You are on page 1of 216

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE SOCIOLOGIE-PSIHOLOGIE

CONSTANTIN CUCIUC

SOCIOLOGIA
RELIGIILOR
Ediţia a III-a

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE
Bucureşti, 2006

Universitatea SPIRU HARET

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
CUCIUC, CONSTANTIN
Sociologia religiilor / Constantin Cuciuc, ediţia a III-a,
Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006
216 p.; 20,5 cm
Bibliogr.
ISBN (10) 973-725-692-1
(13) 978-973-725-692-8
316:2

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006

Universitatea SPIRU HARET

CUPRINS

Argument ………………………………………………………. 5
I. MODALITĂŢI DE ABORDARE A VIEŢII
RELIGIOASE ………………………………………..…….. 7
A. Trăirea sacrului de către credincioşi ……………………... 7
B. Preocupări teoretice în legătură cu religia ………………... 13
C. Studierea empirică a religiozităţii ………………………... 26
1. Factori care au stimulat studierea empirică a
religiozităţii …………………………………………… 26
2. Psihologia religiei ……………………………………... 28
3. Sociologia religiilor …………………………………… 50
II. FENOMENUL RELIGIOS ……………………………….. 88
A. Sacrul ……………………………………………………. 88
1. Semnificaţia sacrului …………………………………. 88
2. Caracteristici ale sacrului …………………………….. 92
3. Manifestarea sacrului în profan ………………………. 95
4. Ritualuri de trecere …………………………………… 97
B. Religia …………………………………………………… 99
1. Sensuri etimologice …………………………………... 99
2. Teorii despre originea şi esenţa religiei ……………… 103
3. Definiţii ale religiei …………………………………... 107
C. Religiozitatea ……………………………………………. 113
1. Credinţa ………………………………………………. 113
2. Practica religioasă ……………………………………. 119
3. Dimensiunea teoretică a religiei ……………………… 121
4. Modele de religiozitate ……………………………….. 126
III. COMUNITĂŢILE RELIGIOASE ………………………. 129
A. Specificul comunităţilor religioase ……………………... 129
1. Comunităţi naturale şi elective ………………………. 129
3

Universitatea SPIRU HARET

2. Comunităţi religioase exemplare şi anodine ………… 132
B. Structura comunităţilor religioase ………………………. 141
1. Integrarea în comunităţile religioase ………………… 141
2. Trăinicia comunităţilor religioase …………………… 142
3. Conducătorii comunităţilor religioase ……………….. 144
4. Relaţiile religioase …………………………………… 149
5. Toleranţa religioasă ………………………………….. 153
IV. RELIGIA ÎN VIAŢA SOCIETĂŢII …………………….. 161
A. Factori care influenţează religiozitatea …………………. 161
B. Rolul religiei în societate ……………………………….. 172
1. Mântuirea sufletului şi caritatea socială ……………... 172
2. Religie şi morală ……………………………………... 179
3. Economie şi religie …………………………………... 182
4. Politică şi religie ……………………………………... 184
C. Religie şi modernitate …………………………………... 191
1. Libertatea religioasă …………………………………. 191
2. Pluralismul religios …………………………………... 197
3. Laicizare/Secularizare ……………………………….. 205

4

Universitatea SPIRU HARET

Face efortul de a înţelege cât mai obiectiv religia. divinul. inerente oricărui început. care au colaborat în timpul cercetărilor de teren. Prin empirismul său. sociologia religiilor ş. care au audiat acest curs de sociologie a religiilor şi au contribuit la optimizarea conţinutului acestuia. ideologice. mai mult sau mai puţin credincioşi. După 1989. Le sunt recunoscător colegilor Manuela Gheorghe şi Michel Dion (Franţa).a. psihologia religiei. constată şi respectă credinţa fiecăruia. identifică şi prezintă problemele religiologice aflate în atenţia sociologilor. mai ales le rămân îndatorat miilor de „subiecţi”. m-au sfătuit şi îndrumat pe parcursul procesului cunoaşterii cât mai aproape de autentic a vieţii religioase din ţara noastră. Alexandru Claudian a predat un curs de sociologie a religiei. conducerile universităţilor au răspuns acestui interes. eventual a filosofiei. Viaţa religioasă este studiată din multe perspective (interconfe- sionale. pentru sfaturile şi sprijinul primit din partea lor pe parcursul documentării. Preocupările de religiologie din perioada comunistă au fost ideologizate. teologilor şi personalului de cult din toate confesiunile.a. ca o relaţie variată a societăţilor cu „lumea de dincolo”. colaborând cu celelalte discipline religiologice. Universitatea Spiru Haret. prezenţa lui Dumnezeu). mai ales tineretul a manifestat un interes deosebit pentru cunoaşterea vieţii religioase. care rămâne preocuparea teologilor. precum şi regretaţilor Ion Mihail Popescu şi Dan Rizescu.a. ARGUMENT Sociologia religiilor studiază modul în care transcendentul (sacrul. Institutul Naţional de Informaţii ş.. Cursul de faţă are un caracter „general”. laică ş. Dar. Sociologii şi psihologii români s-au preocupat şi de viaţa reli- gioasă. fără să încerce explicarea divinului. Academia Internaţională pentru Studiul Istoriei Culturii şi Religiilor. Mulţumesc studenţilor şi profe- sorilor de la Universitatea Bucureşti.). Studenţii au solicitat introducerea unor cursuri de istoria credinţelor religioase. 5 Universitatea SPIRU HARET . a unei confesiuni. se manifestă în viaţa societăţii şi în comunităţile de credincioşi. Cu toate dificultăţile.

6 Universitatea SPIRU HARET .

Hr. care se _____________________ 1 Max Weber. în cinstea zeiţei fertilităţii (Demetra) „şi misterele mici” (primăvara). are sensuri multiple. Dumnezeu l-a avertizat pe Moise: „Faţa nu vei putea să Mi-o vezi. iar când „s-a unit tainic” cu Dumnezeu. extaz. este greu de definit. p. existentă în toate religiile. Nu este o cunoaştere empirică. bizar. Sfintele Scripturi şi alte modalităţi prin care s-a dezvăluit. Vechii greci sărbătoreau la Eleusis „misterele mari” (toamna). prin intuiţie. confuze. căci nu poate omul să Mă vadă şi să trăiască” (Ieşirea 33:20). o alunecare în vis. a divinului. MODALITĂŢI DE ABORDARE A VIEŢII RELIGIOASE A. absolutului. 174.1 La ceremoniile mistice participă cei iniţiaţi. profeţi. iraţional. Sfântul Ipolit Romanul folosea termenul în secolul III în legătură cu ceremoniile religioase păgâne. Sociologia religiei. Dumnezeu este numai unitate absolută. I. nu mai există „obiect” cunoscut şi nici „subiect” cunos- cător. revelaţie. unele neacceptate: ceva obscur. ajungând astfel mai aproape de cunoaşterea lui Dumnezeu. chiar patologic. Noi ştim doar cât ni s-a făcut cunoscut de-a lungul timpului prin revelaţii. Trăirea mistică este extrasenzorială. Credinciosul trăieşte această înălţare. unde nu este important conţinutul adevărurilor ci „calea de a atinge acea stare interioară care este trăită ca posesie a divinului…”. 7 Universitatea SPIRU HARET . ci concentrarea pe anumite „adevăruri”. 1998. ci o contopire mistică în lumea transcendentului. Editura Teora. Bucureşti. ascetism. Trăirea sacrului de către credincioşi Posibilităţile omeneşti de cunoaştere a sacrului (a lui Dumnezeu. transcendentului) sunt limitate. pentru Persefona (fiica Demetrei). Max Weber preciza că aceasta nu este o autohipnoză. Credinciosul face însă un efort permanent de înaintare pe drumul sfinţeniei şi al mântuirii.) se exprima că Dumnezeu este dincolo de orice cunoaştere şi existenţă. Dumnezeu nu poate fi obiect de cercetare. Această experienţă mistică. Plotius (prin 270 d.

Studiu introductiv la Vladimir Lossky Teologia mistică a Bisericii de răsărit.2 Fiecare religie are un specific al trăirii mistice. este doar capacitatea de fiinţare. Pentru a „simţi” punem de-o-parte tot ce ţine de intelect. Dar unitatea trebuie să avanseze pentru că e încă dualitatea între cunoscut şi cunoscător. înlătură spiritele răului. apreciază Plotius. n-au conţinut. Această experienţă mistică nu poate fi impusă. orice bine. Se realizează astfel prima unitate cu Nous (trecerea de la exterior la interior: gândirea noastră se uneşte cu gândul suprem). Calea secretă a cunoaşterii mistice este depăşirea limitelor experienţei obişnuite şi perceperea afectivă a sacrului. El nu poate fi descris pozitiv prin nici o afirmaţie. nu are fiinţă proprie). dar el nu are nici una din acestea în sine. Dumnezeu nu poate fi decât simţit prin intuiţie mistică. Nu mai există nici un lucru care să fie văzut şi nici o lumină la care să-l vedem. „Chiar în aceeaşi religie termenul de referinţă al misticului este perceput şi trăit nuanţat. în funcţie de justificarea lui doctrinară (de la care misticul porneşte încercând să o aprofundeze şi să o depăşească în trăirile sale individuale) sau de tradiţia cultural-religioasă. Nous este sursa fiinţei şi a oricărui bine. devenim asemenea lui Dumnezeu.dezvoltă în gândire (Nous). Prin practici magice capătă puteri supranaturale: vin- decă. Descrierile pozitive doar indică. Pozitiv. ne pregătim pentru ea şi apoi aşteptăm în linişte să se ivească. cea socială şi chiar de particularităţile fiecărui trăitor”. p. 12 şi urm. Vasile Răducă. ele nu posedă nimic. ne ridicăm mai presus de ştiinţă şi gândire şi ne contopim cu cel suprem. În unele experienţe reli- _____________________ 2 Pr. Dumnezeu (Nous) transcende orice fiinţă. Gândirea este fiinţa cu cea mai mare unitate. 8 Universitatea SPIRU HARET . În mistica şamanilor. Editura Anastasia. Prin asceză ne purificăm de multiplul lumii simţurilor şi ne îndreptăm în interior privind în sus. materia este atât de multiplă încât dacă ar deveni şi mai multiplă ar ajunge nefiinţă absolută (materia este nefiinţă relativă. cel mai autentic adevăr în legătură cu Dumnezeu este „tăcerea”. În experienţa lui mistică. vraciul cade în transă pentru a intra în legătură cu spiritele şi forţele tainice. iar gândirea se află în suflet. orice cunoaştere. Această conto- pire afectivă cu sacrul nu este identică în toate religiile. omul este singura sa dovadă. nu există nici o dovadă obiectivă. După Platius îl cunoaştem pe Dumnezeu numai în mod negativ şi pe baza lucrurilor care emană de la el. aşa cum ochiul aşteaptă răsăritul Soarelui. face predicţii. prezintă ce produce Dumnezeu. Bucureşti. omul este unic cu unicul. Între materie şi gândire este o ierarhie de fiinţe (fiinţări).

cinci obligaţii (asceză.). 3. 9 Universitatea SPIRU HARET . să nu furi. deşi yoghinul se mai află în viaţă. mai ales de călugări („rotitori”). Ea impu- _____________________ 3 Ernest Valea. părăseşte aspectul exterior al lucrurilor şi gândirea se confundă cu esenţa lumii fizice. Marele mistic Ibrahim Ibn Adham precizează trei faze ale ascezei: renunţarea la lume. În această stare a „izolării totale”.a.gioase orientale trăirea mistică se realizează prin meditaţie şi interiori- zarea eului. mistica va fi practicată. retrage- rea simţurilor de la contactul cu lumea exterioară. este mişcarea de însufleţire a credinţei musulmane prin experienţa sufletească directă şi nu prin raţiune. 5. Această cale mistică are două dimensiuni. maeştrii sûfi au elaborat conceptul de „prietenie divină”. reprimarea dorinţelor.a. Editura Ariel. urmaşii însoţitorilor profetului. 2. După secolul XI. 1993. prezintă. A doua dimensiune a căii mistice este iubirea absolută şi neintermediată faţă de divin. În această stare ajung şi sfinţii islamici care sunt mistuiţi de focul dumnezeiesc. singurătatea. a bucuriilor pământeşti. p. cumpătare ş. Viaţa grea a beduinului. transa („o succesiune de stări mentale ce se simplifică continuu până când se sfârşesc în inconştient”). Două căi spre aceeaşi finalitate?. În transa supracon- ştientă activitatea psihomentală este oprită definitiv. Treptat cuprinde întregul islam. 7. renunţarea la bucuria de a şti că ai renunţat la lume. fiecare reprezentând o ascensiune dinspre raţional spre mistic: 1. Transa este: conştientă şi supracon- ştientă. 6. nimic nu-l mai poate afecta. 30 şi urm. 8. prin secolul VIII începe să se cristalizeze orientarea sûfi. să nu fii lacom ş. el este liber definitiv. Prima este asceza. duce la constatarea zădărniciei vieţii şi dorinţa păcii de dincolo. meditaţia. prin care îndeamnă la părăsirea efemerităţii. 4. spiritul uman se contopeşte cu spiritul universal (Brahman). Creştinismul şi mistica indiană. posturile trupului. În cea conştientă sunt remarcate câteva etape prin care credin- ciosul se desprinde de obiect. puritate. formulată mai târziu de Patanjali. perceperea lipsei totale de importanţă a lumii. cu care începe tehnica yoghină (concentra- rea sprijinită de imobilitatea fizică). Ca reacţie împotriva dogmatismului islamic.). controlul respiraţiei. eliberarea de limitare şi integrarea în unitatea universală. meditaţia. În secolul IX.3 Mistica musulmană a fost dezvoltată mai ales de sufism. cele cinci înfrânări (să nu minţi. concentrarea („fixarea neîntreruptă a gândirii asupra unui punct”). Timişoara. iminenţa morţii. Mistica are un rol important în religia sistemelor Yoga. identifică opt etape ale demersului mistic yoghin. Yoga clasică.

se face nevăzut. Editura Anastasia. Sensul misticii creştine este conturat precis. probabil un ucenic al Sfântului Pavel4. călăuzirea spre Dumnezeu. înseamnă depăşirea antinomiei sacru-profan. Cunoaş- terea obişnuită este pentru natural. altfel iubirea se transformă în patimă. dar unindu-se cu omul nu-i anulează personalitatea. îşi pierde esenţa. În ea sunt discutate două căi de cunoaştere a lui Dumnezeu: una pozitivă. cealaltă e calea negativă. Bucureşti. Negând. Dumnezeu se dezvăluie credinciosului şi omul trăieşte extazul. În cazul misticii creştine Dumnezeu este activ. care este şi cunoaştere reciprocă. Desăvârşită este calea negativă (apofatică). până la acceptarea fără împotrivire a destinului (fatalitatea). Şi în Vechiul Testament şi în hinduism (varianta Gita) misticul face efortul de a se uni cu sacrul prin iubire. _____________________ 4 Vladimir Lossky Teologia mistică a Bisericii de răsărit. Nu oricare dezorientare religioasă înseamnă mistică.nea trecerea prin trei etape de iluminare (noviciatul. Mistica presupune rugăciune. Tot ceea ce poate fi cunoscut este îndepărtat succesiv (progresiv) şi ajungem la necunoscut. În creştinism posibilitatea cunoaşterii lui Dumnezeu a fost discutată într-un mic tratat – „Despre teologia mistică” – atribuit lui Dionisie Areopagitul. desă- vârşirea) şi presupunea exerciţii ascetice care asigură ascensiunea de la „căinţă”. Pentru a ajunge în supranatural trebuie negată orice existenţă. După secolul VI această lucrare a ajuns o carte fundamentală pentru teologia bisericilor creştine din Apus şi Răsărit. întunericul dispare. supranaturalul devine natural. dar iubirea are calitatea de a contopi subiectul cu obiectul. aduce lumină. Sacrul este însă dincolo de natural. Iubirea nu-l absoarbe pe celălalt ci îl afirmă. la întunericul necunoaşterii absolute. care afirmă (catafatică). pentru că despre Dumnezeu în totalitatea supranaturalităţii sale nu putem afirma nimic. Prin iubire. ilumi- narea în care lumea şi realitatea din jur capătă alte dimensiuni şi semnificaţii. 10 Universitatea SPIRU HARET . care neagă (apofatică). progresarea. pentru ce are existenţă. cap. prin necunoaştere ajungem mai presus de oricare cunoaştere posibilă. Spre deosebire de aceasta. Această cunoaştere coboară sacrul în profan. II. dincolo de existenţă. Între „absolut” şi cre- dincios e o diferenţă ontologică. Interiorizarea stării extatice în creştinism nu duce la ataraxie ci la luciditate. Prin negaţii ajungem la necunoaşterea totală a lui Dumnezeu. cunoaşterea obişnuită înaintează în întuneric. întregul natural. desfiinţează necunoaşterea.

vol. Învăţături de bază în creştinism. cea mai înaltă teofanie fiind Iisus ca om. doar ne informăm asupra manifestărilor sacrului în profan. ale trăirii experienţei şi nu pe cale raţională. până când a „înţeles” că reprezintă manifestări ale unor forţe supranaturale: spirite. sfinţii. cum a salvat. armonia sunt identităţi ale sacrului. Pentru omul din vechime multe fenomene erau tainice. Sacrul se dezvăluie omului prin revelaţie. dar într-un mod sublim. Acestea sunt dovezi. cuprins apoi în Scripturi. _____________________ 5 Constantin Dupu. Calea afirmativă (catafatică) reprezintă o cunoaştere a lui Dumnezeu prin teofaniile creaţiei şi prin revelaţie. Apofatismul nu înseamnă agnosticism. de neînţe- les. 11 Universitatea SPIRU HARET . 1994. „Dumnezeu ne vorbeşte despre sine. prin „cuvântul”. inferioară celei negative. Sfânta Treime. prin virtuţile sufletului. pe care le înţelegem: binele. refuz de cunoaştere. cărţile sacre. descriu ordinea şi cauzalitatea divină. cum a judecat. care accentuează caracterul transcendent al divinului. Dumnezeu ni se descoperă prin faptele pe care le face. dar indirecte. consi- derându-le egale. Apofatia caracterizează mai ales Bisericile creştine răsăritene. Calea apofatică este considerată mai presus de cea catafatică. pare o antinomie. Este o coborâre a sacrului în profan. arăta- rea acestuia în natural. zei. după care a căutat modalităţi de colaborare cu acestea. cum a ordonat şi cum guvernează lucrurile. în legătură cu sacrul. În întreaga creaţie ni se înfăţişează măreţia lui Dumnezeu şi cunoaşterea acesteia este o cu- noaştere a lui. omul nu-l cunoaşte pe Dumnezeu. I. Cele existente. este neraţională. El ne spune cum a creat. ana- lizată raţional. profeţii. Catafatic. destinul omului. Editura Gnosis. El ne spune despre salvare şi despre planurile lui de viitor”5. Bucureşti. ortodoxe. Scrierile sfinte relatează modul în care a fost realizată creaţia. le contemplăm şi-l cunoaştem pe Dumnezeu. prin aleşii săi. inteligenţa. Toma d’Aquino încearcă o sinteză a celor două căi. dar îl înţelege. Spre exemplu. 19. Calea afirmării este socotită o cunoaştere nedesăvârşită a lui Dumnezeu. Biserica romano-catolică a accentuat aspectul inte- lectual al credinţei şi cunoaşterii sacrului. misterioase. Este o cunoaştere pe cale contemplativă. ea poate fi cunoscută numai prin contemplare. Despre sacru informează Bisericile. p. În revelaţie. Prin această cunoaştere indirectă nu ne înălţăm spre Dumnezeu şi nu pătrundem în esenţa sa supranatu- rală.

Cum este sacrul supranatural nu putem şti decât din Biblie. înseamnă a o reconstitui. Reprezentarea este o „construcţie” individuală sau colectivă.Cuza”. în lăcaşe de cult etc. se realizează pe baza a două dimensiuni: a sacrului şi a profanului. ai schimba configuraţia”7. experienţă de viaţă. în discursurile însufleţite ale întemeietorilor de noi religii. Sfântul Grigore de Nyssa se exprima că orice concept privitor la Dumnezeu este un simulacru. Dumnezeu este prezentat cu superlativul unor calităţi: atotştiutor (Fapte 15:18). pentru a exprima natura dumnezeiască: este tocmai uimirea ce cuprinde sufletul când gândeşti la Dumnezeu”6. scrieri. este dragoste (I Ioan 4:8). „verbul capătă înfăţişare. simboluri. Transferul presupune folosirea materialului profan: idei. Fiecare credincios se află în relaţie individuală sau colectivă cu Dumnezeu. Reprezentările profane ale sacrului au forme şi conţinuturi numeroase: un ansamblu de idei. 12 Universitatea SPIRU HARET . se obiectivează. are anumite gânduri. Natura dumnezeiască nu poate fi exprimată. este suveran (Romani I). imuabil (Evrei 13:8). Vladimir Lossky scrie: „Nu există decât un singur nume. În felul acesta credinţa se dezvăluie în numeroase forme perceptibile. Se îmbină reprezentările religioase individuale cu cele colective. acestea sunt reprezentări omeneşti. Aceste repre- zentări au un rol important în viaţa religioasă. infinit şi veşnic (Geneza 17:1). mituri. 7 Serge Moscovici. Carisma este o abstracţie. imagini. dar ea se încarnează” în binecu- vântarea papei.). practici.I. cunoştinţe. Prin reprezentare se încearcă transferul din lumea îndepărtată a divinului în cea imediată. concepţii. Psihologia socială sau maşina de fabricat zei. „A reprezenta un lucru sau o stare nu înseamnă. 62. Pe baza cunoaşterii sacrului credincioşii încearcă să şi-l repre- zinte. cit. Iaşi. în cazul religiei. care. Sacrul nu are nici nume nici formă.a. imagini concrete (sfinţi. De-a lungul istoriei popoarele şi-au format reprezentări variate ale sacrului. dar ea se configurează. etapă istorică de dezvoltare etc. 1994. sculpturi ş. Revelaţia lui Dumnezeu din cărţile sacre. este sfânt (I Petru 1:15). 46. Credinţa nu poate fi văzută. Oricare reprezentare este însă o manifestare în profan. p. a o retuşa.. Editura Universităţii „Al. a o dedubla. op. ne este redată ca reprezentări. icoane. pentru a fi înţeleasă. obiecte materiale. este drept (Fapte 17:31). fenome- nologică. Reprezentarea sacrului este o creaţie profană. de fapt. p. a o raporta sau a o reproduce. cunoştinţe. Creatorul în _____________________ 6 Vladimir Lossky.

p. să devină instrumentul lor”9. adaptează mereu aceste repre- zentări. Preocupări teoretice în legătură cu religia Credinţa a fost o componentă a vieţii omului din cele mai vechi timpuri. spaţiul geografic. În tragedia antică. modalităţile de a intra prin ajutorul lor în graţia divină etc. Un rol important în reprezentarea religioasă are modelul religios al comunităţii. textul era precedat de un „logos” (cuvânt). op. B. ea devine socială cu condiţia să satisfacă. Reprezentările individuale. îi justifica existenţa. cerinţele pe care i le for- mulează societatea. „Dumnezeu-Cuvântul este atotputernic. prin propria ei an- corare într-o porţiune din mediul ambiant. Dar evoluţia civilizaţiilor. nu numai imaginea sacrului ci şi relaţia sa cu divinul. gândit sau vorbit) şi cu cel de creator.Biblie este „Cuvântul” (Logosul).3). La imaginea vizuală Biserica adaugă învăţăturile legate de această imagine. Iisus Hristos este Cuvântul ca persoană8. ale Renaşterii şi varia- telor curente artistice moderne. De atunci oamenii şi-au manifestat mereu şi interesul de a _____________________ 8 Vladimir Lossky. Individul adaugă la construcţia reprezentării propriile dorinţe şi interese.cit. caracteristicile personalităţii sale şi chiar a celor din jur. În textul canonic Logosul este Creatorul. Sfinţii Părinţi folosesc logosul şi cu sensul obişnuit (cuvânt. Reprezentarea religioasă este o formă de cunoaştere prin care subiectul îşi conştientizează credinţa. calităţile pe care le are. Logosul e deci „cuvântul”. Imaginile vizuale ale lui Iisus din primele secole creştine dife- ră de cele din perioada ascetismului medieval. în cadrul ortodoxiei credincioşii au imaginile lui Dumnezeu şi ale lui Iisus care sunt zugrăvite pe icoane şi prezentate de Biserică drept autentice. 161. în ortodoxie sau catolicism. Reprezentările reli- gioase şi celelalte modalităţi de manifestare a credinţei devin astfel factori şi valori de utilitate socială. „Oricare ar fi conţinutul unei repre- zentări. Esenţial este ca în aceste reprezentări să fie exprimată unitatea de credinţă. al Bisericii. Logosul este un mod de reprezentare în conştiinţa omenească a sacrului care a creat prin cuvânt. Există o stabilitate canonică în legătură cu acestea. Spre exemplu. 161. care justifică ceea ce există.cit. posibilităţile tehnice. ca şi cele colective. op. Sfinţii sunt reprezentaţi altfel în Africa. se schimbă. dar un cuvânt deosebit. 9 Serge Moscovici. p. Dumnezeu creează lumea prin Cuvânt (Geneza 1. 13 Universitatea SPIRU HARET . Acest „prolog” explica şi argumenta conţinutul. Dumnezeu se adresează oamenilor prin Cuvânt.

principii. Dar în legătură cu zeii şi originea lor cuvântul exista în scrierile vechilor greci. 1. scrierile din Mesopotamia şi Egipt. Ritualurile grupurilor primitive. cuprind manifestări ale credinţei. îndrăgeau înţelepciunea. transmise oral. de lumea divinităţilor atotputer- nice. erau începuturile teologiei. incantaţia şi ritualurile care le însoţeau evidenţiau aspectul practic. VIII-VII î. Dumnezeu.Hr. unii chiar arşi pe rug. În sens general. Treptat teologia s-a transformat şi într-o „ştiinţă” normativă. Oamenii de ştiinţă mai cutezători. cuprinse mai târziu în Vede. III d. dorinţa de a le atrage bunăvoinţa (graţia). norme. Mult timp preocuparea importantă a rămas trăirea practică a experienţei sacrului. în sensul că nu numai explică lumea divină.Hr. dar şi începutul explicării religiei. Se contura astfel cea mai veche preocupare teoretică în legătură cu viaţa religioasă. pentru că încercau să cunoască. după cum toţi erau şi filosofi. care ajungeau la alte concluzii şi neglijau dogmele creştine. 14 Universitatea SPIRU HARET . p. 3. Dumnezeu (teos). după care ar trebui să se călăuzească cel care doreşte să obţină graţia (mântuirea). Scheme de teologie fundamentală. toţi cre- dincioşii erau teologi. Prin filosofii şi teologii de origine greacă termenul s-a răspândit în creştinism. „A face teologie” înseamnă a vorbi despre divinităţi. „Teologia este ştiinţa care tratează despre Dumnezeu şi despre lucrurile care se referă direct sau indirect la Dumnezeu”10. Şi vechile imnuri religioase. în „Teogonia” a prezentat panteonul divinităţilor timpului. Filosofia era supusă teologiei. dar oferă şi criterii. legăturile dintre om şi Dumnezeu. prin dinamica. pentru că vorbeau (logos) despre divin. Poetul Hesiod (sec. Bucureşti. Termenul (teologie) este folosit mai frecvent din sec. zei. iniţierea vracilor şi a vechilor preoţi babilonieni. Institutul Teolo- gic „Sfânta Tereza”. Iniţial. Acestea erau deja încercări de înţelegere a transcendentului şi a relaţiilor dintre sacru şi profan. care este creaţia lui Dumnezeu. teologia studiază nu numai sacrul ci şi religia. Mult mai târziu s-au format grupuri care se specializau în explicarea sacrului (teologi) şi unii care „filosofau”. egipteni sau evrei.răspunde la întrebări în legătură cu ce este dincolo de natural. Încercările – oricât de naive – de înţelegere şi explicare a lumii divine. Teologia presupune explicarea întregii realităţi din perspectiva scriptu- _____________________ 10 Isidor Mărtincă. precum şi lumea profană.).. Până spre sfârşitul evului mediu teologia domina întreaga cunoaştere. iar ştiinţa era controlată şi argumenta principiile religioase. Frica de necunoscut. au fost persecutaţi. reprezentau practici.

10-11. Teologia nu reprezintă o elaborare de birou sau de bibliotecă. izvorul adevărului este revelaţia iar conţinutul adevărului este supranatural12. Oricare credincios care discută despre Dumnezeu. ci să trăiască autentic şi real tainele sacrului. este mai aproape de Dumnezeu. „Atitudinea teologică . a fost scrisă o „akridotheologie” (explicaţia teologică în legătură cu lăcustele). ci personală. Sociologies religieuses. un teolog nu trebuie să aibă o profundă ştiinţă de carte. în urma unei invazii a lăcustelor din 1748. Presses Universitaires de France. o „seismotheologie” (studiul teologic al cutremurelor) ş.. Teologia nu este doar o ştiinţă şi o informare despre Dumnezeu sau o cunoaştere intelectuală a revelaţiei. Filosofii şi oamenii de ştiinţă discu- tau despre Dumnezeu şi neteologic. discutarea unei probleme. Specialiştii în teologie. Experienţa teologului nu este întotdeauna obiectivă. Teologul se dăruieşte. 15 Universitatea SPIRU HARET . ea pleacă de la învăţătura lui Hristos…”11. Teologia are ca referinţă fundamentală credinţa şi revelaţia. Sunt şi specialişti în teologie care nu se înalţă pe calea sfinţeniei. 1968. Spre exemplu. presupune confruntarea acesteia cu textele revelate sau cu dogmele Bisericii şi oferă explicaţii în spiritul acestor adevăruri. Unele capitole din teologie sunt similare în toate cultele şi Bise- ricile care au la bază acelaşi text sacru. op. vizionari. Vasile Răducă. evanghelişti.). pro- fesori de teologie. Adevărul teologic este cel cuprins în cărţile sfinte şi este transmis prin oameni aleşi (profeţi.a. ceea ce însuşi divinul a dezvăluit despre sine. Pe măsura afirmării şi altor preocupări teoretice (filosofia.rilor sacre. ştiinţele) teologia şi-a precizat mai concret sensul. o studiază ca ştiinţă. Criteriul adevărului pentru teologie este Scriptura. fără referinţe la Sfintele Scripturi. sfinţi etc. Din această perspectivă. 12 Pr. ci trăirea experienţei intime cu Dumnezeu. ei sunt profesionişti. cit. Studiu introductiv. reprezintă înţele- _____________________ 11 Henri Desroche. după cum a fost tipărită şi o „brontotheologie” (consideraţii teologice asupra tunetelor şi fulgerelor). Altele însă.scria Henri Desroche – este esenţial deductivă şi doctrinară. Paris. Încă din antichitate se aprecia că teologia nu este cunoaşterea directă a lui Dumnezeu. este un teolog. Ea nu pleacă de la fapte umane. la Vladimir Lossky. Toma d’Aquino şi universităţile europene. p. Teologic. înţelegeau prin teolo- gie „vorbirea despre Dumnezeu”. ci numai ceea ce Dumnezeu a dezvăluit oamenilor despre esenţa şi natura sa. după secolul al XIII-lea.

7. fiind îndreptăţită şi chemată să aducă la cunoaşterea autentică a revelaţiei pe celelalte biserici. a trăirii intime a adevărului şi a misterului dumnezeiesc”13. Teologia „academică” încearcă să se separe de mistică. ceea ce generează polemici şi controverse. În acest sens. p.Wach precizează: „Teologia. 1975. 15 Isidor Mărtincă. justifică. 25. porunci. Teolo- gia studiază dinăuntrul confesiunii problematica divinităţii. se raţionalizează. Lossky scria că mistica şi teologia se îmbină. Ed. o spiritualitate neteoretică. p. Ea îmbracă un puternic aspect diferenţiat de la o confesiune la alta. teologia îşi continuă activitatea prin precizarea modalităţilor de realizare a relaţiei omului cu Dumnezeu. care dacă nu sunt respectate atrag sancţiunea divină. Concepţii protestante mai noi despre Sfânta Scriptură. teologia se ocupă şi de religie şi de om ca o creaţie a divinităţii. 14 Ioachim Wach. o face credibilă pentru credincioşi şi necredincioşi. Ea recomandă pentru credincioşi norme. vorbesc diferit despre Dumnezeu. Nicolae Maxim.. „Simbolica” este o disciplină de învăţământ care _____________________ 13 Ibidem. cit. „Teologia este reprezentarea raţională a experienţei mistice. op. disciplină normativă. fiecare cult. „Apologetica” reprezintă un domeniu de preocupări teolo- gice care se revendică încă de la primii scriitori creştini. 16 Universitatea SPIRU HARET . biserică. credinţe. Ea explică revelaţia. Sociologia religiei. are ca obiect analiza. 4.geri specifice ale revelaţiei. Iaşi. O teologie consideră că ea este cea adevărată. Vl. Apologetica este o parte a teologiei fundamentale care studiază forţa revelaţiei şi semnele care ne permit să afirmăm cu siguranţă existenţa acesteia15. teologia capătă şi un caracter normativ. Astfel dintr-o disciplină exegetică. Astfel că. Teologia devine astfel un sistem teoretic variat şi complex. În cadrul teologiei s-au conturat unele ramuri ca ştiinţe şi disci- pline independente. Actuala activitate ecumenică şi interconfesională. Comentând şi explicând revelaţia şi textele sacre. p. „Dogmatica” este expunerea adevăru- rilor fundamentale exprimate de Dumnezeu prin revelaţie. ocupându-se de studiul ştiinţific al Bibliei încearcă să renunţe la diver- genţele apologetice16. Toate ştiinţele teologice fac o interpretare credin- cioasă a fenomenului religios. imuabile dar adevărul lor poate fi exprimat şi înţe- les diferit. dă expli- caţii diferite. Mistica rămâne domeniul neclar al vieţii religioase. Polirom. Iaşi. interpretarea şi expunerea unei anumite credinţe religioase”14. 16 Pr. Mitropoliei Moldovei şi Sucevei. denomi- naţie îşi are propria teologie. schisme. J. principii. Aceste ade- văruri sunt eterne.

). Fiecare populaţie îşi avea panteonul propriilor divinităţi. este rezultatul unui întreg şir de cercetări ale raţiunii noastre – şi în metafizică. Autorii englezi şi francezi. unde este descrisă dogma diferitelor confesiuni (protestantul Sabatier. Aproape simultan cu teologia s-au afirmat şi comentarii mai liberale. Simbolica. iar dovedirea existenţei lui Dumnezeu se face pe calea trăirii. Etiene Gilson era catolic. 18 Nae Ionescu. Mulţi filosofi au fost credincioşi. în special”18. Unii filosofi afirmau că zeii reprezintă divinizarea forţelor naturii. Nae Ionescu aprecia că filosofia religiei a apărut în Germania. cum ar fi: rolul credinţei în gândirea şi viaţa omului.). Filozofia religiei. Meditaţia şi reflecţia filosofică destramă misterul credinţei şi explică neteologic sacrul şi religia. corelaţia dintre idealul profan şi cel religios etc. 117. în legătură cu sacrul. opinii variate. ajungerea la Dumnezeu se face prin identificare…. ci „mai ales un fel de inventar al actelor reli- gioase”. Filosofia religiei este o reflecţie în legătură cu sacrul. 10. Editura Centrului Mitropolitan al Olteniei. semnificaţia faptelor religioase. 1955. Ele nu mai apelau la argumentul adevărului Scripturilor ci la raţiunea cotidiană a timpului. Nae Ionescu preciza astfel deosebirea dintre religie şi filosofie: „Pe cale religioasă. alţii că divinităţile au fost cândva oameni excepţionali sanctificaţi de urmaşi pentru înţelepciunea şi virtuţile lor ş. Andruţos. La aceasta se adaugă preocupări.analizează simbolistica fiecărei credinţe – în primul rând „Simbolul credinţei” în cazul creştinilor – în comparaţie cu alte religii. p.a. neotomiştii Blondel şi Maritain etc. Feuerbach şi Engels erau atei etc. punctul acesta limită. dar încercând să raţio- nalizeze credinţa au transferat-o în sfera profanului. În scrierile lor se resimte însă apartenenţa religioasă (Hegel şi Kant erau protestanţi. Mai concret. Dumnezeu. îşi are originea în filosofia kantiană şi a rămas până astăzi (1925) o preocupare aproape exclusivă a filosofilor din această ţară. p. nu reprezintă preocupări filosofico-religioase. pe câtă vreme în filosofie. după părerea sa. 17 Universitatea SPIRU HARET . cărora se ruga şi le aducea jertfe. _____________________ 17 Hr. Filosofii încearcă să fie nepărtinitori în contextul marii varietăţi a formelor religioase şi confesionale. 2. simbolica arată deosebirile dogmatice dintre mărturisirile de credinţă ale diferitelor confesiuni17. din perspectivă neteologică. Literatura filosofică despre religie din Franţa e o apologetică.

„Trebuie să fie un Dumnezeu. Religia în limitele raţiunii.L. Nu este legea morală dedusă din Dumnezeu. Kant contopea astfel religia cu morala (practica). Dar prin obligaţiile morale. Morala este un complex de norme obligatorii. Kant era credincios şi considera că este esenţial să fie dovedită existenţa lui Dumnezeu. suntem creaturi însufleţite. deoarece chiar şi în haos. Legea morală este în adâncul conştiinţei proprii20. Fiecare om este. S. 1992. religia se bazează pe morală. 191. Existenţa lui Dumnezeu poate fi dovedită numai pe cale morală. Maxima moralei era: trăieşte astfel încât să tratezi umanitatea şi pe tine. religia adaugă doar un veşmânt sensibil legilor morale. p. în concepţia lui Kant.R. p. _____________________ 19 Immanuel Kant. care îl brăzdează adânc. Editura Agora. prin legea morală mă deosebesc de animalitate şi lumea sensibilă. Al doilea este eul meu. nu este o manifestare deosebită de morală. Kant considera. p. Kant. izvorâte din conştiinţa noastră şi nu impuse de Dumnezeu. spre Dumnezeu. Omul este astfel apreciat ca „scop în sine”. ci existenţa lui Dumnezeu din legea morală. porunci ale lui Dumnezeu21. Religia. deasupra noastră şi legea morală. spre deosebire de alţi contemporani. la moarte ele restituie materia. Goethe se exprima despre Kant că s-a lăsat atras de popi. Editura Agora. el recunoaşte neputinţa de a dovedi raţional această existenţă. nu pot fi demonstrate prin nici o experienţă: „Ce-i datoria se arată de la sine oricui”. Iaşi. 18 Universitatea SPIRU HARET . Primul este raportarea noastră la lumea exterioară. cetăţeanul a două lumi. 77. Tratat de pedagogie. Legile morale sunt apriorice şi transcen- dente. 1994. sub influenţa lui Hume. dimpotrivă. Iaşi. 20 Ion Petrovici. În religie normele morale sunt socotite un comanda- ment divin. Numai unirea virtuţii (moralei) cu devoţiunea (credinţa) duc la pietate („sentimentul adevărat al religiei”). conţinutul lor este identic. nici de Dumnezeu.. care nu poate fi întrebuinţat de nimeni. Două lucruri – se exprima Kant – umplu sufletul de admiraţie şi respect: cerul înstelat. că morala nu se bazează pe religie. În lumea sensibilă trăieşte prin natura lui egoistă. după Kant. a absolutului. natura nu lucrează decât în mod regulat”19. care trăiesc în spaţiu şi timp. 212. se află în lumea suprasensibilă a spiri- tualităţii pure. 21 Ibidem. Dar. numai ca scop în sine şi niciodată ca mijloc. Douăsprezece prelegeri universitare despre Immanuel Kant. iar raţiunea mea se înalţă spre creatorul ei. care a fost crescut de mama sa în spirit pietist contopeşte religia cu morala. înlăuntrul nostru.

_____________________ 22 George Wilhelm Friedrich Hegel. Natorp). Editura Academiei R. ca pe duminica vieţii”. Opoziţia dintre filosofie şi teologie a fost o prejudecată generală. Religia şi filosofia se preocupă de Dumnezeu. Schelling. p. dar ele s-au îmbinat mereu. Dumnezeu conduce viaţa practică a omului (Fichte. 23 Ibidem. ca de altfel toate tezele filosofiei hegeliene.R. urmaşii lui Kant n-au mai identificat religia cu morala. regiunea adevărului etern. Omul cunoaşte nemijlocit pe Dumnezeu. 19 Universitatea SPIRU HARET . teologia modernă tratează mai mult despre religie decât despre Dumnezeu. Modul nemijlocit se opreşte însă la faptul că ştim despre existenţa lui Dumnezeu. „noi numim cunoaştere când ştim nu numai că un obiect există. Feuerbach considera că „întreaga filoso- fie hegeliană nu este nimic altceva decât transpunerea în concepte abstracte a teologiei speculative creştine”. recunoscând că rădăcinile moralei sunt în divin. Dar Hegel arată că părinţii Bisericii „au aplicat la învăţăturile creştinismului profunzimea spiritului. Otto). Nu numai oamenii. teologia con- testă caracterul fideist al concepţiei hegeliene. În filosofia lui Hegel. dobândită de ei prin studiul filosofiei”. „religia este începutul şi sfârşitul a toate”. consideră că desacralizează conţinutul religiei. acordând prioritate doar unei dimensiuni. 18. Pe această bază teologia are o poziţie „duşmănoasă” faţă de filosofie. Prelegeri de filosofie a religiei. Un teolog ortodox se exprima astfel: „Ideea de bază. dar şi popoarele au considerat „conştiinţa religioasă ca pe adevărata lor demnitate. explicând că sentimentul se află la originea religiei ( Schleiermacher. Însă „filosofia conţine infinit mai mult decât superficiala teologie modernă”. p. ci şi ce este el…”23. dar fiecare în mod propriu. în care sunt dezlegate toate enigmele lumii. întrucât această idee lipseşte ortodoxismul de revelaţia supranaturală”. a gândirii neoplatonice.. Fries. Ulterior. dar nu ştim şi ce este el. Tot ce are valoare pentru om are în centru senti- mentul de Dumnezeu. Alţii au accentuat autonomia vieţii religioase. Unii au evidenţiat rolul practicii (moralei). Însă. Preocuparea religiei şi a filosofiei religiei este Dumnezeu şi explicarea lui Dumnezeu. Simmel. şi această afirmaţie nu are nevoie de nici o dovadă. a liniştii veşnice”22. reprezentând fundamentul acestei con- cepţii.S. „regiunea în care amuţesc toate durerile sentimentului. 11. religia şi sacrul sunt discutate de pe cele mai înalte culmi speculative. toate contradicţiile gândului. 1969. Hegel considera religia „cel mai înalt absolut”. nu poate fi folosită de creştinismul ortodox. Alteori însă.

Pentru Hegel, religia este o fază premergătoare filosofiei. Prin
această anticameră a filosofiei trece spiritul înainte de a ajunge la
conştiinţa de sine. Religia este înţeleasă astfel ca o activitate spirituală,
o metafizică inferioară. În continuarea acestei idei, secolul al XIX-lea
a avut gânditori care au considerat religia un mod de gândire depăşit,
naiv, primitiv, inferior. Schopenhauer spunea că religia este pentru
mentalităţi care n-au ajuns încă să facă metafizică după metodele
filosofiei, „un fel de metafizică pentru proşti”24.
Astăzi, unii filosofi au tendinţa de a îngusta domeniul filosofiei
religiei, limitând-o la anumite ramuri ale filosofiei. H.D. Lewis consi-
dera că filosofia religiei ar trebui să fie o epistemologie a religiei, să
studieze logic limbajul şi ideile religioase. Alteori, filosofia religiei
este redusă la hermeneutică, având rolul de a interpreta textele sacre şi
eventual să analizeze concordanţa dintre practica religioasă şi aceste
texte. Eticienii consideră că filosofia religiei ar trebui să studieze
legile moralei divine, care sunt neschimbătoare şi se află la baza orică-
rei societăţi. Este moral ca omul să aspire spre fericire, iar fericirea,
din perspectiva religiei, este comunicarea cu Dumnezeu. Sunt şi
filosofi care înţeleg filosofia religiei ca pe o gnoseologie, un mod
specific de cunoaştere. Obiectul cunoaşterii religioase este divinul, iar
rădăcinile cunoaşterii divinului nu sunt cele obişnuite ale cercetării, ci
se află în dezvăluirile făcute omului prin profeţi, prooroci, oameni
aleşi, fiind păstrate în scripturile sacre.
În 1931, Etiene Gilson a pus în circulaţie termenul de „filosofie
creştină”, prin care înţelegea că ideile filosofice din creştinism sunt o
valoare universală, în timp şi spaţiu. Filosofia lui Toma d’Aquino este
considerată de catolicism o filosofie eternă, neotomismul contemporan
(J. Maritaine, E. Gilson) reactualizând-o. În spirit neotomist, filosofia
este subordonată teologiei şi îşi are izvoarele cunoaşterii în credinţă.
filosofia neotomistă apreciază că ştiinţa şi credinţa se completează
reciproc, reprezintă două surse ale adevărului (raţional şi relevat),
credinţa nu este antiraţională ci supraraţională.
3. Practica religioasă şi preocupările teoretice în legătură cu sacrul,
au generat o istorie a acestora. Naraţiunile despre credinţele proprii
sau ale altor populaţii există din antichitate. Lucrări care se referă numai
la religie au fost scrise mai târziu, pe măsura adunării şi sistematizării
informaţiilor. Dar, referiri la credinţe, supranatural, divin, sunt şi în
_____________________
24
Nae Ionescu, op.cit., p. 206.
20

Universitatea SPIRU HARET

mărturiile arheologice, în inscripţii şi în cele mai variate scrieri. Pe
baza lor s-au scris numeroase istorii ale credinţelor, practicilor, organi-
zării vieţii religioase, a relaţiilor dintre religie şi restul preocupărilor
sociale.
Istoria religioasă (scrisă de teologi) sau a religiilor (scrisă de
laici) este una dintre cele mai vechi preocupări religiologice. Iniţial era
prezentată evoluţia propriei religii. Pe măsura cunoaşterii şi altor
credinţe, discutarea în comparaţie cu acestea era părtinitoare. Spiritul
obiectiv a rămas până astăzi doar un deziderat: fiecare îşi apreciază
propria religie şi contestă adevărul celorlalte. S-au adunat multe infor-
maţii despre teologii, practici, moduri de organizare, situaţia lăcaşu-
rilor de închinare, personalul de cult. Nu lipsesc scrierile „oficiale”,
dar există şi dezvăluiri în legătură cu iniţierile şi viaţa „tainică” a cas-
telor teologice. Adevărul se îmbină mereu cu legenda. Opera lui Homer,
teatrul antic din Grecia şi Roma, scrierile filosofilor relatează şi comen-
tează credinţa. Poetul Hesiod (sec. VIII-VII î.H.) în „Teogonia” pre-
zintă panteonul divinităţilor timpului. Războiul troian este şi o dispută
dintre zei. Romanii au preluat divinităţile grecilor formându-şi propriul
panteon. Cucerind noi teritorii, romanii au adăugat alte zeităţi, noi cre-
dinţe şi practici religioase. Activitatea religioasă a fost reglementată
legislativ, era susţinută sau interzisă de stat, unele religii au devenit
oficiale iar textele sacre canonizate. Pa baza acestor informaţii există
acum o bibliografie bogată în legătură cu istoria religiilor şi credinţelor.
Iniţial istoria religiei cuprindea neselectiv legende, mituri, opinii,
chiar interesele sociale sau personale ale autorului. Şi astăzi istoria
religiei, elaborată din perspectiva unei confesiuni, explică şi justifică
autenticitatea acelei religii. Cunoaşterea, mai ales în perioada modernă,
a unui număr mare de religii, credinţe, mituri, a promovat analiza
comparată a acestora, relaţiile reciproce şi originalitatea fiecăreia. Este
prezentată evoluţia istorică a unor mituri, răspândirea unor arhetipuri
şi motivaţii religioase, evoluţia structurilor, a modernizării practicilor
rituale.
În secolul trecut, Fustel de Coulange scria despre religie, consi-
derând-o o componentă a vieţii sociale, că vom putea înţelege şi ex-
plica civilizaţia antică, numai dacă vom cuprinde în acest ansamblu şi
aspectul religios. Pastorul protestant Cornelis P. Tiele a studiat „siste-
matic” religiile antice, pentru a surprinde evoluţia „ideii religioase”,
de la religiile „naturale” până la religiile „etice”. El considera că scopul
„ştiinţei religiei” este să descopere ce rămâne permanent din formele
istorice trecătoare ale diferitelor religii.
21

Universitatea SPIRU HARET

Istoria religiilor se preocupă de manifestările trecătoare ale vieţii
religioase. Componenta eternă a religiei – sacrul – nu are istorie.
Mircea Eliade scria: „Sacrul” este un element în structura conştiinţei şi
nu un stadiu în istoria acestei conştiinţe.
4. Până în perioada modernă teologia şi-a asumat exclusivitatea
studierii religiei. Criteriile de evaluare erau cele religioase. În confe-
siunile tradiţionale şi astăzi există fundamentalişti conservatori care
consideră că Biblia poate fi înţeleasă numai sub îndrumarea persona-
lului de cult. Pentru a studia viaţa religioasă este necesar „un har”
conferit prin Biserică.
Protestantismul şi Reforma au liberalizat accesul la studierea
religiei şi a cărţilor sfinte. S-au afirmat preocupări neteologice care au
contribuit la cunoaşterea fenomenului religios. Analiza comparată a
miturilor, a modelelor religioase şi a practicilor de cult, explică evolu-
ţia în timp a acestora şi continuitatea lor prin adaptarea la noile con-
diţii sociale. Antropologia studiază religiozitatea populaţiilor în dife-
rite etape ale dezvoltării istorice şi impactul acestor credinţe cu ritmul
modernizării sociale. În ultimele două secole fenomenul religios este
studiat din multe perspective: etnologică (Wundt), psihologic-ontoge-
netică (Leuba), psihologic-structurală (James), psihopatologică (Janet),
psihanalitică (Freud, Jung), sociologică (Durkheim, Weber) etc.
Înmulţirea preocupărilor şi perspectivelor din care este studiată
religia a promovat încă din secolul al XIX-lea ideea constituirii unei
ştiinţe generale a religiilor, numită religiologie. Cei care au propus
formarea noii ştiinţe sperau că ea se va constitui până la sfârşitul
acelui secol. Dar, cu toate succesele obţinute în cunoaşterea fenome-
nului religios, o ştiinţă generală a religiei încă nu există.
Termenul (Religionswissenschaft) a fost folosit de Max Müller în
1867. Acest filolog englez, de origine germană, a utilizat metoda
comparativă în studierea evoluţiei istorice a formelor de religiozitate.
În spiritul pozitivist al secolului, el considera că religiologia va trebui
să precizeze: ce este religia, ce temeiuri are în sufletul omenesc, legile
după care aceasta se dezvoltă istoric. O idee asemănătoare punea în
circulaţie E. Burnouf prin cartea La science des religions, publicată în
1870. Această ştiinţă a religiilor va trebui formată „din elemente încă
răzleţe”25. Şi el îşi exprima speranţa că, până la sfârşitul secolului,
se va constitui o ştiinţă unitară a religiilor, necunoscută în secolele
anterioare.
_____________________
25
Michel Meslin, Ştiinţa religiilor, Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 10.
22

Universitatea SPIRU HARET

Religiologia nu era înţeleasă însă uniform. Unii considerau că ea
se poate realiza numai pe baza unei cunoaşteri concrete a manifestă-
rilor fenomenului religios de-a lungul timpului. Alţii o vedeau reali-
zată prin compararea formelor religioase şi sistematizarea lor în tipo-
logii mai mult sau mai puţin abstracte. Se considera că unitatea noii
ştiinţe se poate asigura doar printr-o perspectivă unică a abordării
fenomenului religios, perspectivă rămasă neclară până astăzi. În
„Manualul de ştiinţa religiei” (1891) pastorul reformat olandez Pierre
Chantepie de la Sausaye se exprima că întemeierea unei ştiinţe a
religiei ar presupune trei condiţii: cunoaşterea datelor empirice despre
religie, o concepţie filosofică unificatoare a religiei, o concepţie
asupra istoriei universale a omenirii în care se integrează şi religia.
După opinia sa, în centrul ştiinţei religiei ar trebui să fie psihologia,
pentru că religia exprimă „o reacţie lăuntrică” a omului cu absolutul.
La începutul secolului XX se conturează deja marile perspective
în studierea fenomenului religios. Au apărut câteva lucrări fundamen-
tale care au rămase clasice pentru anumite direcţii de cercetare (antro-
pologică, istorică, psihologică, sociologică). Au fost elaborate ample
teorii explicative în legătură cu unele probleme fundamentale: tote-
mismul, sacrul, mitul, sacrificiul ş.a.
Mircea Eliade aprecia că anul 1912 este hotărâtor în istoria
cunoaşterii ştiinţifice a religiei. În acel an E. Durkheim îşi publică,
după 25 de ani de preocupări, principala sa operă în acest domeniu:
„Formele elementare ale vieţii religioase”. Wilhelm Schmidt încheia
primul volum din lucrarea „Originea ideii de Dumnezeu”, ultimele
două volume (11,12) au fost publicate după moartea autorului (1954-
1955). O lucrare clasică apărută atunci este şi „Religia primitivă în
Sardinia” a lui Raffaelle Pettazzoni. S. Freud îşi definitiva seria de
studii „Totem şi tabu”, publicate într-un volum în anul următor. Carl
Gustav Jung a publicat ” Transubstanţieri şi simboluri ale libidoului”.
Ideea unei religiologii este relansată în anul 1924 de Joachim
Wach, prin lucrarea Religionswissenschaft, el fiind socotit uneori
părintele „ştiinţei religiei” (sau religiologiei)26. Wach semnalează ca
posibile componente ale noii ştiinţe nu numai ştiinţele şi disciplinele
existente până atunci, ci şi altele, cum ar fi: estetica religioasă, peda-
gogia religioasă, dreptul religios, politica religioasă ş.a. Cei care au
studiat religia din diferitele perspective ştiinţifice propuneau aceste
_____________________
26
Alexandru Surdu, Ştiinţa despre religie sau religiologia, în „Acade-
mica”, aprilie, 1993, p. 9.
23

Universitatea SPIRU HARET

C. Unele se ocupă de sacru în general. Spre exemplu. ca obiect al cercetării ştiinţifice. „Inventa- rea” unei opoziţii între religiologie şi credinţă este similară cu respin- gerea de către regimurile totalitare a ştiinţelor care nu argumentează totalitarismul. Domeniul studiat de religiologie este credinţa şi religia. Fiecare se preocupă de un aspect sau dintr-o anumită perspectivă în legătură cu fenomenul religios. Aşa cum. ca ştiinţă. cu ideologia referitoare la această realitate. Ele ar putea fi grupate după criterii variate. între psihic – obiectul de cercetare al psihologiei – şi psihologie. nu poate exista o opoziţie. Waardenburg înţelegea statutul independent şi obiectiv al religiologiei. cercetarea hermeneutică. în ce ar consta neutralitatea religiologului şi în ce raport se află propria credinţă cu cercetarea fenomenului religios în general şi în cercetarea confesională. 5. H. Spre exemplu. Ea stimulează cercetarea sociologică. ca obiect de cercetare a sociologiei. spre exemplu. În 1986. Perspectivele din care este studiat sacrul poate reprezenta un criteriu de clasificare a acestor ştiinţe. care va prelua datele ştiinţelor despre religie şi va integra această disciplină în ansamblul ştiinţelor sociale. la fel între religio- logie şi credinţă nu există opoziţie. să defi- nească mai exact „starea de religiozitate” (când este cineva religios). În acelaşi timp. Se confundă realitatea. nu numai pe acela de a sintetiza şi generaliza concluziile din alte ştiinţe. altele doar de unele aspecte. ceea ce le justifică existenţa şi autonomia.preocupări ca nucleu în jurul căruia să se organizeze noua ramură din domeniul cunoaşterii. În acelaşi spirit este colaborarea şi spri- jinirea religiologiei din partea credincioşilor şi teologilor. Jacques Waardenburg (Religionen und Religion) con- sidera că ştiinţa religiilor ar avea şi un domeniu propriu de preocupări. Scopurile urmărite de ele le diferenţiază şi pun în evidenţă anumite modalităţi de studiere. în variatele sale forme de existenţă şi manifestare. fiecare îşi are preocupările sale. inclusiv manifestarea religiozităţii ca teologie. cercetarea comparativă. aşa cum este ea. Puech şi P. Toate ştiinţele religiologice au în centrul preocupărilor sacrul. Ştiinţele referitoare la religie au un „obiect” comun de cerce- tare. problematica în legătură cu cele două existenţe (naturală şi supranatu- rală). Vignoux îşi puneau mari speranţe în sociologie. cercetarea contextuală. nu se împotriveşte acestei cercetări. similar cu situaţia oricărei ştiinţe în raport cu obiectul său de cercetare. interesată de concluzii în vederea coordonării ştiinţifice a sistemelor sociale. ea ar trebui să precizeze: ce este religia. Societatea. Componentele religiologiei ar fi: cercetarea istorică. 24 Universitatea SPIRU HARET .

asociaţii culturale. care arată corelaţiile dintre religie şi factorii geografici. sunt corelate cu disciplinele laice de profil. 25 Universitatea SPIRU HARET . Unele ştiinţe de graniţă s-au constituit pornind din perspective neteologice. constituirea antropologiei.a. criterii de principiu pentru acel domeniu. pedagogia sau didactica ecleziastică preiau şi adaptează idei şi principii din pedagogia şcolară sau pedagogia adulţilor. Multe ştiinţe religiologice aplicative sunt şi de graniţă. spre exemplu. ca fenomen social. Ştiinţele de graniţă cercetează feno- menul religios din alte perspective: sociologia religiilor. evoluţia lui istorică etc. activitatea misionară ş. Şi în ştiinţele aplicative se pot forma disci- pline care discută o praxiologie mai generală (probleme comune ale practicii religioase. administrării fondului şi patrimoniului comunităţilor religioase. preocupată mai ales de viaţa religioasă a populaţiilor aflate pe trepte istorice diferite de evoluţie. administraţia eclesias- tică. modele optimale. Multe probleme ale organizării bisericeşti.). a deschis şi posibilita- tea afirmării unei antropologii religioase. conducerii vieţii religioase. preluând concluzii ştiinţifice din alte domenii. ca ştiinţă care studiază omul în ambianţa mediului natural şi social-cultural. Astfel. soluţii optime. Altele însă au un caracter practic. legile care acţionează în acel domeniu. După un criteriu mai general am putea grupa ştiinţele religiolo- gice în ştiinţe proprii şi ştiinţe de graniţă. cuprinde şi expuneri teoretice. strategii eficiente) şi altele care expun o problematică specială (drept canonic. la diferite niveluri de generalitate. cum ar fi: religiologia. interesate de fenomenul religios în măsura în care acesta există în societate. Astfel. Pentru aceasta ele oferă norme şi principii.). iar credincioşii sunt în acelaşi timp şi membrii ai altor comunităţi sociale (familii. Unele dintre aceste ştiinţe sunt mai teoretice şi încearcă să explice. hermeneutica ş. Cele aplicative sunt preocupate de realizarea unor activităţi eficiente în domeniul respectiv. aplicativ. distri- buţia teritorială a credincioşilor şi ajută la realizarea unor atlase ale religiozităţii. psihologia religiei. obiectul studiat. generalizări. dar şi unele ştiinţe neteologice. studiate în instituţiile teologice.a. spre exemplu. valabile sau utile în cazul fenomenului religios. stat. Cele mai numeroase ştiinţe proprii sunt teologiile. întreprinderi economice etc. filosofia religiei. antropologia religioasă ş. Oricât de specializată praxiologic ar fi o disciplină. folosindu-le pentru educaţia religioasă şi activitatea misionară. Un rol explicativ pentru fenomenul religios îl are şi geografia reli- gioasă.a.

au ajuns în conştiinţa europenilor cu obiceiurile. p. Filosofi din Anglia şi Franţa au scris lucrări despre toleranţa şi libertatea religioasă. Alături de el îşi revendică locul în civilizaţie „înţeleptul egiptean”. contestând superioritatea Occidentului faţă de Orient28. 17. Factori care au stimulat studierea empirică a religiozităţii Marile descoperiri geografice şi contactul cu popoarele care trăiau pe alte continente şi în alte perioade istorice. contrazicând unele din datele filosofice vechi. războaiele şi revoluţiile care au promovat lumea modernă reprezintă suportul social şi pentru cerce- tarea empirică a religiozităţii. Studierea empirică a religiozităţii În Evul Mediu. Dominaţia Bisericii a fost treptat elimi- nată. În anul 1708 Simon Ockley exprimă un adevăr socotit valabil sute de ani. 1. 26 Universitatea SPIRU HARET . Specialiştii au fost favorizaţi în activi- tatea lor şi de faptul că aceste populaţii naive sau primitive erau _____________________ 27 Paul Hazard. au atras curiozitatea şi interesul oamenilor de ştiinţă. nu mai era considerată de euro- peni o impietate. valorile. 28 Idem. În curând a fost depăşit spiritul europo- centrist. „Străinii” din noile ţinuturi descoperite. Australia. fiind dirijaţi spre noile ţinuturi misionari creştini. Oceania. C. 1973. Editura Univers. Se constată că Mahomed şi adepţii lui nu erau inferiori vestiţilor eroi ai celorlalte popoare. S-a impus. Bucureşti. Fenomenul religios a devenit o preocupare ştiinţifică şi pentru neteologi. să „lumineze” masele prin cunoaştere raţio- nală şi empirică. victoria protestantismului. o idee fundamentală: „explorarea globului. Renaşterea şi Reforma. Înlăturarea dictaturii spirituale a Inchiziţiei. Biserica şi teologia au dominat societatea. au creat cadrul favorabil pentru manifesta- rea iluminismului şi a „gândirii libere”. având credinţe şi practici religioase necunoscute europenilor. Au fost încurajate aceste cercetări. 8. urmează să provoace în mod necesar o nouă concepţie asupra lumii”27. Experimentalismul este considerat „prima floare” (primula rosa) a ştiinţelor moderne. prin anul 1636. istoria lor. p. În unele zone geografice chiar sistemul politic era controlat de autoritatea religioasă. care îşi propuneau să combată ignoranţa şi prejudecăţile. Studierea leagănului marilor religii din Orient şi a formelor arhaice de religio- zitate din Africa. Criza conştiinţei europene. legile. Sălbaticul din acele ţinuturi era apreciat de europeni ca „bunul sălbatic”.

populaţiilor primitive din noile ţinuturi descoperite. concluziile referitoare la religie aveau în vedere doar creştinismul. religiile şi Bisericile au înţeles că ştiinţele şi raţiunea sunt date omului tot de Dumnezeu. dar şi marile procese economice şi demografice. H. ar putea fi o modalitate pentru înţelegerea şi explicarea marilor religii europene. relaţiile omului cu Dumnezeu. modul de viaţă. îşi dezvăluiau cu mai multă sinceritate profunzimile credinţei lor. Nu numai revoluţiile social-politice. Pe această bază a proliferat o preocupare de explicare şi comparare a miturilor şi mitologiilor. lamaism) şi începe practicarea unor credinţe din Extremul Orient în Europa şi America. miturile Egiptului. 1760). Vignaux au evidenţiat câţiva factori importanţi care au stimulat dezvoltarea ştiinţelor referitoare la religie. În primul rând. Dezvoltarea ştiinţelor pozitive şi a pozitivismului în secolul al XIX-lea a promovat şi studierea empirică a fenomenului religios. supranaturalul. inclusiv credinţele şi religiozitatea. Începe traducerea sau poves- tirea unor texte sacre ale altor religii (Zend-Avesta. 1771.deschise spre comunicare. Nu este lipsită de interes nici disputa deschisă de Reformă împotriva catolicismului. au contribuit la afirmarea cercetării religiilor. Uneori aceste dispute s-au transformat în veritabile sisteme de explicare filosofică a religiei (Hegel. adevărate curiozităţi pentru un european. Ludwig Feuerbach. iudaismul şi uneori islamismul. mai elaborate spiritual. Marx). Până atunci. a fost impulsul dat de umanism studierii mitologiei romane şi a vechilor greci. pe care le practicau. credinţele. cultu- ralizarea maselor. Viaţa lui Mahomed. practicată mai ales de psihologie şi sociologie. Ana- liza empirică şi raţionalistă a manifestării sacrului a fost contestată iniţial de Biserică. În curând s-a observat că formele mai puţin evoluate de religiozitate. în Europa creştină au pătruns tot mai multe informaţii despre Orient şi religiile orientale. Din secolul al XVIII-lea. În secolul XIX se ivesc deja încercări de simbioză între creştinism şi religii necreştine (mazdeism. Ulterior. 1732.C. Toate Bisericile protestante au format un front larg de argumentare şi comentare a propriilor idei în legătură cu Biblia. Ştiinţele religiilor situate în afara teologiei apăreau astfel ca un „arbitru” al polemicii dintre protestanţi şi catolici. Fascinau nu numai bogăţiile descrise de călători. însă. Puech şi P. ci şi ideile. Un rol important în lansarea cercetării ştiinţifice a religiilor au avut scrierile antropologice şi etno- grafice care descriau şi teoretizau modul de viaţă şi gândirea.hinduism. Bruno Bauer. că ele pot 27 Universitatea SPIRU HARET .

dezvălui aspecte ale manifestării sociale a fenomenului religios şi chiar au
preluat unele concluzii ştiinţifice în vederea organizării şi realizării activi-
tăţii misionare. J. Seguy caracteriza astfel evoluţia raporturilor dintre
teologie şi dezvoltarea ştiinţelor neteologice. Iniţial teologia a încercat să
interzică dezvoltarea acestor ştiinţe, ca o mamă severă care le opreşte pe
fiice să-şi afirme personalitatea. Acestea însă, ca nişte „fecioare nebune”,
s-au revoltat împotriva mamei abuzive, luându-şi zborul. Pe măsură ce
aceste „fecioare” şi-au format un sistem explica-tiv propriu şi original, îşi
îndreaptă atacurile împotriva „mamei abuzive”. În a treia etapă, „fiicele
risipitoare” se reapropie de mamă, care cuprinsă de remuşcări le primeşte,
preluând din cunoştinţele şi metodele lor de cunoaştere.

2. Psihologia religiei
Umanismul Reformei a trecut pe un plan secundar instituţiona-
lizarea religiei ca Biserici şi a readus în atenţie pe omul credincios.
„Eliberarea de autoritatea teologică a unei Biserici constrângătoare îl
face pe om unicul judecător al realităţii legăturilor care îl unesc cu
obiectul credinţei sale”29. Se destramă forma unică a legăturii cu
sacrul, prin intermediul Bisericii, afirmându-se posibilitatea relaţiei
personale cu Dumnezeu.
Se contura astfel o nouă modalitate de abordare a religiozităţii;
cercetarea acesteia nu numai în spaţiul public şi oficial bisericesc, ci şi
în trăirea intimă a fiecărui credincios. Credinţa nu se mai epuizează în
instituţii şi în explicarea raţionalistă a cărţilor sfinte; ea este în primul
rând trăire sufletească. Benjamin Constant considera sentimentul reli-
gios o dorinţă, un instinct natural, o realitate care depăşeşte conceptele
şi raţiunea. Credinţa există mai întâi în suflet şi apoi în explicaţiile
dogmatice sau în manifestările practice şi organizatorice.
Încă din antichitate există observaţii în legătură cu psihologia
vieţii religioase. Aristotel era preocupat de viaţa religioasă intimă a
credincioşilor. Plutarh, în „Tratatul” său despre superstiţii, considera
că oamenii se împart în trei categorii (religioşi, superstiţioşi, atei),
fiecare exteriorizându-se altfel: unii mai sensibili (blonzii), alţii cu un
caracter mai dur (bruneţii). Scrierea lui Tertulian, De anima, este con-
siderată uneori prima lucrare de psihologie a religiei.
a. Psihologia modernă a religiei este iniţiată de pastorul
Fr. Schleiermacher (1768-1834) în „Discursuri despre religie” (1799).
_____________________
29
Michel Meslin, op.cit., p. 33.
28

Universitatea SPIRU HARET

Ideile şi principiile epocii, concentrate în opera lui Kant, se resimt şi
aici. În legătură cu religia, Schleiermacher este mai radical decât Kant.
El consideră că religia nu este nici gândire (raţiune), nici acţiune
(practică, eclesialitate) ci sentiment, intuiţie, modul în care fiecare îşi
trăieşte experienţa (relaţia) cu Dumnezeu. Dintr-o asemenea perspec-
tivă (protestantă) „opera lui Schleiermacher a inspirat în mod direct
toate teoriile şi analizele psihologice ale sentimentului religios”30. Din
exterior, religia pare o creaţie arbitrară (coaja). Dogma şi practicile
sunt doar ecoul credinţei. Religia este un sentiment al infinitului şi
eternului (sentimentul lăuntric al absolutului) şi n-o putem înţelege
doar prin manifestările sale exterioare. „Religia este simţământul
dependenţei absolute de urzitorul nevăzut al destinului nostru, însoţit
de dorinţa constantă de a fi în relaţii armonioase cu el”. Realitatea
religioasă primară este trăirea intimă a sacrului, celelalte sunt forme,
manifestări. Aşa cum morala este un mod de trăire, iar ştiinţa un mod
de gândire, religia este un mod de simţire: simţirea dependenţei com-
plete faţă de absolut. Morala (etica) acţionează practic (Kant), ştiinţa
este intelectuală, credinţa religioasă reprezintă intuiţie. Prin tulbură-
toarea intuiţie a infinitului, esenţa religiei este pietatea, care nu poate
fi exprimată în idei. Religia nu este învăţată ci simţită. Sentimentul de
măreţie a infinitului nu este raţional, ci doar „o uluire”. Omul
transpune această „uluire” în viaţa lăuntrică. Religia „nu este altceva
decât reînnoirea permanentă a acestei proceduri”.
Schleiermacher consideră că omul are anumite înzestrări native
care îl pot îndrepta spre credinţă (să simtă „darul sfânt”). Dar prin
cultură, prin împrejurările vieţii aceste capacităţi pot fi înăbuşite sau
dezvoltate. Şi panteiştii şi teiştii pornesc de la aceeaşi intuiţie, de la
obscuritatea divinului, însă modul de exteriorizare a acesteia cuprinde
o mare varietate. Dogmele religiilor sunt o expresie a sentimentului
religios, ideea de Dumnezeu este doar o reflectare a acestui sentiment.
Experienţa religioasă este aceeaşi pentru toţi oamenii, dar manifesta-
rea acesteia se diversifică până la nivelul individului. În religie nu
există adevăr sau fals, întreaga religie este adevărată, dar se exteriori-
zează într-o mare varietate de forme. Schleiermacher consideră că nu
este util să unificăm toate aceste crezuri, dogme, forme; experienţa
religioasă trebuie deschisă mai ales spre cei care nu o au.
Pozitivismul din secolul trecut a impulsionat cercetările de
psihologie a religiei. „Homo religiosus” este studiat cu metode empi-
_____________________
30
Michel Meslin, op.cit., p. 43.
29

Universitatea SPIRU HARET

rice, mai „exacte”, specialiştii analizând direct religiozitatea credin-
ciosului. Gustav Th. Fechener, în „Cele trei motive şi raţiuni ale
credinţei” (1863), scria că la baza religiei se află: 1. Principiul istoric
(omul se naşte cu predispoziţia generală de a crede în tot ce i se spune,
deci şi în Dumnezeu); 2. Principiul practic (obiectul credinţei este
obscur, dar noi credem în ceea ce corespunde nevoilor noastre);
3. Principiul teoretic (în credinţă plecăm de la experienţă, dar o conti-
nuăm prin raţiune).

b. Fondatorul psihologiei religiei este considerat profesorul de
teologie Rudolf Otto (1860-1937). Continuându-l pe Schleiermacher,
el teoretizează natura neraţională a sacrului. Precizează însă, că în
timp ce Schleiermacher porneşte de la sentimentul de dependenţă,
ajungând la Dumnezeu, el porneşte de la divin (Dumnezeu, sacru),
care generează sentimentul de dependenţă. Experienţa religioasă presu-
pune o conştiinţă „numinoasă” (numen = zeu,divin).
Psihologia dezvăluie fondul religios al spiritului uman. Studiin-
du-l pe Luther I., R.Otto a ajuns la concluzia că experienţa religioasă
este iraţională, „un mister al înfricoşării, puterii şi fascinaţiei”. După
părerea sa ne-am obişnuit să folosim termenul de „sacru” în mod
figurat: „ca un atribut sinonim cu absolutul moral, desăvârşit de bun”,
aşa precum şi Kant, pentru voinţa morală desăvârşită foloseşte expres-
sia „voinţă sacră”. Pentru domeniul religios, Otto utilizează termenul de
„numinos”, ca un dat originar şi fundamental care nu poate fi definit.
Adept al filosofiei neokantiene, Otto a observat că analiza
psihologică dezvăluie existenţa unor idei, concepte, care nu pot fi
explicate empiric, în mod obiectiv. Ele există în om un a priori,
natural, originar. Astfel sunt şi concepte ca: suflet, Dumnezeu, liber-
tate ş.a. Pentru om există două lumi: una în jurul nostru, cu care sun-
tem în contact prin simţuri, percepţii, şi alta care nu poate fi percepută
pozitiv. Ceea ce este clar sesizat prin concepte este raţional. Otto
constată că sub raţional se află o profunzime obscură, care nu se
sustrage sentimentelor noastre, dar scapă conceptelor. Neraţionalul
este un dat al naturii, o parte constitutivă a spiritului uman. Lumea
care nu poate fi percepută pozitiv, ni se semnalează prin „apercepţii
negative”. Prin percepţii senzoriale constatăm scurgerea timpului,
obiectele din spaţiu şi limitele lor etc. Dar spiritul nostru are o reacţie
(contrară) faţă de acestea, reacţie care făureşte negativul lor: eternita-
tea, nelimitatul, nemurirea, divinul. Astfel, prin această apercepţie
transcendentă este cunoscut apriorismul religios.
30

Universitatea SPIRU HARET

Rudolf Otto îşi concretizează ideile după 1911, când, călătorind
în India, descoperă în „Vede” sensul divinului pentru om. În divin,
omul constată „cu totul altceva”. Religia nu-şi are originea în lumea
înconjurătoare. Ea se naşte prin perceperea psihologică a tot ce este
străin, este altceva, şi e superior omului. Ceea ce depăşeşte şi trans-
cende omul este perceput de acesta ca sacru (numinosul). Dumnezeu
şi chiar relaţia om-Dumnezeu nu-s exprimabile în limbaj uman, tre-
buie recurs la iraţional.
În 1917 publică lucrarea „Sacrul”, cu subtitlul: „Iraţionalul în
ideea divinului…”31. Teologia raţională, apreciază el, crede că poate
explica divinul prin elemente care nu sunt divine. Dar, preciza R.Otto,
esenţa oricărei religii este relaţia cu sacrul, iar acest act este iraţional şi
specific. „Numinosul” (sacrul), nu poate fi definit raţional. Numinosul
este absolutul autonom, se impune individului. Nu-l putem cunoaşte,
dar putem sesiza cum acţionează în sufletul omului.
R.Otto analizează câţiva indicatori (ideograme) care arată contu-
rurile sacrului, insistând că acestea nu definesc sacrul, deoarece acesta
nu poate fi descoperit şi definit, ci numai trăit (experimentat) de om.
Un prim indicator al existenţei sacrului este Mystrerium tremen-
dum (taina înfricoşătoare), o cutremurare misterioasă. Nu e o frică
obişnuită, ci fantomatică. Tremendum nu poate fi învăţat, e comunicat
prin gesturi, atitudini, comparaţii imaginative, contact personal,
părtăşie vie, stare de sfinţenie ş.a. Este o emoţie intensă, misterioasă,
nedefinită, pe care omul o simte în legătură cu Dumnezeu, cu sacrul.
Din teama şi înfricoşarea omului primitiv a început dezvoltarea isto-
rică a religiei.
Sacrul mai este desemnat şi prin majestas, sentimentul forţei şi
puterii absolute; apoi prin energicum, care reprezintă energia divinului
(mişcare, elan, pasiune, vitalitate). Asemenea trăiri de voinţă îl mobi-
lizează pe credincios să lupte contra profanului, a impurului să se
apropie de starea de sfinţenie.
Fascinans este o trăire opusă „tainei înfricoşătoare”, e atracţia
spre sacru, o atracţie tulburătoare. Pe cât este divinul de înfricoşător,
la fel este şi de atrăgător. Credinciosul este atras de dorinţa de a
ajunge în lumea sfinţeniei, a sacrului, pasiune care se poate înălţa până
la delir.
O altă caracteristică a stării de religiozitate este augustum, care
semnifică măreţia gloriei şi onoarei numinosului. În faţa acestei măre-
_____________________
31
Rudolf Otto, Sacrul, Editura Dacia, Cluj, 1993.
31

Universitatea SPIRU HARET

care indică existenţa sacrului. Comparând mistica orientală (din India) cu cea occidentală. Această dimen- siune a existenţei omeneşti putea fi explicată fie ontogenetic (prin dez- voltarea normală a individului uman). Sacrul este un dar ireductibil. pe care fiecare om îl experimentează original. statisticieni. reprezintă păcatul şi întregul său destin este dorinţa de a se salva. Populaţiile arhaice îşi raportau propria însufleţire la mediul înconjurător. Dar. „Creatura” umană este păcă- toasă. Primele preocupări religioase. însă nu toţi o fac. Avraam din Biblie se exprimă: „Iată. eu. „Sacrul trăit” nu poate fi conceptualizat şi nici epuizat. c. are o structură specifică. Psihologia a aprofundat ideea că religia este o componentă naturală a vieţii biopsihice.Otto ajunge la concluzia că sunt necomparabile. sufletele capătă oarecare autono- mie. în concepţia sa. a se izbăvi din păcat. Toate aveau un suflet (anima). nimicnicia lui. Experienţa sacrului nu e derivată din alte sentimente şi nici nu poate fi redusă la ele. a vieţii reli- gioase. omul îşi constată lipsa propriei sale valori. o dată cu dezvoltarea speciei umane). fiecare om îşi trăieşte credinţa în mod personal. W. Se manifestă în multe experienţe religioase. starea sa de „creatură”. Wundt (1832-1920) a descris o etnogeneză a vieţii religioase. El modelează întreaga existenţă a omului credincios.ţii. credinciosul se închină. care sunt pulbere şi cenuşă” (Geneza 18:27). Religiile eroilor şi zeilor din antichitate reprezentau o continuitate a etapelor anterioare. ra- portându-se la augustum. fiind urmate de cele universale. Următoarea etapă în evoluţia religio- zităţii popoarelor este totemismul (în totem sălăşluia sufletul strămo- şului comun). Ştiinţele empirice care studiau viaţa religioasă la sfârşitul secolului al XIX-lea sperau să ajungă la explicaţii ştiinţifice la fel de riguroase ca cele din fiziologie. Cerce- tarea etnogenezei religiilor este un demers util în explicarea fenome- 32 Universitatea SPIRU HARET . Toţi oamenii au capacitatea de a fi religioşi. fie etnogenetic (ca o înzestrare acumulată în timp. sociologi. Acestea au fost preluate şi folosite de psihologi. trăieşte stări de adoraţie şi extaz. de a pătrunde în lumea sacrului. manifestându-se ca spirite. cutez să vorbesc stăpânului meu. Aceste caracteristici. R. sunt expresia divinului în viaţa credinciosului. erau animiste. Antropologia religioasă şi etnografia ofereau explicaţii în legătură cu evoluţia religiozităţii de la populaţiile arhaice până la omul modern. Este un spirit lăuntric. nu poate fi învăţat raţional. Mai târziu. În etapa a patra a evoluţiei religiei se formează religiile naţionale.

Majoritatea subiecţilor îl consideră pe Dumnezeu o existenţă utilă intereselor pe care ei le au (un avantaj material sau un suport moral pentru activitatea lor). E. Starbuck (1866-1947) a studiat evoluţia vieţii religioase la individ. 1903). stabilind corelaţiile dintre starea de religiozitate şi vârstă. mediu social ş. Heiler observa însă că aceste preocupări se referă mai ales la religiile primitivilor. poate fi şi trebuie studiat ca şi celelalte manifestări psihice. Specificul psihologic al vieţii religioase nu poate fi înţeles numai în corelare cu vârsta. o reacţie a omului (Meyers. cele moderne rămânând neexplicate.J. psihologii au explicat evoluţia religiozităţii individului. 1926) ş. sexul ş. adolescentul spirituali- zează religiozitatea. p. El nu s-a ocupat însă decât foarte puţin de natura intimă a vieţii religioase. Din perspectivă ontogenetică. W. El trage concluzia că religiozitatea este manifestarea activă a instinctului de conservare (dorinţa de a trăi. Starbuck a distribuit şi prelucrat sute de chestionare. emo- ţională. pe măsura maturizării sale biopsihice. 1930. Iniţial. sex. 15. _____________________ 32 Lucian Bologa. este o religie concretă. în copilărie. Leuba considera viaţa religioasă o realitate naturală care evoluează o dată cu organismul uman. 1899).a.a. Înţelegerea istoriei psihologiei popoarelor este importantă şi pentru cunoaşterea teoretică a formelor religioase moderne.a. „…din punct de vedere psihologic problema a fost studiată numai la suprafaţă”32.a. El constată că natura existenţei lui Dumnezeu.. Şi el constată că viaţa religioasă evoluează o dată cu dezvoltarea biopsi- hică a organismului individului. o înţelege.). în opinia sa. care evoluează o dată cu dezvoltarea naturală a fiecăruia.J. temperament. Tipografia Cartea Româ- nească. analizelor. temperamentul. alegerii. un instinct înnăscut (McDougal. care este mai mult filosofică. bazată mai ales pe frică. dar nedesprinsă încă de psihologie în general. Cluj. Religia este considerată o funcţie a fiinţei umane (Starbuck. Psihologia religiei. religia fiind o dimensiune naturală a omului. Psihologia vieţii religioase. Concluzia lui este că fenomenul religios este la fel ca oricare alt fenomen psihic. W. Leuba încearcă să aprofundeze înţelegerea trăirii religioase. dar analizându-i mai intens. studiind mai puţini subiecţi.nului religios. F. este o „ramură specială” a psihologiei. Maturul are opţiuni religioase pe baza comparaţiilor. Mai târziu. 33 Universitatea SPIRU HARET . îi preocupă pe puţini dintre subiecţii cercetaţi. El considera că în fiecare etapă de vârstă este o religiozitate specifică. asigurarea fericirii personale ş.

dar s-a preocupat puţin de specificul religiozităţii. generează dorinţa de a-i face pe plac. p.. Teama omului. p. inclusă în toate acţiunile umane”33. 13. Această orientare a adus con- cluzii importante în explicarea evoluţiei vieţii religioase individuale. rezidă în examenul credinţelor individuale active şi în expresia lor spontană din viaţă”35. dar exagerează dimensiunea „materială” a credinţei. Bucu- reşti. limitându-se doar la sentimentele şi actele religioase. Perspectiva biopsihi- că cultivă şi eroarea – considerând că a reuşit să descopere cheia pentru înţelegerea şi explicarea completă a fenomenului religios . p. 35 Ibidem. nu o mai limitează doar la „dogmă”. James este unul din fondatorii pragmatismului şi se preocupă de personalităţile credincioase. 18.17. W. 36 Ibidem. se simte o parte a universului. 34 William James. Explicaţiile biopsihice sunt utile cunoaşterii fenomenului reli- gios. şi singurul mijloc pe care îl avem de a le declara adevărate sau false. Psihologul american îşi denumeşte „maniera” sa filosofică un „empirism radical”34. Ernest Flammarion.că alte ştiinţe religiologice devin inutile. Socoteşte credinţa „o experienţă”: descoperirea legăturii omului cu o ordine invizibilă. Un rol important în cunoaşterea specificului vieţii religioase a avut William James (1842-1916). 34 Universitatea SPIRU HARET . p. _____________________ 33 Petre Datculescu. I. Prin sentimentul religios omul se rapor- tează la natură. El precizează că cercetarea psihologică nu trebuie să se extindă asupra instituţiilor religioase. d. op. manifestată în faţa oricărei puteri. 26. „Criteriul experimen- tal al valorii ipotezelor religioase relative la univers. La volonté de croire. „Postularea «capacităţii» bio-native a omului de a fi religios a dus în primul rând la definirea religiozităţii ca o misterioasă dispoziţie infrapsihică. cit. Educaţia materialist ştiinţifică a tineretului. La noi în ţară. dependent de acesta şi- şi manifestă recunoştinţa şi supunerea faţă de puterile cosmice. a religiei. 1920. Paris. El consideră că fermentaţia religioasă este o dovadă de vigoare inte- lectuală a societăţii şi nu este nocivă dacă nu se uită caracterul său ipotetic. 1980. El are o viziune modernă asupra religiei. Găvănescu considera că religia este un produs natural izvorât din conştiinţa sufletească a omului aflat în contact cu lumea. „natura umană nu oferă nimic mai interesant şi mai preţios decât idealurile şi credinţele sale în lumea cealaltă”36.

În „Varietatea experienţei religioase”. Atât Starbuck. care activează prin subliminal. „James admite supranaturalul. comportamente ş. sentimentul de a fi legat de supranatural). un material empiric impresionant. 45. Religiozitatea este o stare psihică formată din anticipări vagi. Meslin considera că „acest pragmatism religios nu putea fi primit în mod favorabil în Franţa.a. din raţiuni evidente ţinând de profundele diferenţe de mentalitate religioasă”38. politică. Se preocupă de religiozitatea în formă „acută”. James presupune existenţa în psihicul individului a unui dome- niu. el ajunge la concluzia că religiosul nu este un om obiş- nuit.. apreciind că viaţa religioasă a mulţimii este de „a două mână” şi e modelată după a celor foarte credincioşi.) din istoria marilor religii. Prin convertire se renunţă la convingerile anterioare şi sunt acceptate altele. de „convertire” şi au adunat. Această schimbare a sistemului de valori. estetică ş. 38 Michel Meslin. Această cotitură în viaţa personalităţii nu este doar religioasă.a.cit. Intrarea în religie este apreciată religios ca o părăsire a _____________________ 37 Lucian Bologa. ci şi de la nereligiozitate la o formă de religiozitate. dar şi ale personalităţilor foarte credincioase (extatici. determinând experienţa religioasă”37. James nu se preocupă de valoarea religiei. Cei aflaţi în atenţia sa erau foarte credincioşi. Izvorul religiei se află în sentimente. Astfel că experienţa religioasă este de o mare varietate. Fie- care om trăieşte religios într-un mod specific. În felul acesta. El studiază fapte şi documente ale metodiştilor. efervescenţă. un colţ ascuns al psihicului (subliminalul). linişte. mistici etc. 19. premisa că ceva este greşit (intuiţia păcatului) şi 2) accep- tarea că remediul greşelii (salvarea. care este un demers filosofic. În conştiinţa subliminală se nasc experienţe religioase de ordin afectiv (bucurie. p. cât şi W. M. hotărâri temerare. el consideră că religia se manifestă ca „obicei anodin” şi ca „febră acută”. poate fi nu numai interconfesională. procesul religios cuprinzând două grupuri de sentimente diferite: 1) o nelinişte difuză. deoarece aceasta depin- de de particularităţile vieţii psihice individuale ale fiecăruia.. op. James s-au preocupat. El pătrunde însă foarte adânc în subiectivismul trăirii reli- gioase şi caută „utilitatea” acestei trăiri. p. Iniţial. poate fi o convertire morală. în legătură cu aceasta.. cit. forţă. op. 35 Universitatea SPIRU HARET . care iese de sub pute- rea de cunoaştere a psihologului. convertirea fusese studiată de teologi. nu religioşi obişnuiţi. mântuirea) este prin supranatural. din perspectivă psihologică.

Promovarea unei aprecieri psihopatologice a religiozităţii a fost încurajată şi de spiritul antifilosofic. „viaţa religioasă a persoanei reli- gioase este o anomalie. Nu există posibilitatea de apreciere a acestor lucruri în cadrul vieţii ştiinţifice şi în cadrul logicii normale. Preocupările unor psihologi de a cerceta anumite categorii de populaţie intens religioase au avut consecinţe pozitive: au ajutat la identificarea mai corectă a specificului religiozităţii.cit. o intenţie novatoare. Psihopatologia. op. Dr.dezordinii şi integrarea într-o „ordine”. Sfânta Catarina da Siena. un ideal. de la ei au rămas mari capodopere”39. W. o îndrăgostită nenorocită etc. Nae Ionescu făcea observaţia că. S-a constatat că religiozitatea intensă însoţeşte deseori persoanele cu anumite parti- cularităţi psihice. Pornind de la constatarea că nu toţi oamenii sunt credincioşi. din punct de vedere obiectiv-ştiinţific. Remarcând însă că un credincios este un om deosebit s-a format şi opinia că acesta reprezintă ceva „nenormal”. James remarca faptul că înaintea convertirii se manifestă o dezorientare. p. Charcot explică sentimentul religios prin isterie. o anormalitate. presupunând şi ipoteza posibilităţii tratării medicale a acestei manifestări. Cealaltă apreciere este că au fost oameni distinşi.cit. 47. indiferent dacă este înnăscută sau dobândită. prin conta- _____________________ 39 Nae Ionescu op. Se confruntă două tendinţe: sentimentul imperfec- ţiunii şi dorinţa de realizare a idealului. Prin convertirea religioasă este însuşit un alt mod de reprezentare a sacrului. pentru manifestările religioase. 187. pe baza unei idei centrale. îndreptat împotriva idealismului şi metafizicii. de către unii oameni de ştiinţă. „Ştiinţa religiilor devenea atunci o simplă ramură a ştiin- ţelor experimentale şi medicale”40.M. Binet-Sanglé se exprima că „hierosincrotemele” parohiale se întind ca o epidemie. un om slab de minte. psihopatologia s-a orientat spre studiul laturii anormale şi patologice a vieţii religioase. a elaborat explicaţii în sen- sul că sentimentul religios are o origine patologică. Ei sperau să poată oferi o explicaţie fiziologică. Ruysbroech Admirabilul a fost un om a cărui diagnoză nu s-a pus încă. e.. majo- ritatea sfinţilor sunt cazuri isterice. J. Astfel. decât această etichetare ca anormali. p. dar merge foarte mult spre psihoză. controlabilă empiric. o neîncredere în vechile valori şi un proces de căutare. Sfântul Francisc d’Assisi.. 40 Michel Meslin. 36 Universitatea SPIRU HARET . Ştiţi că pentru medicină. că Sfânta Tereza a fost isterică. ei apreciau credinţa ca fiind o manifestare nenormală. pe baza cercetărilor.

Edition Universitaires. a mani- festărilor artistice. subconştientul capătă un rol important în explicarea activităţii psihice. subconştientul este orientat spre conştiinţă şi uneori se activează. _____________________ 41 Michel Meslin. universul năpăstuiţilor soartei. Universitatea din Bucu- reşti. 48. Religia este. op.. fiind oprite de cenzura conştiinţei şi alungate în preconştient. 43 Dicţionar enciclopedic de psihologie (P-Z). dar care se activează prin manifestări distorsio- nate şi influenţează conştiinţa omului. Dar este neştiinţifică izolarea şi regruparea arbitrară a unor manifes- tări. apare regresia (spre copilărie. „unul din maeştrii cei mai eminenţi şi cei mai prestigioşi ai epocii”42. care atunci când individul nu poate domina o situaţie se poate manifesta. Facultatea de istorie-filosofie. Subconştientul este o conştiinţă „obscură”. de sub conducerea lui Paul Janet. Faptul că această orientare a studiat cazurile patologice de reli- giozitate reprezintă o preocupare pozitivă şi uneori a pus în evidenţă mecanisme psihice. Şcoala de la Salpétrière. a celor la care simţirea depăşeşte raţiunea şi apare acolo unde există o înclinare oricât de vagă spre misticism.giune. 1964. Psihanaliza distinge rolul pe care diferitele niveluri ale psihicu- lui – conştient. p. Sigmund Freud a fost student la Salpètrière. „Conform psihanalizei. tendinţele sau dorinţele care vin în conflict cu normele sociale şi cu principiile mo- rale ale persoanei sunt supuse fenomenului de refulare.a. a nevrozelor. Paris. pentru a le prezenta drept criterii clinice ale unei boli considerată cauza şi originea religiei41. Sigmund Freud. 42 Jane-Francoise Bayen. Religia este considerată în psihanaliză o manifestare a subconştientului. Spre deosebire de inconştient. În această perspectivă. 10. psihana- liza continuă unele idei ale explicării religiei din perspectivă biopsi- hică şi psihopatologică. de unde tind să reapară sub o formă travestită”43. cercetează comporta- mentul religios ca pe o manifestare psihopatologică. fiind deosebit de apreciat şi puternic influenţat de Charcot. după părerea sa. „latentă”. f. inconştient şi preconştient (subconştient) – îl au în viaţa psihică a individului. Încercând să analizeze sufletul (gr. chiar dacă nu asimilează credinţa cu o boală mentală. p. p.cit. Psykhé+analisis). 37 Universitatea SPIRU HARET . utile chiar pentru explicarea fenomenului religios. spre originile umanităţii). 1979. Conţinutul subconştientului este format din material reprimat. 144-145. Catedra de psihologie. religioase ş.

Cum. interdicţii. Pe de o parte. După vârsta reproducerii îşi continuă creşterea. instinctul de înmulţire creează forme artistice: cuiburi. Permanent dorinţele şi pornirile lui s-au confruntat cu oprelişti pricinuite de legile naturii şi universului. „Psiho-analiza” descoperă aceste traume din subconştient. el are dorinţe. rămân ca o rană închisă. p. în credinţele religioase se manifestă tot impulsurile din subconştient. a devenit greu să mai concepi altfel decât prin sexualitate mortificările voluntare ale călugărilor şi călugăriţelor. Psihanaliza consideră că o refulare profundă (conflictuală) e principala cauză a nevrozelor şi vindecarea constă în diminuarea refulării prin conştientizarea bolnavului în legătură cu impulsul refulat. În formarea şi manifestarea sentimentului religios. Editura Gramar. complexul Electra etc. Omul. Nevrozele sunt traumatisme existente în subconştient şi uitate de adult. „Hristos dulce soţ”. comple- xul castrării. pe de altă parte. Sigmund Freud (1856-1939) este părintele psihanalizei. cântece. Ele sunt readuceri în actualitate a unor dorinţe ascun- se. plăceri mascate. şcoala. dar pot deveni. studiind manifestările spirituale ale omului care sunt mai puţin cenzurate: visele. Acest complex uitat se poate actualiza. nu ne putem îndoi de extazul religios al inchizitorilor. plăceri. nu ştiu cum s-ar putea continua cu negarea raporturilor strânse dintre practica religiei şi sexualitate”44. Ele sunt însă controlate şi blocate de gândire. Fiinţele vii cresc. neîmplinirile se refulează. „Libidoul se află şi mai aproape de religie şi de practica ei”. în subconştient. 38 Universitatea SPIRU HARET . inexplicabile. Dorinţele. Omul iubeşte fără întrerupere. morală. capriciile etc.). Aşa cum un canar cântă cu atât mai frumos cu cât nu-şi poate atinge ţinta dragostei – femela –. dar numai spiritual. al iezuiţilor şi al penitenţilor. bas- mele. complexul Oedip. El ela- borează psihanaliza ca metodă de diagnosticare şi tratare a nevrozelor şi psihozelor. Complexele nu sunt stări patologice. Freud. la bolnavii psihic. Traumatismele din subconştient reapar ca un complex (de inferioritate. dar în forme neautentice. acţiunile ratate. Religia este şi ea o manifestare a subconştientului. de norme stabilite de oameni. criterii legale. instincte. Bucu- reşti. 1994. jocurile libere. grupări. un rol important are libi- doul. studiind stările mentale morbide. Această confruntare permanentă. conştiinţă. îl face să-şi stabi- lească şi să-şi înţeleagă locul şi rolul. doctrina. _____________________ 44 Fritz Wittels. de superioritate. 149-150. omul devine mai creator. Încă la animale. din acelaşi motiv. Existenţa omului ca specie şi ca individ a fost întotdeauna proble- matică. religia fiind comparabilă cu nevrozele. glumele. După părerea lui Freud. se folosesc expresii: „soţia lui Hristos”. rugurile şi martiriile Inchiziţiei. „De când au fost descrise masochismul şi sadismul. conştientă sau nu.

În 1910 apare lucrarea în patru volume „Totem şi exogamie” a etnografului englez J. Comporta- mentul nevrotic religios rezolvă iluzoriu această dramă: adoră. că atitudinea personală a fiecăruia faţă de Dumnezeu depinde de atitudinea sa faţă de tatăl său în carne şi oase. variind şi transformându-se potrivit acestei atitudini. Simultan. în esenţă. Bucureşti. Oedip se orbeşte. biolog la modă şi admirat de părintele psihanalizei încă din vremea studenţiei. p. despot puternic. care în cele din urmă îl înlătură pentru a-i lua locul. Riva- litatea fraternă este explicată de Freud şi Jung prin „complexul Cain”. Freud explică acest complex ca fiind un ataşament erotic al copilului faţă de părintele de sex opus. 154. este admirat şi urât de fiii săi. Orice religie este deci proiectarea sentimentelor fiului faţă de tată. fiul regelui din Teba. dar care îl ucid (prin păcat). În „Totem şi tabu”. este un tată slăvit. Editura Ştiinţifică. Dumnezeu. după care regretă şi încearcă să se răscumpere. în concepţia psihanalitică. 39 Universitatea SPIRU HARET . Dumnezeu este tatăl idealizat de fii (oameni). pe care fiii (oamenii) îl înlătură. „Doar cercetarea psihanalitică a individului uman – scrie Freud – ne demonstrează cu o deosebită forţă că divinitatea s-a creat pentru fiecare după imaginea tatălui. după care îi ia tronul şi se căsătoreşte cu mama sa. Printr-o întâmplare fericită. în care autorul expune un vast mate- rial asupra societăţilor primitive. copilul manifestă gelozie şi dragoste pentru părintele de acelaşi sex. „Complexul Oedip” oferă o explicaţie la care Freud apelează deseori. şi că Dumnezeu nu este. plăs- muieşte zei. Freud explică obice- iurile şi religia acestora ca expresie a ororii faţă de incest şi interdic- ţiile impuse în calea relaţiilor sexuale dintre părinţi şi copii. după care făptuitorii trăind profund sentimentul vinovă- ţiei. 1991. plin de durere pe meleagurile vechii Elade. Opere I. îl venerează. Fiind o rezolvare simbo- _____________________ 45 Sigmund Freud. Freud preia o idee a lui Darwin. rugăciuni). Darwin prezenta situaţia din comunităţile de animale unde „tatăl” stăpân. Freud defineşte reli- gia ca fiind „nevroza obsesională universală a omenirii”. purificări. nimic altceva decât un tată ridicat la un nivel mai înalt”45. Oedip. Aflând de incest şi de uciderea părintelui. săvârşesc acte de izbăvire (se căiesc.G. săvârşeşte ritualuri de izbăvire. îşi ucide fără să ştie tatăl. Frazer. În religiile actuale. îndepărtarea tatălui şi apoi ispăşirea crimei. Freud o cunoaşte şi găseşte în ea justificarea manifestării „complexului Oedip” în instituţiile şi credinţele religioase ale populaţiilor primitive din insulele Oceanului Pacific. se împărtăşesc din puterea şi sfinţenia lui. pribegind apoi.

în primul rând de Bisericile creştine. iluzorie..lică. Ulterior. p. În 1927. 287. Carl Gustav Jung (1875-1961) a dezvoltat psihanaliza în alt sens. p. l-am cunoscut _____________________ 46 Michel Meslin. După părăsirea Egiptului. el explică psihanalitic religia poporului evreu. 40 Universitatea SPIRU HARET . 132. adaugă Freud: „Păcatul originar şi mântuirea prin moartea sacrificială au devenit baza noii religii întemeiată de Pavel”46. pe măsura transformării psihanalizei într-o metodă de cunoaştere şi tratare a bolilor psihice. ci fictivă. religia are pentru om semnificaţia unui „opiu”. Bronislaw Malinowski ajunge la concluzia că în cazul societăţilor din insulele Trobriand nu este aplicabil „complexul Oedip”. Continuatorii lui Freud au folosit modelele de analiză psihana- litică a religiei. Şi. în 1907. raţional. El face din evrei poporul ales. putea să pară greu de acceptat ca iubirea omului credincios pentru Dumnezeul lui să depindă în vreun fel de dorinţa şi de sexualitatea sa”47. Freud afirmă curajos că Moise. renunţând la concluzii filosofice. Biserica şi-a moderat acuzaţiile împotriva lui Freud. nerealiste. a fost atacată violent. credeam în Dumnezeu şi mergeam duminica la biserică. Frankl. Freud ajungea la concluzia că religia este o iluzie reală. evreii se revoltă însă împotriva lui Moise şi îl ucid. dar nu poate fi explicată prin libido. părintele eliberator al poporului evreu. Apoi întreaga istorie a religiei poporului evreu este autoacu- zarea şi sentimentul vinovăţiei pentru uciderea zeului tată. arăta că religia este o spiritualitate reprimată. consacrându-l lui Aton prin circumcizie. în tradiţia matriarhală autoritatea asupra copiilor revenind „unchiului” matern. Explicaţia este similară şi în cazul creştinismului. Saul din Tars gândea (după opinia lui Freud): „Pentru că l-am ucis pe Dumnezeu tatăl suntem noi atât de nefericiţi”. De fapt. etnologul freudian Geza Roheim argumentează prin întreaga sa operă universa- litatea complexului Oedip. întreprinsă de Freud. credincios zeului monoteist Aton. nu este o vindecare reală.cit. Jung povesteşte: tatăl meu era pastor reformat la ţară. cuprinzând şi un conţinut inconştient. studiind alte comunităţi religioase. 47 Ibidem. În spiritual. Analiza psihologiei credinciosului. generaliza- toare. În schimb. „Unii teologi considerau chiar psihanaliza drept un păcat mortal. religia este reprimată prin intelectual. unul dintre discipolii lui Freud. op. era un egiptean. În „Moise şi monoteismul” (1938). Spiritualul nu se identifică cu raţionalul.

Meslin – s-a străduit să-i înveţe pe contemporanii săi că o mai bună cunoaştere a lor înşişi putea fi un factor de dezvoltare şi de fericire”48. Trebuie să distingem. substratul oricărui psihism individual. ci adversari periculoşi care pot. (antologie) I. el era indiferent faţă de condiţiile istorice ale omului. Inconştientul personal constă din acele conţinuturi care au devenit inconştiente fie pentru că şi-au pierdut intensitatea şi au căzut în uitare. în concepţia sa doar din copilărie. conţinutul incon- _____________________ 48 Ibidem. trebuie să-şi asigure nu numai acordul cu lumea. În felul acesta. ci aparţine speciei omeneşti.pe Freud la Viena. n-au ajuns niciodată în conştient. 1994. imaginile nevroticului nu provin. cu fizicieni celebri. psihanaliza. având o prea slabă intensitate. Dar pentru integrare. dar inconştientul.139. este. în caz de eşec. adică integrarea sa în lume. eu studiam pe Kant. ci dintr-un plan de gân- dire mai vechi şi uitat. În timpul ce conţinutul inconştientului personal este format în principal din complexele afective ale individului. 50 Carol Gustav Jung. Bucureşti. Jung era prieten cu Rudolf Otto. 68. 2. Aceste conjuncturi ale vieţii i-au deschis lui Jung orizontul înţelegerii subconştientului ca un depozit de acumulări istorice şi colective. depăşind individualismul. Omul trebuie să-şi descopere spiritul în toate componentele sale. supliment cultural”. provine chiar din lumea animală. visul. trei nive- luri psihice: 1. cu Mircea Eliade. rezidă un conflict patogen în poziţia contrară a inconştientului faţă de conştient. i-a studiat îndelung pe gnostici. individuaţia. În cazul nevrozei. Acesta cuprinde întreaga experienţă colectivă a existenţei umane de-a lungul întregii sale istorii. inconştientul colectiv49. 1993. în „Cotidianul. el nu avea asemenea preocu- pări. Problema fundamentală a oricărui om este. devine o analiză a psihismului. acest medic din Zürich – scria M. constitutiv. ci şi cu sine însuşi. „În întreaga sa viaţă. fie pentru că prin refulare şi-au pierdut conştienţa sau provin din percepţii senzoriale care. „Ceea ce se cheamă «forţele inconştientului» nu sunt «concepte» intelectuale. dintr-o analiză a psihicului. să cauzeze ravagii teribile în economia personalităţii”50. conştientul. dar au rămas în psihic. Şi el s-a preocupat de interpretarea viselor. Religie şi psihologie (Un răspuns lui Martin Buber). 20 dec. Editura Anima. inconştien- tul fiind mult mai vast decât îl presupunea Freud. manevrabile după voinţă. p. p. 41 Universitatea SPIRU HARET . Puterea sufletului. 49 Carol Gustav Jung. se exprima el. Inconştientul colectiv nu mai este doar al individului. după părerea sa. inconştientul personal şi 3.

Omul nu este conştient de existenţa lor. 1997. Jung vede în zei proiecţii ale conţinutului incon- ştientului. 125. 53 Carl Gustav Jung. nr. „anima”. arhitetipul (forma preexistentă) este exprimat în alte moduri: pentru cercetarea mitologică ele sunt „motive ale mitului”. pe când cel colectiv este înnăscut individului. El precizase că. „arhetipul sen- sului”). numite „arhetipuri”. existent anterior realităţilor imperfecte. pentru Jung zeităţile sunt proiecţii ale arhetipurilor care se află în inconştientul colectiv. Jung. Ele erau simbolurile originare care se fenomenologizau de-a lungul timpului în epoci şi civilizaţii diferite. Psihologia credinţei religioase. 3-4 (1989) şi 1-3 (1990). ci popor. în „Despre arhetipurile inconştientului colectiv” (1935). în „Revista de istorie şi teorie literară”. în „Cotidianul. 174. Editura Ştiinţifică şi Tehnică. de la Platon. 1993. supliment cultural”. aşa cum creierul se naşte cu diferenţieri biopsihice şi reprezintă stratificări de experienţă milenară a speciei umane. Ca şi Freud. Jung dezvoltă explicarea fenomenului religios. Zeii sunt simboluri arhetipale _____________________ 51 Gilbert Durand. Înţelepciunea colectivă traversează timpul în forma unui număr redus de probleme (teme) de bază. psihologii le numesc „patternuri” (modele fundamentale ale comportamentului)52. Religia. totalitate. punctul său de plecare nu este credinţa. dar. „arhetipul” era un model ideal. p. după Levy Bruhl ar fi „reprezentările colective ale primitivului”. 20 dec. Uneori. divinul şi demonicul trebuie înţelese prin referirea la psihismul profund reprezentat de arhetipuri. Religiozitatea se află în acest inconştient colectiv. 52 Ion Mânzat. fiind un „medic specialist în neurologie şi psihiatrie”. în studierea comparativă a religiilor. El defineşte religia ca „o atentă luare în considerare a forţelor inconştientului care-şi fac simţită prezenţa şi a căror desconsiderare nu este lipsită de pericol”53. psihoidul şi cetatea. 42 Universitatea SPIRU HARET . Inconştientul personal se formează pe parcursul vieţii acelui om. Jung a preluat conceptul de „arhetip” din filosofia antică. Herbert şi Mauss le consideră categorii ale imaginaţiei.ştientului colectiv cuprinde mari modele spirituale ale umanităţii. În filosofia platonică. chiar umanitate”51. dar ele îi coordonează viaţa. Discutând câteva arhetipuri („umbra”. religiosul. Bucureşti. Pe această bază s-ar putea fundamenta chiar o sociologie nouă: „ceva din sufletele noastre nu este individ. p. ci psihologia omului religios. dacă la Freud sunt proiectări ale subconştientului personal (din copilărie). Despre arhetipurile inconştientului colectiv.

nici chiar şamanul. Dumnezeu este o parte a sufletului nostru. are ca simbol „ochiul Soarelui”. public. deci nici nu sunt născociri. Allah. iar definiţia lui este: orga- nizarea centrului personalităţii. p. definită ca aspecte întunecate ale Sinelui. după câte mi-am putut da seama. Bucureşti. Nimeni nu ştia să explice. 55 Carl Gustav Jung. ci încerc să reflectez asupra modului în care conştiinţa modernă ar putea înţelege anumite lucruri”55. Simbolul sinelui este mandala sau „cercul magic”. Unul dintre cele mai importante arhetipuri este „Sinele”: „… sinele semnifică totalitatea fenomenelor psihice din om”. nu este o invenţie ci un arhetip al inconştientului colectiv54.12. revelaţia lui Dumnezeu nu poate fi altceva decât izbucnirea înspre conştienţă a straturilor abisale ale sufletului. Bucureşti. dar s-a pierdut explicaţia. Jung povesteşte că atunci când se afla în Africa ecuatorială a observat că la răsăritul Soa- relui oamenii ieşeau în faţa colibelor „îşi ţineau mâinile în faţa gurii şi scuipau sau răsuflau în ele”. nu trebuie să uite nici un moment că nu urmăresc expunerea unei credinţe sau elaborarea unor scrieri cu ten- dinţă. se exprimă Jung. Shiva. „Umbra” are ca simbol „monstrul”. Editura Anima. care are ca simbol „masca” şi e definită ca Sinele conformist. Acolo unde întâlnim simbo- luri care trimit la totalitatea psihică. „Pentru aceşti oameni. ca întreg sau unitate. Dumnezeu fiind o întruchipare arhetipală. clipa apariţiei Soarelui. „Citi- torii mei. Alte arhetipuri apropiate Sinelui sunt: „Persoana”. p. Psihanaliza fenomenelor religioase. instincte repri- mate. este «mungu». Dumnezeu este arhetipul totalităţii. 199-209. proiectată pentru a înţelege realitatea eternă. 43 Universitatea SPIRU HARET .care personifică forţele sufleteşti. ceea ce corespunde cu _____________________ 54 Carl Gustav Jung. 1998. dar cercetătorul empiric vede în acest termen „o formă de expri- mare şi cel mult motivul arhetipal care predetermină astfel de expri- mări” şi care poate însemna Jahve. spuneau că străbunicii lor au ştiut. nu va lipsi nici credinţa că prin aceasta este reprezentat Dumnezeu. precum şi a Lunii noi. Puterea sufletului. o figură antropomorfică. Zeus. „Dumnezeu”. e definit ca o realitate psihică. apoi ridicau braţele spre Soare. nici nu au o existenţă metafizică în sine. ce însemna aceasta. El exemplifică prin termenul de „Dumnezeu”. (antologie) II. Pentru Jung reli- gia nu este credinţa într-un Dumnezeu personal. Aropa. artificial. Teologul consideră că acesta desemnează o fiinţă abso- lută.

fiul respinge autoritatea tatălui şi porneşte în lume pentru a-şi cuceri propria personalitate (ca opus tatălui). s-a înfruntat cu împărăţia iubirii. „Hristos este moartea şi învierea. Biserica „mireasa lui Iisus”. 57 Carl Gustav Jung. Creştinismul reprezintă.«mana» sau «mulungu» la melanezieni şi e tradus de misionari prin «Dumnezeu»56. prelucrat treptat în conştiinţă. Modelul: tată. Poporul iudeu aşteaptă un mesia cu o mare forţă politică. viaţa sa unică a devenit simbol sfânt pentru că este prototipul psihologic „al singurei vieţi care are sens”. absolută şi necondiţionată. 78. Hristos n-a urmat această chemare „relevând omenirii vechiul adevăr că acolo unde este stăpână puterea. creştinismul devenind singura religie împăr- tăşită universal de popoarele Imperiului Roman. nici o putere nu rezistă. cu propriile valori ale vieţii. în inter- pretarea lui Jung. Bucureşti. Hristos e numit „mirele”. prin natura sa. ci pe fiecare roman în parte: civis romanus sum. spiritul acestui model este recunoscut pretutindeni. (antologie) IV. Iisus este simbolul Sinelui. a Sfântului Duh să fie depăşită opoziţia. a unei vieţi care năzuieşte spre realizarea individuală. Pentru ca în etapa a treia. singura religie opusă fundamental cultului roman al Cezarului. Religia iubirii este o replică psihologică perfectă la demonia romană a puterii”57. În acest spirit. mângâiaţi. din arhetipul totalităţii. Demonul obiectiv al puterii. p. fiul se întoarce voluntar. Puterea sufletului. atunci când copilul rămâne în familie. a realizării în fiinţă a celor trei etape prin care trece omul („Simbolica spiritismului”). credincioşii sunt fii care se adună la sânul mamei pentru a fi învăţaţi. 1994. înţelegând însă că acestea se află alături de valorile anterioare. e creştin!”. Bucureşti. nu există iubire. dar ca un adult liber.28 44 Universitatea SPIRU HARET . ajutaţi. veşnic reluată în multe arhetipuri. În a doua etapă. 1994. iar acolo unde este stăpână iubirea. dar şi în destinul istoric al puterii romane. Opoziţia aceasta a jucat un rol hotărâtor în evoluţia personalităţii fondatorului creştinismului. Editura Anima. Tatăl este etapa nediferenţiată. Trinitatea este transpunerea metafizică a unei realităţi psihologice. p. Arhetipul creştin a existat cu mii de ani înaintea lui Iisus şi va fi etern. Puterea sufletului. Editura Anima. suferinţa şi _____________________ 56 Carl Gustav Jung. care supusese Roma şi ţinea ca sub o vrajă toate popoarele imperiului. mamă. (antologie) III. copii este o realitate cotidiană. care nu-l privea numai pe împărat. Dogma creştină a trinităţii reprezintă un simbol. supus tatălui. Tertulian se exprima că „sufletul.

cit. Extravertiţii. aproape tot timpul bine dispuse sau măcar priete- noase şi sociabile. Având o origine reală.. prin care pâinea şi vinul devin corpul şi sângele lui Hristos. a personalităţii. în schimb. Extra- vertiţii sunt propovăduitori. Introvertitul. care se înţeleg cu toată lumea. situată la interferenţa ştiinţelor psihologice cu domeniul religio- zităţii. uneori chiar ostile.. op. mistici. 45 Universitatea SPIRU HARET . este împărtăşania cu cele două moduri fundamentale de existenţă ale omului: pâinea ca existenţă fizică pentru majoritatea omenirii şi vinul ca existenţă spirituală. „Tuturor le sunt cunoscute – precizează el – acele firi închise. 1994. 59 Ion Mânzat. În istoria religiilor. Bucureşti. Astăzi. Bisericile au respins mai puţin sever concluziile lui Jung în comparaţie cu psihanaliza lui Freud. ierarhia religioasă. accesibile. dar oricum sunt în relaţii strânse cu ea. care se află în cel mai puternic contrast cu celelalte caractere – deschise. Dar este convins că „psihanaliza nu numai că nu distruge religia. greu accesibile. Jung apreciază că religiosul poate fi înţeles numai pe calea psihologiei. Spre deosebire de alte ramuri ale psihologiei ea studiază cum se manifestă sacrul în viaţa psihică a individului. Jung a deosebit mai multe tipuri psihologice. există astfel de credincioşi: asceţi. sau poate se ceartă cu toată lumea. Exprimarea că psiholo- gia religiei ar studia doar viaţa psihică a credinciosului pare mai puţin _____________________ 58 Carl Gustav. Despre credinţă. ordine călugăreşti. p. p. dintre care discută pe larg tipul introvertit şi extravertit. de a înţelege într-un fel religia”60. ştiinţa poate afirma numai că este un fenomen psihic. isihaşti. Ei sunt personalul activ. arhetipală înseamnă că religia are o existenţă şi o funcţie permanentă. p. 60 Vasile Dem Zamfirescu.cit. Puterea sufletului (antologie) II. 126. 174. o influenţează şi se lasă influenţaţi de ea”59. au un comportament pozitiv faţă de exterior. se raportează tot timpul la acesta.nedreptatea veşnică pe care le îndură omul cu speranţa eternă în viaţa veşnică”58. Editura Anima. Simbolul „transubstanţierii”. op. g. pentru ei religia este un mod de afirmare a propriului „eu”. Pentru introvertiţi religia reprezintă mijlocul de sustragere din lumea înconju- rătoare (refugierea în iluzii şi fantastic). 12. parcă se păzeşte mereu de o eventuală dominaţie. Jung este conştient că explicaţiile psihanalitice pot duce şi la concluzii ateiste. misionari „activişti”. ci este şi singura cale pentru europeanul unei lumi desacralizate. psihologia religiei se constituie ca o disciplină auto- nomă.

24. are o viaţă psihică specifică. Aprecierea că psihologia religiei studiază viaţa psihică a credincioşilor ar presupune anterior o definire exactă a „credinciosului”. uneori această preocupare fiind considerată un _____________________ 61 D. Ea presupune că oamenii se împart în două categorii aprioric bine distincte şi uşor de identificat: credincioşi şi necredincioşi. ci are în vedere întreaga populaţie. care îi fac deopotrivă de apţi să fie mai mult sau mai puţin credincioşi. până la situaţia de a nu fi credincios „deloc”. din perspectiva credinţei. Ea studiază credinţa omului normal. Ugrinovici. Con- diţiile de viaţă. religioşii obişnuiţi sunt consideraţi uneori necredincioşi. dar în forme şi gradualităţi diferite. Bucu- reşti. prin care se particularizează. în Psihologia religiei. caracteristici. psihologia religiei nu se orientează numai spre „elitele” religioase. Limitarea preocupărilor doar la aceştia duce spre constatări eronate.M. chiar şi pe cei necredincioşi. pe cei intens şi activ religioşi. 1976. Reli- giozitatea se manifestă ca posibilitate şi realitate în rândul tuturor oamenilor. Studiind modul în care sacrul se manifestă în psihicul oamenilor. „Sarcina psihologiei religiei – arată o lucrare cu asemenea profil – este cercetarea particularităţilor psihologice ale credincioşilor. Toţi oamenii au anumite predispoziţii. În raport cu cei „intens religioşi”. Din perspectivă psihologică sunt studiaţi nu numai indivizii ci şi grupurile religioase. Asemenea perspective au în vedere. psihologia religiei i-ar studia pe cei credincioşi. p. cultivă sentimentul sacrului pe baza acestor predispoziţii. formează un grup de oameni aparte. educaţia. religiozitatea fiecăruia rodeşte în forme şi profunzimi variate. mai ales când se încearcă generalizarea concluziilor. ceea ce este la fel de greu de precizat ca şi definirea sacrului sau a religiei. 46 Universitatea SPIRU HARET . În realitate. particularităţi care îi deosebesc de cei necredincioşi şi care se manifestă în comportamentul acestora”61. ca manifestare psihologică obişnuită. Obiectul psihologiei religiei şi locul ei în sistemul ştiinţelor.realistă. abia psihologia şi celelalte discipline religiologice vor trebui să identifice populaţia credincioasă şi intensitatea religio- zităţii fiecăruia. Credinţa religioasă nu este însă o „particularitate” pe care o au doar unii oameni. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. O altă afirmaţie nerealistă conţinută într-o asemenea definiţie este aceea că omul credincios este „altceva”. conţine câteva presupoziţii încă neexplicate. dar care reprezintă repere şi criterii pentru religio- zitatea celorlalţi. mediul familial. de obicei.

mecanismele psihologice. În cel mai rău caz. nu din emulaţie mistică. atitudini ş. Această subiectivi-zare poate evolua până la aprecierea că religia ar fi o creaţie a indivi-dului. psihologul studiază componentele afective (emoţii. Aceste componente pot fi studiate independent. Multe practici sunt săvârşite în spiritul tradiţiei comunităţii. evoluează neuniform la diferite vârste şi specific profesional. Credincios este indivi- dul. sentimente. 47 Universitatea SPIRU HARET . W. – Allport a evidenţiat exis- tenţa a două forme de religiozitate. şi cea exteriorizată. 13. motivaţiile. Pe suportul „încredinţării” destinului de către credincios în „mâinile lui Dumnezeu”. poartă un caracter mai curând individual decât bisericesc”. se exprima că religia nu dispare o dată cu trezirea raţiunii. în stările de spirit ale individului. formarea concepţiilor). instituţionalizată. formate în spiritul unei Bise- rici şi confesiuni. fiind neglijată dimensiunea socială. altfel n-am mai fi oameni”62. bazată pe ataşa- mentul etic. reprezentări. scopuri ş. Psihologia religiei studiază premisele.a. Allport (1897-1967) considera („Individul şi religia sa”) că rădăcinile religiei se află în sentimente. informaţional-intelective (stocare de infor- maţii. negat însă nu. pentru că este „un produs natural”. care respinge alte forme religioase. convingeri. Studiind experienţa religioasă – ca o integrare a diferitelor aspecte psihice: sentimente. el poate fi mutilat. Cele mai multe cercetări au în vedere nu toate ci unele sau altele dintre componentele acestei structuri: sentimente. toleranţă.capitol al psihologiei sociale. Gordon W. Psihologia religiei exagerează uneori rolul psihicului credinciosului în explicarea întregu- lui fenomen religios.N. op. de grup. Există mistici analfabeţi. dorinţe. dar acestea vor trebui cultivate. p. cea interiorizată. Manifestările religioase de grup au un rol important pentru comunitate. dar au şi o pondere diferenţiată în ansamblu. uneori pot fi chiar divergente. _____________________ 62 Pr.a. fiind un factor al coeziunii acesteia şi în stimularea intensităţii trăirii mistice a credinciosului. În 1950. trăiri). Părintele Vasile Răducă se exprima că sentimentul religios „este un «dat» al fiinţei umane. se pot suplini reciproc. iubirea aproapelui. Studiu introductiv la Vladimir Lossky. atitudinile şi com- portamentele credinciosului etc. Omul se naşte cu predispoziţii pentru o viaţă reli- gioasă.cit. Clark sublinia: „Cele mai importante forme ale vieţii religioase sunt mai degrabă individuale decât sociale. esenţa religiei este congenitală existenţei umane. structurile sistemului religios la nivelul personalităţii. pervertit. Vasile Răducă. prelucrarea acestora. Ion Găvănescu. sub influenţa lui Hoffding. iar religia este elaborată de credincios.

Dificultatea pentru anchetator provine în primul rând din faptul că mulţi credincioşi nu-şi conştientizează propria religio- zitate şi le este greu să o redea în cuvinte.M. în: Psihologia religiei. metoda graficelor individuale. bigoţii. Un rol important în psihologie. membrii unor comunităţi religioase fanatice. antropologi. metoda patologică64. subiecţii oferind zeci de variante de răspuns. metoda social-genetică. ideile şi informaţia religioasă. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. 7. Cluj. presupun şi confruntări între culturi şi civilizaţii. persoane foarte credincioase. metoda „cazurilor excepţionale”. Psihologia vieţii religioase. mai ales în cazul întrebărilor cu variante riguros delimitate (da-nu). Cercetările în enclavele primitive. Psihologia credinciosului este complexă şi oricare înregistrare prin metode standardizate o redă mai sărac. ale căror rezultate sunt greu previzibile. reţinea ca metode ale acestei discipline: 1. 24 şi urm. ca ştiinţă empirică. foarte frecvent sunt folosite chestionarele. Obiectul psihologiei religiei şi locul ei în sistemul ştiinţelor. Cele mai multe sunt comune psihologiei şi sociologiei. 4. metoda chestionarului. în măsura în care se ţine seama de caracterul specific al eşantionului şi concluziilor. au metodele de culegere a informaţiilor primare63. Un aspect frecvent discutat şi în psihologia religiei se referă la modalităţile de abordare a psihicului religios. Sunt puţine metode specifice psihologiei religiei. 1930. mis- tice. aşa cum au procedat în ultima sută de ani mulţi etnologi. Unele dintre ele au fost preluate din psihologia socială. prin care pot fi adunate informaţii referitoare la: opiniile subiecţilor. metoda circuitului (Zirkelsmethode). 3. comparatişti. 8. Tipografia Cartea Româ- nească. 2. Ugrinovici. 6. 39. Iar abuzul de întrebări deschise atrage mari dificultăţi în prelu- crare. marii mistici. Metoda cazurilor excepţionale a fost şi este folosită. Este însă o metodă dificilă.a. asceţi ş. biografii ale întemeie- torilor de religii. discuţiile dirijate. În multe împrejurări metoda chestionarelor este comple- tată cu interviurile. folosite mai ales în adunarea informaţiilor de la personalul de cult. Au fost studiate ca- zuri de nebunie pe suport religios. 64 Lucian Bologa. 9. din 1930. 1976. „Atât timp cât ştiinţa religiilor se limitează şi vrea să înţeleagă şi să _____________________ 63 D. greu accesibile. O cercetare de psihologia religiei. comportamentul cre- dincioşilor. Bucu- reşti. metoda observaţiilor concomitente. p. cu rezultate interesante. p. metoda descriptiv analitică. 48 Universitatea SPIRU HARET . Metoda social-genetică are ca specific stu- dierea trăirii religioase la omul primitiv. Printre acestea. 5. metoda observaţiei.

Allport insista asupra importanţei unor modalităţi de cunoaştere a personalităţii. din lucrarea „Structura şi dezvoltarea personalităţii” (1937). întrebările deschise din chestionare. jurnale intime. personalităţile a căror viaţă spirituală culminează şi se absoarbe în experienţa religioasă şi care au un rol creator în istoria religiei”65. Oestereich are la bază transpunerea sufletească în trăirea religioasă a altuia şi descrierea acelei stări religioase. apoi subiectul îşi povesteşte impresiile. analiza acestuia. Metoda observaţiei are multe variante. clasificarea cazurilor. apoi este întrebat ce părere are despre cele citite. Din această perspectivă religiozitatea credinciosului obişnuit apare nu numai ca secundară. Heiler –. Editura Didactică şi Pedagogică. p. D. Metoda observaţiei concomitente. Desroche. 66 Gordon W. Testarea personalităţii poate fi adaptată şi pentru studierea comportamentului religios. Ed. p. generalizarea. Metoda descriptiv-analitică dezvoltată de K. ţinând seamă de distincţia _____________________ 65 H. îi mobilizează pe ceilalţi. Religioşii cu „suflet înfierbântat”. Bucureşti. Dar observaţia concomitentă are şi alte variante. 395 şi urm.explice religia primitivilor fără să se sprijine pe comparaţia cu pietatea marilor personalităţi religioase. în sensul că îl ruga pe subiect să-şi descrie (uneori în scris) propriile trăiri religioase. folosită încă din 1914. Spre exemplu. Allport. Flournoy a folosit observaţia în cercetările sale de psihologie a religiei. este aplicată iniţial la un număr mic de subiecţi: subiectul citeşte un pasaj religios. unde subiectul consemnează pe un grafic „stările” religioase prin care trece în decursul unei perioade de timp (exemplu de „stări” cuprinse pe grafic: păcatul. Starbuck a folosit-o mult. Metoda cea mai frecvent folosită este a chestionarului. Structura şi dezvoltarea personalităţii. interpretarea rezultatelor pe baza mediilor. experienţa religioasă. inclusiv a dimensiunii sale religioase66. În capitolele „O trecere în revistă a metodelor”. O completare a acestei metode este cea a „graficelor individuale”. autobiografii. iniţiată de şcoala americană a lui Stanley Hall. reprimare resimţită). dar şi „dirijată”.A. ea va tatona în obscuritate – afirma F. G. şi el consideră că metoda ar cuprinde cinci operaţii: adunarea (prin chestionar) a unui material cât mai bogat. 1981. Printre acestea un rol impor- tant are studierea documentelor personale (scrisori. 110. compoziţii literare) şi a biografiilor care redau importante aspecte legate de autoevaluarea subiecţilor. se citeşte iar textul. 49 Universitatea SPIRU HARET . noi numim mari personalităţi religioase. Sociologies religieuses.

1975. în sociologie omul este explicat în cadrul social. Sociologia religiilor 3.G. pe baza unei evoluţii naturale. Religion (Sociologie de la) în La Grande Encyclo- pédie. „să conceptualizeze ceea ce este incomuni- cabil. 50 Universitatea SPIRU HARET . sociologia studiază modul în care sacrul se manifestă în societate şi în comunităţile de credincioşi. Sociologia îşi are însă centrul de gravi- taţie în altă parte. 10225. p. Aceasta nu înseamnă că ea reprezintă sau realizează o experienţă religioasă. analize documentare. Această interpretare teologică se realizează într-un univers mintal omogen unde inteligenţa şi credinţa devin un limbaj convenabil tuturor celor care gravitează în acest sistem. ea se deosebeşte de ştiinţele teologice. Folosirea metodelor moderne de adunare şi prelucrare a datelor. Mai întâi. limbaj). monografii. Sociologia cercetează experimental fenomenul religios folosind metode şi tehnici specifice (chestionare. etnologia. aduce în atenţie şi alte modalităţi de cercetare şi cunoaştere a vieţii religioase. Cu ele are relaţii de vecinătate. _____________________ 67 Ibidem.). istoria. fie prin modul de formalizare (morfologie. o raţionalizare a iraţionalului sau transraţionalului”68.1. psihologia clinică sau experimentală. sociologia se deosebeşte de celelalte ştiinţe neteologice. funcţionalism. Teolo- gia încearcă să explice. interviuri. 68 Henri Desroche. sensul vieţii e mântuirea etc. Libraire Larousse. în al treilea rând. uneori întrepătrunzându-se. fenomenologia. preocupate şi ele de fenomenul religios. filosofia ş. cum ar fi: antro- pologia.. ea este o abordare prin experienţă. Jung între persoanele introvertite şi extravertite se pot elabora teste care să caracterizeze religiozitatea celor două tipuri67. p. Iar. El o compară cu muzicologia care este o ştiinţă despre muzică. 16. De ele se deosebeşte fie prin modul de cercetare (anchete empirice.a. Dacă în universul teologic omul este creaţia lui Dumnezeu. analiza statistică etc. 425. 3. vol. faţă de inventivitatea cercetătorilor. geo- grafia. În al doilea rând. tipologie. acesta rămâne sărac. Allport considera că oricât de extins ar fi inventarul metodelor. în acest domeniu.făcută de C. Specificul sociologiei religiilor Dacă psihologia religiei studiază modul în care sacrul se mani- festă în viaţa fiecărui individ. Henri Desroche menţiona că abordarea sociologică a religiei se deosebeşte prin trei caracteristici de celelalte modalităţi de cercetare.

Progresul nu este ceva subiectiv ci reprezintă seriile de fapte istorice. Această ştiin- ţă a organismelor sociale s-ar numi „fiziologia socială”. dezvoltării. a integrării şi conflictelor. Iluminismul şi enciclopediştii au scris lucrări utile şi astăzi pentru înţelegerea fenomenului religios. aşa cum există o „fiziologie” a omului. Spiritul pozitivist al secolului trecut. vor trebui descoperite legile naturale după care se călăuzesc şi acestea. relaţii şi principii. care vedea în ştiinţele exacte (matematică. p. 1945-1989. 37. Montesquieu se întreba pentru ce oraşele protestante sunt mai prospere economic decât cele catolice.J. civilă. a muncii în rural sau în industrial. fizică) un „model” explicativ. în „Social Compas”. Weber şi Marx69. existente obiectiv în evoluţia umanităţii70. După Condorcet. The Sociologi of Religion. 1916.). a culturii. 1990. p. 3. teoretice. individuale. întrebare la care Max Weber va răspunde peste două sute de ani. 51 Universitatea SPIRU HARET . studiate mai puţin din celelalte per- spective. Beckford menţiona că în „vârsta de aur” a sociologiei religiei s-au conturat doar trei concepţii omogene şi încă actuale în legătură cu această realitate: cele ale lui Durkheim. La Sociologie. un mod specific de grupare şi organizare a oamenilor. 46. Sesizând caracterul instituţional şi politic al Bisericii J. Rousseau discuta existenţa unei religii populare. Ştiinţa despre societate trebuia să fie o „fizică socială”. Librairie Larousse.dinamică culturală ş. Sociologia religiilor nu se substituie altor ştiinţe. Comte) Din perspectivă socială religia a fost o preocupare ştiinţifică încă din antichitate. dar le comple- tează cercetând alte aspecte. cu legi exacte şi un determinism rigu- ros. Enciclopediştii făceau efortul să argumenteze că lumea e unică. James A. Sociologia religiilor se deosebeşte prin obiec- tul său de sociologia generală dar şi de sociologiile particulare: socio- logia politică. Beckford.2. 6-6. structuri. nr. care cu- prinde aspecte spirituale. a organizării sau a mişcărilor sociale. Fenomenele sociale „progresează”. Sociologia studiază viaţa societăţilor în care vieţuieşte şi reli- gia. prin urmare şi ştiinţa care o studiază ar trebui să aibă aceleaşi legi şi principii. Dacă societăţile umane fac parte din natură. Paris.a. Organismele sociale sunt asemănătoare organismelor însufleţite. a încercat să extin- dă această exactitate şi în ştiinţele sociale. Religia ca primul stadiu spiritual al umanităţii (A. filosofii francezi au încercat să periodizeze _____________________ 69 James A. aprecia Saint-Simon. 70 Emile Durkheim. Fenomenul religios este o dimensiune a vieţii sociale.

începută în 1789. societatea europeană căuta stabilitatea. o structură clară şi un determinism mecanicist. În stadiul iniţial – cel teologic – la începutul dezvoltării speciei umane. iar legile sociale sunt legi naturale. Sociologia va deveni o ştiinţă numai dacă va fi exactă şi va genera o tehnică de acţiune socială. teoreti- cianul filosofiei pozitiviste propunea. omul. „sistematizare”. Dar cu lipsa sa de experienţă şi cu gândirea de atunci nu găsea explicaţii realiste. El făcea efortul de a descoperi cauzele lucrurilor. Stadiul teologic. şi monoteismul. politeismul. Acest stadiu ar avea trei etape: fetişismul. pe care îl contestă. După mai mult de jumătate de secol de instabilitate. principii. Filosofia este tot o explicaţie a realităţii. nu reuşea să-şi explice realist fenomenele şi evenimentele. prin forţe supranaturale. „ordine”. îmbinându-se deseori cu explicaţiile teologice. nu este o religie ci un mod fabulos de explicare a realităţii. Epoca simţea nevoia de „organizare”. Dar ordinea îmbibată cu finalism s-a transformat într-un fixism rigid şi în conservatorism. Până la sfârşitul secolului trecut. Spencer scria că legile sociale nu-s decât forme particulare ale legilor după care evo- luează cosmosul. Al doilea stadiu este cel metafizic sau filosofic. „o filosofie socială”. noţiuni).istoria. 52 Universitatea SPIRU HARET . el o „explică” prin agenţi supranaturali. Este o detaşare. socotindu-l o explicaţie falsă a realităţii. Sociologia ar avea menirea de a dovedi că fenomenele sociale sunt un „regn natural”. Auguste Comte (1789-1857). Aprofundând ideile lui Candorcet şi Saint-Simon. Stadiul explicaţiiilor metafizice a continuat şi în Evul Mediu. au realizat clasificări şi au căutat specificul. legile proprii fiecărei perioade. biologismul şi organi- cismul s-au manifestsat puternic în ştiinţa societăţii. Convingerea lor era că ordinea este condiţia progresului. o abandonare şi chiar o critică a stadiului teologic. organizaţiile sociale sunt similare organismelor bio- logice. dezvoltată şi argumentată şi în România. dar nu prin supranatural. evoluţia socială şi spirituală a omenirii. cu legi. Reprezintă următoarea perioadă a istoriei evoluţiei cunoaşterii şi gândirii omului. Teoria celor trei stadii a avut un larg ecou mai ales în rândul şcolii pozitiviste. Impresionat de măreţia naturii. antropomorfizează lumea înconjurătoare. împotriva „anarhiei sociale”. El numeşte noua ştiinţă a societăţii „sociologie” (1839). Espinas susţine că regnul social este o înflorire a regnului biologic. Auguste Comte a stabilit o lege fundamentală a dezvoltării omenirii: parcurgerea a trei stadii. în concepţia lui Comte. în contact nemijlocit cu mediul natural. ci prin abstracţii (categorii.

Omul contemporan este preocupat de practică. Max Scheler remarca faptul că deşi nu rezistă unei critici ştiinţifice. Deşi Comte nu reuşeşte să pună bazele unei sociologii a reli- giilor. Mai târziu însă Comte sesizează caracterul util al religiei în viaţa socială.a. şi nu „pentru ce?” sau „de ce e?”. se hotărăşte (1849) să înfiinţeze „o religie ştiinţifică” menită să abandoneze formele religioase confesionale. pozitivismul utilitarist apreciază că religia este o „superstiţie” inutilă omului modern. revoluţia săvârşită de ştiinţele pozitive constă în renunţarea de a căuta cauzele.). trebuinţa de a fi studiate împreună. Traian Brăileanu aprecia că înţelegerea sociologiei ca „fizică socială” reprezenta efortul pozitiv de limitare a subiectivismului şi promovarea spiritului de cercetare obiectivă în ştiinţele sociale. Acest impuls a stimulat folosirea metodelor psihosociologice de cercetare a fenomenului religios şi a încurajat apariţia primelor lucrări _____________________ 71 După Henri Desroche. legea celor trei stadii are un rol impor- tant în cunoaştere. Considerând acum religia o stare socială normală. 214. metafizică. Singura bază a cunoaşterii reale este observarea autentică şi concretă a realităţii (a fenomenelor. Comte definea religia ca fiind o atitudine mentală (o stare teologică corespunzătoare unei etape a umanităţii). Astfel. El explică astfel intenţia sa. 4. noi vrem din contra. pozitivă – ci simulta- neitatea a trei tendinţe permanente ale sufletului omenesc. care preocupase stadiile anterioare.a. Ştiinţa pozi- tivă se întreabă: „cum e?”. Gânditorii pozitivişti se preocupă de analiza relaţiilor constante dintre fenomene. să-l dăm la o parte pe Dumnezeu. Din această perspectivă întreaga experienţă de cunoaştere a omenirii (filo- sofie. poli- tică. Cel de-al treilea stadiu este cel pozitivist. când explicarea reali- tăţii se face prin ştiinţă. punând în evidenţă nu succesiunea în timp a unor modalităţi de explicare – teologică. a raporturilor dintre acestea ş. 53 Universitatea SPIRU HARET . care ar avea mai ales un rol educativ. În religie omul îşi proiectează propria existenţă. în concluzie. etică.) trebuie să treacă prin cenzura ştiinţei. Spiritul pozitiv renunţă la cuprinderea absolu- tului. în numele religiei”. inventează false explicaţii asupra faptelor observate. 1839) A. p. În „Cursul de filosofie pozitivă” (vol. Sociologies religieuses. „În timp ce protestanţii şi deiştii au atacat mereu religia în numele lui Dumnezeu. el sesizează unitatea dintre religie şi societate şi. astfel că religia îi apare lui Comte ca o „stare subiectivă şi iraţională”71. afaceri economice şi nu de speculaţii metafizice sau de credinţă şi supranatural. religie ş.

Robert Tucker considera că Marx a neglijat „doar divinitatea transmundană a religiei occidentale tradiţionale şi nu religia în general”72. în modul de gândire. Esenţa acestei revoluţii săvâr- şită în sfera nereligioasă constă în afirmaţia: „omul creează religia. într-o iraţională practică politică. transformându-se dintr-o explicaţie filo- sofică. p. în Marx Engels Lenin Despre religie.de sociologie a religiei. determinată universal. Etude sociologique. IX. 1974. Lenin a apreciat prudent rolul credinţei în viaţa socială. Însă pentru accelerarea „revoluţionarismului ultra-stângist”. în multe ţări. el considera divinul o proiecţie spirituală a omului. J. 54 Universitatea SPIRU HARET . Marxismul despre religie Concepţia marxistă despre fenomenul religios a degenerat siste- matic timp de peste un secol. 3. Stalin şi partidele „unice” au integrat proble- matica religioasă în contextul luptei de clasă. religia fiind considerată un adversar latent. care nu săvârşise revoluţia politică. În dialectica hegeliană divinul reprezenta ideea absolută. care se exteriorizează în natură (şi în om). Dumnezeu este această devenire. Având în vedere condiţiile specifice ale luptei pentru puterea politică din Rusia. care va dispare treptat. Abia după consoli- darea puterii comuniste. un hegelian profund. Ludwig Feuerbach (1804-1872) oferea una dintre aceste explicaţii.M. Guyau a publicat L’Irreligion de l’avenir. unde puteau fi discutate cele mai variate reprezentări ale sacrului. Marx (1818-1883). politice şi administrative. Editura Politică. caută modalitatea de a transforma gândirea speculativă a maestru- lui într-o explicaţie istorică şi utilă societăţii germane de atunci. nu _____________________ 72 După Petru Berar. În această dialectică era însă uitată transcen- denţa divinului. Ateismul marxist-leninist în spiritualitatea con- temporană. această „dispariţie” a fost grăbită prin măsuri ideologice. Engels a discutat religia în contextul social din unele perioade istorice. Neglijarea transcendentului a transferat proble- matica divinului în profan. accentuând – în spirit pozitivist – şi opoziţia dintre ştiinţă şi religie. care după 1886 a apărut în zeci de ediţii. de unde se reîntoarce la sine ca spirit al lumii. dar Kant şi Hegel o iniţiaseră concep- tual. În tinereţe. Bucu- reşti. Construcţia idealistă din filo- sofia hegeliană a fost concretizată de Marx în concepţia sa despre religie ca o formă de înstrăinare şi „opiul poporului”.3. Din perspectivă antropologică. dar pragma- tic.

op. În marxism însă acest rol a fost redus la cel de „opiu al poporului”73 bis. ci revoluţio- narea societăţii care generează suferinţa şi această compensare iluzorie. Bucureşti. ed. Religia devenea astfel o modalitate folosită de cei bogaţi împotriva celor exploataţi. prin revoluţiile burgheze. Cu aceasta. 55 Universitatea SPIRU HARET . religia a contribuit la depăşirea unor situaţii critice. care are un rol compensator. Era neglijată însă esenţa socială a acesteia. Societatea din acel timp era însă „o lume întoarsă pe dos”. A II-a. fantastică. 1960. ca imagine a acelei lumi nu putea fi ceva real. 73 bis Vezi Petru Berar. dorinţele. care în Germania fusese încheiată.. În religie omul îşi „înstrăinează” ideile. p. Religia va dispare o dată cu societatea care are nevoie de această imagine falsă. Treptat el devine tot mai preocupat de omul social. secularizarea acestuia şi transferarea religiei din sfera _____________________ 73 K. ca imagine a „mizeriei reale”. 1. Marx considera că această iluzie nu poate fi înlăturată deoarece este o componentă a unei lumi care are nevoie de iluzii. sentimentele. de liniştire. individul ca realitate în cadrul societăţii şi al statului. Astfel. Esenţială nu era critica religiei. cit. Răsturnarea revoluţionară a lumii „întoarsă pe dos” şi repunerea societăţii în situaţia sa reală. în Germania a fost încheiată critica religiei (desacralizarea teoretică a acesteia). Editura Politică. Religia. în Opere. p. idealurilor. în locul teocentrismului (în centrul preocupărilor referitoare la religie se află divinul). cei care produceau erau săraci. pentru mângâiere şi cultivare a speranţelor. calmare şi mângâiere în cazul unor suferinţe individuale şi crize prin care trec uneori anumite categorii sociale. vol. Prin vocaţia sa. era afirmat antropocentrismul (omul care creează religia devine preocuparea centrală). izvoarele teoretice ale religiei individului. aprecia Marx. Cu mult timp înaintea marxismului filosofii comparaseră religia cu un drog (opiu). ci o dată cu înlăturarea acestei lumi „întoarsă pe dos”. fantastică. Începe să explice religia nu numai ca o înstrăinare individuală a omului ci ca o ima- gine a societăţii. din perspectiva lui Feuerbach. în sensul că „aroma” religioasă adormea spiritul revoluţionar al celor exploataţi.religia îl creează pe om”73. religia şi Biserica fuse- seră desacralizate practic. 413. au fost eliminate din preocupările oficiale. era o reflectare falsă. Marx. cei bogaţi îi exploatau. IX. nu va dispare prin explicarea iraţionalităţii sale. presupune şi instituirea statului în drepturile sale. În tinereţe Marx a explicat materialist. Contribuţii la critica filozofiei hegeliene a dreptului. În alte ţări. pe care nu le poate realiza real şi concret. Religia.

1968. în Marx Engels Lenin. Editura Politică. Ulterior. Marx. „Dezvoltarea politică. statul. „Orice religie – scria el – nu este altceva decât oglindirea fantastică în minţile oamenilor a forţelor exterioare care domină viaţa lor de toate zilele. În marxism. Despre religie. dreptul. mai puţin speculativ. religioasă. 77 K. Acest stat „care nu mai este creştin” îi va trata egal pe toţi cetăţenii. 75 Fr. arta etc. Formele conştiinţei sociale reprezintă reflectări ale societăţii şi în primul rând ale relaţiilor de producţie. Editura Politică. Manuscrise economico-filozofice din 1844. o apropia de o ideologie şi o îndepărta de aspectul mistic şi existenţial. Originea. fără exploataţi şi _____________________ 74 K. Religiile arhaice erau „naturale”. „Religia. Engels. în Opere. ştiinţa. Edi- tura politică. a fost folosit pentru subjugarea spirituală a celor săraci. deşi ei se deosebeau ca preocupări. vol. persecutat în Imperiul Roman. depăşită sau va dispare. 1974. morala. Bucureşti. juridică. Bucureşti. Contribuţii la problema evreiască. Editura Politică. 56 Universitatea SPIRU HARET . artistică etc. era „un mesaj de eliberare”. scria Engels76. în Scrieri din tinereţe. Engels. literară. 20.publică în cea privată. Scrisoare către Starkenburg. familia. nu sunt decât moduri particulare ale producţiei şi sunt subordonate legii ei generale”77. formate pe suportul ignoranţei şi nu al „imposturii” preoţilor. la baza explicării întregii realităţi sociale este procesul de producţie. Pe această bază se înalţă o suprastructură complexă. informaţie şi mod de abordare a problemelor sociale. Conştiinţa are însă un rol „activ”. indiferent de credinţa lor74. Se putea însă ajunge la concluzia că ar putea fi înlocuită. II. fără a neglija însă rolul celor sociali. specifică diferitelor perioade istorice. cu forţele şi relaţiile din cadrul acestuia. se întemeiază pe dezvoltarea economică”. Marx. esenţa şi istoria religiei sunt prezentate de Engels mai descriptiv. Creştinismul primitiv. O lume comunistă autentică. p. vol. oglindire în care forţele pământeşti iau forma forţelor suprapământeşti75. Bucureşti. 576. în Opere alese. p. 476. 1964. 36. Reducerea religiei la „o formă” de conştiinţă. Anti-Dühring. Concepţia lui Engels (1820-1895) era similară cu a lui Marx. 76 Fr. p. când a devenit religie oficială. p. Bucureşti. influenţează viaţa întregii societăţi. p. filosofică. Cauzele sociale se adaugă pe măsura transformării religiei într-o ideologie a claselor exploatatoare. 311. în perspectivă istorică. Discutând originea religiei el evidenţiază şi rolul factorilor cognitivi.

Ţăranii ruşi erau religioşi pentru _____________________ 78 K. Realitatea socială din Rusia era însă diferită de cea din Germania. „fără ca poliţia să-şi bage nasul”. În legătură cu religia. Marx preciza însă că partidul muncitoresc „dimpotrivă. 32. ca şi pe cele trupeşti. p. Marx. În Rusia nu exista însă o asemenea separare pentru că nu se înfăptuise încă o revoluţie burgheză. Marx şi Engels nu se limitau la libertatea de conştiinţă propusă de liberalismul burghez.exploatatori ar fi făcut inutilă această „aromă” spirituală. condus de proletariat. Aceasta înseamnă a tolera „tot felul de libertăţi de conştiinţă reli- gioasă”. după un lung război între politică şi religie a ieşit victorios sistemul politic. În Apus. iar religia a devenit o problemă privată. parti- dul şi statul. în Opere. tinde să elibereze conştiinţa de opiul religiei”78. 19. Anglia sau Franţa. 57 Universitatea SPIRU HARET . Religia în structura sistemului social Lenin (1870-1924) a aprofundat în sens practic destinul religiei în perspectiva unui stat socialist. vol. care com- pensa iluzoriu nefericirea socială. Critica programului de la Gotha. au strategii diferite. care se mulţu- mea cu: fiecare trebuie să aibă posibilitatea de a-şi satisface necesi- tăţile religioase.

religia avea un rol important în viaţa poporului. adică un adversar al religiei. pe terenul luptei de clasă care se desfăşoară în fapt şi care educă masele mai temeinic şi mai bine decât orice”79. atât timp cât statul repre- zenta forţa politică dominantă în societate. pur teoretice. Independenţa religiei faţă de sistemul politic nu se identifică cu poziţia partidului. Când sistemul politic a fost subordonat partidelor socialiste şi comuniste. „Marxismul – scria Lenin – trebuie să fie materialist. În stat cetăţenii să nu fie discriminaţi „în funcţie de credinţele lor religioase”. care au devenit „forţa conducătoare”. Lenin distinge.că trăiau încă în rânduielile medievale. p. adică să pună problema luptei împotriva religiei nu în mod abstract. ci în mod concret. Dar marxismul nu este un materialism care s-a oprit la a-b-c”80. „Noi cerem ca religia să fie o chestiune particulară faţă de stat. Membrii partidului vor fi formaţi şi vor deveni materialişti marxişti. Un preot care „îşi îndeplineşte conştiincios munca de partid… poate fi primit în rândurile social-democraţiei”. mereu aceeaşi. nu pe terenul unei propagande abstracte. Acest lucru constituie a-b-c-ul întregului materialism deci şi al marxismului. statul să nu acorde subvenţii Bisericii şi pe motive religioase. Lenin precizează însă că statul şi partidul au o poziţie diferită în legătură cu religia. statul se va separa de aceasta.I. „Noi trebuie să luptăm împotriva religiei. Despre religie. chiar în spiritul „clasicilor marxismului” a fost organi- zată activitatea de ateizare nu numai a statului ci şi a societăţii. Să fie suprimată menţionarea religiei în actele oficiale. însă un mate- rialist dialectician. Credincioşii să fie atraşi în lupta revoluţionară. 58 Universitatea SPIRU HARET . când nu fusese înfăptuită încă o revoluţie burgheză. În Rusia religia avea un caracter feudal. reprezenta o instituţie şi numai când va fi depăşit feudalismul. dar în nici un caz nu putem considera religia drept o chestiune particulară faţă de propriul nostru partid”. Aceste precizări rămâneau teoretice. p. nu confundă religia cu religiozitatea. Muncitorii şi ţăranii credincioşi trebuie atraşi şi nu îndepărtaţi de partid. dar ca activitate privată. religia nu este o chestiune particulară… nu poate şi nu trebuie să aibă o atitudine indiferentă faţă de inconştienţa. 80 Idem. iar acesta era un sprijinitor al Bisericii. _____________________ 79 V. ignoranţa sau obscurantis- mul care se manifestă sub forma credinţelor religioase”. 482. 484. „Pentru partidul proletariatului socialist. Lenin. În situaţia Rusiei de la începutul secolului al XX-lea. în Marx Engels Lenin. Cu privire la atitudinea partidului muncitoresc faţă de religie. În statul burghez religia continuă să existe. Aceasta nu înseamnă inconsecvenţă faţă de marxism.

4. ca în concepţia lui Kant. La început religia reprezintă şi o filosofie (ca mod de gândire) şi ştiinţă (ca mod de explicare şi cunoaş- tere). Preocupările lui Durkheim în legătură cu religia erau simultane cu cele referitoare la morală. Durkheim) Emile Durkheim (1853-1917) a continuat şi dezvoltat concepţia lui Comte în legătură cu religia. Puterea morală (respect. ca şi în chimie. dar nu a unei morale raţionale şi abstracte. constrângere) există în societate. Durkheim era adeptul unei stabilităţi morale. iar opera sa a însemnat o adevărată revoluţie pentru mai toate ştiinţele sociale şi spirituale”81. Viaţa spirituală a omului îşi are originea în societate. Divinitatea şi religia au un rol similar. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Unii consi- derau că este necesară o schimbare a concepţiei despre morală ca prac- tică. Clanul şi totemul (E. interesat de acest aspect practic al vieţii sociale. Şi societatea este o realitate sui generis. Durkheim a evidenţiat limitele concepţiei lui Comte în domeniul sociologiei. Dar. Franco Ferroratti şi Roberto Cipriani îl consideră pe Durkheim un moralist. „Şcoala sa numără câţiva dintre cei mai însemnaţi sociologi ai Franţei moderne. Este considerat unul dintre întemeietorii sociologiei ca ştiinţă modernă şi „reprezen- tantul cel mai prestigios al sociologismului”. o calitate pe care părţile separate nu o au. dintre idealism şi materialism. ini- ţiată şi stimulată de filosofia germană nu era încheiată. care preocupa pe mulţi la începutul secolului al XX-lea. impunându-se membrilor ca ceva divin. reuşind să elaboreze o explicaţie sociologică originală asupra fenomenului religios. 132. 59 Universitatea SPIRU HARET . ci a moralei concrete. Categoriile filosofice şi logica s-au desprins din gândirea religioasă. Societatea se compune din indivizi. 1982. are viaţă. Sociologie. cu propriile caracte- _____________________ 81 Traian Herseni. p. El delimitează realitatea individuală de cea socială. Tot acolo erau adunate treptat şi începuturile ştiinţelor. dar este de acord cu ideea că religia reprezintă un prim stadiu în dezvoltarea spiritualităţii umane. Organismul nu este suma părţilor componente. Socialul şi divinul se suprapun. din această simbioză iniţială. filosofia şi ştiinţele ivindu-se ulterior. Bucureşti. Polemica şi în legătură cu religia. Prin religie societatea se sacralizează pe ea însăşi. Morala şi religia comunităţii se impun individului şi conso- lidează coeziunea socială. 3. ca realitate socială. elementele intrate în com- binaţie dau cu totul altceva decât suma aritmetică a acestora.

nu numai în spaţiu ci şi de-a lungul istoriei. ca într-un mozaic. Formele elementare ale vieţii religioase. ele trebuie studiate obiectiv. PUF. 54. pe de alta. Societatea nu reprezintă doar un grup de indivizi care trăiesc pe acelaşi teritoriu. apriorice individului. Ea este „înainte de toate. se află idealul moral care este principala sa raţiune de a fi”82. Omul religios nu mai simte doar înfrângerea. 1941. diferitele caracteristici sunt îmbinate şi abstractizate în definiţia unei categorii (noţiuni). Sociologie et philosophie. p. Cealaltă orientare. Religia nu s-a născut din contactul individual al individului cu natura. credem noi. care permite. un ansamblu de idei. categoriile cunoaşterii se formează pe bază empirică. în urma observaţiilor şi analizei realităţii concrete. Durkheim se desprinde de explicaţiile care considerau religia o manifestare emotivă (teamă. de sentimente de tot felul. sunt date simple cu care fiecare este înzestrat nativ. sunt experienţa acumulată şi concentrată a întregii umanităţi. Durkheim considera că în felul acesta rezolvă şi o veche dispută. Existenţa lor este apriorică omu- lui. care se realizează prin indivizi. prosternare) a omului în faţa realităţii naturale şi sociale. şi în primul rând printre aceste idei.ristici. ca un fapt colectiv. aprecia că noţiunile. Durkheim concluziona că şi explicaţiile raţionaliste (apriorismul) şi cele experi- mentaliste sunt unilaterale şi nu reuşesc să explice decât superficial specificul cunoaşterii umane. „Dar dacă se admite originea socială a categoriilor. Unii apreciau că noţiunile. care are o viaţă proprie. ele există anterior şi condiţionează cunoaşterea. ca realităţi independente. 83 Emile Durkheim. Paris. de credinţe. 1995. Ansamblul credinţelor şi sentimentelor comune dintr-o societate formează „con- ştiinţa colectivă” a acesteia. 60 Universitatea SPIRU HARET . nu derivă din experienţă. Faptele sociale nu sunt o simplă dezvoltare a faptelor psihice. Reprezentările colective sunt rezultatul cooperării. Ea nu este deter- minată de individ ci de societate (structura socială. nu sunt apriorice societăţii ci sunt rezultatul experienţei de cu- noaştere colectivă şi istorică a societăţii. Reprezentările sociale au alt statut şi alt conţinut decât reprezentările individuale. pe care societatea o transmite şi o impune indivizilor. ci numai în societate. Polirom. după care. admiraţie. Prin concepţia sa. să scăpăm din aceste dificultăţi contrarii”83. membrilor. activă încă în timpul său. în legătură cu originea categoriilor cunoaş- terii. afirmă Durkheim.). ci şi o _____________________ 82 Emile Durkheim. o nouă atitudine devine posibilă. pe de o parte. 79. p. Iaşi. categoriile. diviziunea muncii etc. Categoriile cunoaşterii sunt.

Durkheim şi sociologia religioasă. comun este supranatu- ralul: lumea misterului. confucianism). a necunoscutului şi a neînţelesului. în toate religiile. gândirii. Care ar fi specificul. E. l’art et la religion d’après Guyau. Această suprapersonalitate creează şi păstrează valorile comunităţii. Omul consideră că viaţa sa. p. Prin celelalte însă omul reprezintă o parte a întregului social. Religia ar fi deci un fel de speculaţie asupra a tot ce scapă ştiinţei. Unele îl leagă pe om de concetăţeni (stimă. Altele reprezintă ataşamentul omului faţă de societate în ansamblul ei. E.emulaţie spre divin. Apariţia lucrării sale fundamentale referitoare la religie – „For- mele elementare ale vieţii religioase. ar încerca să explice. Primele sunt înlăuntrul socie- tăţii şi individul. până la zeii religiilor la care se închină85. este supus acestuia84. Felix Alcan. de spirite. Sistemul totemic în Australia” –. p. Paris. Durkheim aderă însă la opinia. 135. respect. prin ele. Tipografia seminarului monahal Cernica. naturalul. _____________________ 84 Alfred Fouille. că specific religiei este împărţirea existenţei în două domenii fundamental deosebite – sacrul şi profanul – sacrul fiind domeniul religiosului. În religie membrii unei comunităţi sintetizează o experienţă „suprapersonală”. 85 George Tâţu. să facă înţeles ceea ce depăşeşte inteligenţa. dar şi ele se referă la divinităţi. Durkheim constată că religia cuprinde forme de manifestare foarte variate. afecţiune). ed. existenţa este determinată de forţe divine. după un sfert de veac de preocupări în acest domeniu. Simbolurile sunt „reprezen- tări colective”. destul de răspândită în timpul său. care nu mai poate fi generată doar de suportul sufletesc al individului. Durkheim remarcă existenţa a două feluri de senti- mente pe care omul le are în cadrul societăţii. La morale. Şi ceremonia religioasă este o exaltare colectivă. ci îşi are rădăcinile în societate. reprezintă o nouă etapă în cristalizarea concepţiei sale. este „emble- ma” comunităţii. Religia oferă simboluri fundamentale care contribuie la păstrarea şi reproducerea valorilor şi instituţiilor comunităţii. 1935. divinitatea. Bucureşti. IV. În alte concepţii. 61 Universitatea SPIRU HARET . aspectele comune ale acestor ma- nifestări? Unii consideră că. Durkheim şi totemismul ca religie primară. afirmă puterea comunităţii şi îl antre- nează pe individ dincolo de limitele sale. esenţial în religie ar fi divinul. de Dumnezeu. rămâne independent în cadrul comunităţii. 3. folosite de membrii ei. de la noţiunile generale. mai puţin rigidă şi mai realistă. 1901. Există şi religii care au mai puţin concre- tizată ideea de divin (religiile „ateiste”: budism.

Prades. vom descoperi ce este comun tuturor religiilor. Durkheim preciza că îşi propune să studieze cea mai primitivă şi mai simplă religie cunoscută. care ne va ajuta să înţelegem creştinismul şi celelalte religii moderne. Grupul totemic este clanul. Durkheim consideră că religia este cel mai vechi sistem de reprezentări ale omului. Clanul e cea mai simplă formă de organizare socială. 69 (janvier-mars). antropologi). din care mai târziu s-au născut filosofia şi ştiinţa. în Australia sunt menţionate sute de totemuri. La baza totemismului este credinţa în totem. în „Archives de sciences sociales des religions”.). nr. Durkheim aprecia că în religie sunt câteva elemente eterne care supravieţuiesc tuturor formelor particulare în care este învelită succesiv gândirea religioasă. Morale. 87 Robert N. se apără. Fenomenul religios a devenit pentru el „un element fundamental care constituie nucleul esenţial şi indispensabil al vieţii sociale”86. Ca şi Comte. animale etc. Unii comentatori observă că Durkheim a manifestat un interes deosebit în ansamblul preocupărilor sale sociologice pentru „sociolo- gia religioasă”. Bellah se întreabă însă: de ce Durkheim nu a analizat una dintre religiile contemporane care-i erau foarte cunoscute şi a recurs la totemismul aborigenilor australieni ca subiect pentru cartea sa de bază?87 În introducerea la „Formele elementare…”. nr. Totemismul este prima formă de obiectivizare a credinţei reli- gioase. Cei desemnaţi prin acelaşi nume totemic formează o mare familie (respectă totemul. 1980. a sacrului. p. 22. p. Bellah. nu se căsătoresc _____________________ 86 José A. se ajută. Reprezentările religioase sunt reprezentări colective. 88 Emile Durkheim. Chiar dacă totemismul mai fusese prezentat (de istorici. arată Durkheim. p. în „Archives de sciences sociales des religions”. 9-25. în societate şi nu individual. Robert N. care exprimă realităţi colective”88. dar fără totem n-ar fi putut exista. „Concluzia generală a cărţii pe care o veţi citi – precizează Durkheim. din primele pagini – este că religia e un lucru eminamente social. religion et société dans l’oeuvre durkhei- miene. 62 Universitatea SPIRU HARET . în care toţi membrii se consideră uniţi prin acelaşi strămoş (plante. 7. Reprezentările religioase s-au format în colectivitate. sociologic este explicat într-o manieră nouă. 1990. Formele elementare…. 69 (janvier-mars). Sacré et société. Bellah a remarcat importanţa atribuită de Durkheim valorilor morale şi religioase în explicarea realităţii sociale. În această credinţă naivă şi grosolană.

Continuatorii lui Durkheim Prin opera sa. Durkheim a contribuit fundamental la elaborarea şi consolidarea sociologiei religiilor. valorifică sociologic scrierile antro- pologice. religia este socială atât prin originea. Astfel existenţa clanu- lui (a societăţii) se suprapune peste comunitatea totemică. numită Biserică. oamenii adoră proiecţiile lor colective. 11. Prin religie. cele din urmă sunt moduri de acţiuni determinate”90. Divinizarea normelor. Durkheim dezvoltă o concepţie mecanicistă asupra societăţii.). răspunde intereselor colectivităţii. structurilor. ele consistă în reprezentări. cit. 54. Totemismul este o formă religioasă primară. cât şi prin caracterul său. „Fenomenele religioase se organizează cu totul natural.a. norme comune. referitoare la populaţiile primitive care au supravieţuit până astăzi. 63 Universitatea SPIRU HARET . 3. religia şi societatea se identifică. Comunita- tea păstrează (o proiecţie sublimă. Dar concepţia sa nu este lipsită de absolutizări şi limite inerente oricărui început. Religia este sacralizarea vieţii sociale. Totemul devine o transfigurare a comunităţii. op.între ei. p. asupra totemului.. antropologică. Primele sunt stări de opinii. este un sistem solidar de credinţe şi practici relative la lucruri sacre. în două categorii fundamen- tale: credinţe şi rituri. Totemismul este o exprimare „emblematică” a societăţii respective. interzise – credinţe şi practici care unesc în aceeaşi comunitate sufletească. „dumnezeii sunt expresia simbolică a societăţii”. o creaţie) concepţii. Printre aceştia sunt menţionaţi: Macel _____________________ 89 Idem. ş. Durkheim consideră că totemismul reprezintă prima formă de obiectivare a fenomenului religios. 90 George Tâţu. dar prin temeinicia argumentelor şi ipo- tezele sale a influenţat un număr însemnat de specialişti şi discipoli care au studiat comunităţile primitive din perspectivă sociologică. El minimaliza rolul individului în viaţa religioasă şi neglija contribuţia psihologiei religiei la cunoaşterea acestui fenomen. structuralistă. El s-a înfeudat în formele religioase arhaice şi a pierdut interesul pentru evoluţia în timp a manifestării fenomenului religios. Sacrul fiind transfigurarea societăţii. Ca mulţi dintre înaintaşii săi. „Or religia. precizează Durkheim. În schimb. adică lucruri separate de celelalte.5. dar este o veritabilă religie pentru că are la bază o clasificare a întregii existenţe în sacru şi profan. pe toţi credincioşii”89. numeroase şi temeinice.

Şi societatea şi religia sunt înţelese metafizic. În această etapă primitivii gândesc „altfel” decât omul actual. Les Edi- tions de minuit. animale. Aceasta nu este „antilogică”. a sesizat mai clar şi înaintea unchiului său rolul „sacrului” în definirea fenomenului religios. Paris. Paul Fauconnet. George Davy. În primul stadiu. mulţi au remarcat limitele concepţiei lui Durkheim în legătură cu societatea şi religia. Durkheim extindea conclu- ziile asupra întregii religii. Paris. Spre exemplu. Centre d’Etude et de promotion de la lecture. La baza sacrului se află sacrificiul. formate iniţial şi rămase apoi neschimbate. Lucien Lévy-Bruhl (1857-1939) a studiat mai ales mentalitatea omului primitiv. să fie concomitent în mai multe locuri. Gabriel Le Bras91. François Simiand. 1. Religiile au rolul de a exprima (traduce) şi de administrare a sacrului. 64 Universitatea SPIRU HARET . 1970. Mentalitatea primitivă este afectivă. Oeuvre.a.Mauss. dar se călăuzeşte după alte principii. aşa cum procedează Max Weber. aprecia el. p. ar putea fi cercetat mai adecvat de către psihologie şi filosofie. G. 92 Marcel Mauss. mistică. fiind încăr- cat de emotivitate. Lucien Lévy-Bruhl. ş. înglobată în supranatural. Marcel Granet. oameni. nepotul lui Durkheim. e un stadiu „prereligios”. Le Bras menţiona că gândirea lui Durkheim este rigidă şi dogmatică. dintre religie şi stat. ci numai cel ritual (recunoscut social) este făcător de sacru. În asemenea viziune Durkheim nu s-a preocupat de raporturile complexe dintre religie şi celelalte subsisteme sociale. Marcel Mauss (1872-1950). plante) şi i se pare normal ca în ace- laşi timp să fie şi el şi altul. religia şi societatea se identifică. El sesizează două stadii în dezvoltarea acestei mentalităţi. Maurice Halbwachs. Creştinismul. 5. În „Funcţiile sociale ale sacrului” (1906) el arăta că „lucrurile sacre sunt lucruri sociale”92. 1968. A. Mauss. În societăţile arhaice mecanismele fenomenului religios sunt mai clare şi mai evidente. Deşi studiază numai societăţile arhaice. Dintre aceşti continuatori. să aibă moduri paralele de gândire şi evaluare. Louis Gernet. deşi s-a ocupat mult de societăţile primitive – analizează noţiunea de „mana” – este mai preocupat de explicarea religiei societăţilor avansate istoric. oferind explicaţii şi pentru alte forme de manifestare a fenomenului religios. dar au o gândire „prelogică”. Les fonctions sociale du saccre. Nu gândesc „mai rău”. Celestin Bouglé. primitivul nu este religios. dar nu orice sacrificiu. Omul este dominat de cre- _____________________ 91 La Sociologie. primitivul îşi identifică persoana cu restul lumii (lucruri.

163. Între natural şi supranatural. Abia în al doilea stadiu al evoluţiei gândirii se iveşte posibi- litatea apariţiei religiei. religia reprezintă o formă ulterioară de spiritualitate. Acum. a calităţii. medieri. Logica sensibilului este un mod de cunoaştere bine articulat şi există nu numai independent. 65 Universitatea SPIRU HARET . Claude Lévy-Strauss. 1970. Se iveşte astfel religia: forţe suprana- turale. lumea este percepută ca un conglomerat de calităţi pe care el le percepe concret. El realizează astfel un transfer din lumea realului nemijlocit în cel al simbolurilor („umbre” care semni- fică ceva). practici magice. superstiţii. dar şi paralel cu cunoaşterea ştiinţifică. Gândirea sălbatică (în 1962 publică lucrarea Gândirea sălbatică). obiecte de cult. El trăieşte în miraculos. omul începe să înţeleagă faptul că este diferit de ceea ce-l înconjoară. Prin antropologia structurală. a primitivului este o logică a sensibilului. Ea este la fel de riguroasă ca şi cea a abstractului. p. În acest fel omul se integrează în unitatea sa cu natura. între el şi exteriorul său sunt necesare treceri. ritualuri de trecere. Editura Ştiinţifică. Dar pentru aceasta el desprinde calităţile de suportul material şi tratează calităţile ca pe nişte „umbre” fără suport real. Se conturează un „sine” ca existenţă separată. nu este conştient de deosebirea dintre sine şi celelalte. Este o logică universală pentru că nu numai primitivii au acest mod de gândire. credinţe. nu se mai integrează nemij- locit în restul lumii şi în supranatural. Omul realizează primele operaţii cu această invazie de calităţi de provenienţă sensibilă. dar funcţionează altfel.dinţe. se identifică cu acesta. În gândirea sălbatică omul nu se diferenţiază de lume (nu este spectator mundi). este o logică a sensibilului. dar fără să remar- ce deosebirea de aceasta. sistema- tizează lumea după criterii proprii93. după o lungă experienţă de viaţă. Omul primitiv nu are logica gândirii actuale. Lévi-Strauss considera că individul începe prin cunoaş- terea empirică a calităţilor. aprofundează şi face mai convingătoare această ipoteză. pentru că numai pe acestea le simte şi le înţelege. Bucu- reşti. Lévy-Bruhl arată că la început omul nu era religios. Acest sistem de relaţii cu lumea este diferit de cel raţional (abstract). Gândirea sălbatică. Optica pozitivistă a lui Comte şi Durkheim. începe să le coordoneze. care vedeau în religiozitate prima etapă a dezvoltării spiritualităţii. este mai apropiat de inconştient. atribuindu-i naturii propriile lui calităţi. Existenţa sa naturală se separă de miraculos. se identi- _____________________ 93 Claude Lévi-Strauss. a fost răsturnată.

Structurile arhaice se impun oamenilor. Lévi-Strauss descompune miturile în „miteme” (frag- mente minime) pe care le clasifică în paradigme. Aceste structuri care există înaintea gândirii logice. reprezintă un sistem de simboluri păstrat în incon- ştient. Michel Foucauld menţiona că înaintea istoriei şi gândirii oame- nilor există o arheologie mentală. care dau mitului un sens în fiecare epocă. Weber) În concepţia lui Max Weber (1864-1920). potopul universal ş. 3. o logică a simbolurilor. 1968. nu gândesc oamenii prin mituri. elaborate în gândirea sălbatică prin gruparea în diferite structuri a calităţilor sensibile. nu este deose- bire între sacru şi profan. miturile sunt totalităţi. influenţează celelalte activităţi. combinarea simbolurilor.). Conceptul central folosit în opera sa nu este „sacrul” ci „divi- _____________________ 94 Julien Freund. Mitologia este îmbinarea acestui material arhaic trans- mis prin tradiţie.6. Weber preocupându-se de rolul pe care religia îl are în diferite domenii (etică. ci „comportamentul religios ca o activitate aici jos (diesseitig)”94. Misterele se pot combina în structuri nenumărate (ca imaginile din caleidoscop). ci miturile gân- desc prin oameni. există doar cât priveşti în această maşină de vise (caleidoscopul). După Lévi-Strauss. economie etc. prin natura sa neobişnuită. Paris. Miturile ar putea fi înţelese prin descompunerea lor în parti- culele componente. Din această structură arheologică fac parte şi miturile. cea mai mică unitate din structura unui mit) termenul „mitologem”. filosofia reli- gioasă – sau legitimitatea credinţei. nu există religie. aceasta a rămas în gândirea arhaică. Asemenea mitologeme ar fi: eterna întoarcere.a. Karol Kerényi creează (pentru aceste forme mitice elementare. con- vinsă că acestea s-au perpetuat mereu şi reprezintă suportul pentru explicarea globală a omului. Importantă este însă structura mitului. sociologia nu studiază esenţa fenomenului religios – care preocupă teologia. „într-un mit se de poate întâmpla orice”.fică cu aceasta şi fără mediere nu este loc pentru sacru. 66 Universitatea SPIRU HARET . Sociologie de Max Weber. exprimate ca sim- boluri. Rolul social al harismei (M. Presses Universitaires de France. Miturile sunt combinaţiile trăite. politică. p. Antropologia structurală îşi propune să studieze cele mai ele- mentare şi mai universale manifestări ale spiritualităţii umane. Acest comportament. ca ex- presie religioasă purtătoare a informaţiilor despre sacru. Simbolurile din mituri sunt astăzi moarte ca semnificaţie. 153.

Spre exemplu. Papa. Weber generalizează în sociologie termenul de harismă.. Până la protestantism a predominat harisma personală şi tradiţională. bazată pe represiune). vorbim despre o autoritate carismatică”96. relaţiile dintre speranţa mântuirii şi modul de viaţă ş. exemplare şi chiar sacre. la sfârşitul secolului al XIX-lea. 67 Universitatea SPIRU HARET . fie că ea poate şi trebuie să fie procurată artificial pentru un obiect sau o persoană printr-un mijloc oarecare. În societatea modernă birocratică harisma se „rutinizează”.nul”. Dar harisma poate fi transmisă. Subordonaţii i se supun. Harisma funcţiei (birocratică) se stinge o dată cu calitatea de „şef”.a. O personalitate se naşte cu acest har. neraţională. Harisma personală se stinge o dată cu personajul sau când acelui personaj îi dispare această calitate excepţională. Bucureşti. deţine şi el acest har. îi conferă şi unele calităţi pe care nu le avea până atunci. Galaţi. Iisus i-a înzestrat pe apostoli cu anumite haruri. Calvinismul însă a dezvă- _____________________ 95 Max Weber. ieşite din comun. continuatorul lui Petru în Scaunul Apostolic. discută apariţia religiilor. constată că „şeful” are „calităţi” neobservate anterior. de către Rudolf Sohm. atrage şi supune voluntar şi necondiţionat. se transmite pe baza funcţiei sau a statutului legal. pe care îl consideră mai general. Harul există nu numai în domeniul religios ci şi în cel laic. Prin harisma naturală se manifestă o altă formă de dominaţie în societate (alături de dominaţia legală. Editura Porto-Franco. nu poate fi analizată raţional. „… Când autoritatea se întemeiază pe devotamentul faţă de o persoană recunoscută ca fiind purtătoarea unor calităţi neobişnuite. iar harisma tradiţională este transmisă prin hirotonisire preoţilor şi episcopilor. şef. este o sursă originară de legitimitate. p. este preluată de succesor. Editura Teora. deosebirea dintre vrăjitori şi preoţi. fireşte extracotidian”95. utilizabil nu numai pentru creş- tinism sau monoteism ci şi pentru alte forme de religiozitate. „Sociologia religiei”. 1998. alegerea sau numirea unui domnitor.şi numai în acest caz merită ea pe deplin acest nume – fie o facultate ce revine unui obiect sau unei persoane pe care acestea o posedă în chip natural. Termenul fusese preluat din varianta greacă a Bibliei. titlul sub care este publicat cel de al V-lea volum din „Economie şi societate”. ierarhică. care îl foloseşte în dreptul canonic. care se impune. îl respectă. administrativă. Deţinătorul harismei are o putere necontestată. operă rămasă neterminată şi publicată postum. Istoria sociologiei. diplomat. Sociologia religiei. 96 Ilie Bădescu. 10. „Harisma poate fi . şi care nu poate fi câştigată în nici un fel. 449. p. 1994.

Se pot stabili. sunt raportate la societate. conţine superstiţii. Electiv.luit „misterele” Bisericii şi Scripturilor. Intensitatea religioasă a sectelor a fermentat în mediul orăşenesc.a. economia. mituri. dar necondiţionată mate- rial. rutinizând harisma şi interpre- tând lumea raţional. Comportamentul omului în legătură cu divinul cuprinde activi- tăţi extraordinare. iluminare. Ele au la bază dimensiuni care depăşesc posibilita- tea înţelegerii ştiinţifice cuprind intuiţie. când Biserica a devenit o instituţie de stat. emoţie. mistic sau chiar bigot. Păturile mijlocii sunt mai receptive la religiile noi. etc. dar încearcă să se ridice spre comportamentul religios al păturilor superioare. dar nu livrescă. ţăranii s-au revoltat păstrând creştinis- mul „de rit vechi”. magie. erotismul. Specificul ocupaţional. astfel. războiul. deşi nobilii se diferenţiază economic. Conduitele cre- dincioşilor au semnificaţie religioasă. Păturile sociale privilegiate simt mai puţin nevoia mântuirii. Weber a observat o „afinitate electivă” între religiozitate şi diferite categorii sociale. prin ocupaţii. pe care nu o acceptă. „umilinţă” sunt considerate de elitele dominante o lipsă de demnitate. care nu cunoştea „Thora”. ce legătură are credinţa cu morala. Şi pentru acestea religia poate fi importantă. Această trăire extraordinară influenţează activităţile ordinare (obişnuite): cre- dinciosul doreşte mereu să facă voia lui Dumnezeu şi-şi călăuzeşte viaţa şi activitatea după credinţă şi principiile religiei. politica. anumite corespondenţe între purtătorii sociali şi forma de religiozitate. Birocratică. Mântuirea este o trebuinţă (o dorinţă). Ţăranii au un spirit practic. raţionalizează dogmele sub influenţa oraşelor şi a personalului de cult. credinţa ţărănimii e simplă. conformistă. Concepte ca „păcat”. Sociologul încearcă să înţeleagă suportul religios. tradiţii. Toma d’Aquino aprecia că ţăranii sunt creştini de rang inferior. În Rusia. În realitate. Ţăranul practică o religie în legătură cu natura. Mai ales în scrierile despre religiile orientale. arta. ţăranii se orientează spre conservatorism religios. fiind considerat un credincios de mâna a doua. aşa cum ale oamenilor au semnificaţie socială. Orăşenimea este eterogenă. dar în felul acesta ei îşi „legitimează” statutul. Orăşenimea apuseană a promovat ideea că ţăranul este un credincios exemplar. În iudaismul târziu „plugarul” era cel fără Dumnezeu. Ambianţa naturală în care trăiesc este suportul unei religiozităţi bogate. Nobilimea ereditară este omogenă religios.. clima şi zona geografică. Pătura 68 Universitatea SPIRU HARET . religiozitatea lor este fără speculaţii teoretice. mediul cultural ş. orientează preferinţa spre un anumit mod de relaţii cu sacrul. tradiţională.

Fenomenul religios cuprinde activităţi. În islam afinitatea este spre activitatea militară. icoane.conducătoare. cu intensităţi. pe care noi o putem observa şi cerceta empiric. consi- deră activitatea economică o preocupare inferioară. relaţii cu alte manifestări sociale. Iudaismul rabinic al oraşelor este preocu- pat de comerţ. muzică religioasă. consta- tând gradul de religiozitate. Pentru înţelegerea societăţii este necesară şi studierea acestei dimensiuni care le influenţează şi pe celelalte. Dumnezeu. Cu două secole în urmă. Dumnezeu ni se arată prin forme variate. Cercetarea sociologică a religiilor 3. corelându-se în forme variate. Nobilimea hindusă. Editura Ştiinţifică.7. distribuirea acesteia. brahmanii. În Etica protestantă şi spiritul capitalismului. Ca fenomenologie socială. un domeniu. meşteşugari cu profesii variate). trăiri şi forme variate. 1969. aristocraţia chineză a aderat la confucianism. Obiectul studiat de sociologia religiilor Sociologia religiilor studiază modul în care sacrul şi credinţa se manifestă ca fapte sociale. Sacrul se dezvăluie prin credincioşi. dar reprezintă permanent o dimen- siune a societăţii. pe când creştinismul a fost iniţial îmbrăţişat de produ- cătorii ambulanţi (pescari. Kant afirma deosebirea dintre cunoaşterea apriorică şi cea empirică. practici şi ritualuri. Empiric putem constata doar faptele. dezvăluindu-ni-se. Weber a analizat profund rolul pe care înţelegerea modalităţii de mântuire îl poate avea asupra destinul unei epoci istorice. Sociologul va studia religia ca fenomen social şi comu- nităţile religioase. 69 Universitatea SPIRU HARET . Critica raţiunii pure. Cunoştinţele apriorice nu-şi au izvoarele în experienţă. comporta- mente. p. împrejurările în care _____________________ 97 Immanuel Kant.7.1. 46. modul în care numenul îmbracă forme concrete. de anumite colectivităţi – sociologia religiilor cercetează modul în care sacrul se manifestă în societate. care exaltă rolul activităţii politice. etc97. Bucureşti. Ca sociologie de ramură – preocupată de un aspect. Aceste probleme ale raţiunii pure sunt: libertatea. Lucrul în sine (numenul) poate fi cunoscut numai prin „intuiţie intelectuală”. Socio- logul nu-i va studia doar pe credincioşi ci întreaga societate. fenomenele. într-o bogată hierofanie. criterii de referinţă. 3. locuri sfinte. nemurirea. tâmplari. ele „sunt independente absolut de orice experienţă”. starea de religiozitate este difuză.

arăta _____________________ 98 Emilé Durkheim. Bucureşti. o formă a conştiinţei ş. pentru sociologi. Pe acest suport s-a aprofundat opoziţia dintre ştiinţă şi religie. iar menţinerea ei pare inexplicabilă. iar religia are un caracter obiectiv şi o viaţă proprie care urmează o existenţă specifică. religia cuprinde relaţii. Recunoscând caracterul obiectiv al fenomenului religios. tradiţii şi se referă la ele prin tot ce face. religia este inutilă. procese. se impune acestuia. înzestrat ştiinţific şi tehnic. Intelectualismul a considerat religia o consecinţă a ignoranţei. pe altele le modifică. Sociologii au insistat asupra obiectivităţii sociale a acestui fenomen. p. pe unele dintre ele le respectă. moduri de organizare. noul venit o cunoaşte şi se raportează la ea. „Tot aşa – scria Durkheim –. care nu se stinge cu fiecare individ ci este transmisă. ante- rior individului. un organism format din diverse componente. 58. Acestea sunt variate în timp şi spaţiu. credinţă. nu este o sumă a indivizilor ci o realitate nouă. Societatea. formele de conducere şi organizare a Bisericilor şi cultelor. instinctuală. determinată de existenţă. intelectualizat. El cerce- tează empiric şi comunităţile formate din credincioşi: statutul acestora. Editura Ştiinţifică.unii sunt mai credincioşi iar alţii indiferenţi sau chiar atei. viaţa religioasă ni se înfăţişează ca „fapte”. înseamnă că ele existau în afară de el”98. Regulile metodei sociologice. Înzestrarea biologică a omului are predispoziţii religioase. criterii. Psihologia religiei îl studiază pe credincios. specifice comunităţilor de credincioşi. Fenomenul religios are un caracter obiectiv. se manifestă prin indivizi. credinţele şi practicile vieţii sale religioase credinciosul le-a găsit de-a gata la naşterea sa. Sociologia este preocupată de sacrul „trăit”. iar el există şi se manifestă pe baza credinţei sale. dar pe baza experienţei sacre a comunităţii. indiferent de nivelul cultural al individului şi societăţii ilustrează că între ştiinţă şi religie raporturile sunt mai complexe. sau se împotriveşte lor. Şi ca fenomen social dar şi concentrată în comunităţi. Dar persistenţa religiozităţii. norme. există social. Dar. 1974. Omul găseşte în societate aceste modele. relaţiile din cadrul lor. dacă ele existau înaintea lui. 70 Universitatea SPIRU HARET . Se consideră uneori că pentru omul modern. care se stinge pe măsura dezvoltării ştiinţei şi a cunoaşterii. Ansam- blul credinţelor unei societăţi reprezintă după Durkheim o parte a „conştiinţei colective”. Unele interpretări reduc religia la o manifestare pur spirituală sau la o formă a conştiinţei. socio- logia nu-l reduce la o manifestare biologică.a. Ca fenomen social.

Individul le găseşte în comunitatea unde se află şi se raportează la ele. făurită de-a lungul istoriei şi evoluţiei speciei umane. Scheme de teologie fundamentală. Introducere în sociologie. „instru- mente” ştiinţifice specifice. Faptul religios constă în simţământul de dependenţă al omului faţă de puterea divină. teorii. printre care şi religia. cum ar fi: dreptul. concrete. Bucureşti. bisericile. El se deosebeşte prin conţinut de celelalte fapte sociale. Isidor Mărtincă. „Prima rădăcină a oricărei religii este nostal- gia omului după Dumnezeu şi lucrurile divine”100. Religia ar fi după Dilthey unul dintre sistemele spiritului obiectiv. vizibile. Faptul religios îşi are specificul său. care îl stăpâneşte. 71 Universitatea SPIRU HARET . 434. încălcarea lor atrage o reacţie din partea colectivităţii. exercită o oarecare constrângere asupra lui99. care constă în respectarea normelor impuse de propria conştiinţă. Chiar dacă religia este considerată o proiecţie umană. a altora mai greu observabilă. naţiunile. Ele s-ar preciza. p. o rugăciune sau un rit nu sunt mai puţin «obiective» decât o lege sau un produs indus- trial”. Religia ca existenţă obiectivă nu e doar socială. îl călăuzeşte. arta. Cer- cetătorul le înregistrează şi le studiază folosind mijloace. 1944. de proiectant. ştiinţa. pentru că nu pot fi modificate sau suprimate prin voinţa individuală. ca valori ale comunităţii sunt o realitate obiectivă. ca „un lucru”. Se deosebeşte de faptul moral. Dilthey arată că există sisteme obiective de cultură. temelia pe care se clădeşte cunoaşterea fenomenelor sociale. Uneori fenomenul social este discutat sinonim cu faptul social. omul îşi depăşeşte natura biologică prin construirea unor lumi obiective. _____________________ 99 Eugeniu Sperantia. Aşa cum omul construieşte obiecte materiale. Peter Berger aprecia că şi proiectul are un statut independent faţă de om. Faptele religioase sunt observabile. Faptul social este considerat de Durkheim un dat ontologic. „Faptul” este existenţa fenomenului la nivelul experienţei înregistrată sociologic.Luckmann. explicaţii. el făureşte şi sisteme spirituale. Ideile şi practicile religioase. prin două caracteristici: a) sunt exterioare individului şi b) se impun individului. îl transcende. Pe baza lor elaborează concluzii. 100 Pr. după cum sunt şi moduri obiective de organizare socială: statele. 20. Casa Şcoa- lelor. „O doctrină religioasă. provenite prin tradiţie şi de obiceiuri. ci şi antropologică. Obiectivitatea unora dintre aceste manifestări este mai evidentă. Tomul I. p. Faptele sociale nu au natură organică (biologică) şi nici individuală (psiho- logică). le adoptă sau le refuză. după Durkheim.

a obiectivităţii acestuia. Cercetarea sociologică studiază experienţa sacrului. Fenomenul religios este o componentă integrată în sistemul social. tendinţa de a vinde la preţul cel mai ridicat este reglată de concurenţă. Cei care participă conştient. Obiectualizarea fenome- nului presupune conceperea acestuia ca o realitate dată. Afirmarea caracterului obiectiv al religiei are printre consecinţe şi posibilitatea studierii ca obiect a acesteia. avem în vedere. care se află în afara subiectului (cercetătorului. El cuprinde niveluri diferite şi forme variate de exteriorizare a experienţei sacrului: manifestări teoretice. Toată această „viabilizare” în planul social a religiei este preocuparea sociologiei religiilor. Această problemă este rezolvată de credincios anterior cercetării ştiinţifice. Studierea sociologică a fenomenului religios nu presupune cercetarea existenţei lui Dumnezeu. Spre exemplu. Participarea con- ştientă este mult mai semnificativă pentru influenţarea proceselor sociale. şi aceştia sunt în primul rând preoţii. pentru că acesta nu are nuanţe peiorative. _____________________ 101 Henri Desroche. 16. cultuale şi organizatorice…”101. vol. Desroche precizează că preferă termenul de „viabilizare” (vizualizare) şi nu de „administrare” a sacrului. Ideile religioase. Cercetând fenomenul religios. personalul de cult. le influenţează mai puternic. Toate aceste fapte obiective care au în vedere sacrul. p. Şi la realizarea faptelor religioase oamenii participă mai mult sau mai puţin conştient. Ce definiţie ar putea da sociologul fenomenului religios?. 72 Universitatea SPIRU HARET . practici religioase. „Ar putea afirma că religia este o viabilizare a sacrului. că pentru credincios Dumnezeu există obiectiv. indiferent de opinia şi credinţa noastră. viaţa religioasă. comportamente. existentă (preexistentă). Participarea mai puţin conştientizată este reglată prin concurenţa legilor sociale. analis- tului) şi pe care acesta o poate organiza conceptual ca obiect al cerce- tării sale. acumularea şi perisabilitatea mărfii etc. este ceva real. folosit de alţi sociologi. a măsurii în care credinciosul are sau nu motive să creadă. 10226. posibilităţile cumpă- rătorilor. formează acea componentă a societăţii pe care o numim fenomen religios. adică un ansamblu de proceduri doctrinale. oamenii participă mai mult sau mai puţin conştient. Religion (Sociologie de la) în La grande encyclo- pedie. se întreabă Henri Desroche. moduri de organizare şi grupare a credincioşilor etc. sfinţenia ca manifestare a individului şi a comunităţii sociale. La realizarea faptelor sociale. religiozitatea.

Editura Dacia. 1992. Pe când. a ştiinţei. sunt dezvăluite. Înregistrarea informaţiilor. în ceea ce are el ireductibil şi original”. În acest spirit vor trebui cercetate toate credinţele şi cultele dintr-un areal geografic. Socio- logul este ca un botanist care studiază la fel toate florile. a manifestărilor reale se face fără modificarea lor. 3. Cluj-Napoca. p. să se implice în acesta?. Fenomenul religios va fi urmărit în cercetare după propriile sale norme şi criterii. Hermeneutica lui Mircea Eliade. Cel mai frecvent această înregistrare şi interpretare ulterioară realizează un transfer. trecerea din lumea credinţei în cea raţională. indiferent dacă din alte perspective par neobiective. iar un credin- cios poate face dintr-o floare un obiect sacru. acest transfer închide drumul cunoaşterii şi explicării. 99.convingerile. a interpreta faptele religioase „sub unghiul care le este propriu”103. contestându-le această calitate celorlalte plante102. pentru un artist nu toate florile sunt la fel de frumoase. p. exprimate şi mai ales practicate. explicită. antisociale. Mircea Eliade insista pentru înţelegerea fenomenului „în propriul său plan de referinţă”. McGuire. Înţelegerea fenome- nului religios şi a credinţei presupune pătrunderea în structurile sale originale şi demontarea „logicii” proprii a credinciosului şi a acestui mod de viaţă spirituală. Wach afirmă că toate religiile şi confesiunile trebuie studiate „fără ură şi fără părtinire”. Wordsworth. Religion. sentimentele sunt înregistrate în măsura şi în forma în care devin aspecte ale fenomenului. Obiectivitatea sociologului Şi sociologii preocupaţi de alte domenii se confruntă cu între- barea: poate fi cercetat un fapt sau un fenomen social fără ca cercetă- torul să-i aparţină. 73 Universitatea SPIRU HARET . Belmont. Transpunerea lor în raţional înseamnă contestarea.2. neobişnuite etc. În parte. J. Third Edition. Unele manifestări par. absurde. The Social Context.7. Din punct de vedere sociologic. Publishing Company. o religie nu este superioară alteia şi nu presupune nici aprecieri ca: cei credincioşi sunt superiori celor necredincioşi. imposibilitatea înţelegerii. Poţi studia credinţa dacă _____________________ 102 Meredith B. din perspectivă raţională. „a-l considera în el însuşi. pentru că experienţa sacrului nu este în întregime raţională. 103 Adrian Marino. 1980. stranii. 8. Situarea cercetătorului pe poziţiile unui cult (sau credinţe) atrage evaluări ideologice sau teologice în legătură cu celelalte.

pentru a cunoaşte secta secretă a „Căutătorilor” (care încercau să intre în contact cu extratereştrii) a introdus în comunitate patru observatori care au practicat şi chiar au crezut un timp în ceea ce făceau.nu eşti credincios? Sunt considerate artificiale uneori cercetările realizate „din exterior”. Max Weber preciza că el „este insensibil la muzica religioasă”. 74 Universitatea SPIRU HARET . Henri Desroche menţiona că cercetătorul se află între Scyla şi Charybda. Unii consideră această tentativă o profanare a vieţii mistice. subiecţii se eschivează. Robert Bierstedt aprecia că sociologia nu este o ştiinţă normativă. este greu să fii un cercetător obiectiv al fenomenului religios. se referă la ce există nu la ce ar trebui să existe. Dacă eşti un cre- dincios autentic sau fanatic. Ea presupune cunoaşterea obiectivă şi independentă de dorinţele şi opţiunile cercetătorilor. Leon Festinger (1956). cit. o integrare şi participare la viaţa religioasă. două pericole printre care este nevoit să navigheze. Adeziunea la o trăire religioasă şi integrarea într-o comunitate de credincioşi se apropie de modul de gândire a unui teolog. La rândul lor. Max Weber considera că cei care cerce- tează viaţa socială ar trebui să se dispenseze de valorile morale. p. 117. comunităţile religioase sunt uneori refractare la contactul cu cei care le studiază din alte perspective. Pentru o cunoaştere profundă este necesară o trăire. op. politice. chestionarele sunt restituite albe. existând tentaţia aprecierii din perspectiva propriei credinţe. etice. Religia nu este binevoitoare cercetării ştiin- ţifice. procedând ca un fizician. Desroche. Henri Lévi Bruhl afirma că pentru a cunoaşte misticismul nu e nevoie să fii mistic. Acesta seamănă cu un orb care vorbeşte despre culori”104. Dar tot sociologii au exprimat şi opinia că cel care rămâne în afara fenomenului. Mulţi credincioşi refuză să cola- boreze sau consideră o impietate să-şi dezvăluie intimitatea vieţii reli- gioase faţă de un „străin”. o vulgarizare a comuniunii personale cu Dumnezeu. nu poate să vorbească despre aceasta. nu-l poate înţelege. Din cealaltă perspectivă. În cazul sondajelor de opinie. Situaţia este identică pentru cele mai multe ramuri ale sociologiei. se apreciază că implicarea religioasă şi adeziunea la o confesiune ar afecta obiectivitatea cercetării şi eva- luarea realistă a constatărilor. întrebările rămân adesea fără răspuns. Emile Durkheim sublinia la început că „cine n-a adus în studiul religiei nici un fel de sentiment religios. chiar dacă vorbeşte despre el.. Spre exem- _____________________ 104 După H.

inclusiv empirice. sociologia rurală nu este o preocupare a ţăranilor.S. după Durkheim şi discipolii săi. J. 51 şi urm. Maitre. a fost ţinut de un pastor congregaţionist. care s- au constituit în „Grupul de sociologia religiilor”. Henri Desroche) au devenit sociologi profe- sionişti.R. 75 Universitatea SPIRU HARET .G.N. Desroche. aproximativ 41%. În Statele Unite a fost creat (1921) „Institutul de cercetare so- cială şi religioasă”. Traité de sociologie du protestantisme. Prin anii 1965-1966 cercetarea fenomenului religios era în America. trei volume 1961-1964). L. Lebret. Institutul European. Au fost înfiinţate multe asociaţii „internaţionale” preocupate de sociologia religiilor. Gabriel Le Bras. a iniţiat o amplă anchetă în legătură cu practica religioasă („religia trăită”). iar primul departament de la Universitatea din Chicago a fost înfiinţat de un pastor baptist”106. p. Sociologia religiilor. unii (Serge Bonnet. 117. E. Ulterior se încearcă cen- tralizarea datelor adunate în numeroase ţări şi realizarea unor sinteze în legătură cu această dimensiune a realităţii sociale. care a publicat multe volume (pe baza a peste cincizeci de anchete) în legătură cu viaţa religioasă. Iaşi.plu. aceasta a devenit o disciplină independentă confesional.Isambert. la dezvoltarea empirică a sociologiei au contribuit dominicanii reuniţi în jurul lui L. _____________________ 105 Idem. Léonard. o cercetare „socio-bisericească”. 2001.) din Paris. pastorii americani s-au preocupat de so- ciologie. În Franţa. 106 Jean-Paul Willaime. În Franţa. de la o sociologie făcută de teologi. Sociologia criminalităţii nu este cercetată de criminali. au generat puţine teoretizări până la al doilea război mondial. Protestantismul european s-a preocupat mai ales de fenomenologia grupurilor reli- gioase şi nu a instituţiei bisericeşti (Roger Mehl. fiind socotită uneori neau- tentică. Numeroasele cercetări. Jean-Paul Willaime. „Sociologia era în mod clar înscrisă într-un proiect pastoral şi concepută ca un instru- ment de acţiune”. Histoire générale du protestan- tisme. „Primul curs de sociologie de la Harvard College. Pentru o mai bună evanghelizare. iar în Europa cercetarea universitară reprezenta doar 21%. într-un capitol „(De la sociologia religioasă la sociologia religiilor)” prezintă succint evoluţia modului în care. p. din cadrul Centrului Naţional de Cercetare Ştiinţifică (C. Maurice Montuclard.J. un fel de „sociologie a gardienilor”105. 1965. În jurul lui Le Bras s-a adunat după război o şcoală de discipoli (H. F-A. Dintre aceştia. Poulat). în 1891-1892. un specialist în drept canonic.

terestre. Cerinţa ca omul de ştiinţă să fie religios este considerată uneori „o pretenţie obscurantistă”. trebuia să facă servicii Bisericii.a. În aceste condiţii se impune sinceritate. Astăzi există mulţi sociologi ai religiei care aparţin diferitelor Biserici. El este de acord însă cu opinia dintr-un articol apărut în 1952. p. 76 Universitatea SPIRU HARET . Religie şi psihologie în „Cotidianul-supliment cultural”. convingerea comunităţii religioase că cel „intrus” nu va interveni în activitatea normală a comunităţii şi nu-i va aduce prejudicii ulterioare (divulgarea unor informaţii. mai ales. dincolo de acestea este domeniul metafizicii şi teologiei108. anul III. El este un empirist de la început şi până la sfârşit”. înfiinţată în 1948 de Jacques Leclercq. Sociologii care s-au ataşat exagerat de o credinţă. 74. deşi spera să fie neconfesională.„Conférence internationale de sociologie religieuse (CNRS). loialitatea cooperării şi. 108 Carl Gustav Jung. s-a orientat spre catolicism. pe care le consideră obiectul său de cercetare şi în ambianţa cărora trebuie să trăiască. Încercând să se deconfesiona- lizeze. referin- du-se la propria sa religiozitate. Într-un răspuns dat lui Martin Buber. polemizând contra celorlalte. Cercetarea sociologică este preocupată de studierea tuturor experienţelor religioase.). Şi grupul şi sociologul sunt conştienţi că integrarea este temporară. de multe ori preferă să studieze alte credinţe decât pe cea personală. Alţii fac efortul de a păstra o cale de mijloc în cercetarea diferitelor variante confesionale. şi mistic şi materialist. s-au integrat treptat disciplinelor teologice. p. şi teist şi ateist. 20 decembrie 1993. în Anglia: „Faptele mai întâi şi teoriile după aceea reprezintă punctul cheie al operei lui Jung. _____________________ 107 Idem. Specialistul cercetează faptele concrete. 49 (134). din 47 de ţări). con- cluzii nerealiste. Unii dintre ei promovează deschis o cercetare de pe poziţiile acelei religii. Cercetătorul este conştient că prin neadeziune spirituală îi vor rămâne necunoscute sau ascunse anumite dimensiuni ale religiozităţii. evaluări din perspectiva altor teologii şi ideologii ş. ajungând până la apologia acesteia. Dar profesiunea de sociolog al religiei este exercitată de obicei de persoane care nu sunt nici bigote. Carl Gustav Jung afirma că a fost considerat şi gnostic şi agnostic. din 1989 îşi schimbă denumirea în „Société internationale de sociologie des religions” (care reunea 445 de membri. „Sociologia era considerată «o ştiinţă auxiliară pasto- raţiei»107. Cercetătorul se integrează în grupul religios pentru a consemna manifestarea „fenomenologică” a credinţei. dar nici complet necredincioase sau împotriva credinţei. nr. 1.

capacitatea cercetătorului de a identifica starea de reli- giozitate. 198. mai ales din perspectivă neteologică ar contribui la slăbirea intensităţii vieţii religioase. De obicei. statistici. Specialistul în sociologia religiilor îşi poate avea şi el viaţa sa religioasă. Intervenţia în accelerarea sau blocarea acestora aparţine altor subsisteme ale vieţii sociale. Spre exemplu. 3. Această convingere inte- lectualistă şi-a găsit reprezentarea şi în postulata opoziţie dintre ştiinţă şi religie. atunci când există un interes în acest sens.3. Paris. Dar concluziile ştiinţifice pot fi folosite şi instrumentate deopotrivă şi în sens pozitiv şi în cel negativ. Centre d’Etude et de Promotion de la Lecture. S-a făcut uneori şi observaţia că studierea fenomenului religios. că printr-o diasporă există pericolul unei schisme etc. de a sesiza în complexitatea vieţii sociale faptele şi manifestările religioase. Din secolul XIX sunt folosite tot mai frecvent anchetele sociale şi chestionarele care cuprind şi întrebări referitoare la viaţa religioasă109. interesul pentru fenomenul religios presupune o intuiţie speci- fică a sacrului. descrieri. că practicile contravin ordinii sociale. _____________________ 109 La Sociologie. 77 Universitatea SPIRU HARET . personală. de a se apropia de credincioşi. există de mult timp în arhive şi diverse scrieri. studierea şi constatarea faptului că în unele comunităţi religioase relaţiile dintre credincioşi sunt şubrede. Cercetarea sociologică empirică a religiilor Observaţii empirice în legătură cu viaţa religioasă. – sunt aspecte care pot fi folosite şi pentru consolidarea comunităţilor. preocupările ştiinţifice în legătură cu fenomenul religios nu-l face pe cineva mai credincios sau mai necre- dincios. p. a le câştiga încrederea.7. Scopul principal este acela de relevare a unor realităţi şi pe cât posibil expli- carea lor. Cunoaşterea ştiinţifică a fenomenului religios nu urmăreşte contestarea sau evaluarea dogmelor. 1970. cunoaşterea informează asupra realităţii şi astfel spri- jină evoluţia normală a proceselor sociale. care interesează şi pe sociologi. Apartenenţa la o credinţă şi la o confesiune este o problemă intimă. Preocuparea sociologului este însă ca ideile şi practicile sale religioase să nu afecteze caracterul obiectiv al cercetărilor sale. credinţelor şi practicilor. Precum şi că studierea din perspectivă teologică a unui cult ar avea ca scop sau consecinţă supraevaluarea valorilor şi virtuţilor acelui cult şi diminuarea celorlalte. În general. dar şi pentru destrămarea acestora. Ca în oricare domeniu.

este ştiinţa despre grupurile omeneşti şi despre legile care acţionează în cadrul lor. El atrage atenţia asupra faptului că sondajele de opinie nu pot fi privite doar ca surse de informare statistică. publicată în 17 volume. România (Spiru Haret) ş. un celebru memoriu asupra muncii copiilor din mine.a. Louis Réne Villermé (1782-1863). publicând „Clasele muncitoare europene” (în şase volume). 1935-1971 apărută în 1972 (3 volume. Cercetările lui Le Play conţin date importante în legătură cu societăţile religioase. Ele aduc în atenţie o problemă fundamentală. erau răspândite chestionare şi adunate informaţii sociologice la începutul secolului XX. în care figurează şi întrebări refe- ritoare la religiozitate. Cercetările cu acest profil încep să capete un caracter sistematic în unele ţări. Alexis de Tocqueville (1805-1859) remarca rolul important al religiei în forma- rea şi dezvoltarea democraţiei americane.Printre primele este menţionată ancheta asupra sărăciei proletariatului londonez. printre cele 25 de rubrici avea în atenţie şi religia. prezenta Academiei de ştiinţe morale şi politice. un compendiu al datelor culese între 1935 şi 1938 de „Insti- tutul American de Opinie Publică”. În Franţa. Între cele două războaie mondiale sondajele în legătură cu reli- gia s-au înmulţit. Primii sociologi încercau să clarifice problemele sociale care se iveau în condiţiile procesului accelerat de formare a industriei moderne. începută în 1886 de către Charles Booth (1840-1915) şi soţia sa.O.O. Lucrarea The Gallup Poll. în 1840. În explorarea parohiilor catolice a experi- mentat şi metoda monografică. prezintă pe larg situaţia religiei. în „Nomenclatorul faptelor sociale”. În ianuarie 1937 apare revista „The Public Opinion Quarterly” (P. el consideră Biserica o comunitate permanentă. cu preocupări şi interese proprii.388 p. George Gallup şi Claude Robinson publică în P. unde sunt cuprinse şi rezultatele în legătură cu viaţa religioasă. 78 Universitatea SPIRU HARET .Q. Jacques Sutter a publicat La vie reli- gieuse des Français a travers les sondages d’opinion (1944-1976). abatele Henry de Tourville.Q. Ştiinţa societăţii. 2. Din şcoala lui Le Play. În iunie 1938.) care începe să publice rezultatele sondajelor de opinie. El „a măsurat” sentimentul religios al familiilor muncitoreşti. Frédéric Le Play (1806-1882) a întreprins cercetări de teren. Public Opinion. În Franţa.). În Germania (Max Weber). mărturisindu-şi preocuparea de evaluare a sondajelor nu numai ca „un mijloc de argumentare ci şi ca oglindă a societăţii”. după părerea lui. Clasificând formele de comunitate (de grupare a indivizilor). pe care l-a corelat cu bugetul (veniturile) acestor familii.

Wach aprecia că o sociologie neteologică este independentă. activităţi misionare. J. după al doilea război mondial.a. Roger Mehl în Traité de sociologie du protestantisme. Sociologia religiei este deschisă la toate experienţele religioase. sociologiile paraconfesionale. din perspectivă laică. protestantismul nu are elemente de drept canonic. academii independente politic şi religios. 3.metodologică şi epistemologică. arătând că. condusă numai de epistemologia sa. stabileşte o tipologie sociologică a protestantismului. Partici- parea credinciosului la ceremonii trebuie evaluată diferenţiat pentru _____________________ 110 Jaques Sutter. 6. dar când se adaugă şi un sociolog budist pot apare divergenţe. deontologia sa. Interesul acestui demers este numai cunoaşterea ştiinţifică a realităţii. Deseori se impune precizarea explicită a raporturilor cercetării sociologice cu o anumită religie. 79 Universitatea SPIRU HARET . Acest deziderat este uşor de realizat când nu există interese materiale sau afective. În acelaşi timp. sondajele au impus treptat.. Cercetările empirice. dintre cifre şi cuvinte110. cea a raportului dintre cantitativ şi calitativ. catolice. p. metodologia sa. sociologiile paraideo- logice care studiau şi evaluau religiile din perspectiva unor criterii ideologice şi filosofice (pragmatism. de pe poziţiile diferitelor organizaţii religioase protestante. H. Desroche. La vie religieuse des Français a travers les sondages d’opinion (1944-1976). 1984. Paris. spre deosebire de catolicism. fără utilizarea concluziilor şi rezultatelor cercetării pentru recomandări. Spre exemplu. Gabriel le Bras averti- zează că tipologia religiozităţii propusă de el se referă la catolicism. Desroche menţiona posibilitatea existenţei unei sociologii religioase a religiei şi a unei sociologii nereligioase a religiei. pozitivism. dar poate exista şi o sociologie religioasă a nereligioşilor sau o sociologie a factorilor religioşi din perspective nereligioase111. practicate de universităţile de stat. Sociologies religieuses. p. marxism). 2. în sistemul ştiinţelor. la egală distanţă de toate problemele şi de toate apologeticile. sociologii creştini cola- borează ştiinţific în cercetarea comunităţilor religioase budiste. dintre numeric şi discursiv. sociologia religiilor s-a dezvoltat în trei direcţii: 1. reali- zate de confesiunile respective. Editions du CNRS. H. Tome 1. dacă perspectiva cerce- tării sociologice nu vine dinspre o credinţă (confesiune) ea nu vine nici dinspre o necredinţă. 111 H. islamice ş. Spre exemplu. Desroche arată că. 82. demersul original şi specificul sociologiei religiilor ca disci- plină autonomă de studiere a fenomenului religios. sociologiile independente. evaluări ideologice.

Thomas Luckmann menţiona că cercetările empirice s-au canto- nat în sociografie. sunt mari decalaje în cunoaşterea diferitelor aspecte şi componente ale fenome- nului religios. Studiile publicate consemnează şi anumite insuficienţe existente acum în studierea fenomenului religios. În acest context. în multe cazuri interesându-se cu predi- lecţie de practica religioasă. în „Studi di sociologia”. n-au fost realizate evaluări de ansamblu a cunoştinţelor acumulate. 80 Universitatea SPIRU HARET . Burgalassi. Dar multe dintre noile credinţe se află abia la începutul organizării eclesiastice şi. se remarcă uneori tendinţa de generalizare a concluziilor specifice credinţelor majoritare sau tradiţionale şi asupra altor forme de manifestare a religiozităţii. Preocuparea exagerată pentru înregistrările statistice şi măsurabilitatea unor dimensiuni ale fenomenului religios au unilate- ralizat şi chiar artificializat anumite analize şi concluzii. ele sunt neglijate de sociologia eclesiologică. mişcările mesianice. iar concluziile şi constatările sunt etero- gene. de prezenţa la biserică. dar care nu poate fi omogenizată. şi-a concentrat atenţia asupra caracterului eclesiastic. pe lângă periferializarea interesului pentru „secte”. _____________________ 112 S. adună date mai ales statistice. sunt comparate reducţionist cu forme religioase mature. Europenii se preocupă cu predilecţie de catolicism. Sociologia. Pretutindeni au fost iniţiate cercetări de sociologia religiilor. Există o pluritate a preocupărilor. mai ales cea europeană. osificate. p. ortodoxie şi mai nou de islamism sau de alte religii necreştine. Per una lettura storicamente adequata dell’evoluzione della sociologia religiosa europea. Această bogată activitate de adu- nare a informaţiilor şi de redactare a unor concluzii are însă mai ales un caracter local şi pragmatic. neglijând noile forme religioase. extra ecclesiam nulla salus. iar când sunt avute în vedere. aderând astfel discret la ideea că mântuirea sufletului se poate obţine numai prin biserică. Cercetările empirice nu mai au la bază o concepţie unitară.Bisericile unde prezenţa la biserică este obligatorie. ca urmare. 1988. 3-4. în vederea construirii unor noi sinteze şi teorii explicative a fenomenului religios. 262. magie şi ocultismul modern. de exteriorizare a religiozităţii. fără o teoretizare profundă112. o tematică foarte variată. pe care ele nu le-au atins încă. Sub diverse titulaturi s-au făcut son- daje chiar în fostele ţări comuniste. Multe cerce- tări empirice au în vedere doar religiile majoritare dintr-un anumit spaţiu geografic şi politic. în comparaţie cu cele unde este facultativă şi voluntară.

Recomposition du religieux (manuscris. în diferite societăţi mo- derne. 1993). a mo- ralei. evaluări teologice. nu e posibilă o analiză concretă. religia a avut un rol important prin dimensiunile sale utopice şi eshatologice. „Cauza determinantă a secularizării ar fi. _____________________ 113 Françoise Champion. secularizarea societăţii contemporane este o concluzie frecventă în sociologia religiilor. cercetările de sociologia religiilor atrag atenţia asupra declinului religiilor tradiţionale şi se ocupă pe larg de procesele de secularizare caracteristice societăţilor contemporane. spre exemplu. cel puţin în Occi- dent. cu cercetarea tradiţiilor şi obiceiurilor. „sociologia religiilor se prezintă majorităţii ca sociologia unei morţi anunţate”. Alteori cuprinde preocupări misionare. cercetarea conţinutului şi naturii cărţilor sacre sau a lui Dumnezeu. În evul mediu şi chiar în timpul revoluţiilor şi mişcărilor economico-sociale care au inaugurat societatea modernă. La rândul lor. Ulte- rior însă. contextul mecanismelor de producţie industrială şi modul de viaţă care îşi are originea în acestea”. 81 Universitatea SPIRU HARET . sau a teo- logizării ei. Uneori cercetarea religiozităţii este amestecată cu ele- mente de cultură şi artă. În Franţa. adică consecvenţa calitativă. Neglija- rea acestui aspect îmbracă forma depersonalizării cercetării. Dumnezeu şi lumea transcedentului nu sunt probleme ale cercetării sociologice. secularizarea societăţii coincide practic cu pierderea influen- ţei Bisericii catolice asupra unor categorii de populaţie. În aceste împrejurări. omul societăţii industrializate devine tot mai indiferent faţă de religie. 3.7. în curs de apariţie. Cerce- tările constată o diminuare a rolului instituţiilor religioase în viaţa socială. fiecare dintre aceste două dimensiuni este. Aspecte metodologice ale cercetării religiei Un rol esenţial în studierea fenomenului religios are menţinerea cercetării în sfera religiozităţii. Permanent articulate. De pe această poziţie. După cum precizează Françoise Champion. a unor practici laice etc. a naturii sale. Dumnezeu este un domeniu al căutării. ele sunt „argumentate” ştiinţific. una cu alta. „În definiţiile clasice din sociologia religiilor. mai mult sau mai puţin accentuată şi divers modelată”113.4. instituţiile social- politice moderne nu mai au nevoie de o legitimare religioasă. conceptul de secularizare aduce în atenţie două dimensiuni: pierderea influenţei instituţiilor religioase asupra societăţii şi ştergerea progresivă a ideii unui garant divin a instituţiilor şi valorilor sociale.

localităţi. precum şi a răspân- dirii în spaţiu a credincioşilor. statisticile instituţiilor laice (primării. nu pot fi cuprinse decât pentru eşantioane de subiecţi care aparţin anumitor forme religioase. Şi analiza statistică evidenţiază prezenţa populaţiei credincioase şi a unor culte pe zone. În analizele statistice sunt folosite. În legătură cu acestea sunt identificate elementele care vor trebui analizate: eşantioane. relaţiile laic-religios.. Botezul copiilor nu este un fapt religios pentru Bisericile care practică botezul spre adolescenţă. În vederea cercetării. Socioanalizele statistice ajută la cunoaşterea schim- bărilor în timp a unor aspecte ale vieţii cultului. Pentru că aceleaşi fapte pot fi religioase pentru o religie sau cult şi nereligioase pentru altele. judecătorii. cu diferite grade de credibilitate: datele din recensăminte. relaţiile interconfesionale. bibliografii. a personalului de cult. eforturile ştiinţifice încep cu precizarea cât mai operaţională a specificului său calitativ. Anuarele statistice. în compa- raţie cu celelalte fenomene sociale. sunt stabilite aspectele care vor fi investigate: aspectul eclesiastic. parohii.oferă sugestii în legătură cu sănătatea comuni- tăţilor religioase. semnul crucii nu are semnificaţie religioasă. Geografia religioasă şi socio- grafiile înregistrează răspândirea teritorială a fenomenului. În perspectiva cercetării empirice. Fenomenul religios i se prezintă specialistului ca un domeniu social distinct. instituţii.a. necesitatea construirii unor Bi- serici ş. crucea ş. Urmărirea semnificaţiei religioase se impune pe tot parcursul cercetării. episcopii). atlasele – care prezintă dispersia credincioşilor. Aşa că întrebările în legătură cu botezul. metodele şi tehnicile de cercetare. grafi- cele. Ele oferă date referitoare la amplasarea comunităţilor de credincioşi. frecvenţa serviciilor. reprezentările procentuale. au rol important în cunoaşterea feno- menului religios. care sunt adecvate studierii acestor elemente. . Cunoscând cât mai concret ce anume este urmărit prin cercetare. pentru identificarea realistă a domeniului şi problemei cercetate pot fi folosite şi studiile de geografie religioasă şi statistica religiei. Precizarea continuă pe măsura identificării mai exacte a aspectului sau a problematicii care reprezintă obiectul cercetării. personalităţi etc. Informaţiile statistice au un grad sporit de 82 Universitatea SPIRU HARET . circulaţia informaţiei religioase. Hărţile religioase.a. modelul de grupare administrativă etc. manifestarea religiozităţii în raport cu realităţile geografice şi demografice. protopopiate. coeziunea comu- nităţii ş.a.. În unele religii. ministere) sau religioase (paro- hii. Obiectivele cercetării corelează scopul cu modalităţile de stu- diere.

un segment al domeniului. folosirea unor instrumente de adunare a datelor. 116 Idem. Dar această grupare este relativă. studiul panel116. dar acest aspect nu poate fi absolutizat. 117 Idem.exactitate. Şi _____________________ 114 Lazăr Vlăsceanu. Temele cu un caracter mai general. Chestionarele pentru aceste eşantioane cuprind întrebări mai simple. 83 Universitatea SPIRU HARET . fragmen- tează exagerat realitatea. 274. subordonează conţinutul cercetării faţă de tehnicile de adunare a datelor. operaţionalizarea (conceptele sunt concretizate în variabile. Pentru foarte multe aspecte ale vieţii religioase statistica nu poate oferi informaţii (intensitatea credinţei. manifestarea trăirii religioase. Editura Ştiin- ţifică şi Enciclopedică. Metodologia empirică are meritul că sporeşte obiectivitatea informaţiei şi realismul concluziilor cerce- tării dar are şi limitele sale: inhibă imaginaţia creatoare. studiul de caz şi strategiile de simulare117. p. p. 115 Idem. 158.). indicatori). chestionarul. Contactul nemijlocit cu fenomenul religios se face prin cerce- tările de teren. Nu numai că există interese variate de a spori sau micşora numărul credincioşilor. prelu- crarea şi interpretarea acestor date. experimentul. Folosirea unor metode complexe şi sofisticate nu aprofundează întotdeauna cunoaşterea. În vederea adunării informaţiilor există „procedee me- todologice prin care datele empirice iau o formă cantitativă sau sunt prezentate ca şi cum ar fi cantitative”114. analiza de conţinut. apelându-se la un număr mai mic de subiecţi „metodele de colectare a datelor sunt intensive”. p. Sunt anuare statistice care declară că asupra unor Biserici şi culte nu pot oferi cifre deoarece religia respectivă consideră că numărarea şi înregistrarea statistică reprezintă un păcat. 56. cu eşantioane numeroase. Chiar datele recen- sământului sunt contestate uneori. Atunci când problema studiată este de profunzime. ignoră dimensiunea teoretică115. codificate. uneori atrage dificultăţi în cercetarea fenomenului. Alegerea metodelor de cercetare depinde de scopul urmărit. Dintre aceste procedee mai frecvent folosite sunt: măsurarea (înregistrarea unor calităţi pe o scală numerică). cu puţine întrebări deschise. folosesc „metode extensive”. Bucureşti. gradul de informare a credincişilor etc. se referă la un aspect. cum ar fi interviul. 1982. Metodologia cercetării sociologice. care vor să identifice răspândirea unor aspecte în zone şi populaţii mari. Aici sunt recoman- date de obicei: observaţia. neramificate. dar chiar aceştia ezită câteodată să-şi dezvăluie religiozitatea.

pentru cunoaşterea religiozităţii se recurge la relatarea verbală a subiectului. sesizarea nuanţelor. Când sunt difuzate (publicate. În cazul chestionarelor mai generale. Chiar dacă în eşantion vor apare şi reprezentanţi ai altor religii. Pentru pătrun- derea în profunzimea fenomenului religios chestionarele sunt mai ramificate şi mai detaliate. Pentru cercetarea religiozităţii (a feno- menului religios în general) este important şi criteriul stabilităţii domiciliului. Atunci când intenţia cercetării este de a pătrunde în profunzi- mea unui aspect sunt necesare cercetări adecvate pentru fiecare cult. îi conferă grade diferite de sinceritate sau posibilitate de dezvăluire a trăirii religioase. După împrejurări acestea pot fi mai mult sau mai puţin relevante. consemnări ocazionale). Dar acestea sunt puţine şi greu accesi- bile. Uneori asemenea date provin din analiza relatărilor scrise ale subiecţilor. pe lângă reprezentativitatea sociolo- gică se impun şi alte criterii. La stabilirea eşantioanelor. Când se încearcă pătrunderea în profun- zimea fenomenului. Specialistul urmăreşte subiectul studiat şi în ambianţa sa. În cazul comunităţilor mai stabile (sate. angajaţii permanenţi. iar informaţia este prelucrată de calculatoare. şcoli) sunt semnificative chiar eşantioanele mai restrânse numeric. scrisori. Şi 84 Universitatea SPIRU HARET .în al doilea caz pot fi folosite chestionare şi interviuri. presupune eşantioane mai mari. pasajele în care sentimentele religioase sunt mai bine conturate. navetişti). Sociologul îşi adună informaţii concrete din surse şi prin metode variate. Sunt folosite şi teste psihosociologice. şi codificate aplicarea se face prin operatori de anchetă. precum şi specificul muncii. în cazul ţării noastre. sesizează aspecte care n-au fost eviden- ţiate în preanchetă şi nu sunt surprinse în chestionar. Pentru că. numărul acestora va fi prea mic pentru a fi concludent. Specificul confesional presupune eşantioane separate şi chiar instrumente specifice de adunare a infor- maţiilor. adecvate studierii religiozităţii. Textele pot fi analizate înde- lung şi din perspective variate. a unor tendinţe abia în curs de conturare. locului de muncă. aduse la cunoştinţă) de obicei auto- rul intervine asupra lor şi le cenzurează. De cele mai multe ori este necesară eşantionarea după criteriul confesional. un eşantion „neconfe- sional” va oferi date aproape numai pentru ortodoxie. Credinciosul este rugat să-şi descrie starea sufletească. Foarte utile sunt înscrisurile mai puţin cenzurate (jurnale intime. construcţii. În multe cazuri. elimină mai ales aspectele intime. aplicarea acestor instrumente şi aplicarea este realizată de către specialişti. Investigarea unor grupuri instabile teritorial sau prin specificul muncii (lucrează în transport. să încerce să-şi analizeze religiozitatea. sezonieri.

ori cu duritate. pe baza unui ghid. Când discuţia este organizată sau este înregistrată. dar. care. reprezintă o neclaritate a subiectului în legătură cu propriile sentimente. o discreţie. la faptul că nu se va răsfrânge negativ asupra celui care răspunde. Cerce- tătorul se întreabă în ce măsură răspunsurile redau autentic starea de religiozitate a persoanei respective. oferă răspunsuri stereotipe şi formale. prin administrarea de către operatorii de anchetă sau prin autoadministrare. că nu urmăreşte scopuri misionare şi de prozelitism etc. în raport cu ipotezele cercetării. sau ambiguitatea unei religiozităţi autentice. În multe cazuri cel care relatează. explicaţii asupra aspectelor pe care subiectul le consideră numai de interes personal. Chestio- narul „reprezintă o succesiune logică şi psihologică de întrebări scrise sau de imagini grafice cu funcţie de stimuli. ce urmează a fi înregistrat în 85 Universitatea SPIRU HARET . La acestea se adaugă şi calităţile cercetătorului de a stimula prin întrebări relatările subiectului. contradictorialitatea. fără să solicite foarte intens. În multe cazuri răspunsurile neadevărate nu sunt conştiente.discuţiile ocazionale aduc informaţii în legătură cu religia. Chestionarele adaugă la contactul personal dintre cercetător (operator) şi subiecţi (eşantion) un „instrument” de înregistrare „mai obiectivă” a informaţiei. deseori din comoditate. uneori sunt mai puţin cenzurate. Încrederea pe care o inspiră operatorul de interviu şi caracterul ştiinţific al cercetării contribuie la un dialog util. Acest talent se referă şi la garantarea caracterului intim al relatărilor. La aceasta se adaugă faptul că limbajul obişnuit pare foarte sărac pentru redarea senti- mentelor religioase profunde. Succesul interviurilor realizate. poate să ilustreze căutarea. mărturisesc mai spontan şi mai autentic trăirea religioasă. determină din partea celui anchetat un comportament verbal sau nonverbal. Câteodată sunt mai adevărate răspunsurile contradictorii. Cel mai frecvent cunoaşterea empirică a fenomenului religios şi mai ales a opiniei în legătură cu propria religie şi religiozitatea comu- nităţilor se realizează pe baza chestionarelor. frământarea spirituală religioasă. mai rar. o oarecare pudoare în legătură cu un fenomen atât de intim ca fenomenul religios. Uneori aceasta apare ca o selecţie conştientă. de cele mai multe ori există o jenă. În legătură cu relatările subiecţilor există unele rezerve. credin- ciosul încearcă şi el să-şi organizeze răspunsul şi să-şi cenzureze rela- tările. a unui proto- col gândit din timp de cercetător depinde mult de măsura în care reuşeşte să câştige încrederea partenerului de discuţie. şi pentru a camufla o situaţie autentică.

urmăreşte un scop: el urmăreşte ceva anume şi într-un mod adecvat. În aceste împrejurări. Având în vedere posibilitatea adunării informaţiilor „fac- tuale” şi prin alte mijloace. Metoda observaţiei este cea mai generoasă pentru cunoaşterea fenomenelor sociale şi oferă informaţii globale precum şi de detaliu. el va selecta şi structura elementele de _____________________ 118 Septimiu Chelcea. teologi). în mare parte. Fără un ghid clar. în domeniul sociologiei religiilor sunt folo- site mai frecvent chestionarele de opinie. Probabil cea mai frecventă metodă de adunare a informaţiilor în legătură cu fenomenul religios este „Observaţia”. În cazul unor cercetări de profunzime. Observatorul are conturată problema care-l interesează atât de clar încât el distinge şi reţine din acel univers factorii semnificativi şi de interes. Cu acest prilej. Un bun observator poate sesiza aspecte mai profunde şi mai realiste decât cele obţinute prin alte modalităţi. 1975. pe baza unui plan dinainte elaborat şi cu ajutorul unor instrumente adecvate. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. spre deosebire de spectator sau de simplul asistent. Bucureşti. evenimentelor. este preocupat prealabil de un „protocol” în care se fixează asupra elementelor spre care să-şi îndrepte atenţia în mod prioritar. Metodologia cercetării sociale. ori o anumită problemă. p. În perspectivă. metodologia cercetării sociale face recomandări pentru sporirea calităţii observaţiei şi obiectivizarea concluziilor acesteia. p. 209. relaţiilor şi proceselor dintr-un câmp social dat”119. 140. răspunsurile devin mai superficiale. 1986. o înzestrare subiec- tivă. Chestionarul în investigaţia sociologică. pe care puţini oameni o au şi o pot exterioriza în spirit obiectiv. realitatea observată pare un amalgam de situaţii. Cu cât însă instru- mentele de cercetare devin mai complexe. 86 Universitatea SPIRU HARET . un talent. aplicate unui eşantion mic sau pe subiecţi de specialitate (preoţi. 119 Lazăr Vlăsceanu.scris”118. putem include şi subordona observaţiei şi alte metode de cercetare. încercând să diversifice şi să nuanţeze problema studiată. „…Observaţia constă în investigarea sistemică. Observatorul social. Spiritul de obser- vaţie este însă şi rămâne. subiecţii se îndepărtează de colaborarea cu cercetătorul. cercetarea devine mai anevoioasă. Bucureşti. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Indiferent dacă observă fenomenul religios în ansamblul său. de componente şi activităţi. mistici. a acţiunilor şi interacţiunilor. iar analiza lor este mai îndelungată. chestionarele sunt mai mari şi mai complexe. Uneori observaţia este precedată de documentare şi de studierea din alte surse a realităţii care-l interesează. pastori.

Asupra persoanelor se pot face şi observaţii indirecte. Observaţia în interes ştiinţific este de obicei directă. observaţie practicată mai ales de psihologia religiei. presupunând participarea observatorului. p. sau desemnarea amănunţită a fenomenului. dar se consideră că aceasta minimalizează obiectivitatea cercetării. se realizează mai ales asupra comunităţilor de credincioşi. o anu- mită persoană. el îşi va selecta aspectele de interes. fără intervenţii şi pe cât posibil fără să se remarce ca „străin” de grup.interes din fenomenul real. dar va trebui conştientizată o opţiune principală: cu cât vor fi studiate mai multe cazuri. 59. Ea constă în citirea unor fragmente sau altor materiale cu un conţinut religios şi observarea atitudinii subiectului faţă de cele citite. pelerinaje). de ceilalţi spectatori la fenomenul respectiv. Poate fi studiat „ca un caz” un credincios sau mai mulţi. Metoda observaţiei con- comitente este „o tehnică de laborator” pentru studierea experienţei religioase. 87 Universitatea SPIRU HARET . prin filmare. Sociologul înregistrează comportamentul social al credinciosului în biserică dar şi în afara acesteia. Cea mai autentică inte- grare este convertirea. Observaţia. dar mai superficială. fie comunităţi stabile (care frecventează o biserică) fie asupra unor comunităţi ocazionale (pre- zente la anumite evenimente. în studierea fenomenului religios. Preocuparea în legătură cu problema studiată îl deosebeşte. dar mai puţin generalizabile. să pătrundă în locurile interzise. Uneori observaţia este înţeleasă ca o incitare a subiectului cercetat la dezvăluiri. autobiografii etc. pentru a construi o explicaţie a obiectivului cercetat. Chiar în cazul fotografierii. atunci când sunt studiate înregistrări în legătură cu viaţa sa religioasă (filme. concluzia va fi mai generalizabilă. În timpul ceremoniilor observatorul evită să pună întrebări. numărul mai mic de cazuri duce la observaţii mai profunde. Educaţia materialist-ştiinţifică a tineretului. să afle alte informaţii decât cele oferite prin desfăşurarea activităţii. Persoana este rugată chiar să scrie aceste mărturisiri. scrisori. după care subiectul îşi povesteşte impresiile. Observaţia se realizează şi în legătură cu un credincios.). Atunci când subiecţii sunt studiaţi folosind mai multe procedee de investigaţie se realizează un „studiu de caz ”120. mari sărbători. Este discutat conţinutul şi recitit fragmentul. În aceste împrejurări cercetătorul face efortul de a se identifica „onest” cu membrii comunităţii. ca spe- cialist. _____________________ 120 Petre Datculescu.

iar oamenii au preferinţe şi comportamente diferenţiate în legătură cu acestea. supranatural. Formele concrete ale acestei legături reprezintă o varietate de religii. Sacrul are denumiri proprii. organizare ierarhică şi relaţii explicite cu profanul. Această fenomenologizare (fenomen = manifestare exterioară a unei esenţe) are aspecte variate. Sacrul 1. 88 Universitatea SPIRU HARET . Sfânta Treime etc. ideal absolut. A fost înţeles. Locurile şi obiectele sfinte sunt moduri în care ni se dezvăluie sacrul. FENOMENUL RELIGIOS Divinul (sacrul. Credincioşii şi teologiile religiilor mono- teiste îl denumesc tradiţional (Iahve. Religia reprezintă legătura sau legământul dintre om şi sacru. a salvării din păcat şi înălţarea spre sfinţenie (sacru). Politeismul. Spre deosebire de psiho- logia religiei – care studiază cum se manifestă sacrul în viaţa indivi- dului – sociologia este preocupată de religie ca fenomen social.). Religiile monoteiste reprezintă mai concret şi mai omogen lumea „transmundană”. transcendent. Credinţa este încrederea nelimitată în Dumnezeu. Dumnezeu. Allah. în sacru. lumea transcendentă) se dezvăluie. denumit şi reprezentat în specificul istoric al diferitelor populaţii şi civilizaţii. îmbracă forme şi aspecte accesibile posibilităţilor limitate de înţelegere ale omului. Lumea „cealaltă” este conturată uneori confuz şi vag. A. confucianismul se referă la multe divinităţi. Cuvântul lui Dumnezeu expri- mat în cărţile sfinte sunt „fenomenologizări”. În filosofie şi sociologie au fost folosite expresii ca: divin. provenite din posibilităţile limitate ale diferitelor perioade istorice de a înţelege voinţa lui Dumnezeu şi calea mântuirii. II. Semnificaţia sacrului Sacrul este esenţa fenomenului religios. marele creator. hinduismul. Latinitatea Imperiului Roman a răspândit în lumea creştină termenul „sfânt” (sa- cru). asimilat şi în alte religii.

cinematogra- fului. În acestea. după cum se exprima Max Müler: o putere supranaturală care depăşeşte facultăţile normale ale omului şi căile obişnuite ale naturii. În Polinezia „tabu” avea semni- ficaţii asemănătoare cu ceea ce romanii vor numi „sacru”. Unii conducători militari sau politici sunt sacralizaţi. dar nu întâmplător: credin- ciosul constată în ele voinţa lui Dumnezeu. Clanurile din Australia considerau că „totemul” (strămoşul comun) are aceste forţe supranaturale. Răspândirea limbii şi civilizaţiei latinilor a generalizat cuvântul „sacer” (sfânt. În domeniul religios ceva sacru este recu- noscut de comunitate sau prin tradiţie. insuccese în război) şi era pedepsită de comunitate. cel care le-a realizat a fost doar „instrumentul” călăuzit de voinţa divină. Necinstirea sacrului. Tabu însemna interzis. Sacrul şi forţele „lumii de dincolo” au fost înţelese şi denumite specific în diferite culturi şi perioade istorice. face sacrificii. Credinciosul depinde de lumea eternă. efortul. se teme. Populaţia din Melanezia. sacru). „Monştrii sacri” sunt mari personalităţi din istoria artei. descopăr. în sensul cunoaşterii fenomenului reli- gios şi al religiei. Încălcarea interdicţiei. Oricare demers ştiinţific. accesibil. numele Domnului. Opus termenului „tabu” era „noa”. un altar. Periodic totemul era jertfit. Legătura cu Dumnezeu. o icoană. care nu poate fi atins. renunţarea voluntară la ceva preţios. prin care se înţelegea ceea ce era permis. uneori chiar prin legile civile. indiferent dacă defineşte sau nu sacrul. transcendente. Acest sacrificiu şi efort 89 Universitatea SPIRU HARET . atrăgea nenorociri (secetă. prin care protejează comunitatea. este considerată un „sacrilegiu” şi este pedepsită de credincioşi. speră. „actul făcător de sacru” este sacrificiul.a. existenţa sacrului. nefiresc. în cazul cuiva talentat. îmbrăcămintea preoţilor. Totemul clanului era „tabu” (interzis). sunt create sau descoperite de om. cei care se împărtăşeau din această jertfă îşi reactualizau mereu coeziunea cu grupul respectiv. periculos. Şi aceştia au sau pretind calităţi excepţionale. în antichitate erau zeificaţi. Ceva sacru presupune prestigiu şi o veneraţie deosebită. o referinţă esenţială în tot ceea ce ei fac. pentru sal- varea sufletului se roagă. constată că pentru credincioşi sacrul reprezintă o realitate. manifestarea forţei divine. alţii se de- clară sacri. locurile de închinare ş. obişnuit. dar şi ceva sfânt. a ceea ce era tabu. care a fost purificat. insultarea acestuia. Cuvântul este folosit nu numai în domeniul religios. Se vorbeşte de „foc sacru”. cu vocaţie. Sacre (sfinte) sunt: ziua a şaptea (închinată lui Dumnezeu). „Sacristia” este locul în care sunt păstrate obiectele sacre. O biserică. comunităţile şi credincioşii relevă. prin „mana” înţelegea. eşec la vânătoare. culturii.

Ofrandele oferite sacrului sunt astăzi simbolice (flori. dările şi donaţiile făcute „în numele Domnului”. se roagă.) evidenţia limitele cunoaşterii prin simţuri.Hr. a ideilor şi cea trecătoare care este materială şi profană. Xenofon era împotriva politeismului. superioară. Toma d’Aquino a formulat dovezi în legătură cu existenţa lui Dumnezeu. Populaţiile din vechime. de „dincolo”) a fost discutată de filosofi încă din antichitate. mereu identică). După metafizica lui Aristotel. Generează sentimentul dependenţei de Dumnezeu numai sacrificiile făcute în numele acestuia. Frecventarea comunităţilor religioase şi a lăcaşelor de cult. şi cea ideală. Marcel Mauss insista asupra faptului că nu orice sacrificiu este „făcător de sacru”. care-i înfăţişa pe zei cu forme şi însuşiri omeneşti. în care omul trăieşte simultan. Existenţa celor două lumi. Eucken scria că esenţial pentru religia din toate vremurile este „opunerea la lumea ce ne înconjoară a unei altfel de existenţe. 90 Universitatea SPIRU HARET . studiază scrierile sfinte pentru a descoperi voinţa Domnului. prin alegoria peşterii ilustra deosebirea dintre lumea eternă şi perfectă. sunt sacrificii care generează şi întăresc legământul. care afirma că dacă ceva se mişcă înseamnă că altcineva (un act pur) l-a pus în mişcare. un caracter colectiv. religia rămâne un cuvânt vag. de grup. Mauss şi Durkheim ajung la concluzia că lucrurile sacre sunt lucruri sociale. Divinul nu poate fi cunos- cut astfel. de obicei prin anumite ritualuri şi rugăciuni. Comunicarea cu sacrul prin sacrificiu are. Ferdinand Brunetière (1848-1906) a discutat existenţa celor două lumi: cea naturală şi cea supranaturală. una actuală şi sensibilă şi cea suprasensibilă (viitoare. în concepţia sociologilor. o nouă ordine a lucrurilor. descoperite ca fiind sacre de către comunitate. Şcoala eleată (sec. R. Eleatul Parmenide spunea că adevărata fiinţă este neschimbătoare (fără început şi sfârşit. Unii îşi sacrifică întreaga viaţă lumească pentru Dumnezeu: se retrag din lume. Sacrificarea şi consumarea animalului totemic era însoţită de purificări ale întregului clan. O scrupulozitate individuală (respectarea inter- dicţiilor alimentare din motive medicale) nu generează şi nu întăreşte credinţa. legătura cu sacrul. fără perspectiva altui fel de a fi. închinate acestuia. este suprasensibil. respectarea interdicţiilor alimentare. pentru a-şi reface şi întări legătura cu sacrul sacrificau animale sau oameni.formează şi stimulează credinţa şi viaţa religioasă numai atunci când este consacrat divinului. Platon. înţeleasă deseori ca materială. pomeniri. bani). VI-V a. conservate şi transmise generaţiilor următoare. fructe. în sensul precizării specificului religiei şi a fenomenului religios a evidenţiat distincţia dintre lumea trăită. cântecele şi dansurile rituale. fără această dualitate a lumii. Efortul făcut în epoca modernă.

nu provine din experienţă. Sociologii constată existenţa sacrului în viaţa credincioşilor şi sunt preocupaţi de modul în care sacrul se manifestă în comunităţile şi grupurile sociale. a oamenilor. Ce înţelegeţi prin sacru? Ei bine – explica el – eu nu am definit sacrul şi nu-l voi defini. sunt despărţite prin moartea trupului. pentru că Dumne- zeu nu poate fi teoretizat. De fapt. exclud medierea. Desăvârşirea acestei „înălţări” se realizează în lumea sacrului. frumos-urât. Există religie şi fără identificarea prea exactă a lumii divine. La începutul acestui secol. Sacrul este o experienţă primordială. dar nu există fără dualitatea acestor lumi. dar nu-şi face o preocupare din a-l defini. Şi în alte religii. este o întâlnire a omului cu o realitate care îl transcende. dar nu e nici corp sau formă sau chip”. definit”. Dionisie Areopagitul afirma: „Noi spunem că Cel care-i cauza tuturor. nu v-ar răspunde nimic. ne-ar lipsi de libertatea alegerii (toţi ar fi la fel de credin- cioşi). Iar în gândi- rea orientală. Dacă Dumnezeu ni s-ar arăta empiric. Osho spune: „Dacă l-aţi întreba pe Patanjali despre Dumnezeu. sau de raţiune. Roger Bastide (1898-1974) – cel care încă din 1935 scrisese Eléments de sociologie religieuse – a fost întrebat: „Toată viaţa aţi fost preocupat de sacru. ceea ce se află „în templu”) şi profan („din afara tem- plului”) este principiul esenţial pentru înţelegerea religiei. după moartea trupu- lui şi obţinerea mântuirii. Ele sunt înţelese prin antiteză. Religiosul (religia) este transpunerea acestei experienţe a 91 Universitatea SPIRU HARET . încât omul nu-l poate percepe prin simţuri. bine-rău – dar nicăieri nu există o deosebire atât de radicală ca între sacru şi profan. fiind deasupra tuturor nu e lipsit de existenţă. Yoga îi consideră pe toţi metafizicienii nişte copii. Marcel Mauss şi Emile Durkheim precizează distincţia metodologică dintre cele două lumi: cea sacră şi cea profană. sau de minte. Sacrul nu se învaţă – deşi cunoaşterea şi practica religioasă contribuie la întărirea credinţei – credinţa este o trăire. dar mai ales în creştinism. pentru că acesta este de nedefinit. Sacrul este superior indivizilor. o convingere interioară şi personală. de a se înălţa spre sfinţenie. Deosebirea dintre sacru (sfânt. legătura dintre cele două lumi se află în efortul lumii profane. Sacrul nu poate fi cunoscut empiric. Multe domenii au concepte polare: adevărat- fals. Spre sfârşitul vieţii. Această disociere primordială este „apriorică” epistemologic. în toată măreţia divină. prin simţuri. Este esenţială intuiţia sacrului pentru un sociolog. dar aţi evitat să-l definiţi. v-ar crede puţin nebuni. sau de viaţă. Sacrul pe care eu îl conceptualizez nu este decât un sacru trăit. Dumnezeu are o natură atât de diferită.

ochii tăi mă vedeau şi în cartea ta erau scrise toate zilele care-mi erau rânduite. mai frecvent discutate. ştii când stau jos şi când mă scol şi de departe îmi pătrunzi gândul. Sacrul trăit nu mai este invizibil. imuabil. mai înainte de a fi fost vreuna din ele. acesta ar reprezenta subiectivitatea mea. ştiinţa desper Dumnezeu – nu poate spune despre sacrul etern decât ceea ce Dumnezeu însuşi a dezvăluit în scripturi şi prin oameni aleşi (prooroci. Dar sacrul are toate calităţile. tu eşti acolo. Roger Bastide: Ultima scripta. Nici teologia – care este vorbirea. Sacrul este interzis (tabu). prin care sacrul se separă de lumea profană. când nu eram decât un plod fără chip. separarea sacrului de profan se face prin inter- dicţii. O dovadă a credinţei este respectarea acestor interdicţii. omniprezent. dacă mă voi sui în cer. drept. Erau „tabu” anumite zone care tre- _____________________ 1 Henri Desroche. Şi Bastide conchidea: dacă eu aş da o definiţie sacrului. 34. infinit şi veşnic. 92 Universitatea SPIRU HARET . Religia şi religiozitatea pe care o studiază sociologii sunt moduri în care această esenţă (sacrul) se manifestă în această lume profană. sfânt. În toate religiile.a. îmbracă forme diferite şi este perceput după posibilităţile sale de către fiecare credincios. 38. mistice. ceea ce este sfânt contestă şi anulează profanul. 2. Biblia precizează că Dumnezeu este: atotştiutor. căpătând aspectul unor fapte şi fenomene. vizionari etc. p. dacă mă voi culca în locuinţa morţilor. vei fi şi acolo.sacrului de-a lungul propriei noastre culturi: budismul de-a lungul experienţei sale orientale. Pot fi remarcate câteva trăsături. suve- ran ş. Trecerea între cele două lumi se realizează pe căi excepţionale.). pe cele mai multe omul nu le poate pricepe şi simţi. Cărţile sacre precizează că nimic din ce nu este curat nu va ajunge în preajma lui Dumnezeu. faţă de el există o „teamă sfântă”. tu mă cercetezi de aproape şi mă cunoşti. profeţi. în „Archives de sciences sociales des religions”. Sacrul este izolat. Caracteristici ale sacrului Scrierile sacre ale diferitelor religii menţionează numeroase trăsături ale lumii perfecte de dincolo. Spre exemplu. Oricare caracteristică din profan este perfectă în lumea transcen- dentă. propria mea experienţă a sacrului şi nu ar fi o definiţie generală”1. atotputernic. În Psalmi (138) David menţionează: Doamne. necunoscute omului. creştinismul de-a lungul experienţei sale creştine. în comparaţie cu lumea pro- fană. 1974.

pentru a nu atrage duşmănia celor ucişi asupra întregii comunităţi. cel care ucidea un adversar sau aducea un scalp. Credincios poate fi şi un savant şi un analfabet. îmbracă forme imper- fecte. nemuritor ş. În spiritul filosofiei kantiene. Expli- caţia consolidează credinţa. Comunităţile din diferite zone interziceau relaţiile sexuale şi căsătoriile între rude. Legile primite de Moise reprezintă un sis- tem de interdicţii care trebuiau respectate pentru o convieţuire normală. de analiză ştiinţifică. taţii cu fiicele etc. nu mai pu- teau fi folosite de ceilalţi. Imaginile pe care şi le formează oamenii despre sacru sunt călăuzite de Dumnezeu. Chiar când ne exprimăm că sacrul este etern. O caracteristică esenţială a sacrului este desăvârşirea. sunt conduse de acesta care hotărăşte după propria voinţă. La pubertate fraţii nu mai puteau locui în aceeaşi colibă cu surorile. iar ceea ce atingea acesta devenea interzis pentru cei- lalţi. strămoşi. prin intuiţie. Pentru exprimarea desăvârşirii sacrului vorbirea şi gândirea omenească sunt neputincioase. Supranaturalul este o forţă creatoare şi care determină lumea naturală. dar expri- marea lor este în formele şi cu posibilităţile modeste ale fiinţei ome- 93 Universitatea SPIRU HARET . nu există în lumea naturală în care trăim noi. Înţelegem infinitul prin raportare la finit. soacrele cu ginerii. impure. prizonierii de război. Sacrul are un caracter supranatural. o facem tot cu posibilităţile noastre profane. O colibă în care a intrat sau o potecă pe care a călcat. limitate.. Toate calităţile şi posibilităţile existente în profan sunt realizate în lumea sacră. era purificat. infinit. Multe interdicţii se refereau la cei decedaţi.a.buiau protejate. „este o convingere inte- rioară şi personală” (R. unele animale în perioada înmulţirii. principalul „tabu” era conducătorul (şeful). pentru că transcendentul este la fel de cunos- cut sau de necunoscut pentru fiecare. vrăjmaşii ucişi. Otto). Cunoaşterea sacrului se reali- zează aprioric. transcendent înseamnă „dincolo de limită”. În sacru crezi fără a explica sau a ţi se explica pentru ce o faci. raportându- le la fenomenele şi faptele concrete de pe pământ. este iraţională. războinicii întorşi victorioşi erau izolaţi un timp pentru purificare. Omul îşi reprezintă şi înţelege limitat aceste calităţi. Sacrul religios este transcendent. Existenţa lui Dumnezeu nu este o problemă de cercetare. care trece de orice experienţă posibilă. La multe populaţii arhaice. dar nu o determină. care nu putea fi atins. Toate au fost create de sacru. La fel. În profan doar se manifestă. organizarea şi conducerea societăţii. eternul în comparaţie cu trecătorul etc. este inaccesibil cunoaşterii prin simţuri. situaţii în legă- tură cu sănătatea.

este protejat de credincios şi de comunitate. Durkheim remarcă încă două trăsături ale sacrului: locul acestuia în ierarhia valorilor. duhuri. Prin „logos” a fost fondată: ordinea. rămâne fals. Omul arhaic îşi reprezenta sacrul prin forţele dezlănţuite ale naturii. prin anumite imagini. estetică. construcţii. după un anumit model social. simboluri. care ajunge uneori până la extaz. Şi sclavii. în cadrul anumitor relaţii dintre oameni. de refe- rinţă esenţială. presupune un efort permanent de izbăvire. dar nu sunt veneraţi de supuşi. pierdut. Mircea Eliade scria: „Conştiinţa lumii reale şi semnificative este intim legată de descoperirea sacrului”. nu are norme şi principii. după voinţa şi asemănarea lui Dumnezeu. Emile Durkheim aprecia că William Robertson Smith (1846- 1894) în Religion of Semites (1890). Profanul. Înaintea creaţiei era haosul. Sacrul reprezintă pentru credincios factorul semnificant. de ierarhiile superioare. soldaţii. alteori divinul este formulat mai concret: locuri. oameni cu har. fără ca aceasta să presupună sacrul. Numai sacrul are sens. sunt inferiori şi depind de stăpâni.l. Dumnezeu este mai puternic decât oricare mod de organizare şi conducere. Sacrul se bucură din partea credincioşilor de respect. Omul. Dar subordonarea şi dependinţa nu sunt suficiente pentru a defini sacrul. strămoşi. Numai sacrul îi poate oferi credinciosului cea mai importantă speranţă a vieţii sale: mântuirea. universul este ordinea creată. ordine. sistemul politic ş. Este semnificant şi pentru că această creaţie era iniţial perfectă. Stă- pânul de sclavi. Ce nu este sau nu devine sacru.neşti: într-un anumit limbaj. binele. este inferior şi dependent de sacru. justiţia. Fără sacru n-ar exista lumea profană. adevăr. sfinţiţi. Pentru credincios valorile sacrului sunt prioritare faţă de morală. Cosmosul. Durkheim completează caracterizarea sacrului prin calitatea de a fi venerat. stimă. fără sens. Uneori înţelegerea supranaturalului era mai vagă (spirit ancestral. servitorii. devotament. stabilitatea. popoare alese. Profanul este creaţia şi manifestarea sacrului. omul trăieşte mereu nostalgia acestei perfecţiuni şi face efortul reîntoarcerii „la origini”. sancţiuni pentru abateri). a recunoscut faptul că 94 Universitatea SPIRU HARET . Urmare a acestei caracteristici excepţionale şi compor- tamentul omului în legătură cu sacrul este excepţional: este respectat integral şi fără îndoială. indife- rent de rolul şi calităţile sale. salvarea din păcat. prin astre suprapă- mânteşti. mai târziu în chipul unor personaje legendare excepţionale. iar omul este parte a acestei creaţii. ofiţerul în armată sunt superiori. studiind credinţele semiţilor nomazi din care s-au inspirat multe religii.c.

sănătate. practică ritualuri în care i se închină lui Satan. fenomenologizarea lui în forme imperfecte „Când vorbim despre sfinţenia lui Dumnezeu ne referim mai mult la manifestările acestuia în lume şi nu la Fiinţa divină care scapă posibilităţilor noastre de înţe- legere” (Sfântul Grigorie de Nyssa). Omul este unitatea corpului material cu însufleţirea sacră. Între ele este posibilă transmutaţia. Durga ş. creează. fac efortul de a trăi în preajma lor. se află omul cu posibilitatea sa de alegere. Evoluţia speciei noastre este urmarea tendinţei depăşirii. Kant. R. la unele sau altele. omul se teme de ele. cele diabolice în adâncul pământului. în contexte proprii. protejează. coexistă cu cea profană. aduc ordine. Eliade se exprima că „Tot ceea ce este divin. pe cele rele le urăşte. Puterile răului – dia- bolicul – provoacă dezordine. Spiritele morţilor la început sunt rele. Ambele forme sunt specii ale aceluiaşi gen. Oamenii le respectă şi îşi exprimă recunoştinţa. împotriva celor vii. În sacru divinul şi diabolicul sunt opuse. dar numai pe căi excepţionale: prin răzvrătire arhanghelul Satan a devenit rău şi a fost aruncat în iad. care se confruntă permanent. este doar o manifestare a sacrului. Forţele binelui – divinul – sunt binefăcătoare. Imm. se definesc una prin cealaltă. Ele sunt interzise. trăieşte sentimente la fel de puternice. este contrar a ceea ce este uman”. Aceştia profanează divinul. sunt sacre. 3. se află la cele mai înde- părtate extremităţi: forţele divine sunt în cer. În unele religii divinităţile bune şi cele rele reprezintă două structuri distincte ale sacrului. Există şi credincioşi care adoră forţele răului. viaţă. Lumea profană este impură. Manifestarea sacrului în profan Această lume. instigă la păcat şi sacrilegii.forţele religioase sunt de două feluri: bune şi rele. spre mai bun. Idealul lumii perfecte. Otto. a sacrului. Antihristului. profană. între ele. lui Lucifer. În religiile morale forţele bune sunt mai puternice decât cele rele şi în final vor fi victorioase. Dar pe spiritele bune le adoră. „biserici satanice”. dar prin purificări şi ritualuri devin bune şi protectoare. termeni care se referă la manifestarea sa- crului în profan: fenomenologizarea sacrului (dezvăluirea sa ca feno- 95 Universitatea SPIRU HARET . efortul spre perfecţiune.a. moarte. Eliade au folosit. mai util. iar oamenii aderă. prin viaţa lor. este la fel de afectat şi trăieşte în legătură cu manifestarea lor. este consecinţa păcatului şi credinciosul face un efort permanent pentru a obţine salvarea. formează uneori comunităţi organizate. M. pe pământ.

„O piatră sacră rămâne o piatră. Eliade discută caracterul sacru al spaţiului. El rămâne o realitate pământească. întâmplare. un obiect devine altceva. pentru credincios este creaţia şi manifestarea sacrului. Dar prin „hirotonire” el primeşte harul de a fi sacru. Locul sfânt este descoperit de oameni după voinţa lui Dumnezeu. dar capătă altă semnificaţie. durerea. morfologia sacrului (formele în care se manifestă) ş. În Sacrul şi profanul. necunoscut. Pentru un necredincios statuia este o operă de artă iar Biblia o naraţiune istorică. moartea. natura. conţine răul. relatează voinţa lui Dumnezeu. nesfârşit. Aşezările oamenilor au în centru o vatră. a fost profanată creaţia divină şi lumea a devenit profană. Întreaga creaţie a lui Dumnezeu este o manifestare a sacrului. Insulta adusă unui om ales să-l slujească pe Dumnezeu nu este doar jignirea unui om ci şi a sacrului. mani- festare este posibilă în oricare existenţă profană. în realitate supranaturală”. modalităţile în care ni se arată sacrul. realitatea ei imediată se preschimbă.a. din punctul de vedere profan). Prin căderea în păcat. La început şi pământul „era netocmit”. pentru un credincios este imaginea în care ni s-a dezvăluit sacrul. omul). om ales de Dumnezeu.mene observabile). haotic. naturii şi omului. o coloană. dar sacrul a transformat haosul în ordine (cosmos). Această arătare. timpului. folosind inspiraţia sculptorului. În jurul acestui centru sacru se organizează restul spaţiului. hierofaniile sacrului (sacrul se arată). un reper. o diferenţiere calitativă şi acesta este „un act de creaţie”. Spaţiul profan este omogen. Sacrul introduce în spaţiu ordine. Oricare hierofanie conţine un paradox: manifestă ceva sacru. în aparenţă (mai exact. dimpotrivă. Chiar oraşele romane sau ale vechilor germani erau organizate şi străzile ramificate prin referire la acest spaţiu. dar ca „papă” este îndrumat de Dumnezeu să nu greşească. Ca om poate greşi. Tot ce există. fără reper. Eliade discută hierofaniile. O statuie dintr-o biserică. o bornă ca reper. nimic nu o distinge de celelalte pietre. plină de înţelepciune. Preotul este un om ca oricare altul. fără a înceta să fie el însuşi. Cartea Genezei (Facerea) descrie cum a făcut Dumnezeu lumea (cerul şi pământul. Prin păcat în lumea profană există dezordine. Pentru cei cărora o piatră li se revelează ca fiind sacră. şi el nu numai că o citeşte ci o şi venerează. 96 Universitatea SPIRU HARET .. Biblia pentru credincios este cartea sfântă. Papa este şi el un om. o biserică. În Biblie sacrul îl avertizează pe Moise că se află pe loc sfânt şi trebuie să se purifice (Ieşirea 3:5). o piatră. un loc al tuturor. ziua şi noaptea.

criterii. dar sacrul introduce ordine. dezordinea. este sărbătorit printr-un carnaval (haosul). al unei noi curgeri…” scrie Eliade. Şi timpul este profan. sau a unui anotimp. Credincioşii consi- deră că ea presupune intervenţia divină. Această transsub- stanţiere se realizează pe căi excepţionale. perioade interzise). Prin „trecere” impurul nu este eliminat. precum şi a sensului. Liturghia creştină care reaminteşte Jertfa lui Christos este sfârşitul unei perioade şi începutul alteia. Arborele este simbolul vieţii. rugăciuni. păcatul şi se obţine supranaturalul. ceremonii. păzit de monştri. în afara timpului. începe o nouă perioadă de timp. Eliade scria că „Timpul sacru este. este cel al re-creaţiei. Şi la naştere sau căsătorie există ritualuri de trecere. Această schimbare a substanţei se realizează pe cale misterioasă. a impurităţii. o introducere a ordinii în starea iniţială de neant. era negativi- tatea. puritatea. care presupune o schimbare completă a substanţei (naturii şi esenţei). tinereţea veşnică. Această schimbare radicală nu se realizează doar prin purificare. În raport cu această zi se înşiruie celelalte. După ziua de odihnă şi închinare reîncepe activitatea de creaţie. reversibil…”. a tinereţii veşnice este căutarea unui arbore cu fructe de aur. prin însăşi natura lui. Din perspectivă profană (naturală) trecerea se face prin naştere şi moarte. scurtează timpul primirii în lumea sacrului. ci absorbit şi „transformat” în pur. atotputernicia. Până atunci omul era opus sacrului. Prin botez omul pri- 97 Universitatea SPIRU HARET . care se încheie printr-o altă zi sfântă. este o întrerupere a scurgerii. În multe religii geneza cosmosului e reprezentată în mituri ca un arbore uriaş. după care se instituie ordinea. urmează o nouă „eră”. reprezintă o transcendere (transcendenţă). nu numai în aspectul său material (moartea trupului) ci şi a păca- tului. repere (zile de sărbătoare. frunze fermecate. prin intervenţie divină. Natura şi omul sunt şi acestea o creaţie a sacrului. al tinereţii. 4. Pătrunderea în lumea sacrului înseamnă eliminarea naturii pro- fane. În monoteism „Ziua Domnului” este sărbătorită. „Sensul sărbătorii situată în punctul zero. se contopeşte cu acesta. curăţirea pentru eliminarea impurului. Ritualuri de trecere Trecerea în lumea sacrului şi între sacru şi profan. Religiile însoţesc această trecere de anumite ritualuri. Când ajunge în sacru devine pozitiv. Sfârşitul anului la iranieni. Pentru a obţine nemurirea trebuie ucis monstrul. Căutarea nemuririi. care ajută.

Ritualurile de purificare curăţă. bani pentru „călătorie”. căpătarea caracteristicilor specifice lumii sacre. foc. Este exprimat regretul (doliu. Populaţiile primitive. Comunitatea din care a plecat.meşte iertarea păcatelor. logodnă. Duhurile lor erau alungate prin zgomote. multe rămase în istorie. Primirea în lumea sfântă este o graţie. obiectele mortului nu erau atinse. trecerea presupunea rituri complicate. de limitare (graviditate. Arnold van Gennep consideră că ritualurile pot fi: de separare (funerare). rudele. locuinţei. nu se căsătoresc. Ritualurile sunt adresate sacrului. pentru a 98 Universitatea SPIRU HARET . îşi cer iertare. În antichitate grecii considerau că sufletele morţilor stăteau un timp în locuri întunecoase. Pentru purificare erau practicate spălări cu apă. legat de cele pământeşti. nu se spală. sufletul mortului părăseşte definitiv profanul (timpul în care putrezesc rămăşiţele pământeşti). este adversarul celor rămaşi viaţă. se fac ceremonii şi pome- niri. sacralizarea. dar scopul urmărit este ulterior acestora. cel dispărut nu este primit imediat în lumea sacrului. La începutul celui de al doilea mileniu. în catolicism a fost elaborată concepţia despre purgatoriu. un spirit negativ. pomeni. eliminarea impurului (puri- ficarea). separarea de condiţia anterioară. legau cadavrul. Această trecere a devenit cu timpul tot mai uşoară. o zonă activă în care sunt pedepsiţi temporar cei cu mai puţine păcate. Un timp. i se oferea hrană. implorat. rudele sale erau evitate. Căsătoria religioasă transfor- mă relaţiile dintre doi tineri într-o familie. a obiectelor. se naşte din nou. mărturisiri). plante mirositoare. fum. a. În societăţile primitive zidurile trecerii erau groase şi uşile înguste. şi 2. care este rugat. cel care te ucide îţi preia păcatele). mese simbolice. asu- pra decedatului dar uneori şi a celor apropiaţi. îl acopereau cu pietre mari. sânge. Latinii cre- deau în existenţa unui foc purificator care ardea păcatele. se izolau. iniţierea) sau de agregare (căsătoria). dar nu schimbă natura celui dispărut. Ritualurile de sacralizare sunt realizate simultan cu cele de purificare. biserica. În profan riturile au rolul de a diminua tensiunea creată prin trecerea dintre cele două lumi. îndeplinesc ritualuri pentru a-i sprijini accesul în lumea sacră. un dar făcut celui mort de către divinitate. Abia după 40 de zile. el este încă impur. b. în tradiţia unor Biserici. el rămâne în continuare în zona profană. păcatele sunt transmisibile (preoţii evrei nu aveau voie să atingă un mort din poporul lor. Aceste ritualuri au ca scop: 1. pentru ca cel mort să nu se mai întoarcă îi puneau în groapă obiectele personale. sancţionarea rituală a vinovaţilor. După moarte.

Au loc rugăciuni colective periodic. Remus Rus. hinduşii. la un minister. este de origine latină şi are o semnificaţie specifică lumii romane şi creştinismului. Cu atât mai mult se deosebesc de creştinism religiile orientale şi cele preromane. Par rugăciuni secularizate ritualuri ca: citirea ziarului şi cafeaua dimineaţa. în alt birou. budiştii. Sacrificiile reprezintă tot o ofrandă. A fost extins şi în legătură cu celelalte religii monoteiste şi chiar nemonoteiste. după specificul fiecărei religii. Sunt aduse ofrande (daruri reale sau simbolice). La începutul monoteismului erau jertfite animale. Este sărbătorită intrarea într-o nouă casă. sau trecerea ecuatorului. În cazuri excepţionale. evlavie. anul III nr. religatio se referea mai ales la „legarea” viei). primirea unei persoane (oferirea unui scaun.ierta păcatele. trecerea de la educaţia orală (în familie) la cea scrisă (şcolară). egiptenii. iar aceasta este fără îndoială un aspect al religiei”2. ascultarea cu atenţie a solicitării). a fi îngăduitor. alteori erau consumate de colectivitate. RELIGIA 1. „…Limba greacă clasică nu posedă un termen echiva- lent sau sinonim pentru cuvântul latin religio. vechii greci. ceea ce înseamnă mai degrabă pietate. în societatea civică. a-i face judecata mai uşoară. uneori acestea erau arse în întregime. Sensuri etimologice Cuvântul „religie„ a apărut târziu. după anumite ceremonii şi ritualuri. Zborul cu avionul este similară cu trecerea peste prag a miresei. În general. Conducerea la gară a cuiva este un ritual. Unii specialişti consideră nejustificată această generalizare. foloseau termeni adecvaţi limbajului lor şi modului original în care trăiau expe- rienţa sacrului. Initial Religio _____________________ 2 Prof. declaraţi sfinţi. Pentru ceea ce va fi numit religie în era creştină. Religo. dr. în „Arca”. purtarea cravatei. Forma ritualică există şi în alte domenii decât cel religios. înseamnă ad litteram „a lega” şi nu se referea iniţial doar la domeniul religios ci şi la relaţiile dintre oameni. Religie – sens şi semnificaţie. B. Intrarea în unele cercuri sau cluburi presupune o iniţiere. legătura cu natura înconjurătoare sau cu diferite evenimente (religare ad terram = a ancora. unii dintre cei dispăruţi sunt sanctificaţi. În islam totul este sacru şi pare inutilă o abordare separată a legăturii dintre musulmani şi Allah. VI. 99 Universitatea SPIRU HARET . s-a folosit cuvântul evsevia sau theosevia. taxe.

practici religioase. Religiosus era ceva consacrat unei divinităţi. Transformarea cuvântului „religie” în conceptul complex de astăzi reprezintă istoria transformării credinţei în sacru dintr-o activi- tate practică. hinduşii nu au un termen care să facă deosebire conceptuală între aspectul religios şi celelalte aspecte ale vieţii societăţii”4. într-o dogmă şi o instituţie. teamă de zei. faraonii erau zeificaţi. dar mai ales „nu reprezintă deloc religia instituţională.însemna: cult. Nici în India nu întâlnim un cuvânt echivalent. pietate. teogonia era puţin dezvoltată şi contradictorie. La început prin religie se înţelegea „adoraţia plină de respect” (R. Până astăzi. Primele sensuri ale religiei erau şi pentru latini legate de adorarea. fie la plural. individualizată de filosofie şi de imaginea teoretică a lumii. respectarea sacrului şi săvârşirea unor practici în legătură cu _____________________ 3 Ibidem. Expresia „teama de Dumnezeu” din Vechiul Testament este o credinţă. teorii. un sentiment. cine nu va asculta va fi pedepsit cu moartea (Iosua 1: 16-17). Coexistenţa acestor sensuri şi termeni nu era întâmplătoare. Şi vechii greci. fie luată la singular. nu înseamnă că indienii n-au fost şi nu sunt credincioşi sau religioşi. super- stiţii. Chiar la populaţiile dezvoltate în afara civilizaţiei latine şi creştine (India. Nici în limba ebraică nu exista un cuvânt echivalent cu „religie” din creştinism. termen folosit de hinduşi ca sinonim pentru religie „cuprinde în sfera sa aspecte pe care apusenii le consi- deră ca fiind religioase. Vechii egipteni nu separau dimensiunea reli- gioasă de cea socială. venerat (loca sacra = locuri sfinte). Noul Testament foloseşte cuvântul „credinţă” de 602 ori. America precolumbiană) sacrul se îmbina cu profanul şi religia se referă mai ales la practică. Japonia. Dharma. nu la doctrine. Până în perioada târzie a Imperiului Roman religia a reprezentat o preocu- pare practică în legătură cu sacrul. înaintea răspândirii culturii romane îşi manifestau credinţa practic. În realitate. dar acesta (pistis) nu se identifică cu religio. dar nu se raportează la un sistem doctrinar sau organizatoric. Poporul evreu promite: „Vom face tot ce ne-ai poruncit…”. structuri organizatorice şi instituţii specializate. China. Dacă în sanskrită nu există un termen echivalent cu noţiunea de religie. ritual. 100 Universitatea SPIRU HARET . Bastide). în schimb mai include şi concepte care nu au nimic comun cu religia”3. 4 Ibidem. în gândirea şi practica indienilor religia nu este separată.

Formate cu riscuri. repetată. La început lumea sacrului ca şi influenţa acesteia asupra lumii profane erau înţelese vag. Lucretius („Despre natura lucrurilor” I.) în „Despre natura zeilor” menţionează: „Îndeplinirea datoriei faţă de zei se numeşte religie” (II. preocupându-se de aspectul ritual. Rugăciunile sunt repetate periodic. Trăind îndoita spaimă a morţii şi a persecuţiei divine. religia este sentimentul de credinţă şi îndeplinirea obligaţiilor faţă de zei. În religii legătura cu sacrul este mereu reactualizată. 101 Universitatea SPIRU HARET . prin apostolatul itinerant. obice- iurile culturale din familie. nu aveau organizare şi structuri ierarhice. Asemănător. Religia începea să se deosebească de superstiţii. Cultul efectuat la altarul protectorului familiei era religio. la fel mantrele. o adeziune afectivă faţă de Hristos.divinităţile. constata Lucretius. îndrumate de bătrâni (presbiteri) cu însuşiri harismatice. Creştinismul iniţial avea sensul de credinţă. se rugau. Practicile erau fără fast. textele Coranului sunt recitate ca dovadă a reactualizării legământului cu sacrul. jurămintele. 38).H. 925) scria că originea religiei se află în frica de necunoscut. O dată cu monoteismul se adaugă în religie şi semnificaţia juridică. Creştinii deose- beau nostra religio de politeism şi condamnau mai ales zeificarea împă- raţilor. iterativ. În Coran. Comunităţile erau formate din oameni simpli şi săraci. a înlătura. Persecuţiile au promovat prestigiul de martir şi au consolidat coeziunea grupurilor. După potop. pe care le considera credinţe false. Circulau multe învăţături şi relatări orale şi chiar scrise. Religiones erau denumite de romani ritualurile. reglementarea relaţiilor dintre oameni. Allah menţionează: „…Aduceţi-vă aminte de binele ce vi l-am făcut şi păstraţi legământul Meu. a reciti. a parcurge din nou. participau la agape (mese comune). un mod de închinare. oamenii „cred că-i mâna zeilor la mijloc”. ceea ce le-a atras persecuţii din partea autorităţilor. gintă. de repetare. care înseamnă a respinge. Se adunau. frângeau pâinea. Aspectul practic al sensului iniţial este redat şi prin relego. în grupuri mici. 28). Practica religioasă publică se separă de religia casnică (a familiilor. precum şi a relua. ginţilor) se concentrează într-o instituţie specializată „Biserica”. prin semnul curcubeului Dumnezeu a făcut legământ cu oamenii că nu va mai îneca pământul dacă aceştia îi vor asculta poruncile. În secolele I-IV religia era o credinţă şi o practică. Religia exprimă legi şi porunci care concretizează angajamentul reciproc dintre membrii comunităţii. Cicero (106-43 I. religia se preocupa de modul cum să atragi forţele binefăcătoare şi să le înlături pe cele rele (Alfred Loisy). căci şi eu voi păstra legământul vostru…” (II. aducerea jertfelor.

în altceva decât în Hristos şi iluminiştii vor socoti super- stiţiile religii false. iar rezultatul acestei recu- noaşteri. păgâne. Augustin (354-430) în „Despre religia adevărată” arăta că supe- rioritatea creştinismului constă în legătura personală a omului cu Dumnezeu. _____________________ 5 Ibidem. În perioada Renaşterii şi Umanismului credinţa este considerată o trăsătură primară şi universală a omului. Este mai bine să-l adori pe Dumnezeu în orice fel (de religie) decât să nu-l adori deloc. este tot o credinţă. ea nu poate fi de mai multe feluri (ca religiile). ordine călugăreşti. mântuirea nu se mai poate obţine decât prin Biserica recunoscută de stat. Credinţa este dominată de dogmele şi doctrinele oficializate. În concepţia sa. iar religio îşi deplasează centrul semnifi- caţiei. Religia redevine în primul rând încre- dere personală în Dumnezeu şi în Iisus ca Mântuitor. Dumnezeu se află în străfundurile sufleteşti ale omului. ritualurile lungi şi meticuloase. Salvarea sufletului. interpretări scripturistice sau practici de cult. dar are profunzimi diferite. în credinţă. Cu oficializarea religiei creştine este depăşită prima etapă din istoria acesteia. care studiau şi dezvoltau aceste norme şi practici: mânăstiri. Augustin sintetiza sen- sul platonic – omul să depăşească lumea trupească şi să aspire la binele spiritual. dar modelul suprem de adorare este Hristos. pietatea înnăscută. fastul. dinamică şi personală a lui Dumnezeu». Pentru Calvin religio nu este un sistem de doctrine. Trep- tat au fost preluate ritualuri de la instituţiile politice şi din mozaism. Dimen- siunea practică va reveni după secolul V şi va fi reglementată prin canonizarea dogmelor şi teologia oficială. Reforma şi mişcările pietiste au readus în centrul preocupărilor credinţa (fides. Cuvântul „religie” este folosit pentru manifestarea oficială şi legală a legăturii cu sacrul. canonizate. Populaţia rurală care nu era integrată în Biserici avea „credinţe false”. dar neautentică. ierarhiile bisericeşti. Religia poate fi „falsă” şi „adevărată”. respingând aspectele oficiale. Religia cu sensul de practică şi dogmă. Glaube). Acestea sunt considerate de el „mijloace care să îndrume pe om spre «recunoaştere adoratoare. este Christiana religio”5. Se întrezărea o ruptură între religie şi credinţă.Alte practici în legătură cu sacrul erau socotite false. iniţial era spontană şi sumară. Religia „falsă”. realizată prin Iisus. ierarhiile. Până atunci era legătura cu sacrul pe baza credinţei. 102 Universitatea SPIRU HARET . după Zwingli. superstiţii pă- gâne. practici bisericeşti. deci credinţă. era mai ales în comunităţile intens religioase. Practica religioasă creştină.

confucianism) erau numite „religii ateiste”. religiile orientale (hin- duism. 103 Universitatea SPIRU HARET . p. 7 Max Weber. Teologia consideră că religia are o ori- gine şi esenţă divină: Dumnezeu sădeşte în om credinţa. Se conturau astfel încă din secolul al XIX-lea două orientări de bază în studierea empirică a fenomenului religios: psihologia şi sociologia religiilor. 2. Emile Durkheim va pune bazele sociologiei religiilor. care explicau originea _____________________ 6 Michel Meslin. 80. 43. legătura din- tre acesta şi creatorul său. religiile pot fi multiple. divi- nizaţi de urmaşi. ci sentiment. Schleiermacher în „Discursuri despre religie” (1799) afirma că religia nu este nici gân- dire (raţionalism). Religia şi Biserica sunt manifestări exterioare ale transcendentului. Euhemeros afirma că zeii sunt regi şi eroi străvechi. op. Filosofii şi oamenii de ştiinţă au încercat să explice transcendentul şi modul în care acesta se fenomenologizează în lumea profană. În secolul trecut. Teorii despre originea şi esenţa religiei Asemenea teorii există încă din antichitate. Existau şi teorii „politice”. 2. Theagenas din Rhegion consi- dera că zeii sunt alegorii ale fenomenelor naturii. 1. dimensiunea transcendentă şi manifes- tarea acesteia ca religiozitate. Max Weber observa că trecerea de la religiozitate la religie presupune precizarea unor dogme şi canoane. Sociologia religiei. cit. În felul acesta „opera lui Schleiermacher a inspirat direct toate teoriile şi analizele psihologice ale sentimentului religios”6. Din secolul al XVI-lea (1508) începe folosirea pluralului-religii- credinţa era una singură. Fr. integrată politic în evul mediu se separă de cele referitoare la credinţă. Religiile sunt forme în care se manifestă credinţa. Filosofii protestanţi se vor preocupa de credinţă ca un dat aprioric. asimilată ca Biserică şi uneori chiar instituţie. Preocupările în legătură cu religia. Teoria antropolo- gică aprecia că divinităţile sunt personalităţi excepţionale devenite legendare. Teologii şi filosofii au încercat să explice religia. Revoluţiile burgheze şi diferite orientări filoso- fice vor contesta Biserica oficială. p. Aceasta înseamnă expli- carea teologică a cărţilor sacre şi a voinţei lui Dumnezeu7. 3. Continuând filosofia practică şi ideile pozitivismului francez. Teoria naturistă explica religia ca o spiritualizare a fenomenelor din natură. interior omului. nici acţiune (practică eclesiologică). În Grecia antică erau mai cunoscute câteva teorii în legătură cu religia şi divinităţile. budism.

dezvoltată de filologul Max Müller (1823-1900). studiază com- parativ miturile popoarelor (indieni. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. interdicţii). Wilhelm Schwarts. iar aceasta reprezenta o instituţie politică. p. deschizând şi posibilitatea unor explicaţii iluministe. care prin revoluţii economice şi politice a înlăturat structura instituţională medievală. Alte teorii. spiritual. germani). impresionat de forţele naturii. Max Müller). suportul ideologic al puterii de stat. erau condamnate. 104 Universitatea SPIRU HARET . concepţia „astral-mitologică” (Volney. Luna). le venerează. Li se reproşează însă că reduc religia la aspectul contemplativ. le personifică (înfăţişări omeneşti. furtuni. Ase- menea preocupări filosofice şi ştiinţifice se referă mai ales la formele concrete pe care religia le-a îmbrăcat în diferite perioade istorice. ofrande. Oamenii nu le înţeleg. În cadrul şcolii mitologice s-a remarcat teoria „naturistă”. Soarele. le respectă. îi este teamă. nu s-au putut răspândi. greci. animale sacre). analizat sistematic. raţionaliste. metafora s-a autonomizat. în ascensiune între 1830-1860. iranieni. a căpătat o semnificaţie indepen- dentă (şi datorită sărăciei limbajului primitiv). Afirmarea burgheziei. Platon aprecia divinul ca o modalitate de amăgire. depind de ele. Treptat. La sfârşitul secolului al XVIII-lea. Religia era asimilată cu Biserica. Albert Kuhn. Dicţionar de mitologie generală. metaforic. 505. foloseşte în legătură cu ele un limbaj abstract. 1989. aprecia că cele mai vechi manifestări religioase apar în legătură cu fenomenele cereşti (tunete. Şcoala „mitologică” (Fraţii Grimm. fără evoluţie. ritualuri. În perioada medievală au predominat explicaţiile teologice. Pe baza acestui bogat material. are în legătură cu acestea sentimente asemănătoare cu cele pe care le are faţă de fiinţe. de manipulare a poporului. Începe să le personifice. de oameni: le admiră. Dupuis). considerând formele de exteriorizare a credinţei ca identice. Se considera că fulge- _____________________ 8 Victor Kernbach. ipotezele laice.şi esenţa religiei din perspectiva intereselor statului sau ale unor par- tide. manifestă sentimente deosebite faţă de acestea (frică. iar Sextus Empiricus considera religia un contract înche- iat între guvernanţi şi sacerdoţi cu poporul8. a promovat şi contestarea instituţiilor politice bisericeşti. romani. săvârşesc practici (rugăciuni. El considera că omul primitiv. empirice în legătură cu religia. Charles Dupuis în „Originea tuturor cultelor” (1794-1795) argumen- tează că zeii sunt personificări ale fenomenelor cereşti. ei regăsesc în multe religii elemente similare şi ajung la concluzii care explică mai realist viaţa religioasă. adoraţie).

Müller constata că zeii au numele unor realităţi din natură (Foc. Religia continuă magia. dar supe- rior celui omenesc. animale. este lăsată în urma perioada magică. cu care se considera în legătură. anotimpurile au şi ele un suflet. orenda şi manitu la indienii din Ame- rica. ci şi pentru că atunci omul nu era separat de natură. Müller considera că originea religiei se află în experienţa sensibilă. Teoria animistă a fost criticată şi de James G. ş. frumoase-urâte. Teoria „naturistă” a fost criticată nu numai pentru că atribuia omului primitiv sentimente şi un mod modern de a gândi. Magia este o preştiinţă. renasc. abordabile. moartea – când sufletul (anima) nu se mai manifesta sau era în declin. O altă teorie. între ele sunt conflicte în timpul cărora unele înving. vulcanii periculoşi. Preuss. păstrează însă şi calităţi omeneşti: mor. o folosea fără să o zeifice. spirit). lumea înconjurătoare. s-a afirmat şi o teorie „preanimistă” (R. putea trece în altceva. de a câştiga bunăvoinţa a ceea ce îl depăşeşte. prin care omul încearcă să influenţeze natura. se află în pericol. Aceste „divinităţi”. duh. sunt răzbunătoare. Ca şi oamenii. superioare (din transcendent). divinităţile erau: masculine-feminine. din magie se vor separa ştiinţele (firul alb) şi religiile (firul roşu). După principiul că „nimic nu este în intelect fără să fi fost mai înainte în simţuri”. era integrat acesteia. Luna feminin. iar altele sunt învinse. Abia mai târziu au apărut animismul şi reprezentările naturale ale divinităţilor. Spre exemplu: Soarele era masculin. Deci acest anima era ceva independent de aspectul material (era duh. Frazer (1854-1941). a existat credinţa într-o forţă impersonală unică: mana (la melanezieni). Religia era deci o metaforă obiectivizată. K. Religia apare atunci când se desparte de ştiinţă. astrele.a. Dacă el era viu şi însufleţit. Transcendentul nu e rupt de lumea pămân- tească. influenţabile. pământul trebuia însămânţat ş. În „Creanga de aur” el afirma ipoteza că religiile actuale nu sunt o continuare a animismului ci a magiei. bune-rele. afirma ipoteza că omul primitiv se exterioriza în tot ce-l înconjura. un spirit. fenomene). ploaia fertilă. Soare). Prin practicile de cult oamenii se adresau unor existenţe reale (plante.a. Oamenii puteau interveni pentru a-i ajuta pe unii zei împotriva altora. Primitivul nu-şi putea expli- ca somnul. presu- punea că un suflet (anima) există în orice. reprezentând încercarea omului de a-şi face favorabile forţele superioare. Vierkandt) care susţinea că înaintea credinţei în spirite şi a animismului. La sfârşitul secolului XIX. Ulte- rior. cea „animistă”.rele. A. Studiind Vedele. boala. Marett. 105 Universitatea SPIRU HARET .

H. Xenofan (VI-V î. Această teorie premonoteistă a fost aprofundată de preotul catolic Wilhelm Schmidt (1868-1954) în monumentala sa operă: „Originea ideii de Dumnezeu” (în 12 volume. au adăugat şi alte divinităţi. în centrul preocupărilor ajunge omul. mai mult sau mai puţin con- turate. J. cu multe divinităţi. Dumnezeu a fost creat de om ca o imagine a dorinţelor şi speran- ţelor sale. a ajuns treptat la părerea că orice este făcut de cineva. Cercetările de antropologie şi etnogra- fie explicau viaţa religioasă a populaţiilor primitive. modul lor de gândire şi reprezentările despre sacru. evoluţia acestuia de la spiritualitatea arhaică până astăzi. înfăţişări şi însuşiri ome- neşti. Evoluţia spre materialism şi pragmatism a unor hegelieni din secolul trecut a îndreptat şcoala antropologică spre contestarea exis- tenţei sacrului şi afirmarea divinizării omului. Lubbock). Abia mai târziu oamenii au elaborat mitologii mai complexe. demistifică lumea astrelor. Acest antropolog argumenta ideea că omul primitiv. Marxismul considera „o victorie” ideea că „omul creează religia şi nu religia îl creează pe om. iar tracii îi consideră roşcaţi şi cu ochi albaştri. în abordarea problemelor religiei”. atunci când a început să-şi facă unelte. Spencer. spirite. Aşa cum omul este creatorul uneltelor şi armelor. Tylor. Feuerbach (1804-1872) în „Esenţa creştinismului” considera că sacrul este o proiecţie a omu- lui. apărute între 1912-1955). care nu s-a găsit încă pe sine. Omul prelucrează şi transformă na- tura. Un alt hegelian de stânga.Hr. El argumentează că la înce- put omul a crezut într-un Dumnezeu unic. credinţe. Şi Marx în tinereţe argumenta: „Religia este conştiinţa de sine şi simţământul de sine al omului. a existat şi un creator al lumii. Reli- 106 Universitatea SPIRU HARET . o cosmică inversare de termeni: om-Dumnezeu (în loc de Dumnezeu-om). Prin 1870 concepţia astral-mitologică era în declin. deschidea noi perspective.) scria că etiopienii şi-i imagi- nează pe zei cârni şi negri. sau s-a pierdut din nou”. care atribuie forţelor necunoscute. atotputernic şi creator. Bruno Bauer (1809-1882) considera creştinismul primitiv o formă istorică a conştiinţei universale. Teoriile din secolul al XIX-lea încercau să explice religiile populaţiilor arhaice. divine. de-a dreptul revoluţionare. Încă din antichitate unii filosofi considerau că originea religiei se află în idealizarea naturii umane: zeii întruchipează aspecte şi do- rinţe ale omului. Acestor explicaţii Andrew Lang (1844-1912) le-a opus teoria „monoteismului originar”. în diferitele faze de evoluţie. Se afirmă concepţia „antropologică” (E. În locul naturii.

Teoriile socialiste au radicalizat treptat opoziţia dintre ideologia lor şi credinţă. Auguste Comte á înţeles utilitatea religiei dar a încercat să instituie o religie fără Dumnezeu. Din 1508 catolicii încep să folosească pluralul – „religii” – care semnala existenţa mai multor variante ale relaţiilor cu sacrul. În secolul al XIX-lea s-au înmulţit şi „teoriile sociale”. La rădăcinile gnoseologice ale religiei (frica. Definiţii ale religiei Încercările de înţelegere a originii şi esenţei religiei şi a nume- roaselor forme concrete de manifestare a acesteia. identificate şi des- crise de istorici. exploratori şi călători pe parcursul descoperirilor geo- grafice. după Bauer. 3. erau trepte ale dezvoltării spiritului omenesc „ca diferite piei de şarpe pe care le-a lepădat istoria”. „Noi trebuie să luptăm împotriva religiei”. În limitele empirismului sociologic. În cele din urmă. pentru mulţi intelectuali francezi din secolul al XIX-lea nu însemna şi refuzul credinţei sau a religiei. care explicau originea religiei ca un aspect al dezvoltării societăţii. au înmulţit definiţiile şi tipologiile referitoare la acest feno- men. sensibilitatea unei lumi lipsite de inimă. Opoziţia faţă de Biserică. referitoare la relaţia omului cu divinul. Şi acestea aveau în vedere nu religia în esenţa sa ci formele pe care aceasta le-a îmbrăcat pe parcursul istoriei. În felul acesta explicarea originii religiei devine o componentă a ateismului militant. Ei pornesc de la opinia subiecţilor. Sociologii constată şi studiază „faptele” religioase. „Religia – scria Marx – este suspinul creaturii chinuite. după cum este şi spiritul unor orânduiri lipsită de spirit. Ea este opiul poporului”. dar nu-şi mai are originea în neştiinţa sau neputinţa omului. Revoluţiile burgheze au clarificat deosebirea dintre Biserică şi religie. definirea religiei nu pare nici utilă şi nici posibilă. ignoranţa) sunt adăugate cele sociale: „Frica în faţa forţei oarbe a capitalului … iată rădăcina religiei contemporane…”. a credincioşilor. Biserica era considerată o instituţie depăşită şi a fost înlăturată uneori o dată cu celelalte instituţii feudale.giile. În aceste concepţii religia este tot o creaţie omenească. Astăzi cuvântul „religie” are o mare bogăţie de sensuri. ci în anumite interese ale unor grupuri sociale. care 107 Universitatea SPIRU HARET . Înţelegerea esenţei religiei ca o formă de reflectare a realităţii nu s-a oprit doar la această constatare. cu Dumnezeu. A adunat în conţi- nutul său aspecte variate şi uneori destul de eterogene. scria Lenin. o latură a luptei de clasă.

fără să se refere. iar alţii mai puţin. dar sociologul nu va putea sintetiza din aceste opinii unilaterale o definiţie a religiei în general. Angelo Brelich scria: „Cu- vântul latin (religio) nu avea accepţiunea modernă de religie. Spre exemplu. în legătură cu sacrul. ci şi în faptul că de la un popor la altul. practicile mistice şi obscure.cit. constată că unii oameni sunt mai credincioşi. închinarea. adică s-a dedicat unei religii superstiţioase”. Sociologul adună însă opiniile variate ale acestor credincioşi.aparţin uneia sau alteia dintre Biserici şi credinţe. aducerea jertfelor. nici la tradiţiile mistice. ceremoniile. adică zile nefaste9. analize şi evaluări. nici la adorarea divi- nităţii. Fiecare om îşi cunoaşte mai mult sau mai puţin propria religie. nici la celebrarea sărbătorilor. în cursul istoriei. de pildă. Mulţi consideră monoteismul religia cea mai avan- sată. iar studierea şi cunoaşterea acesteia ar reprezenta crite- riul de referinţă şi esenţa cunoaşterii fenomenului religios. de atenţionări. îndeplinirea obligaţiilor faţă de forţele divine. de reguli. În cazul unor culte. o religie concretă. Se apreciază uneori că cine cunoaşte o religie le cunoaşte pe toate celelalte. A fost uneori asimilată cu manifestări laice sau cu superstiţiile. eventual părerea despre alte Biserici. Dar capacitatea creatoare de reprezentare a sacrului de către credincioşi este inepuizabilă. Alteori opinia este că limitându-ne la studierea unei singure religii vom ajunge la concluzii viciate. cel „căruia îi place religia. 108 Universitatea SPIRU HARET . relaţia cu divinul a îmbrăcat alte aspecte şi forme. percepută intuitiv. nici la atâtea alte manifestări considerate în zilele noastre ca fiind religioase. op. acum sunt probabil peste o mie. experienţa sacrului. suprana- turalul ori Dumnezeu. de interdicţii. pietatea. 505. Religiile concrete sunt forme specifice de manifestare a credinţei în sacru. Prin religie s-a înţeles teama sau loialitatea. _____________________ 9 Victor Kernbach. când nu e bine să se aducă sacrificii ori să se înceapă ceva”. Marea varietate a definiţiilor îşi are originea nu numai în dificultatea cunoaşterii acestui fenomen complex. ele având multe elemente comune. Religiosi dies erau „zilele pentru care s-au făcut preziceri scrise. În 1946. Aulus Gellius scria că religiosus înseamnă „superstiţios”. Mihai Ralea menţiona că un cercetător german a înregistrat vreo 600 de definiţii ale religiei. p. frecventarea altor Biserici şi folosirea scrierilor sacre din alte religii este socotită un păcat. superioară. Prin ele capătă informaţii despre credinţa şi religia subiecţilor. El nu indică decât un ansamblu de practici religioase. Alţii autori numeau religie: cultul. fără să se preocupe de teoretizări. magia. practică.

Mult timp dogmele şi aspectul teoretic au fost puţin dezvoltate. a stabilit norme elementare de convieţuire socială. gândirea. Cei preocupaţi de acest aspect au definit religia ca o activitate prac- tică. Leuba. Cele zece porunci biblice sunt un cod de comportament pentru poporul evreu. dar nu-l explicau. îl descriu şi ajung la unele concluzii actuale şi astăzi. o sancţiune esenţială pentru un credincios. Mai târziu asemenea reglementări vor fi cuprinse în sisteme juridice. după aspectul de bază pe care îl au în conţinutul lor: cel afectiv. le-a grupat. politice. Religia oferea această posibilitate: sancţiunea divină. apartenenţa lor religioasă. Bucureşti. aprecia Platon. op. Ele pot fi clasificate după orientarea fiosofică a autorilor. Dar pe lângă recomandări. corectă faţă de zei. p. considerând că „sentimentul. Deşi istoria a scos la iveală instituţii specializate şi posibilităţi eficiente pentru a _____________________ 10 După Petru Berar Religia în lumea contemporană. Oamenii constatau manifestările supranaturalului. 17. În primele comunităţi nu existau instituţii sau grupuri specializate în menţinerea ordinii şi impunerea normelor. morale. se referă. 9. p. tradiţii şi în domeniul moralei. cit. necesar unei bune convieţuiri şi a continuităţii acestei populaţii seminomade. aveau însă un anumit comportament în legătură cu acesta. încă în primele comunităţi a fost utilă ca reglementare. Religia este comportarea justă. intelectual sau practic. analizând 48 de definiţii ale religiei. prestigiul religiei şi al Bisericilor are un rol practic important în informarea. Psihologul american J. Aceste definiţii unilaterale nu şi-au pierdut utilitatea pentru cunoaşterea religiei. 11 Joachim Wach. Joachim Wach remarca şi el lipsa de unitate în definirea religiei.A vrea să defineşti religia înseamnă a intenţiona să dai o semnificaţie foarte precisă unui termen făurit de noi înşine şi pe care în mod normal îl folosim în sensurile cele mai vagi şi mai nesigure”10. moralizarea şi buna convieţuire în cadrul societăţilor. după împrejurări la un aspect sau altul al relaţiei cu Dumnezeu. Religia. atunci când nu exis- tau încă alte criterii: juridice. Editura Politică. Ele sunt rezultatul preocupărilor în legătură cu acel aspect pe care îl aprofundează. cel care încălca voinţa lui Dumnezeu îşi pierdea mântuirea.H. a. Şi astăzi însă. epoca în care au trăit. Majoritatea definiţiilor au caracter unilateral. 109 Universitatea SPIRU HARET . religia oferă şi o modalitate de respectare a acestor norme. 1983. A existat şi preocuparea de a grupa aceste definiţii pe baza unor criterii. voinţa au fost pe rând privite ca esenţa experienţei religioase”11.

chiar dacă nu se roagă permanent şi nu face donaţii sau nu mai respectă cu severitate posturile. modestia.cit. un reglator al vieţii. p. James arată că aceasta este „interesul pasional al _____________________ 12 Lucian Bologa. Kidd – este o formă de cre- dinţă. Dumnezeu nu este pentru credincios o prezenţă ocazională ci un efort permanent spre mai bine. s-au substituit uneori şi au suplinit funcţiile altor subsisteme sociale devenite ineficiente în reglementarea vieţii publice. op. Kant înţelegea religia ca regula de morală în legătură cu Dumnezeu ca legiuitor. Mulţi filosofi pragmatişti sau materialişti au recunoscut utilitatea religiei pentru buna convieţuire socială şi au definit-o în spiritul acestui rol pe care îl are. Acest aspect este frecvent mai ales în definiţiile propuse de psihologi. este legiuitorul.W.impune respectarea normelor. ci o intenţie ştiinţifică. Religia şi Biserica au contribuit la consolidarea structurilor sociale. 8. 12 13 Idem. p. moralişti şi psihologi au înţeles şi definit acest rol practic al religiei. Dumnezeu. 110 Universitatea SPIRU HARET . Un rol esenţial în viaţa credinciosului au prescripţiile. Astfel. Solomon Reinach menţiona că religia e „un ansamblu de scrupule care pun obstacol liberei exercitări a facultăţilor ome- neşti”. „O religie – scria B. Este „un comportament uman (individual şi social) faţă de puterea sau puterile supranaturale în existenţa cărora omul crede şi pe care le consideră că au o influenţă hotărâtoare asupra destinului său şi asupra cursului şi destinului lumii”12. care prevede o sancţiune ultraraţională pentru conduita indivi- dului. Religia nu se rezumă însă la cunoaştere. recomandările religioase ale Bise- ricii de care aparţin. ceea ce el ar trebui să facă pentru a se integra social. credinţa. Ei identifică uneori credinţa cu sentimentele. corectitudinea. Myers). În acest spirit. Schleiermacher observa că preocuparea de a cunoaşte transcendentul nu mai este credinţă. puritatea. Elementul esenţial în religie rămâne însă aspectul afectiv. sentimentele. religia este legătura. au împiedicat haosul. Sacrul. în centrul acestor definiţii este comportamentul credinciosului: cinstea. respectarea de către om a poruncilor divine. Pedagogi.. şi acum credincioşii au în vedere în activitatea şi comportamentul lor. W. Religia este un răspuns moral şi sănătos al spiritului uman la principiul după care ne călăuzim (F. exprimat ca imperativ al vieţii. în care interesele proprii sunt în luptă cu cele ale organismului social – sancţiune prin care interesele individuale sunt subordonate celor sociale”13. b.

ceea ce este dincolo de viaţa conştientă. ea cuprinde glorificare. aş zice. argumentarea logică. trăirii mistice ş. Religia cuprinde şi efortul raţional. transcendentul – nu sunt convingătoare. dar nu se epuizează aici. A. Nici dimensiunea sentimentală nu epuizează religiosul. ei au dat explicaţii religioase. se concretizează ca reprezentări. Religia este încrederea şi efortul omului de a pătrunde dincolo de profan. înălţare spirituală. că suportul psihofizic înnăscut nu este exclusiv omenesc. Şi astăzi religia reprezintă o completare a ştiinţelor. c. Max Müler se exprima că religia este „o facultate a spiritului care. cuprind o bogată argumentare teoretică şi raţionalistă. Credinciosul nu-l explică pe Dumnezeu ci îl trăieşte. Anima naturaliter religiosa nu înseamnă că omul interpre- tează natura lui Dumnezeu sau modalităţile de a fi în legătură cu acesta. destinul. Ritschl scria şi el că „esenţa religiei constă în sentimentul de dependenţă absolută faţă de Dumnezeu”. E. Paul Radin scria: „Omul s-a născut cu frica în el”. iraţional. dorinţa de ajungere în lumea sacrului. Credinţa în sacru. Pentru un credincios explicaţiile ştiinţifice în legătură cu moartea. Aceasta s-a conturat ca sentimente. în mod independent. La om credinţa evoluează spre religie.a. indiferent de numele acestuia. El speră că după moartea trupului continuă să existe ceva. mai ales monoteismul. Partea raţională rămâne în religie ceva explicativ şi periferic. Sunt ipoteze că şi alte specii de vieţuitoare au înclinaţii rudimentare spre sacru. mai mult. ci pur şi simplu încrederea că acesta există. dar utile pentru înţelegerea fenomenului religios în ansamblul său. capătă aspectul unor sentimente individualizate şi defi- nite. Sunt multe definiţii care consi- deră religia un sistem de idei şi explicaţii în legătură cu sacrul.omului faţă de destinul său necunoscut”. adeziu- nea faţă de acestea şi o practică specifică. Nu poate fi neglijată afirmaţia teologiei că omul se naşte cu credinţa în el. Simultan. în ciuda sensului şi raţiunii. cuprinde şi intuiţii. sufletul. este superioritatea care îl individuali- zează pe omul credincios. supu- nere. Necunoscând cauzele. atitudini şi comportamente. Religiile moderne. analiza empirică. îl face pe om în stare să 111 Universitatea SPIRU HARET . se încadrează în forme confesio- nale şi bisericeşti.B. Şi aceste definiţii intelectualiste sunt unilaterale. Tylor considera că nevoia de religie derivă din efortul primilor oameni de a explica unele fenomene misterioase. Mai târziu. frică. Dar este recunoscut că în timpul vieţii această realitate genetică sporeşte sau se diminuează. gândirea. este mult mai bogată. Schleiermacher afirma că „esenţa religiei constă într-un sentiment de dependenţă absolută faţă de Dumnezeu”. Dar religia nu constă doar în dependenţă.

priceapă infinitul sub nume diferite şi în deghizări schimbătoare. religia s-a îndreptat totdeauna spre mărturisirea completă a acestui mister. Alături de ştiinţă. Toma d’Aquino. pozitivismul şi materialismul au ajuns uneori la concluzia că religia reprezintă o reflectare arhaică sau falsă a realităţii. a unui principiu iniţial. oricum ar fi numit. de a exprima inexprimabilul. ele se completează reciproc. filosofia. idealul care l-a călăuzit întotdeauna pe om. Sacrul capătă imaginea speranţei eterne. în „Primele principii”. o năzuinţă spre infinit. a nevoii de linişte şi împăcare. 112 Universitatea SPIRU HARET . care aprofundau cunoaşterea şi mai ales descriau varietatea fenome- _____________________ 14 Idem. dar de care depind toate. am putea auzi în orice religie un geamăt al spiritului. şi care. au fost înlocuiţi prin factori mai abstracţi şi mai greu de înţeles. Şi astăzi însă există destule domenii în care cercetarea empirică obţine rezultate mo- deste. Între ştiinţă şi religie nu există opoziţie. Spencer (1820-1903). Fără această facultate nu ar fi posibilă nici o religie. p. elementul mister a trecut în mod necesar pe planul întâi… Şi astfel. cele mai multe aflându-se în sfera umanului şi a spiritualităţii: morala. estetica – şi în care apelează la religiozitate şi cre- dinţă. este Dumnezeu. Toma a considerat necesară demon- strarea raţională a existenţei lui Dumnezeu şi aduce cinci dovezi ale existenţei unei cauze primordiale: Dumnezeu. un impuls care a transmis apoi mişcarea în tot universul. mărturisire care este scopul său…” scria Spencer. în care se vedeau cauzele lucrurilor. „Câtă vreme factorii consacraţi şi uşor de prins. pe măsura cunoaşterii ştiinţifice. efortul dureros de a înţelege neinteligibilul. oricât de puţin ne-am apleca urechea. ca origine a oricărei existenţe sau mişcări. Aristotel. Spre exemplu. o cauză primă. Newton. d. religia ar fi o modalitate de explicare şi înţele- gere a ceea ce nu este cercetabil empiric. cauzalitatea şi determinismul explicate empiric presupun mereu un principiu iniţial. care depăşeşte existenţa pro- fană. În acest sens. nici măcar cel mai degradat cult de idoli şi fetişuri şi. Asemenea definiţii – reprezentative pentru secolul al XIX-lea. care este independent absolut de lumea terestră şi cerească. H. Alţi filosofi au definit religia ca o necesitate permanentă a omului de a se raporta la ceva absolut. 5-6. în explicaţiile lor au recunoscut existenţa unei forţe. un strigăt de iubire către Dumnezeu”14. Dar sunt realităţi care depăşesc posibilităţile cunoaşterii. arăta că ştiinţa se ocupă de ceea ce este sau poate fi cunoscut. periferializată şi în cele din urmă ajunsă inutilă.

Toţi credincioşii se roagă lui Dumnezeu. Cele generale includ toate formele de manifestare spirituală în care se află şi referiri la sacru. Na- tura şi forma acestui legământ (legături) este proprie fiecărei confe- siuni. altele au prioritare practici proprii. psihologie. sociologie) preocupate şi de viaţa religioasă. Această imagine vizibilă exteriorizează însă o trăire sufletească profundă: credinţa. Ele pot fi gru- pate în definiţii ale teologilor. altele prea restrictive. prin rugăciune. prin extensiune. dar fiecare în felul său. îşi încredinţează sufletul lui Iisus. instituite prin alte tradiţii şi cărţi sacre.). Credinciosul care respectă „legământul” cu transcendentul în speranţa mântuirii. ca „o legătură” a credinciosului cu transcendentul. Ele se referă la creştinism şi.a. obligaţii. 113 Universitatea SPIRU HARET . Şi acum definirea religiei se află între extreme. Sunt propuse astăzi unele definiţii integratoare care cumulează dife- ritele componente ale religiei şi fenomenului religios. Dar. încearcă să o explice. spre exemplu. testament). principii. Actualele catehisme creştine definesc religia similar. C. care a încercat să realizeze sinteze ale acumulărilor pragmatice şi parţiale anterioare. cuprinzând istoria întregului fenomen religios. Credinţa Sociologul studiază religiozitatea societăţii şi a grupurilor so- ciale (o poate urmări evolutiv. ale filosofilor şi ale unor ştiinţe particu- lare (istorie. a obţinerii graţiei divine. RELIGIOZITATEA 1. aceea de legământ faţă de Dumnezeu (legătură. precizate în dogmele fiecărei confe- siuni. Legătura (legământul) cu Dumnezeu presupune un sistem de adevăruri. Un preot ortodox scria în 1939 că „religia este legătura conştientă şi liberă a omului cu Dumnezeu”. Musulmanul nu este în „relaţii” ci se identifică permanent cu transcendentul. la monoteism. religia nu poate fi definită ca o „legătură (o relaţie)” specifică între credincios şi Allah. face o analiză comparativă ş. îşi trăieşte pe baza lor întreaga viaţă.nului religios – nu mai caracterizează secolul XX. Cultele tradiţionale insistă asupra legăturii prin Biserică şi personalul de cult. Celelalte se referă prio- ritar la creştinism şi au în atenţie mai ales dogmele şi practicile bisericeşti. unele definiţii sunt prea generale. în islam. fără intermediere (legătură). Teologia ca ştiinţă despre Dumnezeu defineşte şi religia. În creştinismul actual este păstrată semnificaţia creştinismului mozaic. Cele mai noi. Specificul diferitelor confesiuni şi Biserici introduc detalii în aceste definiţii. cunoaşte şi se călăuzeşte după aceste îndatoriri.

cit. Fără să exagerăm aceste aspecte. Constată că această realitate există. te voi lăuda Dumnezeule pentru sora mea Luna…”. aspecte raţionale. ficţiune. emoţii. Îmbinarea şi sedimentarea acestora transformă credinţa în ceva real. op. este preocupat de soarta omului şi destinul universului. Prima certitudine este aceea că Dumnezeu există. într-o siguranţă. O a treia certitudine pe care o trăieşte credinciosul este că există o relaţie între _____________________ 15 Nae Ionescu. exprimat prin fapte sociale. văzut. Din ceva dorit. o convingere care depăşeşte insuficienţa argumentării. În Biserica de răsărit. Ea este asemănată uneori cu arta. El nu se interesează de autenticitatea şi adevărul acesteia. „Teologia catolică a accentuat aspectul intelectual al credinţei ce trebuie mărturisită”16. idealuri. Apoi. credinţa face ceva existent. 17 Pr. Dr.. a obţinerii mântuirii prin graţia divină.. în realizarea unor idealuri etc. Fără aceasta omul n-ar fi credincios. este certitudinea că Dumnezeu influenţează lumea: a creat-o. o puternică încredin- ţare despre lucrurile nevăzute” (Evrei 11:1). Porneşte şi de la experienţa de viaţă. p. iar în cele răsăritene pentru cea mistică. reprezintă creaţia lui Dumnezeu15. Cuvântul este folosit frecvent. 190-191. ipoteze. n-ar crede în ceva de care n-ar fi convins că există. Ea antrenează întregul suflet omenesc. 19. Credinţa religioasă exprimă speranţa salvării din păcat.cit. precum şi particularităţi psihice.. dar nu rămâne la acestea. vorbea cu păsările şi în imnul său se adresa: „Te voi lăuda Dumnezeule pentru fratele meu Soare. volitive. se constată în Bisericile apusene o preocupare sporită pentru dimensiunea doctri- nară. p. poţi crede într-o lume mai bună. împinge spiritul spre domeniul infinit al necunoscutului. o manifestare a vieţii. acţionează şi produce anumite efecte. Pentru sociolog. Vasile Răducă. p. Apostolul Pavel subliniază: „…credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite. 57. ci şi fidelitatea faţă de exigenţele acestor principii – ca expresii a voinţei lui Dumnezeu descoperite în istorie”17. Din ceva simţit devine ceva trăit. „credinţa nu este numai o aderare intelectuală la un cuantum de principii doctrinare. Forţa credinţei amplifică raţiunea şi logica. Această „încredere” (credinţa) se bazează pe certitudini. Sfântul Francisc d’Assisi trăia în natură. în anumite principii morale sau politice. o con- duce. La formarea acestei încrederi care depăşeşte raţionalul se adaugă intuiţii. fapte. au aceeaşi esenţă. op. 114 Universitatea SPIRU HARET . existenţa credinţei este un „dat” real. în credinţă toate sunt înfrăţite. op.cit. dorinţe. 16 Isidor Mărtincă. informaţii.

Omul arhaic trăia simultan viaţa concretă cu fantasticul şi religiosul. în comparaţie cu un matur. fidelitate. crocodilul sau cangurul. Altfel recepţionează un basm copilul. conştient sau nu. Viaţa lui sufletească este plină de speranţă dar şi de respect. inventivitate. amplificată sau diminuată. de instincte. empiricul se separă de fantastic. că omul se naşte religios. îl roagă. intuiţii. Dorinţa de a-şi depăşi starea profană. Treptat începe să-l adore şi să-i ceară sprijin. îi călăuzeşte desti- nul. K. în om se concretizează anumite trebuinţe religioase. Alţi psihologi au argumentat că religio- zitatea se formează treptat. dorinţa de iertare şi obţinere a mântuirii. Convingerea că omul este inferior şi vinovat. la rândul său i se poate adresa lui Dumnezeu. prin educaţie şi dezvoltare psihică. trăiri intime şi personale). şi 3. Unul stabil. În jurul unor asemenea certitudini se formează starea sufletească şi spirituală a credinciosului (idei şi principii. El era încredinţat că este înrudit cu leul. se con- centrează în câteva principii care formează baza credinţei: 1. Abia spre adolescenţă şi maturitate se indivi- dualizează trăirile specific religioase. Există ipoteza. Cât timp omul este dependent de ceva. Sentimentul religios ar fi un dar al lui Dumnezeu înnăscut omului. se deosebeşte de celelalte vieţuitoare prin sentimentele mora- le şi sentimentele religioase. Spre bătrâneţe predo- mină speranţa. iubire. trainic şi care evoluează constant. Convin- gerea că există ceva sublim şi perfect (sacrul). prin educaţie. Pe baza acestui complex psihic. seninătate şi împăcare chiar în faţa morţii. estetice.el şi Dumnezeu: Dumnezeu îl vede. sentimente. încearcă să-i îndeplinească voinţa. graţia. simte nevoia relaţiei cu sacrul. iar el. Încrezător în grija pe care i-o poartă Dumnezeu se simte protejat. Copilului îi este frică de Dumnezeu. Această reacţie psihică specifică. În copilărie nu pot fi separate sentimentele religioase de cele morale. destul de răspândită şi acum. îl protejează. pentru copil religia este prea abstractă pentru a fi înţeleasă. şi altul conjunctural. Uneori psihologii discută două niveluri ale vieţii religioase. are curaj în acţiuni. muzică. o stare globală de linişte. se teme. trăind din copilărie într-un mediu religios. 2. influenţat puternic de evenimente şi împrejurări care pot 115 Universitatea SPIRU HARET . Girghensohn se exprima că psihicul reprezintă o unitate şi nu o sumă de părţi. Mai târziu realul şi idealul se divi- zează. Sentimentele care se află la baza trăirii religioase îşi modifică ponderea. ficţiune. evenimentele din viaţa personală. Aşa era probabil şi psihicul omului arhaic. devotament. Până la maturitate trăirea religioasă este uşor influenţabilă. dar este aparent latent. imperfectă şi a se apropia de sublimitatea divină.

R. o nevroză. dispariţia unei fiinţe dragi. se martirizează. fanatici. În hinduism. calamităţi). desfăşoară activităţi de caritate în spiritul iubirii aproapelui. Şi creştinismul propu- ne intensificarea permanentă a trăirii religioase care ajunge uneori la „răpirea” completă din lumea reală. Au avut loc sinucideri rituale. Ei reprezintă factori de coeziune şi integrare socială. ci viaţa religioasă a credincioşilor normali. budism. Unii psihologi de la sfârşitul secolului al XIX-lea din Franţa. războaie. obişnuite. Deşi sacrul şi profanul sunt complet diferite. refuză orice contact cu aceasta. se retrag din lume. pictură şi sculptură. împrejurări în care societatea şi sistemele poli- tice folosesc mijloace de protecţie. dispariţia simţurilor. declanşează şi întreţin războaie reli- gioase. ucid pe păcătoşi. neantul absolut (nirvana). mistici sau ajunşi în faza de nebunie religioasă. stări de convulsii şi rugăciuni în limbi neînvăţate. boală şi alte evenimente din viaţa personală sau a comunităţii (secetă. crime pentru motive religioase. fac sacrificii personale sprijinindu-i pe ceilalţi. înlăturarea gândirii. sunt interzise grupurile de credin- cioşi care practică infracţionalitatea. Unele comunităţi religioase prin posturi şi rugăciuni ajung la o trăire a credinţei până la suprimarea altor comportamente sociale. credincioşii ştiu că drumul spre sacru trece prin profan şi sunt puţini aceia care contestă radical profanul. Sunt cazuri când în „numele lui Dumnezeu” incendiază. 116 Universitatea SPIRU HARET . Sociologia religiilor nu studiază de obicei religiozitatea maladivă. Credincioşii au sentimente religioase normale. dar şi în viaţa socială. Statele Unite şi apoi psihanaliza încercau să argumenteze că religiozitatea este un comportament nenormal. apariţia stig- matelor. anularea simţurilor.uneori modifica evoluţia normală. şi ajungerea la extaz. pe baza cărora se integrează în comunităţile de credincioşi. dar deseori capătă forme agresive. Are acest aspect dar numai în cazul credincioşilor bigoţi. politică şi culturală din zona în care trăiesc. Bisericile nu încurajează comportamentele aberante care duc la dezagregare şi riscuri pentru existenţa lor. talentul unui orator). profeţii. Fanatismul religios şi intoleranţa pot fi pasive. Bastide aprecia că „ne- bunia este într-o mare măsură o boală a sacrului” (Sociologie des maladies mentales). vedenii. Exagerarea unor sentimente pe suport religios de către credin- cioşi reprezintă factori de dezintegrare socială şi pericol pentru cei- lalţi. Toate religiile îndeamnă la o viaţă religioasă cât mai intensă şi la o dăruire completă relaţiei cu sacrul. prin medi- taţie şi alte practici trebuie să obţii victoria asupra naturii materiale: înfrânte pasiunile (dorinţele). terorismul religios. Religiozitatea poate fi influenţată prin artă (muzică.

Fanatismul poate cuprinde şi grupuri mari de credincioşi care pot evolua spre delir colectiv. genocid. le apar pe corp stigmate: urme de biciuire. are comportamente neobişnuite. Alţii au însă doar crize mistice. ci şi încercările de modernizare ale propriei credinţe. care deşi nenormale nu sunt în general periculoase social şi 2. care este de obicei supravegheată medical. Pasiunea acaparează întreaga viaţă a credinciosului şi el se retrage din mediul social. în cazul unor grupuri minoritare preocupate exclusiv de credinţă. promiţându-i-se că va fi răsplătit în „viaţa veşnică”. merg pe apă. de durate diferite. trăiesc convulsiile crucificării). a valorilor. Pentru el. practică un ritual meticulos şi exagerat.exploatat. Perioadele de criză mistică sunt numite uneori „extaz mistic” (trec prin foc. îşi neglijează celelalte obligaţii şi relaţii. fundamentalism. munceşte fără a fi plătit. persoane excepţionale). Misticul este un maniac. acte de vandalism şi distrugerea bunurilor. Îşi poate pierde uneori funcţiile vitale (nu vede. face tot ce crede că e bine şi ce este recomandat de Biserică. Fundamen- talismul respinge nu numai alte religii. 117 Universitatea SPIRU HARET . iraţional. Unii mistici sunt din naştere şi au această stare toată viaţa („sfinţii”. nebunia pe suport religios. după care revin la o viaţă normală. Misticismul reprezintă o componentă a oricărei religii unde întotdeauna rămâne ceva neexplicabil. Misticul este persoana care trăieşte o contopire cu divinul prin sentimentele şi imaginile sale: îl vede pe Dumnezeu. Pasiunea religioasă se manifestă ca fanatism. răspândesc boli cronice). pasiuni. Sunt cazuri când se profită de excesul şi evlavia sa şi este manipulat. Medicii şi psihologii grupează aceste exagerări ale sentimentelor religioase în: 1. au stări de levitaţie şi echilibru paranormal. Se poate manifesta misticism şi în sfera nereligioasă (pictori. Sufletul său este curat şi doreşte să obţină mântuirea cu orice preţ. conversează. acceptă fără discernământ tot ce i se spune. tehnice. poeţi). Misticii sunt caracterizaţi printr-o sensibilitate excepţională şi trăiri sufleteşti foarte intense. sângerări în palme şi pe frunte. nu aude). valorile culturale. Bigotul este un credul (din naştere sau format pe parcursul vieţii. chiar a sănătăţii publice (nu se vaccinează. de obicei urmare a unor şocuri resimţite intens). respingerea unor profesiuni şi categorii sociale. resping tratamentul medical. trece nevătămat prin situaţii periculoase. El este străin de real. viziunile sale sunt singurele adevărate. Ca forme ale pasiunii sunt discutate bigotismul şi misticismul. economice şi ştiinţifice. refuzul de apărare a bunei convieţuiri.

Conducerea Bisericilor conferă dreptul de exorcizare numai unor preoţi cu un har deosebit. Erotomania este o maladie manifestată mai ales în rândul femeilor care nu au satisfacţii sexuale decât atunci când sunt posedate de diavol. Teomanii se consideră reprezentanţii forţelor divine. lykos+anthropos=om lup) şi se comportă ca aceste animale. dar pentru a-şi prelungi viaţa se hrăneşte cu sânge proaspăt (sângele fiind socotit dătător de viaţă). terori- zează localităţile. Cel închinat diavolului săvârşeşte fapte diavoleşti. iese noaptea din mormânt sau ziua trăieşte normal. provoacă distrugeri. îndeplinesc identic poruncile biblice (incendiază locuri ale păcatului. De multe ori se manifestă ca un extaz pasiv permanent. Licantropii se cred transformaţi în diferite animale (mai ales în lup. În evul mediu. Considerându-se justiţiari cereşti. prin contracte şi formule. Bisericile tradiţionale încearcă să vindece aceste maladii prin exorcism. se află în spitale. un reprezentant al diavolului. Găsirea din întâmplare a unui vas cu bani din aur. Epilepsia este socotită boala zeilor. bani. Vracii şi şamanii ajun- geau în stări de extaz. Pe lângă tratamentul medical. Sunt discutate mai frecvent două forme de nebunie pe suport religios: teomania şi demonomania. Frecvent discutat este vampirismul. Sunt tratate de obicei cazurile de nebunie violentă. îşi ucid fratele ca în relatarea despre Cain şi Abel). gesturi şi folosirea unor simboluri încearcă să-l alunge pe diavolul care a intrat în sufletul unui om. trimişi de Dumnezeu sau angajaţi de Satan ucid. în schimbul unor avantaje: prelungirea vieţii. Dincolo de graţia divină. Demonomania este boala celor care aparţin diabolicului. care prin rugăciuni. unele persoane se consacrau sau erau consacrate lui Satan. rezultatele depind de capacitatea şi harul preotului de a-l influenţa pe pacient şi de credinţa acestuia. 118 Universitatea SPIRU HARET . colaboratorii sau delegaţii lui Dumnezeu. au întâlniri cu Dumnezeu sau unii îngeri care le trasează porunci. Nebunia religioasă este o boală greu de vindecat. Bolnavi. se consideră posedaţi de diavol. În stări de halucinaţie asistă la procesiunea când Hristos le pune în piept propria inimă. Exorcismul este o practică provenită din magie. Vampirul. sunt afectate anumite zone şi funcţii cerebrale. presupunea jertfirea unui cocoş negru la miezul nopţii sau dăruirea sufletului unui copil diavolului. În general are un suport psihofiziologic nativ. pentru a-i putea folosi. isterică. mulţi erau epileptici sau aveau particularităţi psihice neobişnuite. obţinerea puterii sau a iubirii dorite.

Este înregistrat comportamentul în general. consideră că esenţială în religie este cre- dinţa. chiar teologi. în variatele forme concrete specifice fiecărei religii. antrenarea populaţiei la pelerinaje. sărutul sacru. realizarea unor sacrificii. orientarea cu faţa spre ceva. o „postură”. aşezarea unor troiţe sau monumente religioase în locuri vizibile. Cei mai mulţi remarcă însă rolul principal al practicii prin care este reînnoit legă- mântul cu sacrul. secundară. Practica religioasă Credinciosul îşi manifestă sentimentele sale faţă de sacru prin întregul său mod de viaţă. se realizează într-un anumit loc. Alte Biserici recomandă practica religioasă în grup. Aceştia se adună în comunităţi monahale. folosirea unor simboluri. 2. atitudinea faţă de sacru dar şi în legătură cu acesta. Autorii. elemente de pantomimă etc). portul bărbii. în anumite momente predominantă devine aduna- rea în lăcaşul de cult. Unele persoane îşi consacră întreaga viaţă relaţiei cu sacrul. Practica religioasă presu- pune acte expiatoare (curăţenie. rugăciunea într-o linişte deplină sau prin repetarea „silabelor divine”. Predominarea legăturii cu Dumnezeu fiind o manifestare deosebită este pregătită şi săvârşită altfel decât restul vieţii cotidiene. chiar dacă are şi comportamente sau pe- rioade de timp când trăieşte mult mai intens relaţia cu divinitatea. respectarea unui regim alimentar. care are harul înţelegerii şi explicării textelor sacre. izolându-se undeva. talismane. În timp ce unele practici se realizează mai rar (împărtăşanie. trăiesc din cerşit şi răspândesc învăţătura divină. În zilele de sărbătoare. Însă majori- tatea credincioşilor au o viaţă „laică” fără a neglija relaţia cu sacrul. sporeşte credinţa şi coeziunea grupului. închinarea. Construirea unor lăcaşuri de cult mai deosebite. Există o atmosferă spirituală de linişte şi calm. excursii la mânăstiri. anumite cântări. alţii se izolează. spălarea picioare- 119 Universitatea SPIRU HARET . prin anumite gesturi. ponderea acestor preocupări în ansamblul activităţii cotidiene. sunt pustnici sau călătoresc mereu. reprezintă practici stimulatoare ale sentimentelor religioase. practica este o manifestare exterioară. în Biserică. în faţa unor icoane unde se roagă. a mantrelor. într-o anumită poziţie. În centrul practicii religioase este rugăciunea. botez. cererea iertării. spălare. Unii îşi manifestă credinţa foarte intim. exteriorizarea credinţei. Sociologul are posibilitatea să studieze prin observaţie mai ales practica. specificul mani- festării religiei. sub îndrumarea personalului de cult. În anumite religii dovada credinţei presupune o îmbrăcăminte specifică. Psihologii au evidenţiat că rugăciunea colectivă este mai intensă emoţional.

Dicţionar de teologie ortodoxă (A-Z). rugăciunea are un caracter permanent. agricultură. Sunt rugăciuni (molifte) pentru sfinţire (a omului. împărtăşania. Integrarea într-o succesiune strictă a acestor acţiuni. obiectelor. Bisericile practică însă şi alte ceremonii. formează un rit (de iniţiere. Chiar dacă în această relaţie cu sacrul se cere ceva. Ea nu se rezumă doar la săvârşirea unor gesturi (îngenun- chere. desemnând slujba celebrării euharistice sau oficiul divin al tainei împărtăşaniei. a convingerii că eşti ascultat şi vei fi ajutat. rânduiala) acestui eveniment.lor.). pentru bolnavi. În acest sens. Dr. apei). 1981. „umilirea trufiei”. „Liturghie (gr. ea reprezintă recunoaşterea divinităţii. La anumite mânăstiri şi locuri sfinte se fac pelerinaje (în brahmanism. care desfăşurate într-o anumită ordine. hirotonia. Liturghia are o semnificaţie restrânsă. lat. ulterior a fost stabilit ritualul (cântărilor. Prof. au roluri simbolice. La origine. cu gesturi. acces la mistere). 120 Universitatea SPIRU HARET . noţiunea avea un sens mult mai cuprinzător şi se referea la cultul pe care Biserica îl aducea în comun. în ortodoxie sunt recunoscute şapte taine ca ceremonii şi servicii religioase sfinte (botez. prosternare. nu un gest formal. spovedania. La început. public. Împărtăşania a fost stabilită de Hristos la „Cina cea de taină”. ca recunoaştere a apartenenţei la creştinism. pomeniri ş. Fiecare religie reco- mandă pelerinaje la unele centre cu importanţă deosebită. metanii. ungerea cu sfântul mir. se aduce o mulţumire sau laudă. ministerium. printr-un ansamblu de rituri. Riturile sunt mai ales individuale. precisă. 240. oficiu sacerdotal la templu): în vocabularul curent. facerea semnului crucii. ritualurile sunt sociale. creştinism). la care participă un grup formează un ritual. dansuri. officium = slujire sau acţiune publică. practicile în legătură cu înmormântarea. Cea mai importantă practică în comunităţile creştine este litur- ghia.). purificare. Bucureşti. în lăcaşul de rugăciune. Liturghia redă simbolic jertfa lui Iisus şi împărtăşirea acestei jertfe de către creştini. „frângerea pâinii” era făcută zilnic.a. ci are semnificaţia „înmuierii inimii”. cântece. Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române. adresarea unor rugăminţi. Spre exemplu. simboluri şi gesturi rituale”18. ocazionate de vânătoare. p.a. evenimente din comunitate. nunta ş. periodic. Asemenea cere- _____________________ 18 Pr. Ioan Bria. ridicarea braţelor). este o trăire „din toată inima”. Bisericile au elaborat treptat anumite comportamente stereotipe practicate de credincioşi. adică a recunoaşterii supunerii permanente faţă de puterea lui Dumnezeu. islam. leitourghia.

rugăciuni. majoratul). era „cultură”. este definiţia cultului din Catehismul ortodox. au anumite privilegii şi se bucură de o protecţie specială. pietate faţă de un personaj. Toate comunităţile care au aceleaşi credinţe şi practici formează un cult. rugăciune).monii se organizează şi laic (promovarea într-o profesie. Cele mai multe opinii au caracter popular. discriminare. a nădejdii şi a iubirii sfinte dinlăuntrul inimii”. În statele democratice. Rânduielile ritualurilor în Bisericile tradiţionale sunt descrise amănunţit în „Tipic”. aveau ierarhii proprii. Unii scriitori au semnalat că gruparea în culte provoacă divizarea populaţiei. mai ales când prin cult se înţelege de fapt „sectă”. valori. termen peiorativ şi. se ivesc şi dispar pretutindeni. termenul este tot mai puţin folosit. la raţionalis- mul dogmelor şi doctrinelor se adaugă mereu înţelesuri variate. se grupau într-un „cult”. Cel mai frecvent este folosit în religie: cultul Soarelui. cultivare. nu sunt sistematizate. 3. în general. Iniţial însemna defri- şarea unor terenuri pentru a fi însămânţate. Cei care practicau aceleaşi ritualuri. şi nu sunt de acord cu folosirea acestui termen. Sunt acţiuni semnificative care dovedesc ataşamentul grupului. Dovedind omagiu. Şi pentru evrei „cultul este chipul în care cineva îşi manifestă în exterior raportul său cu divinitatea”. dezaprobat.a. formulări implicite. Încă din vechime cultele se organizau separat. reglementări accep- 121 Universitatea SPIRU HARET . principii. Sunt mituri şi simboluri. al duhurilor. În unele ţări aceste grupuri religioase numeroase sunt recunoscute prin lege. superstiţii. se păstrează mult timp în memoria participanţilor. „…Arătarea în afară a credinţei. cultul este o creaţie a omului în folosul său. „Cultura” era o activitate practică (prin „agricultură” se înţelegea cultivarea pământului). idei. Sacrul fiind supraraţional. prin cultură. Abstractizarea termenului i-a adăugat sensul de activitate a omului în vederea adaptării naturii la propriile interese. o divinitate (ritual. unde nu se practică discriminarea religioasă. militare). Cultul este omagiul adus şi unor personalităţi laice (harismatice. morţilor ş. Bisericile oficiale nu le condamnă cât timp nu intră în conflict cu propria învăţătură. Dimensiunea teoretică a religiei În orice religie există explicaţii şi teorii în legătură cu sacrul şi posibilitatea omului de a se afla în legătură cu acesta. Ansamblul expresiei practice a credinţei este numită frecvent cult. care îl perfecţiona pe om. ofrande. Educaţia. În Roma antică. al unor zei. cult se înţelegea o practică producătoare de bunuri. tiranice.

Dumnezeu a stabilit anu- mite porunci. pentru aceasta va fi judecat personal după moarte. instituindu-se astfel păcatul originar. Unele au texte sacre identice.tate. cum este organizată. În cazul monoteismului. În creştinism există mituri şi practici orientale. comportamente aluzive. O parte importantă din conţinutul dogmelor este geneza. explicaţiile au la bază textele sacre. toate reprezentând conţinutul teoretic al religiei. d. Fiecare Biserică are teologia şi propriile canoane cuprinse în catehisme şi mărturisirile de credinţă. eshaton = ultim) este partea din conţinutul învăţăturii religioase care explică sfârşitul: modul în care va dispare lumea şi omul. Eshatologia (gr. a sacrului. primii oameni nu au respectat poruncile divine. toate reli- giile au câteva preocupări comune: transcendentul. explicarea originii: modul cum a fost formată lumea (universul) şi omul. mituri. învăţăturile din predicile lui Iisus. Poruncile şi normele date de sacru sunt exprimate în cărţile sfinte: cele zece porunci. dar conţin şi numeroase formulări implicite. ce se va întâmpla apoi. Reprezentând însă o învăţătură de bază în legătură cu sacrul. Neputând fi cunoscută empiric. prin cuvânt. dar una dintre cele mai ample este „Apocalipsul”. din alte religii şi filosofii. Un so- ciolog este interesat şi de măsura în care credincioşii cunosc autentic învăţătura Bisericii lor şi o compară cu religiozitatea populară. poruncă. variante populare chiar ale canoanelor şi dogmelor bisericeşti. b. Dar omul în cursul vieţii continuă să păcătuiască. sfaturile transmise prin prooroci sau alte persoane alese de Dumnezeu. dar omul are libertatea de alegere între bine şi rău. a. idei din filosofia greacă. eshatologia. Concepţii eshatologice există în toate religiile. În general. pentru „creatura” sa. Respectarea lor atrage graţia divină şi obţinerea mântuirii. ele popularizează scrierile recunos- cute oficial chiar dacă uneori le minimalizează rigurozitatea. c. în ce constă. cine o populează. Există şi un control ulterior asupra creaţiei. învăţătu- rile. pentru care au primit pedeapsa cea mai aspră: omul a devenit muritor. Cei care au stabilit dogmele şi doctrinele au preluat şi din înţelepciunea populară. creaţia. criterii. Chiar Biblia creştină are o structură şi o interpretare diferită în varian- tele actuale de creştinism. Creaţia divină este spontană. afirmaţii misterioase. Lăsând omului libertatea alegerii. în cărţile sacre pe care le respectă. norme. 122 Universitatea SPIRU HARET . În centrul acestui conţinut se află încercarea de explicare a divinului. Teogonia şi teologia încearcă să explice lumea de dincolo. care sunt preluate şi acceptate. faptă. dar le comentează diferit.

Prin conţinut este transmisă voinţa sacrului. se închină şi uneori o aşează noaptea la căpătâi. sfinţi. Un credincios o citeşte cu evlavie. vor avea acelaşi trup. în nirvana. Teologii fac şi deosebirea dintre revelaţia externă (prin cuvinte şi semne) şi revelaţia internă (ilumi- narea cuiva pentru a cunoaşte adevărul divin. scriu epistole. Sunt discutate diferit modul şi timpul judecăţii. Destinul postum al omului este explicat diferit. redate astfel încât omul. În alte religii. Legatus Dei are calităţi excepţionale. stabi- lesc textele sacre într-o anumită formă. secetă. urmând ca viitorul rai să fie instituit tot pe pământ. vizionari se exprimă prin cuvinte. Pedeapsa pentru cei necredincioşi este aceea că ei nu vor mai învia niciodată. Formele pe care le îmbracă aceste învăţături sunt profane. după care se ajunge în paradis. dar locuind pe pământul purificat. În Orient. Biblia. În mod diferit este înţeles cum va fi sfârşitul: prin foc. Purgatoriul din catolicism oferă şansa chinuirii până la distrugerea păcatelor. Unele religii consideră că vor fi mai multe judecăţi. în iad. după intensitatea credinţei pe care au avut-o. potop. este redat prin anumite forme: cărţile sfinte. un război universal. În religiile monoteiste sufletul va avea destinul faptelor săvârşite de om în timpul vieţii. Interpretări sunt şi în legătură cu forma în care vor exista în viaţa veşnică: numai spiritual. formele în care este recepţionat şi redat de oameni sunt imper- fecte şi ca urmare există posibilitatea interpretării şi a unor comentării variate a aceluiaşi conţinut. care în unele interpretări vor distruge şi pământul. carac- teristic unui spaţiu cultural sau popor. este ales de Dumnezeu pentru a le vorbi oamenilor. Un profan o citeşte cu 123 Universitatea SPIRU HARET . crize) interpretate variat mai ales de religiile mileniste care anunţă începutul sfârşitului. Aceşti profeţi. fără păcat.ultima parte din Biblie. într-un limbaj sau altul.care este imperfect. profeţii şi proorociri. Unele variante de creştinism consideră că cei foarte credincioşi vor fi „răpiţi” în cer. Deşi conţinutul revelaţiei este perfect. în altele îl vor purifica. altele că din morţi vor învia pe rând. sufletele se reîncarnează până ajung la perfecţiune. deşi situaţia este identică în multe religii. sau revelaţia imaginativă realizată prin imagini supranaturale). dogme etc. este simultan ceva sfânt şi ceva lumesc. Avertismentul şi justificarea sfârşitului pe baza lipsei de credinţă a omului. ceilalţi înviaţi. mituri. Sfârşitul va fi prevestit prin semne (războaie. sau vor fi trupuri noi. Acest conţinut este transmis omului. şi aceştia vor fi judecaţi dar condamnaţi la chinuri veşnice. apostoli. Eshatologia răspunde câtorva probleme esen- ţiale. sau şi trupeşte. să le poată pricepe.

în islam „Suna” este o culegere de legende despre viaţa lui Mahomed. peste zece mii de pagini). în limbi arhaice. Vechiul Testament a fost recunoscut ca „lege” mult timp înaintea Noului Testament. considerată uneori (în special culegerea din timpul imamului Buhari) la fel de importantă ca şi Coranul. Vechiul Testament). Spre exemplu. Coranul a fost redactat pe baza învăţăturii transmisă oral. Un rol esenţial în viaţa acestor învăţături are nu numai redactarea lor ci şi canonizarea. ca texte de bază care exprimă voinţa divină (Vedele. Textul canonic budist (Tripitaka) a fost definitivat de consiliul conducătorilor principalelor ramuri ale budismului.).a.). adunat în 247 î.H. Pe măsura instituirii puterii politice şi a sepa- rării acesteia de autoritatea religioasă. Timpul în care sacrul şi-a dezvăluit voinţa în conţi- nutul lor poate fi de câteva zeci de ani. o comentează. Coranul ş. Biblia. o confruntă cu alte texte şi îşi exprimă opinia despre ea. În fiecare formă de religiozitate există cărţile sfinte. pre- cizarea textului continuând însă şi după 660. În 621 î. devenind o formă canonică definitivă. Vechile populaţii din Orient păstrau imnurile şi poruncile în forme fixe. Canonizarea (gr. Ulterior. după moartea lui Mahomed (632 d. altele au fost scrise îndată după revelaţii (evan- gheliile. de regele Asoka (text cuprinzând 29 de volume. pentru creştinism au fost stabilite şi apoi canonizate începând cu primul conciliu ecumenic de la Niceea (325). recunoaş- terea sau respingerea acesteia împărţindu-i pe musulmani în suniţi şi şiiţi. de sute de ani sau de milenii. Unele au fost păstrate şi transmise pe cale orală multe secole (Vedele. Ambele Testamente. memorate identic de urmaşi. Nerespectarea accentului unui imn vedic reprezenta compromiterea legăturii cu sacrul. iar biografia lui Buddha a fost scrisă la 500 de ani după moartea sa.H. canonizarea reprezenta o coope- rare între cele două autorităţi. rugă- ciunea nu era primită. abia pe la sfâr- şitul secolului I d. normă) reprezintă recunoaşterea oficială a acestor texte.H.H. abia în 419 (Conciliul din Cartagina) introduce în Biblie şi Apocalipsul. Kanon = regulă. ceea ce reprezenta o recunoaştere a poruncilor primite de Moise. Avesta. în timpul lui Osman (650 d. regele iudeilor Iosia a dat citire „Legii” aflată în templul din Ierusalim. prin grija guvernatorului Irakului (Al Hadja). 124 Universitatea SPIRU HARET . întrunit şi condus de împăratul Constantin .). teologii evrei au continuat perfectarea textelor sacre. În toate religiile există însă şi alte texte sau tradiţii sacre.H. profeţiile).respect. scrierile apostolilor.

Tradiţia (lat. Ele sunt respectate. pentru legile naturii. Şi în Noul Testament cuvântul are sensul de lege. Altele consideră revelaţia încheiată cu apostolii şi canonizarea textelor. încununarea la nuntă ş. Traditio = transmitere) este o completare a celor cuprinse în cartea sacră. ele nu-s modernizabile. capitole. conducători sau profeţi au ulterior viziuni sau dezvăluiri din partea sacrului. pentru posibilitatea credincioşilor de a-l înţelege şi folosi. De prin secolul XIII se limitează la sensul teologic actual: dogma este un adevăr conţinut în cuvântul lui Dumnezeu. Bisericile netradiţionale le consideră pe acestea neadevărate. Trebuie stabilit textul autentic asupra căruia teologii adunaţi rareori cad de acord. „Aceste puteri efective” pe care le are Biserica şi personalul de cult se manifestă în sanctitatea papei. ca urmaş în scaunul apostolic. 125 Universitatea SPIRU HARET . Bisericile şi religiile formulează anumite postulate esenţiale. Teologii adunaţi la conciliile ecumenice au luat şi alte hotărâri decât cele cuprinse în Scriptură. acum doar le putem cerceta şi descoperi adevăratele semnificaţii pentru timpurile moderne. Este greu de acceptat de către toate religiile credinţa că. Ca urmare. Principalele dogme creştine sunt cuprinse în „simbolul credinţei” (Crezul). prin botez. Pe baza textelor sacre şi a tradiţiilor. formalizare foarte importantă pentru rugăciune. Canonizarea este un proces complex. adevăruri fundamentale. Unele acceptă revelaţia perpetuă. completări. un decret regal. Apoi este sistematizat în cărţi. iar sinoadele ulterioare pot adăuga şi alte tradiţii pe baza revelaţiei divine. divinul nu mai dezvăluie şi alte aspecte. O parte din Biserici şi culte cred însă şi în tradiţie. necontestabile. socotindu-le tot de inspiraţie divină. Recunoaşterea textului şi formei în mod oficial atrage de obicei distrugerea celorlalte variante şi prigonirea celor care nu se supun canonului. de a iniţia şi transmite taine. ritualuri. elaborat începând cu primul conciliu de la Niceea (325) şi definitivat la al doilea conciliu de la Constantinopol (381). dar existente „tradiţional”. cele tradiţionale cred în ele. sugestii de interpretare. În Septuaginta. numite dogme. „dogmă” însemna o lege. Dar prin tradiţie nu se transmit doar unele aspecte teoretice ci şi practice. de a conferi ranguri şi de a hirotoni şi confirma. versete.a. sunt neschimbătoare. Succesorii lui Mahomed sau ai apostolilor au împuterni- cirea de a interpreta autentic sfintele scripturi. este păstrată în practică şi pe cale orală de către credincioşi. care completează scripturile de bază. după canonizarea textelor sacre. anumite împuterniciri. Chiar în evul mediu termenul era folosit nu numai în domeniul religios ci şi în filosofie. haruri.

ideilor. 3. chiar dacă nu aderă la acel model. 3. Crezul cuprinde un sistem omogen de afirmaţii care îl identifică pe credinciosul unei religii. normelor. alţii contestaţi sute de ani. pe care credincioşii autentici le respectă în speranţa obţinerii mântuirii. fără istorie. Scot Eurigena ş. Lumea divină este eternă şi perfectă. doar formele şi expresiile. precursorii scolastici (Boeticus. Origene.a. Comunităţile convieţuiesc însă pe baza unui sistem comun de valori care asigură coeziunea şi continuitatea acelui grup.). Copiii le imită. specifice fiecărei epoci şi zone. ulterior. model religios. religioase. înlocuieşte tradiţia populară prin cea eclesiastică. un „model” pe care oamenii şi comunităţile îl păstrează şi îl transmit urmaşilor. Este învăţătura comentată de experţi. Doctus = învăţat. valorile continuităţii acelui grup. Grigorie Teologul. Voluntar sau nu. O componentă activă şi foarte răspândită a dimensiunii teoretice a fenomenului religios este doctrina (lat. uneori le contestă. Modul în care se manifestă sacrul este trecător. formele sunt însă variate. Modelele culturale.a. Contes- tarea acestora creează dizidenţe. unii recunoscuţi imediat de instituţiile oficiale. Sociologul constată şi studiază aceste „fapte” care sunt o realitate preexistentă. formată în timp. Irineu ş. apologeţii (Tertulian Clement. grupaţi de obicei (neautentic) în trei categorii: 1. reprezintă un mod de viaţă. Ideile fundamentale sunt dezvoltate în mărturisirile de credinţă ale fiecărei variante de creştinism. Credinţa în Dumnezeu are o structură şi viaţă interioară identică. apoi le învaţă. Patristica este literatura scrisă de „părinţii” Bisericii creştine („doctori” ai Bisericii dintre secolele II-IX). Augustin ş. după care se călăuzeşte un credincios. le înţeleg. dogmaticii (Vasile cel Mare.) 2. În profan îşi dezvăluie însă frumuseţea şi originalitatea. Modele de religiozitate Credinţele. totalitatea principiilor. În general.a. făcute de personalul de cult. erudit).4. Fiecare nou venit (prin naştere sau străin) găseşte în acel mediu social o religiozitate specifică. nivel de trai. practicile. o realitate la care el se raportează. ideile religioase. recomandărilor. mai mult sau mai puţin competente.) La aceste texte de prestigiu se adaugă recomandările cotidiene. Doctrina este învăţătura. o altă formă de creştinism. reprezintă perenităţi. Ioan Damaschinul. se raportează la acea cultură. Standardizarea crezului nu afectează conţinutul. ambianţă naturală. Animismul – considerat uneori 126 Universitatea SPIRU HARET .

Aceste credinţe naturiste şi animiste reprezentau deja un „model” păstrat de urmaşi. cu speranţa că protejează şi ajută.prima formă de religiozitate – nu separă încă lumea sacră de cea profană. bazată pe credinţă şi nu explicarea şi imaginea transcendentului. Sociologia religiilor. zeii se ierarhizează formând „un panteon”. toate cele existente îşi aveau sufletul lor. Ipoteza că în tot ce este trecător (muritor) există ceva comun. speranţe şi interese ale omului. la fel cum pentru napolitani Madona unei capele nu se identifică cu cea a alteia: pe una o venerează. a generat şi ideea supravieţuirii acestui suflet şi a destinului său după pierderea corpului muritor. sunt venerate. Fetişurile sunt obiecte care au calităţi magice. În acest „model”. „Iunona veientinilor nu este Iunona romanilor. totemis- mul sau magia. Primele modele religioase sunt considerate animismul. Con- statând că individul este un creator (unelte. Bucureşti. amenajări ş. în secolul al XIX-lea. provenite din cealaltă lume. În unele religii. atunci când îi ajută pe concurenţi”19. 127 Universitatea SPIRU HARET . Întâietate aveau zeii adecvaţi specificului unei zone (agricultură. Două zeiţe deosebite. „religii ateiste” (fără Dumnezeu). focul este divinitatea sau corpul unei divinităţi. Teo- logiile acestora sunt mai ales transmiterea unei experienţe milenare de _____________________ 19 Max Weber. 1998. În războiul troian o Pallas lupta pentru greci şi alta pentru troieni”. confuză. Ulterior se afirmă politeismul şi monoteismul. pe cealaltă o dispreţuiesc şi o înjură. sufletul (anima) era pretutindeni. Religiile din Orient şi acum au o reprezentare mai puţin con- turată în legătură cu divinităţile şi relaţiile cu acestea. Ulterior lumea transcendentă „se specializează”. Multe cetăţi aveau un Jupiter al lor. navigaţie). război. p. schim- bătoare. Ele se deosebesc după imaginea şi reprezentarea transcendentului şi a for- melor de relaţii cu acesta. unii autori le numeau. În Vede. 25. local sau mai general.) s-a format ipoteza că există şi un creator a tot ce există (natură. În modelele religioase arhaice imaginea transcendentului era vagă. Şcolile antropologice argumentează că sentimentul dependen- ţei de ceea ce depăşeşte cunoaşterea şi posibilităţile practice sunt de fapt expresia propriilor dorinţe. Această diferenţiere simplă între ceea ce transcende existenţa şi realul empiric. până astăzi prioritară este relaţia cu sacrul. spiritualizarea transcendentului impunea şi găsirea modului în care acesta se manifesta în profan. om). nesistematizată. Teora.a. Fustel de Coulanges evidenţia: „Era o Pallas Athena la Atena şi o alta la Sparta. Relaţiile cu acest transcendent erau improvizate. Teologiile erau superficiale. comerţ.

cunoaşte alte religii. o concepţie despre practică. relatări. Aceste modele religioase – idei. anumite trebuinţe spirituale în acest sens. pe care le poate păstra sau refuza. evaluează modelul şi valorile. Teologiile religiilor monoteiste fac efortul de a explica sacrul şi a oferi o imagine mai concretă a divini- tăţii. imagini. principii. Adeziunea la model creează „trăirea religioasă”. comporta- mente. Treptat însă îşi capătă independenţa. Monoteismul mozaic şi cel musulman redau o imagine ideală (impersonală) a divinului. creează anumite obişnuinţe. lăcaşuri şi personal de cult – există în comunităţile sociale şi sunt transmise viitoarelor generaţii. propunând imaginii vizuale ale lumii sacrului. Cât timp copilul este dependent de familie se supune acesteia. El îşi conso- lidează de obicei viaţa religioasă pe baza modelului primit în copilărie sau migrează spre alte modele. Formarea în spiritul unui model religios începe din copilărie. accesibile vârstei. moduri de organizare. Pe suportul nativ se adaugă treptat noi valori. practici. Creştinismul a concretizat Vechiul Testa- ment. literatură. citeşte). bunicii şi părinţii oferă exemple.viaţă. Cei apropiaţi. formându-şi o spiritualitate proprie. Spre adolescenţă intelectualizează modelul (se informează. 128 Universitatea SPIRU HARET .

distinct în cadrul restului societăţii (ex.Stahl. Ţopa ş. Comunităţi naturale şi elective Spiritul comunitar a fost probabil una dintre şansele supravie- ţuirii speciei umane. asociaţii ş. de elevi). Georgescu Delafras. toţi contribuind ca noi să fim. Bloch. W. Dar. astăzi ceea ce suntem (A. Dicţionarul Webster’s menţionează numeroase semnificaţii ale cuvântului latin comunitas: 1. interese. Omul este un animal sociabil. T. mai recent. în sens ecologic: ansamblul plantelor şi animalelor care trăiesc pe acelaşi areal. comunitatea este un grup social cu rezi- denţa în aceeaşi localitate. „Dacă un individ ar putea trăi în afară de asociere – scria Traian Brăileanu – el ar părăsi-o îndată ce ar simţi sau observa că asocierea îi aduce mai multe pagube decât foloase”1. După preocupările lui F. ca posesiune: proprietate în comun. iar dintre români de H. Prin adeziunea la grupurile religioase. H. ordine monahale.a. Desroche).a. III. al tuturor. 3.S. 1941. 2. ceea ce este public. L. _____________________ 1 Traian Brăileanu. 5. p. caracteristici similare: preocupări. 327. COMUNITĂŢILE RELIGIOASE A. Bucureşti.W. le Play şi ale adepţilor săi din secolul al XIX-lea. Warner. 7. tradiţii. Brăileanu. organizaţii. comunităţile umane au fost studiate de L. P. în domeniul religios: un grup de bărbaţi şi femei care se călăuzesc după aceleaşi reguli. 129 Universitatea SPIRU HARET . Omenirea reprezintă o mare comunitate care cuprinde milioane de vii şi miliarde de morţi. 6. sociologia comunităţilor se confruntă şi acum cu numeroase probleme. sub acelaşi guvernământ.: comunităţi de afaceri.M. norme. credincioşii formează comunităţi numite: biserici. un grup cu aceleaşi caracteristici şi interese. White. Specificul comunităţilor religioase 1. Lunt. Teoria comunităţii omeneşti. care are o istorie şi cultură comună. se exprima Aristotel. 4.

cu învăţământul public. prioritar agrare. nu se cunosc.Nu există definiţii şi tipologii unanim acceptate. decisivă pentru civilizaţia modernă. În aceste societăţi. mass-media. unde se realizează tranzacţii (pieţe) în care se con- fruntă profesiuni diferite şi domenii specializate. Fiecare perspectivă dezvăluie însă alte concluzii. În perioada tribală oamenii trăiesc o relaţie vizuală permanentă (familii. ştiinţa. membrii nu se mai integrează decât parţial (printr-un set de valori şi roluri). În relaţiile de schimb şi concurenţă oamenii sunt tensionaţi. ci ca entităţi cu posibilităţi personale. este şi acum 30-40% din populaţia globului. Centrul vieţii publice rămâne comunitatea sătească şi religia locală ca factor de coeziune. eterogeni. Evaluarea coeziunii. nu ca rude. ei se individualizează şi colaborează. ceremonii comune. dimensiunii şi a formelor de relaţii din comunităţile actuale se referă la precizarea făcută de Tönnies. aspecte organizatorice şi instituţionale originale. viaţa e complexă şi mobilă. Tradiţia este cea mai trainică experienţă de viaţă şi religia reprezintă o componentă a vieţii lor. Cele naturale îi grupează pe oameni indiferent de voinţa subiectivă. personalitatea devine anonimă. Următoarea perioadă. naturalizarea. locuri şi obiecte sacre. În curând trei pătrimi din populaţia globului va fi cuprinsă în sistemul acestor relaţii. când oamenii depăşesc rela- ţiile de înrudire naturală. Acestea se pot modifica ulterior prin consensul social al legislaţiei. poporul sau localitatea în care te naşti. Tönnies (1855-1936) considera (Gemeinschaft und Gesellschaft) că la baza formării lor se află „voinţa” membrilor. Ferdinand J. ideologiile se confruntă cu pragmatismul. domiciliul. este sedentarismul. dar aparţii acelor comunităţi. grupuri învecinate). Hilleri a identificat aproape o sută de perspective din care ar putea fi abordată această problematică. învăţăturile tradiţionale se confruntă cu alte credinţe. „prac- tici religioase” devine arbitrară. Comunitatea se constituie în împrejurări şi după criterii variate. Abia în a treia etapă se for- mează urbanul. personală: nu alegi familia. Unele sunt comunităţi naturale (Wesenwille) formate prin „voinţa” esenţială. Împărţirea pe „parohii”. Harvey Cocs menţiona trei stadii în evoluţia comunităţilor şi a relaţiilor acestora cu sacrul. noi structuri de relaţii. În acest mod de grupare trăiesc încă şi astăzi sute de milioane de oameni. „credinţe”. Pe baza concluziilor lui Cornelius Van Peursen. dar a 130 Universitatea SPIRU HARET . În aceste condiţii se ivesc personaje cu vocaţie religioasă. În oraşe oamenii au profesiuni variate. Altele (Kürwille) se formează prin „voinţa” electivă (voluntară) a membrilor. sunt foarte dependenţi de mediul natural. Îţi poţi schimba numele.

Se mai vorbeşte de o societate bună ori coruptă. 129. zei protectori. Comunităţile religioase naturale sunt înlocuite de cele elective. 1970. profesiuni similare. 131 Universitatea SPIRU HARET . Şi în cazul celor botezaţi în copilărie. Sunt „popoare alese”. Şi acum comunităţile naturale sunt unitare şi omogene.a. for- mează societăţi în care oamenii se grupează după credinţă. cetăţe- nie. unele drepturi şi îndatoriri. p. acatistele sunt pentru decedaţii din familie. Comunităţile religioase actuale sunt în general elective. vol. sunt solidari.devenit mult mai complexă. În acelaşi timp sunt în mai multe comunităţi: acasă sunt membri ai familiei. clanurile îşi aveau propriile imagini ale sacrului: stră- moşi. Bucureşti. Membrii familiei. în „Cultura Română”. chiar dacă aparţin unor familii şi etnii diferite sau locuiesc în alte cartiere. de aceeaşi etnie. artistic sau sportiv etc”3. 18. respectate uneori cu severitate. vecinii. 3 Henri H. Criteriile de grupare în societăţi sunt variate. roluri. Familia îşi botează şi îşi creşte copii după credinţa pe care o are. Popoa- rele. aderă la un partid sau la o comunitate religioasă. Editura Ştiinţifică. de asigurare. ei au posibilitatea să-şi schimbe opţiunea religioasă. naţiune). grupându-se de obicei în aceeaşi comunitate religioasă. „Se vorbeşte – scria în 1910 Dimitrie Gusti – de o societate europeană. asiatică. consacrare ş. Despre natura vieţii sociale. Fără să neglijeze criteriile etnice (familie. „Un medic. membrii societăţilor acceptă anumite roluri şi funcţii. are de jucat la el acasă şi rolul de tată de familie sau alteori şi pe cel de membru al unui grup de prieteni. Treptat se afirmă însă mai puternic solidaritatea dintre cei care au interese şi scopuri comune. unei etnii. o societate de exploatare. grupurile religioase se _____________________ 2 Dimitrie Gusti. de o doamnă din societate. al unui eventual cerc literar. după cum se spune: societate pe acţiuni. personaje şi personalităţi sociale în Sociologie generală. Integrându-se voluntar. familiile. deseori după un anumit fel de credinţă şi practică religioasă. tradiţie. vor obţine cu prioritate mântuirea. totem. capătă un „statut”. umană. strămoşii. p. dar aparţin şi unui colectiv de muncă. aceleaşi greutăţi. Tânărul se înde- părtează de părinţi pentru a-şi forma o familie. Până astăzi în religia populară sunt pome- niţi şi sărbătoriţi părinţii. 1-2. Stahl. de gimnastică”2. Dar alte Biserici socot că mântuirea va fi obţinută nu după etnie ci după credinţă. oricât ar fi el de medic. Gruparea în comunităţile religioase era iniţial naturală. care după scrierile sacre. credincioşii se adună în jurul unei biserici. Adeziunea religioasă este însă acum preferenţial voluntară. al unui grup politic şi sindical. 1910. Status-uri. fapte.

Cu timpul însă. În unele religii monahismul este întreţinut prin donaţiile peleri- nilor. Orice societate – scria J. pentru că – spre exemplu. mai stabile sau efemere. În vechime. termenii se vor res- trânge la locaş de cult şi comunitate religioasă. Un credin- cios obişnuit poate deveni călugăr. activează ocazional sau cu regularitate. ele au origini. Comunitatea Bisericii era la primii creştini exemplară. Conţinutul comunităţilor religioase este specific. inconsistente sau organizate. se izolau de restul lumii. omogene sau eterogene. misterele au fost dezvăluite. Dar sub aspect formal.a. Există tendinţa de a denumi Biserici şi comunităţile altor culte. Wach – conţine un număr infinit de grupuri. Încorporează membri. Unii îşi consacră viaţa relaţiei cu sacrul. iar călugării au fost uneori. îi grupează pe aceştia în categorii. între comunităţile exemplare şi cele anodine ivindu-se tot mai multe posibilităţi de comunicare. economice ş. cei specializaţi în săvârşirea ritualurilor aveau propriile canoane. Teologii creştini ar dori ca 132 Universitatea SPIRU HARET . scria Gabriel Le Bras. religiile constituie societăţi analoage tuturor societăţilor umane. în acel timp. având în vedere însă specificul acestora: credinţele şi ideile comune. practicile specifice. Cei mai mulţi credincioşi aspiră spre comuniunea cu Dumnezeu. Cuvântul basilica se referea iniţial la clădiri publice fără specific religios. Ca şi celelalte. ei se asociază voluntar şi acceptă integrarea. desfăşoară alte activităţi utile social. de către anumite regimuri. rolul lor în ansamblul societăţii. structuri şi scopuri diferite. călugării îşi trăiesc intens viaţa religioasă dar se ocupă şi de probleme gospodăreşti. Sociologul le poate studia ca pe oricare altă comunitate. în mediul lor se pătrundea după o dificilă iniţiere. Pe mă- sura oficializării şi răspândirii sale creştinismul îi consideră membri pe toţi cei botezaţi la naştere. efemere sau permanente. mari sau mici. B. un călugăr sau un preot – se roagă şi pentru cei care. slujitorii templelor. dar cotidian desfăşoară activităţi laice. În cazul ortodoxiei. şi comunităţile religioase sunt mai mari sau mai mici. trimişi în satele lor unde au desfăşurat activităţi laice. Comunităţile exemplare sunt sprijinite şi ajutate de credincioşii anodini. Ulterior. Şi eclesia avea sensul de adunări ale celor cu interese comune. celelalte preocupări fiind secundare în activi- tatea lor. Comunităţi religioase exemplare şi anodine O specializare există şi în domeniul religios. deşi starea lor de religiozitate devine foarte variată ca intensitate pe parcursul vieţii. în cursul cărora respectă princi- piile religiei la care aparţin.constituie voluntar.

bătrân în budism. op. cea „iudaică” au activat apostolii şi alţi vreo 70 de ucenici. care implică un conţinut definit (doctrina). p.termenul să rămână în această religie. Apostolii formau la Ierusalim mici grupuri care credeau în Hristos..H. în frângerea pâinii şi în rugăciuni” (F. pe alţii binevestitori. Iniţial. acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” s-a exprimat Iisus. primul neevreu creştinat a fost centurionul Cornelius din Cezareea. Abia în a treia etapă devin creştini. 115. Iniţial învăţătura şi practica erau preocuparea vârstnicilor: presbiter în creş- tinism. ci normativ. „acolo unde doi sau trei sunt adu- naţi pentru Numele Meu. pe alţii păstori şi învăţători” (Efeseni 4:11). care mulţi ani (45-59 d. Wach. op. scrie Pavel „a dat pe unii ca să fie apostoli. „În primele stadii ale dezvoltării nu este nevoie absolut deloc ca raporturile dintre membri sau raporturile acestora cu superiorii lor să fie reglementate. fiind sprijinit însă şi de evreii sinagogilor din diaspora. Wach. chiar apostolii în scrisorile lor îndeamnă comunităţile să caute printre ei oameni „plini de Duhul Sfânt” şi cu înţelepciune. mai mult sau mai puţin spontan şi într-un mod adecvat”6.. care vor deveni conducători. Cu timpul însă.cit. În prima perioadă. Wach. 118. 2:42). op. p. „Refuzul lor are la bază consideraţii teologice: în fond. Se formează astfel o diferenţiere între cei „specializaţi” şi restul membrilor. Evanghelizatorul „popoarelor” este considerat însă apostolul Pavel.cit. formând Biserici. kleros însemna întregul popor al lui Dumnezeu. Petru a stabilit că pot fi creştinaţi nu numai evreii. dar şi iudaizanţi. ei „stăruiau în învăţătura apostolilor. Toţi cei adunaţi erau egali. În a doua erau creştinaţi evrei. Originea Bisericii creştine este biblică. p. raportându-se la un ideal anume”4. şi alte neamuri din Imperiul Roman. Iisus l-a împuternicit pe Petru (piatră) să o formeze: „Tu eşti Petru şi pe această stâncă voi zidi Biserica mea”. comunităţile erau mici.cit.. Însuşi Iisus.) a călătorit în ţinuturile din bazinul medi- teranean. 5 J. Sporirea numărului adepţilor a promovat diferenţierea. „În Biserica creştină iniţială nu există distincţii între cler şi _____________________ 4 J. 6 J. 117. în legătura frăţească. formând comunităţi de creştini. pe alţii prooroci. deoarece acest rol este îndeplinit de spiritul de solidaritate. Nivelul lor înalt de spiritualitate respecta fraternitatea şi „respinge parţial sau total organi- zarea… insistă cu precădere asupra principiului egalităţii”5. 133 Universitatea SPIRU HARET .A. cuvântul «biserică» nu este un termen pur descriptiv.

şi a fost stabilită ierarhia metropoli- tană organizată după modelul politic (oraşul domina teritoriul din jur). Ei asigură continuitatea şi permanenţa grupului. fără intermedierea ierarhiei clericale. 70. Sociologia religiei. după căderea autorităţii politice clerul naţional a dezvoltat organizarea „ecleziastică”. Oficializarea creştinismului şi misionarismul au promovat statutul de creştini laici sau potenţiali. care urmează riguros calea mântuirii şi cea anodină. ierarhiilor religioase. p. Credincioşii unor noi mişcări religioase sunt „călugării la domiciliu”. formată din laicii sau „mirenii evlavioşi”. Şi în budismul primar călugării şi laicii formau împreună samgha. În Egipt. acordând tuturor aceeaşi şansă a mântuirii. op. femeilor. _____________________ 7 Max Weber. Protestantismul a promovat această ruptură. Asociaţiile. grupuri harismatice sau pietiste. s-a accentuat laicii s-au îndepărtat de comunitate. credincioşi preocupaţi de îngrijirea bătrânilor. asistent la cere- monii. dar ulterior diferenţierea se va adânci. au format „bisericuţe”. În imperiul Roman au apărut episcopii. mirenii erau în afara comunităţii. 134 Universitatea SPIRU HARET . Îi grupează pe credincioşi după criterii variate (asociaţii ale tineretului. pri- ma de acest fel. p. Primii credincioşi creştini erau puţini. Fiecare se ruga direct lui Dumnezeu. 8 Max Weber. Diferenţierea pe motive religioase formează două categorii de membri ai Bisericii8: comunitatea exemplară. ca administra- tori ai comunităţilor dintr-o zonă. 72.laici. Cei consacraţi sunt însă puţini şi nu pot întreţine economic şi material grupul. organizaţiile şi fundaţiile religioase se formează în preajma unei religii sau Biserici şi au un rol auxiliar: de intensificare a credinţei. Aprofundarea acestei tendinţe de către următoarele valuri protestante le-a apropiat de monahism. Cei foarte credincioşi ţin permanent legătura cu liderul.cit. „caritas” pentru medicii creştini catolici şi orto- docşi. Cei mai mulţi sunt laici care pentru servicii şi o graţie minimă asigură existenţa materială a preoţilor. mai mult sau mai puţin evlavioşi. călu- gărilor. bolnavilor. după cum există între arhat (călugăr) şi upasaka (laic) în budism”7. scrie Weber. care vor „un minim al mântuirii”. şi clerul va fi ierar- hizat. „Mirenii evlavioşi” se adună periodic. Când diferenţierea dintre conducătorii religioşi organizaţi ierarhic şi recunoscuţi de stat şi „auditoriul” mirean. se organizează şi se ierarhizează. obişnuită. care încercau să refacă vechea „frăţie” creştină. unii se consacră definitiv. se roagă. bazată pe sinoduri. iar conducătorul „consacrat” îi îndrumă pe calea mântuirii.

speră să-şi realizeze mai uşor anumite interese. 135 Universitatea SPIRU HARET . Când asociaţiile religioase solicită o protecţie specială din partea statului. îşi elaborează statutul şi se înregistrează pentru a des- făşura o activitate proprie. culturale. pastori. unindu-se. Frecvent în conducerea lor se află preoţi. Unele au sco- puri religioase sau parţial religioase. se organizează. credincioşii mai multor religii asociindu-se pentru a desfăşura activităţi umanitar-caritative sau pentru apropierea religioasă. deţin patrimoniu. predicatori. Asociaţiile ar putea fi grupate şi după alte criterii. Grupurile religioase mai mici sau recent înfiinţate. Grupurile religioase sunt asociaţii.a. Înregistrarea legală face publică existenţa lor. Bisericile mari încearcă să con- troleze activitatea acestor asociaţii. Ultima categorie cuprinde credincioşi din multe confe- siuni şi ocupaţii. fie că. umani- tare. pe care le consideră profane. Altele sunt formate din credin- cioşi. Asociaţiile „independente” sunt de multe ori nucleul formării unei noi religii sau Biserici.orfanilor). de stat şi de drept. de cooperare. ele fiind integrate unor comunităţi care sunt deja reglementate prin legi. asimilate cu cele culturale. independente de Bisericile existente. înregistrarea oficială reprezintă acceptarea unei colabo- rări cu instituţiile social-politice. Dacă îşi propun şi activităţi care le aduc profituri sunt obligate să comunice evidenţa acestora şi să plătească impozitele şi taxele prevăzute de lege. Cele religioase sunt de obicei „nonprofit”. fie pentru că li se pare inutil acest statut. ele se înregistrează ca „persoane juridice” (la tribunale sau la ministerele stabilite). reprezentând şi un suport pentru cunoaşterea reci- procă şi apropiere interconfesională. Sunt şi asociaţii religioase care nu solicită statutul de „persoană juridică”. Cele dovedite ca foarte periculoase social au acelaşi regim cu asociaţiile infracţionale. Altele sunt „interconfesionale”. Asocierea este un drept al omului care nu presupune regle- mentări şi restricţii. Asociaţia are la bază o convenţie între membri care. Asociaţiile care prin statutul şi activitatea lor încalcă ordinea publică. nu sunt înregistrate sau sunt interzise. îngrijorate să nu promoveze dizidenţe sau spirit „sectar”. chiar „satanice”. Scopurile şi mijloacele. au o gestiune etc. Şi credincioşii unei Biserici reprezintă o asociaţie recunoscută legal o dată cu întregul cult: îşi desfăşoară activitatea sub protecţie legală. potrivit credinţei lor. misionarism în comun ş. ca şi modul de organizare sunt cuprinse într- un „statut”. dar au scopuri laice: caritative. suplimentară legislaţiei comune. pacifiste.

anglicanism şi într-o mai mică măsură la prezbiterieni. au instituţii eclesiale de judecată. fie ca patriarhate naţionale unice sau „succesiune apostolică”. catolicism. În Orient monahismul era practicat înaintea creştinis- _____________________ 9 Ioachim Wach. p. în altele şi le impun şi le respectă singuri. Structurile rigide absolutizează organizarea piramidală medievală. Congregaţionismul respinge organizarea ierarhică şi Bisericile se cristalizează zonal. după ce separă clerul de cre- dincioşi. colegii). până la cea mai înaltă personalitate. Minimaliştii pun accent pe autonomia locală. care are drepturi depline. sancţiuni proprii. principala lor preocupare este viaţa religioasă. au o vestimentaţie proprie. Când relaţiile membrilor gru- pului cu ierarhia devin tot mai abstracte şi funcţiile tot mai specializate. Autoritatea harisma- tică este eclipsată de funcţia eclesiastică. În unele confesiuni practică celibatul. op.cit. organizatoric). Se educă şi se instruiesc pentru această misiune. Dincolo de respectarea rânduielilor laice. În organizarea minimă primează egalitatea comunită- ţilor.a. Sunt o formă de refuz a lumii laice şi mirene. pentru ei modul de viaţă ar trebui să fie mai sever. stabileşte treptele piramidei clerului. Structura organizatorică variază între un model organizatoric rigid şi o organi- zare minimă. Conservatorismul ierarhic generează ivirea unor lideri şi grupuri spontane care propun o altă formă de organizare: protestul individual sau colectiv (doctrinar. 136 Universitatea SPIRU HARET . Noua Comunitate Apostolică (irvingiţii) şi Sfinţii zilelor din urmă9. Monahismul reprezintă tot o comunitate exemplară de credin- cioşi. stabilite în unele cazuri. pelerini sau grupaţi în lăcaşuri de rugăciune (mânăstiri. Ierarhizarea. Prin aceste calităţi păstoresc grupurile anodine de credincioşi. Ierarhia organizată maximal se remarcă în ortodoxie. ş. conferite de sacru. după stabilirea confirmării. reprezintă o comuni- tate „exemplară” în comparaţie cu masa credincioşilor bisericii. ca în creştinismul primar.. drept canonic specific. Ierarhia bisericească. 116. Imobilismul ierarhiilor a fost un factor important de stingere a unor forme de religiozitate. hirotonisirii. de transmitere a unor valori. metodiştii episcopali. statutului în ansamblul structurii de conducere. Şeful ierarhiei eclesiastice creştine este episcopul sau mitropolitul. Indiferent că sunt singuratici. repre- zintă un factor de stabilitate. Organizarea ierarhiei bisericeşti şi respectarea acesteia. luterani. sunt ierarhizaţi piramidal. este în declin spiritul de solidaritate. se conduc după norme proprii. ritu- al.

jainism şi taioism. Din Egipt monahismul s-a răspândit în Siria. Călugării propun o credinţă intensă şi o viaţă consacrată în întregime sacrului: nu se căsătoresc. trăiesc foarte modest din darurile naturale. Călugării hinduşi.mului. ajungând uneori la starea de extaz. maniheism. ortodoxie. budişti. Monahism există în Occident. s-au stratificat. magia. China. bătrâ- nilor (numite vasiliade) şi stabileşte „Regulile monahale mari şi mici”. unde se rugau şi munceau în comun. Sfântul Pahomie (276-349) i-a adunat pe călugări la Tebena (o insulă pe Nil). după ce aprofundau învăţătura. Pe teritoriul ţării noastre. con- sacrându-se meditaţiei şi rugăciunii. În toate religiile monahismul a fost iniţiat ca o formă de protest faţă de declinul şi pasivitatea religioasă a comunităţilor obişnuite. Sfântul Vasile cel Mare (330-379) adună la o mănăstire pontică (pe malul râului Isis) călugări din multe locuri. Colonii asemănătoare s-au format pe ţărmul Mării Roşii. din vechea Chină şi-au constituit mânăstiri la care veneau periodic în pelerinaj credincioşii din jur. Obligaţiile călugărului („voturile”) sunt: ascul- 137 Universitatea SPIRU HARET . a fost atestat un locaş monahal existent în secolul IV. arhiepiscopul Alexandriei (339- 341). spre deosebire de călugării idioritmici care trăiau izolat. preocupată prioritar de relaţia cu sacrul. Antonie cel Mare (251-356) a început să-i adune pe monahi în lavre. în locuri pustii din Asia şi Egipt. la Faium. care sunt respectate până astăzi de călugări. Călugării se strângeau în locuri izolate. călătoreau făcând servicii religioase. i-a organizat în obşte. tehnici de apă-rare eficiente care îi uimesc şi acum pe vizitatori. se roagă mult şi intens. împrejurări în care. o sită prin care strecurau apa de băut. Sinodul al IV-lea (451) ecumenic recunoaşte monahismul ca mod de manifestare a credinţei creştine. budism. care îi şi aprovizionau. India. greu accesibile. jaina. Deşertul Sinai. se ivesc multe personalităţi religioase excepţionale. Alţii. Mânăstirile numeroase care au supravieţuit în Tibet. pentru a nu pune în pericol măruntele vieţuitoare acvatice. la Niculiţel (Dobrogea). din rândul lor. islam. alţii cu cele trei obiecte: kesa (mantia de călugăr). În Apus monahismul a fost răspândit de Atanasie cel Mare. Meso- potamia. intensitatea trăirii relaţiei cu Dumnezeu a scăzut şi mai ales a început integrarea Bise- ricilor în structurile oficiale şi politice. Prin secolul III sunt semnalaţi creştini izolaţi. Palestina. unii fără îmbrăcăminte. În creştinism monahismul s-a afirmat ca o reacţie atunci când comunităţile au devenit numeroase. Monahia („vieţuitori” bărbaţi sau femei) este o comunitate compact religioasă. au dezvoltat practici oculte. unde construiesc aşezăminte pentru îngrijirea bolnavilor. bolul (în care adunau orezul dăruit de localnici).

le sprijină şi le obligă uneori. castitatea. Sunt călugări chinoviali (care trăiesc în obşte). învăţătură şi muncă. numite schituri (conduse de un egumen) sau metocuri (doar câţiva călugări conduşi de un metocar). în care vieţuieşte o obşte de călugări şi călugăriţe care s-au făgăduit înaintea lui Dumnezeu. lumânărilor. să-şi petreacă viaţa în înfrânare. care ţin de o mănăstire. secularizând în folosul statului toate bunurile fostelor mânăstiri. Responsabilitatea pentru mânăstirile ortodoxe revine episcopului local. turnarea podoabelor bisericeşti. care îl alege pe sta- reţul conducător. credinţa. În ortodoxie. În trecut aveau moşii întinse. care se roagă per- manent). în cadrul slujbei de intrare în monahism. Ele au un regulament propriu de organizare . În biserica romano-catolică monahismul este inclus în sistemul bisericesc. treptat suprafeţele acestora au scăzut.tarea. importantă în viaţa lor este curăţenia interioară a inimii. cresc animale. practicând şi o semiizolare (iarna revenind în mânăstiri). O parte din venituri provin din donaţiile şi ofrandele aduse de credincioşi. 138 Universitatea SPIRU HARET . Sunt şi aşezăminte monahale mai mici. Independenţa monahală provine şi din faptul că economic mânăstirile se autogospodăresc. tipografii etc. într-un copac) şi „achimiţi” (neadormiţi. Respectă foarte multe interdicţii: să nu dai mâna cu cineva de sex opus. În România numărul pustnicilor este redus. primind tot ce le este de trebuinţă (hrană. Mulţi pustnici sunt în semirepublica monahală de la muntele Athos (care se dezvoltă înce- pând din secolul IX). totul aparţine mânăstirii (ca în primele comunităţi creştine).). Deşi practică iubirea aproapelui. haine). Călugării nu au nimic al lor. să nu vorbeşti prea mult pentru că aceasta te sustrage de la preocuparea religioasă. dar şi pustnici (izolaţi. Sistemul monahal catolic este mult mai centralizat şi supus scaunului pontifical. Toţi monahii formează soborul. pictură de icoane. Regulile monahale sunt şi acum severe. sărăcie şi ascultare necondiţionată”. singuratici). Au însă păduri. cel publicat în 1960 menţionează că „mânăstirea este un aşezământ de rugăciune. sărăcia. au înfiinţat ateliere după specificul local (sculptură. Protestantismul a desfiinţat monahismul. cazare. iazuri de peşte. conducerea Bisericii are un control indirect asupra lor. confecţionarea crucifixelor. aceasta nu este însă esenţială. Mai sunt menţionaţi călugării „stâlpnici” (îşi amenajau un locaş în vârful unui stâlp. mânăstirile sunt comunităţi relativ inde- pendente. ţesut covoare. să nu priveşti prea mult faţa celui cu care discuţi.

nu surprind trăirea duhovnicească a subiectului. Aparţinătorii ordinului fac jurăminte publice şi solemne. Interviul şi chestionarul duc la rezultate formale. Acceptă dialogul pe suport religios cu cel care cere sfaturi duhov- niceşti. Prin disimulare ascund străinilor viaţa lor duhovnicească. Din respect pentru subiect. 139 Universitatea SPIRU HARET . dar care să nu-i înde- părteze de viaţa religioasă. Există în mânăstiri şi manifestări mistice. se angajau _____________________ 10 Joachim Wach. ei socot chestionarele. În statutele lor erau prevăzute nu numai răspândirea credinţei ci şi apărarea pelerinilor. cercetătorul trebuie să ştie că multe întrebări nu pot fi puse.. op. discuţiile. cit. nu numai o pierdere de timp. Coeziunea congregaţiei se bazează tot pe jură-minte publi- ce dar simple. cu scopuri diferite. Sunt formate din călugări. În aceste împrejurări. 133. În izolarea lor simt nevoia unui dialog. prin jurământ. dar astăzi ele nu mai sunt caracteristici proprii vieţii monahale. Monahii mai vârstnici au informaţii mai bogate şi uneori sunt mai deschişi dialogului. p. Unii laici îi socot „proşti” sau nebuni. Un rol esenţial are apropierea afectivă a cercetătorului. cele mai multe fiind în Biserica romano-catolică. Ordinele şi congregaţiile sunt alte exemple de comunităţi reli- gioase excepţionale. studierea sociologică a comunităţilor monahale pare nedorită de aceştia. În timpul Cruciadelor ordinele nu mai erau doar misionare şi caritative. nu cea raţională. în realitate călugării sunt pe o treaptă înaltă de trăire religioasă. Cercetătorul are în vedere că se află în altă lume. Nu vor ca un laic să ştie ce se petrece în sufletul lor. Monahul are o sferă şi un drum de preocupări precis conturate. Iniţial s-au organizat benedictinii (sec. Membrii. chiar opuse celor lumeşti. Apărarea de indiscreţii care pătrund în intimitatea lor este o preocupare importantă. după secolul XVI se afirmă ieruziţii şi ordinele cultural caritative. ci şi o încercare de pătrun- dere a preocupărilor profane în propriile gânduri şi sentimente. capătă şi un caracter militar. Ordinele bisericii catolice s-au constituit în trei etape10. interviurile. a celor nevoiaşi şi mai ales a bolnavilor. în perioada cruciadelor s-au constituit multe ordine catolice. Întrebările de altă natură anulează dialogul. practicată prin refuz. disimulare sau răspunsuri stereotipe. unele recunoscute şi în seco- lul XX. altceva este neinteresant sau inutil. VI). Interesul este apropierea de Dumnezeu. La întrebările despre viaţa lor inte- rioară răspund vag.

Portugalia.000 de membri. pelerinilor. Astăzi. 500 colegii. Ordinul respecta o disciplină paramilitară severă (Ignaţiu fusese căpitan înainte de convertirea la catolicism).Ei organizează un spital în Palestina. Sfântul Ştefan ş. 1320 publicaţii periodice). În timpul cruciadelor multe ordine s-au înfiinţat în Palestina. Un ordin care a jucat un rol important în politica papală a fost cel al iezuiţilor (Societatea lui Iisus). sprijinind şi pe creştinii din Balcani. trăiau în castitate ascultând de conducătorul ordinului (marele magistru). Din 1291 s-a retras în Cipru cucerind şi insula Rodos. Au acţionat din Europa. meseriaşi ş. Au participat la lupta de independenţă a populaţiilor din Balcani împotriva musulmanilor. În multe locuri ordinele au reuşit să formeze stătuleţe efemere. renunţau la bunurile proprii. ajutând permanent pe creştini în luptele împotriva expansiunii otomane. cavalerii Sfântului Mormânt. supuse şi integrate ulterior Germaniei şi Poloniei.să respecte sfaturile evanghelice.. Ordinele cavalereşti recunoscute de papă (templierii. În Europa de nord o parte dintre ospitalieri au trecut la protestantism. Ioan al Ospitalierilor) s-a format în timpul primei cruciade. castitatea.a. cu scopul protejării creştinilor. capelani (preoţi) şi fraţi combatanţi. America.). a Sfântului Mormânt: statutele ordinului teutonic au fost aprobate în 1191. Cei 9500 de membri (1985) desfăşoară acum activităţi umanitare cu reprezentanţe în 71 de state (şi în România). Africa. orga- nizând un spital creştin în Palestina. Asia. formând organizaţii sta- tale proprii. mai ales ramura calvină a teutonilor din Olanda desfăşoară activităţi umanitare în multe ţări. au activat până la Conciliul Vatican II (în 1961 avea 34. misionarismul Cu unele interdicţii. Până în 1928 membrii erau ierarhizaţi în cavaleri (nobili). Sfânta Maria. Mem- brii unor ordine se puteau căsători (cei din Spania. folosind toate mijloacele pentru expansiunea catolicismului. Sunt autonomi faţă de episcopi. Alcantara. Îndeplineau orice misiune încredinţată de papă pe baza celor 4 legăminte obligatorii: sărăcia. care au luptat în timpul Reconquistei împotriva maurilor). înfiinţat în 1534 din iniţiativa lui Ignaţiu de Loyola (aprobat de papă în 1540). Sfântul Iacob. Ospitalierii (ordinul Sf.a. sunt supuşi numai papei. apoi se extind în Orient şi Europa. au avut un rol important în lupta împotriva otomanilor. Ospitalierii ioaniţi întemeiază în 1530 statul Malta (numiţi cavaleri de Malta). 30 universităţi. până în Japonia şi Etiopia. Fiind în 140 Universitatea SPIRU HARET . iar în Spania şi Portugalia au re- prezentat factorul mobilizator al Reconquistei. care s-a remarcat şi ca mare inchizitor. supunerea.

Este o inte- grare formală. activau 25 de ordine romano-catolice şi 4 greco-catolice. Actele de stare civilă (naşteri. activând acum peste 50 de ordine şi congregaţii în ţara noastră. În Orientul Apropiat cir- cumcizia are şi semnificaţie religioasă. verificarea solici- tantului este îndelungată pentru că fluctuaţia religioasă poate aduce prejudicii comunităţii. de obicei. după un ritual.000 membri. reprezintă un drept căpătat prin statutul său în comunitate. face misionarism. divorţuri) au fost mult timp în grija comunităţilor religioase. Comunităţile religioase practică însă. Prin acceptare se integrează unor idei şi credinţe co- mune. hirotonirii. Botezul creştin cu apă. În Extremul Orient acceptarea presupune cu- noaşterea anumitor practici. O parte dintre acestea au fost desfiinţate. ungerea cu mir au forme şi semnificaţii variate. este solidar cu grupul. confirmării. jandarmi) erau obligaţi să fie prezenţi la biserică la sărbătorile religioase mai importante. respectă o anumită moralitate. „o luare în evidenţă”. comportamentului celorlalţi. scria Ralph Linton. Noul adept trebuie să cunoască şi să recunoască grupul respectiv. căsătorii. nu mai preţuieşte bogăţia pe care o îm- parte cu „fraţii”. Pe baza sta- tutului are anumite obligaţii şi anumite drepturi. B. 141 Universitatea SPIRU HARET . În unele ţări şi acum este înregistrată oficial apartenenţa religioasă. Bisericile recunoscute de stat erau obligate să se roage pentru „sănătatea şi bunăstarea” conducătorilor politici. El capătă un „statut”. imnuri.dezacord cu ideile Conciliului. Uneori. „Locul pe care un in- divid anume îl ocupă la un moment dat într-un sistem va fi numit statutul său în raport cu sistemul”. În România. mantre. Chiar faptul aparent nesemnificativ de a participa la ceremonii sau de a fi înmormântat cu un anumit ritual. Un nou credincios este acceptat după anumite criterii şi în cadrul unei cere- monii. până în 1948. Şi în regi- murile comuniste. uneori cu valoare oficială. Constituţiile unor ţări prevăd că în funcţiile de stat pot fi numai cei care aparţin religiei majoritare sau oficiale. are aceleaşi opinii şi aceeaşi atitudine în legătură cu restul societăţii (dă un sens vieţii laice. are o atitudine politică similară cu a grupului). o integrare spe- cifică exprimată în forma botezului. Integrarea în comunităţile religioase Integrarea reprezintă frecvent o simplă înscriere în registrele existente la Biserici sau la conducerea grupului respectiv. Salariaţii (prefecţi. După 1990 renasc şi apar altele noi. iar călugării trimişi în localităţile de baştină. Structura comunităţilor religioase 1. în 1965 mai avea doar 9. primari. înmormântări.

de obicei copiii urmând religia părinţilor. este un factor de întărire a coeziunii grupului. îm- puternicit). În cazul auditoriului din Bisericile tradiţionale activismul aparţine persoanei harismatice (preot. Sporirea se realizează pe cale naturală. Numărul membrilor oferă su- port uman şi material. chiar fără concursul liderilor. În celelalte. Integrarea religioasă este abordată de cercetător sub aspecte variate. În religiile mai noi se manifestă spiritul activ. poate fi intensă până la misticism sau la afirmarea ca lider. Ea prosperă natural atunci când procentul celor născuţi în cadrul comunităţii este mai mare decât procentul decedaţilor sau al celor născuţi în comunitate raportat la totalul populaţiei. Ascultătorii din Bisericile tradiţionale sunt mai puţin numeroşi. posibilitatea de iradiere sau convertire de la alte religii. frecventarea lăcaşului de cult are rol emoţional stimulativ. În jurul acestui nucleu stabil există mereu un cerc periferic de fluctuaţii. în cazul Bisericilor tradiţionale. Activismul în comunitate. 2. Masa credincioşilor este formată din auditoriu. la activitatea de grup. Trăinicia comunităţilor religioase Comunitatea îşi exteriorizează trăinicia. În ambele cazuri există momente solemne când întregul grup are un comportament similar. cei care frecventează ocazional. nu exprimă opinii. calităţile acestora. univoc sau fiecare în felul său. plata unor contribuţii) şi real. Mult mai trainică este o comunitate numeroasă. Sunt convertiţi de obicei nu 142 Universitatea SPIRU HARET . tradiţie. dar mai stabili. care se roagă individual sau în colectiv. şi participanţii activi în religiile mai noi. frecvenţa este mai numeroasă (une- ori este ţinută evidenţa) şi manifestarea religiozităţii este mai spon- tană. Numărul cre- dincioşilor sporeşte şi prin convertire: integrarea celor indiferenţi religios sau de la alte confesiuni. ori poate fi o integrare con- formistă. Numărul membrilor dă volum şi greutate comunităţii. Afilierea la comunitate este studiată sociologic şi sub aspect formal (înregistrare statistică. Poate fi o integrare strict religioasă. botez. O comunitate cu mulţi copii şi tineri este trainică. capacitatea de adaptare a comunităţii. fapt pen- tru care variatele forme de religiozitate fac efortul de sporire numerică a adepţilor. prin numărul membrilor. în sensul participării la viaţa obştească. Auditoriul ascultă şi săvârşeşte ce i se spune. nu comentează. bine delimitată de restul com- portamentului social care rămâne laic. spiritul harismatic este al întregului grup. sănătatea.

profesiunea etc. Prin numărul lor. Sociologul studiază şi structura membrilor comunităţii: vâr- sta. prestigiul ei social. stabilitatea domiciliului. dar aceştia nu contribuie nici material nici spiritual la prosperitatea comunităţii. relaţiile cu autorităţile şi instituţiile laice. Sunt comunităţi de mii de credincioşi (de obicei în zone rurale) care nu reuşesc să asigure întreţinerea materială a cul- tului respectiv. starea materială. cu un psihic labil. Conversiunea se realizează printr-o acti- vitate care presupune mai întâi o perioadă de zdruncinare a vechii credinţe şi dezorientare religioasă. sărăcia acesteia. Textele bisericeşti sunt sacre. Sunt mai trainice comunităţile care 143 Universitatea SPIRU HARET . ci perifericii sau extremiştii. fiecare în felul lor. Afirmarea funda- mentalismului ca şi a libertinajului dezechilibrează comunitatea. personalul de cult şi credincioşii pot avea atitudini variate în legătură cu acestea. Unele noi mişcări religioase fac efor- tul să atragă un număr cât mai mare de „botezaţi”. periferializaţi. Actul propriu-zis al convertirii este o hotărâre bruscă. Datele statistice în legătură cu volumul comunităţii nu sunt întotdeauna semnificative în legătură cu trăinicia sau sănătatea unei forme de religiozitate. lideri informali. conflicte. dar Bisericile. Altele formate doar din câteva sute de credincioşi sunt prospere. fracţiuni. contribuie la să- nătatea sau declinul comunităţii. gradul de secularizare a mem- brilor. Aici este preocupat de audienţa pe care o are în zonă. Perifericii sunt mai mult atraşi şi nu convertiţi. dar care nici acestea să nu-l satisfacă.credincioşii obişnuiţi. etc. În unele cazuri se manifestă un conservatorism care poate evolua spre secularizarea şi laicizarea credincioşilor. Dar aderă nese- lectiv oamenii săraci („dezmoşteniţii soartei”). ei reprezintă o masă numeroasă care obţine unele avantaje. contribuţia acelei Biserici la pros- peritatea populaţiei. Trăinicia unei comunităţi religioase este observată de sociolog şi pe baza convieţuirii acesteia în contextul social. pregătirea şcolară. Psihologic. forma şi suportul coeziunii dintre credincioşi. refuzarea personalului de cult impus oficial. are un caracter spontan. În cadrul aceleiaşi comunităţi şi religii se ivesc divergenţe. Pregătirea superficială a convertitului poate să-l aducă în sfera unor noi valori. Toate acestea. cu sis- temul de cultură şi învăţământ. Analiza structurii masei de credincioşi oferă concluzii în legătură cu îmbătrânirea comunităţii. înseamnă pier- derea încrederii în vechile valori şi adeziunea la altele. Sociologii şi psihologii studiază şi capacitatea de adaptare a comunităţilor. urmând o pendulare dăunătoare stării de religiozitate a credinciosului dar şi a comunităţilor prin care trece pe rând.

În domeniul religios activează şi mulţi conducători profani. scrierile sacre. situaţii în care Biserica mamă. În unele împrejurări anumite comunităţi se află în situaţii excepţionale: sunt interzise de sistemul politic. Bisericile. Conducerea comunităţilor este esenţială pentru destinul istoric al unei religii. o par- te dintre credincioşi le părăsesc formând disidenţe. Credincioşii au fost înfrânţi şi ucişi. Comunităţile religioase care nu se adap- tează evoluţiei istorice şi sociale sunt treptat periferializate. Uneori este o înmulţire artificială a acestora. ci a ordinii actuale şi prezente pentru om. Sunt menţionate multe comunităţi religioase care nu au supravieţuit unor asemenea încercări. arestaţi. se modernizează. anumite taine. Un nucleu din câţiva credincioşi nu se poa- te întreţine material şi spiritual uneori timp de mulţi ani. profeţiile considerate false. financiare. Oamenii au nevoie de o legătură permanentă şi actuală cu Dumnezeu. În atenţia cercetării sociologice se află şi capacitatea de autoreglare a comunităţilor.iradiază. misiuni. capacitate de refacere şi prosperitate ulterioară. au transformat unele Biserici în instituţii social-politice. Mai puţin studiată a fost cea de a doua componentă a acestor comunităţi – conducătorii (liderii) – apreciindu-se că ei deţin un har. Credinţa şi Biserica reprezintă „o stâncă a ordinii” dar nu a unei ordini care nu mai există. Formarea unei comunităţi „fiice” presupune posibilitatea comunităţii de bază de a întreţine filia. care formează comu- nitatea. desa- cralizarea lor şi orientarea spre activităţi economice. dacă este săracă şi ea. a fost studiată frecvent de sociologi. în care credincioşii nu mai văd speranţa salvării sufletelor. filiale. în forme adecvate epocii. Numirea 144 Universitatea SPIRU HARET . Eter- nitatea sacrului se manifestă istoric în profan. tradiţia. Trăinicia acelor comunităţi se dovedeşte prin supravieţuire. com- petenţi pentru activităţi administrative. au dispărut religiile „mamă” şi au supravieţuit „fiicele dizidente”. îşi găsesc adepţi în alte zone (chiar în alte ţări) unde for- mează nuclee de credincioşi. unele proorociri nu se adeveresc şi credincioşii le părăsesc. 3. abandonează încercarea de implementare. structurile organizatorice se adap- tează. care nu pot fi dezvăluite cercetării. ulterior ele nu mai pot fi susţinute şi eşuează. ad- ministrative. Conducătorii comunităţilor religioase Masa credincioşilor (massa perditionis). Stingerea vocaţiei conducătorilor. politice. sunt accesibile şi trainice pentru omul actual. caritative. Sacrul. Mereu comunităţile.

Pentru pro- fan au calităţi neobişnuite. doar s-o îndrepte. La harisma lor divină este adăugată. Personalităţile harismatice divine sunt singulare. se ivesc atunci când sacrul introduce schimbări fundamentale în viaţa profană. alţii mai locale sau parţiale. Fondatorii de noi religii sunt înzestraţi cu har divin. Se ivesc în momente când sacrul reface calitativ legământul cu oamenii printr-un nou Testament. nu-şi desfăşoară activitatea după confesiunea la care aparţin. Unii îşi au harul de la divinitate. dar profunde şi foarte clare. jurişti.în funcţii nereligioase după criterii religioase este utilă ideologic. Ei sunt pregătiţi pentru soluţii radicale şi sacrificiul suprem. reîmpăcându-l pe om cu Dumnezeu. Un contabil sau un prefect. inclusiv modestia prin care frecvent afir- mă că n-au venit să formeze o religie nouă. militari. existenţi în toate religiile (în Coran. decădere. Confucius). pentru multe Biserici nu este principala preocupare. dar confundarea credinţei cu profesiunea. Ei sunt conştienţi că vor continua relaţia cu sacrul care există din vremea creaţiei şi a fost exprimată şi până atunci în forme variate. a fost un muritor. prin jertfa sa. nu este intermediat. cel puţin o calitate pro- fană deosebită: sunt foarte modeşti sau buni oratori. Calităţile lor sunt nelimitate. pricepuţi orga- nizatori. semilegendare. Calvin. săvârşesc fapte excepţionale. ceilalţi nu-i apreciază ca oameni ci ca trimişi. sunt trimişi ai lui Dumnezeu pentru a transmite oamenilor voinţa sa. grupaţi în trei categorii). Nu afectează ansamblul sistemului religios. speranţa omului de rând. Reformele introduse nu sunt numeroase. Ei vestesc voinţa 145 Universitatea SPIRU HARET . în afară de profetul profeţilor. în performanţele lor. Sunt consideraţi personalităţi excepţionale secundare pentru că repre- zintă mesianismul popular. ci schimbă radical ceea ce este învechit. sunt menţionaţi alţi peste o sută de profeţi. care au o viaţă legendară şi o experienţă cu sacrul pe care numai ei o pot trăi. nu au nevoie de recunoaştere sau împuternicire. Conducătorii religioşi pot fi grupaţi după provenienţa harului în două categorii. oferit în lumea profană. Iisus. care este Mahomed. harul lor este oferit pentru toată viaţa. Unii reformatori introduc schimbări cu amploare mai mare. Şi reformatorii religioşi au calităţi excepţionale. Luther. dar prin Înviere a înlăturat păcatul aducător de moarte. Ceilalţi primesc harul de la reprezentanţi (tradiţional sau birocratic). uneori. când profanul nu se mai poate redresa prin resurse proprii şi se impun intervenţiei su- pranaturale (Moise. Profeţii sunt prevestitori inspiraţi de sacru. să strice legea. Reformele se manifestă în perioadele de criză. nu formează o religie nouă.

Vizionarii sunt şi ei mesageri ai sacrului. În multe cazuri sunt în extaz mistic şi atunci îl văd pe Dumnezeu. Au şi ei harismă personală.. anunţă nenorociri (Casandra din antichitate). neconformişti. p. şamani. Pe baza configuraţiei zodiacale sunt elaborate horoscoape. O parte a iniţierii. mai pasivi şi mai izolaţi decât profeţii. recomandări de comportament. sinucideri colective). medicale. înlăturarea calamităţilor. dar tehnica lor este rudimentară. însoţitori. improvizate sau primite prin iniţiere (datul în bobi. pentru a o face mai credibilă. sacrul. Sociologia religiei. vindecări). semnele imprimate de aceste conjuncturi asupra statelor. orânduirilor sociale sau persoanei umane. mobilizează grupul şi oferă soluţii integrale (deseori aparent naive: întoarceţi-vă la Dum- nezeu. vrăjitori încercau să constrângă spiritele. uneori adeverite pentru urmă- toarele sute de ani. sacrificii. Nu sunt învăţaţi sau aris- tocraţi ci oameni din popor. făcând prevestiri.Şi profetul are discipoli. Ei comunică voinţa lui Dumnezeu pe care „o ştiu”. un sfânt. Cei numiţi popular ghi- citori folosesc anumite tehnici artizanale. se exprimă clar şi viguros. conving prin simplitatea şi puri- tatea mesajului transmis. apostoli. Trăiesc intens şi sensibil conştiinţa unor grupuri (uneori chiar în transă şi extaz). a fost concretizată şi chiar teoretizată. dar de scurtă durată. dar sim- plu şi neargumentat. Magii sunt practicanţi pe baza inspiraţiei divine. intuiţie şi iniţiere. care le transmit oame- nilor: să construiască o mănăstire sau o fântână. să întreprindă ceva. Sunt purtătorii de cuvânt ai lui Dumnezeu pentru un timp scurt. tovarăşi. condamnând societatea şi puterea sunt perse-cutaţi şi uneori martirizaţi. care aderă la ideile acestuia. evoluţia ciclurilor istorice. care le comunică ceva pentru a trans- mite oamenilor. plumb topit. legătură directă cu sacrul. retraşi uneori în locuri izolate. 146 Universitatea SPIRU HARET . Ei consultau organele animalelor aduse ca jertfă. îl susţin material11. Aspectul practic se îmbină cu magia: au în vedere conjuncturile astrale. În situaţii locale au întrevederi intime (familiare) cu Dumnezeu. Anunţând apro- pierea sfârşitului.a. 69-70. obiecte din sticlă sau _____________________ 11 Max Weber. Fecioara Maria. profesionale ş. ghioc. Vechii magi- cieni. pentru a le îndeplini voinţa (fertilitate. pocăiţi-vă. Proorocii văd viitorul şi îl comunică. cafea. dar condamnă radical. folosesc un limbaj solemn. simpli.lui Dumnezeu (profet înseamnă a vorbi în numele cuiva). Prezicătorii îmbină harisma personală (pentru cei care nu sunt şarlatani) cu anumite constatări practice bazate pe experienţă.

Astăzi doar celţii (care ascultă de oracolele druizilor) şi musulmanii suniţi (imamul este cel care spune rugăciunea şi ceilalţi o repetă) nu au preoţi. îşi îm- part avutul. dar autentic este consacrat după moarte (uneori poporul recunoaşte chiar mani- festări populare de sfinţenie: nu putrezeşte trupul. Sfinţii sunt personalităţi excepţionale care aparţin mai ales creştinismului. (după hagios = sfânt şi graphein = a scrie) este ramura teologiei creştine care studiază viaţa sfinţilor. Din 240 de sfinţi (din eşantionul cercetării) au fost martirizaţi 85. ci simpli credincioşi. Moise a refăcut instituţia preoţiei. Dosarul de canonizare cuprinde şi argumentarea că acelei personalităţi i-au fost recunoscute încă din tim- pul vieţii calităţi harismatice. recunoaştere ş. de către Biserici. Cuvântul sacerdot este latin. Un studiu arată că cei mai mulţi sfinţi martiri n-au fost conducători (lideri). unii sunt permanent pelerini.). Comunităţile cărora le-au aparţinut îi consideră sfinţi protectori. Unele formaţiuni religioase mai recente sau restrânse numeric îi consideră sfinţi pe toţi membrii botezaţi. pe baza unor proceduri canonice. primul preot al neamului Israel fiind Aaron. Ca oameni ei trăiesc o experienţă religioasă excepţională. dar semnificaţia s-a extins în toate religiile. ceilalţi 78 fiind credincioşi. În timpul vieţii calitatea de „sfânt” este atribuită: „sfân- tul e o persoană care face obiectul unui cult public”. Buddha. Confucius. În Bisericile tradiţionale este înregistrat în calen- dar şi sărbătorit într-o anumită zi. dintre care doar 7 erau conducători.a.a. o instituţie veche de peste şapte mii de ani. acum cinci mii de ani. hirotonire. Popular este folosit termenul şi pentru credincioşi în viaţă. se consacră slujirii celor disperaţi. Nu toţi sfinţii sunt conducători religioşi. dar prin extensiune terminologică. după modelul egiptean. Mahomed ş.pietre ciudate). îşi sacrifică viaţa cre- dinţei şi ajutorării semenilor (sunt asceţi. convinşi că aceştia după moarte se vor afla în preajma lui Dumnezeu. pot fi consideraţi sfinţi. Ei reprezintă sacerdoţiul. fratele mai mare al lui 147 Universitatea SPIRU HARET . apar manifestări supranaturale: flăcări. Preoţii din perioada Vedelor. de a fi alesul lui Dumnezeu. Sanctificarea este discutată şi înregistrată după moarte. Al doilea grup de conducători (lideri) religioşi este format din cei care primesc harul în lumea profană (prin confirmare. aduceau jertfe şi incantau imnuri. Mediumurile („vasele prin care vorbeşte sacrul”) din cazul şedinţelor de spiritism cad în transă şi fac prevestiri pe baza rela- ţiilor cu cei dispăruţi. au viziuni şi extaz mis- tic). Pentru viaţa lor excepţională se află uneori în conflict cu lumea profană. Hagiografia. viziuni). în majoritate misionari. trăiesc în rugăciune.

Prezbiteriul (ordinul sacerdotal) era format din triada: preoţi. dar era şi supraveghetor al unei eparhii. consilieri. apostolii care au „plenitudinea harului” vor hirotonisi presbiteri. La început Kleros însemna „tot poporul lui Dumnezeu”. au un mod de viaţă (chiar îmbrăcăminte) care-i individualizează. ierodiacon. Ca persoane laice sunt funcţionari. confesori. ei au încurajat însă dimensiunea spirituală care va reapare în mozaism abia prin sinagogă şi în perioada diasporei. Ulterior. sclavi. sunt ghidul spre sacru.). cu roluri politice. interpretau oracolele). Respingând preoţia ca formă a practicii religioase. pentru preot corespondentul va fi ieromo- nah. Isus şi apostolii erau împotriva conservatorismului clerical şi ierarhiei sacerdotale de la Ierusalim. Centralizarea puterii politice face din marele preot o autoritate centrală. În creştinism preoţia a renăscut prin secolul II d. Ca intermediari. magice (îngrijeau sanctuarele.H. naţionale) şi patriarhul ecumenic (care îndrumă spiritual mai multe Biserici naţionale autocefale). (episcopii sunt men- ţionaţi de Ignaţiu din Antiohia prin 98-117 d.Hr. păstori. spre deosebire de profet nu are un har înnăscut. hieroduli (sclavia sacră). prostituate (ca sacri- ficiu divin pentru fecunditate). În temple preoţii aveau ajutoare.. În călugărie. supuşi păcatului. În Biserica pri- mară. episcopi (arhierei). La treptele sacerdotale s-au adăugat rangurile administrative: arhiepiscopii (administratorii mai multor episcopii). patriarhii (la evrei erau şefii familiilor care sacrificau jertfele. oraşe). iar pentru diacon.Moise. după care preotul este considerat „vrednic” pentru săvârşirea serviciilor reli- gioase. (când a fost distrus templul). cunoaşte Scriptura.Hr. Hirotonirea este una dintre cele 7 taine (în Bisericile tradiţio- nale) prin care episcopul sau mitropolitul conferă preotului harul prin punerea mâinilor pe capul său şi chemarea Duhului Sfânt. în creştinism este arhiepiscopul şi mitropolitul unor Biserici terito- riale. Începând din secolul IX se impune treptat 148 Universitatea SPIRU HARET . mitropoliţii (administratorii episcopiilor din metropole. Treptat se vor deosebi de ceilalţi prin aceea că vor fi „ordinaţi” (primesc sacramente). Iniţial preoţilor le reveneau activităţi practice. Sacerdoţiul apare formal ca o intermediere între harisma natu- rală şi cea primită prin investitură. angajaţi. Preotul este un profesionist care se pregăteşte (învaţă în institute). Şi episcopul avea harul preoţiei. Diaconul nu poate săvârşi serviciul religios fără preot. Spre deosebire de magi el se roagă. pentru asigurarea relaţiei dintre credincioşi şi sacru. săvârşeşte ritualul atent. toţi preoţii vor fi leviţi (din tribul „Levi” al lui Moise) până în anul 70 d. săvârşeau sacrificii. fac servicii şi sunt plătiţi. diaconi.

Ca oricare tată. Pentru izbăvirea din păcatul strămoşesc Dumnezeu l-a jertfit pe propriul său Fiu. 1150). dar pentru preoţi este confirmat numai de Biserica romano- catolică (Conciliul de la Latran. . Afirmă accesul gene- ral la scrierile sfinte care sunt cunoscute şi discutate de toţi credin- cioşii. Biblia precizează: „Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. p. are drepturi absolute. iar insultarea a ceea ce este sacru reprezintă o blasfemie.cit. 4. Şi. ale comunităţilor religioase cu alte subsisteme sociale. Monoteismul este credinţa într-un tată ceresc. rude mai înde- părtate. Dar Iisus cerea: să vă iubiţi unul pe altul aşa cum v-am iubit eu pe voi. una este către absolut şi etern. Iubirea pentru oameni a lui Iisus a fost fără limită (ca Dumnezeu). între credincioşi şi comunităţi. Cât priveşte relaţiile orizontale. comenta Nae Ionescu: „Pe Dumnezeu îl iubeşti ca Dumnezeu. refăcând astfel „Testamentul” (legământul) cu omul. deci fără limite sau condiţii. pe aproapele tău îl iubeşti ca om”. Astfel de iubire au dovedit apostolii. poate pedepsi sau ierta. În politeism zeii repre- zintă o familie. Poate fi diferenţiată şi iubirea dintre cre- dincioşi. Epoca modernă impune schimbări şi în acest domeniu. şi iubirea către aproapele este alta”. a. Poţi să-l iubeşti pe celălalt ca pe tine însuţi. Relaţiile cu sacrul au în general un caracter paternalist. cealaltă pentru cele trecătoare12. 102-103. iubitor şi iertător. dar este unul singur: nu poţi sluji în acelaşi timp şi lui Dumnezeu şi „banului”.dar tot în legătură cu sacrul). Prima îndatorire a credinciosului este: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău”. a cuprins mar- tirajul dar şi iubirea omenească.celibatul. ceea ce înseamnă „preoţie generală”. fiice. To- temul era strămoşul legendar al comunităţii. sfinţii şi martirii pentru credinţă. oferind iertare celor care îi vor _____________________ 12 Nae Ionescu. 149 Universitatea SPIRU HARET . are grijă de toate. semizei. între comunităţi. este bun. Neiubirea lui Dumnezeu înseamnă a nu fi credincios. condusă de un stăpân care are fii. Nae Ionescu atrăgea atenţia asupra deosebirii dintre relaţiile pe „verticală” şi cele pe „orizontală”. op.. Sacerdoţiul reprezintă un statut cu obligaţii şi privilegii. descentralizează ierarhia şi democratizează distribuţia valorilor. Relaţiile religioase În domeniul vieţii religioase există două tipuri de relaţii: cu sacrul şi cele din lumea profană (între credincioşi. deci actul iubirii are două sensuri: „iubirea pentru Dumnezeu este una.

uneori îşi aleg o cale proprie. Legământul mozaic şi creştin este tradus prin cuvântul „Testament”. Înmulţirea acestora şi constituirea lor în grupuri au generat o varietate tot mai mare de forme religioase. învăţătura acestuia fiind cuprinsă într-un Nou Testament. Ulterior s-au format ritualuri. patriarh. îşi împart ofrandele. Dumnezeu are un legământ cu „poporul ales”. îşi exprimă opinii. se ajută. Paternalismul Bisericilor tradiţionale a fost adaptat în condiţiile Reformei la imaginea modernă a familiei. Relaţiile din comunităţile de credincioşi (Biserici. potopul a fost un avertisment. Ele sunt conduse de un „părinte” (preot) iar aceştia de un părinte cu un har deosebit: papa. cult şi religie. 44:45). inclusiv explicaţii şi teorii. ca legătură a omului cu sacru. Religia reprezintă ansamblul legăturilor cu sacrul şi cuprinde trăiri sufleteşti. existentă difuz chiar atunci când nu se constituiseră încă formele de religiozitate.A. incantaţii şi imnuri. practici izolate. Voinţa lui Dumnezeu din cărţile sfinte. După potop. Când acesta n-a mai respectat voinţa sacră. În acest caz sporeşte coeziunea dintre membri. practici. „fraternitatea” devenind o emblemă numai pentru acel grup. ini- ţieri. „Fii” nu mai ascultă şi nu se mai supun. Religiozitatea se manifestă individual. o angajare reciprocă. Iniţial. Membrii comunităţii sunt egali. respectarea legământului cu sacrul era manifestată la început practic. Prin Iisus a fost făcut noul legământ.. de oameni aleşi. se concretizează în religii. ritualuri) organizate în forma unui cult. culte. „toţi cei care credeau erau împreună şi aveau toate în comun”. Şi azi se consideră „fraţi” şi „surori”. Primele grupuri umane îşi exprimau spontan sentimentele faţă de transcendent. Această relaţie paternalistă este transmisă în Biserici. Ea face parte din relaţia cu sacrul. Între sacru şi oameni există un legământ. Biserici.urma calea. cunoscute de „specialişti”. Dumnezeu a reînnoit legământul. Credinţa este o experienţă permanentă în viaţa spirituală a omului. explicată de părinţi este ascultată dar şi comentată. ei conversează cu părinţii. confesiuni. Pe baza credinţei sunt săvârşite practici (rituri. mişcări harismatice. b.13). noi mişcări religioase) şi între aceste comunităţi sau a acestora cu celelalte 150 Universitatea SPIRU HARET . Sunt modificate relaţiile dintre părinţi şi copii. aplicată conjuncturilor cotidiene. Pe baza credinţei. Religia. iar semnul legământului a fost curcubeul (Geneza 9:12. promiţându-i lui Noe că nu va mai distru- ge vieţuitoarele. secte. „îşi vindeau bunurile şi averile şi le împărţeau între toţi. Credinciosul respectă legământul prin credinţă. Şi Allah se exprimă prin Mahomed că dacă musulmanii vor asculta voinţa sa şi el îşi va respecta promisiunea faţă de ei. culte. în grup sau oficial. după nevoile fiecăruia” (F.

fariseii erau păzitori ai vechii legi. învăţătorul este un guru sau un călugăr izolat care este „descoperit” de discipol şi acceptat ca îndrumător. „profesionist”. Ascultarea este un principiu al monahismului. practicate astăzi frecvent în cadrul monahismului. Bab (întemeietorul babismului. prin învăţare. Între credincioşi sunt forme variate de relaţii. nu cunoaşte binele şi răul. bazată mai puţin pe urmarea practică a modelului. precursor al religiei baha’i) a avut 18 discipoli (numiţi „slava celui viu”) care au dus vestea în Persia şi Turkestan. învăţământ şi cultură. Dar Biblia vorbeşte despre mai multe grupuri de ucenici: „Ucenici ai lui Moise” (Ioan 9:28). relatează pilde şi întâmplări. Când ucenicul cere explicaţii. dar existau şi „ucenici ai fariseilor” (Marcu 2:18).comunităţi sociale (viaţa economică. devine un partener de discuţii. Sunt relaţii „faţă în faţă”. comportamentul şi sfaturile. dar ucenicul le îndeplineşte. dă exemple. contactul „faţă în faţă” este ocazional. Modelul de ucenicie este relaţia discipolară. orfanilor) educa- ţia desfăşurată în şcoli de stat sau realizarea şi difuzarea literaturii cul- tural-ştiinţifice. În jurul lui Budha se adunau ucenici care i-au păstrat şi răspândit învăţătura. ajutorarea săracilor. trimiţându-i cu misiunea de a răspândi noua credinţă. este transmisă puţină „învăţătură”. cu care rămâne în relaţii vreme îndelungată. de la care deprinde experienţa vieţii acestuia. Unele cerinţe par neraţionale şi nejustificate. Studenţii institutelor teologice nu sunt ucenici. Creştinii cunosc relaţiile din comunitatea discipolilor lui Iisus. ulterior Iisus a mai ales „şaptezeci de ucenici” pe care i-a înzestrat cu harisme. O ucenicie atenuată este între credincios şi duhovnicul său. Şi Ioan Botezătorul avea ucenici (Matei 9:14). pe baza credinţei. Ucenicul se încredinţează sufleteşte şi deplin învăţătorului. de aceia lui „i se taie voia”. Este o relaţie permanentă numai spiritual. Deseori învăţătorul nu spune direct ci alegoric.) sunt condiţionate tot de raportarea la sacru. Ucenicii lui Iisus erau iniţial 12. realizate ca un contact personal şi permanent între învăţător şi ucenic. Primii adepţi erau numiţi frec- 151 Universitatea SPIRU HARET . În Orient. între întemeietorul harismatic al unei religii sau un profet şi cei care îl urmează. Unele. Ucenicii urmează exemplul. căruia îi spovedeşte toate păcatele. Cele religioase neintermediate dintre credincioşi sunt de uceni- cie.a. nu şi fizic. Ucenicul însă „nu are dreaptă socotinţă”. întreabă. au în aparenţă un conţinut laic: activitatea umanitar-carita- tivă (de îngrijire a celor bolnavi. duhovnicul sfătuindu-l. vor deveni personal de cult. sistemul politic ş. Prin explicaţii şi cuvinte.

dar numai el vorbeşte. Tot ei se află în centrul comunităţii. Aposto- lul este un trimis. Ioan Mircea. „apostoli ai Bisericii”. pentru a-i sfătui şi îndruma. această comunitate poate să se destrame. morală. nu formează o şcoală stabilă. 34. 152 Universitatea SPIRU HARET . În continuarea relaţiilor discipolare sunt cele apostolice. nu răspundeau mereu intereselor ascultătorilor. răspânditor al învăţăturii. încep reconstituirea învăţăturii. În general. care formau comunităţi restrânse. cu idei puţine şi eterogene. Relaţiile erau personale. Nu mai puteau colabora „faţă în faţă”. Apostolii nu se mai adună din propria voinţă. îşi alegeau prezbiteri. Erau adunaţi numai prin învăţătura lui Iisus şi ataşamentul faţă de acesta. Acest cerc de ascultători nu formează între ei o comunitate decât intermediată prin învăţător. cu fiecare discipol. practic împărtăşind însă „cina” (jertfa lui Iisus) şi întărind coeziunea prin „agape” (mese comune). face minuni. cultură. Noul Testament îi menţionează pe apostolii „mari” şi „mici” (secunzi). care erau mai iniţiaţi sau mai în vârstă. doar retorice şi stimulative. Unii chiar au împuterniciri personale (Petru a fost desemnat să întemeieze Biserica). sancţionează. dar acestea ajungând numeroase este tot mai mare riscul de a nu fi înţeleşi sau de a fi trădaţi ori martirizaţi.. Atunci când omul face o greşeală (taie urechea unui militar). „alţi credin- cioşi de rând făceau apostolia cu fapta. avere. chiar atunci când îi sfătuia sau le relata pilde de învăţătură pentru toţi. Mai ales cei 12 se aflau mereu în preajma învăţătorului. _____________________ 13 Preot Dr. mai târziu luându-şi numele de „creştini” (ucenicii lui Christos).vent „Ucenicii Domnului”. propovăduiesc o anumită învăţătură. dintre aceştia rămâneau puţini. directe. sfătuieşte.cit. „vestiţi între apostoli”. Ei îl urmează. Iisus o îndreaptă. relevarea caracterului sacru al întemeierii şi răspândirea ideilor. nici familia. Riscul relaţiei discipolare este că atunci când învăţătorul dispare. adică fiecare discipol se află direct şi în egală măsură cu învăţătorul. Structura comunităţii este „în cerc”. Iisus a ales 12 trimişi (apostoli) care să răspândească învăţătura. Când numărul membrilor a crescut. op. După moartea învăţătorului se împrăştie. caracter (unul chiar l-a vândut pe învăţător). Dăruirea lor este completă. ci sunt cei care au înţeles esenţa noii credinţe. Întrebările discipolilor erau nu polemice. nu-i poate opri nici tatăl. p. în mişcare. în familie sau în câmpul lor de activitate”13. sunt itineranţi. ci o învăţare peripatetică. Apostolii sunt numiţi şi misionari. dar în cazul unei religii autentice se regăsesc. Sunt foarte eterogeni ca preocupări.

Bisericile ortodoxe din fiecare ţară sunt autocefale. noile mişcări religioase). care fac din fraternitate un simbol de identificare ca aparţinători. avându-şi propriul patriarh. îndrumările sale erau urmate voluntar de ceilalţi patriarhi. Între credincioşii aceleiaşi religii (mai ales în creştinism) rela- ţiile sunt de fraternitate. grupurile religioase sunt destul de eterogene. dar mai ales credinţa şi relaţiile cu sacrul. În cadrul Bisericilor autocefale relaţiile sunt ierarhice. „organi- zaţii ale femeilor”. de a-i grupa pe fraţi după vârstă. le pot contesta altora valorile. profesiuni ş. Ulterior patriar- hul bizantin a fost recunoscut doar ca sfătuitor spiritual (primul dintre cei egali). Spre exemplu. îşi desfăşoară activitatea în bune relaţii cu alte comunităţi sau pot fi intoleranţi. dar fără rezultate deosebite. ocupaţii. sex. Membrii comuni- tăţii se comportă frăţeşte: iubire şi iertare reciprocă. „tinerilor” ş. dar şi pe cel al comunităţilor. Ca urmare. Formarea blocului comunist a impus autoritatea patriarhului Moscovei care. Este tendinţa în unele culte. Fraternitatea religioasă şi diversitatea laică apare rar ca o preocupare a păstorilor comunităţii.a. de subor- donare. indirect. sprijin material. Weber aprecia că apartenenţa la o comunitate este dovedită când fiecare ţine seama de viaţa comunitară. Fraţii din Biserică au însă în viaţa laică multe alte afinităţi: aceeaşi vârstă. Între comunităţile care aparţin aceleiaşi confesiuni. prin Tomosul din 1885) Bisericile ortodoxe din diferite state erau subordonate patriarhiei de la Bizanţ. Formează „cercuri de studiu”. 5. fiecare sat având unul sau mai multe 153 Universitatea SPIRU HARET . se roagă unii pentru alţii. Împărţirea în comunităţi şi Biserici nu se suprapune peste cea administrativă laică. structurile organi- zatorice. dirija politica religioasă a ortodoxiei din Europa răsă- riteană. Toleranţa religioasă Relaţiile dintre comunităţile religioase sunt similare cu cele dintre credincioşi. ascultă de aceiaşi învăţătură şi acelaşi con- ducător. relaţiile pot fi de subordonare sau egale. Spiritul fratern este afirmat mai intens în comunităţile mici (mânăstiri. aceştia fiind cei care reprezintă propriul suport religios. Forma organizatorică de bază în ortodoxie şi alte Biserici este parohia formată din una sau mai multe comunităţi.a. Modul în care aceste relaţii sunt exprimate este variat. independente. preocupări. sunt vecini. Credincioşii se grupează şi se organizează. „asociaţii profesionale”. Până la acordarea autocefaliei (pentru România. În rural o parohie cuprinde uneori credincioşi din mai multe sate aflate în comune sau chiar judeţe diferite. prieteni.

preşedintele acestuia şi conducătorul unei Biserici autocefale fiind patriarhul. Parohiile dintr-o zonă (30-40) sunt grupate într-un protopopiat (pro- toierie).H. ortodoxia recunoscând doar hotărârile primelor şapte sinoade ecumenice (325-787 d. practică şi organizare diferită. preocupări politice sau cultural-ideologice. conduse de un episcop care supraveghează activitatea admi- nistrativă dar şi religioasă din zona respectivă. fiind con- dusă de un arhiepiscop. relaţiile pot fi de: indiferenţă (dezinteres. ele cuprind şi interese materiale. Protopopiatele sunt grupate în eparhii sau episcopii. Adunarea care conduce Biserica ortodoxă este sinodul. de obicei. deşi multe variante de protestantism practică episcopatul. În cătunele mai sărace. Între comunităţile cu o teologie. Şi toleranţa şi intoleranţa reprezintă relaţii inegale între comu- nităţi. succesorul este mitropolitul Moldovei. intoleranţă sau toleranţă. episcopi) nu au parohii proprii. În protestantism se practică descentralizarea religioasă. uneori chiar dintr-o ţară (când sunt mai mulţi mitropoliţi dar nu există încă patriarhie. unul dintre mitropoliţi este „primat”). Adunarea episcopilor din toate Bisericile ortodoxe formează sinodul ecumenic. Mitropoliţii repre- zintă un rang bisericesc înalt.). Comunităţile bisericeşti sunt conduse de un prezbiteriu. de la Iaşi). populaţia se alătură comunităţilor din satele vecine. Gruparea lor în structuri tot mai largi generează o ierarhie piramidală în frunte cu papa sau patriarhul. Biserica romano- catolică a adăugat încă 14 sinoade ecumenice. necunoaştere). ajutat uneori de diaconi şi condusă de un consiliu parohial care cuprinde şi laici din localitatea respectivă. Rareori aceste relaţii au numai un caracter religios. ocupându-se numai de activitatea de conducere şi control. protopopiatul. ţinute numai cu epis- copii săi. Între episcopi şi patriarh se află mitropoliţii care conduc Bisericile ortodoxe dintr-o zonă geografică mare. Parohia este slujită de un preot numit prin ierarhia bisericească. Toate cele de acelaşi rang sunt egale. nu este o subordonare verticală.lăcaşuri de cult. dar cu alte funcţii. Când eparhia este mai mare sau mai importantă are denumirea de arhiepiscopie. format după model corporatist din conducătorii şi preoţii comunităţilor bisericeşti ale cultului respectiv. fac parte din sinod şi dintre ei este ales patriarhul (în cazul României. fără biserică. Mulţi ierarhi (ex. Relaţiile dintre comunităţile religiilor tradiţionale sunt de egali- tate şi ierarhice. un sfat. zone de influenţă. condusă de un preot protopop care controlează activitatea religioasă din parohii. Intoleranţa este relaţia între un subiect care îşi asumă toate 154 Universitatea SPIRU HARET .

o singură imagine a lui Dumnezeu. un corp material. a generat războaie religioase. purificarea religioasă. fundamenta- lismul teologic. Se practică şi acum extremismul religios. Intoleranţa. este urmărit. Intoleranţa şi în domeniul religios este baza ideologică a totalitarismului. uzurparea. declararea unei Biserici de stat (naţională. Auguste Comte aprecia că mult timp toleranţa a reprezentat o preocupare prioritar religioasă. Ca principiu. substituirea ideologiei religioase în locul celei totalitare comuniste. nedreptatea. purificarea etnică şi religioasă. Sunt tot relaţii de inegalitate: între toleranţi şi toleraţi. Bătălia pentru toleranţă se desfăşoară de secole. răzbunarea. Pentru a institui „unicul” este folosită discriminarea. Montaigne sublinia în Eseurile sale că intoleranţa înseamnă să pui un preţ atât de mare pe presupu- nerile tale. Omul tolerează temperaturi între anumite grade. în legătură cu etniile. Chiar un individ poate tolera anumite situaţii. poate chiar fizic. în forme şi în gradaţii variate. Creştinismul oficial din evul mediu a persecutat pe credincioşii altor religii. Relaţiile de toleranţă sunt şi ele variate. ca refuz al celuilalt . s-a extins treptat în toate domeniile şi acum reprezintă una dintre principalele preocupări ale vieţii sociale şi religioase. În secolul nostru au fost intolerante: nazismul. minoritară) pentru oprimarea celorlalte. comunismul. Organis- mul uman şi sistemele fizice sunt tolerante între anumite limite. toleranţa este dorită şi chiar afirmată de toată lumea. a ars pe rug. ca practică. armata. altele nu. de egipteni. depăşirea acestora le descompune. persecuţiile. o comunitate etnică sau interna- ţională. pretutindeni sunt semnalate manifestări de into- leranţă. există între anumite criterii pe care le tole- rează. războiul. condamnarea „sectelor”. o singură clasă. Toleranţa presupune o anumită acceptare şi a altor parteneri.drepturile şi privilegiile şi altul care nu mai are nici un drept. dar este intole- rant cu încercările de a-l elimina intelectual. dominantă.cel puţin în religie. Evreii au fost persecutaţi de babilonieni. unele medicamente sunt tolerate. rasismul. ştiinţa sau cultura. naţionalis- mul. rasele. psihologia „unicului”: o singură rasă. Europa se obişnuieşte greu cu principiul toleranţei pentru că 155 Universitatea SPIRU HARET . a înfrânt sectele. Ulterior s-a extins în întreaga viaţă socială. Un aparat. încât în numele lor să fierbi un om de viu. regimurile politice. La rândul lor au persecutat creştinismul. persecutat şi eliminat. s-a mani- festat mereu. concepţia mântuirii unice numai prin propria Biserică. specifice zonelor şi religiilor la care se referă. Tolerante sau intolerante pot fi nu numai formaţiunile religioase ci şi sistemul politic.

Abandonarea treptată a ideii de religie unică. va veni şi ziua în care ei o vor respinge ca pe o insultă”. iar campania tineretului european împotriva intoleranţei a avut ca principiu „toţi diferiţi – toţi egali”. Anul 1995 a fost declarat de Organizaţia Naţiunilor. toleranţa este tranziţia spre epoca modernă de libertate şi pluralism religios. Ele nu acceptă ideea că sunt adevăruri relative sau valori în competiţie. Depăşirea intoleranţei şi afirmarea dreptului de gândire şi exprimare religioasă se realizează în 156 Universitatea SPIRU HARET . Trecerea de la intoleranţă la toleranţă este o tranziţie care durează perioade diferite de timp şi nu are caracter uniform. universală. chiar suspectat. certitudini parţiale. tradiţiile europene sunt naţionale. chiar dacă ulterior se va dovedi că şi el reprezintă un adevăr parţial.încă nu e generalizat parteneriatul cu străinul. în primul rând. cereau toleranţa ca pe o favoare. dar el tolerează şi pe cei de altă religie. acceptarea celuilalt. astăzi ei o reclamă ca pe un drept. ci. După pacea de la Augsburg (1555) se stabi- leşte că religia este hotărâtă de principele care conduce statul. Termenul „toleranţă” e folosit mai frecvent din secolul XVI. Această dinamică a toleranţei era astfel exprimată în 1718 de către lordul Stanhope în camera lorzilor: „A existat o vreme când dizidenţii. implorând. lasă posibilitatea opţiunii religioase. de competiţie pentru întâietate. Cât timp fiecare Biserică se consideră singura autentică şi deţinătoare a adevărului absolut se manifestă intoleranţă. În Declaraţia drepturilor omului se afirmă: „Fiin- ţele umane… trebuie să se comporte unele cu altele în spiritul fra- ternităţii”. Toleranţa nu reprezintă nici egalitatea. Toleranţa are la bază ipoteza adevărului celuilalt. anul internaţional al toleranţei. nici libertatea şi nici pluralismul religios. Formate timp de multe veacuri. Jankélévitch scria că termenul de toleranţă „nu ne spune ce vom face sau ce vom gândi. Şi toleranţa este o etapă instabilă. După intoleranţa medievală. dreptul lui de a gândi şi a crede altfel. calitatea de a fi diferit. în contextul războaielor religioase din Europa. Textele sacre vorbesc despre „îngăduinţă”. În America. etnice. de conjunctură. iar creştinii se călăuzesc după principiul evanghelic: iubiţi-vă unii pe alţii. ce nu vom face celuilalt”. străinul este privit cu prudenţă. monoreligioase. La noi. cei diferiţi practică reciproc transpa- renţa şi încrederea. atitudinea de acceptare şi colaborare cu altul este mai evidentă. Era apelul celor persecu- taţi pentru credinţa lor. diversitatea reprezintă o calitate. cu condiţia respectării legislaţiei ţării respective. Concepţia tolerantului este că nu e rău şi nu reprezintă o ameninţare dacă cineva e diferit. după pacea din Westfalia.

condiţiile schimbării relaţiilor dintre autoritatea politică şi cea reli- gioasă. având acelaşi statut. Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului (1789) prevedea că „nimeni nu poate fi hărţuit din cauza opiniilor sale. opus intoleranţei medievale. Când toate credinţele ar avea drepturi egale. Formarea statelor 157 Universitatea SPIRU HARET . să ne iertăm reciproc prostiile. cu condiţia ca mani- festarea lor să nu tulbure ordinea publică stabilită prin lege”. a statului. Dacă există o Biserică de stat. Soluţia însă era diferită. Sistemul politic ar avea chiar de câştigat acordând libertate religioasă tuturor credinţelor. Cât timp politicul are la bază ideologia unei Biserici sau o credinţă unică. Intelectualii francezi erau preocupaţi de toleranţă în condiţiile când o revoluţia antifeudală nu se înfăptuise. va persecuta alte credinţe. dar revoluţia începută în 1789 consideră că şi toleranţa reprezintă o inegalitate. politicul ar fi sprijinit de toate religiile şi Bisericile. dar se apropia. Abia în 1829 (Bill of Emancipation) este recunoscută egalitatea în drepturi şi a catolicilor. În 1689 în Anglia a fost adoptat Act of Toleration. ci a individului. John Locke în A Letter Concerning Toleration (1688) discută şansele toleranţei şi avantajele pe care ar putea să le aducă toleranţa monarhiei engleze. Voltaire discuta toleranţa nu ca problemă politică. chiar religioase. Din secolul XIX. Legis- laţia cu caracter constituţional de la începutul formării Statelor Unite (1776) recunoştea toleranţa şi independenţa religioasă. Toleranţa este posibilă şi în condiţiile unui stat centralizat. aceasta este prima lege a naturii”. Războaiele religioase şi protestantismul au impus istoric aban- donarea intoleranţei şi recunoaşterea principială a toleranţei. loiali sunt credincioşii acesteia. specifică regimului politic din fiecare ţară. ci ca relaţii între Biserici. toleranţa era discutată ca un principiu mo- dern. scria Voltaire în articolul despre toleranţă din „Dicţionarul filosofic”. Edictul de toleranţă (1787) din Franţa încerca să urmeze modelul englez. În Traité de la tolerance (1763) el înţelegea toleranţa ca relaţie între cei de credinţe diferite. prin care se reglementează că nu vor mai fi persecutaţi catolicii şi ateii. deşi ei nu aveau dreptul să ocupe funcţii publice. „Suntem cu toţii plămădiţi din slăbiciuni şi din erori. credinţe şi culte. pentru că statul nu poate obliga pe nimeni „să intre în rai”. În lumea filosofilor. pe măsura depăşirii mentalităţii medievale şi a separării Bisericii de stat. care va sta la baza pluralismului religios. afirmând principiul libertăţii în acest domeniu. Dar politicul să fie separat de religie şi să nu se amestece în problemele religioase. toleranţa nu mai este discutată ca principiu politic.

Haşdeu distinge toleranţa politică în legătură cu religia de toleranţa reciprocă dintre culte şi Biserici. 1992. musulmani. ortodox de veacuri.independente şi naţionale. Haşdeu scrie articolele adunate ulterior în cartea Istoria toleranţei religioase în România (1868).P. Prefaţă la B. bazate pe consens şi foarte diferite ca suport material şi uman. deşi alături de Biserica ortodoxă convieţuiau aproape zece alte confesiuni (armeni. Bucureşti. recunoaş- terea politică a egalităţii şi libertăţii credinţei poate ajunge suport pentru intoleranţă: majoritarii îi vor tolera sau nu pe minoritari.Ştiinţa. Constituţia din 1866 acorda drepturi politice tuturor creştinilor care puteau fi „naturalizaţi”.cu statute diferite şi care se mobilizau pentru refacerea unui stat propriu. Haşdeu Istoria toleranţei religioase în România. Astfel. Haşdeu şi alţi istorici remarcau tradiţia creştină şi ortodoxă a româ- nilor: Până în secolul nostru această Biserică. suportului financiar ş. În aceste împrejurări. lipoveni. România era socotită „netolerantă”. deşi toleranţa este afirmată teoretic şi chiar recunoscută legal.a. a adus în atenţie credinţele „majoritare” sau „etnice” şi relaţiile acestora cu celelalte formaţiuni religioase. Revendicările evreilor erau şi în atenţia tânărului principe Carol I.P. care. O problemă care. celelalte credinţe erau considerate de provenienţă neromânească. baptişti ş. altele _____________________ 14 Stancu Ilie. Pe baza Convenţiei de la Paris (1858).). prin destrămarea marilor imperii. Acestea rămân însă inegale în mod real. După războiul Crimeii este discutată şi problema evreilor. era cea a evreilor. B. împrăştiaţi pretutindeni.a. fiind recunoscută de populaţie şi prin lege ca „dominantă”. Relaţiile dintre comunităţile mozaice şi Bisericile naţionale erau variate. după 1850. În aceste împrejurări. Evreii din străinătate cereau drepturi „depline” şi pentru cei din România14. a misionarismului şi prozelitismului. „naţională”. 158 Universitatea SPIRU HARET . Editura Saeculum. după 1801. a devenit actuală problema evreiască. p. rămasă în „barbarismul veacului de mijloc”. Politicul poate recunoaşte egalitatea tuturor credinţelor.P. I. practic îmbracă variate forme şi grade de mani- festare: Biserici cu aceleaşi dogme şi principii sunt intolerante. care observa că „suferinţele economice” erau puse uneori „pe terenul religios”.E. minoritarii vor folosi resurse variate pentru a-şi atrage noi adepţi. eficienţei. Şi în România. Inegalitatea reală se iveşte în condiţiile numărului de credincioşi. 5 şi urm. a acceptat aşezarea pe aceste meleaguri şi a altor etnii şi credinţe. Istoricii şi politicienii remarcau însă toleranţa reli- gioasă istorică a poporului român. În unele cercuri diplomatice europene. a preocu- pat multe state europene. Chişinău.

cel acceptat va sprijini pe cel care îl tolerează. În multe cazuri statul este complice la limitarea drepturilor unor religii. religii diferite cooperează pentru realizarea unor scopuri laice şi chiar religioase. Filosofic şi sociologic au fost observate anumite trepte (reale sau posibile) de manifestare a toleranţei: toleranţa paternalistă. politicul fiind instrumentul prin care se realizează inega- litatea confesiunilor. spiritului democratic şi „înţelegător” al tutorelui sau asocierea minoritarilor poate deveni o forţă în competiţie. Nimeni nu tolerează să fie ucis sau distrus pentru a dovedi că este „tolerant”. ci cu oricare dintre instituţiile şi realităţile existente pe teritoriul său. care elimină pe unul dintre parteneri. ca urmare a unor principii sau demersuri ale Bisericilor influente. este o intoleranţă politică. egalitatea diversităţii. Cel care este mai slab se supune şi-l consultă pe cel puternic. chiar atrage milă sau compasiune. Când statul interzice sau condi- ţionează viaţa religioasă. În general. Statul poate fi intolerant nu numai cu Biserica şi religia. a gradului până la care poate fi acceptat altceva. acceptarea lui spo- reşte prestigiul celui puternic. preocupaţi de intoleranţa şi toleranţa religioasă. Motivele tolerării sunt variate: cel slab este nesemnificativ. Depăşirea acestei limite presupune conflictul între toleranţi şi toleraţi. grupuri şi comportamente sociale. toleranţa este acceptată religios şi politic până când sistemul contestat nu este în pericol. face credibilă ipoteza mărinimiei.a. lipsa de libertate a acestuia. chiar se unesc în aceeaşi structură organizatorică. Unii filosofi şi cercetători. Raportarea toleranţei la sistemul politic presupune dependenţa de acesta. Limita toleranţei. au discutat un anumit „prag al toleranţei” („linia roşie”). până unde poţi tolera un anumit comportament. Poate să tolereze sau nu unele partide. manifestările extremiste. respectul reciproc. cunoaşterea reciprocă. suportul internaţional al unor „minoritari” ş. activează pe măsura per- misiunii acestuia. intoleranţa fiind din partea statului. care se rezolvă frecvent în spiritul autorităţii dominante. Deosebit de această intoleranţă politică. Bisericile au un număr stabil de credincioşi 159 Universitatea SPIRU HARET . Indiferenţa pasivă este practicată mai ales când sistemul religios este separat de cel politic. este măsura în care nu este în pericol celălalt sistem. dar în condiţii de inegalitate. indiferentă. În condiţiile refuzului reciproc se ajunge deseori la violenţă. colaborarea partenerilor.care au credinţe diferite se tolerează. intoleranţa religioasă este şi între diferitele formaţiuni religioase. În toleranţa paternalistă cultul sau Biserica autoritară acceptă şi existenţa altor credinţe.

ca respect reciproc. Frecvent este considerat un motiv al intoleranţei faptul că diferitele formaţiuni religioase şi mai ales credincioşii acestora nu se cunosc reciproc. înlăturarea unei formaţiuni nu ar spori capacitatea altora. Bisericile romano-catolice şi cele ortodoxe se respectă şi chiar colaborează sub unele aspecte. 160 Universitatea SPIRU HARET . ar sărăci ansamblul vieţii spirituale. şi celălalt are dreptate. Comportamente similare au în cadrul ecumenismului ortodoxia şi Bisericile protes- tante. neatragerea adepţilor de la alte religii. are printre consecinţe posibilitatea dezvoltării proprii a fiecărei credinţe şi acor- dul înlăturării prozelitismului. teoretic. respectă drepturile omului. nu ştiu în ce cred ceilalţi. fiecare cultivă drepturi şi valori utile social. Lipsa de informare a generat întotdeauna prudenţă şi chiar suspiciune. de interes naţional. politicul ar putea interveni pentru a repune în drepturi. desfăşoară activităţi comune prin mass-media. Fiecare îşi păstrează dogma şi doctrina. recunoscând că.şi nu practică misionarismul sau prozelitismul. Respectul reciproc al diferitelor culte şi credinţe. Bisericile diferitelor culte pot colabora pentru realizarea unor activităţi carita- tive. Prin educaţie este adusă în atenţie înţelegerea valorilor celuilalt. O etapă importantă în evoluţia toleranţei este cunoaşterea reciprocă cât mai autentică. Oamenii sunt convinşi că lipsa de transpa- renţă ascunde ceva. În cazul toleranţei pe baza egalităţii diverselor formaţiuni religioase este evident că practicarea intoleranţei nu asigură succesul din motive variate: sunt egale ca şanse şi suport. legis- laţia impusă tuturor cetăţenilor. ini- ţiază respectarea normelor şi reglementărilor morale (chiar juridice). La aceasta se adaugă şi activitatea de misionarism sau prozelitism. activităţi educative. dezinfor- mează şi denaturează realitatea. Dar în cazul respectului reciproc. a „minoritarilor”. autoritatea politică supraveghind buna convieţuire a cetăţenilor indiferent de Biserica şi cultul de care aparţin. Normele coexistenţei n-au conţinut religios. Toleranţa. conjunctura internaţională garan- tează menţinerea situaţiei. de integrare socială. ci la aspecte practice şi profane. nu se referă de obicei la dogme şi adevăruri. care. i-ar com- promite credibilitatea. ce practici au referitoare la sacru. În aceste condiţii este acceptat pluralismul religios. în efortul de convertire de la alte credinţe. Această „trăire împreună” pe baza respectării unor principii minime de coexistenţă. acceptă diversitatea fără preocupări în legătură cu ceilalţi. în cazul toleranţei. Cunoaşterea reciprocă reprezintă o etapă impor- tantă în depăşirea barierelor şi deschiderea disponibilităţii pentru tole- ranţă.

RELIGIA ÎN VIAŢA SOCIETĂŢII A. Pe parcursul vieţii oamenilor şi comunităţilor ea evoluează variat. în raport cu factorii şi condiţiile cu care se confruntă şi le asimilează. Anumite orientări filosofice au considerat experienţa omului cu sacrul o realitate spirituală. treptat. S-a afirmat că religia este determinată de anumiţi factori şi s-a încercat identificarea acestora. mai mistic sau mai raţionalist. IV. s-au manifestat altfel. Integrarea într-o comunitate reprezintă şi un anumit comportament faţă de modul în care se manifestă sacrul: mai intens. tradiţional sau modernizat. înlăturată. Vivekananda afirma că religia provine din „eterna sete de absolut”. este o condiţie a existenţei omeneşti. ortodocşii sau oricare altă formă de religiozitate. Geneza lor este explicată după specificul fiecărei teologii. Sămânţa credinţei. credinţa se stinge. Prin urmare. cultură. filosofie. Unele religii s-au stins. fie pentru a elimina această componentă a existenţei umane. Iluminismul şi pozitivismul promovează ipoteza că prin ştiinţă. cato- licii. spre absolut. calitate pe care o au deopotrivă musulmanii. Efortul de a creştina unele populaţii sau de a răspândi islamismul. teorii. Factori care influenţează religiozitatea Predispoziţia pentru sacru şi relaţiile cu lumea transcendentă sunt influenţate de varietatea factorilor cu care omul şi comunităţile ajung în contact pe parcursul existenţei. sădită în om nu dă însă roade identice. devin culte. Relaţiile cu sacrul capătă forme confesionale. Spre exemplu. nu sădeşte în suflete credinţa ci o îndreaptă spre o formă de religiozitate. Credinţa şi religia reprezintă componente ale calităţii de om. este un conflict de idei sau o particularitate psihică a credincioşilor. religia poate fi învăţată. în vederea folosirii lor: fie pentru a o stimula. dar sacrul şi credinţa au supravieţuit. ritualuri. 161 Universitatea SPIRU HARET . Concepţia deterministă a avut în unele perioade consecinţe practice: s-a încercat „descoperirea” factorilor care determină credinţa şi religia. Tendinţa spre perfecţiune.

religia nu are cauze. situaţii neprevăzute. Populaţia se poate revolta spontan împotriva altor credincioşi. Sunt consideraţi mai impor- tanţi factorii culturali (educaţie şi învăţământ. distruge Bisericile. două tipuri de factori: 1. bazată pe creşterea vitelor. astăzi. preocupările cognitive şi raţionaliste) şi de perso- nalitate (emotivitate. desfăşoară activităţi de eliminare a raţionalismului religios. se adaugă şi mai ales au roluri variate în comunităţi. sex). jertfele şi ritualurile fiind legate de noua ocupaţie. epoci şi chiar în evoluţia personalităţii. şi cea care trece spre sedentarism. a primelor formaţiuni statale. Poate fi însă influenţată. folosită. dezvoltarea unui sistem reli- gios) şi 2. Dumnezeu a ales între cele două civilizaţii. jertfele sacrificate fiind animalele. început sau sfârşit. manipulată printr-un sistem de factori. Viaţa nomadă. Reprezentând însă o predispoziţie a existenţei omeneşti. adorarea Soarelui plurali- tatea zeităţilor. Şi în islam. în credinţa în Allah. integrarea sa în comunităţi face ca influenţa grupurilor la care aparţine să devină predominantă. Trecerea la viaţa sedentară şi forma- rea unor societăţi stabile. determinări rigide. de obicei. pe măsura sedentarizării triburilor. spre agricultură. caracter. nivel de cunoştinţe. Cain şi Abel reprezintă două modele de civilizaţie: cea nomadă. Ponderea factorilor care influenţează viaţa religioasă evoluează de la factorii naturali spre cei sociali. nici acestea nu sunt determinante. inte- rese politice. care depinde de dărnicia spaţiului geografic. vârstă. Factorii care influenţează religiozitatea nu acţionează constant sau rigid. reprezentau prioritatea factorilor naturali în manifes- tarea religioasă a comunităţilor. dirijată. a unificat treptat imaginea sacrului şi modul de legătură cu lumea transcendentă. evoluează. Spiritul public şi tradiţia pot acţiona împo- triva unor manifestări religioase. Factori care evoluează obiectiv şi permanent (personalitatea individului. zeităţile şi credinţele acestora se unifică în monoteism. a generat o varietate mare de religii şi reprezentări ale sacrului. majoritatea autorilor apreciază că religia şi religiozitatea sunt influenţate şi chiar condiţionate de mediul social şi de evoluţia istorică. Factori care reprezintă fluctuaţia (mobilitatea socială. animismul. Astfel. ea poate teroriza grupurile religioase mici. poate distruge lăcaşuri de cult sau simboluri religioase. Iniţial omul este dependent de natura imediat înconjurătoare. mediul spiritual. practica se referă prioritar la 162 Universitatea SPIRU HARET . Sistemul politic poate suprima persona- lităţile culturale. Treptat. Totemismul. Creştinismul reprezintă trecerea la societăţile stabile. Se afirmă. În contextul social. Sentimentele sale în legătură cu sacrul se concretizează în aceste forţe şi evenimente. magia.

În toate religiile sunt sacralizate ele- mente sau realităţi din natură. Inundaţiile. Uneori această relaţie se individualizează în forme specifice pentru unele populaţii: respectarea animalelor sacre (vaca. legitate). fulgerele au rezonanţă religioasă diferită pentru un copil pentru un adult.agricultură. potopul. Faţă de natură. creşterea anima- lelor fiind mai restrânsă şi dependentă de preocuparea de bază: lucrarea pământului. ca evenimente. factorii naturali şi biologici sunt primiţi şi asimilaţi de el prin această intermediere socială. fructe. admiraţie. jertfa „mielului” are caracter excepţional. entuziasm) mai ales sub două aspecte: 1. într-o zonă civilizată şi alta subdezvoltată. de evenimentele dezlănţuite în natură. dar şi prin aceea că natura. Gabriel Le Bras sublinia: condiţiile de viaţă sunt date de natură. fiind creaţia şi manifes- tarea sacrului. Natura reprezintă un factor care influenţează religiozitatea (tre- zeşte frică. izvoare) intensifică la copii emoţiile religioase. a. ordine (succesiune. adorarea Soarelui şi a altor realităţi cosmice. are mijloace de protecţie. Mediul natural – când este formată şi convin- gerea că reprezintă creaţia lui Dumnezeu – impresionează şi stimu- lează credinţa prin complexitatea sa. prin frumuseţe. manifestarea forţelor naturii. În copilărie este mai impresionat de factorii naturali. ca me- diu şi 2. este mai independent de mediul geografic. pentru un fizician şi pentru un om fără pregătire şcolară. scarabeul. Treptat familia şi apoi comunitatea tot mai largă în care se integrează îl fac mai puţin dependent şi influenţabil de factorii naturali. fulgerele. grandoare. Acest suport este real nu numai prin faptul că omul trăieşte într-un mediu natural de care depinde în cea mai mare măsură. cultura. populaţiile şi religiile au avut opinii variate. sunt frecvent discutaţi ca suport al religiozităţii. S-a observat că mediul şi peisajul îi influenţează mai ales pe băieţi. 163 Universitatea SPIRU HARET . civilizaţia îl „încapsulează” pe individ. flori. Învăţământul. Îi sunt oferite explicaţii. revărsarea unor râuri. reprezintă pentru credincios un permanent contact cu divinul. Impresionaţi sunt mai ales copii. Contactul cu aspecte devenite banale pentru vârstnici (culori. Se poate observa o asemenea evoluţie chiar în legătură cu individul. totemurile). el observă şi înţelege natura. Fetele sunt mai influenţate de evenimentele din natură: furtuni. relaţii proprii şi într-o oarecare măsură chiar un Dumnezeu propriu. forme. Factorii naturali. armonie. devenind însă tot mai dependent de factorii sociali. dar societatea şi-a creat un habitat propriu.

seara. Copilul este influenţat puternic de evenimentele prin care trece familia: succese excepţionale. dar care devine pentru el o obişnuinţă. continuă să respecte modelul primit din perspectiva unor motivaţii sociale şi tradiţionale. Spre deosebire de bărbaţi. învăţarea unor imnuri şi rugăciuni. integrare. dar continuă raportarea la aceasta până când îşi formează un nucleu familial propriu. sunt mama şi bunicii. Cluj. evenimentele trăite. Familia influenţează religios pentru tot restul vieţii. un comportament social ş. inundaţii. care în perioada copilăriei are un rol hotărâtor pentru viaţa religioasă a personalităţii. Psihologia vieţii religioase. care încep să-i transmită modelul religios al comunităţii. În felul acesta raţionalizează timpuriu dimensiunea sufletească şi despart sacralitatea din conglomeratul indistinct al începutului vieţii individului. când părinţii şi copii locuiesc de obicei împreună. pe care la început nu o înţelege şi nu o explică. Dorind să evite sancţiunea şi să atragă bunăvoinţa. În primii ani copilul este dependent de familie ca şi de natură. participare la ritualuri. discutate de psihologia religiei: atmosfera din familie. pierderea unor persoane îndrăgite. Cei mai apropiaţi şi pe care îi imită în primul rând. Copilul este antrenat în practica familiei. 1930. Până spre 20 de ani. Pe măsura înaintării în vârstă se poate îndepărta de modelul acceptat în copilărie. femeile „se tem”. o obligaţie. practicile.a. educaţia. anumite ceremonii. Uneori copii sunt desprinşi _____________________ 1 Lucian Bologa. consideră evenimentele o sancţiune sau o răsplată divină. şcoli duminicale. Apropiată de factorii naturali este familia. personal angajat şi specializat. Frecvent este realizată însă întâmplător. care „admiră”. Ele rămân în amintirea fiecăruia pentru toată viaţa. în zile de sărbătoare. Sunt astfel transmise valori şi comportamente păstrate de individ întreaga viaţă. familia influenţează religios pe descendenţi prin câteva modalităţi. se roagă.cutremure. nu supravieţuieşte fără sprijinul acesteia. 164 Universitatea SPIRU HARET . Tipografia Cartea Româ- nească. împrejurări în care copilul îşi formează o imagine proprie despre religie: este o tradiţie. Atmosfera religioasă din familie este transferată copiilor şi nepoţilor prin imitaţie. tunete. Chiar dacă în adolescenţă are o atitudine mai critică sau mai liberală faţă de familie. Sunt formaţiuni religioase care îi educă în mod organizat pe copii încă din primii ani: au grădiniţe proprii. Edu- caţia religioasă în familie este supravegheată în cadrul unor Biserici de personalul de cult. sporind starea de religiozitate1.

Până în epoca modernă preocuparea femeilor era activitatea casnică şi gospodă- rească. taţii devin modele admirate de copii. Mai ales fetele sunt învăţate de mame practici şi rugăciuni tradiţionale. contribuţii echivalente la prosperitatea fami- liei. afectivitatea formală. Liberalizarea prematură a copiilor. cu religiozitate multiplă – diminuează sentimentele reli- gioase şi reprezintă un suport al fluctuaţiei interconfesionale şi mai ales a apartenenţei la un cult sau Biserică. Continuă însă real sau chiar oficial această inegalitate. S-a observat că lipsa autorităţii familiale – în cazul copiilor abandonaţi. Piramida care 165 Universitatea SPIRU HARET . tendinţa lor spre independenţă. În cadrul familiei a fost remarcat rolul important al femeilor în formarea spiritului religios. turistice. ca şi orizontul profesional. Societatea modernă încearcă egaliza- rea statutului social al femeilor cu al bărbaţilor (drepturi social-poli- tice. mai tradiţionaliste. dar nu sub aspect religios. spaţiul activităţii lor este restrâns. integraţi în grupuri izolate cu preocupări nu numai religioase ci şi cultural-sportive. erau mult timp în afara spaţiului familial. orfanilor. a familiilor dezor- ganizate. contes- tarea paternalismului tradiţional afectează religiozitatea. Şi acum multe femei depind de veniturile bărbaţilor. Sociologii au explicat specificul religiozităţii feminine prin statutul social al acestora. atât ca intensitate. Toate acestea se reflectă în religiozitatea copiilor. superstiţii. Mai ales psihologii au atribuit acest specific particularităţilor psihofizice ale acestora în comparaţie cu cele ale bărbaţilor. chiar antrenarea bărbaţilor în îngrijirea noilor născuţi). Există opinia că femeile sunt mai conser- vatoare. unele manifestări magice. Cercetările au consemnat un oarecare specific al religiozităţii feminine în comparaţie cu cea a bărbaţilor. despre care bărbaţii nu ştiu sau le consideră nesemnificative. Copii de vârstă mică sunt mai ataşaţi de mame şi le imită modelul religios. au înclinaţii mistice mai pronunţate. Inexistenţa familiei în formarea copilului are un rol important în ruta religioasă a persoanei respective. bărbaţii fiind cei care aprovizionau.chiar de familie. Modelul religios transmis de familie nu se identifică însă cu cel oficial al Bisericii. sunt casnice şi „consumatoare”. Copiii urmează de obicei modelul religios al mamelor. relaţiile publice şi chiar educaţia sau cultura. integrarea în muncă. precum şi ca mod de manifestare. spre adolescenţă considerându- i pe taţi „necredincioşi” sau cu o religiozitate formală. trimişi în tabere. Specificul statutului religios al femeii şi al primilor ani ai copilăriei este mai evident în Bisericile tradiţionale care conservă unele relaţii şi structuri organizatorice medievale. Mai târziu.

Religiile moderne şi protestantismul au consolidat parţial statutul femeii în viaţa religioasă. Sunt şi religii unde rugăciunea femeii nu are semnificaţie. Femeile nu sunt hirotonite ca preoţi. în fiecare perioadă predomină anumite interese. Starea psihofizică a individului îi influenţează viaţa religioasă în modalităţi variate. după naştere urmează purificări. practică religiozitatea în comunităţi. îşi spun părerea. Fiecare om are unele particularităţi de caracter. mai egocentrică. ceea ce le-a atras uneori acuzaţia de înclinaţii spre demonism. până la bătrâneţe. pentru a fi primită trebuie rostită de un bărbat. 166 Universitatea SPIRU HARET . dar nu i-o determină. mulţi oameni de ştiinţă şi cultură au fost credincioşi (unii trăind chiar perioade de bigotism sau extaz mistic) şi există destui analfabeţi sau ignoranţi care nu sunt credincioşi. manifestări. Astfel s-au făcut afirmaţii ca: glosolalia practicată în Bisericile penticostale este frecventă pentru persoanele cu defecţiuni de vorbire. Persoanele extravertite sunt mai sociabile. nu pot săvârşi ceremonii şi taine. în unele cazuri sunt acceptate în rândul clerului.a. „handicapaţi”. Gruparea personalităţilor în extravertite şi introvertite nu reprezintă şi o clasificare în credincioşi sau necredincioşi.conduce aceste Biserici şi personalul de cult sunt masculinizate. care îl fac mai predispus spre o formă sau alta de religiozitate. îl asimilează şi îl manifestă. În toate formaţiunile religioase există membri cu posibilităţi psihice şi fizice variate. Particularităţile biopsihice ale individului influenţează ruta religioasă a individului. Ele nu mai sunt un auditoriu mut. Tradiţia şi uneori scrierile sacre confirmă pentru femei un statut secundar. li se recomandă permanent supunere şi ascultare ş. El evoluează trecând prin perioadele de vârstă. cu deficienţe psihice (chiar fizice). Femeile nu au voie să pătrundă în anumite spaţii sacre. Diferă însă modul în care îşi trăiesc şi manifestă religiozitatea. cele introvertite au o viaţă religioasă mai intimă. S-a încercat argumentarea că aceşti factori „personologici” sunt determinanţi în legătură cu credinţa şi religia. citesc şi interpretează Scripturile. Statutul de inferiori- tate în cadrul oficial le dirijează afectivitatea religioasă spre dimen- siunea mistică şi practici religioase populare. anumite date native. unele formaţiuni religioase mici îi grupează pe „schizofrenici”. Starea de religiozitate depinde şi de personalitatea celui care primeşte mesajul religios. preferinţe în legătură cu viaţa religioasă. cu mai mult fast. Inchiziţia urmărea mai ales pe vrăjitoare şi mai puţin pe vrăjitori. În felul acesta a scăzut şi evaziunea lor spre formele arhaice şi populare de religiozitate.

a. ei le acceptă de obicei fără discernământ. prietenii de joacă. uneori li se pare un divertisment. Între 13 şi până spre 20 de ani este un declin al religiozităţii. impresionabilitatea. dar continuă practicarea sedimentată prin deprinderile religioase formate până atunci. mai mult sau mai puţin. necritic. sub supravegherea ascendenţilor. au un comportament religios mime- tic: ascultă şi se conformează. Când religia este obiect de învăţământ o apreciază ca pe oricare disciplină. se fixează asupra unui comportament religios şi îl practică. Acum pătrunde într-un sistem instituţional bazat pe alte criterii sociale (în clasă după vârstă. dezamăgiri în legătură cu religia. frecventează biseri- cile la marile sărbători. Anterior nu erau preocupaţi de justificarea actului. practică migraţia interconfesională. Copii. îl bagatelizează. acum devin preocupaţi dar nu-l înţeleg. Cerinţele religioase sunt externe. cântece. se tem să nu rămână corigenţi. Până spre 13 ani este o perioadă de ascensiune a religiozităţii. Practicile care li se par formale se reduc. se întreabă asupra autenticităţii formelor de religiozitate. dar atrage şi situaţii sporadice de instabilitate: religiozitate excesivă. în şcoală după zona în care locuieşte ş. Până atunci influenţa reli- gioasă avusese un caracter paternalist. Cercetările întreprinse după război în multe ţări au evidenţiat câteva etape în evoluţia stării de religiozitate a personalităţii umane. chiar manifestă tendinţe critice şi raţionaliste. comportamentul oamenilor. Vârsta matură este a stabilităţii religioase. Aceste criterii formale îl orientează şi spre forma- lizarea comportamentului religios. o învaţă pentru notă. imită. Caută în biserică fast şi situaţii excepţionale. începe să considere frecventarea Bisericii o obligaţie. vestimen- taţie. Oarecare indepen- denţă religioasă capătă după şcolarizare. În perioada copilăriei predispoziţia religioasă este modelată după confesiunea şi credinţa celor apropiaţi: familia. La baza religiozităţii lor se află emoţiile. căutarea unor soluţii în contact cu formaţiuni religioase minore sau bizare. Tinerii şi adolescenţii acumulează infor- maţii variate. fluctuaţiile interconfesionale sunt nesemnifi- cative în condiţii normale. Nu mai respectă posturile decât ocazional. univoc. comunitatea teritorială. dar constant. pictură. chiar dacă acestea nu au conţinut religios. După 13-14 ani modul de viaţă modifică treptat religiozitatea personalităţii. în diferite cercuri şi activităţi după preferinţe. Bătrâneţea sporeşte religiozitatea. în rest încep să o aprecieze doar ca instituţie cu 167 Universitatea SPIRU HARET . În biserică un copil este impresionat de atmosferă.). trecerea la alte culte. ceremonial. Astfel suportul religiozităţii este transferat dinspre afectiv spre raţional.

funcţionari plătiţi. o afecţiune sporită). Adolescentul manifestă un pronunţat criticism mai ales în legătură cu factorii de constrângere. Apar revolte trecătoare ateiste. mai directe. Adolescenţii sunt rebeli. Intrarea în şcoală schimbă preocupările religioase de la afectivitate spre aspectul intelectual. sunt nerăbdători. în caz de eşecuri. de la copilărie spre maturitate. Adolescenţa aduce posibi- litatea alegerii şi opţiunii între variantele instituţionale. Mai ales 168 Universitatea SPIRU HARET . Intră în contact cu lecturi religioase de provenienţă variată. Îi preocupă toate marile probleme. după posibilităţi. valorile tradiţionale şi din familie nu mai sunt suficiente. Unele Biserici consideră aceste căutări. În căutarea varietăţii religioase iau contact cu credinţe periferice. obligaţii profesionale şi social-politice. Alţii însă rămân mult timp instabili religios. la îndemnul mamelor. arhaice. superstiţii. salvarea sufletului. Şcolarizarea are un rol important mai ales pentru adolescenţi. Stabilitatea religioasă nu este de performanţă. curiozitate şi pasiune. un standard constant de viaţă. cu instituţiile.. perioada de adult. reprezintă o integrare normală. cred în zodii şi poartă embleme. În general familiile au tendinţa de a-i păstra sub protecţia lor. cei mai mulţi îşi argumentează şi consolidează modelul religios al familiei în care s-au format. nevoia de transcendent. Biserica şi practi- cile religioase i se par instituţionale. După aceste pendulări. mai clare. se angajează total. Maturitatea. Uneori acest erou neliniştit şi „incandescent” se supraevaluează: practică un narci- sism real sau fictiv (jocul de-a naivul). Religia este apreciată ca valoare tradiţională şi culturală. Adolescenţa se afirmă ca o concretizare a acestei perioade de tranziţie. iubirea „adevărată”. dar caută forme noi de religiozitate: mai moderne. în sensul că. Puţini se declară necredincioşi. Primirea statutului de adult li se pare tinerilor o victorie spre care se grăbesc. De la 7 ani trec din structurile paternaliste familiale în cele instituţionale. Depăşirea adolescenţei presupune formarea unei familii inde- pendente. le mai respectă din obiş- nuinţă. indiferenţi sau aderă la alte confesiuni şi credinţe. ivindu-se „conflictul dintre generaţii”. talismane. este relativ stabilă sub aspect religios. pe care o critică şi o contestă. pe bază de obişnuinţe. inclusiv cele religioase: destinul. elemente de ocultism. se informează în legătură cu alte confesiuni şi încearcă evaluări şi critici în legătură cu dogmele. au mare energie şi sensibilitate. Sacrul cultivat până atunci i se pare o dogmă a vârstnicilor. Religiozitatea se individualizează mai ales la fete (o religie mai intimă. tinerii nu sunt destul de „înţelepţi” pentru a fi credincioşi (înţelep- ciunea religiei este apanajul vârstei mature).

obiceiurile de sărbători. apropierea sau chiar frica de moarte şi de judecata divină. discută probleme religioase. În rural comunităţile sunt mai omogene religios. Uneori bătrânii sunt mai izolaţi. vecinii. chiar dacă uneori personalul de cult nu corespunde aşteptărilor. monumente. Vârstnicii sunt puţin activi fizic. observarea comportamentului religios al concetăţenilor (merg la biserică. Atmos- fera comunitară apare ca: obişnuinţa de a nu lucra în zilele de sărbă- toare. Culturalizarea. Frecvent este justificat prin neliniştea în legătură cu sfârşitul vieţii pământeşti. cel apusean e catolic. Părăsirea altor ocupaţii (pen- sionare. Spaţiul Europei de Răsărit şi o parte a celui balcanic sunt majoritar ortodoxe. îşi fac daruri). existenţa unor spaţii sacre (biserică. Motivele acestui comportament sunt însă multiple. Comunitatea. Comunitatea teritorială reprezintă o anumită atmosferă. Bătrâneţea este apreciată ca o perioadă de sporire a interesului pentru viaţa religioasă. boala care apare în unele familii. Dirijarea spre preocupările religioase reprezintă uneori o modalitate de reintegrare socială a vârstnicilor şi o evaziune faţă de preocupările cotidiene ale restului familiei. În aceste condiţii. infor- maţii. încăpăţânare. În oraşe spiritul electiv este mai accentuat. au un comportament de refuz. în pat. pregătirea ştiinţifică. stau mult în casă. Femeile sunt mai influenţate în sens religios de aspectele estetice. La aceasta se adaugă însă motivaţii variate. se deplasează greu. Influenţează starea de religiozitate şi evenimentele prin care trece comunitatea sau 169 Universitatea SPIRU HARET . Eventuala regresie şi fragilitate psihică este tot un prilej fertil pentru preocupările religioase (apelează mai des la ajutorul lui Dumnezeu). pe care cei din familie le neglijează sau chiar îi irită. degajarea de problemele familiei. un model spiritual în care sunt integraţi membrii. Într-un sat mono- religios membrii se integrează de obicei acelei religii. capricii. Dintre factorii sociali un rol important are comunitatea teritorială în care trăieşte credinciosul. credincioşii se ajută între ei. rudele influenţează şi atrag spre confesiunea pe care o frecventează majoritatea. chiar dacă nu frecventează biserica sunt interesaţi de problemele religioase. b. motive estetice. nu le elimină sentimentele religioase. surprinse prin cercetări. preocupări în legătură cu sacrul. posibilitatea de circulaţie mai restrânsă) creează un timp disponibil folosit pentru relaţia cu lumea transcendentă. Frec- ventează biserica din respect. nordul Europei este protestant. Această vârstă „a înţelepciunii” presupune lecturi. moartea. credinţă. fac pomeniri. troiţe. agitaţi.bărbaţii sunt indiferenţi la tentativele de a migra confesional. cimi- tire).

efortul unora sau altora de a-şi păstra sau spori numărul aparţinătorilor. Când însă noile valori sunt ale unor minorităţi.). morală. Tradiţia este considerată frecvent un factor care influenţează viaţa religioasă. conflictele cu autori- tăţile sau dintre diferite familii. uneori Bisericile oficiale acceptând această interferenţă. martirii unor revoluţii sau războaie sunt acceptate şi chiar sprijinite de Biserici. aduşi de bunici sau părinţi. Tradiţiile reli- gioase s-au îmbinat cu cele laice. Prin ea (lat. pelerinaje ş. revolte – sporesc de obicei sentimentele religioase. Seceta sau inundaţiile. botez. Conflictul dintre vechile şi noile valori religioase are ca suport încercarea unor Biserici de a elimina mai rapid vechile valori. Nu de puţine ori cei plecaţi la oraş se întorc pentru marile sărbători la biserica din sat. iniţiază unele manifestări deosebite (rugăciuni şi postiri ale întregii comunităţi. pentru a-şi impune valorile proprii. confirmare. există în strânsă legătură cu Bise- ricile „tradiţionale”. adevărată. ieşirea cu obiecte sfinte pe câmp. incendii sau distrugeri în caz de războaie. Pleacă din sate spre oraşe. Chiar dacă nu înţelege sacrul sau predica din biserică. Deseori credincioşii îşi schimbă domiciliul. părăsirea comunităţii religioase anterioare slăbesc mai ales practica religioasă. cu interese comune. Cercetările apreciază că schimbarea ambianţei comu- nitare reprezintă o scădere a intensităţii vieţii religioase. Multe tradiţii în legătură cu Anul Nou. Pe baza tradiţiei. care încă îşi dovedesc trăinicia. există o stare de spirit care influenţează viaţa religioasă. Ele sunt „puteri efective” de coeziune a comunităţii şi nerespectarea lor este nedorită de grup. Ele se formează treptat. strângerea recol- tei. dar se consolidează treptat ca grupuri: profesionale. „punerea mâinilor” deasupra capului ca semn al recunoaşterii. În cazul localităţilor plurireligioase. dar şi Bisericile mai recente îşi formează treptat tradiţii după particularităţile lor spirituale. un factor de sporire a religiozităţii este şi disputa confesională. care contribuie la sporirea religiozităţii. În religie. venirea primăverii. Integrarea în alt mediu. preocupărilor populaţiei. poate reprezenta o frână în sensul modernizării. populaţia tradiţionalistă le elimină din comunitate.a. copii aderă la acea stare de spirit pe care o consideră bună. 170 Universitatea SPIRU HARET . stabilirea noilor prietenii. Conglomeratele de populaţii au stări de spirit eterogene. Uneori este greu de schimbat. traditio = transmitere) sunt păstrate valori spirituale dar şi practice la care aderă familiile şi membrii comunităţii. religioase. specificului zonei. sau nu şi-au dovedit încă trăinicia sau utilitatea. considerate „singurele adevărate”. acest „lanţ” al continuităţii este ritualizat şi formalizat: prin iniţiere.grupul celor apropiaţi.

Conflictul n-ar fi fost între rezultatele ştiinţifice – spre exemplu ale lui Galilei. Explicaţiile ştiinţifice. – ci între semnificaţia ideologică. turism. înlocuiesc aspecte existente anterior în domeniul religiozităţii. Anumite formaţiuni reli- gioase nu-i încurajează pe credincioşi să progreseze în pregătirea şcolară. c. 171 Universitatea SPIRU HARET . Copernic ş. ci chiar opoziţia lor. foarte puţin dezvoltat cu care ni se înfăţişează”. Există organizaţii cu caracter religios. Negulescu.: orga- nizaţii ale tinerilor catolici. sunt îndrumate de personalul de cult. organizaţiile Kolping existente pe lângă parohii – care desfăşoară activităţi în sensul atragerii populaţiei la viaţa religioasă. considera că religiile „sunt un fel de filosofii rudimentare prin aparatul raţional foarte redus. acordând spaţii largi pentru divertisment. _____________________ 2 Max Weber. care dispare pe măsura dezvoltării culturii şi tehnologiei. Mediul cultural. parohii. reprezintă factori care influenţează credinţa şi starea de religiozitate. Dar şi în evul mediu au fost făcute descoperiri ştiinţifice. Unele ideologii. gradul de şcolarizare. Şi Weber arată că evlavia sacrifică intelectul. Sociologia religiei. editează şi difuzează literatură religioasă. pregătirea ştiinţifică. Şi ideologia comunistă vedea în dezvoltarea ştiinţei şi a nivelului de şcolarizare o resursă a afirmării ateismului.a. artă ş.P. orientări filosofice şi teologia unor culte sau Biserici propagă nu numai ruptura dintre cercetarea ştiinţifică şi credinţă. Teologiile conservatoare întâmpină greutăţi în asimilarea ştiinţei şi culturii în sistemul explicaţiei religioase. Chiar mari filosofi. unele cercetări sprijinite chiar de biserici şi mânăstiri. Dispută este şi în legătură cu adevărul. Instituţiile şi organizaţiile care activează în acea zonă geo- grafică influenţează viaţa religioasă. sex – ex. Ele condamnă şi mass-media. O instituţie care se preocupă de educaţia religioasă este şcoala. politică şi filosofică a acestor cercetări. pretextând că se preocupă prea puţin de credinţă. d. Acesta rezultă din cunoaşterea ştiinţi- fică sau din interpretarea dogmelor teologice? Din perspectiva ştiinţi- fică pozitivistă se aprecia că religia reprezintă o expresie a ignoranţei. 197. reglementarea socială şi legislativă. sport. unde este pregătit personalul de cult. Giordano Bruno. Sunt organizate pe vârstă.a. forţa intelectuală este insuficientă faţă de măreţia lui Dumnezeu2. p. ca P. multe activează pe lângă Biserici care au ca scop principal activitatea misionară. Evul mediu este menţionat ca o perioadă în care au fost persecutaţi şi unii oameni de ştiinţă care prin descoperirile lor nu argumentau dogmele teologice. Pe lângă învăţământul teologic. organizaţii ale femeilor unitariene sau musul- mane.

Efortul permanent al credinciosului este în sensul depăşirii imperfecţiunii din această viaţă. Eficienţa acestei activităţi depinde de calităţile acestei instituţii şi de populaţia aparţinătoare. Budismul şi jainismul au contestat conservatorismul care bloca ascensiunea noilor pături sociale. venituri. Chiar atunci când personalul de cult nu este salarizat de la buget şi lăcaşele de cult sunt construite fără contribuţia statului. promova o societate deschisă. Creştinismul propunea o depăşire a comunităţilor izolate. aceasta hotărând şi în privinţa frecventării învăţământului religios. credincioşii au salarii. îndeplinirea unor „funcţii” sociale. 172 Universitatea SPIRU HARET . Formele de religiozitate răspund intereselor fiecărei epoci şi civilizaţii. autorizate. aspectul afectiv al religiozităţii. Personalul de cult şi instituţia bisericească reprezintă factori de iniţiativă în formarea caracterului religios al personalităţii şi comu- nităţilor. K. Kautski considera creştinismul o mişcare a sclavilor şi proletariatului antic. Principalul suport este cel uman. Rolul religiei în societate 1.destinat săvârşirii ceremoniilor şi activităţilor din cadrul bisericii. cu care copilul vine din perioada preşcolară. Pentru minori îndrumarea religioasă reprezintă o preocupare a familiei. se depla- sează spre intelectiv. Mântuirea sufletului şi caritatea socială Sacrul contestă lumea profană. credincioşii sunt cetăţeni ai unui stat. Cuprinşi în acest cadru instituţional. B. Biserica transmite religiozitatea oficială. societatea a reprezentat un suport pentru credinţa religioasă. dar şi participarea acesteia la problemele profane. a păcatului. cu caracter particular. Convieţuirea celor două dimensiuni (sacră şi profană) presupune un suport social oferit religiei. Şi în perioadele când anumite forme de religiozitate au fost supuse restricţiilor. respectă legile şi reglementările politice. pro- mova o societate universală (social şi teritorial). difuzează informaţii religioase. există şcoli ale cultelor. În forme variate statul oferă suport material pentru viaţa religioasă. Şcoala contribuie mai ales la transmiterea cunoştinţelor religioase. Prin „iu- beşte-l pe aproapele tău…” era extins statutul de „om” asupra unor categorii sociale numeroase. Instituţia care are rol esenţial în afirmarea vieţii religioase este biserica. începe raţionalizarea sacrului şi a credinţei. care răspundea unor interese istorice. Nu reprezenta o mişcare a sclavilor în veşmânt religios ci o religie originală. iar în unele ţări sunt introduse ore de religie chiar în învăţământul laic. îi infor- mează pe elevi.

” şi „de securizare. cultura. culturale. îndeamnă la destabilizare. Structurile şi sistemele. sprijină rezolvarea unor probleme. privind creaţia. În multe situaţii şi din anumite perspective religia reprezintă un factor pozitiv. calamităţi. „Religia ca raportare la absolutul existenţial. şi cu atât mai mult societăţile. Administraţia de stat este preocupată de spaţii pentru lăcaşurile de cult. care sunt acum secularizate. consumul. monumente religioase. cimitire. contravin ordinii politice şi juridice. relaţii şi instituţii. se ivesc divergenţe care pot genera conflicte. religia pare uneori un factor de frânare. Religia. Sunt şi cazuri în care credinţa este apreciată defavorabil. formele de realizare a puterii. de redistribuire a valorilor şi bunurilor materiale. ca adevăruri imuabile. degradează personalitatea propriilor aderenţi. influenţează întreaga viaţă socială şi subsistemele care există în societate: sistemul proprietăţii. devenirea şi sensul omenirii şi universului. concretizată în dogme. comportamentul social. prin credincioşi. Statul oferă religiei protecţie politică. Este greu de stabilit când un sistem sau o structură nu mai corespunde evoluţiei normale a societăţii. sănătatea. Spre exemplu. Migraţia spre oraşe şi spre zonele indus- trializate a populaţiei rurale are printre consecinţe şi declinul tradiţiilor sau scăderea intensităţii religioase. din care o parte se dirijează spre Biserici. Sunt şi forme de religiozitate care se exprimă împotriva progresului. În general însă.pensii. familia. moduri de gândire şi ideologii. În timp de război. nu întreţin şi nu realizează activităţi şi situaţii inutile. relaţiile dintre oameni şi chiar pe cele internaţionale. producţia. pe baza statorniciei credinţei şi a periodicităţii ritualurilor individuale şi colective de 173 Universitatea SPIRU HARET . încearcă să destrame comunităţile altor religii. care conţin oameni. viaţa religioasă este la fel de afectată ca şi cea laică. specificul culturii şi civilizaţiei. existenţa. promovând chiar ideea sinuciderii rituale. organizate şi întreţinute de stat. religia are un rol pozitiv în societate. legalitate şi siguranţă. folosesc religiei. Nici oamenii. prin crearea speranţei de ocrotire. nu se schimbă uşor. în «lumea de apoi». fie şi postumă. ocupaţie. se manifestă prin următoarele funcţii: explicativ-valorică. pro- movează nu numai preocuparea esenţială – legătura cu sacrul – ci şi activităţi caritative. Toate acestea pentru că şi religia răspunde unor aşteptări şi participă la realizarea trebuinţelor societăţii. Educaţia. locuri pentru întruniri şi evanghelizări. din perspectiva unor programe accelerate de dezvoltare. bisericilor şi personalului de cult. Manifestarea religiozităţii depinde de stabilitatea vieţii profane.

Bucureşti. p. În comunităţile primitive. modelele estetice. Fiecare epocă sau orânduire îşi are valorile sale morale. Rolul principal al întregului sistem religios este îndrumarea credincioşilor în perspectiva salvării sufletelor. dar trăiesc convingerea că dincolo de toate acestea există un judecător perfect. Confesiunile şi formele de religiozitate propun modele variate de comportament. o revo- luţie. acolo unde există o singură credinţă. chiar formele de reprezentare a sacrului. Formulate pe suportul societăţii. din lipsă de probe. măsurile aplicate în profan se schimbă permanent. iar credinciosul le alege pe cele mai convingătoare. Îndrumările politice. Cei care cred în mântuirea sufletului. să nu ucizi. un fir călăuzitor. Sociologia esenţială. La acestea se adaugă şi funcţii „latente”: de integrare. dar toate au ca scop ce se va întâmpla după moarte. în calea valurilor mişcătoare ale vieţii cotidiene. Cu mijloace proprii. Pentru credincios este esenţială obţinerea mântuirii şi el îşi coordonează întreaga viaţă prin prisma acestei perspective. Frecvent Biserica a fost considerată „o stâncă a ordinii”. legile. Dogmele şi explicaţiile sunt diferite de la o confesiune la alta. reorientează criteriile. Editura Militară. control social. iniţial erau identice.comunicare cu Dumnezeu”3. activează împreună în sensul asigurării coeziunii sociale. Integrându-se în viaţa trecătoare. divine care au fost şi înainte şi vor rămâne şi după el. Modificarea regimului politic. elabo- rează alte legi. statul şi legile laice îndeamnă deopotrivă: să nu furi. Sacrul şi religia oferă credincioşilor criterii eterne de referinţă. pentru consolidarea moralităţii. în general. Cealaltă latură a acestei schimbări permanente este nevoia unor criterii şi principii stabile de sorginte divină. credinciosul are imaginea valorilor constante. ajungerea la putere a altui partid. Şi cel condamnat pe nedrept. 1996. rolul de a participa la realizarea stabi- lităţii sociale. religia a avut. 174 Universitatea SPIRU HARET . protecţie. 87. să-i respecţi pe ceilalţi ş. adaptativă. Călăuzindu-se după principii caracteristice lumii perfecte şi eterne. socializare. aceasta _____________________ 3 Nicolae Grosu. unii preocupându-se de viaţa pământească. nestatornicia din profan. Religia reprezintă şi un important factor de coeziune socială. are speranţa în judecata lui Dumnezeu. fără început şi sfârşit. Biserica. rezolvarea situa- ţiei unor categorii defavorizate.a. uneori foarte des. ceilalţi de cea transcen- dentă. principiile fundamentale ale autorită- ţii laice şi cele ale autorităţii divine sunt în general similare. observă imperfecţiunea. o răsplată dreaptă. a stabilităţii şi ordinii.

dar în general coeziunea religioasă se menţine în spiritul toleranţei şi credinţei în acelaşi Dumnezeu. ansamblul social se regrupează după specificul credinţei. o forţă socială. Coeziunea este între membrii grupului şi a acestora cu sacrul. rugăciunea. etnice) slăbesc. Dacă toţi ar fi credincioşi şi ar respecta principiul „să nu ucizi”. din clan. Pe baza credinţei. Se pot ivi tensiuni şi aspecte de dezintegrare socială. un comportament similar. exprimată în scrierile sfinte. religia le suplineşte. moral. Religia este o integrare într-un grup. economic. sublinia Malinovski. acte de caritate ş. de rudenie. Sărăcia sau persecutarea unor credincioşi. Credinţa şi Biserica mobilizează pe credincioşi la realizarea progresului cultural. este compensată de comuniunea religioasă. dar nu condamnă şi nu mai consideră un păcat prosperitatea şi dezvoltarea socială şi personală. reintegra- rea în activităţi sau grupuri sociale. ci şi la omogenizarea comunităţii. care oferă ajutoare. este „frate” cu noi. dezamăgirile din viaţa laică. în folosul celorlalţi şi în spiritul iubirii şi ajutorării aproapelui. Când alte forme de coeziune (economice.a. realizate prin muncă cinstită. Ei depind unii de alţii pe baza intereselor şi reglementărilor profane. Ritualul. de rudenie. prevederea acestei infracţiuni ar fi inutilă în codurile penale. consolare spirituală. Religia autentică a avut un 175 Universitatea SPIRU HARET . zdrunci- narea relaţiilor din familie. pe care le respectă şi le apără. când dimensiunea teologică evoluează spre contestarea autenticităţii celorlalte forme de relaţii cu sacrul. Religia arată credincioşilor calea mântuirii şi fericirii în viaţa veşnică. între credincioşi se stabilesc şi relaţii profane: ajutor reciproc. În totemism fiecare se identifică pe baza strămoşului comun cu toţi ceilalţi din comunitate. Grupul religios are aceleaşi valori. Relaţiile din grupul religios contribuie nu numai la sporirea emulaţiei religioase. de obicei. îi integrează. politice. Practicarea în comun a cultului are o valoare misterioasă greu de raţionalizat. suplineşte singurătatea şi abandonul. care continuă şi ulterior. în măsura în care acestea nu sunt împotriva voinţei lui Dumnezeu. Organizarea laică stabileşte şi conservă legăturile dintre comunităţi şi membrii comunităţii.este baza spirituală care îi adună pe oameni. pe baza lor stabilindu-se relaţia: el este de al nostru. îi mobi- lizează. Ei reprezintă o omogenitate spirituală. Chiar practicarea în comun a liniştii şi seninătăţii din timpul rugăciunii este o consolidare a comuniunii. pentru toată viaţa. trecătoare. sacrificiul nu sunt simple exteriorizări ale credinţei ci şi manifestări ale coeziunii grupurilor. În cazul coexistenţei confesiunilor. Un rol important are religia în realizarea progresului social. conciliere pastorală.

aduc la biserică bunuri şi bani. orfani. încântare spirituală pentru public. edificii de mânăstiri. religia reprezintă „o alternativă în faţa disperării”. În acest sens acţionează atât în cazul credin- ciosului precum şi al comunităţii religioase. fundamentalism. de întoarcere la viaţa arhaică şi rudimentară a primelor comunităţi religioase. sculpturi. îi sprijină. religia a sprijinit mereu pe cei defavorizaţi: săraci. Ele reprezintă suport de admiraţie. îşi îndreaptă gândul şi speranţa spre ceea ce depăşeşte posibilităţile omeneşti. Religia a încurajat şi consolat ori de câte ori oamenii au apelat la ajutorul lui Dumnezeu. aflaţi în nevoie. Acumulează şi distribuie valori culturale.rol important în păstrarea moralităţii publice. săracilor). nu au ca preocupare principală producerea de bunuri materiale. picturi. profesorii erau teologi. cei care donează. bolnavi. se realizează o deplasare a unor valori materiale de la cei mai darnici spre cei nevoiaşi. Religia şi credinţa au fost remarcate deseori pentru rolul de echilibru şi compensare. în lăcaşele de cult s-au păstrat mari biblioteci. de ajutorare a celor prigoniţi. Mânăstirile au fost în multe împrejurări şi un loc de refugiu. Chiar cei mai puţini credincioşi. Principala lor sursă de venituri o reprezintă credincioşii. Şcolile şi primele universităţi erau pe lângă biserici şi mânăstiri. Aceste resurse sunt apoi redistribuite altor credincioşi (familiilor cu mulţi copii. terenuri. În domeniul material. prin religie şi credinţă. în culturalizarea credincioşilor. în respectarea legilor şi organizării sociale. în situaţii deosebite. lipsa consensului religiei cu progresul social provine nu din viaţa normală a religiozităţii ci din unele extremisme dogmatice în legătură cu anumite valori şi mai ales din interesele laice ale unor ierarhii şi structuri. îi ajută. modele perfecte de viaţă. întreţin ateliere şi activităţi rentabile. Când tensiunile ating intensitatea crizei (situaţii fără soluţii. inclusiv financiar. prin specificul activităţii lor. bătrâni. În felul acesta. Multe opere de artă. În mod concret. Bise- ricile. dar şi acestea îşi găsesc treptat un mod de convieţuire în societatea contemporană. chiar dacă au primit privilegii. Există şi tendinţe de conservatorism. au conţinut religios şi au fost realizate de către credincioşi şi Biserici. Rolul religiei este de a oferi oamenilor principii. epuizarea posibilităţilor profane) şi oamenii şi comunităţile apelează la 176 Universitatea SPIRU HARET . Religia are un rol important şi în viaţa materială a credincioşilor. mari necazuri. bătrânilor rămaşi singuri. În multe cazuri. în ideea iubirii şi ajutorării aproapelui tău. Astfel devine un factor de redistribuire a valorilor sociale. „hrană sufletească”. rămân în tezaurul cultural al omenirii.

când trăiesc asemenea momente (nu numai tragice ci uneori euforice. un protest paralizant. Uneori se mobilizează intens şi transformă iluzia în real. să depăşească mari pierderi materiale şi financiare. O familie care trece printr-o nenorocire se roagă mai des. se vindecă. Sunt mulţi credincioşi care afirmă că au reuşit. epidemii. care nu pot fi rezolvate prin posibilităţi obiş- nuite se recurge la: rugăciuni colective. alţii pe cel malefic. a rudelor. la conflictele dintre aşteptări şi răspunsuri (rezultate. numită uneori reziduală sau iluzorie. potolind durerea. mai altruişti.Dumnezeu.a. un bolnav. realizări). Mai realistă pare explicarea mecanismului acestei redresări. încurajează şi uneori este factorul esenţial în depăşirea crizei. manifestări de transă şi spiri- tism. Funcţia acţională a religiei ar consta în depăşirea limitelor activităţii şi posibi- lităţilor omeneşti. a sprijinului material. Credinţa oferă speranţă. Din secolul trecut ideologia socialistă şi comunistă remarca această calitate ca pe o piedică în conflictul dintre proletariat şi capitalişti. îi face pe oamenii mai buni. icoanele sunt scoase din Biserici şi sunt săvârşite ceremonii. Îşi consolidează speranţa că Dumnezeu îl va ajuta şi se va vindeca. fără speranţe din partea medi- cilor. ritualuri. Religia este socotită chiar un răspuns la tragediile vieţii. Chiar atunci când este ajutat de ceilalţi credincioşi sau întâlneşte un vindecător naturist care îl însănătoşeşte. secetă. alte calamităţi. peleri- naje. La sfârşitul evului mediu se remarca rolul de calmant al opiului. Unii au înţeles însă rolul benefic al opiului. devine mai apropiată de cele sfinte. În cazuri de foamete. mai morali. prin credinţă. Pierderea unei persoane dragi. Intervine când au fost epuizate resursele obişnuite. un mare noroc neaşteptat). războaie. Această funcţie de restabilire a echilibrului. Comunităţile şi credincioşii. omul consideră că Dumnezeu este cel binefăcător. să se vindece. prin depăşirea posibilităţilor omeneşti obişnuite a fost asimilată uneori cu cea pe care o are „opiul”. ajută organismul să depăşească perioadele de criză. să-şi dovedească nevinovăţia în justiţie ş. Vindecările prin credinţă sunt însoţite uneori de rugăciuni colective. să-şi refacă familia. recurge ca ultimă şansă la credinţă. Restabilirea echilibrului ar proveni dintr-o compensare perife- rică. pasiv. de medicament care. realizează o simulare fictivă a trecutului sau a viitorului. Rolul religiei nu se restrânge la o reacţie de apărare. Spre exemplu. Religia ca „opiu al poporului” – prin menirea sa de integrare şi participare la asigurarea stabilităţii sociale – îi împiedica ideologic pe cei săraci să se revolte şi să înlăture 177 Universitatea SPIRU HARET . în încercarea de a controla forţele supranaturale. săptămâni de penitenţă.

considera că trebuie înlăturată. pentru clasele primare forma de viaţă spirituală este religia. superstiţii şi magie s-au desprins cunoş- tinţe care vor forma domeniul ştiinţei. Marxismul. Dar „nu pot fi toţi filosofi”. dar putem distinge câteva orientări. transcendent. Unele teorii elitiste din secolul nostru afirmau că filosofia şi ştiinţa sunt preocupări pentru intelectuali. Pentru un credincios religia este singura explicaţie adevărată. În acelaşi sens s-a tras şi concluzia că religia este „o ştiinţă” sau modul de viaţă spirituală a celor ignoranţi. Unele acceptă o colaborare între cunoaşterea ştiinţifică şi cea religioasă. încercările de explicare a originii omului. O altă orientare rezultă din varietatea sistemelor teologice. În unele cazuri chiar se recomandă abţinerea de la informarea ştiinţifică sau de la frecventarea unor forme superioare de învăţământ. Întreaga experienţă de viaţă a omului pri- mitiv îmbrăca forme simbolice. concepţiile cosmogonice. Asemenea explicaţii sunt 178 Universitatea SPIRU HARET . Religia reflectă realitatea naturală şi socială într-un mod autentic.capitalismul. Mai reprezintă astăzi religia. Această orientare s-a afirmat concret mai ales în cadrul pozitivismului. de cunoaştere. Sunt respinse teoriile evoluţioniste. într-o formă specifică: prin referirea la sacru. Sf. Treptat. arătând că religia este o concepţie denaturată. Lumea înconjurătoare era însufleţită. Din perspectivă isto- rică religia a reprezentat o formă de cunoaştere a realităţii. o formă de cunoaştere? Polemicile vor conti- nua mereu. ceilalţi ascultă. se călăuzesc după simţul comun. Pentru popor. Cele mai frecvente sunt însă încercările de înţelegere a speci- ficului cunoaşterii celor două domenii şi utilitatea colaborării lor. pe când cea din urmă de la oameni. pentru că prima vine de la Dumnezeu. cu implicaţii sociale negative. din animism. pentru omul informat şi conectat la cele mai variate mijloace de informare. suferea şi se bucura o dată cu omul. Augustin aprecia că neştiinţa preţuieşte mai mult decât ştiinţa. care a argumentat că pe măsura dezvoltării filosofiei şi apoi a ştiinţelor empirice religia este în declin şi va dispare. Ei constată că multe explicaţii ştiinţifice nu contravin ideilor biblice. Tot ce nu-şi putea explica raţional era transferat credinţei în ceva supranatural. Mulţi oameni de ştiinţă nu contestă rolul religiei în viaţa spirituală. Era astfel o frână a luptei de clasă şi combaterea religiei era integrată în ideologia comunistă. Elita ştie pentru că învaţă. altele resping oricare explicare ştiinţifică neargumentată prin cărţile sacre. premer- gătoare ştiinţei empirice. îşi pierde rolul explicativ. mistice. Este foarte controversat rolul cognitiv al religiei.

domeniul moral se suprapune în mare parte peste cel religios. ordinea. 2. lăsându-l pe om să le aprofundeze. semnificaţii ascunse. la care se adaugă dimensiunea moralizatoare: este atotputernic. înlătură păcatul. Corelaţia şi distincţia dintre bine şi rău este la alegerea fiecăruia şi în morală şi în religie. va înfrânge pe cel rău. problemele legate de cauza ultimă. sănătatea şi al celor „rele”. Ce este bun pentru unii este rău pentru alţii. este aşa cum Xerxes a ordonat să bată valurile mării pentru că i-a distrus flota. îndeamnă la sacrilegii. nu vor obţine mântuirea. Satan a fost creat ca un înger bun. nu vor învia pentru a trăi apoi veşnic. iubire). care sunt semnificaţia şi desti- nul omului. drept. să le exemplifice. viaţă lungă. moarte. cei care aleg răul se vor chinui. aluzii. Răul şi binele se raportează în profan la criterii care nu sunt nici eterne nici uniforme. În unele religii aceste extreme sunt identificate prin sistemul dual al transcendentului: există grupul divinităţilor care asigură binele. Religiile şi credinţele au în general un caracter moralizator. Categoriile fundamentale din domeniul moral sunt „binele” şi „răul”. Oamenii sunt constrânşi însă de factori obiectivi care nu depind de libera lor voinţă. structurile sociale medievale erau bune pentru acel timp. reprezintă ceva rău. viaţa. după răzvrătire a devenit rău. infinitul. religia răspunde mai concret la idei cum ar fi: ce se întâmplă cu sufletul după moarte. Omul poate alege între bine şi rău. Dar lumea ştiinţifică recunoaşte existenţa unor domenii unde ştiinţa nu a dat răspunsuri la fel de convingătoare sau concrete ca religia. menţinerea lor în societăţile moderne şi democratice stânje- neşte funcţionarea normală a societăţii. Dreptul alegerii este însă condiţionat de consecinţe. să facă parte din grupul lui Ormuzd sau Ahriman (în mazdeism) să ducă o viaţă de sfânt ori să şi-o închine diavolului pentru anumite avantaje (avere.considerate fie o detaliere şi aprofundare a principiilor religioase generale. le vede şi le ştie pe toate. frumos. binele este mai 179 Universitatea SPIRU HARET . relativitatea. reglementările morale în raport cu eternitatea unor principii. care strică ordinea. în istorie şi în viaţa omului. aduc boli. În religiile moralizatoare binele şi răul nu sunt forţe echivalente. Cei buni se vor mântui şi vor fi fericiţi după moarte. Albert Bayet scria în 1904: cine s-ar încumeta să bată un pom pentru că face fructe rele. Spre exemplu. promovează binele: sacrul căruia te rogi şi te consacri este bun. Religie şi morală Iniţial. fie că principiile religioase oferă doar orientări.

a. Religia a oferit şi oferă un sistem de norme şi criterii utile con- vieţuirii sociale. Sunt puţine principiile care au rămas numai în domeniul religios: umilinţa. interzice căsătoria între rudele apropiate ş. Laicul diferenţiează faptele după împrejurări şi criterii concrete. care are în vedere faptele: faptele să fie conforme cu principiile laice ale bunei convie- ţuiri. bine este ceea ce e folositor (pragmatismul). dar în politică s-a afirmat uneori că scopul scuză mijloacele. binelui. Ea a suplinit în primele comunităţi rolul acestor domenii încă nenăscute. respectă morala religioasă şi cel care dăruieşte o pâine şi cel care dăruieşte zece. aplicarea talionului. Religia s-a desprins ca domeniu de preocupări înaintea juri- dicului şi chiar a politicului. Poetul afirma că actele pioase sunt iubite de zei. moral e conformarea cu legile naturii (concepţii natu- raliste). Esenţial în profan. Principiul exogamiei. a lua de la cineva ceva poate fi un furt. este să ştii ce e binele. minţi intenţionat. raportată la criterii laice. Există astfel o morală autonomă. Astăzi fiind deopotrivă în dreptul laic şi religie sistemele colaborează şi se suplinesc uneori. şi aceasta se află prin arta dezvăluirii (maieutica) folosind înţelepciunea care este 180 Universitatea SPIRU HARET .puternic decât răul.a. niciodată mijloc. dacă o face pe baza principiului: iubeşte-l pe aproapele tău. dar şi o expropriere într-un scop benefic social sau un act de justiţie. minciuna poate fi o eschivare sau o strategie. viaţa sfinţilor. Spre exemplu: e credincios. Sistemele religioase au promovat norme de coexistenţă socială înaintea juridicului sau conturării mora- lei ca preocupare distinctă. din interes (interes care poate fi uneori benefic) nu-i spui adevărul cuiva pentru că momentul este nepotrivit. Spre exemplu. Interferenţa moralei cu religia depinde şi de sensul moralei sau religiei. modalităţile de convieţuire şi colaborare cu ceilalţi. să nu furi. Religia condamnă minciuna. dar în profan minciuna este apreciată variat. În diferite concepţii moral este ceea ce este raţional. Ulterior unele dintre aceste criterii au fost regle- mentate juridic: să nu ucizi. Platon redă o discuţie dintre Socrate şi un poet. au fost promovate de religie. smerenia. după concepţia lui Socrate. Dar zeii iubesc oare numai ce-i pios? Astăzi există zicala populară: Să nu faci ce face preotul ci să faci ce zice el. intelec- tual (Aristotel). poţi minţi din ignoranţă (nu ştii că adevărul este altul). sărăcia ş. Morala religioasă (teonomă) se referă la criterii religioase: Biblie. În morala religioasă se accentuează motivaţia şi mai puţin fapta. sugestia fiind ca omul să se alăture celui care va fi victorios. lui Dumnezeu şi nu lui Satan. etica viitorului este estetica (se exprima Gorki). Iisus. omul să fie scop.

credinţă. valori morale. minciuna şi regretul. poruncile pentru Noe. un prototip. posturile nu mai sunt păzite. Încălcarea acestei virtuţi modifică destinul omului. pentru Moise.). Ei descopăr ruşinea. dar brânza-i pe bani!”. şi referitor la credinţă ca valoare există alter- native profane. cei flămânzi se vor sătura. Idealul religios este salvarea. morale. tendinţe. păcătos şi mân- tuire se află sistemul valorilor propus de religie: puritate. feţele bisericeşti sunt respectate ca oameni obişnuiţi. Ele reprezintă o alternativă laică la valorile idealului sacru. Unele elemente reale sunt apreciate ideal ca valori: istorice. principii. Va- loarea legăturii dintre sfinţenie (lipsa de păcat) şi păcat este virtutea. ascultarea. Ideea nu este concretă. În Noul Testament sfaturile evanghelice sunt: sărăcia. fericiţi făcătorii de pace ş. frate. Adam şi Eva cad în sfera moralei laice. Secularizarea promovează comportamente care nu se mai suprapun peste principiile religioase: rugăciunea devine condiţionată. Între omul concret. bolnavii se vor vindeca. 181 Universitatea SPIRU HARET . Valorile religioase sunt exprimate în scrierile sacre: poruncile pentru Adam şi Eva. ascultă. a voinţei lui Dumnezeu. speranţe. acordată de sacru. castitatea şi fericirile (cei ce plâng vor căpăta mângâiere. „Femeia are ultimul cuvânt!”. ş. „Mielul blând suge la două oi!”. dar care nu mai sunt sacre ci profane. „Frate. generalizări. caracteristici). este o lărgire peste limitele empirice.a. tradiţia. Din real sunt preluate elemente. În profan idealul este reprezentat ca valori. sunt terţiare (aprecieri. Virtuoşii nu săvârşesc păcatul. estetice. încalcă principiile şi poruncile săvârşind în profan greşeli şi delicte. mântuirea. dezaprobarea publică (ca sancţiuni pentru încălcarea valorilor). dar nu numai atât. iubire. Păcatul este încălcarea idealului. Idealul nu este pământesc. a moralităţii laice. că sunt dezbrăcaţi. a valorilor dintre omul bun şi rău. este transcendent. Dumnezeu a oferit omului posibilitatea alegerii între aceste valori. frica de Dumnezeu. îl scoate din sfera idealului şi îl transferă în cea a profanului.. Religia are un ideal şi un sistem propriu de valori. Conceptul de ideal este mai adecvat filosofiei şi religiei.virtutea prin excelenţă (în acea concepţie). Spre exemplu. economice. Valorile şi valorizarea sunt între ideal şi real. idealul este absolutul. o iluzie perfectă. nu încalcă interdicţiile (tabu). sunt expresii ca: „Fă-te frate cu dracul până treci puntea!”.a. Sistemul valorilor fiind multiplu. Virtutea este manifestarea libertăţii omului de alegere. Astfel intervine justiţia. respectă fructele din pomul cunoaşterii. pe baza cărora se realizează o construcţie subiectivă. Credinţa în Dumnezeu este o valoare morală. Dar nu toţi aleg virtutea. După păcat.

Idealul moral religios este sfinţenia. dar în măsuri şi forme care nu se află doar în cer. 3. intelectualism. manifestă interes pentru doctrină. Clasele avan- tajate. În fiecare se află Dumnezeu. Valorile la care aderă oamenii nu sunt numai religioase. ca venituri. spune Dostoievski. existente între sacru şi profan. Unui risipitor nu-i ajung banii niciodată. Credinţa. cu fast. sunt corelate cu viaţa religioasă dar nu reprezintă factori determinanţi. sălăşlu- ieşte în fiecare om. manifestă mai mult pietism. se cer ritualuri mai ample. aderă la grupuri harismatice. dar nu să şi coboare (pe trepte ierarhice. fără legătură cu sacrul. Clasică pentru sociologia religiei rămâne Etica protestantă şi spiritul capitalismului. unele foarte aproape de sfinţenie. lucrare în care Weber argumentează că un factor esenţial în formarea societăţii moderne este calvinismul. contopirea cu sacrul. altele îndepărtate de aceasta. Nu calvinismul ca religie. se insistă să fie aleşi în roluri de conducere. Dumnezeu este idealul moral etern. Dumnezeu este idealul cre- dinciosului. ci „etica” formată pe acest suport a promovat „spiritul” 182 Universitatea SPIRU HARET . dezavantajaţi social. Sunt oameni care ştiu numai să urce. împarte relativ sfera moralei între aspectele religioase şi cele laice. Montesquieu remarca faptul că oraşele protestante din nordul Europei erau mai prospere decât cele catolice. cerească. dar el respectă numai acele valori pe care le consideră utile social sau personal. dar poruncile dumnezeieşti sunt realizate prin voinţa şi posibilităţile umane: vocea interioară a fiecărui credincios răsună prin glasul pe care îl are. La începutul ascensiunii sociale se afirmă tendinţa spre exces de religiozitate: se fac donaţii. se roagă singuri acasă. ci între cer şi pământ. Sacrul este morala eternă. Dacă n-ar exista Dumnezeu. Cu mult timp înainte. totul ar fi permis. În perioadele de declin ei sunt dezorientaţi. Economie şi religie Prosperitatea economică. Necre- dinciosul nu este imoral sau amoral. Dar opţiunea pentru anumite valori. Prosperitatea şi bunăstarea au o semnificaţie socială şi personală variată. prestigiu social). Un om cu un venit modest pe care îl administrează bine se consideră prosper. frecventează des biserica. Cei săraci. religiozitatea subiectivă este influenţată de bunăstare şi condiţia socială. religia este respectarea sistemului de valori sacre. au comportamente religioase variate. solicită o viaţă religioasă mai intensă şi când n-o află în instituţia bisericească. Se modifică însă mai ales religiozitatea obiectivă (exteriorizarea). bunăstarea. manifestări publice.

Aceasta nu înseamnă asceză monahală. ci este influenţată de un sistem variat de factori. puternici. Capitalismul presupune profit. acaparare. În evul mediu. Weber a fost preocupat şi de relaţiile dintre religie şi alte domenii sau subsisteme sociale. Bogăţia este dovada mântuirii. Catolicismul tradiţional. În felul acesta. Activitatea laică are semnificaţie religioasă. construieşte opere de artă impre- sionante. În protestantism. Acestora le lipseşte însă o „etică” a bogăţiei. are o concepţie şi o etică a bogăţiei. se retrag şi se roagă. nu-s preocupaţi de ascensiunea economică. mântuirii. a fost schimbată concepţia asupra muncii. Weber şi cei care i-au continuat ideile argumentau că experienţa sacrului nu are o explicaţie mono-cauzală (baza econo- mică. fiecare cu ponderea şi rolul său specific. A arătat astfel opoziţia dintre: politic (bazat pe putere şi raportul de forţe) şi religie (bazată pe fraternitate). Prin ideea că Dumnezeu îi iubeşte pe cei bogaţi. Îndeplinirea îndatoririlor laice este singurul mijloc de a fi plăcut lui Dumnezeu. muzică) şi religie (care acceptă numai arta religioasă şi ceremonială). linişte şi secu- ritate. câştig. Aceste preocupări au existat încă din vechiul Babilon. eşti mai aproape de mântuire. acumulează iraţio- nal şi risipesc nerentabil. prin revelaţie). Etica protestantă însă răstoarnă acest mod de gândire. dar dovada că vei fi sau nu mântuit este ceea ce realizezi pe pământ. avuţiei. Protestantismul n-a 183 Universitatea SPIRU HARET . între sexualitate (preocupare importantă în viaţa laică) şi religie (care acceptă doar dragostea mistică. Catolicii nu se tehnicizează. dar fără lux şi acumulare iraţională ci prin prosperitatea ei: cu riscuri. investit cu profit. munca este scopul vieţii. şi mai ales la evrei. Opera sa poate fi înţeleasă şi ca o replică la spiritul dogmatic şi şcolastic în care evenimentele sociale erau reduse la o singură cauză şi generau consecinţele prevăzute. munca era socotită pedeapsa dată omului în urma păcatului. mai util. aşa cum afirmase marxismul). opoziţia dintre război şi religie (mai ales în cazul creştinismului). se caracterizează prin bunăstare materială. cu cât munceşti mai mult. care reprezintă o sustragere de la îndatoririle lumeşti. să fie rodnic. Omul este predes- tinat să obţină sau nu mântuirea. Etosul protestant a fost o sursă a raţionalizării capitalului şi a vieţii economice. cultivă un idealism elevat. muncă şi chiar fără scrupule. artă (dans. prostituţia religioasă). răspândit în zone fertile. ştiinţă (cunoaşterea raţională) şi religie (cunoaşterea mistică. ci practicarea tenace a „profesiei” (Beruf) indiferent care este această profesie. sărutul sacru.societăţii capitaliste. Banul trebuie să aducă bani. ca unul dintre fondatorii sociologiei religiei. Capitalismul modern este „raţional”.

ajunge (1961) la concluzia că: valorile ideolo- gice şi religioase pot fi folosite ca motivaţii fundamentale pentru acti- vitatea economică. Politică şi religie Între viaţa politică şi cea religioasă au fost întotdeauna relaţiile cele mai active.M. iar excluderea este echivalentă cu pierderea credibilităţii sociale. pedagogic ş. Pot fi favo- rabile sau defavorabile dezvoltării şi religia şi programul propus.a. dar a format un anumit spirit – comportament. N. club. Într-un studiu – Sectele protestante şi spiritul capitalismului – Weber discută semnificaţia socială a celui de al doilea val de protestantism. A. Apartenenţa la un grup reli- gios (metodist. dar unuia care nu aparţine nici unei Biserici nu-i poţi împrumuta nici măcar 50 de cenţi. legislaţie. Domeniul religios asigură mântuirea credincio- 184 Universitatea SPIRU HARET .) şi receptorii executanţi care se pot comporta variat. Nu are importanţă dacă religioşii cunosc dogmele. mod de gândire şi acţiune – al muncii tenace şi renta- bile. Niehoff au arătat în studiile lor că oamenii nu-şi abandonează brusc modul de viaţă tradiţional pentru anumite avantaje economice. Sunt două domenii separate şi chiar opuse. Democraţia americană nu este un deşert format din fire de nisip. şi J. Îi povestea cineva lui Weber (1904). directive şi programe. o adunătură de indivizi.reprezentat cauza capitalismului. celălalt defavorabil. descoperind în religie argumentarea acestuia. Politicul se preocupă de realizarea puterii în societate prin mijloace variate: educaţie şi cultură. s-au preocupat mult de relaţiile dintre economie şi religie. Biserica este separată de stat şi mulţi nu sunt credincioşi. Cu toate acestea ei aderă la comunităţile religioase. în special Werner Sombart. forţă ş. Hansen studiind ţările în curs de dezvoltare. ritualul. după opinia unor sociologi. Weber şi colegii săi.a. Biserică. yankeul tipic este membru al unui grup: organizaţie. dar în alte cazuri un factor este favorabil. 4. ci faptul că ei le dau viaţă cu semnificaţiile societăţii moderne. că nu are importanţă dacă eşti credincios sau nu. Concor- danţa noului model de progres cu tradiţia şi viaţa religioasă.a. Concluziile weberiene s-au aflat şi la baza unor cercetări mai recente. Noul aderent este admis abia atunci când probează respectarea eticii grupului. Rădăcinile conştiinţei religioase a populaţiei intervin între emisie (programul propus: sanitar. baptist ş.) reprezintă o garanţie oferită de comunitate în legătură cu membrii săi. sporeşte şansele reuşitei. tradiţia. agricol. În Statele Unite.

admi- nistraţie). nu sunt domenii distincte (unele state islamice. J. iar structura şi instituţia bisericească sunt în relaţii cu insti- tuţiile statului. Simultan. republican. constitu- ţional. totalitar. o viaţă eternă. Dar în profan cel disputat este acelaşi – omul – care este şi cetăţean şi credincios. Unele regimuri politice au ideologii ateiste. Contestarea din partea Bisericii poate avea şi aceasta aspecte variate. Autoritatea lui Dumnezeu în faţa credincioşilor a fost mereu limitată de autoritatea politicului care i-a constrâns pe credincioşi. Wach) în două tipuri: de atestare şi de contestare. după părăsirea acestei lumi. cum ar fi partidul unic. poate fi din interiorul sistemului politic sau din exteriorul acestuia.şilor. Învăţătura lui Iisus este să dai lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu şi Cezarului ce este al Cezarului. Raporturile dintre religie şi politică au fost grupate de sociologi (H. Spre exemplu. împotriva religiei. a încălcat poruncile divine. Biserica îl revendică pe credincios tot mai complet. oferă bani şi suport pentru credinţă. în antichitate monarhii erau şi mari preoţi sau zeificaţi). Uneori sunt create instituţii ale regimului politic suprapuse sistemului de stat. Credinţa şi religia pot recunoaşte şi se pot integra regimului politic. Atestarea este reciprocă şi din partea regimului politic. să răspundă solicitărilor politice. Acesta poate fi: monarhic.a. Contestarea din interior nu doreşte schimbarea 185 Universitatea SPIRU HARET . Şi aici rămâne însă libera voinţă şi alegere a omului: ce şi cât dă lui Dumnezeu şi cât Cezarului. parlamente. În unele state religia şi viaţa profană se includ. Sistemul politic este format din anumite instituţii care realizează puterea şi care reprezintă statul (guverne. În acest sens Bisericile manifestă loialitate. centralizat. Acesta sprijină viaţa religioasă. securitatea. Dar conţinutul activităţii acestora constă în regimul politic – modul în care statul realizează puterea – democratic. Desroche. Această competiţie a îmbră- cat şi forme violente (conflicte între state şi Biserici). îi pot potoli pe eventualii nemulţumiţi. îi sfătuiesc pe membrii lor să fie ascultători. credincioşii se eschivau sub pretextul religiozităţii. i-a atras. dar s-a mani- festat mai ales ca autoritate şi prestigiu. vasal etc. Contestarea poate fi din partea religiei sau a regimului politic. Credinţa şi religia sunt în relaţii mai ales cu regimul politic. structuri de informaţii şi contrainformaţii (care nu se limitează la graniţele statului). o eli- mină sau o tolerează temporar pentru a nu intra în conflict cu credin- cioşii. monarhi. devin o „cheie de boltă” a coeziunii cetăţenilor. Puterea pământească tinde să-l integreze cât mai intens pe om. apără ordinea socială. corupt. de drept ş.

împotriva cărora luptă înfruntând închisoarea). evoluează spre o ruptură între acestea (este cazul unor secte care consideră statul. organizarea socială. ci şi Bisericile care colaborează cu acesta. deşi politicul încearcă frecvent să atragă pe credincioşi şi instituţiile religioase în competiţia pentru putere. Tacit se acceptă pentru că au roluri separate. Şi Bisericile se pot integra statului ca instituţii ale acestuia. Refuzul radical al politicului. Unele formaţiuni religioase tradiţionaliste şi con- servatoare contestă intenţiile politicului de modernizare a societăţii. de integrare în programe şi structuri care ar putea să le afecteze privi- legiile. politicul. din afară. sistemul financiar – manifestări diavoleşti. subordonare – fie a statului de către Biserică fie a Bisericii de către stat. sau poate fi indiferent (ca stat laic secularizat. Spre exemplu. Mai bine definite au fost relaţiile dintre aspectul instituţional. se poate extinde şi aduna mulţi- mile. Contestarea poate avea şi perspective diferite. jainism şi chiar în cazul monahismului. cel mai frecvent doar unele dintre acestea). dar politicul se sprijină pe una dintre cele două orientări. Ea creează „bisericuţe”. cum ar fi neames- 186 Universitatea SPIRU HARET . să îndepărteze pe credincioşi de vechile dogme şi comporta- mente religioase. Sunt discutate astfel relaţii de indiferenţă dintre biserică şi stat. armata. de separare între cele două autorităţi instituţionalizate. În toate religiile au fost şi sunt acum orientări liberale şi fundamentaliste. secte. nu colaborează cu acesta. pluralism religios). credincioşii se supun politicului. în budism. dar se retrag. poate fi ostil (uneori toate credinţele şi Bisericile sunt considerate în afara legii. Indiferenţa este mai ales între sistemul instituţional al statului şi mai puţin ca idei şi credinţe. izolate uneori chiar teritorial. Cea individuală – un exemplu au fost profeţii care au condamnat societatea şi puterea politică din timpul lor – este eroică.regimului ci modificarea relaţiilor acestuia cu religia. unde cei adunaţi contestă nu numai societatea în general sau sistemul politic. congregaţii. harismatică. Conţinutul lor este prioritar religios. cercuri de studiu. Cea colectivă rareori este îndreptată împotriva întregii societăţi. dintre Biserică şi stat. se respectă reciproc. În unele cazuri statul acceptă oficial această separare. În legislaţia eclesiastică se apreciază că statul poate favoriza Biserica (până la dominaţia Bisericii asupra statului). de identificare a lor. pot forma un sistem insti- tuţional şi organizatoric separat sau desfăşoară o activitate indepen- dentă politic. Altele insistă însă pentru modernizarea societăţii şi a religiei şi încearcă să o impună sistemului politic. Contestarea din perspectivă religioasă poate fi individuală sau colectivă.

introducând regula ahimsa. viaţa socială şi politică nu sunt separate de cea religioasă. mesajul lui Buddha „era adresat omului care îşi caută salvarea şi nu se ocupa de problemele puse de organizarea «naturală» a societăţii umane”4. sistemul pluripartidist. a devenit călugăr şi monarh. tribunale nereligioase. Iniţial viaţa politică şi religioasă nu erau distincte. întregul ansamblu al vieţii religioase. cei care guvernează şi administrează. 202. Problemele administrative. relaţiile dintre religie şi stat au fost pacifiste. cit. Modernizarea islamismului a separat grupul de legi laice de Coran.. relaţiile de familie. financiare. pentru cei care rămân în lume şi se mulţumesc cu un grad mai mic de perfecţiune. op. În Apus lipsa autorităţilor laice stabile a dus la preluarea de către papalitate şi a puterii statale. economice. după care se călăuzesc judecătorii. J. pentru cei care renunţau total la lume. Iniţial. politice. Papa Bonifaciu al VIII-lea în bula „Una Sanctam” (1302) preciza: papa are dreptul să-i detroneze pe conducătorii de stat. Wach consideră că „cea mai bună paralelă pe care o putem găsi în concepţia ebraică despre lege este arī’a mahomedană…” Sarī’a cuprinde „în calitate de doctrină morală infailibilă. 187 Universitatea SPIRU HARET . În istoria budismului există însă mai multe perioade. _____________________ 4 J Wach. Coranul este cartea între- gii învăţături. Chiar Buddha ar fi stabilit două tipuri de percepte: 1. 188. culturale. Acest budism conservator era o variantă de teocraţie. sociale casnice şi private a celor care profesează islamul”5. Iniţial.tecul statului grec în viaţa religioasă a coloniei călugărilor de pe mun- tele Athos. Asoka a încercat să realizeze un stat budist ideal. problemele internaţionale erau rezolvate de reprezentanţii statului papal. separarea religiei de problemele sociale. 5 Idem. În trecut şi astăzi împrejurările istorice au făcut ca sistemul politic şi cel religios uneori să se identifice. Şefii religioşi erau şi conducători politici. şi 2. care introduc legislaţia laică. statele musulmane şi-au redactat constituţii. Perioada medievală a statelor creştine a reprezentat o identifi- care între cele două puteri: a lui Dumnezeu şi a Cezarilor. Există şi în ţările islamice orientări moderniste influen- ţate de iluminism şi dreptul pozitiv occidental. În islam totul este creaţia lui Allah. interzicând uciderea oricărei fiinţe şi impunând în regat un regim vegetarian. p. Confucianismul este o religie şi un sistem etico-politic. p. Ulterior însă. Împăratul Kao Tsu s-a convertit şi a oferit confucianiştilor cele mai înalte funcţii din stat.

lista cărţilor. mobilizau populaţia la luptă „pentru apărarea creştinătăţii”. 204 7 Idem. În cazul creştinismului. Dalai-Lama este probabil monarhul cel mai autocratic din lumea actuală»”7. cultura. educaţia. separate de cele ale statului italian. Statele subordonate de către Biserici sunt numite teocratice (când subordonarea este stabilită prin lege) sau teologice (când legea nu prevede concret această subordonare dar. puterea este realizată de teologi şi Biserică). În aceste cazuri. Franţa. Protestantismul a acordat autorităţilor laice dreptul de a hotărî în legătură cu religia de pe teritoriul pe care îl conduceau (cuius regio ejus religio. unde au fost cuprinse peste 8000 de titluri de lucrări. era controlată de cardinalul Richelieu (1624-1642). Preoţii prin mânăstirile lor au servit funcţiile civile şi chiar militare ale guvernului: „Astfel «în limitele regatului său. în mod real. chiar teologi.În ortodoxia răsăriteană puterea politică a colaborat permanent cu cea religioasă. religia este a celui care conduce). „În vreme ce. lamaismul este un exemplu elocvent de teocraţie”6. bazată pe asceză. meditaţie. în aduceau. promovarea în cadrul birocraţiei se face pe baza credinţei. iar aceştia îl binecuvântau pe monarh. până la Conciliul Vatican II. unde papa este conducător religios şi politic. statul este condus de perso- nalul de cult. Teologii supravegheau chiar şi viaţa _____________________ 6 Idem. oameni de ştiinţă. În 1559 Papa Paul al IV-lea a introdus „Indexul”. interzise credincioşilor. p. Monarhii îi numeau (îi aşezau. a promovat ierarhia spirituală a lamaismului. care l-a desfiinţat. este independent şi se conduce. Aśoka perso- nifica o formă blândă şi temperată de cezaropapism. În statele teologice puterea aparţine de fapt şi nu de drept Bisericii şi teologilor. jurământul este religios. ale unor filosofi. în secolul XVII. celibat. după principiile şi prin propriile instituţii. cu unul catolic) atrăgea persecuţii şi restricţii împotriva religiei care fusese protejată până atunci. la schimbarea principilor (a unuia care era protestant. în India. Abaţii marilor mânăstiri budiste au fondat „Biserica Galbenă”. Destrămarea structurii politice în timpul cuceririi împăraţilor mongoli. În perioada modernă se mai păstrează situaţii de subordonare a statului de către biserică. intern şi în relaţiile internaţio- nale. ştiinţa – sunt controlate sau realizate de Biserică. 204 188 Universitatea SPIRU HARET . morala. p. studierea ştiinţelor sacre. Aceasta a dus la instabilitate în unele zone. exemplul cel mai cunoscut este statul Vatican. În secolul VII Tibetul s-a convertit la budism. îi recunoşteau) pe mitropoliţi.

Pentru bani. Statul protejează şi sprijină religia sau anumite Biserici. În democraţia modernă relaţia practicată frecvent este de separare dintre Biserici şi stat. consi- derându-le componente necesare ale sistemului politic. Spre exemplu. uneori preferă să-şi facă un aliat şi să ofere privilegii unor Biserici active. în sensul păstrării omogenităţii şi consensului social. Amestecul religiei în politică există încă în multe state. De obicei. în evitarea conflictelor religioase. au realizat reforma sub autoritatea magistraturii politice (principi. protestantismul. Statul este un arbitru între Biserici şi culte. Ideea a fost promovată de protestan- tism. de perspectivă. În Grecia religia oficială este orto- doxia.intimă a monarhilor. Subordonarea Bisericii faţă de stat îmbracă forme variate. lăcaşe de cult. George H. iar cea greco-catolică avea „întâietate”. Subordonarea Bisericii recunoaşte şi dreptul sistemului politic de a interveni în relaţiile dintre culte şi credincioşi. privează de drepturi şi libertăţi anumite religii. statul sprijină religia majoritară care oferă mai mult suport uman şi material pentru viaţa publică. mobilizează pe credincioşi la realizarea intereselor şi programelor politice. cadouri sau oricare modalitate nereligioasă pentru a atrage la altă credinţă. monarhi). Zwingli ş. conducătorii religioşi şi statutele de orga- nizare şi funcţionare ale Bisericilor sunt recunoscute sau confirmate de autorităţile politice. clerul îşi limitează preocupările la predicarea evangheliei. Dar. fiind folositoare statului şi având unele beneficii din această colaborare. Williams aprecia că reformatorii (Luther. consolidează prestigiul şi autoritatea acestuia. de la colaborarea cu aceasta până la interzicerea activităţii acesteia. dar s-au separat. Unele constituţii prevăd ca monarhul să aparţină religiei majori- tare. se ivesc frecvent discuţii în care intervine statul. Frec- vent se precizează că nu pot fi folosite mijloace materiale. credincioşi. Bisericile recomandă şi în context religios (litur- gic) supunere faţă de politic. anglicanis- mul). pe baza Constituţiei din 1923 Biserica ortodoxă era „dominantă”. Calvin. Cele două cetăţi – cea divină şi cea pământească – s-au sprijinit. Nu 189 Universitatea SPIRU HARET . consilii orăşeneşti. recunosc atotpu- ternicia lui Dumnezeu în comparaţie cu oricare putere sau autoritate pământească. Astfel legislaţia din multe ţări interzice prozelitismul ca mod de convertire spre altă credinţă. mai bogate. Preoţii sunt plătiţi din bugetul statului. Biserica acceptă această subordonare (ortodoxia.) au fost „magistrali”.a. în România. Legislaţia poate recunoaşte anumite privilegii sau o anu- mită putere pentru unele Biserici.

completă sau ostilă. dar fără Biserică. Separarea completă a Bisericii de stat presupune activitatea independentă a celor două domenii. Separarea parţială este atunci când Biserica nu mai este o com- ponentă a sistemului politic. legislativ este recunoscută separarea Bisericii de stat. de la început s-a stabilit liber- tatea credinţei şi religiei.sunt în conflict ci se completează. călăi – ai voinţei divine). Separarea ostilă este atunci când cele două domenii consideră nedorită prezenţa celuilalt şi încearcă să-l elimine. Modelul pluralismului religios american lasă fiecăruia posibilitatea credinţei şi practicii. indiferent că are sau nu la bază un pretext religios. să nu se amestece împărăţia mâinii drepte (Biserica) cu a mâinii stângi (statul ca executor – militari. Ele nu formează state separate. prin care sunt precizate drepturile pe care le au catolicii din ţările respective. Au apărut alte 190 Universitatea SPIRU HARET . Tot ca o separare parţială este sistemul concordatelor. în reglementările social-organizatorice. Concordatul este un document stabilit între două state (spre exemplu. dar în acord şi respectând prevederile sistemului politic. materialişti şi oamenii de cultură au afirmat o ideologie antireligioasă. Ea nu extremizează independenţa Bisericii sau cre- dincioşilor în cadrul statului ci recunoaşte drepturile lor religioase. fiecare poate îmbrăţişa orice religie. Dar este pedepsită de justiţie oricare încălcare a legilor statului. Conservatorismul spiritual şi dogmatic religios a făcut victime în rândul oamenilor de cultură.a. Credinţa s-a desprins de Biserică şi era manifestată în forme noi. pentru angajaţi. În Statele Unite. Şi în Anglia şi în Franţa.). Separarea poate fi parţială. dar nu se identifică. Filosofii iluminişti. mo- narhi. Oamenii aveau nevoie de credinţă. funcţionari sau alte activităţi nu există restricţii religioase. are scutiri de impozite. dar ea continuă să primească anumite privilegii din partea statului (personalul de cult este plătit parţial sau integral. între Franţa sau România şi statul papal). de a se organiza şi asculta de păstorii religioşi. politicienilor. O altă separare parţială este autono- mia bisericească. care nu vor fi reglementate prin legi speciale. Asemenea manifes- tări s-au ivit o dată cu înlăturarea societăţilor unde instituţia bisericească a avut un rol important în viaţa politică. Instituţia bisericească şi-a refăcut însă vechile structuri conservatoare. fără personalul de cult şi ierarhia bisericească. Revoluţiile au asimilat instituţia bisericească celor- lalte instituţii politice şi au desfiinţat-o o dată cu acestea. înlesnirea construirii lăcaşurilor de cult ş. Biserica medievală a fost un instrument de realizare a puterii şi de constrângere.

Sistemul politic reprezintă un partener esenţial în domeniul religios: având privilegiul forţei şi folosind sistemul juridic poate impune restricţii. cultură. Când credinciosul unui cult este la mare distanţă de Biserica sa. cel mai frecvent libertatea religioasă se raportează şi este limitată de propriile noastre idei. nu acordă privilegii şi salarii nici unui cult.mişcări religioase. Şi astăzi constituţia recunoaşte că Republica Franceză este un stat laic. lipsit de posibilităţi materiale. Recu- noscând religiozitatea majorităţii populaţiei. inutil. a „misticismului”. Separarea ostilă nu este însă exprimată frecvent. căsătoriilor sau înmormântărilor religioase. scoaterea religiei în afara legii. Libertatea depinde nu numai de putinţa externă ci şi de voinţa internă de a fi liber. Unele ramuri ştiinţifice considerau religia un feno- men depăşit istoric. statele care practică o ideologie antire- ligioasă. În aceste împre- jurări. este anulat Concordatul cu papalitatea. Spre exemplu. spre exemplu. Religie şi modernitate 1. desfiinţarea lăcaşurilor de cult. de efortul spiritual şi material întreprins pentru realizarea acestei libertăţi. Juridicul şi politicul (naţional şi internaţional) pot doar să o garanteze 191 Universitatea SPIRU HARET . dar nu-şi pot manifesta credinţa în faţa unui preot sau în cadrul unei Biserici. este o caracteristică înnăscută a omului. Factorii care restrâng libertatea sunt însă mult mai variaţi. preocupări cotidiene. în 1905 Franţa s-a declarat stat „laic”. este bolnav. Spre exemplu. libertatea este o raportare şi o relaţie cu factorii de care depinde. în care religia devine o preocupare individuală. Dar. inter- zicerea botezurilor. un grup de marinari ortodocşi care pleacă în Orient pentru câteva luni pot crede. în puţine locuri au hotărât represiuni împotriva Bisericii. nu-şi mai poate practica după dorinţă religia. Frecvent este discutată ca relaţie între posibilităţile de constrângere ale politicului şi preocupările religioase ale credinciosului. iar pe credincioşi ignoranţi. deşi există fără a fi recunoscută. precum şi expresia acesteia în diferite domenii. nu poate fi instituită. activitatea a fost în sensul educării împotriva „ideilor false”. Biserica franceză era liberă spiritual şi misionar. reprofilarea lăca- şurilor şi personalului de cult. Libertatea religioasă În domeniul religiei. încurajări şi interdicţii în legătură cu formele concrete de manifestare a religiozităţii. timp liber. Libertatea în general. este mai puţin liber în acest sens. convingeri. toate cultele sunt libere. C.

înnăscut al omului şi nu poate fi anulat decât o dată cu existenţa psihofizică a individului. tribunalele veghează ca ea să nu fie uzurpată. Statul garantează. dar este ineficientă. Biserică. în măsura în care nu se exteriorizează nu poate fi controlată. formezi comunităţi. libertatea de a acţiona pe baza acestei credinţe. de a face evaluări personale. indiferent de religie. Separarea lor este premisa egalităţii religiilor şi confesiunilor.sau să o limiteze. Primul om. Statul organizează activitatea publică în sensul consolidării religiei sau a denigrării acesteia (în spirit ateist) dar în oricare formă va interzice credinţa. Libertatea poate fi consolidată sau diminuată – de mediul social. va eşua. Istoria relatează despre numeroşi martiri care au fost constrânşi să creadă sau nu. Religia este o zonă „obscură” pe care legea şi statul evită să o constrângă. de a se integra într-o comunitate sau cult. Unele lucrări precizează că libertatea religioasă cuprinde două dimensiuni de natură diferită: 1. libertatea de a crede şi 2. apără şi veghează manifestarea liberă a credinţei. Adam. atacată. Ca o componentă a calităţii de om. legile nu pot interzice înzestrările naturale ale acestuia. în cadrul respectării ordinii sociale. Istoria confirmă libertatea conştiinţei şi credinţei. gândurile. Pentru politicul şi juri- dicul deconfesionalizat toţi vor fi cetăţeni. Legea poate interzice credinţa. deoarece existenţa acesteia. altora le este restrâns. Credinţa 192 Universitatea SPIRU HARET . Spre exemplu. Cărţile sacre consfinţesc dreptul fiecăruia de alegere. Discipo- lii i-au oferit lui Socrate posibilitatea de a nu muri pentru convingerile sale. dar el a ales moartea. atragi adepţi. Religia nu poate fi impusă. de a te asocia. de a gândi. Libertatea de a crede (sau de a nu crede) este un drept natural. se exprima Tertulian. a. să treacă de la o religie la alta. Credinţa din suflet şi gândirea vor continua să existe chiar dacă nu se manifestă. educaţie. a primit de la creatorul său dreptul să aleagă. Trebuie să vrei singur să fii credincios. Reglementarea prin diferite pârghii sociale presu- pune şi posibilitatea discriminării: unor confesiuni li se oferă un cadru mai larg de afirmare. Constituţiile şi alte legi prevăd reglementări generale în legătură cu libertatea religioasă. instituţii. legea nu prevede dreptul de a respira. Când politicul şi religiosul se identifică există real o inegalitate confesională. limitată. dar ei au murit cu credinţa lor. Criteriul general al libertăţii religioase este acela ca toţi să aibă aceleaşi drepturi şi posibilităţi. Sunt destule cazuri când credinţa nu se exterio- rizează ca şi multe practici şi exteriorizări fără credinţă. Scrierile sfinte lasă omului libertatea de a crede sau nu. Regle- mentările legale apar atunci când înzestrările naturale se exteriori- zează: începi să-ţi expui credinţa.

circulaţia în locurile publice. pun în pericol viaţa cuiva. crize.neexteriorizată nu intră în contact cu ideile şi convingerile nimănui. dreptul de asociere ş.1:19). calamităţi. pot restrânge sau liberaliza drepturile cetăţeanului. condiţionată de respec- tarea aceloraşi libertăţi. ci pentru cei fărădelege şi nesupuşi.). Tim.a. iubindu-l pe aproapele tău. nu e nevoie de altă lege şi 193 Universitatea SPIRU HARET . Concepţiile mate- rialiste au argumentat că nu pot fi gânduri. şi drepturi care pot fi controlate: manifestarea credinţei. În condiţii de război. idei.. de a o practica. Na- tural. pentru a nu cădea în anarhie. b. unde se roagă. Libertatea religioasă nu este un privilegiu. pentru cei nelegiuiţi şi păcătoşi. împrejurări în care ordinea publică trebuie astfel reglementată încât libertatea personală să nu o stânje- nească pe a altuia (inviolabilitatea domiciliului. este în continuarea libertăţii de a crede şi este frecvent socotită un drept al omului. în acord cu legislaţia drepturilor omu- lui. Această libertate nu mai este absolută ci reglementată. Există însă drepturi fundamentale ale omului care nu pot fi condiţionate (cum ar fi viaţa.” (I. respectarea intereselor îndreptăţite ale vecinilor ş. toţi o au prin calitatea de om. pentru ceilalţi. nu tulbură ordinea publică. evreii au primit „Legile” care garantau libertatea şi limitau abuzul. adică interesele „cetăţii” şi ale „societăţii”. este indiferentă pentru ceilalţi şi pentru stat.. gândirea. Statul şi legislaţia asigură buna convieţuire pe parcursul vieţii.a. Inexistenţa manifestării face inutilă reglementarea. În legea Noului Testament. Pe parcursul vieţii se diferenţiază însă după cele mai variate criterii. fără a fi exte- riorizate. pentru cei fără evlavie . libertatea deplasării. Dar exteriorizându- le fiecare intră în contact cu alţii. Regimul politic şi statul. Biblia explică rolul legii: „Legea nu este făcută pentru cel neprihănit. ordinea publică. Dreptul de a fi liber religios este împărţit egal tuturor şi oricare încălcare presupune sancţiunea publică. Această legătură dintre „teorie” şi „practică” nu este obliga- torie în cazul religiei. interzicând „libertatea” de a-i tulbura pe ceilalţi. libertatea religioasă. ca oameni. Şi acestea sunt importante pentru om. Libertatea de a exterioriza credinţa. credinţe. Scoşi de Dumnezeu din robia egipteană. Există credincioşi care pentru a evita practicile reglementate social se retrag în locuri inaccesibile sau necunoscute. este mai restrânsă. credinţa). Aceste drepturi nu mai sunt doar ale omului ci şi ale cetă- ţeanului. Sunt stabilite prin legi interne şi internaţionale. Practicile religioase care contravin legislaţiei şi. toţi se nasc (şi mor) egali. sunt supravegheate de autori.

liberul arbitru. în profan are interpretări variate. Manifestarea în spaţii publice este reglementată şi limitată pentru că poate degenera în tulburarea ordinii şi liniştii celorlalţi. difuzării literaturii. Ele au în vedere posibilitatea practicării libere dar condiţionată a credinţei. în unele ţări statul nu subvenţionează nici-o formaţiune religioasă. care degenerează în tulburări sociale. nu este folosită o terminologie discriminatorie (cult. Legislaţia care acordă o largă libertate religioasă încălcând tradiţia nu este aprobată sau este încălcată permanent. schismă) şi peiorativă. Unii credincioşi consideră că trebuie să-i arăţi dragoste şi duşmanului tău. Reglementarea acestei libertăţi este condiţionată de factori obiectivi şi subiectivi care se impun un timp s-au într-o anumită zonă. „el este de al nostru”). Alţii. Organizarea acestor comunităţi în structuri şi ierarhii proprii pentru a fi reprezentaţi în viaţa publică. Libertatea practicării credinţei cuprinde multe aspecte reglemen- tate variat în legislaţia diferitelor ţări. Drepturile religioase ale cetăţeanului sunt recunoscute sau acordate de stat. Adeziunea la acordurile internaţionale nu anulează legislaţia din fiecare ţară care este suve- rană. Statele care impun religia sau o confesiune îi consideră „vinovaţi” pe toţi cei care nu aparţin acesteia. Ea presupune manifestarea individuală sau publică. pentru că vei face totul pentru a-ţi ajuta aproapele fără să-i pricinuieşti un rău. contestă. cinstit. Pentru a nu avea statute diferenţiate. după legislaţia obişnuită. Libertatea practicării credinţei presupune reglementări. Promovarea unei legislaţii antiortodoxe într-o ţară majoritar ortodoxă intră în conflict cu populaţia care se revoltă. Posibilitatea amenajării unor locuri de adunare şi rugăciune. cel care nu-ţi împărtăşeşte ideile devine nu numai duşmanul tău ci şi al „adevărului”. sectă. elaborării de lucrări proprii. ci o completează pentru identificarea în contextul internaţional. fără restricţii sau privilegii. Condiţionarea liberei practicări este garantarea acestei libertăţi pentru toţi cetăţenii. fără a-i obliga pe alţii să le consulte sau să se raporteze 194 Universitatea SPIRU HARET . Tradiţia. şi până la urmă majoritatea „îşi face singură dreptate”. împotriva lui să lupţi şi să-ţi exprimi permanent refuzul. Libertatea cuvântului. deservenţii cultelor nu pot candida pentru funcţii politice. Altfel se manifestă anarhia. a fi drept. că iubirea este numai între „fraţi”. este un factor important care reglementează libertatea religioasă. celui de altă credinţă.constrângere. Dreptul de asociere în comunităţi cu cei de aceeaşi credinţă (identificarea în grup: „sunt ca ei”. Dar calitatea de a iubi. spre exemplu.

Statul garantează se- cretul confesiunii (spovedaniei). statul supraveghează ca Biserica să nu folosească activitatea de stat sau instituţiile acestuia în scopuri religioase. fără a folosi acest prilej în scopul convertirii. Organizaţiile religioase. În spiritul suveranităţii sale. unele înlesniri militare având chiar credincioşii cultelor. Reglementarea este de obicei un drept al organelor legiuitoare. Uneori Biserica majoritară face presiuni asupra unor instituţii de stat să utilizeze puterea politică împotriva altor credinţe şi confesiuni. religia nu reprezintă un criteriu de evaluare şi nu interesează în activitatea publică.) Statele sunt prudente în legătură cu restrângerea libertăţilor religioase. În unele ţări nu există legi speciale referitoare la religie. Servicii religioase. comunităţile bisericeşti se înregis- trează la tribunale. alege modul de organizare şi pe şefii ierarhici. după care opţiunea lor devine liberă. activitatea religioasă este o preocupare particulară a credincioşilor. Confesorul. Educarea propriilor credincioşi în spiritul acestor idei. ministere. armată. cât timp aceştia sunt lipsiţi de discernământ. cel care primeşte confe- siunea. supreme şi nu a celor executive sau a ministe- relor. instituţii special create. în condiţiile legii. Ministerul Cultelor şi celelalte instituţii aplică şi respectă legea. pot fi făcute şi în instituţii publice şi de stat (spitale. Statul interzice prozelitismul. Fiecare Biserică îşi elaborează propriul statut. Ministerul de Justiţie. Pentru a nu transforma libertatea în anarhie. Egalitatea dreptului de a face misionarism exclude folosirea sau sprijinul statului în asemenea activităţi religioase.la ele. prefecturi. legile referitoare la culte au un caracter permisiv foarte larg şi nu cuprind sancţiuni. Nu este exclusă reglementarea şi controlul statului în legătură cu domeniul vieţii religioase. dar acestea sunt sau nu confirmate de 195 Universitatea SPIRU HARET . În multe ţări personalul de cult nu este obligat la efectuarea stagiului militar. Grupurile religioase minoritare sunt protejate mai atent de stat. Instituţiile statului asigură acces egal în toate domeniile. având în vedere posibi- lităţile lor sociale şi materiale mai restrânse. credincioşilor oricărei confesiuni. dar în spiritul legii şi în măsura competenţei acordate de organele supreme. Posibilitatea Bisericilor de a sprijini material oricare persoană. Măsurile luate sunt pentru abateri de la legislaţia comună şi nu pentru motive religioase. penitenciare ş. statul urmăreşte şi controlează activitatea religioasă. În acest sens. Libertatea celor cu discernământ de a migra de la o credinţă la alta.a. nu instituie statute sau limitări ale libertăţii credinţei. nu poate fi interogat şi obligat să informeze în legătură cu cele aflate în timpul spovedaniei.

În spiritul tradiţiilor şi specificului social. Regele şi organismele legislative pot hotărî chiar autonomia teritorială a unor zone religioase. În unele religii este considerat imoral ca femeile să umble cu faţa descoperită. a ordinii „de stat şi de drept”. Prin aceste limite credincioşii şi comunităţile au obligaţia respectării legalităţii.organele legiuitoare. Sunt considerate „delicte”. să-şi cunoască viitorul soţ înaintea căsătoriei. Plata personalului de cult şi amenajarea unor spaţii religioase de la bugetul de stat este un prejudiciu pentru diferite categorii de populaţie. este condamnată intoleranţa religioasă. imitarea unor ceremonii religioase cu scopul ridiculizării lor. a valorilor social-politice. Libertatea religioasă presupune dreptul statului de a cunoaşte şi controla activitatea agenţilor religioşi. Spre exemplu. Calendarele religiilor tradiţionale menţionează în fiecare zi câte un sfânt. moralitatea este caracteristică fiecărei epoci şi societăţi. nu încalcă drepturile şi libertăţile altor comunităţi. împiedicarea practicilor religioase. Sunt luate măsuri pentru blo- carea prozelitismului. activităţi ca: insultarea altor grupuri reli- gioase. cele circa 20 de mânăstiri şi monahii isihaşti sunt sub jurisdicţia directă a patriarhului.a. În tribunale există Biblii şi formule de jurământ reli- gios. Spre exemplu. Schimbarea regimului politic modifică şi legislaţia. dar pentru un musulman ar trebui o formulă adecvată credinţei lui. a moralităţii publice ş. să poarte pantaloni sau fuste scurte. preşedinţii republicilor sau parlamentul recunosc oficial în unele ţări pe conducătorii Bisericilor şi cultelor ca persoane publice. dar autonomă. Statul impune şi restricţii în legătură cu libertatea religioasă. prin organizarea lor independentă reprezintă uneori suportul fărâmiţării omogenităţii sociale. dar nu religioase. deşi sunt şi care sărbătoresc joi sau miercuri. nu este posibilă respectarea tuturor sărbătorilor la nivelul întregii ţări. La integrarea completă şi supunerea faţă de stat îndeamnă numai Bisericile recunoscute ca instituţii în sistemul politic. să participe dezbrăcate la competiţii sportive. Jurământul religios este util şi eficient numai pentru cei credincioşi. Regii. denaturarea şi compromiterea textelor sacre ale unor religii. Chiar şi acestea. altele sâmbăta sau duminica. răspunde de această zonă un guvernator. 196 Universitatea SPIRU HARET . denigrarea şi nedreptăţirea cuiva pentru motive religioase. Unele religii sărbătoresc vineri. fiecare ţară îşi regle- mentează regimul cultelor. Statul acceptă însă manifestarea diversităţii în măsura în care nu încurajează antagonismul social. este interzisă transformarea Bisericii şi credinţei în forme de opoziţie politică. Aceste aspecte sunt însă dinamice. muntele Athos este o parte a statului grec.

în şcoli confesionale. În unele state căsătoria religioasă are caracter oficial. 2. În altele. Coexistenţa Bisericilor şi credinţelor formează un pluralism garantat în democraţia contemporană. Educaţia reli- gioasă în general nu este realizată în învăţământul laic de stat. Sunt state teocratice sau teologice cu o religie dominantă. Statul subvenţionează preferenţial doar unele Biserici. în care celelalte religii sunt interzise existând clandestin. Pluralismul american a preluat ideile avansate ale gânditorilor englezi şi francezi. cea religioasă fiind facultativă. dar ei plătesc pentru servicii pe care nu le solicită. Sunt foarte puţine teritoriile unde toate formele de credinţă sunt acceptate şi au drepturi identice. în altele este recunoscută legal căsătoria efectuată numai de Biserica majoritară sau de cele acreditate de stat. fiecare ţară evoluează spre pluralism în mod specific. pentru motive variate. Perspectiva inegalităţii lor. Va dispare astfel problema întâietăţii.Bugetul de stat provine şi din contribuţiile celor necredincioşi. Pluralismul religios În zonele izolate există populaţii care aparţin unei singure religii. unele vor fi mai bogate sau mai sărace şi fiecare confe- siune va încerca să argumenteze că este singura deţinătoare a adevă- rului divin. Contopirea religiei cu politicul şi existenţa unor religii de stat sau oficiale întârzie pătrunderea altor credinţe. lăsând supravegherea activităţii acestora în seama instituţiilor de drept comun. Întotdeauna religiile vor avea un număr diferit de credincioşi şi lăca- şuri de cult. le este recunoscută legalitatea dar au un statut inferior. înainte ca acestea să fie aplicate chiar în propriile ţări. Şi fără prevederi legislative cei mai mulţi reprezintă o forţă activă. Forma de organizare şi statutul acestor şcoli şi a diplomelor pe care le eliberează sunt reglementate foarte variat. Statele vor adera treptat la recunoaşterea drepturilor egale pentru toate religiile. Aceste zone sunt însă tot mai frecvent vizitate de misionari ai altor religii şi sunt cuprinse în circuitul culturii şi civilizaţiei moderne. Principiile libertăţii religioase difuzate de John Locke sau ale 197 Universitatea SPIRU HARET . naţională sau majoritară. rămâne actuală. facultativ. în majoritatea statelor este legală numai căsătoria oficiată laic. Toleranţa religioasă este o relaţie între parteneri inegali. dar sunt referinţe utile pentru celelalte. însă impozite adună de la toţi. Modelele de pluralism nu pot fi pre- luate în alte condiţii. În condiţii economice şi istorice proprii. dar poate fi practicată opţional. renunţând cu timpul la adoptarea unor legi referitoare la culte.

„Deoarece baptiştii erau campionii separării dintre Biserică şi stat şi erau împotriva Bisericii Anglicane. cei care au venit pe pământul nostru în căutarea libertăţii religioase nu au învăţat în întregime lecţiile trecutului. Pluralismul: calea către pace. principalul autor al Declaraţiei Americane a Drepturilor Omului. 1997.iluminismului francez. scrie Lee Boothby: „La începutul istoriei americane. toate Bisericile au drepturi egale. exagerate în timpul marii revoluţii au fost abandonate de către restauraţie. Clericii baptişti au fost arestaţi. Pe baza acestui principiu. Humanitas. p. autorul Declaraţiei americane de Indepen- denţă şi de James Madison. p. ei doreau doar să-şi apere credinţa lor specifică. Dar. ei au suferit mult. guvernul din Virginia interzicea preoţilor catolici să-şi răspândească ideile şi să oficieze servicii religioase. în special în Virginia.. 198 Universitatea SPIRU HARET . Bucureşti. 10 Lee Boothby. fiind oprimaţi şi persecutaţi în această colonie. 179. biciuiţi şi întemniţaţi pe motiv că ar perturba liniştea publică”10. op. evreii nu aveau dreptul să deţină funcţii publice. În 1700. institu- ţionalizată în America prerevoluţionară. Roger Williams a luat apărarea indienilor şi a fost expulzat din Massa- chussetts. amendaţi. Perioada intoleranţei a fost destul de îndelungată şi în America. p. În 1620 puritanii englezi au fost primiţi cu ospitalitate de indienii americani şi au întemeiat oraşul New Plymouth. Protestantismul. înaintea naşterii naţiunii noastre. în Jean Delumeau (coordonator) Religiile lumii. şi au stabilit să reproducă modelul european al instituţiei şi opresiunii religioase”8. 1996. După modelul statelor din care proveneau. Au încheiat un pact care putea fi premisa unui sistem democratic. în 1692 având loc procesul vrăjitoarelor din Salem. Mulţi emigranţi în America au avut şi motive religioase. Dar. în „Conştiinţă şi liber- tate” nr. Principiul pluralismului religios a fost promovat şi apărat de către Thomas Jefferson. În unele colonii. În fruntea mişcării pentru libertatea şi pluralismul religios se afla tânăra Biserică baptistă. 4. voiau să-şi practice liber credinţa. Când au venit în America. coloniştii încercau să- şi impună propria religie. 3. 4. Coloniştii din primul val practicau intoleranţa. 9 Jean Bauberrot. instalându-se în Rhode Island (1632) unde a întemeiat prima biserică baptistă pe noul continent9. socotindu-i pe indieni un trib al „diavolului” au început persecuţiile religioase. Amendamentul Bill of Rights (15 septembrie 1791 – _____________________ 8 Lee Boothby.cit.

Cei care apărau pluralismul religios erau convinşi că neînţelegeri religioase vor exista încă mult timp. „De fapt.cit. practicată de vârstnici. în colonia penitenciar înfiinţată la Sydney în 1788 (la scurt timp după ce. Un studiu din 1966 semnala că Biserica este într-un declin observabil. Pentru unii religia este o curiozitate inofensivă. Religia dintr-o problemă de grup. are aspectul unei economii libere de piaţă. Cultul şi credinţa era un suport pentru scopurile profane: menţinerea ordinii. mai ales din motive de intoleranţă religioasă. coeziunea şi omogenizarea socială. 5. după cum a definit-o Madison. iar recen- sămintele consemnează că sporeşte procentul celor care se declară fără religie. în 1770. Iniţial. Pe măsura modernizării societăţii din zonele civilizate ale Australiei şi introdu- cerii organizării şi legislaţiei laice. menţionează: „Congresul nu va putea adopta nici o lege pentru recunoaşterea oricărei religii sau pentru a interzice libertatea cultului…” (art. nu va proteja o Biserică sau alta. băştinaşii primindu-l cu indiferenţă. 199 Universitatea SPIRU HARET . dar format în alte condiţii. cei veniţi în Australia erau mai puţin preocupaţi de probleme religioase. a devenit pentru mulţi o problemă personală. Cei veniţi din Anglia. p. co- munitate şi Biserică.A). rolul religiei a scăzut. O garanţie a libertăţii religioase din Australia a fost şi numărul mare al confesiunilor emigrate. a fost cea mai bună garanţie împotriva tiraniei majorităţii. Englezii şi americanii au adus în Australia creştinismul după 1788.parte a Constituţiei S. conflictele intolerante n-au suport social. În aceste împrejurări. În 1992 erau 210. indiferent că majoritatea era seculară sau religioasă”11. Şi aici însă se ivesc manifestări de intoleranţă între diferitele confesiuni.000 de musulmani. diversitatea multiplicităţii. Pluralismul religios nu presupune privilegii sau sancţiuni în legătură cu credinţa. Madison scria că drepturile civile şi cele religioase sunt cele două faţete ale monedei libertăţii.U. Separarea Bisericii de stat repre- zenta însă garanţia că statul nu se va face părtaş la aceste conflicte. op. Creşterea numărului acestora este acum diminuată de pătrunderea hinduşilor şi budiştilor. au introdus un regim tolerant.1). fără constrângeri.. James Cook _____________________ 11 Lee Boothby. Pe acest suport pătrund masiv alte religii. Legislaţia actuală asigură toleranţa şi manifestarea liberă a cre- dinţei ca drept al cetăţeanului. cultura şi civilizaţia. Spre deosebire de coloniştii emigraţi în America. Australia reprezintă un model asemănător celui american.

pe teritoriul său. mai ales specialişti.A. Un raport publicat în 1984 în legătură cu Noua Galie de Sud – „Discriminarea şi convingerile religioase” – accentua că nu este _____________________ 12 Michale Kirby. După 1900 frecvente probleme se ivesc în legătură cu martorii lui Iehova. lărgind viziunea asupra toleranţei. În rest. Biserica este separată de stat. serviciul religios practicat era anglican. cu statut de dominion britanic. 47. Coloniştii americani au venit ulterior cu un evantai larg de credincioşi catolici şi protestanţi. Tribunalele păstrează jurământul pe Biblie. Constituţia Australiei. iar prin tradiţie şedinţele parlamentului încep cu o rugăciune. 36-56. 200 Universitatea SPIRU HARET . acesta nu acordă subvenţii pentru religie. Aspectul instituţional şi credinţa se diferenţiază ca aspecte ale vieţii sociale. Australia a promovat ideea trezirii conştiinţei naţionale. Acum în Australia numai consti- tuţia Tasmaniei mai cuprinde prevederi referitoare la viaţa religioasă. Laicizarea populaţiei nu elimină formele religioase din sistemul administrativ şi juridic. După al doilea război mondial. „Australia albă” consolidează toleranţa şi libertatea religioasă. Concluzia acestei perioade a rămas că. În 1861. Ceremoniile publice cuprind invocaţii religioase.U. preşedintele Curţii Supreme din Noua Galie de Sud declara că nici Biserica Angliei şi nici alte comunităţi creştine nu au întâietate în faţa legii. interzice elaborarea vreunei legi preferenţiale sau care să interzică practicarea liberă a vreunei religii. suprimarea din 1890 a sprijinului acordat şco- lilor confesionale de către guvern a contribuit mult la formarea spiritu- lui laic şi tolerant. susţinut mai ales după 1966. Au fost făcute propuneri ca reli- giile minoritare să fie protejate prin legi speciale. În 1901 cele şase colonii formează Commonwealth of Australia. Rezoluţiile precizează că religia nu este un motiv pentru nerespectarea problemelor publice. şi practicat din 1977 a atras populaţie de pretutindeni. p.proclamă Australia posesiune britanică). care refuzând să efectueze serviciul militar sunt în atenţia tribunalelor. acordând şi largi posibilităţi pentru emigrarea masivă a unei populaţii variate. Acest program. Neacceptarea aces- tor legi era motivată în sensul că astfel minorităţile ar avea drepturi în plus faţă de restul populaţiei. La sfârşitul secolului trecut este încheiată perioada „colonială”.. 1994. pentru religie nu sunt necesare legi şi înlesniri suplimentare12. pe motiv religios sunt acordate anumite favoruri. Introducerea educaţiei gratuite şi obligatorii. inspirată din cea a S. în „Conscience et liberté nr. La liberté religieuse dans Australie multiculturelle.

Există discu- ţii în legătură cu celibatul preoţilor. În articolele de bază era prevăzută liberta- tea conştiinţei (şi a credinţei). Grupurile fundamentaliste îi refuză pe noii veniţi. dar succesul era că fiecare se putea ruga lui Dumnezeu în felul său. concretizate treptat în autonomia puterii laice. Constituţia şi legislaţia franceză şi belgiană au inspirat ţările care încercau cele mai adecvate modalităţi de trecere la o societate modernă. Filip cel Frumos (1268-1314) a lărgit prerogativele puterii regale şi a dezvoltat instituţiile administrative şi juridice laice. prin consens. Ele apar între tradiţia populaţiei şi noile religii. declinul 201 Universitatea SPIRU HARET .nevoie ca cineva să-şi justifice „convingerile religioase”. dar excesele Inchiziţiei erau limitate. Separarea dintre domeniul public (de stat) şi cel privat (religios) nu exclude divergenţele. Modelul francez de pluralism îşi are originea în perioada con- flictelor dintre stat şi catolicism. Ascensiunea protestantismului. unele conflicte se ivesc între catolici şi ortodocşi. iar Edictul răspundea unor interese politice şi nu convingerilor religioase. incinerarea văduvelor împreună cu soţii. În şcolile particulare. Construirea unui locaş de cult nu este favorizată prin legi speciale. Henric al IV-lea trecuse de la catolicism la protestantism (şi invers). poate fi predată orice religie. Franţa este discutată frecvent ca un alt model de pluralism religios care poate inspira multe ţări europene. Edictul nu exprima o libertate religioasă deplină (protestanţii plăteau taxe Biseri- cii catolice. a pro- movat prudent principiile toleranţei. Aflată între ţările nordice protestante şi cele catolice din sud. Legea limi- tează numai ceea ce aduce prejudicii sociale. Revoluţia franceză. pentru că acesta nu are „caracter public”. Prin Edictul de la Nantes (1598) Henric al IV-lea acorda drepturi cetăţeneşti şi protestanţilor. Propunerile făcute la nivel federal sau în diferite state în sensul reglementării legislative a situaţiei religioase. Justiţia a discutat în 1983 cazul scientologiei. Se recunoaşte însă că în Australia predomină libertatea şi pluralismul religios. cu toate consecinţele ei. Existau şi articolele secrete care acordau unele priorităţi catolicilor. au fost respinse de marea majoritate a electoratului. respectau sărbătorile catolice. concluzia a rămas însă că nici o religie nu trebuie reglementată legal. erau restricţii în legătură cu ceremonia căsătoriei). Încerca în felul acesta să asigure stabilitatea şi coeziunea socială care lipseau în Franţa de mult timp. a fost o referinţă pentru toţi cei care încercau să abandoneze intoleranţa medievală. Acum rareori confesiunile şi Bisericile mai invocă pretenţia de a fi unicul deţinător al adevărului divin. statutul civil al protestanţilor era similar cu al catolicilor.

fanatismului religios, promovarea noilor pături sociale, a disociat pro-
blemele religioase de cele laice, în cadrul aceleiaşi naţiuni pot fi
confesiuni diferite. Puterea politică separată de cea religioasă era arbi-
tru între confesiuni. Spiritul Edictului a supravieţuit şi după revocarea
lui (1685), iar încercarea de restaurare a feudalismului catolic a acce-
lerat apropierea revoluţiei.
Revoluţia începută în 1789 a proclamat în scurt timp (26 august
1789) Declaraţia drepturilor omului, dar şi ale cetăţeanului. Afirmarea
dreptului la opinie şi asigurarea că nimeni nu mai poate fi tulburat
pentru religia sa era un principiu modern recunoscut şi astăzi. Directo-
ratul a separat Biserica de stat, iar Concordatul din 1801 mai recu-
noaşte doar că majoritatea populaţiei este catolică. Măsurile luate
împotriva Bisericii la începutul revoluţiei au stimulat o reacţie antire-
ligioasă în unele categorii de populaţie. După revoluţie s-a încercat
restaurarea catolicismului, dar s-a ivit şi utopia unor noi forme de
religiozitate. Instituţia bisericească luată prin surprindere de liberalis-
mul modernizării n-a găsit soluţii pentru viitor, s-a împotmolit în
conservatorism şi în dorinţa reîntoarcerii la dominaţia politică de
altădată. Cu această orientare şi-a îndepărtat treptat intelectualitatea,
păturile mijlocii, muncitorimea tot mai numeroasă.
Legea din 1905 care „instaurează un pluralism deschis” în care
Republica laică garantează „exerciţiul liber al cultelor”13, era
consecinţa unui secol de căutare a unei formule moderne de relaţii
între Biserică şi stat. Legea prevede că „Republica nu recunoaşte, nu
salarizează, nici nu subvenţionează nici un cult”. Iar Constituţia din
1958 menţionează: „Franţa este o republică… laică. Ea asigură
egalitatea înaintea legii a tuturor cetăţenilor fără deosebire de origine,
de rasă sau de religie. Ea respectă toate credinţele”. Cu toate acestea şi
acum este subvenţionată educaţia religioasă în unele şcoli private,
anumiţi agenţi religioşi sunt recompensaţi, „Bisericile, proprietate de
stat şi a comunelor, sunt puse gratuit la dispoziţia credincioşilor”, deşi
se conduc după principiile ierarhiei catolice14.
Jean Bauberot consideră că pluralismul este „o instituţie foarte
tânără în Franţa”. Sunt multe indicii că nu este încă ceva real: sectele
nu sunt considerate religie, catolicismul rămâne criteriul de referinţă,
_____________________
13
Jean Bauberot, Laicitatea, separarea bisericilor de stat şi problema
pluralismului în Franţa, în „Conştiinţă şi libertate” nr. 3, 1997, p. 8.
14
Danièle Lochak, Les ambiguités du principe de séparation, în „Actes”,
avril, 1992, p. 13.
202

Universitatea SPIRU HARET

iar pentru mass-media morala este corelată cu religia. Prezenţa
islamului şi a formelor de budism lărgeşte pluralismul, dar dacă „din
punct de vedere juridic pluralismul francez este deschis, din punct de
vedere sociologic, el prezintă caracteristicile pluralismului închis, în
cadrul căruia limitele sunt lărgite puţin câte puţin”15. Păstrându-se
titulatura de „religii recunoscute”, opuse „sectelor”, Comisia Parla-
mentară franceză a stabilit, în 1995, o listă cu 173 mişcări periculoase
social. Separarea Bisericii de stat nu este întotdeauna o garanţie a
pluralismului religios. Uneori, în cazul religiilor majoritare, puternice,
ea poate reprezenta libertatea acestora de a-şi impune dominaţia
asupra celorlalte credinţe.
Se poate institui şi monopolul unei religii istorice, tradiţionale,
cu preponderenţă etnică, deşi este greu acum să se mai conserve
ghetouri etnice, culturale, religioase. Este explicabilă nostalgia trecu-
tului pentru majoritari, care vor considera pluralismul ceva nedorit.
Biserica romano-catolică abia după al II-lea Conciliu al Vaticanului
(1962-1965) a recunoscut libertatea religioasă şi neutralitatea statului
în legătură cu religia, abandonând în ţări ca Italia, Spania, Argentina,
Columbia ideea catolicismului ca religie de stat. Modelele gândirii
trecutului persistă şi împiedică realizarea pluralismului, religia este
asimilată cu etnia, teritoriul, cultura, profesiunile: irlandezii sunt
catolici, iar britanicii anglicani, creştinii din răsărit sunt ortodocşi, cei
din pus catolici, evreii sunt negustori şi cămătari etc. Dacă un grup
neagă posibilitatea altor confesiuni de a avea o legătură adevărată cu
Dumnezeu, nu este posibil pluralismul.
Idei din modelul pluralist francez au fost preluate în multe ţări
europene. Statutul „asociaţiilor” religioase, reglementate în Franţa la
începutul secolului al XX-lea, este folosit cu rezultate bune şi acum.
Paşi importanţi în sensul pluralismului religios sunt făcuţi permanent.
Dar în multe ţări Biserica este doar formal separată de stat, se menţine
discriminarea între culte „recunoscute” şi religii „acceptate” persona-
lul deservent al unor religii este remunerat de la bugetul format prin
contribuţia tuturor cetăţenilor.
Pluralismul religios este o perspectivă care implică şi anumite
riscuri. În fiecare ţară şansele reale ale formaţiilor religioase sunt dife-
rite. Pluralismul nu poate egaliza aceste şanse. Unele profită de numă-
rul membrilor, altele de resursele materiale, de strategia misionară sau
_____________________
15
Jean Bauberot, Laicitatea, separarea bisericilor de stat şi problema
pluralismului în Franţa, p. 9.
203

Universitatea SPIRU HARET

de structurile organizatorice. Fiecare ţară, mai ales din Europa îşi are
tradiţiile, ideile şi propriile credinţe sau idealuri. Pluralismul rămâne o
perspectivă care se va realiza treptat în timp îndelungat.
Pluralismul implică şi competiţia religioasă, manifestată liber,
separarea Bisericilor de stat lasă posibilitatea acestora de a se con-
frunta. Competiţia nu se bazează însă pe aceleaşi valori. Misionaris-
mul se transformă uşor în prozelitism şi fără controlul statului „ale-
gerea liberă” a credinţei se poate face prin atragere, insistenţă, obli-
gare, chiar constrângere. Modalităţile sunt variate, se profită de buna
credinţă, naivitate, dificultăţile materiale, dezorientarea religioasă.
Fiecare confesiune îşi păstrează credincioşii sau atrage alţii în
forme proprii. Unele impresionează estetic (muzică, pictură, sculptură
ş.a.), altele apelează la etnie şi „tradiţia strămoşească, de veacuri”, cele
mai noi prin modernizarea practicii, preţurile mai modeste şi eşalonate
pentru serviciile religioase, activităţi caritative, suport din afara ţării,
raţionalizarea credinţei, exploatarea vocaţiei mistice etc. Toate reli-
giile susţin că sunt autentice, cele mai multe că sunt „singurele” auten-
tice, promit şi argumentează mântuirea.
Formaţiunile religioase au preluat şi adaptat în această compe-
tiţie unele practici ale economiei de piaţă. Berger semnalează o tendin-
ţă de „cartelizare” (cartelare) şi în domeniul religios. Mai multe
formaţiuni, culte, credinţe, Biserici se unesc în „alianţe”, „federaţii”,
„uniuni”, formând un „cartel” (trust) pentru a fi mai competitive în
concurenţa cu celelalte religii. Ele îşi păstrează principiile şi practicile
specifice, cooperând însă la realizarea unor activităţi comune, în
primul rând misionare. Aceste alianţe „interconfesionale” organizează
evanghelizări, imprimă şi difuzează lucrări acceptate de toţi partenerii,
formează un „front” unitar. În felul acesta costurile misionarismului se
reduc mult, creează imaginea unei integrări sociale de amploare, peri-
ferializează pe cei din afara „cartelului”, domină piaţa şi pot impune
preţurile. Cartelizarea se manifestă în cadrul aceleiaşi ţări sau naţiuni,
dar mai ales prin uniuni şi colaborări internaţionale. Religia este
standardizată (verbal, scris, proceduri) devenind mai ieftină, transferul
în alte zone este uşor de realizat, dar cu mari efecte, antrenează tehni-
cieni şi specialişti care asigură randamentul. Aspectele specifice fiecă-
rui membru din coaliţie sunt adăugate ulterior. Acelaşi text sau imagi-
ne poate circula în întreaga lume, dar cu imprimarea adreselor din ţara
respectivă, eliminarea şi adăugarea unor pasaje puţin costisitoare.
Urmărind eficienţa, cartelul testează „piaţa” credincioşilor şi
oferă produsul cerut. Aceşti „agenţi comerciali” sunt preocupaţi de
204

Universitatea SPIRU HARET

„cum” se spune, nu „ce” se spune. Pentru asigurarea impactului dorit
este garantată seriozitatea, calitatea, promptitudinea. Un rol important
are reclama şi „ambalajul” (estetica lucrărilor, estetica personajelor,
atmosfera originală, impresionismul).
În competiţia religioasă comunităţile şi confesiunile recurg frec-
vent şi la laicizarea preocupărilor şi instituţiilor, în primul rând pentru
obţinerea unor profituri. Multe religii noi sunt implicate, prin diferite
asociaţii, în industrie, comerţ, sistemul bancar, transport, turism.

3. Laicizare/Secularizare
În spaţiul catolic este preferat termenul de secularizare şi nu de
laicizare. J. Baubérot precizează că laicizarea este „legată de tensiuni
explicite între diferite forţe sociale (religioase, culturale, politice, chiar
militare) ce pot lua forma unui conflict deschis”. În schimb, seculari-
zarea ar reprezenta mai curând un proces de pierdere progresivă şi
relativă a pertinenţei sociale a religiosului, ce se produce – la nivelul
tendinţelor puternice – în principal prin jocul dinamicii sociale, fără
confruntări majore între politic şi religios”16. În ţările ortodoxe, unde
statul şi Biserica au fost în general într-o „armonie”, ruperea acestei
armonii, o stare conflictuală între cele două autorităţi reprezintă o
„secularizare”, în timp ce laicizarea este o diminuare treptată a
manifestării sacrului în viaţa socială. Un exemplu este „secularizarea
averilor mânăstireşti” de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza, care,
prin măsuri oficiale a preluat o parte din proprietăţile mânăstirilor
ortodoxe din ţară şi străinătate şi le-a trecut în proprietatea statului.
Din aceste averi expropriate au fost împroprietăriţi ţăranii săraci, cei
care au luptat în războiul de independenţă ş.a.
Laici au existat întotdeauna. Ei sunt aceia care prin ceea ce fac
nu se referă la sacru. Societatea modernă, prin procesele sale obiec-
tive, laicizează treptat, dar diferenţiat, diferite categorii de populaţie,
persoane, zone ş.a. Bisericile sunt preocupate de „laicat”, încercând
să-i readucă pe foştii credincioşi la viaţa religioasă mai intensă.
Secularizarea este un proces bine precizat în timp, presupune măsuri
oficiale şi manifestarea explicită a divergenţelor dintre autoritatea
religioasă şi autoritatea politică, unde statul îşi impune voinţa. În sens
mai larg se poate realiza şi în alte domenii. Secularizarea reprezintă o
_____________________
16
J. Bauberot, Laïcité, laicisation, sécularisation, în: A. Dierkens (ed.)
Pluralisme religieux et laïcité dans l’Union européene, Editions de l’Univer-
sité de Bruxelles, 1994, p. 12 şi 14.
205

Universitatea SPIRU HARET

Clerul laic este cel din parohii. Cauzele laicizării în lumea catolică ar fi: insuficienţa culturii teologice. influenţa mass- mediei şi a literaturii religioase neautentice. personalul de cult. reducerea distanţei dintre sacru şi lume. Laicii reprezintă categoria de populaţie care începe de la religiosul ocazional şi indiferentul religios ajungând până la ateu sau la cei care combat în forme variate Biserica şi religia. Cei cu preocupări religioase ocazionale sunt numiţi „mireni”. susţin independenţa bisericilor. poate seculariza (prelua. oamenii frecventează tot mai rar lăcaşurile de cult. terestre. „Laicatul catolic” este o preocupare de sporire a religiozităţii în rândul mirenilor. se căsătoresc. prioritatea valorilor tehnice. interesaţi de „laicat”. sunt şi preoţi „mireni”. dau prioritate solicitărilor lumii cotidiene. Alţii. turistic etc. în baza suveranităţii sale. Laici- zarea se manifestă ca: tentaţia spre valorile umane. adică preluarea în seama statului sau a naţiunii. Laicizarea este în viaţa socială un proces îndelungat şi lent de îndepărtare a populaţiei de preocupările religioase. Statul. 206 Universitatea SPIRU HARET . îi păstoresc pe credincioşi religios. Spre deosebire de călugări. care slujesc în parohii. au devenit treptat dezinteresaţi în legătură cu sacrul. declarându-le de interes cultural. a unor bunuri care până atunci se aflau în altă proprietate. alunecă spre naturalism. acordarea priori- tăţii succesului în detrimentul umilinţei. în „La Cité Catolique”. 8. _____________________ 17 Letre des eveques italiens à leur prêtres sur la laicisme. p.a. în împrejurări variate. înfiinţează organizaţii laice care au scopuri religioase.etatizare sau naţionalizare. Sta- tul nu-l poate transforma însă pe un laic în credincios sau pe un credincios în laic. Unii nu au fost preocupaţi niciodată de sacru (mântuire. studierea celor profane înaintea celor sacre. Uneori ei nu mai ascultă de ierarhie. deposeda) anumite bunuri trecându-le în proprietatea naţiunii. educaţiei laice. Catolicii. Ei se „miruiesc” (ungere cu mir) din când în când. care constată o scădere lentă a preocupărilor religioase: nu mai sunt respectate recomandările bisericeşti. îi ajută „în cele lumeşti”. dar sunt şi „apostolii satelor”. îi consideră egali pe preoţi şi laici17. Laici şi atei sunt menţionaţi încă din antichitate. Laicizarea îngrijorează mai ales Bisericile tradiţionale. modernismul care încalcă specificul domeniului religios. se preocupă mai mult de „cele lumeşti”. 1960. influenţa protestantis- mului şi a spiritului democratic. Biserica. subestimează învăţătura evanghelică. neînţelegerile dintre preoţi ş. tendinţa de reformă în Bise- rică. preoţii care nu sunt călugări. institu- ţiilor social-politice. cu mulţi credincioşi. înregistra. destinul sufletului după moarte).

Oamenii nu se mai referă la o confe- siune. sunt preocupaţi de sport. contribuie la procesul de laicizare. manifestări mistice – caracteristice religiei. Prin separarea şi specializarea funcţiilor sociale. Cooperând cu alţi factori şi nu cu cei religioşi. Sociologii apreciază că valorile religioase nu-şi pierd importanţa. În condiţiile liberalismului. Acum relaţiile cu acesta sunt ocazionale. chiar spectacolele de teatru se desfăşurau în preajma cate- dralelor. Subsistemele sociale (politic. Acest proces de „deteologizare”. declericalizare. ignoră moartea şi mântuirea. ipoteza egalităţii şi tovărăşismului. cea mai mare parte a timpului liber era consacrată liturghiilor. Separarea Bisericii de stat şi transformarea religiei într-o pro- blemă particulară (personală). Revoluţiile burgheze au eliminat structurile feudale în care religia avea un rol dominant. permisivitatea moralei laice. secularizarea presupune că ceva a fost anterior în lumea sacrului. Secularizarea averilor 207 Universitatea SPIRU HARET . Tinerii. desacralizare. Laicizarea neglijează sacrul. şi bani. oamenii se orientează spre domeniile eficiente. interdic- ţiile judecătoreşti. sporeşte migraţia interconfesională. individul nu mai este controlat ci activează personal. în special în domeniul juridic. îndoctrinarea sunt forme religioase cu un conţinut antireligios. fără privilegii şi o protecţie specială. dar oamenii se călăuzesc după alte valori. poliţieneşti. Comportamentele nu mai au ca suport legile divine ci legislaţia parlamentelor şi guvernelor. ar însemna: deconfesionalizare. a partidului. dar a părăsit-o. Dezangajarea societăţii de religie este rezultatul unui îndelungat proces de diferenţiere şi specializare. observa un paroh din Toscana. Divinizarea şefului. Un aspect al laicizării este sacralizarea laicului. se practică pluralismul confesional (apartenenţa simultană la mai multe confesiuni). dar le păstrează formele. de viitoarea soţie. Clerul era înainte respectat şi consultat în toate problemele. juridic. Spre deosebire de laicizare. Este o mişcare progresivă spre laic. caracterul ermetic şi tabu al unor instituţii. de profesiune. fiind evitate în primul rând ierarhiile şi instituţiile religioase. tradiţii. autonom. A fost un timp – scria Jean Kanapa – când viaţa creştină era atotputernică în toate domeniile. secularizarea îl abandonează. economic) activează fără acordul religiei. ierarhii. Se constată şi o criză a sacrului. empiric. Laicizarea se extinde prioritar în practică. religia a fost periferializată. iniţieri. Acum viaţa este trăită în afara bisericii. În fascism sau comunism erau menţinute ceremonii. Lumea profană goleşte de conţinutul religios practicile şi ritualurile care au fost sacre până atunci. Secularizarea are un sens mai precis conturat.

mânăstireşti presupune preluarea acestor bunuri de către stat, principi,
instituţiile nereligioase. Unii sociologi discută sociologia religiei ca pe
o „sociologie a secularizării”, un proces de trecere a credincioşilor şi
comunităţilor din sfera religiozităţii în profan. Există chiar exprimări
că religia fiind o viaţă spirituală care în curând va aparţine „memo-
riei”, sociologia religiei devine sociologia „unei morţi anunţate”.
Max Weber considera că secularizarea reprezintă pierderea
controlului religios asupra diferitelor sectoare ale vieţii sociale, trece-
rea de la viaţa religioasă la cea profană. L. Schiner remarcă mai multe
domenii de manifestare a secularizării: declinul religiozităţii şi trece-
rea la o societate fără religie; orientarea grupurilor religioase spre
viaţa profană; separarea ideilor şi instituţiilor religioase de celelalte
domenii ale vieţii sociale; transpunerea activităţilor referitoare la divin
în domeniul secular; desacralizarea lumii; trecerea de la societatea
sacră la cea seculară. Alain Birou scria: „Cultura este secularizată
când sensurile sale se bazează pe considerente raţionale şi utilitare şi
nu pe veneraţie”.
Etimologic, saeculum este o perioadă limitată de timp, trecă-
toare, în comparaţie cu sacrul care este etern, fără limite. Viaţa
seculară este cea trecătoare, vivere saeculariter înseamnă a fi un
călător temporar pe pământ. În evul mediu clerul secular trăia în
parohii, călugării erau mereu în spaţiul sacru al mânăstirilor. În latina
medievală, prin secolele XII-XIII însemna ceva care a fost sfânt dar a
căzut în păcat, a devenit lumesc. Multe activităţi aveau continuitate şi
trăinicie pentru că erau săvârşite în cadru sacru: căsătoria şi viaţa de
familie, legislaţia, asistenţa socială, învăţământul. Ulterior acestea au
fost secularizate, preluate de instituţiile statului şi garantate prin
constrângere politică. Religia continuă să se preocupe de „iubirea
aproapelui”, chiar dacă activităţile întreprinse în acest sens sunt
considerate „surogate ale religiozităţii”.
Precizarea juridică a termenului se realizează prin secolul al
XVII-lea. Victoria protestantismului a presupus desfiinţarea mânăs-
tirilor. Tratatul din Westfalia (1648) stabileşte „saecularizarea” bunu-
rilor şi moşiilor mânăstireşti, care erau trecute în proprietatea statului
şi principilor. Laicizarea şi pătrunderea ideilor Reformei şi în alte ţări
a dus la secularizarea terenurilor bisericilor şi mânăstirilor, din care au
fost împroprietăriţi ţăranii eliberaţi, colonizaţi sau consideraţi eroi
naţionali.
Scoaterea domeniilor publice de sub autoritatea Bisericii s-a
realizat pe măsura modernizării statelor respective. Spre exemplu , în
208

Universitatea SPIRU HARET

Franţa căsătoria civilă a fost introdusă prin codul din 1804, cimitirele
au fost laicizate în 1881, laicizarea funerariilor este din 1887, şcolile
publice au fost laicizate în perioada 1882-1886, în 1880, data de 14
iulie a fost proclamată ziua naţională, dar şi astăzi unii o sărbătoresc la
8 mai, când Ioana D’Arc a eliberat oraşul Orleans.
Un sens mai restrâns al secularizării este contestarea Bisericilor
tradiţionale. Sectele, precum şi alte formaţiuni religioase, au în general
un suport teologic şi dogmatic şubred, nu reuşesc să combată convin-
gător vechile teologii, dar le contestă. În preocuparea lor se află cu
prioritate aspectele exterioare: practica, fastul, ierarhia, manifestarea
Bisericii ca instituţie. Secularizarea ar fi, din această perspectivă, nu o
trecere în profan, ci substituirea unor componente religioase (vechile
instituţii bisericeşti) cu altele tot religioase (noile biserici).
Secularizarea se disociază de declinul religiozităţii, are în vedere
aspectele vizibile, formale, instituţiile. Contestarea Bisericii, ierarhii-
lor, instituţiilor s-a făcut mai târziu în ţările unde n-au pătruns ideile
Reformei. Prin secularizare se produce un transfer, o mutaţie a valo-
rilor dinspre religios spre laic.
Ateismul este gândirea sau comportamentul care nu se rapor-
tează la sacru şi nici la religie. Neglijarea valorilor religioase nu
înseamnă întotdeauna ceva imoral, inutil, rău sau antireligios. Comba-
terea activă şi conştientă a religiei este un antiteism, nu o lipsă a refe-
rinţei la sacru. Antiteismul este o manifestare a prozelitismului şi
propagandei care depăşeşte domeniul religios, degradează stabilitatea
socială şi politică.
Sociologia religiilor nu se limitează la studierea comunităţilor de
credincioşi. Cercetând întreaga societate, pentru evidenţierea formelor
de manifestare şi profunzimea credinţei, sociologul se preocupă şi de
necredincioşi, atei, indiferenţi, neaparţinători la o confesiune, eviden-
ţiind modul în care se manifestă nereligiozitatea, cauzele şi suportul
acesteia, ponderea şi rolul religiei în diferite categorii de populaţie
(după ocupaţie, vârstă, sex, pregătire şcolară etc.). Analiza compa-
rativă şi statistica nu se referă doar la aparţinătorii diferitelor confe-
siuni, ci şi la religioşii aconfesionali şi la nereligioşi.
O parte dintre membrii societăţii nu sunt credincioşi, nu aderă la
o confesiune, relaţia lor cu sacrul îmbracă aspecte laice. Dintre nereli-
gioşi cei mai mulţi sunt indiferenţi. Rareori indiferenţa reprezintă o
atitudine deliberată şi conştientizată, în general este o „neglijenţă”, o
lipsă de interes în legătură cu sacrul. Cei mai mulţi nereligioşi au
ocupaţii practice, tehnice, financiare, fără implicaţii ideologice şi
209

Universitatea SPIRU HARET

dogmatice. În activitatea lor exactitatea evidenţei lasă puţin spaţiu
pentru dimensiunea supranaturală. Ei nu neagă existenţa lui Dumne-
zeu, dar în preocupările lor cotidiene divinitatea reprezintă un criteriu
nesemnificativ, îşi rezolvă problemele în lumea profanului. Consideră
starea de religiozitate un aspect voluntar, acceptat sau nu. Felix Le
Dantec afirmă: „Eu sunt ateu, aşa cum sunt breton, cum unul este
blond sau brunet fără să vrea”18.
Etimologic, „ateu” însemnă fără zei, fără Dumnezeu şi este
folosit din antichitate. În Grecia existau mulţi filosofi care nu recu-
noşteau existenţa zeilor, explicând în moduri variate împrejurările în
care oamenii şi-au format concepţii în legătură cu existenţa acestora,
rolul lor şi mitologiile diferitelor popoare. Diagoras din Melos argu-
menta că dacă în lume există durere, rău, nedreptate înseamnă fie că
nu există zei, fie că pe aceştia nu-i interesează soarta pământenilor.
Filosofii presocratici şi mai târziu reprezentanţi concepţiei atomiste
(Democrit, Epicur) explicau realitatea fără să apeleze la divinităţi, pe
care uneori le contesta, socotindu-le o creaţie (invenţie) a oamenilor,
utilă în anumite împrejurări. Ateii antici erau numiţi necredincioşi în
Talmud şi Biblie. „Septuaginta” îi considera pe cei care nu erau
preocupaţi de existenţa lui Dumnezeu: corupţi, păgâni, necredincioşi.
În Psalmi se aprecia că cel care socoteşte că nu există Dumnezeu este
„nebun”.
Ateismul a reprezentat un context polemic milenar între credin-
cioşi şi necredincioşi. Deşi înseamnă doar „fără Dumnezeu”, o stare
de indiferenţă, în polemica ideologică cuvântul „ateu” a căpătat şi un
sens peiorativ, înţelegându-se prin ateism nu numai negarea existenţei
sacrului, ci mai ales combaterea credinţei în Dumnezeu (antiteism). În
unele etape istorice această „combatere” s-a manifestat şi ca repre-
siune, prin torturarea şi uciderea celor socotiţi atei.
Din perspective filosofice şi religioase diferite, ateismul a fost
clasificat, existând acum numeroase tipologii, unele istorice, altele
ideologice sau referitoare la conţinutul actual al acestuia. Mai frecvent
apar menţionate câteva forme de ateism.
Ateismul parţial nu neagă existenţa lui Dumnezeu, dar îi con-
testă unele calităţi. Spre exemplu, nu-l consideră atotputernic, mai ales
pe baza constatării că pe pământ sunt multe evenimente şi nenorociri
pe care Dumnezeu nu ar trebui să le accepte. Tot un ateism parţial
reprezintă şi credinţele care recunosc că Dumnezeu a fost Creatorul,
_____________________
18
Felix Le Dantec, L’Atheisme, Ernest Flammarion, Paris, 1919, p. 10.
210

Universitatea SPIRU HARET

dar acestea ulterior a abandonat creaţia, şi nu mai intervine pentru
remedierea nedreptăţilor.
Ateismul relativ este apropiat de cel parţial, dar se referă mai
ales la conţinutul credinţei. Nu admite existenţa lui Dumnezeu, dar
crede în alte forţe supranaturale (un impuls iniţial, imperativul moral
atemporal ş.a.). J. Maritain îi numea pseudoatei pe cei care nu cred în
Dumnezeu, dar cred în alte forţe supranaturale. Relativ este ateismul
agnostic, sceptic, stoic, postulator ş.a. Agnosticii, pornind de la ipoteza
că Dumnezeu nu poate fi cunoscut, nici nu afirmă, nici nu contestă
existenţa acestuia. Termenul (agnosis = necunoaştere, introdus de
T. H. Huxley) este preluat de filosofii care discută perspectivele şi
măsura în care omul poate cunoaşte şi are acces la divin. Scepticii sunt
neîncrezători, discută existenţa sacrului, dar în măsura în care nu poate
fi explicat raţional şi demonstrat, nu aderă la ipoteza existenţei acestuia.
Stoicii, în spirit fatalist consideră că omul este călăuzit prin destin, şi
faţă de acesta trebuie să fie supus şi răbdător. Din altă perspectivă se
afirmă ateismul postulator. Fără implicaţii practice, negarea lui Dumne-
zeu este o condiţie pentru afirmarea libertăţii omului.
Spre deosebire de acest ateism parţial şi relativ, ateismul, ca
o concepţie generală, are în vedere credinţa şi religia sub toate aspec-
tele. Are forme teoretice şi practice. Ateismul teoretic se manifestă
negativ (critic) şi pozitiv. Ateismul negativ contestă sacrul în forme
pasive, dar şi active. În mod activ critică religia, o confruntă cu lumea
modernă, evidenţiază succesele ştiinţei în comparaţie cu ignoranţa
credincioşilor. Această argumentare evoluează spre înlocuirea dogme-
lor religioase cu alte explicaţii: ştiinţifice, raţionaliste, filosofice, de-
monstrate modern şi care elimină treptat dimensiunea spirituală a
religiozităţii. Simpla contestare a existenţei lui Dumnezeu, fără argu-
mente este considerată uneori o manifestare ideologică. Prin argumen-
tare se poate susţine că nu avem dovezi despre existenţa lui Dumne-
zeu, că aceste dovezi nu sunt autentice sau suficiente, că omul nu are
acces la aceste probe. Ateismul pozitiv nu se limitează la negarea, la
critica sacrului şi a legăturii cu acesta, ci înlocuieşte problematica
transcendentului, divinului cu o altă explicaţie (filosofică, ştiinţifică,
empirică, pozitivistă ş.a.).
Ateismul implică un comportament şi o ideologie (dogmă)
nereligioase sau antireligioase. După ateismul antic s-a afirmat, spre
sfârşitul evului mediu, ateismul modern reprezentat prin oamenii de
ştiinţă şi studiile realizate de ei în legătură cu domeniile profanului.
Inchiziţia a torturat şi ars pe rug reprezentanţi ai ştiinţei moderne
211

Universitatea SPIRU HARET

explica- rea fenomenelor naturii fără respectarea dogmei şi principiilor biblice. exprimarea artistică. Lucilio Vanini. În general. botezau ritual câini. În timpul revoluţiei franceze (1789) sunt difuzate proiecte de religie laică sau civilă. D. preluând principiile umanismului. Libertinajul a promovat experimentalis- mul ca „primul trandafir” al ştiinţei moderne. omul preocupat de lumea modernă. Iniţial gândirea liberă era un protest împotriva ideologiei feudale. Succesul libertinajului. Pierre Gassendi (1592-1655). Helvetius. încălcau ascetismul moral. În literatură. Pierre Leroux cercetează 212 Universitatea SPIRU HARET . America este fără sens cuvântul Dumnezeu şi propune disocierea moralei de religie (morala lui Confucius este laică). inclusiv contra dogmatismului religios. Iisus este un socialist sublim. în cercul lui fiind şi Moliere. Biserica refuzase disecţia cadavrelor. au promovat hedonismul epicureic (exce- sul plăcerilor gastronomice. plină de surprize şi plăceri. ca valoare rămasă până astăzi. dogmele şi prejudecăţile erau abandonate. Fr. cercetarea „naturii fără gratii”. Jean Fontanier). marii gânditori ai epocii încercând să explice şi valoarea sau utilitatea principiilor religioase. pentru Louis Blanqui. alcoolice. Hume a readus în atenţie „epicu- reanul”. Curentul libertin se afirmă prin oameni de prestigiu. elegantă. Libertinajul s-a ivit ca o manifestare practică şi teoretică împo- triva conservatorismului. Biserica nu mai putea controla ideile. Cabet îl consideră comunist. Canoanele. D’Holbach. refuzul cenzurării religioase. experimentalismul ştiinţific. explozia cunoaşterii ştiinţifice. Din secolul XVI însă gândirea liberă n-a mai putut fi stăvilită. Gândirea liberă învie ateismul antic. Aceste manifestări stridente şi naive s-au conturat treptat în ideologia iluministă. abandonarea asce- tismului impus de Biserică. La Mettrie scriu în sensul laicizării credinţei. dar încă persecutaţi prin intoleranţa religioasă. Africa. promovează idei libertine (existente şi în opere cum ar fi „Don Juan”). În Anglia. natura divină a lui Iisus. Iniţial ele contestau religia oficială (dogmele. bogată. realismul dezvăluie cotidianul şi uneori chiar grotescul sfârşitului epocii medie- vale. Calvin îi defi- nea pe libertini ca fiind cei independenţi de religie. Iisus era prezentat ca om. sexuale). Tinerii din cercul lui Ninon ridiculizau liturghia. Renan îl umanizează. Bacon a difuzat un eseu despre ateism. condiţii în care s-a organizat şi satanismul. este promovarea spiritului ştiinţific. umanismul lui Dumnezeu). Era însoţit de raţiona- lismul filosofic. inclusiv al Bisericii catolice. este promovată şi ipoteza inexistenţei reale a lui Iisus. geneza.(Giordano Buno. scrierile. Mathe Le Voyer (1588-1672) scria că în Asia.

Hegel. bun şi atotputernic. Marx şi Engels. ci oricărei alte imagini. o proiecţie a omului. devoţiunea. Ulterior. Max Stirner aprecia că şi ateismul umanist rămâne o formă religioasă. Atributele sa- crului se pot menţine. dar l-au pus sub tirania. trebuie continuat în sensul negării atributelor acestuia. o reflectare. sacrul cu „adevărul absolut”. până în secolul XIX dominau: graţia. a virtuţilor umane. Ludvig Feuerbach. omul îşi cunoaşte propria natură pe care o exprimă ca Dumnezeu. era contrariat de existenţa răului în lumea care este protejată de Dumnezeu. Filo- sofia germană protestantă (Kant. dar argumenta ştiinţific inutilitatea explicaţiei biblice. pe care îl substituie sacrului. misticul Dostoievski considera că cine se izbăveşte prin suferinţă este el însuşi un dumnezeu. a ceea ce este mai bun în fiinţa umană. Proudhon înlocuieşte religia cu ştiinţa. binele. de multe ori profitabil este ceea ce e rău. Gândirea nereligioasă şi ateistă a evoluat în două direcţii: naturistă şi umanistă. Dezvoltând principii ale neohegelianismului Schopenhauer şi Nietzsche au evoluat de la ateism spre antiteism. Uma- niştii s-au afirmat o dată cu Renaşterea şi protestantismul şi eviden- ţiază calităţile omului. sacrul este considerat un adversar care îl împiedică pe om să se realizeze deplin. Istoria este progresul realizat de om în cunoaş- terea sinelui. au fost scrise monografii laice despre viaţa şi filosofia întemeietorilor de religii. proiectând în religie ceea ce era mai bun în fiinţa sa. Feuerbach transformă gândirea hegeliană într-un ateism „pios”. În sistemul valorilor. inclusiv nihilismul moral. Având conştiinţă de sine. Hegel asimilează religia cu filosofia. Iisus este considerat un erou sublim. Prin eroii săi.adevărul evangheliilor. Iniţial. Hegel a fost continuat dinspre stânga sau dinspre dreapta de Bruno Bauer. Modernismul pro- movează treptat alte criterii. Romantismul a exagerat uneori protestul radical împotriva sacrului. Umaniştii l-au scos pe om de sub tirania lui Dumne- zeu. Sacrul rămâne. David Strauss. contestând critic existenţa lui Dumnezeu. chiar dacă nu mai sunt atribuite divinului. În secolul al XIX-lea s-a conturat o filosofie ateistă a contestării lui Dumnezeu. Dumnezeu este o creaţie. ci fiinţa umană. dar nu mai e divinizat Dumnezeu. Schleiermacher) a desacrali- zat sub multe aspecte fenomenul religios. necinstit. Dumnezeu era considerat o reprezentare. imoral. 213 Universitatea SPIRU HARET . tot religioasă. Ateismul naturist era mai ales indiferent faţă de religie. misericordia. În lumea aface- rilor. L. Stirner aprecia că nu este suficientă contestarea lui Dumnezeu. o creaţie a omului.

Cândva Dumnezeu a fost real. omul „în sine” este mort şi orb.a. 214 Universitatea SPIRU HARET .) au dispărut. îşi este singur propria cauză. Iniţial. el trebuie să devină „pentru sine”. dacă nu o combatem suntem împotriva oamenilor. Prin formularea sa: „Dumne- zeu este mort”. era modelul de viaţă şi spiritualitate. să-şi creeze propriile valori. ignoră valorile (cărora oamenii le dau sens). în mijlocul incertitudinii omul se angajează afirmându-şi libertatea care reprezintă propria sa existenţă. hotărăşte să fie învingător. omul a ajuns dincolo de bine şi rău. ipoteza supraomului fiind preluată şi practicată de totalitarismul nazist sau comunist. Camus constată nostalgia omului după ordine şi absolut. obiectiv în mod obiectiv principii şi valori în afara celor ale noastre. Nu există altă lume. Nietzsche culpa- biliza omenirea pentru pierderea dimensiunii divine. Omul modern l-a îngropat însă pe Dumnezeu pentru că nu mai are nevoie de acest sprijin psihologic. să iasă din interior regăsindu-şi fosta realitate. El devine astfel creatorul propriilor sale valori. Boala (Ciuma) e trimisă de Dumne- zeu. nu mai există o esenţă absolută (a binelui. Nietzsche a propus un alt sistem de valori. modestia ş. dacă o combatem suntem contra sacrului. dar omul singur trebuie să dea sens lumii. nu există. geniul uman îşi realizează aici destinul. credinţa este în sine. Toate valorile creş- tine. Astfel că fiecare trebuie să-şi descopere „calea”. în primul rând morale. Cel care rupe speranţa salvării prin graţia divină este un „supraom”. virtutea. În lucrările numeroşilor filosofi şi scriitori atei contemporani există câteva idei fundamentale argumentate de fiecare în propria concepţie: Dumnezeu nu există. Nietzsche contestă sacrul folosind şi ideea că dacă Dumnezeu ar exista. nu în Dumnezeu. Semnificaţia univer- sului îi scapă omului. datoriei). între oameni concreţi. şi oamenii sunt cei care l-au ucis. dar nu este determinat de nici o cauză. situaţie în care existenţa lui este independentă (indiferent dacă există sau nu). din subiectiv ajunge obiectiv. este Dumnezeu. absurdă. rău- lui. viaţa se epuizează pe pământ. înlăturând ideea de Dumnezeu. Fiecare îşi creează propriile valori. Sartre îşi numeşte ateismul său „postulator”. Lumea reală. Universul este etern (nu a fost creat). acesta ar ajuta creaţia sa înlătu- rând răul din lume. fiind condamnat să fie liber. virtuţii. Dumnezeu ar putea exista „în sine” (ca lucru) sau „pentru sine” (ca spirit). inclusiv principiul dragostei faţă de ceilalţi (blândeţea. Filosoful german începe făurirea noilor valori prin descoperirea a ceea ce „eu sunt” în univers. există doar raporturi cotidiene şi tangibile.

în 1873. Mă- surile practice cu un conţinut ateist erau împotriva clerului. pentru laicizarea presei. menţiona printre preocupări înlăturarea jurământului religios din tribunale. grupuri care se vor înmulţi şi răspândi în toate ţările. morala este condiţionată istoric (nu este eternă sau divină) ş. pe baza afirmaţiei că din pământ am fost făcuţi şi în pământ ne vom întoarce. O lege din Italia. „Federaţia gândirii libere” ţine congrese periodic (în 1963 a fost al 34-lea congres) şi publică revista „La Pensée”. „Fede- raţia Internaţională a gândirii libere” (1880) în ţările unde avea filiale (şi în România). laicizarea sistemului sanitar. rareori filosofii erau politicieni sau personalităţi active. fără a se iden- tifica însă. creştinismul. în 1911 erau deja 25 de crematorii în Germania şi 7555 persoane fuseseră incinerate. laicizarea învăţământului ş. separarea justiţiei canonice de cea oficială. înmormântările laice.a. La Bruxelles a fost înfiinţat în 1854 primul grup de gândire liberă („L’Affranchissement”). contestată de creştinism. acordă libertatea arderii celor decedaţi. Unii monarhi medievali au interzis incinerarea. În statele germane crematistica a fost acceptată treptat: în 1910 era autorizată în Prusia.a. răspân- dită în toată lumea.omul este o realitate materială (se naşte şi moare). considerând-o o practică păgână. 215 Universitatea SPIRU HARET . asistenţei sociale. Deşi are o lungă istorie. înfiinţarea orfelina- telor nereligioase. Ateismul teoretic s-a îmbinat cu practica ateistă. s-a împotrivit arderii celor morţi. învăţă- mântului religios. dar interzisă în Bavaria. incinerarea cadavrelor. este reactuali- zarea din secolul al XIX-lea a crematisticii. O practică a laicităţii. În anii 1860 a fost creată „Universitatea liberă din Bruxelles” şi „Libre Pensée” (1863) care milita pentru eliberarea de Biserică.

11.: 021/444 20 91./Fax.spiruharet. Tel.ro E-mail: contact@edituraromaniademaine. Redactor: Octavian CHEŢAN Tehnoredactor: Jeanina DRĂGAN Coperta: Stan BARON Bun de tipar : 20.5. Format: 16/61 x 86 Editura Fundaţiei România de Mâine Bulevardul Timişoara. www. Bucureşti. 58. nr.ro 216 Universitatea SPIRU HARET .2006 Coli tipar: 13. Sector 6.