UNITĂŢI DE ÎNVĂŢARE Pedagogia şi sistemul ştiinţelor educaţiei. Educaţia – obiectul de studiu specific al pedagogiei. Caracteristicile şi structura educaţiei.

Formele şi conţinuturile generale ale educaţiei. Noile educaţii ca răspunsuri la sfidările lumii contemporane. Educaţia permanentă şi autoeducaţia Sistemul instituţional al educaţiei; tendinţe. Obiective: După ce vor studia Introducerea în pedagogie, studenţii vor fi capabili: - să contureze o imagine globală şi relevantă asupra problematicii educaţiei şi pedagogiei contemporane; - să definească şi să folosească adecvat termenii şi conceptele cu care operează pedagogia; - să analizeze relaţia între educaţie, personalitate şi societate; - să identifice caracteristicile ″ problematicii lumii contemporane″ ; - să propună modalităţi de articulare şi integrare a tipurilor existente de educaţie; - să propună soluţii pentru integrarea noilor conţinuturi în cadrul disciplinelor de studiu tradiţionale; - să analizeze conceptul de educaţie permanentă şi sistemul instituţional întemeiat pe acest principiu; - să argumenteze semnificaţia celor patru axe ale educaţiei viitoare pentru dezvoltarea individului şi a societăţii. Unitatea de învăţare 1 PEDAGOGIA ŞI SISTEMUL ŞTIINŢELOR PEDAGOGICE1  Cuvinte cheie: educaţie, pedagogie, ştiinţele educaţiei, intradisciplinar, interdisciplinar. Educaţia reprezintă unul dintre domeniile de cunoaştere cu mari implicaţii în vastul proces al dezvoltării umane şi sociale. Complexitatea sa este dată de abordările multiple care trebuiesc avute în vedere: perspectiva adultului pe care o conţine idealul educaţional, perspectiva subiectului aflat sub influenţă educaţională (nevoi şi particularităţi), perspectiva cadrului educaţional, aspecte instituţionale sau neinstituţionale, aspecte statice (constante, valori) şi dinamice ale procesului. Astfel, educaţia se conturează ca fapt pluridimensional, aflat sub incidenţa abordărilor din domenii conexe: filosofie, sociologie, psihologie, biologie, antropologie, economie, politologie, igienă etc. Specificul discursului pedagogic asupra educaţiei constă în perspectiva axiologic-normativă: rolul major al pedagogiei nu este da a descrie fenomenul educaţional, de a observa ceea ce se petrece, ci insistă pe ceea ce este bine şi trebuie să fie în perspectivă (C.Cucoş). Statutul pedagogiei ca domeniu de reflecţie asupra fenomenului educaţional a făcut vreme îndelungată obiectul unor dezbateri aprinse, situate în jurul bine-cunoscutei interogaţii: Este pedagogia ştiinţă, tehnică sau artă? Astăzi majoritatea specialiştilor afirmă că, deşi pedagogia se înfăţişează ca o tehnică şi chiar ca o artă (în cazul celor mai talentaţi dintre educatori) atunci când ne referim la dimensiunea sa practic-aplicativă, ea a atins maturitatea epistemică a unei ştiinţe de sine stătătoare, îndeplinind toate rigorile: are ca obiect de studiu fenomenul educativ şi toate datele empirice şi teoretice despre acest proces; dispune de metode specifice sau adaptate de investigare şi explicare a proceselor educative; aspiră la sistematizarea şi raţionalizarea domeniului educaţional prin determinarea de norme şi legi (principiile pedagogice) şi prin constituirea unui corpus unitar de concepte şi teorii. Astfel, pedagogia apare ca ştiinţă pozitivă care are în vedere realul concret, fenomenele observabile şi cauzele explicabile. În acelaşi timp, pedagogia intră în sfera domeniului filosofic prin reflexiile asupra valorii şi prin prezenţa finalităţilor educaţionale (C.Cucoş). Complexitatea domeniului cercetat şi incapacitatea abordărilor tradiţionale de a răspunde unor probleme noi legate de fenomenul educaţional au condus la crearea unor ansambluri ideatice interdisciplinare – ştiinţele educaţiei. Fenomenul, foarte frecvent în ştiinţele sociale (″ interpenetrarea disciplinelor″ - Mattei Dogan, Robert Pahre), constă în crearea, la graniţa disciplinelor, a aşa-numitelor câmpuri hibride, cele mai profitabile din punctul de vedere al inovaţiei ştiinţifice. Sistemul ştiinţelor educaţiei include, alături de disciplinele pedagogice - ″ nucleul tare al ştiinţelor educaţiei″ filosofia educaţiei, psihologia educaţiei, sociologia educaţiei, statistică educaţională, igienă şcolară, economia educaţiei, biopedagogie, ergonomia educaţiei, etnopedagogie etc. Pedagogia reprezintă ştiinţa de sinteză a educaţiei, iar procesul dezvoltării sale interne a condus la constituirea disciplinelor pedagogice sau a ramurilor pedagogiei. Acestea pot fi grupate în trei categorii:

1

Autor: lect.univ.drd. Mihaela Ţăranu

educaţia este o realitate psihologică. s-au conturat trei puncte de vedere majore în înţelegerea educaţiei. care a marcat trecerea de la un sens la altul s-a datorat lui J. În măsura în care influenţele sunt asumate de instituţii. universal. pedagogia profesională. conceptul de educaţie a evoluat de la înţelegerea ei ca acţiune sau fenomen care redă omului esenţa cea mai profundă (această semnificaţie a fost dominantă în antichitate. discipline care evidenţiază abordări diferite ale problematicii educaţionale: istoria pedagogiei. în Creştinism şi în Renaştere) la înţelegerea educaţiei ca şi experienţă. Acţiunile întâmplătoare nu pot avea influenţă automată. Educaţia se realizează din perspectiva unui ideal de persoană. exploatate şi integrate într-un complex de mesaje educaţionale. . Unitatea de învăţare 2 EDUCAŢIA – OBIECTUL DE STUDIU SPECIFIC AL PEDAGOGIEI. autonomă şi responsabilă.după nivelul de instituţionalizare al educaţiei: pedagogia preşcolară.Rousseau. educaţia este determinată din exterior şi este. precum şi la determinante psihologice.  Cuvinte cheie: educaţie. Trăsăturile definitorii ale educaţiei ca fenomen social şi individual sunt următoarele(cf.drd. care ţin de psihologia vârstelor sau de caracteristicile unei generaţii. formată. după gradul de studiere a unor laturi.univ. . Momentul. Scopul educaţiei este de a orienta. Prin urmare. Concluzie: Educaţia este un fapt pluridimensional biopsihosocial. Cucoş): Educaţia este un demers aplicabil exclusiv fiinţei umane (pentru că presupune existenţa conştiinţei). teoria educaţiei. ci sunt mediate. socializare. de a stimula dezvoltarea. mai ales. prospectiva educaţiei.investiţie socială din perspectiva nevoilor sociale şi. sarcini sau forme ale educaţiei: didacticile (metodicile). pedagogia şcolară. pedagogia învăţământului superior. Ea este un proces continuu şi permanent care se întinde pe tot parcursul vieţii unui individ. din perspectiva cerinţelor pieţei muncii. pentru înţelegerea educaţiei. Din perspectiva lui Rousseau. conform căruia educaţia este un fenomen social.J. pedagogia comparată. acţiunile educaţionale permit organizare. naţional. naţionale şi internaţionale. Din perspectivă psihologizantă. pedagogia religioasă. existenţa lui. teoria evaluării etc. structurare şi chiar planificare din perspectiva sarcinilor şi a timpului. pedagogia militară. dezvoltare. pedagogia adulţilor. o intenţie şi nu o certitudine. prospectiv. 2 Autor: lect. educaţia este un proces natural care vizează numai natura umană. . Mihaela Ţăranu . şi a diferenţierii existente între om şi adult. teoria instruirii. un proces de socializare care vizează transformarea fiinţei biologice în fiinţă socială. caracter socio-istoric. în general. Semnificaţia conceptului de educaţie Sensuri ale termenului în limbajul comun: . 1. Educaţia este deliberată.acţiune de comunicare organizată şi controlată. Cerghit): Educaţia ca proces – este acţiunea de transformare în sens pozitiv şi pe termen lung a fiinţei umane.exemplu social necesar pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii. însă este mai mult o propunere. natura educaţiei şi finalităţile ei sunt implicite şi vizează dezvoltarea capacităţilor psihice până la limita maximă. prin excelenţă. Ulterior. individualistă. Un prim punct de vedere este cel biologizant care ia ca sistem de referinţă. C.împotrivire faţă de incultură. care urmăreşte dezvoltarea experienţei practice sau sociale a indivizilor. realitatea biologică (vezi studiile de genetică şi studiile asupra eredităţii umane): educaţia este determinată genetic. Educaţia ca acţiune de conducere – este dirijarea evoluţiei individului spre stadiul de persoană adultă. prin diferenţierea explicită a naturii umane de natură. Perspective asupra educaţiei În literatura de specialitate se identifică următoarele perspective posibile asupra educaţiei (I. În consecinţă. defectologia sau psihopedagogia specială etc. Al treilea punct de vedere este cel sociologizant. Educaţia este viaţa însăşi a copilului. ideal acordat la reperele culturale şi istorice. Educaţia nu este o etapă limitată la o anumită vârstă. Din punct de vedere istoric. CARACTERISTICILE ŞI STRUCTURA EDUCAŢIEI2. pedagogia experimentală.

Caracterul naţional al educaţiei se situează la interferenţa conceptului de cultură cu cel de educaţie. Cele mai semnificative mesaje informale sunt transmise prin mass-media. caracterul opţional sau facultativ. concerte. educaţie nonformală ( paraşcolară. 2. diverse situaţii cotidiene). perişcolară) educaţie informală (incidentală).Caracterul prospectiv al educaţiei presupune faptul că educaţia ocupă un loc central în posibilitatea de anticipare a viitorului. Caracteristicile care conferă un pronunţat caracter formativ acestor activităţi sunt marea varietate şi flexibilitate. Educaţie informală sau incidentală este acea educaţie cu caracter spontan şi nesistematic (programe TV. sistematică şi evaluată. explicite sau implicite care într-un fel sau altul determină devenirea unui individ. obiective şi prin structura sa. Aceasta este principala formă de educaţie în prezent. Din punct de vedere universal. dar nonşcolar. Ea este cosubstanţială cu societatea. şcoală. Educaţia ca interrelaţie umană – este procesul de comunicare care necesită efortul comun şi conştient între cei implicaţi. educaţia prezintă caracteristici de continuitate pe tot parcursul evoluţiei societăţii umane. încredinţată unor educatori cu o pregătire specială şi în instituţii specializate (grădiniţe. educaţia trebuie să răspundă realităţilor internaţionale. capabili de raţionamente anticipative şi de învăţare inovatoare. universitate). Formele educaţiei În paralel cu evoluţia conceptualizării educaţiei. Educaţia îşi propune să creeze oameni pentru societăţi care nu există încă. Limba produce structuri mentale care determină dimensiunea etnică şi naţională a oricărei influenţe bazate pe comunicare. Educaţia este o acţiune socială care mijloceşte relaţia dintre individ şi societate. noile educaţii. . Educaţia nonformală este educaţia de tip instituţional. au apărut termeni noi legaţi de diversificarea surselor educaţiei. de cele mai multe ori aceste influenţe fiind hotărâtoare în evoluţia individului. Această formă precede şi depăşeşte ca durată şi experienţă educaţia formală şi ar trebui să constituie substanţa şi temeiul educaţiei.drd. sistemele de educaţie se schimbă în funcţie de tipurile de societate: educaţia a căpătat forme de realizare diferite şi finalităţi diferite în raport cu momentele istorice. Prin conţinut. dar nu este o prelungire a sistemului social. Această formă de educaţie se află în raport de complementaritate cu educaţia formală. Semnificaţia corectă este cea de educaţie intenţionată. problematica lumii contemporane. spectacole etc. Acest fapt presupune o schimbare de paradigmă în educaţie prin înţelegerea acestui fenomen social ca fiind capabil să creeze indivizi adaptabili. a literaturii universale. ea se raportează la cerinţele viitoare ale societăţii.Caracterul socio-istoric al educaţiei rezultă din interdependenţa existentă între educaţie şi social. organizată. Termenul cel mai obişnuit şi care s-a suprapus multă vreme peste sensul educaţiei este cel de educaţie formală sau şcolară. Educaţia se supune legilor de dezvoltare a socialului. determinându-i progresul. ci o componentă cu un conţinut şi o structură internă care se diferenţiază de alte fenomene sociale. 1. obiective şi conţinut. prin structură. dintre care unul este educator şi altul educat.Caracterul naţional al educaţiei Din punct de vedere formal. acţiuni care se realizează în mediul sociocultural ca mijloace de divertisment sau de odihnă activă (acţiuni perişcolare sau şcoala paralelă).univ. asociaţii.). educaţia se realizează în structuri naţionale.Educaţia ca acţiune socială – este activitatea planificată care se desfăşoară pe baza unui proiect social şi care comportă un model de personalitate. Prin urmare. educaţie integrală. responsabili. a geografiei.Caracterul universal al educaţiei. . Acesta implică mai multe tipuri de acţiuni: acţiuni extraşcolare realizate sub îndrumarea profesorilor. Unitatea de învăţare 3 FORMELE ŞI CONŢINUTURILE GENERALE ALE EDUCAŢIEI3  Cuvinte cheie: educaţie formală. desfăşurată în locuri care nu au în mod special o misiune educaţională proprie (în cluburi. În ce priveşte istoricitatea ei. care se realizează prin contactele directe ale individului cu mediul social. a istoriei universale. Educaţie ca ansamblu de influenţe – include acţiuni deliberate ori nu. Din punct de vedere internaţional. de reorientare profesională). . tendinţa generală a instituţiilor şcolare fiind de extindere a competenţelor dincolo de zidurile lor şi de asumare a unui rol activ în comunitate. comunităţi. acest caracter al educaţiei se realizează prin studiul limbilor străine. Orice evoluţie socială şi economică viitoare depinde de progresele şi de resursele intelectuale şi umane ale societăţii. diferenţierea conţinuturilor şi a modalităţilor de lucru în funcţie de interesele şi capacităţile persoanelor. favorizând dezvoltarea omului prin intermediul socialului şi invers. Determinantele şi caracteristicile educaţiei . acţiuni care vizează educaţia adulţilor (acţiunile paraşcolare sau acţiuni de reciclare. 3 Autor: lect. Mihaela Ţăranu .

responsabilitate faţă de propria evoluţie socială şi profesională. Noile educaţii ca răspunsuri la sfidările lumii contemporane. educaţia pentru pace şi cooperare. Pe de altă parte.drd. degradarea mediului. interetnice. . şi anume ″ societatea educativă″ (`learning society″ . crearea de module specifice tematicii noilor educaţii cu abordare interdisciplinară. Răspunsul este pozitiv.a. .Scopul final al educaţiei este să sporească calitatea vieţii. . ea asigurându-i continuarea şi finalizarea.Educaţia include modalităţile formale dar şi pe cele nonformale: învăţarea planificată. „noile educaţii” sau noile tipuri de conţinuturi conform programelor UNESCO. universalitate. educaţia interculturală. nu poate fi total dacă nu se asigură continuitatea şi întărirea lor reciprocă. complexitate şi caracter prioritar (explozia demografică.L. ceea ce presupune eforturi permanente de adaptare la schimbări şi de integrare socială.Educaţia nu se termină odată cu finalizarea studiilor ci acoperă întreaga existenţă a individului.). educaţia sportivă şi igienică şi educaţia religioasă – constituie fundamentul unei dezvoltări armonioase a fiinţei umane. educaţia universitară. În realitate însă. Modalităţile practice prin care aceste noi educaţii ar putea fi implementate în diverse programele educaţionale naţionale sunt: introducerea lor ca discipline distincte (această formă poate conduce la supraîncărcarea programelor şcolare). educaţia demografică. întregul mediu deţin un rol important în educarea individului. componentele clasice ale educaţiei integrale – educaţia intelectuală.C. educaţia nutriţională. sistemele educaţionale şiau construit. Trecerea de la paradigma educaţiei centrată pe şcoală la paradigma educaţiei permanente s-a realizat pe lansării unei noi perspective sociale. caracterizate prin globalitate. 1974). cu observaţia că şcoala contemporană are menirea de a pune bazele autoînvăţării continue. Caracteristicile educaţiei permanente: .a.Însă impactul acestor experienţe educaţionale. politică şi culturală care au dus la schimbarea statutului economico-social al oamenilor.Comunitatea. Aceasta se bazează pe capacitatea şi nevoia individului de a se defini ca subiect şi obiect al 4 Autor: lect. realizarea acestei integrări. educaţia liceală. educaţia privind drepturile fundamentale ale omului ş. educaţia estetică. schimbările petrecute în structura demografică care indică o creştere a numărului oamenilor în vârstă comparativ cu ponderea pe care o deţin tinerii. în continuă expansiune datorită evoluţiei tehnico-ştiinţifice şi exploziei informaţionale. . educaţia pentru comunicare şi mass-media.Cozma). Mihaela Ţăranu . Educaţia permanentă reprezintă un principiu organizatoric şi filozofic care presupune că educaţia este un continuum existenţial ce poate avea la bază un sistem complex de mijloace care trebuie să răspundă nevoilor şi aspiraţiilor de ordin educaţional şi cultural ale fiecărui individ. Experienţele nonformale şi informal ale şcolarilor. Ca o reacţie la complexitatea societăţii contemporane se pune problema dacă educaţia integrală a personalităţii umane rămâne o finalitate pertinentă a şcolii. grupurile sociale. educaţia morală. Condiţiile care au impus acest principiu în practica educaţională sunt: evoluţia ştiinţifică şi tehnologică care a dus la explozia cunoaşterii concomitent cu fenomenul de perisabilitate rapidă a cunoştinţelor. aceste educaţii rămân ″ paralele″ . educaţia pentru schimbare şi dezvoltare. indiferent de sursă. . educaţia permanentă se afirmă cu un caracter universal şi democratic. . 2. educaţia postuniversitară. ea unifică toate componentele şi etapele educaţiei: educaţia preşcolară. noile mutaţii din viaţa economică.Împotriva caracterului elitist al educaţiei. fiind un proces extrem de complex. odată cu definirea problematicii lumii contemporane (P. învăţarea accidentală (spontană). Torsten Husen. parteneriat social. educaţia tehnologică. nu mai pot fi ignorate de şcoală. Prin urmare. participare civică şi muncă în echipă. educaţia primară.Principalele funcţii ale educaţiei permanente: integrare şi adaptare reciprocă a individului şi a societăţii. infuzarea şi introducerea de mesaje ce ţin de aceste noi conţinuturi în cadrul disciplinelor clasice (cea mai frecventă şi cea mai eficientă. educaţia secundară. dar în cadrul disciplinelor tradiţionale. educaţia pentru timpul liber. fapt care întreţine şi accentuează ruptura dintre şcoală şi realitatea psihosocială. educaţia pentru participare şi democraţie.Şcoala va avea rolul de a integra şi de a coordona toate celelalte influenţe educaţionale. presupune adoptarea unei noi optici în formarea cadrelor didactice şi în practica şcolară (T. educaţia economică şi casnică modernă. Autoeducaţia (educaţie prin sine însuşi) reprezintă o componentă a educaţiei permanente. definită prin următoarele trăsături: învăţare continuă. acestea sunt: educaţia relativă la mediu. Pe de altă parte. autoeducaţie. socială.univ. conflictele naţionale. învăţare continuă. . dar greu de realizat).Educaţia nu înseamnă exclusiv educaţia adulţilor. societate educaţională. ca modalităţi proprii de răspuns. problema înarmării ş. în orice medii educogene şi la orice vârstă. Unitatea de învăţare 4 EDUCAŢIA PERMANENTĂ ŞI AUTOEDUCAŢIA4  Cuvinte cheie: educaţie permanentă.). evaluare centrată mai mult pe confirmarea progreselor decât pe constatarea eşecurilor.

drd. învăţământ deschis la distanţă. În consecinţă: . prin activităţi de actualizare. etc . Patru axe pentru educaţia viitoare. . sistemul de învăţământ şi structura sa pe nivele. Educaţia permanentă este mai mult decât o paradigmă sau normă pedagogică. mass-media. funcţia de socializarea . tinerilor şi adulţilor. 5 Autor: lect. perfecţionare). având ca principal scop formarea iniţială şi perfecţionarea pregătirii copiilor.A învăţa să cunoşti. Pornind de la înţelegerea educaţiei ca tot. formare profesională continuă (specializare. de obicei înaintea vârstei adulte. educaţie difuză. selecţie şcolară prin examenele de capacitate şi bacalaureat şi selecţie profesională în cazul şcolilor vocaţionale . Educaţia adulţilor cuprinde totalitatea proceselor de educaţie care continuă sau înlocuiesc educaţia iniţială. recalificare. fără nici un fel de discriminare. Acest sistem are trei componente majore: Educaţia iniţială se referă pentru majoritatea populaţiei la educaţia de bază şi cuprinde învăţământul preşcolar şi învăţământul general obligatoriu. a fi capabil de autonomie şi spirit critic. cu accent pe trăirea valorilor şi aplicarea informaţiei. armata. s-a constatat că viaţa activă presupune o serie de competenţe pe care testele de evaluare folosite în şcoli şi universităţi nu le includ. Funcţiile tradiţionale ale sistemului instituţional-educativ: formarea competenţelor de bază . funcţiile educaţiei instituţionalizate se modifică în sensul aplicării principiului educaţiei permanente. SISTEMUL EDUCAŢIONAL INSTITUŢIONALIZAT5  Cuvinte cheie: educaţie iniţială. ceea ce presupune învăţarea nonviolenţei. pentru completarea cunoştinţelor generale sau pentru formarea profesională continuă. evoluţiei socio-politice. Sistemul instituţional al educaţiei permanente include: învăţământul instituţionalizat şi organizaţii de cultură. aprofundare. a dialogului şi a empatiei.competenţele de bază se formează nu numai prin educaţia iniţială (învăţământul preşcolar şi şcoala primară) dar şi ulterior. mass-media şi alte forme instituţionalizate care desfăşoară activităţi educative cum sunt asociaţiile profesionale. Această extindere a educaţiei mult timp după perioada şcolarităţii obligatorii se face pentru a compensa o educaţie iniţială insuficientă. personal şi social – Raportul UNESCO pentru secolul XXI elaborat de Comisia Internaţională pentru Educaţie. adică a competenţelor personale şi specifice activităţii profesionale. În funcţie de aceste evoluţii. pregătirea pentru viaţa activă . educaţie de bază. reciclare. cicluri şi forme de organizare este definită în cadrul legii învăţământului. odată cu tendinţa tânărului de emancipare şi de afirmare a propriei personalităţi. de compensare sau educaţie de bază pentru adulţi . În România. Educaţia difuză se referă la totalitatea mediilor culturale şi sociale care au valenţe educaţionale intrinseci: comunitatea. care presupune însuşirea instrumentelor intelectuale. include oferta de educaţie pe care majoritatea statelor sunt obligate să o ofere. formarea profesională iniţială se află într-un decalaj continuu faţă de piaţa muncii . ca experienţă globală – în plan cognitiv. tuturor cetăţenilor. Saltul spre autoeducaţie se realizează în adolescenţă. socializarea realizată exclusiv prin educaţia formală are efecte limitate. selecţia socială bazată exclusiv pe rezultatele academice este insuficientă. Unitatea de învăţare 5. practic. ea presupune existenţa unui sistem social concret care să includă ansamblul experienţelor de învăţare oferite de către societate individului. de dezvoltare socială şi culturală. axă ce pune problema formării profesionale. Observatie: Aceste funcţii tradiţionale sunt puse în discuţie în contextul evoluţiilor actuale: trunchiul competenţelor de bază nu mai poate fi garantat pe durata întregii vieţi.univ.propriei formări. socializare secundară. a se determina pe sine.A învăţa să faci. academiile. societăţile ştiinţifice etc. . cuprindere şi organizare un subsistem în cadrul educaţiei permanente. a cooperării.A învăţa să trăieşti împreună cu alţii. aceste competenţe se depreciaza rapid datorită dezvoltării cunoaşterii tehnice. biserica. Mihaela Ţăranu . Sistemul de învăţământ reprezintă prin conţinut. educaţia adulţilor. .A învăţa să fii. a avansat direcţiile de dezvoltare a educaţiei: . astăzi se vorbeşte despre ″ socializarea secundară″ realizată în interacţiunea şcolară şi universitară cu celelalte medii educative .

instituţia educaţională devine instituţie de interes public (educaţia reprezintă un serviciu public). îndeosebi prin asocierea ofertei de educaţie informală şi nonformală.. în special în forma învăţământului deschis la distanţă. pe de o parte prin stagii de practică şi studiul ştiinţelor aplicate. iar pe de altă parte. iar societatea civilă are dreptul de a controla şi de a participa la decizii privind oferta educaţională şi resursele pe care ea le implică. pe considerentul că este mai ieftin să menţii un individ în sistemul educaţiei formale decât să i se plătească ajutor de şomaj (situaţia Japoniei). În România.prelungirea perioadei de şcolaritate obligatorie de la 8 la 10 sau chiar 12 ani. . iar accentul nu mai este pus pe identitatea epistemologică a unui domeniu. în aceste condiţii. . proprii instituţiei de învăţământ. Dimensiunea socială a învăţării trebuie asumată de către instituţiile educaţionale.sistemul de educaţie formală se prezintă ca o piramidă în care selecţia la intrare este discriminatorie. facultăţi. inovaţie etc . producţie. Soluţiile concrete pe care diferite state le-au adoptat pentru compensarea crizei forţei de muncă şi nerecunoaşterea valorii formării profesionale: . secţii sau catedre monodisciplinare tinde să lase loc abordărilor interdisciplinare. . prin activităţi directe de cercetare.intensificarea formării profesionale continue: specializare.diversificarea educaţiei adulţilor. selecţia trebuie să includă nu numai criterii interne.compartimentarea tradiţională în departamente. accentul se pune acum nu pe acumularea de cunoştinţe. . . aprofundare. ci doar nevoilor interne de suprevieţuire a sistemului . învăţământul nu răspunde nevoilor sociale.învăţarea prin experienţă directă este mult mai importantă şi mult mai relevantă decât învăţarea clasică. perfecţionare. .motivaţia învăţării continue a devenit mai importantă decât simpla prezenţă la cursuri sau alte tipuri de activităţi educaţionale. ci în special pe învăţarea direcţionată şi autodirecţionată . ci pe capacitatea de a rezolva probleme reale . . ci acestea trebuie combinate cu criterii externe care ţin de nevoile vieţii active. recalificare.

). Compendiu. 1998. Care ar trebui să fie funcţiile instituţiilor educaţionale? 20. Care consideraţi că ar trebui să fie raportul între dimensiunea naţională şi internaţională în sistemele educative contemporane? 7. Cum vedeţi aportul educaţiei în viitorul unei societăţi? 8. Didactică şi Pedagogică. Psihopedagogie pentru examenele de definitivare şi grade didactice. Litera Internaţional. Jose Luis. E. Bucureşti . 12. Argumentaţi în ce constă complexitatea pedagogiei ca ştiinţă contemporană. Pedagogie. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ Cerghit Ioan. Bucureşti .. Care dintre noile educaţii credeţi că ar avea prioritate în integrarea lor în învăţământul românesc? De ce? 13. 2002. Didactică şi Pedagogică. Care sunt caracteristicile educaţiei într-o ″ societate educativă″ ? 15. 2002. 1977. Cum i-aţi putea ajuta pe elevii dvs. 1991. nonformal sau informal? Argumentaţi. Politică.Polirom.. Ed. Iaşi Cucoş Constantin (coord. Argumentaţi de ce fiecare dintre cele patru axe ale educaţiei este importantă pentru individ şi pentru viitorul unei societăţi.Văideanu. Chişinău Cucoş Constantin.). De ce se afirmă că educaţia este o realitate biopsihosocială? 5. Ed. Ed. să devină capabili de autoeducaţie? 17. Este fiinţa umană capabilă de educaţie permanentă? Argumentaţi.TEMATICA LUCRĂRILOR DE SINTEZĂ. Cum aţi putea utiliza. Ed. PRACTIC-APLICATIVE ŞI A EVALUĂRII 1. 1995. Cum vedeţi rolul şcolii într-un sistem educaţional realizat pe principiul educaţiei permanente? 19. 1988. 16. 2002. 4. Iaşi . Iaşi Cristea Sorin. Prelegeri pedagogice.Garrido Garcia. experienţele informale ale elevilor? 11.Fundaţiei România de Mâine.H.Polirom. aveţi o pregătire satisfăcătoare în acest domeniu? 14.Polirom. Bucureşti .. George. Ivan Illich sau şcoala fără societate. În ce măsură sistemul educaţional românesc satisface cerinţele educaţiei permanente? Argumentaţi. Care dintre disciplinele din sistemul ştiinţelor educaţiei credeţi că ar trebui incluse în programul de formare iniţială a cadrelor didactice? Argumentaţi răspunsul. în cadrul disciplinei dvs.Şerdean Ioan. Pedagogie (Ediţia a II-a revăzută şi adăugită). 18. 3.). Bucureşti .P. Care este specificul poziţionării pedagogiei faţă de fenomenul educaţional? 2.D. Fundamentele educaţiei permanente. Identificaţi caracteristicile educaţiei formale în România. Ed. Neacşu Ioan (coord. Ce relaţie există între educaţie şi societate în ansamblul ei? 6. Ce ar trebui să înveţe tinerii în domeniul educaţiei pentru viaţa de familie? Consideraţi că dvs. (coord. 9.Dave R. Bucureşti - . Fundamente ale educaţiei comparate. În ce fel de mediu educaţional se constituie familia – formal. 10. Ed. Ed.. Ed. Dicţionar de pedagogie. Educaţia la frontiera dintre milenii. 2001. Argumentaţi relevanţa fiecăreia dintre componentele tradiţionale ale educaţiei integrale pentru dezvoltarea armonioasă a personalităţii umane.Hannuon Hubert.

să definească şi să coreleze principalele categorii de finalităţi educaţionale. mijloacelor şi a modalităţilor de instruire. termenul de curriculum provine din latină (sg. . învăţat. subliminal. curriculum general. Componentele nodale ale curriculumului – finalităţi. modulat sau integrat pentru conţinuturile unei arii curriculare. Mihaela Ţăranu . conţinuturi.să proiecteze un demers interdisciplinar. tipurile de conţinuturi şi criteriile ce stau la baza organizării lor. Cuvinte cheie: teoria curriculumului. programele şi manualele şcolare elaborate în actuala reformă curriculară din România. de timpul de învăţare şi de relaţiile care se stabilesc între aceste trei componente. teoria instruirii are în vedere relaţiile profesori-elevi prin intermediul metodelor.să opereze cu criteriile de selecţie şi organizare a conţinuturilor. metodele de definire a lor. Conceptul de curriculum. Din punct de vedere istoric. . . tehnici. Unitatea de învăţare 1 TEORIA CURRICULUMULUI ÎN CONTEXTUL ŞTIINŢELOR EDUCAŢIEI. . Selecţia conţinuturilor: sursele şi criteriile de pertinenţă. CONCEPTUL DE CURRICULUM. Problematica esenţială a teoriei curriculumului o constituie finalităţile (sursele de derivare a finalităţilor. metodele de clasificare).să explice semnificaţia variabilei ″ timp de învăţare″ în practica educaţională. TIPURI DE CURRICULUM6. formal. predat. Alături de aceste elemente nucleu ale curriculumului. Tipuri de curriculum. teoria curriculumului are o biografie scurtă şi propune o viziune nouă asupra acţiunii educaţionale. testat. complementar.drd. criteriile de selecţie. Obiectivarea conţinuturilor în documentele şcolare (Curriculumul naţional) Modalităţi de organizare a conţinuturilor.Partea a II-a TEORIA ŞI METODOLOGIA CURRICULUMULUI Obiective: După ce vor studia această unitate de învăţare. curricula) şi înseamnă cursă. informal. curriculum. pl. specializat. Din punct de vedere structural. alergare. Etimologic. au condus la disocieri în didactica tradiţională şi la crearea unor discipline care explorează anumite componente ale educaţiei: teoria curriculumului care se centrează pe raportul finalităţi-conţinuturi.să analizeze planul-cadru de învăţământ. studenţii vor fi capabili: . . teoria evaluării care se opreşte asupra rezultatelor educaţiei. procedee. timp de învăţare. recomandat. strategiile didactice şi procesul evaluării acţinunii educative. nevoia accentuată de control şi eficienţă a educaţiei şi incapacitatea didacticii clasice de a răspunde acestor nevoi pe termen lung. scris.să analizeze noţiunea de ″ conţinut″ în relaţie cu conceptul de ″ cultură socială″ . mijloace) Conţinut Evaluarea 6 Autor: lect. sunt avute în vedere. . Creşterea gradului de solicitare socială a educaţiei (explozia educaţională) în ultimele decenii.univ. UNITĂŢI DE ÎNVĂŢARE Teoria curriculumului în contextul ştiinţelor educaţiei.să reconsidere viziunea asupra educaţiei contemporane şi competenţele didactice din perspectiva problematicii teoriei şi metodologiei curriculumului. traseu. Tendinţe. să definească şi să opereze cu limbajul specific acestei discipline. curriculum. curriculumul apare ca un program de studiu: Finalităţi Timp Strategii de predare-învăţare (metode.

) În sens larg curriculumul include întregul sistem de procese decizionale. formarea unor competenţe în domenii particulare de studiu (literatură.non-guvernamental. sunt urmărite de-a lungul mai multor ani de studiu şi asigură coerenţa disciplinelor în cadrul unei arii curriculare (vezi tema 4). conţinut curricular. testabile. cultura profesională. necesar). sporturi etc). desen. mass-media. Curriculumul testat cuprinde acele experienţe de învăţare care sunt transpuse în teste. obiective (generale. planul de învăţământ. manageriale care preced sau însoţesc proiectarea.În literatura pedagogică românească termenul s-a impus după anii `90 şi a iscat ample dispute. într-o societate dată. învăţare deplină. nivele şi grade de generalizare. cursurile de perfecţionare. adesea foarte puţin conştientizat de catre individ. Deşi idealul înclude o doză de ″ irealitate″ . Curriculumul învăţat include ceea ce elevul achiziţionează din tot ceea ce i se propune. ideal. În sens restrâns curriculum înseamnă totalitatea documentelor în care se consemnează experienţa de învăţare (curriculum vitae. de instituţiile culturale. în activităţile curente. abilităţi sau comportamente obligatorii pentru toţi cei care parcurg primele stadii de şcolaritate. soft-urile educaţionale. Scopul stabileşte achiziţiile ample şi complexe. TIMP DE ÎNVĂŢARE7  Cuvinte cheie: finalităţi educaţionale. Teoria curriculumului este un domeniu ştiinţific matur iar termenul de curriculum propune reconsiderarea interdependenţelor dintre componentele didacticii şi o nouă viziune asupra proiectării experienţelor educative. Există mai multe tipuri de curriculum care se referă la specificitatea practicii educaţionale şi a experienţei de învăţare oferite: Curriculumul general oferă o bază generală de cunoştinţe. timpul de învăţare (alocat. Obiectivul stabileşte achiziţii specifice. determinate de rolul învăţământului. Curriculumul general înseamnă educaţia de bază. Conţinutul educaţiei generale se află în proces de extensiune prin integrarea unei tematici interdisciplinare. Curriculumul specializat vizează îmbogăţirea. implementarea.univ.Creţu). scopuri (generale. rolul său este de a determina acţiunile educaţionale să urmeze un anumit traseu valoric.drd. Curriculumul predat reprezintă experienţa de învăţare oferită direct de către educatori sau profesori elevilor sau studenţilor. probe de examinare sau alte instrumente de apreciere a rezultatelor şcolare. controlabile după un interval de timp relativ scurt. Scopuri specifice ciclurilor curriculare (vezi tema 4) şi tipurilor de şcoli. Curriculumul scris are caracter oficial şi este specific instituţiilor educaţionale (mai ales şcolilor). angajat. manualele şcolare. evaluarea şi revizuirea experienţelor de învăţare oferite de şcoală. dar adesea nu ţine seama de realitatea şcolară. Unitatea de învăţare 2 COMPONENTELE NODALE ALE CURRICULUMULUI –FINALITĂŢI. Categorii: Obiective generale (cadru) specifice fiecărei discipline şcolare. programa şcolară. această educaţie diferă în funcţie de sistemul de educaţie naţional şi poate include învăţământul primar. dar semnificativ pentru imaginea de sine şi pentru sistemul de valori şi atitudini faţă de ceilalţi. stabilită pentru întreg procesul de învăţământ şi educaţional al unei societăţi. Mihaela Ţăranu . etc. operaţionale). I. cultura şcolară. cultura socială. de funcţiile sociale şi individuale pe care acesta trebuie să le îndeplinească. Idealul educaţional este intenţionalitatea cu cel mai înalt grad de generalizare. Curriculumul informal derivă din experienţele de învăţare oferite de alte medii educaţionale . concrete. Curriculumul recomandat de către un comitet de experţi sau de către autorităţile guvernamentale este gândit ca un ghid general pentru profesori. mulţi considerândul un termen pretenţios şi redundant. ştiinţe exacte. Experienţa educaţională informală nu este inclusă în curriculum. Curriculumul subliminal se referă la experienţele de învăţare oferite de mediul psiho-social şi cultural al clasei de elevi şi al şcolii. verificabile după o anumită perioadă de timp: Scopuri generale ale învăţământului. constituind în acest fel un fundament pe care aptitudinile speciale pot fi dezvoltate. acestea se stabilesc în funcţie de logica ştiinţei şi de psihologia învăţării. Obiective de referinţă – precizează rezultatele aşteptate la finalul unui an de studiu şi 7 Autor: lect. Curriculumul de suport este reprezentat de materiale auxiliare cum sunt culegerile de texte sau exerciţii. cultura generală. Finalităţile reprezintă intenţionalităţi ale procesului de învăţământ de diferite tipuri. învăţământul gimnazial şi cel secundar. CONŢINUTURI. Sensul actual al termenului de curriculum se situează pe o pozitie de mijloc: ″ curriculumul este întreaga experienţă de formare şi învăţare propusă prin şcoală şi prin activităţi extraşcolare″ (C. caietele de lucru etc. exersarea abilităţilor înalte. conţinutul învăţământului. specifice). care surprinde tipul de personalitate care se doreşte la un moment dat. de viaţa cotidiană a familiei. Acestea sunt determinate de particularităţile vârstei şi structurilor profesionale şi sunt precizate în Curriculumul naţional. muzică.

şi limitele umane de receptare şi prelucrare a cestor informaţii. În funcţie de domeniul de referinţă – obiective cognitive (care se referă la transmiterea şi asimilarea cunoştinţelor). juridice. Nivelul de autoritate educaţională la care se stabilesc aceste finalităţi depinde de gradul de centralizare al sistemului de învăţământ dintr-o ţară. accentul mutându-se pe formarea atitudinilor şi a aptitudinilor (G. principii. şi care sunt transpuse didactic în termeni de cunoştinţinţe. şi dezvoltarea învăţământului (gradul de modernizare al învăţământului). realizabil prin programe comune de studii şi discipline obligatorii sau prin cursuri opţionale şi facultative (educaţia diferenţiată). atitudinilor. Raportul între informaţia pragmatică/informaţia asimilată dă seama de eficienţa procesului de învăţământ.asigură progresul acestora de la un an de studiu la altul.. capacităţi şi atitudini integrate în sistemul curriculumului preşcolar/ şcolar/universitar/postuniversitar″ (Carmen Creţu). 2.cunoştinţe ştiinţifice despre lume şi om. informaţia utilă. Stabilirea conţinutului presupune răspunsul la trei întrebări: 1. C. Când vor fi proiectate din punct de vedere temporal şi psihologic să fie transmise aceste informaţii? Raportul între cultura socială şi cultura şcolară este dat de patru tipuri de informaţii: informaţia socială.de anticipare a rezultatelor învăţării. tehnologiei. în formula ariilor curriculare. Cum vor fi organizate aceste informaţii? 3. ale relaţiilor interumane). Funcţiile finalităţilor: .cunoaşterea şi însuşirea valorilor convieţuirii sociale (morale. sentimentelor). prin cursuri şi practică de specialitate obligatorii şi prin cursuri opţionale sau facultative.cunoştinţe de matematică. Un alt raport semnificativ în orientarea procesului de învăţământ contemporan îl constuie cel între cultura generală şi cultura profesională. În cazul României. 6. B. Conţinutul reprezintă componenta fundamentală din perspectiva teoriei curriculumului. 3. în ultimele decenii s-a produs o răsturnare a priorităţilor: ierarhia tradiţională a finalităţilor educaţionale (Cunoştinţe. Cultura profesională se dobândeşte prin educaţia vocaţională. Conform UNESCO. obiective afective (vizează formarea convingerilor.cunoştinţe de tehnică şi tehnologie. 2. pe de o parte. Obiective operaţionale . noţiuni.. modele de acţiune şi gândire. III.stabilite de cadrele didactice pentru fiecare activitate în parte. Din punct de vedere axiologic. în funcţie de particularităţile clasei de elevi şi particularităţile individuale ale elevilor. Raportul între informaţia socială/informaţia utilă este totdeauna mai mic de 1 şi dă seama de corespondenţa între nivelul de dezvoltare al culturii. . Aptitudini. organizate în raport cu anumite norme pedagogice. regândirea criteriilor de organizarea a conţinuturilor (interdisciplinar.Văideanu). II. din practicile sociale şi din cultura şcolară. Raportul între informaţia utilă/informaţia pragmatică semnifică gradul de integrare al informaţiilor utile în documentele şcolare. structura culturii generale ar putea fi. acest raport trebuie obligatoriu să fie egal cu 1. Atitudini) s-a răsturnat. date factuale. 4. utilizarea metodelor activparticipative. Cultura generală contituie conţinutul educaţiei generale. ştiinţei. 7. . următoarea: 1. Perspectiva curriculară asupra procesului instructiv-educativ propune termenul de conţinut curricular.de comunicare a valorilor în slujba cărora este pusă educaţia.limba maternă şi cel puţin două limbi străine. El include ansamblul valorilor din câmpul de influenţă educaţională sub forma unor corpuri organizate de informaţii. Ce informatii vor fi selectate din cultura socială? (în ce cantitate şi ce calitate vor avea aceste informaţii?) Răspunsul indică gradul în care cultura socială devine cultură şcolară.de organizare şi reglare a procesului educativ. acumulate de societate până la un moment de referinţă. Observaţie: Explozia informaţională şi uzura morală rapidă a informaţiilor. 8. 5. finalităţile educaţionale sunt stabilite de către autorităţile centrale ( Ministerul Educaţiei şi Comisii de Specialitate) până la nivelul obiectivelor operaţionale. Există trei categorii temporale ce trebuie avute în vedere: timpul alocat pentru învăţare . artei.). dar şi o condiţie a învăţării. Timpul de învăţare reprezinta o constângere. Observaţii: A.de evaluare a rezultatelor. definit ca ″ sistem de valori selecţionate din cunoaşterea savantă. situaţii problemă.ştiinţe sociale. .cunoaşterea şi practicarea culturii fizice. informaţia programată (pragmatică) şi informaţia asimilată. a sportului şi îngrijirea sănătăţii. diversificarea instituţiilor după învăţământul obligatoriu. care sunt selecţionate. revederea planurilor de învăţământ şi a programelor şcolare. crearea unui sistem coerent de educaţie permanentă.cunoaşterea artelor şi practicarea activităţilor artistice. Între cele trei categorii de finalităţi trebuie să existe unitate şi continuitate. Unele dintre soluţiile găsite la această problemă sunt: creşterea duratei învăţământului obligatoriu. au determinat schimbări importante în învăţământ. obiective psihomotorii (vizează formarea operaţiilor şi conduitelor motrice). accentuarea caracterului formativ al învăţării.

a creat presiuni asupra culturii şcolare. intereselor.timpul angajat efectiv pentru învăţare timpul necesar individual pentru învăţare Observaţie: Într-un studiu amplu realizat în anii `70 în Statele Unite asupra performanţelor şcolare ale elevilor (cunoscut sub numele de Raportul lui Coleman) s-a concluzionat că: inegalitatea socială existentă la nivelul familiilor elevilor se tranformă în inegalitate şcolară. care să răspundă nevoilor de competenţă socială şi în domeniile cunoaşterii ştiinţifice. care să răspundă trebuinţelor. între elementele teoretice şi cele practice. printre alţii. capacitatea de a înţelege indicaţiile profesorului . perseverenţa sa. pe de altă parte. calitatea instruirii. orientarea prospectivă a conţinuturilor. psihologice şi fizice ale celor implicaţi în învăţare. astfel încât să crească şansele de succes social şi profesional ale elevilor. realizarea echilibrului între conceperea conţinutului la nivel central şi conceperea la nivel instituţional. între grupele de discipline. de P. obligatorii. realizarea echilibrului. aptitudinilor individuale. scopurile şi obiectivele şcolare.drd. conduc la creşterea performanţelor. Văideanu): deschidere faţă de achiziţiile şi progresele ştiinţifice şi tehnice. criterii pedagogice: asigurarea conexiunilor între conţinutul învăţării şi idealul. Fenomenul ″ exploziei educaţionale″ . între diferitele grupe de obiective (cognitive. Această ipoteză a fost dezvoltată ulterior. prin urmare. care se obiectivează în timpul de învăţare necesar. Timpul efectiv utilizat de elev în învăţare depinde de capacitatea cadrelor didactice în a-l determina să se implice în rezolvarea sarcinii. accentuarea valenţelor formative prin selecţia acelor conţinuturi care dezvoltă capacităţile de cunoaştere şi de operaţionalizare în practică a achiziţiilor cognitive. moral-afective. pe de o parte faţă de problematica planetară şi. şcoala este factorul cauzal. In acest sens se pot delimita două categorii de surse: social-cognitive. Sursele conţinuturilor trebuie să fie deschise. conceperea şi dozarea conţinutului astfel încât să presupună învăţarea şi participarea activă a elevilor . Conform acestui model. creşte şi performanţa. învăţarea depinde de următorii factori: factori care ţin de elev: aptitudinea acestuia. înţeles la nivel demografic. factori care ţin de profesor: ocazia de a învăţa (experienţa de învăţare care i se oferă elevului). Există o serie de indicatori cu caracter general (criterii de pertinenţă) pe care trebuie să-i satisfacă conţinuturile selectate (G. conţinuturile trebuie să satisfacă o serie de criterii: ştiinţifice: acces la valori ştiinţifice validate de către practica umană. de aici rezultând diferenţele între performanţele elevilor. informaţional şi cel al aspiraţiilor umane. adecvarea conţinutului la caracteristicile şi trebuinţele spirituale. s-au delimitat două tendinţe: conexionistă (axată pe reflexele de învăţare stimul-răspuns) şi funcţională (axată pe relaţia între medii şi persoane) (S. de politica educaţională. Unitatea de învăţare 3 SELECŢIA CONŢINUTURILOR: SURSELE ŞI CRITERIILE DE PERTINENŢĂ8  Cuvinte cheie: sursele conţinuturilor. 8 Autor: lect. să iniţieze elevul în metodologia cunoaşterii şi în limbajul ştiinţific etc. în condiţiile în care şcoala este o instituţie care reproduce inegalitatea socială şi care nu poate realiza egalitatea de şanse pentru elevi. la nivelul ideilor şi al capitolelor. psihologic-individuale. care se obiectivează în timpul efectiv utilizat de elev pentru învăţare. asigurarea unităţii între conţinuturile generale şi cele de specialitate. Bourdieu: deficitul de capital cultural cu care vin din familie unii copii se accentuează la intrarea în şcoală. asigurarea coerenţei între discipline şi în interiorul unei discipline. acord axilogic al continuturilor cu valorile şi evoluţia în domeniul artei şi culturii. să surprindă tendinţele de specializare sau de integrare prin demersuri interdisciplinare ale unor ştiinţe. legate de psihologia dezvoltării: conţinuturile trebuie adecvate evoluţiei şi caracteristicilor psiho-culturale ale elevilor. Ipoteza inegalităţii sociale şi şcolare este contrazisă de Michael Rutter care demonstrează că diferenţele de performanţă şcolară. Creţu).Cristea). care poate fi identificat cu educaţia de bază (şcoala generală).univ. selecţia conţinuturilor se realizează simultan pe trei categorii de considerente: teoretice. personale ale cadrelor didactice (C. între modurile de organizare a învăţării şi diferitele metode de predare-învăţare. Din punct de vedere pragmatic. psiho-motorii). Conform considerentelor teoretice. Concluzie: Nu timpul garantează succesul. Mihaela Ţăranu . perene şi consistente. indicatori de pertinenţă Conţinuturile învăţământului sunt selectate din întreg patrimoniul cultural al omenirii ca un ansamblu de valori esenţiale pentru dezvoltarea personalităţii umane (în conformitate cu idealul educaţional) şi se obiectivează într-un trunchi de conţinuturi comune. legate de psihologia învăţării cu care se operează în şcoli. fenomenele de indisciplină şi delincvenţa pot fi asociate cu anumite caracteristici şi procese interne ale instituţiilor şcolare. tehnologice şi artistice. faţă de trebuinţele comunităţii locale şi naţionale. ci modul în care acest timp este folosit şi capacităţile intelectuale implicate în învăţare. să reflecte logica internă a ştiinţei. Studiul său demonstrează că atunci când creşte timpul alocat învăţării. Modelul învăţării depline (Caroll şi Bloom – 1963) contrazice curba lui Gauss: aptitudinile individuale diferite şi instruirea diferită sub raportul sarcinilor de învăţare şi a timpului alocat. permeabile. Conţinuturile care corespund nivelurilor superioare de educaţie vizează prespecializarea şi specializarea în diferite domenii.

Programa analitică este echivalentă cu curriculumul scris sau oficial. Noile programe şcolare realizate pe arii curriculare se deosebesc de programele tradiţionale prin: tipul de abordare a conţinutului domeniului ca perspectivă şi obiective. Din punctul de vedere al produsului. Ciclul de aprofundare (clasele X-XI) – aprofundarea studiului în profilul şi specializarea aleasă. programă analitică. există curriculum la decizia şcolii (3530%) care presupune libertatea opţiunilor pentru anumite activităţi didactice. liceu – cca 28% ) 2.Limbă şi comunicare ( gimnaziu – cca 37%. În cadrul Reformei învăţământului în România. dar şi de caracteristicile psihocomportamentale ale clasei de elevi. Tehnologii ( gimnaziu – cca 8%. soft-uri educationale. Acesta este elaborat de către o echipă formată din persoane aflate la diferite niveluri de decizie. curriculum de suport. liceu – cca 8% ) 6. Sport ( gimnaziu – cca 10%. o pregătire generală. importanţa disciplinei în învăţare pentru elevi. Programele analitice sau şcolare reprezintă o sinteză a conţinuturilor învăţământului pe ani de studiu sau pe cicluri de învăţământ. liceu – cca 4% ) Ariile curriculare reprezintă grupaje de discipline care au în comun anumite obiective de formare. Unitatea de învăţare 4 OBIECTIVAREA CONŢINUTURILOR ÎN DOCUMENTELE ŞCOLARE.Conform considerentelor de politica naţională. 9 Autor: lect. curriculumul naţional reprezintă o formă de expresie a unor finalităţi care sunt rezultatul unor decizii politice la nivel central. liceu – cca8% ) 7. Planul-cadru de învăţământ este un document oficial în care se structurează conţinuturile învăţării pe nivele şi profiluri şcolare. (CURRICULUMUL NAŢIONAL)9  Cuvinte cheie: curriculum naţional. Ciclul de observare şi orientare (clasele VII-IX) – orientarea în vederea optimizării opţiunii şcoalre şi profesionale ulterioare. Mihaela Ţăranu . principiile fundamentale pe care se structurează conţinutul disciplinei şi organizarea lui. liceu – cca 28% ) 3. curriculum nucleu. plan-cadru de învăţământ. Raportul între ariile curriculare se modifică în funcţie de vârsta elevilor şi de specificul ciclurilor curriculare. sunt sugerate temele opţionale la alegerea profesorului sau la decizia şcolii. selecţia şi organizarea conţinuturilor depind de preferinţele profesorilor. de concepţiile lor despre cultură. curriculum la decizia şcolii. în acelaşi timp. în funcţie de specificul zonei geografice sau al comunităţii din care face parte şcoala. se fac sugestii privind metodologiile de predare şi evaluarea elevilor în funcţie de standardele naţionale de evaluare (se precizează nivelul minim. grupând mai mulţi ani de studiu. În acelaşi timp. oferind profesorilor posibilitatea conceperii unor trasee curriculare diferenţiate şi personalizate. în partea a doua se precizează temele şi subiectele organizate pe capitole şi subcapitole şi numărul de ore alocate lor. Consiliere şi orientare ( gimnaziu – cca 5%. maxim şi mediu de performanţă). Plan-cadru de învăţământ românesc stipulează constituirea următoarelor cicluri curriculare: Ciclul achiziţiilor fundamentale (grupa pregătitoare din grădiniţă şi clasele I-II) care-şi propune acomodarea la cerinţele sistemului şcolar şi alfabetizarea iniţială. Matematică şi ştiinţe ( gimnaziu – cca 20%.univ. asigurînd. cicluri curriculare. liceu – cca 8% ) 5. Structura unei programe analitice de tip tradiţional (centrată pe o disciplină de învăţământ) include două părţi: o parte de prezentare generală în care se specifică obiectivele educaţionale generale ale disciplinei. de stilul didactic. curriculumul se obiectivează în documente şi materiale ale învăţământului: planul de învăţământ. Ciclul de specializare (clasele XII-XIII) – prespecializarea în vederea integrării eficiente în învăţământul universitar de profil sau pe piaţa muncii. Conform considerentelor personale ale cadrelor didactice. Noile programe şcolare sunt construite pe principiul flexibilizării şi descentralizării curriculare. Concret. Ciclurile curriculare reprezintă periodizări ale şcolarităţii. planul de învăţământ include concepţia pedagogică ce fundamentează ştiinţific procesul instructiv-educativ la nivel naţional. Omul şi societatea ( gimnaziu – cca 10%. se precizează obiectivele pentru fiecare an de studiu al ariei respective. liceu – cca 16% ) 4. manuale şcolare. materiale auxiliare de lucru pentru profesor sau elevi. Comisia de elaborare a Planului de învăţământ a finalizat în anul 1998 un proiect curricular care propune gruparea obiectelor de studiu pe şapte arii curriculare. Arte (gimnaziu – cca 10%. Ciclul de dezvoltare (clasele III-IV) – formarea capacităţilor de bază necesare pentru continuarea studiilor. arii curriculare. alături de curriculumul nucleu sau obligatoriu (65-70%). care au în comun anumite finalităţi. programe. pachete de studii. stabilind numărul de ore minim şi maxim pentru fiecare disciplină sau arie curriculară. pentru învăţământul preuniversitar: 1.drd.

. Materialele suport (curriculum de suport) sunt materiale didactice sau documente elaborate în sprijinul profesorilor sau elevilor. . atlase etc. tematica şi standardele pe care le pretinde programa trebuie să corespundă calitativ şi cantitativ normelor precizate în planul de învăţământ. în România. prin exerciţiile pe care manualul respectiv le propune. Pentru profesori: ghiduri metodologice. liste sau inventare de teme sau sugestii pentru curriculumul aflat la dispoziţia lor. dar şi afective în experienţa de învăţare. presupune din partea profesorilor competenţe psiho-pedagogice care să le permită alegerea celui mai bun manual în funcţie de caracteristicile clasei de elevi. . . Problematica manualelor alternative.funcţia de antrenare a capacităţilor cognitive. soft educaţional. Pentru elevi: culegeri de texte sau de exerciţii. fişe de activitate independentă.funcţia de autoinstruire şi de menţinere a interesului pentru învăţare – această funcţie depinde foarte mult de tehnicile de autoevaluare pe care le foloseşte manualul. în sensul că obiectivele. pachete de formare sau autoformare. dar şi în funcţie de propriile aptitudini şi de stilul didactic.Între programa şcolară şi planul-cadru trebuie să existe unitate. Manualele şcolare – concretizează conţinutul precizat în programa şcolară şi realizabil în relaţia concretă dintre profesor şi elev. Funcţiile pe care le îndeplineşte manualul: .funcţia de formare a capacităţilor şi de dobândire a cunoştinţelor pe care le vizează profesorul – se realizează prin modul în care este prezentat conţinutul.funcţia de informare – se realizează prin mijloace didactice sau grafice specifice.

biologie. Abordarea integrată a disciplinelor presupune organizarea interdisciplinară nu numai a conţinuturilor. Observaţie: Alături de modalităţile de organizare a conţinuturilor prezentate aici pot sta şi alte demersuri inovative şi eficiente cum sunt: organizarea din perspectiva informatizării învăţământului. chimie şi fizică). în scopul evidenţierii relaţiilor multiple existente între diverse realităţi. informaţii sau metode din mai multe domenii. ci a întregii experienţe de predare-învăţare (transmiterea şi asimilarea lui). Mihaela Ţăranu . complexă a unui fenomen. practic. activităţi. Transdisciplinaritatea presupune întrepătrunderea mai multor domenii şi coordonarea cercetărilor astfel încât să conducă la descoperirea unui alt spaţiu de cercetare. integrarea în jurul unor activităţi fundamentale (creaţie.Unitatea de învăţare 5 MODALITĂŢI DE ORGANIZARE A CONŢINUTURILOR.univ. interdisciplinaritatea reprezintă o abordare globală. Comparativ cu aceste abordări. Organizarea modulară a conţinuturilor a apărut ca răspuns la nevoia de perfecţionare. la câteva luni. metode de abordare astfel încât ceea ce rezultă să poată fi contextualizat şi aplicabil în situaţii de viaţă reală. de la câteva ore. interdisciplinaritate prin problematica abordată (teme cum ar fi Omul. ca durată. în special la nivelul cunoştinţelor şi al competenţelor cognitive. fiecare dintre ele fiind concepută printr-o schemă integrativă de tipul: noţiunile esenţiale ale domeniului. Avantajul acestei abordări îl constituie faptul că elevul are un traseu de învăţare car-ie poate garanta atingerea unor performanţe. psihologie şi pedagogie. organizarea conţinuturilor pentru educaţia la distanţă. integrarea în jurul unei singure discipline. Monodisciplinaritatea este o modalitate de abordare a realităţii şi de organizare a conţinuturilor pe discipline predate relativ independent una de cealaltă. În învăţarea şcolară. fiind o caracteristică a epocii noastre. concepte. integrarea printr-un ansamblu flexibil de lecţii. abordare modulară. Creţu): integrarea în jurul unui pol ştiinţific. variante de optimizare sau de soluţionare. Creaţia). este adaptat cerinţelor şi ritmului de studiu al cursantului. Proiectarea conţinuturilor în moduli didactici ia forma unor ″ seturi de cunoştinţe. multidisciplinaritate. Modulul se poate întinde. cercetare). abordare care implică transferuri de cunoştinţe. istorie şi geografie. abordare integrată a disciplinelor.10  Cuvinte cheie: monodisciplinaritate. Modalităţile concrete de integrare a disciplinelor ar putea fi (C. forma de organizare a conţinuturilor fiind axată pe nevoile şi interesele elevului (pe comunicare. fenomene implicate. pluridisciplinaritate. situaţii didactice. în scopul evidenţierii caracteristicilor comune ale acestora.drd. transdisciplinaritate. abordarea transdisciplinară porneşte de la o temă. se pot delimita câteva tipuri de demersuri interdisciplinare (C. creaţie. dar scopul ei este dincolo de informaţie şi de subiect. Această abordare conduce către enciclopedism şi nu este recomandabilă pentru nivelurile care cer o specializare înaltă. Creţu): interdisciplinaritate ca transfer din domenii învecinate (ex. metoda analizei statistice a datelor. interdisciplinaritate. Multidisciplinaritatea presupune existenţa unor transferuri disciplinare care se realizează în special prin juxtapunerea unor cunoştinţe. metode analizei istorice). mijloace materiale″ (D`Hainaut) ce pot fi parcurse de subiect independent de restul sistemului din care face parte. TENDINŢE. inovaţie). interdisciplinaritatea ca transfer de concepte (valorificarea semnificaţiilor şi valenţelor unui concept în domenii diferite de cunoaştere). organizarea conţinuturilor învăţământului alternativ etc. Eficienţa aceste organizări este deosebită din perspectiva educaţiei permanente deoarece promovează demersurile educative de tip integrat şi interdisciplinar. Cunoaşterea. construcţie. Dezavantajul major este hiperspecializarea (specializare limitată) şi lipsa unei perspective de ansamblu asupra realităţii. teme sau situaţii. Concret. Pluridisciplinaritatea constă într-o abordare complexă (din mai multe perspective) a unei problematici. formare sau reorientare profesională. metodele de cercetare specifice. interdisciplinaritate ca transfer de metode de cunoaştere sau de cercetare (ex. organizarea diferenţiată şi personalizată. Organizarea interdisciplinară a conţinuturilor constituie o dominantă a politicilor educaţionale. Riscul principal al acestei abordări constă în supraîncărcarea programelor şi a manualelor şcolare şi volumul mare de informaţii redundante. decizie. 10 Autor: lect. personal sau social.

. Neacşu Ioan (coord. Iaşi .). în prezent. Pedagogie. 9.. Care sunt sursele care au prioritate în prezent în selecţia conţinuturilor învăţământului? Argumentaţi răspunsul. Ce considerente de ordin teoretic trebuie să satisfacă conţinuturile selectate? 10.. în cadrul unei arii curriculare sau discipline. Curriculum Naţional. Iaşi Creţu Carmen.Polirom.). În ce măsură existenţa suporturilor curriculare pentru profesori şi elevi vi se pare justificată şi de ce ? 14..(coord. Prelegeri pedagogice.(coord. 2. 1999. Pedagogie (Ediţia a II-a revăzută şi adăugită). 1998. Iaşi . Compendiu. 2002. în funcţie de domeniul dvs. din perspectiva corespondenţei existente între finalităţile. 2001. 4.Cuza. 7. de studiu. Ed. 3. Ed. Studiu de impact. 2002. Cadru de referinţă. educaţională? Identificaţi în literatura de specialitate alte tipuri de curriculum şi precizaţi caracteristicile acestora. aşa cum este el consemnat în Legea învăţământului. Ed.Vlăsceanu L.Cucoş Constantin. Ed. 11. şi ce model de personalitate promovează? 5. Care consideraţi că ar trebui să fie criteriile care să stea la baza alegerii unui manual şcolar de către un cadru didactic? Argumentaţi răspunsul.Fundaţiei România de Mâine.Cucoş C. modulat sau integrat (la alegere) pentru un conţinut anume. pentru un anumit an de studiu. Ce semnificaţie are timpul de învăţare în practica educaţională? 8.Polirom.Polirom. Imaginaţi un demers interdisciplinar. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ Cerghit Ioan. Universităţii Al.M.Şerdean Ioan. de studiu). tenatica şi standardele pe care acestea le propun.PRACTIC-APLICATIVE ŞI A EVALUĂRII În ce constă specificitatea teoriei curriculumului. Curriculum diferenţiat şi personalizat. Polirom .E. 2002. În ce măsură considerentele de ordin personal ale cadrului didactic sunt determinante în alegerea conţinuturilor? Argumentaţi răspunsul şi exemplificaţi. Şcoala la răscruce. Bucureşti .N. Ed. Schimbare şi continuitate în curriculumul învăţămîntului obligatoriu. TEMATICA LUCRĂRILOR DE SINTEZĂ . Psihopedagogie pentru examenele de definitivare şi grade didactice. Cum trebuie corelate principalele categorii de finalităţi educaţionale şi care ar putea fi consecinţele unei relaţii disfincţionale între acestea? 6. Analizaţi raportul existent între conţinutul învăţământului şi cultura socială. Polirom. Ed. Care este idealul educaţional al şcolii româneşti. 1998. 1998. Iaşi Creţu Carmen. Analizaţi panul-cadru şi programa şcolară a unei discipline de învăţământ (în funcţie de domeniul dvs. Ed. Bucureşti 1.). 12. Iaşi . Teoria curriculumului şi conţinuturile educaţiei. relativ la acţiunea educaţională? Evidenţiaţi specificul fiecărui tip de curriculum prin exemple relevante din experienţa dvs.I. 13.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful