P. 1
Habermas - Ethique de La Discussion

Habermas - Ethique de La Discussion

|Views: 41|Likes:
Published by alexa121212

More info:

Published by: alexa121212 on Oct 12, 2010
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

03/30/2013

pdf

text

original

Hebermas – Ethique de la discussion

Jurgen Habermas: De l’éthique de la discussion, Paris, Flammarion, 1991 Combinat cu J. Habermas, Cunoaştere şi comunicare, Bucureşti, Editura Politică, 1983 I. I. Pp.16 ssq. Etica Kantiană are caracter (1) deontologic, (2) cognitivist, (3) formalist şi (4) universalist Kant nu se referă la problemele acţiunii juste sau corecte (echitabile, fr.; „fair”, eng). Judecăţile morale explică modul în care se pot regla conflicte de acţiune pe baza unui acord motivat raţional (justificarea acţiunilor în lumina normelor valide sau justificarea validităţii normelor în lumina unor principii (ce pot fi recunoscute ca principii)). Fenomenul fundamental care, d.p.d.v. al teoriei morale, are nevoie să fie explicat este validitatea prescriptivă a comandamentelor sau normelor de acţiune. Din această perspectivă vorbim despre etica deontologică. „Adevărul” moral al propoziţiilor deontologice nu este acelaşi lucru cu validitatea asertorică a propoziţiilor descriptive. La Kant, raţiunea teoretică e diferită de raţiunea practică. Înţelegem că justeţea normativă este tot una cu pretenţia de validitate 1 (care-i analogă cu adevărul). În acest sens vorbim despre etică cognitivistă. Deşi Kant alege (în exprimare) imperativul (ex.: „Acţionează numai după maxima ...”), imperativul categoric asumă rolul unui principiu de justificare care permite să declari valide norme de acţiune universalizabile: ceea ce este justificat d.p.d.v. moral trebuie sa poată să fie dorit (fr. „voulu”) de toate fiinţele raţionale. Din această perspectivă, vorbim despre etică formalistă.

1

“Adevărul este o pretenţie de validitate pe care o asociem enunţurilor în măsura în care le susţinem. Susţinerile aparţin clasei actelor de vorbire constatative. În măsura în care susţin ceva, ridic pretenţia că enunţul pe care îl susţin este adevărat. [...] susţinerile nu pot să fie nici adevărate, nici false, ele sînt îndreptăţite sau neîndreptăţite. În înfăptuirea actelor de comunicare constatative se evidenţiază ceea ce noi înţelegem prin adevărul enunţurilor; de aceea, aceste acte de vorbire nu pot fi ele însele adevărate. Prin adevăr se înţelege aici sensul aplicării enunţurilor în susţineri. Sensul adevărului se lasă clarificat, în consecinţă, cu referire la pragmatica unei clase determinate de acte de vorbire. Ce este o pretenţie de validitate se poate clarifica cu ajutorul pretenţiei de drept. O pretenţie poate fi ridicată, altfel spus, făcută validă, ea poate fi contestată şi apărată, respinsă sau recunoscută. Pretenţiile care sînt recunoscute sînt valide. Faptul că pretenţiile de validitate află efectiv recunoaştere poate să aibă multe temeiuri (sau cauze). [...] Validitatea îndreptăţită a unei pretenţii garantează certitudinea cu care aşteptările rezultate dintr-o pretenţie determinată sînt îndeplinite. [...] Totuşi, teoria redundanţei [a adevărului] se poate sprijini pe o observaţie corectă: că ”p” este adevărat nu adaugă nimic la asertarea lui „p”. În măsura în care eu susţin „p”, ridic pentru „p” o pretenţie de adevăr: în aceasta constă sensul pragmatic al susţinerilor.” Citat din J. Habermas, Cunoaştere şi comunicare, Bucureşti, Editura Politică, 1983, pp. 409-411.

1

) Principiul D: Nu pot avea pretenţia de validitate decît normele care ar putea întruni acordul tuturor celor implicaţi în măsura în care ei participă la o discuţie practică. pe poziţii egale. Ilting pare să nu-şi fi dat seama că ceea ce este „capacitatea de asentiment” universală nu face altceva decît să operaţionalizeze ceea ce el însuşi numeşte „imputabilitatea” normelor. alb. consecinţele şi efectele secundare care decurg în mod previzibil din respectarea universală a normei cu intenţia de a satisface interesele fiecăruia trebuie să poată fi acceptate de toţi. [.17-18) p. Mead recomandă adoptarea ideală a unui rol care impune ca subiectul care efectuează o judecată morală să se pună în locul tuturor celor pe care i-ar putea privi îndeplinirea unei acţiuni problematice sau punerea în vigoare a unei norme litigioase. (Normele justificate trebuie să-şi afle asentimentul tuturor celor implicaţi. Procedura discuţiei practice are avantaje. de sex masculin. liberi şi egali. Discuţia poate juca acest rol datorită presupoziţiilor idealizante pe care participanţii trebuie să le opereze efectiv în practica lor argumentativă. în cercul celor implicaţi. fără constrîngere.. În argumentări. se poate ajunge la un asentiment pe cale discursivă. numai prin presupoziţiile universale ale comunicării. (Nota 6. Numai o întemeiere a principiului moral care să nu trimită la un fapt de raţiune poate dezamorsa bănuiala de paralogism etnocentric. cea care trebuie să garanteze.. în principiu. H. 18: G. principiul moral se lasă dedus plecînd de la conţinutul acestor presupoziţii de argumentare. p. Trebuie să putem arăta că principiul nostru nu reflectă prejudecăţile unui cetăţean adult. ci are valoare universală. imperativul categoric ia rolul unei reguli de argumentare: în cazul normelor valide.) Principiul U (de universalizare): În discuţiile practice. toţi cei implicaţi iau parte. Discuţia practică este considerată ca o formă care cere formarea argumentativă a voinţei.Numim etică universalistă o etică ce afirmă că principiul moral nu exprimă doar intuiţiile unei culturi sau ale unei epoci determinate.] Pe de altă 2 . (pp.H. 17: K. burghez. justeţea sau corectitudinea (echitatea. şi să ia decizii raţionale care să fie şi echitabile pentru toţi. participanţii trebuie să plece de la faptul că. provenit din Mitteleuropa. cu condiţia să ştim ce înseamnă să justifici o normă de acţiune. (pp. la o căutare cooperativă a adevărului. Sînt imputabile doar acele norme pentru care. în care nu are valoare decît forţa fără constrîngeri a celui mai bun argument. „fairness”) oricărui acord normativ posibil la care se ajunge în astfel de condiţii. John Rawls propune ca toţi participanţii să stea faţă-n faţă.17-18) Teză: Oricine face în mod serios tentativa de a participa la o argumentare se angajează implicit în presupoziţii pragmatice universale care au un conţinut moral.

p. formarea practică a voinţei trebuie să ia forma de compromis. printr-un concept de procedură. proprie interacţiunii socializatoare. pornind de la presupoziţiile generale ale argumentării – este fecundă tocmai din cauză că discuţia reprezintă o formă de comunicare mai exigentă şi care depăşeşte formele concrete ale vieţii.). simultan. Subiecţii capabili să vorbească şi să acţioneze sînt constituiţi ca indivizi prin simplul fapt că se integrează. 19: Care sînt intuiţiile morale pe care le conceptualizează etica discuţiei? Numim „morale” toate intuiţiile care ne informează despre cum trebuie să ne comportăm pentru a contacara cît mai bine extrema vulnerabilitate a persoanelor. ca membri ai unei comunităţi lingvistice. fr. fr. adoptarea ideală de rol efectuată de fiecare în particular şi în manieră privată într-o operaţiune publică. unui univers de viaţă împărtăşit intersubiectiv. discuţia practică este în măsură să garanteze o formare a voinţei astfel încît interesele 3 . Sînt vulnerabile şi au nevoie de protecţie morală fiinţele care sînt individuate doar pe calea socializării. Cît timp sînt în joc interese particulare. (Nota 9. deci. după însăşi forma sa. tratate separat de eticile necesităţii (du devoir. adică sînt extinse la o comunitate de comunicare ideală. 22: Strategia proprie eticii discuţiei – care consistă în însuşirea conţinuturilor unei morale universale.parte. asigură tuturor participanţilor. În procesul de formare comunicaţională. Se aşteaptă de la etica discuţiei ca ea să poată să ajungă. identitatea individului şi cea a comunităţii se formează şi se menţin în manieră co-originară. în acelaşi timp. se găseşte înscrisă. o constrîngere imprescriptibilă la individuaţie şi. şi asta numai în cazul cînd materialul care trebuie reglat priveşte interese universalizabile.19: Discursul practic nu poate îndeplini alt fel de funcţii decît critice. la ceva substanţial şi chiar să pună în valoare raportul intern dintre aceste două aspecte. în fiecare caz particular. prin acelaşi mediu al limbii cotidiene. Acest proces transformă. care sînt justiţia şi binele comun. abstracte şi omogene. Individuaţia spaţio-temporală a genului uman în exemplare individuale nu-i reglată de vreun dispozitiv genetic. care-i conţine pe toţi subiecţii capabili să vorbească şi să acţioneze. protejînd-o şi cruţînd-o totodată.) şi de cele ale binelui (du bien. o formă de comunicare în care presupoziţiile acţiunii orientate către intercomprehensiune sînt generalizate. prin sistemul de pronume personale.) p. practicată de toţi. p. intersubiectiv şi în comun. care trece de la specie la organismul individual. discuţia practică se lasă văzută ca un proces de cădere de acord (intercomprehensiune) care. În utilizarea limbajului orientat către înţelegere reciprocă. Datorită caracteristicilor sale pragmatice de nebănuit. adoptarea ideală a unui rol. se manifestă intersubiectivitatea socializantă.

în care se includ datoria şi libera voinţă.oricui să fie puse în evidenţă fără să fie deşirată ţesătura socială care-l leagă în mod obiectiv pe fiecare de toţi. (p. p 26: 4 . p. dar şi instituţiile statului şi ale societăţii Necesitatea cvasi-transcendentală prin care subiecţii dispuşi la a cădea de acord (intercomprehensiune) se orientează în funcţie de pretenţiile de validitate nu se recunoaşte decît prin constrîngerea pe care o impune faptul de a vorbi şi de a acţiona sub presupoziţii idealizante. se nasc din practica comunicaţională cotidiană. fiecare este trimis la sine însuşi. ţesătura socială a coapartenenţei nu se deşiră. între altele. care înglobează. Conţinuturile supuse examinării în lumina principiului moral nu sînt produse de filosofi. În discuţie. ci de viaţă. 23: În calitate de participant la o argumentare. adică nu este vorba doar despre forma gramaticală a presupoziţiilor normative universale. înclinaţiile. 25) Este vorba despre a şti dacă noi cu toţii putem dori (vouloir. Nota 18. un caracter universal de obligaţie (forţă de lege). 24: 1. Nu este vorba despre o determinare formală (care ar produce doar enunţuri tautologice). chiar în sînul practicii comunicaţionale cotidiene.) ca o normă litigioasă să capete. 2. fr. deşi acordul cerut transcende limitele fiecărei comunităţi concrete. motivele pur subiective. p. în anumite circumstanţe. 3 Etica discuţiei are pretenţia de a fi rezolvat problema de întemeiere a lui Kant – experienţa constrîngerii prin datorie – prin deducerea lui U din presupoziţiile universale ale argumentării. Etica discuţiei mizează pe faptul că intercomprehensiunea asupra universabilizării intereselor este rezultatul unei discuţii publice realizate intersubiectiv. prealabilă indivizilor. Etica discuţiei nu ţine seama de diferenţa categorială dintre regnul inteligibilului. Hiatusul dintre inteligibil şi empiric este redus la o tensiune care poate fi recunoscută după forţa factuală a presupoziţiilor contrafactuale. Numai universaliile utilizării limbajului formează o structură comună. şi regnul fenomenal. ele sînt descoperite – şi nu generate – de raţiunea care testează maximele sau de participanţii la o argumentare. ce trebuie să fie judecate din punct de vedere moral şi să-şi afle o rezolvare consensuală. Conflictele de acţiune. rămînînd totuşi încastrat într-un context universal – ceea ce înţelege Apel prin expresia „comunitate de comunicare ideală”.

27: Etica discuţiei trebuie să-şi pună şi problema de a şti dacă apliocarea regulilor la cazuri particulare nu necesită o formă de sagacitate (perspicacitate) sau o facultate de judecată reflexivă (fr. nu există în acţiunea comunicaţională necesitatea de a extinde presupoziţiile de simetrie şi de reciprocitate la actori care nu aparţin colectivităţii proprii. Această constrîngere la universalizare devine inevitabilă doar în argumentări. ea se poate sprijini pe un context de evaluare care stabileşte un continuum între chestiunile de motivare. réfléchissante !?!) legată de acordurile locale ale situaţiei hermeneutice de plecareşi care se strecoară sub pretenţia universalistă a raţiunii întemeietoare. eticile care pleacă de la universul de viaţă etic concret – fie că e al cetăţii (polis). Pentru că facultatea de a judeca nu se mişcă decît în interiorul orizontului unei forme de viaţă deja acceptate în ansamblul său.De unde vine bănuiala că universalul ar trebui neapărat să se întretaie cu particularul? Am văzut că discursurile practice sînt doar încastrate în contexte de acţiune. Se propune. dar că ele urmează acţiunea orientată în sensul intercomprehensiunii la un grad mai înalt de reflecţie. ei dîndu-i validitate punctului de vedere moral al unei aplicaţii imparţiale. chiar în aplicarea sagace a normelor. găsirea unui acord raţionalmente motivat în chestiuni practicomorale litigioase. găsim la lucru principii universale ale raţiunii practice. al comunităţii religioase sau al naţiunii – trebuie să aibă dificultăţi în dobîndirea unui principiu universal de justiţie pornind de la contexte de acţiune ale unor forme de viaţă atît de particulare. cele de fapt şi cele normative. ar trebui să ia locul raţiunii practice. Fiecare etică formalistă trebuie să poată pune la dispoziţie un principiu care să permită. De aceea. privind „dosarul” viaţă etică vs. p. la modul fundamental. Neoaristotelismul deduce că facultatea de a judeca. legată de fiecare context în parte. Ambele manifestă aceleaşi caracteristici structurale. morală) poate fi reformulată în cadrul unei etici a discuţiei şi poate fi apărată împotriva poziţiilor scepticismului axiologic. În această dimensiune. Etica discuţiei menţine faptul că noi nu trebuie să cădem dincoace de nivelul de diferenţiere atins de Kant (dintre problematica întemeierii şi problematica aplicării şi a realizării intelecţiunii morale). 34: 5 . Această problemă nu se pune în acelaşi fel cu privire la o etică ce ţine să fondeze validitatea universală a principiului moral cu referire la conţinutul normativ al presupoziţiilor comunicaţionale ale argumentării în general. de exemplu principiile. dezvoltate de topica juridică. urmatoarea formulare: p. II. Etica discuţiei poate arăta că. (p. al statului. topoi-ii sînt demni de a fi luaţi în seamă. ale luării în considerare a tuturor aspectelor pertinente ale unui caz sau principiul adecvării mijloacelor. 33): Ce anume face ca o formă de viaţă să fie „raţională”? Cf. Karl-Otto Apel: poziţia kantiană (cea contestată de Hegel. Numai că. universului de viaţă propriu. ca principiu de universalizare (care trebuie înţeles ca regulă de argumentare).

. etica discuţiei poate fi adusă la formularea: (D) Fiecare forma validă ar trebui să poată întruni asentimentul tuturor celor implicaţi. căci. conform căreia indivizi capabili să vorbească şi să acţioneze nu pot fi individuaţi ( individués?) decît prin socializare. arta modernă introduce o problematizare comparabilă în domeniul subiectivităţii: lumea experienţelor trăite este estetizată. De altfel. pornind de la o retrospectivă artificială. universul de viaţă – în sînul căruia sînt imbricate unele în altele certitudini de origine morală. din respectarea sa universală cu intenţia de a satisface interesele oricui pot fi acceptate fără constrîngere de toate persoanele implicate. ele se condensează în sindroame de orientare axiologică legate de istoria vieţii şi de desfăşurarea acesteia. Dacă U poate fi dedus din conţinutul normativ al presupoziţiilor pragmatice universale ale argumentării în general. cu condiţia ca aceştia să participe la o discuţie practică. Măsurile morale de protecţie nu pot asigura integritatea persoanei fără să asigure în 6 . percepem lumea trăită a praxisului comunicaţional cotidian. III. [. înglobînd şi tratamentul egal. Alternativa eticii discuţiei pp. cognitivă şi expresivă pus la distanţă. 38: Într-o discuţie. unui univers al vieţii împărtăşit intersubiectiv (à un monde de la vie intersubjectivement partagé). IV. ei nu sînt formaţi pentru a fi indivizi decît prin integrarea lor într-o comunitate lingvistică şi. care poate fi explicitată în funcţie de viziunea centrală a lui Mead. valorile culturale transcend şi ele desfăşurarea factuală a acţiunilor. adică eliberată de rutinele percepţiei cotidiene şi convenţiilor de acţiune de fiecare zi. 67-72 „principiul respectului egal pentru toţi” – are o semnificaţie lărgită. p. prin aceasta. astfel încît îşi extrag evidenţa din certitudini de planul doi.] Desigur. 39: Din perspectiva unui participant la argumentări morale. şi bunăvoinţa (avem aici o opinie de-a lui Kohlberg. p.(U) Fiecare normă validă trebuie să satisfacă condiţia conform căreiaconsecinţele şi efectele secundare care rezultă.. Kohlberg insistă asupra condiţiilor intersubiective ale menţinerii integrităţii individului. Îndatoririle sînt amestecate cu obiceiurile vieţii concrete. în mod previzibil. lumea raporturilor instituţionale ordonate este moralizată tot aşa cum este teoretizată lumea stărilor de lucruri existente. se prezintă ca sferă a vieţii etice. sindroame la lumina cărora subiecţii pot distinge între viaţa bună şi reproducerea vieţii lor gol-goluţe. la lumina pretenţiilor de validitate evaluate dintr-un punct de vedere ipotetic.

rămînînd 2 Apel. căruia indivizii socializaţi îi datorează vulnerabilitatea. Din cauza proprietăţilor lor pragmatice. ale solidarităţii şi ale binelui comun. în prealabil.p. aceste obligaţii normative nu depăţesc limitele universului vieţii concrete al familiei. <<Kann der postkantischeStandpunkt der Moralität einmal in substantielle Sittlichkeit aufgehoben werden?>>.d. în societăţile premoderne. căci între supoziţiile lor pragmatice. ele să fie instituţionalizate. Fără aceste presupoziţii idealizante. Ca participant la discuţii practice. De aici rezultă faptul că punctul de vedere complementar tratamentului egal individual nu este bunăvoinţa. 1986 7 . Ideile de justiţie şi de solidaritate sînt înainte de toate prezente în recunoaşterea reciprocă a subiecţilor responsabili care îşi orientează acţiunea în funcţie de pretenţiile la validitate. Desigur. abstract şi omogen (décloisonné). Moralität und Sittlichkeit. pentru că cu toţii trebuie să fie interesaţi . pe fiecare de toţi. astfel încît ele să poată pune în evidenţă interesele oricui fără a deşira ţesătura socială care-l leagă. al tribului. sub forma presupoziţiilor pragmatice universale şi necesare ale acţiunii comunicaţionale. ele pot să şi împrumute de la acelaşi medium interacţiuni mediatizate prin limbaj. oricît ar fi de represive structurile sociale. al teoriei comunicării. care deduce conţinuturile unei morale universaliste pornind de la presupoziţiile argumentării în general. în egală măsură. cu condiţia ca.. ci solidaritatea. al satului sau al naţiunii. discuţiile fac posibilă o formare a luminată a voinţei. şi aceasta. acţiunea orientată în funcţie de intercomprehensiune (cădere de acord). în jurul cărora gravitează TOATE moralele. ca formă reflexivă. in W.). Dar. în condiţiile de simetrie şi de expectanţe reciproce proprii oricărei practici comunicaţionale cotidiene. Ca parte constitutivă a unei morale universaliste. Din acest motiv. poată să şi facă dreptate în privinţa rădăcinii comune a moralei: pentru că discuţiile depăşesc într-un fel. punctele de vedere centrale pentru compensarea morală a acestor slăbiciuni profunde. Kuhlmann (ed. etica discuţiei. reprezentările fundamentale ale tratamentului egal.acelaşi timp reţeaua (necesară vieţii) raporturilor de recunoaştere în sînul cărora indivizii nu-şi pot stabiliza identitatea fragilă decît reciproc şi simultan cu cea a grupului lor. solidaritatea îşi pierde în mod evident sensul său pur particularist limitat la raporturile interne ale unei colectivităţi care se demarcă etnocentric de alte grupuri. K. Frankfurt am Main. nimeni nu poate să acţioneze comunicaţional. lărgit la o comunitate de comunicare care conţine toţi subiecţii capabili să vorbească şi să acţioneze ( cum spune Apel2 ca ecou la Peirce).v. Argumentările depăşesc per se universurile vieţii particulare. Acest principiu îşi are sursa în experienţa conform căreia unul trebuie să răspundă de celălalt.-O. D. Justiţia concepută într-o manieră postconvenţională nu poate să conveargă cu solidaritatea decît dacă aceasta a fost transformată în lumina ideii unei formări discvursive universale a voinţei. prin ele însele. Aceste limite nu pot fi depăşite decît în discuţii. sînt deja înscrise. Das Problem Hegels und die Diskursethik. rezultă un raport strîns între grija pentru bunăstarea aproapelui şi interesul pentru binele comun: identitatea grupului se reproduce prin raporturile intacte de recunoaştere reciprocă. conţinutul normativ al presupoziţiilor acţiunii comunicaţionale este universalizat. fiecare este într-adevăr trimis la sine însuşi. de integritatea contextului lor de viaţă comun. în societăţile moderne.

prin aceea că. acela trebuie să fi dobîndit un tip de intuiţii morale care se exprimă în fraze precum cea a lui W. Morris La Harvard. o întretăiere a autonomiei personale şi a solidarităţii sociale care aparţin ştiinţei din planul secund a tuturor subiecţilor care acţionează comunicaţional.. [. [. din apartenenţa la o comunitate ideală de comunicare. cele două tipuri de probleme sînt strict separate.. Peirce. şi-a format identitatea în sînul raporturilor de recunoaştere reciprocă. Chestiunile etice privind viaţa bună se disting de chestiunile morale printr-o oarecare suireferenţialitate. Această referinţă egocentrică este semn că ceva leagă în mod intern chestiunile etice cu problemele înţelegerii de sine (compréhension de soi). [. Chiar această procedură a formării discursive a voinţei conduce la interpretarea unilaterală conform căreia prin universabilizarea unor interese litigioase nu s-ar urmări garantarea decît a tratamentului egal al tuturor celor implicaţi. 73) Pragmatic – pe linia Mead. care exprimă într-o frază intuiţia esenţială a pragmatismului: La communauté stagne sans l’impulsion de l’individu. viaţa etică substanţială a unui mediu tradiţional nu este încă fundamental pusă sub semnul întrebării. atît prin mijloacele sale argumentatve. adică. aici. conştiinţa unei solidarităţi inamovibile.. pentru un caz dat. Ele se raportează la ceea ce este bun pentru mine/pentru noi.. între altele. chestiunile de fondare şi de aplicare nu sînt separate. Prin aceasta se ignoră celălalt fapt şi anume că fiecare exigenţă de universalizare ar trebui să nu aibă efect dacă n-ar rezulta.] Acest context al vieţii etice este deşirat de schimbarea de perspectivă postconvenţională cu privire al un univers social devalorizat reflexiv şi dezbrăcat de caracterul său natural. Nivelul postconvenţional al judecăţii morale se distinge. Lawrence Kohlberg şi neo-aristotelismul (p.certitudinea coapartenenţei fraterne la un context de viaţă comun.] Procedura discuţiei trimite. ci este o chestiune de aplicare.. Teză: cine a crescut în sînul unei familii oarecum intacte. Royce.. pentru că.] Faptul că întrebările etice sînt implicit încărcate cu întrebări privind identitatea şi înţelegerea sinelui poate să explice motivul pentru care nu pot primi răspuns într-un mod care să nu fie constrîngător pentru 8 . În particular. respectiv criticate.] Nu este vorba despre incitarea heuristică de a fonda norme. [. s-a afirmat în sînul acestor simetrii de expectanţe şi de perspective care sînt încastrate în pragmatica situaţiei de vorbire şi a acţiunii orientate spre intercomprehensiune. L’impulsion s’éteint sans le soutien de la communauté. la precomprehensia existenţială a participanţilor în sînul structurilor celor mai generale ale unui univers de viaţă şi acesta deja partajat intersubiectiv. James. aici. în James-Hall se află o inscripţie cu text din William James. La nivelul convenţional. IV. Maxima afirmă o dependenţă reciprocă a socializării şi a individuaţiei... eticile procedurale îşi fixează ca prim scop furnizarea unei proceduri după care norme şi moduri de acţiune pot fi fondate. cît şi prin presupoziţiile sale comunicaţionale. Dewey.totuşi angrenat într-un context care este în mod obiectiv universal. viaţa etică convenţională formează un orizont în sînul căruia mulţimea de norme şi de obligaţii concrete trimite tot la rolurile şi la situaţiile tipice care le aparţin. trebuie să-şi găsească aplicare principii sau reguli pretins valide.

A şti pînă unde se impun efectiv motivele raţionale depinde de persoane.] p. fără a abandona substanţa morală care era pînă atunci menţinută în conştiinţa individuală a subiectului. aceştia trebuie să se recunoască reciproc ca subiecţi responsabili capabili să-şi orienteze acţiunea în funcţie de pretenţiile la validitate.87).. li se atribuie în mod provizoriu 9 . el transmite conţinutul normativ al presupoziţiilor sale presupoziţiilor comunicaţionale ale argumentării.] Cel care crede că cunoaşte soluţia cea justă ştie cu siguranţă că nu are motive bune pentru a acţiona altfel.] Individuaţia nu este altceva decît reversul socializării. [.] O teorie morală care nu mai aspiră la cunoaşterea acelui thelos al vieţii bune trebuie să lase deoparte întrebarea „De ce să fii moral?”. Într-adevăr. Totuşi nu putem dezvolta un concept de autonomie cu putere normativă plecînd de la presupoziţiile necesare ale acţiunii teleologice a unor subiecţi solitari. [. Dar o identitate nu se formează prin argumente. [. de circumstanţe şi de instituţii.fiecare. perspectivele înscrise în acţiunea comunicaţională. Sub premisele gîndirii postmetafizice.. de sensibilitate şi de comunicare este necesar pentru a rezolva astfel de probleme. cum praxis-ul de a argumenta reprezintă.. nu vedem de ce ar exista încă teorii care să motiveze oamenii pentru ca aceştia să-şi urmeze propriile intelecţii chiar atunci cînd ceea ce le este poruncit le loveşte interesele. o formă reflexivă de acţiune comunicaţională.. Or. Şi. The psychology of moral development.. Din logica acestor tipuri de interogare nu rezultă faptul că sînt imposibile în acest domeniu răspunsuri raţionale.232 ssq. (p.] Morala funcţionează ca o contragreutate la această vulnerabilitate înrădăcinată în socializarea însăşi. în contextul normativ al universului vieţii. istoric şi individual.. Doar în raporturile de recunoaştere reciprocă.. Royce şi Mead au dezvoltat ideea comunităţii nelimitat de comunicare sau cea a unei discuţii universale. Presupoziţiile necesare ale acţiunii comunicaţionale constituie astfel o infrastructură de intercomprehensiune posibilă.d. pentru că transcende tot ce există şi-şi păstrează totuşi caracterul unei instanţe de apel publice. conţinînd un nucleu moral – ideea unei intersubiectivităţi lipsite de constrîngere. şi locutorii şi auditorii contează pe reversibilitatea perspectivei lor..) Desigur. Pentru problemele etice nu este deloc nevoie să recurgem la preferinţe sau la decizii subiective. cultural. aceasta nu rezolvă problema de a şti cum se poate trece prăpastia deontologică dintre judecata morală şi comportamentul factual... Kohlberg. are meritul de a fi depăşit individualismul teoriilor contractului. A fi dispus să acţionezi în mod responsabil depinde de un proces de socializare şi de o formare a identităţii mai mult sau mai puţin reuşite.p.] O persoană devine identică cu ea însăşi doar în măsura alienării sale comunicaţionale. o personă îşi poate construi şi reproduce propria identitate.v. Doar la acest nivel. San Francisco. Angajîndu-se în atitudinea performativă a unei relaţii interpersonale. expectanţele de comportament rămîn reciproc întretăiate unele cu altele. [.” (cf. [.. [.. la urma urmei...] „Deciziile personale sînt considerate ca fiind relative d. raporturile de recunoaştere şi expectanţele normative devin – în toate dimensiunile respective – total reversibile.. p. [. provenit şi el din spiritul protestant. [. deşi un anume grad de empatie. 1984.. care oferă o alternativă interiorităţii abstracte. Lawrence.] În acţiunea comunicaţională.90: Pragmatismul american. Peirce. Judecăţile morale motivează acţiunea exact în măsura în care raţiunile pe care se sprijină ele au o forţă motivantă raţional.

Au şi acestea un conţinut „normativ”. Presupoziţiile de raţionalitate nu obligă la acţiune raţională. ar degenera într-o formă mascată de acţiune strategică. ele fac posibilă această practică pe care participanţii o înţeleg ca argumentare.95) .. egalitatea participării. V. Selman extinde cercetările asupra adoptării perspectivelor la domeniul strategiilor negocierilor interpersonale3).participanţilor la argumentare capacitatea de a se distanţa de spectrul de validitate al tuturor formelor de viaţă pe care le găsesc deja prezente. Die Entwicklung des sozialen Verstehens. în sînul căreia sînt tematizate pretenţii de validitate. operaţiile noastre de cunoaştere formează un continuum pe solul comun şi instabil al argumentării. conform căreia nu ne însuşim intuiţiile morale prin învăţare filosofică sau prin alte mesaje explicite. luări de poziţie fără constrîngeri etc.. p. R. 111) p. De l’usage pragmatique. ele au mai degrabă caracter de necesitate transcendentală. VI. în principiu. sub forma presupoziţiilor de comunicare. Ca presupoziţii anticipatoare. p. ele constituie mai degrabă o practică ce n-ar funcţiona fără ele sau.. 123: 3 Selman. de la matematică la critică de artă.. ci implicit. 1984 10 . argumentări la tribunal. 122: Nimeni nu poate purcede la o argumentare (entamer une arg. Etica discuţiei: explicaţii (p. cel puţin.) dacă nu presupune o situaţie de discurs care să garanteze. [Nu intră aici aranjamentele instituţionale. Cînd vrei să iei parte la o practică de argumentare. (R. éthique et moral de la raison pratique (p. accesul public (la publicité de l’acces). 121: De la fizică la morală. Ex.: seminarii ştiinţifice universitare. Frankfurt am Main. nu poţi evita să faci uz de anumite idealizări. Aceste anchete şi altele la fel oferă evidenţe empirice intuiţiei fundamentale conform căreia o interpretare intersubiectivistă a punctului de vedere moral poate fi urmărită pînă şi în analiza presupoziţiilor acţiunii orientate în sensul intercomprehensiunii. Aceasta seamănă şi cu viziunea lui Aristotel.] Presupoziţiile pragmatice universale de care trebuie să facă întotdeauna uz participanţii la o argumentare nu au caracter de obligaţie de a acţiona (devoir d’action). prin socializare. Participanţii nu pot dori să convingă decît dacă presupun pragmatic că da-ul sau nu-ul lor se lasă determinat doar de forţa fără constrîngere a argumentului mai bun... sinceritatea participanţilor. dar nu la fel ca şi conţinutul obligatoriu al normelor de interacţiune. sesiuni parlamentare.

. Numai cînd această condiţie de imputabilitate este îndeplinită. p. Der Sinn fur Angemessenheit. situaţia particulară este singura pertinentă. Frankfurt am Main. o disensiune referitoare la fapte. 131: Propoziţiile prescriptive sînt elementele centrale ale limbii prin care se manifestă morala. 125: Validitatea comandamentelor morale este legată de condiţia ca ele să fie urmate. un consens dobîndit prin argumentare.graţie certurilor asupra chestiunii aserţiunilor. cum a spus-o Strawson.d. dimpotrivă. independent de aplicarea ei la situaţii particulare.. În ce priveşte aplicarea. ţinînd seama de toate circumstanţele particulare. Acestea semnalează ca regulă generală atingeri aduse îndatoririi. Întemeierile trebuie să rezolve. numai norma e pertinentă. Gunther. infracţiuni faţă de norme. 53: O normă este validă dacă consecinţele şi efectele secundare care rezultă din respectarea ei universală pot fi acceptate de către toţi în interesul fiecăruia. p. Este vorba de a şti dacă e în interesul tuturor ca fiecare să respecte regula. Interdicţiile sînt permisiuni negate. interdicţii negate. în sentimente morale. 1988: p. ca şi cum ar fi fundamentul unei praxis universale. la modul general. Îndatoririle ordonă acţiuni sau abţinerea de la acţiuni. 55 ssq: În privinţa întemeierii. Aceste propoziţii exprimă obligaţii.p. moral nu trebuie să se lase extras din contextul intersubiectiv al participanţilor la comunicare. p. ce trebuie să facă întemeierile (les fondations) şi în ce constau ele. în condiţii care rămîn identice. comandamentele exprimă ceea ce ar putea dori toată lumea. Clauza rebus sic stantibus exprimă restricţia conform căreia pretenţia de validitate a unei norme care a trecut testul discursiv de universalizare poartă un „index de timp şi de cunoaştere”. ştim. ci. K.. În acest fel. în general. p. Este vorba de a şti dacă şi cum trebuie respectată regula într-o situaţie. 128: cf. Obligaţiile îşi află baza empirică nu în percepţii. Tema nu e cea a validităţii normei pentru fiecare individ şi pentru interesele acestuia. 139: Cine vrea să considere ceva d.. adică referitoare la adevărul propoziţiilor asertorice corespunzătoare şi să producă. ci adecvarea cu privire la toate caracteristicile unei situaţii singulare. care se angajează în relaţii interpersonale 11 . permisiunile. deci.. p. morala raţională pecetluieşte abolirea sacrificiului. Numai atunci ele sînt în interesul comun.v. independent de chestiunea de a şti dacă o respectare universală este în interesul tuturor. prin argumente.

asigură în acelaşi timp imparţialitatea judecăţii morale.. nu se lasă în mod cert explicate în întregime pornind de la argumentări.d.]. moral caracterizează discuţia practică drept o formă de comunicare care.p. Procedurile şi raţiunile sînt totuşi sînt totuşi atît de imbricate unele în celelalte încît nu poate fi evident nici criteriul de apreciere care ar preceda argumentarea [. reprezentările fundamentale de tratament de egalitate şi de bine comun. ca şi în sînul unui sistem de descriere de fiecare dată cel mai fructuos şi cel mai adecvat. 140: Discuţia practică se concepe ca un proces de cădere de acord. de raţiuni şi de terminologii (respectiv. care. împreună cu Peirce. ci numai prin omogenizarea universală a perspectivelor individuale ale participanţilor.v. care. care fac posibilă o revizuire a descrierilor).. p. ea nu trebuie decît să garanteze un schimb de argumentări ce se poate derula pe baza tuturor informaţiilor şi raţiunilor pertinente şi accesibile la un moment dat.. p. 12 . Admit.. Aceasta explică şi de ce se poate accede. procedura nu poate produce ea însăşi aceste elemente. Discuţiile stau peste (deasupra) acţiunii orientate către intercomprehensiune. de noi vocabulare. condiţiile de simetrie şi de aşteptări de reciprocitate legate de utilizarea cotidiană a limbajului orientată către intercomprehensiune conţin deja.şi nu se pot ţine drept destinatarii unor norme constrîngătoare decît în această situaţie performativă.d. la rîndul lor. chiar în societăţile premoderne. imparţial ignorînd contextul interacţiunilor mediatizate prin limbaj sau ignorînd perspectiva participantului în general. 149: . p.. luate izolat. Argumentele deductive. după însăşi forma sa.. in nuce. p. nu sînt informative. 141: Această explicare d. pornind de la presupoziţiile pragmatice universale şi necesare ale argumentării în general. prin schimbul universal de perspective între participanţi.v. decît de „noi”. oarecum ca şi forma lor reflexivă. că argumentările sînt constituenţii necesari ai proceselor de învăţare reflexive. la principiul unei morale universale. iar experienţele sau sentimentele morale nu formează un soclu independent de interpretări. Nu ajungem la un p. îi îndeamnă simultan pe toţi participanţii la o adoptare ideală de rol în acelaşi timp. desigur. adică numai datorită inevitabilelor şi universalelor presupoziţii de argumentare. şi aceasta. în jurul cărora gravitează toate moralele.deci. Validitatea controversată a normelor nu se lasă tematizată decît din perspectiva persoanei I plural. fără paralogism naturalist. 148: Concep argumentarea ca o procedură de schimb şi de apreciere de informaţii.

În acest caz. programele şi scopurile de atins. 4 McCarthy. 13 . p. obţinut pe cale argumentativă. în sensul pe care-l dă Habermas acestor termeni. dacă ar fi pertinent.” Această viziune este. În general. Ideea statului de drept s-ar lăsa înţeleasă pornind de la intenţia de a instituţionaliza juridic procedurile şi presupoziţiile comunicaţionalenecesare pentru o reţea de argumentări şi de negocieri [. care ţine de critica limbajului (Langagiere. ca de ex. Această teorie va explica diferenţa dintre pretenţia de validitate normativă a regulilor morale şi exigenţa de legitimare a normelor juridiceprin faptul că. pornind de la pragmatica care o subîntinde.Trebuie să recurgem la argumentare. ci. D. MASS. la modul general..). înainte de toate. un consens raţional sau o autoclarificare etică. să ne simţim capabili să ridicăm pretenţii transcendente de validitate şi să le şi onorăm. de fapt. puterea politică folosită pentru a face să se respecte principiul discuţiei trebuie să fie stăpînită discursiv ea însăşi.) p. înţeleasă ca procedură. o manifestare publică ce trebuie îndeplinită discursiv. într-o formare politică prezumtiv raţională a voinţei legislatorului. p. .S. de ce putem. fr.. p. ci depind de limbi evaluative şi de tradiţii partajate intersubiectiv şi care nu sînt proprietatea privată a nimănui. „Dezacordurile par a fi o trăsătură permanentă a vieţii publice democratice. Regula majorităţii sau ameninţarea cu sancţiuni legale. ele nu pot fi rezolvate printr-un compromis strategic. 1991. în schimb. ar trebui să zdruncine din temelie conceptul de morală propriu eticii discuţiei. 179: Interpretările nevoilor nu sînt ceva extrem (ultime. O astfel de formare a voinţei politice ar avea de partea sa prezumpţia de raţionalitate. Ideals and Illusions. într-adevăr. De aceea.. Cambridge. 177: McCarthy4 introduce nevoia de a completa morala cu dreptul printr-un argument care. On Reconstruction and Deconstruction in Contemporary Critical Theory. nu intră în discuţie doar raţiunile morale sau etice. ce rezultă din compromisuri mai mult sau mai puţin echitabile. a vocabularului în lumina căruia ne interpretăm nevoile este. de asemenea.]. în forme discursive. în măsura în care ea s-ar putea îndeplini. T. modelul discuţiei. pentru a explica.n. “Practical Discourse: On the Relation of Morality to Politics”. Chp. 178: O teorie discursivă a dreptului care să ţină de etica discuţiei va menţine. Tot ce rămîne (subzistă) în modelul său sînt forme mai mult sau mai puţin subtile de coerciţie. o alternativă la modelul discuţiei. în general. precum şi informaţii şi previziuni rezultînd din discuţii mai mult sau mai puţin litigioase între experţi.198.). reînnoirea. fr. „Trebuie – spune McCarthy – să modulăm ideea unui acord motivat raţional dincolo de distincţia de bază a lui Habermas dintre un compromis de interese motivat strategic şi un consens asupra validităţii.” (s.

A şti dacă putem depăşi tradiţia în care s-a format propria noastră identitate depinde de o premisă forte. Se întîmplă tot mai rar să putem recurge la experienţe sau exemple lămuritoare care să aibă aceeaşi semnificaţie pentru diferite grupuri de indivizi. şi nu doar comunicarea ce are la bază respectarea reciprocă a culturilor străine între membrii unei aceleiaşi comunităţi lingvistice. pornind de la care să fie posibilă o intercomprehensiune între culturi. Şi. pe îngustimea locală a raţiunilor şi informaţiilor avute la dispoziţie.182: În sînul discuţiei publice a cetăţenilor care încearcă să se convingă reciproc de justeţea concepţiilor lor politice se va stabili. Din ce în ce mai rar putem spera ca aceleaşi raţiuni.). 183: Interpretările moderne despre lume trebuie să se angajeze în condiţiile gîndirii postmetafizice. şi. aşa cum remarcă şi McCarthy. dar şi de dorit. Cu toate acestea. nu trebuie să fie încastrate în 14 . 184: Limbile şi vocabularele în care ne interpretăm nevoile şi ne explicităm sentimentele morale trebuie să fie permeabile unele în raport cu altele. cu cît se impun mai mult principiile de egalitate în practica socială.. în controversele noastre. pe provincialitatea spiritului nostru finit în chestiunea viitorului. [. caracterul universalist al eticii discuţiei se regăseşte mai degrabă confirmat. asupra unor interpretări comune. coincidenţă a informaţiilor venind din surse diferite). fr. credinţe.Or. decît slăbit de această stare de lucruri. p. paradigme şi forme de viaţă străine unele de altele – deci o traducere între diferitele limbi evaluative. Trebuie să existe o bază comună. Această cunoaştere reflexivă a „zeilor şi demonilor” care se luptă simultan produce o conştiinţă a failibilităţii lor şi elimină naivitatea unui mod de credinţă dogmatic întemeiat direct pe o pretenţie la adevărul absolut. care devin tot mai străini unii de alţii dar care nu renunţă la diferenţă şi la alteritate.].. în societăţile moderne avem de-a face cu un pluralism al formelor de viaţă – şi cu o individualizare crescută a proiectelor de viaţă – care este nu doar inevitabil. în măsura în care reflectează la faptul că sînt în concurenţă cu alte interpretări despre lume în sînul aceluiaşi univers de pretenţii de validitate.. cu cît această multiplicitate sporeşte.] Acest failibilism se bazează pe indeterminarea procedurii discursive. cu atît mai abstractă trbuie să fie forma pe care trebuie să o adopte regulile şi principiile care protejează integritatea şi dreptul egal la coexistenţă al subiecţilor şi fiinţelor.. cu atît se diversifică formele şi proiectele de viaţă. în general. Într-adevăr. . să aibăaceeaşi greutate pentru diferite grupuri de indivizi.DICO: recoupement = verificare a mărturiilor (jur. p. p. un „consens prin coincidenţa informaţiilor” (consensus par recoupement. citite la lumina diferitelor sisteme de referinţă. acest lucru face tot mai puţin probabil realizarea acordului dintre noi. nicicum trivială [. în ceea ce priveşte principiile fondate teoretic.

decît dacă subiecţii învăţării pot compara forţa explicativă a celor două tradiţii cu privire la aceleaşi probleme. ca toate tradiţiile istoric înrădăcinate. (referire şi la A. ca elemente constitutive. cu o falsă precomprehensiune ontologică – cu un „cosmopolitism fără sol” care-i conduce la a absolutiza propriile lor criterii de raţionalitateşi la a asimila tot ce este străin. 186-187: O tradiţie nu poate aspira la superioritate raţională decît dacă dispune. Ind. [. 189: Recunoaşterea superiorităţii raţionale a unei tradiţii străine nu poate fi suficient motivată pornind de la perspectiva propriei tradiţii. (p. Exact acest lucru le este interzis.] Distorsiunea datorată traducerii în afara contextului – din care sînt extrase textele distorsionate – are în mod evident tendinţa de a fi invizibilă pentru cei a căror limbă maternă este una dintre limbile internaţionale ale modernităţii. ele sînt prezentate într-un mod care le neutralizează concepţiile de adevăr şi de raţionalitate şi contextul istoric [.” (MacIntyre. puternice şi substanţiale. Notre dame. de forţa pe care o dau interpretările substanţiale despre lume şi dacă se comportă în mod critic faţă de formele moderne ale conştiinţei. 384) Limbile internaţionale aduc prejudicii autocomprehensiunii formelor de viaţădin care fac parte. Ei trebuie să se alieneze de ei înşişi şi să înveţe să-şi înţeleagă propriul trecut în lumina altei tradiţii recunoscute ca superioară în cursul unei conversii în înţelegerea despre sine şi despre lume. p. ele formează forme degenerate de interpretare despre lume.contexte închise în maniera monadelor şi de nedepăşit din interior în aşa măsură încît să-i ţină prizonieri pe subiecţii care s-au născut şi au fost socializaţi acolo.... 15 . Whose Justice? Which rationality?.] Trăind ca nişte paraziţi ai unor tradiţii nemărturisite. istoric dezrădăcinaţi. care constituie solul gramatical al universalismului fără sol].. Ele îi dotează pe fiii şi fiicele modernităţii. p. p. precum şi o puternică dimensiune istorică. din această cauză. 1988) „Cînd texte ale tradiţiilor care au propriile lor criterii. p. 188: Schimbul între totalităţi care se exclud reciproc cere modificarea identităţii subiecţilor care învaţă. Universalismul abstract nu este decît reversul uni istorism care obiectivează totul. nici nu se gîndesc la posibilitatea de a putea învăţa ceva din culturile străine. MacIntyre.. 186:) Locuitorii liberali ai lumii modernenu au sensul a ceea ce le este absolut inaccesibil din tradiţiile străine şi. sînt traduse în astfel de limbi [pretinsele „limbi internaţionale”. pentru că fără o zonă de intersecţie (recoupement) raţională contextele celor două tradiţii sînt incomensurabile. de adevăr şi de raţionalitate.

exprimări şi enunţuri. 16 . socotim enunţurile avînd în vedere starea de fapt care este redată sau exprimată în ele. Austin a propus să se considere nu propoziţiile.. [. după cunoştinţa mea. Aceeaşi propoziţie poate fi folosită în susţineri diferite. Truth. [. Faptul că eu spun ceva este cu siguranţă un episod. Truth and Correspondence. Note 1. dimpotrivă. ci o clasă determinată a exprimărilor. 197-224. Ceea ce spun nu este. Şi pe el îl priveşte totuşi contraargumentul conform căruia prin acordul logic al sensului unei propoziţii metalingvistice cu cel al uneia lingvistice despre obiect nu se dă seama de semnificaţia pragmatică a „redării exacte” a stărilor de fapt în enunţuri. Iată de ce înţelegerea unui enunţ comunicaţional se aprofundează pe măsură ce pătrundem orizonturile – care de fiecare dată constituie un context – universului de viaţă structurat lingvistic în care se situează enunţul.] . Adevărate sau false... în timp ce adevărul prezintă. Desigur însă că o nouă dificultate se iveşte. London. nr. O propoziţie constă din cuvinte. statements)..6). De aceea. Perception and realitz. în măsura în care folosesc cuvinte şi o propoziţie. etc. etc. in Science. prin urmare. Vezi Tarski.. MacIntyre: Traducerile „bune” nu trebuie să fie traduceri literale ale expresiilor dintr-o limbă în alta. drept cele pe care noi le putem desemna ca „adevărate” sau „false”.. deoarece susţinerile prezintă exprimări sau episoade de limbă localizabile. în timp ce aceleaşi propoziţii pot să redea. evident. (Strawson. [. Interpretarea cea mai subtilă . adică prin împrejurarea că cineva poate susţine acest enunţ. stări de fapt diferite.. cu atît recunoaşte mai clar intraductibilitatea constituienţilor ei centrali.. atunci cînd ele intră în diferite contexte ale vorbirii. Ce este acel ceva despre care noi ne permitem să spunem că este adevărat sau fals? Candidaţii cu perspective sînt propoziţii.. o dă W. Înţelegerea unei limbi presupune participarea cel puţin virtuală la jocurile de limbaj indigene. p. o susţinere. 461: aceasta nu este desigur o caracterizare suficientă a teoriei semantice a adevărului..F. pînă la luarea în considerare a legăturii interne a enunţurilor comunicaţionale cu globalitatea practicii vieţii.] Căci propoziţii din limbi diferite sau propoziţii diferite din aceeaşi limbă pot să redea aceeaşi stare de fapt.. Ele trebuie mai degrabă să răspundă modelului de achiziţie al unei a doua limbi prime.. ci enunţurile pot să fie „adevărate” sau „false”. nu trebuie să răpim enunţurilor orice putere asertorică.. şi nu pe primul. este făcută. Sellars. in Analysis.. [.O teorie a traducerii cf. Cu cele mai puţine perspective se prezintăîncercarea de a disocia o anumită clasă de propoziţii drept acelea pe care le-am putea socoti adevărate sau false. 1963. [Nota 1. cu cît interpretul învaţă mai bine a doua limbă.. Pe acesta din urmă. o pretenţie de invarianţă şi nu are.] Un enunţ dobîndeşte putere asertorică prin cuprinderea lui într-un act de vorbire.. adică susţinerile (assertions. P.] În orice caz.. etc. un caracter episodic. iar aceeaşi susţinere poate fi făcută cu diferite propoziţii.IX. îl socotim a fi adevărat. 1949.].] Strawson insistă pe drept asupra convenţiei conform căreia nu exprimările. [. pp. vol.

trebuie să ieşim într-un anumit sens din contextele acţiunii şi experienţei. 411: Sensul unei relaţii caracteristice se lasă clarificat. exceptînd disponibilitatea la înţelegere cooperativă. aici nu schimbăm vreo informaţie. Habermas. Cunoaştere şi comunicare. în general. calitatea sau proprietatea pe care referentul se spune că o „posedă” (adică perechea determinării predicative) este corelatul pseudomaterial al părţii sale descriptive. ele cer o virtualizare a pretenţiilor de validitate care trebuie să conducă la situaţia în care noi putem emite o rezervă cu privire la existenţa obiectelor experienţei (. persoanele.v. caracteristică pentru treapta socio-culturală a dezvoltării. restabilirea unei înţelegeri asupra pretenţiilor de validitate devenite problematice.Searle a atras atenţia asupra faptului că acelaşi conţinut propoziţional poate să revină în diferite acte de vorbire. întrebări. (J. promisiuni şi susţineri. ca porunci. cu referire la relaţiadintre discursuri şi acţiuni. p. dintre structura motivaţiei şi structura comunicării: discursurile sînt decuplaje ulterioare şi temporare.) şi putem considera faptele ca şi normale d. dar numai în acte de vorbire constatative (susţineri) un conţinut propoziţional apare în forma unei judecăţi.d. 408 ssq.. respectiv al legitimităţii (adică le tratăm ipotetic)..p. pp. Diferenţierea structurală dintre domeniul acţiunii şi cel al discursului este. La care ne-am referit constituie corelatul material al părţii referenţiale a enunţului. Comunicarea emancipată de coerciţia acţiunii şi de presiunea experienţei face posibilă. Prin cuvîntul „discurs” eu introduc forma de comunicare caracterizată de argumentare. 17 . În al doilea rînd. în care noi presupunem şi recunoaştem tacit pretenţiile de validitate implicate în exprimări (şi în susţineri) pentru a schimba informaţii (adică experienţe corelate cu acţiunea). Discursurile pretind mai întîi o suspendare a coerciţiilor acţiunii. care trebuie să conducă la situaţia în care toate motivele. ci argumente care servesc la întemeierea (sau respingerea) pretenţiilor de validitate problematizate. etc. (pp. al existenţei posibile. pot fi eliminate (iar problemele validităţii să fie despărtţite de cele ale genezei). în situaţiile de interacţiune perturbată. în care pretenţiile de validitate sînt tematizate şi cercetate în ceea ce priveşte îndreptăţirea lor. Prin cuvîntul „acţiune” eu introduc domeniul comunicării. reversul legăturii.) p. în rest. Pentru a purta discursuri. 413): Lucrul. 411-412) Din nou Strawson (cf. iar faptul căruia susţinerea îi „corespunde” este corelatul pseudomaterial al susţinerii ca întreg.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->