numai un cuvânt şi se va tămădui sufletul meu!”  Îşi va întări dorinţa, credinţa şi iubirea da se uni cu Isus După împărtăşanie:  Se va întreţine în mod amical cu Isus, îi va mulţumi, îl va lăuda, îi va prezenta propuneri de viaţă sfântă, se va ruga pentru sine şi pentru cei pentru care este dator a se ruga şi pentru sufletele din purgator.  Mai ales se va hotărî să fugă de orice păcat de moarte;  În sfârşit se va întoarce acasă la ocupaţiile de mai înainte, animat de o nouă fervoare. 6. Obligaţia de a ne împărtăşi. Nici n-ar trebui să existe porunca treia a Bisericii. Răspunsul tău: Primeşte des Pâinea celor tari, pentru luptele spirituale de fiecare zi. În jurul tău sunt atâtea pericole, ispite, seducţii, ocazii periculoase care întind curse. Ei bine, Hostia curată, sfântă, imaculată va fi ajutorul şi forţa ta, cum era pentru martiri. Dacă e posibil, primeşte deseori sfânta împărtăşanie, chiar în fiecare zi. Sfântul Augustin spune: „Primeşte în fiecare zi, ceea ce îţi foloseşte în fiecare zi.” Sunt dificultăţi în a te împărtăşi des? Pentru cine vrea cu adevărat, toate obstacolele se vor împrăştia ca ceaţa la soare. EX. Aldo Marcozzi şi împărtăşea în fiecare zi şi mamei care într-o zi a voit să-l oprească, i-a zis: „Vrei să iei asupra ta responsabilitatea de a mă lipsi de o sfântă împărtăşanie?” Din această întâlnire zilnică cu Isus în sf. împărtăşanie, el îşi alimenta forţele trupului şi sufletului. EX. Şi sânta Maria Goretti s-a lăsat ucisă mai degrabă decât să păcătuiască. Ea a spus mamei sale:

41

„Mamă, mâine voi merge să mă împărtăşesc” şi trăia din această dorinţă interioară. 7. Fă rodnică această întâlnire. Cine s-a hrănit cu Isus, trebuie să-l facă văzut în faptele sale: prin a vorbi, a lucra, a asculta, a apăra credinţa, a iubi pe alţii, a-i ajuta. Şi aşa cum împărtăşania ne uneşte cu Isus, la fel, trebuie să ne unească şi cu fraţii… e logic ca plecând de la masa euharistică să se simtă nevoia de a merge la fraţii noştri şi de a le duce iubirea lui Cristos, prin cuvinte şi fapte! Amin.

42

SACRAMENTELE 11 EUHARISTIA 3 Roadele EX. Un tânăr indian, sub presiunea încercărilor, a trebuit să se despartă de casa sa şi de logodnica sa. În momentul despărţirii el o fixă pe ea în ochii ei înroşiţi de lacrimi, spunându-i: „Draga mea, nu mai plânge, în fiecare noapte senină, cu lună plină, să ieşi afară, să te uiţi la lună, să fixezi cu ochii tăi luna, la rândul meu, oriunde mă voi afla, şi eu voi face la fel, îmi voi fixa ochii la lună. Acolo pe discul palid al lunii, razele privirilor noastre se vor întâlni, se vor amesteca, se vor uni şi măcar în felul acesta vom fi iarăşi împreună.” Am început cu acest exemplu, recunosc, o palidă imagine a unei alte uniri, a unirii dintre Isus şi noi din sf. împărtăşanie, unul din roadele cele mai importante ale sf. împărtăşanii. EX. Un grup de turişti se prezintă la un spital de boli infecţioase condus de călugăriţe, ca să-l viziteze. Superioara îi conduse prin diferite saloane cu bolnavi, care răspândeau un miros insuportabil. Vizitatorii trecură repede prin saloane, iar la urmă, unul dintre ei o întreabă pe superioară: - „De când slujiţi în acest mediu insuportabil? - De 40 de ani. - Eu n-aş fi fost în stare să stau nici patru ore, dar vă rog, spuneţi-mi, cine v-a dat putere să suportaţi o astfel de viaţă? - Sfânta împărtăşanie, pe care o primesc zilnic şi fără de care nici noi, cele de aici, n-am fi putut face acest lucru!” Iată sfânta împărtăşanie ca hrană a sufletelor noastre, pe care dacă o primim cu toată evlavia şi dragostea, este în stare să ne dea tărie chiar supraomenească. EX. Sfânta Împărtăşanie este cel mai dar pe care ni l-a putut da atotputernicul Dumnezeu, cum se exprimă sf. Augustin: „Dumnezeu fiind atotputernic mai mult nu ne-a putut da; fiind preaînţelept, mai mult n-a ştiut să ne dea; fiind prea bogat, mai mult n-a avut ce să ne dea!” I. Roadele sfintei Împărtăşanii 1. Ne face părtaşi ai vieţii dumnezeieşti a lui Isus, iar din aceasta izvorăsc altele foarte mari. Sfântul Augustin spune că împărtăşania aduce în sufletul nostru aceleaşi roade pe care le dau alimentele în trupul nostru şi anume: „Reîmprospătează, măresc şi susţin puterile sufletului.” 2. Sfânta împărtăşanie reîmprospătează forţele sufleteşti pierdute prin păcatele săvârşite. Mai mult, sf. Ambrozie spune că: „Împărtăşania este chiar leacul greşelilor uşoare zilnice, pentru că are puterea de a preveni aceste păcate

43

uşoare, pe care le facem din slăbiciune omenească, dar care nu distrug harul lui Dumnezeu, totuşi favorizează încetul cu încetul săvârşirea păcatelor mari. Cât de necesar este deci să ne împărtăşim cât mai des pentru a nu cădea în păcate mari.” 3. Sfânta împărtăşanie ne susţine în lupta sufletească. EX. Priviţi la primii creştini: abia începuse răspândirea credinţei şi păgânii se năpustiră asupra ei ca să o distrugă. În primele 300 de ani după Cristos, au murit peste un milion de creştini: loviţi, tăiaţi, arşi, fierţi, fripţi, jupuiţi, aruncaţi la fiare sălbatice, traşi pe roată, băgaţi să putrezească în închisori, înmormântaţi de vii, extenuaţi de muncă… şi totuşi în aceste chinuri cumplite pe care le-au îndurat, nu îi înjurau pe călăi, ci mergeau cu faţa senină ba mai mult, se rugau pentru cei care îi prigoneau şi îi ucideau. Dar de unde aveau ei atâta tărie, căci şi ei erau formaţi nu din fier şi oţel ci din carne şi oase? Din sf. împărtăşanie pe care o primeau la fiecare sf. liturghie la care participau. Dar şi astăzi, dacă sunt copii şi tineri care se luptă din răsputeri pentru a se păstra curaţi la suflet, nevinovaţi în faţa lui Dumnezeu, creştini care ştiu să biruiască ispitele, să îndure nedreptăţile, să-şi împlinească datoriile, toţi aceştia reuşesc pentru că se împărtăşesc des. Apoi câţi oameni, care un timp fuseseră cufundaţi în noroiul păcatelor, ajunşi chiar până la fundul prăpăstiei, au reuşit să se ridice, să se convertească, să se întoarcă la Dumnezeu şi rămână statornici pe drumul cel bun, tocmai prin sf. împărtăşanie. 4. Sf. Împărtăşanie măreşte harul sfinţitor şi dragoste divină. Precum hrana susţine viaţa trupului, tot aşa şi sf. împărtăşanie, susţine şi măreşte viaţa sufletului. Apoi, împreună cu harul divin, măreşte şi focul iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. EX. Să privim iarăşi la eroii dragostei creştine: Maica Tereza de Calcutta. Cine dă acea imensă dragoste, cu care atâţia tineri şi tinere slabe, se hotărăsc să părăsească toate plăcerile vieţii, pentru aşi petrece viaţa în spitale sau în şcoli unde se îngrijesc de bolnavi şi de copii orfani şi săraci? Sf. Împărtăşanie. Şi cine produce acel eroism al apostolului, care îi face pe misionari să-şi părăsească patria şi tot ce au mai scump în lume, ca să meargă şi să vestească Evanghelia între păgâni? Tot Sf. Împărtăşanie. Cine susţine viaţa curată a atâtor tineri şi tinere în mijlocul acestei lumi stricate? Cine dă tărie văduvelor să-şi crească copiii? Cine dă putere şi încredere bolnavilor fără speranţă de vindecare?…nimeni şi nimic afară de focul dragostei dumnezeieşti din Sf. Împărtăşanie. 5. Sfânta Împărtăşanie îmbucură sufletul… În sfârşit, mai adăugăm că pe lângă minunatele efecte ale Sfintei Împărtăşanii în viaţa aceasta, ea este în acelaşi timp şi garanţia vieţii veşnice, nu numai pentru suflet dar şi pentru trup, după cum ne-a asigurat însuşi Isus: ”Cel ce mănâncă trupul meu şi bea sângele meu, are viaţă veşnică.” Unde este Domnul acolo este totul, acolo sunt toate bune şi armonioase şi dacă nu sunt El le face să fie. Pentru că Isus de aceia a rămas în Sfânta Taină şi ni

44

se dăruieşte pentru ca să vindece tot sufletul bolnav, să îndrepte pe cel rătăcit, să-l îmbogăţească pe cel lipsit. EX. Într-o zi, undeva în Franţa, îngenunchea în faţa altarului un băiat de 14 ani cu numele de Luigi şi începu să se roage cu glas tare crezând că nu mai este nimeni în biserică. Dar preotul era la cor şi l-a auzit. Era o rugăciune minunată şi mişcătoare: „Mântuitorul meu, până acum m-am împărtăşit numai duminica, de acum înainte vreau să mă împărtăşesc zilnic, că te iubesc aşa de mult!…” Da, aceasta este rodul Sf. Împărtăşanii. Ne face să o primim din ce în ce mai des, pentru că ne face să înţelegem tot mai mult iubirea lui Isus şi nu numai s-o înţelegem dar şi să corespundem mai mult acestei iubiri. Să ne grăbim aşa dar să-l primim pe Isus în Sf. Împărtăşanie cât mai des şi cât mai bine pregătiţi şi astfel Mântuitorul va aprinde în noi focul iubirii sale, astfel vom înţelege cât de dulce este Domnul! Inimile noastre sunt reci faţă de El, ne jenăm de iubirea sa, pentru că nu am gustat din farmecul iubirii sale, pentru că nu l-am primit în Sf. Împărtăşanie cu toată iubirea. Să ne apropiem des şi cu toată iubirea de acest izvor de har şi de iubire, şi sufletele noastre se vor înflăcăra, pentru că Sf. Împărtăşanie a dat lumii sufletele cele mai înflăcărate de iubire… EX. Relatând o legendă elveţiană, Sf. Francisc de Salles, ne spune că iepurii devin albi iarna în munţii noştri deoarece nu văd şi nu mănâncă decât zăpadă. Adoră şi tu şi mănâncă această Zăpadă albă, frumuseţea, bunătate şi curăţia însăşi în acest dumnezeiesc Sacrament şi vei deveni cu totul frumos, cu totul bun, cu totul curat! Când în viaţa noastră Sf. Împărtăşanie e ceva îndepărtat, deşi e numai la câţiva paşi de noi, e ca şi cum am avea soarele în spatele nostru la departe la orizont fiind gata să apună; cu cât coboară mai mult cu atât umbra din faţa noastră se alungeşte mai mult. Când Isus e departe de noi, aproape că nu-l mai zărim, eu-l nostru devine impunător, exact ca şi umbra noastră; atunci opiniile noastre, egoismul nostru, pornirile noastre dezordonate iau proporţii uriaşe. Dar totul este o iluzie, ca şi umbra. Însă dacă se începem ziua cu Soarele Sfinţeniei, Isus Euharisticul, am rămâne toată ziua uniţi cu El, eu-l nostru s-ar reduce, s-ar face tot mai mic, dispare până într-atât că s-ar putea spune despre noi ca despre apostoli la schimbarea la faţă: „Nu au mai văzut pe nimeni, decât pe Isus cu ei.” De demnitate şi fericire pentru noi! Zilnic devenim temple, biserici în care locuieşte Cristos. Trupul nostru formează zidurile acestui templu. Simţurile noastre sunt ferestrele, mintea este prezbiterul, inima este altarul. Aspectul mohorât, privirea tristă, irascibilitatea, insatisfacţia, nu se potrivesc cu templul în care locuieşte Cristos. Faţa noastră trebuie să iradieze permanent prezenţa divină. Isus din Sf. Împărtăşanie să fie inima şi centrul vieţii noastre! Amin.

45

EX. Sf. Bernard spune: „Ce căutaţi în afară de Dumnezeu? Ce doreşti în afară de El? Ce îţi este pe plac fără El? El a făcut toate, El este totul. Orice bine pe care l-ai gândi, orice frumuseţe pe care ai căuta-o, orice bunătate după care ai umbla, totul vei găsi în El, de toate te vei bucura în El…” EX. În Răsărit, era obiceiul, ca atunci când se împarte Sf. Împărtăşanie, firimiturile să se dea copiilor. Într-o zi, au fost duşi la o biserică din Cosntantinopol mai mulţi copii de la diferite şcoli, ca să primească firimiturile de al Sf. Împărtăşanie. Între ei era şi un copil evreu, care primi şi el ce se dădea celorlalţi copii creştini, fără ca cineva să observe şi să-l oprească. Reîntorcându-se acasă, tatăl său, care era sticlar, îl întrebă unde întârziase şi auzind că fusese la o biserică creştină şi mâncase şi el din acea Pâine, furios îl aruncă în cuptorul aprins. Mama lui negăsindu-şi copilul, îl căuta în toate părţile strigându-l pe nume. Trecând pe lângă cuptor, aude glasul copilului. Deschide portiţa de la cuptor şi spre mare uimire şi bucurie îl vede pe copil stând neatins de flăcări în mijlocul cuptorului. Întrebându-l cum de este teafăr, copilul răspunse: „O Doamnă aruncă apă pe foc potolindu-l şi am rămas neatins…” Acest fapt s-a petrecut în anul 1552 şi tot oraşul a s-a uimit de această minune, iar împăratul porunci să fie scris în cronicile imperiale următoarele cuvinte: „Dacă astfel de minuni produce Sf. Împărtăşanie, cu un copil care nici nu ştie ce este, ce minune nu poate produce în sufletele credincioşilor, care o primesc cu atâta dragoste şi evlavie?” EX. Un grup de tineri cu autocarul în excursie. Toţi sunt veseli, cântă, admiră peisajul. Deodată motorul se blochează şi autobuzul se opreşte; şoferul se dă jos, se urcă iarăşi încearcă să-l pornească, excursionişti împing, dar autobuzul nu vrea să pornească. Şoferul se dă iarăşi jos, deschide capota, caută în motor, în fine descoperă defecţiunea: se astupase conducta prin care venea benzina din rezervor în motor. Suflă, desfundă conducta, benzina curge, motorul merge, autobuzul porneşte şi iarăşi este bună dispoziţie… De câte ori nu ţi s-a oprit motorul vieţii tale în groapa păcatelor? Ai încercat să rezişti, dar în zadar, tot ai căzut şi recăzut. Cauza? S-a rupt comunicarea cu Dumnezeu, ai abandonat Sf. Împărtăşanie. Ia din nou legătura personală cu Dumnezeu, mănâncă Trupul lui Cristos şi bea Sângele lui ca să nu mori de foame şi de setea sufletului! EX. Atunci când părintele Brefen, unul din martirii canadieni, era pe punctul de a muri în chinuri îngrozitoare, un călău cu un cuţit i-a străpuns inima zicând: „Aceasta este inima unui om puternic. Să bem cu toţi din sângele lui ca să devenim curajoşi ca el!” Şi unul după altul sorbiră din sângele ce curgea din inima martirului.

46

SACRAMENTELE 12 EUHARISTIA 4 Datoria de a ne împărtăşii; împărtăşania sacrilegă; Împărtăşania deasă. După ce duminica trecută am vorbit despre roadele Sf. Împărtăşanii, să vedem acum datoria de a ne împărtăşi… Mai întâi de toate, trebuie să ştim că Sf. Împărtăşanie nu este la fel de necesară ca şi Botezul. Astfel, se mântuiesc copiii care mor înainte de a primi Sf. Împărtăşanie. Tot aşa se mântuiesc şi acei creştini care mor în starea harului sfinţitor deşi în ceasul morţi nu au putut primi Sf. Împărtăşanie. I. De ce trebuie să ne împărtăşim? 1. Din poruncă divină. La drept vorbind, nici n-ar fi trebuit să existe o astfel de poruncă de a ne împărtăşi, aşa cum nu există o poruncă pentru a ne hrăni trupul şi totuşi o facem. Cine are credinţă şi dragoste faţă de Isus, nu are nevoie de această poruncă, mai curând ar trebui să cerem permisiunea de a-l primi în Sf. Împărtăşanie. Dar Isus ştia prea bine că vor fi creştini şi de aceia care vor crede în El şi totuşi nu vor avea dorinţa să-l primească în Sf. Împărtăşanie. De aceia ne-a dat o poruncă formală să ne împărtăşim şi încă sub ameninţarea de a fi excluşi din Împărăţia Sa: „De nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi”. Aceste cuvinte cuprind o poruncă categorică, deşi Isus nu ne-a precizat nici timpul, nici alte împrejurări în care trebuie să ne împărtăşim. Această poruncă ne obligă mai presus de toate în ceasul morţii, fiindcă atunci avem cea mai mare nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, când trupul este copleşit de dureri, sufletul atacat de remuşcări de conştiinţă, iar diavolul cu toate puterile îşi dublează ispitele. 2. Din catehism: Când trebuie să ne împărtăşim? Trebuie să ne împărtăşim cel puţin o dată pe an, în timpul Paştelui, când suntem grav bolnavi, dar este bine să ne împărtăşim cât mai des. Ştim din istoria Bisericii, că primii creştini se împărtăşeau la fiecare Sf. Liturghie la care luau parte şi tocmai aceasta le-a dat tăria necesară, ca foarte mulţi dintre ei să-şi dea viaţa ca martiri ai credinţei. Ba nici nu se putea închipui ca cineva să ia parte la Sf. Liturghie, fără a se împărtăşi. Mai mult, aveau chiar şi permisiunea să o ducă acasă, ca în caz că ar fi duşi la moarte să împărtăşească singuri. După anul 313 dându-se libertate Bisericii, a început să se răcească viaţa creştinească în general, încât unii nu se mai împărtăşeau decât la sărbătorile mari de peste an, ba s-a ajuns până acolo că unii nu se mai împărtăşeau cu anii. Atunci a fost nevoită Biserica să vină cu o poruncă pentru toţi credincioşi, ca toţi să se împărtăşească cel puţin o dată pe an în timpul Paştilor. Dar revin, porunca aceasta nici nu ar trebui să existe!!!

47

II. Împărtăşania deasă Mari şi minunate sunt roadele Sf. Împărtăşanii (le-am amintit deja), dar pentru ca să le primim din belşug, nu ajunge să ne împărtăşim o dată pe an sau de câteva ori, ci trebuie să ne împărtăşim cât mai des. 1. Motivele: a. Dorinţa lui Isus. Isus a orânduit acest aliment divin sub chipul pâinii şi al vinului, pentru a ne face să înţelegem, că trebuie să ne folosim de el, aşa cum ne folosim de mâncarea trupească. „Luaţi şi mâncaţi, acesta este Trupul meu…Adevăr vă zic vouă, de nu veţi mânca Trupul Fiului Omului, nu veţi avea viaţă veşnică!” Mama zice copilului bolnav: bea laptele acesta, mănâncă pâinea aceasta, dacă nu, slăbeşti şi mori. Medicul zice bolnavului: ia medicamentul acesta, altfel nu te vindeci, ba poţi chiar să mori. Acelaşi lucru ni-l supune şi Isus: „Mâncaţi Trupul meu, altfel veţi muri.” Iată, dorinţa lui Isus este să-l primim des. b. Avem nevoie de Sf. Împărtăşanie Avem mare nevoie de Trupul Domnului pentru a putea birui obiceiurile rele şi pornirile spre păcat, care rămân în noi şi după spovadă. Avem nevoie de Trupul Domnului pentru a ne trezi din lâncezeală şi să nu cădem din nou în păcatul greu. Avem nevoie de Sf. Împărtăşanie ca să rămânem statornici în bine până la moarte şi să nu se răcească dragostea noastră faţă de Dumnezeu. 2. Motivele pentru care uni neglijează să se împărtăşească:  Biserica ne porunceşte să ne împărtăşim doar odată pe an… „cel puţin”…  Noi laicii nu suntem vrednici de împărtăşania deasă. Dar cine este vrednic? Şi totuşi Sf. Împărtăşanie este pentru noi.!  Dar eu nu trag nici un folos din împărtăşania deasă.  Mă simt aşa de rece şi mă tem de sacrilegii. Dar ce facem atunci când ne este frig, oare fugim de foc, sau din contra, ne apropiem de el?  Eu nu am vreme să mă împărtăşesc des. Se găseşte timp pentru atâtea… numai pentru ce este mai necesar nu avem timp. Dar ce va folosi omului… 3. Cât de des să ne împărtăşim? Totul depinde de voinţa fiecăruia precum şi de împrejurările în care trăieşte. Însă cei care nu au păcate grele de la ultima spovadă şi duc o viaţă creştinească, dacă au posibilitatea să ia parte la Sf. Liturghie, se pot împărtăşi în fiecare zi. Mai notăm că întreruperea împărtăşaniilor zilnice, din orice motiv, nu este nici o piedică de a ne împărtăşi în zilele când mergem la biserică şi ascultăm Sf. Liturghie. EX. În anul 1906, un creştin din America de Sud, s-a dus la un medic ca să-i vindece mâna bolnavă. Văzându-i rana, medicul îi zise: - „Dragul meu, rana e adâncă şi trebuie să rămâi la spitalul nostru pentru tratament. - Dar azi nu pot, pentru că mâine e vinerea întâia din lună şi trebuie să merg departe la biserică ca să mă împărtăşesc.

48

- Vei merge altă dată, rana este foarte adâncă şi dacă întârzii, va trebui să-ţi tai trei degete. - Va fi cum va vrea Domnul, dar eu nu rămân fără împărtăşanie. Merse deci la biserică, departe, pe jos, apoi reîntorcându-se la medic, acesta a trebuit într-adevăr să-i taie trei degete. Mergând spre casă spuse bucuros: „Am pierdut trei degete, dar nu-mi pare rău, căci am primit Sf. Împărtăşanie, care valorează mai mult decât toată lumea.”… 4. Împărtăşirea bolnavilor Câte nevoie nu au ei în suferinţele lor de un ajutor Unii nu cheamă preotul de ruşine, ce zic vecinii… „Cel ce mănâncă Trupul meu şi bea Sângele meu, va trăi în veci!” Cei care îngrijesc bolnavii sunt datori să cheme preotul pentru ca să le dea Sf. Împărtăşanie. EX. Într-un spital de război, un colonel grav rănit primi sacramentele. Chemând preotul îi spuse: - Părinte, vreau să mă împărtăşesc. - Cu plăcere, dar fiind prea târziu, cei din jur vor crede că vă simţiţi rău şi de aceia nu aţi aşteptat până mâine dimineaţă. - Nu, aduceţi-l pe Isus aici şi dacă vă întreabă cineva ceva, spuneţi-i că colonelul se simte foarte bine şi îi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru această ameliorare şi pentru aceasta se împărtăşeşte… III. Despre împărtăşaniile sacrilege. Am insistat pe datoria fiecăruia dintre noi de a se împărtăşi şi acest lucru cât mai des cu putinţă, DAR această împărtăşanie nu poate fi luată oricum, trebuie îndeplinite nişte condiţii. Atenţie! Cine primeşte Sf. Împărtăşanie având păcat grav pe suflet, face un păcat mare de sacrilegiu, abuzând de Sf. Împărtăşanie în chip nevrednic. Scrupuloşi … Aşadar, cine face împărtăşanie sacrilegă? Acela care după ce a făcut chiar şi un singur păcat grav cu ştiinţă şi voinţă deplină se împărtăşeşte. Acela care spovedindu-se ascunde din diferite motive un păcat mare şi apoi se împărtăşeşte. Acela care spovedindu-se nu îi pare rău de păcatele pe care le-a mărturisit, şi astfel nu face o spovadă bună. Toate celelalte îndoieli şi temeri sunt scrupule, care nu trebuie luate în seamă, dimpotrivă îndepărtate. Niciodată să nu renunţăm la Sf. Împărtăşanie din motive imaginare. „Oricine va mânca Pâinea aceasta şi va bea paharul Domnului cu nevrednicie, vinovat va fi de Trupul şi de Sângele Domnului…îşi mănâncă şi îşi bea propria osândă.” Gândiţi-vă; cum arătă sufletul în stare de păcat de moarte… şi mai gândiţivă la Acela pe care îl primiţi!

49

După cum otrava băută produce moartea trupului tot aşa şi Sf. Împărtăşanie primită nevredniceşte, este o adevărată otravă, care ucide viaţa sufletului, în loc să-i fie spre fericire veşnică. Ce grozăvie! Isus izvorul tuturor bunătăţilor, garanţia fericirii veşnice şi pregustarea Raiului, să devină otravă ucigătoare pentru cel sacrileg! Este totuşi un păcat, care, ca orice păcat, poate să fie şi este iertat. Cum? Nimic mai simplu: o spovadă bine făcută prin care să se repare tot ceea ce a fost făcut rău şi hotărârea puternică de îndreptare. O concluzie Să ne împărtăşim, să ne împărtăşim cât mai des, căci avem aşa de mare trebuinţă de acest aliment ceresc, dar să avem grijă, această împărtăşanie să o primim într-un suflet curat, fără păcat de moarte în el şi astfel ne vom face părtaşi de toate roadele Sf. Împărtăşanii. Amin. Canonul 917: „Cine a primit deja Preasfânta Euharistie, poate să o mai primească încă o dată în aceiaşi zi, numai la celebrarea euharistică la are participă…” Numai participând la Sf. Liturghie întreagă!

50

SACRAMENTELE 13 EUHARISTIA 5 Adoraţia 1 EX. Am cunoscut un copil extraordinar care avea abia 5 anişori. Într-o zi a ieşit singur din casă. Cei de acasă imediat şi-au dat seama, au mers să-l caute. O surioară l-a găsit în biserică aşezat în genunchi pe un scăunel de lângă altarul mare, cu mănuţele împreunate şi cu ochii aţintiţi spre tabernacol. - Ce faci? - Stau aproape de Isus. - Dar de ce te-ai urcat aşa de sus? - Aşa îl aud mai bine… Impresionant este gestul acestui copil şi ne-am folosit de el pentru a ne introduce în tema pe care o vom dezbate astăzi şi anume: Isus este prezent în Sfânta Euharistie şi aici aşteaptă să venim la El ca să-l vizităm, ca să-l adorăm, ca să ne rugăm lui, să venim şi să-i ţinem de urât, stând de vorbă cu El… Se spune, şi adesea pe bună dreptate, că pământul acesta pe care trăim şi unde suntem puşi să ne decidem soarta noastră veşnică, „este un câmp de bătălie”, „este un loc de surghiun”, „este o vale de lacrimi”… Cu toate acestea, Dumnezeu face să răsară şi să crească ici acolo pe pământ şi flori. El îşi deschide mâna sa, spune psalmistul, şi copleşeşte toată făptura cu binecuvântările sale. În această veşnică vicisitudine în care ziua se transformă mereu în noapte, primăvara în vară, toamna în iarnă; în care după vreme senină vine furtună; în care suntem purtaţi pe aripile speranţei şi ale bucuriei; când suntem deprimaţi de teamă şi suferinţă ceea ce ne dă siguranţă şi stabilitate este prezenţa lui Cristos din Sfânta Euharistie în mijlocul nostru. Oriunde s-ar îndrepta corabia vieţii noastre spre răsărit sau spre apus, spre nord sau spre sud; orice vânt ne-ar împinge, al bucuriei sau al tristeţii; al păcii sau al neliniştii, dacă acul busolei inimii noastre este îndreptat mereu spre steaua polară, spre Cristos din Sfânta Euharistie, suntem în siguranţă, suntem siguri că nu ne rătăcim, căci El, este tovarăşul nostru de drum în călătoria acestei vieţi… …este mare bucurie când fraţii trăiesc în familie uniţi sub privirile pline de grijă şi de dragoste ale tatălui şi ale mamei. Dar această bucurie este rară şi după ce moare unul dintre părinţi dispare pentru totdeauna! Este mare bucurie să ai un prieten bun cu care să te poţi înţelege perfect, căruia să-ţi poţi deschide sufletul şi la care să găseşti un cuvânt de încurajare. Dar şi prietenul ne poate vinde, ne poate părăsi, ne ascultă de la o vreme plictisit şi indispus ! Fratele nostru nedespărţit, prietenul nostru care nu ne poate părăsi şi decepţiona nici când este Isus din Sfânta Euharistie. Între frate şi frate, între prieten

51

şi prieten, nu poate fi o unire mai completă, o fuziune sufletească mai intimă ca între noi şi Isus: noi îi cunoaştem gândurile, inima lui stă deschisă ca o carte în faţa noastră şi putem citi în ea ce doreşte de la noi, ce vrea de la noi, ce ne-a pregătit nouă. Iar El, la rândul său, cunoaşte cele mai tainice fibre ale sufletului nostru!… Acest Frate, acest Prieten al nostru – Isus Cristos – se află în mijlocul nostru, aici în faţa noastră, în tabernacol şi de aici ne cheamă pe toţi: „Veniţi la mine toţi cei osteniţi!” „Cel însetat să vină la izvorul vieţii!” În viaţa aceasta, când avem nevoie de ceva, cutăm cu siguranţă pe cineva, o pilă, o cunoştinţă, o relaţie, care ne ajute; dacă vrem să reuşim la vre-un examen, mergem să facem pregătire cu un profesor bun; dacă ne îmbolnăvim, căutăm un medic şi un medicament bun; dacă avem un proces, căutăm un avocat bun şi cinstit ca să ne apere; când suntem copleşiţi de necazuri, căutăm un prieten ca să ne mângâie şi să ne aline. Ei bine, care învăţător, care medic, (fără să aştepte cafea şi Kent…) care prieten poate fi atât de credincios, binevoitor şi atotputernic, ca Isus? Să venim deci la Isus ori de câte ori avem nevoie de vreun ajutor şi să-i zicem ca apostolii care erau în primejdie pe mare: „Doamne, mântuieşte-ne că pierim!” El ce cheamă pe toţi: - Veniţi la mine voi copii şi tineri, ca să primiţi darul unei vieţi curate şi să faceţi bucurie părinţilor voştri. - Veniţi la mine voi părinţilor şi cereţi bunătate şi sfinţenie pentru voi şi pentru copilaşii voştri. - Veniţi la mine voi bătrâni şi veţi primi putere de a vă purta haina grea a vârstei şi a vă pregăti bine pentru moarte. - Veniţi la mine voi păcătoşilor şi cereţi iertare pentru păcatele voastre şi veţi primi belşugul harurilor cereşti. - Veniţi la mine voi cei drepţi şi cereţi darul statorniciei în bine până la sfârşit… într-un cuvânt: veniţi la mine toţi, toţi, dar absolut toţi!… Şi iată că am venit la El. Ce trebuie să facem? În ce constă adevărata pietate a noastră către Isus din Sfânta Euharistie? Devoţiunea şi intimitatea noastră cu Isus euharisticul nu constă în primul rând în mângâieri interioare şi efuziuni sentimentale. Adevărata pietate constă în:  A vorbi des cu Isus din Sfânta Euharistie;  A-l întreba ce doreşte ca noi să facem;  A avea o voinţă statornică, hotărâtă şi activă de a duce la îndeplinire tot ceea ce îi este pe plac: adică de a deveni mai răbdători, mai umili, mai caritabili şi mai atenţi cu cei din jur, mai ascultători şi mai simpli, mai mortificaţi.. Observaţie: există printre noi un mare pericol care ne toceşte conştiinţa prezenţei reale a lui Isus din Sfânta Euharistie: este rutina, obişnuinţa şi uneori chiar plictiseala. Rutina este aceea care ne face cu timpul să nu dăm mai multă importanţă tabernacolului decât unei statui oarecare din biserică, sau să facem o vizită atât de distraţi încât să ieşim din biserică să avem sentimentul să ne-am

52

întâlnit cu Cristos, sau să râdem, să vorbim în biserică, lucruri pe care nu le-am face în prezenţa uni şef, dar pe care le facem iată în prezenţa lui Isus, fără să ne pese!!! EX. Foarte sincer, un scriitor mărturiseşte: „Dacă s-ar pune cap la cap momentele de neatenţie pe care le-am petrecut în prezenţa lui Isus Cristos din Sfânta Euharistie, şi ar trebui ca timpul pe care îl rezultă să-l petrec în Purgator, mă tem că Purgatorul meu va fi foarte lung! Şi în toate aceste clipe de neatenţie şi neglijenţă, Isus din tabernacol mă priveşte cum îmi rod unghiile, cum mă uit să văd cum este îmbrăcat cutare sau cutare, cum admir covorul de la altar sau un păianjen de pe perete şi … mă învăluie cu iubirea sa, aş prefera mai degrabă să mă pălmuiască, să mă tragă de urechi!” Dacă am fi şi noi sinceri ar trebui să spune la fel despre comportamentul nostru în biserică! Cert este că e lupta continuă pe care trebuie să o ducem împotriva acestei tendinţe înnăscute firii omului de a deveni neglijenţi şi plictisiţi în asemenea clipe când ar trebui să ne topim sub privirea Mântuitorului. E nevoie de o strădanie continuă până să ne obişnuim să trăim într-o totală intimitate şi o senină familiaritate cu Isus din tabernacol. EX. Se spune despre împăratul Alexandru cel Mare al Macedoniei, că pornind pe mare, a descoperit cel dintâi Arabia, patria mirodeniilor şi a parfumurilor, fără să aibă altă busolă, alt indiciu, decât mirosul plăcut al parfumurilor pe care adierile de vânt le aduceau dintr-acolo şi după care s-a călăuzit până ce a ajuns în patria mirodeniilor. Sfânta Euharistie nu este doar o adiere a parfumului Paradisului, ci este însuşi Paradisul coborât pe pământ. Cine are adevărată iubire şi devoţiune faţă de Sfânta Euharistie, care trăieşte în continuă intimitate cu Isus euharisticul, se poate considera ajuns deja în Patria râvnită, poate fi sigur că a cucerit deja Paradisul. Amin. Atenţie!!! O relaţie care se observă la noi, mulţi oameni vin la biserică şi în timpul zilei şi noi ne aflăm printre ei. Unii caută altarul Sf. Anton, alţii al Sf. Tereza, alţi altarul Sf. Fecioare sau o icoană în faţa căruia se roagă cu multă căldură, dar altarul unde se păstrează Sfânta Euharistie aproape că nu-l vede nimeni. Se roagă la toţi sfinţii, dar la Isus Sfântul tuturor sfinţilor nu. Desigur că nu fac acest lucru din dispreţ sau neglijenţă ci din neştiinţă. Nu spunem că ar fi rău să se roage la sfinţi, dar mai întâi să ne rugăm lui Isus. Când intrăm într-o casă ne adresăm mai întâi gazdei casei respective şi abia apoi servitorilor. Să nu credem că anumite haruri pe care le-am cere prin mijlocirea sfinţilor, nu le-am putea obţine de la Isus euharisticul. Oare nu este El acela care împarte harurile sale prin sfinţii săi? Venim în casă la El şi în loc să intrăm în discuţie cu El, să-l salutăm pe El, ne ocupăm de servitori! Nu este corect! Nu este politicos! Trebuie respectată ierarhia.

53

Principalele forme de cult euharistic:     Joia Verde cu procesiune solemnă, Expunerea Sfintei Euharistii cu adoraţie, Asociaţii care îşi propun ca scop adoraţia Sf. Sacrament, Congresele euharistice…

EX. Ne amintim de acel exemplu admirabil de pe vremea Sf. Ioan Maria Vianei. Un ţăran din satul Ars, neştiutor de carte, nu trecea niciodată prin faţa bisericii fără ca să nu intre. Fie că mergea la câmp, fie că se întorcea, îşi lăsa la uşa bisericii sapa, intra înăuntru şi stătea mult timp în genunchi în faţa lui Isus din tabernacol. Ioan Maria Vianey, a observat că nu dă niciodată din buze şi l-a întrebat într-o zi: - „Ce spui dumneata Mântuitorului, în minte în timpul vizitelor la Sfântul Sacrament?” - „Nu-i spun nimic.” I-a răspuns ţăranul. „Eu mă uit la El şi El se uită la mine”. Frumos răspuns. O asemenea vizită este infinit mai folositoare decât rostirea neatentă, distrată a unor rugăciuni savante… Isus locuieşte în tabernacolul său, printre noi, ca un locuitor al oraşului, al satului nostru, ca un cetăţean şi prieten al nostru. Un prieten îşi vizitează prietenul deseori; îi place să fie mai multă vreme împreună; când se despart se salută, se îmbrăţişează, apoi se gândesc unul la altul. Ca si un prieten adevărat, Isus se află printre noi. Să-L vizităm des, să-i demonstrăm prietenia noastră. În capitala ţării, îşi au locuinţa ambasadorii ţărilor străine. Cel ce are de călătorit în străinătate, trebuie să treacă pe la ambasada ţării respective, pentru a se i se pune viza pe paşaport. Isus locuieşte printre noi ca ambasadorul lui Dumnezeu. Cel ce vrea să meargă la Dumnezeu, trebuie să treacă pe la Isus. El îşi consolidează încă de aici împărăţia Sa. Noi ne asumăm sarcinile trasate şi le împlinim. Isus se află aici ca Dumnezeu şi ca om şi ne cheamă spre a-l urma în jertfă, în ascultare şi în dragoste. EX. Sora Maria a Inimii Divine, la vârsta de 22 de ani era grav bolnavă şi a fost obligată să meargă la Băile Nord. „Călătoria spre acea localitate – scrie ea – mi se părea foarte dificilă pentru că nu vroiam să-mi părăsesc cuibuşorul meu de retragere cu Mântuitorul divin. De-abia ajunsă acolo, m-am dus la singura capelă catolică, care se afla în acel centru protestant. Am intrat, însă Sfântul Sacrament lipsea. Întâlnind un preot l-am întrebat dacă era voie să se păstreze Preasfântul Sacrament în acea capelă. Preotul mi-a răspuns că îngăduinţa era, dar că nu era nimeni care să se îngrijească de lampa ce trebuia să ardă tot timpul în faţa Sfântului Sacrament. Îmi iau eu această responsabilitate – a spus sora Maria - . A doua zi preotul a făcut

54

Sfânta Liturghie în acea capelă şi a lăsat şi în tabernacol Sfânta Euharistie. Iar eu cu mare bucurie am aprins lampa veşnică. Eram foarte bucuroasă pentru că de acum puteam să stau ore întregi cu Iubitul meu Mântuitor. În toată această călătorie, bucuria cea mai mare pentru mine era să mă îngrijesc de candela ce ardea în faţa Preasfântului Sacrament. Cât de mult invidiam acea lampă micuţă care zi şi noapte stătea de veghe în faţa Preasfântului Sacrament. Aceasta îmi mărea dorinţa de a fi nu numai o mireasă, ci chiar o victimă a sfintei Inimi a lui Isus. Ori de câte ori o aprindeam , îl rugam pe Mântuitorul ca să nu permită a se stinge în inima mea, lumina harului său, ci chiar să mă jertfesc complet din dragoste faţă de El…” Sora Maria şi-a recâştigat sănătatea, a muncit pentru mântuirea sufletelor şi a murit în sunetul clopotelor acelei sărbători a Sf. Inimi a lui Isus la care Leon XIII a consacrat întreaga lume.

55

56

SACRAMENTELE 14 EUHARISTIA 6 Adoraţia 2 Poziţia cuvenită înaintea lui Isus În această meditaţie ne ocupăm de respectul exterior datorat Sfintei Euharistii; cum trebuie să ne comportăm în faţa Sfântului Sacrament. EX. Într-o zi, Sfântul Anton predica în faţa mulţimii. Vorbea oamenilor despre iubirea lui Cristos care s-a făcut om pentru a-i mântui pe oameni şi care a murit pe cruce, ba mai mult ne-a dăruit Sfânta Euharistie, prin care Isus este mereu prezent viu în mijlocul nostru. Atunci o voce se ridică din mulţime: - „Călugărule, fiu al pierzaniei, spune la babe poveştile tale. Ce spui tu e o minciună. Nu este de loc adevărat că Isus al tău este viu în Euharistie.” Toţi ştiau cine vorbeşte, era Bonillo, marele eretic catar, unul dintre cei mai bogaţi negustori din oraş. După o clipă de tăcere Anton îl întreabă: - Ce vrei, o minune? - Da, o minune. Eu am un măgar. O voi ţine fără mâncare trei zile şi să văd ce va face când i se va pune în faţă fânul Sfânta Euharistie. A răspuns ereticul. După trei zile, în faţa mulţimii, măgarul înfometat îşi întoarce capul de la fânul şi ovăzul care i se punea sub nas şi îşi îndoi picioarele din faţă în faţa Sfintei Euharistii şi rămase nemişcat câteva momente. Ce rugăciune putem face şi noi Sf. Anton decât să repete această minune şi în zilele noastre şi să plece genunchi acelora care se comportă în faţa Sfintei Euharistii ca şi cum Cristos nu ar fi prezent cu adevărat în ea. În Vechiul Testament găsim şapte exemple în care Dumnezeu pedepseşte pe loc lipsa de respect faţă de Chivot, faţă de Templul său, faţă de vasele sfinte. Chivotul Vechiului Testament nu era decât un simbol al Chivotului Noului Testament, al tabernacolului în care este prezent Cristos. Dacă îngerii tremură în faţa lui, noi ce vom face? În faţa tabernacolului nu trebuie să ne surprindă atât o teamă generată de păcatul ireverenţei, cât mai ales o teamă sfântă, generată de prezenţa Celui care locuieşte în el. Ce poziţie trebuie să luăm atunci când ne aflăm în faţa Sfântului Sacrament? Trebuie să stăm în genunchi, aşezaţi pe scaun sau trebuie să stăm în picioare? Sfânta Carte ne oferă exemple din fiecare din aceste poziţii. Vameşul care stătea în picioare la uşa templului a fost considerat îndreptăţit.

57

EX. Sf. Simplicius, care a urmat sf. Ambroziu ca episcop de Milano, îl întreba pe sf. Augustin, care este poziţia cea mai bună pentru rugăciune. Sf. Augustin răspunde că trebuie adoptată poziţia care mişcă cel mai bine sufletul. Sf. Ieronim este de aceiaşi părere: la rugăciune şi la meditaţie trebuie adoptată poziţia care contribuie cel mai bine la devoţiune internă a sufletului. Aristotel spune că atunci când şedem sufletul devin mai înţelept. În Cartea Sfântă a şedea înseamnă adesea oboseală şi disperare. Dar în Noul Testament, poziţia prin excelenţă pentru rugăciune este în genunchi. În Grădina Măslinilor Mântuitorul s-a rugat în genunchi, a căzut cu faţa la pământ, în nici un caz nu a stat jos. În aceiaşi poziţie s-a rugat şi Ştefan când era bătut cu pietre: căzând în genunchi a strigat cu glas puternic: „Doamne Isus, nu le socoti lor păcatul acesta”. După pescuirea minunată Simon Petru căzând în genunchi zise lui Isus : ”Îndepărtează-te de mine Doamne căci sunt un om păcătos.” Sf. Paul s-a rugat în genunchi; Tânărul bogat care a venit la Isus ca să-l întrebe ce trebuie să facă pentru a dobândi viaţa de veci, aruncându-se în genunchi l-a întrebat; Soldaţii care îl batjocoreau pe Isus îngenunchind îi făceau plecăciuni, evident imitau un gest de adoraţie; Când Petru a înviat-o pe Tabita a îngenuncheat şi s-a rugat; Cei pe care îi vindeca Isus, cădeau în genunchi înaintea lui şi îi mulţumeau. Condiţia pusă de diavolul ispititor lui Isus pentru a-i da bogăţiile şi mărirea lumii, era să îngenuncheze înaintea lui: „Dacă te vei îngenunchea şi mi te vei închina …” Aşadar, poziţia normală în faţa Sfântului Sacrament, este în genunchi. Este un semn de umilinţă, e o urmare a lui Isus care se roagă în această poziţie în Grădina Măslinilor, este poziţia cea mai firească spre a ne ispăşi păcatele, este un gest de respect faţă de Regele regilor. În faţa tabernacolului ne amintim de îndemnul psalmistului: „Veniţi să ne închinăm şi să ne plecăm în faţa lui; să îngenunchem înaintea Domnului Creatorul nostru…” Ne vom examina în încheiere dacă noi până acum ne-am comportata în faţa Sfintei Euharistii aşa cum o cere Isus: cum ne-am comportat la adoraţie, la vizite, la liturghie, când am ajutat la pusul florilor în biserică, când am ajutat la curăţenie în biserică, ne-am comportat cu cel mai mare respect în faţa Dumnezeului şi Creatorului nostru? După examinare vom formula înainte Mântuitorului din tabernacol un act profund de regret pentru tot ceea ce am greşit şi să ne hotărâm ca pe viitor să ne comportăm aşa cum o merită Isus. Atenţie!!! Isus este de faţă. Amin.

58

SACRAMENTELE 15 EUHARISTIA 7 Sfânta Liturghie – structura ei EX. În anul 1886, în ziua de Crăciun, un tânăr francez de 18 ani, intra în celebra catedrală Notre Dame din Paris. Un tânăr cu o pregătire frumoasă, un scriitor care promitea un strălucit viitor literar dar din păcate necredincios şi cu o viaţă imorală. Acesta era renumitul scriitor francez Paul Claudel, fost administrator al Franţei la Washington. El se destăinui: „Am mers la biserică numai din curiozitate, căutam un subiect literar pentru scrisul meu decadent. În timpul Sf. Liturghii mulţimea mă împingea, era înghesuială mare. După masă însă, neavând altceva de lucru, am mers iarăşi la biserică şi am asistat la vecernie. Copiii îmbrăcaţi în alb, asistau tinerii clerici şi ajunseseră tocmai la imnul Magnificat, când…deodată…pe neaşteptate s-a întâmplat ceva cu mine. Cea ce mi-a schimbat toată viaţa. Ca şi când în mod fulgerător mi-ar fi atins inima şi de atunci am început să cred. Am crezut, dar cu atâta putere, cu atâta siguranţă, cu atâta afecţiune, încât nici un necaz al vieţii mele zbuciumate de mai târziu, nu a fost în stare să o mai clatine… şi de atunci toate duminicile le petrecea în biserica Notre Dame. Jertfa Sf. Liturghii ce se desfăşura înainte ochilor mei a întrecut orice aşteptare…este poezia cea mai grăitoare şi gesturile cele mai sublime de care este capabil omul. Nu mă putea sătura de privirea măreţiei Sf. Liturghii şi orice gest al preotului se întipărea adânc în sufletul meu. Slujbele de înmormântare, slujba de la miezul nopţii de la Crăciun, ceremoniile din Săptămâna Mare…toate îmi umpleau inima de bucurie, de admiraţie, de mulţumire, de pocăinţă şi de adoraţie…” Am început cu acest exemplu despre frumuseţea Sf. Liturghii care l-a convertit pe Paul Claudel. Să descoperim şi noi această frumuseţe trecând în revistă părţile Sf. Liturghii. Isus vine în Sf. Împărtăşanie tocmai în timpul Sf. Liturghii. Ultima Cină a rămas bine întipărită în amintirea apostolilor. Ceea ce a urmat – de la arestarea lui Isus şi până la mormânt – a făcut ca fiecare cuvânt de la acel din urmă adio, să capete o importanţă cu totul deosebită. Ucenicii de la Emaus l-au recunoscut pe Isus la Frângerea Pâinii. După Înălţare, în cea dintâi zi a săptămânii, ucenicii se adunau la Frângerea Pâinii. „Faceţi aceasta în amintirea mea.” Ei au continuat să facă tocmai ceea ce a făcut Isus… Structura Sf. Liturghii I. Riturile de introducere sau de deschidere: Preotul îmbracă hainele sfinte. El vine în numele lui Cristos. Prin preot Cristos este în mijlocul nostru, celebrează împreună cu noi. Gura preotului este gura lui Isus.

59

1. Cântecul de intrare. Scopul acestei cântări este de a deschide celebrarea; de a promova unitatea credincioşilor care s-au adunat şi de a le îndrepta gândurile la misterul Sf. Liturghii care urmează să se celebreze. E bine ca poporul să ia parte în număr cât mai mare la această cântare pentru a se crea unitatea sufletească necesară pentru celebrare. 2. Semnul Sfintei Cruci. După terminare cântecului de intrare, preotul împreună cu întreaga adunare face semnul Sfintei Cruci. Se face acest semn pentru că Sf. Liturghie este tocmai Jertfa lui Isus pe Cruce. Crucea fiind în centru atenţiei. 3. Salutul. După semnul Sfintei Cruci, preotul salută credincioşii spunând „Domul să fie cu voi” iar credincioşii răspund: „ Şi cu duhul tău”. 4. Actul penitenţial. „Înainte să-ţi aduci jertfa mergi de te împacă cu fratele tău!” După un moment de reculegere întreaga comunitate face mărturisirea generală a păcatelor şi implicit prin aceasta primeşte şi dezlegarea păcatelor mici. 5. Gloria. Este un imn foarte vechi şi venerabil cu care Biserica reunită întru Duhul Sfânt îl preamăreşte pe Dumnezeu Tatăl şi pe Dumnezeu Fiul, prin cântecul său. 6. Rugăciunea zilei. Preotul prezintă acum în mod oficial lui Dumnezeu, rugăciunea întregului popor al cărui purtător de cuvânt este. Celebrantul adună toate dorinţele şi cererile poporului şi le prezintă lui Dumnezeu; poporul se asociază la rugăciune şi-şi exprimă asentimentul însuşindu-şi rugăciunea prin aclamaţia „Amin” – „Aşa să fie!” II. Liturgia Cuvântului. 7. Lecturile. În aceste lecturi Dumnezeu vorbeşte poporului său, îi descoperă taina răscumpărării şi a mântuirii şi îi oferă hrana sufletească. Cristos însuşi este prezent prin cuvântul său în mijlocul credincioşilor. În timpul primelor două lecturi credincioşii stau jos pentru ca astfel să poată asimila mai bine cuvântul care se citeşte, doar la evanghelie şi ridică în picioare şi aceasta pentru a-i da un respect aparte. 8. Predica. După lecturi, preotul le explică celor prezenţi lecturile citite sau misterul celebrat la acea Sf. Liturghie. Este o parte o parte esenţială, de aceea să nu creadă cineva că a ascultat bine Sf. Liturghie dacă nu a fost atent la predică. 9. Crezul. Are drept scop ca poporul să-şi dea asentimentul şi răspunsul său la Cuvântul lui Dumnezeu auzit în lecturi şi în predică şi să-şi reamintească de această adeziune înainte de a începe celebrarea Euharistiei. 10. Rugăciunea credincioşilor. Poporul exercitându-şi funcţia sa preoţească, se roagă pentru toţi oamenii: pentru Biserică, stat şi mântuirea lumii întregi; pentru cei apăsaţi de diferite greutăţi şi pentru comunitatea locală. III. Liturgia euharistică. Orice banchet trebuie pregătit cu mult înainte. În vechime, credincioşii aduceau: pâine, vin, ulei, fructe, găini bani, haine… şi din toate acestea se alegeau cele trebuincioase pentru celebrare. Pâinea şi vinul pentru Sf. Jertfă şi pentru împărtăşirea credincioşilor. Restul era pentru cei săraci, pentru biserică şi pentru întreţinerea preoţilor. Când totul era pregătit preotul se

60

spăla pe mâini, deoarece umblând adunând darurile oamenilor, se murdărea pe mâini. 11. Ofertoriul. Preotul prezintă pâinea şi vinul, darurile poporului lui Dumnezeu pentru ca prin acestea să-i mulţumească şi să-L roage să le transforme în trupul şi sângele lui Cristos. Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru că ne-a răscumpărat şi mai ales pentru misterul de fiecare zi. Îl rugăm pe Isus ca să primească şi să sfinţească darurile noastre. Îi rugăm pe toţi sfinţii ca să mijlocească pentru noi la Dumnezeu. Îl rugăm pe Dumnezeu, ca pâinea şi vinul să se preschimbe în trupul şi sângele lui Cristos. 12. Prefaţa. Preotul îndeamnă poporul să-şi înalţe sufletele la Dumnezeu pentru a fi cât mai pregătiţi pentru momentul cel mai solemn al Sf. Liturghii: prefacerea. 13. Prefacerea. Preotul pronunţă cuvintele lui Isus asupra pâinii şi asupra vinului. În acel moment, Isus preface pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele Său. Isus este prezent cu aceleaşi sentimente şi cu acelaşi spirit de jertfă, pe care l-a avut şi pe cruce, cu acelaşi trup pe care atunci l-a dăruit Tatălui şi care acum este slăvit în Cer. Domnul cel viu este de faţă cu jertfa crucii sale sub speciile pâinii şi ale vinului. Acesta este momentul în care este prezentată jertfa lui Cristos şi a Bisericii. Isus se jertfeşte pe sine Tatălui ceresc. În clipa consacrării se reînnoieşte jertfa lui Cristos. Minunea cuvintelor consacrării. În alte sacramente preotul spune: „Eu te botez…”, „Eu te dezleg…” şi Cristos lucrează. Preotul lucrează în numele lui Cristos, însă vorbeşte şi tratează la persoana întâia. În rugăciunea euharistică, preotul spune: „Acesta este trupul meu…” ca şi cum el însuşi ar fi Cristos. Gura preotului este gura lui Cristos, mâinile preotului sunt mâinile lui Cristos, mulţumirea sa este mulţumirea lui Cristos, binecuvântarea sa este binecuvântarea lui Cristos. Preotul este semnul lui Cristos, figura sa vizibilă. Prin preot, Cristos este prezent la Sf. Liturghie. Fiind un moment sublim, credincioşii stau în genunchi. Rugăciunea de mulţumire continuă. Noi ne rugăm Tatălui ceresc ca să primească jertfa lui Cristos şi a noastră, să aibă parte de roadele acestei jertfe sufletele din Purgator, noi, păcătoşii, ca şi întreaga Biserică. Îi amintim lui Isus despre sfinţii martiri, pentru ca ei să mijlocească pentru noi. Prin Cristos, cu Cristos şi în Cristos, Tatăl ceresc primeşte slavă şi cinste. Cu acel amin, poporul atestă participarea sa la celebrare şi mărturiseşte pe faţă că a adus jertfă Tatălui. 14. Tatăl nostru. Prin această rugăciune se cere pâinea cea de toate zilele, în care creştinul descoperă şi o referire la pâinea euharistică şi se imploră iertarea păcatelor, astfel încât darurile sfinte să fie date celor sfinţi. 15. Ritul păcii. Este un gest frumos prin care implorăm pacea şi unitatea pentru Biserică şi pentru întreaga familie umană şi se exprimăm dragostea reciprocă înainte de a ne împărtăşii din aceeaşi Pâine. 16. Împărtăşirea. Pâinea cerească este un dar al lui Dumnezeu. Cristos – reprezentat de preot – ni-L împărtăşeşte nouă. Acum totul este gata, hrana sufletelor noaste este pregătită, aşezată pe masă, iar invitaţia Bisericii sună aşa de matern, aşa

61

de plăcut: „Copii, poftiţi, masa e servită…poftiţi la sărbătoare!” În timp este distribuită Sf. Împărtăşanie, lumea cântă. 17. Rugăciunea de după Împărtăşanie. Preotul îi mulţumeşte în numele creştinilor lui Dumnezeu pentru hrana primită şi se roagă pentru a dobândi roadele tainei celebrate. Poporul îşi însuşeşte rugăciunea prin aclamaţia: Amin. IV. Ritualul încheierii. Îngăduinţa la plecare. 18. Binecuvântarea. Preotul salută, binecuvântează şi trimite poporul în pace pentru ca fiecare să se întoarcă la ocupaţia lui, lăudându-l şi binecuvântându-l pe Dumnezeu. Am meditat în această seară despre părţile Sf. Liturghii şi le-am explicat succint, pentru a ne facilita, pentru a ne uşura participarea noastră la acest cel mai important act al religiei noastre: Sf. Liturghie. Înţelegând-o mai bine îi vom descoperii farmecul intern pe care-l conţine şi sper ca această înţelegere ne va determina aşa cum l-a determinat pe Paul Claudel, la o adevărată convertire, la întoarcere la Dumnezeu. Amin. EX. Ettore Cozzani, scrie: „Mă aflam la Roma într-un moment din cele mai tragice momente la vieţii mele. Într-unul din acele momente când te simţi nevinovat şi când răutatea omenească te încolţeşte până la sânge. Am intrat în bazilica Sf. Petru. La drept vorbind eu nu iubesc această catedrală mare a catolicităţii. Apăsat de greutatea arhitectonică a structurii şi de imensitatea spaţiilor sale, în acea catedrală nu reuşesc a-mi afla reculegerea necesară contemplaţiei şi rugăciunii. În vreme ce mergeam agale numai cu gândurile mele, pe pavilionul de marmură ce lucea ca oglinda, în jurul pilaştrilor şi a arcadelor, la unul din numeroasele altare am zărit un preot, care celebra Sf. Liturghie şi nu era nimeni care să asculte. Însă el vorbea multora, poate la toţi care se aflau la acea oră în bazilică. Glasul său dulce şi armonios m-a mişcat. M-am oprit. Se întoarse cu faţa către popor, deschisese puţin braţele şi spuse: Rugaţi-vă fraţilor…, cu o atât de frăţească bunătate şi blândeţe, încât nu m-am mai putut îndepărta de acolo. Ori de câte ori urma vre-o rugăciune parcă îi înflorea pe buze, mi se părea o nouă revelaţie. Însă atunci când la un anumit punct, printr-un gest de suavă rugă zise: şi pe noi păcătoşii..., era în sunetul acelor cuvinte o sinceritate, o tristeţe atât de resemnată şi o speranţă desăvârşită, încât m-am simţit mişcat până la lacrimi; nu mai auzisem până atunci pe nimeni care să se roage cu atâta umilinţă şi cu atâta măreţie. În cele din urmă, când el se întoarse şi zise: mergeţi în pace, şi după o scurtă pauză, scandat, solemn, însă cu acea suavitate de suflet adăugă: Liturghia s-a sfârşit…, am avut siguranţa că ceva atinsese inima mea: o aripă, o mână străpunsă şi sângerândă? Ani s-au scurs de atunci. Unde eşti tu preot minunat? Mai trăieşti?… Ai murit?…Cristos era cu tine, era în tine în acel moment, El dragostea întrupată şi prin acea siguranţă şi comportare delicată a ta, în clipa aceia El s-a apropiat şi de mine…”

62

SACRAMENTELE 16 EUHARISTIA 8 Sf. Liturghie (reînnoirea jertfei de pe cruce, cum trebuie să participăm la Sf. Liturghie.) Pentru celebrarea Sf. Liturghii au fost construite catedrale măreţe, impunătoare, maiestoase, însă şi simple şi mici capeluţe. Chiar şi structura şi decorul acestora este deosebit. Însă un lucru este acelaşi şi indispensabil la orice Sf. Liturghie: pâinea şi vinul. În caz de necesitate se poate renunţa la tot restul. Aşa a stabilit Isus pentru ca să se poată celebra Sf. Liturghie peste tot. Sf. Liturghie este o jertfă în amintirea jertfei lui Isus de pe cruce: „Pentru că ori de câte ori mâncaţi din Pâinea aceasta şi beţi din acest Vin, moartea Domnului o vestiţi până ce va veni în slavă.” (1Cor 11, 20) Sf. Liturghie este Jertfa Crucii: Dumnezeu Tatăl, şade pe torn şi are în faţa lui crucea pe care a fost răstignit Isus. La picioarele tronului lui Dumnezeu se află un altar şi un preot care ridică potirul, în acest potir adună picăturile de sânge care curg din rănile lui Isus. I. Deosebirea dintre Jertfa Liturghiei şi Jertfa Crucii. Jertfa Crucii: sângeroasă, călâi, chinuri, dureri, râni, strigăte, insulte… Jertfa Liturghiei: fără vărsare de sânge, pâine şi vin. Jertfa Crucii: o judecată înfricoşătoare, spre a ne convinge de oroarea păcatului; moarte, cutremur, frică, groază… Jertfa Liturghiei: banchet sacrifical al urmării lui Isus şi al martiriului; banchet de mulţumire şi de laudă: cea mai mare sărbătoare a creştinilor. Jertfa Crucii: pe cruce nu se vede întreaga jertfă a lui Isus ci numai prima parte de pe pământ, semnul văzut al jertfei de sine însuşi adusă lui Dumnezeu; un sfârşit îngrozitor… Jertfa Liturghiei: în această jertfă avem întregul mister al lui Cristos, toată opera răscumpărării: viaţa, patima, moartea, învierea, înălţarea, trimiterea Duhului Sfânt, regalitatea lui Cristos. În Jertfa Sf. Liturghii se reînnoieşte se reînnoieşte Jertfa Crucii. Aceasta ne-o spun semnele:  Pâine şi vin: semnul morţi lui Isus pe cruce, acolo unde trupul a fost separat de sânge. Vinul este amestecat cu apă, doar cu o picătură, simbolul naturii omeneşti, pe care şi-a asumat-o Cristos, Fiul lui Dumnezeu.  Potirul: simbolul morţii sacrificale. Jertfa Crucii se continuă până în cea din urmă zi, este prezentă, se reînnoieşte. Tocmai din această cauză Sf. Liturghie este o adevărată Jertfă. Dumnezeu este slăvit, oamenii primesc haruri.

63

Sf. Liturghie este şi un semn pentru viitor: Pâinea Sfântă este hrana pentru viaţa cea veşnică; banchetul euharistic este un preludiu al banchetului ceresc. Sf. Liturghie este aşadar, este punctul intermediar dintre Jertfa Crucii lui Cristos şi Veşnicul Banchet nupţial, ea este semnul rememorativ al trecutului; semnul harului prezent şi semnul speranţei în banchetul nupţial ceresc! La Sf. Liturghie cerul şi pământul se află în jurul Crucii lui Isus. Sfânta Jertfă a Liturghiei se aduce spre a-l slăvi pe Dumnezeu, pentru a-i mulţumii şi pentru a aplica oamenilor harurile Jertfei de pe Cruce. Ce rezultă din această sublimitate a Jertfei Sf. Liturghii, pentru noi cei care participăm la ea?  Fiecare creştin trebuie să se îngrijească de a oferi ceva lui Dumnezeu în timpul Sf. Liturghie  Fiecare creştin care participă la Sf. Liturghie trebuie să vestească viaţa şi moartea Domnului ajutat de harul ce derivă din aceasta. Cine învaţă a se oferi pe sine însuşi la Sf. Liturghie, va şti să-şi jertfească chiar şi viaţa pentru Isus, dacă este necesar. Cine învaţă a se jertfi, învaţă a trăi… EX. Giulien Green spune: „Oamenii care se reîntorc de la Sf. Liturghie şi vorbesc şi râd, ca şi cum n-ar fi văzut ori observat nimic deosebit…nu au văzut pentru că nici nu şi-au dat silinţa de a vedea. S-ar spune că au asistat la un lucru cât se poate de simplu şi natural. Însă ceea ce s-a săvârşit în biserică, chiar dacă s-a săvârşit numai o singură dată, ar fi suficient ca să răpească în extaz o lume întreagă îndrăgostită de dreptate şi de adevăr. Oamenii se reîntorc de pe Golgota şi vorbesc între ei despre tot felul de lucruri fără importanţă: despre vreme, despre ploaie… aceasta este una dintre cele mai mari diferenţe. Au stat jumătate de oră în biserică la Sf. Liturghie, fără să înţeleagă nimic din ceea ce s-a săvârşit. L-au văzut pe preot intrând îmbrăcat în haine de sărbătoare şi nici nu s-au gândit câtuşi de puţin că acel preot ar fi chiar Cristos, aşa cum citim în Scripturi. Câte unul mai rămâne în şezut chiar şi în momentele cele mai importante ale Sf. Liturghii şi eu nu pricep nici în ruptul capului, care anume este mai prodigioasă: prefacerea sau conduita celor care asistă. Dacă Prefacerea, ar fi măcar un simbol al adevărului! Însă aşa cum ştim, Prefacerea este însuşi adevărul, prezentat sub aspectul proporţional slăbiciunii omeneşti. Evreii nu puteau îndura splendoarea feţei lui Moise; şi Moise nu era decât un om. Moise se temea ca nu cumva să moară că a văzut faţa Creatorului său, cu toate că nu văzuse decât pe un înger. Ce se ascunde sub speciile pâinii şi ale vinului? Mai mult decât un înger şi mai mult decât Moise. Unul dintre caracteristicile cele mai uluitoare ale Sf. Liturghii este că nu ucide persoanele care asistă la ea…”

64

II. Scopul Sfintei Liturghii: …Când omul se opreşte în drumul său prin viaţă şi se reculege un moment pentru a se pune în faţa lui Dumnezeu, primul său gest este de a cădea în genunchi, primul său cuvânt este un cuvânt de mulţumire. Adoraţia şi mulţumirea sunt primele noastre datorii faţă de Dumnezeu, Creatorul şi Tatăl nostru, iar acestea le realizăm prin Cristos la Sf. Liturghie. 1. A adora… Înseamnă a recunoaşte Maiestatea Celui Preaînalt cu toate atributele sale: puterea sa uimitoare care a creat lumea şi o susţine; dreptatea sa negreşelnică care nu va lăsa pomana unui pahar cu apă fără răsplată. A adora înseamnă a ne aşeza la picioarele Sale şi a recunoaşte dependenţa şi slăbiciunea noastră, neantul care se închină în faţa infinitului. Adoraţia este actul cel mai drept şi cel mai adevărat al creaturii raţionale; aici pe pământ este prima noastră datorie, iar în cer aceasta va fi cea mai mare fericire a noastră. Deci primul scop al Sf. Liturghii este acela de a da slavă lui Dumnezeu, Tatăl ceresc; a-l lăuda şi preamări prin şi cu Cristos, împreună cu toţi îngerii şi sfinţii. Să oferim aşadar lui Dumnezeu adoraţia Domnului Cristos, laudele sale, iubirea sa, pentru a împlini ceea ce ne lipseşte, pentru a-l adora în spirit şi adevăr după cum merită. 2. A aduce mulţumire lui Dumnezeu. Aceasta este cea de-a doua intenţie a Sf. Liturghii. A-i mulţumii lui Dumnezeu, înseamnă a recunoaşte bunătatea sa şi toate binefacerile, pe care le primim fără încetare de la izvorul inepuizabil al tuturor darurilor. A-i mulţumii lui Dumnezeu, înseamnă a-i mărturisi că tot ceea ce avem vine de la El. într-adevăr, Sf. Liturghie este „o acţiune de mulţumire” şi de aceea Biserica ne invită, iar preotul ne cheamă la prefaţă cu cuvintele: „Să mulţumim Domnului Dumnezeului nostru”. 3. Ispăşirea păcatelor. Aceasta este cea de-a treia intenţie a Sf. Liturghii. După cum Jertfa Crucii a fost de folos lumii întregi, la fel şi Sf. Liturghie este o Jertfă plăcută lui Dumnezeu şi mântuitoare pentru lumea întreagă. 4. Obţinerea a ceea ce se cere prin rugăciune. Este a patra intenţie a Sf. Liturghii. Sf. Liturghie este o Jertfă prin care sunt aduse rugăciuni pentru cei vii şi pentru cei morţi, prin Cristos Domnul nostru. AŞADAR: Celebrarea Sf. Liturghii este centrul întregii vieţi creştine. Toate celelalte sacramente, toate slujbele bisericeşti, toate muncile apostolatului sunt strâns unite cu celebrarea Sf. Liturghii şi sunt orientate spre ea. În Sf. Liturghie se află tot tezaurul spiritual al Bisericii, adică însuşi Cristos. Prin sacrificiul Calvarului, umanitatea vinovată şi-a plătit datoria, iertarea lui Dumnezeu a coborât în lume. La Sf. Liturghie pe altarele noastre, acelaşi Mijlocitor reînnoieşte acelaşi sacrificiu, care produce aceleaşi efecte.

65

ŞI ATUNCI: Bisericile noastre de ce nu sunt pline la ora când se celebrează Sf. Liturghie? Şi vai atâţia creştini rămân indiferenţi în faţa unei acţiuni atât de sfinte. Sacrificiul de pe altarele noastre va mişca inimile cele mai dure şi cel mai neputincioase. Iată de ce noi trebuie să participăm cât mai des posibil la acest sacrificiu şi astfel vom dobândi nenumărate roade sufleteşti. Sf. Liturghie fiind reprezentarea şi continuarea sacrificiului de pe Calvar, acţiunea cea mai măreaţă a religiei noastre, ar trebui să venim la ea cu sufletul deschis, să participăm la ea cu pietate şi să ne împărtăşim cu fervoare. Cum trebuie să iubim Sf. Liturghie? Ea ne face să trăim în mod sacramental mare dramă a Calvarului, care a schimbat faţa lumii; ea ce face prezentă Patima şi Învierea Omului-Dumnezeu, Cristos, care ne-a răscumpărat şi ne face părtaşi de meritele sale. … suntem adunaţi aici de cuvintele lui Dumnezeu, tocmai pentru a lua parte la reprezentarea sacramentelor unicului sacrificiu de pe Calvar. Participarea la Jertfa lui Cristos, propune deschidere, propune dăruire, propune iubire. Să ne deschidem inimile pentru ca acţiunea harului să ne pregătească pentru a participa cum se cuvine al această minunată operă a iubirii lui Dumnezeu: Jertfa Sfintei Liturghii

66

SACRAMENTELE 17 EUHARISTIA 9 Sf. Liturghie (participarea la Sf. Liturghie duminica şi în zilele de sărbătoare) EX. Paul Claudel povesteşte: „Într-o biserică din Paris, în timpul unei Sf. Liturghii, parohul după ce a cântat Credo, înainte de a spune „Domnul să fie cu voi”, se adresă celor de faţă: femei, copii şi chiar şi către unii bărbaţi. De bine de rău, cu toţii s-au adunat că să participe la Sf. Liturghie împreună cu sfinţia sa şi cu toţii formează o mică turmă. Unul s-ar părea că citeşte ceva dintr-o carte, altul se arată a fi foarte ocupat cu pălăria sa, făcând tot felul de exhibiţii cu dânsa… Nimeni nu poate spune că nu ar manifesta un oarecare interes, cu toate că la drept vorbind cu toţii par a fi foarte plictisiţi. Pur şi simplu fiecare îşi dă seama că se află aici, în aşteptare ca Sf. Liturghie să se sfârşească şi cu toţii privesc vag la preot, care numai el ştie ce meştereşte pe altar. „Domnul să fie cu voi fraţilor”, „Fraţilor sunteţi voi una cu mine?”, „Nu numai patena, nu numai potirul cu vin, ci şi tu micul meu popor trebuie să fii acela, pe care eu trebuie să-l înalţ în mâinile mele, cu aceste mâini, care în ciuda nevredniciei mele s-a spus că sunt sfinte şi venerabile. Iată, că se umblă cu colecta: tu nu ai să-i dai nimic lui Dumnezeu decât acea monedă mizerabilă? Acea monedă fără nume; oare tu nu ai nimic mai bun la tine decât portofelul pe care-l deschizi? Nimic?…Chiar nimic? Oare să nu fie nimeni printre noi care suferă? Fraţilor şi surorilor, într-adevăr, când mă uit la voi întotdeauna îmi vine în minte această întrebare: Oare ne există nimeni dintre voi care să nu-şi aibă suferinţele lui personale? Sunteţi cu toţii fără dureri, fără păcate? Să nu existe nici o mamă care să-şi fi pierdut fiul? Să nu existe nimeni care să se simtă deprimat, chiar şi fără a avea vreo vină. Nu există nici o fată, pe care so fi părăsit logodnicul. Nu există oare nici un bolnav, pe care medicii l-au ruinat şi care-şi dă perfect de bine seama că pentru el nu mai există nici o şansă? Pentru ce să-l nedreptăţiţi atunci pe Dumnezeul vostru în ceea ce El are mai scump: lacrimile voastre şi credinţa voastră; sângele vostru împreună cu al său, toate puse în potir, acestea sunt ca vinul şi apa – materia jertfei – aceasta este ceea ce răscumpără lumea împreună cu El; de aceasta are El foame! Altfel de lacrimi decât cele puse în potir, nu folosesc la nimic. O, Doamne, câte suferinţe zadarnice!… Aveţi milă de El care nu a avut decât 33 de ani pentru a suferi. Uniţi suferinţa voastră cu a sa, dat fiind că nu se poate muri decât o singură dată. Nu-L auziţi voi pe Cel care vă şopteşte la ureche: ”Fiule, dă-mi inima ta!…”

67

EX. Sfinţii se întrec în a elogia Sf. Liturghie, să-l ascultăm de pildă pe Sf. Francisc de Salles care o numeşte: „Soarele exerciţiilor de pietate, centrul religiei creştine, inima devoţiunii, sufletul pietăţii, misterul inefabil care cuprinde în el abisul iubirii divine prin care Dumnezeu se uneşte în mod real cu noi, comunicându-ne în mod minunat harurile şi favorurile sale…” Viaţa de creştin cu toate îndatoririle ei nu poate fi trăită aşa cum o vrea Dumnezeu decât de acel creştin care îşi întăreşte zilnic puterile prin Sf. Liturghie. Dar celebrarea Sf. Liturghii este nu numai izvorul veşnic viu al sfinţeniei noastre, dar este în acelaşi timp o lecţie permanentă de sfinţenie şi un stimulent permanent la sfinţenie.

68

SACRAMENTELE 18 POCĂINŢA 1 Ispita 1 După ce am meditat foarte pe larg despre sacramentul Sf. Euharistii, astăzi facem un pas mai departe la următorul sacrament: Pocăinţa sau spovada. Mai înainte de a intra în miezul problemei ca atare, vom insista asupra fenomenului care există în viaţa spirituală şi anume: ISPITA. Apoi vom clarifica problema păcatului de moarte şi a celui lesne iertător, ca după aceea să ne ocupăm propriu-zis de sacramentul spovezii. Sf. apostol Paul în prima sa scrisoare către Corintieni, în capitolul 9, versetul 24, descrie atmosfera stadionului din Efes. Ce se putea vedea în acel stadion? Întreceri, concursuri, competiţii, lupte greco-romane, gladiatori… (desigur că fotbal nu se juca pe vremea aceea). Sf. Paul insistă pe ideea de competiţie, pe efortul pe care unul îl face pentru a intra în posesia medaliei de aur, în posesia laurilor victoriei. Şi trebuie să recunoaştem şi noi că nu e de loc simplu să câştigi un premiu sportiv. La ce se gândea Sf. Paul când folosea imaginea stadionului? La o altă luptă, pe care creştinul trebuie să o ducă într-un alt domeniu şi nu pentru câştigarea unei simple medalii de aur. Se gândea la o luptă în domeniul spiritual pentru câştigarea coroanei celui drept, pentru câştigarea Paradisului. Lumea este ca un stadion sportiv, un loc anume pentru tot felul de competiţii. Dumnezeu ne-a aliniat pe toţi la stat. Viaţa noastră este o continuă luptă, o întrecere pe viaţă şi pe moarte: cerul sau iadul. Cine nu se luptă, nu primeşte premiul, este pierdut. Dumnezeu ne-a chemat pe câmpul său de bătălie, pentru că vrea să ne acorde un premiu. Fără luptă nu există nici o victorie. ! În Lc.4,1-13, întâlnim episodul Ispitirii lui Isus. Isus a permis să fie ispitit. De ce? Pentru a ne aminti că şi noi suntem expuşi la ispită şi pentru a ne învăţa modul de a învinge. Cristos a fost dus în pustiu şi a fost ispitit pentru a fi învăţătorul nostru şi în această privinţă; pentru ca noi să putem rezista în această luptă, pentru a ne arăta care este misiunea noastră, datoria noastră când ne aflăm în focul ispitei. Fraţilor, omul din totdeauna şi mai ales omul din zilele noastre, este expus non-stop ispitei, înţeles în sensul cel mai amplu. Imaginea lui Isus care este ispitit de duhul cel rău, este tipică pentru condiţia noastră umană. EX. În plantaţia de brazi de lângă Pisa, este scris pe o tăbliţă un avertisment mai profund decât se pare la prima vedere: „Este de ajuns un copac pentru a produce milioane de beţe de chibrit, dar e suficient un chibrit pentru a distruge un milion de arbori…”

69

Iată puterea unui băţ de chibrit identică cu ceea a ispitei. Ispita este chemarea înşelătoare a bogăţiilor şi a banilor; este dorinţa de putere şi de îmbogăţire cu orice preţ; dorinţă care-l face pe om duşman al fraţilor săi. Ispita înseamnă durerea ce ne torturează, incapacitatea noastră de a ajunge la ceea ce vedem că este binele nostru; ispita înseamnă neîncredere şi disperare, rele atât de frecvente astăzi. A sosit falimentul? A sosit sfârşitul? Nu! EX. Cu puţini ani în urmă, Nunos Alonso, şi alţi specialişti americani de la NASA au lansat în cosmos satelitul artificial Voyager 2. În acest satelit a fost instalat un disc de platină cu un mesaj pentru eventualele civilizaţii interstelare. Înainte de lansare, un mare om, filosof, a fost întrebat: - „Ce mesaj aţi transmite dumneavoastră unui aparat instalat pe acest satelit pentru a-l repeta printre astre?” Filosoful a răspuns: - „Chiar dacă toată lumea ar uita de Dumnezeu, Dumnezeu nu va uita niciodată de lume. Cristos va continua să vină între ai săi, să trăiască între ei, chiar dacă ei vor persista în al nu-l primi…” Iată motivul nostru care nu trebuie să dispară. Nu trebuie să ne pierdem încrederea atunci când suntem ispitiţi. Isus a fost ispitit şi el ne-a prezentat-o ca pe o probă, ca pe o în cercare a credinţei noastre. Ispita nu este păcat ci numai o încercare, o verificare. EX. Când se construieşte un pod, înainte de a se circula pe el, se verifică rezistenţa lui. Fără această omologare, fără această recunoaştere a rezistenţei sale nu se poate deschide circulaţiei publice căci este periculos. Ispita este deci omologarea, recunoaşterea virtuţilor noastre şi a ataşamentului nostru faţă de Dumnezeu. Încercarea a ceea ce nu elev a învăţat, se face prin întrebare, prin lucrare de control, prin examen. Încercarea valorii unui boxer, se face în ringul de box. Dovada ataşării noastre de Domnul se face prin ispită. Şi pe aceasta nu trebuie să o căutăm; în fiecare zi, la fiecare pas dăm de ea, mereu avem de ales între bine şi rău, între egoism şi dragoste; între prietenia cu Isus sau cu duşmanul său. Atât de des ne plângem de ispite şi nu ştim că de fapt ele sunt atât de binefăcătoare sufletului nostru, pentru mântuirea noastră, ba, mai mult, în loc săi fim recunoscători lui Dumnezeu pentru ceea ce ne trimite, de multe ori îi cerem cont aşa cum a procedat cu binefăcătorul său şi preotul Giacinto Garelli: EX. Acest părinte, a povestit, că atunci când era mic, într-una din zile, mânca liniştit o felie de pâine cu marmeladă în mijlocul unei străzi din oraşul său natal Mandovi. Pe neaşteptate la puţini metri de el îşi face apariţia un autocar în plină viteză. Simţind pericolul, un tânăr din apropiere, a încercat să-l salveze şi a avut timp doar atât ca să-l îmbrâncească la pământ. Copilul era atât de mic, încât autocarul a trecut pe deasupra lui fără ca măcar să-l atingă. Copilul abia ridicat de jos a început să plângă cu disperare:

70

„De ce plângi, ce ţi-am făcut?” l-a întrebat tânărul. „Uite ce mi-ai făcut la marmeladă! Priveşte ai murdărit-o toată! A răspuns copilul. Şi a început din nou să plângă. Anumite suferinţe, anumite ispite pe care ni le trimite Domnul, sunt ca acel brânci binecuvântat. Ne fac poate să evităm poate un păcat de moarte. Poate chiar ruinarea sufletului, poate condamnarea; şi noi plângem după marmelada noastră… Suntem ispitiţi. Este o situaţie pe care tu însuţi ai experimentat-o deja. Toţi suntem ispitiţi, ispita permiţând-o Dumnezeu. Ai observat ce se întâmplă după o furtună? Pe copac rămân ramurile solide şi sănătoase iar cele uscate cad jos la pământ. Nu au rezistat la asaltul vijeliei. Şi astfel copacul este curăţat de crengile uscate, care îi sunt o povoară. Aşa se întâmplă şi cu viaţa harului. Ea trebuie să susţină o luptă continuă, deoarece aceasta este o viaţă de încercare. Este dispoziţia lui Dumnezeu care vrea ca Paradisul să nu fie numai un dar, ci şi o recompensă, un premiu pentru fidelitatea noastră. De aceea El permite să fim încercaţi în ispite.
-

Răspunsul tău… Din păcate, chiar dacă este bunăvoinţă pentru a trăi în prietenie cu Dumnezeu, zilele noastre sunt marcate de mici căderi. Ceea ce trebuie să facem însă, este să căutăm a le evita. Pentru aceasta: 1.Fii prompt în a respinge ispita încă de la început. Ea vine treptat şi de obicei ne duce fără să ne dăm seama spre căderi mari. A ceda la început, înseamnă a voii să pierzi partida. A contesta ispita , înseamnă a ne gândi la ceea ce facem, îndepărtându-ne de fantasme şi de sugestii, nu fără a invoca pe Domnul care este cu noi şi care este gata oricând să ne vină în ajutor. Sf. Augustin spune: „Dacă ne lăsăm conduşi de mâna lui Dumnezeu, învingem Diavolul; dacă încercăm să luptăm singuri, suntem deja învinşi”. 2.Mortificaţia. Să şti să renunţi la anumite plăceri permise. Este puţin ceea ce trebuie să sacrificăm din bucuria, din capriciul, din interiorul nostru, dacă vrem să fim fideli în lucrurile mici? Gândeşte-te la martirii care au renunţat la propria lor viaţă pentru a nu-l supăra pe Dumnezeu şi apoi… „La ce foloseşte să câştigi lumea întreagă dacă sufletul îl vei pierde?” 3.Priveşte mai sus, dincolo de ceea ce propune ispita. Sfinţii aveau mintea la cer şi nu pierdeau din vedere bunurile veşnice care sunt pregătite pentru aceia care ştiu să fie fideli lui Dumnezeu. Trebuie să ne gândim mai des la premiu, la recompensa pe care Dumnezeu ne-a făgăduit-o, şi astfel vom învinge. De ce atleţii pe stadioane aleargă cu atâta ambiţie? Fiindcă doresc să urce pe podium, să primească medalia de aur. Dar mai important este să luptăm şi să învingem când este vorba de Paradis, de Dumnezeu, de fericirea veşnică. Această privire în sus este rodul meditaţiei, al rugăciunii şi al credinţei. Cine se obişnuieşte cu aşa ceva, este greu ca în momentul ispitei să cedeze.

71

„Fericit este omul care suportă cu răbdare încercarea, deoarece după ce a fost încercat, va primi cununa vieţii”. (Iac 1,12) Amin. EX. La 18 oct. 1964, Paul VI, în bazilica Sf. Petru a ridicat la cinstea altarelor 22 de martiri din Uganda, declarându-i sfinţi. Au fost tineri credincioşi şi curajoşi, care nu au voit să se plece la voinţa nesănătoasă a regelui lor şi la ameninţările de persecuţie. Ei în mod hotărât au preferat fidelitatea faţă de Dumnezeu în locul unui servilism nedemn, moartea, decât să cedeze ispitei. Unul dintre ei, pentru a încuraja un coleg, spunea: „Recită Tatăl nostru şi suferă cu curaj.” Un altul, îşi mărturisea credinţa zicând: „Cu bucurie să ne dăm viaţa pentru adevăr; astfel nu o vom pierde niciodată!” Un al treilea: „E mai bine să mori pentru Dumnezeu decât să trăieşti pentru diavol. Mă duc să vă pregătesc un lor în cer. Convertiţi-vă!” Au murit cu toţii. Care arşi de vii, care sub loviturile de lance, care biciuiţi, care decapitaţi… Dar nu au cedat, chiar dacă regele lor, Mestesa, le-a făcut oferte linguşitoare în caz că vor credinţa lor…

72

SACRAMENTELE 19 POCĂINŢA 2 Ispita 2 EX. Un copil, pe nume Edy, vede cireşe coapte în grădina unui om, ar vrea să sară gardul şi să-şi umple buzunarele. Stă şi se gândeşte: „Sunt frumoase, dar nu sunt ale mele, nu le pot fura. Cu toate acestea, par atât de bune şi nici nu mi-ar fi greu să le fur. Nu, nu trebuie să fac aceasta”. Şi totuşi sare gardul şi iată-l ajuns sub cireş. Cireşele îi par din ce în ce mai atrăgătoare; voinţa îi slăbeşte din ce în ce mai mult; a fura nişte cireşi mi se pare că este o greşeală mică. „Ce sunt acolo câteva cireşi???” Copilul se hotărăşte să ia câteva cireşi. Puterea voinţei sale a cedat. Ispita l-a dus la păcat. A furat cireşele şi acum mănâncă liniştit… Deşi am vorbit şi duminica trecută, m-am gândit că este bine să insistăm şi astăzi asupra acestei probleme din domeniul vieţii spirituale: ISPITA. O primă întrebare: De unde apar ispitele? Din înclinaţiile noastre rele; cauzare de păcatul strămoşesc; de la alţi oameni care caută să ne abată de la calea cea dreaptă; de la diavol, care angajează toată răutatea şi viclenia sa, pentru a ne face să păcătuim. I. Aceştia sunt cei trei duşmani ai noştri. Sunt puternici, isteţi şi răutăcioşi şi se ajută reciproc. Noi îi cunoaştem foarte bine.  Duşmanul din noi înşine: plăcerea.  Duşmanul de lângă noi, din jurul nostru: lumea.  Duşmanul dintre noi: diavolul. 1. Duşmanul din noi: În tot omul este cuibărit plăcerea de a face răul. Fiecare ar vrea să facă ceea ce îi place lui şi să se ferească de tot ceea ce nu-i convine. Plăcerea cea rea, este pornită spre lucrurile oprite de Dumnezeu sau chiar spre lucrurile permise, dar într-o măsură iraţională. Cel ce ştie să-şi stăpânească aceste instincte poate săvârşi lucruri mari în viaţă, însă cel ce se lasă stăpânit de patimi şi de instincte, se va osândi. 2. Duşmanul cel rău: diavolul. El este marele mincinos înşelător. A amăgit-o pe Eva, şi ştim ce a urmat…Diavolul l-a ispitit pe Isus în pustiu şi în Grădina Măslinilor. „Diavolul, duşmanul vostru, dă târcoale şi rage ca un leu căutând pe cine să sfâşie. Împotriviţi-vă lui tari în credinţă”. (1Pt 5,8) Atenţie: Diavolul nu poate constrânge pe nimeni ca să păcătuiască, decât pe acela care consimte cu voinţa sa liberă. Însă are, aşa cum am mai zis-o deja, o mare capacitate de a înşela, de a amăgi pe cei care nu sunt atenţi, nu sunt pregătiţi să lupte.

73

Sf. Ambroziu spune că: „Diavolul este ca un câine legat cu lanţul, care nu-l poate muşca decât pe cel care se apropie de el”. 3. Lumea: Oamenii cei răi, asemenea diavolului, îi fac pe alţii să păcătuiască, cu exemplul lor cel rău, cu vorbe prosteşti, cu constrângeri, cu persecuţii de tot felul. Chiar şi oamenii buni şi creaturile necuvântătoare pot deveni ocazii de păcat, fără să vrea şi fără să ştie. Pofta se trezeşte când unul vede la alţi ceea ce lui îi lipseşte: bogăţii, plăceri, onoruri… Fără ajutorul şi fără sprijinul Duhului Sfânt totul poate fi în dauna noastră. Fiţi totdeauna pregătiţi! Trei duşmani au făcut o alianţă şi au pornit la război împotriva noastră. II. Momentele ispitei 1. Momentul prezenţei: A crede că acel loc, acel coleg, acea carte la urma urmei nu sunt un mare pericol. De prezumţie l-a ispitit diavolul pe Isus când i-a zis: „Dacă te arunci jos de aici de pe templu, îngerii te vor prinde în braţe…”. De prezumţie ne ispiteşte diavolul şi pe noi când ne spune: „Dacă mergi la acel cineva, sau la acel film, sau în acel loc…nu se va întâmpla nimic rău!?” 2. Momentul iluziei, al înşelăciunii: „Dacă veţi mânca, veţi fi ca Dumnezeu!” (Gen 3,4) 3. Momentul descurajării: Când ne predăm forţelor diavolului, ca şi cum nu ar mai fi nici o scăpare, pe când noi ar trebui să ne luptăm până la sânge!!! III. De ce permite Dumnezeu ispita şi răul? Dumnezeu este Tatăl nostru şi nu ne poate vrea răul. Dar dacă permite să fim ispitiţi şi expuşi la păcat, este numai spre avantajul nostru. Dumnezeu permite încercările pentru ca noi să fim mai pregătiţi la luptă. Dumnezeu vrea ostaşi bravi, luptători bine pregătiţi, care să învingă. Dumnezeu ne încearcă pentru că vrea să ne conducă la bine. El vrea ca în ispită să-i demonstrăm fidelitatea noastră. Vrea în afară de aceasta, să ne recunoaştem slăbiciunea noastră, să ne menţinem umili. În sfârşit, ne dă ocazia să ne întărim în luptă şi să merităm într-o zi premiul său. EX. Un copil făcea mii de giumbuşlucuri cu bicicleta pe o stradă în plin trafic rutier. La un moment dat, pierzând controlul asupra bicicletei, a căzut… Din fericire s-a ales numai cu o spaimă bună, iar din ziua aceea a devenit foarte prudent. Ce face mama cu copilul său care începe să meargă pe picioare? Îl lasă să fie expus la mici căderi pentru ca să înveţe să se ţină pe picioare şi să facă cu siguranţă paşii săi. Pe drept spune sf. Augustin: „Cine nu este ispitit, nu este expus la încercare, nu va progresa!”

74

Pe de altă parte, Dumnezeu permiţând ca ispita să ne pună la încercare, nu ne lasă fără ajutorul său; întocmai cum face mama când îl lasă pe copil să facă primii paşi: îl însoţeşte cu mâna gata să-l ajute. Dumnezeu aşadar, ne ajută în pericol. El ne dă harul să depăşim pericolul. El este alături de noi şi când ne simţim singuri. Noi trebuie să rezistăm ispitei şi să ne adresăm repede lui Dumnezeu prin rugăciune. E suficient o iaculatorie, un semn al crucii, uneori să ne ocupăm cu altceva, să ne ocupăm de un lucru interesant. Nu numai atât: dar aşa cum încercarea poate veni pe neaşteptate, trebuie să veghem, să fim tot timpul gata de luptă. Dacă santinela veghează, duşmanul stă departe. Dar dacă santinela doarme, duşmanul profită de aceasta pentru a intra în fortăreaţă. Actualitatea îndemnului lui Isus: „Vegheaţi şi vă rugaţi ca să nu intraţi în ispită!” IV. Tactica duşmanului şi tactica noastră. Fiecare duşman al sufletului este un duşman de moarte. Câteodată activează toţi împreună. Doi duşmani vin din afară, iar al treilea şi cel mai primejdios se află în sufletul nostru. În castelul vieţii noastre se află un trădător: POFTA. Acesta deschide ferestrele şi uşile celor cinci simţuri, indică cel mai slab, diminuează forţa de rezistenţă. Duşmanul îşi schimbă faţa, se maschează. Duşmanul înşeală chiar şi mintea, este foarte isteţ şi energic. Contraatacul! În ciuda rănilor şi a slăbiciunii (provocate de păcatul lui Adam) noi putem birui, dacă ne luptăm bine, dacă observăm regulile şi tactica unei adevărate lupte. V. Regulile luptei împotriva ispitei: 1. A fi vigilenţi în faţa curselor ce ni le întinde cel rău şi propriile noastre patimi. Nu te lăsa înşelat, nu dormi în post, veghează ca o adevărată santinelă. Un luptător creştin trebuie să fie vigilent, trebuie să recunoască primul orice mişcare ar face duşmanul. Să dispună de toate mijloacele pentru a semnaliza prezenţa duşmanului. 2. Trebuie o împotrivire promptă! Nu trebuie aşteptat ca duşmanul să-şi instaleze piesele sale grele de luptă, să se apropie, să câştige teren. Se lansează imediat alarma şi se pregăteşte imediat de apărare cu toate forţele. 3. Rugăciunea. A cere ajutorul lui Dumnezeu. Soldatul pe front trebuie să fie curajos, dar trebuie de multe ori trebuie să solicite şi ajutor de la comandat. În timpul ispitei, dacă apelăm la ajutorul lui Dumnezeu, El ne dă harul necesar pentru a putea rezista în faţa ispitei. Dumnezeu ne ajută să înţelegem tehnica duşmanului şi a ne lupta bărbăteşte. Dumnezeu ne ajută în ispite, noi trebuie să avem încredere în El, să nu fim preocupaţi. Nu vă temeţi de păcat. Fiţi veseli, fiţi senini la faţă! 4. Câteodată, cea mai bună luptă, este să nu acceptăm lupta. Nu da nici o importanţă ispitei, încearcă să uiţi de ea. Gândurile rele devin mai insistente, atunci când se forţează a le alunga cu orice preţ din minte. Vor pleca singure dacă cineva îşi va îndrepta atenţia la alte lucruri plăcute. Gândul trebuie

75

îndepărtat, îndreptat spre alte lucruri, cu care să se întreţină până la trecerea ispitei, mai cu seamă în ispitele împotriva curăţiei, cea mai bună tehnică de apărare este fuga! EX. În timpul călătoriei sale de reîntoarcere acasă, Ulise, a trecut pe lângă insula sirenelor, care-i fermecau pe toţi cei care ascultau cântarea lor. Cel ce se lăsa atras de această insulă şi debarca, era sortit morţii. Ulise fusese avertizat de toate acestea de către magul Circe. Deci, când a fost în apropierea acestei insule, el porunci oamenilor săi ca să-şi astupe urechile cu ceară, pentru a nu auzi glasul seducător al sirenelor. Însă el, doritor de a auzi acel glas, nu şi-a astupat urechile, ci s-a lăsat să fie legat de arborele corăbiei, dând poruncă să nu fie dezlegat nici chiar la cele mai mari insistenţe ale lui. Cântecul sirenelor era atât de fascinant, încât Ulise, dat fiind că nu-şi putea reţine dorinţa, a dat poruncă să fie legat şi mai strâns până când se vor îndepărta de acea insulă seducătoare.

76

SACRAMENTELE 20 POCĂINŢA 3 Păcatul de moarte I. Lupta împotriva păcatului. EX. După ce perşii au ocupat Babilonul, oraşul minune de pe malul Eufratului, odată cu ei au adus şi religia lui Zoroastru, cu cele două zeiţe Ormuz şi Ahriman. Astfel, babilonienii au început să-l cinstească pe Ahriman, sub chip de şarpe sau balaur. I se ridicase şarpelui un templu măreţ, sute de preoţi se îngrijeau ca reptila să aibă comoditate şi hrană, iar poporul, orbit şi prostit, se închina acestui animal. Într-o zi, ne spune Sf. Scriptură, trimis de Dumnezeu se prezintă în faţa regelui Babilonului, profetul Daniel şi-i zise: „Rege, dă-mi voie şi voi ucide balaurul fără sabie şi bâtă!” Regele i-a zis: „Îţi dau voie.” Atunci Daniel a luat răşină, untură şi păr de cămilă, le-a frământat împreună, le-a fiert, făcu nişte gogoaşe, pe care le-a aruncat în gura şarpelui lacom, care le înghiţi repede. Rezultatul a fost că gogoaşele s-au umflat în burta şarpelui şi în foarte scut timp a plesnit. Iar Daniel, arătând cadavrul şarpelui poporului speriat şi mirat, strigă: „Iată închinăciunile voastre. Iată cui v-aţi închinat voi ca uni Dumnezeu! Ruşine vouă care v-aţi plecat genunchii în faţa acestui animal, aşteptând de la el să vă ajute în necazurile voastre. Ruşine vouă oameni cu suflet şi minte care aţi aşteptat mântuirea de la cel mai urât dobitoc!!!” La auzul acestei întâmplări ne cuprinde un fel de fior, de indignare: „Doamne, cum e cu putinţă ca omul, măreaţa ta creatură, să decadă până acolo unde au decăzut babilonienii?” Dar cunoaştem noi o decădere şi mai mare; cunoaştem un idol şi mai urât decât şarpele babilonienilor, înaintea căruia noi ne târâm în ţărână, căruia îi jertfim liniştea, bucuria, fericirea vieţii noastre pământeşti, căruia-i aruncăm la picioare sufletul, mântuirea, fericirea noastră veşnică. Acest idol groaznic este PĂCATUL. Este cel mai mare rău din lume, atât în sine cât şi prin urmările lui, pentru marile nenorociri pe care le-a adus în lume… Omul nostru modern a pierdut noţiunea de păcat, a despuiat păcatul de orice urâţenie şi şi-a făurit din el chiar o sursă de câştig prin filme şi romane. Concepţia de păcat a fost văduvită de caracterul ei religios. Nu se mai gândeşte nimeni că păcatul ar fi o ofensă adusă lui Dumnezeu. EX. În 1946, un copil german de 16 ani pe nume Wilfrid Helm, a comis o crimă dublă omorând doi poliţişti americani, împuşcându-i pe la spate. Un prieten de-al său îl vizită la închisoare, căruia, criminalul îi povesteşte totul:

77

„După ce i-am împuşcat, am stat ascuns într-o casă ţărănească, dându-mi seama că am săvârşit cea mai mare prostie…” Aici prietenul îl întrerupsese: „Da, ai săvârşit o mare prostie, o greşeală enormă, însă trebuie să te gândeşti că ai făcut ceva mult mai grav, că l-ai supărat pe Dumnezeu prin păcatul tău!” Pentru moment, Wilfrid tăcu, apoi exclamă: „Ai dreptate. De abia acum îmi dau seama, însă la aceasta nu m-am gândit niciodată…” EX. Un alt tânăr a fost prins furând şi a fost arestat de poliţie. El este iritat că a fost atât de prost încât s-a lăsat prins de poliţie, nu pentru că l-a supărat pe Dumnezeu. În multe broşuri, reviste, filme, se afirmă că păcatul este ceva frumos, necesar, modern, că ar dezvolta personalitatea. EX. Să-l ascultăm pe Nietzsche: „Să îndepărtăm concepţia păcatului din lume, pentru că o buruiană mai rea şi mai afurisită decât aceasta, nici nu există pe faţa pământului. Păcatul este un sentiment iudaic, a căror urmaşi au definit conştiinţa păcatului inconciliabil cu onoarea omului germanic.” Unul după altul, diferiţi filosofi şi scriitori, fiecare în felul său, ne spun, că păcatul nu trebuie luat în serios. Pentru I. P. Sartre, cuvintele lui Dostoievski: „Nu există Dumnezeu. Prin urmare totul este îngăduit,” formează punctul de plecare al filozofiei sale. Jaspers, recunoaşte greşeala criminală, politică, morală şi metafizică, însă nu şi cea religioasă. Când păcatul nu mai este considerat ca o greşeală faţă de Dumnezeu, calea către crimele, tâlhăriile de pe străzile noastre este deschisă. Dar păcatul rămâne ca atare o mare dezordine şi de aceea îi vom vedea răutatea, urmările şi ne vom lua câteva hotărâri serioase de îndreptare! II. Păcatul de moarte este un mare rău… E un rău păcatul de moarte? Da, e un rău foarte mare. De ce? Pentru că a călca porunca lui Dumnezeu, înseamnă a-l supăra pe Dumnezeu. Gravitatea păcatului creşte pe măsura demnităţii persoanei ofensate. A lovi din nepăsare nişte frunze de pe arbori, a lovi un om, e păcat; a lovi obrazul tatălui, e mare păcat, a lovi pe episcop, pe papă, păcatul e şi mai mare; a-l lovi pe Dumnezeu, păcatul este uriaş, este de o gravitate infinită. Dumnezeu e ocean fără ţărm al tuturor desăvârşirilor; la numele lui cerul, iadul, pământul, cad în genunchi. Păcătuind, tu pe acest Dumnezeu îl superi. Şi tu păcătosule, cine eşti? Aproape un nimic! Înaintea lui Dumnezeu, întregul univers e ca o picătură, în picătura aceasta, pământul e ca un fir de praf, pe acest fir de praf omul e ceva imperceptibil. Prin păcat, imperceptibilul acesta îşi măsoară puterile cu atotputernicia divină. “Cine e ca Dumnezeu?” Se întreabă oştirile de îngeri conduse de arhanghelul Mihail în luptă cu demonii lui Lucifer. “Cine e ca Dumnezeu?” Să luăm pe toţi domnitorii pământului, să luăm pe toţi genii neamului omenesc, pe toţi sfinţii cerului, toate cetele nenumărate ale îngerilor. Ce sunt toţi aceştia la un loc pe lângă Dumnezeu?

78

“Cine e ca Dumnezeu?” Acela care din nimic a creat această lume minunată, pe care omul de milioane de ani tot îl descoperă. “Cine e ca Dumnezeu?” Acela care a pus în planete legea gravitaţiei, ce face ca universul să meargă cu atâta exactitate. “Cine e ca Dumnezeu?” El e împăratul nemuritor al veşniciei; puterea, înţelepciunea şi mărirea lui nu au margini şi nici măsură; El este stăpânul necondiţionat al tuturor celor văzute şi nevăzute, căruia-i slujesc îngerii şi arhanghelii. Şi pe acest Dumnezeu îndrăzneşti tu omule să-l jigneşti? Cine eşti tu de îndrăzneşti să vatămi pe Domnul cerului şi al pământului? O nefericitule... un fir de praf în asemănare cu globul pământesc, o picătură de apă faţă de oceanele lumii. Eşti un nimic şi totuşi te răzvrăteşti? Tu care stai pe degetul lui Dumnezeu? El te-a creat şi tot el te poate nimici în orice moment. În puterea lui suntem, El stăpâneşte soarta noastră... Porunca lui Dumnezeu e poruncă în veac, pe care o împlineşte orice creatură, în afară de omul păcătos care se comportă ca faraonul Egiptului în dialogul cu Moise şi Aron, trimişii lui Dumnezeu: “Cine este acela ca să ascult de el? Ce-mi pasă mie de acest Dumnezeu! Nu vreau să ştiu de El! Nu-l ascult!” Toţi şi toate ascultă de Dumnezeu, numai omul păcătos zice: “Nu te ador, nu-ţi slujesc, nu-ţi sfinţesc ziua, încalc poruncile tale.” Dumnezeu spune: - “Eu Domnul Dumnezeu tău îţi poruncesc: respectă-mi numele, duminicile, sacramentele, iubeşte-ţi aproapele...” - “Nu-ţi slujesc.” - “Eu te-am creat, Eu te păstrez, eşti în mâinile mele...” - “Nu vreau să-ţi slujesc.” - “Te-aş putea strivi cum striveşti tu o muscă care te necăjeşte.” - “Ţi-am spus că nu-ţi servesc, ce mai vrei!” - “Dacă mă slujeşti, te răsplătesc cu paradisul meu!” - “Nu mă interesează. Nu vreau cerul Tău!” - “Te pot arunca în iad!” - “Râd de iadul Tău.” III. Ce este păcatul de moarte? 1. Păcatul de moarte este încercarea de a-l răsturna pe Dumnezeu de pe tronul său; mai mult, 2. Păcatul de moarte uciderea lui Dumnezeu, fiind că păcătosul nerecunoscându-l pe Dumnezeu ca Dumnezeul său, îi tăgăduieşte dumnezeirea, îi stă împotrivă, îi nimiceşte însuşirile dumnezeieşti. 3. Păcatul de moarte este cea mai mare ingratitudine, fiind că noi îl vătămăm pe Dumnezeu tocmai prin acele daruri speciale pe care El ni le-a dat; sufletul, trupul, sănătatea, viaţa, vederea, auzul, mirosul, pipăitul şi gustul. În loc de mulţumire, cu fiecare păcat pe care-l facem îl batjocorim, îl răstignim din nou pe Cristos.

79

4. Păcatul de moarte lezarea demnităţii lui Dumnezeu. Se cutremură carnea pe tine, te apucă plânsul când la lectura patimilor lui Cristos auzi că evreii l-au preferat pe Baraba în locul lui Isus. Păcatul de moarte sună la fel: „Nu pe Isus ci pe diavol îl vreau!” Citim în Evanghelie, cum într-o zi Isus a zis Satanei: „Ieşi de acest om satană şi dă-i locul Duhului Sfânt!” Iar tu prin păcatul de moarte zici invers: „Ieşi Duhule Sfânt din mine ca în locul tău să intre satana!” Iată, inima ta, cuib comod în care a intrat satana. Groaznic este păcatul de moarte. EX. Prin anul 1780, trăia în Santa-Agatha, lângă Napole, un episcop cu viaţă sfântă numit Alfonsus. Acesta aflând despre un credincios din dieceza lui că duce o viaţă păcătoasă, l-a chemat la sine ca să-l dojenească. Credinciosul respectiv se prezintă, dar când voi să intre în camera episcopului spre marea lui surprindere, pe pragul uşii văzu crucifixul mare. Credinciosul din respect faţă de crucea Domnului nu voi să intre. Atunci episcopul deschise uşa şi-i zise: „Calcă fiule, calcă pe crucifix, că nu-i pentru prima oară când îl calci în picioare pe Mântuitorul – durere – ai făcut-o de mai multe ori.” Aceste cuvinte au zguduit inima credinciosului. Ridică crucifixul, îl sărută şi promise episcopului îndreptare. Dumnezeu nu-i decât binefăcătorul nostru cel mai mare. El recunoaşte că în atotputernicia sa n-a putut face mai mult pentru oameni decât a făcut. Să ne înfiorăm de păcat, precum Isus Cristos s-a înfiorat în Grădina Măslinilor, unde de groaza păcatului a asudat sânge! „De o atare răutate a păcatului de moarte, izbăveşte-mă Doamne!”

80

SACRAMENTELE 21 POCĂINŢA 4 Păcatul de moarte 2 I. Gravitatea păcatului de moarte EX. Un preot a fost trimis într-o localitate unde totul era mort din punct de vedere religios, una din acele bisericii în care lipsea viaţa parohială şi ardoarea oricărei iniţiative. După ce a observat că toate eforturile sale erau în zadar, a anunţat cu mare vâlvă: „Duminica viitoare voi oficia funerariile parohiei”. Şi într-adevăr, în faţa unui mare număr de credincioşi, atraşi de curiozitate, preotul a celebrat prohodul solemn pentru acea „biserică moartă”, după care a invitat pe cei prezenţi să se apropie de catafalc, trecând unul câte unul să privească înăuntru şi să vadă „cadavrul bisericii lor moartă”. Toţi erau dornici să vadă cum arată parohia moartă şi fiecare a descoperit acolo o oglindă care reflecta chiul fiecărui credincios în parte… Păcatul ucise viaţa spirituală a acelei parohii. Păcatul nu este numai un rău în sine, dar şi pentru urmările sale, prin răul care a intrat în lume. Unii zic: „Dacă păcatul este aşa de grav, de ce Dumnezeu nu-l pedepseşte imediat?” Da, este adevăr de credinţă că orice păcat trebuie pedepsit, însă fie în lumea aceasta, fie în cealaltă; de aceia, cei păcătoşi să se teamă de norocul şi fericirea lor de aici de pe pământ. Din Sfânta Scriptură, din istorie şi din viaţa de toate zilele, vedem cum Dumnezeu a pedepsit păcatul chiar din viaţa aceasta: o plimbare prin spitale, casele de nebuni…ne arată ce înseamnă păcatul. Reflectă la chinurile îndurate de un singur om dintr-o singură casă, de pe o singură stradă, dintr-un singur oraş şi de milă te apucă plânsul. Pune la olaltă suferinţele din toate satele, oraşele şi ţările; adună la un loc foamea, setea, sărăcia, bolile, asupririle, duşmăniile, nedreptatea, ura, calomniile, distrugerile, adună-le din toată lumea, înmulţeşte aceste dureri cu câte zile au trecut de la Adam şi cu câte zile vor mai trece până la sfârşitul lumii şi imaginează-ţi dacă poţi, noianul de dureri. Cine le-a născut? PĂCATUL. II. Efectele păcatului: • pierderea harului sfinţitor, • pierderea meritelor câştigate, • imposibilitatea de a mai dobândi merite pentru viaţa veşnică fiind în starea păcatului, • mustrări de conştiinţă, • te faci vrednic de pedeapsa veşnică a iadului, • devii sclav al satanei,

81

• împietrirea inimii, • te rupi de Trupul Mistic al lui Cristos. Dar cine ar putea înşira toate pedepsele cu care bunul Dumnezeu vrea să alunge păcatul din lume? Vom alege din numărul lor numai patru: aceste patru pedepse să fie un permanent motiv în viaţa noastră de toate zilele ca să nu păcătuim. III. Principalele patru pedepse ale păcatului: 1. Paradisul. Locul în care Dumnezeu a pedepsit mai întâi păcatul, a fost Cerul, iar cei pedepsiţi au fost îngerii. Dumnezeu i-a creat ca să-l preamărească. Şi ei…au păcătuit cu gândul! Ce a urmat, ştim prea bine! A fost creat iadul şi umplut cu îngerii cei răi conduşi de Lucifer. Aceasta a fost cea dintâi sentinţă dată păcatului. 2.Raiul pământesc. Adam şi Eva erau fericiţi, aveau de toate, ca nişte copii răsfăţaţi ai lui Dumnezeu. Însă nu au ascultat de El. Urmarea: pedeapsa, suferinţa şi moartea. Nu numai pentru ei dar şi pentru toţi urmaşii lor. Pentru un singur păcat Dumnezeu i-a pedepsit cu moartea. 3.Muntele Golgota. Pe aripile gândului să ne transportăm cu 2000 de ani în urmă pe acest munte, scena din cele mai teribile tragedii. Pe cerul întunecat se desenează silueta unei cruci, pe care, pironit în cuie, se zbate în chinuri groaznice şi trage de moarte un bărbat cu o faţă desfigurată, cu ochi injectaţi cu sânge, cu buzele vinete şi muşcate… În jurul lui o mulţime însetată de sânge, jubilând şi bucurându-se vărându-l pe acesta suferind. Se pare că toate chinurile întunericului au ieşit din infern şi dezlănţuie cu toată furia răutatea lor. Dintre toţi aceştia, numai un singur soldat roman mişcat de durerea celui de pe cruce îşi bate pieptul şi zice: „Cu adevărat acesta a fost fiul lui Dumnezeu!” Cum Fiul lui Dumnezeu? Acesta e Fiul lui Dumnezeu? Da, El este – de trei ori a căzut cu faţa la pământ şi s-a rugat: „Doamne, de este cu putinţă, treacă de la mine paharul acesta…” Şi Tatăl îi trimite un înger ca să-l întărească, dar paharul trebuie băut. De ce Doamne? Care a fost pricina acestei dureri? Care este cauza că Dumnezeu nu-l cruţa nici pe Fiul său preaiubit de suferinţă şi de moarte? El nu este numai Fiul lui Dumnezeu, este a II a Persoană a Sf. Treimi, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat. Şi iată-L acum stând pe lemnul crucii. Moare Dumnezeu în chinuri şi dureri!… Însăşi natura se înspăimântă, cerul se întunecă, pământul se cutremură, mormintele se deschid, catapeteasma templului se rupe în două. Teribilă tragedie! Şi oare pentru ce se întâmplă toate acestea? Cine îl ucide pe Dumnezeu în acest chip atât de barbar? PĂCATUL! Fiindcă şi-a luat asupra sa păcatele noastre. Ca să ne împace cu Tatăl ceresc, a trebuit să suporte toate urmările acestei misiuni. Dreptatea dumnezeiască pedepseşte păcatul în însuşi Dumnezeu. Vreţi pildă mai grăitoare despre răutatea păcatului şi pedeapsa lui? „Şi dacă lucrul acesta s-a întâmplat cu copacul cel verde, cu noi ce va fii, cu noi uscăturile?”

82

Să contemplăm figura plină de sânge şi râni a lui Dumnezeu cel răstignit pe cruce pentru păcatele noastre. EX. Sf. Ecaterina, după o mărturisire generală, îi apare Mântuitorul cu trupul plini de râni, scăldat în sânge, gemând sub greutatea crucii. Şi sfânta, ca ieşită din minţi, începe să strige: „O Isuse, o iubirea mea, vreau orice, orice, numai păcatul nu, nu, niciodată!” 4.Focul veşnic al iadului. În sfârşit să ne coborâm cu gândul în acel loc de osândă, pe ale cărui porţi ferecate este scris: „Voi care intraţi aici, lăsaţi orice speranţă!” Iadul nu este o poveste, un basm, nu este o perietoare pentru copii obraznici. Iadul este o tristă realitate. Este adevărat că din iad nu s-a întors nimeni ca să ne spună cum este acolo, dar ne-a spus-o Mântuitorul clar şi hotărât: „Acolo focul nu se stinge şi viermele nu moare.” (Mc 9,46) Şi ne-a mai spus-o apostolul: ”Este groaznic când omul cade în mâinile Dumnezeului celui viu.” (Ev 10,31) Da, este cumplit când Dumnezeu cel atotputernic îşi caută dreptatea! Bogatul din Evanghelie, cere de la Avraam o picătură de apă prin Lazăr cel sărac ca să-şi răcorească limba pentru un moment; cere foarte puţin şi nu i se dă, „pentru că între noi şi voi este o prăpastie foarte mare şi pentru a trece prăpastia, care este dreptatea dumnezeiască, nu ajunge o veşnicie întreagă!” Iată cu pedepseşte Dumnezeu păcatul! L-a pedepsit în milioane de îngeri; l-a pedepsit în miliarde de oameni care au urmat după Adam şi care-şi duc viaţa în dureri şi mizerie; l-a pedepsit în Fiul său iubit; îl pedepseşte în focul nestins al iadului. Da, păcatul este izvorul tuturor necazurilor şi al durerilor, e superlativul a tot ce-i rău în viaţă, e singura şi adevărata nenorocire din lume. IV. Atitudinea noastră EX. Despre tinereţea lui Ludovic al IX lea, povesteşte Jan Joinvillea, prietenul său intim şi tovarăş de arme pe vremea cruciadelor: „Într-o zi m-a întrebat în prezenţa mai multor preoţi: - Cine este Dumnezeu? Iar eu i-am răspuns: - Dumnezeu este natura maximă şi cea mai bună. Nu există nimic mai bun. - Frumos răspuns, dar spune-mi ce preferi: a fi atins de lepră sau să săvârşeşti un păcat de moarte? - De minţit n-aş fi minţit, am reflectat puţin apoi am răspuns: aş prefera să comut 30 de păcate decât să fiu lepros. După plecarea clericilor, m-a reţinut şi făcându-mă să stau la picioarele lui mi-a spus: - Cum ai putut spune şa ceva? - Eu aşa cred şi tot aşa ar răspunde. Atunci el adăugă: - Cât de mult te înşeli dragul meu. Nu şti tu că nu există lepră mai mare, mai rea şi mai respingătoare decât păcatul de moarte? Un suflet în păcat de moarte se aseamănă diavolului. O lepră mai scârboasă şi mai

83

rea nici n-ar putea fi. Atunci când omul moare, pierde lepra trupului său, însă când omul a comis un păcat de moarte şi moare imediat cu acesta pe suflet, mântuirea lui este cam îndoielnică, deoarece nimeni nu ştie dacă a mai avut timp să se mai căiască de acesta…de aceea ţine bine minte: toate bolile din această lume sunt un rău, cu mult mai mic decât un singur păcat de moarte. • O profundă aversiune faţă de păcatul de moarte; • Nu trebuie săvârşit niciodată un păcat de moarte; • Fereşte-te de păcatul de moarte; • Să ai încredere în milostivirea lui Dumnezeu, chiar dacă ai păcătuit mult până acum, încă nu e pierdut totul, numai să vrei.” Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci ca să se întoarcă şi să fie viu. El e Tatăl bun, aşteaptă fiul risipitor şi rătăcit să se întoarcă acasă şi să-l îmbrăţişeze cu bucurie. Fraţilor nu ne stă în putere să schimbăm pe diavoli în îngeri; păcatul protopărinţilor noştri nu-l putem face nefăcut; nu putem şterge istoria; nu putem face să dispară tragedia Calvarului. DAR ne stă în putere ca să facem pentru noi inexistent iadul, căci unde nu este păcat, nu este iad. Lacrimile de pocăinţă au o însuşire şi o putere uriaşă; ele sting flăcările iadului. Este sfânt nu numai acela care nu cade niciodată în păcat, dar şi acela care cade dar se ridică, nu rămâne în păcate. Mai degrabă moartea decât păcatul de moarte. Doamne singur nu pot, dar ajută-mă tu! Şi cu tine voi reuşi! Amin.  Omul se află azi între doi poli de atracţie, se află în faţa unei alegeri dintre două solidarităţi: ori cu Adam, ori cu Cristos; ori cu păcatul, ori cu mântuirea. Cea dintâi dintre acestea se consumă în grădina desfătărilor, între euforie şi plăceri şi se termină în mijlocul spinilor şi al amărăciunilor… A doua, mântuirea, se consumă pe cruce, adică în trudă şi suferinţă, dar prin înviere se întoarce în grădina bucuriilor, acolo unde îngerii care-l slujesc pe Mântuitorul ne vor sluji şi pe noi.  Păcatul este cel mai mare rău şi cel mai cumplit duşman al nostru; el dă târcoale în jurul nostru. Păcatul s-a stabilit ca un parazit pe libertatea noastră şi ca o tumoare canceroasă ne consumă toate energiile; se dezvoltă pe spatele nostru şi ne distruge. Caz în care nu ne mai rămâne altceva decât să suspinăm împreună cu David: „Miluieşte-mă Dumnezeule…cine mă va elibera de acest trup al morţii?”  Păcatul în adevărul lui înţeles este un atentat, o tentativă de al ucide pe Dumnezeu, de a-l tăgădui, pentru a ne aşeza pe noi în locul lui ca valoare absolută; voinţa de a fi asemenea lui Dumnezeu, adică fără nici un stăpân; iată intenţia ascunsă a păcatului, ascunsă minţii noastre, însă nu şi lui Dumnezeu.  Dar oare numai pe Dumnezeu îl ofensează şi îl ameninţă păcatul? Ore pe om nu-l ofensează, lui nu-i dăunează?

84

EX. Un ziar săptămânal din Viena, a redat o faimoasă predică de-a unui preot de la începutul secolului: „Ştiţi voi ce-aş face dacă aş fi diavol? Poate vă închipuiţi că aş încerca să vă fac să înjuraţi, să furaţi, să-l urâţi pe aproapele, să comiteţi adulter sau alte fapte de genul acesta? Nici pomeneală. Dacă aş fi diavol, aş înfiinţa o revistă pornografică şi v-aş obliga să vă abonaţi şi să o citiţi: sunt convins că în scurt timp veţi acumula un sac de aceste păcate şi încă mai mult şi veţi înceta complet să vă mai ocupaţi de mântuirea voastră. Asta aş face dacă aş fi diavol.” Satana a făcut deja lucrul acesta şi continuă să-l facă prin mijloacele de comunicare în masă şi prin miniştri săi voluntari, care sunt oamenii păcătoşi.  Păcatul nu este decât o rătăcire grosolană. Rătăcire, faliment, distrugere, acesta este cuvântul cheie pentru a înţelege păcatul. Distrugere totală, calamitate! EX. Sf. Maria Magdalena de Pazzi, pe patul de moarte spunea: „Eu sunt pe punctul de a pleca din această lume, însă încă nu a reuşit să înţeleg cum poate un om să săvârşească un păcat de moarte!

85

86

SACRAMENTELE 22 POCĂINŢA 5 Păcatul lesne iertător Ne-am hotărât în ultima duminică să ne ferim de păcat de moarte ca de otrava cea mai periculoasă şi dacă s-a întâmplat cumva să-l săvârşim, să alergăm imediat la scaunul de spovadă. Astăzi facem un pas mai departe şi spunem că trebuie să avem aceea atenţie şi pentru păcatele lesne iertătoare, pentru că nici acestea nu sunt lucruri mici, ci adevărate păcate împotriva lui Dumnezeu. Acestea sunt o otravă care nu cauzează moartea, dar cu toate acestea sunt boli grave ale sufletului. Să ne amintim de cele ce spuneau bătrânii: „Răul, chiar şi atunci când este mic, este totdeauna rău şi este mult mai bine să nu-l facem!” I. Deosebirea dintre păcatul de moarte şi păcatul lesne iertător. Deosebirea dintre păcatul de moarte şi păcatul lesne iertător este mare:  cine comite un păcat de moarte se separă de Dumnezeu;  cine comite un păcat lesne iertător, îl mai iubeşte pe Domnul, vrea să rămână şi pe mai departe un adevărat fiu al lui Dumnezeu, însă cedează foarte uşor ispitelor şi patimilor lui. 1. Omul face un păcat de moarte:  când calcă o poruncă al lui Dumnezeu sau a Bisericii, în lucru mare,  cu ştiinţă şi  voinţă deplină. 2. Omul face un păcat lesne iertător:  când calcă o poruncă al lui Dumnezeu sau a Bisericii în lucru mic, ori în lucru mare, dar  fără ştiinţă şi  fără voinţă deplină. Se comite deci un păcat lesne iertător, când din aceste trei lucruri lipseşte una sau mai mult decât una, adică atunci când se calcă o poruncă al lui Dumnezeu sau a Bisericii în materie uşoară, fără conştiinţă deplină, ori cu un consimţământ incomplet deliberat:  materie uşoară: (se dau câteva exemple)  fără conştiinţă deplină; atunci când nu este cunoscută porunca, sau este uitată ziua în care trebuia să se respecte porunca respectivă (a mâncat carne vinerea dar a uitat că este vineri).  Fără voinţă deplină. A încălca o poruncă din constrângere, forţat, de frică, din cauza lipsei de sănătate sau posibilitate. Există o deosebire chiar şi între păcatele lesne iertătoare.

87

Sunt păcat uşoare, în ceea ce priveşte materia, săvârşite însă cu o deplină cunoştinţă şi cu un consimţământ liber, cum ar fi acela al neascultării de părinţi sau micile minciuni spuse în grabă fără prea multă reflexie, când suntem luaţi pe neaşteptate. Mai sunt unele erori şi imperfecţiuni, care nu sunt păcate şi nu-l supără pe Dumnezeu. Acestea se datorează slăbiciunii umane. EX. Sf. Tereza de Avila, deosebeşte păcatele care se pot şterge cu puţină apă sfinţită, de păcatele care provin din alipirea de bunăvoie de ele: „Acestea sunt ceva permanent, pătrund în suflet ca nişte pete de rugină şi sunt mult mai greu de îndepărtat. Astfel de păcate sunt un obstacol în faţa dragostei şi îndurerează Inima preabună a lui Isus.” II. Evită păcatul lesne iertător cu toate puterile tale! 1. Păcatul lesne iertător este o nedreptate adusă lui Dumnezeu, o ofensă, o nerecunoştinţă faţă de dragostea Sa; Dumnezeu are în vedere chiar şi lucrurile mici, pentru că ne iubeşte. Fii recunoscător şi iubeşte-l pe Dumnezeu chiar şi în lucrurile mici, în lucrurile de fiecare zi; sufletul tău să fie împodobit, bine orânduit, fără nici o pată şi fără acele semne de neglijenţă! 2. Păcatul lesne iertător ne face vinovaţi în faţa lui Dumnezeu. Prin acest păcat, sufletul este contaminat, viaţa harului îşi pierde tăria şi strălucirea. COMPARAŢIE: o candelă cu puţin ulei, mai poate fi aprinsă, însă va avea o lumină slabă; un bec electric cu toate că este murdar, luminează totuşi, dar nu ca unul curat. Lumina interioară a harului persistă, însă nu reuşeşte a se răspândi afară. Viaţa harului se mai află aici, însă este slăbită, obosită, fără vigoare. 3.Păcatul lesne iertător este o boală pentru viaţa harului. 4.Păcatele lesne iertătoare repetate duc la păcate de moarte. Cel care de bună voie nu ţine cont de păcatele lesne iertătoare, se răceşte în dragoste, pierde acea sfântă frică de Dumnezeu, bucuria în El, gustul rugăciunii, în slujba lui, în sfintele sacramente, şi în faptele sale cele bune. Devine cu uşurinţă pradă patimilor şi instinctelor sale, ce-şi câştigă o forţă tot mai puternică, ajutoarele harului se reduc, ispitele devin mai puternice, mai frecvente şi mai primejdioase; duşmanul îl urmăreşte mai cu atenţie. „Cine nu ia în seamă păcatele mici, puţin câte puţin se ruinează!” (Ecle 19,1). „Cine este credincios în lucrurile mici, este credincios şi în lucrurile mari; şi cine este necredincios în lucrurile mici, este necredincios şi în lucrurile mari.” (Lc 16,10). O mică rană netratată la timp se poate infecta şi poate deveni periculoasă. O navă are o mică spărtură, marinari dacă nu o observă la timp încetul cu încetul apa intră şi nava se poate scufunda. O mică infiltrare de apă prin acoperiş poate înmuia tavanul care în scurt timp va cădea. Mai multe păcate lesne iertătoare puse împreună nu fac un păcat de moarte, însă păcatele lesne iertătoare, prin însăşi greutatea lor atârnă greu în balanţa lui Dumnezeu şi pot duce la păcatul de moarte.

88

Marii păcătoşi săvârşesc păcatele de moarte ca şi când ar bea apă, iar de păcatele lesne iertătoare nici nu se mai sinchisesc. Creştinii cei buni luptă împotriva păcatului lesne iertător ca împotriva uni mare rău. Sfinţii au înţeles că păcatele lesne iertătoare apasă greu în balanţa lui Dumnezeu. EX. Sf. Ludovic, la vârsta de 14 ani, furase puţin praf de puşcă de la soldaţii din armata tatălui său şi toată viaţa şi-a plâns acest păcat. EX. O legendă germană povesteşte cum Guliver fiind în ţara piticilor, se odihnea sub un copac. Piticii au venit şi l-au legat. Uriaşul a surâs văzându-se legat de acele mâini mici cu nişte fire foarte subţiri. Piticii continuară a pune aţă peste aţă. Uriaşul nepăsător stătea, se uita şi râdea, dar în cele din urmă observă că nu se mai poate mişca. Firele cele subţiri deveniseră frânghii, pe care cu toată puterea lui de uriaş, nu a reuşit să le rupă. Tot aşa se întâmplă şi cu sufletul stăpânit de obiceiuri rele. Fereşte-te de păcatele lesne iertătoare săvârşite de bună voie. III. Cum putem obţine iertarea lor? Nu este necesar un sacrament deosebit: mărturisirea generală a păcatelor de la începutul Sf. Liturghii; actul de căinţă; baterea pieptului; Tatăl nostru; citirea Evangheliei, binecuvântarea episcopului şi a preotului, dar cel mai indicat este sacramentul pocăinţei. Aici nu lucrează numai dragostea noastră ci şi harul lui Dumnezeu. Răspunsul tău: Tot omul îşi are defectele sale, pe care trebuie să le evite, chiar şi tu ai greşelile tale, de aceea urmează aceste reguli:  Caută să cunoşti în ce privinţă greşeşti cel mai uşor. Partea cea mai slabă a întregii tale structuri. EX. Sigfirnd s-a scăldat în sângele dragonului şi a devenit invulnerabil, cu excepţia acelei părţi unde o frunză de castan împiedicase contactul cu sângele. Wagen din Tranege reuşi să smulgă secretul Grimildei, soţia lui Sigfirnd. Ea i-a indicat punctul slab pe şira spinării lui Sigfirnd. În felul acesta Wagen l-a ucis prin trădare în timpul vânători… Caută punctul tău slab, defectul tău principal, patima ta dominantă, păcatul pe care îl săvârşeşti cel mai des şi mai uşor. Caută-ţi lumina şi umbra. Lumina ta: „eul” tău cel mai bun, cea mai bună parte din tine, calităţile şi energiile tale cele mai bune. Caută şi umbra ta: „eul” tău cel mai rău. Dă-ţi toată silinţa. Caută a cunoaşte şi a depăşi răul care s-a cuibărit în inima ta, altfel se va dezvolta ca un cancer în tot organismul.  Evită ocaziile ce duc la păcat. „Cine umblă cu păcura, se murdăreşte.” „Cel ce iubeşte primejdia va pieri în ea.” (Ecle).

89

EX. Se spune că sfântului Anton pusnicul, i-a apărut odată un bărbat de statură colosală cu o privire sălbatică. Sfântul îl întreabă: - Cine eşti? - Acela pe care voi îl numiţi satana. - Şi ce vrei? - Vreau să ştiu pentru ce călugări tăi, ca şi mulţi alţi oameni de pe pământ mă despreţuiesc, mă insultă şi îmi doresc tot răul, atunci când au anumite contrarietăţi. - Asta nu trebuie să te mire, pentru că tu eşti începutul a toată răutatea, şi a toate nenorocirile din lume. - Minţi. Nu eu îi fac pe oameni ca să păcătuiască. Împotriva celor ce nu vor să păcătuiască eu nu pot face nimic. Ei singuri o apucă pe cale pierzării, urmând sugestiile mele şi expunându-se la păcat. Cauza păcatelor lor trebuie să şi-o asume ei, nu eu… După aceste cuvinte, acea namilă de om dispăru… ”Cine vrea să nu se ardă, să nu se joace cu focul!”

 

Păzirea simţurilor! Văzul, mirosul, auzul, pipăitul şi gustul, sunt ca tot atâtea uşi şi ferestre ale unei case. Prin ele intră frigul şi căldura, oamenii buni şi răi. Închide uşile şi ferestrele sufletului tău la tot ce-i rău şi deschide-le la tot ce-i bun. Împotriveşte-te chiar de la început. Gândeşte-te la prezenţa lui Dumnezeu. Primeşte deseori sfintele sacramente. Cine se mărturiseşte des, îşi cunoaşte şi cele mai mici defecte. Cu spovada şi euharistia virtuţile noastre se întăresc. De bunăvoie să nu săvârşeşti niciodată nici chiar păcate lesne iertătoare. Tu să nu te gândeşti vreodată că acestea ar fi doar păcate mici. Aminteşte-ţi de patima şi de crucea Domnului: moartea lui Isus pentru păcatele de moarte; durerile şi suferinţele lui Isus pentru păcatele lesne iertătoare. Nu-l supăra din nou pe Domnul tău care atât de mult a suferit pentru tine…

EX. Sf. Vincenţiu Pallatti, de abia sfinţit preot, scrie în jurnalul său: „Am declarat război pe viaţă şi pe moarte blestematului păcat…deci, la arme fraţilor!” Hotărârea pe care trebuie să o scriem şi noi în inima noastră cu litere de foc: „Mâna pe arme şi la război împotriva păcatului!” Vă doresc succes la lupă! Amin.

90

SACRAMENTELE 23 POCĂINŢA 6 Spovada bine făcută După ce am vorbit despre ispită şi am văzut-o ca o verificare pe care ne-o face bunul Dumnezeu; după ce am vorbit despre păcatul de moarte şi am văzut cum trebuie să ne ferim de el ca de cea mai cumplită lepră; după ce duminica trecută am vorbit despre păcatul lesne iertător şi ne-am hotărât ca pe cât posibil, să nu-l săvârşim, iată cu duminica de astăzi începem să vorbim despre sacramentul propriu zis al spovezii şi-l vom dezbate pe parcursul a mai multe duminici. I. Ce este spovada sau pocăinţa? Pocăinţa sau spovada, este un sacrament, prin care preotul, în numele lui Dumnezeu, iartă păcatele, dacă omul se căieşte de ele, le spovedeşte şi este hotărât să nu mai păcătuiască. Din nefericire, mulţi oameni nu respectă în tocmai regulile unei spovezi bune şi săvârşesc spovezi sacrilege, sfârşind prin aşi osândi sufletul – şi aşa stând lucrurile, m-am gândit că este bine că mai înainte de a dezvolta frumuseţea acestui sacrament şi condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească pentru a fi valabil. Să discutăm împreună despre nenorocirea unei spovezi rău făcute, din care cauză mulţi se osândesc. EX. Se pomeneşte despre o fată, care din nefericire a comis un păcat ruşinos, care o făcea să fie foarte tristă şi abătută. A rămas în această stare mai multe luni de zile, fără ca cineva să afle de ce este ea atât de întristată. Nu mult după aceia, s-a întâmplat că a murit cea mai scumpă prietenă a ei, o tânără foarte evlavioasă şi virtuoasă. La câteva zile după înmormântare, pe când fata noastră dormea, auzi că cineva o strigă pe nume şi recunoscu îndată vocea prietenei sale, care îi spunea: „Spovedeşte-te bine… dacă ai şti cât de bun este Isus!” Fata luă în serios acest cuvânt al prietenei sale şi făcându-şi curaj, merse ca să spovedească păcatul care îi aduse-se atâta nelinişte în suflet. Când îşi sfârşi de mărturisit păcatele şi preotul îi dădu dezlegarea, în sufletul ei coborî atâta pace şi bucurie, încât întorcându-se acasă, mergea pe la toţi, povestindu-le întâmplarea ei şi îndemnându-i: „Încercaţi şi voi să vă spovediţi bine şi veţi vedea cât de bun este Isus!” Da fratele meu, mângâierea cea mai mare pe care o poţi gusta o ai atunci când ai făcut o spovadă bună. În acele clipe, sufletul tău se spală, se curăţă şi se face mai alb decât zăpada, pentru că harul lui Dumnezeu te îmbracă din nou cu haina nevinovăţiei.

91

Dar pentru ca toate acestea să se întâmple, spovada ta trebuie să fie bine făcută. Vai de acela care ar porni pe calea sacrilegiilor şi a spovezilor rele. Una dintre pricinile pentru care mulţi se osândesc este tocmai spovada rău făcută. EX. Iată ce se citeşte în viaţa sf. Terezei de Lisieux: pe când această sfântă stătea într-o zi cufundată în rugăciune, văzu înaintea ochilor ei deschizându-se o prăpastie adâncă şi întinsă, plină de flăcări, în care cădeau întruna, ca fulgii de zăpadă în timpul iernii, o mulţime de suflete. Plină de spaimă, sfânta îşi ridică ochii spre cer şi spuse: - „O Dumnezeul meu, ce văd eu înaintea ochilor mei? Cine sunt aceste suflete care se pierd? Sunt poate suflete de necredincioşi? De păgâni, de turci, de evrei…? Dumnezeu îi răspunse: - Nu, Tereza, sunt suflete de creştini ca şi tine. - Dar cum se pierd? Poate nu aveau credinţă, nu mergeau la Biserică, nu se apropiau de sfintele sacramente? - Ba da, credeau, mergeau la biserică, se spovedeau… - O, da, dar, sau spovedit şi pe patul de moarte? - Da. - Dar atunci cum de se pierd, o Dumnezeul meu? - Se pierd fiindcă s-au spovedit rău! De aceea, du-te Tereza şi spune tot ceea ce ai văzut. Spune episcopilor şi preoţilor să predice cât mai mult despre importanţa spovezii şi să predice mai ales împotriva spovezilor rele, pentru ca creştinii să se spovedească cum trebuie şi să nu schimbe nimeni medicina aceasta sfântă, care este sacramentul spovezii, sacramentul milostivirii şi al iertării…” Iată aşadar, ce mari nenorociri aduce spovada rău făcută. Şi când ne gândim că atâtea spovezi se fac rău. Sf. Alfons, sf. Filip Neri, sf. Leonard de Porto Maurizio, spun că spovezile rele sunt fără număr. Şi ei, care şi-au petrecu viaţa în scaunul de spovadă şi la căpătâiul bolnavilor, ştiau desigur ce spuneau. O ştiu aceasta şi preoţii cărora Dumnezeu le-a încredinţat dirijarea sufletelor şi o vor şti şi toţi credincioşii la judecata finală din Valea lui Iosafat… Se spovedesc rău la oraş şi la sat, credincioşi buni şi răi… EX. Părintele Targuilini, fiind chemat la patul unei doamne grav bolnave, îşi puse toată silinţa pentru a o ajuta să facă o spovadă bună. Pe când însă se pregătea să-i dea dezlegarea şi îşi ridică mâna sus pentru a rosti cuvintele: „Eu te dezleg de păcatele tale…” simţi o putere care îi trăgea mâna în jos, ca şi cum l-ar fi oprit de a rosti cuvintele dezlegării. Părintele, crezând că bolnava este aceia care i-a tras mâna în jos, se plecă puţin către dânsa şi o întrebă: - Doamnă, poate aţi uitat ceva? - Nu părinte, n-am uitat nimic; de opt zile doar mă pregătesc ca să fac această spovadă. Părintele, crezând că a fost numai ceva care i s-a părut lui, încercă să-i dea dezlegarea pentru a doua oară, dar iată că din nou simţi că cineva îi trage cu

92

putere mâna în jos. Atunci părintele, înţelese că era o mână nevăzută care îl oprea, şi aplecându-se din nou către bolnavă, o întrebă cu blândeţe: - Doamnă, poate nu îndrăzniţi să mărturisiţi vreun păcat? - Vai de mine, părinte, cum să nu-mi spun păcatele? Eu am spus totul. Doar eu ştiu că dacă nu-mi spun toate păcatele fac un sacrilegiu. Părintele începu să-i dea dezlegarea pentru a treia oară acelei bolnave, dar pentru a treia oară acea mână nevăzută îl opri… Plin de spaimă şi cu ochii înecaţi în lacrimi, preotul se aruncă în genunchi la picioarele patului şi o rugă pe doamnă să aibă milă de sufletul ei şi să nu-l osândească pentru vecie printr-o spovadă rea… Bolnava, mişcată şi ea până la lacrimi, îi spuse atunci preotului aceste grele cuvinte: - Părinte, de 15 ani mă spovedesc rău… Apoi, cu lacrimi de adevărată căinţă îşi puse sufletul în regulă, făcând o spovadă bună. Vedeţi prea bine, dragii mei, cum se fac spovezile rele. Poate vă cutremuraţi când auziţi aceste fapte… Totuşi sunt o mulţime de creştini nechibzuiţi care fac spovezi rele. Nu spun toate păcatele, sau nu le spun cum se cuvine, nu felul şi numărul lor; toţi aceştia cred că se pot juca cu Dumnezeu şi fac un fel de spovezi pe care Sf. Filip Neri le numeşte: „Spovezi de oameni care trăiesc şi nu de oameni care vor muri.” Fiecare spovadă trebuie făcută ca şi cum ar fi ultima spovadă din viaţa noastră. Da, gândul morţii ar trebui să fie acela care să călăuzească totdeauna paşii vieţii noastre. Acest gând ar trebui să ne întovărăşească mai ales când mergem la spovadă. EX. Se făceau odată sfintele exerciţii spirituale în Oratoriul din Torino al sfântului Ioan Bosco. Toţi copii luau parte cu entuziasm şi cu mult folos la aceste deprinderi duhovniceşti, numai unul rămase surd şi încăpăţinat la toate sfaturile părinteşti ale mai marilor săi şi nu voia nici în ruptul capului să se spovedească. S-au încercat toate metodele pentru a-l convinge, dar el tot nu voia şi spuse: „Mă voi spovedi eu altă dată…mă voi mai gândi eu…acum nu mă pot hotărî!” Cu această convingere şi cu alte scuze, ajunse până la cea din urmă zi a exerciţiilor spirituale. Atunci, sfântul Ioan Bosco alergă la un ultim mijloc. Luă o bucată de hârtie şi scrise pe ea aceste cuvinte: „Şi dacă vei muri în noaptea aceasta?” Apoi mergând în dormitor o puse sub plapoma copilului încăpăţinat, ca atunci când va veni la culcare s-o găsească. Venind seara, toţi copii merseră la culcare, şi băiatul despre care vorbim a mers şi el; şi când vroia să se culce găsi bileţelul… o luă în mână şi citeşte: „Şi dacă vei muri în noaptea aceasta!?” semnat: Don Bosco. „Va să zică Don Bosco a pus acest bileţel, îşi zicea el, dar Don Bosco e un sfânt. El cunoaşte viitorul. Cine ştie dacă nu o fi tocmai aşa? Şi dacă voi muri în noaptea aceasta? Dar eu nu vreau să mor, vreau să trăiesc!”

93

Aceste gânduri îl frământau pe sărmanul băiat, şi ca să nu fie observat de ceilalţi colegi de cameră, s-a culcat şi a încercat să închidă ochii. Dar cum să doarmă în această stare? Cuvintele acelea s-au înfipt în inima lui ca un spin. A încercat mai mult timp să adoarmă, dar a fost cu neputinţă… O mulţime de gânduri şi de închipuiri îi treceau prin minte… De multe ori parcă vedea iadul deschis şi pe Cristos care îl osândeşte să meargă în acel foc pentru vecie… Apoi se întoarce din nou gândul: „Şi dacă vei muri într-adevăr în noaptea aceasta?” În cele din urmă, harul lui Dumnezeu învinse. Un gând bun care în curând deveni o hotărâre, se ivi în sufletul copilului: „O, nu, nu vreau să merg în iad, vreau să mă spovedesc….” Se sculă încetişor, se îmbrăcă murmurând o rugăciune în cinstea Sf. Fecioare şi a îngerului păzitor, şi ieşind din dormitor, merse de-a dreptul la camera lui Don Bosco. Bătu la uşă şi Don Bosco, care, ca un bun părinte îl aştepta, îi deschise uşa zicând: - „Cine eşti tu? Ce vrei la ora asta? - Părinte, sunt Giovanni, vreau să mă spovedesc. - Bine, dragul meu, bine, vino şi spovedeşte-te; de ai şti de când te aştept.” Îl primi apoi în cameră şi băiatul făcu o spovadă bună, cu multă căinţă… Apoi fericit şi plin de bucurie se întoarse în dormitor… „Acum nu mă mai tem de nimic, îşi zicea el… o cât de fericit sunt acum! Acum sunt în harul lui Dumnezeu, sunt prietenul lui Isus! Acum pot dormi liniştit.” Ferice de el, într-adevăr, că ascultase de glasul care îl chema ca să se spovedească şi fericiţi sunt toţi aceia care fac la fel… Pe de altă parte însă, nefericiţi vor fi pentru totdeauna aceia care nu fac bine spovada. II. Răspunsul tău: Sacramentul spovezii este o invitaţie adresată tuturor acelora care cedând ispitei, au căzut în păcat. Biserica îţi oferă prilejul; este uşor să mergi la un preot ca să te spovedeşti, să-ţi mărturiseşti slăbiciunile tale. De aceea, la invitaţia care este făcută ar trebui: 1. Să te mărturiseşti îndată, atunci când din nefericire ai căzut în păcat. Să nu rămâi cu păcatul pe suflet ascultând vocea înşelătoare a diavolului care spune „Este timp!”. Acela care te-a făcut să cazi, continuă lupta împotriva ta adormindu-te în rău şi procurându-ţi ocazia unei noi recăderi. Ridică-te îndată, mergi la Misterul milei, aruncă-te în braţele lui Isus care te aşteaptă şi te cheamă la fericire. Să nu te temi, să încredere în Isus şi în iertarea sa. 2. Mărturiseşte-te constant o dată pe săptămână, sau la două săptămâni, sau o dată pe lună, chiar dacă nu ai păcat de moarte pe suflet. Acesta este modul cel mai sănătos pentru a preveni păcatul şi a te menţine în viaţa harului. Acesta este modul de a merge hotărât şi vesel pe calea mântuirii şi a răsplăţii. 3. A ispăşi pedeapsa datorată păcatelor. Prin fapte de căinţă personală: mortificaţii, pomană, rugăciuni, fapte bune; şi prin dobândirea indulgenţelor pe care Biserica le acordă prin împlinirea faptelor prescrise. Este necesar să te gândeşti la aceste interese spirituale şi să le faci acum pentru a nu trebui să le ispăşeşti mai sever în focul Purgatorului… 4. Să declarăm război minciunii şi să ne hotărâm să avem cea mai desăvârşită sinceritate la spovadă! Pentru a face de fiecare dată o spovadă bună! Amin.

94

SACRAMENTELE 24 POCĂINŢA 7 Spovada bine făcută. I. Iată cum atacă diavolul. Poate vreţi să ştiţi pentru ce se fac atâtea spovezi rele? Multe ar fi cauzele, dar cea mai însemnată este frica, sau blestemata de ruşine, prin care diavolul închide gura creştinului şi-l face să ascundă unele păcate sau să nu le mărturisească aşa cum trebuie cu felul şi numărul lor. Ştiţi cum lucrează diavolul când vrea să facă pe cineva să păcătuiască? 1. Se apropie încetişor de dânsul şi întrebuinţând toată iscusinţa sa de mincinos, îi şopteşte la ureche cam aşa: „Du-te şi fă cutare păcat…Nu-i cine ştie ce mare rău…şi apoi Dumnezeu e bun şi milostiv. Nu te va pedepsi aşa de grabă… După aceea te vei spovedi, Dumnezeu te va ierta şi totul va fi gata…” În acest fel diavolul reuşeşte să-l facă pe om să păcătuiască şi deseori să-i lege sufletul cu un lung lanţ de păcate. 2.Când apoi păcătosul, ascultând de glasul conştiinţei care îl mustră, se hotărăşte să se spovedească, diavolul îşi schimbă tactica, aleargă din nou în faţa păcătosului şi îi spune: „Cum îndrăzneşti tu să spui acel păcat? Nu-ţi va fi ruşine de preot? Ce are să zică el când va auzi că tocmai tu ai făcut acel păcat?…Mai bine amână, păcatul acesta îl vei spune mai târziu…Ai tot timpul!” Cu aceste cuvinte şi alte vorbe asemănătoare, diavolul izbuteşte să înduplece pe creştini să amâne sau să nu facă bine sfânta spovadă, ţinându-i astfel ani de zile încătuşaţi în lanţurile sale… EX. Într-o seară Sf. Ioan Bosco, se afla într-o biserică din Torino ascultând sfintele spovezi. Erau adunaţi acolo o mulţime de copii, aşteptând să le vină rândul. Cu greu unul care nu prea voia să se spovedească intră în confesional şi după ce spuse câteva păcate se opri brusc… - „Hai mai spune, îl încurajă don Bosco care luminat de Dumnezeu avea darul de a citi în conştiinţa penitenţilor… altceva nu mai ai? - Nu mai am nimic părinte! - Nu te teme dragul meu, îl încurajă iar sfântul, preotul nu alungă pe nimeni, nu ocărăşte, nu bate, nu face nici un rău, el la toţi le împarte iertare şi îi împacă cu Dumnezeu. Hai curaj, spune ce mai ai… - Nu mai am nimic, părinte, nimic! - Dar de ce vrei tu fiule, cu o spovadă rea să faci pe diavol să râdă, iar pe Isus să plângă?! - Vă asigur, părinte, că nu mai am nimic. Atunci don Bosco, văzând în ce mare primejdie se află sărmanul copil, îi spuse aceste cuvinte:

95

Ia priveşte puţin şi vezi pe cine ai tu în spate! Copilul aruncă o privire şi scoţând un strigăt puternic spuse: - Părinte, mai am acest păcat…şi mărturiseşte îndată păcatul, pe care de ruşine nu voia să-l spovedească. Când ieşi afară din confesional, colegii l-au întrebat de ce a ţipat în timp ce era la spovadă, iar băiatul, deşi era plin de spaimă, le povesteşte faptul: Cum aveam un păcat pe care nu îndrăzneam să-l mărturisesc şi cum don Bosco l-a cunoscut, mi-a spus să mă uit în spate. Şi uitându-mă în spate l-am văzut pe diavol care era foarte urât, avea ochii ca de foc şi mă îndemna să nu spun acel păcat.” Da, toţi cei ce nu fac spovada bine, au la spatele lor pe diavol. Vai însă de cei care se lasă ademeniţi de acest duh rău, căci o spovadă rău făcută aduce cu sine alta şi sacrilegiile se ţin lanţ chiar ani de zile, pricinuind uneori şi osânda veşnică. Este de necrezut, exclamă părintele Da Beramo, cât de porniţi sunt oamenii, mai ales tinerii, spre frică şi ruşine spre a-şi mărturisi toate păcatele. Sf. Leonard spune că a cunoscut persoane care au văzut de mai multe ori moartea în faţă şi tot n-au putut învinge această ruşine, care le ţinea gura încleştată ca să nu-şi spovedească toate păcatele. Iar sf. Alfons nu înceta să le predice credincioşilor săi despre nenorocirile pe care le aduce după sine o spovadă rău făcută.
-

EX. O copilă de 13 ani, făcând Sf. Împărtăşanie de Paşti împreună cu prietenele ei, îndată după Sf. Împărtăşanie fu cuprinsă de un tremur neobişnuit, care o făcu să amuţească şi să cadă la pământ în nesimţire. Fu ridicată îndată de nişte persoane evlavioase şi dusă într-o casă pentru a fi îngrijită. Puţin după aceia veni şi preotul, care terminase Sf. Liturghie, şi încercă să o trezească, chemând-o pe nume şi spunându-i printre altele şi aceste cuvinte: „Fă-ţi curaj! Roagă-te lui Isus, acelui Isus pe care l-ai primit în Sf. Împărtăşanie!” La aceste cuvinte, deschizând ochii mari, plângând de groază, fata spuse oftând: „Să mă rog lui Isus? O, nu. Pe El l-am primit nevredniceşte în sufletul meu! Am făcut un sacrilegiu, pentru că n-am spus toate păcatele la spovadă…” Zbătându-se tot mai tare, câteva minute după aceea, îşi dădu sufletul, umplând de spaimă pe toţi ceilalţi care erau de faţă. Cretinul trebui să se ferească de a porni pe povârnişul spovezilor rele pentru că nimic nu împietreşte inima mai mult punându-se în primejdia de a se osândi pentru veşnicie, decât spovezile rele. Când cineva s-a deprins a îngrămădi rău peste rău, păcat peste păcat, sacrilegiu peste sacrilegiu, sufletul său ajunge la atâta împietrire, încât nimic nul va mai putea întoarce; nici un sfat şi nici o îngrijire oricât de părintească nu-i va mai putea fi de folos. Acesta este desigur culmea nefericirii, dar dacă mergem să căutăm rădăcina atâtor rele, vom găsi că la început a fost o singură spovadă rea… Cu adevărat, aşadar, că e vai de cel care începe!!!

96

Adevărul acesta este crud, dar totuşi prea nemilos ne dovedeşte următorul fapt: EX. Părintele Augustin de Fusignana ne povesteşte un fapt în timpul şi chiar sub privirile lui: o femeie oarecare îşi luase urâtul obicei de a ascunde la spovadă păcatele cele mai grele şi urâte. Cu toate că auzise atâtea predici despre acest lucru, iar sufletul îi era plin de nelinişte, ea nu voi în nici un chip să se îndrepte… Într-o zi, ea căzu greu bolnavă şi era aproape să închidă ochii pentru totdeauna. A fost chemat îndată un preot, dar nenorocita păcătoasă, de abia zări pe preot şi începu a striga: „Bine aţi făcut părinte că aţi venit; veţi vedea cum moare o mincinoasă. Eu mă spovedeam des, dar mereu lăsam afară păcatele de moarte.” Preotul o sfătui să se spovedească cel puţin acum. „Nu mai pot, nu mai pot, strigă femeia cu glas disperat… pentru mine a trecut timpul milostivirii şi a sosit ceasul dreptăţii…” apoi zbătându-se într-un mod îngrozitor, îşi dădu sufletul. Putem repeta şi aici pe drept cuvânt: vai de cel care începe să facă spovezi rele. EX. Mai straşnic este faptul următor, care se citeşte în viaţa sf. Francisc Borgia: un om de viţă nobilă, dedat la cele mai urâte păcate, a căzut într-o zi bolnav de moarte. Rudele şi prietenii lui stăteau în jurul lui sfătuindu-l ca să se gândească la mântuirea sufletului său şi să se pregătească ca să facă o spovadă bună… Au fost chemaţi la patul lui mai mulţi preoţi şi în cele din urmă şi sf. Francisc Borgia. Văzând încăpăţinarea păcătosului, sfântul luă un răstignit şi încercă să-l apropie de buzele bolnavului, dar acesta clătină din cap şi se întoarse pe cealaltă parte. Sfântul înconjură patul şi-l îndemnă iarăşi, cu mai multă blândeţe încă să se căiască de păcatele sale dar bolnavul din nou se întoarse cu spatele la răstignit. Pentru a treia oară sf. Francisc voi să răstignitul de buzele uscate ale nefericitului bolnav, dar pe când el se pregătea să refuze pentru a treia oară se petrecu un fapt minunat: Răstignitul îşi dezlipi mâna dreaptă de pe cruce şi luând sânge viu care în chip minunat începuse să curgă din rana coastei, îl aruncă în faţa îndărătnicului păcătos spunându-i: „Acest sânge, pe care nu-l vrei spre mântuire, să-ţi fie spre veşnică osândă!” Acest fapt ar trebui să ne cutremure din creştet până-n tălpi şi să ne umple de groază la gândul că o pedeapsă asemănătoare ne-ar putea lovi şi pe noi, dacă am face vreo spovadă rea sau am urma mai departe cu spovezile rele, despreţuind sângele lui Cristos, care vrea să ne mântuiască. Concluzie: Dragii mei, ne luăm şi-n această seară hotărârea pe care ne-am luat-o şi duminica trecută: război minciunii, război fricii şi ruşinii în scaunul de spovadă. Mă hotărăsc ca de astăzi înainte să mă spovedesc bine. De altfel, de duminica viitoare vom vorbi despre acest sacrament al spovezii: cine la întemeiat, necesitatea lui şi condiţiile care se cer ca o spovadă să fie bine făcută.

97

Pentru astăzi ne oprim aici. Aceste două predici, lecţii despre spovada rea făcută sper să ne fie într-adevăr o lecţie. Amin. Şi acum în continuarea sfintei liturghii vă invit să ne ridicăm şi să ne mărturisim credinţa: „Cred…”

98

SACRAMENTELE 25 POCĂINŢA 8 Instituirea; elementele; roadele; EX. Muzarettu (adică şarpele cel mare) acesta este numele celui din urmă bandit corsican. Numele lui adevărat era Antonie Marc Alfonsi şi se născuse în 1866. La vârsta de 66 de ani şi-a început seria jafurilor sale. Cu sânge rece a comis mai multe crime şi timp de 29 de ani a fost cel mai mare criminal din insula Corsica. Ani şi ani a fost urmărit de poliţie însă nu a fost prins. Se ascundea prin coridoarele diferitelor instituţii. La 87 de ani, bolnav de cancer, era sătul de viaţă… Într-o zi, se întâlni cu Padre Thys, un franciscan olandez, care îi spuse: „Nu ţi-a venit niciodată ideea sau gândul de a cere un locuşor în mănăstirea sf. Damian? Mănăstirea e mare şi oferă adăpost pentru toţi. Dumneata vei fi primit ca un frate.” Hoţul se îndepărtă repede, însă îi rămăsese în urechi şi în minte ultimele cuvinte ale fratelui: „La revedere frate, însă nu uita: asta s-o faci cât mai curând!” Din ziua aceia nu a mai putut dormi. „Cine ştie ce vor cu mine, gândea el, poate vor să-mi întindă o cursă!” Câteva zile mai târziu, cineva l-a găsit într-un tufiş cu un pistol în mână. Omul se gândi că Muzarettu voia să se sinucidă şi-l convinse să meargă împreună cu el la mănăstirea sf. Damian, unde a fost primit încredinţându-i-se o chilie, în care a mai trăit doi ani…Când i se vorbea despre Dumnezeu, râdea cu gura până la urechi, pronunţând chiar glume şi vorbe de ocară la adresa lui Dumnezeu. De spovadă nici nu putea fi vorba. În cele din urmă, la 3 ianuarie 1952, Padre Thys, îl convinsese şi după o pregătire serioasă, câteva zile mai târziu s-a spovedit. În sobă se încinsese un foc mare; pe o masă se afla o statuie a sf. Anton cu mâinile ridicate în semn de binecuvântare. O lumânare lumina surâsul bătrânului… când părintele superior i-a apropiat sfânta Ostie de buze, ochii îi străluceau de bucurie. „Eşti fericit fiule?” Răspunsul nu a fost decât un surâs, care timp de 12 zile a rămas pe buzele muribundului. Tot surâzător se afla în ziua de 22 februarie când a primit şi sfântul Maslu. Bătrânul putea pronunţa cu greu doar un singur cuvânt: „Isuse!” Apoi a dus mâna (acea mână care a purtat atâţia ani arma ucigătoare) la frunte, la piept, la umărul stâng… la 23 februarie 1952 adormi în pacea Domnului… Am vorbit în ultimele două duminici despre spovezile rău făcute care produc numai nenorociri pentru suflet, iată însă că o spovadă bine făcută produce numai fericire, surâs, mântuire aşa cum s-a întâmplat în cazul bătrânului criminal pe care tocmai vi l-am relatat. I. Instituirea sacramentului spovezii Sf. Părinţii ai Bisericii spun: „Prin botez, omul este salvat din marea acestei lumi şi este primit în Corabia Bisericii. Prin păcatul de moarte, omul se aruncă din nouă în marea învolburată. Mai întâi se simte bine, apoi începe

99

neliniştea şi caută a se apropia din nou de Corabia Bisericii pe care au părăsito. De pe corabie i se aruncă un colac de salvare, unica şansă de a ieşi dintre valurile furioase.” Pocăinţa este unica şansă de salvare din mizeria păcatului, cu propriile sforţări şi ajutat de harul lui Dumnezeu. Nu te-ai întrebat niciodată:  Care este lucrul cel mai bun dacă se cade în păcat?  De ce a instituit Isus spovada?  Când vei alerga la spovadă? Isus a dat discipolilor puterea de a ierta păcatele, putere care va fi transmisă succesorilor lor şi pe care şi astăzi Biserica o exercită. Nimeni nu mai poate ierta păcatele dacă nu a primit puterea. Puterea de ierta păcatele de la începutul Bisericii Catolice şi până astăzi, a fost totdeauna rezervată preoţilor. De ce a făcut Isus acest lucru? Fiindcă, cunoscând slăbiciunea noastră, nu ne părăseşte când suntem în stare de păcat; face ca bunul păstor care merge în căutarea oii pierdute; se aseamănă cu medicul care merge în căutarea bolnavului pentru a-l vindeca. El ne-a vorbit de mila Tatălui când a relatat parabola Fiului risipitor. Ne-a arătat cât de mult doreşte Dumnezeu Tatăl ca toţi păcătoşii să se convertească, relatând parabola femeii care pierzând o drahmă aprinde lumina, mătură casa şi caută atentă până când o găseşte; şi adaugă că îngerii lui Dumnezeu fac sărbătoare chiar şi pentru un singur păcătos care se converteşte. Şi a iertat pe toţi aceia care se căiau de păcatele lor: Zaheu, samariteanca, Maria Magdalena, Petru, adultera, tâlharul căit… la spovadă iartă toate păcatele prin intermediul preotului. 1. La spovadă noi primim iertarea păcatelor noastre, oricât de mari ar fi ele. 2. La spovadă pentru fiecare om Dumnezeu îşi deschide braţele. Şi atunci când există căinţă, fiecare păcat este iertat, harul este recuperat şi se evită în acest fel infernul; se regăseşte în acest fel bucuria şi seninătatea, ne simţim eliberaţi de lanţurile infernului, devenind din nou copii ai lui Dumnezeu. 3. La spovadă Dumnezeu ne primeşte aşa cum Tatăl l-a primit pe Fiul Risipitor; Isus ne duce în staulul său aşa cu păstorul cel bun îşi aduce oaia rătăcită. 4. La spovadă, avem din nouă acel har şi acea sfinţenie pe care le-am primit la botez. În timp ce la confesional preotul ne dezleagă ridicând asupra sa mâna noastră, Dumnezeu însuşi ne curăţă de vinovăţia noastră, printr-o minune mai mare decât cea de a da viaţă fizică unui mort de exemplu. Într-adevăr, se reîntoarce în noi viaţa harului, pierdută prin păcatul de moarte. II. Când a fost instituit? Isus a instituit spovada în seara zilei de Paşti, în ziua învierii sala glorioase când Isus apărând în mijlocul discipolilor săi şi dorindu-le pacea, le-a

100

zis: „Primiţi pe Duhul Sfânt…tot ce veţi lega pe pământ va fi legat şi în ceruri şi tot ce veţi dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri!” Isus le dă aşadar apostolilor o putere deplină, aşa cum mare este şi mila lui Dumnezeu. La spovadă se exercită o putere juridică. La spovadă, preotul este şi judecător. Este în puterea lui să dezlege sau nu. Este clară fraza lui Isus: „Ceea ce veţi lega pe pământ, va fi legat şi în ceruri, şi ceea ce veţi dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri.” Dacă preotul poate să dezlege sau să nu dezlege, va trebui în prealabil să facă o judecată, să pună câteva întrebări, pentru aceasta spovada este asemănătoare cu un act judiciar de la tribunalul civil, numai că aici, la spovadă triumfă mila. De aceea, preotul, trebuie să ştie dacă păcătosul îndeplineşte condiţiile necesare pentru a-l dezlega sau nu. Notăm în sfârşit partea deplină care este acordată preotului confesor. Isus nu a făcut nici o restricţie la puterea de a ierta păcatele, în privinţa calităţii sau a numărului lor. De aceea, în acest tribunal al milei, şi acela care ar avea o grămadă incalculabilă de păcate şi ar avea delicte enorme pe conştiinţă, poate să primească iertarea, cu condiţia de a avea o căinţă de toate păcatele pe care le-a săvârşit. Isus iertându-i pe cei păcătoşi le spune: „Păcatele îţi sunt iertate, mergi, dar de acum să nu mai păcătuieşti!” III. Elementele spovezii 1. Materia: sunt actele penitentului: acuza, căinţa şi dispoziţia de a face pocăinţă. El însuşi îşi pune condiţiile iertării. Nu este ca unul care merge şi aşteaptă o sentinţă necunoscută şi de aceea este cuprins de nelinişte şi frică. Penitentul ştie dinainte, dacă îndeplineşte condiţiile care se cer, Isus sigur îi va ierta păcatele. 2. Forma: sunt cuvintele cu care preotul confesor pronunţă sentinţa de absolvire: Dumnezeu Părintele îndurărilor care a împăcat lumea cu sine prin moartea şi învierea Fiului Său şi a trimis pe Duhul Sfânt spre iertarea păcatelor, prin puterea acordată Bisericii, să-ţi dăruiască iertare şi pace; iar eu te dezleg de păcatele tale, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin. Preotul pronunţă această sentinţă în numele Bisericii, ba mai mult, în numele lui Isus Cristos însuşi: „Eu te dezleg în numele…” Într-adevăr, Isus este cel care iartă păcatele, care dă harul, aplicând sufletului care se căieşte, meritele patimii şi morţii Sale. 3. Ministrul: este preotul autorizat de episcop. Confesorul, în afară de puterea de a ierta păcatele, atribuită lui prin sacramentul preoţiei, trebuie să aibă o autorizaţie specială. Spovada într-adevăr are un caracter juridic după cum am spus şi de aceea, ministrul, trebuie să aibă o aprobare deosebită din partea episcopului. 4. Secretul spovezii.

101

Ministrul este obligat la secretul spovezii, adică la secretul cel mai strict în ceea ce priveşte păcatele auzite la spovadă. De aceea păcătosul poate să meargă la el fără nici o teamă, nimeni nu va şti păcatele de care se va acuza. Cel care divulgă secretul spovezi este excomunicat şi acest păcat îl poate ierta numai papa. IV. Roadele spovezii. 1. Spovada şterge de pe sufletul păcătosului toate păcatele, oricât de mari şi de numeroase ar fi; de la moarte învie la viaţă. Liber de sclavia vinovăţiei şi de diavol, se întoarce la libertatea plină de bucurie a fiilor lui Dumnezeu. În el Dumnezeu pune din nou harul său; are deci loc reconcilierea, împăcarea cu Tatăl prin lucrarea lui Cristos, mijlocitorul şi avocatul nostru. 2. Iartă pedeapsa veşnică, şi în parte şi pedeapsa temporară. Pentru a o ispăşi pe cea din urmă, preotul impune o pocăinţă care, în afară de aceasta, constituie începutul corectării din partea penitentului. 3. Restituie meritele pierdute din cauza vinovăţiei grave. 4. Dă harul sacramental, adică forţa specială care ajută în corectarea vinovăţiilor şi a obişnuinţelor rele, şi a trăi în sfinţenie.

102

SACRAMENTELE 26 POCĂINŢA 9 Tribunalul harului Dumnezeu ne iartă întotdeauna EX. Într-o zi, i se adusese lui Isus o femeie prinsă în adulter. – În Israel pentru adulter, legea penală osândea la moarte prin omorârea cu pietre. Cetăţenii comunităţii în care se săvârşise păcatul, erau responsabili pentru oricare delict vrednic de moarte şi ca atare obligaţi a înlătura orice mădular netrebnic. Martorii legau mâinile osânditului şi aruncau primele pietre. Isus predica la intrarea în templu. Aici îi este prezentată adultera… „Moise spune în lege ca pe astfel de femei să le omorâm cu pietre. Tu ce zici?” Isus este constrâns de a da un răspuns. Dacă acesta va fi în favoarea păcătoasei, El dispreţuieşte legea şi-l blestemă pe Dumnezeu; dacă va osândi pe adulteră, Isus nu va mai fi prietenul vameşilor şi al păcătoşilor. Indiferent de răspunsul pe care Isus l-ar fi dat, evreii sperau să-l prindă în cursă. Isus trebuie să ţină o şedinţă de judecată. Totul este aranjat în cea mai perfectă ordine: acuzata, acuzatorii, martorii şi judecătorul…Isus tace, se apleacă şi scrie cu degetul pe nisip, dar pentru că nu mai conteneau cu insistenţa lor, Isus se ridică şi le zice: „Cel care dintre voi este fără de păcat, să ia cel dintâi piatra şi să arunce în ea.” – Moise are dreptate: adultera merită pedeapsa cu moartea. Oamenii trebuie să aibă în vedere bunul mers al comunităţii şi ordinea comună, însă mai întâi de toate trebuie să se gândească la ei înşişi. „Cine este fără de păcat…!” Toţi au plecat pe furiş, unul câte unul. Nimeni nu era fără păcat. Nici un păcătos nu trebuie să osândească pe alt păcătos. Isus rămâne singur cu păcătoasa în mijlocul ucenicilor săi. Numai El avea dreptul să lovească cu piatra în ea. Dar n-o face: „Nici eu nu te condamn. Mergi şi de azi înainte să nu mai păcătuieşti!” Acest fapt ne arată care este voinţa lui Dumnezeu: de a nu osândi ci de a ierta, şi chiar când toată lumea ne-ar osândi, El ne-ar dezlega, mulţumindu-se cu voinţa şi hotărârea noastră de a nu mai cădea în păcat. Asemenea lui Isus şi duhovnicul, care-i ţine locul, este gata să ne ierte întotdeauna, dacă noi ne căim de păcate. EX. Iată ce ne relatează renumitul predicator Moansabré: Pe la sfârşitul marii revoluţii franceze, care a vărsat atâta sânge nevinovat, într-o încăpere întunecoasă şi umedă din mahalaua Parisului, un bătrân, întins pe paie, trăgea de moarte. Fu chemat în grabă un preot tânăr din apropiere. Bolnavul îl primi cu mare frică şi-şi începu spovada tremurând: „Eram slugă la o familie nobilă care mi-a dăruit de toate. În timpul revoluţiei am răsplătit această nobilă familie cu cea mai neagră nerecunoştinţă: cu o trădare criminală. M-am înţeles cu

103

prigonitorii credinţei şi pe toţi cei din casă i-am dat pe mâna lor şi au fost duşi numaidecât la spânzurătoare, iar eu am intrat în averea lor, pe care în scurtă vreme am cheltuit-o în beţii şi petreceri. O, părinte, sunt un monstru, un călău criminal. Îmi pare că-i văd şi acum pe bunii mei stăpâni… iată chipurile lor!” şi arătă o fotografie. La vederea acestei fotografi preotul se cutremură. Era la patul de moarte al ucigaşului tatălui şi al mamei sale. Bolnavul se ridică puţin, îşi desfăcu pieptul şi spuse: „Părinte, răzbună-te! O merit!” Dar preotul aducânduşi aminte că în acea clipă îi ţine locul lui Isus, îi puse pe buze răstignitul şi-i spuse: „Fiule te înşeli, nu mă voi răzbuna, eu sunt în această clipă Isus şi Isus te iartă!” Apoi îi dădu dezlegarea, îl mângâie şi sărmanul cerşetor muri iertat, în braţele aceluia pe ai cărui părinţi îi trădase aşa de mişeleşte… Cine se va mai îndoi de bunătatea lui Isus, care nu vrea moartea păcătosului, ci ca să se îndrepte? Nici frica, nici ruşinea, nici un alt motiv nu trebuie să ne împiedice de a face o bună şi sfântă spovadă, de care poate depinde tot viitorul nostru. EX. În viaţa fericitei Angela de Foliguo se citeşte că ea, în copilăria sa, săvârşise multe păcate, pe care nu îndrăznea să le spovedească. Trecu aşa mai multă vreme în această stare de nelinişte. Dar cum remuşcările de conştiinţă nu o lăsau în pace nici ziua, nici noaptea, după ce se rugă mult, se hotărî să facă o spovadă de toate păcatele şi sacrilegiile sale. Această mărturisire sinceră i-a adus o binecuvântare foarte mare, deoarece, pe lângă faptul că a găsit pacea şi bucuria inimii, dobândi şi puterea suprafirească de a se sfinţii, şi sfânta Biserică o cinsteşte de 600 de ani pe altarele sale. Iată, deci, cum Isus, prin sfânta spovadă, nu numai că ne iartă, dar chiar ne ajută să ajungem şi mari sfinţi!… Revenim la In 8, 1-11: Ceea ce s-a întâmplat în curtea templului, a fost un proces în toată puterea cuvântului. Isus este judecător; adultera merita să fie osândită. Isus ia asupra sa păcatul adulterei şi a tuturor păcătoşilor, a tuturor oamenilor din toate timpurile. El este Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii. Nici un păcătos nu poate numai cu puterile sale să-şi ispăşească păcatul. Acolo unde este păcatul, intră în scenă şi Isus. Cine nu se apropie de El trebuie să-şi poarte singur povoara păcatului cu toată severitatea dreptăţii. Ceea ce s-a întâmplat atunci nu a fost o judecată obişnuită, Isus nu audiază martorii, nu pronunţă nici o sentinţă. La sfârşit dă sfaturi mântuitoare şi dezleagă: „Nimeni nu te-a condamnat? Mergi şi de acum să nu mai păcătuieşti.” Isus este indulgentă de această sărmană femeie. Tribunalul lui Isus este un tribunal al milei, al harului. Isus încredinţează Bisericii tribunalul harului în sacramentul pocăinţei. Cel ce păcătuieşte, după ce a fost botezat, are la îndemână două posibilităţi: sau tribunalul harului, care-i deschis pentru toţi – în confesional, catedra judecătorului milostiv; sau judecata severă cu deplina aplicaţie a pedepsei după moarte – osândirea publică, ruşinea, osânda veşnică în focul iadului.

104

Alege ceea ce preferi. Fiecare păcat trebuie să treacă printr-un proces juridic. Nu ne putem spovedi direct lui Dumnezeu (aşa cum susţin protestanţii, dar trebui să trecem de fiecare dată pe la acest tribunal). Ori într-un fel ori în altul. Fii recunoscător lui Dumnezeu pentru tribunalul harului pe care l-a înfiinţat. Cristos a judecat pe mulţi păcătoşi şi i-a dezlegat de păcatele lor; păcătosul vine la Isus şi-l roagă să fie iertat. Isus pronunţă cuvintele de dezlegare, pentru ca păcătosul să ştie într-adevăr că păcatele îi sunt iertate. Câtă bucurie pe Magdalena, pentru tâlharul cel bun, Petru după ce a primit iertarea a fost îmbogăţit cu haruri şi mai mari. Isus nu şi-a mai amintit de păcatele nici uni păcătos. El, chiar şi în zilele noastre, îi iubeşte pe păcătoşi. Biserica administrează sacramentul pocăinţei după exemplul lui Isus: păcătosul vine şi îşi mărturiseşte păcatele în faţa preotului Bisericii. Preotul pronunţă cuvintele dezlegării. Judecata Bisericii este tribunalul harului lui Isus. Tot omul care se prezintă aici şi se căieşte, aude cuvintele care-i sunt adresate cu toată certitudinea: „Eu te dezleg de păcatele tale!” Acestea nu sunt cuvinte omeneşti, ci sunt cuvintele lui Cristos, pronunţate de preot în numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt. În confesional preotul a vorbit iar Sf. Treime din cer a iertat. EX. Sf. Ecaterina de Siena din 1371, a locuit împreună cu o prietenă a ei, văduva Alessia Saracini. Împreună cu această văduvă mai locuia şi socrul acesteia, Francesco Saracini, în vârstă de 80 de ani, un păcătos înrăit, fanatic şi duşman de moarte al religiei. În toată viaţa lui se spovedise doar o singură dată, când fusese atât de bolnav încât credea că o să moară, însă acum îşi bătea joc de slăbiciunea pe care o avut-o atunci. Francesco spunea fără nici o jenă, că cel mai mare duşman al său era stareţul unei mănăstiri din Siena: „Dacă-l întâlnesc pe acel ticălos îl gâtui, îl omor!” În lungile seri de iarnă, Ecaterina se întreţinea cu Saracini ascultându-i calomniile şi jignirile aduse faţă de religie şi preoţi. Ecaterina nu-l contrazicea, ci îi vorbea despre Isus, despre dragostea Sa faţă de oameni, despre moartea Sa, despre puterea sacramentelor pe care le-a încredinţat El Bisericii şi care rămân nealterate chiar şi când sunt administrate de preoţi nedemni… în cele din urmă Ecaterina a triumfat. Francesco a înclinat spre împăcare cu Cristos. Ecaterina în încuraja spunându-i că va afla milă pentru toate păcatele vieţii sale, dacă şi el vrea să ierte tuturor acelora care i-ar fi cauzat vreun rău… A doua zi, Francesco luă şoimul său la care ţinea foarte mult şi se duse la biserica mănăstirii, unde locuia stareţul, duşmanul său spre ai dărui acestuia şoimul său drept semn al sincerităţii sale. Când îl văzu stareţul pe bătrânul Saracini, o luă la fugă spre a se ascunde, însă ceilalţi preoţi îl liniştiră spunându-i că nu i se va întâmpla nici un rău. După ce s-a asigurat că Saracini nu avea la el nici un fel de armă, a venit în faţa lui şi a primit darul adus. Saracini a informat-o pe Ecaterina despre toate acestea, iar ea l-a trimis să se spovedească la un alt preot. După trei zile, fratele Bartolomeo asculta spovada generală a lui Saracini… Ascultător ca un soldat sub ordine, Saracini participa zilnic la Sf. Liturghie în mănăstire şi recita zi de zi câte 100 de Tatăl nostru şi

105

100 de Bucură-te Maria. După un an şi mai bine şi-a dat sufletul în mâinile Tatălui ceresc… După o viaţă păcătoasă a avut norocul să treacă pe la tribunalul harului şi al milei, şi să se împace cu Dumnezeu şi să audă: „Eu te dezleg de păcatele tale…” I. Astăzi i-aţi aceste hotărâri: 1. Vino încrezător la Cristos la tribunalul harului. 2. Apropie-te periodic şi regulat de sacramentul mărturisirii. Spovada periodică şi regulată, ajută a avea o conştiinţă delicată, atentă şi încrezătoare; cere un examen sistematic al defectelor noastre; ajută la obţinerea unei cunoaşterii profunde a situaţiei sufletului nostru şi la depăşirea celor mai mici defecte. Cine se spovedeşte des se angajează ca până la spovada următoare să combată propriile defecte, să facă fapte bune şi să aibă sentimente din cele mai nobile. Prin Duhul Sfânt, Dumnezeu îl asistă pe duhovnic pentru ca să poată dea sfaturi bune şi orientări din cele mai fericite de a ne atrage atenţia asupra primejdiilor şi asupra ocaziilor de păcat şi a ne încuraja cu înţelepciune pe calea vieţii divine. 3. Niciodată nu-i prea târziu pentru a te spovedi. Nici un păcat nu-i prea mare. Nu amâna spovada. Gândeşte-te la cei doi tâlhari; unul s-a căit şi a obţinut iertarea de păcatele sale fără nici un reproş din partea lui Isus. 4. Chiar dacă ai fi cuprins de aceleaşi „păcate obişnuite” nu-ţi fie teamă. Dacă nu te spovedeşte, nu-ţi vei schimba niciodată viaţa; vei avea întotdeauna acelaşi caracter, aceleaşi patimi, aceleaşi păcate şi aceleaşi ispite… Să-i mulţumim lui Dumnezeu că ne-a dat ministerul sacramentului pocăinţei! Amin.

106

SACRAMENTELE 27 POCĂINŢA 10 Se cer cinci lucruri: 1. Cercetarea cugetului I. Din catehism: Ca să facem o spovadă bună se cer cinci lucruri: 1. cercetarea cugetului; 2. căinţa; 3. propunerea; 4. mărturisirea păcatelor; 5. împlinirea dată de duhovnic. II. Astăzi primul element: CERCETAREA CUGETULUI. După cum v-am spus în predicile precedente, spovada este un sacrament prin care se iartă toate păcatele dacă omul se căieşte de ele, le spovedeşte şi este hotărât să nu mai păcătuiască. Să ne mărturisim păcatele, bine, dar cum vom reuşi acest lucru dacă nu ne cunoaştem starea sufletului nostru? Şi cum vom putea cunoaşte sufletul nostru dacă nu ne vom cerceta conştiinţa, cugetul? Aşadar, înainte de mărturisirea păcatelor trebuie să facem cercetarea cugetului. 1. Necesitatea Citim în capitolul 5 al evangheliei lui Ioan că în Ierusalim este o piscină numită Betsaida. Lângă această piscină zăceau o mulţime de bolnavi: orbi, şchiopi, paralitici… care aşteptau mişcarea apei, căci un înger din când în când se cobora în piscină pentru a tulbura apa. Primul dintre bolnavi care se cobora în apă se vindeca de orice boală ar fi suferit. Mons. Castigoaro, spunea că şi spovada este o adevărată piscină în care creştinul se spală de toate păcatele sale, şi îşi curăţă sufletul de toate fărădelegile sale, fie ele cât de mari şi multe. Dar aşa cum de la piscina de la Ierusalim nu se vindecau decât după ce îngerul tulbura apa, la fel înainte de spovadă cercetânduţi cugetul, răscoleşte mocirla păcatelor în care zaci, căci numai făcând astfel te vei putea spovedi bine şi te vei putea vindeca. Să vedem aşadar că înainte de spovadă este necesară cercetarea cugetului. a) Cum vom putea avea durere de păcate dacă nu ne cercetăm conştiinţa? Ca să înţelegem necesitatea examenului de conştiinţă, va de ajuns să ne reamintim de convertirile prea cunoscute din sfânta Scriptură, convertiri care au început prin examinarea stării sufletului. Cine nu cunoaşte istoria fiului risipitor? Acel tânăr care şi-a luat partea de avere şi a plecat în lume unde din cauza vieţii dezordonate, din cauza destrăbălărilor, din cauza prieteniilor păcătoase, în curând a terminat provizia pe care o avea de la tatăl său. Nenorocitul, văzându-se părăsit de prieteni, cu mâna goală, s-a prezentat la o moşie ca să păzească turma de porci. El care odinioară

107

trăia aşa de bine în casa tatălui său, iată-l în ce stare a ajuns! Într-o zi s-a gândit în sine: „Câţi dintre servitorii tatălui meu sunt îmbrăcaţi mai bine decât mine şi au pâine din belşug, iar eu mor aici de foame. Mă voi ridica, mă voi întoarce, şi-l voi ruga pe tatăl meu să mă primească ce puţin în rândul servitorilor săi.” Oare s-ar fi întors acel rătăcit dacă nu şi-ar fi cercetat cugetul? Oare şi-ar fi dat seama de starea sa mizerabilă dacă nu s-ar fi gândit nerecunoştinţa şi nelegiuirile sale? Istoria acestui fiu este istoria fiecărui păcătos şi nici un păcătos nu se va întoarce cu adevărat până când nu-şi va răscoli conştiinţa şi nu-şi va da seama de fărădelegile sale. Aşadar este imposibilă o spovadă bună fără o cunoaştere a sufletului. Ore un medic va putea prescrie medicamentul cel mai potrivit pentru un bolnav pe care nu-l consultă, dacă nu cunoaşte felul şi gravitatea bolii? Preotul nu e altceva decât acel medic care nu te va putea lecui de boala păcatului până când nu te va cunoaşte. Şi cum te va cunoaşte el, dacă tu nu te cunoşti, dacă vi la spovadă fără să şti ce zace în sufletul tău? b) La spovadă suntem obligaţi să mărturisim toate păcatele de moarte, numărul lor, specia şi anumite împrejurări – căci altfel ne expunem să facem o spovadă sacrilegă, însă lucrul acesta este cu neputinţă fără examinarea conştiinţei. Preotul nu e obligat să te cerceteze; el te mai ajută, dar dacă ai fost neglijent în cercetarea cugetului, nu-i vei putea răspunde exact şi astfel uşor eşti expus să laşi vreun păcat de moarte şi atunci a cui e vina că ai făcut o spovadă rea? Numai a ta! Câte păcate nu se comit crezând creştinul că nu e văzut de nimeni, câte profanări de lucruri sfinte, câte păcate ascunse…Domnul îţi porunceşte – El te-a văzut – sparge peretele, dă-l de-o parte, sparge zidul şi intră în conştiinţa ta şi vei vedea nelegiuiri pe care deocamdată numai tu le şti şi Domnul. Iată aşadar că cercetarea cugetului este necesară pentru o mărturisire bună a păcatelor, pentru o convertire adevărată. 2. Cum să o facem? Deci fiecare, practic, înainte de a se prezenta la spovadă, trebuie să-şi pună următoarele întrebări: Când m-am spovedit ultima oară? La spovada din urmă am ascuns vreun păcat? Am uitat vreun păcat? Am avut căinţă de păcatele mele? Am îndeplinit pocăinţa dată de duhovnic? Înainte de a trece la cercetarea cugetului propriu zisă, trebuie să ne rugăm, să cerem lumină de la Duhul Sfânt ca să cunoaştem cât mai bine gândurile, cuvintele şi faptele noastre. Într-o zi s-a apropiat un orb de Isus ca să-l vindece: „Fiul lui David, ai milă de mine!” „Ce vrei să-ţi fac?” „Doamne să văd!” Iată care trebuie să fie rugăciune noastră: „Doamne fă-mă să văd păcatele mele prin care te-am supărat pe tine, care ai murit pentru mine pe cruce.” După ce ne-am rugat, să luăm poruncile lui Dumnezeu şi ale Bisericii şi să ne întrebăm cu ce am greşit împotriva fiecărei porunci, aşa cum spune şi Sfânta Scriptură: „Să ne cercetăm la lumina legii lui Dumnezeu!” Apoi să luăm păcatele capitale, viciile care sunt izvorul tuturor păcatelor: mândria, zgârcenia, necurăţia, invidia, lăcomia, mânia, lenea…

108

EX. Împăratul Carol V (1519-1556), fiind într-o călătorie a sosit la o mănăstire şi a voit să se spovedească. Un preot bătrân ascultă spovada împăratului şi apoi adăugă: „Până acum ai spus păcatele lui Carol, acum spune-le şi pe cele ale împăratului.” Apoi îi puse întrebări potrivite cu starea lui. Despre felul cum îşi conduce poporul. Împăratul plecă aşa de mulţumit încât spuse: „Am găsit în sfârşit pe unul care m-a luminat asupra multor lucruri şi mi-a dat liniştea interioară.” Aşadar să ne cercetăm şi asupra modului cum am îndeplinit datoriile stării noastre. Astfel un soţ, o soţie, un tată, o mamă, un elev, un student, vor vedea cum şi-au făcut datoriile respective. Apoi să nu uităm că cercetarea trebuie făcută şi asupra gândurilor şi dorinţelor rele. Este adevărat că aceste gânduri nu sunt întotdeauna păcate, dacă la primim de bună voie sunt păcate – dacă o scânteie cade pe o haină şi este îndepărtat imediat, nu lasă nici o urmă; dacă o lăsăm mai mult, haina se aprinde şi arde; dacă rămâne chiar şi numai o clipă lasă totuşi o pată de fum. La fel se întâmplă şi cu gândurile rele, dacă sunt alungate îndată, ele nu sunt păcat, dacă le lăsăm ele coboară în suflet, îl murdăresc şi astfel devin păcate. (unele chiar de moarte). 3. Cine trebuie să o facă? Cercetarea cugetului e de trebuinţă, dar nu pentru toţi. S-ar putea spune că pentru uni cercetarea cugetului este o datorie; pentru alţi este mai folositoare; iar pentru alţi poate fi chiar dăunătoare. E o datorie cercetarea cugetului: pentru aceia care săvârşesc păcate de moarte; pentru aceia care se spovedesc rar; pentru aceia care nu s-au spovedit bine. Toţi aceştia, având de spus păcate de moarte, împrejurările care schimbă răutatea păcatului sau numărul acestor păcate, e clar că trebuie să facă o cercetare de cuget amănunţit. Dar, nu toţi sunt datori să-şi facă o cercetare de cuget amănunţită. Aşa sunt de exemplu aceia care se spovedesc des, sufletele temătoare de Dumnezeu, deoarece aceste suflete, după cum spune renumitul Frassinetti: „sau nu păcătuiesc, sau chiar dacă au săvârşit vreun păcat, nu-l uită aşa uşor.” Fac rău deci aceia care, cercetându-şi cugetul se întristează că nu găsesc păcate de spus la spovadă: „Dacă nu le-ai făcut, cum să le spovedeşti?” Întreabă părintele Frassinetti, mulţumeşte-i lui Dumnezeu că nu le ai şi caută să stai departe de ele cu ajutorul sfintelor taine. EX. Un copil se prezintă la spovadă şi plângea şi plângea, încât preotul trebui să-l întrebe: - De ce plângi aşa dragă copile? - Pentru că nu găsesc păcate de spovedit. - Poate n-ai făcut nici unul ? - Nu, părinte, n-am făcut nici un păcat în viaţa mea! - Atunci, de ce trebuie să plângi aşa? Fii liniştit…

109

Astfel de persoane nu sunt obligate să facă o cercetare de cuget mai amănunţit. Sunt apoi şi suflete pentru care cercetarea cugetului poate fi dăunătoare. Astfel pentru cei scrupuloşi, tulburaţi, care şi-au băgat în cap că trebuie să facă asupra conştiinţei lor o socoteală cum se fac socotelile de matematică, şi nu mai sfârşesc niciodată de a cerceta, pentru ca apoi să înceapă iar, şi tot cu o mai mare descurajare. În asemenea cazuri, duhovnicul opreşte de a se face cercetarea cugetului, şi trebuie să fie ascultat. Cât timp să dureze? Depinde cât de des te spovedeşti. Nu trebuie să fim nici prea scrupuloşi văzând păcate acolo unde nu sunt, dar nici superficiali, mulţumindu-ne cu o simplă privire asupra stării sufletului nostru. Să ne cercetăm liniştit, fără să ne agităm şi să mărturisim exact aşa cum ne amintim, nici mai mult, nici mai puţin. 4.Concluzii. Iată cât de folositoare este cercetarea cugetului prin care ne cunoaştem mizeria sufletului, cunoaştem părţile mai slabe din viaţa sufletului nostru. Şi astfel putem să luptăm cu toate pornirile noastre rele. Pe scurt, cercetarea cugetului nu este altceva decât o judecată: „Dacă ne judecăm noi înşine, nu vom mai fi judecaţi!” Adică dacă noi ne vom cerceta şi ne vom curăţii de păcate, vom scăpa de judecata aspră a lui Cristos. Judecata lui Cristos va fi blândă pentru noi, dacă acum ne vom judeca şi ne vom prezenta înaintea judecătorului care este preotul, ne vom acuza de păcate şi totul va fi iertat. Dar ca să putem face bine cercetarea cugetului înainte de spovadă, în fiecare seară când ne rostim rugăciunile, să ne gândim câteva clipe cu ce l-am supărat pe Dumnezeu în timpul zilei şi înainte de spovadă ne va fi mai uşor. EX. Un preot mexican, părintele Pro, în fiecare seară se arunca înaintea crucifixului şi-l întreba astfel pe Isus cel însângerat: „Doamne, cât ai suferit pentru mine, dar eu ce-am făcut azi pentru tine?” La fel şi noi, în fiecare seară să ne cercetăm cugetul câteva clipe şi astfel, când vom veni la spovadă ne va fi uşor să ne reamintim de toate gândurile, cuvintele şi faptele prin care l-am supărat pe bunul Dumnezeu. EX. Însuşi înţeleptul păgân Seneca, şi-a dat seama de importanţa acestei probleme şi a declarat: „Cercetându-mă îndeaproape am descoperit în mine unele patimi atât de evidente încât parcă puteam să le cuprind cu mâna.” Şi tot el spunea că luptându-se cu aceste porniri se simţea liniştit. Dar să ne dăm seama că fără o cercetarea a cugetului lucidă, senină, echilibrată, nu vom putea face o spovadă bună. Amin.

110

SACRAMENTELE 28 POCĂINŢA 11 2 Căinţa I. Căinţa sau părerea de rău pentru păcatele săvârşite Al doilea element care ni se cere pentru a face o spovadă bună, după ce ne-am făcut cercetarea cugetului, este căinţa, sau regretul pentru păcatele săvârşite. Căinţa este numaidecât de trebuinţă pentru fiecare spovadă. Fără părere de rău nu poate fi vorba de sacramentul pocăinţei. După cum nu poate fi botez fără apă, tot aşa nu se poate primi dezlegarea păcatelor fără părere de rău de păcatele săvârşite. Prin urmare toţi care cred că spovada stă numai în a înşira păcatele, fără a avea părere de rău de ele, fără a simţi o durere vie în suflet, nu se spovedesc bine. (E adevărat însă că bunăvoinţa pe care o are cineva de a se spovedi bine cuprinde în sine şi părerea de rău de păcate. Nu trebuie deci să ne înspăimântăm că n-am fi făcut bine spovezile noastre). 1. Ce să facem pentru a ne trezi căinţa în suflet? Pentru a trezi în noi această căinţă de păcate, e de trebuinţă ca să ne gândim la adevărurile veşnice: la iad, pe care l-am meritat prin păcate, şi la paradis, pe care l-am pierdut prin aceste păcate. Să aruncăm o privire şi asupra lui Isus în agonie pe cruce, care moare pentru păcatele noastre. Să ne gândim apoi că Dumnezeu este Tatăl nostru, că noi suntem nimic în faţa lui şi că ar putea ca dintr-o clipă în alta să ne părăsească. Să nu uităm că dacă trăim, că dacă avem posibilitatea de a ne mântui încă, asta o datorăm numai bunătăţii Lui nesfârşite care ne vrea binele şi care a avut milă de noi până în clipa de faţă. EX. Într-o zi se duse la scaunul de spovadă un ofiţer elegant şi spuse preotului direct: - „Părinte, drept să vă spun să mă iertaţi, sunt militar şi am venit să mă spovedesc, dar numai ca să le mulţumesc pe mama şi pe surorile mele care stau pe capul meu ca să mă spovedesc şi eu de Paşti, însă eu nu cred în asemenea lucruri. - Cum dumneata nu crezi în adevărurile de credinţă şi în sfintele Taine? - Nu, nu cred părinte. - Nici că este un paradis şi un iad? - Nu părinte, nici în acestea nu cred. - Ei, atunci, să şti că nu pot să te dezleg şi nici să-ţi dau sfânta Împărtăşanie. - Şi totuşi trebuie să mă împărtăşesc ca să le mulţumesc pe mama şi pe surorile mele.

111

- Bine, facem aşa: dumneata vei spune mamei şi surorilor tale că preotul ţi-a dat mai întâi pocăinţa şi trebuie s-o săvârşeşti şi apoi te vei împărtăşi. Deci să-ţi dau o pocăinţă. - Ce pocăinţă, dacă nu m-am spovedit? De ce să fac pocăinţă? - Ce are a face? Te-ai prezentat la spovadă, trebuie să faci pocăinţa; cred că n-ai să-ţi baţi joc de mine. Făgăduieşte că ai să faci. - Dacă aşa spuneţi, am s-o fac; dar ce fel de pocăinţă? - Iată ce ai de făcut: trei seri de-a rândul n-ai să mergi la nici o petrecere şi la culcare vei spune aceste cuvinte: „Doamne eu cred în Tine dar de religia ta şi de sacramentele tale îmi bat joc. Cred în tine, dar de moarte şi de judecată nu-mi pasă. Cred în tine dar de iad şi de veşnicie nu mi-e frică.” Apoi vei dormi liniştit. Vei face asta, nu-i aşa? - Părinte, am s-o fac. Jur pe onoarea mea de militar. Apoi se ridică şi plecă. După trei zile însă, iarăşi vine la scaunul de spovadă: - Eu sunt ofiţerul cu pocăinţa; am făcut acea pocăinţă şi am venit să vă spun că gândindu-mă serios la ceea ce spuneam prin acele cuvinte, văd că nu-mi vine să-mi bat joc de ele, ba chiar mă tem. Fi bun şi ajută-mă să fac o spovadă bună.” Scopul preotului fusese atins. Gândul la cele din urmă ale omului îl făcu pe militar să se cutremure. El mai avea un pic de credinţă în adâncul sufletului său, dar această credinţă era ca şi adormită din pricina vieţii uşuratice la care se dăduse. În faţa gândului morţii şi a veşniciei sa simţit ruşinat şi a făcut o spovadă bună cu căinţă pentru păcatele sale. Lipsa de căinţă este motivul pentru care se fac atâtea spovezi rele. Ne amintim din Sf. Scriptură cât de fericit era Urie plecând de la David la Ioab cu o scrisoare; credea fără îndoială că în scrisoare sunt cuprinse nişte favoruri pentru el, când colo, vai! Era sentinţa lui de condamnare la moarte. Sunt penitenţi care smulgând preotului dezlegarea, sunt foarte bucuroşi; dar spovedindu-se fără căinţă, dezlegarea preotului care ar trebui să fie o sentinţă a iertării şi a vieţii, e o sentinţă de condamnare. De multe ori noi preoţii ne dăm seama că unii penitenţi, după felul în care îşi mărturisesc păcatele, n-au nici urmă de căinţă, sau vin să se laude, de-a dreptul să se justifice, sau să-şi mai povestească necazurile, pentru a mai trece vremea. EX. „Ai putea să pretinzi că nu ai păcătuit, întreabă Sf. Augustin, dar nu ar trebui să fi barbar ca să pretinzi că după ce ai păcătuit poţi să obţii iertare fără să te căieşti. Ţi-ai pierdut un părinte, un prieten, un proces, avere, poţi să plângi cât vrei, lacrimile nu-ţi vor învia nici mortul, nici nu-ţi vor reda averea pierdută, dar dacă îţi vei plânge păcatele ele îţi vor fi iertate.” Ar fi o mare prezumţie sau totală iresponsabilitate să pretindem că nu avem păcate de plâns.

112

EX. „Cerul, ne spune Sf. Francisc de Salles, e aproape în întregime plin de penitenţi. Sf. Fecioară, Sf. Iosif şi poate alţi câţiva n-au avut nevoie de pocăinţă; în rest, oamenii care au ajuns la uzul raţiunii, e sigur că nu merg în paradis decât pe calea pocăinţei. Martirii chiar au fost penitenţi, vărsându-şi sângele cu care au fost spălaţi ca într-o baie a pocăinţei şi toate chinurile pe care le-au îndurat, n-au fost decât acte de penitenţă. Mărturisitorii au fost şi ei nişte penitenţi, într-un cuvânt, nici un om nu a intrat în cer fără pocăinţă şi fără a se recunoaşte păcătos, cu excepţia Sf. Fecioare, cum am spus şi poate şi a altor câţiva.” EX. Vechi persani aveau o legendă care pentru noi creştinii nu mai este o legendă ci adevăr curat: într-o zi Dumnezeu a trimis pe pământ un înger ca să caute şi să aducă lucrul cel mai frumos pe care-l va găsi la oameni. Îngerul s-a reîntors de nenumărate ori, aducând rând pe rând rugăciunea, jertfa pentru patrie, pomana, devotamentul mamei pentru copii… dar Domnul nu era mulţumit. În sfârşit îngerul s-a întors aducând cu sine lacrimile unui păcătos căit: „Iată, a spus Domnul, lucrul cel mai de preţ pe care-l face omul pe pământ, să-şi plângă păcatele!” Lacrimile de căinţă vărsate la spovadă sunt semnul durerii pentru păcate dar în acelaşi timp sunt lacrimi care aduc cea mai mare uşurare şi bucurie sufletească. EX. În romanul „Logodnicii” al lui A. Manzoni, întâlnim o scenă mişcătoare: după ce necunoscutul îşi plânge păcatele în faţa cardinalului Federigo, spune aceste cuvinte: „Dumnezeu e cu adevărat mare! Dumnezeu e cu adevărat bun! Acum mă cunosc, acum pricep cine sunt; nelegiuirile mele stau înaintea mea; mi-e scârbă de mine însumi; şi totuşi…şi totuşi simt o uşurare, o bucurie, da o bucurie cum nu am mai simţit niciodată în toată oribila mea viaţă!” Să nu uităm însă un lucru: căinţa nu ne-o poate trezi în suflet decât Dumnezeu; e lucrarea harului. Omul poate să se ucidă dar nu poate să se învie. Fiind pe acoperişul unei case ne putem arunca cu capul în jos fără scară, dar fără scară nu putem urca de jos pe acoperiş. Putem cădea din starea harului, dar nu ne putem urca din păcat la har fără ca Dumnezeu să ne întindă o scară. Convertirea inimii, căinţa, ne spune Sf. Toma, este o minune mai mare decât învierea unui mort. Să ne imaginăm o mamă care aduce pe lume un copil în mijlocul uni pustiu; copilul e gata să-şi dea suflarea. Mama caută pretutindeni câteva picături de apă ca să-şi boteze copilul, spre a nu fi lipsit veşnic de vederea lui Dumnezeu, dar nu găseşte nicăieri. Se aruncă în genunchi cerând lui Dumnezeu să trimită de sus ploaie spre aşi boteza copilul. Când suntem în stare de păcat lacrimile căinţei ne sunt la fel de necesare ca şi apa pentru acest copil. Minunea nu o poate face decât Dumnezeu. În rugăciunile noastre la loc de frunte să fie această cerere: „Doamne, dămi lacrimile unei căinţe adevărate pentru păcatele mele!” Amin.

113

SACRAMENTELE 29 POCĂINŢA 12 2 Căinţa 2 I. Cum trebuie să fie căinţa noastră? Lucrul cel mai bun pe care îl poate face un păcătos, este să se căiască. Unii spun că pocăinţa este o laşitate, că cine a făcut un păcat sau o greşeală trebuie să susţină şi urmările acelei greşeli, fără a-i mai părea rău de ceea ce a făcut. Însă cine nu se căieşte va cădea imediat în păcate care se vor ţine lanţ: indiferenţa, obiceiurile rele, încăpăţinarea, împietrirea inimii… EX. Un director general îşi descrie situaţia: „Am 38 de ani, conduc trei întreprinderi, muncesc, am bani, toate îmi merg bine, ca la puţini în lume, mă bucur de viaţă; pentru mine nimic nu este păcat; totul îmi este îngăduit. În Dumnezeu nu cred, iar zeii mei sunt: succesul, banul, desfătarea simţurilor… îmi petrec viaţa cum îmi place mie şi prea puţin îmi pasă dacă într-o zi simţurile şi trupul îşi vor pierde sensibilitatea şi forţa lor vitală. Timpul trece peste noi ca norii peste câmpii şi păduri. Prea puţin îmi pasă ce se va întâmpla cu lumea aceasta atunci când eu nu voi mai fii…” Ce va mai rămâne din toată această fericire după atâtea păcate, fără nici un pic de căinţă şi de remuşcare? Murdăria vieţii, disperare! Căinţa, regretul, este mântuirea vieţii. EX. O tânără femeie îşi ucisese pruncul în primele luni ale vieţii. Păcatul ei nu a fost descoperit, nu a fost pedepsit, nu a fost ispăşit. A comis acelaşi delict pentru a doua oară… După vreo câţiva ani ea şi-ar fi dorit din toată inima un copil, însă Dumnezeu nu i-a mai permis ca să mai aibă. Când vedea vreo femeie cu un copil în braţe îi veneau lacrimile de mânie, de invidie, de ură. Păcatul săvârşit nu-i lăsa o clipă de pace. Diavolul o orbise într-atât încât nu-i mai îngăduia urmările delictului ei, spre a regreta ceea ce făcuse. Trăia într-o sclavie extraordinară. Până la urmă însă şi-a dat seama de gravitatea păcatului şi s-a căit. În felul acesta şi-a recăpătat pacea sufletului. Căinţa înseamnă reîntoarcerea la Dumnezeu, însă aceasta nu se poate avea dacă Dumnezeu nu ne dă harul. Cine nu se căieşte de propriile păcate, rămâne sclavul faptelor sale rele, departe de Dumnezeu, bolnav sau chiar mort sufleteşte. II. Diferite moduri de căinţă EX. Trei copii nu au ascultat Liturghia într-o duminică şi acum se căiesc de greşeala lor: unul din frica mustrării ce o va primi de la mama sa; al doilea îi este ruşine să mai dea ochii cu vecinii; al treilea din dragoste faţă de mama sa care nu ar putea suporta o lipsă atât de mare la copilul ei.

114

Deosebim iată: căinţă de frică şi căinţă din dragoste. Care căinţă este cea mai bună? Care căinţă obţine iertarea păcatelor? 1. Căinţa de frica oamenilor: Cine comite o crimă, făptaşul este prins. Îi pare rău că dacă nu ajunge paznicul sau poliţaiul, nu-l prindea. Îi este frică de pedeapsă, de închisoare. Aceasta înseamnă căinţa de frică, de frica oamenilor. Dumnezeu nu contează nimic; păcătosul nici nu se gândeşte că l-a supărat pe Dumnezeu. 2. Căinţa din respectul omenesc: În închisoare păcătosul se gândeşte; şi când voi scăpa de aici va trebui să caut de lucru, dar ce vor spune oamenii? Am cauzat o mare supărare mamei mele. Căinţa din dragoste faţă de mama sa este mai bună decât căinţa din frică de pedeapsă, însă aşa cum se observă în toate acestea Dumnezeu încă nu are loc. 3. Căinţa din cauza fricii de Dumnezeu: „Dacă aş fi murit în acea încăierare? Ce nenorocire! Acum aş fi în iad! Însă eu nu vreau să merg în iad! Doamne, Dumnezeul meu, iartă-mă!” Aceasta este căinţa fin frică de Dumnezeu. Păcătosul înţelege că l-a supărat pe Dumnezeu şi că a meritat pedeapsa Iadului. Îi este gândul mai mult la el decât la Dumnezeu. urăşte păcatul din cauza fricii de Dumnezeu. Aceasta este o căinţă nedesăvârşită. 4. Căinţa din dragoste faţă de Dumnezeu: „Dumnezeu nu a îngăduit ca eu să mor şi a fost bun cu mine. Trebuie să-i fiu recunoscător, trebuie să mă ruşinez de mine însumi. Am fost atât de rău, mai ales că sunt şi botezat; sunt un fiu al Său, eu care m-am apropiat atât de des de sacramente. L-am supărat grav pe Dumnezeu. L-am lovit drept în inimă. Ah, dacă nu aş fi săvârşit acest păcat! Cu adevărat sunt o slugă nevrednică al lui Isus. Vreau să îndrept totul, vreau să-mi schimb viaţa. Îţi mulţumesc o Doamne, că ai murit pentru mine. Fă ca suferinţele, Patimile Tale şi Sângele Tău să nu se fi vărsat zadarnic pentru mine. Vreau să ispăşesc păcatul meu. Isus a suferit atât de mult pentru mine. De îndată ce voi putea mă voi spovedi şi apoi vreau să repar totul în faţa prietenilor şi a mamei mele, în faţa lui Dumnezeu.” Aceasta este căinţa desăvârşită, căinţa făcută din dragoste faţă de Dumnezeu. Este căinţa cea mai bună. Atunci când dragostea este desăvârşită şi căinţa este desăvârşită. Căieşte-te de păcatele tale din dragoste faţă de Dumnezeu. Cine a păcătuit trebuie să ia calea căinţei. Gândeşte-te serios la tot ceea ce a făcut Dumnezeu pentru trupul şi pentru sufletul tău! Tot ceea ce eşti şi ai, vine de la Domnul. Gândeşte-te la Isus de pe cruce. Ce chinuri îngrozitoare a suferit Isus pentru noi. Cu o dragoste desăvârşită vreau să-mi ispăşesc toate păcatele. Cel ce a comis un păcat trebuie să facă imediat un act de căinţă desăvârşită, să nu rămână legat prin afect de păcat, să nu amâne, să nu se îndoiască. Celui care se căieşte din dragoste Dumnezeu îi iartă toate păcatele. EX. Un biciclist accidentează un copil. Oamenii aleargă după medic, după preot; toate acestea sunt lucruri bune şi la locul lor, însă lucrul cel mai important ar fi să se apropie de copil spre ai sugera iaculatorii şi formule unei

115

căinţe desăvârşite. „Îţi mulţumesc o Isuse, că ai murit pentru mine! O Isuse, ai milă de mine…” Pentru că cine ştie dacă acest copil va fi conştient până la venirea preotului… Atunci când este vorba de mântuirea sufletului, despre Paradis sau despre Iad, trebuie lăsat la o parte orice respect uman. EX. Pe malul unui rău în Italia de Nord, vreo câţiva copii se jucau: culegeau flori de câmp cu care împodobeau o icoană a Preasfintei Inimi a lui Isus, glumeau, rădeau, se ascundeau…pe neaşteptate, un copil de 4 ani a căzut în apa răului, într-un punct primejdios, şi a dispărut imediat în valuri. Nici unul nu avea curajul să-l salveze. Un alt copil de 12 ani se îngenunchează, face semnul crucii, îşi îndreaptă ochii spre cer, face un act de căinţă desăvârşită, sare în apă şi reuşeşte să prindă trupul copilului şi să-l scoată la suprafaţa apei. Curentul puternic al apei îl aruncă încolo şi-n încoace. În cele din urmă intervine un bărbat care îi aduce la mal pe amândoi. Cel de 12 ani îi spunea celui de 4 ani: „Mie nu mi-a fost frică, dacă mă înecam mergeam direct în cer…” EX. La 8 decembrie 1881, a luat foc un teatru din Viena. A doua zi un copil povesteşte la şcoală profesorului său: „Domnule profesor, şi eu am fost ieri la teatru cu mama şi cu bunica. Ne luasem bilete pentru galeria a doua. Ajunsesem la puţină vreme când in plafon izbucnise o flacără sinistră… cu toţii căutau să iasă cât mai repede de acolo. Mama, prin acea înghesuială, s-a separat de noi şi a reuşit să iasă afară din incinta teatrului. Bunica şi cu mine de abia reuşisem să ajungem la primul rând de lojă. Se făcuse întuneric beznă şi din cauza fumului nici nu se mai putea respira. Care mai de care strigau, însă tot ei se auzeau fără a se vedea unii pe alţii. Ne-am oprit puţin pe un coridor, apoi am reuşit să intrăm într-o cameră unde era o căldură insuportabilă. Pe duşumea zăcea un bărbat mort. În cele din urmă un domn a reuşit să deschidă geamurile şi aşa am putut respira aer curat. Nu ştiu cum să-i mulţumesc acelui domn, care mi-a salvat viaţa. Toată noaptea n-am putut să dorm la gândul celor întâmplate.” Profesorul a întrebat atunci elevul: „Şi ce făcea acea lume care se mai afla în sală, pe coridoare, la balcoane, când situaţia lor era atât de nesigură? Cred că se gândeau la moarte. Da, oamenii strigau, plângeau, mulţi se rugau. Să fi fost peste 50 de oameni. Un bărbat de lângă mine făcea mereu semnul crucii. Cinci copii care păreau a fii fraţii şi surori, se rugau împreună cu mine în genunchi. Unii se rugau către îngerul lor păzitor, alţii făceau câte un act de căinţă desăvârşită, pe care-l învăţasem şi eu de la bunica, care este o femeie foarte evlavioasă, însă în acel moment ea nu şi-l mai amintea şi m-a rugat pe mine să-i spun primele cuvinte. În vreme ce noi ne rugam şi alţii îngenuncheaseră lângă noi. Bunica le-a explicat celor mai de aproape cum se face căinţa desăvârşită. Am mai recitat de mai multe ori şi alte rugăciuni…” EX. Într-un sat, dintr-o misiune a eschimoşilor, se dezlănţui o epidemie cumplită. Staţiunea misionară se afla la 40 de km depărtare, însă preotul şi-a pregătit în grabă sania cu medicamentele şi a plecat cu această sanie trasă de

116

câini prin pustiul îngheţat. Ajuns la destinaţie, văzu adăpostul uni eschimos în care intră şi văzu 11 cadavre puse pe jos. Fiecare avea câte o scoarţă de mesteacăn pe care se putea citi: „Rezervat misionarului”, iar înăuntru erau scrise păcatele fiecăruia cu rugămintea: „Să celebraţi pentru mine o Sf. Liturghie. Luaţi pielea de alături pe care o ofer pentru celebrarea Sf. Jertfe…” Insistăm: căinţa sau părerea de rău este o durere a sufletului şi o ură împotriva păcatelor făcute cu propunerea de a nu mai păcătui. Căinţa desăvârşită (în pericolele de moarte atât de eficiente cum am văzut în exemplele de mai sus) – atunci când păcătosul îşi plânge păcatul şi-l dispreţuieşte pentru că l-a supărat pe Dumnezeu care e vrednic de iubirea noastră, care trebuie iubit mai presus de toate. Deci această căinţă izvorăşte numai din iubire, de aceea se mai numeşte şi dragoste desăvârşită faţă de Dumnezeu. Îmi pare rău de păcate pentru că Dumnezeu este nemărginit de bun, veşnic, perfect, drept, milostiv, şi această căinţă (în caz de extremă urgenţă – eschimoşii de ex.) iartă păcatele fără spovadă. „I se iartă mult pentru că a iubit mult!” Creştinul este sfătuit să trezească căinţa desăvârşită nu numai atunci când este în pericol de moarte şi nu are la cine să se spovedească, dar este foarte bine a practica zilnic căinţa desăvârşită, mai ales la rugăciunea de seară. Dar pentru spovadă se cere şi este de ajuns căinţa nedesăvârşită. Ce este ea? Este o durere a sufletului şi un despreţ faţă de păcatele săvârşite – durere care izvorăşte nu din iubire faţă de Dumnezeu, ci din alte motive supranaturale: cum este răutatea şi urâciunea păcatului, teama de focul veşnic al iadului sau frica de alte pedepse. „Îmi pare rău de păcatele mele, pentru că păcatul este o neascultare faţă de Dumnezeu, este o nerecunoştinţă, un dispreţ al bunătăţii lui Dumnezeu, pierzând harul Său, sau îmi pare rău că am meritat iadul, am pierdut fericirea veşnică a paradisului sau pentru alte pedepse pământeşti pe care le-aş fi meritat.” III. Din catul de căinţă: 1. Căinţă nedesăvârşită: Îmi pare rău…pentru că prin ele am pierdut harul tău şi împărăţia cerului şi m-am făcut vrednic de pedeapsa veşnică a iadului… 2. Căinţă desăvârşită: Dar mai mult mă căiesc pentru că prin ele te-am mâniat pe Tine, Părintele meu, Mântuitorul meu şi Dumnezeul meu, atât de mare şi atât de bun… Deci înainte de a ne spovedi să trezim în sufletele noastre cel puţin căinţa nedesăvârşită. Duminica viitoare vom vedea cum trebuie să mai fie căinţa noastră. Amin.

117

SACRAMENTELE 30 POCĂINŢA 13 2 Căinţa 3 I. Caracteristicile căinţei adevărate. EX. Am citit undeva că odată un preot făcând exorcisme unui posedat de diavol pentru al elibera, l-a întrebat pe duhul necurat, ce nume poartă: - „Am trei nume.” A răspuns diavolul. - Care sunt? L-a întrebat preotul. - Cel care închide inima, cel care închide gura, cel care închide punga: căci mă străduiesc să închid inima celui păcătos spre a nu intra în el căinţa, să-i închid gura spre a nu-şi spune păcatele, să-i închid punga ca să nu restituie să nu repare răul făcut prin păcat. Să medităm astăzi despre calităţile căinţei cu care trebuie să venim la spovadă. 1. Căinţa trebuie să fie interioară. Care să izvorască din inimă. Evrei pentru a-şi arăta durerea, căinţa, îşi sfâşiau hainele „Sfâşiaţi-vă inimile şi nu hainele!” lacrimile, cuvintele prin care ne exprimăm durerea pentru păcate sunt inutile, înseamnă ipocrizie, dacă în adâncul inimii noastre nu este căinţă sinceră. Demonstraţii exterioare de căinţă cum ar fi suspine, lacrimi – cum spune tradiţia că Sf. Petru a plâns până la moarte păcatul său, atât de mult încât lacrimile i-au săpat pe obraji două şănţuleţe – nu sunt necesare. E de ajuns să avem o inimă căită şi smerită – cum spune psalmistul. 2. Căinţa trebuie să fie supranaturală din motivele care o inspiră. EX. Sf. Carol Boromeu, episcop de Milano, când se pregătea pentru spovadă, făcea trei staţiuni în faţa a trei icoane care reprezentau una iadul, a doua cerul, a treia pe Isus răstignit. În faţa primei icoane se gândea la toate chinurile pe care le-ar fi meritat pentru păcatele sale şi făcea un prim act de părere de rău de păcate. În faţa celei de a doua icoane contempla fericirea sfinţilor gemând şi suspinând pentru că păcatele sale erau o piedică în calea paradisului şi formula un al doilea act de durere pentru atâtea bunuri pierdute. În sfârşit în faţa celui de al treilea tablou care îl reprezenta pe Isus răstignit îşi zicea în sine: „Iată aici lucrarea păcatelor mele. Eu sunt cauza atâtor suferinţe şi a morţii pe care a îndurato Dumnezeul meu. O Isuse, ce rău mi-ai făcut tu pentru că eu te tratez în halul acesta? M-ai iubit cu o iubire infinită, m-ai copleşit cu binefaceri… eşti infinit de bun şi iubitor, eşti iubirea însăşi. Iar eu am fost fără inimă ca să te tratez în felul acesta. Cât de nerecunoscător am fost. Dar acum urăsc păcatele mele, le plâng şi sunt hotărât să le evit cu orice preţ.” Acest itinerar să-l urmăm şi noi când ne pregătim pentru sfânta spovadă.

118

Durerea de a-l fi ofensat pe Dumnezeu întemeiată pe frica de iad şi pe regretul de a fi pierdut cerul este suficientă în sacramentul pocăinţei pentru a primi iertarea. Dar este o căinţă imperfectă căci avem în vedere mai mult interesele noastre decât interesele lui Dumnezeu. De aceea e recomandat să avem o căinţă perfectă întemeiată pe iubirea de Dumnezeu. EX. Să ne imaginăm doi copii ai aceluiaşi tată care au comis aceeaşi neascultare faţă de tatăl lor şi vin amândoi să-i ceară iertare: „Tată, zice cel dintâi, îmi pare foarte rău că te-am supărat, căci prin neascultarea mea am pierdut dreptul la recompensele pe care mi le-ai promis dacă o să fiu ascultător.” Celălalt zice: „Tată, iartă-mă, îmi pare rău că nu te-am ascultat, pedepseşte-mă; dacă vrei poţi să nu-mi dai ce mi-ai promis, de asta nu-mi pare rău; cauza durerii mele este că te-am supărat pe tine care eşti tatăl meu cel mai bun din lume şi ţi-am întristat inima.” Ce va face tatăl? Îi va ierta pe amândoi, dar va fi mult mai mişcat de cuvintele celui de al doilea copil. Primul reprezintă căinţa imperfectă, al doilea reprezintă căinţa perfectă la spovadă. A simţi durerea că l-am ofensat pe Dumnezeu cel infinit de bun faţă de noi, că am călcat iubirea sa manifestată faţă de noi prin Întruparea Fiului său, în toată munca lui de răscumpărare, în suferinţele şi moartea lui. Iată căinţa desăvârşită (iată-ne ajunşi la a treia staţiune la care se oprea Sf. Carol Boromeu înainte de a se spovedi). 3. Căinţa trebuie să fie supremă, adică să regretăm păcatele mai presus de orice, considerând păcatul cu toate urmările sale cel mai mare rău care ni se poate întâmpla în viaţă. 4. Căinţa trebuie să fie universală, adică să se extindă cel puţin la toate păcatele de moarte pe care le-am săvârşit. O pasăre prinsă legată cu o sută de fire se zbate şi rupe 99. dar dacă este legată chiar şi numai cu un singur fir de picior e la fel de sclav ca mai înainte, chiar dacă ne căim de 99 rămânem în continuare legaţi, rămânem sclavii păcatului. EX. Ne amintim de cazul din viaţa Sf. Sebastian: Comertius, guvernatorul Romei, fiind bolnav, i-a cerut Sf. Sebastian să-l vindece. Acesta i-a promis că îl va vindeca cu o condiţie: să distrugă toţi zeii pe care îi avea în palat. Acesta a fost de acord. I-a distrus, dar pe unul l-a care ţinea foarte mult l-a ascuns, l-a păstrat. Nu s-a vindecat şi de aceea s-a plâns Sf. Sebastian acesta i-a zis: „De ce mai păstrezi un idol ascuns? L-a întrebat sfântul. Şi cum a distrus şi ultimul idol s-a şi vindecat. La fel se întâmplă cu noi la sf. spovadă. Atâta vreme cât nu distrugem toţi idolii prin căinţă, păstrăm afecţiune pentru un singur păcat, sufletul nostru nu poate fi vindecat. Cu o asemenea căinţă interioară supranaturală, supremă şi universală, se va petrece ceea ce citim în carte I a lui Ezdra cu poporul ales: când Ezdra, conducătorul poporului ales a anunţat că va reconstrui la Ierusalim templul pe care armata siriană îl distrusese, poporul a izbucnit în plâns la amintirea tristă a

119

templului ruinat dar în acelaşi timp, în strigăte de bucurie la gândul noului templu care se va ridica, astfel încât nu se puteau deosebi strigătele de durere de strigătele de bucurie. Acest amestec misterios de plâns şi de bucurie este imaginea naturală a ceea ce se petrece în sufletul nostru în sacramentul pocăinţei. Durere la amintirea templului lui Dumnezeu ruinat şi profanat prin păcatele noastre, bucurie la gândul că Sfântul Duh îşi reconstruieşte templul şi îşi restabileşte locuinţa în sufletul nostru… Să ne gândim bine la urâciunea păcatului, socotindu-l ca răul cel mai mare din lume şi atât de mult să-l urâm şi să ne scârbim de el încât să fim hotărâţi, ca mai bine să îndurăm orice suferinţă în lumea aceasta, decât să-l supărăm chiar şi cu un singur păcat pe Dumnezeu. EX. Aşa ura păcatul sf. Tomas Morus. El era prim ministru al regelui Angliei, Henric al VIII-lea. Acesta s-a despărţit de Biserică pentru că Papa n-a voit să-l despartă de soţia sa legitimă şi să-l cunune cu o altă femeie. Nu s-a despărţit numai el de Biserică, dar a voit ca toată împărăţia sa să se lepede de credinţa cea adevărată. Tomas Morus era un creştin foarte bun şi ura păcatul mai mult decât orice pe lume. La porunca regelui de a se lepăda de Biserică, el rămâne neclintit în hotărârea lui de a suferi orice decât să facă acest păcat mare. După ce i s-au confiscat toate averile, a fost aruncat în temniţă. Pentru ca totuşi să-l determine să se lepede de credinţă, regele trimise la el pe soţia lui cu copilaşii lui. Când soţia o îndemna să asculte de rege, el o întrebă: „Ce crezi dragă, cât vom mai putea trăi împreună, dacă ascult de rege şi mă lepăd de Biserică?” „Cel puţin 20 de ani” răspunse ea. „Apoi să şti că proastă socoteală ai mai făcut. Cum, pentru 20 de ani de păcate să pierd toată veşnicia? Du-te acasă cu copilaşii, căci eu pentru nimic în lume nu mă voi lepăda de credinţa mea”… şi acest ministru a fost ucis de rege şi astăzi îl cinstim ca pe un sfânt martir. Iată fraţilor, cum trebuie să fie credinţa noastră; să urâm păcatul ca pe cel mai mare rău din lume. Mai bine să suferim orice chin, orice necaz, orice suferinţă, chiar şi moartea, decât să ne lepădăm de credinţă. Aşa trebuie să simtă un creştin în inima sa când îngenunchează în faţa preotului pentru a primi iertarea păcatelor! Amin.

120

SACRAMENTELE 31 POCĂINŢA 14 3 Propunerea 1 I. Propunerea sau hotărârea de a nu mai păcătui. EX. Aţi auzit desigur despre istoria Suzanei din Vechiul Testament. Ea a fost ispitită la păcatul de necurăţie de doi bătrâni babilonieni şi pentru că nu a voit să păcătuiască au speriat-o că o vor da în judecată şi o vor acuza că şi-a înşelat bărbatul şi astfel îşi va pierde cinstea şi viaţa. Ea a răspuns: „Nu-mi pasă chiar de-mi voi pierde chiar şi viaţa, numai să rămân curată şi să nu-l supăr pe Dumnezeu!” Iată hotărârea cu care trebuie să ne apropiem de sacramentul sf. spovezi: sunt gata să sufăr orice decât să-l supăr pe Dumnezeul meu chiar şi cu un singur păcat. Chiar dacă aş fi pironi, batjocorit, chiar de aş pierde cinstea, averea sau chiar viaţa, prefer orice numai să nu-l supăr pe Dumnezeul meu. Iată-ne ajunşi la a treia condiţie absolut necesară ca o spovadă să fie bună, ca să dobândim iertarea păcatelor noastre. Spovada este un sacrament prin care preotul iartă păcatele dacă omul se căieşte de ele, le mărturiseşte şi este hotărât să nu mai păcătuiască – deci numai dacă va avea propunerea fermă, hotărârea de a nu mai păcătui – numai aşa va dobândi iertare şi nu va face o spovadă sacrilegă. Necesitatea acestei condiţii e lucru firesc. V-am arătat că este absolut necesară căinţa de păcate – iar din această durere izvorăşte în mod firesc hotărârea de îndreptare, propunerea de a nu mai păcătui, voinţa de a ne îndrepta viaţa. Fără această hotărâre nu poate fi adevărată părerea de rău. Cum trebuie să fie această hotărâre? Ea trebuie să fie tare, de toate păcatele, şi cu voinţa fermă de a folosi toate mijloacele pentru îndreptarea vieţii. 1.Hotărârea să fie tare. EX. Într-o zi, regele Babilonului, Nabucudonosor a făcut o statuie mare a unui idol căruia trebuiau să i se închine toţi. Însă trei tineri evrei au refuzat categoric să facă acest păcat şi au răspuns ferm: „Noi suntem gata mai degrabă să murim decât să călcăm legile lui Dumnezeu!” Regele a poruncit să fie aprins cuptorul cel mai mare, unde să fie aruncaţi acei tineri. Ei nu s-au speriat şi au intrat în cuptorul aprins preamărindu-l pe Dumnezeu. Şi Dumnezeu drept răsplată i-a păstrat neatinşi de flăcările focului. Iată cum trebuie să fie hotărârea de a nu-l mai supăra pe Dumnezeu. Propunerea e tare atunci când penitentul are voinţa tare de a nu mai face păcatul de dragul nici uni bun ce i s-ar oferi sau de teama nici unui rău cu care ar fi ameninţat: are hotărârea puternică încât este gata să piardă orice, să sufere orice, decât să-l supere pe Dumnezeu cu un singur păcat greu. Nu-i destul să zici: „Aşi vrea să mă las de păcate, voi încerca dacă voi putea…” - dar trebuie să spui cu

121

hotărâre: „Vreau ca cu ajutorul lui Dumnezeu să nu mai păcătuiesc!” – un „NU” categoric, hotărât păcatului. Dar va obiecta cineva: „Eu nu vreau să-l mai supăr pe Dumnezeu, dar nu ştiu ce se întâmplă că iarăşi cad în păcat?” Nu înseamnă că dacă hotărârea fermă, nu vom mai cădea în păcat; omul este slab şi uşor este înşelat de diavol, de simţuri şi de lumea înconjurătoare. Însă atunci când venim la spovadă să excludem orice gând de a mai păcătui. Deci cine se spovedeşte şi are în gândul său intenţia de a mai păcătui, nu are propunere, nu i se iartă păcatele şi deci face o spovadă sacrilegă. 2.Hotărârea să fie de toate păcatele. EX. Un om oarecare se spovedea, şi printre alte păcate, spunea preotului că furase şi câteva legături de lemne. - „Câte legături ai furat? Întreabă duhovnicul. - Părinte, am furat cinci, dar sf. voastră socotiţi şapte. - Cum, sunt cinci sau şapte? - Să vă spun: Părinte, de unde am luat aceste legături erau şapte cu totul. Eu am luat numai cinci, dar în noaptea asta voi merge să le iau şi pe celelalte; mă spovedesc însă de ele înainte, de aceia sf. voastră socotiţi şapte legături…” Propunerea de îndreptare, trebuie să cuprindă toate păcatele, adică trebuie să mă lepăd de toate păcatele. Cine are hotărârea de se îndrepta numai de unele păcate, nu i se iartă nici un păcat, iar diavolul se bucură de asemenea spovezi, pentru că ele duc cu siguranţă la osânda veşnică. Unul se spovedeşte şi spune că s-a certat cu vecinul său aşa încât nu-l poate ierta cât trăieşte pentru că i-a făcut un mare rău. Spovada lui e rea pentru că nu are voinţă de îndreptare. Dragul meu, dacă îngenunchind la scaunul sfintei spovezi, apoi ai vre-un gând ascuns de a mai săvârşi vre-un păcat, fugi, nu te mai spovedi, până când nu trezeşti în suflet propunerea sinceră de a te îndrepta de toate păcatele apoi vino şi spune ca fiul risipitor: „Părinte am greşit împotriva cerului; îmi pare rău de toate păcatele şi cu ajutorul harului tău sunt hotărât să nu le mai fac.” 3.Propunerea de a folosi toate mijloacele. Dar pentru ca hotărârea voastră de îndreptare să fie adevărată se cere să ne folosim de toate mijloacele trebuincioase de îndreptare, după cum ne va îndemna preotul. Cel mai important lucru este să evităm toate ocaziile de păcat: FUGA!” Ocazia de păcat este orice persoană, lucru sau loc care te duce la păcat. De exemplu: pentru un beţiv bufetul şi prieteni de pahar, sunt un prilej de păcat. Dacă ai fost într-un loc şi ai săvârşit păcatul de necurăţie – acel loc şi acea persoană sunt pentru tine ocazie de păcat, aşa că trebuie să fi hotărât să le înconjori. Altfel n-ai adevărata căinţă şi hotărâre şi faci o spovadă rea. Sf. Carte zice: ”Cel ce iubeşte primejdia, va cădea în ea.” Deci, dacă nu eşti hotărât să eviţi prilejul de păcat, cu siguranţă că vei cădea în păcatele de mai înainte oricât ai fi de hotărât.

122

EX. În anul 1952, un tânăr, după o viaţă destrăbălată se hotărî să nu mai săvârşească păcatele de necurăţie pe care le făcuse mai înainte. După ce se spovedi, spuse preotului că merge la persoana cu care păcătuise ca s-o convertească şi pe ea de la păcat. Preotul îl sfătui să nu meargă pentru că iar va fi ispitit la păcat. Dar tânărul zicea că e tare în hotărârea lui şi nu va mai cădea. Se duse deci la femeia aceia şi începu să-i vorbească despre mântuirea sufletului. Dar de odată îi veni o ispită: Ce ar fi să mai păcătuiesc încă o dată, ultima dată din viaţa mea!!!…” şi a căzut. Aici este greşeala mare a multor creştini: se spovedesc, dar la îndreptare nu se gândesc. Ce folos de atare spovezi. Spovada fără îndreptare nu duce pe om la mântuire. EX. O tânără după ce se spovedi şi primi dezlegarea, întrebă pe preot: - „Părinte, pot să mă împărtăşesc şi în dimineaţa aceasta? - Desigur că poţi. Şi nu numai în dimineaţa aceasta ci şi în celelalte dimineţi… - O nu, părinte, mâine dimineaţă nu pot, căci de seară trebuie să merg la discotecă, de unde nu pot lipsi. - La discotecă? Dar n-ai făgăduit chiar acum lui Dumnezeu că n-ai să-l mai superi, ca ai să te păzeşti de toate primejdiile de păcat? - Părinte, eu am făgăduit pentru trecut şi nu pentru viitor!…” Fac aşa mulţi care se spovedesc, făgăduiesc pentru trecut, adică nu făgăduiesc nimic. Şi iar încep a aduna păcate peste păcate. Pentru a ne ţine propunerile făcute la spovadă să nu uităm niciodată de următoarele sfaturi: Să nu ne încredem niciodată prea mult în noi înşine, ci zilnic să ne rugăm lui Dumnezeu prin mijlocirea lui Sf. Fecioarei Maria ca să ne dea harul său, să ne dea tărie în lupta cu duşmanii sufleteşti. Ori de câte ori ne-am călcat propunerea, să ne luăm noi singuri câte o pocăinţă. Să ne spovedim cât mai des. Cine vrea cu adevărat să se îndrepte o poate face cu harul lui Dumnezeu, căci Dumnezeu nu refuză niciodată harul său acelora care-l cer din suflet. Cine vrea, poate! Numai să vrea! Iată o dovadă: EX. Generalul Cambrone, mort în 1842 în lupta de la Waterloo, pe când era numai un simplu soldat, s-a îmbătat odată şi a dat o palmă căpitanului său. Judecat de tribunalul militar, fu osândit la moarte. Colonelul său, ştiindu-l un soldat viteaz a intervenit pentru el şi a obţinut iertare de pedeapsa cu moartea. Totuşi îl chemă în faţa şi şi-i ceru să făgăduiască că nu se va mai îmbăta. Cambrone răspunse: „Domnule colonel, eu vă datorez viaţa; e un lucru mic ceea ce-mi cereţi, în schimb şi ca să vă asigur de hotărârea mea de a nu mă mai îmbăta; făgăduiesc că de acum înainte nu voi mai gusta vin ori vre-o altă băutură alcoolică.” Trecură 22 de ani de la această întâmplare. Cambrone ajunsese general. Într-o zi plecând de la Cannes, ca să-l însoţească pe împăratul

123

Napoleon I la Paris, a fost poftit la masă în casa fostului său colonel ieşit la pensie. Primi invitaţia dar în tot timpul mesei nu voi să servească nici un fel de alcool. Colonelul care uitase cele petrecute cu Cambrone îl întrebă de ce nu vrea să bea nimic. Cambrone îi aminti atunci ceea ce făgăduise cu 22 de ani în urmă, făgăduinţă pe care el o ţinuse în tot acest timp. O, dacă propunerea noastră de la spovadă s-ar asemăna cu propunerea acestui general… Şi dacă oamenii îşi ţin făgăduinţele făcute oamenilor, de ce nu ne-am ţine şi noi creştinii făgăduinţele făcute lui Dumnezeu? Promisiunea făcută, e datorie curată! Vorba românului. Să fim gentlemeni şi să ne ţinem cuvântul dat lui Dumnezeu la spovadă. Amin.

124

SACRAMENTELE 32 POCĂINŢA 15 3 Propunerea 2 EX: ,,De când este lumea lume”, ne spune Sf. Leonard, Dumnezeu nu i-a iertat cuiva un singur păcat fără să fi avut o adevărată durere de păcatele sale. Dar căinţa nu e căinţă adevărată dacă nu conţine în ea hotărârea puternică de a nu mai păcătui. Ar avea oare o adevărată durere pentru că nu a ascultat de tatăl său, un copil care i-ar cere iertare şi care ar adăuga imediat că iarăşi nu-l va asculta la prima ocazie? Iată aşadar a treia condiţie a unei spovezi bune: hotărârea de a nu mai săvârşi râul, un păcat de moarte sau dacă ne acuzăm de păcate veniale, de a ne îndrepta măcar de unele dintre ele. EX: Se spune despre un renumit ofiţer francez convertit de la protestantism, că la prima spovadă a făcut promisiuni serioase de îndreptare duhovnicului. Întrebat mai târziu daca a rămas fidel promisiunilor făcute, a dat acest răspuns admirabil: ,,Nu mi-am călcat niciodată cuvântul dat oamenilor; cum as fi putut sa-mi calc cuvântul dat lui Dumnezeu?” Am putea noi să facem o declaraţie asemănătoare după fiecare spovadă? Sau poate imediat după spovadă cădem exact in aceleaşi greşeli de mai înainte şi aceasta ani şi ani de-a rândul, această recădere imediată este de fapt semnul lipsei unei hotărâri serioase de îndreptare. EX: La teatru e văzut uneori pe scenă un artist cu cuţitul în inimă căzând fără sa se mai mişte. ,,E mort. S-a terminat cu el,” spun copiii. Dar nu este adevărat. De pe ce cunoaştem? A doua zi îl vedem pe strada umblând teafăr si sănătos. La fel spune Sf. Ioan Gura de Aur, iată un om care pare căit, pătruns de durere până în adâncul inimii căci face in exterior ceea ce fac adevăraţi penitenţi: vin la Biserica se aşează in genunchi înaintea preotului, îşi mărturisesc păcatele, îşi bat pieptul. Unii spun ca şi copiii la teatru ,,A murit pentru păcat, sa convertit total .”Dar îngerii spun: ,,Nu-i decât o minciuna ,e o înşelătorie care nu numai ca înşeală şi pe alţii dar se înşeală şi pe el însuşi.” După ce se cunoaşte? Imediat după aceea este stăpânit de mândrie, arogant, bârfitor, lipsit de evlavie care era mai înainte… Nu e suficienta la spovada o anumita dorinţa: aş vrea sa nu mai păcătuiesc ci o voinţa energica, hotărâtă: cu ajutorul lui Dumnezeu vreau sa nu mai păcătuiesc de azi înainte. (E o mare diferenţa între una şi alta. Veleitatea este o dorinţa molatica, sterila, leneşa, ineficace care nu face nimic, voinţa, dimpotrivă, este o dorinţa hotărâtă, efectiva, care se apuca de treaba, căuta şi pune în practica toate mijloacele ce stau la îndemnă pentru iertarea păcatelor.)

125

EX: Ne uimeşte ceea ce ne povesteşte istoricul Plutarh despre cel mai mare orator al antichităţii. Demostene, despre voinţa lui hotărâtă de a deveni orator cu orice preţ. A fi orator in vremea aceea la Atena era un lucru extraordinar de greu. Publicul era atât de pretenţios încât daca un martor pronunţa o singura silaba greşit in discursul sau era huiduit si izgonit imediat. Or, tânărul Demostene, numai pentru oratorie nu era făcut. Era un neastâmpărat, cum să stea el în casă ceasuri întregi să studieze, să-şi pregătească discursurile? Apoi avea o voce extrem de slaba, de anemica, cum sa facă el sa răsune forul, sa-l audă mulţimea imensa de ascultători? Pe deasupra era şi bâlbâit. Se cerea şi un aspect fizic ireproşabil: ori el avea un umăr mai sus decât celalalt… Dar ambiţiile lui Demostene nu cunoşteau margini. A luptat eroic cu toarte cursurile pe care le avea de la natura şi a învins. Spre a fi nevoit sa stea în casa şi să studieze îşi râdea jumătate de barba şi capul: în felul acesta nu avea cum ieşi în public. Spre a-şi întări vocea ieşea pe ţărmul marii şi striga, se lua la întrecere cu vaietul pe care-l făceau valurile mării. Spre a revedea defectul de limba îşi punea pietricele sub limba şi astfel făcea exerciţii de declaraţie. Spre aşi aduce umerii la acelaşi nivel, stând pe scaun îşi fixa o sabie cu vârful în jos lipit de umărul mai ridicat pe care se forţa să-l ţină la nivelul celuilalt, altfel se înţepa în sabie… Şi a reuşit să devină cel mai mare orator al grecilor. Care i-a fost răsplata acestei munci titanice? Spune istoricul că într-o zi, întâlnindu-l pe stradă o servitoare a spus însoţitoarei sale: „Uite-l pe Demostene!” Oratorul a auzit-o. A fost atât de mulţumit de această laudă deşartă încât a spus unui prieten că în ziua aceia primise răsplata pentru toate muncile şi eforturile sale!… Aceştia sunt în stare de eforturi eroice ca să primească o coroană, laudele, aplauzele oamenilor, cât efort n-ar trebuie să depune noi pentru a dobândi coroana ne pieritoare. Hotărârea de a nu mai păcătui trebuie să se extindă aşa cum spuneam mai înainte, cel puţin la toate păcatele de moarte. Dacă o barcă are o sute de găurele, ce folos să astupă 99 din ele dacă lăsăm una din ele neastupată: apa tot intră prin acea gaură iar barca se scufundă. La fel nu foloseşte la nimic, dacă din o sută de păcate renunţăm la 99 şi la unul nu. Voinţa fermă de a nu mai păcătui presupune voinţa fermă de a evita toate ocaziile care duc la păcat. EX. Un om care călătorind pe mare a văzut cum într-o furtună cerul devine una cu pământul, spune scriitorul Tertulian, care a văzut moartea cu ochii, renunţă pentru totdeauna la călătoria pe mare spunând: „O, mare, nu vreau să te mai văd niciodată, nici valurile tale, nici abisurile tale, nici stâncile tale de care am fost gata, gata să mă izbesc; de acum înainte te voi privi numai din port şi asta încă cu groază, din cauza fricii care mi-a pătruns sufletul.” Retraşi în Dumnezeu, ca într-un port sigur să ne spunem: „O corabie fragilă şi spartă, mizerabilă jucărie a vânturilor şi a valurilor, nu te mai aventura în primejdiile în care ai naufragiat o dată. Rămâi în portul în care te simţi în siguranţă, căci ţi se poate întâmpla un naufragiu din care să nu mai poţi scăpa!”

126

EX. Soldaţii lui Alexandru cel Mare înainte de a pleca în bătălia din Asia, şi-au dat foc caselor spre a nu mai fi legaţi de nimic, spre a putea lupta fără să se mai gândească la întoarcere. La fel, dacă suntem hotărâţi să nu mai păcătuim, să distrugem tot ce este rău, legat de păcat, tot ceea ce ar putea să ne facă să cădem din nou în păcatele de mai înainte. În sfârşit, hotărârea sinceră de a nu mai păcătui presupune hotărârea de a folosi toate mijloacele de luptă împotriva păcatului aşa cum dorinţa sinceră a uni bolnav de a se vindeca presupune dorinţa bolnavului de a lua toate medicamentele prescrise de medic pentru vindecare. Pe un om căruia i se aprinde casa nu-l putem crede că vrea să o stingă cu adevărat chiar dacă varsă lacrimi, atâta vreme cât stă cu mâinile pe piept şi şi-i le încălzeşte la foc: dar credem că e sincer şi vrea să stingă cu adevărat incendiul dacă aleargă după apă, dă alarmă, cheamă şi anunţă pompierii. La fel, lacrimile de căinţă nu sunt suficiente la spovadă atâta vreme cât stăm cu mâinile pe piept şi nu facem nimic împotriva păcatului. Vom avea garanţia unei spovezi bune şi sincere numai dacă folosim toate mijloacele de luptă împotriva păcatului: ascultarea atentă a Cuvântului lui Dumnezeu, participarea cu fervoare la sf. Liturghie şi la sf. Împărtăşanie. Rugăciunea neîntreruptă, punerea în practică a sfaturilor pe care ni le dă duhovnicul! EX. Una din surorile Sf. Toma de Aquino, călugăriţă într-o mănăstire din Italia, auzind vorbindu-se despre ştiinţa profundă a fratelui său, se gândea în sine: „Dacă aşi avea fericirea să-i vorbesc, sunt sigură că mi-ar da sfaturi preţioase pentru mântuirea mea.” Cum într-o zi fratele a vizitat-o, i-a zis: „Se spune că eşti savant, că înveţi atât de bine pe toată lumea, învaţă-mă şi pe mine ce trebuie să fac pentru ca să mă mântuiesc.” Sf. Toma i-a răspuns: „Dragă soră, ca să te mântuieşti trebuie să vrei!” Preluându-l, spunem şi noi în încheierea acestor două meditaţii: „Ca să facem o spovadă bună, ca să avem o hotărâre puternică de îndreptare, trebuie să VREM!!!

127

SACRAMENTELE 33 POCĂINŢA 16 4 Mărturisirea păcatelor După ce ne-am descoperit păcatele prin cercetarea cugetului, după ce leam regretat prin căinţă, după ce ne-am hotărât să nu le mai facem prin propunere, iată că acum mergem în faţa preotului pentru a le mărturisi. Am ajuns la cel de-al patrulea element al spovezii: MĂRTURISIREA PĂCATELOR sau spovada propriu zisă. Dumnezeu nu a iertat niciodată pe nimeni până când păcătosul nu şi-a mărturisit păcatul cu umilinţă şi căinţă în suflet. Încă pe primele pagini ale Sfintei Cărţi, vedem că Dumnezeu cere de la Adam să-şi mărturisească păcatul; David mai târziu îşi recunoaşte păcatul şi este iertat, Cain nu vrea să-şi recunoască păcatul şi este blestemat de Dumnezeu. Priviţi la Cristos, răstignit între doi tălhari, socotit drept cel mai mare nelegiuit. Tâlharul din dreapta, auzind pe celălalt cum blestema şi-şi bătea joc de Isus, spuse cu sinceritate: „Noi am săvârşit fărădelegi, pe când Acesta n-a făcut nici un rău ca să fie pedepsit cu noi.” Probabil aducându-şi aminte de toate cele auzite despre Isus, izbucni apoi în această rugăciune: „Isuse, adu-ţi aminte de mine când vei veni în împărăţia ta!” Isus auzind această mărturisire plină de căinţă, îi răspunde: „Adevăr îţi spun, chiar astăzi vei fi cu mine în Paradis!” Un singur cuvânt, plin de căinţă şi ajunge, primeşte iertare. Acesta a fost cel din urmă om pe care l-a convertit Isus în viaţa sa pământească (Dismas). Ceea ce s-a întâmplat la începutul lumii cu Adam şi apoi cu David, ceea ce s-a întâmplat pe Golgota, se întâmplă şi în zilele noastre şi se va întâmpla până la sfârşitul lumii în scaunul de spovadă unde preotul ţine locul lui Dumnezeu, şi nu te poate ierta până când nu-ţi vei mărturisi păcatele cu smerenie şi căinţă. I. Cum trebuie să fie mărturisirea păcatelor? 1. sinceră. În primul rând să fim sincer în intenţia noastră cu care ne apropiem de scaunul sfintei spovezi. Să mergem la spovadă cu gândul de a ne curăţii sufletul de păcate, de a ne împăca cu Dumnezeu, de a începe o viaţă nouă, de a ne face părtaşi de roadele sacramentului reconcilierii. Orice alt scop trebuie exclus: interesul, ambiţia, pentru a fi bine văzut de oameni şi de preot. În al doilea rând să fim sinceri de a ne mărturisi păcatele. Mergem la spovadă pentru a ne acuza de păcate şi nu pentru a ne scuza, căci spovada nu este altceva decât un tribunal, o judecată unde să ne prezentăm ca vinovaţi, mergem pentru a mărturisi păcatele noastre şi nu ale altora. ….am blestemat,

128

zice unul, dar din cauza animalelor, din cauza copiilor care nu mă ascultă şi altele… În al treilea rând să nu căutăm să-l ducem pe preot, cum fac unii; nu te înşela creştinule, căci acel om ţine locul lui Dumnezeu şi chiar dacă îl vei înşela, pe Dumnezeu care cunoaşte şi gândurile cele mai ascunse nu-l vei înşela! Preot surd… 2. Umilinţa. Mărturisirea trebuie apoi să fie plină de umilinţă. Cel care merge la spovadă să considere că prin păcatul său s-a făcut vrednic de iad, că merge să ceară iertare lui Dumnezeu şi de aceia trebuie să fie cuprins de umilinţă. Amintiţi-vă de parabola farizeului şi a vameşului; primul, mândru şi îngâmfat, al doilea, smerit; farizeul se crede drept, iar vameşul ca cel din urmă păcătos – răsplata: vameşul a plecat iertat, iar farizeul cu încă un păcat pe suflet. EX. Într-o zi o femeie căsătorită a intrat în scaunul de spovadă. Nici nu la salutat bine pe preot că a şi început: - „Părinte, tare-s nefericită: am un bărbat neomenos. Urlă toată ziua, blestemă, înjură, nu merge la Biserică şi stă toată ziua în crâşme. - Dumneata ce faci? - Eu ce să fac, sufăr, sunt o martiră, dar călăul de bărbatul meu petrece, mănâncă, bea, se plimbă şi dacă deschid gura, îmi arată pumnii… - Bine, bine, dar dumneata cum te porţi? - Eu, eu nu fac nimic; el e capul răutăţilor, el ne strică familia şi e un chin pentru toţi. - De ajuns ! am înţeles. Să ai răbdare, ispăşeşte-ţi păcatele aici pe pământ şi ca pocăinţă vei spune de trei ori rozariul întreg, adică, de trei ori câte 15 mistere pentru întoarcerea soţului dumitale. - Pentru păcatele soţului meu? doar el le-a făcut, el să facă pocăinţă pentru ele. - Le-a făcut el, dar le-ai spovedit tu şi pocăinţa se dă la acela care le spovedeşte. Mulţii creştini, în loc să se acuze de păcatele lor, mărturisesc păcatele altora, s-au se laudă cu faptele lor bune; un asemenea creştin este lipsit de smerenie iar Dumnezeu rezistă celor mândri, şi numi celor smeriţi le dă harul său. 3. Simplă. Sunt creştini care cred că numai atunci se spovedesc bine când fac o spovadă lungă. Nimic mai greşit. La spovadă nu trebuie să mărturisim decât păcatele şi nimic alt ceva. Unii încep să povestească tot felul de fapte, o iau de dimineaţă şi povestesc faptele din tot timpul zilei până să ajungă, că seara a avut loc o mică ceartă în familie.

129

II. Ce trebuie să mărturisim? În primul rând, trebuie să mărturisim toate păcatele de moarte şi numărul lor. Trebuie spus numărul măcar cu aproximaţie, dacă nu se poate altfel. A micşora chiar şi numai cu o unitate numărul păcatelor de moarte, ar însemna o spovadă sacrilegă. Un bolnav, care a primit trei râni mortale nu se poate vindeca, tot moare dacă îi descoperă medicului numai două râni iar pe a treia o ascunde. Aşa e şi la spovadă. Trebuie spus nu numai felul păcatului dar şi împrejurarea care-i schimbă specia, de pildă dacă cineva şi-a lovit tatăl, nu e de ajuns să spună că a lovit un om. Orice jenă, orice ruşine trebuie îndepărtată hotărât când este vorba de mărturisirea păcatelor. Să ne fie ruşine atunci când le facem şi nu când trebuie să le mărturisim. EX. E bine să ne amintim aici întâmplarea lui Socrate: un ucenic al filosofului tocmai ieşea dintr-o casă de desfrâu; când l-a văzut pe profesor a dat să intre înapoi dar filosoful îl văzuse şi l-a strigat: „Fiule, lucru ruşinos este să intri în casa aceia, nu să ieşi.” Să ne apropiem de preot la spovadă cum s-a apropiat Maria Magdalena de Isus: cu totală încredere descoperindu-i toate rănile sufletului, ca El să poată vărsa peste ele sângele lui Cristos aducător de alinare şi vindecare. EX. Istoricul Plutarh, ne vorbeşte despre un tânăr bolnav de moarte care vine la medic: - „Ce ai, ce te doare? Tânărul îi arată o mică zgârietură la vârful degetului. Medicul cunoscând de pe culoare feţei că un abces de puroi se formase, îi zise: - „Prietene, boala nu e în vârful degetului, e în altă parte; e ceva mult mai grav.” Ar fi fatal pentru noi ca la spovadă să facem ca acel tânăr, adică să descoperim preotului nişte fleacuri, nişte greşeli uşoare pe care le vede toată lumea tăinuim accesele care se coc şi puroiază în adâncul inimii noastre!… După mărturisirea păcatelor, după sfaturile date de duhovnic şi după îndestularea impusă de el, urmează dezlegarea. Prin dezlegare se înţelege sentinţa cu care duhovnicul, în numele lui Isus Cristos ne iartă păcatele. Ea este parte cea mai însemnată a tainei sfintei spovezi, ne vindecă rănile. Când primim sfânta dezlegare, să ne închipuim că suntem la picioarele lui Isus care ne spală cu sângele său dumnezeiesc. O, câte minuni s-au săvârşit şi se săvârşesc prin sfânta dezlegare. Câte necurăţii n-au spălat ele de pe suflete! Câte suflete îmbibate în păcat nu au fost curăţite prin taina sfintei spovezi. Să primim dezlegarea cu încredere ca pe un medicament ceresc care-şi va atinge cu siguranţă scopul.

130

EX. Un osândit la moarte avusese fericirea de a putea fi pregătit la acest pas din urmă, cu un preot zelos. Când sosi clipa de a fi omorât iar preotul îi dădu dezlegarea de pe urmă, el izbucnii într-un hohot de plâns. A fost întrebat de ce plângea. Şi el a răspuns: „Nu plâng pentru că dreptatea omenească m-a osândit la moarte, căci n-am plâns niciodată în viaţa mea, nici chiar atunci când mi s-a citit sentinţa de condamnare la moarte; ci plâng când mă gândesc că Dumnezeu m-a iertat!” Aceste cuvinte aduc celor de faţă multe lacrimi. La fel ar trebui să plângem şi noi după fiecare dezlegare gândindu-ne că Dumnezeu ne-a iertat. „Al tău sunt Doamne, în mâinile tale îmi pun tot trupul şi sufletul meu, dispune de mine cum vrei, însă iartă-mă, acceptă spovada mea şi crede-mă că eu vreau să te iubesc din ce în ce mai mult. Amin” EX. Despre Papa Grigore al XVI-lea, se povesteşte că mergând să viziteze o închisoare de la Civita Vechia, întrebă pe fiecare dintre cei închişi acolo ce anume îl băgase la închisoare. Toţi răspundeau cam aşa: „N-am făcut nimic Sfinte Părinte!… pe nedrept!…sunt nevinovat!… În sfârşit întâlni pe unul care plângând îi răspunse cu umilinţă: „O sfinte Părinte…, sunt un nenorocit, vinovat, sunt închis pe drept…” Atunci Papa îi spuse directorului închisori: „Nu-i bine să-l mai ţineţi pe acest tălhar printre atâţia nevinovaţi. Scoateţi-l de aici şi daţii drumul să meargă la casa lui.” Tot aşa va face şi Dumnezeu cu aceia care recunosc vinovaţi şi mărturisesc ce au păcătuit: îi va ierta şi-i va slobozi din închisoare păcatului; iar pe aceia care şi la spovadă se vor apăra ca şi cum ar fi nevinovaţi, îi va lăsa să-şi după mai departe greutatea păcatelor lor. III. Ordinea într-o mărturisire: 1. Salutul adresat preotului: „Lăudat să fie Isus…” 2. Semnul Sfinte Cruci. 3. Mărturisesc lui Dumnezeu atotputernicul şi sfinţiei voastre părinte păcatele mele. Nu m-am spovedit de… am făcut următoarele păcate… 4. Enumerarea păcatelor… după ce le-am terminat 5. Mă învinuiesc şi de păcatele de care nu-mi aduc aminte, cer iertare de la Dumnezeu iar de la tine părinte pocăinţă şi dezlegare. 6. Preotul ne mai pune eventual câteva întrebări, ne dă ceva sfaturi, apoi ne dă pocăinţa. 7. Urmează dezlegarea pe care ne-o acordă preotul timp în care noi spunem actul de căinţă. 8. La sfârşit preotul spune: „Dumnezeu ţi-a iertat păcatele, mergi în pace.” 9. Salutul de despărţire.

131

SACRAMENTELE 34 POCĂINŢA 17 4 Mărturisirea păcatelor 2 Cei mai mulţi creştini care se osândesc, se osândesc din cauză că se spovedesc rău. Şi poate te întrebi, pentru ce se fac atâtea spovezi rele? Multe ar fi cauzele, dar cea mai des întâlnită este blestemata de ruşine prin care diavolul închide gura creştinului şi îl face să ascundă unele păcate sau să nu le mărturisească aşa cum le-a săvârşit. Când vrea să ispitească pe cineva la păcat, diavolul se apropie de el încetişor şi folosind toată iscusinţa sa de mincinos, îi şopteşte la ureche, cam aşa: „Du-te, fă cutare păcat. Nu e cine ştie ce… şi apoi Dumnezeu e nemărginit de bun şi milostiv… Nu te va pedepsi aşa de grabă… după acea te vei spovedi, El te va ierta şi totul va fi bine.” – în felul acesta reuşeşte diavolul să-l facă pe om să păcătuiască. Iar când păcătosul ascultând de glasul conştiinţei care îl mustră, se hotărăşte să se spovedească, diavolul îşi schimbă tactica, aleargă din nou în faţa păcătosului şi spune: „Vai dragă, cum vei îndrăzni să spui acel păcat! Nu-ţi va fi ruşine de preot? Ce va spune el când va auzi că tocmai tu ai săvârşit acel păcat? Se va mira… poate nu-ţi va da dezlegare… mai bine amână. Păcatul acesta îl vei spune mai târziu.” Cu aceste vorbe reuşeşte diavolul să înduplece pe creştini să nu mărturisească acel păcat, îi închide gura şi creştinul devine mut – săvârşeşte un sacrilegiu îngrozitor, după care urmează al doilea şi mai mare: primirea cu nevrednicie a sf. Împărtăşanii. Necurăţia este un păcat foarte mare care merită dispreţul lui Dumnezeu şi al oamenilor. Îl degradează pe om şi atrage din partea lui Dumnezeu cele mai straşnice pedepse atât în lumea aceasta cât mai ales în lumea cealaltă. Sf. Carte are cuvinte dure vorbind despre acest viciu, numindu-l: „Crimă de neiertat, îngrozitoare, nelegiuire, ce nici n-ar trebuie să se pomenească între creştini.” Sf. Augustin spune că: „Aşa cum mândria a umplut iadul cu îngeri, la fel necurăţia l-a umplut cu oameni.” Iar sf. Alfons adaugă că: „Toţi care se osândesc, se osândesc fie din cauza necurăţiei, sau oricum, nu fără acest păcat.” Pentru ce? Pentru că acest păcat se săvârşeşte ce mai uşor şi se îndreaptă, se mărturiseşte cel mai greu. Nenorocirea mare e că în faţa acestui păcat, chiar şi spovada, care este un mijloc puternic de îndreptare, rămâne de multe ori neputincioasă, deoarece acest păcat astupă gura păcătosului, făcându-l să tacă de ruşine. Nu de geaba i s-a dat numele de „diavol mut”. Vai de acela care începe cu spovezile rele! Vai de acel creştin care s-a obişnuit de a săvârşi păcat peste păcat, sacrilegiu peste sacrilegiu…sufletul său va ajunge la atâta împotrivire, încât nimic nu-l va mai putea întoarce de pe

132

drumul apucat. Nici un sfat, nici o mângâiere oricât de părintească nu poate fi de folos. El se va spovedi fără remuşcări, va batjocoră tot ce e sfânt, va privi chiar moartea cu ochii deschişi şi tot nu se va îndupleca să părăsească starea de plâns în care a ajuns. Vai de cel care începe să alunece pe panta spovezilor rele. EX. În oraşul Spaleto, trăia o tânără care ducea o viaţă foarte destrăbălată. Mama ei, în loc s-o mustre şi s-o pedepsească se simţea mândră că fiica ei era luată în seamă şi căutată de tineri şi de acea o lăsa să-şi facă toate gusturile. (O nefericită mamă care-şi lasă fiicele în prada lupilor răpitori! Vor plânge ele această nepăsare a lor, dar va fi prea târziu.) Aşa s-a întâmplat că fata aceea s-a îmbolnăvit grav. Veneau mai mulţi vecini ca s-o viziteze, şi văzând că boala se tot înrăutăţea au sfătuit-o să se spovedească. Când auzi fata că e vorba de spovadă, a început să strige: „Eu să mor? Atât de tânără? Cu neputinţă; eu nu trebuie să mor; nu n-am să mor.” Venind la bolnavă, preotul încearcă în tot felul s-o spovedească. O sfătui să se roage către Sf. Fecioară Maria ca să-i dea harul de a face o spovadă bună, căci ar fi putut să moară… „Ce moarte, ce moarte? Eu trebuie să trăiesc, strigă bolnava, eu nu vreau să mor!” Simţind în sfârşit că puterile îi scad şi moartea este aproape, ea începuse să tremure şi spuse aceste cuvinte: „Va să zică eu mor… ei bine, atunci vino tu, diavole, şi i-a în stăpânire sufletul meu!!!” Acoperindu-şi faţa cu învelitoarea patului, îşi dădu sufletul în osânda veşnică!…După o viaţă desfrânată, moarte nepocăită! Aşadar culmea durerii e că necurăţia închide gura păcătosului chiar şi pe patul de moarte. Aveau dreptate sfinţii părinţi spunând: „Viaţa desfrânată, moarte nepocăită!” EX. Un om păcătos trăia în păcate cu o tânără stricată. Rudele căutau să-l îndemne pe cale cea bună, dar el mereu răspundea: „Nu pot!” Se îmbolnăvi şi încurând ajunse pe patul de moarte. Chemară preotul ca să-l spovedească. Preotul sosi la timp, începe să-l pregătească: - „Dragul meu, vrei să te întorci la Dumnezeu şi să te îngrijeşti de mântuirea sufletului tău? - Da părinte, vreau să fac tot ce trebuie, numai să mă mântuiesc. - Atunci va trebui să restitui toate furturile şi pagubele. - Sunt gata să fac totul. - Va trebui să te împaci cu duşmanii tăi. - Şi asta o voi face cu plăcere, voi cere iertare de la toţi pe care i-am jignit. - Va trebui să primeşti sfintele taine. - Le primesc cu bucurie. Văzând că e gata să facă orice, preotul îşi făcu curaj şi spuse: - Dragul dacă vrei să te mântuieşti, mai trebuie să faci ceva anume: trebuie să alungi de la casa ta pe aceea femeie stricată şi să rupi orice legătură cu ea. - Părinte, asta n-o pot face!

133

- Cum n-o poţi face? Nu vezi că eşti aproape de moarte, şi până la urmă tot va trebui s-o părăseşte! - Nu pot părinte, nu pot! - Dar aşa te pregăteşti pentru judecată? Nu şti că dacă n-o alungi eu nu te pot dezlega, nu-ţi pot da sfânt Împărtăşanie, nu te pot îngropa, aşa încât vor duce la groapă ca pe un animal, iar sufletul tău va merge cu siguranţă în iad?! - Nu pot părinte, am ajuns că nu pot!… şi luând-o de mână pe femeia nelegiuită o strânse la piept zicând: nici moartea nu ne va despărţi… Nu mult după aceea muri în urlete disperate spre spaima celor prezenţi!… Nici moartea îngrozitoare, nici teama de iad, nu-i în stare să deschidă gura creştinului care a trăit în păcate de necurăţie şi a făcut spovezi sacrilegi. Aşa dar să nu ne iasă niciodată din minte zicala: „Viaţă necurată, moarte nepocăită!” EX. Renumitul muzician Mozart, la vârsta de 25 ani, ajunsese renumit în toată lumea. În ziua de 17 ianuarie 1781, era la Milano, unde sărbătorea ziua onomastică. Toată lumea aplauda. El se ridică în mijlocul mulţimii şi putu să spună aceste cuvinte: „Jur înaintea lui Dumnezeu că în toată viaţa mea, nu aflu nimic de care să mă ruşinez în ceea ce priveşte sfânta curăţie: iată secretul triumfurilor mele” – dusese o viaţă curată şi acest lucru îl ajutase să ajungă mare! Am văzut la ultima întâlnire când am meditat despre mărturisirea păcatelor propriu-zise, că la spovadă trebuie spuse toate păcatele de moarte cu numărul şi împrejurările în care au fost săvârşite. Vă va fi mult mai uşor să le mărturisiţi, dacă veţi duce viaţa pe care a duso Mozart; încă chiar dacă unul sau altul a căzut victimă viciului necurăţiei să nu se ruşineze să-şi mărturisească păcatul. Ruşine să fie atunci când se fac şi nu atunci când trebuie mărturisite. Pentru ca o spovadă să fie bună, trebuie mărturisite toate păcatele de moarte, inclusiv cele de necurăţie, (căci să nu uităm, şi cu asta încheiem: „Viaţa necurată, moarte nepocăită”). Numai astfel vom gusta bucuria împăcării deplină cu Dumnezeu. Şi pentru a avea curaj în această mărturisire, duminica viitoare, vom vedea cum preotul are obligaţie de a păstra drastic secretul spovezii! Pentru astăzi atât. Amin.

134

SACRAMENTELE 35 POCĂINŢA 18 4 Mărturisirea păcatelor 3 Vorbeam duminica trecută de greutatea unora de aşi mărturisi toate păcatele la scaunul de spovadă, mai ales la păcatele de necurăţie. Şi tot data trecută spuneam că astăzi vom vorbi despre secretul spovezii tocmai pentru ai încuraja pe toţi aceştia şi iată că acum ne ţinem de promisiune. Cei care nu ştiu ce este spovada şi biserica Catolică a lui Cristos se îndoiesc dacă nu cumva preotul descoperă altora ceea ce aude la sfânta spovadă. Acest lucru nu s-a întâmplat încă şi nu se va întâmpla niciodată. De aproape 2000 de ani se spovedesc oamenii şi nu s-a întâmplat pentru nici un duhovnic ca să descopere cele auzite la spovadă, aşa încât putem spune cu adevărat că degetul lui Dumnezeu este aici. EX. Martin Luther, care mai înainte de a se lepăda de credinţă, a fost un preot foarte zelos, după ce s-a lepădat de Biserică a ponegrit-o în toate felurile dar niciodată nu a descoperit ceva din cele auzite la spovadă. Într-o zi era la crâşmă cu tovarăşi săi de petrecere. Aceştia văzându-l puţin atins de băutură, crezură că e bine să-l întrebe ce a auzit la spovadă. Mai bine nu-l întrebau. Luther se înfurie şi luând o sticlă ar fi spart capul la toţi dacă aceştia n-ar fi luato la fugă din timp. Pentru păstrarea secretului spovezii, preotul este gata să meargă şi la moarte. EX. În anul 1873, predica la Paris un predicator renumit. Printre ascultători erau şi câţiva necredincioşi care auzind predica despre secretul spovezii, au voit să-l încerce pe preot dacă credea la cele ce spunea. Se înţeleseseră deci între ei: unul se prefăcu bolnav, alţi doi merg să-l cheme pe preotul predicator, care soseşte la patul bolnavului. Acesta se spovedeşte. De abia se sfârşi spovada şi intrară în cameră cei doi care-l întovărăşiseră pe preot, îi legară ochii şi l-au coborât în grabă într-o cameră întunecoasă. Apoi, îi dezlegară ochii şi puseră în dreptul inimii două pistoale încărcate, poruncindu-i să le spună ce a auzit la spovadă. Preotul răspunde liniştit: - „Poate dumneavoastră domnilor nu ştiţi că spovada este un secret? - Nimic! Aici nu ne vede nimeni, sau vorbeşti, sau eşti mort. - Sunt în mâna voastră, trageţi, Dumnezeu îmi va fi martor că mi-am făcut datoria.” Spunând acestea, preotul se puse în genunchi, îşi desfăcu haina la piept şi striga că e gata să moară…dar deodată se schimba scena: acei oameni l-au ridicat, i-au cerut iertare, că l-au pus la o încercare aşa de grea şi au adăugat:

135

„Acum credem şi noi în secretul spovezii şi peste câteva zile ne vei vedea la picioarele sfinţiei tale la scaunul de spovadă.” Şi se ţinură de cuvânt. Iată cum slujitorii lui Dumnezeu sunt gata să moară pentru păstrarea secretului sf. spovezi. Nu lipsesc nici martori ai secretului spovezii: EX. Sf. Ioan Nepomuk, era duhovnicul reginei Ioana, soţia regelui Venceslau al Boemiei. Acest rege bănuitor şi plin de gelozie vrea să ştie ce spunea la spovadă soţia sa şi de aceea zilnic îl întreba pe sf. Ioan. Respingând această cerere nesocotită a regelui, acesta se înfurie şi îl bagă în închisoare, dând poruncă să fie bătut şi chinuit în toate chipurile. Apoi îl aduse din nou în faţa sa, făcându-i mari onoruri la curtea regală, dacă îi va descoperi secretul spovezii. Sfântul respinse cererea. Regele se înfurie atât de mult încât porunci ca Ioan să fie pus într-un sa de piele. Iar de sac să fie atârnat o piatră şi aşa să fie aruncat în râul Moldava, ca astfel să se înece şi nimeni să nu-i mai dea de urmă. Dar atunci s-a întâmplat o minune! În loc să meargă la fund, sacul plutea uşor de-supra apei, înconjurat de o lumină cerească şi glasuri îngereşti îl întovărăşesc o noapte întreagă, până ce a doua zi trupul martirului găsit de nişte preoţi fu purtat în triumf şi apoi aşezat la o mare cinste. Când în 1729, aproape 400 de ani de la moarte, trupul este deshumat şi fu declarat sfânt, limba i-a fost găsită întreagă ca limba unui om viu. Era aceasta o răsplată dumnezeiască pentru că păstrase secretul sfintei spovezi! EX. Nu sunt mulţi ani de când ziarele ruseşti aduceau vestea că un paroh fusese osândit la muncă silnică pe viaţă pentru că ar fi omorât un om din parohia sa. Dovada era puşca descărcată, găsită în sacristia bisericii lui. 20 de ani mai târziu se afla pe patul de moarte organistul din acea parohie. Acesta cu puţin înainte de a muri, chemă autorităţile satului şi le mărturisi că el ucisese pe acel om pentru care era condamnat parohul, spre a se putea căsători cu femeia răposatului. Pentru a da vina pe paroh, ascunsese arma în sacristie şi ca să-i închidă şi gura, se spovedise la el spunându-i tot ce făcuse. Numaidecât autorităţile telegrafiară la Petrograd, cerând ca parohul din Cablion să fie lăsat liber: primiră însă răspuns că acel preot murise cu câteva luni mai înainte. Preotul erou dusese cu sine în mormânt secretul spovezii, deoarece duhovnicul poate fi martir, dar niciodată trădător. Acest adevăr să ne încurajeze ca să mărturisim cu încredere păcatele noastre, oricare ar fi, fiind siguri că ele vor rămâne înmormântate într-o veşnică tăcere. Dimpotrivă, dacă nu ne vom spovedi, ele vor fi arătate într-o zi lumii întregi de Isus Cristos, la judecata din urmă, spre mai marea noastră ruşine şi osânda veşnică. Greşeli mai poate săvârşi şi preotul pentru că şi el este om, dar niciodată nu va săvârşi greşeala de a trăda secretul spovezii. Şi dacă ar fi un preot nefericit care ar săvârşi un astfel de păcat, pedeapsa este cumplită, pe loc cade în excomunicare (latae sententiae), îşi pierde toate drepturile de a mai activa şi îl poate dezlega numai Sf. Pr. Papa personal.

136

Nu există nici o excepţie care să permită descoperirea secretului spovezii, absolut nici una orice şi oricât de mari foloase publice sau particulare ar rezulta din aceasta chiar de s-ar putea evita cele mai mari nenorociri dintr-o regiune întreagă. Nici atunci când preotul ar putea scăpa de la moarte pe cineva, sau să salveze o ţară întreagă de la o nenorocire. Spunându-i preotului păcatele la spovadă, îi puneţi lacătul la gură. Numai poate deschide, numai are voie să deschidă. EX. Despre secretul spovezii, sf. Augustin le spune credincioşilor săi: „Nu vă fie teamă a vă mărturisi păcatele, pentru că eu ceea ce cunosc din spovada voastră ştiu mult mai puţin decât ceea ce nu ştiu”(voind să le spună că le-a uitat pe loc). EX. Regele Henric al IV-lea al Franţei, adresă această întrebare confesorului său Cotton: - „Ce ai face părinte, dacă cineva în scaunul de spovadă ţi-ar spune că împreună cu alţii s-au jurat să mă omoare?” Preotul răspunse: - „Aş căuta în toate chipurile să-i conving să renunţe la acest act criminal. - Şi dacă acesta nu ar vrea să accepte aceste sfaturi bune pe care i le dai? - Aş sta lângă maiestatea voastră ziua şi noaptea pentru a împiedica atentatul. - La ce mi-ar sluji ajutorul dumneavoastră, dacă bandiţii m-ar asalta cu pumnalele? - Eu m-aş aşeza între maiestatea voastră şi criminali pentru ca pumnalul să treacă mai întâi prin trupul meu. Nu pot descoperi secretul spovezii însă viaţa mi-o pot da. După cum preotul este obligat sub păcat de moarte şi sub pedeapsă grea din partea Bisericii de a păstra secretul în tot ce aude la scaunul de spovadă, tot aşa se cere din partea celui ce se spovedeşte să păstreze secretul cu privire la cele petrecute între el şi duhovnic. Cea ce s-a petrecut între el şi duhovnic alcătuieşte sacramentul spovezii şi tot ce primeşte acest sacrament merită toată cinstea şi tot respectul nostru. E vorba de o convorbire dintre noi şi reprezentantul lui Isus Cristos, de a coborî această convorbire la nivelul convorbirilor lumeşti este o adevărată pângărire. Prin urmare nu ne este îngăduit a vorbi despre lucrurile auzite de la duhovnic de la spovadă. Ceea ce ne dă el este o hrană şi un medicament pregătit picătură cu picătură, numai pentru noi şi nu este îngăduit să împărtăşim acest medicament, să vorbim despre ea cu alţi. Preotul nu deschide niciodată gura despre cele ce aude la spovadă, nici despre răspunsurile ce le-a dat el, la rândul nostru, nici noi nu trebuie să vorbim

137

cu alţii despre lucrurile ce le-am spus duhovnicului şi nici despre ce ne spune el. E interzis! În sfârşit, câte ceva din atitudinea noastră faţă de preot. E de mare importanţă a şti să te spovedeşti bine, iar dacă spovada nu aduce în sufletele noastre foloasele aşteptate, asta se întâmplă pentru că sau nu ne spovedim cu umilinţă, sau ne spovedim de mântuială. Sunt unii care merg în căutarea duhovnicilor cu mână largă ca să se spovedească la preoţi care le dau dezlegarea cu uşurinţă. Aceştia fac foarte rău! Fac ca acei bolnavi care caută un medic milos sau mai bine zis un medic călău, care-i înşeală asupra bolii lor nearătându-le adevărata lor stare de plâns şi neindicându-le medicamentul necesar. EX. Despre un osândit la iad se citeşte că umbla prin acel loc de osândă şi striga: „Eu sunt osândit pentru că n-am fugit de ocaziile de păcat, iar acesta care mă poartă în spate este duhovnicul meu, care mi-a dat dezlegare cu uşurinţă, fără să fiu eu vrednic!” Cât de însemnat lucru este aşa dar de a urma sfaturile şi îndemnurile uni preot sfânt, căci numai un sfânt poate să facă sfinţi. Dojana ce o primim de la dânsul este spre binele nostru. Nu trebuie să-i ascundem nimic; să ne punem inima în mâinile lui şi el ca şti să plivească din ea ca un bun grădinar toate buruienile rele. Pentru aceasta însă se cere încredere în preot şi ascultare de sfaturile lui, şi pentru a avea această încredere, e nevoie să avem credinţa vie că preotul reprezintă pe Cristos, să ne spovedim cu gând curat, adică fără nimic interes. De exemplul pentru a plăcea oamenilor, ci numai cu unica dorinţă de ane sfinţi. Preotul ţine locul lui Cristos: iată ce trebuie să avem înaintea ochilor când ne spovedim. Dumnezeu se slujeşte de el pentru a împărtăşii iertarea, sfaturile sale şi opreliştile. Preotul e ca un ,,punte de aur ”pe care noi trecem la Isus şi Isus vine la noi. Prin urmare nu trebuie să vedem în el numai un om ci pe însuşi Isus care ne spune: ,,Eu te dezleg de toate păcatele tale!”(şi aceasta o spun eu preotul nu pentru a-mi atrage focul la oala mea dar în calitate de om care se spovedeşte pentru că eu nu mă pot dezlega singur de păcate ci trebuie să mă spovedesc şi eu la alt preot- să fiu înţeles exact în ceea ce vă spune , fără nici o suspiciune! Vă rog! Pentru ca preotul să ne conducă pe calea virtuţii şi al sfinţeniei, trebuie să ne lăsăm conduşi de el, să avem încredere în el, să punem în practică sfaturile lui şi să respectăm toate ordinele lui. Preotul nu trebuie nici criticat nici lăudat! Să rămână el acolo în mormânt, în scaunul de spovadă unde l-a ascuns Isus. Dacă-l socotiţi că e vrednic să fie părinte atunci primiţi-i sfaturile şi puneţi-le în practică; iar de nu vă place căutaţi alt preot după placul vostru, nu e nici o supărare! În sfârşit, duhovnicului îi datorăm recunoştinţă. Într-adevăr, dacă e cineva care să merite toată recunoştinţa noastră pentru calităţile şi mulţimea binefacerilor sale, atunci acea persoană este duhovnicul nostru, care-şi jertfeşte toate interesele sale şi pe sine însuşi spre binele şi folosul sufletelor noastre.

138

E adevărat că şi el îşi aşteaptă răsplata numai de la Dumnezeu; unicul lucru pe care ni-l cere e să corespundem la binele pe care ni-l face şi să ne rugăm pentru el, atât în timpul vieţii cât mai ales după moartea sa (deoarece şi el se cutremură la gândul la care se cutremură sf. Paul ca adică nu cumva ajutând el pe alţii să se mântuiască, el să se osândească). Într-un cuvânt: „Veniţi la spovadă fără nici o rezervă, convinşi fiind că vă spovediţi lui Cristos.” Amin.

139

SACRAMENTELE 36 POCĂINŢA 19 5 Îndestularea I. Îndeplinirea pocăinţei După ce ne-am mărturisit păcatele, urmează dezlegarea. Prin dezlegare se înţelege sentinţa prin care preotul, în numele lui Isus ne iartă păcatele. Această dezlegare este ca un medicament divin care pătrunde în adâncul sufletului nostru, îi tămăduieşte rănile, îl reînvie şi îi redeschide porţile paradisului. Când primim dezlegarea, să ne închipuim la picioarele lui Isus care ne spală cu sângele său dumnezeiesc. Ah, câte minuni n-au săvârşit şi săvârşesc cuvintele dezlegării pe care preotul le rosteşte în numele lui Isus. Aşadar să ne apropiem cu toată încrederea de scaunul sfintei spovezi, căci dacă vom avea căinţa sinceră, dacă ne vom mărturisi păcatele cu umilinţă şi dacă vom avea hotărâre tare de îndreptare, vom dobândi iertare de toate păcatele noastre fie ele cât de multe şi de mari. Însă după dezlegare noi mai avem o datorie, avem de îndeplinit pocăinţa dată de preot. 1. Ce este pocăinţa sau mai bine zis îndestularea pentru păcate? Este, cum spune catehismul, îndeplinirea canonului dat de duhovnic. Prin îndestulare înţelegem în general o pedeapsă temporară voluntar primită pentru a repara ofensa făcută lui Dumnezeu prim păcat. Deci este rugăciunea sau alte fapte bune pe care preotul le impune penitentului ca ispăşire pentru păcatele săvârşite. Prin îndestulare nu se iartă păcatele, căci ele sunt iertate prin dezlegare, nici pedeapsa veşnică care se iartă odată cu iertarea păcatelor, ci pedepsele vremelnice. După iertarea păcatelor omul rămâne dator să sufere încă multe pedepse fie în viaţa aceasta, fie în focul curăţitor al Purgatorului. Chiar şi în Vechiul Testament aflăm despre pedepse vremelnice după ce Dumnezeu iertase păcatele. Moise a fost pedepsit prin acea că nu a putut intra în ţara promisă. David, după ce a primit iertarea pentru păcatul de adulter, a trebuit să sufere pierderea fiului său. Sf. Petru şi-a plâns păcatul de a se fi lepădat de Isus, toată viaţa. 2. Este necesară pocăinţa? EX. Un osândit la moarte a avut fericirea de a fi pregătit pentru acest moment de un preot zelos. Când a sosit clipa de a fi omorât, iar preotul i-a dat dezlegarea din urmă, el a izbucnit într-un hohot de plâns. A fost întrebat de ce plânge, şi a răspuns: „Nu plâng pentru că dreptatea omenească m-a osândit la moarte, căci n-am plâns niciodată în viaţa mea, nici chiar atunci când am fost osândit, ci plâng pentru că mă gândesc că Dumnezeu m-a iertat…” Da, să plângem şi noi pentru că Dumnezeu ne-a iertat. Oare n-am merita noi ca după fiecare păcat Dumnezeu să ne lovească cu moartea? Iată câtă

140

bunătate din partea lui Dumnezeu. El ne iartă… să plângem rătăcirea noastră, să facem pocăinţă pentru păcatele noastre, să reparăm ofensa ce i-am adus-o prin viaţa noastră dezordonată. 3. Pentru ce este necesară pocăinţa? Când prin purtarea noastră jignim pe cineva din familie sau pe un prieten, sau când ştirbim cinstea cuiva prin cuvintele sau faptele noastre, oare pentru împăcare, nu trebuie să reparăm onoarea aproapelui? Prin păcat, prin călcare poruncilor noi l-am jignit pe Dumnezeu. Prin pocăinţa vom repara ofensa ce i-a adus-o. Pocăinţa este necesară pentru că ajută la scurtarea pedepsei temporare pe care o merităm pentru păcatele noastre. Când comitem un păcat de moarte, atragem asupra noastră două pedepse: una veşnică, care se iartă odată cu păcatul şi una temporară pe care rămâne să o ispăşim noi după dezlegare. Când comitem un păcat lesne iertător primim numai o pedeapsă vremelnică. Prin spovadă se iartă complet pedeapsa veşnică şi o parte din pedeapsa vremelnică în raport cu durerea pe care o avem pentru păcatele noastre. Oricum, tot mai rămân pedepse pe care nu le ispăşim în viaţa aceasta, le vom ispăşi în focul Purgatorului. Apoi îndestularea mai este necesară ca un mijloc care ne va apăra de a nu mai recădea în aceleaşi păcate: scopul spovezii nu este numai acela de ierta păcatele săvârşite ci şi de a ne îndrepta, de a ne da har şi tărie ca pe viitor să nu le mai comitem. Aşa cum scopul unui medicament nu este numai de a vindeca boala, ci şi de a întări organismul împotriva altor boli. Iată aşadar scopul pocăinţei pe care ne-o dă preotul: ne apără de a mai cădea în păcat, de a mai trăi în ispite şi de a fi mai vigilenţi atunci când conştiinţa dă alarma pericolului. Aşadar pocăinţa sau îndestularea este necesară pentru a repara injuria adusă lui Dumnezeu pentru scurta pedeapsă temporară şi pentru a ne întări pentru ca pe viitor să nu mai cădem în păcat. 4. Care sunt datoriile noastre? Prima noastră datorie este de a accepta de bună voie pocăinţa dată de preot. Să primim cu inima plină de căinţă orice pocăinţă; fie rugăciuni, fie post, fie vreo pomană, pe care le dă preotul în raport cu numărul şi gravitatea păcatelor. Pocăinţa este ca un medicament care ne va vindeca de orice rană a păcatului, mai ales de mândrie şi necurăţie, care sunt izvorul tuturor păcatelor. Dar să nu fim mulţumiţi niciodată numai cu atât, ci să facem pocăinţă toată viaţa pentru păcatele noastre. Câte păcate nu întunecă trecutul nostru, câte păcate nu a săvârşit fiecare dintre noi!… prin spovadă se iartă păcatul şi pedeapsa veşnică, prin pocăinţa dată de preot se iartă o parte din pedepsele vremelnice, dar câte nu mai rămân de ispăşit… De câte ori nu ne îndeamnă şi Sfânta Carte: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia lui Dumnezeu.” În profetul Ezechiel citim: „Dacă ce păcătos va face pocăinţă pentru toate păcatele sale pe care le-a săvârşit, va păzi poruncile sale cu viaţa sa, va trăi şi nu va muri, voi uita de fărădelegile pe

141

care le-a făcut şi va trăi în dreptatea sa. Oare, Eu doresc moartea păcătosului? Oare nu doresc Eu ca să se întoarcă şi să trăiască?” Creştinule, oare cât timp vei mai sta în duşmănie cu Dumnezeu? Intră în sufletul tău şi gândeşte-te! Acum este timpul să te trezeşti, acum e ziua mântuirii! Sfinţii deşi se îngrozeau de păcat, totuşi viaţa lor a fost o continuă pocăinţă. EX. În viaţa sfintei Gertruda, regina Angliei renumită prin sfinţenia şi minunile ei multe, citim că în ultimii ani ai vieţii a fost chinuită de o rană la gât care-i provoca dureri îngrozitoare. Ea suporta această suferinţă nu numai cu răbdare dar chiar cu bucurie şi zicea: ,,Îndur acestea pentru păcatele din tinereţea mea când îmi împodobeam gâtul cu tot felul de bijuterii şi căutam să plac altora şi nu lui Dumnezeu. Domnul mi-a dat acest râu pentru păcatele din tinereţe. Dumnezeu să fie lăudat şi preamărit pentru această mare binefacere.” Pocăinţa pe care ne-o dă preotul de îndeplinit astăzi nu este decât o pocăinţă m-ai mult simbolică, o rămăşiţă neînsemnată din ceea ce era odată pocăinţă . Spre a ne încuraja pe noi înşine la spovadă să ne amintim de pocăinţa serioasă care se făcea în primele veacuri ale Bisericii: - în această perioadă nu era decât pocăinţă publică. Chiar dacă păcatul era ascuns şi cel care săvârşea îl mărturisea în particular episcopului sau preotului se impunea pocăinţă publică. Episcopul îl privea pe penitent în ordinul penitenţilor şi îi spunea timpul de pocăinţă, în care timp erau excomunicaţi din comunitatea creştină. Penitenţi erau obligaţi în această perioadă, să facă pomeni, posturi, rugăciuni, îmbrăcau o haină specială de pocăinţă, se abţineau de la petreceri şi distracţii. Participau numai la o parte din Liturghie, într-un loc separat, împreună cu catecumeni, cu aceea care se pregăteau să primească Botezul şi să devină creştini. Cât dura timpul de pocăinţă? Origene ne spune că dura pe timpul său 3 ani. Tertulian, 7 ani; sf. Vasile pentru cine stabileşte cele 4 grade 4,5,7 şi 4 ani; în total 20 de ani de pocăinţă. Pentru având pocăinţă toată viaţa şi iertarea pe patul de moarte. Pe vremea papilor Inocenţiu I şi Leon I secolele 4-5, pocăinţa s-a fixat pentru postul mare: se începea public la Miercurea Cenuşii când se punea cenuşă pe capul penitenţilor şi se primea dezlegare în Joia Mare. Episcopul îl reconcilia pe penitent şi îl reprimea în sânul Bisericii prin impunerea mâinilor, dar şi după dezlegare îl reprimea la sf. Împărtăşanie, se impunea obligaţia de a prelungi sub anumite forme până la moarte: de pildă cei necăsătoriţi nu mai aveau dreptul s se căsătorească sau dacă erau căsătoriţi să trăiască ca şi cum n-ar fi fost, eventual părăsirea lumii şi viaţa de anahoret, renunţare totală la distracţii, pierderea dreptului de a fi sfinţit preot( iar pentru preot reducerea la starea laică.) ş.m.a. Seriozitatea cu care se făcea pocăinţa la începutul Bisericii să fie, pentru noi un simbol de a nu ne limita pocăinţa noastră la acele câteva rugăciuni, ce durează câteva minute, pe care ni le dă preotul la spovadă să le spunem!…

142

EX. Un om dintr-o familie distinsă, dar un mare păcătos, a făcut o călătorie la Roma cu intenţia de a se spovedi chiar la Sfântul Părinte Pius al IXlea. Papa a edificat e sinceritatea acestui penitent, de profunda durere pe care a manifestat-o pentru viaţa sa păcătoasă. Ce pocăinţă să-i dea? În înţelepciunea sa papa îi dă penitentului un inel de aur pe care erau imprimate cuvintele: ,,Memento mori” şi i-a dat ca pocăinţă de a purta acest inel şi de a citi cuvintele în fiecare dimineaţă şi seară. Penitentul nu prea a fost mulţumit cu o pocăinţă atât de uşoară. Dar nu după mult timp citind mereu aceste cuvinte şi gândindu-se la moarte, a fost atât de mult mişcat de harul lui Dumnezeu încât –sa retras din viaţa lumească şi a început o viaţă aspră de pocăinţă pentru păcatele sale!…

143

SACRAMENTELE 37 POCĂINŢA 20 Spovada generală 1. Cât de des să ne spovedim ? Sfinţii sunt aceia care ne dau exemplu şin această direcţie: sf. Francisc de Salles : ,,Mă voi spovedi din două în două zile sau cel puţin tot la trei zile”; sf Vincenţiu de Paula se spovedea de doua ori pe săptămână; sf Vincenţiu Terreri, Carol Boromeu, Ignaţiu de Loyola, se spovedeau în fiecare zi; şi nu se poate spune că o făceau ca să treacă timpul ci o făceau pentru a se menţine într-o mare curăţie şi pentru a se bucura de foloasele sfintei spovezi. Aceşti sfinţi nu se mulţumeau ca numai ei să se spovedească des, ci sfătuiau şi pe alţii şi predicau mereu despre spovada deasă. Sf. Filip Neri spunea că dacă ar fi cu un picior în paradis şi cineva de pe pământ l-ar fi chemat la spovadă, el s-ar coborî din Paradis să-l spovedească; sf. Ambrozii spunea poporului: ,,Chiar dacă voi fi la odihnă, veniţi, bateţi la uşă, treziţi-mă să vă spovedesc”; sf Francisc de Salles, oricât de grăbit ar fi fost când îl chema cineva la spovadă lăsa toate şi numaidecât ca să-l spovedească. Nu înseamnă că toţi trebuie să se spovedească aşa de des cum făceau sfinţii. Pentru a duce o viaţă creştinească e de ajuns să ne spovedim de câte ori este nevoie pentru a ne feri de păcatul de moarte, care ştim prea bine, ucide viaţa din sufletul nostru; pentru a duce o viaţă mai bună şi evlavioasă trebuie să ne spovedim cel puţin odată pe lună; pentru sufletele mai fervoroase, care vor să trăiască o viaţă mai duhovnicească în mai mare unire cu Isus, e numaidecât de trebuinţă spovada săptămânală. Un sfat interesant în această privinţă ni-l dă sf. Ioan Bosco: ,,Nu vă culcaţi niciodată cu păcatul de moarte pe suflet!”… 2. Spovada generală este o nouă mărturisire a tuturor păcatelor vieţii, chiar dacă au fost spuse odată la spovadă. Această spovadă este pentru unii chiar trebuincioasă, mai ales atunci când celelalte spovezi au fost făcute râu. Aşa de exemplu, dacă la spovadă am ascuns de bună voie vreun păcat de moarte, pe care-l ştiam că eram obligaţi să-l spovedim sau dacă ne-a lipsit cu desăvârşire căinţa şi propunerea, acea spovadă e rea şi trebuie reparată printr-o spovadă generală. Nu e nevoie de spovadă generală dacă ne amintim de unele păcate pe care le-am uitat şi le spunem la prima spovadă după ce ne aducem aminte de ele. Pentru alţii spovada generală este folositoare. Aceasta se întâmplă la cei ce se îndoiesc de spovezile din trecut şi ar dori să se liniştească, şi pentru aceia care n-au făcut-o niciodată în viaţă. În aceste cazuri ea ne ajută să trezim în sufletele noastre mai multă părere de râu de păcatele săvârşite şi ne întăreşte în propunerile bune.

144

Foloseşte foarte mult şi pentru aceia care au ajuns la o răspântie în viaţă şi trebuie să-şi aleagă o stare de care dispune viitorul lor. Prin această spovadă ei vor avea mai multe sfaturi şi lămuriri din partea duhovnicului, ca să facă o alegere bună. Aşa de exemplu sunt tinerii înainte de preoţie, tinerii şi tinerele înainte de căsătorie ş.a. pe patul de moarte I-a sfârşit spovada generală, pentru unii poate fi dăunătoare. Mai ales pentru creştinii scrupuloşi, plini de frică neîntemeiată şi pentru aceia care au făcut altădată spovadă generală şi nu se mai liniştesc niciodată, voind să înceapă din nou cu spovada generală, ca să spună de sute şi sute de ori aceleaşi lucruri; spovada generală este dăunătoare, căci în loc să le aducă pace şi linişte i-ar tulbura şi mai mult. (Am văzut din cele de mai sus că spovada generală e de mare însemnătate. CURAJ, aşadar nimeni să nu se lase înşelat de diavol. Să ne cercetăm şi să vedem dacă avem nevoie de spovadă generală. Să ne pregătim bine şi s-o facem cu încredere. Să ne gândim că printr-o spovadă generală bine făcută. Vom putea redobândi. Într-un chip oarecare, nevinovăţia de la sfântul Botez!…) 3. Spovada în primejdia morţii. Dacă este un timp în care trebuie să facem o spovadă bună, o spovadă generală, apoi timpul acela e cu siguranţă ceasul morţii. Sunt cazuri dureroase mai ales în oraşe, când unii mor fără spovadă, deşi poate au avut posibilitatea să o facă. Această obligaţie rezultă din voinţa lui Dumnezeu şi interesul ce trebuie să avem faţă de sufletul nostru. Singura piedică în calea mântuirii este păcatul, care nu se iartă decât prin spovadă. Şi întrucât de ceasul din urmă a vieţii depinde soarta noastră veşnică, e clar că Dumnezeu vrea să ne folosim de spovadă pentru a dobândii fericirea veşnică. Interesul faţă de sufletul nostru la fel ne obligă în ceasul morţii. Cel ce are păcat greu pe suflet, nu are alt mijloc de a se curăţa de el, decât spovada lăsată de Dumnezeu în acest scop. Spovada în orice primejdie de moarte este cât se poate de necesară şi folositoare, chiar de nu ar fi ultima căci ea ne va curăţi sufletul şi ne va împăca cu Dumnezeu. Dacă în schimb va fi ultima, cât de fericiţi vom fi că ne-am pus în ordine sufletul şi nu am amânat-o cu riscul de a numai putea nici vorbi şi nici nu ne vom mai putea reculege din cauza fricii morţii. Să nu ne lăsăm amăgiţi de alţii. Când vedem că boala e serioasă să nu aşteptăm până nu mai putem vorbi ci să chemăm preotul. Poate că cei din jurul nostru vor zice: ,,Ai timp, nu e nimic grav”…Lăsaţi-i să zică ce vor…Poate că medicul vă va încuraja cu speranţa vindecării… lăsaţi-l să zică ce vrea, chemaţi preotul!!! ! Dacă bolnavul e dator să se spovedească în primejdia morţii, e clar că şi cei din jurul lui sunt datori să-l îndemne la spovadă. Durerea însă că atâţia ,la oraşe, sunt în stare să aducă orice pentru bolnavi în cele materiale, caută cei mai buni specialişti, dar pentru suflet nu sunt în stare să facă un pas, îl lasă să moară fără spovadă, ca să nu-l supere!?

145

,,…Dacă se spovedeşte bolnavul, adio vindecare!” Unde este scris că bolnavul care s-a spovedit trebuie să moară imediat? Pentru a vă convinge de nebunia acestei credinţe deşarte trebuie să recunoaşteţi că în multe cazuri se întâmplă contrarul, adică bolnavul se vindecă după ce a primit sacramentele. Şi chiar dacă unul moare, moare pentru că s-a spovedit? Şi cei ce nu se spovedesc, oare nu mor când le vine vremea? Să ne convingem odată în plus că spovada nu grăbeşte moartea cu nici o clipă, moartea nu vine decât atunci când îi soseşte ceasul hotărât de Dumnezeu. Dar atunci ….. necondiţionat fie că eşti gata, fie că nu. Prin urmare de ce să te temi că spovedindu-te vei murii în curând? Dacă vine moartea acum, spovada ta te va face pregătit şi dacă nu vine şi eşti în păcat vei fi în primejdia de a muri în păcate, greşeli şi atunci ce va fi cu sufletul tău? EX. Mi s-a dat să aud de la un coleg care a lucrat ca preot în Gherăeşti Neamţ că a cunoscut o tânără de 19 ani care s-a îmbolnăvit greu. Era aproape de Biserică cu casa. Preotul respectiv a auzit de acea tânără bolnavă şi a încercat să meargă s-o spovedească, dar părinţii i-au spus: ,,Bine părinte dar ce-o să spună lumea când o să audă că fata noastră e bolnavă, n-o să se mai căsătorească şi atunci ce ne facem? Nu, nu e cazul să veniţi!” boala s-a agravat părintele din nou a insistat dar a fost împiedicat… Întru-una din zilele următoare pe la miez de noapte disperaţi părinţii sună la parohie la parohie şi-l cheamă pe preot la fata lor …a mers dar era prea târziu , fata murise… Au s-o căsătorească! Şi n-au mai căsătorit-o şi i-au osândit probabil ţi sufletul! Ce modalitate greşită, Fraţilor preotul n-are moartea în buzunar! Dacă ţinem cu adevărat la bolnavii noştri să facem tot ce ne stă în putere ca ei să se spovedească şi să se împărtăşească înainte de moarte. Încheiem seria aceasta a predicilor despre sfânta spovadă cu urarea cea mai cordială ce o facem pentru voi şi pentru şi pentru toţi: Facă Domnul, ca fiind deplin convinşi de preţul şi necesitatea acestui sacrament care e fără îndoială opera milostivirii lui Dumnezeu, să ne folosim de el cât mai des şi cât mai bine în viaţă, ca aşa să-l primim în ceasul morţii cu toată evlavia şi dragostea posibilă spre mântuirea sufletului nostru. În încheierea acestui ciclu de meditaţii despre sacramentul pocăinţei săl ascultăm pe fericitul Ludovic de Granada vorbind despre efectele minunate ale unei spovezi bune în sufletul omului: ,, Ah, dacă am avea ochi pentru a vedea frumuseţile admirabile a sufletului, când preotul rosteşte cuvintele mângâietoare ale dezlegării – care îl îndreptăţesc pe om şi îl transformă într-o creatură nouă” Într-adevăr, această transformare, în felul ei, nu este mai mică decât aceea care a avut loc când Dumnezeu a zis: „Să fie lumină şi lumina s-a făcut!” căci, când preotul dă dezlegare se produce în suflet o lumină nouă şi strălucitoare. După cum la glasul îngerului lanţurile au căzut de pe mâinile lui Petru, lanţurile diavolului cad la glasul preotului. Dumnezeu îşi deschide inima sa în

146

faţa omului, îl adoptă de fiu, îl întăreşte prin ajutorul Duhului Sfânt, îl înveşmântează cu virtuţi, îl orânduieşte moştenitor al împărăţiei sale. EX. Un iezuit francez cu faimă de sfinţenie, Pr. Jan Hereu, era pe patul de moarte: - „N-aţi vrea să faceţi o spovadă generală?” l-a întrebat preotul care a venit să-l pregătească pentru drumul cel lung. - Nu simt nevoia. A răspuns muribundul, căci întotdeauna mi-am făcut fiecare spovadă ca şi cum ar fi trebuit să fie ultima din viaţă!” Aşa să ne facem şi noi spovezile noastre, încât după fiecare dintre ele să putem spune: „Doamne sunt gata să mă prezint în faţa ta.” Amin.

147

SACRAMENTELE 38 POCĂINŢA 21 Indulgenţele Atunci când Dumnezeu iartă păcatele în sacramentul pocăinţei mai rămân pedepsele temporale de ispăşit ori aici pe pământ ori în purgator. EX. Un bolnav este vindecat, însă nu este în stare de a munci; trebuie să se mai odihnească. Un deţinut este eliberat din închisoare, însă mai rămâne sub supravegherea poliţiei pentru un anumit timp. Drept pedeapsă, un copil rău este trimis de părinţii săi într-o şcoală de corecţie, unde reuşeşte să se îndrepte, este reprimit în casa părintească, însă este supravegheat spre a se vedea dacă ştie să se poarte civilizat şi disciplinat. Un păcătos este iertat, dar mai trebuie să ispăşească… Dumnezeu în înţelepciunea sa providenţială, cu pedepsele temporale vrea să ne vindece de înclinarea spre rău şi să şteargă din sufletul nostru urmele păcatului. Chiar şi suferinţele temporale sunt grave şi dureroase, de acea să-l rugăm pe Dumnezeu să ne dea harul spre a le putea depăşi cu succes. Biserica ne ajută cu rugăciunea ei mijlocind pentru noi mai ales prin indulgenţele prin care ne sunt iertate pedepsele temporale. I. Definiţie: Indulgenţa este iertarea înaintea lui Dumnezeu a pedepsei temporare pentru păcatele deja iertate în ceea ce priveşte vinovăţia; iertare pe care creştinul dispus şi sub condiţiile recerute o obţine prin mijlocirea Bisericii care într-un cât este administratoarea bogăţiilor răscumpărării: dispensează, împărtăşeşte şi aplică cu autoritatea sa tezaurul meritelor lui Cristos şi ale sfinţilor. Revelaţia creştină învaţă că sfinţenia şi dreptatea lui Dumnezeu impune o pedeapsă pentru păcatele comise; această pedeapsă trebuie să fie ispăşită fie în lumea aceasta, fie în lumea viitoare prin chinuri veşnice sau prin suferinţe curăţătoare. Aşa pedepse sunt cerute de sfinţenia lui Dumnezeu care vrea purificare sufletelor şi restituirea onoarei lui Dumnezeu ştirbită prin păcat. Pentru o iertare deplină e necesar mai întâi convertirea inimii şi reluarea prieteniei lui Dumnezeu apoi de dobândirea bunurilor personale, sociale, ştirbite sau distruse prin păcat. Acest lucru se verifică printr-o reparare voluntară sau prin acceptarea suferinţelor pe care Dumnezeu le trimite. Biserica a primit de la Isus Cristos puterea de a acorda indulgenţe. Pentru a micşora sau a suprima pedeapsa ce ne rămâne să o suportăm pentru păcatele deja iertate, Biserica ne aplică ispăşirile infinite ale Preasfintei Fecioare Maria şi ale sfinţilor.

148

Cea mai mică faptă de pocăinţă săvârşită din dragoste merită bogate haruri cereşti dacă este făcut în cadrul Biserici şi în numele lui Isus. Prin indulgenţă noi devenim părtaşi harurilor Bisericii. Comoara harurilor nu este o casă de bani sau o magazie în care să fie îngrămădite una peste alta toate harurile cereşti. Cuvântul „comoara harului” înseamnă „Dumnezeu este atât de milostiv, încât prin mijlocirea Bisericii aplică tuturor creştinilor meritele lui Cristos şi ale sfinţilor!” Indulgenţele sunt expresia cea mai frumoasă a aceste iubiri şi acestei solidarităţi care legă între ei membri Bisericii ca membri ale unui şi aceluiaşi trup sub unicul lor cap Cristos. Comuniunea sfinţilor, fie că sunt în cer, în purgator sau pe pământ. Pe baza acestei comuniuni, cei tari ajută pe cei slabi, cei sfinţi suportă şi poartă pe păcătoşi; în felul acesta iubirea, suferinţa, faptele bune ale celor sfinţi pot fi de folos pentru iertarea pedepselor păcătoşilor. Cea mai mare parte din indulgenţe noi le putem aplica sufletelor din purgator. Aceasta însemnă că dacă noi, aici pe pământ câştigăm o indulgenţă, Dumnezeu iartă sufletele din Purgator, o parte sau chiar toată pedeapsa. Acordând indulgenţe, Biserica vrea să vină în ajutorul incapacităţii noastre de a ispăşi în lumea aceasta toată pedeapsa vremelnică, făcându-ne să dobândim prin faptele de evlavie şi de caritate ceea ce în primele veacuri le făcea să fie dobândit prin severitatea prescripţiilor penitenţiale. Can. 995: autoritate supremă; în afara ei pot să împartă indulgenţele numai aceia cărora o astfel de facultate le este recunoscută fie de drept, fie de autoritatea papei. Can. 994: „Fiecare credincios poate dobândi indulgenţa pentru sine şi pentru morţi.” Nu putem să le aplicăm celor vii! II. Cele trei condiţii pentru câştigarea unei indulgenţe. 1. Stare harului. Spovada opt zile înainte sau după. Fără starea harului nu se poate câştiga nici o indulgenţă: indulgenţa este numai pentru păcatele care au fost deja iertate. Indulgenţa nu se câştigă numai cu pomeni, numai cu rugăciuni, sau numai cu post, ci mai ales cu dragoste şi spiritul de pocăinţă. 2. Săvârşirea de fapte bune. Să împlinim exact condiţiile indicate de Biserică: ( crezul, Tatăl nostru, plus rugăciunea după intenţia Papei cu Tatăl nostru şi Bucură-te Maria). Pocăinţa ecleziastic, cruciada, pomenile în bani, rugăciuni posturi. În evul mediu au fost construite mari opere de asistenţă: poduri, drumuri, biserici şi spitale, cu bani pe care credincioşii îi ofereau în cadrul indulgenţelor, aceasta a fost cauza echivocurilor şi a multor interpretări greşite. În vremurile noastre, indulgenţele prin oferte în bani, au dispărut. 3. Intenţia de a câştiga indulgenţa. Trebuie să reînnoim din când în când intenţia de a câştiga toate indulgenţele care sunt anexate faptelor bune pe care le săvârşim.

149

III. De câte feluri sunt indulgenţele? Parţiale şi plenare; în funcţie de iertare pedepselor pentru păcatele deja iertate. Indulgenţa plenară se poate obţine odată pe zi „in articolo mortis” se poate obţine de mai multe ori. Indulgenţa parţială se poate obţine de câte ori vrem. Certitudinea că le primim ne-o dă Biserica din partea noastră se cere disponibilitate de a le primi. 1. Exemple de indulgenţe parţiale: • iaculatorie, • Împlinire cu resemnare a misiunii încredinţată de Dumnezeu, • Mortificaţii, • Un act de credinţă, speranţă şi dragoste, • Vizitarea cimitirului în timpul anului, • Împărtăşirea spirituală… 2. Exemple de indulgenţe plenare: • Adoraţia Preasfântului Sacrament, • Binecuvântarea papală „urbi et orbii” • Vizitarea cimitirului în perioada 1-8 noiembrie, • Aceia care participă la ceremoniile din Vinerea Mare, • Aceia care fac exerciţi spirituale, misiuni trei zile la rând, • Aceia care participă la prima împărtăşanie a copiilor, • Recitarea sfântului Rozariu în comun, • Vizitarea bisericii parohiale de hram, • Porţiuncula de la 2 august. Cel mai bun lucru pe care îl putem face este de a ispăşi pedepsele temporale şi pentru aceasta avem la îndemână indulgenţele: o scurtă rugăciune făcută în duhul dragostei prin mijlocirea Bisericii şi a comunităţi sfinţilor, va fi în starea a şterge multe din păcatele noastre. Cel care câştigă cu zel sfintele indulgenţe se află pe calea cea adevărată a pocăinţei; a se gândi la păcatele sale şi la acele a ale altora, înseamnă a arăta lui Dumnezeu mai multă dragoste. Adu-ţi aminte de sufletele din Purgator! Cea mai mare parte din indulgenţe pot fi aplicate credincioşilor răposaţi cu faptele noastre cele bune, noi îi putem ajuta şi contribuirea noastră va fi mai substanţială dacă vom alege acele fapte, acele rugăciuni pe care Biserica le-a îmbogăţit cu indulgenţe. Câştigând indulgenţe pentru răposaţi, noi punem toate în miala lui Dumnezeu cu privire la modul şi tipul în care El va voi să o aplice. Am vorbit astăzi despre un subiect mai puţin discutat şi am vrea să fim de astăzi înainte mai sensibili faţă se eficacitatea indulgenţelor pentru noi şi pentru alţii. De duminica viitoare vom începe să discutăm despre cel de-al cincilea sacrament: MASLU. Amin.

150

SACRAMENTELE 39 MASLUL 1 1. Uleiul sfânt. „Ultima ungere” în ce sens? Catehismul tridentin ne dă o explicaţie deloc surprinzătoare: „Această ungere e numită ultima, pentru că e administrată în ultimul loc, după celelalte ungeri încredinţate de Cristos Bisericii sale ca semna sacramental.” Ultima ungere, înseamnă deci că se primeşte în mod normal după botez, mir şi chiar preoţie. Nimic tragic în aceste cuvinte: ultima pe listă. Dar poporul creştin nu a înţeles această explicaţie. S-a oprit la sensul Evului Mediu. Ultima ungere era deci – şi mai este şi astăzi – ungerea de la sfârşitul vieţii. Sacramentul acelora care sunt pe pragul morţii. Împreună cu dezlegarea şi viaticul, maslul făcea parte din „Ultimele sacramente” destinate muribunzilor: ungerea mântuitoare pe fruntea încă fierbinte a mortului pentru a-l putea trece apoi în condica decedaţilor: „îngrijit cu ultimele sacramente…” Şi totuşi, tradiţia nu e aşa: Biserica veche din orient numea acest sacrament: „Undelemnul sfinţeniei sau undelemnul rugăciunii” fără nici o referinţă la moarte. Biserica din Occident spunea şi ea: „Sfânta ungere sau undelemnul ungerii bolnavilor.” Vatican II reia această denumire „Ungerea bolnavilor” pentru a reveni la tradiţie şi a se orienta spre o folosire dreaptă a acestui sacrament. În numele lui Isus Cristos, Biserica propune ungerea bolnavilor: - celor care se vor prezenta la o operaţie serioasă; - celor are simt că boala se agravează şi le marchează viaţa; - persoanelor în vârstă a căror sănătate şi putere scade din zi în zi; - celor care ştiu că nici o putere omenească nu-i mai poate vindeca. Dacă : - ei cred că Dumnezeu se mai interesează de ei; - acceptă să se întoarcă spre El în încercarea lor; - i se încredinţează lui Dumnezeu din toată inima. 2. Uleiul şi noi „creştinii” Grâul, vinul, măslinul, erau baza economiei antice rurale. Pâinea pentru viaţă, vinul pentru bucurie şi cântece, undelemnul pentru iluminat, gust, medicină, parfum atletism, într-un cuvânt pentru luminat şi splendoarea corporală. Dar astăzi, când lumina electrică, medicamentele au înlocuit uleiul de măslin, când nu se mai ung regi, uleiul nu mai are nici un prestigiu, auzind acest cuvânt numai la bucătărie, garaj… Trebuie să devenim „în mod spiritual semiţi” (Pius XI) pentru a înţelege rolul uleiului; Cristos cel Uns; creştin unşi… Plecând de la folosirea lui în lumea semitică, undelemnul va rămâne pentru noi creştinii simbolul vindecării şi al luminii

151

Pornind de la proprietăţile lui – care îl face irezistibil, pătrunzător, întăritor – undelemnul rămâne ceea ce a fost pentru secolele iudaice şi creştine de odinioară: simbolul Duhului Sfânt. Pe lângă ungerile medicale ca ale samariteanului milostiv, Israelul ne-a învăţat uncţiunile de consacrare pentru altar, preoţi, regi. În sfârşit, din faptul divinităţii care nu face decât una cu el, din faptul că Duhul Sfânt îl pătrunde, Isus este Unsul prin excelenţă, dincolo de orice uncţiune materială. Prin El, undelemnul sfinţit comunică creştinilor, harul cel de multe feluri al Duhului Sfânt. Isus n-a uns pe nimeni; în aceste trei sacramente, ca şi la hirotonire, importanţa şi sensul ultim al ritului ungerii vine mai întâi din acea că concretizează titlul lui Isus, în greceşte „Cristos”, în ebraică „Mesia”, amândouă însemnând „Cel uns”. Cristos Cel uns, e acela care botează, miruieşte, hirotoneşte, iartă şi vindecă bolnavi. 3. A luat asupra sa păcatele noastre. Ungerea bolnavilor nu e un rit de consacrare, ca la botez, ori la mir. E un gest din partea lui Cristos, de vindecare spirituală şi corporală. În lumea antică, mai ales în lumea ebraică, ca de altfel şi la noi în ţară, undelemnul se aplică pe râni. Cristos ia un gest din viaţa curentă - folosirea undelemnului în scopuri medicale – pentru a ajunge la ungerea rituală a bolnavului spre vindecare şi iertarea păcatelor. Boala e preludiul apropiat sau îndepărtat al morţii. Ca şi moartea, boala e opera lui Satana cel gelos în mijlocul oamenilor, care e un medic păcătos. Ca şi moartea, boala e legată de păcat. Nu că unul sau altul ar fi bolnav pentru că personal l-a ofensat pe Dumnezeu, ci boala, ca şi moartea, nu atinge omul decât din cauza condiţiei păcătoase a întregii omeniri. Isus nu e un războinic, e un mântuitor. Desigur că se prezintă ca un medic pentru bolnav. Dar el nu disociază bolile trupeşti de cele spirituale. Cristos nu e medicul trupului ci al persoanei. Iar persoana e bolnavă din cauza păcatului: rugina săbiei mănâncă şi teaca. Rugina sunt păcatele capitale: mândria, zgârcenia, necurăţia, mânia, invidia, lăcomia, lenea. În mare măsură acestea umple spitalele şi aduc venit farmaciştilor. Care din ele mă face şi pe mine bolnav. Şi apoi, fiecare participă la păcatele omenirii. Forţe demonice şi boli trupeşti: aşa le vede evanghelia fără a le disocia. Căci amândouă fac parte din uneltele celui rău. Ori, pentru a le învinge se ridică nu un războinic, ci un mântuitor, care vrea să le distrugă de odată, ca într-un bloc. Vindecând, Isus arată ca aluat asupra sa răul inseparabil, fie fizic, fie spiritual, al omenirii şi e gata să sufere el însuşi în trup şi în suflet acest rău până la moarte. Aici e izvorul ungerii bolnavilor, ca de altfel al tuturor sacramentelor: misterul pascal al lui Cristos, Cristos cel mort şi înviat. Acest sacrament a fost anunţat încă de la alcătuirea grupului „celor 12”. Îi trimite în misiune: „pe cale, vestiţi împărăţia cerurilor este aproape. Vindecaţi bolnavi, înviaţi pe cei morţi, curăţiţi pe cei leproşi, alungaţi demonii.” (Mt. 10,7-8). Iar Marcu ne relatează: „Ei au plecat şi au propovăduit pocăinţa. Alungau diavolii, ungeau cu untdelemn şi vindecau.” (Mc 6,12-13).

152

Aceste ungeri nu au aici un caracter medicinal; prin mâinile apostolilor, ele devin simboluri rituale: sunt făcute nu în virtutea puterii vindecării care se aşteaptă de la untdelemn, ci în numele şi cu puterea lui Cristos, ca şi botezul. Ungerea bolnavilor, arată în mod simbolic credinţa apostolilor, eventual a bolnavilor şi cheamă la puterea lui Cristos împotriva răului şi pentru viaţă. „A face pocăinţă, a fi vindecat” trupeşte înseamnă „alungarea puterii demonice” şi deschiderea spaţiului astfel eliberat împărăţiei lui Dumnezeu; sacramentul nu are alt scop. După înviere, ucenicii vor continua, în numele lui Isus, gingăşia mântuitorului pentru bolnavi prin această rugăciune asupra lor, şi gestul ungerii pe care i-a învăţat El, făcând din acest sacrament celebrare comunitară. Epistola inspirată a sf. Iacob, ne este martor fidel. 4. E bolnav cineva dintre voi? Sacramentul ungerii bolnavilor e promulgat în epistola sf. Iacob. Autorul inspirat, iudeo-creştin, a adunat aici învăţăturile tradiţiei apostolice, fără a le da o ordine. Poate le-a primit aşa de la Iacob, „fratele” Domnului. La sfârşitul epistolei spune: „E bolnav cineva dintre voi? Să cheme bătrânii Bisericii ca să se roage pentru el, după ce-l vom unge cu untdelemn în numele Domnului. Rugăciunea făcută cu credinţă va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va însănătoşii, iar dacă a făcut păcate, i se vor ierta. Mărturisiţi-vă deci, uni altora, păcatele, şi rugaţi-vă unii pentru alţii ca să fiţi vindecaţi.” (Iac. 5,14-15) „Cineva dintre voi bolnav?” nu, în agonie, ieri era cu noi la muncă, la biserică… iată-l închis în cameră, poate la pat de o boală grea, ori de bătrâneţe înaintată. Ei bine, pentru că nu poate umbla, comunitatea va fi aceea care va veni la el, Biserica, în persoana „bătrânilor” va veni la el. Însuşi Cristos va veni la el. E nevoie de această venire a Bisericii, cu atât mai mult cu cât suferinţa izolează pe om. Cineva nu mai poate din cauza izolării, a descurajării, a oboselii: „Nu, nu mă mai pot ruga!” – din cauza durerii nu mai poate răbda. Dacă are nevoie de doctor, mai multă nevoie are de Dumnezeu care poate veni prin comunitatea mântuiri! „Să cheme bătrânii Bisericii…” e un sfat, nu e o poruncă: sacramentul nu e obligatoriu. Totuşi e bine să îndemne pe cei bolnavi să dorească să ceară acest sacrament. Căci bolnavul trebuie să ceară: lui i se adresează acest sfat de a chema pe bătrânii Bisericii. Asta înseamnă că e conştient, lucid şi doreşte sacramentul. Ungerea, nu e un rit magic: nu vindecă pe cineva în mod automat… „Bătrânii Bisericii” nu sunt cei mai învârstă din comunitate, dar sunt preoţii. Vor merge împreună să celebreze cu bolnavul, prietenii şi rudele lui, o liturghie solemnă acasă. Aceşti bătrâni se vor ruga asupra lui într-un gest tradiţional al braţelor întinse acestui sârman pe care Dumnezeu vrea să-l repună pe picioare dacă e sper binele lui.

153

Dacă se vor ruga asupra lui, după ce l-au uns cu untdelemn în numele Domnului… „Iar dacă a făcut păcate îi vor fi iertate.” Poate fi bolnav fără să aibă personal păcate pe conştiinţă, ci prin simpla apartenenţă la omenirea vinovată. Aşa cum Cristos cel nevinovat a suferit pentru noi cei vinovaţi. Vindecarea şi iertarea păcatelor, sunt legate între ele, ca boala de păcat. Rugăciunea şi ungerea, aduc deci mântuirea în profunzime pentru trup şi pentru suflet, pentru timp şi pentru veşnicie. Vindecarea trupului e totuşi pe primul plan, aşa cum e situaţia: „Dacă unul dintre noi e bolnav.” Chiar dacă cei cu puţină credinţă au reţineri, nu are nimeni dreptul să omită textul inspirat. Numai condiţiile cerute: „Dacă cineva e bolnav…dacă cineva e pe moarte.” Aviz celor care aşteaptă ultima clipă! …istoria a oscilat în practică şi în nomenclatură!… 5. Ungerea bolnavilor După război, o mişcare a preoţilor şi călugărilor din spitale, s-a ridicat împotriva acestor administrări grăbite a unor inconştienţi împotriva acestei denumiri de „Ultima Ungere” refuzând să admită că ar fi suficient aşa. Ei au cerut să li se restituie bolnavilor sacramentul lor ca afişul „Pericol de moarte” să fie rupt pentru a nu mai fi atât de traumatizantă întâlnirea dintre bolnav şi preot… Ultima ungere, care poate fi numită chiar mai bine ungerea bolnavilor, nu este numai sacramentul celor care se află la sfârşitul vieţii. Îl pot primi şi credincioşii care sunt într-o boală grea ori la bătrâneţe. Noul ritual, în introducerea pastorală precizează că se poate da ungerea: - înainte unei intervenţii chirurgicale ori de câte ori o boală serioasă, e cazul acestei intervenţii; - unui bătrân slăbit, chiar dacă nu este bolnav de o boală anume; - unui copil care înţelege întărirea pe care o dă acest sacrament (deci unui copil care poate face o bună împărtăşanie); - bolnavilor care au căzut în comă sau demenţă, dacă după credinţa lor anterioară se ştie că ar fi cerut-o. DAR NU atunci când preotul e chemat abia după ce a murit bolnavul, rolul său atunci e de a se ruga lui Dumnezeu să ierte păcatele răposatului şi să-l primească în Paradis. Acest sacrament poate fi repetat când boala se prelungeşte, ori devine din nou gravă. 6. Şi acum, ce-i de făcut? Acest sacrament, ca toate celelalte, e înainte de toate, un sacrament al credinţei. Al credinţei mele… sunt apăsat de vârstă sau boală? Cred că Dumnezeu se interesează de mine, mă întorc spre El în încercarea mea de a mă încredinţa lui. Deci credinţa mea trebuie să ceară, să vrea preoţii Bisericii, cum spune sf. Iacob… dacă nu prea sunt lucid sau credinţa mea este slabă, părinţii şi prieteni mei mă vor ajuta. Şi voi vedea în gestul lor iubirea pe care mi-o poartă.

154

Acest sacrament este – ca şi celelalte – o celebrare comunitară. Trebuie să trezească o adunare a familiei umane şi creştine în jurul unuia din membri săi suferinzi. Prezbiterii Bisericii de la început veneau în numele tuturor. O asemenea reuniune nu se improvizează; trebuie aleasă ziua, ora convenabilă familiei, prietenilor, vecinilor. Mai bine: se organizează celebrări colective de ungere a bolnavilor, când pot fi duşi la o biserică, pentru a trăi aici bucuria fraternităţii şi a rugăciunii în comun. Comunitatea creştină din cer şi de pe pământ participă la această bucurie, la acest sacrament, ca la toate celelalte. „Prin ungerea sfântă a bolnavilor şi rugăciunea preoţilor, Biserica întreagă încredinţează pe bolnavi lui Cristos cel răstignit şi înviat, ca El să-i mântuiască şi să-i aline. Mai mult, ea îi îndeamnă să se unească în mod liber cu Patima şi moartea lui Cristos ca să contribuie la binele întregului popor al lui Dumnezeu” (S.C. 11) Amin.

155

SACRAMENTELE 40 MASLUL 2 Catehetica are plăcuta obligaţie de a educa pe credincioşi cu privire la acest sacrament, pentru ca toţi să ştie bine ce au de făcut în asemenea situaţii şi să fie pregătiţi la această mare clipă, care este moartea. Prin botez ne-am făcut părtaşi ai puterii doctrinale, sacerdotale şi pastorale a lui Cristos. De fapt, ca şi profeţi, în timpul vieţii, noi trebuie să vestim moartea Domnului; ca preoţi trebuie să ne jertfim lui Cristos într-o jertfă supremă; ca păstori şi regi trebuie să ne stăpânim patimile, şi printr-o ultimă biruinţă asupra păcatului să săvârşim separarea voluntară de lucrurile trecătoare şi să ne dăm cu totul în braţele providenţei lui Dumnezeu. Multe sunt suferinţele ce se întâlnesc în această lume şi pentru a ne convinge despre aceasta este suficient să facem o vizită la spital… acolo unde medicii descoperă noi şi noi metode şi mijloace terapeutice. Însă în ciuda tuturor eforturilor, moartea nu o poate opri nimeni. Bolile, oricare ar fi ele, slăbesc trupul, moartea este sigură. Deseori sufletul este mai bolnav decât trupul – Isus îi iubea pe bolnavi şi îi ajuta. Să ascultăm cum îi iubeşte Isus pe bolnavi şi în zilele noastre. 1. Isus este aproape de cei bolnavi. Isus se interesează de cei bolnavi şi suferinzi; ei sunt imaginea sa de „om al durerii” îi atrage prin acea simpatie care se naşte în El prin faptul că a încercat cea ce încearcă şi oamenii: aceasta este mila. Adesea se întâmplă că numai pe această cale se poate apropia de oameni: de aceea nimeni nu este cruţat de durere. Pe această cale Isus se poate apropia de noi în mai multe feluri: dar şi prin acela al unei prezenţe deosebite, care dovedeşte o iubire deosebită, este sacramentul ungerii bolnavilor sau maslul. Preotul unge fruntea şi mâinile bolnavului cu uleiul consacrat în Joia Sfântă de câtre episcop şi pronunţând următoarele cuvinte: „Prin această ungere sfânt şi prin mila sa preaîndurătoare să te ajute Domnul cu harul Duhului Sfânt pentru ca iertându-ţi păcatele să te mântuiască şi să te aline” – acela care se apropie de bolnav nu este un achitator, dar un prieten. Şi acest prieten se apropie de noi oare numai pentru a face un gest şi a spune un cuvânt bun? Acest prieten ne dă ceea ce nici un alt prieten nu ne poate da, ne dă viaţa veşnică… o viaţă care nu se va sfârşi, spre deosebire de cea care se sfârşeşte; o viaţă în care ne vom bucura de o fericire nesfârşită, în timp ce se termină durerea din această viaţă, o viaţă în care ne vom bucura numai de prieteni în timp ce în această viaţă suntem atât de părăsiţi… Isus a vindecat mulţi bolnavi, în multe locuri, de cele mai diferite boli, fără nici un fel de medicament, ci numai cu un semn, cu un cuvânt (câteva exemple…).

156

Isus trimite apoi apostolii ca să vindece bolnavii. Ce-i drept, apostolii îi vindecau pe bolnavi, însă nu aşa ca Isus. Lui Isus îi era suficient un singur cuvânt, voinţa sa. Apostolii, din porunca lui Isus trebuiau să-i ungă pe bolnavi cu ulei. 2. Pentru bolnavi Isus înfiinţează un sacrament. După înălţarea lui Isus la ce, apostolii şi-au îndeplinit mandatul chiar şi cu privire la cei bolnavi. La întâlnirea lor cu bolnavii făceau chiar şi minuni. Pe vremea lui Isus şi a apostolilor, bolnavii erau adesea dispreţuiţi. Boala era considerată ca un blestem şi ca o pedeapsă din partea lui Dumnezeu. Cei afectaţi de boli infecţioase, leproşii, erau alungaţi din societate, erau scoşi afară din cetate. Mulţi dintre cei cu boli incurabile erau chiar omorâţi. Pentru îngrijirea bolnavilor era de trebuinţă multă dragoste şi jertfă. EX. În cartea lui Kurt Broysing intitulată: „Personalitatea omului” citim: „Este oare o ruşine de a fi bolnav?” Pe vremea celui de-al treilea Reich al lui Adolf Hitler mulţi slăbănogi şi bolnavi au fost exterminaţi. Ceea ce conta la Hitler era numai sângele curat. Bolnavii trebuiau eliminaţi ca populaţie inutilă şi chiar dăunătoare statului. Spre deosebire de toţi aceştia, Isus îi iubeşte pe cei bolnavi; ei sunt chemaţi de Dumnezeu. Cel ce a fost lovit de o boală gravă sau se află în primejdie de moarte, este mai aproape de Dumnezeu şi trebuie ajutat ca să-l caute sau să-l afle pe Domnul. Cristos – prietenul bolnavilor, pentru ei rămâne sub forme vizibile în Biserica sa prin sacramentul Maslului. Noi nu ştim nici ziua, nici ceasul în care Isus a înfiinţat acest sacrament, însă ştim precis că l-a înfiinţat – pe vremea apostolilor, maslul era ceva normal ca şi botezul, ca şi rugăciunea. Ceea ce vedeau cu toţii şi care se administra ca ceva obişnuit, nu mai avea trebuinţă să mai fie descris. Cu toate acestea, Duhul Sfânt s-a îngrijit ca şi despre acest sacrament să se scrie ceva în sfânta scriptură. L-a inspirat pe sf. Iacob să scrie prin anul 48, să scrie o scrisoare creştinilor din diaspora şi să dea instrucţiuni generale cu privire la viaţa de toate zilele a creştinilor, amintindu-le că în caz de boală, ei pot avea un ajutor deosebit dacă vor chema preotul. Scrisoare sf. Iacob (5,13-15) demonstrează că pe vrea apostolilor, preoţii administrau bolnavilor sf Maslu. 3. Creştinul în timpul bolii. Să mulţumim lui Dumnezeu care a înfiinţa acest sacrament. Bunul Păstor ne întovărăşeşte până în cea din urmă clipă a vieţii noastre. El dăruieşte, hrăneşte şi întăreşte viaţa harului. El restituie această viaţă în sacramentul pocăinţei. Într-o gravă primejdie, El se află din nou printre noi spre a ne vindeca. Boala este o încercare permisă de Dumnezeu pentru a ne curăţii. Cristos se află alături de noi, pentru a ne întoarce pe calea cea dreaptă. Când boala duce la moarte, Dumnezeu se apropie de căpătâiul muribundului şi-l întovărăşeşte prin noaptea întunecoasă a ultimelor clipe până la împărăţia cerească.

157

Cristos ne dă harul agoniei şi al învierii sale. Nimeni nu mai trebuie să se preocupe dacă este sau nu bolnav, să caute numai de a-l chema la timp pe preot şi atunci Cristos îl va asista şi nu-l va părăsi. După cum v-am spus cu alte ocazii, Isus ne-a înzestrat cu toate harurile necesare de care avem nevoie în toate lipsurile noastre, din clipa naşterii şi până la moarte; abia născuţi, ne-a sfinţit prin botez; ajungând la anii priceperii, ne-a hrănit sufletul cu însuşi trupul şi sângele său în sf. Împărtăşanie; căzuţi în păcat în timpul vieţii, ne dă baia curăţitoare a sf. spovezi. Dar va veni un timp, când vom avea cea mai mare nevoie de harului lui Dumnezeu şi acel timp va fi în ceasul bolii şi al durerii, ceasul morţii. Pentru acest ceas de mare cumpănă, Isus ne-a lăsat un sacrament special MASLUL, prin care ni se vor şterge ultimele rămăşiţe ale păcatelor, ni se va întări speranţa, ni se vor alina durerile şi dacă nu ne va vindeca totdeauna de bolile trupeşti, ne va da tăria necesară să le putem suporta, şi în acelaşi timp ne va ajuta să trecem cu bine pragul veşniciei. Creştinii noştri se gândesc aşa de puţin la acest sacrament, desigur pentru că le este frică de moarte. Însă zadarnic ne-am amăgi, căci odată tot va trebui să murim şi deci e bine să fim pregătiţi pentru acel ceas de care va depinde toată veşnicia noastră. 4. Condiţiile cerute pentru primirea maslului. Mai întâi, cui trebuie acordat sacramentul şi în are timp? a) Atunci când un creştin se simte aproape de moarte, din cauza gravităţii bolii, sau din cauza bătrâneţii, va face bine să ceară ungerea bolnavilor; adesea însă, cel bolnav nu este în stare să înţeleagă gravitatea bolii şi atunci revine obligaţia celor apropiaţi lui sau celor care se ocupă de sănătatea lui, să cheme pe preot pentru a veni să-i administreze sacramentul maslului. b)Ungerea bolnavilor poate fi repetată, chiar şi în aceiaşi boală, dacă, trecând pericolul morţii, cel bolnav recade grav în boală. c)Acesta este un sacrament al celor vii, deci cine îl primeşte, trebuie să fie deja în harul lui Dumnezeu. De aceea, înainte de maslu de obicei se oficiază spovada. În cazul în care cel bolnav nu ar fi în stare să se spovedească, va fi suficient ca el să se căiască din inimă de toate păcatele sale, cel puţin printr-o căinţă desăvârşită. Sacramentul îi va ierta păcatele în afară că îi va da şi harul său propriu. d) E foarte bine ca bolnavul, cu ajutorul celor care îl asistă să primească acest sacrament cu încredere în bunătatea Domnului care îi va uşura durerile, îi va schimba îi merite pentru cer, suferinţele şi însăşi moarte. 5. Părţile sacramentului a) Materia: este uleiul de măslin, binecuvântat de episcop în Joia Sfântă. Aşa cum uleiul, însănătoşează rănile şi fortifică membrele( vezi ,,Samariteanul milostiv”, obiceiul alţilor de a se unge cu ulei), la fel sacramentul, care are ca materie uleiul, însănătoşează sufletul şi dă putere pentru ultima bătălie( în acele momente trebuie înfruntate ispite puternice din partea diavolului). a) Forma: Constă în cuvintele: ,,Prin această ungere sfântă şi prin mila sa preaîndurătoare să te ajute Domnul cu darul Duhului Sfânt… pentru ca iertându-ţi păcatele să te mântuiască şi să te aline: Amin”.

158

Această formulă se împarte în două. Pentru prima parte, şi de ci cu pronunţarea primei părţi se unge bolnavul pe frunte. Pentru şi odată cu pronunţarea celei de-a doua părţi i se ung bolnavului mâinile. 6. Administratorul: este preotul. Sacramentul ungerii bolnavilor devine o evanghelie chiar şi pentru noi care suntem sănătoşi: ne învaţă că împărăţia lui Dumnezeu nu se apropie, nu se realizează fără luptă, fără suferinţă, fără cruce, fără încercare. Orice om care suferă este o pagină de evanghelie vie a fraţilor noştri care se află în durere, spre învăţătura noastră. Ungerea bolnavilor nu este sacramentul numai acelora care sunt la sfârşitul vieţii. De aceea timpul oportun pentru al primi începe atunci când creştinul din cauza bolii sau a bătrâneţii, începe să fie în pericol de moarte atunci când starea sănătăţi lui este în mod serios compromisă . Deci dacă dorim binele bolnavilor noştri. Dacă avem faţă de ei aceeaşi milă ca şi Isus, atunci să nu-i lipsim de acel sacrament, care îi apropie de Isus, de Biserică şi de Împărăţia lui Dumnezeu!… Amin.

159

SACRAMENTELE 41 MASLUL 3 1. Roadele sacramentului. Cu acest sacrament: Ne este mărit harul sfinţitor (sau ne este dat dacă nul posedăm). Se iartă păcatele de moarte (atunci când bolnavul nu este în stare săşi mărturisească mai întâi păcatele pentru că e cuprins de prea mare durere sau nu este în deplina capacitate a intelectului) şi chiar şi cele veniale cu pedepsele vremelnice. Ne este acordat harul sacramental, pentru a învinge ultimele ispite şi să murim în sfinţenie. Cel bolnav dobândeşte tăria necesară pentru a suporta cu seninătate suferinţele şi chiar moartea, şi dobândeşte şi o mai mare încredere în Dumnezeu pentru a apărea în faţa lui la judecată. În sfârşit dobândeşte şi o uşurare fizică, şi uneori chiar vindecarea. Bucuria unui bolnav când primeşte o vizită: ,,Rază de mare” Acest sacrament este o vizită a lui Isus făcută sufletului creştin pentru al călăuzii la păşunile vieţii adevărate; o vizită care e preludiul pentru marele pas spre veşnicie; o vizită aducătoare de milă şi de iertare. De câte ori Mântuitorul în acele momente nu salvează sufletele de la moartea veşnică cu harurile extraordinare care produc o însănătoşire finală. Fericit este acela care în întâlnirea cu Isus din acel sacrament poare să aducă întreaga viaţă în bine, ca un creştin cu adevărat credincios! 2. Apostolatul bolnavilor. În fiecare an mulţi creştini mor fără preot şi fără sacramente pentru că nui nimeni care să se ocupe de dânşii în clipa supremă... Din vina cui? Lipsa de preoţi? Nu, indiferenţa bolnavului şi a rudelor sale mai apropiate, a casnicilor săi. Fiecare moare aşa cum a trăit: - fără Dumnezeu, fără preot şi fără Biserică. O atare moarte deseori este rodul meritat a unei vieţi trăită departe de Biserică şi de practicile religioase → roagă-te mereu ca să ai parte de o moarte bună. Apostolatul printre cei bolnavi: - se poate veni în ajutorul multora. Cum? Când vreunul dintre vecinii tăi este grav bolnav, cheamă preotul, convinge-l că trebuie să primească ultimele sacramente. Roagă-te pentru acel bolnav ca Dumnezeu să-i ofere curaj şi putere. 3. Apostolatul suferinţei. ,,Bolnavii sunt iubiţi de Dumnezeu într-un chip cu totul deosebit.” Spunea un sfânt. Însă păgânii aveau o părere diametral opusă. Prin suferinţă, Dumnezeu duce la mântuire şi adesea chiar la sănătate. Bolnavul este expus la cele mai mari ispite: descurajare, nemulţumire, neîncredere etc. boala ca şi sănătatea sunt daruri ale lui Dumnezeu, însă în zilele de infirmităţi corporale, este mult mai greu a-l lăuda şi a-l iubii pe Dumnezeu.

160

Rugăciunea de mulţumire a unui bolnav este o bucurie pentru Domnul. Ceea ce deseori nu se obţine de la Dumnezeu prin rugăciune, se poate obţine cu suferinţă. Dumnezeu răpune suferinţele unei boli pentru ca noi să le acceptăm şi să le oferim Lui. EX. În fiecare an, de Rusalii Sfântul Părinte lansează un apel către toţi bolnavii pentru ca să-şi ofere suferinţele lor pentru cei păgâni. →spre a fi apostoli ai suferinţei. Bolnavii care-şi oferă suferinţele lui Dumnezeu, sunt mădularele cele mai scumpe ale trupului Mistic a-l lui Isus Cristos. Există un apostolat al suferinţei adică o uniune a tuturor bolnavilor care-i oferă lui Dumnezeu durerile lor pentru scopuri deosebite ale Bisericii, pentru ca Dumnezeu să fie iubit şi să fie ispăşite toate păcatele din întreaga lume. EX. Sfânta Tereza de Lisieux oferea suferinţele ei pentru succesul misionarilor. 4. Răspunsul tău: Trebuie să-ţi doreşti ca şi tu într-o zi să poţi să primeşti acest sacrament în pace şi seninătate. El va fi aceea care te va introduce în veşnicie. Trebuie să te rogi pentru ca acea întâlnire cu Domnul Isus să-ţi fie spre întărire pentru marele pas. Între timp: a) Pregăteşte-te. Căci el dacă el e departe, el va veni cu siguranţă şi deci el va reflecta viaţa ta actuală. Aşa cum îţi este viaţa la fel îţi va fi şi moartea, se spune pe bună dreptate. Arborele cade în ce parte e înclinat. Ce spui despre un student care ar aştepta să i-a în mână cărţile abia în ziua examenului? La fel şi tu deci nu vei fi înţelept dacă pentru aţi pune viaţa în ordine vei aştepta acele clipe decisive. Însuşi Isus ne-a învăţat să fim gata: ,,Vegheaţi deci pentru că nu ştiţi nici clipa nici ceasul când va veni Domnul.” Dar gândul prezent al acestui sacrament, care va semna trecerea din această viaţă la cealaltă. Trebuie să fie un fapt de bucurie şi speranţă. Dacă l-am iubit pe Domnul el nu ne va lăsa în acela momente atât de importante: El va venii şi ne va ajuta ca să murim în pacea sa. EX. Sf. Tereza de Lisieux în clipa morţii suspina: ,,O, Isuse a venit timpul să te văd”, şi sf. Dominic Savio a murit în mod sfânt zicând: ,,Ce lucruri frumoase văd!” → la fel şi pentru tine, moartea va putea să fie o trecere dulce fericită spre Împărăţia veşnică, pe care Domnul o rezervă pentru cei care-l iubesc din toată inima. b) Roagă-te pentru acea ultimă zi a ta pentru ca în sacramentul bolnavilor să poţi afla întărirea harului şi consolarea lui Isus. EX. Ada Negri a lăsat scrisă această rugăciune a sa pentru ultima zi: ,,Fă Doamne, ca eu să mă desprind de ramura acestei vieţi fără plâns, pătrunsă da bine, ca de soare.” c) Ajută pe cei care au nevoie să primească acest sacrament. Să crezi cu siguranţă că al chema pe preot pentru a administra ungerea bolnavilor nu este dăunător ci folositor bolnavului!

161

Se gândeşte şi se zice de unii de venirea ministrului lui Dumnezeu, ar înspăimânta pe bolnav şi i-ar agrava boala. Este o prejudecată nelalocul ei şi dăunătoare; dimpotrivă cuvântul consolator al preotului şi harul conferit prin sacrament, vor reuşii uşurare pentru bolnav; o astfel de prejudecată l-ar expune să moară fără harul propriu ungerii sfinte şi poare fără iertarea lui Dumnezeu. Şti înţelegi prea bine că în acele cazuri persoanele care au datori să asiste pe cel bolnav trebuie să se preocupe şi de moartea sa creştinească pentru care la timpul potrivit trebuia să-l cheme pe preot. Chiar tu însuţi poţi dacă e necesar să iei această iniţiativă, sau cel puţin să te străduieşti pentru ca acea chemare să se facă cât mai grabnic. Se poate întâmpla să fi prezent la un accident pe stradă. În cazul în care ar fi accidentaţi grav, vei face foarte bine mergând să chemi un preot sau sugerând cuvinte de credinţă şi de încredere în Dumnezeu, celor nenorociţi să le spuneţi o iaculatorie ca: ,,Isuse al meu, ai milă de mine!” Aceasta ar fi un act de dragoste mare, o acţiune cu adevărat sfântă. d) Ocupă-te pentru că atunci când vine părintele totul să fie gata. În felul acesta vei face să se vadă că ai făcut ceva şi că eşti un copil de treabă. (În camera bolnavului se va pregătii o masă acoperită cu o faţă de masă albă. Pe ea se vor pune o cruce şi două lumânări; un pahar cu apă binecuvântată şi o farfurie cu puţină vată.) Apoi unit cu toţi cei prezenţi, vei răspunde la intervenţiile preotului pentru ca totul să se desfăşoare cu cea mai mare fervoare şi pioasă participare pe cât posibil. Nu e înţelept ca în acele momente să te dedai cu lacrimi compătimitoare. Trebuie să-l ajuţi pe bolnav să primească sacramentul şi să-l consolezi prin rugăciunile ce se fac pentru el. Concluzie: Ungerea bolnavilor nu este numai sacramentul acelora care sunt la sfârşitul vieţii. De aceea timpul potrivit pentru a-l primi începe atunci când creştinul din cauza boli sau a bătrâneţii începe să fie în pericol de moarte atunci când starea sănătăţii lui este serios compromisă. Preotul nu are moartea în buzunar! În numele lui Isus Biserica propune ungerea bolnavilor: - celor care se vor prezenta la o operaţie serioasă; - celor care simt că boala se agravează şi le marchează viaţa; - persoanelor în vârstă a căror sănătate şi putere scad din zi în zi; - celor care ştiu că nici o putere omenească nu-i mai poate vindeca. Deci, dacă dorim binele bolnavilor noştri, dacă avem faţă de ei aceiaşi milă ca şi Isus, atunci să nu-i lipsim de acest sacrament care îi apropie de Isus, de Biserică şi de împărăţia lui Dumnezeu. Amin. EXEMPLE… 1. Un ţăran robust lucra la câmp cu un tractor greu. Din depărtare un copil se uita la manevrele lui. La o curbă, într-un loc unde terenul era destul de înclinat, tractorul s-a răsturnat şi ţăranul a rămas acolo cu grave lovituri într-o poziţie din care era imposibil să le luat. Copilul văzând situaţia, imediat a alergat

162

să ceară ajutor, apoi s-a întors la locul accidentului şi dându-şi seama de situaţia în care se afla sărmanul, văzând şi aşteptând să vină ajutorul, a mers alături de nefericit spunându-i cuvinte de încredere în Dumnezeu şi de lăsare în voinţa sa. Au venit apoi şi ajutoarele, l-au scos afară şi i-au oferit primele îngrijiri. Totuşi, puţin timp după aceea, a murit. (Cum judeci comportarea copilului?) 2. Sf. Carol Boromeu, nu voia ca moartea să fie reprezentată cu o coasă; ar fi fost prea trist. Voia ca în mână să i se pună o cheie de aur. De fapt deschide Paradisul. Sf. Angela Americii, cade la Crerena grav bolnavă. Când i se anunţă că moartea este foarte aproape, sărind de bucurie, se aşează pe pat şi începe a vorbi despre ce cu atare entuziasm încât după o jumătate de oră de discurs se simţi vindecată pe deplin. Atunci sfânta a început a plânge… nu a voit nimic care s-o liniştească. Chopien, după ce s-a întors la Cristos în ultimele clipe i-a spus prietenului său Jelovschi: „Mor mulţumit, am ajuns la izvorul fericirii pe care atâta timp lam căutat zadarnic aiurea!” 3. Alban Stalţ, scrie în 1877: „Pe vremea construirii căii ferate din Baden, din cauza prăbuşiri terenului, un muncitor italian a fost lovit grav la cap. Doctorul, a informat-o pe sora infirmieră că acesta era un caz grav şi că ar fi bine ca pacientului să i se administreze sf. sacramente, atâta vreme cât nu e prea târziu. Rănitul ascultase cuvintele medicului. O chemă pe sora şi plângând îi spuse: Nu, nu se poate, Domnul va veni să mă vindece pentru că eu trebuie să mă reîntorc la Torino la soţia şi copii mei. Primi cele din urmă sacramente cu o adevărată credinţă creştină şi după două zile îi spuse sorei: ai văzut că Dumnezeu m-a ajutat. Într-adevăr după patru zile, el a putut să meargă la Torino… au povestit deseori această pildă muribunzilor, pentru ca şi ei să primească cu încredere ultimele sacramente şi deseori au constata nu numai o mare încredere în Dumnezeu în acele momente critice ci chiar şi surprinzătoare vindecări.” 4. Un tânăr grav bolnav, a chemat din timp preotul şi a primit ultimele sacramente. Unii vecine care îl întrebaseră cu puţin timp înainte dacă era necesar să chema preotul tocmai atunci, îi răspunse: scumpul meu prieten, mai bine cu trei zile înainte, decât cu trei minute mai târziu. Nu se asigură nimeni împotriva grindinei numai în clipa când începe să plouă cu gheaţă. Chiar şi astăzi poate fi prea târziu!” 6. Întâmplarea mea la Hălăuceşti cu acel bătrân care n-a voit să primească maslul!… până la urmă l-a primit şi a mai trăit trei ani. Se temea că eu am moartea în buzunar. Că dacă l-am uns s-a terminat cu el, l-am spovedit, l-am şi expediat pe lumea cealaltă. Mentalitate păgână absolut.

163

7. De fiecare dată când am posibilitatea să discut cu un bolnav, îl sfătuiesc să se resemneze la voinţa lui Dumnezeu şi astfel să-şi unească suferinţele cu ale lui Isus şi să le ofere Tatălui Ceresc ca ispăşire pentru păcatele personale şi pentru ale lumii întregi. (De suferit tot suferim şi ar fi păcat să suferim deznădăjduiţi, cu pumnii strânşi). Suferinţa este o comoară pe care ne-a încredinţat-o Dumnezeu în bunătatea sa, o comoară care trebuie valorificată la maximum.

164

Introducere la sacramentele Preoţiei şi Căsătoriei. După sacramentele mântuirii şi ale sfinţirii personale, urmează cele privitoare la stările sau condiţiile vieţii creştine: PREOŢIA ŞI CĂSĂTORIA. Toate sacramentele au relaţia cu Biserica, însă prin aceste două sacramente, însăşi Biserica este construită şi reînnoită. Cel ce le primeşte este înrolat într-o condiţie deosebită a vieţii creştine. Cea mai mare parte dintre creştini uneia dintre aceste stări. Omul este o fiinţă socială. Şi cea mai profundă tendinţă a lui este dragostea. Cine printr-o sfântă dedicaţie şi cu toate puterile sale îi slujeşte pe alţii, numai unul ca acesta va putea ajunge la dezvoltarea normală a personalităţii sale. Cu aceste sacramente ale stării vieţi creştine, dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele este îndrumată spre o misiune înaltă şi nobilă în împărăţia lui Dumnezeu, iar necesitatea dragostei primeşte un scop, o misiune şi o consacrare. Cu sfânta Euharistie, Cristos se dăruieşte nouă în comunitate. În sacramentele stării creştine, el ne cheamă la cooperarea dragostei în slujba poporului şi a Bisericii. Starea sacerdotală, este starea dragostei de Dumnezeu destinat al asimila pe Cristos, cap şi Tată, oamenilor, care au ca şi el misiunea şi puterea de a distribui familiei creştine la timpul oportun hrana cuvântului lui Dumnezeu şi hrana Euharistică. În sacramentul căsătoriei, Cristos binecuvântează şi consfinţeşte dăruirea dragostei a două persoane şi le înalţă la cea mai înaltă misiune: adică aceea de a dărui lui Dumnezeu şi Bisericii – după duh – fii şi fiice pe care i-a născut acestei lumi, după trup. În felul acesta cele două sacramente sunt orânduite spre mântuirea întregi Biserici, a întregii omeniri şi sunt un reflex al mântuirii fiecărui om.

165

SACRAMENTELE 42 PREOŢIA 1 EX. Cineva a pus pe bazele lui Cristos, cu privire la preot, aceste cuvinte: ,,Preotule am nevoie de mâinile tale pentru a continua să binecuvântez; am nevoie de buzele tale pentru a continua să vorbesc; am nevoie de trupul tău pentru a continua să sufăr; am nevoie de inima ta pentru a continua să iubesc; am nevoie de tine pentru a continua să mântuiesc” Cine se poate lipsi nu numai acum dar vreodată, de serviciile preotului? De-abia născut cine te-a spălat de păcatul strămoşesc şi te-a renăscut la viaţa supranaturală prin botez? Cine te-a pregătit pentru prima Sf. Împărtăşanie, pentru mir? Cine ţi-a binecuvântat unirea căsătoriei tale? Cine ţi-a învăţat copiii ca să se teme de păcat şi să te cinstească pe tine: tată şi mamă? Când păcatul te-a pătat, mustrat, tulburat, cine ţi-a redat harul sfinţitor şi pacea sufletească? Sufletul tău însetat şi flămânzit cine ţi la hrănit cu trupul şi sângele lui Cristos? Pe patul de moarte cine te mângâie, te încurajează, te linişteşte, te recomandă lui Dumnezeu ca să-ţi dirijeze paşii spre Paradis? Când îţi vei da sufletul, cine-ţi va conduce trupul la ultima sa locuinţă şi cine-ţi va binecuvânta mormântul ca să nu zaci în groapă profană? Apoi cine se va ruga pentru tine ca Dumnezeu să te numere printre aleşii săi şi să te invite în patria glorioasă? NIMENI altul decât acela: PREOTUL pe care trebuie să-l primeşti să-l asculţi şi să-l iubeşti ca pe trimisul Domnului Iată aşadar preoţia şi preotul despre care vom începe să vorbim astăzi! Un adevărat dar a lui Cristos făcut Bisericii şi ţie. Toate acestea intră în planul minunat a-l răscumpărării care va trebui să se perpetueze de-a lungul secolelor şi să se răspândească pe toată suprafaţa pământului. După învierea sa Isus ar fi putut să rămână printre noi să continue şi în mod extern opera de sfinţenie: El să ne înveţe, el să ne sfinţească, acordându-ne sacramentele, El să ne călăuzească spre Tatăl Ceresc. De fapt El este Marele Preot, unicul întăritor între Tatăl şi noi. Dar Isus a voit să ne profesăm credinţa şi a stabilit să lucreze la mântuirea noastră. În mod invizibil dându-ne harul al cărui izvor şi dăruitor este. Vizibil prin miniştrii săi preoţii şi episcopii. Aceştia sunt care în exercitarea puterilor sfinte, urmează pe apostoli şi au primit pentru acest neînsemnat oficiu, un sacrament special pe care-l numiră: ,,Ordinul Sfânt.” 1. De ce a orânduit Isus Preoţia? Sacramentul Ordinul sacru, poartă acest nume pentru că stabileşte o ordine în exercitarea puterilor sfinte; prin el se creează o ierarhie a puterilor culminând cu cel al episcopatului şi prin această ordine de oficii şi puteri

166

Biserica săvârşeşte binele pentru toate sufletele: învăţând şi sfinţind sufletele ca să poate ajunge la fericirea cerului. E vorba deci de puteri pe care Isus le are de la Tatăl şi pe care El le-a dat apostolilor şi tuturor acelora care sunt în Biserică continuatorii operei sale. Aşadar preoţii şi episcopii sunt cooperatorii lui Dumnezeu şi ambasadorii lui Cristos, ei în virtutea puteri lor primite prin ordinaţiune, fac şi vor face deci şi ceea ce Isus făcea, adică: învăţa pe oameni, dau harul şi conduc. Invizibil dar în mod eficace, Isus este prezent în lume, în Biserica sa atunci când preoţii administrează sacramentele, vestesc cuvântul său sfânt, călăuzesc sufletele; şi încă mai mult atunci când episcopii miruiesc şi consacră pe preoţii şi chiar pe episcopii pentru a menţine în Biserică misterele sfinte şi a perpetua puterile pe care ei le exercită. 2. Isus a orânduit preoţia. Isus a instituit acest sacrament în mod gradat, alegând pe apostoli, instruindu-i şi comunicându-le în mod succesiv următoarele puteri: a) La cina de pe urmă, când le-a spus apostolilor „Faceţi aceasta în amintirea mea” le-a dat lor şi succesorilor lor puterea de a consacra sf. Împărtăşanie şi de a celebra sf. Liturghie. b) În Cenacol în seara paştelui apărând apostolilor şi spunându-le cuvintele – după ce a suflat asupra lor „Primiţi pe Duhul Sfânt, cărora le veţi ierta păcatele vor fie iertate şi cărora le veţi ţine vor fi ţinute!” le-a dat puterea de a ierta păcatele! c) În timp de 40 de zile Isus vorbindu-le apostolilor despre cele ce priveau împărăţia lui Dumnezeu, i-a învăţat modul de a conduce sufletele, de a le sfinţii, de a le învăţa şi de a transmite puterile primite le la El. prin acordarea acestor puteri apostolilor şi urmaşilor lor, Isus a orânduit sacramentul ordinului în următoarele grade: diacon preot şi episcop. 3. Treptele preoţiei. Biserica, după cum se spune, este „Trupul mistic al lui Cristos”. Dar fiind pe acest pământ compusă din oameni, are nevoie de organizare exterioară ierarhică care este constituită din grade mereu mai înalte, din funcţii mereu mai vaste. EX. La şcoală ai profesori care te învaţă, dar ei depind de directori, care la rândul lui depinde de direcţia învăţământului judeţean, care la rândul ei depinde de ministerul învăţământului, superiorul ce mai înalt. La fel este şi în Biserică: preotul este acela care îţi acordă sf. sacramente, dar peste el este episcopul care are puteri spirituale mai ample, dar şi episcopul este coordonat de altcineva şi anume de Sf. Părinte Papa de la Roma, de care ascultă toţi preoţii şi episcopii, ca şi toţi creştinii catolici din lume pentru că el este conducătorul suprem al Bisericii noastre romano-catolice. Am spus mai sus că gradele ordinului sfânt sunt: diaconatul, prezbiteratul, episcopatul. Ele au fost instituite de Isus. Dar Biserica a mai creat şi altele care deşi nu sunt sacramente, sunt capabile să confere puterea de a săvârşi unele funcţiuni sfinte. Ele sunt: lectoratul şi acolitatul.

167

Aceste grade se obişnuiesc a se împărţi în două grupe: majore şi minore. Şi iată-le în continuare în misiunile lor proprii: a. Minore:  Lectorul care are facultatea de a citi lecturile sacre şi  Acolitul care slujeşte la Sf. Liturghie şi la funcţiile sacre. b. Majore:  Diaconul care ajută pe preot la sfânta Liturghie, câtă sfânta evanghelie, botează, cunună, înmormântează, împărtăşeşte şi predică.  Preotul care celebrează sf. Liturghie, administrează sf. sacramente, predică şi se îngrijeşte de suflete.  Episcopul care are toate puterile preotului şi în plus administrează mirul şi preoţia. Deci administrează toate sacramentele şi toate riturile sacre, în plus are conducerea tuturor sufletelor din dieceza sa şi în unire cu ceilalţi episcopii şi cu marele pontif, conduce pe toţi credincioşii Bisericii. 4. Părţile şi ceremonia hirotonirii. a) Materia: în ordinele care nu sunt sacrament, ea constă în prezentarea obiectelor proprii funcţiunii fiecăreia, grad al ordinului: cartea de lecturi pentru lectori. În ordinele care sunt sacrament constă în impunerea mâinilor din partea episcopului pe capul celor care trebuie sfinţiţi. b) Forma: sunt cuvintele care sunt pronunţate de ministru în momentul în care se aplică materia. c) Ministrul: este numai episcopul; în cazul consacrării unui episcop, este un episcop cu alţi doi episcopii consacraţi. 5. Efectele preoţiei. Iată efectele care sunt produse prin lucrarea lui Cristos odată cu administrarea acestui sacrament: a) Măreşte harul sfinţitor, ca şi celelalte sacramente ale celor vi. b) Conferirea harului sacramental, constând în dreptul de a avea pentru toată viaţa toate ajutoarele necesare pentru a putea îndeplini bine ministerul preoţesc. c) Caracterul de neşters de slujitor al Domnului, prin participarea pe care cel hirotonit o are la preoţia lui Cristos. Amin.

168

SACRAMENTELE 43 PREOŢIA 2 Isus Cristos a început să evanghelizeze lumea şi s-o convertească prin cuvântul său întărit de minuni uluitoare. Dar el nu procedează aşa; se mulţumeşte să pregătească câţiva ucenici pe care îi trimite apoi în lume ca să predice evanghelia. Cu dragoste şi răbdare le explică învăţătura sa, îi dojeneşte pentru căderile lor pentru ai corija, îi formează încetul cu încetul la o viaţă de renunţare, de sacrificiu, de zel, de dăruire în slujirea altora, de perfecţiune. E drept, apostolii sunt oameni cu destule imperfecţiuni, dar ataşaţi trup şi suflete de învăţătorul lor, atenţi şi docili la învăţăturile pe care le primesc deşi cu toată bunătatea lor nu vor reuşi să înţeleagă şi să urmeze perfect aceste învăţături, până la coborârea Duhului Sfânt. Seminarul, nu este altceva decât şcoala iubirii lui Cristos pe care au urmat-o şi apostolii, o şcoală în care se predau aceleaşi învăţături care au ieşit odinioară de pe buzele lui Isus Cristos în care se practică spiritul de disciplină şi pietate inspirat de Isus Cristos. Iar un tânăr care a auzit chemarea lui Isus a venit în seminar, trebuie să-l simtă permanent în preajma sa să-i asculte cu bucurie şi docilitate spre a deveni un apostol bine pregătit şi destoinic. Conciliul Tridentin a hotărât ca acele vaze destinate să dezvolte şi să cultive chemările la preoţie să se numească seminarii: cuvântul latin ,, seminarium” înseamnă pepinieră, pământ în care este aruncată sămânţa şi creşte. Aşadar, seminarul este terenul în care este păstrată şi cultivată sămânţa chemării la preoţie. Este absolut necesar acest germen, această sămânţă a chemării la preoţie să se cultive şi să se dezvolte într-un seminar, adică într-un loc retras, într-un climat de tăcere şi rugăciune, izolat cumva de zgomotul, de agitaţia, de distracţiile lumii aşa cum e necesar ca agricultorul să ascundă sămânţa în pământ într-un mormânt. Altfel, dacă o lasă la suprafaţa pământului, nu poate rodi: o mănâncă păsările, o arde soarele, sau o va bate vântul. Sămânţa îngropată de semănător în pământ se despoaie de coaja de pe ea „putrezeşte” suferă un fel de moarte, ca preludiul misterios a noii vieţi. Aceia şi lege trebuie să o urmeze sămânţa chemării la preoţie, care se cultivă în seminar. Seminaristul trebuie să se despoie de omul cel vechi pentru a se transforma într-un om nou. Fiecare seminarist intră în seminar cu anumite înclinaţii rele şi defecte: senzualitate, lăcomie, lipsă de dragoste faţă de cei din jur sporit de neascultare şi mândrie. De toate acestea trebuie să ne despoaie, pentru toate acestea trebuie să moară ca sămânţa în pământ. Dar sămânţa din pământ nu moare decât în aparenţă. Mai exact moare din ea ceea ce e nefolositor, dar rămâne germenul care hrănindu-se cu substanţele din pământ, creşte, iese la suprafaţă, devine o plantă nouă, verde, un spic încărcat cu boabe, sau un copac maiestos.

169

Minunată imagine a ceea ce trebuie să se întâmple în seminar! Germenul vocaţiei hrănit cu căldura şi harurile din seminar, de dezvoltă încetul cu încetul pentru ca la sfârşitul anilor din seminar să iasă un preot, această creatură frumoasă a lui Dumnezeu, capodopera atotputerniciei sale, arbore mistic plantat în grădina Bisericii pentru a produce roade de har, un preot care din sfinţenia acumulată din seminar, va împărtăşi şi sufletelor la care va fi trimis. Fără îndoială că sârguinţa pe care o depune un seminarist în ani pe care-i petrece în seminar în a se forma din punct de vedere intelectual, spiritual, este în raport direct proporţional cu ideea pe care o are despre sf. Preoţie pentru care este pregătit. EX. „O, preot al lui Cristos, dacă priveşti înălţimea cerului, tu eşti mai înalt decât el; dacă priveşti frumuseţea soarelui, a lunii şi a stelelor, tu eşti mai frumos decât ele; numai Dumnezeu, Creatorul tău se află deasupra ta. O preotule! Cine eşti tu? Nu eşti de la tine căci eşti scos din neant. Nu eşti destinat pentru tine, căci eşti mijlocitor la Dumnezeu; nu îţi aparţii, căci numai pentru Dumnezeu trebuie să trăieşti; nu eşti al tău, căci eşti slujitorul tuturor; nu eşti tu, căci eşti alt Cristos. Ce eşti aşadar? Nimic şi totul, o preotule!” Spune sfântul Cassian. Din această înşiruire ne-a uimit poate în mod deosebit expresia: „Preotul un alt Cristos!” Nu e prea mult spus? Nu este o exagerare? Nu! Căci însuşi Cristos lucrează în preot. EX. „Când preotul proclamă cuvântul lui Dumnezeu, Cristos însuşi e cel care vorbeşte; când preotul dezleagă la spovadă, Cristos însuşi este cel care dezleagă, de aceea preotul spune: Eu te dezleg în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. La sfânta Liturghie, preotul într-un fel este Cristos însuşi când în făptuieşte minunea prefacerii: Acesta este Trupul meu; Acesta este Sângele meu, şi nu spune acesta este Trupul lui Cristos; acesta este Sângele lui Cristos.” Spune Vatican II. EX. „Cât de mare şi vrednică de cinste este menirea preotului. Lui a fost dat ca prin cuvintele sfinte să consacre pe Domnul măririi, să-l binecuvânteze cu buzele sale, să-l ţină în mâini, să-l consume şi să-l dea şi altora! Dacă Dumnezeu ar descoperi omului demnitatea preotului, poate că omul ar muri, nar putea suporta atâta măreţie…” Imitaţiunea lui Cristos. Dacă preotul îl reprezintă pe Dumnezeu pe pământ, evident că el trebuie să imite în cel mai grad posibil însuşi sfinţenia lui Dumnezeu. Mai mult ca oricui, preotului îi adresează Isus cuvintele: „Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru din cer este desăvârşit!” Trăim într-o lume bolnavă. Trăim într-o lume civilizată fără suflet, o civilizaţie a păcatului, într-o epocă de materialism sufocant în care valorile spirituale şi morale au fost abandonate. Trăim într-o lume care este în mare

170

apostazie de la învăţătura lui Cristos: popoarele, aşa numite creştine, fiind un scandal pentru popoarele păgâne. Această apostazie de la Evanghelie a început cu renaşterea şi a continuat cu revolta protestantă apoi cu iluminismul, raţionalismul, pozitivismul, idealismul şi alte ideologii pentru ca astăzi să continue cu cultul idolatric al progresului ştiinţific şi tehnic care îl smulge pe Dumnezeu din sufletele oamenilor. Această lume nu poate avea alt medic care să o vindece, decât pe Cristos, iar infirmierii sunt preoţii, pentru a reda lumii valorile supranaturale şi veşnice. Seminaristul se pregăteşte să devină preot, iar preotul nu este un membru oarecare, ci este un membru privilegiat, un membru de elită, în mod superior răscumpărat ca şi sfânta Fecioară, ocupând un loc deosebit; el este lumina aşezată în candelabru ca să lumineze tuturor. De aceea el este mai mult ca un laic chemat la sfinţenie. Răspunderea de a ne sfinţii, îi apasă mai greu pe ei decât pe cei din lume, căci „Cui i s-a dat mult, mult i se va cere!” EX. „Oameni ca toţi ceilalţi, dar chemaţi mai mult decât ceilalţi la sfinţenie, nişte condamnaţi la sfinţenie forţată, iată ce sunt preoţii!” Spune scriitorul Francois M. Preotul e puntea dintre cer şi pământ, dintre Dumnezeu şi oameni, sacra pe care Dumnezeu coboară la oameni şi oamenii urcă la Dumnezeu. Cum se va face legătura dintre cer şi pământ, dintre Dumnezeu şi oameni, dacă puntea, scara, e frântă, dacă mijlocitorul dintre Dumnezeu şi oameni e separat de Dumnezeu? Într-un cuvânt, seminaristul trebuie să înveţe, să se perfecţioneze intelectual, dar mai ales trebuie să se sfinţească pentru ca mai apoi să devină un preot sfânt, pentru că noi creştinii avem nevoie şi aşteptăm ca preotul să fie sfânt. Vă invit iubiţi credincioşi, la sfârşitul meditaţiei în care am însoţit paşii unui seminarist, vă invit zic, ca împreună să ne rugăm pentru toţi aceşti tineri: ca Dumnezeu să le dea o inimă generoasă de renunţare, de sacrificiu, de jertfă, să se pregătească sârguincios intelectual şi spiritual pentru ca astfel pregătiţi, ajungând preoţi, să vină şi să ne slujească cât mai bine pe noi credincioşii, care aşteptăm cu drag şi cu nerăbdare. Amin. I. Cine poate fi sfinţit preot? 1. Cel care este chemat. – Dumnezeu cheamă mulţi tineri prin glasul conştiinţei, printr-o inspiraţie, printr-o întrebare: „N-ai vrea să devii preot?… ar fii ceva frumos… Dumnezeu te cheamă!” Dumnezeu l-a chemat pe tânărul Samuel …”Vorbeşte Doamne, că sluga ta ascultă!” Cel ce aude glasul lui Dumnezeu, trebuie să-l urmeze. Cel ce nu-l urmează din propria sa vină, comite un păcat. Unii nu au ţinut cont de chemarea lor, pentru că voiau să ducă o viaţă lumească, sau pentru că nu voiau să-i ofere

171

lui Dumnezeu nici un fel de jertfă. Unii tineri au depăşit multe dificultăţi…. Şi au urmat vocaţia lor cu cea mai mare sinceritate. 2. Cel care are o dreaptă intenţie. – O intenţie dreaptă aşa cum se cere la sfânta împărtăşanie, pentru că aceasta înseamnă mântuirea sufletului, slava lui Dumnezeu şi binele Bisericii, de pildă: marea trebuinţă pe care o are Biserica de noii preoţi. Însă ar avea o falsă intenţie cel care în preoţie ar căuta onoruri, să strângă averi, să evite responsabilitatea unei vieţi de familie, sau dacă ar căuta să trăiască pe cont propriu o viaţă de lux. Cel care este condus de asemenea idei sau sentimente, trebuie să-şi schimbe părerile sau să renunţe la preoţie. 3. Cel ce este înclinat sau apt. – Este inapt, cel lipsit de capacitate intelectuală, de un caracter bun, cel ce nu duce o viaţă neprihănită, cel ce are alte defecte mari, spirituale sau fizice încât să nu poată celebra sf. Liturghie. 4. Ultima hotărâre îi revine episcopului. – Vocaţia interioară ar putea să fie o înşelătorie. Omul se poate înşela chiar cu privire la propriile capacităţi. Dacă episcopul cheamă, înseamnă că vocaţia există. Dacă episcopul nu cheamă, înseamnă că nu există nici vocaţie. Dumnezeu va afla modul pentru ca toţi cei chemaţi să poată fi credincioşi vocaţiei lor. Odată intrat în seminar se întâlneşte o viaţă diferită de cea de afară, de renunţare, de disciplină totală, de supunere, de muncă, de studiu…regulamentul…în timp ce alţi tineri de seama lor… ei…! EX. Un dialog între doi muncitori: - Eu merg uneori la Liturghie. - Eu nu merg niciodată. Preoţii nu visează decât banii noştri. - Asta-i bună! Dar ei nu trebuie să mănânce ceva? - Nu! - Cum nu! - Sfinţii mâncau cum mănâncă ei? - Bine, dar preoţii nu sunt sfinţi. - În cazul acesta, dacă nu sunt sfinţi, la ce sunt buni??? EX. O studentă: „Pentru noi, un preot este un om care trăieşte din Dumnezeu. Îmi amintesc cum la vârsta de 23 de ani mă pregătea pentru prima dată să fac o vizită uni preot. Aveam în minte această idee că merg să văd pe cineva care trăieşte din Dumnezeu şi cu Dumnezeu. Pentru mine acesta era un preot; un om care trăieşte din Dumnezeu. Îmi spuneam că trebuie să văd aceasta, ori totul e o farsă. Voi preoţii nu vă daţi seama, că după asta vă judecăm, după mărturia aproape exterioară pe care o daţi pentru Dumnezeu. trebuie să constatăm că el trăieşte cu adevărat din Dumnezeu. În acest caz, pentru ateu, Dumnezeu care era imposibil devine posibil. Nu poţi să nu fi frapat, tulburat, răvăşit de un prieten care este un martor al lui Dumnezeu. Dacă nu este într-o măsură oarecare, asta nu i se iartă.” EX. Un ţăran: tragică reflexie cu privire la un preot predicator extraordinar, dar a cărui viaţă nu corespundea cu predicile fulminante pe care le ţinea credincioşilor săi: „Păcat , că preotul acesta mai coboară de la amvon!” Gropari sau salvatori ai Bisericii!!!

172

SACRAMENTELE 44 PREOŢIA 3 Preotul este un mister al lui Dumnezeu în această lume. Dumnezeu vine în lume prin preot; prin preot, lumea merge la Dumnezeu. Preotul sfinţit este introdus de Cristos în cercul restrâns al prietenilor şi al colaboratorilor săi. Cel ales nu-şi mai aparţine sieşi ci numai lui Dumnezeu. El nu trebuie să facă nimic pentru lume, ci totul numai pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Cristos imprimă în sufletul preotului un semn neşters, pentru a deveni asemenea cu El. Preotul în Biserică este cap, tot aşa cum Cristos este cap, deoarece Cristos îl face părtaş funcţiunii sale. Aşa cum El în cursul vieţii sale pământeşti împărţea haruri tuturor celor ce alergau la el, tot aşa preotul poate comunica darurile lui Cristos prin semne externe. Cristos se slujeşte de preot ca de un instrument cu care ne atinge, ca de un potir cu care ne împarte harurile sale, ca de o unealtă în gospodărie, care trebuie să fie totdeauna la îndemâna tuturor. Cristos îşi continuă lucrarea sa în lume, folosindu-se de preot ca de un instrument prin care El îşi exercită oficiul său preoţesc, pastoral, medicinal, de a învăţa… Nimeni nu poate primi demnitatea sacerdotală, fără un har special. Preotul are nevoie de haruri pentru el însuşi, pentru a putea trăi creştineşte după propria lui stare. Are nevoie de haruri pentru alţii, pentru aşi putea exercita cum se cuvine puterile sale sacre. Preotul, oricât de preot ar fi, rămâne tot om, chiar şi după hirotonisirea preoţească – este expus la primejdii şi la ispite, la care nu sunt expuşi restul credincioşilor. Preotul are în fiecare zi contat cu oamenii pe care trebuie să-i conducă la Cristos. Dacă un păcătos trebuie să se convertească, cuvântul omului nu este suficient. Mai înainte ca preotul să vorbească cu păcătosul, va trebui să-i vorbească lui Dumnezeu despre păcătos, pentru ca Dumnezeu să-i lumineze mintea şi să-i inspire cuvintele sale spre a le da o putere deosebită şi o putere de pătrundere în inima păcătosului. Preotul trebuie să fie luminat de Dumnezeu, pentru ca să poată spune adevărul; într-aceasta el trebuie să lumineze inimile şi minţile păcătoşilor, pentru ca să asculte cu dreptate, să creadă, şi să pună în practică cele ascultate – în toate acţiunile sale, preotul, este legat de harul lui Dumnezeu. În zilele noastre tot mai mulţi pun întrebarea: „Care este misterul existenţei preotului?” Cizmarul face ghete, croitorul face haine, medicul îngrijeşte bolile oamenilor, dar preotul, prin ce-şi justifică existenţa? Care este meseria lui? Gama răspunsurilor care se dau la aceste întrebări, este destul de largă: de la răspunsul „Preotul este un exploatator al poporului” şi până la

173

răspunsul „Preotul este însuşi Cristos care-şi prelungeşte în mod vizibil existenţa pe pământ.” Preotul este întrebat mereu: cine eşti? Ce faci tu? Aceasta este întrebarea care i s-a pus şi lui Ioan Botezătorul. O delegaţie oficială a fost trimisă de la Ierusalim spre ai pune întrebarea: „Cine eşti tu?…în mijlocul vostru se află unul pe care voi nu-l cunoaşteţi!” exact acesta este răspunsul pe care un preot trebuie să-l dea la întrebarea: „Cine eşti tu?” Eu sunt cel care dau mărturie în mijlocul vostru, sunt unul pe care voi nu-l cunoaşteţi. Acest cineva pe care voi nu-l cunoaşteţi este Cristos înviat prezent în Biserică şi în lume până la sfârşitul veacurilor.” Toţi preoţii, de la apostoli şi până la cei care vor auzi trâmbiţa îngerilor de apoi, nu sunt altceva decât un lanţ neîntrerupt de martori ai lui Cristos înviat prezent cu prezenţa sa nevăzută în lume – aceasta este calificarea, diploma preotului, martori calificaţi ai învierii. „Ce faci tu?” EX. „Preoţia este acea care deţine în inima omenirii pătate această putere de a ierta păcatele care în Fiul Omului îl dezvăluie pe Fiul lui Dumnezeu.” spune Francois M. Uimitoare putere pentru care iarăşi îngerii din ceruri îl invidiază pe preot. Ceea ce săvârşeşte preotul la confesional când păcătosul îngenunchează înaintea lui este o adevărată înviere sufletească, o minune mai mare decât învierea unui mort, înmormântat ca Lazăr de patru zile. Ceea ce săvârşeşte el la scaunul de spovadă e lucru la fel de extraordinar ca şi cel pe care-l săvârşeşte le altar când consacră Trupul Domnului. Judecătorii acestei lumi pot să deschidă sau să închidă porţile închisorilor, preotul cu puterea pe care o primeşte poate să închidă sau să deschidă cerul sau iadul. Puterea de a ierta păcatele, preoţii au exercitat-o întotdeauna chiar de la începutul Bisericii… „Ce faci tu?” – Învăţ poporul, catehizez tineretul şi copii. Bine, dar acest lucru îl poate face orice laic, orice dascăl cu puţină pregătire… construiesc bisericii, organizez coruri, fac contabilitate… dar toate acestea le poate face la fel de bine dacă nu cumva mai bine decât un preot, un laic; un inginer, un contabil, un muzician… Singurul răspuns este acesta: preotul este preot pentru a celebra euharistia. Dacă un preot trăieşte după hirotonire chiar şi numai o jumătate de ceas, exact cât îi este necesar ca să celebreze o sf. Liturghie, anii îndelungaţi de studiu şi de pregătire îi sunt îndeajuns răsplătiţi, el s-a realizat în viaţă. „Ce faci tu?” Predic cuvântul lui Dumnezeu… Vom fi întrebaţi şi noi de judecător dacă nu cumva am predicat, nu am criticat păcatele poporului şi acest lucru numai pentru a nu-i supăra, pentru a ne bucura de stima lor, pentru a nu-i şifona… câine mut…de aceea ori de câte ori predică preotul şi mustră, să ştiţi că de fapt Cristos este cel care face acest lucru prin gura preotului, Cristos care vă iubeşte şi iubindu-vă vă vrea numai şi numai binele…

174

„Ce faci tu?” Ca şi Cristos, preotul este chemat ca să fie un intermediar între Dumnezeu şi om, să-l aducă pe Dumnezeu la om şi pe om la Dumnezeu, o adevărată scară a lui Iacob, o scară înfiptă bine cu capătul de jos în pământ. Având rădăcini adânc înfipte în rândurile oamenilor din care au fost aleşi. Preoţii sunt chemaţi să prezinte în faţa lui Dumnezeu suferinţele, problemele, lacrimile oamenilor, greşelile lor spre a fi iertate. Ca şi preotul Aron de odinioară, preotul e chemat să poarte în inimă numele tuturor oamenilor, să fie cuprins de compătimire pentru slăbiciunile lor, să poarte înaintea Domnului poverile lor. Iată de ce trimisul Domnului – preotul, deşi nu construieşte blocuri, nu lucrează în mină, în fabrici, nu face poduri sau mai ştiu eu ce, totuşi el îşi are foarte bine conturat locul său în această societate existenţialistă care vrea să se descotorosească de Dumnezeu şi de tot ce este legat de Dumnezeu implicit de preot. „Dar ce e un preot?” Cine ar putea spune că nu are cât de cât o idee despre un preot? Idei insuflate de catehism, de propria experienţă, de visuri, de imaginile impuse de mediu sau cultură… Preotul e omul Liturghiei, al sacrului, omul Bisericii, slujitor al altarului, expert în morală…celibatar, separat de lume, un om cu sutană, în alb cu dantele, un om cu posibilităţi, cunoştinţe, aristocrat cu mâinile albe sau din contra sărac printre săraci, un om între oameni, luptător pentru egalitate, dreptate şi pace… funcţionarul sacramentelor, al pompelor funebre, sau de sărbătoare ale vieţii şi morţii…cel care formează un trio cu puterea civilă şi militară pentru că deţine autoritatea religioasă, ierarhică… Omul contemplaţiei, mijlocitor între Dumnezeu şi oameni… Ideile noastre despre preot se suprapun, se întretaie, se ascund, se contrazic, ca şi cum ne-am afla într-un labirint fără lumină. EX. Ajun de crăciun 1976. La radio France- Inter, Jaques Chanel îşi termină emisiunea intitulată ,,Radioscop” invitatul lui în această seară e don Helder Canara, arhiepiscop de Recife din Brazilia. E ora 18 şi dialogul se încheie cu aceste cuvinte: - Merçi… monseniore!… cum să vă spun? - Ziceţi frate! - Merçi frate! Preotul fratele meu? Mai ales pentru preot evoluţia actuală a istoriei se uneşte cu teologia pentru ai reda locul. Pe de o parte rolul laicului a evoluat în societate şi în Biserică. Odată cu generalizarea culturii, preotul nu mai este ca odinioară singurul deţinător al ştiinţei. Şi laicul e într-un fel un cleric, are o instruire religioasă. Mulţi laici au diplome în teologie, în ştiinţele biblice. Cât despre spiritualitate, cei botezaţi, chiar dacă nu sunt preoţi pot aduce un aport deosebit: ei animă grupuri, cu autoritate şi o strălucire pe care mulţi preoţi îl pot invidia.

175

Pe de altă parte, în societatea noastră secularizată, preotul nu mai are un rol social, nu mai este mecanismul comunităţii umane. Nu se mai recunoaşte demnitatea preoţească el nu mai are un loc pe podium e scos din şir. Însă preoţii nu plâng din cauza asta, din contra! Preotul e fericit că poate trăi printre fraţii săi ca şi Cristos. Nu mai e un funcţionar şi nici n-ar vrea să fie. Nu acceptă ca sfinţenia să-i amputeze drepturile de om; drepturile de muncă, drepturile la politică ( Fără a face din misiunea sa un instrument politic ) dreptul de a se îmbrăca cum toţi ceilalţi se îmbracă. Ca şi Cristos preotul refuză să fie separat. Cristos i-a trimis pe apostoli în lume ca să fie oameni între oameni. Preotul este deci fratele meu: eu sunt fratele lui, sora lui, în creştinism. Cu el, membre ale lui Cristos, cu el temple ale Duhului Sfânt împreună suntem poporul preoţesc în harul şi mijlocirea UNICULUI PREOT CRISTOS. Iată ce este preotul: om luat dintre oameni şi dat din nou oamenilor; părinte şi frate şi prieten. AMIN.

176

SACRAMENTELE 45 PREOŢIA 4 Dumnezeu cel nevăzut a ţinut legătura cu lumea văzută cu poporul său prin ,,trimişii săi”: Moise e un trimis, Isaia chemat fiind răspunde: ,,Iată-mă trimite-mă pe mine” profeţii Ioan Botezătorul sunt nişte trimişi în misiune limitată şi precisă. Dar preoţii adevăraţi profeţi de cele mai multe ori deranjează sunt incomozi. Misiunea profetului este grea, e vorba de a vestii în numele lui Dumnezeu şi nu este un lucru atât de simplu. Se mai adaugă apoi şi ostilităţile oamenilor→ cu toate acestea profeţii, preoţii există, Dumnezeu are nevoie de ei şi au nevoie de ei şi oamenii. Dumnezeu nu acţionează singur. Are nevoie de profeţi pentru că el nu se vede, glasul său nu răsună şi oamenii au nevoie să vadă cu ochii şi să audă glasul cu urechea… Dumnezeu are nevoie de om pentru a ajunge la om, se foloseşte de părinţi pentru a face ca fiinţele omeneşti să vină pe pământ; de învăţători pentru a-i învăţa pe elevi; de preoţi, de sfinţi, de profeţi pentru a-i conduce pe oameni, pe căile spiritului pentru a-i lumina, pentru a-i dojenii, pentru a-i corecta, pentru a-i stimula pentru a-i încuraja… Profetul nu este un personaj care apare odată la un secol. Biserica şi lumea au nevoie de profeţi ca de pâine. Dumnezeu nu lipseşte pe poporul său de profeţi fie de talia unui Ieremia sau Isaia sau de talia normală a unui preot (a unui tată de familie, a unei mame, a unui tânăr). Cum stau lucrurile cu profetul prin excelenţă preotul de astăzi? Acum pretutindeni rolul şi chiar existenţa preotului sunt contestate. EX. Papa Paul al IV-lea: ,,Spre imensa noastră durere şi spre plânsetul Bisericii credincioase vedem că este contestat, dezbătut, batjocorât, trădat , negat acest minister preoţesc, misterios şi admirabil, instituit de Dumnezeu şi ţâşnit din inima lui Cristos.” Preoţii astăzi: categorie discutată, maltratată pusă la stâlpul infamiei în filme discreditată din cauza greşelilor, din cauza dubiilor şi a ambiguităţii altora. Preotul este punctul cel mai sensibil al întregului sistem. Foarte puţini mai doresc să ajungă preoţi. Cu toate acestea Biserica, omenirea au nevoie de preoţi. Isus se va îngrijii să nu lipsească. Dar acest ceas de tulburări, această criză desigur că ne trebuia: numai crizele produc salturi, calitatea în istoria omenirii! Exodul din rândul preoţilor continuă, seminariile sunt goale, familiile sunt tot mai dispuse să sprijine eventualele începuturi de vocaţie sacerdotală în fiii lor. Preoţi în criză, preoţi mediocri, preoţi care fac alegeri ciudate în domeniul teologic şi politic, preoţi care dau scandal. Desigur nu lipsesc şi preoţii buni şi

177

sfinţi; poate sunt mai numeroşi decât mai înainte; probabil sunt mai pregătiţi din punct de vedere spiritual; dar atenţia se îndreaptă mai ales celui ce se află în dificultate sau creează dificultate pentru alţii. Este o furtună mare e un examen sever. În acest climat de răcire vrem să aprindem sau mai bine să arătăm lumina ce stă totdeauna deasupra capetelor noastre: ISUS BUNUL-PĂSTOR. Alţii pot greşii iar El, nu. El ştie că avem nevoie de păstori, şi nu va face să lipsească! Preotul este un om slab, firav, neputincios pe ai cărui umeri Dumnezeu a pus o responsabilitate uriaşă… → de aceea ori de câte ori preotul predică, mustră, acţionează să ştiţi că de fapt Cristos face acest lucru prin gura preotului. Cristos care ne iubeşte, iubindu-ne ne vrea numai şi numai binele! (Iată de ce trimisul Domnului – preotul ,deşi nu construieşte blocuri, nu lucrează în mină, în fabrici, nu face poduri sau mai ştiu eu ce, totuşi el are partea lui foarte bine conturat în această societate existenţialistă care vrea să se descotorosească de Dumnezeu şi de tot ce este legat de Dumnezeu implicit de preot.) …Cu temei sau fără temei a-l critica pe preot înseamnă a juca jocul diavolului, trădare a credinţei, a-l lui Cristos, trădare a lor înşişi: ucenici ai diavolului şi ai urmaşilor lui de pe pământ muncă voluntară pentru iad în speranţa că vor decoraţi de câtre diavol, sau că vor fi puşi în iad şefi peste nu ştiu câte cazane. → nu-l criticaţi, nu-l striviţi, nu-l călcaţi pe preot în picioare, pentru că aşa cum este el, pentru că fără el – preotul- nu ne putem mântui. I. Răspunsul tău: Ordinul sacru este uşor de a înţelege, este un dar mare de la Dumnezeu. Este ca şi o cheie a credinţei Bisericii şi a minunilor pe care ea le desfăşoară. Gândeşte-te puţin: fără preoţi nu s-ar mai putea vorbi de Euharistie; nu ar mai fi evanghelizare şi cateheză pentru suflet. Darul lui Dumnezeu – preoţia – deci: 1. Mulţumeşte înainte de toate. 2. Respectă acest dar al lui Dumnezeu, pe această persoană consacrată. Mare este demnitatea sa şi la fel de mari sunt puterile sale în Biserica lui Dumnezeu. EX. Sf. Francisc spunea că dacă ar fi întâlnit în acelaşi timp un preot şi un înger, ar fi salutat mai întâi pe preot şi apoi pe înger. Totuşi vei auzi şi vei vedea cum se vorbeşte despre preot, chiar şi printre creştini. Cine nu ştie să trăiască credinţa şi să practice legea Domnului caută pretexte pentru a spune rău despre alţii, mai ales despre miniştri lui Dumnezeu. Nu te mai lăsa dus de această greşeală, care adesea se aude în jurul tău. A scris pe bună dreptate Hello: „De ce atâtea atacuri la adresa preotului? Pentru că el este inima Bisericii. Fiind distrus păstorul se vor împrăştia oile.”

178

3. Să aperi pe preoţii noştii, căutând să arăţi cât de mult lucrează în tăcere şi cu mare sacrificiu pentru binele comunităţii creştine, ba chiar pentru binele tuturor. Respectă apoi pentru episcopul tău. La această dispoziţie de respect trebuie să incluzi şi pe persoanele care prin voturile sfinte au consacrare specială, adică pe călugări şi călugăriţe. Ei merită aceasta, datorită muncii pe care o depun în domeniul carităţii, a instruirii şi evanghelizării în ţările de misiunii! 4. Deschide-ţi inima faţă de preot, adică în afara respectului, oferă docilitate. El te va duce la Cristos şi te va ajuta în creşterea supranaturală şi dacă cumva ai căzut, el îţi va da în mod fratern mâna, pentru ca să te ridici şi să iei un nou avânt. Părinte… Va trebui cu alte cuvinte, să-l alegi ca pe o călăuză a ta, nu numai atunci când recurgi la ea, la obişnuita spovadă, dar totdeauna când ai nevoie de un cuvânt de întărire, de un sfat… Lumea este foarte vastă şi întortocheată şi a trăi înăuntrul ei fără a te rătăci, nu este un lucru uşor. Îţi trebuie un ghid. Ştiu bine că vei întâmpina greutăţi, să-ţi deschizi inima, dar trebuie să fi tare, trebuie să te învingi, judecând corect fără să te temi. Cel puţin ascultă-l atunci când îţi vorbeşte de pe altar sau de la catedră. Cuvintele lui sunt adevăr şi viaţă. 5. Să te rogi pentru toţi preoţii din lume: pentru misionari, pentru episcopul tău, pentru toţi episcopii din lume, pentru Papa, asupra căruia apasă cea mai mare responsabilitate în conducerea Bisericii. …Un scurt examen: care este atitudinea mea faţă de trimişii Domnului? Sunt eu conştient de importanţa lor pentru viaţa mea sufletească? Nu cumva fac parte din rândul acelora care dispreţuiesc, care contestă? Vă implor, rugaţi-vă pentru preoţi că au mare nevoie de rugăciune, căci responsabilitatea lor este uriaşă în faţa lui Dumnezeu. rugaţi-vă ca să poată să vă slujească cât mai bine. Închei meditaţia despre situaţia preotului contemporan, cu cuvintele pe care le-a adresat actualul papă Ioan Paul al II-lea, pelerinilor din piaţa sf. Petru din Roma, în ziua în care şi-a început pontificatul său, cuvinte, pe care le preiau şi vi le adresez în numele tuturor preoţilor: „Fraţilor, ajutaţi-ne să vă slujim!” Amin. EX. Împăratul Constantin cel Mare vedea în persoana preotului pe însuşi Isus. Atunci când în anul 325, când a convocat primul conciliu de la Nicea, împăratul, introdus în acea venerabilă adunare, a dorit să ocupe ultimul loc, atât de mult stima adunarea preoţească. Referitor la preoţi spunea: „Preotul deşi este împodobit cu o demnitate divină, este totuşi un om supus greşelii; dar nici o cădere nu trebuie să ne determine să diminuăm respectul pe care-l merită. Într-u cât mă priveşte dacă vreun preot ar putea să cadă în vreo greşeală fără să spun l-aş acoperi cu mantaua mea pentru al feri de privirile şi vorbele lumii”…

179

EX. Cardinalul Petru la Fonteine, patriarh de Veneţia, a făcut o vizită la o mănăstire. La urmă s-a întreţinut cu preoţii şi fraţii din comunitate. Printre ultimii vine şi portarul mănăstirii să sărute mâna patriarhului. Cardinalul care-l cunoştea ca un suflet bun şi evlavios, l-a întrebat: - Ce mai faci frăţioare, nu ai să-mi spui nimic? - Să-l iubim pe Dumnezeu pentru aşa e drept! - Şi nu te mai rogi pentru sărmanul patriarh de Veneţia? - Da eminenţă, mă rog. - Şi ce-i spui lui Dumnezeu pentru mine? - …ca să vă ardă, să vă ardă cu dragostea lui!” Aceiaşi rugăciune trebuie şi noi să i-o înălţăm lui Dumnezeu pentru preoţii noştri. „Doamne să ardă, să ardă cuprinşi de flăcările dragostei tale, să ardă pentru chemarea lor, să ardă pentru mântuirea sufletelor, să ardă pentru casa Domnului, să ardă pentru a te vedea în toate sufletele, în toţi oamenii, să ardă de iubire pentru mântuirea sufletelor lor şi a altora pentru care Dumnezeu i-a chemat… fă-i Doamne să ardă, să ardă…! EX. „Cum e păstorul tot aşa e şi poporul: preot sfânt, popor sfânt. Preot rău, oameni răi. Fiecare comunitate, fiecare parohie îi are preoţii pe care-i merită.” O comunitate care se roagă pentru preoţii săi, prin mijlocirea acestora primeşte de la Dumnezeu ceea ce a cerut. Cu cât mai multe vor fi rugăciunile şi jertfele pentru preoţii, cu atât mai mari vor fi harurile ce se vor acorda acelei comunităţi. În cazul când credincioşii nu se vor ruga pentru preoţii, el se află singur şi trebuie să ducă sarcinile multora, o sarcină pentru a spune aşa foarte mare şi gravă.

180

SACRAMENTELE 46 PREOŢIA 5 Celibatul preoţesc EX. Se spune că un pustnic dintre cei care au trăit în timpurile de demult, fiind răpit în extaz, l-a văzut pe mai marele diavolilor cu coroana pe cap, cu sceptrul în mână şi aşezat pe un tron; spiritele infernului veneau în faţa lui şi îi prezentau omagiile. La un moment dat se apropie de el un diavol, face o plecăciune şi stăpânul său îl întreabă: - De unde vii? - Vin dintr-o ţară îndepărtată, i-am înarmat pe oameni şi am declanşat un război; au fost distruse oraşe, au curs fluvii de sânge, au murit o mulţime de oameni - i. - În cât timp ai îndeplinit misiunea încredinţată? - Într-o lună. - Prea mult. Să fii bătut cu vergi. S-a prezentat al doilea spre aşi aduce omagiile. - Dar tu de unde vii? - De pe mare. Am stârnit furtuni puternice şi un mare număr de călători au murit în mare. - În cât timp ţi-ai îndeplinit misiunea? - În şase zile. - Prea mult. Să fi bătut cu vergi. Se apropie un al treilea de tron. - Dar tu, de unde vii? - Eu vin din pustiu. Am ispitit pe un pustnic care şi-a închinat viaţa lui Dumnezeu. I-am pus sub ochii imaginea plăcerii şi am reuşit să fac să cadă. - În cât timp ţi-ai îndeplinit misiunea? - În 40 de ani. Atunci mai marele diavolilor a coborât de pe tron, şi-a scos coroana de pe cap şi a pus-o pe capul acestui diavol, i-a pus sceptrul în mână şi dintr-un capăt în altul al infernului s-a auzit un strigăt prelung al victoriei, în ziua aceea a fost sărbătoare în iad. Acest fapt exprimă un mare adevăr; eforturile ispititorului sunt îndreptate în primul rând în această direcţie: când a reuşit să facă pe un om consacrat lui Dumnezeu să cadă, atunci cu siguranţă în iad e sărbătoare. Celibatul este lucrul care-l frapează cel mai mult pe observatorul superficial laic al preotului catolic. Într-o societate din ce în ce mai lipsită bun simţ, mai sexuală, celibatul preoţesc catolic e de ne înţeles sau e greşit înţeles. Unii nici nu-l consideră posibil şi nu cred că preoţii îl respectă; alţii ne consideră

181

nişte condamnaţi pe viaţă, condamnare pe care ne-o impunem într-un moment de zel nesăbuit. Sărmanul de el e aşa de frumuşel, dar ce păcat că şi-a încredinţat tinereţile în haina aceasta neagră. Aşa spune lumea şi este liberă să gândească ce vrea. Dar instinctul sănătos al poporului creştin îl binecuvântează pe preot pentru că s-a eliberat de legăturile trupeşti ale familiei pentru a se consacra total în serviciul său. (Preoţii ortodocşi care s-au plâns că fiind căsătoriţi le vine foarte greu!) Datorită celibatului său, preotul îşi atrage respectul şi încrederea multor suflete. EX. „E un lucru demonstrat că Biserica latină catolică îşi datorează vitalitatea sa înfloritoare şi în acelaşi timp unul din cele mai bune elemente ale forţei şi gloriei sale, CELIBATULUI BISERICESC şi de aceea se impune în cel mai înalt grad salvarea lui!” spune papa Benedict al XV-lea într-un discurs din 1920. De aceea astăzi mulţi din afara Bisericii organizează contra acestei instituţii. Dacă diavolul ar reuşii într-o zi să abolească, de desfiinţeze celibatul preoţesc, atunci în iad ar fi o mare serbătoare. Acea zi s-ar declara sărbătoare naţională. Această problemă nu este masa de lucru a papei. Nu se pune problema desfiinţării celibatului, chiar dacă unii doresc acest lucru. Fecioria sau celibatul abia era cunoscută în lumea păgână şi cea iudaică, trebuia să vină Isus Cristos pentru a ridica celibatul la onoarea cuvenită şi pentru a face cunoscută şi preţuită fecioria perpetuă. „Fecioria şi celibatul e o floare adusă pe pământ de însuşi Cuvântul întrupat!” spune sf. Atanaziu. I. Motivele celibatului. 1. Cei ce se ocupă de cele sfinte se cuvine să fie sfinţi şi curaţi. 2. Dăruirea totală cu inima neîmpărţită lui Cristos şi Bisericii sale. „Eu aş vrea ca voi să fiţi fără griji. Cine nu este însurat, se îngrijeşte de lucrurile Domnului, cum ar putea să placă Domnului. Dar cine este însurat se îngrijeşte de lucrurile lumii, cum să placă nevestei.” (1Cor.) Viaţa, realitatea ne dovedeşte de fapt acest lucru: ce autoritate are cuvântul preotului în faţa poporului, când copii preotului sunt cei mai dezordonaţi, lipsiţi de credinţă, când poporul află că în casa preotului este dezbinare, că preoteasa îl trădează cu un altul, că face avort…? Cum ar putea preotul să lase pe drumuri familia, copii şi femeia, să moară de foame, când vine prigoana asupra Bisericii? Un caz concret: EX. Nişte laici ne-au povestit scandalul enorm provocat într-un oraş de un preot ortodox în plină stradă: aveau peste 70 de ani fiecare. Preotul l-a apostrofat în gura mare pe un trecător ameninţându-l că îl cotonogeşte pentru că s-a uitat aşa de insistent la preoteasa lui de 70 de ani. De aici motiv de discuţii şi de haz în tot oraşul!?…

182

Dar să mergem ceva mai adânc. Noi nu renunţăm la viaţa de familie din dispreţ faţă de femeie, sau faţă de darul extraordinar şi sfânt, faţă de instinctul sexual, faţă de afectivitate, nici numai pentru randamentul în apostolat, ci celibatul nostru este un gest de iubire supremă faţă de Dumnezeu. Un celibat care nu are la bază o asemenea iubire totală faţă de Dumnezeu nici nu se mai poate numi celibat, ci viaţă simplă de burlac, un egoist! Cu câtă admiraţie sunt priviţi de către oameni, politicienii, savanţii, artiştii. Un Bethowen, un Hendel, sau care au renunţat la căsătorie pentru ca săşi consacre în întregime viaţa politicii, ştiinţei, artei. Dar în această renunţare e mai mult egoism, ambiţie, dorinţă de afirmare, decât altruism. Sau dacă un medic refuză fericirea unui cămin propriu – ceea ce se întâmplă uneori – pentru a se consacra în întregime nu muncii grele de îngrijire a bolnavilor, fără îndoială e un gest de o necontestabilă măreţie şi nobleţe. De altfel, acest gest eroic de a renunţa la o familie proprie din iubire faţă de Cristos, faţă de Biserică, faţă de suflete, impresionează şi atrage cel mai mult sufletele credincioşilor. 3. Copilul născut de părinţi este renăscut de către preot, la viaţa harului prin botez şi astfel preotul participă la paternitatea supranaturală a lui Dumnezeu. El nu-şi împarte inima între două paternităţi una trupească şi una spirituală, dar şi-o rezervă pe cea mai înaltă adică pe cea spirituală. Prin urmare, este foarte bine întemeiat şi justificat apelativul cu care nu numai catolicii, dar şi necatolicii şi duşmanii credinţei i se adresează preotului: părinte, tată. Dar ştim că naşterea fizică e însoţită de dureri, la fel naşterea spirituală care este misiunea noastră, nu este posibilă fără dureri. Celibatul, întrucât presupune jertfă, renunţare, suferinţă, este izvorul rodniciei în apostolat. Prin el, convertim suflete, realizăm mai mult decât am face minuni, şi de aici identitatea noastă cu Cristos, preot şi victimă este izbitoare. 4. Acea asemănare, acea identitate sacramentală dintre Cristos unicul preot şi preoţii săi. 5. Celibatul, semn al bunurilor viitoare. E vorba de semnul escatologic al celibatului, al lumii viitoare unde nimeni nu se va căsătorii… II. Obiecţiile aduse celibatului preoţesc. Trebuie să se mai menţină azi acea severă şi sublimă obligaţie pentru cei care vor să păşească la sfinţirile majore? E posibilă azi, e nimerită azi observarea unei atare obligaţii? Nu s-a maturizat oare timpul pentru a rupe lanţul care uneşte în Biserică celibatul de preoţie? Nu ar putea fi facultativă această dificilă observare? Dacă s-ar părăsi celibatul, oare nu ar câştiga slujba preoţească, nu sar facilita apropierea ecumenică? 1. Numărul preoţilor care se răreşte în lume. Lipsa de vocaţii la preoţie deplânsă de conciliu, provoacă situaţii dramatice în Biserică, împiedicând realizarea deplină a planului divin de mântuire. Nu e tocmai celibatul motivul pentru care se micşorează numărul preoţilor? „Nu te teme turmă mică… rugaţi deci pe stăpânul secerişului să trimită lucrători în secerişul său!”

183

Nu se poate lua în serios că prin abolirea celibatului bisericesc automat ar creşte într-o măsură considerabilă vocaţiile sacre. Experienţa de azi a Bisericilor şi a comunităţilor ecleziale care permit propriilor slujitori căsătoria, par să spună contrariul. Cauza răririi vocaţiilor preoţeşti trebuie căutată mai întâi în altă parte: de pildă în pierderea sau slăbirea simţului lui Dumnezeu şi al sacrului la indivizi şi în familie. În pierderea sau slăbirea stimei faţă de Biserică drept instituţii de mântuire prin credinţă şi sacramente, de aceea trebuie studiată rădăcina adevărată a problemei. 2. Ar dispărea atâtea infidelităţi, dezordini, căderi dureroase care răresc şi întristează întreaga Biserică şi ar oferi slujitorilor lui Cristos posibilitatea de a da o mărturie mai completă de viaţă creştină şi în câmpul familiei din care acum este exclus. Dacă cunoaştem puţin lumea, ne dăm seama, că nu la preoţii catolici celibatari sunt cele mai frecvente cazuri de imoralitate, deci cu căsătoria nu se rezolvă nimic. Cât despre posibilitatea ca preotul celibatar să poată îndruma pe cei căsătoriţi fără a avea personal experienţa căsătoriei, această posibilitate există, aşa cum există pentru medic posibilitatea să trateze toate bolile fără să fie bolnav. EX. O dată un preot căruia i se reproşa că de ce se încumetă să dea îndrumări celor căsătoriţi, el care nu este căsătorit, nici nu are copii, a răspuns: „Pentru a fi în stare să mân caii, nu e necesar să fi fost mai întâi cal!” 3. Celibatul este o situaţie fizică şi psihologică nenaturală, dăunătoare echilibrului şi maturizării personalităţii umane; aşa se întâmplă că adesea preotul se împietreşte, e lipsit de căldură umană, de o comuniune deplină de viaţă şi de destin cu restul fraţilor săi şi este constrâns la o singurătate care este izvor de amărăciune şi de umilire. E adevărat, preotul din cauza celibatului său, e un om singur dar singurătatea sa nu este un gol, pentru că e umplută cu Dumnezeu şi cu nesfârşita bogăţie a împărăţiei Sale. Separat de lume, preotul ne este separat de poporul lui Dumnezeu, pentru că este orânduit spre folosul oamenilor. Uneori singurătatea va apăs dureros asupra preotului, dar pentru aceasta el nu va regreta că a ales-o cu generozitate. Cel care a ales să fie în întregime a lui Cristos, va găsi înainte de toate intimitatea cu El şi în harul lui forţa sufletească necesară pentru a risipi melancolia şi pentru a învinge descurajările, dar nu-i va lipsi ocrotirea Fecioarei, Mama lui Cristos, grija maternă a Bisericii căreia i s-a consacrat… Şi alte obiecţii pot fi ridicate împotriva celibatului sacru… O serie nesfârşită de dificultăţi se vor isca pentru cei care nu pot să înţeleagă acest lucru, care nu cunosc sau uită darul lui Dumnezeu şi nu ştiu care este logica superioară a unei stări noi de viaţă şi care este eficacitatea ei admirabilă. Sunt încă şi astăzi în Biserica sfântă a lui Dumnezeu în toate părţile lumii, unde ea şi-a ridicat corturile binecuvântate, nenumăraţi sfinţi- (subdiaconi) diaconi, preoţi, episcopi- care trăiesc în mod nepătat celibatul… şi alături de ei

184

nu putem să nu observăm cetele imense de călugări şi călugăriţe, chiar şi de tineri şi de laici, fideli cu toţi în respectarea castităţii perfecte. Cucerindu-ne pe noi înşine prin stăpânirea celui mai puternic instinct din noi. Papa Paul al VI-lea în ,,Sacerdotalis coelibatus” ne asigură că prin acesta ne ridicăm deasupra cuceritorilor de azi ai consulului. Tocmai în lumea în care trăim azi, pe drept cuvânt mândră de valorile umane şi de cuceririle umane are urgentă nevoie de mărturia vieţilor consacrate celor mai înalte şi sacre valori spirituale pentru ca acestui timp al nostru să nu-i lipsească rara şi incomparabila lumină a celor mai sublime cuceriri ale spiritului… Numai este drept să se repete după câte a descoperit acum ştiinţa că celibatul este contra naturii… Omul creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu nu mai e carne iar instinctul sexual nu e totul în el. Omul este totodată şi mai presus de toate: inteligenţă, voinţă, libertate: graţie acestora el trebuie să se considere superior universului: acestea îl fac stăpân pe propriile sale porniri fizice şi psihologice şi afective. EX. Un ziar francez publica în martie 1959 această rugăciune a unui laic pentru preoţi, rugăciune cu care încheiem meditaţia despre celibatul preoţesc… ,,Doamne îţi mulţumesc pentru faptul că aceşti bărbaţi au acceptat să devină preoţii şi misionarii noştri. Dacă din întâmplare ei ar prefera ca şi noi profanii, o tovarăşă de viaţă, un cămin, ce ar fi de noi? Şi dacă aşa ar fi peste tot? Dumnezeul meu îţi mulţumesc că le-ai dat curajul sacrificiului. Datorită lor noi ne vom putea hrănii cu pâinea vieţii să întemeiem familii solide, să ne curăţăm sufletele şi să murim în pace. Doamne îţi mulţumesc pentru curajul lor!” Amin.

185

SACRAMENTELE 47 PREOŢIA 6 Predica şi atitudinea faţă de cuvânt Într-una din predicile precedente am amintit de obligaţia preotului de a predica. Pentru că predica are un rol deosebit în conjunctura noastră o vom aborda şi vom insista mai ales pe atitudinea d-voastră faţă de predică, faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, conţinut în această predică. Două comparaţii se vor ajuta ca să înţelegem mai bine eficienţa Cuvântului lui Dumnezeu: Cuvântul lui Dumnezeu este ca ploaia ce cade din cer şi nu se întoarce la cer, nu se evaporă până nu udă şi nu înlesneşte fecunditatea solului. „Cuvântul lui Dumnezeu este ca sămânţa ce aduce roade în mod necesar” – spune Cristos. Într-adevăr, sămânţa aruncată sub brazdă la acţiunea soarelui, sub influenţa ploilor, sămânţa asimilează elementele din jur, face rădăcini, creşte, înfloreşte, rodeşte. Aşa este şi Cuvântul lui Dumnezeu: exprimat la ureche, intră, cade în inima omului şi aici sub influenţa harului rodeşte… Valoarea uriaşă – se cade să respectăm Cuvântul lui Dumnezeu predicat ca pe însuşi Dumnezeu. Prin urmare, atunci când auziţi citit ori predicat Cuvântul lui Dumnezeu, primiţi-l cu pietate şi aviditate. De ce spun aceasta? Pentru că predica este o necesitate vitală, căci ea instituie viaţa spirituală supranaturală, fără ea nu poţi crede, nu poţi cunoaşte adevărurile veşnice, fără ea creştinul e ca bolnavul fără medic, rătăcitul fără ghid, săracul fără hrană, vinovatul fără posibilitatea iertării. Predica ne descoperă tainele lui Dumnezeu, ne introduce în secretele Sf. Treimi, ne ajută să cunoaştem măreţia lui Dumnezeu, să ne preţuim pe noi înşine, să pregăti şi să râvnim fericirea Paradisului, zugrăveşte sluţenia păcatului. Recunoaşte-ţi: nu-i aşa că după o predică bine pregătită, ascultată cu atenţie, la un hram, la nişte misiuni, ori cu altă ocazie, v-aţi simţit mai tari, mai hotărâţi în a vă împlini datoria? EX. Într-o piaţă din Philadelphia a predicat un preot, bun muncitor al Cuvântului; lumea se îmbulzea să-l asculte. Predicatorul insista pentru o anumită operă de caritate. Americanii au oferit pomeni generoase. La un moment dat, cineva îşi face loc prin mulţime, vine, cade în genunchi şi depune la picioarele predicatorului o duzină de pietre şi o sumă mare de bani spunând şi gemând: „Vă rog să mă iertaţi şi să primiţi darul meu; venisem la predică pentru ca să vă sparg capul cu aceste pietre, anume pregătite, dar iată, că predica dumneavoastră mi-a strivit inima…”

186

Eficacitatea predicii depinde de dispoziţia celui care o ascultă; sămânţa-i divină, semănătoru-i divin şi dacă sămânţa nu rodeşte e din cauza terenului nereceptiv: Cristos predică – păcătoasa din cetate se converteşte, farizeii se scandalizează, alţii rămân indiferenţi; sf. Paul predică în Atena – Dionisiei Ariopagitul se încreştinează, alţii plictisiţi dau din umeri şi spun: „Despre asta o să te ascultăm altă dată!…” Lucrurile se repetă mai mult sau mai puţin şi astăzi… „Lasă-l pe preot să predice că asta-i este meseria. Urmează 20 de minute de pauză, de somn!” Alţii sunt atenţi la predică, dar ce folos? N loc să-şi aplice sieşi lecţiile morale, le aplică altora zicându-şi în sine: „Ce bine i-ar prinde predica aceasta lui cutare. Oare e în Biserică ca s-o audă? Lecţia cealaltă este pentru vecina. Lasă-i să crape obrazul de ruşine, că aşa-i trebuie…” şi în chipul acesta distribuie fiecare predica altuia, iar sieşi nu-şi rezervă nimic!… Prevăzând această stare de lucruri, Maestrul ne propune parabola semănătorului deosebit de sugestivă: „Inima omului este un teren unde cade cuvântul lui Dumnezeu. I. Cuvântul lui Dumnezeu aduce roade… 1. Există inimi absolut insensibile, de nepătruns. Dumnezeu, valorile spirituale, dragostea autentică faţă de oameni îi găseşte complet surzi: sunt ca un acoperiş de plastic pe unde apa nu trece: rezultatul 0%. 2. În alţii, anumite clape răspund, mai ales la nivelul emoţiei, înfloresc hotărârile bune, nimic de zis: chiar se manifestă prin avânt la începuturile activităţii, dar pentru a merge înainte se cere răbdare, e nevoie să treci peste dificultăţi şi neînţelegeri, în acest punct lipsind tăria voinţei, tenacitatea, se profilează prăbuşirea. E nevoie de forţă, energie, curaj; în să nenorocirea este ca nu sunt capabil de această cerinţă: rezultatul ultim 0%. 3. Sunt iată din fericire însă şi oameni deschişi la valorile spirituale, iubirea faţă de alţii, disponibilitatea de a primi şi de a da, umilinţa şi sărăcia: în astfel de inimi, Cuvântul lui Dumnezeu, predica aduce rod: 30%, 60%, 100%!. Este momentul unor întrebări: cărei categorii de oameni îi aparţine inima noastră? Suntem noi dintre cei ce ascultă şi apoi uită şi nu mai ţine cont de nimic? Ce valoare are predica pentru noi? Nu-i cumva un timp de plictiseală, un timp de somn dulce? Citind în Marcu 6,30-34, cum ecoul stârnit de predica apostolilor a fost neaşteptat: oamenii au năvălit asupra lor dorind să-i asculte pe ei dar mai ales pe Cristos. Atât de mare era solicitarea la care erau supuşi, încât nu mai aveau timp nici măcar pentru a mânca ceva, nici pentru a se odihni. Excelentă alegere din partea acelor oameni pentru că nimic, nu este mai folositor pentru om în viaţă ca o orientare sigură spre scopul ultim al vieţii – de aceea, oamenii căutau această înţelepciune a vieţii şi o găseau, o aflau numai în doctrina şi mântuirea adusă de Cristos. Părăseau toate care le aveau, căutau de hrană şi de odihnă numai să-l audă şi să-l vadă pe Cristos mântuitorul. Oameni, femei, copii aleargă din oraşe în sate pentru al asculta pe Cristos.

187

Ne grăbim noi oare să ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu şi predica la sf. Liturghie? Prim parte a sf. Liturghii, numită şi liturgia Cuvântului, este de aceiaşi importanţă ca şi Prefacerea. Şi de câte ori nu venim apoi la Biserică înainte sau chiar după predică? Cu ce ne mai hrănim sufletul dacă am pierdut Cuvântul lui Dumnezeu şi predica? EX. Într-un templu din Japonia, se găsesc sculptate trei maimuţe, fiecare având o atitudine deosebită: una îşi astupă urechile, a doua îşi astupă ochii, a treia îşi astupă gura!… EX. „Cuvântul este acela care mântuieşte, când îl asculţi te simţi mai bun. Cuvântul îţi dă echilibru, te face să te regăseşti pe tine însuţi, te reconstruieşte şi te reunifică şi te face de acord cu tine însuţi. Cuvântul veşnic este acela care se potriveşte în toate trupurile şi în orice caz, acesta este un cuvânt universal pe care-l înţeleg toţi şi în orice loc, este cuvântul nemărginit care conţine totul şi poate da totul. Este Cuvântul necesar în potopul de cuvinte inutile, pe care îţi este dat să le auzi. Este unicul cuvânt adevărat care se ridică din marea falsităţilor, care ne oprimă. Acesta este cuvântul care i-a făcut pe oameni mari, pe sfinţi şi pe eroi!…” spunea Giovani Albarezi.

188

SACRAMENTELE 48 PREOŢIA 7 Preoţia comună Încă de la început vă solicit o atenţie mai mare în această seară, pentru că vom auzi lucruri pline de mângâiere tocmai la acest capitol al preoţiei, faţă de care noi cei mulţi ne considerăm oarecum la distanţă. Spre marea voastră bucurie, vom auzi că cu toţi suntem preoţi… În ziua în care a promulgat legea pe muntele Sinai, Dumnezeu a spus evreilor prin gura lui Moise: „Aţi văzut ce am făcut Egiptului şi cum v-am purtat pe aripi de vultur şi v-am adus aici la mine? Acum dacă veţi asculta glasul meu şi dacă veţi păzi legământul meu, veţi fi ai mei dintre toate popoarele. Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un popor sfânt.” Aşadar orice evreu care primea tăierea împrejur, devenea membru al poporului ales, devenea şi preot ceea ce nu-i excludea existenţa în sânul poporului ales a unei caste de preoţii aparte. Poporul ales al Noului Testament, poporul celor botezaţi este de asemenea o împărăţie de preoţi: „Apropiaţi-vă de El, Piatra cea vie, lepădată de oameni, dar aleasă şi supusă înainte lui Dumnezeu. Voi ca nişte pietre vii sunteţi zidiţi ca să fiţi un edificiu spiritual, o preoţie sfântă şi să aduceţi jertfe spirituale plăcute lui Dumnezeu prin Isus Cristos… Voi sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu şi l-a câştigat ca să fie al lui, ca să vestiţi puterile măreţe ale celui care va chemat din întuneric la lumina sa minunată.„(1 Pt. 2,4-10). Bazându-se pe cele scrise în Sfânta Carte, sfinţii părinţi ai Bisericii vorbesc la tot pasul despre preoţia celor botezaţi şi această învăţătură s-a transmis din veac în veac până în zilele noastre. EX. „Toţi credincioşii au rangul de preoţi!” – sf. Irineu. „Nu şti tu că şi ţie ca de altfel întregii Biserici şi întregului popor al credincioşilor, ţi s-a conferit preoţia?” „Preoţia laicilor este botezul!” Sf. Ieronim. „Nu şti că tu eşti un mădular al Preotului veşnic, Cristos; nu şti tu că întreaga Biserică este chemată la preoţie?” spune Papa Gelaziu unui creştin amărât. Isus Cristos a fost sfinţit preot în momentul întrupării; la fel creştinul a fost sfinţit preot cânt a fost renăscut din apă şi Duh Sfânt la botez. La botez devenim mădulare ale trupului mistic al lui Cristos, dacă Cristos e preot cum am putea noi, mădularele sale să nu fim preoţi? Dacă aţi asistat vreodată la un botez, aţi putut observa că la un moment dat copilul este uns cu untdelemn sfinţit – e ungerea preoţească.

189

Deoarece Martin Luther nega sacramentul preoţiei ca atare neadmiţând decât preoţia comună a tuturor credincioşilor, teologi catolici în polemica lor cu protestanţii, în ultimele veacuri au lăsat puţin în umbră preoţia comună şi au avansat mai mult pe sacramentul preoţiei sacramentale, sau preoţia ierarhică, cum se mai numeşte. Conciliul Vatican II caută să repună în drepturile sale preoţia pe care toţi creştinii o primesc la sf. botez. Biserica este acel semn – sacrament, acea realitate vizibilă pe care a lăsato Isus pe pământ pentru ai continua misiunea de al revela pe Tatăl, de al predica pe Tatăl şi împărăţia sa. Dar Biserica devine vizibilă prin credincioşii săi, mai ales prin dumneavoastră, aceia care trăiţi în lume cot la cot cu oamenii, aceia pe care Vatican II vă numeşte laici, a căror chemare este acea de a fi implicaţi în realităţile pământeşti. EX. În larg, undeva pe ocean s-a avariat o navă de călători. Fiecare şi-a oferit ajutorul său la munca de salvare a navei şi a pasagerilor. Un bărbat nepăsător faţă de pericol a stat liniştit în cabina sa. Când cineva i-a reproşat acest lucru a răspuns în felul următor: „Mi-am plătit biletul de călătorie, nimeni nu mă poate obliga să muncesc.” Din păcate mulţi sunt de aceiaşi părere, mulţi din cei care călătoresc în nava Bisericii… Dumneavoastră însă trebuie să spuneţi prin viaţa proprie acelora care v-o cer: „L-am văzut pe Tatăl!” Trebuie să vă mărturisesc credinţa vie, că Domnul nu este un străin, un străin necunoscut în viaţa dumneavoastră, dar că vă este prietenul şi călăuza pentru această mare aventură care este viaţa pe pământ. Iată de ce şi dumneavoastră preoţii comuni, trebuie să găsiţi timpul şi momentul de „al vedea pe Tatăl!” prin rugăciune, prin meditaţie şi prin contemplare. Şi dumneavoastră sunteţi angajaţi prin preoţia pe care o aveţi, nu numai eu preotul ministerial şi acest lucru iese în evidenţă mai tare la celebrarea sf. Liturghii, este a tuturor celor de faţă prin prezenţa împreună, rugăciune şi cântul comun… Ce-i drept, preoţia comuna nu-i face preoţi pe laici, dar nici nu le permite acestora din urmă să fie străini de viaţa Bisericii, de problema mântuirii proprii şi a altora. În calitate de preot, aveţi obligaţia de a face apostolat, de a evangheliza. Vă reamintesc textul din sf. Petru: „Voi sunteţi o preoţie regală, un popor pe care Dumnezeu l-a cucerit pentru ca să vestiţi faptele măreţe ale aceluia care va chemat de la întuneric la admirabila sa lumină.” EX. Aţi auzit mai mult ca sigur de iehovişti: aceşti sectari ne fac de ruşine. Nu admit sacramentul preoţiei ci numai preoţia comună. Toţi se consideră preoţi şi predicatori: bărbaţi, femei, bătrân, tineri, copii. Unii din ei au fixate câte 100 de ore de predică pe lună, umblând din casă minimum este 15 ore pe lună şi asta fără plată… fără a vă transforma în predicatori de timp iehovist,

190

nu omiteţi nici o ocazie de a le vorbi oamenilor cu curaj despre Cristos şi despre evanghelia sa. Faceţi mai ales apostolatul exemplului bun. „Preoţii şi călugăriţele sunt cei care au obligaţia de a practica caritatea.” Nu este de loc adevărat. Laicii au datoria de a practica caritatea, în timp ce preoţii şi călugării ar trebui să se ocupe în mod special de rugăciune; şi îmi susţin afirmaţia spunându-vă că voi staţi mult mai mult decât noi în mijlocul oamenilor; că aveţi posibilitatea să intraţi în medii inaccesibile nouă; ei bine, acestor oameni, acestor medii sociale vă trimit să le predicaţi cu cuvântul şi mai ales cu fapta, neuitând o secundă că sunteţi cu toţii preoţi: bărbat şi femeie, tineri şi copii, bătrân şi bătrâne, căsătoriţi şi necăsătoriţi, fiecare dintre voi trebuie să devină un semn, o prezenţă vie a lui Cristos, a iubirii sale faţă de oameni şi casă în familia proprie, la locul de muncă, pe stradă în autobuz şi în tren, la locul de distracţie şi de agrement, peste tot trebuie să-l mărturisiţi pe Cristos, să vă exercitaţi preoţia comună – atât de sublimă – cu care va înnobilat Cristos, Domnul şi Preotul nostru comun. Deviza timpului nostru: „Pentru o lume mai bună!” îi aparţine Pp. Pius al XII. Toţi oamenii sunt chemaţi să construiască o lume nouă. Lumea are nevoie de noi. Noi trebuie să contribuim la transformarea oamenilor, după inima lui Isus. Acesta este ceasul evangheliei, ceasul în care trebuie să fim gata la orie jertfă, pentru ajutarea Bisericii şi pentru salvarea lumii. Ne aflăm la o răscruce decisivă a istoriei. Rădăcina relelor din zilele noastre este lenea spiritului, o anemie a voinţei şi răceala inimii. Diavolul a adus în lume ura, dragostea trebuie să aibă un avantaj, o superioritate nouă. Mulţi oameni din zilele noastre mai sunt încă răi pentru că nu au fost iubiţi îndeajuns. Ne trebuie oameni plini de credinţă, sau grupuri de fervoroşi din oricare condiţie a vieţii, care liberi fiind de robia respectului vreau să-şi conformeze viaţa după legea lui Cristos. Astăzi este vremea eroismului, ceasul generoaselor disponibilităţi. Creştinii trebuie să aibă în inima lor un spor de pace şi de colaborare pentru că ucenici lui Cristos se recunosc după dragoste reciprocă. Prin urmare, fiecare dintre noi este chemat a colabora pentru sfinţirea lumii, ca mădular viu la Bisericii. Şi tu eşti chemat scumpul meu frate la aceasta. Nu refuza chemarea, nu importă ceea ce unul este, sau ceea ce el face, ci lucrul cel mai important este dragoste lui Dumnezeu. cel ce posedă dragostea, posedă cea mai mare desăvârşire sau perfecţiune. Amin.

191

SACRAMENTELE 49 PREOŢIA 8 Călugării I. Ordinele religioase în Biserică. Biserica vremurilor noastre este de neconceput fără ordinele religioase. Ea aprobă anumite forme de viaţă religioasă, le examinează regulile şi legile; le indică obligaţii particulare în cadrul operei sale răscumpărătoare şi le acceptă într-o stare particulară de viaţă, numită starea religioasă. Biserica, trupul vizibil al lui Cristos, pentru îndeplinirea obligaţiilor sale, are trebuinţă de anumite mădulare. Plinătatea harului lui Cristos se manifestă tocmai în faptul că Biserica nu îmbătrâneşte niciodată în vreme ce forme noi de viaţă apar în sânul ei. Lucrarea Duhului Sfânt, face să apară în orice perioadă a istoriei, bărbaţi şi femei, chemaţi a întemeia comunităţi religioase şi a îndeplinii misiuni cu totul deosebite. Nu exista trebuinţă spirituală sau materială la care Biserica să nu răspundă cu un ordin religios destinat pentru aşa ceva. Toate ordinile religioase sunt ţinute sub ascultarea capului suprem al Bisericii, papa. Biserica are tot interesul de a lua sub oblăduirea ei particulară pe aceşti fii şi fiice cu atât de nobile aspiraţii pentru ca idealurile lor să fie îndrumate pe calea cea dreaptă şi toate energiile lor să fie canalizate şi dirijate spre fapte concrete şi de mare utilitate comună. Temelia vieţii religioase este spiritul de jertfă totală, spiritul imitării lui Cristos, spiritul unei depline jertfiri de sine lui Cristos şi cu Cristos pentru binele întregii omeniri în asemănare cu jertfa făcuta de Mântuitorul nostru. Obligaţia individuală în starea religioasă este observarea voturilor de sărăcie, curăţie, ascultare ca forma deplinei uniformităţi la voinţa lui Dumnezeu: 1. sărăcia religioasă este bogăţia fiului care a rămas în casa părintească încredinţând tatălui toată averea şi grija de lucrurile temporale. El se bucură de aceste bogăţii fără a dispune de ele; 2. curăţia este fericirea totală a aceluia care renunţă la dragostea unei creaturi omeneşti pentru a fi numai mirele Bisericii şi mireasa lui Cristos; 3. ascultarea este libertatea omului care se lasă călăuzit de Duhul Sfânt şi care şi-a învins sclavia propriilor mofturi. Starea religioasă oferă în toate stările Bisericii oameni de avangardă pentru lucruri îndrăzneţe. Biserica se îngrijeşte de aceşti oameni să fie totdeauna grabnici în acţiune, acolo unde o care interesele ei. Spre deosebire de clerul secular care este legat de slujirea diecezei, clerul regular trebuie să fie un corp nobil asemenea pompierilor sau salvării- gata oricând să intervină acolo unde ajutorul o cere.

192

II. Vocaţia şi voturile religioase. Pe vremea apostolilor Biserica era Unica Familie. Cu toţi trăiau în adevărata viaţă comună, se cunoşteau împreună se ajutau şi se iubeau reciproc. Când: mai apoi a devenit o familie mai mare şi s-a extins, au apărut diferite familii mai mici, diferite grupări şi stări deosebite. Stări sacerdotale şi stări matrimoniale i s-a adăugat şi starea religioasă. În orânduirea statală avem civili şi militari. Pe vremea romanilor erau sclavi şi liberi. Cu cât Biserica este mai mare cu atât mai multe şi mai diferite îi sunt şi obligaţiile. Unii se cunosc pentru anumite funcţii particulare. Atari comunităţi sunt Ordinile Religioase sau călugăreşti. Fiecare ordin îşi are caracteristicile lui aparte, însă toate aceste ordine formează starea religioasă. Biserica veghează asupra stării religioase ca şi asupra stării sacerdotale şi matrimoniale.

193

SACRAMENTELE 50 CĂSĂTORIA 1 Note introductive I. Dispoziţii generale Dragul meu, cred că de multe ori ţi-ai spus: ”De abia aştept să mă întorc acasă!” Ai petrecu ziua cu bucurie alături de prietenii tăi, dar la sfârşit ţi-a venit o mare dorinţă de aţi vedea familia ta şi casa ta, care fac să treacă pe planul doi frumoasele ore petrecute cu prietenii… Ai fost la un atractiv meci de fotbal, dar la sfârşit, obosit cum este şi normal, ai luat drumul repede spre casă şi ai revenit la ai tăi. Casa! Şi casa vrea să spună familie. Şi familie vrea să spună tată şi mamă, persoanele cele mai dragi de pe lume. EX. Ziarele au relatat nu de mult că după o dispută la cursa anulată de ciclism, învingătorul i-a dat la o parte pe toţi reporterii pentru a merge să o îmbrăţişeze pe mama sa care stătea şi ea cu ceilalţi spectatori, aşteptând să vadă sfârşitul cursei… şi câte episoade asemănătoare nu se întâmplă zilnic. Tatăl şi mama sunt totul pentru tine, fiul sau fiica lor; de la ei ai primit viaţa, asistenţă, confort, educaţie şi deseori multe dintre sacrificiile lor rămân ascunse între pereţii casei, dar care ar putea fi subiectul a multor cărţi. Dar cum de se întâmplă toate acestea? Desigur că te-ai întrebat uneori. Toate acestea se întâmplă pentru că ei s-au iubit mai întâi, închizând un lanţ de nedesfăcut între vieţile lor. Toate acestea sunt în planul lui Dumnezeu… iar acum să vedem în ordine fiecare lucru. 1. Unind bărbatul cu femeia, însuşi Dumnezeu a orânduit căsătoria. „Dumnezeu a voit ca omul să nu fie singur şi de aceea a voit ca să-i dea un ajutor asemănător lui. I-a dat ajutor pe Eva, care i-a fost ajutor şi tovarăşă, celebrând prima căsătorie. De atunci omul va lăsa pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi amândoi vor fi un singur trup.” Acea orânduire este un fapt solemn, minunat, care stă la originea neamului omenesc; de ea se foloseşte Dumnezeu pentru apariţia oamenilor pe pământ. Prin intermediul lui Dumnezeu, însuşi căsătoria a fost orânduită, dar în ambientul uni contact natural al unei înţelegeri între un bărbat şi o femeie făcută liber dintr-o necesitate înnăscută pe care ei o simt de a se uni printr-un ajutor reciproc, printr-o iubire care trebuie să dureze toată viaţa. 2. Isus face din căsătorie un sacrament. Căsătorie există aşadar de la începutul lumii, aşa cum am mai spus. Totuşi ea, deşi respectabilă, era numai un contract natural, realizat între un bărbat şi o femeie. Isus a voit să-l ridice la demnitatea unui sacrament. Unirea naturală între doi miri devine astfel un mijloc de har şi de ridicare supranaturală; întâlnirea

194

între doi tineri care vor trebui să se iubească toată viaţa lor, să aibă copii, să-i educe, are un ajutor divin, o consacrare. Iată aşadar un alt mare act al mântuirii. Scumpul meu, îţi aminteşti desigur că Isus a participat la o nuntă, în Cana din Galileea; a transformat acolo apa în vin, pentru ca fericirea celor doi tineri să nu fie tulburată cu nimic. A participat la acea nuntă cu mama sa voind să ne arate că căsătoria este un lucru sfânt. În mod explicit a voit să proclame legile căsătoriei, atunci când în discursul de pe munte a condamnat ceea ce distruge căsătoria: Adulterul: „Oricine îşi lasă propria femeie şi se căsătoreşte cu alta, comite adulter, şi cine se căsătoreşte cu o femeie despărţită de soţul ei, comite adulter…” Ceea ce Dumnezeu a unit omul să nu despartă!” Din acestea precum şi din alte intervenţii ale lui Isus apare clar că căsătoria a fost orânduită ca un mijloc al harului divin şi pentru folosul soţilor şi al familiei pe care au fondat-o. Biserica Catolică va considera întotdeauna unirea bărbatului cu femeia în căsătorie, ca un act supranatural, mai mult decât un simplu contact natural şi ca opri pe creştini ca să contracte uniri care nu sunt sfinţite de sacrament, considerându-i concubini şi păcătoşi publici pe toţi cei care trăiesc fără să fi primit acest sacrament, întrucât ei trăiesc într-o stare de păcat continuu şi scandal public. 3. Dispoziţii necesare pentru primirea căsătoriei. Cei care primesc sacramentul căsătoriei trebuie: a) Să fie în harul lui Dumnezeu, întrucât este un sacrament al celor vii; cu atât mai mult că aşa cum vom vedea însăşi mirii sunt miniştrii sacramentului pe care-l primesc. b) Să fie liberi de orice impediment, care după legile Bisericii, ar face căsătoria invalidă sau ilicită: - lipsa vârstei minime cerute (14 ani fete; 16 ani băieţi). - Înrudirea apropiată dintre cei doi (pentru veri primari trebuie dispensă) - Votul făcu de castitate perfectă (călugării şi preoţii). c) Cei care se căsătoresc să reflecteze cu seriozitate, să se pregătească, conştienţii fiind de datoriile actului pe care-l vor îndeplini. Căsătoria nu e un joc, nu este un moment de exaltare. Desigur el constituie un moment fericit, dar trebuie ca cu ajutorul harului să nu lipsească seriozitatea propunerilor. 4.Materia, forma şi ministrul căsătoriei a) Materia – sunt cei doi miri, în dăruire reciprocă de ei înşişi. b) Forma – este acel da pe care fiecare dintre miri, la invitaţia preotului, îl spune. Un da spus explicit şi solemn în faţa reprezentantului Bisericii şi ai celor doi martori (obligatoriu) un da care va trebui să rămână pentru toată viaţa în inima celor doi miri. c) Ministrul – sunt cei doi miri; de fapt ei sunt cei care în acel moment sfânt îşi celebrează reciproc dreptul asupra propriei persoane. Preotul

195

binecuvântează cununiile şi împreună cu cei doi martori, supraveghează ca acţiunea să se desfăşoare în raport cu normele prescrise… 5. Efectele căsătoriei a) Legătura, care trebuie să-i lege pe cei doi soţi printr-o sfântă convieţuire rămâne consacrată şi devine indisolubilă, aşa cum este semnificaţia unirii mâinilor mirilor şi acordarea inelului. b) Este mărit harul sfinţitor; c) Haruri speciale fac unirea mai aptă pentru a fi izvor de bucurie pentru soţi, de tărie în a învinge dificultăţile, de înţelepciune în a educa copii şi în a conduce viitoarea familie. 6. Unitatea şi indisolubilitatea. Sunt datele esenţiale ale unei căsători trasată în raport cu legile Bisericii şi cu spiritul lui Cristos. a) Unitatea: adică ea trebuie să se încheie între un singur bărbat şi o singură femeie. Deci este oprită poligamia, adică unirea unui bărbat cu mai multe femei sau poliandria, adică unirea unei femei cu mai mulţi bărbaţi. Atunci când unul dintre soţi moare, celălalt poate să încheie o altă căsătorie. b) Indisolubilitatea: adică căsătoria nu mai poate fi desfăcută adică soţii nu mai pot să contracteze alte căsători. De aceea este oprit divorţul. Chiar şi bunul simţ condamnă divorţul. Este suficient să ne gândim ce consecinţe triste derivă din el, chiar şi pentru însăşi soţii. Ce va fi de copii; de educaţia lor, de dreptul lor de a putea iubi pe ambii părinţi? Este permisă totuşi separarea legală prin care soţii din cauza imposibilităţi de a trăi împreună pot să-şi ducă în mod separat existenţa. Biserica permite această separare dar cu imposibilitatea de a încheia o altă căsătorie atâta timp cât trăieşte cealaltă parte, dar cât de mult o dezaprobă. Dar fiind faptul cât de mult au de suferit de o atare situaţie dureroasă, în special copii care nu au nici o vină de aceasta. II. Răspunsul tău: Măreţia temei tratate, desigur că nu te lasă indiferent. Şi tu vezi căsătoria, în perspectiva vieţii tale. Şi tu trebuie să o consideri în raport cu doctrina lui Cristos şi a Bisericii. Astfel: 1. Respectă acest sacrament. Prin el şi datorită harului care este în el îţi este dat tot ce este bun şi sfânt în mama şi tata. Căsătoria este sfântă, aşa cum este sfântă iubirea care este în ea, îţi este dat tot ce este bun şi sfânt în mama şi tata. Căsătoria este sfântă, aşa cum sfântă este iubirea care o face fericită şi fecundă. Are ca ajutor pe Dumnezeu: desigur nu este datorită invenţiei oamenilor. Trebuie să fie considerată de aceea ca un lucru mare. Nu considera căsătoria aşa cum ţi-o prezintă acele filme, aşa cum o tratează o stea de cinema sau alta; adică în mijlocul unei vieţi scandaloase şi al unei propagande deplorabile.

196

Dar ti trebuie să-ţi dai seama, că acela care se joacă cu căsătoria şi trece de la un divorţ la altul, nu scapă de pedeapsa naturală a unei crude nefericiri şi uneori cu perspectiva disperării. De fapt, o viaţă dezordonată şi goală ca a lor unde poate duce? 2. Pregăteşte-te pentru acest sacrament. El este departe dar felul cum te porţi astăzi depinde încrederea lui în mine. Căsătoria nu este o simplă căsătorire de plăcere nu este un simplu flirt, nu este o reprezentaţie plăcută de o zi, dar este începutul unei vieţi de convieţuire în armonie şi răbdare; este întâlnirea bucuroasă dar nu lipsită de angajament. Ea este rodul unei alegeri, dar nu a unui impuls, a unui capriciu. De aici este necesitatea de a reflecta fără să fi prea indulgent cu sentimentul sau cu fantezia. Să te pregăteşti prin muncă, studiu, păstrarea forţelor sfinte, formându-te un om de caracter. Dumnezeu ca binecuvânta acea întâlnire, dar tu trebuie să mergi spre dânsa cu dispoziţiile necesare pentru a face fructuoasă acea binecuvântare. 3.Păstrează-ţi şi protejează-ţi bucuria, atât pe cea a inimii cât şi pe cea a trupului. Şi nu numai prin a renunţa la plăcerile oprite ale simţurilor, dar prin a păstra integre forţele fizice şi spirituale şi a te face capabil într-o zi când va voi Dumnezeu să înfrunţi dulcele şi gravele angajamente voite de fidelitatea iubirii conjugale. De aceea, grija ta trebuie să se îndrepte în a duce la acea întâlnire o inimă lipsită de obiceiuri rele şi să oferi o iubire cu adevărat curată şi generoasă. Ştii cum funcţionează o centrală electrică? Apele sunt oprite de nişte diguri puternice apoi sunt duse prin nişte conducte. Puterea lor pune în mişcare nişte instalaţii care apoi le transformă în energie electrică→ toate acestea nu s-ar putea obţine dacă digurile nu ar fi oprit apele. La fel la vârsta şi în anii de dinainte de căsătorie trebuie să-ţi păstrezi intacte şi să faci să-ţi crească energiile atât fizice cât spirituale pentru a le putea într-o zi angaja în rod în folosul tău şi a celora de la care a-i învăţat să iubeşti. Şi meditează cuvintele lui Isus: ,,Fericiţi cei curaţi cu inima căci ei vor vedea pe Dumnezeu”(Mt 5,8) În sfârşit pune curăţia gândurilor, afectelor şi a trupului tăi sub protecţia aceleia care este ,,Toată curată” adică Preasfânta Fecioară Maria. Roagă -te pentru viitorul (viitoarea) partener(ă).

197

SACRAMENTELE 51 CĂSĂTORIA 2 Logodna I EX. Într-o familie fiul mai mare se prezintă faţa părinţilor săi, care erau buni catolici, anunţându-i cum că vrea să se căsătorească şi că şi-a găsit o fată după placul lui. Tatăl s-a făcut serios, şi-a luat fiul într-o altă cameră şi în faţa crucifixului îi spuse: ,,Mai înainte ca să-ţi dau binecuvântarea părintească cu privire la alegerea viitoarei tale soţii te rog să-mi răspunzi la câteva întrebări: - Fata e sănătoasă? - Da, tată. - I-a loc şi scrie un zero. - Este bună, econoamă, harnică, iubitoare de copii? - În cazul acesta, înaintea acestor zerouri pune un 1 şi vei avea adevărata valoare a acestor calităţi. Acum îţi dau cu bucurie asentimentul şi binecuvântarea mea. Fata va fi mireasa ta şi eu o voi primi ca pe o fiică…” Pentru că primul pas spre căsătorie este logodna, vom începe să mergem pe urmele paşilor trimişi pe care îi fac cei doi înainte de a merge în faţa altarului… Din totdeauna, Bărbatul şi femeia Se caută şi se iubesc. Dumnezeu a creat Bărbatul şi femeia Pentru ca în lume Să se răspândească iubirea. I. LOGODNA1. Este primul pas în pregătirea apropiată la angajamentul definitiv pecetluit prin oficierea căsătoriei. Intervalul de la logodnă la căsătorie e un timp preţios de pregătire, dragostea trebuie să se maturizeze, să se purifice, să se clarifice. 2. Este timpul în care se stabilesc planurile viitoarei familii; 3. Este timpul de pregătire pentru grandiosul eveniment- căsătoria. Se pare că peste tot sunt flori, muzică şi succese, numai primăvara. În inima tânărului se maturizează hotărârea de a ocroti cu orice sacrificiu pe cea aleasă; deja se încearcă desprinderea de cuibul natal, pentru a clădii unul nou. Se începe o istorie care se va definitiva în veşnicie. 4. Este un timp de rugăciune, de reflecţie în realizarea celei mai mari fericiri pământeşti posibile.

198

5. Este primăvara vieţii, iluminată şi îmbălsămată în iubire. Soţii îşi vor amintii cu nespusă bucurie de acest timp de pregătire apropiată, poate cel mai frumos din viaţa lor. II. O viaţă care se transformă. Dragul meu tânăr, scumpă tânără, într-o zi ai făcut o descoperire minunată: prezenţa unuia ,a uneia care te iubeşte, a unuia, a uneia pe care tu îl, o iubeşti. Nu importă că a-i făcut această descoperire pe neaşteptate sau treptat. Într-o zi focul iubirii te va însemna şi pe tine (Cupidon cu săgeata…): ,,El mă iubeşte. Ea mă iubeşte” – şi deoarece un altul a intrat deodată în viaţa ta, carapacea în care trăiai de unul singur s-a rupt. Iubirea a strălucit în viaţa ta. 1. Aveţi încredere unul în altul. Că doi tineri se logodesc, înseamnă că ei au ajuns la următoarea convingere: iubirea lor îi împinge să atingă un ideal în viaţă. - un semn siguri al acestei iubiri este încrederea reciprocă, încredere care izvorăşte din iubire… Aţi văzut vreodată doi logodnici care să se înşele reciproc? Iubirea ar fi imposibilă. Atunci ar fi mai bine ca fiecare să rămână singur… Aşadar, o astfel de iubire şi încredere este rezervată numai logodnicilor. EX. În viaţa de fiecare zi, avem încredere şi în medic8 competenţei acestuia încredinţăm sănătatea noastră fizică), şi într-o bancă( căreia îi încredinţăm propriile economii), avem încredere şi în prieteni( cărora le încredinţăm secretele), însă toate confidenţele acestea îşi au limitele lor: nu se încredinţează totul, doar sănătatea, banul, un oricare secret. Între logodnici încrederea este totală. Se încred complet unul în altul. Ei ştiu că pot conta nu numai pe ajutorul, pe favorurile, pe experienţa celuilalt, dar şi pe întreaga persoană. Şi atunci nu se încredinţează celuilalt numai lucrurile dar şi pe sine însuşi. ,,De aceea eu îţi dau totul ţie şi tu îmi dai totul mie. Nu este doar un schimb de verighete ci şi mici cadouri: schimbul este complet, pe baza unei încrederi totale între persoane: tu şi eu” 2. Depindeţi unul de altul. Tinerii logodnici sunt deja dependenţi unul de altul. De acum nu mai pot vorbii la singular: eu, întotdeauna noi, idealul nostru, preocupările noastre, bucuriile noastre, prietenii noştri. Când vor trebui să decidă, cel puţin în lucrurile cele mai importante va fi natural s-o facă împreună: de exemplu să decidă unde să meargă, ce să cumpere… Dacă nu vor face aşa, nu vor rămâne independenţi, mai târziu vor fi soţi nereuşiţi. 3. Fiţi legaţi prin fidelitatea reciprocă. Prin logodnă cei doi tineri nu numai că depind unul de altul, dar sunt deja angajaţi. Băiatul nu va mai căuta „o altă blondă” un alt flirt (conversaţi uşoară de dragoste; aventură sentimentală), cum putea să facă mai înainte… Alegerea e

199

făcută şi ar trebui ca ea să devină definitivă. De aici înainte timpul aventurilor de dragoste s-a terminat. Fără îndoială de decizia irevocabilă nu a fost încă subscrisă, însă cei doi formează deja o pereche şi se pregătesc să devină o pereche căsătorită. 4. Începeţi să simţiţi greutatea responsabilităţilor voastre. Din momentul logodnei, întâlnirile dintre cei doi sunt mai mult decât o simplă distracţie. Ele sunt ocazii de a fi puse la încercare propriile responsabilităţi. Se iubesc, şi-au ales propriul partener de viaţă, vor trăi împreună. Lor le rămâne datoria de a-şi construi propria casă, le revin deciziile importante cu privire la domicilii, la buget, la numărul copiilor… Sunt bine venite sfaturile celorlalţi; fără îndoială, experienţa lor va fi utilă, însă nici mama, nici mătuşa, nici cel mai bun prieten, nu trebuie să decidă. Numai ei doi trebuie să decidă. În caz contrar mai târziu se va auzi acest reproş: „Aceasta e o idee a mamei tale!” – Aşadar experienţa de logodnici, este o experienţă de adulţi, personală şi autonomă. 5. Vă dezlipiţi treptat de familia voastră. Când un copil vine la lumină, i se taie cordonul ombilical care-l leagă de mama… Prin căsătorie cei doi se renasc la un nou mod de viaţă; prin urmare în timpul logodnei, ei trebuie să taie puţin câte puţin cordonul care îi leagă de familia proprie. Stă scris în Biblie: „Omul va lăsa pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi un singur trup!” În dimineaţa căsătoriei, mireasa intră în biserică la braţ cu tatăl său, apoi ajunsă la altar îl lasă pe tatăl său pentru a se uni cu acela care îl aşteaptă singur la altar. Acest gest scoate în relief două lucruri: -Părinţii, familia vă însoţeşte până în ziua căsătoriei. Nu fiţi nerecunoscători faţă de ei. Dacă cei doi îşi exprimă bucuria logodnei lor, dacă această logodnă a lor a avut loc acest lucru se datorează părinţilor care mai înaintea lor şi ei logodiţi. Părinţii vor lua din sinceritatea iubirii voastre puţină mângâiere pentru ei. Dacă uneori nu vă înţeleg, fiţi răbdători, şi delicaţi… -Cei doi trebuie să se separe de vechea familie pentru a crea una nouă; şi pregătirea pentru această separare are loc în timpul logodnei. Încă de pe acum dragi tineri, căutaţi să vă separaţi de ceea ce vă atrage mai mult în familie: comodităţile voastre, capriciile voastre, prânzul întotdeauna gata, maşina întotdeauna la dispoziţie, în sfârşit, tot ceea ce părinţii voştri au procurat în atâţia ani de trudă şi economie. Separaţi-vă de obiceiul de a fi slujiţi, aproape răsfăţaţi, mai ales dacă sunteţi fii unici. Acesta este un mod excelent de a vă despărţii de familie şi de a vă ataşa treptat de familia voastră pe care vreţi s-o întemeiaţi. Această dezlipire va fi utilă, deoarece căsătorindu-vă vă veţi ataşa puţin şi de familia partenerului vostru. Familia voastră, ambianţa voastră, prietenii voştri, trebuie să devină încet, încet, familia noastră, ambianţa noastră, prietenii noştri.

200

6. Iubirea se construieşte. Logodna nu este sala de aşteptare a căsătoriei, unde se stă ochi în ochi şi unde se umple inima de cuvinte goale (dulci). Logodna este un „şantier de lucru!” Iubirea se construieşte. Iubiţi tineri, nu vă logodiţi doar pentru a aştepta pasiv căsătoria, dar pentru a o pregăti, pentru a vă antrena la fidelitate, pentru a lua împreună marile decizii ale vieţii, pentru a pregăti împreună din punct de vedere material şi spiritual ziua căsătoriei şi zilele şi anii care vor urma. Dacă iubirea nu vă determină să acţionaţi în acest mod, dacă nu aţi schimbat nimic în voi, dacă nu vă împinge să faceţi noi planuri, înseamnă că acel „eu te iubesc” nu e destul de profund pentru a crea o nouă familie. Este o iubire superficială; nu e o iubire de logodnici. Într-adevăr, o iubire de logodnici trebuie să fie destul de puternică pentru a deschide „şantierul” unei familii noi. Cum se realizează această construcţie solidă? Logodnicii au în mâinile lor un instrument de muncă foarte valid: DIALOGUL. Rugăciunea unui tânăr: „Doamne, fă ca surorile şi prietenele noastre să fie strălucitoare, demne şi frumoase, pline de candoare, ca să ne umple inima cu gingăşia lor. Să fie oneste, sincere şi materne. Fă, Doamne, să fim unii pentru alţii izvor de îmbogăţire sufletească în lumina ta. Aşa te rugăm pe tine, care vieţuieşti şi domneşti în vecii vecilor. Amin.” Rugăciunea unei tinere: „Fă, Doamne, ca fraţii şi prietenii noştri să nu fie egoişti şi vulgari ci energici şi credincioşi, bărbaţi după chipul şi asemănarea ta, vrednici de iubirea noastră. Fă, Doamne, să nu uităm niciodată că suntem copii tăi. Ascultă-ne te rugăm Doamne, tu care vieţuieşti şi domneşti în vecii vecilor. Amin.

201

SACRAMENTELE 52 CĂSĂTORIA 3 Logodna II Iubiţi tineri, spuneam la ultima noastră întâlnire, că logodna nu este sala de aşteptare a căsătoriei unde se stă ochi în ochi şi unde se umple inima cu cuvinte dulci (goale). Logodna este un „şantier de lucru”, un şantier unde iubirea se construieşte. Cum se realizează această construcţie solidă? Logodnicii au în mâinile lor un instrument de lucru foarte valid: DIALOGUL. Astăzi vom vorbi despre acest dialog care trebuie să existe între cei doi. Logodna este cu siguranţă perioada de timp în care trebuie să se stabilească definitiv un bun circuit de comunicaţii, şi aceasta înseamnă: însuşirea dialogului. 1. Ce este dialogul între logodnici? A dialoga înseamnă a vorbi în doi, a împărtăşi ideile, sentimentele, a comunica unul cu altul – este contrarul monologului, contrarul tăcerii, contrarul vorbirii lipsită de sens, pentru că în aceste cazuri nu există înţelegere, alianţă. În dialog, există o alianţă între cele două persoane, o comuniune între cei doi. EX. Să luăm cazul lui Ioan şi Maria. Ioan are o problemă economică pe care nu a discutat-o încă cu Maria. - Şti, Maria, astă seară a-şi fi vrut să te duc la cinema însă sunt lefter… - Nu e prima dată Ioane, este ceva care mă preocupă în această privinţă. Tu ai datorii, sau poate salariul tău… - Nu, nimic din toate acestea. Este o problemă în familia mea… Iată dialogul este deschis. Această problemă este lămurită. Maria încurajează pe logodnicul ei şi astfel ajung să vorbească despre afacerile lor, despre viaţa lor socială, despre relaţiile cu familiile lor. Astfel se vor înţelege şi se vor iubi mai mult, aşa cum sunt cu idealurile şi problemele lor. Dacă Maria s-ar fi arătat egoistă, dacă şi-ar fi manifestat propriul său resentiment: - „Ajunge. Nu putem să ieşim niciodată împreună. Nu te înţeleg, nu mă mulţumeşti niciodată. E mai bine să nu mai vorbim niciodată despre asta…şi dă drumul la muzică.” În acest caz, bietul Ioan ar fi rămas cu problema sa. Firul comunicaţiilor s-ar fi rupt. A dialoga, înseamnă aşadar, a vorbi unul altuia şi a se înţelege în toate relaţiile umane (relaţii de afaceri, de politică, de prietenie), a dialoga este atât de important, încât dacă de exemplu dialogul este întrerupt de cele două părţi, tensiunea creşte, se vorbeşte de „războiul rece!”

202

În iubire, dialogul este o chestiune de viaţă sau de moarte. Dacă logodnicii sau soţii nu-şi vorbesc, nu poate să existe între ei o iubire profundă. Nu s-ar cunoaşte niciodată. Ar rămâne la nivelul instinctului şi al pasiunii; ar fi numai o iubire de prietenie… Logodnicii trebuie să meargă mai departe: trebuie să-şi împărtăşească ideile lor cele mai intime, sentimentele, convingerile religioase, bucuriile, proiectele şi nesiguranţele. Notaţi bine că dialogul nu este numai un schimb de cuvinte, nici numai o menţinere a conversaţiei. Uneori putem să înţelegem fără a pronunţa un cuvânt; şi aceasta poate să fie o formă de dialog. Deoarece înţelegerea deplină poate fi exprimată prin simple gesturi, atitudini, priviri. În timp ce altora trebuie să le spună tot, pentru cei doi este suficient de exemplu în zâmbet. Important este să se înţeleagă tot mai mult şi tot mai bine pe zi ce trece. 2. În ce privinţă trebuie să ne înţelegem? Ce trebuie să vorbească între ei logodnicii? De toate. Se începe adesea prin povestirea unor nimicuri, a unor întâmplări din timpul zilei „când iubeşti până şi mâncare are un gust deosebit!” Însă nu trebuie să te opreşti la lucruri neînsemnate, la mici istorii, la fleacuri. De multe ori, acesta este modul de a ascunde adevăratele probleme. EX. „Pălăvrăgim de toate şi ne înţelegem mai puţin!” constata cu tristeţe un tânăr îndrăgostit. Se ajunge astfel să se treacă repede şi uşor peste toate problemele şi se sfârşeşte prin a se discuta în vânt. Dialogul însă trebuie să aducă încet, încet la lucrurile cele mai serioase, până la atingerea esenţialului, astfel încât acel tânăr să poată exclama: „Cine eşti tu pentru mine, dragostea mea? Căci te iubesc, nu iubesc zâmbetul tău, puterea, mâinile tale delicate, deoarece toate acestea se pot schimba, însă eu te voi iubii întotdeauna. Puţin câte puţin vreau să te cunosc tot mai mult.” Aici e bine să remarcăm faptul că între logodnici, încrederea trebuie să fie totală. Aceasta nu înseamnă că logodnicii sau soţii trebuie să-şi spună tot. A dialoga nu înseamnă a descoperii toate din trecut. Nu e vorba de a analiza sufletul celuilalt; el aer o pudoare care trebuie respectată. Ca principiu general, problemele de conştiinţă trebuie să rămână secrete. Totuşi dacă o greşeală din trecut e cunoscută public, sau poate să fie cunoscută sau dacă aceasta ar putea să arunce o umbră asupra vieţii de căsătorie, ar fi mai prudent şi în unele cazuri chiar obligatoriu să se facă cunoscută viitorului soţ (o boală gravă sau contagioasă, sterilitatea, dificultăţi mari financiare sau judiciare, un copil cu altcineva…). Dacă veţi şti să vă menţineţi în aceste limite, înţelegerea voastră şi dialogul, vă vor fi de mare folos. 3. Condiţiile pentru a se stabili un bun dialog între logodnici A şti să asculţi şi a fi sensibil la exigenţele celuilalt. Pentru a înţelege sentimentele celuilalt, este necesar să ştiu să-l ascult nu numai cu urechile dar şi cu inima şi cu sufletul. Aceasta înseamnă a fi sensibil în mod reciproc. Acela

203

care vrea să fie sensibil în iubire, trebuie să înveţe să iubească misterele celuilalt, să interpreteze cuvintele, gesturile, ezitările, refuzurile, idealurile celuilalt. Într-adevăr, mai ales în iubire, sunt lucruri atât de profunde şi atât de sacre încât nu pot fi exprimate în întregime în cuvinte. Pentru a fi înţelese, pentru a le capta e nevoie de antene speciale. EX. Când Gigi o vizitează pe Cecilia, el este atent la iubirea partenerei. În acest mod înţelege mai bine ceea ce vrea să spună şi ceea ce exprimă. Petrică şi Gabriela, ies împreună de doi ani. Petrică îi povesteşte tot felul de istorii, o duce la cinema, la cofetărie. Şi Gabriela ar avea lucruri importante de spus lui Petrică, însă ştie că pe acesta nu-l interesează aşa ceva şi că oricum nu ar înţelege. Petrică nu vrea să aibă discuţii serioase. El este pe deplin satisfăcut de sine însuşi. Între cei doi nu există dialog. Băiatul care nu este sensibil la exigenţele logodnicei sale, este ca Petrică: are un suflet egoist şi preocupat numai de sine însuşi; nu are nimic de învăţat de la fată ca Gabriela, chiar dacă este logodnica sa. Gigi în schimb, are o atitudine sensibilă faţă de Cecilia. El simte că arătându-se sensibil faţă de ea, o ajută să se deschidă. Astfel, deschizându-i-se, ea se cunoaşte mai bine pe sine însăşi, devine conştientă de aceasta, şi se maturizează în chemarea ei de femeie. Deci a şti să asculţi cu inima, a fi reciproc sensibil, este prima virtute a logodnicilor. A şti să vorbeşti şi a şti să te deschizi celuilalt. EX. după 10 ani de căsătorie, o soţie scrie: „Marea mea problemă este aceea de a avea un soţ care să poată să stea o lună de zile fără să vorbească, pentru noi femeile, cărora ne place să vorbim mult. El nu vorbeşte niciodată cu mine, mă neglijează şi se pare că nu are încredere în mine. Totuşi am aflat că merge în altă parte să-şi înece necazul. Nu-mi place să-mi bag nasul în afacerile altuia; gândesc însă că ar fi bine să reglementăm între noi divergenţele şi neplăcerile noastre.” Poate are dreptate. Între soţi este necesar să se vorbească, pentru că altfel, o dată aţipite primele flăcări ale iubirii tinereşti, nimic nu va mai fi în stare să le repună în funcţie. Atunci iubirea, ca un foc care nu mai încălzeşte, se stinge puţin câte puţin. Şi manifestările iubirii devin foarte goale dacă nu sunt ocazii de mărturisire a ceea ce fiecare ascunde în inima sa. Pentru a putea evita această dificultate a vieţii în doi, care poate este cea mai dificilă, insistăm asupra climatului de dialog încă din perioada de logodnă. Într-adevăr, reuşita unei căsătorii, după 10 sau 20 de ani de viaţă conjugală, se pot măsura foarte bine după calitatea conversaţiei. Deci, logodnicii ar face bine să se întrebe: „Voi putea să discut cu acest om, cu această femeie, în toate zilele vieţii mele?” A învăţa să fie răbdători. Un dialog cere timp şi răbdare.

204

EX. De obicei, nu se reuşeşte deschiderea unei flori cu degetele. Trebuie să-i dăm timp să se deschidă de la sine, trebuie să aşteptăm ca soarele să-i dea căldură şi lumină. Sunt zile în care florile nu se deschid de loc. Însă de ce logodnicul tău, logodnica ta nu vor să se deschidă, nu vor să vorbească? Ţie îţi revine sarcina să ajuţi cu tot tactul tău: poate nu e obişnuit cu aceasta, nu se deschide nimănui, nici în casă, nici în afara casei; nu ştie de unde să înceapă, s-a fript o dată şi de atunci e timid. Dacă nu este vorba de rea voinţă, de lipsă de încredere, atunci e nevoie de răbdare. Iubirea este capabilă să facă minuni, răbdarea de asemenea. A şti să foloseşti ocazia dialogului. Pentru a discuta între ei, logodnici nu au nevoie de nici un fel de formalităţi. Uneori discută lucruri gândite cu mult înainte, alteori discută ceva pe neaşteptate. Trebuie să fie aleasă ocazia. Pentru unii o simplă plimbare sub clar de lună, are darul să faciliteze un „inimă la inimă!” Alţii se simt în largul lor în colţul unei cofetării sau a unui restaurant. EX. Tereza a găsit sistemul ei: „Poate să pară ridicol, însă Pavel şi cu mine ne scriem câte o scrisoare în fiecare săptămână de două luni încoace, deşi locuim la o distanţă destul de mică. A început această corespondenţă în timpul vacanţei. Mi-am dat seama că existau lucruri pe care nu reuşeam să le exprimăm cu vocea, însă pe care le red-am mai uşor în scris. Cuvintele scrise sunt mai precise, mai dozate, mai discrete…” 4. Obstacolele ce împiedică dialogul. Buna înţelegere între tinerii îndrăgostiţi, este o datorie nu de copii, dar de oameni adulţi; uneori se capătă aspectul unui duel. Sunt multe lucruri care pot să împiedice dialogul. Cunoscându-le le putem elimina. Iată câteva dintre ele: - prea mult zgomot; - neînţelegerea; - activitatea de pretext de evadare… Concluzie. Am pus în mâinile tinerilor acest minunat instrument de lucru: dialogul. Pentru ca discutând, vorbind între ei, să se cunoască cât mai bine şi astfel, cunoscându-se bine să intre în căsătorie, să facă marele pas cât mai conştienţi, cu maturitate…

205

SACRAMENTELE 53 CĂSĂTORIA 3 Logodna III Eu sunt stăpânul vieţii mele şi voi încheia o căsătorie din dragoste, care va fi însă şi o căsătorie înţeleaptă. Pentru a vedea clar, pentru a nu cădea pradă primei fulgerări, tinerii trebuie să fie liberi de patimi. Fericirea familiei se pregăteşte, se realizează progresiv, nu se câştigă ca la loterie. Afirmaţia: ,,căsătoria este un loz”- nu este adevărată. Se pregăteşte prin: CUNOAŞTERE – AŞTEPTARE – RUGĂCIUNE. Este necesară o situaţie cât de cât stabilă: ,,Dragostea are nevoie de siguranţă”: locuinţa comună, salariul, strictul necesar. Altfel se riscă. Căsătoria precoce pune faţă înfaţă pe tinerii care s-au angajat în responsabilităţi pentru care nu sunt stabili( înainte de armată, neangajaţi într-un serviciu, fără o şcoală terminată, fără garanţia unei situaţii materiale cât de cât stabile.) Azi ,ai ales sunt multe căsătorii nereuşite ale căror cauze pot fi diverse. Dar din toate nici una nu apare prea des ca graba şi lipsa de chibzuinţă înaintea căsătoriei. Vorba bătrânească: ,,graba strică treaba” – căsătoriile pripite sunt de obicei sortite eşecului. Ieri s-au văzut prima dată, azi s-au îndrăgostit şi mâine se cunună. Îşi jură dragoste şi fidelitate până la moarte dar ei nu ştiu cui promit toate acestea. Nu ştiu ce fel de fire are celălalt, care sunt calităţile lui, ce principii de viaţă are, ce defecte de viaţă are, ce planuri are pentru viitor, câţi bani are în buzunar… ,,M-am îndrăgostit la prima vedere…” cântă Marius Teicu ,,Ador măritişul” cântă Margareta Pâslaru. Oare este permis în viaţă să porneşti cu atâta uşurătate şi lipsă de chibzuinţă?- îndrăgostit la prima vedere într-o gară? EX. Prin anii 1970 s-a dat la TVR o anchetă a miliţiei din Constanţa pentru aşa zişii ,,fluturi de noapte” adică acei tineri dezorientaţi care fără să muncească pierd nopţile în diferite păcate şi orgii. Printre altele arătau o tânără dezordonată, fugită de acasă de la părinţi, la Constanţa cu gândul de a muncii, dar ea trăia aici de pe urma destrăbălaţilor. Întrebată unde îşi are locuinţa ea a răspuns că locuieşte la soţul ei. - Dar de când eşti măritată? - De ieri. - Şi cum îi zice soţului tău? - Nelu. - Şi mai cum? - Nu ştiu.( nici nu ştia numele lui întreg). - Ce meserie are?

206

- Este şofer. - Unde lucrează? - Nu ştiu. - Dar cum v-aţi cununat? - Dar nu ne-am cununat. - Dar atunci? - M-a luat la el şi gata. E permis oare atâta lipsă de chibzuinţă, e permisă o atâta uşurătate în faţa unei probleme atât de importante cum este căsătoria? E permisă o aşa naivitate? Ca în urma unei înflăcărări de la un dans la o discotecă să urmeze imediat căsătoria? Nu este permisă pentru că sigur că atunci e o căsătorie nereuşită. Iată aţa dar că timpul logodnei este timpul cunoaşterii profunde al viitorului partener de viaţă. I. Iată câteva indicaţii pentru unei căsători fericite: • tinerii să fie de aceeaşi pregătire, naţionalitate, rasă, diferenţele prea mari duc la deziluzii. • tinerii cu idei şi gusturi asemănătoare: despre viaţa morală, bani şi copii. • să nu se facă iluzii: vârsta slăbeşte voinţa, ies în evidenţă defectele. • tineri sănătoşi, fără boli ereditare grave;- ar rezulta copii bolnavi, familia devenind infirmerie • tineri de aceiaşi religie; înţeleg acelaşi fel sensul vieţii, se vor ruga împreună…( Problemele care se ivesc din căsătoriile cu ortodocşii sau cu cei de altă religie) II. Diferite momente. 1. Aşteptarea. Aşteptaţi. Pentru că dragostea trebuie să se alimenteze material şi spiritual; e vorba de viitorul copiilor, de viitorul fericirii voastre. ,,Vă rog fierbinte, fiice ale Ierusalimului nu treziţi dragostea până nu vine ea.” 2(Ct 8,4) Atracţia pur trupească este egoism, patimă trecătoare, nu e dragoste adevărată. Atracţia numai sentimentală, romantică, paşi pe nisip, nu e dragoste adevărată. Dragostea din compasiune, din dorinţa de al converti, de al face mai bun pe celălalt nu e suficientă. Niciodată nu se poate încheia pentru a repara o greşeală. Dragostea adevărată e dorinţa comună de a construi împreună o viaţă, de a dărui generos şi total pentru fericirea celuilalt. Acest elan de fidelitate să fie în egală măsură şi total în ambele părţi. Deci, dragostea adevărată priveşte întreaga persoană şi pentru totdeauna, pentru un destin comun în veşnicie. Orice îndoială în privinţa dăruirii totale,

207

până la sacrificiu şi pentru totdeauna e motiv suficient de a nu încheia căsătoria. ,,Şi la bine şi la greu”. ,,Te iubesc” –trebui spus din când în când, dar de împlinit, trebuie împlinit toată viaţa 1. Părinţii şi prietenii în dragostea voastră. În istorie părinţii îi căsătoreau pe copii; astăzi lucrurile sau schimbat, dar trebuie ţinut cont şi de sfaturile părinţilor căci au de partea lor experienţa… Prietenia tinerilor care se ascund de părinţi şi prieteni e dubioasă. Greşesc cei care într-o bună zi , cu un ton agresiv anunţă părinţilor: ,,Mam logodit , mâine la ora 9 are loc cununia mea dacă vrei să vii dacă nu, nu”. E o violenţă împotriva tezaurului psihologic din familie. Logodna… Rugăciunea, spovada şi împărtăşania, ascultarea sf. Liturghii şi mai ales rugăciunea ca Dumnezeu să-i lumineze, să-i ajute să facă liberi, conştienţi şi maturi marele pas. 3. Cunoaşterea aşa cum sunt Tinerii trebuie să fie sinceri, fără falsităţi; să-şi împărtăşească opiniile despre ocupaţia, profesiunea lor despre prieteni, răspunderi, obligaţii, viaţa religioasă. Sunt probleme care privite în lumina divină acum, vor lumina tot drumul vieţii. Fiecare are istoria sa. Nu e necesar şi nici nu e indicat să se citească toată cartea vieţii. Acele pagini care conţin unele greşeli definitiv în dreptate, ne mai constituind un pericol pentru unitatea şi dragostea familiei, ar tulbura inutil pe celălalt. A fi o mare greşeală a ascunde pagini ca: o boală gravă, un copil, datorii, obligaţii mari… 4. Religia. Dacă amândoi sunt credincioşi, au o garanţie serioasă a reuşitei familiei lor. Totuşi, să nu se uite fiecare trăieşte credinţa la dimensiunea lui proprie. Dacă unul din ei este necredincios complet, în general nu se indică căsătoria, iar dacă totuşi se încheie să se respecte convingerile proprii. Riscul este foarte mare întrucât în problemele esenţiale(viată, valori, copii, educaţie, morală) sunt atitudini contrare mai ales în dauna copiilor. Cum vor fi copii dacă părinţii sunt dezbinaţi? Apare pericolul indiferenţei religioase. EX. Un tânăr voia să se căsătorească cu o tânără creştină pentru că era frumoasă, zveltă şi foarte evlavioasă În ajunul cununiei religioase, acesta mai mult din uşurătate s-a exprimat într-un mod mai puţin cuviincios cu privire la spovada şi împărtăşania de a doua zi. Fata nu a spus nimic însă se observa în toată făptura ei reacţia promptă la acele cuvinte nesăbuite. A doua zi în timp ce păşeau pragul bisericii, mirele repetă prea puţin respectuoasă din ajun. Mireasa a avut de luptat mult cu sine înseşi. Ajunseseră deja la altar, îngenuncheară iar preotul le ceru consimţământul. Însă la întrebarea preotului, mireasa în loc să răspundă acel DA obişnuit a rostit un categoric NU. Preotul a mai întrebat o dată şi încă o dată însă prin acelaşi răspuns: NU…. În sacristie a fost clarificată situaţia între preot şi tânără mireasă, care înţelesese că

208

viitorul ei soţ nu avea de gând să respecte lucrurile sfinte. ,,Am preferat să dau un scandal prin comportarea mea – a spus ea- decât să am apoi o căsătorie nefericită” Hotărârea ei fusese una din cele mai bune şi mai curajoase. Puţini după aceea enoriaşii aflară despre cuvintele proaste ale mirelui şi lăudară purtarea acelei tinere. ,,Dacă s-ar putea împiedica toate căsătoriile nefericite, omenirea ar fi salvată” – Adolph Kolping. Viitorii soţi creştini trebuie să renunţe mai înainte de căsătoria lor la tot ca este păcat. Trebuie să aibă curajul de a spune NU înainte de căsătorie, pentru ca în starea conjugală să se poată bucura de fericire. Să nu se uită că viaţa continuă: familia, munca, studiile, datoriile religioase, angajamentele sociale, chiar dacă se fac pregătiri pentru marele pas. 5. Pur şi simplu: DESPĂRŢIREA • când caracterele sunt incompatibile, • când nu e înţelegere în privinţa locuinţei, profesiunii, religiei, educaţiei copiilor, • când unul e bolnav de gelozie, • când unul nu admite doctrina creştinească despre căsătorie, refuză din principiu copii, • când sunt maladii grave, • când unul e mincinos, fără bun simţ, fără caracter. De aceea nu trebuie să ne mirăm şi aici să criticăm dacă auzim pe unul sau altul dintre tineri că strică logodna decât să nu se înţeleagă mai târziu şi să se despartă după căsătorie. M-ai bine să-şi deschidă ochii în timpul logodnei, decât să regrete apoi o viaţă întreagă. Încheiem cu un proverb: ,,Înainte de a pornii pe mare roagă-te odată, înainte de a porni la război roagă-te de două ori, înainte de a te căsători roagăte de o sută de ori”. Amin

209

SACRAMENTELE 54 CĂSĂTORIA 4 Castitate EX. Acum câţiva ani din gara centrală a Berlinului, un domn voia să călătorească la Bremen; îşi luase bilet, casierul îi restitui o bancnotă de 5 DM. O bancnotă înnoită, unsuroasă, zdrenţuită. Pe marginea acestei bancnote însă erau scrise cu cerneală câteva cuvinte. Numai câteva cuvinte, o propoziţie scurtă dar destul de evidentă să ne oglindească abisul corupţiei în care se zbate societatea noastră. Pe bancnota zdrenţuită erau scrise aceste cuvinte: ,,pentru tine mi-am vândut nevinovăţia.” ,,Pentru tine mi-am vândut nevinovăţia.” Ce ţipăt înfiorător pe marginea unei bancnote. ,,Pentru tine mi-am vândut nevinovăţia.” Ce abis nemăsurat al ticăloşiilor oraşelor şi chiar şi al satelor. Ce atmosferă provocatoare de Sodoma şi Gomora în jurul nostru la începutul mileniului trei al creştinismului. Fraţilor, în acest vârtej al necurăţiei Biserica, vede zbătându-se sufletele credincioşilor săi. Valurile păcatului îi lovesc necontenit, rătăcirile, lozincile false îi pândesc din mii de părţi şi în acest hău de fărădelegi, în această lume viciată până în măduva oaselor, în această atmosferă unde necurăţia se afişează cu neobrăzare, Biserica este silită şi este singura rămasă care o mai face să strige, să vestească porunca a VI-a a lui Dumnezeu; până la căsătorie Dumnezeu pretinde de la voi, dragii tineri şi tinere, să trăiţi în înfrânare şi curăţie perfectă, iar în căsătorie să păziţi fidelitatea conjugală până la moarte. I. Ce pretinde Dumnezeu până la altar? Pretinde viaţă morală curată, pretinde stăpânirea desăvârşită. În faţa acestui apel, unii îmi pot zice: „Numai o dată suntem tineri. Tinereţea îşi are drepturile sale. Trăieşte-ţi tinereţea. Trăieşte-ţi viaţa.” Iată atâtea lozinci care sunt în aer şi prin astfel de amăgiri şi înşelăciuni primejdioase se duc la ruină mii de suflete (flori ofilite, picături de rouă transformate în noroi, ochi curaţi ca lacrima din ei, stinşi…). Iubiţi tineri „trăirea vieţii” înseamnă a lăsa instinctele fără control şi acest lucru este cel mai grav atentat împotriva omenirii, pentru că în cazul în care suntem conduşi şi stăpâniţi numai de instincte am condamnat la moarte demnitatea omenească. Ori, tocmai stăpânirea instinctelor este lucrul care ne face pe noi oameni să fim adevăraţi oameni. 1. Viaţa curată până la căsătorie este obligatorie nu numai pentru tânără ci şi pentru tânăr. Mântuitorul nu cunoaşte două morale: una mai severă pentru femei, alta mai uşoară pentru bărbaţi. Nu cunoaşte morală dublă. Iată un adevăr ce trebuie să pătrundă în concepţia publică păcătoasă a societăţii de azi care e înclinat să închidă ochii în faţa unor greşeli de-ale bărbaţilor pe care la femei le condamnă.

210

Fraţilor tineri, credeţi oare că pentru voi Dumnezeu are o măsură şi pentru fele alta? Cum poţi tu să intri în sanctuarul familiei cu şira spinării încovoiată, cu ochii stinşi, cu sufletul şi trupul murdar? Crezi oare că-ţi este iertat să treci prin toate josniciile, chefurile, orgiile ca tânăr, apoi, ruinat trupeşte şi sufleteşte, ca o mumie, să te îmbraci frumos cu frac şi papion la gât şi să te prezinţi înaintea altarului, jurând credinţă unei fete nevinovate? Şi culmea pretenţiei tale este apoi: deşi tu eşti cum eşti, ai totuşi pretenţia ca viitoarea ta soţie să fie nepătată, nevinovată ca şi cum această obligaţie ar fi numai pentru ea. 2. În pledoaria noastră pentru curăţie, un cuvânt şi pentru fete: atunci când pretindem cinste desăvârşită până la căsătorie trebuie să examinăm o scuză ce se poate auzi pe ici pe acolo prin care se încearcă a se justifica anumite licenţe, concesii morale din partea fetelor: cu alte cuvinte: de ce sunt nevoite ele, tinerele să cocheteze şi cu păcatul, de ce sunt constrânse să mai lase din severitatea ideologiei cretine, să fie ceva mai frivole? De ce? „Pentru că astăzi, astfel de tinere se disting, ele sunt mai plăcute, au succese mai sigure. Altcum nu ne mai putem mărita. Cu astfel de concesii mai mici şi mai mari trebuie să ne prindem bărbaţii…” Fetelor, care credeţi că vă măritaţi mai uşor, dacă aveţi purtarea uşuratică, frivolă, dacă flirtaţi, dacă vă permiteţi multe: NU UITAŢI: poate că îşi află plăcere un anumit timp cu fetele păpuşă, totuşi tinerii cu judecată sănătoasă nu dinte acestea îşi iau soţii, ci îşi vor alege de soţie o femeie, care ştie să-i facă plăcut căminul, care e în stare să-i uşureze viaţa şi să se ocupe de familie cinstit şi creştineşte. Băieţilor le convine, deşi greşesc şi ei în mod grav, să-şi petreacă un anumit timp cu fele uşuratice, dar când se pune serios problema căsătoriei îşi aleg de soţie pe fata aceia pe faţa căreia nu străluceşte vopseaua ci bunătatea sufletului, care iubeşte mai mult nu jazzul ci cântecul de leagăn, căreia îi stă mai bine nu cu o ţigară în gură ci cu mătura-n mână, care ştie să conducă mai bine bucătăria şi curăţenia decât o maşină… Şi ce se va alege de fetele uşuratice? Sf. Carte spune: „Iar femeia fără ruşine va fi călcată în picioare ca noroiul drumului.” II. LOGODNA – timp periculos. Când doi tineri se prezintă la parohie pentru logodnă, preotul după ce-i logodeşte, îi avertizează: sunteţi logodiţi dar nu căsătoriţi. Deci nu aveţi nici o obligaţie unul faţă de celălalt, şi nu trebuie să aveţi nici o pretenţie unul faţă de celălalt. Să vă pregătiţi pentru căsătorie în curăţie, viaţă cinstită şi rugăciune, spovedindu-vă şi împărtăşindu-vă ca să nu-l supăraţi pe Dumnezeu, să nu vă faceţi de râs, ci din contra dând exemplu bun, Dumnezeu fiind mulţumit de voi să vă binecuvânteze pasul pe care-l faceţi. De ce vorbeşte preotul aşa? Pentru că timpul logodnei, tocmai datorită viitoarei căsătorii, datorită marii intimităţi dintre logodnici este timpul cel mai periculos pentru curăţia

211

inimilor. De aceea, deşi Biserica vrea şi doreşte ca cei doi să se cunoască cât mai bine înainte de căsătorie, totuşi, ea cu multă atenţie educă pe tineri în timpul logodnei lor şi de aceea le opreşte ceea ce ar duce la pieirea curăţiei inimii şi a trupului lor. 1. Mulţi nu înţeleg şi nu vor să înţeleagă această oprelişte a sf. Bisericii. Nu vor să înţeleagă că de modul cum s-au pregătit pentru cununie, de modul cum au trăit înainte de căsătorie, depinde fericirea lor de după cununie. Obiecţie: mulţi zic ”Păi de acum nu ne mai putem despărţii, ne-am dat unul altuia pe toată viaţa!” Nu este adevărat. Unul altuia nu v-aţi dat dacă nu v-aţi pus inelul unul altuia în deget în faţa sfântului altar, dacă nu aţi jurat cu mâna pe cruce în faţa preotului şi a naşilor. Iar în faţa altarului când veţi veni, vreţi să vă îmbrăcaţi în haine de mire şi de mireasă. Ce reprezintă mai ales haina albă de mireasă? Reprezintă curăţia inimii, reprezintă mai ales fecioria nevinovată, reprezintă deplina seriozitate mai înainte de căsătorie, reprezintă cel mai frumos cadou pe care mirii şi-l pot face. Dar dacă nu sunt acestea, - dacă primul copil se va naşte după 3-4 luni sau poate mai devreme,( sau chiar se face botezul înainte de căsătorie), oare atunci haina de mire şi de mireasă nu este o mască ce ascunde vina şi păcatul? Asemenea tineri să nu calce cu vălul alb în faţa altarului, căci căsătoria lor trebuie să fie pedepsită din cauza păcatului. Dumnezeu nu va binecuvânta o astfel de căsătorie, aceştia nu se vor împăca, pentru că ori vor duce o astfel de viaţă şi după căsătoriei, ori tot timpul îşi vor arunca unul altuia în faţă că sunt infideli în viaţa lor şi de aici urmează despărţirea. Iată de ce avertizează Biserica pe logodnici şi-i îndeamnă la rugăciune şi la practicarea sfintelor sacramente: spovada şi împărtăşania, mai ales în timpul periculos al logodnei. 2. Mulţi logodnici se întreabă de exemplu, de ce nu au voie să meargă într-o excursie cu logodnica? De ce n-are voie să stea singur cu ea în casă? „Religia noastră e atât de bănitoare şi nu se încrede în seriozitatea noastră” – şi plâng unele fele şi chiar băieţi. De fapt, nu faţă de tine X, sau Y, este Biserica neîncrezătoare, dar faţă de om, faţă de natura sa slabă şi plecată spre rău. Dacă tu şi logodnicul sau logodnica ta n-aţi fi oameni, ci doar o bucată de lemn, fiţi siguri, atunci Biserica ar permite să plecaţi în excursie în doi, ar permite şi discoteci noaptea, ar permite şi conversaţii faţă-n faţă ore întregi. Dar tinerilor, nu sunteţi făcuţi din lemn, sunteţi din carne şi sânge şi de aceia credeţi şi ascultaţi de experienţa de veacuri a Bisericii. 3. Dar ce permite atunci Biserica celor logodiţi? Este permis celor logodiţi doar atât ca atunci când se întâlnesc sau se despart, să se salute (eventual cu un sărut) în mod cinstit şi onest şi altceva nimic. Obiecţii: unele fete obiectează că dacă nu-şi arată dragostea faţă de logodnic şi prin alte semne, atunci logodnicul se va îndepărta de ea, va lua altă logodnică. Adevărul e tocmai contrariul.

212

Încrederea şi cinstea unui tânăr serios nu o poţi câştiga decât tot prin cinste şi seriozitate. Deocamdată nu eşti legată de el prin cununie şi de aceea te vei purta cu el aşa cum se cuvine, cu toată atenţia şi fineţea, dar şi cu seriozitatea cuvenită şi în felul acesta va avea încredere în tine ca atunci când vei fi cu totul al lui, apoi numai al lui să fii şi nicidecum al altuia. Prin aceasta arăţi cât de tare şi de hotărâtă eşti în a fi fidelă. Pe când dacă acum ca logodnică îi permiţi toate obrăzniciile, tot ceea ce îţi cere, atunci îl dezamăgeşti, el îşi pierde încrederea în tine, în fidelitatea ta viitoare, când vede cât de slabă eşti şi cât de uşor cedezi la orice ispită. Nimeni şi niciodată nu va putea vorbi despre câtă bucurie sau tristeţe, câtă fericire sau ce tragedie va suferi familia ta, căci cine poate cunoaşte tăcutele lucruri pe care cei care s-au căsătorit le varsă în nopţile de nesomn; cine ştie bolile şi suferinţele pe care trebuie să le îndure numai pentru că unul sau altul, sau amândoi înainte de căsătorie n-au trăit conform poruncilor lui Dumnezeu. „Dumnezeu nu bate cu ciomagul şi cum îţi aşterni aşa vei dormi…!” deci cum ţi-ai pregătit căsătoria aşa vei trăi în ea, aşa o vei avea… Să nu criticăm că e prea aspră Biserica, că nu permite căsătoriile de probă, că nu permite căsătoriile libere, de tovărăşie sau de concediu în staţiune, ci să ne ataşăm de Biserică, de principiile şi conduita ei. Priviţi numai cum într-o zi însorită de primăvară un fluture frumos coboară pe o floare, cum suge cu nesaţ nectarul dulce şi cum mierea se termină în curând… şi fluturele părăseşte floarea şi apoi se aşează pe alta, şi apoi pe alta şi tot aşa. Iar floricica rămâne singură din cauza părăsirii şi începe a se ofili din cauza arşiţei soarelui. La fel este şi cu floare omului ce vrea să trăiască împotriva poruncilor lui Dumnezeu. Floarea frumuseţii, floarea sănătăţii, floarea tinereţii sale rămâne ofilită în curând şi se usucă foarte repede din cauză că a trăit contrar voinţei lui Dumnezeu înainte de căsătorie. Tinerilor, această scenă dureroasă să vă vină în minte înainte de a vă plânge împotriva poruncii a VI-a lui Dumnezeu. 4. De ce pretinde Dumnezeu acest lucru? Ce rost are castitatea morală, viaţa curată la tineri? Înfrânarea. Ar ce rost are? Ce rost are această autoritate? Această grevă? De vom pătrunde mai bine problema, vom ajunge la concluzia că Dumnezeu opreşte necondiţionat orice abuz în afara vieţii de căsătorie fiindcă astfel asigură tăria celei mai importante instituţii umane, puritatea izvorului vieţii, a căsătoriei. Azi sunt nenumărate plângeri în ceea ce priveşte viaţa de căsătorie. Ştiţi care e cauza multor plângeri, neplăceri, boli şi mizerii? Porunca a VI-a care nu a fost respectată înainte de căsătorie. Ar fi cu siguranţă mai multe căsători fericite, dacă ar fi mai mulţi tineri care să trăiască în castitate până la altar.

213

Cu ce belşug de bucurie, de ideal, de sănătate şi echilibru nervos ar intra în căsătorie tinerii dacă ar sta în faţa altarului cu sufletul candid şi trupul nepătat. Tinerii cu viaţă cinstită sunt garanţia că pe viitor vom avea mai puţine certuri în familiare şi căminele familiilor noastre vor fi mai solide şi mai sigure… Dragi tineri, „castitatea până la altar” – iată ce pretinde porunca a VI – a lui Dumnezeu de la voi. Dumnezeu aşteaptă împlinirea din partea tuturor şi o aşteaptă chiar şi în interesul neamului omenesc. Că ar fi o pretenţie peste puterile noastre de împlinit? Că nu se poate observa. Acest lucrul nu este adevărat. Nu e just. Dacă suntem numai oameni, nu se poate. Dacă nu avem religie, nu se poate. Isus Cristos şi-a luat trup omenesc şi prin acest fapt trupul omenesc a fost consfinţit, transformat în Templul Duhului Sfânt. Dumnezeu s-a coborât pe pământ şi s-a făcut om ca firea omenească să se poată înălţa la cer. EX. Pe mormântul sfintei Nothburga ridicată la cinstea altarelor din starea umilă de servitoare, stau scrise aceste splendide cuvinte: „Inima curată, sufletul credincios înalţă şi pe servitoarea la rangul de regină!” Rugăciune: O Doamne, dă tinerilor parohiei noastre această viaţă înfrânată, disciplinată, care îi înalţă în sferele senine; să poată rămâne cu ochii strălucitori, ca un izvor cristalin de munte, cu faţa catifelată, cu fruntea senină, cu spatele drept şi mândru; ajută-i Doamne, să poată trăi în castitate până la altar. Aşa te rugăm prin Cristos Domnul nostru. Amin.

214

SACRAMENTELE 55 CĂSĂTORIA 6 Tânăra Familie I După ce i-am însoţit pe cei doi tineri în perioada de logodnă, după ce i-am pregătit, astăzi îi vom însoţii cu bucurie în faţa altarului când ei fac Marele Pas al căsătoriei religioase şi apoi îi vom urmări făcând primi paşi împreună ca tineri căsătoriţi. Mai înainte însă ne vom opri asupra câtorva aspecte pe care le comportă în anumite ambiente căsătoria: I. Biserica nu permite: 1. Căsătoria de probă; În care cei doi se iau pentru o anumită perioadă de timp, pentru un an de ex, de probă şi trăiesc împreună să vadă dacă se pregătesc sau nu şi dacă merge apoi se căsătoresc, dacă nu se despart – ( prin Oltenia) 2. căsătoria liberă; cei doi se unesc şi trăiesc împreună, spun ei fiind liberi nu-i poate obliga nimeni să se căsătorească la Biserică. 2. căsătoria de tovărăşie; de concediu (să schimbi aerul şi fraierul). Toate unirile care nu sunt sfinţite de sacrament sunt interzise şi socotite ca păcate de către Biserică. II. Cununia civilă. În legislaţia noastră, cununia civilă este suficientă ca să legalizeze unirea celor doi. Dar din punct de vedere religios, ei nu sunt încă, căsătoriţi. Deci, dacă cei doi după căsătoria civilă îşi spun soţi, greşesc. În această stare ei încă nu au voie să locuiască împreună, deşi atât de mulţi o fac. Căsătoria civilă nu este egală cu căsătoria religioasă, care ea şi numai ea îi face pe cei doi soţi şi soţie. În ce priveşte data căsătoriei civile, ea nu trebuie fixată cu jumătate de an înainte de cea religioasă, cel mai bine ar fi cu o săptămână înainte sau chiar în aceeaşi zi cu căsătoria religioasă. În tot cazul trebuie să fie înainte căci pentru ca noi să le celebrăm căsătoria religioasă, avem nevoie de actul lor de căsătorie civilă. Repet însă încă o dată, căsătoria civilă nu le dă dreptul celor doi să se considere soţi şi soţie. III. Cele mai importante lucruri: Şi acum revenim la tema noastră propriu-zisă. Cei doi, Ionel şi Mărioara, îmbrăcaţi mire şi mireasă, se prezintă în faţa altarului pentru căsătorie. 1. pentru ca, căsătoria lor să fie plăcută în faţa lui Dumnezeu, li se cere să fie deja spovediţi. 2. Pentru ca, căsătoria lor să fie validă, li se cere să fie:

215

• liberi, • să nu fie rude foarte apropiate, • să aibă doi naşi sau martori. Condiţiile fiind îndeplinite, iată-i pe cei doi plini de emoţie în faţa preotului îşi rostesc „DA-ul” lor unul faţă de celălalt. Ziua căsătoriei: ziua cea mai frumoasă din viaţa lor. Ei sunt protagoniştii. Totul se mişcă în jurul lor şi le surâde. Fericirea din inimile lor, pline ca nişte potire, se revarsă şi se comunică lucrurilor şi persoanelor care-i înconjoară. O frumoasă poezie, ziua nunţii pentru tânărul mire şi pentru frumoasa mireasă. Ziua cea mai mult dorită şi aşteptată. Ziua realizării celor mai frumoase visuri. Ziua felicitărilor şi a cadourilor… I-am însoţit pe cei doi în ziua nunţii lor, ne-am bucurat împreună cu ei şi i-am felicitat. Haideţi acum să-i însoţim şi în a doua zi de nuntă şi în primii paşi pe care ei îl fac împreună. A doua zi: mireasa îşi dezbracă haina de mireasă şi-şi ia haine obişnuite de femeie căsătorită („Căci mireasă eşti o zi, iar nevastă cât vei trăi!”). Mirele se îmbracă şi el în haine de bărbat căsătorit. Ziua nunţii a fost o frumoasă poezie, de acum începe proza. Încep să se convingă că trandafirul are şi spini. Că după ziua cu soare, vine şi ziua cu nori şi furtună, momentul de tensiune. Viaţa în doi are în mod inevitabil, cu toate avantajele ei, şi dificultăţile ei, şi prin urmare cere o mare doză de virtuţi: - a trăi atât de aproape, a te atinge în continuu, a te asocia atât de intim fără ca să te loveşti sau să te ciocneşti vreodată, omeneşte vorbind este imposibil. Calea iubirii lor nu este numai un covor moale de muşchi, dar de-a lungul drumului vor întâlnii şi bolovani. Chiar şi în ziua cea mai senină de vară, se dezlănţuie furtuni neprevăzute fără să se ştie de unde au venit. Jertfa şi fericirea, fericirea şi jertfa trăiesc împreună ca trandafirii cu spini. Se vorbeşte despre luna de miere. E adevărat. Însă acea lună are umbrele ei şi aceea miere are amărăciunile ei. Odată cu primele întâlniri vor sosi şi primele ciocniri şi tinerii căsătoriţi îşi dau seama pe viu că iubirea e făcut dintr-o porţie triplă de răbdare. III. Anumite perioade în viaţa de căsătorie: 1. Crizele. Viaţa în doi, la început e uşoară însă mai pe urmă are momente de criză: atât din cauza defectelor fiecăruia, cât şi prin schimbarea sentimentelor. În aceste cazuri, amândoi vor face eforturi pentru adaptare. Dragostea trebuie să progreseze. Dacă se simt tensiunile, crizele. Acesta are dinamismul dragostei. 2. Crizele periodice.

216

Unii observatori ţin să sublinieze că aceste crize sunt destul de regulate după un an sau doi de la căsătorie, apoi după 7 şi 10… Certurile sunt mai dese. Se ştie că vârsta critică este cea de 40 de ani. Totuşi aceste concluzii nu pot fi generalizate. Fiecare familie îşi are momentele ei bune şi rele.

3. Momentele adaptării. E absolut necesară pornirea bună. La început obstacolele sunt numeroase dar şi dragostea e înflăcărată şi de aceea se trece cu bine. a) Fiecare se dă pe faţă după câteva săptămâni de convieţuire; se fac descoperiri încurajatoare şi descoperiri dezamăgitoare; b) Acomodarea cu noua locuinţă pune probleme; c) E importată împărţirea muncilor mai uşoare sau mai grele; d) Mai delicată e problema autorităţii; cine va decide? De cele mai multe ori depinde de temperament, de educaţie, stima, încrederea şi buna înţelegere revoltă totul bine şi în pace; e) Terenul cel mai periculos e cel al activităţii secrete a fiecăruia: prietenii, ocupaţiile, distracţiile fără ştirea celuilalt. Exagerările pot fi fatale. Sinceritatea şi înţelegerea dau armonie şi linişte în cămin. 4. Naşterile. Prima naştere e plină de emoţii, nu numai pentru mama ci şi pentru tata. E o revoluţie în familie. Ea consolidează familia, purifică dragostea (vom reveni într-o altă predică). 5. Prieteniile şi timpul liber. După câteva luni de la căsătorie, bărbatul se întoarce între prieteni pentru o partidă de fotbal şi altele. EX. Într-un birou două dame discută: - „Dragă, tu unde-ţi faci concediul? - La mare. - Desigur mergi cu soţul, nu? - Nu. El merge la munte. - Bine, dar de ce mergi singură? - Vezi dragă, vreau să schimb şi eu aerul şi fraierul.” Aceste ambiente sunt atrăgătoare, mai cu seamă pentru el; motiv pentru începutul neînţelegerilor. Trebuie să se preocupe mai mult unul de altul, stabilind împreună ieşirile, timpul liber cu încredere şi bunăvoinţă. 6. Obişnuinţa – indiferenţa. Soţii rămân împreună, însă focul primei iubiri s-a stins. Anii şi obişnuinţa au sclerozat totul. Uneori, din cauza muncii prea grele şi îndelungate, soţii sunt epuizaţi moral şi fizic. Secretul căsătoriei este de a rămâne mereu ca doi logodnici. 7. Marile încercări.

217

Crucea însoţeşte uneori pe cei doi în decursul întregii vieţii: boli, insuccese profesionale, ruinări materiale, lupte sufleteşti şi trupeşti. Aceste încercări pot descuraja. Unii se întăresc prin încercări, alţii slăbesc. Încrederea reciprocă e pusă la îndoială. „Nu mi-am închipuit că va fi aşa!” Cea mai grea încercare e infidelitatea. Aceasta poate provoca o ruină definitivă a familiei, poate da naştere la o gelozie feroce. Uneori partea nevinovată îşi păstrează demnitatea şi încearcă să-l corecteze şi să-l ierte pe cel vinovat. E necesară căinţa şi un susţinut efort de îndreptare. Descrierea slăbiciunilor de mai sus nu e încurajatoare. Şi atunci cum? Începutul atât de frumos a fost o iluzie? Nu. Aşa e viaţa. În primul rând nu trebuie privit numai în urmă dar înainte: întoarce pagina. Apoi spuneţi: „Tot ce urmează e chemarea mea actuală şi reală!” Departe visările. Anii şi încercările fac dragostea matură, dacă e privită în lumina sacramentului. NU VĂ SPERIAŢI! Vreau să vă liniştesc spunându-vă că există o reţetă care nu greşeşte, un leac miraculos. Da, există şi nu e altul decât cel ce ne-a fost prezentat la nunta din Cana Galileii: de al chema pe Cristos la propria noastră nuntă în viaţa voastră. Dacă el va fi prieten al casei voastre, la el veţi putea alerga atunci când observaţi că vă sacade entuziasmul, delicateţea fizică, noutatea şi mai ales dragostea de miri pentru că din apa rutinei şi a obişnuinţei puţin câte puţin el să vă prepare un vin mai bun ca la început – adică un nou fel de dragoste mai puţin aprinsă ca cea din tinereţe mai nobilă şi mai lungă durată compusă din înţelegere şi din cunoaştere reciprocă, din solidaritate şi mai ales din capacitatea de a se suporta şi a se ierta. Isus Cristos ne-a lăsat aceste cuvinte: ,,Luaţi jugul meu asupra voastră, căci jugul meu este plăcut şi povoara mea este uşoară”. Ei bine, aceste cuvinte vi se potrivesc cum nu se poate mai bine d-voastră bărbaţilor şi femeilor creştine. Viaţa conjugală înseamnă două persoane care trag la aceiaşi jug; dacă acest jug este cel al trupului, al plăcerii, al interesului sau al lumii el este nespus de greu şi după 3 sau 4 ani devine insuportabil. Dar dacă acesta este jugul lui Cristos, al Cuvântului şi al dragostei lui atunci el devine nu numai uşor ci chiar dulce şi atrăgător. Cât este de frumos jugul care îi uneşte pe cei doi soţi creştini: soţ- soţie, care au o singură speranţă, una şi aceiaşi dorinţă, o singură regulă de viaţă. Nici un fel de despărţire între ei, nici trupească şi nici sufletească. Împreună se roagă, împreună se mortifică şi postesc, împreună se îndeamnă la bine şi se susţin împreună în Biserica lui Dumnezeu, împreună la masa Domnului, împreună în dificultăţi şi în bucurie. Dacă există în comunitatea noastră – şi cu siguranţă că există – soţi descurajaţi, dezamăgiţi în căsnicia lor, lipsiţi de dragoste, soţi care trăiesc de ani şi ani în aceea îngrozitoare stare care se numeşte ,,divorţul inimii” pe toţi aceştia îi invităm ca pe casele lor să pună o cruce, o inimă creştină, mare, iubitoare; îi sfătuim ca în căsnicia lor să-l cheme pe Isus, aşa cum la-u chemat cei din Cana Galileei, şi Cristos va veni cu plăcere şi vă va ajuta pe d-voastră bărbaţii şi femeile creştine pentru a vă înnoi legământul de dragoste pe care l-aţi făcut ca miri la altar.

218

În acea familie unde este Mântuitorul cu inima sa iubitoare, acolo nu lipseşte nimic, acolo e lumină, pentru că e prezent învăţătorul, e putere pentru că e prezent stăpânul, e sănătate pentru că e prezent medicul, e pace pentru că e acolo regele, e binecuvântare pentru că în acea casă e Dumnezeu. Isus a devenit oaspetele familiilor d-voastră când v-aţi cununat la altar. A fost prezent la legământul vostru, v-a binecuvântat, a mers apoi la nunta voastră, cu voi în familie. El e singurul oaspete, singurul prieten. NIMENI altul nu vă poate ajuta şi nici nu este dispus să vă ajute, pentru că nimeni nu vă iubeşte mai mult căminul ca Inima Preasfântă. Dragi soţi, chemaţi-l pe Cristos în casele d-voastră, primiţi-l cu multă credinţă şi afecţiune încredinţaţi-i cu multă speranţă bunul mers al familiei, problemele şi bucuriile ca să fie şi El părtaş; păstraţi-l cu grijă şi viaţa de familie va fi o binecuvântare, un colţ de rai.

219

SACRAMENTELE 56 CĂSĂTORIA 7 Tânăra Familie II I. Tatăl, mama şi copilul Multe sunt raţiunile căsătoriei: oamenii se căsătoresc pentru dragoste, pentru a nu rămâne singuri, pentru găsirea unui sprijin, pentru a-şi organiza o viaţă serioasă. Însă motivul principal al căsătoriei este întemeierea unei familii şi creşterea copiilor. 1. Copilul, scop al căsătoriei Tinerii căsătoriţi trăiesc dragostea sub triplul aspect: conjugal, patern şi matern. Primul aspect e mai fragil: de aici convieţuirile reci, despărţirile şi divorţurile; însă dragostea nu este singurul scop al căsătoriei. În planul creatorului scopul căsătoriei este generarea vieţii: ,,Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul”. Prin venirea pe lume a copilului, dragostea se transformă, se îmbogăţeşte, îşi descoperă adevărata natură: a privi împreună propria creatură înseamnă a se dedica ei împreună. Dragostea devină maternă şi paternă şi astfel nu mai cunoaşte slăbiciunea. 2. Copilul, soluţia problemelor matrimoniale Unii, privind căsătoria, ridică tot felul de obiecţii, unele chiar nebuneşti: de ce să nu se despartă când nu se mai iubesc? Pentru ce să fie fideli? Pentru ce numai o singură femeie ori bărbat? De ce tinerii nu au dreptul, înainte de căsătorie la actul conjugal? Pentru ce să se facă cununia în faţa stării civile şi în faţa Bisericii? De ce sunt interzise anticoncepţionalele? Aceste obiecţii se pun atunci când se pierde din vedere că adevărata dragoste este fecundă. Totul falsificat atunci când se spune: ,,noi doi” în loc de: ,,noi trei”. Când copilul este exclus în mod sistematic atunci aşa numita iubire nu e altceva decât egoism, plăcere senzuală şi noroc fără sfârşit. Când copilul este socotit ca un rost al căsătoriei, atunci totul e mai bine, totul se îndreaptă normal şi solid. II. Copilul poate salva iubirea 1. Părinţii au mare bucurie de a se dedica propriului copil simţindu-se folositori în dezvoltarea vieţii lor. 2. Femeia devenită mamă reînfloreşte şi devine mai frumoasă şi mai fericită; inima ei doreşte să se dăruiască în întregime. Şi bărbatul, ajuns tată îşi asumă responsabilitatea. Şi astfel amândoi se stimulează şi se iubesc mai mult. Sunt recunoscători unul altuia pentru minunatul dar pe care şi l-au făcut că au devenit mamă şi tată.

220

3. În preajma copiilor, înşişi părinţii se simt mai tineri, liniştişi, vioi, îşi regăsesc copilăria după sensul Evangheliei: încredere, umilinţă, puritate, simplitate. 4. Copilul cimentează durabil familia, cuplul se stabileşte, se statorniceşte. 5. Datoria copilului, părinţii se iubesc într-un nou mod. Copilul e întruchiparea dragostei lor. Crescând, mărturiseşte iubirea primită şi trăită între părinţi; îi urmăreşte, îi imită şi această îi stimulează la dăruire, îi uneşte, îi încurajează, îi obligă să vegheze şi să practice toate virtuţile. Copilul face ucenicia dragostei în propria familie, iar mai târziu va modela, la rândul său, ceea ce a văzut la părinţii. 6. O viaţă noua. Lucrare imensă Naşterea primului copil schimbă viaţa soţilor. Trebuie să se organizeze şi pe cel nou venit: alt orar al meselor, alt mod de petrecere a vacanţelor, un timp consacrat îngrijirii lui. Rugăciunile se fac astfel. Înşişi soţii se schimbă, tată şi mamă, e o schimbare profundă. Un angajament intens pentru educaţie le este pus în faţă. 7. Din nou COPILUL Cel mai frumos dar Creatorului pentru univers este copilul. Copilul – lumina lumii Copilul este frumos prin sinceritatea lui, prin încrederea şi curiozitatea lui. 8. Experienţa paternităţii Naşterea copilului înveseleşte îndeosebi femeia; ea să nu uite că este ţi soţie, să împartă grija leagănului cu atenţia faţă de soţ, altfel soţul e neliniştit, gelos, agresiv şi uneori infidel. Şi soţul când e tată e fericit, mândru, om matur, complet, văzând în copil un urmaş care-i va purta numele şi pentru care face planuri strălucite. Nu este permis ca cineva să devină mamă sau tată dacă nu-şi asumă responsabilitatea educaţiei noului om. III. Numărul copiilor -,,le fils unique” -,,zwei Kinder sistem” E uşor a face ironii şi critici, dar de fapt numai cei doi soţi îşi pot asuma responsabilitatea înaintea lui Dumnezeu, înaintea conştiinţei şi a societăţii. Care este voinţa lui Dumnezeu? Iată trei idei care trebuie să ghideze deciziile: 1. Generozitatea: departe de calculele comode şi meschine, dragostea adevărată e bogată, umple casa de fericire, cu copii chiar şi în suferinţă. 2. Încrederea: nimeni nu e perfect, nici cu sufletul, nici cu trupul. Trebuie încredere în providenţă, în plinătatea celui ce împlineşte totul în toţi. 3. Prudenţa: prin înţelegere şi prudenţă îşi vor asuma responsabilitatea noii vieţi.

221

Familia numeroasă Există familii cu mulţi copii, unde copiii se nasc din capriciul părinţilor, fără nici o reflexie, fără responsabilitatea educării. Aceste exemple nu sunt de urmat. Biserica nu încurajează nici o familie egoistă( un copil sau deloc) nici familia numeroasă, iresponsabilă, ci familia creştină unde e urmată voinţa lui Dumnezeu, respectându-se demnitatea umană şi legea naturală armonizate şi luminate de Domnul. O familie care se bucură de sănătate şi venituri are misiunea de a întemeia un cămin frumos binecuvântat cu copii. În familia numeroasă se atinge culmea fericirii, trăindu-se plenar toate aspectele vieţii. Cine ştie? Unul sau altul va fi un sfânt sau un geniu. Oricum căsătoria este sacramentul vieţii. O casă împodobită cu copii ,,O casă împodobită cu copii este o casă vie, este o casă credincioasă; viitorul ei e sigur pentru că e clădită pe viaţă, pe suflete. Casa plină de copii e binecuvântată în iubire. Inima nu se dezvoltă singură, ascunsă, egoistă. E casa solidă unde se sprijină unul de altul, este casa unde are cine să-ţi întindă o mână, unde munca e gustată. Apoi bucuria familială, educaţia copiilor, progresul valoarea lor umană şi creştină, copii nou născuţi, toate concură în a da sens şi rost unei familii care nu se stinge, ci înaintează în timp, binecuvântată aici şi în veşnicie. Câtă fericire pentru părinţi. Casa cu copii este casa unde Dumnezeu este iubit şi slujit, unde harurile nu sunt zadarnice, e locul unde se culeg aleşii cerului”.(Carel Saliege) IV. Avortul Soţii au fost însărcinaţi de Dumnezeu, să transmită viaţa. Refuzând sau suprimând viaţa, ei se opun planului lui Dumnezeu făcut din veşnicie. (în ianuarie 1990 FSN, Ion Iliescu a dezlegat avortul, o operaţie costă 38 lei). Avortul involuntar nu constituie o vină. Avortul voluntar, criminal este o nelegiuire de nedescris, pentru că a atacat o fiinţă fără apărare. Avortul e o ruşine enormă pentru civilizaţia modernă, un semn de decădere morală, e o degradare. Faptul că e legalizat la unele popoare, şi la noi, nu micşorează, cu nimic gravitatea lui. E o dublă profanare: împotriva dragostei şi împotriva vieţii. Acel flagel este răspândit mai ales în mod clandestin. Urmările: E imposibil să se descrie oroarea acestei practici monstruoase. 1. Urmări fizice: îndeosebi avortul clandestin cauzează infecţii, mutilări, complicaţii; adesea se termină cu moartea. 2. Urmări psihice: cu excepţia unor persoane cinice, denaturate, restul suferă psihic enorm şi nici după trecerea anilor nu se poate debarasa de această apăsare acuzatoare. Uneori ajung la indiferenţă.

222

3. Urmări morale şi religioase: conştiinţa e copleşită de remuşcări. Intervine şi ruşinea de a se mărturisi. Rugăciunea îşi pierde rolul. Credinţa se sufocă şi se deschide drumul revoltei împotriva lui Dumnezeu şi a Bisericii. Adesea egoismul, cruzimea şi josnicia unor bărbaţi este cauza avortului. Remedii: O educaţie clară, întemeiată pe dragoste, despre trup, despre trup, despre viaţă, în contrast cu mentalitatea frivolă şi uşuratică. Viaţa nu e un film, un roman. Viaţa e supremul dar divin şi în acelaşi timp marea taină. Practicare sacramentelor şi a virtuţilor fereşte de păcat şi duce la mântuire. !!!Misiunea Bisericii: 1. Condamnă categoric avortul ca pe o formă de barbarie. 2. Educă şi sfinţeşte iubirea adevărată, care exclude din capul locului avortul 3. Iartă. Când nefericita se ridică, cerând iertare de la Dumnezeu, printr-o mărturisire sinceră, Biserica îi acordă iertarea lui Cristos. ,,Noi credem îi viaţă, o iubim, o apărăm ca pe darul cel mai mare şi mai scump al lui Dumnezeu”. (istoria unui embrion- pagina 124) V. Familia fără copii Sterilitatea este o încercare pentru familie dar nu e cea mai grea. Soţii încetul cu încetul vor accepta situaţia fără să se răzbune, fără să se închidă în sine. E surprinzător să vedem în Biblie locul acordat cuplurilor sterile: Avram şi Sara, Zaharia şi Elisabeta. Dumnezeu le încredinţează o misiune de îndeplinit, o fecunditate spirituală. Chemarea acestor familii nu este oare dedicarea în slujba altora? Desigur mai mult ca familiile cu copii, fiind disponibile, +òi pot oferii timpul în resursele ajutorul săracilor, în opere de binefacere, în slujba Bisericii şi a societăţii. 1. Adoptarea: Mulţi soţi care nu au copii, încearcă adoptând, să-şi umple casa şi astfel să înflorească în ei iubirea E un mijloc de evitare a abandonării unor copii sau de evitare unor avorturi. M-ai înainte adoptarea era în sprijinul celui care adopta; astăzi mai mult e în ajutorul celui adoptat. Cel mai important lucru este atmosfera de afecţiune necesară pentru o bună educaţi. 2. Aspecte psihologic Este mai bine să fim adoptaţi doi sau trei şi de vârste diferite decât unul din motive de educaţie. E preferabil adoptarea la câteva luni, pentru realizarea unei afecţiuni mai profunde. Soţii trebuie să fie de comun acord în decizia şi alegerea lor pentru adoptare.

223

Intrarea acestor copii poate reîntinerii clipa puţin în familie. Însă adoptarea este absolută contra-indicată în familiile unde nu este înţelegere. Să se adopte de preferinţă, înainte de 40-45 de ani. Oricare ar fii motivul adopţiunii- de a avea urmaşi, sprijin la bătrâneţeesenţialul este să se urmărească binele copilului. E bine ca aceia care intenţionează să adopte, să se sfătuiască cu o altă familie care are experienţa adoptării. Amin.

224

SACRAMENTELE 57 CĂSĂTORIA 8 Bărbatul şi Femeia Adesea bărbatul şi femeia se cunosc insuficient ignorând diferenţele psihologice şi judecă comportamentul partenerului după propria psihologie În timpul logodnei totul a fost bine: dragostea există şi se cred identici. E o iluzie. După câteva luni de convieţuire, divergenţele de caracter ies în evidenţă şi izbucnesc primele conflicte. De aceea este important să se cunoască diferenţele de caracter dintre bărbat şi femeie pentru ca, înţelegându-le, să fie depăşite. I. Bărbatul. Caracterul fundamental al bărbatului este de a fi mai puternic decât femeia şi de fi pentru acţiune. 1. Activitate: Puterea îi dă bărbatului, siguranţă şi obişnuit nu se teme de viaţă; se încrede în sine, e străin de subterfugii, îşi iubeşte profesiunea şi munca. Se simte născut pentru a construi, pentru a realiza ceva. Familia nu îi completează viaţa sa şi de aceea se angajează în acţiuni externe: politică, sport, etc. Profitând de puterea sa uneori devine tiran, arogându-şi privilegiile; comandă cu asprime, nu cere sfatul nimănui, se lansează in aventuri, e condus spre egoism. Ispitit de onoruri adesea prezumptuos, îşi creează duşmani. Şi ar trebui ca bărbatul să-şi folosească capacităţile şi forţa, pentru a sluji şi a proteja nu pentru a distruge şi strivi. 2. Sensibilitatea: Bărbatul are o inima caldă, e simţitor însă de multe ori nu se manifestă în exterior. E afectuos şi curtenitor, dar adesea după ce s-a căsătorit, socoteşte problema încheiată. Cu toate că îşi iubeşte în continuare soţia nu crede că e necesar să facă mărturisiri. E greşit, pentru că femeia se crede părăsită. Trebuie deci ca bărbatul să-şi reînnoiască momentele de logodnic, delicat afectuos şi să nu devină râu şi trist. 3. Inteligenţa: Bărbatul nu se preocupă de amănunte, sesizează esenţialul. Face planuri şi-i plac ideile clare. Este expus la intoleranţă şi orgoliu vrea ,, să aibă mereu dreptate” de aceea trebuie să lase cale liberă şi inimii, punte de legătură. 4. Felul de viaţă: După o muncă extenuantă, trece la odihna completă şi doreşte să fie lăsat în pace. De aceea uneori pare neatent şi nemulţumit. Î se recomandă să fie mai atent când se întoarce în familie.

225

5. Morala şi religia: Idealul său este dreptatea. Prin reflexie îl întrevede pe Dumnezeu şi crede în El. În privinţa sacramentului e mai puţin pios; când totuşi reuşeşte, uită de Dumnezeu dar revine. Personalitatea: forţă şi gust pentru acţiune. II. Femeia. E mai complexă decât bărbatul. Comoara ei este inima, care comandă. 1. Activitatea: Nu are siguranţa bărbatului în acţiune, dar ea se acomodează mai uşor cu persoanele şi situaţiile. Are nevoie de încredere şi spijin. Dacă e iubită, se dăruieşte, se sacrifică total. Lumea ei obişnuită e familia şi e capabilă să o umple cu prezenţa ei, să aducă primăvara. Trăieşte fericită în acest mic univers. Doreşte să-i mulţumească pe toţi. Rareori e tentată de politică şi aventură. Nu e atât de puternică ca bărbatul, dar e mai rezistentă cu nervii. Ocupaţiile ei nu sunt atât de programate ca ale bărbatului. 2. Sensibilitatea: Femeia este foarte sensibilă. Greu îşi poate controla inima, de aceea e uneori nestatornică, uşor pradă lacrimilor. Când e necăjită se mărturiseşte altora înseninându-se. E un mare avantaj pentru că îşi recapătă curajul. Nu-şi poate explica cum un logodnic înflăcărat a devenit un soţ rece. Cea mai simplă atenţie – un cuvânt, o privire, o floare, un mic dar – o pot copleşii de fericire. În caz contrar, gândurile ei sunt negre. Femeia, trebuie să înţeleagă deosebirea psihologică a bărbatului, să-şi controleze nestatornicia psihico-fizică. 3. Inteligenţa: E inteligentă, dar e frapată mai ales de amănunte, riscând să ignore tocmai esenţialul. De aceea, uneori povesteşte îndelung. Intuiţia ei este arma forte, raţionamentul este punctul slab. E adesea sclava părerilor altora. Femeia trebuie să-şi controleze imaginaţia prin raţiune şi studiu, pentru a depăşi păienjenişul superficialităţii şi pentru a dobândi profunzimea. 4. Morala şi religia: Idealul ei este caritatea. Admiră virtutea şi e indulgentă cu cel slab. Nu este mai credincioasă decât bărbatul dar este mai pioasă. Chiar dacă îi lipsesc unele calităţi proprii bărbatului, totuşi e mai bogată prin comoara ei – inima – prin puterea de a aduce pe lume noi vieţi. III. Particularităţi comune: În această expunere am scos în evidenţă notele caracteristice fiecăruia. Totuşi, diferenţele nu trebuie accentuate şi exagerate, mai mult importante fiind asemănările, mai ales că ambii sunt părtaşi ai aceleiaşi naturi umane. De altfel, orice bărbat are unele caracteristici feminine şi orice femeie are în structura ei şi trăsături considerate masculine.

226

Esenţialul este să se înţeleagă şi să se iubească. În orice caz se cer eforturi pentru acomodare. „Ţinta poruncii este dragostea care vine dintr-o inimă curată, dintr-un cuget bun şi dintr-o credinţă neprefăcută!” (1Tim 1,5). 1. Buna înţelegere şi dragostea. Cum se mai poate alimenta unirea inimilor când timpul deja şi-a pus amprentele pe chipurile celor doi? Trebuie cunoscute particularităţile celor doi şi aceasta, cu dragoste şi răbdare. Numai astfel soţii se îmbogăţesc reciproc, îşi înţeleg şi limbajul, minunatul dar al lui Dumnezeu îşi dobândeşte adevăratul sens, suprema valoare de unire şi apropiere între oameni. Oglindindu-se unul în altul, soţii trăiesc sincer, încrezători, îngăduindu-se reciproc, respectând personalitatea ambilor şi fără a dramatiza inevitabilele ciocniri. Trebuie să se cunoască pentru a se înţelege, pentru a se iubi, pentru a se completa reciproc, desăvârşindu-se. Iată trei mari greşeli ce trebuie evitate:  dorinţa de al schimba total pe celălalt cu orice preţ;  refuzul oricărui efort de a se acomoda;  dorinţa de a ajunge egali în orice punct de vedere. 2. Regăsirea în copii. Viaţa nu e scutită de pericole. Dorinţa de al domina şi poseda în întregime pe celălalt; oboseala, enervarea, fac uneori ca totul să se tulbure, ca după o explozie. Apariţia copiilor poate echilibra şi alimenta viaţa soţilor.  iubind copilul, care întruchipează caracterele ambilor, soţii se iubesc unul pe altul. Silindu-se să-l înţeleagă, se vor cunoaşte mai bine.  Pruncul lor e un adult în miniatură, îşi are personalitatea sa. Părinţii, făcând eforturi pentru al înţelege pe cel nou venit în familie, se vor cunoaşte reciproc mai profund. Amândoi, aplecaţi asupra leagănului, vor descoperi cu uimire că „acum suntem trei” Reflexii. „Dacă sunt atâtea familii nefericite, multe sunt din cauza ignoranţei şi a lenei. Dacă în această lume totul se învaţă, de ce să se neglijeze tocmai ştiinţa de a trăi? A trăi în doi e un duet, care crede că poate cânta şi fără a şti muzică!” (M. Auclair)

227

SACRAMENTELE 58 CĂSĂTORIA 9 Tatăl şi mama, fraţii şi surorile. Avem în faţă o familie completă. Palat ori peşteră, constituie locul unde, pentru câţiva ani, se ancorează omul. În acest sanctuar al vieţii, uni prin iubire la bine şi la greu, toţi sunt dependenţi unii de alţii. I. Tatăl. În timpurile moderne, cred că cea mai mare chemare, responsabilitate, este de a fi tată. 1. Demnitatea: - tată – este cel mai frumos nume în comunicare dintre oameni, e chiar numele cu care îl chemăm pe Dumnezeu. A fi verigă de legătură în transmiterea vieţii, în realizarea creaţiei lui Dumnezeu, înseamnă a lua legătura cu veşnicia. În ochii tatălui, totul e minunat: asemănarea cu copilul, favorul de al sprijini la primii paşi. Aşteaptă cu nerăbdare momentul când micuţul va reuşi să-i spună – tată - . 2. Prezenţa tatălui – prezenţa lui familie înseamnă protecţie, forţă, aduce linişte, calm, bucurie. Un tată echilibrat e o comoară care aduce fericire casei. În ciuda angajamentelor sociale, demnitatea sa de soţ şi tată îl obligă să-şi cunoască şi săşi îndeplinească responsabilităţile, altfel riscă să nu mai fie aşteptat. Chiar dacă e departe, gândul lui să fie la cuibul său, căci aceasta îl va salva de vulgarităţi, îl va feri de ispite. În mijlocul a lor săi, el va fi tată nu pentru a face mereu morală, ci pentru a veghea. Prin supravegherea lui, familia va fi ca o corabie bine dirijată: „Tata e acolo, e aici, e la cârmă.” 3. Tată educator. Pentru copii, tata şi mama ştiu totul. Tatăl va asculta cu răbdare şi blândeţe şi va da răspunsul. Nu trebuie să fie savant pentru a răspunde la câteva întrebări cheie în educaţie. Sinceritatea şi bunăvoinţa lui vor crea o legătură strânsă cu familia. El face legătura familiei cu lumea, el „conduce politica externă a familiei.” 4. Tatăl şi fiul – adolescenţa este momentul decisiv dintre tată şi fiu. Se va stabili încredere sau neîncredere pentru totdeauna. Împreună vor discuta despre vocaţie, despre mama, despre respectul faţă de femei, despre momentele reuşite din viaţă, dar sincer. 5. Tatăl şi fiica – este o legătură mult mai profundă. Sunt mai indulgenţi unul cu altul, generând chiar mici drame prin intervenţia lui în universul fetei. 6. Autoritatea – tatăl reprezintă autoritatea. Are forţă nu pentru a strivi, ci pentru a proteja. El intervine în problemele importante. Autoritatea exagerată a tatălui care terorizează, nu impresionează decât pe cei mici. Autoritatea este o slujire din iubire.

228

7. Tatăl – capul religios – în cadrul familiei, tatăl exercită o adevărată preoţie, organizează celebrarea rugăciunilor, conduce spre Cristos. 8. Momentul umilirii tatălui – va vei ziua când tatăl va fi depăşit de proprii copii. Curaj. El se va retrage ca Ioan Botezătorul la apariţia lui Cristos. 9. Absenţa tatălui – mai ales divorţul este astăzi un mare scandal, o mare tragedie, a cărei principală victimă este copilul, frustrat pentru totdeauna de afecţiunile şi ocrotirea necesară. Fericit copilul care poate spune: „Privindu-l pe tatăl meu, încerc să desluşesc chipul părintelui veşnic – bun şi drept, sfânt şi tare, milostiv şi exigent, mare sfetnic şi înţelept, plin de iubire şi fericire.” II. Mama 1. Demnitatea mamei – maternitatea este prin excelenţă gloria mamei. Mama cu copilul în braţe este cel mai frumos tablou. E greu de exprimat în cuvinte grandoarea mamei. Misiunea ei întrece orice misiune. Prin maternitate, ea înţelege cel mai bine pe Dumnezeu creator. Intuiţia şi răbdarea ei pentru familie întrece orice geniu. Iubirea ei face statornică primăvara în familie. – pentru familie ea renunţă la nume, la libertate, la iubirea ei, la propria gândire, la odihnă. 2. Iubirea maternă – înseamnă bunătate, răbdare, delicateţe, dăruire, inteligenţă, curaj. Din toate sentimentele umane, iubirea maternă e cel mai profund şi cel mai frumos, cel mai statornic, este o iubire capabilă să ierte chiar şi fiul criminal. Numai iubirea lui Dumnezeu este mai credincioasă şi mai desăvârşită. 3. Mama şi familia – aici e terenul ei de acţiune. Hrăneşte, spală, veghează. Ghiceşte uşor dorinţele celor din casă. Visează şi face planuri. Face legătura copiilor cu tatăl. E o stâncă pentru încercările întregii familii. Este un doctor trupesc şi sufletesc. Iată deci cea mai frumoasă misiune pentru o societate: a fii mamă. În ochii copilului, mama este cea mai frumoasă fiinţă înciuda ridurilor lăsate uneori de lacrimi, ori a firelor arginti. Mama, precum rândunica mereu zideşte la cuibul ei. 4. Mama şi fiica – mama are misiunea să-şi pregătească fiica pentru ca aceasta la rândul ei să poată forma un nou cămin. Prin sfaturi, exemplu personal, confidenţe, o pregăteşte pentru viaţă, pentru iubire. Mai întâi arta de a îngriji o casă, menajul, ce presupune iniţiativă, hărnicie, dar şi tainele vieţii trebuie avute în atenţie. Îi va vorbi despre pericolele existente la vârsta lipsei de experienţă, şi candorii încrezătoare, despre zădărnicia visărilor, a castelelor de nisip. EX. Şi va face acest lucru cât mai repede pentru ca să nu păţească ce a păţit o mamă (episodul s-a dat într-un program de revelion la V ), care şi-a luat într-o zi fata şi a voit să-i vorbească despre dragoste… „mamă dar ce vrei să şti?” (era pusă deja la punct dar din alte surse cele mai multe din ele nesănătoase). Între mamă şi fiică trebuie să fie încredere deplină.

229

5. Mamă şi fiu – o legătură naturală profundă şi o înţelegere mult mai mare decât între mamă şi fiică. Această pornire inconştientă, instinctivă, trebuie conştientizată pentru ca puterea de influenţare şi de convingere să conducă la bine, la mântuire. Trebuie să fie o atitudine fermă în problemele importante, nu o slăbiciune ce iartă uşor greşeli grave. „Nu cruţa copilul de mustrare, căci dacă vei lovi cu nuiaua nu va muri. Lovindu-l cu nuiaua îi scoţi sufletul din locuinţa morţilor!” (Proverbelor 23, 13-14) 6. Păstrarea tradiţiilor. Frumoasele tradiţii sunt ca undelemnul care menţine flacăra unei vieţii comune armonioase. Mama pregăteşte aniversările familiei, le ţine minte, sunt scrise cu litere de foc în inima ei. Casa fără mamă este pustie şi în aşteptare. Prezenţa ei e ca sărbătoarea crăciunului, e ca o zi de mai în împărăţia florilor. Mama dă semnalul orelor de rugăciune în familie, le impune, şi le repetă: îl prezintă pe copil lui Dumnezeu la botez, îl iniţiază în credinţă, participă cu el la sf. Taine. Bucuria unei mame în ziua nunţii (când îşi vede fata îmbrăcată în mireasă), a hirotonirii (când îşi vede băiatul îmbrăcat preot), e imensă, îi dă sensul şi valoarea unei vieţii de muncă, de statornică jertfire. 7. Absenţa mamei – dacă moartea a răpit-o, copii plâng şi se resemnează. Dar dacă din perversitate şi-a părăsit familia, aceşti copii sunt cei mai nefericiţi şi nu o vor ierta niciodată. 8. Mama e chemată la sfinţenie – puterea ei de a se ruga şi în acelaşi timp, de aşi îngriji familia, o pune alături de sf. Fecioară, în care are un model electrizant. „Cine poate găsi o femeie cinstită? Ea este mai de preţ decât mărgăritarele. Inima bărbatului şi nu duce lipsă de bucurie. Ea îi face bine şi nu rău în toate zilele vieţii sale…ea este îmbrăcată cu tărie şi slavă şi râde în ziua de mâine. Ea deschide gura cu înţelepciune şi învăţături plăcute. Ea veghează asupra celor ce se petrec în casa ei şi nu mănâncă pâinea lenevirii. Fii ei se scoală şi o numesc fericită, bărbatul ei se ridică şi-i aduce laude zicându-i: multe fete au purtare cinstită, dar tu le întreci pe toate!” (Prov. Cap 31) III. Fraţii şi surorile Copiii unei familii numeroase profită de avantajul unei educaţii mai complete şi mai fericite. Cu toată diferenţa de vârstă, ei trăiesc într-o lume a copilăriei, apoi a tinereţii, cu adevărat în lumea lor. Se cunosc unii pe alţi, cu calităţile şi defectele lor şi se iubesc aşa cum sunt. Sunt prezenţi la evenimentele importante ale vieţii de familie: botezul unui frate mai mic, suferinţele, bolile, prima împărtăşanie, căsătoria, succese şi insuccese, lupte şi deziluzii… Copilul solitar, singur la părinţi, e străin de aceste experienţe, nu gustă din bucuria de a judeca, de a te certa cu un frate (cu păpuşile nu se poate certa), dar nici el nu rămâne rece; face experienţa visărilor, iluziilor, a romanelor. Nu e vina lui. De multe ori reuşeşte bine. Experienţa împăcării în urma neînţelegerilor zilnice, va maturiza pe frate.

230

Părinţilor nu le este îngăduit să aibă preferinţe nedrepte faţă de unul sau de altul în dauna celorlalţi copii. Vor privi pe fiecare în lumina iubirii lor şi-i vor răsplăti în măsura eforturilor depuse, încurajând de o potrivă şi pe cel cu un singur talant şi pe cel cu cinci talanţi. Fraţii şi surorile sunt aliaţi şi prieteni din firea lucrurilor. Când tatăl şi mama lipsesc ochiul fratelui mai mare urmăreşte paşii celui începător. Mai ales când sunt eşecuri, naufragii, insuccese, un frate ori o soră, ne poate înţelege şi încuraja mai mult decât oricine. Căsătoria, moştenirea – încercări. Intrarea unui străin în familie (cumnatul sau cumnata), poate isca ostilitate, neîncredere. Trebuie de depăşit această neîncredere, această încercare, ispită. Cine-şi iubeşte cu adevărat fratele, sora va respecta şi pe alesul inimii lor. O mai mare încercare e moştenirea. E preferabil să se renunţe la anumite avantaje materiale decât să se sacrifice pacea şi armonia frăţească Fraţii şi surori vă mai rog să nu vă certaţi între voi şi aceasta vă rog cu o înflăcărare deosebită. Vă rog să rămâneţi uniţi şi să vă ajutaţi unul pe altul, să nu vă duşmăniţi din cauza ruşinoaselor ale banului. Nici un belşug nu poate justifica ura între fraţi. Veţi fi la strâmtorare, vă veţi împrăştia, este normal şi este necesar; dar în amintirea voastră rugaţi-vă şi ajutaţi-vă, dăruiţi-vă amintiri, continuaţi să fiţi fraţi toată viaţa. Este atât de straniu ca fraţii să se înstrăineze sau chiar să se urască. Din potrivă, cât e de minunat a trăi ca fraţii. Însă această binecuvântare şi fericire e rezervată celor generoşi care dăruiesc fără a sta la pândă aşteptând o recompensă mai mare şi tocmai de aceea vor primi însutit… Copii mei, vă rog, eu tatăl vostru, iubiţi-vă între voi!” (dorinţa testamentară a unităţii Onimus G. către copiii săi).

231

SACRAMENTELE 59 CĂSĂTORIA 10 Cine este mai mare în familie, bărbatul sau femeia? I. Din istorie În societăţile din vechime predomina judecata că femeia este inferioară bărbatului; această judecată predomină şi astăzi la acele popoare la care nu a pătruns încă influenţa creştinismului. Această prejudecată porneşte de la faptul că bărbatul poate să-şi procure femeia cu forţa sau s-o cumpere, astfel încât femeia devine obiectul său faţă de care este superior. EX. Minţile cele mai luminate ale păgânilor nu au fost scutite de această concepţie greşită. Iată de exemplu ce scrie filosoful Platon în opera sa „Time”: „Aceia dintre oameni care au fost ticăloşi şi care şi-au petrecut viaţa în nelegiuiri, născându-se din nou, e foarte probabil că au fost transformaţi în femei.” Cu alte cuvinte, femeia a apărut ca un instrument de pedeapsă a bărbatului… Ce deosebire între această concepţie, şi aceia pe care ne-o prezintă biblia. Conform bibliei, femeia e scoasă din bărbat; e carne din carnea lui. Din această imagine biblică nu trebuie să reţinem decât ideea: femeia are aceiaşi natură ca bărbatul. Atât bărbatul cât şi femeia sunt lucrarea mâinilor lui Dumnezeu. Acelaşi Dumnezeu care l-a scos pe bărbat din ţărâna pământului, a scos-o şi pe femeie din trupul bărbatului. Dacă ar fi să ne luăm după aparenţele relatării biblice, am putea considera mai curând pe femeie superioară bărbatului, de vreme ce Eva este scoasă din carnea lui Adam, pe când Adam este scos din ţărână. În realitate, biblia vorbeşte despre egalitatea deplină a femei cu bărbatul de vreme ce Dumnezeu a creat-o pe Eva ca să fie tovarăşă de viaţă a lui Adam: „Un ajutor asemenea lui!” Egalitatea de natură dintre bărbat şi femeie pe care o găsim în primele pagini ale bibliei este confirmată de Evanghelie. Dar la această egalitate naturală se adaugă şi egalitatea supranaturală. Soţii, egali din natură, deoarece amândoi au fost creaţi de Dumnezeu, sunt egali şi în har, deoarece amândoi au fost răscumpăraţi de Cristos: „Numai este nici bărbat, nici femeie, fiindcă toţi sunteţi una în Cristos Isus!” Învăţătura egalităţii soţilor, Biserica a sădit-o în lume procedând principiului evanghelizării, adică nu prin revoluţie şi prin intervenţie directă, ci progresiv, prin predicarea statornică, prin convingerea şi convertirea inimilor. Persoana umană este aceiaşi în ambele sexe, astfel încât drepturile şi obligaţiile care izvorăsc din ea sunt aceleaşi.

232

Şi unul şi altul dintre soţi se bucură în mod perfect de acelaşi drept, şi sunt legaţi între ei prin aceleaşi obligaţii. Aşadar, tot ce rezultă din alianţa căsătoriei revine în mod egal soţilor, şi anume:  dăruirea şi acceptarea reciprocă;  fidelitatea unul faţă de altul;  monogamia;  indisolubilitatea;  autoritatea asupra copiilor;  drepturile şi datoriile referitoare la copii. Egalitatea soţilor în căsătorie trebuie trăită într-un climat de iubire totală. Numai trăind într-un asemenea climat de iubire, este posibil ca din viaţa de căsătorie să dispară atât spiritul de dominaţie, cât şi spiritul revendicării de drepturi care se poate ivi datorită faptului că natura impune bărbatului şi femeii funcţiuni diferite. Egalitatea între soţii nu exclude inegalităţile sau mai exact deosebirile care rezultă din structura naturală, psihică şi fizică, diferită a bărbatului şi a femeii şi din funcţiunile specifice diferite pe care ei le au în sânul familiei: tată şi mamă au fiecare o poziţie şi un rol anumit; completându-se reciproc se creează în familie armonie şi echilibru. EX. „Dacă bărbatul este capul, femeia este inima; şi aşa cum bărbatul deţine primul loc în conducere, la fel femeia trebuie şi poate să-şi atribuie, ca fiindu-i propriu, primul loc în iubire!” (Casti Connubii). Egalitatea nu înseamnă de fapt egalitarism. În numele principiului egalităţii, nu trebuie să se instaureze un regim de egalitarism, adică o dublă putere, o dublă suveranitate, care ar conduce negreşit la ruina unităţii familiei. Egalitatea între soţii nu înseamnă omogenizare. E drept că în trecut, chiar în unele ţări care respiră principiile creştine de 2000 de ani, o oarecare discriminare între bărbat şi femeie se făcea: de exemplu, legile pedepseau femeia pentru adulter totdeauna, în schimb pe bărbat îl pedepseau numai atunci când adulterul era frecvent, public şi lua aspect de concubinaj. Astăzi, dimpotrivă se merge spre cealaltă extremă: spre omogenizare, spre o nivelare între sexe care este de-a dreptul contra naturii; se neagă orice deosebire psihologică şi chiar fiziologică între bărbat şi femeie. S-a ajuns să se afirme că diferenţele de temperament între bărbat şi femeie, nu sunt naturale, ci sunt nişte invenţii pe care societatea le impune (sau că homosexualitatea şi sodomia, sunt lucrări cu totul naturale şi că tot societatea a impus relaţiile sexuale să aibă loc numai între bărbat şi femeie). Egalitatea soţilor, într-u cât sunt persoane, este o egalitatea ce se referă la valoarea şi demnitatea lor interioară, morală, spirituală şi supranaturală, trebuie să accepte inegalităţile şi deosebirile pe care însăşi Dumnezeu le-a sădit în cele două sexe diferite.

233

În acest sens, sf. Paul confirmă că: ”Bărbatul este capul femeii!” Şi le porunceşte femeilor să fie supuse bărbaţilor. Faptul că bărbatul este capul femeii, nu presupune o subordonare sau tutelare a familiei şi nici nu distruge egalitate femeii cu bărbatul aşa cum se întâmplă în societatea păgână. Apostolul afirmă că raportul dintre bărbat şi femeie este raportul dintre Cristos şi Biserică: „Bărbatul e capul femeii, după cum Cristos e capul Bisericii, astfel după cum Biserica e supusă lui Cristos, tot aşa şi femeile trebuie să fie supuse bărbaţilor lor în toate.” Supunerea femeilor în toate bărbaţilor lor, nu e supunerea practicată la păgâni, ci este supunerea care reflectă supunerea Bisericii faţă de capul ei Cristos; o supunere în iubire. Şi aşa cum această supunere din partea Bisericii face Biserica identică, egală cu Cristos, este inclusă în mod mistic în persoana lui Cristos, la fel supunerea femeii faţă de bărbat, face posibilă egalitatea între soţi. II. Emanciparea şi promovarea socială a femeii EX. Undeva în occident, a avut loc o demonstraţie paşnică cu totul neobişnuită: un grup imens de bărbaţi demonstrau şi ştiţi ce cereau? Nici locuri de muncă, nici locuinţă, nici mărirea salariilor, nici dezarmare. Dar cereau pur şi simplu drepturile egale cu femeile. În zilele noastre există un mare pericol pentru unitatea şi stabilitatea familiei, anume, faptul că femeia este din ce în ce mai puţin acasă, în mijlocul copiilor şi a ocupaţiilor familiare. Acest lucru se întâmplă în parte datorită noilor condiţii de viaţă într-o lume industrializată. În bună măsură acest lucru se întâmplă sub pretextul emancipării şi provocării sociale a femeii, considerându-se că dacă femeia face aceleaşi munci ca şi bărbatul, se realizează adevărata egalitate între sexe. Deşi în principiu nu există muncă sau profesie pe care o exercită bărbatul şi pe care să nu o poată exercita şi femeia, trebuie să recunoaştem, că sunt unele munci mai conforme cu aptitudinile şi firea bărbatului şi altele mai conforme cu aptitudinile şi firea femeii. 1. A considera însă că femeia este emancipată şi promovată numai prin faptul că săvârşeşte activităţi pe care le săvârşea până acum numai bărbatul, sau prin faptul că ocupă funcţii pe care le ocupa până acum numai bărbatul este o tristă judecată. EX. Ca şi cum de pildă, faptul că femeile au fost excluse până acum de la serviciul militar şi prin aceasta, de la război – adică nu au avut posibilitatea să măcelărească pe alţii şi să se lase măcelărite, ar fi o inferioritate şi o înjosire a femeii, pe care trebuie să o regretăm şi să o remediem imediat. Sau ca şi cum a construi motoare ar fi un lucru mai important decât a educa copii. Sau a fi poliţist, primar sau altceva, ar fi un lucru mai nobil decât a dirija propria casă şi familie. Sau a unge o maşină, ar fi o ocupaţie mai superioară decât aceia de a face curat în propria casă…

234

Dacă se consideră, că pentru femei, a fi egală cu bărbatul înseamnă a face muncile bărbatului acesta de fapt nu este egalitate ci masculinizare a femeii. ( poartă pantaloni, părul scurt, joacă fotbal, box, lupte, etc.- bărbatului nu-i rămâne decât să poarte fustă, să legene copii, să croşeteze, să împletească, să toarcă. 2. Un al doilea motiv pentru care femeia se îndepărtează de ocupaţiile care îi sunt proprii în sânul familiei este dorinţa de egalitate şi independenţă economică. Această emancipare economică provine fie din faptul că femeia vrea să-şi îndeplinească anumite capricii pentru care bărbatul nu e de acord să dea banii, fie că bărbatul nu dă banii pentru trebuinţele legitime din familie. Prin crearea unei administraţii duble, fiecare având ceva al său, nu numai că nu se realizează o egalitate între soţi, dar se distruge unitatea şi legătura iubiri care nu îngăduie ca în familie ca în familie să existe ceva ,,al meu” şi ceva ,,al tău” ci totul trebuie să existe în comun. Ceea ce am afirmat mai sus nu vrea să spună că femeia trebuie închisă neapărat între pereţii casei şi că trebuie interzisă vreo reţea de relaţii şi de activităţi în afara casei; după cum am afirmat anterior, femeia nu este sclava bărbatului. ( În condiţiile actuale de viaţă uneori e necesar sau măcar oportun ca femeia să contribuie la întreţinerea familiei cu munca sa, să îndeplinească o profesiune Papa Paul al VI-lea. Rezultă astfel condiţia actuală a femeii: ,,În vieţii familiale, legile şi evoluţia, moravurile tind să-i recunoască femeii, pe bună dreptate, egalitatea coresponsabilitatea cu bărbatul în conducerea familiei. În domeniul politic ea a dobândit în numeroase ţări puterea de a intervenii pe picior de egalitate cu bărbatul. În domeniul social ea îşi desfăşoară activitatea în sectoarele cele variate, abandonând din zi în zi mai mult cadrul îngust al căminului. În domeniul cultural de asemenea i se oferă femeii noi posibilităţi de cercetare ştiinţifică şi de succes intelectual…” Cu toate aceste având în vedere faptul, misiunea esenţială a unei femei este de a fi mamă, e evident că în primul rând locul ei este în familie. Chiar şi atunci când este necesar sau măcar util ca ea să se ocupe cu serviciul în afara casei, acest lucru trebuie să se întâmple fără nici un risc pentru drepturile şi îndatoririle fundamentale ale căsătoriei şi ale familiei fie în ceea ce priveşte fidelitatea conjugală, fie în ceea priveşte educaţia copiilor. Conciliul Vatican II aminteşte că ,,fără s neglija promovarea socială a femeii, trebuie totuşi salvată prezenţa şi grija mamei în casă de care au nevoie în special copiii mai mici”. Condiţia naturală a femeii fiind acea de mamă şi având în vedere că a educa copiii e un lucru mai important decât a-i aduce pe lume; prezenţa mamei în familie este indispensabilă pentru dezvoltarea normală fizică şi psihică a copiilor. Cine este mai mare în familie: bărbatul sau femeia? Întrucât sunt persoane, atât bărbatul cât şi femeia, se bucură de egalitate deplină: natura impune însă fiecăruia obligaţii diferite, pe care împlinindu-le, soţii se completează reciproc pentru binele copiilor şi a armoniei.

235

SACRAMENTE 60 CĂSĂTORIA 11 Familia astăzi Mai înainte de a începe subiectul propriu zis al întâlnirii din această seară: familia creştină şi implicaţiile ei, vă invit să ne oprim asupra familiei model, familia de la Nazaret. Trăiau într-o mică localitate liniştită, tăcută, ascunsă pe fundul unei văi, înconjurată de coline, într-o casă modestă ca toate celelalte. În această căsuţă era paradisul pe pământ, deşi aici, se trăia o viaţă simplă, umilă, care nu apărea cu nimic extraordinară înaintea oamenilor. În familia sfântă de la Nazaret domnea o armonie şi o dragoste perfectă, sfinţită şi înălţată de prezenţa continuă a Fiului lui Dumnezeu: Maria trăieşte şi munceşte pentru Iosif, Iosif pentru Maria, iar amândoi pentru Isus. E o viaţă de acceptare generoasă a suferinţei, care nu poate ocoli nici o familie; o viaţă de ascultare desăvârşită, o viaţă de credinţă, de rugăciune continuă… Şi acum să ne desprindem privirile cu nostalgie de la sf. Familie din Nazaret şi să le îndreptăm spre familiile de astăzi: - ce contrast, ce deosebire. Câtă lipsă de iubire, cât egoism, câte certuri, gelozii, blesteme, înjurături, brutalităţi în unele familii care transformă familia într-un adevărat infern. EX. Nu ştiu cât este de adevărată întâmplarea pe care am citit-o într-o revistă, dar este atât de grăitoare: Un copil la Milano, se pierdu-se pe stradă, şi dus la poliţie, a fost întrebat unde locuieşte. Dar copilul nu ştia strada, numele străzii. - Dar pe tăticul tău cum îl cheamă? - Nu ştiu. Mămica îi spune întotdeauna că este un diavol. - Dar pe mămica ta cum o cheamă? - Nu ştiu, dar tăticul îi spune mereu zgripţuroaică şi ciumă. - Şi cum nu şti casa în care locuieşti? - Nu ştiu. Atâta ştiu că părinţii mei spun: casa asta este un iad. E foarte adevărat: aceea casă din care lipseşte Dumnezeu este un iad. Neînţelegerile, certurile, dezbinările din familiile de azi, acolo unde sunt, au o singură explicaţie: din aceste familii lipseşte binecuvântarea lui Dumnezeu, căci lipseşte spiritul de rugăciune, lipseşte respectul faţă de legile şi voinţa lui Dumnezeu, lipseşte izvorul de putere, fără de care este cu neputinţă să accepţi şi să suporţi greutăţile şi jertfele pe care le presupune viaţa de căsătorie: acest izvor sunt sf. sacramente: spovada, sf. Liturghii ascultate cu regularitate. Familia este marele bolnav al zilelor noastre: divorţul – dacă înainte era prezent excepţional în rândul creştinilor, astăzi este o adevărată plagă. (Atenţie părinţilor, mai ales mamelor, care după ce vă măritaţi, fetele când iau prima palmă de la soţ, le luaţi acasă, le despărţiţi: „Stai mamă la mine că s-o găsi un blid de mâncare şi pentru tine, de ce să te omoare golanul!”

236

Greu veţi răspunde în faţa lui Dumnezeu). Pe lângă divorţ, infidelitatea, ura, discordiile, căsătoria cu partener de altă religie (ortodocşi), conflictele dintre cele două generaţii: părinţii – fii, dificultăţile dialogului, problematica vieţii moderne, problemele vieţii de zi cu zi, elementele străine care se infiltrează în viaţa cuplului, desacralizarea, toate acestea sunt probleme care atentează cu vehemenţă la stabilitatea şi unitatea familiei. Şi aşa stând lucrurile, vrem doar atât, să întindem o mână de ajutor familiei creştine şi s-o salvăm, s-o ajutăm să-şi îndeplinească frumos chemarea pe care i-a încredinţat-o Dumnezeu în planul său de mântuire a lumii. Şi pentru a fi mai expliciţi, vom adresa rând pe rând câte un cuvânt tuturor celor din familie: tatălui, mamei şi apoi copiilor. I. Astăzi un cuvânt pentru TATĂ „Dragă tată (soţ). Rolul tău într-o familie este următorul: 1.Grija familiei: a) Înseamnă mai întâi de toate a muncii, a fi prudent, a nu fi cheltuitor; banii câştigaţi nu mai sunt ai tăi, dar aparţin în egală măsură soţiei şi copiilor… „Eu i-am câştigat, eu îi beau!” decât să-i bei, mai degrabă cumpără o ciocolată copiilor, un buche de flori soţiei. De câte ori ai făcut-o? De când n-ai mai făcuto? b) Înseamnă că trebuie să veghezi asupra exemplului bun pe care trebuie să-l dai în familie soţiei şi mai ales copiilor tăi. Instinctul copilului este orientat să copie ceea ce vede la părinţii lui. Pe tine tată te are de model şi dacă tu faci lucruri bune, le va face şi el, şi tu dacă faci lucruri rele, le va face şi el. EX. Un copil întreabă pe mama sa: - ”Mamă, când voi fi şi eu aşa mare ca tata? - Şi de ce vrei să fi aşa mare? - Pentru că atunci nici eu nu va mai trebui să mă rog… EX. Un tată de familie a mers la un preot cu următoarea plângere: „Părinte, am un fiu de 16 ani, care-mi scoate perii albi. Este leneş, obraznic şi încăpăţinat, nu ascultă de loc. Ce trebuie să fac? Am încercat în tot felul. Ce aţi încercat? L-am certat şi l-am închis în casă. Numai asta? Ei l-am şi bătut zdravăn. Numai asta? Mirat acel om l-a fixat cu privirea pe preot. Ce aş mai fi putut face şi nu am făcut? Omule, te-ai rugat cu el? Ai mers împreună cu el la sfânta spovadă? Ai primit împreună cu el Sf. Împărtăşanie? Acestea valorează mai mult decât toate dojenile, pedepsele la un loc. Nu ajunge să-i spui numai cu vorba:

237

„Copilule roagă-te, du-te la Biserică, spovedeşte-te, împărtăşeşte-te, fi curat, fi stăpân pe tine!” Dacă tu însuţi ca tată nu te rogi, nu mergi la Biserică, te îmbeţi, înjuri, îţi loveşti soţia… La început, copilul îţi va asculta cuvântul, dar crescând mai mare îţi va reproşa: „Tu de ce nu te rogi, de ce nu participi la Liturghie, de ce nu te spovedeşti şi împărtăşeşti, de ce înjuri, de ce te îmbeţi, de ce vorbeşti vorbe urâte, de ce o loveşti pe mama??? De ce? De ce?” Teribilă logică înaintea căreia rămâi fără răspuns şi trebuie să-ţi pleci capul, să-ţi roşească obrazul şi să rămână copilul scandalizat. Ce mai înseamnă pentru un tată de familie, grija faţă de ai săi? c) Înseamnă a nu reproşa propria muncă; niciodată tu tată nu arunci în ochii celor din casă că sunt o lume care „mănâncă de pe umeri tăi!” Deseori se aude pe ici pe acolo, glasul câte unui soţ adresându-se soţiei sale: (soţia-i obligată să stea acasă, să se îngrijească de copii, motiv pentru care nu a mai putut face servicii). „Du-te şi tu la muncă…eu muncesc şi vă ţin pe toţi ca pe nişte trântori.” Îl întrebăm: ştie el oare câtă muncă, câte preocupare depune soţia în lipsa lui de acasă, gria de copii mici, de aprovizionare, de gospodărie, la câmp, şi dacă ar fi ia bani pentru fiecare şi pentru toate aceste, cu siguranţă ar lua un salariu frumos şi chiar şi primă… 2. Bunătatea. (conform „Cărţii drepturile omului” ONU, 1948, Helsinki, 1975, Constituţiei României şi mai ales doctrinei creştine: bărbatul şi femeia sunt două persoane egale cu roluri diferite în cadrul familiei). Tatăl, soţul, este stâlpul familiei, acela pe care trebuie să se sprijine soţia şi copii, nici de cum tiranul, despotul. Unora le place proverbul care spune că „bărbatul poartă căciula…” să o poarte când e frig – de altfel, dacă se uită bine, tot când e frig o poartă şi soţia – dar odată trecut frigul s-o dea jos. Lovirea – gestul cel mai urât posibil, lipsa celui mai elementar bun simţ, lipsa iubirii… Este o mărinimie a recunoaşte şi aportul propriei soţii şi de a exterioriza câteodată recunoştinţa cu un gest sau cu un cuvânt dulce adresat soţiei în prezenţa copiilor (un buchet de flori, un sărut, de câte ori ai făcut-o?). Dragă tată, soţ, îţi propun la sfârşitul acestor gânduri să asculţi o foarte frumoasă mărturie pe care un soţ o dă despre viaţa lui de căsătorie şi despre soţia sa: EX. „Vino soţia mea să stăm pe bancă, în faţa casei. Ai dreptul să stai lângă mine căci sunt 40 de ani de când suntem împreună. Copii deja s-au căsătorit şi s-au împrăştiat în lume şi din nou am rămas ca la început, doar noi doi. Îţi mai aminteşti soţioaro? N-avem nimic la început… şi-am început, dar a fost greu. Trebuia curaj, perseverenţă, trebuia iubire, dar iubirea nu e ce se crede când se începe (nu e numai schimburi de săruturi, şoaptele la ureche, ori îmbrăţişările). Viaţa e lungă, ziua nunţii e doar o zi, abia după aceea – îţi mai aminteşti?… Abia după aceia a început viaţa. Trebuia făcut ce era greu, trebuia refăcut era şi mai greu.

238

Au venit apoi copii, trebuia să-i hrăneşti, trebuia să-i îmbraci, să-i creşti, şi asta nu se mai termina; se întâmpla să se îmbolnăvească, ai stat în picioare toată noaptea, eu lucram din zori şi până seara târziu. Au fost şi momente de disperare; anii treceau şi noi băteam pasul pe loc, ba uneori aveam impresia că dădeam chiar înapoi. Îţi aminteşti femeie? Toate aceste griji, frământări, numai tu ai fost acolo. Am rămas fideli unul celuilalt. Aşa ne-am putut bizui unul pe altul, au pe tine şi tu pe mine. Am avut noroc să fim împreună.” Recunoaştem o mărturisire foarte frumoasă. Aici închei cuvântul pe care l-am adresat în această seară, taţilor noştri creştini. Multe din cele spuse au fost aspecte practice, din viaţa de familie. Rog ca acest cuvânt pe care l-am adresat să fie socotit ca o mână de ajutor întinsă de un prieten al familiei creştine în efortul conjugat al tuturor de a salva familia creştină. Amin.

239

SACRAMENTE 61 CĂSĂTORIE 12 Familiile astăzi I. În încercare de a le salva: un cuvânt câtre mame, soţii „Daţi-ne MAME” Şi acum, iubiţi credincioşi, vom adresa aşa cum am promis şi mamei, soţiei creştine. Încă de la început suntem nevoiţi să recunoaştem, că de fiecare dată când vorbim despre mama, glasul ne tremură, inima ne vibrează, ochii ni se umezesc. Şi este firesc să fie aşa, pentru că avem în faţa noastră cea mai gingaşă făptură, ce mai frumoasă fiinţă pe care a creat-o Dumnezeu, mama, şi de fiecare dată când ne gândim la mama, ne emoţionăm, sufletul ni se încălzeşte de senzaţii plăcute. „La început a fost mama!” J. Jorgensen. „Mama” cuvântul acesta este primul din viaţa noastră, el trezeşte în noi toţi cele mai nobile sentimente, cele mai frumoase amintiri. „Mama” – iată numele fiinţei care ne este tuturor cea mai dragă, fiinţa care ne-a dat viaţă, care ne iubeşte cu o dragoste curată, dezinteresată, nemărginită şi care este gata să-şi dea şi viaţa pentru ca să ne facă fericiţii. EX. „Ştiţi ce înseamnă a avea o mamă? A fi sărac şi neputincios şi a simţii că ai pe cineva lângă tine. Merge când mergi şi tu, se opreşte când te opreşti şi tu, te înţelege când plângi…ai un adevărat înger care te învaţă să vorbeşti, să râzi şi să iubeşti, îţi încălzeşte inima la pieptul ei, îţi încălzeşte trupul în braţele ei. Grija ei de mamă nu încetează niciodată. Tu îi spui <<mama mea>>, iar ea ţie îţi spune <<copilul meu>>. Acesta este portretul mamei. Aceasta este mama din totdeauna şi de pretutindeni.” Victor Hugo. Către această mamă ne îndreptăm acum: „Dragă mamă, dragă soţie creştină, ne-am adresat data trecută taţilor şi soţilor din familie, le-am văzut rolul; câteva din defectele şi calităţile lor. Iată că acum ne adresăm în particular vouă: 1. Bărbatul este capul însă tu eşti inima şi aşa cum el deţine primatul în conducere aşa tu deţii primatul în iubire. 2. Soţiile să fie supuse bărbaţilor ca Domnului. Această supunere trebuie să fie raţională astfel încât să nu fie răpită libertatea înţeleasă bine. 3. Locul pe care ţi l-a rezervat ţie Dumnezeu în familie este acea de a fi regina familiei, o regină care ascultă cu nobleţe şi seninătate nu din constrângere ci din iubire. 4. Tu eşti colaboratoare bărbatului, nu lucrul lui, sau sclava lui, ci un complement necesar.

240

5. De dragostea, căldura ta, de priceperea, de spiritul tău de gospodină, de administraţie, depinde armonia casei… Astfel trebuie să te comporţi, încât soţul să aştepte cu nerăbdare să se termine orele de serviciu şi să vină acasă… Nu aşa: nici n-apuce să intre bine pe uşă şi să-l iei la tură că va sfârşi prin a nu mai veni cu plăcere acasă. Va găsi tot felul de motive, ba că a avut o şedinţă, şi asta numai pentru a nu veni acasă căci atmosfera de acasă nu e bună şi asta numai din cauza ta… Pe lângă tine ca mamă trebuie apoi să-i strângi pe copii, tot cu dragoste şi căldură. EX. O doamnă a intrat într-un magazin de jucări. S-a uitat la toate jucăriile expuse şi nu a uitat nici una pe placul ei. Fiul ei are multe jucării, dar totuşi nu este mulţumit, doreşte ceva ce să-l satisfacă pe deplin. Gestionara îi spune doamnei: -„Doamnă, copilul dumneavoastră nu are nevoie de jucării. Are nevoie de prezenţa iubitoare a unei mame, are nevoie de fraţi cu care să se joace. Dar noi nu vindem aceste jucării.” EX. Revista umoristică germană „Simplicissimus” a publicat un desen în care se vede un copil îngenuncheat foarte pios lângă pat, în rugăciunea de seară. El spunea: „Doamne Dumnezeule fă ca eu să fiu transformat într-un televizor, ca mama mea să se uite şi la mie şi să mă îngrijească, dar dacă nu totdeauna cum face cu el, cel puţin un pic…” Fără tine mamă, casa este pustie şi-n aşteptare, prezenţa ta este ca şi sărbătoarea crăciunului, este ca o zi de mai în împărăţia florilor. Tu mamă eşti aceia care trebuie să dai semnalul orelor de rugăciune, să le impui şi să le repeţi. Tu mamă îl prezinţi pe copil lui Dumnezeu la botez, îl iniţiezi în credinţă şi tot tu trebuie să participi cu el la sfintele taine. Exemplu bun… preoteasă în faţa copiilor. Vei avea şi multe necazuri, sacrificii şi multe altele. Dar este şi răsplata. Bucuria mamei în ziua nunţii (când îşi vede fata îmbrăcată în mireasă) a hirotonirii( când îşi vede un băiat îmbrăcat în preot) e imensă îi dă sensul şi valoarea unei vieţi de iubire şi muncă, de statornică jertfire. Scumpă mamă dacă moartea te-a răpit, copiii plâng şi până la urmă se resemnează. Dar dacă tu din perversitate ţ-ai părăsi familia, aceşti copii sunt cei mai nefericiţi şi nu te vor ierta niciodată. În ochii copilului, mama este cea mai frumoasă fiinţă în ciuda ridurilor lăsate de lacrimi uneori, ori a firilor argintii. Mama precum rândunica zideşte mereu la cuibul ei. II. Mama şi fiica Una din cele mai frumoase şi responsabile misiuni pe care le ai este aceea de a-ţi pregăti fata ca aceasta la rândul ei să poată să-şi formeze un nou cămin: prin sfaturi, exemplu personal, confidenţe

241

Mai întâi arta de a îngrijii o casă, menajul, ce presupune iniţiativă, hărnicie, dar şi tainele vieţii trebuie avute în atenţie. Îi vei vorbii, ca o soră mai mare, despre pericolele existente la vârsta asta lipsită de experienţă şi a candorii încrezătoare, despre zădărnicia visurilor, a castelelor pe nisip… EX. Şi va face acest lucru cât mai repede pentru ca să nu păţească ce a păţit o mamă (episodul s-a dat într-un program de revelion la T.V. ), care şi-a luat într-o zi fata şi a voit să-i vorbească despre dragoste… „mamă dar ce vrei să şti?” (era pusă deja la punct dar din alte surse cele mai multe din ele nesănătoase). Apoi din dragoste adevărată faţă de fiica ta, trebuie cum se spune, s-o ţi din scurt, să-i veghezi drumurile pentru că de multe ori se comportă ca o gâsculiţă naivă, şi să o conduci mereu pe calea cea dreaptă, pe calea nevinovăţiei spre sf. altar pentru a ajunge să poarte pe merit şi cu vrednicie haina albă de mireasă în ziua căsătoriei ei. EX. Undeva într-un sat într-o zi de vară, la o familie este o alertă mare; se făcuse deja târziu şi vaca nu venise acasă de la izlaz. Tatăl, mama şi o parte din copii au pornit pe drumuri şi nu s-au lăsat până ce nu au găsit-o şi liniştea a revenit… În aceeaşi seară fata cea mare nu era acasă, deşi era târziu, foarte târziu, trecuse de miezul nopţii dar… nici o problemă toată lumea era liniştită deşi mama mai ales ea trebuia să sară în sus şi să se întrebe unde-i fata, de ce nu este acasă la această oră… Mai importantă era pentru ea vaca şi nu grija pentru fata ei… Mamelor îngrijiţi-vă de copiii voştri, spălaţi-i, faceţi-le mâncare bună, dar mai presus de toate aveţi în grijă sufletele lor. EX. În Mexic au avut loc în primele decenii ale secolului nostru nişte prigoane comuniste cumplite împotriva Bisericii Catolice. Astfel într-o bună zi armatele guvernatorului comuniste sub pretextul ,,înfrângerii revoluţiei” au prins un tânăr de 18 ani şi îl sileau să strige: ,,Piară Cristos”: - e imposibil, sunt catolic. - Aşadar eşti revoluţionar? - Revoluţionar? Nu. nici nu am fost niciodată. Nimeni nu va putea dovedii aşa ceva împotriva mea, dar sunt creştin catolic şi nu mă pot lepăda de Isus Cristos. După acest interogatoriu, l-au prins şi l-au legat de un camion şi au pornit maşina. Nefericitul tânăr este târât, acoperit de sânge, de râni şi plin de praf. Au ajuns în faţa casei unde locuia tânărul. Maşina se opreşte şi mai fac o încercare. - Strigă: trăiască Calles (căpetenia comuniştilor care persecuta Biserica. - Tânărul, adunându-şi toate puterile strigă: trăiască Cristos. Atunci l-au atacat cu baionetele, poate aşa îl vor îndupleca. O femeie alergă la mama băiatului: „Vino îndată, vor să-l silească pe băiatul tău să se lepede de credinţă.” Mama lui tremurând ieşii din casă. Copilul ei drag de 18

242

ani, zace scăldat în sânge, în stradă. Urmează o scenă entuziasmată. Mama se aplecă asupra copilului şi-i spune hotărâtă: „Şi dacă te vor omorî, dar de credinţă să nu te lepezi. Credinţa e mai scumpă decât viaţa. Lăudat să fie Isus…” băiatul îşi adună ultimele puteri şi rosti după mama lui „Lăudat să fie Isus!” Şi moare în stradă sub ochii mamei sale… Evenimentul s-a petrecut în 1927. Lumea vorbeşte şi ziarele scriu în zilele noastre numai despre campioni sportivi, vedete de cinema, despre cântăreţi vestiţi…dar nu aceştia sunt adevăraţii eroi. Nu aceştia sunt într-adevăr oamenii mari ai timpului. Eroii noştri adevăraţi sunt mamele de nimeni sărbătorite care muncesc o viaţă întreagă, nebăgate în seamă şi necunoscute, între zidurile tăcute ale zidului familiar. Adevăraţii noştri eroi sunt mamele care veghează nopţi întregi la căpătâiul copilului bolnav, care rămânând văduve nu deznădăjduiesc în faţa greutăţilor, mamele care ştiu că copii lor îşi zic rugăciunile, care ştiu că se spovedesc şi se împărtăşesc copii lor… aceasta este iubirea eternă de mamă. EX. Aţi auzit legenda înfiorătoare povestită de ţăranii din Franţa de sud? Un tânăr căzuse în cursa unei femei ambiţioase care-i zise: „Atunci vei arăta că mă iubeşti cu adevărat, când îmi vei aduce inima mamei tale de mâncare căţelului meu.” Şi tânărul orbit, şi-a omorât mama, şi luându-i inima… o duce căţelului… Tânărul, pe drum se împiedică, căzu, iar inima mamei se rostogoleşte puţin mai departe prin praf. Şi inima, inima de mamă, care mai sângera, inima mamei ucisă, îl întrebă îngrijorată tremurând: „Te-ai lovit tare, fiul meu?” Iată dragostea de mamă, o dragoste fără de sfârşit. Femeilor, soţiilor, mamelor, gândiţi-vă: ce înseamnă a fi mamă? Daţi-ne mame devotate, generoase, mame care-şi iubesc copii cu o iubire adevărată. Daţi-ne mame şi am mântuit lumea. Chiar şi lumea de azi care trosneşte din încheieturi şi e gata să se prăbuşească. Daţi-ne mame. EX. Pe marele bărbat de stat german, Ludovic Windhorst, l-a întrebat odată o femeie: - „Aşi dori să mă fotografiez; în ce poziţie credeţi că ar fi mai frumos tabloul?” „Să te fotografiezi în momentul în care împreunezi mâinile copilului tău pentru rugăciune. Acest tablou cred că este cel mai frumos pentru o mamă.”

243

SACRAMENTE 62 CĂSĂTORIE 13 Familia astăzi 3 I. În încercarea de a o salva: un cuvânt câtre copii. Dragi copii, mici şi mari, căci cu toţii suntem copii părinţilor noştri, predica aceasta şi cea viitoare vă este rezervată vouă; aţi auzit de porunca iubirii aproapelui; şi părinţii, mai ales ei, sunt aproapele nostru; părinţii pe care trebuie să-i iubim şi să-i respectăm pentru că ne-au dat viaţă, ne-au dat totul şi faţă de care avem atâtea datorii. Aceste două predici vă sunt dedicate în mod deosebit vouă draci copii, pentru că aşa cum din sămânţa aruncată în pământ se cunoaşte ce fel de copac va creşte, la fel după modalitatea cum vă comportaţi acum în sânul familiei cu părinţii voştri, se cunoaşte ce fel de oameni o să fiţi când veţi fi mari. 1. Pentru început ne întrebăm: „Cine sunt părinţii voştri pentru voi?” a) cei mai mari binefăcători. După Dumnezeu, tu datorezi totul părinţilor:  viaţa, căci ei te-au născut;  casa unde locuieşti;  sănătatea, pentru că ei s-au obosit în aţi procura hrană, îmbrăcăminte;  studiul, pentru că ei te-au trimis la şcoală, ţi-au procurat cărţi, caiete, pixuri, carioci, radieră, plastilină, cerneala şi celelalte necesare;  formarea morală, prin repetatele lor sfaturi şi îndemnuri de a fi mereu buni şi cuminţi. Ah, dragi copii, dacă v-aţi gândit la sacrificiile făcute de părinţi, pentru a ajunge până azi, ar trebui să plângeţi de emoţii. b) Reprezentanţii lui Dumnezeu. Dumnezeu a voit ca noi să ne năştem din părinţi. Dumnezeu a voit ca noi să avem părinţii aleşi de el. Dacă tu ai aceşti părinţi se datorează faptului că Dumnezeu a prevăzut să fie aşa şi te-a ales personal pentru această ţară, în acest oraş, şi în acest bloc. El te-a încredinţat părinţilor şi de aceea, ei sunt reprezentaţi lui pe pământ. Dumnezeu a voit apoi ca părinţii noştri să ne poruncească în locul lui. Iată, aşadar marea autoritate a părinţilor tăi aleşi de Dumnezeu, autori ai vieţii tale, prin puterea lui Dumnezeu, autorizat de Dumnezeu să poruncească: ei sunt pentru tine reprezentanţi lui Dumnezeu. 2. Datoriile. După ce am analizat ce sunt părinţii pentru noi, să vedem acum datoriile noastre pentru ei:

244

a) De ai iubi. Dragostea faţă de părinţi nu e o simplă dragoste de aproapele ca pentru orice om de pe stradă, nu e destul atât. Trebuie să avem o dragoste deosebită faţă de părinţi. După Dumnezeu, cel mai apropiat, cel mai legat de tine sunt părinţii. Cine poate enumera muncile frământările, chibzuinţele unui părinte ca să facă fiului viaţa mai uşoară, pâinea mai moale mai ales în perioadele când tu erai mic; cine poate să înşire jertfele, grijile, nopţile nedormite, serviciile umilitoare, neliniştile îndurate de mamă pentru tine? Dragostea trebuie să fie în inimă, dar ea trebuie să se arate şi în faptele tale, dorindu-le binele, dar şi făcându-le binele, ajutându-i la bătrâneţe sau în caz de boală… b) De ai respecta şi de ai cinsti. EX. Regele Solomon cu mama sa căreia îi oferea tronul de lângă el… (1Reg. 2,19) A cinsti şi a respecta pe cineva înseamnă ai recunoaşte calităţile pe care le are. Ce calităţi au părinţii faţă de copii lor? Calitatea de tată şi de mamă. Poate oare cineva de pe pământ să le ia locul părinţilor pentru copii? Nu. părinţii sunt primii oameni şi cei mai apropiaţi pentru copii. Aceasta este calitatea pe care o au părinţii şi copii trebuie să o recunoască prin cinstea faţă de ei prin gând vorbe şi fapte. Iată de ce:  când vin părinţii, trebuie să te ridici în picioare;  când vorbesc părinţii, trebuie să taci;  să vorbeşti cu respect în faţa lor şi în absenţa lor;  când ei să iei o hotărâre importantă, să-i întrebi. EX. Că trebuie să dăm cinste părinţilor, şi păgâni-şi dădeau seama. De aceea Cicero scrie: „Zeilor şi părinţilor niciodată nu poţi arăta o cinste prea mare.” La această cinste suntem datori chiar dacă părinţii au îmbătrânit, au patimi rele sau păcate, pentru că aşa cum sunt ei rămân totuşi părinţii noştri. Nici după ce aţi crescut mari, v-aţi căsătorit sau aţi plecat la seminar, nu sunteţi scutiţi să arătaţi cinstea şi respectul faţă de părinţi. c) Copii trebuie nu numai să-i cinstească şi să-i respecte pe părinţi, dar să-i şi asculte atâta timp cât sunt sub autoritatea lor. „Voi copiilor ascultaţi de părinţi în toate.” Spune sf. Paul. Aceasta este datoria cea mai grea a copiilor dar ea se învaţă încetul cu încetul. Ascultarea fiilor faţă de părinţi creează armonie în familie, nesupunerea transformă familia în iad. Ascultarea este adevărată dacă:

245

 este imediată: abia chemaţi de părinţi trebuie întreruptă orice fel de activitate şi nu după ce ai terminat, sau când ai tu chef sau după o sută de insistenţe, sau după ce i-ai făcut să se enerveze…
 apoi trebuie să asculţi întotdeauna. Nu numai când poruncesc ceva uşor. În special trebuie să asculţi de corijările lor care desigur ţi le dau numai spre binele tău;  trebuie să asculţi apoi cu bucurie fără a bombăni, fără a comenta;  este statornică, fie că eşti copil, fie că ai 60, tot copil al părinţilor tăi eşti şi rămâi… d) A ajuta părinţii. EX. Fapt petrecut la Londra în 1893. O domnişoară de vreo 17 ani s-a prezentat la coafură ca să-şi vândă podoaba scumpă şi splendidă a părului ei auriu şi bogat. Fata era palidă, cu ochii înroşiţi, se vede că plânsese până în acel moment. S-a semnat contractul de vânzare cumpărare, ea primind în schimbul părului ei 20 de lire sterline. Coaforul a luat foarfeca şi era gata să-i taie părul fetei. Dar, de odată, un domn care asistase la încheierea târgului, dăduşi seama că fata se află într-o criză financiară, intervine: -Coafor, opreşte-te, dau eu fetei 20 de lire. Apoi adresându-se fetei a zis: domnişoară primeşte aceste 20 de lire şi du-te acasă cu păr cu tot. Fata mulţumeşte binefăcătorului şi fugii fericită spre casă. Domnul acela o urmări de la distanţă. Pe străzi întortocheate, la dreapta, la stânga, pe o uliţă îngustă, mizerabilă, fata intră pe o poartă, urcă scările până la mansardă. După câteva minute, domnul bate la uşă, fata deschide: - „O domnule, tocmai dumneavoastră să vedeţi mizeria noastră? - Am venit să văd de ce voiai să-ţi vinzi părul. - Iată de ce. Pe salteaua aceia de paie este mama mea, zace grav bolnavă, pentru îngrijirea ei am vândut tot cea am avut; ultimele haine le-am vândut ieri, acum mai rămăsese să-mi vând părul… „ Ochii domnului se umezesc. A scos portmoneul, i-a dat o sumă de bani, i-a dat şi adresa lăsându-i cuvânt: - „Când vei mai avea nevoie de bani, vino la mine.” Ce frumos. Fiecare copil trebuie să-şi ajute părinţi sufleteşte şi trupeşte, şi asta când?  Acum. Procurându-le o bucurie oarecare, de exemplu: învăţând bine la şcoală, făcându-le mici servicii utile în casă sau în munca lor.  Mâine. Mângâindu-i şi ajutându-i în necazuri (cum a făcut frumoasa domnişoară din întâmplarea noastră); dacă eşti plecat, reîntorcându-te des acasă, sau scriindu-le des; ajutând-i în raport cu posibilităţile tale materiale. Răsplata copiilor care-şi îndeplinesc datoriile lor către părinţi, este binecuvântarea lui Dumnezeu în lumea aceasta şi viaţa fericită în lumea cealaltă. „Mila faţă de părinţi nu va fi uitată de Dumnezeu, şi-ţi va fi socotită la iertarea păcatelor.” (Eccl. 3,17). „Cine-şi cinsteşte părinţii, va fi ascultat în ziua în care se va ruga şi va trăi îndelung!” (Eccl. 6,7). Isus a fost supus, resemnat, înţelegător, plin de compătimire în comportarea sa faţă de părinţi, Iosif şi Maria. Şi tu, dragă copile, mic sau mare, trebuie să fi la fel. „Ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti mult pe pământ.”

246

Comportându-te aşa, viaţa în familie va fi frumoasă, aşa cum vor părinţii tăi, şi cum cred că-ţi place şi ţie. Dumnezeu să te ajute!

247

SACRAMENTE 63 CĂSĂTORIE 14 Familia astăzi 4 I. În încercarea de a o salva, un alt cuvânt către copii. EX. Coriolan (492 î.C.), intră în conflict cu conducătorii Romei antice şi este exilat (adică trimis din ţară într-un loc străin). Coriolan se refugiază pe lângă Volsci şi i-a determinat să declare război concetăţenilor săi. Aceştia, înspăimântaţi au trimis diferiţi ambasadori, care de care mai mare în rang, pentru ca să-l roage pe Coriolan să se retragă, i-a oferit sume fabuloase, dar totul a fost zadarnic. Atunci, s-a dus la el mama sa, Vetulia. Abia o vede Coriolan, îi şi iese în cale şi o sărută. Dar ea îl respinge zicându-i: - ,,Tu îmi eşti fiu sau duşman?” Coriolan plecă fruntea şi spuse: - Mamă, tu salvezi Roma, dar îţi pierzi cu siguranţă fiul…” De fapt, volscii, văzând că el nu mai continuă războiul, l-au ucis cu cruzime… Aşa şi-a iubit acest fiu mama, încât pentru ea şi-a dat şi viaţa. Şi totuşi, aceasta nu este decât o recompensă, recompensă a sacrificiilor pe care o mamă le face pentru fiul ei: pentru ca aceasta în afară că dă viaţă fiului, se sacrifică ani şi ani pentru el. Deci, tu la rândul tău, prin respectul şi binele pe care-l datorezi părinţilor, vei înapoia puţin din imensul bine pe care ţi l-au făcut. Dar vai, cu durere trebuie să constatăm că sunt atât de mulţi copii, şi chiar şi dintre voi care păcătuiesc împotriva părinţilor. Să ne întrebăm deci, acum care copii păcătuiesc împotriva părinţilor lor? Păcătuiesc toţi aceia care: 1. Dispreţuiesc şi batjocoresc pe părinţi şi se ruşinează de ei. a) Dispreţ: pentru că au unele slăbiciuni sau chiar defecte. Din această cauză trebuie oare să fie dispreţuiţi? Nicidecum. „Nu dispreţui pe tatăl tău şi pe mama ta când au îmbătrânit!” (Prov. 3,22) „Cine blestemă pe tatăl său sau pe mama sa să fie omorât…” b) Ruşine: de cele mai multe ori, când copii au ajuns la o stare bună, la o cinste şi la un rang mai înalt în societate… „Să mergem pe stradă cu acest ţăran. Ţăran?” Da, dar oare cine te-a crescut şi te-a purtat la şcoală, dacă nu acest ţăran. EX. Ruşinat cândva de sărăcia tatălui său, JJ Ruseau, s-a prefăcut într-o anumită împrejurare că nu-l cunoaşte pe tatăl său. Putem ajunge noi chiar şi miniştrii ai agriculturii, sau nu mai ştiu eu ce, este strigător la cer dacă uităm, dacă ne ruşinăm de părinţii noştri. Să ne

248

întipărim în minte acest păcat ca să nu cădem în el, căci zice sf. Carte: „Ochiul care dispreţuieşte pe tatăl său să-l scoată ciorile.” (Prov. 30,17) 2. Se poartă rău cu părinţii şi-i supără sau chiar îi lovesc. Merite să se usuce acele mâini care se ridică împotriva părinţilor. Ce pedeapsă merită acei copii care-şi maltratează părinţii? EX. Un tată a ajuns la o mare ceartă cu fiul său, şi acesta, în nebunia furiei sale, îl prinde de gât şi-l strânge până aproape se sufocă. Ajuns la punctul de a se înăbuşi, tatăl cu o voce cutremurătoare strigă: „Ajunge, e suficient, chiar vrei să mă omori.” Fiul mişcat de acest strigă, îi dădu drumul. Atunci tatăl, revenindu-şi în fire, exclamă plângând: „Şi eu, tot aşa şi până la acest punct lam bătut pe tatăl meu.” Acest fapt este relatat de Aristotel pentru a ne avertiza asupra sorţii teribile care-l aşteaptă pe un fiu care se poartă rău cu părinţii săi. EX. Poate că e cunoscut acea întâmplare despre acel băiat, pe care mama prin sacrificii serioase l-a purtat prin şcoli şi apoi l-a şi căsătorit. Soţia lui era o femeie drăguţă, însă nu o putea suporta pe soacră, pe care o considera primitivă, lipsită de maniere. În special îi era ruşine de ea faţă de musafiri. Având mâinile bătrâne şi tremurânde, de multe ori se întâmpla să scape farfuriile pe jos şi să le spargă. De aceia, nora sa, cu acordul soţului ei, a cumpărat pentru ea farfurii din lemn în care primea mâncare… S-a întâmplat însă într-o zi că băiatul lor se juca în curte cu un cuţit în mână cioplind ceva. Mama lui îl întrebă: - „Ce faci băiatul mamei? - Cioplesc o farfurie pentru tine ca să ţi-o dau când vei îmbătrâni…” A înţeles… 3. Neascultarea. Adică nu fac ceea ce le poruncesc părinţii; păcătuiesc şi acei copii care ascultă murmurând sau comentând. O familie ca să fie fericită şi să meargă toate bine, are nevoie de ascultare. În univers vedem că toate lucrurile urmează legile lui Dumnezeu. Soarele luminează şi încălzeşte pământul, luna, stelele se mişcă în mod regulat şi exact şi toate acestea ascultă de Dumnezeu, căci dacă n-ar asculta, într-o clipă ar fi un cataclism şi sfârşitul lumii. Copii păcătuiesc prin neascultare şi atunci când se împotrivesc părinţilor, când ei îi dojenesc sau îi pedepsesc. Dacă părinţii au dreptul să poruncească copiilor, au şi dreptul de ai pedepsi pe cei neascultători şi nu numai dreptul dar chiar şi datoria (bătaia este ruptă din rai). 4. Cei care nu se roagă lui Dumnezeu pentru părinţi. A iubi pe părinţi, înseamnă a le dori binele. Din această rădăcină cresc faptele bune pe care copii le fac părinţilor lor: se roagă pentru ei ca Dumnezeu să le da sănătate, putere, bucurie, fericire, binecuvântare. Voi copii primiţi atâtea binefaceri de la părinţii voştri pentru care niciodată n-o să fiţi în stare să le mulţumiţi. De aceea, trebuie să vă rugaţi lui Dumnezeu, pentru că el este destul de bogat şi puternic, şi-i poate răsplăti.

249

Rugăciunea copiilor faţă de părinţi este dovada dragostei lor faţă de ei. Şi cât este de frumos când copii se roagă pentru părinţi, cât de plăcut este această rugăciune în faţa lui Dumnezeu şi cât este de urât, când copiii nu se roagă pentru părinţi, luni sau poate chiar ani întregi. 5. Când nu-i ajută la nevoi şi la bătrâneţe. EX. O bătrână mi-a spus într-o zi că vrea să-şi facă o seamă. - „Dar de ce bunicuţo? - Am avut 10 copii şi acum m-au uitat cu toţii, nu-mi mai trece nimeni pragul ba mai mult aseară, fata cea mai mică, mi-a spus: nu te mai ia boala odată, cotoroanţa naibii…?!?” Nu este uman şi cu atât mai puţin creştineşte a răsplăti cu nerecunoştinţă pe aceia care, poate deşi cu greşeli acum, şi-au dăruit, şi-au sacrificat timpul, preocupările, rezervele, bucuriile vieţii, pentru noi… La aceasta fiecare copil bine crescut trebuie să se gândească. Este un semn al providenţei lui Dumnezeu, care a voit ca în timpul când copiii sunt mici, slabi şi neputincioşi, să fie crescuţi prin grija părinţilor care tocmai în acest timp sunt în floarea vârstei, pentru ca după aceea, când părinţii devin slabi, neputincioşi, copiii la rândul lor să-i ajute, căci de data aceasta ei sunt în floarea vârstei. Cât de mult păcătuiesc acei copii care îi lasă pe părinţi în mizerie, în lipsă: poate le-au vândut casa pentru ca să-şi cumpere maşină, apartament ori băutură, şi apoi pentru toate au bani, numai pe părinţi nu au cu ce să-i ajute. EX. Proverb din popor: „Un tată poate hrăni 7 copii, dar 7 copii nu pot hrăni un tată.” (vorba cântecului nostru popular: „Un părinte poate creşe 7, 8, copii sau 10; 7, 8, cu minte nu pot creşte un părinte!”) Dacă ei au deviat de pe calea cea dreaptă, sfătuieşte-i cu bunătate, roagăte pentru îndreptarea lor, pentru mântuirea lor; când sunt bolnavi, cheamă preotul; îndeplineşte-i ultima dorinţă testamentară. Ascultă şi plăteşte liturghii pentru ei după ce au murit. Dacă sunt săraci, îngrijeşte-te de hrana, îmbrăcămintea, locuinţa lor. Dacă sunt bolnavi, caută de sănătatea lor. Dacă sunt bătrâni, să nu-i acuzi că-ţi sunt ca o povoară, că îţi mănâncă pâine pe gratis… Gândiţi-vă că pe acei copii care nu îndeplinesc această lege, îi aşteaptă ruşinea din partea oamenilor şi blestemul din partea lui Dumnezeu. Vrei deci să şti cu uşurinţă, dacă acum eşti un copil bun şi dacă mâine vei fi un om foarte bun? Examinează-te, dacă-i iubeşti pe părinţi din toată inima, dacă-i respecţi totdeauna, dacă îi asculţi cu plăcere, dacă eşti, într-un cuvânt, bucuria vieţii lor? …un tată poate hrăni 7 copii, şi 7 copii să nu poată hrăni un tată? Dacă vă mustră conştiinţa acum, hotărâţi-vă ca măcar pe viitor să-i iubiţi, să ascultaţi şi să ajutaţi părinţii, pentru ca să dobândiţi dublă răsplată, în cer şi pe pământ, aşa cum ne garantează bunul Dumnezeu.

250

„Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti mult pe pământ!” „Dumnezeu răsplăteşte celelalte virtuţi în cer, dar respectul faţă de părinţi, îl răsplăteşte şi pe pământ.” EX. Câtă sensibilitate umană nu a avut Home care în Eliada şi Odiseea, a imaginat următorul fapt: pe când cetatea Troia era în flăcări şi cetăţenii ei, care mai de care căutau să-şi salveze lucrurile, hainele, mobila, tânărul şi viteazul erou Enias, a fost văzut cum ieşea tăcut din cetate purtând pe spate comoara sa cea mai scumpă, pe bătrânul său tată, Anchise. Dragi copiii mici şi mari, aceasta trebuie să ne fie comoara cea mai scumpă în viaţă: părinţii. Şi dacă îi vom socoti o comoară, atunci atmosfera din casele, din familiile noastre se va schimba.

251

SACRAMENTE 64 CĂSĂTORIE 15 Fraţii şi surorile în familia creştină EX. Doi inşi se întâlnesc pe stradă. Unul dinte ei avea ochii scoşi, şi normal celălalt îl întreabă: - „Prietene, dar cine ţi-a scos ochii? - Fratele meu.” - De aceia îţi sunt scoşi atât de adânc.” Pentru ca în cadrul familiei, copiii sunt între ei fraţi şi surori şi mai ales că între aceştia nu sunt relaţii dinte cele mai amicale, mai prieteneşti, mai frăţeşti, vom medita cum stau şi cum ar trebui să stea lucrurile între fraţi şi surori, când sunt mici dar şi mai târziu când se vor căsători şi vor merge la casele lor… Într-o comunitate, frăţia şi prietenia sunt de cea mai mare necesitate. Nimeni nu-l poate iubi cu adevărat pe altul, dacă nu are pentru el un adevărat sentiment de respect. Numai în familia creştină numeroasă, se învaţă şi se trăieşte fraternitatea, convieţuirea cu alţii, relaţiile de afecţiune faţă de rude şi de vecini şi chiar faţă de toţi oamenii. Copiii unei familii numeroase, profită de avantajul unei educaţii mai complete şi mai fericite. Cu toată diferenţa de vârstă, ei trăiesc într-o lume a copilăriei, apoi a tinereţii, cu adevărat în lumea lor; se cunosc unii pe alţii, cu calităţile şi defectele lor, şi se iubesc aşa cum sunt. Sunt prezenţi la evenimentele importante din familie: botezul uni frate mai mic, suferinţele, bolile, prima împărtăşanie, căsătoria, succesele şi insuccesele, luptele şi deziluziile… Copilul singur la părinţi, de obicei este egoist, vrea totul numai pentru el şi asta pentru că-i lipseşte tovărăşia unora care să-i fie egali lui, adică fraţi şi surori. EX. Când Guido di Fontgalland l-a văzut pentru prima dată pe frăţiorul său Marcu, nu s-a bucurat nici un pic, ci s-a arătat chiar duşmănos, ba a făcut chiar şi mai multe figuri pentru că încă nu se putea juca cu el. pentru că plângea cu cea mai mare uşurinţă şi pentru că era iubit de părinţi într-o măsură egală cu el. Guido era gelos şi îşi reclama cu tărie poziţia lui de mai mare, ori de câte ori putea. Numai în cadrul familiei se poate învăţa că în lume nu suntem noi singuri, că totul trebuie împărţit cu fraţii şi surorile, atât dragostea şi afecţiunea părinţilor, cât şi jucăriile, dulciurile, timpul, spaţiul… Dumnezeu a dispus ca toţi copiii să trăiască împreună cu alţii în sânul aceleiaşi familii, în mijlocul altor fraţi şi surori, printre rude, vecini şi prieteni.

252

1. Cum trebuie să ne comportăm cu fraţii? EX. Iosif şi fraţii săi din Vechiul Testament: avea în faţă o scenă brutală: Iosif iubit de tatăl său pentru că era cel mai mic, haina pestriţă a lui Iosif, invidia fraţilor, visurile lui Iosif, mânia şi ura fraţilor, planul de al ucide, Ruben, negustorii, preţul vânzării, haina cea pestriţă pătată de sânge, soarta lui Iosif în Egipt. De la fraţii lui Iosif trebui să învăţăm cum să ne comportăm cu fraţii şi surorile noastre. Invidia, mânia, gelozia, ura… toate acestea se infiltrează în inima fraţilor lui Iosif, pentru că tatăl lor Iacob, îl iubea mai mult pe Iosif, din cauza caracterului bun al acestuia. Situaţia se poate repeta şi cu noi. Fraţii şi surorile se cunosc bine între ei. Se cunosc unii pe alţii, îşi cunosc atât părţile bune cât şi părţile rele şi adesea se apostrofează reciproc, în pripă şi chiar cu duritate. Trăind în compania fraţilor şi a surorilor, se învaţă a fi plini de atenţie faţă de alţii, se învaţă al învinge invidia, mânia, ura faţă de fraţi. Fraţii şi surorile sunt un adevărat cadou a lui Dumnezeu pentru a învăţa, a trăi bine împreună, pentru că dacă învăţăm bine aceasta în familie, vom şti mai apoi cum să ne comportăm în lume. Să revenim asupra familiei lui Iacob din Vechiul Testament; foamete în Canaan, fraţii vin în Egipt, Iosif îi iartă. Această scenă, ne face să ne înţelegem cum trebuie să se comporte adevăraţii fraţi între ei: • să se iubească unii pe alţii; • să-şi dorească binele; • să se ajute; • şi aşa mai departe. Ce frumos şi înălţător ca să vezi, cum într-o familie toţi îşi vor binele, se respectă, se stimează, se ajută unul pe altul. Totul este în comun, bucuria şi durerea, bogăţia şi sărăcia. Acolo unde fraţii surorile trăiesc într-o dulce armonie, acolo este pace şi bucurie. Mai cu seamă, când vom creşte mari, în momentele de dificultate ale vieţii, fraţii îşi vor aminti de anii copilăriei. Uitând pentru moment prezentul, se vor bucura de inocenţa şi linişte copilăriei: „Ultima care moare în noi e memoria, Ultima care moare în memorie, e copilăria!” Fraţii şi surorile sunt aliaţi şi prieteni din firea lucrurilor. Când tatăl şi mama lipsesc, ochiul fratelui celui mai mare urmăreşte paşii celui începător. Mai ales când sunt eşecuri, naufragii, insuccese un frate ori o soră ne pot înţelege şi încuraja mai mult decât oricine.

253

Un aspect particular: Intrarea unui străin în familie (cumnatul sau cumnata), poate isca ostilitate, neîncredere. Trebuie de depăşit această neîncredere, această încercare, ispită. Cine-şi iubeşte cu adevărat fratele, sora va respecta şi pe alesul inimii lor. O mai mare încercare este moştenirea (Lc.13,12) Într-o bună zi, se prezintă la Isus un om care se afla în ceartă cu propriul frate şi vrea ca Isus să fie ca un fel de arbitru între ei; poate că este vorba de un frate mai mic ce voia să-l convingă pe fratele mai mare ca să împartă cu el moştenirea. Isus nu numai că refuză de se angaja ca judecător al lor, dar dându-le răspunsul său, duce discursul său asupra problemei lăcomiei, care a fost cauza primă a conflictului dintre aceşti fraţi, a cea lăcomie care te face să preferi o bucată mai mare de pământ, sau o sumă de bani, decât afecţiunea faţă de fratele tău. De câte ori nu se repetă şi astăzi întâmplarea tristă a fraţilor, care după ce au trăit împreună timp de zeci de ani în linişte şi înţelegere, unul alături de celălalt, după ce devin autonomi, la casele lor, la moartea unuia dintre părinţi, se transformă în ulii, se bat la averea moştenită, şi incredibil ei, fraţii, ajung până în faţa tribunalelor dându-se în judecată (o jumătate de casă, un pumn de bani, un butoi, o furcă ruptă şi-o greblă fără dinţi…). E preferabil să se renunţe la anumite avantaje materiale, decât să se sacrifice pacea şi armonia frăţească (cu o coadă de rac tot sărac). Câtă ură în familii, între fraţi şi surori, între cumnate, noră soacră, care devin de cele mai multe ori, duşmani pentru toată viaţa. EX. Cambise al II-lea (530-522 î.C.) regele perşilor, după victoriile sale militare – cucerise Egiptul în 525 – se dădu beţiilor şi fu cuprins de o crudă gelozie, încât îşi ucisese rând pe rând toate rudele, îi mai rămăsese o singură soră la care ţinea foarte mult. Într-un din zile, pentru a se distra a asmuţit un câine de la palatul său împotriva unui pui de leu pe care vroia să-l domesticească. În lupta crâncenă, puiul de leu s-a dovedit mai tare, şi era pe punctul de a ucide câinele, dar pe neaşteptate a apărut un alt câine, văzu pe fratele său în ghearele leului, smulse lanţul cu care era legat şi veni în ajutor. Sora regelui văzu scena, şi cu lacrimi în ochii spuse: „E mai mare dragostea câinilor unul faţă de altul, decât al oamenilor.” Câinii s-au ajutat, în timp ce Cambise şi-a ucis fraţii. Incredibil dar adevărat şi situaţia s-a repetat de atâtea ori în istorie… Fraţii şi surori vă mai rog să nu vă certaţi între voi şi aceasta vă rog cu o înflăcărare deosebită. Vă rog să rămâneţi uniţi şi să vă ajutaţi unul pe altul, să nu vă duşmăniţi din cauza ruşinoaselor ale banului. Nici un belşug nu poate justifica ura între fraţi.

254

Veţi fi la strâmtorare, vă veţi împrăştia, este normal şi este necesar; dar în amintirea voastră rugaţi-vă şi ajutaţi-vă, dăruiţi-vă amintiri, continuaţi să fiţi fraţi toată viaţa. Este atât de straniu ca fraţii să se înstrăineze sau chiar să se urască. Din potrivă, cât e de minunat a trăi ca fraţii. Însă această binecuvântare şi fericire e rezervată celor generoşi care dăruiesc fără a sta la pândă aşteptând o recompensă mai mare şi tocmai de aceea vor primi însutit… Copii mei, vă rog, eu tatăl vostru, iubiţi-vă între voi!” (dorinţa testamentară a unităţii Onimus G. către copiii săi). Amin.

255

SACRAMENTE 65 CĂSĂTORIE 16 Divorţul I. Cum s-a ajuns la atâtea divorţuri? EX. Alexadre Dumas: „Lanţul căsătoriei este atât de greu, încât trebuie să fie doi, iar uneori, trei, pentru al purta.” Taine, scrie: „Cei care se căsătoresc, se cunosc trei săptămâni, se iubesc trei luni, se ceartă trei ani, se suportă unul pe altul 30 de ani, iar copii lor o iau de la capăt.” „Din 100 de familii, câte sunt fericite?” se întreabă o scriitoare franceză. Doar două, trei? Cincisprezece ani de practică, cincisprezece ani de viaţă, de prietenie, m-am convins că proporţia corespunde realităţii. O statistică făcută în Franţa ne face cunoscut, că 12% din căsători se termină cu divorţul, abia 10% ating o fericire durabilă, restul de 78% oscilează între decepţie şi scârbă de viaţă. „Nu este iubire fericită.” – acest refren al poeziei poetului Luis Paragon, este reluat de toţi cântăreţii de muzică uşoară. Acest lucru îl aud toţi tinerii, spus cu amărăciune de cei în vârstă; cei tineri cred că vor schimba situaţia, aşa cum cred că vor schimba totul în lume, şi se căsătoresc, pentru ca mai târziu să spună celor tineri cu aceiaşi amărăciune: nu este iubire fericită. Şi aventura continuă din generaţie în generaţie. Angajamentul căsătoriei este mai şubred şi mai ameninţat în timpurile noastre, mai mult ca oricând; s-ar părea că asistăm la un faliment total al căsătoriei. Cauzele sunt multiple. 1. Odinioară, căsătoria era o problemă ce privea întreaga familie şi o întreagă reţea de familii înrudite. Divorţul era aproape imposibil pentru soţi încorsetaţi de o solidă reţea patriarhală. Astăzi, în cele mai multe cazuri, căsătoria este o problemă ce se rezolvă în doi; soţii plecaţi din satul natal, trăiesc pierduţi în oraşul care i-a înghiţit. Odată ce bunele relaţii dintre ei s-au stricat, n-are cine să-i mai ajute, căci dincolo de peretele care îi desparte apartamentul de apartamentul vecin, se află o lume străină şi necunoscută. 2. Altă dată, munca agricolă avea cele patru mâini ale soţilor pe acelaşi ogor, sau în jurul casei, aceleaşi vite de la răsăritul până la apusul soarelui. Astăzi, cea mai mare parte dintre soţi stau despărţiţi unul de altul 8-10 ore pe zi, prinşi cu serviciul. Viaţa modernă îl obligă pe bărbat să muncească cu alte femei împreună, iar pe femeie cu alţi bărbaţi. În această situaţie legătura de afecţiune care îi leagă pe soţi, este oricând în primejdie să se rupă. 3. Un simţ exagerat al libertăţii individuale, împinge generaţiile tinere să frângă orice îngrădire civilă sau religioasă. Se cere dreptul la iubire liberă, la căsători de probă…

256

Tinerii sunt tot mai nemulţumiţi de moştenirea pe care ne-o lasă generaţiile în vârstă; dacă părinţii nu sunt ei înşişi fericiţi în lumea pe care ei au clădit-o, de ce n-am avea noi dreptul să construim o altă lume mai fericită? 4. Apoi părăsirea moralei Biserici şi a practici religioase în numele libertăţii de conştiinţă; necredinţa şi indiferentismul religios care au invadat lumea, au lovit în primul rând în căsătorie. 5. În sfârşit, odinioară Biserica avea ultimul cuvânt în materie de moravuri. Astăzi statul responsabili politici iau decizii importante în acest domeniu iar aceşti responsabili politici iresponsabili în deciziile pe care le iau nu fac decât să accelereze procesul de descompunere a moravurilor. În faţa situaţiei actuale descurajarea şi de dezorientarea le sunt interzise creştinilor conştienţi. Ei nu pot lua altă poziţie decât acea de a încheia căsătoria lor ca un legământ pe viaţă în mod mai lucid, mai personal, mai solid întemeiat pe cuvântul lui Cristos. Nimeni nu trebuie să-şi piardă încrederea în învăţătura bisericii chiar dacă politicienii încearcă să dicteze altfel decât ea în problemele de moravuri. EX. ,,Biserica este expertă în problemele omului” spune papa Paul al VIlea la ONU în 1968.Ea este într-adevăr expertă deoarece ascultă şi transmite oamenilor cuvintele lui Dumnezeu. E drept că, aşa cum aminteam mai sus, numărul căsătoriilor nefericite este mai mare. Dar se pune întrebarea: oare soţii care ajung să se urască, să-şi transforme căminul într-un iad, iar apoi să se despartă, şi-au întemeiat ei căsătoria pe o iubire adevărată? Nu, ci pe o iubire aparentă adică pe atracţie, pe fantezie, pe pasiune. Iubirea adevărată din firea sa este veşnică. A iubi ,,cu condiţia ca, până la un punct, pentru un anumit timp” înseamnă a nu iubi. Lucru extrem de important de a se evite acele căsătorii falimentare, să nu se încheie căsătorii sub impulsul pasiunii, din interese şi consideraţii lăturalnice, dar să se încheie după o gândire matură şi înţeleaptă având conştiinţa clară a naturii şi obligaţiilor căsătoriei. Dacă se ajunge la dificultăţi în căsătorie se ajunge, cum se spune, în mod obişnuit, la o situaţie insuportabilă, o asemenea situaţie cu toate dificultăţile nu provin din căsătoria ca atare, ci din defectele soţilor. Deci leacul împotriva unei situaţii nu este divorţul, ci îndreptare defectelor din viaţa soţilor. Ca dovadă că divorţul nu rezolvă nimic este numărul mare al celor care divorţează şi a doua oară şi a treia oară despre care ne vorbesc statisticile. Aceşti pluri-divorţaţi cred că defectul este în căsătorie, când în realitate se află în ei înşişi. De aceea orice căsătorie se termină pentru ei ca un faliment. Dificultăţile în căsătorie nu se vindecă prin distrugerea căsătoriei ci cu distrugerea propriilor defecte. Singurele leacuri care pot vindeca relele din viaţa de căsătorie sunt: răbdarea, iertarea, iubirea. Viaţa de căsătorie trăită în continuare eroic de câtre soţul trădat sau soţia trădată, vorbeşte despre măreţia fundamentală a căsătoriei creştine. Numai iubirea lui Cristos dusă până la vărsarea sângelui pe cruce a făcut posibilă fidelitatea eroică a căsătoriei creştine.

257

II. Urmările divorţului: Divorţul nu este numai un fenomen anticreştin dar este în acelaşi timp şi un fenomen antiuman. Câte tragedii se petrec când se deschide poarta divorţului: • atâtea femei părăsite fără apărare • atâţia bărbaţi abandonaţi • atâţia copii împrăştiaţi cu viaţa distrusă. Nici un tată nici o mamă nu poate dezerta din căminul familiei fără a călca peste trupurile şi sufletele copiilor lor. O copilărie tristă şi nefericită este preţul pe care-l plătesc copiii nevinovaţi pentru egoismul sălbatic al părinţilor care divorţează. Divorţul: • expune la nenumărate ispite • împiedică maturizarea unei alegeri serioase şi definitive • banalizează responsabilitatea soţilor punându-i în faţa unei asocieri convenabile • slăbeşte curajul şi responsabilitatea în faţa inevitabilelor dificultăţii familiale • micşorează şansele reunificării pentru că soţii se acuză public, în faţa tribunalului. • Dar mai presus de toate sacrifică pe copii, victime nevinovate. Ei sunt lipsiţi de un cămin de neînlocuit sunt lezaţi în universul lor afectiv sunt chiar mai nefericiţi decât orfanii… ( orfani cu părinţi în viaţă). Chiar şi atunci când nu sunt instrumente de ură între părinţi ei rămân martorii răului exemplu primit. Numărul cel mai mare al tinerilor rău crescuţi, delicvenţi, inapţi, provin din familiile dezordonate, despărţite. Când soţii nu mai simt această pedeapsă, când nu se mai tem de judecată, de judecata propriilor copii şi acceptă să macine familia, nu e greu să înţelegem ruina morală. Divorţul este un rău profund, este o pată pentru civilizaţie. III. Motivele divorţului: Pentru care se cere introducerea şi legalizarea divorţului, nu sunt decât nişte pretexte care de fapt vor să mascheze pornirea nestăpânită şi egoismul. Statisticile ne arată limpede că nu numai că nu se realizează ceea ce se intenţionează prin divorţ, dar că efectele sunt contrare. 1. unul din motive este acestea: divorţul ar preveni delictele sexuale sau cel puţin ar micşora numărul lor. Realitatea este alta. Numărul delictelor sexuale este mai mare în acele ţări care admit divorţul. 2. sau, adepţii divorţului susţin că prin introducerea divorţului, s-ar micşora numărul copiilor ilegitimi. Statisticile ne arată contrarul.

258

3. în sfârşit divorţul este pretins uneori în numele libertăţii şi al iubirii, de fapt nu e vorba de libertate de iubire ci de capriciu şi pasiune. Divorţul nu a fost considerat niciodată un drept sau o libertate ci ca un remediu sau ca un surogat. În lumea noastră simţul drepturilor omului s-a ascuţit foarte mult. Aceste drepturi sunt consemnate şi consfinţite în carte şi în constituţii, şi cu toate aceste în nici o cartă şi nici o constituţie nu vorbeşte despre dreptul de a divorţa sau despre libertatea de a divorţa. Nici în carta ONU şi nici în vreo altă declaraţie a drepturilor omului nu se tratează despre un asemenea drept sau libertate. IV. Remedii divorţului: Ce este de făcut în faţa acestei maladii sociale? 1. Prin educaţie. De fapt este un joc toată concepţia despre dragoste, despre căsătorie, despre familie. Divorţul fiind obişnuit, pentru mulţi apare ca şi natural. Creştinii, martori ai adevărului, trebuie să acţioneze negreşit pentru educarea acestei lumi, în această problemă esenţială, pentru o civilizaţie demnă. Multe divorţuri se datorează imprudenţei, căsătorii încheiate prea uşor ori înainte de vreme ori se datorează ignoranţei: lipsa cunoaşterii adevăratei iubiri; altele se datorează condiţiilor rele de muncă şi de locuinţă. 2. Cu o legislaţie adecvată. Nu în toate ţările există o legislaţie adecvată pentru familie. Apoi şcolile trebuie să pregătească nu numai buni tehnicieni, buni muncitori, dar şi cetăţeni maturi capabili să-şi clădească o familie. V. Câteva soluţii. A se despărţi, sau a cere divorţul, este un păcat împotriva fidelităţii. Însă când viaţa în comun devine imposibilă, există totuşi câteva soluţii: 1. ”Despărţirea de fapt” pentru aşi împlini alte datorii (creşterea copiilor, salvarea bunurilor…). 2. Despărţirea legală a persoanelor şi a bunurilor. E singura posibilitate când convieţuirea este insuportabilă. În cazuri extrem de grele, Biserica admite deci, nu divorţul, ce separarea soţilor. O asemenea măsură, adesea are rezultate fericite. E o posibilitate pentru soţi de a reflecta la greşelile comise care i-au adus în această stare, de a găsi energiile necesare pentru a se îndrepta şi a relua în cele din urmă viaţa conjugală. Soţii creştini nu-şi pot întrerupe viaţa comună din proprie iniţiativă. Despărţirea lor devine un fapt public, care poate scandaliza. Ei trebuie mai întâi să recurgă la episcop sau la un preot, care să ia legătura cu episcopul… E de la sine înţeles, că separarea fizică nu anulează sacramentul celebrat. Biserica nu permite o a doua căsătorie.

259

Divorţul nu poate fi un remediu eficace pentru familie, chiar dacă este un remediu util pentru rezolvarea dramei unor indivizi. Divorţul pentru societate este o pedeapsă. Singurul remediu în această problemă, este acela de a insista asupra seriozităţii căsătoriei, asupra responsabilităţii conjugale, nu numai în pregătirea tinerilor pentru căsătorie, dar cu toţi aceia care formează familia. Copilul pentru a se dezvolta senin – sigur – echilibrat – are nevoie să creadă în dragoste, în acea dragoste mare care durează, nu într-un instabilă, ca schimbarea uni apartament, ori o masă la restaurant, copilul are nevoie de amândoi părinţi. Amin.

260

SACRAMENTE 66 CĂSĂTORIE 17 Divorţul inimii Spuneam în ultima predică, cum că Biserica opreşte divorţul mai ales pentru că odată fiind liberi civili, există ispita de a se recăsători civili, şi deci a intra în starea de păcat. Din nefericire soţi divorţaţi şi recăsătoriţi civili, există. Care este atitudinea noastră şi a Biserici faţă de aceste stări de lucru? I. Pastoraţia lor. Experienţa zilnică arată că cine a decurs la divorţ, de cele mai multe ori, face acest lucru în vederea unei noi căsători, desigur nu cu ceremonie catolică religioasă. Fiind vorba de un rău, o plagă care întocmai ca altele atacă tot mai mult şi păturile catolice, problema trebuie să fie urmărită cu griji, fără întârziere. Biserica – întemeiată pentru a duce la mântuire pe toţi oamenii şi mai ales pe cei botezaţi – nu poate să-i părăsească pe aceştia care deşi legaţi prin căsătoria sacramentală, au încercat să treacă la altă căsătorie. Pentru aceasta va încerca, neobosit de a le pune le îndemână mijloacele de mântuire pe care le are. Este diferenţă între cei care s-au străduit să păstreze prima căsătorie şi au fost părăsiţi într-un mod cu totul nedrept şi cei care din vina lor au distrus o căsătorie canonică validă. Sunt apoi cei care au contractat a doua căsătorie, pentru educaţia copiilor şi uneori, subiectivi, sunt convinşi în conştiinţă că prima căsătorie care acum este distrusă în mod ireparabil, n-ar fi fost validă. Deci: 1. întreaga comunitatea ca credincioşilor să-i ajute pe cei divorţaţi; 2. cei divorţaţi:  să nu se considere separaţi de Biserică;  să ia parte la viaţa Bisericii;  să asculte Cuvântul lui Dumnezeu;  să ia parte la sf. Liturghie;  să persevereze în rugăciune;  să ia parte la operele de caritatea;  să-şi crească copii creştineşte;  să cultive spiritul şi operele de pocăinţă pentru ca în felul acesta să ceară zilnic harul lui Dumnezeu; 3. Biserica să se roage pentru ei, să-i încurajeze, să se arate mamă plină de milă şi aşa să-i susţină în credinţă şi speranţă. Cu toate acestea Biserica reaminteşte practica sa bazată pe sf Scriptură de a nu-i admite la comuniunea euharistică pe cei divorţaţi şi recăsătoriţi.

261

Dacă aceştia ar fi admişi la sf. Euharistie, credincioşii ar fi induşi în eroare şi confuzie cu privire la indisolubilitatea căsătoriei. Când bărbatul şi femeia pentru motive serioase, cum ar fi de exemplu educarea copiilor, nu se pot despărţi unul faţă de altul, îşi iau obligaţia de a trăi în deplină abstinenţă, adică de a se abţine de la actele proprii vieţii conjugale, când îşi iau această obligaţie de a trăi ca frate şi soră, se post spovedi şi împărtăşi. În mod ferm, Biserica crede că şi cei care s-au îndepărtat de porunca lui Dumnezeu şi mai trăiesc încă în această stare, vor putea obţine de la Dumnezeu harul întoarcerii şi al mântuirii, dacă vor fi perseverat în rugăciune, în pocăinţă şi caritate. Biserica este mamă şi pentru noi şi în primul rând pentru ei. Divorţul şi orice fel de despărţire, este un atentat la adresa acestei atât de sfinte instituţii care este căsătoria, căsătorie care prin natura ei, prin instituirea ei de către Cristos şi în practica Bisericii Catolice, este unică şi indisolubilă. Pentru a crea o imagine genuină, corectă, clară asupra căsătoriei catolice, îi vom dezvolta în cele ce urmează aceste două calităţi: unitatea şi indisolubilitatea. II. Unitatea. Prin unitatea căsătoriei se înţelege faptul că în căsătorie unirea numai a unui bărbat şi a unei singure femei. Aceasta este monogamia căreia se împotriveşte poligamia, adică unirea în căsătorie a unui bărbat cu mai multe femei, şi respectiv poliandria, adică unirea în căsătorie a unei femei cu mai mulţi bărbaţi. Porunca lui Cristos în această privinţă este clară: Cristos a pus capăt dezordinilor care au avut loc în Vechiul Testament, pe care Dumnezeu le tolerase un timp în sânul poporului ales. El aduce din nou căsătorie la puritatea de la început. III. Indisolubilitatea. EX. Cine a fost Caterina Jagelor? Soţia prinţului Ioan de Vassa, finlandez. Duşmanii soţului ei, suedezii, l-au prins pe soţul ei şi l-au condamnat la închisoare pe viaţă într-o închisoare din Stockolm. Cateria se grăbeşte la regele suedez şi-l roagă să-i permită şi ei să stea în închisoare alături de soţul ei. - „Doamnă, îţi dai seama, şti că soţul tău nu va mai vedea lumina zilei niciodată? - Ştiu. - Şti că în închisoare el nu este tratat ca un principe, ci ca un deţinut de rând? - Ştiu, dar el, fie că este liber, fie că este închis, vinovat sau nevinovat, el este soţul meu. - Eu am crezut că după condamnarea aceasta nimic nu te va mai lega de el.”

262

Caterina nu a răspuns nimic, dar a scos inelul de cununie din deget, şi întinzându-i i-a spus: - „Citiţi vă rog.” Regele a citit aceste două cuvinte scrise pe inelul lor de cununie: „MORS SOLA!” – numai moartea ne va despărţii. Şi Caterina a păşit în închisoare alături de soţul ei, iar acolo a rămas până la moartea regelui când a fost eliberat şi soţul ei… Mors sola – numai moartea te desparte de el (ea): este sănătos sau bolnav, bogat sau sărac, plin de slavă sau dispreţuit, frumos sau urât, plăcut sau neplăcut, tot una-i, el este soţul tău şi afară de moarte nimic nu te va despărţii de el. Numai moartea. Vă reamintesc jurământul făcut în faţa altarului: „Eu N. te iau pe tine N. ca soţ, făgăduiesc şi jur să-ţi fiu credincios, în orice împrejurare, fericită sau nefericită, în caz de boală şi în timp de sănătate, să te iubesc şi să te respect în toate zilele vieţii mele.” Aducându-şi aminte de acest jurământ, fiindu-le ruşine să se despartă de cei din jur, gândindu-se poate şi la copii, sunt mulţi soţi care nu se mai iubesc de mult timp, dar care trăiesc împreună într-o cumplită stare sentimentală, stare numită: divorţul inimii. Cristos nu condamnă numai divorţul parafat la tribunal, ci şi divorţul, adulterul inimii, adulter care poate fi comis chiar şi numai printr-o simplă dorinţă a femeii altuia, ceea ce înseamnă că există şi divorţul inimii. Poate fi consemnat chiar şi în lipsa unor acte juridice, prin simpla dorinţă a unei altei femei sau prin dorinţa unui altui bărbat. În felul acesta se creează un zid despărţitor care pentru Evanghelie este o formă de divorţ care se deosebeşte de celălalt divorţ numai prin faptul că nu este irevocabil şi este netradus în extern la tribunal. Aşa stau lucrurile. Câţi creştini nu trăiesc de ani şi ani de zile într-un divorţ practic, confirmat şi consumat, adică voit şi actualizat. Când între un bărbat şi o femeie nu mai există nici cea mai mică dorinţă de a se ierta, sau de a se împăca, când indiferenţa sau ura s-au cuibărit în inima lor, divorţul inimii s-a şi realizat. Este o separare fără carte de despărţire. Porunca lui Dumnezeu a fost călcată, iar cei doi nu mai sunt în trup. Astăzi se vorbeşte despre relele îngrozitoare pe care le aduce divorţul juridic: femei osândite să trăiască singure, copii distruşi psihic din cauza certurilor şi a traiului rău din familie… Dar dezastrele celuilalt divorţ, al inimii, să fie oare mai mic şi mai puţin dăunător pentru copii şi pentru societate? Există atâţia copii abandonaţi, vagabonzi, drogaţi, tineri fără nici un rost în lume, care nu sunt fi ai unor părinţi divorţaţi şi recăsătoriţi, ci ai acestui nefericit divorţ al inimii care face cu adevărat din familie un iad. 1. Fraţilor, Isus vă recheamă la unitate. Cum? a) Îndepărtând chiar de la început orice contrarietate, ranchiună şi vorbe aspre şi în doi peri; înainte de asfinţitul soarelui să vă cereţi iertare unul altuia şi

263

să vă împăcaţi, să mergeţi la culcare, daţi-vă satisfacţie unul altuia chiar şi numai din priviri. b) Apoi mai este încrederea reciprocă de care trebuie ţinut seama în toate împrejurările vieţii. Atâta vreme cât există încredere între soţii, divorţul, chiar şi cel al inimii, stă departe, la distanţă. c) Vă invit să faceţi din unirea căsătorească, o autentică dăruire de abandon, de umilinţă aşa încât să slujească la stabilirea păcii şi a încrederii reciproce. Bărbatul să continue să vadă în soţia sa, chiar după trecerea anilor, pe femeia tinereţilor sale şi să o considere la fel de frumoasă chiar dacă poate nu mai este; femeia să vadă în soţul ei pe bărbatul propriei tinereţi, adică pe fiinţa căreia i-a încredinţat întreaga ei tinereţe şi să-l considere la fel de puternic şi de frumos ca altădată, chiar dacă acum nu mai este. d) Însă ambii soţi trebuie să fie convinşi că toate acestea nu sunt suficiente şi că se mai cere şi anumite mijloace spirituale: Jertfa şi rugăciunea. Iată deci mijloacele care bine folosite vor face din căminele, familiile noastre creştine adevărate lăcaşe de dragoste, de iubire, de fidelitate… şi nu vom mai avea printre noi nici un fel de divorţ, nici juridic şi nici sentimental, al inimii. 2. Trei sunt motivele ca în baza legii naturale, cer indisolubilitatea căsătoriei: a) Binele soţilor încât disolubilitatea căsătoriei ar deschide încă de la început, uşi şi ferestre nesiguranţei, neîncrederii reciproce, lipsei de responsabilitate. b) Binele copilului întrucât educaţia fiilor poate fi garantată numai de comuniunea constantă a părinţilor, în timp ce separarea şi o eventuală nouă căsătorie provoacă daune psihice foarte mari, aşa cum o dovedeşte experienţa. c) Binele societăţii care se clatină în mod inevitabil când fundamentul sau prim şi important, căsătoria şi familia, nu are stabilitate. Indisolubilitatea este o proprietate esenţială a căsătoriei, de aceea nici soţii, nici oricare autoritate pur umană nu poate să desfacă o căsătorie valid încheiată. Amin.

264

SACRAMENTE 67 CĂSĂTORIE 18 Căsătoria mixtă I. Definiţia: căsătoria între un catolic şi un necatolic, celebrat în faţa unui ministru catolic, urmând ca fiecare să-şi păstreze religia, se numeşte căsătorie mixtă. Dar să revedem ce ne învaţă Biserica Catolică despre căsătoria mixtă. Biserica e în mod deschis împotriva ei şi n-o încurajează de loc şi doreşte ca băieţii să ia în căsătorie numai fete catolice, şi fetele catolice să se mărite numai cu băieţi catolici. Acesta este idealul, dar dacă cei doi sunt atât de obişnuiţi unul cu altul că nu se pot despărţi, şi cel de altă religie nu vrea să se facă catolic, atunci, pentru a evita un rău mai mare, Biserica dispensează şi permite căsătoria mixtă nu însă înainte ca cei doi viitori soţi să jure că vor împlini nişte condiţii şi anume: 1. Să nu repete căsătoria la un preot necatolic; 2. Copiii ce se vor naşte vor fi botezaţi şi crescuţi în religia catolică; 3. Partea necatolică să jure că va permite părţii catolice să-şi practice religia nestingherită. Iată, aceasta este poziţia Bisericii Catolice despre căsătoria mixtă, şi pentru aceasta este controversată, deşi Biserica noastră stimează căsătoriile celor de altă religie chiar mai mult decât ei. Dar să vedem ce motive a impus Biserica spre a lua această atitudine atât de rigoristă? a) Biserica este împotriva căsătoriei mixte, pentru că într-o astfel de căsătorie greu se poate realiza sudura celor două suflete, cum e necesar într-o căsătorie reuşită. Rădăcinile cele mai adânci ale fericirii şi armoniei unei căsătorii îşi trag seva din intimitatea sufletelor. Dacă nu este această comuniune sufletească, această logodnă a sufletelor, fericirea şi armonia nu pot urma nicidecum după logodna trupească. Şi este lesne de observat că în căsătoria mixtă această logodnă a sufletelor, este foarte grea dacă nu chiar imposibilă de realizat. Deja de la început e hotărât ca soţii să nu poată să fie de aceiaşi identitate tocmai în ceea ce e mai important în viaţă omului; pe tărâmul vieţii sufleteşti. Şi atunci, zadarnic sunt de aceiaşi părere în toate, dacă în cele religioase nu sunt. Împreună merg soţ şi soţie în viaţă, împreună pe stradă, împreună la cinema, împreună în toate părţile, numai în Casa Domnului nu pot merge împreună, numai la Biserică li se despart drumurile… acest zid de despărţire îl vor simţi toată viaţa între ei.

265

EX. Să ne imaginăm că cei doi îşi mai trăiesc credinţa şi iată-i că duminica vin spre biserică. Iau troleul, coboară la Bacovia împreună, vin împreună până la semaforul de al bibliotecă şi aici se despart. Unul merge la sf. Ioan (mănăstire) şi altul vine la biserica Catolică. Şi ar trebui să fie împreună tocmai aici. Au ajuns acasă şi urmează să stea la masă şi iarăşi presupunem că fac cruce înainte de masă; unul face cruce catolică, unul face cruce ortodoxă… Copiii la ce biserică vor merge, ce fel de cruce vor face?… Se va sfârşi prin a nu se mai merge la nici o biserică şi prin a nu se mai face nici un fel de cruce. b) Soţii în căsătorie, au obligaţia să se educe reciproc unul pe altul. Da, aşa este în căsătorie, soţii se influenţează unii pe alţii, ei trebuie să se ajute unul pe altul la facerea binelui, ori această educaţie nu se poate face dacă nu au idei comune de credinţă. Soţii trebuie să se înflăcăreze unul pe altul în trăirea credinţei, în îndeplinirea îndatoririlor lor creştineşti, ca aşa apoi să poată creşte copiii. Dar cum să se îndemne la spovadă deasă, la împărtăşanie deasă, la ascultarea sf. Liturghii duminica, la ţinerea postului, dacă unul dintre ei fiind de altă religie sau chiar necredincios, va lua în râs aceste obligaţii şi sacramente ale Bisericii Catolice. c) Sunt unii care spun: „Între noi nu vor fi discuţii pentru că ne-am hotărât ca între noi niciodată să nu fie discuţi pe temă religioasă.” Într-adevăr, nechibzuită hotărâre. Dar crezi că vei putea ţine hotărârea de a nu vorbi niciodată de cele religioase? Şi dacă vei putea, atunci va fi vai de sufletele voastre şi ale copiilor. Pentru că hotărăşte-te să nu foloseşti picioarele şi în câtva timp vei deveni infirm. I-aţi hotărârea de a nu face nimic cu mâinile şi în câtva timp ţi se atrofiază. La fel şi cu problemele religioase: evită-le, fugi de ele şi în curând va locui în inima ta şi în casa ta necredinţa. Iar armonia şi fericirea căsniciei tale nu se poate zidi pe nisip. Iar necredinţa şi excluderea problemelor religioase dintr-o familie, înseamnă de fapt excluderea siguranţei, a bazei fericirii şi armoniei în casă. Dar ca să vă convingeţi de nenorocirea unor astfel de familii, ascultaţi scrisoarea unei femei către un episcop catolic: EX. „Un suflet de femeie chinuită se adresează excelenţei voastre. Sunt măritată de 14 ani; soţul meu e de religie ortodoxă, dar e necredincios şi cu ură faţă de catolici. Dacă mă duc la biserică se supără. Nu-mi dă voie nicăieri, nici la o cunoştinţă pentru că urăşte societatea, rugăciunile le fac şi eu pe ascuns într-o altă cameră sau noaptea sau pe la serviciu. De aş citi cărţi uşuratice, nu i-ar părea rău, dar despre cele religioase nici nu vrea să audă…Excelenţă, sfătuiţi-mă ce să fac? Să las la o parte frecventarea Bisericii care e singura mea mângâiere, bucurie şi tărie în această viaţă grea, de dragul păcii, sau ce să fac?” Iată scrisoarea uneia care a riscat în căsătorie ei cu un necatolic. Aceasta spune mai mult decât şi spune eu.

266

d) Dar Biserica este împotriva căsătoriilor mixte şi din cauza educaţiei greşite ce se dă copiilor. Chiar dacă promisiunile jurate la început se vor ţine de cei doi căsătoriţi mixt – biserica tot nu e bucuroasă pentru că în educaţia catolică a copiilor, unul din părinţi va lipsi şi anume cel care nu e catolic, care nu cunoaşte religia catolică. Unul din părinţi nu va da pildă bună copiilor săi pentru că nu e catolic. Da, şi acest lucru e cu atât mai dureros cu cât mama copiilor e necatolică, pentru că de regulă copii învaţă de la mama şi o urmează pe ea în toate. Dar de regulă, partea necatolică nu ţine promisiunile jurate înainte de cununie. El dacă e credincios va cere să se cunune la preotul său, va cere ca copii să fie botezaţi şi la preotul său şi atunci, iată tot atâtea deosebiri chiar între copii nevinovaţi care nu vor fi nici catolici nici ortodocşi. Şi chiar dacă el sau ea necatolic nu va face şicane soţiei sau copiilor catolici vor face părinţii şi rudele care vor chinui pe copii să trăiască în religia necatolică. Unde mai punem că de multe ori partea catolică moare şi copii rămân spre educaţia părţii necatolice. Cine stă şi se gândeşte la atâtea motive, e imposibil să nu-şi dea seama de ce Biserica e atât de riguroasă şi doreşte ca cei catolici să se căsătorească numai cu catolici. Circulă o vorbă prin regiunea Bucovinei: „Femeia trebuie să-şi urmeze bărbatul!” şi foarte mulţi sunt de acord cu ea. Îmi îngădui să contrazic această vorbă mai ales pentru că este vorba de căsătorie, mai mult de aspectul religios al căsătoriei. A-ţi urma bărbatul într-o altă religie, înseamnă a ţi-o părăsi pe a ta. Ori părăsirea religiei este un act de trădare, un păcat deosebit de grav împotriva credinţei. Îmi veţi zice: „Părinte, dar este un singur Dumnezeu!” Nimeni nu spune că nu este aşa; da, este un singur Dumnezeu pe care însă îl cinstim în moduri diferite. Dar aspectul cel mai grav este riscurile la care se expune femeia urmânduşi bărbatul de o altă religie, riscuri care provin din neseriozitatea, instabilitatea cu care este privită căsătoria un întreg lanţ al slăbiciunilor, al durerilor, al regretelor… În concluzia temei: căsătoria mixtă Biserica doreşte spre binele exclusiv al fiilor şi fiicelor sale pentru a avea o căsătorie durabilă ca: În măsura posibilului băieţii să se căsătorească cu fete catolice şi fetele să se căsătorească cu băieţi catolici. Amin.

267

SACRAMENTE 68 CĂSĂTORIE 19 Cei fără familie I. Viitorul omenirii depinde de familie! Doresc să mai adaug un cuvânt pentru o categorie de persoane care din cauza condiţiilor care trăiesc, adesea nu din voinţa lor proprie, le consider alături de inima lui Isus şi vrednice de iubirea şi grija efectivă a Bisericii şi a păstorilor sufleteşti. Sunt în lume multe persoane, care din nefericire nu pot fi circumcise în nici un fel cu ceea ce noi numim familie în sens propriu. Mare număr din omenire trăieşte în condiţii de enormă sărăcie, unde lipsa de locuinţă, neregularitatea şi instabilitatea raporturilor şi lipsa extremă de cultură, nu pot îngădui felului lor de viaţă să-l numim cu adevărat familie. Sunt apoi alte persoane care din diferite motive au rămas singure pe lume… cu toate acestea şi pentru ele există o veste bună „de familie”. Marea familie care este Biserica, trebuie – mai mult decât altora să deschidă porţile pentru a primi pe cei care nu au familie naturală, şi în concret, familia diecezană şi parohială precum comunităţile ecleziale de bază ale mişcării apostolice. În lumea aceasta nimeni nu este lipsit de familie: Biserica este casa şi familia tuturor, mai ales pentru acei care sunt „împovăraţi şi obosiţi”. II. Încheiere 1. Voi soţilor, vouă taţilor şi mamelor din familie. 2. Vouă tinerilor şi tinerelor, care sunteţi viitorul şi speranţa Bisericii şi a lumii…şi veţi fi nucleul vital şi dinamic al familiei în mileniul al treilea în care ne aflăm. 3. Vouă tuturor oamenilor cu judecată dreaptă, care oricine aţi fi, sunteţi îngrijoraţi de soarta familiei. 4. Către voi toţi se îndreaptă sufletul meu la sfârşitul acestor predici despre căsătorie şi familie. III. Viitorul omenirii depinde de familie. Este absolut necesar şi urgent, ca fiecare om de bunăvoinţă să se străduiască pentru a salva şi promova valorile şi cerinţele familiei. Deosebit efort trebuie să o cer de la fii Bisericii. Ei trebuie să iubească deosebit de mult familia. 1. A iubi familia înseamnă a şti să estimezi valorile şi posibilităţile, promovându-le mereu. 2. A iubi familia înseamnă să-i descoperi primejdiile şi relele care o ameninţă, spre a le putea învinge.

268

3. A iubi familia înseamnă a se strădui pentru ai pregăti un mediu înconjurător care s-o ajute la dezvoltare. 4. A iubi familia înseamnă mai presus de toate de a-i reda familiei creştine de azi motivele de a se încrede în ea înşişi, în propriile bogăţii ale naturii umane şi ale harului, încredere în misiunea pe care i-a încredinţat-o Dumnezeu; tocmai astăzi când familia este încercată de lipsa confortului şi îngrijorată de greutăţile sporite ale vieţii – familiile noastre trebuie să-şi afle elanul de la început! Trebuie să-l urmeze pe Cristos. Creştinii au obligaţia de a vesti cu bucurie şi convingere vestea bună familiei creştine care are absolută nevoie să asculte din nou şi să înţeleagă tot mai mult şi mai adânc cuvintele autentice care-i descoperă identitatea, resursele interioare şi importanţa ei în Cetatea oamenilor şi în Cetatea lui Dumnezeu. Biserica cunoaşte calea pe care familia poate pătrunde în adâncul comorilor adevărurilor, care pot să redreseze familia. Ea a învăţat această cale la şcoala lui Cristos şi a istoriei. Ea nu impune această cale, dar sunt în simt în sine exigenţa stăruitoare de a propune fără teamă, tuturor cu mare încredere şi speranţă, cu toate că-şi dă seama că această cale implică suferinţă… însă prin cruce, prin suferinţă, familia poate ajunge la plinătatea fiinţei şi a perfecţiunii iubirii sale. Doresc, în sfârşit, pe toţi creştini să colaboreze, cordial şi curajos, cu toţi oamenii de bunăvoinţă, ca să trăiască responsabilitatea care-i revine în sânul familiei. Şi acum încheind acest ciclu de predici care vrea să tragă atenţia tuturor asupra problemelor familiei creştine, probleme grave dar încântătoare, doresc să cer protecţia Familiei din Nazaret. După planul plin de milă a lui Dumnezeu, Familia din Nazaret a fost locul unde a trăit ascuns mulţi ani Fiul lui Dumnezeu, deci această sf. Familie este prototipul şi icoana tuturor familiilor creştine. Această Familie din Nazaret, unică în lume, a avut o existenţă ascunsă, fără zgomot, într-un mic sătuc din Palestina. A fost încercată de persecuţii dar totdeauna preamărind pe Dumnezeu în mod incomparabil de statornic şi nu va înceta să asiste familiile creştine şi toate familiile din lumii, la împlinirea statornică a datoriilor zilnice, la suportarea îngrijorărilor şi încercărilor vieţii, în deschiderea generoasă a inimii către lipsurile altora şi la împlinirea cu bucurie a planului lui Dumnezeu. Sf. Iosif (omul drept) muncitor neobosit, apărător zelos al comorilor încredinţate lui, să apere familiile creştine, să le păstreze şi să le lumineze mereu. Fecioara Maria, Mama Bisericii, să fie Mama „Bisericii domestice”, familia şi graţie ajutorului ei de mamă, fiecare familie să poată deveni cu adevărat o mică biserică în care să se oglindească şi să reînvie misterul Bisericii lui Cristos. Ea, Maica îndurerată, la picioarele crucii – să întărească familiile creştine în suferinţe, şi să şteargă lacrimile celor care suferă pentru greutăţile familiei.

269

Şi Cristos Domnul, împăratul universului şi a familiilor, să fie prezent, ca la nunta din Canna Galileii – în fiecare familie creştină pentru ca să-i dea lumină, bucurie, seninătate, tărie. De la El cerem astăzi ca fiecare familie să-şi aducă aportul generos pentru viitorul împărăţiei sale în lume, împărăţia adevărului şi a vieţii, împărăţia sfinţeniei şi a harului, împărăţia dreptăţii, a iubirii şi a păcii… Către care se îndreaptă istoria! Lui, Fecioara Maria şi sfântul Iosif, le încredinţez astăzi fiecare familie! Deo gratias. AMIN.

270

Cuprins:
SACRAMENTELE 1 INTRODUCERE 1 Definiţia sacramentului SACRAMENTELE 2 INTRODUCERE 2 Harul lui Dumnezeu 1

5

SACRAMENTELE 3 BOTEZUL 1 Definiţia SACRAMENTELE 4 BOTEZUL 2 Efectele botezului SACRAMENTELE 5 BOTEZUL 3 Obligaţiile SACRAMENTELE 6 BOTEZUL 4 Exemple despre botez şi convertire. SACRAMENTELE 7 MIRUL sau CONFIRMAŢIUNEA 1 Definiţia, elemente, efecte. SACRAMENTELE 8 MIRUL 2 Darurile Duhului Sfânt; răspunsul tău; încheiere. SACRAMENTELE 9 EUHARISTIA 1 Prin Euharistie Isus rămâne în mijlocul nostru SACRAMENTELE 10 EUHARISTIA 2 Isus în Euharistie se face hrană pentru noi. SACRAMENTELE 11 EUHARISTIA 3 Roadele

9

12

15

18

23

26

29

32

35

271 SACRAMENTELE 12 EUHARISTIA 4 Datoria de a ne împărtăşii; împărtăşania sacrilegă; Împărtăşania deasă. 39

SACRAMENTELE 13 EUHARISTIA 5 Adoraţia 1 SACRAMENTELE 14 EUHARISTIA 6 Adoraţia 2 Poziţia cuvenită înaintea lui Isus SACRAMENTELE 15 EUHARISTIA 7 Sfânta Liturghie – structura ei SACRAMENTELE 16 EUHARISTIA 8 Sf. Liturghie (reînnoirea jertfei de pe cruce, cum trebuie să participăm la Sf. Liturghie.) SACRAMENTELE 17 EUHARISTIA 9 Sf. Liturghie (participarea la Sf. Liturghie duminica şi în zilele de sărbătoare) SACRAMENTELE 18 POCĂINŢA 1 Ispita 1 SACRAMENTELE 19 POCĂINŢA 2 Ispita 2 SACRAMENTELE 19 POCĂINŢA 2 Ispita 2 SACRAMENTELE 21 POCĂINŢA 4 Păcatul de moarte 2 SACRAMENTELE 22 POCĂINŢA 5 Păcatul lesne iertător SACRAMENTELE 23 POCĂINŢA 6 Spovada bine făcută

43

47

49

53

57

59

63

67

71

76

80

272 SACRAMENTELE 24 POCĂINŢA 7 Spovada bine făcută. 84

SACRAMENTELE 25 POCĂINŢA 8 Instituirea; elementele; roadele; SACRAMENTELE 26 POCĂINŢA 9 Tribunalul harului Dumnezeu ne iartă întotdeauna SACRAMENTELE 27 POCĂINŢA 10 1. Cercetarea cugetului SACRAMENTELE 28 POCĂINŢA 11 2 Căinţa SACRAMENTELE 29 POCĂINŢA 12 2 Căinţa 2 SACRAMENTELE 30 POCĂINŢA 13 2 Căinţa 3 SACRAMENTELE 31 POCĂINŢA 14 3 Propunerea 1 SACRAMENTELE 32 POCĂINŢA 15 3 Propunerea 2 SACRAMENTELE 33 POCĂINŢA 16 4 Mărturisirea păcatelor SACRAMENTELE 34 POCĂINŢA 17 4 Mărturisirea păcatelor 2 SACRAMENTELE 35 POCĂINŢA 18 4 Mărturisirea păcatelor 3

87

91

95

99

102

106

109

113

116

120

123

273 SACRAMENTELE 33 POCĂINŢA 16 4 Mărturisirea păcatelor 126

SACRAMENTELE 34 POCĂINŢA 17 4 Mărturisirea păcatelor 2 SACRAMENTELE 35 POCĂINŢA 18 4 Mărturisirea păcatelor 3 SACRAMENTELE 36 POCĂINŢA 19 5 Îndestularea SACRAMENTELE 37 POCĂINŢA 20 Spovada generală SACRAMENTELE 38 POCĂINŢA 21 Indulgenţele SACRAMENTELE 39 MASLUL 1 SACRAMENTELE 40 MASLUL 2 SACRAMENTELE 41 MASLUL 3 Introducere la sacramentele Preoţiei şi Căsătoriei. SACRAMENTELE 42 PREOŢIA 1 SACRAMENTELE 43 PREOŢIA 2 SACRAMENTELE 44 PREOŢIA 3 SACRAMENTELE 45 PREOŢIA 4 SACRAMENTELE 46

130

133

138

142

146

149 154 158 163 164 167 171 175 179

274 PREOŢIA 5 Celibatul preoţesc

SACRAMENTELE 47 PREOŢIA 6 Predica şi atitudinea faţă de cuvânt SACRAMENTELE 48 PREOŢIA 7 Preoţia comună SACRAMENTELE 49 PREOŢIA 8 Călugării SACRAMENTELE 50 CĂSĂTORIA 1 Note introductive SACRAMENTELE 51 CĂSĂTORIA 2 Logodna I SACRAMENTELE 52 CĂSĂTORIA 3 Logodna II SACRAMENTELE 53 CĂSĂTORIA 3 Logodna III SACRAMENTELE 54 CĂSĂTORIA 4 Castitate SACRAMENTELE 55 CĂSĂTORIA 6 Tânăra Familie I SACRAMENTELE 56 CĂSĂTORIA 7 Tânăra Familie II SACRAMENTELE 57 CĂSĂTORIA 8 Bărbatul şi Femeia SACRAMENTELE 58 CĂSĂTORIA 9 Tatăl şi mama, fraţii şi surorile.

184

187

190

192

196

200

204

208

213

218

223

226

275 SACRAMENTELE 59 CĂSĂTORIA 10 Cine este mai mare în familie, bărbatul sau femeia? SACRAMENTE 60 CĂSĂTORIA 11 Familia astăzi SACRAMENTE 61 CĂSĂTORIE 12 Familiile astăzi SACRAMENTE 62 CĂSĂTORIE 13 Familia astăzi 3 SACRAMENTE 63 CĂSĂTORIE 14 Familia astăzi 4 SACRAMENTE 64 CĂSĂTORIE 15 Fraţii şi surorile în familia creştină SACRAMENTE 65 CĂSĂTORIE 16 Divorţul SACRAMENTE 66 CĂSĂTORIE 17 Divorţul inimii SACRAMENTE 67 CĂSĂTORIE 18 Căsătoria mixtă SACRAMENTE 68 CĂSĂTORIE 19 Cei fără familie CUPRINS PILDE ŞI EXEMPLE DE URMAT (adaos) 230

234

238

242

245

249

253

258

262

265

268

276

Related Interests