Codul Penal din anul 2000, la capitolul V, enumera posibilele cauze care inlatura caracterul penal al faptei , pe noi

interesandu-ne prima in mod special iar celelalte trei la modul general, restul fiind inutile pentru noi:

**Articolul 44 – Legitima aparare – Nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala, savarsita in stare de

legitima aparare.

Este in stare de legitima aparare acela care savarseste fapta pentru a inlatura un atac material, direct, imediat si

injust, indreptat impotriva sa, a altuia sau impotriva unui interes obstesc si care pune in pericol grav persoana sau

drepturile celui atacat ori interesul obstesc.

Este de asemenea in legitima aparare si acela care din cauza tulburarii sau temerii a depasit limitele unei aparari

proportionale cu gravitatea pericolului si cu imprejurarile in care s-a produs atacul.

**Articolul 45 – Starea de necesitate – Nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala, savarsita in

stare de necesitate.

Este in stare de necesitate acela care savarseste fapta pentru a se salva de la un pericol iminent si care nu putea

fi inlaturat altfel ( cu mai putin pericol ), viata, integritatea corporala sau sanatatea sa, a altuia sau un bun

important al sau ori al altuia sau un interes obstesc.

**Articolul 46 – Constrangerea fizica si constrangerea morala – Nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea

penala, savarsita din cauza unei constrangeri fizice careia faptuitorul nu i-a putut rezista

De asemenea, nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala, savarsita din cauza unei constrangeri

morale, exercitata prin amenintare cu un pericol grav pentru persoana faptuitorului ori a altuia, si care nu putea fi

inlaturat in alt mod.

**Articolul 47 – Cazul fortuit – Nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala, al carei rezultat este

consecinta unei imprejurari care nu putea fi prevazuta.

Sfat Aveti mare grija ! Feriti-va de probleme ! Faceti tot ce depinde de voi sa nu ajungeti in situatia de a apela la

litera legii…deoarece legile pot fi si sunt interpretate…

Si acum cateva informatii legate de autoaparare si de cursuri…

In general un curs de auto-aparare trebuie sa includa urmatoarele asumptii:

 Oamenii normali (in sensul de obisnuiti, fara un comportament agresiv/irational/animalic) nu doresc, nu

cauzeaza, nu cer si nu merita sa fie atacati/agresati. De multe ori oamenii (atat barbatii cat si femeile) nu numai

ca nu fac rau, dar nici nu se gandesc la un comportament precaut, dar acest lucru nu poate in nici un caz

legitima un atac din partea unuia sau mai multor agresori. Agresorii sunt responsabili pentru actiunile sau

intentiile lor imediate !

 Orice decizie sau actiune luata de o persoana intr-o situatie de auto-aparare este justificata si nu poate fi

imputata persoanei care se apara ! Decizia unei persoane de a face orice poate pentru a supravietui trebuie

respectata si in nici un caz judecata !

Ce este auto-apararea?

Autoapararea poate fi definita ca un set de abilitati cum ar fi : atentia, precautia, capacitatea de confruntare

verbala in combinatie cu strategii de siguranta si tehnici fizice care ajuta la reusita evitarii sau la rezistenta si

supravietuirea unui atac violent. Un bun curs de auto-aparare ofera precautii psihologice si abilitati de

comunicare, nu doar antrenament fizic. In principiu auto-apararea este capacitatea de a dezamorsa potentialele

situatii conflictuale. Capacitatea de a folosi tehnici fizice de autoaparare ne mareste sansele de aparare, dar

aceasta decizie de a alege optiunea fizica trebuie sa fie luata responsabil si mai ales dupa epuizarea celorlalte

mijloace de auto-aparare de catre persoana implicata direct in situatia critica.

1) Legitima aparare
Potrivit art. 44, cod penal o persoana nu raspunde penal, deci nu exista infracti-une,
daca aceasta comite o fapta prevazuta de legea penala pentru a se apara in fata
unui atac al altei persoane.
In cadrul legitimei aparari exista doua actiuni: actiunea persoanei care ataca si
actiunea faptuitorului care se apara.
Conditiile de existenta a legitimei aparari:
I. Conditiile referitoare la atac: a) Atacul trebuie sa fie material, adica sa constea in
acte de natura fizica, nu in acte de natura intelectuala sau morala. Astfel, insulta sau
amenintarea nu sunt atacuri materiale. b) Atacul sa fie direct, adica sa puna in pericol
nemijlocit persoana si drepturile acesteia, fara sa existe obstacole fizice intre
atacator si atacat. c) Atacul sa fie imediat, adica sa fie in curs de desfasurare sau
iminent. d) Atacul sa fie injust, adica sa constea intr-o fapta ilicita a faptuitorului. Nu
poate fi vorba de legitima aparare atunci cand un infractor il ataca pe politistul care
vrea sa-l aresteze.
Atacul unui animal nu constituie niciodata legitima aparare. Atacatorul trebuie sa fie o
persoana si sa aiba discernamant. In cazul iresponsabililor, daca cel atacat stie ca se
afla in fata unui atac al unei persoane iresponsabile, atunci nu este vorba de legitima
aparare, ci eventual de o stare de necesitate. Daca nu stia ca este un atac al unei
persoane iresponsabile, se considera ca atacul este injust si ne aflam in ipoteza unei
legitime aparari. e) Atacul sa puna in pericol grav persoana celui atacat, viata si
integritatea corporala a acestuia sau a altuia, drepturile sale, sau un interes obstesc.
Se pune problema in doctrina si in practica judiciara ce inseamna pericol grav.
Gravitatea se apreciaza de la caz la caz, neexistand nici un fel de criteriu de
departajare. Se considera ca, de lege ferenda, se impune abrogarea acestei conditii,
deoarece pot fi comise abuzuri.
O alta problema este aceea daca exista legitima aparare atunci cand se ataca
patrimoniul (daca victima prinde in flagrant infractorul care vrea sa-i fure un bun). In
ultima perioada, instantele judecatoresti considera ca si atacul asupra patrimo-niului
atrage legitima aparare.
De asemenea, s-a spus ca apararea trebuie sa fie fapta intentionata. Totusi, exista in
jurisprudenta germana cazuri de aparare din culpa.
II. Conditii referitoare la aparare: a) Apararea sa vizeze persoana atacatorului. b)
Apararea sa fie proportionala cu atacul. c) Apararea sa inceteze in momentul in care
inceteaza atacul.
Depasirea limitelor legitimei aparari:
In cazul in care apararea este disproportionala fata de atac, pot exista doua implicatii
juridice:
1. Daca depasirea limitelor legitimei aparari se datoreaza starii de temere sau
tulburare in care s-a aflat faptuitorul, atunci potrivit art. 44 (3), cod penal (exces
jusitificat de aparare), aceasta este asimilata legitimei aparari si inlatura caracterul
penal al faptei.
Ex: Intr-o speta, cinci barbati il ataca pe faptuitor, insa fara intentia de a-l omori sau
de a-i provoca o vatamare corporala grava. Acesta se sperie si il ataca pe unul din
cei cinci cu cutitul, injunghiindu-l.
2. Daca depasirea legitimei aparari nu este datorata unei stari de temere sau
tulburare, raspunderea penala nu este inlaturata, insa se va retine o circumstanta
atenuanta.
Exista doua situatii speciale de legitima aparare: a) Atunci cand apararea consta intr-
o fapta din culpa. In ultima perioada se considera a fi legitima aparare si atunci cand
apararea este din culpa. b) Legitima aparare putativa -; Exista atunci cand faptuitorul
crede ca se afla in fata unui atac si are motive intemeiate sa creada acest lucru, desi
in realitate nu este asa. Are aceleasi efecte ca si legitima aparare.
Ex: Atacatorul are un pistol de plastic, insa faptuitorul nu stie si il impusca pe acesta.

PREGATESTE-TE DIN TIMP !

martie 12, 2010
LEGITIMA APĂRARE ŞI LIMITELE AUTOAPĂRĂRII
Înscris în: Investigatii, Criminalitate, Fraude, Judiciar — andreivocila @ 11:12 am

1. Noţiunea de cauză care înlătură caracterul penal al faptei. Clasificare.

O faptă concretă, săvârşită de o persoană, are caracter penal când prezintă trăsăturile
esenţiale cerute de legea penală pentru existenţa unei infracţiuni, în general şi întruneşte
toate condiţiile pentru a fi încadrată în vreuna din dispoziţiile care stabilesc conţinutul
faptelor prevăzute de legea penală.

Aşadar, fapta concretă trebuie să prezinte un grad de pericol social care justifică recurgerea la
sancţiunile de drept penal, trebuie să fie săvârşită cu vinovăţie aşa încât la pericolul social pe
care îl prezintă fapta să se adauge şi starea de pericol pe care o prezintă făptuitorul, trebuie să
fie prevăzută de legea penală, adică legea penală să arate în ce constă fapta şi în ce condiţii
gradul de pericol social pe care îl prezintă este relevant pentru legea penală (art. 17 C.penal).
Lipsa oricăreia dintre aceste trăsături esenţiale exclude existenţa caracterului penal al
faptei, exclude existenţa infracţiunii şi, pe cale de consecinţă, exclude răspunderea penală.
Totuşi, în evoluţia istorică a dreptului penal nu se cunoaşte vreo legislaţie penală care să nu
conţină anumite dispoziţii cu privire la cazurile în care aplicarea sancţiunilor penale apărea,
juridic şi moral, ca inadmisibilă.

În această sferă intră cauzele de înlăturare a caracterului penal al faptei care ar putea fi
definite ca fiind acele stări, împrejurări sau situaţii a căror existenţă în timpul săvârşirii faptei
face, potrivit legii, ca realizarea vreuneia din trăsăturile esenţiale ale infracţiunii să devină
imposibilă. Aceste cauze îşi produc, virtual, efectul din momentul în care ele s-au ivit, concret
însă acest efect nu operează decât după ce cauza de înlăturare este judiciar constatată şi
reţinută. Prin recunoaşterea judiciară a cauzei de înlăturare fapta săvârşită se consideră însă că
nu a avut caracter penal chiar la ivirea acelei cauze (ex tunc iar nu ex nunc).

Existenţa cauzei care înlătură caracterul penal al faptei împiedică punerea în mişcare sau
exercitarea acţiunii penale (art. 10 alin. 1 lit. e C. proc. pen.), poate fi invocată în orice fază a
procesului penal, iar organele judiciare sunt obligate să o constate şi să-i recunoască efectul,
din oficiu, ori de câte ori existenţa acesteia rezultă din datele cauzei.

Deşi, prin înlăturarea caracterului penal al faptei se înlătură implicit şi răspunderea penală,
cauzele care înlătură caracterul penal al faptei nu trebuie confundate cu cauzele de
înlăturare a răspunderii penale (amnistia, prescripţia, împăcarea părţilor, lipsa plângerii
prealabile) sau cu înlcocuirea răspunderii penale. În aceste din urmă cazuri există
infracţiune, fapta săvârşită are caracter penal însă, din consideraţii de politică penală, această
răspundere este fie înlăturată, fie înlocuită cu o altă formă de răspundere, în condiţiile legii.

Tot astfel, cauzele care înlătură caracterul penal al faptei nu trebuie confundate cu cauzele
de nepedepsire (generale – desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului – art. 22 C.
penal; speciale – denunţul făcut de mituitor în faţa autorităţii mai înainte ca organul de
urmărire penală să fi fost sesizat – art. 197 alin. ultim C. penal ) căci, în cazul celor din urmă
există infracţiune şi răspundere penală, numai că din raţiuni legate de lupta împotriva
infracţiunilor, prin voinţa legii, infractorul este exonerat de răspundere.

După criteriul  trăsăturii esenţiale a infracţiunii afectată cu precădere de existenţa lor, cauzele
de înlăturare a caracterului penal al faptei se împart în:

a) cauze care privesc pericolul social.

Intră în această categorie acele activităţi sau îndeletniciri în care legea însăşi permite sau
îngăduie desfăşurarea unor acţiuni care, în mod obişnuit, constituie elementul material al
unor fapte prevăzute de legea penală (vătămarea integrităţii corporale produsă printr-o
intervenţie chirurgicală, percheziţia domiciliară);
b) cauze care vizează vinovăţia.

Este vorba despre stări, situaţii, împrejurări – prevăzute expres de lege – care, făcând să
dispară conştiinţa, voinţa sau libertatea de acţiune a persoanei care comite o faptă
incriminată, exclud vinovăţia şi, implicit, caracterul penal al faptei. Aceste cauze sunt
reglementate prin art. 44-51 C. penal şi anume: legitima apărare, starea de necesitate,
constrângerea fizică şi constrângerea morală, cazul fortuit, iresponsabilitatea, beţia,
minoritatea făptuitorului şi eroarea de fapt.

c) cauze referitoare la prevederea faptei în legea penală.

Este vorba despre lipsa unei prevederi legale în baza căreia fapta săvârşită să poată fi
considerată infracţiune (lipsa dublei incriminări în cazul faptelor săvârşite în străinătate – art.
6 lit. a C. penal, abrogarea incriminării – art. 12 alin. 1 C. penal)

După criteriul sferei de aplicare, cauzele care înlătură caracterul penal al faptei sunt:

a)       generale- reglementate prin normele părţii generale a Codului penal (art. 44-51);

b)      speciale – prevăzute, de regulă, prin norme speciale, cu sferă restrânsă de aplicare
(constrângerea mituitorului la darea de mită – art. 255 alin. 2 C. penal )

După criteriul naturii lor, cauzele care înlătură caracterul penal al faptei sunt:

a)       reale - de natură obiectivă şi cuprind stările, situaţiile sau împrejurările care, în
principal, exclud pericolul social al faptei ori fac ca aceasta să nu mai fie prevăzută de legea
penală;

b)      personale – de natură subiectivă şi efectele lor se răsfrâng, în principal, asupra

vinovăţiei.

Deosebirea dintre aceste categorii de cauze este importantă pentru că, în cazul

săvârşirii faptei în participaţie, cele dintâi influenţează situaţia tuturor participanţilor, pe când
cele de-al doilea produc efecte numai faţă de persoana care a acţionat în condiţiile existenţei
lor (art. 28 C. penal)

1. 2. Legitima apărare.

1. A. Noţiune.

Viaţa, integritatea corporală, sănătatea, libertatea oamenilor sunt apărate prin incriminarea
acelor fapte care le aduc atingere. Persoana este aşadar apărată preventiv de orice violare a
drepturilor sale esenţiale prin incriminarea tuturor faptelor care le-ar putea leza, iar în cazul în
care este ameninţată în aceste drepturi, se poate recurge la sprijinul autorităţii de stat pentru
înlăturarea pericolului ivit. Ordinea de drept nu permite însă vreunei persoane să-şi facă
dreptate singură, justiţia privată fiind incomparabilă cu sistemul nostru de  drept.

Sunt însă cazuri în care situaţia de conflict este de aşa natură încât salvarea interesului legitim
de la pericolul care îl ameninţă nu este posibilă decât printr-o acţiune de apărare imediată,
efectuată de către cel aflat în primejdie sau de către alte persoane care i-ar veni la timp în
ajutor. În astfel de situaţii comportamentul general că nimeni nu-şi poate face dreptate singur
apare ca injust şi ineficient, fiindcă ar obliga la acceptarea ireparabilului şi fiindcă nevoia de
a-şi salva interesele legitime, expuse unei vătămări ireparabile, exercită asupra celui care
reacţionează o constrângere mai puternică decât imperativul prohibiţiei dictată de un principiu
de drept.

Legiuitorul a ţinut seama de această realitate obiectivă şi prin art. 44 C. penal a statuat că, în
asemenea caz, apărarea este legitimă şi că fapta prevăzută de legea penală săvârşită în
condiţiile legitimei apărări nu constituie infracţiune.

Potrivit acestui text de lege, o faptă se consideră comisă în legitimă apărare atunci când
săvârşirea ei a fost necesară pentru înlăturarea unui atac material, direct, imediat şi injust,
îndreptat împotriva făptuitorului, a altei persoane sau împotriva unui interes obştesc şi care
pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obştesc.

În cazul legitimei apărări există, aşadar, un atac, o agresiune, care creează un pericol grav şi
iminent pentru persoana atacată ori pentru un interes obştesc şi, pe de altă parte, o apărare,
concretizată în săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală care, în condiţiile date, era
absolut necesară pentru respingerea atacului înainte ca acesta să aducă atingere valorilor
sociale puse în pericol.

Trăsătura esenţială care lipseşte faptei săvârşite în legitimă apărare este vinovăţia, iar lipsa
aceastei trăsături conduce, pe cale de consecinţă, şi la absenţa pericolului social necesar
pentru existenţa unei infracţiuni.

În literatura de specialitate s-au exprimat şi alte opinii cu privire la natura juridică a legitimei
apărări şi la temeiurile pentru care o faptă săvârşită în stare de legitimă apărare, deşi prevăzută
de legea penală, nu constituie infracţiune. De pildă, s-a susţinut că persoana care se află în
legitimă apărare capătă dreptul de a se apăra singură din moment ce societatea nu o apără şi,
mai mult decât atât, dreptul la legitimă apărare constituie un mijoc de combatere a
infracţiunilor şi de apărare a ordinii de drept, deoarece agresorul potenţial, ştiind că cel atacat
este îndreptăţit să se apere şi că o apărare legitimă îi poate fi lui însuşi fatală, se va abţine de
la declanşarea agresiunii.
Astfel de teorii nu pot fi acceptate deoarece s-ar repune în discuţie perimatele teorii ale
contractului social sau dreptului natural (un atare drept de apărare stă deasupra legii), în
realitate fundamentul înlăturării caracterului penal al faptei, în caz de legitimă apărare,  fiind
constrângerea psihică şi, deci, lipsa vinovăţiei, şi nu dreptul de a săvârşi acea faptă de pesoana
care s-ar apăra.

Potrivit art. 44 alin. 21 C. penal, se prezumă că este în legitimă apărare şi acela care
săvârşeşte fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violenţă,
viclenie, efracţie sau prin alte asemenea mijloace, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc
împrejmuit ori delimitat prin semne de marcare.

În realizarea scopului legii penale, legiuitorul a prevăzut o situaţie specială a legitimei apărări
legată, în mod direct, de proprietatea privată a persoanei din nevoia de ocrotire a tuturor
drepturilor şi libertăţilor indivizilor, inclusiv a dreptului de proprietate.

B. Condiţii privitoare la atac

În sensul art. 44 C.penal, prin atac se înţelege o acţiune sau inacţiune prin care agresorul tinde
să aducă atingere unor valori sociale care, potrivit legii, pot fi ocrotite pe calea apărării
legitime, persoanele, drepturile acestora, proprietatea şi interesele obşteşti.

În imensa majoritate a cazurilor, atacul constă într-o acţiune – comportare activ agresivă – (de
ex. o persoană îndreaptă revolverul spre o altă persoană cu intenţia de a ucide sau răni), dar
sunt şi situaţii în care s-ar concretiza într-o inacţiune (de ex. o persoană, având spre îngrijire
un bolnav, nu-i administrează medicamentele potrivit prescripţiei medicale cu intenţia de a
provoca moartea sau agravarea bolii).

Caracteristicile atacului:

a) să fie material

Atacul este material când se realizează prin fapte de natură să pună în pericol în mod fizic
valoarea socială împotriva căreia este îndreptat.

În genere atacul material se produce prin recurgerea la violenţă (forţă) fizică, însoţită sau nu
de folosirea unor mijloace ofensive (arme, corpuri contondente, substanţe explozive etc.),
atacul este material şi atunci când inacţiunea voită a persoanei obligată să acţioneze conduce
la producerea unui pericol fizic pentru valoarea socială împotriva căreia se îndreaptă (de ex.
acarul care omite să schimbe macazul anume pentru a provoca un accident).

Atacul realizat prin cuvinte sau prin scris (ameninţări, agitaţii, zvonuri false) nu are caracter
material, aşa încât dacă faţă de un asemena atac s-a reacţionat prin săvârşirea unei fapte
prevăzute de legea penală, făptuitorul, care avea posibilitatea să reacţionaeze pe cale juridică,
nu poate beneficia de impunitate pe temeiul legitimei apărări, ci poate invoca existenţa unor
circumstanţe atenuante.

b) să fie direct.

Atacul este direct când constituie în mod nemijlocit o sursă de pericol pentru persoana,
proprietatea sau interesul obştesc împotriva căruia se îndreaptă.

În literatura de specialitate s-a arătat că atacul trebuie considerat direct şi atunci când, deşi nu
se realizează în condiţiile unui contact nemijlocit, fizic, cu una din valorile ocrotite prin
instituţia legitimei apărări, vizează totuşi – ca acţiune agresivă -  o asemenea valoare (este
cazul agresorului care a pus otravă în mâncarea ce urmează a fi servită unei persoane).

Nu există un atac direct în cazul în care între agresor şi persoana vătămată se află un obstacol
(de ex. o uşă sau  o poartă închisă) care îl împiedică pe cel dintâi să pună în pericol viaţa celei
de-a doua persoane.

c) să fie imediat.

Atacul este imediat ori de câte ori pericolul pe care îl poate produce este pe punctul de a se
ivi (pericol iminent) sau s-a şi ivit (pericol actual).

- atacul este iminent când există certitudinea dezlănţuirii şi este pe punctul de a se

produce (de ex. agresorul care ridică un topor asupra capului persoanei pe care vrea să o
ucidă sau îndreaptă în direcţia acestuia o armă). Atacul iminent nu trebuie confundat cu atacul
eventual.

- atacul este actual când se află în curs de desfăşurare, adică din momentul în care s-a
dezlănţuit până la consumare. Un atac consumat nu mai justifică un act de apărare, aşa încât
reacţia făptuitorului are caracterul unei riposte, nu al unei apărări necesare. În cazul
infracţiunilor contra persoanei, atacul se consumă în momentul consumării infracţiunii
realizate prin săvârşirea ei dar, în cazul infracţiunilor contra patrimoniului, atacul nu se
consideră consumat decât în momentul în care, după săvârşirea infrcţiunii, şi-a piedut
caracterul flagrant.

La caracterizarea atacului ca imediat va trebui să se ţină seama de toate datele concrete ale
cazului şi, în scpecial, de natura şi intensitatea atacului, de întinderea şi gravitatea pericolului,
de posibilităţile existente pentru paralizarea atacului sau înlăturarea pericolului.

d) să fie injust.
Atacul este injust în cazul în care nu este legitim sau întemeiat pe o dispoziţie a legii sau pe
un drept.

Dimpotrivă, atacul se consideră just şi, ca atare, nu creează stare de legitimă apărare, când
legea prevede ori permite, explicit sau implicit, efectuarea actului care – numai formal – este
socotit ca fiind un atac (actul unui organ de poliţie de a priva de libertate o persoană în
executarea unui mandat de arestare; actul unui executor judecătoresc de a ridica din locuinţa
unei persoane anumite bunuri în executarea unei hotărâri judecătoreşti).

e) să fie îndreptat împotriva unei persoane, a drepturilor sale ori împotriva uni interes
obştesc

Pentru ca apărarea să fie legitimă este obligatoriu ca atacul să vizeze una din valorile
determinate – într-o formulare sintetică – prin lege: persoana omului (viaţă, integritate
corporală, sănătate, liertate), drepturile persoanei (inclusiv dreptul de proprietate) sau un
interes obştesc (siguranţa statului, capacitatea de apărare a ţării, bunul mers al instituţiilor
publice etc.)

Atacul poate fi îndreptat nu numai împotriva unei persoane care se apără pe sine, ori îşi apără
propriile drepturi, dar şi împotriva altei persoane sau a drepturilor acesteia (astfel, este
legitimă intervenţia unui organ de poliţie împotriva unei persoane care foloseşte violenţa faţă
de un terţ).

f) să pună în pericol grav persoana atacată, drepturile acesteia ori interesul obştesc.

Pericolul se consideră grav atunci când atacul este de natură să producă o vătămare
ireparabilă sau greu de înlăturat (pierderea vieţii, cauzarea unei infirmităţi, distrugerea unui
bun de mare valoare). Gravitatea pericolului trebuie apreciată întotdeauna nu numai în raport
cu valoarea prejudiciată, dar şi ţinându-se seama de împrejurările în care s-a produs atacul, de
persoana agresorului şi, în general, de toate datele concrete specifice fiecărei cauze în parte.

C. Condiţii privitoare la apărare.

Legitima apărare presupune existenţa unei apărări împotriva agresiunii care să se

concretizeze în săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.

Nu importă încadrarea pe care fapta săvârşită în apărare ar putea-o primi (omor, vătămare
corporală, distrugere) şi nici forma acesteia (tentativă, consumată), suficient că în momentul
în care a fost săvârşită fapta în apărare, acea faptă era prevăzută de legea penală.

Nu prezintă interes nici faptul dacă cel care a efectuat actul de apărare este însăşi persoana
atacată ori o altă persoană, care i-a venit în ajutor; în această din urmă situaţie nu se cere ca
între cel atacat şi autorul faptei săvârşite pentru respingerea atacului să existe vreo legătură de
rudenie, de afecţiune sau de alt ordin. Când obiectul atacului în constituie un interes public,
apărarea acestuia se poate efectua în condiţiile de legitimitate, de către orice persoană,
indiferent de existenţa vreunei relaţii între ea şi acel interes.

În cazul unei persoane juridice, apărarea poate fi efectuată atât de persoanele care fac parte
din cadrul de salariaţi ai persoanei juridice ale cărei drepturi sunt expuse pericolului, cât şi de
orice alte persoane din afara acestuia cadru.

Pentru a putea fi caracterizată ca o apărare legitimă, fapta prevăzută de legea penală,

săvârşită în combaterea agresiunii, trebuie să îndeplinească două condiţii:

a) să fi fost necesară pentru înlăturarea atacului. Apărarea se consideră necesară atunci

când a fost impusă de natura şi condiţiile agresiunii. În general, necesitatea obiectivă a actelor
de apărare se apreciază în funcţie de mai mulţi factori:

- de obiectul agresiunii (viaţa, integritastea corporală, proprietatea, interesul obştesc) şi de

măsura concretă a periclitării sale prin actele de agresiune. Spre exemplu, nu se pot folosi
aceleaşi mijloace de apărare pentru respingerea unui atac îndreptat împotriva vieţii ori pentru
a împiedica săvârşirea unui furt.

- de caracterul imediat al agresiunii. Mai înainte ca atacul să fi devenit iminent, pericolul,

încă eventual, poate fi evitat în alt mod, iar după ce agresiunea s-a consumat, apărarea
încetează de a fi obiectiv necesară, căci nu mai există un atac care trebuie înlăturat ori
anihilat.

- de intensitatea agresiunii. În condiţiile unei agresiuni de intensitate redusă, actele de

apărare se pot învedera inutile şi nu necesare;

- de anumite condiţii de timp, de loc sau privitoare la persoana atacată. De exemplu, un act
de apărare care, în alte condiţii n-ar fi indispensabil, poate deveni necesar în cazul în care cel
atacat se află într-un loc izolat unde cu greu se poate aştepta la intervenţia altor persoane
pentru curmarea atacului; o femeie singură sau mai în vârstă.

În toate cazurile făptuitorul trebuie să acţioneze sub stăpânirea unei constrângeri determinată
de agresiunea a cărei victimă este; dacă ele acţionează nu din necesitatea unei apărări, ci din
dorinţa de a răspunde atacului, atunci fapta prevăzută de legea penală săvârşită de el pierde
caracterul de act de apărare şi, deci, existenţa legitimei apărări nu mai poate fi reţinută.

b) să fie proporţională cu gravitatea atacului. Pentru ca apărarea să fie considerată legitimă

este necesar să existe un raport de proporţionalitate, sub aspectul gravităţii, între fapta
prevăzută de legea penală săvârşită în apărare şi atacul care a determinat comiterea ei.
De exemplu, nu s-ar putea considera că această condiţie este îndeplinită atunci când, pentru a
respinge un atac ce constă în lovituri aplicate cu palma, cel atacat îl ucide pe agresor sau
atunci când, pentru a opri furtul unor bunuri, paznicul îl ucide pe agresor.

Legea nu stabileşte criterii apriorice de apreciere a proporţionalităţii dintre gravitatea atacului

şi aceea a apărării. Proporţionalitatea nu înseamnă similitudine şi cu atât mai puţin identitate
de fapte,  dar însă nici nu le exclude. Textul legii pune alături de gravitatea pericolului şi
împrejurările în care s-a produs atacul, împrejurări care explică de cele mai multe ori sensul şi
valoarea manifestărilor umane. Identificarea acestor împrejurări (intensitatea atacului,
mijloacele folosite de agresor, forţa şi posibilităţile acestuia şi ale celui atacat etc.) este
atributul organelor judiciare, funcţie de fiecare caz în parte.

Proporţionalitatea dintre atac şi apărare are, însă, nu numai un aspect obiectiv, ci şi unul
subiectiv, căci, ceea ce din punct de vedere obiectiv poate fi neproporţional, celui atacat poate
să-i apară a fi în limitele proporţionalităţii. Totul depinde de starea psihică a acestuia în
momentul agresiunii, de modul în care – în condiţiile tulburării şi temerii în care s-a aflat – a
perceput gravitatea atacului şi intensitatea apărării necesare pentru a-l respinge.

Legiuitorul a ţinut seama de acest aspect, prevăzând în art. 44 alin. 4 C. penal că este în
legitimă apărare şi acela care din cauza tulburării sau temerii a depăşit limitele unei
apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs
atacul. Prin această dispoziţie este reglementat excesul de apărare justificat.

În cazul excesului de apărare justificat, sunt îndeplinite toate condiţiile referitoare la atac şi
apărare, mai puţin aceea ca apărarea să fie în mod obiectiv proporţională cu gravitatea
pericolului generat de agresiune. Starea de tulburare sau temere care condiţionează excesul
justificat atrage înlăturarea caracterului penal al faptei, fiind explicat prin lipsa vinovăţiei,
determinată de existenţa unei constrâgeri care anihilează libertatea de determinare a voinţei.
Se va ţine seama de împrejurările în care s-a produs atacul şi de condiţia psihofizică a celui
care a acţionat în aceste împejurări.

Excesul de apărare justificat nu trebuie confundat cu aşa numitul exces de apărare scuzabil,
prevăzut în art. 73 lit. a C. penal. Potrivit acestui text, depăşirea limitelor legitimei apărări
constituie circumstanţă atenuantă. Ca şi excesul justificat, excesul scuzabil de apărare
presupune o ripostă exagerată faţă de actele de agresiune, dar în cazul acestuia din urmă –
spre deosebire de cel dintâi – depăşirea unei apărări proporţionale cu atacul nu este
determinată de starea de tulburare sau de temere provocată de atac, ci de alte resorturi psihice,
cum ar fi indignarea, mânia sau revolta cauzate de comportarea agresorului.

În concepţia noii legi penale, legitima apărare constituie o cauză justificativă, care are caracter
real (operează in rem) şi totodată general, existenţa ei înlăturând orice formă de răspundere
juridică. Domeniul de incidenţă al cauzelor justificative se întinde atât cât ţine permisiunea de
a leza valoarea socială ocrotită, iar depăşirea acesteia face ca fapta să devină antijuridică.     

D. Situaţii speciale privind legitima apărare.

În realitatea faptelor concrete şi în anumite situaţii speciale, legitima apărare poate prezenta
unele forme complexe, constând fie din amplificarea accidentală a stării de fapt  în cadrul
căreia se invocă legitima apărare, fie din conexitatea în fapt a legitimei apărări cu alte cauze
care înlătură caracterul penal al faptei.

a) Amplificări.

- se poate întâmpla ca persoana atacată sau persoana care vine în ajutorul celui atacat

să efectueze o apărare atât de exagerată, încât aceasta să contituie la rândul său un atac
material, direct, actual şi injust faţă de persoana primului agresor – atacuri corelative. (de ex.
agresorul iniţial a aplicat câteva lovituri unei persoane, aceasta, având un pistol asupra sa,
trage un foc de armă asupra agresorului fără a-l nimeri, dar continuând să ţintească cu arma,
agresorul iniţial îi dă o lovitură peste mână, arma se descarcă şi-l răneşte pe cel care fusese
iniţial atacat; această rănire va trebui să fie socotită ca fiind săvârşită în legitimă apărare.)

- starea de legitimă apărare reciprocă este rezultatul unor atacuri concomitente, aşa încât,
fiecare persoană este în acelaşi timp agresor şi victima unei agresiuni – atacuri reciproce. În
această situaţie, fiecare agresor răspunde penal pentru actul său iniţial.

b) Conexitate.

- starea de legitimă apărare poate veni în concurs cu starea de necesitate în sensul

că fapta săvârşită în apărare prezintă o complexitate al cărei caracter penal este înlăturat pro
parte prin legitimă apărare şi pro parte prin stare de necesitate. (de ex. cel atacat, pentru a se
apăra, a fost nevoit să descarce un foc de armă care a rănit însă o a treia persoană ce se afla în
apropierea agresorului; în raport cu această persoană înlăturarea răspunderii penale se va
sprijini pe existenţa stării de necesitate, pe când faţă de agresor va exista legitimă apărare)

-         eroarea de fapt poate intra în concurs cu legitima apărare. Astfel, s-ar putea ca o

persoană, din eroare să considere că s-ar găsi în faţa unui atac şi, deci, în stare de legitimă
apărare, deşi în realitate atacul era aparent. (de ex. în timpul unei altercaţii unul dintre
adversari îşi introduce precipitat mâna în buzunar, celălalt adversar crezând că va fi atacat cu
vreo armă se repede şi-l loveşte pe cel dintâi cauzându-i leziuni; în realitaste adversarul rănit
nu avea nicio armă, dar gestul său a prilejuit eroarea de fapt).
Speţă

Inculpatul, după ce a parat lovitura cu o sticlă, încercată de victimă asupra sa, a lovit
victima de mai multe ori cu pumnul peste faţă iar după ce, în urma loviturilor primite,
aceasta a căzut, a continuat să o lovescă cu pumnii şi picioarele în cap şi abdomen,
cauzându-i moartea; în aceste împrejurări de fapt, evident, inculpatul nu s-a aflat în legitimă
apărare, cu toate că primul act de agresiune a fost săvârşit de victimă.

Notă: Soluţia este corectă, în sensul că nu există legitimă apărare dacă inculpatul a aplicat
loviturile mortale victimei după ce o dezarmase sau după ce atacul acesteia se consumase.

În literatura juridică s-a atras atenţia cu privire la asemenea speţe că există posibilitatea ca
victima să reia atacul, eventual cu alte mijloace şi chiar cu un plus de agresivitate; ori, în
asemenea situaţii, va exista legitimă apărare. S-a recomandat ca instanţele să verifice dacă nu
cumva inculpatul a aplicat loviturile sesizând încercările victimei de a relua atacul deoarece,
în asemenea caz, conduita sa apare legitimă, chiar dacă, aprent şi temporar, victima ar fi fost
dezarmată.