DREPTUL MEDIULUI

I. General.
1. Definiţia, metoda de reglementare şi obiectul dreptului mediului.
DREPTUL MEDIULUI = ramură de drept distinctă din sistemul de drept românesc, formată din
totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiile dintre persoane stabilite în legătură cu
protecţia şi dezvoltarea mediului.
Trăsăturile specifice dreptului mediului sunt reprezentate de:
- ramură de drept distinctă în sistemul nostru de drept;
- ramură de drept formată din norme juridice specifice, ce prezintă trăsături comune;
- normele dreptului mediului reglementează relaţiile sociale formate în procesul de prevenire a
poluării, în ameliorarea şi dezvoltarea mediului, în sancţionarea faptelor poluante.
OBIECTUL dreptului mediului îl reprezintă relaţiile sociale ce se nasc în legătură cu conservarea şi
dezvoltarea mediului natural şi artificial.
Relaţiile sociale reglementate de normele dreptului mediului sunt:
- relaţii sociale stabilite în scopul prevenirii poluării mediului şi producerii pagubelor ecologice;
- relaţii sociale formate în scopul evitării producerii unor daune ecologice;
- relaţii sociale stabilite în scopul îmbunătăţirii condiţiilor de mediu;
- relaţii privitoare la structura organizatorică a protecţiei mediului.
METODA de REGLEMENTARE în dreptul mediului reprezintă poziţia sau atitudinea pe care
statul o alege pentru reglementarea relaţiilor sociale de mediu. Relaţiile sociale privind protecţia şi
dezvoltarea mediului sunt reglementate prin norme imperative, obligatorii, de la care nu se poate
deroga.
Statul intervine în mod autoritar şi direct în reglementarea juruducă a raporturilor sociale de
mediu datorită faptului că protecţia şi dezvoltarea mediului reprezintă o problemă de interes naţional.

2. Principiile dreptului mediului.

Principiile dreptului mediului => reprezintă idei călăuzitoare ce exprimă adevăruri faţă de care
activitatea legislativă şi desfăşurarea activităţilor de protecţie şi dezvoltare a mediului trebuie să fie
conforme. Principiile cuprind reguli ce exprimă esenţa politicii de mediu a statului şi pot fi deduse fie pe
cale de interpretare a reglementărilor legale, formulate în doctrină, fie pot fi formulate direct în
normele juridice.
Principiile fundamentale ale dreptului mediului sunt:
 Principiul prevenirii poluării => presupune atît activităţi de prevenire a producerii poluării sau de
degradării mediului, cît şi activităţi de limitare sau eliminare a efectelor dăunătoare a;e poluării,
însoţite de stabilirea responsabilităţilor şi sancţiunilor ce se impun.
 Principiul precauţie în luarea deciziilor de către autorităţile cu atribuţii în protecţia mediului.
Precauţia ca măsură de prudenţă, trebuie să caracterizeze luarea oricărei decizii în domeniul
protecţiei mediului în scopul excluderii oricăror riscuri de poluare.
 Principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor => presupune protecţia ecosistemelor,
conservarea biodiversităţii, precum şi utilizarea şi gospodărirea durabilă a resurselor naturale ale
mediului.
 Principiul “poluatorul plăteşte” => exprimă ideea că cel ce poluează va suporta rigorile legii
indiferent dacă este culpabil sau nu.
 Principiul cooperării => aplicabil în domeniul protecţiei mediului între cei ce deţin, administrează şi
folosesc factorii de mediu pornind de la premisa după care lupta împotriva poluării, pe plan intern,
este eficientă numai dacă între stat, agenţii economici, organele nestatale şi cetăţeni există o
cooperare în acest sens. Luînd în considerare realitatea că poluarea nu are frontieră, se impune cu
necesitate şi cooperarea internaţională între state dar şi între diferitele organizaţii şi organisme
internaţionale în scopul prevenirii şi înlăturării efectelor poluării.
 Principiul priorităţii sănătăţii şi vieţii oamenilor => se exprimă ideea după care omul este cel mai
important element al mediului, el ocupînd o poziţie centrală în mediul natural, ceea ce impune
protecţia vieţii şi sănătăţii sale prin toate mijloacele.

1
 Principiul “utilizării durabile” => semnifică obligaţia generală de a conserva şi proteja mediul, ca şi
patrimoniu comun al umanităţii, în scopul menţinerii sale, cel puţin în starea în care a fost moştenit
şi a transmiterii sale, generatţiilor următoare.
 Principiul dezvoltării armonioase a activităţilor economico-sociale şi de protecţie a mediului =>
exprimă cerinţa integrării activităţii de protecţie a mediului în complexul activităţilor
economico=sociale, a realizării unei armonii între aceste activităţi, în scopul satisfacerii intereselor
globale.

3. Instituţiile dreptului mediului.

Principalele instituţii ale dreptului mediului din România sunt:
a). Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului – înfiinţată prin HG nr. 1625/2003 – este o
instituţie publică, cu personalitate juridică, finanţată de la bugetul de stat, are calitatea de organ de
specialitate al administraţiei publice centrale, în subordinea Ministerului Mediului şi Gospodării
Apelor.
Dintre atribuţiile Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Mediului putem enunţa:
-autorizează activităţile cu impact asupra mediului;
-constată neconformităţile cu actele de autorizare;
-asigură suportul tehnic pentru elaborarea strategiilor şi politicilor în domeniul protecţiei mediului;
-coordonează realizarea planurilor de acţiune sectoriale şi a planului de acţiune pentru protecţia
mediului;
-monitorizarea stadiului îndeplinirii angajamentelor în domeniul protecţiei mediului, asumate de
procesul de aderare la UE.
b). Administraţia Rezervaţiei Biosferei “Delta Dunării” – înfiinţată prin HG nr. 983/1990 privind
organizarea şi funcţionarea Ministerului Mediului. Ulterior Administraţia a fost organizată prin HG
nr. 264/1991 ca instituţie publică cu personalitate juridică, finanţată de la bugetul administraţiei de
stat, avînd ca obiective în activitate:
- redresarea ecologică a Deltei Dunării şi conservarea genofondului (biodiversităţii) şi ecofondului;
- cunoaşterea capacităţii productive şi dimensionarea exploatării resurselor din Delta Dunării în
limitele ecologice admisibile;
- coordonarea lucrărilor hidrotehnice atît pentru asigurarea unei mai bune circulaţii a apei pe
canale, ghioluri şi lacuri, cît şi pentru împiedicarea fenomenelor de eroziune a platformei marine;
- cercetarea fenomenelor deltaice;
- stabilirea locurilor de vînătoare şi de pescuit, precum şi a condiţiilor de desfăşurare a acestor
activităţi;
- stabilirea modului de circulaţie şi acces în Delta Dunării al bărcilor, şalupelor, navelor fluviale şi
maritime, persoanelor şi grupurilor de cercetători;
- stabilirea criteriilor de dezvoltare a aşezărilor umane şi a turismului;
- prezentarea de propuneri privind stabilirea de penalităţi pentru sancţionarea abaterilor de la
regulile de desfăşurare a activităţii în Delta Dunării.
Dintre atribuţiile Administraţiei putem aminti: de gestionarea, evaluarea, stabilirea şi aplicarea
măsurilor de conservare şi refacere a ecosistemelor deltaice, autorizarea activităţilor cu impact asupra
mediului, de informare şi educare ca şi atribuirea de norme şi reglementări pertinente.
c). Garda de Mediu – înfiinţată prin HG nr. 1167/2001. Prin HG nr. 308/2005 a primit titulatura de
Garda Naţională de Mediu şi a trecut direct în subordinea ministrului mediului şi gospodăririi apelor.
Este un organ de control cu statut specific, personalul gărzii are calitatea de funcţionar public, este
încadrat pe funcţia de comisar, poartă uniformă şi însemne distincte şi este dotat cu armament de
serviciu.
Dintre atribuţiile Garzii putem enunţa: controlul operativ inopinat al instalaţiilor cu impact major
asupra mediului, participarea la intervenţiile pentru eliminarea şi diminuarea efectelor poluării asupra
factorilor de mediu, precum şi la prevenirea poluărilor accidentale, controlează şi constată încălcările
legislaţiei în materie, colaborează cu unităţile de poliţie şi/sau jandarmerie la contatarea faptelor care
constituie infracţiuni, în vederea sesizării organelor de cercetare penală.
d). Administraţia Fondului pentru Mediu. – înfiinţată prin Legea nr. 73/2000, este o instituţioe de
utilitate publică cu personalite juridică, sub autoritatea Ministerului Apelor şi Protecţiei Mediului, ce
are ca obiect de activitate gestionarea fondului de mediu.

4. Tehnici de protecţia mediului – Studiul de impact ecologic.

2
 MEDIUL = noţiune fundamentală şi atotcuprinzătoare prin care se înţelege lumea vie şi cea
neînsufleţită, în principiu, aproape tot ce înconjoară omul. Mediul şi factorii de mediu sunt afectaţi în
cea mai mare măsură de poluare, capabilă să afecteze şi să deterioreze echilibrul ecologic. Pornind de la
faptul că, poluarea mediului este consecinţa situaţiei economice a unei ţări sau regiuni, este necesar ca
măsurile de prevenire şi de protecţie a mediului să reprezinte un factor al oricărui proces economic al
oricărui popor.
PROTECŢIA MEDIULUI = activitate umană ce are ca scop concret prevenirea poluării,
menţinerea şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă pe Pămînt. Sarcina protecţiei mediului aparţine
întregii societăţi şi se realizează în interesul întregii omeniri. Aceasta este privită sub 2 aspecte şi
anume: - protecţia mediului are ca sarcină generală descoperirea cauzelor şi surselor poluării,
stabilirea modalităţilor de prevenire, reducere şi înlăturare a efectelor poluării; - protecţia mediului are
ca sarcină concretă, protecţia diferitelor elemente componente ale mediului natural şi artificial.
Prin – IMPACT ASUPRA MEDIULUI = se înţelege orice efect direct sau indirect alunei activităţi
umane desfăşurate într-o anumită zină, care produce o schimbare a sensului de evoluţie a calităţii
mediului şi a ecosistemelor, schimbare care poate afecta sănătatea omului, integritatea mediului, a
patrimoniului cultural sau a condiţiilor socio-economice.
Obiectivele “studiului de impact” au în vedere:
-modurile de amplasare a obiectivului în mediu;
-modificările posibile ce pot interveni în calitatea factorilor de mediu prin promovarea proiectului
sau activităţii;
- nivelul de afectare a factorilor de mediu, a sănătăţii populaţiei şio a riscului declanşării unor
accidente sau avarii cu impact major asupra mediului;
- modul de încadrare în reglementările legale privind protecţia mediului;
- posibilităţile de acceptare sau nu a proiectului sau activităţii.
Pentru efectuarea “studiul de impact”, Autoritatea Teritorială pentru Protecţia Mediului,
împreună cu titularul proiectului sau activităţii analizează scopul activităţii propuse şi stabileşte dacă
proiectul sau activitatea poate fi reglementată pe linie de protecţie a mediului.
Fazele procedurii de evaluare a impactului asupra mediului sunt:
- cererea, însoţită de descrierea proiectului;
- încadrarea acţiunii propuse în tipurile de activităţi care se supun sau nu studiului de impact
asupra mediului;
- analiza scopului acţiunii propuse;
- întocmirea îndrumarului cu problemele rezultate pe baza analizei făcute;
- prezentarea de către titularul proiectului sau al activităţiia raportului privind studiul de impact
asupra mediului;
- analiza preliminară a raportului de către Autoritatea pentru Protecţia Mediului şi acceptarea
sau dispunerea motivată a refacerii acestuia;
- aducerea la cunoştinţa publică a raportului;
- decizia finală a autorităţii de mediu;
- eliberarea sau respingerea motivată a acordului sau autorizaţiei.
STUDIUL de IMPACT = este un acord provizional ce anticipează apariţia efectelor complexe,
generînd scenarii şi strategii de acţiune.
ACORDUL de MEDIU = actul tehnico-juridic ce se emite în primă fază de proiectare a obiectivelor
de investiţii, potrivit prevederilor legale privind protecţia factorilor de mediu şi se solictă pentru fiecare
investiţie în parte.
Proiectantul, beneficiarul şi constructorul AU OBLIGAŢIA respectării stricte a acordului de mediu
emis, precum şi a lucrărilor suplimentare faţă de documentaţia de bază înscrise în acestea. Autoritatea
Teritorială pentru Protecţia Mediului analizează documentele depuse în vederea obţinerii acordului de
mediu, încadrează acţiunea propusă în tipurile de obiective şi activităţi care se supun sau nu studiului
de impact asupra mediului şi stabileşte competenţa de emitere a acesteia.
AUTORIZAŢIA de MEDIU – actul tehnico-juridic prin care sunt stabilite condiţiile şi parametrii
de funcţionare pentru activităţile existente şi pentru cele mai noi, pe baza acordului de mediu.

5. Evaluarea impactului asupra mediului în legislaţia românească.

STUDIUL de IMPACT = este tehnica juridică obligatorie în vederea obţinerii autorizaţiei de
mediu. Potrivit art. 3 din HG nr. 918/2002 “evaluarea impactului asupra mediului identifică, descrie şi
3
evaluează în mod corespunzător şi pentru fiecare caz, efectele directe şi indirecte ale proiectului asupra
următorilor factori: - fiinţe umane, floră şi faună; - sol, apă, aer, climă şi peisaj; - bunuri materiale şi
patrimoniu cultural;” - interacţiunea dintre factorii menţionaţi mai sus.
Evaluarea impactului asupra mediului este o operaţiune de pregătire a documentaţiei privind
fezabilitatea proiectului. Acestă fază cuprinde:
-etapa de încadrare a proiectului în procedura de evaluare a impactului asupra mediului;
-etapa de definire a domeniului evaluării şi de realizare a raportului privind rezultatul evaluării;
-etapa de analiză a calităţii raportului privind studiului de evaluare a impactului asupra
impactului.
Beneficiarii studiului de impact sunt: - investitorii sau titularii de investiţie; - factorii decizionali; -
publicul; - specialiştii; - consilierii; - mass-media; - alţi factori politici, obşteşti sau de altă natură.
Metodologia privind aprobarea procedurii de evaluare a impactului asupra mediului şi de emitere a
acordului de mediu a fost aprobată prin ord.inul ministrului apelor şi protecţiei mediului, nr. 860/sept
2002. Cererea de aord de mediu este obligatorie pentru investiţiile noi ca şi pentru modificarea celor
existente. Activităţile pentru care este necesar acordul de mediu fac parte din domeniile: transporturi,
energie, construcţii hidrotehnice, eliminarea deşeurilor şi a ambalajelor, apărarea naţională, sport,
turism, agrement, industrie. Procedura de autorizare este publică, publicitatea ei fiind asigurată de
Autoritatea pentru Protecţia Mediului, care va mediatiza proiectele şi activităţile pentru care se cere
acord sau autorizaţie de mediu, precum şi studiile de impact.

6. Răspunderea civilă pentru prejudiciul ecologic.

Răspunderea civilă = intervine atunci cînd prin fapta ilicită săvîrşită se cauzează un prejudiciu
patrimonial, ce trebuie reparat. Problema răspunderii reparatorii pentru daune ecologice produse se
soluţionează conform principiului “poluatorul plăteşte”. Răspunderea este obiectivă, indiferent de
culpă şi solitară, î cazulpluralităţii autorilor.
Răspunderea civilă delictuală în dreptul mediului intervine în situaţia în care se întrunesc
cumulativ următoarele condiţii:
- săvîrşirea unei fapte ilicite;
- cauzarea unui prejudiciu (daună) ecologic;
- existenţa unui raport de cauzalitate;
- capacitatea delictuală a autorului în momentul săvîrşirii faptei ilicite;
- culpa autorului faptei ilicite nu este necesar a fi dovedotă, dat fiind caracterul obiectiv al
răspunderii civile de mediu.
DAUNĂ ECOLOGICĂ = considerată ca fiind acea vătămare care aduce atingere tuturor factorilor
de mediu, sub o formă sau alta, cu efecte ireversibile şi cu consecinţe greu de stabilit.
Victima prejudiciului ecologic se apreciază că este mediul. Prejudiciile ecologice pot fi cauzate
factorilor naturali sau artificiali şi în funcţie de gravitatea lor se grupează în deteriorări ale mediului şi
dezastre ecologice. Pentru a interveni răspunderea civilă în dreptul medioului, prejudiciul trebuie să
îndeplinească ca condiţii: - să fie patrimoniale; - să fie cert; - să fie determinat ca întindere, ca valoare.
Deoarece evaluarea exactă a prejudiciului nu este [posibilă întotdeauna, se prevede prin Legea
mediului, obligaţia poluatorului de a repara prejudiciul cautat şi de a reface cadrul natural deteriorat,
încercînd o restabilire a condiţiiloer anterioare producerii prejudiciului.

7. Răspunderea contravenţională în dreptul mediului.

Răspunderea contravenţională = forma de răspundere civilă cea mai frecvent întîlnită în situaţia
nerespectării regulilor privitoare la protecţia factorilor naturali de mediu. Putem aminti:
- neasigurarea de către autorităţile administrative publice locale a informaţiei agenţilor economici,
a populaţiei şi a turiştilor cu privire la existenţa în zonă de arii protejate şi monumente ale naturii;
- neluarea măsurilor de interdicţi a accesului în zonele protejate a vehiculelor, de către
administratorii acestora;
- culegerea, deţinerea, comercializarea de plante şi animale declarate monumente ale naturii;
- desfăşurarea în zonele protejate, de activităţi fără acord sau autorizaţie de mediu.
Sancţiunea ce se aplică pentru astfel de fapte este amenda contravenţională, al cărui cuantum se
actualizează prin hotărîri de guvern.
CONTRAVENŢIA ECOLOGICĂ = fapta săvîrşită cu vinovăţie, de un pericol social mai redus
decît infracţiunea prin care se aduce atingere factorilor de mediu. Contravenţia ecologică de mediu
cuprinde: - obiectul; - subiectul; - fapta ilicită (constă în a face ceva ce nu este permis, a acţiona într-un

4
mod prohibit de normele juridice imperative din legislaţia mediului); - vinovăţia (contravenientul poate
acţiona ilicit cu intenţie sau din culpă).
AMENDA CONTRAVENŢIONALĂ = sancţiunea cea mai frecvent utilizată pentru încălcarea
normelor de drept al mediului prin fapte contravenţionale. Reprezintă suma de bani pe care
contravenientul trebuie să o plătească (voluntar sau ilicit), cuantumul ei fiind stabilit în funcţie de
gradul de pericol social al faptei, de împrejurările săvîrşirii faptei şi urmările ei, precum şi de persoana
contravenientului.

Ca sancţiuni contravenţionale complementare avem:

• confiscarea sau sechestrarea unor bunuri ce au legătură cu fapta contravenţională şi care trec în
proprietatea statului, fără plată, urmînd a fi valorificate, conservate sau distruse, după caz;
• anularea sau suspendarea autorizaţiei obţinută pe baza unor date sau informaţii false;
• refuzul de acordare de aprobări sau licenţe de import pe timp de 2-10 ani pentru produse, substanţe
sau deşeuri toxice dacă nu se conformează dispoziţiilor cerute în acest sens;
• retragerea avizului pentru operaţiuni de comerţ exterior pentru o perioadă cuprinsă între 2 şi 10
ani, pentru cei ce nu respectă regimul impus pentru diferite substanţe, produse destinate
operaţiunilor de comerţ exterior;
• suspendarea sau încetarea unor activităţi pe diferite perioade.
Principalele etape ale procedurii contravenţionale sunt: - constatarea contravenţiilor ecologice; -
aplicarea sancţiunilor contravenţionale (pe baza procesului-verbal de constatare a contravenţiei); -
împotriva procesului-verbal de constatare şi aplicare a sancţiunii se poate face plîngere în termen de 30
de zile de la data comunicării actului, care se depune la organul din care face parte agentul constatator,
urmînd a se înainta judecătoriei pe a cărei rază teritorială s-a săvîrşit contravenţia; plîngerea suspendă
executarea iar hotărîtrea judecătorească este definitivă şi executorie.
După natura lor, sancţiunile contravenţionale se execută sub formă de amendă contravenţională
sau sancţiune de suspendare, retragere sau anulare a autorizaţiei de funcţionare.

8. Răspunderea penală în dreptul mediului.

Răspunderea penală – alături de celelalte forme ale răspunderii juridice specifice dreptului
mediului este un mijloc represiv important pentru protecţia şi dezvoltarea mediului. Răspunderea
penală pentru încălcarea legislaţiei mediului, se înscrie în cadrul răspunderilor infracţionale.
INFRACŢIUNEA ECOLOGICĂ = este fapta socialmente periculoasă, săvîrşită cu vinovăţie, ce
reprezintă o ameninţare a intereselor societăţii în domeniul protecţiiei mediului, a vieţii şi sănătăţii
oamenilor. Infracţiunea ecologică este acea faptă periculoasă ce constă în poluarea mediului (natural
sau artificial), perturbarea activităţii de prevenire, reducere sau înlăturare a poluarii, de natură a pune
în pericol sănătatea oamenilor, animalelor şi plantelor sau să proucă mari pagube economiei naţionale.
Infracţiunea ecologică este un element constitutiv al raportului de răspundere penală în dreptul
mediului. Raportul dreptului mediului cuprnde:
- subiectele ce pot fi active (persoane fizice sau persoane juridice);
- conţinuul obiectul.
Pentru angajarea răspunderii penale în dreptul mediului, infracţiunea ecologică trebuie să aibă un
pericol social ridicat şi să reprezinte o serioasă ameninţare a intereselor globale ale oamenilor, plantelor
şi animalelor, a bunurilor materiale. Răspunderea penală se aplică ca ultimă măsură şi are ca sarcină
protejarea relaţiilor sociale de mediu prin reprimarea infracţiunilor ecologioce. În funcţie de pedepsele
aplicabile infracţiunile ecologice pot fi:
- infracţiuni de pericol calificat;
- infracţiuni de rezultat şi de pericol.
După obiectul supus ocrotirii, infracţiunile sunt grupate în:
a). Infracţiuni prin care se aduc atingeri activităţilor economice şi sociale cu impact asupra
mediului, care la rîndul lor se grupează în:
-infracţiuni cu privire la procedura de autorizare;
-infracţiuni la regimul substanţelor şi deşeurilor toxice şi periculoase;
-infracţiuni la regimul îngrăsămintelor chimice şi pesticidelor;
-infracţiuni la regimul protecţiei împotriva radiaţiilor ionizate.
b). Infracţiuni prin care se aduce atingere protecţiei resurselor naturale şi conservării
biodiversităţii care, la rîndul lor cuprind infracţiuni privind protecţia apelor şi ecosistemelor acvatice.

5
 II. Special.
1. Regimul ariilor protejate şi a monumentelor naturii – Regimul juridic de protecţie şi conservare
a rezervaţiei biosferei Delta Dunării.
ARIA PROTEJATĂ = reprezintă zona delimitată geografic, cu elemente naturale rare sau în
procent ridicat, desemnată sau reglementată şi gospodărită astfel încît să atingă unele obiective
specifice de conservare, ea cuprinde parcuri naţionale, rezervaţii naturale şi ale biosferei, monumente
ale naturii şi altele. Conform Ord. de Urg. nr. 236/2000, aria protejată este definită ca fiind zona cu
perimetrul legal stabilit ce are un regim special de ocrotire şi conservare, zonă în care există specii de
plante şi animale sălbatice, elemente şi formaţiuni biografice, peisagistice, geologice, paleontologice,
speologice sau de altă natură, cu valoare ecologică, ştiinţifică sau culturală deosebită.
Constituirea ariilor protejate şi declararea de monumente ale naturii ocupă un loc important în
cadrul modalităţilor, al mijloacelor de protecţie şi conservare a naturii.
Categorii de arii protejate avem:
a). Rezervaţiile naturale => zone de o frumuseţe particulară ce cuprinde elemente sau specii
animale sau vegetale ce posedă caracteristice unice, reprezentative. Ele cuprind suprafeţe de teren sau
de apă, destinate conservării unor medii de viaţă caracteristice. Există rezervaţii naturale forestiere,
botanice, geografice, speologice, ornitologice, zoologice, maritime, etc. Ele sunt supuse unui regim de
protecţie, strict din partea statului, fiind interzise activităţile şi accesul omului, cu excepţia scopurilor
ştiinţifice.
b). Parcurile naturale =>sunt supuse controlului statului, avînd limitestabilite ferm. Accesul
publicului este permis însă, vînătoarea şi pescuitul sunt permise numai în anumite condiţii.
c). Rezervaţiile ştiinţifice => cuprind ecosisteme deosebite, specii de plante şi animale de importanţă
ştiinţifică naturală, ce reprezintă subiect de studiu pentru cercetarea şi cunoaşterea ştiinţifică.
d). Monumentele naturii => cuprind specii de plante şi animale rare sau pe cale de dispariţie, arbori
seculari, fenomene geologice unice de interes ştiinţific sau peisagistic (peşteri, chei, cascade). Ele
desemnează un element natural individualizat, concret şi fac parte din ariile protejate.
Pentru asigurarea măsurilor speciale de protecţie a bunurilor patrimoniului natural, se instituie un
regim juridic diferenţial pentru categoriile de arii protejate stabilite la nivel naţional şi internaţional.
Persoanele fizice şi juridice au următoarele atribuţii în ceea ce priveşte regimul juridic general al
ariilor protejate:
- să respecte statutul suprafeţelor limitrofe ariilor protejate, monumentelor naturii pe care s-au
identificat elemente ce necesită a fi ocrotite;
- să gospodărească ecologic şi durabil suprafeţele pe care le deţin în calitate de proprietari şi care
sunt declarate arii protejate sau monumente ale naturii;
- sa nu culeagă şi să nu comercializeze plante declarate monumente ale naturii;
- să nu captureze, deţină sau să comercializeze animale declarate monumente ale naturii;
- să nu disloce, deţină sau să comercializeze piese mineralogice, speologice, paleologice, ce provin
din locuri declarate monumente ale naturii;
- să nu introducă în ţară, cu excepţia celor prevăzute de lege, culturi de microorganisme, plante şi
animale vii, fără acordul autorităţii centrale pentru protecţia mediului.
Toate suprafeţele terestre şi acvatice ce aparţin domeniului public şi care datorită valorii
patrimoniului natural, necesită instituirea regimului de arie protejată, vor rămîne în proprietatea
statului şi vor dobîndi regim de protecţie. Modul de constituire şi de administrare a ariilor protejate va
lua în considerare interesele comunităţilor locale în scopulpăstrării practicilor şi cunoştinţelor
tradiţionale locale în valorificarea acestor resurse în beneficiul lor.
Ariile naturale protejate se evidenţiază în planurile naţionale şi în zonele de amenajare teritorială şi
de urbanism.
Potrivit art.18 din Ord. de Urg. nr. 236/2000 – administrarea ariilor protejate se face prin:
- structuri ale administraţiei special constituite;
- regii autonome;
- companii;
- societăţi naţionale şi comerciale;
- autorităţi ale administraţiei locale;
- servicii descentralizate ale administraţiei publice centrale;
- instituţii de cercetare, de învăţămînt, ştiinţifice;
- muzee;
6
 - organizaţii non-guvernamentale;
- persoane fizice cu calitatea de custode, pentru ariile ce aparţin domeniului public şi nu necesită
structuri ale administraţiei special constituite.
Legea nr. 137/1995 dispune că menţinerea şi dezvoltarea reţelei naţionale de arii protejate şi de
monumente ale naturii are drept scop, conservarea unor habitate naturale, a biodiversităţii, a
structurilor cu valoare ecologică, ştiinţifică şi peisagistică.
Pe plan internaţional avem:
- Conferinţa Generală ONU de la Stockholm 1972 unde s-au adoptat Recomandările 37 – document
internaţional ce reglementează protecţia ariilor şi monumentelor naturii. Se cere guvernelor să-şi
unească şi coordoneze eforturile pentru gospodărirea zonelor protejate, să încheie acorduri în domenii
ca: schimbul de informaţii, dispoziţii legislative de interes mondial, protecţia plantelor şi animalelor,
reglamentări privind pescuitul, vînătoarea, etc.
- La Conferinţa ONU şi UNESCO pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură de la Paris din 1972 s-a
adoptat Convenţia privind patrimoniul cultural şi natural care şi-a propus să realizeze o reunificare şi
reconciliere între patrimoniul cultural şi cel natural, considerate componente ale patrimoniului
universal, pentru a cărui ocrotire trebuie să coopereze întreaga comunitate internaţională;
- Convenţia asupra protecţiei naturii în Pacificul de Sud – 1976 recomandă crearea de zone
protejate, parcuri şi rezervaţii naţionale în această zonă a glogului;
- Convenţia Bennelux în domeniul conservării naturii şi al protejării peisajelor din 1982 propune
delimitarea şi acordarea unui statut special zonelor protejate transfrontaliere şi a zonelor importante
pentru speciile migratoare;
- Acordul Internaţional asupra pădurilor tropicale, Geneva, 1983;
- Convenţia asupra conservării naturii şi a resurselor naturale, Kuala Lumpur, 1985 – care prevede
2 categorii de zone protejate, respectiv parcurile naţionale şi rezervaţiile.
Prin lungimea şi volumul său de apă, Dunărea este al II-lea fluviu din Europa şi unul dintre cele
mai importante la nivel internaţional.
În scopul opririi proceselor de degradare a Deltei Dunării şi a reconstrucţiei sale ecologice, au fost
luate o serie de măsuri, inclusiv legislative. Astfel, prin Decretul nr 103/1990 s-a dispus oprirea
lucrărilor de aplicare a programului de amenajare şi exploatare integrală a Deltei, în scopul elaborării
de studii ce cuprind măsuri pentru utilizarea raţională, redresarea şi menţinerea echilibrului în zonă.
Prin Decretul 187/1990 ţara noastră a aderat la Convenţia privind patrimoniul mondial, cultural şi
natural iar Delta Dunării a fost înscrisă în 1991 pe lista patrimoniului mondial, fiind declarată
rezervaţie a biosferei. Delta Dunării a fost înscrisă şi pe lista aferentă Convenţiei asupra zonelor umede
de la Ramsar/1972 prin care I s-a stabilit un regim naţional şi internaţional de protecţie şi conservare.
Delta Dunării este o regiune de importanţă naţională şi internaţională, dar care este şi foarte
fragilă, fiind supusă poluării sub diferite forme dar şi unei explotări naţionale cu consecinţe negative.
Avînd calitatea recunoscută de patrimoniu natural mondial şi de zonă umedă de importanţă
internaţională, Delta Dunării trebuie supusă unui regim de protecţie şi dezvoltare durabilă. Legea nr.
82/1993 – priveşte constituirea Rezervaţiei Deltei Dunării şi cuprinde dispoziţii referitoare la regimul
general şi special de protecţie, regimul de administrare şi regimul sancţionator. Pe lîngă sistemul
complex de protecţie şi conservare a Deltei Dunării, Legea nr. 82/1993 cuprinde şi un ansamblu de
sancţiuni juridice (contravenţionale, civile, penale) menite să contribuie la asigurarea aplicării şi
respectării sale. Regimul juridic general al Deltei Dunării este completat şi de prevederile documentelor
internaţionale în materie (ratificate de ţara noastră), în scopul menţinerii echilibrului ecologic, a
stabilirii unor măsuri de gestionare şi dezvoltare durabilă a acestei resurse naturale.

2. Regimul juridic al organismelor modificate genetic.

3. Regimul juridic al pădurilor (Codul Silvic).

PĂDURILE – reprezintă cel mai important stîlp de rezistenţă al sistemului ecologic, avînd o
importanţă existenţială în viaţa oricărui popor, ca factor de geneză, conservare şi dezvoltare a fiinţie
naţionale. Funcţiile multiple (ecologice, sociale şi economice) ale pădurii presupun instituirea şi
existenţa unor mijloace de protecţie adecvate ale acesteia. Pentru realizarea funcţiilor pădurii este
necesar un ansamblu de mijloace de protecţie care să armonizeze sfera intereselor ecologice, sociale şi
economice. Un rol important în cadrul mijlocelor de protecţie a fondului forestier îl ocupă categoria
instrumentelor juridice. În acest sens, ţara noastră a ratificat mai multe acte normative internaţionale
care stabilesc principii şi orientări de conservare şi protejare a pădurilor şi de gestionare durabilă a

7
acestora, şi a adoptat pe plan intern numeroase legi şi alte legi normative. Cadrul legal general al
ocrotirii şi dezvoltării pădurilor îl constituie Legea 26/1996 – CODUL SILVIC – protecţia pădurilor şi
stabilirea regimului silvic, precum şi alte legi aferente. O latură distinctă a protecţiei juridice a
pădurilor o reprezintă ansamblul de norme juridice speciale privind apărarea acestora. Se evidenţiază
normele juridice referitoare la paza pădurilor. Aceasta se asigură şi exercită conform Codului Silvic de
către Regia Naţională a Pădurilor. Paza pădurilor proprietate privată se asigură de către proprietarii
acestora cu sprijinul organelor silvice, a unităţilor de poliţie, jandarmerie, pompieri, prefecţi, consilii
locale şi judeţene, în limita atribuţiilor ce le revin conform legii.
PĂDUREA = element al fondului forestier naţional ce reprezintă terenul ocupat cu vegetaţie
forestieră cu o suprafaţă mai mare de 0,25 ha constituită dintr-o asociaţie de arbori a cărei întindere
reprezintă 30% din suprafaţa uscatului – în România reprezintă 27%. Funcţiile pădurii sunt atît
economice cît şi sociale şi ecologice. Pădurea este sursă de materie primă importantă, dar şi un factor
cu rol deosebit în conservarea şi protejarea mediului. Pădurea este o adevărată barieră impotriva
aridizării climatului, eaasigură resursele cele mai mari de apă, produce oxigenul necesar vieţii şi
purifică aerul, servind deopotrivă pentru păşunat, vînătoare şi agrement. Pentru ca pădurea să
protejeze, ea însăşi are nevoie de protecţie, funcţiile ei fiind cele ce o impun în grija ocrotitorilor naturii
şi în afecţiunea caldă a omului.
Mijloacele juridice de protecţie a pădurilor se clasifică după:
a). în SCOPUL urmărit prin instituirea lor avem:
-mijloace juridice de protecţie cantitativă a pădurilor;
-mijloace juridice de protecţie calitativă a pădurilor.
b). în funcţie de NATURA NORMEI JURIDICE avem:
- mijloace juridice de drept constituţional;
- mijloace juridice de drept administrativ;
- mijloace juridice de drept penal;
- mijloace juridice de dreptul muncii.
c). după FORMA PROPRIETĂŢII pădurii căreia îi serveşte avem:
- mijloace juridice cu caracter general;
- mijloace juridice specifice proprietăţii publice;
- mijloace juridice specifice proprietăţii private.
d). în raport cu FUNCŢIILE pe care le îndeplinesc pădurile avem:
- mijloace juridice ce servesc protecţiei pădurii cu funcţii speciale de protecţie;
- mijloace juridice ce servesc protecţiei pădurii cu funcţii mixte;
- mijloace juridice destinate protecţiei pădurii, în general.
e). în funcţie de CARACTERUL mijloacelor ce realizează protecţia juridică:
- mijloace juridice cu caracter reparator-represiv;
- mijloace juridice cu caracter preventiv.
f). din analiza scopului concret şi domeniul vizat prin reglementare avem:
- mijloace de protecţie împotriva tăierilor iraţionale;
- mijloace de protecţie împotriva poluării;
- mijloace de protecţie împotrivabolilor şi dăunătorilor;
- mijloace de protecţie a fondului cinegetic şi piscicol.
Mijloacele juridice de protecţie a pădurilor sînt reprezentate de:
a. Mijloace de drept constituţional reprezentate de:
-normele constituţionale din art. 41 şi art. 137 din Constituţie. Aceste norme constituţionale, în
privinţa pădurilor, îşi găsesc consacrare legislativă expresă şi specială.
-Codul Silvic.
b. Mijloace juridice silvice.
Acestea sunt reprezentate de normele juridice speciale conţinute de Legea nr. 26/1996 şi de alte legi
speciale în materie. Paza pădurilor este realizată de urmăyoarele subiecte de drept conform Codului
Silvic: - Regia Naţională a Pădurilor; - personalul propriu al Regiei Naţionale a Pădurilor; - prefecţii,
consiliile judeţene şi locale, unităţile de poliţie şi jandarmerie, unităţile MAN, formaţiile civile de
pompieri;
- alte persoane fizice şi juridice.
Natura juridică a obligaţiei de pază, al cărei conţinut este complex, diferă în funcţie de calitatea
subiectului de drept căruia îi revine, precum şi de caracterul dispoziţiei incidente.
c. Mijloace de drept civil.
8
 Mijloacele juridice civile pot fi directe şi indirecte, în funcţie de temeiul juridic ce le dă naştere (un
drept real sau un drept de creanţă).
Acţiunea în revendicare=> acţiune reală aflată la îndemîna proprietarului unui bun aflat în posesia
nelegitimă a altei persoane – este cel mai bun mijloc civil de apărare a proprietăţii.
d. Mijloace de drept administrativ - în acestă categorie se încadrează normele juridice ce
sancţionează faptele ilicice ce constituie contravenţii silvice.
e. Mijloace de drept penal – acestea presupun cea mai severă sancţiune în ce priveşte răspunderea
juridică, datorită gradului mai ridicat de pericol social pe care îl reprezintă unele fapte,
calificate altfel decît infracţiuni.
Alături de infracţiunile silvice menţionate de Codul Silvic sunt şi infracţiunile reglementate de
Legea nr. 141/1999.

4. Protecţia faunei sălbatice.

Globalizarea concepţiilor a condus la prefigurarea gestionării speciilor sălbatice nu numai izolat, ci
şi în cadrul ecosistemelor. Una dintre dispoziţiile cele mai perfecţioniste şi semnificative este
reprezentat de textul art. 2 alin. 2 din Convenţia de la Canberra (20 mai 1920) privind conservarea
florei şi faunei Antarcticii, care enunţă principiile conservării speciilor sălbatice, avînd ca habitat
Antarctica. Instrumentul juridic ce cuprinde cele mai bune soluţii pentru problemele pe care le ridică
conservarea speciilor sălbatice este Acordul ASEAN din 9 iulie 1985.
Contigenarea = este una din tehnicile cele mai perfecţioniste de gestionare a speciilor de floră şi
faună constînd în stabilirea predeterminată a numărului de specimene care pot fi prelevate, ţinîndu-se
cont, eventual, de vîrsta şi de sexul lor, precum şi de repartiţia acestei cantităţi printre speciile care pot
fi explorate. Convenţia pentru protejarea focilor în apele Pacificului septentrional, semnată la
Washington, la 7 iulie 1918, aplică acest sistem.
Convenţia de la Berna din 1979 – interzice culegerea, adunarea, tăierea, dezrădăcinarea
intenţionată a plantelor strict protejate şi prevede interzicerea distrugerii speciilor din fauna sălbatică
strict protejată. O anexă specială enumeră mijloacele şi metodele de vînătoare şi alte forme de
exploatare interzise separat:
-pentru mamifere = capcană, groapă, exploziv, plase, otrăvuri şi momeli otravite, gazare, afumare,
etc;
-pentru păsări = ramuri înmuiate în clei, păsări vii orbite sau mutilate, folosite ca momeală, surse
luminoase artificiale, oglinzi, etc.
Tratatul semnat la Oslo la 22 noie. 1957 prevede măsuri restrictive privind vînarea focilor în
Atlanticul de Nord-Est, iar Acordul dintre Canada şi Norvegia, semnat la 15 iulie 1971, prevede
restricţii privind vînătoarea de foci şi conservarea populaţiei acestei specii în Atlanticul de Nord-Est.
O convenţie europeană referitoare la protecţia animalelor în transportul internaţional a fost
adoptată la Paris, la 13 dec. 1968, deşi ea nu se referă la animalele sălbatice decît în o parte din clauzele
sale, un anumit număr de dispoziţii este comun şi animalelor vizate, fie că sunt domestice, fie că sunt
sălbatice.

5. Protecţia atmosferei în dreptul internaţional.

ATMOSFERA = reprezintă stratul de aer din jurul Pămîntului, respectiv “masa de aer ce
înconjoară suprafaţa terestră, incluzînd şi stratul de ozon”. Aerul este un element natural important al
mediului, indispensabil vieţii şi sănătăţii oamenilor, faunei şi florei, ce ttrebuie protejat prin toate
mijloacele, atît sub aspect cantitativ cît şi calitativ. Poluarea aerului datorată creşterii concentraţiei
unor constituenţi normali ai atmosferei sau unor compuşi străini (elemente radioactive, etc) impune
perfecţionarea regimului juridic de protejare a acestuia prin reglementări în materie. Poluarea
atmosferei a făcut la început doar obiectul jurisprudenţei. Datorită faptului că poluarea nu cunoaşte
graniţe politico-administrative, ea reprezintă un fenomen global, fapt ce impune cu necesitate o
cooperare internaţională pe bază de convenţii. Pe plan internaţional regulile adoptate în materie se
împart în: - reguli cu vocaţie universală; - reguli regionale.
Primele reglementări internaţionale care au formulat principii referitoare la protecţia atmosferei
împotriva poluării au fost adoptate între 1968-1971.
- Convenţia privind dreptul mării, de la Montego Bay din 1982 => pe baza unor principii se
stabileşte un program naţional şi internaţional pentru reducerea poluării atmosferice şi
transatmosferice.

9
 - Convenţia-Cadru pentru protecţia stratului de ozon de la Viena, din 1985, sub auspiciile PNUE,
urmată de Protocolul de la Montreal din 1987, prevedea cooperarea sistematică şi juridică între state,
iar protocolul se referă la substanţele ce epuizează stratul de ozon şi la limitarea lor.
- Rezoluţia CE din 1986 – a stabilit regulile fundamentale ale protecţiei atmosferei cum ar fi: -
legislaţiile naţionale să prevadă obligaţia reducerii poluării; - reglementările să se bazeze pe principiul
prevenirii.
- Actul final al Convenţiei de la Helsinki din 1975 cuprinde prevederi referitoare la poluarea
aerului, la prevenirea poluării şi eliminarea efectelor ei.
- Convenţia privind poluarea atmosferică la lună distanţă de la Geneva din 1979 unde se consacră
cîteva reguli cu valoare de principii ca:
 protecţia omului şi a mediului împotriva poluării atmosferice;
 reducerea şi prevenirea poluării;
 elaborarea de politici şi strategii pentru combaterea poluanţilor atmosferici;
 schimburi de informaţii privind politicile naţionale, activitatea ştiinţifică în domeniu, etc.;
 consultarea dintre statele poluante şi cele poluate;
 aplicarea unui program de supraveghere a transportului de poluanţi de lungă distanţă pe
continentul european.
Poluarea atmosferică se poate produce de către 2 categorii de fenomene respectiv:
- fenomene naturale – furtuni de nisip, emanaţii de gaze nocive, praf sau alte substanţe produse
de erupţiile vulcanice, etc;
- fenomene artificiale – datorită activităţilor umane.
Poluarea atmosferei se manifestă prin 2 forme şi anume: - poluarea industrială – cea mai amplă şi
mai nocivă formă de poluare;
- poluarea produsă de autovehicule şi aeronave prin gazele de eşapament şi emisiile motoarelor de
aviaţie, zgomote, vibraţii, etc.
SMOGUL – este un amestec de diverşi poluanţi şi vapori de apă pe care aceştia îi condensează, are
un impact negativ asupra mediului, vieţii şi sănătăţii umane.
Poluanţii din atmosferă se împart în 2 grupe mari, în funcţie de sursa lor:
- poluanţi primari – emişi direct din surse identificate sau identificabile.
- poluanţi secundari.
Principalii poluanţi ai atmosferei sunt poluanţii sulfurici, carbonici, minerali, compuşii azotului,
pulberile sub formă de cenuşa şi fum, praful bacterian, substanţele radioactive, poluanţii sonori, etc. Se
estimează că annual ajung în atmosferă sute şi mii de milioane de tone de astfel de poluanţi.
Poluarea aerului generează fenomene de subproducţie, subnutriţie, distrugere progresivă a
stratului de ozon, ploi acide ce reprezintă un adevărat flagel pentru viaţa omului, a plantelor şi a
animalelor.
La Convenţia-cadru protocolul este modificat printr-un Amendament adoptat de părţile
contractante la Londra în 1990 prin care se stabileşte scurtarea termenului de reducere a producţiei şi
consumului de gaze. La Copenhaga în 1992 s-au stabilit termene ferme pentru eliminarea unor astfel de
gaze sau substanţe de către statele industrializate.

6. Protecţia apei în dreptul internaţional.

APA acoperă o bună parte din suprafaţa Terrei => 97% ape sărate – mări şi oceane – şi doar 3%
ape dulci – calote de gheaţă, spaţii subterane, lacuri, fluvii, rîuri, atmosferă, etc. apa este importantă
pentru esenţa vieţii şi pentru înfăptuirea tuturor activităţilor umane, fiind folosită în alimentaţie,
agricultură, industrie, servicii, dezvoltarea urbanistică, transport şi navigaţii. Datorită importanţei
deosebite a apei pentru existenţa vieţii pe Pămînt, se impune protecţia ei atît sub aspect cantitativ cît şi
calitativ. Una dintre cele mai vechi reglementării internaţionale legate de poluarea apei este Codul
Suediei din 1734.
Poluarea apei a fost definită la Conferinţa internaţională privind poluarea apelor din Europa de la
Geneva din 1961, ca fiind “modificarea directă sau indirectă a compoziţiei sau stării apei, ca urmare a
activităţii oamenilor, astfel încît ea devine neadecvată utilizării”.
În Legea nr. 171/1997 privind aprobarea planului de aprobare a planului de amenajare a
teritoriului naţional, defineşte poluarea apelor ca fiind “orice alterare fizică, chimică, biologică sau
bacteriologică a apei, peste limita admisibilă stabilită, depăşirea nivelului natural de radioactivitate
produsă direct sau indirect de activităţile umane, ce o fac improprie pentru o folosire normală în
scopurile în care această folosire este posibilă înainte de a interveni alterarea”.
10
 În Recomandarea Consiliului OCDE din 1974 se precizează că prin poluarese înţelege
“introducerea de către om, direct sau indirect, de substanţe sau de energie cu consecinţe prejudiciabile,
de natură a pune în pericol sănătatea umană şi sistemele ecologice”.
Poluarea apeioate fi voluntară sau accidentală. Există 5 categorii de poluanţi de natură fizică,
chimică, biologică, bacteriologocă şi radioactivă.
Primul document internaţional în materie, care impune riguroasa protecţie a resurselor de apă este
Carta Europeană a Apei adoptată de Consiliul Europei în 1968 şi care cuprinde o serie de reguli şi
principii care ulterior au primit consacrare juridică astfel:
- resursele de apă nu sunt inepuizabile;
- calitatea apei trebuie prezervată;
- apa nu are frontiere;
- apa este un patrimoniu comun al naţiunilor;
- poluarea apei este interzisă.
Adunarea Generală ONU, a adoptat în 1980 o Rezoluţie, prin care intervalul cuprins între 1980-
1990 a fost proclamat “Deceniul internaţional pentru apă potabilă”, încercîndu-se prin aceasta o
mobilizare a tuturor statelor lumii pentru protecţia şi dezvoltarea acestor factori de mediu. Principiile
aplicabile protecţiei şi managementului apelor proclamate de acest document au constituit punctul de
plecare al altor documente adoptate la nivel internaţional în materie, care au adus contribuţii esenţiale
cu privire la protecţia apelor.
Actele juridice internaţionale, consideră că prioncipalele forme de poluare a apelor sunt
reprezentate de:
-poluarea cu substanţe chimice şi hidrocarburi;
-poluarea datorată exploatării navelor;
-poluarea prin substanţe lichide şi solide periculoase transportate de nave;
-poluarea prin ape uzate, prin deşeuri, resturi menajere şi industriale;
-poluarea de origine atmosferică;
-poluarea rezultată din explorarea şi exploatarea solului, a subsolului, a fundului mărilor şi
oceanelor, etc.
Programul de aplicare al Agendei 21 elaborat în 1997 în cadrul Sesiunii Speciale ONU, consacrată
apei, se adresează ţărilor dezvoltate cărora le propune să recurgă la “punerea în aplicare graduală de
politici orientate spre acoperirea preţului, o alocare echitabilă şi eficicace a apei şi promovarea
conservării apei”.
Protecţia calităţii apelor pe plan internaţional include o vastă şi complexă activitate de cooperare şi
colaborare, sub forma tratatelor, convenţiilor sau organismelor internaţionale.
Deşi apele planetei constituie un tot unitar, regimurile juridice de protecţie a lor variază în funcţie
de categoria apelor ocrotite. Ca efect al constatării diversităţii regimurilor juridice de protecţie, s-a
impus necesitatea cooperării internaţionale în scopul prevenirii şi combaterii poluării apelor, a
administrării şi gospodăririi lor judicioase.
a). Protecţia juridică a apelor continentale.
În cadrul unor conferinţe regionale s-au adoptat o serie de declaraţii, reguli şi documente cu
referire la necesitatea protejării şi gospodăririi raţionale a apelor din continentul european.
 Regulile de la Helsinki din 1966 este primul text în materie adoptat de ONU, acest act introduce
conceptul de “utilizare echitabilă şi raţională a unui bazin de drenaj internaţional”.
 Carta Europeană a Apei adoptată în 1968 de CE, cuprinde o serie de principii.
 Conferinţa de le Stockholm din 1972 unde s-a adoptat Declaraţia Reuniunii ce cuprinde un Plan
de acţiune cu 5 Recomandări privind cooperarea internaţională în domeniul protecţiei apelor
continentale împotriva poluării.
 Conferinţa ONU asupra apei de la Mar del Plata, din 1977 a avut drept obiectiv gestionarea
raţională a apelor de frontieră.
În cadrul Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE) de la Viena din 1989, în
Documentul Final al Reuniunii, se face apel la necesitatea cooperării statelor pentru protecţia apelor
transfrontaliere împotriva tuturor surselor de poluare şi a elaborării de convenţii-cadru în domeniu.
Dintre convenţiile internaţionale încheiate în domeniul apelor amintim:
- Proiectul de Convenţie Europeană asupra protecţiei cursurilor de apă internaţionale împotriva
poluării, de la Strasbourg din 1973;
- Convenţia relativă la protecţia Rinului contra poluării chimice din 1985;
11
 - Convenţia privind protecţia cursurilor de apă transfrontiere şi a lacurilor internaţionale, de la
Helsinki din 1992;
- Convenţia privind cooperarea pentru protecţia şii utilizarea durabilă a Dunării, de la Sofia din
1994 (România a ratificat în 1995). În baza statutului Convenţiei, s-a înfiinţat Comisia
Internaţională pentru protecţia Dunării.
b). Protecţia juridică a mărilor şi oceanelor.
Cauzele poluării marine sunt diverse şi pot fi voluntare sau accidentale.
Poluarea mediului marin a devenit o problemă universală, globală, indiferent dacă poluarea are
caracter regional sau mondial. Protejarea mediului marin se face în mare măsură cu ajutorul unor
imstrumente juridice multilaterale, universale şi regionale, prin care se încearcă coordonarea
activităţilor statelor în cadrul conferinţelor şi organismelor internaţionale ce au loc în astfel de scopuri.
Dintre reglementările internaţionale putem aminti:
- Convenţia ONU privind dreptul mării, din 1982, de la Montego Bay;
- Convenţia internaţională pentru prevenirea poluării apelor mărilor prin hidrocarburi, de la Londra,
din 1954 – este primul document internaţional consacrat exclusiv prevenirii poluării mării, a pus bazele
adoptării măsurilor de prevenire a poluării mărilor cu petrol de la nave;
- Convenţia asupra platoului continental, din 1958, de la Geneva unde se recunoaşte dreptul suveral a;
statelor riverane de a-şi exporta resursele sale naturale fără să stînjenească navigaţia;
- Convenţia internaţională asupra intervenţiei în marea liberă în caz de accidente cu hidrocarburi de la
Bruxelles, din 1969;
- Convenţia asupra răspunderii civile pentru prejudiciile datorate poluării cu hidrocarburi, din 1969-
reglementează dreptul victimelor de a fi despăgubite în aceste cazuri, responsabilitatea navei, cauzele
exoneratoare de răspundere, limitele materiale ale răspunderii, etc.;
- Convenţia asupra creării unui fond internaţional de indemnizare pentru pagubele produse prin
poluarea cu hidrocarburi din 1971;
- Declaraţia Adunării Generale a ONU asupra principiilor privind fundul mărilor şi oceanelor, dincolo
de limitele jurisdicţiei naţionale, din 1971;
- Convenţia referitoare la prevenirea poluării marine cauzate de operaţiuni de imersare efectuate de
nave şi aeronave de la Oslo, din 1972;
- Convenţia internaţională pentru prevenirea poluării de către nave, de la Londra, din 1973 – are ca
obiectiv conservarea mediului marin prin eliminarea completă a poluării internaţionale cu substanţe
petroliere.
- Convenţia asupra prevenirii poluării marine de origine telurică, de la Londra, din 1973;
- Tratatul privind interzicerea instalării unor arme nucleare şi al altor arme de distrugere în masă pe
fundul mărilor şi oceanelor, încheiat între Moscova, Londra şi Washington, în 1971.

___***___

12