You are on page 1of 19

Răspunderea internaţională în condiţiile

actuale prezintă o importanţă deosebită,


deoarece de modul în care este ea angajată
depinde în mare măsură păstrarea ordinii
Răspunderea internaţională. internaţionale, şi în ultimă instanţă pacea şi
securitatea popoarelor.
Prin răspundere în dreptul internaţional, se
Formele răspunderii înţelege obligaţia celor care au încălcat
normele acestuia de a suporta consecinţele
internaţionale conduitei lor ilicite, sub forma sancţiunilor
stabilite de către state, prin acordul lor de
voinţă.

WWW.STUDIIJURIDICE.RO

NOŢIUNEA DE RĂSPUNDERE INTERNAŢIONALĂ

1. Consideraţii
Consideraţii generale.
Normele dreptului internaţional contemporan, ca orice reguli de conduită,
obligatorii, trebuie respectate fără rezerve de către toate statele, de către organizaţiile
naţionale şi internaţionale, precum şi de către persoanele fizice.
În cazul încălcării acestor norme, asigurarea respectării lor se poate realiza prin
exercitarea constrângerii de către state în mod individual sau colectiv, prin aplicarea
măsurilor coercitive admise de către dreptul internaţional public1.
Răspunderea în condiţiile actuale, prezintă aşadar, o importanţă deosebită,

1
A se vedea: Grigore Geamănu „Dreptul internaţional contemporan”, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1975, pag. 388.

© www.studiijuridice.ro – Toate drepturile rezervate!


1
deoarece de modul în care este ea angajată depinde în mare măsură păstrarea ordinii
internaţionale, şi în ultimă instanţă pacea şi securitatea popoarelor2.
Prin răspundere în dreptul internaţional, se înţelege obligaţia celor care au
încălcat normele acestuia de a suporta consecinţele conduitei lor ilicite, sub forma
sancţiunilor stabilite de către state, prin acordul lor de voinţă3.
Pot fi trase la răspundere în dreptul internaţional statele, diferite organizaţii
naţionale sau internaţionale, persoane fizice în calitate de organe ale statului,
persoanele particulare.
Statele, în calitatea lor de subiecte de drept internaţional public, răspund pentru
actele lor prin care se încalcă normele dreptului internaţional, aducându-se atingere
drepturilor celorlalte state. Responsabilitatea internaţională se naşte, aşadar dintr-un act
ilicit4, adică din violarea unei reguli de conduită şi atrage în mod necesar aplicarea unei
sancţiuni.
Răspunderea, se sprijină, aşadar pe violarea unei reguli de drept internaţional
imputabilă statului.
În trecut, se susţinea că statele nu răspund, în principiu, decât faţă de ele însele
şi că ideea unei responsabilităţi reciproce între state ar fi în contradicţie cu ideea de
suveranitate5. O asemenea concepţie este de neacceptat întrucât ea apără arbitrarul şi
anarhia în relaţiile internaţionale.
Violarea normelor de drept internaţional şi prin aceasta a drepturilor şi
intereselor altor state nu poate fi justificată prin invocarea suveranităţii, deoarece
asemenea acţiuni nu constituie manifestări ale suveranităţii, ci folosirea abuzivă a
suveranităţii, ca putere absolută. Or, suveranitatea de stat nu mai poate fi concepută

2
A se vedea: Ion M. Anghel, Viorel I. Anghel, „Răspunderea în dreptul internaţional”, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 1988, pag. 8.
3
A se vedea M. Ghelmegeanu „Codificarea răspunderii internaţionale a statelor în lumina lucrărilor
Comisiei de Drept internaţional”, în Studii şi cercetări juridice nr. 4/1963, pag. 661. În acelaşi context, a
se avea în vedere şi Florian Coman „Drept internaţional public”, Vol. II, Editura Sylvi, Bucureşti, 1999,
pag. 170.
4
În acest context, P. Reuter, „Principes de droit internaţional. Recueil des Cours”, 1961, Vol. II, pag.
590.
5
În acest context, Funck-Bretano, „Precis de droit des gens”, Paris, 1900, pag. 224 şi urm.

© www.studiijuridice.ro – Toate drepturile rezervate!


2
fără respectarea normelor dreptului internaţional şi a drepturilor altor state.
De altfel, asemenea teorii sunt contrare normelor convenţionale şi cutumiare ale
dreptului internaţional, care consacră răspunderea internaţională a statelor6. Trebuie
subliniat faptul că în cadrul dreptului internaţional contemporan, instituţia răspunderii
statelor şi-a lărgit substanţial conţinutul.
În prezent, răspunderea statelor cuprinde o sferă mult mai largă, incluzând în
primul rând răspunderea pentru războiul de agresiune, declarat ca fiind cea mai gravă
crimă internaţională şi pentru alte acte care constituie o ameninţare sau o violare a
păcii. Statele vor răspunde, de asemenea şi pentru alte acte ilicite pe care le vor comite.

2. CARACTERELE RĂSPUNDERII INTERNAŢIONALE


Răspunderea internaţională prezintă două trăsături fundamentale:
 răspunderea constituie în primul rând o sancţiune, responsabilitatea nu
cuprinde regula de conduită ca atare, ci constituie replica la nerespectarea ei, adică
responsabilitatea are menirea de a sancţiona acele acţiuni şi omisiuni care dau expresie
unei atitudini neconforme cu regulile dreptului internaţional, urmărind dezavuarea
acestor acţiuni şi descurajarea repetării lor, dacă nu, chiar reprimarea lor; de ace-ea,
regulile responsabilităţii se înscriu în categoria dreptului sancţionator.
 drept urmare, responsabilitatea internaţională nu este autonomă, în
raport cu obligaţiile internaţionale, ci o continuare şi o prelungire, dacă nu chiar o
desăvârşire a lor; rolul responsabilităţii internaţionale constă, în stabilirea unui
mecanism de reparare care prezintă, destul de multe, caractere proprii, dar aceste
caractere se nasc şi sunt imprimate de o obligaţie anterioară de care se leagă şi care
trimite la ele, prin instituirea unei reparaţii adecvate; deci, o revenire la o situaţie
normală, conformă cu regulile de drept şi cu obligaţiile asumate de către state. Acest
caracter de autonomie nu ar putea fi însă absolutizat, faţă de împrejurarea că
responsabilitatea nu este angajată, numai în cazul încălcării unor reguli precise şi bine
6
De exemplu, statutele tribunalelor militare internaţionale de la Tokio şi Nurenberg, ale căror
principii au fost confirmate de rezoluţia Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite din 11
decembrie 1946, precum şi sentinţele pronunţate de către aceste tribunale.

© www.studiijuridice.ro – Toate drepturile rezervate!


3
cunoscute, ci şi pentru reguli de comportament al căror conţinut nu devine, pe deplin
determinat, decât în contextul concret al aplicării lor; ca atare, aspectele de
neautonomie sunt, uneori, destul de estompate, iar caracterul de sursă de obligaţii
apare, în mod direct şi deci, autonom.
În literatură7, s-a afirmat că, alături de responsabilitatea internaţională, mai
există şi alte surse de obligaţii; compensaţiile (despăgubirile) care pot fi datorate şi în
afara regulii responsabilităţii8.
În cele mai multe legislaţii naţionale, se admite ca, în anumite împrejurări în
care nu se angajează totuşi, responsabilitatea pentru o faptă ilicită, obţinerea anumitor
avantaje prin sărăcirea unui alt subiect de drept, antrenează obligaţia de a restitui; şi în
practica internaţională, chiar dacă într-un limbaj aproximativ, şi-a făcut loc această
idee care se aplică, doar în materie de succesiune de state.
Riscul este considerat ca un caz aparte, care generează obligaţia de compensare,
plecându-se de la ideea că nu ar exista în dreptul internaţional, obligaţia de a repara un
prejudiciu, bazat pe simpla cauzalitate (societatea internaţională nu comportă un grad
suficient de dezvoltare, pentru a justifica despăgubirea fondată pe ideea de securitate
sau de asigurare). Această afirmaţie trebuie totuşi să fie circumstanţiată, dată fiind
evoluţia dreptului internaţional în materia răspunderii. În unele cazuri, există chiar
interdicţia pentru anumite activităţi care generează pericole excepţionale, prin riscurile
anormale pe care le implică; în timp ce în alte cazuri, s-au adoptat texte de tratate care,
consacrând această răspundere prin dispoziţii exprese, s-a ajuns la formarea unei
norme cutumiare în acest sens9.
Obligaţia de a compensa ca efect al răspunderii internaţionale are o natură
aparte, faţă de toate celelalte obligaţii de drept internaţional, rezultate dintr-un act
juridic (tratat, convenţie, acord etc. sau act unilateral de voinţă) ori dintr-o normă de
drept internaţional cutumiar, deoarece ea se naşte, dintr-un delict internaţional (sau
7
A se vedea Ion Diaconu, „Curs de drept internaţional public”, Casa de Editură şi Presă „Şansa”
S.R.L., Bucureşti, 1993, pag. 231
8
Cum ar fi, de exemplu, în cazul riscului şi cel al îmbogăţirii fără cauză.
9
Aceste reguli de responsabilitate cauzală, de reparare automată sunt cunoscute, în special, în
materie nucleară şi în domeniul spaţial.

© www.studiijuridice.ro – Toate drepturile rezervate!


4
chiar crimă internaţională), adică dintr-o faptă care este interzisă ori nu este admisă de
dreptul internaţional. De asemenea, această obligaţie, rezultată dintr-un delict civil,
pentru a se naşte, presupune existenţa unei obligaţii convenţionale sau cutumiare, o
regulă de conduită generală sau un angajament contractual.

3. SUBIECTELE RĂSPUNDERII INTERNAŢIONALE


Subiect al răspunderii pentru delicte internaţionale este în primul rând statul, în
calitatea sa de principal subiect al dreptului internaţional public.
Statul devine subiect al delictului şi deci al răspunderii internaţionale ori de
câte ori violează un angajament asumat sau nesocoteşte o normă de drept internaţional.
Un delict specific al cărui subiect nu poate fi decât statul, îl constituie declanşarea
războiului de agresiune.
În general, delictele internaţionale „rezervate” statului prin însăşi natura lor,
sunt cele comise printr-o măsură ce decurge dintr-o decizie sau un act de stat10.
Organizaţiile internaţionale pot fi de asemenea subiecte ale delictului
internaţional, în măsura în care comit acte ilicite generatoare de daune, cum ar fi
neîndeplinirea unor obligaţii rezultând dintr-un tratat încheiat cu un stat, un grup de
state sau chiar cu o altă organizaţie internaţională.
Cum actul ilicit, în sens juridic, este opera unei persoane fizice, pot fi subiecte
ale delictului internaţional şefii de state, miniştrii şi orice persoane oficiale care comit
infracţiuni în calitatea lor de reprezentanţi ai statului, deci sintetizând pot avea calitatea
de subiect al răspunderii internaţionale şi persoanele fizice.
Pot fi de asemenea, subiecte ale delictului internaţional funcţionarii unei
organizaţii internaţionale, care se fac vinovaţi de violarea dreptului internaţional. Se
pune însă întrebarea, dacă aceştia angajează răspunderea organizaţiei sau a statelor
membre ale organizaţiei. În general răspunderea revine organizaţiei, care va avea
obligaţia de a repara prejudiciul11.
10
Pentru mai multe detalii: Ştefan Glaser „Introduction au droit international penal”, Paris, 1954,
pag. 64.
11
A se vedea: Grigore Geamănu, op. cit., pag. 293.

© www.studiijuridice.ro – Toate drepturile rezervate!


5
Persoanele particulare pot deveni şi ele subiecte ale delictului internaţional, în
măsura în care acţiunile lor ilicite sunt încuviinţate sau tolerate de statul căruia aceştia
aparţin, precum şi în cazul în care săvârşesc crime internaţionale.
În raport cu subiectele răspunderii internaţionale, delictele internaţionale (acte
ilicite, infracţiuni), pot fi clasificate în două grupate:
 delicte comise de state prin intermediul organelor lor;
 delicte comise de către persoane particulare.
În consecinţă, delictele internaţionale sunt comise ori de câte ori statele încalcă
obligaţiile lor decurgând din normele dreptului internaţional, de la nesocotirea unui
tratat internaţional, până la declanşarea unui război de agresiune.

FUNDAMENTE ALE RĂSPUNDERII INTERNAŢIONALE

1. TEORII PRIVIND RĂSPUNDEREA INTERNAŢIONALĂ


Principiul general, formulat în acest domeniu, este acela că statele răspund
pentru actele sau faptele lor, prin care se produce un prejudiciu. Răspunderea
internaţională a statului decurge din acţiunile sau omisiunile organelor şi funcţionarilor
săi contra normelor dreptului internaţional şi a obligaţiilor asumate pe cale
convenţională. Acest principiu general de drept este unanim recunoscut în doctrină şi a
fost consacrat în practica internaţională, fiind de asemenea înscris şi în tratate şi
convenţii internaţionale.
În ceea ce priveşte explicarea sau fundamentarea acestei instituţii, în doctrina
dreptului internaţional s-au confruntat două teorii (filozofii): teoria culpei şi teoria
riscului sau responsabilităţii obiective.
a. Teoria culpei.
Teoria tradiţională o constituie doctrina clasică potrivit căreia, faptul care
generează responsabilitatea internaţională, trebuie să fie, nu numai contrar unei
obligaţii internaţionale, dar trebuie să existe şi o culpă (dol, omisiune, neglijenţă).
Această teorie a fost însă criticată, pe motiv că este impregnată de elemente

© www.studiijuridice.ro – Toate drepturile rezervate!


6
psihologice, greu de analizat şi apreciată, că este preluată din dreptul civil şi nu ar
putea fi transpusă în sfera relaţiilor internaţionale.
b. Teoria riscului sau a responsabilităţii obiective, potrivit căreia
responsabilitatea statului are un caracter pur obiectiv şi se bazează pe ideea de
garanţie, simplul raport de cauzalitate existent între activitatea statală şi faptul contrar
dreptului internaţional fiind suficient, pentru a justifica obligaţia de despăgubire. Şi
această teorie generează o serie de obiecţiuni: merge prea departe, asigurând
individului o garanţie absolută şi depăşeşte stadiul actual al practicii internaţionale,
care rămâne încă ataşat ideii de culpă
Fiecare din cele două teorii are, desigur, propriile sale merite. Astfel, teoria
culpei, se află la baza numeroaselor cazuri de responsabilitate admise şi ar constitui o
noţiune minimă, deoarece, cu ocazia stabilirii responsabilităţii, interesează dacă statul a
dat sau nu dovadă de diligenţă pentru a evita dauna; în timp ce teoria responsabilităţii
obiective, ar prezenta avantajul că este mai conformă cu adevăratul fundament al
responsabilităţii internaţionale şi este singura care ar putea explica responsabilitatea
internaţională a statului, pentru actele săvârşite de funcţionarii săi incompetenţi.

2. CADRUL LEGAL AL RĂSPUNDERII


Încă de la prima sa sesiune12, Comisia de Drept Internaţional a inclus problema
responsabilităţii statelor printre subiectele care urmau să fie codificate. Pe baza
Rezoluţiei nr. 799 (VIII) din 1953 a Adunării Generale a O.N.U., prin care i se cerea să
întreprindă, cât mai curând posibil, codificarea principiilor de drept internaţional care
se aplică în domeniul responsabilităţii statelor, Comisia de Drept Internaţional a numit
ca Raportor special pe Garcia Amador şi acesta a elaborat un număr de şase rapoarte
succesive, în care a fost prezentată, în totalitate, problematica responsabilităţii pentru
daunele cauzate persoanelor şi străinilor.
Reglementarea preconizată are în vedere adoptarea unei eventuale convenţii
care să se refere exclusiv la responsabilitatea statelor, pentru acte care sunt ilicite din
12
Prima sesiune s-a desfăşurat în anul 1949.

© www.studiijuridice.ro – Toate drepturile rezervate!


7
punct de vedere internaţional. Deşi este important ca, nu numai chestiunile legate de
responsabilitatea pentru actele ilicite din punct de vedere internaţional, ci, de
asemenea, şi cele privind obligaţia de a despăgubi orice consecinţă păgubitoare,
rezultând din anumite activităţi care nu sunt prohibite de dreptul internaţional, să fie
reglementate, Comisia a fost, totuşi, de părere că aceste două categorii de probleme nu
pot fi examinate împreună, deoarece consecinţele actelor ilicite nu sunt comparabile cu
cele ale activităţilor neinterzise de dreptul internaţional şi prin urmare, regulile
aplicabile nu sunt aceleaşi. Ca atare, expresia folosită de „responsabilitatea statului”,
înseamnă „responsabilitatea statelor, numai pentru actele ilicite din punct de vedere
internaţional”.
Comisia a făcut, de asemenea, distincţie între regulile care impun statelor
obligaţii a căror încălcare poate fi o sursă de responsabilitate şi care în anumite situaţii,
pot fi denumite ca „primare” şi cele care pot fi descrise ca „secundare”, cu atât mai
mult, cu cât acestea sunt îndreptate spre determinarea consecinţelor neîndeplinirii
obligaţiilor stabilite prin regulile „primare” şi de reţinut că, numai cele secundare intră
în sfera reală de responsabilitate pentru actele ilicite internaţional şi constituie, deci,
obiectul proiectului.
Este vorba de o reglementare de ansamblu. Proiectul de articole codifică
regulile care guvernează responsabilitatea statelor pentru actele ilicite din punct de
vedere internaţional „în general”, regulile care guvernează toate noile relaţii juridice
pe care un act ilicit, din punct de vedere internaţional, din partea unui stat poate să le
producă în diferite cazuri, nu pur şi simplu, în anumite sectoare speciale.
Într-o primă parte a textului elaborat, este prezentată problema mare a sursei
responsabilităţii internaţionale, unde sunt examinate următoarele reguli generale care
guvernează subiectul, în ansamblu:
 principiul actului ilicit din punct de vedere internaţional ca o sursă a
responsabilităţii;
 condiţiile esenţiale pentru existenţa unui act ilicit din punct de vedere
internaţional;

© www.studiijuridice.ro – Toate drepturile rezervate!


8
 capacitatea de a comite asemenea acte.
Partea a II-a din textul elaborat se ocupă de conţinutul, formele şi gradele de
responsabilitate internaţională, cu determinarea consecinţelor pe care un act ilicit
internaţional al unui stat le poate avea, în baza dreptului internaţional în diferite
situaţii13.
S-a examinat faptul, dacă sursa obligaţiei internaţionale încălcate, are sau nu,
vreo implicaţie asupra calificării violării respective, drept un act ilicit din punct de
vedere internaţional; condiţia că obligaţia internaţională a cărei violare a fost reclamată
trebuie să fie în vigoare, la data când s-a petrecut actul care constituie încălcarea; dacă
este necesar acum să se recunoască o distincţie bazată pe importanţă, pentru
comunitatea internaţională, a obiectului obligaţiei violate şi deci, să fie prezentată ca o
separată şi mai serioasă categorie de acte ilicite internaţional, care ar putea fi definite
drept crime internaţionale.
La cea de a 46-a sesiune, Comisia de Drept Internaţional şi-a concentrat
discuţiile, în special, asupra unor noţiuni, pe cât de delicate pe atât de cruciale, ca
aceea de comunitate internaţională, de sistem interstatal, de culpă şi
responsabilitatea penală a statelor, precum şi despre funcţiile organelor Organizaţiei
Naţiunilor Unite.
Pentru definirea noţiunii de „crimă”, s-a propus să se aibă în vedere trei
criterii: o violare care pune în discuţie interese fundamentale ale comunităţii
internaţionale şi care merge, în consecinţă, dincolo de cadrul relaţiilor bilaterale; o
violare gravă, în acelaşi timp, în termeni cantitativi şi calitativi; recunoaşterea drept
crimă a acestei violări de către comunitatea internaţională.
În jurul acestui subiect, au fost aduse în discuţie mai multe probleme menite să
clarifice şi să precizeze poziţia Comisiei.
Referitor la distincţia dintre „crime” şi „delicte”, după părerea Comisiei,
noţiunea de „crimă” nu ar ridica probleme conceptuale, iar distincţia dintre „crime” şi

13
De exemplu, consecinţele reparatorii şi punitive ale actului ilicit, formele materiale pe care
reparaţia şi sancţiunea le pot lua.

© www.studiijuridice.ro – Toate drepturile rezervate!


9
„delicte” ar corespunde diferenţei calitative, dintre atingerile fundamentale aduse
ordinii publice internaţionale şi delictele ordinare care nu ameninţă principiul
fundamental care stă la baza societăţii internaţionale şi anume coexistenţa de state
suverane14.
Referitor la fundamentarea juridică şi politică a noţiunii de „crimă”, pentru unii
membri ai Comisiei, noţiunea de crimă este deja înrădăcinată în dreptul pozitiv şi în
realitatea vieţii internaţionale; că fundamentarea sa politică ar fi evidentă, istoria
contemporană fiind bogată în exemple de crime, în mod direct sau indirect, imputabile
statului şi că ar putea fi definită de lege lata.
În schimb, pentru alţi membri ai Comisiei, noţiunea de crimă nu există de lege
lata, pentru că nu există nici un instrument juridic care să oblige statele să o admită;
Problema dacă un stat şi-ar putea angaja răspunderea penală a suscitat, de
asemenea, divergenţe de păreri.
Unii membri ai Comisiei au fost de părere că nu pot fi criminalizate statele,
pentru că un stat nu poate fi asimilat cu guvernul său, ori cu o mână de oameni care s-
ar afla, la un moment dat, însărcinaţi cu conducerea acestuia. Crimele sunt comise de
indivizi care se servesc de teritoriul şi resursele statului, pentru a comite fărădelegi
internaţionale, în propriile lor scopuri criminale. Condiţia intenţiei delictuale ar trebui
să fie diferenţiată, de procedura de atribuire a responsabilităţii şi nu este posibil să se
impute această dorinţă a unui individ unui altuia şi cu atât mai puţin, cea a unui individ
unei entităţi juridice, ca aceea a unui stat. S-a făcut referire şi la maxima societas
delinquere non potest, potrivit căreia un stat şi deci, ansamblul populaţiei sale nu ar
putea să fie subiect de drept penal. S-a semnalat faptul că dreptul pozitiv, din
numeroase state, nu prevede culpabilitatea persoanelor morale şi nici pedepsele
corespondente; s-a făcut remarca că exigenţele maximei nulum crimen, nulla poena
sine lege nu sunt reunite, iar în cazul în care conceptul de crimă ar trebui să fie

14
De exemplu, nerespectarea unui acord de transport aerian nefiind comparativ, ca gravitate, cu un
act de agresiune, după cum una este violarea de către poliţişti a drepturilor individuale ale străinilor şi
altul este genocidul.

© www.studiijuridice.ro – Toate drepturile rezervate!


10
acceptat, poziţia statului ca subiect de drept internaţional ar fi minată — ceea ce, din
punct de vedere internaţional, ar fi greu de acceptat.
S-a mai menţionat, şi faptul că responsabilitatea statelor, în dreptul
internaţional nu este, nici penală şi nici civilă, ci pur şi simplu internaţională.
În opiniile altor membri ai Comisiei, ideea responsabilităţii statelor pentru
crimă, nu ar crea dificultăţi de ordin concepţional, pentru că s-ar putea, foarte bine,
avea în vedere o noţiune echivalentă aceleia de intenţie delictuoasă în cazul faptelor
imputabile statelor. Responsabilitatea penală a fost, mai întâi, una individuală, dar
poate deveni, ca urmare a progresului dreptului şi o responsabilitate colectivă. A fost
menţionat şi faptul că posibilităţile unui stat de a dăuna societăţii internaţionale, în
ansamblul ei, sunt, la ora actuală, aşa de mari, încât nu ar putea fi lăsată o societate să
plaseze responsabilitatea pentru crimele comise în numele său la simpli indivizi şi deci,
noţiunea de crimă de stat trebuie reţinută, chiar dacă sancţiunile colective pe care le-ar
putea antrena, ar aduce prejudicii pentru întreaga populaţie şi nu numai pentru
conducătorii ei.
Ultima sesiune şi cea mai importantă în domeniu a avut loc în anul 1994,
Comisia adoptând cu titlu provizoriu proiectul elaborat de către Comitetul de redactare.
Cele mai importante probleme tratate în cadrul acestui proiect au fost:
 sunt definiţi convenţional termenii de „risc de a cauza o daună
transfrontieră”, „stat de origine”;
 statele trebuie să vegheze ca activităţile desfăşurate să nu fie exercitate pe
teritoriul lor sau într-un spaţiu aflat sub jurisdicţia sau controlul lor, fără
autorizarea lor prealabilă;
 în cazul în care un stat constată, că o activitate comportând un risc de daună
transfrontieră semnificativ se efectuează deja pe teritoriul său, fără
autorizarea sa, el va ordona responsabililor exercitării acelei activităţi să
ceară autorizaţie;

© www.studiijuridice.ro – Toate drepturile rezervate!


11
 statul de origine va informa de îndată statele susceptibile a fi afectate,
comunicându-le informaţiile tehnice şi alte informaţii pertinente
disponibile, pe care se bazează aprecierea;
 statul de origine nu este ţinut să comunice date şi informaţii care sunt vitale
pentru securitatea sa;
În concluzie, pot fi avute în vedere următoarele consideraţii:
 domeniul răspunderii statelor pentru daunele produse prin activităţi care nu
sunt interzise de dreptul internaţional este de mare actualitate, dar acest fapt
se va accentua în perioada următoare, căpătând un caracter esenţial pentru
omenire;
 strădaniile de formulare a unor reguli, în acest domeniu, sunt îngreunate de
lipsa de precedente şi a unui drept cutumiar în materie;
 faza în care se află elaborarea unui instrument pentru acest fel de
răspundere este doar exploratorie, cu toate că au fost puse în circulaţie unele
texte de articole, trebuind totuşi clarificate mai multe aspecte de bază
asupra sensului reglementării, iar după aceea s-ar putea spune că se trece la
fixarea acestora în diferitele prevederi care vor fi elaborate şi însuşite de
către state.

FORME ALE RĂSPUNDERII INTERNAŢIONALE

Răspunderea internaţională poate fi angajată sub mai multe forme, în raport cu


caracterul delictului internaţional comis şi în raport de urmările sale juridice, şi anume:
 răspunderea politică;
 răspunderea morală;
 răspunderea materială şi
 răspunderea penală.

© www.studiijuridice.ro – Toate drepturile rezervate!


12
1. RĂSPUNDEREA POLITICĂ
Răspunderea politică a statului poate fi angajată pentru orice act ilicit de natură
a atrage aplicarea de sancţiuni împotriva statului delincvent. Gama sancţiunilor
aplicabile este variată. Pentru fapte de o gravitate mai redusă, statele lezate pot recurge
în mod individual la sancţiuni diplomatice, economice, etc., fără folosirea forţei
armate.
Împotriva unui act de agresiune sau de violare a păcii, statele vor putea folosi
forţa armată, pe baza hotărârii Consiliului de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor
Unite15.
În cazul agresiunii, ca sancţiune se poate aplica şi măsura limitării parţiale sau
totale a suveranităţii statului agresor.

2. RĂSPUNDEREA MORALĂ
O altă formă a răspunderii o constituie răspunderea morală a statului, care
constă de obicei, în cererea de scuze de către autorul agresiunii faţă de statul care a
suferit agresiunea.
Prezentarea scuzelor se face în unele cazuri în cadrul unui anumit ceremonial.
Astfel, dacă în urma unor dezordini, a fost doborât sau rupt drapelul arborat de
reprezentanţa diplomatică a unui stat, înălţarea lui se va face într-un cadru solemn, iar
statul pe teritoriul căruia s-au produs tulburările va trimite o unitate militară pentru a
da onorul16.
Răspunderea morală se poate exprima şi prin aplicarea de sancţiuni, de către
statul vinovat, agenţilor sau cetăţenilor săi care au comis acte ilicite faţă de un stat sau
faţă de cetăţenii acelui stat. Răspunderea morală va atrage şi suportarea unor daune
15
Potrivit art. 41 din Carta O.N.U.: „în caz de ameninţare a păcii, de violare a ei, sau al comiterii
unui act de agresiune, Consiliul de Securitate poate hotărî următoarele măsuri care nu implică folosirea
forţei armate: întreruperea totală sau parţială a relaţiilor economice, a mijloacelor de comunicaţie,
precum şi ruperea relaţiilor diplomatice. Dacă asemenea măsuri ar fi insuficiente, Consiliul de Securitate
poate întreprinde acţiuni cu forţe armate puse la dispoziţie de către membrii O.N.U.”
16
Un astfel de caz a avut loc în China care după asasinarea ambasadorului german de către boxeuri, a
ridicat victimei un monument şi a trimis o delegaţie la Berlin, pentru a prezenta scuze.

© www.studiijuridice.ro – Toate drepturile rezervate!


13
materiale.
Toate aceste măsuri reparatorii poartă în dreptul internaţional denumirea de
„satisfacţie”17. În principiu, obiectul satisfacţiilor îl constituie dezaprobarea actelor
contrare demnităţii unui om sau unui stat.

3. RĂSPUNDEREA MATERIALĂ
Răspunderea materială exprimă obligaţia de a repara pagubele cauzate,
indiferent că acestea sunt materiale sau ideale. Ea poate exista independent de cea
politică, dar de cele mai multe ori se împleteşte cu ea, mai ales în cazul unui război de
agresiune.
Repararea prejudiciilor cauzate se poate realiza fie pe calea restituirii, fie prin
plata unei despăgubiri.
Restituirea constă în restabilirea drepturilor încălcate în situaţia anterioară
producerii actului ilicit18.
Acordarea de despăgubiri intervine în momentul în care din cauze obiective
prejudiciul nu poate fi lichidat prin restituire. În acest caz, răspunderea se va concretiza
într-o justă desdăunare bănească, denumită de obicei reparaţie.
Întrucât răspunderea materială a statelor ia naştere, de cele mai multe ori, ca
urmare a războiului, plata şi cuantumul reparaţiilor sunt fixate prin intermediul unui
tratat de pace.

4. RĂSPUNDEREA PENALĂ
Problema răspunderii penale pe plan internaţional a dat naştere unei vaste
literaturi juridice în care se confruntă o serie de teorii controversate.

17
Satisfactio desemnează formula simbolică a reparării prejudiciului moral.
18
De exemplu, restituirea bunurilor şi a valorilor ridicate de către statul delincvent în timp de război
de pe teritoriul altui stat, victimă a agresiunii.

© www.studiijuridice.ro – Toate drepturile rezervate!


14
Principala controversă apărută în acest domeniu a fost aceea a determinării
subiectului răspunderii penale internaţionale, cu alte cuvinte cine trebuie să răspundă
din punct de vedere penal pentru comiterea unei infracţiuni internaţionale.
Astfel, în dreptul roman19, a fost respinsă în principiu, ideea răspunderii penale
a persoanelor juridice, considerate ca o pură ficţiune (societas delinquere non potest).
După concepţia romană, persoanele juridice, constituind o ficţiune nu puteau
acţiona din punct de vedere juridic. Această aptitudine o avea numai omul. În
consecinţă nici răspunderea penală nu putea să greveze decât persoana fizică.
În evul mediu, când concepţia individualistă face loc treptat ideii sociale,
începe să capete o recunoaştere tot mai largă teoria asupra capacităţii delictuale a
corporaţiilor.
În perioada revoluţiilor burgheze se produce o nouă modificare în ceea ce
priveşte capacitatea delictuală a persoanelor juridice, în sensul neadmiterii acesteia.
Ca o concluzie la teoriile exprimate de-a lungul timpului cu privire la
răspunderea penală a statelor, se poate admite concepţia personificării reale a
persoanelor juridice care conduce la concepţia responsabilităţii penale colective,
încălcând astfel principiile fundamentale şi natura dreptului internaţional.
Aşadar, în cazul unor delicte internaţionale cu caracter penal, comise de către
un stat împotriva altor state şi care reclamă o reprimare a lor, prin aplicarea de
sancţiuni penale răspunderea penală nu revine statului, ci reprezentanţilor şi agenţilor
săi, adică acelora care au ordonat sau executat asemenea infracţiuni.
În consecinţă, pentru infracţiunile penale de orice grad, comise de către
organele sau agenţii statului, răspunderea penală internaţională nu revine acestuia, ci
persoanelor care le-au comis în numele şi cu toleranţa statului.
Aceasta nu conduce la exonerarea statului de răspundere. Pentru stat trebuie să
se aibă în vedere aplicarea unor măsuri de ordin politic, economic şi administrativ20.

19
A se vedea în acest sens: Vladimir Hanga „Drept privat roman”, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1971, pag. 233.
20
De exemplu plata unor despăgubiri, îngrădirea suveranităţii de stat.

© www.studiijuridice.ro – Toate drepturile rezervate!


15
Un caracter asemănător îl are răspunderea statului pentru neluarea, în cazul în
care este obligat la aceasta, a măsurilor pentru prevenirea sau împiedicarea infracţiunii
internaţionale comisă de persoane particulare, fără a avea calitatea de acţiona în
numele şi pe seama statului.

© www.studiijuridice.ro – Toate drepturile rezervate!


16
BIBLIOGRAFIE

I. LITERATURĂ ROMÂNĂ

 Anghel Ion M. Anghel Viorel I. „Răspunderea în dreptul


internaţional”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1988.
 Beşteliu Raluca Miga „Drept internaţional. Introducere în Dreptul
internaţional public”, Editura All, Bucureşti, 1998.
 Bolintineanu A. „Unele aspecte ale răspunderii internaţionale pentru
consecinţe prejudiciabile decurgând din activităţi care nu sunt interzise
în dreptul internaţional”, în Studii de drept românesc, nr. 3/1992.
 Coman Florian „Drept internaţional public”, Vol. II, Editura Sylvi,
Bucureşti, 1999.
 Cloşcă Ionel, Suceavă Ion „Tratat de drept umanitar”, Asociaţia
Română de Drept Umanitar.
 Creţu Vasile „Drept internaţional penal”, Editura Societăţi Tempus
România, Bucureşti 1996.
 Creţu Vasile „Drept internaţional public”, Editura Societăţi Fundaţiei
„România de Mâine”, Bucureşti, 1999.
 Diaconu Ion, „Curs de drept internaţional public”, Casa de Editură şi
Presă „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1993.
 Diaconu Dumitru, „Curtea penală internaţională. Istorie şi realitate.”,
Editura All Beck, Bucureşti, 1999.
 Geamănu Grigore „Dreptul internaţional contemporan”, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975.
 Ghelmegeanu M. „Codificarea răspunderii internaţionale a statelor în
lumina lucrărilor Comisiei de Drept internaţional”, în Studii şi
cercetări juridice nr. 4/1963.

© www.studiijuridice.ro – Toate drepturile rezervate!


17
 Hanga Vladimir „Drept privat roman”, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1971.
 Molea M. „Răspunderea internaţională”, Editura Militară, Bucureşti,
1975.
 Mitrache Constantin „Drept penal. Partea generală”, Ediţie revăzută şi
adăugată, Casa de Editură şi Presă „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1997.
 Niciu M.I. „Drept internaţional public”, Editura Servosat, Arad, 1999.
 Pella V.V. „La criminalitte collective des Etats”, Bucureşti, 1926.
 Pivniceru Ioana Maria, „Răspunderea penală în dreptul internaţional”,
Editura Polirom, Iaşi, 1999.
 Scăunaş Stelian „Răspunderea internaţională pentru violarea dreptului
internaţional”, Editura Allbeck, Bucureşti, 2002.
 Voican Mădălina, Burdescu Ruxandra, Mocuţa Gheorghe, „Curţi
internaţionale de justiţie”, Editura All Beck, Bucureşti, 2000.

II. LITERATURĂ STRĂINĂ

 Anzilotti D. „Teoria generale della responsabillita dello stato nel


diritto internazionale”, Florenţa.
 Bretano Funck, „Precis de droit des gens”, Paris, 1900.
 Faucchile P. „Traite de droit international public”, Vol. I, Partea I.
 Freeman „The international responsability of States for Denial of
Justice”, Geneva, 1938.
 Glaser Ştefan „Introduction au droit international penal”, Paris, 1954.
 Green L.C., „International law through the cases”, Londra, 1959.
 Reuter P., „Principes de droit internaţional. Recueil des Cours”, 1961,
Vol. II.
 Sur S. „Relations internationales”, Montchrestien, Paris, 1994.

© www.studiijuridice.ro – Toate drepturile rezervate!


18
Acest studiu a fost publicat pe site-ul de profil www.studiijuridice.ro.
Drepturile de autor aparţin www.studiijuridice.ro potrivit Legii nr.
8/1996!
Este interzisă publicarea acestui document prin orice mijloc sau
folosirea în scopuri comerciale fără acordul scris al
Pentru a comanda articole şi studii pe diverse teme din domeniile
DREPT sau INTEGRARE EUROPEANĂ, ne puteţi contacta telefonic la
nr.
021/413.40.27; 0723.845.248; 0745.757.098, 0761.694.248 !
Email: comenzi@studiijuridice.ro

Ai scris o carte sau un studiu juridic?


Publică-le gratuit sau contra cost pe
www.studiijuridice.ro
Relaţii suplimentare la: 021/413.40.27; 0723.845.248; 0745.757.098 !

Eşti autorul unei cărţi juridice?


Editura NOMINA LEX te ajută să o publici!

Contactează-ne acum la
0761.694.248; 021/413.40.27, 0724.518.492 !

© www.studiijuridice.ro – Toate drepturile rezervate!


19