Mircea Comsa - Designeul de Cercetare

Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca
Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială

Catedra de Sociologie
Designul şi practica cercetării sociale
Sociologie şi Antropologie
Anul II şi III
Lect. Dr. Mircea Comşa

CUPRINS
Designul şi practica cercetării sociale.............................................................................................. 1

Cuprins ................................................................................................................................................ 2
Un alt mod de a gândi: cercetarea ştiinţifică.................................................................................... 6
Chapter guide.................................................................................................................................... 6
Cunoaşterea umană. Modalităţi de cunoaştere................................................................................. 6
Cercetarea ştiinţifică.......................................................................................................................... 8
Definirea cercetării ştiinţifice ........................................................................................................ 10
Caracteristicile cercetării ştiinţifice............................................................................................... 12
Tipuri de cercetare....................................................................................................................... 12
Comunitatea ştiinţifică. Normele comunităţii................................................................................ 13
Cuvinte cheie................................................................................................................................... 13
Key points........................................................................................................................................ 13
Întrebări şi exerciţii .......................................................................................................................... 14
Elementele unui design de cercetare socială ................................................................................ 15
Chapter guide.................................................................................................................................. 15
O definire a designului de cercetare................................................................................................ 15
Elementele unui design de cercetare. Între contexte şi alegeri. ...................................................... 16
Cuvinte cheie................................................................................................................................... 19
Key points........................................................................................................................................ 19
Principalele tipuri de designuri ....................................................................................................... 20
Chapter guide.................................................................................................................................. 20
O clasificare a designurilor de cercetare ......................................................................................... 20
Designuri de tip experimental.......................................................................................................... 21
Tipuri de designuri experimentale: clasic, simple şi complexe .................................................... 21
Probleme cu privire la designul de tip experimental .................................................................... 22
Analiza datelor experimentale ..................................................................................................... 23
Designuri de tip longitudinal ............................................................................................................ 24
Tipuri de designuri longitudinale: prospective şi retrospective .................................................... 26
Probleme cu privire la designul de tip longitudinal....................................................................... 26
Analiza datelor longitudinale........................................................................................................ 27
Designuri de tip secţional ................................................................................................................ 27
Probleme cu privire la designul de tip secţional........................................................................... 27
Analiza datelor secţionale............................................................................................................ 28
Designuri de tip studiu de caz ......................................................................................................... 29
Probleme cu privire la designul de tip studiu de caz.................................................................... 30
Analiza datelor studiu de caz....................................................................................................... 30
Cuvinte cheie................................................................................................................................... 31
Key points........................................................................................................................................ 31
Problema de cercetare: construcţia obiectului.............................................................................. 35
Chapter guide.................................................................................................................................. 35
Tema cercetării................................................................................................................................ 35
Aspecte generale......................................................................................................................... 35
Factorii ce determină alegerea unei teme de cercetare .............................................................. 36
Paşi în formularea unei probleme de cercetare ........................................................................... 36
Obiectivele cercetării ....................................................................................................................... 37
Interogaţiile cercetării ...................................................................................................................... 38
Aspecte generale......................................................................................................................... 38
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o bună interogaţie ............................................... 39
Cum se pot dezvolta şi rafina interogaţiile de cercetare .............................................................. 40
Cuprins
Cuvinte cheie................................................................................................................................... 42
Key points........................................................................................................................................ 42
Problema de cercetare: construcţia ipotezelor.............................................................................. 43
Chapter guide.................................................................................................................................. 43
Ipotezele de cercetare..................................................................................................................... 43
Definirea şi rolul ipotezelor .......................................................................................................... 43
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o ipoteză.............................................................. 45
Tipuri de ipoteze .......................................................................................................................... 45
Exemple de erori şi cauze ale acestora!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!...................... 47
Ipoteze inductive şi deductive...................................................................................................... 48
Logica procesului de cercetare ....................................................................................................... 48
Testarea ipotezelor alternative ........................................................................................................ 54
Cuvinte cheie................................................................................................................................... 58
Key points........................................................................................................................................ 58
Strategia de cercetare. Tipuri de strategii. ..................................................................................... 60
Chapter guide.................................................................................................................................. 60
Locul şi rolul strategiilor de cercetare .............................................................................................. 60
Clasificarea strategiilor de cercetare ............................................................................................... 60
Strategia inductivă ....................................................................................................................... 61
Strategia deductivă ...................................................................................................................... 62
Strategia retroductivă................................................................................................................... 63
Strategia abductivă ...................................................................................................................... 64
Alegerea strategiei de cercetare ..................................................................................................... 65
Cuvinte cheie................................................................................................................................... 66
Key points........................................................................................................................................ 66
Teorii, modele, concepte şi variabile .............................................................................................. 68
Chapter guide.................................................................................................................................. 68
Teorii şi modele ............................................................................................................................... 68
Tipuri de teorii .............................................................................................................................. 68
Relaţia dintre teorie şi cercetare .................................................................................................. 69
Tipuri de modele .......................................................................................................................... 71
Teorii, modele şi strategii............................................................................................................. 72
Concepte şi variabile ....................................................................................................................... 72
Definirea operaţională a conceptelor ........................................................................................... 74
Unitatea de analiză ...................................................................................................................... 75
Variabilele .................................................................................................................................... 76
Relaţiile ........................................................................................................................................ 76
Analiza cauzalităţii ....................................................................................................................... 77
Cuvinte cheie................................................................................................................................... 77
Key points........................................................................................................................................ 77
Metode şi instrumente...................................................................................................................... 79
Chapter guide.................................................................................................................................. 79
Cuvinte cheie................................................................................................................................... 80
Key points........................................................................................................................................ 80
Surse de date. Tipuri şi forme de date............................................................................................ 81
3
Cuprins
Chapter guide.................................................................................................................................. 81
Cuvinte cheie................................................................................................................................... 82
Key points........................................................................................................................................ 82
Analiza şi interpretarea datelor ....................................................................................................... 83
Chapter guide.................................................................................................................................. 83
Cuvinte cheie................................................................................................................................... 84
Key points........................................................................................................................................ 84
Raportul de cercetare. Consideraţii teoretice. ............................................................................... 85
Chapter guide.................................................................................................................................. 85
proiectul de cercetare...................................................................................................................... 85
Raportul de cercetare...................................................................................................................... 86
Cuvinte cheie................................................................................................................................... 86
Key points........................................................................................................................................ 86
Raportul de cercetare. Exemple şi analize. .................................................................................... 87
Chapter guide.................................................................................................................................. 87
Cuvinte cheie................................................................................................................................... 87
Key points........................................................................................................................................ 87
Un exemplu de cercetare ................................................................................................................. 88
Chapter guide.................................................................................................................................. 88
Cuvinte cheie................................................................................................................................... 90
Key points........................................................................................................................................ 90
Articole de discutat la seminar........................................................................................................ 91
Chapter guide.................................................................................................................................. 91
Sinuciderea în America: Un test al teoriei durkheimiene a integrării religioase şi familiale ......... 92
Atitudini versus acţiuni şi posibile probleme pentru cercetarea cantitativă de tip „anchetă” ........ 94
Fiind sănătos în locuri pentru bolnavi .......................................................................................... 96
Spitalul de boli mintale din punctul de vedere al pacienţilor: posibile probleme ale cercetării
de tip participant-observator ........................................................................................................ 98
Bărbaţii ca obiecte de succes şi femeile ca obiecte sexuale: un studiu al anunţurilor
publicitare personale (anunţuri matrimoniale)............................................................................ 100
Trenduri şi cauze ale modernizării culturale. Un studiu empiric al prenumelor. ........................ 102
Participarea în asociaţii voluntare şi indicatori de valoare: Efectul experienţelor de
participare curente şi anterioare. ............................................................................................... 104
Capital politic şi participare politică............................................................................................ 108
Proiectul de cercetare ................................................................................................................... 112
Bibliografie ...................................................................................................................................... 119
4
Figura 1 Elementele unui design de cercetare socială (Blaikie, 2000: 33)....................................... 18
Figura 2 Tipuri de erori în testarea ipotezelor................................................................................... 47
Figura 3 Un exemplu de lanţ cauzal inductiv (tendinţa de emigrare a tinerilor maghiari) ................. 48
Figura 4 Logica procesului de cercetare (după Vaus, 2001: 8)........................................................ 52
Figura 5 Tipuri de relaţii între trei variabile (după Vaus, 2001: 38)................................................... 53
Figura 6 Explicaţii cauzale şi non-cauzale ale relaţiei dintre tipul de şcoală (public versus
privat) şi reuşita academică (după Vaus, 2001: 12) ........................................................... 56
Figura 7 Logica celor patru strategii de cercetare (după Blaikie, 2000: 101) ................................... 61
Figura 8 Elementele teoriei (Blaikie, 2002: 154, după Turner, 1991: 8) ........................................... 70
Figura 9 Relaţiile dintre abordările teoretice şi potenţialul de construire a teoriei (Blaikie,
2000: 157, după Turner, 1991: 26)..................................................................................... 70
Figura 10 Ciclul construcţiei şi testării teoriei (Blaikie, 2000: 158; după Wallace, 1971, 1983 şi
Vaus, 1995) ........................................................................................................................ 71
Figura 11 Relaţia dintre gen şi religiozitate ........................................................................................ 88
Tabelul 1 Relaţia dintre designuri şi strategii (Blaikie, 2000: 124) ..................................................... 66

Tabelul 2 Relaţia dintre teorie, modele şi strategii de cercetare (după Blaikie, 2000: 177) ............... 72
Caseta 1 Legalizarea drogurilor uşoare. Efecte şi (exemplu de studiu - Olanda). .............................. 7

Caseta 2 Un exemplu de studiu care să arate diferenţele dintre cunoaşterea promovată de
media şi cunoaşterea ştiinţifică. ........................................................................................... 7
Caseta 3 Exemplu de experiment natural: making democracy work – Putnam – sau să caut
altceva. ............................................................................................................................... 22
Caseta 4 Evaluarea Legii 52 / 2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică
(Metro Media Transilvania, ianuarie 2004)......................................................................... 24
CAPITOLUL 1
UN ALT MOD DE A GÂNDI: CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ
Chapter guide
Cunoaşterea umană. Modalităţi de cunoaştere.

Cercetarea ştiinţifică
Definirea cercetării ştiinţifice
Caracteristicile cercetării ştiinţifice
Tipuri de cercetări
Comunitatea ştiinţifică. Normele comunităţii.
Cuvinte cheie
Key points
Lecturi recomandate
Întrebări şi exerciţii
CHAPTER GUIDE
CUNOAŞTEREA UMANĂ. MODALITĂŢI DE CUNOAŞTERE.
Lumea în care trăim a fost, este şi va fi mereu o lume a întrebărilor. „Care este sensul existenţei?”,
„De ce murim?”, „Este ceva după moarte?”, „Cum a apărut viaţa?”, „De ce plouă?”, „De ce au
dispărut dinozaurii?”, „De ce unele persoane devin criminali în serie?”, „De ce ratele de sinucidere
sunt relativ stabile în timp?”, „De ce ?”, ... Prin aceste exemple diverse am încercat să conturăm puţin
universul întrebărilor posibile sugerând totodată şi faptul că există diferenţe între ele. Prima şi cea
mai evidentă diferenţă se referă la referentul lor, mai exact la tipul de referent: lumea umană, lumea
animală, lumea naturală, lumea divină, etc. O altă diferenţă constă în tipul de răspuns ce poate fi dat,
mai exact perspectiva din care este şi / sau poate fi dat. De-a lungul timpului, oamenii au găsit
modalităţi diferite de a răspunde la aceste întrebări. Diverşi autori au propus tipologii diferite de astfel
de modalităţi, fără a preciza întotdeauna clar criteriul după care au realizat clasificarea. Una din
aceste tipologii distinge între experienţă (personală, de grup, socială şi a experţilor sau liderilor),
raţionament şi ştiinţă (Walliman, 2001: 9). După Neuman (1997: 2), principalele modalităţi de
cunoaştere sunt autoritatea, tradiţia (autoritatea trecutului), miturile media, experienţa personală, şi
ştiinţa (cercetarea ştiinţifică). Alţi autori preferă o distincţie mai simplă, opunând cunoaşterea
ştiinţifică şi cunoaşterea comună, ultima incluzând de obicei unele din formele de cunoaştere
menţionate anterior (Iluţ, 1997; Chelcea, 2001). Referindu-se la aceeaşi realitate, era de aşteptat ca
tipologiile pe această temă să prezinte puncte comune. Astfel, direct sau indirect, regăsim în toate
forme de cunoaştere precum experienţa personală, experienţa experţilor sau a liderilor (se
suprapune parţial cu autoritatea) şi experienţa de grup şi socială (se suprapune parţial cu tradiţia).
Un alt mod de a gândi: Cercetarea ştiinţifică.
Raţionamentul apare doar într-o clasificare iar miturile media deşi constituie o modalitate de
cunoaştere reprezintă o instanţă care transmite cunoaşterea, o ducere la limită a cunoaşterii prin
experienţe mediate. Desigur, lipsesc din aceste clasificări religia, mitul şi filosofia dar se poate
considera că se suprapun oarecum cu tradiţia respectiv raţionamentul. În continuare vom caracteriza
pe scurt câteva dintre aceste modalităţi alternative de cunoaştere.
Autoritatea se referă la acceptarea unei afirmaţii ca fiind adevărate în baza faptului că aparţine cuiva
anume. De exemplu, dacă am citit în „Sociologie Românească” un articol despre migraţia tinerilor din
România în Occident care susţine că fenomenul este în continuă creştere după 1990 nu ne mai
îndoim de adevărul acestui lucru. Avantajul oferit de recursul la autoritate este învăţarea rapidă, fără
efort financiar, dezavantajul fiind supraestimarea expertizei autorităţii, mai exact transferul de
autoritate dintr-un domeniu în altul (este posibil ca persoana care a scris articolul să fie un expert dar
în alt domeniu, fenomenul migraţiei fiind unul nou pentru el).
Tradiţia sau autoritatea trecutului se referă la acceptarea a ceva ca fiind adevărat în baza faptului că
aşa a fost întotdeauna. De exemplu, afirmaţiile „un pahar de tărie vindecă răceala” sau „copiii
crescuţi acasă de mamele lor au mai puţine probleme personale decât cei crescuţi în alte condiţii” se
bazează pe ceea ce „se ştie” din tată în fiu.
Simţul comun se referă la afirmaţiile bazate pe ceea ce toată lumea ştie şi are sens. Faptul că „rata
omuciderilor este mai mare în ţările în care nu există pedeapsa cu moartea” sau că „după un şir de
pierderi la loterie trebuie să urmeze câştigul” sau că „legalizarea drogurilor duce la creşterea
efectelor negative” sunt doar câteva exemple de manifestare a simţului comun. Simţul comun este
marcat de numeroase contradicţii dar cel mai adesea ele sunt neobservate sau chiar ignorate
datorită faptului că „afirmaţiile evidente” sunt folosite în momente diferite (contrariile se atrag / cine se
aseamănă se adună). Recursul la simţul comun poate fi folositor şi chiar corect uneori dar alteori
conţine erori, informaţii incorecte, contradicţii şi prejudecăţi.
Caseta 1 Legalizarea drogurilor uşoare. Efecte şi (exemplu de studiu - Olanda).
Miturile media. Faptele prezentate în media nu reflectă întotdeauna realitatea, fiind posibil astfel ca
indivizii să ajungă la imagini neconforme cu realitatea atunci când iau contact cu aceasta doar prin
intermediul media. Astfel de neconcordanţe apar îndeosebi la nivelul exprimărilor de tip artistic / ludic
(în cadrul filmului „Pearl Harbor” atacul japonezilor este filmat de aproape de pământ, sunt arătate
victimele omeneşti, suferinţa acestora în timp ce atacul americanilor se petrece undeva în aer, ceea
ce distrug aceştia sunt doar clădiri, cadrele cu victime umane fiind inexistente) dar şi în cadrul unor
conţinuturi specific informative (dacă urmăreşti ştirile de la ora 17, uneori chiar şi cele de la ora 19, ai
impresia că tot ceea ce se întâmplă în România se reduce la crime, violuri şi accidente). Un alt mit
promovat adesea de media este acela după care bolnavii mental sunt violenţi şi periculoşi ori în
realitatea incidenţa situaţiilor de acest tip în care sunt implicaţi bolnavi mental este mai scăzută
relativ la restul populaţiei (Neuman, 1997: 4).
Caseta 2 Un exemplu de studiu care să arate diferenţele dintre cunoaşterea promovată de media şi
cunoaşterea ştiinţifică.
7
Experienţa personală constituie un ajutor esenţial pentru înţelegerea lumii, pentru desfăşurarea
activităţilor noastre zilnice. Atunci când ţi se întâmplă ceva ţie devine adevăr iar dacă vezi cu ochii tăi
atunci crezi.
Datorită faptului că informaţiile obţinute prin experienţă sunt cel mai adesea parţiale, subiective,
supra-generalizate, extinse la situaţii diferite, netestate, necontrolate, nesistematice ele nu pot fi de
încredere (Walliman, 2001; Neuman, 1997; Iluţ, 1997; Chelcea). Tipurile de erori datorate experienţei
personale sunt: supra-generalizarea (dacă observăm că o parte din indivizii statistici care au
caracteristica „y” o au şi pe „x” suntem tentaţi să concluzionăm că toţi o au), observaţia selectivă (se
referă la faptul că adesea căutăm doar informaţii care să ne confirme aşteptările, că selectăm
observaţiile prin prisma aşteptărilor), concluzionarea prematură (se referă la situaţia în care se
consideră că s-au găsit toate răspunsurile şi nu mai e nevoie de alte observaţii; de exemplu, dacă
observăm că există câteva persoane, cei mai mulţi oameni pot da doar unul sau două astfel de
exemple, printre cunoscuţi care fumează foarte mult dar care au ajuns la o vârstă mai înaintată,
concluzionăm că fumatul nu dăunează sănătăţii), efectul de halou (se referă la atribuirile datorate
încadrării într-un context valorizat; dacă citim un raport al unei persoane de la Universitatea Harvard,
vom tinde să supra-apreciem valoarea persoanei şi implicit a raportului având în vedere
recunoaşterea acestei universităţi). În pofida acestor limite, experienţa poate constitui un punct de
plecare util pentru cercetarea sistematică, poate furniza idei, întrebări de cercetare sau chiar ipoteze
uneori.
Raţionamentul. Prin utilizarea argumentelor logice de tip deductiv, inductiv sau inductiv-deductiv
raţionamentul produce cunoaştere în baza anumitor premise. În cazul raţionamentului de tip deductiv
se pleacă de la o teorie (general) şi se ajunge la o concluzie specifică (particular). Cea mai simplă
formă de raţionament deductiv este silogismul, cel mai utilizat exemplu fiind următorul: toate
mamiferele vii respiră (premisa majoră); această vacă este un mamifer viu (premisa minoră); prin
urmare această vacă respiră (concluzie). În cazul raţionamentului inductiv drumul parcurs este
invers, pornindu-se de la o serie de observaţii (particular) şi ajungându-se la o concluzie generală
(toate lebedele care au fost observate sunt albe; prin urmare toate lebedele sunt albe). Dat fiind
limitele fiecăruia dintre cele două tipuri, s-a încercat depăşirea lor prin combinarea lor sub forma
raţionamentului de tip inductiv-deductiv. Practic lucrurile iau forma următoare: prin inducţie, pe baza
observaţiilor sunt stabilite ipoteze (construite teorii) care sunt apoi testate deductiv prin implicaţiile lor
pentru a le respinge sau accepta.
CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ
Depăşirea limitelor celorlalte modalităţi de cunoaştere prin intermediul unei cunoaşteri de tip ştiinţific
nu se poate realiza însă fără a impune două limite principale şi anume reducerea universului de
studiu, respectiv acceptarea unor asumpţii. Din universul întrebărilor, cercetarea ştiinţifică este
interesată doar de cele la care poate fi dat un răspuns bazat pe evidenţe, fapte, observaţii empirice.
Reducţia operată de cercetarea socială ştiinţifică este chiar mai mare, întrebările fiind restricţionate
doar la cele care au legătură cu societatea / socialul. Prin urmare, o întrebare poate fi abordată
ştiinţific (prin cercetare socială) doar dacă se referă la societate / social şi poate constitui subiectul
unor observaţii (în sens larg) verificabile. Restul întrebărilor sunt de competenţa altor abordări /
discipline. Astfel, o parte a acestor întrebări constituie obiectul de studiu al moralei, religiei, eticii sau
filosofiei. Unele dintre răspunsurile de provenienţă filosofică sunt preluate de ştiinţă ca postulate,
asumpţii, fără de acestea cunoaşterea de tip ştiinţific fiind imposibilă. Principalele asumpţii sunt cu
privire la existenţa realităţii exterioare, posibilitatea cunoaşterii senzoriale şi raţională, existenţa unei
ordini, posibilitatea generalizării (Walliman, 2001: 10-11; Iluţ, 1997; Mihu, 1992; Singleton et al.,
1988: 7). Existenţa unei realităţi exterioare se referă la faptul că realitatea exterioară există, este
recunoscută şi împărtăşită de indivizi. Dat fiind faptul că activitatea de cercetare depinde (şi) de
simţuri, memorie şi raţionament, presupune ca aceste mijloace de cunoaştere să fie de încredere
(chiar dacă uneori apar erori în aceste procese). Existenţa unei ordini este legată de ideea de
8
determinism, de asumpţia că fiecare eveniment are o cauză sau mai multe şi că acestea pot fi
descoperite şi de aici, implicit, că este posibilă predicţia evenimentelor viitoare dacă sunt cunoscute
cauzele (faptul că predicţiile nu sunt certe ci au doar un anumit grad de probabilitate se datorează
caracterului imperfect al cunoaşterii). Asumpţia relativ la posibilitatea generalizării susţine că este
posibil ca rezultatele empirice obţinute pe anumite cazuri să fie generalizate la restul cazurilor (chiar
dacă în ştiinţele naturii cel mai adesea generalizarea nu este o problemă, în ştiinţele sociale cel mai
adesea este).
Ceea ce încearcă oamenii de ştiinţă să descopere este tocmai această realitate exterioară, ordinea şi
legile care o guvernează / descriu. Întrebările la care ştiinţa poate răspunde se referă la cum este
lumea, care sunt paternurile care o guvernează, de ce se întâmplă anumite evenimente şi nu
întrebările relativ la morală, etică, religie sau ceea ce este dezirabil. Altfel spus, interesează ceea ce
este şi de ce este şi nu ce sau cum ar trebui să fie.
Pentru a deveni ştiinţă, răspunsurile la aceste întrebări trebuie să îndeplinească anumite condiţii, să
ia anumite forme care să permită verificarea. Pentru a putea fi verificate de ceilalţi, răspunsurile de
tip ştiinţific trebuie să fie transpuse într-o formă clară şi unitară, altfel spus rezultatul trebuie să ia
forma unei descrieri. Pentru a realiza descrierea unei realităţi e nevoie de un limbaj de specialitate
adică de concepte clar definite. Mai mult, conceptele trebuie să fie definite, direct sau indirect, prin
observaţii de încredere. Pasul următor îl constituie explicaţia (serie de propoziţii abstracte) prin
intermediul căreia sunt relaţionate schimbările dintr-o clasă generală de evenimente cu schimbările
dintr-o altă clasă în anumite condiţii. Un exemplu de relaţionare este legea facilitării sociale sau a
audienţei care stipulează faptul că o sarcină uşoară sau bine ştiută este performată mai bine în
prezenţa altora decât în izolare (sursa). Propoziţiile abstracte de genul celei prezentate anterior se
numesc ipoteze dacă nu au fost testate (predicţiile lor observabile nu au fost testate) sau legi dacă
au fost testate şi demonstrate ca adevărate. Ipotezele derivate direct din observaţie sunt numite
uneori generalizări empirice (un exemplu de generalizare empirică poate fi următorul: în statele foste
comuniste partidul aflat la putere nu reuşeşte să câştige alegerile). După ce au fost observate şi
înregistrate, aceste evenimente devin fapte şi sunt acceptate ca dovezi ştiinţifice. Demersul ştiinţific
nu se opreşte însă aici. În cazul exemplului anterior relativ la facilitarea socială ne interesează de ce
prezenţa altora facilitează performarea unor sarcini uşoare. Pentru a răspunde la astfel de întrebări
avem nevoie de teorii. Acestea explică legile într-o manieră deductivă (la un nivel mai general însă,
folosind mai multe afirmaţii legate între ele), similar modului în care faptele sunt explicate de legi.
Problema este însă că o anumită regularitate empirică poate fi explicată de mai multe teorii, situaţie
care impune realizarea unei alegeri (în baza unor criterii). Astfel, cu privire la exemplul anterior, legea
facilitării sociale poate fi explicată fie prin creşterea nivelului de excitare ca urmare a prezenţei
celorlalţi, fie prin fenomenul de dezirabilitate socială (dorinţa persoanelor de a fi percepute favorabil
ne determină ca în prezenţa altora, posibili evaluatori şi judecători ai comportamentul nostru, să
performăm mai bine). Alegerea între teorii concurente se face cel mai adesea în funcţie de criterii
precum numărul de propoziţii şi asumpţii, mărimea intervalului de fenomene explicate, calitatea
predicţiilor dar uneori şi în baza unor criterii mai puţin raţionale, exterioare ştiinţei (Kuhn, ). Oricum,
nici o alegere nu este definitivă pentru simplul motiv că pot să apară alte teorii care să explice mai
bine o anumită realitate. Pentru acest motiv, dar şi datorită faptului că nu se ajunge niciodată la o
cunoaştere completă, cunoaşterea ştiinţifică este mereu o cunoaştere tentativă. Fiecare răspuns
duce la noi întrebări iar faptul că la un anumit moment sunt acceptate anumite „adevăruri”, asta nu
înseamnă că acestea sunt şi certe (regularităţile nu garantează certitudinea – principala limită a
inducţiei). Prin urmare, cunoaşterea ştiinţifică este un proces continuu care parcurge drumul ciclic de
la observaţii, la generalizări empirice, teorii, predicţii (ipoteze), pentru ca apoi procesul să fie reluat
de continuu, pornindu-se din diferite puncte, folosindu-se diferite abordări şi metodologii, studiindu-se
diferiţi subiecţi, în momente diferite.
Principiile care stau la baza acestui proces sunt empirismul (mod de cunoaştere / înţelegere bazat
direct sau indirect pe ceea ce experimentăm prin intermediul simţurilor; nu revelaţie, intuiţie,
autoritate, tradiţie, etc.; automat se auto-reduce câmpul posibil de cunoaştere), obiectivitatea (se
9
presupune că dovezile empirice există independent de oamenii de ştiinţă, în afara lor – practic acest
lucru este imposibil, chiar oamenii de ştiinţă demonstrând acest lucru – psihologii sociali au arătat că
observaţiile noastre, modul în care vedem lumea depind de ceea ce am învăţat şi de experienţele
prezente; soluţia – testabilitatea intersubiectivă; pentru asta fiecare pas al cercetării trebuie descris
cu exactitate pentru a asigura analiza din partea celorlalţi oameni de ştiinţă şi o eventuală replicare)
şi controlul (sunt utilizate diferite proceduri pentru eliminarea surselor de distorsiune şi eroare care să
modifice rezultatele; a controla înseamnă a utiliza proceduri care să elimine toate explicaţiile posibile
relativ la rezultate cu excepţia celei urmărite) (Singleton et al., 1988: 30).
Să considerăm următoarea informaţie apărută într-o reclamă la medicamentul „x”: 80% dintre medici
prescriu medicamentul „x”. Această informaţie pare să fie un fapt, un adevăr dar oare chiar aşa este?
Cu privire la acest „fapt” ne-am putea întreba cel puţin următoarele: „Cu câţi doctori s-a discutat?”,
„Cum anume au fost întrebaţi?”, „Au fost întrebaţi şi despre recomandarea altor medicamente
similare cu x?”, „Cine i-a întrebat?”. În funcţie de răspunsurile pe care le dăm la aceste întrebări
„faptul” menţionat în reclamă poate fi sau nu un fapt în sens de adevăr, evidenţă verificată empiric.
Fie un alt exemplu destul de obişnuit în campaniile politice din SUA. Una dintre controversele /
temele de campanie o constituie pedeapsa cu moartea, relativ la această temă candidaţii luând o
poziţie pro sau anti. Dincolo de justificările de ordin moral şi religios apar discuţii cu privire la influenţa
pe care o are pedeapsa cu moartea asupra ratei omuciderilor (creştere sau scădere). Răspunsurile
fabricate pentru a corespunde cu doleanţele populaţiei (anumitor segmente mai exact) sau cu
imaginea de ansamblu a candidatului sunt cel mai adesea extreme în timp ce răspunsurile studiilor
ştiinţifice sunt mai nuanţate arătând că introducerea pedepsei capitale are ca efect o scădere uşoară
a ratei de omucidere pe termen scurt urmată de o stabilizare la cotele anterioare pe termen lung
(Phillips, 1980, apud Singleton et al., 1988).
Există de asemenea modalităţi diferite de a căuta răspunsul la aceste întrebări. La limită, putem
pleca fie de la impresii (informal), fie de la proceduri ştiinţifice (formal). Cercetarea este o astfel de
procedură formală. Faptul că cercetarea ştiinţifică constituie o procedură formală, reproductibilă,
caracterizată printr-un grad mai mare de încredere în cunoştinţele produse, nu face din ea cea mai
des utilizată metodă de cunoaştere în prezent, la nivelul indivizilor obişnuiţi. Câteva alternative la
cercetarea socială sunt autoritatea, tradiţia, simţul comun, miturile media şi experienţa personală
(Neuman, 1997: 2-5).
DEFINIREA CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE
Care este imaginea despre cercetarea ştiinţifică sau mai exact ce anume înţeleg oamenii prin
cercetare ştiinţifică? Atunci când trebuie să definească cercetarea ştiinţifică, studenţii menţionează
mai frecvent următoarele caracteristici (Neuman, 1997: 2):
- bazată doar pe fapte, fără teorie

- consultată şi folosită doar de experţi sau profesori
- realizată doar în universităţi de către oameni cu doctorat
- a merge la bibliotecă şi a căuta articole pe o anumită temă
- postarea într-un anumit loc şi observarea a ceea ce se întâmplă
- conducerea unui experiment în care oamenii sunt păcăliţi să facă ceva
- realizarea unui eşantion de indivizi şi aplicarea unor chestionare acestora
- analiza unor tabele din rapoarte sau cărţi guvernamentale
- folosirea computerelor, statisticilor, graficelor
10
Primele trei definiţii nu sunt adevărate iar celelalte sunt doar parţiale. O analiză terminologică a
termenului este relevantă în acest context. Termenul cercetare reprezintă traducerea termenului
„research” din engleză. Similar cu termenul „research” care este compus din (Kumar, 1999):
re + search
din nou, reluat + a căuta, a proba
şi termenul „cercetare” păstrează aceeaşi combinaţie de cuvinte, inversată însă:
cerceta + re
a căuta, a proba + din nou, reluat
Prin urmare, termenul cercetare se referă la studiul atent, sistematic într-un anumit domeniu, cu
scopul (am văzut anterior) de a afla răspunsul la anumite întrebări, probleme, a stabili fapte sau
principii. Cercetarea este un proces de colectare, analiză şi interpretare a informaţiilor cu scopul de a
răspunde anumitor întrebări (doar cele care permit obţinerea unor evidenţe empirice). Cercetarea
socială include tot ceea ce este implicat în eforturile oamenilor din ştiinţele sociale de a spune ceva
despre societate, mai exact, a spune ceva despre societate într-o manieră ştiinţifică.
Câteva reprezentări ale cercetării sociale sunt (sau ce anume are în particular ştiinţa socială, prin ce
se diferenţiază de alte demersuri, cel jurnalist de exemplu):
- definirea într-o anumită manieră a societăţii

- folosirea unui limbaj special al variabilelor şi al relaţiilor dintre acestea
- folosirea metodei ştiinţifice
În comparaţie cu alte instanţe / modalităţi de a spune ceva despre societate, cercetătorii din ştiinţele
sociale se disting prin tendinţa de a urma cele trei reprezentări asupra cercetării sociale dar există în
cadrul oamenilor de ştiinţă şi abateri de la aceste reprezentări (nu se studiază doar societatea; există
şi alte nivele de analiză; nu există o definiţie consensuală a societăţii; şi alţii definesc societatea în
anumite feluri; se foloseşte şi un alt limbaj; acest limbaj este folosit şi de alte persoane; nu toţi
folosesc metoda ştiinţifică adică studiul literaturii urmat de formularea ipotezelor, realizarea
designului de cercetare, culegerea datelor, analiza datelor în maniera dictată de ipoteze, etc.).
Factorul critic care separă cercetarea ştiinţifică de alte forme de cunoaştere a lumii sociale este
folosirea metodei ştiinţifice. Cercetarea socială este mai mult decât o colecţie de metode şi un proces
de creare a cunoaşterii; este un proces de producere de noi cunoştinţe despre lumea socială care
foloseşte abordarea ştiinţifică. Ce înţelegem însă prin cercetare ştiinţifică şi metodă ştiinţifică?
Conform unor autori (King et al., 2000: 22-23) cercetarea ştiinţifică din cadrul ştiinţelor sociale
prezintă patru caracteristici principale. Obiectivul cercetării să treacă dincolo de date prin formularea
de inferenţe descriptive sau cauzale valide. Metodele şi procedurile folosite pentru producerea de
date şi analiza lor (formularea inferenţelor) sunt explicite şi publice astfel încât valoarea lor poate fi
determinată deoarece „dacă metoda şi logica observaţiei unui cercetător sunt lăsate implicite,
comunitatea ştiinţifică nu are nici o modalitate de a verifica validitatea demersului” (King et al., 2000:
22). Altfel spus, ştiinţa este o activitate socială în sensul că munca realizată de o echipă de
cercetători este reluată şi verificată de altă echipă pentru a evita pe cât posibil erorile (se presupune
că fiecare dintre noi suntem limitaţi în capacitatea de cunoaştere şi înţelegere). Este posibil astfel ca
ipotezele validate de o parte a cercetătorilor să fie evaluate empiric şi testate (prin testarea
implicaţiilor) de alţi cercetători. În cazul în care aceste teste sunt trecute ipotezele sunt acceptată de
comunitatea ştiinţifică drept explicaţie şi contribuie apoi la construirea sau verificarea unor teorii.
11
Principalele avantaje rezultate din această cerinţă sunt învăţarea reciprocă, îndreptarea erorilor,
depăşirea limitelor. Concluziile cercetării ştiinţifice sunt incerte dat fiind faptul că, prin definiţie,
inferenţa este un proces imperfect; fiecare descriere, inferenţă având asociată o estimare a nivelului
de încredere. Caracterul ştiinţific al acestui tip de cunoaştere este dat de metoda folosită şi nu de
obiectul de studiu (prin urmare este posibil să folosim aceste metode pentru a studia practic orice
domeniu care respectă limitele prezentate anterior).
În concluzie, cercetarea ştiinţifică este o procedură formală care presupune cel puţin următoarele:
- un cadru teoretic
- proceduri, metode şi tehnici testate (reliabilitate + validitate)
- este construită astfel încât să fie obiectivă şi corectă
CARACTERISTICILE CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE
Principalele caracteristici ale procesului de cercetare ştiinţifică sunt:
- controlabil: trebuie să ne asigurăm că x determină pe y şi nu alţi factori (ceilalţi factori trebuie

controlaţi)
- riguros: trebuie să ne asigurăm de relevanţa, justeţea procedurilor
- sistematic: procedurile trebuie să urmeze o secvenţă logică
- valid şi verificabil: concluzia trebuie să fie bazată pe date şi să existe posibilitatea verificării
- empiric: concluziile trebuie să se bazeze pe date
- critic: trebuie să existe posibilitatea ca demersul, în totalitatea sa, să se supună şi să reziste
atacului critic
În concluzie, procesul de cercetare este controlat şi sistematic (nu şi experienţa), este empiric,
căutând validarea în realitate (nu şi raţionamentul), tinde spre auto-corecţie (nu şi experienţa sau
raţionamentul) prin faptul că testează rezultatelor obţinute, face publice metodele şi rezultatele şi le
supune criticii (Walliman, 2001: 10).
Caracteristică auto-
Modalitate de sistematic controlat valid verificabil empiric critic
cunoaştere
corectiv
Ştiinţa √ √ √ √ √ √ √
Raţionamentul √ √ √ √ √
Media ? ? ? √ √ ?
Experienţa √ √
Autoritatea √
Simţul comun √
Religia
Tradiţia
TIPURI DE CERCETARE
Există mai multe criterii după care putem clasifica cercetarea ştiinţifică şi anume: după aplicare,
obiective şi tipul de informaţii colectat. După aplicare deosebim între cercetarea aplicată (vizează
obţinerea de informaţii în diferite domenii de cercetare) şi pură sau fundamentală (vizează
12
investigarea metodologiei de cercetare). După obiectivele urmărite de cercetare deosebim între

cercetarea de tip:
- exploratoriu – studiu pilot, posibilitatea realizării unui studiu

- descriptiv – cum, care sunt caracteristicile lui x
- corelaţional – dacă există o relaţie între x şi y
- explicativ – de ce şi cum x influenţează pe y
- predictiv – care va fi valoarea lui y la momentul t
- intervenţie – cum se poate face ca y să fie altfel
- evaluativ – care este starea lui y şi de ce
- impact – care sunt consecinţele lui y şi de ce
După tipul de informaţii folosit deosebim între cercetarea calitativă şi cantitativă. Definirea unei
cercetări drept calitativă sau cantitativă se realizează după trei criterii: scopul studiului (descriere
versus explicare), modul de măsurare al variabilelor (nominal sau ordinal versus interval sau
rapoarte) şi modul de analiză al informaţiei (tratament statistic sau nu).
COMUNITATEA ŞTIINŢIFICĂ. NORMELE COMUNITĂŢII.
Persoanele care adoptă forma ştiinţifică în producerea cunoaşterii alcătuiesc comunitatea ştiinţifică.
Cu siguranţă comunitatea ştiinţifică nu este în adevăratul sens al cuvântului o comunitate dar tinde
spre aceasta sau mai exact spre un tip de comunitate virtuală. Normele comunităţii ştiinţifice sunt
universalismul, scepticismul organizat, dezinteresul, comunalismul şi onestitatea (Neuman, 1997: 8).
Universalismul se referă la cerinţa de a judeca activitatea de cercetare şi implicit rezultatul ei doar pe
baza analizei procesului de cercetare, fără a ţine cont de context. Scepticismul organizat stipulează
necesitatea de a nu se accepta idei noi fără o analiză critică a evidenţelor şi a procesului de inferare,
scopul fiind nu acela de a ataca persoana care a realizat cercetarea ci de a menţine doar
cunoştinţele care s-au dovedit a fi adevărate. Dezinteresul vizează caracteristici ale oamenilor de
ştiinţă precum neutralitatea, imparţialitatea, receptivitatea şi deschiderea la observaţii neaşteptate
sau idei noi. Mai mult, se presupune că oamenii de ştiinţă trebuie să caute evidenţe care să le infirme
teoriile şi să le accepte pe acelea care sunt produse prin cercetări de calitate. Comunalismul se
referă la împărtăşirea cunoaşterii ştiinţifice, considerând că actul de cercetare trebuie să fie public iar
modul în care s-a desfăşurat cercetarea trebuie să fie descris în detaliu, clar astfel încât cercetarea
să poată fi replicată. Doar dacă replicări succesive vor duce la aceleaşi concluzii acestea vor fi
deveni fapte şi vor fi acceptate în corpul cunoaşterii. Norma onestităţii încearcă să elimine încercările
de a trişa reducând astfel posibilitatea unor evidenţe false.
CUVINTE CHEIE
KEY POINTS
13
LECTURI RECOMANDATE
Neuman, L. (1997) Social research methods. Qualitative and quantitative approaches, Allyn & Bacon,
chapter 1: Science and research, pp. 1-17
ÎNTREBĂRI ŞI EXERCIŢII
Care sunt principalele modalităţi de cunoaştere utilizate de oameni? Descrieţi-le pe scurt.

Prin ce se deosebeşte cercetarea ştiinţifică de celelalte modalităţi de cunoaştere?
Identificaţi câteva argumente care să susţină persistenţa celorlalte forme de cunoaştere decât cea
ştiinţifică.
Care sunt normele comunităţii ştiinţifice? Descrieţi-le pe scurt.
14
CAPITOLUL 2
ELEMENTELE UNUI DESIGN DE CERCETARE SOCIALĂ
O definire a designului de cercetare

Elementele unui design de cercetare. Între contexte şi alegeri.
CHAPTER GUIDE
O DEFINIRE A DESIGNULUI DE CERCETARE
Principalele tipuri de designuri care apar în literatura de specialitate sunt: experimentul, ancheta, de
teren / etnografic, comparativ / istoric, studiul de caz, analiza de conţinut, analiza secundară,
observaţia, simularea şi teoria jocurilor, de evaluare, de impact social, acţional. Conceptul de design,
aşa cum rezultă prin analiza tipurilor anterioare, este unul destul de confuz şi limitat. O primă
impresie este aceea că se confundă designul cu metoda de cercetare. În plus, categoriile prezentate
anterior nu sunt exclusive. De exemplu, ancheta poate fi folosită în studiile comparative, de evaluare
sau chiar în studiile de caz. În al treilea rând, aceste categorii nu sunt exaustive sub aspectul ariilor
de cercetare acoperite, existând şi alte surse de date sau metode pentru a produce şi analiza date
decât cele menţionate anterior. O abordare mai corectă de clasificare a designurilor de cercetare
(Chadwick et al., 1984) uzează de următoarele criterii: metoda de culegere a datelor (chestionar,
interviu, analiză de conţinut, experiment, observaţie), obiectivele principale (descriere, testarea
ipotezelor, evaluare, etc.), orientarea temporală (secţional, longitudinal, retrospectiv), tipul de date
folosit (primare sau secundare) şi gradul în care metoda de cercetare afectează respondentul
(metode obstruzive sau non-obtruzive).
A concepe un design de cercetare înseamnă a plănui, a lua decizii înainte să apară situaţia în care
decizia trebuie luată, a anticipa alegerile posibile şi a le selecta pe cele mai corecte, apropriate. A
realiza un design de cercetare presupune a parcurge o serie de paşi, similari într-o anumită măsură
cu cei realizaţi în cadrul propunerii de cercetare. În plus faţă de propunerea de cercetare, designul de
cercetare conţine într-o mai mare măsură elemente de natură tehnică, de detaliu despre paşii
implicaţi. Se consideră (Blaikie, 2000: 42) că un design de cercetare trebuie să răspundă la 3
întrebări de bază:
- Ce anume va fi studiat?
- De ce va fi studiat?
- Cum va fi studiat?
Ultima întrebare poate fi divizată în mai multe, şi anume:
- Ce strategie de cercetare va fi folosită?

- De unde vor veni datele?
- Cum vor fi colectate şi analizate datele?
Elementele unui design de cercetare socială
- Când anume va fi realizat fiecare pas al cercetării?
Nu este suficient doar să răspunzi la aceste întrebări, ci trebuie ca înainte de a începe să realizezi
designul de cercetare, să explicitezi deciziile designului, să te asiguri că aceste decizii sunt
consistente între ele şi cu asumpţiile ontologice adoptate şi să permiţi evaluarea critică a designului,
a fiecăruia din elementele sale (Blaikie, 2000: 35). Desigur, nu este posibil ca pentru toate situaţiile
de cercetare să alegi din start între alternativele posibile. Sunt situaţii în care se pot imagina cel puţin
două alternative şi de aici două căi pentru a răspunde la problema de cercetare, prin urmare doar
confruntarea cu situaţia reală putând oferi un răspuns satisfăcător. În plus, datorită marii varietăţi a
designurilor de cercetare, nu este posibil şi nici de dorit impunerea unei reţete universale. Este
suficient să se aibă în vedere doar principalele elemente şi decizii care trebuie efectuate. În concluzie
designul de cercetare reprezintă o modalitate de planificare / orientare / ghidare a activităţii de
cercetare care precizează ce, de ce şi cum va fi studiat.
ELEMENTELE UNUI DESIGN DE CERCETARE. ÎNTRE CONTEXTE ŞI ALEGERI.
Principalele elementele ale unui design de cercetare sunt următoarele (pentru o prezentare grafică
vezi Figura 1):
- titlul: nu este întotdeauna posibil să alegi un titlu definitiv la începutul cercetării; titlul se poate
contura şi pe parcursul cercetării.
- problema cercetată: în general este util ca problema de cercetare să fie delimitată la început
dar uneori acest lucru nu este posibil (pentru unele dintre cercetările de tip calitativ de
exemplu); este posibil ca tema cercetării să se stabilească / definitiveze / cristalizeze şi pe
parcurs.
- motive şi scop: este important să declari care sunt motivele personale, scopul cercetării.
- interogaţiile şi obiectivele: obiectivele / interogaţiile (diferenţa dintre ele se reduce la modul în
care sunt formulate) constituie cea mai importantă parte a designului deoarece toate celelalte
decizii se iau în funcţie de aceasta (Care este interogaţia de pornire, interogaţiile cercetării?);
trebuie să fie clare, concise; orice interogaţie poate fi redusă la una dintre următoarele: ce, de
ce şi cum; distingerea lor este importantă deoarece fiecăreia îi corespund anumite obiective
de cercetare; obiectivele nu trebuie confundate cu activităţile ce vor avea loc.
- inspectarea literaturii: are scopul de a lega cercetarea de cunoştinţele existente deja în acel
domeniu; în acest context sunt extrem de utile teoriile, rezultatele unor cercetări, modul cum
s-au derulat acestea, conceptele folosite, operaţionalizarea lor, formularea interogaţiilor şi
ipotezele aferente, metodele şi instrumentele folosite, etc.
- strategiile de cercetare: răspunsurile la întrebările unei cercetări se pot afla urmând căi
diferite; constituie partea a doua ca importanţă a designului; există patru strategii de
cercetare: inductivă, deductivă, retroductivă şi abductivă.
- concepte, teorii, ipoteze şi modele: discuţia conceptelor, teoriei apare cel mai adesea sub
titlul de „cadru conceptual” sau „modelul teoretic”; orice cercetare socială se foloseşte de
concepte tehnice, foloseşte un limbaj special, fiind uneori utilă definirea lor, iar în cazul în
care se încercă măsurarea acestor concepte, operaţionalizarea lor; indiferent de cercetare,
design, se impune folosirea teoriei; teoria este folosită diferit în funcţie de designul adoptat (în
sens că se poate urmări construirea unor teorii sau testarea lor); ipotezele constituie tentative
de a răspunde la întrebările cercetării şi iau cel mai adesea forma afirmării unei relaţii între
două concepte; testarea lor presupune inspectarea datelor pentru a vedea dacă relaţia
afirmată în ipoteză se regăseşte în realitate; sunt relevante pentru întrebările de tip „de ce” şi
în cazul în care cercetarea vizează testarea unei teorii, nu conceperea uneia; un model se
poate referi la un cadru conceptual, la un set de relaţii ipotetice între variabile, la un
mecanism explicativ ipotetic sau la o metodă de organizare a rezultatelor cercetării (uneori
model teoretic, modelare) utilizarea lui fiind destul de confuză uneori.
16
- sursa datelor, tipuri şi forme: vorbim de surse de date deoarece nu este întotdeauna necesar
ca datele să fie produse de către cercetător; în multe situaţii se pot folosi date culese în alte
scopuri, de către alte instanţe; este foarte importantă măsura în care cercetătorul este
apropiat de date, câtă încredere poate avea în ele (din acest punct de vedere deosebim între
date primare, secundare şi terţiare) şi în ce context au fost culese datele (natural – artificial
sau artefacte sociale).
- selectarea surselor pentru date: este important procesul de selecţie a indivizilor,
evenimentelor sau itemilor despre / de la care se vor culege date; în funcţie de ceea ce dorim
să aflăm vom alege subiecţii care ne pot furniza informaţiile, vom pune întrebările care să
permită aflarea răspunsului la problema de cercetare.
- colectarea datelor şi perioada(ele) de colectare: adesea cercetătorii noi au tendinţa să
realizeze acest pas la începutul cercetării; este imposibil să culegi date care să te ajute dacă
tu nu ştii care este întrebarea la care trebuie să răspundă cercetarea; în funcţie de problema
de cercetare şi deciziile derivate din acestea este importantă metoda de culegere a datelor şi
momentul(ele) colectării.
- reducerea şi analiza datelor: se referă la operaţiile de codare, transformare, simplificare a
datelor, la construirea de indici, scale, factori, clusteri, etc.
- probleme şi limite: se referă la problemele practice sau teoretice care au apărut şi la
modalităţile în care acestea au fost rezolvate; de asemenea se pot menţiona punctele tari şi
slabe ale designului de cercetare, precum şi posibilele direcţii ulterioare de cercetare.
Faptul că am prezentat aceste elemente într-o ordine anume nu semnifică uni-direcţionalitatea

strictă. Relaţiile dintre elementele unui design sunt mult mai complexe. Există relaţii care
transgresează etapele, există relaţii asimetrice şi simetrice, există relaţii de condiţionare uni şi bi-
direcţionale. Deşi deciziile efectuate în paşii anteriori le limitează pe cele ulterioare, structura
designului de cercetare propusă poate fi caracterizată ca fiind mai degrabă ciclică sau în spirală. În
concluzie, un design de cercetare necesită înainte de finalizarea sa numeroase iteraţii, cel puţin dacă
dorim ca acesta să orienteze cu succes procesul de cercetare.
După cum aflat anterior, un cercetător care doreşte să realizeze un design de cercetare trebuie să
opereze o mulţime de alegeri. În baza căror criterii se fac aceste alegeri? Care anume ar trebui să fie
aceste criterii şi care sunt ele uneori sau cum ar fi ideal şi cum se întâmplă în practică? În situaţiile în
care se cunosc prea puţine despre problema de cercetat nu este posibil să faci toate alegerile din
start. În alte situaţii, alegerile se fac treptat, la sfârşitul fiecărui stadiu, pe baza a ceea ce s-a învăţat
în etapele anterioare. Oricare ar fi situaţia, lipsa unui design clar va avea influenţe negative asupra
desfăşurării şi rezultatelor cercetării. Destul de grave sunt şi situaţiile în care, datorită unor factori
externi logicii procesului de cercetare (concordanţei cu problema de cercetare), se operează alegeri
pe baza unor criterii precum moda (de exemplu: este la modă paradigma interacţionalismului
simbolic sau metoda analizei de conţinut şi se ajunge ca indiferent de problema de cercetat se
apelează la această metodă sau se studiază prin prisma acestei paradigme), cunoaşterea (cunosc
mai bine metoda x deci o voi folosi pe aceasta) sau confortul (metoda x implică mai puţin efort deci o
voi folosi). Este foarte important să înţelegem faptul că toate aceste alegeri sunt interdependente şi
că realizarea unui design presupune îmbinarea unor aspecte care variază de la un nivel abstrat,
filosofic, valoric la unul tehnic şi practic.
În concluzie, înainte de a pune în practică un design de cercetare este important să evaluăm (toţi)
paşii implicaţi şi să vedem dacă deciziile luate se susţin reciproc, dacă este posibil să transpunem
fiecare pas în practică şi dacă rezultatul anticipat este satisfăcător.
17
CONTEXTE ELEMENTE CENTRALE ALEGERI
Topica / problema Cercetare fundamentală: infinită

Cercetare aplicată: limitată
Motive:
- personale
- academice Tipuri de întrebări:
- sociale Interogaţiile şi ce, de ce, cum?
obiectivele
cercetării
Explorare
Descriere
Explicaţie
Înţelegere
Strategiile de Predicţie
Literatura: cercetare Schimbare
- teorii Evaluare
- modele Evaluare de impact
- cercetări
Concepte, teorii,
ipoteze şi modele Inductivă
Deductivă
Retroductivă
Abductivă
Restricţii:
- audienţă
- politici
- fezabilitate Surse de date,
tipuri şi forme Contexte sociale naturale
Contexte sociale semi-naturale
Contexte artificiale
Artefacte sociale
Selecţia subiecţilor
Paradigme şi Primare Calitative
abordării ale Secundare Cantitative
investigaţiei sociale Terţiare
Colectarea datelor
Populaţie
şi planificarea
Eşantionare probabilistă
Eşantionare probabilistă
multistadială
Eşantionare ne-probabilistă
Reducerea şi
analiza datelor Cros-secţională
Longitudinală
Istorică
Raportul de
cercetare Metode calitative
Metode cantitative
Figura 1 Elementele unui design de cercetare socială (Blaikie, 2000: 33)
18
CUVINTE CHEIE
KEY POINTS
LECTURI RECOMANDATE
Blaikie, N. (2000) Designing social research, Polity Press, Cambridge, chapter 1: Preparing research
proposals and research design, pp. 12-34
19
CAPITOLUL 3
PRINCIPALELE TIPURI DE DESIGNURI
O clasificare a designurilor de cercetare

Designuri de tip experimental
Tipuri de designuri experimentale: clasic, simple şi complexe
Probleme cu privire la designul de tip experimental
Analiza datelor experimentale
Designuri de tip longitudinal
Tipuri de designuri longitudinale: prospective şi retrospective
Probleme cu privire la designul de tip longitudinal
Analiza datelor longitudinale
Designuri de tip secţional
Probleme cu privire la designul de tip secţional
Analiza datelor secţionale
Designuri de tip studiu de caz
Probleme cu privire la designul de tip studiu de caz
Analiza datelor studiu de caz
CHAPTER GUIDE
O CLASIFICARE A DESIGNURILOR DE CERCETARE
În funcţie de elementele considerate a fi importante pentru definirea unui design de cercetare,

clasificarea designurilor poate lua forme destul de diferite. O clasificare realizată pe baza
dimensiunilor (Vaus, 2001: 48):
- numărul grupurilor: de la nici o comparaţie (studiu de caz) la comparaţii multiple

- numărul măsurătorilor pre-test: de la fără pre-test (secţional) la o serie de pre-teste
- numărul măsurătorilor post-test: de la un post-test (secţional) la mai multe
- metoda de alocare a cazurilor la grupuri: aleatoare sau nu (perechi)
- natura intervenţiei: activă sau naturală
- numărul intervenţiilor: una sau mai multe
duce prin încrucişarea acestora la o varietate de designuri de cercetare. Dintre acestea, 4 tipuri sunt
mai importante, mai bine definite, regăsindu-se totodată şi în alte clasificări. Acestea sunt designul de
tip experimental, longitudinal, secţional („cross-sectional”) şi studiu de caz.
Designul de cercetare trebuie să fie valid intern (poate susţine concluziile cauzale; măsura în care
designul de cercetare poate susţine fără ambiguitate concluziile urmărite) şi extern (gradul în care
concluziile unei cercetări pot fi generalizate).
Principalele tipuri de designuri
DESIGNURI DE TIP EXPERIMENTAL
TIPURI DE DESIGNURI EXPERIMENTALE: CLASIC, SIMPLE ŞI COMPLEXE
DESIGNUL EXPERIMENTAL SIMPLU

Se concentrează asupra a două variabile: variabila dependentă (rezultatul) şi cea independentă
(cauza), scopul designului fiind acela de a elimina influenţa altor variabile astfel încât efectul
intervenţiei să apară cu claritate (să vedem clar influenţa variabilei independente asupra celei
dependente).
Exemplu 1: Design experimental simplu pentru evaluearea efectului încrederii de sine asupra scorului la testele
de inteligenţă
încrederea scorul la testul

în sine de inteligenţă
(X) (Y)
Metoda de Momentul 1 (T1) Intervenţie Momentul 2 (T2)

alocare a Pre-test (X) Post-test
indivizilor la
grupuri
E1 E2
Alocare aleatoare Scorul mediu la testul de Terapie Scorul mediu la testul de Eschimbare = E2-E1
inteligenţă la momentul inteligenţă la momentul
(grup T1 (înainte de intervenţie) T2 (după intervenţie) (75 - 50 = 25)
experimental) (50) (75)
C1 C2 15
Alocare aleatoare Scorul mediu la testul de Fără terapie Scorul mediu la testul de
Cschimbare = C2-C1
inteligenţă la momentul inteligenţă la momentul
(grup de control) T1 T2
(60 - 50 = 10)
(înainte de intervenţie) (după non-intervenţie)
(50) (60)
Paşii care trebuie urmaţi pentru realizarea unui design de tip experimental sunt în ordine:
- alocarea aleatoare a indivizilor la cele două grupuri

- obţinerea măsurilor pentru variabila dependentă (scorul la testul de inteligenţă) la momentul
T1
- expunerea grupului experimental la variabila independentă (terapie - stimularea auto-
încrederii)
- obţinerea măsurilor pentru variabila dependentă (scorul la testul de inteligenţă) la momentul
T2
- calcularea schimbării în valorile medii la nivelul celor două grupuri (scorul mediu la testul de
inteligenţă la momentul T2 minus la momentul T1)
- compararea schimbării survenite la nivelul celor două grupuri între momentul T1 şi T2
Logica acestui tip de design experimental se bazează pe două condiţii: grupurile sunt identice sub
aspectul oricărei caracteristici relevante (variabila independentă dar şi alte variabile) înainte de
intervenţie şi grupurile suferă aceleaşi influenţe între cele două momente cu excepţia intervenţiei. Mai
exact, experimentul presupune pe de o parte controlul unor variabile iar pe de altă parte manipularea
(variaţia) variabilei(lor) independente (Rotariu, 1996). Pentru a vorbi de experiment în sensul deplin
21
altermenului ambele condiţii trebuie îndeplinite. Cel mai adesea însă, aceste condiţii nu pot fi
asigurate decât în laborator. În acest caz vorbim de experimentul de laborator. Datorită faptului că
acest tip de experiment trebuie să îndeplinească cele două condiţii de o manieră foarte strictă
utilizarea lui în ştiinţele sociale este limitată, domeniul conex în care este folosit cel mai mult este cel
al psihologiei sociale. Principalul reproş adus acestui tip de design este artificialitatea (în sensul că
scoate indivizii din mediul lor natural şi presupune uneori ca aceştia să realizeze sarcini fără o
legătură evidentă cu viaţa obişnuită). Pe de altă parte însă, tocmai datorită faptului că nu pot fi
reproduse cât mai fidel condiţiile naturale (una din condiţiile de bază) face ca experimentul de
laborator să fie etichetat ca artificial. Atunci când contextul în care se realizează experimentul este
altul decât laboratorul, condiţiile cu privire la controlabilitate sau intervenţie sunt încălcate. Atunci
când intervenţia cercetătorului are loc în teren, în „lumea reală”, spunem că experimentul este de
teren iar atunci când intervenţia nu este produsă de cercetător vorbim de experiment natural.
Principala problemă cu experimentul de teren vizează nivelul scăzut al controlului condiţiilor, fiind
astfel posibil să nu respectăm condiţia similarităţii iniţiale a grupurilor. În cazul experimentului natural
trebuie să aşteptăm producerea „intervenţiei” (nu putem alege noi momentul) şi mai ales, nu putem
controla alocarea indivizilor la cele două grupuri (aceştia se „auto-alocă”).
Caseta 3 Exemplu de experiment natural: making democracy work – Putnam – sau să caut altceva.
DESIGNURI EXPERIMENTALE SIMPLE

Se caracterizează prin lipsa şi/sau modificarea unor paşi în cadrul designului experimental clasic. De
exemplu poate lipsi măsurarea la momentulT1 presupunându-se similaritatea grupurilor (doar post-
test) sau se poate ca alocarea indivizilor la grupuri să se facă prin potrivire ulterioară intervenţiei
(retrospectiv).
DESIGNURI EXPERIMENTALE COMPLEXE

Este posibil să complicăm designul experimental clasic prin folosirea mai multor grupuri (pentru a
vedea cum variază efectul intervenţiei în funcţie de mărimea ei), a mai multor testări ulterioare
intervenţiei (pentru a vedea dacă efectul intervenţiei se manifestă în timp), a mai multor variabile
independente (pentru a vedea influenţa separată sau combinată - efectele de interacţiune - a
variabilelor, sau încercând să eliminăm influenţa instrumentului, prin utilizarea designului cu 4 grupuri
al lui Solomon. Acest de design experimental complex utilizează două grupuri experimentale şi două
de control. Intervenţia are loc în ambele grupuri experimentale dar doar în cazul unuia se realizează
măsurarea iniţială. Măsurarea iniţială se realizează de asemenea şi pentru unul din grupurile de
control. Scopul designului este de a măsura reactivitatea indivizilor la instrument tocmai pentru a
măsura mai corect influenţa intervenţiei sau altfel spus de a distinge în cadrul modificării totale între
modificarea indusă de intervenţie (aceasta ne interesează) respectiv de instrumentul utilizat.
PROBLEME CU PRIVIRE LA DESIGNUL DE TIP EXPERIMENTAL
Designurile experimentale sunt destul de puţin utilizate în ştiinţele sociale, principalele considerente
fiind de natură metodologică, practică şi etică.
Problemele de natură metodologică se referă la:
- calitatea explicaţiei: ca rezultat al condiţiei de randomizare nu se poate estima decât efectul

unei variabile (2-3 cel mult) şi face aceasta fără a răspunde la întrebarea „de ce acest efect?”
(înţelegerea); mai mult, efectul cauzal total poate fi sub-estimat datorită faptului că prin
condiţia randomizării constituirii grupurilor se elimină efectele de interacţiune;
22
- validitate internă: evenimentele (altele decât intervenţia) care au loc între cele două momente
pot afecta validitatea internă a experimentului – schimbarea observată se poate datora
acestor evenimente necontrolate; trecerea timpului poate de asemenea afecta interpretarea
(schimbarea se poate datora maturizării subiecţilor); testarea repetată poate contamina
rezultatele; schimbări în instrumentele de măsurare, aplicare (condiţii, persoane) pot afecta
de asemenea; grupurile iniţiale nu sunt pe deplin similare sau devin mai puţin similare pe
parcurs;
- validitate externă: probleme cu generalizarea rezultatelor datorate: sensibilizării subiecţilor în
urma pre-testului (devin mai vulnerabili la efectele intervenţiei), specificul subiecţilor care iau
parte la teste, studenţi de obicei (câteva soluţii sunt utilizarea unor eşantioane mai mari,
reprezentative, replicarea experimentului pe populaţii şi în contexte diferite), artificialitatea
mediului în care are loc experimentul (context şi condiţii care nu se regăsesc în lumea reală);
Problemele de natură practică se referă la:
- cât de multe informaţii se dau subiecţilor relativ la experiment: despre experiment, grupul din
care fac parte, ipoteza de cercetare
- câţi participanţi: în funcţie de intenţia de generalizare
- cum se selectează participanţii: aleator sau nu
- perioada dintre test şi intervenţii: timpul dintre pre-test şi intervenţie (trebuie să fie în general
cât mai scurt posibil), dintre intervenţie şi post-test (uneori efectele se văd în timp, uneori
subiecţii pot să-şi amintească răspunsurile)
- care este metoda de colectare a datelor: nu are importanţă; important este ca datele obţinute
să fie adecvate scopului şi corecte
- probleme cu asignarea aleatoare a indivizilor la grupuri: numărul mic de subiecţi nu permite
legilor statistice să funcţioneze; „portarii grupurilor”(gatekeepers) împiedică uneori alocarea
aleatoare; resentimentele persoanelor din grupul de control (soluţie – utilizarea placebo-ului);
refuzul de a participa la intervenţie; renunţarea pe parcurs;
- ineficacitatea intervenţiilor: intervenţia poate să fie inconsistentă sau incorect implementată
- profeţia care se auto-realizează: aşteptările cercetătorului pot influenţa concluziile prin faptul
că influenţează modul în care colectează şi interpretează datele.
Problemele de natură etică se referă la:
- participarea voluntară: în orice moment subiectul trebuie să participe voluntar, nu forţat

- consimţământul informat: trebuie să ştie la ce să se aştepte, la eventualele consecinţe, pentru
a lua decizia în cunoştinţă de cauză
- ne-agresarea participanţilor: nici o suferinţă fizică sau psihică
- anonimitatea şi confidenţialitatea: menţionate şi păstrate aceste condiţii
ANALIZA DATELOR EXPERIMENTALE
Există mai multe tehnici statistice pentru analiza datelor de experiment, elementul central fiind
comparaţia. Atunci când analizăm date de tip experimental trebuie să avem în vedere faptul că ceea
comparăm sunt grupuri, că diferenţele obţinute între acestea pot fi reale sau nu (problema
semnificaţiei statistice dar şi a corectitudinii realizării experimentului) şi că aceste grupuri sunt
comparate din punctul de vedere al variabilei output sau dependente. Tehnicile folosite diferă în
funcţie de tipul eşantionului, tipul de date, tipul de comparaţii dorit (tendinţă centrală, variabilitate,
formă, proporţii, asociere), numărul de grupe ce trebuie comparate, distribuţia variabilei dependente,
numărul de variabile independente.
23
DESIGNURI DE TIP LONGITUDINAL
Scop designului de tip longitudinal este de a măsura schimbarea / stabilitatea în timp. Presupune cel
puţin două seturi de date culese în două momente diferite (deşi există variante de designuri
longitudinale care culeg un singur set de date dar relativ la momente diferite). Principalele decizii
care trebuie luate sunt dacă:
- vom urmări aceleaşi cazuri de-a lungul timpului: trend (cazuri diferite) sau panel (aceleaşi
cazuri)
- vom culege date doar pentru un anumit moment (putem avea şi doar un val dacă întrebăm
despre aceleaşi informaţii şi pentru un moment anterior sau chiar viitor)
Caseta 4 Evaluarea Legii 52 / 2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică (Metro Media
Transilvania, ianuarie 2004)
Studiul a fost realizat la aproximativ 6 luni după publicarea legii 52 în Monitorul Oficial. Principalul obiectiv al
cercetării a fost evaluarea efectelor legii privind transparenţa decizională în administraţia publică (legea
52/2003) asupra participării cetăţenilor şi instituţiilor la procesul de luare a deciziilor de către autorităţile publice.
Mai specific, obiectivele au vizat evaluarea gradului de cunoaştere publică a legii transparenţei, evaluarea
efectelor legii transparenţei asupra interacţiunilor dintre cetăţeni şi autorităţile publice, evaluarea efectelor legii
transparenţei asupra activităţilor autorităţilor publice. Activitatea de cercetare a cuprins două componente,
cantitativă (anchetă) şi calitativă (interviu semi-structurat şi focus-grup). Ambele componente au vizat
următoarele grupuri: cetăţeni, agenţi economici, ong-uri, media, instituţiile administraţiei publice locale.
Evaluarea efectelor legii s-a realizat folosind atât date obiective (numărul cetăţenilor şi reprezentanţilor
instituţionali care au participat la şedinţele instituţiilor administraţiei publice locale, au luat cuvântul, au făcut
propuneri verbal sau în scris, etc.) cât şi subiective (declaraţiile subiecţilor relativ la aceste aspecte). Dat fiind
faptul că datele referitoare la indicatorii menţionaţi la momentul anterior promulgării legii lipseau, designul de tip
longitudinal a fost de fapt unul de tip retrospectiv simplu (datele sunt culese în prezent, într-un singur val, dar
vizează atât momentul actual cât şi unul din trecut). Evoluţia nivelului de implicare în perioada 2002-2003 este
evidenţiată prin intermediul evaluărilor subiective făcute de reprezentanţii administraţiei publice locale cu privire
la participarea locală la luarea deciziilor de interes public. În cazul categoriilor de populaţie ce fac obiectul legii
transparenţei (cetăţeni, ong-uri, agenţi economici, mass-media) reprezentanţii administraţiei publice locale
constată o creştere a implicării aşa cum o arată şi tabelul următor.
Categoria Cetăţeni Ong-uri Agenţi Media Media Asociaţii Sindicate Grupuri

economici locală centrală profesionale etnice
2002 28 18 17 32 18 12 12 16
2003 35 21 22 37 21 10 13 16
Evoluţie + + + + + 0 0 0
Valorile reprezintă % subiecţilor care au declarat că implicarea şi participarea este mare sau foarte mare
Sursa: Anchetă pe reprezentanţii Administraţiei publice locale
Această creştere nu este remarcată însă în cazul altor categorii precum asociaţiile profesionale, sindicatele sau
grupurile etnice, categorii care nu constituie destinatarul legii (deci nu avem de-a face cu un efect de
dezirabilitate a răspunsului).
Designurile longitudinale pot diferi în funcţie de: context (grup mic, puternic controlat până la grup
mare, mai slab controlat), perioada pe care se întinde cercetarea (scurtă, lungă), numărul de
colectări, tipul intervenţiilor (planificate, naturale sau deloc).
Principalele obiective ale studiilor longitudinale sunt:
- descrierea paternurilor de schimbare şi stabilitate (şi explicarea lor)

- stabilirea ordinii temporale (care este cauza reală; în studiile secţionale vom observa corelaţia
dintre două variabile dar nu ştim care este ordinea lor de apariţie, deci nu putem ştii sigur
care este cauza)
24
Exemplu 2 Să pun un grafic şi o scurtă discuţie a relaţiei dintre votul, PIB, venit, şomaj – din Feţele schimbării
– Lucian Pop
1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003
120
100
80
60
40
20
0
-20
-40
Eluarea direcţiei ţării PIB / loc (PPC, mii USD)
Rata şomajului (%) Indicele câştigului salarial real (1989=100)
Rata sărăciei
- stabilirea efectelor de dezvoltare (vârstă) Efect de dezvoltare sau istoric?

Populaţia x este mai conservatoare fiindcă a îmbătrânit sau
fiindcă trece printr-o perioadă la nivel social favorabilă
conservatorismului? Pentru o discuţie a acestor efecte vezi
- stabilirea efectelor istorice (de perioadă) Inglehart, ....- sau să pun o casetă.
- analiza drumurilor de viaţă (cum devine cineva homosexual, consumator de droguri)
Lectură 1 Howard Becker „Devenind un consumator de marihuana” („Becoming a Marihuana User”)
Pe vremea când era muzician profesionist de jaz în Chicago în perioada studiilor academice Becker a intrat
frecvent în contact cu o mulţime de oameni care fumau iarbă. Folosind o abordare de tip inductiv a realizat o
serie de interviuri, a observat comportamentul consumatorilor şi bazându-se pe aceste date a încercat să ofere
un nou răspuns la o întrebarea: „De ce ar dori o persoană să fumeze marihuana?”. Cei mai mulţi cercetători au
încercat să răspundă la această întrebare prin investigarea caracteristicilor care predispun sau motivează o
persoană să devină un consumator (de exemplu caracteristici relativ la familie, stimă de sine) (Exerciţiu:
Descrieţi designul de cercetare care probabil a stat în spatele acestui tip de răspuns.). Spre deosebire de
aceştia, Becker consideră că este mai de folos analiza modului în care o serie de experienţe sociale face
posibil şi dezirabil consumul de marihuana.
Atunci când citiţi şi analizaţi acest studiu acordaţi o atenţie specială următoarelor teme şi probleme (paginile din
paranteză sunt cele din articolul original):
1. Explicaţia propusă de Becker începe cu prezentarea unui individ care doreşte să încerce marihuana („willing
to try marihuana”) (236). Prin urmare, explicaţia lui Becker este despre cum unele persoane devin în timp
doritoare şi capabile să folosească droguri pentru a obţine plăcere în timp ce altele nu devin. Prin urmare teoria
lui Becker nu este o teorie care explică de ce unii doresc să încerce iar alţii nu. Ultimul paragraf de la pagina
236 descrie punctul de start şi cei trei paşi care duc la consumul de marihuana. Secţiunile următoare descriu
aceşti paşi iar secţiunea IV constituie concluzia.
2. De obicei, atunci când se fumează pentru prima dată, se obţine efectul scontat („get high”)? De ce nu (236-
237)? Remarcă faptul că o persoană poate deprinde să fumeze corect prin învăţare directă sau observaţie şi
imitaţie.
25
3. Chiar şi atunci când a deprins corect tehnica, este posibil ca o persoană să nu obţină efectul scontat. Becker
argumentează că a fi drogat presupune două elemente. Care sunt acestea (237)? Remarcă procesul social de
învăţare a modului în care să trăieşti starea de drogat (ultimul paragraf, 238).
4. Senzaţiile induse de marihuana sunt automate sau plăcute în mod obligatoriu sau bucuria acestor senzaţii
este învăţată social? Care sunt câteva din senzaţiile descrise de Becker (239-241)?
5. În partea de sus stânga a paginii 242 este prezentată o sinteză a celor trei paşi ai procesului social prin care
se ajunge ca cineva să fie un consumator de marihuana. Restul paginii reia şi sintetizează argumentaţia.
Gândeşte-te la accentul pus pe interacţiune şi sens. Care teorie pare să fie mai consistentă cu abordarea lui
Becker: funcţionalismul, conflictualismul sau interacţionalismul simbolic?
TIPURI DE DESIGNURI LONGITUDINALE: PROSPECTIVE ŞI RETROSPECTIVE
Există două mari tipuri de designuri longitudinale: prospective şi retrospective.
Designuri de tip prospectiv pot fi de tip:
- panel simplu (două momente): apropiat de schema experimentului clasic

- panel cu mai multe momente / valuri (urmărită schimbarea la fiecare moment)
- panel unic fără înlocuire (erodarea panelului)
- panel unic cu înlocuire (evitarea erodării numerice)
- panel prin rotaţie (evitarea supra-saturării şi erodării)
- o singură cohortă (nu este posibilă distincţia dintre efectul de maturare şi perioadă)
- mai multe cohorte (scop – distingerea efectelor de maturare şi perioadă)
- cohorte secvenţiale (cohorte multiple dublate de înlocuirea celor erodate cu altele mai tinere)
Designuri de tip retrospectiv se caracterizează prin faptul că datele la nivelul unui val se obţin pe
baza reamintirilor subiecţilor. În acest caz sunt şanse să obţinem mai degrabă informaţii despre cum
anume îşi reconstruiesc oamenii trecutul nu ceea ce era în realitate. Pot fi de tip:
- panel retrospectiv simplu (se culeg aceleaşi date relativ la două momente de timp, unul din
prezent şi din trecut).
- panel retrospectiv multiplu (se culeg aceleaşi date relativ la momentul prezent şi mai multe
momente din trecut; devine destul de dificil pentru subiecţi să-şi amintească informaţii din
trecut fapt pentru care datele sunt doar parţial de încredere).
PROBLEME CU PRIVIRE LA DESIGNUL DE TIP LONGITUDINAL
Probleme metodologice privesc:
- validitatea internă: absenţa grupurilor de control aleatoare, izolarea efectelor care au loc între
cele două valuri, maturizarea subiecţilor, condiţionarea subiecţilor, modul de culegere a
datelor, eroarea de măsurare, regresia la centru (mutaţia extremelor spre centru),
mortalitatea eşantionului
- validitatea externă: erodarea eşantionului, condiţionarea subiecţilor, imigrarea şi emigrarea
din grupul de referinţă
Probleme practice se referă la standardizarea instrumentelor, erodarea panelului, supra-solicitarea

respondenţilor, reamintirea răspunsurilor de către subiecţi, costul ridicat, metodele de colectare a
datelor, numărul de valuri, distanţa dintre valuri, eroarea de eşantionare, mărimea eşantionului,
construcţia instrumentului, alegerea coordonatorilor.
26
Probleme etice vizează participarea voluntară, consimţământul informat, agresarea subiecţilor,

confidenţialitatea şi anonimatul.
ANALIZA DATELOR LONGITUDINALE
O problemă importantă pe care acest tip de design trebuie să o rezolve constă în datele lipsă
(micşorează eşantionul şi îi afectează caracterul aleator). Această situaţie se poate datora fie
pierderii subiecţilor fie non-răspunsului la anumiţi itemi.
DESIGNURI DE TIP SECŢIONAL
Designul de tip secţional prezintă trei trăsături aparte şi anume:
- colectarea datelor se face la un singur moment;

- nu avem intervenţie deci analiza se concentrează pe diferenţele existente nu pe cele
rezultate în urma intervenţiei;
- nu avem grupuri la care indivizii sunt alocaţi ci grupuri rezultate pe baza analizei diferenţelor
existente.
În cazul designului secţional se măsoară mai degrabă diferenţele dintre grupuri decât schimbarea.
Pentru a aduce dimensiunea timp în studiu se poate repeta cercetare pe un eşantion similar la alt
moment (Barometrul de Opinie Publică – BOP – www.osf.ro, General Social Survey – GSS -
http://webapp.icpsr.umich.edu/GSS/ , National Election Studies – NES - http://www.umich.edu/~nes/,
British Election Studies – BES - http://www.essex.ac.uk/bes/, Recensământul populaţiei şi al
locuinţelor – www.insse.ro) fiind astfel posibilă studierea schimbării la nivel agregat.
PROBLEME CU PRIVIRE LA DESIGNUL DE TIP SECŢIONAL
Designul secţional este utilizat cel mai frecvent datorită rapidităţii cu care se obţin datele, costului mai
scăzut. Este ideal pentru analizele de tip descriptiv dar cu metode de analiză adecvate datele pot fi
folosite şi pentru inferenţe cauzale sau testarea de modele cauzale.
Problemele de natură metodologică privesc:
- validitatea internă: stabilirea cauzalităţii şi controlarea variabilelor; controlul statistic – se face

la nivelul analizei datelor nu în faza de colectare şi constă în încercarea de a face grupurile
cât mai similare prin îndepărtarea statistică a diferenţelor dintre ele (Întrebarea e „ce variabile
controlăm?”. Răspuns: „doar cele pentru care avem date şi care credem că pot influenţa
relaţia” dar trebuie să avem în vedere faptul că totdeauna rămâne posibilitatea ca relaţia să
se datoreze unei variabile necontrolate.); modelul cauzal trebuie stabilit apriori pentru a vedea
care sunt datele ce trebuie culese; stabilirea direcţiei cauzale (fericirea familială determină
apariţia unui copil sau invers?); a stabili că două variabile sunt corelate nu înseamnă că
există o legătură cauzală între ele; a stabili că două variabile sunt corelate / una este cauză
pentru alte nu înseamnă că am şi înţeles relaţia dintre ele, că o putem explica.
- validitatea externă: reprezentativitatea. Respectarea acestei condiţii este mai uşor de
îndeplinit dar totuşi şi aici apar probleme. Fie că se porneşte de la un eşantion iniţial şi se
ajunge în final la unul net (doar cei care vor răspund), fie că se tot intervievează persoane
până se ajunge la numărul dorit are loc un proces de selecţie (independentă în cea mai mare
parte de cercetător) a subiecţilor care vor constitui eşantionul final. Cu cât subiecţii înlocuiţi
(sau la care se renunţă) sunt diferiţi (relativ la problemele de interes) de cei care răspund
caracterul reprezentativ al eşantionului este mai afectat. Mai mult, cu cât ponderea înlocuirilor
27
(sau a neintervievărilor) este mai mare (aceasta echivalează cu o rată de răspuns mai mică)
cu atât reprezentativitatea este mai afectată (Rotariu, 1992; Comşa, 2003).
Problemele de natură practică se referă la:
- metoda de culegere a datelor: se poate folosi orice metodă cu condiţia să se culeagă

aceleaşi date de la o mulţime de cazuri
- mărimea eşantionului: depinde de fonduri, timp, intenţia de a analiza sub-grupuri, gradul de
precizie al datelor dorit
- variaţia suficientă a variabilelor cheie: numărul de categorii şi intervalul de variaţie
- informaţia cu privire la variabilele folosite pentru controlul statistic
- implicaţiile legate de aplicarea instrumentului
- tipul de date: calitative / cantitative
Problemele de natură etică sunt similare cu cele întâlnite anterior dar sunt în general mai mici.
ANALIZA DATELOR SECŢIONALE
Acest tip de design este foarte bun dacă ne interesează descrierea realităţii fiind criticat adesea
pentru slaba capacitate de explicare, stabilire de legături cauzale.
La nivel descriptiv ne interesează să răspundem la întrebări de genul „câţi” (câţi subiecţi prezintă o
anumită caracteristică) şi „cine” (care sunt caracteristicile subiecţilor care intră într-o anumită
categorie). Pentru a răspunde la întrebarea „câţi” folosim distribuţia statistică, măsuri ale tendinţei
centrale, măsuri ale dispersiei, proporţii iar la întrebarea „cine” folosim tabele de asociere,
compararea mediilor, analiza multivariată (regresie, analiză discriminantă, etc.). Pasul următor este
inferenţa descriptivă, adică generalizarea datelor observate pe eşantion la populaţie (se face prin
estimarea intervalului de variaţie şi teste de semnificaţie).
Pentru a răspunde la întrebări de tipul „de ce” (nivel explicativ) simulăm situaţia de experiment prin
intermediul controlului statistic. Grupurile sunt formate pe baza diferenţelor existente (variabila
independentă) iar noi vom compara diferenţele de output (variabila dependentă), concluzia fiind că
diferenţa observată se datorează influenţei apartenenţei la un anumit grup. De exemplu, diferenţa de
venit dintre bărbaţi şi femei se poate datora efectului genderului (variabila independentă) asupra
venitului (variabila dependentă).
Conforma datelor de anchetă (BOP, mai 2004) din România, salariul mediu lunar net1 al unei
persoane de gen feminin este de 106 euro iar al unui bărbat 133 euro, diferenţa medie fiind deci de
27 euro (semnificativă statistic, p = 0,000). Existenţa acestei diferenţe semnificative (statistic dar şi ca
valoare relativă – salariul mediu al unui bărbat este cu 25% mai mare decât al unei femei) poate fi un
argument în sprijinul ipotezei discriminării de gen pe piaţa muncii. Totuşi, diferenţa înregistrată se
poate datora nu genderului în sine, ci altor diferenţe între cele două grupuri (diferenţe asociate cu
diferenţa de gen). De exemplu, este posibil ca bărbaţii să aibă o vechime mai mare în muncă, un
nivel mai mare de educaţie, poziţii de conducere într-o măsură mai mare, lucrează mai multe ore,
etc. În funcţie de nivelul de analiză la care mă opresc concluziile sunt diferite: la nivel bivariat susţin
teoria discriminării de gen (exemplele A, B, C), la nivel multivariat încep să o pun în discuţie
(exemplul A o susţine parţial, B o infirmă iar C o susţine) pentru ca, cel mai probabil, în final să o
accept dar ca având o putere explicativă secundară raportat la celelalte explicaţii (educaţie, poziţie,
vechime, număr de ore de muncă).
Tabel 1 Relaţia dintre venit şi gen. Există sau nu discriminare de gen pe piaţa muncii?2
1
Am considerat că angajat este o persoană care „lucrează cu carte de muncă, autorizaţie sau contract” (cod 10 la variabila
p0_st). Subiecţii care nu au declarat venitul au fost excluşi din analiză. Rata de schimb: 1euro = 40.000 lei. S-a considerat
ca subiectul are studii inferioare dacă ultima diplomă obţinută este sub liceu (codurile 1-6), medii dacă a absolvit liceul sau
o şcoală post-liceală (codurile 7-9) şi superioare dacă a absolvit orice formă de învăţământ universitar (codurile 10-12).
2
Exemplele A şi B sunt pe baza unor date fictive. Exemplul C este construit pe baza datelor BOP (mai, 2004).
28
Dependentă Venit mediu

Variabilă Concluzie relativ la existenţa discriminării
Independentă (net pe lună în euro)
Control Gen masculin feminin dif. %
A total 150 130 25 Da
Da, dar într-o măsură mai mică
studii superioare 200 175 14
Diferenţa de venit este în mare parte datorată
diferenţei de educaţie dintre bărbaţi şi femei.
Educaţie studii medii 150 135 11
Altfel spus, bărbaţii câştigă mai mult în
principal datorită faptului că sunt mai educaţi
studii inferioare 100 90 5
şi mai puţin pentru că sunt bărbaţi.
B total 150 120 25 Da
Nu
Atunci când controlăm nivelul de educaţie
diferenţa de venit dintre femei şi bărbaţi
dispare. Altfel spus, diferenţa observată
relativ la venituri se datorează în întregime
diferenţei de educaţie.
C total 133 106 25 Da
Da.
Diferenţa de venit este asociată pozitiv cu
educaţia. Altfel spus, diferenţa relativă este cu
atât mai mare (= discriminarea este mai
mare) cu cât nivelul de educaţie este mai
mare.
Dacă în cazul experimentului similaritatea grupurilor era construită prin asignarea aleatoare în cazul
designului de tip secţional alocarea indivizilor la grupuri se face prin potrivire în momentul analizei
datelor. Aceasta din urmă este o metodă mai limitată şi mai puţin adecvată pentru a atinge
comparabilitatea. Putem face potrivirea numai în funcţie de variabilele anticipate şi măsurate
(conştientizate şi / sau rezultate din teorie), pe rând sau simultan (soluţia ideală). Dacă diferenţele
între veniturile femeilor şi bărbaţilor rămân şi după ce am realizat grupuri comparabile după
variabilele cheie atunci concluzionăm că genderul determină venitul şi prin urmare putem vorbi de
discriminare de gen. Problema este că dacă avem multe variabile de controlat (de îndepărtat efectul
lor asupra variabilei dependente) atunci vom ajunge ce mai adesea3 să comparăm grupuri foarte mici
iar chiar dacă obţinem diferenţe, pentru multe situaţii nu vom ştii dacă acestea sunt întâmplătoare
sau reale, deci nu vom putea să le extindem la nivelul populaţiei (dacă numărul de cazuri este foarte
mic diferenţa trebuie să fie foarte mare pentru a putea extinde rezultatul obţinut la nivelul populaţiei).
Trebuie de asemenea să fim foarte atenţi la influenţele indirecte (genderul determină numărul de ore
de muncă care determină venitul) precum şi la cele false (religiozitatea şi urmarea unei şcoli de
religie nu sunt una cauză pentru alta ci mediul religios din familie este cauza ambelor).
DESIGNURI DE TIP STUDIU DE CAZ
Deşi nu prea este inclus în designurile de cercetare preferate, studiul de caz a constituit pentru mulţi
cercetători o soluţie viabilă (Middletown, Street Corner Society), cu implicaţii majore pentru
cercetările viitoare. Un caz se referă la obiectul unui studiu, la unitatea de analiză despre care vom
colecta informaţii. Poate fi un individ, o familie, un loc anume, o decizie, o perioadă de timp, etc.
Unele cazuri pot include mai multe componente (şcoala include elevii, profesorii, personalul
administrativ). Colectarea de date despre studiul de caz (la fel ca şi în cazul celorlalte designuri)
trebuie să fie ghidată de teorie. Designul de tip studiu de caz vizează obţinerea unei explicaţii mai
complexe, totale a fenomenului studiat. Poate fi folosit pentru testarea unei teorii (theory testing) prin
găsirea unor evidenţe în sprijinul sau rafinarea unei teorii, eliminarea sau reducerea la anumite
3
La un volum de 2200 de subiecţi cât are BOP (dublu faţă de eşantioanele obişnuite), numărul de subiecţi a ajuns în cazul
exemplului anterior la sub 100 de subiecţi (angajat, bărbat, cu educaţie scăzută).
29
circumstanţe. Se poate folosi şi pentru construirea unei teorii (theory building) sau pentru înţelegerea
unui caz anume (clinical case studies). Toate aceste tipuri de studiu de caz sunt de tip explicativ dar
există şi de tip descriptiv cum ar fi tipologiile sau tipurile ideale.
Ceea ce vom descrie va fi ghidat de teorie şi în plus ne vom concentra pe anumite aspecte, nu vom
încerca să descriem totul. Putem culege informaţii despre un caz sau mai multe, paralel sau
secvenţial, prospectiv sau retrospectiv. Există o mulţime de tipuri de studii de caz în funcţie de
alegerile care se pot face la fiecare nivel: descriptiv / explicativ, testare sau construire de teorie, unul
sau mai multe cazuri, studiu paralel sau secvenţial, prospectiv sau retrospectiv, un caz în întregul lui
sau elementele sale. Studiul de caz nu trebuie identificat cu o anumită metodă (cel mai adesea
menţionat în cadrul metodelor calitative), fiind posibil să folosim orice metodă pentru a culege datele
despre caz.
PROBLEME CU PRIVIRE LA DESIGNUL DE TIP STUDIU DE CAZ
Problemele metodologice privesc:
- validitatea internă: valabil atât pentru explicaţii de tip nomotetic (câţiva factori cauzali, puţin
despre multe cazuri) cât şi ideografic (mulţi factori cauzali, multe despre puţine cazuri);
efectele de maturare şi perioadă sunt incluse pentru o mai bună înţelegere; uneori apar
probleme legate de reactivitatea la metodă.
- validitatea externă: generalizarea teoretică (generalizarea de la un studiu la teorie) şi
statistică (generalizarea de la eşantion la populaţie); apar probleme la ultimul tip de
generalizare dar se poate apela la replicare (dacă se observă acelaşi lucru atunci e foarte
probabil să fie aşa chiar dacă nu am folosit un eşantion probabilist); validitatea externă se
poate accentua prin alegerea strategică (intenţională) a cazurilor (pe baza unor scopuri
teoretice şi practice).
Problemele practice se referă la:
- eşantionare: metoda de selecţie a cazurilor; case screening (inspectarea pentru a vedea

dacă respectă anumite condiţii); numărul de cazuri; costul şi accesul.
- numărul investigatorilor: scop de a mări consistenţa, validitatea (mai multe cazuri, cu
cercetători diferiţi).
- momentul în care se merge pe teren: nu este bine să se înceapă direct cu terenul; trebuie să
ştim mai întâi ce ne interesează; scopul nostru nu este să ştim totul despre un individ ci să
folosim aceste informaţii pentru a le generaliza.
- prezentarea studiilor de caz: nu este suficient să prezinţi informaţiile şi să le laşi să vorbească
de la sine; trebuie organizate: fiecare caz este prezentat după o anumită structură fie pe o
structură se prezintă cazurile (teme sau cazuri).
Problemele etice sunt similare cu cele de la alte designuri. O menţiune aparte trebuie făcută în cazul
reactivităţii la situaţia de cercetare, care poate fi mai accentuată în situaţia studiului de caz. O soluţie
posibilă este ascunderea identităţii cercetătorului.
ANALIZA DATELOR STUDIU DE CAZ
Metodele de analiză a studiilor de caz sunt mai puţin dezvoltate. Analizele statistice sunt mai rare dar
aspectul cantitativ poate să apară în caracterizarea anumitor cazuri. Descrierea cazului are o
importantă dimensiune teoretică (nu trebuie să lăsăm datele să vorbească de la sine). O cale pentru
a construi descrieri este tipul ideal (construit teoretic), acesta fiind folosit apoi pentru analiza
cazurilor. Se pot folosi de asemenea şi tipologiile (set de tipuri). În cazul studiilor de caz explicative
putem folosi: potrivirea paternurilor sau analiza seriilor de timp pentru testarea teoriilor şi inducţia
analitică (explicaţie posibilă + inspectarea unui caz + revizuirea explicaţiei + inspectarea unui caz +
etc. până se ajunge la o explicaţie care este valabilă pentru toate cazurile) pentru construirea teoriei.
30
CUVINTE CHEIE
KEY POINTS
LECTURI RECOMANDATE
Vaus, D. (2001) Research Design in Social Research, Sage Publications, London, Part II:
Experimental designs, pp. 53-112, Part III: Longitudinal designs, pp. 113-146, Part IV: Cross-
sectional designs, pp. 170-218, Part V: Case study designs, pp. 219-266
Kumar, R. (1996) Research methodology. A step-by-step guide for beginners, Sage Publications,
London, Step II: Conceptualising a research design, pp. 71-100
1. Să presupunem că ne interesează să vedem dacă faptul că o familie are venituri sigure o face să
fie mai fericită. Pentru moment nu ne interesează modul în care vom măsura conceptele „fericire
maritală” sau „venit sigur”. Concepe două designuri de cercetare – unul de tip cros-secţional şi
unul de tip panel - pentru a testa această idee. Concepe apoi un design care să evite problemele
specifice celor două designuri concepute anterioar.
2. Pentru fiecare dintre următoarele afirmaţii rezultate în urma activităţii de cercetare indică tipul de
design de cercetare care pare că a fi fost folosit şi explică ce este greşit cu privire la concluziile
trase. Concentrează-te pe problemele care rezultă din designul de cercetare.
a. 68% dintre persoanele căsătorite au avut scoruri ridicate la indicele de conservatorism în
timp ce doar 38% dintre persoanele singure au avut scoruri ridicate. Căsătoria îi face pe
oameni mai conservatori.
b. După observarea unui eşantion de cupluri căsătorite fără copii pe o perioadă de 10 ani s-a
constatat faptul că nivelul fericirii maritale a scăzut. Lipsa copiilor duce în timp la scăderea
fericirii maritale.
c. Persoanele în vârstă merg la biserică mai mult decât cele tinere. De exemplu, 58% dintre
cei peste 60 de ani merg la biserică regulat şi doar 22% dintre cei sub 25 de ani merg. De
aici putem concluziona că pe măsură ce îmbătrânesc oamenii devin mai religioşi.
d. Numărul mediu al copiilor unei familii este de 1,8. Familiile devin tot mai mici în prezent.
e. Pentru a testa ipoteza după care a avea copii îi face pe oameni mai fericiţi, un grup de
părinţi au fost întrebaţi cât de fericiţi se simt în prezent comparativ cu perioada de dinainte
de a avea copii. 87% au spus că sunt mai fericiţi în prezent decât înainte. De aici putem
concluziona că faptul de a avea copii creşte fericirea oamenilor.
31
f. Pentru a testa efectele unui program dedicat copiilor din medii dezavantajate a fost
selectat un grup de copii în vârstă de 4 ani. Pentru acest grup a fost măsurat IQ-ul la
începutul programului şi la sfârşit. S-a constatat o creşte a IQ-ului cu 10 puncte. Programul
creşte IQ-ul copiilor.
SĂ PUN CÂTE UN EXEMPLU – CASETĂ – CU PREZENTAREA UNEI CERCETĂRI CALITATIVE ŞI

A UNEIA CANTITATIVE PENTRU FIECARE TIP DE DESIGN.
Exemplu 3 Un exemplu de design combinat (experiment natural, secţional, longitudinal şi studiu de caz):
Relaţia dintre capital social, democraţie şi dezvoltare economică (Putnam, Robert, 1993, Making
Democracy Work. Civic Traditions in Modern Italy, Princeton University Press)
Întrebarea Principala problemă cercetată de Putnam şi colaboratorii săi vizează răspunsul la o întrebare
extrem de vizibilă şi relevantă din punct de vedere al teoriei sociale: “Cum se explică faptul că unele guvernări
democrate reuşesc iar altele eşuează?”. În context mai general, autorul încearcă să contribuie la înţelegerea
performanţelor instituţiilor democratice şi anume: “Cum anume influenţează instituţiile formale practica politică
şi de guvernare? Dacă reformăm instituţiile aceasta va influenţa practica? Depinde performanţa instituţiilor de
mediul social, economic şi cultural? Dacă transplantăm instituţiile democratice într-o altă ţară, se vor dezvolta
acestea precum în ţara de origine? Sau calitatea democraţiei depinde de calitatea cetăţenilor ei, astfel încât
fiecare popor are guvernul pe care îl merită?” (Putnam, 1993: 3).
Cadrul Intervenţia cercetătorului asupra unor variabile macro de tipul celor menţionate anterior este
imposibilă. Pe de altă parte, lumea reală oferă numeroase oportunităţi de a studia relaţiile dintre aceste
variabile şi efectele asupra lor ca urmare a intervenţiilor în societate a unor instituţii abilitatea. O astfel de
situaţie specială o constituie reforma ....Italia ....regiuni ..... condiţii financiare şi legislative de start similare ...
efectele, similare sau nu? Dat fiind faptul că are loc o intervenţie, că aceasta nu este realizată de cercetător, nu
este controlată de el şi are loc într-un cadru natural putem să considerăm că avem de-a face cu un design de
tip experiment natural.
Răspunsul Răspunsul la prima problemă rezidă în găsirea unei modalităţi de măsurare a performanţei
instituţiilor. Putnam consideră că performanţa instituţională are două dimensiuni şi anume receptivitatea
instituţiilor faţă de cetăţeni şi eficienţa cu care conduc treburile publice (Putnam, 1993: 63). Pentru a măsura
performanţa instituţiilor sunt folosiţi doisprezece indicatori4 relativ la stabilitatea guvernului5, aprobarea
bugetului la timp6, serviciile de statistică şi informare7, reforma legislaţiei8, inovaţia legislativă9, centre caritabile
de zi10, clinici familiale11, instrumentele politicii industriale12, capacitatea cheltuielilor agricole13, cheltuielile cu
sănătatea la nivel local14, dezvoltarea urbană şi de locuire15, receptivitatea birocratică16. Analiza factorială a
acestor indicatori a dus la un factor pe care-l numeşte indicele performanţei instituţionale (IIP “index of
institutional performance”) ale cărui saturaţii sunt între 0,87 şi 0,47. Performanţa instituţională pentru două
perioade corelează 0,78 cu satisfacţia cetăţenilor respectiv 0,84 şi 0,66 cu evaluarea performanţelor guvernării
4 Primii trei indicatori măsoară procesele politice şi operaţiile interne, următorii doi conţinutul deciziilor politice iar ultimii
şase implementarea).
5
Numărul de cabinete în perioada de referinţă.
6
Numărul de zile de întârziere în aprobarea bugetului.
7
Prezenţa şi gradul de dezvoltare al serviciilor de statistică şi informare.
8
Comprehensibilitatea, coerenţa şi creativitatea legislaţiei adoptate.
9
Măsura în care o lege este adoptată cât mai repede în timp de o regiune comparativ cu celelalte.
10
Numărul centrelor standardizat cu volumul populaţiei de maximum 4 ani deci numărul de copii care revin în medie pe
centru.
11
Numărul de familii care revine la o clinică.
12
Numărul de domenii în care au fost dezvoltate instrumente ale politicii industriale.
13
Ponderea cheltuirii bugetului pentru investiţii în agricultură în trei ani de la aprobarea lui de către guvernul central.
14
Cheltuielile pe individ ale unităţilor locale de sănătate.
15
Ponderea fondurilor cheltuite în aceste domenii din total fonduri aprobate.
16
Au fost solicitate informaţii pentru situaţii fictive de la departamentele sănătate, educaţie şi agricultură; indicatorul folosit
timpul scurs până la replica din partea fiecărui departament este compus din variabilele: promptitudinea răspunsului primit,
evaluarea clarităţii şi comprehensibilităţii acestuia.
32
regionale de către lideri17 (Putnam, 1993: 76-82). Concluzia care se impune este aceea că unele guverne
funcţionează mai bine, în sensul că servesc mai bine interesele majorităţii cetăţenilor în cea mai mare parte a
timpului, decât altele. Cum se explică însă aceste diferenţe în performanţele instituţionale? Există două posibile
explicaţii asupra cărora se opreşte Putnam: modernitatea socio-economică (rezultat al revoluţiei industriale) şi
comunitatea civică (implicarea civică şi solidaritatea socială) (Putnam, 1993: 83). IIP corelează 0,77 cu
modernitatea economică.18 Problema principală care se pune în acest caz este cea a legăturii cauzale:
“modernitatea economică este cauză sau efect al performanţei instituţionale sau sunt influenţate ambele de un
al treilea factor şi anume comunitatea civică, definită prin implicare civică, egalitate politică, solidaritate,
încredere, toleranţă şi asociaţii (structuri sociale ale cooperării) (Putnam, 1993: 87-91). Măsuri ale comunităţii
civice folosite sunt (obţinute prin scoruri factoriale): participarea la referendumuri, exprimarea preferinţelor
pentru un anumit candidat, participarea asociativă, lectura ziarelor (corelaţiile fiecăruia cu factorul comunitate
civică - ICC sunt mai mari de 0,89 iar inter-corelaţiile peste 0,73). Corelaţia dintre gradul de dezvoltare al
comunităţii civice şi performanţa instituţională este 0,92 (Putnam, 1993: 91-99). ICC corelează pozitiv şi cu:
suportul pentru egalitate politică al liderilor,19 sprijinul pentru republicanism (0,90), reformismul electoral (0,92),
compromisul politic, corelând negativ cu clericalismul20 şi indicele lipsei de putere.
În continuare, întrebările care se pun sunt: „Cum au ajuns anumite regiuni să fie dezvoltate civic?” şi „Cum
anume angajarea civică duce la / sprijină buna guvernare?”
În legătură cu dezvoltarea social-economică şi gradul de civism, interesează care este sensul cauzal. Pentru
aceasta, măsoară tradiţia civică şi observă că asocierea acesteia cu câţiva indicatori ai dezvoltării socio-
economice (% forţei de muncă în agricultură, industrie şi mortalitatea infantilă) este în creştere în ultima sută de
ani (în medie, valori absolute, de la 0,1 la 0,75). Dacă se ia în calcul şi punctul de plecare care era foarte
probabil regiuni cu dezvoltare economică relativ apropiată, concluzia este că dezvoltarea social-economică a
fost influenţată de gradul de civism (Putnam, 1993: 152-153). Interacţiunile posibile ale factorilor implicare
civică, dezvoltare economică şi performanţă instituţională sunt sintetizate în figura următoare:
Figura A: Efecte posibile între implicarea civică, dezvoltarea socio-economică şi performanţa instituţională:
Italia, 1900-1980 (Putnam, 1993: 155)
Implicare civică (1900) Dezvoltare socio-economică (1900)
a d
b c
e f
Performanţă instituţională (1980)
17
Este foarte interesant faptul că unicul predictor consistent al satisfacţiei este IIP, variabilele socio-demografice neavând o
influenţă semnificativă; votul pentru partidul la putere este un predictor semnificativ dar are influenţa cea mai mică; IIP are o
influenţă de două ori mai mare.
18
IEM – indicele modernităţii economice – este calculat ca scor factorial din PIB / individ, venitul / individ, ponderea forţei de
muncă în sectoarele agricol şi industrial, ponderea valorii adăugate a aceloraşi sectoare.
19
indice din itemii: trebuie să le fie permis oamenilor să voteze chiar dacă ei nu pot să o facă de o manieră inteligentă;
puţini oameni cunosc cu adevărat care le este interesul lor pe termen lung; anumiţi oameni sunt mai calificaţi să conducă
această ţară datorită tradiţiei şi mediului familial din care provin; este întotdeauna necesar să ai câţiva oameni puternici,
capabili, care să ştie cum să rezolve o problemă.
20
scor factorial din: rata căsătoriilor religioase, rata divorţului, referendum anti-divorţ, sunteţi o persoană religioasă, cât de
des mergeţi la biserică, cât de importantă este religia pentru dvs.
33
Figura B: Efecte actuale între implicarea civică, dezvoltarea socio-economică şi performanţa instituţională:
Italia, 1900-1980 (Putnam, 1993: 157)
a d
b c
e f
Performanţă instituţională (1980)
În urma analizelor efectuate, Putnam constată că influenţele cele mai puternice sunt a şi e, urmate în ordine de
c, d iar influenţele f şi b sunt zero, deci cultura civică este cea care determină dezvoltarea economică (Putnam,
1993: 156-157) (Figura B). Ce anume a făcut ca de-a lungul unui secol, în pofida schimbărilor economice,
politice şi sociale, tradiţia civică să se menţină în nord şi să nu se dezvolte în sud? În mare parte răspunsul
constă în dilemele specifice acţiunii colective. Ieşirea din cercul vicios al neîncrederii reciproce este extrem de
dificilă, necesitând timp îndelungat, o a treia parte neutră (dar are costuri importante şi se pune în plus
problema încrederii celor două părţi în obiectivitatea celei de-a treia), un schimb repetat şi corect (cooperarea
este facilitată de capitalul social înţelegând prin acesta trăsăturile organizării sociale: norme, încredere, reţele).
După cum s-a menţionat anterior, capitalul social constituie singura resursă care prin folosire determină
creşterea volumului bunului şi nu scăderea lui sau altfel spus, scade dacă nu este folosit. În concluzie,
constituirea şi distrugerea capitalului social sunt marcate de numeroase cercuri vicioase puternice care duc la
instaurarea unui echilibru social, caracterizate fie printr-un grad ridicat al comunităţii civice fie unul scăzut
(Putnam, 1993: 170). În condiţiile unei comunităţii mici se poate ajunge relativ uşor la încredere reciprocă dar
cum se ajunge însă la încredere în cazul unor comunităţii mari sau altfel spus cum se ajunge de la încredere
directă (personală) la încredere indirectă (impersonală)? Două sunt sursele încrederii indirecte: normele
reciprocităţii (poate fi specifică sau difuză) şi reţele de implicare civică (cele structurate pe orizontală în
principal) (Putnam, 1993: 171).
Principala concluzie a acestei cercetări este sintetizată astfel: aceleaşi măsuri aplicate în două regiuni diferite
din punct de vedere istoric şi social au dus la o reuşită diferită a implementării, deci „contextul social şi istoria
condiţionează puternic modul de funcţionare al instituţiilor” (Putnam, 1993: 182).
34
CAPITOLUL 4
PROBLEMA DE CERCETARE: CONSTRUCŢIA OBIECTULUI
Tema cercetării
Aspecte generale
Factorii de determină alegerea unei teme de cercetare
Paşi în formularea unei probleme de cercetare
Obiectivele cercetării
Interogaţiile cercetării
Aspecte generale
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o bună interogaţie
Cum se pot dezvolta şi rafina interogaţiile de cercetare
CHAPTER GUIDE
TEMA CERCETĂRII
ASPECTE GENERALE
Primul pas al unei cercetări îl constituie alegerea unei arii de cercetare, respectiv a unei probleme din
această arie (Kumar, 1999; Singleton et al., 1988: 67). Orice problemă care este simultan socială şi
„empirică” (în sensul că răspunsul la ea poate fi dat folosind date empirice) poate deveni o problemă
de cercetare. Selectarea unei probleme depinde în principal de starea şi structura disciplinei,
problemele sociale relevante, valorile personale, recompensele sociale (granturi, prestigiu),
considerente practice (bani, timp, caracteristici personale). „În primele faze ale procesului de
cercetare, regulile alegerii sunt mai puţin formalizate decât regulile care guvernează celelalte stadii”
(King et al., 2000: 27) astfel încât, dintre toate alegerile ce trebuie realizate pe parcursul unui design
de cercetare, alegerea temei este cea mai puţin raţională, fiind efectuată sub influenţa valorilor şi
experienţelor personal sau a unor cerinţe instituţionale: De exemplu, dacă eşti femeie este posibil să
te intereseze problematica feministă sau dacă eşti de naţionalitate maghiară te pot interesa relaţiile
inter-etnice din Transilvania. Important este nu ce anume te-a determinat să alegi o temă de
cercetare sau ce crezi despre această temă ci paşii următori, calitatea designului şi punerea lui în
practică. Nu toate temele sunt însă şi teme de cercetare. O temă oarecare poate deveni temă de
cercetare doar dacă există posibilitatea ca ea să fie abordată într-o manieră empirică. Mai exact
spus, relativ la o temă de cercetare ceea ce contează este nu ceea ce gândim noi despre ea ci ceea
ce putem demonstra ştiinţific cu privire la ea (King et al., 2000: 28). Orice întrebare la care dorim să
răspundem, orice asumpţie / aserţiune pe care vrem să o investigăm pot constitui probleme de
cercetare. Trebuie să vedem însă în ce măsură acestea pot deveni probleme de cercetare sau altfel
spus dacă pot fi investigate ştiinţific. În cazul în care răspunsul la această întrebare este negativ
(tema nu poate fi investigată ştiinţific - nu poate fi dezvoltată în forma unui proiect de cercetare, care
să permită formularea de inferenţe descriptive sau cauzale valide) ea trebuie fie modificată, fie
abandonată (King et al., 2000: 31).
Interogaţiile, ipotezele şi obiectivele cercetării
De ce este important acest pas? Pentru că în absenţa destinaţiei nu poţi determina drumul,
mijloacele prin care să ajungi la destinaţie (celelalte componente ale cercetării).
Problemele de cercetare sunt rezultatul combinării a cel puţin două dintre următoarele elemente (şi
de asemenea presupun realizarea unei alegeri la nivelul fiecărui element):
- populaţie: sau care vor fi entităţile studiate (indivizi, grupuri, organizaţii, naţiuni, etc.) sau care
va fi unitatea de analiză
- probleme: (controverse, situaţii, profile, nevoi, etc.) sau ce aspecte relativ la aceste entităţi ne
interesează
- programe: conţinuturi, structuri, rezultate, atribute, satisfacţia beneficiarilor
- fenomene: relaţii de cauzalitate, studiul fenomenului în sine sau ce tip de relaţii între
caracteristici anticipăm
Putem astfel cerceta profilul consumatorilor de presă scrisă, efectul cursurilor de specializare asupra
poziţiei în firmă, influenţa familiei în alegerea partenerului, influenţa cursurilor de yoga asupra reuşitei
şcolare, etc.
FACTORII CE DETERMINĂ ALEGEREA UNEI TEME DE CERCETARE
Factorii care influenţează alegerea unei cercetări sunt motivele, literatura şi restricţiile. Motivele
alegerii unei teme de cercetare pot fi:
- personale: curiozitate, credite, carieră, problemă personală, interes personal, angajament,

etică
- structurale: datele disponibile, accesibilitatea bibliografiei, timpul şi resursele disponibile
- academice: cunoaşterea într-un domeniu, probleme intelectuale curente, dezbateri
intelectuale, dezvoltarea teoriei sociale
- sociale: rezolvarea unei probleme sociale, ajutarea unui grup, comunitate, organizaţie,
dezvoltarea unei politici sociale, contribuirea la luarea unor decizii publice sau private
Restricţiile în alegerea temei se pot datora:
- audienţei: clientul, conducătorii, sponsorii, colegii, comunitatea ştiinţifică, sursele de finanţare

potenţiale
- politicilor autorităţilor: guvern, universitate, etc.
- fezabilităţii: posibilitatea realizării cercetării
În general avem mai puţine criterii ştiinţifice pentru alegerea unei teme decât în cazul celorlalte etape
ale cercetării. Există totuşi cel puţin două astfel de criterii în funcţie de care putem diferenţia între
teme, şi anume importanţa pentru lumea „reală” (utilitatea practică) şi contribuţia la literatura de
specialitate şi implicit la înţelegerea / explicarea ştiinţifică a anumitor aspecte ale lumii înconjurătoare
(valoarea ştiinţifică). Aceste două obiective (utilitatea practică şi valoarea ştiinţifică) pot fi în
contradicţie pe termen scurt dar pe termen lung se pot potenţa reciproc. Contribuţia la literatura de
specialitatea poate fi de diferite tipuri: ipoteză importantă ne-verificată pe care o testează, ipoteză
general acceptată demonstrată ca fiind falsă, ipoteză controversată la care sunt aduse argumente
pro sau contra, aplicarea teoriilor / metodelor dintr-o disciplină în alta, replicare, adaptare.
PAŞI ÎN FORMULAREA UNEI PROBLEME DE CERCETARE
Principalii paşi în formularea unei probleme de cercetare sunt (Kumar, 1999):
1. identificarea unei zone de interes
36
2. identificarea unor sub-domenii pentru zona de interes

3. alegerea unui sub-domeniu
4. formularea întrebărilor
5. formularea obiectivelor
6. verificarea obiectivelor (dacă pot fi atinse în condiţiile date)
7. verificarea dublă sau încrucişată (dacă eşti într-adevăr interesat şi dacă ai resursele
necesare)
Pentru a ilustra paşii necesari pentru formularea unei probleme de cercetare să considerăm
următorul exemplul relativ la tematica alcoolismului.
Tabel 2 Un exemplu de alegere a unei teme de cercetare - alcoolismul (după Kumar, 1999)
Paşi Obiectiv Descriere
1. Identificare alcoolismul
2. Disecare - profilul alcoolicilor
- cauzele alcoolismului
- procesul prin care se ajunge la alcoolism
- efectul alcoolismului asupra familiei
- atitudinea celorlalţi (familie, rude, prieteni, comunitate, autorităţi) faţă de
alcoolism
- eficienţa metodelor de tratare a alcoolismului
3. Selectare efectele alcoolismului asupra familiei
4. Formulare Care este impactul alcoolismului asupra relaţiilor maritale?
întrebări Cum afectează viaţa copiilor?
Dar situaţia financiară a familiei?
5. Formulare obiectiv general: descoperirea efectelor alcoolismului asupra familiei;
obiective obiective specifice:
- a determina care sunt efectele alcoolismului asupra relaţiilor familiale;
- a determina care sunt căile prin care alcoolismul afectează diferitele
aspecte ale vieţii copiilor;
- a descoperi care sunt efectele alcoolismului asupra situaţiei financiare a
familiei;
6. Asigurare Asigură-te că poţi realiza aceste obiective analizând:
- munca necesară
- timpul necesar
- resursele disponibile
- expertiza supervizorului în acest domeniu
7. Dublă verificare Eşti într-adevăr interesat de acest studiu?
Eşti de acord cu obiectivele?
Ai resursele necesare?
Ai expertiza necesară pentru a realiza studiul?
OBIECTIVELE CERCETĂRII
Alegerea unei teme de cercetare implică şi stabilirea cel puţin orientativă a unor obiective de
cercetare. În funcţie de tipul de cercetare se urmăresc cu prioritate anumite tipuri de obiective. Astfel,
în cazul cercetării fundamentale se urmăresc cu prioritate obiective precum a explora, a descrie, a
explica, a înţelege, a prezice iar în cazul celei aplicate a schimba, a evalua (monitoriza), a evalua
impactul social (a evalua consecinţele). Aceasta nu înseamnă că putem realiza o cercetare,
indiferent de ce tip, fără o primă explorare a situaţiei dublată de descrierea ei. În funcţie de intenţii se
poate continua apoi cu obiective de natură explicativă, predictivă sau de alt tip. În general, nu este
posibil să trecem la alte tipuri de obiective dacă nu cunoaştem cel puţin la nivel descriptiv realitatea
(nu putem avea o explicaţie în absenţa descrierii). În ceea ce priveşte relaţia dintre explicaţie şi
predicţie situaţia este diferită, fiind posibil să realizăm separat aceste obiective sau altfel spus, putem
37
prezice o realitate fără să o explicăm. Este posibil să observăm anumite regularităţi, să nu înţelegem
mecanismul care le determină dar putem prezice care va fi starea fenomenului la un anumit moment
sau într-o situaţie specifică. De exemplu, atunci când se scumpeşte benzina, oamenii obişnuiţi ştiu
(prezic) că vor creşte preţurile la alimente dar nu pot explica în întregime lanţul cauzal care
determină aceste scumpiri; ei îşi bazează predicţia pe experienţa socială anterioară care arată că de
fiecare dată când s-a scumpit benzina au crescut şi celelalte preţuri.
Există o relaţie bine stabilită între obiectivele unei cercetări şi interogaţiile ei, ultimele decurgând din
primele. Interogaţiile posibile pentru fiecare din tipurile de obiective sunt prezentate în tabelul
următor:
Tabel 3 Relaţia dintre obiective şi interogaţii

Obiective Interogaţii
explorare Ce ar putea să se întâmple? Cine este implicat? În ce fel?
descriere Ce se întâmplă? Cine este implicat? În ce fel?
înţelegere De ce se întâmplă?
explicare De ce se întâmplă?
predicţie Ce este probabil să se întâmple?
schimbare Cum se poate face să se întâmple altfel?
evaluare Ce s-a întâmplat? De ce s-a întâmplat?
impact Care au fost sau o să fie consecinţele? De ce aceste consecinţe?
INTEROGAŢIILE CERCETĂRII
ASPECTE GENERALE
Un proiect de cercetare se construieşte pe baza întrebărilor cercetării. Simplificând tabelul anterior

(Tabel 3), delimităm trei tipuri principale de interogaţii de cercetare: ce (descriere), de ce (cauză,
explicaţie) şi cum (schimbare, intervenţie practică). Rolul întrebărilor unei cercetări este acela de a
defini natura şi scopul cercetării. Interogaţiile constituie un ghid şi un cadru pentru trecerea în revistă
a literaturii. În absenţa unor interogaţiilor sau a unora bine formulate activităţi precum citirea cărţilor,
rapoartelor, etc. poate prelungi cercetarea la nesfârşit în dorinţa de a afla tot ce s-a scris despre
subiectul de cercetare. Interogaţiile ne orientează în stabilirea ipotezelor cercetării şi implicit în
selectarea designului de cercetare cu toate activităţile presupuse de acesta (metode, instrumente,
surse de date, etc.). Întrebările unei cercetări (ale cercetătorului) nu trebuie confundate cu întrebările
pe care le punem subiecţilor în interviu sau chestionar (acestea din urmă constituie baza pentru a
răspunde la primele).
Vorbim de întrebări de cercetare doar în cazul acelor întrebări la care se poate da (în principiu) un
răspuns pe cale ştiinţifică, sunt întrebări ce pot fi cercetate (researchable). Aceste întrebări au două
proprietăţi fundamentale (Bouma, 2000) şi anume: sunt limitate în scop la anumite perioade, locuri,
condiţii şi permit culegerea de date observabile relevante pentru a răspunde la ele (se poate
răspunde la ele prin cercetare empirică). Aspectele legate de morală („Eutanasia este îndreptăţită
sau nu?”), estetică („Stilul gotic este mai frumos decât cel ionic?”), religie („Există îngeri?”) sunt
excluse din start. În schimb putem cerceta despre ceea ce cred oamenii relativ la aceste fenomene
(câţi cred că eutanasia este un lucru bun, respectiv rău, cine sunt aceştia, ce anume determină o
opinie sau alta, care sunt efectele acestei opinii asupra altor opinii, comportamente).
Cel mai adesea se întâmplă ca prima formulare a unei probleme de cercetare, în special în cazul
studenţilor, să fie caracterizată prin ambiguitate, neclaritate (vagă) şi întindere foarte mare. „Marile
întrebări” ale sociologiei („Ce motivează oamenii să stea împreună?”, „Care este relaţia dintre individ
şi societate?”, etc.) nu constituie un bun punct de plecare pentru o cercetare pentru simplul motiv că
38
nu se pot da răspunsuri ştiinţifice la ele. Atunci când trebuie să formuleze o interogaţie de cercetare
pentru prima dată studenţii pun deseori problema la modul „Eu vreau să studiez …” şi precizează
apoi o ramură a sociologiei, eventual raportată la o realitate relativ circumscrisă („vreau să studiez
relaţiile inter-etnice din Transilvania”) sau „Mă interesează să cercetez inegalitatea”. Acestea nu sunt
interogaţii de cercetare ci domenii de cercetare. Astfel de cercetări fac obiectul tratatelor, manualelor
sau enciclopediilor. În concluzie, nu se poate porni cu interogaţia de a cerceta un domeniu al
socialului deoarece este prea mult şi indistinct. În plus, nu este posibil să orientăm şi să delimităm
cercetarea. Dacă ne raportăm la inegalitate de exemplu ne poate interesa în fapt să estimăm
mărimea inegalităţii în România în prezent, distribuţia ei, cauzele, efectele, evoluţia ei în perioada
1990-2004, etc. Pentru a oferi suficientă direcţionare pentru cercetare, întrebările trebuie să
sugereze care sunt observaţiile care ar putea să ne ofere o soluţie, un răspuns la problema de
cercetare. Rezultă de aici că o problemă de cercetare trebuie să se refere la una sau mai multe
variabile. Mai mult, aceste variabile trebuie să poată fi observate.
Câteva exemple de interogaţii ale unor lucrări de sociologie cunoscute sunt prezentate în continuare
(alte exemple de interogaţii pot fi găsite la adresele următoare: http://tramss.data-archive.ac.uk,
http://trochim.human.cornell.edu/kb/contents.htm):
Tabel 4 Câteva exemple de interogaţii de cercetare din literatura sociologică

E. Durkheim Este sinuciderea un fapt social?
Sinuciderea
M. Weber Etica protestantă a favorizat sau nu apariţia capitalismului
Etica protestantă şi spiritul capitalismului modern?
R. Boudon În societăţile industriale, inegalitatea şanselor în faţa
Inegalitatea şanselor învăţământului superior are într-adevăr tendinţa să scadă?
P. Bourdieu Ce predispune pe unii indivizi să frecventeze muzeele de artă?
Dragostea pentru artă
R. Putnam Capitalul social are un rol în funcţionarea eficientă a instituţiilor
Making democracy work democratice?
CONDIŢIILE PE CARE TREBUIE SĂ LE ÎNDEPLINEASCĂ O BUNĂ INTEROGAŢIE
Pe lângă cele două condiţii menţionate anterior (o întrebare de cercetare trebuie să poată fi cercetată
ştiinţific şi să aibă o întindere redusă) există şi alte condiţii pe care trebuie să le îndeplinească o bună
interogaţie şi anume claritatea formulării, fiabilitatea şi pertinenţa. Condiţia clarităţii susţine
necesitatea ca o interogaţie să fie precisă şi concisă la nivelul construcţiei şi exprimării. Această
condiţie ţine într-o mare măsură de inter-subiectivitate şi trebuie testată ca atare (dacă ceilalţi înţeleg
sau nu care este întrebarea noastră). Condiţia fiabilităţii arată că trebuie să avem posibilitatea şi
capacitatea de a răspunde la interogaţia respectivă. Altfel spus, o interogaţie trebuie să fie realistă şi
pragmatică. Condiţia pertinenţei se referă la planul argumentativ în care se plasează demersul, fiind
posibilă situarea într-unul din registrele de tip explicativ, normativ sau predictiv. În cazul interogaţiilor
situate în planul normativ răspunsul se poate da doar prin raportarea la un anumit sistem de valori,
prin urmare nu poate fi decât unul relativ.
Câteva exemple de interogaţii care nu respectă condiţiile menţionate sunt prezentate în tabelul
următor:
Tabel 5 Exemple de interogaţii greşite

Exemple de interogaţii Probleme
Care este impactul tranziţiei asupra cetăţenilor României? vagă
Care este imaginea României în lume? vagă + cum verificăm empiric
Care sunt cauzele eşecului şcolar? vastă
În ce măsură creşterea pierderii locurilor de muncă din sectorul lungă
39
construcţiilor explică menţinerea marilor proiecte publice, destinate nu

numai să susţină acest sector ci şi să diminueze riscurile conflictului
social pe care le comportă?
Profesorii din Europa de Est citează în lucrările lor mai mult autori din nefiabilă
regiunea lor sau din Occident?
Este normal ca parlamentarii să aibă imunitate iar jurnaliştii nu? valorizare
Este just salariul primit de intelectualii din România?
CUM SE POT DEZVOLTA ŞI RAFINA INTEROGAŢIILE DE CERCETARE
Cum anume putem ajunge la o întrebare de cercetare? Răspunsul la această întrebare este unul
multiplu cu siguranţă. Stimularea apariţiei unor întrebări se poate face în modalităţi foarte diferite cum
ar fi: observarea de regularităţi, consultarea unor cercetări, a unor teorii sau a unor rapoarte din
media, discuţii, etc. O întrebare de cercetare poate fi provocată de şi / sau poate fi rezultatul unei
observaţii (unii studenţi au note mai bune şi de aici „De ce unii studenţi au note mai bune? Care sunt
caracteristicile acestora?”), ştiri din media (rata crimei a crescut după 1990 deci „Care este evoluţia
ratei crimei după 1990, Care sunt cauzele acestei evoluţii? Există diferenţe între tipurile de crime?”),
controverse relativ la anumite politici publice („Care sunt efectele creşterii vârstei de pensionare
asupra politicilor de angajare?”), teme din literatura de specialitate („Concluziile lui Durkheim relativ
la sinucidere se aplică în cazul populaţiei României?”). Pasul următor constă în organizarea
materialului rezultat. O procedură utilă pentru acesta este următoarea:
La Piere şi Durkheim
Tabel 6 Rafinarea interogaţiilor de cercetare

Pas Acţiune
scrie fiecare întrebare la care te-ai gândit listează toate întrebările
revizuieşte lista de întrebări grupează întrebările pe teme şi interes
grupează întrebările pe cele trei tipuri transformă şi grupează întrebările
expune asumpţiile stabileşte ordinea întrebărilor şi relaţia dintre ele (unele
întrebări presupun răspunsul la altele)
examinează scopul întrebărilor selectează întrebările pentru cercetarea ta
distinge între întrebările principale şi secundare grupează întrebările în majore şi subsidiare
verifică necesitatea fiecărei întrebări justifică fiecare întrebare şi specifică legătura ei cu
celelalte întrebări
- Povestirile despre sinucideri determină o creştere a ratei de sinucidere la nivel naţional?

- Care sunt factorii ce influenţează formarea şi stabilitatea grupurilor cu abilităţi diferite în
şcoli şi cum influenţează această structură reuşita şcolară?
- Care sunt factorii tehnici, economici şi politici care au influenţat utilizarea energiei solare
în US?
Rafinarea întrebărilor de cercetare (Vaus, 2002)
1. Scopuri
a. Ce tip de studiu faci: descriptiv sau explicativ?
b. Care va fi principala contribuţie a studiului? Intenţionează să producă ceva nou pe plan
teoretic / conceptual sau metodologic?
c. Testează studiul ipoteze clar formulate sau doar un set de întrebări? Care sunt acestea?
d. Ce va aduce studiul în plus faţă de ceea ce este deja cunoscut?
i. Testează o teorie nouă, ipoteze, metode?
40
ii.
Îmbunătăţeşte metode anterioare sau teorii?
iii.
Testează teorii alternative?
iv.Încearcă să rezolve evidenţe contradictorii din cercetări anterioare?
v.Măsoară concepte într-un fel nou?
vi.Aplică idei într-un context diferit şi la diferite tipuri de indivizi şi grupuri,
diferite de cele anterioare?
vii. Replică sau contestă cercetări anterioare?
e. Ideile testate sunt rezonabile? Au ele sens având în vedere cercetările anterioare, teoria şi
experienţa?
f. Sunt întrebările testabile, se poate răspunde la ele? Ai acces la datele necesare pentru
realizarea studiului / le poţi colecta tu?
2. Context
a. Care sunt legăturile dintre acest studiu şi cele realizate de alţii pe aceeaşi temă? Este o
replicare, un test, o extensie? Ce este diferit?
b. Cât de adecvate sunt cercetările anterioare? Care sunt punctele tari şi slabe ale studiilor
anterioare? Cercetările anterioare sunt consistente sau au concluzii contradictorii?
c. Ai evaluat critic cercetările anterioare? Comentarea cercetărilor nu înseamnă doar
descriere; trebuie evidenţiate diferenţele, golurile, limitele, alte idei. Întrebările tale de
cercetare rezultă din golurile / limitele identificate în cercetări anterioare? Dacă nu, care
sunt motivele pentru care realizezi cercetarea?
d. Ai examinat cele mai recente cercetări? Cât de la zi sunt informaţiile tale? Ai citit cărţi,
rapoarte, articole, etc.?
e. Cât de obiectivă este trecerea ta în revistă a bibliografiei? Ai selectat cumva doar cercetări
care confirmă părerile tale sau şi păreri contrare?
3. Semnificaţie şi scop
a. De ce merită realizat studiul? Care va fi importanţa rezultatelor? Dacă plănuieşti să ai o
contribuţie practică, teoretică sau metodologică care va fi importanţa ei?
b. Care sunt teoriile pe care le vei evalua? Ce concepte vei folosi? Sunt ele importante?
c. Dacă evaluezi teorii, le-ai înţeles bine? Ai realizat o diagramă a teoriei?
d. Care este scopul studiului? Rezultatele vor fi generalizate?
e. Cărei populaţii se vor aplica rezultatele?
f. Care va fi unitatea de analiză? Poţi obţine rezultate noi prin folosirea unei unităţi de analiză
diferită de alte cercetări?
g. Cărei perioade de timp se vor aplica rezultatele?
h. Cărei regiuni se vor aplica rezultatele?
4. Designul de cercetare
a. Dacă realizezi un studiu de tip explicativ ai specificat tipul de design utilizat?
b. Care vor fi grupurile ce vor fi comparate?
c. Eşantionul va fi suficient de diversificat pentru a permite comparaţii? Cum vei face
grupurile comparabile?
d. Dacă te interesează schimbarea ai luat în calcul dimensiunea timp? Perioada de timp este
suficientă? Vei folosi o abordare de tip prospectiv sau retrospectiv?
se centreze pe şi să-şi clarifice problema de cercetat: „Care este întrebarea la care vreau să
răspund?”
În cazul unei cercetări descriptive ne vor interesa:

- care este scopul conceptelor cheie, cum anume le definim
- care este perioada de timp pentru care dorim să facem descrierea
- care este aria geografică, cât de generală va fi descrierea
- care sunt aspectele problemei care ne interesează
- care este unitatea de analiză
În cazul unei cercetări explicative ne va interesa în plus să precizăm:
- ce anume încercăm să explicăm (care este variabila dependentă)
41
- care sunt cauzele posibile (care sunt variabilele independente)

- care sunt cauzele pe care le vom explora
- care sunt mecanismele posibile care leagă cauzele presupuse de efectele presupuse
(care sunt variabilele ce intervin, mediază relaţia de cauzalitate)
Pentru asta trebuie să definim care sunt:
- variabila dependentă: efectul sau prezisul

- variabilele independente: cauzele sau predictorii
- variabilele intermediare: intervin între cauză şi efect
- variabilele extraneous: cauza reală atât pentru efect cât şi pentru cauză; le influenţează
pe amândouă
Tip explicaţie Centrată pe … Vizează o explicaţie Populaţie Vizează înţelegerea …

nomotetică câteva cauze parţială mare cauzelor
ideografică toate cauzele completă un caz cazului
CUVINTE CHEIE
KEY POINTS
LECTURI RECOMANDATE
Blaikie, N. (2000) Designing social research, Polity Press, Cambridge, chapter 3: Research questions
and objectives, pp. 58-84
London, Step I: Formulating a research problem, pp. 23-70
Creswell, J. (2003) Research design. Qualitative, quantitative and mixed methods approaches, Sage
Publications, London, chapter 4: The introduction, pp. 71-86, chapter 5: The purpose
statement, pp. 87-104
42
CAPITOLUL 5
PROBLEMA DE CERCETARE: CONSTRUCŢIA IPOTEZELOR
Chapter guide
Ipotezele de cercetare
Definirea şi rolul ipotezelor
Tipuri de ipoteze
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o ipoteză
Ipoteze inductive şi deductive
Logica procesului de cercetare
Testarea ipotezelor alternative
Cuvinte cheie
Key points
Întrebări şi exerciţii
CHAPTER GUIDE
IPOTEZELE DE CERCETARE
DEFINIREA ŞI ROLUL IPOTEZELOR
Uneori, înainte de realizarea efectivă a cercetării, răspunsurile posibile la întrebările de cercetare pot
fi anticipate (în cazul strategiei deductive acest lucru este obligatoriu). Prin urmare, elaborarea
ipotezelor de cercetare poate fi privită ca o fază mai complexă a fazei de formulare a interogaţiilor de
cercetare (a celor explicative îndeosebi). Tentativele de răspuns la întrebările de cercetare se
numesc ipoteze. Prin urmare, ipoteza nu este o întrebare, ci un răspuns provizoriu la o întrebare (de
cercetare). Pentru a răspunde anticipat la o întrebare de cercetare, o ipoteză afirmă că un fenomen
(în sens larg) are loc datorită altuia. Imaginea ipotezei ca relaţie anticipată cu privire la două
fenomene constituie o perspectivă comună a majorităţii definiţiilor date acesteia în literatura de
specialitate. Astfel, ipoteza este o ...
„ ... afirmaţie ce asertează o relaţie între două concepte” (Bouma, 2000: 28).
„... ghicire educată (în sensul că se bazează pe cunoaşterea fenomenului şi pe

înţelegerea ideilor relevante din teoriile sociale) a ceea ce investigatorul aşteaptă să
găsească într-o anumită situaţie” (Ragin, 1994).
Problema de cercetare – construcţia obiectului
„ ... tentativă de a răspunde la o întrebare de cercetare; exprimată sub o formă ce arată

clar relaţia dintre o variabilă dependentă şi o variabilă independentă” (Nachmias, 1996:
62).
„ ... relaţie aşteptată dar neconfirmată între două sau mai multe variabile” (Singleton et
al., 1988).
Punctele comune ale definirii unei ipoteze, aşa cum se desprind ele din definiţiile anterioare, arată că
o ipoteză este o afirmaţie tentativă (idee, bănuială, asumpţie, prezumţie) care specifică o relaţie între
două21 (sau mai multe) concepte şi a cărei validitate nu este cunoscută în prealabil. Dacă ne
interesează de exemplu să identificăm cauzele implicării în asociaţii, putem anticipa că oportunităţile
de angajare ar putea fi o astfel de cauză şi să formulăm o ipoteză de genul: „oportunităţile de
angajare oferite de organizaţii influenţează pozitiv implicarea membrilor în activităţile derulate de
acestea”. Punând în relaţie sinuciderea şi coeziunea socială, Durkheim ne oferă în lucrarea sa
despre sinucidere un alt exemplu de ipoteză: „rata sinuciderilor este mai mare în cazul grupurilor
caracterizate printr-o coeziune socială mică” (sau în alte formulări: „nivelul coeziunii sociale al unei
comunităţi variază invers cu rata sinuciderilor din acea comunitate”; „coeziunea socială mică
determină o rată a sinuciderilor mare”). Pentru o înţelegere mai clară a ceea ce înseamnă /
presupune o ipoteză, exemplele anterioare pot fi reprezentate astfel:
Exemple de ipoteze
Cauza Relaţia Efectul
(independentă) (influenţează pozitiv / negativ) (dependentă)
oportunităţile de angajare determină o creştere a implicării membrilor
coeziunea socială este relaţionată negativ cu rata sinuciderilor
De unde vin însă ipotezele şi care este rolul lor în cadrul designului de cercetare? La aceste întrebări
vom încerca să răspundem în continuare.
Ipotezele nu rezultă din neant ci se fundamentează pe reflecţia teoretică şi travaliul exploratoriu. O

ipoteză poate fi dedusă din teorie sau indusă din date, observaţii empirice, intuiţie sau aşa cum se
întâmplă adesea în practică din combinaţia acestora. Surse de ipoteze sunt de asemenea teoriile,
cercetările realizate de alţi sociologi, practicienii, informatorii cheie sau experienţa proprie.
Spre deosebire de întrebările de cercetare, ipotezele nu sunt neapărat necesare pentru a realiza o
cercetare, acestea din urmă jucând un rol specific şi limitat în cercetarea socială. Pe de altă parte, la
fel ca şi interogaţiile, ipotezele orientează cercetarea, spunându-ne ce anume şi unde să căutăm. În
literatura de specialitate, imaginea cu privire la rolul ipotezelor variază de la situaţia de element
central la cea de element total dispensabil. Astfel, unii autori consideră că centrul metodei ştiinţifice
cuprinde formularea şi testarea ipotezelor (Ragin, 1994), iar alţii că putem realiza o cercetare fără a
avea nevoie de ipoteze (reprezentanţii strategiei abductiviste - vezi capitolul următor). O poziţie
intermediară şi, credem noi, mai corectă, este cea a lui Blaikie (2000). Conform acestuia, ipotezele
sunt relevante doar pentru întrebările de tip „de ce” şi în principal atunci când strategia deductivă
este folosită pentru a da un răspuns la acestea. Acelaşi autor susţine că ipotezele nu sunt adecvate
pentru strategia inductivă şi, în general, sunt considerate ca inadecvate în cazul strategiei abductive,
cel puţin în fazele iniţiale ale acesteia.
21
Uneori se consideră că o ipoteză poate lua şi forma unei afirmaţii relativ la un singur fenomen (un singur concept). O
afirmaţie cu privire la starea / evoluţia unui fenomen („implicarea în asociaţii a membrilor acestora a crescut în intervalul
1990-2001”, „nivelul de trai în România a scăzut după 1990”) poate fi privită ca o ipoteză deşi nu pune în relaţie două
concepte. Ceea ce se compară aici e situaţia unui fenomen la diferite momente de timp, variabila timp fiind implicită. O altă
variantă constă în compararea stării unui fenomen relativ la subiecţi diferiţi („nivelul de trai din ţările fost comuniste este mai
scăzut comparativ cu cel din ţările Europei Occidentale”), considerându-se, tot implicit, că diferenţele aşteptate sunt
relaţionate cu anumite caracteristici ale indivizilor statistici. Ambele variante pot fi privite ca ipoteze, dar de un tip diferit, ele
anticipând nu cauze / motive ci diferenţe şi vizând nu explicaţii ci descrieri (care eventual pot fi apoi explicate în baza unor
caracteristici concrete ale indivizilor statistici analizaţi).
44
Principala funcţie a unei ipoteze este de a structura mai bine cercetarea, în special prin clarificarea
problemei de cercetat şi orientarea în specificarea datelor care trebuie culese şi care nu. O ipoteză
ajută de asemenea şi la accentuarea obiectivităţii studiului (uneori însă se poate întâmpla exact
contrariul, mai ales atunci când cercetătorul este centrat excesiv pe susţinerea ipotezei şi produce /
culege doar datele care o validează), la formularea teoriilor şi acoperirea golurilor din cunoaştere
(după Kumar, 1999: 66).
CONDIŢIILE PE CARE TREBUIE SĂ LE ÎNDEPLINEASCĂ O IPOTEZĂ
În primul rând, o ipoteză trebuie să îndeplinească în cel mai înalt grad caracteristicile interogaţiilor de
cercetare, adică trebuie să fie simplă, specifică şi clară conceptual, fiabilă şi pertinentă. În plus, o
ipoteză trebuie să fie exprimată într-o formă observabilă, adică, trebuie să indice modalitatea de
verificare empirică a ceea ce afirmă, precum şi implicaţiile empirice, condiţiile în care poate fi
falsificată. Trebuie să existe posibilitatea să fie testată / verificată, adică să existe metode / procedee
care să o testeze sau să existe posibilitatea construirii unora. O ipoteză trebuie să fie relaţionată cu
cunoştinţele anterioare în sensul că trebuie să rezulte din cunoştinţele anterioare şi să vizeze
modificarea, completarea lor. Trebuie de asemenea să fie operaţionalizabilă, sau altfel spus, să fie
exprimată în termeni măsurabili (conceptele şi relaţia dintre ele). Să considerăm pe rând
caracteristicile unei ipoteze aş cum apar ele în literatura de specialitate (Nachmias, 1996: 63-64;
Graziano şi Raulin, 2004: 175; Kumar, 1999: 66-67).
În primul rând, o ipoteză trebuie să fie clară, adică să definească operaţional şi conceptual variabilele
implicate. Posibilitatea operaţionalizării se referă la posibilitatea exprimării conceptelor implicate într-
o formă măsurabilă.
O ipoteză trebuie să fie de asemenea specifică, adică să precizeze, sub forma unei afirmaţii
declarative, relaţia aşteptată dintre aceste variabile în termeni de direcţie (relaţie pozitivă / negativă
sau chiar inexistenţa unei relaţii în anumite situaţii) şi condiţiile în care această relaţie apare sau va fi
observată. Condiţiile se referă la unitatea de analiză, timp, spaţiu menţionarea lor fiind necesară
deoarece condiţii diferite pot duce la date care să susţină sau nu o ipoteză. O situaţie destul de
frecventă relativ la influenţa condiţiilor o constituie unitatea de analiză, deseori schimbarea acesteia
modificând sau anulând existenţa relaţiei. Translaţia concluziilor de la un nivel de analiză la altul
duce frecvent la aşa numita eroare ecologică. Spre exemplu relaţia dintre educaţie şi partizanatul
politic poate fi studiată la nivel de individ, grup sau secţie de vot, concluzia (existenţa sau nu a
corelaţiei / cauzalităţii) putând diferi în funcţie de unitatea de analiză aleasă.
O ipoteză trebuie să fie testabilă cu metodele disponibile, în sensul că trebuie să dispunem de
instrumentele necesare pentru măsurarea variabilelor sau cel puţin să avem posibilitatea să
construim astfel de instrumente.
O ipoteză trebuie să fie relaţionată cu cunoaşterea existentă şi să vizeze modificarea sau susţinerea
acesteia. Cel mai adesea o ipoteză rezultă sau este dedusă dintr-o teorie iar susţinerea ei empirică
influenţează teoria respectivă.
O ipoteză trebuie să nu fie condiţionată axiologic („value-free”) în sensul că valorile sau preferinţele
subiective ale cercetătorului să nu fie implicate în formularea ei. Deoarece acest lucru este dificil de
realizat uneori, soluţia preferată (Mihu, 1992) este ca acestea să fie conştientizate şi prezentate ca
atare. De asemenea o ipoteză nu trebuie să conţină prejudecăţi, cum se întămplă uneori atunci când
ipotezele sunt generate pe baza unor fapte de observaţie ne-sistematică (de exemplu: creşterea
accidentelor de circulaţie se datorează şoferilor femei; oamenii sunt mai individualişti după 1989).
TIPURI DE IPOTEZE
Există mai multe clasificări ale ipotezelor în funcţie de diferite criterii. Ipotezele pot să fie inconştiente
sau conştiente, explicite sau implicite, de cercetare sau alternative (opusul ipotezei de cercetare,
numită şi ipoteza nulă - H0), conceptuale sau operaţionale. În cele ce urmează ne vom concentra
doar asupra tipurilor de ipoteze de cercetare (în funcţie de formulare) şi a distincţiei dintre ipotezele
45
conceptuale şi cele operaţionale (o altă distincţie importantă, cea dintre ipoteze inductive şi va fi
discutată ceva mai târziu, tot în acest capitol).
Un criteriu deseori utilizat pentru clasificarea ipoptezelor este forma de exprimare a acestora. Am
văzut anterior că o ipoteză trebuie să specifice care este variabila dependentă şi care independentă
precum şi relaţia dintre acestea (formă, intensitate). În funcţie de aceste dimensiuni, deosebim
formulări de tip „dacă-atunci”, matematic, continuu şi diferenţă (Kumar, 1999; Singleton et al., 1988).
În cazul formulării de tip „dacă-atunci” ipoteza ia forma „dacă x atunci y” (dacă o persoană are un
nivel ridicat de educaţie atunci va avea un nivel scăzut de prejudecată), formulare numită şi implicaţie
în logică. Formularea de tip matematic (este adecvată doar în cazul variabilelor evaluate cantitativ)
poate fi de genul Y = f(X) adică Y este funcţie de X (P = 10 – 1/2E, adică nivelul de prejudecată este
egal cu 10 minus jumătate din nivelul educaţiei). Formularea continuă ia forma „cu cât mai mare / mic
X, cu atât mai mic / mare Y” (cu cât mai mare nivelul de educaţie cu atât mai mic nivelul de
prejudecată). Formulare de tip diferenţă se referă la diferenţa înregistrată de o variabilă (cantitativă
sau calitativă) în cadrul categoriilor altei variabile (calitativă). Dacă variabila independentă este una
calitativă (are categorii discrete) vom folosi formularea de tip diferenţă nu pe cea de tip continuu
(indivizii care au absolvit cel puţin liceul au un nivel mai scăzut de prejudecată decât cei care nu au
absolvit liceul). Prin urmare, formularea ipotezelor nu este un proces simplu, drumul de la o
„afirmaţie” mai mult sau mai puţin specifică la ipoteza corespunzătoare fiind uneori destul de dificil.
Acest parcurs este ilustrat de următoarele exemple de formulare / clarificare a unei ipoteze.
Exemplul 1 Transpunerea unor afirmaţii în ipoteze (după Singleton et al., 1988)

Afirmaţia Întrebări Răspunsuri
Sărăcia duce la Care sunt variabilele? Nivelul de sărăcie şi analfabetismul.
analfabetism.
Care este unitatea de analiză? Naţiunea (poate fi şi individul).
Cum anume măsurăm variabilele? PIB mediu pe locuitor respectiv ponderea
analfabeţilor (variabile cantitative).
Care este sensul relaţiei? Sărăcia este independentă şi analfabetismul
dependentă.
Alegerea formulării adecvate. Dacă PIB mediu pe individ este scăzut atunci rata
analfabetismului va tinde să fie mare.
Dacă PIB mediu pe individ este ridicat atunci rata
analfabetismului va tinde să fie mică.
Femeile sunt Care sunt variabilele? Genul (categoria femeie versus bărbat) respectiv
plătite mai puţin. venitul.
Care este unitatea de analiză? Individul
Cum anume măsurăm variabilele? Calitativ genul, respectiv cantitativ venitul în ultima
lună.
Care este sensul relaţiei? Genul (independentă) influenţează venitul primit
(dependentă).
Variabile ascunse? Relaţia este probabil influenţată de ocupaţie
(variabilă de control).
Alegerea formulării adecvate. Femeile tind să primească salarii mai mici
comparativ cu bărbaţii pentru aceleaşi ocupaţii.
Exemplele de ipoteze menţionate până în acest moment au un alt punct comun, şi anume, faptul că
relaţia statuată nu este una absolută (adevărată sau falsă) ci una probabilistă (formulări de tipul „tind
să” sau „într-o măsură mai mare / mică”). Chiar dacă formulări ale ipotezelor de tip „dacă-atunci” sau
matematic dau iluzia unor afirmaţii absolute, caracter probabilist apare şi aici (relaţia de dependenţă
este definită cel mai adesea relativ la eşantioane de populaţie, indivizii statistici se abat mai mult sau
46
mai puţin de la regula teoretică). Aceste formulări sunt conforme cu imaginea asupra realităţii sociale
ca o realitate complexă, cu determinări şi interacţiuni multiple.
Am văzut anterior că o ipoteză este o propoziţie care anticipează o stare de fapt, o relaţie între
variabile, o prezumţie care trebuie verificată în practică. Cu privire la o ipoteză nu ştim dacă este
adevărată sau falsă dar bănuim că este adevărată şi urmărim să vedem acest lucru în urma testării
ei. Pentru a realiza acest lucru, o ipoteză trebuie să fie testabilă empiric (să existe posibilitatea
testării ei, fie prin verificare, fie prin falsificare). Testarea unei ipoteze presupune compararea ei
împotriva unor seturi de date relevante (cât mai multe şi cât mai diferite). În urma analizei acestor
date, vedem dacă ipoteza se confirmă (provizoriu) sau infirmă (tot provizoriu). Dacă o ipoteză se
confirmă, ea este acceptată, devine parte a corpului cunoaşterii ştiinţifice. Cel mai adesea însă o
ipoteză este formulată la un nivel general (concepte cu un grad ridicat de abstractizare). Pentru a fi
testată, ipoteza trebuie transpusă de la nivelul conceptual (abstract sau teoretic), la nivelul
operaţional (empiric sau măsurabil). Situaţia obişnuită este cea în care se pleacă de la o ipoteză
formulată conceptual iar pentru testarea ei se foloseşte formularea operaţională. De exemplu, putem
formula ipoteza că statusul socio-economic al familiei influenţează pozitiv reuşita şcolară a copiilor
(nivel conceptual) şi să o testăm empiric arătând că există o relaţie de cauzalitate pozitivă între
venitul lunar al familiei şi media de absolvire a liceului a copiilor (nivel operaţional).
Exemplul 2 Formularea unei ipoteze la nivel conceptual şi operaţional
Ipoteza: Statusul socio-economic al familiei influenţează pozitiv reuşita şcolară.
Conceptual: statusul socio-economic al familiei + reuşita şcolară
Operaţional: venitul lunar net al familiei + media de absolvire a liceului
Prin urmare, o ipoteză nu poate fi testată direct ci doar indirect, în urma operaţionalizării ei (sub una
din multiplele forme posibile). Trecerea de la nivelul conceptual la cel operaţional pune însă
problema validităţii şi a fidelităţii. Relativ la cerinţa de validitate, cu privire la exemplul anterior, ne
putem întreba dacă „venitul lunar net al familiei” şi „media de absolvire a liceului” măsoară corect şi
cât mai mult din conţinutul conceptelor „status socio-economic” respectiv „reuşită şcoalră”. În cazul în
care constatăm că aceşti indicatori nu acoperă tot conţinutul conceptelor vom include şi alţi indicatori
sau dacă un indicator nu măsoară corect îl vom înlocui (de exemplu, venitul lunar net pe individ
poate fi o măsură mai corectă decât venitul lunar net al familiei). De asemenea, dacă vom observa
că măsurile noastre nu produc valori apropiate în condiţii similare (nu respectă condiţia de fidelitate),
le vom modifica sau înlocui.
Principalele erori în testarea ipotezelor (Figura 2) constau în respingerea H0 atunci când este
adevărată (eroare de tip 1) respectiv acceptarea ei când este falsă (eroare de tip 2). Concluziile
incorecte pot avea cauze multiple, mai exact orice pas al procesului de cercetare: designul de
cercetare, procedurile de eşantionare, metodele şi instrumentele de culegere a datelor, analiza
datelor, proceduri de analiză incorecte, concluzii trase greşit (raţionamente eronate), etc.
Exemple de erori şi cauze ale acestora!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
Figura 2 Tipuri de erori în testarea ipotezelor
Ipoteza nulă este în realitate:

Decizia luată de cercetător cu
privire la ipoteză este: Adevărată Falsă
Acceptare Decizie corectă Eroare de tip 2
47
Respingere Eroare de tip 1 Decizie corectă
IPOTEZE INDUCTIVE ŞI DEDUCTIVE
Ipotezele inductive sunt cele rezultate din inspectarea datelor empirice. Scopul acestor ipoteze este
să permită construcţia de teorii. Să presupunem că dorim să răspundem la interogaţia următoare:
„Care sunt factorii ce determină emigrarea tinerilor maghiari?”. Cu privire la această interogaţie
putem emite / induce pe baza datelor empirice ipotezele: factori care determină emigrarea tinerilor
maghiari sunt naţionalismul românesc, nivelul de trai, naţionalismul maghiar, limba maternă, etc.
Uneori nu este suficient să tratăm fiecare factor în parte. Trebuie să avem în vedere şi posibilele
relaţii dintre factori, eventualitatea unor lanţuri cauzale mai complexe. O ipoteză poate fi folosită în
aceste situaţii pentru a pune ordine în multitudinea de relaţii posibile dintre variabile / factori. Un
exemplu simplu de astfel de ipoteză este următorul:
Figura 3 Un exemplu de lanţ cauzal inductiv (tendinţa de emigrare a tinerilor maghiari)
şcoala naţionalismul naţionalismul discriminare tendinţa de

tinerilor maghiari românilor ocupaţională emigrare
Ipotezele deductive sunt cele rezultate dintr-o teorie. Scopul ipotezelor de acest tip este testarea
teoriei. O teorie (ipoteză) face anumite afirmaţii, afirmaţii care au implicaţii diverse, prezic anumite
fenomene. Scopul nostru este să vedem dacă aceste implicaţii sunt adevărate iar dacă răspunsul
este afirmativ să validăm ipoteza / teoria. Să considerăm următorul exemplu cu privire la delincvenţa
juvenilă. Putem construi prin deducţie, în cadrul teoriei acţiunii sociale, următorul model explicativ:
Individul se socializează de timpuriu cu modelele de conflict şi cooperare, deci modelul de structurare

a imaginii de sine este funcţie de plasarea în spaţiul cooperării şi conflictului. În situaţii inconfortabile,
subiectul poate adopta la un moment dat unul din mecanismele de apărare de genul „schimbarea
regulilor jocului” sau „căutarea unui alt joc” (Hirschman, 1999). În acest context putem formula /
deduce ipotezele:
1. Tinerii delincvenţi au raporturi sociale destructurate, de aceea ca reacţie adoptă

violenţa împotriva normelor.
2. Comportamentul deviant constituie o modalitate pentru tineri de a se re-modela pe
sine ca actor social prin reconstituirea capacităţii de cooperare şi de conflict în
grupurile marginale.
LOGICA PROCESULUI DE CERCETARE
Generalizarea lui Durkheim cu privire la relaţia de cauzalitate dintre solidaritatea socială şi sinucidere
(cu privire la o anumită categorie de indivizi, solidaritatea socială corelează negativ cu rata de
sinucidere) a fost derivată inductiv din mai multe observaţii. Analizând ratele de sinucidere din cadrul
mai multor categorii de populaţie, Durkheim a observat că
(F1) persoanele divorţate şi cele necăsătorite se sinucid într-o măsură mai mare decât cele
căsătorite,
(F2) persoanele fără copii se sinucid într-o măsură mai mare decât cele cu copii,
48
(F3) locuitorii din urban într-o măsură mai mare decât cei din rural.
Întrebarea firească, în continuare, vizează cauza pentru care aceste grupuri se sinucid într-o măsură
diferită, mai exact, care este caracteristica pe care o au în comun grupurile cu rate ridicate de
sinucidere (persoanele divorţate sau necăsătorite, fără copii, din urban), respectiv cele cu rate
scăzute şi care determină diferenţele dintre ratele de sinucidere. Răspunsul lui Durkheim este
simplu: grupurile analizate diferă relativ la gradul de solidaritate (integrare) socială, mai exact,
grupurile care au un grad scăzut de integrare socială au rate de sinucidere ridicate iar cele
caracterizate printr-un grad ridicat de integrare au rate de sinucidere mici. Desigur, Durkheim nu a
analizat toate categoriile de populaţie posibile şi nici categorii relativ la toate societăţile existente.
Doar pe baza acestor observaţii însă, el a putut formula o concluzie inductivă, adică o ipoteză ce
trece dincolo de faptele avute la dispoziţie. Atunci când această ipoteză este considerată adevărată,
faptele respective sunt explicate de ipoteză, decurg logic din aceasta, printr-un proces invers numit
deducţie:
Ipoteză Dacă solidaritatea socială a unui grup X este mai mare decât a altuia Z, atunci rata
sinuciderilor relativ la grupul X va fi mai mică decât cea relativ la grupul Z.
Constatare Solidaritatea socială este mai mare în cazul persoanelor căsătorite decât în cazul celor
necăsătorite sau divorţate.
Prin Rata de sinucidere este mai mică în cazul persoanelor căsătorite decât a celor
urmare necăsătorite sau divorţate.
Dacă vom constata că predicţia ipotezei are suport în realitate (date), vom concluziona că ipoteza
este mai probabilă. Acest raţionament poate fi reluat pentru diferite categorii de populaţie pentru a se
verifica / testa dacă situaţia prezisă de ipoteză se regăseşte în realitate şi relativ la acele categorii.
Faptul că am explicat fapte astfel, înseamnă doar că ipoteza este legitimă, dar nu şi că este neapărat
adevărată cel puţin pentru două motive. Pe de o parte este posibil ca în cazul altor grupuri ipoteza să
nu fie adevărată (să găsim de exemplu că persoanele necăsătorite se sinucid într-o măsură mai mică
decât cele căsătorite), iar pe de altă parte este posibil ca aceeaşi realitate (fapte) să fie mai bine
explicată de alte ipoteze. Prin urmare, în ambele cazuri, pentru a mări încrederea în ipoteza noastră,
avem nevoie de evidenţe suplimentare. Principalele modalităţi prin care evidenţe suplimentare pot să
facă mai probabilă o ipoteză sunt realizarea unor confirmări multiple şi eliminarea ipotezelor
alternative. Altfel spus, ceea ce trebuie să facem este să încercăm să confirmăm ipoteza, respectiv
să o infirmăm.
Cu cât tipul confirmărilor (populaţie, surse, perioade, etc.) este mai diferit şi acestea sunt într-un
număr mai mare, cu atât creşte probabilitatea de adevăr a acelei ipoteze. Dacă evidenţele pentru
ipoteza / teoria lui Durkheim relativ la sinucidere includ aceleaşi categorii de populaţie dar din mai
multe ţări, categorii cât mai diverse, eventual din perioade diferite, încrederea în aceasta creşte. De
exemplu, una dintre consecinţele derivate din ipoteza anterioară este aceea că protestanţii din Franţa
vor avea o rată de sinucidere mai mare decât catolicii din Franţa. Dacă datele pe care le culegem vor
arăta acest lucru, aceasta înseamnă că ipoteza a fost confirmată (spunem că este mai credibilă, mai
probabilă şi nu că este adevărată sau că datele dovedesc asta). De asemenea, testarea se poate
face relativ la evenimente existente sau viitoare (în ce măsură ipoteza prezice evenimente viitoare).
De exemplu, dacă relativ la o comunitate apare la un factor care determină creşterea nivelului de
integrare, ar trebui ca în viitor să asistăm la o scădere a ratei de sinucidere în acea comunitate.
Deoarece pentru orice set de observaţii putem emite mai multe explicaţii, ceea ce trebuie să facem în
continuare este să identificăm aceste explicaţii posibile şi să le testăm, adică să vedem dacă acestea
pot explica alte fapte observabile, adică să deducem alte consecinţe din ipoteză şi să vedem dacă şi
acestea sunt adevărate (corespund realităţii). Considerând exemplul anterior relativ la relaţia dintre
sinucidere şi integrare, o altă posibilitate (ipoteză) ar putea fi aceea că grupurile de persoane
considerate au în comun (şi) altceva decât solidaritatea socială scăzută, acest altceva (de exemplu o
49
anumită concepţie religioasă sau o incidenţă diferită a bolilor mentale) determinând variaţia ratelor de
sinucidere. Prin urmare, vom accepta ipoteza lui Durkheim doar provizoriu, ca o tentativă de răspuns
şi vom căuta în continuare să eliminăm cât mai multe dintre ipotezele alternative. Cu cât sunt
eliminate mai multe ipoteze alternative, cu atât ipoteza noastră de lucru va devini mai probabilă.
Pentru exemplul anterior, una dintre ipotezele alternative la ipoteza solidarităţii sociale este ipoteza
bolii mentale. Dacă această ultimă ipoteză ar fi adevărată, atunci grupurile cu incidenţă mare a bolilor
mentale ar trebui să aibă rate ridicate de sinucidere. Pe de altă parte, solidaritatea socială nu este
asociată cu bolile mentale. Prin urmare putem realiza un test crucial – confirmă o ipoteză simultan cu
neconfirmarea ipotezei alternative. Datele pentru mai multe regiuni au arătat că nu există o asociere
între bolile mentale şi sinucidere, deci ipoteza alternativă nu este confirmată (după Singleton et al.,
1998).
Având în vedere formele logice ale celor două tipuri de argumentare (confirmarea şi infirmarea unei
ipoteze) se consideră că o ipoteză nu poate fi confirmată dar poate fi infirmată. Astfel, în cazul unui
raţionament inductiv cu forma
Ipoteza este adevărată, deci faptul prezis este adevărat.

Faptul prezis este adevărat.
Prin urmare, ipoteza este adevărată.
argumentul este invalid, iar în cazul unui raţionament deductiv cu forma
Dacă ipoteza este adevărată, atunci faptul prezis este adevărat.

Faptul prezis este fals.
Prin urmare, ipoteza este falsă.
argumentul este valid.
Cu toate acestea, şi infirmarea logică a unei ipoteze are limite: concluzia că ipoteza este falsă se
bazează pe validitatea argumentului / raţionamentului dar şi pe presupunerea că predicţia premisei
este falsă.
Dat fiind faptul că evidenţele sunt discutabile (limitele legate de acurateţea datelor), limitate în
ambele situaţii (confirmare şi infirmare), cel mai corect este să spunem că o evidenţă creşte sau
scade probabilitatea ca o ipoteză să fie adevărată. Pe de altă parte însă, oamenii de ştiinţă tind să
acorde o greutate mai mare evidenţelor care infirmă o ipoteză (vezi teoria falsificaţionismului a lui
Popper) comparativ cu cele care o confirmă. Una din variantele de depăşire a limitelor
raţionamentelor inductiv şi deductiv, constă tocmai în combinarea lor sub forma unui raţionament de
tip inductiv-deductiv – Mihu, etc. Conform acestui tip de raţionament, testarea unei ipoteze
presupune patru paşi, şi anume
1. formularea ipotezei inductiv

2. deducerea din ipoteză a unor consecinţe testabile deductiv
3. verificarea prin observaţie / cercetare a adevărului consecinţelor deductiv
4. formularea de concluzii relativ la ipoteză pe baza rezultatelor obţinute inductiv
Logica este importantă pentru reuşita unui demers de cercetare prin faptul că ne ajută să vedem
dacă raţionamentele realizate sunt valide sau nu. Însă, ca oameni de ştiinţă, concluziile noastre se
bazează nu doar pe raţionamente valide ci şi pe adevărul sau ne-adevărul propoziţiilor (dovedit
empiric).
50
Ştiinţa este o activitate socială în sensul că procesul de cercetare desfăşurat (şi rezultatele obţinute)
de o echipă de cercetători este reluat şi verificat de o altă echipă. Motivaţia acestei reluări ţine de o
presupunere cu privire la limitarea capacităţii noastre de cunoaştere şi înţelegere, pe faptul că prin
reluarea şi verificarea demersurilor de cercetare greşelile sunt evitate, ştiinţa progresează. Este
posibil astfel ca ipotezele validate de o parte a cercetătorilor să fie evaluate empiric, testate (şi apoi
testate cât mai multe din implicaţiile ipotezei) de alţi cercetători şi abia apoi acceptate de comunitatea
ştiinţifică drept explicaţie şi construită teoria.
Există numeroase teorii cărora nu le putem atribui o valoare de adevăr pentru simplul motiv că sunt
ne-falsificabile sau altfel spus, în aceste sisteme orice evidenţă poate fi interpretată în aşa fel încât
să constituie un suport pentru teorie. Exemple de astfel de teorii sunt sistemele religioase sau teoria
schimbului (Homans, Blau). Potrivit acesteia din urmă, individul urmăreşte creşterea recompenselor
şi micşorarea costurilor, ori aproape orice poate fi privit ca un câştig, concluzia care „se impune” fiind
aceea că teoria este adevărată. În cazul acestor teorii demersul ştiinţific nu se poate aplica; ele nu
pot constitui obiectul cercetării ştiinţifice.
Activitatea de cercetare (construcţia ştiinţei) urmează un drum complex, marcat de procese

alternative de inducţie şi deducţie, construcţie şi testare a construcţiei. Scopul ultim al procesului de
cercetare este construcţia de teorii. Acestea reprezintă încercări de a răspunde la întrebările de tip
„de ce”. Teoriile pot diferi prin complexitate (număr de variabile), nivel de abstractizare şi scop.
Pentru a înţelege rolul teoriei în cercetarea empirică este utilă distincţia dintre două stiluri diferite de
cercetare:
- testarea teoriei: se pleacă de la teorie şi prin raţionament de tip deductiv se ajunge la

observaţii (de la abstract la empiric)
şi
- construcţia teoriei: se pleacă de la observaţii şi prin raţionament de tip inductiv se ajunge la
teorie (de la empiric la abstract).
Logica procesului de cercetare poate fi reprezentată schematic în felul următor:
51
Figura 4 Logica procesului de cercetare (după Vaus, 2001: 8)
Punctul de start pentru

testarea teoriei
teorie
inducţie deducţie
implicaţii pentru propoziţii

propoziţii
teorie nouă
analiza datelor realizarea măsurilor,

eşantionului
colectarea datelor

construcţia teoriei
În vederea testării / construcţiei unor teorii, cercetarea explicativă trebuie să stabilească legături /
relaţii cauzale. Acest lucru nu este deloc uşor deoarece nu putem să observăm în prezent cum o
variabilă o influenţează pe alta (chiar dacă un eveniment ar fi urmat întotdeauna de altul nu putem fi
siguri că acesta din urmă este cauzat de primul). Deci, relaţiile cauzale sunt mai degrabă rezultatul
inferenţelor decât al observaţiilor, scopul designului de cercetare fiind tocmai acela de a mări
calitatea inferenţelor cauzale (King et al., 2000).
Fie ipoteza „şomajul tinerilor este responsabil de sinuciderea lor”. Aceasta poate fi re-formulată
astfel: „este mai probabil ca rata sinuciderii să fie mai mare în rândul tinerilor şomeri decât în rândul
tinerilor care au un loc de muncă”. Pentru a demonstra această ipoteză va trebui să comparăm ratele
de sinucidere între cele două grupuri (desigur, nu este suficient doar atât). Pot exista situaţii în care
trebuie să comparăm mai mult de două grupuri. Acestea pot fi clase cu intensitate diferită a însuşirii
sau diferite combinaţii de variabile cum ar fi influenţa combinată a sexului şi vârstei asupra ratei de
sinucidere (bărbaţii tinerii se sinucid în cea mai mare măsură). La modul ideal, grupurile comparate
trebuie să fie identice, cu excepţia variabilei independente.
Punctul de plecare în procesul de cercetare îl constituie descrierea. Se constată o anumită stare de

fapt şi apoi se încercă explicarea ei. Dacă avem în vedere exemplul cu privire la cauzele sinuciderii,
vom încerca să descriem fenomenul răspunzând la întrebările:
- care este rata sinuciderilor într-o anumită comunitate, care este evoluţia ei, cum este ea
comparativ cu alte comunităţi?
şi apoi vom încerca să explicăm starea de fapt observată având drept ghid întrebările:
- de ce este rata sinuciderilor mare, de ce urmează această evoluţie, de ce este mai mare în
comunitatea x decât în y?
52
În funcţie de tipul de întrebare şi datele care ne interesează, vom adopta un anumit design de
cercetare, respectiv o anumită metodă de culegere a datelor. Răspunsul la întrebări de tip „de ce”
presupune automat dezvoltarea unei explicaţii cauzale (x este cauza lui y). Dacă avem în vedere
relaţia dintre 3 variabile, tipurile de relaţii de cauzalitate ce pot să apară sunt: directă, indirectă
(mediată), falsă, directă + indirectă, directă + indirectă + falsă, falsă + directă, falsă + indirectă.
Figura 5 Tipuri de relaţii între trei variabile (după Vaus, 2001: 38)
relaţie cauzală directă relaţie cauzală indirectă relaţie cauzală falsă între x şi y
X Y X Y X Y
Z Z Z
relaţie cauzală directă şi indirectă relaţie cauzală directă, indirectă şi falsă relaţie cauzală directă şi falsă
X Y X Y
X Y
Z Z
Z
X Y
relaţie cauzală indirectă şi falsă
Concepţia clasică asupra cauzalităţii implică o cauză şi un efect şi se bazează pe patru principii:
- ordinea temporală: cauza trebuie să preceadă efectul

- asocierea: cele două fenomene trebuie să aibă loc împreună
- eliminarea alternativelor: trebuie să putem afirma că efectul este rezultatul acestei cauze şi
nu a alteia
- găsirea sensului pentru relaţia cauzală: legături teoretice, asumpţii
În prezent, în ştiinţele sociale, cauza este privită din două perspective:
- determinist: y determină pe x dacă şi numai dacă întotdeauna este aşa (dacă fumezi te
îmbolnăveşti de cancer) + specificate condiţiile
- probabilist: y determină pe x cu o anumită probabilitate (dacă fumezi ai mai multe şanse să te
îmbolnăveşti de cancer) + specificate condiţiile
În ştiinţele sociale majoritatea cauzalităţilor sunt de tip probabilist. Printre principalele motive se află
complexitatea comportamentului uman, subiectivitatea, sensurile multiple asociate, voluntarismul,
etc.
Criteriile de inferare a cauzelor vizează două aspecte principale:
- covariaţia dintre cele două variabile (nu este suficientă dar este obligatorie)
53
- aserţiunea că o variabilă o influenţează pe cealaltă trebuie să aibă sens, adică trebuie să ne

asigurăm de următoarele:
- ordinea temporală a variabilelor (cauza trebuie să fie anterioară efectului)

- variabilitatea variabilei dependentă (variabila dependentă trebuie să acopere întregul interval
de variaţie)
- plauzibilitatea teoretică a relaţiei cauzale (trebuie să arătăm teoretic sau pe baza altor
cercetări / teorii cum cauza determină efectul
Una dintre cele mai cunoscute strategii pentru analiza cauzală o reprezintă modelul elaborării
(„elaboration model”) al lui Lazarsfeld (Davis, 1985). Conform acestui model, o relaţie cauzală poate
fi stabilită în urma unui demers în patru paşi: observăm existenţa unei relaţii între două variabile (1),
formulăm ipoteza că o altă variabilă este responsabilă pentru această relaţie (2), elaborăm analiza
introducând în analiză / calcul a 3-a variabilă (3), examinăm relaţia dintre variabilele iniţiale atunci
când o controlăm cea de a 3-a variabilă iar dacă această corelaţie parţială tinde spre zero spunem că
variabila de control explică relaţia dintre variabilele iniţiale (4). Pentru a ilustra această strategie să
considerăm următorul exemplu:
Exemplul 3 O ilustrare a modelului elaborării al lui Lazarsfeld (după Davis, 1985)
Pas Descriere Exemplu

1 Observăm existenţa unei relaţii între două Observăm că incidenţa delicvenţei este diferită în cadrul
variabile diferitelor categorii de status socio-economic (SES).
2 Formulăm ipoteza că o altă variabilă este Ne întrebăm de ce are loc această variaţie, de ce
responsabilă pentru această relaţie delicvenţa este mai mare în cazul categoriilor cu SES mai
scăzut.
3 Elaborăm analiza introducând în analiză / Răspuns (ipoteză): din cauza incidenţei mai mari a
calcul a 3-a variabilă situaţiilor de familii cu un singur părinte (ipoteza
componenţei parentale).
4 Examinăm relaţia dintre variabilele iniţiale Dacă ipoteza este adevărată vom găsi:
atunci când o controlăm a 3-a variabilă - corelaţie bi-variată între SES şi delicvenţă
- corelaţie parţială între SES şi delicvenţă apropiată
de zero când controlăm componenţa familială.
Din punctul de vedere al validităţii demersului de cercetare este important să diferenţiem între
predicţie, corelaţie şi cauzalitate. Faptul că în sec. XX ratele de divorţ şi criminalitate au crescut nu
înseamnă că divorţul determină criminalitatea, cel mai probabil existând un al treilea factor
(secularizarea, individualismul, sărăcia) care le determină pe ambele. La fel, nu putem confunda
predicţia cu cauzalitatea şi predicţia cu explicaţia. Atunci când două variabile corelează putem să o
prezicem pe una din alta dar asta nu înseamnă neapărat că există o relaţie de cauzalitate. Similar,
putem face predicţii corecte fără a explica relaţia dintre variabile. În concluzie putem observa
corelaţia dar nu şi cauza. Cauza trebuie să o inferăm. Prin urmare trebuie să fim foarte atenţi la
inferenţe, unul din scopurile principale ale designului cercetării de tip explicativ fiind acela de a evita
inferenţele invalide.
TESTAREA IPOTEZELOR ALTERNATIVE
În general, cu privire la o stare de fapte se pot emite mai multe ipoteze. În faza iniţială a cunoaşterii
fiecare dintre aceste ipoteze poate fi adevărată. Pe parcurs, unele dintre ipoteze nu fac faţă testelor
şi sunt îndepărtate, apar alte ipoteze care la rândul lor sunt testate, situaţia comună din ştiinţele
sociale fiind existenţa cu privire la aceeaşi stare de fapt a unor ipoteze concurente.
54
O situaţie frecvent întâlnită este aceea în care pentru explicarea unui fenomen se folosesc
perspective diferite, fiecare din ipotezele derivate din aceste teorii fiind adevărată. De exemplu,
fericirea unui mariaj poate fi explicată prin intermediul uneia dintre teoriile / perspectivele:
- atributele personale ale cuplului (perspectiva psihologică)

- factorii economici(perspectiva economică)
- perioada de viaţă în care se află cuplul (perspectiva dinamica vieţii)
- rolurile de gender diviziunea muncii (perspectiva feministă)
- cohorta căreia aparţin (perspectiva demografică)
- integrarea cuplului în grupuri mai largi (perspectiva reţele sociale)
Să considerăm un alt exemplu. Fie următoarea interogaţie de pornire: „De ce în societăţile industriale
inegalitatea şanselor în faţa învăţământului superior se menţine?”. Răspunsurile (ipotezele) pe care
le putem da la această interogaţie sunt dintre cele mai diferite. Două dintre răspunsurile posibile le
aparţin lui Boudon respectiv Bourdieu. Potrivit acestora persistenţa inegalităţii de şanse se datorează
„deciziilor raţionale consecutive ale indivizilor” (Boudon, L’inégalité de chances) sau „determinării de
habitus” (Bourdieu, Les Héritiers). Potrivit perspectivelor teoretice / paradigmatice ale celor doi
sociologi ambele ipoteze sunt adevărate (datele şi sistemele explicative construite pe baza acestora
de către fiecare autor susţin ambele ipoteze).
Pentru o analiză mai detaliată a teoriilor / ipotezelor rivale plauzibile să considerăm următorul
exemplu cu privire la influenţa tipului de şcoală urmat (stat sau privat) asupra realizării academice
(rezultatele obţinute la facultate):
55
Figura 6 Explicaţii cauzale şi non-cauzale ale relaţiei dintre tipul de şcoală (public versus privat) şi reuşita
academică (după Vaus, 2001: 12)
A) relaţie cauzală: tipul de şcoală determină reuşita academică
tipul de şcoală reuşita academică
B) explicaţie alternativă: selectivitate în abilitatea iniţială a copilului
reuşita academică
abilitatea iniţială
a copilului
tipul de şcoală
C) explicaţie alternativă: resursele familiei
facilităţi acasă pentru

studiu
resursele părinţilor
reuşita academică
tipul de şcoală
D) explicaţie alternativă: valorile educaţionale
valorizarea educaţiei
de către copil
valorizarea
educaţiei de către
părinţi reuşita academică
tipul de şcoală
Modelul explicativ care se impune la prima vedere prin compararea succesului studenţilor din
instituţiile de învăţământ superior este cel precizat la punctul A. Dacă am lua în considerare şi alte
variabile, am putea descoperi că există şi alte ipoteze care sunt consonante cu situaţia observată dar
care propun explicaţii alternative. Astfel, este posibil ca relaţia cauzală dintre tipul de şcoală urmat şi
reuşita academică să fie falsă, fiind datorată unei a treia variabile cum ar fi selectivitatea în abilitatea
iniţială a copilului (B), resursele părinţilor (C), valorizarea educaţiei de către părinţi (D) sau combinaţii
în grade diferite ale acestora (aceasta din urmă este situaţia cel mai adesea întâlnită în ştiinţele
sociale).
Oricare dintre explicaţiile menţionate poate fi corectă dar în lipsa unor informaţii suplimentare este
imposibil să avem argumente pentru a o prefera pe una în defavoarea celorlalte. În concluzie,
explicaţiile alternative trebuie avute întotdeauna în vedere. La nivel practic, această problemă se
poate rezolva prin (1) anticiparea explicaţiilor alternative înainte de derularea cercetării şi construirea
designul de cercetare astfel încât să se culeagă informaţii care să permită testarea tuturor modelelor,
sau prin (2) culegerea ulterioară a acestor informaţii (mai rar posibil însă). Pe lângă explicaţiile
teoretice de mai sus, ipoteza relaţiei cauzale directe trebuie validată şi sub aspect metodologic (cum
anume a fost măsurată reuşita academică, de la câte şcoli au fost selectate cazuri şi cum au fost
selectate şcolile, etc.).
56
Tipul de eroare din exemplul anterior (punctul A) se numeşte „eroarea afirmării consecinţei” şi se
referă la faptul că o evidenţă poate fi consistentă cu mai multe afirmaţii (chiar dacă o evidenţă este
consistentă cu o anumită afirmaţie, ea poate fi în acelaşi timp consistentă şi cu alte afirmaţii; pentru
exemplul nostru, diferenţele în ratele de reuşită academică pot fi explicate prin fiecare din modelele
A-D). Forma logică a acestui tip de raţionament este de forma următoare:
PM dacă A este adevărat atunci B trebuie să aibă loc

Pm îl observăm pe B
C prin urmare A este adevărat
Revenind la exemplul anterior, propoziţia iniţială era „şcolile private produc studenţi mai buni decât
şcolile publice”. Conform formei logice prezentate anterior, raţionamentul devine astfel:
PM Dacă şcolile private produc studenţi mai buni (A) atunci studenţii acestora trebuie să obţină
rezultate finale mai bune comparativ cu cele obţinute de studenţii şcolilor publice (B).
Pm Studenţii de la şcolile private obţin rezultate mai bune decât cei de la şcolile publice (observăm B).
C Prin urmare şcolile private produc studenţi mai buni (A este adevărat).
ori în realitate corect ar fi să spunem:
PM dacă A (sau C, sau D, sau …) este adevărat atunci B trebuie să aibă loc
Pm îl observăm pe B
C prin urmare A (sau C, sau D, sau …) este adevărat
adică:
PM Dacă şcolile private produc studenţi mai buni (A)

sau dacă
… abilitatea iniţială a copiilor este diferită (B),
… resursele părinţilor sunt diferite (C),
… valorizarea educaţiei de către părinţi este diferită (D),
atunci studenţii acestora trebuie să obţină rezultate finale mai bune comparativ cu cele obţinute de
studenţii şcolilor publice (B).
Pm Studenţii de la şcolile private obţin rezultate mai bune decât cei de la şcolile publice (observăm B).
C Prin urmare şcolile private produc studenţi mai buni (A este adevărat)
sau
… abilitatea iniţială a copiilor produce studenţi mai buni (B este adevărat),
… resursele părinţilor produc studenţi mai buni (C este adevărat),
… valorizarea educaţiei de către părinţi produce studenţi mai buni (D este adevărat).
În concluzie, înainte de a accepta o ipoteză, trebuie să identificăm şi testăm diferite alte explicaţii
posibile şi consistente cu realitatea observată, să comparăm ipotezele alternative identificate (în
modele separate sau mai corect simultane) şi doar apoi să decidem care este afirmaţia cel mai
probabil să fie adevărată (sau afirmaţiile cel mai probabil adevărate).
În exemplul prezentat anterior am urmărit testarea unei ipoteze prin verificarea ei şi am identificat
dificultăţile şi limitele legate de acest proces. Din perspectiva unor epistemologi, logica demersului
anterior nu este cea mai adecvată. După părerea acestora, este posibil să găsim un anumit suport
(sau mai multe evidenţe) pentru orice teorie dar asta nu înseamnă automat că teoria este adevărată
(datorită limitelor raţionamentului de tip inductiv). Potrivit acestor epistemologi de filiaţie popperiană,
atitudinea cercetătorilor trebuie să fie una sceptică. Raportat la logica cercetării ştiinţifice această
57
atitudine se transpune nu în căutarea de evidenţe (observaţii) consistente cu teoria ci în încercarea

de a găsi evidenţe care să o falsifice (de unde şi eticheta de falsificaţionism). Adică, în loc să
încercăm să demonstrăm adevărul unei ipoteze (teorii), trebuie să urmărim falsificarea ei, adică să
încercăm să demonstrăm că este falsă. Acest lucru se poate face prin eliminarea explicaţiilor rivale
sau prin căutarea deliberată a unor probe pe baza cărora să respingem ipoteza (teoria) (Popper,
1998). Conform acestei perspective singura posibilitate sigură de evalua o ipoteză / teorie este aceea
de a încerca să găsim contra-evidenţe, adică să găsim o consecinţă a acesteia pe care să o dovedim
că este falsă sau, în cazul ipotezei, să încercăm să falsificăm ipoteza de nul (să arătăm că H0 nu
poate fi adevărată). Logica demersului popperian se bazează pe limita procesului de inducţie în ceea
ce priveşte generalizarea: oricâte teste ar trece o teorie, ea nu poate fi considerată adevărată pentru
totdeauna deoarece oricând se poate găsi un test pe care aceasta să nu-l treacă. În schimb, o teorie
poate fi infirmată definitiv, atunci când se întâmplă următoarea situaţie:
PM dacă A este adevărat atunci B trebuie să aibă loc

Pm B nu are loc
C prin urmare A nu este adevărată
Conform epistemologiei popperiene nu vom obţine niciodată confirmări definitive pentru o ipoteză. În
consecinţă, o ipoteză poate fi considerată adevărată doar provizoriu, atâta timp cât contrarele ei sunt
false. Prin urmare, ceea ce trebuie să ne intereseze la o ipoteză este caracterul ei de a fi infirmabilă
(de a fi falsificată) şi nu valoarea ei de adevăr.
În practică lucrurile nu stau chiar aşa simplu cum consideră Popper. Testul la care este supusă o
teorie / ipoteză poate avea o duritate diferită (timp, număr de teste, condiţii diferite, etc.), deci nu este
corect să renunţăm la ea după o singură infirmare (evidenţa poate să nu fie reală), ci mai degrabă să
o re-analizăm, să o modificăm şi apoi să o re-testăm folosind alt set de date. Numai în cazul în care
ajungem la infirmări multiple sau majore trebuie să renunţăm la respectiva teorie / ipoteză şi să
căutăm alta.
În concluzie, starea normală a cercetătorului este una caracterizată prin scepticism. Faţă de orice
teorie / explicaţie, atitudinea cercetătorului trebuie să fie una sceptică, marcată atât de tentative de
identificare a unor explicaţii alternative, cât şi a unor evidenţe care să o infirme.
CUVINTE CHEIE
KEY POINTS
LECTURI RECOMANDATE
Blaikie, N. (2000) Designing social research, Polity Press, Cambridge, chapter 5: Concepts, theories,
hypotheses, and models, pp. 128-182
London, Step I: Formulating a research problem, pp. 23-70
58
Publications, London, chapter 6: Research questions and hypotheses, pp. 105-118
Să caute un articol în care să fie discutată relaţia dintre tipul de şcoală şi realizarea academică. Să
facă o sinteză a articolului. Să identifice punctele tari respectiv slabe ale designului de cercetare.
Cum anume ar putea fi îmbunătăţit demersul de cercetare.
59
CAPITOLUL 6
STRATEGIA DE CERCETARE. TIPURI DE STRATEGII.
Locul şi rolul strategiilor de cercetare

Clasificarea strategiilor de cercetare
Strategia inductivă
Strategia deductivă
Strategia retroductivă
Strategia abductivă
Alegerea strategiei de cercetare
CHAPTER GUIDE
LOCUL ŞI ROLUL STRATEGIILOR DE CERCETARE
Strategia de cercetare constituie un element important al unui design de cercetare, poziţia acesteia
în cadrul designului fiind strâns legată de şi derivând22 din interogaţiile şi obiectivele cercetării.
Fiecare din strategiile prezentate are la bază anumite filosofii ale cunoaşterii care la rândul lor se
bazează pe asumpţii ontologice23 şi epistemologice24 specifice. În cazul fiecărei strategii de cercetare
vom investiga filosofia de cunoaştere specifică, asumpţiile acesteia, modul cum se aplică ele în cazul
cercetării sociale, paşii de realizare a unei astfel de strategii, criticile aduse strategiei, posibilităţile de
utilizare.
De dezvoltat; de definit strategia.
CLASIFICAREA STRATEGIILOR DE CERCETARE
Strategiile de cercetare (numite uneori şi logici de cercetare) diferă prin asumpţiile ontologice,
punctele de start, paşi sau logică, utilizarea conceptelor şi teoriilor, stilurile explicării şi înţelegerii şi
statutul rezultatelor.
22
În sensul că gradul de alegere a strategiei este redus după selecţia anumitor tipuri de obiective sau interogaţii sau altfel
spus în momentul în care am ales interogaţiile cercetării am optat în mare măsură şi pentru o anumită strategie de
cercetare.
23
Ontologia reprezintă teoria despre realitatea socială, statutul ei existenţial (există în sine sau este doar o construcţie).
24
Epistemologia reprezintă teoria despre cunoaştere, despre posibilitatea cunoaşterii şi a modalităţilor în care se poate
realiza aceasta (este posibilă cunoaşterea adevărului sau nu, cum anume se poate cunoaşte).
Strategia de cercetare. Tipuri de strategii.
Figura 7 Logica celor patru strategii de cercetare (după Blaikie, 2000: 101)
Strategia Inductivă Deductivă Retroductivă Abductivă
Scop Stabilirea de generalizări Testarea teoriilor pentru Descoperirea Descrierea şi înţelegerea
universale folosite drept a le elimina pe cele false mecanismelor vieţii sociale în termenii
paternuri pentru şi a le confirma pe cele fundamentale pentru a motivaţiilor şi raţiunilor
explicaţie care trec testul explica regularităţile actorilor sociali
observate
de la Acumularea de observaţii A împrumuta sau a Modelarea unei Descoperirea
sau date construi o teorie şi a o regularităţi conceptelor, a
folosi drept argument înţelesurilor şi motivelor
din viaţa de zi cu zi
prin Producerea de Deducerea de ipoteze Construirea unui model Conceperea unui raport
generalizări ipotetic al mecanismului tehnic în baza rapoartelor
primare
la Folosirea acestor „legi” Testarea ipotezelor prin Găsirea mecanismului Dezvoltarea unei teorii şi
ca paternuri pentru a verificarea lor cu datele real prin observare şi / testarea ei iterativ
explica observaţiile sau experiment
viitoare
Strategia Începe cu Continuă cu Scop Întrebări

Inductivă colectarea generalizări stabilirea de regularităţi, ce
de date eventual folosirea lor pentru a
explica apariţia / variaţia unor
evenimente
Deductivă regularităţi testarea teoriei prin deducerea unei ipoteze explicarea acestor regularităţi de ce
din ea şi colectarea datelor corespunzătoare
pentru a o testa
Retroductivă regularităţi identificarea mecanismelor ascunse explicarea acestor regularităţi de ce
responsabile de producerea regularităţii;
pentru asta se construieşte întâi un model
ipotetic şi apoi i se stabileşte existenţa prin
apariţia sau nu a anumitor consecinţe
Abductivă lumea înţelegerea modului în care îşi construiesc re-descrierea motivelor şi de ce
actorilor actorii realitatea socială raţiunilor ce însoţesc
activităţile actorilor şi prin
aceasta înţelegerea
activităţilor
STRATEGIA INDUCTIVĂ
Strategia inductivă numită uneori şi verificaţionism / justificaţionism25, se bazează pe paradigma

pozitivistă. Asumpţiile ontologice ale pozitivismului consideră că lumea este ordonată, compusă din
evenimente observabile şi discrete. Prin urmare lumea poate fi reprezentată prin propoziţii
universale, prin generalizări despre relaţiile dintre evenimente / fenomene. Pentru pozitivişti, doar
ceea ce se poate observa, experimenta prin simţuri, poate fi real şi, prin urmare, studiat ştiinţific
(restul este „pus între paranteze”). Mai mult, observaţia este obiectivă şi se realizează în afara unor
presupoziţii, legile ştiinţifice (obiectivul principal al pozitivismului) fiind stabilite pe baza datelor de
observaţie.
Pe baza analizei lucrărilor pozitiviştilor, Blaikie (2000: 103) deosebeşte patru stadii ale strategiei
inductive şi anume:
1. toate faptele sunt observate şi înregistrate fără a le selecta, conform cu importanţa lor
relativă (fără să fim ghidaţi de preconcepţii)
2. faptele sunt analizate, comparate şi clasificate fără folosirea unor ipoteze
25
Se referă la căutarea de date prin intermediul cărora să se certifice, verifice, suporte teoria.
61
3. pe baza acestor analize, prin inducţie, se produc generalizări (legi) şi relaţii între fapte,
fenomene
4. aceste generalizări sunt testate ulterior
Critici (contestări) aduse acestei strategii:
1. este puţin probabil ca preconcepţiile să poată fi eliminate atunci când se produc

observaţiile obiective
2. nu se pot face observaţii relevante fără idei (teorie) care să le ghideze
3. logica inductivă produce generalizări de o manieră mecanică
4. generalizările universale se pot baza doar pe un număr finit de observaţii (sau altfel spus
o serie de date consistente suportă generalizarea dar nu pot dovedi că aceasta este
adevărată; prin urmare cunoaşterea rezultată trebuie privită ca fiind pasibilă de revizuire)
5. stabilirea regularităţilor nu este suficientă pentru producerea explicaţiilor
În forma ei iniţială strategia inductivă nu se mai foloseşte în ştiinţa actuală cel puţin în sensul că
observaţiile nu se mai realizează în afara teoriei, iar legile / teoriile obţinute inductivist sunt verificate
deductiv, prin implicaţiile lor, folosind alte seturi de date decât cele care au stat la baza producerii lor.
STRATEGIA DEDUCTIVĂ
Strategia deductivă cunoscută şi ca metoda ipotetică-deductivă sau falsificaţionism (Popper) se

bazează pe raţionalismul critic. Spre deosebire de pozitivism, raţionalismul critic consideră că toate
datele de observaţie sunt selective şi implică interpretare din partea observatorului, că observaţiile
sunt întotdeauna făcute dintr-un anumit punct de vedere, relativ la un cadru de referinţă şi având un
set de aşteptări. Prin urmare, dacă nu ştii ceea ce urmăreşti, dacă nu ai anumite ipoteze rezultate
dintr-o teorie care să te ghideze în culegerea datelor este imposibil să culegi date folositoare. În loc
să acumulezi date pentru a produce răspunsuri la întrebări nepuse, precum în cazul strategiei
inductive, în cazul strategiei deductive datele sunt folosite pentru a testa diferitele răspunsuri posibile.
Scopul nu mai este de a vedea dacă datele confirmă ipotezele, teoriile, ci de a găsi date care să le
infirme. În consecinţă, o teorie nu poate fi demonstrată ca fiind adevărată, confirmată, ci doar
infirmată (Popper). Cercetătorul trebuie să încerce să demonstreze că o teorie este falsă prin a arăta
că datele o contrazic, contrazic implicaţiile ei. Argumentele lui Popper sunt sintetizate de Blaikie
(2000: 106) astfel:
1. lumile naturală şi socială sunt guvernate de regularităţi

2. scopul ştiinţei sociale este de a stabili generalizări care să corespundă acestor regularităţi
şi teorii care să le explice
3. cu toate acestea, nu este posibil să stabilim cu certitudine că astfel de generalizări sau
teorii sunt adevărate, că ele corespund cu realitatea
4. tot ceea ce putem face este să eliminăm teoriile false, ajungând astfel tot mai aproape de
adevăr
5. dar nu vom ştii niciodată când vom ajunge la teorii adevărate
6. prin urmare, toate teoriile care au trecut testul (au fost coroborate) trebuie să rămână doar
tentative (în sensul că pot fi înlocuite în viitor de alte teorii mai bune)
Pornind de la lucrările lui Popper, Blaikie (2000: 106) desprinde şase paşi ai strategiei deductive:
1. porneşte de la o idee, conjectură26, ipoteză sau set de ipoteze ce formează o teorie.

2. pe baza ipotezelor acceptate în prealabil sau prin specificarea condiţiilor în care se
aşteaptă ca acestea să fie adevărate se deduce o concluzie sau un număr de concluzii.
26
Teorie fără fundament empiric, emisă fără a avea evidenţele care să o dovedească ca fiind adevărată.
62
3. se examinează concluziile şi logica raţionamentului care le-a produs; se compară

raţionamentul cu teoriile existente şi se observă dacă acesta constituie un mijloc mai bun
de înţelegere; dacă suntem satisfăcuţi de rezultat atunci:
4. se testează concluziile prin culegerea unor date adecvate; se fac observaţiile sau se
realizează experimentele necesare.
5. dacă testul eşuează, adică dacă datele nu sunt consistente cu concluziile, teoria este
falsă; dacă conjunctura originală nu este suportată de date, ea trebuie respinsă, refutată.27
6. dacă, totuşi, concluziile trec testul, adică dacă datele sunt consistente cu acestea, teoria
este acceptată temporar; dacă trece testele ea este coroborată (acceptată temporar) dar
nu este dovedit că este adevărată.
Un exemplu de teorie deductivă (aşa o interpretează deductiviştii, Popper de exemplu) poate fi

considerată chiar teoria sinuciderii egoiste a lui Durkheim (iniţial, teoria lui Durkheim a fost construită
inductiv). Conform unei interpretări de tip deductiv teoria poate lua următoarea formă logică:
- în orice grup social, rata sinuciderii variază direct cu gradul de individualism (egoism)
- gradul de individualism variază direct cu incidenţa protestantismului
- în concluzie, rata sinuciderii variază direct cu incidenţa protestantismului
- incidenţa protestantismului în Spania este scăzută
- în concluzie, rata sinuciderii în Spania este scăzută
Câteva critici aduse strategiei inductive:
1. dacă observaţiile sunt interpretări şi noi nu putem observa realitatea direct, cum putem stabili
regularităţi de care să fim siguri şi cum pot fi teoriile respinse decisiv?
2. acceptarea tentativă a unei teorii nerespinse încă necesită un anumit suport inductiv
3. nu ne spune de unde anume ar trebui să provină teoriile sau cum anume pot fi ele construite
4. ştiinţa trebuie să fie mai puţin logică pentru a putea permite descoperirea prin şansă
5. atenţia prea mare acordată logicii poate distruge creativitatea ştiinţifică
6. procesul de acceptare sau respingere a ipotezelor (teoriilor) implică procese sociale şi
psihologice, nu doar logice.28
STRATEGIA RETRODUCTIVĂ
Strategia retroductivă este asociată cu abordarea filosofică a realismului ştiinţific (prezintă două
versiuni, structuralistă şi constructivistă). Conform realismului constructivist, realitatea socială este
construită social iar scopul ştiinţei este de a explica fenomenele observabile prin referire la
mecanismele şi structurile care stau în spatele lor, sunt ascunse. În ştiinţele sociale mecanismele
sunt ascunse atât faţă de cercetător cât şi faţă de subiect, oamenii care le produc fără a fi conştienţi
uneori de ele, le iau ca ceva de la sine înţeles („taked for granted”). Prin urmare, omului de ştiinţă îi
revine sarcina de a construi modele de mecanisme şi a vedea apoi dacă acestea explică fenomenele
vizibile pe care se presupune că ar trebui să le explice. Stabilirea regularităţilor (pozitivismul)
constituie doar primul pas al explicaţiei (în plus aici legile nu sunt universale ci doar tendinţe
recunoscute). Trebuie continuat apoi cu identificarea mecanismului care a produs acea regularitate şi
cu verificarea lui în lumea reală (dacă prezice corect evenimentele). Trebuie adăugat însă că
mecanismul acţionează întotdeauna într-un anumit context, context care poate favoriza sau
împiedica producerea regularităţii. Strategia retroductivă prezintă similarităţi şi cu strategia deductivă
prin faptul că pleacă de la observarea unor regularităţi pe care încearcă apoi să le explice. Câteva
exemple din istoria ştiinţei în cazul cărora s-a aplicat acest tip de strategie sunt legate de
descoperirea atomului, orbitei eliptice sau a viruşilor.
27
Actul de a respinge o teorie în baza unor date care o infirmă.
28
A se vedea de exemplu Kuhn (Structura revoluţiilor ştiinţifice). Perioadele de ştiinţă normală şi revoluţie ştiinţifică
alternează dar trecerea de la una la alta se realizează nu doar în baza unor argumente de tip raţional (date, logică) ci mai
ales după
63
Paşii strategiei retroductive sunt următorii (Blaikie, 2000: 110):
- Pentru a explica fenomene observabile şi regularităţile dintre ele, oamenii de ştiinţă trebuie să
încerce să descopere structurile şi mecanismele adecvate.
- Din moment ce aceste structuri şi mecanisme nu pot fi observate direct este necesară
construirea unui model al lor, deseori prin împrumutarea lui din surse familiare.
- Un model este astfel construit încât, dacă reprezintă corect aceste structuri şi mecanisme,
fenomenul poate fi apoi explicat cauzal.
- Modelul este testat ulterior în calitatea sa de descriere ipotetică a entităţilor actuale şi a
relaţiilor lor. Pentru a face asta este necesar să se identifice consecinţele viitoare ale
modelului care pot fi formulate astfel încât să permită testarea empirică.
- Dacă aceste teste sunt trecute, avem motive îndreptăţite să credem în existenţa acestor
structuri şi mecanisme.
- Este posibilă obţinerea mai multor confirmări directe ale acestor afirmaţii existenţiale prin
dezvoltarea şi folosirea unor instrumente apropriate.
- Întregul proces de construire a modelului poate fi reluat pentru a explica structuri şi
mecanisme descoperite anterior.
Mecanismul explicativ, şi implicit modelul făcut pentru a-l testa, este dependent de context.
Realitatea socială nu este în întregime rezultatul activităţilor participanţilor ci şi al contextului, al
interacţiunii dintre cele două. Un exemplu în acest sens este tot teoria sinuciderii egoiste a lui
Durkheim care poate fi reconstruită şi din perspectivă retroductivă (indivizi similari din anumite puncte
de vedere dar care diferă într-o anumită privinţă legată de contextul social în care trăiesc - religia
comunităţii, ziua din săptămână, persoane fără sau cu copii, etc. – se sinucid în grade diferite în
funcţie de aceste contexte) (Blaikie, 2000: 113).
Retroductivismul are o aplicabilitate mai redusă în ştiinţele sociale. Prin unirea elementelor
structuraliste şi constructiviste s-a ajuns la explicarea realităţii, a regularităţilor prin înţelegerea
mecanismelor ce acţionează în contexte sociale (pot fi istorice, locale, instituţionale). De exemplu,
succesul şcolar poate fi explicat prin combinarea mecanismelor legate de decizii, abilităţi personale şi
resurse dar se ajunge la succes doar dacă totul se întâmplă într-un context favorabil – include reguli
sociale, norme29, valori, relaţii – în care este situat copilul.
Testarea nu este aceeaşi în strategia deductivă (se testează relaţii între variabile, evenimente) şi
retroductivă (se testează existenţa anumitor mecanisme generative). În prima este posibilă predicţia
(face parte din procesul de testare), nu şi în ultima (din cauza faptului că sistemele sociale sunt
deschise).
STRATEGIA ABDUCTIVĂ
Strategia abductivă este asociată cu teoriile interpretativiste conform cărora realitatea socială este
construită de actori dar realitatea socială nu este ceva ce poate fi interpretat în diferite moduri ci chiar
aceste interpretări, toate fiind considerate la fel de „adevărate”. Cunoaşterea ştiinţifică este derivată
din conceptele şi sensurile de zi cu zi, din cunoaşterea socială construită interactiv. Primul nivel al
cunoaşterii ştiinţifice este constituit de re-descrierea în limbaj ştiinţific a descrierilor făcute de indivizi
iar la următorul nivel aceste re-descrieri sunt transformate (adesea) în teorii.
Procesul prin care se generează descrieri şi explicaţii sociale ştiinţifice (social scientific accounts) din
descrierile şi explicaţiile (acounts) actorilor sociali; prin derivarea conceptelor şi teoriilor din concepte
şi interpretări ale vieţii sociale (Blaikie, 2000: 114). Este asociat cu abordările interpretativiste (prin
asta este specifică ştiinţelor sociale) (etnometodologie, fenomenologie, interacţionism simbolic sau
29
Dacă norma dominantă printre studenţi este aceea că nici un student nu trebuie să se remarce, să iasă în faţă, este mai
posibil să nu avem succes şcolar.
64
mai nou numit şi constructivism, incluzând hermeneutica, fenomenologia, interacţionismul simbolic,

sociologia existenţială, constructivismul social). Chiar dacă deseori este privit ca anti-naturalist, anti-
pozitivist; se suprapune totuşi, parţial, cu realismul constructivist. Paternurile statistice şi corelaţiile nu
pot spune ceva doar prin ele (precum la pozitivişti sau raţionalişti critici), fiind necesară identificarea
sensurilor (motivelor) pe care oamenii le dau acţiunilor lor (ce anume îi face pe oamenii de anumită
religie să se sinucidă într-o măsură mai mare?). Recuperează ceea ce ceilalţi au ignorat: sensurile şi
interpretările, motivele şi intenţiile pe care oamenii le folosesc în viaţa lor de zi cu zi şi care le
ghidează comportamentul. „Pentru Interpretativişti lumea socială este lumea interpretată şi trăită de
membrii ei, din interior. Prin urmare, sarcina sociologilor interpretativi este aceea de a descoperi şi
descrie această perspectivă din <interior>, nu de a impune una din <exterior>.” (Blaikie, 2000: 115)
Realitatea socială este constituită din sensurile pe care oamenii le dau acţiunilor lor, ale celorlalţi,
diferitelor situaţii sociale, obiectelor. Aceste sensuri nu sunt private ci intersubiective (într-o măsură
mai mare sau mai mică, la nivelul anumitor grupuri de indivizi).
account = descriere + explicare; lay account = povestiri descriptiv-explicative
Strategia abductivă se bazează pe următoarele principii:
- Accesul primar la orice realitate socială se realizează prin intermediul accounts pe care
oamenii le dau acţiunilor (proprii şi ale celorlalţi)
- Aceste accounts ajung la sociolog în limbajul participanţilor şi conţin concepte folosite de
participanţi pentru structurarea lumii lor, sensurile acestor concepte, „teoriile” folosite pentru a
da seama de ceea ce se întâmplă.
- Totuşi, mult din viaţa socială este rutină, fiind produsă / condusă într-o manieră de la sine
înţeleasă, nereflexivă.
- Doar atunci când au loc investigaţii sociale sau când viaţa socială este bulversată sau
încetează să mai fie predictibilă, actorii sociali sunt forţaţi să caute / construiască de o
manieră conştientă sensuri şi interpretări.
- Prin urmare, sociologii trebuie să găsească proceduri care să încurajeze această reflecţie
pentru a descoperi astfel sensurile şi interpretările, teoriile.
- La final este necesar să fie adunate împreună fragmentele de sensuri disponibile prin
produsele lor exterioare.
Paşi unei cercetări de tip abductiv - extraşi de Blaikie (2000: 118) din opera lui Schutz:
- sociologii observă anumite fapte şi evenimente cu privire la acţiunile oamenilor

- pe baza acestor observaţii construiesc comportamente tipice sau paternuri de acţiune
- pa baza paternurilor realizează un model de actor căruia îi atribuie conştiinţă
- atribuie acestor conştiinţe fictive un set de noţiuni, scopuri, obiective tipice
- aceste „păpuşi” sunt investite cu un sistem de semnificaţii ce îşi au originea în problema
ştiinţifică a sociologului, nu într-o biografie particulară
- păpuşile sunt inter-relaţionate
- se ajunge astfel la un model al lumii sociale de zi cu zi
- sistemul de constructe tipice trebuie formulat în acord cu câteva principii: consistenţă internă,
interpretare subiectivă, adecvare.
- tipurile ideale trebuie verificate; dacă au valoare predictivă sau nu.
ALEGEREA STRATEGIEI DE CERCETARE
Alegerea unei strategii de cercetare se face în principal în funcţie de întrebările de cercetare iar
uneori se aleg strategii diferite pentru întrebări diferite în cadrul aceleiaşi cercetări. În unele cazuri
este posibil ca pentru aceeaşi întrebare de cercetare să folosim mai multe strategii. De exemplu,
pentru a răspunde la o întrebare de cercetare cu privire la cauzele / motivaţiile absenteismului de la
65
locul de muncă, putem selecta o teorie adecvată şi să o testăm (strategia deductivă) sau putem
înţelege munca şi viaţa persoanelor implicate din punctul lor de vedere (strategia abductivă). Se pot
ajunge astfel la explicaţii diferite ale absenteismului a căror eficienţă poate fi comparată prin
intermediul eficienţei intervenţiilor pentru a reduce absenteismul. Uneori este destul de dificil să
argumentăm nepărtinitor alegerea unei strategii (Kuhn susţine că acest lucru nici nu este posibil –
incomensurabilitatea teoriilor / paradigmelor). Alegerea poate fi influenţată şi de tradiţia de cercetare,
familiaritate (cu anumite metode, chiar programe de analiză care duc implicit spre o anumită
strategie), audienţă (finanţatori, edituri, colegi, consumatori de cercetare).
Tabelul 1 Relaţia dintre designuri şi strategii (Blaikie, 2000: 124)

Strategia de cercetare Tipuri de întrebări
Obiective
Inductivă Deductivă Retroductivă Abductivă de cercetare
Explorare *** *** Ce
Descriere *** *** Ce
Explicare * *** *** De ce
Predicţie ** *** Ce
Înţelegere *** De ce
Schimbare * ** ** Cum
Evaluare ** ** ** ** Ce şi de ce
Impact ** ** ** ** Ce şi de ce
* = intensitatea activităţii de cercetare
Rolul cercetătorului este privit destul de diferit în cadrul strategiilor de cercetare analizate.
Inductivismul este asociat cu statutul de observator detaşat; la fel şi deductivismul, chiar dacă se
recunoaşte faptul că detaşarea totală este imposibilă (pentru că observaţia este întotdeauna
impregnată teoretic). Abductivismul şi retroductivismul constructivist) sunt asociate cu ipostaze
diferite precum: reporter de încredere, mediator de limbaj, partener reflectiv, conştientizator, etc. –
dar toate au în spate aceeaşi idee de implicare, de perspectivă din interior.
Câteva concluzii despre strategiile de cercetare:

- strategiile cu asumpţii ontologice diferite nu pot fi combinate
- metodele de colectare şi analiză a datelor pot fi folosite indiferent de strategie dar pot fi
combinate doar atunci când sunt folosite cu aceleaşi asumţii ontologice; dacă sunt utilizate
secvenţial atunci regula poate fi încălcată.
- deoarece nu există o cale de a decide care strategie este mai bună, mai productiv este ca
diferitele comunităţi paradigmatice să coopereze
CUVINTE CHEIE
KEY POINTS
66
LECTURI RECOMANDATE
Blaikie, N. (2000) Designing social research, Polity Press, Cambridge, chapter 4: Strategies for
answering research questions, pp. 85-127
67
CAPITOLUL 7
TEORII, MODELE, CONCEPTE ŞI VARIABILE
Teorii şi modele
Tipuri de teorii
Relaţia dintre teorie şi cercetare
Tipuri de modele
Relaţia dintre teorii, modele şi strategii
Concepte şi variabile
Definirea operaţională a conceptelor
Variabilele
Unitatea de analiză
Relaţiile
Analiza cauzalităţii
CHAPTER GUIDE
TEORII ŞI MODELE
Definiţiile date teoriei din ştiinţele sociale sunt dintre cele mai numeroase. Uneori teoria este definită
direct prin conţinutul ei ca „o speculaţie raţională şi precisă asupra răspunsului la o problemă de
cercetare şi care include motivele pentru care răspunsul propus este corect” (King et al., 2000) sau
indirect, prin funcţiile sale considerându-se că „o teorie propune explicaţii ale unor aspecte ale vieţii
sociale ce formează paternuri ne-aleatoare” (Blaikie, 2000: 143). Dacă o legăm de elementul central
al unui design de cercetare - întrebările de cercetare -, teoria poate fi definită ca o încercare de a
răspunde la întrebările de tip „de ce”. Teoriile pot diferi prin complexitate (număr de variabile), nivel
de abstractizare şi scop. După gradul explicativ teoriile pot fi clasificate în sisteme de clasificare ad-
hoc, taxonomii, cadre conceptuale, sisteme teoretic şi sisteme empirico-reoretice. După scop
distingem între marile teorii (macro-teoriile), teoriile de rang mediu, teoriile substantive şi teoriile
formale (Blaikie, 2000: 143-145).
TIPURI DE TEORII
De asemenea, teoria poate fi privită din perspectiva teoreticienilor sau a cercetătorilor (Blaikie, 2000:
142-143), imaginile rezultate suprapunându-se doar parţial cel mai adesea. Teoria teoreticienilor
vizează înţelegerea vieţii sociale prin intermediul unor idei şi concepte de bază. Acest tip de teorie
este destul de îndepărtat de „lumea reală”, nu are o legătură directă cu rezultate de cercetare, nu
este testată sistematic prin cercetare. Acest tip de teorie poate fi privită din mai multe perspective:
istoria gândirii sociale, opera marilor teoreticieni, şcoli teoretice sau perspective, strategii de
teoretizare. De cealaltă parte, teoria cercetătorilor este o teorie ce este cercetată sau testată, fiind
generată uneori chiar în timpul cercetării. Este privită ca un set de afirmaţii despre relaţiile dintre
concepte, având un anumit nivel de generalitate, ce sunt testabile empiric şi care au un anumit grad
Teorii, modele, concepte şi variabile
de validitate. Între cele două tipuri de teorii există conexiuni şi comunicare sub diferite forme. Astfel,
teoria teoreticienilor oferă cercetătorilor o modalitate de a privi realitatea socială, incluzând aici
asumpţii ontologice şi epistemologice, un limbaj cu care să descrie şi să explice realitatea socială,
idei teoretice generale necesare pentru contextualizarea şi direcţionarea cercetării, explicaţii posibile
sau propuneri de ipoteze. Reciproc, teoria cercetătorilor oferă sprijin pentru explicaţiile teoretice
propuse, susţin sau infirmă ipotezele (implicaţiile teoriei).
Chiar dacă cele două tipuri de teorii păstrează un grad de interconexiune, cel mai adesea se
consideră că ştiinţele sociale sunt caracterizate printr-o ruptură între ele, o ruptură între teorie şi
cercetare, legăturile reale dintre ele lipsind. Desigur, legături false apar uneori sub diferite forme fie
prin adoptarea unei perspective teoretică înainte de realizarea cercetării (această perspectivă este
prezentată cel mai adesea în capitolele teoretice, separat de activitatea de cercetare, fiind ignorată
apoi), fie prin integrarea rezultatelor cercetării într-o perspectivă teoretică după realizarea propriu-
zisă a cercetării. Relaţia dintre teorie şi cercetare a constituit un subiect de interes pentru mulţi
sociologi, soluţiile propuse fiind dintre cele mai diferite, fapt pentru care le vom prezenta pe cele mai
cunoscute în continuare.
RELAŢIA DINTRE TEORIE ŞI CERCETARE
Principalii autori care au constatat şi criticat ruptura dintre sistemele macro-teoretice şi empirism au
fost Merton şi Mills. Pentru unirea celor două perspective ei au propus ca soluţii teoria de rang mediu
respectiv imaginaţia sociologică. Alte încercări relevante de a lega teoria şi cercetare le aparţin lui
Turner (paşi liniari) şi Wallace (procesul ciclic de construcţie şi testare a teoriilor).
TEORIA DE RANG MEDIU

Teoriile de rang mediu sunt teorii mai puţin abstracte decât macro-teoriile. Ele sunt adesea un set de
asumpţii din care sunt derivate logic ipoteze ce sunt apoi investigate empiric. Exemple de astfel de
teorii sunt teoria grupului de referinţă sau teoriile mobilităţii sociale. Teoriile de rang mediu pot fi unite
uneori în grupuri de teorii, în reţele. Deşi este preocupat în principal de testarea (deductivă a) unor
teorii Merton evidenţiază şi câteva aspecte interesante legate de generarea teoriilor. Cel mai
cunoscut dintre acestea este fenomenul de serendipitate care se referă la faptul că pornind de la
anumite constatări (empirice) ne-anticipate, anormale, inconsistente cu teoriile vechi, pot fi dezvoltate
noi teorii sau extinse cele vechi cu condiţia ca omul de ştiinţă să fie stimulat de acestea şi să aibă
suficientă curiozitate, creativitate, capacitate de a vedea generalul în acel particular (această ultimă
fază de generare a teoriilor este similară cu ceea ce se întâmplă în ultimele stagii ale strategiei
abductive). O altă cale de generare / dezvoltare a teoriilor are loc ca urmare a apariţiei unor date noi,
ce depăşesc cadrul conceptual şi care fac necesară încorporarea unor noi concepte în cadrele
conceptuale vechi. O a treia modalitate în care datele empirice influenţează teoria constă în apariţia
unor noi proceduri de cercetare care produc date noi, inaccesibile anterior, care duc la ipoteze noi şi
astfel la modificări în anumite arii ale teoriei. Cercetarea empirică ajută de asemenea şi la clarificarea
conceptelor (prin faptul că urmăreşte identificarea indicatorilor în realitate).
IMAGINAŢIA SOCIOLOGICĂ
În lucrarea sa cu acelaşi titlu, Mills critică atât marile teorii cât şi empirismul. El consideră că
producerea unei scheme universale prin intermediul căreia să poată fi înţeleasă natura societăţii şi
vieţii sociale este imposibilă şi reciproc, că empirismul abstract (identificat cu ancheta pe bază de
chestionar), a-teoretic, bazat pe operaţionalizare a inhibat utilizarea altor moduri de a face cercetarea
sociologică (poate fi făcută şi altfel decât prin chestionar). Soluţia propusă de Mills nu constă într-o
miraculoasă cale de mijloc aşa cum poate ne-am aştepta ci în imaginaţia sociologică.
ELEMENTELE LINIARE
Pentru Turner conceptele constituie cărămizile din care sunt construite teoriile. Pentru a se asigura
înţelegerea, conceptele trebuie definite. Pe baza conceptelor se realizează apoi afirmaţiile care la
69
rândul lor iau diferite forme teoretice cum ar fi meta-teoria, schema analitică, schema propoziţională
sau schema modelatoare (Figura 8). Meta-teoria vizează identificarea asumpţiilor ontologice şi
epistemologice ce stau la baza unei teorii. Schema analitică se referă la conceptualizări ale
proprietăţilor de bază ale relaţiilor din lumea socială. Pot fi naturaliste sau senzitive, diferenţa dintre
ele constând în gradul de stricteţe, rigurozitatea definirii, ideea că pot fi aplicate sau nu dincolo de
timp şi spaţiu. Schema propoziţională este mai legată de cercetarea aplicată, legând două sau mai
multe variabile (variaţia unui concept duce la variaţia celuilalt). Pot diferi după gradul de abstractizare
şi modul de organizare, deosebindu-se trei tipuri de scheme propoziţionale: axiomatice (exprimate în
limbaj formal prin utilizarea argumentelor logice; organizate ierarhic; sunt menţionate şi condiţiile în
care se aplică), formale (cele mai răspândite; nivel ridicat de generalitate şi abstractizare; însoţite
adesea de precizarea „celelalte condiţii fiind egale”) şi empirice (derivate din evenimente particulare
ce au loc în contexte specifice). Schema modelatoare constă în reprezentări diagramatice sau
pictoriale ale evenimentelor şi proceselor sociale.
Figura 8 Elementele teoriei (Blaikie, 2002: 154, după Turner, 1991: 8)
scheme meta-teoretice
scheme analitice
definiţii concepte afirmaţii formate
scheme propoziţionale
scheme modelatoare
Tipurile de teorie prezentate anterior au valoare diferită pentru construirea teoriei (Figura 9),
potenţialul cel mai ridicat avându-l schemele analitice, propoziţiile formale, modele analitice şi
propoziţiile de rang mediu.
Figura 9 Relaţiile dintre abordările teoretice şi potenţialul de construire a teoriei (Blaikie, 2000: 157, după
Turner, 1991: 26)
Relaţia ideală Potenţialul de construire a teoriei
Meta-teorie
Filosofie interesantă
Scheme analitice naturaliste
Scheme analitice senzitive

Axiomatice
când este Propoziţii formale Foarte probabil să genereze
posibil teorie testabilă
Modele analitice
Pot genera teorie dacă
Propoziţii de rang mediu sunt făcute mai abstracte
Modele cauzale
Date care au nevoie de
Generalizări empirice interpretare teoretică
PROCESE CICLICE
O altă tentativă de a lega teoria şi cercetarea îi aparţine lui Wallace. Soluţia propusă de Wallace
poartă numele de procese ciclice (ongoing cicles) fiind preluată sub o formă aproape identică şi de
70
Vaus (Vaus, 2001). Conform acestor autori, logica inductivă şi deductivă trebuie îmbinate sau altfel
spus strategiile respective să fie combinate sub forma unei legături explicite între teorie şi cercetare
(vezi şi schema lui Vaus după Wallace în capitolul ...). Punctul de start al acestui ciclu poate fi fie
teoria, dacă dorim să o testăm, fie colectarea datelor dacă dorim să construim o teorie (Figura 10).
Figura 10 Ciclul construcţiei şi testării teoriei (Blaikie, 2000: 158; după Wallace, 1971, 1983 şi Vaus, 1995)

testarea teoriei
teorie
inducţie deducţie
generalizări testarea ipoteze

empirice teoriei
operaţionalizarea
conceptelor
analiza datelor propoziţii

testabile
colectarea datelor

construcţia teoriei
După Blaikie (2000), modelului ciclic îi pot fi aduse câteva critici legate de reprezentarea fazei
inductive care este prezentată prea simplist (aici are loc un proces complex de încercare şi eroare
similar cu abductivismul) sau de lipsa din schemă a conceptelor şi a sensurilor actorilor sociali.
TIPURI DE MODELE
Similar cu conceptul de teorie şi cel de model se caracterizează prin numeroase sensuri în ştiinţele
sociale. Toate au în comun faptul că propun o privire sintetică asupra unei realităţi şi credinţa că
utilizarea lor aduce obligatoriu un plus de sofisticare şi legitimare unei cercetări. Lucrările din ştiinţele
sociale evidenţiază câteva sensuri pentru conceptul de model (tipuri de modele) cum ar fi descrierile
abstracte, sinonim cu teoria, modele conceptuale, corespondentul mecanismelor, reprezentări
digramatice sau matematice (Blaikie, 2000: 165-177). Descrierile abstracte se referă la tipificările
făcute de sociolog sau aşa numitele constructe de rang doi de către Schütz, tipuri ideale la Weber
sau tipuri construite la Becker. Utilizarea conceptului de model ca sinonim cu cel de teorie, chiar
dacă distingem între model ca teorie generală cu o componentă ontologică puternică şi teorie ca un
răspuns la o întrebare de cercetare, specifică trebuie evitată. Modele conceptuale constituie seturi de
concepte relaţionate şi deseori parte a unei perspective teoretice. Modele teoretice conţin concepte
şi idei explicative relativ la un fenomen particular. Împrumutarea / translatarea unor teorii şi concepte
71
din domenii ştiinţifice mai dezvoltate în altele mai puţin dezvoltate (de exemplul organicismul lui
Spencer preluat din biologie) ne oferă un alt sens pentru conceptul de model, acela de analog /
corespondent al unor mecanisme. Reprezentările diagramatice indică paternuri ale relaţiilor,
secvenţe de timp, legături cauzale, conceptele fiind dispuse spaţial iar legăturile (sens, tip,
intensitate) dintre ele fiind marcate prin linii şi săgeţi, uneori de grosimi diferite şi însoţite de anumite
semne (+, -). Reprezentările matematice pot lua forme precum formalizarea teoriilor, organizarea şi
identificarea paternurilor din date, jocuri de tipul „ce ar fi dacă”, substitute pentru teorii.
TEORII, MODELE ŞI STRATEGII
În funcţie de specificul (producerea unei teorii versus testarea ei; modul în care se ajunge la
explicaţie sau înţelegere) fiecărei strategii de cercetare îi sunt adecvate anumite tipuri de modele.
Această relaţie este prezentată sintetic în Tabelul 2. În cazul strategiei inductive descrierile abstracte
pot fi generalizări primare sau reţele de astfel de generalizări iar reprezentările matematice se referă
la modelarea matematică a datelor (statistici primare până la simplificări matematice complexe ale
paternurilor relaţiilor). În cazul strategiei deductive putem privi argumentele de tip deductiv ca modele
teoretice iar relaţiile aşteptate dintre concepte pot fi reprezentate sub forma unor diagrame sau
reprezentări matematice (aceasta este practica obişnuită printre cercetătorii cantitativi în prezent).
Modelele au un rol foarte important în cadrul strategiei retroductive. Ele sunt folosite pentru a oferi
descrieri abstracte ale regularităţilor şi a construi apoi „imagini” ale mecanismelor (în această ultimă
situaţie apar şi analogiile care constituie un stimul pentru producerea acestor imagini). În cadrul
strategiei abductive producerea şi testarea teoriei sunt strâns întrepătrunse (la fel datele şi ideile
teoretice) pe tot parcursul activităţii de cercetare, modelele apărând aici sub forma unor descrieri
abstracte (tipuri ideale dacă ne gândim la Weber, Schütz sau Becker). Aceste tipuri ideale pot fi
privite ca modele ale actorilor sociali, situaţiilor sociale sau proceselor sociale.
Tabelul 2 Relaţia dintre teorie, modele şi strategii de cercetare (după Blaikie, 2000: 177)
Strategia de cercetare Natura teoriei Utilizarea modelelor
Inductivă Formă: Generalizări / legi Descrieri abstracte
Reţele de propoziţii (generalizări) Reprezentări matematice
Proces: Generate prin inducţie din date Cadre conceptuale
Deductivă Formă: Argumente de tip deductiv ce produc Modele teoretice
ipoteze Reprezentări diagramatice
Proces: Ipoteze testate prin verificarea lor prin Reprezentări matematice
intermediul datelor
Retroductivă Formă: Structuri generative sau mecanisme Descrieri abstracte ale
Mecanisme modelatoare regularităţilor
Proces: Stabilirea existenţei lor Poate implica folosirea analogiilor
Abductivă Formă: Descrieri şi explicaţii sociale ştiinţifice Descrieri abstracte (tipuri ideale)
(Social scientific accounts)
Proces: Tipuri ideale
Generate din concepte / sensuri / descrieri /
explicaţii (accounts) ale vieţii cotidiene
CONCEPTE ŞI VARIABILE
Conceptul este o idee exprimată în cuvinte sau sub forma unui simbol. Conceptele constituie limbajul
/ jargonul, cărămizile unei discipline. Am văzut anterior că teoriile şi modelele sunt constituite din
concepte, că specifică relaţiile dintre acestea şi cauza / motivaţia existenţei acestor relaţii. Principalul
rol al conceptelor este de a lega teoriile de realitatea empirică. Alte roluri ale conceptelor vizează
construcţia cadrului teoretic, formularea problemei de cercetare, determinarea datelor ce vor fi
culese, descrierea şi comentarea rezultatelor obţinute.
72
Rolul şi sursa conceptelor diferă în funcţie de strategia de cercetare. În cazul strategiilor inductivă şi
deductivă cercetătorul selectează şi defineşte conceptele relevante înainte de realizarea propriu-zisă
a cercetării. În strategia abductivă conceptele şi definiţiile lor pot fi derivate din cele folosite de
subiecţii cercetării pe parcursul cercetării printr-un proces de abstractizare. Există patru tradiţii în
folosirea conceptelor: ontologică, operaţionalistă, senzitivistă şi hermeneutică (Blaikie, 2000).
Tradiţia ontologică se ocupă cu stabilirea unui set de concepte care să identifice trăsăturile principale
ale lumii sociale şi care sunt considerate esenţiale pentru înţelegerea societăţii, a instituţiilor şi chiar
a unor situaţii sociale particulare (de exemplu sistemul acţiunii sociale a lui Parsons sau teoria
structurării a lui Giddens).
Tradiţia operaţionalistă vizează transformarea conceptelor în variabile pentru a le măsura. Exponenţii

principali al acestei tradiţii sunt Durkheim (accent pe necesitatea de a defini clar şi consistent
conceptele) şi Lazarsfeld (operaţionalizarea conceptelor). De aici şi cele două limbaje ale ştiinţelor
sociale, cel al conceptualizării şi cel al operaţionalizării. Limbajul conceptualizării este folosit de
sociologi pentru a-şi expune teoriile şi rezultatele iar cel al operaţionalizării este folosit pentru a
transforma limbajul teoretic în limbaj empiric, conceptele teoretice în concepte empirice pentru a le
identifica / măsura în lumea reală, empirică (a le transforma în variabile). De exemplu, conceptul de
clasă socială poate fi definit ca „o categorie de indivizi ce ocupă o poziţie similară intr-o structură
rezultată din distribuirea resurselor economice” şi poate fi măsurat operaţional prin indicatorul /
variabila „venit net obţinut în ultima lună din salarii”. Principala problema relativ la concepte e că au
grade diferite de abstractizare şi de aici că pot fi legate mai greu sau mai uşor de fenomene concrete
(rata sinuciderii versus comportament deviant). O altă limită o constituie faptul că este ignorat
aspectul interpretativ al conceptelor, al definirii sociale a lor, de unde şi recomandarea de a utiliza
această abordare doar în cazul subiectelor unde acest aspect nu apare.
Tradiţia senzitivistă încearcă să păstreze avantajele oferite de tradiţia operaţionalistă eliminând în

acelaşi timp caracterul exterior al definirii conceptelor. Existenţa unor teme de cercetare care nu
permit identificarea conceptelor relevante sau definirea lor clară înainte de contactul cu terenul
constituie principalul argument pentru alegerea acestei tradiţii. Spre deosebire de tradiţia
operaţionalistă (impune o definiţie din start), tradiţia senzitivistă porneşte de la o definiţie
aproximativă a conceptului care ne spune după ce anume să ne uităm (Blumer) pentru a permite
cercetătorului să exploreze sensurile comune. Pe parcursul cercetării, în urma interacţiunii dintre
teren şi activitatea de cercetare, definiţia iniţială este rafinată, ajungându-se (uneori) în final la o
definire operaţională. După unii autori (Denzin) tradiţia senzitivistă este calea spre varianta
operaţională a conceptului la care trebuie să se ajungă în final.
Conform tradiţiei hermeneutice conceptele ştiinţifice îşi au origine în limbajul popular. Rolul
sociologului este de a pătrunde sensul acestor concepte ordinare (populare) şi apoi printr-un proces
de abstractizare / interpretare de a le transpune în concepte ştiinţifice. Chiar dacă sensurile folosite
de oameni diferiţi în contexte diferite pentru a defini o realitate / situaţie pot fi diferite, sociologul
poate media între aceste sensuri printr-un proces de re-examinare şi reflecţie, producând un set de
categorii care să captureze utilizările acestor concepte diferite şi sensurile lor.
Tradiţiile conceptuale şi strategiile de cercetare sunt multiplu inter-conectate chiar dacă există
afinităţi între anumite tradiţii şi strategii. Astfel, tradiţia ontologică apare în cazul tuturor strategiilor
fiind respinsă uneori de abductivişti; operaţionalismul este mai legat de strategiile inductivă şi
deductivă (aici e cel mai evident); abductivismul e asociat cu tradiţiiile senzitivă şi în special
hermeneutică; strategia retroductivă are legături mai complexe cu toate tradiţiile conceptuale, fiind
legată însă mai mult de tradiţiile ontologică, operaţionalistă şi senzitivistă.
Utilizarea aceloraşi concepte (etichete conceptuale mai degrabă) în fiecare din cele patru tradiţii
pune deseori problema sensului dat acestora. Relativ la concepte, situaţia actuală din ştiinţele
sociale, poate fi caracterizată cel mai bine de sintagma „junglă conceptuală” (Gerring, 2001). Nu
73
numai că există etichete conceptuale diferite pentru aceeaşi realitate dar aceleaşi concepte au
deseori nenumărate definiţii în funcţie de tradiţie sau autor. Ce se poate face în această situaţie?
După Gerring (2001) sunt posibile câteva soluţii. Una dintre acestea ar consta în trecerea de la
discutarea conceptelor la discutarea fenomenelor în sine, a lucrurilor în cauză şi nu a termenilor.
Este puţin probabil însă ca această soluţie să funcţioneze în practică deoarece ea duce la o posibilă
regresie la infinit (Cum pot să se înţeleagă însă două persoane care folosesc etichete diferite pentru
aceeaşi realitate?). Evitarea utilizării conceptelor cu grad ridicat de generalitate şi utilizarea în locul
lor a unora mai concrete constituie o altă posibilă soluţie. Ne întrebăm însă dacă mai este posibilă
generalizarea în aceste condiţii? O a treia soluţie propune definirea atentă a termenilor şi utilizarea
aceloraşi sensuri pentru contexte diferite. Care vor fi însă termenii selectaţi şi care vor fi definiţiile
adoptate pentru aceştia? Faptul că asistăm la mutaţii continue (renunţări, apariţii de concepte,
modificări ale sensurilor) la nivel conceptual poate fi un indicator al imaturităţii ştiinţelor sociale
(caracter multi-paradigmatic, lipsa punţilor de legătură între paradigme, revoluţii ştiinţifice dictate mai
mult sau mai puţin de mode ştiinţifice). Pe de altă parte însă, conceptele sunt judecate şi în funcţie
de utilitatea lor, acesta fiind şi unul dintre motivele pentru care unele dispar lăsând locul altora.
Câteva criterii de analiză a conceptelor sunt coerenţa (cât de coerente intern şi diferenţiate extern
sunt atributele conceptului faţă de conceptele vecine), operaţionalizarea (poate distinge conceptul
între referenţii proprii şi alţi referenţi; cât de clare sunt graniţele; cum ne dăm seama când îl vedem),
validitatea (dacă măsoară ceea ce trebuie să măsoare), unitatea relativ la câmpul de cercetare (cât
de folositor este conceptul comparativ cu alţi termeni apropiaţi), rezonanţa (cât de familiar este
conceptul), rangul contextual (în câte contexte lingvistice poate fi utilizat), simplitatea (cât de scurte
sunt termenul şi lista lui de atribute), unitatea analitică / empirică (cât de folositor este într-un context
analitic / teoretic particular sau pentru un anumit design) (Gerring, 2001: 40).
DEFINIREA OPERAŢIONALĂ A CONCEPTELOR
Orice demers de cercetare presupune definirea conceptelor şi aceasta cu atât mai mult în ştiinţele
sociale, pentru motivele menţionate anterior. Definirea conceptelor implică două tipuri de definire,
una nominală şi una operaţională. Deoarece conceptele, prin natura lor, nu sunt direct observabile şi
în consecinţă, măsurabile soluţia operaţionalizării s-a impus la scară largă în ştiinţele sociale.
Procesul de transformare, traducere a conceptelor în ceva observabil, care să poate fi măsurat,
începe cu definirea nominală a conceptului, adică stabilirea unei liste de definiţii, alegerea unei
definiţii, stabilirea dimensiunilor şi a sub-dimensiunilor, continuând cu definirea operaţională adică
stabilirea observaţiilor care vor măsura conceptul (indicatorii care vor fi utilizaţi). O ilustrare a acestui
proces este prezentată în exemplul următor:
Exemplul 4 Definiţia operaţională a conceptului de bunăstare

concept bunăstare
dimensiuni financiară socială materială fizică psihologică emoţională
sub-dimensiuni avere venituri discriminare
alte sub-dimensiuni transferuri afaceri salariale activităţi compensaţii

sociale independente
indicatori salariul net pe lună de la salariul net pe lună de la prime şi premii (net pe an)
locul de muncă principal locul de muncă secundar
74
Trecerea de la nivelul nominal la cel operaţional al definirii conceptelor pune problema validităţii şi a
fidelităţii. Indicatorii trebuie să îndeplinească două condiţii fundamentale şi anume validitatea şi
fidelitatea (Vaus, 1995; Rotariu, 1997). Validitatea se referă la condiţia ca indicatorul să măsoare
ceea ce ne propunem să măsoare iar condiţia fidelităţii cere ca indicatorul să măsoare la fel în
condiţii similare (testarea repetată să ducă la acelaşi rezultat, scor). Aceste condiţii nu sunt uşor de
realizat, putând să apară diferite probleme. De exemplu, relativ la condiţia fidelităţii, în cazul în care
constatăm existenţa unei diferenţe de măsură de la un moment de timp la altul, nu suntem siguri la
modul absolut dacă această diferenţă se datorează unei schimbări reale a stării de fapt sau este
cauzată de un instrument prost / măsură proastă.
Există trei modalităţi principale prin care putem estima validitatea. În cazul validităţii de criteriu putem
compara rezultatele obţinute în prezent cu cele obţinute în trecut problema fiind că cel mai adesea nu
ştim dacă măsura iniţială este validă deoarece există puţine măsuri stabilite pentru conceptele din
ştiinţele sociale). În aceste condiţii, ar fi mai utilă compararea aceleiaşi măsuri pe două populaţii
pentru care ştim cum ar trebui să iasă rezultatele. Validitatea de conţinut sau cât de bine surprind
măsurile diversele aspecte ale conceptului aşa cum l-am definit pune probleme relativ la numărul
indicatorilor, importanţa diferită a acestora, prin urmare a selecţiei lor care nu de puţine ori este
relativă. Validitatea de construct sau măsura în care rezultatele obţinute corespund cu aşteptările
teoretice ne face să ne întrebăm dacă aceste aşteptări sunt corecte, îndreptăţite.
Indicatorii trebuie să îndeplinească simultan ambele condiţii deoarece acestea sunt legate dar nu
identice. Un indicator / o măsură poate fi fidel fără a fi şi valid sau altfel spus poate să măsoare
constant greşit (Vaus, 1995; Rotariu, 1997; Babbie, 1999). În practică, cel mai adesea este dificil să
obţinem măsuri perfecte, scopul fiind maximizarea validităţii şi fidelităţii.
Atunci când folosim indicatori slabi / improprii pentru a măsura conceptele apare ceea ce numim
eroare de măsurare.30 Erorile de măsurare sunt de mai multe tipuri şi anume aleatoare, constante şi
corelate. Erorile aleatoare sunt erori nesistematice, măsura rezultată oscilând în jurul unei valori
(este când mai mare, când mai mică). Eroarea constantă , numită şi distorsiune (Rotariu, 1992) are
ca rezultat măsuri sistematic mai mari sau mai mici decât valoarea reală. În cazul erorii corelate
sensul şi mărimea erorii corelează cu anumite caracteristici ale subiecţilor (eroarea este mai mare
sau mai mică în funcţie de anumite caracteristici).
UNITATEA DE ANALIZĂ
În strânsă legătură cu indicatorii unui concept se află unitatea de analiză. Unitatea de analiză sau de
la „cine” vor fi culese informaţiile despre ce anume va fi studiat, descris, explicat constituie un alt
element important al unui design de cercetare. Câteva exemple de unităţi de analiză sunt: individul,
gospodăria, clasa, naţiunea, articolul, ziarul, emisiunea, unitatea economică, partidul, etc. În practică,
datele utilizate sunt deseori obţinute prin combinarea altor date situate la un nivel inferior rezultând
aşa numitele date de tip agregat. Să ne imaginăm de exemplu că avem la dispoziţie date despre
elevii din anumite şcoli (date la nivel individual). Dacă folosim această informaţie pentru a descrie
situaţia la nivelul acelei şcoli (şcolilor în general) atunci unitatea de analiză este individul iar dacă
facem comparaţii între şcoli, unitatea de analiză devine şcoala. Chiar dacă datele sunt la nivel
agregat putem analiza şi elementele componente (indivizii) numai că trebuie să avem grijă la
transpunerea inferenţelor de la nivelul superior la cel inferior.
Alegerea unităţii de analiză depinde de obiectivele studiului / întrebările de cercetare. Această

alegere nu este o sarcină uşoară întotdeauna. De exemplu, dacă vrem să investigăm teoria lui
Riesman cu privire la mutaţia culturală a conducerii comportamentului dinspre exterior (outer-
30
Erorile de măsurare au cu siguranţă şi alte cauze, cel puţin la fel de importante, şi ne referim aici în principal la aspectele
legate de activitatea practică de culegere a datelor.
75
ditected) spre interior (inner-directed) (motivaţia comportamentului în funcţie de valori interne versus
externe), este destul de dificil să avem ca unitatea de analiză individul (nu putem să întrebăm indivizii
din trecut). Putem însă investiga artefactele produse de aceştia, de exemplu reclamele (unitatea de
analiză) din revistele pentru femei şi să ne intereseze dacă reclamele au apelat în timp într-o măsură
mai mare sau nu la standardele celorlalţi.
De ce este important să identificăm unitatea de analiză? Confuzia la nivelul unităţii poate duce la
concluzii false deoarece concluziile pe care le obţinem depind de unitatea de analiză. Cea mai
cunoscută eroare rezultată în urma confundării unităţilor de analiză se numeşte eroare ecologică
(ecological fallacy) şi apare atunci când date la nivel agregat sunt utilizate pentru a face inferenţe la
nivel individual. De exemplu, faptul că la nivelul secţiilor de vot din Cluj-Napoca (alegeri locale 2004)
s-a observat o corelaţie între votul pentru primar şi ponderea populaţiei de etnie maghiară nu
înseamnă neapărat că maghiarii au votat cu un anumit candidat mai mult decât cu celălalt (chiar
dacă datele la nivel individual au arătat că această corelaţie e reală). Un alt exemplu de eroare
ecologică îl constituie chiar studiul lui Durkheim asupra sinuciderii (rata sinuciderii variază pozitiv cu
nivelul integrării sociale, ambele măsuri fiind la nivel agregat, concluzia fiind extinsă şi la nivel
individual însă).
VARIABILELE
Ceea ce observăm cu privire la unităţile de analiză sunt anumite caracteristici pe care le numim
variabile. Acestea pot varia între unităţi (de exemplu vârsta, genul, venitul, etc.) dacă unitatea este
individul) sau pot varia relativ la aceeaşi unitate în timp sau ambele. O greşeala frecventă care se
face cu privire la variabile este confundarea cu atributele lor. Această confuzie este oarecum
justificată prin faptul că în anumite situaţii de analiză, caracteristicile variabilelor pot să devină ele
însele variabile (transformarea unei variabile nominale multiple în mai multe variabile aşa numite
fictive sau „dummy”, cu scopul de a le putea include în analizele statistice de tip cantitativ).
După relaţia cu cercetarea variabilele pot fi clasificate în explicative (interne) şi externe (Kish, 1959
apud Singleton et al., 1988). La rândul lor, variabilele explicative sunt dependente (sau prezise) şi
independente (sau predictori) iar cele externe controlate şi necontrolate. În funcţie de specificul
cercetării, o variabilă poate fi în cercetări diferite în oricare din aceste categorii.
O altă clasificare a variabilelor distinge între variabile calitative (nominale sau ordinale) şi cantitative
(de interval sau raport). Distincţia dintre acestea este importantă cel puţin din punctul de vedere al
tipului de statistică (statistici) ce pot fi aplicate în funcţie de tipul de variabile implicate în analiză.
Deosebim astfel între statisticile non-parametrice, adecvate pentru variabilele de tip calitativ,
respectiv statisticile parametrice utilizate pentru variabilele cantitative. Dacă tipul de statistici
calitative pot fi aplicate în cazul variabilelor cantitative, situaţia inversă este mai puţin întâlnită dar nu
imposibilă (vezi variabilele de tip fictiv), ceea ce relativizează uşor distincţia dintre calitativ şi
cantitativ şi cu aplicare la variabile.
RELAŢIILE
Scopul ultim (dacă ne limităm la perspectiva teoretică cel puţin) al cercetării sociale constă în găsirea
sensului lumii sociale prin descoperirea relaţiilor persistente în timp dintre fenomene. Chiar dacă
primii paşi în cadrul unei cercetări sunt concentraţi pe descriere, relaţiile sunt mai importante. Dacă
observăm (descriem) faptul că albii economisesc mai mult decât negrii putem trage concluzia că
primii sunt mai raţionali, mai adaptaţi pentru economia de tip capitalist dar dacă avem în vedere în
acelaşi timp şi faptul că albii câştigă mai mult iar comparativ cu cât câştigă economisesc mai puţin
obţinem o cu totul altă concluzie (relaţia dintre economisire şi rasă este afectată de alte variabile,
venitul în acest caz). Două variabile au o relaţie dacă schimbări în una dintre ele este urmată de
schimbări predictibile în cealaltă şi dacă menţinerea constantă a uneia nu este urmată de
schimbarea celeilalte (în fapt relaţiile din ştiinţele sociale sunt aproape întotdeauna multivariate –
76
implicate mai multe variabile, prin urmare afirmaţiile anterioare trebuie nuanţate prin adăugarea
celebrei sintagme „celelalte condiţii fiind egale”.
ANALIZA CAUZALITĂŢII
Pasul imediat următor stabilirii unei relaţii îl constituie analiza cauzalităţii. Pe lângă existenţa unei
relaţii de asociere sau corelaţie, cauzalitatea presupune şi direcţia influenţei (sau stabilirea unei
ordini temporale între variabile), non-falsitatea influenţei (adică eliminarea ipotezelor alternative),
identificarea mecanismelor prin care are loc influenţa şi suportul teoriei. Aceste condiţii nu sunt deloc
uşor de îndeplinit, uneori fiind problematică chiar stabilirea direcţiei influenţei. Dacă ne interesează
de exemplu relaţia dintre contactul rasial şi prejudecata rasială influenţa poate fi din ambele sensuri
(am prejudecăţi deci asta îmi influenţează contactul respectiv contactul influenţează prejudecăţile
prin influenţa asupra familiarităţii şi a stereotipurilor). Falsitatea relaţiei se referă la situaţia în care
două variabile interne sunt relaţionate cu una externă (variabila ascunsă). Pentru arăta că o relaţie
nu este falsă trebuie să arătăm că atunci când variabilele exterioare sunt menţinute constante relaţia
se menţine.
Ce anume duce la un design de cercetare nedeterminat şi cum (King et al., 2000)?
Ex. de inferenţă cauzală: E(y) = X1β1 + X2β2
Atunci când pentru parametrii β1 şi β2 nu putem estima soluţii unice designul este nedeterminat.
Parametrii nu pot fi estimaţi atunci când avem mai puţine cazuri / observaţii decât inferenţele pe care
dorim să le facem sau când putem prezice perfect o variabilă dependentă din una sau mai multe din
variabilele explicative (multicoliniaritate).
CUVINTE CHEIE
KEY POINTS
LECTURI RECOMANDATE
Blaikie, N. (2000) Designing social research, Polity Press, Cambridge, chapter 5: Concepts, theories,
hypotheses, and models, pp. 128-182
Vaus, D. (2001) Research Design in Social Research, Sage Publications, London, Part I: What is
research design, pp. 1-52
Publications, London, chapter 7: The use of theory, pp. 119-141, chapter 8: Definitions,
limitations and significance, pp. 142-152
77
Pentru fiecare din următoarele afirmaţii precizaţi care este unitatea de analiză folosită.
a. În România la fiecare 1000 de femei cu vârsta între 20-24 ani, 30,4 au avut un avort în
anul 1998.
b. În 1998 în România o familie aflată în sărăcie are nevoie în medie de 6,620 dolari pentru a
trece pragul de sărăcie.
c. România are una dintre cele mai scăzute rate a cheltuielilor pentru cercetare dintre ţările
foste comuniste.
d. În România rata avortului la 1000 de femei a avut următoarea dinamică:
78
CAPITOLUL 8
METODE ŞI INSTRUMENTE

CHAPTER GUIDE
Timpul culegerii datelor:
- secţional (prezent):
- longitudinal (perioadă de timp): înainte şi după (impactul unei intervenţii), schimbare în
timp: prospectiv (serii de timp, studiul panel, studiul cohortă) sau retrospectiv (istorie orală
sau de viaţă)
- istoric (în trecut)
Tehnici cantitative şi calitative: termenii au o utilizare foarte largă referirile fiind la: metode (de
culegere şi analiză a datelor), date, cercetare, cercetători, paradigme.
Tehnici de culegere a datelor: cantitative (observaţia structurată, chestionarul, interviul structurat,
analiza de conţinut a documentelor) şi calitative (observaţia participativă, observaţia semi şi ne-
structurată, interviul focusat, interviul de adâncime, istoria de viaţă / orală, focus-grupul / interviul de
grup, analiza de conţinut a documentelor) (Blaikie, 2000: 233).
Tehnici de reducere a datelor: procesul este mult mai vizibil în cazul analizelor cantitative (codare,
construirea indicilor, scalare, analiză factorială, analiză cluster) dar apare şi în cazul celor calitative
(codare, tematizare, construirea de tipologii); distincţie între scală (presupune unidimensionalitate) şi
indice (index – nu presupune unidimensionalitate) (ambele sunt măsuri compozite).
Tehnici de analiză a datelor:

- cantitative: descriere (distribuţie, tendinţă centrală şi dispersie), asociere (corelaţie,
varianţă şi covarianţă, regresie), cauzalitate (analiză factorială, analiză path, regresie),
inferenţă (valoare pe eşantion la valoare în populaţie, diferenţă în eşantion la diferenţă în
populaţie)
- calitative: descriere, generare de teorie (inducţie analitică, grounded teorie, categorizare,
de la tipificări mundane la tipologii)
Preocupările cercetătorilor:
Metode şi instrumente
- cantitativi: să măsoare concepte (ce şi cum), să stabilească relaţii cauzale, să

generalizeze, să replice (mai exact, să producă cercetări replicabile), să se concentreze
asupra indivizilor.
- calitativi: să folosească punctul de vedere al actorilor sociali, să descrie în detaliu, foarte
apropiat realitatea investigată, se concentrează asupra proceselor sociale, adoptă o
abordare flexibilă, dezvoltă concepte şi teorii.
CUVINTE CHEIE
KEY POINTS
LECTURI RECOMANDATE
Blaikie, N. (2000) Designing social research, Polity Press, Cambridge, chapter 7: Methodes for
answering research questions, pp. 227-276
Bryman, A. (2004) Social research methods, Oxford University Press
Blaikie, N. (2003) Analyzing quantitative data. From description to explanation, Sage Publications,
London,
Babbie, E. (1998) The practice of social research, Wadsworth
80
CAPITOLUL 9
SURSE DE DATE. TIPURI ŞI FORME DE DATE.

CHAPTER GUIDE
Tipuri de date: primare (produse de cercetător în cadrul cercetării respective), secundare (produse
de institute sau cercetători cu ocazia altor cercetări), terţiare (date rezultate în urma analizelor altor
date = rezultatul analizei). Aprecierea calităţii şi corectitudinii datelor de tip secundar sau terţiar este
mai dificil de făcut, controlul cercetătorului asupra producerii acestora fiind limitat sau nul. Pe de altă
parte oferă un mare avantaj prin costul scăzut (bani şi timp) al obţinerii lor. Ele au fost produse cel
mai adesea în baza unor scopuri şi întrebări de cercetare diferite de cele ale cercetătorului; este
posibil de asemenea să nu includă toate informaţiile necesare acestuia sau să fie codate într-o formă
neconvenabilă; pot fi vechi. În cazul datelor terţiare aceste dezavantaje sunt chiar mai mari.
Forme de date: pot lua forma cuvintelor (la sursă, în timpul analizei, la prezentare) sau a cifrelor
(curând după colectarea de la sursă, pentru analiză, pentru prezentare).
Surse de date: în funcţie de contextul din care provin pot fi de tipul:

- context social natural: micro (indivizi, grupuri mici, episoade sociale), mezo (organizaţii,
comunităţi, mulţimi, mişcări sociale) şi macro (instituţii, structuri sociale, naţiuni, organisme
multi-naţionale), cvasi-experimente (proceduri experimentale folosite în afara laboratorului;
schimbarea nu este produsă de cercetător şi nici nu este controlată de acesta)
- semi-natural: implică discuţia cu subiecţii în care aceştia raportează despre activităţile lor,
atitudini, motive, practici, etc.; pot fi: caracteristici ale indivizilor (socio-demografice, percepţii,
atitudini, valori, comportamente, cunoştinţe), indivizii ca informatori, indivizii reprezentativi,
istorii de viaţă, indivizii ca studii de caz.
- context artificial: experimentul, simularea şi jocul
- artefacte sociale: reprezintă urmele lăsate de activităţile sociale desfăşurate de actorii sociali:
statistici oficiale, documente publice, documente private, note personale
Dilemă: ce perspectivă ontologică adoptăm, cea a cercetătorului sau cea a actorului social, altfel
spus construcţii sociale sau construcţii sociologice (ce înseamnă un grup social: cum îşi reprezintă şi
organizează sociologul lumea sau cum o fac actorii sociali; inegalitatea socială poate fi concepută ca
structură de clasă, ierarhie de ocupaţii, aşa cum o fac sociologii dar şi în termeni de „insiders” şi
„outsiders” sau cercuri concentrice în jurul propriei poziţii în societate)
Surse de date. Tipuri şi forme de date.
Selectarea datelor: trebuie să decidem cum anume selectăm datele, dacă este nevoie sau nu de o
eşantionare a unităţilor de studiu, ce tip de eşantionare folosim; mult mai important: rata de răspuns.
CUVINTE CHEIE
KEY POINTS
LECTURI RECOMANDATE
Blaikie, N. (2000) Designing social research, Polity Press, Cambridge, chapter 6: Sources and
selection of data, pp. 183-226
London,
82
CAPITOLUL 10
ANALIZA ŞI INTERPRETAREA DATELOR

CHAPTER GUIDE
Timpul culegerii datelor:

- secţional (prezent):
- longitudinal (perioadă de timp): înainte şi după (impactul unei intervenţii), schimbare în
timp: prospectiv (serii de timp, studiul panel, studiul cohortă) sau retrospectiv (istorie orală
sau de viaţă)
- istoric (în trecut)
Tehnici cantitative şi calitative: termenii au o utilizare foarte largă referirile fiind la: metode (de
culegere şi analiză a datelor), date, cercetare, cercetători, paradigme.
Tehnici de culegere a datelor: cantitative (observaţia structurată, chestionarul, interviul structurat,
analiza de conţinut a documentelor) şi calitative (observaţia participativă, observaţia semi şi ne-
structurată, interviul focusat, interviul de adâncime, istoria de viaţă / orală, focus-grupul / interviul de
grup, analiza de conţinut a documentelor) (233).
Tehnici de reducere a datelor: procesul este mult mai vizibil în cazul analizelor cantitative (codare,
construirea indicilor, scalare, analiză factorială, analiză cluster) dar apare şi în cazul celor calitative
(codare, tematizare, construirea de tipologii); distincţie între scală (presupune unidimensionalitate) şi
indice (index – nu presupune unidimensionalitate) (ambele sunt măsuri compozite).
Tehnici de analiză a datelor:

- cantitative: descriere (distribuţie, tendinţă centrală şi dispersie), asociere (corelaţie, varianţă şi
covarianţă, regresie), cauzalitate (analiză factorială, analiză path, regresie), inferenţă (valoare
pe eşantion la valoare în populaţie, diferenţă în eşantion la diferenţă în populaţie)
- calitative: descriere, generare de teorie (inducţie analitică, grounded teorie, categorizare, de
la tipificări mundane la tipologii)
Preocupările cercetătorilor:
- cantitativi: să măsoare concepte (ce şi cum), să stabilească relaţii cauzale, să generalizeze,
să replice (mai exact, să producă cercetări replicabile), să se concentreze asupra indivizilor.
Analiza şi interpretarea datelor
- calitativi: să folosească punctul de vedere al actorilor sociali, să descrie în detaliu, foarte

apropiat realitatea investigată, se concentrează asupra proceselor sociale, adoptă o abordare
flexibilă, dezvoltă concepte şi teorii.
CUVINTE CHEIE
KEY POINTS
LECTURI RECOMANDATE
Neuman, L. (1997) Social research methods. Qualitative and quantitative approaches, Allyn & Bacon,
chapter 7: Quantitative social science measurement, pp. 131-175
London,
Silverman, D. (2004) Interpretarea datelor calitative, Polirom, Iaşi
84
CAPITOLUL 11
RAPORTUL DE CERCETARE. CONSIDERAŢII TEORETICE.
Proiectul de cercetare
Raportul de cercetare
CHAPTER GUIDE
PROIECTUL DE CERCETARE
„Scopul unui proiect de cercetare este de a convinge cititorul că ceea ce se propune este important,
relevant şi interesant; că designul studiului este valabil; şi că cercetătorul este capabil să realizeze cu
succes studiul.” (Marshall şi Rossman, 1995, după Blaikie, 2000)
Deşi adesea procesul de cercetare este prezentat ca un proces liniar (paşii ce trebuie urmaţi), cel
mai adesea el este marcat de numeroase iteraţii, reluări şi paşi ciclici, deciziile de la fiecare pas
afectând deciziile următoare, fiind posibilă revenirea la o decizie şi schimbarea ei. În plus, pe cât
posibil, este foarte important ca fiecare decizie luată cu privire la designul de cercetare, să fie luată
înainte de începerea propriu-zisă a cercetării (totuşi, în funcţie de tipul designului, posibilitatea
practică a realizării acestui deziderat diferă).
Propunerea (proiectul) de cercetare:

Scopul propunerii este de a fi aprobată desfăşurarea cercetării şi obţinerea fondurilor necesare. Ea
trebuie să demonstreze cât mai clar ce vrea să studieze, de ce şi cum anume se va desfăşura
cercetarea. Componentele unei propuneri sunt următoarele:
titlul: concis şi informativ; utilă uneori dividerea în titlu (subiectul) şi sub-titlu (localizarea studiului)
problema cercetată: descrierea concisă a naturii problemei ce va fi investigată
scopul şi importanţa: cu ce anume îşi propune să contribuie la cunoaştere şi de ce anume merită să
cunoşti acest lucru
background: inspectarea literaturii – cum a apărut problema, contextul, răspunsuri – pe scurt, o
legătură cu stadiul actual al cunoaşterii în domeniu, cu referire la problemă
planul de cercetare + metodele: ce date, de unde şi cum vor fi culese + cum vor fi analizate
bugetul + justificarea bugetului: ce bani sunt necesari şi pentru ce anume, cum vor fi cheltuiţi
(personal, echipamente, menţinerea funcţionării, călătorie, publicaţii, prezentări) + justificarea fiecărei
cheltuieli
timetable (planificarea activităţilor): planificarea duratei (perioadei) de desfăşurare a fiecărei
componente de cercetare; uneori necesare rapoarte intermediare; adesea scrierea raportului este
subestimată – ar trebui să i se aloce minimum un sfert din timpul desfăşurării întregului proiect
output (rezultatele) aşteptat: contribuţia la cunoaştere; subliniate rezultatele ce pot avea o influenţă
pozitivă şi directă asupra sectoarelor importante din societate (aspectul practic)
Raportul de cercetare. Consideraţii teoretice.
probleme etice: orice cercetare socială presupune o minimă intervenţie în viaţa socială şi prin urmare
există riscul de a deranja anumite persoane; orice aspecte care pot deranja subiecţii trebuie
explicitate şi precizate mijloacele prin care se vor rezolva (totuşi, dacă x ştie la ce cercetare participă
/ este rugat să participe poate refuza din pricina subiectului şi astfel rata de răspuns va fi mai mică)
probleme şi limite: care sunt problemele (practice sau teoretice) care este posibil să apară şi cum vor
fi rezolvate; listarea punctelor tari şi slabe ale designului de cercetare
comunicarea rezultatelor: care vor fi modalităţile prin care rezultatele vor fi făcute publice şi cum se
vor atinge populaţiile ţintă
RAPORTUL DE CERCETARE
CUVINTE CHEIE
KEY POINTS
LECTURI RECOMANDATE
London, Step V: Writing a research proposal, pp. 167-186, Step VIII: Writing a research report,
pp. 241-250,
Lectură: structura unei propuneri de cercetare + exemple (în dosar la biblioteca CCRIT)
86
Raportul de cercetare. Exemple şi analize.
CAPITOLUL 12
RAPORTUL DE CERCETARE. EXEMPLE ŞI ANALIZE.

CHAPTER GUIDE
CUVINTE CHEIE
KEY POINTS
LECTURI RECOMANDATE
Blaikie, N. (2000) Designing social research, Polity Press, Cambridge, chapter 8: Sample research
design, pp. 277-305
87
Un exemplu de cercetare
UN EXEMPLU DE CERCETARE

CHAPTER GUIDE
1. Întrebarea de cercetare
În literatura de specialitate apare constant faptul că femeile sunt mai religioase decât bărbaţii. La
nivel descriptiv se constată că aşa este însă nu a încercat nimeni să explice de ce se întâmplă asta.
Deci întrebarea noastră de cercetare va fi: De ce sunt femeile mai religioase decât bărbaţii?
Explicaţiile date de alţi autori se refereau la diferenţele de socializare (diferenţe de rol), la rolurile şi
poziţiile diferite ale celor două genuri în societate (stadiul de creştere a copiilor, participarea la forţa
de muncă, orientarea spre familie). Cu privire la ultima teorie (teoria localizării structurale) poate fi
imaginat următorul model (Vaus, 2002: 340):
Figura 11 Relaţia dintre gen şi religiozitate
participarea la forţa
de muncă
gender religiozitate
stadiul de creştere a
copiilor
orientarea spre
familie
2. Ipotezele
Pentru a testa cele trei căi de influenţă ale acestui model pot fi enunţate următoarele 7 ipoteze:
i. Diferenţele de religiozitate dintre femei şi bărbaţi dispar dacă este îndepărtat efectul stadiului în
creşterea copiilor.
88
ii. Între bărbaţii şi femeile care nu au copii sau ai căror copii au devenit adulţi trebuie să existe
diferenţe religioase mai mici decât între cei care au copii de crescut.
iii. Femeile care lucrează vor fi mai puţin religioase decât cele care nu lucrează.
iv. Orientarea religioasă a femeilor care lucrează va fi mai similară cu cea a bărbaţilor care
lucrează decât cu a femeilor care nu lucrează.
v. Atunci când efectul diferenţelor de gen este îndepărtat (controlat), diferenţele de gen relativ la
orientarea religioasă vor fi reduse mult.
vi. Persoanele care sunt orientate mai mult spre familie decât muncă vor fi mai religioase decât
cele mai puţin axate pe familie.
vii. Atunci când diferenţele de gen relativ la orientarea familială sunt îndepărtate, diferenţele de
gen relativ la orientarea religioasă vor scădea mult.
3. Clarificarea şi operaţionalizarea conceptelor
Datele folosite – Australian Values Study Survey (1983; N = 1228). A oferit variabile pentru a măsura
variabila dependentă (religiozitatea), variabilele independente şi intermediare (gender, participarea la
forţa de muncă, stadiul în creşterea copiilor, orientarea spre familie) precum şi variabilele de
backgroung (vârstă, educaţie, venitul familiei, ocupaţie, rezidenţă, ţara în care s-a născut).
4. Pregătirea variabilelor pentru analiză
- construirea scalelor; verificată dimensionalitatea, corelaţia dintre itemi (reliabilitatea), decizie

cu privire la valorile lipsă, translatare pe acelaşi interval (împărţire la abaterea standard
pentru a ajunge la aceeaşi variaţie şi apoi translatare pe 0-10)
- pregătirea variabilelor pentru analiza de regresie (codare dummy pentru nominale şi ordinale)
5. Analiza iniţială
- analize univariate: frecvenţe pentru variabilele în cauză

- analize bivariate: tabele de asociere (după sex în special) sau medii pe categorii (sex); %,
coeficienţi de asociere, diferenţe de medii şi semnificaţia statistică a lor (teste de semnificaţie
– z sau t)
6. Testarea explicaţiilor
- se constată la pasul anterior că există diferenţe deci putem merge mai departe, spre
explicarea lor
- tabele de asociere între gen şi religiozitate controlând celelalte variabile pe rând; destul de
dificil de controlat mai mult de 1-2 variabile
- folosim regresie multiplă; calculăm ecuaţiile pentru femei şi bărbaţi (participarea la forţa de
muncă este codată dummy multiplu, full-time nu este introduse, fiind calculată apoi); se obţin
estimările pentru diferitele categorii (full-time, part-time, pensionar, casnică, şomer) ale
participării la forţa de muncă; se fac diferenţele pentru fiecare categorie între femei şi bărbaţi;
se calculează similar şi pentru celelalte variabile controlate: orientarea spre familie şi stadiul
în ciclul familial
- se analizează coeficienţii de regresie ai ecuaţiei ce include toate variabilele considerate
- atunci când sunt controlate aceste variabile, aproape jumătate din diferenţa dintre femei şi
bărbaţi dispare indiferent de dimensiunea considerată pentru religiozitate
- în toate situaţiile scăderea este datorată în cea mai mare parte variabilei participarea la forţa
de muncă
7. Discuţii
- ar putea fi testate diferenţe şi după alte variabile decât genul
89
- reluarea principalelor rezultate: există diferenţe în religiozitate în funcţie de gen pe toate cele
4 dimensiuni considerate; o mare parte din aceste diferenţe se datorează diferenţei de gen în
ceea ce priveşte localizarea structurală; din cei 3 factori care compun localizarea structurală
doar unul contează – nivelul participării la forţa de muncă sau altfel spus, dacă femeile ar fi
angajate full-time în aceeaşi măsură ca şi bărbaţii diferenţa de religiozitate dintre genuri ar fi
mult mai mică
- explicaţii post facto ce pot fi examinate în viitor: nu este clar motivul pentru care participarea
la forţa de muncă influenţează religiozitatea, de ce această influenţă; explicaţia 1: munca
înlocuieşte nevoia de religie (oferă activităţi, interese, relaţii de prietenie, sensuri şi identităţi
pe care altfel le-ar fi obţinut din religie); explicaţia 2: presiuni spre conformitate la locul de
muncă (explică de ce diferenţa de gen la cei angajaţi dispare); explicaţia 3: un sentiment mai
mare al deprivării în cazul femeilor care sunt excluse de la o activitate valorizată de societate
– munca – şi care duce la o creştere a religiozităţii
- implicaţii: teoretice, de politică socială (anticiparea unui fenomen de declin al religiozităţii în
cazul femeilor ca urmare a creşterii participării la forţa de muncă), cercetări viitoare (diferenţa
de gen apare şi în alte situaţii; care ar fi concluziile în cazul unui studiu longitudinal, etc.)
8. Rezumat
- se reiau principalele coordonate alte studiului: ce s-a urmărit, de ce, cum, care sunt
principalele rezultate şi implicaţii ale acestora
CUVINTE CHEIE
KEY POINTS
90
Activităţi seminar
ARTICOLE DE DISCUTAT LA SEMINAR
Din lucrarea:
Carter, Gregg Lee (1998) Empirical Approaches to Sociology. A Collection of Classic and
Contemporary Readings, Allyn&Bacon
CHAPTER GUIDE
Text de introducere
- de ce e nevoie de aceasta
- logica
- structura
- de ce această carte
- cum se utilizează
91
SINUCIDEREA ÎN AMERICA: UN TEST AL TEORIEI DURKHEIMIENE A INTEGRĂRII RELIGIOASE

ŞI FAMILIALE
K. D. Breault
Problema de cercetare:
Realizaţi un design de cercetare prin care să examinaţi relaţia dintre sinucidere şi integrarea socială.
Rezolvarea propusă de autorul acestui articol:
Constatare: Remarcă faptul că teoria sinuciderii egoiste (integrării sociale) a lui Durkheim a primit o
atenţie mare din partea sociologilor în ultima vreme. Pe scurt: Durkheim spune că rata de sinucidere
creşte atunci când integrarea politică, familială, religioasă scade.
Scopul articolului: Să testeze teoria sinuciderii egoiste în prezent considerând doar integrarea
religioasă şi familială. Testează în plus şi alte variabile care au apărut în alte articole ca având
legătură cu sinuciderea (schimbarea volumului populaţiei, venitul, urbanitatea, şomajul, participarea
femeilor la forţa de muncă).
Pentru asta foloseşte date la nivel de state (50) pentru 6 ani (între 1933 şi 1980) şi date la nivel de
localităţi (216) mari (peste 200 mii) (1970 şi 1980).
Câteva afirmaţii ale teoriei sinuciderii egoiste: Religia inhibă sinuciderea deoarece promovează valori
împărtăşite, interacţiune strânsă, securitate socială şi prin asta conferă individului securitate fizică,
emoţională, psihologică. Similar şi familia – conform teoriei persoanele singure sunt mai puţin
integrate decât cele căsătorite, cele căsătorite mai puţin decât cele căsătorite şi cu copii – diferenţele
de integrare duc la diferenţe în ratele de sinucidere.
Variabilele controlate: Pentru a vedea dacă într-adevăr cele două forme de integrare influenţează
sinuciderea controlează un set de variabile care s-au dovedit anterior că sunt asociate cu rate de
sinucidere diferită (modificări ale populaţiei – volum, migraţie, venitul pe individ, urbanitatea, şomajul,
participarea femei la forţa de muncă). Prezintă pe scurt aceste cercetări: rezultate (relaţia variabilelor
cu sinuciderea) şi limite. De exemplu, conform teoriei integrării de status sinuciderea variază în
funcţie de gradul de incompatibilitate al statusurilor deţinute de o persoană; în cazul femeilor care
lucrează în şi în afara gospodăriei acest conflict este mai mare, deci rata lor de sinucidere ar trebui
să fie mai mare. Sunt menţionaţi şi autori care nu au găsit suport pentru această teorie în analizele
lor.
Date şi metode: variabilă dependentă – rata sinuciderii; variabile independente – rata church
membership (spune că aparţine unei biserici), rata divorţului, rata schimbării populaţiei, rata
migranţilor din alte state, venitul pe individ, rata şomajului, rata participării femeilor la forţa de muncă.
Menţionează provenienţa datelor (de la ce instituţie), analizează nivelul de încredere în ele: de ex.
unii spun că rata de sinucidere este sub-raportată în anumite zone, localităţi; cu toate acestea,
aceste date sunt cele mai bune posibile deoarece este mult mai probabil să fie mai comparabile
decât cele la nivel de ţări. Atenţionează asupra faptului că anumite variabile sunt simultan
dependente şi independente – persoanele se sinucid diferit şi în funcţie de sex şi vârsta (bărbaţii,
oamenii tineri şi cei în vârstă).
Analizează calitatea indicatorilor: de ex. – în ce măsură calitatea de membru al unei biserici este o
măsură bună pentru integrare religioasă (ar putea intra aici: gradul de religiozitate, implicarea în
activităţile religioase, etc.) + limitele anumitor date şi justificarea utilizării lor (date corectate dat fiind
faptul că în unele state anumite tipuri de religie au fost sub-raportate deoarece nu apăreau pe lista
iniţială). Pentru integrarea familială a ales – rata divorţului (indicator ales şi de Durkheim). Pe scurt,
cu privire la fiecare indicator se discută: provenienţa datelor, justificarea teoretică şi practică (de ce
acel indicator), nivelul de comparabilitate a datelor între indivizii statistici, încrederea în corectitudinea
datelor.
Obiectivele analizelor anterioare: fidelitatea şi validitatea datelor utilizate.
92
Analize şi rezultate: Analiza pleacă de la matricea de corelaţii dintre variabilele analizate (două
matrici – stat şi localitate) (analiză bivariată). Datele arată că indicatorii integrării sociale corelează
puternic (0,6-0,8) cu sinuciderea în toate situaţiile (ani, nivel de analiză). În nici un caz, urbanitatea şi
participarea femei la forţa de muncă nu corelează (semnificativ statistic) cu sinuciderea. În unele
cazuri venitul (corelaţie mică) şi şomajul (corelaţie mare) sunt relaţionate pozitiv cu sinuciderea, în
altele nu. Cum era de aşteptat indicatorii integrării sociale (biserică, divorţ, mobilitatea spaţială a
populaţiei) corelează puternic între ei. În general relaţiile bivariate sunt stabile în timp. Nu există
relaţii bivariate non-liniare semnificative. Analiză multivariată – regresie multiplă: concluziile se
menţin – biserica şi divorţul constituie cei mai importanţi factori explicativi ai sinuciderii.
Rezumat şi concluzii: Articolul de faţă susţine teoria sinuciderii egoiste. La nivelele de analiză
utilizate, în toţi anii, rata apartenenţei la o biserică şi rata divorţului constituie cei mai importanţi
determinanţi ai ratei de sinucidere (într-un set de variabile ce includ indicatori economici şi ai
schimbării sociale). Consistenţa datelor pe parcursul celor 47 de ani este şi mai impresionantă în
condiţiile în care toate cele trei fenomene au cunoscut o dinamică semnificativă. Schimbarea
populaţiei (măsoară la nivel general integrarea socială) nu are aceeaşi relaţie cu sinuciderea. Discuţii
similare pentru celelalte variabile.
93
ATITUDINI VERSUS ACŢIUNI ŞI POSIBILE PROBLEME PENTRU CERCETAREA CANTITATIVĂ

DE TIP „ANCHETĂ”
Richard T. LaPiere
Realizaţi un design de cercetare prin care să arătaţi diferenţa dintre atitudinile declarate şi
comportamente (altă formulare: reacţiile verbale şi atitudinile reale).
Constatare. Atitudinile sociale sunt adesea mai mult decât răspunsuri verbale la o situaţie simbolică.
Metoda obişnuită pentru măsurarea atitudinilor sociale este de a pune întrebări care solicită
răspunsuri verbale. Datorită uşurinţei cu care se pot culege astfel informaţii metoda anchetei cu
chestionar standardizat este foarte des utilizată. În plus este o metodă ieftină şi rapidă. Pe baza unor
întrebări de genul „Dacă în autobuzul cu care vă deplasaţi se află o femeie de naţionalitate japoneză
i-aţi oferi locul dvs.?” şi a răspunsurilor date se deduc apoi atitudinile oamenilor investigaţi (bărbaţi
non-japonezi) despre femeia japoneză. LaPiere zice că ceea ce obţinem este doar un răspuns
simbolic la o situaţie simbolică. Femeia din chestionar nu este o femeie în carne şi sânge, o femeie
reală care poate fi în multe alte feluri decât de naţionalitate japoneză (grasă / slabă, frumoasă / urâtă,
etc.). Similar, răspunsul subiectului nu presupune într-adevăr şi realizarea acelei acţiuni (să te ridici şi
să oferi locul sau să îl păstrezi şi să eviţi privirile reprobatoare ale celorlalţi pasageri). Lucrurile
aceste sunt uitate iar cercetătorul pune semn de egalitate între ceea ce spun subiecţii şi atitudinile
lor. Altfel spus, se atribuie acelaşi statut dimensiunii verbale a atitudinii cu dimensiunea acţională.
Întrebare. În ce măsură este corect acceptăm ca atitudini astfel de reacţii verbale? Putem spune că
persoanele care ne răspund într-un anume fel au într-adevăr atitudinile respective?
Scop. Să răspundă la această întrebare. Să construiască un design de cercetare care să-i permită
obţinerea unui răspuns.
Designul de cercetare. Îşi propune compararea rezultatelor obţinute în două situaţii: reală şi
simbolică. Unul dintre indicatorii cei mai buni ai prejudecăţii rasiale este permiterea accesului
persoanelor de o altă rasă decât caucaziană în hoteluri. Se ştie din datele de anchetă că distanţa
socială a americanilor faţă de chinezi este mare. Începând cu anul 1930 a călătorit împreună cu un
cuplu de tineri chinezi şi a solicitat cazarea în diferite hoteluri – 67, fiind primit în 66. Au fost serviţi în
184 de restaurante, cafenele iar în 72 dintre acestea au fost trataţi cu deosebită consideraţie. Factorii
ce puteau influenţa situaţia au fost în stări dintre cele mai variate deşi nu au fost controlaţi după
modelul experimentului clasic (atunci când a fost posibil cuplul a fost lăsat să negocieze condiţiile de
cazare, să intre înainte în restaurant, etc.). Acceptarea cuplului de chinezi susţine ideea că factorii
care influenţează atitudinea faţă de aceştia nu au de-a face cu rasa ci mai degrabă cu calitatea
hainelor, a bagajelor, curăţenia şi aranjarea hainelor, zâmbetul, vorbitul în engleză. Faptul că chinezii
au fost acceptaţi în aceste situaţii destul de sensibile pecuniar (pierderea clientelei) constituie un
argument pentru o distanţă socială reală mică şi mai ales pentru existenţa unor prejudecăţi mari în
ceea ce îi priveşte pe chinezi (orientali). Ceea ce am aflat până acum este reacţia reală la o situaţie
reală. În continuare testează reacţia simbolică la o situaţie simbolică. La o distanţă de 6 luni de la
călătorie, timp de doi ani, a chestionat proprietarii hotelurilor cu privire la acceptarea cazării unor
chinezi (anchetă prin poştă). Au fost obţinute răspunsuri din partea a 128 de hoteluri şi restaurante.
92% au răspuns că nu sunt de acord să primească chinezi. Restul au zis că depinde de
circumstanţe. A fost primit un singur răspuns afirmativ. Tipul de chestionar utilizat (au fost folosite
două tipuri, unul care includea şi întrebări despre acceptarea altor naţionalităţi) sau contactul anterior
cu familia de chinezi nu au influenţat în nici un fel răspunsurile verbale ale subiecţilor.
94
Implicaţii. Concluzia obţinută cu privire la atitudinile rasiale se aplică şi în cazul altor tipuri de atitudini,
de exemplu cele politice, religioase. Faptul că eu spun că voi vota cu x nu spune prea multe despre
ceea ce voi face dacă mă întâlnesc cu x pe stradă, la o demonstraţie sau în biroul lui. Similar dacă
spun că cred în Dumnezeu am de-a face cu un simbol şi cu o expresie verbală. Pentru a pune ceva
despre comportamentul lui trebuie să ne uităm la comportamente nu la reacţii simbolice în situaţii
simbolice. Stând la birou nu pot să spun despre un om de afaceri mediu, dintr-un oraş mediu dacă
(ce şanse sunt) ar face sex cu o prostituată într-un bordel din Paris. Nimeni, nici chiar subiectul nu
poate prezice acest lucru (! cam exagerat totuşi !).
Concluzii. Nu în toate situaţiile putem folosi metoda anchetei pentru a afla ceea fac oamenii,
atitudinile lor. Metoda este bună pentru situaţii în care există experienţe anterioare repetate şi
transformate în răspunsuri verbale (nr. de copii, vârsta, venitul, etc.). Dacă prin atitudini înţelegem
paternuri de acţiune integrate ce devin operaţionale într-un set de circumstanţe specifice şi produc un
răspuns specific, atunci ele trebuie derivate prin studierea comportamentului uman în situaţii sociale
concrete, actuale (chiar dacă este mai dificil, ia mai mult timp, etc.); ele nu pot fi imputate pe baza
unor răspunsuri la întrebările unui chestionar.
95
FIIND SĂNĂTOS ÎN LOCURI PENTRU BOLNAVI
D. L. Rosenhan
Realizaţi un design de cercetare prin care să testaţi dacă şi în ce măsură putem distinge între stările
de sănătate mintală şi cele de boală mintală (formulare diferită: în ce măsură diagnosticul unei boli
mintale se bazează pe caracteristici obiective sau pe unele contextuale).
Întrebare. Cu siguranţă anumite comportamente / stări sunt deviante iar altele nu. Problema este în
ce măsură putem distinge între stările deviante şi cele normale, între boală şi sănătate, normal şi
anormal. Similar, în ce măsură putem deosebi diferitele grade de devianţă / boală / anormalitate. În
ultimă instanţă întrebarea se poate reduce la următoarea: principalele caracteristici pe baza cărora
stabilim diagnosticul sunt situate la nivelul pacienţilor sau la nivelul mediului / contextului în care se
află aceştia, în care sunt observaţi?
Situaţia actuală. Cei mai mulţi consideră că pacienţii prezintă anumite simptome pe baza cărora se
poate decide dacă sunt normali sau nu, gradul de anormalitate. Recent au apărut şi teorii care susţin
că diagnosticul se află în mintea observatorilor şi nu se bazează pe anumite caracteristici arătate de
cel observat. Care dintre cele două teorii este adevărată?
Ideea. Pentru a testa cele două categorii de teorii putem introduce indivizi normali în contexte definite
ca fiind specifice anormalilor (locuite de anormali – spitale de psihiatrie) şi să vedem apoi cum sunt
diagnosticaţi: ca normali sau ca anormali, ca sănătoşi sau ca bolnavi. Dacă aceste persoane vor fi
descoperite a fi sănătoase atunci înseamnă că stările de sănătate / boală sunt independente de
context. Dacă persoanele vor fi diagnosticate ca bolnave psihic (nu se va descoperi că sunt
sănătoase) atunci înseamnă că stările sunt dependente de context şi prin urmare metodele
tradiţionale de diagnosticare psihiatrică sunt ineficiente (diagnosticul se face în funcţie de un context
şi nu de anumite caracteristici ce au fost identificate).
Scop. Să testeze această ipoteză prin intermediul unui experiment bazat pe ideea prezentată
anterior.
Design. 8 „pseudo-pacienţi” (persoane sănătoase în fapt, cercetători) au fost internaţi în secret, în 12
spitale psihiatrice diferite. Foarte puţini dintre psihiatrii sau psihologi, inclusiv cei din spitale ştiau de
experiment. Cei 8 pseudo-pacienţi erau diferiţi între ei (sex, vârstă, experienţă, ocupaţie: 3 psihologi,
un psihiatru, un pediatrician, un pictor, o casnică). Psihologii şi psihiatrul au declarat o altă ocupaţie.
Cu excepţia autorului, în cazul celorlalţi situaţia reală (experimentul) era necunoscută chiar şi
personalului spitalului. Tipul spitalelor (contextul) a variat de asemenea (state diferite, anul înfiinţării,
orientate spre cercetare sau nu, raporturi diferite între numărul personalului şi cel al pacienţilor, surse
de finanţare: private, stat, universitate). La internare toţi pacienţii s-au plâns de acelaşi lucru - auzeau
voci. Cu excepţia schimbării numelui, profesiei şi statutului ocupaţional, toţi pseudo-pacienţii s-au
purtat aşa cum erau, au făcut declaraţii, au răspuns la întrebări conform situaţiei lor reale (persoană,
istoric, relaţii cu familia, persoanele de la locul de muncă, etc.). După internare ei au încetat să se
mai comporte de o manieră bolnavă (nu mai declarau că aud voci), nu mai simulau. Singura stare
mai puţin neobişnuită a fost cea de nervozitate uşoară cauzată de contextul nou şi de ideea că
puteau fi descoperiţi dar aceasta a dispărut în scurt timp. Interacţiunile cu ceilalţi erau cât se poate
de normale, declarau personalului atunci când erau întrebaţi că se simt bine, că nu mai aud voci
(simptomele declarate la internare). Timpul liber îl petreceau scriind observaţiile despre spital,
pacienţi, personal. La început notarea se făcea în secret apoi pe măsură ce şi-au dat seama că nu-i
păsa nimănui au început să scrie în public. Pseudo-pacienţi nu ştiau când anume vor fi scoşi din
96
spital; li s-a spus doar că trebuie să se descurce pe cont propriu în principal prin convingerea
personalului că sunt sănătoşi.
Rezultate. Toţi pacienţi au fost diagnosticaţi ca bolnavi, cu o singură excepţie (schizofrenie în
remisie). Diagnosticul general a fost de schizofrenie iar un caz chiar de psihoză maniaco-depresivă.
Diagnosticul greşit nu poate fi atribuit calităţii personalului (a fost controlat), nici perioadei de
observaţie (7-52 de zile, 19 în medie), nici faptului că nu se purtau normal (mulţi dintre pacienţii reali
au identificat faptul că subiecţii erau de fapt sănătoşi). Diagnosticul poate fi pus (şi) pe seama erorii
statistice - suntem mai înclinaţi să considerăm că cineva sănătos ca fiind bolnav (eroare de tip 2 –
fals pozitiv) şi mai puţin înclinaţi să considerăm pe cineva bolnav ca fiind sănătos (eroare de tip 1 –
fals negativ) (explicaţia e simplă – ţine de nivelul pericolului asociat celor două tipuri de erori). Pentru
a vedea în ce măsură tendinţa statistică anterioară poate fi inversată s-a efectuat un nou experiment.
Personalul a două spitale a fost informat despre rezultatele experimentului anterior şi i s-a spus că pe
parcursul următoarelor 3 luni mai mulţi pseudo-pacienţi vor încerca să se interneze în spitalele lor.
Personalul era rugat să evalueze pacienţii pe o scală de la 1 la 10 (1 - sigur e pseudo-pacient; 10 - e
bolnav). Dintre cei 193 de pacienţi (de fapt falşi pseudo-pacienţi) 41 au fost declaraţi pseudo-
pacienţi, 23 suspecţi de cel puţin unul dintre membri personalului iar 19 ca fiind sigur bolnavi de către
un psihiatru şi un alt membru al personalului. Experimentul arată că tendinţa poate fi inversată –
bolnavii pot fi diagnosticaţi ca fiind sănătoşi.
Comentarii. În concluzie, erorile de tipul celor anterioare arată că nu putem pune prea mare preţ pe
corectitudinea diagnosticelor de tip tradiţional. Mai mult, rezultatele ne spun cât de importantă este
etichetarea în stabilirea unui diagnostic prin faptul că influenţează interpretarea comportamentelor,
reacţiilor şi experienţelor anterioare astfel încât acestea să corespundă (să fie consistente cu)
teoriilor despre bolile mintale. De exemplu, scrisul zilnic a fost interpretat ca o manifestare a bolii de
care suferă pacienţii din moment ce sunt internaţi într-un spital de boli mintale. Etichetarea are efecte
puternice nu doar asupra personalului dar şi a prietenilor sau rudelor pacienţilor sau uneori chiar
asupra pacienţilor.
Alte rezultate şi comentarii
Nivelul de segregare. În cadrul spitalelor psihiatrice există un grad ridicat de segregare între personal
şi pacienţi. Timpul mediu petrecut de personal în afara propriei camere a fost de doar 11,3% (a variat
de la 3% la 52%) ori acesta nu reprezintă timpul petrecut cu pacienţii ci şi timp alocat altor activităţi.
Psihiatrii sunt cel mai puţin disponibili. Evitarea contactului (verbal sau vizual) iniţiat de pacienţi de
către personal, numărul de replici susţinute, constituie alţi indicatori ai segregării. Valorile obţinute
pentru aceşti indicatori comparativ cu valorile înregistrate în cazul interacţiunii universitare susţin
ideea segregării mari din spitalele psihiatrice.
Lipsa de putere şi depersonalizarea. S-au constatat diferite forme de violenţa verbală şi fizică la care
erau supuşi pacienţii, cel mai adesea pentru motive minore. Libertatea pacienţilor este puternic
limitată, există numeroase restricţii, spaţiile şi bunurile intime sunt minime, examinările fizice erau
într-o mare măsură publice, pacienţii erau cel mai adesea ignoraţi personalul comportându-se ca şi
cum ei n-ar fi existat, etc. Sursele depersonalizării: atitudinile personalului (evitarea) şi structura
ierarhică; dar pot fi de ordin material. Consecinţele etichetării şi depersonalizării: oameni sănătoşi
care sunt consideraţi bolnavi, lipsiţi de drepturi, stigmatizaţi, etc.
Rezumat şi concluzii. Nu putem distinge persoanele bolnave mintal de cele sănătoase iar asta se
întâmplă datorită contextului impus de spitalele psihiatrice care determină interpretări greşite.
Consecinţele asupra pacienţilor spitalizaţi într-un astfel de mediu sunt contra-terapeutice. Posibile
două soluţii: proliferarea facilităţilor comunitare pentru ajutorarea oamenilor cu probleme mintale;
creşterea interesului personalului şi cercetătorilor din domeniu pentru pacienţi. Limite posibile: nu
pretindem că descriem aici trăirile bolnavilor, experienţele subiective ale acestora.
97
SPITALUL DE BOLI MINTALE DIN PUNCTUL DE VEDERE AL PACIENŢILOR: POSIBILE

PROBLEME ALE CERCETĂRII DE TIP PARTICIPANT-OBSERVATOR
Raymond M. Weinstein
Realizaţi un design de cercetare prin care să comparaţi imaginea (atitudini relativ la) asupra spitalului
de boli mintale a pacienţilor şi a observatorilor participanţi.
Realizaţi un design de cercetare prin care să identificaţi atitudinile pacienţilor faţă de spitalele de boli
mintale.
Constatare. Spitalul de boli mintale şi pacienţii acestuia au constituit un subiect de cercetare intens
studiat de cercetătorii din ştiinţele sociale. Au fost cercetate aspecte cu privire la caracteristicile
spitalului (structură formală, relaţii informale, comportamentul personalului) care influenţează cursul
bolii. Cercetările au fost realizate prin culegerea de date de la pacienţi (cantitativ) sau prin
observarea lor (calitativ).
Scop. Studiul de faţă îşi propune o meta-analiză a rezultatelor obţinute de cele două tipuri de
abordări şi implicit compararea concluziilor obţinute pe cele două căi.
Studiile calitative. Au fost investigate atitudinile pacienţilor folosindu-se date obţinute prin observaţie,
prin cercetări de tip participant-observator (7 studii) (ex. Rosenhan) (majoritatea cercetărilor sunt din
anii 50-60). În general spitalul este caracterizat ca un mediu autoritar în care pacienţii sunt forţaţi să
se definească pe ei ca bolnavi mintal, să-şi schimbe modul de a gândi şi a se comporta, să suporte
umiliri, să accepte restricţii. Personalul este în cel mai bun caz insensibil la nevoile pacienţilor,
neinteresaţi de recuperarea lor iar în cel mai rău îi abuzează verbal şi fizic, le controlează viaţa şi
intimitatea. Tratamentele psihiatrice sunt descrise ca nenecesare, emoţional ameninţătoare, fără
efecte pozitive pentru mulţi iar relaţia terapeutică este forţată şi impersonală. Cel mai adesea
concluziile prezentate anterior derivă din perspectiva teoretică a etichetării sociale – după etichetarea
ca bolnav mintal o persoană devine automat membru a unui grup deviant, primind automat
majoritatea caracteristicilor acelui grup; mai mult, toate comportamentele şi acţiunile lui sunt
interpretate prin prisma acestei apartenenţe, fiind ajustate pentru a oferi o imagine consistentă şi
conformă cu ceea ce se ştie despre bolnavii mintal.
Studiile cantitative. Acoperă teme diverse legate de atitudinile pacienţilor faţă de spital, personal şi
tratament. Pentru măsurarea atitudinilor au fost folosite diferite tehnici (scale, diferenţiator semantic,
întrebări deschise, alegere multiplă, ordonare, rating, etc.). Eşantioanele au fost reprezentative,
numărul de subiecţii fiind de la 20 (probabil toţi indivizii) la aproape 1700. Pentru fiecare cercetare
(43 în total) a fost cuantificat numărul de situaţii (separat pe cele trei tipuri de atitudini) în care
atitudinile au fost pozitive respectiv negative (dacă mai mult de jumătate din pacienţi aveau o
atitudine pozitivă se considera că atitudinea grupului era pozitivă). În majoritatea situaţiilor atitudinile
pacienţilor sunt pozitive, fie că e vorba de spital, personal sau tratament. Pe anumite dimensiuni
investigate se înregistrează evaluări negative într-o pondere mai mare (permisivitatea şi dominanţa
personalului, relaţiile personal-pacienţi). Au fost investigate 9 dimensiuni legate de spital, 10 de
personal şi 15 de tratament. Doar în 3 situaţii evaluările negative, nefavorabile au avut o pondere mai
mare decât cele favorabile. Atitudinile faţă de spital au fost favorabile în medie în 75% din situaţii
(116 în total), cele faţă de personal în 71% (90 situaţii) iar cele faţă de tratament 68% (279 situaţii).
Discuţii. Rezultatele obţinute prin cele două tipuri de studii sunt opuse. Concluziile obţinute prin
cercetările cantitative sunt mai riguroase, mai puţin biasate, deci le consideră mai conforme cu
realitatea. Un observator participant (metoda pseudo-pacientului) poate evalua diferit situaţia
98
(subiectivitate ridicată) date fiind aşteptările cu care merge în teren, mediul lui obişnuit de viaţă, faţă
de evaluările pacienţilor (cel mai adesea mediul din care provin aceştia este mult mai nefavorabil,
fiind caracterizat de sărăcie şi izolare). Studiile calitative nu sunt reprezentative la nivelul aspectelor
investigate, se culeg informaţii despre aspectele spontan menţionate de pacienţi, cel mai adesea
cele negative din moment ce acestea sunt cele care sunt mai problematice pentru ei la un moment
dat. Toate acestea au dus la exagerarea aspectelor negative în cercetările calitative.
Critici. Cercetările de tip calitativ analizate au avut loc în principal în anii 50-60 iar cele de tip
cantitativ în anii 60-70. Este posibil ca în urma sensibilizării produse de rezultatele cercetărilor
calitative societatea să intervină (statul, asociaţiile, spitalele, etc.) şi să schimbe situaţia – organizare,
tratament, resurse, etc. Această schimbare pozitivă a dus apoi la schimbarea atitudinilor pacienţilor şi
astfel la rezultate diferite în cazul celor două tipuri de cercetări.
Diferenţa dintre ceea ce se spune şi ceea ce se face / crede (atitudinea reală şi atitudine declarată;
descrierea situaţiei de către pacienţi şi situaţia reală observată).
„Măsurarea” realităţii nu s-a făcut corect în cele două tipuri de cercetări sau cel puţin în unul. În
cercetările calitative nu s-au folosit mai mulţi observatori, diferiţi pe anumite caracteristici;
experienţele personale nu pot fi extinse la întreg grupul; eşantioanele nu au fost reprezentative.
Datoria faţă de spital i-a făcut pe pacienţi să evalueze aspectele investigate mai pozitiv. Ar fi fost
necesară investigarea la diferite intervale (între internare şi externare).
99
BĂRBAŢII CA OBIECTE DE SUCCES ŞI FEMEILE CA OBIECTE SEXUALE: UN STUDIU AL

ANUNŢURILOR PUBLICITARE PERSONALE (ANUNŢURI MATRIMONIALE)
Simon Davis
Realizaţi un design de cercetare prin care să comparaţi imaginea femeilor respectiv a bărbaţilor în
societate.
Realizaţi un design prin care să cercetaţi dacă selecţia partenerilor în societate actuală este
influenţată de stereotipurile de gen tradiţionale.
Rezultate anterioare. Cercetări anterioare indică faptul că selecţia partenerilor este dictată de
stereotipuri de sex de tip tradiţional. Mai exact, s-a arătat că bărbaţii tind să acorde o mai mare
importanţă sexualităţii şi atracţiei fizice comparativ cu femeile atunci când e vorba de alegerea
partenerului. Situaţia pare să fie generală, fiind regăsită în diferite culturi. Femeile acordă o atenţie
mai mare securităţii financiare mai mult decât bărbaţii. De asemenea bărbaţii au tendinţa să pozeze
în astfel de poziţii (oameni de succes) lucru arătat de media, în mod particular de reclamele ce par în
revistele pentru femei sau prin preferinţa pentru căsătoriile de tip tradiţional (nevastă casnică). Cu
privire la selecţia partenerilor există două teorii opuse, ilustrate şi de înţelepciunea populară: „cei ce
se aseamănă se adună” şi „contrariile se atrag” (se constată că există indivizii care se aseamănă tind
să formeze cupluri dar şi situaţii în care indivizi cu tipuri de resurse diferite dar la acelaşi nivel
formează cupluri – suport financiar versus frumuseţe sau muncă domestică).
Scop. Studiul de faţă analizează procesul diferit de selecţie a soţului / soţiei realizat de femei
respectiv bărbaţi. Îşi propune să reia studii mai vechi pe aceeaşi temă în cadrul altei populaţii pentru
a vedea dacă se obţin aceleaşi concluzii. Interes special pentru întrebările: „Stereotipurile tradiţionale
funcţionează încă, adică femeile sunt văzute ca obiecte sexuale iar bărbaţii ca obiecte de succes
(realizaţi intelectual şi financiar)?”.
Metoda. A considerat anunţurile matrimoniale (bărbaţi şi femei, fără gay) date într-un ziar perceput ca
respectabil, conservator. Au fost analizate doar informaţiile cu privire la atributele dorite pentru
partener. Au fost selectate 6 numere, aleator, din perioada 88-89. au fost reţinute toate anunţurile din
aceste numere (40-60 pe număr). Atributele selectate au fost codate în următoarele categorii:
atractivitate, fizic, sex, cere sau nu poză, profesie (cere cadru superior), angajare (cere să fie
angajat, să aibă venit constant), finanţe (securitate financiară), educaţie, inteligenţă, onestitate, umor,
commitment, sensibilitate. Pe lână aceste 13 atribute au fost colectate şi informaţii despre lungimea
anunţului (nr. linii) şi vârsta persoanei care l-a dat. Fiecare atribut era notat doar o dată, indiferent de
câte ori apărea. Analizele s-au făcut prin tabele de asociere după sex (procente şi chi-pătrat; un grad
de libertate în toate situaţiile, acelaşi număr de cazuri). Au fost considerate şi analize pe trei mari
categorii de atribute: fizici (1-4), angajare (5-7), intelectuali (8-9).
Rezultate. Din cele 329 de anunţuri au fost reţinute 328 (relaţie gay); 215 aparţin bărbaţilor şi 113
femeilor (bărbaţii doresc să controleze + femeile nu iniţiază o relaţie); media de vârstă similară.
Gender
Variabila Dorite de bărbaţi Dorite de femei Chi-pătrat
1. Atractivitate 35 18 11
2. Fizic 38 24 6
3. Sex 12 4 6
100
4. Foto 34 21 6
5. Profesie 3 17 20
6. Angajat 4 11 6
7. Finanţe 3 20 24
8. Educaţie 4 7 2
9. Inteligenţă 10 21 7
10. Onestitate 9 15 2
11. Umor 17 23 2
12. Commitment 18 27 4
13. Sensibilitate 21 31 4
Valorile chi-pătrat sunt semnificative pentru p=0,05 cu excepţia celor în italic
Gender
Variabila Dorite de bărbaţi Dorite de femei Chi-pătrat
Fizic 67 44 15
Angajare 8 42 52
Intelectual 14 27 10
Toate valorile chi-pătrat sunt semnificative pentru p=0,05
Discuţii. Bărbaţii cer într-o măsură mai mare atribute legate de fizic decât femeile, mai puţin legate de
statutul de angajat sau intelectuale. Rezultatele arată că atributele dorite pentru partener sunt
aceleaşi cu cele care apar în cazul stereotipurile tradiţionale de gen. Ele sunt similare cu rezultatele
obţinute de alţi autori.
Probleme metodologice. Analiza de conţinut este o metodă non-obstructivă. Nu ştim însă decât prea
puţine (vârsta medie) despre similaritatea eşantioanelor de bărbaţi şi femei din punct de vedere
demografic. Abilitatea comunicaţională nu este o cauză a diferenţelor din moment ce lungimea medie
a anunţurilor a fost similară. Este destul de probabil ca persoanele care au dat anunţuri să nu
constituie eşantioane reprezentative de populaţie – cel puţin după variabila status marital nu sunt
sigur – ar fi fost utile diferite date socio-demografice pentru a compara cu structura populaţiei.
101
TRENDURI ŞI CAUZE ALE MODERNIZĂRII CULTURALE. UN STUDIU EMPIRIC AL

PRENUMELOR.
Jurgen Gerhards şi Rolf Hackenbroch
(în International Sociology, september 2000, vol. 15 (3): 501-531)
Realizaţi un design de cercetare prin care să analizaţi procesul de modernizare culturală (dimensiuni
ale acesteia: disoluţia legăturilor familiale, secularizarea, ruperea structurii de clasă, individualizarea,
globalizarea).
Introducere. Studiile de sociologie clasică descriu în moduri diferite modernizarea culturală. Procesul
de individualizare este privit ca unul din elementele esenţiale ale culturii moderne, fiind asociat cu
disoluţia legăturilor familiale (Durkheim) sau cu procesul de secularizare (Weber). Adorno şi
Horkheimer identifică modernizarea culturală cu dezvoltarea unei culturi supra-naţionale, globale.
Clark şi Beck consdieră că modernizarea culturală erodează structura de clasă. Deşi aceste procese
au fost evidenţiate de mulţi autori, încercările de a le integra sub forma unui concept coerent al
modernizării culturale sau a le argumenta cu date au fost mai puţine.
Pentru a răspunde acestor cerinţe încearcă să descrie modul în care numele alese pentru nou
născuţi reflectă procesul de schimbare culturală (durata investigată – 100 de ani). Folosesc numele
ca indicatori pentru diferitele aspecte ale modernizării culturale. Mai exact, sunt investigate 5
aspecte: schimbarea tradiţiilor familiilor, secularizarea, ruperea structurii de clasă, individualizarea şi
globalizarea culturii.
Date şi metode. Au fost analizate registrele de naştere din 1894 până în 1994 din Gerolstein (un mic
oraş destul de izolat). Au folosit un eşantion de 100 de nume pentru fiecare an (înainte de ‘50) sau al
doilea (după ‘50) (în medie au fost 254 de naşteri pe an). Datele înregistrate cu privire la fiecare caz:
data naşterii, prenumele, sexul, prenumele mamei şi tatălui, religia şi profesia acestora. În plus,
fiecare nume a fost clasificat conform originii culturale (folosind un dicţionar de nume; dacă un nume
trece prin mai multe culturi se reţine ultima).
Modernizarea culturală: Ipoteze şi rezultate.
Disoluţia legăturilor familiale. După inspectarea literaturii consideră că rezultatele sunt contradictorii.
Prin trecerea numelui lor copiilor considerăm că părinţii doresc să menţină o legătură între generaţii,
să menţină tradiţiile. Dacă această caracteristică a modernităţii este adevărată (şi interpretarea
indicatorului) ar trebui ca ponderea familiilor care fac acest lucru să scadă în timp. Nu au fost
controlate numele bunicilor sau a naşilor (nu existau date). În medie numele este transmis în 12% din
cazuri, cu valori în jur de 20% la începutul secolului şi 4% la sfârşit. Scăderea acestui indicator
corelează foarte tare (.84) cu scăderea proporţiei populaţiei ocupate în agricultură. De asemenea
corelează negativ (.60) cu proporţia populaţiei beneficiare de programe de asistenţă socială.31
Secularizarea. Transformarea sistemului central de valori şi a cadrelor de interpretare după
Iluminism. Se referă în principal la scăderea rolului religiei în viaţa indivizilor şi a societăţii, în oferirea
de cadre de interpretare şi sens. Alegerea numelor este dependentă de religie, prin urmare ponderea
persoanelor care aleg nume de provenienţă religioasă (creştină) – sfinţi creştini – poate fi considerat
un bun indicator pentru secularizare. Acest indicator a scăzut aproape continuu, de la 69% la 28%.
31
Aceste corelaţii sunt de tip ecologic – la nivel agregat, deci nu ştim dacă se aplică la cazuri individuale deşi este probabil
să fie aşa.
102
Prenumele şi ruperea structurii de clasă. În prima fază a modernizării a scăzut importanţa

diferenţierilor sociale de tip tradiţional (familie, religie) şi au apărut alte criterii (clasa socială). În a
doua fază structura de clasă începe să-şi piardă din importanţă (cel puţin la nivel cultural). Adică,
legătura dintre clasa socială şi un anumit stil de viaţă începe să se estompeze. Prin alegerea
numelor, părinţii îşi exprimă gusturile şi preferinţele. Ponderea numelor comune diferitelor clase
sociale poate fi considerat un indicator bun pentru măsurarea acestei legături. Se constată însă că
acest indicator rămâne relativ constant (30%), deci nu asistăm la fenomenul de disoluţie a claselor
sociale.
Prenumele ca şi capital cultural – Difuzarea prenumelor în cadrul structurii de clasă. Se constată că
numele vechi se difuzează de sus în jos (clase) iar cele noi sunt produse de clasa de sus. Indicatorul
utilizat pentru măsurarea gradului de individualizare (ponderea numelor unice) este frecvenţa cu care
indivizii nu împărtăşesc aceleaşi nume – creşte de la 32% la 77%. Tot o măsură a gradului de
individualizare o constituie şi indicatorul ponderea numelor noi introduse într-un an – creşte de la 4 la
14%. Ambele măsuri corelează foarte puternic (.86) cu indicele de omogenitate ocupaţională.
Globalizarea culturii. Globalizarea culturii este reflectată de globalizarea numelor. Ponderea numelor
preluate din alte culturi creşte de la 20% la 70%. Corelează .90 cu numărul gospodăriilor cu TV.
Discutarea rezultatelor. Trebuie reamintit faptul că toate corelaţiile înregistrate sunt de tip ecologic şi
nu cauzal.
Explicaţiile procesului de modernizare culturală pot fi sintetizate prin următoarea diagramă:
Schimbări structurale
% forţei de muncă din

agricultură .84
DISOLUŢIA
LEGĂTURILOR
% cetăţenilor beneficiari FAMILIALE
de asistenţă socială
-.51
diferenţierea ocupaţiilor
distincte .86
INDIVIDUALIZARE
devotamentul faţă de -.90

biserică
SECULARIZARE
orientarea anti-clericală
a regimului politic
.90
gradul de acces la GLOBALIZARE
media
103
PARTICIPAREA ÎN ASOCIAŢII VOLUNTARE ŞI INDICATORI DE VALOARE: EFECTUL

EXPERIENŢELOR DE PARTICIPARE CURENTE ŞI ANTERIOARE.
Marc Hooghe
(în Nonprofit and Voluntary Sector Quarterly, March 2003, vol. 32, no. 1: 47-69)
Realizaţi un design de cercetare prin care să testaţi ipoteza lui Putnam cu privire la relaţia dintre
participarea asociativă şi cultura politică democratică (dimensiuni posibile: individualism, autoritarim,
entocentrism, sentimentul lipsei de putere, clivaj cultural, relaţiile cu vecinii).
Structură Conţinut
Rezumat De unde provin datele: articol pe baza rezultatelor de anchetă.
Ce aduc aceste date în plus: ancheta conţine date care permit o înţelegere mai
bună a relaţiei dintre participarea voluntară în asociaţii şi formarea capitalului
social.
Ce folosim noi în plus în analiza acestei relaţii: nu numai numărul de asociaţii în
care un individ este membru ci şi tipul de asociaţii în care cineva este membru,
timpul petrecut cu acestea, calitatea de membru într-o asociaţie în trecut.
De ce o nouă analiză: cercetările anterioare susţin parţial ipoteza lui Putnam
(relaţia cauzală dintre participarea asociativă şi capitalul social) ori noi credem
că acest lucru se datorează modului în care a fost măsurată participarea
asociativă (dacă este sau nu membru într-o asociaţie).
Concluzie tentativă: relaţia cauzală dintre participare şi capital este legată atât
de procesul de recrutare selectivă cât şi de efectul de socializare; ambele au loc
simultan şi se întăresc reciproc.
1. Introducere Semnalarea unei probleme: una dintre principalele probleme cu privire la
literatura despre asociaţiile voluntare se referă la faptul că afirmaţia despre
importanţa acestora pentru funcţionarea sistemului democratic (cultura politică
democratică) este rareori confirmată de datele empirice. Există puţine evidenţe
empirice care să susţină o astfel de legătură cauzală (participarea în asociaţii
voluntare îi face pe indivizi mai conştienţi de / înclinaţi spre valorile democratice,
luptă mai eficient împotriva lipsei sensului de putere, forţând astfel sistemele
politice să funcţioneze mai bine). Lucrarea lui Putnam (Making Democracy
Work) aduce argumente în sprijinul acestei ipoteze dar la un nivel agregat
(individul statistic este regiunea). La nivel micro însă analizele realizate până în
prezent nu sunt prea convingătoare: există o relaţie între participare şi atitudinile
democratice dar aceasta este slabă.
Enunţarea scopului articolului: re-examinarea relaţiei dintre cele două variabile
pe baza datelor unei anchete; mai exact va încerca să arate gradul în care
participarea asociativă determină o creştere a aderenţei la valorile democratice
şi dacă această participare reduce sentimentul lipsei de putere.
Justificarea reluării analizei relaţiei: datele pe care le are la dispoziţie permit o
măsurare mai bună a participării; în majoritatea cercetărilor participarea este
măsurată prin itemi de genul „numărul de asociaţii în care respondentul este
implicat”. Dacă nu se observă o relaţie atunci ipoteza legăturii cauzale se
infirmă. Problema este că măsurând astfel participarea măsurăm doar un
104
aspect al ei. În analiza noastră vom lua în calcul atât calitatea de membru în
asociaţii dar şi aspecte precum timpul petrecut pentru activităţi voluntare, tipul
de asociaţii în care respondentul este implicat şi dacă a fost membru în trecut
într-o asociaţie (aspect nou, original – se va dovedi că efectul participării se
manifestă în timp, chiar după încetarea participării, ori aceasta aduce noi
perspective asupra relaţiei de cauzalitate dintre participarea asociativă şi
capitalul social).
2. Perspective Reluarea pe scurt a teoriilor relevante (ideile principale): Tocqueville (asociaţiile
teoretice voluntare au două roluri: îi mai fac mai puternici pe indivizi + şcoală pentru
democraţie prin faptul că aici indivizii învaţă să delibereze, să facă
compromisuri, să lucreze pentru binele comun), Putnam (asociaţiile voluntare
contribuie la formarea culturii civice, prezenţa acesteia fiind esenţială pentru
viabilitatea instituţiilor democratice; sensul cauzal este în principal de la
participare la încredere / capital social).
Criticile aduse acestor teorii: sensul relaţiei cauzale prezentat de Putnam (este
foarte posibil, datorită efectul de recrutare selectivă, ca diferenţele în paternurile
de valori ale membrilor şi ne-membrilor să nu fie datorate participării asociative;
altfel spus, este posibil ca acei indivizi care sunt mai ataşaţi de valorile
democratice să devină membri în asociaţii).
Măsurarea capitalului social: destul de dificil de operaţionalizat capitalul social;
scalele folosite pentru a măsura capitalul social sunt 6: individualism,
autoritarism, etnocentrism, sentimentul lipsei de putere politică, clivaj cultural,
relaţiile cu vecinii. Acestea nu acoperă toate dimensiunile capitalului social dar
prezintă avantajul că au fost folosite în cercetările anterioare, sunt
unidimensionale şi au un grad ridicat de consistenţă internă.
3. Timpul în Măsurarea participării asociative: pe lângă întrebările cu privire la numărul şi
asociaţii tipul de asociaţii în care este implicat individul au fost introduşi itemi cu privire la
timpul alocat activităţilor în asociaţiile voluntare (măsura finală rezultată este
minute pe săptămână), în încercarea de a măsura intensitatea participării.
Introducerea acestei măsuri aduce un plus de informaţie (argument: nu există o
relaţie liniară între numărul de asociaţii şi timpul alocat; mai exact timpul alocat
nu creşte cu numărul de asociaţii, deci nu este corect să spunem despre cei
care sunt membri în mai multe asociaţii că sunt mai activi).
Influenţa asupra capitalului social: a construit 6 modelele de regresie cu
variabila dependentă câte una din cele 6 măsuri ale capitalului social iar
variabile independente vârsta, sexul, educaţia, venitul, numărul de asociaţii,
timpul petrecut în asociaţii. Datele arată că efectul celor două variabile cu privire
la participare este mai degrabă scăzut, comparativ cu celelalte variabile din
model (se validează deci ipoteza unei relaţii slabe între participare şi valorile
democratice).
4. Efectele Scop: de a măsura dacă acest rezultat este real. În condiţiile în care s-a
calităţii de observat că relaţia este slabă sunt posibile două situaţii: fie într-adevăr avem
membru de-a face cu o influenţă scăzută a participării asociative, fie nu am măsurat bine
participarea.
Cum s-a măsurat participarea în această cercetare: s-a oferit subiecţilor o listă
cu 22 de tipuri / categorii de asociaţii şi au fost întrebaţi următoarele:
- nu intenţionează să fie membru
- a fost membru dar nu mai este
- este membru pasiv (plăteşte doar cotizaţie)
- este membru activ (a participat la cel puţin o activitate în ultimul an)
- este membru în comitetul unei organizaţii de acel tip
Reluarea analizei de regresie: s-a refăcut analiza de regresie incluzând de
această dată predictorii diferenţiat (câte 4 modele pentru fiecare din cele 6
măsuri):
- Model de bază: socio-demografice
105
- Model 1: model de bază + calitatea de membru activ şi pasiv în prezent

- Model 2: model 1 + calitatea de membru în trecut
- Model 3: model de bază + calitatea de membru indiferent de timp, tip
Tabel 3: Efectele participării asupra individualismului

Model de bază 1 2 3
Variabila
Educaţie -,31 -,29 -,25 -,24
Venitul familiei -,07 -,05 -,04 -,04
Vârsta +,15 +,16 +,17 +,18
Sexul -,12 -,13 -,12 -,13
Membru activ - -,11 -,11 -
Membru pasiv - -,09 -,08 -
Membru în trecut - - -,15 -
Membru vreodată - - - -,23
R2 ,20 ,21 ,24 ,24
* valorile în italic nu sunt semnificative pentru p = ,05 (pot fi nule în realitate)
Cum se interpretează aceste date? R2 ne arată variaţia explicată de model; cu

cât R2 este mai mare (ia valori între 0 şi 1) cu atât modelul explică mai mult din
variaţia variabilei dependente. Celelalte valori din tabel reprezintă coeficienţi de
regresie standardizaţi (beta - β), intervalul de variaţie (-1, +1); cu cât β ia o
valoare mai mare cu atât variabila respectivă influenţează mai puternic variabila
dependentă.
Ce rezultă din tabel: modelele 2 şi 3 sunt cele mai bune; influenţa statutului de
membru în prezent este destul de scăzută, educaţia, vârsta şi chiar sexul având
o influenţă mai mare (model 1); dacă introducem variabila „membru în trecut”
observăm o creştere a influenţei participare asociativă; dacă luăm în
considerare doar variabilele socio-demografice şi statutul de „membru vreodată”
(model 3) participarea asociativă are o influenţă similară cu a educaţiei.
Concluzie: dacă vrem să măsurăm efectul general al participării asupra valorilor

democratice (capitalului social) nu ne putem limita la statutul de membru în
prezent ci trebuie să avem în vedere şi efectele de durată ale statutelor
anterioare de membru în asociaţii voluntare; trebuie încorporată şi dimensiunea
istorică a participării în măsurarea acesteia.
5. Efectele Posibile probleme cu modelele anterioare: introducerea dimensiunii istorice a
permanente participării poate determina un efect de vârstă: cu cât creşte vârsta cu atât este
ale posibil pa participarea să fie mai mare; prin verificarea datelor se observă că
participării numărul de participări la asociaţii creşte foarte puţin cu vârsta.
Studii anterioare care au arătat efectele participării anterioare: ex.: Jennings
(1987) într-o anchetă panel a arătat că efectele participării asupra diferitelor
variabile politice s-au menţinut de-a lungul perioadei 1965-1982.
Concluzie: efectele socializării în asociaţii se menţin de-a lungul timpului, chiar
după ce individul nu mai este membru într-o asociaţie.
6. Toate Efectul asupra capitalului social este acelaşi indiferent de tipul asociaţiei?
asociaţiile Putnam: da, toate asociaţiile au un efect. Stolle şi Rochon: toate au un efect dar
sunt la fel? acesta variază în funcţie de tipul de asociaţie.
Ce arată datele noastre cu privire la acest aspect: analiza tabelului de corelaţie
dintre tipurile de asociaţii şi cele 6 atitudini arată faptul că există corelaţii
semnificative dar că numărul şi intensitatea acestora variază în funcţie de tipul
de asociaţiei; de exemplu asociaţiile feminine sau cele de tip sindicat au doar
câte două corelaţii semnificative (toate semnificative au asociaţiile culturale,
mişcările sociale).
Concluzie: toate asociaţiile au un efect dar acesta este diferit (ca intensitate şi
106
ca legătură cu o anumită dimensiune a capitalului social) în funcţie de tipul

asociaţiei.
7. Efecte Care este efectul participării asociative asupra capitalului social: datele
egale? prezentate arată că participarea este responsabilă într-o anumită măsură de
reducerea sentimentelor de individualism, etnocentrism, autoritarism, lipsa de
putere politică.
Acest efect este egal răspândit în diferite categorii de populaţie? Ipoteză: având
în vedere logica procesului de socializare, ne aşteptăm ca efectele participării
să fie mai intense printre cei cu educaţie mai scăzută; deci participarea are un
efect egalizator, (exercită efecte mai puternice de socializare asupra celor care
beneficiază de mai puţine oportunităţi de educaţie) în sensul că reduce
diferenţele de competenţă civică şi influenţă politică. Analiza unor modele de
regresie cu aceeaşi predictori, pe trei categorii de educaţie susţine ipoteza:
efectul participării este mai mare în cazul populaţiei mai puţin educate dacă
avem în vedere dimensiunile individualism şi autoritarism. Pentru celelalte
dimensiuni situaţia variază.
Concluzie tentativă: efecte mai mari pe dimensiunea socializare pentru
populaţia mai puţin educată şi pe dimensiunea sentimentul lipsei de putere
pentru cei mai educaţi.
8. O tvmanie Relaţia dintre televizor şi capitalul social: Putnam consideră că răspândirea
diferită? televizorului a dus la erodarea capitalului social sau altfel spus, în loc să fie
activi în asociaţii oamenii preferă să se uite la televizor. Într-o altă analiză
Hooghe a arătat că nu există o relaţie liniară între timpul alocat tv-ului şi cel
petrecut în asociaţii.
Ce e nou acum? Dacă luăm în considerare datele prezente descoperim că într-
adevăr televizorul erodează capitalul social dar această erodare nu se
realizează prin intermediul participării asociative (este o relaţie directă între tv şi
atitudinile civice).
Concluzie: tvmania nu este o chestiune de buget de timp ci una legată de
experienţele opuse de socializare. Nevoia unor analize ulterioare.
9. Concluzie Ce am arătat în acest articol:
Am oferit evidenţe cu privire la importanţa participării asociative asupra formării
capitalului social şi al culturii civice.
Am arătat că în condiţiile în care măsurăm adecvat participarea asociativă,
incluzând dimensiunea istorică, există o relaţie puternică între participare şi
capital social. Deci este necesar să includem în cercetările viitoare şi itemi
despre istoricul participării.
Ce nu am reuşit să arătat în acest articol:
Sensul relaţiei cauzale: membrii devin mai puţin individualişti datorită participării
în asociaţii sau participă deoarece sunt mai puţin individualişti (recrutare
selectivă). Datele disponibile nu ne-au arătat clar care este sensul cauzal dar
sugerează că există un anumit efect de socializare, consecinţele participării
rămân peste timp (persoanele care au fost membre dar nu mai sunt diferă prin
atitudinile politice şi sociale). Efectul socializării este mai puternic relativ la
dimensiunile individualism şi autoritarism în cazul indivizilor mai puţin educaţi. În
rest relaţia nu e clară.
Ce e important:
Din punctul de vedere al autorului, problema direcţiei cauzale este irelevantă,
fiind mai util să privim relaţia dintre participare şi capital social ca una de
circularitate şi întărire reciprocă. Asta nu înseamnă că asociaţiile nu sunt
importante pentru democraţie. Dimpotrivă, ele oferă un cadru de dezvoltare şi
exprimare a simţului civic, a părerilor şi valorilor indivizilor.
107
CAPITAL POLITIC ŞI PARTICIPARE POLITICĂ
Fuchs, R. Ester; Minnite, C. Lorraine; Shapiro, Y. Robert
(în Nonprofit and Voluntary Sector Quarterly, March 2003, vol. 32, no. 1: 47-69)
Realizaţi un design de cercetare prin care să .
Structură Conţinut
Rezumat Focusarea cercetarii: este examinata relatia dintre capital social, capital politic si
erodarea participarii politice in orasul New York si in Statul New York
Aspecte inovative: s-a incercat recanalizarea discutiei pe tema capitalului social
din zona institutiilor in principal sociale spre zona declinului institutiilor de
incorporare politica, in special partidele politice locale, organizatiile pentru drepturi
civile si sindicatele.
Model explicativ propus: este prezentat un model care explica participarea politica
traditionala separand efectele capitalului social si a capitalului politic, corelativ cu
controlarea altor factori explicativi semnificativi. Se cosidera capitalul politic ca o
varianta a capitalului social care trebuie considerata separat pentru explicarea
optima a participarii politice.
Surse de date: doua anchete prin telefon , desfasurate in timpul unor alegeri
generale in orasul New York in 1997 (prima ancheta s-a realizat pe un esantion de
1123 adulti din orasul New York, suplimentat cu 350 de africani-americani si 453
latini , iar a doua, desfasurata la cateva luni dupa prima, pe un esantion de 1662
adulti din Statul New York)
Argument: necesitatea gasirii unei strategii de a mari participarea politica in
comunitatile sarace sau cele de imigranti
1. Introducere Semnalarea fenomenului: declinul participarii politice in SUA a fost mai acut in
orasele centrale, unde nivelul cel mai scazut de angajare politica poate fi detectat
in comunitatile de imigranti si in comunitatile sarace de africani americani, latini si
asiatici.
Conceptul de „capital social”: capitalul social e vazut ca o „achizitie” colectiva,
deravata din calitatea de membru in asociatii volunatre si in retele sau din faptul de
a fi parte a unei comunitati in care vecinii isi vorbesc unul altuia
Model de explicare prin intermediul capitalului social a declinului participarii
politice(netestat empiric): se asuma ca declinul capitalului social in America
constituie o explicatie fundamentala pentru declinul evident al participarii politice in
SUA, in aceeasi perioada de timp. Conform modelului capitalului social nivelul
scazut de participare politica din centrele urbane mari, cu comunitati etnice diverse
si sarace, poate fi explicat prin existenta unor retele sociale slabe. Altfel spus,
angajarea civica e in declin in marile orase americane pentru ca institutiile sociale
cele mai in masura sa promoveze normele cooperarii sunt si ele in declin.
Limitele modelui de explicare prin capitalul social: acordarea primatului explicativ
(pentru declinul participarii politice) formarii capitalului social sufera o serie de
limitari. Teza capitalui social nu poate si satisfacatoate pentru ca ia ca premisa o
conceptualizare inedecvata: asuma ca traditia urbana a participarii politice isi are
radacinile mai mult in construirea consensului decat in conflict. Teoreticienii
108
capitalului social ofera un model incomplet care ignora cea mai importanta
explicatie pentru declinul participarii politice: declinul institutiilor care stimuleaza
angajarea politica. Considerand formele comunitare ale participarii politice:
a)angajarea indivizilor in activitati politice pentru realizarea unui interes comun sau
pentru stabilirea consensului in vederea obtinerii unor valori politice comune, b)
adversarialitatea, bazata pe urmarirea interesului propriu - putem afirma ca
modelul nu se focalizeaza asupra formei b).
Concluzie: Modelul capitalului social esueaza in a recunoaste ca participarea
politica fundamentata pe comunitate isi are bazele atat in experiente asociate
construirii consensului, cat si in conflict.
Solutie – introducerea conceptului de „capital politic”: pentru o mai buna intelegere
a relatiei dintre capitalul social si democratia urbana s-a apelat la un concept
corelativ – capital politic. Ca si capitalul social, capitalul politic este obtinut prin
participarea in asociatii voluntare, incluzand organizatiile sociale si religioase, dar
numai in cazul in care aceste organizatii sunt angajate in activitati politice. Este
foarte posibil sa apara urmatoarea situatie: capitalul politic sa fie obtinut separat de
capitalul social.
2. Influente Modelul explicativ al cercetarii: variabilele prin care este explicata participarea
asupra politica sunt capitalul social si capitalul politic. Lantul cauzal al modelului porneste
participarii de la asumptia: capitalul social afecteaza, conduce la capital politic, sau este
politice corelat cu el intr-un alt mod.(capitalul politic si capitalul social se pot dezvolta
separat, ele pot conduce la efecte distincte sau la efecte suprapuse). Modelul ia in
considerare si variabile demografice – caracteristici personale care fac deferentele
intre indivizi (rasa, sex, varsta, venit, educatie, statut ocupational). Variabilele
demografice functioneaza in model ca variabile de control al cauzalitatii: prin
introducerea lor se evita gasirea unor false relatii in estimarea efectelor capitalului
social si ale capitalului politic asupra participarii politice.
Masurarea participarii politice: participarea politica este considerata variabila
dependenta. Pentru masurarea ei s-au compus doua scale:
o scala pentru participarea locala cu 0 – 4 puncte (cate un punct acordat pentru:
participarea la alegerile locale din 1993, contactarea unui oficial local in ultimul an
etc)
o scala pentru participare generala cu 0 – 9 puncte (cate un punct acordat pentru :
participarea la alegerile pentru desemnarea guvernatorului in 1994, participarea la
alegerile pentru desemnarea presedintelui in 1996, voluntariatul pentru un partid
sau un candidat in ultimul an, contributii banesti pentru un partid sau un candidat,
participarea la o intrunire politica, etc)
Masuri distincte pentru capital social si capital politic: Ideea ca indivizii care
paricipa in organizatii sociale au sanse mai ridicate sa participe in politica nu e
noua. Cercetarile de inceput compuneau o personalitate participativa. Contributia
constructiei mai recente a conceptului de capital social se materializeaza in
recunoasterea faptului ca implicarea in institutii socilale, cum este biserica, il invata
pe individ normele participarii si promoveaza valorile democratice. Conceptul de
capital social are, deci, in mare masura, o baza institutionala. O alta forma a
capitalului social deriva din pur si simplu din legaturile cu comunitetea ( e mai
probabil ca indivizii care dezvolta aceste legaturi sa se angajeze in activitati
politice). Capitalul politic, pe de alta parte, este masurat prin acele calitati de
membru in organizatii , acele retele, pozitii structurale sau atitudini care
construiesc in mod explicit sanse si capacitati de a participa in politica. Focalizarea
este in acest caz pe organizatiile cu o agenda politica explicita.
Masurarea capitalului social: capitalul social include:
calitatea de membru in organizatii strict sociale,
durata mentinerii aceluias domiciliu,
intentia respondentului de a se muta din New York, calitatea de proprietar al unei
locuinte,
109
frecventa de participare la serviciile religioase si

accesul la internet
Masurarea capitalului politic: capitalul politic include:
calitatea de membru in organizatii implicate in politica,
prezenta la vot si autoincadrarea ca democrat convins sau republican convins
(dummy variable)
calitatea respondentului de a putea fi accesat de organismele care se ocupa cu
mobilizarea politica (reachability)
cetatenia
calitatea de membru de sindicat
aprobarea/dezaprobarea fata de serviciile comunitare (eficienta locala a politicii)
oportunitatile respondentului de a discuta politica cu reteaua personala: familie,
prieteni, colegi
prezenta la vot a membrilor retelei personale: familie, prieteni, colegi
3.Analiza Ipoteza: procesele cauzale examinate se refera la efectele capitalului social si ale
datelor capitalului politic asupra participarii; aceste doua tipuri de efecte concureaza unul
cu altul pentru o obtine statutul de explicatie cauzala dominanta. Una dintre
modalitatile in care capitalul social poate influenta participarea politica este prin
generarea capitalului politic. Astfel, daca se controleaza statistic capitalul politic,
ne putem astepta sa nu obtinem nici un efect direct al capitalului social asupra
participarii politice. Pentru ca mecanismul descris sa fie real, ar trebui sa
descoperim doua lucruri in setul nostru de date:
masurile capitalului social sa fie corelate semnificativ cu masurile participarii
politice
masurile capitalului social sa fie mai puternic corelate cu masurile capitalului social
decat cu masurile participarii politice, ceea ce ar implica un substantial efect
indirect al capitalului social asupra participarii prin procese care includ capitalul
politic; acest lucru implica si o relatie semificativa asteptata intre capital politic si
participare politica.
Rezultate si interpretari:
atat capitalul social cat si capitalul politic sunt in mod clar corelate cu participarea
politica, dar nu exista o corelatie semnificativa statistic intre calitatea de membru in
organizatii pur sociale si calitetea de membru in organizatii implicate in politica
capitalul politic conteaza mai mult decat capitalul social in expicarea participarii
politice, iar capitalul social in ansamblu nu pare sa contribuie persistent sau
substantial la capitalul politic, de vreme ce doar o mica parte din masurile noastre
pentru capitalul social sunt apreciabil corelate cu alte masuri pentru capitalul politic
(analiza bivariata)
regresia multivariata intareste interpretarea de mai sus
Introducerea variabilelor demografice:
intre variabilele demografice implicate varsta este cea mai influenta: se
inregistreaz niveluri mai ridicate de particiapre politica a generatiei care a trait in
perioada celui de-al doilea razboi mondial si in prioada postbelica timpurie –
explicatie posibila: efectele mobilizarii sociale si politica caracteristica epocii
educatia, venitul si alte variabile exogene au fost si ele incluse, dar efectul lor s-a
dovedit a fi mediat de alte variabile
Interpretarea modelului pentru subesantioane:

efectele capitalului politic sunt mult mai mari pentru africani-americani si pentru
latini decat pentru albi - datele sugereaza ca capitalul politic institutional are o
semnificatie mai mare pentru africani-americani si pentru latini, mai ales pe
dimensiunea participarii politice locale
4. Concluzie Rezultate si interpretari: replicarea rezultatelor de baza obtinute in orasul New
York la nivelul statului fac concluziile referitoare la capitalul politic cu atat mai
convingatoare. Rezultatele diferite in functie de rasa si etnicitate pot ajuta la
110
explicarea partiala a rezultatelor de ansamblu obtinute la nivelul intregului oras.

Efectele disproportionate ale capitalului politic, in contrast cu capitalul social pot
intr-o anumita masura sa fie atribuibile comportamentului negrilor si latinilor, desi
capitalul politic are un efect important si in cazul albilor.
Explicarea prin capitalul social a participarii politica poate fi in principal parte a
unei descrieri a Americii albilor, si astfel ne poate spune mult mai putin despre
schimbarea peisajului etnic si rasial din orasul si statul New York.
Desi capitalul social este o sursa de shimbare a nivelului participarii politice,
considerand datele cercetarii, el explica mai putin din fenomen decat capitalul
politic.
Solutii: este necesara o ampla campanie a guvernului pentru promovarea valorilor
cetatenesti, fara de care nu exiata nici un fel de implicare politica semnificativa. Nu
doar in cazul africanilor-americani prin nastere si a latinilor, dar si in cazul tuturor
americanilor, fara deosebire, angajarea in politica poate fi cel mai bine in curajata
prin implicarea in organizatii care au pe agenda activitati politice.
111
PROIECTUL DE CERCETARE
„Scopul unui proiect de cercetare este de a convinge cititorul că ceea ce se propune este important,
relevant şi interesant; că designul studiului este valabil; şi că cercetătorul este capabil să realizeze cu
succes studiul.” (Marshall şi Rossman, 1995, după Blaikie, 2000)
Deşi adesea procesul de cercetare este prezentat ca un proces liniar (paşii ce trebuie urmaţi), cel
mai adesea el este marcat de numeroase iteraţii, reluări şi paşi ciclici, deciziile de la fiecare pas
afectând deciziile următoare, fiind posibilă revenirea la o decizie şi schimbarea ei. În plus, pe cât
posibil, este foarte important ca fiecare decizie luată cu privire la designul de cercetare, să fie luată
înainte de începerea propriu-zisă a cercetării (totuşi, în funcţie de tipul designului, posibilitatea
practică a realizării acestui deziderat diferă).
Propunerea (proiectul) de cercetare:

Scopul propunerii este de a fi aprobată desfăşurarea cercetării şi obţinerea fondurilor necesare. Ea
trebuie să demonstreze cât mai clar ce vrea să studieze, de ce şi cum anume se va desfăşura
cercetarea. Componentele unei propuneri sunt următoarele:
- titlul: concis şi informativ; utilă uneori dividerea în titlu (subiectul) şi sub-titlu (localizarea
studiului)
- problema cercetată: descrierea concisă a naturii problemei ce va fi investigată
- scopul şi importanţa: cu ce anume îşi propune să contribuie la cunoaştere şi de ce anume
merită să cunoşti acest lucru
- background: inspectarea literaturii – cum a apărut problema, contextul, răspunsuri – pe
scurt, o legătură cu stadiul actual al cunoaşterii în domeniu, cu referire la problemă
- planul de cercetare + metodele: ce date, de unde şi cum vor fi culese + cum vor fi
analizate
- bugetul + justificarea bugetului: ce bani sunt necesari şi pentru ce anume, cum vor fi
cheltuiţi (personal, echipamente, menţinerea funcţionării, călătorie, publicaţii, prezentări) +
justificarea fiecărei cheltuieli
- timetable (planificarea activităţilor): planificarea duratei (perioadei) de desfăşurare a
fiecărei componente de cercetare; uneori necesare rapoarte intermediare; adesea
scrierea raportului este subestimată – ar trebui să i se aloce minimum un sfert din timpul
desfăşurării întregului proiect
- output (rezultatele) aşteptat: contribuţia la cunoaştere; subliniate rezultatele ce pot avea o
influenţă pozitivă şi directă asupra sectoarelor importante din societate (aspectul practic)
- probleme etice: orice cercetare socială presupune o minimă intervenţie în viaţa socială şi
prin urmare există riscul de a deranja anumite persoane; orice aspecte care pot deranja
subiecţii trebuie explicitate şi precizate mijloacele prin care se vor rezolva (totuşi, dacă x
ştie la ce cercetare participă / este rugat să participe poate refuza din pricina subiectului şi
astfel rata de răspuns va fi mai mică)
- probleme şi limite: care sunt problemele (practice sau teoretice) care este posibil să apară
şi cum vor fi rezolvate; listarea punctelor tari şi slabe ale designului de cercetare
- comunicarea rezultatelor: care vor fi modalităţile prin care rezultatele vor fi făcute publice
şi cum se vor atinge populaţiile ţintă
Lectură: structura unei propuneri de cercetare + exemple (în dosar la biblioteca CCRIT)
112
Exerciţii
Curs 1
UN ALT MOD DE A GÂNDI – CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ
1. Caută în media un exemplu de cercetare / raport de cercetare care a implicat cercetarea socială.
2. Caută în media un exemplu de afirmaţie (de ex. dintr-o reclamă) care se presupune că se
bazează pe evidenţe empirice.
3. Dă exemple de întrebări de cercetare ştiinţifice şi non-ştiinţifice relativ la următoarele subiecte:
pedeapsă capitală, avort, inteligenţă.
4. Dă un exemplu de generalizare empirică care explică dar nu face predicţii.
5. Dă un exemplu de observaţie indirectă.
6. În ultimele două săptămâni ai fost fără chef, energie. Nu prea ai poftă de mâncare. Prietenii te
plictisesc şi nu te mai interesează nimic. Notele devin tot mai mici. Formulează o ipoteză care să
explice (account) această situaţie şi arată apoi faptele relativ la situaţie care pot fi deduse din
ipoteză.
7. Unele studii au arătat că există o relaţie negativă între mişcare şi atacurile de inimă. De exemplu:
atacurile de inimă survin mai des în cazul şoferilor de autobuz decât în cazul controlorilor.
Explicaţia acestui fapt rezidă în cantitatea de mişcare pe care o fac cele două categorii. Identifică
2 explicaţii alternative pentru acest fapt (sau altfel spus: care ar putea fi variabilele ascunse ce
pot influenţa această asociere). (vârsta, greutatea, stresul)
8. Precizează unitatea de analiză (individ, grup sau agregat, artefact social) în cazul fiecăreia dintre
următoarele afirmaţii:
a. Rata de sinucidere în UE este mai mică decât cea din US.
b. Numărul mediu al indivizilor ce formează o familie din România a scăzut în ultimii 20 de ani.
c. Pentru a afla dacă imitaţia şi sugestia influenţează sinuciderea, s-a comparat numărul de
sinucideri înainte şi după publicarea unor povestiri despre sinucideri pe prima pagina a
cotidienelor importante.
d. Media de absolvire este relaţionată strâns de frecventarea cursurilor.
9. Un cercetător examinând date relativ la caracteristicile şcolilor descoperă că cu cât mai mare
este venitul mediu al părinţilor copiilor care merg la o şcoală, cu atât mai mare este media de
absolvire la nivelul şcolii. Care este unitatea de analiză a acestor date? Susţin aceste date
afirmaţia: „cu cât venitul părinţilor unui copil este mai mare cu atât rezultatele lui sunt mai bune”.
De ce da sau de ce nu?
10. Precizează tipul de variabilă în cazul fiecăreia din următoarele afirmaţii:
a. Credem că efectul calităţii şcolii asupra performanţelor academice descoperit în cercetările
anterioare este fals, deoarece cercetătorii nu au examinat nivelul clasei sociale al şcolilor
studiate.
b. Când plata (pay rate) a fost menţinută constantă, nu am găsit nici o influenţă a satisfacţiei
muncii asupra productivităţii.
c. Studiile lui Sherif au arătat că conflictele dintre grupuri cresc coeziunea în cadrul grupurilor.
11. Dă câte un exemplu de relaţie negativă respectiv pozitivă între două variabile cantitative.
12. într-un studiu a fost găsită o corelaţie între densitatea populaţiei şi mai multe măsuri ale patologiei
sociale (rata de mortalitate, rata delicvenţei juvenile). Identifică o variabilă care ar fi putut duce la
o relaţie falsă între patologia socială şi densitatea populaţiei. Explică cum anume ar influenţa
această variabilă relaţia.
13. Să presupunem că doreşti să testezi ipoteza conform căreia studenţii care au urmat un curs de
metode în ştiinţele sociale vor primi note mai mari la următoarele cursuri de sociologie decât
studenţii care nu au urmat un astfel de curs.
a. Identifică variabila independentă şi variabila dependentă
b. Propune 3 variabile externe. Pentru una dintre ele să ne aşteptăm aproape sigur să producă
o relaţie falsă între dependentă şi independentă.
c. Explică pe scurt cum anume una dintre cele 3 variabile externe ar putea să facă falsă relaţia
din ipoteză.
113
Exerciţii
14. Evaluează următoarele afirmaţii din punctul de vedere al formulării ipotezelor. Reformulează-le.
a. Clasa socială este relaţionată cu preferinţa pentru un partid.
b. În cazul adulţilor, abilitatea intelectuală scade cu vârsta.
c. Casele sparte cauzează delicvenţă.
15. Formulează 3 ipoteze, fiecare dintre ele relaţionând două dintre următoarele variabile (precizează
care este dependenta şi care independenta): genul (m-f), nivelul de educaţie (ultima diplomă),
statusul marital (căsătorit, necăsătorit, divorţat, văduv), identificarea cu un partid (PSD, DA, PRM,
altul), orientarea ideologică (liberală, social-democrată, reacţionară), credinţa în viaţa de după
moarte (da-nu), atitudinea faţă de pedeapsa cu moartea (da-nu).
16. Exprimă una dintre ipotezele anterioare sub o formă:
a. de implicaţie
b. continuă (dacă este posibil)
c. de diferenţă
Curs 2
CE ESTE UN DESIGN DE CERCETARE SOCIALĂ?
ELEMENTELE UNUI DESIGN DE CERCETARE SOCIALĂ.
Curs 3
TIPURI DE DESIGNURI:
EXPERIMENTAL, LONGITUDINAL, SECŢIONAL ŞI STUDIU DE CAZ
Curs 4
PROBLEMA DE CERCETARE
Curs 5
INTEROGAŢIILE, IPOTEZELE ŞI OBIECTIVELE CERCETĂRII
Curs 6
STRATEGIA DE CERCETARE. TIPURI DE STRATEGII:
INDUCTIVĂ, DEDUCTIVĂ, RETRODUCTIVĂ, ABDUCTIVĂ.
Curs 7
CONCEPTE ŞI VARIABILE
Curs 8
METODE ŞI INSTRUMENTE
Curs 9
SURSE DE DATE. TIPURI ŞI FORME DE DATE.
114
Exerciţii
Curs 10
ANALIZA ŞI INTERPRETAREA DATELOR
Curs 11
RAPORTUL DE CERCETARE. CONSIDERAŢII TEORETICE.
Curs 12
RAPORTUL DE CERCETARE. EXEMPLE ŞI ANALIZE.
115
Exerciţii
Evaluare
Ponderea în notare, exprimată în %

La stabilirea notei finale se iau în considerare
{Total=100%}
Test grilă (20 întrebări cu răspunsuri la alegere) 20
Verificare parţială (comentarea şi interpretarea unui fragment
dintr-o lucrare de specialitate din bibliografie; realizarea unui 20
design de cercetare pe loc)
Testare continuă pe parcursul semestrului (munca în echipă 20
şi calitatea designurilor propuse)
Realizarea în echipă a unei cercetări pe parcursul
40
semestrului; realizarea şi prezentarea raportului de cercetare
TEST GRILĂ
Pe un ecran vor fi proiectate grilele pe rând, câte un minut fiecare iar studenţii vor alege varianta(ele)
corectă(e) pe formularele primite. Alegerea unui răspuns corect va aduce puncte iar a unuia incorect
va scădea puncte. Fişierul „exerciţiu test grilă” (power point presentation) conţine două exemple de
grile („răspunsuri exerciţiu test grilă”) (vezi http://www.mircea.mmt.ro).
VERIFICARE PARŢIALĂ
Va consta într-un rezolvarea următoarelor două sarcini:
1. interpretarea şi analiza unui text din blibliografie (textul va fi ales din King, Keohane şi Verba
(2000) Fundamentele cercetării sociale, Polirom, Iaşi)
2. realizarea unui design de cercetare pe o temă impusă
EVALUARE CONTINUĂ
La fiecare seminar va fi prezentată o temă de cercetare de către profesor (articolul - cercetare va fi
prezentat integral la finalul seminarului) iar studenţii vor lucra pe echipe pentru a propune un design
de cercetare pe această temă. Echipele vor fi fixe, auto-constituite (3-6 studenţi). Numărul minim de
prezenţe la seminar este de 6. La fiecare seminar, fiecare student va fi evaluat in baza a două criterii:
calitatea designului de cercetare propus de grup şi implicarea în activitatea grupului (nota unui
membru al grupului va fi egală cu nota primită de grup pentru designul propus ponderată cu nota
dată de colegii din grup).
RAPORTUL DE CERCETARE
1. Pe parcursul semestrului fiecare student va realiza individual sau în grup (la alegere) un proiect
de cercetare.
2. O parte din fiecare seminar va fi alocată pentru discutarea proiectelor.
3. Proiectele se pot realiza pe orice temă aleasă de student, folosindu-se metodele de cercetare
adecvate (calitative şi / sau cantitative).
4. La ultimul curs fiecare student / grup va preda raportul de cercetare rezultat în urma realizării
proiectului de cercetare.
5. În cazul proiectelor care solicită culegerea unui volum mare de date se acceptă realizarea
proiectului pe baza unor date parţiale, fără intenţie de generalizare.
6. Se va respecta pe cât posibil structura de raport de cercetare primită la curs.
7. Raportul trebuie redactat pe calculator. Va fi predat şi în format electronic.
8. Raportul va conţine într-o anexă tot ceea ce aţi făcut pe parcursul semestrului pentru această
cercetare (consideraţi relevant pentru munca pe care aţi depus-o).
9. Nu există limite minime sau maximă de pagini. Un indicator util pentru dimensiunea proiectului
este numărul de cuvinte (fără anexe): undeva în intervalul 8-12 mii.
10. Predarea se va face la examenul scris (testul grilă). Pentru fiecare zi de întârziere din nota
acordată pentru raport se vor scădea 0,5 puncte.
116
Exerciţii
11. Câteva proiecte vor fi prezentate în cadrul unei sesiuni deschise (ultimul curs + seminariile
aferente), juriul fiind compus din colegii prezenţi la susţinere. Proiectele câştigătoare vor fi
premiate cu cărţi.
NOTAREA RAPORTULUI
Criteriul Puncte Indicatori

Structurarea 10 Lucrarea este bine structurată (problema de cercetare, cadru teoretic,
raportului interogaţii / ipoteze, design / strategie, metode şi instrumente,
prezentarea, intepretarea şi comentarea rezultatelor, anexe).
Prezentarea 20 Studentul distinge între prezentarea faptelor şi a opiniilor, evaluărilor
ideilor şi (proprii sau a altor autori) a acelor fapte.
argumentare Opiniile autorului (critice sau de altă natură) sunt susţinute, fiind
argumentate în mod clar şi logic.
Limbajul specific al domeniului de studiu este folosit extensiv şi în mod
adecvat.
Există o coerenţă a conţinutului (toate părţile incluse în raport au
legătură cu tema cercetată).
Studentul dovedeşte prin raport o cunoaştere şi înţelegere a temei
tratate.
Calitatea 30 Argumentarea alegerilor de design făcute relativ la temă şi condiţionări
designului de (resurse de timp, bani, umane, documente, bibliografie).
cercetare Calitatea instrumentelor de cercetare propuse.
propus Tipul, adecvarea şi dificultatea analizelor de date realizate.
Calitatea 10 Lucrarea este coerentă şi clară (ideile sunt introduse gradual, sunt clar
scrisului expuse, prezentate într-o logică anume).
Propoziţiile sunt complete şi au o structură gramaticală corectă.
Stilul este clar şi concis, textul este inteligibil.
Lucrarea este bine redactată din punct de vedere al tehnoredactării.
Nu există greşeli ortografice grosolane.
Calitatea 10 Graficele, tabelele, figurile au titlu, număr, trimitere în text, sursă,
prezentării explicitare conţinut.
datelor Prezentarea valorilor numerice este corectă.
Aspectul şi lizibilitatea prezentării (grafice, tabele, figuri).
Bibliografia 10 Trebuie citate în mod corect (respectând standardele de redactare a
bibliografiilor*) minimum 10 surse bibliografice: din care două surse ce
nu se regăsesc în bibliografia programei analitice şi două surse într-o
limbă străină. Citările de la bibliografie trebuie să aibă obligatoriu
corespondent în text. Mai puţine surse citate, sau folosirea în
exclusivitate a surselor din bibliografia cursului, şi/sau citarea unor surse
numai în limba română, respectiv nerespectarea standardelor de citare a
bibliografiei se depunctează. Nu se acceptă decât citarea a maximum
două resurse de pe internet.
Volumul 10 Raport corect între volumul de muncă (număr cuvinte, activităţi practice
muncii (număr şi calitate):chestionare, interviuri, fişe de observaţie, etc. ) depus
şi numărul membrilor echipei.
Total 100 Nota pentru raport se obţine prin împărţirea la 10.
* Pentru standardele de redactare a bibliografiilor puteţi consulta: Standardele APA pentru

redactarea bibliografiilor (29 august 2005, http://psihologie.esential.ro/APA%20bibl.html.)
Notă despre plagiat

Plagiatul sau frauda se pedepseşte în conformitate cu reglementările în vigoare (în anumite situaţii
pot implica exmatricularea). “Plagiatul este prezentarea ca fiind munca proprie a cuiva a cuvintelor,
117
Exerciţii
ideilor, argumentelor unei alte persoane fără o corectă recunoştere a sursei prin citare, referire sau
notă. Prin urmare, este vorba de plagiat atât atunci când cuvintele unei alte persoane sunt reproduse
fără recunoaşterea sursei, cât şi atunci când ideile sau argumentele altei persoane sunt parafrazate
astfel încât cititorul ar putea crede că ele aparţin autorului textului.” Pentru plagiat parţial se acordă
nota 4 la proiect iar pentru plagiat integral nota 1.
118
Bibliografie
BIBLIOGRAFIE

Babbie, E.; Halley, F. (1998) Adventures in social research. Data analysis using SPSS, Pine Forge
Press
Barrat, D.; Cole, T. (1991) Sociology projects. A students’ guide, Routledge, London
Berthier, N. (1998) Les techniques d’enquete en sciences sociales, Armand Colin, Paris
Blaikie, N. (2000) Designing social research, Polity Press, Cambridge
London
Boudon, R. (1990) Texte sociologice alese, Humanistas, Bucureşti
Boudon, R. (coord.) (1997) Tratat de sociologie, Humanitas, Bucureşti
Bouma, G. (2000) The research process, Oxford University Press
Bouma, G.; Atkinson, G. (1995) A handbook of social science research, Oxford University Press
Carter, G. (1998) Empirical approaches to sociology, Allyn and Bacon
Chelcea, S. (1996) Chestionarul şi interviul în ancheta sociologică, I.N.I., Bucureşti
Chelcea, S. (2001) Metodologia cercetării sociologice, Editura Economică, Bucureşti
Creswell, J. (1994) Research design. Qualitative and quantitative approaches, Sage Publications,
London
Publications, London
Davis, A. J. (1985) The logic of cauzal order, Sage Publications, London
Dunsmuir, A.; Williams, L. (1999) How to do social research, CollinsEducational, London
Eco, U. (2000) Cum se face o teză de licenţă, Constanţa: Pontica
Gerring, J. (2001) Social science methodology. A criterial framework, Cambridge University Press,
Cambridge
Ghiglione, R., Matalon, B. (1985) Les enquetes sociologiques. Theories et pratique, Armand Colin,
Paris
Graziano, A.; Raulin, M. (2004) Research methods. A process of inquiry, Pearson Education Group
King, G., Keohane, R., Verba, S. (2000) Fundamentele cercetării sociale, Iaşi: Polirom
Kuhn, S. T. (1999) Structura revoluţiilor ştiinţifice, Humanitas, Bucureşti
London
Layder, D. (1998) Sociological practice. Linking theory and social research, Sage Publications,
London
Marshall, C., Rossman, G. (1995) Designing qualitative research, Sage Publications, London
Mărginean, I. (1999) Proiectarea cercetării sociologice, Polirom, Iaşi
Miftode, V. (1995) Metodologia sociologică, Porto-Franco, Galaţi
Miller, D. C. (1991) Handbook of research design and social measurement, Sage Publications,
London
Mihu, A. (1992) Introducere în sociologie, Dacia, Cluj-Napoca
Nachmias, D. (1996) Research methods in the social sciences, Arnold
Neuman, L. (1997) Social research methods. Qualitative and quantitative approaches, Allyn & Bacon
119
Bibliografie
Newton-Smith, W. H. (1994) Raţionalitatea ştiinţei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti

Oppenheim, N. (1992) Questionnaire design, interviewing and attitude measurement, Pinter
Publishers
Popper, R. K. (1998) Mitul contextului. În apărarea ştiinţei şi a raţionalităţii, Trei, Bucureşti
Popper, R. K. (2000) Filosofie socială şi filosofia ştiinţei, Trei, Bucureşti
Punch, F. K. (2000) Developing effective research proposals, Sage Publications, London
Putnam, R (1993) Making Democracy Work. Civic Traditions in Modern Italy, Princeton University
Press
Ragin, C. (1994) Constructing social research, Pine Forges Press
Rotariu, T. (1992) Curs de metode şi tehnici de cercetare sociologică, Babeş-Bolyai University Press,
Cluj-Napoca
Rotariu, T.; Iluţ, P. (1997) Ancheta sociologică şi sondajul de opinie, Polirom, Iaşi
Schuman, H.; Presser, S. (1995) Questions and answers in attitude surveys, London: Sage
Publications
Seltzer, A. R. (1996) Mistakes that social scientists make, St. Martin’s Press, New York
Singleton, R.; Straits, B.; Straits, M.; McAllister, R. (1988) Approaches to Social Research, Oxford
University Press
Singly, F.; Blanchet, A.; Gotman, A.; Kaufmann, J-C. (1998) Ancheta şi metodele ei: chestionarul,
interviul de producere a datelor, interviul comprehensiv, Polirom, Iaşi
Trigg, R. (1996) Înţelegerea ştiinţei sociale, Editura Ştiinţifică, Bucureşti
Vaus, D. (1991) Surveys in social research, UCL Press Limited
Vaus, D. (2001) Research Design in Social Research, Sage Publications, London
Vaus, D. (2002) Surveys in social research, Routledge, London
Vaus, D. (2002) Analyzing social science data. 50 key problems in data analysis, Sage Publications,
London
Walliman, N. (2001) Your research project. A step-by-step guide for the first-time researcher, Sage
Publications, London
Wright, M. (1975) Imaginaţia sociologică, Politică, Bucureşti
Wright, von G. H. (1995) Explicaţie şi înţelegere, Humanitas, Bucureşti
*** (1991) Measures of personality and social psychological attitudes, Academic Press
*** (1996) Les indicateurs socio-politiques aujourd’hui, Harmattan, Paris
*** (1999) Dicţionar de filosofia cunoaşterii, Trei, Bucureşti
Hooghe, M. (1999) Voluntary Associations and Social Capital. An Empirical, Survey-Based Test of
Putnam Hypothesis, material prezentat la întâlnirea anuală a American Association of Political
Science
Rotariu, T. (coord.) (1999) Metode statistice aplicate în ştiinţele sociale, Polirom, Iaşi
Sandu, D. (1999) Spaţiul social al tranziţiei, Polirom, Iaşi
Sandu, D.(1996) Sociologia tranziţiei. Valori şi tipuri sociale în România, Staff, Bucureşti
Weber, M.(1993) Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Humanitas, Bucureşti
Dîncu, V. (1999) Comunicarea simbolică. Arhitectura discursului publicitar, Dacia, Cluj-Napoca
Boudon R. (1985) L’innegalité des chances, Armand Colin, Paris
120
Bibliografie
Hirschman, O (1999) Abandon, contestare şi loialitate, Nemira, Bucureşti

King, R. (2005) Strategia cercetării. Treisprezece cursuri despre elementele ştiinţelor sociale,
Polirom, Iaşi
Tutty, L.; Rothery, M.; Grinnell, R. (2005) Cercetarea calitativă în asistenţa socială. Faze, etape şi
sarcini, Polirom, Iaşi
Yin, R. (2005) Studiul de caz. Designul, colectarea şi analiza datelor, Polirom, Iaşi
Silverman, D. (2004) Interpretarea datelor calitative. Metode de analiză a comunicării, textului şi
interacţiunii, Polirom, Iaşi
121

Mircea Comsa - Designeul de Cercetare

Uploaded by

Document Information

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

Mircea Comsa - Designeul de Cercetare

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca

Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială

Designul şi practica cercetării sociale

Lect. Dr. Mircea Comşa

Designul şi practica cercetării sociale.............................................................................................. 1

Tabelul 1 Relaţia dintre designuri şi strategii (Blaikie, 2000: 124) ..................................................... 66

Caseta 1 Legalizarea drogurilor uşoare. Efecte şi (exemplu de studiu - Olanda). .............................. 7

Cunoaşterea umană. Modalităţi de cunoaştere.

CUNOAŞTEREA UMANĂ. MODALITĂŢI DE CUNOAŞTERE.

Caseta 1 Legalizarea drogurilor uşoare. Efecte şi (exemplu de studiu - Olanda).

DEFINIREA CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE

- bazată doar pe fapte, fără teorie

şi termenul „cercetare” păstrează aceeaşi combinaţie de cuvinte, inversată însă:

- definirea într-o anumită manieră a societăţii

CARACTERISTICILE CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE

Principalele caracteristici ale procesului de cercetare ştiinţifică sunt:

- controlabil: trebuie să ne asigurăm că x determină pe y şi nu alţi factori (ceilalţi factori trebuie

investigarea metodologiei de cercetare). După obiectivele urmărite de cercetare deosebim între

- exploratoriu – studiu pilot, posibilitatea realizării unui studiu

COMUNITATEA ŞTIINŢIFICĂ. NORMELE COMUNITĂŢII.

Care sunt principalele modalităţi de cunoaştere utilizate de oameni? Descrieţi-le pe scurt.

O definire a designului de cercetare

O DEFINIRE A DESIGNULUI DE CERCETARE

Ultima întrebare poate fi divizată în mai multe, şi anume:

- Ce strategie de cercetare va fi folosită?

- Când anume va fi realizat fiecare pas al cercetării?

ELEMENTELE UNUI DESIGN DE CERCETARE. ÎNTRE CONTEXTE ŞI ALEGERI.

Faptul că am prezentat aceste elemente într-o ordine anume nu semnifică uni-direcţionalitatea

CONTEXTE ELEMENTE CENTRALE ALEGERI

Topica / problema Cercetare fundamentală: infinită

Figura 1 Elementele unui design de cercetare socială (Blaikie, 2000: 33)

O clasificare a designurilor de cercetare

O CLASIFICARE A DESIGNURILOR DE CERCETARE

În funcţie de elementele considerate a fi importante pentru definirea unui design de cercetare,

- numărul grupurilor: de la nici o comparaţie (studiu de caz) la comparaţii multiple

DESIGNURI DE TIP EXPERIMENTAL

TIPURI DE DESIGNURI EXPERIMENTALE: CLASIC, SIMPLE ŞI COMPLEXE

DESIGNUL EXPERIMENTAL SIMPLU

încrederea scorul la testul

Metoda de Momentul 1 (T1) Intervenţie Momentul 2 (T2)

- alocarea aleatoare a indivizilor la cele două grupuri

DESIGNURI EXPERIMENTALE SIMPLE

DESIGNURI EXPERIMENTALE COMPLEXE

PROBLEME CU PRIVIRE LA DESIGNUL DE TIP EXPERIMENTAL

Problemele de natură metodologică se referă la:

- calitatea explicaţiei: ca rezultat al condiţiei de randomizare nu se poate estima decât efectul

Problemele de natură practică se referă la:

Problemele de natură etică se referă la:

- participarea voluntară: în orice moment subiectul trebuie să participe voluntar, nu forţat

ANALIZA DATELOR EXPERIMENTALE

DESIGNURI DE TIP LONGITUDINAL

Categoria Cetăţeni Ong-uri Agenţi Media Media Asociaţii Sindicate Grupuri

Principalele obiective ale studiilor longitudinale sunt:

- descrierea paternurilor de schimbare şi stabilitate (şi explicarea lor)

- stabilirea efectelor de dezvoltare (vârstă) Efect de dezvoltare sau istoric?

- analiza drumurilor de viaţă (cum devine cineva homosexual, consumator de droguri)

Lectură 1 Howard Becker „Devenind un consumator de marihuana” („Becoming a Marihuana User”)

TIPURI DE DESIGNURI LONGITUDINALE: PROSPECTIVE ŞI RETROSPECTIVE

Există două mari tipuri de designuri longitudinale: prospective şi retrospective.

Designuri de tip prospectiv pot fi de tip:

- panel simplu (două momente): apropiat de schema experimentului clasic

PROBLEME CU PRIVIRE LA DESIGNUL DE TIP LONGITUDINAL

Probleme metodologice privesc:

Probleme practice se referă la standardizarea instrumentelor, erodarea panelului, supra-solicitarea