Coordonatori: Constantin Enache, Constantin Mecu ECONOMIE POLITICĂ I

Ediţia a V-a

Universitatea SPIRU HARET

Autori:
• Prof. univ. dr. Coralia Angelescu (cap. 5) • Prof. univ. dr. Constantin Enache (cap. 1, 3, 6, 19, 20 şi paragr. 5 cap.14) • Prof. univ. dr. Constantin Mecu (cap. 23, 24, 25) • Prof. univ. dr. Dumitru Pugna (cap. 1, 2, 14, 15) • Prof. univ. dr. Ileana Stănescu (cap. 9) • Conf. univ. dr. Dorel Ailenei (cap. 4) • Conf. univ. dr. Emil Dinga (cap. 17, 21) • Conf. univ. dr. Nedelea Părăluţă (cap. 8, 18) • Conf. univ. dr. Dănilă Rădulea (cap. 13) • Conf. univ. dr. Constantin Sârbu (cap. 7, 11, 12, 16) • Lector univ. dr. Victoria Pugna (cap. 10) • Lector univ. dr. Cristina Barna (colaborare la cap. 17,21) • Lector univ. drd. Cristian Uţă (cap. 22)

Secretar tehnic:
• Lector univ. drd. Raluca Neacşu

Universitatea SPIRU HARET

UNIVERSITATEA SPIRU HARET CATEDRA DE ECONOMIE POLITICĂ

ECONOMIE POLITICĂ
I
Ediţia a V-a
Coordonatori: Constantin ENACHE, Constantin MECU

• Introducere în studiul economiei • Microeconomie • Tipuri de pieţe şi formarea veniturilor fundamentale

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE Bucureşti, 2007

Universitatea SPIRU HARET

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Economie politică / Constantin Enache, Constantin Mecu (coord.). Ed. a V-a, Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine, 2007 2 vol. ISBN 978-973-725-767-3 – general 978-973-725-768-0 – Vol. 1 Bibliogr. I. Enache, Constantin (coord.) II. Mecu, Constantin (coord.) 33(075.8)

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2007

Redactor: Constantin FLOREA Tehnoredactor: Florentina STEMATE Vasilichia IONESCU Coperta: Marinela BĂLAN Bun de tipar: 03.04.2007; Coli tipar: 20,75 Format: 16/61x86 Editura Fundaţiei România de Mâine Bulevardul Timişoara, Nr. 58, Bucureşti, Sector 6 Tel./Fax.: 021/444.20.91; www.spiruharet.ro E-mail: contact@edituraromaniademaine.ro

Universitatea SPIRU HARET

CUPRINS

Cuvânt-înainte ……………………………………………………….. Secţiunea I INTRODUCERE ÎN STUDIUL ECONOMIEI Capitolul 1 ECONOMIA ŞI ŞTIINŢA ECONOMICĂ. OBIECTUL DE STUDIU AL ECONOMIEI POLITICE. METODĂ ÎN ŞTIINŢA ECONOMICĂ 1.1. Nevoile umane şi resursele economice. Raritatea şi alegerea …... 1.2. Activitatea economică şi structurile ei …………………………... 1.3. Formarea şi dezvoltarea ştiinţei economice. Obiectul de studiu al Economiei Politice …………………………………………… 1.4. Metodă în ştiinţa economică …………………………………….. Capitolul 2 ECONOMIA DE PIAŢĂ: CARACTERIZARE GENERALĂ. AGENŢII ECONOMICI 2.1. Aspecte introductive ……………………………………………. 2.2. Caracterizarea economiei de schimb …………………………… 2.3. Banii şi rolul lor în economia contemporană …………………… 2.3.1. Definirea banilor ………………………………………….. 2.3.2. Funcţiile banilor …………………………………………. 2.4. Economia de piaţă contemporană; caracteristici şi tipuri ale acesteia ………………………………………………………. 2.5. Agenţii economici ……………………………………………….. 2.5.1. Fluxurile activităţii economice ……………………………

9

13 20 23 30

36 38 42 42 44 48 53 54 5

Universitatea SPIRU HARET

Secţiunea a II-a MICROECONOMIE Capitolul 3 PIAŢA. CEREREA ŞI OFERTA 3.1. Piaţa şi rolul ei. Tipuri de piaţă. Interdependenţa pieţelor ………. 3.2. Cererea. Legea cererii. Elasticitatea cererii. Cererea atipică ……. 3.3. Oferta. Legea ofertei. Elasticitatea ofertei ………………………. 3.4. Echilibrul pieţei. Efectul variaţiilor ofertei şi cererii ……………. Capitolul 4 COMPORTAMENTUL CONSUMATORULUI 4.1. Conceptul de bun şi clasificarea bunurilor ……………………… 4.2. Utilitatea bunurilor ………………………………………………. 4.3. Optimul consumatorului. Curba de indiferenţă …………………. Capitolul 5 COMPORTAMENTUL PRODUCĂTORULUI. COMBINAREA FACTORILOR DE PRODUCŢIE 5.1. Întreprinderea ……………………………………………………. 5.2. Combinarea factorilor de producţie ……………………………... 5.2.1. Factorii de producţie ……………………………………… 5.2.2. Combinarea factorilor de producţie ………………………. 5.2.3. Funcţia de producţie ……………………………………… 5.3. Analiza pe termen scurt. Legea randamentelor neproporţionale ... 5.4. Analiza pe termen lung. Economii şi dezeconomii de scară ……. 5.4.1. Substituirea factorilor de producţie ………………………. 5.4.2. Economii şi dezeconomii de scară ……………………….. 5.5. Randamentul, productivitatea folosirii factorilor de producţie …. 5.5.1. Definirea şi măsurarea productivităţii ……………………. 5.5.2. Productivitatea muncii …………………………………… 5.5.3. Randamentul capitalului …………………………………. 5.5.4. Creşterea productivităţii …………………………………. Capitolul 6 COSTUL DE PRODUCŢIE 6.1. Conţinutul costului. Delimitări conceptuale …………………….. 6.2. Mărimea şi tipologia costului …………………………………… 6.3. Relaţia dintre costul mediu şi costul marginal ………………….. 6.4. Minimizarea costului. Relaţia dintre cost şi productivitate ……. 6

61 64 73 77

84 86 91

100 104 104 109 111 112 117 117 120 122 123 126 129 131

138 141 148 151

Universitatea SPIRU HARET

Piaţa cu concurenţă imperfectă şi preţurile ……………….2. Comportamentul producătorului şi reducerea costului.. forme.4. Formarea preţurilor pe diverse tipuri de pieţe …………………. Băncile.2. Cererea şi oferta de muncă ……………………………………… 8.1..5.. 8.3.1. Capitolul 8 PIAŢA MUNCII ŞI SALARIUL 8.2.2. 9.3. Forme de salarizare ……………………………………………… Capitolul 9 PROFITUL ŞI RENTA 9.3. Concurenţa: conţinut. Constrângerea de buget a producătorului. Sistemul bancar contemporan ………………………… 154 158 167 171 171 182 197 202 204 211 215 218 221 223 227 234 241 245 249 252 255 7 Universitatea SPIRU HARET .5.. Mărimea şi dinamica profitului ………………………. Cererea şi oferta de monedă ………………….1.1.1.6. 10.. Formele salariului ………………………………………………. Problema randamentelor „de scară” ………………………………………. Moneda. Teorii referitoare la valoarea banilor şi la cantitatea de monedă în circulaţie ……………………………………………………. Piaţa cu concurenţă perfectă şi preţurile ………………….. funcţii ……………………………. Mărimea salariului ……………………………………………….2. 10.. Capitolul 10 PIAŢA MONETARĂ. caracterizare ……………………………. 7. 9.6.7.. 8. Intervenţia statului în domeniul preţurilor……………………….. Definire. 7.2. Renta ……………………………………………………………. 8. 8. DOBÂNDA 10. Echilibrul producătorului …………………………………………………… 6. Masa monetară şi agregatele monetare ……………….2. 7.... Piaţa monetară.. 7. Preţul pământului ……………………………………………….6.3. Echilibrul şi structuri ale pieţei muncii …………………………. Piaţa muncii: conţinut..4... Salariul …………………………………………………………. 10. 8. Secţiunea a III-a TIPURI DE PIEŢE ŞI FORMAREA VENITURILOR FUNDAMENTALE Capitolul 7 CONCURENŢA ŞI FORMAREA PREŢURILOR 7.

10.5. Dobânda. Echilibrul pieţei monetare …………………………... 10.6. Politici monetare: obiective şi instrumente …………………… Capitolul 11 PIAŢA CAPITALULUI 11.1. Scurtă introducere ……………………………………………… 11.2. Titlurile de valoare ……………………………………………... 11.3. Piaţa capitalului ………………………………………………... 11.3.1. Piaţa primară a capitalului …………………………….. 11.3.1.1. Cererea de titluri de valoare (acţiuni şi obligaţiuni) ………………………………….. 11.3.1.2. Oferta de titluri de valoare ………………….. 11.3.2. Piaţa secundară a capitalului …………………………... Capitolul 12 PIAŢA VALUTARĂ 12.1. Conceptul de valută; clasificarea valutelor ……………………. 12.2. Piaţa valutară …………………………………………………... 12.2.1. Aspecte generale ………………………………………. 12.2.2. Cursul valutar şi factorii care îl influenţează …………. 12.2.3. Categorii de operaţiuni valutare şi operatori pe piaţa valutară ………………………………………………… 12.2.4. Consecinţe ale modificării cursului valutar …………… 12.3. Datoria externă …………………………………………………. Capitolul 13 EXTERNALITĂŢI ŞI BUNURI PUBLICE 13.1. Eşecul pieţelor: cauze şi consecinţe ……………………………. 13.2. Externalităţi; caracterizare, clasificare …………………………. 13.3. Alte situaţii de eşec al pieţei …………………………………… 13.4. Eşecurile pieţei şi teoria bunăstării …………………………….

258 262

266 267 270 271 273 281 282

292 296 296 298 302 305 307

313 317 322 324

8

Universitatea SPIRU HARET

CUVÂNT-ÎNAINTE

Acest manual este destinat pregătirii studenţilor de la facultăţile economice şi de la celelalte facultăţi în care se predă Economia politică. El poate fi folosit de toţi cei interesaţi în cunoaşterea teoriei economice, în condiţiile economiei de piaţă. Lucrarea este structurată în două volume. Primul volum cuprinde secţiunile: Introducere în studiul economiei; Microeconomie; Tipuri de pieţe şi formarea veniturilor fundamentale. Al doilea volum cuprinde secţiunile: Macroeconomie; Mondoeconomie. Faţă de manualul elaborat de Catedra de Economie politică a Universităţii Spiru Haret şi pus la dispoziţia studenţilor în anii precedenţi, actuala ediţie a manualului a beneficiat de acumulările ştiinţei şi practicii economiei de piaţă din ultimii ani, de perfecţionările metodologice realizate de Catedra noastră şi de alte catedre. Preocupat de asigurarea unui conţinut teoretico-ştiinţific corespunzător, colectivul de autori a folosit o bogată literatură de specialitate, date statistice însoţite de reprezentări grafice, prin care să se ilustreze fenomene şi procese economice. În scopul înţelegerii activităţii economice, a naturii intime a proceselor în care sunt implicaţi agenţii economici, s-a avut în vedere analiza cantitativă şi calitativă a faptelor, a vieţii economice reale. Prin structura manualului, dorim să asigurăm un cadru accesibil şi cuprinzător al problemelor economice, teoretice şi practice. Astfel, la început, se abordează elemente introductive de teorie economică, apoi se analizează probleme de conţinut ce ţin de structura spaţiului economic: microeconomie, macroeconomie şi mondoeconomie. În această ultimă secţiune, sunt abordate relativ amplu procesele globalizării economiei mondiale, ale integrării economice europene, la care participă direct şi România. Am urmărit ca trecerea de la o secţiune la alta, iar în cadrul acestora, de la un capitol la altul, să reprezinte, în acelaşi timp, completarea lor în exprimarea tabloului global al sistemului de cunoştinţe economice. Am fost preocupaţi de reflectarea realităţilor din ţara noastră, aflată în tranziţie la economia de piaţă. 9

Universitatea SPIRU HARET

Menţionăm, în continuare, alte câteva aspecte avute în vedere la elaborarea manualului: a) în procesul de ilustrare a tezelor teoretice, a corelaţiilor economice, am luat în calcul atât dimensiunea pozitivă, adică prezentarea realităţilor, aşa cum sunt ele, într-o perioadă sau alta, cât şi dimensiunea normativă, adică aşa cum ar trebui să fie ele, în condiţiile respective; b) scoaterea în evidenţă prin subpuncte (definire, concepte, factori, structuri etc.) a ideilor principale, prin care se uşurează însuşirea cunoştinţelor; c) formularea de concepte-cheie, de probleme de reflecţie, întrebări la fiecare capitol; d) la unele teme, ca, spre exemplu, piaţa capitalului, piaţa valutară, economie mondială, o serie de detalii sunt necesare mai ales studenţilor de la facultăţile unde nu se predau alte discipline economice. Fiind, în esenţă, un manual de teorie economică generală, el este totuşi conceput pentru a răspunde interesului cititorului său român. În acest sens, la majoritatea temelor s-a ţinut cont de experienţa şi concluziile rezultate din evoluţia economiei româneşti (vezi: Tipurile contemporane ale economiei de piaţă; Fluctuaţiile activităţii economice; Şomajul; Inflaţia; Statul şi economia; Probleme ale economiei româneşti în perioada tranziţiei la economia de piaţă; România în economia mondială – anii ’90 ai secolului etc.). Colectivul de autori este angajat în realizarea unor perfecţionări, înnoiri ale conţinutului manualului de Economie politică, în ediţii ulterioare, determinate de însăşi dinamica exigenţelor universitare.

10

Universitatea SPIRU HARET

Secţiunea I INTRODUCERE ÎN STUDIUL ECONOMIEI

11

Universitatea SPIRU HARET

12

Universitatea SPIRU HARET

Capitolul 1 ECONOMIA ŞI ŞTIINŢA ECONOMICĂ. OBIECTUL DE STUDIU AL ECONOMIEI POLITICE. METODĂ ÎN ŞTIINŢA ECONOMICĂ

Obiectivele temei: • evidenţierea rolului activităţii economice în interrelaţie cu nevoile umane în evoluţia de ansamblu a societăţii; • prezentarea principalelor momente din istoria formării şi dezvoltării ştiinţei economice; • punerea în relief a obiectului de studiu al economiei politice şi a locului acesteia în sistemul ştiinţelor economice contemporane; • explicarea însemnătăţii cunoştinţelor economice în formarea gândirii economice şi a comportamentului economic; • înţelegerea rolului deosebit de important al pregătirii economice în elaborarea politicii economice, în activitatea de conducere a economiei. 1.1. NEVOILE UMANE ŞI RESURSELE ECONOMICE. RARITATEA ŞI ALEGEREA Ştiinţa economică reprezintă o componentă deosebit de importantă a sistemului de ştiinţe contemporane. Orice activitate economică presupune calcule economice ştiinţifice, o anumită tehnică de gândire economică, un anumit comportament în gestionarea resurselor şi în adoptarea deciziilor, promovarea criteriului de raţionalitate etc. Definirea ştiinţei economice şi a rolului ei în pregătirea profesională are drept punct de plecare studierea nevoilor (trebuinţelor) şi resurselor, a activităţii economice, a fenomenelor şi proceselor economice. Impulsul şi motivaţia oricărei activităţi umane sunt reprezentate de nevoi sau trebuinţe.
13

Universitatea SPIRU HARET

a căror satisfacere duce la pregătirea şi perfecţionarea profesională a oamenilor. Editura Politică. de mediu ecologic etc. b) nevoi superioare (complexe sau elevate): cunoştinţe ştiinţifice. 205-224. naţiuni. locuinţă. vol. p.: Niţă Dobrotă. nevoi de producţie. nevoile umane reprezintă cerinţe materiale şi spirituale. În clasificarea nevoilor umane1 pot fi luate în considerare diferite criterii. locuinţă. nevoile se clasifică astfel: a) primare (fundamentale sau de bază): alimente. Editura Economică. Ţinând seama de caracterul tridimensional al omului. Bucureşti. sănătate etc. şi anume: fiinţă biologică. educaţie. de comunicare. Din punct de vedere al rolului lor în existenţa şi dezvoltarea oamenilor. cu efecte pozitive asupra nivelului de dezvoltare a societăţii. îmbrăcăminte.• Definire. grupuri sociale. Bucureşti. care decurg din necesitatea unui nivel ridicat de instruire şi gândire. care izvorăsc din convieţuirea oamenilor în societate. Satisfacerea lor înseamnă consum de bunuri şi servicii şi asigură existenţa şi dezvoltarea purtătorilor acestor nevoi – indivizi. societatea în ansamblul ei. ale vieţii şi activităţii oamenilor. din relaţiile dintre ei în activitatea pe care o desfăşoară. eficienţă în cadrul oricărei activităţi umane. Dicţionar de economie. informaţie etc. cultură. nevoi resimţite de aceştia ca membri ai diferitelor sociogrupuri. încălţăminte. artă. 1999. produs al societăţii şi fiinţă raţională.. menit să asigure un comportament superior. încălţăminte. clasificare În sens economic. În sens general. Tratat de economie contemporană. coord. prin a căror acoperire se asigură producerea bunurilor şi serviciilor respective necesare oamenilor. este vorba de: nevoi de consum ale populaţiei (alimente. la o calitate umană superioară. transport. nevoile pot fi grupate în: a) nevoi naturale sau fiziologice. 2. odihnă. 1987. îmbrăcăminte. raţionalitate. de bunuri şi servicii.).. b) nevoi sociale. 14 1 Universitatea SPIRU HARET . 324-325. instruire. p. c) nevoi raţionale. cultură etc.

De asemenea. îmbrăcăminte. permanente. periodice. arta. din punct de vedere al subiecţilor purtători. adică în interrelaţie. locuinţă).Există şi alte criterii de clasificare a nevoilor. nevoia de comunicare la distanţă se poate satisface prin telefon mobil. astăzi. care sunt 15 Universitatea SPIRU HARET . au loc modificări în structura şi nivelul calitativ al cerinţelor de consum. calitatea hranei. cu alte instrumente: spre exemplu. cu alte mijloace. ţinând seama de locul şi importanţa fiecăreia. pe primul loc se află trebuinţele de bază sau fundamentale (hrană. există: nevoi zilnice sau curente. sau nevoi de turism. în desfăşurarea activităţii economice. direct sau indirect. în sensul că. scrierea de texte se face din ce în ce mai mult cu ajutorul calculatorului electronic. Totodată. aceeaşi nevoie este satisfăcută. de la o perioadă la alta a progresului societăţii. se dezvoltă totodată mijloacele materiale de satisfacere a trebuinţelor. nivelul de satisfacere a nevoilor trebuie să fie mereu mai înalt. îmbrăcăminte. informaţia. locuinţă. în randamentul muncii. Astfel. turismul. În ansamblul acestora. încălţăminte. consumul de spectacole de muzică sau de teatru se poate satisface şi prin intermediul televiziunii. cu ajutorul minicalculatorului electronic etc. se află în dinamică o dată cu dezvoltarea economică şi socială din fiecare ţară. comerţul. cum sunt acestea denumite. de televizor. sănătate. şi numeroase alte nevoi privind transportul. gradul de confort personal. rapid şi în orice loc. nevoia de calcul matematic (diferite operaţiuni) se efectuează. tradiţionale etc. de calculator electronic etc. cultura. din punct de vedere al factorului timp. satisfacerea corespunzătoare sau nonsatisfacerea unora se reflectă. • Caracteristici ale nevoilor a) Nevoile au caracter dinamic. comunicaţiile. instrucţia. de grup. educaţia. modul de hrănire. uneori. temporare. Se remarcă tendinţa de creştere a ponderii serviciilor sau a bunurilor „superioare”. în structura trebuinţelor. Nevoile sau trebuinţele umane trebuie privite ca sistem. ale oamenilor se includ. spre exemplu. pe lângă alimente. se disting: nevoi individuale. calitatea serviciilor etc. calitatea îmbrăcămintei. de astăzi. în calitatea şi comportamentul factorului uman. apar noi nevoi sau trebuinţe. generale ale societăţii. protecţia mediului. organizarea socială. de legăturile şi influenţele reciproce. protecţia socială.

de profesie. p. echipamente. corespunzător acesteia. de loc de parcare sau de garaj etc. deci. adică se reproduce. 16 2 Universitatea SPIRU HARET . după care se manifestă din nou. cultură. de sănătate etc. ca şi modul concret de satisfacere a lor diferă de la un individ la altul. artă. să aibă. loc reluarea procesului de producţie. politică. 1993. în sensul că starea în care o nevoie sau alta este satisfăcută durează numai un anumit timp. în funcţie de voinţa şi dorinţa sa. deoarece satisfacerea uneia generează o alta. găsim un grad mai ridicat de uniformitate şi similaritate în viziuni”2. la categoriile sociale cu un nivel ridicat de pregătire. În zonele cu standarde intelectuale şi morale mai scăzute. la categoriile sociale cu grad scăzut de instruire şi cultură. oamenii trebuie să se hrănească.. odată satisfăcută.. Structura nevoilor. de ulei. Editura Humanitas.. producţia de bunuri materiale şi servicii trebuie să fie continuă. Nivelul de instruire şi cultură se reflectă în structura nevoilor oamenilor. nevoia de autoturism. muzică. Înainte de a se ocupa de ştiinţă.. cu atât sunt mai diferenţiate gusturile şi opiniile lor . depozite etc. de obiceiuri. cu cât nivelul inteligenţei şi al educaţiei indivizilor este mai elevat. unde instinctele şi gusturile primare «comune» predomină. să aibă locuinţă. c) Nevoile au caracter complementar. un alt exemplu: dacă o universitate îşi înfiinţează o tipografie proprie. şi alte nevoi (pe care înainte nu le avea). predomină masiv trebuinţele primare. educaţie şi cultură.. Drumul către servitute. b) Nevoile sunt regenerabile sau reproductibile.. „În general. de gusturi. 158. privind spaţiul corespunzător. cuprinzând în pondere mare nevoi mai elevate – de literatură de specialitate. dă naştere la nevoia de benzină. cultură. personalul salariat. o dată cu aceasta iau naştere. spectacole. hârtie şi alte materiale. religie. de exemplu. structura nevoilor este mai diversificată. dimpotrivă.legate de funcţiile vitale ale organismului şi prin a căror satisfacere se asigură menţinerea individului în condiţii normale de forţă fizică şi intelectuală. pentru ea. de nivelul de instruire şi educaţie etc. turism etc. Friedrich Hayek. a activităţii economice. de vârstă şi sex. Bucureşti. să se îmbrace şi să se încalţe..

materii prime. care pot fi: personale sau individuale. în momentul respectiv. dorinţa de a călători în Cosmos). structura şi nivelul lor calitativ. condiţiile necesare (de exemplu. bogăţiile subsolului. fondul forestier şi cinegetic. condiţionează activitatea economică. Ele cuprind două mari componente. resursele includ în sfera lor de cuprindere şi potenţialul financiar şi informaţional existent. Nevoile oamenilor devenite mobiluri ale acestora reprezintă interese economice. deoarece. În sens mai larg. firmă. însă. materiale etc. Nevoile efective sunt acelea a căror satisfacere. adică maşini. care mijloceşte desfăşurarea activităţii. adică se statorniceşte în conştiinţa. resursele derivate (obţinute prin activitatea oamenilor). Resursele constituie suportul producţiei şi consumului. nevoia de transport cu autobuzul se poate restrânge prin apelarea la metrou. b) resursele materiale – resursele naturale: aerul. este necesară. clasificare Resursele economice reprezintă totalitatea elementelor care pot fi utilizate pentru producerea de bunuri materiale şi servicii destinate satisfacerii nevoilor. ce se manifestă la nivel de socio-grup (familie. generale. cum sunt: mijloacele de producţie sau factorul de producţie capital. instalaţii.d) Nevoile sunt concurente. Există. viaţa şi activitatea oamenilor. de creaţie ştiinţifică şi tehnică existent: populaţia aptă de muncă. ale ţării. prin cantitatea. de stimulare a comportamentului raţional în activitate. şi anume: a) resursele umane – potenţialul de muncă. 17 Universitatea SPIRU HARET . la un moment dat. • Resursele economice: definire. având loc şi substituirea unora prin altele: de pildă. Cunoaşterea interesului oamenilor permite stabilirea mijloacelor sau instrumentelor economice de punere în mişcare. apa. solul. de grup. structura ei de calificare. iar altele se restrâng. cultură şi educaţie. de cointeresare materială. nevoia de informare prin citirea unui ziar poate fi restrânsă sau înlocuită prin nevoia de televizor sau radio etc. domeniu de activitate). în sensul că unele se extind. fluxurile economice ce au loc. în obiceiurile şi tradiţiile lor de consum. ale economiei naţionale respective etc. nivelul de pregătire profesională. şi simple dorinţe sau aspiraţii ale oamenilor pentru a căror satisfacere nu sunt create. utilaje.

adică atrase şi utilizate în circuitul economic (factori de producţie). ci şi prin eficienţa utilizării lor. resursele naturale pot fi grupate în: recuperabile. Astfel. la un moment dat. structura şi calitatea. cinegetic. În acest sens. la un moment dat. Cu alte cuvinte. din punct de vedere al duratei folosirii sau al rezervelor disponibile. b) extinderea limitelor economice ale exploatării resurselor naturale. progresul ştiinţifico-tehnic duce la: a) lărgirea limitelor geografice ale cunoaşterii şi exploatării resurselor naturale (de exemplu. Ele influenţează asupra economiei nu numai prin cantitatea. Resursele economice trebuie înţelese în dublu sens: ca stoc sau potenţial existent. eoliene. are loc creşterea stocului exploatării de resurse naturale şi a suportului material al producţiei. caracterul dinamic şi nelimitat al nevoilor se loveşte de limitele fizice ale resurselor. geotermale şi a valurilor etc.La rândul lor. c) sporirea eficienţei. ca flux. Resursele naturale trebuie abordate în dinamica lor. atragerea în circuitul economic a unor zăcăminte de ţiţei în platforme continentale ale mărilor şi oceanelor. apă. fapt care acţionează restrictiv asupra activităţii economice. • Raritatea şi alegerea Resursele de care dispune o ţară sau alta sunt limitate.). capătă o însemnătate deosebită utilizarea raţională a resurselor. făcând rentabilă exploatarea şi a unor zăcăminte aflate la mari adâncimi sau/şi cu un conţinut mai redus în substanţă utilă. mărirea cantităţii de bunuri materiale şi servicii. nerecuperabile. corespunzător trebuinţelor. forestier. b) regenerabile (fondul funciar. trebuie să 18 Universitatea SPIRU HARET . De aceea. resursele naturale pot fi clasificate în mai multe feluri. a randamentului utilizării resurselor. aer – ca factori de mediu pentru viaţa şi activitatea oamenilor). minereurile metalifere şi minereurile nemetalifere). astfel. Din punct de vedere al posibilităţilor de recuperare sau de reutilizare în procesele de producţie şi de consum. adică obţinerea de rezultate maxime pe fiecare unitate de cheltuială. Ca urmare. resursele naturale se împart în: a) neregenerabile sau epuizabile (zăcăminte de combustibili fosili. folosirea energiei solare. parţial recuperabile.

în comparaţie cu nevoile. aceasta exprimă combinările posibile de producere a două bunuri prin folosirea integrală şi eficientă a resurselor disponibile la un moment dat. educaţie etc. dacă. dacă o persoană sau o familie alocă mai mult (din resursele disponibile) pentru alimente. mărirea cantităţii resurselor destinate unui anumit scop nu este posibilă decât micşorând partea prevăzută pentru alte destinaţii. al căror consum are loc concomitent cu producerea lor. adică renunţarea la alte alternative. în alocarea resurselor. atunci îi rămâne mai puţin pentru îmbrăcăminte sau pentru instruire. atunci costul renunţării va fi de 10 tone de grâu. şi servicii. renunţarea la alte şanse potenţiale sau sacrificarea acestora. resursele sunt rare. care se compun din bunuri materiale. Raritatea impune costuri. Deşi. se consideră că orice activitate are un „cost de oportunitate”. 19 Universitatea SPIRU HARET . sunt date. în timp. ce au o existenţă fizică. este necesară alegerea celei mai bune variante de alocare şi utilizare a resurselor. se măresc ca volum şi cunosc îmbunătăţiri de structură şi calitate. într-o perioadă sau alta. Răspunsul la întrebările: Ce produci? Cât produci? Cum produci?. insuficienţa lor în raport cu nevoile. Dacă un agricultor. În studierea alternativelor de a produce se foloseşte curba (frontiera) posibilităţilor de producţie. De exemplu. În teoria economică. ci la creşterea randamentului folosirii lor. De aceea. Rezultatul utilizării resurselor îl reprezintă bunurile economice. atunci când se face o alegere între mai multe variante posibile. Orice alegere înseamnă. pe baza resurselor de care dispune.apeleze preponderent nu la sporirea volumului de resurse. atunci mărirea cu 10 tone a cantităţii de grâu înseamnă totodată renunţarea la a produce 5 tone de secară ce reprezintă costul renunţării sau costul de oportunitate. Pentru cine produci? are o mare importanţă în alocarea resurselor. Raritatea resurselor exprimă limitele resurselor. însă. Necesitatea de a alege alternative de folosire a resurselor disponibile presupune costuri. Este de înţeles faptul că în condiţiile în care resursele sunt limitate. poate să producă 1000 de tone de grâu şi 500 de tone de secară. el preferă să mărească producţia la 5 tone. Orice activitate antrenează un sacrificiu. în acelaşi timp. Costul de oportunitate al unei alegeri reprezintă preţul (estimarea) celei mai bune alternative sacrificate (la care se renunţă).

ea poate deveni posibilă. o infinitate de variante de producţie. au loc procese de producţie. în fig. 16. 10. 4. 12. de distribuţie şi 20 Universitatea SPIRU HARET . 8. 2. în cadrul căreia. 18. 1. Varianta marcată prin G’ este inaccesibilă pe termen scurt. depăşind limitele resurselor. reprezentate de un punct de pe curba posibilităţilor de producţie. Curba (frontiera) posibilităţilor de producţie Se observă. în cadrul oricăreia dintre variante. 6. Varianta G” indică o producţie inferioară. sub posibilităţile existente. 10. 8. 4. prin alocarea şi folosirea resurselor economice.2. 1. 12. de circulaţie. 0) şi bunul „Y” în cantităţi crescătoare (0. însă. 14. pe termen mediu şi lung.Presupunând că un producător poate să producă bunul „X” în cantităţi (tone) descrescătoare (20. ACTIVITATEA ECONOMICĂ ŞI STRUCTURILE EI • Definire Activitatea economică este o componentă fundamentală a acţiunii umane. 16). de combinări. 6. 2. resursele alocate sunt folosite eficient. atunci curba (frontiera) posibilităţilor de producţie se prezintă ca în figura 1: Fig. 14. 1.

relaţii. la piaţă. prin care trebuie să se producă bunurile şi serviciile solicitate. nu pot exista nici circulaţia. este vorba de utilizarea cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice. înseamnă folosirea bunurilor şi serviciilor pentru satisfacerea nevoilor. comunicaţii. în industrie. a maşinilor. se influenţează dorinţele. a energiei. construcţii. comportament al oamenilor. interdependenţe economice etc. făcându-şi loc elementele de noutate şi performanţă. Spre exemplu. ca moment final al mişcării economice. Nevoile umane constituie punctul de pornire. a solului. La rândul ei. impulsul activităţii economice. practic. oamenii produc bunuri materiale şi servicii – însuşi obiectul satisfacerii nevoilor. Structura activităţii economice cuprinde următoarele componente sau acte fundamentale: producţie. măsuri şi acţiuni. motivaţii economice. preferinţele consumatorilor. agricultură. circulaţie. fiind denumită motorul economiei: fără producţie nu pot exista bunurile economice necesare. a tehnologiilor de fabricaţie etc. dinamica acestora impun perfecţionări şi continuitatea activităţii economice. comerţ. criteriul de eficienţă în alocarea şi utilizarea resurselor. având loc totodată distribuţia bunurilor şi serviciilor pe destinaţiile lor – satisfacerea nevoilor de consum sau de producţie. Relaţia dintre nevoi şi activitatea economică. obiective şi decizii economice. transport. ştiinţă. prin care se produc bunuri şi servicii. Ea presupune procese economice. nevoile determină activitatea economică. Înnoirile care au loc în sistemul trebuinţelor. iau naştere noi trebuinţe. sănătate etc. Consumul. Circulaţia sau schimbul asigură trecerea bunurilor economice de la producător la consumator prin vânzare-cumpărare. de calculator electronic sau de televizor a apărut. Astfel. învăţământ. s-a impus ca cerinţă 21 Universitatea SPIRU HARET . Producţia constituie punctul de plecare al activităţii economice. care se statornicesc în viaţa şi munca oamenilor. prin combinarea factorilor. prin volumul. utilajelor. distribuţie şi consum. în vederea satisfacerii trebuinţelor. nici repartiţia şi nici consumul.. Producţia constituie momentul iniţial al mişcării economice. în cadrul ei. activitatea economică generează nevoi.consum de bunuri materiale şi servicii. nevoia de telefon mobil. silvicultură. structura şi nivelul lor calitativ. create şi oferite pe piaţă. prin bunurile noi. cultură.

diferitele ţări pot fi grupate în: agrare. sănătate etc. firmei sau întreprinderii. d) mondoeconomia sau economia mondială – ansamblul economiilor naţionale în interdependenţa lor. b) mezoeconomia – activitatea la nivel de ramură economică şi zonă economică. agrar-industriale. – Structura tehnologică a economiei naţionale pune în relief nivelul tehnic al activităţii economice. construcţii. aflate în unitate şi interdependenţă între întreprinderi. Schemă simplificată: relaţii şi acte economice fundamentale • Alte structuri ale activităţii economice Acestea pot fi abordate din diverse unghiuri de vedere: – Structuri verticale: a) microeconomia – activitatea economică la nivelul unităţii economice. învăţământ. comerţ. zone teritoriale. – Structura de ramură a economiei naţionale (industrie. 22 Universitatea SPIRU HARET . ansamblul formelor de economie din cadrul unei ţări. terţiare etc.). ramuri. activitatea economică au produs asemenea bunuri şi le-au oferit pe piaţă. În funcţie de aceasta. c) macroeconomia – activitatea economică la nivelul economiei naţionale. tehnologiile de fabricaţie etc. transporturi. telecomunicaţii. industriale.atunci când creaţia ştiinţifică-tehnică. agricultură.

ci şi pe termen mediu şi lung) a condiţiilor economice şi sociale. În afara situaţiilor de risc legate de calamităţi naturale – secetă. În desfăşurarea sa. Bucureşti. probabilitatea mai mare sau mai restrânsă a unor consecinţe economice nedorite este dependentă de calitatea activităţii economice. capacitatea de analiză. de previziune şi decizie la nivel microeconomic. 408-409. industria extractivă). termenul de economie vine de la două cuvinte 3 Vezi. În plan istoric vorbind. de exemplu: la nivel microeconomic – riscul pur. – Structura pe sectoare de activitate economică: primar (agricultura.: Niţă Dobrotă. OBIECTUL DE STUDIU AL ECONOMIEI POLITICE Procesul de formare a economiei ca ştiinţă a avut loc într-o perioadă destul de îndelungată a evoluţiei societăţii omeneşti. Sunt prezentate diferite forme de risc. la nivel mondoeconomic – riscul de ţară. operaţiune sau acţiune economică. reprezentat prin informatică. p. Se susţine şi existenţa unui sector cuaternar. În acelaşi timp. – Structura teritorială a economiei naţionale – pe zone teritorial-administrative. coord. ţările în care predomină industria se caracterizează printr-un nivel superior de dezvoltare. Astfel. macroeconomic şi mondoeconomic stau la baza evaluării. la nivel macroeconomic – risc social. inundaţii. Editura Economică. – ce pot să aibă loc. gradul de cunoaştere (nu numai pe termen scurt. 1999.3. construcţiile): terţiar (restul activităţilor – sfera serviciilor). FORMAREA ŞI DEZVOLTAREA ŞTIINŢEI ECONOMICE. risc politic. activitatea economică implică şi fenomenul risc economic3. silvicultura. în interdependenţa lor. ţările în a căror economie predomină agricultura – prin aportul ei la crearea PIB şi prin ponderea dominantă în populaţia ocupată – sunt slab dezvoltate. în acest sens. Dimpotrivă. limitării şi chiar a evitării riscului.Precizare: există o strânsă legătură între structura economică a unei ţări şi nivelul ei de dezvoltare economică. acesta reprezintă probabilitatea unor rezultate nedorite. care se concretizează în pierdere sau pagubă într-o activitate. riscul de inovaţie. risc economic. riscul de neplată. Dicţionar de economie. 23 Universitatea SPIRU HARET . fenomene seismice etc. 1. În esenţă. secundar (industria prelucrătoare.

ca administrare a casei. însă. se intensifică şi preocuparea pentru ceea ce înseamnă preţ şi justiţie în cadrul schimburilor de mărfuri etc. pe care-l considera izvorul bogăţiei sociale. ea se caracterizează prin deplasarea centrului analizei economice din sfera circulaţiei mărfurilor în sfera producţiei. în special. economia era..). el abordează probleme ca: natura schimbului.n. gospodărie. de fiziocratism. a gospodăriei. a avut loc o evoluţie lentă a gândirii economice. Câte ceva despre bani etc. în general. se înregistrează paşi importanţi în evoluţia teoriei economice. care înseamnă casă. preţul – ca manifestare a valorii de schimb etc. • Scurtă privire istorică Momentul de vârf al începuturilor gândirii economice l-a constituit Grecia antică. a economiei. în special comerţul exterior. lege. a dat-o Aristotel (384-322 î. subordonată moralei şi filosofiei. William Petty (1623-1687). Astfel. care înseamnă ordine. elaborând lucrările Politica şi Etica nicomachică. Platon şi Aristotel. Traité d’économie politique. în Antichitate. Se manifestă curentul de gândire denumit mercantilism (secolele XV-XVII). în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea. publică lucrări ca: Aritmetica politică. mai întâi. La începutul epocii moderne.e. în mare parte. tatăl acesteia. economia era concepută. Pe măsură. în esenţă. Tot în această perioadă. banii – produs al schimbului. diviziunea posesiunii lucrurilor. prin marile spirite: Xenofon. are loc constituirea ştiinţei economice. publicată în anul 1615. El susţine că pământul este mama bogăţiei.greceşti: oikos. în opera lui se găsesc începuturile teoriei valorii bazate pe muncă şi ale plusvalorii. principiu. O lungă perioadă de timp. şi nomos. inclusiv în Evul Mediu. Mult timp. ca unul din 24 Universitatea SPIRU HARET . marfa. ce are ca obiect de cercetare circulaţia mărfurilor. unul dintre primii fondatori ai economiei politice. în Evul Mediu. ce problemele schimbului capătă importanţă din ce în ce mai mare. iar munca. Cea mai mare strălucire a ştiinţei şi filosofiei. Antoine de Montchretične – unul dintre reprezentanţii mercantilismului – foloseşte pentru întâia oară denumirea de economie politică în lucrarea sa. În perioada care urmează. Este vorba.

discipol al lui David Ricardo. analizează bogăţia naţiunilor ca rezultat al diviziunii muncii din ce în ce mai dezvoltate etc. A. a dobânzii şi a banilor (1936). şi Şcoala de la Cambridge. În cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. şi David Ricardo (1772-1823). care dezvoltă teoria valoare-muncă şi analizează economia capitalistă de atunci. În perioada contemporană. Turgot publică. care elaborează lucrarea Principiile economiei politice şi impunerii (1817). al concordanţei între ceea ce se produce şi ceea ce se cere. Un loc principal ocupă. să explice probleme ale reproducţiei de ansamblu. Quesnay. în evoluţia ştiinţei economice. cercetare asupra naturii şi cauzelor ei (1776). Fr. Această perioadă a fost dominată de trei şcoli: Şcoala de la Viena. în rândul economiştilor. în frunte cu Alfred Marshall.J. aceştia susţin că munca din agricultură este singura producătoare de venit. lucrarea Reflecţii asupra formării şi distribuirii bogăţiilor. în frunte cu Von Wieser. în 1766. din 1930 şi până în prezent. A. Mirabeau şi alţii.R. Şcoala de la Lausanne. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi în prima parte a secolului al XX-lea au loc încercări de a aşeza ştiinţa economică pe fundamente noi.J. iar John Stuart Mill (1806-1873) este considerat clasic de tranziţie. ştiinţa economică şi-a îmbunătăţit substanţial conţinutul.R. economistul englez John Maynard Keynes (1883-1946). îl reprezintă Şcoala clasică engleză. în frunte cu Adam Smith (1723-1790). În numeroase lucrări elaborate se 25 Universitatea SPIRU HARET . Un moment deosebit. Smith teoretizează eficacitatea pieţei. A. Robert Malthus (1766-1834). Ca reprezentant al Şcolii clasice engleze este considerat şi T. în secolul al XVIII-lea. ale macroeconomiei. s-a dezvoltat. În perioada postbelică. autorul lucrării Avuţia naţiunilor. se aprofundează cercetarea ştiinţifică. în frunte cu Leon Walras şi Vilfredo Pareto. se afirmă şi Karl Marx (1818-1883).curentele de gândire economică din Franţa. rolul „mâinii invizibile”. ei sunt fondatorii teoriei valoaremuncă. în această direcţie. funcţia ei reglatoare. având ca principali reprezentanţi pe: Fr. V. Quesnay publică lucrarea Tabloul economic (în 1758).R. are loc trecerea de la nivelul microeconomic la nivelul macroeconomic de analiză. pentru întâia oară în ştiinţa economică. în lucrarea sa Capitalul. în care încearcă.-Turgot. îndeosebi prin lucrarea sa Teoria generală a folosirii mâinii de lucru.

rolului statului în economie etc. Mersul ideilor economice la români. s-au afirmat. ocupării şi şomajului. Ion Răducanu. Xenopol. studii. Aici se menţionează mai multe exemple. au fost cercetate numeroase probleme ale economiei româneşti. Ivanciu Nicolae – Văleanu. B. Bucureşti. a redactat legea pentru înfiinţarea Băncii Naţionale a României şi a organizat acest punct de sprijin al întregului sistem financiar şi bancar românesc. 9-11. 26 Universitatea SPIRU HARET . Gândirea economică a unei epoci se oglindeşte nu numai în tratate. Gromoslav Mladenatz. Victor Slăvescu. P.225-238. 1987. care au pus în centrul atenţiei problema dezvoltării industriei şi importanţa independenţei economice a ţării. Aurelian. s-au remarcat: Virgil Madgearu. inclusiv în anii de tranziţie la economia de piaţă. a creşterii economice. George Taşcă. inflaţiei. În cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. tratate.P. 1986. G.N.I. A. Angelescu. 4 Vezi Costin Murgescu. deşi nu a scris opere economice şi nu figurează în nicio istorie a gândirii noastre economice. manuale. vol. Tratat de economie contemporană. 1996. Tratat de doctrine economice. I. scrisă la solicitarea Academiei din Berlin. cel mai remarcabil reprezentant al gândirii economice româneşti este Nicolae Bălcescu (1819-1852). Bucureşti. cit. în acest domeniu. Constantinescu.S. cărţi de specialitate. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.D. Bariţiu. Editura Politică. Ghica. Evaluarea reală a gândirii economice dintr-o perioadă istorică sau alta nu poate face abstracţie de politica economică respectivă. 5 Vezi Costin Murgescu. Haşdeu.. Începutul a fost realizat de către Dimitrie Cantemir (1673-1723) prin lucrarea Descriptio Moldaviae. de activitatea economică desfăşurată.I. Mihail Manoilescu. „Monitorul Oficial”. fluctuaţiilor. în diverse lucrări. ci şi în acte de guvernământ. echilibrului macroeconomic şi optimului economic.abordează problematica macrodeciziei economice. op. În prima jumătate a secolului al XX-lea. În perioada postbelică. N. În domeniul gândirii economice au existat şi preocupări româneşti4. p. Bucureşti. N. În secolul al XIX-lea. printre care şi acela al lui Eugeniu Carada. care. în politica unei epoci5. p. a pieţei.

în Catéchisme d’economie politique (1826). Astfel. Iată câteva dintre ele: economia politică studiază activităţile care. 27 Universitatea SPIRU HARET . Ea analizează. de către diferiţi autori. spunea că economia politică este ştiinţa care ajută la cunoaşterea economiei societăţii. Samuelson spunea că „ştiinţa economică cercetează modul în care oamenii şi societatea decid. punând sau nu în joc moneda. În gândirea lui J.• Definirea economiei politice. să aloce resursele productive rare producţiei de mărfuri şi servicii variate şi să le repartizeze în scopul consumului prezent sau viitor între diferiţi indivizi şi colectivităţi.8. câştigându-şi viaţa şi bucurându-se de fructele muncii lor. Paris. Stuart Mill considera că economia este ştiinţa care tratează producţia şi distribuţia avuţiilor. în cadrul confruntărilor de idei. se poate exprima. ea studiază modul în care oamenii se comportă. în cursul obişnuitei lor existenţe. economia este ştiinţa muncii. Luând în considerare definiţiile date economiei politice. încă în secolul al XIX-lea. ea arată cum îşi procură naţiunea cele necesare pentru a subzista. Astfel.P. costurile şi profiturile ce rezultă din cele mai bune structuri ale utilizării resurselor”6. L’économique. adică acţiunea inteligentă a oamenilor în societate asupra materiei în scopul prevăzut. deci. Dintre acestea. ea este ştiinţa care cercetează mijloacele de ameliorare a societăţii şi de a face posibilă civilizaţia umană. Proudhon. schimbului. 1982. obiectul ei de studiu Există diferite moduri de definire a economiei ca ştiinţă şi a obiectului ei de studiu. a fenomenelor şi proceselor economice care au loc în domeniul producţiei. Există şi alte definiţii date economiei politice. Samuelson. obiectul ei de studiu şi poate fi pus în relief rolul acestei ştiinţe. p. făcând sau nu uz de monedă. de satisfacţie personală. ea cercetează cum oamenii decid să utilizeze resursele productive rare sau limitate. repartiţiei 6 Paul A. vom menţiona numai unele. Baptiste Say. J. într-o formă concisă. Paul A. obiectul economiei ca ştiinţă îl constituie studierea vieţii economice reale. J. în vederea creării de mărfuri sau servicii variate şi spre a le repartiza pentru scopuri de consum între diferiţi membri ai societăţii. implică operaţii de schimb între indivizi. în măsura în care această producţie şi această distribuţie depind de natura umană. Armand Colin.

că economia nu este o ştiinţă abstractă. a legilor şi categoriilor economice.. de exemplu. fiscală etc. în activitatea de producţie. fenomenele economice reflectă ceea ce este direct sesizabil de către oameni. se poate constata relativ uşor dacă maşinile funcţionează sau nu funcţionează. în sensul că.. a preţurilor. bugetară. Politica economică. care. se poate observa dacă se vând sau nu se vând mărfuri. de aici. politica industrială. dimpotrivă. dacă se munceşte sau nu se munceşte etc. în mod obiectiv. pe diferite trepte ale evoluţiei societăţii.şi consumului de bunuri materiale şi servicii. este condiţionată de luarea în considerare a ştiinţei economice. are un rol deosebit de important în sistemul ştiinţelor contemporane. nelegată de viaţă. a nivelului de trai etc. la piaţă. la rându-i. în cadrul căreia. agricolă. oferind un mod economic ştiinţific de gândire şi acţiune. duce la scăderea puterii de cumpărare. cu cât luăm în considerare faptul că gândirea economică ştiinţifică trebuie să se reflecte şi în acte de guvernământ. O altă relaţie de cauzalitate este cea dintre inovaţie şi activitatea economică: inovaţia determină noi structuri ale producţiei. atunci când cererea este mai mare decât oferta. stabilirea căilor. în general. sau relaţia dintre cerere-ofertă-preţ. formularea de scopuri ale politicii. direct sesizabile. ci. sau. în uzine. Rezultă. Aceasta cu atât mai mult. adică ceea ce se află la suprafaţa activităţii economice. în politica economică. monetară. 28 Universitatea SPIRU HARET . În general. de credit. un nivel calitativ superior al factorilor de producţiei atrage după sine creşterea randamentului sau eficienţei folosirii lor. în mod special. De exemplu. a legilor economice. are loc creşterea preţurilor. şi al agenţilor economici. spre exemplu. ţinând seama de confruntarea nevoilor nelimitate cu resursele limitate. mijloacelor şi măsurilor adecvate de realizare a acestora trebuie să se întemeieze pe cunoştinţe ştiinţifice. relaţia dintre perfecţionarea factorilor de producţie şi randament sau eficienţa utilizării lor. ci şi a relaţiilor de cauzalitate. în comportamentul uman. putere de anticipare şi raţionalitate. a investiţiilor. sau relaţia dintre cheltuielile familiale de consum şi veniturile băneşti ale familiilor etc. a relaţiilor cauzale. Afirmarea economiei politice ca ştiinţă presupune cunoaşterea nu numai a fenomenelor şi proceselor economice. care ţin de esenţa lucrurilor. dacă sunt preţuri mari sau mici.

totodată. de analiză şi interpretare. capital. statistică. pot fi puse în mişcare. investiţii. cum sunt protecţia mediului natural. Ştiinţa economică oferă. a unei politici fiscale de reducere a ratei de impunere atrage după sine mărirea veniturilor agenţilor economici şi încurajarea lor în realizarea de investiţii şi creşterea gradului de ocupare etc. echilibrul economic şi optimul economic etc. legea cererii şi ofertei. În condiţiile actuale. este de mare importanţă luarea în considerare a intereselor economice (private şi publice. odată cunoscute. În prezent. cu ajutorul pârghiilor economice – salariu. profit. la rândul lor.). resurse naturale. costul ştiinţei. costul informaţiei. preţ. ele alcătuiesc sistemul ştiinţelor economice. d) ştiinţele istorice economice şi ale gândirii economice. finanţe. cost de producţie. care dau naştere unor noi structuri ale pieţei etc. În structura acestuia sunt cuprinse următoarele: a) ştiinţele economice fundamentale (economia politică). contabilitate. marketing. De exemplu. produsul naţional brut. preţ etc. de ramură (în industrie. În acelaşi timp. finanţe-bănci. comerţ. salariu.care. transporturi etc. integrarea economică internaţională şi altele. piaţă.. costul ecologic. prognoză economică etc. care servesc ca instrumentar ştiinţific de lucru în practica economică. bani. dobândă. periodice şi accidentale. un sistem de cunoştinţe ştiinţifice. de categorii economice sau noţiuni fundamentale. curente şi de perspectivă. folosirea categoriilor. ştiinţa unităţilor economice. rentă. conceptelor economice – marfă. venit. legi economice. în direcţia stimulării dezvoltării economice. economii. profit. care. construcţii. Exemple de legi economice: legea creşterii productivităţii. de teorii. muncă. credit. c) ştiinţele economice teoretico-aplicative. Promovarea. regionale şi naţionale etc. creşterea economică. legea randamentelor economice neproporţionale etc. de exemplu. avuţie naţională. există mai multe componente ale ştiinţei economice. dobândă. b) ştiinţele economice funcţionale – management. duc la noi structuri ale cererii de mărfuri. consum. care include relaţii economice 29 Universitatea SPIRU HARET .). servind în conducerea activităţii. marchează noi trepte în procesul cunoaşterii ştiinţifice. sistemul de concepte economice se îmbogăţeşte prin introducerea în circuitul de cunoştinţe ştiinţifice a unor concepte sau noţiuni noi. concurenţă. de concepte. e) economia mondială. buget. agricultură. productivitatea factorilor de producţie.

de exemplu. economia urbană. teoria arhitecturii în domeniul arhitecturii. teoria muzicii în domeniul artei sunetelor etc. 30 Universitatea SPIRU HARET . metoda poate fi privită în dublu sens: ca metodă de cercetare şi ca metodă de expunere a rezultatelor cercetării. pe măsura progresului ştiinţei. fizica în domeniul tehnic – industrial. se impun atenţiei şi discipline economice noi. în abordarea lor. presupun deja cunoscute probleme teoretice generale. nu este direct sesizabilă. În cadrul acestuia. apoi. cibernetica economică. sociologia economică etc. Este. Sistemul ştiinţelor economice este dinamic şi deschis. o situaţie similară cu cea a ştiinţei fundamentale din alte domenii.. necesitând studierea aprofundată. 1. economia investiţiilor în străinătate şi a întreprinderilor multinaţionale etc. la descoperirea de noi adevăruri şi la rezolvarea cu eficienţă tot mai mare a problemelor practicii. În general.4. ridicarea de la concretul senzorial la gândirea abstractă şi. Rolul metodei creşte şi mai mult dacă luăm în considerare faptul că esenţa proceselor economice nu apare la suprafaţa acestora. relaţii valutar-financiare internaţionale etc. de procedee şi tehnici de cercetare. îmbogăţindu-se. cum sunt: economia mediului înconjurător. care fac obiectul de studiu al economiei politice. f) ştiinţele economice de graniţă – econometria. care oferă baza teoretică şi metodologică generală ştiinţelor economice în ansamblul lor. anatomia şi fiziologia omului în domeniul medical. economia politică constituie o ştiinţă economică fundamentală. pe lângă obiectul său propriu de studiu. De asemenea. La rândul ei. întoarcerea la concretul logic. economia regională. de la o perioadă la alta. şi o metodă. aici.internaţionale. metoda reprezintă un ansamblu de principii. METODĂ ÎN ŞTIINŢA ECONOMICĂ Afirmarea economiei ca ştiinţă autonomă presupune. În domeniul economiei. economia politică se îmbogăţeşte şi pe seama rezultatelor noi obţinute de celelalte ştiinţe economice. psihologia economică. informatica economică. care au rolul de a contribui la extinderea cunoaşterii ştiinţifice. Celelalte discipline economice.

considerat clasic de tranziţie. este vorba de fiziocraţi. Abstractizarea presupune ca. el abordează inducţia. fiecare. mai clară. Francis Bacon (1596-1626) şi. Procedeele ce caracterizează metoda în domeniul ştiinţelor economice sunt următoarele: abstractizarea. să se ia în considerare ceea ce este dominant. doar momente ale procesului de gândire ştiinţifică. analiza inductivă şi deductivă. întemeietor de ştiinţă din punct de vedere al metodei. celebra ipoteză: caeteris paribus. Platon. Aristotel. Se aplică. de către Socrate. date.Quesnay. care a formulat o serie de idei în teoria deducţiei şi demonstraţiei. care a abordat teoria noţiunilor. caracteristic acestora.Ricardo – ca reprezentanţi ai Şcolii clasice engleze. René Descartes (1596-1650) au reformat metoda aristotelică. începând cu procesul conturării economiei politice ca ştiinţă. pentru a studia doar un număr limitat de modificări.Ca şi formarea ştiinţei economice.Stuart Mill. mai familiară mulţimii. analiza cantitativă şi analiza calitativă. apoi A. făcându-se abstracţie de unele fapte. experimentul economic. abordează problemele metodei. îmbinarea metodei istorice cu cea logică. în procesul de cercetare a fenomenelor şi proceselor economice. fiind considerat întemeietorul logicii ca „ştiinţă a demonstraţiei” în cercetarea adevărului. ca în ştiinţele naturii. în mod voluntar. primele elemente de metodă în plan general – filosofic au fost formulate. pe cifre. William Petty. el însuşi. analizează probleme de metodă în lucrarea sa Sistem de logică inductivă şi deductivă (1843). În epoca modernă. considerând că inducţia şi deducţia constituie. aici. în Antichitate. aspecte ale realităţii analizate care sunt neesenţiale şi nenecesare cunoaşterii esenţei. face abstracţie de anumite variabile. deschizând un drum nou în domeniul metodei. teoretică. mai ales. deducţiei şi inducţiei. mai uşor de cunoscut prin senzaţie şi. greutăţi sau măsuri.Smith şi D. care se considera. în lucrarea sa Organon. deci. constituirea metodei acesteia s-a realizat în timp. conform căreia se 31 Universitatea SPIRU HARET . în primul rând Fr. Preocupări pentru metodă în ştiinţa economică se manifestă în mod sistematic. recurge la argumente întemeiate pe experienţă practică. despre care spune că este mai convingătoare. Economistul. Probleme ale metodei sunt abordate şi de către alţi gânditori în domeniul ştiinţei economice. J. ca proces îndelungat.

Paris. spre gândirea abstractă. în a porni de la teze teoretice. spre generalizarea ştiinţifică sau. dimpotrivă. ca tendinţă dominantă. cuantificare. teoretic. Analiza cantitativă presupune determinări cantitative. Metoda istorică presupune luarea în considerare a faptelor. caracteristic. celelalte elemente. de deosebirea de gusturi etc. analiza evoluţiei productivităţii factorilor de producţie.. 1982. într-o unitate economică sau alta. aşa cum sunt ele. ţinând seama de progresul tehnic. ale produsului intern brut sau produsului naţional brut etc. „Nici un spirit nu poate să îmbrăţişeze multitudinea de fapte. măsurare. de la creşteri. într-o perioadă sau alta. poate să scoată în relief şi date. În acest caz. De exemplu. Deducţia constă. ci. a cheltuielilor şi rezultatelor. ea este modul de raţionare de la general la particular. Analiza calitativă înseamnă că.1. pentru a înţelege comportamentul consumatorului. unde se pot confirma sau. economistul are în vedere (în analiza pe care o face) doar două elemente variabile – cantitatea de produs şi preţul în moneda respectivă. dimpotrivă. evaluare în expresie bănească. aşa cum este logic. de exemplu. precum şi în unităţi naturale. p. sau. productivităţii. dintr-un motiv sau altul. ale producţiei. scăderea randamentului factorilor. ea este modul de a raţiona de la particular la general. Inducţia reprezintă acel procedeu de cercetare în care se porneşte de la fapte reale.consideră date. chiar dacă ele nu concordă întotdeauna cu ceea ce reprezintă logica mişcării economice. a realităţilor. pornind de la schimbările cantitative. are loc „curăţarea” de ceea ce este întâmplător. L’economique. neschimbate. infirma tezele teoretice respective. de religie. În sistemul metodelor şi procedeelor de cercetare ştiinţifică se înscrie şi analiza economică. de sex.16. invers. de profesie. cu alte cuvinte. în desfăşurarea lor istorică. Armand Colin. cantitativă şi calitativă. accidental în evoluţia economică. De exemplu. a dimensiunilor activităţii economice etc. 7 Paul Samuelson. 32 Universitatea SPIRU HARET . eficienţei economice. de la generalizări spre fapte concrete. cu alte cuvinte. el face abstracţie de vârsta indivizilor. vol. Orice analiză implică un efort de abstractizare”7. în timp. reţinându-se ceea ce este esenţial. cu detaliile şi cu meandrele care au loc. fapte din care să rezulte nu creşterea productivităţii.

şi din ce cauză sunt astfel. 1988. Économie politique. Deşi analiza este actul cel mai important în procesul de cercetare şi cunoaştere ştiinţifică. ca. Paris. Deşi analiza. gestiunii etc. în general. aşa cum sunt. c) static-comparativă: compară două sau mai multe perioade. prin stabilirea legăturilor dintre ele. prin care se verifică oportunitatea. În esenţă. de exemplu. o mare însemnătate are experimentul economic. definind ceea ce trebuie să fie. înainte de extinderea sau generalizarea unor măsuri de perfecţionare a organizării. Jacques Généreux. eficacitatea aplicării lor. Obiectul de studiu al Economiei politice trebuie privit în dinamica sa. După criteriul temporal. Hachette. b) analiza normativă. luând în calcul timpul. 33 8 Universitatea SPIRU HARET . în detaliu. ea apare drept consecinţă logică a cunoaşterii pozitive. adică la un nivel nou de dezvoltare economică etc. b) dinamică. Introduction et microéconomie. a conducerii.cercetarea ştiinţifică trebuie să surprindă şi trecerea la o nouă calitate. a concluziilor care se desprind. după cum în mişcare continuă se află viaţa economică însăşi. a orientărilor şi deciziilor care se adoptă apelează tot mai mult la calcule matematice. presupune o cercetare aprofundată. reguli de comportament. fără să ia în calcul timpul. ex-ante (previziunea) şi ex-post (realizarea). disecarea fenomenelor şi proceselor economice. care stabileşte norme. care explică faptele comportamentele. în momentul respectiv. Analiza economică mai poate fi clasificată8 şi în: a) analiza pozitivă. Fundamentarea ştiinţifică a analizei economice. p. Ţinând seama de caracterul deosebit de complex al efectelor pe care le poate avea aplicarea în practică a concluziilor şi rezultatelor cercetării economice asupra vieţii şi activităţii oamenilor. totuşi ea trebuie completată cu sinteza. la nivelul firmelor sau al ramurilor. acesta presupune ca. să aibă loc experimentarea acestora.13-14. analiza economică poate fi: a) statică. la un moment dat. sinteza înseamnă cunoaştere pe baza reunirii mentale a elementelor obţinute de analiză.

• Constantinescu. J. N. Bucureşti 1976. • Bran. Bucureşti. 34 Universitatea SPIRU HARET . Economia politică. Paul. Bucureşti. Editura Economică. 1994. Ştiinţa economică şi interesul public. Bucureşti. • Dobrotă. Bucureşti. 1982. Economia politică. întrebări • Dinamica nevoilor şi resurselor • În ce constă relaţia dintre nivelul de instruire şi cultură al oamenilor şi structura nevoilor? • Interesele economice şi rolul lor în dinamica economică • Relaţia dintre nevoi şi activitatea economică • Progresul ştiinţifico-tehnic şi limitele resurselor • Curba (frontiera) posibilităţilor de producţie • Obiectul de studiu al Economiei politice • Ce tendinţe au loc în structura sistemului ştiinţelor economice? • Rolul ştiinţei economice în elaborarea politicii economice • Analiza economică şi rolul ei în cunoaşterea ştiinţifică • Legătura dintre teoria economică şi practica economică • Experimentul economic Bibliografie • Gilbert. Editura Humanitas.Concepte de bază • Nevoi umane • Interese economice • Resurse economice • Raritatea şi alegerea • Costul de oportunitate al unei alegeri • Activitatea economică • Ştiinţa economică • Metodă în ştiinţa economică Probleme de reflecţie.K. Economia protecţiei mediului natural. 1997. Niţă.N... Editura Politică. • Galbraith. Editura Economică. Editura Politică. 1996. Economica valorii. Abraham-Frois.

Ilie Gavrilă. • Ciucur. 1947. Bucureşti. 1982. vol. Editura Academiei Române. • Rugină. Bucureşti. Principia oeconomica. Armand Colin. • Samuelson. L’économique. 1944. • Lipsey. Anghel. 1999. • Madgearu. Bucureşti. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. • Murgescu. Mersul ideilor economice la români. I. Cunoaştere şi metodă în ştiinţa economică. Editura Economică.. Modul economic de gândire. Paul. Restructurări în economia politică. 1987. Editura Economică. V. Editura Ramuri. • Postolache. 1999. Bucureşti. Chrystal. Paris. Gromoslav.Alec. Tudorel. Editura Didactică şi Pedagogică. Bucureşti. Craiova. Paul. Constantin Popescu. coord. • xxx Dicţionar de economie. • Mladenatz. Economia pozitivă. 1981. Economie. 35 Universitatea SPIRU HARET . Editura Politică. Bucureşti. Curs de economie politică. 1991.. K. Bucureşti. Costin.: Niţă Dobrotă. 1993. Dumitru. Editura Economică. 1999.• Heyne. R.G.

2. şi anume: ce bunuri trebuie produse. când şi în ce sortimente. AGENŢII ECONOMICI Obiectivele temei: Cunoaşterea de către studenţi a unor aspecte de bază privind: • deosebirea esenţială dintre economia naturală şi economia de schimb. • trăsăturile comune ale economilor de piaţă şi diversitatea modelelor concrete de funcţionare şi reglare a acestor economii. în ce cantităţi. Pe măsura dezvoltării societăţii. cine le 36 Universitatea SPIRU HARET . în asigurarea libertăţii de acţiune a participanţilor la viaţa economică. în perioada contemporană. ASPECTE INTRODUCTIVE Satisfacerea nevoilor de consum ale oamenilor se realizează prin intermediul bunurilor şi serviciilor. atât nevoile. cât şi bunurile şi serviciile sporesc şi se diversifică. rolul şi funcţiile banilor în economia de piaţă. de desfăşurare a activităţii economice. modernă.Capitolul 2 ECONOMIA DE PIAŢĂ: CARACTERIZARE GENERALĂ. fie că are un nivel mai scăzut de dezvoltare – trebuie să-şi organizeze activitatea economică astfel.1. Limitele resurselor au impus tot mai mult necesitatea căutării celor mai adecvate şi eficiente sisteme de producţie. încât să răspundă la câteva seturi de întrebări fundamentale şi interdependente. cât din produsele create vor fi destinate consumului individual şi cât producerii de bunuri investiţionale? Cum vor fi produse. Fiecare societate umană – fie că este avansată industrial. • grupurile principale de agenţi economici şi fluxurile activităţii economice. • specializarea şi criteriile pe care se întemeiază independenţa producătorilor de bunuri şi servicii.

când fiecare gospodărie individuală executa toate activităţile. familii. el reprezintă forma universală de organizare şi funcţionare a activităţii economice în lumea contemporană. mijloacele şi pârghiile prin care se asigură mişcarea acestuia. prezent în toate societăţile moderne. producţia socială ia forma economiei naturale. Ea se generalizează în capitalism. fără a apela la schimb. de la obţinerea materiilor prime până la producerea diferitelor bunuri pentru consum. pentru realizarea sortimentului de produse? Pentru cine sunt produse. din producţia proprie. cine vor fi beneficiarii acestora şi cum se vor repartiza produsele create între diferite persoane. 37 Universitatea SPIRU HARET . În diferitele etape ale evoluţiei sistemului economic. a specializării producătorilor. pe bază de autoconsum. s-a dovedit. Această formă a producţiei sociale a existat în comuna primitivă. Pe măsura adâncirii diviziunii sociale a muncii. a fi un sistem performant. economia de schimb. sistemul economiei naturale îşi restrânge treptat sfera de cuprindere în favoarea economiei de schimb. după ce criterii? Toate aceste întrebări exprimă probleme comune. economia de piaţă concurenţială. în ce proporţii. s-au manifestat mai multe modalităţi de organizare a activităţii economice. având mecanisme proprii de alocare şi utilizare a resurselor pentru satisfacerea nevoilor. în care bunurile create servesc consumului propriu al producătorului. Economia de schimb. fiind predominantă în sclavagism şi în feudalism. a amplificării şi diversificării nevoilor. La începuturile existenţei sale. valabile pentru orice sistem de organizare a activităţii economice. În evoluţia istorică a societăţii. Economia naturală reprezintă acea formă de organizare şi desfăşurare a activităţii economice în care comunităţile îşi satisfac necesităţile de consum. cu ce fel de metode şi tehnici de producţie şi din ce resurse? În ce fel de întreprinderi se vor realiza bunurile şi serviciile necesare: în unităţi bazate pe proprietate publică sau particulară? Cum vor fi folosite diferite feluri de resurse. în practică. în care piaţa are un rol hotărâtor în reglarea economiei.va produce. economia centralizată sau de comandă şi economia mixtă. Principalele sisteme economice sunt: economia naturală. mecanismul de funcţionare îşi schimbă structurile. în care bunurile se produc predominant pentru piaţă. a bunurilor şi serviciilor.

preocupare pentru înnoirea şi modernizarea produselor. specializarea reprezintă un factor de progres când are o fundamentare economică. de sine stătătoare.2. 38 1 Universitatea SPIRU HARET . umane şi financiare disponibile. a agenţilor economici în general. c) producţia de mărfuri generalizată şi mijlocirea schimbului de către bani. creşterea producţiei prin folosirea aceloraşi resurse. Diviziunea socială a muncii. b) autonomia. activităţile agenţilor economici sunt stimulate şi sancţionate de exigenţele pieţei. Într-o astfel de economie. prin funcţiile şi rolul îndeplinit. utilizarea pe scară largă a tehnicii şi tehnologiei moderne1. în diferite ţări şi perioade. devenind activităţi specializate. 1962. a formelor de distribuţie. să manifeste inventivitate. • Specializarea. Bucureşti. proces istoric de diferenţiere. 7-18. ea permiţând perfecţionarea forţelor de producţie. Diviziunea muncii. spirit creator. Economia de schimb are la bază diviziunea socială a muncii. Adam Smith. I. economia de schimb a cunoscut şi cunoaşte trăsături specifice. 2. vol. p. întemeindu-se pe un avantaj absolut sau relativ. desprindere şi separare a diferitelor genuri de activităţi şi fixare a acestora ca domenii distincte. criteriile cu care operează piaţa sunt cele ale eficienţei şi ale concordanţei producţiei cu nevoile efective ale societăţii. Editura Academiei. să aibă o înaltă capacitate de adaptare la schimbările mediului economico-social. independenţa agenţilor economici. Avuţia Naţiunilor. dintre care cele mai semnificative sunt: a) specializarea producătorilor. CARACTERIZAREA ECONOMIEI DE SCHIMB Cu toate că. Pentru a obţine beneficii. întreprinderile trebuie să fie receptive la semnalele pieţei. ea are unele caracteristici generale. specializarea reprezintă cel mai important factor de progres pentru individ şi societate. d) concurenţa. deoarece condiţiile concrete în care funcţionează acest tip de economie îşi pun amprenta asupra modalităţilor ei de manifestare. în care raportul dintre cerere şi ofertă determină principiile de prioritate în alocarea şi utilizarea resurselor materiale.Economia de schimb se întemeiază pe mecanismele obiective ce pun în valoare forţele pieţei.

. El obţine cea mai mare cantitate de bunuri cu aceleaşi resurse. 1-11. realizând consumuri mai mici pe unitatea de produs. Pentru a evidenţia avantajul relativ este necesară determinarea acestui cost de oportunitate. în raport cu oricare alt producător. rezultă că. Bucureşti.raportarea cantităţii din bunul la care se renunţă la cantitatea câştigată din bunul pentru care se optează (ΔY/ΔX). pentru fiecare unitate pe care o produce din acesta. obţinem (tabelul 1): Paul Heyne. Modul economic de gândire. Un producător deţine un avantaj absolut când creează o cantitate dată de bunuri cu mai puţine resurse. . dacă realizează bunul cu cel mai mic cost de oportunitate. el renunţă la 2X.Avantajul absolut. A : 12x sau 6y sau orice combinaţie liniară intermediară. adică a şanselor la care renunţă producătorul atunci când face o alegere2. Raţionând similar pentru ceilalţi doi producători. 39 2 Universitatea SPIRU HARET . Revenind la exemplul anterior. 40-45 şi 111-116. Editura Didactică şi Pedagogică.determinarea reducerii cantităţii bunului Y (ΔY=1) la care se renunţă. Din datele de mai sus rezultă că producătorul A deţine un avantaj absolut în raport cu ceilalţi. C : 2 x sau 4 y sau orice combinaţie liniară intermediară. Dacă avem în vedere trei producători (A. dacă alege să producă doar bunul Y. B şi C). şi identice ca structură. cantitativ şi calitativ. B : 6 x sau 6y sau orice combinaţie liniară intermediară. Un producător deţine un avantaj relativ într-o activitate. dacă producătorul A alege să producă doar bunul X. Avantajul relativ.5Y. Mărimea costului de oportunitate al unei unităţi dintr-un anumit bun poate fi calculată astfel: .determinarea creşterii bunului X (ΔX=1). pentru fiecare unitate produsă din acesta. când au abilităţi diferite. în raport cu ceilalţi. p. 1991. fiecare dispunând de resurse egale. ei pot crea volume diferite de bunuri. el trebuie să renunţe la 0.

rezultă: Qt = 12X+10Y. pentru că: A produce 6 x şi 3 y B produce 3 x şi 3y C produce 1x şi 2y Dacă producătorii se specializează. Efectele economice ale specializării fundamentate pe teoria avantajului relativ. în timp. fiind justificată din punct de vedere economic specializarea sa în obţinerea acestuia. cât şi bunul Y. iar C tot pentru Y. comparativ permit creşterea producţiei cu resursele existente. este cel mai puţin eficient. Decizia producătorilor de a produce atât bunul X. care. producătorul C. avantajul comparativ al unui agent economic sau al altuia se modifică. deci.Producătorul şi costurile de oportunitate Tabelul 1 Se constată că producătorul A are cel mai mic cost de oportunitate în producerea bunului X. B pentru Y. adaptarea permanentă la condiţiile schimbătoare ale 40 Universitatea SPIRU HARET . A optând pentru bunul X. pentru că: A produce 12 X B produce 6Y C produce 4 Y Specializarea producătorilor a determinat un spor de producţie de 4 unităţi (două unităţi din bunul X şi două unităţi din bunul Y). dispune de avantaj relativ în obţinerea bunului Y. el dispune de un avantaj relativ (comparativ). fiind fundamentată specializarea lui în acest domeniu. alocând pentru fiecare bun jumătate din resursele de care dispun. deoarece activitatea şi satisfacerea nevoilor lor sunt interdependente. el sacrificând doar 0. În schimb.5 unităţi din bunul X pentru a spori cu o unitate producţia bunului Y. determinând necesitatea cooperării şi conlucrării agenţilor economici. de aici rezultând reprofilarea producătorilor. ar determina ca producţia totală să fie Qt=10X+8Y. în ansamblu. Chiar dacă.

pentru că deciziile strategice privind dezvoltarea unităţilor se iau la nivel central. Producţia este astfel separată de consum. prin exercitarea deplină de către agenţii economici a tuturor atributelor proprietăţii. particulară sau individuală. • Autonomia. Spre deosebire de perioada în care economia naturală era dominantă. circuitul economic s-ar bloca 41 Universitatea SPIRU HARET . de a le utiliza cum cred de cuviinţă în interesul lor. impunându-se deplasarea bunurilor de la locul de producţie la locul de folosire a lor. • Producţia de mărfuri generalizată şi mijlocirea schimbului de către bani. ca bază principală a autonomiei economice. şi forţa de muncă. economia de schimb (de piaţă) creează bunuri prioritar pentru vânzare. Fără prezenţa lor. şi în care bunurile se creau majoritar pentru consumul propriu. Proprietatea privată. iar înstrăinarea bunurilor să aibă la bază criterii economice. schimbul este servit în mod necesar de bani. agentul economic nemijlocit. În această economie. independenţa presupun ca agenţii economici să dispună de libertatea de acţiune.. specializarea rămâne o trăsătură şi o condiţie a economiei de schimb. are o autonomie mai restrânsă. ca fenomen de masă. caracteristic ţărilor cu economie de piaţă. Întrucât producţia de mărfuri este generală. cel care exercită efectiv actele de producţie. implică şi existenţa proprietăţii publice. printr-o reţea tot mai ramificată de mijloace de transport. cum ar fi: particular-asociativă (societăţi pe acţiuni. devine marfă. de dreptul de decizie. schimb etc. limitată. de a beneficia de rezultatele ce se obţin prin folosinţa bunurilor deţinute. În cadrul acestei forme de proprietate. cooperative). Aceştia îşi manifestă libertatea de a poseda bunuri. iar diviziunea socială a muncii foarte largă şi în continuă dezvoltare. Autonomia este fundamentată pe interesul izvorât din proprietate. nu exclude existenţa altor forme de proprietate. la nivel local (microeconomic). agenţii economici au o autonomie operativă. de a le înstrăina prin vânzare. ce aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale. Cea mai largă autonomie se realizează în condiţiile proprietăţii private.mediului în care acţionează. baza cooperării sociale şi a progresului economic. Pluralismul formelor de proprietate. publică (de stat) şi mixtă. determinată de reglementările legislative proprii fiecărei ţări şi perioade.

ca mijloc de schimb ori de plată”4. al firmelor. 226. Economia de piaţă este prin excelenţă o economie monetară. 4 P. monetare: „Ei sunt un semn – caracterizat printr-o hârtie. în funcţie de care se stabileşte nivelul salariului. în literatura economică au existat şi persistă încă puncte de vedere diferite. Economics.1. moneda de aur şi argint şi banii de hârtie.3.Samuelson & W. Mc GrawHill Boote Company. rentei şi dobânzii.Samuelson. 2. Alţi economişti consideră că banii sunt elementul – cheie al economiei de schimb. DEFINIREA BANILOR În ceea ce priveşte definirea banilor sau a monedei. o piesă metalică sau o cifră înscrisă în conturile unei bănci – care simbolizează dreptul de a lua o parte din ceea ce este produs şi oferit vânzării. separată spontan din lumea celorlalte mărfuri. banii reprezintă o marfă specială. Les éditions ouvrières. BANII ŞI ROLUL LOR ÎN ECONOMIA CONTEMPORANĂ 2. pentru cine se produce depinde de cererea şi oferta de pe piaţa factorilor de producţie. consideră banii o convenţie socială artificială: „moneda este orice serveşte şi este acceptat de toată lumea. de cantitatea şi preţul acestora. Paris. În evoluţia lor istorică. Astfel. J. în cadrul naţiunii unde aceşti bani sunt recunoscuţi”3. În concepţia economiştilor clasici. care îndeplinesc rolul de instrument general al schimbului. laureat al premiului Nobel pentru economie.M. 169. fiecare dintre ei fiind obligat să adopte metoda şi tehnica de producţie care îi asigură realizarea celui mai mic cost de producţie şi maxim de profit.şi economia nu ar putea funcţiona normal. p. 42 3 Universitatea SPIRU HARET . P. cum se produce este în funcţie de concurenţa dintre producători. ce se produce depinde de veniturile cumpărătorilor şi de profitul producătorilor. fiecare consumator individual şi fiecare producător acţionează prin schimb pentru a rezolva cele trei probleme fundamentale.3. 1988. Les rouages de l’économie nationale. p. În cadrul ei. adepţi ai teoriei valoarea-muncă. 1989. banii au îmbrăcat mai multe forme: marfă-bani. 13th Edition.A.Nordhaus.Albertini.

banii se află doar temporar în posesia agenţilor economici şi nu este obligatoriu ca ei să aibă o valoare proprie. după natura lor economică. acest rol a început să fie îndeplinit de metalele preţioase (aur şi argint) datorită calităţilor acestora: au o valoare mare într-un volum mic. Cu timpul. Moneda de aur sau argint. În funcţia de mijlocitori ai schimbului de mărfuri şi servicii. au început să se emită mai multe bancnote (bilete) sau monedă fiduciară. a altor inconveniente (falsificarea lingourilor de metale preţioase etc. care trebuia cântărite şi verificate din punctul de vedere al calităţii înainte de efectuarea plăţii mărfurilor. treptat. stocul de aur a devenit insuficient. această emisiune a devenit rapid un privilegiu al statului.). s-a trecut la confecţionarea monedelor (din aur şi argint) de către state. De aceea. piei. metale etc.Forma marfă-bani s-a caracterizat prin faptul că mijlocirea raporturilor de schimb se realiza de către anumite bunuri (mărfuri). blănuri. fiind încredinţată Băncii Centrale (Naţionale sau de Emisiune). la un punct al evoluţiei economice. Pentru evitarea incomodităţilor şi costurilor amintite. monedele din metale preţioase au fost înlocuite cu monede (bani) de hârtie şi cu monede din metal comun. suma bancnotelor nu putea să depăşească pe cea a stocului de metal preţios. apoi de către băncile comerciale. Iniţial. Aceasta presupunea timp şi avea un cost bănesc.). Biletul emis avea un curs legal şi trebuia să fie acceptat în schimburi la acelaşi titlu (sau în acelaşi fel) ca şi metalul pe care îl reprezenta. Biletele de bancă (bancnotele) sunt semne ale valorii care. bani de credit sau moneda-hârtie) şi bani de hârtie propriu-zişi sau hârtie-monedă. deoarece se considera că încrederea în conversiunea biletelor pe metal nu va fi cerută în acelaşi timp de către toţi deţinătorii lor. rolul de bani a fost îndeplinit de unele bunuri (vite. Pe măsura dezvoltării comerţului. La început. sunt divizibile. Banii de aur au toate calităţile necesare pentru a fi universal acceptaţi. omogene şi uşor de transportat. La început. căci cele două operaţiuni realizate de persoane specializate nu se făceau gratuit. Realizată de agenţi particulari. sunt de două feluri: bilete de bancă (bancnote. Biletele de 43 Universitatea SPIRU HARET . banii de aur sau argint circulau sub formă de lingouri de bare. În aceste condiţii. Banii de hârtie. inalterabile. înlocuiesc banii cu valoarea deplină. intrinsecă. în procesul circulaţiei.

banii permit comparaţii între performanţele atinse de întreprinderi şi economiile naţionale în ansamblu. În această funcţie. în procesul circulaţiei. 2. Acestea au evoluat în timp în raport de natura banilor şi de complexitatea activităţilor economice. banii măsoară cheltuielile efectuate şi rezultatele obţinute în activitatea economică trecută şi prezentă. pot fi identificate următoarele funcţii ale monedei: a) Mijloc de măsurare a activităţii economice. a mărimii produsului intern brut şi a produsului naţional brut (ca indicatori macroeconomici) etc. Banii îndeplinesc această funcţie când mărfurile se achită în momentul livrării lor. a preţurilor. În pofida acestei diversităţi. biletele de bancă şi-au pierdut stabilitatea iniţială. a costurilor şi profiturilor la scara întreprinderilor şi ramurilor. FUNCŢIILE BANILOR Independent de etapa de evoluţie şi de conţinutul lor economic. înlocuiesc banii cu valoare deplină.3.bancă circulau în calitate de bani de credit şi aveau o dublă garanţie: efectele comerciale (cambii) aflate în portofoliul băncilor centrale şi stocul de aur al acestora. precum şi cele avute în vedere în perioada ce urmează. Oferind o unitate de calcul comună a cheltuielilor şi rezultatelor la diverse niveluri. Realizarea schimbului prin intermediul banilor scindează schimbul în două tranzacţii complementare: vânzarea. b) Mijloc de schimb. Banii sunt instrument de evaluare a valorii producţiei globale şi marfă.2. adică cedarea bunurilor de către unul din parteneri (care primeşte contravaloarea 44 Universitatea SPIRU HARET . În literatura de specialitate există opinii foarte diverse asupra funcţiilor banilor. a drepturilor şi obligaţiilor fiecărui agent economic. Mai târziu. cât mai ales pentru acoperirea deficitului bugetar. precum şi luarea de măsuri pentru ridicarea la un plan superior acestora. care. semnele băneşti ale tuturor ţărilor cu economie de piaţă au devenit treptat banii de hârtie Banii de hârtie (sau hârtia-monedă) reprezintă semne ale valorii. banii (moneda) îndeplinesc funcţii economice esenţiale. deoarece nu mai erau convertibile în aur şi se emiteau nu atât pentru operaţiuni comerciale. De aceea.

cu efecte benefice asupra întregii activităţi economice. salariilor etc. Deşi banii sporesc operativitatea şi eficacitatea schimbului. banii încasaţi se pot stoca şi repetarea acestui act de mai mulţi agenţi economici îngreunează desfacerea unor cantităţi de mărfuri. însă. Când mărfurile se schimbau direct una pe alta. Când intervin banii în procesul de schimb. aşa încât A să dorească bunul lui B. chiriilor şi dobânzilor. a împrumuturilor. atunci când vor fi utilizaţi. numai vânzător sau numai cumpărător. iar B. Formarea acestor rezerve se bazează pe asigurarea că valoarea banilor economisiţi va putea fi regăsită în integritatea sa în viitor. Mijlocind schimbul de mărfuri. care aşteaptă banii reţinuţi pentru a se vinde. bunul lui A. fiecare partener era. adică obţinerea bunurilor de către alt partener (care plăteşte contravaloarea bunurilor). concomitent. Banii îndeplinesc această funcţie în ipoteza în care mărfurile se achită la un anumit termen. banii eliberează acest proces de limitele inerente trocului şi îl fac mai operativ. asemenea limite dispar. şi vânzător şi cumpărător. şi pentru stingerea altor obligaţiuni: achitarea impozitelor şi taxelor. altfel spus. d) Mijloc de rezervă de valoare. În urma vânzării. c) Mijloc de plată. în consecinţă. În plus.acestora). Orice drept şi orice obligaţie economică se pot stinge prin cedarea şi primirea unei sume de bani. după livrarea lor. Obţinerea banilor prin vânzarea bunurilor şi serviciilor oferă deţinătorilor lor posibilitatea să facă economii. al schimbului direct (marfă contra marfă). Cauza o reprezintă faptul că bunurile se produc în calitate de echivalente. a rentelor. căci nu exista un etalon al măsurii ei. şi cumpărarea. denumite rezerve de valoare. 45 Universitatea SPIRU HARET . Realizarea acestei coincidenţe cerea mult timp şi deplasarea producătorilor dintr-un loc în altul. în condiţiile diviziunii sociale a muncii. la o dată anumită. În cadrul trocului. când ele se vând pe credite. Fiecare partener este. de bunuri care trebuie să se schimbe unul cu altul. era foarte dificil să se întâlnească într-un loc anume doi agenţi economici A şi B. pe prezumţia stabilităţii puterii lor de cumpărare. greu se putea preţui valoarea mărfurilor ce urmau a se schimba. ei creează şi un efect negativ. Ca mijloc de plată. de exemplu. banii servesc.

din care cauză capătă importanţă conver46 Universitatea SPIRU HARET . investiţiile efectuate în străinătate. cât şi pentru populaţie. de cantitatea de bani aflată în circulaţie. cu o unitate monetară sau cu o sumă dată de bani. care îi atestă dreptul de a beneficia de o parte a bunurilor aflate în circulaţie. repatrierea profiturilor. Banii sunt activul cel mai lichid din economie. achitarea împrumuturilor obţinute de la alte ţări etc. Deţinătorul monedei dispune de un titlu de credit. care oricând se poate transforma pe orice alt bun. În baza teoriei neoclasice. succint analizate. modernă şi eficientă. aceasta este determinată. la un moment dat. şi puterea de cumpărare a monedei depinde de numeroase împrejurări economice şi extraeconomice. Fiind mijlocul general de cumpărare şi plată. atât în nivelul general al preţurilor. mijlocind schimburile externe de mărfuri. modificarea masei monetare atrage după sine modificări în sens contrar. În prezent. imediat şi fără niciun cost suplimentar. Rolul hotărâtor în această direcţie îl are starea economiei naţionale respective. pe termen scurt. o ţară cu o economie puternică. Convertibilitatea monedei. turismul. realizarea funcţiilor şi rolului economic al monedei are loc în condiţiile extinderii legăturilor dintre economiile naţionale. pe termen lung. dreptul de a alege. Dacă pe termen scurt această concluzie poate fi logică şi confirmată de practică.Constituirea de rezerve de bani este favorizată de ampla dezvoltare a relaţiilor de credit şi a sistemului bancar. care servesc piaţa internaţională. de regulă. cât şi în puterea de cumpărare a monedei. Pornind de la premisa că. elementele care-l satisfac. din oferta existentă. banii sunt forma universală de constituire a rezervelor de valoare. transferul de tehnologii. are o monedă a cărei putere de cumpărare este mai stabilă. care oferă posibilităţi de fructificare a economiilor prin dobânda primită la sumele depuse. atunci când doreşte. şi pentru banii universali. în esenţă. • Puterea de cumpărare a banilor este cantitatea de bunuri economice care se pot cumpăra. care servesc piaţa internă. au valabilitate şi pentru banii naţionali. oferta de bunuri economice şi viteza de rotaţie sunt relativ rigide. capabilă să asigure satisfacerea în bune condiţii a nevoilor. atât pentru unităţile economice. Funcţiile banilor. la momentul oportun.

ajungându-se treptat la realizarea deplinei convertibilităţi a leului. s-au diminuat condiţiile restrictive privind convertibilitatea. pentru evaluarea corectă a nivelului eficienţei şi competitivităţii printr-un sistem de preţuri corecte. pe piaţă. teoria economică este unanimă. Una dintre ele susţine că nu este necesară nicio premisă material-economică ce trebuie îndeplinită. doar pentru 5 (SUA. la un anumit preţ. scopul schimbării monedei naţionale pe monedă străină şi calitatea celui care efectuează (sau pentru care se efectuează) operaţiunea. Ea este o condiţie necesară pentru a introduce realismul în activitatea economică. stabilit de Banca Naţională. mai mari sau mai mici. ea este o condiţie primordială pentru ca ţările din Europa Centrală şi de Est să realizeze paşi hotărâţi spre economia de piaţă. Dacă în ceea ce priveşte utilitatea economică şi socială a convertibilităţii. iar celălalt. în calea liberei vânzări a monedei naţionale în schimbul unor monede străine. prin măsurile întreprinse. în ceea ce priveşte momentul şi premisele convertibilităţii monedei se pot distinge două poziţii teoretice. s-a ajuns la existenţa a două cursuri de schimb faţă de alte monede. Convertibilitatea influenţează toate domeniile şi componentele vieţii economice interne şi relaţiile cu străinătatea. În special din anul 1994.tibilitatea monedei. Unul a fost cursul oficial. având implicaţii deosebite asupra oricărei economii naţionale. Ca un prim pas în această direcţie. Germania. În România. După unii specialişti. Din cele peste 70 de ţări cu monedă convertibilă. În celelalte ţări cu monedă convertibilă există o serie de limite. în baza noilor reglementări adoptate. cursul de echilibru. se manifestă o serie 47 Universitatea SPIRU HARET . Convertibilitatea monedei ridică numeroase probleme teoretice şi practice. dar şi numeroase aspecte ale relaţiilor sociale. trecerea la convertibilitate este un act politic şi trebuie să se facă dovada existenţei voinţei şi hotărârii pentru aceasta. prin vânzarecumpărare. format pe baza cererii şi ofertei exprimate în cadrul operaţiunilor de licitaţie valutară interbancară. Marea Britanie. Japonia) se poate vorbi de convertibilitate deplină. problema convertibilităţii monedei naţionale s-a fixat ca un obiectiv major abia după 1990. În urma convertibilităţii. Franţa. Aceasta reprezintă însuşirea legală a unei monede de a fi schimbată cu o altă monedă în mod liber. adică de eliminarea oricăror restricţii cu privire la suma care se schimbă.

convertibilitatea este necesară. 2. CARACTERISTICI ŞI TIPURI ALE ACESTEIA Pornind de la modul concret în care sunt fundamentate şi adoptate deciziile. cum sunt: restructurarea şi consolidarea economiei naţionale.4.de efecte nedorite. 37-41. 1999. p. fundamentate pe cheltuielile de producţie şi corelate treptat. Editura Economică. diversificarea şi modernizarea producţiei de bunuri şi servicii de calitate. Bucureşti. Modelul teoretic al economiei de piaţă a fost elaborat pe baza unor premise economice şi social-politice care statuează proprietatea ca fiind sacră. în timp. Conform altei teorii. precum şi primordialitatea intereselor personale. trecerea la convertibilitate trebuie pregătită cu atenţie. dar ele sunt datorate nu convertibilităţii. dar nu reprezintă un scop în sine. În ceea ce priveşte inflaţia. Economia pozitivă. Abia după trecerea la convertibilitate se poate pune. ea necesitând asigurarea unor premise. Vezi R. Lipsey. Departajarea între aceste două mari sisteme se realizează luându-se în considerare următoarele criterii: gradul de libertate a agenţilor economici şi caracteristicile mecanismului de reglare. G. ci unor cauze profunde existente în respectiva economie. în economia contemporană întâlnim două sisteme economice5 de organizare şi funcţionare a economiei de schimb: a) sistemul economiei de piaţă. În consecinţă. 48 5 Universitatea SPIRU HARET . cu cele de pe piaţa internaţională. Chrystal. deci. creşterea rezervelor de valută ale ţării. aceasta trebuie să fie redusă şi menţinută sub control. ci un mijloc de asigurare şi sprijinire a dezvoltării economiei. ECONOMIA DE PIAŢĂ CONTEMPORANĂ. K. aceste efecte nu s-au putut manifesta tocmai datorită inexistenţei convertibilităţii. formarea unui sistem de preţuri interne flexibile şi reale. inviolabilă şi garantată. În economia de piaţă. rolul hotărâtor în fundamentarea şi luarea deciziilor îl au agenţii economici individuali. un „diagnostic” corect şi aplica tratamentul adecvat pentru însănătoşirea acelei economii. cu eficienţă ridicată şi competitive pe piaţa externă. A. b) sistemul economiei de comandă (centralizate).

p. În esenţă. b) funcţionarea şi dezvoltarea economiei au loc în condiţiile în care piaţa îndeplineşte un rol deosebit în reglarea activităţii. care se întâlnesc în orice ţară. – preţurile se formează liber. Dicţionar de economie. Existenţa unui sistem financiar bancar ramificat şi modern echipat. distribuirea şi orientarea creditelor etc. o structură tehnico-economică modernă constituie o condiţie de bază a unei înalte eficienţe economice şi a satisfacerii nevoilor în creştere pentru toţi cetăţenii. aceasta nu exclude pluralismul formelor de proprietate. pe această bază. – toţi agenţii economici şi toate categoriile de piaţă se află în raporturi de concurenţă loială. – proprietatea particulară şi interesul personal sunt hotărâtoare în funcţionarea economiei şi adoptarea deciziilor.Elementele structurale ale sistemului teoretic al economiei de piaţă6 sunt: – economia funcţionează pe baza conexiunii unui sistem de pieţe interdependente. în alocarea şi utilizarea resurselor. sindicate) în activitatea şi funcţionarea economiei. a comportamentului agenţilor economici. – sunt excluse intervenţiile administrative ale statului şi ale altor centre de forţă (monopoluri. Economia de piaţă reală. fiecare agent economic îşi asigură autoreproductibilitatea ca rezultat al propriilor decizii.. agenţii economici elaborează decizii în mod independent. de fapt. coord: Niţă Dobrotă. autonom. Bucureşti. Editura Economică. existând o mare diversitate de modele ale acesteia. nu realizează integral caracteristicile modelului ideal. este vorba de următoarele: a) pluralismul formelor de proprietate. economia de piaţă modernă are o serie de trăsături sau caracteristici. Cu toate deosebirile existente. 1999. în cadrul cărora proprietatea privată deţine ponderea dominantă. 185-186. independent de elementele specifice. care-şi asumă reglarea operativă a masei monetare. asumând-şi riscul în afaceri economic. 49 6 Universitatea SPIRU HARET . ca sistem ce funcţionează efectiv în diferite state ale lumii. fiecare ţară are propriul model.

care au fost capabile să genereze. valutară etc. Schematic. În economia centralizată. satisfacţia de care pot beneficia prin cumpărarea de bunuri sau servicii. cadrul juridic al activităţii economice. îmbunătăţiri substanţiale şi susţinute ale standardului de viaţă şi să realizeze o eficienţă ridicată. care asigură o eficienţă economică înaltă. d) concurenţa stimulează agenţii economici în promovarea progresului. preţurile se formează liber. acţionând în direcţia corectării imperfecţiunilor pieţei. şi anume: economiile sociale de piaţă (din Europa de Vest). Astfel. fără intervenţia statului. însă. se poate vorbi de trei modele principale. orice economie este o economie mixtă. Analiza comparativă a economiilor reale de piaţă permite identificarea câtorva modele de economii „reuşite”. elemente din toate sistemele.c) motivaţia activităţii agenţilor economici o constituie maximizarea profitului. al comportamentului lor. Instituţiile private şi publice sunt cele care exercită controlul economic. în funcţie de raportul cerere-ofertă. utilitatea. Cea mai mare parte a lor sunt membre ale OECD.. guvernul stabileşte legislaţia economică. a pârghiilor economico-financiare etc. în care se întâlnesc. în diferite proporţii. Sunt multe astfel de economii. economiile de piaţă 50 Universitatea SPIRU HARET . stabilirea raportului dintre resurse şi nevoi sunt consecinţe ale unor decizii centralizate. f) existenţa unei structuri tehnico-economice moderne. prin folosirea cadrului legislativ. g) statul democratic se manifestă ca agent economic. alocarea şi utilizarea resurselor. în creşterea eficienţei şi a posibilităţilor cumpărătorilor de a alege la piaţă. monetară. de comandă. şi unele dintre ţările industrializate din Asia de Sud-Est. ele includ. sau mobil. după cel de-al doilea război mondial. impuse agenţilor economici de către aparatul de stat. consumatorii au drept impuls. Niciunul din aceste sisteme nu există în stare pură. dar majoritatea deciziilor aparţin agenţilor economici. „înfloritoare”. ca şi pe pieţele forţei de muncă. titlurilor de valoare. pe baza acceptării la nivel social a unor principii de ierarhizare a priorităţilor şi intereselor. în Statele Unite ale Americii. e) pentru majoritatea bunurilor şi serviciilor.

reflectând pragmatic condiţiile economice şi politice ale fiecărei ţări. După aprecierea lui Paul Mann. acordă un rol foarte mare forţelor pieţei şi un rol minim statului. în optica unor observatori critici. în continuare. Economia de piaţă „ghidată administrativ” (modelul economiei japoneze) reprezintă o îmbinare particulară reuşită de trăsături înrădăcinate în tradiţiile şi specificul acestei ţări. fără a se acorda o atenţie specială echităţii şi problemelor sociale. În Germania. atât dezvoltarea economică. Principalele caracteristici ale acestor modele sunt prezentate în continuare. în cele nordice.„direcţionate de consum” (SUA) şi economiile de piaţă „ghidate administrativ” (Japonia)7. la deteriorarea infrastructurii sociale. care poate fi considerată modelul Statelor Unite ale Americii. cât pe o Michel Albert. asigurării locurilor de muncă şi înfăptuirii unor programe guvernamentale substanţiale de protecţie socială a oamenilor. Aceasta a condus. după schemele „îmbogăţirii rapide”. ca şi în alte ţări ale Europei de Vest şi. virtuţile eficienţei pieţei. numărul acestora având. economia socială de piaţă reprezintă un slogan. în special în Germania. La baza creşterii economice stau promovarea spiritului întreprinzător şi o mare mobilitate a preţurilor de producţie. Este considerată o economie de piaţă ghidată (condusă) administrativ. se caracterizează prin faptul că statul se implică şi este responsabil nu numai în promovarea unei politici monetare şi fiscale corespunzătoare. 41-86. Se apreciază că în cadrul acestui model se promovează. întâlnită în ţările nordice şi în mai multe ţări ale Europei occidentale. O atenţie mare este acordată protecţiei mediului. Economia de piaţă „direcţionată de consum”. la sporirea ponderii săracilor în totalul populaţiei. în principal. Economia socială de piaţă. Capitalism contra capitalism. care să stimuleze creşterea economică. 51 7 Universitatea SPIRU HARET . perisabil. Bucureşti. în special. îndeosebi pe termen scurt. întrucât a pus şi pune accentul nu atât pe obţinerea unor profituri imediate. însă. ocrotirii sănătăţii. cât şi cea socială sunt evoluate. în general. iar categoria celor care „nu au” este puţin numeroasă. Editura Humanitas. dezvoltării adecvate a educaţiei. tendinţa de creştere. al cărui interes precis este. dar şi în realizarea unei infrastructuri eficiente. a săracilor. p.

plecând de la sistemul economic de comandă. repartizarea venitului naţional se face. generează tendinţa de concentrare anormală a puterii economice într-un număr mic de întreprinderi şi centre de forţă. la sporirea posibilităţilor de adaptare rapidă la cerinţele pieţei. se impune o perioadă de tranziţie. Acesta nu este. în unele situaţii.competiţie superioară în vederea cuceririi a tot mai multe pieţe externe. inovaţia şi competiţia agenţilor economici. a eficienţei economice în general. Economiile naţionale care au funcţionat timp mai îndelungat pe coordonatele sistemului de piaţă au evidenţiat. În vederea realizării lui sunt esenţiale: privatizarea. a mecanismelor de piaţă liberă în reglarea activităţii agenţilor economici. un sistem perfect. Sistemului de piaţă i se impută faptul că nu-şi asigură stabilitatea internă. Procesul tranziţiei la economia de piaţă presupune transformări radicale în structurile economice şi de proprietate. iar statul îşi foloseşte autoritatea asupra sectorului privat prin sprijinirea producătorilor şi mai puţin a consumatorilor. retehnologizarea. 52 Universitatea SPIRU HARET . Reforma economică reprezintă un proces amplu şi complex de transformări profunde. restructurarea producţiei după criterii de eficienţă economică. firmele sunt obligate să asigure securitatea şi protecţia salariaţilor. Pentru a se ajunge la economia de piaţă. inflaţia şi şomajul sunt. Aceasta a condus la conceperea în perspectivă a unor politici de creştere a productivităţii muncii. susţinută prin măsuri statale. Pe plan social. viabilitatea acestui sistem economic. Factorul cel mai important al modelului japonez îl constituie promovarea în comportamentul agenţilor economici şi în politicile guvernamentale a unui nivel înalt de economisire şi investiţii. în dimensiuni diferite. în opoziţie cu normele elementare de justiţie socială. în vederea instaurării proprietăţii private şi a concurenţei. centralizat. ceea ce impune prezenţa unor instrumente de corecţie şi protecţie socială. prin rezultatele obţinute. la o creştere spectaculoasă a exportului. însă. Rata ridicată de creştere a economiilor şi investiţiilor şi flexibilitatea relativ redusă a salariilor au contribuit la realizarea unor ritmuri înalte de dezvoltare economică. care s-au produs şi se produc în fostele ţări cu economie centralizată. liberalizarea folosirii pârghiilor economicofinanciare şi adoptarea unor politici şi mecanisme macroeconomice care să stimuleze iniţiativa. însoţitorii săi inevitabili.

comercializare. generată de dificultatea problemelor ce se cer soluţionate şi de inexistenţa unei experienţe istorice asemănătoare. consum etc. Întreprinderile sunt unităţi economice care. adică agenţii economici din alte ţări. juridică etc. Ea se defineşte prin diversitatea acţiunilor efectuate de toţi participanţii la proces. gospodăriile familiale sau menajele. Din acest punct de vedere.). Economics.valabile. ci pe baza unor modificări de natură instituţională. în rândurile agenţilor economici includem: întreprinderile. 1992. 56. străinătatea. indiferent de felul cum sunt organizate şi de forma de proprietate. anumite roluri şi având anumite comportamente economice. acţionând într-un cadru care îi este propriu asupra utilizării resurselor sale curente. în acest sens. profitabile şi specializate pe domenii distincte (producere de bunuri. îndeplinind. pe baza funcţiei lor principale în economie. Ţinând seama de această funcţie. faptul că nici teoria şi nici practica mondială nu dispun de soluţii general .). Date fiind complexitatea acestui proces. finanţare. a consuma etc. financiară. Agenţii economici se grupează pe sectoare. p. administraţiile publice şi private. organizaţi în cadrul unor unităţi economice. Ei pot fi persoane fizice sau juridice. instituţiile de credit şi asigurări.Tranziţia la economia de piaţă nu se face de la sine. a finanţa.5. O serie de probleme privind tranziţia şi reforma economică în România vor fi analizate mai larg în cadrul uneia din lecţiile ce urmează. 2. distribuţie. este necesar ca reforma să fie bine condusă printr-o activitate susţinută a statului. Agenţii economici sunt indivizi sau grupuri de indivizi care participă la viaţa economică a societăţii. Un criteriu important al definirii agenţilor economici este cel instituţional. un agent economic este o unitate instituţională care „dispune de autonomie de decizie în executarea funcţiei sale principale (a produce. prestări de servicii. de capital şi financiare”8. AGENŢII ECONOMICI Activitatea economică în societate se desfăşoară de către oameni. au drept funcţie Economie Politică. Bucureşti. Agenţia de consulting universitar „Eficient”. denumiţi agenţi economici. a asigura. 53 8 Universitatea SPIRU HARET .

Veniturile acestor agenţi economici se constituie din economiile temporare existente în societate. transformă şi redistribuie disponibilităţile financiare şi transformă riscurile individuale în riscuri colective. învăţământul public. Veniturile menajelor se formează în cea mai mare parte pe seama salariilor. celibatari.principală producerea de bunuri şi prestarea de servicii (nonfinanciare) în vederea vânzării acestora. astfel. ele se manifestă prin relaţii de transfer şi schimb. ale căror venituri se realizează din contribuţii voluntare. fundaţii. fără o contrapondere evidentă şi directă. Relaţiile de transfer apar ca un flux unilateral de disponibilităţi băneşti. Relaţiile de schimb sunt raporturi în care unul dintre subiecţi cedează un bun pentru a primi în 54 Universitatea SPIRU HARET . impozite şi taxe. FLUXURILE ACTIVITĂŢII ECONOMICE Relaţiile dintre participanţii la activităţile economice sunt interdependente. care nu se delimitează de gospodăriile în cadrul cărora se constituie. Instituţiile de credit şi companiile de asigurări sunt unităţi instituţionale. Ele colectează. cu scopul de a obţine profit. Din această categorie de agenţi economici fac parte administraţiile centrale şi locale de stat. sau sunt diverse asociaţii. titlurilor de proprietate şi din transferurile efectuate din celelalte sectoare etc. Gospodăriile (menajele) sunt agenţi economici care îndeplinesc în principal funcţia de consumatori de bunuri şi servicii. care se concentrează în cadrul lor în scopul redistribuirii între agenţii economici ce au nevoie de resurse financiare. care prestează servicii nonmarfare. 2. Ele obţin veniturile în special din vărsăminte obligatorii. diferite comunităţi consumatoare. diversele sponsorizări realizate de firme particulare. private sau mixte şi care îndeplinesc funcţia de intermediar financiar între ceilalţi agenţi economici. cotizaţii. asistenţa sanitară publică etc. Administraţiile publice includ acele instituţii care exercită în principal funcţii de redistribuire a veniturilor pe baza prestării unor servicii nonmarfare. transferuri publice. Ele cuprind familiile. justiţiei. care pot fi publice.1. venituri pe proprietate etc. sistemul protecţiei sociale. Avem. vărsăminte sau prestaţii sociale. şi transferuri private.5. Administraţiile private sunt organizaţii private fără scop lucrativ.

Schimburile sunt efectul direct al specializării funcţiilor diverselor unităţi economice. ecologice. Totalitatea fluxurilor economice formează circuitul economic. între agenţii participanţi la tranzacţii. subvenţii de exploatare etc. care sunt mişcări sau transferuri univoce de bunuri. Fluxurile economice reprezintă mişcări permanente de bunuri materiale şi servicii. În economie. au loc şi tranzacţii unilaterale. moşteniri. 55 Universitatea SPIRU HARET . bunuri materiale şi servicii. variaţia încasărilor din economie şi sectoarele sale instituţionalizate. Raţionalitatea acţiunii agenţilor economici presupune utilizarea deplină a resurselor. de resurse economice. Considerând activitatea economică raţională. care pornesc de la producător şi ajung la consumator.). Mişcarea banilor şi creanţelor între unităţile economice este determinată de ansamblul relaţiilor economice „fizice”. disponibilităţi băneşti etc. care intervin mai rar şi determină la unul din agenţii economici implicaţi o modificare de patrimoniu (suplimentarea investiţiilor publice de către administraţiile publice.contrapartidă un alt bun de la partenerul său. şi transferuri de patrimoniu. alcătuite din venituri şi cheltuieli băneşti. contribuţii pentru asigurări sociale. fără a se primi în schimb contraprestaţii. Fiecare tranzacţie bilaterală sau de piaţă este formată din două fluxuri economice: a) fluxurile de bunuri. economice şi sociale. care cuprind intrări de resurse economice sau de factori de producţie şi ieşiri de produse.). Fluxurile economice sunt privite prin prisma finalităţii lor. Adâncirea diviziunii muncii influenţează intensitatea şi viteza schimburilor. b) fluxurile monetare. Ele pot fi: transferuri curente. care se efectuează sistematic (plăţi de impozite directe şi indirecte. fluxuri reale. intrările şi ieşirile de capitaluri şi de credite. care au sens opus. deciziile agenţilor economici se fundamentează pe principii şi reguli determinate de interdependenţa aspectelor tehnice.. şi fluxuri monetare. În economia de piaţă se derulează. aşadar. ele reflectă vânzările şi cumpărările de bunuri şi servicii. folosirea eficientă a factorilor de producţie în scopul realizării maximului de satisfacţie cu minimum de efort. donaţii etc. de viteza cu care acestea se desfăşoară.

şi valoarea adăugată brută. de două feluri: valoarea adăugată netă.Schema generală a circuitului economic Cheltuieli pentru bunuri de consum Bunuri de consum Î NTREPRI NDERI (FI RM E) GOSPOD Ă RI I (M ENA JE) Serviciile factorilor: muncă. Valoarea adăugată este. Rezultatele globale reprezintă expresia bănească a valorii bunurilor economice realizate. dobânzi • Rezultate microeconomice Eforturile făcute de agenţii economici se concretizează în cheltuieli de producţie curente şi în noi dotări tehnice pe baza investiţiilor. deci. Rezultatele finale reprezintă suma preţurilor bunurilor ajunse în ultimul stadiu al circuitului economic. care reflectă contribuţia productivă a fiecărui agent economic. capital V enituri: salarii. Rezultatele obţinute la nivelul unităţilor economice. În raport cu gradul lor de cuprindere. se materializează în bunuri materiale şi servicii. care cuprinde valoarea adăugată netă şi 56 Universitatea SPIRU HARET . pământ. care cuprinde veniturile factorilor de producţie. fiind cuantificate în unităţi fizice (bucăţi). ca efecte primare şi directe. putere calorică) şi valorice (băneşti). ele nu cuprind. rente. Indicatorul utilizat pentru măsurarea acestor rezultate este valoarea adăugată. la rândul ei. consumul intermediar. rezultatele microeconomice monetare pot fi: globale. finale şi nete. iar indicatorul principal de măsurare a lor este cifra de afaceri. natural – convenţionale (cai putere.

Rezultatele nete se măsoară prin profitul brut şi profitul net. Concepte de bază • Economie naturală • Economie de schimb • Diviziunea socială a muncii • Avantaj absolut şi comparativ • Economie de piaţă concurenţială • Economie mixtă • Tipuri de economie de piaţă • Liberalizarea economică • Moneda • Bani-marfă • Moneda-metalică • Banii de hârtie • Puterea de cumpărare a banilor • Convertibilitatea monedei • Agenţii economici • Fluxuri economice reale • Fluxuri economice monetare • Circuit economic Probleme de reflecţie. premise de înfăptuire 57 Universitatea SPIRU HARET . profitul încasat minus impozitul pe profit. independenţei agenţilor economici în condiţiile proprietăţii particulare • Problema modelului în tranziţia la economia de piaţă • Funcţiile monedei contemporane • Convertibilitatea monedei: rol. întrebări • Care sunt caracteristicile economiei naturale? • Care sunt caracteristicile economiei de schimb? • Avantajul absolut şi avantajul comparativ • Avantajele autonomiei.amortizarea capitalului fix. iar cel de al doilea. Primul este profitul încasat de întreprindere.

1999. 40-45.G. Editura Economică. Editura Academiei. 1983. 1994. Lipsey. A. p.Bibliografie • Adam Smith. vol I. I. p. Bucureşti. • Alvin Toffler. Editura Ştiinţifică. Economia pozitivă. Bucureşti. p. 1999. K. a dobânzii şi a banilor. p. 358-378. 107-116. 1-11. Bucureşti. Bucureşti.Keynes. Editura Academiei. Editura Economică. 1991.: Niţă Dobrotă. Teoria generală a folosirii mâinii de lucru. Bucureşti. p. Editura Politică. 123-136. 19-23. Editura Didactică şi Pedagogică. Opere Alese. Avuţia Naţională. p. • Paul Heyne. Bucureşti. Chrystal. 41-86.M. • Dicţionar de economie. • J. Al treilea val. Bucureşti. 375-385. Capitalism contra capitalism. 1962. • Michel Albert. Modul economic de gândire. 1959. coord. Editura Humanitas. • David Ricardo. 7-18. 58 Universitatea SPIRU HARET . vol.1970. Bucureşti. • R.

Secţiunea a II-a MICROECONOMIE 59 Universitatea SPIRU HARET .

60 Universitatea SPIRU HARET .

satisfacerea cât mai avantajoasă a trebuinţelor de producţie sau de consum personal. . Regulatorul pieţei este concurenţa. În sens ştiinţific.Capitolul 3 PIAŢA. ca purtători ai ofertei. în condiţii de concurenţă. dar nu se limitează la acesta. unde se vând şi se cumpără mărfuri. Piaţa presupune un loc concret. precum şi a echilibrului pieţei. dintre agenţii economici. ea exprimă relaţii între agenţi economici – vânzători. 61 Universitatea SPIRU HARET .explicarea rolului pieţei în mecanismul de funcţionare şi dezvoltare economică. TIPURI DE PIAŢĂ. bursă etc. spaţiu (fizic). obţinerea de câştig. Fluxurile la piaţă sunt mijlocite de bani.1. se formează preţurile. piaţa se identifică cu locul public. piaţa exprimă relaţii economice dintre oameni.. 3. au loc negocieri şi acte de vânzare-cumpărare. însă.analiza cererii şi ofertei – componente fundamentale ale pieţei. ce se desfăşoară într-un anumit spaţiu. PIAŢA ŞI ROLUL EI. şi cumpărători. hale. adică magazine. INTERDEPENDENŢA PIEŢELOR • Definirea pieţei În limbaj curent.punerea în relief a raportului dintre cerere şi ofertă în dinamica acestora. . în cadrul cărora se confruntă cererea cu oferta de mărfuri. participanţii la relaţiile de piaţă se află în legături de interdependenţă. astfel încât fiecare îşi urmăreşte propriul interes. acoperit sau sub cerul liber. cheltuindu-şi veniturile. totodată. iar ceilalţi cumpără. de care depinde însăşi funcţionalitatea pieţei. ca purtători ai cererii. în cadrul cărora unii oferă. CEREREA ŞI OFERTA Obiectivele temei: .

profitul. tendinţa de creştere a preţurilor şi a ratei profitului. de exemplu. ţinând seama de ceea ce piaţa semnalează în mod curent. schimbului şi consumului. Prin intermediul pârghiilor economice. În accepţiune clasică. Piaţa îndeplineşte un mare rol în realizarea. piaţa orientează alocarea şi folosirea eficientă a resurselor umane. De altfel. în dinamică. libertatea lor economică. complexitatea şi evoluţia sistemului relaţiilor de piaţă. salariul. termenul „economie de piaţă” indică sistemul economic în care preţurile şi cantităţile produse depind de confruntarea ofertei cu cererea. prin informaţiile pe care le dă privind volumul. stă la baza deciziilor acestora privind investiţiile de capital. dintre ceea ce se oferă şi ceea ce se cere. cantitatea şi structura producţiei. ca şi interrelaţiile dintre ele se reflectă în dimensiunile. punând în relief concordanţa sau nonconcordanţa dintre ofertă şi cerere. piaţa reprezintă „mâna invizibilă” prin care activitatea economică se adaptează la dinamica nevoilor. piaţa determină orientarea agenţilor economici. dobânda etc. piaţa furnizează informaţii agenţilor economici asupra raportului dintre cerere şi ofertă. • Rolul pieţei Piaţa îndeplineşte un rol deosebit de important în mecanismul de funcţionare şi dezvoltare a economiei moderne. o mare 62 Universitatea SPIRU HARET . ceea ce preconizau economiştii clasici. şi anume: cererea. la un moment dat. dintre producţia şi consumul de bunuri materiale şi servicii. dimensiunile şi dinamica acestora. preţul. necesită iniţiativă. constituie un semnal al pieţei. cum sunt: preţul.Cunoaşterea pieţei presupune luarea în considerare a componentelor ei fundamentale. a echilibrului dintre ofertă (producţie) şi cerere (consum). Piaţa asigură contactul permanent dintre vânzători şi cumpărători. Este vorba de faptul că adaptarea rapidă a producţiei la cererea de bunuri materiale şi servicii. Piaţa reglează activitatea economică: astfel. structura şi nivelul calitativ al cererii. O condiţie esenţială de care depinde îndeplinirea de către piaţă a rolului său o constituie autonomia de decizie a agenţilor economici. oferta. transformarea intereselor proprii ale indivizilor în cea mai bună opţiune pentru societate privind folosirea resurselor existente la un moment dat. prin care se stimulează mărirea ofertei de un fel sau altul şi punerea ei de acord cu cererea. având loc.. materiale şi financiare. concurenţa. În acest fel.

un sistem de piaţă. după cum. deci. formată. posibilităţi de mişcare autonomă. blocarea investiţiilor. b) piaţa cu concurenţă imperfectă. la rândul ei. piaţa muncii. d) piaţa financiară. în care funcţionarea acesteia are la bază piaţa. În prezent. extinderea investiţiilor de capital favorizează creşterea ocupării forţei de muncă şi reducerea şomajului. formată. inclusiv bursa. Spre exemplu. condiţionează 63 Universitatea SPIRU HARET . determină comportamentul lucrătorilor şi al celor care fac economii. în sensul că ele se influenţează reciproc. socială. Caracterizarea relaţiilor de piaţă modernă nu poate face abstracţie totuşi de intervenţia statului în economie. b) piaţa regională. • Tipuri de piaţă Din punct de vedere al obiectului tranzacţiei economice. cu rol determinant. în evoluţia altora sau în ansamblul relaţiilor de piaţă. există o economie mixtă. piaţa bunurilor de consum. piaţa cu concurenţă de tip oligopol. prin preţurile acestora. din: piaţa cu concurenţă monopolistică. pe pieţele respective. de vânzare-cumpărare. prin politica bugetară şi fiscală. de investiţii. din: piaţa resurselor naturale. d) piaţa mondială. direct sau indirect. c) piaţa monetară. afectează negativ piaţa muncii. să contribuie la funcţionarea eficientă a mecanismului pieţei. precum şi intervenţia statului în forme şi proporţii diferite. dimpotrivă. piaţa muncii este în dependenţă de piaţa capitalului. piaţa de tip monopol. există: a) piaţa cu concurenţă perfectă sau pură. schimbările care au loc în cadrul uneia se reflectă. directă. Echilibrul economic parţial. la rândul ei. se disting: a) piaţa bunurilor de consum final. b) piaţa factorilor de producţie. a firmelor fără îngrădiri birocratice din partea statului. Din punct de vedere al desfăşurării concurenţei. piaţa de tip monopson sau oligopson etc. Sau. piaţa capitalului. c) piaţa naţională. adică relaţiile de vânzare-cumpărare de obiecte şi servicii de consum personal.mobilitate şi. în cadrul fiecărei pieţe. din cauza incertitudinii în afaceri economice. Numai astfel se poate acţiona prompt şi eficient la cerinţele pieţei. există: a) piaţa locală. monetară şi de credit etc. Diferitele tipuri de piaţă formează un tot organic. piaţa nu mai este în întregime liberă. adică de acţiunile acestuia menite să corecteze imperfecţiunile pieţei. Din punct de vedere al extinderii teritoriale.

Nevoile oamenilor. 95. fiind astfel posibile măsurarea şi compararea. legume. Nu se poate pune semnul egalităţii între cererea de mărfuri şi totalul nevoilor existente. adică prin autoconsum. ci el pune deopotrivă în cauză pieţe interdependente”1. CEREREA.2. adică din partea tuturor cumpărătorilor la bunul sau serviciul respectiv. iar raportul dintre ele constituie o formă de exprimare sau de exteriorizare a relaţiei dintre producţie şi consum. având. o parte a nevoilor este satisfăcută. Paris. ea exprimă. în condiţiile economiei de schimb. prin apariţia unora noi. adică prin vânzare-cumpărare. adică cererea la care există mijloacele băneşti pentru cumpărarea bunurilor economice. cereale etc. la unii consumatori. CEREREA ATIPICĂ Cererea şi oferta sunt componente fundamentale ale pieţei. Principalii factori de care depinde dinamica cererii sunt nevoile. în acelaşi timp. LEGEA CERERII. considerând date veniturile şi preferinţele cumpărătorilor. la un moment dat. din producţie proprie (spre exemplu. Cererea are drept suport puterea de cumpărare a oamenilor. b) totală. delimitări Cererea de mărfuri reprezintă nevoile (trebuinţele) de bunuri şi servicii care se satisfac prin intermediul pieţei. adică din partea unui singur cumpărător la un bun economic sau la altul. deci. cantitatea de bunuri şi servicii cerute. preferinţele şi obiceiurile se schimbă. Armand Colin. 64 Universitatea SPIRU HARET . caracter dinamic. Practic.). ELASTICITATEA CERERII. venitul şi preţul. se schimbă de la o perioadă la alta. inclusiv gusturile. ca volum. L’économique. aceasta se exprimă în formă bănească. • Concepte. fără vânzare-cumpărare. fructe. 1. la preţurile existente. p. structură şi nivel al cerinţelor de consum. vin. Problema formării preţurilor este condiţionată nu numai „de echilibrul parţial al unei singure pieţe. Cererea poate fi: a) individuală. care exprimă ansamblul cererii din partea tuturor cumpărătorilor şi la toate bunurile şi serviciile existente. c) agregată sau globală. vol. de la o perioadă la alta. prin 1 Paul Samuelson. este vorba de cererea solvabilă. de aceea. într-o perioadă sau alta. 1982. Cererea.echilibrul economic general. 3.

) creşte. orez etc. pentru întâia oară. în secolul XIX-lea. există o relaţie directă între evoluţia veniturilor şi dinamica cererii: când venitul creşte. transport etc. de exemplu. locuinţă cresc.restrângerea sau prin extinderea altora. sistemului de telecomunicaţii moderne etc. sub influenţa progresului ştiinţei şi tehnicii. mărimea veniturilor populaţiei. locuinţă etc. atunci când se formează obiceiul respectiv. a însemnat totodată schimbări în domeniul cererii. roboţilor industriali. ale agenţilor economici atrage după sine creşterea capacităţii lor de cumpărare şi. Apariţia televizorului. cultură. în general. încălţăminte şi locuinţă este relativ constantă. iar ponderea cheltuielilor pentru servicii (educaţie. Astfel. încălţăminte. Există bunuri cerute de către toţi oamenii – alimente. tutunul şi alcoolul. ca. ponderea cheltuielilor pentru alimente scade. a dezvoltării producţiei şi a societăţii. determinând schimbări corespunzătoare şi în sistemul cererii. petrecerea timpului liber. Nevoile şi cererea globală depind şi de mărimea şi structura populaţiei pe grupe de vârstă. se poate evalua elasticitatea consumului în raport cu venitul. informaticii. încălţăminte. atunci când venitul creşte. a cererii. acesta a desprins concluzia potrivit căreia importanţa relativă a diferitelor cheltuieli de consum în raport cu venitul se modifică în mod diferit. de asemenea. între venituri şi cerere există o relaţie negativă: majorarea venitului este însoţită de o reducere a cererii. devin necesităţi numai la unii indivizi. în general. grad de instruire şi cultură etc. scăderea venitului duce la micşorarea cererii.). Cercetând bugetele de familie din mai multe ţări. o mare influenţă asupra cererii. Veniturile exercită. se măreşte şi cererea. îmbrăcăminte. Unele bunuri. deci. de către statisticianul german E. după cum. ponderea cheltuielilor pentru îmbrăcăminte. Pornind de la aceasta. • Relaţia dintre venit şi cheltuielile de consum În cazul bunurilor normale. La bunurile denumite inferioare (pâine. Relaţia dintre cheltuielile de consum şi venit a fost analizată. cheltuielile pentru servicii cresc mai mult decât proporţional 65 Universitatea SPIRU HARET . proporţional cu creşterea venitului. Engel şi poartă denumirea de „curba lui Engel”. s-a observat că. cheltuielile pentru îmbrăcăminte. cartofi. după cum urmează: cheltuielile pentru achiziţionarea de produse agroalimentare cresc mai puţin decât proporţional faţă de creşterea venitului. atenţia cumpărătorilor îndreptându-se spre bunuri mai elevate. invers. calculatorului electronic.

în cadrul căreia cererea evoluează în sens invers faţă de preţ. 1. cererea creşte. 1). în continuare. cererea este o funcţie descrescătoare faţă de preţ. Astfel. • Relaţia dintre cerere şi preţ. în mare parte. Curba cererii 66 Universitatea SPIRU HARET . Legea cererii exprimă relaţia dintre cerere şi preţ. când preţul scade. Evoluţia preţului şi a cererii la bunul „x” Tabelul 1 Pe baza datelor din tabelul 1. deoarece la un venit dat posibilitatea de cumpărare se micşorează. se verifică în societatea contemporană. se prezintă curba cererii (fig. Cererea se află în raport invers proporţional faţă de preţ: când preţul creşte.faţă de creşterea venitului. cererea scade. Curba cererii arată cum evoluează cererea unui bun când preţul acestuia se modifică. Preţul unitar 10 8 6 4 2 10 20 30 40 50 60 Q Cantitatea cerută Fig. exemplul din tabelul 1. Asemenea tendinţe. Curba cererii Preţul constituie un factor care exercită o mare influenţă asupra cererii de bunuri şi servicii. Spre ilustrare.

• Elasticitatea cererii Cererea de mărfuri nu este o mărime fixă. faptul că cererea este o funcţie descrescătoare faţă de preţ. ∆C = variaţia (modificarea) cererii pentru un produs. Curba cererii nu este întotdeauna o linie dreaptă. Coeficientul de elasticitate se calculează prin următoarele formule: a) Ecp = − în care: Ecp = coeficientul de elasticitate a cererii funcţie de preţ. Intensitatea modificării cererii se măsoară prin coeficientul de elasticitate a cererii în funcţie de preţ sau de venit. 67 Universitatea SPIRU HARET . ∆P = variaţia (modificarea) preţului acelui produs. depinzând de sensibilitatea mai mare sau mai mică a consumului la variaţiile preţului. Curba cererii leagă cantităţile cumpărate de către consumatori şi preţul practicat de către vânzători. %∆P = variaţia în procente a preţului. C0 = cererea din perioada anterioară. deoarece atunci când preţul se măreşte. Ecp se mai poate determina şi prin relaţia: b) Ecp = în care: C1 − C 0 P -P ΔC ΔP : 1 0 =− : C0 P0 C0 P0 % ΔC % ΔP %∆C = variaţia în procente a cererii. P0 = preţul din perioada anterioară. C1 = cererea din perioada curentă. P1 = preţul din perioada curentă. panta acesteia este variabilă după natura bunurilor. în principiu. Elasticitatea cererii înseamnă sensibilitatea acesteia faţă de variaţia preţului sau a venitului.Se observă raportul invers proporţional dintre cerere şi preţ. cererea se diminuează. este negativ. Coeficientul de elasticitate a cererii în raport de preţ. iar raportul dintre două semne diferite dă semnul negativ.

Dacă. total insensibilă la variantele de preţ. de exemplu. C 0 P0 b) cerere perfect inelastică.400 30 . mai mare decât variaţia preţului. variaţia cererii este. • Tipuri de cerere În funcţie de elasticitatea cererii faţă de preţ. în sens contrar. o scădere a preţului de 25% antrenează o creştere a cererii de 50%. după cum urmează: a) cerere inelastică. preţul bunului „X” scade de la 40 de unităţi monetare (P0) la 30 unităţi monetare (P1). se disting mai multe tipuri de cerere. atunci coeficientul de elasticitate va fi: Ecp = -( 200 40 8000 600 .40 : ) = -( x )= =2 400 40 400 10 4000 După cea de a doua formulă. atunci când ΔC = 0 şi. atunci când variaţia cererii este mai mică decât variaţia preţului: ΔC ΔP 〈 iar Ecp ‹ 1. coeficientul de elasticitate va fi: Ecp = - 50% =2 25% Rezultă că cererea pentru bunul respectiv este elastică în raport cu preţul. deci. iar cererea la acest produs creşte de la 400 de bucăţi (C0) la 600 de bucăţi (C1). Ecp = 0 C0 68 Universitatea SPIRU HARET .

la un nivel al preţului dat. 2): Preţ P2 P1 P0 Q Q Cantitatea cerută Fig. când. aceasta se prezintă astfel (fig.Grafic. 3. 2. când variaţia cererii este egală cu variaţia preţului: ΔC ΔP = când Ecp = 1 C0 P0 69 Universitatea SPIRU HARET . Cererea perfect inelastică c) cerere elastică. deci. cererea creşte continuu (fig. Ecp〉1 C 0 P0 d) cerere perfect elastică. atunci când. atunci când variaţia cererii este mai accentuată decât variaţia preţului: ΔC ΔP 〉 . Cererea perfect elastică e) cerere cu elasticitate unitară. Ecp→∞. 3). în acest caz: ΔP = 0 (zero) P0 Preţ P0 0 C0 Cererea perfect elastică C1 C2 Cantitatea cerută Fig.

adică pozitivă. • Efectul de venit şi efectul de substituţie. spre exemplu. ceea ce echivalează cu o sporire a venitului. cererea este inelastică pentru produsele care n-au înlocuitori. unt) îi reduce cererea. ea măsoară sensibilitatea cererii consumului la bunul „A”. b) creşterea preţului unui bun duce la un 70 Universitatea SPIRU HARET . bunurile de primă necesitate pentru viaţa oamenilor au o cerere inelastică.În general. care sunt nesubstitutibile. Dimpotrivă. margarina) fără ca preţul acestuia din urmă să se modifice. zahărul şi mierea. petrolul şi cărbunele). grâul şi secara. în general. în schimb. de exemplu. Elasticitatea încrucişată Efectul de venit exprimă situaţia în care scăderea preţului la un produs face posibile creşterea cererii şi cumpărarea cu acelaşi venit a unei cantităţi mai mari din produsul respectiv. când preţul bunului „B” se modifică. Preţul la bunurile complementare. adică acele bunuri care nu pot fi utilizate unul fără altul. autoturisme şi benzină: a) scăderea preţului unui bun antrenează după sine creşterea cererii pentru acest bun. atunci când preţul unui bun creşte. untul şi margarina. Variaţiile de preţ sunt însoţite şi de alte fenomene privind evoluţia cererii la diferite bunuri. crescând. care se pot înlocui reciproc în consum (spre exemplu. denumite substituibile. scăzând şi cererea. Efectul de substituţie are loc la bunurile cu aceeaşi utilitate. În cazul bunurilor substituibile. De asemenea. cererea la un alt bun (substituibil. are loc şi fenomenul elasticitate încrucişată a cererii (Eîc). care vor fi abordate în continuare. venitul relativ al consumatorului (adică venitul exprimat în număr de unităţi din bunul respectiv ce pot fi cumpărate) se reduce. dar şi pentru celălalt bun (complementar) la care preţul nu s-a modificat. Se calculează după formula: Eîc = Variatia în % a cererii la bunul „A” Variatia în % a cererii la bunul „ B” Eîc este mai mare decât zero. el reflectă situaţia în care creşterea preţului la un bun (de exemplu.

când preţul carburantului se măreşte. în viitor.95. dacă preţul scade. de aceeaşi calitate. dorind să demonstreze că sunt bogaţi. Paris. iar cele mai scumpe dintre acestea sunt mai mult cerute. există. f) când este vorba de bunuri importante care n-au substituţi Vezi Encyclopédie de l’économie et de la gestion. la bunurile de lux foarte scumpe.34-39. p. Bucureşti. că aparţin unor categorii sociale superioare. d) efectul de ostentaţie şi snobism. c) efectul de venit nul. Comportamentul atipic al cererii se produce în mai multe situaţii2: a) efectul Giffen (după numele primului economist – Sir Robert Giffen – care a descris acest comportament). Économie politique. ele rămânând. deci. creşte şi cererea. cumpără mărfuri din ce în ce mai scumpe. Paris.fenomen invers. e) efectul de informare imperfectă: în mod normal. decât cele cu preţ mai mic. accesibile numai unor anumite categorii sociale. au preţuri diferite. adică la micşorarea cererii la acest bun şi la bunul complementar al cărui preţ nu s-a modificat: spre exemplu. 71 2 Universitatea SPIRU HARET . Editura Economică. în perioada ce urmează. conform căruia scăderea preţurilor bunurilor inferioare şi. b) efectul de anticipare din partea consumatorilor. Dicţionar de economie (coord. din partea unor consumatori care. 1999. în continuare. scăderea preţurilor este însoţită de micşorarea cererii în cazul anticipării unor noi reduceri de preţuri. un preţ mai ridicat trebuie să indice o calitate mai bună a produsului respectiv. p. însă. Hachette. Introduction et microéconomie. are loc o încetinire a interesului pentru cumpărarea de autoturisme. în sensul că mărirea preţurilor bunurilor şi serviciilor atrage după sine sporirea cererii atunci când se anticipează noi majorări de preţuri. Jacques Généreux. scade şi cererea. pe piaţă. 1991. creşterea venitului real sunt însoţite de diminuarea cererii la aceste bunuri şi deplasarea ei spre bunuri de consum mai elevate.105-106.: Niţă Dobrotă). • Cererea atipică Cererea atipică exprimă excepţiile de la legea cererii. adică situaţiile în care cererea de mărfuri evoluează în acelaşi sens cu preţul: dacă preţul creşte. situaţii în care aceleaşi bunuri. Hachette. o diminuare a preţului acestora nu suscită o mărire a cererii. 1990. p. consumatorii preferând să cumpere la preţuri şi mai mici.

ci. 5. ele nu se supun legii cererii. explicată mai înainte.(înlocuitori). se întorc şi devin regresive: a) la capătul de sus al curbei. de la un punct. mărirea preţului lor. unele curbe ale cererii se comportă într-un fel neobişnuit. Curba regresivă a cererii la capătul de jos 72 Universitatea SPIRU HARET . cererea creşte când preţul creşte (fig. cererea scade atunci când preţul scade (fig. În acest caz. 5): Preţ unitar Cerere tot mai mică la preţuri tot mai mici P1 P2 0 Q2 Q1 Cantitatea cerută Fig. 4): Preţ unitar P2 Cerere tot mai mare la preţuri tot mai mari P 0 Q1 Q 2 Cantitatea cerută Q Fig. nu atrage după sine o diminuare a cererii. Curba regresivă a cererii la capătul de sus b) la capătul de jos al curbei. în general. 4.

după cum creşterea costului descurajează mărirea ofertei. din ţara respectivă. o dată cu dezvoltarea producţiei. în raport direct proporţional faţă de preţ. b) totală. în toată diversitatea şi cantitatea lor. • Factori Oferta de mărfuri. următoarea relaţie: inovaţie – structura producţiei – structura cererii – structura pieţei. Ea poate fi: a) individuală. Oferta are caracter dinamic. şi anume: a) evoluţia cererii de bunuri şi servicii. OFERTA. costul marginal).3. depinde de mai mulţi factori. LEGEA OFERTEI. diversificare şi înnoiri structurale. Este deosebit de importantă. determinând impulsuri producţiei. la un moment dat. se realizează creşteri cantitative. ELASTICITATEA OFERTEI • Definire Oferta reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii destinate vânzării. c) costul de producţie (de fapt. a economiei de piaţă. e) posibilitatea de stocare a bunurilor şi costul stocării etc.3. ea se află. în structura cererii de bunuri şi servicii şi la diversificare în structura pieţei. în dinamica ei. c) agregată (globală). b) disponibilitatea factorilor de producţie sau raritatea acestora. în sensul că se măreşte când 73 Universitatea SPIRU HARET . scăderea lui stimulează extinderea ofertei de bunuri şi servicii. înnoirea în structura cererii şi în structura pieţei prin apariţia unor noi pieţe. prin apariţia unor noi pieţe corespunzătoare noilor bunuri. ca şi performanţe calitative ale bunurilor care o compun. aici. aici. • Relaţia dintre ofertă şi preţ Oferta este o funcţie crescătoare faţă de preţ. deoarece. Aceasta în sensul că înnoirile tehnologice duc la înnoiri în structura producţiei. randamentul economic. deci. adică oferta dintr-un produs sau serviciu din partea unui producător sau unei unităţi economice. deosebit de importantă este. destinate pieţei. pe piaţă. d) preţul de vânzare al mărfii. în ansamblu. care impune adaptări corespunzătoare ofertei. exprimate în bani. adică întreaga cantitate a unui produs sau serviciu pe care producătorii o oferă spre vânzare. adică toate bunurile şi serviciile.

74 Universitatea SPIRU HARET . în concordanţă cu legea descrisă mai sus (fig. denumite paradoxul ofertei. Legea ofertei exprimă relaţia dintre ofertă şi preţ. 6): Preţul 10 unitar 8 6 4 2 0 10 20 30 40 Cantitatea oferită Q Curba ofertei Fig. spre vânzare. care oglindeşte relaţia dintre preţuri şi cantităţile pe care consumatorii doresc să le cumpere. Agenţii economici sunt interesaţi să ofere. sau situaţia în care unii producători agricoli sunt nevoiţi să-şi vândă produsele chiar şi la preţuri în scădere. pe piaţă. ceilalţi factori fiind constanţi. mai multe mărfuri când preţurile cresc. în care creşterea cantităţilor oferite spre vânzare are loc şi atunci când preţurile scad (de exemplu. • Elasticitatea ofertei în raport cu preţul Aceasta înseamnă reacţia ofertei la modificările de preţuri. Ea se măsoară prin coeficientul de elasticitate a ofertei (Eop). Curba ofertei este crescătoare. spre a-şi plăti impozite sau pentru a rambursa credite etc. ca excepţie de la legea ofertei. fructe. la produse perisabile – legume. în cadrul căreia oferta evoluează în acelaşi sens cu preţul. care se calculează prin raportarea modificării cantităţilor oferite (∆Q) la modificarea preţului de vânzare (∆P). Aceasta. Curba ofertei În practica economică există cazuri anormale. Curba ofertei exprimă relaţia ce există între preţurile pieţei şi cantităţile de bunuri pe care producătorii le oferă pe piaţă. 6. spre deosebire de curba cererii.preţurile cresc şi se micşorează când preţurile scad.). şi invers.

ce se manifestă atunci când variaţia ofertei este mai mare decât variaţia preţului: ΔQ ΔP 〉 Q0 P0 În acest caz. Oferta elastică b) Oferta cu elasticitatea unitară (fig.P0 ΔQ ΔP : : = Q0 P0 Q 0 P0 b) Eop = %ΔQ %ΔP În funcţie de modul în care oferta reacţionează la modificările de preţuri. 7). Eop >1 Preţ unitar P1 P 0 Curba ofertei 0 Q0 Q1 Q Cantitatea oferită Fig. se disting mai multe feluri de ofertă: a) Oferta elastică (fig. 7.Modalităţi de calcul: a) Eop = Q1 − Q 0 P1 . care are loc atunci când variaţia ofertei este egală cu variaţia preţului: ΔQ ΔP = Q0 P0 În acest caz. Eop = 1 75 Universitatea SPIRU HARET . 8).

variaţia preţului este zero: ΔP = 0( zero). cantitatea oferită să crească continuu. 10) se caracterizează prin aceea că modificarea ofertei este mai mică decât modificarea preţului: ΔQ ΔP 〈 Q0 P0 În acest caz. tinzând spre infinit (fig. Oferta cu elasticitatea unitară c) Oferta perfect elastică (numai teoretic) presupune ca. În acest caz.Preţ unitar P1 P0 0 Q0 Q1 O Q Fig. Oferta perfect elastică d) Oferta inelastică (fig. 9. la un nivel dat al preţului. 9). 8. Eop <1 76 Universitatea SPIRU HARET . iar Eop → ∞ P0 Preţ unitar P0 Q Oferta Q0 Q1 Q2 Cantitatea oferită Fig.

11. ECHILIBRUL PIEŢEI. oferta nu se modifică: ΔQ = 0 (zero) Q0 În acest caz Eop = 0 (zero) Preţ unitar P3 P1 P0 Q Cantitatea oferită Q O Fig. când cumpărătorii obţin bunurile dorite.Preţ unitar P1 P0 0 Q 0 Q1 Curba ofertei Q Fig. 10. la preţul pieţei. la orice variaţie a preţului.4. echilibrul pieţei reflectă situaţia în care cantităţile oferite şi cele cerute sunt egale. EFECTUL VARIAŢIILOR OFERTEI ŞI CERERII În sens general. Oferta perfect inelastică 3. Oferta inelastică e) Oferta perfect inelastică sau perfect rigidă (fig. 11) reflectă situaţia în care. Atunci când se ia în 77 Universitatea SPIRU HARET . Se poate spune că piaţa este în echilibru la preţul care permite egalitatea cantităţii cerute de consumatori cu cea oferită de producători. când vânzătorii şi cumpărătorii sunt satisfăcuţi. iar ofertanţii îşi vând mărfurile.

datele din tabelul 2: Dinamica cererii şi ofertei Tabelul 2 Cazuri A B C D E Preţul pe tonă (um) 10 8 6 4 2 Cantitatea (mii tone) Cerută Oferită 18 36 20 32 24 24 30 14 40 7 Excedent de ofertă (+) sau deficit de ofertă (-) +18 +12 echilibru -16 -33 Presiune asupra preţurilor scădere scădere neutră creştere creştere Reprezentarea grafică (fig. ci pune în cauză pieţe interdependente. 12): Preţul unitar 10 8 Pe 6 4 2 10 20 QE Ofertă E E0 Cerere 30 40 Q Fig.calcul o singură piaţă a unui produs. 12. se formează şi preţul de echilibru (Pe) (la care cantitatea oferită şi cantitatea cerută sunt egale) şi cantitatea de echilibru (QE). Legat de aceasta. 78 Universitatea SPIRU HARET . avem de-a face cu un echilibru parţial. Dinamica cererii şi ofertei Intersecţia celor două curbe indică punctul de echilibru (E) în care cererea este egală cu oferta. el presupune luarea în considerare a tuturor pieţelor. ţinând seama de interdependenţa lor. Situaţiei de echilibru al pieţei îi corespunde formarea cantităţii de echilibru (QE) şi a preţului de echilibru (Pe). Cât priveşte echilibrul general al pieţei. problema formării preţurilor este condiţionată nu numai de echilibrul parţial al unei singure pieţe. Spre ilustrare.

respectiv cantitatea de echilibru şi preţul de echilibru. 79 Universitatea SPIRU HARET . În cazul variaţiei ofertei. spre ilustrare. luăm. preţul de echilibru creşte. în condiţiile în care (presupunem) veniturile familiilor cresc. are loc scăderea cantităţii de echilibru (QE2) şi a preţului de echilibru (Pe2). de asemenea. 13): Fig. două situaţii: a) când cantitatea oferită scade (presupunând cererea constantă) au loc: punctul de echilibru (E’) se deplasează în sus. urmărim două situaţii: a) când cererea creşte (oferta rămânând constantă). în sus şi totodată cresc cantitatea de echilibru (QE1) şi preţul de echilibru (Pe1). se schimbă în funcţie de variaţia ofertei şi cererii. Grafic. Variaţia ofertei În cazul variaţiei cererii. b) când cantitatea oferită creşte (presupunând cererea constantă) au loc: noului punct de echilibru (E”) îi corespund un preţ de echilibru (Pe) mai mic şi o cantitate de echilibru (QE) mai mare.• Efectul variaţiei ofertei şi cererii Echilibrul pieţei. curba ofertei se deplasează spre stânga. 13. cantitatea cerută va creşte sensibil. curba ofertei se deplasează spre dreapta. situaţia se prezintă astfel (fig. b) când cererea se micşorează (oferta rămânând constantă). curba cererii se deplasează spre dreapta.

în cazul în care oferta şi cererea cresc în aceeaşi proporţie. se măreşte cantitatea de echilibru. în aceeaşi proporţie sau în proporţii diferite. 15): Preţul unitar O0 O1 O2 Pe E0 E1 E2 C2 C1 C0 0 Fig. Spre exemplu. situaţia se prezintă astfel (fig. 14): Preţul unitar Pe1 Pe0 Pe2 E2 C2 0 Q O E1 E0 C0 C1 Fig. 15. 14. în schimb nu are loc modificarea preţului de echilibru (fig. echilibrul pieţei se schimbă în condiţiile în care oferta şi cererea de mărfuri se pot modifica simultan în acelaşi sens sau în sensuri diferite. Variaţia cererii În realitatea economică.Grafic. Oferta şi cererea cresc în aceeaşi proporţie 80 Universitatea SPIRU HARET .

se formează preţurile. şi cerere-ofertă.Atunci când oferta şi cererea se micşorează în aceeaşi proporţie. o interrelaţie: astfel. Există. Oferta şi cererea se micşorează în aceeaşi proporţie Interacţiunea dintre cerere şi ofertă reprezintă un proces de ajustare reciprocă. În cadrul relaţiei dintre preţ. ci şi relaţia inversă. trebuie luate în considerare nu numai dependenţa cererii şi ofertei de variaţiile de preţ. a puterii de cumpărare. la rându-i. aici. determină preţul. dacă creşterea cererii duce la creşterea preţului. duce la restrângerea ofertei etc. urcarea preţului peste un anumit punct determină scăderea cererii. preţul de echilibru nu se modifică. pe de altă parte. preţul variază în raport direct proporţional cu cererea şi în raport invers proporţional cu oferta. în sensul că raportul dintre cerere şi ofertă. 81 Universitatea SPIRU HARET . 16. în schimb cantitatea de echilibru se micşorează (fig. pe de o parte. la rându-i. de asemenea. aceasta din urmă. 16): Preţul unitar O2 O1 O0 Pe E2 E1 E0 C0 C1 C2 0 Q Fig. prin care se realizează o anumită coordonare a pieţei. Astfel. dacă creşterea ofertei atrage după sine scăderea preţurilor.

Economie.Gavrilă. • Niţă Dobrotă. legea cererii • Efectul de venit şi efectul de substituţie. Bucureşti. • C.Albertini. legea ofertei • Paradoxul ofertei. Editura Economică. I. 1997. Editura Economică. Economie politică.Concepte de bază • Piaţa • Cererea • Legea cererii • Elasticitatea cererii • Cererea atipică • Oferta • Legea ofertei • Elasticitatea ofertei • Echilibrul peiţei Probleme de reflecţie. 1999. D. întrebări • Rolul pieţei de „mână invizibilă” în reglarea activităţii economice • Relaţia dintre cerere şi preţ.Ciucur. Economie politică. Paris. • Coralia Angelescu. 1999. cauze şi ilustrare • Dinamica raportului cerere-ofertă sub influenţa preţurilor în economia de tranziţie • Presiunea raportului cerere-ofertă asupra preţului • În ce constă interdependenţa pieţelor? • Variaţia cererii şi ofertei şi echilibrul pieţei • În ce constă influenţa inovaţiei asupra structurii pieţei? • Ce este deficitul de piaţă? Bibliografie • J. Les éditions ouvrières. Editura Oscar Print. evoluţia cererii • Cererea şi preţul la bunurile complementare • Cererea atipică şi curba cererii • Relaţia dintre ofertă şi preţ. Les rouages de l’économie nationale. Bucureşti. Bucureşti. 1988.Popescu. Ileana Stănescu. 82 Universitatea SPIRU HARET .M.

• Jacques Génereux. Economia. Hachette. Armand Colin. Bucureşti. 1997. Editura Academiei Române. Bucureşti. Économie politique. • Paul Samuelson. 1982 şi 1983. Timişoara. Introduction et microéconomie. 1993.Alec Chrystal. L’économique. Bucureşti. vol. Editura Didactică şi Pedagogică. • Anghel Rugină. • Geoffrey Whitehead. 2. Bucureşti.: Niţă Dobrotă. Economia pozitivă. 83 Universitatea SPIRU HARET . 1990.1. • Paul Heyne. Modul economic de gândire. • Richard G. coord. Editura Economică.Lipsey. SEDONA. 1991. 1999. Editura Economică. K. 1999. Paris. Paris. Principia oeconomica. • xxx Dicţionar de economie.

criteriile de diferenţiere a bunurilor din perspectiva consumatorului. CONCEPTUL DE BUN ŞI CLASIFICAREA BUNURILOR După cum se ştie.conţinutul principalilor termeni economici privind comportamentul consumatorului. .ipotezele de bază ale teoriilor utilităţii cardinale şi utilităţii ordinale. adică acele elemente care provin direct din natură. energia şi lumina solară.modul în care modificările condiţiilor iniţiale (preţuri. 84 Universitatea SPIRU HARET .Capitolul 4 COMPORTAMENTUL CONSUMATORULUI Obiectivele temei: Scopul acestei lecţii este înţelegerea următoarelor probleme: . În aceste împrejurări. . buget disponibil) pot influenţa soluţia privind combinaţia de consum optimă.modul de succesiune a teoriilor privind utilitatea economică. spre exemplu. aerul. fructele din păduri.1. Dinamismul tot mai accelerat al nevoilor umane a făcut să apară o multitudine de bunuri. .dificultăţile care apar în legătură cu măsurarea utilităţii. Un prim criteriu folosit este acela al provenienţei. iar accesul la ele (posibilitatea de procurare) este liber. . 4. studiul ştiinţific al mulţimii bunurilor necesită o clasificare după anumite criterii.soluţia optimă a problemei consumatorului. existenţa umană este condiţionată de consumul unor elemente din natură transformate sau nu. respectiv al modului de acces la aceste bunuri. energia eoliană etc. În acest sens. apa. . Aceste elemente sunt numite bunuri datorită contribuţiei lor pozitive la asigurarea existenţei umane. se disting două mari categorii: a) Bunurile libere. . .alternativele consumatorului privind alegerea combinaţiilor de bunuri de consum.

acestea aparţinând economiei naturale. O mică parte a bunurilor economice servesc autoconsumului. În consecinţă. defineşte bunurile ca tangibile commodities which contribute positively to economic welfare (mărfuri tangibile care contribuie pozitiv la bunăstarea economică).b) Bunurile economice. atitudini. Important este faptul că aceste bunuri pot intra oricând în circuitul de schimb sub formă de mărfuri. celebrul Dictionary of Economics. Astfel. Marketingul lucrează cu conceptul de produs. O caracteristică mult mai importantă a bunurilor economice este materialitatea/imaterialitatea acestora. necesitând o prelucrare mai mult sau mai puţin elaborată. Majoritatea acestor bunuri intră în consum prin intermediul schimbului (vânzare-cumpărare). sub formă materializată. mult mai ancorat în realitatea de zi cu zi. sunt rare. Prin bun economic înţelegem atât bunurile materiale. putând produce doar impresii. Se poate constata că nu toate rezultatele activităţii umane. cât şi serviciile. cât şi ca un stimul pentru participarea indivizilor la realizarea de bunuri economice. accesul la bunurile economice are la bază schimbul1 (plata sau contraprestaţia). definit ca acel bun. Din acest motiv. 1 Necesitatea recompensării apare atât din raţiuni de desfăşurare a schimbului. ştiinţa economică utilizează diferenţierea bunuri/servicii. obţinerea lor are la bază desfăşurarea unei activităţi economice. adică acele elemente care sunt produse prin efortul omului. Bunurile economice au un caracter limitat. teoria economică neinsistând prea mult asupra acestor aspecte3. În legătură cu bunurile. De exemplu. nu utilizează prea mult diferenţierea bunuri propriuzise/servicii. 2 Unele definiţii ale bunurilor pornesc de la mărfuri. au un caracter palpabil. ultimele elemente indicând tocmai acele bunuri intangibile. vizionarea unui spectacol de teatru nu produce efecte palpabile. ori starea de purificare sufletească numită de către Platon katharsis. Acest tip de diferenţiere este uzual doar în domeniul unor ştiinţe economice aplicative. se mai fac diferenţieri asupra modului în care acestea intră în circuitul de consum. care contribuie la bunăstarea oamenilor. serviciu sau idee care rezolvă o problemă a unui beneficiar. 85 Universitatea SPIRU HARET . fiind denumite mărfuri2. editat de Massachussets Institute of Technology. ele existând doar în măsura în care sunt produse prin activitatea umană. 3 Semnificativ este faptul că nici marketingul.

formulat de A. însuşirile şi caracteristicile bunului respectiv. de exemplu. consumul este abordat cu precădere ca act individual. 4. arată clar prioritatea acordată de clasici conceptului de valoare economică şi valoare de schimb. Vezi. chiar în detrimentul celei de utilitate5. ci şi dorinţele. Editura Economică.Smith. norme privind modul de Studiile de psihologie economică au relevat că cererea de consum a indivizilor are la bază nu doar nevoile acestora. 22-23. Abia mai târziu. când psihologia va aborda şi probleme economice. Acele bunuri destinate consumului indivizilor sunt denumite bunuri de consum (satisfactori). UTILITATEA BUNURILOR În legătură cu bunurile de consum.2. Aprecierea atitudinii în raport cu acelaşi bun depinde şi de situaţia consumatorului. coord. pot exista diferenţieri importante privind obiceiurile de consum (cutume.: Niţă Dobrotă. se vor crea condiţii pentru o abordare riguroasă a conceptului de utilitate. Editura Didactică şi Pedagogică. Dorel Ailenei. Aria problematică abordată în cadrul prezentei teme va avea în vedere doar bunurile de consum. un individ flămând va aprecia mai mult un fel de mâncare decât unul sătul. Piaţa ca spaţiu economic. În acest caz.342-343. Pentru descrierea acestei capacităţi se foloseşte conceptul de utilitate. p. Bucureşti. Bunurile folosite pentru a se produce alte bunuri sunt numite bunuri de producţie (prodfactori). 5 În legătură cu această problemă vezi şi Dicţionar de Economie. Chiar dacă economiştii clasici au sesizat diferenţieri ale utilităţii bunurilor în funcţie de condiţiile de consum. 1999. interesează capacitatea acestor bunuri de a satisface nevoile şi dorinţele de consum ale indivizilor. p. 1999. conform proverbului românesc foamea-i bucate bune. În plus. 86 4 Universitatea SPIRU HARET . preocupările lor au rămas mai ales în sfera determinării valorii economice.O clasificare mult mai importantă a bunurilor economice este în funcţie de destinaţia acestora. capacitate dată de proprietăţile. Utilitatea reprezintă capacitatea unui bun de a satisface o nevoiedorinţă4. Paradoxul apădiamant. De exemplu. Bucureşti.

pentru gătit. În situaţia în care există probleme în procurarea apei. apoi la udat gazonul. iar consumul va fi considerat de un litru pentru fiecare tip de activitate. Capacitatea de consum a indivizilor fiind limitată. S-a trecut astfel de la definirea tehnică a utilităţii la definirea economică propriu-zisă. pentru spălat maşina etc. va conta şi ambianţa în care este consumat un anumit bun. Considerăm acest bun apa potabilă. utilitatea fiecărui litru de apă va fi diferită. apoi la spălat şi aşa mai departe până la apa de băut. Astfel.consum. se va constata diminuarea dorinţei de consum pe măsură ce sunt consumate doze succesive dintr-un bun. diferenţa dintre acelaşi fel de mâncare. Aceasta sugerează că importanţa asociată fiecărui litru de apă consumat de individ este diferită. De exemplu. Mai mult. o dată cu apariţia curentului neoclasic. Presupunem că am definit printr-un anumit procedeu un sistem de comensurare a satisfacţiei resimţite de un individ oarecare prin consumul unor cantităţi succesive dintr-un bun X. în anumite condiţii spaţio-temporale. rezultă următoarea ierarhizare a utilităţilor corespunzătoare cantităţilor de apă consumate (tabelul 1): Cantităţile de apă consumate şi utilităţile lor Tabelul 1 87 Universitatea SPIRU HARET . tradiţii etc. în raport cu o anumită perioadă de timp. individul în cauză va avea nevoie de apă pentru băut.). consumat acasă sau la un restaurant de lux. Elementele de mai sus au determinat o schimbare a modului de abordare a utilităţii. cu aceleaşi caracteristici. pentru udat gazonul. el va renunţa mai întâi la spălat maşina. Utilitatea economică reprezintă satisfacţia pe care o resimte un individ ca urmare a consumului unei cantităţi determinate dintr-un bun. Altfel spus. De aici. Se va evalua importanţa fiecărui litru de apă. pentru spălat.

După cum se poate observa din tabelul 1. Se semnalează. 88 6 Universitatea SPIRU HARET . 1. respectiv de număr ataşat unei mulţimi. curba utilităţii totale atingând un maxim (fig. 1975. lucrurile nu erau tot la fel de simple în privinţa definirii unei măsuri pentru utilitate. • Teoria utilităţii cardinale Numele acestei teorii provine de la conceptul matematic de cardinal al unei mulţimi. Ipotezele de bază ale acestei teorii sunt: a) consumatorul este capabil să măsoare utilitatea printr-un număr. şi anume teoria utilităţii cardinale şi teoria utilităţii ordinale. Pe măsură ce consumul este continuat. Graficele utilităţii fiecărei unităţi consumate şi utilităţii totale Dacă economiştii neoclasici reuşeau să introducă factorul subiectiv în definirea utilităţii. Dicţionar de matematici generale. Editura Enciclopedică Română. că mulţimea bunurilor de consum este numărabilă şi că acestei mulţimi i se poate ataşa o mulţime numerică ce descrie utilitatea generată de consumul unor cantităţi din orice bun. Ui UT X1 X2 X3 X4 X5 X X1 X2 X3 X4 X5 X Fig. în timp ce utilitatea cumulată (sau totală) creşte cu un spor descrescător. 1). Bucureşti. utilitatea fiecărei unităţi consumate dintr-un bun este descrescătoare. astfel. indicând numărul de elemente al mulţimii respective6. această creştere se aplatizează. Disputele în legătură cu acest subiect au determinat apariţia a două importante orientări.

şi anume: .fundamentarea construcţiei curbei cererei. Problemele privind utilitatea monedei sunt legate de propunerea lui Alfred Marshall referitoare la deducerea curbei cererii pentru un bun din alternativa bun/monedă. Dintre rezultatele cele mai notabile ale acestei teorii care a pus bazele abordărilor moderne ale comportamentului consumatorului pot fi amintite: . în funcţie de utilităţile acestora. . iar aceea a altei cantităţi din alt bun 8.respectarea principiului simetriei dintre comportamentul producătorului şi cel al consumatorului. În acest model se presupune utilitatea monedei ca fiind constantă.formalizarea consistentă a comportamentului consumatorului. El spune că ideea de măsură cardinală a utilităţii poate avea consecinţe absurde.utilitatea monedei.legea lui Gossen (a utilităţii marginale descrescătoare): suplimentul de utilitate furnizat de cantităţi crescânde dintr-un bun se va diminua până la a deveni nul în punctul de saţietate.probleme econometrice în estimarea efectivă a unor funcţii de utilitate. . Cu toate acestea.inconsistenţa spaţiului vectorial. . Cel care observă că există o inconsistenţă logică în ipotezele teoriei utilităţii cardinale este Vilfredo Pareto.modelele stochastice privind atitudinea faţă de risc. c) consumatorul poate alege între bunuri. este ca şi cum ai spune că dacă mănânci o felie de pepene simţi o satisfacţie de două ori mai mare decât dacă mănânci un măr. Practic. foarte multe aplicaţii econometrice care descriu comportamentul individual au la bază. cel al funcţiilor definite în mulţimea numerelor reale. alte obstacole apar în calea acestui mod de a aborda utilitatea. În plus. . pe baza căreia se va dezvolta cea mai mare parte a teoriei deciziei. John Maynard Keynes va 89 Universitatea SPIRU HARET . Mai târziu. implicit sau explicit. O astfel de direcţie de cercetare era tentantă datorită sprijinirii pe un domeniu al matematicii bine pus la punct.b) utilităţile individuale rezultate din consumul unor cantităţi consecutive dintr-un bun nu sunt constante. fundamentul logic al noii abordări nu era tocmai consistent. absurd. . A spune că utilitatea unei cantităţi dintr-un bun este 4. evident. principiul utilităţii cardinale. ceea ce este. .

xn) ≠ U(x1) + U(x2) + . p. întrucât nu se poate construi o bază în acest spaţiu8. Oricare ar fi doi vectori (paneluri) de bunuri. se poate decide privind alegerea unuia sau altuia.. conform principiilor stabilite de economiştii neoclasici. 1988. În spaţiul produselor Q se defineşte un panel de bunuri 1 2 n ca fiind vectorul q=(q . q ). având propria piaţă ca şi un alt bun. ceea ce putea să producă interdependenţe şi în cadrul erorilor de estimare. + U(xn) Aceasta înseamnă o inconsistenţă a spaţiului vectorial al produselor.. Problemele de natură econometrică erau legate de aceeaşi interdependenţă dintre utilităţi. Astfel. .. De exemplu.192-194. denumirea fiind inspirată de coşul (panel) gospodinei. Cât priveşte spaţiul vectorial al bunurilor.. utilitatea unui bun (în acest caz. Paris. ca serii de combinaţii liniare. . Panelul de bunuri reprezintă un ansamblu de bunuri de consum.. constituie un panel de bunuri de consum Proprietăţile relaţiei de preordine au următoarea semnificaţie: 1. 90 7 Universitatea SPIRU HARET . Economica. problema măsurării devine foarte complicată. Économie Politique. 759 ml de oţet. q . considerându-se o funcţie de utilitate de forma U=U(x1. . Ed. moneda) nu este constantă.. Gilbert Abraham-Frois. • Teoria utilităţii ordinale Bazele acestei teorii au fost puse de Vilfredo Pareto. 500 g de carne. Dacă un etalon nu este constant. toţi vectorii spaţiului respectiv. respectiv rezultate necorespunzătoare privind testul Durbin-Watson. care consideră că nici nu este necesară măsurarea precisă a utilităţii şi că este suficientă o ordonare a utilităţilor (aceasta fiind principala ipoteza n a noii teorii). Dar. 8 Aceasta ar presupune să se găsească un vector în funcţie de care să se poată scrie.. xn) vom avea: (2) U(x1. x2. 12 ouă etc. x2. bunurile pot fi comparate şi ierarhizate.demonstra că moneda este cerută şi pentru ea însăşi. s-a observat7 că datorită interdependenţelor care se pot stabili între bunuri în consum pot să apară interdependenţe între utilităţi. De exemplu. o mulţime de bunuri de consum formată din 250 g de salam..

2. Orice ansamblu de bunuri poate fi comparat cu el însuşi; această relaţie este mai subtilă şi presupune variaţia preferinţei pentru acelaşi bun sau ansamblu de bunuri. 3. Foarte cunoscuta relaţie de tranzitivitate este necesară pentru a uşura alcătuirea de ierarhii; pentru a construi ierarhii într-o mulţime de paneluri de bunuri nu este necesară compararea efectivă după principiul fiecare cu fiecare, rezultatele unor comparaţii fiind translatabile. Teoria utilităţii ordinale, la ora actuală, s-a impus ca mod de tratare a comportamentului consumatorului. Totuşi, există semnale privind apariţia unor noi obstacole, legate în principal de: - discontinuitatea funcţiilor de utilitate; - interdependenţa bunurilor în consum, care împiedică obţinerea de ierarhii consistente de bunuri (conform paradoxului lui Condorcet şi teoremei lui Arrow). De aici rezultă anumite tentative de depăşire a abordării bazate pe utilitatea ordinală (Gary S.Becker, Nicolae Georgescu-Roegen, Kelvin Lancaster ş.a.). Se verifică, astfel, un adevăr valabil în ştiinţă în general, şi anume că nu există o teorie care să explice complet şi definitiv toate faptele realităţii. Fiecare teorie explică anumite fenomene, dar nu poate explica altele, noile teorii fiind necesare tocmai pentru a rezolva faptele rebele ale vechilor teorii, dar mai devreme ori mai târziu şi în cazul lor vor fi semnalate noi anomalii ş.a. Situaţia devine ceva mai complicată în ştiinţa economică, unde dinamismul realităţii este mai accentuat. 4.3. OPTIMUL CONSUMATORULUI. CURBA DE INDIFERENŢĂ Orice consumator normal va dori să obţină maximum de satisfacţie posibil din consumul unor bunuri economice. Indiferent de nevoile şi dorinţele avute în vedere în actul de consum, consumatorul va folosi o combinaţie de bunuri pentru atingerea scopului urmărit. Optimul consumatorului propune o asemenea combinare de bunuri şi servicii în consum care, la nivelul venitului de care dispune şi al preţurilor existente, să-i asigure maximum de satisfacţie. Exemplul preparatelor culinare este cel mai edificator în acest sens; nevoia de hrană îl determină pe individ să caute diferite bunuri
91

Universitatea SPIRU HARET

alimentare. În funcţie de gusturile, obiceiurile culinare şi starea fiziologică şi psihică, el va dori să mănânce un anumit fel de mâncare. Raportându-se la posibilităţile de procurare a alimentelor, individul în cauză va încerca să combine diferite cantităţi de alimente, pe care le va supune unor transformări pentru a obţine felul de mâncare dorit. Prin îmbunătăţiri succesive, el va ajunge la acea reţetă (combinaţie de alimente + tehnologie de prelucrare) care exprimă cel mai bine gusturile sale. În momentul în care individul se consideră mulţumit, el va opri căutările pentru reţeta culinară, memorând combinaţia realizată şi introducând-o în baza sa de date privind reţetele culinare. El va putea spune că a găsit cea mai bună combinaţie de alimente pentru a realiza felul de mâncare X. Altfel spus, el a găsit combinaţia optimă (în latină, optimum – cel mai bun). Acest tip de comportament poate fi folosit şi în cazul altor bunuri: în mod obişnuit, consumul unui individ cuprinde o mulţime de bunuri. Pentru a descrie de o manieră abstractă aceste bunuri, se apelează la formalizarea matematică. Astfel, se defineşte o funcţie de n utilitate ordinală în spaţiul produselor U: X→I⊂R , U=U(x1, x2, ... xn), unde I reprezintă o submulţime a mulţimii numerelor reale de dimensiunea n. Din considerente legate de uşurinţa modului de calcul, se va lucra cu varianta restrânsă U=U(xy). O astfel de funcţie de utilitate poate fi reprezentată în spaţiul tridimensional (fig.2). După cum se poate observa, funcţia atinge un maxim, după care scade.
U U (x, y) U2 U1 y yA yB xA y

A M B xB

M* U2 U1

x Fig. 2. Funcţia de utilitate U(x,y)

x

Fig. 3. Curbe de indiferenţă

92

Universitatea SPIRU HARET

În figura 2, U1 şi U2 măsoară două niveluri ale funcţiei de utilitate. La aceste niveluri se va intersecta graficul funcţiei de utilitate cu două plane paralele cu planul bazei (al bunurilor de consum). Proiecţiile (în planul bazei) intersecţiilor suprafeţei funcţiei de utilitate cu aceste plane vor forma curbele U1 şi U2 (fig.3). Întrucât acestea au fost construite la înălţimile U1 şi U2 (precum nişte curbe de nivel în topografie), ele vor avea acelaşi nivel de utilitate (isoutilitate9). Denumirea care s-a impus ulterior este cea de curbă de indiferenţă: aceasta exprimă ansamblul combinărilor posibile în consumul a două bunuri, astfel încât nivelul satisfacţiei consumatorului să fie acelaşi. Indiferent în ce punct de pe curbă s-ar situa opţiunea consumatorului, nivelul utilităţii resimţite de consumator este acelaşi fie că el consumă mai mult din bunul y (yA) şi mai puţin din x (xA), ori mai mult din bunul x (xB) şi mai puţin din y (yB). Dar, situaţia nu mai este similară în cazul punctelor simetrice M, M*; deşi utilitatea este aceeaşi, consumurile corespunzătoare sunt mult mai mari în cazul punctului M*. Din acest motiv, analiza optimului consumatorului se efectuează pe jumătatea dinspre origine a curbelor de indiferenţă. În aceste condiţii, alternativele de abordare a optimului consumatorului sunt: I. Maximizarea satisfacţiei la un buget dat; în acest caz, consumatorul îşi propune să cheltuiască tot bugetul, dar să atingă maximum de satisfacţie. II. Minimizarea bugetului, care furnizează o anumită utilitate. De această dată, consumatorul ştie precis ce doreşte, dar caută să minimizeze bugetul cu care poate obţine obiectivul fixat. Se demonstrează că cele două abordări sunt echivalente, după cum se poate observa şi în figura 4. Dreapta din figură se numeşte linia (dreapta) bugetului, deoarece descrie combinaţiile liniare ale cantităţilor şi preţurilor celor două bunuri conform relaţiei: B = xpx + ypy, unde x şi y sunt cantităţile din cele două bunuri, iar px şi py sunt preţurile acestora.

Termenul de isophelime propus de Pareto nu a fost agreat de comunitatea ştiinţifică, fiind preferat acela de curbă de indiferenţă. 93

9

Universitatea SPIRU HARET

Y B/py II M I

B/px

x

Fig. 4. Alternative de abordare a problemei optimului consumatorului

• Definiţii: Ecuaţia dreptei bugetului (2) se obţine prin separarea lui y din restricţia bugetară (1) B = x*px+ y*py (1) (2)

y =−

Px B × + Py Py

Relaţia (1) se numeşte restricţie bugetară, întrucât arată limitele băneşti ale abordării situaţiei de consum. Zona haşurată (fig.5), cuprinsă între dreapta bugetului şi axele de coordonate, se numeşte domeniul alegerilor posibile ale consumatorului. Orice punct din interiorul acestei zone arată că există rezerve bugetare. În raport cu această zonă, orice punct exterior descrie o combinaţie de consum care nu poate fi realizată cu bugetul disponibil. Întrucât graficul funcţiei de utilitate U(x,y) poate fi intersectat cu o infinitate de plane paralele cu planul bazei, rezultă că în planul bunurilor de consum pot fi construite o infinitate de curbe de indiferenţă. În fig.5, singura soluţie convenabilă este descrisă de curba de indiferenţă U2, tangentă la dreapta bugetului în punctul M.
94

Universitatea SPIRU HARET

• Domeniul alegerilor admisibile ale consumatorului

Fig.5. Optimul consumatorului

• Optimul consumatorului; soluţie analitică Utilitatea marginală (Um) reprezintă sporul de utilitate totală furnizat de consumul unei unităţi suplimentare dintr-un bun. Relaţiile de calcul ale utilităţii marginale sunt următoarele: U m x = ΔU / Δ x pentru cazul discret; U m x = dU / d x = U′x pentru cazul continuu.
U m y = ΔU / Δ y pentru cazul discret; U m y = dU / d y = U′y pentru cazul continuu.

Pentru a determina soluţiile analitice ale optimizării reţetei de consum se va presupune că punctul de start al procesului de optimizare este A (fig.6).
y B/py yA M U* A

xA

B/px

x

Fig. 6. Determinarea soluţiei analitice a optimului consumatorului 95

Universitatea SPIRU HARET

În fig. 6, consumul subiectului este dat de combinaţia (reţeta) (xA yA). Încercând să ajungă în punctul M, subiectul va modifica reţeta sa de consum, înlocuind cantităţi succesive din bunul y cu cantităţi din bunul x; prin urmare, drumul de la A la M va fi format dintr-un şir de reţele de consum (xi/yi). Rata marginală de substituţie (RMSy/x) a produsului y cu x = cantitatea din produsul x care este necesară pentru a înlocui o unitate din produsul y, astfel încât utilitatea totală să fie constantă.
RMS y / x

=

U ′x U ′y

(caz continuu); RMS y / x = –

Δy Δx

=–

Umx Umy

(caz discret).

A determina punctul de optim este sinonim cu a găsi o rată marginală de substituţie care să conducă la punctul de tangenţă M. Pentru aceasta trebuie găsită mai întâi o relaţie între RMS şi funcţia de utilitate. Fie U(x,y) funcţia de utilitate a consumatorului. Se consideră că un spor foarte mic al utilităţii totale este rezultatul contribuţiei la consum a ambelor produse:
' ' dU = U x dx + U y dy

(3);

aceasta este diferenţiala funcţiei de utilitate. • Condiţii de optim Pentru ca subiectul să aibă o utilitate constantă (traseul de optimizare să fie pe aceeaşi curbă de indiferenţă) este necesară condiţia: dU=0 (4) De aici rezultă: − dy / dx = U ′x / U ′y = RMS y / x (5)

În aceste condiţii, ecuaţia RMS optime trebuie pusă în legătură cu ecuaţia dreptei bugetului. Este uşor de remarcat că derivata dreptei bugetului în raport cu x este: dy/dx = -px/py (6) De unde rezultă că în punctul de optim (şi numai acolo)
' ' RMS y / x = p x / p y = U x / U y

(7)

96

Universitatea SPIRU HARET

8): .spre dreapta (respectiv. raportul utilităţilor marginale este egal cu raportul preţurilor celor două bunuri. 7.7).un efect de substituire: m1-m*. Presupunând ieftinirea produsului x. Locul geometric al punctelor de optim rezultate din deplasarea spre dreapta a restricţiei bugetare se numeşte calea de expansiune a consumului. se va observa apariţia a două efecte (fig. pe când o reducere a bugetului implică o deplasare a dreptei bugetului în sens invers (spre stânga).spre stânga (respectiv. Fig. această situaţie duce la deplasarea punctelor de intersecţie cu axele dreptei bugetului. pentru bunul Y) în caz de ieftinire. • Modificări în condiţiile de optim A. . Modificări în volumul resurselor Creşterea bugetului consumatorului antrenează o deplasare a dreptei bugetului spre dreapta (fig. în sus. în punctul de optim. Modificarea preţurilor produselor de consum Ieftinirea unui produs în raport cu celălalt atrage după sine substituirea produsului devenit mai scump cu cel mai ieftin. Calea de expansiune a consumului B. .un efect de venit: m*-m2 97 Universitatea SPIRU HARET .Adică. astfel: . Grafic. în jos) în caz de scumpire.

Din acest motiv se poate trece la o nouă curbă de indiferenţă. efect de venit. Astfel. abscisa corespunzătoare punctului de tangenţă dintre noua dreaptă a bugetului şi curba de indiferenţă US. care să fie tangentă la vechea curbă de indiferenţă (U*). distanţa m1m* va măsura efectul de substituţie. care este similară unei creşteri a bugetului. Se mai observă că noua dreaptă a bugetului poate atinge o curbă de indiferenţă de nivel superior (US). În aceste condiţii. După punctul m* substituirea nu mai este favorabilă. 8.y U2 Ux x B/px B/p x Fig. Efectul de substituţie şi efectul de venit m1 m* m2 Se observă că ieftinirea bunului X atrage după sine deplasarea spre dreapta a punctului de intersecţie a dreptei bugetului cu axa Ox (de la B/px la B/p^x). deoarece în acea zonă ne aflăm încă pe curba de indiferenţă U*. Fie m2. prin noul raport al preţurilor. se va continua substituirea bunului Y cu bunul X. deoarece scăderea preţului provoacă o creştere a raportului B/px. de unde denumirea distanţei m*m2. iar ieftinirea va modifica. coordonatele punctului de optim. deoarece ar însemna îndepărtarea de punctul optim. Se duce o paralelă la noua dreaptă a bugetului. Concepte de bază • Bun economic • Buget • Calea de expansiune a consumului • Curbă de indiferenţă • Dreapta bugetului 98 Universitatea SPIRU HARET . Fie m* punctul de pe abscisă corespunzător punctului de tangenţă.

1996. Editura Oscar Print. 1999. Nordhaus William.• Efect de substituţie • Efect de venit • Marfă • Optim al consumatorului • Rată marginală de substituţie • Teoria utilităţii cardinale • Teoria utilităţii ordinale • Utilitate • Utilitate marginală Probleme de reflecţie. Economia Politică. Economie Politică. Care este relaţia de optim? Care este restricţia? Identificaţi combinaţiile de utilităţi marginale care verifică relaţia de optim. • xxx Dicţionar de economie. McGraw-Hill.. coord. • Dobrotă. 1999. 1997. Comportamentul uman – o abordare economică. Bucureşti. Bucureşti. Gilbert-Abraham. Editura All. 99 Universitatea SPIRU HARET . Bucureşti. Editura Economică. Stănescu Ileana. Eliminaţi acele combinaţii care nu verifică restricţia problemei. Coralia. întrebări • Deosebirea fundamentală dintre teoria utilităţii cardinale şi teoria utilităţii ordinale • Încercaţi să abordaţi problemele privind determinarea combinării optime de consum după tipicul problemelor de optimizare. • Frois. Economics.: Niţă Dobrotă. • Samuelson Paul. Se vor identifica o relaţie de optim şi o restricţie. Economie Politică. 1999. • Este teoria comportamentului consumatorului compatibilă cu legea generală a cererii? Mai cunoaşteţi şi alte abordări ale acestei probleme? Bibliografie • Angelescu. Editura Humanitas. 1992. Niţă. Editura Economică. Bucureşti. Bucureşti. • Becker Gary S.

în acelaşi timp. a laturilor ei tehnice şi economice.1. ea funcţionează sub forma unui complex de acţiuni intercondiţionate.Capitolul 5 COMPORTAMENTUL PRODUCĂTORULUI. îl poate influenţa. întreprinderea este o unitate economică. 5. • explicarea schimbărilor producţiei pe termen scurt şi pe termen lung. înzestrată cu resurse pe care le utilizează în scopul exercitării. există 100 Universitatea SPIRU HARET . a capacităţii lui manageiale în alegerea alternativei de combinare care să permită obţinerea de rezultate maxim posibile cu resursele existente. dar pe care. Întreprinderea se defineşte ca o entitate activă a sistemului economic. • identificarea randamentelor factoriale şi de scară. în mod stabil şi structurat. reprezentând o sursă şi un cadru de manifestare a liberei iniţiative economice. • surprinderea abilităţii producătorului. servicii. de natura unei organizaţii autonome. schimb etc. a unei funcţiuni referitoare la producţie. cu o existenţă statuată juridic şi deplină autonomie decizională. promovate într-un mediu ambiant la care tinde să se adapteze. În practica economică actuală există o mare diversitate de tipuri de întreprinderi: după obiectivul urmărit în activitatea lor. a fenomeelor interne ale producţiei. care prouce bunuri materiale şi prestează servicii pe baze comercial-lucrative. • înţelegerea combinării factorilor de producţie. respectiv economii şi dezeconomii. COMBINAREA FACTORILOR DE PRODUCŢIE Obiectivele temei: • înţelegerea aspectelor importante ale teoriei producătorului. Orice întreprindere se individualizează prin misiunea îndeplinită şi dispune de capacitatea de a adopta şi a aplica decizii proprii. INTREPRINDEREA În economia de piaţă.

publice sau mixte. Analizată din punct de vedere al comportamentului. Firma clasică presupune existenţa unei persoane cu o poziţie centrală. cum şi pentru cine să producă. Bucureşti. fiecare întreprindere se prezintă pe pieţele de factori de producţie şi. p. asumându-şi funcţia de conducere şi gestionare a propriei afaceri. se disting întreprinderi private. după regimul juridic de organizare şi funcţionare. companii sau diferite variante de societăţi comerciale. ca agent economic producător ce urmăreşte ca scop principal obţinerea profitului. în virtutea obiectivelor sale specifice. stabilind astfel cantitatea şi varietatea de factori de producţie atraşi în procesul de producţie. Întreprinderea poate fi privită ca un centru de decizii economice care răspunde la întrebările: ce. întreprinderea acţionează pentru asigurarea supravieţuirii. Editura Economică. În această calitate. patronul sau antreprenorul. mici şi mijlocii1. profitabilităţii şi dezvoltării sale în contextul dinamic şi concurenţial al pieţei. perceput ca o recompensă pentru asuDicţionar de economie. coord. selectează şi atrage acei factori de producţie care-i permit să obţină bunurile şi serviciile pe care intenţionează să le ofere pe piaţă consumatorilor. întreprinderea apare drept cadru de combinare şi transformare a factorilor de producţie în rezultate finale. mărimea capitalului social şi a cifrei de afaceri). care îşi investeşte capital în speranţa unui profit cât mai mare. Gestionând autonom raportul dintre eforturi şi rezultate. există regii.întreprinderi cu scop lucrativ sau nonlucrativ. precum şi proporţiile combinării şi metodele de producţie bazate pe tehnologii specifice. Obiectivul firmei este maximizarea profitului.: Niţă Dobrotă. 1999. 259-260. şi anume proprietarul. cheie. respectiv. după forma de proprietate. Modalităţile de gestionare şi funcţionare a firmelor de afaceri din economia reală au făcut obiectul unor abordări teoretice care marchează evoluţia istorică de la firma clasică (numită antreprenorială) la firma managerială. cât. după dimensiunea lor (reflectată de numărul de personal. 101 1 Universitatea SPIRU HARET . întreprinderea este numită firmă de afaceri. se disting întreprinderi mari şi. În teoria producătorului.

societate cu răspundere limitată. 102 Universitatea SPIRU HARET . Puterea decizională în cadrul acestui tip de firmă este partajată între proprietari şi managerii executivi desemnaţi de aceştia.societate cu răspundere nelimitată. Cea mai mare parte a firmelor din sectorul afacerilor o reprezintă societăţile comerciale. în caz de pierderi sau prejudicii. iar structura organizatorică reprezintă elementul esenţial al sistemului de conducere. în baza căreia subiecţii angajează averea lor personală în caz de insolvabilitate a firmei. Raportarea la cadrul legal existent reprezintă o condiţionare deosebit de importantă în demersul de a înfiinţa sau de a modifica statutul unei firme. înregistrată ca persoană juridică. de producere a unor pierderi. . corporaţii. materiale şi financiare. În delimitarea formelor concrete de existenţă a societăţilor comerciale este necesar a se ţine seama de: a) natura răspunderii pe care şi-o asumă subiecţii proprietăţii în raport cu obligaţiile firmei. aceasta deoarece.marea liberei iniţiative şi a riscului aferent participării la viaţa economică. nivelul cheltuielilor şi al profitului. şi anume: . spre a putea fi autorizată să funcţioneze. decât în măsura aportului lor la capitalul firmei respective. În descrierea clasică a firmei nu se evidenţiază necesitatea şi modalităţile de organizare. În economia de piaţă contemporană. Ea a marcat separarea managerului faţă de proprietate prin profesionalizarea actului conducerii. orice firmă trebuie să fie. unde proprietatea este separată de funcţia de control. Agentul economic din sectorul afacerilor – respectiv firmele – se individualizează prin obiectul lor propriu de activitate. Firma managerială a apărut ca o replică la firma clasică şi a caracterizat începuturile perioadei industriale. în baza căreia subiecţii nu sunt angajaţi. toate deciziile fiind luate în concordanţă cu obiectivul acesteia. cea mai mare parte a activităţii economice se desfăşoară în firme mari. determinând într-o proporţie însemnată funcţionalitatea acesteia. precum şi prin caracteristicile referitoare la forma de proprietate şi la modul de organizare. chiar mai mult. firma nu este confruntată cu niciun fel de conflicte. Cea mai reprezentativă firmă managerială este societatea pe acţiuni. modul de utilizare a resurselor umane. ceea ce conduce la existenţa a două tipuri de societăţi comerciale. în prealabil.

în ramurile strategice ale economiei naţionale: industria de armament. societatea în comandită pe acţiuni. societatea cu răspundere limitată. comanditarii răspund numai până la concurenţa aportului lor. să-şi acopere integral cheltuielile şi să obţină profit. în principal. în cadrul cărora aportul subiecţilor ia forma de părţi sociale şi este netransmisibil. al căror capital social nu poate coborî sub o anumită limită. societatea pe acţiuni. societatea în comandită simplă. pentru firmele de interes naţional. comanditarii sunt obligaţi numai la plata acţiunilor lor. firma asociativă şi societatea pe acţiuni. După cum se precizează în lege. şi de organele judeţene şi municipale. Regiile autonome se organizează şi funcţionează. sunt: firma individuală. este transmisibil. al cărei capital social este împărţit în acţiuni. şi cele ale firmei ca persoană juridică. ale cărei obligaţii sunt garantate cu patrimoniul social. bazate pe gestiunea economică şi autonomia financiară. poşta şi transporturile feroviare. 103 Universitatea SPIRU HARET .b) raportul dintre drepturile şi obligaţiile subiecţilor. ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a tuturor asociaţiilor. trebuind ca prin activităţile desfăşurate. Societăţile comerciale îmbracă următoarele forme: societatea în nume colectiv. definite ca atare şi în legislaţia românească actuală. pentru cele de interes local. Înfiinţarea regiilor autonome este decisă de Guvernul României. iar obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditei. Tipurile de societăţi comerciale întâlnite cel mai frecvent în ţările cu economie de piaţă. regia este proprietara bunurilor din patrimoniul său. firmele se împart în două categorii principale: regii autonome şi societăţi comerciale. exploatarea minelor şi a gazelor naturale. iar aportul subiecţilor ia forma subscrierii de titluri de valoare şi. pe de altă parte. potrivit prevederilor legislaţiei. ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditei.societăţi de persoane. deci. acţionarii sunt obligaţi numai la plata acţiunilor lor. În România. pe de o parte. ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social. asociaţii sunt obligaţi numai la plata părţilor sociale. în ramurile şi domeniile expres statuate prin lege.societăţi de capitaluri. . energetică. Sub acest aspect se disting: .

întreprinzătorii îşi procură factori de producţie. natura (pământul) şi capitalul. Populaţia activă disponibilă cuprinde populaţia ocupată în 104 Universitatea SPIRU HARET . FACTORII DE PRODUCŢIE Pentru a produce bunuri destinate consumului. 5. Celălalt factor. Primii doi factori – munca şi natura .sunt factori primari sau originari. de creare a bogăţiei.5. întrucât ei reprezintă punctul de plecare al activităţii economice. prezintă interes o serie de categorii demografice. Populaţia totală înregistrează o dinamică deosebită ca urmare a mutaţiilor ce au intervenit în elementele ei determinante. ce antrenează ceilalţi factori în vederea obţinerii de bunuri şi servicii. în lucrarea sa Tratat de economie politică. Munca este un factor activ şi determinant al producţiei. care rezultă din interacţiunea primilor.2. este factor derivat. sublinia. sunt cuprinse. adaugă bunăstare societăţii. repartizarea populaţiei pe mediile urban şi rural. În abordarea factorului muncă. COMBINAREA FACTORILOR DE PRODUCŢIE Producţia ca proces de creare de bunuri. consumul de energie fizică şi intelectuală. în această categorie.1. îndreptată spre un anumit scop. Activitatea de producţie poate fi privită ca un ansamblu de operaţii de utilizare şi transformare a factorilor de producţie în vederea atingerii funcţiei obiective a producătorului: maximizarea profitului în condiţiile minimizării eforturilor. specific umană. reprezentant al şcolii clasice. Munca reprezintă o acţiune conştientă. în cadrul căreia sunt puse în mişcare aptitudinile. capitalul. precum şi vârsta legală. persoanele între 15 şi 65 de ani).2. structura pe grupe de vârstă. J. aflate în mişcare ca fluxuri. (Potrivit legislaţiei internaţionale a muncii şi celei din ţara noastră. constituie factori de producţie. experienţa şi cunoştinţele ce îl definesc pe om.Say. Populaţia aptă de muncă cuprinde persoanele ce au capacitatea fizică şi intelectuală de a desfăşura o activitate economică. nevoi relativ nelimitate în raport cu resursele existente. că la producerea bunurilor participă trei factori: munca. Producţia este o verigă importantă în procesul satisfacerii nevoilor umane.B. Prezintă importanţă densitatea populaţiei. Resursele economice atrase în circuitul economic.

2. ponderea populaţiei active a înregistrat. a existenţei unui nivel scăzut de utilizare a tehnicilor şi tehnologiilor. în structura populaţiei ocupate în ţara noastră nu se încadrează în aceste tendinţe generale. creşterii speranţei de viaţă. însă. de la 42% la 40%. Modificarea structurii populaţiei ocupate pe ramuri şi sectoare de activitate. în cel cuaternar. valorizarea diplomei). Pe fondul tendinţei generale de sporire. De exemplu. Se remarcă tendinţa de reducere a populaţiei active în totalul populaţiei şi de mărire a ponderii populaţiei în vârstă. Populaţia activă este determinată de factori economici şi socio-culturali: capacitatea economică de a crea noi locuri de muncă. fenomenul are urmări pozitive. precum şi persoanele care caută locuri de muncă. măririi perioadei de formare profesională a forţei de muncă. iar pe de altă parte. deşi inegală pe ţări şi pe zone geografice. ceea ce face ca substituirea 105 Universitatea SPIRU HARET . de evoluţia demografică anterioară. de ordin social (promovarea socială. Pe termen lung. o uşoară scădere. statutul social al femeii. creşterea volumului de cunoştinţe şi a calităţii lor. Are loc o sporire a ponderii populaţiei în sectorul terţiar. creşterea duratei de şcolarizare). Efectele imediate ale acestui fenomen se resimt în creşterea populaţiei întreţinute de cei activi. de ordin economic (progres tehnic. de a asigura un echilibru stabil şi de durată între cerere şi oferta de muncă. pe de o parte.diferite activităţi profesionale. ponderea populaţiei în agricultura României este mai mare – ca urmare a restabilirii dreptului de proprietate asupra pământului. în prezent. îmbătrânire demografică în ţările dezvoltate). Mutaţiile care au loc. În ultimele decenii. iar pe de altă parte. imigraţia. durata de şcolarizare. Populaţia activă este condiţionată de natalitate şi mortalitate. Populaţia ocupată cuprinde persoanele care desfăşoară activitate profesională. se conturează o serie de caracteristici generale în evoluţia factorului muncă: 1. în timp ce în sectorul primar se înregistrează o scădere. de structura populaţiei pe grupe de vârstă şi sex. Aceasta se datorează unor cauze de ordin demografic (întinerire demografică în ţările în curs de dezvoltare. Tendinţa generală de sporire a populaţiei active. pe plan mondial. care se manifestă în ridicarea gradului de calificare a forţei de muncă şi a nivelului de civilizaţie. Fenomenul este datorat. pe de o parte.

Factorul natural constituie atât substanţa şi condiţiile materiale primare ale producţiei. El prezintă o însemnătate decisivă nu numai pentru agricultură şi silvicultură. capabilă să producă necesarul de hrană pentru populaţie şi totodată să conserve mediul natural.factorilor de producţie (muncă prin capital) în agricultură să aibă loc într-o proporţie redusă. în cultură. Pe măsura sporirii volumului de investiţii cerut de îmbunătăţirea calităţii terenurilor. păşuni. vii şi livezi. are în vedere 106 Universitatea SPIRU HARET . cu progresul în ştiinţă. pământul se identifică cu fondul funciar (terenuri arabile. cât şi forţa motrice virtuală. În sens restrâns. fâneţe. prin procesul educaţiei permanente – se va regăsi într-o eficienţă sporită a factorului muncă. Întrucât funcţiile agriculturii şi. preţul pământului. luciul apelor interioare etc. căreia îi oferă suport de existenţă şi loc de desfăşurare. ci sunt profund implicate şi în menţinerea echilibrului ecosistemului. ci şi pentru întreaga activitate umană. tehnică. Pentru viaţa economică a societăţii prezintă interes şi dimensiunea şi calitatea suprafeţei ce revine în medie pe locuitor. Evaluarea economică a pământului. Explozia demografică din secolul XX a diminuat suprafeţele agricole şi silvice pe locuitor. terenuri forestiere. în general. El are capacitatea de a-şi regenera forţa productivă dacă este folosit raţional. aceasta prezentându-se ca „pământ capital”. tendinţa de restrângere a suprafeţelor pe locuitor devine una din cele mai drastice limitări cu care se confruntă agenţii economici în activitatea lor. schimbarea calificării. prin reciclare. ale silviculturii nu se limitează la producerea de bunuri (oricât de importantă ar fi). mai ales. Fondul funciar constituie baza producţiei agricole şi alimentare şi a unei întregi serii de materii prime de importanţă vitală pentru existenţa oamenilor şi a societăţii. Sporirea calităţii resurselor de muncă în corelaţie cu nivelul de dezvoltare economică. De aici şi marea însemnătate a aplicării unor sisteme de exploatare a pământului care să asigure practicarea unei agriculturi ecologice. apare ca fiind tot mai importantă valoarea economică a pământului. Printre factorii naturali un loc important revine pământului.). 3. Perfecţionarea pregătirii profesionale – realizată prin sistemul de învăţământ. necesară pentru dezvoltarea producţiei de bunuri materiale şi servicii.

Procesul de consumare a capitalului fix prezintă o anumită specificitate. este constituit din două mari componente: a) capitalul fix. utilaje. combustibil. Capitalul fix are o structură materială reprezentată de maşini. semifabricate şi alte obiecte aflate în procesul de prelucrare sau asamblare). în general. utilizate în producerea de bunuri materiale şi servicii destinate realizării ca mărfuri pe piaţă în scopul obţinerii unui profit. Aceasta se manifestă prin fenomenul uzurii. capitalul are o bază mai largă. factorul natural cuprinde: resursele de apă (care îndeplinesc o serie de funcţii vitale pentru viaţa biologică. respectiv deprecierea 107 Universitatea SPIRU HARET . animale de muncă şi de reproducţie. mijloace de transport. a dobânzii şi. Sunt folosite diferite denumiri: bunuri-capital. bunuri instrumentale. creanţe etc. factorii care influenţează cererea şi oferta de pământ. materii prime. este capital lucrativ. instalaţii. Capitalul tehnic folosit în activitatea economică. b) capitalul circulant (materii prime. bunuri de producţie. clădiri. mărimea rentei. acea parte a capitalului care participă la mai multe cicluri de producţie. mijloace de transport. clădiri. denumit şi capital fizic. productiv sau net. bani. construcţii. capital tehnic. În sens juridic. materiale. echipament.cheltuielile de atragere a terenurilor în circuitul agricol şi fixate în pământul – materie (determinate de diferenţele calitative între suprafeţe de teren-fertilitate şi poziţie). echipamente. animale de muncă şi de reproducţie. care se prezintă sub două forme: a) uzura fizică. plantaţii etc. socială) şi resursele minerale (care au un rol important în asigurarea bazei de materii prime şi energie necesare desfăşurării întregii activităţi economice). Capitalul tehnic este format din maşini. care se consumă integral într-un singur ciclu de fabricaţie şi se înlocuieşte după fiecare ciclu de producţie. El constituie componenta activă şi cea mai dinamică a avuţiei naţionale. precum şi pentru cea economică. în planul repartizării veniturilor. se consumă treptat şi se înlocuieşte la intervale mai mari de timp.). Capitalul reprezintă ansamblul bunurilor reproductibile. fiind constituit din toate elementele pozitive ale patrimoniului întreprinderii (bunuri. care constă în diminuarea treptată a calităţilor lui tehnice şi economice. rezultate ale unei activităţi anterioare. materiale. Alături de pământ. semifabricate. bunuri investiţionale. utilaje.

Potrivit sursei de finanţare.treptată a maşinilor. politicile în domeniul investiţiilor. Deprecierile fizice şi morale ale capitalului fix pot fi atenuate printr-o folosire judicioasă a elementelor sale. dar nu pot fi înlăturate. pe care întreprinzătorii îl folosesc pentru înlocuirea echipamentelor scoase din funcţiune. deprecierea morală sau „involuntară”. contribuţia amortizării la susţinerea investiţiilor brute depăşeşte 60% din suma lor totală. Cota de amortizare depinde de cheltuielile cu procurarea capitalului şi durata de funcţionare. echipamentelor. care trebuie înlocuit. investiţiile sunt: a) investiţii nete. în unele ţări dezvoltate. şi b) uzura morală. instalaţilor ca urmare a folosirii lor în activitatea economică sau a acţiunii factorilor naturali. coeficientul intrărilor sau punerii în funcţiune a capitalului fix. ameliorări şi noi investiţii. Starea capitalului fix se apreciază cu ajutorul unor indicatori: coeficientul uzurii capitalului. finanţate din venit şi din fondul de amortizare. hotărâtoare este amortizarea. care se determină ca raport între intrările sau ieşirile de capital fix şi stocul de capital fix la valoarea iniţială (KPt/Kt. care favorizează fabricarea unor maşini şi utilaje noi cu performanţe superioare celor aflate în funcţiune sau reduce preţul la care poate fi cumpărat un echipament echivalent.M. Pe seama sumelor astfel recuperate se constituie fondul de amortizare.Keynes -. determinată de progresul tehnic. Datele statistice demonstrează că.cum o numea J. Pentru recuperarea pierderilor provenite din uzura capitalului fix. şi b) investiţii brute. care constituie acţiunea de 108 Universitatea SPIRU HARET . Caracterul şi mobilitatea capitalului sunt determinate de: nivelul dezvoltării economice. pentru reparaţii capitale. finanţate din venit şi folosite pentru formarea de noi bunuri de capital sau pentru modernizarea celor existente. care se determină ca raport între uzura capitalului fix şi capitalul fix (UK/K). care se determină ca raport între valoarea rămasă a capitalului fix şi capitalul fix (Kr/K). Celor trei factori de producţie li se poate adăuga al patrulea – întreprinderea sau antreprenoriatul. SKt/Kt). sistemul amortizării practicat în economie şi destinaţia acesteia. Posibilitatea utilizării fondului de amortizare pentru mărirea capitalului fix rezidă în neconcordanţa ce apare între volumul amortizării anuale şi cel al capitalului scos din funcţiune. coeficientul stării fizice sau al stării de utilitate a capitalului fix.

5. întreprinzătorul trebuie să răspundă şi la întrebarea „cum să producă?” Aceasta pune în cauză nu numai resursele de care dispune. tehnicii şi a schimbărilor intervenite în volumul. priceperea organizatorică şi potenţialul de inovare al întreprinzătorului. care se caracterizează prin calităţi şi performanţe deosebite. numiţi neofactori. de sporire a calităţii lor. Neofactorii de producţie sunt. combină factorii de producţie şi aleg varianta de combinare cea mai favorabilă. Pe lângă răspunsul la întrebările „ce să producă?”. îmbunătăţindu-le substanţial performanţele. Deciziile economice vizează adaptarea aparatului productiv fie prin 109 Universitatea SPIRU HARET . ca şi în cadrul factorului derivat – capitalul –.organizare a celorlalţi factori de producţie de către întreprinzător. direct sau indirect. „cât să producă?”. amploarea şi structura trebuinţelor umane. pentru a produce şi pentru a-şi atinge scopul – de a obţine un profit cât mai mare posibil –. potenţându-i. Un rol deosebit de important în succesul întreprinderii îl are pregătirea managerială a întreprinzătorului. şi împreună cu aceştia. Paralel cu modificările din conţinutul şi sfera factorilor de producţie primari – munca şi natura –. Firmele producătoare sunt permanent preocupate de găsirea celor mai adecvate modalităţi de combinare a factorilor de producţie care să le permită obţinerea maximei eficienţe şi profitabilităţi. resursele informaţionale. care necesită costuri înainte de a obţine venituri din vânzarea produselor obţinute.2. Printre aceştia enumerăm progresul tehnic. întrucât ei acţionează practic prin intermediul. Acesta decide ce bunuri să se producă şi ce cantităţi de factori sunt necesari. COMBINAREA FACTORILOR DE PRODUCŢIE Întreprinzătorii. îşi fac apariţia noi factori de producţie. Modul de acţiune al întreprinzătorului în acest domeniu defineşte comportamentul său. numărul şi conţinutul factorilor de producţie se modifică permanent. Ca urmare a influenţei progresului ştiinţei. legaţi de acţiunea umană. de ipostaza de creator a omului. înregistrându-se o tendinţă de multiplicare şi diversificare. inovaţia. ci şi capacităţile tehnice ale întreprinderii. el îşi asumă riscurile producţiei.2. Aceştia nu pot fi separaţi de factorii „clasici”.

obţinerea oricărui bun presupune. respectiv. de exemplu. fie prin ajustare. Ca urmare. 1988. atât din punct de vedere tehnic. Din punct de vedere economic. întreprinzătorul porneşte de la următoarele premise: a) caracterul limitat al factorilor supuşi combinării. • Premisele combinării factorilor de producţie În combinarea factorilor de producţie. c) conjunctura pieţelor factorilor de producţie. Paris. modificarea combinării factorilor de producţie. ceea ce implică: variaţia cantităţii de factori de producţie utilizaţi. Combinarea factorilor de producţie reprezintă un mod specific de unire a factorilor de producţie privit atât sub aspect cantitativ. fiind influenţată în mod semnificativ de caracterul limitat al resurselor productive. Din punct de vedere tehnic. Combinarea este posibilă ca urmare a proprietăţilor factorilor de producţie şi a manifestării simultane a lor. materii prime. Criteriul esenţial de apreciere a raţionalităţii şi eficienţei combinării este însăşi natura activităţii economice. Întreprinzătorul. 110 2 Universitatea SPIRU HARET . 104-111. Combinarea factorilor de producţie are o determinare multiplă. va combina factorii de producţie în aşa fel încât să se poată adapta la exigenţele pieţei şi să obţină un profit maxim2. instalaţii. al maximizării profitului. prin abilitatea sa. cu ajutorul cărora trebuie să realizeze volumul proiectat al producţiei. se adoptă acea combinare care asigură eficienţa economică maxim posibilă. cât şi din perspectivă structural-calitativă. combinarea factorilor de producţie înseamnă concretizarea ei în obiectivul minimizării costurilor de producţie şi. p. b) caracteristicile factorilor de producţie şi concordanţa lor cu specificul activităţii. cât şi economic. Économie politique. Economica. materiale) specifice domeniului respectiv. în condiţiile date. combinarea factorilor de producţie este specifică fiecărui proces de producţie. Ed. intensificarea utilizării unuia sau altuia dintre factori. Gilbert Abraham – Frois.anticipaţie. unirea factorului muncă (de o anumită structură şi calificare) cu elemente de capital tehnic (maşini.

deci. 5. în subunităţi omogene fără a fi afectată calitatea factorului de producţie. FUNCŢIA DE PRODUCŢIE Managerii unei firme sunt confruntaţi permanent cu alegerea unor variante optime de combinare a factorilor de producţie. este posibil să lucreze un număr mai mare sau mai mic de lucrători agricoli. De exemplu. La o producţie dată. Pe o suprafaţă de teren. Pentru unii factori de producţie (o centrală electrică. care determină modificări profunde în calitatea factorilor de producţie. Complementaritatea reprezintă procesul prin care se stabilesc raporturile cantitative ale factorilor de producţie ce participă la producerea unui anumit bun economic.Divizibilitatea reflectă posibilitatea factorului de producţie de a se împărţi în unităţi simple. care vor permite alegerea volumului minim de resurse necesar pentru producerea 111 Universitatea SPIRU HARET . de exemplu.3. Răspunsul depinde de cunoştinţele tehnologice şi de capacitatea managerială a întreprinzătorului.2. factorul muncă se poate divide în unităţi omogene de timp de muncă. Evident. un muncitor poate lucra la o maşină sau la mai multe maşini etc. factorul pământ se poate divide în unităţi de suprafaţă. Substituibilitatea este definită ca posibilitatea de a înlocui o cantitate dintr-un factor de producţie printr-o cantitate determinată dintr-un alt factor în condiţiile menţinerii aceluiaşi nivel al producţiei. Complementaritatea se află sub influenţa permanentă a progresului tehnic. ale unor tehnici şi tehnologii folosite. şi în procesul combinării lor. care să le asigure un anumit nivel al producţiei şi să le permită maximizarea profitului. problema divizibilităţii unui factor de producţie se pune în măsura cerută de caracteristicile unui proces de producţie de anumite dimensiuni. în număr de salariaţi de o anumită calificare. Adaptabilitatea reprezintă capacitatea de asociere a unei unităţi dintr-un factor de producţie cu mai multe unităţi din alt factor de producţie. de exemplu) este imposibilă sau foarte dificilă divizibilitatea. o anumită cantitate dintr-un factor de producţie se asociază doar cu o anumită cantitate determinată din ceilalţi factori de producţie. Problema esenţială o constituie volumul resurselor necesare pentru producerea unui bun.

. Economia politică.. În acelaşi timp.. se va avea în vedere volumul maxim posibil al producţiei ce se obţine cu o cantitate dată de resurse. Bucureşti. sunt exprimate prin funcţia de producţie. ca şi relaţia dintre intrări (factori de producţie) şi ieşiri (bunuri obţinute). şi producţia este egală cu zero. Q = AKαLß unde: A = constantă specifică fiecărei economii naţionale a şi b = coeficienţi de elasticitate a producţiei în raport cu fiecare din factorii de producţie utilizaţi.L) unde: K = capital L = muncă Când unul din factori se anulează. Aceste limite ale producţiei. de regulă. Cel mai adesea. după numele celor care au folosit-o pentru analiza producţiei. LEGEA RANDAMENTELOR NEPROPORŢIONALE În procesul de producţie. Consultaţi. Editura Humanitas. funcţia de producţie omogenă. sunt factorii de producţie utilizaţi.c . pe baza unor date ipotetice. aceasta este o relaţie de tipul Q = f(a.c. ANALIZA PE TERMEN SCURT. în acest sens. În analiza comportamentului producătorului este folosită. combinarea factorilor se poate realiza în moduri diferite: a) asocierea unui factor fix (constant) cu altul variabil (funcţia de producţie cu un singur factor variabil) şi b) combi112 Universitatea SPIRU HARET . 3. În general. unde a. cap. 5.b.b) unde: n este o constantă şi x un număr real pozitiv. Puteţi calcula..b) este omogenă de gradul n dacă f(xa.b.xb) = xnf(a.bunului respectiv.). 1994. Ea se caracterizează printr-un coeficient de elasticitate a substituirii între muncă şi capital egal cu 1..3. respectiv relaţia dintre producţia scontată a se obţine dintr-un bun (pentru a satisface cerinţele pieţei) şi cantităţile din diferiţi factori de producţie necesare pentru obţinerea acestuia. funcţia de producţie se prezintă ca o relaţie a doi factori de tipul Q = f (K. Gilbert Abraham-Frois. funcţia de producţie corespunzătoare diferitelor combinări ale factorilor de producţie. O funcţie de producţie de tipul Q = f(a. O funcţie de producţie omogenă lineară des întâlnită este funcţia Cobb-Douglas.

este constant. Diferite programe de producţie. pe termen scurt. neavând timpul necesar să mărească dimensiunile (talia) întreprinderii.5) = 20 etc.L) Q = f(0. atunci când un întreprinzător trebuie să sporească rapid producţia. funcţia de producţie va reflecta şi contribuţia fiecărei unităţi din factorul variabil la obţinerea producţiei sau va reflecta cât de mare este producţia care se poate obţine în condiţiile modificării unui factor de producţie (tabelul 1).0) = 0 Q = f(10.narea de cantităţi diferite din ambii factori (funcţia de producţie cu doi factori variabili).. În aceste condiţii. respectiv combinări posibile între factorii de producţie capital şi muncă Tabelul 1 Funcţia de producţie va fi de tipul: Q = f(K. Marshall ca fiind intervalul de timp în care cel puţin un factor de producţie nu se modifică. 113 Universitatea SPIRU HARET .L) = 0 Q = f(K. tehnologiile etc. luându-se în considerare principiul potrivit căruia productivitatea unui factor de producţie depinde de volumul altor resurse ce pot fi utilizate pentru producerea bunului dat. echipamentul. deoarece volumul acestora nu poate fi modificat într-o perioadă scurtă. Producţia cu un singur factor variabil. Perioada scurtă de producţie este definită de economistul A. Dilema – mai multe maşini sau mai mulţi lucrători – îşi va găsi răspunsul. corespunde vieţii reale. În această categorie se află construcţiile.

cantitatea unui factor nu poate fi constant sporită. Experienţa arată că atunci când se folosesc conjugat factori de producţie. producătorul nu dispune decât de un număr limitat de posibilităţi. o fază de randamente în descreştere şi de costuri în creştere3. se poate aprecia că toată activitatea umană a cunoscut mai întâi o fază de randament ridicat şi de costuri în scădere. PMa = ∆PT/∆L unde PMa = produsul marginal. produsul mediu. respectiv modificarea produsului total ca rezultat al folosirii unei unităţi suplimentare de factor de producţie. p. 490. 1970. PM = PT/L unde PM = produsul mediu. produsul marginal.Analiza combinării factorilor de producţie ne conduce la concluzia că. ∆L = schimbare în factorul de producţie. tome 1. Presses Universitaires. Legea randamentelor neproporţionale a fost formulată prima dată de Turgot. chiar şi în condiţiile în care cantitatea din celălalt factor rămâne relativ fixă. în timp. Evoluţia acestor indicatori şi dependenţa dintre ei constituie o ilustrare a legii randamentelor neproporţionale. deşi se pare că acelaşi volum al producţiei se poate obţine în condiţiile existenţei unui număr foarte mare de combinaţii. Économie politique. în realitate. Raymond Barre. după 1814. În realitate. Influenţa factorului variabil se poate măsura cu ajutorul următorilor indicatori microeconomici: produsul total obţinut în urma utilizării factorilor de producţie şi exprimat cu ajutorul funcţiei de producţie (în care un factor este variabil şi ceilalţi sunt constanţi). care se obţine ca raport între produsul total şi factorul de producţie variabil utilizat (de exemplu.Ricardo a utilizat această lege pentru a explica sporirea preţului cerealelor în Marea Britanie. apoi un randament maxim pentru o combinaţie optimă a factorilor de producţie şi. Această diminuare a randamentelor suplimentare provine din aceea că un număr tot mai mare de unităţi din factorul variabil se combină cu o parte din ce în ce mai redusă de factori constanţi (ficşi). ∆PT = schimbare în produsul total. care a prezentat-o în legătură cu exploatarea de tip agricol. Paris. munca – L). fără a se diminua volumul de producţie suplimentar realizat. D. PT = produsul total şi L = munca. Şi John Stuart Mill a estimat că această lege nu este valabilă decât pentru agricultură. 114 3 Universitatea SPIRU HARET .

Se remarcă. produsul marginal şi produsul mediu Tabelul 2 115 Universitatea SPIRU HARET .Se poate admite că zona randamentelor descrescătoare este atinsă mai repede în agricultură decât în industrie. produsul marginal descreşte. produsul marginal al factorului variabil se măreşte. că producţia totală nu creşte indefinit şi că. În tabelul 2 se poate observa relaţia dintre produsul total. iar de la un anume punct începe să scadă. Produsul mediu al factorului variabil urmează şi el o tendinţă de creştere imprimată de cea a produsului marginal. Pornind de la acest punct. înainte chiar de a începe să se diminueze. astfel. pentru că puterea de influenţă a omului asupra naturii este relativ mai mică în unul dintre sectoare comparativ cu celălalt. respectiv se ilustrează legea randamentelor neproporţionale. iar atunci când produsul total creşte cu o cotă din ce în ce mai mică. Când produsul total scade. ratele de creştere încep să scadă. Legea randamentelor neproporţionale se poate enunţa astfel: dacă o producţie oarecare reclamă utilizarea a doi sau mai multor factori de producţie şi dacă se adaugă progresiv aceeaşi doză de cantitate folosită dintr-un factor. apoi descreşte. Relaţia dintre produsul total. produsul marginal şi produsul mediu determinat de factorul de producţie variabil în condiţiile menţinerii celorlalţi factori constanţi. în timp ce cantitatea altor factori nu se schimbă. produsul total continuă să crească. dar în cote descrescătoare. produsul marginal al factorului variabil creşte până la un punct. Atunci când produsul total creşte cu o cotă din ce în ce mai mare. produsul marginal este negativ.

PT nu numai că nu mai creşte. 1). P D a) Curba produsului total C A I II III L P b) Curba produsului marginal şi curba produsului mediu PMa PM L Fig. Zona II: produsul marginal (PMa) este mai mic decât produsul mediu (PM). Curbele produsului total şi cele ale produsului marginal şi mediu PT • Zonele de producţie Zona I: produsul marginal (PMa) excede produsul mediu (PM). – produsul total (PT) atinge nivelul maxim atunci când produsul marginal (PMa) este zero. marcându-se şi zonele de producţie (cea care corespunde principiului raţionalităţii economice şi celelalte în afara acestei zone când nu se justifică din punct de vedere economic desfăşurarea activităţii de producţie). ci scade. iar acesta din urmă continuă să scadă. respectiv prin sporirea cu o unitate a factorului de producţie.Grafic (fig. iar acesta din urmă continuă să crească. situaţia se reprezintă prin curba produsului mediu şi a produsului marginal. 1. 116 Universitatea SPIRU HARET .

legea este reprezentativă doar pentru o stare dată a tehnicii. Modelul general de analiză a comportamentului producătorului presupune.Zona III: produsul marginal (PMa) este negativ şi atrage în mod firesc o reducere considerabilă a produsului mediu (PM) Din analizele efectuate se ajunge la concluzia că legea randamentelor neproporţionale nu este valabilă decât în anumite condiţii.4. reprezentate grafic prin curbe de isoproducţie sau isocuante (fig. K K3 A K2 K1 0 L1 B C L2 L3 P L Fig.4). ECONOMII ŞI DEZECONOMII DE SCARĂ 5. Combinarea va presupune nu doar unirea factorilor de producţie. în principal. ANALIZA PE TERMEN LUNG. respectiv substituirea factorilor de producţie. Variante de combinare a factorilor muncă şi capital 117 Universitatea SPIRU HARET . următoarele: factorii de producţie consideraţi trebuie să fie omogeni. asemănător modelului analizei comportamentului consumatorului (vezi cap.1. SUBSTITUIREA FACTORILOR DE PRODUCŢIE Pe termen lung. 2 şi 3). ci şi un mod specific de înlocuire a lor (care poate avea loc între doi factori sau diferite elemente componente ale factorilor de producţie). doze suplimentare dintr-un alt factor (numai o variaţie conjugată a factorilor permite creşterea randamentului).4. punctul de plecare este acela de la care se intră în faza de randamente descrescătoare. diverse combinări şi substituiri de factori de producţie. care conduc la obţinerea aceluiaşi nivel de producţie. care vizează. 2. legea admite că se pot adăuga unei cantităţi constante dintr-un factor. toţi factorii de producţie sunt variabili. 5. legea este valabilă pentru o scară de producţie dată.

sunt convexe la origine. care reflectă tot atâtea posibilităţi de a proiecta niveluri diferite de producţie (P1. • Diferite tipuri de substituire a factorilor de producţie a) substituirea în proporţii fixe (complementaritatea factorilor) (fig. Curbe de isocuante Isocuanta semnifică reprezentarea grafică a combinaţiilor diferite (A. Ansamblul de isocuante ce pot fi înscrise într-un sistem de axe formează harta curbelor de indiferenţă ale producătorilor. iar înclinarea este dată de rata marginală de substituire a factorilor.K P2 P1 0 P4 P3 Fig. 3. dacă un agent economic va avea în vedere eficientizarea tehnică şi economică a producţiei prin substituirea muncii cu capital. 4. Astfel.). 4): Factorii de producţie sunt complementari şi nu este posibilă substituirea lor. Fig.B. atunci opţiunea sa pentru o anumită alternativă de substituire se va baza pe mai multe maşini şi mai puţin lucrători. Curbe de substituire în proporţii fixe 118 Universitatea SPIRU HARET . Isocuantele au anumite particularităţi: nu se pot intersecta. P3 etc.C) între factorii de producţie (K şi L). care permit realizarea aceluiaşi volum al producţiei (P). vor fi utilizaţi în proporţii fixe. P2.

elasticitatea substituirii. Productivitatea marginală a factorilor de producţie (vezi subcapitolul 5. 6): Factorii se vor substitui în proporţii inegale (un factor va creşte cu mai mult sau mai puţin de o unitate în condiţiile scăderii cu o unitate a celuilalt factor). Fig. rata marginală de substituire a factorilor de producţie. Fig. Curbe de substituire în proporţii egale c) substituirea imperfectă (fig.b) substituirea perfectă (fig.5) reprezintă producţia suplimentară (∆Q) ce se poate obţine în condiţiile utilizării unei unităţi suplimentare dintr-un factor de producţie (∆K). PMa = ΔQ ΔK Rata marginală de substituire a doi factori (RMS) reprezintă cantitatea suplimentară dintr-un factor necesar pentru a compensa 119 Universitatea SPIRU HARET . Curbe de substituire imperfectă Pentru aprecierea alegerii făcute se vor folosi indicatori de tipul: productivitatea marginală a factorilor de producţie. 5. 6. 5): Factorii vor fi substituiţi în proporţii egale (creşterea cu o unitate a unui factor va corespunde scăderii cu o unitate a celuilalt factor).

ci şi a randamentelor de scară ca urmare a modificării dimensiunii (taliei) întreprinderii. Elasticitatea substituirii exprimă măsura în care poate fi menţinută producţia când un factor este înlocuit cu altul sau se modifică utilizarea (creşterea sau descreşterea) unui factor în comparaţie cu altul. prin raportul derivatelor celor doi factori sau prin raportul invers al productivităţilor marginale ale celor doi factori de producţie. punând condiţia că. pentru menţinerea constantă a producţiei.2. deci.reducerea cu o unitate a celuilalt factor. RMS = ∆y/∆x. iar celălalt scade).4. astfel încât producţia să se menţină constantă. Rata marginală de substituire a factorilor de producţie se exprimă. Stabilirea alternativei optime de producţie presupune luarea în considerare a restricţiei de venit legată de preţurile factorilor (vezi subcapitolul 5. în funcţie de uşurinţa cu care unul din factori poate fi înlocuit cu altul. (când se are în vedere progresul tehnic. potrivit formulei: es = ∆Q/Q: DX/X unde: Q = producţia X = factorul de producţie 5. 120 Universitatea SPIRU HARET . ECONOMII ŞI DEZECONOMII DE SCARĂ Analiza combinării şi substituirii factorilor de producţie pe termen lung ne conduce la luarea în considerare nu doar a randamentelor factoriale. dk/dL = 0. producţia rămânând constantă. Elasticitatea substituirii este pozitivă pentru toate combinaţiile normale ale factorilor de producţie şi variază de la zero la infinit. de exemplu. RMS = . analiza este pe termen foarte lung). Dacă pornim.K) şi dacă aplicăm regula de derivare. a echipamentelor şi tehnologiilor de fabricaţie etc. va rezulta că: f’L + f’K dK/dL = 0 ⇒ f’L/f’K = – dK/dL = RMS.dy/dx şi reprezintă panta isocuantei (semnul minus arată că unul dintre factori creşte. Elasticitatea substituirii (es) exprimă modificarea producţiei în raport cu modificarea factorului de producţie. de la funcţia f(L.5).

crescătoare (dacă factorii se dublează. 8.). şi producţia se va dubla.... Fig..Randamentele de scară pot fi: constante (dacă factorii de producţie se dublează. a1a2 = a2a3 =. Randament descrescător 121 Universitatea SPIRU HARET .. Fig. Randament constant • Creşterea celor doi factori de producţie determină o creştere din ce în ce mai mare a producţiei. Randament crescător • Creşterea celor doi factori de producţie determină o creştere din ce în ce mai mică a producţiei. 7.. 7. Fig. 9) • Diagonala OA trece prin origine • Creşterea în proporţii egale a doi factori determină o creştere în aceeaşi proporţie a producţiei.. dacă se triplează factorii. a1a2 > a2a3 >. producţia va fi mai mult decât dublă). descrescătoare (dacă factorii se dublează. 8. producţia se va tripla etc. a1a2 < a2a3 < .. Randamente de scară (fig. 9.. producţia va fi mai puţin decât dublă).

factori tehnologici dând mai multă eficienţă scării. indiferent dacă randamentele sunt constante. Acestea ţin în mod esenţial de greutăţile întâmpinate de manageri. Este o dreaptă dacă funcţia de producţie este omogenă. la optimizarea comportamentului producătorilor. în consecinţă. un element-cheie pentru manageri. alături de strategia minimizării costurilor. Economiile interne ale scării decurg din creşterea dimensiunilor firmei şi pot fi datorate unor cauze diferite. imobilism. atunci când dimensiunea firmei devine considerabilă. avantajele date de achiziţiile şi vânzările en gros etc.Traiectoria de expansiune (OA)– locul geometric al combinaţiilor productive care fac ca raportul productivităţilor marginale să fie egal cu raportul preţurilor factorilor. Dar avantajele economiei de scară nu sunt nelimitate. 5. PRODUCTIVITATEA FOLOSIRII FACTORILOR DE PRODUCŢIE Eficienţa combinării factorilor de producţie orientată spre obţinerea maximului de efecte utile cu minimum de eforturi (resurse) se exprimă prin productivitatea sau randamentul factorilor de producţie. astfel. dar şi mai multă producţie. crescătoare sau descrescătoare. capacitate de inovare redusă şi chiar risipă. când încep să se manifeste rigiditate în funcţionarea structurilor. Randamentele de scară crescătoare şi descrescătoare se explică prin fenomenele interne ale scării – economii şi pierderi interne ale scării. cum ar fi: specializarea lucrărilor pentru un volum ridicat de producţie. Pe măsură ce firma creşte în dimensiuni. care este adesea indivizibil şi care. ea contribuind. oricare ar fi gradul de omogenitate. nu poate fi folosit economic decât pentru niveluri de producţie ridicate. Combinarea judicioasă a factorilor de producţie devine. deci. Toate acestea caracterizează ceea ce se numeşte pierderi interne de scară sau dezeconomii de scară. utilizarea unui capital tehnic mai eficient. 122 Universitatea SPIRU HARET . RANDAMENTUL. ele tind să se reducă în timp şi încep să se manifeste pierderi de scară.5.

prin care se sugerează că provenienţa valorii adăugate nu este întotdeauna cunoscută corect. care apreciază ansamblul producţiei în raport cu factorul (factorii) ce este (sunt) utilizaţi. ci. O altă tipologie a productivităţii are în vedere noţiunile: – productivitatea brută. – productivitatea (măsurată) valorică. Există diferite modalităţi de abordare a productivităţii. căci producţia nu se obţine cu echipamente identice. însă. şi o nouă organizare a muncii. în special. care surprinde efectele combinării tuturor factorilor de producţie.5. Raymond Barre. productivitatea este abordată. ce măsoară randamentele în natură ale utilizării factorilor de producţie. implicit. evidenţiem: – productivitatea fizică. pe cele două tipuri consacrate. – productivitatea netă. În conformitate cu metodologia INSEE. 123 4 Universitatea SPIRU HARET . DEFINIREA ŞI MĂSURAREA PRODUCTIVITĂŢII În sens larg. de cele mai multe ori. Astfel. producţia este privită ca o „producţie finală”.1. p. ca sumă a valorilor adăugate de diferitele activităţi de producţie. practic. tome 1. Ea este larg utilizată în gestiunea întreprinderilor moderne. care are în vedere eliminarea din producţia finală a valorii achiziţiilor exterioare şi a costului utilizării capitalului instalat (amortismentele) pentru a încerca să autonomizeze ceea ce este direct dependent de efortul productiv al firmei. pentru productivitatea muncii şi cea a capitalului se utilizează şi noţiunea de productivitate aparentă. măsurând performanţa şi eficienţa de ansamblu a acestora. fiind exprimată în unităţi fizice (naturale sau natural convenţionale). productivitatea se defineşte ca „raport între cantitatea de bogăţie produsă şi cantitatea de resurse absorbite în cursul producerii ei”4. Presses Universitaires. şi anume: – productivitatea globală. În acest caz.5. În literatura de specialitate. Deci. ea se determină ca raport între rezultatele obţinute (producţia) şi eforturile depuse pentru a le obţine (factorii de producţie utilizaţi). Économie politique. 1970. după maniera de măsurare a rezultatelor. Paris. solicită noi tipuri de maşini şi utilaje. deci. 495. ce permite măsurarea în termeni financiari-monetari a eficienţei.

Teoria economică în retrospectivă. Productivitatea marginală (Wm) reprezintă sporul de producţie care se obţine prin utilizarea unei unităţi suplimentare din factorul i. 1992. rodnicia cu care este folosit un factor de producţie (muncă. 459-472. capital etc. Editura Didactică şi Pedagogică.) şi se măsoară ca o mărime medie. ceilalţi factori rămânând constanţi5. care exprimă producţia obţinută prin utilizarea fiecărui factor de producţie consumat (muncă. capital etc.). unde i este un indicator folosit pentru factorii de producţie. deci. productivitatea medie şi productivitatea marginală (fig. 10). Acest indicator reflectă. Bucureşti. analiza microeconomică tradiţională este focalizată pe determinarea şi urmărirea evoluţiei productivităţii unui singur factor de producţie. 124 5 Universitatea SPIRU HARET . p. Productivitatea medie (Wi) a unui factor de producţie este expresia raportului dintre mărimea producţiei (Q) şi cantitatea (Xi) utilizată din factorul respectiv: Wi = Q/Xi. câte unităţi (fizice sau valorice) de efect util (producţie) revin la o unitate (fizică sau valorică) de efort (factor de producţie i). Productivitatea globală a tuturor factorilor de producţie prezintă o serie de dificultăţi în planul determinării sale corecte. în general. motiv pentru care.– productivitatea parţială a fiecărui factor de producţie. Mark Blaug. Productivitatea parţială exprimă eficacitatea. şi se determină potrivit formulei de calcul: Wm = ∆Q/∆Xi = dQ/dXi Analiza pe termen scurt a comportamentului producătorului în raport cu unul dintre factorii de producţie (în condiţiile respectării clauzei caeteris paribus) pune în evidenţă variaţia productivităţii acestui factor şi a relaţiei dintre producţie.

• Punctul M este un punct de inflexiune care marchează trecerea de la un randament crescător la un randament descrescător al utilizării factorului X. însă.. să analizăm randamentul global al factorilor de producţie. care va putea fi crescător. Factorul care îşi pune amprenta în mod semnificativ. Evoluţia producţiei (Q). p. 10. • Punctul N este punctul în care curba productivităţii marginale intersectează curba productivităţii medii. în punctul în care Wi este maximă.6 Rezultă că. op. este progresul tehnic. în teoria microeconomică modernă o importanţă deosebită are abordarea din 6 Mark Blaug. • Punctul N este cel în care tangenta la curba producţiei trece prin origine. atunci toţi factorii de producţie devin variabili şi. 507-520. constant sau descrescător. deci. producţia trebuie abordată în raport cu variaţia simultană a tuturor factorilor de producţie. a productivităţii medii (Wi) şi a productivităţii marginale (Wmi) Dacă avem. Fig. • Punctul M’ reprezintă nivelul maxim al productivităţii marginale. 125 Universitatea SPIRU HARET . Va trebui. respectiv punctul în care productivitatea medie (Wi) este egală cu productivitatea marginală (Wmi). în vedere analiza pe termen lung şi foarte lung. cit. în afara randamentelor medii şi marginale. ca atare. respectiv. pe termen lung şi foarte lung.

însă. în continuare. când efectul muncii este mult mai cuprinzător decât produsul muncii. cât şi a celor nemăsurabile. respectiv.perspectiva randamentelor globale şi factoriale. a diferitelor randamente factoriale. în acest sens. în timp ce. eficienţa muncii este identificată cu productivitatea muncii. Literatura de specialitate formulează. adică sub forma capacităţii (posibilităţii) forţei de muncă de a crea. productivitatea muncii este cel mai mult utilizată în procesul de evaluare a eficienţei economice. În cazul analizei randamentelor globale se pun în evidenţă consecinţele modificării simultane a tuturor factorilor de producţie. totuşi.5. chiar dacă efectul muncii nu ar conţine aceste elemente nemăsurabile. Dacă avem în vedere că productivitatea muncii reprezintă eficienţa cu care este cheltuită munca şi că toate cheltuielile au la originea lor munca. şi opinia conform căreia productivitatea muncii se deosebeşte de eficienţa muncii. PRODUCTIVITATEA MUNCII Având în vedere că munca este factorul de producţie cel mai important al oricărei activităţi economice. se consideră că sporirea „producţiei unor produse 126 Universitatea SPIRU HARET . atunci aceasta nu este altceva decât eficienţa muncii. Productivitatea muncii exprimă eficienţa cu care este consumată munca. cu accent pe productivitatea muncii şi. iar suprapunerea echivalentă stabilită între cele două noţiuni pare să fie corectă. în sensul cuprinderii atât a elementelor care se pot măsura. în cel al analogiei randamentelor factoriale interesează doar consecinţele variaţiei unui singur factor de producţie. Sunt situaţii. pornind de la faptul că productivitatea muncii este raportul dintre o cantitate de producţie şi munca cheltuită pentru obţinerea ei şi că efectul producţiei se măsoară prin produsul final (util sau inutil). un anumit volum de bunuri şi de a presta anumite servicii. Ea poate fi înţeleasă şi ca forţă productivă a muncii. În aprecierea productivităţii muncii se iau în considerare doar acele efecte care se pot măsura. 5.2. Cu cât înaintăm de la micro spre mezo şi macroeconomie. Astfel. Considerăm. pe randamentul capitalului. într-o perioadă de timp. De obicei. el nefiind dat numai de producţie. că este utilă prezentarea. cu atât mai mare devine sfera efectelor muncii.

nu este posibil ca într-o întreprindere să crească productivitatea muncii şi să scadă eficienţa ei. 367-373. McGrow-Hill Book Company. Bucureşti. ci şi sub aspectul implicaţiilor ecologice.8 este posibil ca într-o întreprindere productivitatea muncii să crească. privind această eficienţă nu numai din punctul de vedere al efectelor utile măsurabile. WL = L/Q Productivitatea marginală a muncii (WmL) reprezintă suplimentul de producţie (∆Q) obţinut ca urmare a utilizării unei cantităţi suplimentare de muncă (∆L). p. Editura Ştiinţifică. Economics. p. Deci. dar reduce eficienţa ei”7. Productivitatea muncii se poate determina ca o mărime medie şi. eficienţa activităţii să nu răspundă unui criteriu de bază. care corespund unor trebuinţe reale ale omului. dar. Măsurarea cheltuielilor şi rezultatelor. fie prin cheltuiala ce revine pe o unitate de bun economic. 1986. Mărimea productivităţii muncii se măsoară fie prin cantitatea şi calitatea bunurilor obţinute cu o unitate de muncă. Se elimină situaţiile când productivitatea marginală a unui factor este negativă. din acest punct de vedere. 127 7 Universitatea SPIRU HARET . 66-67.inutile poate mări productivitatea muncii. în condiţiile în care ceilalţi factori sunt presupuşi constanţi. Ea se exprimă prin relaţia: WmL= ∆Q/ ∆L sau ca derivata parţială a funcţiei de producţie în raport cu factorul muncă: WmL= dQ/dL Comparându-se cu evoluţia producţiei ca urmare a modificării factorului muncă. 1969. V. acela al calităţii. se vor stabili limitele productivităţii medii şi marginale între care se poate obţine producţia optimă. respectiv. Dar piaţa nu ia în considerare decât acele produse utile. Ronald Wonnacott. Raportul dintre producţie (Q) şi factorul muncă (L) sau dintre muncă şi producţie măsoară productivitatea medie a muncii (WL): WL = Q/L. Third Edition. De asemenea. prin poluarea mediului înconjurător şi prin ignorarea în general a problemelor mediului. 8 Paul Wonnacott. ca productivitate marginală. Novojilov.

Prin raportarea venitului naţional la numărul de lucrători se determină productivitatea muncii la nivel naţional şi se exprimă „gradul de utilizare a forţelor economice din punct de vedere naţional”. Productivitatea muncii se poate calcula pe oră. deşi reflectă exact gradul de eficienţă a muncii. dar de acelaşi tip. Productivitatea fizică a muncii. Exprimarea productivităţii muncii în unităţi valorice are avantajul că permite o apreciere unitară a nivelului acesteia pentru toate genurile de produse şi. p. 92. Gaeton Morin. iar cheltuielile de muncă se pot exprima în unităţi de timp sau număr de salariaţi.alegându-se cele în care productivitatea medie şi cea marginală sunt descrescătoare. utilizându-se corespunzător diferiţi indicatori prin care se măsoară rezultatele la fiecare din aceste niveluri. Mokhtar Amani. Există şi o serie de inconveniente ce decurg din faptul că preţul se modifică în raport cu cererea şi oferta. ramură sau la nivelul economiei naţionale.. la nivelul unităţii economice. natural-convenţionale şi valorice. pe un lucrător. 103-105 10 Mihail Manoilescu. productivitatea muncii trebuie înţeleasă ca sinteză a folosirii factorilor de producţie. pentru calculul productivităţii muncii se foloseşte metoda unităţilor natural-convenţionale. implicit. Microéconomie. trimestru. p. natural-convenţionale şi valorice. ceea ce înseamnă că şi măsurarea productivităţii muncii se face în unităţi fizice (naturale). producţia se exprimă în unităţi naturale. Astfel. se folosesc diferite modalităţi de exprimare a producţiei şi a cheltuielilor de muncă. În condiţiile producerii unor bunuri materiale cu caracteristici diferite. Ea depinde nu numai de cuantumul muncii. compatibilitatea între ramuri şi la nivelul economiei naţionale. ci şi de calitatea ei. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. an. sortimentele produse (care au preţuri diferite) se schimbă. ceea ce modifică nivelul real şi dinamica productivităţii muncii.9 În practica economică. 128 9 Universitatea SPIRU HARET . Forţele naţionale productive şi comerţul exterior. zi. 1986. care asigură condiţii unitare de măsurare pentru toate produsele de acelaşi tip. Quebec. dar rămân pozitive. deoarece poate fi folosită numai pentru întreprinderi cu producţii omogene. Bucureşti. lună. are o aplicabilitate limitată. Ed. fiind. de mărimea capitalului utilizat etc.10 De altfel. 1981.

Dacă se raportează sporul de producţie la creşterea capitalului se determină productivitatea marginală a capitalului: WmK = ∆Q/∆K Se poate deduce că WK =1/Km. deci inversul coeficientului mediu al capitalului. expresia cea mai cuprinzătoare a complexităţii procesului de producţie. deci inversul coeficientului marginal al capitalului. Dacă se raportează producţia obţinută la capitalul utilizat se determină productivitatea medie a capitalului: WK = Q/K Se poate deduce că WK = 1/K. randamentul capitalului se prezintă ca productivitate a capitalului. Potrivit relaţiei efect/efort. 129 Universitatea SPIRU HARET . Potrivit relaţiei efort/efect. 5. în condiţiile în care ceilalţi factori sunt presupuşi constanţi. Dacă se raportează capitalul utilizat (K) la volumul producţiei obţinute într-o perioadă dată (Q). Productivitatea marginală a capitalului reflectă suplimentul de producţie antrenat de creştere cu o unitate a capitalului (în condiţiile respectării clauzei caeteris paribus).5.3.în opinia noastră. randamentul capitalului se prezintă sub forma coeficientului capitalului şi exprimă necesarul de capital pentru obţinerea unei unităţi de producţie. se determină coeficientul mediu al capitalului (k): k = K/Q Dacă se raportează creşterea capitalului (∆K) la creşterea producţiei (∆Q) într-un interval de timp se determină coeficientul marginal al capitalului: km= ∆K/∆Q Acesta exprimă sporul de capital necesar pentru obţinerea unei unităţi suplimentare de producţie. RANDAMENTUL CAPITALULUI Legătura dintre capital şi rezultatele producţiei este pusă în evidenţă de randamentul capitalului. Aceasta exprimă eficienţa cu care este utilizat factorul capital.

a dobânzii şi a banilor. astfel. structurală şi cantitativă depinde.Keynes. În ceea ce priveşte factorul natural. Bucureşti.. atât sub forma coeficientului. Mihail Manoilescu aprecia că „între productivitatea muncii şi productivitatea capitalului. iar evoluţia ei va influenţa noile investiţii. conservării şi utilizării lui raţionale. dezvoltarea economică. în sensul că el este un dar al naturii şi mai puţin un rezultat al muncii acumulate şi are un puternic caracter limitat. atât efectele sub forma sporului de producţie. op. p. Cât priveşte productivitatea capitalului. Bucureşti. 1993.. Studiind problema productivităţii factorilor de producţie. se poate calcula randamentul viitor al capitalului11 ca raport între sporul de producţie şi capital (∆Q/K). Analizele privind randamentul factorului capital sunt utilizate în special pentru capitalul fix. prima este cea mai importantă. Randamentul capitalului. la nivelul unui sector sau unei ramuri de activitate şi la nivel macroeconomic. astfel încât să se poată asigura o gospodărire durabilă din punct de vedere economic. Analiza eficienţei factorului natural vizează. Reforma economică în folosul cui?.N. deci. ea este .13 11 Vezi J.Constantinescu. fapt ce impune necesitatea protejării. într-o măsură importantă. de a cărui evoluţie cantitativă. cât şi a productivităţii capitalului se poate calcula la nivel naţional. 13 N. Editura Ştiinţifică. p. este necesar să se ţină seama de particularităţile acestuia. 12 Mihail Manoilescu. În mod asemănător se poate analiza randamentul tuturor celorlalţi factori de producţie..M. 159-167. a muncii omeneşti”12. creşterea ei fiind . p.. cât şi pe cele privind gospodărirea şi protejarea resurselor. capitalul nefiind la rândul lui decât o creaţie a omului.. ecologic şi social.cit. semnul real şi clar al prosperităţii omeneşti. sub forma unui raport între randamentul viitor al bunurilor de capital şi preţul lor de ofertă.7. 1970. Teoria generală a folosirii mâinii de lucru. Aceasta se apreciază pe baza sporului de venituri scontate a se obţine de către un întreprinzător de pe urma acestui capital de-a lungul duratei sale de funcţionare. Editura Economică.Totodată. 96. Productivitatea marginală a capitalului apare. de natură secundară. păstrarea echilibrului ecologic şi a stării de sănătate a populaţiei. 130 Universitatea SPIRU HARET .

. CREŞTEREA PRODUCTIVITĂŢII Agenţii economici urmăresc să obţină un nivel ridicat al productivităţii factorilor de producţie. cointeresarea materială. un rezultat mai mare cu acelaşi efort (consum de factori de producţie) sau acelaşi rezultat cu un efort mai mic. 131 14 Universitatea SPIRU HARET . Aceasta presupune o schimbare în factorii de producţie. legile civile. o cantitate dată de muncă dobândind forţa de a produce o cantitate mai mare de bunuri. 1982. calificarea salariaţilor. ea are un caracter legic. Vom analiza creşterea productivităţii pe exemplul productivităţii muncii. nevoia de a economisi timpul de muncă se accentuează datorită amplificării şi diversificării necesităţilor. factori tehnici.5. The Science of Choice. p. invenţie etc. care L.4. Erwin Inc. dar de calitate superioară. la tehnologie. în condiţiile menţinerii consumului de muncă pe unitate de produs sau chiar ale scăderii lui.. aceeaşi masă de bunuri se realizează cu un volum mai mic de muncă. inflaţie. Productivitatea muncii creşte şi prin obţinerea aceleiaşi producţii. Creşterea productivităţii muncii reprezintă procesul prin care acelaşi volum de muncă se caracterizează printr-o masă mai mare de bunuri şi servicii sau invers. ridicării nivelului de pregătire profesională a forţei de muncă etc. factori psihologici. în modul de combinare a lor şi. factori sociali. Pe fondul unei tendinţe de creştere a productivităţii muncii. apar situaţii specifice de scădere a acesteia. deci. justiţie. 130-133. măririi timpului destinat ştiinţei şi culturii. responsabilitate. în condiţiile existenţei unor disfuncţionalităţi în economie: şomaj. un anume stadiu pe care îl parcurge evoluţia ciclică a dezvoltării economice. accentuarea caracterului deficitar al unor resurse etc. de exemplu: condiţiile de climă. politice.5. factori economici. care se referă la nivelul ştiinţei şi tehnicii la un moment dat. În condiţiile contemporane. cum sunt: nivelul de organizare a producţiei şi a muncii. de fertilitate. în modul de desfăşurare a procesului de muncă. Productivitatea este influenţată14 de: factori naturali ca. Economics. adâncimea sau bogăţia unui zăcământ etc. Atkinson. nivelul de cunoştinţe.. care se referă la condiţiile de muncă şi de viaţă.

Editura Politică. 132 15 Universitatea SPIRU HARET . în cadrul cărora includem: tipurile de specializare tehnică şi economică. pe sortimente a producţiei unei întreprinderi. factori ce decurg din gradul de integrare a economiei naţionale în economia mondială. a resurselor materiale şi energetice. fie prin economisirea factorului material al producţiei. Există. 41.). de a produce mai multe bunuri (se amplifică stocul de capital uman). climatul relaţiilor de muncă. prin introducerea automatizării flexibile a producţiei şi a roboticii. aceeaşi cantitate de muncă dobândeşte capacitatea de a prelucra un volum mai mare de materii prime sau de a utiliza un volum sporit de capital fix şi. CAD/CAM. se poate obţine o creştere a productivităţii muncii. Bucureşti. duce şi ea la creşterea productivităţii mucii. De exemplu. Perfecţionarea proceselor tehnologice. acţionând în sensul factorilor. p. În acelaşi timp. factori structurali. productivitatea muncii poate fi de 30-40 de ori mai mare în comparaţie cu sistemele neinformatizate. Se perfecţionează tehnicile şi tehnologiile de fabricaţie. asigurând condiţiile pentru sporirea eficacităţii ei. fie în structura economiei naţionale. al vieţii de familie. se realizează economisirea muncii pe ansamblul economic. într-un sistem integrat informatizat de proiectare a producţiei. Prin creşterea calificării. capacitatea de performanţă şi competitivitatea produselor pe piaţa mondială etc. Există diferite modalităţi prin care. Progresul ştiinţific şi tehnic determină o revoluţionare a capitalului tehnic. gradul şi modul în care sunt satisfăcute unele nevoi sociale etc. în consecinţă. de asemenea. care influenţează productivitatea muncii prin modificările ce au loc fie în structura pe produse. ştiinţa potenţează tot mai mult munca15. se înlocuiesc tehnicile vechi cu cele performante. se modifică structura forţei de muncă şi. fiind un element important al progresului tehnic. fie prin reducerea consumului de muncă pe unitate de produs. situaţii în care. 1983. în raport cu gradul lor de adaptabilitate la condiţiile specifice ale muncii (motivaţia în muncă şi satisfacţia pe care le-o oferă aceasta. prin toate acestea. Cibernetizarea industriei în Noile tehnologii de vârf şi societatea. se poate obţine o productivitate de 3-5 ori mai mare. Forţa de Mihai Drăgănescu.influenţează comportamentul şi rezultatele producătorilor aparţinând aceleiaşi categorii de calificare.

a cantităţilor disponibile de diverse categorii de muncă. de posibilitatea adaptării lor la caracterul mobil al producţiei moderne.M. ceea ce conduce la creşterea productivităţii şi. 2-ème édition. a capacităţilor de producţie etc. Les éditions ouvrières.muncă calificată este mai productivă. Paris. 133 16 Universitatea SPIRU HARET . Economica. care presupune o combinaţie. p. se investeşte în fiecare an de trei-patru ori mai mult decât în anii ’50 ai secolului XX şi mai mult de nouă ori decât la începutul secolului trecut. Maşinile şi utilajele sunt mai performante. În medie. de modul cum se asigură folosirea lor la locurile de muncă în întreprindere. În prezent. la modificările din diviziunea socială a muncii etc. 1989. unui efort de echipare fără precedent. în cea mai eficace manieră. înainte de toate. folosirea mai intensă a timpului de muncă. Didier. M. 177-189. 17 M. apreciază. Paris. munca este astăzi de trei ori mai productivă decât acum 30 de ani. să producă bunuri de calitate superioară etc. o problemă de organizare16. Creşterea productivităţii muncii şi a celorlalţi factori de producţie are o serie de efecte economice şi sociale atât pentru activitatea de producţie propriu-zisă. Économie: Les règles du jeu. pentru condiţia omului în J. de capital şi resurse naturale pentru a se putea produce bunuri materiale şi servicii cât mai utile. unei mai accentuate automatizări a producţiei. Albertini. 81-100. prin care se urmăresc perfecţionarea organizării şi conducerii activităţii economice. Productivitatea este. că acesta se datorează unei mai bune pregătiri a forţei de muncă. Asupra productivităţii influenţează direct şi revoluţia managerială. p. unei mai bune organizări a muncii. unor utilaje mai bune. cât şi de modul cum acestea se distribuie în profil de ramură şi teritorial. deoarece cunoştinţele şi îndemânarea pe care le posedă lucrătorul permit acestuia să folosească mai raţional timpul de muncă şi să utilizeze mai eficient elementele de capital tehnic. reflectând legătura randamentului muncii cu randamentul celorlalţi factori de producţie17. Les rouages de l’économie nationale. mai multe şi de calitate mai bună. deci. Nivelul productivităţii este determinat atât de numărul cadrelor calificate existente în întreaga economie. Didier. pe baza datelor. la obţinerea unei producţii mai mari. 1988. Ed.

An Introduction to Modern Economics. În primul rând. Bucureşti. Graw-Hill Comp..a. Fourth Edition. 1994 (cap. 21). Paris. progresul tehnic şi noile tehnologii. 1997. Sfidarea mondială. 2). Cu faţa spre secolul 21. în principal. Coralia Angelescu. Analiza comportamentului producătorului din perspectiva alegerii variantei optime de producţie are mare importanţă pentru sporirea productivităţii şi a veniturilor. Économie: Les règles du jeu. ca şi standardul de viaţă se datorează creşterii productivităţii. profit. reducerea costului de producţie. În economia de piaţă modernă. p. la baza căreia stau. AGER Economistul – RAI. Editura Economică. a competitivităţii bunurilor obţinute. EL BS. creşterea producţiei. Bucureşti. Ed. cât şi în afara acesteia.46-48. Economica. 1992. Mc. distribuirea veniturilor ca urmare a creşterii productivităţii are loc atât în interiorul întreprinderii pentru dezvoltarea proprie sau pentru recompensarea factorilor de producţie. 11. având în vedere că şi contribuţia factorilor de producţie este diferită. Philip Hardwick ş. se are în vedere faptul că o distribuire a veniturilor (salariu. Saburo Okita. rentă) corespunde sporului de productivitate. Jean-Yves Nandt. The Economy Today. Bradley R. Seventh Edition. ea fiind. Dorin Jula. Editura Humanitas. generatoare de dezechilibre. Bucureşti. nici o creştere uniformă a veniturilor nu este acceptată. de asemenea. Reflectaţi asupra acestor aprecieri şi încercaţi să explicaţi. Timpul liber. 134 18 Universitatea SPIRU HARET . Abecedaire de science économique. Pentru o mai amplă documentare recomandăm şi lucrările: Jean-Jacques Servan – Schreiber. dobândă. 1997 (cap. creşterea profiturilor.. 1989. 2-ème edition. Competitivitatea şi profitabilitatea firmei. 19 Jacques Garello. pregătirea profesională şi cunoştinţele manageriale. Paris. Dacă ar fi superioară acestuia. Albatros. ea nu ar avea o bază reală şi ar genera dezechilibre. Schiller. Michel Didier. cât şi pentru condiţia lui de consumator.producţie. p. a salariului real. Acestea pot fi: economisirea factorilor de producţie consumaţi. 1991. în favoarea diferiţilor agenţi economici. O problemă deosebit de importantă o reprezintă repartizarea câştigului de productivitate între agenţii economici posesori ai factorilor de producţie utilizaţi19. economisirea timpului de muncă şi creşterea timpului liber18. 1990.

care vizează. Concepte de bază • Factor de producţie • Munca • Productivitatea globală • Natura • Capital tehnic • Informaţie • Tehnologie • Combinarea factorilor de producţie • Funcţie de producţie • Produs marginal • Produs mediu • Termen scurt • Legea randamentelor neproporţionale • Substituire • Isocuantă • Productivitatea globală • Rata marginală de substituire • Elasticitatea substituirii • Productivitatea parţială • Productivitatea marginală • Productivitatea muncii • Randamentul capitalului • Coeficientul capitalului • Randamente factoriale • Randamente de scară • Termen lung • Economii de scară • Dezeconomii de scară 135 Universitatea SPIRU HARET . maximizarea profiturilor întreprinzătorului. capabilă să asigure maximizarea efectelor obţinute în condiţiile minimizării eforturilor (costurilor).Alegerea variantei optime de producţie are în vedere. în primul rând. în ultimă instanţă. o combinare eficientă a factorilor de producţie.

managerului în desfăşurarea procesului de producţie (pe exemplul diferitelor unităţi de afaceri care operează în economia modernă). mediu şi marginal? • „Productivitatea muncii este. eventual. întrebări • Explicaţi funcţia principală a firmei şi rolul întreprinzătorului. Cum v-ar fi ea utilă în situaţia în care aţi fi managerul unei firme? 136 Universitatea SPIRU HARET . precizaţi criteriul. analizaţi evoluţia productivităţii muncii şi a randamentului capitalului în România. exprimate prin funcţia de producţie şi reprezentate grafic prin isocuantă. analiza productivităţii medii şi marginale a factorilor de producţie şi a evoluţiei produsului total. oarecum. • Ce semnificaţie are.. tot aşa de importantă precum este omul faţă de creaţiile sale. în diferite perioade de timp. • Având în vedere că există mai multe alternative de combinare a factorilor de producţie. pentru o anumită uzină şi echipament. o sinteză a întregii folosiri a factorilor de producţie. scopul substituirii capitalului şi forţei de muncă este limitat la variaţiile timpului şi ale intensităţii forţei de muncă în mânuirea materialelor. • Ce semnificaţie are analiza combinării pe termen scurt şi pe termen lung? • Pe baza datelor din Anuarul Statistic. totuşi noua uzină şi echipamentul pot fi instalate. Comentaţi semnificaţia unei asemenea accepţiuni date productivităţii. respectiv indicatorii pe baza cărora se alege cea mai bună (favorabilă) alternativă. • Explicaţi randamentele factoriale şi de scară. iar elasticitatea substituirii atinge valoarea maximă cu uşurinţă. Comentaţi şi. în timp ce acoperirea nevoilor omeneşti este scopul însuşi al gospodăririi” (Mihail Manoilescu). în luarea deciziilor de către întreprinzător. deoarece este condiţionată de factorul de producţie om. determinată de întreaga ierarhie a alternativelor tehnice ale firmei la un moment dat” (Mark Blaug). Căci toţi ceilalţi factori ai producţiei – inclusiv capitalul – sunt creaţii ale omului ca mijloace ale gospodăririi. construindu-vă raţionamentul pentru un anumit tip de întreprindere. • „Pe o perioadă scurtă de timp. Pe o perioadă lungă de timp. Productivitatea muncii rămâne însă.Probleme de reflecţie. realizaţi o asemenea analiză pe exemplul unei firme..

. Editura Humanitas. • Keynes J. An introduction to Modern Economics. • Frois. 1994. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Fourth Edition. Bucureşti. Bucureşti. Forţele naţionale productive şi comerţul exterior. coord. 1986. 1994. • Hardwick. Paris. Teoria generală a folosirii mâinii de lucru. Les Editions ouvrières. Mihail.Bibliografie • Albertini J. Editura Economică.. a dobânzii şi a banilor. Philip ş. Les rouages de l’économie nationale. 1988.. Bucureşti. Editura Ştiinţifică. Gilbert Abraham. ELBS. • Manoilescu.M. • x x x Dicţionar de economie. 1999 137 Universitatea SPIRU HARET . Economia politică.a.: Niţă Dobrotă.M. Bucureşti. 1970.

ca şi în cazul aprovizionării cu alimente. 6. aparent simplă: Cât costă? Astfel.1. angajare de salariaţi. el îşi formulează întrebarea. utilaje. CONŢINUTUL COSTULUI. are loc consum de factori de producţie – muncă. în formă bănească. natură şi capital –. vizionării de spectacole etc. tipuri de cost şi a relaţiilor dintre ele. instalaţii. efectuării de excursii. totalitatea cheltuielilor efectuate şi suportate de către agenţii economici pentru producerea şi desfacerea de bunuri materiale şi servicii. • delimitarea diferitelor concepte. constituie cheltuieli de producţie. • Definirea costului Costul de producţie reprezintă. DELIMITĂRI CONCEPTUALE În comportamentul producătorului (şi al consumatorului). • explicarea comportamentului producătorului bazat pe criteriul de eficienţă în alocarea şi utilizarea resurselor.Capitolul 6 COSTUL DE PRODUCŢIE Obiectivele temei: • explicarea conţinutului costurilor. înainte de a întreprinde ceva. maşini. În activitatea economică. în expresie bănească. 138 Universitatea SPIRU HARET . care. organizării concediului. a rolului acestora în activitatea de gestiune şi decizie economică. pentru obţinerea de rezultate. costul constituie un indicator economic de o mare însemnătate. costul reprezintă un criteriu şi un instrument de comparare în alegerea variantei de producţie şi de consum atunci când este vorba de materii prime.

Costul implicit reflectă acel consum de resurse ale agentului economic neinclus în costul efectiv plătit de către acesta.Din definiţia costului de producţie se desprind mai multe concluzii: a) el trebuie înţeles drept expresie bănească a consumului de factori – material şi uman -. independent de mărimea. importanţa şi specificul lor. devin posibile măsurarea şi compararea lor. precum şi pentru desfacerea lor. rentă implicită – drept forme de remunerare a muncii. Costul economic include. dobândă implicită. b) costul cuprinde tot ceea ce înseamnă cheltuială pentru producerea propriu-zisă de bunuri. costul sacrificiului sau costul renunţării. spre exemplu: consumul de muncă al proprietarului firmei. c) exprimarea în bani a tuturor cheltuielilor. chiria ce s-ar cuveni folosirii propriilor clădiri. agricultură. telecomunicaţii. în formă 139 Universitatea SPIRU HARET . construcţii. pe lângă acesta. cultură. a solului. concretizat în: salariu implicit. costul contabil (sau costul explicit) şi costul implicit. pe această bază. Costul economic este un concept mai larg decât costul contabil. ca parte a costurilor. turism. • Delimitări conceptuale Costul contabil reflectă. care rezultă din evidenţa contabilă a acesteia. care nu se înregistrează sub forma salariului ce i s-ar cuveni. sănătate. Costul implicit este considerat venit normal cuvenit. a capitalului. cheltuielile efectiv suportate de către întreprindere.. gospodărie comunală etc.. Costul de oportunitate. reprezintă un concept ce se foloseşte în procesul de alegere a variantei optime de alocare a resurselor. Acesta exprimă. în structura sa. silvicultură etc. gospodăriei agricole. atelierului etc. în bani. magazinului. atât în domeniul bunurilor materiale – industrie. educaţie. Este vorba de acele cheltuieli de forţă de muncă proprie a proprietarului unităţii economice respective. cât şi în sfera serviciilor – transport. dobânda ce s-ar cuveni folosirii capitalului propriu. Costul explicit este o noţiune care indică cheltuielile efectuate de către întreprindere şi înregistrate în costurile efectiv plătite (însuşi costul contabil). el cuprinde şi acel consum de resurse care nu presupune plăţi efective evidenţiate sub formă de cheltuieli. permite aducerea la un numitor comun a consumurilor de factori de producţie diferiţi şi.

reformei economice. care. timpului. costul ecologic. relaţie ca de la parte la întreg. criteriul de alegere a variantei optime îl reprezintă nivelul mai scăzut al costului. costul educaţiei. deoarece nu generează plăţi efective. ceea ce corespunde celei mai bune alternative sacrificate. ci şi costul de distribuţie. băneşti. ca efect propagat. Calculul economic. în costuri. costul externalităţilor negative etc. mărirea sau restrângerea ofertei de mărfuri. Atunci când efectele sau rezultatele variantelor de proiect sunt egale. inovarea tehnologică etc. arestării şi condamnării.. materiale. volumul şi structura producţiei. subramuri. şi anume cheltuielile suportate de către agenţii economici. pedepsei. în utilizarea factorului timp etc. se manifestă tendinţa de calculare a costului în cele mai diferite structuri ale activităţii: astfel. sănătăţii. În consecinţă. variaţiile de preţ se transmit în lanţ. crizei. încât ceea ce într-un loc constituie preţ de vânzare al produselor respective. iar excedentul preţului (peste costul de producţie) reprezintă profitul (pr) sau 140 Universitatea SPIRU HARET . în specializarea producţiei. costul constituie un instrument economic extrem de util în fundamentarea şi adoptarea deciziilor privind alocarea resurselor. De asemenea. şomajului. costul muncii. Costul de oportunitate are aplicabilitate în procesul de alocare a resurselor umane. considerate mai puţin avantajoase. Costul (C) desemnează numai o parte a preţului de vânzare (P). deoarece întotdeauna alegerea unei alternative presupune cunoaşterea şi renunţarea la alte alternative. administraţiei. Orice cost concurenţial presupune costuri de oportunitate. informaţiei. inflaţiei. costul vieţii. deci. • Importanţa costului În economia de piaţă actuală. Totodată. dintre agenţii economici.fizică şi/sau monetară. costul combaterii crimei. prezintă interes nu numai costul de producţie în general. datoriei (împrumutului). reprezintă costul factorilor de producţie achiziţionaţi. într-altul. costul se analizează şi se urmăreşte în condiţiile în care se accentuează interdependenţele dintre ramuri. el este considerat cost implicit. nu este aleasă de către agentul economic. evidenţiate în costuri efective ale întreprinderii. funcţionarea şi dezvoltarea activităţii pe principiul eficienţă iau în considerare relaţia dintre cost şi preţul de vânzare la fiecare bun economic.

o tonă de grâu sau de fructe. de întreţinere. Astfel.2. mai ales în domeniul contabilităţii. vânzare. În sens general. de administraţie. în evaluarea eficienţei şi în fundamentarea reducerii consumurilor de resurse. la un moment dat. C = P – pr. a cheltuielilor de producţie etc. ca şi cheltuieli cu caracter accidental – amenzi. Mărimea costului de producţie este diferită. în funcţie de specificul fiecăruia. este vorba de cheltuielile materiale de producţie şi cheltuielile salariale corespunzătoare consumului de resurse materiale şi de forţă de muncă. de consumul de factori pe care-l solicită. în dependenţă de modificările în dotarea tehnică. cheltuieli de reparaţii.). însă de la o perioadă la alta. în alegerea celei mai bune alternative de producţie. în dependenţă de înzestrarea cu factori şi de nivelul eficienţei. În condiţiile unei anumite marje de profit. combustibil. c) pe ansamblul producţiei eterogene obţinute de către întreprindere. b) la unul şi acelaşi produs. penalizări plătite etc. MĂRIMEA ŞI TIPOLOGIA COSTULUI Nevoia de gestiune economică presupune o riguroasă măsurare a costurilor. 6. în organizare şi conducere etc. pe care o realizează o firmă sau alta. pe o tonă de aluminiu. energie. însă. materii auxiliare. Există diferite criterii de clasificare a cheltuielilor de producţie. de depozitare. pe un metru cub de gaz metan. dobânzi. pe o maşină-unealtă etc. salarii. În cadrul acestei lecţii de teorie economică. piese de schimb. b) pe întreaga producţie omogenă. Mărimea costului poate fi calculată: a) pe unitatea de produs (de exemplu. pentru fiecare unitate de produs sunt valabile egalităţile: P = C + pr. mărimea costului exercită presiune asupra preţului. însă de la un producător la altul. 141 Universitatea SPIRU HARET . după cum urmează: a) de la un produs la altul. menţionăm următoarele elemente componente ale costurilor: cheltuieli de materii prime. de iluminat. chirii. considerarea lor drept punct de plecare în formarea preţurilor. Mărimea costului este determinată de totalitatea cheltuielilor efectuate pentru producerea şi desfacerea de bunuri economice. în nivelul de calificare a lucrătorilor. încălzit. c) la unul şi acelaşi producător. amortizarea capitalului fix.beneficiul.

salariile personalului administrativ. încălzit.• Tipuri de cost A. chirii. care se poate modifica datorită investiţiilor. însă. Aceste cheltuieli nu sunt afectate de variaţia volumului producţiei – creşterea. Costul variabil este o funcţie crescătoare faţă de producţie (Q): când randamentul este crescător. costul variabil se măreşte o dată cu producţia. 2. El poate fi privit: a) structural. iluminat. dacă randamentul este 142 Universitatea SPIRU HARET . combustibil. Curba costului fix Pe termen lung. descreşterea sau chiar nivelul zero. divizat în cost fix şi cost variabil şi b) pe ansamblu. Fig.. dintr-un bun. 1). întreprinderea le suportă independent de evoluţia producţiei. sunt independente de volumul producţiei obţinute: amortizarea capitalului fix. Curba costului fix este o dreaptă paralelă la axa cantităţii (fig. Costul variabil (CV) exprimă acele cheltuieli ale întreprinderii care se modifică în funcţie de volumul producţiei. Costul global reprezintă ansamblul cheltuielilor necesare obţinerii unui volum de producţie dat. dobânzi etc. CV = f (Q). energie. Costul fix (CF) reflectă acele cheltuieli ale întreprinderii care. costul fix devine variabil. Se înscriu în această categorie de cost următoarele: cheltuieli de materii prime. adică drept cost global total. salariile directe etc.1. pe termen scurt. el fiind o funcţie crescătoare a capacităţii de producţie. 1. materiale. cheltuielile de întreţinere. însă mai puţin decât proporţional. ca sumă a tuturor cheltuielilor suportate de către întreprindere. pe termen scurt.

Astfel.descrescător. Curba costului variabil este următoarea (fig. 2. pe termen scurt 3. Cmg când Cmg = CTM. nivelul preţurilor de procurare a factorilor de producţie (fig. variaţia costului total este determinată numai de evoluţia costului variabil. 143 Universitatea SPIRU HARET . materii prime). volumul producţiei. Mărimea costului total. Costul total (CT) reprezintă suma costurilor fix şi variabil. la un moment dat. costul total porneşte de la nivelul costului fix.Q sau ca produs între producţie (Q) şi costul marginal (Cmg) când acesta din urmă este egal cu costul total mediu: CT = Q. costul variabil creşte o dată cu producţia. creşterile costului total şi ale costului variabil. costul variabil este nul la un nivel de producţie nul. Deosebirea dintre ele constă în aceea că în timp ce costul variabil porneşte. Unele cheltuieli variabile evoluează în raport strict direct proporţional cu volumul fizic al producţiei (spre exemplu. în mod necesar. 2): Fig. CT = CF + CV. Costul total mai poate fi determinat: ca produs între costul total mediu (CTM) şi producţie (Q): CT = CTM. însă mai mult decât proporţional. când volumul producţiei sporeşte. 3). sunt egale. Curba costului variabil Costul variabil determină variaţia costului global total. costul total creşte în aceeaşi măsură în care sporeşte costul variabil. este determinată de: consumul tehnologic de factori de producţie. de la zero dacă producţia este zero. care nu este afectat de producţia zero. Pe termen scurt.

încep prin descreştere. când productivitatea creşte. apoi se măresc. când volumul producţiei scade. trec printr-un maxim. apoi descresc. costul mediu fix descreşte şi. această particularitate rezultă din acţiunea legii randamentelor neproporţionale. 4. la una variabilă – crescătoare sau descrescătoare (fig. costul mediu variabil şi costul mediu total. Curba costului mediu fix 144 Universitatea SPIRU HARET . Aceasta deoarece se împarte o mărime constantă (CF). Corespunzător structurii pe termen scurt şi nivelului de abordare ale costului global. 1.4): CMF CMF Q Fig. în evoluţia lor (ca şi costul marginal). Costurile medii. 3. Costul mediu (CM) sau costul unitar exprimă costurile globale pe unitatea de produs (sau de rezultat). se disting: costul mediu fix. Curba costului total B. invers. Costul mediu fix (CMF) reprezintă costul fix pe unitatea de produs: CMF = CF Q Costul mediu fix este o mărime variabilă determinată de variaţia volumului producţiei: când cantitatea de produse se măreşte.CT CT Q Fig. conform căreia randamentele sunt mai întâi crescătoare. costul mediu fix creşte. trec printr-un minim. pe termen scurt.

însă mai deschisă decât curba costului mediu variabil. mărimea volumului producţiei (fig. costul pe unitatea de timp de muncă. costul pe unitatea de lungime. deoarece se ia în calcul şi costul fix (fig. spre exemplu: costul pe unitatea de volum. Costul mediu variabil (CMV) sau costul variabil pe unitatea de produs. Curba costului mediu variabil 3. costul pe unitatea de sunet etc. el se determină prin relaţia: CV CMV = Q La un nivel dat al preţurilor factorilor de producţie.2. în creşterea lor. costul pe unitatea de temperatură. Costul mediu total (CMT) exprimă costul global total pe unitatea de produs şi se determină prin relaţiile: CMV = CV sau: CMT = CMF + CMV Q În studiile de analiza valorii. ca. Curba costului mediu total este tot în formă de „U”. costul mediu total se manifestă într-o mare varietate de forme concrete. 6): 145 Universitatea SPIRU HARET . costul pe unitatea de greutate. costul pe unitatea de suprafaţă. costul pe unitatea de viteză. CMV se micşorează când volumul producţiei creşte mai accentuat decât sporeşte costul variabil. CMV creşte în situaţia în care costurile variabile totale devansează. 5): CMV CMV Q Fig. 5.

costul variabil. 6. Costul marginal (Cmg) exprimă sporul de cost total (ΔCT) necesar pentru obţinerea unei unităţi suplimentare de producţie. Costul marginal măsoară variaţia costului total pentru o variaţie infinit de mică a cantităţii de produse. în economie.CMT CMT 0 Fig. costul marginal (date ipotetice) Tabelul 1 Se observă că variaţia costului total este egală cu variaţia costului variabil. variaţia costului total este identică cu variaţia costului variabil. costul marginal are aceeaşi mărime prin relaţiile: 146 Universitatea SPIRU HARET . ca urmare. costul total. costul total marginal este egal cu costul variabil marginal (tabelul 1). pe termen scurt. rezultă că: ΔCV Cmg = ΔQ Astfel. Epitetul „marginal” este. Curba costului mediu total Q C. Costul fix. sinonim cu „suplimentar”: ΔCT Cmg = ΔQ Întrucât.

• Exemple privind comportamentul costurilor Comportamentul diferitelor categorii de costuri în funcţie de cantitatea de produse obţinute. Comportamentul costurilor Tabelul 2 Datele din tabelul 2 pun în relief dependenţa unor categorii de costuri de volumul producţiei obţinute. preţul concurenţial este afectat de costul de producţie numai în măsura în care acesta acţionează asupra ofertei. care. se observă că 147 Universitatea SPIRU HARET . este independent de volumul producţiei. Costul marginal stă la baza deciziilor privind oferta de bunuri şi servicii.Cmg = ΔCT ΔQ sau Cmg = ΔCV ΔQ În cazul în care DQ =1. este stimulată mărirea ofertei când fiecare unitate suplimentară de producţie necesită un spor de cost cât mai mic şi când sporul de producţie măreşte mai mult venitul decât costul. pe termen scurt. respectiv cu DCV. va trebui să suporte anumite costuri. costul marginal este egal cu DCT. Presupunem că întreprinzătorul respectiv. la rându-i. În ceea ce priveşte costul marginal. Costul marginal este independent de costul fix. acesta se determină prin raportarea variaţiei costului total (sau a costului variabil) la variaţia cantităţii de produse. în vederea fabricării unei cantităţi crescânde din produsul „A”. De fapt. se poate observa din datele (ipotetice) cuprinse în tabelul 2. el orientează acţiunile întreprinzătorilor.

b) costul mediu total este crescător atunci când costul marginal creşte mai accentuat. atunci va creşte vârsta medie a colectivului. dimpotrivă. Astfel. se va reduce vârsta medie a colectivului respectiv. în situaţia în care media studentului care se transferă este inferioară mediei grupei. în cazul în care noul venit are o vârstă mai mare decât media. şi media unui student care se transferă de la o altă grupă: în cazul în care media acestuia din urmă este superioară mediei grupei în care el vine. 7): 148 Universitatea SPIRU HARET . • Costul mediu total este dependent de costul marginal: a) costul mediu total este descrescător atunci când costul marginal se micşorează mai accentuat. relaţia dintre costul mediu şi costul marginal se prezintă astfel (fig. Grafic. Un alt exemplu: efectul pe care-l are asupra vârstei medii a unui grup venirea unui nou membru: dacă noul venit are o vârstă mai mică. în urma sesiunii de examene. fiindu-i superior. în perioada următoare.3. fiindu-i inferior. costul mediu total. Înţelegerea acesteia presupune luarea în considerare a relaţiei matematice dintre o valoare medie şi o valoare marginală: nivelul mai ridicat sau mai scăzut al acesteia din urmă influenţează evoluţia valorii medii în sensul creşterii sau al scăderii. 6.el este egal cu costul mediu total când acesta din urmă se află la nivel minim (în exemplul menţionat 177). Spre exemplu. se înregistrează o creştere a mediei generale la învăţătură a grupei respective. în sensul diminuării sau al creşterii. când costul marginal rămâne constant. nici nu scade. RELAŢIA DINTRE COSTUL MEDIU ŞI COSTUL MARGINAL Există o strânsă legătură între costul mediu şi costul marginal. costul marginal „trage” după sine. relaţia dintre media notelor la învăţătură a unei grupe de studenţi. invers. are loc o micşorare a mediei generale a grupei. în jos sau în sus. c) costul marginal este egal cu costul mediu total atunci când acesta din urmă este la nivel minim. atunci costul total mediu nici nu urcă.

m. 7. în condiţiile în care costul marginal a fost mai mic decât costul mediu.m. 2000 + 100 2100 Se constată că a avut loc o scădere a costului mediu. În perioada t2. relaţia: Cmg = CMT = minimul CMT. costul marginal va fi în creştere şi superior celui mediu. se obţine o producţie suplimentară de 100 de bucăţi. 100 149 Universitatea SPIRU HARET . se presupun următoarele date: în perioada t1..m. Dacă. costul marginal (Cmg) este egal cu costul mediu total când acesta din urmă este minim.6 u. De aici. cu cheltuieli suplimentare de 1200 u. În acest caz.m. • Ilustrare Pentru ilustrarea relaţiei dintre costul mediu total şi costul marginal. costul marginal este: Cmg = 1200/100 = 12 u. iar costul mediu (unitar) era de 20 u.m. în formă de „U”.m. sporul de producţie de 100 de bucăţi se obţine cu un spor de cost total global de 6000 u. Curbele costului mediu total şi costului marginal Se observă că în partea de jos a curbei costului mediu total (CMT).CMT Cmg Cmg CMT Q Fig. Costul mediu în perioada t2 este: CMT = (2000 × 20 ) + 1200 = 41200 = 19. Cmg = 6000 = 60 u. însă. cantitatea de produse obţinute era de 2000 de bucăţi.

8) se constată: curba costului global total are forma unei drepte. unei producţii triple. datele din tabelul 3: Evoluţia costului mediu total şi a costului marginal Tabelul 3 În acest caz.m. costul mediu total şi costul marginal sunt egale şi constante atunci când. mediu total şi marginal 150 Universitatea SPIRU HARET . 8.9 u. Spre ilustrare. la un nivel dat al preţurilor factorilor de producţie. curbele costului mediu total şi costului marginal sunt confundate şi reprezentate printr-o orizontală la axa cantităţii: Costuri Costul total global CMT şi Cmg 0 Q Fig. costul mediu total în t2 creşte: CMT = (2000 × 20 ) + 6000 = 46000 = 21. un cost total triplu etc. 2000 + 100 2100 • Alte relaţii Pe termen lung. în exprimarea grafică (fig. Curbele costurilor total global.Ca urmare. costul total sporeşte în aceeaşi proporţie cu producţia: unei producţii duble îi corespunde un cost total dublu.

iar consumul acestora pe unitatea de produs se micşorează. nu sunt excluse cazurile în care costul unui produs să se reducă prin utilizarea unor materiale inferioare la unele repere. Când preţul factorilor rămâne constant. materiale. c) preţul factorilor de producţie utilizaţi. Minimizarea costului. are loc. La un nivel dat al consumului de factori pe unitatea de produs (sau pe unitatea de rezultat). • Actualitatea minimizării costurilor În primul rând. adică preţul la care se achiziţionează materii prime. în general.4. producătorul trebuie să minimizeze costurile de producţie pe unitatea de produs obţinut. micşorarea costului mediu. mărirea fiabilităţii poate avea loc prin utilizarea unor materiale de calitate superioară. scăderea preţului de achiziţionare a factorilor duce la micşorarea costului mediu şi invers. acţionează restrictiv asupra comportamentului. limitele resurselor de materii prime şi energie. prin aceasta. În scopul maximizării profitului. combustibil. care se formează pe piaţă. RELAŢIA DINTRE COST ŞI PRODUCTIVITATE Costul mediu (sau pe unitatea de produs) nu este o mărime constantă. În practica economică.6. energie. maşini. îndemnând la raţionalitate în alocarea şi utilizarea acestora. care se micşorează în condiţiile perfecţionării echipamentelor tehnice de producţie şi tehnologiilor de fabricaţie. Mărimea costului pe unitatea de produs este influenţată şi de volumul producţiei. ridicării nivelului de calificare. presupunând realizarea unui cost minim fără a afecta calitatea. salariile ce trebuie plătite lucrătorilor etc. fiabilitatea şi vânzările. scăzând. ale resurselor economice. MINIMIZAREA COSTULUI. b) nivelul productivităţii. dar care măresc şi costurile de producţie. 151 Universitatea SPIRU HARET . de asemenea. utilaje. Dimpotrivă. fiabilitatea şi performanţa. însă. schimbarea caracteristicilor şi a calităţii produsului etc. Factori de care depinde evoluţia costului mediu: a) consumul de factori de producţie pe unitatea de produs (consumul de resurse materiale şi de forţă de muncă).

posibilitatea unor încasări mai mari şi a creşterii profitului constituie motivaţia transferului de resurse spre anumite ramuri. pe care să le vândă la preţuri competitive. În condiţii optimale. De asemenea. Spre exemplu. duce la sporirea profitului obţinut. Dimpotrivă.m. în condiţiile concurenţei. dacă. forţa de competiţie.m. minimizarea costului are un rol determinant în maximizarea profitului. preţul de vânzare. profitul obţinut va fi de 1500 u. cât şi costul sporesc cu 50%.m. în sensul reducerii (ei trebuie să aibă avantaj de cost). În procesul de sporire a profitului. în t1. producătorii trebuie să acţioneze asupra costului. în t0. costul şi 4500 u. mărimea acestor indicatori va fi: 3000 u. costul de producţie influenţează oferta de bunuri. În al patrulea rând. iar preţul de vânzare al acestuia de 3000 u.m. costul mediu al unui bun este de 2000 u. În economia de piaţă. La un nivel dat al preţului de vânzare. în vederea sporirii profitului. prin aceasta se asigură capacitatea concurenţială. În al treilea rând. care duc la mărirea ofertei. De fapt. De aceea.În al doilea rând. deoarece ele călăuzesc reacţiile şi deciziile producătorilor. atât preţul. creşterea în aceeaşi proporţie (cu acelaşi procent) atât a preţului de vânzare. diminuarea costului atrage după sine creşterea profitului.. Obţinerea de profit depinde de capacitatea producătorului de a fabrica bunuri de calitate superioară la un cost mai redus. în acest fel. este de o mare însemnătate relaţia dintre costul de producţie şi preţul competitiv. nivelul mai redus al costurilor şi. un dezavantaj de cost riscă să se transforme într-un recul de competitivitate.m. profitul (ca diferenţă între preţ şi cost) reprezintă 1000 u. raportul dintre cerere şi ofertă îndeplinind un rol esenţial. 152 Universitatea SPIRU HARET .m. cât şi a costului mediu determină mărirea profitului. costurile marginale influenţează oferta. după cum mărirea nivelului preţului de vânzare. presupunând că. presupunând neschimbat costul de producţie (şi cu atât mai mult în cazul reducerii lui). pe această bază.. comprimarea costurilor pe unitatea de produs în interiorul ţării constituie unul din factorii principali de care depind competitivitatea produselor şi realizarea unor schimburi economice eficiente pe piaţa internaţională. producătorii (cu excepţia monopolurilor) n-au posibilitatea să acţioneze după dorinţa lor nici asupra preţurilor factorilor de producţie pe care-i cumpără şi nici asupra preţurilor de vânzare ale propriilor mărfuri. producătorul alege acel nivel al producţiei la care profitul este cel mai ridicat..

iar scăderii productivităţii medii îi corespunde creşterea costului mediu. după cum curbele productivităţii marginale şi productivităţii medii se intersectează în punctul în care productivitatea medie are nivelul cel mai ridicat. şi invers. iar productivitatea marginală este producţia suplimentară asociată la o unitate suplimentară de muncă. invers. • Curbele productivităţii şi curbele costului mediu şi costului marginal În figura 9 se reflectă dependenţa evoluţiei costurilor mediu şi marginal de evoluţia productivităţii medii şi marginale. costul mediu (CM) şi costul marginal (Cmg) se află în raport invers proporţional faţă de productivitate.Minimizarea costurilor depinde îndeosebi de creşterea productivităţii factorilor de producţie. c) nivelului minim al costului mediu îi corespunde nivelul maxim al productivităţii medii. • Relaţia dintre cost şi productivitate La un preţ dat al factorilor de producţie. Astfel. la un salariu dat. Drept urmare. b) curbele de cost marginal şi de cost mediu se intersectează în punctul în care costul mediu are nivelul cel mai scăzut. costul mediu al muncii se află în raport invers proporţional faţă de productivitatea medie a muncii. Costul marginal se reduce când productivitatea marginală (Pmg) creşte şi. Dacă se presupune ca factor variabil doar munca. iar nivelului minim al costului marginal îi corespunde nivelul maxim al productivităţii marginale. 153 Universitatea SPIRU HARET . iar scăderii productivităţii marginale îi corespunde creşterea costului marginal. costul de producţie mediu se micşorează atunci când productivitatea medie (PM) creşte. Concluzii: a) creşterii productivităţii marginale îi corespunde scăderea costului marginal. creşterii productivităţii medii îi corespunde scăderea costului mediu. se măreşte când productivitatea marginală scade. atunci costul marginal este sporul de cost al muncii asociat la o variaţie marginală a producţiei. iar costul marginal se află în raport invers faţă de productivitatea marginală a muncii.

la un cost de producţie total dat.Pmg PM Pmg PM 0 Cmg CM Cmg Q CM 0 Q Fig. spirit de competiţie. să maximizeze producţia obţinută.5. COMPORTAMENTUL PRODUCĂTORULUI ŞI REDUCEREA COSTULUI. raţionalitate în orientarea şi mobilizarea eforturilor. cunoaştere bazată pe calcul economic. Optimul producătorului constituie un criteriu de comportament. Curbele productivităţii şi costului 6. ECHILIBRUL PRODUCĂTORULUI Reducerea costului de producţie implică. conform căruia producătorul urmăreşte ca. de conducere ştiinţifică. 9. adică să producă cât mai mult posibil (ţinând seama de cererea 154 Universitatea SPIRU HARET . din partea producătorului.

ridicarea nivelului calitativ al bunurilor. maximizează profitul. Se are în vedere ca resursele alocate să fie de aşa natură gestionate. deoarece. întreprinzătorul trebuie să aleagă acel volum al producţiei care. În ceea ce priveşte cealaltă componentă a relaţiei. În literatura economică se foloseşte şi noţiunea de timp economic al costului. adică situaţia în care costul mediu total este minim. 155 Universitatea SPIRU HARET . medii şi marginale. cât şi a încasărilor. în acest caz. încât maximizarea producţiei să aibă loc prin mărirea randamentului şi nu prin suplimentarea consumului de factori. într-un anumit cadru de mişcare. acestea pot fi: totale. • Echilibrul producătorului pe termen scurt În ceea ce priveşte volumul producţiei. Este. deci un profit maxim. adică perioada în care costul marginal şi costul mediu total sunt descrescătoare până la punctul în care ele devin egale. Aceasta necesită eforturi pe termen lung. nu este necesară mărirea ofertei de bunuri economice. Producătorul trebuie să fie preocupat de încadrarea în timpul economic al costului. Realizarea optimului producătorului presupune existenţa unor alegeri posibile. în condiţiile date. din multitudinea variantelor posibile. deci. Este vorba de acea variantă de cantitate de producţie ce asigură o diferenţă maximă între încasările obţinute şi costurile de producţie. Acesta indică intervalul de timp în care sporirea volumului producţiei este eficientă. înnoirea structurilor de producţie. Din punct de vedere al analizei de cost. însă. starea de optim al producătorului sau de gestiune optimală presupune ca un volum de producţie dat să se obţină cu costuri minime. concretizate în perfecţionarea echipamentelor şi tehnologiilor de fabricaţie. grafic. necesară cunoaşterea atât a costurilor. Optimul producătorului este considerat. volumul de producţie optim este cel ce corespunde variantei în care costul marginal este egal cu costul mediu total. totodată. este vorba de punctul în care se intersectează curbele costului marginal şi costului mediu total.existentă). În cazul în care. şi anume încasările. în vederea maximizării profitului. producătorul nu mai este nevoit să caute altă soluţie. stare de echilibru.

când mărirea încasării marginale este însoţită de scăderea costului marginal sau de creşterea mai lentă a acestuia faţă de cea a încasărilor. însă. cât şi a încasării totale. când încasarea medie se micşorează. spre reducerea acestuia ia în calcul evoluţia costului marginal şi a încasării marginale. sporirea producţiei este eficientă. Aceasta se determină ca produs între cantităţile totale vândute (Q) şi preţul de vânzare unitar (p): It = Q • p Încasarea medie (Im) exprimă mărimea încasării pe unitatea de produs vândută. Astfel. dimpotrivă. sporirea încasării medii decurge din creşterea încasării marginale. o unitate suplimentară de producţie măreşte costul global mai mult decât încasarea totală. există aceeaşi relaţie ca între variabilele medii şi marginale. aceasta înseamnă că încasarea marginală este în scădere. În vederea optimizării volumului producţiei şi maximizării profitului.• Definiţii Încasările totale (It) reprezintă suma totală obţinută în urma vânzării producţiei respective. când încasarea medie este constantă. În cazul în care. ea reflectă menţinerea la acelaşi nivel a încasării marginale. ca urmare. ea nu este altceva decât preţul unitar: Im = It Q • p = Q Q Încasarea marginală (Img) reprezintă variaţia încasării totale. trebuie să se ţină seama de relaţia dintre costul marginal şi 156 Universitatea SPIRU HARET . şi cu atât mai mult când creşterea lui este superioară încasării marginale. antrenată de o variaţie infinit de mică a cantităţii vândute. Orientarea producătorului spre creşterea volumului producţiei sau. costul marginal este în creştere. ea se poate exprima ca spor de încasare (∆It) pe unitatea suplimentară (adiţională) de volum-desfacere (∆M): Im g = ΔIt ΔQ Între încasarea medie şi încasarea marginală. profitul se ameliorează şi. micşorând profitul şi impunând reducerea volumului producţiei. în principiu. Sporirea volumului producţiei atrage după sine creşterea atât a costului total global.

Astfel. şi anume: la nivelul acelui volum al producţiei (Qx). Pragul de rentabilitate nu se poate menţine pe termen lung fără ca întreprinderea respectivă să nu fie nevoită să iasă din afaceri. iar dQ dCT = Cmg (costul marginal). Volumul producţiei care maximizează profitul trebuie să satisfacă o anumită condiţie. se ajunge la următoarea concluzie: dQ condiţia de maximalizare a profitului devine: Vmg – Cmg = 0 sau Vmg = Cmg • Pragul de rentabilitate În căutarea nivelului de producţie care maximizează profitul este utilă şi cunoaşterea unui caz particular. iar profitul este nul. 157 Universitatea SPIRU HARET . pornind. Acesta indică volumul de producţie sau cifra de afaceri de la care. Pragul de rentabilitate este un concept pe termen scurt. În acest „punct”. prima derivată a funcţiei profitului în raport de Q trebuie să fie zero. deoarece în acest caz se obţine o diferenţă maximă între totalul încasărilor şi totalul cheltuielilor. obţinute prin vânzarea bunurilor respective. încasările totale (It) ale întreprinderii. Înţelegerea acestei condiţii de optim are la bază explicaţia ce urmează: Profitul (Pr) întreprinderii se determină ca diferenţă între totalul încasărilor (sau veniturilor) şi totalul costurilor: Pr = It – CT. adică: d Pr dVT dCT = − =0 dQ dQ dQ Luând în calcul faptul că dVT = Vmg (venitul marginal). Profitul obţinut este maxim atunci când venitul marginal este egal cu costul marginal.venitul marginal (încasarea marginală). producătorul poate să obţină profit. pe care-l reprezintă pragul de rentabilitate sau punctul mort al întreprinderii. pragul de rentabilitate poate fi exprimat prin relaţia: It = CT. sunt egale cu costul total (CT). Aceste mărimi depind de volumul producţiei fizice. iar pr = 0.

CONSTRÂNGEREA DE BUGET A PRODUCĂTORULUI. la un moment dat. la o stare dată a tehnicilor. din 158 Universitatea SPIRU HARET .6. Există o infinitate de isocuante. Fig. 10. într-o reprezentare mai generală.Grafic. un model analog celui al teoriei curbelor de indiferenţă. care pot fi folosite. În practică. întreprinderea alege. punctul „mort” sau pragul de rentabilitate. acestea devin. PROBLEMA RANDAMENTELOR „DE SCARĂ” Comportamentul producătorului implică luarea în considerare a limitelor resurselor economice de care el dispune. Pragul de rentabilitate Se observă că în intervalul în care costurile totale depăşesc încasările totale se înregistrează pierderi. asigură obţinerea aceleiaşi cantităţi de produse. 6. pragul de rentabilitate este redat în figura 10. Odată ce a fost determinată cantitatea de producţie care maximizează profitul. din nou. fiecare corespunzând unui nivel de producţie dat. la alt nivel. să aibă loc. mişcarea în timp a activităţii unei întreprinderi nu exclude situaţia în care. Dreapta de buget sau dreapta de isocost indică limita resurselor disponibile. curbe de isoprodus sau isocuante care exprimă ansamblul combinărilor de muncă şi capital care. de la punctul în care încasările depăşesc cheltuielile. în cazul producătorului. intersecţia celor două drepte – a încasărilor şi cea a costurilor totale – marchează pragul de rentabilitate (când profitul este nul). întreprinderea obţine profit. aici. după o anumită perioadă de redresare. Teoria economică utilizează.

În acest punct. combinarea optimală capital-muncă este determinată de tangenta dreptei de isocost cu o nouă isocuantă. aşa cum rezultă din figura 11. din figura 12. evoluţia combinării factorilor când se 159 Universitatea SPIRU HARET . curbele Q1 Q2 Q3.ansamblul de combinări tehnice posibile. • Modificarea nivelului constrângerii bugetare Mai înainte. 11. În continuare. depăşind linia de buget. apare o nouă treaptă de buget mai ridicată. decalată spre dreapta şi paralelă faţă de dreapta precedentă. echilibrul producătorului a fost cercetat în situaţia în care acesta dispunea de un buget dat. Linia de buget şi isocuantă Din figura 11 rezultă că producţia optimală este Q2. se va analiza varianta în care nivelul constrângerii bugetare se modifică. Varianta de producţie Q1 poate fi obţinută cu un buget mai mic. Fig. iar Q3 este o variantă de producţie inaccesibilă. presupunând că ea dispune de resurse mai mari. Se formează diferite puncte de echilibru – E1 E2 E3. de un volum de resurse dat. de exemplu. curba este denumită cale de expansiune a întreprinderii şi pune în evidenţă creşterea consecutivă a bugetului. Atunci când întreprinderea măreşte volumul producţiei sale. Pentru fiecare nivel de producţie. ce corespunde combinării optime a factorilor de producţie muncă şi capital. Optimul este atins în punctul tangent dintre linia de buget sau dreapta de isocost şi isocuantă. rata marginală de substituţie este egală cu raportul dintre productivitatea marginală a factorului substituit şi productivitatea marginală a factorului care se substituie (care înlocuieşte). pe cea care presupune un cost minim.

b) randamentele de scară sunt constante când unei măriri a cantităţilor de factori de producţie îi corespunde o creştere în aceeaşi proporţie a volumului producţiei. Se disting următoarele situaţii: a) randamentele de scară sunt crescătoare când volumul producţiei se măreşte într-o proporţie superioară celei în care cresc cantităţile de factori consumaţi. în acest caz. deoarece schimbarea de scară se produce fără substituire de factori. întreprinderea poate să amelioreze randamentele. Când calea de expansiune este o dreaptă. 12.dezvoltă capacităţile de producţie. se obţin şi aşa-numitele economii de scară. Grafic. 12): Fig. situaţia se prezintă după cum urmează (fig. dezvoltând capacităţile sale de producţie. Conceptul randament de scară exprimă modul în care evoluează producţia pe termen lung atunci când se măreşte cantitatea de factori de producţie folosiţi. 160 Universitatea SPIRU HARET . Modificarea constrângerii bugetare Când schimbarea dimensiunii producţiei se realizează cu substituire de factori. cei doi factori progresează în aceleaşi proporţii în timpul expansiunii întreprinderii. linia de scară sau calea de expansiune are forma unei linii frânte. • Problema randamentelor de scară Pe termen lung. în condiţiile în care preţurile factorilor sunt presupuse constante.

de fiecare dată. pe termen lung. Curba înfăşurătoare arată diferitele evoluţii ale costului mediu. Curba înfăşurătoare În faza randamentelor crescătoare. ca în figura 13.c) randamentele de scară sunt descrescătoare când volumul producţiei se măreşte într-o proporţie mai mică decât cea în care creşte volumul factorilor utilizaţi. • Randamentul şi curba costului mediu pe termen lung (CMTL) Curba costului mediu pe termen lung este denumită „curba înfăşurătoare” şi este tangentă la fiecare curbă pe perioadă scurtă. când întreprinderea alege. cantitatea produsă sporeşte mai repede decât cantitatea factorilor utilizaţi. costul mediu creşte. ceea ce înseamnă că productivitatea medie a crescut şi. pe termen lung. Scara minim eficace reprezintă acea dimensiune de producţie începând de la care întreprinderea atinge costul minim pe termen lung. cantitatea produsă sporeşte în acelaşi ritm cu cantitatea de factori utilizaţi. deci. costul mediu este constant. În faza randamentelor descrescânde. 13. ceea ce înseamnă că productivitatea medie se micşorează 161 Universitatea SPIRU HARET . deci. costul mediu descreşte pe termen lung. Faza 1 Randamente crescătoare Economii de scară C ostul mediu Faza 2 Randamente constante Faza 3 Randamente descrescătoare Dezeconomii de scară CMTL CM1 CM2 CM3 0 SME Producţie Fig. ceea ce înseamnă că productivitatea medie este constantă şi. scara de producţie cea mai eficace. realizându-se economii de scară. Punctul SME corespunde scării minim eficace. În faza randamentelor constante.

ci şi economic şi ecologic. b) urmăresc să cumpere factori de producţie. e) realizarea obiectivelor stabilite. Concepte de bază • Costul de producţie • Costul contabil • Costul economic 162 Universitatea SPIRU HARET . cantitatea produsă se măreşte mai puţin decât cantitatea de factori utilizaţi. imprimarea unui caracter preventiv activităţii de minimizare a costurilor. În acest caz.). creşterea productivităţii etc. încetineală a deciziilor etc. d) asigurarea reducerii costurilor în toate fazele muncii. nu numai în producerea nemijlocită de bunuri economice. întreprinderea înregistrează dezeconomii de scară. stimularea materială.şi. a activităţii de administrare. fără a neglija calitatea. în contextul restricţiilor de ordin economic. ceea ce determină curba de cost mediu pe termen lung crescătoare. factorii de economii de scară se epuizează. nu numai din punct de vedere tehnic. la preţurile cele mai mici. cu ajutorul metodelor moderne de calcul şi evidenţă. comunicaţii interne mai complexe. în schimb. creşteri ale costurilor fixe de gestiune (administrare mai greoaie. ţinând seama de resursele disponibile. de condiţiile de producţie existente. deci. perfecţionarea echipamentelor tehnice de producţie. având loc. • Elemente esenţiale în activitatea de reducere a costului Producătorii au în vedere următoarele: a) îşi aleg procesul de producţie cel mai eficient. ci şi în fazele de cercetare şi proiectare. Dezeconomiile de scară se explică prin faptul că. de gestiune şi conducere. f) identificarea produselor care generează consumuri energetice mari şi a produselor care aduc pierderi. a tehnologiilor de fabricaţie. prin mărirea randamentului lor. Micşorarea costurilor necesită ridicarea nivelului de calificare a lucrătorilor. c) micşorarea consumului de factori de producţie pe unitatea de rezultat. şi să reducă costurile de funcţionare a lor. la un moment dat. pe cât posibil. în domeniul gestiunii şi conducerii.

În ce sens „ajustarea” nivelului producţiei este legată de costuri? • Cum se explică rolul cunoştinţelor despre cost în activitatea de gestiune şi decizie economică? • Din ce cauză variaţia costului total. dintre costul marginal şi productivitatea marginală? • Pragul de rentabilitate • Legătura dintre dinamica înzestrării cu factori de producţie şi evoluţia costurilor 163 Universitatea SPIRU HARET . jocul concurenţial şi competiţie • Ce se înţelege prin optimul producătorului? • Relaţia dintre randamentul economic şi costuri. curbele costului mediu şi costului marginal sunt confundate şi reprezentate printr-o linie orizontală la axa cantităţii? • Cum se explică faptul că. Relaţia dintre producţia de scară mare şi costul mediu • În ce constă legătura dintre costul mediu şi productivitatea medie. întrebări • Relaţia dintre opţiunea întreprinzătorului pentru o anumită ofertă şi costul de producţie. în evoluţia lor. curbele costului mediu şi costului marginal încep prin descreştere ? • Relaţia dintre costul mediu şi costul marginal • Relaţia dintre avantajul de cost.• Costul de oportunitate • Costul mediu • Costul marginal • Optimul producătorului • Pragul de rentabilitate • Timpul economic al costului • Curba de isoprodus • Randamentul de scară Probleme de reflecţie. are acelaşi sens cu variaţia costului variabil? • Comportamentul tipurilor de cost în dependenţă de volumul producţiei • Cum se explică rolul costului marginal în evoluţia ofertei? • În ce situaţie. pe termen scurt.

K. • Michel Didier. Dicţionar de economie. Lipsey. Editura Economică.Bibliografie • Gilbert Abraham-Frois. Armand Collin. L’économique. Bucureşti. Alec Chrystal. coord. Bucureşti. Inovaţia şi sistemul antreprenorial.: Niţă Dobrotă. Bucureşti. vol. Bucureşti. Editura Enciclopedică. • Gary Becker. 164 Universitatea SPIRU HARET . Editura Economică. Economia pozitivă. Bucureşti. 1993.Comportamentul uman – o abordare economică. 1999. 2. Editura Didactică şi Pedagogică. Bucureşti. • Niţă Dobrotă. 1997. Modul economic de gândire. Economia politică. • Richard G. 1994. Editura Humanitas. Editura ALL. • x x x. Economie politică. • Peter Drucker. Economia: regulile jocului. Bucureşti. 1983. 1994. Editura Humanitas. 1994. • Paul Heyne. 1991. Editura Economică. Paris. • Paul Samuelson. 1999. Ed.

Secţiunea a III-a TIPURI DE PIEŢE ŞI FORMAREA VENITURILOR FUNDAMENTALE 165 Universitatea SPIRU HARET .

166 Universitatea SPIRU HARET .

corespunzătoare intereselor proprii. FORME. CONCURENŢA: CONŢINUT. datorită extinderii proprietăţii private. – cunoaşterea diferenţelor vizând modul de formare a preţurilor pe diverse tipuri de pieţe şi a urmărilor pe care acestea le au asupra producătorilor şi consumatorilor.Capitolul 7 CONCURENŢA ŞI FORMAREA PREŢURILOR Obiectivele temei: – cunoaşterea unor aspecte importante ale mecanismului de funcţionare a economiei capitaliste. sublinierea rolului economic al statului în domeniul preţurilor. perfecţionării mijloacelor de transport şi comunicaţie etc. – evidenţierea consecinţelor concurenţei asupra dezvoltării forţelor de producţie. de înclinaţia omului către înavuţire şi putere.1. Presupunând iniţiativă şi competiţie. 7. antrenării progresive în relaţiile economice mondiale a tuturor ţărilor. de dorinţa subiecţilor economici de a dispune de avantaje economice. • Concept Concurenţa reprezintă o confruntare deschisă între agenţii economici pentru realizarea unei poziţii cât mai avantajoase pe piaţă. de a învinge adversarul. ea este legată indisolubil de caracterul limitat al resurselor şi de natura umană. ale repartizării intersectoriale a factorilor de producţie şi rolului preţurilor în acest proces. 167 Universitatea SPIRU HARET . diviziunii muncii şi producţiei pentru piaţă (stimulată de tehnica maşinistă). concurenţa se generalizează abia în capitalism. FUNCŢII Prezentă încă din cele mai vechi timpuri.

şi anume: a) competiţia dintre agenţii care produc bunuri substituibile. când în unele ramuri există surplus de bunuri. rivalitatea dintre ei. fiecare participant la schimb poate să vândă sau să cumpere ceea ce doreşte la un preţ convenabil. Dacă oferta depăşeşte sensibil cererea. iar în altele. Când cantitatea de bunuri de un fel anume. două aspecte necesită a fi amintite. fiecare fiind „dispus” să plătească un preţ superior celui obişnuit. În cazul opus. prin reducerea preţului.Concurenţa include raporturi între vânzători şi cumpărători şi raporturi în interiorul fiecărui grup. b) competiţia dintre agenţii care produc bunuri răspunzând unor trebuinţe diferite. care fabrică un anumit bun. spargerea unităţii lor de acţiune. Intensitatea concurenţei depinde în orice moment de apropierea ori depărtarea dintre cerere şi ofertă (excludem. Apare rivalitatea deschisă între ei. 168 Universitatea SPIRU HARET . pentru a-şi apropria cantitatea de bunuri necesară. concurenţa intersectorială. deficit de bunuri. Toţi agenţii economici participanţi la schimb pe o piaţă anume. relaţia dintre grupuri şi relaţiile din interiorul lor având loc pe fondul unei rivalităţi abia vizibile. în ambele ramuri. tendinţa fiecărui ofertant de a câştiga clientelă în defavoarea celorlalţi. proces care modifică mediul concurenţial. se află în echilibru. Ea se iveşte atunci când resursele productive ale societăţii sunt rău distribuite între ramuri. situaţiile speciale de monopol şi monopson). Agenţii economici concurenţi pot proveni dintr-o singură ramură de producţie. adică bunuri diferite care pot satisface una şi aceeaşi trebuinţă. autohtoni şi străini. cerută şi oferită. concurenţa are intensitate relativ joasă. care nu au la dispoziţie o piaţă suficientă. În cazul secund. aici. adesea. Competiţia înfăţişată sub a) şi b) este denumită. sunt angajaţi în lupta de concurenţă. iar pericolul înlăturării din „arenă” a unor întreprinzători este redus. De aici. apare necesar un proces de migrare a unei părţi din capitalul lor către celelalte ramuri. în această ipoteză. partea slabă e reprezentată de cumpărători. al cererii sensibil superioare ofertei. sau din mai multe ramuri de producţie. raportul de forţe dintre vânzători şi cumpărători este în favoarea ultimilor. unitatea lor se destramă. Premisele obţinerii de profit fiind precare în primele ramuri. partea slabă a relaţiei constituind-o vânzătorii.

nu ar putea să se vândă cantităţile crescânde de bunuri. totodată. să ridice nivelul general de calificare a personalului. libertatea de alegere a bunurilor şi serviciilor şi de satisfacere la un nivel superior a trebuinţelor. care în situaţia stagnării riscă să piardă progresiv poziţii şi chiar să iasă din cursă. la dispoziţia unităţilor capabile să le gospodărească şi să le utilizeze mai raţional. să folosească noi tehnici de fabricaţie. Capacitatea de a produce mai ieftin şi a vinde mai ieftin pentru a învinge rivalii stimulează inovaţia. agenţii economici care produc bunuri la costuri joase. 383. de aceea. Fără această transmitere implicând reducerea preţurilor. Teoria generală a folosirii mâinii de lucru. Concurenţa transformă. eliminând pe cei slabi.1 Aceasta nu a J. Crizele economice şi războaiele dintre ţări au şi ele tangenţă cu concurenţa. Concurenţa tinde. p. Bucureşti. concurenţa se soldează cu învingători şi învinşi. consumatorilor. nedorite. utilizate la început de puţine unităţi. Concurenţa asigură. să transmită de la producători la consumatori o parte din valoarea suplimentară creaţă prin sporirea productivităţii muncii. concurenţa realizează şi o selecţie a producătorilor. Resursele se concentrează. progresul într-o condiţie de existenţă. 169 1 Universitatea SPIRU HARET . iar producţia s-ar sufoca. Concurenţa are şi unele consecinţe negative. 1970. cererea şi oferta. într-o măsură crescândă. sau bunuri de calitate superioară. concretizate în încercarea multor întreprinderi de a reduce costurile prin micşorarea salariilor şi a unor cheltuieli necesare protejării naturii. totodată. ea atrage după sine şi efecte secundare. Aceste mijloace. se extind treptat. să organizeze mai bine producţia şi munca.Keynes. graţie constrângerii materiale exercitate de preţul mai redus (ori calitatea superioară a bunului) asupra grupului rămas în urmă. să aşeze în echilibru ramurile de producţie. a dobânzii şi a banilor. firesc. ori de-a dreptul nocive etc.M. Dată fiind inegalitatea dintre întreprinderi în ceea ce priveşte eficacitatea. obligă întreprinderile să realizeze noi produse. astfel. de a fi sau a nu fi. Câştigătorii sunt. Editura Ştiinţifică.• Rolul concurenţei Ca orice luptă. în crearea unor bunuri de calitate îndoielnică.

capabile să facă faţă concurenţei unităţilor americane gigant. 170 3 2 Universitatea SPIRU HARET .încetat nici în prezent să constituie o cauză a conflictelor militare între state. cât şi „insuficienţa” acesteia. Dreptul concurenţei comerciale. Alvin Toffler. 18-19. 1955. a normelor de drept pe baza cărora se desfăşoară activitatea economică în genere şi concurenţa. pentru o serie de mărfuri. Bucureşti. a abuzurilor monopolurilor. să încadreze competiţia din interiorul ţărilor şi dintre ţări într-un optim relativ.3 c) Măsuri de limitare a excesului de concurenţă. îndreptate împotriva piedicilor în calea concurenţei. în iulie 1890. să ia decizii care au înlesnit concentrarea. menite să înlesnească circulaţia mărfurilor şi formarea liberă a preţurilor. şi s-au constituit treptat în dreptul antimonopolist. eforturi susţinute din partea statelor. 1993. au fost iniţiate pe scară largă de instituţiile Comunităţii Economice Europene şi de Organizaţia Naţiunilor Unite. Octavian Căpăţână. reglementări antimonopoliste şi de limitare a fuziunilor de întreprinderi apar şi în alte ţări. asemenea reglementări. Editura Antet. între altele. p. generat mai ales de întâlnirea. Statul promovează. tot de ordin juridic. În anii postbelici. vizibil ori mascat. în acest scop.2 Pentru ca efectele concurenţei să fie predominant benefice. Limitarea concurenţei străine se realizează şi prin protecţionism. 414-415. prin taxe vamale ori restricţii de ordin netarifar. a agenţilor economici autohtoni şi străini. pe o piaţă anume. trei categorii de măsuri: a) Măsuri de elaborare a regulilor jocului. de sancţiuni materiale şi penale pentru agenţii economici ce le încalcă. în unele momente. Uniunea Europeană) au obligat statele occidentale. care să elimine atât „surplusul” de concurenţă. formarea de întreprinderi având dimensiuni crescânde. În perioada postbelică. şi sunt dublate. interesele naţionale ale ţărilor participante la Comunitatea Economică Europeană (astăzi. mai ales în etapele în care economiile naţionale se află în recesiune. ele se revizuiesc periodic. se impun. p. Puterea în mişcare. Lumina Lex. b) Măsuri. Ele au apărut prima dată în SUA. în fiecare etapă. Mai târziu. Bucureşti. în funcţie de modificările care au loc în viaţa economică.

puterea de cumpărare a banilor etc. Nivelul preţului depinde de o serie de factori: cheltuielile efectuate de întreprinderi pe unitate de produs. Ea se subdivide şi în concurenţă loială (care respectă regulile jocului fixate de state) şi concurenţă neloială (care încalcă regulile jocului). de prezentare şi ambalare a bunurilor. modul de servire a cumpărătorilor. Economica. durata livrării în cazul produselor create la comandă. durata şi calitatea asistenţei tehnice prestate clienţilor. 1988. p.1. un ideal de funcţionare a pieţei. Paris. după vânzare.2.2.7. actele de vânzare cumpărare se realizează pe baza cunoaşterii prealabile a condiţiilor Leon Walras. FORMAREA PREŢURILOR PE DIVERSE TIPURI DE PIEŢE Schimbul imensei majorităţi a mărfurilor se face prin intermediul banilor. analiza se va înscrie în aria de cuprindere a preţului monetar. 7. În condiţii normale de activitate. PIAŢA CU CONCURENŢĂ PERFECTĂ ŞI PREŢURILE Piaţa cu concurenţă perfectă constituie un model teoretic. • Ce este preţul şi ce variabile îl influenţează? Preţul este expresia bănească a valorii mărfii sau suma de bani care se plăteşte pentru a dobândi o unitate dintr-un bun economic4. 171 4 Universitatea SPIRU HARET . de măsura în care concurenţa este liberă sau limitată. preţul este superior costului mediu de producţie. concurenţa poate fi perfectă şi imperfectă. iar realizarea mărfurilor asigură recuperarea cheltuielilor şi obţinerea de profit. raportul dintre cerere şi ofertă. calitatea bunurilor. care pot fi şi „uzine la cheie”. eficienţa reclamei. pentru obiectele de uz îndelungat. În genere. Éléments d’économie pure ou Théorie de la richesse sociale. de obstacole artificiale ori naturale. Din acest motiv. 50. Nivelul preţului unui bun depinde şi de tipul pieţei pe care el se vinde. În cadrul ei.

prin mişcarea lor. Această piaţă exclude intervenţia statului în formarea preţurilor. 50. În vederea atingerii acestui ţel. Preţurile oscilează liber şi reglează. al performanţelor mărfii. a capitalului şi muncii.. între ramuri şi zone diferite. întreaga viaţă economică a societăţii. ca şi impunerea lor de către un singur vânzător sau cumpărător. concurenţa are. după criteriul calităţii. cumpărătorii sunt indiferenţi faţă de unitatea care vinde. Omogenitatea produsului implică o calitate identică a mărfii de un gen anume. dezechilibrele care apar între cerere şi ofertă se restabilesc. Ca urmare. clientela neputându-se grupa între furnizori.preciza Leon Walras – o piaţă complet organizată sub raportul concurenţei. Aceasta impune inexistenţa unor obstacole de ordin tehnic şi financiar. într-o mulţime însemnată de parteneri relativ egali. transparenţa perfectă a pieţelor. cum în mecanica pură se presupun mai întâi maşini fără frecare”. exclusiv prin forţele interne ale pieţei. livrată pe o piaţă dată. „noi vom presupune . având putere economică mică în raport cu capacitatea totală de producţie a ramurii. în calea mişcării întreprinzătorilor. prin urmare. un câmp liber de manifestare. în consecinţă. în forma cea mai apropiată de ideal. p. astfel. în căutarea unor venituri mai mari. Oferta şi cererea pieţei se difuzează. omogenitatea produselor fabricate şi vândute. Atomicitatea agenţilor economici presupune un mare număr de vânzători şi cumpărători. Mobilitatea perfectă a factorilor de producţie şi a bunurilor de consum. op. 172 Universitatea SPIRU HARET . 5 Leon Walras. cit. • Caracteristicile pieţei cu concurenţă perfectă Piaţa cu concurenţă perfectă este abordată de ştiinţele economice pentru a evidenţia.fiecărei tranzacţii şi a negocierii reale între participanţii la schimb. mobilitatea perfectă a factorilor de producţie şi a bunurilor de consum (sau libera intrare şi ieşire de pe piaţă). legile după care tind să circule mărfurile şi să se stabilească preţurile lor. de către toţi vânzătorii.5 Caracteristicile pieţei cu concurenţă perfectă sunt: atomicitatea agenţilor economici. precum şi apropierea sensibilă a dimensiunilor unităţilor economice.

ca şi intrarea în piaţă. ca simplu furnizor de mărfuri. pierzând o parte din beneficiu. Întreprinderile pot să hotărască astfel în cunoştinţă de cauză domeniul şi spaţiul în care îşi plasează capitalul şi mărfurile. transformă mersul de la sine dintr-un proces pur spontan într-unul realizat prin decizii luate pe baza cunoaşterii prealabile a ansamblului vieţii economice. 173 Universitatea SPIRU HARET . Absenţa secretului de producţie şi a celui comercial (care face inutil spionajul economic).precum şi libera circulaţie a bunurilor de consum între diverse pieţe locale ori naţionale. prin confruntarea deschisă a cererii cu oferta. ea nu le poate determina pe celelalte să se alinieze la preţul ei. corelate cu atomicitatea. precum şi transferarea lejeră a unei părţi a capitalului în funcţiune. informaţia cuprinzătoare. • Preţul de echilibru Dacă se îndeplinesc condiţiile anterior prezentate. a locurilor de aprovizionare cu factori de producţie. celelalte îşi realizează fără nicio dificultate produsele la preţul reglat de piaţă. o problemă. deci. privită în întregul ei. la îndemâna oricui. nu reprezintă. a salariilor etc. Acesta se formează prin suveranitatea pieţei. După ce întreprinderea „rebelă” şi-a vândut mărfurile la un preţ mai redus. a pieţelor de desfacere. Intrarea în ramură în calitate de producător. Deciziile unei întreprinderi nu pot influenţa deciziile celorlalţi agenţi economici. permit procurarea fără dificultăţi a capitalului necesar pentru a construi o întreprindere într-o ramură profitabilă. fiecare întreprindere poate să stabilească numai cantitatea de bunuri pe care o produce. dintr-o sferă în alta. iar muncitorii – locurile şi profesiile în care se pot angaja. Preţul astfel format se impune ca „un dat exterior” pentru oricare vânzător şi cumpărător. a tehnicilor utilizabile în producţia tuturor mărfurilor. Asemenea împrejurări. Dacă o unitate hotărăşte să vândă şi vinde mărfurile sale la un preţ inferior celui de piaţă. deoarece oferta individuală acoperă doar o parte cu totul nesemnificativă din cererea totală. dar nu şi nivelul preţului. a preţurilor de vânzare. Transparenţa perfectă a pieţei echivalează cu posibilitatea agenţilor economici de a avea la dispoziţie informaţiile necesare şi suficiente privind calitatea bunurilor fabricate.

are ca punct de sprijin iniţial existenţa preţului de dezechilibru. plusul de bunuri fabricat adaugă la oferta totală cât o picătură de apă într-o mare. aflat în mişcare. Când preţul creşte. teoretic. Şi într-un caz şi în celălalt. provoacă o dinamică contradictorie a cererii şi a ofertei. pozitiv ori negativ. pe principiul cibernetic al feed-back-ului. atomicitatea. adică preţul ce corespunde situaţiei în care cererea şi oferta sunt egale. la rândul ei. reacţionează asupra preţului. Grafic reprezentată. Editions Cujas. Prin astfel de acţiuni şi retroacţiuni repetate. iar cumpărătorii reuşesc să achiziţioneze tot volumul de marfă pe care îl doresc. Procesul de formare a preţului de echilibru. în ipoteza opusă. Paris. Concomitent. care. în acest sens acţionând inclusiv omogenitatea mărfurilor. celelalte premise analizate nu îngăduie realizarea de înţelegeri privind preţul şi impunerea lui. • Mecanismul de formare a preţului de echilibru Acesta se întemeiază. 85. p. curba cererii şi a ofertei se intersectează într-un punct marcând egalitatea lor şi eliminarea preţului de dezechilibru6. în lumina celor de mai sus.Decizia unei întreprinderi de a produce şi vinde mai mult nu sensibilizează nici ea preţul pieţei. preţul format prin suveranitatea pieţei este unic (pentru imensa majoritate a produselor de un fel oarecare). Apare ca efect o nouă relaţie între cerere şi ofertă. În mod necesar. mişcarea cererii şi ofertei conduce la un moment dat la apariţia egalităţii dintre ele şi a preţului de echilibru. relaţia cerere-ofertă şi premisele generale ale formării profitului nu se modifică. La preţul de echilibru întreaga cantitate de mărfuri oferită găseşte desfacere. Peter Steiner. Mişcarea preţului poate fi ascendentă ori descendentă. Jean Dominique Lafay. pe o anumită perioadă de timp. Preţul unic este totodată un preţ de echilibru. 174 6 Universitatea SPIRU HARET . el implicând inegalitatea dintre cerere şi ofertă. puzderia de vânzători şi cumpărători. întrucât capacitatea de producţie a firmelor fiind redusă. Analyse économique (economics). pe transformarea efectului în cauză şi a Richard Lipsey. 1988. cererea scade. în baza veniturilor disponibile. iar oferta creşte şi invers. mersul preţului. De aceea.

de natura bunului. El presupune mişcarea deopotrivă a preţului şi a cantităţii de mărfuri cerute şi oferite. 1): Date ipotetice privind cererea şi oferta de mere Tabelul 1 excesul de cerere este echivalent cu deficitul de ofertă. Preţul unui kg. dependent. Pentru înlesnirea înţelegerii procesului de formare a preţului de echilibru. în continuare. prezentăm. Intersectarea curbei cererii cu cea a ofertei 175 Universitatea SPIRU HARET .) Fig. de durata în care el se creează şi se trimite pe piaţă. Preţul de echilibru.cauzei în efect. *) 70 60 50 40 30 20 10 a1 10 20 30 40 50 b1 f e d c1 Ec b a d1 e1 f1 60 70 Cantitatea cerută (mii kg. un tablou sintetic al cererii şi ofertei (tabelul 1) şi un grafic (fig. realizată firesc în decursul unui interval de timp mai mare ori mai mic. 1. între altele. iar deficitul de cerere este echivalent cu excedentul de ofertă.

iar oferta de 61 mii kg. de 10 unităţi monetare (u. în cazul nostru). Cererea creşte iarăşi.Tabelul 1 şi fig. de aceea. Acest deficit dispare prin reducerea preţului de la 40 la 30 u. iar oferta scade de la 61 la 58 mii kg. începând analiza cu scăderea preţului. care iniţial este ridicat. are ca efect un exces de cerere de 52. de la 31 la 26 mii kg. de aceea.5 la 22.m. (vezi ultimul rând). – Indiferent de preţul scăzut sau ridicat de la care pornim în analiză.m. La acest preţ.m. mere şi oferta.m. Cererea continuând să fie mai mare decât oferta. convenabil cumpărătorilor.m.). de la 32 la 34 mii kg. dar neremuneratoriu pentru întreprinderi. o reduce de la 55 la 45 mii kg....5 la 23 mii kg. preţul creşte din nou de la 20 la 30 u. corespunzător. Noul preţ contractă cererea. acesta ajungând la 40 u. deficitul de cerere se reduce... urmează o nouă reducere de preţ. în cazul nostru. preţul coboară de la 60 mii la 50 mii u. la care şi cantitatea cerută şi cantitatea oferită au aceeaşi mărime. de la 30 la 32 mii kg. cererea se reduce de la 45 la 39 mii kg. care ridică preţul la 20 u.. Dacă preţul continuă să se reducă.m. de 30 u. De această dată. iar oferta urcă de la 23 la 39 mii kg.5 mii kg. concomitent. – Tabelul 1 putem să-l privim şi de jos în sus. (ultimul fiind preţul de echilibru). apariţia preţului de echilibru. sunt 176 Universitatea SPIRU HARET . 1 scot în relief următoarele: – La un preţ de vânzare scăzut. deficitul de cerere rămâne astfel de numai 16 mii kg. Oferta continuând să fie superioară cererii (şi la preţul de 50 u. în continuare. care creşte de la 16 la 31 mii kg. – Dubla mişcare a preţului şi cererii şi ofertei (ca volum şi relaţie) a determinat. şi sporeşte oferta de la 2. a preţului. observăm că apare un singur preţ de echilibru (de 30 u.m.. de 60 mii u.0 mii kg.m. mere. Oferta. Toate celelalte preţuri. cererea este foarte ridicată – 55 mii kg. dezechilibrul se manifestă printr-un deficit de cerere (exces de ofertă). cererea este de numai 30 mii kg. – Presupunând că se produce o creştere. întrecând substanţial cererea.. mere (ori un deficit de ofertă). Ca urmare. superioare sau inferioare. foarte redusă – 2. Acest preţ. provocată tot de o ofertă superioară cererii.m. Cererea creşte.m. apare. iar oferta se reduce de la 58 la 50 mii kg. un deficit de cerere (exces de ofertă) de 31 mii kg. reapare un excedent de cerere. el micşorează excesul de cerere de la 52. acesta având tendinţa de creştere.5 mii kg.). reapare dezechilibrul dintre cerere şi ofertă.

mai multe sau mai puţine. Diferenţa dintre ele este cu atât mai mare. pe care le prezentăm în continuare. fiind efemer.preţuri de dezechilibru. preţul de echilibru ori preţul apropiat de cel de echilibru sunt compatibile cu dezechilibre. • Variaţii ale preţului de echilibru Preţul de echilibru. datorită creşterii preţului. În viaţa economică. ca efect. el nu este prezent. El poate să coexiste cu distanţe însemnate între preţ şi costurile de producţie. în continuă mişcare. cu neconcordanţe vizibile chiar între oferta de bunuri şi nevoia reală sau între cererea solvabilă şi nevoia reală etc. asistăm la schimbări ale preţului de echilibru. cererea şi oferta. Ultimul este preţul către care tind preţurile practicate pe piaţă. Echilibrul pieţei nu este automat şi un echilibru în întreaga viaţă economică. În realitate. Şi teoretic. oferta poate să crească în vreme ce cantitatea cerută scade. la care cererea şi oferta sunt inegale. preţul de echilibru este constant. sau se iveşte cu totul întâmplător. gravitând în jurul acestuia. 177 Universitatea SPIRU HARET . el se menţine atâta timp cât durează condiţiile ce i-au dat naştere. însă. Când cererea şi oferta cresc în aceeaşi proporţie sau când scad în aceeaşi proporţie. în economia naţională. până la un punct. cu cât mai însemnată este inegalitatea dintre preţul de dezechilibru şi cel de echilibru. Aşa se întâmplă când se porneşte în analiză de la un preţ prea scăzut. precum şi raporturile dintre ele sunt. însă. numeroase împrejurări în care preţul de piaţă efectiv este apropiat de preţul de echilibru. Sunt. care generează o cerere excesiv de mare şi o ofertă excesiv de mică şi când cererea în scădere este superioară. odată format. Preţul de echilibru este teoretic. cu dezechilibre ale producătorilor. ofertei în creştere. şi faptic. rămâne acelaşi dacă relaţia dintre cerere şi ofertă nu se schimbă (considerăm că nu acţionează alţi factori asupra preţului). – Paradoxal.

iar cererea şi ceilalţi factori de influenţă ai preţului rămân constanţi. preţul creşte dacă cererea creşte mai mult decât oferta şi scade dacă cererea creşte mai puţin decât oferta (fig. iar oferta şi ceilalţi factori de influenţă ai preţului rămân constanţi. 2. Corespunzător.a) Cererea creşte sau scade. Cererea scade şi apare un nou preţ de echilibru. Oferta scade şi apare un nou preţ de echilibru. 3. Ca urmare. 2 şi 3): Cantitatea cerută Cantitatea cerută Fig. Cererea creşte şi apare un nou preţ de echilibru. dar în ritmuri inegale. preţul scade ori creşte (fig. mai scăzut b) Oferta creşte sau scade. corespunzător. mai ridicat Fig. mai ridicat c) Cererea şi oferta cresc. 4. Oferta creşte şi apare un nou preţ de echilibru. 4 şi 5): Cantitatea oferită Cantitatea oferită Fig. 6 şi 7): 178 Universitatea SPIRU HARET . mai scăzut Fig. 5. preţul creşte ori scade (fig.

De aceea. De aceea. Cererea creşte mai mult decât oferta. preţul scade.Oi Fig. preţul creşte. dacă cererea scade mai mult decât oferta (fig. situaţiile sunt echivalente cu cazul în care cererea este constantă. dar în ritmuri inegale. preţul creşte Fig. Cererea scade mai puţin decât oferta. preţul scade Cazurile c şi d se reduc la cazurile a şi b. Corespunzător. 9. Când cererea creşte mai puţin decât oferta. Cererea creşte mai puţin decât oferta. dacă cererea scade mai puţin decât oferta. 8 şi 9): Fig. preţul creşte. 8. şi scade. preţul creşte Fig. 7. sau scade mai mult decât oferta. iar oferta creşte. Când cererea creşte mai mult decât oferta ori scade mai puţin decât oferta. 6. Cererea scade mai mult decât oferta. ci şi al schimbări179 Universitatea SPIRU HARET . Modificarea preţului de echilibru este un rezultat nu numai al mişcării independente a relaţiei dintre cerere şi ofertă (la nivel de ramură) – aşa cum reiese din ipotezele anterioare –. preţul scade d) Cererea şi oferta scad. situaţiile sunt echivalente cu cazul în care cererea creşte şi oferta e constantă.

* La scara ramurii se modifică. el informează pe producători şi consumatori că cererea este superioară ofertei. un surplus de bunuri faţă de cel dorit de cumpărători. în perioada scurtă. Concomitent. crearea de noi întreprinderi. însă. nu doar cererea. ca ramura în trecut deficitară sub raportul resurselor şi ofertei să creeze. Dinamica celor două cauze care acţionează asupra nivelului preţului are valabilitate atât în perioada lungă. deci. Aceste funcţii pot fi îndeplinite doar prin mişcarea preţurilor la diferite mărfuri. îngăduită de concurenţa perfectă. a dezechilibrelor existente în acest plan. a) Funcţia de informare (sau semnalizare) privind modul în care resursele societăţii au fost alocate ori distribuite pe diverse sfere de activitate. b) Funcţia de realocare sau redistribuire a resurselor societăţii. în concordanţă. revenindu-se astfel la dezechilibru. alături de cei vechi.lor intervenite în costurile de producţie. cât şi în perioada scurtă. repartizarea resurselor. că în ramura care a creat bunul respectiv s-au alocat mai puţine resurse decât cele solicitate de satisfacerea nevoii sociale solvabile. ci şi oferta. până când oferta egalizează cererea sau se apropie substanţial de ea. în vederea suprimării anomaliilor. În această direcţie acţionează înlocuirea capitalului fix în momente diferite de către unităţile unei ramuri. Atunci când preţul unui bun ori serviciu creşte – valoarea banilor fiind dată –. (Aceste schimbări sunt cauza principală a oscilaţiilor preţului). Profitul în creştere atrage în aceeaşi ramură şi noi agenţi economici. ori în discordanţă. preţul îndeplineşte două funcţii principale.* • Funcţiile preţului pe piaţa cu concurenţă perfectă Pe piaţa cu concurenţă perfectă. 180 Universitatea SPIRU HARET . să folosească resurse financiare. care concură la sporirea producţiei şi ofertei. materiale şi umane suplimentare în acest sens. la un moment dat. migrarea intersectorială a capitalului autohton. Preţul scoate în evidenţă. Nu este exclus. strâns corelate. migrarea capitalului internaţional. cu nevoia socială solvabilă de bunuri şi servicii. creşterea preţului ridică profiturile încasate şi permite întreprinderilor existente să sporească producţia. dinamica importului şi exportului. pe diverse sfere de activitate. producătoare de bunuri materiale şi servicii.

oferta în reducere depăşeşte măsura. inclusiv pe pieţele cu concurenţă perfectă. producţia şi oferta se reduc în ramura care vinde bunuri la preţuri în scădere. 181 Universitatea SPIRU HARET . În perioada scurtă.Atunci când preţul unui bun scade. că în ramura care a creat bunul respectiv s-au alocat mai multe resurse decât cele impuse de satisfacerea nevoii sociale solvabile. creează bunurile cu un cost mediu minim (acesta fiind inferior preţului de vânzare) şi reuşeşte să-şi aproprie profitul maxim. dar această reglare nu este perfectă. egalizând cererea. însă mai puţin prompt şi cu o eficacitate mai scăzută. şi pentru producătorii de bunuri (concretizată în maximizarea profitului). încât ea devine inferioară cererii. ea determină migrarea unei părţi din capital în ramurile cu rentabilitate superioară. în care capitalul este o mărime invariabilă. Treptat. Scăderea preţului reduce profiturile încasate de întreprinderi şi mijloacele financiare ce se pot utiliza în procesele viitoare de producţie. Uneori. el informează pe producători şi consumatori că cererea este inferioară ofertei. ori apropiindu-se sensibil de ea. şi în cadrul concurenţei imperfecte. maximizarea profitului se poate asigura numai prin dimensionarea optimă a capacităţii de producţie şi minimizarea costurilor. Ca urmare. însă. încât încasările să fie mai mari decât cheltuielile totale. Întreprinderea fabrică un volum optim al producţiei. echilibrul pieţelor nu este permanent. concomitent. Din înfăţişarea conjugată a funcţiilor preţului se degajă ideea că. atenţia şi încearcă să demonstreze că. Neoclasicii atrag. mişcarea preţurilor reglează producţia. în ambianţa concurenţei perfecte. reglajul economiei este mai bun decât în ipoteza concurenţei imperfecte. • Preţul şi optimizarea producţiei În cadrul concurenţei perfecte. întreprinderea vinde bunurile fabricate la preţul stabilit prin suveranitatea pieţei. că în cadrul ei are loc cea mai eficace utilizare a factorilor de producţie şi se obţine cea mai mare satisfacţie posibilă şi pentru consumatorii de bunuri (concretizată în maximizarea utilităţilor de care dispun la un venit dat). De reţinut că. preţurile îndeplinesc funcţiile deja analizate. întreprinderea poate determina capacitatea optimă de producţie (sau producţia optimă) schimbând doar volumul factorului muncă.

• Piaţa monopolistă Piaţa monopolistă este situată. nivelul preţului. În fiecare din aceste pieţe. dar se şi deosebesc între ele. piaţa tip monopson şi piaţa reglementată de stat. în condiţii de concurenţă perfectă. întreprinderea are la dispoziţie mai multe alternative de combinare a capitalului şi muncii. se impune următoarea relaţie: Costul marginal full = Preţul pieţei = Încasarea marginală = Venitul marginal Pe termen lung.Starea de echilibru a întreprinderii. respectiv ale stării de echilibru în condiţiile în care: Preţul = Costul marginal = CM Întrucât CM = costul marginal la nivelul minim al CM. În acest caz. cât şi de preţul de cumpărare a factorilor de producţie. în grade diferite. pe termen scurt. vânzătorii ori cumpărătorii pot să hotărască sau să influenţeze. adică mai multe soluţii. presupune acelaşi volum al producţiei obţinute şi vândute. când toţi factorii de producţie sunt variabili. firma obţine doar profit normal. În această alegere ea trebuie să ţină seama atât de randamentul fizic al capitalului şi muncii. la distanţa cea mai mare de piaţa cu 182 Universitatea SPIRU HARET . 7. fiecare caracterizându-se printr-o proporţie anumită între capital şi muncă. la care costul marginal full (care include profitul normal) să fie egal cu preţul pieţei. rezultă că. întreprinderea alege acea alternativă care îi permite să creeze bunurile cu cel mai mic cost mediu posibil. Întreprinderea întruneşte premisele realizării profitului maxim. Pentru a-şi maximiza profitul – presupunând un nivel dat al producţiei –.2. piaţa duopolistă.2. Din acest ansamblu fac parte: piaţa monopolistă. piaţa oligopolistă. PIAŢA CU CONCURENŢĂ IMPERFECTĂ ŞI PREŢURILE Piaţa cu concurenţă imperfectă este un ansamblu de pieţe care au unele trăsături comune. pe termen lung. în privinţa formării preţurilor şi a interrelaţiei cerere-ofertă. piaţa monopolistică.

monopolul îşi asigură o continuitate a profitului şi premise mai solide de dezvoltare a producţiei. În acest caz. o singură întreprindere fabrică şi vinde întreaga cantitate de bunuri de un gen anume. Monopolul. pe care le vom trata distinct. relativă. El sustrage. şi obţine un plus de profit în fiecare moment. aşa încât să-şi adjudece un profit mai mare decât profitul obişnuit. • Monopolul ca producător unic într-o ramură În limba greacă. oscilaţia frecventă a cererii şi ofertei. în plus. întreprinderea unică trebuie să producă un bun nesubstituibil (neînlocuibil) şi. perturbările pe care piaţa liberă (respectiv. monopol înseamnă un singur vânzător. între ofertă şi preţ. Ea include mai multe situaţii posibile. fără contraprestaţie efectivă. un preţ ridicat. însă. cu efecte negative în planul profitului. iar preţul are o anumită stabilitate. Monopolul alege o anumită corelaţie. în număr mare. fiind opusul categoric al acesteia. El posedă astfel capacitatea de a evita. de la cumpărătorii produselor lui o parte din valoarea care le aparţine. Dar acesta poate fi. Preţul ridicat este viabil. într-un anumit grad. Cumpărătorii bunului sunt. Dacă ultimele două condiţii nu sunt îndeplinite. şi preţul de vânzare al bunului. Fixarea ofertei şi a preţului de către monopol nu este totuşi o operaţiune arbitrară şi nu înseamnă încălcarea unor limite de ordin 183 Universitatea SPIRU HARET . superior celui format în ipoteza concurenţei perfecte. Pentru a avea poziţie de monopol. Întrucât fixează şi preţul. în acest fel. Mai mult. concomitent. a preţului de vânzare) le introduce în activitatea economică. întreprinderea unică este doar monopol aparent. întrucât monopolul stabileşte volumul producţiei şi al ofertei la un nivel mai redus decât cel existent în ipoteza concurenţei perfecte. de regulă. produsul ei să nu fie concurat pe piaţa internă de un bun identic creat de o firmă străină. nu doar oferta.concurenţă perfectă. ca firmă unică. cererea purtând atributul atomicităţii. monopolul stabileşte. oferta ei fiind egală cu oferta pieţei. optimă. are posibilitatea de a hotărî independent şi volumul producţiei pe care îl fabrică. şi unic producător în ramură. în vreme ce întreprinderea care funcţionează în concurenţă perfectă avea şansa să decidă doar asupra cantităţii de bunuri.

care determină modificări periodice ale ofertei şi preţului. însă. În această elasticitate se include şi practicarea unor preţuri diferite pentru acelaşi bun vândut pe diverse pieţe (preţuri discriminatorii). în vederea evitării falimentului. Pentru înţelegerea mai bună a politicii monopolului. 184 Universitatea SPIRU HARET . şi nu rigidă. monopolul poate întâlni concurenţi puternici. forţele de natură concurenţială. Determinarea producţiei optime şi a preţului optim care asigură profitul de monopol* Tabelul 2 * O tratare amănunţită şi riguroasă a maximizării profitului de către monopol şi a minimizării pierderilor. Sunt. 107-109. p. stagnare ori declin a activităţii economice la scara ţării). cum sunt: capacitatea de plată a cumpărătorilor. Economie Politică. deci. valoarea echipamentelor din dotare. Activitatea monopolului nu poate ocoli decât parţial. conjunctura economică generală (starea de progres. redăm tabelul 2 şi figurile 10 şi 11. şi cazuri opuse. Aura Gogoneaţă. îndreptată spre obţinerea profitului maxim. Pe a doua piaţă.economic. 1995. care impune o anumită dimensiune a producţiei. Politica monopolului este elastică. în: Constantin Gogoneaţă. fiind obligat să coboare preţul de vânzare sub cel practicat „acasă”. adică pe piaţa internă şi pe piaţa internaţională. Editura Didactică şi Pedagogică. Bucureşti.

pentru care venitul marginal (producţia marginală fiind 1) este egal cu costul marginal. cât şi costului mediu minim de 96 u. ei corespunzându-i un profit de 120 u. când: Vm = Cm (presupunând Pm = 1) P > Vm P > CM minim.. deci.m. 10. La acest nivel al producţiei. Fig.).Din tabelul 2 reiese că producţia optimă pentru monopol.m. funcţie de preţ şi cantitatea de produse 185 Universitatea SPIRU HARET . La toate celelalte niveluri ale producţiei.. În cazul nostru. mai mici ori mai mari decât cel optim. superior atât venitului marginal (de 40 u. Variaţia profitului. producţia optimă este de 5 bunuri. venitul marginal şi costul marginal de 40 u.m.m. care îi asigură profitul maxim. preţul de vânzare este superior şi venitului marginal. Producţia optimă şi profitul maxim apar. şi costului mediu minim. este producţia totală. şi preţul de vânzare de 120 u. se obţine un profit mai redus decât 120 u.m.m.

pantă descendentă mai întâi şi apoi pantă ascendentă Fig. pentru că ele sunt independente şi în producţie şi în desfacere. acţionând ca o singură unitate. apariţia tot mai frecventă de înlocuitori. pantă continuu descendentă Curba costului marginal. este mai puţin solid decât prima formă de monopol. care domină concomitent oferta şi preţul de vânzare (ca şi în situaţia întreprinderii unice). adică prin convenţii între unităţi aparţinând unui stat sau mai multor state.Curba venitului marginal. Variaţia costului marginal şi a venitului marginal. preţul de vânzare unic şi pieţele pe care întreprinderile au dreptul să furnizeze marfa. Unităţile componente pot uneori. 11. Acest gen de monopol. Cartelul OPEC este un exemplu de astfel de monopol internaţional. Acest monopol poate să apară atunci când oferta unui bun este realizată de câteva întreprinderi mari. prin alianţă. fixate prin convenţie. dacă au interesul. cât şi pe plan internaţional. creşterea numărului de firme la scară mondială care fabrică acelaşi bun. Monopolul prin alianţă poate să apară atât pe plan intern. Se constituie astfel un cartel. să eludeze întrucâtva cotele de producţie şi preţul de vânzare. vânzarea pe una şi 186 Universitatea SPIRU HARET . ce încheie convenţii privind producţia pe care au obligaţia să o creeze fiecare în parte (cotele de producţie). funcţie de preţ şi cantitatea de produse • Monopol prin alianţă. Diversificarea produselor. De aici nu rezultă că soliditatea primului monopol (întreprinderea unică) este absolută.

dreptul să producă şi ea amintitul produs. pe care celelalte nu-l pot crea o anumită perioadă. Ca urmare. furnizorul produsului cu însuşiri deosebite are în consecinţă poziţie de monopol şi îşi adjudecă un profit purtând acelaşi nume. şi că nu există şansa încheierii de convenţii între ele. privind producţia şi preţul. considerând preţul de vânzare egal pentru toate unităţile. • Monopol întemeiat pe calitatea unui produs industrial. pornim de la presupunerea că. Când monopolul este realizat prin alianţă. La un moment dat. De regulă. monopolul ei nu dispare obligatoriu prin vânzarea brevetului. motiv pentru care cererea este net superioară ofertei. care obţine. sau dispare temporar. inovaţia este dublată şi protejată de un brevet. întreprinderea posesoare a brevetului poate să-l vândă altei întreprinderi. masa şi rata profitului sunt diferite de la o unitate la alta. iar preţul de vânzare ridicat. ieşită din comun. posibil de cultivat doar pe suprafeţe reduse. într-o ramură. funcţie de volumul producţiei create şi vândute şi de costul mediu. de 187 Universitatea SPIRU HARET . În analiza acestui monopol. Dominarea ofertei şi a preţului de către monopol. În pofida mulţimii de întreprinderi. Această întreprindere are prilejul. funcţionează mai multe întreprinderi. Una din întreprinderi produce. De obicei. monopol rezultat din relaţia privilegiată a unor întreprinderi cu statul (în domeniul producţiei de armament. astfel. • Există şi alte forme ori situaţii de monopol: monopol izvorât din calitatea deosebită a unui bun agricol.aceeaşi piaţă a bunurilor fabricate de agenţii autohtoni şi străini şubrezesc şi adesea suprimă monopolul întreprinderii unice. privit ca întreg. În ultimă instanţă. însă. un produs de calitate deosebită. profitul ridicat are ca sursă efortul de cercetare şi inovare al întreprinderii. asigură însă tuturor întreprinderilor un profit mai mare decât în cazul funcţionării lor separate. munca ei de concepţie. cât şi preţul de vânzare. de obţinerea de către întreprinderea inovatoare a unei autorizaţii – de la o instituţie de stat specializată – care. vânzarea brevetului intervine atunci când întreprinderea cea mai performantă deţine deja o altă inovaţie. pentru un răstimp. având talii diferite. să stabilească atât cantitatea de produse. care se poate concretiza în curând într-un produs şi mai bun. îi dă dreptul exclusiv de a produce bunul de calitate deosebită (drept de proprietate intelectuală). de aceea.

la preţuri mai mari decât cele formate în concurenţa liberă. 188 7 Universitatea SPIRU HARET . Ambele firme sunt agresive. considerăm că firmele produc bunuri de calitate egală. Înclinaţia spre dominaţie determină întreprinderea A să recurgă la o nouă reducere de preţ. p. Spre a nu complica problema. la care răspunde iarăşi cu aceeaşi monedă întreprinderea B. ele pot fi de aceeaşi talie ori inegale şi pot produce (indiferent de talie) bunuri omogene ori neomogene. Cauza reacţiilor reciproce rezidă necesar în procentul ridicat pe care o întreprindere îl deţine în oferta totală a pieţei. segmentul de piaţă pe care ea îl deţine. cât şi la preţ. fiecare vrea să domine. afectează inevitabil interesele unităţii B. Teoretic. care singure au dreptul să comercializeze unele produse ca tutunul. După reacţii repetate. Economia politică. să câştige un supliment de piaţă în dauna celeilalte. ambele firme sunt pacifiste7. pentru că încercarea unităţii A. Ambele firme fiind agresive. pentru a-şi redobândi poziţiile pierdute. uzând de două arme: reducerea preţului şi creşterea ofertei. în dauna întreprinderii B. statul plasează comenzi la câteva întreprinderi particulare capabile să creeze produsul la parametri înalţi şi îl plăteşte cu preţuri mari care includ profituri neobişnuite). • Piaţa duopolistă Piaţa duopolistă se caracterizează prin prezenţa într-o ramură a două întreprinderi mari. Editura Humanitas. există trei cazuri ale reacţiilor sau comportamentului firmelor: ambele firme sunt agresive. ea câştigă clienţi. Bucureşti. Aceasta din urmă procedează la fel. cifra de afaceri şi profitul. 1994. Dacă întreprinderea A reduce preţul. Concomitent. 270-276. o parte din băuturile alcoolice etc. de exemplu.exemplu. Aceste întreprinderi furnizează întreaga producţie a ramurii. una din firme este agresivă. iar cealaltă pacifistă.. întreprinderea mai puţin eficace poate ajunge în situaţia în care costul său de fabricaţie este mai mare decât Gilbert Abraham-Frois. iar numărul cumpărătorilor este foarte mare. de a modifica preţul şi volumul producţiei. fiecare întreprindere reacţionează la deciziile celeilalte. monopolul unor întreprinderi proprietate de stat. Întreprinderile duopoliste iau decizii referitoare atât la cantitatea de bunuri produsă.

piaţa şi producătorii se află în dezechilibru. Ea începe să înregistreze pierderi. realizat la scara ramurii. însă. Indiferent dacă se procedează la reducerea preţului ori la creşterea ofertei. cea pacifistă acceptă de „bunăvoie” să o reducă. în ipoteza agresivităţii ambelor întreprinderi. Perspectiva falimentului. când unitatea agresivă sporeşte producţia. într-un interval de timp mai îndelungat. în vreme ce întreprinderea pacifistă obţine un profit sub cel obişnuit şi în scădere. putem admite că fiecare întreprindere (renunţând la arma preţului) începe prin a-şi stabili producţia la un nivel care îi asigură maximizarea profitului. iar cererea câştigată de unul dintre parteneri egalează cererea pierdută de celălalt. Dacă se renunţă la războiul preţurilor. de regulă. Una din firme este agresivă. fără a ţine seama de ceea ce face cealaltă. piaţa va fi în echilibru. Efectul se produce. În această ipoteză apare relaţia specifică dintre un dominant şi un dominat. Întreprinderea agresivă îşi maximizează profitul şi înregistrează sporuri de profit. Ambele firme sunt pacifiste. conduce inevitabil la suprasaturarea pieţei cu mărfuri. În plus. Echilibrul pieţei este dublat. a absorbţiei ori a unirii de „bună voie” a rivalilor nu este exclusă nici atunci când se „mânuieşte” oferta. piaţa poate evidenţia că s-au produs mai puţine sau mai multe mărfuri decât se cereau. a absorbţiei sale de către cealaltă unitate etc. Dacă s-au produs mai puţine. reducerea producţiei firmei secunde sub nivelul care asigură profit. practicată repetat de cei doi agenţi economici agresivi. cel puţin pentru una din întreprinderi. înaintarea agresivului şi retragerea pacifistului pot provoca. căci oferta nu se modifică. deoarece oferta nu se poate modifica tot atât de frecvent şi drastic precum se modifică preţul. se apelează. până când piaţa se 189 Universitatea SPIRU HARET . însă. într-un moment anume. În acest caz. Întrucât tendinţa de a domina nu se manifestă la nici un partener. Întrucât reducerea preţului este deosebit de distructivă şi păgubitoare.preţul de vânzare. pentru un anume interval de timp. la creşterea ofertei în vederea lărgirii pieţei. la scăderea preţului şi în final la pierderi. apărând astfel perspectiva falimentului. de o distribuire inegală a masei profitului. Presupunând cererea constantă. În final. iar cealaltă pacifistă. cele două întreprinderi vor spori treptat producţia. Această creştere. absorbţia sau falimentul nu sunt excluse nici în ipoteza aici tratată.

dar există tendinţa de mişcare către realizarea lui. care livrează întreaga cantitate de mărfuri. încercarea firmelor de a-şi apropia o parte cât mai însemnată din clientelă. ale maşinilor şi echipamentelor destinate energeticii. De aceea. scăderea costurilor. o vom analiza pe exemplul pieţei cu oligopol. Ca urmare. Pieţe oligopoliste întâlnim. El nu reduce – credem – înclinaţia întreprinderilor către progres. deosebit de dinamici. pentru a evita o repetare. şi în alte sfere – precum industria alimentară – în care eficacitatea se asigură şi la praguri relativ mici ale producţiei. Talia întreprinderilor nu este egală. echilibrul pieţei nu este permanent. Cumpărătorii sunt numeroşi. nu este exclus ca întreprinderile pacifiste să înfiripe şi să dezvolte un schimb reciproc de informaţii novatoare. ale unei întregi serii de bunuri din industria chimică. Şi în pieţele oligopoliste (ca şi în pieţele duopoliste). prin comportamentul ambelor unităţi. alături de giganţi. însă. În asemenea situaţii. • Piaţa oligopolistă Noţiunea de oligopol implică prezenţa într-o ramură a unui număr relativ mic de întreprinderi (cel puţin trei).echilibrează. în piaţa 190 Universitatea SPIRU HARET . oferta devenind egală cu cererea. în vederea creşterii cifrei de afaceri şi a profiturilor. problema nevralgică o constituie împărţirea pieţei între producători. întreprinderile vor scădea treptat producţia. Adesea. Dacă s-au produs mai multe mărfuri decât se cereau. Acest comportament pacifist şi cooperant pare a fi mai eficace economic şi social decât comportamentul specific primelor două ipoteze. în situaţia producţiei neomogene. în ideea unei înaintări comune. ca şi în cazurile anterioare. până când apare echilibrul pieţei. prin excelenţă sunt oligopoliste pieţele producţiei siderurgice. care exclud existenţa eficientă a unor întreprinderi mici. Acestea pot fi omogene sau neomogene. În ipoteza a treia. pentru că nu înlătură ţelul maximizării profitului. Mai mult. marea dimensiune a întreprinderilor îşi are originea în natura valorii de întrebuinţare create şi a utilajelor folosite. dar fiecare unitate produce cantităţi însemnate de bunuri. prezentă în piaţa cu duopol. ale automobilelor. funcţionează şi întreprinderi mici şi mijlocii. Confruntarea dintre întreprinderi. care le aşază la adăpost de concurenţi noi.

al materiilor prime obţinute din prelucrarea petrolului. Înlăturarea efectelor distructive ale diferenţierii preţurilor. ca o întreprindere de talie mai mică să obţină o rată a profitului egală cu cea a liderului. decât în piaţa monopolistă. a obligat întreprinderile să utilizeze preţurile directoare sau ale liderului. şi graţie schimbării conjuncturii economice generale. şi ca sumă absolută. diferenţiate calitativ. fireşte. Dacă firma conducătoare creează imensa majoritate a producţiei ramurii (ceea ce nu este exclus). în mod necesar. preţul director se apropie de preţul de monopol. iar condiţia maximizării profitului o reprezintă relaţia cunoscută: Vm = Cm P > Vm P > CM minim Profitul încasat de celelalte firme este inferior celui realizat de lider. bunurile omogene sau puţin diferenţiate se regăsesc cu deosebire în domeniul produselor intermediare. 191 Universitatea SPIRU HARET . dar şi de oferta celorlalte firme. presupunem. În procesul stabilirii preţului director. ci din acceptarea lor de către toţi producătorii. * În perioada actuală. evită să utilizeze preţul ca mijloc de împărţire a pieţei. prin urmare. Ele sunt unice şi nu rezultă dintr-o convenţie încheiată de către unităţi. firma dominantă ţine seama de propria ofertă. la început. atunci când ea produce marfa la acelaşi cost mediu ca şi acesta. Acest preţ se modifică. în plus.oligopolistă regăsim reacţia fiecărei firme la decizia celorlalte. şi ca rată. preţul director trebuie să scadă. căci fiecare firmă îşi fixează şi modifică independent volumul producţiei fabricate. oferta de produse (omogene) este mai anevoios de „stăpânit”. Spre a simplifica analiza. însă. cu pieţe oligopoliste. mai puţin stabil decât preţul de monopol. În celelalte ramuri. produsele sunt neomogene. Preţul director este astfel. interdependenţa strânsă a acţiunilor diverselor întreprinderi. de oferta totală şi cererea totală (a pieţii). Când firmele sporesc oferta şi se depăşeşte optimul pe ramură. că toate întreprinderile produc bunuri omogene şi. Este posibil. evidenţiată de istoria însăşi a ţărilor cu grad ridicat de libertate economică. al produselor agricole curente etc. În pieţele oligopoliste.

capitalul minim ridicat necesar apariţiei unei unităţi noi eficace economic. având preţuri mai mici. proliferarea mărcilor. cât şi calitatea produselor. sunt doar câteva măsuri din seria mare a celor posibile. de înaintare ori de retragere a cererii. însoţită de preţuri inegale. Unităţile oligopoliste instalate deja în ramură iau. în dauna celorlalte. ci doar o limitează. îmbunătăţirea asistenţei tehnice. unităţile oligopoliste au posibilitatea de a stabili şi volumul producţiei şi preţurile de vânzare. să aducă un plus pe piaţă întreprinderilor mai dinamice pe planul inovaţiei. care preferă şi cer efectiv bunul creat de o anumită întreprindere. Obstacolele amintite au câmp de manifestare – în grad mai înalt. gusturile şi capriciile lor. 192 Universitatea SPIRU HARET . ultimele reflectând atât costul de fabricaţie. Creşterea vânzărilor de automobile de către firmele japoneze pe pieţele europene (în perioada celor două „şocuri” ale petrolului din anii 1971 şi 1973) este edificatoare în acest sens. Acest fenomen. a variantelor aceluiaşi produs. Reducerea veniturilor reale a orientat mulţi cumpărători către modele cu confort mai redus. funcţionarea la început a acestor unităţi cu costuri superioare în raport cu cele ale vechilor întreprinderi aşază inevitabil stavile în calea concurenţilor potenţiali. acordate după livrarea bunurilor. Aceeaşi creştere generală a veniturilor tinde să regrupeze clientela. Talia însemnată a întreprinderilor existente.Într-o atare situaţie. are darul să distribuie între firme clientela totală (pentru bunuri de acelaşi gen). Piaţa oligopolistă de bunuri diferenţiate calitativ are câmp de extensie mereu mai favorabil o dată cu creşterea generală a veniturilor. Principala limită o reprezintă dificultăţile inerente construcţiei de noi întreprinderi într-o ramură dată. Reducerea preţului de vânzare. concurenţa nu este totuşi nelimitată. În decursul lor devine posibilă câştigarea de clientelă de către întreprinderile care vând bunuri mai puţin performante. să o dividă în grupuri mai mari ori mai mici. să o orienteze spre bunurile superioare calitativ. dovedeşte că diferenţierea produselor nu elimină concurenţa şi selecţia întreprinderilor viabile. în plus. ferită de obstacole. Pe pieţele oligopoliste. însă – şi în pieţele monopoliste şi oligopoliste. pentru produsele diverselor firme. măsuri deliberate pentru a „îndepărta” înainte de „sosire” aceşti concurenţi. Regruparea clientelei are loc şi în perioade de regres al producţiei şi veniturilor. care diversifică preferinţele consumatorilor. dar mai ieftine şi mai mici consumatoare de benzină. Diferenţierea calitativă a produselor.

21. 13. 12. Cele trei mari pieţe de automobile (1979-1990) Olivier Garnier. Hatier. Automobile. 26. p.Producţia mondială de automobile şi principalii constructori mondiali în 19908 – O piaţă oligopolistă internaţională – Milioane automobile particulare Restul lumii Foste ţări socialiste Japonia Europa America Fig. Le nouvel ordre mondial. Paris. Milioane automobile particulare În milioane 12 10 8 6 Japonia 4 2 0 1979 1980 1981 1982 1983 1984 1985 1986 1987 1988 1989 1990 Europa (17 ţări) America de Nord Fig. 1991. Producţia mondială (1910-1989). 10. 193 8 Universitatea SPIRU HARET .

Principalii constructori mondiali în 1990 • Piaţa monopolistică Piaţa monopolistică se poate numi şi piaţa cu concurenţă cvasi (aproape) perfectă. în favoarea unor întreprinderi – mai dinamice – şi în defavoarea altora. însă. obligatoriu. 14. Multitudinea producătorilor atrage după sine. o concurenţă mai amplă în pieţele monopolistice şi şansa sporită a cumpărătorilor de a alege produsele livrate de diverse unităţi. aceeaşi curbă ca şi cererea pentru întreaga ramură (fenomenul se regăseşte şi în piaţa cu oligopol). De aceea. Întrucât mobilul profitului determină frecvent înnoirea produselor. Pentru un timp.Subaru (J) BMW (RFG) Rover (GB) Volvo (Suedia) KIA (Coreea de Sud) Automobile particulare Vehicole utilitare Fig. diferenţierea produselor grupează clientela între furnizori. ca şi în cazul oligopolului. trebuie să ţinem seama şi de alte două 194 Universitatea SPIRU HARET . Ultima caracteristică permite întreprinderilor să fixeze cuplul calitate-preţ. într-o ramură. În conturarea imaginii pieţelor monopolistice şi a concurenţei care le caracterizează. asigurând totodată o anumită stabilitate a cererii pentru fiecare vânzător. a unui mare număr de producători de talie relativ mică şi apropiată şi prin diferenţierea produselor. Ea se distinge prin existenţa. ceea ce echivalează cu limitarea concurenţei.General Motors (SUA) Ford (SUA) Toyota/Daihatsu/Hino (J) Nissan/Fuji (J) Volkswagen/Audi/Seat (RFG) Fiat (I) Peugeot-Citroën (F) Honda (J) Chrysler (SUA) Renault/RVI (F) Mazda (J) Mitsubishi (J) Suzuki (J) Daimler-Benz (RFG) UAZ-Lada (URSS) Hyundai (Coreea de Sud) Isuzu (J) Fuji Heavy . cererea de produse pentru o unitate nu are. clientela se regrupează periodic.

Ca urmare a preţului redus de cumpărare a materiei prime. Pentru întreprinderea monopolistică. ca producător şi cumpărător. Se poate susţine. Ea se caracterizează prin existenţa unui singur cumpărător (pentru o materie primă oarecare). că în câmpia Bărăgan funcţionează o singură fabrică de zahăr. ceea ce presupune şi un nivel mai ridicat al preţului de vânzare. la scara ţării. ci şi minimizarea costurilor. Piaţa tip monopson este opusul celei monopoliste. pe termen lung. fabrica din Bărăgan produce zahărul la costuri reduse şi realizează profituri mai 195 Universitatea SPIRU HARET . fără a se identifica cu ea. fabrica poate stabili preţul de achiziţie pentru sfecla de zahăr sub nivelul celui din piaţa cu concurenţa perfectă. de pildă.împrejurări: decizia unei întreprinderi privite izolat nu afectează sensibil situaţia celorlalte unităţi din cauza potenţialului productiv. prin determinarea nivelului optim al producţiei. maximizarea profitului impune relaţiile: Vm = Cm P > CM minim • Piaţa tip monopson În piaţa monopolistă. şi a numeroşi vânzători ai bunului fabricat. Putem admite. în baza unor convenţii sau a altor premise. şi alegerea variantei optime de combinare a muncii şi capitalului. Unică fiind în zonă. urmăresc nu doar îmbunătăţirea calităţii produselor. care prelucrează materia primă cumpărată de la o mulţime de producători mici şi mijlocii. Firmele din piaţa monopolistică. întrucât diferenţa pozitivă de preţ nu acoperă cheltuielile suplimentare de transport. în tendinţa de a-şi maximiza profitul. într-o zonă economică. însă. Cultivatorii materiei prime sunt obligaţi să accepte acest preţ (deşi fabrici de zahăr amplasate în alte zone ale ţării ar fi dispuse să plătească mai mult). Pe scurt. Această piaţă implică. prin urmare. intrarea a noi concurenţi în ramură nu este dificilă. în raport cu costul mediu minim. graţie aceleiaşi cauze. pe termen scurt. un număr mare de cumpărători. care se comportă ca unul singur. nivelul optim al producţiei apare tot în punctul egalităţii dintre venitul marginal şi costul marginal. că piaţa monopolistică se apropie cel mai mult de piaţa cu concurenţă perfectă. figurează un vânzător sau câţiva. relativ redus al fiecărui „atom” care acţionează în ramură.

p. există duopson. dintre care una singură 50%. deşi ea vinde produsul la un preţ format într-un cadru concurenţial. O firmă. Le désordre alimentaire mondial. Două firme (britanice) deţin. într-o ramură dată. 116-119. 9 J-P. alături de concurenţa fiinţând pe piaţa de vânzare a produsului fabricat (de mai multe unităţi) apare şi o concurenţă – limitată – pe pieţele de aprovizionare cu factori de producţie. cumpără aproape toate bunurile produse. Întreprinderea cu poziţie de monopson poate să se aprovizioneze la preţuri avantajoase şi cu forţă de muncă. Charvet. căci costul mediu coboară. 1987. şi apoi le vinde la numeroşi clienţi.mari decât cele obişnuite. dacă în zona ei de activitate lipsesc alte ramuri industriale care să ofere locuri de muncă. Ele vehiculează între 60-70% din producţia mondială de cacao. astfel. 75% din tranzacţiile mondiale de cacao. În viaţa economică sunt posibile şi cazuri în care se reunesc monopsonul (sau oligopsonul) cu monopolul (ori oligopolul). În acest caz. Puterea giganţilor se bazează nu pe controlul producţiei – nesigură în agricultură –. care. extinse la scară planetară. la rândul lor. sau mai multe. împreună cu costul redus de fabricaţie. iar dacă funcţionează trei (sau mai multe) există oligopson. ea fixează un preţ de monopol la bunul produs. cinci giganţi ai cerealelor şi oleaginoaselor – trei acţionând exclusiv în sfera circulaţiei – concentrează circa 90% din schimburile internaţionale ale acestor produse. Alternativa aici tratată se poate desemna prin termenii monopson-monopol. ci pe gestiunea capacităţilor de stocaj şi a canalelor de desfacere a mărfurilor. în sfera circulaţiei propriu-zise a mărfurilor (nu într-o formă pură). asigură un profit neobişnuit de ridicat. Profiturile obţinute devin. 196 Universitatea SPIRU HARET . inclusiv din cauza minusului de salariu plătit. Când într-o zonă oarecare funcţionează două unităţi cumpărătoare. În astfel de situaţii. Paris. de un fel anume. putem considera că fabrica de zahăr din Bărăgan este şi singura din ţară. Teoretic. Hatier. şi mai mari. În prezent. Ei cumpără de acolo unde preţurile sunt cele mai joase şi vând în regiunile în care preţurile sunt cele mai ridicate9. difuzaţi adesea în întreaga lume.

iar oferta nu revine la o stare normală. fixarea preţurilor maxime atrage după sine – susţine literatura economică de factură liberală – consecinţe negative importante: – Producţia bunurilor vândute la preţuri stabilite de stat nu poate să crească. incomparabil mai restrânse însă. Aceste preţuri sunt inferioare preţului de echilibru. relansarea mai rapidă a acesteia. INTERVENŢIA STATULUI ÎN DOMENIUL PREŢURILOR Piaţa reglementată de stat este veche. în perioade critice. reducerea şomajului şi a capacităţilor de producţie neutilizate. Deşi îndreptăţită social şi economic. ce s-ar forma în piaţa cu concurenţă liberă. Cauza o constituie lipsa stimulentelor materiale şi a mijloa10 Aristotel. al dobânzii şi salariilor. 24. analizăm succint numai două: fixarea de preţuri maxime la unele mărfuri şi garantarea preţurilor ori a veniturilor pentru bunurile agricole. generatoare de dezechilibre economice suplimentare. urmărind însănătoşirea vieţii economice. apoi. ceea ce are efecte pozitive asupra procesului general de refacere a potenţialului productiv uman. p. în unele lucrări de filosofie10. publici ori privaţi. vizează mărfuri care se adresează trebuinţelor fundamentale ale populaţiei (produse alimentare strict necesare. Statul fixează preţuri la unele bunuri materiale şi servicii furnizate de agenţii economici. Oradea.Practici de felul celor de mai sus. măsuri de control al unor preţuri. Fixarea de preţuri maxime. ele sunt descrise.).3. în perioade de inflaţie ori recesiune. Editura Antet. El ia. inclusiv păturilor sociale cu venituri mici. din punct de vedere economic. Din multiplele situaţii în care statul intervine pe diverse pieţe. însă. şi au menirea să asigure un minim de bunuri indispensabile. 7. Noi ne vom referi. neobişnuit de interesant şi semnificativ. 197 Universitatea SPIRU HARET . energie etc. Politica. Preţurile fixate de stat limitează sau suprimă totodată conflictele sociale grave. 1996. apropiată de nevoia socială. au apărut încă din Antichitate. cu scopul de a proteja unele categorii de producători sau populaţia în totalitatea sa. ca şi statul însuşi. doar la realităţile actuale ale economiei capitaliste.

celor financiare necesare, însoţitoare inevitabile ale preţului neremuneratoriu. Un asemenea efect depresiv al preţului nu este exclus, dar – consideră mulţi economişti – el poate fi prevenit dacă statul sprijină prin diferite pârghii (alocaţii de la buget, credite preferenţiale, impozite moderate) întreprinderile şi ramurile care creează bunurile vitale pentru oameni. – Apariţia unei pieţe subterane, ilicite, pentru bunurile vândute la preţuri statal reglementate, alături de piaţa oficială. Acest neajuns se poate limita însă, sensibil, la proporţii nepăgubitoare, dacă instituţiile care veghează respectarea legilor îşi fac datoria şi sancţionează pe cei vinovaţi. – Apariţia unui surplus însemnat de cerere care nu se poate absorbi prin preţ (acesta fiind fix), admiţând că volumul mărfii ce se cumpără nu este normat. Dar acest efect negativ este corectabil în timp prin creşterea ofertei la care ne-am referit, realizată prin susţinerea producţiei de către stat. Oricum, a lăsa preţul să crească necontrolat, în perioade de deficit de ofertă, numai de dragul de a absorbi surplusul de cerere, generat de preţ, echivalează – mai ales în ţările slab dezvoltate – cu condamnarea unor largi pături ale populaţiei la subconsum şi subalimentaţie. Adepţii liberalizării tuturor preţurilor, în orice condiţii, nu iau în calcul costul social ridicat al preţurilor ieşite din matcă, pierderile economice provocate de greve, demonstraţii (care dereglează şi reduc producţia chiar la nivelul ţării), de deteriorarea climatului politic, de deprimarea psihică a celor marginalizaţi etc. Garantarea preţurilor la unele produse agricole sau a veniturilor agricultorilor. Ambele categorii de măsuri, luate de stat, pornesc de la specificul producţiei agricole, de la instabilitatea acesteia, determinată de condiţiile climatice, variabile de la un an la altul. Instabilitatea (oscilaţia) producţiei agricole, deşi se limitează o dată cu progresul ştiinţei şi tehnicii, este prezentă chiar în ţările în care agricultura a atins randamente înalte. Această instabilitate modifică veniturile anuale ale agricultorilor, capacitatea lor de finanţare a producţiei şi înrâureşte nefavorabil cursul activităţii agricole şi industriale viitoare, precum şi consumul populaţiei.
198

Universitatea SPIRU HARET

Pentru a reduce asemenea consecinţe numeroase, statele au iniţiat, mai ales în perioada postbelică, măsuri de garantare a preţurilor la un nivel superior celui de echilibru, agricultorii beneficiind astfel de venituri mai ridicate. Asemenea preţuri sunt necesare, mai ales când producţia agricolă este abundentă, caz în care piaţa concurenţială atrage după sine o prăbuşire a preţurilor şi veniturilor, strâns corelată cu elasticitatea redusă a cererii produselor alimentare. Anii cu recolte neobişnuit de mari reduc veniturile totale ale agricultorilor, întrucât – aşa cum a susţinut îndreptăţit economistul Gregory King – preţul unitar se reduce într-o măsură mai mare decât procentul cu care oferta depăşeşte necesarul de bunuri. Dacă oferta întrece, de exemplu, cu 10% acest necesar, preţul unitar scade cu 20%. Preţul garantat de stat poate avea şi o consecinţă nedorită: apariţia de suprastocuri, antrenată de investiţiile consistente făcute de agricultori, în vederea sporirii producţiei şi a veniturilor viitoare. Pentru a frâna acest fenomen, preţul garantat se aplică nu la întreaga producţie, ci la o fracţiune a ei. Întrucât producţia agricolă este oscilantă, preţul garantat poate să se soldeze, în ani diferiţi, cu venituri totale inegale. S-a încercat, de aceea, şi practica garantării veniturilor anuale. În ciuda unor urmări secundare, nedorite, amestecul statului în piaţa produselor agricole, ca şi alte măsuri de sprijinire directă a agriculturii au avut o influenţă evident favorabilă asupra acestei ramuri şi a economiei întregi. În Uniunea Europeană, deosebit de consecventă în acest plan, producţia agricolă, altădată substanţial deficitară la o serie de bunuri, a reuşit să ajungă şi să depăşească chiar atât cererea solvabilă, cât şi nevoia reală. * În procesul încheierii tranzacţiilor economice pe plan naţional şi internaţional, al formării preţurilor şi prevenirii riscurilor, un rol de seamă au bursele de mărfuri. Întrucât problematica lor se analizează pe larg la alte discipline, nu ne oprim asupra ei. Concepte de bază • Concurenţă • Concurenţă perfectă • Concurenţă imperfectă
199

Universitatea SPIRU HARET

• Preţ de echilibru • Preţ de monopol • Piaţă monopolistă • Piaţă duopolistă • Piaţă oligopolistă • Piaţă tip monopson • Piaţă monopolistică (cvasiperfectă) • Piaţă reglementată de stat Probleme de reflecţie, întrebări • Factorii care favorizează extinderea concurenţei şi creşterea intensităţii sale, pe plan intern şi internaţional • Care dintre cele două tipuri de concurenţă (perfectă şi imperfectă) este mai propice dezvoltării forţelor de producţie şi satisfacerii trebuinţelor sociale? • Limitele principale ale concurenţei perfecte şi ale concurenţei imperfecte • Ce scop principal şi-a propus şcoala neoclasică de economie politică prin abordarea concurenţei perfecte? • Pot să apară dezechilibre într-o economie în care toate pieţele funcţionează conform principiilor concurenţei perfecte (presupunând că această concurenţă este o realitate nemijlocită)? • De ce monopolul nu poate să facă abstracţie, în fixarea preţurilor, de legile economice şi de ce el nu poate eluda integral concurenţa? • Sunt compatibile concurenţa şi cooperarea dintre unităţile economice? • Se poate solda concurenţa dintre agenţii economici aparţinând diverselor ţări cu relaţii de cooperare sau cu constituirea unor unităţi în care capitalul aparţine mai multor state? Bibliografie
• Adam Smith, Avuţia Naţiunilor, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1962, p. 41-46. • Leon Walras, Éléments d’économie pure ou Théorie de la richesse sociale, Economica, Paris, 1988, p. 50-54; 69-79; 221-225. 200

Universitatea SPIRU HARET

• John Maynard Keynes, Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,1970, p. 279-281; 301-306. • John Kenneth Galbraith, Ştiinţa economică şi interesul public, Editura Politică, Bucureşti, 1982, p. 146-177. • Gilbert Abraham - Frois, Economia politică, Editura Humanitas, Bucureşti 1994, p. 215-299. • Philip Kotler, Liam Fahey, Somkid Yatusripitak, La concurence totale, Les Editions d’Organisation, Paris, 1987, p. 25-66. • Dicţionar de economie, coord.: Niţă Dobrotă, Editura Economică, Bucureşti, 1999. • R. G. Lipsay, K. A. Chrystal, Economia pozitivă, Editura Economică, Bucureşti, 1999.

201

Universitatea SPIRU HARET

Capitolul 8 PIAŢA MUNCII ŞI SALARIUL

Obiectivele temei: • înţelegerea conceptului de piaţă a muncii şi a rolului ei în alocarea resurselor de muncă; • explicarea mecanismului specific de funcţionare a acestei pieţe, a raportului cerere – ofertă de forţă de muncă; • analiza salariului (formă specială de preţ), a nivelului şi dinamicii acestuia. 8.1. PIAŢA MUNCII: CONŢINUT, CARACTERIZARE În economia de piaţă, alocarea resurselor de muncă sau a forţei de muncă se realizează prin intermediul pieţei muncii în funcţie de necesităţile celorlalte pieţe pe criterii de eficienţă. • Definire Piaţa muncii reprezintă spaţiul economic în cadrul căruia se confruntă cererea de muncă cu oferta de muncă, au loc negocieri privind angajarea salarială. Tranzacţiile între posesorii de capital şi cei ai forţei de muncă au loc pe baza principiilor economiei de piaţă şi a unor reglementări juridice specifice cu referire la comportamentul, celor doi parteneri: cumpărătorul şi vânzătorul de forţă de muncă. Pe această piaţă, un rol important revine sindicatelor, ca reprezentanţi ai ofertanţilor de forţă de muncă, şi patronatului, ca purtătorul cererii de muncă la nivel macroeconomic şi microeconomic. Negocierile între cei doi parteneri vizează realizarea echilibrului de interese, în condiţiile existenţei pe piaţa muncii a unui anumit raport între cererea şi oferta de muncă.
202

Universitatea SPIRU HARET

Piaţa muncii se află în strânsă interdependenţă cu fluxurile de pe celelalte pieţe (bunurilor şi serviciilor, capitalului, monetară, valutară), la nivel naţional şi internaţional. Este o piaţă derivată. Piaţa bunurilor şi serviciilor dă semnale cu privire la cererea de factor de producţie muncă. La rândul ei, piaţa muncii influenţează piaţa bunurilor şi serviciilor, deoarece veniturile obţinute ca urmare a unui grad mai mare de ocupare a forţei de muncă stimulează cererea şi, în consecinţă, oferta de bunuri economice. Faptul că salariul deţine o pondere importantă în totalul venitului unei economii naţionale constituie, evident, un factor de influenţă asupra derulării fluxurilor de pe celelalte pieţe. Integrarea economiei româneşti în spaţiul UE (la 1 ianuarie 2007) are un deosebit impact asupra pieţei muncii, care devine o componentă a pieţei muncii comunitare; aceasta va genera o mobilitate mai mare a forţei de muncă. Pe de o parte, emigrarea va avea o tendinţă de creştere, datorită salariilor mai mari în ţările comunitare, ceea ce constituie un pol de atracţie. Pe de altă parte, sporirea nivelului de retribuţie din partea agenţilor economici şi imigrarea vor contribui la realizarea echilibrului pe piaţa muncii. Menţinerea echilibrului pe piaţa muncii va depinde şi de alţi factori. • Particularităţi Piaţa muncii are o serie de particularităţi, ce decurg din specificul „obiectului” tranzacţiilor, căci, aşa cum sublinia Paul Samuelson, „omul este mai mult decât o marfă”1: – este mai complexă, mai organizată şi reglementată; – preţul specific – salariul – se formează atât pe baza raportului cerere-ofertă de muncă, cât şi a negocierilor purtate între sindicate şi patronat, între salariaţi şi conducerea unităţilor, iar în unele situaţii, intervine şi guvernul în detensionarea stării conflictuale; – este o piaţă contractuală, datorită modului specific de formare a preţului – salariul şi a altor condiţii de vânzare-cumpărare înscrise în contractul colectiv de muncă; – are un grad ridicat de rigiditate, datorită specificului ofertei de muncă ce înglobează în sine laturi nu numai de ordin economic, dar şi
1 Paul Samuelson, Economics, vol. 2, Librairie Armand Colin, Paris, 1969, p. 860. 203

Universitatea SPIRU HARET

intrarea pe această piaţă a ofertei de muncă pentru ocuparea unui loc de muncă este un act economic. cât şi pentru auto-consum generează nevoia de muncă. Dunod. în dependenţă de volumul şi structura cererii de muncă existente. pe durată limitată. 89). cuprinsă în ansamblul pieţei naţionale. în activităţile economicosociale. 204 Universitatea SPIRU HARET . Toate aceste funcţii ale pieţei muncii au un rol important în ocuparea. mobilitatea forţei de muncă. – furnizează informaţii cu privire la cererea şi oferta de muncă. îndeplineşte următoarele funcţii specifice: – alocarea resurselor de muncă. • Funcţii Piaţa muncii. meserii. domenii de activitate. în timp ce alta este condamnată la mizerie pentru că nu i se oferă nici o posibilitate de a câştiga un salariu” (Lionel Stoleru. – instituţiile pieţei muncii estimează tendinţele de evoluţie a cererii şi ofertei de muncă pe termen mediu şi lung. asigură protecţie economică şi socială şomerilor. pe o perioadă delimitată. Aceasta nu coincide cu cererea de muncă. în asigurarea unui venit. subramuri. consideră că „nici o civilizaţie nu ar suporta ca o parte a membrilor săi să găsească o muncă regulată şi un venit normal. – stimulează mobilitatea profesională şi teritorială a forţei de muncă cu ajutorul unor pârghii economico-financiare. în diferite sectoare de activitate. a factorului de producţie muncă. la nivelul salariului dat.psihosociale. economist francez. – prin propriile mecanisme. la apariţia unui excedent sau deficit de ofertă de muncă. a forţei de muncă pe ramuri. p. zone geografice. celor ce sunt şomeri. CEREREA ŞI OFERTA DE MUNCĂ • Cererea de muncă Multitudinea de activităţi ce se desfăşoară în economie pentru obţinerea de bunuri şi servicii atât pentru piaţă. 1969. dar şi de justiţie socială*. – este o piaţă cu concurenţă imperfectă. Paris. 8.2. la un moment dat. orientarea. Toate aceste particularităţi îi conferă pieţei muncii un caracter specific în distribuirea şi utilizarea eficientă. * Lionel Stoleru. L’échilibre et la croissance économique.

care se satisface prin intermediul pieţei muncii. invers. • Factorii de care depinde cererea de muncă – Nivelul salariului. Evoluţia cererii de muncă. cererea de forţă de muncă sporeşte. 1. în funcţie de salariu-preţ. Curba cererii de muncă 205 Universitatea SPIRU HARET . Cererea de muncă se află în raport invers proporţional faţă de salariu: când salariul are o tendinţă de creştere. contracţia cererii de muncă (C1) Fig. • Definire Cererea de muncă este necesarul de muncă din partea agenţilor economici. prin relaţii de angajare salarială. Ea se exprimă prin oferta de locuri de muncă din partea agenţilor economici. în cele două ipostaze (de creştere sau reducere a preţului). cât şi structura sa. Cererea de muncă este o mărime dinamică atât în ceea ce priveşte nivelul. la un moment dat. într-o perioadă de timp delimitată. Cererea de muncă reprezintă doar o parte din necesarul total de muncă. ceea ce duce la scăderea cererii de muncă din partea agenţilor economici.Nevoia de muncă se constituie din volumul total de muncă necesar desfăşurării tuturor activităţilor dintr-o economie naţională. aceasta înseamnă scumpirea forţei de muncă. Sn S1 y x S0 x C1 y C0 Sn = salariu Q = cantitatea de muncă So= salariu iniţial S1=salariu crescut x-y = exprimă extinderea cererii de muncă (C0) y-x = respectiv. Între nevoia de muncă şi cererea de muncă există o relaţie ca de la întreg la parte. când salariul se micşorează. este evidentă în figura 1.

Treptat. În acest caz. la o sporire a salariului (S1) cererea de muncă manifestă tendinţa de contracţie (C1). în relaţie cu venitul marginal al muncii. cererea de muncă va rămâne constantă sau chiar va scădea. în funcţie de o serie de factori: 206 Universitatea SPIRU HARET . Agentul economic va spori cererea de muncă în limitele venitului marginal al muncii posibil a fi obţinut. în măsura în care nu se produc modificări de ordin calitativ în ceilalţi factori de producţie. În concluzie. va sta la baza deciziei agenţilor economici de a angaja sau nu noi salariaţi. ore-muncă). El reprezintă sporul de cheltuieli antrenat de creşterea cu o unitate a cantităţii de muncă utilizate. Costul marginal al muncii: = ΔC ΔL (variaţia costului muncii) (variaţia cantităţii de muncă) Costul marginal al muncii va fi comparat cu venitul marginal al muncii. – Costul marginal al muncii. profitul obţinut din angajarea unui număr sporit de salariaţi va rezulta din diferenţa dintre venitul marginal al muncii şi costul marginal al muncii (VMM-CMM=Profit). Deci. Dacă So este considerat salariul de echilibru. la So.Dacă. randamentul factorului de producţie va scădea. adică a sporului de cheltuieli datorat creşterii cu o unitate a cantităţii de muncă (CMM > VMM). Aceste cheltuieli se concretizează în salariul nominal suplimentar plătit noilor angajaţi. cererea de muncă (Co) are tendinţa de creştere x-y. Fiecare angajare de lucrători trebuie să fie însoţită de un venit suplimentar mai mare decât cheltuiala suplimentară. care reprezintă sporul de venit rezultat din vânzarea produselor suplimentare obţinute ca urmare a creşterii cu o unitate a cantităţii de muncă angajate (număr de salariaţi. y va corespunde punctului de echilibru al cererii. fapt ce se va exprima printr-o tendinţă de scădere a venitului marginal al muncii şi o creştere a costului marginal al muncii. agentul economic va suplimenta numărul de angajaţi până la nivelul la care cheltuielile marginale ale muncii devin egale cu venitul marginal al muncii (CMM=VMM).

militari în termen şi alte categorii care nu doresc să devină salariaţi. subramură sau pe ansamblul economiei. Ea poate influenţa în sensul 207 Universitatea SPIRU HARET . Disponibilităţile de forţă de muncă au ca sursă principală populaţia unei ţări. Aceste disponibilităţi ce formează populaţia aptă de muncă se delimitează de oferta de muncă. ceea ce va influenţa dimensiunea viitoare a ofertei de muncă. – conjunctura economică şi socială pe plan intern şi internaţional are o influenţă contradictorie: de extindere sau de contracţie a cererii de muncă. de creştere economică. imprimă cererii de muncă o tendinţă de creştere.– dezvoltarea şi apariţia de noi activităţi. cererea de muncă se va reduce pe termen lung. la nivel de ramură. Oferta de muncă este acea parte a populaţiei apte de muncă ce doreşte angajare salarială. În oferta de muncă nu intră acea parte a populaţiei apte de muncă reprezentate de persoanele casnice. oferta de muncă este dată de numărul populaţiei apte de muncă disponibile care doreşte să devină activă prin angajarea într-o muncă salariată. cu factorul de producţie capital va genera o reducere a cererii de muncă. elevi. sporirea veniturilor va avea un impact favorabil asupra pieţei bunurilor şi serviciilor. Dezvoltarea economică poate avea şi ea un impact important asupra dinamicii populaţiei. ca urmare directă a sporirii fluxului investiţional. fapt ce va influenţa pozitiv cererea de muncă în sectoarele ce ţin de satisfacerea trebuinţelor. studenţi. populaţia poate să crească sau să scadă. Există o relaţie strânsă între dezvoltare economică şi demografie. – starea economiei: în faza de boom. în faza de recesiune. În funcţie de nivelul natalităţii. Oferta de muncă nu se identifică cu totalul populaţiei apte de muncă. în anumite proporţii. Deci. Populaţia disponibilă activă corespunde ofertei de muncă. • Oferta de muncă Satisfacerea nevoii de muncă se realizează prin utilizarea disponibilităţilor de forţă de muncă existente într-o ţară şi perioadă dată de timp. mai ales dacă perioada este de lungă durată. – substituirea factorului muncă.

• populaţia inactivă este acea parte din populaţia totală care nu caută loc de muncă: copiii de vârstă preşcolară. • Factori care influenţează mărimea populaţiei disponibile active: – demografic – raportul natalitate-mortalitate.creşterii sau al scăderii numărului populaţiei. • Delimitări privind structura populaţiei: • populaţia totală se compune din populaţia inactivă şi populaţia activă. elevii. Această categorie a populaţiei se prezintă ca ofertă de muncă. 208 Universitatea SPIRU HARET . studenţii şi alte categorii care nu doresc să devină salariaţi. • Alte elemente în caracterizarea pieţei muncii 1) Rata de activitate la nivelul populaţiei unei ţări = Populatia activa • 100 Populatia in varsta legala de munca Populatia ocupata • 100 Populatia in varsta legala de munca 2) Rata de ocupare = Ambii indicatori au importanţă deosebită pentru evaluarea gradului de utilizare a resurselor de muncă. – emigrare. Populaţia în vârstă legală de muncă constituie sursa de formare a ofertei de muncă. în funcţie de condiţiile concrete dintr-o ţară şi perioadă dată. • populaţia activă este acea parte a populaţiei apte de muncă formată din persoanele ocupate care exercită o activitate remunerată şi din cele care caută un loc de muncă. – imigrare. – reglementări juridice privind vârsta minimă de angajare. – durata săptămânii de lucru. – structura pe sexe. în fundamentarea politicilor economice şi sociale etc.

numărul mediu al salariaţilor să atingă un nivel de 6. Pe ansamblul economiei naţionale se estimează ca.8 53.0 3. – nevoia salariatului de a subzista atât el.8 52.058 mii persoane.6 Industrie 39.4 38. – natura muncii şi securitatea ocupării.8 51. la orizontul anului 2013.În funcţie de interferenţele dintre aceşti factori.2 3. – raportul dintre timpul de muncă şi timpul liber pentru refacerea forţei de muncă. Structura salariaţilor pe ramuri ale economiei 2 naţionale a României în anii 2002-2005 şi 2013 (estimări) 2002 2004 2005 2013 Total 100 100 100 100 Agricultură 3.7 • Structuri ale ofertei de muncă Oferta de muncă individuală reprezintă numărul de ore muncă (sau timpul de muncă) pe care un salariat doreşte să le efectueze. ceea va reprezenta o creştere de 2.9 7. conform figurii 2. Oferta de muncă individuală începe de la un anumit nivel de salariu (fie el minim. SOA.1 Construcţii 6. Presupunem că acest nivel minim al salariului se notează. În ce priveşte populaţia ocupată nesalarială. 209 2 Universitatea SPIRU HARET .6 6. fie stabilit de către parteneri). Comisia Naţională de Prognoză.3 35. care asigură salariatului minimum de subzistenţă. Creşteri importante ale salariaţilor au loc şi se prevede să se menţină în viitorul apropiat în construcţii şi servicii. Piaţa muncii distribuie oferta de forţă de muncă în funcţie de cererea de muncă pe ramuri ale economiei naţionale.6 Servicii 50. se apreciază că ea se va menţine la un nivel constant.3 6. stabilit prin lege. Factori care influenţează oferta de muncă individuală: – mărimea salariului nominal şi real.5 3. populaţia disponibilă activă devine o mărime variabilă de la o perioadă la alta a ofertei de muncă ce poate sau nu satisface cererea de muncă.8% faţă de 2005. concomitent cu reducerea ponderii în industrie.4 37. cât şi familia lui.

Sporirea duratei muncii şi reducerea timpului liber constituie o decizie subiectivă ce ţine de fiecare individ. Relaţia dintre cele două mărimi este optimă când utilitatea marginală a unei ore de muncă este egală cu utilitatea marginală rezultată din venitul adiţional provenit dintr-o oră suplimentară de muncă. o sporire a salariului va avea ca efect o reducere a cantităţii de muncă oferite de persoana salariată. Decizia se fundamentează pe realizarea unui echilibru dintre durata normală de muncă şi cea a timpului liber. Din acest punct. Oferta de muncă totală este influenţată de dinamica salariului fie în sens de contracţie. formată din cei angajaţi sau în căutarea unui loc de muncă. are loc creşterea ofertei de muncă. concomitent cu creşterea salariului până la punctul B.S S1 B S0 A O 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 Q Fig. Această relaţie – oferta de muncă – salariu – este reflectată în figura 3: 210 Universitatea SPIRU HARET . fie de extindere(privit ca o variabilă independentă). Curba atipică a ofertei de muncă individuale În timp. 2. Această relaţie se exprimă prin faptul că fiecare oră de muncă suplimentară presupune reducerea corespunzătoare a timpului liber. Oferta de muncă totală exprimă ofertele individuale totale ale segmentelor pieţei muncii. Între mărimea duratei muncii şi cea a timpului liber este o relaţie negativă.

S B S3 S2 S1 S0 A O Q S= salariu Q= cantitate de muncă (număr de persoane aflate pe piaţa muncii) Fig. ceea ce înseamnă că nivelul ocupării de echilibru este mai mic faţă de nivelul ocupării depline. 8. La un anumit nivel al salariului. – de dezechilibru: a) când oferta de forţă de muncă este mai mică decât cererea de muncă. În acest caz. b) când oferta de muncă depăşeşte cererea de muncă. mai ales în perioade în care excedentul de ofertă faţă de cererea de 211 Universitatea SPIRU HARET . În acest caz. există un deficit de forţă de muncă. de unde rezultă că pentru asigurarea unei ocupări de echilibru este nevoie fie de resurse de muncă suplimentare. apare un excedent de forţă de muncă activă. exprimat prin şomaj. 3. Curba ofertei de muncă Linia dintre A şi B evidenţiază extinderea ofertei. fie de creşterea productivităţii muncii. contracţia ofertei datorită modificării mărimii salariului. Manifestarea unui dezechilibru tot mai profund pe piaţa muncii. oferta de muncă poate avea tendinţa de creştere sau de scădere în funcţie de o seamă de factori ce privesc dimensiunea populaţiei active disponibile. ECHILIBRUL ŞI STRUCTURI ALE PIEŢEI MUNCII • Echilibrul Piaţa muncii se poate caracteriza prin următoarele stări: – de echilibru. care reflectă ocuparea deplină a forţei de muncă. iar cea dintre B şi A.3.

s-a impus un nou mod de analiză a fenomenului ocupare-dezocupare. cererea şi oferta de muncă sunt egale. de 6-7%). J. în plan teoretic. consecinţă a efectului investiţional creator de locuri de muncă. 60-65. atunci nivelul efectiv al ocupării va fi mai scăzut decât oferta de mână de lucru potenţial disponibilă la salariul real existent. în baza tehnico-materială. Se J. p. generând şomaj. în prezent. Teoria generală a folosirii mâinii de lucru. oferta de muncă corespunzând cererii de muncă. pe parcursul secolului al XX-lea. Keynes. impune necesitatea lămuririi conceptului de ocupare deplină a forţei de muncă. În teoria clasică. 212 3 Universitatea SPIRU HARET . În consecinţă. Bucureşti. Teoretic. Această abordare corespunde. consideră că există o rată naturală a şomajului (de 3%. conceptul de ocupare deplină a evoluat. iar volumul ocupării este legat într-un mod bine determinat de un nivel dat al salariilor reale şi nu invers. proces care a dat naştere la companii de mari dimensiuni.M. pieţei cu concurenţă perfectă.M. Reprezentanţi ai curentului de gândire economică monetarist. Editura Ştiinţifică. a dobânzii şi a banilor. Dezechilibrul provocat de criza din 1929-1933 pe piaţa bunurilor a atras după sine o scădere considerabilă a ocupării. care este compatibilă cu starea generală de echilibru economic. iar. inspirată de curba Phillips. rata ocupării s-ar situa la 100%. În condiţiile concurenţei imperfecte şi ale modificărilor survenite. ia ca punct de plecare interesele întreprinzătorilor în condiţiile existenţei unei anumite baze tehnice3. în procesul de concentrare şi centralizare a capitalului şi producţiei. 1970. nu se mai verifică în foarte multe ţări. Teoria compensării ocupării printr-o rată mai înaltă a inflaţiei. în special Milton Friedman. După el. când. în abordarea teoretică a conceptului de ocupare deplină. Dacă înclinaţia spre consum şi volumul investiţiilor noi au drept consecinţă o cerere efectivă de muncă insuficientă.muncă este ridicat. În condiţiile actuale ale economiei de piaţă. înclinaţia spre consum şi volumul investiţiilor noi sunt cele care împreună determină volumul ocupării. la nivelul salariului de echilibru. echilibrarea pieţei muncii se face în mod automat. Keynes. conceptul de ocupare deplină a forţei de muncă nu trebuie înţeles în sensul de rată zero a şomajului.

după gradul de calificare pe care îl presupun desfăşurarea activităţii şi sau tipurile de produse ce constituie ofertă pe piaţa bunurilor şi serviciilor. desemnate drept „grupuri nonconcurenţiale pe piaţa muncii”. contracte de muncă cu durata determinată etc. Numai în acest caz se va realiza un echilibru general. • Structuri Cererea şi oferta de muncă sunt structurate pe domenii de activitate rezultate din diviziunea socială a muncii. la structura şi dinamica pieţei muncii. pe categorii socioprofesionale. al crizei energetice. Echilibrul structural se manifestă prin dezechilibre de proporţii mai mari sau mai mici la nivelul fiecărei categorii socio-profesionale a forţei de muncă. prin extinderea sistemului de muncă cu timp parţial. Această diferenţiere a forţei de muncă segmentează piaţa muncii în grupuri nonconcurenţiale. În acelaşi timp. specializare. Modificarea dimensiunii cererii de muncă. În acest caz. cererea totală să corespundă cu oferta concurenţială de forţă de muncă pentru aceeaşi categorie. al apariţiei de noi produse. reducerea duratei de muncă. 213 Universitatea SPIRU HARET . dar diferenţele de salarii pe un segment sau altul al pieţei muncii vor restrânge sau mări dezechilibrul care se poate crea la nivelul diferitelor categorii socioprofesoionale. a structurii sale. forţa de muncă trebuie să devină mai mobilă. se pune problema adaptării diferitelor categorii profesionale la noile componente secvenţiale ale pieţei muncii. ceea ce va conduce la existenţa unui surplus sau minus de ofertă faţă de cererea de muncă. Fiecare domeniu se diferenţiază după profesiile ce îi sunt specifice. înţelegând prin aceasta că ea se diferenţiază datorită unei serii de factori de natură socio-profesională. Forţa de muncă nu constituie un factor de producţie omogen. calificare sau noncalificare. pe fiecare categorie de forţă de muncă. într-o perioadă scurtă. s-au constituit diferite categorii de forţă de muncă. mai adaptabilă. În funcţie de segmentarea cererii după criteriile ce ţin de nivelul de pregătire. ceea ce se concretizează şi în rate diferite ale salariilor. determină schimbări în structura ofertei de muncă. sub impactul progresului tehnic.consideră că piaţa muncii trebuie să devină mai flexibilă. Acest echilibru presupune ca. De la echilibrul general la nivel de cerere totală şi ofertă totală se ajunge la echilibrul segmentelor pieţei muncii.

condiţiile de muncă. La acest nivel. reglementările ce trebuie să stea la baza partenerilor ce reprezintă cererea şi oferta de muncă. la nivel macroeconomic. îşi asumă obligaţiile ce îi revin faţă de angajaţi. se stabilesc condiţiile generale de funcţionare a pieţei muncii. În România. – condiţiile de disponibilizare a forţei de muncă. Astfel. care se încadrează în politica generală de protecţie socială. Piaţa muncii asigură distribuirea forţei de muncă în concordanţă cu principiile generale şi cu condiţiile economico-sociale la nivel de firmă. mai ales în cele deficitare în ce priveşte acest factor de producţie. volumul anticipat al producţiei. s-a creat cadrul instituţional prin reorganizarea 214 Universitatea SPIRU HARET . prin contract. – stabilirea unui nivel minim al salariilor de la care încep negocierile. unitate economică. privind înzestrarea tehnică. unele facilităţi pe care firma le acordă. dar şi obligaţiile ce revin angajaţilor. Prin legislaţia muncii. – facilităţi pentru unele sectoare de activitate pentru a atrage forţa de muncă. Desigur că. însoţită de negocierile colective. considerată imperfectă. – durata zilei de muncă. sunt formulate şi alte condiţii de funcţionare a acesteia. – condiţiile de acordare a concediilor. în anii ’90. În funcţie de condiţiile concrete ale unităţii economice. se dimensionează în termeni reali mărimea şi structura socioprofesională a cererii de muncă. Firma. are loc acceptarea sau neacceptarea de ore suplimentare şi se stabilesc mărimea şi dinamica salariului. durata concediului. La nivel microeconomic are loc întâlnirea efectivă a cererii cu oferta de muncă. În acest deceniu.Piaţa muncii. din confruntarea cererii cu oferta de muncă. s-a aflat într-un proces de transformare în vederea funcţionării după principiile economiei de piaţă. ci. – principiile de stabilire a salariilor. se formulează: – modalităţile de angajare a forţei de muncă. şi pe baza reglementărilor din partea statului. funcţionează nu numai pe baza principiilor pieţei. în funcţie de caracteristicile pieţei muncii din fiecare zonă. piaţa muncii. elaborată de guvern cu aportul nemijlocit al sindicatelor. între firme şi viitorii angajaţi salariaţi. într-o mare măsură. – facilităţile acordate forţei de muncă devenite şomeră.

pe de o parte. Totodată. Excedentul de ofertă de muncă a sporit dimensiunile şomajului în România.Ministerului Muncii. pe diferite trepte. să-l stimuleze în căutarea unui loc de muncă. Piaţa muncii se caracterizează prin profunde dezechilibre. calificării şi recalificării forţei de muncă. în condiţiile dificultăţilor de ansamblu ale economiei. a Oficiilor Forţei de Muncă la nivel de municipiu şi oraş. În 1999. Starea de criză prelungită din acea perioadă a adâncit dezechilibrul pe piaţa muncii. Toate aceste organisme au un rol important în urmărirea cererii de muncă şi a ofertei de muncă. s-a creat cadrul legislativ prin elaborarea unor noi legi şi perfecţionarea Codului muncii. la nivel microeconomic-firmă şi macroeconomic-guvern. Descifrarea conceptului şi a rolului său are o mare importanţă în stabilirea unui raport echitabil între veniturile posesorului forţei de muncă şi ale celorlalţi posesori de factori de producţie. cu ramificaţii la nivel de judeţ şi oraş în vederea gestionării ocupării. ca expresie a reducerii cererii de muncă. formării. De mărimea şi dinamica salariului depinde asigurarea unor condiţii economice şi sociale corespunzătoare unui anumit standard de viaţă. în prima jumătate a anilor ’90. pe de altă parte. s-a înfiinţat Agenţia Naţională de Ocupare a Forţei de Muncă. • Diferite accepţiuni privind salariul Salariul este definit în diferite moduri. alocării resurselor umane în profil teritorial. a Direcţiilor judeţene de Muncă şi Protecţie Socială. SALARIUL Salariul sau preţul muncii constituie o componentă esenţială a pieţei muncii. 215 Universitatea SPIRU HARET . în funcţie de doctrina economică pe care o reprezintă un economist-teoretician. faţă de retribuire şi alte condiţii privind angajarea forţei de muncă.1 din 1991 privind „ocuparea şi protecţia şomerilor” s-a îmbunătăţit pe parcurs astfel încât. În funcţie de înţelegerea acestui raport se vor delimita relaţiile. Legea nr. 8. în asigurarea. să protejeze economic pe şomer şi. Atenuarea presiunii ofertei de muncă asupra cererii de muncă are loc pe măsură ce creşterea economică permite crearea de locuri de muncă. a protecţiei sociale a şomerilor.4.

t. această pondere este mult mai mică.venit. „Primii vor să obţină cât mai mult. Salariul . 860. în general. 2. datorită structurii înguste. el devine un stimulent pentru salariaţi de a se (re)califica. ponderea acestor cheltuieli în costul total este diferită. Aceste definiţii răspund unui criteriu comun.Salariul. puţin evoluată. În ţările în curs de dezvoltare. iar patronii să dea cât mai puţin posibil. 1960. subramură şi firmă. În literatura economică. 216 4 Universitatea SPIRU HARET . Salariul . şi anume remunerarea forţei de muncă ca participantă la diferite activităţi economice. în accepţiunea cea mai largă. perfecţiona şi adapta la cerinţele unităţii în care lucrează. Mărimea salariilor depinde de contractul făcut între muncitori şi patroni. Salariul trebuie abordat în dublu sens: cost şi venit. Ed.6 Paul Samuelson. Paris.venit deţine o pondere importantă în totalul venitului naţional. până la 90% din populaţia ocupată este salariată. 48. Salariul . Editura Academiei. Adam Smith consideră că salariul este singurul venit bazat pe muncă: „Din produsul muncii sau din valoarea pe care munca o adaugă materialelor se scade partea ce revine sub formă de profit şi rentă”. Muncitorii sunt dispuşi să se unească pentru a urca salariul. I. contribuţiile la asigurările sociale şi fondul de şomaj. Paul Samuelson defineşte salariul ca fiind „preţul pentru care oamenii îşi închiriază serviciile lor”4. Bucureşti. p. 47. L'économique. iar patronii pentru a-l coborî”. 5 Adam Smith. aspiraţiilor fiecărui salariat. p. Librairie Armand Colin. Avuţia Naţiunilor. vol. produsul muncii muncitorului constituie răsplata naturală sau salariul muncii. 6 Idem. De aceea. p. 1968. pieţei muncii. care revine factorului de producţie muncă. a economiilor naţionale respective.5 Deci. este o formă de venit personal de a cărui mărime depinde satisfacerea nevoilor.cost reprezintă cheltuielile suportate de agenţii economici pentru plata muncii. conceptul salariu-venit este abordat în mod diferit. reprezintă suma de bani cu care este remunerat factorul de producţie muncă pentru participarea sa la obţinerea rezultatelor unei activităţi economice. uneori monostructură. În funcţie de ramură. În ţările dezvoltate economic.

Editura Politică. p. J. J. pe baza raportului existent între cererea şi oferta de forţă de muncă.Keynes8 abordează conceptul de salariu în dependenţă de gradul de ocupare a forţei de muncă. Bucureşti. Keynes. 217 8 7 Universitatea SPIRU HARET . unii economişti. Astfel. Un spor al salariilor peste această limită ar atrage după sine un număr mai mare de căsătorii şi. Aşadar. cu negocierile colective între sindicate şi patronat. El consideră că salariul natural este acel preţ necesar pentru întreţinerea muncitorului şi pentru perpetuarea speciei. a dobânzii şi a banilor. preluând diferite elemente din teoriile înaintaşilor lor.M. nu poate depăşi limita minimului de mijloace de subzistenţă necesare întreţinerii muncitorului şi familiei sale.1966. Preţul de piaţă al muncii este acel preţ ce se plăteşte efectiv. şi o creştere a natalităţii.541-545. după această lege.David Ricardo. respectiv a populaţiei. vol. M. cu reglementările legislative privind funcţionarea pieţei muncii. 23. Salariul este un preţ care exprimă într-o formă transformată această valoare a mărfii-forţă de muncă. volumul folosirii mâinii de lucru se află într-un raport univoc cu volumul cererii efective exprimat în unităţi de salariu. după K.Marx.Smith. Editura Ştiinţifică. Ferdinand Lassalle defineşte salariul drept valoare a mijloacelor de subzistenţă necesare întreţinerii forţei de muncă. Salariul. definesc salariul . p. face distincţie între preţul natural şi preţul de piaţă al muncii. curba eficienţei marginale a capitalului şi rata dobânzii rămân total neschimbate. În lucrări contemporane. Cererea efectivă este suma consumului scontat şi a investiţiilor scontate. Karl Marx7 tratează forţa de muncă drept marfă. Această concepţie este cunoscută sub denumirea de „Legea de aramă a salariului”. ceea ce ar conduce la diminuarea salariilor şi în consecinţă la reducerea naşterilor. muncitorul primeşte un salariu mai mic decât valoarea forţei sale de muncă. Salariul. Capitalul. salariul este o Karl Marx. 269-282.venit drept remunerarea muncii în raport cu cererea-oferta de muncă. Opere. spre deosebire de A. ascunde munca pe care muncitorul o efectuează în mod gratuit pentru capita-list. care are valoare. Ea nu se poate modifica dacă înclinaţia spre consum. Teoria generală a folosirii mâinii de lucru. 1970. în consecinţă.

astfel că salariul convenit va fi mai mare. fără a face abstracţie de cererea şi oferta de muncă. 4). Mărimea sa. prestaţii de securitate socială. salariul minim.5. MĂRIMEA SALARIULUI Piaţa muncii este o piaţă cu concurenţă imperfectă. ca. care presupune contract de muncă. de exemplu. salariul de echilibru Punctul E reprezintă echilibrul dintre cererea şi oferta de muncă căruia îi corespunde salariul de echilibru.categorie economică complexă. 4. este rezultatul negocierilor în cadrul firmei unde se stabilesc în mod concret condiţiile de angajare şi nivelul salariului. instituţii ale pieţei muncii etc. 218 Universitatea SPIRU HARET . Salariul minim este un punct de plecare în negocieri. Echilibrul pe piaţa muncii. negocieri colective. La aceste negocieri se iau în considerare reglementările pieţei muncii. salariul de echilibru se formează teoretic. S Q = cantitatea de muncă S = salariul Se = salariul de echilibru C = cererea de muncă O = oferta de muncă S1 = salariul minim pe economie Qc = cantitatea de echilibru Qa = contracţia cererii de muncă Qb = extinderea cererii de muncă Fig. Salariul negociat va fi mai mare faţă de salariul de echilibru (fig. iar în condiţiile când factorul muncă va deveni prea scump. în consecinţă. stabilit prin negocieri între guvern şi sindicate pe economia naţională sau pe ramuri de activitate. 8. Salariul minim garantat (S1) pe economie se poate situa deasupra salariului de echilibru (Se). agentul economic va reduce cererea de muncă (A).

salariul se diferenţiază de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta.gradul de organizare a sindicatelor.sporirea cheltuielilor de transport. ale apariţiei unor noi bunuri şi servicii etc. astfel încât au loc micşorarea timpului destinat muncii şi sporirea. fie în efectul de venit. a timpului destinat muncii. care-i asigură un standard de viaţă relativ ridicat. Efectul de venit exprimă situaţia în care salariatul obţine un venit suficient de mare. 219 Universitatea SPIRU HARET . • Efectul de substituţie şi efectul de venit Mărimea efectivă a salariului este influenţată şi de comportamentul contradictoriu al salariatului.• Factori care influenţează mărimea şi dinamica salariului Salariul privit ca venit are o tendinţă generală de creştere.cheltuielile pentru odihnă şi viaţă spirituală. . astfel.cheltuielile necesare subzistenţei lucrătorilor.nivelul preţurilor bunurilor şi serviciilor de consum. . a timpului liber. pentru refacerea şi dezvoltarea forţei de muncă în condiţiile diversificării şi sporirii nevoilor materiale şi spirituale.raportul dintre cererea şi oferta de forţă de muncă. care au tendinţa de creştere. . dar fără a devansa sporul productivităţii muncii. corespunzătoare. care-i asigură lucrătorului venituri mai mari. profesii. Raţiunea constă în criteriul de eficienţă ce ghidează activitatea economică. domenii. . telecomunicaţii. salariul în calitate de cost scade când productivitatea devansează creşterea salariului mediu. pe unitate de rezultat. se renunţă la programul de muncă prelungit.raportul dintre productivitatea muncii şi salariul nominal.. care cresc pe măsură ce timpul de muncă se reduce în favoarea timpului liber. exprimat fie în efectul de substituţie. . Ca mărime şi capacitate de acoperire a nevoilor de trai ale salariatului şi familiei lui. Efectul de substituţie constă în reducerea timpului liber şi creşterea.chirii. şi anume: . . în funcţie de mai mulţi factori. corespunzătoare. pe ramuri. Are loc. meserii. substituirea unei părţi a timpului liber prin timp de muncă. la ore suplimentare. . în schimb. dacă. salariul ca venit are o tendinţă de creştere.

În ultimii 20 de ani de funcţionare a pieţei muncii. prin negocieri. au loc măriri ale salariilor chiar dacă şomajul este la un nivel ridicat. Paris. factorii cu influenţă directă asupra dinamicii salariului au o forţă de presiune mai mare decât şomajul. În condiţiile actuale. încât să stimuleze pe salariat în muncă. 1000 S 800 Efectul de venit > Efectul de substituţie Efectul de venit = Efectul de substituţie 600 Efectul de substituţie > Efectul de venit 1 2 3 4 5 Q Ore muncă pe zi 0 Fig. va genera tendinţa de renunţare la ore suplimentare.9 Astfel. 1988. salariatul completându-şi venitul prin efectuarea de ore suplimentare. cu o putere de cumpărare ridicată.Relaţia efect de substituţie-efect de venit pune în evidenţă cerinţa ca mărimea salariului să fie astfel determinată. Ed. la o parte a timpului de muncă. Această relaţie este prezentată în fig. iar forţa sindicatelor creşte. p. în care salariaţii deţin ponderea dominantă în totalul populaţiei ocupate. Prin capacitatea şi gradul lor de organizare. sindicatele pot. 110-111. 5. 5. 9 Jean-Marie Albertini. şomajul este considerat un factor ce presează asupra nivelului salariului. 220 Universitatea SPIRU HARET . ouvrières. Un nivel ridicat al salariului. „rata creşterii salariului a fost departe de a fi invers proporţională cu cea a şomajului”. Les rouages de l'économie nationale. Dar prezenţa şomajului poate influenţa negocierile în sensul admiterii unui salariu mai mic. când puterea de cumpărare este scăzută. să stabilească un nivel mai ridicat al salariului şi să obţină prestaţii sociale suplimentare din partea agenţilor economici. Relaţia efect de substituţie – efect de venit Efectul de substituţie are o tendinţă de creştere.

de calificare. O eventuală egalizare ar nemulţumi atât pe salariaţi. În caz contrar. luându-se în calcul evoluţia preţurilor şi tarifelor. condiţii de muncă. Salariul net este acela pe care-l primeşte salariatul ca venit din care s-au scăzut impozitul şi alte reţineri prevăzute prin lege (de exemplu.6. prin perfecţionare. ar exista un transfer de rezultate de la cei cu eficienţă ridicată spre cei a căror productivitate este mai scăzută. cât şi pe posesorii de capital. Salariul nominal este cel negociat. exprimată în rezultatele muncii. ceea ce ar fi în contradicţie cu principiile economiei de piaţă. ar dispărea dorinţa de perfecţionare. atribuţii. Salariul nominal este o mărime dinamică. 8. negocierea salariului nominal va lua în calcul acest fenomen. ea presupune apropiere (egalizare) şi în privinţa eficienţei muncii. Apropierea (egalizarea) nivelului salariilor se poate realiza prin ridicarea calificării. pentru fondul de şomaj). de mediu toxic. răspunderi în muncă. Dacă preţurile au o tendinţă de creştere de tip inflaţionist. aptitudini. Diferenţierea salariilor rezultă din gradul diferit de calificare. Diapazonul diferenţierilor se poate restrânge prin creşterea gradului de calificare. muncă de noapte.• Diferenţiere .apropiere (egalizare) Mărimea salariului este supusă unor tendinţe contradictorii: de diferenţiere de la un salariat la altul şi de apropiere (egalizare). într-o anumită perioadă. Salariul real exprimă cantitatea de bunuri şi servicii care poate fi cumpărată cu salariul nominal. Salariul nominal în care este inclus impozitul constituie salariul nominal brut. imprimând o tendinţă de creştere. Salariul real (puterea lui de cumpărare) depinde de 221 Universitatea SPIRU HARET . Dacă nu ar fi luate în considerare diferenţele calitative ale persoanelor salariate. la un nivel dat al preţurilor. FORMELE SALARIULUI Salariul nominal reprezintă suma de bani pe care salariatul o primeşte de la unitatea pentru care lucrează sau prestează muncă. variind în funcţie de factorii ce au fost evidenţiaţi. Un element deosebit de important pe care se fundamentează diferenţierea îl reprezintă eficienţa utilizării fondului uman.

– Salariul indirect este acea parte a salariului plătită familiei în funcţie de alte criterii decât consumul efectiv de muncă. al 13-lea salariu. – Salariul minim garantat este acel salariu fixat prin lege. creşterea constantă a preţurilor şi. S-a creat un ecart puternic între evoluţia preţurilor şi cea a salariului real. Dacă preţurile scad. în aceste perioade. modificarea salariului real este evidenţiată de indicele salariului real: ISR = ISR = SR1 SRo ISN x100 x100 IP ISR = indicele salariului real SR1 = salariul real din perioada curentă SR0 = salariul real din perioada anterioară ISN = indicele salariului nominal IP = indicele preţurilor – Salariul direct este remuneraţia efectivă primită de salariat. standardul de viaţă al unor categorii largi ale populaţiei. Fluctuaţiile preţurilor determină modificări ale salariului real. Dacă preţurile cresc. Salariul real este în relaţie direct proporţională cu mărimea salariului nominal şi invers proporţional cu dinamica preţurilor. o inflaţie galopantă au erodat puterea de cumpărare a salariului nominal. salariul real va scădea. eventual. care corespunde cu salariul net şi sumele corespunzătoare pentru concediul legal şi. salariul real va creşte. În România. El serveşte ca bază de calcul. la acelaşi salariu nominal.mărimea salariului nominal şi de nivelul preţurilor la bunurile economice. Mărimea salariului real se calculează ca raport între salariul nominal şi nivelul preţurilor (în procente): SR = SN P În dinamică. în unele perioade. în urma negocierilor sindicate-guvern. de la care se va pleca în stabilirea salariilor la un nivel în măsură să 222 Universitatea SPIRU HARET . fapt ce a influenţat negativ. iar salariul nominal rămâne constant.

în anumite proporţii. ceea ce stimulează substituirea forţei de muncă cu un alt factor de producţie. Forma de salarizare face legătura între partea ce revine salariatului şi activitatea depusă de el. diferite ajutoare sociale. Aceste venituri nu sunt corelate cu rezultatele muncii salariaţilor.7. cum sunt accidentele de muncă.asigure condiţii decente de trai. acest salariu minim este corectat. Fiecare formă de salarizare evidenţiază într-un mod specific cantitatea. el asigură în limite modeste un trai decent de existenţă. Salariul minim generează anumite constrângeri pentru patroni. şomajul etc. Fiecare formă poate fi aplicată într-o mare varietate. salariul minim este rezultatul negocierilor dintre sindicate. – Salariul colectiv este atribuit tuturor salariaţilor unei firme când rezultatele economico-financiare ale acesteia sunt deosebit de bune. 8. bolile profesionale. Cele mai practicate forme de salarizare sunt: în regie. cantine etc.). – Salariul social reprezintă acele venituri care completează salariul nominal şi care provin de la bugetul de stat sub forma alocaţiei pentru copii. între salarii şi rezultatele muncii. În cazul unei conjuncturi economice nefavorabile. calitatea şi importanţa muncii depuse. guvern. În România. cu rata inflaţiei. ele sunt adiţionale. având scopul asigurării unui nivel de trai de subzistenţă pentru anumite categorii de salariaţi sau grupuri din cadrul acestora care se confruntă cu riscuri mai mari. FORME DE SALARIZARE Forma de salarizare constă în principiile şi modalităţile concrete prin care se determină mărimea salariului pentru fiecare salariat. din această cauză. Formele de salarizare sunt stipulate în contractul de muncă. 223 Universitatea SPIRU HARET . Acordarea salariului social este un răspuns al societăţii la riscurile la care sunt supuşi salariaţii. facilităţi făcute salariaţilor la anumite servicii (creşe pentru copii. patronat. în acord şi mixtă. El poate lua diferite forme concrete: prime. al 13-lea salariu. în condiţii de stabilitate şi creştere economică. case de odihnă. El este stabilit la nivel de economie şi este corectat. în măsura în care este puţin flexibil. Salariul minim pe economie rămâne mult în urma creşterii preţurilor şi.

cheltuielile de supraveghere se pot reduce. de domeniu. Acordul direct constă în stabilirea unui tarif constant pe bucată. cu efect negativ asupra sănătăţii ca urmare a unei oboseli fizice şi intelectuale. zi. gratificaţii. Cel care depune muncă mai multă şi de bună calitate în unitatea de timp prevăzută poate fi recompensat prin premii. dacă nu a asigurat calitatea corespunzătoare. în acest caz. 224 Universitatea SPIRU HARET . răspunderile ce-i revin în funcţie de calificarea pe care o posedă. Această formă se practică atunci când munca este complexă şi dificil de normat.– Salarizarea în regie reprezintă remunerarea salariatului după timpul lucrat: oră. lucrătorul este penalizat. acord global. intensificarea muncii dincolo de anumite limite necesită un consum mare de energie. Fiecărui salariat i se stabileşte ce are de realizat. Salarizarea în acord s-a diversificat. Mărimea totală a salariului este produsul dintre timpul lucrat şi salariul pe unitatea de timp. anumite facilităţi atribuite de unitatea în care lucrează. Se aplică în domeniile unde se poate face măsurarea muncii individuale. de locul pe care îl ocupă în eşaloanele de conducere şi organizare a activităţii. săptămână. Salarizarea în acord pune mai pregnant în evidenţă legătura dintre mărimea salariului şi munca depusă de salariat. acord progresiv. – Salarizarea în acord este acea formă de remunerare a individului sau grupului în funcţie de cantitatea de produse realizate. lună. Salarizarea în acord prezintă şi unele dezavantaje: tendinţa de a obţine cât mai multe produse sau de a executa operaţii în număr mare în aceeaşi unitate de timp poate afecta calitatea produselor. el va fi disponibilizat de către unitatea respectivă. Dacă salariatul nu depune munca minimă în unitatea de timp prevăzută în contract. Aceasta se practică în acele domenii de activitate unde se poate norma şi comensura munca cheltuită prin cantitatea de produse sau numărul de operaţii. Mărimea salariului va fi direct proporţională cu numărul produselor sau operaţiilor executate de salariat. operaţiune executată. de numărul operaţiilor executate. Dacă nu şi-a îndeplinit norma de produse sau operaţii. iar intensitatea muncii creşte. concretizându-se în: acord direct.

în comerţ. stimularea ei în ridicarea calificării şi evaluarea cât mai justă a raportului între rezultatele economico-financiare ale unităţilor şi remunerarea propriilor salariaţi. de la un anumit nivel de realizare a normei. remunerarea pe baza muncii depuse fiind insuficientă în condiţia dată. Venitul fiecărui angajat se determină proporţional cu nivelul de îndeplinire a sarcinilor stabilite prin contract.părţi din beneficiu.Acordul progresiv presupune ca. socializare. Participarea se poate realiza prin cote . de regulă. prin acordarea unor sporuri pentru muncile efectuate în condiţii mai grele sau în cazul unor responsabilităţi în domeniul managementului etc. Acordul global se practică la nivel de formaţie de lucru ce îşi asumă obligaţia de a executa într-un termen stabilit un produs sau o producţie exprimată în unităţi fizice pentru care primeşte o sumă globală. în activitatea de prestări servicii. faptul că aceştia nu sunt recompensaţi în funcţie de utilizarea eficientă a muncii sau a capitalului. Permite o repartizare mai echitabilă a rezultatelor obţinute prin aportul salariaţilor şi o atenuare a confruntărilor dintre interesele personale ale salariaţilor şi cele ale întreprinderii. Corectarea vizează adaptarea salariului la dinamica preţurilor prin indexare. facilităţi acordate salariaţilor de a cumpăra acţiuni la unitatea unde lucrează şi alte forme stabilite de conducerea întreprinderii. tariful pe unitate de produs sau operaţie să se majoreze în anumite proporţii în mod progresiv. participare. Practicarea diferitelor forme de salarizare nu exclude contestarea lor din partea salariaţilor sau a întreprinzătorului. – Salarizarea în remiză sau cote procentuale se aplică. Alegerea formei de salarizare are în vedere utilizarea eficientă a forţei de muncă. Participarea constă în accesul salariaţilor la împărţirea beneficiului obţinut de unitatea economică unde îşi desfăşoară activitatea. Atenuarea acestui conflict se poate face prin măsuri de corectare. Socializarea este un adaos la salariu în cazul unor salariaţi care sunt într-o situaţie mai dificilă. 225 Universitatea SPIRU HARET . determinată în raport cu manopera necesară realizării obligaţiilor prevăzute în contract.

Editura Academiei. Ed. Lipsey. Editura Economică. întrebări • Care este raportul dintre nevoia de muncă şi cererea de muncă? • Relaţia dintre disponibilitate de muncă şi oferta de muncă • Concepţii cu privire la ocuparea deplină • Care este relaţia dintre salariul nominal. 1970. Bucureşti. coord. 1960.M.Keynes. Teoria generală a folosirii mâinii de lucru.Concepte de bază • Piaţa muncii • Cererea de muncă • Oferta de muncă • Cost marginal al muncii • Venit marginal al muncii • Salariul • Salariul nominal • Salariul real Probleme de reflecţie. • Jean-Marie Albertini. Editura Economică. • J. • Adam Smith. Economia pozitivă. Alec Chrystal. • Dicţionar de economie. Les rouages de l'économie nationale. Avuţia Naţiunilor. 226 Universitatea SPIRU HARET . • Richard G. • Lionel Stolern. 1969. Bucureşti. L'équilibre et la croissance économique. Paris. Librairie Armand Colin.: Niţă Dobrotă. 1988. Paris. ouvrières. Paris. 1969. Dunod. Bucureşti. 1999. Bucureşti. Economics. Editura Ştiinţifică. K. salariul real şi preţuri? • Factori care influenţează mărimea şi dinamica salariului • Forme de salarizare Bibliografie • Paul Samuelson. 1999. a dobânzii şi a banilor.

Deşi larg acceptată.a. prin profit se înţelege partea rămasă din venitul total ce revine întreprinzătorului după ce s-au scăzut toate cheltuielile aferente venitului respectiv. puterea publică ş.aceste întrebări au constituit şi constituie încă probleme de maximă atracţie pentru marile şcoli de gândire. întreprinzători. de fapt. dobândă. profitul? De unde provine? Care este sursa lui? Ce motivaţie economică şi juridică are însuşirea lui de către întreprinzător? .Capitolul 9 PROFITUL ŞI RENTA Obiectivele temei: Studiul acestui capitol permite cunoaşterea de către studenţi a: – profitului şi rentei. această definiţie nu oferă răspunsurile aşteptate la probleme fundamentale. Aceasta explică şi multitudinea de sensuri cu care este folosită categoria profit. rentă. – formelor profitului şi rentei. Noţiunea de profit este percepută în chip diferit de diversele categorii de subiecţi – agenţi economici. ca şi pentru practica economică. Profitul este o categorie fundamentală care se interferează cu majoritatea categoriilor economice (cost. MĂRIMEA ŞI DINAMICA PROFITULUI Între veniturile fundamentale se înscriu profitul şi renta. salariaţi. oameni de ştiinţă. preţ etc. salariu. Ce este. DEFINIRE. firme. El 227 Universitatea SPIRU HARET . – diferitelor concepţii cu privire la profit şi rentă. Interesul faţă de această problemă are o motivaţie multiplă. 9. – procesului de formare a profitului şi rentei.1. ca forme de venit.). Într-o accepţiune generală. sindicate.

Ricardo. profitul este unul din veniturile importante supuse impozitării. exclude profitul din resursele dezvoltării. D. îndeplinind funcţia de manager care îşi asumă răspunderea şi riscul organizării unei activităţi economice. comun. 228 Universitatea SPIRU HARET . rezultat din vânzarea mărfurilor la un preţ care depăşeşte cu mult costul de producţie. ci şi concurente. constituie motivaţia principală şi imboldul prioritar al oricărei activităţi economice. • Evoluţia gândirii economice referitoare la profit a) Reprezentanţii şcolii clasice. Ricardo. vol. Modul economic de gândire. Ricardo distingea profitul obişnuit.este criteriul esenţial de estimare şi evaluare a randamentului capitalului. Editura Academiei Române. 1962. 1991.2 b) Şcoala marginalistă. Editura Didactică şi Pedagogică. iar profitul este nul. p. Demonstraţia lui Walras în sprijinul acestei teze porneşte de la premisa că întreprinzătorul. constituind o resursă de primă însemnătate a bugetului de stat. ce se include în costul de producţie alături de dobânda la propriul capital şi chiria (renta) pentru localul sau terenul care îi aparţine. 3 Pentru aprofundarea acestei probleme vezi şi: Paul Heyne. Dacă salariul remunerează munca. datorită condiţiilor deosebite în care unii întreprinzători produc şi vând produsele lor. Opere alese. Ei considerau că profitul este o mărime reziduală. este recompensat cu suma reprezentată de profit. D. În concepţia clasică. de profitul neobişnuit. Totodată. creşterea uneia nu poate avea loc decât în detrimentul celeilalte1. obţinut în condiţii de liberă concurenţă.3 1 D. concepeau profitul ca o parte a valorii mărfurilor care este reţinută de patron. El susţine că. II. Bucureşti. prin exponentul său de bază Leon Walras. Smith. Nu mai puţin important este rolul profitului ca resursă esenţială a dezvoltării economice. rămasă după ce s-a scăzut salariul muncitorilor şi care este destinată remunerării capitalului. 141. p. 201-210. într-un regim de liberă concurenţă. Bucureşti. profitul şi salariul nu sunt numai mărimi complementare. venitul întreprinzătorilor este egal cu cheltuielile de producţie. funcţia profitului este de a remunera capitalul. 143. A. 2 Ibidem.

Teza profitului ca remuneraţie pentru serviciile întreprinzătorului-proprietar şi recompensă pentru riscul şi incertitudinea pe care acesta şi le asumă este susţinută şi de alţi economişti de prestigiu din şcoala marginalistă: A. Marshall, M. Allais, J.B. Clark ş.a. Economiştii A. Marshall şi J.B. Clark considerau că în profitul întreprinzătorului se disting mai multe elemente: o remuneraţie pentru formarea calităţilor sale de conducător, o răsplată pentru priceperea sa de a organiza activitatea într-un domeniu şi o primă de asigurare pentru riscurile asumate. Pe lângă acestea, profitul poate să includă şi o rentă, ce rezultă din împrejurări favorabile deosebite care permit agenţilor economici fie să producă la costuri mai reduse decât ceilalţi întreprinzători, fie să vândă la preţuri mai ridicate decât aceştia. c) Gândirea economică contemporană se remarcă prin tendinţa de a folosi termenul de „profit” pentru a desemna numai surplusul de venit a cărui obţinere nu este legată de vreun factor de producţie. Profitul-remunerator, ce revine întreprinzătorului pentru serviciile sale de manager, este considerat salariu şi primă pentru risc, motiv care nu mai justifică denumirea de „profit”. „Termenul de profit – afirmă profesorul H. Guitton – este folosit pentru a desemna surplusul peste toate cheltuielile de producţie (inclusiv plata serviciilor întreprinzătorului)”4. În teoriile contemporane, legitimitatea profitului este motivată mai amplu, invocându-se, îndeosebi, rolul managerului în întreprinderea modernă. Într-o lume extrem de dinamică, reuşitele firmei sunt condiţionate de calitatea conducerii, de capacitatea inovaţională, de mobilitatea organizatorică şi decizională a întreprinzătorului. Economistul american J.A. Schumpeter sintetizează astfel aceste cerinţe: „Nu există profit decât într-o economie dinamică. Or, aceasta nu există fără conducător inovator”5. O analiză cuprinzătoare a profitului, însoţită de o sinteză a numeroaselor puncte de vedere existente în literatură, realizează profesorul american P. Samuelson. În renumita sa lucrare Economics, el prezintă cinci definiţii ale profitului, ca ilustrare a conţinutului
4 5

H.Guitton, Économie politique, Tome II, Dalloz, Paris, 1971, p. 323. J.A.Schumpeter, Capitalisme, Socialisme, Démocratie, Payot, Paris, 229

1951.

Universitatea SPIRU HARET

extrem de complex al conceptului. Alţi economişti, ca J. Marshall, formulează motivaţii de natură sociologică în sprijinul profitului, potrivit cărora acesta şi-ar datora existenţa forţei şi energiei întreprinzătorului în confruntarea cu concurenţa, prin care el îşi poate asigura poziţii profitabile. Mai recent, o serie de economişti americani, Frank Knight, Paul Heyne, abordează şi analizează profitul de pe poziţiile incertitudinii şi riscului. „Incertitudinea – susţine P. Heyne – este sursa profitului”6. Teza se bazează pe următorul raţionament: „Dacă agenţii economici ar fi bine informaţi asupra domeniului în care îşi investesc capitalul, iar concurenţa liberă ar echilibra veniturile cu costurile de producţie, profitul ar fi nul, firmele putând totuşi să acţioneze în continuare. Dar, în realitate, într-o lume incertă, agenţii nu sunt bine informaţi, iar cei care pătrund mai devreme într-un domeniu, când concurenţa este restrânsă, pot să obţină profit din diferenţa dintre venituri şi costuri, diferenţă care, într-o concurenţă neîngrădită, ar dispare. Aceasta se întâmplă din cauza incertitudinii, în absenţa căreia ... toate şansele de profit ar fi în întregime exploatate, în consecinţă, peste tot, profitul ar fi zero”. Şi Heyne continuă, afirmând că „profitul este rezultatul prevederii viitorului cu mai multă acurateţe decât au făcut-o ceilalţi agenţi”7. Se deduce, cu uşurinţă, importanţa pe care o au în afaceri abilitatea şi capacitatea de intuiţie, flerul întreprinzătorului, precum şi transparenţa sau opacitatea domeniului pentru agenţii economici. d) Doctrinele cooperatiste şi sociale8. Acestea neagă utilitatea şi necesitatea profitului pentru dezvoltarea economico-socială şi acreditează ideea că el provine fie din exploatarea consumatorilor (doctrinele cooperatiste), fie din cea a muncitorilor (doctrinele socialiste). Consumatorii individuali neorganizaţi sunt constrânşi să plătească, pentru mărfurile cumpărate, preţuri mai ridicate. Dacă n-ar exista profitul însuşit de patron, consumatorii ar cumpăra produsele mai ieftin. Soluţia constă - potrivit doctrinelor cooperatiste – în organizarea
6 Paul Heyne, Modul economic de gândire, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991, p. 207. 7 Ibidem. 8 Vezi Şcoala de la Nîmes, Franţa (reprezentanţi: Ch.Gide, F.Poisson, E.Lavergne, E.Lasserre ş.a.). 230

Universitatea SPIRU HARET

consumatorilor în cooperative de consum, care funcţionează pe principiul compensării cheltuielilor efectuate şi al nonprofitului. În doctrinele socialiste, profitul provine din munca neplătită a muncitorilor salariaţi. Teza şi-a găsit o amplă dezvoltare în teoria marxistă a exploatării, potrivit căreia existenţa profitului este condiţionată de cea a patronului-proprietar exploatator. • Formele profitului În structura profitului se disting mai multe elemente componente. După modul de determinare şi realizare, se disting: a) Profitul brut, care este reprezentat de partea ce rămâne din venitul total după ce s-au scăzut cheltuielile de producţie: Pb = V - C În care: Pb = profitul brut
V = venitul total sau încasat C = cheltuieli de producţie (costul)

Profitul brut apare ca venit rezidual. b) Profitul net reprezintă partea din profitul brut care rămâne după ce au fost deduse: dobânda la capitalul propriu al întreprinzătorului, salariul ca recompensă pentru activitatea sa, arenda şi chiria pentru terenul şi clădirea care îi aparţin, impozitele şi taxele ce se suportă direct din profit. c) Profitul normal, legitim sau justificat reprezintă remunerarea serviciilor întreprinzătorului, recompensa pentru priceperea sa şi răspunderea pe care şi-o asumă, prima pentru risc şi incertitudine. Profitul normal este câştigul minim acceptat de întreprinzător ca să organizeze activitatea. Dacă nu există şansa să obţină profitul normal, niciun agent economic nu consimte să-şi organizeze şi să-şi dezvolte activitatea. De asemenea, dacă profitul normal este prelevat într-o proporţie prea mare, ca impozit sau alte taxe, interesul întreprinzătorilor pentru afaceri scade. d) Profitul pur sau supraprofitul este profitul generat de împrejurări deosebite, care nu au legătură cu activitatea întreprinzătorului, fiind denumit, de unii autori, şi excedentar. Este obţinut numai
231

Universitatea SPIRU HARET

de acei întreprinzători care au o poziţie de monopol în producerea şi/sau vânzarea produselor, fiind generat de elemente care nu intră în mecanismul general al concurenţei. El se realizează, de regulă, pe baza unor preţuri de vânzare mai ridicate, care permit prelevarea unei părţi din venitul consumatorilor. „Prin intermediul preţurilor – afirmă economistul american Galbraith - monopolul sau oligopolul neoclasic exploatează puterea care derivă din împrejurarea de a fi unicul sau unul din puţinii vânzători pe piaţă. Datorită acestei supremaţii, preţurile sunt mai ridicate, profiturile mai mari ... consumatorii plătesc mai mult ... iar distribuirea venitului este deviată în favoarea monopolului”9. e) Profitul marginal reprezintă profitul asigurat de producţia marginală. Este egal cu diferenţa dintre venitul marginal şi costul marginal. Profitul marginal maxim se obţine atunci când costul marginal se află la nivelul cel mai scăzut. Când însă profitul marginal este egal cu zero, profitul total e maxim. • Mărimea şi dinamica profitului. Masa şi rata profitului Pe cât de importantă este cunoaşterea mărimii profitului, pe atât de dificilă este determinarea ei. De regulă, mărimea profitului unei firme, ramuri etc. nu poate fi cunoscută decât pe căi ocolite. Dificultăţile sunt de ordin obiectiv (multitudinea elementelor componente) şi de ordin subiectiv (discreţia care se păstrează în jurul profitului, cu scopul asigurării unor avantaje). Mărimea profitului (Pr) poate fi stabilită în sumă absolută ca diferenţă între venitul total (V) şi costul de producţie (C): Pr = V - C Aceasta este masa profitului, la cunoaşterea căreia se poate ajunge cu ajutorul statisticilor fiscale, comerciale sau prin publicarea rezultatelor financiare la care sunt obligate, prin lege, societăţile comerciale. Masa profitului depinde de nivelul costului de producţie, mărimea venitului şi volumul de activitate.
J.K.Galbraith, Ştiinţa economică şi interesul public, Editura Politică, Bucureşti, 1982, p. 147. 232
9

Universitatea SPIRU HARET

Profitul poate fi exprimat şi în mărime relativă (în procente) ca rată, care se determină prin raportarea masei profitului obţinut, într-o anumită perioadă de timp, la capitalul folosit pentru realizarea lui:
P' = P ⋅100 K

în care: P’ = rata profitului P = masa profitului K = capitalul folosit Rata profitului exprimă gradul de valorificare a capitalului utilizat de întreprinzător şi oferă măsura rentabilităţii unei firme, activităţi sau unui produs. Dinamica masei şi ratei profitului ilustrează poziţia pe care o are o firmă în producţia şi desfacerea unui produs. Posibilităţile ei de a mări profitul sunt puternic influenţate de factorul timp. Pe termen scurt, şansa firmei de a realiza un profit mai mare depinde de pătrunderea mai devreme în ramură, când concurenţa este încă slabă, iar cererea devansează oferta. Stimulaţi de cererea în creştere, întreprinzătorii folosesc prilejul de a-şi mări profitul sporind producţia şi oferta până când cheltuielile suplimentare, efectuate cu oferta adiţională, pot fi acoperite prin preţul de vânzare (fig. 1).

Fig. 1. Maximizarea profitului pe termen scurt 233

Universitatea SPIRU HARET

Întreprinzătorul raţional încetează să mai producă dacă preţul produsului său coincide cu costul marginal (punctul B). La acest nivel al producţiei, el nu obţine nici profit, dar nici nu pierde din produsul adiţional realizat. De aceea, nu are interes să continue creşterea producţiei. În schimb, realizează profit din producţia anterioară (punctul E pe abcisă), ca diferenţă între preţul de vânzare al produsului şi costul mediu. Din punct de vedere al posibilităţilor de mărire a profitului pe termen scurt, pentru firmele care produc şi vând în regim de concurenţă liberă, situaţia optimă este aceea care le permite să egalizeze costul marginal (Cma) cu preţul de vânzare (P): Cma = P Această egalitate marchează echilibrul firmei (întreprinzătorului). Pe termen lung, posibilităţile firmei de a asigura echilibrul şi a maximiza profitul sunt condiţionate de concurenţa existentă pe segmentul de piaţă respectiv. Dacă perspectiva profitului atrage noi firme în ramură şi oferta creşte (în raport cu cererea), determinând o coborâre a preţului de vânzare, firmele vor putea produce rentabil numai în măsura în care preţul de vânzare, deşi mai redus, poate acoperi totuşi costul de producţie. Când preţul pieţei este egal cu P1, firma obţine profitul, adică diferenţa dintre P1 şi C, Q1. Reducerea preţului la P2, ca urmare a sporirii ofertei, egalizează costurile medii totale (CTM) cu costul marginal (Cma) şi preţul (P), iar profitul (Pr) devine 0 pentru întreaga producţie fabricată, nu numai cea marginală. Pe perioade lungi, condiţia de echilibru şi maximizare a profitului firmei este realizarea egalităţii: Cma = P > CTM. Dacă pe termen scurt posibilităţile de maximizare a profitului se află sub semnul cheltuielilor suplimentare cu care se obţine un spor de producţie şi al încadrării lor în preţul pieţei (o producţie superioară lui QE se obţine cu costuri mai mari decât P1), pe termen lung, maximizarea profitului depinde de capacitatea firmei de a realiza producţia cu costuri inferioare preţului pieţei, în condiţiile reducerii acestuia sub presiunea ofertei. 9.2. RENTA Datorită îndelungatei sale existenţe, renta se înscrie printre noţiunile cu cea mai amplă utilizare şi cu cele mai diferite semni234

Universitatea SPIRU HARET

gândirea economică a extins sfera de aplicare a acestei categorii. Smith –. însă. problemele rentei au constituit obiect de cercetare şi studiu pentru mulţi economişti. Mărimea rentei. • Natura rentei În sens uzual. iar scăderea ei ar avea un efect contrar. 1962. mărind renta. numeroase concepţii. doctrine. Avuţia naţiunilor. renta este un venit stabil realizat de posesorul unui bun imobiliar (pământ. În gândirea economică s-au conturat. construcţii. constituind un venit pentru posesorul acesteia. resurse de apă) sau mobiliar (hârtii de valoare. ce reprezintă plata pentru folosirea unei resurse economice nesubstituibile. îndeosebi a pământului. Bucureşti.ficaţii. Ei considerau că formarea rentei s-ar datora dărniciei naturii. se foloseşte termenul de rentă economică. În epoca modernă. clădiri. renta a fost abordată în legătură cu utilizarea resurselor naturale. renta înaltă sau scăzută este efectul acestui fapt. şcoli cu privire la natura. Economistul englez William Petty arăta că renta este surplusul obţinut de pe un teren după ce s-au scăzut cheltuielile cu exploatarea lui şi întreţinerea lucrătorului agricol. În sens restrâns. capital bănesc). O sporire a cererii ar ridica preţul cerealelor. în gândirea sa. Exponenţii şcolii clasice limitau spaţiul de manifestare a rentei la agricultură. formele şi temeiurile rentei. Dacă salariile şi profitul înalte sau scăzute sunt cauza preţului ridicat – afirma A. 235 10 Universitatea SPIRU HARET .10 În perioada următoare. între care David Ricardo a avut o contribuţie hotărâtoare la crearea teoriei clasice asupra rentei. p. de-a lungul timpului. depinde de cererea şi preţul produselor agricole. 103. Editura Academiei Române. Adam Smith a tratat renta ca pe un surplus provenit din diferenţa de fertilitate şi amplasament al terenului şi determinat de preţul de vânzare al produsului agricol. Acesta definea renta ca „acea parte din produsul pământului care se plăteşte proprietarului funciar pentru folosirea forţelor originare şi Adam Smith. Multă vreme. a cărei ofertă totală este insuficientă în raport cu cererea.

apărută la sfârşitul secolului al XIX-lea. a acordat o atenţie specială problemelor rentei. I.a. de fapt. „Cerealele nu sunt scumpe pentru că se plăteşte rentă. VIII. Ricardo considera că renta nu este un „dar al naturii”. p. Şcoala marginalistă. rentă aduc numai terenurile din prima categorie.indestructibile ale solului”11. p. mine. la care au aderat mulţi economişti. care afirmă că pământul nu este singurul factor de David Ricardo.) K. Reprezentantul acestei şcoli. păduri ş. 1959. 1969.. Samuelson. creat de muncitorii agricoli şi însuşit de proprietarii funciari. 12 Ibidem. 13 A.Marshall. care afirma că renta se poate obţine de pe toate terenurile luate în cultură. a examinat pe larg fenomenul generalizării rentei. dacă oferta produselor lor este limitată în raport cu cererea. peste profitul mijlociu. 85. 236 11 Universitatea SPIRU HARET . În opoziţie cu fiziocraţii. Bucureşti. Stuart Mill. dimpotrivă. renta reprezintă plata pentru orice resursă a cărei ofertă nu poate fi mărită imediat la nivelul cererii. Principes d’économie politique. un efect al „zgârceniei” ei. Paris. Opere alese. vol. Printre aceştia se află şi profesorul american P. Or. el aprecia că renta funciară nu este decât o speţă particulară a unui gen mai întins. economistul englez A. preţul cerealelor nu ar scădea câtuşi de puţin dacă proprietarii funciari ar renunţa la toată renta lor”12. în baza dreptului de proprietate asupra pământului.13 În concepţia sa. 95. ci. Un punct de vedere deosebit faţă de Ricardo (care atribuia renta doar diferenţelor calitative dintre terenuri) a susţinut J. În concepţia sa. Marshall.. Marx a preluat teze ale concepţiei clasice şi a explicat formarea rentei pe baza valorii-muncă şi plusvalorii. Caracteristica esenţială a acestei şcoli de gândire o constituie extinderea teoriei rentei asupra tuturor domeniilor de activitate şi tratarea rentei funciare ca un caz special al rentei în general. p. şi conceptul de rentă economică. Lui îi aparţine. deoarece insuficienţa terenurilor fertile determină luarea în cultură şi a suprafeţelor cu calităţi inferioare. ci se plăteşte rentă pentru că cerealele sunt scumpe . Préface. realizarea rentei depinde de preţul produselor agricole. sugerând posibilitatea extinderii rentei şi la alte categorii de produse (bunuri imobiliare. considerând-o ca fiind surplusul de plusvaloare. Editura Academiei Române.

The Distribution of Wealth (citat după Mokhtar Amami. În economia contemporană. „Este una din realităţile economice cele mai evidente – afirmă el – că venitul muncii. în perioada interbelică. Aurelian). Microéconomie). sunt absolut de aceeaşi natură ca şi renta solului”. Canada. Ea se obţine în toate situaţiile când se menţine rigiditatea ofertei totale. Samuelson. majoritatea şcolilor şi curentelor de gândire susţin valabilitatea universală a rentei. Clark este ilustrativă în acest sens. J. Quebec. pe de altă parte. capital tehnic etc. p. L’Économique. reglementări comerciale ori vamale care accentuează caracterul rigid al ofertei totale. p. cu deosebire. caracterul ei de fenomen comun tuturor formelor de activitate economică şi nu numai agriculturii. P. fie din P. preocupările teoretice în legătură cu renta datează din secolul XIX (Ion Ionescu de la Brad. Gaetan Morin. 237 15 14 Universitatea SPIRU HARET . • Mecanismul formării rentei Renta economică rezultă din preţul ridicat la acele bunuri pentru care există o cerere globală nesaturată. Profesorul V. Paris. tome II. se foloseşte termenul de rentă economică pentru a desemna plata impusă de utilizarea unei resurse economice nesubstituibile a cărei ofertă totală este insuficientă în raport cu cererea şi care se constituie într-un venit pentru posesorul resursei. iar oferta lor nu poate fi elasticizată prin urcarea preţului.B.S. pe de o parte. când resursele sunt insuficiente în raport cu nevoile sau sunt dificultăţi în procurarea lor. În această situaţie se pot găsi şi o mare parte din salariile plătite. oricare ar fi ea – teren. Ed. dar ele s-au intensificat.producţie ale cărui venituri pot fi tratate din punct de vedere economic ca rentă. Madgearu realizează cea mai profundă analiză a teoriei ricardiene asupra rentei şi explică modalităţile de formare a ei în agricultura românească.B.15 În concordanţă cu această concepţie. forţă de muncă.14 În ţara noastră. Afirmaţia economistului american J. când există un monopol natural sau restricţii administrative. 847. şi al capitalului. La baza rentei se află surplusul de producţie şi de venit ce rezultă fie din utilizarea unor factori de producţie cu calităţi deosebite. 1980. Armand Colin. 297. maşini sau orice factor de producţie a cărui ofertă rămâne neschimbată o perioadă de timp.Clark. 1967.

apoi. Conţinutul legii randamentelor neproporţionale constă în aceea că. chiar să scadă. producţia totală. mărirea producţiei. iar.aplicarea principiilor moderne de management sau chiar din specularea unor situaţii specifice care pot să determine o diferenţă favorabilă între preţul de vânzare efectiv şi cel care ar fi obţinut în condiţii normale. sporul producţiei să fie tot mai slab. creşte cu doze tot mai mari. ca surplus sau excedent peste venitul normal. pentru ca. După cum rezultă din datele tabelului 1 (care se referă la agricultură). într-o primă etapă (până la 400 ore-muncă). într-o primă etapă. cantităţile adiţionale din acest ultim factor determină. Mecanismul formării rentei economice. în final. apoi îşi încetineşte creşterea (între 500 şi 800 ore-muncă). Renta economică presupune existenţa unei situaţii de monopol stabil sau temporar care să confere deţinătorului şi/sau utilizatorului unei resurse economice o poziţie privilegiată în raport cu ceilalţi agenţi şi care le permite urcarea preţului de vânzare peste nivelul considerat normal. atinge nivel maxim la 900-1000 ore-muncă şi apoi scade. Dinamica producţiei de cereale folosind diferite doze din factorul muncă Tabelul 1 238 Universitatea SPIRU HARET . variabil. atunci când se combină unul sau mai mulţi factori constanţi cu un alt factor. se fundamentează pe legea randamentelor neproporţionale. producţia suplimentară aferentă cantităţii adiţionale din factorul variabil îşi încetineşte creşterea. în faza următoare.

cantitatea de produse necesară pentru a acoperi cheltuielile cu doza adiţională din factorul variabil este de 25 q (cantitatea asigurată de cea de a cincea doză). 2. 2. cu dozele anterioare. care nu acoperă cheltuielile cu folosirea factorului variabil respectiv. Obţinerea efectivă a rentei de către posesorul unui factor de producţie cu calităţi deosebite este condiţionată de caracterul ofertei totale. normale şi mai uşor de procurat. va avea loc o urcare a preţului de vânzare al produsului peste preţul de echilibru. constituie premisa obţinerii rentei. preţul de procurare (P1) depăşeşte preţul de echilibru (PE). Mărimea rentei este egală cu diferenţa dintre venitul obţinut în urma utilizării unui factor de producţie cu performanţe superioare şi ofertă inelastică şi cel realizat în situaţiile când se folosesc factori cu randamente medii. Presupunând că. Dacă oferta este rigidă în raport cu cererea. Transformarea producţiei suplimentare (care este conţinutul material al rentei) în venit rentier depinde de situaţia cererii şi a ofertei la bunul respectiv. producţia ce se obţine peste acest nivel. perfect inelastică (OF). 239 Universitatea SPIRU HARET . în exemplul de mai sus. asociat cu factorul fix. la un volum al ofertei de factori. Relaţia dintre cererea şi oferta de factori. Dozele ulterioare au un randament redus. formarea rentei şi mărimea acesteia sunt ilustrate în fig.Randamentele rezultate din adiţionările succesive ale factorului variabil. reprezintă renta. Aceasta va aduce deţinătorului bunului respectiv un venit excedentar. Fig. Renta economică şi mărimea ei După cum se observă.

din diferenţele de cheltuieli de transport şi exploatare pe care le generează terenuri ce au poziţie diferită faţă de pieţele de desfacere şi/sau căile de comunicaţie (rentă de poziţie) sau din diferenţe de productivitate generate de investiţii succesive pe aceeaşi suprafaţă de teren. iniţial. care rezultă din randamentul diferit al unor cantităţi egale de capital şi de muncă pe terenuri cu calităţi diferite (rentă de fertilitate). de la utilizarea cărora sunt excluşi ceilalţi. se datorează diferenţei de conţinut în substanţă utilă a zăcământului sau de poziţie. mai ridicat. Suprafaţa PEP1ME reprezintă mărimea rentei pe care o încasează deţinătorul factorului respectiv. încasată de proprietarii minelor. rari şi nesubstituibili. surplus al consumatorului) este un plus de venit rezultat din preţul. Renta funciară se prezintă sub formă de: rentă diferenţială. de către economistul A. faţă de preţul plătit în realitate. una din cele mai cunoscute forme de rentă. calitate şi poziţie dintre terenuri.care corespunde unei oferte concordante cu cererea. • Forme de rentă Renta economică se prezintă în numeroase forme. La baza rentei funciare se află diferenţele de fertilitate. funcţie de natura şi caracteristicile factorilor ce pot fi deţinuţi şi utilizaţi în condiţii de monopol. este un venit ce revine proprietarului funciar în virtutea dreptului de proprietate asupra terenului. mai redus. sondelor. Renta de monopol. ce au calităţi excepţionale. Renta funciară. 240 Universitatea SPIRU HARET . venit excedentar încasat de întreprinzătorii care dispun şi folosesc factori de producţie cu însuşiri excepţionale. de poziţie şi. Renta de abilitate reprezintă venituri suplimentare ce se obţin ca urmare a aptitudinilor şi calităţilor excepţionale pe care le are un individ. pe care consumatorul ar fi dispus să-l plătească pentru a cumpăra marfa dorită. Renta în construcţii este în funcţie de diferenţa de calitate. Renta consumatorului (denumită. bineînţeles. din industria extractivă. de raportul dintre cererea şi oferta pentru terenuri destinate construcţiilor. Marshall. Renta minieră. Obţinerea efectivă este condiţionată de existenţa unei categorii de cumpărători dispuşi sau constrânşi să plătească un preţ ridicat.

care permit obţinerea de câştiguri suplimentare. sau nu. Limitarea naturală a pământului conferă ofertei totale de terenuri un caracter inelastic. este renta care reflectă dreptul deţinătorilor de a încasa venituri de la care sunt excluse celelalte persoane. să-şi păstreze proprietatea asupra terenurilor pe care le deţin. pot exista fluctuaţii ale ofertei. Preţul pământului reprezintă suma de bani plătită pentru transferarea dreptului de proprietate asupra unei suprafeţe de teren prin actul de vânzare-cumpărare.3. 241 Universitatea SPIRU HARET . prin vânzare-cumpărare. de dar al naturii – a generat opinia că preţul acestuia. Renta de marcă. Lucrările de amenajare. în principal. Renta conjuncturală. nu are nicio legătură cu costul de producţie.Renta producătorului sau surplusul producătorului este câştigul suplimentar realizat de întreprinzătorii care pot să-şi vândă marfa la un preţ superior celui pe care îl estimaseră anticipat. după cum proprietarii sunt interesaţi. de indiferenţă la variaţia preţului. pământul constituie obiect al schimbului. Drept urmare. comercială şi industrială. Preţul pământului se află sub influenţa mai multor factori cu acţiune directă sau indirectă: Cererea şi oferta de terenuri. pentru unele categorii de terenuri şi utilităţi agricole. pământul tinde tot mai mult să devină şi un rezultat al acţiunii umane. spre deosebire de preţul celorlalte bunuri economice. preţul pământului evoluează. 9. PREŢUL PĂMÂNTULUI În economia de piaţă. Realitatea demonstrează că terenurile cultivate au încetat să mai fie numai un dar al naturii. formarea lui având la bază doar venitul ce poate fi obţinut prin utilizarea sa. În legătură cu aceasta se ridică problema preţului la care pământul poate fi vândut şi cumpărat. este renta legată de folosirea unor împrejurări favorabile. rigid. De exemplu. Calitatea pământului – în starea sa originară. Pe măsură ce noi suprafeţe sunt atrase în circuitul economic şi se perfecţionează sistemele de exploatare. de autor sau de model. în raport cu mişcarea cererii agenţilor dispuşi să facă investiţii în terenuri. ameliorare sau chiar simpla cultivare conferă terenului calitatea de pământ-capital. pe fondul ofertei totale rigide.

creşterea este de trei ori. Întrucât depunerile la bănci sau alte instituţii financiare constituie alternative posibile de utilizare a resurselor băneşti. preţul proprietăţilor agricole a sporit de patru ori. la mijlocul secolului XX. construcţii. revine în 1912 la nivelul anilor 1850. în acei ani. renta şi preţul pământului se condiţionează reciproc. Tendinţa se menţine şi chiar se accentuează. Cu cât renta plătită proprietarului este mai mare. pe fondul unei evoluţii ascendente.000 de franci. Numai în cinci-şase ani (1934-1939). În aceeaşi perioadă. În România. preţul pământului a urmat. Presupunând că rata dobânzii este de 10%. chiar dacă proprietarul nu a avut nicio contribuţie la executarea lor. cam aceeaşi evoluţie. cu atât preţul pământului pretins de acesta. Renta ridicată sau coborâtă măreşte sau reduce preţul pământului. preţul pământului se formează şi în raport cu evoluţia ratei dobânzii. De exemplu. turism etc. După calcule făcute de instituţii specializate. în S. de şase ori mai mare. preţul pământului era. îi va aduce un venit anual egal cu renta obţinută dacă arendează pământul. Astfel.. să se majoreze de patru ori. în 242 Universitatea SPIRU HARET . în 1965. preţul terenului care aduce o rentă anuală de 200 mii lei va fi de 2 milioane lei. depus la bancă. pentru ca. preţul unui hectar de teren agricol era de aproape şase ori mai mare decât în 1959.A. În Franţa. influenţează preţul pământului. preţul unui hectar agricol a sporit în medie cu peste 10%. urbanism. între 1850 şi 1900. ca urmare a realizării de infrastructuri care oferă posibilităţi mai bune de exploatare a terenurilor.). când decide să vândă. cu rata dobânzii la zi. se înregistrează unele oscilaţii: preţul pământului creşte cu 50% între anii 1850-1880.U.Mărimea şi evoluţia rentei. proprietarul funciar va pretinde la vânzarea terenului o sumă egală cu capitalul care. este mai ridicat. Folosinţa care asigură preţul cel mai ridicat influenţează preţul pământului. cu aproximaţie. Folosinţele alternative ale pământului. Faţă de 1940. în Marea Britanie. De fapt. preţul unui hectar arabil era. În 1977. în termeni comparabili. Suprafeţele de teren sunt susceptibile pentru diferite utilizări (agricultură. căi de comunicaţii. Analiza preţului terenurilor agricole pe perioade mai mari de timp relevă o tendinţă netă de creştere. iar în deceniul nouă depăşea 20. cu unele oscilaţii intermediare. Rata dobânzii bancare. Ameliorarea poziţiei terenurilor. silvicultură.

în unii ani. profitul normal. mult viciate. în timp ce oferta rămâne. însă.000 lei. 16 Enciclopedia României. calculaţi: profitul brut. la câteva milioane lei. respectiv.16 Calcule mai recente. rigidă. rata profitului.000 lei şi. în continuare. 243 Universitatea SPIRU HARET . iar hectarul de livezi şi vii se ridica la 20. Ultimii ani sunt caracterizaţi de creşterea substanţială a preţului pământului în toate ţările. 1943. • Pe baza datelor referitoare la activitatea unei firme (sau date ipotetice). Bucureşti. 30.medie de 13. profitul net. analizaţi maximizarea profitului pe termen scurt şi pe termen lung. În stabilirea valorii de piaţă a terenului. arată că preţul hectarului de teren s-a ridicat. p. Concepte de bază • Profit • Profit brut • Profit net • Profit normal • Supraprofit • Masa profitului • Rata profitului • Rentă • Rentă economică • Rentă funciară • Rentă absolută • Rentă de fertilitate • Rentă de poziţie • Rentă de monopol • Preţul pământului Probleme de reflecţie • Pe baza unor date ipotetice. Aceasta. vol. ca urmare a măririi considerabile a investiţiilor efectuate pentru echiparea tehnică a terenului şi a sporirii cererii pentru pământ. de fenomenul inflaţionist. dificultăţile existente vor dispărea o dată cu apariţia şi funcţionarea pieţei funciare. 968. IV.000 lei.

244 Universitatea SPIRU HARET . 1967 sau Economics. Paul. 1994. Editura Academiei Române. Teoria generală a folosirii mâinii de lucru. Ricardo rentei financiare. Bucureşti. • Guitton Henri. vol. 1962.. Bucureşti. • Galbraith J. Bucureşti. Dalloz. Gilbert Abraham. Economie politică. • Frois.H. L’économique. 1999. • xxx Dicţionar de economie. • Ricardo David.. Editura Didactică şi Pedagogică. ca plată făcută proprietarului pentru „folosirea forţelor originare şi indestructibile asupra terenului”. 1982. • Brémont J. Editura Oscar Print. Paris. Economia politică. Editura Ştiinţifică. Editura Economică. Économie politique. Modul economic de gândire. 1970 • Heyne. 1994. Armand Colin. 1985. Bucureşti. 1995.: Niţă Dobrotă. Dicţionar economic şi social. Gélédan A. II. Bucureşti. Tome II. 1999. Stănescu Ileana. Bucureşti. Bibliografie • Angelescu Coralia. Tome II. Bucureşti. 1991. Bucureşti. Ed.K. XV-a McGRAW-HILL Inc. Editura Politică.. Editura Expert. Ştiinţa economică şi interesul public. în Opere alese. coord. • J. Editura Humanitas. Keynes. a dobânzii şi a banilor. Paris.. • Samuelson P. Ed. Principii de economie politică şi ale impunerii.• Comentaţi definiţia dată de D.

Cea de a doua etapă începe în secolul al XVII-lea. Din punct de vedere al formei de prezentare. În prezent.n. MASA MONETARĂ ŞI AGREGATELE MONETARE Moneda a apărut ca o necesitate a dezvoltării producţiei şi circulaţiei de mărfuri. prin introducerea tot mai largă a mijloacelor electronice de plată. – locului şi rolului băncilor în economia contemporană. instrumentele care au servit drept monedă au cunoscut trei etape în evoluţia lor: Prima s-a întins din secolul al VI-lea î. asistăm la o nouă etapă. prin „bani electronici”. capătă o circulaţie tot mai largă semnele monetare de hârtie (moneda fiduciară) şi biletele de bancă. precum şi cecurile şi alte înscrisuri continuă să existe şi să circule. până în secolul al XVII-lea.1. dar un număr tot mai mare de operaţii se efectuează instantaneu. cât şi funcţiile monedei au cunoscut un proces continuu de dezvoltare şi diversificare. Numerarul. devenind. care au dominat aproape exclusiv circulaţia monetară. alături de moneda de metal. DOBÂNDA Obiectivele temei: Cunoaşterea de către studenţi a: – rolului pieţei monetare în sistemul economiei de piaţă. S-au amplificat totodată rolul şi importanţa monedei scripturale. Atât forma de prezentare. monedele şi bancnotele. – politicii monetare şi instrumentelor ei. când. Aceştia cunosc deja o largă răspândire 245 Universitatea SPIRU HARET . 10. – dobânzii şi formelor ei. neconvertibilă în aur. MONEDA. când au fost emise primele monede metalice. ulterior..Capitolul 10 PIAŢA MONETARĂ.e. Moneda de hârtie a cunoscut o răspândire tot mai mare în secolul al XIX-lea.

apar doar în calitate de cumpărători. din contul bancar al posesorului. cartelele „inteligente”. oprind apoi circuitul monedei încasate. ea a înlesnit şi înlesneşte schimbul. de regulă. Bucureşti. se pot utiliza pentru a vinde şi cumpăra obligaţiuni. pentru rezervarea de locuri în avion etc. dimpotrivă. şi pentru verificarea balanţelor bancare. Unii dintre participanţii la schimb pot folosi aceste condiţii doar pentru a-şi vinde mărfurile şi serviciile. prin simpla trecere a cartelei de către casier printr-un dispozitiv electronic). transferuri de capital –. Puterea în mişcare. beneficiind de facilităţile ei. p. 1995. dintre care amintim: cărţile de credit eliberate de anumite firme şi utilizate de posesorii lor la plata prin decontare a unor mărfuri şi servicii. niciun flux economic nu se poate desfăşura fără participarea directă sau indirectă a monedei. aparent. fiecare agent economic este liber să cumpere sau să vândă atunci când consideră că îi sunt favorabile condiţiile şi acolo unde schimbul se desfăşoară cel mai avantajos pentru el. folosindu-se în acest scop de banii strânşi în etape anterioare. Ea reprezintă principalul instrument de punere în mişcare a tuturor pieţelor. moneda complică viaţa economică. operaţiuni financiare. posibil de Alvin Toffler. Ei cuprind o serie în creştere de componente. făcând posibile tranzacţiile economice – schimburi marfare. instrumentul prin care se conservă (acumulează) averea într-o formă abstractă. la momentul şi în locurile cele mai potrivite pentru părţile interesate. valorică. în realitate. moneda cuprinde ansamblul mijloacelor de plată care pot fi utilizate direct pentru efectuarea tranzacţiilor pe piaţă. Editura Antet. cartele – practicate în mod experimental – care. de asemenea. graţie unui microcip încorporat în ele. Cu ajutorul monedei. de înfăptuire a schimburilor între agenţii economici. 246 1 Universitatea SPIRU HARET . Moneda este. rol În economia contemporană.1 • Moneda: definire. 67-73.în ţările dezvoltate. care au aceeaşi natură ca şi cărţile de credit. Alţii. dar sunt mai profitabile sub raport tehnic (ele conţin un microcip care permite debitarea instantanee a sumei datorate. Deşi.

de-a lungul timpului. depunerile pe termen la Trezorerie. Ele nu sunt lichiditate perfectă. În ansamblul masei monetare s-au conturat. tratelor şi poliţelor etc. Agregatul monetar reprezintă un termen specific Sistemului Conturilor Naţionale. Din această funcţie a monedei decurge. • Masa monetară şi componentele ei Masa monetară constă din totalitatea instrumentelor de circulaţie şi de plată de care dispune economia unei ţări. Totalitatea componentelor sau ansamblul principiilor şi normelor juridice. în contextul operaţiunilor de credit. cecurile la purtător etc. b) Disponibilităţile semimonetare (economiile pe librete bancare. ca şi prin rescontarea lor. Având în vedere caracterul eterogen al masei monetare. economice. Ea înlesneşte. în medie. într-un orizont de timp (un trimestru. şi instituţionale care reglementează circulaţia monetară în interiorul unei ţări formează sistemul monetar. se impun anumite reguli de organizare. prin care sunt desemnate 247 Universitatea SPIRU HARET .transformat în orice bun. concomitent. monedele divizionare. Suma resurselor financiare transmise poate să sporească prin scontarea cambiilor. efectele de comerţ negociabile etc. Ele au comun faptul că sunt lichidităţi perfecte. fără pierdere de timp şi fără diminuarea resurselor deţinute. o sumă reprezentând contravaloarea mărfurilor vândute pe credit). nominative sau la purtător. în mod firesc. transmisiunea de valori de la un individ la altul. bonuri de casă ale băncilor. cât şi în planul relaţiilor internaţionale. la un moment dat sau. în măsură să stingă imediat o datorie. dar constituie instrumente monetare.). moneda scripturală. pentru funcţionarea curentă a acesteia. şi cea de transmitere de capital. de la o unitate economică la alta atât în teritoriul unei ţări. Agregatele monetare. fără riscul de a pierde din munca economisită sau din capitalul acumulat. care se derulează în interiorul ţărilor şi între agenţii economici din diferite ţări. la scadenţă. deoarece pot fi transformate într-un mijloc de plată. un an). după o operaţiune intermediară.). (documente ce atestă dreptul de a încasa de la client. două componente: a) Disponibilităţile monetare propriu-zise (biletele Băncii Centrale sau de Emisiune.

părţi autonome prin funcţiile lor specifice. negociabile. aparţinând rezidenţilor nonfinanciari. 248 Universitatea SPIRU HARET . În literatura de specialitate se abordează în prezent 4 agregate monetare: Primul agregat monetar (M1) cuprinde acele mijloace de circulaţie şi de plată care sunt instrumente monetare în sensul strict al cuvântului. Trezoreria). în plus. depunerile pe termen scurt în conturi bancare. adică disponibilităţile gestionate de sistemul bancar. Al doilea agregat monetar (M2) cuprinde pe primul şi. biletele de hârtie (moneda fiduciară) şi cecurile de lucru la purtător. Al patrulea agregat monetar (M4) cuprinde pe M3 şi. Băncile comerciale. cum sunt bonurile de casă şi de economii. în plus. Departajarea instrumentelor de schimb şi de plată pe cele patru agregate monetare se face în funcţie de gradul de lichiditate al componentelor (de uşurinţa cu care sursele monetare se pot utiliza pentru efectuarea plăţilor. adică ansamblul disponibilităţilor rezidenţilor gestionate de organismele care creează moneda (Banca Centrală. Prin ceea ce conţine. prin circuitele pe care le efectuează. cel mai mic. cum sunt titlurile de pe pieţele monetare emise de creditorii nonbancari şi de agenţii economici nonfinanciari. ale instrumentelor de schimb şi de plată în totalitatea lor. iar M4. plasamentele pe termen nelimitat. deci.părţile constitutive ale masei monetare şi semimonetare. În genere. aceasta se află sub două forme: moneda manuală (care trece dintr-o mână în alta şi este utilizată în mod curent ca bani cash sau bani gheaţă) şi moneda scripturală. prin agenţii bancari şi financiari care le emit şi le gestionează. În economia modernă. când se foloseşte termenul de masă monetară se are în vedere agregatul monetar M2. M1 are gradul cel mai mare de lichidităţi. conturile pe libretele de economii. El include: monedele divizionare. masa monetară. bonurile de casă ale unor organisme naţionale de credit. titlurile pieţei monetare emise de instituţii prestatoare de servicii. diferitele averi în devize. Al treilea agregat monetar (M3) include pe M2 şi. conturi de economii pentru locuinţe deschise la bănci. în plus. direct sau după transformări în mijloace directe de plată şi schimb. Agregatele M1 şi M2 formează. fără înregistrarea de pierderi). certificatele de depuneri emise de societăţile financiare şi deţinute de agenţii nonfinanciari. economiile contractuale şi diferite alte lichidităţi pe termen.

care face legătura între agenţii privaţi. d) Întreprinderile (firmele) şi gospodăriile populaţiei.2. care emite moneda şi exercită controlul asupra monedei aflate în circulaţie. pe baza suveranităţii sale. pune în circulaţie moneda legală. care. CEREREA ŞI OFERTA DE MONEDĂ Piaţa monetară este ansamblul tranzacţiilor cu monedă. În funcţionarea mecanismelor acestei pieţe sunt implicaţi următorii agenţi economici: a) Statul. conferă putere liberatorie monedei şi stabileşte coordonatele politicii monetare. PIAŢA MONETARĂ. Masa monetară (M) este direct proporţională cu cantitatea bunurilor şi serviciilor supuse tranzacţionării la un anumit preţ (PT) şi invers proporţională cu viteza de rotaţie a monedei: M= PT V 249 Universitatea SPIRU HARET . 10. care pot oferi sau solicita disponibilităţi băneşti. • Cererea de monedă Cererea de monedă depinde de volumul operaţiunilor. cea bancară. al tranzacţiilor de bunuri şi servicii intermediate efectiv de către monedă şi de viteza de rotaţie a acesteia. prin intermediul băncilor sau al altor agenţi de schimb. c) Sistemul bancar. Viteza de rotaţie a monedei relevă numărul mediu de operaţiuni de vânzare-cumpărare şi de plăţi pe care o unitate monetară o mijloceşte într-o perioadă dată. ca şi încadrarea lor într-unul sau altul din agregatele prezentate. Instrumentele concrete de schimb şi de plată. denumirile şi prevederile lor diferă însă de la o ţară la alta. acordă credite şi creează o formă specifică de monedă. b) Banca Centrală (de emisiune). aşa cum rezultă el din confruntarea cererii şi ofertei.ultimul agregat se află cel mai departe de regulile circulaţiei monedei propriu-zise. Cele patru agregate monetare s-au autonomizat în toate ţările cu economie de piaţă modernă.

1970. Teoria generală a folosirii mâinii de lucru. ori o cantitate dată de bani. 250 2 Universitatea SPIRU HARET . ea nu este un simplu mijlocitor al schimbului de bunuri şi servicii. J. de raportul dintre vânzările pe credit şi plăţile efectuate în contul creditelor ajunse la scadenţă.În condiţiile actuale. Acest raport determină valoarea banilor sau puterea lor de cumpărare.M. mobilul precauţiei şi mobilul speculaţiei.Keynes2 considera că moneda are un rol activ în economie. o problemă fundamentală a oricărei economii este asigurarea unui raport adecvat între cantitatea de bani aflată în circulaţie şi cantitatea de bunuri economice aduse pe piaţă. J. mobilul afacerilor (împreună formează mobilul tranzacţiilor). moneda existentă la agenţii economici. Ea serveşte ca indicator de fundamentare a politicii monetare şi de apreciere a eficienţei acesteia. La baza cererii de monedă lichidă (în numerar) din partea agenţilor economice stau cel puţin patru motive (mobiluri). în perioada corespunzătoare. însă. în condiţii normale. Suma de bani necesară pentru satisfacerea mobilului tranzacţiilor şi a mobilului precauţiei este. Cererea de monedă este determinată şi de amploarea creditului de consum. p. 212-215.M. Bucureşti.Keynes. Cererea de monedă nu depinde numai de factorii amintiţi. precum şi moneda folosită într-un anumit orizont de timp se măsoară prin lichiditatea monetară. care se exprimă în mărimi absolute şi relative. de nivelul dobânzii: când creşte nivelul dobânzii scade cererea şi invers. respectiv cantitatea de bunuri ce se poate procura cu o unitate monetară. orice majorare a acestuia se traduce printr-o creştere a monedei lichide necesare pentru amintitele destinaţii. fiind influenţată în măsură neglijabilă de rata dobânzii. Stocul de monedă existent la un moment dat în societate. Cantitatea de monedă cerută de către agenţii economici pentru primele trei mobiluri se modifică o dată cu creşterea venitului. o rezultantă a activităţii generale a sistemului economic. Mărimea relativă sau rata lichidităţii este raportul între nivelul mediu normal al masei monetare şi volumul tranzacţiilor economice mijlocite de monedă. Editura Ştiinţifică. ea este mult mai cuprinzătoare. a dobânzii şi a banilor. şi anume: mobilul venitului. Cererea de monedă pentru scopuri speculative depinde. Astfel.

Stocul acestora nu reprezintă decât cca. Băncile pot să revândă Băncii Centrale toate sau o parte din aceste bonuri. impuse de volumul mai mare al retragerilor din conturile clienţilor faţă de depunerile acestora. problema principală care se pune este cum se creează moneda. 10 la sută din totalul depozitelor clienţilor. lucrurile se 251 Universitatea SPIRU HARET . În vederea obţinerii resurselor financiare necesare acoperirii deficitului bugetar. sau prin ce mecanisme sunt puse în circulaţie diferite forme de monedă. În al doilea rând. Cu toată ponderea mare a banilor în cont şi a cecurilor la purtător.• Oferta de monedă Oferta de monedă reprezintă cantitatea de monedă pusă la dispoziţia agenţilor economice şi a altor utilizatori de monedă de către sistemul bancar. Pentru a îndeplini funcţia de monedă. la fel ca şi orice element component al masei monetare. biletele de bancă intră în circulaţie pentru alimentarea nevoilor de resurse financiare ale statului. care sunt subscrise (cumpărate) de către bănci. de complexitatea sistemului bancar. procurate de la alte ţări. Ţinând seama de diversificarea instrumentelor monetare. Pe această cale se creează. În mare. anual. Cea mai mare parte a monedei este creată de băncile comerciale. Răscumpărarea bonurilor de tezaur emise anterior de către Banca Centrală se realizează prin punerea în circulaţie de monedă scripturală sau în numerar. agenţii bancari trebuie să fie în măsură să ofere aceste bilete clienţilor lor. prin ceea ce se cheamă piaţa interbancară. prin Banca Centrală. biletele de bancă intră în circulaţie prin intermediul supraîmprumuturilor băncilor comerciale la Banca Naţională în scopul acoperirii nevoilor suplimentare de lichidităţi. ceea ce în economia de piaţă se realizează prin mai multe canale: În primul rând. Volumul masei monetare puse în circulaţie este determinat de valoarea devizelor preschimbate şi de cursul valutar. statul. biletele de bancă sunt puse în circulaţie pentru plata devizelor străine. există situaţii în care agenţii economici preferă ca plăţile să se efectueze în bilete de bancă. 80-90 la sută din cantităţile suplimentare de bilete de bancă şi alte instrumente monetare. trebuie să intre în circulaţie. de către agenţii economici care au efectuat exporturi în orizontul de timp dat. De aceea. emite bonuri de tezaur. biletele de bancă. În al treilea rând.

o mărire a cantităţii de monedă în circulaţie determină o 252 Universitatea SPIRU HARET . şi de suma valorilor bunurilor schimbate. Fisher. Conform acestei teorii.petrec astfel: atunci când o bancă acordă credit unei întreprinderi. printr-o simplă inscripţie în cont. agenţii economici trebuind să demonstreze că afacerea pe bază de credit este profitabilă. în loc să livreze debitorului echivalentul în bilete de bancă. Partizanii teoriei metaliste considerau că valoarea monedei este dată de cantitatea şi valoarea mărfii – metal preţios. pe de o parte. La aceste două limite se adaugă riscul. de rata dobânzii şi de perspectiva de a se obţine profituri. să dea clientului său dreptul să-şi deschidă conturi în cecuri pentru suma în cauză. formulată de I. O dată cu generalizarea exprimării preţurilor în monedă. banca adaugă moneda. deci. acesta având rolul determinant în dimensionarea cantităţii de monedă în circulaţie. de cantitatea de metal preţios monetar şi valoarea lui. ei cer garanţii şi vor explicaţii. În condiţiile circulaţiei banilor din metale preţioase sau a semnelor băneşti convertibile în aur s-au remarcat teoria metalistă şi teoria nominalistă a banilor. să primească cereri de la clienţii săi. pe de altă parte. 10. Cererea de credit este prima limită. Crearea de monedă de către bănci este limitată de o serie de mecanisme spontane care contribuie la echilibrarea cererii şi ofertei de monedă. Pentru ca o bancă să deschidă linii de credit şi să creeze monedă este necesar ca. Teoria nominalistă susţinea că valoarea monedei este legată doar de puterea ce i-a fost legal atribuită de emitent. Compensarea reciprocă a obligaţiunilor de plată şi a drepturilor de încasat ale clienţilor de către bănci este o altă limită. în prealabil. Mărimea preţurilor mărfurilor depinde. s-a impus teoria cantitativă a banilor. Bancherii sunt oameni prudenţi. Astfel. aceasta preferă. Volumul creditului solicitat depinde de ritmul afacerilor. TEORII REFERITOARE LA VALOAREA BANILOR ŞI LA CANTITATEA DE MONEDĂ ÎN CIRCULAŢIE Problema valorii banilor şi a cantităţilor de monedă necesare a fost amplu dezbătută în literatura de specialitate.3. Pentru a acorda un împrumut.

înmulţită cu nivelul preţurilor. mai ales.creştere proporţională a nivelului general al preţurilor şi apoi o diminuare a valorii monedei. dacă ceilalţi factori rămân constanţi. de exemplu. Astfel. Conform ecuaţiei de mai sus. care îi poartă numele şi care este ecuaţia schimbului: MV = PT. PT reflectă soldul acelor tranzacţii de piaţă care presupun prezenţa efectivă a monedei ca mijloc al schimbului. factorul predominant nu mai este masa monetară totală. încă de la început. Bertrano Nogare atrage atenţia asupra faptului că autorii teoriei cantitative a banilor identificau nejustificat cantitatea de monedă disponibilă (M’) cu cea cheltuită (M”) şi cantitatea de mărfuri destinate vânzării cu cea efectiv vândută. unde: R = venitul total în bani Q = cantităţile de produse P = preţul mediu 253 Universitatea SPIRU HARET . care se potenţează cu volumul bunurilor cumpărate în perioada de referinţă.T V La rândul lui. ci. în care: M = cantitatea de monedă existentă în medie într-un interval de timp V = viteza de circulaţie a monedei P = nivelul preţurilor T = volumul bunurilor şi serviciilor supuse tranzacţiilor Deci. Pentru Von Wieser. Austriacul Von Wieser şi francezul Aftalion au reevaluat entităţile M. M se personalizează şi devine R. Teoria cantitativă a banilor a fost supusă. cantitatea de monedă multiplicată cu viteza medie de circulaţie a monedelor este egală cu nivelul general al preţurilor. acele sume băneşti care sunt considerate de către deţinătorii lor ca venituri ce pot fi cheltuite în perioada dată. M’ şi M” prin luarea în consideraţie a unor elemente psihologice. cantitatea de bani în circulaţie se poate afla prin raportarea cantităţii bunurilor cumpărate. Irving Fisher a exprimat această teorie printr-o ecuaţie. la viteza de circulaţie a monedei: M= P. În acest caz. ecuaţia schimburilor luând forma: R = PQ. unei atente analize critice.

254 Universitatea SPIRU HARET . Economistul american Milton Friedman susţine că mişcarea preţurilor şi evoluţia venitului bănesc nominal sunt provocate prin variaţiile ofertei de monedă. continuă el. economistul englez explică anumite fluxuri macroeconomice reale. aceasta fiind sintetizată prin trei 3 J. un „comportament”. 145. În ultimele decenii. orice încercare de a mări în continuare investiţiile va declanşa o tendinţă de creştere a preţurilor curente. Aceasta se prezintă astfel: n = y(k + rk' ).M.. y = n (k + k' ) în care: y = nivelul preţurilor.Dacă M este o mărime globală cu determinare obiectivă.M. ecuaţia schimburilor cuprinde un element uman. integratoare şi dinamică despre bani şi rolul lor în economia de piaţă. cunoscută ca ecuaţia de la Cambridge. O altă teorie modernă privitoare la cantitatea de bani în circulaţie este cea a lui M. dar nu şi pentru mărimile reale. Dar. respectiv indicele costului vieţii n = volumul însumat al monedei în numerar şi al celei scripturale k = cererea publică de încasări în moneda lichidă k’ = moneda scripturală exprimată în unităţi de consum r = rata rezervei monetare Pornind de la această ecuaţie. arătând că „o dată ce folosirea mâinii de lucru a ajuns să fie deplină. op. El a introdus noţiunea de putere de cumpărare a monedei. Raportul dintre cantitatea de monedă şi mărimea preţurilor a fost abordat şi de Şcoala de la Cambridge.Keynes. s-au făcut eforturi deosebite pentru explicarea cantităţii de monedă în circulaţie. J. nu totdeauna conştientă. p. cit. între mărimile disponibile curente şi cele viitoare previzibile ale indicatorilor marfaro-băneşti. Allais. Deci. R este un dat parţial şi subiectiv. Keynes formulând o ecuaţie proprie a schimburilor. oricare ar fi înclinaţia marginală spre consum. „noi am insistat întotdeauna asupra faptului că banii au o importanţă considerabilă pentru înţelegerea nivelului şi dinamicii mărimilor nominale. care provine din compararea. creându-se o teorie modernă. adică ne vom afla într-o situaţie de inflaţie autentică”3. prin înlocuirea lui M cu R. privite într-o perspectivă mai îndelungată”.

Ea încearcă să obţină profit pentru proprietarii săi. creată în 1694. logistique). relativiste. BĂNCILE. şi Banca României. Allais pune accentul pe cererea de monedă verificată statistic. în condiţiile economiei de piaţă moderne. are loc o perfecţionare a modului de organizare a băncilor. în secolul XIX. nu se ocupau numai cu schimbul monedelor. este logistică. de numeroase şi voluminoase obligaţii.R. Pe teritoriul ţării noastre. (héréditaire. în schimbul cărora primeşte o plată (o sumă de bani). M. menţionează economistul român Virgil Madgearu. Trăsătura caracteristică esenţială a bilanţului unei unităţi bancare (comparativ cu cel al 255 Universitatea SPIRU HARET . au luat fiinţă Banca Naţională a Moldovei. în acelaşi timp. de un însemnat capital propriu. ea este relativistă în sensul că această dependenţă se formulează utilizându-se un punct de referinţă temporal pe baze psihologice. Activitatea lor iniţială se limita la păstrarea valorilor ce le erau încredinţate de particulari şi la efectuarea de plăţi la ordinul clienţilor. Bilanţul oricărei bănci evidenţiază că aceasta dispune de importante active. O dată cu dezvoltarea transportului maritim şi îndeosebi a industriei.L. SISTEMUL BANCAR CONTEMPORAN Băncile reprezintă instituţii financiare care concentrează mijloacele de plată şi acordă credite. Conform acestei teorii. acordau împrumuturi sub forma aşa numitelor cambii maritime şi executau plăţi pe baza depozitelor. cu sediul la Bucureşti. ci primeau.4. cu sediul la Iaşi. de la particulari. Activitatea bancară reprezintă o afacere ca oricare alta. Ele joacă un rol hotărâtor. depozite de bani pentru păstrare. şi Banca Angliei. Zarafii genovezi din secolul al XII-lea. Forma modernă de organizare bancară îşi are originea în Banca din Amsterdam. în sensul că ea conduce la o funcţie logistică pentru încasările dorite (relative) în funcţie de reflectarea psihologică a conjuncturii”. Banca oferă clienţilor săi – deponenţi şi împrumutători – servicii diverse. există „o dependenţă funcţională (ereditară) între volumul cererii de monedă la un moment dat şi nivelurile observate anterior ale ratei de creştere a venitului naţional în expresie nominală. în 1857. creată în 1609.iniţiale: H. devenind un agent economic autonom. în 1866. lăsând pe al doilea plan relaţiile cantitative tradiţionale. 10.

băncile pun în legătură.). influenţând astfel mărimea ratei dobânzilor bancare şi. fie pe seama soldului lor activ. plasamente variate în societăţi comerciale naţionale şi multinaţionale. Băncile şi alte instituţii specializate actuale oferă clienţilor lor o foarte mare varietate de servicii. pentru construcţii de locuinţe. Împrumuturile se acordă fie pe seama capitalurilor proprii ale băncilor. pe baze comerciale. de a transfera şi de a plasa disponibilităţile financiare. O altă funcţie activă a băncilor constă în păstrarea elasticităţii mijloacelor de plată. prin intermediul acesteia. deci. dinamica volumului de credite. într-o foarte mare măsură cu mijloacele atrase. Băncile schimbă devize. unităţile economice care se află în căutare de fonduri cu cele care caută plasamente. care adaptează cantitatea de bilete de bancă la fluctuaţiile nevoilor de mijloace de plată ale vieţii economice (aceste nevoi oscilează în funcţie de sezon. Băncile au funcţii active şi pasive. propun programe de economii. la restricţionarea creditului prin fixarea corespunzătoare a scontului. gestionează şi susţin conturile de economii în acţiuni. transmit ordine bursei. de ciclicitatea dezvoltării economice etc. deschid librete de economii. • Funcţiile băncilor Ca unităţi economice al căror rol de bază este de a colecta. Principala funcţie activă a băncilor şi a celorlalte instituţii de credit constă în acordarea de împrumuturi solicitanţilor care întrunesc condiţiile de bonitate financiară. 256 Universitatea SPIRU HARET .unei întreprinderi producătoare) este aceea că o mare parte a pasivului băncilor constă din depozitele clienţilor lor (soldurile conturilor curente ale acestora). când este necesar. Funcţiile pasive ale băncilor se concretizează în primirea depunerilor pe care le fac clienţii: depuneri spre fructificare şi depuneri pentru executarea de plăţi din ordinul acestora. ea revine băncii de emisiune. Ele lucrează. Pentru a asigura funcţionarea normală a sistemului bancar. rezultat din diferenţa dintre depunerile clienţilor şi solicitările de restituire din partea acestora. Ele gestionează conturile deponenţilor. Banca Centrală recurge.

Reuşind să concentreze o parte considerabilă a economiilor din ţară. cunoscând foarte bine situaţia economică a întreprinderilor şi a guvernului. Cea mai generală grupare a băncilor constă în bănci de emisiune şi bănci comerciale. Băncile de emisiune au rolul de a emite monedă şi de a asigura controlul asupra masei monetare. Băncile specializate sau instituţiile financiare care acordă credite speciale anumitor genuri de activitate cuprind: case de credit agricol. specializarea activităţii bancare şi constituirea diferitelor forme de bănci. În general. drept urmare. bănci de comerţ exterior etc. care primesc depuneri la vedere şi pe termen şi care. un mare rol în orientarea dezvoltării de ansamblu a economiei naţionale. diversitatea formelor acestora. • Tipuri de bănci Amploarea rolului băncilor. ca şi relaţiile dintre ele se află într-o legătură strânsă cu condiţiile economice şi social257 Universitatea SPIRU HARET . şi de a coordona întreaga politică monetară a statului. care dispun de capitaluri proprii însemnate şi. având la dispoziţie mecanisme şi tehnici prin care suplimentează instrumentele monetare. nu fac împrumuturi decât pe termen scurt. Aceste bănci se împart. care sunt capitaluri depuse de bănci pe termen scurt. bănci de credit naţional. Tipurile de bănci. în bănci de depozit propriu – zise. la rândul lor. ele sunt organizaţii de stat cu participare importantă a statului la capitalul lor social. de a acorda credite altor bănci prin operaţiuni de rescont. băncile au dobândit alte două funcţii economice fundamentale: gestiunea plăţilor şi selecţionarea şi susţinerea proiectelor de dezvoltare. în plus. îşi pot procura mijloacele necesare pentru finanţarea întreprinderilor prin emisiunea de obligaţiuni şi de acţiuni. băncile exercită.stabilesc instrucţiuni pentru diferite case specializate. şi bănci de afaceri. Băncile comerciale de depozit îşi procură mijloacele financiare de care au nevoie de pe piaţă prin strângerea de depozite. bănci de credit financiar. ca şi diversificarea funcţiilor îndeplinite de ele au impus. încă din timpuri îndepărtate. în prezent. În perioada contemporană. dispun de case de păstrare a banilor.

economia naţională pe temeiul căreia a apărut. DOBÂNDA. ele îndeplinesc. băncile pretind şi încasează dobândă sau comision. atunci se poate spune că dobânda reprezintă preţul renunţării la lichiditate.R. Prin acest sistem se asigură poziţia independentă a Băncii Naţionale în politica monetară şi de credit şi autonomia societăţilor comerciale cu caracter bancar şi efectuarea de servicii bancare. funcţii naţional – economice. şi bănci specializate în operaţiuni internaţionale. sistemul bancar din ţara noastră este organizat pe două nivele: Banca Naţională a României – ca bancă de emisiune de monedă.). forme Pentru acordarea dreptului de folosire a resurselor băneşti împrumutate. mai întâi. cerut de cel ce acordă 258 Universitatea SPIRU HARET . cum sunt: Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B. a căror activitate urmăreşte. Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare (B. după caz. în primul rând. Dobânda reprezintă suma de bani plătită pentru dreptul de folosinţă temporară a mijloacelor băneşti împrumutate. ECHILIBRUL PIEŢEI MONETARE Gestionând fluxurile monetare în ansamblul lor.R.5.).D. Dacă se are în vedere faptul că obiectul tranzacţiei de împrumut îl constituie banii priviţi ca lichiditate. Legea Băncii Naţionale a României şi Legea privind societăţile comerciale. transformând depunerile la vedere ale clienţilor în surse de creditare. În România. băncile exercită un important rol de orientare economică.I.R. acordarea de credite şi efectuarea tuturor operaţiunilor specifice sistemului bancar. trecerea la economia de piaţă a impus şi restructurarea sistemului bancar. Pe baza prevederilor acestor legi. de modificare a structurilor economice ale unei ţări. în principal. • Definire. Există. În ansamblul lor.) etc.E.D. de reglementare a sistemului monetar şi de credit şi de supraveghere a tuturor societăţilor bancare – şi băncile comerciale. A fost creat cadrul legislativ necesar prin Legea privind activitatea bancară. Banca Reglementărilor Internaţionale (B. însă. 10.politice din fiecare ţară. fiecare tip de bancă acoperă cu o reţea adecvată. atragerea disponibilităţilor băneşti de la agenţii economici şi populaţie.I.

de comportamentul agenţilor economici. Dobânda reflectă numeroase aspecte din activitatea economică.împrumutul. aplicată în general creditelor pe termen scurt intervenite între băncile comerciale. c) dobânzile aplicate de bănci şi alte instituţii financiare. pentru întreprinderi. pentru construcţii de locuinţe etc. pentru certificatele de depozit sau bonurile de trezorerie. Indiferent de forma sub care se manifestă. în condiţiile economiei de piaţă moderne. dobânda are o mărime care se determină în funcţie de cererea şi oferta de capital. Fiind un surplus plătit proprietarului. de climatul social-politic etc. sau preţul consimţit a fi plătit de cel ce se împrumută pentru procurarea lichidităţii. Avem astfel: a) dobânda de pe piaţa monetară. mărimea ei relativă. peste mărimea capitalului folosit. între acestea şi banca centrală. r rezultă că D = C 100 în care: d = rata anuală a dobânzii D = masa dobânzii anuale C = capitalul împrumutat 259 Universitatea SPIRU HARET . b) dobânda bancară de bază. schimbările şi tendinţele din cadrul acesteia. dobânda reprezintă o formă de venit care se poate realiza numai într-o activitate economică caracterizată prin eficienţă. este raportul procentual între masa dobânzii şi capitalul împrumutat: d= D d •C x100. numită rata dobânzii anuale. au determinat multiplicarea formelor dobânzii. d) dobânda de pe piaţa obligaţiunilor. caracteristică plasamentelor pe termen lung. Creşterea şi diversificarea creditului cu destinaţie economică productivă. e) dobânda practicată de casele de economii sau bănci pentru depozitele la vedere şi la termen. Masa dobânzii reprezintă mărimea absolută a dobânzii anuale plătită la suma totală împrumutată. • Masa şi rata dobânzii (anuale) Mărimea dobânzii se exprimă prin masa şi rata dobânzii. de conjunctura pieţii interne şi internaţionale.

de raportul dintre cererea şi oferta de lichiditate. dobânda este de două feluri: simplă (de care ne-am ocupat). când se calculează numai asupra sumei împrumutate iniţial. când dobânda se calculează nu numai asupra datoriei iniţiale. făcând abstracţie de rata impozitelor plătite. Masa dobânzii compuse sau mărimea sa absolută se calculează astfel: Dc = Sn . Rata dobânzii poate fi: rată nominală. Dobânda compusă intervine în ipoteza în care împrumutul contractat şi dobânda se achită de debitor la scadenţa finală. Rata dobânzii diferă de la o ţară la alta. Din punct de vedere al modului de calcul. şi compusă. a aprecierii banilor. ci şi asupra sumei capitalizate a dobânzilor deja percepute pentru perioadele anterioare. rata reală . financiară). şi rata reală. În cazul deflaţiei. atunci când d ‹ i. de la un moment dat la altul. Rata dobânzii poate fi abordată şi ca rată brută. nulă. În cazul inflaţiei. fapt ce provoacă deplasarea capitalurilor disponibile în căutarea celor mai bune plasamente şi reorientarea fluxurilor de capital pe ţări. adică rata plătită de debitor necorectată cu rata inflaţiei (ori deflaţiei). unde: Sn = C (1+d)n. atunci când d = i.întotdeauna pozitivă . negativă.C.se calculează după formula: r = d+a în care: a = rata deflaţiei. adică rata nominală corectată cu rata inflaţiei (ori deflaţiei). de tipul de piaţă de pe care se obţine (monetară. 260 Universitatea SPIRU HARET . rata reală se calculează după formula: r = d-i. în care: d = rata nominală a dobânzii i = rata inflaţiei Rata reală este: pozitivă. ipotecar etc.).Mărimea ratei dobânzii este în funcţie de durata pentru care se acordă creditul. de riscul pe care îl comportă şi de încrederea pe care o prezintă debitorul. şi ca rată netă (rata brută corectată cu rata impozitelor). de tipurile de credit (pentru consum. atunci când d › i.

el este determinat de particularităţile mecanismului de corelare a cererii şi ofertei de monedă. creşterea înclinaţiei spre investiţii. creşterea gradului de autofinanţare a activităţii economice pe baza profitului acţionează în sensul reducerii ratei dobânzii. care manevrează rata dobânzii în funcţie de interesele proprii şi ale clienţilor acestuia. inclusiv al serviciilor bancare. prin intermediul sistemului bancar. ca urmare a apariţiei de noi nevoi economice. în contextul dat al conjuncturii economico-sociale. la un anumit nivel al ratei dobânzii (d’). migrarea capitalurilor flotante şi a celor speculative. Pe de altă parte. fie în direcţia reducerii ratei dobânzii. acumulată după n ani d = rata dobânzii anuale n = numărul de ani C = capitalul împrumutat Preţul tranzacţiei cu monedă diferă în funcţie de numeroşi factori care influenţează comportamentul agentului economic deponent şi creditor. Creşterea ofertei de monedă duce la scăderea ratei dobânzii şi la creşterea masei monetare tranzacţionate pe piaţă. determină adesea creşterea ratei dobânzii. cât şi a ratei dobânzii. Piaţa monetară se află în stare de echilibru când. 261 Universitatea SPIRU HARET . Reducerea cererii de monedă va determina scăderea atât a cantităţii de monedă. determină distribuirea şi ajustarea masei monetare într-o anumită perioadă. Echilibrul pieţei monetare este complex şi dinamic. Creşterea costului serviciilor. Acţiunea cumulată a acestor factori. Creşterea cererii de monedă are ca efect sporirea cantităţii de monedă pe piaţă şi creşterea ratei dobânzii.în care: Sn = Suma obţinută de proprietarul capitalului. diminuarea relativă a productivităţii capitalului. Aceşti factori acţionează fie în direcţia creşterii. convulsiile sociale şi conflagraţiile militare etc. • Echilibrul pieţei monetare La un anumit nivel al ratei dobânzii – celelalte condiţii fiind date –. cantitatea de monedă oferită (M0) este egală cu cantitatea de monedă cerută (Mc). sporirea generală a economiilor. evoluţia cererii şi ofertei de monedă asigură realizarea echilibrului pe piaţa monetară. politicile antiinflaţioniste. scăderea ofertei de monedă determină sporirea ratei dobânzii şi diminuarea cantităţii de monedă tranzacţionate.

Moneda şi creditul reprezintă o singură medalie cu două feţe.6. Ea nu trebuie să favorizeze nici lipsa de bani. care exercită influenţa decisivă asupra masei monetare. cât şi riscul pe care-l incumbă excesul de instrumente monetare. Acest adevăr permite să se înţeleagă atât rolul pozitiv al monedei. datorită semnificaţiei crescânde pe care o are moneda în ansamblul societăţii. creditul. în genere. evitarea riscului şi gestiunea corespunzătoare a resurselor. acestea constau în organizarea activităţii bancare de aşa manieră. deci. echilibrul pieţei monetare are un rol tot mai important. În primul rând.În economiile contemporane. Obiectivele urmărite prin politica monetară de către agenţii financiari – bancari pot fi grupate în două categorii. dar nici orientarea agenţilor specializaţi în operaţiuni băneşti riscante. POLITICI MONETARE: OBIECTIVE ŞI INSTRUMENTE Politica monetară – componentă a politicii economice – poate fi definită ca o acţiune exercitată de autorităţile monetare (Banca Centrală. Politica monetară constă în ansamblul de reglementări (reguli) pe care Banca Centrală le impune celorlalte bănci. 262 Universitatea SPIRU HARET . alt mijloc de a aşeza în relaţie normală cererea şi oferta de monedă decât înţelepciunea şi prudenţa cu care bancherii şi agenţii economici. Trezoreria) asupra masei monetare şi asupra activelor financiare în vederea orientării economiei pe termen scurt sau mediu. trebuie să fie bine utilizat şi rambursat la timp. Pentru ca sistemul să funcţioneze bine. se raportează la realităţi. prin politica monetară se urmăreşte ca volumul masei monetare şi condiţiile creării ei să concură la realizarea obiectivelor economice fundamentale. în vederea realizării obiectivelor generale ale economiei naţionale. În al doilea rând. 10. încât să se asigure protecţia deponenţilor. O politică monetară sănătoasă trebuie să-şi propună. concilierea stabilităţii puterii de cumpărare a monedei (nu stabilitatea masei băneşti) cu expansiunea economică. Aceasta impune şi ca întreprinderile să lucreze cu rezultate cât mai bune. Sistemul monetar întemeiat pe hârtia monedă nu are altă securitate.

prin numeroasele sale aspecte. fenomen ce se explică prin avantajele acestei practici.5 la 5. dacă rata rescontului scade de la 4.5 la 3 procente. cumpărările şi vânzările de titluri pe piaţa deschisă (open market). se modifică volumul creditului. în situaţia când aceasta ar spori de la 4.Politica monetară. să asigure echilibrul balanţei de plăţi. În funcţie de modul şi sensul ratei de rescont (crescător sau descrescător). variaţiile cotelor rezervelor obligatorii etc. • Instrumente ale politicii monetare Aceste instrumente sunt: manevrarea taxei rescontului. aceasta achiziţionează pe piaţă o parte a efectelor publice sau private deţinute de băncile comerciale. hârtii de valoare pe care le deţine în portofoliul său. menirea politicii monetare este. ceea ce înseamnă că instituţia de emisiune influenţează costul creditului în ansamblul lui. contribuie la realizarea obiectivelor generale ale politicii economice. iar pe plan extern. ea lansează pe piaţa monetară o fracţiune din efectele publice (creanţe asupra Trezoreriei) sau din cele private (creanţe asupra economiei). invers. înainte de toate. Întrucât pe piaţa interbancară rezultă adesea un excedent sau un deficit global de lichidităţi. În primul caz. ca şi costul lui. Pe plan intern. au loc încurajarea creditului şi sporirea investiţiilor. fie pentru a „completa” insuficienţa constatată.5 procente. Practica variaţiilor cotelor obligatorii de rezervă s-a generalizat în aproape toate ţările cu economie de piaţă. În cazul secund. Cumpărarea şi vânzarea titlurilor pe open market reprezintă un instrument de politică monetară folosit tot mai des în prezent. să regleze cererea şi oferta de monedă. 263 Universitatea SPIRU HARET . Banca de emisiune intervine fie pentru a „reteza” acest excedent. întrucât afectează imediat dinamica creditului. Variaţia procentajelor rezervelor este foarte eficace. De pildă. Această politică este utilă mai ales în ţările unde predomină moneda scripturală. Taxa rescontului este rata dobânzii pe care o calculează banca de emisiune în momentul rescontării portofoliilor de cambii de la băncile comerciale. Rata dobânzilor acordate sau încasate de băncile comerciale urmează dinamica ratei rescontului.

În practică. datorită tendinţei agenţilor economici de a păstra o cantitate de bani efectivi pentru cheltuieli neprevăzute. Dacă disponibilităţile suplimentare sunt de 100 UM. suma banilor în circulaţie creşte mai repede decât cea a creditelor acordate. atunci multiplicatorul creditului este de 100/20=5. Raportul dintre disponibilităţile suplimentare (noile depozite) şi rata rezervei obligatorii este multiplicatorul banilor. în care se manifestă plenar libera iniţiativă a întreprinzătorului. forţa motrice a circulaţiei băneşti o constituie concurenţa. activitatea băncilor şi instituţiilor financiare constituite într-un agent autonom al economiei moderne de piaţă reprezintă un factor de raţionalitate economică şi de eficienţă a întregii activităţi economice. în care: M = multiplicatorul banilor. Acesta se determină prin formula: M = D/r. Prin variaţia lor. Disponibilităţile din sistemul bancar pe baza depunerilor clienţilor se folosesc de bănci pentru a acorda credite. Suma maximă a creditelor ce pot fi acordate din disponibilităţile existente va fi de 100x5=500 UM. În ţările cu economie de piaţă dezvoltată. Concepte de bază • Piaţa monetară • Cererea de monedă • Oferta de monedă • Echilibrul monetar • Masa monetară 264 Universitatea SPIRU HARET . rezervele obligatorii permit băncilor să controleze structura masei monetare şi fluxurile sau refluxurile capitalurilor străine. r = rata rezervei. producându-se în acest fel o scurgere de numerar prin schimbul bancar. Scurgerea numerarului va antrena reducerea masei de cont de 1/n ori mai mare. Dacă sumele împrumutate sunt redepozitate la bănci.Multiplicatorul creditului pune în evidenţă cantitatea de monedă scripturală ce se poate crea folosind mecanismul creditului. iar D = disponibilitatea suplimentară. Mecanismul de multiplicare a banilor poate funcţiona şi în sens invers. Are loc astfel expansiunea creditului. Subordonată ideii de rentabilitate. iar rata rezervei obligatorii este de 20%. se măresc disponibilizările acestora şi devin bază pentru acordarea de noi credite.

M. Economie contemporaine. instrumente şi funcţii Bibliografie • J. Factorii care determină mărimea cererii de monedă • Oferta de monedă. p. Moneda. p. Bucureşti. 209-211. p.Keynes. întrebări • Ce este moneda? Ce funcţii îndeplineşte moneda în condiţiile economiei contemporane? • Ce sunt agregatele monetare? • Ce este piaţa monetară? • Cererea de monedă. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. tom 2. Presse Universitaires de France. 1970. Dobânda simplă şi dobânda compusă • Echilibrul pieţei monetare • Băncile şi rolul lor. Editura Economică. 1974. Mică enciclopedie. 1995. Les phenomenes monetaires. 237-256.184. p. comercială) • Depozit bancar • Dobândă • Masa dobânzii • Rata dobânzii • Politica monetară Probleme de reflecţie. procesele prin care diferite bănci oferă monedă • Ce reprezintă masa monetară ca stoc şi ca flux? • Multiplicatorul banilor de cont (multiplicatorul creditului) • Dobânda. Bucureşti.• Disponibilităţi băneşti • Agregate monetare • Taxa rescontului • Multiplicatorul banilor (de cont) • Bancă (de emisiune. 67-73. Editura Antet. Bucureşti. conţinut. Sistemul bancar contemporan • Politica monetară.: Niţă Dobrotă. 1999. Puterea în mişcare. • Alvin Toffler. 186-187. 1982. Paris. • Dicţionar de economie. coord. 265 Universitatea SPIRU HARET . • Denis Flauzat. Bucureşti. 212-218. 180. • Costin Kiriţescu. a dobânzii şi a banilor. Editura Ştiinţifică. Teoria generală a folosirii mâinii de lucru.

iar proprietatea asupra capitalului se separă tot mai mult de conducerea efectivă a producţiei. o dată cu evoluţia economiei de piaţă. a cărui pondere sporeşte în ansamblul capitalului ţărilor. pensii şi alte venituri ale populaţiei. – cunoaşterea specificului acţiunii legii cererii şi ofertei pe piaţa primară şi pe cea secundară ale capitalului. piaţa capitalului are o contribuţie decisivă la extinderea capitalului privat asociat. în consecinţă. 11. Se diversifică. utilizându-se în acest sens şi o parte din salarii. mobilizate prin intermediul emisiunii şi vânzării de titluri de valoare. – analiza cauzelor care impun o diversitate de titluri de valoare şi creşterea acestei diversităţi.1. baza economică a creşterii producţiei. Concomitent. SCURTĂ INTRODUCERE Piaţa capitalului sau piaţa titlurilor de valoare apare încă în secolul al XVI-lea. prin natura lor. 266 Universitatea SPIRU HARET . fiind încredinţată pe scară largă unor persoane neposesoare ale mijloacelor cu care operează întreprinderile. formele de proprietate. o dată cu dezvoltarea economiei şi sporirea necesarului de capital. în detrimentul greutăţii specifice a capitalului privat individual. Piaţa capitalului lărgeşte.Capitolul 11 PIAŢA CAPITALULUI Obiectivele temei: – înţelegerea semnificaţiei capitalului şi a modalităţilor de transformare în capital a unei părţi din veniturile diverselor pături sociale. ea s-a dezvoltat continuu şi furnizează mijloace financiare sporite întreprinderilor şi instituţiilor cu ajutorul cărora ele îşi procură factori de producţie necesari creării de bunuri şi servicii (cu deosebire în ramurile care. alături de profit. impun capitaluri de proporţii). astfel. aparţinând mai multor persoane.

267 Universitatea SPIRU HARET . p. Initiation économique et sociale. cu urmări nu totdeauna favorabile asupra funcţionării economiei naţionale. Persoanele salariate deţinătoare de titluri de valoare. primesc. Fig. cu atât mai ridicată este ponderea titlurilor de valoare în ansamblul patrimoniului.2.M. care dau posesorilor lor dreptul de a încasa. de exemplu. O dată cu creşterea veniturilor populaţiei. Paris.. 165. în patrimoniul familiilor creşte ponderea deţinută de titlurile de valoare. anual. Patrimoniul menajelor. Bernard et colab. repartiţia pe tipuri de bunuri (Franţa. 1). care nu provine nemijlocit din munca prezentă. psihologiei specifice muncii i se adaugă şi laturi ale psihologiei deţinătorilor de capital. aşa cum susţinea J. în afară de salariu. În principiu. În 1984.6% din patrimoniul familiilor. emise în baza unor legi. această pondere ajungea la 26% (fig. TITLURILE DE VALOARE Titlurile de valoare sunt înscrisuri. cu cât o ţară este mai dezvoltată economic. se extinde la un număr tot mai însemnat de muncitori salariaţi. numai principalele titluri aveau o pondere de 19. Din această cauză. Keynes. 1990. ci din fructificarea unei părţi din rezultatele muncii anterioare. şi un venit suplimentar.Piaţa capitalului introduce modificări şi în repartiţia veniturilor. Mobilul speculaţiei. 1975 şi 1984)1 1 J. ataşat organic comportamentului omului de afaceri. În Franţa anului 1975. 1. un venit variabil sau fix. 11.

întrucât 268 Universitatea SPIRU HARET . numit dividend. distribuită deţinătorilor acestora. atunci când se constituie echipa de conducere sau se iau decizii privind activitatea unităţii (puterea de a influenţa aceste decizii depinde de cota-parte pe care o persoană o deţine din capitalul total). dacă o asemenea procedură se foloseşte. Acţiunea este un titlu de valoare care conferă posesorului dreptul la un venit anual variabil (de regulă). obligaţiunile. au apărut şi alte titluri de valoare: obligaţiuni cu rată variabilă a dobânzii. nou emise. ori ai mai multora. sunt proprietari ai unei părţi din capitalul unei întreprinderi. acţiuni cu venit anual relativ fix etc. deci. acţiunea este negociabilă. obligaţiuni indexate. care nu poartă niciun nume. obligaţiunile ipotecare.Componentele clasice ale titlurilor de valoare sunt: acţiunile. adică se poate vinde la bursă. deţinătorii ei neputând cere întreprinderilor emitente banii plătiţi cu prilejul achiziţionării lor. acţiunea este nerambursabilă. care conferă posesorilor drepturi obişnuite. adăugăm: posesorii de acţiuni. întâlnim: dreptul de a încasa anual un dividend fix. ale posesorilor de acţiuni cu acelaşi nume. şi acţiuni privilegiate. cu prioritate. dividendul încasat de acţionari este variabil. titlurile de rentă şi bonurile de tezaur. în caz de faliment Pentru a dezvălui mai bine specificitatea acţiunii. imobilizaţi. şi numele deţinătorului. şi acţiuni la purtător. dreptul de a primi gratuit câteva acţiuni. Ele se mai grupează şi în acţiuni ordinare. În perioada postbelică. care au înscrise pe ele. care conferă drepturi speciale. durata de viaţă a acţiunii şi intervalul de timp în care posesorii pot încasa dividend sunt egale cu durata de viaţă a întreprinderii. indiferent de profitul obţinut de întreprindere în anul expirat. Între drepturile obişnuite figurează: dreptul de a solicita informaţii asupra mersului activităţii întreprinderii. El reprezintă o parte din profitul unităţii care a emis acţiunile. banii avansaţi pentru dobândirea ei nefiind. Între drepturile preferenţiale. dreptul de a participa la adunarea generală a acţionarilor (direct ori prin reprezentanţi) şi a vota. în afară de alte date. numiţi acţionari. dreptul de a primi cu prioritate o fracţiune din capitalul societăţii. Acţiunile se clasifică în acţiuni nominative. alături de ele. dreptul de a dobândi. acţiuni nou emise de întreprinderea în funcţiune. dreptul de a primi o parte din capitalul întreprinderii când aceasta dă faliment.

ci indirect. Deţinătorii de obligaţiuni. emis de întreprinderi. emise de bănci (ipotecare şi urbane). având o valoare egală cu creditul primit. apoi. se emit şi obligaţiuni perpetue. prin înmânarea unei obligaţiuni ipotecare. de expirarea duratei împrumutului. Ca urmare. instituţii ori de stat. la scadenţa finală (după 5 ani. Obligaţiunile ipotecare sunt titluri de valoare. Rambursarea se face dintr-o dată. Obligaţiunea este un titlu de valoare. prin cumpărarea de la bursă. şi de la o întreprindere la alta. Acestea se accentuează. Fixitatea venitului anual nu echivalează cu un nivel egal al dobânzii plătite pentru toate obligaţiunile. Cu cât riscul este mai ridicat. obligaţiunea este rambursabilă. în timp. a unei obligaţiuni ipotecare. de către posesorul ei. cât şi a deţinătorilor de obligaţiuni ipotecare. Între acţiuni şi obligaţiuni nu sunt numai deosebiri. Aceasta este relativ ridicată. Obligaţiunile sunt şi negociabile la bursă. care dă dreptul deţinătorului să încaseze un venit anual fix. ei fiind creditorii nemijlociţi. ele pot fi vândute înainte de scadenţă.). împrumutul se stinge. Suma împrumutului solicitat de la bancă nu se acordă direct. de exemplu. numit dobândă. de exemplu) sau în tranşe anuale. sunt creditori ai unităţilor care au emis aceste titluri de valoare. în funcţie de profiturile realizate şi de siguranţa funcţionării lor. cu atât dobânda plătită este mai mare. ci şi asemănări (dreptul de a încasa un venit anual. în numerar ori prin deschiderea unui cont.profitul obţinut de întreprindere oscilează de la un an la altul. negociabilitatea etc. 269 Universitatea SPIRU HARET . pentru că. care le garantează cu terenuri sau imobile. dobânda este uneori mai redusă decât la cele emise de întreprinderi. Debitorii (beneficiarii împrumuturilor) plătesc şi o dobândă. În prezent. emisiunile clasice de astfel de titluri suferă modificări. căci riscul împrumutului acordat celor din urmă este mai însemnat. cu scopul acordării de împrumuturi agenţilor economici. a celor care le-au cumpărat la bursă. cu durată de viaţă nelimitată. pentru că trebuie să permită atât remunerarea băncii. care pot fi la rândul lor egale ori inegale. numiţi obligatari. ca şi acţiunile. la bursa de valori. La scadenţă. La obligaţiunile emise de stat. ea se restituie băncii. indiferent de persoanele emitente. iar nevoia de a face investiţii din profit este şi ea diferită în timp. de către debitor. Dobânda diferă. vândută ulterior.

are un triplu temei: . dreptul de a încasa anual o sumă de bani se transferă de la o persoană la alta. la intervale de timp stabilite (anual). un puseu inflaţionist apărut ulterior emisiunii bonurilor de tezaur.persoanele fizice şi juridice care cumpără titluri de valoare (nou emise) urmăresc deliberat înmulţirea banilor. conferită ansamblului tranzacţiilor amintite. statele emit şi ele adesea astfel de titluri.3. obţinerea unui câştig din diferenţele de cursuri. O astfel de dobândă poate avea uneori. cu dobândă relativ ridicată. care nu au anticipat scăderea puterii de cumpărare a banilor.. anterior emise. se recurge la emisiunea pe scară largă a acestor titluri. În calitate de debitor. statul plăteşte. ca punct de sprijin. PIAŢA CAPITALULUI Piaţa capitalului este o totalitate de tranzacţii al cărei obiect îl constituie titlurile de valoare. denumită tezaur în majoritatea ţărilor lumii. Îndreptăţirea denumirii de piaţă a capitalului. întreprinderi. o sumă fixă de bani. acesta reduce drastic puterea de cumpărare a împrumutului recuperat şi dobânda reală. Bonurile de tezaur sunt purtătoare de dobândă. . . sume de bani având ca destinaţie acoperirea unor goluri bugetare. emise de stat. 11. nemijlocit. Titlurile de rentă nu sunt rambursabile. Cumulate. Bonurile de tezaur sunt titluri de valoare. Când cerinţele statelor sunt urgente şi însemnate. Prin negociere.Titlurile de rentă sunt hârtii de valoare.întreprinderile şi instituţiile care recurg la emisiunea titlurilor de valoare au în vedere formarea capitalului bănesc necesar organizării sau dezvoltării unor afaceri. pe o perioadă nedeterminată.comercializarea la bursă a titlurilor de valoare. bănci etc. rambursabile la scadenţă şi negociabile la bursă. se pot vinde şi cumpăra. emise de ministerul finanţelor. aceste sume asigură creditorilor amortizarea (restituirea) împrumutului şi o dobândă. de la populaţie. dar sunt negociabile la bursă. specifică oricărui avans de capital. pentru realizarea de investiţii publice de capital. ori administraţia bugetelor de stat. încasată de deţinătorii bonurilor. Prin emisiunea lor. pentru a mobiliza la dispoziţia sa sume de bani necesari acoperirii unor cheltuieli. ţinteşte şi ea. 270 Universitatea SPIRU HARET . statul împrumută pe termen scurt. deţinătorilor de titluri de rentă.

acţiunile emise. se poate susţine că întregul schimb al titlurilor de valoare. cât şi pentru dezvoltarea celor existente. Pe piaţa capitalului. ci comercianţi propriu-zişi. aparţine pieţei capitalului. achiziţionează ele însele titluri. organisme specializate studiază şansele de reuşită ale noilor societăţi pe acţiuni. cu scopul difuzării cât mai largi a titlurilor de valoare. indiferent de durata lor de viaţă. Pentru titlurile nou emise. 11. Piaţa capitalului se scindează în piaţa primară şi piaţa secundară. publicul se poate orienta mai bine când ia deciziile de investire a banilor disponibili în titlurile emise de o firmă sau alta. ele preiau sarcina plasării acţiunilor şi obligaţiunilor nou emise. pe termen scurt. PIAŢA PRIMARĂ A CAPITALULUI Această piaţă este servită. purtând numele de curs. sau alte instituţii. de regulă. gradul de risc pe care îl prezintă cumpărarea titlurilor provenind de la diverse unităţi. Pentru serviciile lor. piaţa secundară include totalitatea tranzacţiilor efectuate cu titlurile de valoare emise şi plasate anterior. Prin difuzarea rezultatelor la care au ajuns în urma studiilor. în scopul creşterii capitalului şi lărgirii sferei afacerilor. şi cele cu titluri de valoare se derulează la un preţ anumit. Piaţa primară cuprinde totalitatea tranzacţiilor al căror obiect îl reprezintă titlurile de valoare nou emise. în genere.1. starea financiară a întreprinderilor existente care emit acţiuni. cursul 271 Universitatea SPIRU HARET . însă. direct la burse. cu scop speculativ. obţinând câştiguri din diferenţa dintre preţul de achiziţie şi cel de livrare. se vând şi se cumpără. Uneori. Nu lipsesc. În ţările cu o veche tradiţie industrială şi a pieţei capitalului. Spre deosebire de aceasta.În baza acestor argumente. adică titluri de valoare pe termen lung. Marile firme deja constituite îşi plasează adesea singure. cu deosebire. Ca orice tranzacţii. care realizează tranzacţii. Tot băncile organizează reclama. nici tranzacţiile cu titluri de valoare. băncile încasează un comision. ele nu mai sunt simpli executanţi ai comenzilor emitenţilor. În acest caz. acţiuni şi obligaţiuni. în măsură să satisfacă cerinţele financiare ale emitenţilor. pentru a le vinde ulterior publicului larg. atât pentru construirea unor întreprinderi. de bănci. băncile.3.

la un curs inferior valorii nominale. o parte importantă din capitalurile folosite de o mie de întreprinderi americane. Uneori. după 35 de ani de contribuţie. spre a se mări cererea şi cantitatea de „mărfuri” vândute. Aceştia reprezentau circa 99% din numărul total al acţionarilor. estimaţi la 19. În unele ţări. Acţionariatul popular este răspândit şi în Japonia.198. lista celor 50 dintre cele mai mari întreprinderi americane şi lista întreprinderilor care numără cei mai mulţi acţionari se suprapun în bună măsură. reprezentând circa 10% din capitalurile investite. iar General Electric 520.000 de acţionari.000. scopul urmărit îl constituie – aşa cum am arătat – formarea şi creşterea capitalului necesar întreprinderilor sau instituţiilor şi constituirea unor resurse băneşti la dispoziţia statului.5 milioane de acţionari persoane fizice deţineau fiecare ceva mai puţin de 50. în ansamblu.U. sub forma fondurilor pentru pensii.U. însă. ori foarte apropiată de ea. cel mai important deţinător de capital. Cert este că o dată cu înaintarea în timp se constată răspândirea 272 *) Universitatea SPIRU HARET .A. Indiferent de modul în care se plasează titlurile de valoare nou emise şi de cursul la care ele sunt vândute. Şi în această alternativă.A. Muncitorii din toate sectoarele economiei posedă. La acest procent se adaugă fondurile de pensii ale funcţionarilor. deşi superioară.000 acţiuni. La un astfel de curs se apelează când rata dobânzii obligaţiunilor este inferioară ratei dobânzii bancare. peste 19. I. iar ale societăţii American Telephone and Telegraph între 3. capitalul format pe asemenea căi este neobişnuit de mare şi are o greutate specifică însemnată în totalul capitalului social şi al întreprinderilor gigant*).este ferm şi egal. un sfert din capitalurile învestite în acţiuni şi obligaţiuni de pe piaţa S.000. rambursarea obligaţiunilor se efectuează tot la valoarea lor nominală. de regulă. Acţiunile lui General Motors sunt difuzate între un milion de acţionari.000 de acţionari. Casele de pensii ale salariaţilor din industrie şi comerţ – la care cotiza majoritar „clasa muncitoare”– deţineau încă în 1976. personalului din învăţământ şi profesiilor libere. cu valoarea nominală a acestora. gradul de difuzare a acţiunilor este mai scăzut..M. În S.590. Emisiunea şi plasarea titlurilor de valoare au cunoscut o extensie considerabilă după cel de-al doilea război mondial. dintre cele mai mari. însă. muncitorii salariaţi reprezintă. ei erau posesori a 25% din totalul capitalurilor a 1737 de întreprinderi cotate la bursa din Tokio. În anul 1981. dar în creştere vizibilă. numără şi el 793. care depăşesc în volum „capitalul capitaliştilor”. În Europa Occidentală. în prezent.B. obligaţiunile se vând. Paralel.000. Ford Motor 285.

000 în 1952. cererea primeşte un impuls suplimentar şi invers. Cererea este funcţie de mai multe variabile: veniturile cumpărătorilor şi preţul de vânzare. Economia mixtă. observăm că ea depinde de nivelul veniturilor şi de economii. însă. întreprinderile. 11. între deţinătorii de acţiuni din S. CEREREA DE TITLURI DE VALOARE (ACŢIUNI ŞI OBLIGAŢIUNI) Pe piaţa primară. şi de înclinaţia populaţiei spre lichiditate. cele două forţe prezente în orice schimb indiferent de obiectul lui. se confruntă cererea şi oferta.Pe piaţa primară a capitalului (ca şi pe cea secundară). existau în S. 25% un venit între 10. emitenţii lor stabilesc. băncile. aici. economiile şi înclinaţia spre lichiditate fiind date. de asemenea. în regulă generală. de circa 4. cu cât preţul este mai mic. sensibilizează. În 1983.A.000 şi 25. cu atât este mai însemnată tentaţia acesteia de a-şi constitui un portofoliu de titluri de valoare. riscul investiţiilor.000 de acţionari faţă de numai 6. aşa încât să fie accesibile tot mai largă a acţiunilor. Cu cât veniturile unei familii sunt mai ridicate şi cu cât este mai mare distanţa dintre venituri şi consumul de bunuri curente. Preţul. 42. cererea totală de titluri este cu atât mai importantă.5 ori. valori nominale mici ale acestora. La o sumă dată de venituri şi economii.3.U. în funcţie de starea socială a diferitelor persoane. alte instituţii.1. • Venitul cumpărătorilor şi preţul titlurilor de valoare Referindu-ne. mărimea cererii de titluri depinde.. însă. câştigul obţinut din vânzarea titlurilor de valoare la bursă etc. 218-225). În 1983. deci. Într-un interval de circa 30 de ani. 3% aveau un venit sub 10.000 de dolari. iar 40% un venit între 25. Dominique Péllasy.000 de dolari. respectiv valoarea nominală a acţiunilor şi obligaţiunilor. p. doar la cererea familiilor. Editura Alternative. randamentul banilor investiţi în titluri şi rata dobânzii bancare.A. Veniturile.000 şi 50.000 de dolari (Vezi Mattei Dogan. Bucureşti. 273 Universitatea SPIRU HARET .U. Având în vedere costul redus al „producerii” şi distribuirii titlurilor.1. cererea.490. numărul acţionarilor a sporit. Procentul deţinătorilor de acţiuni este inegal.360. 1992. Când această înclinaţie este slabă. purtătorii cererii de titluri de valoare sunt familiile.

Veniturile disponibile ale întreprinderilor şi instituţiilor. Principial abordând problema. preţul dă răgaz şi celor care n-au venituri imediat disponibile să procure titluri de valoare într-o etapă ulterioară. Din comparare poate să rezulte că: – randamentul titlurilor este mai mare decât rata dobânzii bancare (R>d). • Randamentul banilor investiţi şi rata dobânzii bancare Atunci când decid să cumpere titluri de valoare. Pentru astfel de cumpărători.inclusiv păturilor mai puţin favorizate ale populaţiei. Pentru că un astfel de flux este realizabil şi prin formarea de depozite bancare. În ultimul caz. contează însă adesea. însă. 274 Universitatea SPIRU HARET . posesorii de venituri disponibile ţin seama de fluxul de venituri viitoare pe care-l pot obţine. – randamentul titlurilor este egal cu rata dobânzii bancare (R=d). el obţine. În acest caz. Pe de altă parte. decisiv. un investitor raţional utilizează banii pentru aproprierea de titluri atunci când R>d. investiţia de titluri de valoare este neavenită. soldate cu posibilităţi largi de a obţine credite avantajoase. cu o sumă dată de bani. Preţul titlurilor nu reprezintă. deţinătorii lor compară randamentul acţiunilor şi obligaţiunilor (rata dividendului pentru acţiuni şi rata dobânzii pentru obligaţiuni) cu rata dobânzii bancare. investitorului îi este indiferent cum plasează banii. fiind unic. înainte de plasarea banilor. ori posturi în consiliile de administraţie ale instituţiilor financiare. recurgând în acest scop şi la credite bancare. o limită în calea cererii. pe toată durata plasării titlurilor nou emise. a altor întreprinderi producătoare de bunuri materiale ori a băncilor. precum şi preţul titlurilor de valoare influenţează şi ele cererea acestora. încercarea de a controla (prin dobândirea de acţiuni şi obligaţiuni) activitatea emitenţilor. dorinţa de a dobândi un loc privilegiat în ramură. şi dacă titlurile se procură de pe piaţa secundară a capitalului. – randamentul titlurilor este mai mic decât rata dobânzii bancare (R<d). într-un mod ori altul. dacă nu ia în calcul şi alţi factori. un câştig mai mare decât în ipoteza recurgerii la depozitul bancar. În cazul al doilea. ca urmare. Asemenea obiective sunt realizabile. căci ea produce un câştig inferior.

randamentul titlurilor de valoare. o variantă optimă de frunctificare a banilor. se calculează cu ajutorul unor formule care diferă în funcţie de felul titlului de valoare şi de modul de rambursare a împrumutului (în cazul obligaţiunilor).Cum se calculează. estimat a se încasa anual P = preţul cu care se cumpără acţiunea Optând pentru achiziţia de titluri de valoare. Acest flux. cel mai mare posibil. din care rezultă fluxul viitor al veniturilor. Pentru obligaţiuni rambursabile în tranşe inegale (şi anuităţi egale): Vn = A ⋅ n 275 Universitatea SPIRU HARET . Pentru obligaţiuni rambursabile la scadenţă (dintr-o dată): Vn = V0 + n (V0 ⋅ d ) în care: Vn = valoarea viitoare a fluxurilor de venituri V0 = valoarea prezentă (nominală) a obligaţiunii n = durata de viaţă în ani a obligaţiunii d = rata dobânzii obligaţiunii Pentru obligaţiuni rambursabile în tranşe anuale egale (şi anuităţi inegale): Vn = V0 + V1 + V2 + V3 + .. de fapt. …. V2..Vn = sunt venituri sau anuităţi inegale.. ... reprezentând valoarea viitoare a unei sume prezente. + Vn în care: V1. însă. investitorul alege. care trebuie comparat cu rata dobânzii? Pentru obligaţiuni: Ro = C × 100 P în care: Ro = randamentul obligaţiunilor sau rata dobânzii obligaţiunii C = cuponul sau dobânda totală anual încasată P = preţul cu care se cumpără obligaţiunea Pentru acţiuni: R a = W × 100 P în care: Ra = randamentul acţiunii sau rata anuală a dividendului W = dividendul total.

Paris. dispunând azi de ea. la limită. decizia de a investi în titluri de valoare se întemeiază pe actualizare. p. vei poseda peste 10 ani o avere lichidă mai mare decât în cazul în care o dobândeşti şi o investeşti peste 5 ani (în 2012).în care: A = anuitatea. Dacă valoarea actuală este mai mare sau. poţi să o investeşti într-un mod oarecare. egală cu preţul de cumpărare a titlului de valoare. căci. presupunând că puterea lor de cumpărare este constantă. Pratiques de la décision d’investir. O sumă de bani în prezent este mai importantă decât în viitor. redăm şi formula de calcul a fluxului viitor de venituri pentru depozite bancare. Sau. adică pe determinarea valorii actuale a fluxului viitor de venituri. dacă. 276 2 Universitatea SPIRU HARET . 157. pentru a obţine un venit suplimentar. în care dobânda şi împrumutul se rambursează la scadenţă: Vn = V0 (1 + d ) n în care: V0 = suma iniţială depusă la bancă d = rata dobânzii bancare n = durata în ani a depunerii În abordări mai pretenţioase. investeşti o sumă de bani. calculată după formula A = 1− ⎛ ⎜ V0 ⋅ d Vn = A ⋅ n devine Vn = n⎜ ⎜ 1 ⎜1− (1 + d )n ⎝ ⎞ ⎟ ⎟ ⎟ ⎟ ⎠ V0 ⋅ d 1 (1 + d )n Deşi nu face parte din tema noastră. la 1 ianuarie 2007. atunci investiţia este profitabilă. Necesitatea depăşirii preţului de către valoarea actuală se justifică prin adevărul conform căruia valoarea banilor prezenţi este mai mare decât valoarea banilor viitori. Les Editions d’organization. poţi să o transformi imediat în bunuri necesare satisfacerii trebuinţelor. Calculul valorii actuale a veniturilor viitoare generate de titlurile de valoare se face în baza formulei2: Xavier Joly. 1998.

. V2. Pentru obligaţiunile rambursabile dintr-o dată. în afară de ultimul. Pentru obligaţiunile a căror rambursare se face eşalonat. în cazul obligaţiunilor rambursabile dintr-o dată (la scadenţă). în afară de dobânda aferentă ultimului an. etc. toţi V-urii fără excepţie cuprind dobânda anuală (variabilă de această dată) şi rata scadentă a împrumutului. De reţinut că V-urii se pot cunoaşte dinainte. V reprezintă dividendul mediu anual posibil de încasat (ori anticipat). formula de calcul a valorii viitoare a fluxurilor generate de o acţiune este: V Vpa = d în care: V = dividendul mediu anual (estimat) Recurgând la un calcul concret al valorii actuale a fluxului viitor de venituri.. Redusă la forma ei cea mai simplă şi concisă. încă în momentul cumpărării obligaţiunii. Pentru acţiuni..08) 277 Universitatea SPIRU HARET . dependentă de felul titlului de valoare ori de modul de rambursare a valorii (în cazul obligaţiunilor). egale ori inegale. au o încărcătură diferită.000 V (venitul anual sau cuponul) = 10. toţi V-urii. includ doar dobânda anuală. ca venit fix. putem presupune: Vi (valoarea iniţială) a obligaţiunii = 100.000 n = 5 ani d = 8% (adică 0.Vp = ∑ t =1 n (1 + d )t Vt în care: Vp = valoarea actuală a sumei totale a veniturilor viitoare Vt = venitul anual încasat ca dobândă ori dividend d = rata dobânzii bancare (considerată constantă) n = numărul anilor Formula de mai înainte se scrie desfăşurat astfel: Vp = V3 V1 V2 Vn + + + . el fiind nerambursabil. şi valoarea nominală a obligaţiunii. + 2 3 (1 + d ) (1 + d ) (1 + d ) (1 + d )n Termenii V1.. V3. în tranşe anuale. în vreme ce ultimul include.

• Riscul investiţiilor Determinarea valorii actuale a fluxului viitor de venituri a plecat de la premisa siguranţei acestora şi a ratei dobânzii.000 (1 + 0.000 Aplicând formula Vpa = obţinem 0.În baza acestor date: Vp = Vp = 10.08) + 3 + + 10.000 4 + 10.017. căci veniturile anuale sunt determinate pe baza unei rate de 10% a dobânzii.880.000 10.000 Valoarea actuală a fluxului viitor de venituri (108.166 1. Pentru calculul valorii viitoare a fluxului de venituri generat de o acţiune. iar rata dobânzii bancare.000 (1 + 0.08 10.33 + 7. fiind inferior valorii actuale. gradul în care 278 Universitatea SPIRU HARET . este de numai 8%.576.259. preţul iniţial al acţiunii).259 1. Întrucât viaţa economică este incertă prin excelenţă. ca şi în exemplul referitor la obligaţiune.000 (produs de 100.08) 5 1.359 1. decizia de a investi apare raţională. în exemplul nostru.08) + 2 + 10. să provoace reduceri de venituri nete şi de capital chiar.000 (1 + 0.000.000 + 10. să anticipeze mai multe variante posibile ale veniturilor şi să aprecieze.35 + 74.000 = 125.08 1. iar veniturile sunt oscilante. iar rata dobânzii bancare de 8%.000 1 + 0.942.000 10.469 Vp = 9. de posibilitatea apariţiei unor împrejurări care pot să modifice mărimile luate în calcul.81 + 7. totodată.08 d Preţul de 100. Egalitatea dintre preţ şi valoarea actuală ar fi posibilă atunci când rata dobânzii bancare (rata de actualizare) ar avea aceeaşi mărime ca şi rata dobânzii obligaţiunii.000) al obligaţiunii.87 = 108.62 + 10. s-a făcut abstracţie de risc. care figurează la numitorul fiecăreia din cele cinci fracţii. Diferenţa dintre valoarea actuală şi preţul de cumpărare ar fi fost şi mai mare dacă ultimul era inferior valorii nominale a obligaţiunii.08) 110.000.62) este superioară.000 (1 + 0. Este normală această relaţie.017. V 10. cumpărătorii de titluri de valoare trebuie să ţină seama şi de risc. considerăm că dividendul (venitul anual) este egal cu 10.359.000 + 100.26 + 8. preţului de cumpărare (100.

considerăm că se anticipează trei variante posibile ale fluxului de venituri. într-o valoare medie3. Editura Eficient. 279 Universitatea SPIRU HARET . 1992. şi a veniturilor. În acest scop. Procedând astfel. primul termen trebuie să aibă o valoare mai mică decât al doilea. De la o perioadă la alta se modifică şi puterea de cumpărare a banilor şi. Economics. De aceea. Având în câmpul vizual inclusiv riscul falimentului posibil al unităţilor emitente. În acest scop se utilizează formula: D = C/dv.255. pentru investitorul în titluri de valoare este foarte important să anticipeze şi valoarea reală actuală a fluxului viitor de venituri. inflaţia poate eroda veniturile reale. Pentru ca investiţia să fie profitabilă. se face apel la teoria probabilităţilor şi la agregarea valorilor posibile. Chiar dacă presupunem că veniturile nominale sunt certe şi promiţătoare. p. doritorii de titluri de valoare calculează şi durata reîntoarcerii banilor investiţi în acţiuni. Spre exemplificare. având grade inegale de probabilitate (de a deveni reale) (tabelul 1): Valoarea medie a fluxului viitor de venituri Tabelul 1 Oscilante sunt în viaţa economică nu doar veniturile nominale produse de titlurile de valoare şi rata dobânzii. deci.acestea au şansa de a deveni efective. Bucureşti. în care: D = durata reîntoarcerii investiţiei în număr de ani C = cursul acţiunii dv = dividendul anual anticipat 3 Economia politică. să includă în factorii de risc şi fenomenele inflaţioniste. decizia de a investi se ia comparând preţul de cumpărare al titlului cu valoarea medie rezultată din calcul.

la o dată viitoare. deci posibile. în stabilirea riscului. iar dacă se vinde după doi sau trei ani. Admiţând că cel ce cumpără recurge la actualizare. Ambele mărimi sunt certe pentru obligaţiune şi anticipate. un portofoliu de titluri are un grad mai redus de risc dacă este mai „pestriţ”. rezultat din diferenţa dintre preţul de vânzare şi preţul de cumpărare (mai mic). Câştigul potenţial. V este venitul primului an. 280 4 Universitatea SPIRU HARET . Contează.Riscul se poate aproxima nu doar pentru un titlu de valoare emis de o întreprindere. numărul ramurilor emitente şi de viabilitatea întreprinderilor şi ramurilor care au plasat acţiunile şi obligaţiunile. Gabriela Anghelache. 1992.trebuie adăugat – pentru a determina gradul de valorificare a banilor investiţi – la fluxul de venituri încasat până în momentul vânzării. 114. Riscul portofoliului. • Câştigul obţinut din vânzarea titlurilor la bursă Atunci când se cumpără titluri de valoare de pe piaţa primară se ia în calcul şi câştigul ce se poate obţine prin vânzarea lor. instituţie sau de stat. Ţinând seama de inegalitatea veniturilor posibile ale întreprinderilor şi ramurilor. de asemenea. p. Adevărul S. pentru acţiune. pe piaţa secundară. Ultimul poate fi luat în calcul şi când se determină rentabilitatea titlurilor de valoare. Nicolae Dardac. aceasta trebuie să fie făcută în baza sumei fluxului viitor de venituri şi a câştigului anticipat.. adică al totalităţii titlurilor deţinute. ponderea titlurilor provenind de la diverse întreprinderi şi ramuri. iar titlurile diferite au ponderi relativ egale în valoarea de ansamblu a portofoliului4.A. V reprezintă o valoare medie anuală. ci şi pentru un portofoliu de titluri deţinut de o persoană fizică sau juridică. Pieţe de capital şi burse de valori. depinde de: numărul titlurilor. Bucureşti. Ion Stancu. de evoluţia lor adesea contradictorie. folosind formula: R= V + P1 − P0 P0 în care: V = dividendul ori dobânda încasată P1 = preţul de vânzare al titlului pe piaţa secundară P0 = preţul de cumpărare al titlului Dacă acţiunea sau obligaţiunea se vinde la un an de la cumpărare.

„. între valoarea primelor şi valoarea celor secunde. această ofertă este oportună numai în măsura în care mişcarea reală a producţiei asigură realizarea unui anumit profit. o sursă de finanţare alături de profit şi creditele bancare. plata dobânzii micşorează vizibil sau anulează dividendul cuvenit acţionarilor. Acesta trebuie să depăşească nu numai rata dobânzii bancare. alte instituţii şi statul.1.2. ci şi pentru ofertanţii acestora. oferă titluri de valoare întreprinderile. profiturile scad sau dispar pentru o serie de întreprinderi. dacă o afacere este riscantă – preciza Keynes – va fi nevoie de o diferenţă mai mare între randamentul scontat de cel ce ia bani cu 281 Universitatea SPIRU HARET . Oferta de titluri de valoare este. a optimului. Întrucât o întreprindere emite adesea şi acţiuni şi obligaţiuni. Ea poate fi şi mijlocul de a dobândi capital necesar pentru a construi o nouă unitate economică. rezultă din cererea de bunuri de consum şi trebuinţele populaţiei.. băncile. în aceleaşi perioade. ţinând seama de avantajele şi dezavantajele lor. este mai riscantă emisiunea de obligaţiuni dacă avem în vedere oscilaţiile producţiei. Oferta de titluri trebuie. Pe de altă parte.3. în această lumină. Pentru întreprinderi. deci. derivată din cererea de factori de producţie. iar plata necondiţionată a dobânzii. independent de rezultate. ci şi rata dobânzii obligaţiunilor (în cazul emisiunii de obligaţiuni). care. oferta de titluri de valoare este cerere de capital bănesc. să fie precedată de calcule laborioase privind rata posibilă a profitului şi de compararea ei cu rata dobânzii bancare şi veniturile distribuite deţinătorilor de titluri. de riscul specific. Privită atent. ca venit fix. unităţile cu scop lucrativ procură banii necesari dezvoltării activităţii sau redresării acesteia în cazuri de regres al afacerilor. În perioadele de criză ori declin. În principiu. efectele negative amintite sunt mai slabe. Anticiparea şi determinarea riscului sunt obligatorii nu doar pentru purtătorii cererii de titluri. Prin vânzarea titlurilor oferite. de reală importanţă este asigurarea echilibrului. face deosebit de vulnerabile unităţile care recurg la oferta exagerată de obligaţiuni.11. Când întreprinderea recurge precumpănitor la oferta de acţiuni. întreprinderea distribuie obligatarilor întregul profit obţinut. În ipoteza opusă. rămânând fără resurse necesare dezvoltării. la rândul ei. OFERTA DE TITLURI DE VALOARE Pe piaţa primară a capitalului..

ţelul urmărit de purtătorii tranzacţiilor este comun: obţinerea unui venit net. de bursele de valori mobiliare. atât a riscului celui care ia bani cu împrumut. în principal. Aceasta are tendinţa să crească în numeroase ţări ale lumii. Bucureşti.3. Editura Ştiinţifică. 1970. de bănci. reprezentând un procent tot mai mare din PIB. în vreme ce piaţa primară. a) Piaţa secundară este servită. mai ales când conjunctura economică generală este nefavorabilă şi scad impozitele şi taxele care se scurg în bugetele locale şi bugetul central. piaţa secundară se şi aseamănă. Indiferent din care punct porneşte. Într-o perioadă de avânt estimarea predominantă a ambelor riscuri. concomitent. oferta de titluri se poate adresa atât persoanelor din ţara proprie.. şi se întemeiază pe calcule de oportunitate. oraşe etc. p. dar poate mijloci şi tranzacţii cu valute şi metale preţioase. Piaţa secundară se detaşează totuşi. Oferta de titluri de valoare (de obligaţiuni şi bonuri de tezaur) porneşte şi de la stat sau de la instituţii ale colectivităţilor locale: municipii. „. Capitalul mobilizat astfel nu se mărgineşte la capitalul autohton. dar devine evident necesară. ea are ca scop încheierea de tranzacţii cu titluri de valoare anterior emise. 6 Idem. Ne ocupăm doar de câteva din ele. care să dea naştere pericolului unor imprudenţe”6.2. obiectul tranzacţiilor îl constituie aceeaşi marfă şi. dar se şi deosebeşte de cea primară. cât şi celor din alte ţări. Atunci când statul recurge la împrumuturi contractate în interior. 282 5 Universitatea SPIRU HARET . 11. se formează datoria sa internă. Bursa de valori este o instituţie înfiinţată pe bază de lege şi supravegheată de stat.împrumut şi rata dobânzii la care el consideră că merită să contracteze împrumutul”5. sub multiple aspecte. PIAŢA SECUNDARĂ A CAPITALULUI Parte integrantă a pieţei capitalului. cât şi a celui care dă bani cu împrumut. Se aseamănă întrucât pe ambele pieţe se confruntă cererea şi oferta. poate să ajungă la un nivel neobişnuit de scăzut. de cea primară. Teoria generală a folosirii mâinii de lucru. riscul poate fi minimalizat. În perioadele în care afacerile prosperă. John Maynard Keynes.. a dobânzii şi a banilor. 168.

şi brokeri specialişti (denumiţi jobberi în Anglia. care acţionează în numele şi pe contul clienţilor. zilnice ale bursei cad în sarcina administraţiei bursei. 8% din valoarea tranzacţiei. care nu poate depăşi. iar activităţile curente. participă la stabilirea cursurilor şi execută ordinele de cumpărare-vânzare. bursele se constituie ca societăţi pe acţiuni. Clientul poate negocia. Conducerea bursei revine unui consiliu de administraţie. Aceştia primesc ordinele de vânzare şi de cumpărare de la brokerii agenţi (care le-au colectat în prealabil de la diverse persoane fizice şi juridice). ei au la dispoziţie un portofoliu propriu de acţiuni şi obligaţiuni şi sume de bani. însă. SVM-urile reţin un comision (după vânzarea. posesorii lor pot participa. ce completează suma minimă la care doresc să fie făcută vânzarea. la tranzacţiile efectuate în localul bursei. De regulă. însă. Ei sunt de două feluri: brokeri agenţi. curtieri în Franţa şi dealeri în SUA).Supravegherea de către stat a burselor de valori mobiliare se realizează printr-o direcţie specializată din Ministerul Finanţelor Publice. conform legii. valute şi metale preţioase. Vânzările şi cumpărările de titluri de valoare se efectuează nemijlocit de agenţii de schimb. 283 Universitatea SPIRU HARET . Acţiunile emise şi plasate pentru formarea capitalului necesar funcţionării bursei se numesc certificate şi nu dau dreptul la încasarea de dividend. condus de oameni de afaceri cu experienţă îndelungată. dar pot să apară şi ca asociaţii comerciale sau camere de comerţ. le centralizează. Aceştia primesc comenzile de la clienţi. regulamentul lor de funcţionare. pe care le folosesc pentru a menţine stabilitatea (relativă) a titlurilor pe care le gestionează. şi vând acţiunile la bursa de valori sau la RASDAQ. Membrii fondatori – în număr limitat – sunt persoane fizice ori juridice specializate în afacerile cu titluri de valoare. un comision mai mic. În ţara noastră. numeşte sau revocă agenţii de schimb şi stabileşte modalităţile de acoperire a riscului pentru operaţiunile la termen. Pentru serviciul efectuat de către brokeri. respectiv de brokerii acestora. Brokerii specialişti pot să încheie tranzacţii şi în numele lor. respectiv cumpărarea titlului). vânzarea şi cumpărarea de acţiuni se efectuează prin Societăţile de Valori Mobiliare (SVM). în prezent. Banii obţinuţi în urma vânzării se trimit clientului prin poştă sau se depun în contul acestuia de la bancă. care aprobă crearea burselor (particulare şi de stat).

m. Operaţiunile la termen se mai deosebesc de operaţiunile la vedere şi prin faptul că vânzătorul nu trebuie să aibă obligatoriu la dispoziţie.000 u. în T1. În prima rundă. Câştigul pentru unul din parteneri este inevitabil. o pierdere pentru celălalt. iar cumpărătorul. ele urmărind câştigul care rezultă din inegalitatea cursurilor între cele două momente amintite ale tranzacţiei. titlurile de valoare pe care le transmite cumpărătorului.000 u. însă.m. la cursul zilei.000. operaţiunile la termen au caracter speculativ. în T1. Ele se împart în operaţiuni la vedere şi operaţiuni la termen. el le transmite apoi cumpărătorului. 284 Universitatea SPIRU HARET . vânzătorul poate cumpăra.b) Operaţiunile efectuate pe piaţa secundară. dacă sensul cursului a fost opus. În runda a doua. Uneori. partenerii convin asupra numărului de titluri ce se vor livra în viitor şi asupra cursului (preţului). adică în T1.. primind 10. şi plata acestora se realizează fără amânare (într-o singură rundă). ci diferenţiate. El (vânzătorul) le poate cumpăra în aceeaşi zi în care le vinde efectiv. Operaţiunile la termen se efectuează în două runde. De regulă. Cursul titlurilor de valoare scade între T0 şi T1 Tabelul 2 În ipoteza noastră (tabelul 2). convenit în T0. deoarece tranzacţia se face la preţul de 1. pe care le plăteşte cu 8. au loc transmiterea efectivă a titlurilor şi plata lor. ca acelea realizate pe piaţa primară. la preţul anterior fixat. prin mijlocirea burselor. fără a se mai transmite titlurile.. Vânzătorul câştigă dacă între T0 şi T1. de la vânzător la cumpărător. dacă nu are la dispoziţia sa. în T0. nu sunt omogene. 10 titluri. se achită de vânzător sau cumpărător (după caz) doar diferenţa dintre cursul zilei (din T1) şi cursul stabilit în T0. Operaţiunile la vedere sunt operaţiunile în care transmiterea titlurilor de valoare. cursul a scăzut. la cursul zilei (800).

Pe aceasta din urmă. pe care le plăteşte cu 10. în T1. El câştigă 2. pe care le pierde. fiind ferm. preţul nu poate modifica.m.000 u. la cursul zilei (1.000 u.000 u.000 u. deopotrivă. Cumpărătorul pierde aceeaşi sumă. şi relaţiile dintre ele. el poate încasa doar ultima sumă. se poate achita câştigătorului diferenţa de 2. vânzătorul poate cumpăra 10 titluri. fără a mai primi titlurile. Cumpărătorul poate vinde cele 10 titluri la cursul zilei (1.000).m.m. 285 Universitatea SPIRU HARET .000 u. se ascund. Dacă doreşte să vândă imediat titlurile.000 u. La rândul lor. c) Preţul de vânzare-cumpărare al titlurilor de valoare pe piaţa secundară – aşa cum reiese din analiza de la punctul b) – este oscilant şi nu ferm. la cursul zilei. căci plăteşte 10. pe titluri a căror valoare totală. în schimb.000 u. relaţiile dintre cerere şi ofertă.m. numeroşi factori conectaţi cu mişcarea economică reală. însă. În spatele preţului oscilant. el le transmite apoi cumpărătorului.m.. venitul viitor al acestora şi rata dobânzii bancare. În cadrul pieţei secundare. ca acela practicat pe piaţa primară.000 u.m. privite în mod absolut. Dacă s-a convenit iniţial. cumpărătorul plăteşte vânzătorului 2.Vânzătorul obţine astfel un câştig de 2.m. încasând astfel 10. ori cei doi parteneri acceptă ad-hoc.000 u.. cererea şi oferta. primind 8. între ei un rol de seamă având: venitul prezent al titlurilor de valoare.000). şi în a doua. fără ca titlurile să se mai transmită de la vânzător la cumpărător. Ca şi în prima ipoteză. acestea acţionează asupra preţului.m. mobilitatea preţului influenţează. Cursul titlurilor de valoare creşte între T0 şi T1 Tabelul 3 În această ipoteză (tabelul 3). vânzătorul. este doar de 8.m. care modifică cererea şi oferta. odată stabilit.

pentru că. Când veniturile acţiunilor sunt scăzute şi au tendinţa de scădere în continuare. şi a doua. în care rata dobânzii scade. cumpărătorii se grăbesc să dobândească acţiuni.Când veniturile acţiunilor sunt însemnate şi au tendinţa de creştere – ceilalţi factori fiind consideraţi constanţi –. P = 1000 × 100 = 20 . presupunem două situaţii: prima. o perioadă. în care rata dobânzii creşte. cererea se reduce şi. pentru că posesorii de acţiuni. o dată cu ea. concomitent. se grăbesc să le vândă. în T0. literatura de specialitate ne furnizează şi o formulă de calcul al cursului acestora: P= D × 100 d în care: P = cursul obligaţiunii D = dobânda anuală a obligaţiunii (cuponul) d = rata dobânzii bancare Pentru ilustrare. mai ales pentru obligaţiuni. Referindu-se doar la obligaţiuni. de creşterea ofertei. o dată cu ea. iar posesorii acestora îşi limitează livrările. P = 286 Universitatea SPIRU HARET . Creşterea ratei dobânzii atrage după sine reducerea cererii şi sporirea ofertei. însă. reducerea ofertei şi ridicarea cursului. Prima situaţie: Dacă D = 1000 şi în T0 şi în T1. şi cursul. Rata dobânzii bancare reprezintă şi ea o cauză hotărâtoare a mişcării cererii şi ofertei de titluri de valoare. mizând pe noi creşteri ale cursului. În pofida creşterii cursului. cererea creşte în continuare un timp anume. şi. scăderea cursului este însoţită. cererea creşte şi. La un moment dat. scăderea cursului. 5 1000 × 100 = 10. mizând pe noi reduceri de curs. reducerea cursului poate fi însoţită de o creştere însemnată a cererii din partea celor care speră în redresarea viitoare a situaţiei unităţilor emitente şi a cursului. şi cursul acţiunilor. Scăderea ratei dobânzii antrenează creşterea cererii de titluri. Paradoxal.000 10 iar în T1. iar d = 5% în T0 şi 10% în T1.000 .

În cazul în care companiile emitente ale titlurilor tranzacţionate la bursa amintită au dificultăţi. care se calculează de către toate bursele. indicele Dow-Jones scade. 10 1. P = Dublarea ratei dobânzii a provocat scăderea la jumătate a cursului obligaţiunii (în prima situaţie). a unor afaceri cu randament bun şi foarte bun.000 × 100 = 20. Al. întrucât experienţa a demonstrat că o scădere însemnată a acestui indice a fost urmată de declanşarea unor crize sau fenomene de criză7. Numele său vine de la compania care a iniţiat „producerea lui”. adesea. indicele Dow-Jones reflectă (aproximativ) evoluţia activităţii ramurilor în care funcţionează aceste companii. însă. Puiu.000 .000 5 iar în T1. Mişcarea cursului fiecărui titlu de valoare are urmări asupra stării economice a unităţilor emitente. Ridicarea cursului are urmări opuse. imaginea deteriorată a întreprinderilor le micşorează şansa de a emite noi titluri în vederea creşterii capitalului. Cel mai edificator indice determinat de bursele de valori mobiliare este indicele Dow-Jones. indicele creşte. Tratat. în T0 . 494. p. Bucureşti. paralel. în ipoteza opusă. ele se propagă. sensibil. 1997.000 × 100 = 10. Determinat ca o medie a preţului titlurilor de valoare emise de principalele 30 de companii americane cotate la bursa din Wall Street. 287 7 Universitatea SPIRU HARET . indirect. Management în afacerile economice internaţionale. Acest indice este considerat drept un barometru al mişcării cursurilor pe principala bursă din Wall Street: „New York Stock Exchange”.A doua situaţie: Dacă D = 1. iar d = 10% în T0 şi 5% în T1. P = 1. El este îndeaproape urmărit de agenţii economici din toate ţările. constituită prin unirea a două firme: Dow şi Jones. Editura Independenţa Economică. scăderea la jumătate a ratei dobânzii a avut ca efect dublarea cursului obligaţiunii (în a doua situaţie). ediţia a II-a. d) Evoluţia cursului pe piaţa secundară pentru fiecare titlu de valoare în parte influenţează indicele general al pieţei bursiere. Scăderea cursului reduce încrederea clienţilor şi furnizorilor (inclusiv a băncilor) faţă de unitatea emitentă.000 şi în T0 şi în Ti.

al populaţiei. cursul este. cit. 110. emis de o întreprindere sau instituţie. când indicele general este crescător.Înrâurit de mişcările cursului diverselor titluri de valoare. Convenţional. 102. societăţile de asigurare. unităţile constructoare de locuinţe. îndeosebi. ci se redistribuie doar între diverse persoane capitalul existent. acţiunile băncilor. cursul are. Lucrările de profil susţin că un curs elastic are valabilitate pentru acţiunile emise de ramuri ce produc bunuri având sensibilitate ridicată în raport cu comportamentul cumpărătorilor. acţiunilor care provin de la întreprinderile de material rulant. societăţilor de tip holding etc. Pentru unele acţiuni – ne referim doar la ele – cursul creşte sau scade mai rapid decât indicele general al pieţei bursiere. din diferenţele care apar între preţul de vânzare şi preţul de cumpărare al titlurilor. Nicolae Dardac. nu sub formă de dividende sau dobândă. aparatură de uz casnic. Din ele fac parte ramuri producătoare de produse chimice. în acest caz. societăţilor de credit. indicele general al pieţei bursiere antrenează. titlurile vândute pe piaţa primară. pentru acţiunile întreprinderilor de construcţii industriale. 288 Universitatea SPIRU HARET . Ion Stancu. Pentru alte acţiuni. acest curs se poate denumi elastic. majoritatea titlurilor înregistrează aceeaşi mişcare şi invers. Cursul inelastic se asociază. la rândul lui. Pentru o a treia categorie de acţiuni. apare. cursul creşte sau scade mai puţin decât indicele general. modificări în preţul fiecărui titlu. cursul creşte ori scade în acelaşi ritm cu indicele general. În plus. Al treilea curs. p. sticlărie. (Elasticitatea cursului se poate măsura. op. a proprietăţii asupra lor este însoţită şi de redistribuirea 8 Gabriela Anghelache.. Redistribuirea titlurilor. cu elasticitate unitară. de textile. elasticitate unitară. indiferent de raportul dintre el şi dinamica indicelui general al pieţei). în schimb. ci din operaţiuni comerciale. într-un interval de timp dat. şi prin ritmul în care acesta se modifică. Elasticitatea cursului depinde de natura mărfurilor create cu capitalul dobândit prin emisiunea de acţiuni. echipamente electrice şi electronice. pe piaţa secundară nu se formează capital pentru unităţile economice emitente ale titlurilor. automobile. deci.8 e) Piaţa secundară a capitalului este precumpănitor dominată de optica pe termen scurt şi de dorinţa participanţilor la tranzacţii de a obţine venituri. 114. inelastic. însă.

fără ca averea lor totală să crească. ceea ce reprezintă una din marile calităţi ale formării capitalului asociat. întreprinderile pot să investească sume de bani importante nu pentru progresul activităţii lor. Altfel spus. Ea reprezintă. Atrase de perspectiva unor câştiguri uşor realizabile în termene relativ scurte. însă.averilor între participanţii la tranzacţii. De aici nu reiese că piaţa secundară a capitalului este economic inutilă şi predominant păgubitoare. într-un sens. cu cât ţara se află pe o treaptă mai joasă de evoluţie economică. Schimbarea proprietarilor poate modifica. o condiţie de existenţă a pieţei primare. Scurgerea de capital efectiv ori potenţial din sfera producţiei în cea a afacerilor de la bursă are efecte negative cu atât mai însemnate. dar întreprinderea rămâne nedivizată fizic. pe baza emisiunii de titluri. În plus. grupul de persoane având un cuvânt greu de spus asupra strategiei şi tacticii întreprinderilor. plasându-l în sfera speculaţiilor. Aceste procese nu au urmări asupra integrităţii fizice a unităţilor care au lansat acţiuni sau obligaţiuni. şi să le utilizeze în vederea satisfacerii trebuinţelor lor sau a reinvestirii în noi titluri. indiferent dacă titlurile se dispersează sau se concentrează. aria tranzacţiilor efectuate pe piaţa primară ar fi incomparabil mai mică în absenţa pieţei secundare. cu cât stocul ei total de capital este mai redus. tranzacţiile bursiere sustrag o parte din capitalul productiv al societăţii. mai rentabile. în proporţiile necesare formării capitalului cerut de unităţile productive. Concepte de bază • Titluri de valoare • Acţiune • Obligaţiune • Piaţa primară a capitalului • Piaţa secundară a capitalului 289 Universitatea SPIRU HARET . ci în operaţiuni bursiere. înainte de scadenţă. Piaţa bursieră permite posesorilor de titluri să-şi redobândească sumele de bani plătite (cu prilejul cumpărării acestora). specula bursieră însăşi îngăduie concentrarea de capitaluri susceptibile a fi orientate spre producţii care au nevoie de fonduri (în momente prielnice) de mari dimensiuni. Proprietarii se schimbă. Pe de altă parte.

168-169. 290 Universitatea SPIRU HARET . întrebări • Ce sunt titlurile de valoare. Editura Ştiinţifică. titluri de valoare? • Cauzele care determină ponderea diferită a titlurilor de valoare în ansamblul patrimoniului familiilor • De ce este necesară şi existenţa pieţei secundare a capitalului. p. în genere. începând cu un punct al dezvoltării economice. 239-240. şi ce este fiecare titlu de valoare. Bucureşti. cumpărarea de titluri de valoare ar avea o arie de cuprindere mai mare sau mai mică? • Care este factorul cel mai important care influenţează cursul titlurilor de valoare? • Poate avea bursa de valori şi consecinţe negative asupra economiei naţionale (poate determina apariţia şi agravarea unor dezechilibre economice)? • Ce efecte pozitive şi negative are specula care caracterizează operaţiunile la termen? • Urmările de ordin psihic şi comportamental pe care le are deţinerea de titluri de valoare de către lucrătorii salariaţi Bibliografie • John Maynard Keynes. a dobânzii şi a banilor. 212.• Bursa de valori • Agenţi bursieri • Cursul titlurilor de valoare • Operaţiuni la vedere • Operaţiuni la termen • Randamentul titlurilor de valoare • Cuponul obligaţiunii • Anuitate • Valoare actuală a fluxului viitor de venituri Probleme de reflecţie. 1970. Teoria generală a folosirii mâinii de lucru. 222-223. alături de cea primară? • Presupunând că nu ar exista piaţa secundară a capitalului. în parte? • De ce patrimoniul familiilor include.

Dominique Pellassy. p. Economia mixtă.490-495. 26-63. 1997. Bucureşti. Les Editions d’organisation. Bucureşti. 17. p. 219-225. • Gabriela Anghelache. p. 78. Nicolae Dardac. 5-16. Bucureşti. • Dicţionar de economie. 1998. • Mattei Dogan. Management în afacerile economice internaţionale. 1999. 1982. • Xavier Joly. 56-72. 291 Universitatea SPIRU HARET .• Costin Kiriţescu. 223-224. p. Mică enciclopedie. Bucureşti. Adevărul S. 346-347. 329. Moneda. 72. p. Editura Independenţa Economică. Paris. 1992. Tratat. • Al. Editura Economică. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Pratiques de la décision d’investir. Editura Alternativa. p..Puiu. 19-20. 113-118. Bucureşti. ediţia a II-a.: Niţă Dobrotă.A. coord. Ion Stancu. 103-106. Pieţe de capital şi burse de valori.

– cunoaşterea factorilor care înrâuresc dimensiunile pieţei valutare şi cursul valutelor. 292 Universitatea SPIRU HARET . reprezintă.Capitolul 12 PIAŢA VALUTARĂ Obiectivele temei: – înţelegerea necesităţii şi rolului pieţei valutare în circulaţia internă şi internaţională a mărfurilor. 12. şi forma scripturală. Valuta implică. Din definiţia dată valutei mai rezultă că aceiaşi bani reprezintă simple monede pentru cetăţenii statelor de origine şi valută – pentru cetăţenii altor state. în ipoteza în care se află la dispoziţia lor.1. prin comerţ exterior sau în calitate de turişti. prin urmare. aflată în posesia unor persoane fizice şi juridice străine. mărfuri şi servicii din SUA. astfel. valuta are două forme de existenţă. valute. Marea Britanie etc. Ca oricare monedă. – evidenţierea urmărilor pe care le are modificarea cursului valutar asupra exportului şi importului de mărfuri şi asupra situaţiei debitorilor şi creditorilor. între posesorii de valută şi ţările emitente. monedele amintite se constituie în titluri de drept asupra unei părţi din avuţia existentă în statele emitente. Dolarii. CLASIFICAREA VALUTELOR Valuta este moneda naţională a unui stat. lirele sterline. – introducerea studenţilor în problemele complexe ale datoriei externe şi balanţei de plăţi. titluri cu care ele pot procura. întemeiate pe reglementări statale şi internaţionale sau pe uzanţe. alte monede străine. şi anume: forma numerar. prezenţa unor raporturi juridice. Pentru aceste persoane. care există la dispoziţia persoanelor fizice şi juridice din România. numită şi valută efectivă. CONCEPTUL DE VALUTĂ.

însă. sunt în prezent valutele ce se pot preschimba liber cu alte valute. 293 1 Universitatea SPIRU HARET . cu ocazia deplasărilor în străinătate în interes de serviciu sau în scopuri turistice. întrucât o monedă neconvertibilă poate fi întrebuinţată şi de persoane din ţara emitentă. de regulă. în monedă. În prezent. Valuta efectivă. în raporturile economice dintre state s-au utilizat pe scară crescândă şi valutele multor ţări europene. Cea mai mare cantitate de valută apare sub formă scripturală. numai în interiorul ţării emitente de către turiştii străini şi personalul ambasadelor. monedele principale utilizate în decontările internaţionale sunt dolarul SUA şi Euro. 1978. precum şi yenul japonez. însă.atunci când ea există ca disponibil în contul bancar al deţinătorului din ţara proprie ori alte ţări. aceasta poate deveni convertibilă dacă economia naţională realizează succese însemnate în dezvoltarea producţiei. pentru comoditate şi siguranţă se utilizează „înlocuitori ai valutei”. Kiriţescu. în Costin C. fără restricţii vizând sumele solicitate. care prin mijlocirea conturilor bancare îşi asigură şi securitatea banilor şi fructificarea lor (încasarea de dobândă). Parţial. se foloseşte. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Valutele neconvertibile sunt valutele ce se pot schimba pe alte valute doar în cantităţi limitate şi în condiţii strict reglementate. 35. cum sunt cecurile de călătorie sau tichetele de credit1. de regulă. Valutele se mai pot grupa şi în valute convertibile şi valute neconvertibile. pentru a procura mărfuri din oraşele de graniţă ale ţărilor vecine. p. Relaţiile valutare internaţionale. Valutele convertibile funcţionează ca mijloace de plată internaţionale pe plan regional sau în întreaga lume. valutele convertibile se puteau preschimba şi în acest metal preţios. de regulă. După 1960. Valutele convertibile. întrucât imensa majoritate a valutei este deţinută de agenţii economici şi de bănci ori alte instituţii financiare. teoretic abordând problema. Şi în asemenea situaţii. Atunci când circulaţia internă şi internaţională de mărfuri era deservită de monede de aur. Statutul de valută neconvertibilă al unei ţări nu este dat odată pentru totdeauna. Bucureşti. şi aceste valute sunt folosite ca mijloace de plată internaţionale. Spunem. scopul pentru care sunt solicitate şi persoanele care doresc să efectueze schimbul.

cu funcţionarea economiei naţionale pe principiile pieţei libere. ale căror calitate şi preţ corespund exigenţelor actuale. atât în planul pieţei interne.. ci şi necesară. la rândul ei. dacă avem în vedere că existenţa valutelor neconvertibile se constituie într-o frână în extinderea relaţiilor economice dintre ţări şi într-o limită a dezvoltării producţiei. eliminarea procesului de intervenţie masivă a statului în stabilirea preţurilor. Convertibilitatea se corelează. convertibilitatea este. echivalentă cu formarea lor pe temeiurile cheltuielilor de producţie şi relaţiilor dintre cerere şi ofertă. au. Condiţiile care pregătesc treptat convertibilitatea unei monede sunt multiple. se utilizează măcar parţial pentru plata mărfurilor importate. aur. Economia naţională devine un sistem mai deschis. Posesorii unei monede străine devenite valută convertibilă au astfel siguranţa că pot transforma oricând sumele disponibile în mărfuri create de ţara emitentă. astfel. linii de credit externe etc. Când se creează premisele necesare convertibilităţii. într-un anumit orizont de timp. câteva. nu este exclus ca. O asemenea stare de lucruri este nu doar posibilă. Efect al creşterii producţiei şi productivităţii muncii naţionale. concomitent. monedele tuturor ţărilor să devină convertibile. cu urmări favorabile asupra întregii vieţi economice a ţării. Privind lucrurile în perspectivă. moneda naţională se schimbă relativ neîngrădit cu monedele altor state şi.crearea treptată a unor rezerve monetare suficiente la dispoziţia băncii naţionale. inclusiv în statele cu valută convertibilă.producerea bunurilor de bază ca bunuri competitive în privinţa calităţii şi preţului. realizarea de balanţe comerciale echilibrate pe termen mediu şi lung. între altele. care adesea nu ţine seama nici de condiţiile interne de producţie şi desfacere şi nici de concurenţa internaţională. ceea ce impune un comerţ exterior însemnat şi eficient. o importanţă aparte: . formate din valutele convertibile ale altor ţări. şi prezenţa în ţară a burselor de mărfuri şi de valori mobiliare. în consecinţă. însă.practicarea pe piaţa internă a preţurilor libere. un mijloc al sporirii în continuare a acestora.creşterea venitului naţional şi în extinderea relaţiilor sale internaţionale. . cât şi al pieţei externe. comunică mai bine şi mai mult cu exteriorul prin fluxul de valori materiale şi 294 Universitatea SPIRU HARET . . Se impune. presupunând.

sunt doar câteva consecinţe posibile. Într-o lume în care totul se mişcă prin bani. nu prin măsuri administrative. În alţi termeni. Convertibilitatea monedei creează. astfel. sporirea preţurilor. deloc neglijabile. presupunând dată avuţia anual creată. şi nu doar motivul tranzacţiei. iar altele mijlocit. determinată inclusiv de concurenţa larg deschisă agenţilor economici străini. un moment 295 Universitatea SPIRU HARET . un element suplimentar care antrenează extinderea comerţului exterior. iar celelalte cu unul – şi acela de redusă vigoare. Capacitatea ţării de a participa la operaţiunile cu titluri de valoare. nedublată de un spor de factori fizici capabil să propulseze forţele de producţie ale ţării. reducerea uneori drastică a producţiei. Un surplus de bani. graţie creşterii vitezei lor de rotaţie. ci prin restructurări sectoriale continue şi înscrierea în tendinţele moderne. utilizabil în comerţul exterior. o constrânge să creeze o reţea mai solidă de apărare în raport cu exteriorul. generată de sporirea producţiei. poate să apară şi prin economisirea banilor. o sursă de creştere a importului. ţările cu monedă convertibilă lucrează cu două braţe. Neavenită este şi amânarea convertibilităţii când sunt întrunite condiţiile ei. deci. Mobilul precauţiei şi cel al speculaţiei. Evident. şi în care banii sunt şi surse directe de venit. în ipoteza amintită. ea este şi în grad mai ridicat expusă proceselor perturbatoare ale pieţei mondiale. Creşterea datoriei externe. Economia de bani realizată pe piaţa internă devine. Dar această „şansă” obligă ţara respectivă. Apare. Dacă nu sunt coapte condiţiile economice. devin mai uşor realizabile. dintre care unele servesc nemijlocit producţia. în condiţii avantajoase (când ele apar). potenţial.spirituale. convertibilitatea forţat introdusă are efecte negative. prin urmare. prin însăşi creşterea masei monetare (neinflaţioniste). O astfel de amânare reprezintă un blocaj artificial creat în fructificarea resurselor ţării date. se ridică şi ea pe o treaptă superioară. cu acţiuni şi obligaţiuni. Convertibilitatea monedei naţionale şi înscrierea sa în schimbul valutar deschid orizonturi noi şi pentru că ţara respectivă fructifică mai prompt ocaziile de a procura banii străini. Există. deoarece o parte a sporului banilor este direct transformabilă în bunuri de consum şi de producţie străine. o productivitate specifică a banilor naţionali. capitalul naţional se distribuie bine între componentele lui. în relaţiile cu exteriorul.

PIAŢA VALUTARĂ 12. în timp. 296 Universitatea SPIRU HARET .2. adică mai mult de un trilion de dolari pe săptămână. O dată cu sporirea numărului de ţări cu dezvoltare medie şi superioară cresc mulţimea valutelor convertibile şi. cum ar fi piaţa Londrei.1. încheiate într-un interval de timp determinat. incomparabil mai rapid decât valoarea comerţului internaţional. Piaţa valutară este impusă. Adesea. desprinderea ei de nevoile reale ale producţiei şi circulaţiei acesteia. 1995. ponderea deţinută de fiecare valută în ansamblul tranzacţiilor. agenţii economici pot schimba monedele lor naţionale pe monede aparţinând statelor străine. de aceea. înainte de toate. Această stare a lucrurilor dovedeşte autonomizarea pieţei valutare. sau monede ale unor state străine cu monede ale altor state străine. de principalele pieţe valutare ale lumii. totuşi. de comerţul mondial de mărfuri şi servicii şi reflectă dinamica acestuia. inegalitatea de ritm fiind determinată de marele volum al monedelor naţionale care se schimbă în scopuri speculative. numai la Londra. ea este înţeleasă şi ca loc ori centre în care se desfăşoară tranzacţiile cu valută.2. concretizată în convertibilitatea prematură. 12. funcţie de 2 Alvin Toffler. a Parisului etc. concomitent. Nerespectarea lui.000 de dolari. creează dereglări mai mari sau mai mici în viaţa economică. Oradea. restul de 90% reprezentând valoarea operaţiunilor speculative2. de acte de vânzare-cumpărare. Se modifică totodată. p. al căror obiect îl constituie valutele. New York şi Tokyo. într-o perioadă în care majoritatea ţărilor lumii (cuprinzând partea covârşitoare a populaţiei globului) duce lipsă acută de capitaluri necesare producerii bunurilor vitale. Editura Antet.000.optim al realizării convertibilităţii. 64. La începutul anilor ‘90. Se vorbeşte. În asemenea centre. dintre care 10% erau asociate cu comerţul mondial. ASPECTE GENERALE Piaţa valutară reprezintă o totalitate de tranzacţii. se negociau zilnic 200. ori tardivă. Puterea în mişcare. a New-York-ului. volumul schimburilor acestora.000. Valoarea tranzacţiilor cu valute creşte.

Ea conţine astfel şi un segment de piaţă monetară.Securitatea şi comoditatea sunt mai mari în cazul eurodolarilor. apărută în jurul anului 1957. dar şi în Asia şi alte continente. şi instituţii nebancare. de asemenea. Editura Antet. Surprinzător. Spasmul economic. a creditului.schimbările intervenite în cota-parte ce revine statelor în produsul mondial brut şi în comerţul internaţional. sunt eurovalute. cu dobânzi mai mari decât cele acordate în SUA.Depunerea dolarilor în bănci din afara SUA s-a soldat. normele legale privitoare la rezervele obligatorii. în anumite intervale de timp. 3 Alvin Toffler. o dată cu dezvoltarea producţiei şi circulaţiei mondiale de mărfuri. din dolari depuşi în conturi la băncile care funcţionează dincolo de graniţele SUA. Numărul de centre în care se fac tranzacţii valutare creşte şi el. în principal. Eurovalutele pot eluda. Odată apărută. ca urmare. 297 Universitatea SPIRU HARET . De aici rezultă o mai mare libertate de mişcare a eurovalutelor în raport cu moneda naţională. la limitarea sau restrângerea creditului etc. Singapore. Eurovalutele sunt constituite. aflate în conturi la băncile străine. înainte de toate în Europa. .Tranzacţiile pe această piaţă nu se supun nici reglementărilor în vigoare din ţările emitente şi nici reglementărilor în vigoare din ţările în care eurovalutele circulă. respectiv eurodolari. Bahamas etc. 19. cât şi operaţiunile efectuate între bănci. monedele naţionale ale ţărilor din Europa. şi dolarii din conturile băncilor din Japonia. Oradea. piaţa eurovalutelor. respectiv restituirea acestora. în condiţiile actuale.. p. În cadrul pieţelor valutare. 1996. Evoluţia rapidă a pieţei eurovalutelor (care. Piaţa eurovalutelor include atât operaţiunile interbancare. Eurovalutele cuprind. Brazilia. un rol de seamă îl are. Pentru un deţinător de dolari din Europa poate fi mai sigur depozitul care nu se află sub jurisdicţia autorităţilor americane şi totodată mai comod. cuprinde în principal dolari) se explică prin câteva motive: . repetăm. pe de o parte. piaţa eurovalutelor a crescut rapid3. pentru că este mai aproape de domiciliul său. . întrucât numeroase operaţiuni efectuate de bănci vizează acordarea de împrumuturi. pe de altă parte.

Spasmul economic. numai în ţara emitentă a monedei ce forma obiectul transferului banilor lichizi în bani scripturali. Ele au contribuit la dezvoltarea schimburilor şi extinderea creditului. în care o valută se schimbă cu alta. restricţia amintită dispare. Instituţiile bancare din Europa puteau deschide. Germania sau Bahamas. Oradea. experţilor care încearcă să-i administreze. Se poate scrie în consecinţă: x valută A = y valută B x valută A = z valută C x valută A = v valută D Seria ecuaţiilor reale ale unei valute. depunerile în conturi bancare se făceau. 12. exprimat în altă monedă. dar şi negative. CURSUL VALUTAR ŞI FACTORII CARE ÎL INFLUENŢEAZĂ Schimbul de valute se realizează într-un raport cantitativ determinat.2. a valorilor ei de schimb depinde nu doar de numărul total al valutelor existente. 298 4 Universitatea SPIRU HARET . se numeşte curs valutar. 1982. diferite de ea. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. de regulă. Editura Antet. Bucureşti. Acest raport cantitativ. Moneda. De aceea. politicienilor. 18. O valută oarecare apare în raporturi de schimb şi de valoare cu un număr mare de alte valute.2. provocând necazuri economiei locale. „Enorme rezerve de eurodolari se pot acumula în Belgia. p. limitat în ultimă instanţă doar de numărul monedelor naţionale. Un rezident din Franţa sau Germania nu putea deschide un cont în dolari la o bancă franceză. El se poate defini şi ca preţ al unei monede naţionale. prin zborul dintr-un loc în altul”5. dar şi la apariţia unor dereglări monetare şi economice. După 1957. pot provoca inflaţia. deci. cursul unei valute se exprimă într-un şir întreg de alte valute. p. Apariţia şi extensia eurovalutelor au avut consecinţe pozitive.Înainte de 1957. conturi şi în monede străine4. dar ele erau neînsemnate. Mică enciclopedie. Ei pot submina moneda naţională. Existau şi anumite excepţii. ci şi de Costin Kiriţescu. contul trebuia deschis obligatoriu la o bancă din SUA. 5 Alvin Toffler. respectiv germană. 1996. modifica balanţa de plăţi. 151-153.

care asigură echivalenţa. de poziţia ţării emitente în ansamblul relaţiilor mondiale. ea este. numărul corespunzător de unităţi din monedele proprii. schimbul unei valute pe alta. iar cel al 299 Universitatea SPIRU HARET . pe piaţa naţiunii a cărei monedă a cumpărat-o. Atunci când pe piaţa valutară dintr-o ţară sporeşte cererea de dolari. trebuie să asigure o putere de cumpărare relativ egală pentru fiecare partener la tranzacţie. iar în dreapta ecuaţiei.preferinţa agenţilor economici faţă de o monedă ori alta. deci. utilizată în majoritatea ţărilor. într-un raport cantitativ determinat. În SUA se practică şi cotarea directă şi cea indirectă. cursul valutar este oscilant. Cursul valutar depinde de capacitatea de cum-părare a monedelor naţionale care se schimbă între ele. În cazul cotării directe. în stânga ecuaţiei apare o unitate din moneda unei ţări străine. În cazul cotării indirecte. De aceea. cursul dolarului creşte. ci de puterea lor de cumpărare pe piaţa internă. Indiferent de modul în care se exprimă. de exemplu. în stabilirea cursului valutar se ţine seama şi de ponderea pe care o are fiecare set (coş) de bunuri în comerţul exterior al ţărilor partenere. raportată însă nu la un singur set (coş) de bunuri. ci la mai multe. După 1970. fiind influenţat de mai mulţi factori. prima pentru operaţiunile valutare care au loc între băncile SUA. naţionale. cursul valutar nu mai depinde hotărâtor de conţinutul în metal galben al monedelor naţionale. în stânga ecuaţiei apare o unitate din moneda naţională. iar în dreapta ecuaţiei. când nicio ţară nu mai utilizează bani convertibili în aur. înrâurită. care asigură echivalenţa. Aşa cum remarcă mulţi specialişti. la rândul ei. Cererea şi oferta. Cursul valutar se defineşte deci – într-o primă abordare – pe baza parităţii puterii de cumpărare. numărul corespunzător de unităţi din monedele străine. Cursul valutar se poate exprima în două moduri diferite (numite metode de cotare): direct şi indirect. iar a doua pentru operaţiunile efectuate cu valute europene. de cerere. Aceste seturi luate în calcul fac parte din gama bunurilor care formează obiectul comerţului exterior dintre ţările ale căror monede naţionale se compară una cu alta.

Un ritm mai ridicat al inflaţiei în ţara x decât în ţara y reduce cursul monedei primei ţări şi ridică preţul monedei celeilalte ţări. Factori psihologici. modificarea raportului dintre puterile de cumpărare ale monedelor naţionale pe piaţa internă. Acest proces dublu sporeşte oferta de valută şi creşte cursul monedei naţionale în ţara cu rata mai mare a dobânzii şi reduce oferta de valută şi cursul monedei naţionale în ţara având situaţie opusă. atunci scade cursul dolarului şi creşte cursul monedei naţionale (am considerat oferta constantă). Dacă cererea se reduce. Un efect însemnat asupra acestei relaţii exercită situaţia balanţei comerciale. întrucât apare o cerere suplimentară pentru ea.dacă nu intervin alţi factori –. Balanţa comercială pasivă (valoarea mai mică a exporturilor decât valoarea importurilor) provoacă modificări opuse. creşterea sau reducerea ei. Evoluţia inflaţiei în diverse ţări. o sumă mai mare de bani proprii. Balanţa activă a unei ţări (valoarea mai mare a exporturilor decât cea a importurilor) şi. o retragere de capital. cu efecte contrare asupra cursului valutei. iar în a doua. de regulă. Evoluţia ratei dobânzii. Dar creşterea încrederii apare pe fondul proceselor economice şi se corelează. Evoluţia încrederii. izvorăşte tot din motive de ordin economic. corespunzător. deci. Relaţia dinamică dintre cererea şi oferta de valută sintetizează. propagate spontan sau conştient de grupuri interesate. o migrare de capital naţional (sub formă de bani) către exterior în căutarea de plasamente mai avantajoase. într-o valută. Creşterea încrederii populaţiei. rezultatul acţiunii multor variabile. Într-o asemenea stare de lucruri . în ultimă analiză. a agenţilor economici într-o valută oarecare antrenează ridicarea cursului acesteia. un excedent de ofertă de dolari tind să scadă cursul dolarului şi să crească cursul monedei naţionale. pot să apară însă şi dintr-o evaluare incorectă a dinamicii unei economii naţionale şi a cursului monedei sale. Pe un dolar se plăteşte. 300 Universitatea SPIRU HARET . Cauza o constituie. măsurat în moneda celeilalte ţări. Ţara în care rata reală a dobânzii se ridică deasupra nivelului dobânzii (tot reale) din altă ţară are prilejul să-şi vadă urcând cursul monedei proprii. la rândul ei. în prima ţară se poate înregistra un aflux de capital străin.monedei naţionale scade. cu însănătoşirea lor în ţara care a emis moneda mai mult solicitată. ori a unor informaţii care vin în contradicţie cu adevărul. Starea de spirit opusă a populaţiei şi agenţilor economici.

din aceste motive. Gradul de variabilitate este inegal în diverse perioade. suficient de stabile. agenţii internaţionale sau vreunui guvern. cit. care. p. prin crearea noului sistem monetar internaţional graţie acordurilor încheiate la Bretton Woods (SUA). având consecinţe favorabile asupra circuitului economic mondial. care parţial se întrepătrund. „dirijate” şi ele de adâncurile vieţii economice productive. suma lor era de 12 miliarde de dolari. de frământările sale interioare. puterea economică şi monetară a SUA. Peste numai 4 luni de zile. p. Spasmul economic. egală cu 31 grame aur fin). dolarul era asociat cu un preţ fix al aurului (35 de dolari uncia. Aceasta însemna că. 23-24. Relaţiile valutare internaţionale erau. După cel de-al doilea război mondial. iar dolarul s-ar fi prăbuşit. iar în 1968 depăşise 65 de miliarde şi b) costul foarte ridicat al războiului din Vietnam6. le slăbesc forţa financiară. ratele de schimb ale dolarului cu alte valute erau practic „îngheţate”. Editura Antet. adică puteau să se modifice doar în proporţie de plus sau minus unu la sută. în cazul în care băncile din străinătate – centrale şi particulare – şi-ar fi cerut simultan plata în aur. Oradea. două sunt decisive: a) marile investiţii făcute peste graniţă (în 1950.Influenţat de o serie de factori fluctuanţi. adăugate ascensiunii noilor state dinamice. op. la 15 august 1971. cursul valutar este în mod necesar – aşa cum am arătat – o mărime variabilă. 301 Universitatea SPIRU HARET . SUA şi-ar fi epuizat întreaga rezervă a metalului galben. inclusiv de politică externă. care îngăduia în fond această stabilitate. Treptat. inclusiv în funcţie de reglementările care stau la baza funcţionării sistemului valutar internaţional. încep să se dezvolte economiile ţărilor din Vestul Europei şi Japonia. Paralel. ca urmare. 1996. s-a redus relativ şi ratele de schimb au devenit la un moment dat flotante. nici unei bănci centrale. Prin 1965. Convertibilitatea dolarului în aur devine pas cu pas imposibilă şi. iar SUA au consimţit să convertească dolarii în aur la acest preţ. la preţul de 35 dolari uncia. După 1950. statele dezvoltate au fost constrânse să lase ratele valutelor lor să floteze 6 7 Alvin Toffler. adesea dificil de descifrat. 20. Alvin Toffler. SUA anunţă oficial că nu mai pot livra aur.. totalul obligaţiilor SUA în alte ţări era mai mare decât rezervele sale de aur7. iar în SUA se iau o serie de măsuri. Între acestea.

2 fr. – operaţiuni între ele. fr.3. – operaţiuni pe cont propriu. 1 dolar = 7.35 lire 1 dolar = 0.în aprilie 1986 302 . de relaţiile dintre cerere şi oferă. Câteva exemple edificatoare ale modificării cursului valutar în diferite perioade ne oferă Pierre Bezbakh în Inflaţie.în 1968 Relaţia dolar – yenul japonez 1 dolar = 360 yeni 1 dolar = 174 yeni Relaţia dolar – lira sterlină 1 dolar = 0. deflaţie.2 mărci .2. de cercetare. construcţii. în calitate de principali operatori pe piaţa valutară.între 1969 – 1970 . întreprinderile din industrie. Bucureşti. p. fiind suprimată. ci şi de modificările frecvente ale cursului valutelor*. 151. instituţiile de învăţământ superior.).între 1962 – 1968 1 dolar = 2. . fr.între 1960 – 1966 . 1992. Băncile. limita anterior stabilită. efectuează: – operaţiuni care servesc persoanele fizice şi juridice nebancare (populaţia. dezinflaţie. de ocrotire a sănătăţii etc. fluxurile economice externe cunosc perturbări mai însemnate.în aprilie 1986 . Din acest motiv.între 1960 – 1968 * Universitatea SPIRU HARET . 12.în aprilie 1986 . de către unităţile bancare şi casele de schimb valutar. CATEGORII DE OPERAŢIUNI VALUTARE ŞI OPERATORI PE PIAŢA VALUTARĂ Operaţiunile valutare (schimburile de valută) se efectuează autorizat. de plus sau minus unu la sută. agricultură. Relaţia marca vest-germană – dolar 1 dolar = 4 mărci . căci preţurile de vânzare ale mărfurilor erau de acum influenţate nu doar de costurile de producţie.66 lire Relaţia dolar – francul francez 1 dolar = 5 fr.liber. Editura Humanitas. Şi unele şi celelalte se numesc operatori valutari.

Cumpărarea de valută se face. la cursul fixat. iar cumpărătorul – când cursul creşte. calculate de la data încheierii contractului. Se ia. pentru a vinde mai mult. ultima zi fiind numită ziua valutei. Cursurile pentru cumpărare sunt mai mici decât cele pentru vânzare. şi în cazul operaţiunilor (la termen) cu valută. cererea este insuficientă. banca îl poate ridica. Acest interval poate fi de o lună. vânzătorul câştigă când cursul scade între T0 şi T1. aceste operaţiuni sunt speculative. în calcul şi riscul operaţiunilor. ele fixează cursuri pentru ambele operaţiuni.Operaţiunile care servesc publicul nonbancar au ca obiect. de pildă. două. în funcţie de raportul dintre cererea şi oferta de valută. ci la cursul iniţial stabilit prin contract. pentru achitarea mărfurilor procurate de pe piaţa internă sau din import. fireşte. socotite de la încheierea contractului. cât şi de cumpărători de valută. a) Operaţiunile la vedere sunt operaţiunile în care transferul efectiv de valută are loc într-un interval de 48 de ore lucrătoare. în principal. astfel. băncile ţin seama de situaţia prezentă şi de evoluţiile viitoare posibile ale cursurilor valutelor. băncile apropriindu-şi diferenţa numită comision. Specificitatea operaţiunilor la termen constă în aceea că transferul valutei (la scadenţa fixată) se face nu la cursul zilei. pe seama lui. în principal. într-un interval de timp care depăşeşte 48 de ore lucrătoare. Ca şi în cazul operaţiunilor (la termen) cu titluri de valoare. se finalizează joi. ea încasează. Aceste operaţiuni includ şi cumpărarea şi vânzarea de valută de către publicul non bancar. O operaţiune contractată marţi. ca urmare. Când la cursul fixat cererea este relativ însemnată. banca reduce cursul. adică urmăresc un profit rezultat din diferenţa dintre cursul zilei şi cel iniţial. ele îşi asigură acoperirea cheltuielilor prilejuite de operaţiunile valutare efectuate şi un venit net. b) Operaţiunile la termen sunt operaţiuni în care valuta se transferă efectiv. o pierdere pentru celălalt. Profitul încasat de unul din partenerii tranzacţiei reprezintă. Cursurile practicate de bănci sunt oscilante (chiar pe parcursul aceleiaşi zile). În fixarea cursurilor. schimbul valutei scripturale (de cont) şi sunt de trei feluri: operaţiuni la vedere. trei etc. De regulă. sume mai mari de bani şi frânează cererea. Când. operaţiuni la termen şi operaţiuni de tip hedging. Întrucât băncile apar în calitate atât de vânzători. 303 Universitatea SPIRU HARET .

marii importatori efectuează. 1978. Ele urmăresc evitarea riscurilor de către marii importatori de mărfuri. dacă anticipează creşterea cursului. provine din câteva surse: – diferenţa de curs al aceleiaşi valute pe două pieţe diferite. o dublă tranzacţie: cumpărarea la vedere a cantităţii de valută de care au nevoie şi vânzarea ei la termen. pentru a servi clienţii. în afară de operaţiuni cu valută. astfel. Cea mai simplă operaţiune de arbitraj valutar este arbitrajul direct. înseamnă. între T0 şi T1. ea reducându-se la vânzarea unei valute pe piaţa la care cursul este cel mai ridicat şi cumpărarea ei concomitentă pe piaţa la care cursul ei este cel mai scăzut. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. redată în expresia: „Cumpără pe piaţa cea mai ieftină şi Costin Kristescu. p. 84-85. riscul şi are la dispoziţie un plus de bani. În scopul prevenirii riscurilor. – diferenţa de curs între două valute şi două pieţe diferite8. în scopul realizării de profit. la scadenţă. la termen. Băncile efectuează. în raport cu ipoteza în care nu ar fi efectuat operaţiunea valutară. el evită. – diferenţa de curs al unei valute pe aceeaşi piaţă. care pot să apară când valuta necesară plăţii mărfurilor se procură abia la scadenţă. Acestea se numesc operaţiuni de arbitraj valutar. Bucureşti.Scop speculativ pot avea şi unele operaţiuni la vedere. c) Operaţiunile valutare de tip Hedging (Hedging. a se pune la adăpost de riscuri). la date diferite. trei luni. Întrucât vânzarea înseamnă revenirea la starea de lipsă a mijlocului de achitare a mărfurilor. 304 8 Universitatea SPIRU HARET . Vânzarea la termen a valutei cumpărate la vedere se face pornind de la prezumţia scăderii cursului ei. într-o zi anume (înainte de această dată). Relaţiile valutare internaţionale. importatorul e obligat să cumpere iarăşi valuta necesară. între altele. operaţiuni pur comerciale pe cont propriu. În acest mod. peste două. din asemenea operaţiuni. Un agent economic poate achiziţiona valută (convenabil) la vedere. Profitul încasat de bănci. al evitării unor pierderi. în luna mai de exemplu. importatorul încasează pe valuta vândută o sumă mai mare de bani decât cea folosită pentru a plăti – tot la termen – valuta cerută de onorarea facturii. băncile se înscriu în practica generală a comerţului. Dacă anticiparea se dovedeşte corectă. urmărind vânzarea ei.

se practică un curs la cumpărare (mai mic) şi altul la vânzare (mai mare). în cazul în care banca alege.2. Acestea sunt tranzacţii realizate cu valute efective. chiar în decursul unei zile. sub acţiunea exercitată de multiple cauze. CONSECINŢE ALE MODIFICĂRII CURSULUI VALUTAR Cursul valutar se modifică pentru fiecare monedă naţională. Şi la casele de schimb. cursul valutar oscilant influenţează starea economiilor naţionale. uneori. implicând preschimbarea unei valute în numerar în altă valută în numerar. ori troc).4. Operaţiuni cu valute efective realizează. în temeiul unor convenţii sau aranjamente. participă şi intermediarii din comerţul exterior (brokerii şi comisionarii). Deprecierea cursului valutar al unei monede naţionale favorizează exportul şi defavorizează importul ţării care a emis moneda respectivă (dacă nu intervin alţi factori cu acţiune mai puternică). Ele nu se limitează la schimbul cu valutele de cont (numit şi schimb tras). situaţia creditorilor şi debitorilor externi etc. rămasă în economia politică de la întemeietorii şcolii liberale. La operaţiunile valutare. fie ca persoane fizice. 12. în funcţie de cerere şi oferă. turismul internaţional. precum şi speculatorii.vinde pe piaţa cea mai scumpă”. Băncile efectuează şi operaţiuni valutare Swap (Swap înseamnă schimb reciproc. Acestea sunt operaţiuni de creditare reciprocă intervenite. ori schimb manual. la dispoziţia clienţilor săi. de regulă. Casele de schimb efectuează numai operaţiuni la vedere denumite operaţiuni la ghişeu. şi băncile. dintre care o parte au fost succint analizate. ca şi la bănci. şi tranzacţia făcută de băncile comerciale pentru clienţii lor. însă. între două bănci centrale cu scopul acordării de împrumuturi (de către una din ele unei terţe bănci). Operaţiune de arbitraj valutar este considerată. 305 Universitatea SPIRU HARET . evoluţia exporturilor şi importurilor. Ele pot interveni şi între marile bănci comerciale. calea cea mai bună de efectuare a operaţiunilor de vânzare-cumpărare a valutelor aflate în cont. ei acţionând fie ca persoane juridice. La rândul lui. Cursul practicat de aceste case este şi el schimbat.

Aprecierea cursului monedei naţionale defavorizează exportul. Aprecierea monedei naţionale a unei ţări. întrucât îl ieftineşte. pot genera trecerea treptată de la o balanţă comercială deficitară la una echilibrată sau chiar excedentară. graţie puterii sale economice însemnate. adică îl frânează. întrucât ratele scadente ale împrumutului şi 306 Universitatea SPIRU HARET . pentru că îl scumpeşte. Deprecierea cursului are un efect contrar asupra importului ţării respective. Deprecierea monedei naţionale a unei ţări favorizează „exportul” şi frânează „importul” ei de turism. exportul ei este favorizat. respectiv. acţionează în sens opus asupra turismului extern. Această „substituire” se resimte negativ. şi favorizează importul. Deprecierea monedei naţionale a ţării creditoare avantajează pe debitorii acestei ţări. de la prima.Aşa cum se ştie. Efectele contrare ale deprecierii monedei naţionale. import pentru alte ţări. însă. Ieftinirea importului din ţara cu monedă depreciată stimulează ţările cu valute nedepreciate să cumpere. Aceeaşi scădere a cursului – sinonimă cu creşterea preţurilor mărfurilor importate în ţara respectivă – contractă cererea sa pentru mărfurile cumpărate din celelalte ţări. Influenţe similare exercită modificările cursului valutar şi asupra turismului. Debitorii şi creditorii externi înregistrează şi ei beneficii sau pierderi când se modifică valoarea monedei naţionale în care s-a obţinut şi. Când moneda ţării exportatoare se depreciază. în balanţele comerciale ale altor ţări. exportul unei ţări este. îndeosebi în situaţia în care ţara a cărei monedă s-a depreciat exportă un volum mare de mărfuri. acordat creditul. mai multe mărfuri. întrucât importul din această ţară devine mai ieftin (presupunem că preţul mărfii exprimat în moneda depreciată este fix ori scade în mai mică măsură decât s-a devalorizat moneda). firesc. concomitent. sporind astfel încasările valutare ale acesteia. Scăderea cursului monedei naţionale – echivalentă cu reducerea preţurilor la mărfurile exportate – sporeşte cererea ţărilor importatoare (cumpărătoare). a căror monedă nu s-a depreciat. Favorizarea exportului şi defavorizarea importului pentru ţara cu monedă depreciată se înscriu în principiile generale ale cererii şi ofertei. asupra importului şi exportului unei ţări.

Ele se acordă de diverse firme producătoare de bunuri. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.3. Creditele internaţionale în valută pot fi pe termen scurt (1-3 ani). care. datoria externă privată şi publică se subsumează noţiunii de datorie externă totală. în alte ţări. al vânzării şi cumpărării. de regulă. instituţii de drept public. Ambele categorii de datorii externe pot să apară prin creditări obişnuite ori prin emisiunea de obligaţiuni exprimate în valută. tendinţa debitorilor de a amâna restituirea împrumuturilor în cazul deprecierii monedei. Plasate de către guverne ori de persoane juridice dintr-o anumită ţară. De aici poate să Costin C. p. ei recapătă împrumutul acordat şi încasează dobânda. obligaţiunile se vând la preţ de ofertă. Moneda. pe termen mediu (3-5 ani) şi pe termen lung (peste 5 ani). Mică enciclopedie. unităţi administrativ – teritoriale şi guverne. ci şi al creditului intern şi internaţional. în bani care au o valoare mai redusă decât în momentul lansării împrumutului. 307 9 Universitatea SPIRU HARET . nu doar al schimbului. întreprinderi de stat. 12. De aici. 122-123.9 Datoria externă a unei ţări se poate calcula ca sumă absolută (totalul datoriei externe). adică în moneda naţională a altor state. împrumutul restituit împreună cu dobânda pot avea o putere de cumpărare mai redusă decât aveau iniţial banii transferaţi debitorului. Kiriţescu.dobânda se plătesc în bani devalorizaţi. În anumite împrejurări. Aceştia achită împrumutul şi dobânda aferentă lui în bani având valoare superioară celor primiţi. 1982. Creditele acordate întreprinderilor private au ca efect formarea datoriei externe private. Împreună. Beneficiarii acestor credite pot să fie firme private. Ea avantajează pe creditori şi dezavantajează pe debitori. ca sumă ce revine pe locuitor (suma absolută a datoriei / număr de locuitori) şi ca procent din PIB. Aprecierea monedei naţionale are efecte opuse. Bucureşti. Creditorii sunt însă dezavantajaţi. DATORIA EXTERNĂ Valutele constituie obiect. este inferior valorii nominale a acestora. de bănci ori alte instituţii financiare internaţionale. iar creditele acordate celorlalte entităţi amintite – formarea datoriei externe publice.

Prima situaţie este valabilă. Cea de a treia este prin excelenţă teoretică. În situaţii de excepţie. în funcţie de numărul locuitorilor şi de puterea economică a statelor debitoare. b) situaţia de creditor net (suma împrumuturilor primite este inferioară sumei celor acordate). Ultimii doi indicatori sunt cei mai concludenţi în privinţa gradului de îndatorare faţă de străinătate. cu totul inegale. Acest interval. pentru ţările în curs de dezvoltare. în raporturile internaţionale. Acestea din urmă apar. De obicei. şi în calitate de creditor. care apar. ultimul indicator poate să reprezinte 50-90% din PIB. şi creditor şi debitor. În urma calculului se pot ivi trei situaţii posibile: a) situaţia de debitor net (suma împrumuturilor primite este superioară sumei celor acordate). Datoria externă (ca şi cea internă) trebuie să fie rambursată într-un anumit interval de timp. contractate de diferite ţări. sunt compatibile cu datorii externe pe locuitor şi cu procente ale datoriei externe din PIB. ceea ce reprezintă excepţii pentru ţările în curs de dezvoltare. Atunci când o ţară oarecare este. pentru cunoaşterea situaţiei sale reale. concomitent.reiasă că datorii externe absolute egale. cuprins între momentul primirii creditului şi începerea restituirii lui. gradul de îndatorare este mai ridicat în ţara în care sunt mai mari datoria ce revine pe locuitor şi procentul datoriei externe în PIB. de regulă. şi în calitate de debitor. doar ca debitori externi. sunt însă şi suficiente împrejurări în care apelează la credite şi ţări dezvoltate. pentru ţările dezvoltate. se calculează diferenţa dintre împrumuturile acordate şi cele primite. Datorii externe contractează cu deosebire ţările în curs de dezvoltare. ea fiind necesară pentru dobândirea resurselor cerute de plata datoriei. dependentă de suma totală a împrumutului şi de rata dobânzii. valabile pentru ţări sărace. Presupunând că două ţări au aceeaşi datorie externă absolută. Debitorii plătesc. 308 Universitatea SPIRU HARET . c) situaţia de echivalenţă a sumei împrumuturilor primite cu suma celor acordate. iar a doua. rambursarea ei începe la un anumit număr de ani după contractarea împrumutului. creditorilor externi şi o dobândă anuală. majoritar. circumscris de durata creditului. se numeşte perioada de graţie. însă. practic.

restituirea împrumutului şi achitarea dobânzilor nu sunt o problemă dificilă. de 153. au acţionat. şi al declinului economic. ci către alte ţări. ea se „transformă” în credit nou (contează drept credit nou) şi începe să se calculeze dobânda la dobândă. În 1992. În cazul contrar. Datoria externă poate avea. datoria lor externă era de peste 1360 miliarde de dolari. în 1992. prioritar. Există şi o capacitate diferită a ţărilor lumii de a primi împrumuturi externe. „şocurile” petrolului din 1973 şi 1979. În acest sens. de pildă. de gradul de risc al creditului acordat (diferit de la o ţară la alta în funcţie de puterea şi posibilitatea economică a celor ce doresc împrumuturi. cu 80 de miliarde mai mare decât în 1987. Atunci când acesta este folosit raţional.5 miliarde în raport cu 1991 şi cu 10. Multiple motive se pot conjuga astfel. situaţie cu consecinţe negative asupra debitorilor. deşi scăzuse cu 0.2 miliarde faţă de 1989.Tranşele anuale scadente ale împrumutului şi dobânda anuală reprezintă serviciul datoriei externe. ambele influenţate. de „culoarea” partidelor de guvernământ şi sistemul social – economic. deci.8 miliarde de dolari. Dacă dobânda anuală nu se plăteşte la termenul fixat. pentru consumul neproductiv.). cu precădere. al întrebuinţării creditului. Capacitatea ţării debitoare de a achita serviciul datoriei externe depinde de evoluţia economiei sale naţionale şi de soldul balanţei comerciale. serviciul datoriei publice externe a crescut. efecte pozitive sau negative asupra economiei şi nivelului de trai al populaţiei. datoria externă este o povară şi se apelează la noi împrumuturi pentru achitarea celor vechi. de felul reformelor pe care statele intenţionează să le promoveze. de modul şi eficacitatea utilizării creditului. încât creditul să se îndrepte. în vederea dezvoltării producţiei interne şi a lărgirii exporturilor. deci. Referindu-ne la unele aspecte ale datoriei externe în perioada postbelică. preferate din raţiuni diverse de statele care au mijloace disponibile pentru acordarea de împrumuturi. între altele. Între 1987-1992. constatăm că ea a crescut continuu pentru ţările în curs de dezvoltare. mai lent decât suma datoriei. 309 Universitatea SPIRU HARET . prioritar. nu către ţările care au cea mai mare nevoie de el. încercarea ţărilor amintite de a se industrializa. Serviciul datoriei publice era şi el. de stabilitatea politică etc. utilizarea adesea defectuoasă a mijloacelor împrumutate şi „fuga” peste graniţă a unor însemnate capitaluri proprii. Ea depinde de interesul manifestat de creditori.

nici nocivă. În perioada contractării datoriilor. 59-60. starea ei economică actuală este incomparabil mai bună decât cea a creditorilor ei. însă. Intrările de mijloace financiare în prima categorie de ţări au fost mai mici. Germania şi Japonia. Cea mai mare putere industrială a lumii. care au beneficiat de împrumuturi net superioare în raport cu alte ţări aflate în perioada de tranziţie la economia capitalistă. Editura Humanitas. de liberalizare a preţurilor. poziţia sa de debitor. totul depinde de ceea ce se întreprinde cu Michel Albert. ţările în curs de dezvoltare nu pot să achite la timp obligaţiunile lor. SUA. 310 10 Universitatea SPIRU HARET . nici benefică. confruntându-se cu probleme de reală dificultate. între 1983-1992. prin ea însăşi. În perioada postbelică. Aveau loc. realităţile demonstrează că SUA au promovat o politică benefică lor. faţă de terţe ţări. Rusia. Raportul mondial asupra dezvoltării umane (pe 1994) semnalează şi o altă latură îngrijorătoare a situaţiei ţărilor în curs de dezvoltare. 1994. este vorba de transferurile financiare nete ale acestora (legate de împrumuturile pe termen lung) în favoarea lumii industrializate. concomitent. Bucureşti. Contractarea de datorii externe nu este. datoria reeşalonându-se în temeiul unor măsuri de austeritate. de devalorizări monetare sau limitare a inflaţiei. Procedura anulării unei părţi din datorii s-a aplicat. de ajustare a politicilor monetare şi bugetare. care. Capitalism contra capitalism. în acest mod. Abstracţie făcând de modul în care a fost interpretată. a acumulat treptat o datorie. prin urmare. ci şi să anuleze o parte din datoriile statelor celor mai sărace. reprezentând două treimi din datoria totală a ţărilor în curs de dezvoltare. SUA au devenit prima putere militară a lumii. „recomandate” adesea de creditori. Ungaria. au atins suma de 147 de miliarde de dolari. de creştere a fiscalităţii. Starea precară a numeroase ţări în curs de dezvoltare a determinat ţările dezvoltate nu doar să reeşaloneze datoriile acestora. deşi ţările citate nu sunt în curs de dezvoltare. îndeosebi. de circa 1100 miliarde de dolari.În ciuda acestei mişcări. a apărut şi o situaţie paradoxală în privinţa datoriei externe. decât ieşirile. şi unor ţări ca Polonia. de numeroşi specialişti. deturnarea unor însemnate resurse financiare disponibile pentru dezvoltarea ţărilor sărace. detaşată vizibil de orice rival. a doua. p. modificarea cursului normal al exportului de capital10.

mijloacele împrumutate. În afara fluxurilor de valută dintre state. Concepte de bază • Valută • Valută convertibilă • Valută neconvertibilă • Eurovalute • Piaţa valutară • Operatori pe piaţa valutară • Cursul valutar • Deprecierea cursului valutar • Aprecierea cursului valutar • Curs flotant • Operaţiuni valutare la vedere • Operaţiuni la termen • Datoria externă Probleme de reflecţie. generate de sistemul de credit. de eficacitatea întrebuinţării lor. care se nasc din operaţiunile de comerţ exterior. de viziunea şi voinţa guvernelor respective. există şi fluxuri mai consistente. din investiţiile directe de capital efectuate în străinătate. nemijlocite de valute? • Se pot utiliza valutele şi în alte scopuri decât cele vizând circulaţia internaţională a bunurilor? • Avantajele ţărilor ale căror valute sunt utilizate pe scară largă în relaţiile comerciale externe • Se poate modifica intenţionat cursul valutelor convertibile în scopul obţinerii unor avantaje în cadrul relaţiilor economice internaţionale ? 311 Universitatea SPIRU HARET . din donaţii şi alte transferuri unilaterale de valută etc. întrebări • Ce este valuta? • Valutele convertibile şi valutele neconvertibile • De ce nu sunt convertibile toate monedele naţionale ale statelor? • Piaţa valutară şi deosebirea dintre ea şi piaţa monetară • Există relaţii economice între ţări. înrâurită considerabil de gradul maturităţii economice şi politice a ţărilor îndatorate.

20-35. Editura Humanitas. 122-123. 59-60. Editura Antet. p. Editura Antet. Capitalism contra capitalism. p. • Michel Albert. 1978. Mică enciclopedie. • Costin Kiriţescu. Oradea. • Alvin Toffler.Bibliografie • Costin C. Puterea în mişcare. Bucureşti. coord. 20-24. 1994. Relaţiile valutare internaţionale. 229-231. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Bucureşti. • Alvin Toffler. p. Oradea. 64. 1995. 1982. 1996. 18-19. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Bucureşti. • Dicţionar de economie. Spasmul economic. 151-156.: Niţă Dobrotă. 312 Universitatea SPIRU HARET . 1999. Kiriţescu. 84-85. Moneda. Bucureşti. Editura Economică. p. p.

1. • evidenţierea cauzelor şi consecinţelor eşecului pieţelor. Eşecul pieţelor înseamnă imperfecţiuni ale pieţelor. • sublinierea interdependenţei dintre eficienţa economică şi justiţia socială. • relevarea unor modalităţi sau pârghii de diminuare a efectelor negative ale eşecurilor pieţei. • prezentarea conţinutului şi a unor forme de eşec al pieţelor. EŞECUL PIEŢELOR: CAUZE ŞI CONSECINŢE Analiza conceptului „eşecul pieţelor” presupune trecerea de la abordarea prioritar pozitivă a fenomenelor microeconomice şi a mecanismului pieţei la abordarea prioritar normativă a fenomenelor şi proceselor ce se manifestă la nivel microeconomic.Capitolul 13 EXTERNALITĂŢI ŞI BUNURI PUBLICE Obiectivele temei: • analiza unor aspecte privind performanţele sociale ale mecanismelor pieţei concurenţiale. concretizate în situaţiile de valorificare incompletă a resurselor existente. Principala problemă cu care se confruntă piaţa concurenţială este imposibilitatea alocării eficiente a resurselor. Ea pune în relief modul în care economia funcţionează. întrucât „mâna invizibilă” nu poate asigura concomitent o alocare raţională şi o valorificare maximă a acestora. Abordarea normativă a problemelor microeconomice are ca principal scop evaluarea performanţei sociale a mecanismului economic. 13. în 313 Universitatea SPIRU HARET . evidenţierea modului în care rezultatele obţinute răspund opţiunilor sau preferinţelor consumatorului şi măsurarea costurilor şi a şanselor sacrificate ale producătorilor. precum şi anumite cerinţe sau norme de comportament necesare.

atunci când dreptul de proprietate asupra unui bun economic nu aparţine unui singur subiect economic. de consecinţele excluziunii imperfecte şi de limitele obiective şi subiective ce pot să apară în legătură cu transferul bunurilor sau al controlului asupra acestora. rezultă că. de regulă. este greu să fie trecut sub controlul exclusiv al unui singur subiect economic. un drum public care aparţine unei colectivităţi. situaţiile de eşec al pieţelor sunt determinate atât de factori care ţin de drepturile de proprietate. în legătură cu individualizarea drepturilor de control asupra utilizării oricărui bun deţinut de colectivităţi mai mari sau mai mici. Întrucât piaţa poate fi privită şi ca o instituţie în care se schimbă bunuri. cât şi de condiţiile de control şi de costurile de tranzacţionare. mai ales. Spre exemplu. fapt ce frânează luarea unor măsuri pentru înlăturarea şi sancţionarea celor ce caută şi reuşesc să utilizeze ilegal un anume bun ce nu le aparţine. • Cauzele eşecului pieţei Principalele cauze ale eşecului pieţelor pot fi grupate astfel: a) dificultatea individualizării dreptului de proprietate. Dificultatea încheierii acestor acorduri explică problemele ce pot apare. în principal. Dificultatea individualizării dreptului de proprietate este legată. fiind destinat spre utilizare tuturor deţinătorilor de vehicule. în practică.eficienţă redusă şi dezechilibre. Cumpărătorul unui autoturism nu întâmpină dificultăţi deosebite privind utilizarea acestuia în conformitate cu interesele proprii sau ale 314 Universitatea SPIRU HARET . respectiv obiectul proprietăţii. Excluziunea imperfectă se manifestă. c) eşecul unor negocieri de schimb reciproc avantajos. b) existenţa unor costuri tranzacţionale semnificative. Un alt aspect al excluziunii imperfecte constă în dificultatea garantării apărării drepturilor atribuite legal. ci este deţinut de către un grup de persoane fizice sau chiar juridice. acţiune prin care se perturbă manifestarea deplină şi liberă a drepturilor obţinute pe cale legală. Din această cauză este necesară intervenţia autorităţii publice care să corecteze situaţiile de eşec şi să favorizeze funcţionarea eficientă a mecanismelor pieţei. precum şi dreptul de control privind utilizarea acestor bunuri. întrucât acesta trebuie să obţină acordul fiecărui membru al grupului de utilizatori potenţiali.

Nivelul şi dinamica acestor costuri depind. problema „pasagerului clandestin” are o concretizare specifică acestui domeniu. Astfel. cumpărătorul este mai puţin atras şi este obligat să-şi ia anumite măsuri de siguranţă şi. ca atare. Din această cauză. Cu cât gradul de transferabilitate este mai redus. ca şi a altor bunuri la care se impune o limitare. proprietarul unui autobuz este obligat să ia o serie de măsuri pentru a împiedica utilizarea fără plata cuvenită a serviciilor de transport de către persoanele ce au înclinaţia de a se eschiva de la plata unor servicii oferite. se manifestă o anume înclinaţie de eludare a plăţii serviciilor. sau un control al preţurilor. identificarea şi sancţionarea faptelor de utilizare ilegală de către alte persoane a unui bun necesită efectuarea unor cheltuieli care sunt denumite costuri de excluziune. Toate acestea sporesc costurile informaţionale şi tranzacţionale pe care trebuie să le suporte vânzătorul şi care reprezintă tot atâtea frâne importante în derularea rapidă a schimburilor şi în asigurarea unei alocări eficiente a resurselor prin intermediul pieţelor libere. cu atât tranzacţia efectuată necesită mai multe informaţii şi clauze contractuale asiguratorii pentru cumpărător. Gradul redus de transferabilitate al unor bunuri se concretizează în faptul că limitarea drepturilor legale de vânzare a acestora îi împiedică pe proprietari să încheie contractele sau tranzacţiile cele mai avantajoase. de gradul de dificultate al obţinerii unei excluziuni perfecte. În acest sens. în principal.familiei sale. sunt mai evidente în cazul vânzării pământului. în primul rând. Asemenea îngrădiri se materializează în diminuarea gradului de transferabilitate a drepturilor de proprietate şi de utilizare a bunurilor respective. cu cât dificultatea excluziunii este mai semnificativă şi mai greu de depăşit. prin aceea că îi obligă pe cumpărători să-şi asume anumite riscuri. în transportul în comun. Aceste piedici. oferă mai puţin şi solicită garanţii şi facilităţi suplimentare din partea vânzătorului. Aceasta presupune că nivelul costurilor de excluziune este cu atât mai ridicat. indiferent dacă patrimoniul este public sau privat. În schimb. în manifestarea liberă şi deplină a dreptului de vânzare a unui bun aflat în proprietate. consumul gratuit fiind preferabil celui cu plată dacă nu se iau măsuri preventive şi coercitive pentru stoparea acestui fenomen. 315 Universitatea SPIRU HARET . Ansamblul măsurilor pentru prevenirea.

În orice tranzacţie. Pentru a putea realiza schimburile dorite. fiecare participant urmăreşte. conducând la situaţii de eşec al pieţelor. Dintre cazurile mai frecvente de eşec al pieţelor amintim externalităţile. eşecul are drept principală consecinţă frânarea sau blocarea derulării anumitor schimburi. Toate aceste costuri şi eforturi sporesc semnificativ în condiţiile diversificării schimburilor şi accentuării competiţiei de piaţă. prin condiţiile şi clauzele incluse în acord. generând pierderi de eficienţă. precum şi orice formă de monopol. risipă de resurse şi degradări ale mecanismelor pieţei. ca şi pentru negocierea unor clauze contractuale cât mai avantajoase etc. În condiţiile economiei contemporane. un schimb avantajos necesită informaţii pertinente şi operative pe baza efectuării unor studii de piaţă complexe.Se poate conchide că atât excluziunea imperfectă. Eşecul negocierii unor acorduri de schimb reciproc avantajos exprimă faptul că nu s-a ajuns la un acord convenabil ambilor parteneri. cât şi gradul redus de transferabilitate al unor bunuri şi al utilizării acestora nu permit o valorificare a oportunităţilor de schimb şi reprezintă situaţii tipice de eşec al pieţelor. Sporirea costurilor tranzacţionale şi informaţionale se constituie într-o frână importantă în desfăşurarea operativă a schimburilor şi în efectuarea unor afaceri reciproc avantajoase. bunurile publice. să-şi atingă propriile obiective şi să obţină pentru sine cât mai multe avantaje. bunurile de merit şi bunurile de nemerit. pentru testarea şi evidenţierea calităţii mărfurilor ce fac obiectul schimbului. 316 Universitatea SPIRU HARET . pentru înţelegerea comportamentului şi performanţelor acestora. O altă cauză majoră ce conduce la eşecul pieţelor o reprezintă costurile tranzacţionale semnificative. atât vânzătorul. aceasta presupune şi unele concesii şi renunţări reciproce. Dacă în urma negocierilor nu se ajunge la o „înţelegere mutuală”. cât şi cumpărătorul trebuie să efectueze importante cheltuieli pentru căutarea şi cunoaşterea partenerilor. aşa cum a rezultat şi din situaţiile prezentate anterior.

Principalele caracteristici ale externalităţilor sunt: a) derivă din activitatea altor agenţi economici decât cei care le suportă costurile directe. nefiind încorporat în preţul acestuia. agenţii economici pot utiliza gratuit aerul pentru că acesta nu are proprietar şi îl pot polua pentru că nu este suficient protejat. Externalităţile apar în situaţiile în care preţurile pieţei nu reflectă integral nici costurile. pe de o parte. şi costurile sau beneficiile sociale. Dintre resursele vitale. nu sunt înregistrate în mod direct pe pieţe şi. în cazul unei firme producătoare de oţel. Efectele respective sunt suportate şi de alte persoane sau grupuri decât cele care le produc. costul aferent utilizării aerului curat rămâne extern producţiei de oţel. EXTERNALITĂŢI. 317 Universitatea SPIRU HARET . nici beneficiile asociate producţiei sau consumului.2. Spre exemplu.13. aerul este o resursă fără proprietar. Astfel. CLASIFICARE • Definire Externalităţile reprezintă consecinţe sau efecte care afectează viaţa şi activitatea oamenilor. producţia sau consumul unui bun de către un agent economic schimbă corelaţiile dintre costurile sau beneficiile private. pe de altă parte. Externalităţile apar. Din această cauză. externalităţile reprezintă acea parte a costurilor şi beneficiilor asociată unei terţe părţi. ce pot avea un caracter extern în raport cu partenerii de bază. Astfel. agenţii economici care utilizează aerul curat şi produc poluare nu compensează persoanele afectate de poluarea aerului. fie incomplet definite. în principal. b) efectele. fiind induse. nu sunt evidenţiate în cheltuielile şi rezultatele obţinute de către agenţii economici. inclusiv mediul natural. ca atare. datorită faptului că drepturile de proprietate asupra unor resurse sunt fie insuficient protejate. deşi se produc. în cazul externalităţilor. De regulă. Externalităţile sunt generate de către acele activităţi care induc sau provoacă efecte răspândite asupra altor grupuri sau persoane decât cele care le produc sau le consumă. poluarea este cazul cel mai evident de externalitate. nu influenţează echilibrul concurenţial. CARACTERIZARE. Ele se concretizează în costuri sau beneficii care. Mai mult chiar.

externalităţile pot fi: externalităţi pozitive (efecte benefice) şi externalităţi negative (efecte malefice). În cazul externalităţilor pozitive. • Clasificare În funcţie de efectele incluse. Beneficiul social include. concretizate în costurile suportate de membrii comunităţii în urma organizării şi desfăşurării unei anumite activităţi. prin poluare. întrucât o externalitate negativă dintr-un anumit punct de vedere poate fi pozitivă din alt punct de vedere. Costul social exprimă ansamblul cheltuielilor şi şanselor sacrificate. Acest tip de externalităţi se concretizează în niveluri de producţie şi de consum sub cele corespunzătoare alocării eficiente a resurselor. Din această cauză. b) beneficiu social şi beneficiu privat. o firmă poate genera. Costul privat exprimă numai cheltuielile suportate direct de unităţile implicate în organizarea şi desfăşurarea acestei activităţi. Spre exemplu. să sporească gradul de ocupare a mâinii de lucru. Beneficiul privat include numai venitul obţinut direct de unităţile implicate în organizarea şi desfăşurarea activităţii. dar prin dezvoltarea producţiei poluante.• Perechi de concepte Pentru a înţelege mai bine conţinutul şi formele de manifestare ale externalităţilor sunt necesare prezentarea şi difuzarea a două perechi de concepte: a) cost social şi cost privat. în expresie valorică. beneficiile private sunt mai mici decât beneficiile sociale. efecte externe negative. Această clasificare are un caracter relativ. întrucât utilitatea marginală este descres318 Universitatea SPIRU HARET . acestea din urmă incluzând şi beneficiile externe ce revin unor terţe persoane. toate utilităţile de care beneficiază membrii unei comunităţi ca urmare a organizării şi desfăşurării unei anumite activităţi economice. Pentru a reprezenta grafic corelaţia dintre diferitele tipuri de beneficii este necesar să precizăm ce se înţelege prin beneficiu marginal şi care este tendinţa de evoluţie a acestuia. Prin beneficiu marginal se înţelege expresia valorică pe unităţi marginale a consumului. includerea într-o categorie sau alta de externalităţi are loc în funcţie de caracterul preponderent al efectelor externe.

Externalităţi pozitive Fig. Dacă pe ordonată se evidenţiază evoluţia preţurilor (P).cătoare. Pentru a corecta această situaţie. preţul efectiv plătit de consumatori s-ar reduce la Po în timp ce producţia ar creşte la Q2 (fig. iar pe abscisă cantitatea vândută (Q). Siguranţa sporită a traficului rutier reprezintă un beneficiu extern. guvernul ar putea garanta o subvenţie BC şi. 1). Piaţa anvelopelor pentru automobile reprezintă un caz tipic de externalitate pozitivă. în aceste condiţii. punctul B corespunde unei alocări eficiente. BSM BPM B A C CM Fig. în sensul că. Externalităţi negative Externalităţile negative se caracterizează prin aceea că nivelul costurilor private este mai redus decât al celor sociale. prin achiziţionarea unei cantităţi sporite de anvelope corespunzătoare calitativ. se reduce riscul accidentelor rutiere pentru terţe părţi. Prin adăugarea beneficiului extern (BE) la beneficiul privat marginal (BPM) se obţine beneficiul social marginal (BSM). nivelul 319 Universitatea SPIRU HARET . şi beneficiul marginal se înscrie pe o curbă descrescătoare similară curbei cererii. în timp ce punctul A desemnează o situaţie de eşec al pieţelor. 2. care includ şi costurile externe suportate de terţi. 1. În această situaţie.

se ajunge la situaţia ca utilizatorii bunului respectiv să fie subvenţionaţi de către cei ce suportă costurile poluării. atunci corectarea externalităţii se poate face printr-un impozit sau o taxă asupra emisiunii de agenţi poluanţi şi.producţiei şi cel al consumului sunt mai mari decât cele corespunzătoare alocării eficiente a resurselor.Pigou. internalizarea externalităţilor negative nu este uşor de realizat datorită dificultăţilor ce apar în legătură cu măsurarea costurilor externe. Cazul externalităţii negative poate fi prezentat grafic (fig. dacă se ţine cont de costurile externe. dacă există posibilitatea măsurării şi urmăririi directe a efectelor poluării. b) acordarea de subvenţii şi 320 Universitatea SPIRU HARET . Astfel. Aplicarea impozitelor şi a subvenţiilor presupune. un rol deosebit revine intervenţiei corectoare a guvernelor pe pieţele libere. aceasta determinând şi sporirea costurilor externe (CE). creşte şi costul marginal privat (CMP). • Internalizarea externalităţilor negative Aceasta constă în includerea costurilor externe în preţul pieţei. Dacă avem în vedere poluarea.C. În practică. ea presupune ca producătorii să fie constrânşi să ridice costul marginal privat la nivelul costului marginal social. 2). soluţia radicală a rezolvării situaţiei este internalizarea acestora. cum ar fi: a) aplicarea de taxe şi amenzi producătorilor de externalităţi negative. Întrucât efectele malefice ale externalităţii negative sunt greu de suportat. Dimpotrivă. bunul rezultat dintr-o activitate poluantă devine mai scump. respectiv. dacă externalitatea negativă este ignorată. neincluderea urmând să fie penalizată. un set de măsuri. prin acordarea de subvenţii celor care suportă efecte negative. echilibrul care corespunde unei alocări eficiente este dat de P2 şi Q2. Pentru aceasta este necesar să fie create instituţii şi pârghii adecvate. În acest sens. Rezultă că. potrivit lui A. luând ca exemplu situaţia unei activităţi poluante. este necesar ca în costurile de producţie să fie incluse obligatoriu şi costurile ecologice. În condiţiile în care sporeşte producţia (Q). precum şi să se adopte reguli de conduită prin care producătorul efectelor negative să fie determinat să trateze costurile sociale ca şi cum ar fi costuri private.

Externalităţile negative. Această situaţie a fost abordată de R. la cazul în care numărul agenţilor economici ce determină sau sunt afectaţi de o anumită externalitate este relativ redus.Coase restrâng mult sfera ei de aplicabilitate. la fel ca şi alte situaţii de eşec al pieţelor. Soluţia lui Coase porneşte de la ipoteza că poate exista un număr redus de subiecţi afectaţi de externalitate şi că drepturile de proprietate sunt definite cu claritate. internalizarea se poate realiza direct prin cuprinderea acestor pagube în costurile crescătorului de vite. Astfel. d) punerea producătorului de externalitate negativă în postura de receptor al unui asemenea efect. care oferă o soluţie pertinentă ce poate evita.Coase are în vedere situaţia în care un crescător de vite şi un cultivator de cereale se află în postura de a negocia modul de compensare a pagubelor pe care vitele le aduc culturilor de cereale. în anumite situaţii. dacă în drepturile de proprietate se include şi protecţia împotriva pagubelor cauzate de vite. R.Coase subliniază că internalizarea poate fi realizată prin tranzacţii directe între părţi şi încheierea unor tranzacţii a căror aplicare să fie riguros urmărită şi respectată. în primul rând. Soluţia lui R. Pe această bază. intervenţia guvernamentală. şi situaţii în care intervenţia guvernamentală poate fi evitată şi ele se referă.facilităţi agenţilor economici care produc externalităţi pozitive. prin încheierea şi respectarea unor înţelegeri mutuale. 321 Universitatea SPIRU HARET . respectiv tranzacţia. concomitent cu crearea unui mecanism instituţional de aplicare şi garantare a acestor drepturi şi de impunere a prevederilor contractuale rezultate din tranzacţii – unele probleme economice legate de internalizarea externalităţilor pot fi soluţionate şi fără implicarea autorităţii statale. c) stabilirea de impozite şi taxe care să aducă costurile private la nivelul celor sociale. Principala concluzie este aceea că – prin definirea clară şi riguroasă a drepturilor de proprietate.Coase. se poate reduce doar la estimarea pagubor şi la modalitatea concretă de compensare a lor. o deosebită importanţă are faptul că soluţia propusă atrage atenţia asupra rolului respectării drepturilor de proprietate în prevenirea şi depăşirea unor situaţii de eşec al pieţelor. Există. Chiar dacă ipotezele lui R. însă. pot reprezenta tot atâtea argumente pentru intervenţia guvernamentală în calitate de monitor şi corector al efectelor negative. iar negocierea.

indiferent de statut sau comportament. autostrăzi. Aceasta înseamnă că un bun public este nonconcurent în comun. pentru orice consumator adiţional. ea presupune că. Important este ca străzile să fie iluminate şi să asigure confortul pentru toţi trecătorii. Nonexcluziunea este generată de indivizibilitatea cererii pentru bunurile publice şi presupune că nici o persoană nu poate fi eliminată sau exclusă din sfera consumatorilor potenţiali ai bunurilor publice. costul marginal este nul. în sensul că fiecare individ poate beneficia de ele. Un exemplu privind nonexcluziunea îl constituie iluminatul străzilor. lămpile instalate luminează în egală măsură pentru orice trecător. Astfel. apărarea naţională. canalele de navigaţie etc. părţile pot negocia şi direct. 13. în sensul propunerii lui Coase. Bunurile publice pure au două trăsături fundamentale: a) nonexcluziunea şi b) nonrivalitatea. după ce bunul a fost produs. Nonrivalitatea înseamnă lipsa de rivalitate între utilizatori şi este generată de indivizibilitatea ofertei de bunuri publice. programele TV şi radio. ALTE SITUAŢII DE EŞEC AL PIEŢEI • Bunuri publice Natura specială a bunurilor publice constă în faptul că acestea sunt unice şi egale pentru utilizatori. Aceasta înseamnă că suplimentarea 322 Universitatea SPIRU HARET . dimpotrivă. Astfel. concomitent cu aplicarea impozitelor şi subvenţiilor Pigou. Aceste bunuri sunt destinate consumului colectiv: şosele. în sensul că nu este mai puţin disponibil pentru o persoană din cauză că aceasta nu ar fi dorit sau nu ar fi contribuit la crearea bunului respectiv.Experienţa acumulată în ţările cu economie de piaţă dezvoltată demonstrează că nu există incompatibilităţi între soluţiile de internalizare legate de intervenţia corectoare a guvernelor pe pieţele libere şi cele realizate prin tranzacţii directe între părţi. dacă o stradă este iluminată.3. apele râurilor. iluminatul public. Nonexcluziunea exprimă posibilitatea ca oricine să beneficieze de un bun public fără ca prin aceasta să fie afectată capacitatea altcuiva de a face acelaşi lucru. acestea au un caracter complementar. pe această bază se poate realiza o alocare mai eficientă a resurselor.

la rândul lor. este parţială. În cazul bunurilor publice. la o interferenţă a trăsăturilor celor două categorii de bunuri. pot să apară situaţii. întrucât costul marginal este doar unitar şi doar variabil. în utilizarea bunurilor publice. Manifestarea nonrivalităţii poate fi ilustrată luând drept exemplu lărgirea sferei de cuprindere. Utilizarea majorităţii bunurilor publice (drumuri.beneficiarilor bunului public nu afectează negativ volumul utilităţilor faţă de beneficiarii iniţiali. respectiv. toate persoanele aflate în zona sa de cuprindere. respectiv. parcuri. chiar dacă instalarea sau modernizarea unui releu de retransmisie a fost efectuată la cererea unei singure persoane influente. întrucât în aceste activităţi indivizibilitatea nu este suficientă pentru a determina dacă bunurile respective sunt sau nu bunuri publice. Astfel. 323 Universitatea SPIRU HARET . În aceste condiţii. Astfel. în anumite momente sau situaţii. accesul unei persoane fizice sau juridice la utilizarea unui bun public nu reduce disponibilitatea acestuia pentru alţi utilizatori. perfecte. ceea ce face ca trăsăturile de nonexcluziune şi nonrivalitate să-şi piardă relevanţa întro măsură mai mult sau mai puţin semnificativă. respectiv divizibilitatea. transportul în comun. Aceasta face ca nivelul costului parţial să devină nesemnificativ. la polul opus bunurilor publice pure se află bunurile private pure. a posturilor publice de televiziune. indivizibilitatea reprezintă unul dintre elementele esenţiale pentru înţelegerea eşecului pieţelor. îndeosebi în cazul activităţilor economice pentru care costurile parţiale sunt relativ ridicate. În realitatea economică contemporană.) conduce. de efectele acestui bun public vor beneficia. cărora nu le sunt proprii în nici un fel cele două trăsături.. Prin comparaţie. telecomunicaţii etc. iar în unele ţări sunt create sau administrate de firme private. Cu alte cuvinte. Nonrivalitatea exprimă faptul că. fără discriminare. suplimentarea beneficiarilor nu presupune diminuarea utilităţilor pentru beneficiarii iniţiali. Aceste situaţii se manifestă cu preponderenţă în domenii ca: producţia de energie electrică şi gaze naturale. nonexcluziunea şi nonrivalitatea sunt perfecte în măsura în care indivizibilitatea cererii şi. de transmisie. şcoli. între cele două extreme coexistă bunurile publice şi bunurile private ce se diferenţiază în raport cu preponderenţa caracteristicilor enunţate. biblioteci etc. cea a ofertei sunt. când indivizibilitatea.

a beneficiilor private cu beneficiile sociale. în principal. care le produc în baza unor contracte cu guvernul sau administraţiile locale care suportă preţul acestora 13.4. în afara mecanismelor pieţei. ceea ce presupune intervenţia guvernamentală pentru o mai bună 324 Universitatea SPIRU HARET . 3) bunăstarea indivizilor nu poate fi comparată. mecanismul convenţional de formare şi evoluţie a preţurilor bazat doar pe criterii şi cerinţe ale eficienţei trebuie să fie completat cu criterii şi cerinţe legate de echitatea socială. pentru acele activităţi ale căror bunuri sunt destinate consumului colectiv. Dar mecanismele concurenţiale duc şi la excluderea sau limitarea accesului unora de la binefacerile sau bunurile existente pe piaţă. Potrivit lui V. a costurilor private cu costurile sociale. în modul de abordare a „bunăstării” de către V. şi. ce are drept premise o serie de judecăţi de valoare care încearcă să pună de acord sau să coreleze eficienţa economică şi echitatea socială. 2) bunăstarea socială se defineşte numai prin intermediul bunăstării individuale. pe de o parte.Pareto. alocarea optimă a resurselor presupune că: 1) fiecare individ este cel mai bun judecător al propriei bunăstări. pentru că decizia privind alocarea de resurse pentru obţinerea acestor bunuri se ia. calculaţia preţului şi luarea deciziilor vor conduce economic spre corectarea. Conceptul alocare optimă a resurselor în raport cu eficienţa şi echitatea îşi are sorgintea. pe de altă parte. În atare condiţii. Situaţiile ce pot să apară din perspectiva delimitării sectorului public se concretizează în: a) sectorul public nonpiaţă. EŞECURILE PIEŢEI ŞI TEORIA BUNĂSTĂRII De avantajele economiei moderne de piaţă beneficiază doar cei care reuşesc să se adapteze exigenţelor acesteia. ce reuneşte unităţile economice cu patrimoniul public. ce cuprinde sfera administraţiei publice centrale şi locale. Pornind de la această realitate. O soluţie a acestei probleme a fost găsită în ţările dezvoltate economic. În aceste condiţii. unde producerea unor bunuri publice se află în grija unor firme private. Sistemul de piaţă liberă este ineficient în a oferi bunuri publice.Diferenţierea dintre bunurile publice şi cele private are o importanţă deosebită şi pentru delimitarea sectorului public al economiei. s-a dezvoltat şi teoria economică a bunăstării. de regulă.Pareto. b) sectorul public de piaţă.

reprezintă premisa unor pierderi de bunăstare. În teoriile economice privind bunăstarea se susţine că societatea trebuie să intervină. ale eficienţei economice. în funcţie de scopul sau obiectivul urmărit. se relevă modul cum ar trebui să funcţioneze economia pentru a asigura bunăstarea. a mecanismelor pieţei concurenţiale. Potrivit orientărilor liberale. La rândul lor. fiind necesară crearea unor instituţii şi instrumente adecvate care să garanteze şi să sprijine funcţionarea acestor mecanisme. În teoria economică contemporană. care. Raporturile dintre eficienţă şi echitate. recunoscând rolul iniţiativei private şi al asumării riscului în asigurarea unei economii competitive. se evidenţiază modul în care funcţionează economia. fiind necesară corectarea. a căror situaţie poate fi ameliorată numai prin intervenţia guvernamentală. care au la bază corelaţiile esenţiale dintre competitivitate şi bunăstare. într-o măsură tot mai mare. prin prisma asigurării competitivităţii. raţionale. în acest sens. pentru a corecta consecinţele negative ale externalităţilor şi a corobora 325 Universitatea SPIRU HARET . orientările social-democrate. a diferitelor aspecte privind eşecurile pieţei. ale echităţii sociale. Dacă se pun pe prim plan cerinţele şi criteriile microeconomiei pozitive. prin instituţii şi instrumente specifice. În acest context capătă relevanţă argumentele aduse de adepţii teoriilor legate de dirijismul economic.funcţionare a pieţelor. Teoria şi practica economică contemporană se îmbogăţesc prin confruntarea de idei dintre doctrinele liberale şi cele social-democrate. dintre bunurile economice şi valorile sociale nu pot fi armonizate în mod automat doar pe bazele concurenţei. Abordarea normativă. evidenţiază faptul că „mâna invizibilă” duce şi la alocări insuficiente sau neraţionale. aspectele legate de realitatea microeconomică sunt privite. din cel puţin două unghiuri de vedere. la rândul lor. de corectare a situaţiilor de eşec al pieţelor. dacă se urmăresc cu prioritate cerinţele şi criteriile microeconomiei normative. apreciază că distribuţia veniturilor trebuie să urmărească şi satisfacerea diferitelor nevoi aflate în continuă creştere şi diversificare. Toate acestea conduc la existenţa unor categorii defavorizate sau marginalizate. un anumit nivel de inegalitate şi de polarizare a avuţiilor este preţul inevitabil plătit de societate pentru asigurarea unei creşteri economice eficiente pe baza iniţiativei private. printr-un set de reguli şi judecăţi de valoare.

diminuând astfel pierderile sociale determinate de alocarea ineficientă şi inechitabilă a resurselor. Pierderile sociale determinate de externalităţile negative (fig. Aceste pierderi sunt generate de faptul că unităţile de cantitate situate între Q0 şi Q1 se realizează cu costuri mai mari decât beneficiile aferente. şi cu Q1 – producţia nesupusă internalizării externe. În condiţiile în care notăm cu Q0 – producţia superioară internalizării efectelor externe. pe Q0 şi Q1. dimensiunea pierderilor sociale (partea haşurată). Dimpotrivă. Societatea trebuie să intervină pentru a decide căile şi modalităţile de asigurare a unei oferte de bunuri publice corespunzătoare şi de stimulare a iniţiativei private şi în acest domeniu.). Pe această bază se obţin curbele costului marginal privat şi ale costului marginal social şi. Adepţii teoriei moderne a bunăstării abordează într-o viziune optimistă eficacitatea alegerii publice şi a intervenţiei statului. respectiv. iar pe abscisă. Asigurarea funcţionării eficiente şi echitabile a pieţelor reprezintă una dintre cele mai Fig. 3. se determină externalităţile negative ale unor producţii cu grad diferit de internalizare a efectelor externe (fig. subliniind avantajele ajustării sau corectării efectelor negative ale eşecurilor pieţei. unităţile de cantitate ce corespund intervalului DQ evidenţiază nivelul pierderilor sociale. Astfel. susţinătorii teoriilor de orientare liberală insistă asupra neajunsurilor sau 326 Universitatea SPIRU HARET .diferitele categorii de interese. Pierderi sociale determinate complicate şi controversate prode externalităţi negative bleme cu care se confruntă economia contemporană. Pentru a ilustra grafic pierderile sociale ce au loc ca urmare a alocării ineficiente a resurselor. se are în vedere diferenţa dintre costul marginal social şi beneficiul marginal pentru toate unităţile cantitative afectate de internalizarea efectelor externe. 3) se evidenţiază înscriind pe ordonată beneficiul marginal. 3.

justiţie socială Probleme de reflecţie. Se pot contrapune doar eficienţa economică îngust înţeleasă. şi justiţia socială. Se poate conchide că dacă eficienţa economică. injustiţia socială sapă la rădăcina eficienţei economice. întrebări • Abordarea pozitivă şi normativă a problemelor microeconomice • Conţinutul. nu intră în contradicţie cu justiţia socială. cauzele şi consecinţele eşecului pieţelor • Care sunt principalele forme de manifestare a eşecului pieţelor? • Conţinutul şi formele externalităţilor • Conţinutul şi căile internalizării externalităţilor negative • Conţinutul şi trăsăturile bunurilor publice • Modul de funcţionare a economiei şi asigurarea bunăstării 327 Universitatea SPIRU HARET .dificultăţilor procesului privind opţiunea publică. pentru buna funcţionare a mecanismelor pieţei. În ultimă instanţă. relevând eşecurile statului în asigurarea bunei funcţionări a mecanismelor pieţei. sunt necesare atât asigurarea libertăţii de acţiune a întreprinzătorilor. se poate aprecia că. bunăstare. sau urmărită cu orice preţ de către agenţii economici privaţi. cât şi găsirea pârghiilor adecvate prin care intervenţia corectoare a statului să diminueze efectele negative ale eşecurilor pieţei şi să realizeze un echilibru raţional între eficienţă economică şi justiţia socială. în schimb. Concepte de bază • eşec al pieţei • excluziune imperfectă • costuri de excluziune • costul social şi privat • beneficiul social şi privat • externalităţi pozitive şi negative • internalizarea externalităţilor negative • bunuri publice. bine înţeleasă.

Editura Politică. 83-85. Editura Didactică şi Pedagogică. p. Modul economic de gândire – mersul economiei de piaţă liberă. Bucureşti. 1999.Dobrotă. • N. p. • V. Bucureşti. p. Editura Independenţa Economică. Bucureşti. Economie politică. 453. 620-621. Bucureşti. 1968.Bibliografie • M. 328 Universitatea SPIRU HARET . 624-629. 1982. • P. Ştiinţa economică şi interesul public.Samuelson. Editura Economică. L’économique.Blaug. coord.Galbraith. 19. 1997. p. • J. p. 290-292. 1992. Bucureşti.Madgearu. 220-224.Heyne. p. Editura Economică. 210. L. Editura Didactică şi Pedagogică. Evoluţia economiei româneşti după războiul mondial. 332 • P. 1940. Teoria economică în retrospectivă. 423-424. 400. Paris.K.: Niţă Dobrotă.1991.Armand Colin. Bucureşti. • Dicţionar de economie.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful