UNIVERSITATEA „ANDREI ŞAGUNA”

Lector universitar dr. CONSTANTIN SAVA

DREPT ADMINISTRATIV
– Suport de curs –

Editura fundaţiei „Andrei Şaguna” CONSTANŢA 2007

DREPT ADMINISTRATIV PARTEA a-I-a Semestrul I

2

TEMA 1 CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ ÎN ROMÂNIA I. Concepte introductive privind administraţia publică 1. Noţiunea de administraţie: Administraţia în sensul cel mai larg, este o activitate care constă într-o prestaţia a unei persoane, sau grup de persoane în folosul altora, faţă de care prestatorul de activităţi se află în anumite raporturi juridice (fie de subordonare, fie de colaborare sau de participare) şi căruia beneficiarul prestaţiei îi pune la dispoziţie mijloacele materiale şi financiare necesare. Dacă activitatea prestată are drept scop realizarea unor interese particulare, vorbim de o administraţie particulară: Dacă activitatea are un interes general, de nivel naţional sau local, suntem în prezenţa unei administraţii publice. Societatea cunoaşte un proces continuu de multiplicare şi diversificare a sarcinilor administraţiei care impune necontenit îmbunătăţire şi perfecţionare în structura şi activitatea administraţiei, prin utilizarea unor metode şi tehnici moderne. Pentru a realiza aceste sarcini administraţia trebuie să ţină cot de imperativele: - a prevedea; - a organiza; - a conduce; - a coordona; - a controla. Noţiunea de administraţie are trei accepţiuni principale: a) administraţia ca activitate, de a realiza administraţia, b) administraţia ca structură sau organizare; c) administraţia ca instituţie.
3

2. Faptul administrativ: Orice activitate de natură administrativă evocă un fapt administrativ care este un fapt social şi se află în cadrul unor grupuri sociale stabile. Faptele administrative se clasifică în două categorii: a) evenimente; b) acţiuni sau inacţiuni ale omului. Criteriile de clasificare ale faptelor administrative depind de: a)calitatea celui care le săvârşeşte; b)efectele juridice pe care le produc. 3. Administraţia publică şi administraţia particulară: Dacă activitatea prestată are drept scop realizarea unor interese particulare vorbim de o administraţie particulară. Dacă activitatea are un interes general, de nivel naţional sau local, vorbim de o administraţie publică. Administraţie publică: - de stat – administraţia statului; - locală - administrarea unităţilor administrativ teritoriale. Deciziile administraţiei publice sunt obligatorii, fără a se cere acordul celor cărora li se aplică. Administraţia publică putând utiliza atunci când este necesar, mijloace de constrângere. Noţiunea de administraţie publică poate capacita două sensuri. a) un sens material; b) un sens formal. a) În sens material administraţia publică reprezintă o organizare a executării şi de executare, în concret a legii, realizate prin activităţi cu caracter de dispoziţie şi acţiuni cu caracter de prestaţie. b) În sens formal administraţia publică poate fi înţeleasă că a un sistem de organe, cuprinzând diverse structuri administrative care realizează activităţi de organizare a executării legii şi de executare, în concret, a acesteia.
4

Administraţia publică poate fi definită ca activitatea de organizare şi de executare, în concret, a legii, cu caracter dispozitiv şi prestator, care se realizează, în principal de organele administraţiei publice şi în subsidiar şi de celelalte organe ale statului, precum şi de organizaţii particulare de interes public. 4. Obiectul administraţiei publice. Obiectul administraţiei publice îl reprezintă organizarea executării şi executarea, în concret, a legii, obiect circumscris de puterea legiuitoare. Administraţia publică, în statul de drept, reprezintă principala pârghie prin care se realizează valorile stabilite la nivelul eşichierului politic. Administraţia publică se regăseşte în toată complexitatea vieţii sociale, constituind una din cele mai utile activităţi umane. Administraţia publică este legată de puterea judecătorească (contencios, amenzi şi control), de puterea executivă (Preşedinte, Guvern, ministere), de autorităţile administraţiei publice locale (prefecţi, consilii locale, primari, etc.) care nu sunt organe ale puterii executive, regii autonome. 5. Funcţiile administraţiei publice: 1. Funcţia de intermediar de execuţie – organizează şi asigură execuţia, folosind uneori, autoritatea sa sau chiar constrângerea. 2. Funcţia de instrument de conservare a valorilor materiale şi spirituale ale societăţii. 3. Funcţia de organizare şi coordonare a adaptărilor ce se impun datorită transformărilor care se produc în evoluţia diferitelor comportamente ale societăţii. 6. Conţinutul administraţiei publice: Conţinutul administraţiei publice este dat de două categorii de activitate: a) activităţi cu caracter dispozitiv sau de dispoziţie, b) activităţi cu caracter prestator sau de prestaţie. a) Prin activităţile cu caracter de dispoziţie se stabileşte ce trebuie să facă sau să nu facă, ce le este permis sau interzis subiecţilor de drept, persoane fizice sau juridice.

5

În aceste situaţii administraţia publică putând interveni în anumite cazuri, cu aplicarea de sancţiuni pentru nerespectarea conduitei prescrise. Acest proces se realizează în mai multe etape: - documentare; - studii; - avize, - variante; - opţiuni; - deliberări; - decizii, etc. b) Activităţile cu caracter de prestaţie. Diferite prestaţii de interes general realizate pe baza şi în executarea legii din oficiu sau la cererea cetăţenilor, persoanelor juridice sau a diferitelor organe ale statului. Exemple de domenii: domeniul salubrităţii publice şi al ocrotirii mediului ambiant, furnizarea de gaze naturale, curent electric, poştă, radio-tv, transport în comun etc. II. Evoluţia administraţiei publice în România: 1. Evoluţia organizării şi funcţionării administraţiei publice actuale: a) Administraţia publică centrală până la apariţia Regulamentelor organice. Pe întreg teritoriul Principatelor, Domnul a concentrat în mâinile sale puterea legiuitoare, executivă şi judecătorească . Domnii de la noi, erau ca şi împăraţii romani „reprezentanţi ai interesului statului. Domnii, aşa cum au fost descrişi de Dimitrie Cantemir în lucrările sale, erau: supremi judecători, puteau da ordine (cu caracter obligatoriu, ca şi legile), puteau face război sau încheia pace şi tot ei organizau administraţia şi serviciile publice. Găsim în această perioadă ca funcţionari publici (după secolul XIV): - marele vornic – în Moldova era:
6

- judecător suprem al personalului Curţii şi judecător suprem al ţării; - reprezenta corpul poliţiei şi al siguranţei statului. - marele ban – îl regăsim în Oltenia,cu sediul la Craiova. Alţi funcţionai publici (secolul XIV- XVII ):logofătul, visternicul, postelnicul paharnicul , armaşul. Tot în această perioadă se simt tot mai mult influenţele ideologice, economice şi politice din apus. b) Administraţia publică centrală până la unirea Principatelor. Regulamentul organic intrat în vigoare în Moldova la 1-13 ianuarie 1832 iar în Muntenia la 1-13 iulie 1831 nu a schimbat administraţia centrală. Găsim însă geneza guvernului şi a ministerelor. Guvernul era denumit sfatul administrativ compus din: 1) Sfatul ordinar: a. marele vornic b. marele vistier c. secretarul statului (Se întâlneau de două ori pe săptămână şi analizau proiecte de lege). 2) Sfatul administrativ extraordinar: se întrunea sub preşedinţia Domnului pentru rezolvarea problemelor de mare importanţă. Regulamentul organic prevedea separarea administraţiei de justiţie prin crearea de judecătorii şi instanţe judecătoreşti şi interzicerea organelor administrative de a judeca – postulat modern formulat de Alexandru Ipsilanti. c) Administraţia publică centrală de la Unirea Principatelor Române până la instaurarea regimului comunist. Statutul desvoltător al Convenţiei de la Paris din 1858 foloseşte termenul de guvern şi acela de prim-ministru (după unirea principatelor Mihail Kogălniceanu). Statutul desvoltător din 2 mai 1864 constituie, în fapt, prima Constituţie a României, prin care puterile politice erau exercitate colectiv de Domn, de Adunarea Ponderatorie (Senatul) şi cea Electivă (Camera Deputaţilor) care constituiau adunările legiuitoare.
7

Prima organizare modernă a ministerelor datează de la Unirea Principatelor. Sunt menţionate opt ministere: interne, finanţe, culte, instrucţiunea publică, afaceri străine, lucrări publice, război, de control (Curtea de Conturi 1864). 1) Constituţia din 1866 ( prima Constituţie a statului nostru) – prevedea că puterea executivă aparţinea domnului care o exercita prin intermediul guvernului. 2) Constituţia din 1923 – considerată ca fiind cea mai democrată Constituţie din Europa acelor ani – stipula că Guvernul exercita puterea executivă în numele regelui. 3) Legea de organizare şi funcţionare a ministerelor din 1929 – stabilea un număr de zece ministere: interne, externe, finanţe, justiţie, instrucţie publică şi culte, armată, agricultură şi domenii, industrie şi comerţ, lucrări publice şi comunicaţii, muncă, sănătate şi ocrotire socială. 4) În anul 1940 Constituţia a fost suspendată Puterea executivă îndeplinea şi funcţia legislativă prin decret-lege, funcţie normativă încredinţată regelui. Prin decret regal, generalul Ion Antonescu a fost investit, de Consiliul de miniştrii, ca preşedinte cu puteri depline, pentru a conduce Statul Român. d) Administraţia publică centrală în perioada regimului comunist: 23 august 1944 - instaurarea regimului comunist - un singur partid politic - centralism în toate domeniile. Decretul nr. 1626/31 august 1944 a abrogat legislaţia adoptată în perioada 1940-1944 şi a repus în vigoare Constituţia din 1923. Consiliul de miniştrii îndeplinea şi atribuţii legislative. După alegerile din noiembrie 1946 şi abolirea monarhiei la 30 decembrie 1947 a fost adoptată Constituţia din 13 aprilie 1948. - Guvernul este organul suprem executiv şi administrativ. - Guvernul sau (Consiliul de miniştrii) era format din: prim-ministru, unul sau mai mulţi vicepreşedinţi şi miniştrii.
8

Guvernul - era numit de Marea Adunare Naţională; - conduce administraţia statului; - coordona activitatea ministerelor; - dirija şi planifica economia naţională; - organiza armata; - stabilea instituţiile ordinii şi liniştii publice; - membrii guvernului erau desemnaţi dintre deputaţii Marii Adunări Naţionale sau alţi cetăţeni consideraţi specialişti. Constituţia din 1952 menţine terminologia de Consiliu de miniştri, preşedintele consiliului de miniştrii, vicepreşedinţi ai Consiliului de miniştrii, miniştrii. Legea 24/1969 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului de miniştrii cuprindea: - preşedintele consiliului de miniştrii, prim-vicepreşedinte, vicepreşedinţi, miniştrii, preşedinţi ai organelor centrale de stat (Consiliul de stat al planificării, Consiliul Securităţii Statului, Comitetul de stat pentru Preţuri, etc.) Constituţia din 1965 accentuează Centralizarea conducerii în toate domeniile de activitate, întărind rolul conducător al PCR. Potrivit acesteia, Consiliul de miniştrii are ca atribuţiuni principale: - stabilirea măsurilor pentru aducerea la îndeplinire a politicii interne şi externe; - conducerea activităţii ministerelor, - elaborarea proiectelor, planului şi bugetului de stat, - luarea măsurilor pentru asigurarea ordinii publice, apărarea statului şi drepturilor cetăţeanului, - exercitarea atribuţiilor de conducere şi control asupra activităţii organelor locale ale administraţiei de stat. Consiliul de miniştrii era ales de Marea Adunare Naţională. e) Administraţia publică centrală din România după prăbuşirea regimului totalitar:

9

1. Au fost abrogate din Constituţie şi celelalte legi ori alte acte normative, normele referitoare la organele centrale şi locale ale puterii administraţiei de stat. 2. Au fost elaborate următoarele acte tranzitorii: - Decretul lege nr. 10 din 31 decembrie 1989 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea Guvernului României, - Decretul lege nr. 104/31 martie 1990 privind activităţile pentru care guvernul adoptă hotărâri; - Decretul lege nr. 37/7 decembrie 1990 pentru organizarea şi funcţionarea Guvernului României. Constituţia din 1991 prevede că, Guvernul exercită conducerea generală a administraţiei publice şi asigură realizarea politici interne şi externe a ţării. - aduce precizări cu privire la organizarea şi funcţionarea Guvernului; - stabileşte raporturile Guvernului cu Preşedintele şi Parlamentul - Guvernul este format din: 1.prim-ministru; 2. miniştrii de stat; 3. miniştrii; 4. secretari de stat. Procedura de investire a primului-ministru şi a Guvernului este următoarea: a) desemnarea primului-ministru de către Preşedinte; b) desemnarea de către prim-ministru a membrilor Cabinetului şi stabilirea principalelor puncte din cadrul Programului de guvernare; b) audieri în cadrul comisiilor de specialitate ale Parlamentului, c) votul de încredere acordat de Parlament pe Programul de guvernare; d) depunerea jurământului în faţa Preşedintelui ţării. Eliberarea din funcţii a miniştrilor se face prin remaniere guvernamentală. Guvernul îşi exercită mandatul de la depunerea jurământului în faţa Preşedintelui până la validarea alegerilor generale parlamentare ulterioare Raporturile Guvernului (prim-ministru, miniştrii) cu Parlamentul: rapoarte, întrebări, interpelări, informări.
10

Guvernul adoptă: legislativă.

hotărâri, ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă,

iniţiativă

III. Conexiunile administraţiei publice. 1. Administraţia publică şi sistemul social. Orice administraţie este rezultatul mediului social. Elementele de bază care determină formele de activitate ale administraţiei sunt: structura şi etica oamenilor, nivelul de dezvoltare economică şi tehnică, puterea politică. Deci, este bine ca studiul despre administraţie să-l începem cu examinarea mediului în care se integrează şi reciproc. Construcţia sistemului administrativ este strâns legată de particularităţile grupurilor sociale pe teritoriul statului. După cum este structurat mediul social, organele administraţiei vor fi accesibile mai uşor întregului grup social în raport cu care funcţionează sau vor fi diversificate în teritoriu pentru prestaţii accesibile membrilor grupurilor sociale. Exemplu: amplasarea primăriei sau prefecturilor în puncte accesibile egal pentru toţi membrii colectivităţii locale. 2. Administraţia publică şi sistemul politic: Legăturile dintre administraţia publică şi puterea politică sunt de ordin teoretic şi de ordin practic (deoarece administraţia se subordonează puterii politice). Pentru organizarea şi funcţionarea unui stat trebuie ca administraţia publică şi puterea politică să colaboreze. Administraţia statului este una din formele fundamentale de realizare a puterii politice. Administraţia publică are ca obiect realizarea valorilor politice prin care se exprimă interesele generale ale societăţii organizată în stat. Sistemul administrativ este legat din punct de vedere organizatoric şi funcţional de puterea legiuitoare şi puterea executivă.

11

Puterea legiuitoare este cea care formulează prin lege valorile politice pe care le realizează sistemul administraţiei publice. Puterea legiuitoare are atribuţii în constituirea puterii executive, a guvernului, în controlul funcţionării acestuia. Puterea executivă asigură conducerea şi controlul întregului sistem al administraţiei publice, pentru realizarea puterii statului. De aceea, în structura administraţiei publice există importante funcţii de conducere cu caracter politic. Administraţia publică are şi funcţii tehnice (membrii Guvernului, iar la nivel de judeţ – preşedintele Consiliul judeţean, consilieri, primari). 3. Administraţia publică şi dreptul: Multiplele şi variatele activităţi ale administraţiei publice impun cu necesitate reglementări juridice. Normele juridice constituie modalitatea cea mai importantă de introducere a ordinii în organizarea şi funcţionarea sistemului administraţiei publice. Administraţia publică, privită ca activitate, ca şi sistemul de organizare trebuie să fie supuse normelor de drept. Prin aceasta se aplică principiul legalităţii administraţiei publice, principiu ce caracterizează statul de drept. Organizarea şi activitatea celor care realizează administraţia publică trebuie să fie supuse reglementărilor juridice. Normele juridice aplicabile administraţiei publice se pot grupa în două categorii: - norme care se aplică administraţiei „în raport cu ea însăşi”; - norme care se aplică administraţiei în raport cu alţii. Principiul legalităţii administraţiei publice are la bază legea în sensul restrâns al termenului, ca act juridic care provine de la puterea legiuitoare. Administraţia publică, în acţiunea de executare a legilor, emite norme juridice, elaborate pe baza şi în executarea legii, cu respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. 4. Administraţia publică şi media:
12

Presa a devenit în ultimii ani în România un puternic factor dinamizator al conştiinţelor. De fapt, mass-media a devenit o interfaţă, în general, între societate şi individ, în particular între sistemul autorităţilor publice şi cetăţean. Media intervine pe întreg parcursul executării puterii şi activităţii administraţiei, inclusiv printr-un control riguros şi sesizarea disfuncţionalităţilor. Relaţiile administraţiei cu media, cei administraţi ocupă în societate un loc cu dublă semnificaţie: - beneficiari ai mesajelor transmise prin media de la autorităţile publice dar, şi - factori determinanţi în constituirea acestor autorităţi sub influenţa mesajului mediatizat.

13

TEMA 2 DREPTUL ADMINISTRATIV - RAMURĂ A DREPTULUI PUBLIC – I. Noţiunea de drept administrativ: Dreptul administrativ este un ansamblu de norme juridice cu un anumit obiect, cu trăsături specifice şi finalitate proprie. Obiectul de cercetare al ştiinţei dreptului administrativ este alcătuit din normele de drept administrativ, adică dreptul administrativ ca ramură de drept. Putem observa că normele juridice care alcătuiesc ramura dreptului administrativ constituie obiect de cercetare a normelor juridice cu privire la organizarea, funcţionarea şi competenţele organelor administraţiei publice. Ştiinţa dreptului administrativ a apărut în perioada revoluţiei burgheze, în condiţiile consacrării în Constituţie a drepturilor şi libertăţilor democratice pentru cetăţeni. Normele dreptului administrativă ocupă locul principal în ceea ce priveşte normele aplicabile administraţiei publice, organizării şi funcţionării acestuia. Pe baza celor prezentate putem defini: Dreptul administrativ este o ramură a sistemului de drept alcătuită din ansamblul normelor juridice care reglementează o categorie determinată de relaţii sociale, care apar în cadrul procesului de organizare şi executare a legii, de către organele şi persoanele abilitate. Antonie Iorgovan, în lucrarea „Dreptul muncii” (1993), defineşte Dreptul administrativ ca ramură a dreptului public care reglementează relaţiile sociale din sfera administraţiei publice, precum şi pe cele de natură conflictuală dintre autorităţile administraţiei publice sau ale acestor autorităţi, pe de altă parte. II. Normele de drept administrativ: Normele juridice care se aplică în organizarea şi funcţionarea organelor administraţiei statului român şi a celor locale fac parte din diferite ramuri de drept. Exemplu:
14

Drept constituţional – privind sistemul şi principiile de organizare şi funcţionare a organelor puterilor executive - preşedinte, guvern, autorităţi centrale de specialitate şi a administraţiei publice locale. Drept civil – în legătură cu personalitatea juridică a autorităţilor administraţiei publice. Dreptul muncii cu privire la desfăşurarea activităţii personalului administrativ, inclusiv disciplina profesională. Drept penal execuţional – în ce priveşte administraţia penitenciarelor, cuprind norme juridice de natură administrativă. Observăm că normele de drept administrativ sunt extrem de variate, dacă se are în vedere multitudinea domeniilor activităţii executate. Normele de drept administrativ pot fi grupate în următoarele categorii: a) Norme prin care se reglementează înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea organelor administraţiei publice, competenţa lor materială şi teritorială, raporturile cu alte organe de stat, controlul ce se poate exercita asupra activităţii lor. b) Normele prin care sunt reglementare raporturile organelor administraţiei publice cu persoane fizice şi juridice nestatale, privind drepturile şi obligaţiile acestora în relaţiile lor cu autorităţile administrative. În cadrul acestei reglementări sunt incluse şi normele privind răspunderea participanţilor la asemenea raporturi, consecinţele încălcării drepturilor şi obligaţiilor reciproce. c) Norme care reglementează procedura activităţii administraţiei publice, adică acele norme care prevăd în ce condiţii se desfăşoară activitatea realizată de administraţie, atât în interiorul său, cât şi în raporturile cu subiecţi din afara acesteia. Normele de drept administrativ cuprind toate cele trei elemente ale unei norme juridice, aşa cum sunt ele stabilite în Teoria generală a dreptului – ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea. În normele de drept administrativ, de multe ori, sancţiunea lipseşte, deoarece ea apare în alte acte normative.

15

Acceptarea afirmaţiei că sancţiunea lipseşte din normele dreptului administrativ ar însemna, practic, contestarea caracterului de normă juridică a regulilor stabilite în domeniul de organizare şi funcţionare a administraţiei publice. În literatura juridică se susţine că pot fi identificate următoarele forme principale de sancţiuni administrative: 1. Sancţiuni administrative-disciplinare – destituirea din funcţie; revocarea alegerii, dizolvarea; mutarea disciplinară etc; 2. Sancţiuni administrative-contravenţionale – amenda, avertismentul, închisoarea contravenţională; 3. Sancţiuni administrativ-patrimoniale – obligarea la repararea prejudiciului produs printr-o daună materială sau morală; 4. Măsuri de constrângere – cu caracter nesancţionatoriu, de protecţie a unor interese sau de combatere a unor fapte antisociale – reţinerea unei persoane, stocarea de bunuri, obligarea la tratamentul medical; 5. Măsuri de executare silită, adică de înfrângere a unei rezistenţe fizice - diferite acţiuni în forţă ale poliţiei, imobilizarea unei persoane, demolarea sau desfiinţarea unor construcţii. III. Raporturile de drept administrativ Raporturile de drept administrativ sunt acele raporturi juridice care se nasc prin reglementarea de către normele juridice, direct sau indirectă, adică prin fapta juridică săvârşită în executarea acestora, a raporturilor sociale care formează obiectul administraţiei de stat, realizată de către organele administraţie de stat. Raporturile de drept administrativ se clasifică în: a) raporturi de subordonare; b) raporturi de colaborare; c) raporturi de participare;
d) raporturi de tutelă.

Raporturi de subordonare:

16

Exemplu: Prefectul se află în raport de subordonare faţă de Guvern (autoritate a administraţiei publice faţă de un alt subiect de drept). Raporturi de subordonare - de conformare (de respectare a normelor dreptului administrativ), de conflict. b) Raporturi de colaborare: în general, pe picior de egalitate fiecare sau împreună colaborează pentru aplicarea legii. IV. Definiţia şi sfera izvoarelor dreptului administrativ: Izvorul de drept este forma specifică de exprimare a normei juridice. Izvoare: - Normele juridice provenite de la organele puterii legiuitoare privind organizarea şi activitatea administraţiei publice; - Actele normative ale administraţiei publice; - Unele organe ale administraţiei de stat cu competenţă de a emite acte normative pe baza şi în aplicarea legii. - Izvorul principal al dreptului administrativ este reprezentat de Constituţie. 1. Constituţia, ca lege fundamentală, determină şi garantează libertăţile şi drepturile individuale prin care se organizează puterile statului şi se finalizează raporturile dintre ele. Constituţia dispune de forţă juridică superioară faţă de celelalte legi şi norme juridice care trebuie să conţină reglementări conform prevederilor constituţionale. (Vezi Constituţia, cap. III, Titlul III – Guvernul) 2. Legea este actul normativ cu valoare juridică superioară, cel mai important izvor al dreptului, ce emană de la Parlament, exponent al puterii supreme a poporului. Majoritatea legilor organice vizează fie structural, fie funcţional administraţia publică. - organizarea guvernului - organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării - regimul stării de asediu şi al celui de urgenţă - statutul funcţionarilor publici
17

- contenciosul administrativ - organizarea generală a învăţământului - organizarea administraţiei locale, a teritoriului precum şi regimul general privind autonomia locală - organizarea serviciilor publice de radio şi TV - organizarea autorităţilor administrative centrale autonome - structura sistemului naţional de apărare, organizarea armatei şi a teritoriului pentru apărare - statutul cadrelor militare - organizarea şi funcţionarea poliţiei, a Serviciilor de informaţii ale statului precum şi a celorlalte componente ale forţelor armate. 3. Decretul-lege este izvor de drept cu caracter oarecum hibrid, pentru că deşi nu emană de la organul legislativ – Parlamentare totuşi putere de lege, reglementează relaţiile sociale din domeniul legii, pe care o poate modifica sau înlocui. Poartă denumirea „decret” pentru că are forţa juridică a acestuia. 4. Izvoarele de drept administrativ ce derivă de la puterea executivă – unele organe ale administraţiei publice au competenţă de a emite acte normative pe baza şi în executarea legii. În primul rând, este vorba de emiterea unor acte normative care au aplicaţie în interiorul administraţiei de stat şi care au ca obiect angajarea lăuntrică a structurilor administraţiei publice. În al doilea rând, organele administraţiei publice pot emite în baza şi executarea legii acte normative care sunt aplicabile raporturilor ce se stabilesc între administraţiei şi cei administraţi. Aceste acte normative trebuie să fie întotdeauna subordonate legii, constituind mijloace de aplicare a dispoziţiilor acestuia. a) actele Guvernului - hotărâri, ordonanţe, ordonanţe de urgenţă, b) ordine şi instrucţiuni ministeriale. c) actele autorităţilor judeţene, orăşeneşti şi comunale (Legea nr. 251/2001 privind administraţia publică locală)
18

- prefectul emite ordine; - comisia judeţeană consultativă a judeţului emite hotărâri; - consiliul judeţean emite hotărâri; - delegaţia permanentă a consiliului judeţean emite decizii; - consiliul local emite hotărâri; - primarul emite dispoziţii. 5. Actele internaţionale: conform prevederilor constituţionale, pentru a produce efecte juridice, atât în relaţiile cu alte state, cât şi în ordinea juridică internă, convenţiile internaţionale trebuie ratificate de Parlament sau aprobate de Guvern. 6. Izvoarele atipice ale dreptului administrativ: a) Cultura – este admisă ca izvor de drept administrativ, numai dacă sunt îndeplinite două condiţii: - practică îndelungată; - formarea convingerii opiniei publice asupra caracterului obligatoriu. b) Jurisprudenţa – în principiu, aceasta nu este izvor de drept. Totuşi, având în vedere complexitatea problemelor ce se pot ridica în administraţie este posibil ca nici o normă juridică să nu fi prevăzut cazul supus judecăţii administrative. Astfel, conducătorii autorităţii administrative sau instanţele judecătoreşti trebuie să aprecieze cazul prezentat, în temeiul principiului general că judecătorul nu poate refuza a se pronunţa pe motiv că legea nu prevede, ori că nu este îndestulătoare. c) Doctrina – uneori i se recunoaşte caracterul de izvor de drept, alteori nu.

19

TEMA III ORGANIZAREA ADMINISTRAŢIEI PUBLICE I. Noţiuni introductive privind organizarea şi sistemul organelor

administraţiei publice Organizarea administraţiei de stat, ca fenomen a apărut odată cu statul, dar teoriile ştiinţifice despre aceasta s-au conturat mai târziu, odată cu apariţia şi dezvoltarea dreptului administrativ şi a ştiinţei administraţiei, deci prin secolul al XIX-lea. Evoluţia organizării administraţiei a fost influenţată de factorul militar (chiar ideea ierarhiei provine din acest domeniu) şi de factorul geografic, cărora, în timp, li s-au adăugat şi alţi factori, ca de exemplu: factorul economic, politic, cultural, religios etc. În doctrina occidentală noţiunea de administraţie de stat , în sens organic se referă la şeful de stat, guvern şi ministere, alte structuri centrale de specialitate, precum şi ramificaţiile acestora în teritoriu, iar noţiunea de administraţie locală, tot în sens organic, desemnează autorităţile locale autonome, alese la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale existente. Administraţia de stat şi administraţia locală compun administraţia publică. Autoritatea publică - este acea formă organizaţională care exercită funcţiile guvernării potrivit competenţei stabilite de Constituţie, ceea ce îi conferă legitimitate şi durabilitate. Ea este integrată unui sistem înzestrat cu forţă publică de constrângere, natura sa juridică fiind diferită, în raport cu funcţia pe care o realizează prioritar sau cu titlu principal. Organul administraţiei publice reprezintă acea structură organizaţională care, potrivit Constituţiei şi legii, are personalitate de drept public şi acţionează din oficiu pentru executarea legii, sau prestarea serviciilor publice, în limitele legii, sub controlul direct sau indirect al Parlamentului.

20

Autoritatea administrativă reprezintă acea categorie a autorităţilor publice sau de stat cu o structură stabilită şi o activitate continuă înzestrată cu capacitate juridică administrativă care-i permite participarea în nume propriu la înfăptuirea puterii executive, în limitele competenţei legal determinate. II. Preşedintele României Instituţia şefului statului a apărut odată cu statul şi a cunoscut o evoluţie continuă în ceea ce priveşte forma, structura şi atribuţiile sale. Pe parcursul acestei evoluţii, instituţia a avut fie o organizare unipersonală, fie o organizare colegială. Formele de guvernământ cele mai uzitate au fost şi sunt: - Monarhia; - Republica 1. Monarhia a) Absolută – în care puterea este deţinută de o singură persoană; b) Limitată (constituţională) – are loc o limitare a puterilor monarhului prin legea fundamentală a statului; c)Parlamentară – alături de monarh, există parlamentul, organ reprezentativ, ales de către cetăţeni. 2. Republica Este forma de guvernământ în care cetăţenii se guvernează singuri, desemnând sau alegând un şef de stat, devenit de regulă preşedinte. În statele unde puterea este fundamentată pe principiul separaţiei puterilor în stat, şeful statului este încadrat în sfera puterii executive, chiar dacă are şi unele atribuţii în materie de legiferare. În fostele ţări socialiste, funcţia de şef al statului avea o structură colegială şi era încadrată în categoria „organele supreme ale puterii de stat”, deci în sfera puterii legislative, purtând diverse denumiri: - prezidiu (Prezidiu RPR, prezidiu Naţional).

21

După Decembrie 1989, prin Decret-lege nr. 92/1990 privind alegerea Preşedintelui şi a Parlamentului României, funcţia de şef al statului a fost încredinţată Preşedintelui României, ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Acest regim este consacrat şi de Constituţia din 1991 şi 2003. Preşedintele face parte din puterea executivă. Constituţia României conferă Preşedintelui, în calitatea pe care o are de şef al statului patru funcţii principale: a) funcţia de reprezentare (art. 80 alin 1); b) funcţia de garant al independenţei naţionale al unităţii şi integrităţii teritoriale a ţării (art. 80 alin. 1); c) funcţia de a veghea la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice (art. 80 alin. 2); d) funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate (art. 80 alin. 2). Forma de guvernământ republicană are importanţă majoră pentru definirea regimului politic al unei ţări care poate fi: - prezidenţial; - parlamentar; - semiprezidenţial; - de adunare. Republica parlamentară – şeful statului, ales, de regulă, de către Parlament (Grecia, Italia, Ungaria). Republica prezidenţială - şeful statului este ales fie în mod direct de către cetăţenii ţării, fie prin intermediul unei adunări de electori (SUA). Republica semi-prezidenţială – alegerea directă a şefului statului, cu răspundere politică a Guvernului faţă de Parlament (Franţa). Regim politic de adunare - este specific Elveţiei, unde funcţionează un Consiliu Federal format din 7 miniştri, prezidat de unul din ei. Ca urmare a acestor caracteristici, regimul politic românesc poate fi caracterizat ca un regim semi-prezidenţial „atenuat” sau „parlamentizat”.
22

Regimul semi-prezidenţial din România este determinat de următoarele considerente: a) Preşedintele şi Parlamentul se aleg prin vot universal; b) Dreptul Preşedintelui de a dizolva Parlamentul se poate exercita doar cu respectarea unor condiţii; c) Parlamentul are dreptul de a trage la răspundere politica Preşedintelui României, poate recurge la suspendarea acestuia din funcţie şi la organizarea referendumului pentru demisia sa; d) Parlamentul poate hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui României pentru înaltă trădare; e) Preşedintele poate cere poporului să-şi exprime, prin referendum, voinţa cu privire la problemele de interes naţional numai după consultarea Parlamentului. f) Preşedintele desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru şi numeşte Guvernul, pe baza votului de încredere acordat de Parlament g) Guvernul, în întregul său, şi fiecare membru al acestuia, solidar cu ceilalţi membri, răspund politic în faţa Parlamentului; h) Preşedintele României, dar şi fiecare Cameră a Parlamentului în parte, are dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru fapte săvârşite în exercitarea funcţiei lor; i) Preşedintele României are drept de iniţiativă legislativă, j) Preşedintele poate refuza promulgarea legii o singură dată. În domeniul politicii interne, al apărării şi în cazul stărilor excepţionale, atribuţiile Preşedintelui României sunt condiţionate, fie de Guvern, fie de Parlament, astfel: k) Preşedintele încheie, în numele României numai tratate negociate de guvern şi le supune spre ratificare Parlamentului. 2) Preşedintele, la propunerea Guvernului, acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici ai României şi aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice;

23

3) Preşedintele declară, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea totală sau parţială a forţelor armate; 4) În caz de agresiune armată îndreptată împotriva ţării, Preşedintele are obligaţia de a lua măsuri pentru respingerea agresiunii şi de a informa neîntârziat, printru-un mesaj Parlamentul; 5) Preşedintele instituie starea de asediu sau starea de urgenţă, dar are obligaţia de a solicita Parlamentului încuviinţarea acestei măsuri, în cel mult 5 zile de la luarea deciziei. 6) Decretele Preşedintelui emise în exercitarea celor mai importante atribuţii sunt contrasemnate de primul-ministru. Potrivit art. 83 alin 1 din Constituţie, mandatul Preşedintelui României este de 5 ani şi se exercită de la data depunerii jurământului. 3. Vacantarea funcţiei Preşedintelui României (art. 97 alin 1 din Constituţie) se face prin: a) demisie; b) demitere din funcţie; c) imposibilitatea definitivă de exercitare a atribuţiilor; d) deces. 4. Interimatul funcţiei intervine atunci când: a) funcţia devine vacantă; b) preşedintele este suspendat din funcţie; c) Preşedintele se află în imposibilitate temporară de a-şi exercita atribuţiile. 5. Actele politice şi actele juridice ale Preşedintelui României: a) Actele politice - mesajul adresat Parlamentului (conform art. 88 şi 92 alin. 3 din Constituţie): declaraţii, comunicate, apeluri, scrisori. b) Actele juridice (cu caracter normativ) Decretele - pentru ca acestea să poată produce efecte juridice trebuie să fie publicate în Monitorul Oficial, contrasemnarea unor decizii de către prim-ministru (cele expres prevăzute de Constituţie).
24

III. Guvernul 1. Rolul şi structura Guvernului: Constituţia României, 2003, art. 102 alin 1 „Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice”. Constituţia stabileşte pentru preşedinte un rol primordial în sfera Executivului – şi, totodată, întăreşte soluţia unui Executiv bicefal, cu un Preşedinte al României implicat direct în guvernare, doar în câteva domenii de activitate politica externă, apărarea ţării, ordinea public şi cu un guvern care apare ca fiind autoritatea esenţială de natură politică a Executivului. În baza Constituţiei putem aprecia că „Patronul, şef” al executivului în România este Guvernul şi nu Preşedintele Republicii, ca în Franţa, de exemplu. Constituţia României, 2003, art. 102 alin 3 prevede:„Guvernul este alcătuit din prim-ministru, miniştrii şi alţi membrii stabiliţi prin lege organică.” 2. Investirea Guvernului Constituţia României, 2003, art. 103: „(1) Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de primministru, în urma consultării cu partidul care are majoritatea absolută în Parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament. (2) Candidatul pentru funcţia de prim-ministru va cere, în termen de 10 zile de la desemnare, votul de încredere al Parlamentului asupra programului şi a întregii liste a Guvernului. (3) Programul şi lista Guvernului se dezbate de Camera Deputaţilor şi de senat, în şedinţă comună. Parlamentul acordă încredere Guvernului cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor.” Constituţia României, 2003, art. 104. Jurământul de credinţă: „(1) Primul ministru, miniştrii şi ceilalţi membrii ai guvernului vor depune individual, în faţa Preşedintelui României, jurământul de la art. 82.

25

(2) Guvernul în întregul său şi fiecare membru în parte îşi exercită mandatul, începând cu data depunerii jurământului”. Deşi esenţial în procedura de investire este rolul Parlamentului, formal, Preşedintele este cel care, prin decret, numeşte Guvernul, candidatul la funcţia de prim-ministru devenind prim-ministru în acel moment. Primul-ministru este şeful Guvernului, programul şi lista Guvernului sunt opera sa, astfel încât, în istoria administraţiei statului, Guvernul este denumit după numele primului-ministru. Procedura de investire presupune un complex de raporturi de drept public în care apar ca subiecţi Preşedintele României, candidatul la funcţia de prim-ministru, Parlamentul, Guvernul şi Curtea Constituţională. 3. Durata mandatului şi statutul Potrivit Constituţiei României din 2003 art. 110 alin 1 „Guvernul îşi exercită mandatul până la data validării alegerilor parlamentare generale”. Deşi Constituţia prevedea că Parlamentul este ales pentru un mandat de 4 ani, acesta poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război ori de catastrofă. Guvernul îşi poate înceta activitatea înaintea validării alegerilor următoare ca urmare a demisiei sale. Guvernul poate fi demis în următoarele situaţii: a) În urma aprobării unei moţiuni de cenzură (în Camerele reunite); b) În urma pierderii de către primul-ministru a calităţii de membru al Guvernului, prin: 1. revocare din funcţie 2. demisie
3. pierderea drepturilor electorale prin (alienare sau debilitate mintală;

condamnare penală sau prin stabilirea domiciliului în străinătate) 4. intervenţia unei stări de incompatibilitate - art. 105 din Constituţie prevede: „(1) Funcţia de membru al Guvernului este incompatibilă cu exercitarea altei funcţii publice de autoritate, cu excepţia celei de senator sau deputat. De asemenea, ea este incompatibilă cu exercitarea unei funcţii de
26

reprezentare profesională salarizate în cadrul organizaţiilor cu scop comercial. (2) Alte incompatibilităţi se stabilesc prin legi organice.” 5. Constituţia României, art. 110 alin 2 „imposibilitatea de a-şi exercita atribuţiile mai mult de 45 de zile”. 6. suspendării - ex: s-a cerut începerea urmăririi penale 7. decesului 8. intervenţia altor cauze prevăzute de lege – ex: Legea răspunderii ministeriale. Pentru ca o persoană să îndeplinească calitatea de membru al Guvernului trebuie să întrunească o sumă de condiţii: - Constituţia României , într-o formă implicită cere ca persoana respectivă să se bucure de drepturile electorale. Pierderea acestora, (cf. art. 106) duce la încetarea funcţiei de membru al Guvernului; - altă condiţie este cetăţenia care trebuie să fie exclusiv cea română; - să aibă domiciliul în România. Constituţia României la art. 16 alin. 3 prevede: „Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legi, de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară.” Deşi legea nu prevede în mod expres despre formaţia (pregătirea) profesională a membrilor Guvernului, totuşi s-a creat obiceiul ca ministru, pentru a fi numit pe o funcţie să fie din branşa respectivă. Exemplu: Ministerul Justiţiei să fie condus de un jurist; Ministerul economiei şi industriilor să fie condus de un inginer, la Ministerul Finanţelor să fie numit un economist ş.a.m.d. Totuşi, nu întotdeauna a fost respectată această regulă Exemplu: Ministerul Sănătăţii a fost condus de un economist, Ministerul Apărării a fost condus de un inginer. Sunt incompatibile - funcţiile de autoritate publică

27

1) Orice funcţie de conducere din organele administrative sunt funcţii publice de autoritate şi sunt incompatibile cu funcţia de membru al Guvernului. 2) Intră în această sferă şi funcţiile de conducere ale diferitelor servicii publice administrative cum ar fi: - funcţiile de conducere a serviciilor publice din învăţământ (rector, decan etc); - funcţiile de conducere a serviciilor publice din sănătate (director de spital, director de policlinică etc); Nu este incompatibilă funcţia de specialist în asemenea servicii - exemplu: profesor la facultate, redactor la o editură, medic de spital, cercetător la un institut etc. 3) Sunt funcţii publice de autoritate cele de consilieri locali şi judeţeni (în cadrul consiliilor locale şi judeţene) 4) Funcţiile alese sau numite, cu caracter public, prin care se execută legile, putându-se utiliza mijloacele de coerciţiune şi sancţiune statală. În cazul revocării unui ministru – la propunerea primului ministru – propunerea pentru noul membru al Guvernului trebuie făcută de către prim-ministru în cel mult 15 zile de la data când postul a devenit vacant sau de la data când membrul Guvernului a fost revocat. 4. Organizarea internă, funcţionarea şi atribuţiile Guvernului (Legea nr. 90/26.03.2001) a) Organizarea internă: (Art. 1) Guvernul României este organul central al puterii executive care exercită, în conformitate cu legea, administraţia publică pe întreg teritoriul ţării. (Art. 2) Guvernul este format din prim-ministru, miniştrii de stat, miniştrii şi secretari de stat. Preşedintele României poate participa la şedinţele Guvernului care au ca obiect probleme de interes naţional privind politica externă a Guvernului, apărarea ţării, asigurarea ordinii publice. În acest caz, Preşedintele României prezidează şedinţa de guvern.

28

Legea prevede că Guvernul se întruneşte de două ori pe lună sau ori de câte ori este nevoie, la convocarea primului-ministru sau a unui ministru de stat desemnat de acesta. La şedinţa de Guvern pot participa ca invitaţi: - şefii de departament;
-

secretarii de stat care nu sunt membrii ai Guvernului; primului-ministru.

- orice altă persoană a cărei prezenţă se apreciază a fi utilă, potrivit deciziei 1. Guvernul îşi constituie un birou executiv pentru rezolvarea operativă a problemelor curente şi urmărirea aducerii la îndeplinire a măsurilor dispuse de guvern. Biroul executiv este format din: - primul-ministru, - miniştrii de stat, - ministrul finanţelor, - ministrul justiţiei, - ministrul de interne, - ministrul apărării naţionale. (Normele de organizare şi funcţionare se aprobă de Guvern). 2. Pe lângă primul-ministru funcţionează: - Consiliul reformei, relaţiilor şi informaţiilor publice; - Cabinetul primului-ministru; - Consilierii primului ministru (Se organizează şi funcţionează prin decizia primului-ministru) 3. Guvernul are un secretariat general, condus de un Secretar general al Guvernului, cu rang de ministru. b) Atribuţiile Guvernului 1. Atribuţii privind administraţia publică: - exercită conducerea generală a administraţiei publice,

29

- conduce şi controlează activitatea ministerelor şi a celorlalte organe de specialitate din subordine; - înfiinţează, cu ajutorul Curţii de Conturi, organe de specialitate în subordinea sa; - poate constitui consilii, comisii şi comitete interministeriale în scopul elaborării şi corelării de politici în diferite domenii şi ramuri de activitate. 2. Atribuţii privind activitatea normativă: - iniţiază proiecte de lege şi le propune Parlamentului spre aprobare; - elaborează proiectul legii bugetului de stat şi bugetului asigurărilor sociale de stat şi le supune Parlamentului spre aprobare; - emite hotărâri pentru organizarea executării legilor; - emite ordonanţe în baza unor legi speciale de abilitare; - emite ordonanţe de urgenţă - în cazuri extraordinare, potrivit art. 115 alin. 4 din Constituţie; - asigură executarea de către autorităţile administraţiei publice a legilor şi a celorlalte dispoziţii normative date în aplicarea lor. 3. Atribuţii în domeniul economico-social: - aprobă strategii şi programe de dezvoltare economică a ţării pe ramuri şi domenii de activitate; - asigură realizarea politicii în domeniul social, programelor de protecţie a mediului, a programului de construcţii de locuinţe; - asigură administrarea proprietăţii publice şi private a statului. 4. Atribuţii privind apărarea naţională: - asigură apărarea ordinii de drept, a liniştii publice şi siguranţei cetăţenilor, precum şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, în condiţiile prevăzute de lege; - aplică măsurile de apărare a ţării, a înzestrării şi organizării forţelor armate. 5. Atribuţii în domeniul relaţiilor internaţionale. - asigură realizarea politicii externe a ţării, precum şi integrarea României în structurile europene şi internaţionale;

30

- negociază tratatele, acordurile şi convenţiile internaţionale care angajează statul român; - negociază şi încheie, în condiţiile legii, tratate, convenţii şi alte înţelegeri internaţionale, la nivel guvernamental. 6. Alte atribuţii: - acordă, retrage şi aprobă renunţarea la cetăţenia română; - cooperează cu organismele sociale interesate pentru îndeplinirea atribuţiilor sale; - îndeplineşte alte atribuţii. 5. Aparatul de lucru al Guvernului a. Cancelaria primului-ministru: - Corpul de control al Guvernului; - Departamentul pentru analiză instituţională şi socială; - Departamentul purtătorului de cuvânt al Guvernului şi relaţiile cu presa; - Departamentul pentru românii de pretutindeni; - Oficiul pentru gestionarea relaţiilor cu Republica Moldova; - Biroul pentru relaţii cu publicul; - Corpul de consilieri ai primului-ministru. b. Secretariatul general al Guvernului c. Departamentul pentru relaţia cu Parlamentul. d. Departamentul pentru relaţii interetnice. 6. Actele Guvernului Art. 108 din Constituţie – Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe. - Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor; - Ordonanţele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele şi în condiţiile prevăzute de aceasta sau în cazuri extraordinare (art. 115 alin. 4 din Constituţie) - Actele guvernului sunt acte administrative.

31

Delegarea legislativă – art. 61 din Constituţie prevede că „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării”. Delegarea legislativă reprezintă excepţia de la această regulă şi se poate face: 1. Delegarea legislativă prin intermediul unei legi de abilitare conform art. 115 alin 1 din Constituţie; 2. Delegarea legislativă constituţională, în temeiul căreia Guvernul poate reglementa primar unele relaţii sociale, în situaţii extraordinare, adoptând ordonanţe de urgenţă – conform art. 115 alin. 4 din Constituţie. 7. Încetarea funcţiei de membru al Guvernului Art. 106 din Constituţie prevede că încetarea funcţiei de membru al Guvernului are loc prin - Demisie (unilaterală); - revocare;
-

pierderea drepturilor electorale;

- stare de incompatibilitate; - deces - alte cauze prevăzute de lege. Art. 110 alin. 1 din Constituţie prevede că: „Guvernul îşi exercită mandatul până la data validării alegerilor parlamentare generale”. Art. 110 alin. 2 din Constituţie prevede că: „Guvernul este demis a) - ca urmare a retragerii încrederii de către Parlament (prin moţiune de cenzură); b) – dacă primul-ministru se află în una din situaţiile care duc la încetarea funcţiei de membru al Guvernului.” 8. Controlul exercitat de Parlament asupra Guvernului ( art. 11 alin. 1 din Constituţie) Parlamentul are drept de control asupra activităţii Guvernului, drept pe care îl exercită cu ajutorul următoarelor instrumente: - întrebări,
32

- interpelări; - comisii de anchetă;
-

rapoarte de activitate ale unor autorităţi publice (Curtea de Conturi, Avocatul poporului, Consiliul Legislativ, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării).

9. Răspunderea politică şi juridică a Guvernului a. Răspunderea politică : Guvernul răspunde politic în faţa Parlamentului prin adoptarea de către acesta a - Moţiunilor simple, conform art. 112 alin. 2 cu votul a ¼ din numărul senatorilor sau a cel puţin 50 de deputaţi. - Moţiunilor de cenzură, conform art. 113 alin. 1acestea se aprobă cu votul a ¼ din numărul total al senatorilor şi deputaţilor. b. Angajarea răspunderii Guvernului - art. 114 alin 1 din Constituţie prevede că: „Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţă comună, asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau asupra unui proiect de lege” În termen de 3 zile de la prezentare în faţa Parlamentului se poate iniţia o moţiune de cenzură. Dacă în acest termen nu a fost depusă nici o moţiune, se consideră adoptată. c. Răspunderea juridică a membrilor Guvernului Art. 109 alin. 2 prevede că „ Numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor. Dacă s-a cerut urmărirea penală, Preşedintele României poate dispune suspendarea acestora din funcţie. Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului atrage suspendarea lui din funcţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.” La alin. 3 se prevede: „Cazurile de răspundere şi pedepsele aplicabile membrilor Guvernului sunt reglementate printr-o lege privind responsabilitatea ministerială”

33

d. Organizarea şi funcţionarea ministerelor: Art. 116 alin. 1 „Ministerele se organizează numai în subordinea Guvernului”. Art. 116 alin. 2 „Alte organe de specialitate se pot organiza în subordinea Guvernului ca autorităţi administrative autonome”. Ministrul răspunde de întreaga activitate a ministerului în faţa Guvernului, iar în calitate de membru al acestuia răspunde în faţa Parlamentului, solidar cu ceilalţi membri ai guvernului. Fiecare minister are o structură organizatorică proprie formată din: departamente, direcţii generale, direcţii, servicii, birouri, alte compartimente care constituie aparatul propriu al ministerului. Potrivit art. 117 alin. 2 „Guvernul şi ministerele, cu avizul Curţii de Conturi, pot înfiinţa organe de specialitate în subordinea lor, numai dacă legea le recunoaşte această competenţă.” Acestea se organizează prin lege, conform prevederilor art. 42 din Legea 90/2001 (norma cadru). Înfiinţarea acestor organe este determinată de sfera largă de cuprindere şi de complexitatea problemelor dintr-un anumit domeniu de activitate rezervat unui minister. Exemplu: În subordinea Ministerului muncii, solidarităţii sociale şi familiei se organizează şi funcţionează: - Agenţia Naţională pentru protecţia familiei; - Autoritatea Naţională pentru protecţia copilului şi adopţie; - Autoritatea Naţională pentru persoanele cu handicap. 5.Autorităţile administrative autonome: Potrivit art. 116 alin 2 şi art. 117 alin 3 din Constituţie administraţia centrală de specialitate se realizează nu numai de către ministere şi de alte organe de specialitate din subordinea Guvernului ori a ministerelor, ci şi de către autorităţi administrative autonome. Unele dintre aceste autorităţi sunt prevăzute de dispoziţiile constituţionale care le şi nominalizează.
34

Exemplu:

Avocatul poporului, Curtea Constituţională, Curtea de Conturi,

Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, Consiliul Economic şi Social. Alte autorităţi administrative autonome sunt înfiinţate prin lege organică, conform art. 117 alin 3 din Constituţie. Exemplu: Consiliul Naţional al Audiovizualului, Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de informaţii externe, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, Consiliul Naţional al Valorilor Mobiliare, Consiliul Concurenţei. Potrivit Constituţiei şi Legii nr. 90/2001, ministerele pot avea în subordinea lor servicii publice deconcentrate care funcţionează în unităţile administrativ-teritoriale. Rolul acestor servicii este de a asigura strategia Guvernului într-un domeniu sau altul de activitate, prin realizarea atribuţiilor specifice ce aparţin unor ministere la nivel inferior local sau judeţean. Marea majoritate a ministerelor au organizat asemenea servicii, fie la nivelul judeţelor, fie la nivelul celorlalte unităţi administrativ-teritoriale. Exemplu: Institutul Naţional de Statistică, Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale, Oficiul Naţional pentru Invenţii şi Mărci. IV. Centralizare şi descentralizare în administraţia publică 1. Centralizarea în administraţia publică înseamnă, în plan organizatoric, subordonarea ierarhică a autorităţilor locale faţă de cele centrale şi numirea funcţionarilor publici din conducerea autorităţilor locale de către autorităţile centrale cărora li se subordonează în plan funcţional, precum şi emiterea actului de decizie de către autorităţile centrale şi executarea lui de către cele locale. 2. Descentralizarea în administraţia publică este un regim opus centralizării, în care, rezolvarea problemelor locale nu se mai face de funcţionari numiţi de la centru, ci ce către cei aleşi de corpul electoral sau desemnaţi de acesta. În regim juridic: - autorităţile locale nu mai sunt subordonate celor centrale, iar actele lor (chiar şi cele neconforme cu legea) nu mai pot fi anulate de acestea din urmă, ci de autorităţi din sfera puterii judecătoreşti.
35

Descentralizarea

reprezintă

procesul

transferului

de

autoritate

şi

responsabilitate administrativă şi financiară de la nivel central la nivel local. Principiile fundamentale, regulile generale, precum şi cadrul instituţional pentru desfăşurarea procesului de descentralizare administrativă şi financiară în România sunt reglementate de Legea –cadru privind descentralizarea nr. 339/2004. Potrivit acestei legi, elementele specifice descentralizării administrative care caracterizează în prezent administraţia publică sunt: a. Rezolvarea problemelor locale care interesează comuna, oraşul sau judeţul este dată în competenţa autorităţilor publice locale. b. Persoanele care compun autorităţile administraţiei publice locale – consilierii locali şi cei judeţeni precum şi primarii – sunt aleşi de corpul electoral, iar funcţionarii publici sunt desemnat de către aceste autorităţi. c. Între autorităţile administraţiei publice locale şi autorităţile administraţiei publice centrale nu există raporturi de subordonare. d. Autorităţile centrale nu au posibilitatea de a anula actele, chiar şi cele ilegale, ale autorităţilor locale. e. Fiecare unitate administrativ-teritorială – comună, oraş, judeţ, dispune de un patrimoniu, distinct de cel al statului, de un buget propriu, pe care îl gestionează în condiţiile legii. Centralizarea are o serie de avantaje, dintre care enumerăm: - existenţa unui singur organ de conducere; - asigurarea unităţii în luarea şi executarea deciziilor; - înlăturarea suprapunerilor; - controlul se poate executa mai uşor; - serviciile publice se reduc numeric. Dezavantajele centralizării: - interesele locale nu pot fi cunoscute la centru; - întârzieri în rezolvarea unor necesităţi imediate - birocraţie; - funcţionarii sunt numiţi de la centru.
36

3. Tutela administrativă: Tutela administrativă este o instituţie a dreptului public, în baza căreia autoritatea centrală a administraţiei publice şi reprezentanţii locali ai acesteia au dreptul de a controla activitatea autorităţilor publice autonome descentralizate. Tutela administrativă există numai între autorităţile administrative între care nu sunt raporturi de subordonare ierarhică. Într-o administraţie bazată pe principiul centralizării accentul principal cade pe controlul administrativ ierarhic, iar într-o administraţie descentralizată autonom, pe controlul de tutelă. V. Administraţia de stat din teritoriu Constituţia României prevede la art. 3 alin. 3 că: „Teritoriul este organizat sub aspect administrativ în comune, oraşe şi judeţe. În condiţiile legii, unele oraşe sunt declarate municipii”. În acelaşi sens, dispune şi Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, care statuează că oraşele, comunele şi judeţele sunt persoane juridice de drept public, care au patrimoniu propriu şi capacitate juridică deplină. Potrivit Legii nr. 351/2001 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului naţional – Secţiunea a IV-a Reţeaua de localităţi, localităţile urbane existente în prezent pe teritoriul ţării se ierarhizează astfel: Rang 0 – Capitala României, municipiu de importanţă europeană; Rang I – municipii de importanţă naţională cu influenţă potenţială la nivel european – 11 localităţi. Rang II – 81 de localităţi; Rang III - 174 de localităţi. În ceea ce priveşte localităţile rurale, acestea se ierarhizează pe două ranguri: Rang IV – sate reşedinţă de comună; Rang V – sate componente. În România sunt organizate un număr de 2822 de comune, 209 oraşe, 103 municipii şi 41de judeţe, la care se adaugă municipiul Bucureşti.
37

Pe teritoriul unor localităţi şi judeţe sunt instituite, în condiţiile legii, zone liber, precum şi regiuni de dezvoltare care însă nu sunt unităţi administrativteritoriale. Potrivit dispoziţiilor art. 120 din Constituţie „Administraţia publică din unităţile administrativ teritoriale se întemeiază pe principiile – descentralizării, autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice.” Legea nr. 215/2001 a adăugat acestor trei principii încă trei principii şi anume: principiul eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale, principiul legalităţii şi principiul consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de interes deosebit. Aplicarea acestor principii nu poate aduce atingere caracterului de stat naţional, unitar şi indivizibil al României. 1. Instituţia prefectului Constituţia României art. 123: alin 1 „Guvernul numeşte un prefect pentru fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti”; alin. 2 „Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local şi conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativteritoriale”; alin. 3 „Atribuţiile prefectului se stabilesc prin lege organică”. Legea nr. 340/2004 (modificată prin OUG 179/2005 şi Legea nr. 181/2006 pentru aprobarea OUG 179/2005) privind instituţia prefectului cu modificările şi completările ulterioare prevede: art. 11 din OUG 179/2005 pentru modificarea Legii nr. 340/2004 prevede la alin. 1 „Pentru exercitarea de către prefect a prerogativelor care îi revin potrivit Constituţiei şi altor legi se organizează şi funcţionează instituţia prefectului, sub conducerea prefectului.”; alin.2 „Instituţia prefectului este o instituţie publică cu personalitate juridică, cu patrimoniu şi buget propriu.”; alin. 3 „Prefectul este ordonator terţiar de credite”. Art. 3 alin. 1 „Prefectul conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi alte celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din subordinea guvernului, organizate la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale.”; alin. 2 „Lista
38

serviciilor publice deconcentrate se aprobă prin decizie a primului-ministru şi se actualizează la propunerea ministrului administraţiei şi internelor.” Activitatea prefectului se întemeiază pe principiile: 1. legalităţii, imparţialităţii şi obiectivităţii; 2. transparenţei şi liberului acces la informaţiile de interes public; 3. eficienţei; 4. responsabilităţii; 5. profesionalizării; 6. orientării către cetăţean. Pentru îndeplinirea atribuţiilor şi prerogativelor care îi sunt conferite prin lege, prefectul este ajutat de subprefecţi. Prefectul municipiului Bucureşti este ajutat de 3 subprefecţi. Art. 9 din Legea 340/2004 prevede „Prefectul şi subprefectul fac parte din categoria înalţilor funcţionari publici”. Art. 10 din Legea 340/2004 prevede: „La numirea în funcţie, prefectul şi subprefectul depun în faţa Guvernului, respectiv a primului-ministru jurământul, în limba română. – Jur să respect Constituţia şi legile ţării, să fac cu bună credinţă tot ceea ce stă în puterile şi priceperea mea pentru binele locuitorilor judeţului/municipiului ... Aşa să-mi ajute Dumnezeu !” Legea 161/2003 reglementează în mod expres în Cartea I Titlul IV, Capitolul II funcţiile incompatibile cu calitatea de prefect şi subprefect. alin 1 funcţia de prefect/subprefect este incompatibilă cu: - calitatea de senator sau deputat; - funcţia de primar sau viceprimar, primar general şi viceprimar al municipiului Bucureşti; - funcţia de consilier local sau consilier judeţean; - funcţia de reprezentare profesională realizată în cadrul organizaţiilor cu scop comercial; - funcţia de preşedinte, vicepreşedinte, director general, director administrator, membru al Consiliului de administraţie ori cenzor la societăţi comerciale, inclusiv
39

Astfel, potrivit art. 85

băncile sau alte instituţii de credit, societăţi de asigurare şi cele financiare, precum şi la instituţiile publice; - funcţia de vicepreşedinte sau secretar al adunărilor generale ale acţionarilor sau asociaţiilor la societăţile comerciale prevăzute la lit. e; - funcţia de reprezentare a statului în adunările generale ale societăţilor comerciale prevăzute la lit. e; - funcţia de manager sau membru al Consiliului de administraţie al regiilor autonome, companiilor şi societăţilor naţionale; - calitatea de comerciant persoană fizică; - calitatea de membru al unui grup de interese; - funcţia publică încredinţată de un stat străin. Potrivit prevederilor Legii nr. 340/2004 art. 11 încetarea de drept a funcţiei de prefect sau subprefect intervine în cazuri de: - demisie; - nerespectarea prevederilor referitoare la obligaţia de a se abţine de la orice acte sau fapte de natură să compromită demnitatea lor în funcţie şi societate, precum şi de la participarea la acţiuni politice, a prevederilor referitoare la incompatibilităţi şi la conflictul de interese prevăzute pentru funcţionarii publici, precum şi la interdicţia de a fi membru al unui partid politic; - imposibilitatea de a-şi îndeplini atribuţiile mai mult de 3 luni consecutiv; - condamnare, prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, la o pedeapsă privativă de libertate; - punerea sub interdicţie judecătorească, în condiţiile legii, - destituire; - obţinerea calificativului – nesatisfăcător; - deces. Între prefecţi pe de o parte, consiliile locale şi primari, precum şi consiliile judeţene şi preşedinţii acestora, pe de altă parte, nu există raporturi de subordonare.

40

2. Atribuţiile prefectului a) asigură la nivelul judeţului, respectiv al municipiului Bucureşti realizarea intereselor naţionale, aplicarea şi respectarea Constituţiei, a legilor şi a ordonanţelor, hotărârilor guvernului şi a celorlalte acte normative, precum şi a ordinii publice; b) acţionează pentru aplicarea în judeţ şi în municipiul Bucureşti a obiectivelor cuprinse în programul de guvernare şi dispune măsurile necesare pentru îndeplinirea lor, în conformitate cu competenţele ce îi revin, potrivit legii; c) conduce prin compartimentele proprii de specialitate activitatea serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale; d) acţionează pentru asigurarea climatului de pace socială, menţinerea unui contact continuu cu toate nivelurile instituţionale şi sociale, acordând o atenţie constantă prevenirii tensiunilor sociale; e) stabileşte împreună cu autorităţile publice locale şi judeţene priorităţile de dezvoltare teritorială; f) verifică legalitatea actelor administrative adoptate sau emise de autorităţile administraţiei publice locale şi judeţene, cu excepţia actelor de gestiune; g) asigură, împreună cu autorităţile şi organele abilitate, pregătirea şi aducerea la îndeplinire, în condiţiile stabilite prin lege, a măsurilor de apărare, care nu au caracter militar, precum şi a celor de protecţie civilă; h) dispune, în calitate de preşedinte al consiliului judeţean pentru situaţii de urgenţă, măsurile care se impun pentru prevenirea şi gestionarea acestora şi foloseşte în acest sens sumele special prevăzute în bugetul propriu pentru această situaţie; i) utilizează, în calitate de şef al protecţiei civile, fondurile special alocate de la bugetul de stat şi baza logistică pentru intervenţii în situaţii de criză, în scopul desfăşurării în bune condiţii a acestei activităţi; j) dispune măsuri corespunzătoare pentru prevenirea infracţiunilor şi apărarea drepturilor şi a siguranţei cetăţenilor, prin organele legal abilitate; k) asigură realizarea planului de măsuri pentru integrarea europeană şi intensificarea relaţiilor externe;
41

l) dispune măsuri de aplicare a politicilor naţionale hotărâte de Guvern şi a politicilor de integrare europeană; m) hotărăşte, în condiţiile legii, cooperarea sau asocierea cu instituţii similare din ţară şi din străinătate, în vederea promovării intereselor comune. 3. Actele prefectului Prefectul emite ordine cu caracter individual sau normativ, în condiţiile legii. Ordinul prefectului, care conţine dispoziţii normative, devine executoriu numai după ce a fost adus la cunoştinţa publică. Ordinul prefectului, cu caracter individual, devine executoriu, numai după ce a fost adus la cunoştinţa persoanelor interesate. Ordinele emise de prefect, în calitate de preşedinte al consiliului judeţean pentru situaţii de urgenţă produc efecte juridice la data aducerii lor la cunoştinţa şi sunt executorii. Ministrul administraţiei şi internelor poate propune Guvernului anularea ordinelor emise de prefect, dacă le consideră nelegale şi netemeinice. 4. Colaboratorii prefectului a) Subprefectul: îndeplineşte atribuţiile care îi sunt date prin acte normative, precum şi pe cele delegate prin ordin al prefectului. În principal, în următoarele domenii: - integrarea europeană; - relaţii cu sindicatele şi patronatele; - respectarea legilor şi a celorlalte acte normative; - asigurarea ordinii publice şi apărarea drepturilor cetăţenilor. b) Aparatul propriu al prefecturii: Pentru exercitarea atribuţiilor conferite de lege, prefectul are un aparat propriu de specialitate pe care îl conduce. Conducerea operativă a aparatului propriu de specialitate al prefectului se exercită de către secretarul general. Secretarul general este înalt funcţionar public. Cancelaria prefectului este un compartiment organizatoric distinct care

42

cuprinde următoarele funcţii: - director, doi asistenţi, doi consilieri, un secretar şi un curier personal. Prefectul poate organiza, prin ordin, oficii prefecturale în judeţ, cu o suprafaţă întinsă, cu localităţi aflate la mari distanţe de reşedinţa judeţului său, în mari aglomerări urbane. În municipiul Bucureşti se organizează oficii prefecturale în fiecare sector. Oficiile prefecturale sunt conduse de un director şi ele fac parte integrantă din aparatul propriu al prefectului. VI. Administraţia publică locală A. Consiliile locale Consiliile locale sunt compuse din consilieri aleşi prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Numărul de consilieri locali se stabileşte prin ordin al prefectului „în raport cu populaţia existentă în respectiva unitate administrativ-teritorială la data de 1 ianuarie a anului în curs sau după caz, la data de 1 iulie a anului care precede alegerile”. Numărul de consilieri este cuprins între 9 şi 31. Consiliul local al municipiului Bucureşti fiind compus din 55 deconsilieri. Mandatul de consilier are o durată de 4 ani şi se exercită în condiţiile legii. Potrivit legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, au dreptul de a fi aleşi consilieri, cetăţenii care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii: - au drept de vot; - au împlinit până în ziua alegerilor, inclusiv vârsta de cel puţin 18 ani; - nu le este interzisă asocierea în partide politice, potrivit art. 40 alin. 3 din Constituţie;
-

au domiciliul pe teritoriul unităţii administrativ teritoriale în care urmează să fie ales.

43

1. Constituirea consiliului local: După alegerea numărului de consilieri prevăzut de lege pentru consiliul local respectiv şi eliberarea certificatului doveditor al alegerii fiecărui consilier urmează să se constituie consiliul local, autoritate publică locală formată din toţi consilierii aleşi. Constituirea consiliului local se face în termen de 20 de zile de la data desfăşurării alegerilor. Şedinţa este legal constituită dacă sunt prezenţi consilierii în proporţie de 2/3. Pentru desfăşurarea lucrărilor consiliului local este necesar, mai întâi, să se procedeze la validarea mandatelor consilierilor locali aleşi, adică să se verifice şi să se ateste legalitatea alegerii lor, operaţiuni care se efectuează de comisia de validare, formată dintr-un număr de 3-5 consilieri. Consilierii ale căror mandate au fost validate depun în faţa consiliului local jurământul în limba română. După constituirea consiliului local se alege viceprimarul şi se organizează comisii de specialitate, pe principalele domenii de activitate. După declararea ca legal constituit, consiliul local alege, dintre membrii săi, prin votul deschis al majorităţii consilierilor, în funcţie, un preşedinte de şedinţă pe o perioadă de 3 luni, care va semna hotărârile adoptate de consiliu. 2. Incompatibilităţile consilierilor locali Legea nr. 161/2003 în Cartea I Titlul IV Capitolul III Secţiunea a 4-a stabileşte în mod expres incompatibilităţile privind aleşii locali. În art. 88 din legea 161/2003 se prevede că funcţia de consilier local sau judeţean este incompatibilă cu: a) funcţia de primar sau viceprimar; b) funcţia de prefect sau subprefect; c) calitatea de funcţionar public sau angajat cu contract de muncă în aparatul propriu al consiliului local; d) funcţia de preşedinte, vicepreşedinte, director general, director, manager, asociat, administrator, membru al consiliului de administraţie, de cenzor la regii

44

autonome sau societăţi comerciale de interes local aflate sau înfiinţate sub autoritatea consiliului local sau judeţean; e) funcţia de preşedinte sau de secretar al adunărilor generale ale acţionarilor sau asociaţiilor la societăţi comerciale de interes local sau naţional; f) funcţia de reprezentare a statului la o societate comercială care îşi are sediul ori care deţine filiale în unitatea administrativ-teritorială respectivă; g) calitatea de senator sau deputat; h) funcţia de ministru, secretar de stat, subsecretar de stat şi funcţiile asimilate acestora. 3. Atribuţiile consiliului local Atribuţiile sunt grupate în patru categorii: a) Atribuţii în domeniul organizării interne a consiliilor locale şi a serviciilor publice cum ar fi: - alegerea viceprimarului; - alegerea statutului comunei sau oraşului (municipiului), după caz şi a regulamentului de funcţionare a consiliului; - stabilirea statutului personalului, organigramele şi numărul de personal; - alegerea comisiilor pentru diferitele domenii de activitate din rândul membrilor săi. b) Atribuţii în domeniul elaborării, administrării şi executării bugetului local şi a stabilirii impozitelor şi taxelor locale: - aprobarea bugetului local, formarea, administrarea, întrebuinţarea şi execuţia acestuia, a virărilor de credite şi a modului de utilizare a rezervei bugetare; - aprobarea împrumuturilor şi a contului de încheiere a exerciţiului bugetar; - stabilirea impozitelor şi a taxelor locale precum şi a taxelor speciale, pe timp limitat, în condiţiile legii. c) Atribuţii în domeniul organizării, coordonării şi asigurării activităţilor economice, social-culturale şi de apărare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor

45

- aprobă studii, prognoze orientative şi programe de dezvoltare economicosocială; - administrează domeniul public şi privat al unităţilor administrativ-teritoriale şi hotărăsc asupra concesionării sau închirierii de servicii publice, participării la societăţi comerciale sau locaţia de activitate ori servicii ale administraţiei publice. d) Atribuţii legate de acordarea titlurilor de onoare şi de cooperare cu localităţi din străinătate. 4. Funcţionarea consiliilor locale: Consiliul local se întruneşte lunar, în şedinţe ordinare, la cererea primarului sau a cel puţin 1/3 din numărul membrilor consiliului, precum şi în şedinţe extraordinare. Şedinţele sunt legal constituite dacă este prezentă majoritatea consilierilor în funcţie. Dezbaterile din şedinţele consiliului local, precum şi modul în care şi-a exercitat votul fiecare consilier se consemnează într-un proces verbal, semnat de consilierul care conduce şedinţele şi de secretarul unităţii administrativ-teritoriale. Consiliul local adoptă hotărâri cu votul majorităţii consilierilor prezenţi, în afara cazurilor în care legea sau regulamentul de organizare şi funcţionare a consiliului nu prevede altfel. Hotărârile consiliului pot avea caracter normativ sau caracter individual. Secretarii unităţii administrativ-teritoriale au obligaţia să comunice deîndată primarului şi prefectului hotărârile adoptate de consiliul local, dar nu mai târziu de 3 zile de la data adoptării. 5. Secretarii comunei, oraşului sau municipiului Fiecare comună sau municipiu are un secretar salarizat din bugetul local. Secretarul face parte din categoria funcţionarilor publici. Nu poate fi membru al unui partid politic sau al unei formaţiuni politice, sub sancţiunea eliberării din funcţie. Numirea secretarului se face de către prefect la propunerea primarului, pe bază de concurs sau de examen.

46

6. Atribuţiile secretarului - are obligaţia să participe la şedinţele consiliului local şi să vegheze ca acestea să se desfăşoare în conformitate cu prevederile legale şi ale regulamentului consiliului; - secretarul asigură convocarea consiliului local, pregăteşte lucrările supuse dezbaterii acestuia şi avizează proiectele de hotărâri ale consiliului, - secretarul asigură aducerea la cunoştinţa publică a hotărârilor şi dispoziţiilor de interes public general, care devenind obligatorii de la data aducerii lor la cunoştinţa publică; - primeşte şi distribuie corespondenţa, asigurând efectuarea lucrărilor de secretariat, - secretarul eliberează extrase sau copii de pe orice act din arhiva locală, în afara celor cu caracter secret stabilit potrivit legii şi eliberează extrase sau copii după actele de stare civilă; - legalizează semnături şi confirmă autenticitatea copiilor cu actele originale, cu excepţia celor care se eliberează de autorităţile publice centrale; - ţine legătura cu organizaţiile de cult din unitatea administrativ - teritorială. 7. Suspendarea şi încetarea mandatului de consilier local Legea administraţiei publice locale reglementează instituţia suspendării de drept şi cea a încetării de drept a mandatului de consilier local. Art. 59 din Legea nr. 215/2001 prevede că mandatul de consilier se suspendă de drept numai în cazul în care acesta a fost arestat preventiv. Suspendarea durează până la soluţionarea cauzei. În cazul în care consilierul suspendat a fost găsit nevinovat, acesta are dreptul la despăgubiri, în condiţiile legii. Încetarea de drept a mandatului de consilier, potrivit prevederilor Legii nr. 215/2001 intervine în următoarele situaţii: a) deces; b) demisie;

47

c) imposibilitatea exercitării mandatului pe o perioadă mai mare de 6 luni consecutive, cu excepţia cazurilor în care consilierul este arestat preventiv; d) constatarea, după validarea mandatului, că alegerea s-a făcut prin fraudă electorală sau prin orice altă încălcare a legii; e) condamnarea prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la o pedeapsă privativă de libertate; f) punerea sub interdicţie judecătorească; g) pierderea drepturilor electorale; h) lipsa nemotivată de la 3 şedinţe ordinare consecutive ale consiliului local; i) pierderea calităţii de membru al partidului politic sau a organizaţiei minorităţilor naţionale pe a cărui listă a fost ales conform Legii nr. 249/2006 pentru modificarea Legii nr. 393/2004 privind aleşii locali. Încetarea de drept a mandatului de consilier se constată de consiliul local prin hotărâre, la iniţiativa primarului sau a oricărui consilier. Hotărârea poate fi atacată de persoana în cauză la instanţa de contencios administrativ, în termen de 10 zile. Instanţa este obligată să se pronunţe în termen de 30 de zile. 8. Dizolvarea consiliului local conform prevederilor art. 57 alin 1 din Legea administraţiei publice locale, consiliul local poate fi dizolvat dacă a adoptat într-un interval de cel mult 6 luni, cel puţin 3 hotărâri care au fost anulate de instanţa de contencios administrativ printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă şi irevocabilă. Dizolvarea consiliului local se face prin hotărâre de guvern, la propunerea motivată a prefectului, bazată pe hotărârea judecătorească rămasă definitivă şi irevocabilă. Hotărârea de dizolvare poate fi atacată de oricare dintre consilieri la instanţa de contencios administrativ în termen de 10 zile de la data publicării ei în Monitorul Oficial Partea I. Alegerea noului consiliu local se organizează în termen de 30 de zile de la data expirării termenului de 10 zile, prin hotărâre de guvern, la propunerea prefectului.
48

Dizolvarea de drept a consiliului local se face în următoarele situaţii: - când consiliul local nu se întruneşte timp de trei luni consecutiv, - când consiliul local nu a adoptat în trei şedinţe ordinare consecutive nici o hotărâre; - când numărul consilierilor se reduce la jumătate plus unul şi acesta nu se poate completa prin supleanţi. 9. Primarul şi viceprimarul Primarul – fiecare comună, oraş, municipiul şi subdiviziune administrativteritorială a municipiului are un primar, iar municipiul Bucureşti are un primar general. Primarii se aleg prin vot exprimat pe baza scrutinului uninominal, şi nu pe baza scrutinului de listă. Potrivit Legi nr. 67/2004 privind alegerea autorităţilor administraţiei publice locale cu modificările ulterioare, candidaturile pentru funcţia de primar se propun de partidele politice, alianţe politice sau alianţe electorale, de către organizaţii ale cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, dar pot fi depuse şi candidaturi independente. Candidaţii independenţi trebuie să prezinte o listă de susţinători care trebuie să cuprindă minim 2% din numărul total al alegătorilor înscrişi pe listele electorale permanente din circumscripţia pentru care candidează, dar nu mai puţin de 200 în cazul comunelor, 300 în cazul oraşelor şi 1000 în cazul municipiilor şi sectoarelor municipiului Bucureşti şi 5000 în cazul municipiului Bucureşti. Este declarat primar candidatul care a întrunit majoritatea voturilor valabil exprimate. Dacă nici unul dintre candidaţi nu a obţinut majoritatea voturilor valabil exprimate, se organizează al doilea tur de scrutin, în cel mult două săptămâni, la care participă candidaţii situaţi pe primele două locuri. În al doilea tur de scrutin se declară primar candidatul care a obţinut cel mai mare număr de voturi valabil exprimate.

49

După prezentarea rezultatului validării, primarul depune în faţa consiliului local jurământul care este similar celui depus de consilieri. Primarul care refuză să depună jurământul este considerat demisionat e drept. Primarul, potrivit dispoziţiilor legii administraţiei publice locale, este ajutat de un viceprimar, cu excepţia municipiilor reşedinţe de judeţ şi a municipiului Bucureşti care au câte doi viceprimari. Primarul este reprezentantul celor care l-au ales, al colectivităţii locale, dar şi al statului. Potrivit Legii nr. 215/2001 primarul îndeplineşte o funcţie de autoritate publică şi este şeful administraţiei publice şi al aparatului propriu de specialitate al autorităţii administraţiei publice locale pe care îl conduce şi îl controlează (în condiţiile legii). 10. Principalele atribuţii ale primarului sunt prevăzute în art. 68 alin 1 din Legea nr. 215/2001 şi se referă la: a) Atribuţii privind organizarea aparatului propriu de specialitate şi a unităţilor din subordinea ori autoritatea consiliului local: - propune consiliului local spre aprobare organigrama, statul de funcţii, numărul de personal şi regulamentul de organizare şi funcţionare a aparatului propriu de specialitate; - numeşte şi eliberează din funcţie (în condiţiile legii) personalul din aparatul propriu de specialitate al autorităţii administraţiei publice locale, cu excepţia secretarului; - propune consiliului local numirea şi eliberarea din funcţii a conducătorilor regiilor autonome, a instituţiilor şi serviciilor publice de interes local. b) Atribuţii privind luarea măsurilor de organizare a executării şi de executare în concret a actelor normative: - asigură respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, a prevederilor Constituţiei precum şi a celorlalte legi şi acte normative; - asigură aducerea la îndeplinire a hotărârilor consiliului local; - emite avize, acorduri şi autorizaţiile date în competenţa sa prin lege;

50

- poate propune consiliului local consultarea populaţiei prin referendum cu privire la probleme locale de interes deosebit; - prezintă consiliului local anual sau ori de câte ori este necesar, informări privind starea economică şi socială a localităţii, precum şi informări privind îndeplinirea hotărârilor consiliului local. c) Atribuţii privind administrarea domeniul public şi privat şi a finanţelor publice locale: - răspunde de inventarierea şi administrarea bunurilor care aparţin domeniului public şi privat al comunei sau al oraşului; - organizează evidenţa lucrărilor de construcţii din localitate şi pune la dispoziţie autorităţilor administraţiei publice centrale rezultatele acestei evidenţe, - ia măsuri pentru controlul depozitării deşeurilor menajere, industriale sau de orice fel; - întocmeşte proiectul bugetului local şi contul de încheiere a exerciţiului bugetar şi le supune spre aprobare consiliului local; - exercită funcţia de ordonator principal de credite; - verifică încasarea şi cheltuirea sumelor din bugetul local şi comunică deîndată consiliului local cele constatate. d) Activitate de ordin edilitar-gospodăresc şi social: - controlează igiena şi salubritatea localurilor publice şi produselor alimentare; - ia măsuri pentru elaborarea planului urbanistic general al localităţii; - asigură repartizarea locuinţelor sociale pe baza hotărârii consiliului local; - asigură întreţinerea şi repararea drumurilor publice, - asigură controlul asupra activităţii din târguri, pieţe, oboare, locuri şi parcuri de distracţie, etc. e) Atribuţii care privesc asigurarea ordinii şi liniştii publice: - ia măsuri pentru prevenirea şi limitarea urmărilor calamităţilor, catastrofelor, incendiilor, epidemiilor şi epizootiilor împreună cu organele specializate ale statului; - asigură ordinea publică şi liniştea locuitorilor împreună cu organismele de specializate;
51

- îndrumă şi supraveghează activitatea poliţiei comunitare, - ia măsurile prevăzute cu privire la adunările publice etc. f) Alte atribuţii: - conduce serviciile publice locale, asigură funcţionarea serviciilor de stare civilă şi de autoritate tutelară; - supraveghează realizarea măsurilor de asistenţă şi ajutor-social; - îndeplineşte funcţia de ofiţer de stare civilă; - îndrumarea activităţii gardienilor publici, - controlul igienei şi salubrităţii localurilor publice şi a produselor alimentare, - repartizarea locuinţelor sociale; - controlul activităţii de târguri, pieţe, oboare; - inventarierea şi administrarea bunurilor din domeniul public şi privat al localităţii; - evidenţa lucrărilor de construcţii; - controlul depozitării deşeurilor menajere. Unele atribuţii sunt delegate numai viceprimarilor, caz în care delegarea este obligatorie pentru primar, nu facultativă. 11. Mandatul primarului Mandatul primarului este de 4 ani şi îl exercită până la depunerea jurământului de către primarul nou ales. Mandatul primarului încetează de drept în următoarele situaţii: - demisie; - schimbarea locuinţei dintr-o localitate în alta; - imposibilitatea de a fi executat mandatul o perioadă mai mare de 6 luni, cu excepţia cazurilor în care primarul este arestat preventiv; - când se constată, după validarea mandatului, că alegerea s-a făcut prin fraudă electorală sau prin încălcarea prevederilor Legii nr. 215/2001; - când a fost condamnat prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la o pedeapsă privativă de libertate; - când a fost pus sub interdicţie judecătorească;
52

- prin pierderea drepturilor electorale; - când a emis trei dispoziţii cu caracter normativ într-un interval de 3 luni, care au fost anulate în instanţa de contencios administrativ prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă. Potrivit dispoziţiilor art. 73 alin. 1 din legea nr. 215/2001, mandatul primarului încetează, înainte de termen, ca urmare a rezultatului unui referendum local, organizat în condiţiile legii. Suspendarea de drept din funcţia de primar, intervine numai atunci când acesta a fost arestat preventiv. 12. Actele primarului: Legea nr. 215/2001 arată că primarul, în exercitarea atribuţiilor lui emite dispoziţii care devin executorii, după ce sunt aduse la cunoştinţa persoanelor interesate. Dispoziţiile primarului sunt acte juridice ce exprimă o voinţă manifestată unilateral şi produce în mod direct efecte juridice, cu caracter de actualitate şi sunt obligatorii pe întreg teritoriul comunei sau oraşului. Executarea lor este asigurată prin exercitarea forţei publice de către autorităţile statului. 13. Incompatibilităţi pentru funcţiile de: - primar şi viceprimar; - primar general şi viceprimar al municipiului Bucureşti; - preşedinte şi vicepreşedinte al Consiliului judeţean sunt: a) funcţia de consilier local; b) funcţia de prefect sau subprefect; c) calitatea de funcţionar public sau angajat cu contract individual de muncă, indiferent de durata acestuia; d) funcţia de preşedinte, vicepreşedinte, director general, director, manager, administrator, membru al consiliului de administraţie, cenzor sau orice funcţie de conducere ori de execuţie la societăţile comerciale, inclusiv bănci sau alte instituţii de

53

credit, societăţi de asigurare şi cele financiare, regii autonome de interes naţional sau local, la companii şi societăţile naţionale, precum şi la instituţiile publice. e) funcţia de preşedinte sau secretar al adunărilor generale ale acţionarilor sau asociaţilor la o societate comercială; f) funcţia de reprezentant al unităţii administrativ-teritoriale în adunarea generală a societăţilor comerciale de interes local sau de reprezentant al statului în adunarea generală a unei societăţi comerciale de interes naţional; g) calitatea de comerciant, persoană fizică; h) calitatea de membru al unui grup de interes economic; i) calitatea de senator sau deputat; j) funcţia de ministru, secretar de stat, subsecretar de stat sau o altă funcţie similară acestora; k) orice alte funcţii publice sau remunerate, în ţară sau în străinătate. B. Consiliile judeţene: Potrivit art. 101 alin 1 din Legea administraţiei publice locale, Consiliul judeţean este autoritatea administraţiei publice locale, constituită la nivel judeţean, pentru coordonarea activităţii consiliilor comunale şi orăşeneşti, în vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean. Consiliul judeţean este format din consilieri aleşi prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, în condiţiile stabilite de Legea nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale. Mandatul consilierilor este de 4 ani. Constituirea consiliului judeţean, inclusiv validarea mandatelor consilierilor aleşi, cazurile de incompatibilitate, depunerea jurământului şi declararea consiliului ca legal constituit se fac după aceleaşi reguli ca şi în cazul consiliului local. Consiliul judeţean: - se întruneşte o dată la două luni, la convocarea preşedintelui consiliului judeţean;

54

- se întruneşte în şedinţe extraordinare ori de câte ori este necesar, la cererea preşedintelui sau a cel puţin 1/3 din consilieri, ori la solicitarea prefectului adresată preşedintelui consiliului judeţean. - consiliul judeţean adoptă hotărâri cu votul majorităţii membrilor prezenţi, - consiliul judeţean alege dintre membrii săi, pe toată durata exercitării mandatului un preşedinte şi doi vicepreşedinţi. Preşedintele consiliului judeţean - reprezintă judeţul în relaţiile cu celelalte autorităţi publice, cu persoane fizice şi juridice române şi străine, precum şi în justiţie. Atribuţiile preşedintelui consiliului judeţean (conform art. 116 alin. 1 din Legea nr. 215/2001): a) asigură respectarea prevederilor Constituţiei, punerea în aplicare a legilor, a decretelor preşedintelui României, a hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului, a hotărârilor consiliului judeţean, precum şi a altor acte normative, b) întocmeşte proiectul ordinii de zi a şedinţei Consiliului judeţean; c) dispune măsurile necesare pentru pregătirea şi desfăşurarea în bune condiţii a lucrărilor consiliului judeţean; d) întocmeşte şi supune spre aprobarea consiliului judeţean a regulamentului de organizare şi funcţionare al acestuia; e) asigură aducerea la îndeplinire a hotărârilor consiliului judeţean şi analizează periodic stadiul îndeplinirii acestora, f) conduce şedinţele consiliului judeţean; g) coordonează şi controlează activitatea instituţiilor şi serviciilor de sub autoritatea consiliului judeţean; h) exercită funcţia de ordonator principal de credite, i) întocmeşte proiectul bugetului propriu al judeţului şi contul de încheiere a exerciţiului bugetar şi le supune spre aprobare consiliului judeţean; j) urmăreşte modul de realizare a veniturilor bugetare şi propune consiliului judeţean adoptarea măsurilor necesare pentru încasarea acestora în termen; k) propune consiliului judeţean spre aprobare organigrama, ştatul de funcţii, numărul de personal şi regulamentul de organizare şi funcţionare a aparatului,
55

l) prezintă consiliului judeţean anual sau la cererea acestuia rapoarte cu privire la stadiul îndeplinirii hotărârilor proprii; m) propune consiliului judeţean numirea sau eliberarea din funcţii a conducătorilor instituţiilor publice şi serviciilor publice aflate în subordinea acestuia; n) emite avize, acorduri şi autorizaţii date în competenţa sa, prin lege; o) îndrumă metodologic, urmăreşte şi controlează activităţile de stare civilă şi autoritate tutelară desfăşurate în comune şi oraşe, p) coordonează, controlează şi răspunde de activitatea privind protecţia drepturilor copilului; r) acordă sprijin şi consultanţă tehnică şi juridică pentru autorităţile administraţiei publice locale, la solicitarea acestora. Preşedintele consiliului judeţean poate delega vicepreşedinţilor activitatea prevăzută la lit. g şi r.

56

TEMA 4 INSTITUŢIILE PUBLICE FUNDAŢIILE ŞI FEDERAŢIILE 1. Instituţiile publice Instituţiile publice, ca şi autorităţile publice, sunt forme organizatorice prin care se prestează servicii publice pentru stat sau pentru populaţie. Ele se pot înfiinţa, organiza, reorganiza şi desfiinţa prin acte ale Parlamentului, Guvernului, ministerelor sau ale altor autorităţi ale administraţiei publice centrale de specialitate, precum şi acte ale consiliilor locale sau consiliilor judeţene, potrivit legii. (Înfiinţare prin lege, ordonanţe sau hotărâri de Guvern, iar cele de interes local prin hotărâri ale consiliilor locale). Instituţiile publice sunt mult diversificate din punct de vedere al obiectului lor de activitate. Exemplu: - instituţii publice de învăţământ - grădiniţe, şcoli generale, gimnazii, licee, şcoli profesionale. - instituţii publice de cultură – teatre, cinematografe, biblioteci, filarmonici, muzee. - instituţii publice sanitare - dispensare, policlinici, spitale, sanatorii, case de odihnă. Mijloacele financiare necesare desfăşurării activităţii sunt asigurate, de regulă, de la bugetul de stat sau de la bugetele locale. Spunem „de regulă” deoarece unele instituţii publice îşi desfăşoară activitatea contra-cost, realizând venituri proprii, astfel încât, acestea primesc, eventual, alocaţii sau subvenţii de la bugetul de stat sau de la bugetele locale.(Exemplu: teatre, cinematografe, muzee, şcoli) Specializarea strictă a instituţiilor publice, ca şi faptul că acestea răspund unor trebuinţe directe ale cetăţenilor fac ca activitatea lor să constea, în principal, în fapte materiale şi mai puţin în emiterea de acte juridice. REGIILE AUTONOME ASOCIAŢII,

57

Conducerea instituţiilor publice este asigurată de către un director sau director general, numit de autoritatea competentă să înfiinţeze instituţia. La unele instituţii publice, personalul încadrat are statut de funcţionar public. 2. Regiile autonome Actul normativ de bază cu privire la organizarea şi funcţionarea regiilor autonome este Legea nr. 15/1990 privind organizarea şi funcţionarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale. Potrivit legii, regiile autonome (RA) se organizează în ramuri strategice ale economiei naţionale, cum ar fi industria de armament, energetică, exploatarea minelor şi a gazelor naturale, poşta şi transporturi feroviare, precum şi în unele domenii aparţinând altor ramuri stabilite de Guvern. Regiile autonome sunt persoane juridice şi funcţionează pe bază de gestiune economică şi autonomie financiară. Ele se pot înfiinţa prin hotărâre de guvern, pentru cele de interes naţional, sau prin hotărâri ale autorităţilor administraţiei publice locale, pentru cele de interes local. Prin Ordonanţa Guvernului nr. 69/1994 privind unele măsuri pentru reorganizarea regiilor autonome de interes local (devenită ulterior Legea nr. 135/1994) s-au stabilit o serie de măsuri pentru organizarea regiilor autonome de interes local. Ordonanţa a stabilit organizarea regiilor autonome numai în următoarele domenii de activitate: 1. Alimentarea cu apă, canalizare, epurarea apelor uzate; 2. Producerea, transportul şi distribuţia energiei termice; 3. Transportul local în comun de călători; 4. administrarea şi întreţinerea fondului locativ, a pieţelor, oboarelor, târgurilor, a drumurilor comunale şi a spaţiilor verzi; 5. construirea, întreţinerea şi modernizarea drumurilor şi a podurilor de interes judeţean.

58

În domeniile de interes public pentru care nu se pot organiza regii autonome de interes local, consiliile judeţene şi cele locale pot organiza societăţi comerciale sau servicii publice de specialitate, în condiţiile legii. Mijloacele financiare necesare bunei funcţionări se asigură, în principal, din veniturile realizate din activităţile proprii, dar şi de la bugetul de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale, tocmai pentru motivul că ele realizează o activitate de interes naţional sau local. Fiind persoane juridice, cu o activitate amplă, regiile autonome pot avea o structură complexă, ele putând înfiinţa uzine, fabrici, ateliere, servicii, sucursale şi alte asemenea subunităţi necesare realizării obiectivului său de activitate. Conducerea regiei autonome se realizează de către persoane fizice, în baza unui contract de performanţă, anexă la contractul individual de muncă, încheiat în condiţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 79/2001 pentru întărirea disciplinei economico-financiare şi alte dispoziţii cu caracter financiar. Contractul de performanţă este acordul de voinţă între regiile autonome şi conducătorii regiilor autonome şi cuprinde, în afara indicatorilor de performanţă , obiectivele şi criteriile cuantificate prin reducerea creanţelor şi a plăţilor restante, a pierderilor înregistrate, precum şi creşterea productivităţii muncii. Regiile autonome organizate în temeiul Legii nr. 15/1990, indiferent de autoritatea care le coordonează, precum şi cele înfiinţate în temeiul Legii nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere, s-au reorganizat în conformitate cu prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 30/1997. Potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 30/1997 – devenită ulterior Legea nr. 207/1997, ministerele de resort şi celelalte autorităţi ale administraţiei publice centrale şi locale sub autoritatea cărora funcţionează regiile autonome au avut obligaţia ca în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a legii de aprobare a ordonanţei respective să definitiveze programele de reorganizare a regiilor autonome. După elaborarea programelor de reorganizare, o parte din regiile autonome au fost reorganizate ca societăţi comerciale.

59

Societăţile comerciale pe acţiuni rezultate în urma reorganizării regiilor autonome, având ca obiectiv de activitate domenii de interes naţional sunt denumite companii naţionale sau societăţi naţionale, după caz, şi sunt supuse procesului de privatizare, în condiţiile legii. 3. Asociaţii, fundaţii, federaţii Persoanele fizice şi persoanele juridice care urmăresc desfăşurarea unor activităţi de interes general sau în interesul comunitar sau, după caz, în interesul lor personal, nepatrimonial, pot constitui asociaţii sau fundaţii, în condiţiile Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000. Asociaţiile şi fundaţiile astfel constituite sunt persoane juridice de drept privat fără scop patrimonial. Potrivit ordonanţei, se consideră a fi de interes general următoarele: - dezvoltarea economică; - cultură şi socială; - promovarea şi apărarea drepturilor şi libertăţilor omului; - promovarea sănătăţii; - educaţiei, ştiinţei, artelor, tradiţiilor, culturii; - prezervarea monumentelor culturale; - asistenţă socială; - ajutorarea săracilor şi defavorizaţilor; - asistenţa oamenilor dezavantajaţi fizic, a copiilor şi vârstnicilor; - activitatea de tineret; - sporirea cunoaşterii şi participării civice; - protejarea mediului şi a naturii; - sprijinirea religiei şi a valorilor umane; - susţinerea bunăstării sociale; - sprijinirea lucrărilor publice şi a infrastructurii;
-

sprijinirea sportului.

Prin sens comunitar se înţelege orice interes care este specific: a) unei comunităţi:
60

- cartier - localitate - unitate administrativ-teritorială. b) un grup de persoane fizice sau persoane juridice care urmăresc un obiectiv comun sau au aceleaşi opţiuni, aceeaşi cultură, orientare religioasă, socială, profesională şi altele asemenea. Prin Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 s-a urmărit crearea cadrului legal pentru: a) exercitarea dreptului la libera iniţiativă;
b) promovarea valorilor civice ale democraţiei şi statului de drept;

c) urmărirea realizării unui interes general, local sau după caz, de grup; d) facilitarea accesului asociaţiilor, fundaţiilor şi federaţiilor la resursele private şi publice; e) parteneriatul dintre autorităţile publice şi persoanele juridice de drept privat fără scop patrimonial; f) respectarea ordinii publice. 3.1 Asociaţia Asociaţia este subiectul de drept constituit din trei sau mai multe persoane care, pe baza unei înţelegeri, pun în comun şi fără drept de restituire contribuţia materială, cunoştinţele sau aportul lor în muncă, pentru realizarea unor activităţi de interes general, comunitar sau, după caz, în interesul lor personal nepatrimonial. Aceasta dobândeşte personalitate juridică prin înscrierea în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor, aflat la judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială îşi are sediul. Asociaţia îşi poate constitui filiale, ca structuri teritoriale, cu un număr minim de trei membrii, organe de conducere proprii şi un patrimoniu distinct de cel al asociaţiei. Filiala se constituie prin hotărârea autentificată a adunării generale a asociaţiei. Personalitatea juridică se dobândeşte de la data înscrierii filialei în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor.
61

3.2 Fundaţia Fundaţia este subiectul de drept înfiinţat de una sau mai multe persoane care, pe baza unui act juridic între vii ori pentru cauză de moarte, constituie un patrimoniu afectat, în mod permanent şi irevocabil, realizării unui scop de interes general sau, după caz, comunitar. Activul patrimonial iniţial al fundaţiei trebuie să includă bunuri în natură sau în numerar, a căror valoare totală să fie de cel puţin 100 de ori salariul minim brut pe economiei la data constituirii fundaţiei. După înscrierea în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor, capătă personalitate juridică. Art. 19 al Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000 „Moştenitorii şi creditori personali ai fondatorilor au faţă de fundaţie aceleaşi drepturi ca şi în cazul oricărei alte libertăţi făcute de fondator”. După înscrierea fundaţiei în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor, nici fondatorii, nici moştenitorii lor nu pot revoca actul constitutiv. De asemenea, după înscriere, actul constitutiv nu mai poate fi atacat nici de către creditorii personali ai fondatorilor. 3.3 Federaţia Două sau mai multe asociaţii sau fundaţii se pot constitui în federaţie. Federaţiile dobândesc personalitate juridică după înscrierea lor în Registrul federaţiilor aflat în grija tribunalului în circumscripţia căruia federaţia urmează să aibă sediul. Asociaţiile şi fundaţiile care constituie o federaţie îşi păstrează propria lor personalitate juridică, inclusiv propriul patrimoniu. Potrivit art. 54 alin. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000, Asociaţiile se dizolvă pe trei căi: 1. de drept 2. prin hotărâre judecătorească sau a tribunalului, după caz; 3. prin hotărârea adunărilor generale. Fundaţiile se dizolvă:
62

1. de drept; 2. prin hotărâri judecătoreşti. Lichidarea asociaţiilor şi a fundaţiilor este etapa finală care intervine după dizolvarea acestora. Bunurile rămase în urma lichidării nu se pot transmite către persoane fizice. Ele pot fi transmise către persoane juridice de drept privat sau de drept public cu scop identic sau asemănător, printr-o procedură stabilită în statutul asociaţiei, fundaţiei sau al federaţiei.

TEMA 5 PERSONALUL DIN ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ
63

I. Funcţia publică 1. Noţiunea de funcţie publică Potrivit Legii nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici „funcţia publică reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor stabilite de autoritatea sau instituţia publică, în temeiul legii, în scopul realizării competenţelor sale.” Constituţia României (2003) cuprinde unele dispoziţii care constituie un cadru principal de reglementare a acestor instituţii publice – funcţia publică şi funcţionarul public. Art. 16 alin. 3 potrivt căruia, funcţiile şi demnităţile publice civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii, de pesoane care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară, statul român garantând egalitatea de şanse între bărbaţi şi femei pentru ocuparea funcţiilor de demnitate publică. Art. 40 alin. 3 instituie interdicţia de a face parte din partide politice a unor anumite categorii de funcţionari publici, cum ar fi judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţişti, precum şi alte categorii de funcţionari publici stabilite prin lege organică. Art. 73 alin. 3 lit. j prevede că reglementarea statutului funcţionarilor publice se face numai prin lege organică. Funcţia publică şi funcţionarul public sunt instituţii juridice ale dreptului public, în general, şi ale dreptului administrativ, în particular, care s-au conturat ca atare într-o continuă dispută între doctrină, jurisprudenţă şi reglementare (Mircea Preda, Drept administrativ, Partea generală, Editura Luminalex, Bucureşti, 2000 pg 73-86). Funcţionarea oricărei autorităţi sau instituţii publice presupune după cum am mai arătat, trei elemente: - competenţă; - mijloace materiale şi financiare; - personal.

64

Titluarul unei funcţii publice este, de regulă, dar, nu întotdeauna, funcţionar public. Obiectul de reglementare al Legii privind statutul funcţionarilor publici îl reprezintă „regimul general al raporturilor juridice dintre funcţionarii publici şi autorităţile şi instituţiile publice din administraţia publică centrală şi locală, denumite în continuare raporturi de serviciu. Scopul legii îl constituie asigurarea, în conformitate cu dispoziţiile legale, a unui serviciu public stabil, profesionist, transparent, eficient şi imparţial, în interesul cetăţenilor, precum şi alautorităţilor şi instituţiilor publice din administraţia publică centrală şi locală.” În opinia autorilor de drept administrativ, natura juridică a raportului de serviciu trebuie stabilită în funcţie de specificul elementelor acestui raport juridic, şi anume: - părţile care participă, - conţinutul raportului de serviciu; - obiectul raportului de serviciu. Calitatea de funcţionar public izvorăşte din actul de numire în funcţie, care este un act administrativ de autoritate şi nu de drept al muncii. Raportul de serviciu este un raport contractual de drept administrativ şi nu de dreptul muncii, deşi cele două raporturi prezintă şi unele trăsături comune. 2. Trăsăturile funcţiei publice a. Funcţia publică reprezintă un ansamblu de atribuţii şi responsabilităţi stabilite în temeiul legii. b. Funcţia publică nu poate fi creată decât prin lege sau prin alte acte normative emise pe baza şi în exercitarea legii. c. Funcţia publică are un caracter continuu şi permanent. d. Funcţia publică nu poate fi stabilită prin contract, ea neputând face obiectul unei convenţii. e. Funcţia publică poate fi încredinţată numai unei persoane fizice care trebuie să îndeplinească o serie de condiţii expres prevăzute de lege (Legea nr. 188/1999)

65

f. Funcţia publică este organizată pentru a realiza competenţele conferite administraţiei publice. g. Finanţarea funcţiilor publice este asigurată de la bugetul de stat sau de la bugetele locale. h. Atribuţiile stabilite prin lege sau potrivit legii dau competenţă celor care îndeplinesc funcţiile respective, ca în regim de drept administrativ să facă acte juridice, operaţiuni administrative sau materiale, în mod legal. 3. Principiile funcţiei publice: a. Asigurarea promptă şi eficientă, liberă de prejudecăţi, corupţie, abuz de putere şi presiuni politice a tuturor activităţilor efectuate de funcţionarii publici. b. Selectarea funcţionarilor publici exclusiv pe baza criteriului competenţei. c. Egalitatea şanselor la intrarea şi promovarea în corpul funcţionarilor publici. d. Stabilitatea funcţionarilor publici. (Legea nr. 188/1999) 4. Natura juridică a funcţiei publice – Clasificarea funcţiilor publice Potrivit art. 15 din Legea nr. 188/1999, funcţiile publice se clasifică după două criterii – 1. După natura competenţelor - funcţii de execuţie; - funcţii de conducere. 2. După cerinţele privind nivelul studiilor absolvite: - funcţii publice de categoria A – studii superioare de lungă durată absolvite cu diplomă de licenţă sau echivalentă; - funcţii publice de categoria B - studii superioare de scurtă durată absolvite cu diplomă; - funcţii publice de categoria C – studii medii liceale sau postliceale absolvite cu diplomă. Literatura de specialitate mai distinge şi alte criterii de clasificare a funcţiilor publice.(vezi Paul Negulescu, op. cit. pag. 561; Mircea Preda op. cit. pag.91) 3. După actul normativ prin care sunt acreditate distingem: - funcţii prevăzute numai în Constituţie;
66

- funcţii prevăzute în legi, inclusiv în statute, - funcţii prevăzute în acte subordonate legii. 4. După natura juridică şi conţinutul funcţiei publice vorbim despre: - funcţii politice (la cabinetul demnitarului) - funcţii de specialitate. 5. După modul cum pot fi ocupate: - funcţii ocupate numai prin alegere; - funcţii ocupate prin numire - funcţii ocupate prin concurs. 6. După modul de retribuire - funcţii salarizate; - funcţii pentru care se primesc indemnizaţii; - funcţii nesalarizate. Revenind la primele două categorii putem exemplifica: Funcţia publică de execuţie corespunde următoarelor funcţii publice: - Secretar general – în cadrul Guvernului, Camerei Deputaţilor sau Senatului; - Secretar general adjunct – în cadrul Guvernului, Camerei Deputaţilor sau Senatului; - funcţia publică de consilier cls. I, gradul I sau consilier juridic clasa I gradul I, după caz, din cadrul autorităţilor sau instituţiilor publice respective; - şef departament; - director general, director, director adjunct; - şef serviciu; - contabil şef (conform Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 82/2000); - funcţiile de auditor, referent de specialitate (conform Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 82/2000). II. Funcţionarul public În doctrina actuală, funcţionarul public este definit ca persoana fizică investită în mod legal, prin actul de voinţă unilaterală al unei autorităţi publice sau al
67

cetăţenilor, cu sarcina îndeplinirii pe un timp limitat sau nedeterminat a unei funcţii publice, în vederea realizării competenţelor organului din structura căreia face parete funcţia respectivă. (Antonie Iorgovan, op. Cit. 2002, pg 265) Într-o definiţie de maximă generalitate am putea spune că sunt funcţionari publici toţi aceia care ocupă o funcţie publică. În literatura de specialitate întâlnim diverse definiţi, fiecare dintre autorii lor încearcă să surprindă în conţinutul acestora trăsăturile pe care le apreciază ca fiind cele mai relevante pentru funcţionarul public. Consider că cea mai completă definiţie este dată de profesorul universitar Mircea Preda în lucrarea Drept administrativ, Partea generală, Editura Lumina Lex, pg. 75 „Funcţionarul public este persoana fizică investită, prin numire sau alegere, într-o funcţie publică din cadrul unei autorităţi publice organizate la nivel central sau local, ori într-un serviciu public organizat ca instituţie publică, ori în structuri asimilate acestora.” Pentru a înţelege mai bine ceea ce caracterizează noţiunea de funcţionar public sunt necesare unele precizări: a) Calitatea de funcţionar public nu poate fi deţinută decât de o persoană fizică. Dispoziţiile art. 16 alin.3 din Constituţie stabilesc două condiţii esenţiale pentru a putea fi titularul unei funcţii publice şi anume: - cetăţenia română; - domiciliul în ţară. b) A doua trăsătură a funcţionarului public priveşte investirea sa în funcţia publică în condiţii stabilite prin lege. Investirea în funcţie se face pe baza unor reguli procedurale anume prevăzute, care fac deosebirea dintre un funcţionar public ales şi unul numit , între un funcţionar public de conducere şi unul de execuţie etc. La investire, toţi funcţionarii publici depun jurământ de credinţă.

68

c) Funcţionarul public numit este investit în funcţie pe o perioadă nedeterminată (în unele cazuri poate fi perioadă determinată), spre deosebire de funcţionarul public ales pe perioada mandatului (pe perioadă determinată) Exemple de funcţionari publici numiţi pe perioadă determinată: Art. 142 alin. 2 din Constituţie – judecătorii Curţii Constituţionale sunt numiţi pe o perioadă de 9 ani. Avocatul poporului este numit pentru o perioadă de 5 ani, potrivit art. 58 alin. 1 din Constituţie. d) Funcţionarii publici au anumite drepturi şi obligaţii expres prevăzute prin norme juridice care constituie conţinutul raportului juridic de serviciu. Numai exercitarea acestor drepturi şi obligaţii asigură realizarea interesului public în considerarea căruia a fost creată funcţia publică respectivă. e) Funcţionarii publici sunt plătii pentru activitatea prestată în exercitarea funcţiei în care sunt investiţi, plata făcându-se fie sub forma unui salariu, fie a unei indemnizaţii. 1. Selectarea funcţionarilor publici: Art. 49 din Legea nr. 188/1999 precizează că intrarea în corpul funcţionarilor publici se face numai prin concurs organizat de autoritatea sau instituţia publică. Modalităţi de organizare a concursului pot fi: a) concursul de dosare – comisia verifică activitatea candidaţilor aşa cum rezultă din documentele prezentate la dosar. b) sistemul de testare (al probelor practice) –constă în stabilirea unor probe în vederea verificării cunoştinţelor şi aptitudinilor candidaţilor, de către o comisie specială. Recrutarea funcţionarilor publici se face prin concurs organizat în limita funcţiilro publice vacante prevăzute anual în acest scop prin planul de ocupare a funcţiilor publice, elaborat de Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici. Potrivit Hotărârii Guvernului nr. 1209/2003 concursurile pentru recrutarea funcţionarilor publici se organizează astfel:

69

a) de către comisia de concurs constituită pentru recrutarea înalţilor funcţionari publici în condiţiile legii; b) de către Agenţia naţională a funcţionarilor publici pentru ocuparea funcţiilor publice de conducere vacante, c) de către autorităţi sau instituţii publice din administraţia publică centrală şi locală pentru ocuparea funcţiilor publice de execuţie (şef serviciu, şef birou şi funcţiile publice specifice vacante). d) de către Institutul naţional de administraţie pentru admiterea la programele de formare specializată în administraţia publică în scopul numirii într-o funcţie publică. Potrivit Legii nr. 188/1999 concursul pentru recrutarea funcţionarilor publici constă în trei etape: 1. Selectarea dosarelor de înscriere. 2. Proba scrisă. 3. Interviul. Pot susţine ultimele două probe candidaţii ale căror dosare de înscriere au fost selecţionate de către comisia de concurs. Proba scrisă constă în redactarea unei lucrări sau rezolvarea unor teste grilă în prezenţa comisiei. 2. Procedura de desfăşurare a concursului: În vederea participării la concurs, în termen de 20 de zile de la data publicării anunţului, candidtaţii depun la secretariatul comisiei de concurs dosarul de concurs. Dosarul de concurs va cuprinde: - copia actului de identitate; - formularul tip pentru înscriere; - copiile diplomelor de studii; - copia carnetului de muncă sau alte acte din care să reiasă vechimea în muncă; - cazierul juridic; - adeverinţă care să ateste starea de sănătate;

70

- copia fişei de evaluare a performanţelor profesionale individuale sau, după caz, recomandare de la ultimul loc de muncă; - declaraţie pe propria răspundere sau adeverinţă care să ateste că nu a desfăşurat activitate de poliţie politică. - curiculum vitae. Conducătorii autorităţilor sau instituţiilor publice organizatoare ale concursului pot stabili, pentru fiecare dintre probele de concrus prevăzute, ăn funcţie de gradul de interes acordat acestora o anumită pondere. După afişarea rezultatelor – proba scrisă şi inderviul – candidaţii nemulţumiţi pot depune contestaţie în termen de 24 de ore de la data afişării rezultatelor. 3. Reglementarea funcţiei publice şi a funcţionarului public în statutul funcţionarilor publici Consideraţii generale Actualul statut al funcţionarilor publici se referă în exclusivitate la cei cuprinşi în anexa la statut, la lege, chiar dacă din modul cum este formulat titulul, s-ar putea înţelege că se referă la toţi funcţionarii publici. În prezent, sunt în vigoare şi alte acte normative care conturează o condiţie juridică specială pentru anumite categorii de funcţionari publici. Unele dintre acestea poartă chiar denumirea de statut, alte reglementări însă sunt cuprinse în unele legi organice. Dacă avem în vedere aşa-numitele „statute profesionale” sau „disciplinare” putem exemplifica: - statutul personalului aeronautic din aviaţia militară; - statutul corpului diplomatic; - statutul cadrelor militare; - statutul notarilor publici; - statutul personalului vamal; - statutul funcţionarilor publici parlamentari; - statutul medicilor, al medicilor veterinari şi al farmaciştilor.

71

În unele cazuri, cum sunt magistraţii, primarii, consilierii locali, membrii guvernului şi alţii, condiţia juridică este prevăzută în legile organice care reglementează organizarea şi funcţionarea autorităţilor sau instituţiilor publice din care aceştia fac parete. Statutul funcţionarilor publici cuprinde reglementări speciale cu privire la perioada de stagiu a funcţionarilor publici, perioadă care precede intrarea în corpul funcţionarilor publici. Perioada de stagiu este obligatorie şi efectivă. Durata perioadei de stagiu este diferită, în funcţie de nivelul studiilor, respectiv a clasei funcţionarului public debutant. Aceasta este de 12 luni pentru funcţionarii publici de execuţie din clasa I (studii superioare de lungă durată), de opt luni pentru funcţionarii publici de execuţie clasa a II-a (studii superioare de scurtă durată) şi de 6 luni pentru funcţionarii publici de execuţie clasa a III-a (studii medii sau postliceale). În termen de 5 zile lucrătoare de la terminarea perioadei de stagiu se face evaluare funcţionarului public. Funcţionarii publici debutanţi pot fi definitivaţi numai după terminarea perioadei de stagiu care este ca obiectiv formarea aptitudinilor profesionale în îndeplinirea atribuţiunilor şi responsabilităţilor unei funcţii publice. După definitivare, funcţionarul public trebuie să depun jurmântul de credinţă în faţa de conducătorului instituţiei. Dosarul profesionalal funcţionarului public: Cuprinde: a) documente de numire în funcţie; documente de atestare a studiilor; documente de depunere a jurământului. b) documente privind evaluarea anuală a activităţii acestuia; documente privind avansările în funcţie, trepte, clase, grade sau categorii; sancţiuni disciplinare ce i-au fost aplicate.

72

În dosarul profesional al funcţionarului public nu pot fi introduse documnete care fac referire la activităţile sau la opiniile publice, sindicale, religioase sau de orice altă natură. 4. Incompatibilăţi (art. 56 Legea nr. 1888/1991) Calitatea de funcţionar public este incompatibilă cu orice altă funcţie publică, cu excepţia calităţii de cadru didactic. Funcţionarii publici nu pot deţine funcţii în regii autonome, societăţi comerciale ori în alte unităţi cu scop lucrativ. Funcţionarii publici nu pot exercita la societăţi comerciale cu capital privat activităţi cu scop lucrativ care au legătură cu atribuţiile ce le revin din funcţiile publice pe care le deţin şi nu pot fi mandatari ai unor persoane în ceea ce priveşte evaluarea unor acte în legătură cu funcţia pe care o îndeplinesc. Funcţionarii publici, cu excepţia funcţionarilor publici civili din Ministerul Apărării Naţionale, Ministerului Administraţiei şi Internelor şi Serviciilor de siguranţă naţională, pot fi aleşi sau numiţi pentru exercitarea unei funcţii de demnitate publică. Pe durata executării funcţiei de demnitate publică, ei sunt suspendaţi din funcţia publică pe care o deţin şi îşi păstrează gradul, clasa şi treptele avute. 5. Evaluarea activităţii şi cariera funcţionarilor publici: a) Evaluarea activităţii funcţionarilor publici: Criteriile de evaluare a performanţelor profesionale individuale ale funcţionarilor publici sunt elaborate de Agenţia Naţională a Funcţionarilor publici şi sunt transmise fiecărui funcţionar publici la începutul fiecărui an de către conducătorul compartimentului în care lucrează. În urma evaluării performanţelor profesional-individuale ale funcţionarului public i se acordă unul din următoarele calificative: - excepţional; - foarte bun; - bun; - satisfăcător;
73

- nesatisfăcător. Funcţionarul public notat în în ultimul an cu calificativul „satisfăcător” sau „nesatisfăcător” nu poate fi avansat în anul următor. Dacă în ultimii doi ani, funcţionarul public a primit calificativul „nesatisfăcător”, conducătorul instituţiei publice va propune acesuia trecere într-o funcţie inferioară. b) Avansarea şi numirea în funcţii publice de conducere a funcţionarului public: Conform Legii nr. 188/1999, în urma rezultatelor obţinute la evaluarea performanţelor profesionale individual pot avansa în grad, clasă sau categorii, în urma dobândirii unei diplome de studii de nivel superior celei avute. - avansarea în grad – 2 ani vechime în gradul din care sunt avansaţi şi condiţia obţinerii cel puţin a calificativului bun în ultimii doi ani. - vechimea pentru avansare atunci când au obţinut calificativul excepţional trebuie să fie de un an. - pentru avansare în clasă – vechime 3 ani şi calificativul de cel puţin foarte bun în ultimii doi ani. În cazul dobândirii unei diplome de studii de nivel superior funcţionarii publici avansează în categorie şi vor fi numiţi în noua funcţie publică, potrivit pregătirii profesionale în clasa şi gradul care le asigură cel uţin salariul de bază avut în categoria inferioară. 6. Modificarea raporturilor de serviciu ale funcţionarilor publici: 1) Delegarea şi detaşarea Delegarea se dispune întotdeauna în interesul autorităţii sau instituţiei publice în care este încadrat funcţionarul public pe o perioadă de cel mult 30 de zile consecutive, dar nu mai mult de 120 de zile într-un an. Pe timpul delegării, funcţionarul public îşi păstrează funcţia şi salariul, iar autoritatea sau instituţia publică ce îl deleagă trebuie să suporte costurile legale ale transportului, cazării şi indemnizaţiei de delegare.

74

Detaşarea se dispune în interesul autorităţii sau instituţiei publice în care urmează să îşi desfăşoare activitatea pentru o perioadă de cel mult trei luni. Pentru a fi detaşat pe o perioadă mai mare de şase luni într-un an calendaristic, funcţionarul public trebuie să fie de acord cu această detaşare. Cazurile în care funcţionarul public poate refuza detaşarea sunt: a) dacă detaşarea ar urma să aibă loc într-o localitate în care nu i se asigură condiţii corespunzătoare de cazare; b) în cazul în care starea sănătăţii, dovedită cu certificat medical, face contraindicată detaşarea; c) ori de câte ori motive familiale justifică refuzul de a da curs detaşării. 2)Întreruperea activităţii la cerere(Legea nr. 188/1999 art. 85-88) Funcţionarii publici pot beneficia de întreruperea activităţii la cerere – adică suspendarea temporară din funcţie pentru interes personal legitim cu acordul conducătorului autorităţii sau insituţiei publice respective. Durata întreruperii activităţii la cerere trebuie să se încadreze între 6 luni şi 4 ani cu dreptul de a se prelungi încă 4 ani. Un funcţionar public ales într-o funcţie de demnitate publică se află în întrerupere a activităţii pe toată durata mandatului. 3)Încetarea raporturilor de serviciu (Legea nr 188/1999 art 89-96) În următoarele situaţii: demisie, transfer, eliberarea din funcţie, destituirea din funcţie, pensionare, potrivit legii, deces. 7. Drepturile şi îndatoririle funcţionarilor administraţiei publice A. Drepturile funcţionarilor publici a) garantarea dreptului la opinie şi interzicerea discriminării între funcţionarul public pe criterii politice, sindicale, religioase, etnice, de sex, stare naţională, origine socială sau altă natură. b) garantarea dreptului de asociere sindicală; c) dreptul la grevă; d) dreptul la salariu corespunzător funcţiei pe care o ocupă, sporuri şi indemnizaţie;
75

e) funcţionarul public care, pe timpul serviciului sunt obligaţi să poarte uniformă o primesc gratuit; f) durata normală a timpului de lucru este de 8 ore pe zi şi 40 de ore pe săptămână; g) funcţionarul public are dreptul la concediu de odihnă, la concedii medicale şi alte concedii; h) în perioada concediilor de boală, de maternitate şi a celor pentru creşterea şi îngrijirea copiilor, raporturile de serviciu nu pot înceta şi nu pot fi modificate decât din iniţiativa funcţionarului public în cauză; i) instituţiile publice au obligaţia de a asigura funcţionarului publici condiţii normale de muncă şi igienă; j) funcţionarul public beneficiază de asistenţă medicală, proteze şi medicamente în condiţiile legii; k) funcţionarii publici beneficiază de pensii precum şi de celelalte drepturi de asigurări sociale de stat, potrivit legii; l) în caz de deces al funcţionarului public, membrii familiei, care au dreptul la pensie de urmaş, primesc pe o perioadă de 3 luni echivalentul salariului de bază din ultima lună de activitate a funcţionarului public decedat. m) funcţionarul public beneficiază în exercitarea atribuţiilor lor de protecţia legii. n) funcţionarul public are dreptul să primească o despăgubire din partea autorităţii sau instituţiei publice, dacă a suferit, din culpa acesteia, un prejudiciu material în timpul îndeplinirii atribuţiilor de serviciu. B. Îndatoririle funcţionarilor publici Legea nr. 188/1991 art. 41-48 a) funcţionarii publici sunt datori să îşi îndeplinească cu profesionalism, loialitate, corectitudine şi în mod conştiincios îndatoririle de serviciu şi să se abţină de la orice faptă care ar putea să aducă prejudicii autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea;

76

b) funcţionarii publici au obligaţia ca, în exercitarea atribuţiilor de serviciu să se abţină de la exprimarea convingerilor politice; c) funcţionarii publici răspund de îndeplinirea atribuţiilor ce le revin din funcţia publică pe care o deţin precum şi a atribuţiilor ce le sunt delegate; d) funcţionarul public este oblicat să se conformeze dispoziţiilor date de funcţionarii publici cu funcţie de conducere cărora le sunt subordonaţi direct, cu excepţia cazurilor în care apreciază că aceste dispoziţii sunt ilegale; e) funcţionarii publici au îndatorirea să păstreze secretul de stat şi secretul de serviciu, în condiţiile legii; f) funcţionarii publici trebuie să păstreze confidenţialitatea în legătură cu faptul, informaţiile sau documentele de care iau cunoştinţă în exercitarea funcţiei; g) funcţionarilor publici le este interzis să solicite sau să accepte, direct sau indirect, pentru ei sau pentru alţii, în considerarea funcţiei publice daruri sau alte avantaje. Ei trebuie să prezinte, în condiţiile legii, declaraţia de avere; h) funcţionarii publici au obligaţia de a rezolva lucrările repartizate de conducătorul compartimentului în care funcţionează. Funcţionarilor publici de execuţie le este interzis să primească în mod direct cereri a căror rezolvare intră în competenţa lor ori să intervină pentru soluţionarea acestor cereri. i) funcţionarii publici au îndatorirea să îşi perfecţioneze pregătirea profesională fie în cadrul autorităţii sau instituţiei publice, fie urmând cursuri de perfecţionare organizate în acest scop. Apreciem că este important a se cunoaşte o serie de principii care guvernează (sau ar trebui să guverneze) conduita funcţionarilor publici constituiţi prin Legea nr. 7/2004 privind condul de conduită al funcţionarului public. a) supremaţia Constituţiei şi a legii; b) prioritatea interesului public; c) profesionalismul; d) asigurarea egalităţii de tratament a cetăţenilor în faţa autorităţilor şi instituţiilor publice; e) imparţialitate şi independenţă;
77

f) integritate morală; g) libertatea gândirii şi a exprimării; h) cinstea şi corectitudinea; i) deschiderea şi transparenţa. De asemenea, ni se par importante câteva precizări în legătură cu apariţia unor posibile conflicte de interese. Legea nr. 181/2993 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei defineşte: „conflictul de interese ca fiind situaţia în care persoana ce exercită o demnitate publică, care ar putea influenţa îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor ce îi revin potrivit Constituţiei şi al altor acte normative”. Legea prevede obligaţia funcţionarului public aflat în situaţia unui conflict de interese să se abţină de la rezolvarea cererii, luarea deciziei sau participarea la luarea unei decizii şi să-l informeze deîndată pe şeful ierarhic căruia îi este subordonat direct şi care are datoria de a lua măsurile ce se impun pentru exercitarea cu imparţialitate a funcţiei publice în cel mult 3 zile de la data luării la cunoştinţă. Măsura care trebuie luată este desemnarea unui alt funcţionar public cu aceeaşi pregătire şi acelaşi nivel de experienţă pentru rezolvarea cererii. Legea prevede că nerespectarea acestei obligaţii de către funcţionarul public atrage după sine răspunderea disciplinară, administrativă, civilă, ori penală, după caz, a acestuia. III. Răspunderea juridică a funcţionarilor administraţiei publice A. Noţiuni generale Definiţie: Răspunderea juridică a funcţionarilor publici din administraţie este ansamblul de drepturi şi obligaţii corelative care se nasc în temeiul legii, ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite şi care se realizează de către stat prin aplicarea sancţiunilor juridice în scopul asigurării normalităţii raporturilor de funcţionare şi a îndrumării acestora în spiritul respectării ordinii de drept.
78

Răspunderea juridică a funcţionarilor publici nu există în mod abstract, general, ci are o existenţă particulară, în cadrul diferitelor ramuri ale sistemului de drept, prezentându-se sub diverse forme. Cunoaşterea acestor forme şi stabilirea unor criterii juste pentru delimitarea lor are importanţă atât sub aspect teoretic, dar, mai ales, din punct de vedere practic pentru corecta încadrare juridică şi individualizarea răspunderii. Apreciem că răspunderea juridică a funcţionarilor publici pentru acţiuni şi inacţiuni legate de serviciul său sunt: răspunderea disciplinară, răspunderea patrimonială şi răspunderea penală. Răspunderea disciplinară şi cea penală au, un caracter educativ-sancţionator, în timp ce răspunderea patrimonială are un caracter educativ-reparator. Conform art. 70 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în executarea demnităţii publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, încălcarea cu vinovăţie de către funcţionarii publici a îndatoririlor corespunzătoare funcţiei publice pe care o deţin şi a normelor de conduită profesională şi civică prevăzută de lege constituie abatere disciplinară şi atrage răspunderea disciplinară a acestora. Funcţionarul poate răspunde, în acelaşi timp, şi patrimonial pentru prejudiciul creat, chiar dacă fapta comisă nu reprezintă o faptă penală sau un ilicit disciplinar. Este posibil ca fapta ilicită care a produs paguba să antreneze atât răspunderea penală ori disciplinară, cât şi răspunderea materială. Pentru o faptă săvârşită, răspunderea este o singură dată, deoarece unei singure încălcări a legii, îi corespunde o singură sancţiune juridică. Exceptând această cerinţă, principiul „un bis în idem” nu exclude posibilitatea intervenţiei simultane a mai multor forme de răspundere juridică faţă de aceeaşi persoană, când prin fapta ilicită săvârşită se încalcă o pluralitate de norme juridice de natură diferită. Nu se poate concepe cumulul răspunderii penale cu cea contravenţională însă, între răspunderea penală şi cea disciplinară este admisibil cumulul, când o faptă ilicită

79

este, prin natura ei, atât o încălcare a disciplinei de serviciu, dar şi a unei valori esenţiale pentru societate, apărate de legea penală. Principiul răspunderii personale presupune ca funcţionarul public din administraţie urmează a răspunde individual pentru fapta sa. Nu este posibilă răspunderea pentru fapta altuia şi, de asemenea, răspunderea colectivă, de grup, a funcţionarilor aflaţi în acelaşi serviciu pentru fapta săvârşită de unul sau altul dintre funcţionari. Este interzis a se aplica şi executa sancţiuni colective, răspunderea urmând a fi individualizată în raport cu toţi funcţionarii implicaţi. B. Condiţiile ce trebuiesc îndeplinite pentru răspunderea juridică: - săvârşirea unei fapte ilicite în legătură cu serviciul îndeplinit de către funcţionar; - vătămarea sau periclitarea unei valori sociale apărate de normele dreptului administrativ; - săvârşirea faptei cu vinovăţie. C. Izvoarele răspunderii juridice a funcţionarului public: - Constituţia României - legile organice; - unele legi ordinare; - Hotărâri ale Guvernului; - acte normative emise de către miniştrii sau conducătorii altor autorităţi centrale de specialitate. IV. Răspunderea disciplinară a funcţionarilor publici a) Abaterea disciplinară Răspunderea disciplinară este o formă a răspunderii juridice ce intervine în cazul în care funcţionarul public încalcă cu vinovăţie obligaţiile de serviciu. Temeiul juridic al dreptului conducătorilor autorităţilor sau instituţiilor publice de a aplica sancţiuni disciplinare îl constituie subordonarea ierarhică. De cele mai multe ori, exerciţiul autorităţii disciplinare este separat de autoritatea ierarhică.
80

Abaterea disciplinară constituie condiţia necesară şi suficientă pentru declanşarea răspunderii disciplinare, care se exprimă prin aplicarea sancţiunii disciplinare. Elementele constitutive necesare pentru a stabili dacă ne aflăm în prezenţa unei abateri sunt: - obiectul; - latura obiectivă; - subiectul; - latura subiectivă. Obiectul abaterii disciplinare îl constituie relaţiile sociale privind ordinea, corectitudinea şi disciplina în cadrul exercitării funcţiei publice. Latura obiectivă constă într-o faptă (acţiune sau inacţiune) neconformă cu sarcinile de serviciu, faptă care produce, în raportul de la cauză la efect, un rezultat sau urmări dăunătoare serviciului public. Subiectul este reprezentat de funcţionarul public, care pentru a-şi angaja răspunderea juridică, trebuie să fie responsabil. Subiectul activ al abaterii disciplinare nu poate fi decât un funcţionar public. Participaţia nu este posibilă, abaterea disciplinară fiind săvârşită „in persona propria”. Latura subiectivă implică săvârşirea cu vinovăţie a faptei care constituie abatere disciplinară. Abaterile pot fi săvârşite cu vinovăţie sau din culpă. Potrivit art. 70 din Legea nr. 188/1999 sunt abateri disciplinare următoarele: a) întârzierea sistematică în efectuarea lucrărilor; b) absenţe nemotivate de la serviciu; c) intervenţiile sau stăruinţele pentru soluţionarea unor cereri în afara cadrului legal; d) atitudinile ireverenţioase în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu; e) nerespectarea secretului profesional sau a confidenţialităţii lucrărilor care au acest caracter; f) refuzul nejustificat de a îndeplini sarcinile şi atribuţiile de serviciu; g) neglijenţa repetată în efectuarea lucrărilor;
81

h) manifestări care aduc atingere prestigiului autorităţii sau instituţiei publice din care face parte; i) exprimarea sau desfăşurarea în calitate de funcţionar public ori în timpul programului de lucru, a unor opinii sau activităţi publice cu caracter politic; j) încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilităţi şi interdicţii privind funcţionarii publici. b) Sancţiuni disciplinare În ceea ce priveşte sancţiunile disciplinare, acestea sunt enumerate în ordinea gravităţii lor, de la cea mai blândă – avertismentul – până la cea mai severă – destituirea din funcţie. 1. Avertismentul – este o sancţiune disciplinară constând în atenţionarea verbală a funcţionarului cu privire la necesitatea respectării îndatoririlor de serviciu. 2. Mustrarea - este o sancţiune disciplinară ce constă în notificarea scrisă prin care se pune în vedere funcţionarului că nu şi-a îndeplinit în mod normal una sau mai multe din sarcinile de serviciu. 3. Diminuarea drepturilor salariale cu 5-10% pe o perioadă de 1-3 luni este o sancţiune cu caracter precumpănitor patrimonial, care modifică unul din elementele esenţiale ale drepturilor funcţionarilor publici – dreptul la salariu. 4. Suspendarea dreptului de avansare pe o perioadă de 1-3 ani este o sancţiune disciplinară care atrage după sine şi diminuarea calificativului anual. 5. Trecerea într-o funcţie inferioară - pe o perioadă de 6-12 luni, cu diminuarea corespunzătoare a salariului. Din textul de lege nu se desprinde că retrogradarea s-ar putea face numai în funcţia imediat inferioară, nefixându-se nici o limită în acest sens. 6. Destituirea din funcţie – se dispune ca sancţiune disciplinară extremă în cazul săvârşirii repetate a unor abateri disciplinare sau atunci când funcţionarul public a săvârşit o abatere gravă sau a fost condamnat penal printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă şi irevocabilă.

82

c) Procedura aplicării sancţiunilor disciplinare Aplicarea sancţiunilor disciplinare este un atribut inerent al activităţii de conducere a autorităţii sau instituţiei publice. Acţiunea disciplinară care se finalizează în actul de sancţionare (ordin sau dispoziţie) şi are drept efect executarea sancţiunii de către cel vinovat, nu este o acţiune în sens jurisdicţional, ci o prerogativă a celor care conduc serviciile publice, avându-şi temeiul în Statutul funcţionarilor publici. Acţiunea disciplinară poate fi împărţită şi analizată în trei faze procedurale distincte: a) cercetarea prealabilă; b) aplicarea sancţiunii; c) executarea deciziei de sancţionare disciplinară. a) Cercetarea abaterii disciplinare - pentru a declanşa acţiunea disciplinară este necesară sesizarea conducătorului instituţiei sau autorităţii publice despre săvârşirea unei abateri. Sancţiunea disciplinară nu poate fi aplicată decât după cercetarea prealabilă a faptei imputate şi după audierea funcţionarului public. Audierea funcţionarului public trebuie consemnată în scris, sub sancţiunea nulităţii. Refuzul funcţionarului public de a se prezenta la audiere sau de a semna o declaraţie privitoare la abaterile imputate se consemnează într-un proces-verbal. În astfel de cazuri, sancţiunea poate fi aplicată. Cercetarea prealabilă a faptelor imputate se realizează de către comisia de disciplină a cărei competenţă, atribuţii, mode de sesizare şi procedură de lucru vor fi stabilite prin hotărâre a guvernului, la propunerea Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, comisiile de disciplină care funcţionează pe lângă fiecare autoritate şi instituţie publică sunt cele care vor propune sancţiunea aplicabilă. b) Aplicarea sancţiunii disciplinare - sancţiunile disciplinare ce constau într-un avertisment sau o mustrare se pot aplica direct de către conducătorul compartimentului în care funcţionează cel în cauză.

83

Împotriva sancţiunii disciplinare aplicate în condiţiile legi, funcţionarul public se poate adresa cu contestaţie la conducătorul unităţii sau instituţiei publice în termen de 15 zile de la data comunicării sancţiunii aplicate. Sancţiunile disciplinare, altele decât avertismentul sau mustrarea se aplică de către conducătorul autorităţii sau disciplină. c) Executarea sancţiunilor disciplinare şi radierea acestora Executarea sancţiunilor disciplinare se face după natura specifică fiecăreia. Astfel, executarea avertismentului şi mustrării se consumă prin însăşi actul comunicării lor către funcţionarul public sancţionat şi notării lor în dosarul personal. Sancţiunile cu efect precumpănitor patrimonial comportă luarea unei măsuri adecvate prin operarea modificărilor corespunzătoare în statul de funcţiuni. Sancţiunile disciplinare se radiază de drept după cum urmează: - în termen de un an de la aplicare, sancţiunile disciplinare constând în avertisment şi mustrare dacă funcţionatul public sancţionat cu una din aceste sancţiuni nu a mai săvârşit o abatere disciplinară în această perioadă; - în termen de doi ani de la expirarea termenului pentru care au fost aplicate celelalte sancţiuni, dacă funcţionarul public sancţionat cu una din aceste sancţiuni nu a mai săvârşit o abatere disciplinară în această perioadă. V. Răspunderea contravenţională Răspunderea contravenţională a funcţionarilor publici se angajează în cazul în care aceştia au săvârşit o contravenţie în timpul şi în legătură cu sarcinile de serviciu. Contravenţiile au un grad de pericol social mai mare decât abaterile disciplinare, dar mai mic decât infracţiunile contravenţia şi răspunderea contravenţională fac obiectul dreptului contravenţional. Împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi aplicare a sancţiunii, funcţionarul public se poate adresa cu plângere la judecătoria în a cărei circumscripţie îşi are sediul autoritatea sau instituţia publică în care este numit funcţionarul public sancţionat. instituţiei publice, la propunerea comisiei de

84

VI. Răspunderea civilă Răspunderea civilă a funcţionarilor publici se angajează: - pentru pagube aduse cu vinovăţie patrimoniului autorităţii ori instituţiei publice în care funcţionează; - pentru nerestituirea în termen legal a sumelor ce i s-au acordat necuvenit; - pentru daune plătite de autoritatea sau instituţia publică în calitate de comitent, unor persoane, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive. Răspunderea civilă reprezintă una din formele răspunderii juridice care impune obligaţia funcţionarilor publici vinovaţi de a repara, în condiţiile legii, prejudiciul provocat instituţiei sau autorităţii publice. Este de la sine înţeles că vinovăţia nu poate fi luată în discuţie dacă se constată că au acţionat cauze care înlătură caracterul ilicit al faptei. Obligaţia funcţionarului public de a restitui în termenul legal sumele ce i sau acordat în mod necuvenit priveşte toate drepturile acestuia (salariu de bază, sporuri, indemnizaţii, drepturi băneşti în timpul delegărilor, detaşărilor, cheltuieli de transport şi de cazare). VII. Răspunderea penală Cea mai gravă formă a răspunderii juridice a funcţionarilor publici este cea penală şi intervine atunci când s-au săvârşit fapte ce prezintă un pericol social deosebit, numite infracţiuni. Faptele penale ce se pot săvârşi de către funcţionarii publici în exercitarea funcţiei, sunt prevăzute şi sancţionate conform Codului penal, dar şi unor legi speciale.

85

DREPT ADMINISTRATIV
PARTEA a-II-a Semestrul II

86

TEMA 1 ACŢIUNEA ADMINISTRAŢIEI PUBLICE 1. Noţiunea şi formele acţiunii administrative Statul, judeţul şi comuna au luat fiinţă pentru a asigura membrilor societăţii apărarea teritoriului, a vieţii şi a bunurilor persoanelor fizice care alcătuiesc populaţia acestora, precum şi pentru satisfacerea necesităţilor de instruire, cultură şi sănătate a populaţiei şi asigurarea fondurilor necesare bunei funcţionări a organelor statului, judeţului şi comunei, precum şi a instituţiilor publice de învăţământ, cultură, sănătate şi altele. Pentru realizarea acestor sarcini se înfiinţează o serie de organisme care au obligaţia de a le pune în practică, în favoarea şi pentru întreaga populaţie a statului şi a subdiviziunilor sale administrativ-teritoriale. Organismele create de stat, judeţ, comună pentru realizarea acestor sarcini se numesc servicii publice. Faţă de diversitatea atribuţiilor statului modern, acestea înfiinţează o multitudine de servicii publice, fiecare înfăptuind o anumită atribuţie, sau numai o latură a acesteia. Statul înfiinţează servicii publice pentru: - adoptarea unor norme juridice general obligatorii, care să reglementeze, în mod uniform, la nivelul întregii ţări, raporturile sociale ce apar între membrii societăţii. Statul a înfiinţat serviciul public de legiferare – Parlamentul. - a putea soluţiona conflictele juridice ce apar între membrii societăţii, precum şi pentru a putea pedepsi pe cei care încalcă legea, statul a înfiinţat serviciul public judiciar format din sistemul instanţelor judecătoreşti – judecătorii, tribunale judeţene şi al municipiului Bucureşti, Curţi de apel, Curtea supremă de justiţie. - a realiza atribuţiile statului în domeniul executării legilor şi hotărârilor judecătoreşti, precum şi pentru asigurarea ordinii publice în stat, paza graniţelor ţării şi securitatea statului, satisfacerea intereselor de instruire, cultură şi sănătate ale
87

populaţiei şi asigurarea condiţiilor materiale de viaţă, statul a creat şi creează încă, o diversitate de organisme administrative care înfăptuiesc sarcinile puterii executive. Aceste organisme administrative înfiinţate de stat, judeţ şi comună se numesc servicii publice administrative. * * * Scopul activităţii statului şi a celorlalte subiecte de drept administrativ constă în satisfacerea interesului general, care include asigurarea necesităţilor fiecărei persoane. Pentru înfăptuirea acestei finalităţi, administraţia utilizează două forme principale de activitate: 1. Poliţia administrativă; 2. Serviciu public. Autoritatea publică preia direct sarcina satisfacerii unor cerinţe de interes general (asigurând, fie comunităţii umane, în general, fie particularilor, în mod individual, prestaţii sau avantaje corespunzătoare prin serviciu public). Poliţia administrativă şi serviciul public reprezintă, în esenţă, principalele forme de activitate şi acţiune ale administraţiei publice. 2. Poliţia administrativă 2.1 Noţiunea de poliţie administrativă După cum este cunoscut, unul din scopurile statului, indiferent de perioada sa de existenţă sau de forma de guvernământ este acela de a satisface interesele generale ale societăţii, fie direct, prin serviciile publice ale statului, judeţelor sau comunelor, fie prin asigurarea cadrului legal ca şi particularii să contribuie la satisfacerea intereselor generale ale societăţii. Spre deosebire de particulari, care satisfac unele interese ale societăţii cu scopul, de regulă, de a realiza un profit, statul le satisface, de cele mai multe ori, fără să realizeze vreun profit, ci chiar pierderi, de exemplu, cheltuielile pe care le face statul, prin serviciul public având ca obiect de activitate administrarea, construirea, întreţinerea şi modernizarea căilor rutiere.
88

Sesizând obligaţiile statului modern de a satisface interesele generale ale societăţii, profesorul Paul Negulescu arăta că: „Statul trebuie să faciliteze transportul persoanelor şi mărfurilor construind căi de comunicaţii, să asigure ordinea publică, să apere colectivitatea împotriva atacurilor din afară, să caute să dezvolte individul, prin răspândirea culturii şi artei, să ia toate măsurile ca indivizii să aibă posibilitatea de a se hrăni şi să asigure o bună stare sanitară.” Toate aceste interese se satisfac de către serviciile publice administrative ale statului, judeţului şi comunei, precum şi în condiţiile legii, de particulari. Conceptul de poliţie administrativă care administraţia trebuie să le stabilească. Poliţia administrativă este o formă de intervenţie pe care o exercită anumite autorităţi administrative şi care constau în a impune, în vederea asigurării ordinii publice, limitarea libertăţii indivizilor” Interesul comunitar impune ca iniţiativele particularilor să nu prejudicieze ordinea şi liniştea, de a impune şi asigura respectarea normelor necesare ordinii şi liniştii publice. Poliţia administrativă reglementează activităţile persoanelor fizice şi juridice particulare, dar şi a funcţionarilor administraţiei, deoarece şi aceştia trebuie să se conformeze normelor de poliţie administrativă. 2.2. Obiectul activităţii poliţiei administrative Obiectul activităţii poliţiei administrative îl reprezintă menţinerea ordinii publice, care trebuie să existe între membrii societăţii. Ordinea publică poate fi definită ca stare normală care trebuie să domnească între indivizi în cadrul societăţii organizate de stat. În statul de drept, ordinea publică este legată organic de legi. Existenţa ordinii publice şi exercitarea acesteia fiind expresia legii. Deci, conceptul de ordine publică nu poate fi acceptat decât ca o entitate juridică complexă, cuprinzând norme de drept intern şi internaţional, drepturi şi obligaţii, în cazuri particulare limitate.
89

se fundamentează pe faptul că libera

activitate a particularilor într-o colectivitate organizată are, în mod necesar, limite pe

2.3. Deosebirea între poliţia administrativă şi poliţia judiciară. Poliţia administrativă acţionează în scop preventiv, având ca preocupare organizarea, controlul şi menţinerea ordinii publice, prin măsuri specifice. Poliţia administrativă face parte din funcţia executivă a statului. Poliţia judiciară intervine atunci când s-a săvârşit o infracţiune sau o altă faptă antisocială. Poliţia judiciară – contenciosul poliţiei administrative – funcţia judecătorească. Observăm că poliţia judiciară are misiunea de a constata, de a identifica pe autorii unei infracţiuni, sau alte acte ilicite, de a aduna probele, cu scopul declanşării acţiunii judiciare. În practică, aceste diferenţe sunt mai dificil de făcut, deoarece agenţii de poliţie administrativă pot fi totodată, şi agenţi de poliţie judiciară. În lucrările de specialitate ale dreptului administrativ – diferiţi specialişti, cum ar fi Ioan Alexandru, Alexandru Negoiţă, Ioan Santai, Dumitru Brezoianu, Ioan Vida şi alţii, apreciază că ofiţerii din Poliţia Română şi, de asemenea, cei din Jandarmerie, Poliţia de frontieră sau pompieri cumulează atribuţii care aparţin celor două poliţii, administrativă şi judiciară. Exemplu: agentul de poliţie când dirijează circulaţia se plasează în domeniul poliţiei administrative, iar când încheie procesul verbal de contravenţie trece în domeniul poliţiei judiciare. 2.4. Poliţia administrativă generală şi poliţiile administrative speciale. Autoritatea publică – individuală sau colectivă, numită sau aleasă, aflată întrun anumit teritoriu, răspunde de menţinerea ordinii publice şi dispune de un ansamblu de competenţe şi mijloace de acţiune constituind poliţia generală. În unele domenii sunt constituite poliţii administrative speciale al căror obiect de control îl constituie fie o categorie specială de persoane (ex. fie conducătorii auto ori străinii, fie o ramură de activitate precum economia vânatului sau desfăşurarea adunărilor publice) 2.5. Organizarea activităţii de poliţie administrativă În organizarea activităţii de poliţie există:
90

a) Autorităţi de poliţie – adică organele competente să adopte reglementări privind activitatea poliţiei, precum şi decizii şi măsuri individuale; b) Personal de execuţie – în care este cuprins personalul permanent – civil sau militar. Statul apără şi asigură menţinerea ordinii pe ansamblul teritoriului, lăsând autorităţilor locale grija de a lua măsurile specifice pe teritoriul lor de competenţă. Atribuţiile de poliţie administrativă sunt exercitate de a) Guvern – reglementează activităţile cu caracter general; b) Prefectul – dispune de luarea măsurilor corespunzătoare în judeţ; c) Primarul (de oraş/comună) - asigură ordinea şi liniştea locuitorilor, personal sau cu ajutorul poliţiei, îndrumă şi supraveghează activitatea gardienilor publici. 2.6. Principiile poliţiei administrative Principiul evoluţiei – măsurile luate de poliţia administrativă să fie permanent în concordanţă cu cerinţele dinamicii vieţii sociale; Principiul posibilităţii adoptării regimului juridic în funcţie de necesităţile societăţii ca o consecinţă a principiului evoluţiei; Principiul proporţionalităţii mijloacelor folosite faţă de scopurile urmărite; Principiul continuităţii; Principiul potrivit căruia interesul general trebuie să aibă prioritate în faţa interesului particular; Principiul egalităţii tuturor. 2.7. Limitele puterii de poliţie administrativă a) Orice activitate a administraţiei în exercitarea atribuţiilor de poliţie este supusă principiului legalităţii şi controlului judecătoresc. b) Există anumite limite în care libertăţile persoanelor ar putea fi reduse prin reglementarea poliţiei administrative. Controlul legalităţii asupra măsurilor de poliţie este exercitat de: a) de către autoritatea administrativ ierarhică, inclusiv pe calea acţiunii prealabile;

91

b) de către instanţa de contencios administrativ, urmărindu-se anularea actului ilegal şi tragerea la răspundere pentru pagubele cauzate în exercitarea atribuţiilor de poliţie; c) instanţa civilă; d) instanţa penală. 3. Serviciul public 3.1. Noţiunea de serviciu public Serviciul public este acel organism administrativ înfiinţat prin lege sau pe baza legii, de către stat, judeţ, oraş sau comună pentru satisfacerea în mod continuu a unor interese specifice ale membrilor colectivităţii. 3.2. Trăsăturile serviciului public Pentru satisfacerea intereselor specifice ale membrilor societăţii, statul înfiinţează anumite organisme administrative. Aceste organisme administrative se înfiinţează prin lege sau pe baza legii. Aceste organisme administrative sunt dotate cu funcţii publice, adică cu acele atribuţii, puteri, competenţe şi responsabilitatea de a satisface anumite interese generale. Desfăşoară o activitate continuă şi ritmică, după un program stabilit şi adus la cunoştinţa publicului. Baza materială necesară activităţii trebuie să se asigure, în principal, prin bugetul statului, judeţului sau comunei. Ţinând cont de aceste trăsături vom considera că: Serviciul public administrativ este acel organism administrativ înfiinţat prin lege sau pe baza legii, de către stat, judeţ sau comună, pentru satisfacerea în mod continuu a unor interese specifice ale membrilor societăţii. Aceste organisme sunt încadrate cu personal cu o pregătire de specialitate, iar baza lor materială este asigurată de către stat, judeţ sau comună. 3.3 Clasificarea serviciilor publice Criterii de clasificare a serviciilor publice: a) după forma de organizare;
92

b) după obiectul de activitate. a) După forma de organizare se împart în trei categorii: 1. organe ale administraţiei publice; 2. instituţii publice; 3. regii autonome de interes public. b) După obiectul de activitate, serviciile publice se împart în servicii de: 1. păstrare a ordinii publice şi apărare a ţării; 2. financiare şi fiscale; 3. învăţământ; 4. asistenţă socială şi igienă; 5. artă şi cultură; 6. activităţi economice. 3.4. Înfiinţarea şi desfiinţarea serviciilor publice Înfiinţarea serviciilor este determinată de creşterea continuă a rolului statului în viaţa societăţii. Exemplu: După unirea Principatelor Române funcţionau şase ministere. În anul 1883 s-a mai înfiinţat un minister – Ministerul Agriculturii, industriilor, comerţului şi domeniilor. În anul 1929, aşa cum rezultă din art. 9 al Legii privind organizarea ministerelor, existau 10 ministere. În decembrie 2000 funcţionau 22 de ministere. În anul 1992 s-a înfiinţat Secretariatul de stat pentru handicapaţi, organ de specialitate al administraţiei publice centrale. Legea nr. 15/1990 privind organizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale a dus la înfiinţarea: - Agenţiei Naţionale pentru privatizare - Secretariatul de stat pentru minorităţi. Prin Legea nr. 9/1991 s-a înfiinţat Institutul Român pentru drepturile omului.

93

TEMA 2 REGIMUL JURIDIC AL DOMENIULUI PUBLIC I . Teoria domeniului public. Explicaţii terminologice Constituţia României 2003 art. 136 „(1) Proprietatea este publică sau privată. (2) Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale. (3) Bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de lega organică, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice. (4) Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii organice ele pot fi date în administrarea regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate. De asemenea, ele pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică. (5) Proprietatea privată este inviolabilă, în condiţiile legii organice.” 1. Noţiunea de proprietate publică În doctrină dreptul de proprietate publică este definit ca fiind acel drept de proprietate care aparţine statului şi unităţilor administrativ-teritoriale asupra unor bunuri mobile sau imobile care alcătuiesc domeniul public, ori care prin natura lor sunt de uz sau de interes public, naţional sau local asupra cărora se exercită atributele dreptului de proprietate, în putere publică şi în interes public. Rezultă deci, că în sfera proprietăţii publice intră atât bunurile din domeniul public al statului de interes local sau naţional, cât şi bunuri care prin natura lor sunt de interes public. Pentru aceste motive noţiunea de proprietate publică pare a fi mai cuprinzătoare decât aceea de domeniu public al statului. Deci, toate bunurile destinate folosinţei publice fac parte din domeniul public.
94

Dar nu trebuie confundate cele două noţiuni proprietatea fiind o instituţie juridică iar domeniul reprezintă o totalitate de bunuri care fac obiectul proprietăţii. Constituţia României 2003 art. 44 Dreptul de proprietate privată „(1) Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege. (2) Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute de lege organică, precum şi prin moştenirea legală. (3) Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire. (4) Sunt interzise naţionalizarea sau orice altă măsură de trecere silită în proprietatea publică a unor bunuri pe baza apartenenţei sociale, etnice, religioase, politice sau de altă natură discriminatorie a titularilor. (5) Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligaţia de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii. (6) Despăgubirile prevăzute în alin (3) şi (5) se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin justiţie (7) Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului. (8) Averea dobândită în mod licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii averii se prezumă. (9) Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii.

95

2.Noţiunea de proprietate privată Dreptul de proprietate privată este dreptul care aparţine statului şi unităţilor administrativ-teritoriale, persoanelor fizice şi persoanelor juridice, asupra unor bunuri mobile sau imobile, faţă de care se exercită posesia, folosinţa sau dispoziţia, prin putere şi interes privat, în condiţiile legii. Potrivit Constituţiei României 2003 - proprietatea privată este inviolabilă - art. 136 alin. 5 - proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege indiferent de titular – art. 44 alin. 2 Regimul juridic al exproprierii, rechiziţionării, precum şi interzicerea naţionalizării bunurilor care fac obiectul proprietăţii private este reglementat în art. 44 alin. 3 şi 4. Proprietatea privată (noţiune mai cuprinzătoare) cuprinde, pe lângă bunurile din domeniul privat al statului, şi pe cele cuprinse în dreptul de proprietate privată aparţinând persoanelor fizice şi juridice. Din proprietatea privată a statului unităţile administrativ-teritoriale fac pare următoarele bunuri: - averile vacante şi fără stăpân; - terenurile din componenţa patrimoniului agenţilor economici de stat; - maşinile, utilajele, atelierele din industria mică; - construcţiile care deservesc agenţii economici, - plantaţii. 3. Noţiunea de domeniu public Bunurile aflate în proprietatea publică alcătuiesc domeniul public al statului sau unităţilor administrativ-teritoriale. Celelalte bunuri care aparţin aceloraşi titulari, sunt în proprietatea privată a acestora, alcătuind domeniul privat al statului sau unităţilor administrativ-teritoriale. Ambele domenii formează domeniul administrativ.

96

4. Scurt istoric al domeniului public - noţiunea de domeniu provine de la cuvântul latinesc „domenium”, termen care poate fi tradus prin „stăpânire”, „proprietate”. Noţiunea de domeniu public s-a conturat în momentul punerii bazei statului, după înlăturarea formelor de proprietate privată. Deşi termenul a apărut târziu, în secolul al XIX-lea, creaţie a doctrinei franceze, încă din antichitate, dreptul roman stabilea o categorie de bunuri care nu puteau forma obiectul proprietăţii private, fiind considerate că aparţin colectivităţii (res extra patrimonium) În cadrul acestui grup de bunuri, existau două categorii: a) o categorie „res humani juris” care cuprindea 1. lucruri comune aparţinând tuturor (aerul sau apele) 2. lucruri destinate folosirii comune (drumurile, porturile, teatrele, pieţele etc). b) a doua categorie care cuprindea „res divini” – templele, mormintele, porţile şi zidurile cetăţilor etc. În România, primele documente care se referă la domeniul public sunt Regulamentele organice din Muntenia şi Moldova (1831-1832), acestea conţinând dispoziţii cu privire la drumuri, râuri, bălţi,porturi, exploatarea bogăţiilor subsolului etc. În 1864 – prin Legea pentru organizarea Consiliilor judeţene sunt cuprinse în domeniul public judeţean: - căile de comunicaţii - clădirile aparţinând judeţului; Legea pentru reglementarea proprietăţii rurale - bisericile - cimitirele - uliţele satului. Reforma lui Alexandru Ioan Cuza şi Legea de expropriaţiune pentru cauze de utilitate publică din 1864, care stabilea ca modalitate de creare a domeniului public
97

exproprierea, potrivit căreia puteau fi declarate ca fiind de utilitate publică, construcţii sau terenuri. Codul civil din 1864 consacră denumirea de domeniu public la art. 476, unde prevedea: „Drumurile mari, drumurile mici şi utilităţile care sunt în sarcina statului, fluviile, râurile navigabile sau plutitoare, ţărmurile, adăugirile către mal şi locurile unde s-a retras apa mării, porturile naturale şi artificiale, malurile unde trag vasele şi îndeobşte toate părţile din pământul României care nu sunt proprietate particulară sunt consacrate dependinţe ale domeniului public”. Constituţia din 1923 Art. 20 - aparţin domeniului public căile de comunicaţie, spaţiul atmosferic şi apele navigabile şi flotabile. Art. 16 – terenurile care fac parte din domeniul public sunt administrate şi nu pot fi înstrăinate decât după regulile şi formele stabilite prin lege. Art. 17 – zăcămintele minerale, precum şi bogăţiile de orice natură ale subsolului sunt proprietatea statului. Constituţia din anii 1948, 1953 şi 1965 au lărgit sfera bunurilor aparţinând proprietăţii de stat. Având în vedere scopul pentru realizarea căruia a fost creat domeniul public, putem definii: „Domeniul public este alcătuit din acele bunuri mobile sau imobile, proprietate publică, care sunt destinate să folosească tuturor membrilor unei colectivităţi umane, fie în mod direct, fie prin intermediul unor organe special create, spre a le administra, în scopul satisfacerii unor nevoi sociale. 5.Noţiunea de domeniu privat Domeniul privat este a doua componentă a domeniului administrativ cuprinzând bunurile mobile şi imobile, al căror regim este supus normelor dreptului comun, dacă prin lege nu se prevede altfel. Aplicarea regimului de drept comun (privat) nu exclude însă anumite particularităţi care diferenţiază bunurile domeniului privat de cele aparţinând particularilor.
98

În domeniul privat al statului intră bunuri pe care acesta le stăpâneşte ca orice proprietar, implicând folosinţa bunurilor, capacitatea lor de a produce venituri şi posibilitatea înstrăinării lor. Aceste bunuri nu pot fi afectate uzului public. Deci, bunurile din domeniul privat nu se deosebesc de cele ale particularilor decât prin titularul lor. Faptul că proprietarul bunurilor din domeniul privat este statul sau o unitate administrativ-teritorială atrage după sine o serie de particularităţi. Aceste diferenţe se referă la: - modalităţi de dobândire; - modalităţi de achiziţie; - modalităţi de înstrăinare. Înstrăinarea: Bunurile domeniului public sunt inalienabile. Bunurile domeniului privat pot fi înstrăinate a) vânzarea, concesiunea sau închirierea se fac prin licitaţie publică. b) pot fi expropriate pentru cauză de utilitate publică. Este vorba de bunurile din domeniul privat al unităţilor administrativ-teritoriale care pot fi expropriate de stat. Dobândirea: Se realizează după reguli speciale – Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 60/2001 privind achiziţiile publice. 6. Noţiunea de domeniu administrativ Definirea domeniului administrativ Pentru realizarea funcţiilor sale, administraţia publică se foloseşte de o serie de bunuri mobile şi imobile, care fac parte din patrimoniul statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, alcătuind domeniul administrativ. Noţiunea de domeniu administrativ nu se confundă cu cea de patrimoniu al statului sau al comunităţilor locale. Domeniul administrativ cuprinde numai bunuri mobile şi imobile.
99

Patrimoniul (are un conţinut mai larg) – este format din bunuri precum şi din alte drepturi şi obligaţii cu conţinut economic. Domeniul administrativ cuprinde două categorii de bunuri: - bunuri proprietate publică - bunuri proprietate privată. Domeniul public este alcătuit dintr-un ansamblu de numeroase şi variate bunuri mobile şi imobile. 6.1 Trăsăturile comune ale acestor bunuri: Bunurile care compun domeniul public: 1. Sunt destinate satisfacerii anumitor cerinţe ale colectivităţii, atât cerinţe colective cât şi individuale; 2. Unele bunuri pot satisface nevoi sociale, altele pot deveni de utilitate publică în urma unor lucrări speciale. Exemplu: drumurile, porturile, monumentele istorice, bunurile din patrimoniul cultural naţional. 3. Pot fi utilizate de către toţi membrii societăţii – persoane fizice, juridice, organe de stat, organizaţii nestatale – asociaţii, fundaţii. 4. Bunurile din domeniul public pot fi utilizate în mod direct, ca de exemplu, mersul pe stradă, scăldatul în râu, vizitarea monumentelor istorice, fie în mod indirect, prin intermediul unui organ de stat, cum ar fi lectura într-o bibliotecă publică. 5. Bunurile care alcătuiesc domeniul public fac obiectul proprietăţii publice, ca bunuri care aparţin colectivităţii. Exemplu: utilizarea spaţiului aerian este supusă unor reglementări juridice speciale. 6. Bunul mobil şi imobil, prin natură sau prin voinţa legiuitorului, trebuie să prezinte particularităţi care să justifice protecţia specială de care se bucură. 7. Un bun aparţinând proprietăţii publice (bun domenial) implică o persoană morală de drept public care poate exercita următoarele drepturi: - dreptul de proprietate publică al statului sau unităţilor administrativ teritoriale - un drept de pază şi protecţie – vizând orice persoană publică care achiziţionează în numele statului sau unităţilor administrativ teritoriale,
100

8. Bunul să fie supus unui regim juridic administrativ sau, după caz, unui regim mixt de drept public şi de drept privat, dar sub controlul regimului administrativ. 6.2 Clasificarea bunurilor aparţinând domeniului public Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia face următoarea clasificare: 1. În funcţie de interesul pe care îl reprezintă domeniul public distingem: a. domeniul public de interes naţional b. domeniul public de interes judeţean c. domeniul public de interes comunal. 2. În funcţie de natura bunurilor distingem: a. domeniul public terestru – care cuprinde bogăţiile subsolului, căile de comunicaţii, monumentele naturii etc. b. domeniul public maritim – care cuprinde marea teritorială şi platoul continental al acesteia, faleza şi plaja mării, apele maritime interioare etc. c. domeniul public fluvial – cuprinde fluviile, râurile, căile şi lacurile navigabile, izvoare de ape potabile şi minerale etc. d. domeniul public aerian - care cuprinde spaţiul aerian de deasupra României. e. domeniul public cultural – care cuprinde obiecte de artă, lucrări arhitectonice, vestigii arheologice. f. domeniul public militar – care cuprinde cazărmile, cazematele, căile comunicaţie şi telecomunicaţie militară 3. În funcţie de modul de utilizare de către public: a) bunurile utilizate direct – trotuarele, plajele; b) bunurile utilizate direct, prin intermediul unui serviciu public – şcoli, spitale, teatre, muzee. 4. În funcţie de raportarea la activitatea omului: a) domeniul public natural – marea teritorială, spaţiul aerian; b) domeniul public artificial – căi de comunicaţie, clădiri. 5. În funcţie de modul de determinare. a) bunuri nominalizate în Constituţie (art. 136 alin. 3)
101

de

b) bunuri nominalizate în alte acte normative; c) bunuri ale domeniului public nominalizate de autorităţile administraţiei publice în baza criteriilor stabilite de Constituţie şi legi. 6. În funcţie de natura juridică a drepturilor statului a) bunuri ale domeniului public ce aparţin proprietăţii publice a statului sau unităţilor administrativ-teritoriale. b) bunuri ale domeniului public ce aparţin proprietăţii private, dar afectate de dreptul de pază şi protecţie a statului. 7. În funcţie de organizarea serviciilor publice: a) bunuri care sunt puse în valoare printr-un serviciu public; b) bunuri care mijlocesc realizarea unui serviciu public. 7. Regimul juridic general al domeniului public şi modul său de constituire şi utilizare 7.1. Noţiunea de regim juridic al domeniului public, modul său de constituire şi utilizare, trăsături. Regimul juridic al domeniului public reprezintă acel ansamblu de reglementări ce se aplică bunurilor care fac parte din domeniul public al statului şi al unităţilor administrativ teritoriale ca titulari ai dreptului de proprietate publică şi celelalte persoane cu privire la bunurile în cauză. Prevederile cu caracter general referitoare la bunurile proprietate publică care alcătuiesc domeniul public se regăsesc în: 1. Constituţia României 2003 art. 136, 2. Codul civil art. 475 - 478; 3. Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, art. 4-5, care enumeră terenurile care aparţin domeniului public; 4. Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia; 5. Legea nr. 215/2001 legea administraţiei publice locale; 6. Legea nr. 114/1996 legea locuinţei;

102

7. Legea nr. 132/1997 privind rechiziţiile de bunuri şi prestări de servicii în interes public; 8. Legea nr. 15/1990 privind organizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale; 9. Legea nr. 82/1993 privind constituirea Rezervaţiei biosferei „Delta Dunării”; 10.Alte acte normative care cuprind dispoziţii specifice domeniului public pe care le vom avea în vedere în cele ce urmează. Din studiul acestor acte normative reies trăsăturile specifice regimului juridic al domeniului public. Astfel, conform legislaţiei în vigoare, domeniul public se particularizează printr-un regim juridic aparte care constă, în primul rând, în faptul că bunurile din domeniul public sunt: inalienabile, insesizabile, imprescriptibile şi nu pot fi grevate de nici o servitute. Trăsăturile regimului juridic al domeniului public: 1. Inalienabile – adică nu pot fi înstrăinate. Ele pot fi date în administrare, concesiune sau închiriere, în condiţiile legii. În categoria bunurilor inalienabile intră numai bunurile care aparţin proprietăţii publice. 2. Insesizabile – neputând fi supuse executării silite şi asupra lor nu se pot constitui garanţii reale. 3. Imposibilitatea grevării de sarcini şi servituţi – Legea nr. 213/1998 prevede că „asupra bunurilor aparţinând domeniului public nu se pot constitui garanţii reale” însă, conform art. 113 din aceeaşi lege, „servituţile asupra bunurilor din domeniul public sunt valabile numai în măsura în care aceste servituţi sunt compatibile cu uzul sau interesul public căruia îi sunt destinate bunurile afectate”, adică „servituţile naturale” care satisfac scopul bunului public.( Verginia Vedinaş) 4. Imprescriptibile – adică nu pot fi dobândite de către alte persoane prin uzucapiune sau prin efectul posesiei de bună credinţă, în cazul bunurilor mobile. 7.2. Modurile speciale de dobândire şi constituire: Dreptul de proprietate publică se dobândeşte:
103

a) pe cale naturală - (parcuri naturale, rezervaţii naturale, monumente ale naturii, ţărmul mării etc.); b) prin achiziţii publice – efectuate în condiţiile legii; c) prin expropriere – pentru o cauză de utilitate publică; d) prin acte de donaţie sau legate – după moarte e) prin transferul unor bunuri din domeniul privat al statului sau unităţilor administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora, pentru cauze de utilitate publică (schimbarea regimului juridic al bunului) f) prin alte moduri, prevăzute de lege. 7.3. Regimul special de folosinţă de către particulari: - Bunurile din domeniul public pot fi date în administrarea regiilor autonome, a prefecturilor, a autorităţilor administraţiei publice locale sau centrale, a altor instituţii publice de interes naţional, judeţean, local. - Darea în administrare se realizează, după caz, prin hotărâre de Guvern, hotărâre a consiliului judeţean sau local. - Litigiile cu privire la delimitarea domeniului public al statului, judeţelor, municipiilor, oraşelor şi comunelor sunt de competenţa instanţelor de contencios administrativ. Domeniul public - al statului - al judeţului - al oraşelor şi comunelor. Domeniul public al statului este alcătuit din următoarele bunuri: a. bogăţiile de orice natură ale subsolului, în stare de zăcământ b. spaţiul aerian c. apele de suprafaţă, cu albiile lor minore, malurile şi cuvetele lacurilor, apele subterane, apele maritime interioare, faleza şi plaja mării cu bogăţiile lor naturale şi cu potenţialul energetic valorificabil, marea teritorială şi fundul apelor maritime, căile interioare navigabile.

104

d. pădurile şi terenurile destinate împăduririi, cele care servesc nevoilor de cultură, de producţie ori de administraţie silvică, iazurile, albiile pârâielor, precum şi terenurile neproductive incluse în amenajamentele silvice, care fac parte din fondul forestier naţional şi nu sunt proprietate privată. e. terenurile care au aparţinut domeniului public al statului înainte de 6 martie 1945; terenuri obţinute prin lucrări de îndiguire, desecări şi de combatere a eroziunii solului, terenurile instituţiilor şi a staţiunilor de cercetare ştiinţifică, ale unităţilor de învăţământ agricol şi silvic; f. parcurile naţionale; g. rezervaţiile naturale şi monumentele naturii; h. patrimoniul natural al Rezervaţiei biosferei „Delta Dunării” i. resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental; î. j. infrastructura căilor ferate, inclusiv tunelele şi lucrări de artă; tunelele şi casetele de metrou, precum şi instalaţiile aferente acestora;

k. drumurile naţionale, l. canalele navigabile, cuvele canalului, construcţiile hidrotehnice aferente canalului, ecluzele, taluzuri, zone de siguranţă de pe malurile canalului, drumurile de acces şi teritoriile pe care sunt realizate acestea; m. reţele de transport a energie electrice; n. spectrele de frecvenţă şi reţelele de transport şi distribuţie de telecomunicaţii; o. canalele, magistralele şi reţelele de distribuţie pentru irigaţii, cu prizele aferente; p. conductele de transport al ţiţeiului, al produselor petroliere şi al gazelor naturale; q. lacurile de acumulare şi barajele acestora, în cazul în care activitatea de producere a energiei electrice este racordată la sistemul energetic naţional, sau cele cu tranşe pentru atenuarea undelor de viitură; r. digurile de apărare împotriva inundaţiilor; ş. lucrări de regularizare a cursurilor de apă;
105

s. cantoanele hidrotehnice, staţiile hidrologice, meteorologice şi de calitate a apei; ţ. porturile maritime şi fluviale, civile şi militare; t. terenurile destinate exclusiv instrucţiei militare; u. pichetele de grăniceri, fortificaţiile de apărare a ţării; v. pistele de decolare, aterizare, căile de rulare; w. statuile şi monumentele declarate de interes public naţional; x. ansamblurile şi siturile istorice şi arheologice; y. muzeele, colecţiile de artă declarate de interes public; z. terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea Parlamentul, Preşedinţia, Guvernul, ministerele şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi locale. 7.4 Domeniul public al judeţului 1. drumurile judeţene; 2. terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea consiliile judeţene şi aparatul propriu al acesteia, precum şi instituţiile publice de interes judeţean cum sunt: biblioteci, muzee, spitale judeţene şi alte asemenea bunuri, dacă nu au fost declarate de uz sau de interes public naţional sau local; 3. reţelele de alimentare cu apă precum şi staţiile de tratare, cu instalaţiile, construcţiile şi terenurile aferente acestora 7.5 Domeniul public al municipiilor şi comunelor 1. drumurile comunale şi străzile; 2. pieţele publice, comerciale, târguri, oboare, parcurile publice, precum şi zone de agrement; 3. lacurile, plajele, care nu sunt declarate de interes public naţional sau judeţean; 4. reţele de alimentare cu apă, canalizare, termoficare, gaze, staţiile de tratare şi epurare a apelor uzate; 5. terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea consiliul local şi primăria, precum şi instituţiile de interes local – teatru, biblioteci, muzee;
106

6. locuinţe sociale; 7. statuile şi monumentele, dacă nu au fost declarate de interes public naţional; 8. bogăţiile de orice natură ale subsolului, dacă nu au fost declarate de interes public naţional; 9. terenurile cu destinaţie forestieră, dacă nu fac parte din proprietatea privată; 10. cimitirele orăşeneşti şi comunale. Domeniul public al comunelor, oraşelor şi al municipiilor este alcătuit şi din alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare, prin hotărârile consiliului local, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau interes public naţional sau judeţean.

107

TEMA 3 DOMENIUL PUBLIC AL ROMÂNIEI ÎN CONFORMITATE CU LEGEA DOMENIULUI PUBLIC 1. Diferite regimuri ale domeniului public în România A. Domeniul public terestru: Regimul juridic al domeniului public terestru include porţiuni din teritoriu, cât şi dependinţele lor, dacă întrunesc condiţiile pentru a fi bunuri care formează domeniul public: Domeniul public terestru cuprinde: a. fondul funciar - terenuri agricole; - terenuri forestiere; - terenuri aflate permanent sub ape; - terenuri destinate locuinţelor; - terenuri cu destinaţii speciale b. căi de comunicaţii - rutiere - forestiere; - construcţii navale - construcţii aeriene - construcţii hidrotehnice . Drumurile sunt căi de comunicaţii terestră special amenajate pentru circulaţia vehiculelor şi pietonilor. Fac parte integrantă din drum: 1. podurile; 2. viaductele; 3. pasajele denivelate; 4. tunelurile; 5. trotoarele;
108

6. construcţiile de apărare şi consolidare; 7. pistele pentru biciclişti; 8. locuri de parcare, oprire şi staţionare. a) Din punct de vedere al destinaţiei, drumurile se împart în: - drumuri publice; - drumuri de utilitate privată. b) Din punct de vedere al circulaţiei, drumurile se împart în: - drumuri deschise circulaţiei publice; - drumuri închise circulaţiei publice (private) c) Din punct de vedere funcţional şi administrativ-teritorial, drumurile se împart în: 1. drumuri de interes naţional: - autostrăzi - drumuri expres - drumuri naţionale europene - drumuri naţionale principale - drumuri naţionale secundare. 2. drumuri de interes judeţean, care asigură legătura între: - reşedinţele de judeţ, municipii, oraşe, comune, - aeroporturi şi porturi; - oraşe şi municipii; - reşedinţe de comune 3. drumuri de interes local: - drumuri comunale; - drumuri vicinale (care deservesc mai multe proprietăţi acestora); - străzile şi drumurile publice din interiorul localităţilor. B. Domeniul public al apelor: a. domeniul public maritim; b. domeniul public fluvial.
109

aflate la limitele

a. Domeniul public maritim cuprinde: - ţărmurile mării şi iazurile cu apă; - faleza şi plaja mării; - marea teritorială (12 mile marine) - solul şi subsolul mării teritoriale şi a apelor maritime interioare) b. Domeniul public fluvial cuprinde: - cursuri de apă (fluvii, râuri) navigabile; - lacuri navigabile - ape subterane - izvoare de ape şi cursurile de apă - lacurile care asigură alimentarea cu apă a căilor navigabile, ori, în vederea satisfacerii nevoilor agriculturii, industriei, alimentării populaţiei sau contra inundaţiilor – lacuri de acumulare. Regimul juridic al apelor priveşte: a) apele de suprafaţă – cursurile de apă naturale şi artificiale, lacurile naturale şi artificiale, bălţile. b) apele subterane, freatice, de adâncime, inclusiv izvoarele. c) albiile cursurilor de apă, cuvetele lacurilor malurile, faleza şi plaja mării, fundul apelor maritime interioare şi al mărilor teritoriale, platoul continental. Apele ce formează sau traversează frontiere de stat sunt supuse dispoziţiilor legii române, în măsura în care, prin convenţii internaţionale la care România este parte, nu se prevede altfel. C. Domeniul public aerian: Potrivit Constituţiei, statul român este titular suveran asupra spaţiului aerian. Spaţiul aerian naţional reprezintă coloana de aer situată deasupra teritoriului de suveranitate al României, până la limita inferioară a spaţiului extraatmosferic. Spaţiul aerian cuprinde: a) Spaţiul de trafic aerian spaţiul aerian unde se desfăşoară activitatea aeronautică precum şi terenurile destinate decolărilor şi aterizărilor

110

b) Zonele rezervate – porţiuni din spaţiul aerian naţional destinat activităţilor aeronautice de şcoală, de sport aeronautic, de încercare şi omologare a aeronavelor, denatură utilitară şi altele similare; c) Zonele reglementate – constituite din zone periculoase, zone restricţionate, zone interzise, zone de activitate comună la graniţă. Potrivit legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, spaţiul aerian, precum şi pistele de decolare-aterizare,căile de rulare, platformele pentru îmbarcare-debarcare, situate pe acestea şi terenurile pe care sunt amplasate constituie bunuri ce fac parte din domeniul public al statului român. D. Domeniul public cultural-naţional Regimul juridic al bunurilor aparţinând patrimoniului cultural-naţional, indiferent de proprietatea acestora este reglementat în prezent de: - Legea nr. 182/200 privind protejarea patrimoniului naţional mobil; - Ordonanţa Guvernului nr. 27/1992 privind unele măsuri pentru protejarea patrimoniului cultural - Ordonanţa Guvernului nr. 68/1994 privind protejarea patrimoniului cultural naţional. Prin aceste reglementări se are în vedere: - evidenţa, expertiza, clasarea, cercetarea, depozitarea, conservarea, restaurarea şi punerea în valoare; - accesul democratic la cultură şi transmiterii acestor valori generaţiilor viitoare. Patrimoniul cultural-naţional mobil este alcătuit din: - bunuri cu valoare deosebită sau excepţională istorică, arheologică, documentară, etnografică, artistică, ştiinţifică, tehnică, literară, numismatică. Patrimoniul cultural-naţional imobil cuprinde: - statui şi monumente; - ansambluri şi situri istorice şi arheologice; - muzee, mânăstiri, biserici, cimitire.

111

Bunurile culturale pot fi proprietate publică sau privată a statului ori a unităţilor administrativ teritoriale sau proprietatea privată a persoanelor fizice şi a persoanelor juridice de drept privat. E. Domeniul public al arhivelor naţionale. - Legea nr. 16/1996 Legea Arhivelor Naţionale – legea care a abrogat Decretul nr. 472/1971 privind Fondul Arhivistic Naţional al României. Fondul Arhivistic Naţional este alcătuit din documentele create de-a lungul timpului de către organele de stat, organizaţiile publice sau private economice, sociale, culturale, militare, religioase, precum şi de către persoanele fizice. Documentele care fac parte din Fondul Arhivistic Naţional sunt: - acte oficiale şi particulare, diplomatice şi consulare; - memorii, manuscrise, proclamaţii, chemări, afişe, planuri, schiţe, hărţi, pelicule cinematografice şi alte asemenea mărturii, matrice sigilare precum înregistrări foto, video şi informative cu valoare istorică, realizate în ţară sau de către creatori români din străinătate. Documentele care fac parte din Fondul Arhivistic Naţional pot fi consultate, la cerere, (în copie) de către cetăţenii români, după 30 de ani de la crearea lor, cu excepţia celor care se referă la drepturi care îl privesc pe solicitant. Documentele care pot afecta interesele naţionale, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, prin datele şi informaţiile pe care le conţin sau cele a căror integritate integritate fizică este în pericol, nu se dau în cercetare. F. Domeniul public al subsolului României Reglementarea domeniului public al subsolului României îşi află sediul în: - Constituţia României (art. 135 alin 4 şi 5); - Legea nr. 134/1995 – Legea petrolului; - Legea minelor – nr. 61/1998; - Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia. Constituţia României Art. 135 alin. 4 „bogăţiile de orice natură ale subsolului fac obiectul exclusiv al proprietăţii legii”.
112

Art. 135 alin 5 „aceste bunuri sunt inalienabile, dar în condiţiile legii, ele pot fi date în administrarea regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate” Legea nr. 213/1998 prevede că bogăţiile de orice natură ale subsolului în stare de zăcământ, fac parte din domeniul public al statului. Bogăţiile subsolului nu pot face obiectul domeniului public judeţean sau local al comunelor, oraşelor, municipiilor. Accesul la terenurile necesare efectuării activităţilor miniere se face prin: (terenuri din proprietatea privată) - vânzarea-cumpărarea terenurilor şi construcţiilor aferente; - schimb de terenuri, cu strămutarea proprietarului; - închirierea terenului; - exproprierea pentru cauze de utilitate publică; - concesionarea terenurilor proprietate publică; - asocierea dintre proprietarul terenului şi titularul de licenţă. Petrolul - altă bogăţie care face obiectul domeniului public. Resursele de petrol se pun în valoare prin operaţiuni petroliere, scop în care, acestea se dau în administrarea regiilor autonome sau se concesionează către Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale. Durata concesiunii nu poate fi mai mare de 30 de ani. Utilizări private ale domeniului public: Regimul juridic al utilizărilor private nu poate funcţiona decât în baza unei autorizări prealabile. Scopul utilizării private este organizarea unor activităţi comerciale, industriale sau pentru satisfacerea unor nevoi legate de circulaţia pe drumurile publice, asigurând atât satisfacerea unor interese generale ale colectivităţii, cât şi interese ale beneficiarilor particulari. - trebuie să aibă autorizare prealabilă din partea administraţiei; - să plătească taxe; - autorizaţia poate fi retrasă; (staţionarea autovehiculelor într-o parcare).
113

TEMA 4 ACTUL ADMINISTRATIV I . Conceptul de act administrativ 1. Noţiunea şi trăsăturile actului administrativ. Administraţia publică se înfăptuieşte pe baza şi în vederea executării legii prin: - acte administrative cu caracter normativ sau individual; - prin fapte materiale juridice (acte materiale); - prin operaţiuni materiale administrative. Actele administrative sunt manifestări de voinţă cu caracter unilateral, făcute în executarea funcţiei executive a autorităţilor publice cu scopul de a produce efecte juridice , a căror realizare este garantată prin posibilitatea de a recurge al forţa de constrângere a statului. Faptele materiale (actele materiale) juridice – determină naşterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice, independent de existenţa unei manifestări de voinţă în acest scop, legea este cea care le atribuie efecte juridice. Operaţiunile materiale administrative cuprind acele fapte materiale care nu concretizează o voinţă juridică, dar care sunt necesare pentru emiterea, adoptarea sau executarea actului administrativ. Actul administrativ este actul juridic emis/adoptat de o autoritate administrativă, în mod unilateral şi în regim de putere publică, prin care se organizează sau se aplică în concret legea. Autoritatea administrativă poate fi: - o autoritate publică; - o instituţie publică administrativă; - un serviciu public aflat sub autoritatea acestora. 2. Trăsăturile actelor administrative includ: - elementele esenţiale; - condiţiile de valabilitate; - caracteristicile speciale.
114

Din definiţia dată se pot desprinde caracterele specifice ale actului administrativ, şi anume: 1. Actul administrativ este forma juridică principală de activitate a administraţiei publice. - este singura formă juridică prin care lucrează administraţia - este forma juridică cea mai importantă. 2. Actul administrativ reprezintă o manifestare de voinţă expresă unilaterală. - caracterul expres al manifestării de voinţă este determinat de regimul de putere publică în care se emit actele administrative. - voinţa pe care o manifestă organul administraţiei publice trebuie să fie neîndoielnică. 3. Actul administrativ este emis în regim de putere publică. Actul administrativ concretizează voinţa autorităţilor administrative ca subiect de drept investit cu putere publică. Din această trăsătură rezultă că actul administrativ este obligatoriu şi executoriu. Regimul de putere nu exclude, ci permite exercitarea controlului de legalitate exercitat asupra actelor administrative. Prezumţia de legalitate, denumită şi prezumţia de conformitate cu dreptul, subînţelege condiţia actului administrativ de a corespunde Constituţiei, legii şi actelor juridice emise în baza legii. Prezumţia de legalitate este legată cu alte prezumţii: - prezumţia de autenticitate - prezumţia de veridicitate 3. Regimul juridic al actelor administrative Forţa juridică a actelor administrative este condiţionată de mai multe elemente: - organul emitent în sistemul autorităţilor administraţiei publice; - natura organului emitent; - categoria de act; - caracterul normativ sau individual.
115

Actele administrative sunt supuse regimului juridic administrativ, având în acest sens un regim juridic propriu, distinct de al altor acte juridice prin: - legalitatea actelor administrative; - forţa lor juridică; - modul de intrare în vigoare; - modul de executare; - modul de încetare a efectelor juridice. Regimul juridic al actelor administrative poate fi deosebit şi - după natura juridică a efectelor; - după raporturile pe care le guvernează. Actul normativ de genul hotărârii de Guvern rămâne în sfera dreptului administrativ, chiar dacă reglementează raporturi juridice civile. Un act administrativ este reglementat prin norme aparţinând mai multor ramuri de drept şi care nu duc la schimbarea naturii juridice unitate a actului în cauză. Majoritatea actelor administrative trebuie să îndeplinească în mod obligatoriu cerinţa formei scrise, astfel încât existenţa actului juridic este condiţionată de însăşi existenţa înscrisului, a cărui lipsă antrenează inexistenţa respectivei manifestări de voinţă. II. Elementele actelor administrative 1. Voinţa manifestată în temeiul şi pentru realizare a puterii de stat Voinţa manifestată în temeiul şi pentru realizarea puterii de stat. Actul administrativ este un act de voinţă cu caracter deliberativ, emis în scopul producerii de efecte juridice şi presupune acţiunea conştientă de voinţă a autorului său, neputând avea un caracter întâmplător, aleatoriu. Condiţiile de voinţa ce trebuiesc îndeplinite în actul administrativ: - să fie intenţionată - manifestată - să aibă un dublu caracter (voliţional) - să fie autonomă
116

- să fie neviciată. Caracterul intenţionat al voinţei din actele administrative presupune reprezentarea scopului actului şi urmărirea sau acceptarea rezultatelor produse prin realizarea actului. Actul de voinţă presupune un element intern, subiectiv – intenţia, şi unul extern, obiectiv, respectiv efectele produse în baza intenţiei şi anume, raporturile juridice generale modificate sau desfiinţate. Atât intenţia, cât şi efectele urmărite şi produse trebuie să fie în concordanţă cu legea întrucât legalitatea constituie o caracteristică esenţială pentru existenţa actului juridic, în special a celui administrativ care este înzestrat cu prezumţia de legalitate. Voinţa trebuie să fie manifestată, adică trebuie să fie cunoscută de către cei cărora li se adresează actul. Modul de manifestare a voinţei organelor administrative şi cunoaşterea efectivă a acestei manifestări are loc prin aducerea la cunoştinţă a actelor administrative, de regulă, întocmite în formă scrisă, fie pe calea publicării actelor normative, fie pe calea comunicării actelor individuale. O altă caracteristică este dublul caracter voliţional al actului administrativ. El exprimă, în primul rând, voinţa statului, consacrată prin lege şi prin acte subordonate acesteia, şi care se impune în actele administraţiei. În al doilea rând reprezintă voinţa autorităţii emitente. Când administraţia emite acte, trebuie să indice, întotdeauna actul normativ superior care constituie temeiul lor legal. În acelaşi timp, voinţa din actul administrativ exprimă un anumit grad de autonomie decizional. Deşi voinţa organului emitent este subordonată voinţei statului, a puterii legiuitoare, şi a celei executive, totuşi, nu se poate reduce activitatea executivă la acţiunea de simplă declanşare a incidenţei legii. Voinţa trebuie să fie neviciată, întrucât vicierea ei afectează esenţa şi valabilitatea actului juridic. Viciile actului normativ: eroarea, dolul, violenţa.

117

a) Eroarea – intervine atunci când faptele reţinute ca motive ale actului sunt eronate sau greşit stabilite şi eroarea este de drept, atunci când în emiterea actului, emitentul nu se bazează pe un text legal, sau se bazează în mod greşit pe un text. b) Dolul - reprezintă eroarea provocată în mod fraudulos. Ea poate proveni de la unul din subiecţii raportului juridic ori de la ambele părţi, în scopul eludării legii. Actul administrativ este un act voliţional emis în cadrul activităţii executive de realizare a puterii de stat. De aici rezultă cu nu poate proveni decât de la o autoritate publică, deci a statului sau a administraţiei publice locale. Actul administrativ este expresia juridică a modului specific de realizare a puterii publice de către administraţie, trăsătură care îl particularizează în cadrul altor acte de putere, deosebindu-l, în acelaşi timp, de actele civile sau de dreptul muncii. Actele administrative se pun direct în executare, de cele mai multe ori, din oficiu, fără altă formalitate deosebită, iar forţa de constrângere care le garantează aparţine chiar sistemului de organizare administrativ. 2. Obiectul actului juridic Obiectul oricărui act juridic este chiar obiectul raportului juridic pe care acel act îl generează. Obiectul actului administrativ este unic având la bază o singură cauză sau motiv întrucât actul administrativ nu este un acord de voinţă de forma contractului civil în care prestaţia unei părţi are drept cauză contraprestaţia celeilalte părţi. Obiectul actului administrativ este strict determinat de lege şi de alte acte normative. Obiectul actului juridic administrativ este impus în mod unilateral de către organul emitent, chiar dacă actul a fost emis la cererea unui solicitant. Obiectul are caracter obligatoriu deoarece subiectul de drept trebuie să aibă o conduită conformă cu manifestarea de voinţă a organului administraţiei publice. Motivele care stau la baza emiterii actului administrativ sunt motive de fapt şi motive de drept. Motivele de fapt sunt cauzele sau împrejurările care justifică şi determină adoptarea unui act juridic.
118

Motivele de drept adoptare.

sunt textele legale care permit şi determină această

Actele normative de ordin administrativ sunt emise întotdeauna pe baza şi în executarea legilor sau, după caz, a ordonanţelor guvernului care constituie motivul sau temeiul lor legal. Uneori, legea prevede şi anumite situaţii de fapt care determină apariţia unor reglementări administrative, precum catastrofele şi calamităţile. Lipsa motivelor de fapt duc la inexistenţa actului juridic, iar caracterul ilegal al motivelor duce la nulitatea actului respectiv. 3. Organul sau subiectul emitent al actului administrativ - organul cu conducere colegială - organe cu conducere unipersonală. Dreptul de decizie poate să aparţină unor persoane din cadrul organului colegial sau unor funcţionari din structurile interne ale organului. Factorii respectiv au posibilitatea de a emite decizii, şi de a participa la întreg procesul decizional. În ştiinţa administraţiei, autorul unei decizii este numit factor sau subiect decident, reprezentând persoana sau grupul de persoane ca organe investite cu dreptul de decizie în baza calităţii recunoscute de lege. Organele de conducere unipersonală funcţionează fie în această formă exclusivă, fie în îmbinare cu formele colegiale de conducere. III. Condiţii de valabilitate ale actelor administrative 1. Condiţiile generale de valabilitate ale actelor administrative sunt: a) fundamentarea ştiinţifică; b) legalitatea; c) oportunitatea; d) unitatea; e) simplitatea formei. a) Fundamentarea ştiinţifică - orice act administrativ, mai ales cele cu caracter normativ, trebuie să se bazeze pe studii de fundamentare social-economică, politică şi
119

juridică, pe metode moderne de analiză şi luarea deciziei, precum şi pe procedee de tehnică legislativă adecvată. b) Legalitatea – este condiţia prin care actul administrativ trebuie adoptat numai în baza unui drept de decizie şi numai de către organele sau persoanele investite cu putere legală de decizie, în temeiul şi pentru executarea legii. c) oportunitatea sau actualitatea - presupune adoptarea şi executarea actului în timp util şi în condiţiile date, precum şi abrogarea lui atunci când, ca o consecinţă a evoluţiei relaţiilor sociale, actul juridic a încetat, practic, să mai fie util. d) Unitatea actului administrativ - impune concordanţa cu actele anterioare aflate în vigoare, dar şi lipsa contradicţiilor dintre dispoziţiile sale. e) Simplificarea formei - presupune - sub aspect extern – adoptarea actului fără formalitate procedurale deosebite care ar îngreuna în mod inutil procesul decizional; - sub aspect intern – redactarea actului într-o formă logică, într-un stil concis, clar şi precis, care să excludă orice echivoc. 2. Condiţiile speciale de valabilitate ce trebuie să le îndeplinească actul administrativ: a) Actul administrativ să fie emis de către organul sau persoana competentă şi în limitele competenţei legale. b) Actul administrativ să fie emis cu respectarea formelor procedurale legale specifice. c) Conţinutul actului administrativ să fie conform normelor legale. d) Actul administrativ trebuie să corespundă scopului urmărit de lege. Primele două condiţii (pct. a şi b) sunt condiţii externe sau formale. Condiţiile de la ultimele două puncte (c şi d) sunt condiţii de fond, intere ale actului administrativ. Competenţa decizională este o primă condiţie. Competenţa reprezintă ansamblul activităţilor cu şi fără semnificaţie juridică săvârşite de un subiect de drept în vederea realizării atribuţiilor sale.

120

Competenţa decizională este acea competenţă care permite şi conferă unui organ dreptul de a hotărî sau de a dispune, prin acte de decizie, în ceea ce priveşte rezolvarea unei anumite situaţii. Dreptul de a decide este conferit conducerii organului sau unor funcţionari de decizie, deşi iniţierea sau formularea, executarea sau controlul deciziei pot să aparţină şi unor factor decizionali cum sunt organele consultative. În stabilirea exactă a competenţelor decizionale în cadrul organului, un loc important îl ocupă regulamentele interne de organizare şi funcţionare, care precizează sfera de probleme în legătură cu care funcţionarii publici pot primi şi emite dispoziţii obligatorii. Unul din elementele esenţiale ale procesului decizional este stabilirea nivelului ierarhic la care se adoptă decizii, adică determinarea organului sau a persoanei care exercită dreptul de decizie. În procesul dezvoltării autonomiei locale administrative asistăm la trecerea treptată a dreptului de decizie pe categorii de probleme, spre nivelele ierarhic inferioare ale organizării administrative, cu scopul asigurării unei concordanţe depline între activitatea locală sau de nivel ierarhic inferior, cu principiile politice generale ale statului. Legat de instituţia deciziei există şi delegarea dreptului de decizie. Una din caracteristicile de bază ale competenţei (alături de caracterul legal, obligatoriu şi temporal) este şi caracterul propriu sau personal al acesteia, în sensul că ea aparţine subiectului prevăzut de lege. În mod excepţional, unele atribuţii, inclusiv dreptul de decizie se pot încredinţa pe calea reprezentării, a înlocuirii, a suplinirii şi a delegării, unor organe sau persoane care, în mod obişnuit nu dispun de astfel de competenţe. - înlocuirea sau suplinirea unui funcţionar de către altul, atunci când cel în cauză este împiedicat să-şi exercite atribuţiile sale. Înlocuirea se face de drept sau printr-un act juridic (prefect - subprefect). - o altă formă de încredinţare a competenţei este competenţa delegată (încredinţarea atribuţiilor unui subordonat ierarhic).
121

Instituirea delegării trebuie să ţină seama de: scopul, obiectul, forma şi condiţiile de delegare. Încetarea delegării se efectuează după aceeaşi procedură prin care a fost instituită. O altă condiţie specială de valabilitate este conformitatea actului administrativ cu forma prevăzută de lege. Uneori, emiterea actului se poate face fără obligaţia respectării unei proceduri prealabile, alteori, această procedură se reduce la un minim de condiţii, ca, de pildă, condiţia formei scrise, însă în unele cazuri, ea poate consta într-un întreg complex de formalităţi. O altă condiţie este conformitatea actului administrativ cu conţinutul legii. 3. Caracteristicile actelor administrative Caracteristicile actelor administrative sunt acele trăsături care individualizează aceste acte faţă de alte acte juridice. a. Caracter unilateral; b. Caracter legal; c. Caracter obligatoriu; d. Caracter executoriu; e. Caracter oportun sau actual. a. Caracterul unilateral – reprezintă acea calitate a actului juridic conform căruia el este emis fără participarea sau consimţământul subiectelor de drept cărora le este destinat de către administraţie sau cu privire la care generează drepturi sau obligaţii. Unilateralitatea actelor administrative este dată de emiterea actelor în temeiul şi pentru realizarea puterii în stat (a puterii publice). b.. Caracterul legal – rezultă din obligativitatea emiterii lor pe baza şi în conformitate cu legea. Fiind emise în mod unilateral, de regulă, de către un organ al administraţiei de stat, deci, provenind de la o autoritate şi, fiind emise cu respectarea legii, aceste acte se bucură de prezumţia de legalitate.
122

Prezumţia de legalitate le conferă acestor acte administrative două trăsături: - caracterul autentic; - caracterul veridic. Caracterul autentic este acea trăsătură conform căreia se prezumă că actul provine de la însuşi organul pe care înscrisul ăl indică drept autor al său. Caracterul veridic – este acea trăsătură conform căreia se prezumă că actul administrativ exprimă adevărul, având un conţinut corespunzător realităţii faptice şi prevederilor legii. Administraţia nu poate crea norme juridice primare. c. Caracterul obligatoriu – actele administrative sunt obligatorii, în primul rând pentru subiectele care cat sub incidenţa lor, subiecte care pot sau nu să fie subordonate organului emitent. - obligativitatea pentru organele ierarhic inferioare a actelor normative şi cele individuale; - actele administrative sunt obligatorii chiar şi pentru organul emitent când se adresează acestuia; - organul superior poate anula actul ilegal al organului inferior, dar fără să poată emite actul individual, în locul organului subordonat; - când actul este de competenţa exclusivă a organului inferior, organul superior nu va putea anula actul i nu va putea emite un act individual. d. Caracterul executoriu – al actelor administrative există indiferent de faptul că ele creează, modifică sau sting drepturi ori obligaţii în legătură cu un subiect de drept sau altul. Conferirea caracterului executoriu al actelor administrative este dat de: - prezumţia de legalitate a actelor administrative, - emiterea actului în realizarea puterii de stat. Există acte administrative ce nu dobândesc în mod direct caracterul executoriu şi care nu pot fi puse direct în aplicare. Exemple: - constatarea
123

- procesul verbal de contravenţie – deoarece se poate face plângere în termen de 15 zile de la comunicare; - suspendarea – încetarea temporară de aplicare e. Caracterul oportun sau actual Oportunitatea este un element strâns legat de dreptul de apreciere al organelor administrative în cursul organizării şi executării legii, prin care se asigură realizarea sarcinilor şi a atribuţiilor lor legale în termen optim, cu cheltuieli minime, în conformitate cu mijloacele care corespund cel mai bine scopului legii. Există o multitudine de cauze care generează oportunitatea, cum ar fi: - considerente de loc şi scop; - considerente de timp; - considerente de situaţie; - considerente de persoane Sfera de acţiune a oportunităţii priveşte toate etapele procesului decizional: - pregătirea; - adoptarea; - executarea; - controlul. Toate actele administrative sunt supuse controlului de legalitate şi controlului de oportunitate din partea organelor administraţiei de stat ierarhic superioare. IV. Conceptul de procedură a actelor administrative 1. Noţiunea şi caracteristicile procedurii administrative Procesul administrativ se poate defini ca ansamblul de actelor, activităţilor şi faptelor realizate de administraţia publică în îndeplinirea atribuţiilor sale. Procedura administrativă este forma sau ansamblul de formalităţi îndeplinite de organele administraţiei pentru organizarea executării şi executarea în concret a legilor şi actelor subordonate acestora, acte care pot emana de la administraţia de stat sau de la alţi subiecţi de drept. Altfel spus:
124

- Procedura administrativă reprezintă totalitatea normelor juridice care reglementează forma în care se îndeplineşte activitatea executivă. - Procedura administrativă caracterizează totalitatea formelor concrete ale activităţii executive. - Fiecărei forme concrete de activitate executivă îi corespunde anumite forme procedurale. Deosebirile dintre procedura administrativă şi procedura civilă: - procedura civilă este reglementată prin lege, pe când cea administrativă se face prin acte subordonate legii; - procedura administrativă este foarte complexă şi este formată din proceduri din cele mai diferite. - procedura administrativă se declanşează, de cel mai multe ori, din oficiu; - marea majoritate a actelor administrative sunt revocabile. 2. Principiile procedurii administrative Principiul necontradictorialităţii este principiul de bază al procedurii administrative. Principiul nepublicităţii. Principiul indisponibilităţii – constă în aceea că subiectele pasive ale raportului administrativ nu pot dispune de crearea, modificarea, desfiinţarea şi realizarea acestor raporturi, datorită subordonării lor. Principii comune cu procedura judecătorească – legalităţii; egalităţii; dreptul la apărare; principiul rolului activ. 3. Etapele procedurii administrative - etapa pregătirii deciziei (metodologia generală de tehnică legislativă privind pregătirea şi sistematizarea proiectelor de acte normative) - etapa adoptării (votul majoritar) - etapa executării - etapa controlului. 4.Pregătirea elaborării actelor administrative. Fazele etapei pregătitoare
125

a) apariţia necesităţii elaborării deciziei. b) documentarea decizională; c) fundamentarea deciziilor potenţiale. a) Procesul şi procedura decizională sunt declanşate de apariţia necesităţii şi de declanşarea formelor procedurale pregătitoare (de cele mai multe ori, de apariţia unui act normativ cu putere juridică superioară). În această fază distingem două perioade: - cunoaşterea faptelor şi fenomenelor sociale care a fi soluţionate prin decizie; - alegerea şi determinarea obiectului deciziei potenţiale. b) Documentarea decizională – adoptarea deciziei se bazează pe cunoaşterea prealabilă şi aprofundată a faptelor cu o anumită semnificaţie juridică. Procesul de informare cuprinde mai multe faze: - culegerea; - înregistrarea; - transmiterea; - prelucrarea; - păstrarea informaţiei . Acest proces de informare este practic documentarea. Documentarea este – teoretică şi a asupra situaţiei de fapt. c) Fundamentarea deciziilor potenţiale Principiul care guvernează fundamentarea proiectelor de decizie este cel al optimizării lor şi constă în transformarea fenomenului real într-un model matematic sau din transformarea situaţiilor particulare în situaţii generale în cazul actelor normative. 5. Forme procedurale prealabile adoptării actelor administrative Etapa premergătoare sau prealabilă reprezintă un moment esenţial al procedurii decizionale, fiind alcătuită din totalitatea operaţiunilor necesare pregătirii emiterii actelor juridice.

126

Ele diferă după caracterul normativ sau individual al actului, după caracterul jurisdicţional sau nejurisdicţional al acestuia, fiind îndeplinite în ordinea şi numărul cerut de lege. În categoria formelor procedurale prealabile intră: - sesizarea; - iniţiativa; - propunerile; - avizările; - acordul prealabil; - proiectul de act juridic; - aprobarea; - alte forme procedurale prealabile. Sesizarea - reprezintă forma prealabilă prin care un organ al administraţiei de stat ia cunoştinţă de o anumită situaţie pentru a cărei rezolvare este necesară emiterea unui act juridic. Sesizarea poate fi făcută de: - o autoritate de stat sau a administraţiei publice locale; - un organism sau o organizaţie cu caracter nonguvernamental; - persoane fizice şi persoane juridice particulare. Sesizarea este obligatorie, atunci când autoritatea are îndatorirea să declanşeze procedura de emitere a actului, să emită un act juridic, ori un alt înscris sau să-l emită în conformitate cu conţinutul sesizării. Constituie sesizări obligatorii dispoziţiile din actele normative ale autorităţilor administraţiei ierarhic superioare. Propunerile autorul propunerii. Propunerile se caracterizează prin: - faptul că sunt forme procedurale prealabile; - provin de la un subiect diferit de cel care ia măsura;
127

- sunt actele pregătitoare prin care un organ administrativ

sesizează un alt organ în vederea luării unor măsuri în sensul recomandării făcute de

- sesizarea cu propunerea revine purtătorului propunerii, spre deosebire de avize sau acorduri, care se emit la sesizarea organului ce urmează să dispună măsura. 1) Proiectele de acte juridice - reprezintă o propunere privind un anumit mod de rezolvare a unei situaţii, într-o formă apropiată, reunite într-o anumită ordine şi prezentate conform cerinţelor impuse de tehnica legislativă. Există reguli de bază privind elaborarea, structura şi redactarea proiectelor. 2) Avizele – reprezintă opinii (cu caracter facultativ) pe care un organ administrativ le solicită altui organ, într-o anumită problemă, pentru a putea decide în deplină cunoştinţă de cauză. 3) Acordul prealabil – este manifestarea de voinţă prin care organul determinant îşi dă consimţământul la emiterea unui act administrativ de către un alt organ, ultimul neputând acţiona fără adeziunea primului. 4) Alte forme procedurale - Secretariatul general al Guvernului verifică şi prezintă în guvern proiectele de acte normative. 6. Adoptarea sau emiterea actelor administrative 6.1 Fazele (etapele) adoptării actelor normative Reprezintă momentul în care voinţa unilaterală a administraţiei se manifestă în scopul producerii efectelor juridice. Dezbaterea – ca activitate de evaluare a propunerilor cuprinse într-un proiect de act în baza confruntării de idei, în cadrul căreia se evidenţiază avantajele şi dezavantajele soluţiilor preconizate. Deliberarea – reflectă unitatea pe păreri de la începutul şi până la terminarea dezbaterii, fondată pe elemente de conţinut sau elemente formale, pe lipsa de unitate, caz în care minoritatea se subordonează majorităţii. Votarea - reprezintă operaţiunea prin care se manifestă, cu efecte juridice, voinţa organului colegial prin adoptarea actului juridic. 6.2 Formele procedurale concomitente: a) Cvorumul - numărul de membrii necesari, raportat la numărul total de membrii ai organului colegial, care trebuie să fie prezenţi pentru ca deliberarea să fie valabilă.
128

Majoritatea necesară poate fi:- simplă, absolută sau calificată. Majoritatea simplă: vot favorabil cu majoritatea membrilor prezenţi la şedinţă. Majoritatea absolută: vot favorabil cu majoritatea membrilor care compun organul. Majoritatea calificată: votul favorabil al majorităţii superioare din numărul total al membrilor, expres prevăzută în lege. Actele administrative emise în comun de mai multe organe ale administraţiei publice sau de acestea împreună cu alte organisme, sunt manifestări de voinţă simultane, făcute în scopul producerii de efecte juridice. Una din condiţiile formei externe a actului administrativ este cerinţa formei scrise, condiţie de valabilitate a actelor juridice, care permite: - dovada instituţiei manifestării de voinţă; - cunoaşterea exactă a conţinutului actului juridic; - o mai strictă asigurare a respectării drepturilor şi obligaţiilor; - un control eficient al legalităţii actelor juridice. Semnarea înscrisului constatator al actelor juridice este o cerinţă de formă absolut necesară. Actele administrative trebuie să fie motivate. 6.3 Formele procedurale ulterioare (emiterii actelor) a) aprobarea; b) confirmarea; c) ratificarea; d) aducerea la cunoştinţă prin comunicare sau publicare. a) Aprobarea – actelor reprezintă manifestarea de voinţă ulterioară şi îmbracă următoarele forme: a.1 aprobarea – propriu-zisă – se dă de către organele ierarhic superioare pentru actele organelor ierarhic inferioare emise în exercitarea unor atribuţii date de legi în competenţa acestora din urmă.

129

a.2 aprobările – substitutive sau aprobările subsidiare sunt date de organele ierarhic superioare pentru organele subordonate pentru a acţiona într-un domeniu sau ramură (aprobarea repartizării de funcţionari, emise pe baza şi în exercitarea legii) a.3 aprobările – „improprii” se referă la aprobarea de cereri sau propuneri cu care este sesizat un organ de stat. b) Confirmarea b.1 . Confirmarea improprie - aducerea la cunoştinţă că se menţine un act juridic emis anterior. b.2 Confirmarea propriu-zisă - asigurarea valabilităţii unui act juridic emis anterior. b.3 Confirmarea aprobativă – evidenţiază aprobările date de un organ ierarhic superior în scopul punerii în executare a unui act emis anterior de un organ inferior. c) Ratificarea – dă valabilitate unui act emis de către un organ inferior. d) Aducerea la cunoştinţă a actelor administrative – operaţiunea prin care are loc înştiinţarea subiectelor cu privire la existenţa şi conţinutul actului juridic. 7. Executarea actelor administrative Efectele juridice ale actelor administrative - intrarea în vigoare, - încetarea efectelor juridice ale actelor administrative; - abrogarea; - anularea; - modificarea; - revocarea ; - suspendarea; - completarea; - executarea actelor administrative. Actele administrative intră în vigoare şi se pun în executare de la data aducerii la cunoştinţă sau de la o altă dată indicată de ele, forma prevăzută de lege. Actele administrative produc efecte juridice până în momentul ieşirii din vigoare sau desfiinţării, prin anulare sau revocare, potrivit legii, iar cele cu caracter
130

normativ produc efecte juridice, nu numai pentru dreptul administrativ, ci şi pentru alte ramuri de drept. Actele administrative pot fi abrogate, anulate, revocate, suspendate, modificate ori completate. 1. Abrogarea – reprezintă situaţia de încetare definitivă a efectelor actului administrativ prin emiterea/adoptarea unui nou act administrativ. Abrogarea poate fi: - expresă sau implicită şi - totală sau parţială. 2. Anularea – reprezintă sancţiunea aplicată actelor administrative emise/adoptate cu încălcarea legii şi constă în lipsirea acestora de efectele juridice în vederea cărora au fost emise. Anularea poate fi atât a actelor juridice cu caracter normativ cât şi a celor cu caracter individual. Cauzele anulării pot viza legalitatea şi/sau oportunitatea actului administrativ. Actele de anulare desfiinţează efectele actelor administrative anulate, atât pentru trecut, cât şi pentru viitor. 3. Modificarea – este operaţiunea juridică prin care se schimbă parţial conţinutul unui act (juridic) administrativ. Modificarea unui act administrativ cu caracter normativ se face, de regulă, de către emitentul actului şi se poate face printr-un act juridic cu forţă juridică superioară. Nu pot face obiectul modificării sau desfiinţării de către emitent următoarele categorii de acte administrative individuale: a. actele care au intrat în circuitul civil; b. actele care produc efecte juridice garantate de lege sub aspectul stabilităţii; c. actele jurisdicţionale; d. actele care au fost executate material;
131

e. actele pe care legea le exceptează în mod expres de la modificare sau desfiinţare; f. actele care au dat naştere la drepturi, libertăţi şi interese legitime. Fac excepţie actele obţinute prin fraudă. Ele nu sunt exceptate de la modificare sau desfiinţare. 4. Revocarea – este operaţiunea juridică prin care autoritatea administrativă, autoarea actului, îşi retrage propriul act. Cauzele revocării ţin de legalitate sau oportunitate, iar efectele se produc numai pentru viitor. 5. Suspendarea – este operaţiunea juridică prin care încetează, în mod vremelnic, efectele juridice ale actelor administrative, şi poate avea loc din oficiu sau la solicitare, în condiţiile legii. Suspendarea poate fi dispusă de stabilite prin lege şi de instanţele judecătoreşti. Suspendarea poate opera şi de drept, în temeiul unei prevederi legale. Suspendarea poate interveni şi atunci când există suspiciuni cu privire la legalitatea sau oportunitatea actului. 6. Completarea actelor administrative constă în introducerea unor dispoziţii noi, cuprinzând soluţii normative şi ipoteze suplimentare, exprimate în texte care se adaugă elementelor structurale existente. 7. Executarea actelor administrative – actele administrative sunt executorii de drept de la data aducerii lor la cunoştinţă şi pot fi executate silit asemenea oricărui titlu executoriu. 8. Căile administrative de atac Calea administrativă de atac poartă denumirea generică de recurs. Prin actele normative ea este denumită în mod diferit – reclamaţie, sesizare, plângere, întâmpinare, contestaţie, cerere, propunere etc. Elementele căilor de atac sunt subiectele şi obiectul. autoritatea administrativă emitentă, autoritatea administrativă ierarhic superioară, autoritatea cu atribuţii jurisdicţionale

132

Exemplu: subiectele – persoane fizice şi juridice, autorităţile de stat, alte organisme şi organizaţii. Orice alegător poate face întâmpinare la prima împotriva omisiunilor, înscrierilor greşite şi altor erori din listele de alegători, chiar dacă privesc alte persoane. Obiectul recursului administrativ (căile administrative de atac) care poate fi diferit şi poate consta în urmărirea anulării amenzii contravenţionale, restituirea bunurilor confiscate pe cale administrativă, înscrierea în lisele de alegători etc. În cadrul obiectului recursului administrativ poate fi atacată orice măsură şi orice act administrativ cu caracter individual prin reclamaţie sau cu caracter normativ, prin sesizare. Caracteristicile căilor de atac sunt. - Recursul poate fi introdus împotriva oricărei măsuri administrative (act juridic, operaţiune tehnico-materială sau fapt material juridic) : - Actul poate viza legalitatea sau oportunitatea măsurii respective; - Recursul se poate referi la activitatea oricărui organ administrativ; - Recursul poate fi introdus simultan sau succesiv la mai multe organe administrative sau reintrodus succesiv la acelaşi organ; - Recursul nu suspendă executarea măsurii atacate datorită caracterului executori al actelor administrative, cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege; - Actul de soluţionare al recursului, indiferent că îl admite sau îl respinge, este, ca regulă generală, act administrativ revocabil. - Obligativitatea autorităţilor să primească, să examineze şi să clarifice toate problemele de interes general care le-au fost aduse la cunoştinţă; - Solicitările pot fi făcute oral, în audienţe sau în scris, examinarea şi rezolvarea propunerilor, sesizărilor şi reclamaţiilor, precum şi comunicarea răspunsurilor către cetăţeni trebuie să se facă în cel mai scurt timp de către organele de stat în atribuţiile cărora intră, în mod direct rezolvarea, fără a depăşi termenele de: - 40 de zile, cele adresate autorităţilor centrale, - 30 de zile pentru cele adresate autorităţilor judeţene şi ale municipiului Bucureşti;
133

- 20 de zile pentru toate celelalte autorităţi, precum şi instituţii publice. Pentru solicitările cu caracter deosebit, termenul poate fi depăşit cu maxim 30 de zile. 9 . Nulitatea şi inexistenţa actului administrativ: În literatura de specialitate, în dreptul administrativ, discuţiile se poartă în legătură cu admiterea sau nu a teoriei nulităţii absolute sau relative, admiterea sau nu a teorie anulabilităţii; admiterea sau nu a teoriei inexistenţei şi raportului dintre nulitate şi revocabilitate. Prof. Antonie Iorgovan, în lucrarea sa „Drept administrativ, ediţia a III, vol. I pag. 233-325”, precizează că nimic nu se opune de a prelua terminologia consacrată: nulitatea absolută sau nulitatea relativă, şi inexistenţa actului administrativ, dar nici nu împiedică de a folosi noţiunea de anulabilitate. De precizat că în timp ce un act administrativ nul se bucură de prezumţia e legalitate, actul administrativ inexistent nu se bucură de această prezumţie, motiv pentru care în primul caz, actul este obligatoriu, până la constatarea nulităţii sale, în timp ce în al doilea caz acesta nu este obligatoriu. Actele administrative sunt nule absolut când, încalcă cerinţele esenţiale de existenţă, şi legea, şi sunt nule relativ când încalcă cerinţe ori lipsuri neesenţiale, care pot fi acoperite (poate fi invocat de cel cu drepturi şi interese legate prin acel act). 10. Deosebiri între actele juridice administrative şi alte acte juridice 10.1 Actul administrativ şi legea Legea este actul juridic normativ cu forţă superioară, act normativ de maximă generalitate, faţă de actul administrativ care poate avea şi caracter individual. Actul administrativ, chiar şi atunci când are caracter normativ, gradul de generalitate este cu mult mai restrâns decât cel al legii pe care se bazează, cu excepţia ordonanţelor Guvernului. 10.2 Actul administrativ şi hotărârea judecătorească: Hotărârea judecătorească are ca obiect soluţionarea unei încălcări a legii ori vătămarea unui drept subiectiv, spre deosebire de actul administrativ care intervine
134

direct în organizarea executării şi executarea în concret a legii, fără a soluţiona o situaţie conflictuală. Hotărârea judecătorească este întotdeauna un act juridic individual, pe când actul administrativ poate fi atât individual, cât şi normativ. Hotărârea judecătorească dispune de autoritatea lucrului judecat, în timp ce actul administrativ este un act revocabil. 10.3 Actul administrativ şi contractul Contractul reprezintă acordul de voinţă între două sau mai multe subiecte, în virtutea căruia se formează, se modifică sau se sting drepturi şi obligaţii determinate şi opozabile părţilor. Participanţii la raporturile contractuale sunt părţi care intră în raporturi juridice în baza egalităţii şi autonomiei de voinţă, în timp ce actul administrativ este expresia subordonării faţă de autoritatea administraţiei publice. Contractul are la bază acordul de voinţă al părţilor, în timp ce actul administrativ se formează în mod unilateral, la cerere sau din oficiu. 10.4 Actul administrativ de gestiune Este actul juridic încheiat, pe de o parte, de administraţie, reprezentată de un serviciu public, iar pe de altă parte, de un particular, persoană fizică sau juridică, ce are ca obiect prestarea de servicii, achiziţii de produse, concesionarea de servicii şi bunuri aparţinând domeniului public al statului, judeţului, oraşului şi comune. 11. Clasificarea actelor administrative 1) După natura juridică – actele administrative pot fi: a) acte administrative de autoritate, numite şi acte administrative de putere publică, b) Acte administrative de gestiune; c) Acte administrative jurisdicţionale – cele care soluţionează conflictele apărute între autorităţi publice şi particulari. 2) După competenţa materială:

135

a) Acte administrative cu caracter general (ordonanţe şi hotărâri ale Guvernului, hotărârile consiliului judeţean sau local, ordinele prefectului ori deciziile primarului). b) Acte administrative cu caracter special (ordine şi instrucţiuni emise de miniştrii sau conducătorii organizaţiilor centrale). 3) După competenţa teritorială: a) Acte administrative emise de organismele administraţiei publice centrale, care au efect pe întreg teritoriul ţării; b) Acte administrative emise de autorităţile administraţiei locale. 4) După gradul de întindere a efectelor juridice: a) Acte administrative normative; b) Acte administrative individuale 5) După natura efectelor juridice pe care le produc Acte administrative care: - acordă drepturi - constată existenţa unui drept; - interzic sau anulează existenţa unei situaţii de fapt considerată anterior un drept. 6) După autoritatea care le emite actele administrative sunt: a) Acte administrative emise de Parlament; b) Acte administrative emise de Preşedintele României; c)Acte administrative emise de organele puterii executive, organele administraţiei centrale sau locale; d) Acte administrative emise de alte instituţii publice e) Acte administrative emise de regii autonome 7) După perioada de timp în care îşi produc efectele a) Acte administrative permanente; b) Acte administrative temporare. 12. Operaţiile administrative şi operaţiile materiale

136

Operaţiile administrative – ştampilarea, avizarea actelor administrative, înregistrarea, datarea, îndosarierea ori comunicarea. Operaţiile materiale – instruirea elevilor, consultarea unui pacient de către medic, prestări de servicii. Diferite operaţiuni administrative şi operaţiuni materiale Operaţiunile administrative se împart în următoarele categorii: - operaţiuni tehnico-administrative care sunt săvârşite numai de către autorităţile administrative, structuri organizatorice ale acestora precum şi de personalul din administraţie, conform atribuţiilor ce îi revin; - operaţiuni tehnico-administrative care sunt săvârşite atât de autorităţile administrative, structuri organizatorice, personal din administraţia publică precum şi de societăţi comerciale, regii autonome, organizaţii nonguvernamentale.

137

TEMA 5 CONTRACTUL ADMINISTRATIV 1. Contractul administrativ. Noţiunea de contract administrativ. Pentru realizarea sarcinilor pe care le au, organele administraţiei publice nu folosesc numai actele administrative care au caracter unilateral, ci şi contractele administrative care sunt acte juridice bilaterale Contractul este un act juridic civil constând în acordul de voinţă între două sau mai multe persoane, încheiat în scopul de a crea, modifica sau stinge între ele drepturi şi obligaţii. (Dicţionar de termeni juridici, pag. 96 Ed. Proteus 2005) Contractele pot fi: - unilaterale – când îşi asumă obligaţii numai uneia din părţi (donaţia) - bliaterale sau sinalagmatice – când ambele părţi dobândesc drepturi şi îşi asumă obligaţii colaterale (contractul de vânzare cumpărare); - cu titlu gratuit (donaţia) - cu titlu oneros - când fiecare parte urmăreşte interese patrimoniale (contract de consignaţie) - contracte cumulative şi contracte aleatorii. În dreptul socialist, existenţa contractelor administrative era contestată deoarece acest sistem de drept nu admitea existenţa paralelă a dreptului public şi a dreptului privat, contractele administrative fiind, din această cauză, inadecvate sistemului dreptului socialist. După 1989, Legea nr. 15/1990 cu privire la reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, reglementează concesiunea, închirierea şi locaţia gestiunii unor activităţi comerciale şi servicii publice, unităţi de producţie ale unor regii autonome, unor bunuri şi terenuri proprietate de stat. Ulterior administrative. Putem defini contractele administrative ca fiind acea formă juridică de activitate a administraţiei care reprezintă acordul de voinţă, cu caracter bi sau
138

au

apărut

noi

forme

de

reglementare

privind

contractele

multilateral, între o persoană administrativă, un subiect de drept autorizat de persoana administrativă şi un subiect de drept privat, prin care se urmăresc satisfacerea unor interese de ordin general. 2. Trăsăturile contractelor administrative. 2.1 Părţile în contractele administrative Una din părţile contractante are calitatea de persoană administrativă sau este subiect de drept autorizat de o persoană administrativă. Cealaltă parte contractantă este un particula care se situează în afara sistemului autorităţilor publice şi are calitatea de subiect de drept privat, indiferent dacă este persoană fizică sau juridică. 2.2 Obiectul contractelor administrative Realizarea unei activităţi de interes public care constă în următoarele: - prestarea unui serviciu (concesionarea unei activităţi economice, servicii publice); - realizarea unei lucrări publice (închirierea pe o perioadă determinată a unui bun public); - punerea în valoare a unui bun public (execuţia sau proiectarea unei lucrări publice). 2.3 Forma contractului administrativ Contractul administrativ se încheie întotdeauna în formă scrisă, sub sancţiunea nulităţii absolute. 2.4 Modificarea şi rezilierea contractelor administrative Modificarea şi rezilierea contractelor administrative se face numai prin acordul comun al părţilor. 2.5 Conţinutul contractelor administrative Conţinutul contractelor administrative se stabileşte pe cale reglementată şi pe cale convenţională. Partea reglementată cuprinde clauze cu caracter obligatoriu prevăzute de lege, iar partea convenţională clauze negociate de părţi. 2.6 Regimul juridic aplicabil contractelor administrative
139

Contractele administrative pot fi supuse regimului juridic de - drept public; - drept privat; - legilor speciale. 2.7 Executarea contractelor administrative Litigiile în legătură cu încheierea, executarea şi desfiinţarea contractelor administrative care au ca obiect bunuri din domeniul public întră în competenţa instanţelor de contencios administrativ, şi nu a celor de drept comun. 3. Clasificarea contractelor administrative Clasificarea contractelor administrative se face după următoarele criterii: subiect, obiect, modalitate de încheiere. După subiect clasificarea se face în: 1. Contracte încheiate între două autorităţi ale administraţiei publice (între două persoane juridice de drept public). 2. Contracte încheiate între o persoană de drept public şi un particular (o persoană fizică sau juridică de drept privat). După obiect se clasifică în contracte care reglementează: - prestarea unui serviciu public; - realizarea unei lucrări publice; - punerea în valoare a unui bun din domeniul public; - alte utilităţi publice. După modul de încheiere - regula generală este că, contractele administrative se încheie prin licitaţie publică. 4. Alte categorii de contracte administrative. concesiune. 1. Noţiunea şi obiectul contractului Prin contractul de concesiune – concedentul transmite concesionarului spre gestionare rentabilă pe un termen determinat, în schimbul unei redevenţe, o activitate economică, un serviciu public, o subunitate productivă, un teren. Contractul administrativ de

140

Ştim că bunurile proprietate publică sunt inalienabile. Totuşi, în condiţiile legii, ele pot fi date în administrarea regiilor autonomei ori instituţiilor publice sau pot fi închiriate sau concesionate. 2. Obiectul regimului de concesionare: a) Bunuri proprietate publică ori privată a statului, judeţului, oraşului sau comunei; b) Activităţi şi servicii publice de interes naţional sau local. Pot face obiectul concesiunii bunurile, activităţile sau serviciile publice din următoarele domenii: a) Transporturile publice; b) Autostrăzile, podurile şi tunelurile rutiere cu taxă de trecere; c) infrastructuri rutiere, feroviare, porturile şi aeronavele civile; d) construcţia de hidrocentrale noi şi exploatarea acestora, inclusiv a celor aflate în conservare; e) serviciile poştale; f) spectrul de frecvenţă şi reţele de transport şi de distribuţie pentru telecomunicaţii; g) activităţile economice legate de cursurile de ape naturale şi artificiale, lucrări de gospodărire a apelor aferente acestora, staţiile şi instalaţiile de măsurători hidrologice, meteorologice şi de calitate a apelor, amenajamente piscicole; h) terenurile proprietate publică, plajele, cheiurile şi zonele libere; i) reţelele de transport şi de distribuţie a energiei electrice şi termice; j) reţelele de transport prin conducte şi de distribuţie a petrolului şi gazelor, combustibili; k) reţele de transport şi de distribuţie publică a apei potabile; l) exploatarea zăcămintelor minerale şi a substanţelor solide şi fluide; m) resursele minerale naturale ale zonei economice maritime şi a platoului continental; n) exploatarea resurselor termale; o) baze sportive, locuri de recreere,
141

p) unităţi medico-sanitare; r) activităţi economice; s) colectarea, depozitarea şi valorificarea deşeurilor; t) alte bunuri. Nu pot face obiectul concesiunii bunurile,activităţile sau serviciile publice în privinţa cărora nu există autorităţi de reglementare, ale căror avize sunt obligatorii în ceea ce priveşte preţurile sau tarifele practicate de concesionari. Au calitatea de concedent în numele statului ministerele sau alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, pentru bunurile proprietate publică sau privată a statului şi pentru activităţile şi serviciile publice de interes naţional. Concedent în numele judeţului, oraşului sau comune sunt consiliile judeţene, locale sau instituţiile publice de interes local, pentru bunurile proprietate publică sau privată a judeţului, oraşului sau comunei, ori pentru activităţi şi servicii publice de interes local. Calitatea de concesionar o poate avea orice persoană fizică sau persoană juridică de drept privat, română sau străină. 3. Iniţierea concesiunii: Iniţierea concesiunii are la bază un studiu de oportunitate, efectuat în prealabil de către concedent, care va cuprinde următoarele elemente: a) descrierea bunului, a activităţii sau a serviciului public care urmează să fie concesionat; b) motivele de ordin economic, financiar, social şi de mediu care justifică acordarea concesiunii; c) investiţiile necesare pentru modernizare sau extindere; d) nivelul minim al redevenţei; e) modalitatea de acordare a concesiunii şi motivarea acestei acţiuni; f) durata estimată a concesiunii; g) termenele previzibile pentru realizarea procedurii de concesionare; Concesionarea se aprobă pe baza caietului de sarcini al concesiunii, prin hotărârea guvernului, a consiliului judeţean, orăşenesc sau comunal.
142

4. Procedura concesionării: Concesionarea se realizează prin licitaţie publică sau negociere directă. Licitaţia publică poate fi deschisă sau deschisă cu preselecţie. Caietul de sarcini va cuprinde în mod obligatoriu: a) Condiţiile de exploatare a concesiunii; b) investiţiile care urmează a fi realizate de către concesionar; c) clauzele financiare şi de asigurare; d) regimul bunurilor utilizate de concesionar; e) obligaţiile care îi revin privind protecţia mediului. Pe baza Legii privind regimul concesiunilor şi a Normelor metodologice cadru se întocmesc caietele de sarcini, care vor conţine toate elementele necesare procedurii de concesionare. Alte tipuri de contracte administrative sunt: - contractele administrative de închiriere de bunuri; - contractele administrative de achiziţii publice; - contractele administrative de împrumut; - contractele administrative de lucrări publice.

143

TEMA 6 DECIZIA ADMINISTRATIVĂ - competenţele, actele, procedurile – Decizia administrativă reprezintă principala pârghie în mecanismul de funcţionare a administraţiei publice. 1. Noţiuni generale şi obiectul deciziei administrative Conducerea înseamnă întotdeauna un ”proces” de luare de decizii, înţelegând prin „proces” atât analiza activităţii anterioare, cât şi examinarea posibilităţilor de ameliorare concretă a activităţii, prin elaborarea deciziei. Numeroşi teoreticieni şi specialişti în problemele managementului, consideră ca primă funcţie a conducerii este funcţia de elaborarea şi luare a deciziei de conducere. Decizia este „încheierea normală a deliberării într-un act voluntar”. Decizia este „o linie de acţiune conştientă aleasă dintr-un număr oarecare de posibilităţi, în scopul de a ajunge la un anumit rezultat.” (Administraţia publică, prof. univ. dr. Ioan Alexandru, Ed. Lumina Lex, 1999) Decizia administrativă , ca instrument de conducere a procesului de exercitare a puterii executive rezidă, şi din faptul că, prin ea (decizia) „se pun în mişcare colective de oameni cu indicaţia să procedeze într-un anumit fel, într-un sector concret de acţiune colectivă”. Oricum ar fi definită decizia, putem spune că „decizia este un proces raţional de alegere a unei direcţii de acţiune, dintr-un număr de posibilităţi, în vederea atingerii unui anumit scop”. Orice decizie presupune: - o bază de informaţii ample şi certe (sigure); - un proces raţional (de gândire şi înţelegere); - obiective (scopuri precise , concrete, măsurabile); - manifestarea voinţei (opţiunea). Decizia administrativă îmbracă diferite aspecte şi forme funcţie de:
144

- funcţie de subiectul (autorul) de la care emană; - funcţie de domeniul sau obiectul la care se referă; - funcţie de sfera de întindere; - funcţie de conţinut şi natura prevederilor pe care le statorniceşte. Luarea unei decizii administrative presupune: - stabilirea gradului de prioritate pe care îl prezintă problema şi măsura în care se impune sau nu o intervenţie; - gruparea problemelor asupra cărora este utilă intervenţia; - verificarea realităţii, a caracterului şi oportunităţii problemei respective (dacă este o problemă curentă, de rutină sau de excepţie). După această etapă prealabilă urmează etapele propriu-zise de determinare a obiectului deciziei administrative. 2. Etapele procesului de elaborare a deciziei: A. Adunarea datelor - trebuie avut în vedere dacă datele vizează situaţia trecută, prezentă sau viitoare. B. Selecţionarea (filtrarea) şi ordonarea (sistematizarea) datelor - cu acest prilej se stabileşte: - ce probleme se reliefează; - dacă sunt posibilităţi de tratare distinctă; - care sunt circumstanţele problemei; - în ce ordine de urgenţă trebuie acţionat; - dacă avem elemente restrictive(disponibilităţi fixe, acte normative în vigoare) C. Analiza datelor şi faptelor (informaţiilor) În această etapă subiectul decident trebuie să dea răspuns la argumentarea selectivă de tip interogativ pentru ce ? care ? când? unde? cine? ce? Cu această ocazie se studiază toate influenţele posibile asupra deciziei. D. Luarea deciziei – este momentul manifestării voinţei decidentului. În administraţia publică subiectul decident poate fi un grup (colectiv) sau o persoană. De cele mai multe ori decidentul este un grup ceea ce presupune o mai

145

mare atenţie, ţinând cont de avantajele cât şi de dezavantajele posibile în adoptarea colectivă a deciziilor. AVANTAJE - experienţa participanţilor, dar, mai ales, a specialiştilor; - realizarea unei informări mai complete asupra problemei în discuţie şi asupra căreia urmează a se decide; - constituirea unui climat de colaborare, care va fi temelia motivării tuturor celor ce urmează să participe nu numai la adoptarea deciziei, ci şi la executarea acesteia; - posibilitatea apariţiei unei idei noi, chiar mai valoroase decât cele avute iniţial; - realizarea unui schimb de experienţă în probleme de decizie (se realizează un climat de şcoală, de formare a managerilor pentru administraţia publică). Decizia colectivă presupune o pregătire corespunzătoare a şedinţei în care urmează a se decide. Pregătirea necorespunzătoare poate genera grave dezavantaje: - consum mare de timp (citirea materialelor, documentarea în timpul şedinţei); - insuficienta cunoaştere a problemei asupra căreia urmează a se decide; - blocarea unor importanţi factori de decizie din alte unităţi; - posibilitatea diluării responsabilităţii (în unele cazuri decizia în colectiv are influenţe negative asupra responsabilităţii individuale); - există tentaţia de a se concentra luarea deciziei în colectiv tocmai cu scopul de a de dispersa răspunderile În administraţia publică sunt numeroase situaţii în care decidenţii sunt persoane individuale şi de aceea există cazuri de delegare de autoritate sau delegare de competenţă de decizie. Delegarea este necesară mai ales în situaţiile în care decidenţii sunt persoane individuale deoarece:

146

- creşte în ansamblu eficienţa compartimentului de lucru în care cel care deleagă şi, în acelaşi timp, se realizează o motivare corespunzătoare; - creşte numărul problemelor rezolvate operativ; - se stimulează creşterea responsabilităţii colaboratorilor şi a creativităţii în general; - se formează funcţionari publici capabili să preia activitatea de conducere. Delegarea competenţei de a decide se face în limitele permise de normele juridice având o clară şi exactă delimitare a atribuţiilor pe care le au. Caracteristicile – pe care trebuie să le îndeplinească decizia administrativă pentru a putea asigura eficient, calitativ şi cantitativ îndeplinirea obiectivelor fixate: 1. Decizia trebuie să fie fundamentată ştiinţific, competenţă. 2. Decizia trebuie să fie adoptată de către cei în drept, ceea ce presupune ca factorul de decizie să fie împuternicit cu competenţa corespunzătoare prin acte normative; 3. Decizia trebuie să fie coordonată; 4. Deciziile trebuie adoptate la timp. Atât deciziile premature cât şi cele tardive nu pot fi utile, rămânând acte gratuite. 5. Decizia administrativă trebuie să aibă flexibilitate, mobilitate şi maleabilitate. 6. Decizia administrativă trebuie să se caracterizeze prin simplitate, claritate, formă precisă, succesiune logică şi concizie. 3. Decizia administrativă ca act juridic Situaţia administraţiei preconizează administrative: - decizii care privesc administraţia internă şi care se referă la aspectele lăuntrice din administraţia publică; - decizii care privesc administraţia externă, adică decizii care facilitează, sau prin care se realizează acţiunea administraţiei publice în raport cu alţii, nu în raport cu sine însuşi. Prin aceste decizii se realizează, în fapt, funcţiile administraţiei publice ca două mari categorii de decizii

147

expresie a puterii executive şi acestora li se aplică regimul juridic specific al actelor administrative, pe care le studiază dreptul administrativ. Din punct de vedere juridic, decizia administrativă – ca act administrativ este definită ca acea formă a activităţii administrative a statului sau a colectivităţilor locale, care constă în manifestarea expresă de voinţă, ce emană de la o autoritate a administraţiei publice în realizarea voinţei puterii legislative şi prin care se dă naştere, se modifică sau se sting drepturi sau obligaţii. Condiţiile ce trebuiesc îndeplinite de decizia administrativă ca act juridic, pentru ca aceasta să poată opera sunt: Condiţii de fond – a căror nerespectare poate atrage nulitatea absolută a deciziei administrative. a) Decizia trebuie să fie emisă pe baza şi în vederea executării legii. b) Decizia trebuie să fie emisă de organul îndrituit (competent) şi în limitele competenţei sale (materiale, teritoriale şi temporale) c) Decizia trebuie să fie corespunzătoare scopului şi spiritului Constituţiei. Condiţii de formă – se referă la prevederile actelor normative privind procedura de emitere, forma, numerotarea, datarea şi terminologia ce se impune a fi respectată. O altă condiţie constă în actualitatea, corespondenţa permanentă a acesteia cu evoluţia realităţilor administrative. Nerespectarea condiţiei de oportunitate poate atrage nulitatea. O condiţie importantă constă în motivarea actelor administrative şi a deciziilor. Lipsa unui cod de procedură administrativă face ca unele autorităţi ale administraţiei publice să motiveze deciziile, iar altele să nu le motiveze. Totuşi, motivarea deciziilor este o necesitate, constituind o garanţie a respectării drepturilor omului, a cunoaşterii profunde a situaţiei de fapt, a legislaţiei în vigoare şi, în final, a aplicării corespunzătoare a legii la situaţiile concrete. 4. Trăsăturile actului administrativ a) Actul administrativ este act juridic, antrenând în mod independent procedura unor efecte juridice (dând naştere, modificând sau desfiinţând drepturi şi obligaţii),
148

spre deosebire de operaţiunea materială şi operaţiunea administrativă, care nu produc efecte juridice prin ele însele. Exemplu: decizia administrativă a unui minister sau consiliu, produce efecte juridice, pe când întocmirea unui dosar (care este o operaţiune administrativă) nu produce efecte juridice. b) Actul administrativ este o manifestare unilaterală de voinţă juridică; c) Voinţa juridică unilaterală provine de la o autoritate a administraţiei publice. d) Voinţa juridică unilaterală este supusă unui regim juridic specific. Clasificarea deciziilor administrative se face după: a) După autoritatea decidentă: - guvernul; - ministerele; - celelalte organe centrale de specialitate ale administraţiei publice, - decizii administrative ale consiliilor locale, ale primarilor; - decizii administrative ale serviciilor deconcentrate ale administraţiei publice din teritoriu. b) După sfera sau efectele pe care le produc: - Decizii care produc efecte asupra unor persoane din afara administraţiei publice sau a unor persoane fizice sau juridice din cadrul structurii proprii; - Decizii care se referă la o persoană sau un grup definit, determinat de persoane (actele individuale); - Decizii care se referă la o categorie nedefinită, nedeterminată de persoane (acte cu caracter normativ); - Decizii care constituie drepturi sau obligaţii (acte constitutive); - Decizii care recunosc anumite drepturi (acte recognitive). O categorie specială de decizii (acte) administrativă o reprezintă deciziile cu caracter jurisdicţional. 5. Executarea deciziei administrative Acţiunea administraţiei publice nu se încheie odată cu adoptarea deciziei. Deciziile capătă valoare prin execuţie.
149

Totuşi, nu se exclude existenţa unor decizii care nu au fost executate vreodată. Realizarea sau organizarea realizării deciziei administrative constituie, de fapt, conţinutul propriu-zis al activităţii ce o desfăşoară administraţia publică. Executarea deciziei: Directă – administraţia publică realizează în mod nemijlocit decizia, prin mijloacele de care dispune; Indirectă – când sarcina executării cade în seama unor agenţi economici ori instituţii specializate. De reţinut – cu toate că procesul organizării şi procesul executării se desfăşoară de cele mai multe ori, simultan, este necesar să facem o deosebire între cele două procese, deoarece ele se desfăşoară în planuri calitativ deosebite. Executarea este procesul care urmează să fie condus şi nu face parte din procesul managerial. Prin organizare şi prin control se face trecerea între cele două planuri – planul conducerii şi cel al execuţiei. Executarea deciziei administrative constituie o obligaţie nu numai a executanţilor, ci şi a conducătorilor – decidenţi. În executarea deciziilor administrative, un rol tot mai important îl are aparatul „profesionist”, dar, în acelaşi timp, nu exclude dezvoltarea sau diversificarea formelor participative a tuturor cetăţenilor la realizarea deciziilor administrative. Executarea deciziei administrative este determinată de o serie de factori de influenţă printre care: a) capacitatea administraţiei de a mobiliza forţa de muncă şi mijloacele materiale necesare; b) capacitatea administraţiei de a asigura o bună organizare, stabilirea ştiinţifică a începerii acţiunii, fixarea unor ritmuri raţionale de execuţie, stabilirea metodologiei de coordonare şi control. c) capacitatea personalului chemat să execute decizia administrativă, motivarea acestuia în vederea unei execuţii de calitate.

150

Toţi aceşti factori de influenţă se concretizează prin acte şi fapte administrative, subliniind importanţa administraţiei publice, gradul ei de autonomie absolut necesară aplicării deciziilor. 6. Executarea silită. Mijloace de constrângere. Atitudinea generală a persoanelor fizice şi juridice este de a executa de bună voie deciziile autorităţilor publice, contribuind la derularea în bune condiţii a raporturilor sociale, la conservarea unui climat de legalitate, ordine şi disciplină, absolut necesare unei vieţi sociale normale. Există cazuri în care persoanele fizice sau agenţii economici nu execută întocmai şi la timp deciziile autorităţilor. Pentru aceştia se utilizează mijloacele de constrângere. 6.1 Executarea silită – constă în silirea celor obligaţi la executare de a-şi realiza această obligaţie, fără ca pentru această se li se aplice o pedeapsă. Sunt situaţii când executarea silită atrage după sine traducerea în viaţă a unei sancţiuni. Exemplu: confiscarea unor bunuri în vederea executării unei hotărâri judecătoreşti prin care s-a pronunţat pedeapsa penală a confiscării totale sau parţiale a averii condamnatului. 6.2 Executarea silită poate fi realizată: - direct – asupra persoanei subiectului pasiv al obligaţiei de executare (arestarea şi reţinerea celui condamnat la o pedeapsă privativă de libertate) - indirect - cum este cazul vânzării silite ori confiscării unor bunuri. Instaurarea carantinei este o măsură de executare silită. În cazul încălcării măsurilor de carantină se aplică sancţiuni administrative. Fapte de executare silită cele mai frecvente sunt: sechestrul asigurator sau poprirea asiguratorie care constau în indisponibilizarea unor sume de bani sau a unor bunuri; - vânzarea silită – sechestrarea unor bunuri, evaluarea şi vânzarea lor; - rechiziţia. Există diverse forme de executare silită specifice unui domeniu sau altul al activităţii agenţilor economici.
151

Exemplu: - suspendarea lucrărilor de construcţii sau reparaţii care încalcă normele de protecţie a muncii sau protecţia mediului ambiant; - sistarea finanţării bugetare a unor instituţii, blocarea de acreditive; - în domeniul medical – executarea silită sub forma tratamentului medical forţat a unor persoane suferinde de anumite boli; - în domeniul siguranţei naţionale şi ordinii publice – percheziţii domiciliare şi corporale, reţinerea sau deţinerea unor persoane în vederea efectuării urmăririi penale ori a executării unei pedepse privative de libertate.

152

TEMA 7 RĂSPUNDEREA CONTRAVENŢIONALĂ I . Procedura contravenţională 1. Conceptul de drept contravenţional. Noţiuni şi caracteristici. Sancţiunile administrative ca formă principală a constrângerii administrative sunt aplicabile, în general, în situaţia comiterii unor contravenţii. Legea nr. 32/1968 art. 1 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor definea contravenţia ca fiind „fapta săvârşită cu vinovăţie, care prezintă un pericol social mai redus decât infracţiunea şi este prevăzută şi sancţionată prin legi, decrete sau acte normative ale organelor arătate în lege.” Aşadar, observăm că nu pot fi considerate contravenţii decât faptele care sunt descrise şi calificate ca atare de un act administrativ. Stabilirea contravenţiilor nu se poate face prin dispoziţii cu caracter exemplificativ, ci este necesar ca fiecare faptă considerată contravenţie să fie prevăzută în mod expres şi distinct de un text normativ, care să prevadă şi sancţiune aplicabilă. Potrivit art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, „contravenţia reprezintă fapta săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi sancţionată ca atare prin lege, hotărâri ale Guvernului, ori prin hotărâre a consiliului local al comunei, oraşului sau cel al sectorului municipiului Bucureşti, al consiliului judeţean ori al consiliului general al municipiului Bucureşti”. 2. Noţiunea şi caracterizarea contravenţiei ca faptă antisocială. Elementele definitorii ale noţiunii de contravenţie. 1. Caracterul ilicit al faptelor incriminate, este dat de faptul că orice contravenţie reprezintă o abatere de la lege sau de la regulile de convieţuire stabilite prin acte normative ale autorităţilor administraţiei publice. 2. Vinovăţia celui care săvârşeşte contravenţia. O faptă constituie contravenţie şi urmează a fi sancţionată numai în măsura în care a fost comisă cu intenţie sau din culpă.
153

Pentru ca o contravenţie să atragă sancţionarea autorului, acesta trebuie să aibă capacitatea de a răspunde juridic, care se naşte odată cu împlinirea vârstei de 14 ani. Minorul care a împlinit vârsta e 14 ani, ca şi persoanele – indiferent de vârstă – care suferă de anumite maladii mintale sau infirmităţi fizice, sunt ocrotite de lege ca iresponsabile. 3. Un alt element al noţiunii de contravenţie îl constituie periculozitatea sa socială. Legea califică drept contravenţii acele fapte care prezintă un grad de pericol social mai redus decât infracţiunea, pentru a cărei săvârşire sunt prevăzute sancţiuni penale mult mai grave. Câteva deosebiri: - contravenţia este aplicată de autorităţile publice potrivit procedurilor administrative şi nu de instanţe judecătoreşti; - infracţiunile nu pot fi stabilite decât în baza legii, contravenţiile pot fi reglementate şi prin alte categorii de acte normative. Particularizarea contravenţiei, în raport cu abaterea disciplinară constă în categoria de acte normative prin care acestea sunt reglementate. Spre deosebire de contravenţie, abaterea disciplinară poate fi prevăzută şi de alte reglementări decât cele ţinând de norma dreptului administrativ, cum ar fi Codul muncii, diferite statute disciplinare, contracte colective, etc. De asemenea, abaterea disciplinară presupune un raport de subordonare între cel care o comite şi autoritatea publică sau organizaţia care aplică sancţiunea. 3.Trăsăturile esenţiale şi conţinutul contravenţiei. Aceste trăsături rezultă din definiţia cuprinsă în art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 şi sunt următoarele: - vinovăţia, - stabilirea faptei, - sancţionarea faptei drept contravenţie, prin lege sau prin alt act normativ. Numai în măsura în care întruneşte toate aceste elemente, o faptă capătă caracter contravenţional şi poate atrage răspunderea contravenţională.
154

3.1 Trăsăturile contravenţiei:: 1. Săvârşirea faptei contravenţionale cu vinovăţie: Contravenţia este săvârşită cu intenţie atunci când făptuitorul prevede: - urmările fapte sale şi urmăreşte producerea lor prin comiterea acelei fapte (intenţie directă) - rezultatul faptei sale şi deşi nu urmăreşte să se producă acceptă posibilitatea producerii (intenţie indirectă). 2. Contravenţia este săvârşită din culpă atunci când făptuitorul: - prevede rezultatul faptei sale dar nu îl acceptă socotind fără temei că el nu se va produce (uşurinţă sau culpă de previziune) - nu prevede rezultatul faptei sale deşi trebuia (neglijenţă sau culpă fără previziune) Spre deosebire de infracţiune, contravenţia se sancţionează indiferent de forma de vinovăţie, excepţia de nesancţionare a faptelor săvârşite din culpă trebuie să fie prevăzută expres de actul normativ care stabileşte şi sancţionează fapta respectivă. Fapta săvârşită fără vinovăţie (spre exemplu, în legitimă apărare sau când urmările faptei nu puteau fi prevăzute), nu va fi considerată contravenţie, iar făptuitorul nu va fi tras la răspundere juridică. 3. O altă trăsătură constă în stabilirea faptei ca atare şi sancţionarea prin lege, prin hotărâre a guvernului ori prin hotărâre a consiluluii local Actele normative prin care se stabilesc contravenţiile vor cuprinde descrierea faptelor ce constituie contravenţii şi sancţionarea ce urmează să se aplice pentru fiecare din acestea. Actele normative de stabilire a contravenţiilor au termen de intrare în vigoare de la data aducerii lor la cunoştinţă sau de la data publicării. 3.2 Conţinutul contravenţiei Analizând contravenţia ca faptă antisocială distingem patru elemente constitutive: - obiectul - subiectul
155

şi putea să-ş prevadă

- latura subiectivă - latura obiectivă. Aceste elemente trebuie îndeplinite cumulativ la fiecare contravenţie. 3.3 Obiectul contravenţiei îl constituie valorile, relaţiile sociale, bunurile sau interesele legitime apărate prin norme de drept administrativă cărora li se aduce atingere sau sunt puse în pericol de fapta săvârşită. De regulă, contravenţiile sunt grupate în acte normative, în funcţie de obiectul lor, de cele mai multe ori acest lucru rezultând chiar din titlul actului respectiv. 3.4 Subiect al contravenţiei este persoana fizică ce comite o faptă contravenţională. Contravenţia se caracterizează printr-o faptă a omului de încălcare a legii. Pentru ca o persoană fizică să poată fi subiect al unei contravenţii trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: 1. Subiectul trebuie să aibă vârsta de 14 ani împliniţi; 2. Subiectul contravenţiei trebuie să fie responsabil. - responsabilitatea înseamnă atât un factor intelectiv, adică înţelege ce face, distinge caracterul periculos al faptelor de caracterul nepericulos; - responsabilitatea constă şi în puterea de a se conduce, de a se stăpâni, de a fi stăpân pe faptele sale. 3. O altă condiţie este libertatea de hotărâre şi de acţiune. Aceasta presupune ca persoana respectivă să fi avut posibilitatea de a hotărî în mod liber asupra comiterii acţiunii, să fi avut libertatea de a acţiona în raport cu hotărârea luată. În afara acestor condiţii, subiectul trebuie să mai aibă şi o anumită calitate: - funcţionar - conducător auto - vânător - posesor de arme - agent comercial etc. Dacă o persoană a săvârşit mai multe contravenţii, sancţiunea se aplică pentru fiecare contravenţie în parte.
156

Contravenţia poate fi comisă de un singur subiect sau de mai mulţi, în participaţie. Legislaţia noastră nu prevede sancţionarea persoanelor care au participat la săvârşirea contravenţiei în calitate de instigatori sau complici. Latura obiectivă o formează acţiunea sau inacţiunea producătoare a urmărilor socialmente periculoase sau care ameninţă anumite valori sociale, fiind prevăzută în actul normativ de stabilire şi sancţionare a faptei şi considerată ca fiind contravenţie. Latura subiectivă – se referă la atitudinea psihică a contravenientului faţă de fapta săvârşită şi urmările ei. Elementul principal al laturii subiective este vinovăţia – sub forma de intenţie sau culpă. Săvârşirea cu intenţie prezintă un grad de pericol social mai mare decât când acesta se comite din culpă. 4. Cauzele care înlătură caracterul contravenţional al faptei. Caracterul contravenţional al faptei este dat de: - fapta concretă să prezinte un grad de pericol social care justifică recurgerea la sancţiunile administrative; - fapta să fie săvârşită cu vinovăţie; - fapta să fie prevăzută şi sancţionată ca atare în legi, decrete sau alte acte normative ale unor organe de stat. Deci, fără caracterul ilicit specific, o faptă concretă nu poate fi calificată contravenţie, iar fără contravenţie, potrivit principiului legalităţii, nu poate exista răspundere contravenţională. În anumite situaţii prevăzute de lege, caracterul contravenţional al faptei poate fi înlăturat. Legea admite că o faptă sau anumite categorii de fapte reglementate drept contravenţii, dacă sunt săvârşite în anumite condiţii, nu constituie contravenţii şi nu pot servi drept temei pentru răspunderea contravenţională. Caracterul contravenţional al faptei este înlăturat în următoarele cazuri: 1. cazul legitimei apărări, 2. stării de necesitate; 3. constrângerii fizice sau morale;
157

4. cazului fortuit; 5. iresponsabilităţii; 6. beţiei involuntare complete; 7. erorii de fapt; 8. a infirmităţii, dacă are legătură cu fapta săvârşită. Fapta săvârşită de un minor sub 14 ani nu constituie contravenţie. 1. Legitima apărare: este în stare de legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un efect material direct, imediat şi injust îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes obştesc şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obştesc. Exemplu: claxonatul într-o zonă interzisă atunci când şoferul vrea să atragă atenţia publicului în timp ce se apără de un atac violent. 2. Starea de necesitate - nu constituie contravenţie. Este în stare de necesitate acela care săvârşeşte fapta pentru a se salva de la un pericol iminent şi care nu poate fi înlăturat altfel - viaţa, integritatea corporală ori sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes obştesc. Condiţiile ce trebuie întrunite de starea de necesitate_ - fapta să fie săvârşită ca urmare a survenirii unui pericol neprevăzut – calamităţi naturale scăpate de sub controlul omenesc. - pericolul să fie iminent (pentru salvarea unei vieţi omeneşti se încalcă diferite reguli de circulaţie) - fapta trebuie să fie săvârşită numai pentru a salva viaţa, integritatea corporală, sănătatea făptuitorului sau a altei persoane. 3. Constrângerea – poate exista constrângere fizică sau morală. 4. Cazul fortuit - constă în intervenţia unui eveniment nou, a unei întâmplări imprevizibile care determină producerea rezultatului socialmente periculos. Exemplu: nesemnalizarea schimbării direcţiei de mers de către conducătorul autor constituie contravenţie ( chiar şi în cazul în care nu se aprinde becul de semnalizare).

158

5. Iresponsabilitatea – este iresponsabilă persoana care, din cauza incapacităţii psihice existentă în momentul săvârşirii faptei, nu poate să îşi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori nu poate fi stăpână pe ele. O asemenea persoană nu poate înţelege de ce acţiunile sau inacţiunile sale prezintă pericol social şi de asemenea, au caracter ilicit. 6. Beţia involuntară completă - produsă de alcool sau de alte substanţe datorită unor împrejurări independente de voinţa făptuitorului constituie o cauză care înlătură caracterul contravenţional al faptei săvârşite. 7. Eroarea de fapt - se referă la necunoaşterea sau cunoaşterea greşită de către făptuitor a existenţei unei stări, situaţii sau împrejurări de care depind caracterul contravenţional al faptei. Reprezentarea greşită a realităţii, necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a realităţii. 8. Infirmitatea – Traversarea străzii de către un pieton atunci când semaforul arată culoarea roşie constituie contravenţie. Această faptă nu constituie contravenţie în cazul în care este săvârşită de o persoană care suferă de daltonism. 9. Minoritatea - potrivit art. 11 alin. 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 fapta săvârşită de un minor sub 14 ani nu constituie contravenţie. 5. Cauzele care înlătură caracterul contravenţional sau executarea sancţiunii. Există cazuri când, tragerea la răspundere contravenţională şi aplicarea sancţiunii nu se poate efectua. 1. Fapta nu se mai consideră contravenţie ori se reduce sancţiunea - apariţia unui nou act normativ care consideră că fapta săvârşită nu mai constituie contravenţie. Astfel, se aplică principiul recunoscut în materia dreptului contravenţional că legea se aplică numai faptelor săvârşite în timpul cât acestea se află în vigoare. Faptele contravenţionale săvârşite înainte de intrarea în vigoare a legii nu intră sub incidenţa legii.

159

Prescripţia – Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 art. 13 reglementează prescripţia aplicării sancţiunii contravenţionale, iar art. 14 reglementează prescripţia executării sancţiunii. Art. 13 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 prevede că prescripţia aplicării sancţiunii amenzii pentru contravenţie se prescrie în termen de 6 luni de la data săvârşirii faptei. În cazul contravenţiilor continue, termenul de 6 luni curge de la data constatării faptei. Art. 14 reglementează prescripţia executării sancţiunii – amenzii contravenţionale – în termen de doi ani de la data aplicării sancţiunii. Ordinul autorităţii ierarhice – în literatura de specialitate s-a afirmat, fără a se preciza explicit natura juridică, faptul că ordinul autorităţii ierarhice ar înlătura răspunderea contravenţională. Graţierea - reprezintă actul de clemenţă prin care puterea de stat renunţă, din anumite considerente la executarea unei sancţiuni pronunţate de instanţele judecătoreşti. Graţierea are un caracter subiectiv sau personal, în sensul că se acordă unor persoane individualizate în actul respectiv, indiferent de natura faptei comise sau de natura şi cuantumul sancţiunilor aplicate. 6. Sancţiuni contravenţionale. Clasificare. Sancţiunile aplicate în cazul săvârşirii contravenţiilor sunt : - principale - complementare. Sancţiuni contravenţionale principale sunt: a. avertismentul; b. amenda contravenţională; c. obligarea contravenientului la prestarea unui serviciu în folosul comunităţii; d. închisoarea contravenţională, dacă nu există consimţământul contravenientului pentru prestarea unei activităţi în folosul comunităţii. Sancţiuni contravenţionale complementare sunt:
160

- confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţii; - suspendarea sau anularea, după caz, a avizului, acordului sau autorizaţiei de executate a unei activităţi; - închiderea unităţii; - blocarea contului bancar; - suspendarea activităţii agentului economic; - retragerea licenţei sau a avizului pentru anumite operaţiuni ori pentru activitatea de comerţ exterior, temporar sau definitiv; - desfiinţarea lucrărilor şi aducerea terenului în starea iniţială. Avertismentul – este sancţiunea cea mai uşoară care se aplică făptuitorului în cazul săvârşirii unei contravenţii care prezintă un grad de pericol social redus. Avertismentul constă în atenţionarea verbală sau scrisă a contravenientului asupra pericolului faptei sale şi în recomandarea ca pe viitor să respecte dispoziţiile legii. Avertismentul este o măsură educativă. Amenda contravenţională - constă într-o sumă de bani pe care contravenientul trebuie să o plătească, când săvârşeşte o contravenţie cu un grad mai mare de pericol social. Amenda contravenţională are caracter administrativ. Ea are limite minime şi maxime de aplicare. Obligarea la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii: Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 prevede ca o sancţiune contravenţională principală obligarea contravenientului la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii. Legea nr. 82/1999 prevedea obligativitatea contravenientului la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii ca modalitate de înlocuire, cu consimţământul contravenientului a sancţiunii închisorii contravenţionale. Închisoarea contravenţională – este reglementată, prevăzută în Legea nr. 32/1968 şi menţinută prin Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001.

161

Conform art. 9 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 închisoarea contravenţională poate fi stabilită numai prin lege şi numai pe o durată ce nu depăşeşte şase luni. Închisoarea contravenţională este alternativă cu amenda contravenţională. Ea poate fi aplicată, dacă legea prevede, şi minorilor care eu împlinit vârsta de 16 ani. Confiscarea bunurilor – Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 la art. 5 alin. 3 prevede ca o sancţiune contravenţională complementară confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţii. Acest text corespunde dispoziţiei contravenţionale din art. 44 alin. 9 „Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii”. Prima remarcă a) natura juridică a sancţiunii – ordonanţa stabileşte că suntem în prezenţa unei măsuri complementare. A doua remarcă: b) priveşte entitatea materială confiscată – adică, confiscarea trebuie să privească lucrurile şi nu doua bunurile. În baza ordonanţei, sunt supuse confiscării trei categorii de bunuri: - cele destinate săvârşirii contravenţiei (unelte de pescuit) - cele folosite în comiterea contravenţiei (cuţite, arme) - cele rezultate din contravenţie. - Alte sancţiuni complementare: - suspendarea sau anularea, după caz, a avizului, acordului sau autorizaţiei; - închiderea unităţii; - suspendarea activităţii agentului economic; - retragerea licenţei sau avizului pentru anumite operaţiuni ori pentru activitatea de comerţ exterior; - desfiinţarea lucrărilor şi aducerea terenului în starea iniţială. 7. Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor contravenţionale. A. Persoanele competente să constate contravenţiile sunt: - primari;

162

- ofiţeri şi subofiţeri ai Ministerului administraţiei şi internelor, special abilitaţi; - persoane împuternicite de miniştri, prefecţi etc. B. Procesul verbal de constatare: - este încheiat de agentul constatator; - este un act administrativ, din punct de vedere juridic; C. Aplicarea sancţiunii.

163

TEMA 8 PROCEDURA CONTRAVENŢIONALĂ. CONSTATAREA CONTRAVENŢIILOR ŞI APLICAREA SANCŢIUNILOR CONTRAVENŢIONALE 1. Persoanele competente să constate contravenţia Fazele procedurale privind răspunderea contravenţională: - luarea la cunoştinţă este o încălcare a dispoziţiilor legale de către agentul constatator; - constatarea încălcării dispoziţiilor legale pe baza celor observate personal de către agentul constatator, a relatărilor autorului, victimelor, martorilor, precum şi a altor probe. - stabilirea identităţii contravenientului; - stabilirea împrejurărilor în care s-a săvârşit contravenţia; - stabilirea actului normativ care prevede contravenţia; - stabilirea pagubelor materiale - stabilirea răspunderii făptuitorului. Potrivit Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 agenţi constatatori pot fi: - primari: - ofiţeri şi subofiţeri din cadrul Ministerului administraţiei şi internelor, special abilitaţi; - persoanele împuternicite în acest scop de miniştrii şi de alţi conducători ai autorităţilor centrale, de prefecţi, preşedinţi ai consiliilor judeţene, primari; - alte persoane prevăzute în legi speciale. Exemplu: ofiţeri şi subofiţeri din cadrul Ministerului administraţiei şi internelor constată contravenţii privind: - apărarea ordinii publice; - circulaţia pe drumurile publice;
164

- regulile generale de comerţ; - circulaţia şi transportul produselor alimentare şi nealimentare, ţigărilor şi băuturilor alcoolice, - alte domenii de activitate stabilite prin lege sau prin hotărâri ale guvernului. Atât Ministerul administraţiei şi internelor, Ministerul apărării naţionale cât şi autorităţile administraţiei publice care au în subordine structuri militare stabilesc prin regulamente interne organele competente să constate şi să aplice sancţiunile prevăzute în cazul contravenţiilor săvârşite. 2. Procesul verbal de constatare a contravenţiei Materializarea activităţii de constatare a contravenţiei se face în procesul verbal încheiat de către agentul constatator. Din punct de vedere al materiei juridice, procesul verbal este un act administrativ prin care se individualizează fapta ilicită. Procesul verbal poate fi întocmit atât în prezenţa cât şi în absenţa făptuitorului pe baza constatărilor personale şi a probelor administrate de agentul constatator. Procesul verbal de constatare a contravenţiei cuprinde: - data şi locul unde este încheiat; - numele, prenumele, calitatea şi instituţia din care face parte agentul constatator; - datele personale din actul de identitate – inclusiv CNP – ocupaţia şi locul de muncă al contravenientului; - descrierea faptei contravenţionale, cu indicarea datei, orei şi locului în care a fost săvârşită; - descrierea tuturor împrejurărilor ce pot servi la aprecierea gravităţii faptei; - evaluarea eventualelor pagube pricinuite; - indicarea actului normativ prin care se stabileşte şi se sancţionează contravenţia; - indicarea societăţii de asigurări (când s-a produs un accident de circulaţie); - posibilitatea achitării în termen de 48 de ore a jumătate din minimul de amendă prevăzut în actul normativ;
165

- termenul de exercitare a căii de atac şi organul la care se depune plângere. Dacă, contravenientul este minor, procesul verbal va cuprinde şi numele, prenumele şi domiciliul părinţilor. Pentru persoanele juridice în procesul verbal se va trece şi denumirea, sediul, numărul de înmatriculare în registrul comerţului, codul fiscal al acesteia precum şi datele de identificare ale persoanei care o reprezintă. Procesul verbal se întocmeşte în două exemplare şi se semnează pe fiecare pagină de către agentul constatator şi de către contravenient. În cazul în care contravenientul nu este prezent sau refuză să semneze, sau nu poate semna agentul constatator face menţiunea despre aceste împrejurări care trebuiesc confirmate de cel puţin un martor pentru care sunt consemnate şi datele de identitate ale acestuia în procesul verbal. În lipsa unui martor, agentul constatator va preciza motivele care au condus la încheierea procesului verbal în acest mod. 3. Aplicarea sancţiunilor contravenţionale Potrivit actului normativ de stabilire şi sancţionare a contravenţiilor se stabileşte cine are dreptul să aplice contravenţia – agentul constatator sau o altă persoană sau un alt organ. Dacă legea prevede sancţiunea închisorii contravenţionale alternativ cu amenda contravenţională şi agentul constatator apreciază că sancţiunea amenzii nu este îndestulătoare, încheie proces verbal de constatare şi îl înaintează, în cel mult 48 de ore judecătoriei în a cărei rază teritorială a fost săvârşită contravenţia, pentru aplicarea sancţiunii corespunzătoare. Dacă instanţa apreciază că nu se impune aplicarea închisorii contravenţionale, va dispune înlocuirea închisorii contravenţionale cu sancţiunea obligării la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii, dacă persoana care a săvârşit fapta contravenţională este de acord. 4. Căile de atac împotriva sancţiunilor contravenţionale.

166

Potrivit art. 31 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, împotriva procesului verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiuni se poate face plângere în termen de 15 zile de la data înmânării sau comunicării acestuia. Partea vătămată poate face plângere numai în ceea ce priveşte despăgubirea, iar cel căruia îi aparţin bunurile confiscate, altul decât contravenientul, numai în ceea ce priveşte măsura confiscării. Plângerea, însoţită de copia de pe procesul verbal de constatare a contravenţiei se depune la organul din care face parte agentul constatator, acesta fiind obligat să o primească şi să înmâneze depunătorului o dovadă în acest sens. Plângerea împreună cu dosarul cauzei se trimite la judecătorie. Plângerea suspendă executarea. Judecătoria fixează termen de judecată care nu va depăşi 30 de zile. La judecarea cauzei, instanţa, potrivit art. 296 Cod procedură civilă, instanţa va pronunţa una din următoarele soluţii: a) respingerea plângerii, atunci când: - plângerea a fost introdusă după expirarea termenului; - când plângerea a fost introdusă de o persoană care nu avea dreptul să o facă; - când plângerea a fost făcută de o persoană care nu are interes personal; - nu există cauze de nulitate a procesului verbal. b) admiterea plângerii şi anularea procesului verbal atunci când se constată existenţa unor cauze de nulitate; c) admite în parte plângerea şi modifică sancţiunea prin reducerea ori înlocuirea amenzii cu avertisment; d) în toate aceste cazuri se va pronunţa asupra despăgubirilor pentru prejudici, dacă este există. Hotărârea judecătorească prin care s-a soluţionat plângerea poate fi atacată prin recurs în termen de 15 zile de la comunicare la secţia de contencios administrativ a tribunalului. Motivarea recursului este obligatorie. 5. Executarea sancţiunilor contravenţionale.

167

Ordonanţa nr. 2/2001 art. 37 prevede că, procesul verbal neatacat în termen de 15 zile, precum şi hotărârea judecătorească irevocabilă prin care s-a soluţionat plângerea constituie titlu executoriu, fără vreo altă formalitate.Avertismentul se adresează doar când contravenientul este prezent. Dacă sancţiunea a fost aplicată de instanţă prin înlocuirea amenzii contravenţionale cu avertisment, comunicarea acesteia se face în scris. Punerea în executare a sancţiunii amenzii contravenţionale se face astfel: - de către organul din care face parte agentul constatator, dacă nu există cale de atac împotriva procesului verbal de constatare a contravenţiei în termenul prevăzut de lege; - de către instanţa judecătorească în celelalte cazuri. Aceste organe vor comunica din oficiu organelor de specialitate procesul verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii sau a hotărârii judecătoreşti irevocabile prin care s-a soluţionat plângerea. Executarea se face în baza dispoziţiilor Codului de procedură fiscală privind executarea silită a creanţelor bugetare. Confiscarea se aduce la îndeplinire de organul care a dispus această măsură. În caz de anulare sau de constatare a nulităţii procesului verbal, bunurile confiscate, cu excepţia celor a căror deţinere sau circulaţie este interzisă prin lege, se restituie deîndată celui în drept. Sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii se pune în executare de către prima instanţă de judecată prin emiterea unui mandat de executare şi se execută în raza unităţii administrativ-teritoriale în care contravenientul îşi are domiciliul sau reşedinţa, în domeniul serviciilor publice şi locurile stabilite prin hotărâre de către consiliul local. Mandatul de executare va fi adus la îndeplinire de către primar.

168

TEMA 9 CONTROLUL ASUPRA ACTIVITĂŢII ADMINISTRAŢIEI PUBLICE 1. Noţiunea de control şi necesitatea controlului în funcţionarea administraţiei publice. Prin control se înţelege verificarea, monitorizarea şi analiza permanentă sau periodică a unei activităţi pentru a urmări mersul ei şi pentru a lua măsuri de îmbunătăţire. Controlul asupra administraţiei are drept scop fundamental realizarea unor valori politice care trebuie să satisfacă necesităţile societăţii. Prin scopurile sale, controlul acţiunii administraţiei se situează în centrul realităţilor între „putere” şi „cetăţeni” care i se supun. Controlul îmbracă diferite forme, clasificate astfel: După momentul în care are loc: a) controale care preced intrarea în vigoare a deciziilor administrative (acestea pot preveni o eroare, dar îngreunează procedurile şi paralizează iniţiativele). b) controale care intervin atunci când au intrat în vigoare deciziile. După conţinutul şi obiectul acţiunii de control: a) controale de legalitate – verifică compatibilitatea sau conformitatea unui act sau a unei operaţiuni cu norma juridică. b) controale de oportunitate – care comportă o judecată asupra valorii tehnice, politice, morale, a comportamentului supus examinării sau expertizării. După autorul lor: a) controale interne, care au loc în interiorul administraţiei; b) controale externe – exercitate de autorităţile din exterior.

169

Aceste clasificări au menirea de a oferi unele repere, dar nu sunt foarte relevante. În ţara noastră, administraţia este reglementată şi supravegheată de: - autorităţile politice şi administrative; - de justiţie; - la care se adaugă şi articolele şi propunerile de reformă exprimate de mijloacele de comunicare în masă care, adesea, nu sunt decât ecoul opiniei publice. Exemple: A. Controlul parlamentar: reprezintă controlul puterii legislative asupra puterii executive. Competenţa celor două Camere ale Parlamentului de a numi şi a retrage încrederea acordată guvernului prin adoptarea unei moţiuni de cenzură cu votul majorităţii senatorilor şi deputaţilor (art. 113 din Constituţiei). Art. 109 alin. 1 din Constituţie „Guvernul răspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru întreaga sa activitate”, iar „fiecare membru al guvernului răspunde politic solidar cu ceilalţi membri pentru activitatea guvernului şi pentru actele acestuia.” Parlamentul are diverse forme de informare şi exercitare a controlului asupra executivului. Art. 112 – întrebări, interpelări, moţiuni simple. Art. 64 alin. 4 „fiecare Cameră constituie comisii permanente şi poate institui comisii de anchetă sau alte comisii speciale. Camerele îşi pot constitui comisii comune”. B. Controlul autorităţilor administrative autonome faţă de Guvern: Printre organismele create în baza prevederilor constituţionale ca „instituţii administrative autonome” faţă de guvern există câteva a căror misiune este total sau în parte controlul administraţiei. - Consiliul Concurenţei – Legea nr. 21/1996, Guvernului nr. 121/2003, Legea nr. 184/2004; Ordonanţa de urgenţă a

170

- Consiliul de Supraveghere a Asigurărilor – Legea nr. 32/2000 şi Legea nr. 76/2003; - Consiliul Naţional de Evaluare şi Acreditare Academică – Legea nr. 88/1993; - Consiliul Naţional al Audiovizualului – Legea nr. 48/1992, Legea nr. 504/2002; - Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Statului (CNSAS) – Legea nr. 197/1999 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 16/2006; - Avocatul Poporului – Legea nr. 35/1997, Legea nr. 181/2002, Hotărârea Guvernului 233/2004; - Curtea de conturi – Legea nr. 94/1992. C. Controlul administrativ - reprezintă verificarea exercitată de administraţia publică asupra ei însăşi. Scopul şi obiectivele controlului administrativ sunt de a constata dacă stadiul şi modul de îndeplinire a atribuţiilor legale, se desfăşoară în baza legii şi operativ, să aibă un rol activ, în vederea perfecţionării activităţii controlate, inclusiv a legislaţiei pe care se întemeiază activitatea verificată. Menirea controlului este de a descoperi cauzele generatoare şi condiţiile favorizatoare ale abaterilor de la normele legale în vederea înlăturării lor prin aplicarea măsurilor de corecţie şi sancţionare, dacă este cazul, în scopul evitării producerii pe viitor a altor abateri. 2. Elementele componente ale controlului A. Baza de referinţă B. Obiectul controlului C. Operaţiunile de control. A. Baza de referinţă – cuprinde acele obiective care trebuiesc urmărite în cadrul obiectului controlului. B. Obiectul controlului – tema controlului C. Operaţiunile de control – sunt realizate de către autorii controlului şi urmăresc să stabilească conformitatea obiectului controlului cu elementele cuprinse

171

în baza de referinţă (respectarea legalităţii diferitelor acte pe care le elaborează administraţia). 3. Funcţiile controlului administrativ şi formele acestuia. 1. Funcţia de evaluare. 2. Funcţia preventivă 3. Funcţia de documentare 4. Funcţia recuperatorie 5. Funcţia educativă. 1. Funcţia de evaluare - prin intermediul acestei funcţii se pot face aprecieri asupra stării reale cât şi aprecierea performanţelor unei acţiuni economice. 2. Funcţia preventivă – asigură luarea unor măsuri de către echipele de control, în vederea evitării şi eliminării unor fraude, abuzuri înainte de a se produce efectele juridice ale acestora. 3. Funcţia de documentare a controlului asupra administraţiei permite cunoaşterea proceselor care au loc în activitate, a rezultatelor activităţii economice, evidenţierea (relevarea) fraudelor şi depistarea cauzelor acestora. 4. Funcţia recuperatorie juridice. 5. Funcţia educativă - permite acţiuni de modelare a celor care au atribuţii în formarea şi utilizarea fondurilor publice. 4. Formele controlului asupra administraţiei a) Controlul exercitat de autoritatea legislativă şi de structuri care ţin de aceasta. b) Control exercitat de autorităţile judecătoreşti şi de organele cu activitate jurisdicţională. c) Control exercitat de autorităţile administraţiei publice şi de structurile din sistemul acestora. 5. Modalităţi de control asupra administraţiei evidenţiază preocuparea pentru descoperirea şi recuperarea pagubelor, precum şi pentru stabilirea, conform legii, a răspunderii

172

Controlul poarte privi administraţia ca activitate, dar şi organizarea administraţiei ca instituţie. Controlul mai poate fi şi asupra organizării utilizării resurselor umane, materiale şi financiare. Se poate distinge un control analitic priind funcţionarii şi un control sintetic destinat serviciilor administrative. Controlul poate examina motivele şi conţinutul, precum şi obiectul actelor administrative. 6. Controlul exercitat de autorităţile administraţiei publice A. Controlul administrativ intern – structurile organizatorice ale fiecărui organ al administraţiei publice sunt într-un sistem de relaţii de subordonare unele faţă de altele, din treaptă în treaptă, până la organul de conducere din vârful ierarhiei. Buna funcţionare a organului în ansamblul său se asigură prin conducerea acţiunilor de sus în jos, conducere care se asigură atât prin fapte de execuţie propriuzisă, cât şi prin acţiuni de control a execuţiei. Execuţia se realizează de către toţi funcţionarii publici din cadrul organului. Controlul aparţine numai celor care deţin funcţii de conducere prin organele colegiale sau unipersonale. Deci, dreptul de control intern este un atribut al funcţiei de conducere. Controlul intern priveşte deopotrivă legalitatea, dar şi oportunitatea actelor şi faptelor celor controlaţi. B. Controlul administrativ extern (ierarhic) Autorul controlului este un organ ierarhic superior celui faţă de care se exercită controlul. Controlul ierarhic se execută din oficiu, ca parte a activităţii de management. El poate fi declanşat şi la cererea unei persoane fizice sau juridice, caz în care îmbracă forma recursului ierarhic şi care constituie o condiţie prealabilă pentru introducerea acţiunii în contencios administrativ.

173

Recursul ierarhic este o posibilitate oferită de lege celor vătămaţi în drepturile lor pin actele administrative, pe care o pot folosi înainte de a se adresa instanţelor judecătoreşti cu acţiuni în contencios administrativ. Efectele controlului ierarhic, prin complexitatea lor sunt de natură să asigure eficienţa acţiunii administrative supuse controlului. Subiectul controlului poate impune refacerea actului sau a operaţiunii materiale pe care le consideră neconforme cu elementele bazei de referinţă, legalitatea şi oportunitatea acţiunii. În competenţa autorului controlului ierarhic poate să intre şi dreptul de a anula anumite acte juridice pe care le-au făcut funcţionarii controlaţi. Subiectul controlului poate dispune încetarea executării unui act de către organele sau funcţionarii controlaţi. C. Controlul de tutelă administrativă Tutela administrativă există între autorităţi ale administraţiei publice care nu se află în raporturi de subordonare ierarhică. Exemplu – Prefectul – ca reprezentant al statului, exercită un control asupra Consiliilor judeţene şi locale, precum şi a primarilor, deoarece legea prevede că autorităţile respective au obligaţia de a comunica prefectului actele adoptate, iar acesta de a se pronunţa asupra legalităţii lor. Deci, baza de referinţă a controlului priveşte legalitatea unor acte juridice pe care le fac organele administraţiei publice supuse controlului, expres menţionate de lege. D. Controlul exercitat prin jurisdicţiile administrative Se exercită prin organe care au atribuţii jurisdicţionale şi care sunt incluse în sistemul organelor administraţiei publice. Exemplu: Curtea de conturi - care exercită control asupra modului de formare, de administrare şi întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public. 7. Criterii de eficienţă a controlului administrativ 1.Controlul trebuie să fie efectuat de persoane competente.
174

Controlorii trebuie: - să fie funcţionari bine pregătiţi, cu experienţă în domeniu; - să cunoască foarte bine prevederile legale din domeniul pe care îl controlează; - în activitatea de control să dea dovadă de probitate profesională, de corectitudine şi cinste, să nu manifeste slăbiciune şi să nu se lase tentat de promisiunile directe sau indirecte materiale; - să dea dovadă de tact şi să fie receptiv la toate explicaţiile date de cel controlat. 2. Procedura controlului în ansamblul activităţii administraţiei trebuie să aibă un rol secundar faţă de cea de execuţie. 3. Alegerea celor mai potrivite forme şi metode de control (control tematic, anunţat sau inopinant). 4. Concluziile trebuie să fie bine fundamentate şi argumentate. 5. Stabilirea unor măsuri pentru înlăturarea neajunsurilor şi îmbunătăţirea muncii.

175

TEMA 10 CONTENCIOSUL ADMINISTRATIV 1. Noţiunea şi evoluţia reglementării contenciosului administrativ Definiţia contenciosului administrativ Art. 52 alin. 1 din Constituţia României (2003) referitor la dreptul persoanelor vătămate de o autoritate publică prevede: „(1) Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim de o autoritate publică printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termen legal al unei cereri este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei”. Definiţie: totalitatea litigiilor juridice dintre administraţia publică şi cei administraţi reprezintă contenciosul administrativ. Este necesar ca persoanele administrate să aibă dreptul de a se adresa unui judecător când le-au fost încălcate drepturile, ca urmare a unor abuzuri sau a unor greşeli. Putem defini, în sens larg, contenciosul administrativ ca fiind totalitatea litigiilor dintre administraţia publică şi cei administraţi, indiferent de natura juridică a litigiilor. În sens restrâns, noţiunea de contencios administrativ se referă doar la acele litigii în care autorităţile administraţiei publice şi alte organizaţii folosesc regimul juridic administrativ, în baza competenţei pe care le-o conferă legea.

176

Pentru respectarea legii în cadrul activităţii executive există mai multe instrumente juridice de control. Controlul jurisdicţional al legalităţii activităţii administraţiei publice este reglementat în art. 52 alin 1 din Constituţia României. În afară de persoanele fizice sau juridice cărora li se recunoaşte dreptul de a introduce acţiuni în justiţie în vederea protejării drepturilor lor subiective, atât Constituţia României (art. 125 alin. 5), cât şi legile speciale (Legea administraţiei publice locale, Legea privind instituţia prefectului) conferă prefectului atribuţia de „ a ataca în faţa instanţei de contencios administrativ, un act al consiliului judeţean, al celui local sau al primarului, în cazul în care consideră actul ilegal” (Constituţia României, 2003 art. 123 alin.5) Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ la art. 2 alin. 1 lit. e defineşte contenciosul administrativ ca fiind: „activitatea de soluţionare de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii, a litigiilor în care cel puţin una din părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a uni act administrativ în sensul prezentei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal, ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.” Deosebim două categorii de contencios administrativ: a) contencios administrativ de anulare şi b) contencios administrativ de plină jurisdicţie. a) Contenciosul administrativ de anulare este acela în care instanţa de contencios administrativ este competentă să anuleze sau să modifice un act administrativ de autoritate adoptat ori emis cu respectarea legii sau să oblige serviciul public administrativ să rezolve o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege. b) contenciosul administrativ de plină jurisdicţie este acela în care instanţa de contencios administrativ este competentă, potrivit legii să: - anuleze actul administrativ de autoritate prin care un reclamant este vătămat într-un drept al său recunoscut de lege;

177

- modifice un act administrativ de autoritate care, prin prevederile a căror modificare se cere, reclamantul a fost vătămat într-un drept al său recunoscut de lege; - oblige serviciul public administrativ la repararea pagubei ce i-a fost cauzată reclamantului prin actul administrativ de autoritate emis ori prin refuzul de a rezolva o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege. Legea contenciosului administrativ prezintă o importanţă deosebită pentru construcţia statului de drept în ţara noastră. Prin această lege se pune la dispoziţia cetăţenilor, dar şi a persoanelor juridice un instrument eficace pentru îndreptarea abuzurilor ori a neglijenţelor funcţionarilor administraţiei statului. 2. Condiţiile exercitării acţiunii în justiţie potrivit legii contenciosului administrativ Legea nr. 544/2004 art. 1 prevede că „orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instituţiei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată.” Interesul poate fi atât privat cât şi public. Condiţiile necesare acţiunii în justiţie: 1. Prima condiţie se referă la calitatea reclamantului . calitatea reclamantului este determinată de faptul că se află sau s-a aflat într-un raport de drept administrativ în care celălalt subiect este un organ sau funcţionar al administraţiei publice. Asemenea raporturi pot fi externe, dar şi interne, mai exact, acele relaţii din interiorul organului administrativ, dintre şefi şi subalterni, persoane fizice sau dintre organe din acelaşi sistem, dar cu statut juridic autonom. Exemplu: universităţi faţă de Ministerul învăţământului. 2. A doua condiţie – vătămarea unui drept subiectiv sau a unui interes legitim.

178

Reclamantul trebuie să fie beneficiarul unui drept subiectiv pe care legea îl recunoaşte şi pe care autoritatea publică privată are obligaţia să-l respecte şi să-l realizeze în favoarea reclamantului. Prin aceasta se exprimă corelaţia dintre drepturile şi obligaţiile care se formează între autorităţile publice şi cei administraţia în cadrul raporturilor juridice. Potrivit art. 2 alin 1 lit. n din Legea nr. 544/2004, prin drept vătămat se înţelege orice drept fundamental prevăzut de Constituţie, dar şi de lege, căruia i se aduce o atingere printr-un act administrativ. Exemple de drepturi vătămate: - cel referitor la dreptul de proprietate, - la dreptul de a ocupa diferite funcţii publice – secretar, contabil, cadru didactic etc; - dreptul de a exercita diferite funcţii şi meserii – avocat, medic cu cabinet particular etc; - dreptul de a fi reintegrat într-o funcţie publică din care reclamantul a fost îndepărtat abuziv; - dreptul de a obţine o autorizaţie de funcţionare etc. Acţiunea în contencios administrativ poate fi introdusă atunci când s-au încălcat interese legitime. Art. 52 din Constituţia României (2003) trebuie corelat cu articolul 21 care prevede că „orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime”. În afara dreptului recunoscut de lege, mai este necesar ca acţiunea să prezinte interes pentru reclamant, fără interes neexistând acţiuni în justiţie. 3. Vătămarea dreptului sau a interesului legitim să fie urmarea unui act administrativ. Legea nr. 544/2004, continuând tradiţia contenciosului administrativ din 1925 şi 1990, admite acţiunea în justiţie atât pentru actul administrativ propriu-zis cât şi pentru actul administrativ asimilat.

179

a) Actul administrativ propriu-zis – legiuitorul a elaborat o definiţie expresă a acestuia făcând o distincţie între actele administrative normative şi cele individuale. Pornind de la definiţia actului administrativ care „este o manifestare unilaterală de voinţă, în scopul de a da naştere, a modifica sau a stinge drepturi şi obligaţii în regim de putere publică”, actul administrativ trebuie să îndeplinească câteva condiţii principale, pentru a face obiectul unor acţiuni în contenciosul administrativ. 1. Actul administrativ trebuie să conţină o singură voinţă juridică care se manifestă în regim de putere publică şi prin care este vătămat un drept subiectiv sau un interes legitim (public sau privat). 2. Atât actele administrative individuale cât şi cele normative pot fi obiect al acţiunii în contencios administrativ, întrucât ele privesc un drept subiectiv sau un interes public. Un act administrativ cu caracter normativ poate produce o vătămare în mod direct, întrucât efectele acestuia privesc pe toţi subiecţii de drept, iar legea apără interesele publice legitime. b)Actul administrativ asimilat Sunt asimilate actelor administrative, potrivit prevederilor art. 1 lit. c, teza a doua, corelat cu alin. 2 art. 2 din Legea nr. 554/2004 următoarele acte administrative: - contractele încheiate între autorităţile publice şi particulari, care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, lucrările de interes public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice. - se consideră act administrativ asimilat refuzul nejustificat de satisfacere a unei pretenţii formulate de o persoană fizică sau juridică în legătură cu un drept pe care legea îl recunoaşte şi autoritatea administrativă are obligaţia să-l satisfacă. - refuzul nejustificat al administraţiei publice de a răspunde solicitantului în termenul legal, asupra unei petiţii sau cereri (tăcere administrativă). Refuzul administraţiei este considerat nejustificat atunci când este întemeiat pe exces de putere, când administraţia refuză să dea un răspuns, deşi legea îi permite să adopte o soluţie oarecare. 3. Actul administrativ să fie susceptibil de executare
180

Susceptibilitatea actului administrativ de a fi executoriu priveşte intrarea în vigoare a actelor administrative, iar intrarea în vigoare relevă susceptibilitatea actului administrativ de a produce efecte juridice. 4. Respectarea procedurii administrative prealabile Procedura administrativă prealabilă reprezintă posibilitatea oferită de lege persoanei fizice sau juridice ca, înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ, să se adreseze autorităţii emitente a actului prin care a fost lezat un drept subiectiv, în vederea satisfacerii pretenţiei sale juridice. Termenul în care se exercită acest recurs administrativ este de 30 de zile de la comunicarea actului administrativ. 5. Introducerea acţiunii în termen de şase luni de la comunicarea soluţiei după procedura administrativă prealabilă. Legea nr. 544/2004, art. 11 reglementează această speţă. 3. Actele exceptate de la controlul judecătoresc, potrivit Legii contenciosului administrativ Art. 126 alin. 6 din Constituţia României prevede: „Controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ este garantat, cu excepţia celor care privesc raportului cu Parlamentul, precum şi actelor de comandament cu caracter militar”. Totuşi, trebuie specificat că nimic nu interzice controlul judiciar al acestor acte administrative pe orice altă cale decât contenciosul administrativ, deci de orice alte instanţe judecătoreşti decât cele de contencios administrativ. Soluţia se corelează logic cu art. 21 din Constituţie privind accesul liber la justiţie, în cazul vătămării drepturilor, libertăţilor sau a intereselor legitime ale unei persoane. 1. Actele administrative care privesc raporturile dintre Parlament şi alte autorităţi publice (Preşedintele României, Guvernul, Avocatul Poporului, Curtea Constituţională, Consiliul Legislativ, Consiliul economic şi Social) Exemple: Parlamentul adoptă hotărâri privind: - depunerea jurământului de către Preşedinte;
181

- punerea sub acuzare a Preşedintelui; - Preşedintele poate cere Parlamentului reexaminarea unor legi; - informarea Parlamentului de către Guvern - activitatea de întrebări-interpelări - avize ale Consiliului legislativ. 2. Acte de comandament cu caracter militar Acestea sunt emise de organele militare cu scopul asigurării ordinii şi disciplinei militare în unităţi, precum şi a cadrelor militare din aceste unităţi. Fiind acte făcute în legătură cu serviciul şi îndatoririle militare în cadrul serviciului, ele nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ. 3. Actele administrative de autoritate şi cele de gestiune a organelor de conducere din cadrul Parlamentului (Birou permanent, Secretar general) 4. Actele administrativă referitoare la siguranţa internă sau externă a statului. Siguranţa naţională se realizează în conformitate cu legile în vigoare şi cu obligaţiile asumate de România prin convenţiile şi tratatele internaţionale referitoare la drepturile omului, la care este parte, normele de drept public internaţional având prioritate faţă de normele interne, aşa cum dispune art. 20 din Constituţia României. 5. Actele administrative referitoare la interpretarea şi executarea actelor internaţionale la care România este parte. Datorită caracterului lor special, sunt exceptate, lăsându-se puterii executive (Guvernului şi Ministerului Afacerilor Externe) răspunderea protejării intereselor statului şi a protecţiei diplomatice a cetăţenilor români în raporturile cu alte state sau cetăţenii altor state. 6. Actele emise în circumstanţe excepţionale – starea de asediu sau starea de urgenţă. 7. Actele administrative pentru desfiinţarea sau modificarea cărora se prevede, prin lege specială o altă procedură juridică. Exemplu: Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar - hotărârea comisiilor de recunoaştere sau reconstituire a dreptului de proprietate – instanţe judecătoreşti; Legea nr. 70/1991 privind alegerile locale

182

8. Actele de gestiune săvârşite de stat, în calitate de persoană juridică şi pentru administrarea patrimoniului său. Se referă la actele de gestiune care vizează domeniul privat al statului. 9. Actele administrative adoptate în exercitarea atribuţiilor de control ierarhic.

Bibliografie selectivă 1. Constituţia României din 2003, publicată în Monitorul Oficial nr. 763/2003. 2. Codul de procedură civilă. 3. Codul de procedură penală. 4. Legea nr. 29/1990 privind Contenciosul administrativ, publicată în Monitorul Oficial nr. 122/1990, actualizată cu modificări aduse de Legea nr. 59 din 23.07.1993, Legea nr. 146 din 24.07.1997. 5. Legea nr. 51/1991, privind Siguranţa Naţională, publicată în Monitorul Oficial nr. 163/1991. 6. Legea nr. 188/1999, privind Statutul funcţionarilor publici, publicată în Monitorul Oficial nr. 600/1999, modificată şi completată de Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 82/2000, publicată în Monitorul Oficial nr. 293/2000. 7. Legea nr. 247/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, publicat în Monitorul Oficial nr. 139/2000. 8. Legea nr. 215/2001 privind Administraţia publică locală, publicată în Monitorul Oficial nr. 204/2001. 9. Legea nr. 673/2002 pentru aprobarea Regulamentului cadru de organizare şi funcţionare a consiliilor locale, publicată în Monitorul Oficial nr. 953/2003.

183

10. Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţii publice, funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, publicată în Monitorul Oficial nr. 279/2003. 11. Legea nr. 7/2004 privind Codul de conduită al Funcţionarilor publici, publicată în Monitorul Oficial nr. 157/2004. 12. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 29/2001 privind unele măsuri referitoare la salarizarea funcţionarilor publici şi a altor categorii de personal din sectorul bugetar, precum şi a personalului din organele autorităţii judecătoreşti, publicată în Monitorul Oficial nr. 108/2001. 13. Ordonanţa Guvernului nr. 35/2002 privind aprobarea Regulamentului cadru de organizare şi funcţionare a Consiliilor locale. 14. Hotărârea Guvernului nr. 1209/2003 privind organizarea şi dezvoltarea carierei funcţionarilor publici, publicată în Monitorul Oficial nr. 757/2003. 15. Hotărârea Guvernului nr. 64/2003 privind aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, publicată în Monitorul Oficial nr. 410/2003. 16. Hotărârea Guvernului nr. 432/2004 privind dosarul profesional al funcţionarilor publici publicată în Monitorul Oficial nr. 341/2004. 17. Alexandru Ioan - Administraţia Publică – Editura Lumina Lex, Bucureşti 1999; 18. Alexandru Ioan – Drept administrativ comparat – Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000. 19. Bălan Ion – Domeniul Administrativ –Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998. 20. Brezoianu D. Drept Administrativ – Universitatea Independentă „Dimitrie Cantemir” Bucureşti, 1992. 21. Iorgovan Antonie – Tratat de drept administrativ – vol. 1 Biblioteca juridică Nemira, Bucureşti, 1996. 22. Ivan Stelian, Osolinschi Adrian, Ivan Răzvan Corneliu – Managementul Administraţiei publice – Editura Axa, Botoşani,
184

23. Ivan Stelian – Drept administrativ – Editura Fundaţiei „Andrei Şaguna”, Constanţa, 1998. 24. Ivan Stelian şi Flonder Ion - Drept administrativ - Editura Fundaţiei „Andrei Şaguna”, Constanţa, 2001. 25. Ivan Stelian , Flonder Ion, Tiberiu Pavelescu - Drept administrativ Editura VIS Print, Bucureşti, 2002. 26. Manda Corneliu şi Manda Corneliu Cezat – Administraţia publică locală – Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999. 27. Negoiţă Alexandru – Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei – Universitatea Atheneum , Facultatea de Drept, Bucureşti, 1991. 28. Negoiţă Alexandru - Drept administrativ - Editura. Sylvi Bucureşti, 1996. 29. Nicu Alina Livia – Sistemul autorităţilor publice în România şi Media – Editura Sibila, Craiova 1998; 30. Oroveanu T Mihai – Tratat de drept administrativ – Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”, Facultatea de Drept, Bucureşti, 1994. 31. Oroveanu T Mihai– Tratat de ştiinţă administrativă – Editura Cerna, Bucureşti, 1996. 32. Popa Nicolae – Teoria generală a dreptului – Universitatea Bucureşti, Facultatea de drept, 1992. 33. Prisecaru Valentin – Tratat de drept administrativ român -Partea generală – Editura Lumina Lex, Bucureşti 1993. 34. Preda Mircea – Democraţia legală în legislaţia actuală – Casa de editură „Realitatea” Bucureşti, 1995. 35. Antonie Iorgovan – Noua lege a contenciosului administrativ. Geneză şi explicaţii - Ed. Roata, Bucureşti 2004. 36. Dacian Cosmin Dragoş – Procedura contenciosului administrativ - Ed. All Beck, Bucureşti 2002. 37. Rodica Narcisa Petrescu – Drept administrativ. Ed. Cordial Lex, ClujNapoca 2001.

185

38. Ioan Muraru, Antonie Iorgovan, Mihai Constantinescu, Simona TănăsescuConstituţia României revizuită- comentarii şi explicaţii - Ed. All Beck, Bucureşti 2004.

Cuprins SEMESTRUL I Tema 1 I. Consideraţii generale privind administraţia publică în România…………… - Noţiunea de administraţie………………………………………………. - Faptul administrativ…………………………………………………….. - Administraţia publică şi administraţia particulară……………………… - Obiectul administraţiei publice…………………………………………. - Funcţiile administraţiei publice…………………………………………. Conţinutul administraţiei publice……………………………………….. II. Evoluţia administraţiei publice în România……………………………….. III. Conexiunile administraţiei publice……………………………………….... Tema 2 Dreptul administrativ – ramură a dreptului public………………………. - Noţiunea dreptului administrativ……………………………………….. - Normele de drept administrativ…………………………………………. - Raporturile de drept administrativ………………………………………. - Izvoarele dreptului administrativ……………………………………….. Tema 3 Organizarea administraţiei publice…………………………………………….. - Noţiuni introductive privind organizarea şi sistemul organelor administraţiei publice…………………………………………………… - Preşedintele României…………………………………………………... - Guvernul………………………………………………………………… - Centralizare, deconcentrare şi descentralizare în administraţia publică…………………………………………………………………...
186

3 3 4 4 5 5 5 6 11 14 14 14 16 17 20 20 21 25 35

Administraţia de stat din teritoriu………………………………………. - Administraţia publică locală…………………………………………… Tema 4 Instituţiile publice, regiile autonome, asociaţiile, fundaţiile şi federaţiile……. - Instituţiile publice……………………………………………………….. - Regiile autonome………………………………………………………... - Asociaţiile………………………………………………………………. . - Fundaţiile………………………………………………………………... - Federaţiile……………………………………………………………….. - Dizolvarea şi lichidarea asociaţiilor şi fundaţiilor………………………. Tema 5 Personalul din administraţia publică…………………………………………... - Noţiunea, trăsăturile şi natura juridică a funcţiei publice………………. - Funcţionarul public……………………………………………………... - Drepturile şi îndatoririle funcţionarilor administraţiei publice…………. - Răspunderea funcţionarilor administraţiei publice………………………
-

37 43 57 57 58 61 62 62 62

63 63 67 75 78

SEMESTRUL II Tema 1 - Acţiunea administraţiei publice………………………………………… - Noţiunea administraţiei publice şi formele ei…………………………... - Poliţia administrativă…………………………………………………… - Serviciul public………………………………………………………… Tema 2 - Regimul juridic al domeniului public…………………………………... - Noţiunea de domeniu public……………………………………………. - Noţiunea de domeniu privat……………………………………………. - Noţiunea de domeniu administrativ…………………………………….. - Clasificarea domeniului public…………………………………………. - Domeniul public de interes naţional……………………………………. - Domeniul public de interes judeţean……………………………………. - Domeniul public de interes orăşenesc sau comunal…………………….. Tema 3 - Domeniul public al României în conformitate cu legea proprietăţii publice………………………………………………………........................ - Domeniul public terestru………………………………………………... - Domeniul public al apelor………………………………………………. - Domeniul public aerian…………………………………………………. - Domeniul public cultural-naţional şi cel arhivistic……………………... - Domeniul public al subsolului…………………………………………...
187

87 87 88 92 94 96 98 99 101 104 106 107

108 108 109 110 111 112

Tema 4 - Actul administrativ…………………………………………………….... - Noţiunea şi trăsăturile actului administrativ……………………………. - Elementele actelor administrative………………………………………. - Condiţii de valabilitate………………………………………………….. - Caracteristicile actelor administrative…………………………………... - Conceptul de procedură al actelor administrative……………………… - Executarea actelor administrative………………………………………. - Clasificarea actelor administrative……………………………………… Tema 5 - Contractul administrativ………………………………………………… - Noţiunea contractului administrativ…………………………………….. - Trăsăturile contractului administrativ…………………………………... - Clasificarea contractelor administrative………………………………… - Alte categorii de contracte administrative. Contractele de concesiune………………………………………………….................... Tema 6 - Decizia administrativă…………………………………………………... - Noţiunea şi obiectul deciziei administrative……………………………. - Etapele procesului decizional…………………………………………… - Trăsăturile actului administrativ………………………………………... - Executarea deciziei administrative şi efectele acesteia…………………. Tema 7 - Răspunderea contravenţională………………………………………….. - Noţiunea şi caracterizarea contravenţiei ca faptă antisocială…………… - Trăsăturile esenţiale şi conţinutul contravenţiei………………………… - Cauze care înlătură caracterul contravenţional al faptei ……………….. - Sancţiuni contravenţionale…………………………………………….... Tema 8 - Procedura contravenţională……………………………………………... - Persoanele competente să constate contravenţiile………………………. - Procesul verbal de constatare a contravenţiei........................................... - Aplicarea sancţiunilor contravenţionale………………………………… - Căile de atac împotriva sancţiunilor contravenţionale…………………. - Executarea sancţiunilor contravenţionale………………………………. Tema 9 - Controlul asupra activităţii administraţiei publice……………………… - Elementele controlului…………………………………………………..
188

114 114 116 119 122 124 130 135 138 138 140 140 140

144 144 145 148 149 152 153 154 157 160 164 164 165 166 166 167 169 171

-

Funcţiile controlului şi formele acestuia………………………………... Modalităţi de control şi criterii de eficienţă……………………………..

171 174 176 176 178 181 183

Tema 10 Contenciosul administrativ…………………………………………………. - Noţiunea şi evoluţia contenciosului administrativ……………………… - Condiţiile exercitării acţiunii în contencios administrativ……………… - Actele exceptate de la controlul judecătoresc potrivit legii contenciosului administrativ ……………………………………….. Bibliografie selectivă…………………………………………………....

189

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful