Universitatea “Dunărea de Jos”, Galaţi Facultatea de Litere şi Teologie Catedra de Literatură, Lingvistică şi Jurnalism Sem.

II, 2007-2008 Anul III Jurnalism politic ________________________________

prep.univ.drd. Alina Popa E-mail: aliapopa@yahoo.com

Suport seminarii

1. Discursul dreptei şi discursul stîngii
„Dreapta“ şi „stînga“ sînt două concepte prin care se desemnează, de peste două secole, conflictul ideologic dintre discursurile şi acţiunile în care s-a scindat domeniul politic. În ciuda faptului că acest dualism este tot mai frecvent contestat şi cu toate marile schimbări istorice din ultimele decenii, termenii în atenţie continuă să deţină un rol important în limbajul politic. Termenii „dreapta“ şi „stînga“ au o semnificaţie descriptivă şi una evaluativă. Deşi semnificaţia descriptivă poate fi foarte variată, ea nu va acorda aceluiaşi cuvînt înţelesuri contrarii. În ceea ce priveşte semnificaţia estimativă, termenii fiind antitetici, prin acordarea unui înţeles pozitiv unuia din ei se ajunge, în mod necesar, la atribuirea unui sens negativ celuilalt. Conform opoziţiei axiologice, una din părţi înseamnă opusul celeilalte, „dar nu există nici un motiv, vorbind la modul abstract, pentru ca una să semnifice întotdeauna binele, iar cealaltă răul“ 1. Dacă ne referim la factorul putere, discursul dreptei îl descrie ca factor de coeziune, iar discursul stîngii ca izvor al discriminării. Norberto Bobbio apreciază că cel mai frecvent criteriu aplicat pentru a diferenţia dreapta de stînga este atitudinea diferită a oamenilor faţă de idealul egalităţii, o valoare politică fundamentală, alături de libertate, dreptate ş. a. „Stînga“ se fundamentează pe egalitarism, în sensul în care, dacă se admite că oamenii sînt egali, dar şi inegali, se accentuează ceea ce îi apropie pe aceştia, pentru a putea convieţui; egalitarul pleacă de la convingerea că majoritatea inegalităţilor sînt sociale şi, ca atare, ele pot fi îndepărtate. „Dreapta“ îşi asumă inegalitarismul ca valoare dominantă, considerînd că, pentru o mai bună convieţuire, importante sînt diferenţele dintre oameni; inegalitarul are convingerea opusă celei a egalitarului, după care majoritatea inegalităţilor sînt naturale şi, de aceea, ele nu pot fi eliminate 2.

2. Discursul opoziţiei şi discursul guvernamental
Discursul opoziţiei recuză prezentul, aflat sub control guvernamental. Acest tip discursiv descrie prezentul într-o manieră pesimistă şi proclamă voinţa de a-l schimba, urmărind o ruptură calitativă, politică sau sistemică. Opoziţia îşi proiectează programul politic în viitor, asupra căruia ea îşi transferă demersurile de accedere la putere şi îşi proiectează speranţa legitimantă.
1 2

Norberto Bobbio, Dreapta şi stînga, Editura „Humanitas“, Bucureşti, 1999, p. 78 Ibidem, pp. 111 - 112

1

de analiză a implicaţiilor unei anumite politici asupra diverselor grupuri şi categorii de alegători. în orice caz. Interesul guvernului este de a descrie şi de a evalua prezentul politic în cea mai bună lumină posibilă. prin care „se articulează şi se desfăşoară“ 4 rostirea politică: (1) discursul de tip emoţional. caracter disimulat. Guvernul. O tipologie din perspectiva analizei situaţionale Raportîndu-se la calităţile discursului politic identificate de Constantin Sălăvăstru în Discursul puterii (ambiguitate intenţionată. logicianul român Petru Ioan a elaborat o clasificare a formelor acestuia.metodologice („M“): O discursul politic de tip doctrinar di scursul politic epidictic sau moralizator I discursu l sociolizant de analiză a impactului unei anume politici discursul politic emoţional. (6) discursul formalist sau circumstanţial. investeşte în prezent. (5) discursul sociologizant. identificat în raport cu agentul şi cu iniţiativa acţională („A“). Iaşi. Modelul hexadic în politologie. sub auspiciile suporterului şi ale beneficiarului acţiunii politice („I“). (Colecţia “Radiografii”).116 2 . situat la nivelul coordonatei conţinutului şi al structurii acţiunii politice („C“). Editura „Ştefan Lupaşcu“. (2) discursul politic raţionalizator. cu tentă psihologică V C discursul politic A „rece“ (raţionalizator!) 3 4 Constantin Sălăvăstru. (4) discursul moralizator sau epidictic. 82 .cit. pp. prin forţa lucrurilor. superior trecutului şi nicidecum inferior viitorului. plasat în dreptul variabilei axiologice („V“).Discursul guvernamental este ancorat în prezentul pe care îl controlează sau. caracter imperativ. 2002. trebuie să şi-l asume. legat de coordonata teleologică („O“). caracter polemic) 3. chiar acuzator şi justiţiar. acesta fiind mai mult sau mai puţin deschis progresului. cu tentă psihologică. p. (3) discursul doctrinar şi ideologizant. 3..103 Petru Ioan. op. situat la nivelul coordonatei praxiologic .

identificate de Petru Ioan. din perspectiva unui model specific al situaţiei acţionale5: (1) agentul. (3) domeniul.. grupurile de interes şi de presiune.45 3 . o acţiune în sens concret. dar şi datele realităţii politice („O“). garantul. 4.cognitiv al descrierii. sau suportul acţiunii politice. producerea discursurilor şi a sensurilor politice („C“). ideologia. de interacţiuni si contexte social . („V“). Modelul hexadic în politologie. dar şi cultura şi interesul politic. b) la nivelul socio . pp. căile şi mijloacele legitime şi nelegitime ale acţiunii politice. cautînd să determine aderarea unui segment cît mai mare al populaţiei. reprezentat de guvernanţi.politic al descrierii. manifestări de stradă ş. interacţiuni si discursuri ale actorilor politici. („I“). a identificat următoarele coordonate ale acţiunii politice. în care reprezentările politice ale comunităţii sunt legate de reprezentările individuale ale acestor discursuri. prin natura sa. ca titulari ai puterii politice. ajungînd să provoace comportamente de tipul: vot sau absenteism. Discursul şi politica pot fi legate în două moduri esenţiale: a) la nivelul socio . competenţa politică. Forme ale discursului politic. Altfel spus.. a. prin excelenţă. (6) „forma“ demersului politic.. respectiv metodele. cetăţenii. sistemele de interpretare a simbolurilor politice. dar urmăreşte să-i cucerească şi pe „ezitanţi“ sau să producă „răzgîndiri“. de partidele de opoziţie. ABORDAREA SEMIOTICĂ A DISCURSULUI POLITIC Petru Ioan. în volumul Modelul hexadic în politologie.. el este „deschis“. ca parteneri sau iniţiatori „informali“ ai faptului politic ş. scopurile sau finalităţile acţiunii politice. cunoaşterea politică serveşte ca interfaţă teoretică indispensabilă între dimensiunile personale şi colective ale acţiunii politice şi ale discursului politic. Acest gen de intervenţie discursivă are. 43 . în raport cu polii hexadei acţionale Fiecare dintre aceste tipuri de discurs poate construi propria sa structură argumentativă. situate în contexte politice. (5) inspiratorul. Discursul politic vizează. aderare. guvernaţii.discursul politic de tip formalist M 2. iar la limită. (4) valorile pe care le promovează acţiunea politică.politice concrete. o vocaţie recrutoare. mijloacele prin care se transmit mesajele („M“): 5 Petru Ioan. respectiv iniţiatorul sau promotorul acţiunii politice („A“). în care procesele şi structurile politice sunt formate din evenimente. demersul constructiv şi prospectiv al acesteia. preferinţele ş. obiectivele. urmărind să menţină adeziunea auditoriului care îi împărtăşeşte deja opţiunile şi valorile. (2) conţinutul acţiunii politice.a. a.

prin care locutorul urmăreşte să comunice propriile sale gînduri. Funcţiile discursului politic Adoptînd un punct de vedere funcţional şi dezvoltînd contribuţia filosofului limbajului Karl Bühler privind identificarea funcţiilor semantice ale semnului lingvistic. promotorul acţiunii politice inspiratorul. Paris. p. dorinţe care ar rămîne. prin care limbajul oferă indicaţii asupra unei stări de lucruri. prin care cel care rosteşte urmăreşte să obţină un anumit „răspuns“ din partea receptorului. 6 Roman Jakobson. prin care se caută stabilirea şi menţinerea în condiţii optime a comunicării.V spectiv şi evaluativ C demersul constructiv / prospectiv al acţiunii politice A agentul. (3) funcţia conativă. Les Editions du Seuil. 427 4 . Essais de linguistique générale. Paris. (2) funcţia emotivă sau expresivă.I ciarul acţiunii politice „forma“ şi structura acţiunii politice M 3. 1972. emoţii. Apud Oswald Ducrot & Tzvetan Todorov Dictionnaire encyclopédique des sciences du langage. neexprimate în forul subiectiv al locutorului. 1. după Petru Ioan 4. benefi. Les Editions de Minuit. asupra unor fapte.O referenţialul acţiunii politice demersul retro. a contactului cu interlocutorul. altfel. 1963. Variabile sau coordonate în cadrul modelului acţiunii politice. (4) funcţia fatică. Roman Jakobson întreprinde o clasificare mai amplă a funcţiilor cardinale ale limbajului 6 : (1) funcţia referenţială.

(5) funcţia interpretativă. ce poate fi dusă la cote performante de analiştii politici. relevată de coordonata „C“.I terpretativă O funcţia persuasivă C funcţia constructivă A funcţia proiectivă 7 Petru Ioan. Valorifind funcţiile atribuite de Roman Jakobson limbajului în general. căruia locutorul urmăreşte să-i asigure unele calităţi intrinseci. avînd loc raportarea la propriul cod al comunicării. definită de doctrinarii şi ideologii politici. (3) funcţia persuasivă. respectiv de politologi şi alţi experţi în politică. fie din sînul mediilor de comunicare în masă. al suporterilor. cit. care este centrată pe formularea mesajului şi articularea discursului. care se manifestă în orizontul axiologic al acţiunii politice. marcat prin variabila „V“. îndeplinită de specialiştii din domeniul ştiinţelor politice. dar şi de comentatorii ad hoc.R nativă E funcţia expresivă 5 . Schema lui Roman Jakobson a servit ca punct de plecare pentru ample dezvoltări ulterioare. care se manifestă în orizontul conţinutului şi programului acţiunii politice. ce se reliefează în sensul celor îndeplinite de purtătorii de cuvînt.118 funcţia co. manifestă în discursul consilierilor politici. (6) funcţia metalingvistică. (2) funcţia constructivă.(5) funcţia poetică a limbajului. (4) funcţia evaluativă. ce se manifestă atunci cînd limba însăşi este obiectul mesajului. în acord cu modelul hexadic 7: (1) funcţia proiectivă. Petru Ioan a identificat funcţiile specifice ale discursului politic. a liderilor politici. fie din interiorul clasei politice. în legătură cu variabila „A“. . care cade în sarcina autorilor de discursuri politice. 117 . o dată cu dezvoltarea ştiinţelor comunicării. respectiv demonstrativă şi explicativă. cu atribuţii în exprimarea punctelor de vedere din partea factorilor guvernării şi identificabilă pe coordonata „M“. op. pe care o putem identifica pe coordonata obiectivelor acţiunii politice „O“. (6) funcţia justificativă. a „tehnologiei“ politice: D funcţia referenţială funcfatică C ţia I funcţia poetică funcţia V evaluativă funcţia in. p. dar şi al beneficiarilor acţiunii politice întreprinse. sub incidenţa polului „I“.

ca obiect al comunicării. ce studiază discursul din perspectivă sintactică. discursul se manifestă ca o unitate dinamică a producerii enunţurilor. care îi reglementează modurile de manifestare.funcţia metalingvistică S funcţia justificativă M 4. discursul politic preia caracterul disimulat. iar de la discursul religios preia. Hexada funcţiilor îndeplinite prin discursul politic CONCLUZII Apreciem că o dată cu asumarea discursului ca domeniu de investigaţie. ambiguitatea intenţionată. am constatat că discursul în atenţie este o specie a discursului retoric şi. Avînd ca gen proxim discursul ideologic. întrucît este un discurs al puterii. ca obiect purtător de sens şi din perspectivă pragmatică. încărcate de sens atît la nivel 6 . într-o formă specifică. a forţei ilocuţionare prin care se realizează o anumită performanţă şi a capacităţii de a produce efecte şi se supune anumitor legi şi principii specifice. în această calitate. s-a conturat o nouă dimensiune a demersului semiotic în domeniul limbajului. el vizează pe un altul decît pe sine. o „ştiinţă integratoare a textului“. chiar dacă la un alt nivel de generalitate şi interferează cu discursul etic sub aspectul responsabilităţii. dimensiunea liturgică. caracterul de clasă şi statutul de discurs de legitimare a puterii. „Deducţia“ funcţiilor jakobsoniene în modelul semio-logic 5. Discursul în atenţie se aseamănă cu discursul juridic prin caracterul său prescriptiv. dobîndeşte o structură argumentativă şi o finalitate persuasivă. De aceea. discursul politic aparţine unei comunicări simbolice ca producţie de semne. Continuînd analiza comparativă. cel politic trimite la semnificaţiile pe care le atribuie lumii şi propune lumi alternative. am comparat discursul politic cu alte tipuri de discurs. Discursul politic are un fundament raţional şi evoluează în sfera verosimilului. caracterul polemic. Asemenea discursului filosofic. Întrucît limbajul este prin excelenţă intenţional. Am reţinut ca însemne dominante ale discursului politic caracterul prescriptiv şi cel evaluativ. ca valoare dominantă. ca obiect formal structural. din perspectivă semantică. În căutarea invarianţilor care îi circumscriu identitatea. Considerăm că dincolo de interese şi raporturile de putere.

1. în care îşi are originea şi manifestarea conceptului de minciună. Acest fapt evidenţiază posibilitatea extinderii analizei şi explicitării acestuia în cadrul unui model semiotic. se gîndeşte creativ. (b) o a doua relaţie. la anticiparea contraargumentativă a reacţiilor posibile ale adversarilor de idei. Orice încercare de a simplifica complexitatea realului duce inevitabil la eroare în gîndire. Între adevăr şi realitate există o multitudine de opinii care nu ajung la adevăr. Minciunile din sfera conceptelor pot dobîndi diverse forme. de idei cu privire la problemele filosofice. Minciunile de acest gen sînt elaborate şi folosite pentru a influenţa ceea ce se concepe. Minciuna şi discursivitatea politică Trasarea limitelor cunoaşterii realităţii şi stabilirea valorii de adevăr a aserţiunilor reprezintă o primă etapă necesară în analiza mai elaborată a triadei realitate – reprezentare – discurs. ştiinţifice. dar nici nu sînt pur şi simplu erori. a. imuabile şi eterne“ 9. Discursul politic între disimulare şi credibilitate II. 18 Ibidem. 48 7 . ca un demers comunicativ intenţionat de transmitere a unor informaţii false de către locutor. se imaginează. II. într-un sens restrîns. de la afirmaţii neadevărate la operaţiile intelectuale care încalcă criteriile gîndirii corecte. Astfel. dar şi ansamblurile de opinii. devine posibilă minciuna. Pe de altă parte. p. Prin opinii. sociale. de la demersurile polemice.cognitiv. în scopul inducerii în eroare a receptorului. ce relevă caracterul veridic sau mincinos al raportului dintre cunoaşterea realităţii şi discursul rostit despre ea. cît şi la nivel emoţional. avînd ca obiectiv distragerea atenţiei. Ea poate fi definită. care reliefează adevărul sau falsitatea raportului dintre realitate şi demersul de cunoaştere a acesteia. minciuna se opune adevărului“ 8. manipulînd felul de a vedea realitatea. p. politice. Orice schematizare a reprezentărilor mentale în discurs duce la denaturarea informaţiei comunicate. capabil să reliefeze mai adecvat structura sa internă şi mecanismele performative specifice acestui tip de discurs. Considerăm că pot fi identificate două genuri de relaţii cognitive determinante: (a) o primă relaţie. Adevărul şi etica ce întemeiază realitatea epistemologică a lumii contemporane au devenit noţiuni care se nuanţează în funcţie de interesele pragmatice imediate ale societăţii. la nivel conceptual se elaborează cele mai rafinate modalităţi comunicaţionale persuasive şi manipulative. al practicii cotidiene. economice ş. ajungîndu-se la <<asasinarea>> argumentativă a ideologiilor concurente. oamenii se apropie suficient de adevăr pentru a trăi la nivelul realităţii contingente. ale grupurilor sau ale indivizilor. „de la contextualizarea categoriilor şi principiilor incomode pînă la ieşirea la rampă a unor valori încărcate forţat cu conţinutul justificativ şi ideologic dorit. „Minciuna nu este tot una cu eroarea: pe cînd eroarea se opune realităţii. 8 9 Ibidem. la proclamarea <<adevărurilor unice>>. la adevărata cunoaştere.

op. precum „libertate“. Discursul politic totalitar este subordonat limbii de lemn. fiind doar o expresie a lui „ce trebuie să fie“. a puterii politice decidente. de sovietici. Editura „Humanitas“. dar şi „mobilizarea energiei maselor anesteziate epistemologic în susţinerea unor valori opace la critică. Prin urmare. prin eliminarea tuturor faptelor care contrazic „principiile“ ideologiei totalitare. De exemplu. Realitatea ajunge să nu mai existe decît prin evenimentele care confirmă acest tip de ideologii. mecanismul minciunilor funcţionează atît în societăţile democratice. Acest tip de discurs este unul de ocultare a tot ceea ce îl contrazice şi îl deranjează în evenimentele realităţii sau în discursurile concurente. „economie de piaţă“. reglîndu-se şi reproducîndu-se. „democraţie“. dar mai ales prin transformarea propriei limbi. Bucureşti. ajungînd să primească denumirea de „limbă de lemn“. 10 Vasile Tran & Alfred Vasilescu. cît şi în cele totalitare. Istoria este rescrisă. cu implicarea. Crizele republicii. p. iar minciuna a fost considerată pur şi simplu o cale perfect justificată în tranzacţiile politice“ 10. utilizate 10 11 Hannah Arendt. pentru a fi credibil. rezultatul fiind respingerea acesteia ca neconformă. a fost descrisă ca expresie a voinţei întregului popor român. 51 8 . II. 1999. 2. aplicate mecanic sub biciuirea stimulilor informaţionali mediatici. în noua istorie a României. Disimularea (minciuna) este utilizată la nivel ideologic şi politic de către partidele şi organizaţiile politice care intenţionează perpetuarea propriilor interese şi justificarea existenţei lor în cîmpul politic. facilitează exprimarea rapidă şi convingătoare a minciunilor conceptuale ca adevăruri incontestabile şi sprijinite pe valorile consacrate. După cum afirma Hannah Arendt. prin forţă. conştientizate superficial. Orice locutor politic ştie că denaturarea realităţii nu poate fi oricît de amplă.Putem considera că una din devizele discursului politic poate fi: nu este bine să spui tot adevărul. de clişee încremenite. să respecte normele elementare ale raţionalităţii şi să aducă în discuţie fapte verosimile. ceea ce face nesigur sensul cuvintelor. cu sens determinat în contextul unei anumite <<autorităţi>>. iar minciuna este mult mai ispititoare pentru raţiunea acestuia decît realitatea. cînd limbajul ajunge să nu mai descrie nimic. mai mult sau mai puţin eficientă. Cu totul altfel se petrec lucrurile. însă. un subsistem lingvistic ce conţine unităţi frazeologice „cu caracter de expresii fixe. a.. trecutul însuşi ajungînd să fie adaptat intereselor politice prezente. Autorul minciunii politice are avantajul de a şti dinainte ceea ce doreşte auditoriul să audă.cit. Un caz particular: discursul care anulează logica şi realitatea Ideologiile totalitare intră în conflict cu realitatea. care cresc ambiguitatea ideilor. de către guvernanţi“ 11. Orice discurs politic trebuie. „sinceritatea nu a fost socotită drept o virtute politică. se inovează lingvistic prin împrumuturi din limbile vii. cantitativ şi axiologic. Se impun termenii generici şi cuvintele abstracte. p. generaţi în flux controlat. totuşi. „tranziţie“ ş. întrucît ea nu poate acoperi imensa sferă a realului. venirea comuniştilor la putere impuşi. frecventa schimbare a referenţialelor unor termeni generici consacraţi. în societăţile totalitare. În societăţile democratice. ca un element necesar al coeziunii sociale. Numai în aceste condiţii el poate fi convingător.

ele sînt prezentate ca efecte ale abaterii de la esenţa orînduirii dominante. ] imitate. Ea trimite însă la un univers semantic extrem de rudimentar. convins. Editura „Polirom“. p. Bucureşti. dacă aceasta nu este favorabilă ideologiei promovate. Esenţial este ca el să fie limpede instruit cu cîteva principii fundamentale. puterea nu poate acţiona asupra realului „decît în mod distrugător de vreme ce acesta este realul pe care trebuie să-l distrugă pentru ca să se poată manifesta realitatea al cărei depozitar este“ 13. dobîndind aspectul unei directive metodologice: analiza sau evaluarea elementelor vieţii într-o ţară a socialismului real trebuie să se fundamenteze „nu pe ce se întîmplă acolo cu adevărat. Limba de lemn s-a reliefat ca un mijloc de anihilare a gîndirii. Aceste expresii sînt repetate frecvent. ci pe deducţia din principiile sistemului.Cazacu. aflîndu-şi legitimitatea în lumea coruptă a capitalismului. p. Structura minciunii. negînd tot ceea ce nu depinde de ea. Această lume este complet inteligibilă şi are drept misiune să facă uitat faptul că nu are sens. propunem spre analiză următorul fragment din Mein Kampf: „De altfel. fără indicaţiile. în cazul ideologiei comuniste. Limba de lemn este alcătuită în întregime din elemente împrumutate din limba naturală.] el va fi pentru totdeauna pătruns de aceste principii. tot aşa acelaşi 12 Tatiana Slama . ci pe ceea ce trebuie să aibă loc în lumina doctrinei. op. nimic nu se petrece de la sine.“ 12. 2000. erori care să contrazică mersul implacabil al societăţii spre binele final.1996. „Limba de lemn nu comunică nici un gînd nou şi nu descrie nimic“ 15. Pentru a ilustra cele afirmate. Bucureşti. Mai mult decît atît. de necesitatea victoriei partidului său şi a doctrinei sale. „de introducere a unor structuri de gîndire din afara individului“ 16. 1993. Limba de lemn. puţin numeroase. Editura „Nemira“.stereotip . deasemeni. Nici soldatul nu trebuie amestecat în planurile şefilor.. Aşa cum este de preferat să-l formezi pe soldat în spiritul unei discipline severe.dogmatic ca exprimare a unei ideologii [. ci ea vizează însăşi capacitatea de reprezentare a limbajului. adevărul <<burghez>> este societatea care rezistă Partidului“. căci elementele constituiente nu au corespondent în realitate. Editura „Humanitas“. Anularea realităţii se referă la judecăţile despre viaţa din ţările socialismului real. prin diversiune. disfuncţiuni. individul devine pasiv. nu este necesar ca fiecare din cei ce luptă pentru doctrină să fie deplin puşi la curent şi nici să cunoască exact fiecare aspect al gîndirii şefului mişcării. ideologia face din lume o limbă. „adevărul <<proletar>> este Partidul. nu pe observarea faptelor materiale... 81 16 Tatiana Slama Cazacu. dar foarte importante. Iaşi. cit. dar şi impuse de puterea politică. Pentru puterea totalitară. Editura „Humanitas“. Stratageme comunicaţionale şi manipularea. 1993. p. [. bicolor.. nu pe cele întîmplate efectiv. cu convingerea că lupta sa este dreaptă şi trebuie să biruie şi că el trebuie să se dedice trup şi suflet. intenţia reală a locutorului politic fiind de a impune o anumită modalitate de gîndire sau chiar anihilarea acesteia şi de a masca adevărata realitate. p.. însă nu se limitează să priveze cuvintele de substanţa lor. 71 13 Alain Besançon. ajungîndu-se la faptul ca altul să gîndească pentru el. p. participarea şi controlul ei. 74 9 . La nivelul discursului oficial ocultarea este maximă: nu există accidente. structurat analog limbajului. După cum arăta Alain Besançon. 266 14 Piotr Wierzbicki. evenimente. . Originile intelectuale ale leninismului. Bucureşti. astfel. 26 15 Françoise Thom . Ideologia încearcă să compeseze pierderea sensului prin imaginarea unui alt univers semnificant.. Şi chiar dacă există. ci pe planuri sau dorinţe“ 14. De aceea.

Noomen au identificat cinci variante de strategie semantică 18. Noomen. vol II. dar şi de strategiile semantice utilizate. în a impune.politic în care este produs discursul. într-un 17 18 Adolf Hitler. în a remodela sentimentele. prin minciună. G. sortite unui viitor strălucit. Ca orice ideologie totalitară. Strategii semantice de persuadare Persuadarea auditoriului este eficientă în sfera politicului în condiţiile în care se ţine seama de contextul social .3. Credinţa liderilor politici totalitari în posibi-litatea de a controla şi stăpîni viaţa. p.. fundamentate pe: (a) manipularea den-otaţiilor care presupune abaterea de la semnificaţia uzuală a termenilor în scopul impunerii unei idei. Scholten. Pentru a surprinde dinamica formării şi acţiunii procedurilor aplicate în cadrul acestor strategii. (2) impunerea / modificarea disimulată a intensiunii. prin asocierile de sens pe care cuvintele le generează la nivelul receptorilor politici. Mein Kampf. depersonalizat şi un supus perfect: „Aşa cum este de preferat să-l formezi pe soldat în spiritul unei discipline severe. W. prin urmare. Bucureşti. a unui argument. 163 19 Ibidem. O. termenul „democraţie“ poate avea o anumită intensiune în discursul politic occidental şi o altă intensiune în discursul politic totalitar. Cuilenburg. se acţionează pentru îndoctrinarea cetă-ţenilor.. W. 164 10 . de calitatea argumentelor. O. dar foarte importante“.. aşteptările şi minţile oamenilor. de pildă. prin care deosebirile de ordin intensional sînt prezentate ca probleme extensionale. propunem situarea lor în acord cu variabilele hexadei semiotice: (1) amplificarea disensiunilor de ordin intensional. Pentru a realiza limitarea gîndirii şi a limbajului politic într-un stat totalitar. Ştiinţa comunicării. deformarea relaţiilor interpersonale şi recrearea sistemelor de valori era totală. Scholten şi G. (b) manipularea conotaţiilor. cu convingerea că lupta sa este dreaptă şi trebuie să biruie şi că el trebuie să se dedice trup şi suflet.. tot aşa acelaşi principiu trebuie să fie valabil pentru fiecare adept al unei mişcări de mare amploare. considerîndu-se că este suficientă minima cunoaştere a doctrinei: „nu este necesar ca fiecare din cei ce luptă pentru doctrină să fie deplin puşi la curent şi nici să cunoască exact fiecare aspect al gîndirii şefului mişcării“. Supunerea oarbă. ce reprezintă „voinţa cea mai fermă“ sînt alte deziderate ale procesului de mode-lare a omului nou (sintagmă promovată mai ales de ideologia comunistă). susţinut de voinţa cea mai fermă“ 17.principiu trebuie să fie valabil pentru fiecare adept al unei mişcări de mare amploare. puţin numeroase. J. şi cea nazistă se formulează în principii care devin stereotipii de gîndire. „conflictele din planul definirii termenilor sînt transpuse în planul aplicabilităţii acestor termeni“ 19. sortite unui viitor strălucit “. 1994. care se realizează printr-o lărgire sau restrîngere a extensiunii şi se manifestă atunci cînd locutorul pretinde că extensiunea termenului utilizat de el poartă singura intensiune corectă. van Cuilenburg. p. II. convingerea în sacralitatea ideologiei promovate. p. purtătoare a „adevărului final“. J. Editura „Belardi“. exprimată de un conducător divinizat. J. 159 J. de exemplu. de prestigiul locutorului. exprimate în clişee: „esenţial este ca [cel ce luptă pentru doctrină] să fie limpede instruit cu cîteva principii fundamentale.

ipoteza. . astfel. Cunoştinţele si opiniile noastre despre partide şi politicieni. judecăţile de valoare şi atitudinile pe care le manifestăm cu privire la demersurile politice sunt. în cea mai mare parte. cînd se exprimă sentinţe de tipul „liberalismul şi conservatorismul sînt unul şi acelaşi lucru“. justificarea ş. de asemenea pseudoantonimia se manifestă şi atunci cînd doi termeni sînt consideraţi opuşi. se susţine că un stat este sau o democraţie. a. încă o dată. cum sînt termenii „muncitor (într-un stat comunist)“ şi „grevă“. op. criticilor. Astfel. pentru că multe dintre acţiunile politice sînt realizate prin discurs şi comunicare. cit. care apare în formulări de tipul „Socialismul este doar o formă de revizionism“. Discursul politic argumentativ este o formă de rostire politică prin care sînt identificate situaţiile politice şi apoi sînt formulate ─ sub forma recomandărilor. (4) manipularea conotativă. Putem constata. garantată de statul maselor de oameni ai muncii şi reprezentînd cel mai înalt tip de democraţie. folosirea mijloacelor media etc. însuşite. (c) pseudohiponimie. urmărindu-se transferul conotaţiilor negative ale termenului socialism asupra conceptului revizionism. „Numai împreună vom reuşi“. care consideră doi termeni într-o contrarietate continuă. 26 11 . Ea şi numai ea pune în mîinile majorităţii poporului. negaţia polemică. III. apologiilor ─ răspunsuri adecvate la aceste situaţii. care apare cînd semnificaţia termenului din contextul A este transpusă în contextul B.număr al publicaţiei „Pravda“ din 1968 putem citi: „la noi acţionează democraţia socialistă. creşterea preţurilor este prezentată ca „reaşezare“. (d) pseudoomonimie. p. schimbate sau confirmate de formele variate ale socializarii noastre prin educaţie formală. (b) pseudoantonimie. discursul politic utilizează mai multe strategii argumentative: interogaţia. metafora. între planul semantic şi cel pragmatic al rostirii discursive în cîmpul politic. (3) relaţionarea improprie a cuvintelor care se realizează prin: (a) pseudosinonimie. care se poate realiza prin eufemisme sau construcţii de imagini. cînd de exemplu. Tipuri şi modalităţi de argumentare politică Studiul cunoaşterii politice se ocupă pe larg cu reprezentările mentale pe care oamenii le împărtăşesc ca actori politici. că orice formă de comunicare politică persuasivă presupune o anumită interdependenţă între mijloacele comunicării şi finalitatea politică a acesteia. sau o dictatură. stăpînirea asupra propriului destin“ 20. sloganurile politice vizează mai ales acest tip de manipulare conotativă: „Un preşedinte pentru liniştea noastră“. sub conducerea clasei muncitoare. ignorîndu-se posibilitatea existenţei unui proces de trecere de la una la alta. Opiniile şi atitudinile instaurate prin strategiile semantice se manifestă ca o credinţă larg acceptată. „Franţa francezilor“. fără ca ei să fie. Pentru a-şi îndeplini menirea de legitimare şi exercitare a puterii. procesarea informaţiei politice este adesea o formă a procesării discursului. respingerea cauzei. care oferă semnificaţie evenimentelor şi favorizează realizarea intereselor politice de grup. 20 Apud Piotr Wierrzbicki.

. avînd un caracter polemic.politice. Interogaţia Însăşi punerea unei întrebări este un act implicit de argumentare. din mica minoritate. ce are o valoare performativă... astăzi ministru. p.politice alese. alături de locutor. Dar cum voiţi domniile voastre să fie ? Unde era partidul acesta ? Unde l-ar fi putut găsi cineva ?“ 21. nici o strălucire. Interogaţia are valoare argumentativă. ce presupune o confruntare între parteneri reali sau posibili. p. 101 . op. Eu vă voi conduce în nişte 21 22 Nicolae Iorga.] atunci partidul acesta fără îndoială că ar fi fost în stare să îndeplinească opera mare de reforme. prin disperare şi prin imposibil. receptorii ajungînd să se implice. cit. Texte social . 243 Mihail Kogălniceanu. pp 141-144 24 Charles de Gaulle. cum socotiţi d-voastră că aveam să viu să-mi abjur credinţele vieţii mele întregi? Că eu. pentru motivul că este un act de enunţare. Ilustrăm această afirmaţie cu următoarea secvenţă discursivă: „După toate aceste lucruri rămînea să se înceapă opera de reforme... Întrebările sînt rezultatul certitudinii diplomatului român.Janvier 1946). cînd. Discursul politic. pp. Teza pe care o susţine istoricul român este aceea a necesităţii implicării parlamentarilor într-un demers legislativ necesar elaborării şi aplicării reformelor social . O calitate importantă a interogaţiilor retorice este marea lor putere de sugestie. hotărîrea de a sprijini neabătut împroprietărirea ţăranilor prin promovarea proiectului de lege rurală în Adunarea Legislativă. sînteţi goi şi nemîncaţi. am fost chemat la Minister.. în situaţiile descrise şi în trăirile exprimate. la fel de bine în ordinea materială ca şi în ordinea morală. Discours et Messages. un partid care să aibă un program neted [. aşa cum procedează Napoleon în faţa armatei sale: „Soldaţilor. dezgust pentru asuprire? Nu dorm în sîngele nostru strămoşii care aşteaptă ceasul de-a fi deşteptaţi în mărire?“ 23. ca în următoarea secvenţă discursivă: „Ar putea fi un echilibru posibil.102 12 . Franţa s-ar decide într-o zi să separe destinul său exterior de cel al democraţiilor din Vest ?“ 24. Prin formularea întrebărilor se urmăreşte determinarea interlocutorului de a consimţi la teza propusă de locutorul politic. să viu să sfîşiu lucrurile vieţii mele întregi ?“ 22.1. Mihail Kogălniceanu implică. Cine să o facă ? Dacă s-ar fi găsit care să reprezinte o realitate socială. ca în următorul fragment de discurs: „Ei bine. guvernul e dator mult către voi. prin aceste interogaţii. dar nu poate să vă dea nimic. în scopul redobîndirii Ardealului. “. 1970. O strategie eficientă la care apelează locutorul politic este interogaţia retorică. dar ele nu vă aduc nici o glorie. dacă. Aceste interogaţii sînt formulate de Nicolae Titulescu pentru a obţine adeziunea în favoarea tezei intrării României în război împotriva Puterilor Centrale. Eficacitatea interogaţiilor retorice este mai mai mare atunci cînd ele sînt întemeiate de fapte. Minunate sînt răbdarea şi curajul pe care le arătaţi în mijlocul acestor stînci. apelează la interogaţie ca la o armă importantă în această confruntare.III. mai ales dacă deţine o negaţie implicită. asemenea ilocuţiunilor. 263 23 Nicolae Titulescu. Nicolae Iorga interpelează membrii parlamentului cu privire la incapacitatea acestora de a realiza un program de reforme care să aducă România în rîndul statelor moderne.. Pendant la Guerre (Juin 1940 . „Nu e oare în fiecare din noi dorinţa de jertfă? Nu e în fiecare din noi revoltă pentru nedreptate. Discursuri parlamentare. perspective.. Librairie PLON. motive.

320 26 Melvin I. Există numai o problemă americană. Discursul puterii…. III. Urofsky (coord. Johnson în faţa Congresului american. pentru a argumenta că o stare de lucruri nu a constituit cauza apariţiei altei stări de lucruri.. argumentul forte este că. Negaţia polemică Este un tip de negaţie diferit de negaţia descriptivă. 246 27 Fragment extras din intervenţia candidatului Perot la alegerile prezidenţiale americane din 1992. în situaţia în care locutorul îi adaugă un corectiv de natură argumentativă.p. B tot ar fi avut loc. totuşi ?“ 27. care se relevă ca o promisiune este de a-şi mobiliza soldaţii pentru un viitor război în Italia. datorită caracterului polifonic al enunţării. apud Constantin Sălăvăstru. Discurs către soldaţi la începutul războiului din Italia. 2. dimpotrivă. Nu există o problemă a Sudului. ca în următoarea secvenţă din discursul preşedintelui Lyndon B.cîmpii roditoare. Orice negaţie descriptivă are potenţialul necesar pentru a deveni polemică. Soldaţi din Italia ! Fi-veţi oare lipsiţi de îndrăzneală sau de statornicie ca să ajungeţi acolo ?“ 25. (b) posibilitatea unui B fără A: chiar dacă A nu s-ar fi petrecut. ca americani ne-am întrunit aici – nu ca democraţi sau republicani – pentru a rezolva acea problemă“ 26. Şi atunci caut şi eu să aflu a cui este vina. Şi în această seară. 3.). avere. Şi nici vina democraţilor. acolo veţi găsi onoare.. glorie.. în Texte fundamentale. Scopul performativ urmărit de Napoleon prin acest discurs. rostit de preşedintele american Jimmy Carter despre drepturile omului şi politica externă americană. în anul 1997: „Marile democraţii sînt libere nu pentru că noi sîntem puternici 25 Napoleon. p. nu este vina republicanilor. III. în anul 1965: „Bineînţeles. 427 13 . ca în următoarea secvenţă discursivă: „Nu există o problemă a negrilor. . se întemeiază pe faptul că prima stare ar fi putut să nu determine nici un efect. oferindu-se chiar un plus de informaţie cu privire la teza abordată şi susţinută. Ea respinge un conţinut pozitiv exprimat anterior printr-un enunţiator diferit de locutor sau instanţa enunţiativă ce produce acel act.. (d) nu A a produs B. Texte fundamentale ale democraţiei americane. acel enunţ este respins şi alte enunţuri sînt rostite pentru a se restabili. (c) inexistenţa unei relaţii generale între A şi B. ca în următorul fragment discursiv. Respingerea lui A se poate face ironic. Alte strategii de respingere pot fi: (a) posibilitatea unui A şi non-B. p. prin alte afirmaţii. Respingerea cauzei Această strategie este des întîlnită în demersurile de justificare şi în operaţiile de realizare a coerenţei şi se bazează pe relaţia că A este cauza lui B (A → B). Nu există o problemă a Nordului. adevărul. B este cauza lui A. Negaţia polemică surprinde receptorul care ar trage concluzia după primul enunţ (sau primele enunţuri) că locutorul nu recunoaşte o realitate a societăţii americane dar. în puterea voastră vor fi provincii bogate şi oraşe mari.

Bucureşti.] Europa a ajuns un vast abator de oameni“ 31. 119 14 . a metaforei „vast abator de oameni“ în concluzia argumentului său. putem afirma că metafora ţine de natura intimă a limbajului. Eu cred că noi sîntem puternici şi influenţi şi prosperi pentru că sîntem liberi“ 28. (c) funcţia persuasivă pe care o dinamizează discursurile moralizatoare. Paris. apoi metafora a devenit un topos central al epistemologiei şi a fost analizată şi de reprezentanţi ai teoriei discursului (în argumentare de neoretoricienii Chaïm Perelman & Lucie Olbrechts – Tyteca. p. în implicit de John Rogers Searle şi Catherine Kerbrat – Orecchioni. Bucureşti. pp. enunţînd „S este P“ („Vecinul meu este un urs“). de înfrumuseţare a discursului şi de întrupare a unei impresii dificil de exprimat. Metafora nu face doar să crească expresivitatea ideilor.. Analogia urs / om solitar apare din calculele interpretative ale alocutorului numai atunci cînd acesta reface mental intenţia comunicativă. prin analogie. reprezentînd o judecată de valoare. metafora este un act de limbaj indirect în care. Utilizarea. 94 30 John R. Războiul şi datoria noastră. 1998. O veche civilizaţiune atacată. Astfel. Les Éditions de Minuit. Antologia oratorilor români. de către Barbu Ştefănescu Delavrancea. [. locutorul doreşte să facă să se înţeleagă „S este R“ („Vecinul meu este un om solitar“). p. Editura „IRI“. în: Vasile V. ci participă la înlănţuirea acestora în argument. mediatice.. Studiul tropului în atenţie s-a extins de la poetică la lingvistică..şi prosperi. creşte forţa argumentativă a tezei despre amploarea copleşitoare a războiului din Europa. al cărei impact este condiţionat de cultura şi mentalităţile comunităţii lingvistice în care este rostită. (b) o funcţie cognitivă.. Haneş. Funcţiile discursive ale metaforei sînt următoarele: (a) o funcţie estetică. prin care metafora îşi manifestă eficacitatea euristică. fie de la gen la specie. fie după analogie“ 29. p. Metafora Mecanismul metaforic este întîlnit în toate tipurile de discurs. politice.. Această ultimă funcţie impune metafora ca strategie argumentativă. 332 Aristotel. Searle. Searle 30. fie de la specie la specie.4. juridice. Ea permite explicarea. valorile. 121 . Pentru John R. Sens et expression.] Omenirea pare să fie cuprinsă de furii. Neoretorica a prezentat metafora ca o extensiune pînă la reunire a doi termeni a unei proprietăţi care nu aparţine decît intersectării lor.166 31 Barbu Ştefănescu Delavrancea. Aristotel definea metafora ca „trecere asupra unui obiect a numelui altui obiect. ideile. a unui domeniu nou şi prea puţin cunoscut printr-un domeniu cunoscut. acest trop are drept caracteristică fundamentală faptul că semele selecţionate sînt semne evaluative. metafora exercitînd o 28 29 Ibidem. iar în teoria actelor de limbaj Teun van Dijk). Concluzia evaluează convingător tocmai dimensiunea conflagraţiei. În această ipostază. Discursul puterii. Abordarea pragmatică a metaforei subîntinde mecanismul ansamblului comunicării. Socec & Co SAR. pentru a-şi impune conţinuturile.. Poetica. III. Ilustrăm cele asertate prin următoarea secvenţă discursivă: „Europa se clatină din temelii sub greutatea armelor. apud Constantin Sălăvăstru. rănită şi împinsă la exasperare s-a ridicat năpraznic împotriva năvălitorilor [. 1982.

cîteodată. iar suveranul revendică ordinea divină drept sursă a mandatului său. afirma Napoleon Bonaparte în anul 1801.. simboluri şi moduri de acţiune. aş reînălţa templul lui Solomon“. acţionează. el este Salvatorul. sondajele politice sînt tehnici noi ce furnizează dramaturgiei democratice cele mai puternice mijloace. Tăcerea şi limbajul „încearcă să 32 33 Daniela Rovenţa-Frumuşani. la 6 februarie 1888: „Noi. p. Eroul controlează şi supune forţele istorice reuşind să le determine să aibă efecte pozitive. dezbaterea la care apelează sistemul democratic determină cultivarea capacităţii de a produce efecte „ce favorizează iden-tificarea reprezentanţilor cu reprezentaţii“. Discursul argumentativ este mai degrabă teatru decît geometrie sau construcţie riguroasă 32. Oradea. Editura AION. p. avea să rostească Napoleon în faţa papei. dar şi a celor care aspiră la putere. cancelarul Bismark rostea într-un discurs pronunţat în Reichstag. care are încă un impact important în lumea modernă. Iuliu Maniu argumentează în acest sens la 1 Decembrie 1918. (d) arta persuasiunii. 80 Georges Balandier. cit. ne temem de Dumnezeu. la Alba Iulia: „Dacă neamul românesc nu s-ar folosi de dreptul său de a-şi înfăptui unitatea naţională. surpriza. s-ar arăta nevrednic de timpurile cari le trăim şi de însuşirile nobile şi fără pereche cu care este înzestrat. ci al lui Carol cel Mare“. Scena puterii. III. Noi privim în înfăptuirea unităţii naţionale un triumf al libertăţii omeneşti. Expresivitatea pragmatică a rostirii politice Teatralitatea argumentării – adaptarea la interlocutor. media. 20 15 . Eroul apare. în Vistian Goia. Argumentarea – modele şi strategii…. ele „stimulează producerea de aparenţe.cit.cit. 114 . 273 35 Iuliu Maniu.5. dar de nimeni altcineva“ 34. Expresia verbală a puterii este definită şi de tăcere şi de un limbaj specific. prin aceasta s-ar expune dispreţului întregei lumi civilizate“ 35.115 36 Georges Balandier. 19 34 François Bluche. 2000. pp. p. accentuează dimensiunea teatralităţii politicului. istoria poate fi construită şi reconstruită. germanii. provoacă adeziune. (c) mitul eroului. p. care poate să transforme scena puterii într-o viziune a lumii divine 33: ierarhia este sacră. intensitatea intertextuală. op. „dacă aş guverna un popor de evrei. discurs rostit la 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia. în chiar dimineaţa încoronării sale ca împărat la 2 decembrie 1804.anumită presiune asupra interpretării de către receptor. se încarcă cu putere. asociază destinul oamenilor puterii cu calitatea imaginii lor publice“ 36. (b) trecutul colectiv este o sursă de cutume. acţiunea şi succesul devin cele trei aspecte ale dramei care îi conferă existenţă. pentru ca puterea să-şi asigure privilegiile prin punerea în scenă a trecutului sub forma moştenirii: „Nu sînt urmaşul lui Ludovic al XVIlea. op. ambele constituindu-se în condiţii ale artei dramatice. Dramaturgia politică îşi poate asuma o multitudine de forţe expresive ale unor domenii consacrate în conştiinţa colectivă ca valori majore: (a) asumarea forţei expresiei religioase. Acesta trece printr-o întreagă combinatorică de prezentare a dinamicii structurilor societăţii. op. determinînd formarea anumitor reprezentări asupra realităţii în vederea obţinerii unui statut legitim al guvernanţilor.. însă. propaganda. „punerea în scenă“ – întîlneşte teatralitatea din „jocurile de limbaj“ ca strategie a şansei şi creaţiei. acestuia fiindu-i mai greu să respingă ceea ce a dedus prin propriul său travaliu inferenţial..

27 16 . În societăţile moderne. Teatralitatea politicului are. la reguli şi strategii de argumentare. să probeze că deţine controlul asupra tuturor forţelor. ci reprezintă mai mult o rezultantă a raporturilor sociale şi a aspectelor constituite din valori şi imaginarul colectiv. Dacă va învinge. rezultată din imperfecţiunile unei societăţi aflate într-o continuă devenire.influenţeze subiecţii în timp“ 37. purtătoare de perturbaţii şi dezordine. inclusiv asupra lui însuşi. va trebui să guverneze. 37 Ibidem. un candidat la preşedinţie. de exemplu. mai degrabă. o funcţie compensatoare. o dimensiune naţională şi credibilitate provenită din reuşitele lui anterioare. p. cu o ordine vulnerabilă. poate să genereze recursul la un lexic specific. trebuie să dobîndească o imagine publică. Arta tăcerii face parte din arta politicii. Puterea cuvintelor. Evidenţierea teatralităţii politicului nu înseamnă o reducere a acestuia la aparenţe şi jocuri iluzorii. cunoscută şi controlată.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful