MOTTO „Da…visam odinioară pe acea ce m-ar iubi, Cînd aş sta pierdut pe gânduri, peste umăr m-ar privi, Aş simţi-o că-i aproape şi ar şti

că o inţeleg Din sărmana noastră viaţă, am dura roman întreg” Mihai Eminescu-Scrisoarea a-IV-a Mihai Eminescu-Momente de iubire -eseuAl saptelea copil al lui Gheorghe Eminovici si al Ralucai,s-a nascut la 15 ianuarie 1850 in Botosani.Tatal,dintr-o familie de tarani romani din Bucovina, invata carte si intra in slujba boiereasca,primind titluri marunte de sulger si caminar.Mama este fiica stolnicului Vasile Iurascu din Joldesti.Mihai copilareste in primii ani la Botosani iar din 1856 la Ipotesti.In 1858 e inscris la clasa a III-a la National-Hauptschule,scoala primara greco-orientala din Cernauti. Debuteaza literar cu poezia „La mormantul lui Aaron Pumnul” intr-o brosura votiva din ianuarie 1866 a „invataceilor gimnaziasti”.In acelasi an, publica poezia „De-as avea” in „Familia”, salutata de Iosif Vulcan,care îi schimba numele in Eminescu.Insoteste ca sufleur si copist trupa lui M. Pascaly in turnee in Transilvania si Moldova.Tatal sau il va trimite insa la universitatea din Viena, cu toate ca îi lipseau atestatele gimnaziale.Intre 1869-1872 audiaza cursuri de filozofie,drept,economie politica,medicina si stiinta.Desi isi consacra cea mai mare parte lecturilor si creatiei politice, participa entuziast la viata studentimii romane grupata in societatea „Romania Juna”.Incurajat de succes, publica „Epigonii” si „Mortua est”(1871). Din octombrie 1877 este redactor la Bucuresti la ziarul conservator „Timpul”(alaturi de Slavici, care-l chemase, si de I.L. Caragiale) pana in vara lui 1883.Sunt anii cei ma fructuosi dar si de munca epuizanta incheiata cu instalarea definitiva a bolii care-i marcheaza tregicul destin. Pana la moartea survenita in zorii zilei de 15 iunie 1889, deosebit de exigent,a publicat putin in cei 17 ani de activitate literara. Aparut in „Almanahul Societatii Social-Literare Romania-Juna” la Viena, Luceafarul reprezinta o culme a creatiei eminesciene.Tudor Vianu considera ca „in presentimentul dezastrului apropiat,Eminesu isi strange inca odata toate puterile”. Luceafarul inseamna,asadar suprema marturie a unei experiente de viata a poetului, dar si o sinteza a intregii lui opere. Poemul este astfel, in perspectiva filozofica, „o expresie a constiintei geniului”, intr-o unitate a apropierii si a departarii, comunicata poetic in forma unui dialog interior intre „fiinta superioara” sau Hyperion si propriul sau gand de nemurire.In zborul lui spre Ziditorul luminii îi cresteau aripi, el parcurgand succesiv, la infinit,formele finite ale lumii iar anii treceau in tot atatea clipe. În prim plan,avem în vedere însemnarea făcută de Eminescu pe marginea unei variante a poemului:,,dacă geniul nu cunoaşte moarte şi numele lui scapă de simpla uitare ,pe de altă parte însă,pe pămînt,nu e capabil a ferici pe cineva,nici capabil de a fi fericit,,.Un ,,geniu fără noroc,, sau ,,un geniu pustiu,,a fost şi Eminescu în condiţiile vieţii lui,de unde şi interpretările biografice ale poetului,după documentele păstrate şi mărturiile contemporanilor.Este drept,biografia poetului poate arăta în ce fel scurta lui viaţă a plătit cu preţul a numeroase suferinţe şi mizerii strălucirea nemuritoare a operei sale, Luceafărul-minunea cea fără de asemănare între minunile iubirilor eminesciene – ni-l arată, încă odată … ca niciodată, pe poet, înaripat şi mistuit în acelaşitimp, de arzătoarea sa iubire pentru o „preafrumoasă fată”, căreia e gata să-i jertfească chiar nemurirea, dar care îl obligă, în cele din urmă, la copleşitoarea dramă a renunţării şi izolării. Aflîndu-se încă sub semnul neistovitei sale aspiraţii, poetul este gata să accepte, acum, nevoit, sfârşitul supremei iluzii, preferând stingerea eului său individual îndurerat şi nefericit, şi reintegrarea în unitatea cosmică a naturii, în pacea ei nemărginită şi eternă. D. Zamfirescu spune despre poet: „Încălzit de farmecul unor femei de la care au rămas în poeziile lui câteva urme de păr bălai, de ochi întunecaţi, de un nu ştiu ce şi un nu ştiu cum”- apar nestematele unei alte poezii de dragoste. Elaborată în 1872, citită în şedinţa Junimii din 7 septembrie 1872 şi apărută în convorbiri literare la 1 aprilie 1873, „Floare albastră” este una dintre cele mai reprezentative poezii, nu numai pentru trăirea spectacolului nuanţat al naturii, ci, mai cu seamă, pentru locul pe care îl ocupă natura în lirica de iubire a lui Eminescu. Poezia „Floare albastră” îşi are punctul de plecare în mitul romantic al aspiraţiei către un

G. strofă cu strofă şi vers cu vers. cum o apreciază Vladimir Streinu – „Floare albastră” face parte – cum observă Perpessicius – dintre poeziile lui Eminescu „cele mai expuse neînţelegerii şi încă din cauza desăvârşitei lor graţii”. „ochiul” de pădure. Aparţinând tumultoasei perioade berlineze. a evadării din realitate. orbitor.”flori albastre”. de fericire. nu a putut fi aflat conceptul „Florii albastre”. termenii unei opoziţii antinomice. Dificultăţile pe care le ridică interpretarea poeziei izvorăsc din faptul că. Elev: Afuza Gabriel Cl. cu „stelele” şi „norii” lor. din care cauză nedumeririle de ordin filologic au continuat. dar mai presus de orice este faptul că. Căci dincolo de cunoscuta oscilaţie.Călin(file din poveste)tărâmul feeric al pădurii de argint e împodobit cu minunata floare („Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet”). prin glasul căreia vorbeşte însuşi poetul. legat totuşi prin toare fibrele fiinţei lui de pământ şi de viaţă. îi propune în schimb. Sunt posibile şi alte surse ale percepţiei particulare şi similitudini în ceea ce priveşte cromatica ideii.Motivul literal al „Florii albastre”capătă sensuri multiple în creaţia poetului nostru. poezia „Floare albastră” radiază lumini ce trec dincolo de frământările sufleteşti ce iau naştere. şi a mormintelor civilizaţiei faraonice din „piramidele învechite” de pe „câmpiile asire” sau a râurilor ce se pierd necurmat în întunecata mare. În locul acestei lumi de idei a eternităţii „cerurilor înalte”. „Floare albastră” a lui Eminescu răîmâne o creaţie originală. el n-a putut fi totuşi cucerit niciodată de soluţia izolării. dar deloc străină de experienţa iubirii ipoteştene a poetului. toată ispititoarea ei alcătuire.Fata de împărat poartă în păr . Specifică lirismului eminescian – fie chiar un „embrion” al marii opere a poetului. iubita. în care tot ce fusese mai înainte influenţă literară străină sau autohtonă. mai cu seamă.în clipa supremei fericiri. bolta senină a cerului şi lacul din mijlocul codrului. lângă ale cărui trestii line vor şedea împreună „în foi de mure”. oricât de frământat era Eminescu în viaţa sa creatoare. ca o coloană a infinitului construită dintr-un cristal multicolor original. Irimia Georgiana Daniela . iar în lirica peisagistă şi erotică a lui Eminescu se înalţă. oricare ar fi aceste izvoare sau similitudini tematice. desăvârşită. exprimă. se risipeşte şi se mistuie în miracolul creaţiei lui originale. care îşi chiamă iubitul în poiana tăinuită din mijlocul codrului.ideal înalt. Încadrată în inefabila plenitudine a primei perioade din viaţa poetului şi punând în valoare cadrul deosebit a liricii sale de iubire – natura – „Floare albastră” înscrie în compoziţia ei strofe memorabile. „Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate. dar şi modul în care el distinge amănuntele plastice ale naturii şi. Pedagogic. oricât de profund dezamăgit de a o îndrepta. uimitoare. resimţind intim toate palpitaţiile firii. a IX-a A Lic. Monologul tinerei fete învăluită de poet în seducătoarea metaforă cromatică a „Florii albastre”. încununat de o iubire pură. unde vor rămâne împreună până târziu.”.dar aceste „flori albastre”au aici sensul unor simple podoabe ce sugerează ideea de prospeţime vegetală.Asfel în . iar concluziile sunt încă incerte.şi câte o stea va veşteji în depărtări. „codrul cu verdeaţă”. Ce se despinde din aceste versuri nu caracterizează numai nepotolita sete de iubire deplină a visătorului. Tulcea Indrumator: Prof.până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale.Călinescu-„Viaţa lui Mihai Eminescu”(1932). efectele ei de lumină. între manuscrisele poetului.