You are on page 1of 361

LUCIAN BOIA s-a născut la 1 februarie 1944 în

Bucureşti. Carieră universitară începînd din 1967
la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucu-
reşti; profesor titular în 1990. Secretar general
(1980-1983) şi vicepreşedinte (1983-1990) al Comi-
siei Internaţionale de Istorie a Istoriografiei. Di-
rector fondator (1993-) al Centrului de Istorie a
Imaginarului. Bibliografie selectivă: Eugen Brote
(1850-1912), Litera, Bucureşti, 1974; Relationships
between Romanians, Czechs and Slovaks (1848-1914),
Editura Academiei, Bucureşti, 1977; Das Jahrhun-
dert der Marsianer (în colaborare cu Helga Abret),
Heyne, Miinchen, 1984; L'Exploration imaginaire de
l'espace, La Decouverte, Paris, 1987; La Fin du
monde: Une histoire sansfin, La Decouverte, Paris,
1989 (ediţie japoneză, 1992; Sfirşitul lumii: O isto-
rie fără sfîrşit, Humanitas, Bucureşti, 1999); La
Mythologie scientifique du communisme, Paradigme,
Caen-Orleans, 1993; ediţia a Ii-a, Les Belles Lettres,
Paris, 2000 (Mitologia ştiinţifică a comunismului,
Humanitas, Bucureşti, 1999); Entre l'Ange et la
Bete: Le mythe de l'Homme different de YAntiquite ă
nosjours, Pion, Paris, 1995 (ediţie spaniolă, 1997);
Istorie şi mit în conştiinţa românească, Humanitas,
Bucureşti, 1997; focul cu trecutul: Istoria între adevăr
şi ficţiune, Humanitas, Bucureşti, 1998; Pour une his-
toire de l'imaginaire, Les Belles Lettres, Paris, 1998;
Pour vivre deux cents ans: Essai sur le mythe de la lon-
gevite, In Press, Paris, 1998 (Mitul longevităţii. Cum
să trăim 200 de ani, Humanitas, Bucureşti, 1999);
Două secole de mitologie naţională, Humanitas, Bucu-
reşti, 1999. Volume apărute sub direcţia sa: Great
Historians from Antiquity to 1800. An International
Dictionary şi Great Historians ofthe Modern Age. An
International Dictionary, Greenwood Press, New
York-Westport-Londra, 1989 şi 1991; Miturile
comunismului românesc, Nemira, Bucureşti, 1998.
^

LUCIAN BOIA

Istorie si mit
in
conştiinţa românească
Ediţia a Ii-a
HUMANITAS
BUCUREŞTI
30
&S?
Coperta colecţiei
DONE STAN

-^
IIILIOTECA JUC i EANA"
„OCTAVIAN GOGA"
CLUJ
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale
BOIA, LUCIAN
Istorie şi mit în conştiinţa românească/
Lucian Boia — Ed. a 2-a; Bucureşti, Humanitas, 2000.
384 p.; 18 cm. (Top H)
Bibliogr.
Index.
ISBN 973-50-0055-5
94(498)
© HUMANITAS, 1997
IRÂ
ISBN 973-50-0055-5
818821S

După trei ani
Introducere la ediţia a U-a
POVESTEA UNEI CĂRŢI
Doar această nouă introducere deosebeşte a doua edi-
ţie de cea dintîi. Ar fi fost multe de adăugat, şi poate de
modificat sau de nuanţat. M-am gîndit însă că textul trebuie
să rămînă aşa cum a fost, aşa cum am înţeles să-1 alcătuiesc
cu trei ani în urmă. Cu atît mai mult cu cît cartea a devenit
aproape clasică; simt că în bună măsură nu-mi mai apar-
ţine. Contez aşadar pe introducere pentru a spune ce mai
am de spus, cu privire la carte, la istoria ei şi la controver-
sele istorico-culturale pe care le-a suscitat.
Eram convins, scriind-o, că mă expun la nenumărate
atacuri. Le simţisem gustul puţin mai înainte, cînd publica-
sem, împreună cu studenţii mei, la Editura Universităţii din
Bucureşti (într-un tiraj limitat), volumul Mituri istorice româ-
neşti. Emisiunea militară Pro Patria (dispărută între timp)
mi-a făcut atunci cinstea unui adevărat foileton, transmis
la o oră de vîrf pe programul naţional de televiziune: mi-
litari şi civili s-au întrecut în a spune despre mine (în ab-
senţa mea) lucruri nu dintre cele mai agreabile. Loveam, se
pare, în bazele ideologiei naţionale şi ale identităţii româ-
neşti (prin relativizarea unei istorii care, evident, nu putea
fi decît una singură, şi anume aceea pe care o „ştiau" acu-
zatorii mei). Nu ar mai fi fost decît un pas — şi nu prea
mare — pînă la trădarea de patrie. Militarii se constituiau
în instanţă istoriografică: ce putea fi mai grăitor atît pen-
tru starea confuză a democraţiei româneşti cît şi pentru
dispreţul profesionalismului? Unele gazete m-au tratat în
termeni similari. Studenţii au avut şi ei parte de necazuri
cu cîţiva profesori (nu chiar spre lauda celor din urmă).
5
i
\
Am constatat atunci ce înseamnă să te trezeşti singur într-o
asemenea situaţie (o singurătate pe care, recunosc, eu în-
sumi o cultivasem). Adversarii sînt, de regulă, mai prompţi
decît susţinătorii. Fapt este că nimeni nu mi-a sărit atunci
în ajutor. Mărturisesc că nici eu nu mă aşteptasem la un ase-

menea tapaj. Urmărisem ţeluri pur profesionale, şi nicide-
cum o publicitate ieftină sau scandalizarea opiniei publice.
M-am autosurprins în flagrant delict de naivitate: ar fi tre-
buit să ştiu (asta era în fond teza pe care o susţineam!) că
istoria nu are cum să se izoleze de societate, de ideologii şi
de politică. Cu atît mai bine: mi s-a oferit ocazia să verific,
prin proprie experienţă, gradul înalt de sensibilitate socială
la istorie.
Viaţa rezervă surprize. Una dintre cele mai neaşteptate
— pentru mine — s-a dovedit excepţionala primire de care
s-a bucurat cartea, îndată după apariţia ei în mai 1997. A
devenit subiect predilect de discuţie în mediile intelectu-
ale. Au elogiat-o nume de primă mărime ale culturii ro-
mâneşti. Se vede că răspundea unui orizont de aşteptare.
Ceva nu era în regulă cu istoria învăţată generaţii de-a rîn-
dul. Dar ce anume? îi revenea, fireşte, unui istoric să iden-
tifice capcanele ideologice ale reconstituirii trecutului.
Vorbind despre istorie, oamenii vorbesc despre prezent,
despre ei înşişi. Cartea ţintea pînă la urmă chiar mai de-
parte decît îmi fusese intenţia. Nu doar istoria era în dis-
cuţie, ci cultura românească în ansamblu şi conştiinţa de
sine a românilor. Dintre numeroasele recenzii, care nu în-
cetau să scoată în evidenţă noutatea şi necesitatea demersu-
lui, m-a impresionat articolul publicat de Mircea lorgulescu
în revista Dilema (numărul din 15-21 august 1997), sub ti-
tlul „în sfîrşit!". Criticul repeta insistent aceste vorbe: „în
sfîrşit". „în sfîrşit — sublinia el — a apărut cel dintîi exa-
men critic radical şi sistematic al culturii române de as-
tăzi". Mai puţin entuziaşti s-au arătat istoricii (cu unele
excepţii, îndeosebi printre cei tineri). Lesne de înţeles: per-
spectiva relativistă a istoriei, a unei istorii inevitabil privită
din prezent şi în imposibilitate de a se desprinde de me-
diul social şi cultural care o produce, nu este de natură să-i
6
încînte pe profesionişti: lor le place sa creadă într-o istorie
ştiinţifică şi obiectivă (justificîndu-şi astfel propriul statut
profesional). Rămîne doar să se mai explice cum această
istorie ştiinţifică şi obiectivă este mereu altfel. Nu eu am
relativizat istoria! Aşa este ea; în ce mă priveşte, nu fac

decît s-o constat.
Curiozitatea cea mare a fost însă absenţa aproape totală
a atacurilor (atît de frecvente cu puţin timp înainte). Car-
tea a beneficiat — nu ştiu dacă întru totul în avantajul ei
— de foarte multe laude şi prea puţin de o controversă pe
măsură. Voci ostile s-au auzit timid şi izolat, poate şi în con-
textul unei replieri strategice generale în urma alegerilor
din noiembrie 1996, care au îndepărtat naţionalismul agre-
siv de pîrghiile puterii pe care le deţinuse pînă atunci. Va
veni oare o replică — întîrziată — după alegerile din anul
2000? O asemenea politizare este însă ultimul lucru pe care
îl doresc; am scris o carte onestă despre istorie, nu o carte
partizană sau de conjunctură.
Succesul de critică s-a împletit cu un succes de public.
Patru tiraje succesive şi 9 000 de exemplare epuizate în doi
ani (cifră considerabilă pe piaţa cărţii în România) dovedesc
că Istorie şi mit... şi-a făcut intrarea în „conştiinţa româneas-
că". Mă bucură cariera cărţii; rămîne să mă obişnuiesc (dar
nu cred că voi reuşi) cu inedita calitate de „persoană publi-
că" pe care nu mi-am dorit-o şi nu mi-o doresc. Acestor
reticenţe li se datorează şi rarele mele apariţii la televiziune.
Ce bine ar fi dacă s-ar putea despărţi cartea de autor!
DEMITIZARE?
Nu mie îmi revine să apreciez în ce măsură Istorie şi
mit... a avut un rol declanşator. îmi place să cred că nu am
scris degeaba şi că cel puţin unele dintre noile abordări
istorico-culturale ale ultimilor doi-trei ani i se datorează
direct sau indirect. Am pus poate capăt unei stări de
inocenţă şi am ridicat întrebări care nu mai pot fi ocolite.
Urmăresc cu interes şi adesea cu mirare cariera cu-
vîntului mit, rareori rostit înainte de 1997, care, de pe co-
7
perta cărţii mele, a ajuns repede la modă, cu tendinţa unei
adevărate inflaţii şi a unei pronunţate lipse de scrupule în
utilizarea lui. Demitizatorii sînt în plină activitate; li se o-
pun, nu mai puţin activi şi vehemenţi, susţinătorii mito-
logiei naţionale, în viziunea cărora miturile exprimă esenţa
noastră românească, drept care nu avem voie să ne atin-
gem de ele. Interesantă această nouă linie de apărare. Mai

sînt, desigur, şi susţinători intransigenţi ai unei istoriogra-
fii româneşti fără prihană, unde totul e adevărat şi nimic
mitificat. Spiritele mai subtile nu contestă însă existenţa
unei doze de mitologie. Spun doar atît: că nu este bine să o
demolăm! Atitudine care deja nu mai este ştiinţifică, ci
aproape mistică.
„Vînătoarea de mituri — scrie o autoritate culturală ca
Eugen Simion, preşedinte al Academiei Române — este o
acţiune primejdioasă pentru că miturile fac parte din iden-
titatea culturală a naţiunii."1 Să înţelegem că n-avem ne-
voie de istorici inteligenţi („patriotismul" fiind suficient)?
Pentru ca lucrurile să se încurce de-a binelea se alunecă uşor
de la „mitificare" la „mistificare", şi invers. Eugen Simion
îmi rezumă argumentaţia într-un spirit pe care nu mi-1 re-
cunosc: „Pe scurt, istoria românilor ar fi fost abuziv mitiza-
tă şi, prin mitizare, mistificată. E cazul de a o demistifica
şi de a o judeca cu luciditate..."
Să facem totuşi distincţia între cuvinte şi concepte. Mis-
tificarea este un procedeu grosolan (chiar dacă nu lipsit de
eficienţă), care nu are nimic de a face cu substanţa subtilă
a miturilor. Mistificarea înseamnă minciună, înşelătorie,
dezinformare voită, iar mitul este cu totul altceva, defi-
nind sau ilustrînd o mare credinţă care îi animă pe oameni.
Se poate, desigur, mistifica pe fondul unor anume mituri
(profitîndu-se de ceea ce oamenilor le place să creadă, de
prejudecăţile, de speranţele şi de iluziile lor), dar confuzia
nu este permisă. Eu unul, în orice caz, nu-mi pierd vremea
1
Eugen Simion, „Mit, mitizare si demitizare", în Curentul,
22 iulie 1999.
8
vînînd minciuni, încerc să desluşesc marile tendinţe mitice,
inerente sufletului uman şi conştiinţei comunităţilor.
Nimeni dintre cei care au scris în ultimii ani despre mi-
turi, demitificări şi demistificări nu mi-a cerut părerea (şi
nici nu era cazul să o facă). Nu sînt şi nu aspir să fiu şef de
scoală. Sînt responsabil exclusiv pentru scrisul meu şi ide-
ile mele. Aşa încît, simt nevoia să fac cel puţin două preci-
zări.
Mai întîi, adaptarea, deformarea şi mitificarea istoriei se

înscriu într-o tipologie universală. S-a putut crede că aş fi
identificat-o anume la români! Drept care unii s-au mîniat
foarte (cum pot fi românii trataţi cu o asemenea lipsă de
respect!), iar alţii s-au bucurat (bine că, în sfîrşit, li se arată
românilor greşelile făcute şi drumul cel drept). Ar trebui
şi unii şi alţii să se întristeze şi să se bucure mai puţin. Nu
doar românii tratează astfel istoria, ci toată lumea. De aceea,
pentru a evita orice confuzie şi a duce gîndul pînă la ca-
păt, pînă la maxima generalizare, am publicat, un an după
Istorie şi mit..., eseul Jocul cu trecutul. Istoria între adevăr şi
ficţiune. Cele două cărţi ar cîştiga citite împreună, poate
chiar în ordinea inversă a apariţiei lor.
In al doilea rînd, nu-mi amintesc să fi folosit conceptul
de demitificare. Vreau să fiu bine înţeles: nu am pornit un
război împotriva miturilor. Mă ocup de multă vreme de
imaginar (şi nu numai, şi nici în primul rînd, de imagi-
narul istoriei româneşti), şi ştiu prea bine că nu se poate
trăi în afara imaginarului şi a mitologiei. De aceea, omul
este om şi nu este animal sau robot. Nu am propus nici un
moment anularea miturilor, ci pur şi simplu interpretarea
lor istorică. Ştiu că nu se poate trăi fără mituri, dar nici eu,
ca istoric, nu-mi justific existenţa fără să încerc să le înţeleg.
Se va spune că un mit interpretat se fisurează, se năruie.
Aşa o fi, dar atunci ce ar trebui să fac: să nu mai interpre-
tez? încă o dată, vrem o istorie inteligentă sau (mă exprim
eufemistic) neinteligentă? Şi chiar nu sîntem capabili să
privim în acelaşi timp din două unghiuri, şi „poetic" şi ra-
ţional? Trebuie să sacrificăm inteligenţa numai pentru a
salva poezia? Nu le putem salva pe amîndouă?
9
într-un articol intitulat „O jucărie la modă: demitiza-
rea"2, criticul Alex. Ştefănescu face un rechizitoriu cerce-
tării raţionale a miturilor, punînd, se înţelege, tentativele
demitizatoare sub semnul metodei mele („Istoricul Lucian
Boia a dobîndit rapid notorietate supurând unei analize lu-
cide, duse pînă la cinism, mituri ale istoriei")- Argumentul
este că nu le putem răpi oamenilor iluziile. îl îndemn să se
liniştească: nimeni nu va reuşi vreodată să le răpească oa-
menilor iluziile! Şi dragostea este iluzie, explică Alex. Ştefă-

şi e de ajuns. ci ca simbol al naţiunii române. de ce să nu o acceptăm ca atare? Fireşte că o acceptăm — şi încă cum! — dar crede autorul articolului că partea fi- ziologică şi psihologică a atracţiei dintre sexe ar trebui igno- rată? Rupte paginile din manualul de anatomie? Aruncate la coş cărţile lui Freud? La fel ar sta lucrurile. Unii îi caută tot felul de cusururi. dar nu înţeleg nici intoleranţa antidemitizatorilor faţă de un demers ştiinţific cu totul firesc. în timp ce alţii nu acceptă să co- boare nici cu o treaptă din înălţimea mitului şi vor să ne convingă că n-avem voie să ne despărţim de Eminescu.3 Mi-am exprimat punctul de vedere într-un interviu acor- dat revistei Sud-Est (nr. O ideologie autohtonistă şi xenofobă. a româ- nismului. poate nu este inutil să reproduc pasajul respectiv: „în ce-1 priveşte pe Eminescu. aici sînt două aspecte. El nu a fost propriu-zis un ideolog. Mitul a fost creaţia momentului 1900 şi. Avea dreptul să . ci ai ideologiei sale. Eminescu nu are nici o vină. pînă la incandescenţă. ea există pentru noi. numai ca să nu-i trezească pe români din visul lor frumos? Nu împărtăşesc intoleranţa demitizatorilor faţă de mituri. supremă. nici unul dintre miturile româneşti nu depăşeşte încărcătura emoţională a mitului emines- cian. In jurul lui Eminescu se desfăşoară un joc cam pueril şi cu siguranţă nedrept. Şi atunci ce să facă istoricii: să mintă cu bună ştiinţă. în jurul lui Eminescu. a procedat la o transfigurare. ca orice mit. EMINESCU Spiritele s-au încins. 1998. Nu are rost să mai spun (sau totuşi are?) că nu aşa a fost văzut în timpul vieţii lui şi poate nu va mai fi vă- zut aşa la un moment dat. Poetul naţional«nu este perceput doar ca poet de va- loare inegalabilă (ceea ce deja înseamnă enorm). Mulţi dintre cei care se revoltă de «atacurile» împotriva lui Eminescu nu sînt admiratori ai poeziei. care poate sau nu să mai corespundă sensibilităţii de azi ori de mîine. şi cu „unitatea milenară" a românilor: chiar dacă nu a existat în fapt. după Alex. 10 telectuale şi chiar fizice. 1-2/1999) din Chişinău. 21-27 octombrie. De fapt. într-adevăr. Este poetul Eminescu şi Eminescu-ideologul. expresie concentrată.nescu. in- 2 România Literară. Ştefănescu.

Dar cu cît o societate este mai conflictuală — cazul societăţii româneşti de astăzi — cu atît soluţiile extreme. dar nu va mai fi printre noi. 5-8/1998 (sub titlul „Eminescu — un model depăşit?") 11 ANII INTERBELICI ŞI COMUNISMUL Tentaţia de a vedea lucrurile în alb-negru nu este o în- clinare specific românească. Genul acesta de polarizare aparţine imaginarului în genere. s-ar putea ca Eminescu-ideologul să reziste mai bine în timp decît Eminescu-poetul. care trebuie raportate oricum la contextul cultural şi politic al epocii sale. Mă întreb însă une- ori dacă nu reprezint ultima generaţie care îl mai gustă într-adevăr pe Eminescu. în raport cu care interesele şi opţiunile ideologice se manifestă nemijlocit — beneficiază din plin de asemenea aprecieri contradictorii. ascunde o serioasă rămînere . Va fi cum va fi. nr. Gusturile evoluează. nu ideologul. Pe de altă parte. Cred că îi simt poezia. Eminescu va rămîne un mare nume în isto- ria literaturii române. înseamnă că aces- ta este adevărul absolut. Eu sînt un mare admirator al lui Emines- cu. dincolo de faţadă. vezi foarte controversatul număr „Eminescu" din Dilema.4 Vîrsta de aur a României. constituindu-se în modele mitologice obsesiv invocate. se vor găsi mereu naţionalişti care să-1 folosească drept stindard. E stupid să spunem că nu are voie să fie aşa. Discuţia este nesfîrşită cu privire la anii dintre cele două războaie mondiale. Ca ideo- log. a culturii ro- mâneşti. Iar acum este promovat tot de naţionalişti." 3 Pentru demitizarea poetului. riscă să fie mai prezente.aibă orice idei. nu glorificate sau condam- nate din perspectiva sfîrşitului nostru de secol. trebuie să ne închinăm cu toţii. Eminescu a fost „descoperit" de valul naţionalist de după 1900. îi ştiu o mulţime de versuri pe dinafară. iar pentru susţinerea mitului. Rămîne însă de văzut ce va aduce viitorul. lipsite de nuanţe. ancheta din Caiete critice. o socie- tate care. Eminescu-poetul. a democraţiei româneşti? Sau. este poezia lui Eminescu. 27 februarie-5 martie 1998. dimpotrivă. Este o manipulare: aşa a spus poetul naţional. In ziua cînd tinerii nu-1 vor mai recita sub clar de lună (poate că deja nu-1 mai recită). Perioada interbelică şi anii comunismului — aşa- dar istoria recentă. care nu are nevoie de ideologie pentru a fi admirată. In mod paradoxal.

în ciuda unui ritm relativ susţinut de modernizare (pro- cent foarte ridicat al populaţiei rurale. potrivit principiului că „nu totul a fost rău" (dacă am aduna însă toate segmentele „reabilitate" de unii sau de alţii — de la cultură pînă la industrie sau la politica in- ternaţională — ar rezulta că a fost mai curînd bine decît . cel puţin seg- menţială.. dar şi tentative de reabilitare.). dezrădăcinarea şi manipularea unor mase dezorientate. Lumea de atunci — pretutindeni — nu mai este lumea de astăzi. nu în particular România. o elită de factură europeană (deşi nu complet lipsită de prejudecăţi şi reflexe autohtone) şi un cadru instituţional şi cultural modern. La fel şi cu privire la comunism. ca şi din ale noastre. naţionalismul sau antisemitismul caracterizează epoca în genere. 12 analfabeţi. pe de altă parte. 27 noiembrie-3 decembrie 1998. ca sistem.în urmă şi tot felul de derive în raport cu principiile demo- cratice? Judecăţile opuse sînt drepte şi nedrepte în acelaşi timp. repudiat). România interbelică — cu toate cele bune şi rele ale ei — nu mai poate fi un model util. 5 Acest „primitivism" al Ro- mâniei profunde a justificat şi permis devierile autoritare. o incontestabilă întîrziere istorică în straturile profunde ale ţării. Din toate aceste con- tradicţii ale vremii. Deficitul de de- mocraţie. iar comunismul. şi nu este echi- tabil să judecăm asemenea disfuncţionalităţi sau atitudini exclusiv în raport cu normele actuale (şi ele mai curînd ide- ale decît efective). nu pot rezulta decît imagini multiple şi contradictorii. Condamnare fără apel de pe o parte. Dar şi criticile excesiv de severe depăşesc măsura. a fost şi baza pe care s-a construit comunismul românesc. România de atunci a fost România de arunci. de unde şi aberaţiile suplimentare ale acestuia (dispariţia a- proape completă a unei elite prea subţiri. procent încă mare de 4 Un interesant dosar pe această temă („Vîrsta de aur dintre cele două războaie")/ în Dilema. România din epocă era o societate con- tradictorie: pe de o parte. acceptată de toată lumea. a unui mod de viaţă.. a tradiţiei cultu- rale şi politice. mortalitate mare. dacă nu glo- bală (democraţia fiind. ale celor care privim spre ea. pă- cătuiesc tocmai prin lipsa simţului istoric. comportament demografic tradiţional: natali- tate mare. măcar în vorbe. Ele definesc opţiuni prezente. inclusiv primul loc în Europa în privinţa mortalităţii infantile).

în condiţi- ile cenzurii. totuşi. Un demers intelectual corect trebuie să facă disocierea între o judecată istorică şi morală asupra comu- 5 Aceste trăsături puternic tradiţionale ale unei societăţi încă insuficient angrenată în modernitate sînt ilustrate prin nume- roasele statistici grupate în capitolul „Populaţia României" din Enciclopedia României.ţ. de pildă. Potrivit sondajelor de opinie. decît să servească. dar şi de inadaptarea la o societatea deschisă (dovadă că o întîlnim şi în partea răsăriteană a Germaniei. 1938. A existat. n-ar fi făcut. Dar. pp. Ar fi nedrept să spunem că scriitorii. pe de altă parte. cei care rezistă re- prezintă o minoritate faţă de cei care cedează.] rezistenţă deschisă. A existat o re^istenţă anticomunistă: unii . alţii. Ei s-au ridicat împotriva consecinţelor comunismului. cel puţin jumătate dintre români consideră că trăiau mai bine înainte de 1989. Nostalgie alimentată nu numai de sărăcie. Ar fi o iluzie să ne închipuim că majoritatea românilor s-ar fi ridicat în 1989 împotriva comunismului ca sistem (din motive de ordin filozofic. „rezistenţele" sînt amplificate în imaginar. Nu a existat în România o producţie editori- . imoral şi păgubitor.rău. un subiect drag intelectua- lului român. : o minimalizează sau chiar o contestă. docil. o valorizează peste ponderea ei ţ-eală. Românii care au intrat în securitate sînt cu siguranţă mai numeroşi decît românii care au rezis- tat în munţi. „Rezistenţa românească" este un .'■ j capitol care îşi are partea lui de adevăr. care numai săracă nu este). şi atunci ne-am putea întreba de ce. în fapt. nii ar fi judecat aşa. individual la comunism. dar si de mitologie. Una este să ajungem la concluzia că a fost un sistem . cum s-ar spune). şi alta este s& considerăm că toţi roma. dimpotrivă. reconstituindu-şi „rezistenţa ( antifascistă". ei şi-au publicat totuşi textele. Tentaţia mitologică se întrevede şi atunci cînd este evo- cată „rezistenţa prin cultură". se acomo- dează sau chiar profită. 134-160. a căzut co- munismul). voi. refu- zînd să mai suporte cumplita degradare a condiţiilor de viaţă. 13 nismului şi aprecierea atitudinii oamenilor faţă de comu- nism. Astăzi tot ei nu mai sînt dispuşi să accepte sărăcia de dragul democraţiei. I. Puterea. cu toţii. Aşa ' au procedat şi occidentalii. \ In genere. Bucureşti. şi o neader are de ordin intelectual şi S. în orice societate. chiar fără ].

în vreme ce procentul acelora pentru care comunismul a însemnat o schimbare . nu a sistemului. iar cititorul era îndemnat să citească prin- tre rînduri. A existat însă şi o aderare. Elita româ- nească de astăzi. dar şi. Preda mergea ceva mai departe decît Ceauşescu. nu se sfiesc să invoce perioada interbe- lică. un pericol imediat sau virtual se situează între minimum 4% şi maximum 8%. dar nu cu mult mai departe. receptează această schimbare de condiţie ca o promovare socială. Ar fi putut merge 14 mai departe şi tipări un text clandestin. să-şi imagineze mesajul nerostit dar sugerat. alţii le-au luat locul. Şi Ceauşescu se disociase de asemenea abuzuri pentru a-şi defini propriul „comunism de omenie" în opoziţie cu anii sumbri ai regimului Dej. Unii au fost daţi afară din case şi din slujbe. chiar masivă. a abuzurilor (şi nu a tuturor.ală clandestină. Şi chiar cei aflaţi mai jos. Scriitorul încerca să meargă pînă la ultima limită permisă. invers. care i-a dezavantajat pe unii. ţăranii de pildă. O critică. Cine a păcălit pe cine? Un exemplu. identificîndu-se în imaginar cu o cu totul altă elită). Cel mai iubit dintre pămînteni (1980). datorită afirmaţiei că beneficiarii comunismului ar fi fost mai numeroşi decît victimele lui: „Ponderea celor pentru care regimul totalitar a reprezentat o permanentă amenin- ţare. sau o mărturisesc doar pe jumătate sau pe ocolite (iar. Un articol al lui Daniel Barbu6 a stîrnit o vie discuţie. bine cunoscut: nici o producţie literară nu s-a bucurat de faima romanului lui Marin Preda. în plus. sau ca proce- deu de legitimare. Mulţi dintre membrii săi. ştiu prea bine că fără comunism nu ar fi fost ce sînt. i-a avantajat pe alţii. ca alibi. romanul se citeşte cu un senti- ment de jenă. după normele epocii — a anilor '50. şi nu a celor mai grave). Rezul- tatul: un mesaj confuz. inclusiv proteste vehemen- te. Era o critică — aspră. deplasaţi la oraşe şi instalaţi în cartierele de blocuri. nu au un Havel. Nu a făcut-o. Astăzi. Nici alţii n-au făcut-o. strict pînă la limita dincolo de care nu se putea merge. este creaţia comunismului. cu puţinele excepţii ale unor supravie- ţuitori. o povară. însă. Românii nu au un Soljeniţîn. A fost un joc între scriitori şi autoritate: cine păcăleşte pe cine? Fiecare a acceptat unele concesii în favoarea celuilalt. chiar dacă nu o mărturisesc. S-a petrecut prin comunism o răsturnare socială.

SINDROMUL KOSOVO Criza din Kosovo şi atacurile NATO asupra Iugoslaviei au dovedit încă o dată cît de divizaţi sînt românii. care nu prea s-au făcut auzite. şi încă în condiţii mai bune. servitutea involuntară. 1998." Probabil că formula lui Daniel Barbu (care tre- buie spus că nu face propagandă comunistă. în ambele tabere. Bucureşti. o bună parte dintre români (greu de spus cîţi) nu au mare lucru de reproşat comunismului. ci propune o explicaţie!) cuprinde o doză de exagerare şi de idealizare. avînd în schimb sentimentul că îi datorează promovarea socială (după cum unii dintre ei au ajuns după 1989 să considere că „datorea- ză" democraţiei doar o scădere a nivelului de trai). o legătură tot mai strînsă cu Statul. care nu erau cu nimic deasupra României în pe- rioada interbelică). Nemira. 15 ta contează! La ce bun să mai explici. chiar foarte mulţi. fie de partea lui Miloşevici. Altminteri. se plasează pe o plajă cuprinsă între 20% şi 70%. în esenţă însă. nefericirea totalitară: trei mituri ale comunismului româ- nesc". Feno- . cred că Daniel Barbu are dreptate. în plus ar fi de precizat că în discuţie este mai puţin con- diţia obiectivă a oamenilor. că şi fără comunism România s-ar fi modernizat. cît de înclinaţi spre judecăţi extreme şi cît de sensibili încă. un acces tot mai larg la o educaţie superioară. definindu-şi ast- fel propriile opţiuni. dar judecata asupra adevărului nu va fi niciodată una. 175-197. ceea ce nu înseamnă acelaşi lucru (deşi. „Destinul colectiv. în Miturile comunismului românesc (sub direcţia lui Lucian Boia). la orice pretext de propagan- dă antioccidentală. S-au aşezat. propunînd o istorie virtuală. ar fi fost multe rezerve de exprimat. pp. Putem doar încerca să ne apropiem cît mai mult de ade- văr. pînă la urmă. unii dintre ei. în această criză.pozitivă a vieţii. un venit stabil şi în continuă creştere. Nici perioada interbelică nici cea comunistă nu au cum să fie reprezentate într-o imagine unică şi coerentă. cît imaginea propriei condiţii. Fiecare dintre noi avem relaţiile noastre personale cu istoria recen- tă. aşa cum au făcut-o Grecia sau Portugalia. fără rezerve. dreptatea şi nedreptatea au fost foarte împărţite. Chiar înclinînd spre o soluţie sau spre alta. fie de partea Occidentului. aceas- 6 Daniel Barbu.

Ca întotdeauna.menul cel mai caracteristic a constat însă în glisarea unei părţi a clasei politice. Studenţii Universităţii din Bucureşti se înfruntă în jurul unei biserici . vorbind despre altul te caracterizezi pe tine. ci o destul de vagă dar insistent afirmată ideologie religioasă a ocupat locul lăsat liber de ideologia comunis- tă.. De altfel. naţionalistă şi autoritară Occi- dentului democratic şi cosmopolit. tot ţară ortodoxă. NATO a pierdut cîteva zeci de procente din 16 simpatiile românilor. Deja ineficienta economică ţine România departe de Europa: dacă la aceasta se adau- gă şi o stare de spirit. a presei şi opiniei publice dinspre Oc- cident spre Serbia. şi în Grecia. Pentru destul de mulţi români se pare că nu liberalismul sau de- mocraţia. Sîntem din fericire departe de fundamentalism. ci pur şi simplu bogăţia şi puterea unei lumi la care rîvnim să ne ataşăm din considerente de ordin material. procentul opţiunilor pentru NATO şi Uniunea europeană era printre cele mai ridicate. fiindcă intră în ecuaţia politico-religioasă şi o doză impor- tantă de tradiţionalism. SÎNTEM O NAŢIUNE. însă. In situaţia de a opta. de convenţionalism şi de demago- gie politică. dacă nu chiar cel mai ridicat. NU O NAŢIUNE ORTODOXĂ Amestecul dintre politică şi religie este o altă trăsătură arhaică românească (se întîlneşte. S-a dovedit că pentru un mare număr de români ata- şamentul faţă de Occident nu priveşte valorile occidentale. şi membră a Uniunii europene). Ceea ce înseamnă că nu s-a ieşit din logica unanimistă şi autoritară. Mai înainte. Aproape toţi românii au urmărit cu sufletul la gură tenta- tiva eşuată (dar cu promisiunea unei apropiate reexami- nări a solicitării româneşti) de intrare a ţării în structurile atlantice: o adevărată obsesie naţională.. ca în nesfîrşita discuţie asupra normalizării statutului juridic al homosexualilor) ilustrează lipsa de aderenţă reală la multe dintre normele Occidentului. dificultatea cu care legislaţia românească se adaptează le- gislaţiei europene (rezistîndu-se uneori pas cu pas. numeroşi români au preferat Serbia ortodoxă. din această parte a Europei. Brusc. este drept. Dar cu atît mai mult notele sună fals. o dată cu Kosovo.

pare-se. Uităm uneori. aparent. Intr-un moment de criză majoră — marşul minerilor spre Bucureşti — primul-ministru Radu Vasile nu a găsit alt mediator decît Biserica şi. decît orto- doxă. ca loc de în- tîlnire. „Este naţiunea română o naţiune ortodoxă?". Sînt totuşi destui cetăţeni români care aparţin altor culte. în inima Bucureştiului urmează să se înalţe o imensă Catedrală a mîntuirii nea- 17 mului. Marea majoritate a românilor fiind ortodocşi. cu liber cugetătorii? Mai ai astăzi voie în România să te manifeşti ca ateu (aşa cum se manifestau atît de mulţi români. Vrem oare să spunem că aceştia ar fi români de categoria a doua.. fireşte. măcar la şedinţele de partid. naţiunea nu poate fi.. nu sînt ortodocşi? îi îndemnăm să aparţină al- tei naţiuni. Cei dintîi îşi taxează adversarii drept atei şi comunişti. care. obligaţi şi în materie religioasă să se supună majorităţii? Cum rămîne cu cei peste un milion şi jumătate de unguri. ceilalţi drept legionari. să mai observăm şi o altă dimensiune a problemei. a început să facă cruci. Chiar şi Ion Iliescu.7 „Desi- gur. mînăstirea Cozia. vorba fostului preşedinte Iliescu. Dacă acordăm religiei un sens care se află în afara mesajului său specific. irezistibil. pînă acum vreo zece ani) sau cel puţin să fii sceptic în materie de credinţă? Aşa stînd lucrurile la noi acasă. că nu doar românii sînt ortodocşi. şi chiar iniţiatori cîndva ai ideologiei naţionale româneşti? Aparţin ei neamului sau nu? Cum rămîne cu baptiştii. In sfîrşit. contestat de alţii. vor răspunde unii. Iar oamenii politici se întrec să fie văzuţi prin bise- rici şi la manifestări religioase.(fireşte ortodoxe) care ar urma să se construiască în incin- ta Universităţii: proiect susţinut de unii. „liber cugetător" pînă nu demult după propria-i mărturisire. care s-au tot înmulţit printre români în ultimele decenii? Şi cum rămîne. m-am în- trebat într-un articol din care reproduc cîteva pasaje. Confesiunile sînt în genere trans- naţionale. Un curent. ele nu urmează decupajele politico-naţionale în vigoare. în consecinţă. Pare elementar. români pur sînge. mai precis naţiunii maghiare? Cum rămîne cu greco-catolicii. conferindu-i misiunea de a structura . în fapt nu este chiar aşa.

fie catolici. naţiunile moderne nu se identifică cu o anumită confesiune. ar urma să ne alăturăm Europei ortodoxe. împreună cu ruşii şi cu bul- 7 Lucian Boia. românii s-ar fi pierdut în masa slavă (iar greco-catolicii din Transilvania ar fi urmat cine ştie ce altă cale). în lipsa cărora comunitatea na- ţională s-ar dezmembra. Şi nu neapărat în sensul înstrăinării de valorile religioase (deşi de vreo do- uă-trei secole încoace s-a conturat un proces de desacrali- zare. s-a identificat cu creştinismul ortodox. penuria surselor ar trebui să îndemne la un plus de rezervă. Pentru simplul motiv că naţiunea este altceva. din- tre spaţiul religios şi cel civic sau politic. „Sîntem o naţiune. atunci. nu o naţiune ortodoxă". Ar fi bine să fe- rim acest domeniu de orice principiu autoritar şi de orice fel de discriminare. de cu totul altă natură decît universalismul religios şi urmărind alte obiective. care nu numai că n-ar consolidatei ar putea să afecteze coeziunea organismului naţional. Naţiunea este oricum o creaţie laică. de pildă. mergînd pînă la ultima consecinţă a unei asemenea logici. Statul naţional român s-a clădit pe ideo- logia naţională şi pe principii politice liberale şi democra- tice. Germanii sînt fie protestanţi. însă naţiunea franceză nu poate fi definită şi nu se defineşte drept o comunitate catolică. în întreaga sa istorie. 24 februarie 1999. şi să ne ţinem departe de Occidentul catolic şi protes- tant şi. laic. In schimb credinţa (sau.spaţii naţionale sau de civilizaţie. şi nu numai din perspec- tiva istoriei. Dacă doar religia ar fi contat în epoca modernă. ci vizîndu-se pur şi simplu separarea unor seturi de valori care sînt dis- tincte şi aşa trebuie să rămînă. eventual. apoi în restul lumii). mai presus de toate. dar şi a proiectelor actuale. nu sînt mai puţin catolici decît sînt românii ortodocşi. Francezii. în fapt. Nici o mărturie creştină in- . mai întîi în Occident. Prima sa axiomă este aceea că „poporul român s-a născut creştin". chiar atunci cînd aceasta este majoritară. apoi. dar naţiunea germană este una. Este firesc să împărtăşim cu toţii aceleaşi valori civice. 18 gării. în Curentul. necredinţa) rămîne o alegere a fiecăruia." Tentaţia fuziunii dintre Naţiune şi Biserică îşi constru- ieşte şi o mitologie istorică pe măsură. în societăţile moderne se petrece despărţirea dintre sacru şi profan. Lăsînd la o parte faptul că „naşterea" unui popor este un concept pronunţat mitologic. nu pe criterii religioase.

contestabilă nu ne-a parvenit din Dacia Romană. „AMENINŢAREA" FEDERALISTĂ Naţiunea română (ca orice naţiune) este mai puţin uni- tară în realitate decît în imaginar. în ţinuturile de peste munţi reputate. în imaginarul româ- nilor. dar uneori mai apăsat. dar ortodoxismul. în genere cu discreţie. Incepînd din secolul al IV-lea. nu neapărat la „Sciţia mică" — Dobrogea. şi patron al Scoţiei. se manifestă în prezent mult mai ambiţios şi mai ofensiv. nici nu ar fi posibil). Invocarea — insistentă în ultima vreme — a Sfîntului apostol Andrei. de altfel. greu de spus cu ce şanse politice. de aceea Sfîntul Andrei este patron al Rusiei. Iar acum începe să fie venerat şi ca patron al României). de cîţiva ani. El este. Un articol „provocator" al publicis- tului ardelean Sabin Gherman („M-am săturat de Româ- nia!") a stîmit senzaţie şi — în spiritul multora — indignare. nu se bazează decît pe o tîrzie tradiţie legendară (cu referire la Sciţia — sudul Rusiei. care ar fi predicat în Dobrogea. Nimic dramatic deocamdată. voinţa de marcare a identităţilor regionale. dar nu sînt chiar atît de frecvente încît să susţină o istorie coeren- tă şi sigură a creştinismului nord-dunărean. Interesant că toate aceste aran- jamente sînt recente. ca ideologie. drept mai civilizate. Se manifestă chiar. dar oarecum inedit în- tr-o Românie în care mitologia unităţii milenare a poporului român şi a statului naţional unitar a acoperit atîta vreme inevitabila diversitate. mai dinamice. începe să se contureze teama (cu siguranţă exagerată) a 20 . Ea a fost alcătuită din părţi distincte — sudate prin ideologia şi forţa centraliza- toare a statului naţional unitar (proces uşurat prin faptul că în toate regiunile românii erau majoritari). rămasă provincie a Imperiului). dar mai 19 ales în Dobrogea. însă nici as- tăzi nu se poate vorbi de o omogenizare deplină (ceea ce. şi mai apropiate de Europa Centrală (de Ungaria!) încep să se audă glasuri care se opun sacrificiilor făcute în favoarea celorlalte re- giuni. In România de la 1900 credinţa şi practica religioasă erau cu siguranţă mai vii decît astăzi. In Moldova a apărut un Partid al moldovenilor. acestea există (şi în Dacia. la celălalt capăt al Europei.

Reiau cele scrise într-un articol8 pe această temă: „In mintea multor români stă întipărită ideea că federa- lismul este o născocire primejdioasă. în felul lor. fiindcă nu avem cum reface istoria. inexistentă pînă la 1859. Sta- tele Unite. judeţele noastre. diferenţelor istorice şi culturale dintre provincii (diferenţe reale. s-a făcut din „bucăţi" şi aces- tea au trebuit sudate între ele. Dar chiar federalis- mul este privit în România cu suspiciune. eventual chiar cultivării. procesul centralizator a apărut cu atît mai necesar cu cît Ro- mânia. Ce ar fi dat o soluţie federală nu putem şti. adaptîn- du-se discursului politic. un prim pas spre dez- membrarea naţiunii. Nu vrem cîtuşi de puţin să inversăm lucrurile şi să spunem că siste- mul federal ar fi cel mai potrivit. prin prefecţi. soluţia bună fiind. se descurcă destul de bine! De alt- 8 Lucian Boia „«Ameninţarea» federalistă". evident. Soluţia federală. nu este chiar aberantă. de fapt. 21 fel. Cert este că s-a preferat uniformizarea în locul acceptării. situată la antipodul soluţiei federale şi. vizibile şi astăzi. ca şi departamentele Franţei. de puterea centrală. aplicabil pentru toată lumea în toate condiţiile. Sau cel puţin aşa s-a crezut că e mai bine. între federalism şi centralismul lipsit de nuanţe se pot « . a oricărui proces de descentralizare. Trebuie să ştim însă despre ce vorbim şi. sînt strîns depen- dente. cînd au construit România modernă. şi anume statul naţional unitar. ne vorbeşte despre o imaginară unitate multiseculară sau chiar multimilenară a spaţiului românesc). Şi. în genere. In cazul României. să nu ne grăbim a ne proclama prejudecăţile drept adevăruri generale şi imuabile. sînt state federale şi. mai recent şi Belgia. Germania. mai ales. Elveţia. Ceea ce a însemnat un sistem politic şi administrativ puternic centralizat. Modelul pe care l-au imitat românii. orice fel de descentralizare. în ciuda unei istorii care. 21 decembrie 1998. Nu există un model univer- sal.unei posibile dezintegrări a României. indiferent ce cred românii (totuşi lumea nu se învîrte în jurul nostru). în Curentul. a fost Franţa.

din nou ca provin- . Franţa şi-a dublat sistemul departamentelor printr-un sistem para- lel de regiuni — în linii mari. Muntenia. dimpotrivă. ci de- păşirea totuşi a unei centralizări stricte. Ca şi Parisul. Transilvania. regiunile istorice pe care Re- voluţia franceză s-a grăbit să le desfiinţeze şi care. Este exact ce s-ar întîmpla la noi dacă. Iaşiul şi în genere Moldova nu erau în urma Bu- cureştiului şi a Munteniei.). dacă vrem. tendinţa cea mai interesantă a ultimilor ani: o evoluţie vizînd descentralizarea. Putem considera. Bucureştiul a tras prea mult spre sine. Ţara s-a împărţit. In secolul trecut.imagina (şi s-au imaginat efectiv) tot felul de soluţii inter- mediare. Oltenia. laolaltă cu sistemul judeţelor. în plan intelectual. în Italia există. de asemenea. de altfel.. Regiunile beneficiază de un anume grad de autonomie. fiindcă nu este. am avea şi un decupaj pe provincii istorice: Moldova. iar astăzi reprezintă efectiv o frînă. Chiar gîndul unei asemenea organizări ar ridica în faţa unora spectrul destrămării Ro- mâniei.. aş spune. revigora- rea provinciilor istorice. revin după două secole. s-a polarizat în- tre o capitală şi restul: provincia. Imitatori ai Franţei cîndva. Scoţia a votat recent pentru autonomie. dar care n-a adus numai roade bune. iată. cu intensităţi. autonomii regionale. variabile de la . care şi-a jucat cînd- va rolul istoric.. şomaj. aşadar. o ţară la alta. dar totuşi efectiv: consilii regionale alese. Spania s-a împărţit în 17 provincii autono- me. Aceasta este. Moldova se prezintă astăzi drept cea mai să- racă provincie a ţării (după toţi indicatorii: produs pe cap 22 de locuitor. românii au rămas astăzi mai francezi decît francezii! Nu federalizarea intră în discuţie. Balanţa s-a dereglat. fireşte. care rămîne. nu mai este! Exemplul Franţei merită din nou invocat. că cea mai bună variantă pentru noi rămîne cea corespunzătoare sintagmei «stat na- ţional unitar». Iar în Marea Britanie. limitat în cazul Franţei.. Banatul. buget propriu etc. Dar nici nu este o soluţie federală. chiar şi aşa. Este soluţia adoptată în Franţa. dar să nu pretindem că aceasta ar fi astăzi soluţia dominantă în lume sau în Europa. în cazul nostru. cel mai cen- tralizat organism politic din întreaga Europă occidentală. Ea apare.

2-11. primejdia care ne paşte nu este federalizarea. pare-se. Sînt aici nu numai. sau în Banat. Mă întrebam. de altfel. Alexandru Vulpe. Un specialist în materie. Să nu fie ameninţarea federalistă un alibi pentru imobilism!" DE LA „GETO-DACI" LA „NAŢIUNEA ROMÂNĂ MEDIEVALĂ" Şi dacii încep. ci în cău- tarea unor soluţii de revitalizare a vieţii locale şi regionale. încep să privească dincolo de graniţa occidentală. unii. în CICSA. de teama neîntemeiată a unor tentaţii secesioniste). dar în ce condiţii? Şi în Ardealul mai bogat decît Moldova. eventual. ce poate să însemne un popor „geto-dac". O tentativă de teoretizare a decu- 9 Alexandru Vulpe. vor fi avut vreo competenţă în materie de graiuri tra- cice! Evident că nu aveau nici una! Concluzia lui Alexandru Vulpe este că prin noţiunea de „geto-daci" trebuie înţeles un spaţiu fărîmiţat „şi nu o unitate istorico-socială şi politi- că. Nu într-un sens federal (greu de promovat la noi ţinînd seama de o întreagă tradiţie şi de contextul actual). Interpretarea necritică a surselor antice a fost la noi o ade- vărată tradiţie! Cînd Strabo spune că geţii şi dacii vorbeau aceeaşi limbă. Poseido- nius. ci închista- rea într-un comportament politic desuet.. în Crişana. Oricum. să se desprindă de unitatea fără fisuri care-i caracterizase timp de decenii. nu o limbă comună şi nici neapărat o cultură materială şi spirituală comună"9. El consideră de- păşită sumara identificare: culturi arheologice — etnii (o . fără să se întrebe dacă geograful grec.cie. dar în- tr-un sens mai puţin centralizator ca pînă acum. măr- turiseşte că arheologii au cam exagerat „cu istoria comună a diferitelor grupări tribale din spaţiul carpato-dunărean". şi nu numai maghiari. 1-2/1998. 23 pajelor etnice în spiritul conceptelor antropologice mo- derne îi aparţine lui Alexandru Niculescu. pp. „Geto-dacii?". insensibil la evo- luţiile recente. sau sursa lui.. dar sînt şi efectele negative ale unei excesive centralizări. istoricii români chiar îl cred pe cuvînt. Soluţia nu stă într-un plus de centralizare (dictată. în Istorie şi mit..

mizîndu-se strict pe îndoita puri- tate daco-romană. caracterizează mai corect spaţiul românesc. că o naţiune română unită din- totdeauna aşa va fi pe vecie. Din însumarea şi interacţiunea acestor solidarităţi 24 din secolele XIII-XVI se obţine imaginea naţiunii române medievale". completează un peisaj etnic şi cultural variat. nu numai interpretării trecu- tului. din Antichitate pînă în epoca modernă. Tot felul de solida- rităţi locale. Susţinătorii acestei teze au acum şi o nouă carte de referinţă. şi nu puritatea daco-romană. Celţii şi sciţii. sus- ţin.. publicată în 1998 de istoricul clujean loan-Aurel Pop..)10 Insă naţiunea se prezintă tocmai ca o mare solidaritate (care . Tendinţa de a-i elimina pe „ceilalţi" din ecuaţia românească (marginalizarea „migratorilor" — care. în iluzia. inclusiv a slavilor. Triburile gete şi dace nu sînt de altfel singure. Naţiunea română medievală. iar referinţele identitare fiind mai curînd simbolice decît ma- teriale). în curs de apariţie în New Europe College Yearbook. cu un plus de rafinament profe- sional şi cu desprinderea de prejudecăţile naţionaliste („The Material Dimension of Ethnicity". îndeosebi printre românii transilvăneni. ames- tecul de populaţii şi de culturi. ceva mai tîrziu bastarnii şi sarmaţii. reflectă şi susţine atitudini de respingere care aparţin şi prezentului. Dacă unii istorici se desprind de mitologia unităţii sau cel puţin îşi propun s-o nuanţeze. întreaga problematică etnică a spaţiului dacic ar trebui aşadar reevaluată. Apare încă de pe pagina de titlu confuzia (frecventă la istoricii români) dintre etnie şi naţiune.etnie necaracterizîndu-se prin uniformitate culturală. Ei s-au manifestat prin solidarităţi etnice. în viziunea autorului. apoi a altor in- fuzii etnice şi culturale). probabil. existenţa unei naţiuni române („grupuri mai mari sau mai mici de români au acţionat so- lidar şi în Evul Mediu. De altfel. Cu subtitlul „Solidarităţi etnice româneşti în secolele XIII-XVI". de fapt. 1997-1998). Unitatea fictivă a Daciei se estompează în favoarea di- versităţii efective. alţii preferă demersul contrar. o dată aşezaţi pe acest teritoriu au încetat de a mai fi „migratori" —.

conştientă de rolul şi de misiunea ei". Cu totul de acord cu aceste caracterizări. ideologice şi mentale care nu susţin în nici un fel în epocă o efectivă unitate românească (fie ea numai ideală). am ajunge să identificăm na- ţiuni şi în preistorie. Solidarităţi etnice româneşti în secolele XIII-XVI. Potrivit unei asemenea argumentări. Ioan-Aurel Pop face de altfel distincţia între naţiunea me- dievală.le înglobează şi le subordonează pe toate celelalte) şi nu ca amalgam de mici solidarităţi. sau cartea urmărea să demonstreze exact contrariul? Despre Mihai Viteazul aflăm (ceea ce bine se . Chiar autorul lasă să se strecoare. Fireşte. „pasivă şi relativ fărîmiţată" şi naţiunea moder- nă: „activă. voită. Acestea există de cînd lumea: fără solidaritate n-ar fi nici societate omenească. 25 ii avea atunci importanţă secundară" (sublinierea noastră). fiindcă altele au fost idealurile lor şi fiindcă etnicul 10 Ioan-Aurel Pop. fiindcă nu are ce să mai existe. „Numele lui lancu de Hunedoara şi cu atît mai puţin al lui Matia nu au rămas în conştiinţa publică românească din evul mediu ca nume ale unor suverani ro- mâni sau care i-au susţinut pe români şi nici nu puteau să rămînă. Naţiunea este o stare de conştiinţă. întrebarea este dacă o naţiune pasivă şi fărîmiţată. lipsită de conştiinţa rolului şi misiunii ei. nu dată de istorie.11 Mi se pare mie. 145. creată. mai este naţiune! Un asemenea con- cept aminteşte de faimosul „stat neorganizat" identificat de „Programul P. 1998. 'Naţiunea română medievală. Izolarea unor segmente sau momente de unitate nu poa- te anula o sumă întreagă de structuri concrete. contraargumente la propria-i argumentaţie. Dar naţiunea înseamnă altceva: înseamnă o unică şi atotcu- prinzătoare solidaritate.R. şi acolo unde nu există conştiinţa naţiunii nu există nici naţiunea. oamenii Evului Mediu erau conştienţi de limba pe care o vorbeau şi de etnia căreia îi aparţineau. involuntar. Bucureşti. unitară. A insista asupra acestor puncte înseamnă a forţa uşi deschise. Editura Enciclopedică." după retragerea romanilor din Dacia.C. p. ca şi de faptul că alţii erau „diferiţi".

141-142. este în plină acţiune. şi în orice caz nu despre ardeleni sau despre moldoveni (moldovenii de altfel aveau să-şi spună moldoveni şi nu români pînă în plin secol al XlX-lea). Mi-am exprimat punctul de vedere într-un eseu intitulat Două secole de mitologie naţională (Humanitas. atunci.. pp. . Pentru aceasta. ca formă supremă de solidaritate (deasupra oricăror altor solidarităţi) în imaginarul modern. La ce bun să mai cităm sursele: doar pentru a le răstălmăci? în ce mă priveşte. astăzi. pre- romanticii să-1 aşeze pe voievod între precursorii României moderne. prudent. discuţia despre naţiune este închisă.. săraci de dînsul. ■ dar cade-se să blestemăm toţi creştinii pre neamul ungu- resc. nu despre români în genere. Ibidem. Mai rămîn ungurii răi şi vicleni. la 1600. pentru a deveni automat patriot român: nu la 1600. dar clişeul ungurilor «răi şi vicleni». nu spun acelaşi lucru.. în care am încercat să arăt cum a fost inventată naţiunea în jurul anului 1800. pp. chiar de neînţeles. totuşi." Comentariul autorului: „Cum se vede. rămîne de văzut cine ne inspiră mai multă încredere: cronicarul muntean sau istoricul clujean. Curios. a dat viaţă unor aspi. căci sînt oameni răi şi ficleni încă din felul lor. cu siguranţă."12 Acum. nimic de bine • despre Mihai. mai vîrtos.ştia) că nu a lăsat prea multe amintiri de ordin „naţional" în conştiinţa generaţiilor următoare. Fireşte. fiindcă cei doi. 1999).. au- torul nu-i pomeneşte: nu ar fi spus. Este vorba doar despre Ţara Românească. Nu ajunge ca cineva să nu-i iubească pe unguri. hotărît. în urma eruditelor lucrări ale învăţaţilor Şcolii Ardelene. 26 rărea României moderne? Cam mare pasul.'' raţii româneşti! Or. deocamdată idealul creştin general se îmbină cu cel etnic. oricum. care l-au dat morţii fără vină pe Mihai. Pe moldoveni. De aici să fie doar un pas pînă la prefigu- Ibidem. cine ştie. Nu mai era decît un pas ca. 72-73. în schimb. dacă el. cronicarii braşoveni din Şchei se pare ca nu au idee despre aşa ceva. Unde va fi văzut istoricul că la cronicar s-ar îmbina idealul creştin ge- neral cu cel etnic? Nici vorbă nu este de etnie în fragmentul citat. se forţează interpretarea unui * pasaj din Istoria Ţării Româneşti: „Şi rămaseră creştinii şi mai vîrtos Ţara Românească. dar nu ştiu dacă o asemenea etichetare este suficientă pentru coagularea naţiunii româ- ne.

13. în şirul celor zece aleşi. se şi manipulează prin sondaje. de pildă. Mihai Viteazul — 17. Ion Antonescu — 2. pornind de la materiale fragmentare. Cuza se află în frunte. încercăm să iden- tificăm. Ştefan cel Mare — 13. la dis- tanţă apreciabilă de următorii clasaţi. Vlad Ţepeş — 4.) în lipsa lor. pe Mihai Viteazul şi unirea de la 1600.1.6. sînt mai bune decît dacă n-ar exista deloc. care să ne spună cum vedeau românii. cu alte cu- vinte. Nicolae Iorga — 3. Clasificarea aceasta spune multe. pe la 1650. 1. confruntarea mitologică cu . El pare a fi cîştigat postum.2.1. ci despre modul cum românii îşi asumă trecutul.1. Ştiu că sînt adesea contestate. nu despre trecut. Pentru un in- terpret al conştiinţei istorice româneşti nimic nu poate fi mai interesant decît o anchetă privitoare la cota personali- tăţilor istorice. fiindcă nici o problemă nu e vreodată soluţionată.3. Nicolae Ceauşescu —10. iunie 1999.4. Pot fi aproximative.7. p. să profităm cel puţin pentru istoria foarte re- centă de sondajele care ne stau la dispoziţie. 27 mii zece clasaţi şi procentele respective): Alexandru Ioan Cuza — 24.2. SONDAJE Mărturisesc că mă pasionează sondajele de opinie. Sîntem siguri că nu greşim? Nu le acordăm oare grade de reprezentativitate altele decît cele reale? Aşa încît. şi încă în mod decisiv. despre felul cum gîndesc ei astăzi.3. tot felul de atitudini sau stări de spirit. nr. Iată răspunsurile (pri- Publicat în revista Oameni în top. Interpretările se înlănţuie la nesfîrşit. Nicolae Titules- cu — 2. Carol I — 3.nu îmi fac iluzia că aş fi soluţionat problema. Mihai 1 — 5. Singurul lucru pe care pot să-1 fac în cărţile mele este să spun deschis ceea ce gîndesc. chiar greşite sau voit deformate. Institutul naţional pentru studii de opinie şi marketing (Insomar) a dat publicităţii în iunie 1999 un sondaj13 realizat pe 1 200 subiecţi din toată ţara solicitaţi să aleagă „cele mai importante personalităţi istorice care au influenţat în bine soarta românilor". Dar oricum ar fi. Ce n-am da să avem asemenea informaţii pentru diversele epoci şi momente-cheie ale istoriei! (Un sondaj.

împreună cu insistenţa asupra ideii de unitate naţională (atît înainte cît şi după 1989). şi imediat după ei. dacă sînt reţinuţi Iorga. la persoana dic- tatorului. suveranul marii uniri de la 1918). cea pe care au învăţat-o la şcoală atunci). tradiţiona- lul tandem care a străbătut toate ideologiile. cu unele amendări şi noi accente. Sînt efectele propagandei istorice din perioada comunistă (Cuza neavînd. Re- gele Mihai realizează doar jumătate din scorul fostului dictator. Sondajele consacrate politicii curente confirmă această deplasare sau mai curînd „revenire" a electoratului. Bine situat este şi Vlad Ţepeş. nici o vină!). nu reuşesc să ocupe una din primele zece poziţii nici Brătienii.Carol I. Titulescu şi Antonescu. sărindu-se apoi. înainte de comunism. Dintre oamenii politici moderni. Ne aflăm în faţa unui Panteon amenajat în bună măsură în „era Ceauşescu" (mulţi români îşi închipuie şi astăzi că „asta este istoria".. ceea ce. Nicolae Ceauşescu. 28 Decriptarea este simplă. Mihai Vitea- zul-Ştefan cel Mare (cu valorizarea suplimentară a celui dintîi.. peste un secol. ca simbol al unităţii naţionale). eclipsînd mai mult sau mai puţin pe Cuza. în memoria colectivă a românilor. nici regele Fer- dinand (totuşi. regalitatea aproape s-a şters. în vremea lui Ceau- şescu. ceea ce explică prezenţa lui şi nu a altor oameni de stat în „memoria" ro- mânilor). surprinzător dar explicabil dată fiind o orientare mai gene- rală în opinia publică românească. simţindu-se mai aproape de mitologia comunistă şi de reprezentările ei istorice decît de ce a fost înainte de comu- nism. De altfel. Urmează în topul eroilor istoriei naţionale. Este alege- rea făcută de o societate orientată preponderent spre stîn- ga. rezul- . explică aşezarea lui Cuza în poziţia cea mai înaltă. se înţelege: invocarea limitată a regilor sau înclinarea spre soluţii autoritare de tip Ţepeş sau Antonescu. relaţia era inversă: regii apă- reau în vîrful ierarhiei. galeria marilor oameni de stat se oprea la Cuza (cu o concesie minoră în favoarea lui Titulescu. domnitorul autori- tar şi justiţiar la care sau la soluţiile căruia visează astăzi nu puţini români. fireşte. nici regina Măria.

departe de ceea ce înseamnă o stînga mo- dernă). Dar . noua dispunere a reperelor străine în imaginarul românilor. Şi nu doar selecţia şi dispunerea personalităţilor istorice justifică un asemenea diagnostic. Sondajele ne permit să urmărim şi alte evoluţii şi ten- dinţe recente. evident. Pe la 1900. pur şi simplu aşa vor să vadă ro- mânii lucrurile. el simbolizează mai puternic şi mai direct ideea de unitate naţională. Cuza. Cel mai jos (15% şi 20%) se află partidele politice şi Parlamentul. în sens strict mitologic. şi semnificativă totodată. în continuarea celor > spuse în carte despre tradiţionalele modele concurente. este sesizat „mai la stîn- ga" decît Carol I. în vîrful topului se află Biserica şi Armata 29 (88% şi 75%). şi. şi apoi de nici un alt model semnificativ. nu un cîrmuitor venit din afară. considerarea Bisericii ca instituţie a statului). este un autohton. domni- torul ţăranilor şi al marilor reforme. la oarecare distanţă. Franţa ar fi cîştigat detaşat în orice sondaj. şi mitologiile istorice respective. Mult mai preocupantă rămîne umbra lui Ceauşescu! Sînt accente care ne duc mai departe de simpla consta- tare a unei sensibilităţi de stînga. Nici instituţiile aflate mai sus nu s-au achitat ireproşabil.tat al uzurii şi eşecurilor guvernării actuale. şi anume o sensibilitate de stînga struc- tural dominantă. scorul relativ modest obţinut de Antonescu nu pare să jus- tifice temerile exprimate uneori în Occident. Dar modul cum românii îşi privesc istoria exprimă ceva mai profund decît conjunctura politică. absolut legitimă în sine. concretizează mai curînd principiul de autoritate decît pe cel democratic. Să nu se spună că sînt aşa de jos fiindcă nu şi-au făcut datoria. Putem continua trecerea în revistă a opţiunilor de tot felul. Mă limitez să remarc. Este o cultură de stînga tentată de naţionalism şi autori- tarism (aşadar. în plus. dar care. de Germania. care îşi construieşte. Creditul acordat instituţiilor statului se menţine constant de mai mulţi ani încoace. adică exact acele structuri indispensabile oricărei democraţii. Pe de altă parte. urmată. privind as- censiunea lui în imaginarul politic al românilor. francez şi german. Nu. prin funcţia lor. instituţii fără îndoială esenţiale (deşi este cu- rioasă. în sfîrşit.

cu acelaşi procent în ambele ru- brici: 22%. Anglia — 3.. Sînt. în sfîrşit. sînt încă departe de a fi modele veritabile.8. dar şi Germania. au erodat puternic mitul francez şi reperele franceze.8. Ce poate fi mai caracteristic pentru scindarea societăţii româneşti şi marea confuzie de valori? SCANDALUL MANUALELOR Fără să vreau. ci de Ame- rica. cu vechea Românie. în imaginarul unora (naţionalişti înclinaţi spre interpretări conspirative).8. ca şi printre cei răi. nu poate fi ignorat un sondaj de ultimă oră (noiembrie 1999) extrem Oameni în top. nr. predominant franceză. prin discipolii lui. Franţa — 8.dispariţia vechii elite şi apoi deschiderea de după 1989 spre o lume dominată politic şi cultural nu de Franţa. Procentele sînt următoarele (la chestionarul privind „ţările pe care românii le apre- ciază cel mai mult"): SUA — 26. 30 de semnificativ. Societatea românească suferă astăzi de o acută lipsă. Deja tinerii se exprimă mai curînd în engleză decît în fran- ceză. Şi. 4.9. Italia — 6.u Epoca franceză... pp. pentru români s-a termi- nat. Ceauşescu se află pe primul loc. la demontarea istoriei . Germania —18. „omul din umbră" care ar fi lucrat. 93-97.). sau confuzie. mai apropiate şi mai interesante. cum au fost cîndva modelele francez şi german (fie şi „forme fără fond").2. octombrie 1999. cu „lumea pe care am pierdut-o". Nu numai Statele Unite. o dată cu „scandalul manualelor" declanşat în octom- brie 1999. care domină detaşat. La o întrebare privind conducătorii din ul- timul secol care au făcut cel mai mare rău sau cel mai mare bine României.2. A rămas în urmă. am revenit brusc în prim-planul actuali- tăţii. Elveţia — 5. pentru românul mediu. pare-se.. ceea ce pentru România (multă vreme principalul bas- tion al culturii franceze în Europa centrală şi răsăriteană) este inedit. tenta- ţia ortodoxismului. printre cei buni. par astăzi. revenind la cota personalităţilor. însă noile repere definesc mai curînd prestigiul de care se bucură anumite ţări şi oportunităţile oferite românilor decît un set bine definit de valori. în materie de valori şi de modele (de aici şi iluzo- riile soluţii paralele: izolarea într-o istorie mitificată.

Nu ştiu în ce măsură critica mea isto- riografică a contribuit la decizia restructurării radicale a programei de învăţămînt şi a manualelor corespunzătoare. Demersul se modifică acum în cel puţin trei puncte esen- ţiale. fără finalitate (sub alibiul unor clişee patriotice uzate). nu am ştiut nimic din ce se pregătea. S-ar spune că nici nu era greu! Manualele de care. problematizate şi deschise discuţiei cu elevii. aşa încît n-am cum să scriu manuale. implicit. Dacă am stimulat-o în vreun fel. corespunzător atît învăţămîntului european. au contribuit din plin la statutul neoficial (dar atît de real) al istoriei înj şcoala românească: disciplina cea mai antipatizată! Discn | plina din care se învăţa la nevoie. Cert este că. preocupat de propriile-mi proiecte. manualelor) este cu siguranţă mai modernă decît a manu-e > alelor unice de pînă acum.naţionale româneşti. evident. Acestea fiind zise. trecerea (cu destulă încetineală. nici n-am ştiut că se pre- gătea ceva! Nu mă aşteptam să se petreacă atît de repede o schimbare în istorie. dar din care tînărul nvt j mai rămînea cu nimic. poate s-au dorit personalităţi mai puţin controversate). Mă întreb de altfel cu ce ar fi semănat? Există reguli şi limite în conceperea unui ase- menea text. mărturisesc că mă bucur. j. după zece ani) de la manualul unic. fără sens. oricît ar fi de deschis şi de nonconformist. am optat pentru o libertate deplină. la sistemul. al manualelor paralele (cinci ase- menea manuale de istoria românilor pentru clasa a XII-a. ne despărţim. în ce mă priveşte. ar fi fost cu siguranţă di- ferit de toate care s-au publicat. Adunare indigestă de informaţie. moştenire a comunismului. nici unul din- tre autorii manualelor nu mi-a pus nici cea mai mică între- bare şi nici unul nu ştiu să se fi declarat „discipol" de-al meu. Dacă aş fi scris un manual. â. un pas înainte. Se renunţă la balastul factual în favoarea unei tratări sintetice. cît şi tradiţiei româneşti. Cert este însă că nimeni nu m-a consultat atunci cînd s-au lucrat programele (nu are rost să încerc să răspund la întrebarea „de ce?". Concepţia noii programe (şi. în sfîrşit. a fost. 31 avizate de Ministerul Educaţiei Naţionale). de fapt. Se .

în genere. S-au reunit apoi comisiile de învăţămînt ale celor două Camere. într-adevăr. tratarea corespunză- toare (cel puţin ca număr de pagini. într-un sens. cea mai inspirată soluţie. să nu abandonăm o for- mulă doar pentru a intra în alta. cu siguranţă. Ar trebui. încă nu a inventat nimeni (şi nimeni nu va inventa vreodată) „istoria incon- testabilă"! Istoria „structurală" nu este neapărat mai ade- vărată decît istoria „evenimenţială". pe români. îşi găseşte. Un manual a înţeles să meargă mai departe decît cele- lalte pe drumul astfel deschis. la rîndul lor creatoare de istorie. A intrat în fierbere mai întîi Senatul României. Iar printre senatori cel mai vehement s-a exprimat Sergiu Nicolaescu. De aici se nasc mituri şi simboluri. Poate că istoria nu este făcută de personalităţi. Sacrificarea „eroi- lor" şi a multor evenimente (în spiritul „noii istorii") nu a fost. Eu pledez pentru o tratare inteligentă a personalităţilor (în alt sens decît al istoriei „eroice" de pînă acum). Acum. deja cele- bru. S-ar fi putut căuta un mai bun echili- bru. coordonat de Sorin Mitu (la editura Sigma). Asupra Iui s-a revărsat întreaga mînie stîrnită de noua orientare. cultură şi men- talităţi decît pe evenimente şi personalităţi. mai im- portant (chiar pentru istorie) decît orice altceva. dar şi de mesajul unirii în jurul mare- lui conducător. regizor de filme istorice în „epoca Ceauşescu" — „Mihai Viteazul". să ne eli- 32 berăm de rigiditatea „formulelor". dar oamenii cred că este făcută de persona- lităţi. este.pune un accent mai apăsat pe civilizaţie. „Mircea cel Mare" — străbătute nu numai de mîndrie patriotică. Este manualul. Timp de mai bine de o . pur şi simplu. în sfîrşit. Perioada comunistă. ci postum. Mihai Viteazul i-a unit. Iar ceea ce oamenii cred este. nu pentru anu- larea sau diminuarea lor. pînă acum aproape tre- cută sub tăcere. la 1918. el a găsit soluţia salvatoare: manua- lul să fie ars în piaţa publică. Istoria recentă capătă o pondere simţitor mai mare în raport cu epocile anterioare. şi chiar ca interpretare în majoritatea manualelor). Se înţelege că o asemenea re- centrare creează la rîndul ei dezechilibre. un alt fel de istorie. Evul Mediu merita să fie mai prezent. dar nu la 1600.

argumentaţia mea: Se recunoaşte aproape unanim necesitatea pluralismu- lui manualelor. care ştiu ce este bine şi ce este rău. — ca expert ad-hoc al Ministerului Educaţiei Naţionale — la şedinţa comisiilor parlamentare. cu coperte şi ilustraţii diferite!). cînd o adevărată isterie. unde am avut posibilitatea să mă exprim pe larg. România îşi are astăzi „profe- ţii" ei. a fost respinsă (nu din apreciere pentru „noua istorie". pe motiv că nu place. Opinia a fost cuprinsă de emoţie. dacă acceptăm să fie mai multe. pe scurt. cu totul fără noimă. de asemenea. aceasta a părut a fi prin- cipala preocupare a Parlamentului. S-a pus în cele din urmă la vot o moţiune care solicita retragerea manualului.lună (octombrie-noiembrie 1999). venind din numeroase direc- ţii. Abia exagerînd. inclu- siv insinuarea că s-ar afla la mijloc interese sau chiar bani ungureşti. S-au relatat pînă şi certuri de familie (ca în Franţa. pe vremea afacerii Dreyfus): pentru sau contra lui Mihai Viteazul. Sau un guvern căzînd din prici- na istoriei! Atacurile s-au multiplicat. Eliminarea unui manual. manualele de istorie. să nu le cerem să fie identice (eventual. prilej cu care am încercat să spun esenţialul. se cheamă cenzură (şi ar fi prima măsură de acest fel. se 33 revărsa peste ţară. Am participat. Iată. Atunci. în România. Mi-au fost acordate cîteva minute la jurnalul de seară al postului de televiziune naţional. Aseme- nea judecăţi sumare s-au multiplicat. ci din motive politice de solidaritate guvernamentală). de la prăbuşirea comunismului). paragraf cu para- graf. ne putem imagina un Parlament abandonînd legislaţia curentă şi dezbătînd şi votînd. că se cade să-mi precizez punctul de vedere (cu atît mai mult cu cît se invocase şi numele meu). şi se simt chemaţi să îndrume naţiunea pe calea cea bună. Dincolo de principii (evident „patriotice") n-au lipsit atacurile la persoană. Dar am simţit în acele zile. Ca orice societate în criză. pentru sau contra lui Sorin Mitu! Mă pronunţ rar altfel decît prin scris. La o emisiune de mare audienţă a postului de televiziune „Antena 1" s-a desfăşurat un proces care a fost în fapt o execuţie. O istorie unică .

istoria s-a deplasat dinspre evenimente spre structuri. nu este decît o firească adaptare la orientările din istoriogra- fia contemporană. Dar polemica priveşte — s-a mai spus — nu cărţi oare- care. spre lauda lor. Dacă aşa au stat lucrurile într-un sistem totalitar. dimpotrivă. pe care o cunoaştem bine. Nici unul dintre aceste repere nu este mai important decît celelalte: toate. sînt mai multe. într-o societate democratică şi pluralistă? Oare cu privire la România actuală. iar cu privire la istorie se dădeau instrucţiuni precise. ci şi individului). fără îndoială. Naţiunea. Nu putem progresa în spiritul unei is- torii de secol XIX (şi cu atît mai puţin în spiritul unui na- ţionalism preluat din secolul trecut şi exacerbat în vremea luiCeauşescu). cu siguran- ţă mai bine decît trecutul ei îndepărtat. dacă vrem să mergem cu adevărat înainte. au reuşit să se exprime cu un minimum de libertate (alţii. Identitatea naţională rămîne. Insă aceşti elevi sînt totuşi adolescenţi din ultima clasă de liceu care se . pentru noi. dar n-ai voie să spui nimic mai puţin convenţional despre Vlad Ţepeş sau Mihai Viteazul? Deplasarea accentelor. fără cruţare. pe preşedinţii Iliescu şi Constantinescu. La fel şi cu privire la istorie. mai complex). Limitele erau strimte. Nici în comunism. unde funcţiona o singură ideologie. dar unii istorici. o singură interpretare? Evident. şi dinspre naţionalism şi autori- tate spre o altă combinaţie de valori. în secolul al XlX-lea (dacă ar fi să sim- plificăm un tablou. dar împreună cu ea se află iden- titatea europeană şi principiile democratice (incluzînd respectul datorat nu numai comunităţii. ci manuale adresate elevilor (în primejdie de a fi dez- orientaţi prin tot felul de „relativizări"). se înţelege (Europa nu se va înfăptui fără naţiuni 34 sau împotriva naţiunilor). Astăzi. cum pot sta ele astăzi. şi cu accent pe valorile naţionale şi pe autoritatea politică. istoria era tratată evenimenţial.este o utopie. îi poţi critica. există o singură opţiune. trebuie să fie egale. mergînd chiar mai departe decît li se cerea). Europa şi democraţia fac corp comun. inedită pentru mulţi români. istoria nu s-a intonat pe o singură voce.

corului denigrator. nu au voie să ştie la fel de multe despre cum s-a făcut România? Pentru moment. inclusiv a istoricilor. Nu pentru prima dată Academia se manifesta ca un for conservator. Manualul trece repede peste eroii istoriei (cam prea repede. Este ceea ce a determinat o judecată severă din partea celor care (indiferent de orientarea lor politică) văd în istorie principalul ingredient al identităţii naţionale. poziţia nedisimulată împotriva regimului Iliescu şi în fa- voarea Convenţiei democrate. cu idei date de-a gata. ce e drept). Acum. la acest capitol adolescenţii ştiu totul. pornind de la manualul contestat.pregătesc să intre în viaţă. Despre Mihai Vi- . ci cu capacitate de a gîndi critic şi de a ale- ge. un prim motiv al ostilită- ţii sare în ochi: tratarea fără menajamente a perioadei co- muniste (ca şi a supravieţuirilor comuniste după 1989). printr-un comunicat (dezavuat însă de unii membri ai secţiei de is- torie). Mereu recursul la autoritate! Revenind la textul incriminat. pentru uzul adolescen- ţilor? Cîndva. probabil mai puternici decît susţinătorii curentului modern. de „cei mai înţelepţi' dintre noi". nu tocmai adevărată. pentru respectarea profesionalismului şi a dreptului la exprimare necenzu- rată. şi o alta. Nu cu prejudecăţi. Reacţiile „anti-Mitu" au depăşit astfel zona stric- tă a stîngii naţionaliste. în care liber este fiecare să spună orice. „conservato- rii" au şi lansat ideea ca de acum înainte manualele să fie 35 avizate de Academie! Cu alte cuvinte. Al doilea motiv stă în de- montarea. Disputa a ilustrat şi divizarea intelectualităţii. mai radicală ca în alte manuale. Ce facem. în schimb. cu atît mai mult cu cît mizează pe înclinarea — uşor de stimulat într-o societate traumatizată — spre naţionalism şi autoritarism. cu o manieră desuetă de a vedea lumea. manevra nu a reuşit. a mitologiei istorico-naţionale. aşa funcţiona ipocrizia sexuală. dar „liniştitoare". practicăm un joc ipocrit? O istorie pentru adulţi. trebuie să-i înzestrăm. dar adversarii „noii istorii" au dovedit că sînt încă puternici. Academia Română s-a alăturat. De altfel. Grupul pentru dialog social şi Facultatea de Is- torie din Bucureşti (prin majoritatea membrilor ei) s-au pro- nunţat.

fiindcă aceasta este teza pe care am dezvoltat-o eu însumi în Isto- rie şi mit. care găsesc stra- nie o asemenea interpretare. Aceste consideraţii — motivate strict de respectul adevărului — nu schimbă cu nimic faptul că românii erau majoritari şi au vrut într-adevăr unirea cu Ro- mânia (nici faptul că astăzi sînt încă şi mai majoritari iar unirea s-a dovedit viabilă).. ca toate celelalte (istoricii. nu ne plac propaganda naţionalistă şi ati- tudinile autoritare.15 De altfel nici celelalte state naţionale europene (cu excepţii strict punctuale) nu s-au constituit prin „vot universal". în compartimentul ei românesc. indiferent de etnie. celorlalţi. . doar cîteva cuvinte. n-ar strica să arunce o privire peste bibliografia recentă).. La Alba Iulia au participat doar români. tuturor locuitorilor ei. Vlad Ţepeş (ultima mare iubire a spiritelor înfier- bîntate) apare doar ca prototip al lui Dracula. şi caracterizarea sumară (ade- vărată în sine) că este „personajul preferat al istoricilor români". de oriunde) aparţine. Corect este însă să acceptăm că unirea de 36 la 1 decembrie a fost consecinţa directă a înfrîngerii Aus- tro-Ungariei în primul război mondial. în jurul constatării că naţiunea a fost „inventată". Relativizarea istoriei românilor nu place. aici nu mai am nimic de spus. şi nici nu se putea organiza în condiţiile tulburi ale sfîr- şitului de război un referendum. Greu de crezut că ungurii s-ar fi pronunţat în favoarea detaşării de Ungaria! Trebuie să ne obişnuim cu ideea că Transilvania (ca orice teritoriu. A stîrnit indignare şi observaţia că obsedanta problemă a originii românilor ar ţine în principal de mito- logie şi de ideologie (cu alte cuvinte nu de o realitate ştiin- ţifică incontestabilă). Nu s-a organizat.teazul. ci pe prinţul justiţiar şi luptător pentru indepen- denţa ţării. Nici nouă. ceea ce dă o notă cam prea anglo-saxonă unei mitologii care. de asemenea. în egală măsură. cu alte cuvinte un vot li- ber exprimat al tuturor locuitorilor provinciei.. prezenţa armatei române şi deciziile politice la vîrf împingînd în plan se- cund participarea entuziastă a maselor şi caracterul „plebis- citar" al actului. Mare tapaj. îl pune în evidenţă nu pe vampir. totuşi. Cum să fie inventată naţiunea română? Şi totuşi a fost. Alt reproş: unirea Transilvaniei la 1918 n-ar fi fost prezentată convenabil.

Lucruri serioase şi complicate sînt spuse într-un stil familiar şi simplificat (care 15 Cu privire la individualitatea Transilvaniei. Nu îmi propun aici o analiză comparativă. Sorin Mitu („Iluzii şi realităţi transilvane") subliniază încărcătura mitologică a unei aseme- nea „entităţi transilvane": românii şi ungurii din Transilvania n-au avut nicicînd un proiect comun de autonomie. înfăţişează un Mihai Vitea- zul confuz. de la o frază la alta. astăzi. Polirom. se răspunde simplu. Textul este însă mult prea sumar în raport cu ceea ce vrea să dovedească. oricum. Problema transilvană. acest manual. şi la o eventuală autonomie. dar şi ortodoxă! 37 lasă impresia unei „adaptări pentru copii". Un singur exemplu. O abordare atît de nouă pretindea o tratare şi o ar- gumentare pe măsură. prezintă şi destule puncte vulne- rabile. care are multe calităţi şi spune multor lucruri pe nume.Din păcate. dar şi mai „cuminţi". Gusztâv Molnâr susţine apartenenţa Transilvaniei la „cealaltă Europă" („creştinătatea vestică". este şi nu este însu- fleţit de idealul românesc. distingînd-o aşadar net de vechiul Regat. Iaşi. autorul aceluiaşi capitol nu ezită să introducă şi textul capitulaţiei — iarăşi. în ansamblu convingătoare şi elegant editată. vezi Gabriel Andreescu şi Gusztâv Mol- nâr (editori). care. ele se contrazic („povestea" fiind îndeobşte percepută ca „neadevărată"). uşor de raportat la propriul meu demers: la întrebarea „ce este mitul?". capitulaţiile! — . decît textul coordonat de Sorin Mitu. la rîndul meu. iar pe de altă parte Transilvania a ajuns să fie foarte asemănătoare cu restul României. astăzi. Rao şi AII) sînt mai complete. catolică şi protestantă). Pentru a se preciza puţin mai departe că orice mit „ascunde un sîmbure solid de ade- văr istoric". următoarea remarcă privitoare la fondul religios al problemei: de la 1700 pînă la 1948 ortodocşii au fost minoritari în Transilvania (o bună parte dintre români fiind greco-catolici). Fac. versiunea Humanitas. 1999. în timp ce ma- nualul este în fond gîndit mai subtil decît celelalte). Nu mi se pare adecvată nici una dintre cele două formulări. mult prea simplu: „mitul este o poveste". Constat doar că alte manuale (apărute la editurile Humanitas. Nu sînt nici ele lipsite de erori şi contradicţii (de pildă. trei sferturi din populaţia Transilvaniei este nu numai românească.

Scurtu 1-a criticat sever pe Mitu. este satul românesc „socialist". cu etaj sau fără. afirmîndu-se ca una din aspira- ţiile lor fundamentale" (p. nu a fost mai bun dar nici mai rău decît alte epoci sau guvernări).încheiată la 1393 între Mircea cel Bătrân şi sultanul Baiazid. profesor la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti (apărut la edi- tura Petrion). p. 133). pînă la un punct legitime. s-ar zice!). au apărut case construite după tipare complet urbane. a punctelor de vedere. 6 — o adevărată naţiune. însă la fel de intens — doar că în sens perfect opus — politizează istoria şi Ioan Scurtu. reproşîndu-i politizarea istoriei (mai mult chiar. 33. cu apă curentă. orientarea anti-Iliescu. Să fie satul elveţian? Nu. Ne reîntîlnim cu bine cunoscutele clişee naţiona- liste. Mă voi opri totuşi asupra singurului manual conceput în- tr-un spirit diferit. Este tot ce se poate face astăzi pentru a-1 reabilita parţial. şi conchizînd. şi probabil fără praf şi noroaie. începînd cu „geto-dacii" („puternică entitate etnică. sus- ceptibilă de a include întreaga Europă şi de a canaliza în sens antieuropean ataşamentul pe care românii îl poartă voievodului). trecînd prin episodul Mihai Viteazul (uciderea lui ar fi fost pusă la cale de „puterile vremii". S-au modernizat locuinţele. Pentru perioada de după 1989. că „ideea de unitate statală 38 a însoţit istoria românilor. preluarea „punctului de vedere al guvernanţilor"). 95). Cu vile luxoase. banalizîndu-1 (în ideea că. acuzaţie fără temei. cu tot ce îi trebuie! în ciuda dorinţei. de apropi- ere. sub direcţia lui Ioan Scurtu. în fond. economică. Tratarea comunismului oferă pagini grăitoare. p. în cuprinsul manua- . de civilizaţie". formulare vagă şi generalizatoare. Iată o mostră: „Viaţa satului are ritmuri mai înalte de desfăşurare decît în trecut. în dezacord cu evoluţiile reale anterioare veacului al XlX-lea. Nu cred că opţiunile politice ale „echipei Mitu" ar putea fi negate. cît de cît. lingvistică. Convenţia şi guvernarea instaurată în 1996 sînt judecate fără menajamente (dar atunci de ce atîta supărare cînd şi alţii îşi exprimă propriile opţiuni politice?). imposibil de deose- bit de vilele de la oraş" (p. dovedită de mult drept neautentică!). oamenii sînt mai prezenţi în activitatea lui socială.

că patriot este cel care face astăzi ceva pentru ţara lui.. Cred. Nu sînt dispus să judec patriotismul depu- taţilor şi senatorilor după modul cum judecă ei manualele de istorie şi îl apreciază pe Mihai Viteazul. de noi înşine. înseamnă o atitudine nouă şi pozitivă faţă de Europa. 39 I !! CEEA CE CRED Vreau să spun în încheiere. acum un veac şi mai bine. în consecinţă şi istoria se multiplică şi se diversifică. prezente de pildă în manualele şcolare. celălalt european şi democra- tic (evident. Sîntem departe de modelul francez. succint şi fără echivoc. ci. acestea sînt ur- mările unei traume revoluţionare: o societate scindată. mai întîi de toate. se afirmă astăzi în lume un proces de relativizare a valorilor şi de diversificare cul- turală. la un model asemănător cu vechiul model francez (structurat. în materie de istorie." Se pare că am ajuns totuşi aici. „polarizarea" pare pentru moment inevitabilă. Scriam în Istorie şi mit. A vorbi frumos (şi prea adesea neade- vărat. ceea ce cred despre cîteva lucruri importante. dar adverse. In prezent. In plus. că în tradiţio- nalul discurs istoric românesc „deosebirile de interpretare şi de accent. Ca şi în Franţa.. într-o lume care se transformă vertiginos şi în rit- . pe alte criterii). nu afectează în ansamblu coerenţa modelului. desigur. confruntarea se petrece la noi şi se va mai petrece probabil multă vreme în jurul a două „modele ideale" contradictorii: unul naţionalist şi autoritar.. ei sînt chemaţi să voteze legile de care are atîta nevoie România şi pe care le-au cam întîrziat. dimpotrivă. mai întîi de toate. sau în orice caz exagerat) despre trecut este cea mai simplă (şi uneori foarte ieftină) manieră de a-ţi manifesta patriotismul. ca şi faţă de minorităţi.. cu repere nu numai diferite. cu tot felul de nuanţe şi combinaţii). Faţă însă.lelor şcolare (nefiind recomandabil să se propună elevilor istorii care se bat cap în cap). patriotismul înseamnă nu afirmarea zgomo- toasă a naţionalismului. în fapt. şi într-un sens mai general. o surdină pusă aces- tuia. Pentru a-şi do- vedi patriotismul. caracterizat printr-o puternică polari- zare între referinţele istorice ale celor două Franţe.

supravieţuiesc într-un amalgam de structuri con- crete şi mentale: centralizare excesivă. Ar trebui să ne „normalizăm". pentru a nu mai vorbi de întreaga gamă de reprezentări mitologice desuete. deşi ar fi preferabil un salt în veacul care vine. insuficientă deschidere spre lume. a occidentalizării şi a starului naţional. Tre- . De aici atitudinea deloc firească faţă de „ceilalţi". Să ne aşezăm măcar în tiparele secolului al XX-lea. Acum intrăm într-o lume nouă şi este necesar un nou început. mai diferiţi între noi decît ne place să recunoaştem. o naţiune europeană ca toate celelalte (pe de o parte. prea a devenit un alibi pentru toate întîrzierile acumulate. şi nici măcar de la oamenii politici ai perioadei interbelice. nici mai capabili. pe de altă parte mai apropiaţi decît credem de oamenii de pretutin- deni). ci s-au despăr- ţit de ea. Nu putem rămîne prizonieri ai trecutului. Sîntem prea încărcaţi cu frustrări şi complexe. de inferioritate şi de superioritate. încă nu am ieşit cu adevărat din secolul al XlX-lea! Cele două mari proiecte ale acelui secol. şi în egală măsură păgubitoare. pur şi simplu. românii nu s-au aşezat în continuarea unei vechi istorii. contradictorii. nu să uităm istoria. Poate vom încerca. Sîntem. Un asemenea „patriotism" se întoarce de fapt împotriva intereselor României. dacă nu vrem să rămînem izolaţi şi condamnaţi la înapoiere.murile căreia sîntem nevoiţi să ne angajăm. Nu avem ce învăţa de la Ştefan cel Mare şi Mi- nai Viteazul. Cu aproape două veacuri în urmă. economie greoaie şi necompetitivă. nici mai puţin capabili. dar să fim ceva mai puţin obsedaţi de ea. Şi pînă la urmă să ne prăbuşim. Dramatizăm prea mult raporturile cu „străinii" şi cu noi înşine. Problemele prezentului se rezolvă cu mijloacele prezentului şi din perspectiva prezentului. insistînd asupra „unicităţii" noastre. prea mult accent pe colectivitate şi prea puţin pe individ. cînd au decis să joace cartea moder- nizării. nici mai răi. naţionalismul şi comu- nismul. 40 să înţelegem că nu sîntem nici mai buni. Discursul zis „patriotic". Privim prea mult spre trecut (spre un trecut cu uşurinţă mitificat) şi prea puţin în prezent şi spre viitor. şi de aici sentimentele.

în genere. Manualele şcolare publicate în diversele părţi ale lumii 43 dovedesc cu prisosinţă imposibilitatea unei istorii care să fie la fel pentru toţi. Pluralismul ideologic şi politic se traduce inevitabil în pluralism istorio- grafie. inevitabil incompletă. dar şi mulţi profesionişti tind foarte adesea a le confunda. istoria ca discurs presupune o drastică filtrare a faptelor. aşadar. In lucrarea de faţă. Istoria reală este un depozit neorînduit şi in- epuizabil. Aceleaşi procese istorice şi aceleaşi fapte sînt tratate dife- rit. con- textul mental. ordonarea lor într-un ansamblu coerent. „dramatizarea" acţiunii şi învestirea sa cu un sens bine definit. istoricul (sau. Din acest depozit. Istoricul este un producător neobosit de coerenţă şi semnificaţii. într-o manieră decisivă. Prima se şterge pe măsura derulării faptelor. este imaginea. Să lămu- rim. Totul contribuie la diferenţierea dis- cursului: spaţiul de civilizaţie. (noiembrie-decembrie 1999) Introducere Orice demers intelectual presupune o prealabilă defi- nire a conceptelor cu care operăm. moştenirea culturală. El pro- duce un gen de „ficţiune" cu materiale „adevărate". simpli- ficată şi deformată. pe care publicul larg. . în funcţie de punctul de observa- ţie.buie să dovedim că România înseamnă ceva. ce înţelegem prin istorie şi ce înţelegem prin mit. va fi vorba despre istorie şi despre mituri istorice. Istoria defineşte în acelaşi timp ceea ce s-a petrecut cu adevărat şi reconstituirea a ceea ce s-a petre- cut. conjunctura istorică. Cele două istorii sînt departe de a fi echivalente. cel care vorbeşte despre istorie) alege şi orînduieşte. evantaiul ideologiilor. iar cea de-a doua nu are cum să o „reînvie" în deplinătatea ei. cu alte cuvinte trecutul în desfăşurarea sa obiectivă şi discursul despre trecut. a trecutului pe care prezentul o recom- pune fără încetare. Cuvîntul istorie are două semnificaţii distincte. în raport cu istoria reală. adesea foarte diferit. formaţia istoricului şi. Ceea ce numim îndeobşte istorie este discursul nostru despre istorie. astăzi.

şi teoria marxistă cu impecabila-i aşezare a tuturor fenomenelor într-o schemă completă a devenirii umane sînt cele două puncte extreme atinse de mitul unei istorii perfecte şi obiective. radioul. Chiar şi aşa. „Şcoala critică". ierarhizarea şi înlănţuirea lor ar rămîne în conti- nuare deschise spre o varietate de soluţii. armata. Este sfîrşitul unei ilu- zii. discursul politic. vremea adevărurilor absolute a trecut chiar şi în ştiinţele considerate cîndva exacte. „fap- tele" sînt ele însele construite de istoric. care ar însemna de fapt sfîrşitul istoriei. Ar fi curios ca istoria. oricum o disciplină mai puţin struc- turată decît fizica. literatura. „Istoricul nu este cel care ştie. De altfel. detaşate dintr-un context mult mai larg şi aşezate într-o schemă explicativă pe care tot istoricul o elaborează.Toată lumea participă. Nu tot aşa stau lucrurile cu istoria. Ea reprezintă o expresie privilegiată a con- ştiinţei de sine a fiecărei comunităţi sau a oricărui grup so- cial.Să admitem — în beneficiul demonstraţiei — că s-ar pu- tea ajunge la un „adevăr absolut" al faptelor. atît de încrezătoare în capacitatea istoricului de a stoarce din document ceea ce Ranke numea „istoria aşa cum a fost ea cu adevărat". originalii care din cînd în cînd descoperă cîte o teorie nouă contează prea puţin în dinamica acestei ştiinţe. presa. Istoria nu este făcută 44 doar de istorici. Epistemologia con- temporană a cunoscut o infuzie apreciabilă de relativism. întreţinută şi amplificată de scientismul ultimelor două secole. la elaborarea si adaptarea permanentă a fondului istoric imprimat în con- ştiinţa colectivă. biserica. cine- matograful — sînt toate surse de istorie care acţionează. dar nici nu poate exista. Efervescentul său dialog cu trecutul nu are cum să se crista- lizeze într-un unic adevăr. Tradiţia orală. . spunea Lucien Febvre. Se mai adaugă un element care aşază istoria într-o pozi- ţie cu adevărat aparte. în realitate. Fizica este apanajul exclusiv al fizi- cienilor. televiziunea. alegerea. să pretindă în continuare un acces la „ab- solut" pe care fizicienii nu îl mai invocă. şcoala. şi nu numai că nu există. Trebuie înţeles că nu există istorie obiectivă. ci cel care caută". într-un fel sau altul.

Un manual şcolar îşi exercită în- rîurirea asupra unui public incomparabil mai numeros decît o capodoperă istoriografică adresată unei elite. stereotipuri. deformări sau exagerări se regăsesc sub aceeaşi etichetă co- modă. întreţine un grad înalt de ambiguitate. oricum nu se poate detaşa pînă la capăt. El se hrăneşte din mitologia ambiantă şi este la rîn- du-i un producător de mitologie. Totul contribuie la diferenţierea dis- cursului: spaţiul de civilizaţie. pentru definirea lui. asu- pra conştiinţei istorice. Mai întîi. dar nici supraevaluată. Isto- ricul nu se poate detaşa. într-o manieră decisivă. răspunzînd la întrebarea: ce înţelegem prin mit? Mit este un cuvînt la modă. nu vedem nici o contradicţie inerentă între imaginar (căruia i se sub- sumează mitul) şi realitate. Ajunşi aici. Pluralismul ideologic şi politic se traduce inevitabil în pluralism istorio- . tot ceea ce se îndepărtează mai mult sau mai puţin de realitate pare susceptibil de a devenit mit. evantaiul ideologiilor. moştenirea culturală. formaţia istoricului şi. con- textul mental. în cazul miturilor. dacă această struc- 45 fi dovedesc cu prisosinţă imposibilitatea unei istorii care să fie la fel pentru toţi. Există. de „mediul istoric" în care evoluează. aşadar. cu fondul lui de tradiţii. Pînă la urmă. Utilizarea sa tot mai frecven- tă. Nici rezis- tenţa istoricilor la mitologie nu trebuie supraestimată. între „adevărat" şi „neadevărat" este un mod greşit de a pune problema. cu intensităţi şi efecte variabile. la toate nivelurile. un proces inevitabil de mitificare a istoriei. adesea abuzivă. Influenţa lor nu trebuie subestimată. Un roman sau un film istoric se dove- desc adesea mai influente. Profesioniştii istoriei se află prinşi în această reţea. urmează să lămurim cel de-al doilea concept. Ficţiuni de tot felul. Nu aceasta este concepţia noastră. cu prejudecăţile şi constrîngerile pe care le im- plică. conjunctura istorică. Mitul presupune o anumită structură. Exprimarea curentă şi dicţionarele vehiculează o mulţime de semnificaţii. A distinge.uneori contradictoriu. şi este indiferent în fond. prejudecăţi.

Chiar şi aşa. Fizica este apanajul exclusiv al fizi- cienilor. originalii care din cînd în cînd descoperă cîte o teorie nouă contează prea puţin în dinamica acestei ştiinţe. Toată lumea participă. Este sfîrşitul unei ilu- zii. la elaborarea si adaptarea permanentă a fondului istoric imprimat în con- ştiinţa colectivă. De altfel. Trebuie înţeles că nu există istorie obiectivă. Să admitem — în beneficiul demonstraţiei — că s-ar pu- tea ajunge la un „adevăr absolut" al faptelor. cine- . biserica. şcoala. şi nu numai că nu există. atît de încrezătoare în capacitatea istoricului de a stoarce din document ceea ce Ranke numea „istoria aşa cum a fost ea cu adevărat". într-un fel sau altul. în realitate. să pretindă în continuare un acces la „ab- solut" pe care fizicienii nu îl mai invocă. presa. şi teoria marxistă cu impecabila-i aşezare a tuturor fenomenelor într-o schemă completă a devenirii umane sînt cele două puncte extreme atinse de mitul unei istorii perfecte şi obiective. dar nici nu poate exista. televiziunea. Efervescentul său dialog cu trecutul nu are cum să se crista- lizeze într-un unic adevăr. Ar fi curios ca istoria. alegerea. care ar însemna de fapt sfîrşitul istoriei. armata. „Şcoala critică". ci cel care caută". spunea Lucien Febvre. vremea adevărurilor absolute a trecut chiar şi în ştiinţele considerate cînd va exacte. Tradiţia orală. Nu tot aşa stau lucrurile cu istoria. Epistemologia con- temporană a cunoscut o infuzie apreciabilă de relativism. discursul politic.grafie. radioul. Se mai adaugă un element care aşază istoria într-o pozi- ţie cu adevărat aparte. Istoria nu este făcută 44 doar de istorici. detaşate dintr-un context mult mai larg şi aşezate într-o schemă explicativă pe care tot istoricul o elaborează. întreţinută şi amplificată de scientismul ultimelor două secole. ierarhizarea şi înlănţuirea lor ar rămîne în conti- nuare deschise spre o varietate de soluţii. „Istoricul nu este cel care ştie. „fap- tele" sînţ ele însele construite de istoric. oricum o disciplină mai puţin struc- turată decît fizica. literatura. Ea reprezintă o expresie privilegiată a con- ştiinţei de sine a fiecărei comunităţi sau a oricărui grup so- cial.

Pînă la urmă. sau adevă- rate şi fictive în acelaşi timp. oricum nu se poate detaşa pînă la capăt. El se hrăneşte din mitologia ambiantă şi este la rîn- du-i un producător de mitologie. Influenţa lor nu trebuie subestimată. Isto- ricul nu se poate detaşa. de „mediul istoric" în care evoluează. prejudecăţi. un proces inevitabil de mitificare a istoriei. cu prejudecăţile şi constrîngerile pe care le im- plică. Nu aceasta este concepţia noastră. adesea abuzivă. Există un mit al lui Napoleon. şi este indiferent în fond. dacă această struc- 45 tură înglobează materiale adevărate sau fictive. Există. Profesioniştii istoriei se află prinşi în această reţea. stereotipuri. nu vedem nici o contradicţie inerentă între imaginar (căruia i se sub- sumează mitul) şi realitate. la toate nivelurile. Singurul lucru important este că le dispune potrivit logicii imaginarului. cu intensităţi şi efecte variabile. răspunzînd la întrebarea: ce înţelegem prin mit? Mit este un cuvînt la modă. urmează să lămurim cel de-al doilea concept. Exprimarea curentă şi dicţionarele vehiculează o mulţime de semnificaţii. asu- pra conştiinţei istorice. Mitul presupune o anumită structură. Utilizarea sa tot mai frecven- tă. cu fondul lui de tradiţii. A distinge. în cazul miturilor. uneori contradictoriu. Un roman sau un film istoric se dove- desc adesea mai influente. deformări sau exagerări se regăsesc sub aceeaşi etichetă co- modă. între „adevărat" şi „neadevărat" este un mod greşit de a pune problema. Ficţiuni de tot felul. Un manual şcolar îşi exercită în- rîurirea asupra unui public incomparabil mai numeros decît o capodoperă istoriografică adresată unei elite. tot ceea ce se îndepărtează mai mult sau mai puţin de realitate pare susceptibil de a devenit mit. aşadar. există un mit al lui Mihai Viteazul. Ar fi de- rizoriu să reproşeze cineva utilizarea conceptului pentru motivul că Napoleon şi Mihai Viteazul au trăit cu adevărat! . pentru definirea lui. Nici rezis- tenţa istoricilor la mitologie nu trebuie supraestimată. dar nici supraevaluată. Mai întîi. Ajunşi aici.matograful — sînt toate surse de istorie care acţionează. întreţine un grad înalt de ambiguitate.

El introduce în istorie un principiu de ordine. înglobînd. Prezintă în acelaşi timp un sistem de interpretare şi un cod etic sau un model de comportament. dar fără nici o excludere sau despărţire artificială. adevărul său nu este abstract. ci înţeles ca principiu călăuzitor în viaţa comunităţii respective. Ne interesează mo- 46 dul cum permanenta elaborare a discursului istoric. Rezultă că nu orice deformare. Am reţinut nu orice . pentru a numi două mituri fun- damentale ale lumii contemporane. istoriografia. cu distincţiile de rigoare. El are un sens profund simbolic. Mitul este puternic integrator şi simplificator. Mitul presupune degajarea unui adevăr esenţial. nici „ireală". ci dispusă potrivit logicii imagina- rului). manualele şcolare. aşadar. avînd ten- dinţa de a reduce diversitatea şi complexitatea fenome- nelor la o axă privilegiată de interpretare. Miturile istorice presupun. acordat necesităţilor şi idea- lurilor unei anumite societăţi. în strîns raport cu valorile fundamen- tale ale comunităţii şi în scopul de a asigura coeziunea aces- teia.Mitificarea acestor personaje constă în aşezarea faptelor lor reale în tipare ale imaginarului (istoric şi politic). Definiţia pe care o propunem mitului este următoarea: construcţie imaginară (ceea ce. la toate nivelurile. Mitul naţiunii şi mitul progresului. adaptare sau interpre- tare înseamnă mit. nu înseamnă nici „reală". încă o dată. Atunci cînd Mihai Viteazul apare ca făuritor al „unităţii naţionale". oferă în egală măsură o cheie a devenirii istorice şi un sistem de valori creator de solidaritate şi de proiecte împărtăşite. literatura sau propaganda politică. inexistentă în anul 1600. destinată să pună în evidenţă esenţa fenomenelor cosmice şi sociale. evident. ne aflăm în faţa unui proces de mitificare. Terenul nostru de cercetare îl constituie societatea româ- nească a secolelor al XlX-lea şi al XX-lea. preluarea trecutului în sensul acestei definiţii. s-a acordat cu evoluţia însăşi a societăţii româneşti. cu gama ideologiilor şi proiectelor de tot felul. pentru simplul mo- tiv că asupra faptei sale reale se proiectează ideologia sta- tului naţional a ultimelor două secole.

şi atunci misiunea noastră este. nu pare încă deloc evident în cultura româ- nească. adînc înrădăcinată. repetăm. în ciuda patriotismului afişat al promotorilor lor. pe care comu- nismul. în sfîrşit. nici vorbă nu poate fi de demolarea mitologiei în sine. Miturile naţionaliste. Dar. în alte istoriografii. purtătoare ale unui mesaj autoritar şi xenofob. Fiecare naţiune îşi are propria mi- tologie istorică. O logică simplistă funcţionează: sau ideologia co- munistă nu a deformat substanţial istoria. Nu demolarea mitologiei istorice este scopul nostru. Ceea ce Guizot ştia cu un secol şi jumătate în urmă. la noi. compe- titivitate (inclusiv în domeniul ideilor) şi integrarea ţării în structurile europene. prin trecut. sau a de- format-o. Nu se poate trăi în afara ima- ginarului. anume că „există o sută de feluri de a face istoria". a obiectivitătii istoriei. nu fac decît să ne îndepărteze de ceea ce de altfel o largă majoritate doreşte sau cel puţin afirmă: mo- dernizarea şi democratizarea societăţii româneşti. Capitolul I Istorie. Problema. Istoriografia românească se află în faza unei necesare re- vizuiri critice. Nimic nU lămureşte mai bine prezentul şi căile alese spre viitor decît modul cum o societate înţelege să-si asume trecutul. Viaţa oricărei comunităţi este organizată în jurul 47 unor constelaţii mitice. şi atunci nu există motive să se renunţe la schema existentă. promotor al adevărului unic şi incontestabil. nu a făcut decît s-o consolideze. iar adevărul relativ pare greu de înţeles sau de acceptat. stabi- lirea Adevărului! Faptul că deformarea este inevitabilă. Demersul nostru poate să pară insolit. care nu va putea ocoli raporturile dintre ima- ginar şi istorie. ideologie. nu sînt cel mai bun însoţi- tor pe acest drum. ci acele accente ale discursului is- toric care se prind cu adevărat în structurile unei mitologii naţionale. mitologie . proiectelor prezente. dînd sens. Ceea ce nu înseamnă că nu ne rezervăm dreptul de a semnala în- treţinerea artificială şi chiar amplificarea în prezent a unor mituri istorice şi politice care. o asemenea tratare a discursului istoric nu mai are nimic „revoluţionar".deformare sau adaptare. stă în iluzia.

într-o anumită mă- sură. Ştefan Cazimir a schiţat un interesant tabel al gradului de recepti- vitate faţă de formele occidentale: boierii apar mai receptivi decît categoriile de mijloc sau de jos. Spre 1830. Batem din nou la porţile Europei şi încercăm cea de-a doua noastră intrare în lumea occidentală. Comunismul a scos pur şi simplu România de pe calea normală a evoluţiei. Ofensivei autohtoniste de dreapta. mult mai durabilă şi transforma- toare. 49 tinerii aristocraţi adoptaseră deja îmbrăcămintea europea- nă. în cu totul alte condiţii. afirmat iniţial în sînul unei elite. i-a urmat so- luţia de extremă stingă. încetinit totuşi. precum şi de femei de toate vîrstele.PRIMA INTRARE ÎN EUROPA S-a petrecut în secolul trecut ceea ce astăzi. încercăm să repetăm: intra- rea societăţii româneşti în Europa. procesul de occidentalizare. O boie- . femeile mai receptive decît bărbaţii. Alfabetul de tranziţie ilustrează perfect mersul însuşi al so- cietăţii româneşti. în intervalul 1830-1860. Reperele cronologice sînt o chestiune delicată. tinerii mai receptivi decît vîrstnicii. la capătul unei jumătăţi de secol de ieşire din istorie. cu tendinţa generalizării celor din urmă. în 1860. Iconografia ne oferă imagini amuzante: în saloanele e- pocii. unei scrieri amestecate. alfabetul latin este legiferat. combinaţie de carac- tere chirilice şi litere latine. a unui nou tip de civilizaţie. bărbaţii trecuţi de prima tinereţe. stau alături de tineri. înveşmîntaţi şi înveşmîntate „europeneşte". de inerţii materiale şi mentale. istoria nu a vrut să le acorde României. Timp de mai bine de un secol. a eşuat. răsturnînd complet toate struc- turile şi valorile. Scrierea chirilică lasă locul. însă construcţia pe care a încercat-o. Cel puţin cîteva dece- nii ar mai fi fost necesare pentru ca valorile şi instituţiile occidentale să prindă cu adevărat rădăcini puternice în so- lul românesc. ceea ce impune. reeditarea de- mersului de acum un veac şi jumătate. în vremea tratatului de la Adrianopol şi a Regulamentului Organic. Aceste decenii. consecvenţi modei orientale. poate mai dificile. se poate totuşi considera că procesul primei intrări în Europa înce- pe să prindă consistenţă în jurul anului 1830. a progresat treptat.

ci a împărţit însăşi elita românească a vremii. ne pare foarte caracteristică pentru cul- tura şi atitudinea „micului orăşean" în preajma demarării procesului de modernizare. Dionisie transformă Revoluţia franceză într-un roman fantastic. văzuţi ca apărători ai ortodoxiei. Editura Cartea Ro- mânească. dar „burgheză". Ei s-au aflat de altfel şi în frun- tea revoluţiei de la 1848. puternic înrădăcinată. toate compartimentele societăţii ro- mâneşti. Cu siguranţă că nu din acest mediu a pornit europe- nizarea societăţii româneşti. ceea ce am numi mai curînd o clasă de mijloc.. Cronica lui Dionisie Eclesiarhul. în- cheiată pe la 1815. fireşte. 50 tea celor din urmă. dar atît de realii eroi ai lui Caragiale de peste o jumătate de veac. 1986. cu intensităţi variabile. era de- parte de a fi fost foarte receptivă la ceea ce se întîmpla în apusul continentului. Opoziţia între „vechi" şi „nou" nu a separat clase so- ciale antagoniste. nu îi înţelege şi nu îi ac- ceptă principiile. ne întrebăm cu ce burghezi? Oricum. prin repetarea ei timp de aproape cinci decenii. iar între francezi şi ruşi ia fără ezitări par- 1 Ştefan Cazimir. în faza an- terioară. Alfabetul de tranziţie. Nu clasele de jos şi nu o burghezie practic inexistentă au fost. Purtătorii noilor veşminte şi ai noilor idei au fost în majoritatea lor tineri boieri.roaică tînără — admiratoare a modei franceze şi cititoare de romane franţuzeşti — simţea cu siguranţă mai bine pul- sul vremii decît un tîrgoveţ bătrîn! Scrierea şi moda se con- stituie în simptome ale unui proces pe cale de a cuprinde.2 Con- sideraţiile lui de politică europeană prefigurează judecăţile unor „jupîn Dumitrache" sau „conu Leonida". numită de istoriografia comunistă „revoluţie burghezo-democratică". imaginarii. democratică. . Bucureşti. în prima jumătate a secolului al XlX-lea. Ideologia comunistă avea nevoie de o revoluţie burghe- ză (moment obligatoriu al traiectoriei istorice marxiste) şi de o clasă burgheză care să o pună în aplicare. purtătoarele ideii de pro- gres. puţin consistentă şi ea. decît o burghezie în sensul strict al termenului.1 Trebuie înlăturată aici o idee. interpretarea dominantă în cultura românească fu- sese aceea a preluării ideologiilor şi instituţiilor moderne .

Istoria civilizaţiei române moderne. Prima este ideea naţională. NAŢIONALISM ŞI MODERNIZARE Trei mari probleme rezumă traiectoria societăţii româ- neşti în secolul al XlX-lea. de la clasa boierească. 1925. voi. Editura Ancora. Imitarea însăşi presu-*' pune un anume grad de compatibilitate cu modelul ales.[ nă că societatea românească. chiar acceptînd o implicare — limitată — a societăţii româneşti în economia de schimb capitalistă. I—III. Nu oricine poate imita orice. nu tocmai burgheză. pp. Originea şi rolul ei istoric. Discuţiile din ultimele dece- . susţinînd dezvoltarea efectivă a unei economii capitaliste româneşti. 51 port. O notă a- parte a adus Ştefan Zeletin. După cum. Lovinescu şi-a construit cu- noscuta sa teorie a civilizaţiei române moderne. Burghezia română. în ansamblul ei. tot „factorul exterior"). brusc interesaţi după 1829 de comerţul cu grîne. nu a avut de'. 279-284. „Reception et deforma- tion: la Revolution franţaise dans la chronique de Dionisie l'Ecclesiarque". vezi Lucian Boia. au fost toate produse de im- 2 Pentru ideologia. de la formele literare pînă la Con- stituţie. este clar că totul a pornit de sus. iar catego- ria „burgheză" autohtonă pe care o invoca era alcătuită în fapt din boieri. a incipientei clase mijlocii româneşti. într-o interpretare sau alta. . aculturarea presupunînd egala participare A ■ doi actori: cel care oferă modelul şi cel care-1 preia şi îl adap- tează. 3 E. Iaşi. Dar faptul în sine că românii au imitat nu poate suferi dis-"> 5 cutie. teză pe care E. Bucureşti. rămîne faptul că elemen- tele civilizaţiei moderne.3 Dar şi Zeletin punea accen- tul pe imboldul dat de capitalul occidental şi de burghezia anglo-franceză (aşadar. şi aşa mai departe. în La Revolution frangaise et Ies Roumains (etu- des â l'occasion du bicentenaire publiees par Al. Ele nu puteau fi „importate" decît de acei membri ai ] elitei deprinşi cu civilizaţia occidentală. Pînă la urmă. 1989. Ştefan Zeletin. jucat un rol. Bucu- reşti. Lovinescu. Ele au înrîurit într-o măsură de- cisivă şi raporturile românilor cu propriul lor trecut. Cultura Naţională. Ceea ce nu înseam. şi nu din zona fragilei şi dezorientatei „clase de mijloc". ca punct de plecare al restructurărilor socio-politice. Zub). de la Universitate pînă la sistemul financiar sau la căile ferate.din Occident. 1924-1925.

omogenă sau nu din punct de vedere etnic. tendinţa naţionalistă. ceea ce conferea o dimensiune abuziv materială unui proiect emi- namente ideal. sîntem fie o naţiune formată în epo- ca modernă din raţiuni predominant materiale. pe de o parte. este ideea statului naţional. nu româneşti!). a statului-naţiune. fie o naţiu- ne născută o dată cu istoria! De fapt. în perceperea comunităţilor etnice ca organisme vii. aceasta nu decurge din „piaţa economică unitară" (românii din Tran- silvania aparţineau în 1900 „pieţei ungare". iar pe de altă parte de exacerbarea naţionalistă a erei Ceauşescu. în filozofia „contractului social". conducînd la decuparea reală sau ideală a con- . fiecare cu propria-i spiritualitate şi propriul său destin. pe de o parte de faimoasa definiţie a lui Stalin (prelungită pînă astăzi în versiune „a- nonimă"). aşadar. pe de altă parte. este voinţa unei comunităţi. 1784-1791). într-o manieră adesea contradictorie. ale faptului naţional. distincte de ale celorlalte (potrivit interpretării lui Johann Gottfried Her- der. ca însemnînd altceva decît simpla conştiinţă a iden- tităţii etnice. Caracterizarea stalinistă avansa ca argu- ment obligatoriu unificarea economică a teritoriului. 52 dar nici din vreo iluzorie predestinare marcînd irevocabil cu amprenta ei o istorie multimilenară. au grăbit cristalizarea conceptului. ceea ce se numeşte îndeobşte conştiinţă naţio- nală. Suveranitatea populară şi mistica „sîngelui co- mun" sînt. dacă nu chiar naţiunea ro- mână în deplinătatea ei. împingea departe în tre- cut premisele naţiunii române. în urma războaielor napo- leoniene şi a revoluţiilor ulterioare. aşa cum a fost definită de Jean-Jacques Rousseau. din Ideen zur Philosophie der Geschichte der Menschheit. contradictorii dar şi complementare. Dacă ar fi să reţinem extremele celor două interpretări. Ea îşi are origi- nea. S-a reuşit pînă la urmă încurcarea comple- tă a conceptului.nii în jurul conceptului de naţiune au fost afectate. Ideea statului-na- ţiune are o vechime nu mai mare de două secole şi nu este scris nicăieri că se va perpetua în veşnicie. sacrificînd mai mult misticii naţionale decît economiei. şi. Revoluţia franceză şi răscolirea sistemului european. cele după principii. de a alcătui un organism politic.

la rîndul lor. dacă nu chiar identică. după cum cu greu îi pot considera ca ro- mâni adevăraţi pe cei de altă origine şi altă limbă (cazul maghiarilor din Transilvania care. dacă sau daco-romană). în aşa fel încît configuraţia ori- ginară să fie cît mai apropiată. Decuparea prezentului potrivit liniilor de fractură din- tre naţiuni s-a manifestat în egală măsură prin proiectarea în trecut a acestei decupări reale sau ideale. mai apropiată de catalană decît de franceză. prin Revoluţie. Se înţelege astfel de ce (întocmai ca germanii şi maghiarii) ei nu pot accepta disocierea celor de acelaşi neam în naţiuni distincte (cum se întîmplă astăzi cu basarabenii din Repu- blica Moldova). nici cu exprimarea voinţei populare. ci ca rezultînd din libera opţiune a cetăţenilor săi. în opoziţie cu această înţelegere „contractuală" a naţiunii. devenită în ochii multora model de stat naţional. Franţa. francezii devin o naţiune. a început prin a fi un conglomerat de teritorii şi culturi dispa- rate. alcătuirea şi evoluţia orga- nismelor statale nu avuseseră nimic de a face nici cu frontie- rele etnice şi lingvistice. Este lesne de înţeles de ce alsacienii au fost priviţi multă vreme. Erau francezi potrivit definiţiei franceze a naţiunii şi germani potrivit definiţiei germane. sînt prea puţin dispuşi să se integreze în masa românească). naţiu- nile din spaţiul central-european). cu organismul naţional actual. Românii se definesc prin originea 53 comună (romană. în ceea ce priveşte naţiunea română (şi. împărtăşind aceeaşi concepţie a naţiunii. în momentul cînd. iar alsacienii germani. prin limba uni- tară. cu egală îndreptăţire. Fenomenul este general euro- . sîngelui şi culturii. Miturile fon- datoare au fost reelaborate. ca fiind francezi sau ger- mani. prin istoria împărtăşită.tinentului într-o constelaţie de naţiuni-state. aceasta va fi definită nu în sensul unui organism etnic. în genere. prin spiritualitatea specifică. modelul invocat cores- punde formulei germane. Acest dezacord teoretic a generat interminabile conflicte care au afectat nu numai cele două state. modelul ger- man avea să insiste asupra etnicităţii şi istoriei. Pînă în această fază istorică. bretonii erau celţi. ci şi continentul european în ansamblul său. în sud se vorbea provensala.

. apoi. întrebarea era cum puteau fi puse în mişcare un sistem patriarhal şi autoritar. Spre mijlocul veacului. De altfel. Ceva mai tîrziu. 54 A doua mare sfidare a secolului al XlX-lea a fost proble- ma modernizării.. o apropiere de mo- delul occidental. să remarcăm absenţa — pînă în plin secol al XlX-lea — a unui termen ge- neric modern care să definească ansamblul teritoriilor ro- mâneşti. Magazin istoric pentru Dacia. parlament. simbolizează relaţia directă dintre Dacia antică şi naţiunea românească modernă. coduri de legi. avînd dreptate în sen- sul că transformarea în profunzime a societăţii româneşti şi a mentalităţilor reprezenta o întreprindere de mult mai . tînărul stat român a adoptat aproape tot ce se putea prelua din sistemul instituţional şi legislativ european: constituţie. Xenopol. un întreg program politico-naţional. funcţionalitatea Daciei a rămas intactă. în fapt a occidentalizării societăţii româneşti. ea acoperind întreg spaţiul naţional românesc. în secolul al XVIII-lea. Numele de astăzi al ţării a fost formulat mai întîi de un istoric sas. fără îndoială. „Forme fără fond". termenul Dacia apare frecvent pentru a defini ceea ce astăzi se numeşte România: întregul teritoriu locuit de români. Martin Felmer. în cazul românilor. desem- nînd însă mica Românie. într-un interval scurt. academie. Renunţarea la orientalismul şi tradiţionalismul scrisului şi vestimentaţiei însemnau. universitate. prin însuşi titlul lor. D. simbolul acoperitor al întregului spaţiu românesc a devenit Dacia. într-un moment cînd nu- mele de România încă nu exista. Dacia viitoare reprezentau. Istoria românilor din Dacia Traiană (1888-1893). Titlul marii sinteze a lui A. Publicaţii precum Dacia literară. dominată de marea proprietate şi aproape lipsită de fermenţii moderni ai capi- talismului şi democraţiei. de istori- cul grec — stabilit în Ţara Românească — Dimitrie Philip- pide. cînd termenul România s-a încetăţenit. o societate covîrşitor rurală.pean. guvern respon- sabil. avea să spună Tîtu Maiorescu. în 1816 (în Istoria României şi Geografia României). rezultată din unirea Ţării Româ- neşti cu Moldova în 1859. dar greul rămînea de făcut. Ro- mânia Mare de mai tîrziu. şi cu deo- sebire în deceniul 1860-1870.

s-a înti- părit şi a rămas în mintea multora ca un model predomi- nant rural. ale spiritualităţii româneşti. ale destinului românesc. pentru aproape un secol. trecut.4 Rezultă că aproximativ un sfert din populaţia capi- talei avea o origine „neromânească".. dintre care doar 26 747 de ro- mâni. 55 Discrepanţelor inerente dintre sat şi oraş li s-au adău- gat. cît şi diversele interpretări ale trecutului naţio- nal. Idealizarea . oraşul apărea ca o excrescenţă străină pe trunchiul românesc sănătos. după o perioadă de relativă dez- voltare a sectorului urban. Opoziţia dintre sat şi oraş.2% din populaţia României locuia încă la sate. religios şi cultural.. dimpotrivă. prin entuziasmul unei elite. Dintr-o asemenea perspectivă. unde românii erau minoritari faţă de maghiari şi germani. cu atît mai mult cu cît mediul citadin era cu adevărat în mare măsură străin sau cel puţin cosmopolit. prezent şi chiar viitor. în 1899. a instituţiilor occidentale. aşadar. 48 530. erau evrei. capitala Mol- dovei. Marea problemă a so- cietăţii româneşti a devenit. şi semnificative deosebiri de ordin etnic. pe jumătate pierdut. pînă la dereglarea pricinuită de deriva comunistă. Iaşi. în mediul româ- nesc. şi cosmopolitismul burgheziei române. Chiar spre 1900. „Modelul românesc". punerea de acord a fondului cu forma. în cazul românesc. Pariu pe jumătate cîştigat. Nu mai vorbim de oraşele din Transilvania. Chiar Bucureştii apăreau ca un oraş cosmopolit: spre sfirşitul secolului al XlX-lea. ca şi a boierului „neaoş". deci simţitor peste jumătate.mare anvergură decît simpla încetăţenire. este frec- vent invocată timp de mai bine de un secol. Masiva predominare rurală a marcat puternic atît o largă gamă de proiecte so- cial-politice. 32 000 erau catolici şi protestanţi şi 31 000 mo- zaici. la o populaţie de aproximativ 250 000 de oameni. Principala contradicţie a proiectului de modernizare se găsea în însăşi structura societăţii româneşti. dintre puritatea etnică şi culturală a ţăranului. Societatea mo- dernă este opera oraşelor şi a burgheziei. nu mai puţin de 81. avea 76 277 de locuitori. dialectica raporturilor sociale îi reunea şi îi opunea în principal pe marii proprietari de pămînt şi pe ţărani.

este analizat de Ştefan Zeletin în capitolul „Valoarea şi sensul 56 etate din agricultură apăreau ca problema numărul unu a ţării. în literatură. şi voi. în sensul coexistenţei.satului şi a unui trecut patriarhal reprezintă o temă de pre- dilecţie a literaturii române. Istoricii români s-au angajat în lupta pentru proprietate cu mijloacele lor specifice. a fost o frînă mentală care nu a blocat. Ştefan Zeletin aprecia cultura românească drept reacţionară. voi. p. „România"). Toate acestea dovedesc o sensibilitate tradiţionalistă şi antiburgheză. ca fenomen cultural românesc. voi. Lovinescu s-a simţit obligat să ducă o adevărată campanie. în perioada interbelică. III. 1. spre mijlocul secolului al XlX-lea. prin eliberarea ţărănimii de sarcinile feudale. Şi istoricii s-au apropiat cu mult mai mare interes de problematica rurală şi îndeo- sebi de raporturile de proprietate agrare.5 Cert este că în prima fază a procesului de modernizare. societatea româneas- că se va îndrepta spre un regim de mică proprietate agrară. pen- tru reabilitarea. a marii şi micii proprietăţi. raporturile de propri- 4 Enciclopedia română (publicată de C. culmi- nînd cu marea răscoală din 1907. 762 (art. întrebarea era dacă va învinge marea proprietate. impusă de invazia capitalismului străin în viaţa noastră patriarhală". „Iaşi"). Sibiu. 606 (art. dar a încetinit. Două tendinţe . „Bucureşti"). 5 „Refuzul capitalismului". Noua reformă agrară din 1921 avea să desfi- inţeze sistemul latifundiilor. transferînd micii proprietăţi ţărăneşti cea mai mare parte a pămîntului. Frămîntările ţărăneşti. p. decît de evoluţia mediului orăşenesc şi a burgheziei române. sau dimpotrivă. moder- nizarea societăţii româneşti. Refuzul modernităţii — în sin- gura sa versiune reală. 1900. p.1898. Diaconovici). „răz- vrătire a elementelor medievale ale sufletului nostru împo- triva orînduirii burgheze. au dovedit precaritatea echilibrului. Legea rurală din 1864 a încercat o soluţie de compromis. Trecutul a fost chemat să depu- nă mărturie pentru prezent şi pentru viitor. 1904. cea burgheză şi citadină — căpătase o asemenea amploare. a mediului orăşenesc. dar fără o împro- prietărire consistentă. 810 (art. II. încît E. în urma unei împroprietăriri parţi- ale.

Inclusiv ideea naţională. Brutalitatea ^0iuţiiior sale a forţat. fără înqoiajă/ 0 tentativă specifică de modernizare. Bucureşti. Despre starea socială a muncitorilor plugari din principatele române în deosebite timpuri (1846). Edi- tura Nemira. Ideile noi şi instituţiile noi sînt toate pro- duse ale laboratorului occidental. cu totul fo afara a ceea ce înseamnă mo- dernitate la sfîrşitul secolului ai XX-lea. Prima. pp. punea în evidenţă caracterul primordial al proprietăţii ţărăneşti. într-ade- văr. 1995.s-au conturat. afirma anterioritatea şi pe- renitatea proprietăţii mari. detaşarea de trecutul r^j-aj'msă cu preţul dezechilibră- rii tuturor structurilor şi cu reZultatul încropirii unei false societăţi moderne. u- zurpată de-a lungul Evului Mediu de marea proprietate boierească. 57 mul a reprezentat. nici mica proprietate rurală nu figurau în primele rînduri ale acestora. Capitolul „Duşmanii capitalis- mului" (pp. statul-naţiune avîndu-şi obîrşia tot în evoluţiile ideologice ale Occidentului. dimpotrivă. cit. comunis- culturii române reacţionare". raportul româ- nilor cu ceilalţi. op. Din acest punct de vedere.. dar insistenţa asupra ei tindea să lase pe un plan secundar forţele active ale modernizării. Pînă în secolul al XlX-lea. cu punctul de plecare în eseul lui Ni- colae Bălcescu. care pune în cauză men- talitatea anticapitalistă a ortodoxiei. A treia mare problemă priveşte modelele. Consideraţii asemănătoare la Ioan Petru Culianu. la începutul secolului al XX-lea. în contrast cu spiritul ca- pitalist al eticii protestante (teza lui Max Weber): vezi eseul „Mircea Eliade necunoscutul". dezbaterea era esenţială pentru societatea românească. nu existau prieteni ai capita- lismului. Nici marea. în volumul Mircea Eliade. nu au avut cum să schimbe con- . 244-255. Legăturile punc- tuale ale unor cărturari (precum stolnicul Cantacuzino care a studiat la Padova sau cronicarii moldoveni în Polonia). Indiscutabil. Problema era scoaterea României din condiţia de ţară predominant rurală şi ieşirea românului din men- talitatea patriarhală. în afara capitaliştilor înşişi". 169-174) se încheie cu constatarea că „în România. puse adesea în evidenţă. Cealaltă. românii s-au aflat integraţi în spaţiul cultural oriental.

cu studii la Viena şi la Roma. cît şi afirmarea ideii naţio- nale conduceau în aceeaşi direcţie.diţia generală a unei societăţi şi a unei culturi. dar fără ca aceasta să-i singularizeze. Naţionalismului popoarelor slave şi panslavismului li se opune acum naţio- nalismul românesc. In momentul cînd pre- tutindeni sentimentul identităţii naţionale trece pe primul plan. De- mersul lor a constituit o sursă importantă a orientării spa- ţiului românesc spre Occident. Prima breşă importantă a fost. lucrurile iau pentru ei o întorsătură radicală. spre sfîrşitul secolului al XVIII-lea. Nici raporturile cu ungurii catolici sau protestanţi nu e- rau mai încurajatoare. românii erau înconjuraţi pretutin- deni de construcţii naţionale sau de proiecte naţionale care contraveneau propriului lor proiect. românii se puteau simţi la ei acasă în spaţiul est-european. Unguri sau slavi. în mod cu totul privilegiat. conduşi de ideea şi chiar de obsesia originilor latine. O dată ce Ungaria (sau partea do- minată de aristocraţia maghiară din imperiul habsburgic) tindea să devină ea însăşi un stat naţional. Identitatea religioasă apare dimpotrivă ca o primejdie supli- mentară. dar tonul dat de cărturarii ardeleni — exponenţi ai unei societăţi ţărăneşti aflate sub stăpînire străină — nu a luat amploare decît o dată ce elita celor două state româneşti s-a decis să adopte modelul oc- cidental. şi. Singura soluţie rămînea Occidentul. şi de necesara lor reactualizare. Rusul încetează de a mai fi marele frate ortodox eliberator. „o insulă latină într-o mare slavă". într-un fel. nu de ideea naţională. Atît procesul de modernizare. opera Şcolii Ardelene. Modelul francez şi. a unor intelectuali greco-catolici. „iluzia franceză" s-au constituit în reper fundamental pentru soci- . deci asimilator. îndeosebi ideea lati- nă. Era o cultu- ră pătrunsă de ideea ortodoxă. situaţia românilor din Transilvania devenea încă mai deli- cată. apelul la marea soră la- tină care era Franţa. Ei se tre- zesc dintr-o dată. ceea ce fuseseră întotdeauna. putînd facilita înghiţirea şi asimilarea României 58 (ceea ce tocmai se petrecea în Basarabia). Cît timp valorile gene- ral împărtăşite erau cele ortodoxe.

se argumenta (şi din ce în ce mai insis- tent. ambasadorul Angliei la Constanti- 59 nopol. Aşa fuseseră şi strămoşii lor: „pe cînd literele înfloreau la Roma. raportarea la modelul oc- cidental a avut darul de a genera în egală măsură atenua- rea naţionalismului şi amplificarea lui. putînd fi atribuit mare- lui boier Iordache Rosetti-Roznovanu. Mai ales în prima fază a contactului a predominat acest gen de uimire. Le-au pierdut însă pentru că au trebuit să stea timp de secole cu mîna nu . Strălucita civilizaţie occidentală. un timp. pe măsura afirmării proiectelor naţionale) că. că românii sînt un popor „fără arte.6 Pe de altă parte. cu toată umilinţa. dimpo- trivă. fără lumini". Contradicţia dintre modelul occidental şi reperele autohtone avea să străbată întreaga perioadă de care ne ocupăm şi continuă să se manifeste şi astăzi. spre ţărmurile occidentale. românii ar fi posedat cîndva atributele esenţiale de civilizaţie cu care se mîndreşte Occidentul. parţial acoperită. fără industrie. nici un fapt a cărui memorie să merite a fi con- servată în analele naţiunilor". încă o contradicţie dramatică şi insolubilă: românii încearcă pur şi simplu să se rupă din partea de Europă căreia totuşi îi aparţin. Tot la 1828. cu impresionantele catedrale ridicate într-o vreme cînd românii se aflau încă în afara istoriei. navi- gînd în imaginar. spunea în esenţă acelaşi lucru: trecutul ţării „nu prezintă în ansamblu nimic interesant. îşi va păstra totuşi vigoarea şi la un moment dat va irumpe.etatea românească în secolul al XlX-lea. de acţiunea pro- occidentală a unei elite. se mărturisea. se credea ca în Imperiul lui Pluton". Dar nici reacţia contrară nu poate fi subestimată. reducea vechea cultură românească la o variantă de „barbarie ori- entală" (sintagma aparţinîndu-i lui Ti tu Maiorescu). Mode- lul occidental află un teren nu tocmai prielnic în fondul rural al societăţii româneşti şi în mentalitatea rural-auto- htonistă care. Ovidiu. un text privitor la istoria Moldovei (Nouveau tableau historique et politique de la Moldavie). exilat în Dacia. într-un memoriu din 1828 adresat de Ioniţă Tăutu lui Stratford Canning. In ce priveşte discursul istoric.

p. spre 1800.pe condei.8 O asemenea interpretare lipseşte cu desăvîrşire în istoriografia croni- cărească a veacului al XVII-lea şi chiar mai tîrziu. O discuţie purtată în cercul Junimii.. problema nu se mai punea în termeni de superioritate sau inferiori- tate. ci pe sabie. la 1599-1600. ilustrează perfect opoziţia dintre autohtonişti şi admiratorii necondi- ţionaţi ai modelului occidental. Me- moires et projets de reforme dans Ies principautes roumaines (1831-1848). zise: — Ceea ce numeşti d-ta barbarie. puţin impor- tă — în relatarea lui George Panu. pentru a apăra Europa de expansiu- nea islamică. Bucarest. românii au dat la rîndul lor cu priso- sinţă.. se ridică şi cu un ton violent. memorialistul Junimii: „— Ce umblaţi cu istoria românilor? — exclama Pogor. o civilizaţie trecută. prin anii 1870. care se dezvoltă conform propriu- lui său geniu. Domnitorul care a reuşit să stăpînească pentru scurt timp. cele trei ţări reunite. Jertfa lor a contribuit la înălţarea Apusului. 60 Atunci. Asemenea complexe nu afectau. Iată schimbul de replici — autentic sau nu. 6 Vlad Georgescu. începe a fi receptat ca uni- ficator abia spre mijlocul secolului al XIX-lea. 185. O dată ce românii apăreau altfel decît ceilalţi."7 Se află rezumată în aceste cîteva rînduri marea dilemă care a divizat societatea românească în ultimele două secole. ferindu-se de amestecul străinului. eu numesc aşezarea şi cuminţenia unui popor. modelul autohto- nist. Nu vedeţi că nu avem istorie? Un popor care nu are o lite- ratură. p. la Şcoala Ardeleană. 170. Memoires et projets de reforme dans Ies principautes roumaines (1769-1830). Pe cînd Franţa produsese pe Moliere şi Racine. 1972. Eminescu. Pentru ce au a primi. care şedea într-un colţ. în- tre naţionalistul Eminescu şi scepticul Vasile Pogor. Bucarest. românii erau într-o barbarie completă. artă. Puse în evidenţă. trei veacuri mai tîrziu. neobişnuit lui. în România modernă. erau ideea creştină şi strîn- . UN MIT NAŢIONAL: MIHAI VITEAZUL Conturarea mitului Mihai Viteazul ilustrează mai bine ca oricare alt model istoric mutaţiile petrecute în conştiinţa românească. acela nu merită ca istoricii să se ocupe de el. fireşte. pe lîngă personali- tatea excepţională a lui Mihai. 1970.

Michael the Brave in Ro- manian Textbooks (1830-1918)". De asemenea. pp. Editura Universităţii Bucureşti. în- făptuirile lui Mihai Viteazul nefiind exploatate în acest sens. căreia conştiinţa naţională româ- nească din veacul al XlX-lea îi datorează atît de mult. tot cu oşti şi războaie.sele raporturi cu împăratul Rudolf. de altfel puţin apreciate chiar de munteni: „Se urîse muntenilor cu domnia lui Mihai-vodă. Panu. nu face totuşi pasul decisiv. în Revista istorică. istorie. deşi ţelul său era afirmarea iden- tităţii românilor şi a mîndriei de a fi român. „pricină de multe văr- 7 G. pp. la 1600. Acesta foarte . Istoria domnilor Ţarii Româneşti. Bucureşti. 1995. 61 sări de sînge între creştini". îi tratează de-a valma pe toţi adversarii lui Mihai. 99-100. vezi artico- lele publicate de Mirela Luminiţa Murgescu: „Figura lui Mi- hai Viteazul în viziunea elitelor şi în literatura didactică (1830-1860)". Ideea unui stat unic al tuturor românilor nu îşi găseşte încă afirmarea. Mihai Viteazul se află în postura de cu- ceritor al Ardealului şi al Moldovei. Să fi fost Mihai Viteazul. 8 Pentru elaborarea mitului lui Mihai Viteazul. 53-66. „Mythistory in Elementary School."9 Din cealaltă perspectivă. atribuită lui Radu Popescu. străini şi români deopotrivă: „au supus domnia lui pă turci. 42-71. „Trecutul între cunoaştere şi cultul eroilor patriei. 539-550. carele să zice Viteaz. mai „patriot" decît erudiţii cronicari de la sfîrşitul secolului al XVII-lea? Nici Şcoala Ardeleană. ocupînd în schema interpretativă locul pe care mai tîrziu îl va lua „ideea românească". La Miron Costin. 1942. pă unguri. în Analele Universităţii Bucu- reşti. ambiţia cuceritorului apărea frecvent ca mobil al acţiunii. voi. I. pă moldoveni. 5-6/1993. în Scurtă cunoştin- ţă a istoriei românilor (redactată în ultimul deceniu al secolu- lui al XVIII-lea): „în anul 1593 în domnia Ţării Româneşti au urmat Mihai Vodă. munte- nească. Iată cum îi rezumă domnia Samuil Micu. Amintiri de la „Junimea" din laşi. pp. Editura Remus Cioflec. nr. de-i avea ca pe neşte măgari pe toţi". în Mituri istorice româneşti (sub direcţia lui Lucian Boia). Figura lui Mihai Viteazul în manua- lele şcolare de istorie (1831-1994)". 1993-1994. pp.10 Savoarea exprimării nu face decît să confirme ab- senţa ideii româneşti.

Ingredientele mitului sînt prezente. ediţie recentă sub titlul Istoria românilor (îngrijită de Ioan Chin- driş). publică. accentul căzînd pe luptele împotriva turcilor. Opere (ediţia P. sub titlul Vestitele fapte şi perirea lui Mihai Viteazul. consacrîndu-le mult peste ceea ce pretindea economia lucrării: două sute de pagini. o asemenea interpretare ar stîrni indigna- rea multora. I. autorul ei este totuşi unul dintre marii iniţiatori ai naţionalismului românesc! în Uranica romanilor şi a mai multor neamuri. Bucureşti. Şincai accentuează asupra mîndriei na- ţionale. p.. Editura pentru literatură. Mihai Vi- teazul ocupă un loc esenţial în sinteza sa Idee repede de isto- ria prinţipatului Tării Româneşti. discipol al Şcolii Ardelene.mare ostaşiu au fost. . Gheorghe Şincai consacră un larg spaţiu domniei lui Mihai şi cu deo- 9 Miron Costin. Momentul de răscruce este marcat de transilvăneanul Aaron Florian. Editura pentru literatură. 15-21. 62 sebire acţiunii lui în Transilvania. o biografie a domnitorului. pp. căruia îi com- pune un portret moral avantajos. 1995. Cîteva decenii mai tîrziu. Editura Viitorul Românesc. Edi- tura Ştiinţifică. stabilit în Ţara Românească. Bucu- reşti. Scurtă cunoştinţă a istoriei românilor. Aaron Florian procedează la o amplificare a personajului şi a epocii. voi. 1963. Panaitescu). în antiteză cu defectele adversarilor săi. 329. în Biblioteca ro- mânească. I. cea mai mare parte a celui de-al doilea volum. idee dezvoltată tot de Samuil Micu în Istoria şi lucrurile şi întîmplările românilor. în 1830. Nici de data aceasta ideea naţională nu apare cu adevărat con- turată. dar nu exploatează politic ideea în sens de unitate naţională. 112."n Astăzi. A- pără cu îndîrjire personalitatea voievodului. prinţipul Ţării Româneşti. p. . 97. 11 Samuil Micu. P. Bucureşti. voi. p. unde devine profesor la Colegiul „Sfîntul Sava" din Bucureşti. voi. 1965. dar mitul încă lipseşte. el pune mereu lucrurile la punct în favoarea românilor. 10 Cronicari munteni. Combătîndu-1 pe Engel. 1961. I. şi pre turci i-au bătut şi pre ardeleni i-au biruit şi Ardealul l-au luat şi l-au dat împăratului Ru- dolf. bănăţeanul Damaschin Bojincă.

Dar. căruia i-a plăcut să se erijeze în urmaş al marelui voievod. în acelaşi timp. Nici Nicolae Bălcescu. 1844. eventual contradictorii.. la poten- ţialul naţional al episodului Mihai Viteazul.. Numai în acest fel ar fi putut în- cepe o eră nouă. irezistibila ascensiune a lui Minai devine tot mai vizibilă..... înscrie. Prima a fost pusă în valoare de însuşi domnitorul Ţării Romaneşti. extrăgînd de aici şi o anumită morală istorică: „numele ma- rilor cuceritori nu piere niciodată în memoria poporului. Trăsătura lui dominantă 63 pare a fi „ambiţia nemăsurată" care l-ar fi împins nu numai să cucerească Transilvania. Gheorghe Bibescu (1842-1848). dar şi complementare: domnitor glorios al Ţării Româneşti şi unificator al românilor. dar fatală Ţării Româneşti". Nu însă şi moldoveanul Kogălniceanu. dar chiar să viseze la coroana Ungariei şi a Poloniei. în timp ce acesta uită pe principii virtuoşi. ne întîmpină un Mihai Viteazul descins din evocarea lui Miron Costin. după 1840. şi. Singurul reproş adus voievodului stă în faptul că nu s-a dovedit capabil să doteze teritoriile româneşti unificate cu o constituţie potrivită. în mod deosebit. transilvăneanul Aaron Florian. acordîndu-i locul şi importanţa cerute de subiectele respective şi nimic mai mult. uniţi. acţiu- nea lui Mihai pe linia înfăptuirii unităţii naţionale româ- neşti. nu pare atras. Aşa vedea lucrurile. în opera sa de tinereţe. la Bucureşti. „Domnia sa a fost strălucită prin cu- ceriri. 1846). între celelalte naţii ale Europei. Despre starea socială a muncitorilor plugari. de personalitatea voievodului. neanunţînd încă în nici un fel proiectul de unitate naţională. Ascensiune în ambele ipostaze. conchide Kogălniceanu. deşi muntean. în Histoire de la Valachie. dar nicidecum ca unificator. 1837. dar paşnici". orchestrînd o insistentă propagandă în . în primele lui lucrări (Puterea armată şi arta militară de la întemeierea principatului Valahiei pînă acum.12 Mi- hai apare ca un mare războinic. care ar fi permis românilor să evolueze. cu volumul amintit al lui Aaron Florian.apărut în 1837. în sfîrşit. un erou. Cel care a- vea să devină marele artizan al unirii principatelor nu se dovedeşte deloc sensibil. publicată în acelaşi an.

„de cîte ori un steag românesc se ivea fluturînd în vîrful Carpaţilor. Editura Academiei. Alungat de pe tron la 1848. Ardealul în- treg se înfiora: românii de nădejde. Scrieri istorice (ediţie Al. Zub). La 1843. începută la 1847 şi neîncheiată încă la moartea sa. 64 tat acum ca fiind cel care a unit părţile disparate ale Daciei vechi. dar vanitoasa asumare princiară a moştenirii acestuia nu a rămas fără ecou. dat fiind că. II.acest sens. el nu şi-a putut atin- ge ţelul de a deveni un nou Mihai. a celor trei ţări româneşti. voi. Pentru prima oară istoria medievală a români- lor. simbolul Mihai începe să se afirme. de la Moldavie et des Valaques transdanubiens.13 Cartea lui Bălcescu a însemnat o premieră în istoriografia românească. Simbolul îşi capătă deplina strălucire şi funcţionalitate în opera ultimă şi cea mai ambiţioasă a Iui Nicolae Bălcescu. începînd cu Mircea cel Bă- trîn. Aceasta explică „ura naţională a românilor în contra tiranilor unguri". Mihai este prezen- 12 Mihail Kogălniceanu. faţă de primele eseuri ale istoricului. Iată de ce. Apare o sensibilă evoluţie. Chiar în Moldova. Histoire de la Valachie. de la origini. în Opere. în Cuvîntul de deschidere a cursului de istorie na- ţională la Academia Mihăileană din Iaşi. 1976. în ciuda opoziţiei sale faţă de regimul lui Bibescu. El „voi a-şi creea o patrie mare pe cît ţine pămîntul românesc". în 1852: Istoria românilor sub Mihai Vodă Viteazul. Ţelul acţiunii lui Mihai este net proclamat: unitatea naţională. Kogălniceanu se apropie de voievodul muntean cu simţitor mai multă sim- patie decît o făcuse cu şase ani în urmă. Domnitorii nu făceau în fond decît să exprime prin acţiunea lor politică un sentiment general împărtăşit. în sensul ideii naţionale. „în inima tuturor românilor rămă- sese neştearsă tradiţia unui trai comun şi dorinţa de a-1 în- fiinţa din nou". tiranii lor de spaimă". A realizat astfel „visarea iubită a voie- vozilor cei mari ai românilor". Bucureşti. pp. „cel dintîi domn român care se luptă pentru unitatea naţională". 177 şi 184. era tratată explicit ca istorie . Atmo- sfera tot mai încărcată de amintirea eroului de la Călugă- reni îl va fi înrîurit şi pe Bălcescu.

Prin Bălcescu. Mihai Viteazul se impune decisiv şi defini- tiv ca prim ctitor al României moderne. III (volum îngrijit de Daniela Poenaru). Două simbo- luri. deplin şi unitar. ISTORII DIFERITE La fel ca ideea naţională. Mihai Viteazul trece printr-un proces de transfigurare. se proiec- tează în trecutul istoric. în Opere. trans- . în primul rînd lui Ştefan cel Mare. Am văzut cum în ace- eaşi perioadă este frecvent invocată Dacia. Românii supt Mihai Voevod Viteazul. tinzînd oricum spre unitate. ca istorie a unui ideal stat românesc. politică şi istorică aparţine în esenţă unei singure generaţii. 65 ficatoare unor domnitori moldoveni. a celor două ţări româneşti surori. Mihai şi Ştefan ajung să sim- bolizeze istoria particulară. împreună. inclusiv în Moldova. modernizarea societăţii româ- neşti îşi căuta justificarea şi modelul în acelaşi trecut isto- ric. pp. voi. Se observă astfel cum. cu toată întîrzierea relativă a publicării (ediţie parţială în 1861-1863. un simbol al unităţii româneşti. cu o intensifica- re notabilă în preajma revoluţiei de la 1848 şi apoi a Unirii. reînviată pentru un moment de Mihai Viteazul şi menită a se reîn- truchipa în România de mîine. Sînt anii cînd idealul de unire într-un stat româ- nesc. Această orientare naţională. 1986. genera- ţia care a făcut revoluţia de la 1848 şi a realizat apoi unirea Principatelor şi România modernă. între 1830 şi 1860. Influenţa acestei lu- crări asupra conştiinţei naţionale româneşti a fost conside- rabilă.naţională. România ideală prefigurată în conştiinţe. ca expresie a unităţii primordiale a pămîntului românesc. Editura Academiei. de- venind. Dacă proiectul naţional era în linii mari similar pentru toţi românii: o unică naţiune în vatra vechii Dacii. integrală în 1878.197 şi 265. PROIECTE DIFERITE. Anii imediat premergători unirii principatelor din 1859 marchează creşterea interesului pentru figura voievodului. apoi numeroase reeditări). paralel cu conferirea de valenţe uni- 13 Nicolae Bălcescu. Bucureşti. dar totodată comună. ca istorie a unui deziderat naţional care nu a înce- tat să se manifeste de-a lungul veacurilor. din erou creştin şi războinic. care conduc la o mare aspiraţie: Dacia antică. 165.

Spre mijlocul secolului al XlX-lea. pentru a izbîndi. „au împărţit. pămîntul între colonişti". naţiunea română este ameninţată în însăşi existenţa ei. Soluţia democratică. care s-ar fi tradus printr-o însemnată expropriere parţială şi prin . proprietari de pămînt. Transpunerea. atunci cînd se află în discuţie marea proble- mă a reformelor şi îndeosebi chestiunea proprietăţii.formările prin care societatea românească trebuia propul- sată în epoca modernă reflectau. nevoia şi sila" au dus la ruinarea micii proprietăţi şi la înglobarea ei în cea mare. în fapt o soluţie rural-democratică adaptată profilului societăţii româneşti. ci proprietatea de la care de- rivă tot restul. după întemeierea Principatelor. avînd interesuri împotrivite". Această nefericită evoluţie a atras după sine declinul ţărilor române. şi-a aflat în Nico- lae Bălcescu pe marele istoric şi pe omul politic de o rară 66 consecvenţă. S-a ajuns la acea „monstruo- zitate socială ca o ţară întreagă să robească la vreo cîţiva par- ticulari". Bălcescu a apărat însă la 1848 punctul de ve- dere cel mai radical exprimat în Comisia proprietăţii. altminteri. chestiunea principală nu o reprezenta libertatea în sine. „In- teresul. conservatoare şi liberală. a demonstraţiei istorice pe terenul reformei sociale ar fi însemnat restructurarea societăţii româneşti într-o societate exclusivă de mici proprietari.14 Ceea ce rezultă din studiul lui Bălcescu este ilegitimita- tea marii proprietăţi. Numai emanciparea şi împroprietărirea ţăranilor pot remedia situa- ţia. Socie- tatea românească a fost la origine şi a rămas multă vreme o societate de oameni liberi. pînă la ultima consecin- ţă. după obiceiul lor. Uzurpa- rea s-a petrecut tîrziu. Mihai Viteazul i-a înrobit pe ţărani. trebuie susţinută de o revoluţie socială. trecutul este restructurat în sensul a trei sensibilităţi politico-istorice distincte: demo- cratică. prin faimoasa sa „legătură": ţara s-a împărţit de atunci în „două tabere vrăjmaşe. Atunci cînd romanii au colonizat Dacia. atît de departe nu se putea merge. Revoluţia naţională. divergenţe de ordin ideologic şi interese specifice ale grupurilor sociale. firesc. Pentru Bălcescu. Evident. Unui discurs naţional relativ omogen îi corespund evocări istorice contradictorii.

Despre starea socială a muncitorilor plu- gari în principatele române în deosebite timpuri. pp. La noi însă coloniştii romani au rămas stă- pîni pe pămîntul lor. 14 Nicolae Bălcescu. Barbu Catargiu. cît şi în prezent. Departe de a fi asupritori ai ţăranilor. De aceea revoluţiile au fost necesare în partea occidentală a Europei. Doar în Apus s-a instituit acest sistem. inclu- siv prin invocarea unor argumente istorice. Nu s-a petrecut nici un fel . boieria la noi „nu a fost ereditară. „Feuda- litatea în România n-a existat niciodată". Boierii români anticipaseră chiar. Revoluţionar moderat la 1848. Ion Heliade Rădulescu a alunecat în cele din urmă spre o poziţie proboierească lip- sită de orice nuanţe.crearea unei mici proprietăţi ţărăneşti consistente. primul-ministru asasinat în 1862. II (ediţia G. pentru remedierea a ceea ce acolo a fost o uzurpare. tot el a susţinut şi votul universal. lui Licurg şi lui Solon". şi într-o manieră mai rezonabilă. şi tot de- mocratică în variantă boierească la Heliade Rădulescu. De altfel. în Opere. democratismul Re- voluţiei franceze: „Boierismul vechi nu se speria de repu- blica franceză. Punct de plecare identic cu cel invocat de Bălcescu. Zâne). 67 boierii — socoteşte marele cărturar în Echilibrul între anti- teze — „au fost cei cari dimpreună cu Radu Negru au fondat domniatul nostru pe nişte instituţiuni atît de umane şi ega- litare cu cari nu se pot compara legile lui Numa. Şi el îşi propunea dedramatizarea situaţiei prin ameliorarea imaginii boierului şi prin readucerea în legalitate a marii proprietăţi. căci boierii vechi creeau din feciorii lor domestici alţi boieri şi îi făceau membri ai familiei. ci deschisă la toţi fiii patriei"."15 Democratismul epocii — importat din Occident — obli- ga! Istoria românească se dovedea profund democratică: democratică în variantă ţărănească la Bălcescu. teza conservatoare susţinea drep- turile istorice ale boierimii asupra pămîntului şi rolul in- dispensabil al acestei clase atît în trecut. dîndu-le fetele şi nepoatele de soţie. a fost un apărător talentat al drepturilor funciare boiereşti. afirma el în iunie 1859. prin cucerirea germanică. 151-162. urmarea însă diferă. voi. La cealaltă extremă. ce punea feciorii domneşti jos.

] Să tratăm această chestiune din punctul de vedere al drep- tului şi al economiei politice. de patriotism. Cu cît o ideologie este mai transformistă. în fond. orice proiect necesită modele.] Să nu ne lăsăm a fi amăgiţi de discursuri. 85 şi 133. merită a fi consem- nat. de cei care vor să se rupă de el.."16 Fondul gîndirii lui Barbu Catargiu era reacţionar. pp. nu există altă realitate decît trecutul. Sacri- ficînd atît cît era necesar jocului istoric. dar starea de fapt şi de drept venea oricum în sprijinul lor. ci prezentul. de Traian. „Opinia publică — atrăgea el atenţia — este formată şi se poate înflăcăra foarte lesne de vorbele pompoase de sen- timentalism. la un trecut res- tructurat potrivit necesităţilor şi idealurilor prezentului. şi în termeni imperativi. în esenţă. cu acte în regulă. Edi- tura Minerva. Mircea Vodă şi chiar Decebal. cu cît un proiect este mai radical. Orice ideologie. Chiar atunci cînd în joc se află viitorul. din cele mai vechi timpuri (din epoca romană). Logica imaginarului îşi are regulile ei. Marea proprietate apare pe deplin justificată istoric. Echilibrul între antiteze. se impunea însă apelul la isto- rie. prin moş- tenire. ca tocmai conservatorii să fie mai sensibili la cîntul de sirenă al trecutului. 68 atenţia că ceea ce contează pînă la urmă nu este trecutul. mai mult sau mai puţin imaginare. Bucureşti. aşa. Scepticismul manifestat faţă de modele isto- rice. Lucrurile nu stau însă. ea este de asemenea justificată economic. Pen- tru modificarea acestei stări. dar logica.. Argumentele istorice invocate de Barbu Catargiu au to- tuşi o pondere limitată în argumentaţia sa politică. 1916. [. în genere. I.. Puteau şi boierii invoca istoria. Trecutul este invocat mai frecvent. el ţine să atragă 15 Ion Heliade Rădulescu. cu atît se apelează în mai mare măsură la trecut. şi nu se sfiau să o facă. mai modernă decît a revoluţionarilor! Ne-am fi aşteptat.de uzurpare: actualii proprietari deţin pămîntul. voi. [. poate. la o istorie menită să opună prezentul corupt unui trecut idealizat. modelele sînt extrase din trecut. Revoluţionarii fran- cezi invocau Sparta şi Roma republicană.. Mersul spre viitor presupunea o reactualizare a . sau l-au cumpărat.

. dacă nu prin origine (boierească). fidel vechilor credinţe şi virtuţi.. Este ceea ce întîlnim în ideologia liberală. Da- că pentru Bălcescu valorile supreme erau proprietatea şi 16 Barbu Catargiu.originilor. ci din ideo- logia apuseană a secolului al XlX-lea! într-adevăr. fapt ce apropie întemeierea naţiei române de crearea Americii. sîntem întemeiaţi pe toate dovezile a zice că şi po- poraţiile democratice şi libere ale Italiei. unde flacăra Libertăţii se stinsese. Edi- tura Minerva. 152-153. iar autorul lor se numără printre făuritorii României moderne pe care a an- gajat-o pe calea liberalismului. 220 şi 342. 1914. am- bele naţiuni împărtăşind în egală măsură religia libertăţii: „[. că romanii stabiliţi în Dacia păstra- seră neştirbit spiritul republican. Cei aşezaţi aici au fost un fel de refugiaţi politici şi de conştiinţă. pentru Russo libertatea individuală apare ca prin- cipiu istoric şi politic fundamental. Brătianu aparţin însă genului politic. ca să scape de . din care decurg toate ce- lelalte. Ei nu veneau de la Roma.17 Cîntarea României este un poem. la un model istoric bine conturat sînt însă extrem de frecvente şi semnificative. Discursuri parlamentare (1859-1862). Faţă de „ruralul" Bălcescu. „colonizaţia Daciei se făcu în numele şi prin puterea unei idei". după căderea Republicii en- gleze. dar nu mai puţin un vizionar. Cîntarea României a lui Alecu Russo (1850 şi 1855) a putut fi apreciată drept un adevărat imn liberal. 69 naţiunea. A fost un om politic pragmatic. Ceea ce impresionează este pasiunea sa pentru istorie şi modul cum înţelege să extragă din trecutul naţional elementele doctrinei liberale. altminteri preluată nu de la coloniştii romani. două faţete nu neapărat antitetice. Ce putea fi mai modern decît liberalismul? Referirile sale la trecut. Aşadar. în orice caz prin mentalitate.] precum ştim că la 1660 făcură puritanii din Englitera prin emigraţia lor în America. Bucureşti. din nou coloniştii romani sînt puşi la lucru. C. Brătianu se înfăţişează ca un citadin şi burghez. ci din mediul rural. pp. dintr-un articol publicat de Brătianu în Republica Ro- mână (noiembrie 1851). Textele şi discursurile lui I. Aflăm.

luară într-o mînă fierul plugului şi în cea- laltă paloşul şi veniră să împlînte fierul Libertăţii într-un pămînt nou. să canalizăm rîurile. Brătianu atrage atenţia că nu se ur- măreşte în fond decît reînvierea unei tradiţii romane.jugul fiscului. Editura Cartea Românească. în scopul marcării identităţii naţionale şi a susţinerii intereselor pre- 18 Ion C. de insolenţa favoriţilor.]" în sinul noii colo- nii romane „tradiţiunile democratice se păstrară cu sfinţenie 17 Cu privire la Cîntarea României. Guvernul urmăreşte pur şi simplu — în 1883 — „să consti- tuie proprietatea cum era înainte în România. pp. latine". pot zice. marele om politic nu încetează să afirme necesitatea studierii originii românilor. parlamentar". aici era un regim. pe cînd în alte state era despotismul cel mai absolut. partea I.]"22. 231-237. de ameninţarea de-a fi desmoştenite. Brătianu. I. voi. C. astfel cum e în toate părţile la naţiunile grece. Bucureşti. au venit domni străini şi au desfiinţat comuna [. devenit din revoluţionar şi complotist om de stat responsabil. tînăr şi puternic. 21 Cînd intră în discuţie legea comunală (1878). în timp ce „românii au împrumu- tat ideea proprietăţii individuale de la greci şi romani". dar un regim foarte liberal şi. . să zidim por- turi şi să organizăm companii de navigare". mari constructori de drumuri. II. să dovedim că sîntem strănepoţii lor „şi să ridicăm şosele. cînd se sleiseră puterile noastre luptînd contra invaziunilor barbarilor. La slavi domină devălmăşia. 19 Respectul pentru proprietatea privată este afirmat tot prin origini. I. în sensul secolu- lui al XlX-lea. departe de atmosfera cea mo- lipsită de putrejunele despotismului [. vezi consideraţiile lui G. Brătianu nu pierde ocazia de a justifica legile şi actele de modernizare prin modele şi pre- cedente istorice. Zâne. dar a păstrat-o neîncetat în inima şi moravurile ei". să tragem drumuri de fier.. 1938. Acte şi cuvîntări. Ce putea fi mai normal. Pe un plan mai general. în condiţiile de atunci. pp. voi.. în N.. Naţiunea română „nu numai are mintea şi su- fletul pregătite pentru democraţie. Opere. 18 Chiar mai tîrziu.20 Cît despre consti- tuţie şi sistem politic. 21-22. decît dezvoltarea căilor de comunicaţie? Sînt invocaţi însă tot romanii. Bălcescu. men- ţinută multă vreme şi la noi: „aceste comune au existat şi în România şi numai în timpul din urmă. trebuie ştiut că „România are un trecut şi. 70 şi curăţenie". .

20 Ibidem. ei nu puteau decît să se integreze. pp. p. în varianta cea mai favorabilă pentru pro- movarea intereselor româneşti. Ni- mic ieşit din comun: istoria justifică întotdeauna orice. Cînd. sinteză care debutează pur şi Ibidem. lingvist şi is- toric. aşadar. chestiunea originilor părea lămurită. VIII. România aderă la Tripla Alianţă. 213. prelungire exacerbată a Şcolii Ardelene. pînă în a doua jumătate a secolului al XlX-lea. p. se prezenta. pp. Istoria justifica. eventual cu concesii minime acordate autohtonilor daci. Naţiune latină prin origine şi prin vocaţie. Şeful necontestat al curentului latinist. Românii apăreau ca des- cendenţi ai coloniştilor romani. p. .19 Ibidem. voi. 21 Ibidem. August Treboniu Laurian. democratismul esenţialmente rural al lui Bălcescu. aproape punct cu punct. prin istorie. în 1883. nu tocmai strălucită. de un umor involuntar. liberalismul burghez al Brătienilor şi conservatorismul lui Barbu Catargiu. 71 zente. GLORIFICAREA TRECUTULUI Se mai urmărea. în 1853. unul dintre cei mai respectaţi erudiţi ai epocii. susceptibile de a asigura naţiunii române. voi. 163-164. dovedirea unei origini no- bile şi a unui trecut glorios. Expresia extremă a acestei interpretări o oferă Şcoala La- tinistă. de altfel mai apropiat decît oricare altul de modelul burghez occidental. Pentru orice „mutare" politică. programul liberal. Spre mijlocul secolului al XlX-lea. ca reactualizare a unui trecut trans- figurat. un loc respectabil în concertul naţiu- nilor europene. VIII. 31. firesc. publi- că. voi. el însuşi redactează eseuri şi ţine conferinţe pe a- ceastă temă. 178. în comunitatea europeană a popoarelor romanice. Unele. începînd cu Dacia antică şi mergînd pînă în preaj- ma declinului ţărilor române spre sfîrşitul Evului Mediu. Brătianu nu pierde ocazia să spună că Ştefan cel Mare „a fost cel mai vechi a- mic al Austriei!"23 Şi astfel. 1941. în mult mai mare măsură decît imaginea ei prezen- tă. istoria oferă pre- cedente şi învăţăminte. 161-162. 1932. IV. în egală măsură. Istoria românilor. 22 Ibidem.

într-un sens care. Acesta era însă un program minimal. Istoria români- lor apărea ca o continuare a istoriei romane. dominate politic de ele- mentul românesc. Afirmarea autohtoniei româ- nilor prin simpla supravieţuire etnică nu părea de natură să susţină o istorie semnificativă în plan european. cu o unică istorie. evitînd marginalizarea la care i-ar fi condamnat o repliere strictă în spaţiul vechii Dacii. De ace- ea. spre sfîrşitul secolului al XVIII-lea. apoi Laurian au dezvoltat pe larg teoria potrivit căreia taratele bulgăreşti ar fi fost mai curînd state mixte româno-bul- gare. O dată cu lansarea teoriei imi- graţioniste. în genere . Sistemul cronologic adoptat de Laurian desăvîrşea integrarea românilor în istoria romană. punctul de plecare spre mijlocul secolului al XlX-lea era foarte aproape de cota zero. prin lucră- rile lui Franz Joseph Sulzer şi ale lui Johann Christian Engel. în anumite perioade. Astfel. datele fiind recalculate de la întemeierea Romei. chiar combătînd Lmigraţionismul. centrul de greutate al istoriei româneşti se deplasa. pentru aproape un mileniu. o mare problemă pusă în faţa istoricilor români a fost do- vedirea şi apărarea continuităţii la nord de Dunăre. în ce priveşte continuitatea şi afirmarea istorică a po- porului român în spaţiul propriu-zis al Daciei şi al actu- alei Românii. Şincai. rămîneau întinse zo- ne necunoscute în istoria veche a românilor şi îndeosebi acel „mileniu întunecat". românii reintegrau marea istorie. istoricii români au fost tentaţi să susţină şi să amplifice fenomenul romanităţii sud-dunărene. Era acelaşi popor. Dispărea în fapt orice diferenţă între români şi romani. desigur involuntar. cititorul află cu surprindere că revoluţia lui Tudor Vladimirescu s-a petre- cut la 2574! în ciuda optimismului lui Laurian. cuprins între retragerea aureliană şi întemeierea Principatelor.72 simplu cu fondarea Romei la anul 753 î. putea servi schemei imigraţioniste. Studiul arheo- logic al chestiunii şi invocarea argumentelor lingvistice nu se aflau încă la ordinea zilei. informaţiile externe. Cr. la sud de Dunăre. şi chiar. mai bine pusă în evidenţă de izvoare şi sus- ceptibilă de a fi integrată într-o mare istorie.

răpită de ruşi la 1812. Mesajul trebuie ra- portat la momentul apariţiei: 1856.73 tîrzii. Multora documentul le-a părut de la început suspect. mult căutata mărturie a continuităţii româneşti! Statul s-a organizat în- tr-un fel de republică. Cronica acoperea întregul mileniu întunecat. Se afirma totodată particularismul moldovenesc. A fost scoasă atunci la lumină. Iată. anul Congresului de la Paris şi al deciziei privind consultarea Principatelor în ches- tiunea eventualei lor unificări. după originalul latin redactat de Huru. a Basarabiei la Moldova. în sfîrşit. lumea a început să se îndrepte spre Iaşi. opiniile au fost împărţite. Se atingeau astfel mai multe obiective: demonstrarea continuităţii statale. din cele mai vechi timpuri. după modelul roman: republică fede- rativă şi moldovenească. eviden- ţierea unor vechi instituţii democratice autohtone. de la retragerea aureliană din 274 la 1274 (unde era situată dom- nia lui Bogdan Dragoş). „Mobilarea" acestui mileniu s-a constituit în te- mă de predilecţie a imaginarului istoric românesc. prezen- tată ca traducere efectuată de vel spătarul Petru Clanău. în tipografia lui Gheorghe Asachi. prelucrare la rîndu-i a unui text mult mai vechi scris de „campoduxul" Arbure. şi Ion Heliade Rădulescu. Se punea accentul pe drep- tul istoric al Moldovei asupra Basarabiei. în vremea lui Ştefan cel Mare. în rezolvarea mira- culoasă a întregii chestiuni. editorul textului. puţin numeroase şi destul de vagi. co- . în primul rînd Gheorghe Asachi. unde a avut loc o mare adunare. S-a stîrnit o oarecare vîlvă istorio- graf ică şi politică. ca şi a apartenenţei. în genere. mare cancelar al lui Dragoş Vodă. Cronica lui Huni. dar printre partizanii săi s-au numă- rat cîţiva distinşi cărturari. documentul referindu-se strict la teritoriul dintre Carpaţi şi Nistru. la 1856. S-a decis rămînerea pe loc şi rezistenţa în faţa barbarilor. sublinie- rea identităţii Moldovei. Cînd s-a anunţat retragerea romană — relatează campo- duxul Arbure —. S-a putut crede un moment. lăsînd liber jocul ipotezelor. care îi va ex- ploata din plin semnificaţiile istorice. Domnitorul Moldovei Grigore Ghica a instituit o comisie de specialişti în chestiuni literare şi is- torice pentru verificarea autenticităţii izvorului.

sprijinite în cî- teva rînduri chiar pe Cronica lui Huru. Informaţii suplimentare asu- pra controversei la Al. Bucureşti. Iaşi. 75 nai. Zub. marele cancelar Huru şi vel spătarul Clanău sînt personaje pur imaginare. rezultat din „fabrica" de documente a familiei Sion. Heliade Rădulescu. prin români. şi I. Editura Minerva. Devine astfel şi mai clar sensul politic al falsului. 24 Controversa în jurul cronicii lui Huru nu s-a stins chiar atît de uşor. Mihail Kogălniceanu istoric. părintele culturii române moderne a lămurit în felul său faza conti- nuităţii. a făcut campanie. la un nivel înalt de organizare politică şi de civilizaţie. Inspirat de Cronica lui Huru. de aici a izvorît şi Arhondologia Moldovei. Nouvelles historiques de la Moldo-Rou- manie. Edi- tura Junimea. 749-752. nu tocmai favorabilă unirii Moldo- vei cu Ţara Românească. Gorovei la Costandin Sion. 1973. Elemente de istoria românilor. să-şi încerce puterile într-un în- tins studiu pentru a-i dovedi falsitatea.74 respunzător unei orientări. scrisă de Constantin Sion. iar Cronica în discuţie un fals.1859. do- cument susţinător al continuităţii românilor în genere. Bucureşti. aşadar împotriva partidei naţionale şi contra Unirii. Asachi. Documentul stîrnise mai multă vîlvă decît merita modesta abilitate a falsifica- torilor. de altfel minoritară. totodată autor sau coautor al Cro- nicii. Iaşi. pp. dar stimulat îndeosebi de pro- priile-i convingeri şi fantezii. în 1882. Proiectarea în avanscena istoriei universale a unei epoci din istoria naţională despre care în fapt nu se ştia nimic a fost şi preocuparea de căpetenie a lui Heliade Rădulescu. . cu nume- roasele ei genealogii fictive sau semifictive. şi în postfaţa şi notele lui Ştefan S. Nu este cazul să mai spunem că Arbure campoduxul. conservatorism şi democratism. 1974. în 1858. 1860 şi 1869. Să mai menţionăm că autorul Arhondologiei. a istoriei roma- ne. amalgam de mesianism naţio- 24 Pentru cuprinsul şi exploatarea istorică a Cronicii lui Huru. în care vedea un „proiect al nebu- nilor". dar mai ales al drepturilor Moldovei ca stat de sine stătător. pentru candidatul la tro- nul Moldovei Grigore Sturdza. Arhondologia Moldovei. pentru simplul motiv că acoperea un gol şi venea să materializeze iluzia continuării. pot fi consultaţi G. în sinteza Elemente de istoria românilor (1860 şi 1869). Renumitul lingvist Alexandru Philippide gă- sea încă necesar. spirit creştin. susţinută şi de Gheorghe Asachi.

76 Două teme.]" La celălalt capăt al controversatului mileniu. depozitarii incontestabili ai valorilor celor două mari modele ale istoriei universale: modelul ro- man şi cel iudeo-creştin.25 Românii se dovedeau.precum şi în diverse capitole ale Echilibrului între antiteze. Faza ulterioară a istoriei româneşti. în cele ce se ating de înfrăţirea şi solidaritatea populilor. la fel ca datele necunoscutei istorii anterioare. vechimea şi chiar anterioritatea . autonome fiecare şi confederate [. la un pro- ces de amplificare nu mai puţin sensibil. ale căror ecouri aveau să se prelungească în conştiinţa românească. domnia fiind electivă şi iniţial limitată la cinci ani („precedent isto- ric" actualizat de programul revoluţionar de la 1848). dar tentaţia ocupării unui loc privilegiat în istoria Europei se manifestă la aceleaşi cote înalte. într-o variantă sau alta a acestei istorii fictive. egalitate şi fraternitate. aşadar. Heliade Rădulescu. fapt perfect de înţeles. Respectul lor pentru datele concrete ale istoriei nu are nimic în comun cu fanteziile lui Heliade sau cu falsurile sioneşti.. se constituie şi continuă a se guverna în eclesii sau democraţii creştine. în 12 democraţii creştine sau judeţe autonome.] Codicele lor civil este pentateucul [. evident. I. rolul românilor în apărarea civilizaţiei eu- ropene. tradiţia politică românească era republicană. M. p.. în deplin acord cu proiectul politic de afirmare a naţiei în concertul european. Dar. n-a ajuns încă pe pri- mii români". voi. Este o manieră de punere în evidenţă a excelenţei trecutului românesc. Dacia a rămas „autonomă şi creştină": „organizată după instituţiunile eclesiei primi- tive.. Toate acestea dovedeau faptul că „Europa. II.. 52. chiar datele acestei istorii se pre- tau. constituţia lui Radu Negru de la 1247 organiza Ţara Românească după modelul Palestinei biblice. Kogălniceanu şi N. Echilibrul între antiteze. In urma retragerii lui Aurelian. pe de altă parte. era. Ori- cum. în instituţiile ce se a- ting de libertate. şi-au găsit acum o primă cristaliza- re: pe de o parte. Bălcescu. pe care o întîlnim inclusiv la marii istorici ai generaţiei de la 1848. debutînd cu înteme- ierea reală a principatelor în secolul al XlV-lea. mai bine cunoscută.

Kogălniceanu. . dacă unirea ar fi domnit între dînşii. vorbind în Camera Deputaţilor despre adoptarea prin- 26 M. [. aveau niş- te instituţii cu care în acele vremi ar fi ajuns o naţie puter- nică în Europa. Fragments tires des chroniques moldaves et valaques.] Au fost printre primii care au consacrat toleranţa religioasă şi libertatea de conştiinţă. [. 50 şi 61. [. exprimă puncte de vedere identice: „Armata românească a fost cea dintîi armată per- manentă în Europa.. pp. în Opere.. 77 cipiilor „marelui 1789". Primii în Europa au avut armate regulate.. voi. au îmbrăţişat binefacerile tiparu- lui. 27 N.]"26 Românii. în introducerea ediţiei franceze. Bălcescu. în 1889. Bălcescu.. publicată în 1845.. au fost chiar printre cele dintîi popoare care şi-au scris istoria în limba naţională (afirmaţie surprinzătoare. Kogălniceanu. Puterea armată şi arta militară de la întemeierea principatului Valahiei pînă acum. Kogălniceanu a prins într-o sinteză frapantă aceste trăsături ale unei istorii naţionale brusc proiectate în marea istorie europeană. pp.] Românii încă din veacul al XIV-Iea. Villehardouin scria deja în franceză la începutul secolului al XlII-lea). ştiut fiind că primele cronici scrise în româneşte nu sînt anterioare secolului al XVII-lea."27 Cîteva zeci de ani mai tîrziu.28 . pe cînd toată Europa era cufundată în barbarie. au fost timp de secole apărătorii religiei şi ai civi- lizaţiei contra islamismului şi barbariei asiatice. după Kogălniceanu. „sînt unul dintre popoarele care s-au dis- tins cel mai mult în Evul Mediu prin virtuţiile militare şi prin activităţile spiritului. în Puterea armată. în cancelarii şi în şcoli. românii putînd invoca „multe exemple pe care mai tîrziu le-au imitat şi alte ţări mai înaintate decît noi". scrie el. Ro- mânii. a frag- mentelor extrase din cronicile româneşti. au adoptat limba naţională în biserică. în Opere... în Franţa. 415-416. II. II.unor înfăptuiri româneşti în cele mai variate domenii. nu ezita să identifice din nou „în- ceputul lor în însăşi ţara noastră". voi. Două registre îmbinate într-un raport contradictoriu: jertfa con- simţită în slujba Europei creştine sfîrşind prin a epuiza for- ţa unei civilizaţii remarcabile..

într-un caz sau în altul. ci. şi în- deosebi în funcţie de două coordonate esenţiale. amplificarea naţio- nalistă a trecutului nu servea nicidecum unui proiect au- tohtonist. Ne aflăm. gustul pro- nunţat pentru un Ev Mediu idealizat şi „eroizat". Reliefarea valorilor naţionale specifice şi amplificarea lor. op. dimpotrivă. Zub. dar logica predestinării şi privilegie- rii unei anumite naţii este riguros aceeaşi. o dată înlăturate. în al doilea rînd. Surplusul de exagerare reflecta — în cazul românesc — disproporţia foarte pronunţată dintre realitate şi ideal. 78 de originea latină şi de un destin nu mai prejos de cel al trunchiului latin occidental. românii deveneau apărători ai acestuia şi. Sub discursul naţionalist se ci- teşte clar voinţa de integrare europeană. şi în mod paradoxal. discursul istoric impregnat de patriotism. pp.. chiar şi tentaţia falsurilor patriotice. nu a fost decît un accident istoric. îşi propuneau să de- monstreze că istoria ultimelor secole.Din elevi ai Occidentului. ale cărui urmări. cit. apropierii societăţii româneşti de civilizaţia occidentală şi acceptării României ca stat cu drep- turi depline printre statele europene. pretenţia putea să pară mai puţin flagrantă în comparaţie cu invocarea diverselor „priorităţi" româneşti. declin şi integrare nedorită în lumea orientală. Prima dintre acestea o reprezintă spiritul însuşi al istorio- grafiei romantice. precum Kogălniceanu şi Bălcescu. 751-752. toate aparţin filonului romantic şi naţionalist al vremii. puternica valorizare a originilor. unii dintre ei în egală măsură istorici şi oameni po- litici. în faţa unei amplificări naţionaliste a istoriei. Fe- nomenul se cere însă înţeles într-un anumit context. Cînd Michelet aşe- za Franţa — precum alţi istorici şi ideologi Italia sau Germa- nia — în fruntea popoarelor lumii. marcată Al. DE LA ROMANTISM LA ŞCOALA CRITICĂ Formula naţionalist-romantică se prelungeşte în istorio- . chiar precursori. în multe privinţe. de supunere. în această privinţă românii nefăcînd altceva decît să adapteze formula generală la propria lor istorie. Româ- nia putea reveni la matca firească a evoluţiei sale. Istoricii şi oamenii politici. evident.

Prin istorie. a studiilor sale româneşti (Romănische Studieri. contra- rul. în condiţiile discrimi- nărilor la care erau supuşi şi. Bucovina. Profesionistul nu se află în afara oricărei tenta- ţii mitologice. Replica românească. El este însă capabil de a evita — teoretic. Proiectul ideal al unei naţiuni unificate continuă să marcheze puternic discursul istoriografie. dar în condiţii mai puţin prielnice decît ar fi oferit o societate neafectată de conflicte şi proiecte de acest gen. maghiarii şi românii trasau frontierele ideale ale prezentului sau viito- rului. problema continuităţii capătă accente puternic conflictuale în urma publicării. un scop politic şi na- ţional nu mai puţin clar definit. urmărea. a teoriei imigraţioniste a avut darul de a servi proiectul politic maghiar. Antagonismele naţionale se sprijină pe argu- mente istorice. Departe de a-şi fi epuizat resursele politi- co-istoriografice. cu puternic ecou în opinia publică. de ordin emoţional. cu unele excepţii şi nuanţe. în replică. Oricît ar fi de . vorbind oricum despre trecutul naţiei sale? Putea. de către Robert Roesler. 79 în al doilea rînd. continuitatea pe teri- toriul vechii Dacii. susţinînd. Implicarea. de mitologizare. de fapt. Un prim motiv rezidă în acutizarea problemei naţionale în ultimele decenii ale secolului al XlX-lea. trebuie constatată încetineala cu care se petrece procesul de profesionalizare a istoriografiei româneşti. prin contribuţia sa. infantile. visul unei Ungarii mari şi al unei Transilvanii fundamental ungureşti. a proiectelor naţionale divergente lansa o sfidare la adresa istoriografiei: se puteau împăca exigenţele cercetării cu exigenţele aderenţei la un anumit program na- ţional? Putea istoricul să fie patriot. ale intensificării mişcării naţionale în teritoriile aflate sub stăpînire străină: Transilvania. 1871). desigur. lucrarea noastră dovedeşte. Basarabia. Forţa şi persistenţa curentului îşi află justificarea în condiţiile generale ale vieţii politice şi intelectuale româneşti. obiectivul naţional devine prioritar.grafia românească dincolo de limitele cronologice ale ro- mantismului european. Pentru români. evident. Revitalizarea. unde românii ar fi apărut relativ tîrziu. cel puţin — formele simpliste.

în sensul „disciplinării" studiilor istorice şi punerii lor de acord cu metodologia şi sistemul instituţional european. a fost om politic şi un apreciat orator în epocă. doar V. Lovinescu. numărul lor ajunge la 175 în 1900. aici se puteau deprinde normele unei istorii bazate pe studiul riguros al izvoarelor. dar profesionalizarea făcuse mari progrese şi în uni- versităţile sale: 71 de catedre de istorie la sfîrşitul secolului al XIX-'lea. profesor de istoria românilor la Universitatea din Bucureşti între 1864 şi 1901. Tot la Iaşi. Era un pas care trebuia întreprins. Dintre toţi. fie şi modest. Cele două universităţi româneşti. Nicolae Ionescu. pro- fesor de istorie universală la Bucureşti — pînă în 1892! . respectiv 1864. din Iaşi şi Bucureşti. Cele patru catedre de istorie (istoria ro- mânilor şi istoria universală. existau în spaţiul german o du- zină de catedre universitare de istorie. au fost înfiinţate la 1860. în principiu. timp de decenii. Andrei Vizanti preda istoria românilor. de fapte verificate. o istorie care se dorea deci debarasată de fantezie.îndrăzneţe. a dovedit o incontestabilă hărnicie. de persoane care nu aveau prea mult în comun cu profesia de istoric. da- tele menţionate ar putea marca începutul. A. Franţa era încă în ur- mă. Germania devenise incontestabil polul mon- dial al istoriografiei. al profesionalizării istoriei. ci prin faptul. s-a „remarcat" printr-un manual de istorie universală pe care"nu şi-a pus decît numele. Petre Cernătescu. dacă nu şi o de- . a deve- 80 nit cunoscut nu prin cele cîteva broşuri fără valoare pe care le-a publicat. La 1800. Lucrurile nu au stat însă aşa. încă din se- colul al XVIII-lea. pentru a scăpa — acuzat fiind de delapidare — de rigo- rile justiţiei. mai spectaculos. construcţiile sale se ridică pe un fundament real. restul fiind pur şi simplu o versiune românească a sintezei lui Victor Duruy! Titularul cursului similar din Iaşi. la Iaşi şi la Bucureşti) au fost ocupate. începutul se făcuse în universităţile germane. în nici un caz însă istoric. al fugii din ţa- ră. formulată de Maiorescu şi dez- voltată într-un sens mai optimist (forme care îşi creează treptat fondul) de E. îşi găseşte în acest caz o justificată aplicare. Te- oria „formelor fără fond". Urechia.

întinsele sale lucrări sînt mai curînd compilaţii. ca şi. valo- rile în care credea. proiectul de cercetare interdisciplinară. aflate în plină desfăşurare la data publicării lucrării. în timp ce Moldo- va devine o ţară în multe privinţe modernă. Monografia loan Vodă cel Cumplit (1865) îl înfăţişează pe acest domnitor drept cel mai strălucit spi- rit politic european al veacului al XVI-lea. ideile sale fertile. seducător şi derutant. Hasdeu nu a ezitat să infuzeze istoriei. dar naiv. uneori în ciuda evidenţei. 81 aşa cum le interpretează istoricul.. . după. înclinat spre cele mai neaşteptate construcţii intelectuale. influenţa sa în istorie a fost enormă. Reformele lui loan Vodă. se îmbină cu tentaţia elaborărilor arbitrare. economie. îndeosebi în cîmpul lingvisticii. un timp. cu un sistem electoral anticipînd votul universal. spirit seînteietor. filologiei şi istoriei. precum edita- rea unui număr impresionant de izvoare slave şi texte vechi româneşti. teoria circulaţiei cu- vintelor sau. Pînă aproape de sfîrşitul secolului.osebită competenţă. dar fantast. Hasdeu a devenit profesor de filologie comparată la Universitatea din Bucureşti. nu fac decît să antici- peze reformele lui Cuza. iar patriotismul său fierbinte. în procesul modernizării României. înainte de această dată. In 1874. cum sînt cele privind rolul da- cilor în formarea poporului român.. Principala figură istoriografică a perioadei 1860-1880 a fost Bogdan Petriceicu Hasdeu (1838-1907). prin apropierea istoriei de lingvistică. Naţionalist de sensibilitate politică liberală (a şi fost ales deputat pe liste liberale în 1867. autodidact posedînd un fond imens de cunoş- tinţe. genial chiar. Principele moldovean secularizează averile mînăstireşti şi gîndeşte o foarte inteligentă reformă fiscală. pur exerciţiu al inteligenţei. într-un plan mai larg. susceptibilă de a îmbunătăţi. îl aşază în şirul descoperitorilor de tot felul de priorităţi autohtone. Neîndi- guit în nici un fel de asemenea exigenţe. Hasdeu avea chiar să recomande legiuitorilor luarea în considerare. pa prin miracol. situa- ţia ţărănimii. apoi în 1884). nu catedrele de isto- rie aveau să promoveze normele şcolii erudite şi critice. an- tropologie. romantismul is- toriografie avea cale liberă. şi nu în sensul discipli- nării domeniului! Contribuţiile sale solide. caracteristice momentului istoriografie european..

nu răspundea pe deplin exigenţelor pe care epoca le impu- nea unui profesionist. Murind P. p. 82 poate fi considerat publicarea primului studiu fundamen- tal al lui Dimitrie Onciul. şi chiar un mare istoric. ca basarabean şi patriot ro- mân. acestea fiind cunoaşterea nemijlocită a izvoarelor şi cufundarea în cercetări de strictă specialitate. Un moment-cheie 29 B. 29 In lucrările ulterioare — dintre care cea mai importantă este Istoria critică a românilor (1873 şi 1875) —. la aceeaşi universitate. imperiul roman şi principatele române. voi. cate- dra de limbi slave. Hasdeu s-a străduit să pună în evidenţă valoarea vechii civilizaţii ro- mâneşti. procesul de profesionalizare începe să prindă contur abia în deceniul 1880-1890 şi se instituie cu adevărat în deceniul 1890-1900. slavist cu formaţie metodologic identică. forţa românilor în Evul Mediu şi continuitatea po- litică între Dacia. format la şcoala austriacă. Teoria lui Roesler). A. Ioan Bogdan. Dacă a fost adversar al latinismului pur. de- vine. D.a legilor şi instituţiilor autohtone. Bucureşti. pen- tru restructurarea radicală a istoriografiei româneşti. Saltul de la Cernătescu la Iorga este semnificativ. prelungire a celei germane. fără îndoială. dar. morale şi politice (ediţia Mir- cea Eliade). în 1894. lui Nicolae Iorga. Prin . dar. ocupase. De aici şi reticenţele „şcolii critice" faţă de opera lui Xe- nopol. II. în 1896. Cernătescu. cunoştinţele şi meritele lui incontestabile aveau să complice şi mai mult afirmarea normelor critice în istoriografia română. Hasdeu. în aceste condiţii. profesor de istoria românilor la Universitatea din Bucureşti. 164 (articol publicat în Românul la 11 ianuarie 1868). a încercat să reducă la minimum — deşi slavist. Scrieri literare. susţinînd „caracterul na- ţionalităţii române ca bază a legislaţiunii sale". un istoric în deplinul înţeles al cuvîntului. în 1885 (o „dare de seamă critică" privitoare la lucrarea lui Xenopol. în 1891. Prestigiul lui Hasdeu. susţinînd ponde- rea dacilor în sinteza românească. P. chiar simbolic. înclinat spre teoria istoriei şi spre mari lucrări de sinteză. catedra de isto- rie universală revine. 1937. Xenopol îşi în- cepe cariera de profesor de istoria românilor la Universi- tatea din Iaşi în 1883. faţă de demersul său în general. adversar al Rusiei şi partizan al solidarităţii latine — ponderea elementului slav în limba română şi în vechea cultură românească. Onciul. El a fost.

Din 1867. Cheia concepţiei lor filozofice. . şi aceasta este în sine o schimbare foarte importantă de paradigmă. Abia în anii următori şi în deceniile următoare. politice şi culturale este evoluţio- 83 nismul. unde se instalaseră între timp membrii săi mai de seamă. Cei care dau tonul la Junimea în anii conturării curentului. Onciul şi Bogdan au fost junimişti. inedită în contextul românesc al secolului al XlX-lea! A rămas pînă astăzi singura încercare notabilă în cultura română de de- taşare a prezentului de trecut. în era profesionalismului. ca vechii conservatori. dar nici la vo- luntarismul liberal. cel puţin la Uni- versitatea bucureşteană. „tovarăş de drum" al acestui curent. organică. Era un început remarcabil. a societăţii româneşti. cu studii solide în Occident.Onciul. Cred în necesara soliditate a unei con- strucţii care nu poate fi improvizată. de punere în discuţie a pro- blemelor actuale fără obsedanta raportare la precedente istorice reale sau imaginare. la Iaşi. în sensul oferit de modelul occidental. Carp (1837-1919) în cele de ordin politic. şi în primul rînd Tîtu Maiorescu (1840-1917) în chestiunile de ordin cultural şi Petre P. sînt oameni tineri. exponenţi ai unei doctrine con- servatoare de factură modernă. nici pentru a-şi susţine privilegiile. PARADIGMA JUNIMISTĂ: DETAŞAREA DE ISTORIE Este momentul să abordăm schimbarea de paradigmă pe care a încercat-o Junimea în istoriografia românească şi. de- plasată. în 1863-1864. ca societate culturală. profesionalismul va căpăta con- sistenţă prin intrarea în scenă a noilor generaţii formate în spiritul unei metodologii exigente. un timp. nici pentru a schimba radical societa- tea românească prin invocarea unor modele istorice fictive. Privesc trecutul cu detaşare. ci spre evoluţia gradată. în genere. Bogdan şi Iorga istoria intră decisiv. ei nu aderă la imobilismul reacţionar. în raportarea români- lor la trecutul lor. dar numai un început. în 1885. Nu simt nevoia să se raporteze la trecut. Iorga. în spiritul public românesc. ca liberalii. Junimea s-a constituit. limitat la con- tribuţia şi exemplul cîtorva istorici. a editat revista Convorbiri literare. la Bucureşti. înclinată nu spre tradi- ţionalism.

a ridiculizat consecvent mania latinistă. potrivit faimoasei formulări a lui Ranke. Totul este spus. rezultatul datorîn- du-se. ferm şi chiar agresiv. cum s-a putut constata. cu punct de plecare în metodologia germa- nă. Chiar Hasdeu. „Istoria. junimea însă o dez- voltă şi o generalizează. Formaţi în spiritul vremii. desigur ideal şi. inevitabil în afirmarea oricărui curent. şi spiritului polemic. în Cuvîntul introduc- tiv din 1843. Criticismul nu apare desigur din senin în cultura româ- nă. ei erau adepţii unei istorii obiective. atît de naţionalist. Modelul. mai cu seamă în mediul german. Şi Alecu Russo a luat în derîdere aces- 84 te tendinţe. junimismul prezintă un sincronism perfect cu mişcarea ide- ilor în Occident. Atitudini polemice faţă de amplificările naţionaliste se întîlnesc şi în faza anterioară Junimii. ceea ce s-a şi întîmplat în dece- niul 1870-1880. latinismul era oricum menit să părăsească scena. Tradiţia critică era. în extraordinarul articol programatic publicat de Titu Maiorescu în 1868 sub titlul în contra direcţiei de astăzi în cultura română. reconstituită strict pe baza investigaţiei documentare meticuloase şi ri- guroase. Cu sau fără junimea. după publicarea neinspirarului Dicţionar al lui Laurian şi Massim. pretutin- deni în Europa. la marile universităţi europene şi. de neatins. avea să devină. îi dă forţa unui adevărat sistem de filtrare destinat să separe adevărul de fals şi valorile auten- tice de pseudovalori. şi gata să am- plifice la rîndu-i rădăcinile dacice. şcolii latiniste. debarasată oricum de presiunea politicului şi ideologicului. Kogălniceanu combătea „romanomania". ca orice ideal. prezentă. idealul istoriografie al „şcolii critice". aşadar. aşa cum a fost ea cu adevărat". pe lîngă convingeri.Detaşarea programatică de istorie coincidea cu concep- ţia junimiştilor privitoare la metodologia cercetării istorice. ten- taţia de a adăuga virtuţilor şi faptelor româneşti pe cele ale strămoşilor romani. în acest sens. Sub acest aspect. în ce priveşte liderii curentului. Operaţia s-a tra- dus printr-o întoarcere de 180 de grade. Istoria de . era cel al unei istorii re- constituite cu răceala omului de ştiinţă. nu scutit de exagerări. Aspre critici au fost adresate.

Nu sînt mai favorabil apreciate nici cărţile de început ale culturii române moderne. pentru a nu pomeni compila- ţia de citate făcută de Şincai fără nici o critică. Bărnuţiu şi discipolii săi susţineau că legile şi instituţiile româneşti trebuiau să fie pur şi simplu cele romane.] ceea ce surprinde şi întristează în aceste producte nu este eroarea lor în sine.. Petru Maior. istoricul nostru se înte- meiază pe un pasaj îndoios din Eutrop. aşa încît nu s-a întîm- plat nici o amestecare între aceste două popoare. scrie istoria sa despre începutul românilor în Dacia. Merită citat în întregime pasajul referitor la Petru Maior (cu care de altfel Titu Maiorescu se şi înrudea!) şi la istorie în ge- nere: „La 1812... în mij- locul căruia zace neadevărul"30. cu care se privesc de inteligenţele române ca adevărate fapte de ştiinţă valabilă. In tendinţa ce are de a dovedi că noi sîntem descendenţi necorupţi ai roma- nilor. In contra lor trebuie să apelăm la adevărul nestrămutat şi să spunem: că regenerarea noastră nu poate începe decît în spiritul cul- turii moderne. Tot în 1868. şi astfel începe demonstrarea istorică a romanităţii noastre cu o falsificare a Istoriei. Maiorescu nu a contenit să se amuze şi să-şi amuze cititorul cu o întreagă colecţie de „perle" naţio- naliste. Maior susţine în paragraful al patrulea că dacii au fost cu totul exterminaţi de romani. este orbirea de a nu vedea că zidirea naţio- 85 nalităţii române nu se poate aşeza pe un fundament. şi pe un pasaj din Iulian. "31 în diverse texte. „Vai de naţiunea noastră — exclama Maiorescu — dacă conducerea ei s-ar inspira vreodată de asemenea principii.pînă la începutul secolului al XlX-lea este expediată în două cuvinte: barbarie orientală." Următorul comentariu îi priveşte pe contemporani: „[. este lauda şi suficienţa. Pentru a proba o ipoteză aşa de nefirească. articolul Contra şcoalei Bărnuţiu punea în evi- denţă ridicolul raportării obsedante a prezentului la trecut. cărora le dă o interpretare imposibilă de admis cu mintea sănătoasă. căci aceasta se explică şi uneori se jus- tifică prin împrejurările timpului.. menite să pună în evidenţă tot felul de superiorităţi . dar este eroarea judecăţii noastre de astăzi asupra lor.

După noi Austria îşi va reveni la parlamentarism. II. ono- rabilă Adunare Naţională*. 30 Titu Maiorescu.. 86 La sunetul eraldului. Bucureşti." Comentariul lui Maiorescu: „în urma acestor cuvinte foaia citată ne dă sfatul:« Să nu surîdă nimeni cetindu-le. iar Văcărescu „poet sublim". De altminterea pînă şi scăderile. Critice.] Mai puţin zgomotoasă. 125. 236.. I. evident. se deşteaptă Garibaldi şi Bismarck [. anunţînd unirea Moldovei şi a Mun- teniei... totul. la signalul dat pe pă- mîntul nostru: revolutiunea franceză şi cele două uniuni naţionale ale Italiei şi Germaniei. fu revoluţiunea românilor în sensul liberalismului. 150-151. pe marginea poeziei într-o grădină.şi anteriorităţi româneşti. spre ma- rele haz al criticului. p. după noi Spania face revoluţiunea sa.32 Următoarele rînduri. 32 IWdem. voi. le aflăm şi în cea franceză. „grădinar de la Er- furt". Revolutiunea franceză este numai continuaţiunea revo- luţiunii lui Horea. dar de rezultat nu mai puţin mare. Poate cea mai izbutită pagină o constituie ridiculizarea paralelei între Goethe şi Ienăchiţă Văcărescu. sau cel puţin s-au născut. Constifuţiunile ce ne-am dat în anii aceşti din urmă sînt şi ele premergătoare noului spirit în Europa. voi. cu singura deosebire că a lui Horea avea o direcţiune naţională pe lingă cea socială. al democraţiei. p. A. ilustrau perfect genul de discurs istoric căruia Maio- rescu îi opunea un refuz intransigent: „Două din cele mai mari evenimente din istoria Europei moderne au primit di- recţiune.» Aceasta trece peste glumă. 1908. voi. pornind de la care V. 31 Ibidem. erorile revoluţiunii lui Horea. Surîsul cel puţin trebuie să ne fie iertat! Căci una din însuşirile cele mai fericite ale neamului omenesc şi care formează un mijloc de apărare în contra . Editura Minerva. Goethe devenea un „german practic". pp. apărute în periodicul Adunarea na- ţională.. Urechia decreta superioritatea românului. I. după noi însăşi Franţa va face cîţiva paşi înainte în sensul democraţiei.

309-319. într-o manieră vi- zibil provocatoare. cu aceeaşi lipsă de complexe. a- proape intact pînă atunci. Pe de altă parte. pînă la Bacău şi Bîrlad. argu- . insistînd asupra vasalităţii. pornind de la starea de fapt a unei isto- rii nicidecum „imperiale". pp. Isto- ria critică a românilor a lui Hasdeu. autor a trei studii istorice publicate în Convorbiri literare între 1872 şi 1874. Panu mărgineşte considerabil acţiunea politică a ro- mânilor. 262-272. Chiar marii eroi ai neamului sînt caracterizaţi. ce din recunoştinţă pentru vioiciunea geniului antic ne-am dedat a o numi un rîs homeric. sub uluitorul joc de artificii. înarmat cu cî- teva lecturi rapide.multor greutăţi ale vieţii sociale şi literare. care încep cu simplul surîs şi se termină cu izbucnirea de veselie. 1872. merge George Panu. 233-248. cu vioiciunea propriului spirit şi cu verva polemică junimistă. ca şi în Moldova. I. 34 Convorbiri literare. reuşeşte să demoleze aproape întreaga istoriografie românească şi să şifoneze chiar prestigiul. slăbiciunea multor demonstraţii. Foarte tînărul autor nu avea nici o pregătire specială de istoric. 151-157. iar Mihai Viteazul „general neamţ"! In 1873. România modernă."33 Pe o linie pur maioresciană. ci ca un im- 33 Ibidem. Ştefan cel Mare devine „va- sal polon". prin întin- derea ei. Panu atenuează sensibil originalitatea şi măreţia trecutului românesc. prefigurînd. Hasdeu. Ţara Românească a secolului al XlV-lea devenea aproape o „mare putere". pp. ci mărginite şi dependente de interesele marilor puteri.34 El insistă asupra influenţe- lor străine şi îndeosebi slave. deloc formală. 193-203. P. dar. hotarele îi erau mult extinse. Potrivit vi- ziunii hasdeiene. acestea din urmă identificate masiv în limba română. peste munţi. Contri- buţia slavă nu mai apare ca un adaos oarecare. în instituţii şi în obiceiuri. 128-129. Astfel. sînt tocmai acele mişcări jumătate trupeşti jumătate sufleteşti. Panu recenza. în Studii asupra atîrnării sau neatîrnării politice a românilor în deosebite secole. care lega Moldova de Polonia şi Ţara Românească de Ungaria. voi. cu strictă aplicare la istorie. 87 portant element constitutiv al sintezei româneşti. sesizînd. al marelui B.

integrînd unele argumente roesleriene în teoria sa a admigrării: în fond. primul mare slavist român. de Panu. reconstituind cu migală schema „reală" a formă- rii Ţării Româneşti. Faptul că românii căutau să se desprindă de masa slavă. la de- finirea unei importante componente slave în cultura medi- evală românească.mentaţie pe care tînărul junimist o anula cu argumentele criticii. în Studiul is- toriei la români. a ajuns. menite a asigura românilor o poziţie privilegiată în istoria şi civilizaţia Europei. în mod evident. Bogdan. pe care de altfel l-au aplicat întocmai în domeniul studiilor istorice. pe urmele lui. o soluţie de compromis între cele două ipoteze rivale. într-un spirit apropiat de sugestiile lui Panu. Tot el a demontat mitul Ne- gru Vodă. nici partizani ai integrării României în spaţiul slav! Modelul lor era cel occidental. dar în ceea ce priveşte rezultatul lucrurile nu stau . orientîn- du-se spre Occident. Panu schiţa. în sens opus pre- judecăţilor istorice ale secolului al XlX-lea. Faptul că statul naţional românesc — real sau ideal — ocupa un teritoriu bine definit nu trebuia să însem- ne proiectarea automată a acestei configuraţii naţionale cu un mileniu sau un mileniu şi jumătate în urmă. A reuşit „noua istorie" junimistă să evacueze mitologia din discursul despre trecut? Acesta i-a fost scopul. Un an mai tîrziu. Prin ei. nu putea însemna minimalizarea fac- torului slav atît de prezent de-a lungul istoriei medievale româneşti. datorată îndeosebi contribuţiilor lui Dimitrie Onciul şi Ioan Bogdan. Onciul a „complicat" teza continuităţii. Onciul şi Bogdan 88 nu au fost adversari ai identităţii şi unităţii naţionale româ- neşti. a trebuit să mai treacă însă un nu- măr de ani pentru ca pe aceste principii să se afirme o ade- vărată şcoală istorică. în 1874. Tonul criticii istorice junimiste a fost dat de Maiorescu şi. Toate acestea mergeau. fără în- doială. Pur şi simplu. ei în- ţelegeau să separe proiectul politic actual de realităţile Evu- lui Mediu. o amplă panoramă a deformărilor. au fuzionat spiritul critic şi profesionalismul istoriografie. exageră- rilor şi plăsmuirilor de tot felul. şi chiar în procesul formării poporului român şi a limbii române.

la care răspunsul. poporul. la ideologia şi acţiunea politică a liberalilor. presupune o alunecare spre mit: cine a făcut România? Liberalii. de istorie a românilor. un sistem de civilizaţie. poartă. Istoria contemporană a României. Demolarea unei configuraţii mitice dă naştere la „contra-mituri". agreată de Junimea. Amplificarea influenţei slave. Cuza. Materialul faptic vehiculat devine mult mai sigur. acela al unei strălucite istorii şi civilizaţii româneşti de factură cvasioccidentală. în fond. a lui Alexandru Cihac — pînă la identificarea unei limbi române mai curînd slave decît romanice. voită şi definită programatic. dar liniile directoare ale discursului con- tinuă să fie determinate de acelaşi mecanism mental. o întrebare. Iată. Iar remarcabila lucrare a lui Maiorescu. aceeaşi marcă a contra-mitului. „Barba- ria orientală" era. D. şi oricît de inaccesibilă obiectivitatea isto- . proces pe care majoritatea istoricilor îl raportează totuşi. ceea ce nu înseamnă însă că logica sa nu acţionează şi asupra „faptelor reale". inevitabil. Intr-o sinteză. prin asamblarea întregii istorii româneşti în jurul cîrmuitorilor. Brătianu. contrastînd cu mitul dominant al purei latinităţi a românilor. evident. începînd cu Traian şi încheind cu Carol I. punctul de vedere junimist-con- servator asupra edificării României moderne. nu putea merge pînă la capăt. Carol. Imaginarul şi ideologia nu pot fi izgonite din demersul istoriografie.chiar aşa. con- servatorii. Nici detaşarea de prezent. oricare răspuns. dar atunci în ce ordine de importanţă? Oricare ar fi însă prejudecăţile junimiste transpuse în discursul istoric. Atunci cînd Maiorescu vorbeşte despre „barbaria orien- tală". de altfel me- 89 diocră. O istoriografie profesionistă este scutită în genere de „excese elementare" precum falsurile şi fabulaţiile pure. oferă. de altfel. conjunctura europeană? Sau toţi laolaltă. Imaginarul se debarasează de ficţiune. Onciul şi-a exprimat cu claritate concepţia dinastică şi a supremaţiei instituţiilor politice. la fel de valabil în sine ca oricare altul. Kogălniceanu. mai curînd. mergînd — potrivit interpretării. contra-mitul apare nu mai puţin flagrant decît mitul pe care îşi propune să-1 nege.

Şi tot un mare merit constă în faptul că junimea a reprezentat atunci. că principele străin pune în pericol însăşi naţionalitatea română (de menţionat aici spi- rituala replică a lui Maiorescu: „singura noastră temere ar . ci a sincronizării culturii româneşti cu evoluţiile europene. Numai aşa s-a putut clădi Româ- nia modernă. trebuie pus sub semnul întrebării. mai mult ca oricare altă direcţie culturală. de altfel. Nume mari ale culturii româneşti îşi mani- festau însă deja neîncrederea faţă de civilizaţia occidentală şi temerea de invazia valorilor străine. chiar atunci cînd este considerat inatacabil. Tentaţia unanimităţii în jurul u- nor „adevăruri" intangibile înseamnă sinucidere culturală. Noua orientare naţionalistă pre- zintă un cu totul alt sens faţă de manifestările naţionaliste ale veacului al XlX-lea la care ne-am referit pînă acum.. inclusiv în ma- terie de istorie. intransigenţa critică a acestui curent ideolo- gic a infuzat culturii române un spirit de care orice cultură are absolută nevoie. ci în faptul că a îndrăznit să pună sub semnul întrebării foarte multe dintre convinge- rile comode ale românilor.35 El considera. Este reacţia spiritului naţional. momentul european. tocmai pentru a justifica şi a grăbi integrarea europeană a României. şi mai ales atunci. c) românii cu educaţie stră- ină". care erau. a unei culturi specifice şi a unui destin propriu. b) civilizaţia euro- peană egoistă şi materialistă.rică urmărită. a soluţiilor propuse. Un sistem de convingeri. O dată trecut pra- gul noului veac. după el: . mereu dis- cutabilă. REACŢIA AUTOHTONISTĂ O nouă direcţie se afirmă însă imediat după 1900. Naţionalismul cu finalitate europeană este tot mai mult acoperit de naţionalismul autohtonist. naţionalismul insistă tot mai răspicat asu- pra individualităţii româneşti. Simion Bărnuţiu nu ezita să identifice duşmanii naţionalităţii române. A- 90 cestea aspirau să alinieze vechea civilizaţie şi istoria româ- nească la valorile occidentale. Marele merit al Junimii nu a stat în „dreptatea". Problema nu este pînă la urmă a unei ilu- zorii dreptăţi absolute. aspiraţia spre mo- dernizare şi occidentalizare fiind însă mai puternică decît rezistenţa la acest proces. Cele două faţete divergente ale ideologiei naţionale co- existaseră şi în cursul secolului al XlX-lea.a) străinii din mijlocul nostru.

raportată îndeosebi sau chiar exclusiv la fondul rural de valori. 1932). dar justificat în măsura în care servea critica formelor fără fond ale elitei. El visa la o civilizaţie românească pură. de arhitecţi francezi. 36 Titu Maiorescu. toate aceste manifestări. nu că noi vom deveni vreodată germani. Bucureşti. p. Semnele noii tendinţe sînt numeroase şi diverse. Curentul „semănăto- Jj rist" din jurul său. oarecum neaşteptat. faţă de valorile occi- dentale. ceea ce le-a dat relief a fost spiritul de sistem şi vehemenţa limbajului. jff' primul patriarhal. ■ In ultimele decenii ale secolului al XlX-lea. II. apoi de elevii lor ro- [• mâni. sub care suspină de fantasmagoriile cla- selor superioare. lucru imposibil. 35 Dumitru Murăraşu. marele poet naţional. neatinsă de înrîuririle străine şi cu atît mai puţin de prezenţa efecti- vă a străinilor („Cine-a îndrăgit străinii / Mînca-i-ar inima cînii [. După 1900. ca şi curentul paralel al poporanismului..]"). dar şi marele gazetar şi profet naţionalist. chiar la Titu Maiorescu: „Singura clasă reală la noi este ţăranul român. Editura Pacifica. Clişeul apare. voi. oarecum disparate. circumscrisă în esenţă me- diului rural. ilustrează ace- . vă- zînd în mediul citadin o structură de import. în 1903. Teoria sa a „păturii superpuse" distinge între o clasă autentică. Bălcescu schiţase contradicţia sat-oraş. Hasdeu s-a pronunţat la rîndul lui împotriva cosmopolitismului. schimbarea de stil este evidentă: se afir- ' mă stilul neoromânesc. 1994 (prima ediţie. 91 în fond. se prind într-o constelaţie ideologică. 79.fi. construcţiile pu- ■ blice din Bucureşti fuseseră proiectate în genere în stilul "i parizian al epocii. Nimeni nu avea să exprime însă mai bine această stare de spirit ca Mihai Eminescu. 224. şi realitatea lui este suferinţa. promovat de Ion Mincu şi de şcoala L sa. în plină expansiune. Eminescu s-a arătat cel puţin rezervat. şi pătura de obîrşie străină. Naţionalismul lui Eminescu. adesea însă chiar ostil. cit. astăzi. cel de-al doilea mai social."38 După 1900. a celor care trăiesc. Cu cîteva decenii în urmă. al cărei sens este afirmarea specificităţii civilizaţiei româ- neşti. p...37 Nici ideile lui Eminescu nu erau întru totul noi. din exploatarea muncii ţăranului. op. apare revista Sămănătorul. pur românească. dar că principele german ar putea deveni prea român!"36).

Se impunea. voi. El prevedea ieşirea din faza „criticii negative" a valorilor naţionale şi reluarea firu- lui vechilor tradiţii.. 152-153. îndreptat împotriva abuzului de influenţă străină şi a înstrăinării culturale a elitelor. op. Cum se explica. Acest gen de divizare socială şi culturală continua să se adîncească. 92 ba românească" — după expresia lui Nicolae Iorga — a că- pătat un sens mai general. Un eveniment simbolic s-a petrecut la 13 martie 1906. 38 Titu Maiorescu. o radi- cală schimbare de direcţie. în fond.0 adevărată luptă de stradă s-a încins în piaţa Teatrului Na- ţional. de altfel. marele istoric punea chestiu- nea solidarităţii naţionale. punct de plecare al incidentelor amintite. în lucrarea Cultura română şi politicianismul. dispariţia uni- tăţii de conştiinţă a poporului român". „s-a aruncat în braţele culturii străine". în conferinţa ţinută la 13 martie 1906. eşecul Iui Mihai Viteazul? Prin „dispariţia solidarităţii sociale. aşadar. faţă de ţara reală. I. în opinia lui Iorga. cit. op. cit. pp.'' eaşi deplasare spre valorile rurale opuse civilizaţiei citadine occidentale. fiindcă o clasă duşmană nu se for- mase prin alt ideal de cultură şi prin altă limbă vorbită de. ma- nifestînd „un sentiment de dispreţ înzecit. însutit şi înmiit faţă de noi"39. prin „prăpastia care se deschide între aceia care iau o anumită cultură străină pentru dînşii şi acei cărora li se interzice orice drept la cul- tură". Cum se explicau marile victorii ale lui Ştefan cel Mare? Prin faptul că „în sabia voievodului sta simţul siguranţei care pornea din adevărata unitate a poporului întreg. Pornind de aici. în semn de protest faţă de reprezentarea pieselor de teatru în limba franceză. Era. dimpotrivă. a- părută în 1904. Constantin Rădulescu-Motru denunţa feno- menul de mimetism cultural care ar fi condus la înstrăinarea sufletului românesc de trecutul său. vezi Dumi- tru Murăraşu. o dată adoptate elementele esen- . Pentru că acei care-1 compuneau nu erau izolaţi în clase duşmane. eroul momentului şi „instigatorul" eveni- mentelor. firesc ca. elita românească s-a deznaţionalizat. Iorga a fost. „lupta pentru lim- 37 Asupra doctrinei naţionaliste a lui Eminescu. acea clasă".

După primul război mondial. nici germani. Lupta pentru limba românească. şi vo- tul universal au schimbat radical datele jocului social şi poli- tic. Românii nu puteau deveni nici francezi. Re- voluţia secolului al XlX-lea fusese opera unei elite restrînse. puternic marcată de valorile occidentale. 41-42 şi 52. rîndurile celor care începeau să aibă acces la cultură şi un cuvînt de spus în viaţa socială. aproape inexistentă în momentul declanşării proce- sului de modernizare. 93 aflate mai aproape de baza societăţii. dar impactul ei asupra unei opinii publice mult amplificate nu mai putea fi pe măsura seducţiei exercitate asupra restrînsei elite de odinioară. se lărgeşte şi se consolidează treptat. manipularea „democratică" a maselor avea să asigure triumful soluţiilor totalitare şi naţionaliste (în genere îmbinate. Specificitatea naţională trebuia salvată. Clasa de mijloc. Bucureşti. însemnînd dezmembrarea aproape completă a marii proprietăţi. Excesele româneşti în materie s-au conformat evoluţiilor europene. Generaţie după generaţie creşteau însă. Vitalitatea sensibilităţii naţionaliste s-a aflat în strîns ra- port cu însăşi dinamica istoriei româneşti în prima jumătate . înde- osebi. ritmul acestor transfor- mări s-a intensificat. Cu un secol în urmă. 1906. Valorile autohtone nu puteau decît să prindă o forţă spo- rită. Paralel. Dincolo de o anumită linie nu se putea trece. Această mişcare era alimentată de straturile 39 N. Influenţa occidentală continua să acţioneze. res- pectată şi integrată armonios modelului european. Este ceea ce s-a întîmplat în pe- rioada interbelică. spiritul autohton să îşi ma- nifeste rezistenţa şi vigoarea. în sfera politicii. Evoluţia socială şi culturală conducea în acest sens. Tocqueville avertizase asupra posibilei deri- ve autoritare a democraţiei. dis- cursul naţionalist devenea mai profitabil decît invocarea modelelor străine. în mod sensibil. Politica intra în faza de „mase". totalitarismul şi naţionalismul hrănindu-se din acelaşi ideal al unităţii). Reforma agrară din 1921. ştiinţa de carte şi implicarea în procesul cultural au progresat semnificativ.ţiale ale modelului occidental. pp. Iorga. Aproape peste tot în Europa.

evrei. germani.. destul de im- portante numeric. în 1940. Raportarea mai mult sau mai puţin con- 94 flictuală la „ceilalţi" (maghiari. sensibil ampli- ficat prin includerea. a Bise- ricii unite. curent ideologic şi cultural aproape în exclusivi- tate greco-catolic! A prins astfel treptat contur. omogen sub raport etnic. nu făcea decît să ducă pînă la capăt logica identificării conceptului naţional cu un concept reli- . Atin- gerea acestui ideal în 1918 nu a epuizat resursele naţionalis- mului. pînă la idealul utopic al unui organism naţional purificat. ucraineni. prin decret comunist.. Sensul transferului dinspre religios spre ideologic şi po- litic merită un comentariu mai detaliat. Construirea statului naţional al tuturor românilor a alimentat sentimentul identităţii şi al unui destin specific. aprecierea greco-catolicismului drept „alt- ceva". A fost stimulată într-o primă fază de mişcarea îndreptată spre emanciparea românilor aflaţi sub stăpînire străină şi de lupta pentru înfăptuirea României Mari. împotriva evidenţei istorice. mergînd. cultural şi religios. Nichifor Crainic şi Nae Ionescu — pentru a menţiona doi influenţi „direc- tori de conştiinţă" ai epocii — suprapuneau ortodoxismul şi românismul. mişcarea legionară şi-a însuşit acest amal- gam.) a avut darul de a întreţine sentimentul bine marcat al spe- cificităţii româneşti. în formele extreme de ma- nifestare. a unei largi game de minorităţi etnice. între frontierele lărgite ale statului român. Se adăuga la aceasta şi fenomenul minoritar. în 1948. Să remarcăm în primul rînd faptul că identificarea culturii române cu spi- ritualitatea ortodoxă marginaliza nejustificat Biserica gre- co-catolică. de primejdiile care planau asupra construcţiei naţionale (a- deverite. întreţinut şi prin temerile suscitate de posibilele agresiuni. paradoxul este cu atît mai frapant cu cît naţionalismul românesc are la origini acţiunea Şcolii Ar- delene.a secolului. ce grupa aproape jumătate dintre românii transilvăneni. Desfiinţarea silnică. O asemenea formulă ideală se regăseşte în ideologia or- todoxistă elaborată între cele două războaie ca o compo- nentă majoră a naţionalismului românesc. prin dezmembrarea parţială a ţării).

Cantonarea ideologică în ortodoxism în- seamnă delimitarea netă de Occidentul catolic şi protestant. de Rusia.gios restrictiv. clădită pe valori autohtone. ci deformarea sensului religiei prin transferul 95 ei în ideologie. timp de două veacuri. ci transna- ţională. ea însăşi compatibilă cu variantele moderate de naţionalism românesc. evident. Ei vo- iau o Românie independentă. Faptul că românii sînt în majoritate ortodocşi se află în afara oricărui dubiu. tabloul ideologic al epocii este departe de uniformitate. dar fără posibilitatea unei „splendide izolări". principalul argument propagandistic al Rusiei în politica sa expansionistă spre Constantinopol şi. între „ideea europeană". desigur. evident. peste spaţiul românesc. Singurul rezultat practic ar fi fost. priveşte aparenta li- mitare a ortodoxiei la spaţiul românesc! Dar creştinismul ortodox caracterizează ansamblul răsăritean al Europei. după cum nimic nu este mai firesc de- cît să se simtă ataşaţi de religia lor. Naţionaliştii perioa- dei interbelice erau. O antiteză perfectă a izolaţionismului cultural oferă Isto- ria civilizaţiei române moderne (1924-1925) a lui E. Lovinescu. Al doilea paradox. repetăm. ruperea de modelul occidental şi „revenirea" în spaţiul ră- săritean. demonstraţie a obîrşiei pur occidentale a instituţiilor şi for- melor culturale ale României contemporane. încă şi mai grav. şi exclusivismul naţionalist. Nu este o religie naţională. desigur fără a renunţa la credinţa strămoşească. ideea ortodoxă a reprezentat. dominat de o singură mare putere. la ten- taţia exclusivă a autohtonismului. consecinţa inevitabilă fiind integrarea sau reintegrarea în Răsăritul slav şi ortodox. din Grecia pînă în Rusia. Atmosfera interbelică nu poate fi redusă. Mai mult chiar. Este situaţia pe care naţionaliştii secolului al XlX-lea au aspirat să o depăşească. dar adoptînd modelele culturale şi politice ale Occidentului neortodox. sinceri în demersul lor. Problema nu priveşte însă religia. Care erau însă acele valori autohtone? Puteau ele să ofere un model politic complet şi viabil? Tradiţia ţărănească şi morala religioasă ar fi fost de-ajuns? Proiectul se înfăţişa ceţos şi utopic. adoptate pur . ca orice religie.

ci fiindcă. aşadar. pe calea des- chisă de „şcoala critică". rămîne un simbol al acestei tentative de reintegrare a satului şi a tradiţiilor rurale în civilizaţia modernă românească. cuprinzînd toate nuan- ţele. . tipare necesare pentru coagularea ulteri- oară a fondului modern de civilizaţie. susţinut de ideologii ţărănişti Virgil Madgearu şi Ion Mihalache). comunismul i-a pus capăt. dar şi cu im- plicaţii mai largi. Ştefan Zeletin conchi- dea — în Burghezia română. iar „specificul românesc" devine o temă tot mai insistent invocată. Tabloul apare. Normele metodologice ale unei istoriografii profesioniste sînt acum bine precizate. deschis în 1935. în ajunul celui de-al doilea război mondial. lovind fără discernămînt în tot ce a însemnat cultură autentic ţărănească în spaţiul ro- mânesc. Demers perfect inutil: nu fiindcă teo- retic nu ar fi putut da roade. justificînd „formele fără fond" denunţate de marele junimist. pur şi simplu. civilizaţia rurală tradiţională ajunge să se bucure de un interes cu totul special. Originea şi rolul ei istoric (1925) — în sensul inevitabilităţii capitalismului de factură occi- dentală şi a formelor de civilizaţie purtate de acesta. complex. bru- tal. La fel. în preluarea cărora vede etape fireşti ale occidentalizării. Lovinescu merge mai departe decît Maiorescu. Este vremea cînd activează echipele sociologice ale lui Dimitrie Guşti. de ordin cultural şi naţional. singurele promotoare ale civilizaţiei moderne. IMPOSIBILA OBIECTIVITATE Rămîne să urmărim conexiunile dintre istoriografie şi sensibilitatea naţionalistă şi au tohtonistă în plină afirmare. El a combătut vehe- ment „ţărănismul" vremii.şi simplu prin imitaţie. opunîndu-i valorile citadine. chiar dacă la capătul unui demers diferit. cu pre- lungiri notabile în ideologia şi viaţa politică a vremii (pînă la proiectul unui stat ţărănesc şi al unei economii bazate pe mica proprietate rurală. Nu este însă mai puţin adevărat că ideea naţional-au- 96 tohtonistă continuă să se afirme puternic. cu rezultate de pionierat în sociologia rurală. După 1900. cerce- tarea istorică se înscrie în modelul european al vremii. istoricii români merg. Muzeul satu- lui. în genere.

posedă o înţelegere mai clară a impe- rativelor prezentului. dar chiar demersul critic constructiv iniţiat de Onciul şi Bogdan avea să sufere adaptări mai mult sau mai puţin semnificative. în istoriografia românească. Isto- ricul continuă să fie perceput ca un ghid spiritual. dar logica istoriei şi sensul ei — pînă la urmă singurele lu- cruri care contează cu adevărat — depind de istoric şi mai puţin de metodă. Pe de altă parte. prin experienţa trecutului. Oricum. în pri- mul rînd opera Junimii. un mărturisitor al unităţii neamului peste hotare politice şi de clase. 97 Metoda critică este. un fenomen aproape unic: faza cea mai accentuată de demitificare — cu unele accen- te. Metode foarte diferite pot să tindă spre soluţii similare (rigurosul Onciul şi extravagantul Hasdeu ajung nu o dată la concluzii apro- piate). pînă la urmă. critica negativă a lui Maiorescu şi Panu nu mai putea trece în deplinătatea ei după 1900. al secolului al XlX-lea. el are datoria să fie „un a- mintitor neobosit al tradiţiei naţionale. şi nici măcar în primul rînd de metodă. dar nu neapărat şi spiritul inter- pretării. cu intensităţi de altfel diferite de la un istoric la altul şi de la o etapă la alta. Junimea rămîne. Metoda ajută la o mai adecvată definire a problemelor şi faptelor. dînd tineretului ce . nu mai are curs în perioada interbelică.Discursul istoric nu depinde însă numai de metodă. naţionalismul roman- tic. lipsit de critică şi control. un pre- dicator al solidarităţii de rasă şi un descoperitor de ideale spre care cel dintîi trebuie să meargă. după cum acelaşi evantai de norme metodologice se poate prelungi în cele mai diverse interpretări. Metoda nu aduce de la sine răspunsuri şi interpretări obligatorii. Oricum. Generaţiile următoare au preluat normele metodologice. Iorga a prins această idee într-o carac- terizare memorabilă. care. „Istoricul — spunea el în discursul de recepţie la Academia Română din 1911 — e un bătrîn prin experienţă al naţiei sale". desigur. Naţionalismul se exprimă acum în forme istoriografice mai rezonabile şi mai subtile. raportul istorie-politică rămîne încă strîns. nedrepte sau discutabile — pe care a cunoscut-o istoriografia română.

departe de răceala demersului junimist. convingerile şi acţiunea poli- tică a fiecărui istoric se regăsesc în demersul istoriografie. în ge- nere. 98. şi P.şi est-europea- nă. sau tentaţi la un moment dat de politică. I. Chiar în perioada interbelică. a istoriei înţeleasă ca argument decisiv în apărarea drepturilor politice şi în realizarea aspi- raţiilor naţionale. atunci cînd şi istoria şi po- litica devin profesiuni clar definite. 98 istoricilor-oameni politici. Iorga. cu o lungă carieră ministerială în guver- nele liberale. cum se vede. susţinută şi de Bălcescu. în care ţara era tare . fiecare în felul său. erau „vremuri de o armonică viaţă laolaltă. Giurescu. Ideologia semănătoristă şi. şef de partid. Ioan Nistor.41 Ideea unei evoluţii particulare în raport cu popoarele din jur s-a concretizat în teoria „Romaniilor popu- lare". este impresionantă: Iorga. ci şi central. de altfel.vine după noi exemplul". în primul rînd. şi anume în ce măsură ideologia naţională. scopul istoricului fiind de a prezenta „na- ţiunea însăşi ca fiinţă vieţuitoare". semnificînd organizarea autonomă a populaţiei au- tohtone romanice în faţa năvălitorilor barbari în primele secole ale Evului Mediu. a istoricului-om politic. 1944. istoric al Bucovinei şi al Basarabiei. Ne aflăm încă în plină ti- pologie. p. Panaitescu. mai subtilă. lista 40 N. desigur. iar. nu numai românească. care îşi încununează o importantă carieră politico-naţională ca şef de guvern în 1931-1932. Ioan Lupaş şi Silviu Dragomir. toţi miniştri în diferite cabinete. Alexandru Lapedatu. CC. a unei societăţi rurale libere — spre o viziune patriarhală a Evului Mediu timpuriu şi de mijloc. tentaţia unităţii naţionale peste deosebirile de clasă l-au condus pe Iorga — în acord. a cărui carieră alături de legionari a luat repede sfîrşit prin alun- garea acestora de la putere în ianuarie 1941. G. în Generalităţi cu privire la studiile istorice. La Iorga. în care clasele nu se priveau cu duşmănie. din generaţia mai tînără. P. Problema este însă. „Două concepţii istorice" (1911). Imprimeria Naţională. Bucureşti.40 Sîntem. cei mai de seamă exponenţi ai şcolii is- torice clujene. cu mai vechea teză. profesor la Universitatea din Cernăuţi. urmărindu-i „mersul ei lăuntric". Brătianu. ministru şi rezident regal în tim- pul dictaturii lui Carol al II-lea. accentul cade puternic asupra unităţii civili- zaţiei româneşti.

ca . ca moştenitori ai „romanităţii orienta- le". Bucureşti. voi. fireşte. I. 42 Ibidem. Istoricul a fost nevoit să-şi nu- anţeze teoria. Iorga. Istoria poporului românesc. Editura „Casei Şcoalelor". Versiunea simplificată a naţionalismului şi „ţără- nismului" său a putut constitui o sursă pentru legionari. tezaurul scos atunci la iveală şi rafinamentul podoabelor nu păreau a caracteriza un ţăran. p. 1935). Nu a fost tentat. Un caz interesant pentru demonstraţia noastră prezintă Vasile Pârvan. lorga a subliniat rolul românilor în sud-estul Europei. precum lorga. regim monarhic. dis- tincţiile necesare între subtilitatea demersului intelectual al marelui istoric şi primitivismul dezlănţuirilor autoh- toniste şi xenofobe. Marele arheolog şi istoric al Antichităţii nu a fost. de la cel mai de jos ţăran pînă la cel mai înalt.prin unitatea ei. voi. a mormîntului lui Radu I de la Biserica 41 N. dar pentru el Europa înseamnă o îmbinare de naţiuni. ale cărui idei sociale şi politice (unitate şi specificitate naţională. 99 Domnească din Curtea de Argeş. 1922. lorga nu este în nici un caz izolaţionist. Marcarea interdependenţelor şi influ- enţelor reciproce contrabalansează tentaţia autohtonismu- lui cultural. Trebuie făcute. lorga rămîne în ansamblu un naţiona- list de dreapta. încoronatul domn al ţăranilor."42 „Statul ţărănesc" al lui Iorga a suferit însă o lovitură necruţătoare în urma des- coperirii. fie- care cu spiritul propriu. dovedindu-se încă o dată riscul proiectării în trecut a utopiilor prezente. Civilizaţia specifică românilor se îmbina astfel cu misiu- nea lor europeană. 1905). ca şi naţionalismul eminescian. II. Naţionalist şi autohtonist. un profet naţional. misiune europeană) se regăsesc în discursul său istoric. p. Este în felul său un european. precum şi ai tradiţiei istorice şi politice bizantine (ulti- ma idee reflectată în lucrarea Bizanţ după Bizanţ. fie el şi încoronat. 9 (ediţia originală: Geschichte des Rumănischen Volkes. Pe de altă parte. solidaritate socială. 112. Naţionalistul lorga este cel care i-a reabilitat în istoriografia românească pe fanarioţi! Istoric complex şi adesea contradictoriu. în 1920. lorga a oferit fiecăruia ce a vrut să ia de la el. Atitudinea faţă de „ceilalţi" apare nuanţată şi variabilă. Gotha.

Giurescu (1901-1977). Să constatăm pentru moment că Dacia şi România formează pentru Pâr- van un tot. C. îndeobşte însă cu bun-simţ şi mereu întorcîndu-se la străvechea lor credinţă optimistă m zei şi m oameni. Brătianu (1898-1953). şi chiar ortodoxiste.°7° Ş. Tinerii istorici. statornici.alţi istorici. a putut fi considerată echivocă. împotriva „Şcolii vechi". supuşi şi cu frică de zeul lor. t"t"^i. Cert este că numele lui cu greu ar putea fi invocat printre cele ale marilor luptători pentru unitatea românilor. grupată din 1931 în jurul Revistei istorice române. tre- cute prin filtrul uneirni"1 ymsp °vo. Atitudinea sa în chestiu- nea naţională. *J Vom reveni asupra acestei caracterizări. totuşi veseli şi glumeţi la vreme de pace. preconizau reîntoarcerea la meto- dologia „detaşată" de politică şi de pasiuni a marilor ju- nimişti: Dimitrie Onciul şi loan Bogdan. Pârvan este considerat ca fondator al şcolii mo- derne româneşti de arheologie.. din epocă: „Geto-dacii au fost un popor de ţărani: aşezaţi.=»H» TUI. format 100 BIBLIOTECA JUDEŢEANĂ în spiritul şcolii germane MareQsa ducrăre\i'l£efeQ{f£*>}. în contextul ofensivei declanşate de „Şcoala nouă" de istorie. în timpul primului război mondial. Pe de altă parte. mî- nioşi şi cruzi numai la război. sînt cele ale idealizatei sinteze ţărăneşti autohtone. Chestiunea politicului şi naţionalismului în istoriografie a fost dezbătută cu vigoare şi chiar cu patimă. culturale. amărîţi de vecini cu nesfîrşi- tele războaie şi prădăciuni şi sălbăticiţi şi ei de multe ori de ticăloşiile lor. de domeniul politicii. ale cărei trăsături. oricum nu suficient de angajată. perfect în tonul ideologiei naţional-autohtoniste. un cercetător riguros. care abia împli- niseră atunci 30 de ani. religioase. redusă în fond Ia personalitatea lui N. . morale. Petre P. o civilizaţie „transistorică". reuneşte o multitudine dt surse arheologiefe şi literare. Giurescu printr-o întinsă recenzie din . şi în primul rînd G. I. Panaitescu (1900-1967) şi Constantin C.- cluzia pe care o formulează la capătul cercetării. Iorga şi la Re- vista istorică editată de el. Atacul a fost declanşat de C.

pe un document care să nu sufere discuţie. Din perspec- tiva lui Iorga.. el aduce dimpotrivă totdeauna foloase reale. Cearta în jurul lui Mihai Viteazul este semnificativă pentru definirea unor sensibilităţi istorice distincte. Bucureşti. Descoperind numeroase greşeli şi afirmaţii hazardate. p. cartea lui Iorga. „Mihai Viteazul — afirma Panaitescu — a fost braţul care a lovit.] Domnia lui Mihai a însemnat izbînda boierimii asupra celorlalte clase. Panaitescu însemna coborîrea eroului de pe piedestal. interpretarea lui P.1931-1932 — cu titlul O nouă sinteză a trecutului nostru — privitoare la. Din punct de ve- dere naţional."46 44 Constantin C. nu să fie în slujba lor. Articolul-program al Revistei istorice române afirma răspi- cat: „Istoria nu trebuie strămutată pe planul luptelor poli- tice şi sociale."44 Au urmat asprele recenzii ale lui Iorga privind primul volum al Istoriei românilor de C. tînărul istoric îşi permitea să dea magistrului o lecţie de metodologie elementară: „Orice afirmaţie într-un studiu is- 43 Vasile Pârvan."45 Panai- tescu mai îndrăznea să afirme că Mihai nu ar fi fost fiul lui Pătraşcu cel Bun. rezultatele cercetării trebuiesc prezentate cu titlul de ipoteze sau supo- ziţii. hotărau cu sau fără voia stăpînitorului. ceea ce pentru dinasticul Iorga semăna a act de lezmajestate! De la metodologie se aluneca inevitabil spre ideologie. P. între patriotism şi obiectivitate nu există antinomie. 1926. Panaitescu (în 1936). Accentul se deplasa din- spre erou spre clasa socială dominantă a vremii: boierimea.. P. Ea trebuie să le lămurească. dar în spatele său stau în umbra gloriei lui boierii care dădeau directivele po- litice. O nouă sinteză a trecutului nos- . întărirea situaţiei ei sociale şi economice. Iar atunci cînd documentele lipsesc sau nu sînt concludente. ca şi individual. Istoria românilor şi a civilizaţiei lor. Getica. Giurescu (în 1935) şi monografia Mihai Viteazul a lui P. C. căpitanul învingător şi glorios. [. 173. adevărul nu poate niciodată păgubi. n A r^ r* C\ A 818O2Î 101 toric trebuie să se întemeieze pe o dovadă concludentă. Cultura Na- ţională. O protoistorie a Daciei. Numai o atitudine perfect obiectivă poate da garanţia unor rezultate ştiinţifice necontestabile. nu de adevăruri cîştigate ştiinţei. Giurescu.

Panaitescu. dar chiar asumată cu mîndrie. 45 P. în mare măsură prin istorie. care îndrepta istoria împotriva „interesului naţional". 85-86. într-un şir de articole polemice publicate în 1936. 1936. Giurescu. şi prin istorie. Mihai Viteazul. In replica lui C. Vedea în ei continuatori ai Junimii. a fost şi cel mai aproape de el prin sensul pro- . Deosebirea ne apare însă mai curînd de ton decît de me- saj. C. o dată România Mare devenită reali- tate. I. Nu „adevărul". 102 Mirajul „junimist" al obiectivitătii istoriei şi desprinderii ei de problematica politico-naţională prindea din nou con- tur. 4. Singura noastră preocupare este „aceea a adevărului". a junimiştilor de mitologia naţională curentă nu îşi regăsea prin „şcoala nouă" întreaga ei vigoare. lorga (1937). ci receptarea lui diferenţiată. „o generaţie raţiona- listă". ci doar rezultatul. Noua generaţie era într-un sens mai puţin naţionalistă. P. Fundaţia „Regele Carol I". 23. C. 1931. Toţi istoricii îl caută — cel puţin istoricii demni de acest nume — de cînd există istorie. p. fără a se confunda cu el). Răspuns dlui N. mai puţin „militant naţionalistă" decît lorga. extras din Revista istorică română. afirma încă o dată Giu- rescu. Evoluţia însăşi a studiilor istorice îndemna la o atitu- dine mai rezervată. mai puţin patetică. concept extrem de labil. Detaşarea voită. 46 Revista istorică română. 1931-1932. mai profesionistă. Bucureşti. finalitatea politică a discursului istoric. cel mai virulent critic al lui lorga. trecînd peste faptul că el însuşi mersese un timp alături de acest curent (este drept. Pen- tru „vechea şcoală" de istorie.tru. C. o armă de luptă. „Cuvînt îna- inte". în funcţie de „punctul de observaţie" al fiecărui istoric. pp. In mod paradoxal. marele istoric era acuzat că face din cercetarea trecutului un instrument. Editura Cartea Românească.47 Dar şi lorga căuta adevărul. p. voi. Giurescu. este pînă la urmă în discuţie. Pe lorga nu l-ar preocupa ade- vărul. lorga îi socotea pe tineri „o şcoală de negare". pentru înfăptuirea idealului naţional părea acum depăşit. Bucureşti. Similitudinea „noii şcoli" cu Junimea era nu numai acceptată. şi uneori chiar forţată. Mesianismul naţionalist al celor care luptaseră.

II. cu siguranţă nu în acest pasaj. de asemenea. [. Herodot. C. Toţi vecinii noştri. Giurescu. Giurescu. Tonul său se vrea precis şi neutru. singurul popor în această parte a Eu- ropei care a izbutit să aibă o viaţă politică fără întrerupere.. partea I. Bucureşti. tot mai vie şi mai luminoasă este amintirea faptei lui. au fost creştinaţi mult în urma noas- tră."48 îndemnul de „detaşare" adre- sat lui Iorga nu pare a fi urmat de Giurescu.. Sîntem.. biruinţa şi căderea acestui mare căpitan. dar o undă de patetism străbate uneori.. Cariera politică a lui C. 47-61. Istoria românilor. este izvor de putere. Mihai Viteazul este întruchiparea ero- ismului. 103 ca în memorabila evocare. Giurescu în tim- pul dictaturii regale se arată strîns legată de aceste principii puternic reliefate în opera sa istorică.] sîntem unul dintre cele mai vechi popoare ale Europei şi cel mai vechi din sud-estul european. Alături de Ştefan cel Mare.] Dacii sau geţii au fost şi un popor de elită al Antichităţii. în timp ce toţi vecinii noş- tri au venit mult mai tîrziu în ţările pe care le ocupă acuma. Cît despre semnificaţia mai generală a istoriei româneşti. Răspuns dlui N.fund naţional al discursului său istoric. a lui Mihai Viteazul: „Tot mai puternic străluceşte chipul lui Mihai Vi- teazul. Cu cît se adaugă informaţia documentară. în sfîrşit. marea sa sinteză.. C. Pentru „vechea şcoală de istorie". respectul datorat statului şi conducătorului său ca exponent al inte- reselor naţionale. 1937. Istoria românilor.] «Noi sîntem de aici».. cu atît sporeşte în sufletul nostru admiraţia. Sîntem apoi cel mai vechi popor creştin din sud-estul european. voi. ediţia a . pomenit cu laude chiar de la început de către „părintele istoriei". cu cît cunoaştem mai bine lupta. de la întemeierea statului pînă astăzi. lorga. pp. puternic actualizată. iată ce scrie acelaşi istoric în 1943: „[. vitejia şi dispreţul de moarte al dacilor. 47 C. ne- înfricat luptător pentru credinţă şi ctitor veşnic al ţării de astăzi."49 48/ i Q Q. Religia dacă a fost întotdeauna un prilej de admiraţie pentru scriitorii lumii greco-romane. dar absolut toţi. tinde să scoată în evidenţă ideea solidarităţii politice. de încredere şi de mîndrie pentru poporul românesc. [.

Bucureşti. că. conceptul de „popor de elită" sună neconvenabil. că. p. în sfîrşit. religia dacică şi creştinarea da- co-romanilor rămîn chestiuni care nu pot primi un răspuns definitiv. iar în 1943. în care înfăţişează drumul spre unitate al românilor. nu şi la 1943). Bucureşti. Fundaţia Regală pentru literatură şi artă. Istoria românilor. Din cele mai vechi timpuri pînă la moartea regelui Ferdinand I. cel mai apropiat de Iorga. şi trebuie judecate în funcţie nu de patriotismul nostru. . chiar înainte de conturarea conştiin- . istoria avea menirea de a confirma „sentimentul de mîndrie naţională şi de absolută încredere în viitorul poporului şi statului nostru". Nici G. că. Polonia şi chiar Bulgaria erau „mari puteri" regionale. dată fiind sărăcia izvoarelor. astăzi (este drept. continuitatea statelor româneşti nu schimbă cu nimic poziţia lor subordonată. Editura Cugetarea-Geor- gescu Delafras. în vremea cînd principatele române încă nu existau). presupunînd existenţa. prea puţin cunoscători ai spaţiului dacic. pentru Giurescu. 104 Să precizăm că grecii sînt totuşi mai vechi decît românii. Sensul naţional al discursului său is- toric se accentuează în preajma şi în timpul celui de-al doi- lea război mondial. El dă o replică fermă teoriilor imigra- ţioniste. Istoric şi om politic în acelaşi timp.IV-a. nici faptul că au fost ultimele întemeiate în această parte a Europei (Ungaria. el înţelege să vegheze şi prin istorie asupra intereselor româneşti. în anii de cumpănă ai celui de-al doilea răz- boi mondial. 6. I. 1937). au ele însele o înclinare mitologică. publică lucrarea Origines et formation de Yunite rou- maine. 258. 1943. în consonanţă cu momentele critice prin care trece România. ca răspuns la destrămarea României Mari. denunţînd scopurile antiromâneşti ale istoricilor „vecini" (Une enigme et un miracle historique: le peuple rou- main. Brătianu — de altfel. ci de ideologia lor. p. Infuzia patriotică este incontestabilă şi amplificată încă de momen- tul publicării. că informaţiile şi aprecierile autorilor antici. 1943. din grupul tinerilor istorici — nu ezită să pună istoria în raport nemijlocit cu conjunctura politică. moştenitor al tradiţiei Brătienilor. 49 C C Giurescu. în multe privinţe.

mergînd pînă la a considera clasa boierească autoh- tonă ca fiind de origine slavă. fără îndoială. el preia teza lui Onciul. sociale şi culturale. de fapt. numai naţiona- list nu este. ca şi în manualul şco- lar Istoria românilor. . Iată un pasaj: „Sîntem daci! în fiinţa noastră fizică. Indiferent de calcule personale care pot fi bănu- ite şi de misterele sufletului uman. rezervele faţă de ideea unei continuităţi extinse la întreg teritoriul ro- mânesc. care pune în dificultate edificiul eroic al istoriei medievale româneşti. în chestiunea continuităţii. din lucrările de specialitate şi chiar din manualele şcolare. în esenţă. 1994).50 Şi totuşi. Mai aproape de sensul criticii şi reconstrucţiei junimiste s-a dovedit. aşadar. mişcării legio- nare. R R Panaitescu. P. ale unei exploatări indirecte faţă de anexarea efectivă. 1990). dirijat în toamna anului 1940 şi la începutul lui 1941 de efemerul rector al Univer- sităţii din Bucureşti. Ca mai înainte Ioan Bogdan. Editura Didactică şi Pedagogică. Demitizarea lui Mihai Vitea- zul s-a înscris firesc în acest proiect. în fiinţa sufletească sîntem şi ne simţim urmaşii acestui mare şi străvechi po- por. 1947 (nouă ediţie. Panaitescu acordă slavilor un loc important în istoria medievală româ- nească. expresia extremă a naţionalismului şi autohtonismului românesc. El a fost. în cel mai autohtonist spirit imaginabil. episodul legionar al lui Panaitescu ne înfăţişează în toată splendoarea „virtuţile" dublului discurs.ţei naţionale. Concepţia şi metoda sa. unei istorii eroice şi personalizate. s-a alăturat. a unui instinct al unităţii. Editura Enciclopedică. Bucureşti. la un moment dat. manifestîndu-şi. aşezat în Munţii Carpaţi cu multe veacuri înainte de 50 Concepţia istorică a lui P. Bucureşti. singurul din „noua şcoală" care a pus sistematic sub sem- nul întrebării elementele majore ale mitologiei istorice ro- 105 mâneşti. acest istoric. Bucureşti. De ce n-au cucerit turcii Ţările române? este un articol publicat în 1944. privilegiind structurile materiale. abundă în construcţii istorico-mito- logice. se opuneau. Nu luptele românilor cu turcii — temă dominantă a isto- riografiei naţionale — au salvat existenţa principatelor. Ziarul Cuvîntul. ci poziţia lor excentrică în raport cu sensul înaintării turceşti spre centrul Europei. Panaitescu este concentrată în culegerea Interpretări româneşti. pen- tru imperiul otoman. precum şi avantajele mai mari. al cărui discurs. apărut în mai multe ediţii (ultima reedi- tare.

în sinteza modernă de civilizaţie. al cărui nume îl trezeşte buciumul de pe dea- lurile Şiretului. [. DISCURSUL COMUNIST: FAZA ANTINAŢIONALĂ Construită de-a lungul secolului al XlX-lea şi în primele decenii după 1900.106 Traian.]" Şi un altul.] Noi nu sîntem numai fiii pămîntului. mai directe şi mai con- crete. ca Horea. 107 Modelul invocat şi aplicat a fost cu totul nou: modelul .. Vezi şi Mil- viuţa Ciauşu. ale momentului politic. pp. Comunismul a pus punct pentru un timp acestei prelungite dezbateri. ci facem parte dintr-o mare rasă. punînd în lumină acelaşi tip de continuitate is- torică justificatoare a fenomenului legionar: „Ca Ştefan al Moldovei. nici tradiţie! 51 P. în Cuvîntul din 20 noiembrie şi din 30 noiembrie 1940. privea tocmai ponde- rea care s-ar fi cuvenit. care a trezit ecourile cele mai adînci ale fiinţei noastre naţionale. tradiţia autohtonă şi valorile oc- cidentale. atît de caracteristică pentru societatea românească în prima parte a secolului al XX-lea. a ridicat la cinste şi «sîngele dac» [. 199-219. P. Panaitescu. dar nu se poate desprinde de ideologie în genere. altminteri mare demolator de mituri — atunci cînd nu scrie la Cuvîntull Nu putem să repetăm decît ceea ce rezultă din fiecare pagină a acestei lucrări: istoria se poate desprinde de o anu- mită ideologie. ideologia istorică românească s-a orga- nizat în jurul valorilor naţionale şi ale raporturilor dintre cultura naţională şi modelul european (occidental). Mişcarea legionară... celor două surse culturale. „Noi suntem de aici" şi „închinare". pe care-1 plîng clopotele de la mînăstirea din Dealul Tîrgoviştei. ca Mihai Vodă. Decizia părea fără apel: nici Occident."51 Autorul acestor patetice evocări este P. Panaitescu. care se perpetuează în noi. P. pentru care creşte şi azi uriaşul gorun din Munţii Apuseni. în Mituri istorice româneşti.) sînt marii protectori ai neamului întreg pe care-1 străjuiesc din altă lume. şi adesea nici de exigenţele. ei (eroii legionari. „Panteonul mişcării legionare". Contro- versa. sîntem aici de totdeauna. n. n. rasa dacică.. Noi n-avem început.

Resorturile societă- ţii româneşti au fost zdrobite şi înlocuite prin structuri şi mecanisme inedite. deplasare efectivă. în majoritatea ei. Centrul s-a deplasat dinspre sat spre oraş. de cea mai mare parte a opiniei publice. noua elită a ţării. exprimînd idealul unei societăţi de mici producători. şi nicidecum mitologia viitorului postca- pitalist făurit de clasa muncitoare. Par- tidul Comunist. Colectivizarea a dezmembrat ţărănimea. care a for- mat. ca ostil intereselor naţionale. dar în totală opoziţie cu cea veche. nu numai diferită.comunist sovietic. Firul tradiţiei era întrerupt. în orice caz corespunzătoa- re unui anume tradiţionalism cu rădăcini în „democraţia ţărănească". considerată pînă la 1944 drept clasa fundamentală a societăţii româneşti. so- cială şi mentală impusă de comunism. Muncitorimea a devenit clasa cea mai reprezentativă. variantă românească a . dar mai ales simbolică. depozitara spiritu- lui şi tradiţiilor naţionale. Sensibilitatea politică a românilor înclina mai curînd spre dreapta. resemnîndu-se la exil sau sfîrşind prin a se amesteca şi a se pierde în noul aluat social. de fapt alibiul ideologic al aristocraţiei de partid. Industrializarea masivă a umplut spaţiul citadin cu o masă dezrădăcinată şi uşor manevra- bilă. format în majoritate din elemente etnic ne- româneşti şi acţionînd la ordinele Moscovei. Schimbarea s-a manifestat cu atît mai brutal cu cît stînga revoluţionară marxistă ocupase o zonă cu totul periferică în perimetrul ideologic românesc. membrii ei pie- rind în închisori. ideologia ţărănistă) respirau o atmosferă rurală precapitalistă. chiar stînga. clasa zisă „conducătoare". O nouă istorie începea. România 1-a adoptat într-o manieră chiar mai servilă şi mai completă decît alte ţări ale Europei cen- trale şi sud-estice. printr-un proces de „generaţie spontanee". a fost perceput în perioada interbelică. tre- 108 buia să ia naştere şi o nouă cultură. chiar unele tendinţe de „stînga" (poporanismul. Elita a fost pulverizată. Cu alte cuvinte. Cu atît mai radicală apare restructurarea materială. era ghidată de idei care pot fi con- siderate oarecum „de dreapta". Dar chiar Partidul Social-Democrat a avut un rol mai mult simbolic în viaţa politică a ţării.

P. unii murind în închisoare (cazul lui G. ca profesor la Facultatea de teo- logie din Chişinău). Isto- ria R.culturii sovietice.52 Firul ei conducător fusese ideea naţională. sub conducerea 52 Pentru discursul istoric al epocii comuniste în general. singurul istoric marxist universitar (dar complet marginal în acest mediu. în isto- riografia românească nu exista o tradiţie marxistă. 1991. dar marii universitari. alungaţi de la catedră. în mai multe ediţii. axate în mare parte pe structurile econo- mice şi sociale. chiar prin titlul ei. ale lui Lucreţiu Pătrăşcanu. în locul acesteia. P. I. 1944—1977. calchiată după modelul republicilor sovietice.". de fapt tentativa de a şterge tot ce era naţional românesc. R. micul dictator al istoriei la sfîrşitul anilor '40 şi în prima parte a deceniului următor: Mihail Roller. în fond stalinistă. Locul le-a fost luat adesea de „istorici" improvizaţi. publicată. cînd poartă încă numele de Istoria României. fără intenţia de a formula un paradox. Cele cîteva contribuţii care pot fi considerate marxiste sînt punc- tuale şi nesemnificative. 109 lui M. erau într-un sens mai aproape de spiritul marxist decît neînsemnatele texte ale marxiştilor declaraţi! în numai cîţiva ani. Iată in- . După scurta tranziţie a anilor 1944-1947. reperele istoriei româneşti au fost inversate. se afirma acum spiritul internaţionalist. România de- venea „R. cu puţine excepţii. Panaitescu. o siglă anonimă.R. Editura Huma- nitas. Tot ce ţinea de semnificaţia naţiona- lă a istoriei ultimului secol era anulat sau răsturnat. Politică şi istorie. sensul noii reconstituiri a trecutului. că interpretările „legionarului" P. ediţie îngrijită de Radu Popa. Bucureşti.P. lucrările de o flagrantă mediocritate ale lui Petre Constantines- cu-Iaşi. marxistă. ca şi contribuţiile. care a mai per- mis încă unele manifestări ale „vechii" istoriografii.. au fost reduşi la tăcere. Brăti- anu). vezi Vlad Georgescu. mulţi dintre ei în- temniţaţi. Seismul istoriografie nu a fost de mai mică amploare de- cît cel care a afectat ansamblul structurilor sociale. Roller — începînd din 1947. Cazul comuniştilor ro- mâni. dovedeşte. „noua" istorie. O parte a istoricilor profesionişti s-au aliniat noilor impe- rative. de asemenea modes- te. Se poate spune. dintre care trebuie amintit dirijorul noii istoriografii. a ocupat întregul teren. pînă în 1956 —. Se cuvin cel mult amintite Neoio- băgia (1910) a lui Constantin Dobrogeanu-Gherea.

fiind vorba. Momentul 1859 beneficia totuşi de oarecare pondere în economia lucrării. Şi în această privinţă depla- sarea a fost radicală. Legăturile dintre români şi slavi marchează. Istoria se coagula în ju- rul marilor „bătălii de clasă". 54 Ibidem. un act politic de clasă. Locul solidarităţii naţionale. unitatea naţională se înscrie într-o expansiune de tip imperialist. vinovate de a fi aparţinut. atît de des invocată în isto- riografia precomunistă. p. în ce priveşte Transilvania şi ziua-simbol de 1 decembrie 1918. 373. a fost luat de contrarul său. „claselor exploatatoare".terpretarea Unirii din 1859: „Clasele stăpînitoare au reuşit să asigure ca Unirea să se facă mai ales de sus prin înţele- gerea burgheziei cu boierimea. (sub redacţia lui Mihail Roller). le aflăm la subcapitolul intitulat „In- tervenţia contra revoluţiei din Ungaria". Cititorului îi este însă imposibil să descopere un capitol sau un subcapitol referi- tor la crearea României Mari în 1918. ' ' 110 sau devalorizau marile personalităţi tradiţionale. ediţia 1952. Bucureşti. evident. din Antichitate pînă la răsturnarea regimului „burghezo-mo- şieresc". Ele sînt uneori pur şi simplu inventate (cazul răs- coalelor şi al altor mişcări de protest din Dacia romană). isto- . oricum. P.54 Departe de a fi un rezultat firesc al istoriei şi un drept incontestabil al naţiunii române. de pe urma ei au beneficiat elementele burgheze şi boierimea comercială şi nu largile mase populare. de ocuparea acestei provincii. R. O axă majoră a istoriografiei precomuniste reunea rapor- turile românilor cu Occidentul. 525-529. de regulă. „insula latină" din marea slavă fiind nevoită să se reîntoarcă de unde plecase. scoase din context şi amplificate. anume de lupta de clasă. nu o acţiune naţională. perioadă după perioadă. Unirea Basarabiei apare sub titlul „Intervenţia imperialistă împotriva revolu- ţiei socialiste din Rusia". Conflictele sociale de tot felul jalonează întreaga istorie. în genere. considerată motor al evoluţiei istorice.pp. iar eroii acestora înlăturau 53 Istoria R."53 Cu alte cuvinte. fie că este vorba de răscoalele ţărăneşti din Evul Mediu sau de mai recentele mişcări muncitoreşti.

Sava Brancovici. o trăsătură caracteristică a comunismului românesc. Regimul reuşea o dublă lovitură. în anii 1950-1955. al unei mişcări cu caracter antigreco-catolic. Diminuat şi deformat a fost şi rolul Bisericii în istoria na- ţională. ale cărei sem- nificaţii politice sînt prea evidente pentru a mai fi comen- tate. în dezacord flagrant cu ponderea reală a religiei şi Bisericii în istoria românilor. într-o formă brutală. cu deosebire în Evul Mediu. ceea ce nu a împiedicat anumite manevre de atragere a clerului. încă o dată mai apropiată de modelul sovietic pur decît de rela- tivul compromis încercat în Europa centrală. a fost dizolvată în 1948. pe la 1760. episcopii şi preoţii ei umplînd închisorile. de la convieţuirea celor două etnii şi cul- turi în primele secole ale Evului Mediu pînă la „eliberarea României de către glorioasa armată sovietică" la 23 august 1944: o ancorare puternică în lumea slavă. nu se scapă ocazia de a se lovi în tot ce înseamnă Occident şi valori occidentale. Nu venise încă vremea lui Ştefan cel Mare! Noii sfinţi îmbinau meritele religioase cu orientări bine definite de ordin social-politic. în acelaşi timp. Se dădea o mi- nimă satisfacţie bisericii ortodoxe. Raportu- rile ei cu Roma.ria „tip Roller". nu mai puţin românească decît cea ortodoxă. apreciat pentru relaţiile lui cu 111 Rusia. în acest context se înscrie şi canonizarea primilor sfinţi români. tăind legăturile spirituale cu Apusul şi făcînd totodată un cadou. regimul comu- nist din România a procedat la o laicizare a istoriei oficiale. bisericii ortodoxe. conducătorul. deloc dezinteresat. nedepăşind perimetrul strict ecleziastic şi neafectînd în nici un fel promovarea ate- ismului. inclusiv prin istorie. Promovînd ateismul. Ateismul militant a rămas. Printre ei se afla mitropolitul Tran- silvaniei.55 Toate acestea se petreceau însă în surdină. dar şi în epoca modernă. Biserica greco-catolică. pînă la sfîrşit. deci cu Occidentul. DISCURSUL COMUNIST: RECUPERAREA TRECUTULUI . nu puteau fi tolerate. şi călugărul Sofronie din Cioara. care-şi însuşea însă la rîndu-i noile criterii în aprecierea meritelor persoanelor sanctificate. îndeosebi a clerului ortodox.

este cît se poate de'caracteristic. Editura Mitropoliei Moldovei şi Buco- vinei.D. dîndu-i o tentă specific naţională. Caen. S-au propus tot felul de interpretări pentru a lămuri a- ceasta remarcabilă deplasare. Ţară inventată. 1993. factorii naţionali ai istoriei româneşti revin treptat în scenă. devenind .-ului. optînd pentru naţionalism. procesul accentuîn- du-se în prima parte a deceniului următor. rus şi sovietic. în esenţa lui. înainte de toa- te. Albania şi Coreea de Nord aparţin şi ele acestui grup.R. a trebuit să recurgă la aceeaşi retorică istorico-naţionalistă. Rusia. că fenomenul. 112 R. Trebuie spus. Spre sfîrşit însă. ci caracteristic evoluţiei comunismului în genere. re- gele Prusiei. 56 Lucian Boia. Cazul 55 Detalii privind canonizările. la Mircea Păcurariu. în aprilie 1964. uneori în forme extre- me. nu este tipic românesc. Pa- radigme. a promovat. Frederic cel Mare.S. al Germaniei zise democrate. în vremea lui Stalin.S. China a mo- nopolizat la rîndu-i comunismul. Sfinţi daco-romani şi români. naţionalismul rusesc în cele mai agresive şi aberante forme. în incapacitate de a imagina vreun alt ar- gument valabil al propriei existenţe. pp. Dar nici ţări ca Ungaria şi Bulgaria nu au ezitat să-şi readapteze istoria la discursul naţionalist. La Mythologie scientifique du communisme. Iaşi. a fost reabilitat. cel puţin în ce pri- veşte discursul. sub sigla derutantă a U. Evoluţie lentă. colonie relativ prosperă a Uniunii Sovietice. O întoarcere. sub care se ascundea de fapt „antinaţionalismul". cu faimoasa Declaraţie de „independenţă" a Partidului Munci- toresc Român. 1994. dar continuă. bucata estică a teritoriului german s-a ferit multă vreme de orice manifestare de spirit naţional. paralel cu dimi- nuarea treptată a ponderii elementului slav.56 Campioana la toate categoriile este.Spre sfîrşitul deceniului 1950-1960.G. Comunismul românesc părăsea „internaţio- nalismul". culminînd. care. alteori relativ discrete. de o sută optzeci de grade. România. comunismul a manifestat tendinţa de glisare dinspre „in- ternaţionalism" spre „naţionalism".-ului. 85-87. fără îndoială. denunţat mai înainte ca părinte al militarismu- lui prusac şi adversar al Rusiei. Peste tot.

prin caracterul izolaţionist al utopiilor (indiferent ce proclamă ele). In ţările unde fusese impus de o forţă ocupantă. dar nu anihilat. validarea efectivă a sistemului nu putea face abstracţie de valorile autohtone. a adus cu ea o undă de naţionalism. cu Uniunea^Sovietică şi cu ceilalţi vecini. Discursul naţionalist este cea mai simplă. Controversele care au urmat. în măsura în care a fost recuperată. dar pro- veneau în mare măsură din mediul rural. s-a „românizat". general şi se explică. şi astfel. nu au făcut decît să accentueze tenta naţionalistă. pe de altă parte. acoperit de antinaţionalismul anilor '50. în ansam- blu. putea însă funcţiona trecutul. Trecerea de" la un sistem de valori la altul şi modificarea . după cum s-a românizat cu timpul şi conducerea lui (în 1964. motivată suplimentar şi amplificată de teroa- rea antinaţională a anilor '50. fiind astfel. Alunecarea spre acest tip de discurs era necesară şi pentru legitimarea pu- terii.-ului! Fenomenul este. A putut conta şi sentimentul indivi- dualităţii româneşti. precum Ceauşescu însuşi. România a mers. Pe acest fond general. Chiar vechea intelectualitate. treptat. Lungul şir de lipsuri şi frustrări trebuia compen- sat prin ceva. chiar prin originea lor. co- munismul nu-şi putea prelungi la nesfîrşit argumentaţia internaţionalistă. iniţial o mînă de oameni dintre care cei mai mulţi nu aveau nimic în comun cu cultura română. că partidul comunist. din nouă membri ai biroului politic. ca şi prin incapacitatea comunismului de a oferi oamenilor altceva decît o existenţă în cel mai bun caz mediocră. desigur. aşadar. mai frecventă şi adesea mai eficientă diversiune în faţa dificultăţilor reale care se acumulează. mai de- parte decît alţii. discursul naţio- nalist oferind singura soluţie de evadare din realitate. mai înclinaţi spre 113 autohtonism şi izolaţionism. Nu trebuie uitat. a devenit un partid de mase. iar criza finală a regimului de după 1980 pur şi simplu a exacerbat-o.G.D. „Viitorul radios" nu mai funcţiona.unul dintre părinţii fondatori ai R. A contat probabil aici forţa tradiţională a discursului naţionalist. patru erau încă de origine „nero- mânească") . Noii lideri nu numai că erau români. acel sindrom de „insulă latină într-o mare slavă".

după cum pătrunde mai uşor şi producţia istoriografică occidentală. dacă nu radical diferite. deriva na- ţionalistă nefiind încă la ordinea zilei. evenimenţială şi naţio- nalistă a trecutului care începea să se întrevadă). faza de relativă liniştire a tensiunilor putînd fi încadrată în linii mari între anii 1964 şi 1971. sub redacţia lui Andrei Oţetea. 1970. iar participările româneşti la reuniuni internaţionale se în- mulţesc şi antrenează un număr sporit de persoane. prezentînd totuşi unele diferenţe de in- terpretare (Istoria României. Istoricii au putut be- neficia de această deschidere. Date fiind şi afinită- 114 ţile culturale tradiţionale. oferindu-şi chiar luxul de a nuanţa şi pînă la un punct diversifica interpretările. Unii istorici români încep să poată călători peste graniţe. Vin şi istorici străini în România. de Con- stantin C. în 1977. de altfel. 1969. Valorile naţionale erau în curs de reabilitare. 1964). Istoria poporului român. spre sfîrşitul perioadei în discuţie. 1971.raportului de forţe în interiorul elitei conducătoare au con- dus la o oarecare decrispare a regimului comunist. Ceea ce unii nu au ezitat să considere drept o „liberali- . de remarcat faptul că C. C. Constantin Daicoviciu şi Ştefan Pascu. sub redacţia lui Miron Constan- tinescu. de „noua istorie franceză". una din- tre figurile de marcă ale unei istoriografii debarasate de tenta antinaţională). istoricii români se apropie îndeo- sebi de „şcoala de la Annales". apar nu mai puţin de trei sinteze de istorie naţională. cu prudenţă. care. Giurescu a fost reintegrat la Universitate în 1963 şi avea să rămînă pînă la moartea sa. Isto- ria românilor din cele mai vechi timpuri pînă astăzi. a primului-ministru Ion Gheorghe Maurer în Franţa în acelaşi an. tot simbolică. Giurescu şi Dinu C. Regimul a început să-şi trateze mai bine propriii cetăţeni (simbolică fiind marea amnistie politică din 1964) şi să reia relaţiile cu Occidentul (vizita. Giurescu. se putea racorda mai bine la marxism decît alte curente istorice (prin importanţa acor- dată structurilor şi fenomenelor de masă în genere. de reintegrare în cultura română. Este semnificativ faptul că. acest tip de istorie a putut ilustra însă şi manifestarea unei rezis- tenţe faţă de reelaborarea politică.

Liberalizare. unii 115 numărîndu-se printre victimele lui. cum constată de altfel cei mai mulţi politologi. căruia comuniştii nu i-au iertat atît de uşor moartea la Sighet. comunismul a urmărit propria legi- timare. chiar cu preţul şi. în- toarcerea s-a făcut fără nici un fel de dificultate. G. regimul comunist a inte- grat în sistemul său de valori o bună parte. Edi- . este fără îndoială o deosebire.zare" a fost. în primul rînd. un om şi a-i edita lucrările. decît între zidurile acesteia. pos- tum. în raport cu anii '50. ci şi la evoluţia naţionalistă ulterioară. Toţi marii istorici au fost pînă la urmă recuperaţi. Partidul şi Securitatea au ţinut tot timpul procesul sub control. Vom ilustra prin două exemple această afirmaţie. cu pri- vire la reconsiderarea tradiţiei istorice şi culturale româneşti. în măsura în care şi foştii deţinuţi politici erau mai liberi în afara închisorii. să susţină în fapt proiectul comunist. sub suprave- ghere mai mult sau mai puţin discretă. dar el nu a fost rupt. Lovinescu a fost republicată în 1972: recuperare a uneia dintre cele mai ori- ginale construcţii ideologice ale perioadei interbelice. desi- gur. Multe dintre lucră- rile lor au fost republicate. Scriitori. iar atunci cînd gra- dul de „libertate" acordat a început să pară neliniştitor. au fost obligaţi. nu au cunoscut un veritabil proces de destalinizare. nu numai referitor la subperioada în discuţie. Istoria civilizaţiei române moderne a lui E. O remarcă se impune. atît de lung încît unii nu l-au mai observat sau nu au mai vrut să-1 observe. profund refractară comunismului. I. a moştenirii naţionale. cu preţul defor- mării fondului autentic al culturii naţionale. Intre a ucide. în fond. Lanţul a devenit ceva mai lung. dar obligată acum să se insereze în schema acestuia. An după an şi nume după nume. Brătianu. Recuperarea s-a făcut însă cu preţul sacrificării spiritului culturii româneşti. chiar cea mai mare parte. departe de aşa ceva. „Libertatea" societăţii româneşti între 1964 şi 1971 este limitată şi supravegheată. Iorga încă din primii ani ai „noului val". abia spre sfîrşit. fizic sau moral. savanţi şi oameni politici care nu numai că n-au avut nimic de a face cu comunismul. Prin asumarea „moştenirii culturale". Românii. ci pur şi simplu l-au urît.

ea este fundamental antimarxistă. sînt amestecaţi cu tot felul de nume extrase din panteonul clasei muncitoare. o mare atenţie a acordat Partidul Comunist Român folosirii inte- lectualităţii progresiste. dar „antifascişti". Alături de o serie de intelectuali comunişti sau simpatizanţi ai Partidului Co- . studiul introductiv are grijă să sublinieze faptul că Lovinescu nu şi-ar fi pro- pus „să elaboreze o lucrare polemică antimarxistă". ce-i drept. atît comunist cît şi fascist. 37. Cine răsfoieşte. manualele şcolare observă imediat amalgamul: lorga şi alţi oameni politici „burghezi". că el ar fi avut puncte comune cu materialismul istoric!57 Aceasta este prea de tot! Chiar dacă lucrarea lui Lovinescu nu s-a vrut o polemică antimarxistă (şi de ce ar fi fost?).. dar desigur nu se putea spune.. 116 de pildă. Lovinescu. din luările sale de poziţie anticomuniste. doar o constatăm. Nicolae Iorga prezintă alt exemplu instructiv. p. Iată ce ar fi tre- buit spus. democratice. 1972. metoda punc- telor de suspensie. Iată de altfel cîteva fraze care merită reproduse din ma- nualul şcolar de „istorie contemporană a României": „Pen- tru realizarea unui front larg al forţelor antifasciste. mai mult chiar. după cum am arătat. Editura Ştiinţifică. 57 E. opus prin toate fibrele fiinţei sale modelului comunist. în plus.tarea devine însă „preluare critică". tot ce s-a scris mai profund diferit de marxism şi mai net anticomunist (din perspectivă democratică) în cultura noastră. în textele care îi sînt consacrate în anii comunismului.). Tot ceea ce nu convine este scos din text (respectîndu-se. Bucureşti. A fost. evident. Istoria civilizaţiei române moderne (ediţie Z. iar alegerea care stătea în faţa editorului era simplă: sau publicarea „adapta- tă" a cărţii. şi credinţa în triumful demo- craţiei de factură occidentală. Ornea). Nimic nu transpare. sau nepublicarea ei. Nu comentăm soluţia. Faptul că a că- zut victimă legionarilor 1-a „aruncat" în tabăra „antifascis- tă" (chiar dacă istoricul privise cu simpatie fascismul italian şi alte experimente politice similare). Sînt evacuate pasajele care afirmă explicit mesajul esenţial al lucrării: refuzul totalitarismu- lui. un naţionalist de dreapta.

în decembrie 1989. Tot ce a avut mai valoros. Virgil Madgearu. lorga s-a aflat printre cei care au contribuit."58 Elevii trebuiau să rămînă cu impresia că lorga.a. evident fără voia lor.] în această acţiune s-au angajat şi o serie de oameni politici şi intelectuali de frunte avînd alte orientări politice. naţionalismul a beneficiat de amalgamul din- tre tradiţia naţionalistă autentică şi scopurile specifice urmă- rite de dictatura comunistă. Ioniţă). Petre Andrei. I. 117 Naţionalismul devine argumentul istoric şi politic deci- siv. ediţia 1989. Dobrescu. în închi- sorile căruia legionarii nu i-au dat răgazul să moară. O asemenea reelaborare a istoriei presupunea o atenuare a mecanismului luptei de clasă. „Liberalizarea" şi „deschiderea" sînt definitiv stopate. 58 Istoria contemporană a României (autori: Aron Petric şi Gh. Traian Bratu ş. izolînd în acelaşi timp România de restul lumii (proces relativ lent în primul deceniu. apoi în accelerare continuă după 1980). Instrument politic de legitimare şi de dominare. Bucureşti. urmau în fond politica tra- sată de partidul comunist! Devenit un fel de „luptător anti- fascist". Mitiţă Constantinescu. în acei ani. 68. cu alte cuvinte a subordonării individului faţă de orga- nismul naţional şi totodată a delimitării stricte a propriei naţiuni faţă de celelalte. p. Cele două interpretări . Dem. Editura Didactică şi Pedagogică. detaşamentul inte- lectualităţii patriotice din România a fost puternic înrolat în mişcarea democratică. Gri- gore Iunian. Grigore Filipescu. la legitimarea regimului comunist. Nicolae lorga. românilor li se infuzează vocaţia uni- tăţii. „înrolaţi" într-un „detaşament patriotic". Pînă la prăbuşirea sa. antifascistă.. manual pentru clasa a X-a. cum au fost: Nicolae Titulescu.. regimul Ceauşes- cu avea să accentueze an după an presiunea totalitară. S-a părut că este o recuperare.munist [. DISCURSUL COMUNIST: EXACERBAREA NAŢIONALISTĂ 1971 este anul declanşării „revoluţiei culturale" româ- neşti. acolo unde în primul rînd a fost o manipulare. uniţi în jurul partidului unic şi al Conducătorului. Titulescu şi ceilalţi. Uniţi în întreaga lor istorie.

Un motiv de mîndrie 1-a constituit şi rezistenţa în faţa fascismului. relative) ale democraţiei burgheze. în unele interpretări. pentru a se încheia. ca . dar imaginea de ansamblu tindea să devină tot mai favorabilă (putînd fi observate. devenită în faza următoare „eliberarea ţării de către glorioasa armată sovietică". anii interbelici au fost însă sen- sibil amelioraţi. virtuţile răsturnării sistemului interbelic. ca şi edulcorarea guver- nării Antonescu. Cum se îmbina per- spectiva tot mai favorabilă a perioadei interbelice cu im- perativul răsturnării brutale a sistemului respectiv. creşterea producţiei. importanţa (cu limitele ei) a reformei agrare. Referirile la ponderea capitalului străin. nivelul remarca- bil al creaţiei ştiinţifice şi culturale. fără complexe. devenită „regim autoritar". a trecut prin varianta „insurec- ţiei armate antifasciste". fie şi rezervată. la exploatarea muncitorimii şi la dificultăţile ţărănimii a- veau rolul de a atenua aspectul pozitiv. spre deosebire de dictaturile din alte ţări europene. cum se îmbina aprecierea.divergente — interpretarea naţionalistă şi interpretarea social-conflictuală — au continuat totuşi să coexiste. In noua fază. Iniţial. în sensul estompării sau chiar eliminării 118 trăsăturilor sale de dictatură fascistă). Este caracteristic cum a evoluat interpretarea perioadei interbelice. deoarece în falimentul burgheziei trebuiau căutate originea şi justificarea revolu- ţiei proletare. renunţarea la dictatura lui Carol al II-lea. demers cît se poate de logic. pe de o parte. Lovitura de stat a Regelui de la 23 august 1944. apoteotic. acesteia i s-au atribuit toate relele imagi- nabile. mai ales a indus- triei. Toate sporeau în acelaşi ritm: virtuţile României interbe- lice. Românii trebuiau să aibă o istorie de mari înfăptuiri. bene- ficiind de capacitatea dialecticii comuniste de a armoniza. succesele politicii externe româneşti. România reu- şind multă vreme să-şi salveze sistemul democratic. a regimului democratic cu instaurarea antitezei sale perfecte: totalitarismul comu- nist? Evident că nu se prea îmbinau. şi au avu t-o. orice fel de contradicţii. în timp ce în majoritatea celorlalte state europene se instaurau dic- taturi de tip fascist. pe de altă parte. S-au pus în evidenţă meritele (se înţelege. dar logica dublului discurs aparţine miezului însuşi al ideologiei comuniste.

starul lui prefi- gurînd în multe privinţe (unitar. punîn- du-se în evidenţă unele exagerări şi abuzuri.„revoluţie de eliberare naţională şi socială.. autoritar. Bucureşti. căruia intervenţia armatei române i-ar fi scurtat durata cu cel puţin şase luni. „Obsedantul deceniu" îi permitea lui Ceauşescu să se demarcheze de te- rorismul de stat şi de prosovietism în numele „comunismu- lui de omenie" (sintagmă aparent inspirată de „socialismul cu faţă umană" al „primăverii de la Praga". Ridicolul atinge culmi ameţitoare atunci cînd Institutul de istorie a par- tidului. a cărui răsturnare constituia totuşi punctul de plecare al mitifică- rii revoluţiei comuniste. cel puţin formală. 119 Caracteristică erei Ceauşescu a fost însă notabila depla- sare dinspre contemporaneitate spre origini. cînd este confecţionată din toate piesele aniversarea a 2050 (?) de ani de la constituirea statului dac „unitar şi centralizat" al lui Burebista. după cum tratarea mai blîhdă a lui Antonescu se acorda cu discursul naţiona- list şi cu detaşarea.) propria sa Românie. temelia însăşi a sistemului comunist. versuri precum acestea: Ţara i-a jurat credinţă şi îl va urma în toate Cincisprezece ani trecură de cînd el e în fruntea ei . Marele eveniment se petrece în 1980. teoria celor „două sute de zile mai devreme" aşeza România printre principalii învin- gători ai celui de-al doilea război mondial. profilat pe monografii de lupte muncitoreşti şi de eroi ai clasei muncitoare. Mai mult chiar. se orientează spre Antichitate. 59 59 Pentru perioada interbelică (tratată în genere favorabil). evident. centralizat. fireşte. sub conducerea parti- dului comunist. aşadar faza „eroică" a revoluţiei. s-a petrecut şi „semireabilitarea" regimului Antonescu. Interesant că. antifascistă şi an- tiimperialistă". pe marele stadion.. (1918-1933 şi 1933-1940). şi-au atras o privire „severă". fără a se atinge. Legitimarea şi unitatea acolo trebuiau în primul rînd căutate. de Uniunea Sovietică. aşa cum şi-o închipuia dictatorul. Au răsunat atunci. desfăşurată. Pe plan militar. lucrarea de referinţă aparţine istoricilor oficiali Mircea Muşat şi Ion Ardeleanu: România după Marea Unire. Burebista îi oferea lui Ceauşescu suprema legitimare. res- pectat de „ceilalţi". Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. paralel cu aceste remarcabile reelaborări. 2 voi. con- sacrîndu-se cu deosebire originilor dacice! Istoria antică de- vine încă mai politizată decît istoria contemporană. anii '50. din păcate prea puţin corespunzătoare cazului românesc).

de o intensă mediatizare s-a bucurat pledoaria publicată de Ilie Ceauşescu.Chipul. în 1986. Relativa reabilitare a lui Antonescu începe cu ro- manul Delirul (1975) al lui Marin Preda şi continuă. domnitorul a fost nevoit să renunţe la „bătrîne- ţe" pentru a deveni. interval de patru ori mai lung decît cel luat în considerare de autori). sau redeveni. pentru a fi pe deplin „oficializată" în Istoria militară a poporului român (voi. dictatorul re- găsindu-se în înaintaşii săi. 1979. au fost invocate spre sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi în secolul al XlX-lea ca argumente juridice ale autonomiei şi în sprijinul recîştigării . Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Aceste tratate. 60 >"■ Comemorările s-au ţinut lanţ. în plus sau în minus. rezultate din războiul purtat de România alături de Germania.zile mai devreme: rolul României în scurtarea celui de-al doilea război mondial. mereu egală cu ea însăşi. cu lucrarea lui Aurică Simion. în stima ţării şi în cinstea ei adîncă < Stă tovarăşa-i de viaţă şi de ideal vibrant: ':' E Elena Ceauşescu. Editura Dacia. sub titlul 200 de. se perpetua de-a lungul mileniilor. Nu Burebista era în fapt preamărit. cînd comemorarea lui Mircea cel Bătrîn a generat o adevă- rată psihoză. Nu mai puţin interesantă din punctul de vedere al ac- tualizării naţional-comuniste a istoriei a fost şi chestiunea capitulaţiilor. numele şi soarta-i sînt de-a pururi încrustate In eternitatea ţării şi a puilor de lei. aceeaşi istorie românească. 120 Lîngă el. pentru a se ajunge la prezent. pe care ţările române le-ar fi în- cheiat în Evul Mediu cu imperiul otoman. suflet nobil de româncă " | Mamă bună. 1989). om politic şi prestigios savant. „cel Mare" (orice abatere de la acest calificativ fiind considerată o gravă greşeală po- litică). neidentificat în Dacia antică: 1983-1988. Totul anunţa suprema împlinire a istoriei româneşti. Cluj. se pornea de la origini. subliniindu-se continuitatea şi uni- tatea. toate organizate după ace- laşi tipic. Indiferent despre ce sau despre cine era vorba. în plan istoriografie. Preliminarii politi- co-diplomatice ale insurecţiei române din august 1944. Istoria era astfel anulată. 1984 şi 1985 (pentru un bilanţ onest şi complet ar fi de pus în ecuaţie şi zilele. VI. Florin Constantiniu şi Mihail Ionescu. Se explică astfel de ce. ci continuatorul său peste veacuri. în ce priveşte contri- buţia României la victoria împotriva nazismului. Bucureşti. Cu atît mai mult cu cît apărea şi dublul femi- nin. la era Ceauşescu.

unele tentative patriotice similare din secolul al XlX-lea). ci şi în România) pe Marconi şi nu pe Popov drept inventator al radioului risca ani de închisoare. 1993-1994. în Rusia lui Stalin. a proto- cronismului. să republice documentele. Isto- ricii noştri pot să caute mult şi bine în arhivele turceşti tra- tate bilaterale româno-otomane. probabil în forma ei cea mai virulentă. în Analele Universităţii Bucureşti. Se ajunsese atunci la conclu- zia că aproape tot ce se realizase de valoare în cultura. Ceea ce nu 1-a împiedicat în 1975 pe Nicolae Copoiu. ci ca produs al unei logici similare (într-un fel.drepturilor încălcate de puterea suzerană. ştiinţa şi tehnologia omenirii provenea din minţile ruseşti. Modelul protocronist românesc se în- scrie pe aceeaşi linie. 37-51. aflată în plină fază naţionalistă în anii '40 şi '50. la fel ca Ceauşescu cu Moscova şi Washing- 60 Momentul Burebista este tratat de Florentin Dragoş Ne- ciila: „Comunism în Dacia. el reactualizează.62 Maladia se declanşase. „privilegii" acordate de sultani unor prin- cipi aflaţi mult mai jos decît ei în ierarhia vremii. capitulaţiile au devenit o dogmă politică. vezi Scînteia din 6 iulie 1980. dar nu chiar inedită. 61 însă Cea- uşescu şi oamenii săi înţelegeau să-şi oblige predecesorii să nu abdice cu nimic de la demnitatea şi suveranitatea naţio- nală! Naţionalismul erei Ceauşescu s-a manifestat într-un mod specific şi sub forma curioasă. membru marcant al Institutului de istorie a parti- dului. intelectu- al de formaţie interbelică avînd la activ cîţiva ani de închi- 61 Problema capitulaţiilor este amplu tratată de Mihai Ma- . pp. Aplicînd princi- piile demitificatoare ale „şcolii critice". Conceptul a fost lansat în 1974 de Edgar Papu. Oricine are idee de istoria medievală ştie că rapor- turile erau în epocă fundamental ierarhizate. Ele „dovedeau" că ţările române şi Poarta Otomană trataseră de la egal la egal. Cine l-ar fi proclamat (nu numai în Rusia. istorie. Brusc. Constantin Giurescu a dovedit în 1908 (în lucrarea Capitulaţiile Moldovei cu Poarta Otomana) că textele în discuţie nu fuseseră altceva decît fal- suri patriotice. 121 tonul. reală sau formală. la antipodul principiilor actuale de „egalitate". Vor găsi în cel mai bun caz acte unilaterale. Pentru ritualul comemorării celor 2050 de ani. ca şi cînd ar fi fost auten- tice. dar într-o ma- nieră mult amplificată şi marcată de autohtonism. şi nu prin imitaţie. Burebista — contemporanul nos- tru".

aproape cosmic. O anteriori- tate de cinci ani neînsemnînd însă prea mult. cu trei veacuri şi jumătate înaintea francezilor. de Mona Antohi şi Sorin Antohi. şi chiar prin multiplele manifestări de unitate românească anterioare anului 1600. Cultura ro- mână sub Ceauşescu. ademeniţi prin re- abilitarea şi chiar exacerbarea valorilor naţionale. s-a putut trage concluzia că tot ro- mânii inventaseră naţiunea modernă şi statul naţional. 62 Katherine Verdery a tratat în detaliu motivaţiile şi avata- rurile protocronismului în Compromis şi rezistenţă. revoluţia lui Horea a revenit în postura de precursoare a Revoluţiei franceze. Cum nici un Titu Maiorescu nu-şi mai putea bate joc de minţile prea înfierbîntate. pp. într-o vreme cînd nimeni în Europa nu se gîndea să taie gra- niţele după criterii etnice. 1993. răscoala de la Bobîlna s-a metamor- fozat la rîndu-i în revoluţie. 152-204. s-a demonstrat cu a- ceeaşi uşurinţă superioritatea învăţăturilor lui Neagoe Basa- rab asupra Principelui lui Machiavelli.xim în Ţările române şi înalta Poartă. El se pronun- ţă pentru o soluţie de compromis: capitulaţiile ar fi fost acte unilaterale din perspectiva Porţii. s-a lansat o adevărată întrecere între „patrioţi". autorul ocoleşte raportul dintre regimul Ceauşescu şi capitulaţii. aşa încît ar fi rămas în seama istoricilor să ducă ideea mai departe pen- tru a arăta cum au făcut revoluţie ţăranii transilvăneni la 1437. nu avea cum să prevadă formidabila expansiune a „desco- peririi" sale. Editura Enciclopedică. O dată ce afirmarea valorilor româneşti se con- funda cu patriotismul. spre sfîrşitul domniei lui Ceauşescu. Cadrul juridic al relaţiilor ro- mâno-otomane în Evul Mediu. într-un text fascinant. încă o ilustrare a cursei în care au fost a- traşi unii exponenţi ai culturii româneşti. Papu. Potri- vit unei logici similare. Bucureşti. Bucureşti. Editura Humanitas. al operei domnitorului român („învăţăturile sînt o carte a iniţie- . 122 soare comunistă. Deşi prezintă pe larg istoricul chestiunii. trad. fiecare sperînd ca prin discursul său despre tre- cut să-şi amelioreze poziţia prezentă în ierarhia culturală şi politică. care îşi limitase demersul la unele priorităţi culturale. In ce priveşte înfăptuirile culturale. dar tratate în toată regula din punctul de vedere românesc. Paul Anghel sublinia sensul universal. Ceauşescu nu şi-a explicitat gîndul profund. cu girul însuşi al dictatorului. 1994. fapt demonstrat prin unirea lui Mihai. Desigur.

doar. Shakespeare şi Goethe.rii. nu e- puiza nici pe departe întregul spectru cultural şi istorio- grafie românesc. găsindu-şi căi ocolite sau deghizate de manifestare. egalul lui Homer. punctele de vedere divergente nu au încetat să se înmulţească. Katherine Verdery a definit cît se poate de suges- tiv orientările diferite ale istoriografiei româneşti pornind strict de la caracterizarea momentului Horea drept răscoală sau revoluţie. în India veche). Un echivalent al lor nu găsim nici în Bizanţ"63 — poate.64 Din 1971 pînă în 1989. Limitarea libertăţii de expresie nu poate anula diversita- tea reală a punctelor de vedere şi a sensibilităţilor. în Neagoe Basarab. La rîndul lui. 1972. el a devenit. sau chiar superior acestora. „Colaj şi elaborare originală la Neagoe Basa- rab". faţă de care încercarea secretarului florentin apărea mai puţin inspirată. impli- cîndu-se în detalii aparent fără mare relevanţă. 1512-1521. istoricii de partid. contradicţiile capătă chiar o densitate: sporită. Bucureşti. 123 gul Ilie Bădescu şi-a pus în gînd să demonstreze cum a revoluţionat Eminescu sociologia mondială. Cît despre Ion Creangă. dat fiind că 1-a creat pe Ivan Turbincă. Dimpotrivă. dar care ajung să simbolizeze divergenţe reale. Adesea. oricît ar fi el de îngust. Editura Minerva. Acestea se exprimă în perimetrul lăsat liber. pur şi simplu „personajul care domină istoria univer- sală în secolul nostru". La 460 de ani de la urcarea sa pe tronul Ţării Româneşti. istoricii militari şi „autoh- . unde cuvintele de ordine transmise de sus se interferau cu iniţiative personale (cum sînt unele dintre poznaşele găselniţe protocroniste). erou „mai actual decît Hamlet. S-a manifestat. tendinţa generală a constat în ac- centuarea treptată a izolaţionismului şi a megalomaniei culturale. p. Don Quijote şi Alioşa Karama- zov". separîndu-i în genere pe cei hotărîţi să păstreze un anume standard profesional de cei dispuşi să aplice prompt (uneori mai punînd şi de la ei) ori- ce orientare dictată din considerente politice. Nici istoricii nu au recitat o uni- că litanie. o opoziţie notabilă faţă de autohtonismul agresiv şi de fenomenul protocronist. Faust. mai ales printre scriitori şi critici. dată fiind li- mitarea terenului. în interpretarea lui Dan Zamfirescu. sociolo- 63 Paul Anghel. Dar această tendinţă. 79.

universitarii şi cercetătorii din institutele „civile" (şi aici însă cu diferenţe sensibile de la persoană la persoană şi de la domeniu la do- meniu. care a ajuns să „suplinească" mereu amînata sinteză de istorie naţională. cazul Institutului de istorie a partidului şi al Centrului de istorie militară. a volumului IV (mergînd pînă la 1878).65 „Linia de partid" a fost urmată cu deosebire de istoricii aflaţi mai aproape de centrul puterii şi de condiţia activis- tului. patronat de Ilie Ceauşescu. şi-a sporit sensibil influ- enţa. Cert este că. . desigur. general şi „istoric". Fapt semnificativ. naufragiase. 124 toniştii" optînd pentru ultima formulă. a re- zultat o mişcare istoriografică dezordonată şi ineficientă. trata- tul de istorie a României în zece volume. 282 (text datat mai 1987). în primul caz. 1993. cea mai afectată fiind istoria contemporană). concepută tot în zece volume. Bucureşti.64 Dan Zamfirescu. Din această cauză nu a putut vedea lumina tiparului nici plănuita mare sinteză istoriografică a erei Ceauşescu. Se contura o tendinţă de „milita- rizare" a istoriei (atît în ce priveşte interpretarea trecutului. Mai reticenţi s-au dovedit în preluarea aidoma a sloganu- rilor oficiale. Sinteza precedentă. lucrurile se complicaseră într-atît încît n-a putut să apară nici măcar un volum. în primul rînd (dar. fratele dictatorului. sau a exceselor care li se adăugau. cît şi în organizarea cercetării. de nedepăşit fusese ultimul secol de istorie. Războiul împotriva poporului român. publicarea rezultatelor şi participarea la reuniuni internaţionale). al cărui proiect a fost lansat în 1975. mai ales după 1980. cu valenţe conside- rate valorizatoare pentru trecutul naţional. de data aceasta totul s-a împotmolit la primul mileniu. Da- cismul pur şi dur al istoricilor de partid şi militari s-a lovit de poziţia mai echilibrată a universitarilor şi arheologilor de profesie. Cel din urmă. Acum. în locul „frontului istoric" atît de des invocat. în 1964. p. Edi- tura Roza Vînturilor. nu exclusiv). după apariţia. singura mare sinteză de istorie publicată în vremea lui Cea- uşescu a fost Istoria militară a poporului român (6 volume apă- rute între 1984 şi 1989). Este.

Cel puţin pînă cînd românii au început să sufere de foame şi de frig. Dar mitologia istorică acumulată în epoca sa i-a supravieţuit dictatorului. chiar unic într-un anumit sens. ansamblul populaţiei a fost supus — prin ca- nalele curente de propagandă — unei demagogii naţiona- liste virulente. Nu s-a subliniat îndeajuns rolul pe care acest tip de dis- curs istoric. o mentalitate istorică depăşită de mult în Europa oc- cidentală continuă să afecteze din plin cultura şi societatea românească.) şi părea a oferi reacţia cea mai potrivită faţă de antinaţionalismul pe- rioadei precedente şi de imperialismul moscovit. Preluarea şi amplificarea mitologiei naţionale din secolul al XlX-lea. nu dublat printr-un alt discurs coerent. a fost. nici explozia tensiuni- lor sociale. rolul jucat în apărarea Europei. comprimate într-o problematică limitată şi amortizate de atmosfera totalitară. în vremea lui Ceauşescu. discursul naţionalist. Capitolul II . în măsura în care imaginea comunist-naţionalistă a istoriei se aşeza într-un tipar mental tradiţional (originile daco-romane. iar dictatorului o aură de patrio- tism. continuitatea. Discursul dominant.. fiindcă el putea fi ocolit. 1-a avut în consolidarea şi pre- lungirea dictaturii lui Ceauşescu. 205-248. lupta pen- tru independenţă. dar nu contracarat. op. cit. pp.. Iar dacă istoricii au reuşit uneori să se salveze în zone mai puţin expuse sau punîndu-şi în joc subtilitatea profesională. Glorioasele umbre ale trecutului nu au putut evita nici dezastrul economic. Constelaţiile mentale au viaţă mai lungă decît structurile materiale. anunţau diso- cierile mult mai nete de după 1989.Katherine Verdery. 125 Toate aceste divergenţe. a conferit regimului cre- dibilitate şi legitimitate. victimi- zarea românilor supuşi adversităţii celorlalţi. obsesiv repetat.. care privesc în egală măsură competenţa profesională. chiar dacă într-un sens denaturat. Spunem „unic". orientările politice şi sen- sul interpretărilor (inclusiv celebra dilemă românească a raporturilor dintre autohtonism şi europenism). Graţie regimului comu- nist. nu com- bătut cu argumente explicite.

Este. Astfel. la primele unelte din silex sau la descălecatul lui Negru Vodă. Originile nu se impun de la sine. Orice comunitate. fundaţia dinţii trebuie reînnoită. ceea ce dă naştere la noi şi noi momente fondatoare. 127 identificat cu România de astăzi. cît. în măsura în care o considerăm ca un nou început. acestea sînt puternic valorizate şi fără înce- tare rememorate şi comemorate. . Miturile fondatoare con- densează conştiinţa însăşi a comunităţii. fundaţia iniţială fiind re- actualizată şi consolidată prin noi demersuri fondatoare: întemeierea principatelor. mai ideologizat decît un început. De remarcat şi faptul că miturile fondatoare tind să se multiplice înlănţuindu-se. verigi de legătură dintre aceasta şi prezent. revoluţia din decembrie 1989. alegînd din multiple posibilităţi. act de naştere al unei Românii reînnoite şi tot- odată eterne. vom analiza succesiv com- ponentele fundamentale ale acesteia. mai recent. sau. marile configuraţii mitice în jurul cărora s-a cristalizat şi a evoluat conştiinţa naţională. se legitimează prin recursul la origini. în toate cazurile. la Burebista sau la Cuza. am putea aprecia ca fapt fondator sinteza daco-romană pe teritoriul Daciei. mai ales. dacă vrem. în toate timpurile şi în toate culturile. iar alegerea se face în funcţie nu de vreun reper şti- inţific obiectiv. consolidată fără încetare. datorită semni- ficaţiei excepţionale pe care o prezintă miturile fondatoare. Putem. Nimic nu este mai actual. o ale- gere. crearea României Mari în 1918. nu atît pentru a respecta un criteriu cronologic. Este firesc să începem cu începuturile. în fapt rememorări ale fundaţiei originare. ca un fapt obiectiv. să apelăm la fel de bine la fondarea Ro- mei sau la cultura Cucuteni.Originile CÎTEVA PRINCIPII După trecerea în revistă a etapelor pe care le-a parcurs ideologia istorică românească. la geţii lui Herodot sau la Tra- ian. de la trib pînă la naţiunea modernă. ci pornind de la fondul ideologic şi de la proiectele prezente ale comunităţii. unirea de la 1600. unirea din 1859.

Ea nu este nici co- rectă. avînd.în urmă cu două secole. Se remarcă. Toate acestea conferă noilor structuri nobleţe şi un sens transcendent. mai presus de contingenţele istoriei. în timpul căruia scria Chesarie („mi- neiele" pe noiembrie 1778 şi ianuarie 1779. esenţa arhetipală a mitului fondator fiind de altfel indisociabilă de sacralitate. care o aşază în zona perenităţii. Cazul românesc al miturilor fondatoare prezintă o sim- plă individualizare a unei categorii mitologice cvasiuniver- sale. pentru episcopul Chesarie de Rîmnic. Ne aflăm în faţa unor creaţii ex nihilo. Distanţa în timp şi deosebirea de mentalitate ne permit în acest caz să percepem mai clar sensul ideologic al sistema- tizării istoriei în momente fondatoare. susceptibile de a propulsa în istorie un spaţiu anterior vid sau amorf. zidirea mînăstirilor din Cîmpulung şi Curtea de Argeş (sim- bolizînd întemeierea Ţării Româneşti prin Radu Negru). . ca oricare alta. fazele fondatoare erau în număr de patru: războa- iele daco-romane. Primele tind în ge- nere spre valorizarea intervenţiilor externe. Schema eruditului cleric priveşte doar Ţara Românească şi aşază în prim-plan marile înfăptuiri religioase şi culturale. personalizarea fundaţiei. tălmăcirea cărţilor din slavonă în română (Matei Basarab. şi — în mod oarecum surprinzător. reproduse de Ioan Bianu şi Nerva Hodoş în Bibliografia românească veche). indiferent de spaţiu şi de timp. reflectă. consolidată apoi de sfîntul Constantin (împăratul Constantin cel Mare). o anume viziune asupra istoriei dintr-un anume punct de observaţie al pre- zentului. menirea de a justifica prezentul prin origini şi de a lega cele două capete ale istoriei prin jaloane intermediare. a unor creaţii fundamen- tal noi. fundaţia păstrează o semnifi- caţie de ordin mistic. de asemenea. Chiar în formele sale ulte- rioare. nici incorectă. dar actualitatea obligă! — domnia lui Alexandru Ipsilanti. aparent secularizate. Şerban Cantacuzino. Constantin Brîncoveanu). 128 implicarea în actul fondator a unui personaj excepţional. şi îndeosebi opera lui Traian. încadrarea în tipologie se verifică şi prin glisarea dinspre formele tradiţionale spre cele moderne.

Grigore Ureche este primul . Indiferent de originea lor latină. Rădăcinile devin mai semnifica- tive decît nobleţea originii: translaţie pe care o vom putea urmări în conştiinţa istorică românească. Acesta se aşază la baza fundaţiei.Miturile fondatoare ale principatelor române. pentru simplul motiv că ştiind latineşte puteau sesiza apropierile dintre limba română şi latină şi aveau acces la textele istorice referitoare la cuce- rirea şi colonizarea Daciei. In istoriografia românească. ci de combinaţii 1 Teza este dezvoltată de Adolf Armbruster: Romanitatea românilor. 1993). în aceeaşi vreme francezii şi englezii îşi valorizau originile prin pe- regrinări inventate. Cu- riozitatea lor istorică nu mergea mai adînc de întemeierea statelor româneşti. românii evoluează pînă spre 1600 într-un mediu cultural predominant slavon. pe Francus şi pe Brutus. naţionalistă şi democratică a discursului istoric. 1972 (nouă ediţie. Fundaţia încetează de a mai fi percepută ca o ruptură şi ca act datorat unui erou excepţional. din îndepărtata cetate a Troiei. înscrise în cronici: descălecatul lui Negru Vodă în Ţara Românească şi dublul descălecat al lui Dragoş şi Bogdan în Moldova. se încadrează perfect în tipologia tradiţională. Bucureşti. Ni se pare iluzorie ten- tativa unor cercetători de a raporta acest mit la o neîntre- ruptă conştiinţă romană pe care ar fi păstrat-o societatea românească. a „descălecatului" lui Traian. aducîndu-şi eroii fondatori. Miturile fondatoare moderne valorizează dimpotrivă ori- ginile autohtone. nu de conştiinţă populară poate fi vorba în cazul invocării unor origini îndepărtate. reluare a creaţiei dintîi. descălecatul ţărilor române înscriindu-se ca o fază ulterioară. Istoria unei idei. 129 intelectuale cu sens bine determinat ideologic şi politic. Occidentalii au remarcat cei dintîi rapor- tul dintre români şi romani.1 De ce nu s-ar fi păstrat atunci şi o conştiinţă dacică? în fapt. ea se inserează în dezvoltarea organică a unei comunităţi sau civilizaţii. VREMEA ROMANILOR Epoca modernă debutează sub semnul mitului fondator roman. Editura Enciclopedică. Editura Academiei. în acord cu faza „ştiinţifică".

recursul la originea romană. a căror limbă era încă limba ofi- cială în Ungaria şi Transilvania. a neparticipării lor la formarea po- . Pentru Şcoala Ardeleană. sub titlul De neamul moldovenilor. desigur esenţial. şi nu numai prin faptul. Dificultatea Şcolii Ardelene stătea în explicarea dispari- ţiei dacilor sau. ci şi prin deplasarea reperelor culturale şi istorice. Cîteva decenii mai tîrziu. consemnează origi- nea românilor de la „Rîm". ţinuţi într-o stare de netă inferioritate de elita con- ducătoare maghiară. Puritatea originii nu intra în discuţie. istoriografia românească iese din faza slavonă. spre mijlocul secolului al XVII-lea. atît Dinii trie Cantemir cît şi exponenţii Şcolii Ar- delene. Militînd pentru emanciparea românilor transil- văneni. Punctul de plecare devine Roma. Ambii cronicari studiaseră în Polonia şi cunoşteau limba la- tină. Cert este că nimic din ce argumentează ei cu privire la originea romană nu poate fi raportat la vreun izvor au- tohton anterior. Urmaşi ai stăpînilor lumii. Miron Costin avea să compună prima „monografie" despre obîrşia romană a poporului său. şi pe cît posibil la o origine romană fără cel mai mic amestec 130 străin. era încă mai esenţial decît pentru precursorii săi din principate. cronicarii şi istoricii ulteriori. cucerirea şi colonizarea romană a Daciei. exterminîn- du-i sau alungîndu-i pe daci în beneficiul cuceritorilor. chiar cu forţă sporită. utilizînd în consecinţă izvoare şi lucrări scrise în lati- neşte. le conferea nobleţe şi pres- tigiu. nu acceptă decît pura obîrşie romană. în secolul al XVII-lea. al redactării cronicilor în română. iar tradiţia imperială romană supra- vieţuia atît prin „Sfîntul imperiu" cît şi prin pretenţia Rusiei de a fi considerată „a treia Romă". care în Istoria Ţării Româ- neşti accepta amestecul daco-roman. Principiul „intervenţiei exterioare" continuă să funcţioneze. Acum. Originea romană marca puternic in- dividualitatea ţărilor române. Exceptîndu-1 pe stolnicul Constantin Cantacuzino.care. ei foloseau originea ca pe o armă. românii nu puteau accepta la nesfîrşit supremaţia unui popor inferior lor — potrivit normelor epocii — prin „rasă" şi origine. oricum. Limba latină era limba de cultură folosită în cea mai mare parte a Europei.

subliniază Maior. 1818-1819). pe la 1800. De remarcat faptul că istoriografia din principate. cu atît mai mult deci cu „sălbatice" din Dacia. Maior se străduieşte să demonstreze că războiul nu a fost unul obişnuit. ca pe un fenomen natural. aborda. Nu s-au putut căsători. Această deprindere „de a nu se că- sători cu muieri de altă limbă".. Demonstraţia cea mai elaborată îi aparţine lui Petru Maior. fuziunea da- co-romană. dar şi la românii Ienăchiţă Văcărescu sau . însumează toate aceste argumente. chiar dacă unele femei ar fi supravieţuit — concede istoricul urmărind reducerea la absurd a ipotezei —. româneşti. incompatibilitatea de civilizaţie care nu ar fi permis conto- pirea. Mulţi daci. 131 bulgăreşti. Răspunde astfel la întrebarea dacă totuşi romanii nu s-ar fi căsătorit cu „muieri dache".2 Nobleţea şi puritatea ro- mânilor apare astfel suplimentar valorizată în antiteză cu amestecul unguresc. „ne- putînd scăpa dinaintea romanilor. Este un punct de vedere pe care îl întîlnim la istoricii greci stabiliţi în ţările române: Dimitrie Philippide (în Istoria României. 1816) şi Dionisie Fotino (în Istoria vechii Dacii. în faza influenţei greceşti. ci un război de exterminare. nici femei. Se invoca exterminarea.porului român. ceea ce explică supravieţuirea neamului românesc şi a limbii române. Dar. alungarea de pe pămîntul Daciei (Budai-Deleanu văzînd în dacii nevoiţi să-şi părăsească ţara pe strămoşii polonezilor) sau. în timp ce alţii „cu muieri şi cu prunci cu tot au fugit din Da- chia şi s-au tras la învecinaţii şi prietenii lor sarma ţi". „însăşi strălucirea sîngelui roman încă destul era a împie- dica pe romani ca să nu se căsătorească cu unele varvare cum erau muierile dache". în primul şi în primul rînd. intra- tă. care.] nice n-au avut mu- ieri de neamul său". drept care „fură siliţi a se căsători cu muieri dintre alte neamuri: ruseşti. au păs- trat-o şi românii. ei în de ei se omorîră". o dată cu domniile fanariote. greceşti şi celelalte". Contrastul este frapant cu un- gurii. De altfel. pentru motivul că nu mai rămăseseră în Dacia nici bărbaţi. sclaveşti. care „cînd au venit în Panonia [. „la romani era ocară a se căsători cu muieri de alt neam".. pur şi simplu. în Istoria pentru începutul românilor în Dachia (1812).

Excelenţa mitului fondator ga- ranta excelenţa viitorului românesc. Istoria pentru începăturile românilor în Dachia. atunci isto- ria lor este pur şi simplu istoria romană. dar nu restrînsă la Ardeal. Deosebiri există. Dacă românii sînt romani puri. pp. apropierea de Occident şi de modelul occidental de civilizaţie. pp. Bucureşti. fiindcă ardelenii ocupau deja poziţii importante în sistemul cultural din Principate. 8-22 (vezi şi ediţia îngrijită de Florea Fuga- riu. 1970. înţelegea să ducă pînă la ultimele conclu- zii latinismul fundamentat de generaţiile anterioare ale Şcolii Ardelene. în ciuda mediocrităţii prezentului. 132 Şcoala latinistă. Dacă românii sînt romani. iată ce îl determină pe August Treboniu Laurian. complexele unor ţări mici care aspirau să joace un rol în Europa prin restaurarea vechii Dacii (a Daciei romane. voi. ei . cît raportarea la ele. gradul lor de actualizare. I. Prin romani. românii se prezentau Occiden- tului ca egali cu oricine. 98-109). Buda. Editura Albatros. rare sînt interpretările care contravin purităţii latine a naţiei române. prelungirea istoriei romane. totul a contribuit la scoaterea în evi- denţă a modelului roman. Amintitul „tablou istoric" al Moldovei. iar fenomenul de aculturaţie nu mai însemna împrumut. apoi din România unită. Istoriografia românească a secolului al XlX-lea a evoluat însă pe coordonatele naţionale trasate de Şcoala Ardeleană. nu se sfia să afirme chiar originea dacică a moldo- venilor. Mişcarea naţională românească afirmată după 1821. redactat la 1828. 2 Petru Maior. Se explică astfel de ce. corifeul acestui curent. dar ele privesc nu atît originile în sine. reprezentată îndeosebi prin ardeleni. producţiile oarecum cosmopolite ale epocii fanariote ne- putînd rivaliza cu proiectul pur românesc al cărturarilor de peste munţi. în intervalul 1830-1860.Naum Rîmniceanu (ultimul într-un eseu Despre originea românilor şi în introducerea la Hronologia domnilor Ţării Ro- mâneşti). 1812. se înţelege). să înceapă cît se poate de natural is- toria poporului său de la fondarea Romei (cum procedase mai înainte şi Samuil Micu). la un fond comun de civilizaţie cu civilizaţia Apusului. ci revenirea la matcă.

precum junimiştii şi Hasdeu. în sen- sul că şi pentru ei românii se trăgeau din romani.. lepădîndu-se de toate influen- ţele străine. inclusiv în Societatea Academică (fondată în 1867 şi devenită. urmărit pînă în ţesătura folclorului românesc: „Ţăra- nii noştri au păstrat o mulţime de superstiţii romane. căsă- toriile lor cuprind multe ceremonii practicate de cetăţenii Romei. Chiar adversari îndîrjiţi în celelalte chestiuni ale istoriei naţionale. fondul roman al neamului său. nu mai semăna decît foarte vag cu limba română autentică. de August Treboniu Laurian în colaborare cu I. Massim între 1871 şi 1876.. din însărcinarea căreia fusese realizat proiectul. a cărei „purificare" urma să o apropie cît mai mult de latina originară. unul dintre cei mai severi critici ai abuzurilor latiniste.. în- cepînd de la romani. afirma tranşant. în Histoire de la Valachie. în 1879. în două volume şi un glosar. Kogălniceanu.. în vederea eliminării lor) şi adoptarea unui sistem ortografic etimologic. Apariţia lucrării dovedea poziţiile-cheie ocupate de latinişti în cultura română.]" Păstrarea nealterată a purităţii i se părea. A existat 133 pînă dincolo de mijlocul secolului o cvasiunanimitate în ju- rul filiaţiei latine a poporului român. [. Tentativa creării unei limbi artificiale a stîr- nit ilaritate şi a discreditat definitiv şcoala latinistă. după purificarea ei de elementele nelatine (gru- pate în glosar. Academia Română). eventual chiar în ce priveşte organizarea insti- tuţională a României moderne (punctul de vedere al lui Bărnuţiu combătut de Maiorescu). Dicţionarul a însemnat în acelaşi timp expresia cea mai înaltă a latinismului şi cîntul său de lebădă.] Românii au rămas mereu o naţiune apar- . tot latinişti. şi-au reunit forţele pentru a denunţa sacrificarea limbii române pe altarul unei latini- tăţi impuse. dar în orice caz în sfera limbii române. o trăsătură esenţială a istoriei româ- neşti: „Niciodată românii nu au vrut să ia în căsătorie femei de alt neam. Monumentul desăvîrşit al acestei tendinţe a fost Dicţio- narul limbii române publicat.trebuie să rămînă romani. Limba reelaborată de Laurian. în fond. Rezultatul a fost chiar peste aşteptări. Adversarii latinismului erau. [.

nu puteau conta la nesfîrşit pe „asistenţa" strămoşilor romani. şi „nu numai gloate mişele". Ele se pot exprima în trei puncte principale. dar strict de obîrşie italiană. fără complexe. de altfel. afluenţa coloniştilor din „întreaga lume romană" (ex toto orbe romano). 134 foarte mulţi lăcuitori au adus în Dachia din toată lumea ro- manilor. Românii trebu- iau să-şi dea singuri probele. „puritatea" era depăşită. multă vreme aproape un „tabu". criticii latinismului nu acceptau actualizarea abuzivă a originilor. Alecu Russo. afirmă. voi. Mai întîi. voi. Combătînd romanornania (în Cuvîntul. 13. Maior admi- tea prezenţa în Dacia a unor varietăţi dialectale. ca pe un fapt care nu mai avea nevoie de co- mentarii." 3 La rîndul lui. între origini şi prezent. dacii începeau să fie percepuţi . Deosebiri existau totuşi între latinişti şi cei care se mul- ţumeau cu simpla consemnare a originii romane. Opere. Opere.. din 1843). pp. care îi transforma pe românii actuali în romani. p. invoca. In schimb. „după nimicirea locuitorilor ei"4. dară mai ales din Roma şi din Italia". Şincai. III. ci şi „familii de frunte au fost duse sau stră- mutate în Dachia".5 O colonizare aristocratică! Pentru a explica variantele regionale ale limbii române. Bălcescu menţiona — în Românii supt Minai Voe- vod Viteazul —.. amestecul coloniş- tilor veniţi din cele mai diferite provincii ale Imperiului. în al treilea rînd. colonizarea Daciei de romani.. Kogălniceanu marca necesara distingere între români şi romani. nu puteam fi romani puri. cu urmările pe care le-am consemnat inclusiv asu- pra limbii române. 4 Nicolae Bălcescu. Al doilea punct punea în discuţie puritatea sîngelui ro- man. 6 Chiar fără apelul la daci. păstrîndu-şi moravurile şi obiceiurile strămoşilor. în sfîrşit. Faimosul pasaj din Eutropius. dezvolta în felul lui această sintagmă: „[. fără să piardă nimic din vitejia şi curajul cetăţenilor Romei.. cît se poate de clar. fără să se bazeze pe vreo informaţie suplimentară. profilul particular al limbii române s-ar fi explicat tocmai prin „dozarea" acestor elemente diverse.] 3 Mihail Kogălniceanu. 57 şi 67. adversar al pu- rismului latinist.te. II. pe care se sprijină orice consideraţii privitoare la colonizarea Daciei.

II.9 DACI ŞI ROMANI: O SINTEZĂ DIFICILĂ Momentul unei sinteze mai complete şi mai nuanţate se apropia. Russo face un pas mai departe: dacă în eseul pe care l-#rn menţionat nu apar decît coloniştii romani. însă Ştefan un erou mai local. 172. pămîntul. op. cînd Decebal este eroul lumii. 6 Alecu Russo. Dragostea de libertate şi spiritul de sacrificiu. Bucureşti. cit. si chiar în limbajul lor. care nicicînd nu le fuse- seră contestate. al căror pămînt l-am moştenit noi". romanticii au con- tribuit la consolidarea temei dacice. Ce putea fi mai nobil decît sacrificiul pentru patrie şi moartea prefe- rată sclaviei. 88. p. Bucureşti. pregătind terenul pen- tru apropiata reelaborare a originilor. rezultatul fuziunii daco-romane.. Editura Minerva. 5 Gheorghe Şincai. aceeaşi idee sublimă: neatîrnarea patriei lor! Amîndoi sînt eroi. Editura pentru literatură. Scrieri (publicate de Petre V. Deşi nu i-au reţinut decît rareori ca factor fondator. pp. Cu toate concesiile în favoarea lor. p. Hronica românilor şi a mai multor neamuri. 7 Mihail Kogălniceanu.altfel decît ca un element barbar împovărător. 1908. 8 Alecu Russo. Complexul de inferioritate care i-a promovat pe ro- mani nu îşi mai avea în aceeaşi măsură justificarea o dată . mai vrednic de a fi pe tronul Romei decît mişeii urmaşi ai lui August. I. Haneş). el vede în rasa oamenilor de la munte. dacii apar în epoca roman- tică — pîfă după 1850 — mai curînd ca un fel de strămoşi mitici. cel mai însemnat rigă barbar care a fost vreodată. voi. încercînd o paralelă între Decebal şi Ştefan cel Mare: „Şi unul şi altul au avut acelaşi ţel. în- tr-un alt text (Piatra teiului — însemnări de călătorie din Munţii Moldovei). nu şi sîngele. 1967. apăreau generaţiei romantice revoluţionare drept virtuţi demne de admirat şi de urmat. voi. p. un erou moldo- vean. „Dacii. susceptibil doar de a deranja schema latinităţii româneşti. Opere. aşadar. pe un pămînt care îsi ariuntea încă de neîmblînzita lor vitejie. 135 spunea iCogălniceanu în Cuvîntul său."7 Iar Alecu Russo se exprima astfel."8 Admiraţia nu modifica neapărat interpretarea latinistă a originilor. simbolizate prin eroismul lui Decebal şi prin scena patetică a sinuciderii colective? „Decebal — exclama Kogălniceanu în faimosul său discurs din 1843 —. 390. cufundaţi într-o vreme ante-istorică. 13-14.

cum am văzut. dacii începeau să fie recunoscuţi. mai întîi de cîţiva nonconformişti. să accentueze tot mai mult fondul ga- lic (pînă într-acolo încît Revoluţia franceză a putut fi sche- matizată ca o înfruntare între poporul galic şi aristocraţia de origine francă. Dacii în conştiinţa romanticilor noştri. Oricum. iar dacele ignorate de cuceritori. de complexe. că strămoşii românilor au venit din Italia. Şi francezii au început. dobîndirea independenţei şi pro- clamarea Regatului. a accepta amestecul însemna o vindecare. în timp ce dacii au fost exterminaţi. încă din vremea Renaşterii. apoi de istoriografia româ- nească în ansamblu. în favoarea slavilor autoh- toni. Maiorescu a pus punctul pe i. 1979.cu întemeierea României. Puri- tatea si nobleţea sîngelui încetau de a mai fi argumente decisive (păstrîndu-şi totuşi o anumită pondere în arse- nalul argumentelor naţionale). caracteristică fazei atinse de societatea românească în evoluţia ei. se înscrie în tipologia evolu- ţiei miturilor fondatoare. Era greu să mai afirmi pe la 1870. completată prin deducţii lingvistice şi prin investigaţii arheologice. Faptul că Dacia a fost colo- nizată nu numai şi nici măcar în primul rînd cu locuitori ai Romei Şi ai Italiei începea să fie recunoscut şi dedrama- tizat. cu non- şalanţa lui Maior. între sursele occiden- tale (romanii. Românii puteau deveni ei înşişi. des- chide drumul unei treptate afirmări a dacilor. cel puţin parţială. O interpretare mai adecvată a surselor literare. . Fenomenul. ca element fondator al poporului ro- mân. vezi si Ovidia Babu-Buznea. Editura Minerva. înrudirea cu naţiunile latine surori) şi cele autohtone (dacii). iar în Rusia versiunea tradiţională a fondării statului prin intervenţia externă a varegilor a ajuns să fie combătu- tă. cel dintîi luîndu-şi o meritată revan- şă). atrăgînd atenţia că un om „cu mintea sănătoasă" nu poate crede aşa ceva. Schiţă la o istorie a dacismului. Era în fond o îmbinare. Mersul însuşi 9 Cu privire la receptarea dacilor în cultura românească. La rîndul lor. 136 al cercetării şi concepţiei istorice nu mai permitea igno- rarea populaţiei autohtone şi nici iluzia unei colonizări strict italiene. Bucureşti. în numele patriotismului rus.

aşadar la gali şi. 163-176. iar celţii. „sîntem de trei ori mai tari şi mai puternici". Celţii nu au reuşit să se impună în conştiinţa româneas- că.11 . voi. ci din traci. cit. C. Românii nu se mai trag doar din romani. op. deja menţionat. Românii apăreau ca o „compoziţie chimică". oarecum provocator. Dacă. în 1857. prezenţă insolită în mitologia românească a originilor. afirmaţie care lămureşte sensul demersului. pp. Hasdeu publică în Foiţa de istorie şi literatură un im- portant studiu intitulat. meritau a fi invocaţi. „împuţinarea bărbaţilor" invocată de Eutropius fiind amplificată abuziv în sensul exterminării unui neam întreg. Brătianu publică în ziarul Românul o suită de articole sub titlul Studii istorice asupra originilor naţionalităţii noastre. chiar îna- intea istoricilor. după cum nici colonizarea nu a însemnat o infuzie de romani puri. dată fiind pre- dominarea curentului latinist.1.10 Tracii. Rolul Franţei în apropiata unire a principatelor apărea co- I. Dacii nu au pierit. dintre care nici unul nu a fost predominator". în textul anterior. diversele elemente con- stitutive dînd naştere unei sinteze fundamental noi. Mitul purităţii se spulbera. „naţionalitatea noas- tră s-a format din cîteva elemente. ilustrînd cu claritate mecanismul actualizării originilor şi încărcă- tura politică a miturilor fondatoare. aşadar dacii. Raportarea la celţi.. In 1860. ci de cele mai diverse origini. din 1851. acum tabloul apare mult mai complex. la francezi com- pleta profilul unei Românii care trebuia să fie în acelaşi timp ea însăşi. „Pierit-au dacii?" Tînărul istoric dovedea că Şcoala Ardeleană şi epigonii ei îşi înăl- ţaseră întregul eşafodaj pe o interpretare forţată a izvoare- lor antice. Astfel. moştenitoare a vechii Rome şi replică orien- tală a modelului francez. C. simbolizau înră- dăcinarea în pămîntul ţării. romanif principiul politic şi a- portul de civilizaţie. 137 vîrşitor. acest bărbat de stat atît de preocupat de origini se mulţumise să invoce mulţimea coloniştilor latini şi virtuţile lor transmise românilor. fiindcă prin ei ajungeam să ne înrudim mai îndeaproape cu francezii. Brătianu. conchidea Hasdeu. Aşadar.Să remarcăm intervenţia. celţi şi romani. 1-1. cum covîrşitor era modelul francez de civilizaţie. dar dacii aveau să se instaleze şi să rămînă pe scenă. în această chestiune. prin ei. a unui om politic. Remarcabilă pledoarie.

în concepţia lui. Genealogia popoarelor balcanice (intro- ducerea la volumul III din Etymologicum Magnum Romaniae). Să mai spunem că prea puţine dintre etimologiile lui Hasdeu au rezistat cercetărilor recente? Adevărul este că în materie de etimologie dacică se poate afirma orice. în Scrieri istorice (ediţie îngrijită de Aurelian Sacerdoţeanu). o oglindă fidelă a istoriei. problema ra- portului daci-romani-români. fără ca prin aceasta să scadă impor- tanţa romanizării. „Pierit-au dacii?". atît în sens etnic. Era un argument decisiv în favoarea supra- 11 B. Substratul dacic al poporului român este prins astfel într-o schemă generală de evoluţie istorică şi lingvistică. voi. Editura Albatros. pp. Bucureşti. In timp ce Hasdeu se războia cu cuvintele. cît şi în sensul perpetuării unei străvechi îndeletniciri. stînă. baci. dacismul românilor . în Strat şi substrat. Este semnificativ în acest sens articolul Originile păstoriei la ro- mâni (1874). peste care s-au aşezat romanii şi. într-o perspectivă de ansamblu.. slavii. Arăta că popoarele Peninsulei Balcanice s-au constituit prin suprapunerea unor straturi succesive: „pelasgii" originari. Predominarea finală a u- nuia dintre elemente nu ne poate determina să ignorăm straturile aflate în profunzime. Sub diferenţele lingvistice se întrevede înrudirea dintre popoarele balcanice (tracis- mul bulgarilor. o reconstituire a vechii civilizaţii româneşti pe care o vedea descinzînd în măsură apreciabilă din civili- zaţia autohtonilor daci. P.). originea şi evoluţia cuvintelor oferind. A desfăşurat o ade- vărată „vânătoare" de cuvinte dacice prezente în limba româ- nă. dat fiind că ig- norăm complet proba esenţială. urdă şi brînză. reuşind să identifice un total de 84. un arheolog amator răscolea ţara în căutarea de vestigii materiale daci- . în ciuda insuficienţei documentelor. cărora li se adăugau şi 15 toponime.. Hasdeu relua. în sfîrşit. printre care Istoria critică a românilor. adică limba dacă însăşi. 1973.In numeroase lucrări ulterioare. apoi tracii. 138 vieţuirii dacilor şi ponderii lor în sinteza românească. Hasdeu avea să încerce. Hasdeu. I. Terminologia pastorală con- firma astfel continuitatea daco-română. 78-106. Hasdeu demonstra originea dacică a cuvintelor cioban. El a crezut îndeosebi în virtuţile istorice ale lingvisticii.

Nu ne interesează aici valoarea reală a cercetărilor acestui dile- tant entuziast. Se află aici. a-istorică. precum şi drama istorică Decebal. în . nostalgia începu- turilor aflate sub semnul vîrstei de aur. este mai cu seamă să definim ce au fost dacii? care a fost începutul lor? cari au fost credinţele lor? în ce grad de civilizaţiune ajunsese ei cînd i-au cotropit romanii şi le-au luat ţara? şi apoi cum au dăinuit ei cu romanii în ţara lor? ce au adoptat ei de la romani şi ce au adoptat romanii de 139 la dinşii?"12 Timp de două decenii. în ziarul Românul. Cezar Bolliac (1813-1881). expresie a fondului naţionalist şi autohtonist al ideologiei poetului. „Misiunea noastră. a întreprins nenumărate călătorii. exprimînd. printre care poemele Memento mori. Dacia eminesciană imaginează o lume primor- dială. în arheolo- gie. a publicat în 1858.ce. cu doi ani înaintea lui Has- deu. Dacii sînt invocaţi în repetate rînduri de Mihai Eminescu. concluzia fiind că dacii nu dispreţuiau arta fumatului. încă nu suficient închegat. la deal şi la munte. Avea să fie iro- nizat de Odobescu într-o replică sub titlul Fumuri arheolo- gice scornite din lulele preistorice de un om care nu fumează. pe Dunăre. ziarist." Dacii i-au stîrnit lui Bolliac pasiunea cercetă- rilor de teren.. O propoziţie merită reţinută: „Nobleţea noastră este veche ca pămîntul.. în care. susţinută de Grigore Tocilescu. Ca şi Hasdeu. pentru a da răspuns la aceste întrebări. a românilor. Eminescu apelează cu egală mîndrie la daci şi la romani. combătea doctrina latinistă. în aceiaşi ani. I s-a părut la un moment dat că a descoperit un alfabet dacic. în perioada 1860-1880. în diverse stadii de elaborare. neascunzîndu-şi entuzi- asmul în faţa vechimii şi înfăptuirilor civilizaţiei dacice. un ideal de regresiune. scriitor şi om politic.. Important este că a „răscolit" substratul dacic acoperit pînă atunci în conştiinţa românească de străluci- rea romană. o teză de doctorat: Dacia înainte de romani. punctul de plecare al unei mitologii na- ţionale. Etimologiei şi arheologiei li se alătură poezia. întocmai altor incursiuni ale poetului în trecut. Sarmis . care avea să trezească ecou mai ales în naţionalismul şi autohtonismul generaţiilor următoare. marele poet naţional al românilor. 13 Daciei i se consacră. iar cu alt prilej a identificat anume „pipe preistorice". în texte rămase în genere în manu- scris. un adevărat manifest intitulat „Despre daci".

]". Dacă „panlatinismul" (privit cu răceală de Franţa) nu a cunoscut nici pe departe gradul de afirmare al panger- manismului sau al panslavismului. în 1869. o reelaborare esen- ţială în chestiunea originilor. 1935. Iată o formulă susceptibilă să pară mai aproape de adevăr. la Montpellier. Bucureşti. Bucureşti. II. Printre cei care nu s-au dovedit dispuşi să acorde dacilor mai mult decît strictul obligatoriu . „un congres pan-latin la Paris". Fundaţia pen- tru Literatură şi Artă „Regele Carol II". dar care se dovedeşte în fapt mai fragilă şi mai labilă decît afirmarea exclusivă a unuia sau altuia dintre elementele componente. Din romani (la început romani puri. poetul punea pe ace- laşi plan triumful său literar şi gloria dobîndită de ostaşii români la Griviţa. II. 307. iar Alecsandri a fost premiat în 1878. 76-81. este prima sinteză din istoriografia românească privitoare la istoria şi civilizaţia dacilor. Publicată în 1880. pe romani. Du- mitru Murăraşu. Ideea latină rămîne foarte prezentă în societatea româ- nească. Editura Minerva. 14/26 iulie şi 24 iulie/5 august 1858. voi. voi. aşadar. Opera lui Mihai Eminescu. totul este învestit cu sens. Civitas imaginalis.. Discursul dominant a continuat să avantajeze. Călinescu. 13 Cu privire la „dacismul" lui Eminescu. „Excursiune arheologică din anul 1869". op. în Românul.12 Cezar Bolliac. Accentul avea să cadă inevitabil pe primul sau pe al doilea termen al sintagmei. p. Bucureşti. al in- tensităţii mitului latin. vina nu aparţine români- lor. se pot consulta: G. românii devin daco-romani. „Dacistul" Hasdeu cerea imperios. 111-115. Cine a fost mai mare: Traian sau Decebal? în care dintre cei doi ne recunoaştem în primul rînd? întrebări aparent puerile. cit. Editura Litera. Pe la 1870-1880 se petrece. cit. pp.. la Universitatea din Praga şi distinsă cu premiul So- cietăţii Academice.. „Despre daci". 1994. dincolo de propria-i vanitate. într-o mă- sură variabilă. semn. pp. 140 1876. în Scrieri. Vezi şi Ovidia Babu-Buznea. pentru Cîntecul gintei latine: „Latina gintă e re- gină / într-ale lumii ginte mari [.. precum şi consideraţiile lui Sorin Antohi. 1983. op. dar în mitologie nimic nu este pueril. apoi romani „amestecaţi").

. Dacia a rămas aproape lipsită de locuitori. Fenomenul care s-a petrecut nu a fost un sim- plu proces de romanizare. Ponde- rea romanilor pare a fi fost mai mare decît a dacilor. Xenopol aduce numeroase probe şi argumente în sprijinul continu- ităţii dacice. şi pentru Xenopol decisive au fost co- lonizarea şi romanizarea. al cărei prim volum apare în 1888. de trainice şi de pline de virtute. Manual de istoria românilor. Tocilescu constată că. Bucureşti. ca în Franţa şi în Spania. într-o prezentare destul de echilibrată. cum spun autorii romani. Poporul român este în esânţă un popor roman (spre deosebire de francezi care sînt galo-romani sau de spanioli. Luînd în considerare prejudecata favorabilă romanilor. Dacii se menţin în părţile necolo- nizate. pînă la sfîrşitul dominaţiunii romane. în ma- nualul său de istoria românilor. el pune faţă în faţă elementul autohton şi elementul colonizator. Să nu ne fie deci silă dacă şi sîngele dacilor se va găsi amestecat în naţionalita- tea noastră. D. A. Au intrat 141 şi daci în această sinteză. în Istoria românilor din Dacia Traiană.] rădăcina poporului român e prinsă în păturile istorice prin două viţe tot atît de ener- gice.îl întîlnim chiar pe autorul Daciei înainte de romani. recunoaşte istoricul. Părerea că daco-ro- manii sînt mai cu seamă daci romanizaţi nu se confirmă prin mărturiile istorice. dar mai mult romani decît daci! 14 Grigore Tocilescu. ca populaţiune deosebită de cea romană şi adese- ori chiar ostilă imperiului. după ce aceasta fusese aci în mare parte exterminată în luptă. pentru a dispare apoi în valul năvălirilor. ci o colo- nizare romană masivă."16 Sîntem daco-romani. ci mai mult spre cel roman. sau silită a se retrage spre miazănoapte şi răsărit. în urma războaielor cu romanii. El consideră că poporul român s-a născut „mai ales din colo- nii romani. 14 Dimitrie Onciul exprimă un punct de vedere similar." Totuşi."15 Alţi istorici sînt mai generoşi.. dar pon- derea lor a fost limitată. cari pe teritoriul colonizat au absorbit resturile populaţiunii dace. „aşa că exemplarele cele mai mîndre ale rasei româneşti de astăzi nu se pleacă spre caracterul dac. simte nevoia să-şi convingă cititorul că nu este nici o scădere să ne tragem şi din daci: „[. la care au participat numeroase provincii (Italia în mai mică măsură). . a căror amploare ar fi depăşit tot ceea ce se petrecuse în alte provincii ale Imperiului. ibero-romani).

15 Dimitrie Onciul. de mai mare sau mai mică amploare. „Dacia". distinsul arheolog propunea reprezentarea în basorelief. 22 şi 34. apoi războaiele daco-romane şi triumful Romei. Istoria românilor din Dacia Traiană. de sub aspra şi întunecata asuprire a dacicului Decebal. prin fericita-i cucerire de către Traian. dar în cadrul mai larg al întregii romani- tăţi orientale şi cu sublinierea insistentă a unui amplu curent demografic pornit din Italia încă înainte de înglobarea pro- vinciilor respective în statul roman. în Enciclopedia română. spre romani şi. a „Schim- bării-la-faţă ce se făcu aci în România cînd. unde numărul dacilor rămaşi „în mijlocul celorlalţi traci romanizaţi nu era tocmai mare. începu repede şi lesne în luminoasa şi binecuvîntata împărăţie a neamului latin". 1888. definind momen- tul fondator prin excelenţă. 163 şi 307. Si- biu. ţara noastră. „Un popor — consi- deră el — nu se deprinde a vorbi alt grai decît atunci cînd asupra lui vin oameni mai mulţi vorbind acel grai şi avînd aceleaşi îndeletniciri cu el. 1993 (reproducere a ediţiei din . 1900. I. chiar spre purul element italian. care este cel al cuceririi Daciei de romani. în numeroasele sale lucrări de sinteză. în fe- bruarie 1888. în schimb „măreaţa şi blînda figură a împăra- 17 Nicolae Iorga. Nici vorbă de imaginea lui Decebal. pe fronton. Istoria românilor pentru poporul românesc."17 Balanţa înclină. căci neamul suferise mult în anii din urmă. Pentru ca ra- portul români-romani să fie şi mai clar.1899. cel puţin pentru faza iniţială a roma- nizării Balcanilor. Iaşi. dar în genere îi este preferat. 142 Nicolae Iorga. Simbolurile romane rămîn multă vreme dominante. Iar fresca din marea sală circulară ar fi urmat să prezinte mai întîi barbaria timpurilor preistorice. II. voi. Alexandru Odobescu a ţinut o erudită confe- rinţă menită a sublinia înrudirea edificiului bucurestean cu clădirile romane cu dom circular. El poate sta alături de Decebal. 16 Alexandru D. şi în primul rînd chipul însuşi al lui Traian. Editura Minerva. Goldner. pp. Ateneul simbolizînd ast- fel originea romană a celor care l-au înălţat. H. Apoi." Masa traco-ilirică de plugari şi păstori nu a putut fi deznaţionalizată decît în urma unei masive emigraţii a ţărănimii italiene. 87. aşadar. Bucureşti. Xenopol. p. Cu ocazia inaugurării Ateneului Român. pp. afirmă la rîndu-i fuziu- nea daco-romană. voi. procesul a con- tinuat în Dacia romană.

evi- dent. 144 nobleţea sîngelui. II vedem doar pe biruitorul Traian contemplînd dezastrul dacic. de pictorul Costin Petrescu. III. 330 şi 332. apare cu insistenţă în faza de apogeu a domniei lui Carol I. . rolul major al dacilor în sinteza românească era recunoscut (şi. 16 şi 26. etnic şi politic. 1938). El va străluci la acel loc. Regele României şi împăratul roman sînt reprezentaţi îm- preună pe cîteva plachete şi medalii. Bucu- reşti. Apare. ediţii anterioare. în Mituri istorice româneşti. 19 Pentru detalii privitoare la concepţia acestei lucrări. la Carmen Tănăsoiu. fidelă unei per- sistente tradiţii. text şi ilustraţii. Prima îl înfăţişează pe împăratul Traian. pp.. 1908. La data aceea. „Carol I şi iconografia sa ofi- cială". cum vom vedea. personaj simbolic mai re- prezentativ decît Decebal. vezi Ateneul român din Bucureşti. Onciul.20 Pe lingă 18 Alexandru Odobescu. Bărbatul este. Ateneul român şi clădirile antice cu dom circular.1908 şi 1913). între anii 1933 şi 1937. Marea frescă {Bucureşti. 1908-1931). de asemenea. Apropierea dintre cele două momente fondatoare. avea să fie realizată o jumătate de secol mai tîrziu. cea mai concentrată expresie a panteonului românesc. [. şi naştere şi nume. care ne-a dat nouă. pp. ilustrîndu-se prin idila dintre o dacă şi un legionar roman.] El. uneori chiar exagerat). Editura Minerva.1935. 19 întâlnim în sinteza lui D. Originea mixtă a poporului român nu este totuşi ignorată. marcată de jubileul din 1906. Şi totuşi. schiţată de Odobescu ca proiect ideal. voi. voi. 20 O trecere în revistă a imaginilor care îi alătură pe Traian şi Carol I. el dă nume şi legitimitate urmaşilor. pp. ca şi soarele ajuns la amiazi. Lucrarea prezintă doar două ilustra- ţii. 143 tului Traian va predomni cu creştetu-i cărunt şi cu gestu-i profetic. 151-152. aci. întreaga sa oştire. roman. „întemeietorul regatului român". cu inscripţii precum „Părinţilor neamului românesc 106-1906-1866" . în măsura în care podul constru- it de el unea Dacia cu restul Imperiului. „întemeietorul poporului român". scena fondatoare înfăţişată de Costin Pe- trescu îl ignoră cu desăvîrşire pe Decebal. Din istoria României (e- diţii în 1906. şi viaţă şi credinţă. Apolodor din Damasc. în Opere complete. I."18 Fresca. a doua pe regele Carol. Traian simboliza şi un proiect politic: glo- ria imperială a Romei reactualizată prin domnia lui Carol I..

pp."21 21 Vasile Pârvan. Rolul romanilor nu este însă diminuat. dacii nu ofereau regatului României un simbol politic suficient de atrăgător. a civilizaţiei tradiţionale româ- neşti. Valul autohtonist de după 1900. terenul cîştigat de daci se consolida fără încetare. pe măsura afirmării dacilor. timp de două veacuri înainte de Traian. aşa cum era percepută în epocă. Am văzut cum Vasile Pârvan a schiţat o imagine a civilizaţiei dace uimitor de asemănătoare cu imaginea. Faţă de concluziile marelui arheolog s-a putut merge mai departe. Iată cum rezu- mă însuşi Pârvan trăsăturile esenţiale ale spaţiului dacic. Revoluţionarii de la 1848 erau cu siguranţă mai dispuşi să-1 admire pe Decebal decît responsabilii politici de la 1900. 150-151. cu structură socială şi economică bine definită. Cu toate acestea. cu o cultură înaintată de forme mai întîi influenţate de că- tre civilizaţia celtică. ca în Dalmaţia. ediţia a V-a. cu tradiţii istorice seculare. istoric respectat pentru temei- nicia informaţiei (atît literară cît şi arheologică) şi considerat factorul dacic într-o poziţie practic inexpugnabilă. între monarhia lor barbară şi însemnele imperiale romane.Acceptaţi. în Thracia. Aceştia apăreau ca un popor numeros şi puternic. 145 „Naţiune conştientă de ea însăşi". în momentul cuceririi romane: „Mai întîi Dacia era un mare regat cu o bază etnică perfect omogenă. de către civilizaţia romană. amplificat în pe- rioada interbelică. în Pannonia ori în Moesia. alcătuitor de stat. Dacia. favoriza direct sau indirect rădăcinile dacice. dar nu s-a mai cedat din ceea ce se cîştigase pentru daci. Editura Ştiinţifică. pur şi sim- plu de un oarecare număr de triburi barbare cu o populaţie mai mult ori mai puţin numeroasă locuind un teritoriu des- tul de întins. în 1926. formula anticipează conştiinţa naţională românească şi echivalează în fond. ca populaţie supusă romanizării. Aci nu era vorba. ci de o naţiune conştientă de ea însăşi. Bucureşti. Pârvan . Dacia antică cu România întregită. Demersul lui Pârvan. 1972. apoi. chiar mult mai departe. singur printre neamurile tracice. alegerea se impunea de la sine. făuritor al unei civilizaţii remarcabile şi. totuşi lipsite de solidaritate politică şi naţio- nală între ele. mai mult sau mai puţin.

forma romană a vieţii. „Nu numai Banatul şi Oltenia.] Românismul a biruit în Dacia fiindcă el a cîşti- gat pe autohtoni. elementul roman a fost dominant.. apoi daco-romani. 23 C. Românii sînt în cel mai înalt grad şi daci şi romani."23 22 Ibidem. Următoarea mişcare. p. iar Dacia preromană. [. prin legăturile de neam şi de interese cu Dacia romană pe de o parte. pp. [. 1946. apoi romani mai mult sau mai puţin amestecaţi. şi România actuală apar ca entităţi istorice care se suprapun perfect şi îşi răspund peste milenii. Giurescu. în mijlocul unei populaţii autohtone rărite şi în condiţiile unei colonizări masive.. Procesul de romanizare s-a făcut simţit şi în restul Daciei lui Decebal. 1935). dar şi Muntenia şi Moldova au primit încetul cu încetul. noi credem că populaţia rămasă a fost în număr însemnat. am zice de „pre-romanizare". 123 şi 173. Un deceniu mai tîrziu. după ce fu- seseră mai întîi romani puri. 146 i Românii se defineau astfel ca daci romanizaţi. început cu mult înainte de cuce- rirea Daciei. Giu- rescu (primul volum. El crede că în provincia romană a Daciei. ediţia a V-a. voi. DACII ÎŞI IAU REVANŞA Dar lucrurile nu s-au oprit aici. 155. cu Moe- sia getică pe de alta. nevoind să se supună Imperiului. C. constituind majoritatea locuitorilor noii provincii. Istoria românilor. neanexat de romani şi populat în continuare de daci. C... cu toată emigrarea unor triburi care.pune în evidenţă un lung proces de occidentalizare. în sfîrşit."22 Pârvan a reuşit. majoritari chiar în Dacia romană: „Cu toate pierderile suferite în lupte. deve- nind. inclusă sau nu în Imperiu. prin geniul său. dacii îşi afirmau şi mai mult ponderea „biologică" în formarea poporului român. în Istoria românilor a lui C.. să fixeze sinteza daco-ro- mană într-un echilibru perfect. Dacia epocii romane. s-au retras în munţii de la miazănoapte.. oa- .] Solidari- tatea de interese a Daciei preromane s-a refăcut: dacii din Dacia mare au contribuit cu rasa lor la păstrarea a ceea ce romanii din Dacia romană creaseră prin cultura lor. I.

dar suficient de deschisă şi de tolerantă pentru a primi orice contribuţie originală. dar lipsită de profesionalismul care. disci- pol al lui Odobescu. Pasionat de chestiunea origi- nilor. căreia îi atribuia ţelul întemeierii unui „sistem politic român". ardelean stabilit la Bucureşti în 1878. has- deiană. revistă orientată spre critica fantasmelor naţionaliste. conceptul de centru ieşea consolidat. amintind metoda lui Has- deu. Acum cen- trul se instala pur şi simplu în Dacia. viitor profesor la Universitatea din Iaşi. cu punct de plecare în materialul lingvistic. combinîndu-le după voie. Autorul era junimist şi textul a apărut în Convorbiri literare. şi aşa plimbaţi de cercetătorii şi admira- torii lor prin toate părţile Asiei şi Europei. Dacia devenea punctul de plecare al unei strălucite istorii. „sistemul politic român" şi istoria românilor în genere veneau de 147 departe. eternă. Se remarcase printr-o lucrare. Re- voluţia lui Horea (1884). doar că de data aceasta puritatea ur- ma să fie dacică. măcar din cînd în cînd. în jurul căreia gravita restul omenirii. pentru Densuşianu. Dar. arheolog. Dar marele descoperitor al unei lumi cu centrul plasat în Dacia a fost Nicolae Densuşianu (1846-1911). Antonescu nu făcea de fapt decît să găsească o nouă patrie arienilor. avea să fie excluderea romanilor din alcătuirea românească. Să re- marcăm că deplasarea spre centru a unui spaţiu periferic. istoric erudit şi naţionalist în- focat. dată fiind logica naţionalismului. tempera înclinările fantaste ale autorului Istoriei critice. înţelegînd să ajungă cu adevărat la primele începuturi. nu latină. în 1894. Infuzia romană ataşase spaţiul dacic de un centru incontestabil al lumii: Roma. ele- . Metoda sa. a fost şi rămîne preocuparea majoră a naţionalis- mului românesc. Na- ţionalismul autohtonist revenea la puritatea rasei. de foarte departe. Printr-un şir de deducţii. punea în joc. aflat în toate epocile la marginea marilor ansambluri de ci- vilizaţie. el 1-a lăsat mult în urmă pe Hasdeu.recum inevitabilă. aidoma primilor naţionalişti. într-o Dacie atempo- rală. Din această repliere. patria primitivă a popoarelor ariene. Teohari Antonescu (1866-1910). publică un eseu intitulat Dacia. apreciată în epocă.

spre deo- sebire de celelalte popoare romanice. sub doi mari suverani: Uran şi Saturn. rezultate dintr-un amestec. cu siguranţă în manifestările ulterioare ale autohtonismului dacist. profesor la Universitatea din Bucureşti. iar limba lor nu datorează nimic latinei. CI. Cr. probă că se înţelegeau foarte bine. în plus. Rezultatul a fost Dacia preistorică. pornind din Dacia. Egiptul şi Africa de Nord şi o bună parte a Asiei. să cuprindă Europa. o carte cu adevărat influentă. imensă lucrare de 1 200 de pagini. ce explică factura sa deosebită faţă de limbile romanice oc- cidentale). apărută postum. spiritist!). descendenţii locuitori- lor străvechi ai acestui pămînt. de lingvistică şi mitologie. oricum. De aici. Mediterana. lipsa unor inscripţii „dace" în Dacia romană.mente de arheologie şi folclor. om politic conservator şi. de la Dunăre şi Car- paţi. cu siguranţă cel mai mare din cîte au existat vreodată. s-a revărsat civilizaţia asupra celorlalte părţi ale lumii. dacă nu în momentul apariţiei. Printre argumentele avansate de Densuşianu se află şi re- prezentările de pe Columna lui Traian. Vasile Pârvan o apre- cia drept un „roman fantastic". expresia celei mai puternice doze de imaginar din istoriografia româ- nească şi. fiecare vorbind în propria limbă! Aşadar. românii sînt o rasă pură. în 1913. ar fi ajuns. Istrati. I. Replica preistorică a României reunise în ju- rul său un imperiu universal. prin grija unui admi- rator. C. fiind transmisă din timpuri imemoriale (ceea 148 m. pe deasupra. cu 6 000 de ani î. îşi încheie entuziasta evocare printr-o remarcabilă paralelă. Istrati (el însuşi un personaj fascinant: medic şi chimist. Densuşianu reconstituia istoria unui presupus „imperiu pelasgic" care. dat fiind că cele două popoare vor- beau la fel. „Timpurile de glorie . De aici au pornit spre Italia şi strămoşii romanilor. unde dacii şi roma- nii dialoghează fără interpreţi. cînd principiile bine instalate ale şcolii critice lăsau puţin loc teoriilor paralele. care a prefaţat Dacia preistorică cu un lung text despre viaţa şi opera autorului său.. este. explicîndu-se astfel. Limba dacă şi limba latină nu sînt decît dialecte ale aceleiaşi limbi.

îi apar reactua- lizate cu prilejul unei vizite la Peleş. 25 Mircea Eliade. o virtute. un punct de glorie din rezolvarea originală şi „pa- triotică" a acestei chestiuni. Dacia preistorică. p. Regele Carol I i se înfăţişează lui Istrati „ca un nou Uran şi Saturn"24! Ce mai însemna Traian faţă de aceşti împăraţi ai începuturi- lor care au turnat istoria în primele ei forme? In perioada interbelică. Entuziastul militar îl urmează în genere pe Densuşianu şi îl critică aspru pe Pâr- van. Viaţa şi opera sa". care publică. Bucureşti. cari poate nu cunoşteau din latineşte decît comenzile militare"? Şi cum ar fi putut fi romanizată jumătatea de teritoriu neocupată de romani? Concluzia nu poate fi decît că dacii au vorbit dintotdeauna . Istrati. voi. „Nic. centru al lumii. lucrarea Din preis- 24 C. sensurile profunde şi marea sinteză le sînt mai accesibile decît profesionistului. 29 (articol publicat în Cuvîntul la 11 sep- tembrie 1927). centru al Daciei. 149 toria Daciei şi a vechilor civilizaţiuni. Bucureşti. în Profetism românesc. Cîmpul lor predilect de bătălie a devenit chestiunea originilor. Densuşianu. în ochii unora. Editura „Roza Vînturilor". Intuiţia nespecialistului devine chiar. 1913. p. Unul dintre ei este generalul Nicolae Portocală. ediţie îngrijită de Alexandru V. cu un cuvînt înainte de Dan Zamfirescu. 1990. Partea cea mai remarcabilă a demonstraţiei sale priveşte imposibilitatea romanizării dacilor. sprijinit pe observa- ţia că „diletanţii au simpatizat întotdeauna istoria şi au în- ţeles-o". în inima Bucegilor. şi Peleşul.necunoscută". teza lui Densuşianu a fost prelu- ată şi dezvoltată de cîţiva istorici amatori. „Către un nou diletantism". iată un simbol cosmic şi politic în acelaşi timp. pînă astăzi. Bucegii. I. depăşirea raţionalismului apărînd ca un de- ziderat fundamental al dreptei naţionaliste. Dacia. în N. Mircea Eliade îndemna „Către un nou diletantism". Diţă. îmbătaţi de naţio- nalism.25 Diletanţii nu s-au lăsat aşteptaţi. ei îşi vor face. CXIII. Densuşianu. „a căror urzire şi făptuire s-au petrecut în jurul Carpaţilor şi cu deosebire în Bucegi". Cine să-i romanizeze: „legionarii străini şi inculţi. I. Ciocnirea tot mai violentă a ideologiilor şi afirmarea spiritului autohtonist ofereau acestora un spaţiu de mane- vră pe care profesionalizarea istoriei păruse la un moment dat a-1 elimina. în 1932. căruia îi reproşează (marelui promotor al civilizaţiei dacice!) o abuzivă insistenţă asupra înrîuririlor străine.

prin care geto-dacii ar fi premers religia creştină. 39. Credinţa că limba română nu este decît vechea dacă îl cîştigă şi pe scriitorul Brătescu-Voineşti. Originea neamului românesc şi a limbii noastre. ci protolatini". autor al unei lucrări publicate în 1936. Iar cum naţia română este în primul rînd creştin-ortodoxă. chiar al celor atraşi spre acelaşi orizont dacic. ca şi românii. în Originea nea- mului românesc şi a limbii noastre (1942. nu noi ne tragem „de la Rîm". pp. Nu româna este latină „stricată". ci limba latină şi descendentele ei sînt „română stricată!" 26 Cu- cerirea romană nu a făcut decît să distrugă o civilizaţie în- floritoare şi să-i scoată pe români o mie de ani din istorie. Romanii sînt. devenit în preaj- ma şi în timpul celui de-al doilea război mondial un mare admirator al soluţiilor şi mitologiilor dreptei extreme. raportarea se face inevita- . demer- sul profesioniştilor. Aceeaşi limbă a geto-da- cilor. ajunsă în Franţa. scrie el. Se invocă în acest scop şi cultul lui Zalmoxis. nu romani. să de- monstreze cei care susţin contrarul! Şi astfel. fran- cezii şi toţi ceilalţi vin din Bucegi! Dacismul amatorilor nega (şi continuă să o facă) evidenţa: romanitatea limbii române. în beneficiul unei fictive limbi dace asemănătoare cu latina. ci romanii. Dreptate nu au savanţii. 213 şi 245. 26 N. Portocală. descendenţi ai traco-geto-dacilor. „Ceilalţi" vorbesc o limbă asemănătoare cu noi. cu numele sugestiv completat în Bărbulescu-Dacu. Lui Portocală îi urmează un anume Marin Bărbulescu. şi nici măcar daco-romani. dar consideră că esenţialul se află sub pojghiţa romană. „Noi nu sîntem neolatini.o „limbă latină rustică". a devenit la început limba galilor. 1932. Biologic şi spiritual. românii sînt daci."27 După Brătescu-Voineşti. Nu de la vest la est s-a petrecut romanizarea. 1942. Institutul de Arte Grafice „Bucovina". p. Nu acesta este. Originea daco-tracă a limbii române. ci ţăranul român care spune că „Talianul tot româneşte vorbeşte. 27 Ioan Al. Bucureşti. Brătescu-Voineşti. 150 acestea sînt axiome care nu se mai cer demonstrate. Editura Cartea Românească. Ei nu neagă latinitatea lingvistică. dar stricat". „Latina era for- ma literară a limbii geto-dacilor. Din preistoria Daciei şi a vechilor civilizaţiuni. iar cu vremea limba franceză. nouă ediţie 1943). ci de la est spre vest. fireşte. fiindcă pur şi simplu se trag ei din strămoşii noştri. fiind astfel mai pre- gătiţi decît alţii să o primească.

că Zalmoxis ar fi fost sclav al lui Pitagora).bil la zeul suprem dac. în limba spaniolă. în fapt singurul punct cert de plecare. 1993-1994. Pe această axă fragilă. 23-36. la Madrid." 29 în 1943. Este ceea ce 1-a atras cu siguranţă la B. în 1937. de latinitate. nu la panteonul păgîn roman. Zal- moxis oferă un model remarcabil de logică mitologică. în acelaşi sens merge şi „desolidariza- rea" gîndirii spaniole. îl constituie un pasaj succint şi obscur din Herodot (care dă şi informaţia. nu numai în perioada preromană (civilizaţiei „orale" a dacilor nefiindu-i caracteristice nici scrisul. nici reprezentă- rile figurative). Eliade publică. preluat apoi şi amplificat în cultura romană. prin Unamuno. Treptat. In „Introducerea" la această culegere. „că mult lăudata civilizaţie romană nu a fost decît un militarism brutal. care a distrus începuturile unei cul- turi promiţătoare". o sinteză a istoriei românilor: Los Rumanos. 151 dacic apare ca „mijloc de valorificare etică şi metafizică a existenţei". pp. cu deosebire în perioada interbelică şi în mediile de dreapta. Zalmoxis nu apare reprezentat în nici un fel. „Astăzi — conchide Eliade — fascinaţia dacilor depăşeşte intere- sul ştiinţific. în chestiunea originilor. anticii înşişi au dezvol- tat mitul lui Zalmoxis. Este greu de spus ce ţine în aceste rînduri de autentica religie a geţilor şi ce ţine de proiectarea în spaţiul getic a doctrinei pitagore- ice. unde spaţiul 28 Cu privire la avatarurile acestui misterios personaj. pentru a-1 cita pe Mircea Eliade. Altminteri. în 1921. în cazul Galiei. a ţinut să sublinieze orientarea genera- lă — anticipată de Hasdeu — spre valorificarea rădăcinilor autohtone prin reducerea semnificaţiei împrumuturilor. morale şi politice. căruia i-a îngrijit. bogată în zeităţi de tot felul. Hasdeu. dar nici în Dacia romană. vezi Zoe Petre. P. evident nereţinută de exegeţii naţiona- lişti. îl invoca şi pe Camille Jullian care a demonstrat. tot el a publicat. în Analele Universităţii Bucureşti. Primul capitol al cărţii se intitulează sugestiv „Sub semnul lui Zalmoxis". cele cîteva rînduri din Herodot au de- venit o întreagă bibliotecă. Eliade însuşi a fost un mare susţinător al fondului dacic. Breviario histârico. Punctul de plecare. autorul distinge . „Le Mythe de Zalmoxis". o ediţie de Scrieri literare. piesa de teatru Zamolxe. istorie. 28 Lucian Blaga constata „revolta fondului autohton". totul ne îndeamnă a crede că setea de «origi- nar» şi «local» se va adînci în spiritualitatea românească.

în Dacia. Anii celui de-al doilea război mondial. Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II". dacii au adoptat imediat creştinismul. Cu atît mai mult cu cît. în profilul ei. fenomenul s-a petrecut altfel decît în Spania şi Galia. ne regăsim dimensiunile totale. în textul deja menţionat. 30 Mircea Eliade. 152 Pentru Zalmoxis. devenit. una dintre personalităţile de marcă ale regimului legionar. 12. [.. Mitul lor fondator a fost mitul dacic. Panaitescu. p. în noile oraşe erau veneraţi zeii Imperiului. fapt argumentat prin „rasă" şi „sînge". au însemnat un apel instinctiv la perenitatea dacică.între romanizare şi.."30 Să mai precizăm că toate aceste afirmaţii nu au nici cel mai mic temei documentar? 29 Mircea Eliade. modul de viaţă. Hasdeu. un anume G. care începe cu cuvintele „Sîntem daci!". şi aceasta s-a întîmplat chiar mai tîrziu. virtuţile ances- trale. care ne corespunde întocmai. Scrieri lite- rare. dar şi-a păstrat obiceiurile. Bucureşti. legionarii au avut o înclinare aparte. Astfel. P.. Dacul a învăţat latina. „Introducere". arhetipul etern al Daciei. Dacia rediviva: „De departe se iveşte. Les Roumains. voi. dar în sate şi la munte se perpetua cultul lui Zalmoxis. romanizare. marcaţi de trauma ciuntirii teritoriale şi de speranţa renaşterii între graniţe re- întregite sau chiar lărgite. în toamna anului 1940. „Contrar celorlalte regiuni. cu mult înaintea altor popoare: Zalmoxis îi pregătise cu secole înainte. 1992. Atunci cînd na- ziştii afirmau superioritatea rasei germanice. P. A spus-o răspicat şi P. Editura „Roza Vînturilor".. LXXVII. dar accentele mai apăsate puse asupra rasei şi sîngelui nu pot fi desprinse de contextul momentului 1940. Precis historique. la B.]"32 Iar în 1945. Ionescu-Nica încerca să rezolve problema fron- . strălucitor. p. morale şi politice. Bucureşti. cînd primii misionari creştini au venit să propage noua credinţă. Iată cîteva rînduri apărute în primul nu- măr (aprilie 1941) al unei reviste literare cu titlu simbolic.1937. între triburile germanice şi civilizaţia dacă. exponenţii dreptei naţionaliste româneşti nu se sfiau să invoce un mo- del similar. cînd şi-a schimbat numele. raportarea la vremurile dintîi putea chiar să-i avantajeze pe români. aici romanizarea nu a produs o modificare radi- cală a substanţei etnice aborigene. I. 31 Puritatea etnică — în versiune latină sau dacă — apar- ţine unei tendinţe tradiţionale în cultura românească.

Dacii formau marea masă a asupriţilor. 33 G. pp. 1. Originile daco-romane nu au fost propriu-zis contestate. Sub Burebista şi îndeosebi sub Decebal. 2. greva de la Griviţa şi actul eliberator de la 23 august 1944 apăreau ca repere mai sem- nificative decît îndepărtata sinteză daco-romană. Răscoalele şi revoluţiile. întemeierea partidului comunist. Originea preistorică a Bu- cureştilor. op. se afirmă că dacii au întemeiat Roma şi că patriarhia ortodoxă din Bucureşti este cea mai veche din Europa.. nr. ci în interiorul societăţii dace. „Prolegomena la o anumită durată româ- nească". Printr-o . 204-207. principiul de clasă se aşeza înaintea principiului etnic. De cealaltă parte se aflau „oamenii liberi dar săraci şi mai ales sclavii". Tipografia Carpaţi. după cum clasa asupritoare era în primul rînd romană (sau romani- zată). în plus. p. în Dacia rediviva. revendi- cată de autor cu argumente dacice). 153 LUPTA DE CLASĂ IN DACIA Prima fază a comunismului a însemnat un recul atît pen- tru daci. dar problema originilor în sine nu mai prezenta importanţa de altădată. ţine să specifice manualul lui Roller. respectiv romane. cît şi pentru romani. Altele erau mitu- rile fondatoare ale comunismului. aprilie 1941. Ionescu-Nica. Li- nia despărţitoare trecea nu atît între daci şi romani sau între daco-romani şi ceilalţi. 32 Horia Niţulescu. cit.tierelor recurgînd la acelaşi spaţiu mitic al vechii Dacii ca argument decisiv al conturului peren în care se înscrie teri- toriul românesc. Tonul conferin- ţelor cuprinse în această broşură este vehement antimaghiar (în momentul cînd se punea problema Transilvaniei. In rest. sta- tul dac devenise sclavagist. 1945. iar romanii ajunseseră să semene destul de bine cu imperialiştii occidentali.33 31 Milviuţa Ciauşu.34 Lupta socială se combina cu lupta de eliberare de sub dominaţia romană. Se proiecta asupra Daciei modelul luptelor de eliberare din colonii sau din „lumea a treia" sprijinite de Uniunea Sovietică şi de „lagărul socialist". „pă- tura bogată din Dacia se alătură cotropitorilor romani". Dacia sanscrită. Bucureşti. fireşte „dacă ţinem seama de continuita- tea monoteismului religios spiritual al geto-dacilor-români". Nu se mai putea trata în bloc un anume element etnic. O dată cu cucerirea romană.

Chiar fără o formulare explicită. 1957. Un al treilea element s-a adău- gat în acest scop dacilor şi romanilor. care în traducere ar însemna luptă de partizani36*. Unele inscripţii funerare din Dacia se re- 34 Istoria R. Intre geje două elemente defavorizaţi apar însă cu deosebire romanii. Denunţarea romanilor corespundea pro- iectului antiimperialist şi antioccidental. identificaţi în cea mai mare parte cu masele popu- lare asuprite din provincia romană. ideea se conturează că au fost ucişi nu pentru a fi prădaţi. 43. Mai mult decît atît nu se putea insista. 35 Vezi în acest sens lucrările lui Dumitru Tudor: Istoria scla- vajului în Dacia Romană. nu acesta era scopul urmărit. iden- tificînd o adevărată „instituţie" a dacilor. Editura Ştiinţi- fică. cu privire la sub- stratul etnic. anume latrocinia. Naţionalismul trebuia combătut în egală măsură cu occidentalismul. p. daco-roman. pornind de aici. aşadar. şi. Latrones devin haiduci. Editura Academiei. şi Răscoale şi atacuri „barbare" în Dacia Romană. ne vom opri ceva mai departe asupra dezvoltării problemei originilor în am- bianţa „internaţionalistă" a vremii. evident. Sînt numiţi consecvent cotropitori. 35 Semnificativ şi amuzant este „dosarul" latronilor. în anii '50. Latrones înseamnă în latineşte pur şi simplu tîlhari. Monumentele sînt ridicate în memoria unor oameni cu stare şi. P.perseverentă forţare a izvoarelor. lupta de clasă a căpătat proporţii nebănuite. Bucureşti. românii apar mai curînd drept descendenţi romanizaţi ai dacilor. iar plecarea lor din Dacia echivalează cu o eliberare. în mod vulgar. Bucureşti.. MOMENTUL DACIC AL COMUNISMULUI Deplasarea treptată dinspre mitologia istorică a luptei de clasă spre mitologia naţionalistă avea să repună în dreptu- . 1957. dar o prea mare insistenţă asupra rădăcinilor autohtone ar fi conferit dis- cursului istoric o notă naţionalistă. Puţine consideraţii. răzbunători ai celor mulţi şi asupriţi. Un istoric face un pas mai departe. 154 feră la uciderea unor locuitori ai provinciei de aşa-numiţii latrones. inclusiv sub formă de răscoale com- binate cu atacuri ale dacilor liberi. R. al sintezei româneşti. ci ca expresie a luptei de clasă.

de la epoca pietrei la culturile neolitice şi ale bronzului. Romanii continuă să fie criticaţi — nici un bun co- munist neputînd agrea anexarea de teritorii străine —.rile sale tradiţionalul mit fondator. mai ales. poate zona cea mai performantă a cercetărilor istorice româneşti din anii comunismului. se referă la „aspectele negative" ale stăpînirii romane. cu tră- sături specifice şi aparţinînd unui spaţiu specific. dacii înşişi sprijinindu-se pe o istorie mult anterioară. cu inevitabile nuanţe — pentru sinteza daco-ro- . dar cu o oarecare măsură. în sine. Programul parti- dului comunist din 1975. Trecutul româ- nesc s-a adîncit astfel considerabil. compensatoare. dar şi la „noua înflorire economico-socială" din epoca respectivă. pp. unei istorii independente. dincolo de orice exploatare ideologică. iulie-decembrie 1951. acestea reprezen- tînd. Dacă istoricii profesionişti au continuat să se pronunţe — fireşte. subliniind de ase- menea că românii au apărut „prin contopirea dacilor cu ro- manii". 73-95. 155 valorizate prin insistenţa asupra caracterului nedrept al cu- ceririi. nr. ei nu mai re- prezintă decît un episod dintr-o îndelungată istorie multi- milenară. Buni sau răi. ea nu mai putea decît să dea o anume co- loratură. „Lupta băştinaşilor din Dacia împotri- va cotropitorilor romani". reabilitarea romanilor nu merge chiar pînă la ca- păt şi. Arheologia a fost însă stimulată tocmai fiindcă prin ea s-a urmărit rezolvarea unor proble- me istorice în sensul urmărit de ideologie. 2. limitată în timp. redactat în termeni destul de vagi pentru a mulţumi pe toată lumea. Ideologia naţionalistă s-a putut sprijini în acest sens pe bogăţia descoperirilor arheologice. şi cu sublinierea.37 Totuşi. Afluxul coloniştilor romani şi pro- cesul romanizării nu mai sînt de acum înainte automat de- 36 Dumitru Berciu. în Studii şi cercetări de istorie veche. Oricît de semnificativă ar fi fost „pecetea Romei". nu poate să ţină pasul cu consolidarea ne- încetată a rădăcinilor autohtone. mai curînd răi la început şi mai curînd buni după aceea. a elementelor de progres pe care le-au adus. Deja în 1960. primul vo- lum al tratatului Istoria României se dovedeşte mult mai conciliant cu romanii.

Articolul fiind nesemnat. ceea ce spune mult cu privire la tentaţiile împărtăşite ale fenomenului totalitar. Louis Armând a fost in- giner şi a ocupat funcţii de conducere la căile ferate fran- ceze şi în industria atomică! Revenind la Densuşianu. Dacă o spune un academician. că apelul la autoritate nu poate fi admis ca procedeu de argumentare istorică). a preluat. Obsesiile istorice ale 37 Programul Partidului Comunist Român de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comu- nism. Bucureşti. fiindcă avem de a face şi cu o „demonstraţie". Se merge pe firul lu- crării lui Densuşianu. cu intenţii similare. s-a avîntat. ceea ce reţin cercetătorii de partid din încîlcita lui pledoarie este 38 „începuturile istoriei poporului român". trebuie să fie ade- vărat! Cititorul neavizat poate crede că se citează o mare autoritate istorică şi filologică (trecem peste faptul. dar influent în plan politic. pp. oferindu-i competenţa specialiştilor săi în mişcarea mun- citorească. ne facem elementara datorie de a-i menţiona cel puţin pe Ion Popes- cu-Puţuri şi pe Gheorghe Zaharia. în Anale de istorie. este invocat şi „academicianul francez Louis Armând". a apărut. 38 Se afirma în acest text. caracterul pre- romanic sau latin al limbii tracilor. 1975. p. un foarte remarcat articol (nesemnat) privind începuturile istoriei poporului român (conceput în spri- jinul celor care aveau să predea şi să studieze cursul de „pro- bleme fundamentale ale istoriei patriei şi partidului"). 4/1976. alcătuit din nespecialişti. Editura Politică. mai ales în sensul derivei naţionaliste a comunis- mului. devenită din „basm preistoric" sursă autorizată. de pe la mijlocul ani- lor '70. şi încă francez. după ce falsificase istoria recentă a ţării. nr. 156 „extremei drepte" din preajma celui de-al doilea război mon- dial s-au transferat astfel „extremei stingi". Demonstraţia. ci ca fapt. 142-152. care ar fi arătat că „traco-dacii vorbeau o limbă preromanică". nu ca ipoteză. un curent deloc neglijabil. spre o istorie veche de mii de ani. teza dacistă a lui Densuşianu. în numărul 4 din 1976. 27. Ofensiva a fost declanşată de Institutul de istorie a partidului care. revista amintitului institut. respectiv directorul şi direc- torul-adjunct ai Institutului şi principali artizani ai fanteziilor . este pilduitoare pentru ceea ce înseamnă lipsă elementară de profesionalism şi dispreţ nemărginit pentru adevăr.mană. In fapt. Cum bibliografia se cerea totuşi adusă la zi. elemen- tar. în Anale de isto- rie.

istorice ale acestuia. pre- 39 Istoria militară a poporului român. .n. Dacă Nicolae Ceauşescu a continuat să pledeze. fără interpreţi. că „poporul dac a reuşit să-şi conserve fiinţa etnică". Stăpînirea romană este aspru judecată în primul volum al Istoriei militare a poporu- lui român (1984). sugerînd chiar formarea poporului român anterior cuceririi romane. 182. pentru sinteza daco-romană. se accepta cel puţin latinitatea limbii! Identificarea românilor cu dacii a avut drept consecinţă reliefarea insistentă a originalităţii şi valorii civilizaţiei aces- tora. se poate face orice. n. voi.39 Nu ar fi avut loc o con- topire biologică cu romanii. fratele său Ilie Ceauşescu nu a pierdut nici o ocazie pentru a-i denunţa pe cotropitorii romani. dar cu grija de a se specifica. oricum. Se acceptă. fără teamă de contrazicere. Editura Militară. p. dacii însă nu puteau decît cîştiga prin retuşuri şi adaosuri. este drept. cu lipsa interpreţilor: „In sprijinul acestei concluzii (a latinităţii limbii dace. I." Ne aflăm în punctul cel mai de jos al profesiunii (autorii avînd oficial statutul de „profesionişti"). „împletirea civilizaţiei dacă şi romană". 1984. dacă vrem.) stau mărtu- rie cîteva basoreliefuri de pe Columna lui Traian. 157 povestea. cele pozitive nu mai apar. Bu- cureşti. cărora li s-au adăugat şi unii profesionişti autentici. şi tot fără interpreţi le răspunde şi acesta. Institutul de istorie a partidului şi Centrul de istorie mili- tară s-au aflat în primele rînduri ale acestui demers. plină de umor. Sînt consemnate urmările negative ale cu- ceririi. în diversele-i invocaţii istorice. Astfel unul dintre acestea ne înfăţişează o delegaţie de ţărani daci care discută direct cu Traian. Nimic mai firesc (în sens mitologic): romanii nu aveau nevoie de o asemenea operaţie amplificatoare. S-au remarcat în acest sens tot istoricii din categoria amintită anterior. ci doar preluarea limbii aces- tora. Eliminarea romanilor din istoria naţională a ajuns astfel din nou la ordinea zilei (cu sau fără negarea romanizării). limita inferioară la care a ajuns istoria în timpul dictaturii comuniste: semn al impertinentei convin- geri că pînă la urmă din istorie.

ediţia a Ii-a. Devenise aproape o greşeală politică să afirmi că dacii nu ar fi prac- ticat arta scrisului. Bucureşti. deşi. Limbă „latină" sau diferită de latină. 159 dat înfiinţarea unei catedre de limbă dacă la Universitatea din Bucureşti. ediţie nouă 1977). să exprime idei cît mai înalte. insolu- bilă. o trăsătură mar- cînd gradul înalt de evoluţie a civilizaţiei dace. 1977. Cîteva consideraţii. treacă-meargă. Nu ştim dacă se intenţiona predarea filozo- fiei dace în limba dacă. i-a asimilat cu geţii. incapabili măcar de a-i deosebi pe geţi de goţi. autorul unei monografii care a beneficiat de o anumită publicitate: Burebista şi epoca sa (1975. Folosirea scrisului de către daci apare astfel. după care urmează totuşi concluzia. a limbii dace. după care avansează concluzii care nu mai au ni- mic de a face cu izvoarele. prin scris sau altminteri. S-a sugerat la un moment 40 Ion Horaţiu Crişan. autor al unei lucrări despre goţi. ea se cerea să fie reconstituită şi eventual aşezată în programa universitară ca obiect de studiu. cert este că toate aceste frumoase iniţiative s-au spulberat în faţa unui obstacol de nedepăşit: . p. istoric din secolul al Vl-lea. Edi- tura Ştiinţifică şi Enciclopedică. pe care. decît în cazul cînd acceptăm orice ca izvor. în dorinţa de a-i valoriza. Trebuia ca dacii. neaşteptată: ne- cesitatea „includerii în istoria filozofiei româneşti a unui capitol cu privire la filozofia daco-geţilor care va trebui cer- cetată şi valorificată monografic". Metoda lui Crişan nu este lipsită de interes: el procedează la o analiză aparent corectă a iz- voarelor. 446. la Crişan ca şi la alţi autori. ca profesionist. 40 Fraza este uluitoare. izvoarele nu o atestă prea convingător. Fabulaţiile lui Iordanes sau ale modelului său Cassiodorus. dar monografie despre istoria filozofiei dacice. S-a lansat ideea că istoria filozofiei româneşti ar trebui să în- ceapă cu filozofia dacă. Burebista şi epoca sa. atribuindu-le în plus tot felul de aptitudini şi curiozităţi intelectuale. n-au cum să fie con- siderate izvor pentru o istorie pe care o cunoşteau doar vag şi deformat. Referirile esenţiale la „preocupările filozofice" ale dacilor se află la Iordanes. Scrisul însă nu era de ajuns. Crişan. dacă acceptăm să ne prindem în jocul lui Iordanes. nu ezită să remarce exagerările tex- tului. cînd nu avem nici măcar trei cuvinte scrise în dacă! O oarecare agitaţie s-a petrecut şi în chestiunea. în realitate.158 cum Ion Horaţiu Crişan.

la care au aderat tot felul de amatori (chiar şi un cenaclu al juriştilor!). De cîteva decenii încoace. cu centrul. imaginînd etimologii fantastice. o întreagă „mişcare de ama- tori" a invadat terenul lingvisticii. dar urmărind tot ţelul consolidării moşte- nirii dacice. susceptibile. Drăgan le acorda generos cam jumătate din Europa.1. august 1975. tracii s-a putut afirma de pildă că strămoşii românilor vieţuiau acum 100 000 de ani 41. Puţin importă de la cine spre cine a circulat infor- . cele privitoare la „latinitatea" limbii dace) cu formulările apărute aproape simultan în Anale de istorie. de a reprezenta circa 10% din fondul principal al limbii române. tracii (1976) şi editor al revistei omonime. vechimea şi importanţa poporului român în lume". Specialistul consacrat al aces- tei direcţii este 1. El a ajuns la identificarea — considerată discutabilă de mulţi lingvişti — a nu mai puţin de 160 de cuvinte aparţinînd substratului dacic. Este interesant că volumul Noi. dacă nu din lume. Acest gen de „para-lingvistică" cu accente ultranaţiona- liste pare a fi devenit în România un adevărat fenomen de societate. dar şi unii profesionişti nu tocmai scrupuloşi (printre care arheologii Dumitru Berciu şi Ion Horaţiu Crişan). pp. în sensul inaugurat de Hasdeu. „Elemente introductive la pro- blema: Originea. 8-11 („Chiar numai 160 probă elocventă că poporul român este cel mai vechi de pe continent. împre- ună cu derivatele lor. Drăgan s-a apropiat apoi de regimul Ceauşescu. Entuziaştii merg însă îna- inte. autor al lucrării Limba traco-da- cilor (1959 şi 1967). Autor al lucrării Noi. Limba pe care o vorbim ar avea. Russu. în acelaşi context. lansată în 1974. Legionar în tinereţe. aşadar. s-au manifestat unele cercetări academice. şi influenţa deloc ne- glijabilă exercitată de divagaţiile ştiinţifice ale foarte con- troversatului om de afaceri stabilit în Italia. susceptibile de a ne restitui limba strămoşilor. evident. 41 Dr. el a animat o întreagă mişcare vizînd amplificarea rolului tracilor în istoria euro- peană. Iar în ce priveşte extinderea tracilor. Corneliu Belcin. Să mai amintim. în revista Noi. o destul de sensibilă coloratură dacică. tracii. în actualele ţinuturi româneşti. tracii conţine argumente şi pa- saje identice (de pildă. jurist. în Noi. 12. Iosif Constantin Drăgan.inexistenţa obiectului de studiu. translaţie caracteristică inclusiv pentru mitologia dacică. nr. Mai prudent.

ceilalţi totuşi prin Traian. neputînd pretinde o participare la fundaţia românească). ca şi asupra vechilor instituţii şi vechii culturi româneşti. cu genul de demers practicat de Drăgan. demers explicabil prin procesul de modernizare a societăţii româneşti. Au- tentică sau nu. Faza latinistă şi. cum se ştie. SLAVII. şi în aprecie- rea rolului lor s-a pendulat între extreme. aflat în vizită la Bucureşti.maţia. Oscar Luigi Scalfaro. Se pare că au cîştigat. în genere. Sîntem departe de fresca de la Ateneu! Identificarea românilor cu dacii tinde să devină o ches- tiune de notorietate europeană. răz- boiul cu romanii. au exercitat o în- rîurire notabilă asupra limbii române. raporturile preşedintelui Italiei cu Traian sînt la fel de mitologice ca raporturile speciale care l-ar lega pe preşedintele Iliescu de Dromihete sau de Decebal. cert este că dacii au sfîrşit prin a se impune în conştiinţa românească. ni se înfă- ţişează un raport de trei la unu între daci şi romani. Este grăitoare suita de busturi înşiruite în faţa Muzeului Militar Naţional din Bucureşti. Burebista şi Decebal. primii reprezentaţi prin Dromihete. Dar. anecdota este semnificativă pentru logica mitologiei istorice. în sfîrşit. organism învestit cu autoritate ştiinţifică şi ideologică în România comunistă. semnificativă este identificarea Institutului de isto- rie a partidului. încercare . chiar lăsînd la o parte fabulaţiile şi exagerările ires- ponsabile. preşedintele Italiei. 161 asimilate de români. mai puţin substanţiale şi mai repede 100 000 de ani de existenţă pe acest pămînt şi tot ne duce la concluzia că sîntem cel mai vechi popor al Europei. în fapt. Potrivit relatărilor presei. Slavii. în funcţie de con- junctura ideologică şi politică. a ţinut să transmită scuze poporului român — oarecum tardive — pentru cucerirea Daciei de romani."). în fapt. istoriografia secolului al XlX-lea pînă destul de tîrziu au urmărit eliminarea sau cel puţin diminuarea drastică a factorului slav. O PREZENŢĂ OSCILANTĂ Partida dintre daci şi romani a cunoscut o oarecare com- plicare prin implicarea suplimentară a factorului slav (cele- lalte elemente etnice.

Publicarea aproape simultană a dicţiona- relor lui Laurian şi Cihac marca extremele între care evo- lua interpretarea limbii române şi. dar în ce-i priveşte pe slavi s-a străduit să le limi- teze impactul asupra sintezei româneşti. ca replică dată latinismu- lui şi. Senzaţia a stîrnit-o însă Dicţionarul etimologic (1870-1879) al lui Alexandru Cihac. Hasdeu însuşi. Nodul gordian al acestei încurcături etimologice a fost tăiat de Hasdeu prin seducătoarea sa teorie a circulaţiei cu- vintelor. P. P. Hasdeu considera poporul român pe deplin format cînd a intrat în raporturi cu slavii. voi. 1/5 turceşti 42 B. 278-281. un apropiat al Junimii. Cuvintele slave ar fi pătruns în limba română nu prin contact etnic. Hasdeu. într-un fel. educat în mediu slav şi putînd fi considerat cel dintîi slavist român. istoricii români moderni nici nu cunoşteau slavona sau diversele limbi slave. Etimologiile stabilite de el ofereau concluzia neaşteptată că fondul lexical al limbii române ar fi mai curînd slav (şi de alte origini) decît latin: 2/5 elemente slave. I. El a înţeles să tempereze latinismul prin recursul la substratul tracic. timp de vreo şapte secole.42 Reacţia de reabilitare a slavilor şi a culturii slavone în is- toria românească a venit din partea junimiştilor în ultimele decenii ale secolului al XlX-lea. Ne-am referit deja la sugestiile lui Panu în aceas- tă direcţie. ci pe cale politică. Has- deu. a originilor şi influenţelor (cu remarca necesară că lucrarea lui Cihac este apreciată de specialişti ca net superioară fanteziei lingvis- tice a lui Laurian). pînă la Matei Basarab şi Vasile Lupu. nu s-a dovedit un susţinător al influenţei slave. pp. ci de circulaţia acestora. ca exerciţiu de depăşire a complexelor naţionale. Structura unei limbi — arăta Hasdeu — nu este dată de numărul brut al cuvintelor. 162 şi tot 1 /5 latine! Româna devenea o limbă amestecată în care turcismele şi cuvintele de origine latină ar fi avut cam aceeaşi pondere. De remarcat faptul că. Sînt . situaţie paradoxală dat fiind înve- lişul slavon al culturii româneşti medievale. 1873. Bucureşti. Istoria critică a românilor. pînă la B.disperată (parţial şi temporar reuşită) de ieşire din spaţiul slav al continentului. în genere. religioasă şi culturală.

I. foarte di- ferită. vezi B. Hasdeu. îşi însuşeau. 1972). sub formă gre- cească şi cu influenţe orientale."44 în limba ro- mână se află o „sumă enormă de elemente slave" adoptate 43 Pentru teoria circulaţiei cuvintelor. 46 . „în loc de introducere" (capitolul III: „In ce constă fizionomia unei limbi?"). bulgarii. 43 Dar influenţa slavă a fost puternic pusă în evidenţă de Ioan Bogdan. şi chiar turcismele. 45 îndeosebi rapor- turile româno-bulgare sînt tratate de Ioan Bogdan într-o manieră care nu poate fi decît dezagreabilă naţionalismu- lui românesc. p. aşadar. încît putem zice. De- monstraţia lui Hasdeu răsturna din nou raportul în defa- voarea influenţei slave. iar în viaţa de stat „aproape toate aşe- zămintele noastre vechi sînt sau de origine slavă. In timp ce noi. 1905. în mişcarea cea organică. ele se pierd aproape cu desăvîrşire faţă cu latinismele. fără exagerare.cuvinte aproape uitate depozitate în dicţionare. de la vecinii lor bizantini. care nu era altceva decît continuarea. „ne înstrăinam tot mai mult de cultura romană şi ne sălbăticeam". Bucureşti. Pentru el slavii devin element constitutiv al sintezei româneşti: „Influenţa elementului slav la formarea naţionalităţii noastre este aşa de evidentă. 44 Ioan Bogdan. pînă în secolele al XVI-lea-al XVII-lea. Bucureşti. prin convieţuire. în circulaţiune însă. că nici nu poate fi vorba de popor român înainte de absorbirea elementelor slave de către populaţia băştinaşă romană în cursul secolelor VI-X. dar nici o propoziţie cu cuvinte exclusiv de alte origini. 163 atît direct." Se pot formula fraze întregi numai cu cuvinte de obîrşie latină. o civilizaţie pe atunci înaintată. voi. Bucureşti. 1886 (ediţie nouă. civilizaţia bizan- tină. Editura Minerva. slavismele la români. sub aripile pro- tectoare ale unui stat organizat şi puternic. P. Valoarea lor este. Istoriografia română şi problemele ei actuale. cît şi pe cale politico-literară. limba slavonă a fost folosită în biserică şi în stat. sau posedă pe lîngă puţinele elemente moştenite de la romani o sumă însemnată de elemente slave". nu sînt puţine. a vechii civilizaţii romane". 21. şi chiar în „afacerile zilnice ale românilor". românii. „veniţi ca barbari peste noi. adică în activitatea cea vitală a graiului românesc. altele folo- site de nenumărate ori. „Negreşit. în Etymologicum Magnum Romaniae. Editura Academiei Române.

46 Ioan Bogdan. sub raportul limbii. Fostul junimist A. Bucureşti. că statul bulgar a stăpînit şi teritoriile româneşti (punct de vedere formulat în Teoria lui Roesler. CC. i-a reproşat printre altele lui Iorga şi subevaluarea influenţei slave. este perioada cînd multe elemente de cultură şi organizare politică slavă au pătruns în societatea româneas- că. chiar dacă nu merge atît de departe ca Bogdan. luate la bîlciuri pe malul drept dună- rean. Românii şi bulgarii. cultura şi organizarea politică românească. El nu acceptă stăpînirea bulgară la nord de Dunăre şi tinde 45 Ioan Bogdan. 1895. D. Bucureşti. anumite aşezăminte.Timp de trei secole. sublinia Giurescu. 15. Au rămas apoi de la dînşii anumite elemente de mitologie populară. Giurescu şi P. taratul bulgar a stăpînit şi la nord de Dunăre. care vedea un model în Ioan Bogdan. care au intrat în limba noastră. şi atîta. 17-19 şi 25. „influenţa ."47 „Şcoala nouă". punctul cel mai avansat al afirmării înrîuririi slave. P. p. oricum. pînă la istoriografia comu- nistă. însemnătatea studiilor slave pentru români. este însă mult mai latinist în desluşirea începuturilor româneşti. Xenopol. aşadar. considerîndu-le totuşi ca secundare. 1894. dar mai mult pentru idei secundare şi pen- tru articole de comerţ. Iorga. atît de apropiat de Bogdan în unele privinţe. Contemporanii săi şi istoricii generaţiei ulterioare au avut în această privinţă puncte de vedere diferite. ca şi Bogdan. Panaitescu au insis- tat asupra multiplelor elemente slave pătrunse în limba. nu s-a mai revenit la faza negării sau ignorării factorului slav. In bună măsură influenţa slavă a fost. Totuşi. nota fiind totuşi ceva mai moderată decît a conclu- ziilor lui Bogdan. 164 să limiteze influenţa rezultată din convieţuirea româno-sla- vă: „Din toată viaţa slavilor cari au fost în părţile acestea au rămas numai cuvinte foarte multe. apoi în Istoria românilor din Dacia Traiana). acordă influenţei slave o pondere apre- ciabilă şi crede. o influ- enţă bulgară. pp. Ioan Bogdan a reprezentat. adăugate fundamentului daco-roman. căci pentru ideile de căpetenie noi ne putem exprima tot cu cuvinte care vin din vechea moştenire romană.

acum în prim-plan trece statul kievian. dînd dovadă chiar de mai multă brutalitate decît germanicii sau hunii.. cum am văzut. evident. dar sistematizată de P. în schimb. şi că punctul de greu- tate trebuie să cadă tot asupra primelor două elemente. constituind temeiul. dar şi nuanţează. de rapor- tat şi la contextul relaţiilor româno-ruse şi româno-bulgare în perioada interbelică. I. 49 Momentul de nedepăşit al integrării românilor în mediul slav 1-a reprezentat. la locul lor fondator. Iorga. 48 C. „Slavii — insistă Giurescu — au venit în Dacia în calitate de cuceritori". cultu- rale". p. în manua- lul lui Roller nu se citează nici un cuvînt de origine latină. Dacă mai înainte accentul cădea asupra slavilor sudici (bulgarilor). Cu alte cuvinte că nu avem de a face cu părţi egale nici cantitativ. influenţa slavă a fost pusă puternic în lumină. P. exprimă elocvent ceea ce pre- gătea: fuzionarea istoriei românilor cu istoria slavilor. Giurescu."48 Se adaugă penetrării slave şi o notă conflictuală. pp. 33. Istoria românilor -pentru poporul românesc. vădind o înrîurire puternică „în toate ramurile vieţii noastre economice. care ar fi jucat un rol esenţial în formarea statelor româneşti. în schimb. cit. teză întîl- 47 N. i s-a adău- gat elementul slav. voi.slavilor e superioară influenţei pe care au exercitat-o nea- murile germanice asupra limbii galo-romanilor sau italie- nilor". El acceptă. Panai- tescu (în articolul „Problema originii clasei boiereşti"). op. I. „aflîndu-se la baza relaţiilor româno-ruse care s-au dez- voltat de-a lungul veacurilor"50. afirmaţia lui Bogdan potrivit căreia nu poate fi vorba de popor român decît după amestecul cu slavii: „Această afirmaţie trebuie înţeleasă în sensul că poporul român şi-a căpătat alcătuirea sa deplină. caracteristicile sale etnice complete. 247 şi 260. Cuce- rirea explică şi originea slavă a boierimii române. şi cu istoria slavilor de Răsărit în principal: „Fără a pierde din . sînt menţionate zeci de cuvinte slavone. eventual dacă. voi. în 1952. nici calitativ. militare. politice. etapa prosovietică a comunis- mului românesc. numai după ce elemen- tului esenţial daco-romanic. evocat însă fără entuziasm. cu privire la orientarea cercetării istorice. Dacii şi romanii au rămas. Directivele date de Mihail Roller. C. 165 nită la mai mulţi autori. sociale.

îndepărtarea de slavi s-a tradus prin excluderea lor din alcătuirea etnică a românilor. fundaţia politică tindea să devină pur şi simplu slavă. cu o civilizaţie înaintată. 31-64. Bulgaria în planul doi. sfîrşise prin a intra în orbita occidentală!). „Slavii au venit în Dacia în calitate de cu- ceritori". Secolul al X-lea. în timp ce Bizanţul apare ca „reacţionar" (Grecia. întinderea statului 49 C. C. apoi de Constantin Daicoviciu în compendiul cu acelaşi titlu din 1969. în op. Fără a intra în detaliile acestei chestiuni — cu accente deosebite de la un autor la altul —. propus de Ioan Bogdan. cit.. P. Orientarea comunismului spre valorile naţionale a con- dus la refluxul influenţelor slave. pp. pp. 54-56. voi. 166 feudal bulgar în secolul al IX-lea şi al X-lea pe teritoriul patriei noastre este un fapt de necontestat şi a avut urmări asupra dezvoltării ţării.. care se răsfrînge asupra întregului Răsărit al Europei. Strategia a fost simplă: coborîrea în timp a „momentului" formării poporului român. I. cu o uşoară coborîre spre sfîrşitul secolului al IX-lea. Petre P. sau nu a avut loc. luptele duse de statul din Kiev împotriva citadelei reacţionare pe care o reprezenta în acea vreme Bizanţul şi apoi cuprinderea unei părţi din teritoriul ţării noastre în cadrul statului feudal din Kiev au contri- buit la dezvoltarea relaţiilor feudale şi au grăbit procesul de organizare feudală în ţara noastră." 51 Dacă etnic şi lingvistic românii rămîneau în principal da- co-romani (dar cu notabile influenţe slave).. „Problema originii clasei boiereşti". Această influenţă a slavilor de Sud completează pe cea a slavilor de Răsărit. Giurescu..vedere o clipă existenţa populaţiei băştinaşe romanizate (daco-romane) ar trebui studiată problema dacă procesul de formare a slavilor de Răsărit a avut loc parţial. la care Stalin rîvnise un mo- ment. preluat. De remarcat dozarea: Rusia mai întîi. ediţia 1994. să remarcăm că. de Istoria României din 1960. 268-278. cînd o parte a te- ritoriului ţării noastre a fost cuprinsă în cnezatul de Halici. Panaitescu. în genere. însemna acceptarea slavilor ca element . R. reţinut de generaţia interbelică. şi pe o parte a teritoriului ţării noastre [.] Exis- tenţa în vecinătatea ţării noastre a puternicului stat feudal din Kiev. în Interpretări româneşti. care i-a premers şi care totodată îi urmează în secolele XI-XII. 50 Istoria R. pp.

Scăzînd 2 000.. fenomen încă mai complex şi mai greu de definit decît formarea limbii respective (întrucît presupune şi o anume comuni- tate culturală şi conştiinţă de sine)? Cînd s-au „format" francezii. fără asimilarea lor neputînd fi vorba de „popor român". potrivit unor calcule politice înfăţişate drept rod al cercetării obiective. 152-153. chiar dacă pe un plan secundar în raport cu da- co-romanii. pp. din 1984. cînd nu avem pentru epoca în discuţie şi nici pentru multe secole mai tîrziu nici o mostră de limbă română sau „proto-română"? Dar poate fi în genere datată formarea unui popor. italienii. 167 tru care românii sînt deja români la anul 271.fondator. cum se poate prelua o spirituali- tate?). iulie-septembrie 1952. Cr. S-a procedat la identificarea proto-romănilor şi a unei limbi proto-române începînd din secolul al Vl-lea. ajungem la anul 16 î. rolul slavilor (fără a mai vorbi de alte con- tribuţii) fiind proclamat drept nesemnificativ. Recordul îl deţine tot Istoria militară a poporului român. Elementele slave trebuiau preluate de un popor român gata format. ci pur şi simplu într-o referire a lui Ceauşescu la vechimea de peste 2 000 de ani a românilor. din punctul de vedere al aritmeticii. Amuzantă. ce înseamnă un popor for- mat sau aproximativ format? Cu ce argumente se poate afirma că pe la 600 se vorbea proto-româna. idee entuziast însuşită de Ilie Ceauşescu şi de autorii Istoriei militare. germanii. oricum cristalizat în structurile lui esenţiale. se dovedeşte afir- maţia că poporul român ar fi „vechi de peste 2 000 de ani. anul apariţiei volumului. „Cu privire la unele probleme din dome- niul cercetărilor istorice". cu vreo 120 de ani înaintea cuceririi Daciei de romani! Explicaţia „calculului" stă nu în vreo nouă teorie cu privire la roma- nizare. pen- 51 Mihail Roller. ca să nu spunem „peste". de cînd poporul dac a preluat limba şi spiritualitatea la- tină"52 (în treacăt fie zis. englezii? Insistenţa cu totul . Ceea ce s-a urmărit în faza comunismului naţiona- list a fost nu numai estomparea înrîuririi slave. Ce înseamnă proto-români. dacă nu chiar cu mult înainte. în Studii. ci îndeosebi aşezarea ei dincolo de pragul formării poporului român. Revistă de istorie şi filozofie.

înclină într-un sens balanţa spre romani. Oare cît mai aveau în comun româ- nii Evului Mediu cu dacii şi cu romanii? Cultura slavonă şi religia ortodoxă nu îi apropiau deja mai mult de civiliza- ţia bizantino-slavă? Ce este. sau dacică. de pildă. I. istoricii Şco- lii Ardelene s-au aflat mai aproape de un anumit adevăr (cel puţin de singurul adevăr demonstrabil) decît promo- torii dacismului. Răspunzînd. nu sînt nici daci. există o genă specific ro- mânească. pen- tru simplul motiv că. p. 208. Dar prin ce se manifestă acesta: prin sînge. iar exigenţele comunismului au fost mai întîi formarea poporu- lui român alături de slavi. deşi altfel decît au crezut. NAŢIUNEA: ORGANISM BIOLOGIC SAU COMUNI- TATE SOCIALĂ? Am putea fi întrebaţi care este opinia noastră cu privire la ponderea diverselor elemente alcătuitoare ale poporului Istoria militară a poporului român. Esenţa romanică a limbii române. prin gene? Există un sînge românesc. Răspunsul este că nu avem nici un răspuns. la care se adaugă şi nu- mele de „român". voi. 168 român. Românii sînt români. sau daco-romană? Singura raportare incontestabilă la origini este oferită pînă la urmă de limbă. nici slavi. iar apoi scoaterea lui din sfera influenţelor slave. cu cine se aseamănă mai mult românii: cu dacii. nu am face decît să ne alăturăm unuia sau altuia dintre miturile fondatoare în circulaţie. De aici însă. pusă aşa. nici romani. Orice perio- dizare de acest gen răspunde unor exigenţe ideologice. şi pînă la a spune că sîntem mai curînd ro- mani este cale lungă.deosebită a istoriografiei româneşti asupra acestei chestiuni — căreia i s-a atribuit denumirea savantă de „etnogene- ză" — constituie o particularitate naţională. Insistenţa asupra rădăcinilor autohtone valorizează în primul rînd fondul biologic al originilor. cu romanii ori cu slavii. mai important pen- tru a-1 defini pe român: originea dacă sau religia ortodoxă? (dificultate rezolvată de cei care văd în Zalmoxis un pre- cursor al lui Cristos!) Dar astăzi. poate că pînă la urmă. sau cu po- . problema apare formulată dintr-o perspectivă strict mitologică.

indiferent de timp sau spaţiu... Paris. 1964. Apologie pour l'histoire ou Metier d'historien. t Continuitatea . Noi nu ne războim cu miturile fondatoare. dar. 15 („Les hommes ressemblent plus â leur temps qu'â leurs peres. Oricîtă rămînere în urmă ar fi acumulat. nu se pot exprima decît pla- titudini de genul: am moştenit curajul dacilor şi spiritul raţional al romanilor .-. să zicem."). dim- potrivă. O naţiune nu este un organism bio- logic. fireşte. prin actualizarea sa imaginară. Toate acestea aparţin imaginarului istoric şi politic.. ■■•.poarele Europei contemporane? Un proverb arab citat de Marc Bloch spune că „oamenii seamănă mai mult cu vre- mea lor decît cu părinţii". al fundaţiei originare sau fundaţiilor succesive. .53 Zicala se aplică la fel de bine indivizilor şi naţiunilor.'. Cei din urmă aparţineau unor civilizaţii „tradiţionale" avînd cu totul alt registru de mentalităţi şi comportamente decît avem noi într-o lume 53 Marc Bloch. ci ca o sin- teză culturală.. nu pentru a arunca mecanismul în aer. Ceea ce trebuie însă înţeles. Altminteri. Fiecare naţie le are pe ale sale şi le cultivă cu grijă.'■' :•. românii prezintă totuşi profilul spiritual al unui popor al secolului al XX-lea. 169 predominant tehnologică şi citadină. dar ne-o valorizăm prin identitatea strămo- şilor. de daci şi de romani ceea ce ne apropie în genere de toţi semenii. în sens mitolo- gic. dar ne raportăm la origini.. Ne apropie. ceea ce nu înseamnă că sînt lipsite de semnificaţie. ci pentru a-i pătrunde logica funcţionării. trecutul de- vine o mare forţă a prezentului. i . p. Trăim în prezent. nu se prezintă ca o simplă sumă de indivizi (fiecare cu mulţimea-i de strămoşi). ci un organism social. este procesul de actualizare. Capitolul III • . Românii vor continua să-şi evoce istoria din cele mai vechi timpuri şi este nor- mal să procedeze aşa. cînd se trece la un inventar mai precis. Oricît de diferiţi ar fi românii de germani.. sînt mult mai apropiaţi astăzi de aceştia decît de strămoşii daci şi romani. avem o identitate in- contestabilă. în realitatea strictă sîntem despărţiţi de trecutul îndepărtat.

sau. se află . sau într-o zonă limitată a acestui spaţiu. românii s-ar fi format sau pe teritoriul corespun- zător României moderne. o anumită neconcordanţă între procesul efectiv al expansiunii romane şi al romanizării şi actuala configu- raţie etnică a Europei sud-estice. a contribuit la crearea unei adevă- rate „obsesii naţionale". cu totul în afara ţării unde trăiesc astăzi! Trei factori principali stau la originea acestei situaţii cu totul paradoxale. Problema continuităţii nu este de altfel decît mani- festarea extremă a unei nelămuriri mai generale privind inserarea geografică a începuturilor poporului român. Potrivit multiplelor teze divergente româneşti şi străine.'Ă *î UN PARADOX ISTORIOGRAFIC: ARIA DE FORMARE A POPORULUI ROMÂN î Insistenţa deosebită asupra „formării poporului" parti- cularizează istoriografia şi conştiinţa istorică românească. La nord de Dunăre. Ne aflăm. Chestiunea este însă dublată şi amplificată prin întrebarea privitoare la spaţiul formării poporului român şi limbii ro- mâne. Provincia Dacia a făcut parte din Imperiu doar 165 de ani. Aici se înscrie faimoasa chestiune a continuităţii care. Pe de altă parte. Jumătatea nordică a Pe- ninsulei Balcanice a făcut parte din Imperiu timp de vreo opt secole. Rezultatul se dovedeşte însă invers punctului de plecare: România. interval care a permis instalarea şi consolidarea unei puternice vieţi romane. romanii au stăpînit efectiv doar ju- 171 mătate din Dacia. întreţinută prin jocul ideologic şi politic. ataşată „etnogenezei". urmaşa Romei în această parte a Europei. undeva la sud de Dunăre. din nou. sau într-o re- giune depăşind cu mult extinderea actuală a poporului ro- mân. ceea ce poate ridica întrebări cu privire la amploarea romanizării. în sfîrşit. jumătatea neane- xată a Daciei nu a avut în mod logic cum să fie romanizată. în faţa unei situaţii particulare în istoriogra- fia europeană. pe actua- lul teritoriu al României. Mai întîi. chiar foarte limitată în unele variante. pînă la cuprinderea unei bune părţi din Europa centrală şi sud-estică.

Aceleaşi premise istorice pot justifica o teo- rie sau opusul ei! Invocată de latinişti. preluată de ansamblul is- toriografiei româneşti spre mijlocul secolului al XlX-lea. continuînd să fie un punct de dogmă în istorio- grafia maghiară de astăzi. dar deloc ultimul ca impor- tanţă. spaţiul românesc iniţial este reprezentat atît de Dacia. in- vers. Se întîlnesc însă. putem reconstitui modul de viaţă al celor care au trăit aici. în al treilea rînd. Şi. Negarea continuităţii româneşti şi aducerea românilor de la sud de Dunăre a corespuns evi- dent obiectivelor austro-ungare în secolele al XVIII-lea şi al XlX-lea. argumente comune la imigraţionişti şi la naţio- naliştii români. Din păcate.la nord de Dunăre şi nu la sud! în al doilea rînd. cu scopul de a asigura maghiari- lor primatul cronologic în Transilvania. ipotezele cele mai diverse au teren li- ber de manifestare dată fiind sărăcia izvoarelor privitoare la spaţiul nord-dunărean de-a lungul mileniului care sepa- ră retragerea stăpînirii romane la anul 271 de întemeierea statelor româneşti în secolul al XlV-lea. Ştim astăzi că teritoriul Daciei a continuat să fie dens populat. a intervenit în joc. arheologia s-a dovedit capabilă de a supli- ni această lacună. factorul ideologic şi politic. nu face decît să ofere argumente. Cu privire la anumite aspecte istorice. el nu ne poate spune ce limbă vorbeau făuritorii obiectelor respective într-un anume secol şi într-un anume colţ al României de astăzi. LA NORD ŞI LA SUD DE DUNĂRE. paradoxal. UN POSIBIL COMPROMIS? în versiunea Şcolii Ardelene. materialul arheologic nu vorbeşte. ipotezei expansiunii românilor şi limbii române din afara spaţiului actual al României. ce argument mai bun decît golirea Daciei de populaţia ei autohtonă? Şi. în sfîrşit. în măsura în care toţi lingviştii serioşi consideră româna ca 172 limbă romanică. cît şi . neromanizarea dacilor. cu o mare complicaţie de variante. şi mai ales lipsa completă a izvoarelor scrise interne. obsedaţi de nobleţea şi puritatea sîngelui românesc. susţinută de extrema naţiona- listă a dacismului pur. exterminarea dacilor a ser- vit în egală măsură teza imigraţionistă.

I. şi pen- tru mai multe secole. ci doară mai mult şi mai adeseori i-au bătut românii sub numele bulgarilor. pînă în faza istoriografiei comuniste. apoi la imperiul româ- nilor şi al bulgarilor (al doilea tarat. întemeiat de vlahii sud-dunăreni Petru şi Asan. el afirmă de asemenea că românii din Balcani au dat mai mulţi îm- păraţi Romei şi Bizanţului. 282-283 şi 289. Laurian se referă de asemenea la regatul bulgaro-român (primul tarat). Spaţiul de formare a limbii şi poporului român devine chiar mai îngust decît frontierele Daciei ro- mane. un capitol important de isto- rie românească. şi înălţat la apogeu de Ioniţă. Faţă de această generoasă expansiune a spaţiului româ- nesc iniţial. Lipsa elementelor germanice în limba română îl determină să îi retragă pe daco-romani din zonele nord şi sud-dunărene. mai „vizibilă" decît romanitatea din fosta Dacie.. în Istoria critică a românilor. la o limitare severă. Românii apar ca urmaşi ai roma- nilor în această parte a Europei. iar cel de-al doilea româno-bulgar. Imperiul ro- mâno-bulgar. despre taratele bulgare). pp. cînd a fost distrus de turci (este vorba. „crăimea au trecut de la bulgari la români". avea să reprezinte. Cum ştirile despre terito- riul de la nord de Dunăre sînt sumare. cit. istoria secolelor care urmează retragerii aureliene se petrece mai curînd în actu- ala Bulgarie decît în România de astăzi.1 Primul tarat bulgar a fost. drept aceea nu numai bulgarii au bătut pe greci. aşadar. o dată cu Samuil. Să remarcăm că deplasarea principalei scene a istoriei româneşti de la nord de Dunăre la sudul fluviului. Kogălniceanu prelungeşte regatul vlahilor transdanubieni pînă la anul 1394. putea sugera un scenariu apropiat de cel susţinut de imigraţionişti. op. pînă la sfîrşitul secolului alXIV-lea)." Iar în anul 963. „Românii au fost uniţi cu bulgarii de la venirea acestora — spune Şincai —. Romanitatea sud-dunăreană era pur şi simplu mai activă. „Mapa etnografică" a României din secolul al IlI-lea . bul- garo-român. fireşte. chiar dacă istoricii români 1 Gheorghe Şincai.de teritoriul sud-dunărean. Hasdeu procedează. voi. al cumanilor şi al paţinachilor. 173 se manifestau ca partizani ai continuităţii. unde este atestată prezenţa migra- torilor germanici. care era român.

în- ceput în secolul al Vl-lea şi prelungit pînă în veacul al XlV-lea. Oltenia a fost şi rămîne nucleul naţionalităţii ro- mâne. pp. 2 Pentru eL. două dialecte ale aceleiaşi limbi. care datoresc asemănarea lor covîr- şitoare împrejurării că se trag din amestecul aceloraşi elemente.pînă în secolul al Vl-lea se întinde.v Alt gen de limitare teritorială întîlnim la Xenopol. a românilor nord-du- năreni şi macedo-românilor. Nici o legătură directă. Cu siguranţă că naţionalistul Hasdeu a fost impre- sionat de „curăţenia etnică" a Olteniei. Xenopol îi îndepărtează şi de Dunăre. Aşadar. precum şi influenţa sud-slavă în limba ro- mână. aşa- dar. ci mai la sud. Roesler in- voca apropierea dintre daco-română şi macedo-română. de- parte de goţi şi de gepizi". care îşi publicase. voi. Muntenia şi Moldova. între cele două trunchiuri romanice ale Răsăritului: „Daco-românii şi macedo-românii sînt două popoare deo- sebite prin obîrşia lor. P. cit. românii s-ar fi retras în „cetatea" Carpaţilor. Studiile româneşti. Elementul romanic se afla nu în Moesia. Hasdeu. în zona Transilvaniei. iată ceea ce explică unitatea remarcabilă a limbii române. în epoca migraţiilor. într-un proces de lungă durată. provincia cu cea mai mică pondere a elementului străin dintre toate ţinu- turile româneşti. „naţionalitatea română s-a născut şi s-a dezvoltat în Oltenia pînă-n valea Haţegu- lui". sub titlul Teoria lui Roesler. şi în al doilea rînd explicarea influenţei sud-slave altminteri decît prin sejurul românilor la sud de fluviu. în Munţii Balcani. românii nu au avut deci cum să se formeze aici. Replica lui Xenopol a apărut în 1884. I. după Hasdeu. în sprijinul tezei originii sud-dunărene a românilor. aflate astăzi la mare distan- ţă una de cealaltă."3 Pentru a-i distanţa şi mai sensibil pe români de sfera balcanică. Din Oltenia.. Sco- i pul său este de a demonta punct cu punct argumentaţia lui Roesler. Moesia ar fi fost slab romanizată în Antichitate. de la bun început. Tactica sa urmăreşte două obiective: mai 2 B. 306-308. Potrivit lui Xenopol. împingîndu-i spre munţi. în 1885: Une enigme historique. în 1871. Studii asupra stăruinţei românilor în Dacia Traiană (şi în franceză. Hasdeu insistă asupra „forţei de expansiune a oltenilor". 174 întîi separarea netă. op. „de la Se- verin pînă-n Haţeg. românii aveau să se reverse spre Ardeal. . Les Roumains au Moyen Age). de la munţii Temeşianei pînă-n Olt.

Studii asupra stăruinţei românilor în Dacia Tra- iană de A. Xenopol. Dare de seamă critică". Banatul şi partea apuseană a Transilvaniei.ca şi existenţa unor cuvinte de origine maghiară în graiul tuturor românilor. rămîne soluţia inversă: expansiunea slavilor din sud la nord de fluviu. Tipografia Naţională. D. Iată explicat ritul slav în biserica română şi. 3 A. Studii asupra stăruinţei româ- nilor în Dacia Traiană. într-un text conceput ca o recenzie a cărţii lui Xenopol. superficial romanizată potri- . în Convorbiri literare. în intenţia de a nărui pînă la te- melie eşafodajul construit de Roesler. potrivit lui Onciul. 1884. Formarea poporu- lui român şi continuitatea românească sînt limitate deci la Transilvania. Căile naţionalismului sînt diverse şi uneori neaşteptate. 1885). Xenopol îşi exprimase preferinţa pentru alta dintre provinciile româneşti: Transilvania. O dată ce evoluţia românilor la sudul Dunării nu este de ac- ceptat. desfăşurîndu-se la adăpostul arcului carpatic. Xenopol consideră că primul tarat bulgar s-ar fi extins asupra întregului teritoriu românesc de as- tăzi. 224. „România" a făcut parte din Bulgaria. Xenopol. Hasdeu mărginise „leagănul" poporului român la Olte- nia. şi aici asis- tăm la o întoarcere completă a argumentelor lui Roesler. el opta pentru spaţiul întreg al Daciei romane: Oltenia. românii (dîndu-şi seama că migraţiile s-au terminat?) au coborît spre deal şi cîmpie. precum şi „descălecatul" lui Negru Vodă în Ţara Românească şi al lui Dragoş-Bogdan în Moldova. una din- tre monografiile fundamentale asupra chestiunii („Teoria lui Roesler. Xenopol a procedat aşa din pur naţionalism. influenţa politică şi culturală a slavonismului. şi dincolo de Dunăre. Teoria lui Roesler. Timp de cîteva secole. dar devenit o lucrare de sine stătătoare. 175 Cu ce ochi ar privi astăzi un naţionalist român limitarea continuităţii româneşti la Transilvania şi supunerea primi- lor români taratului bulgar? Şi totuşi. Dar aria formării poporului român se extindea. Iaşi. în genere. Moesia. D. p. In ce priveşte lămurirea influenţei sud-slave — celălalt punct esenţial al demonstraţiei lui Xenopol —. Onciul depăşeşte aces- te limitări. cel al tătarilor. După ultimul val migrator. întemeind cele două principate.

„rezervorul" romanic al Balcanilor a alimentat considerabil spaţiul nord-dunărean a cărui romanitate. ci. po- porul român s-a format atît prin continuitatea elementului daco-roman din provincia Dacia. în urma invaziei slave la sud de Dunăre. Dunărea dispărea ca graniţă. de unde ea şi pur- cede mai întîi prin cucerirea romană a ţărilor traco-ilirice şi romanizarea acestora. Din punctul de vedere al lui Onciul. Acest element roman 176 al ţărilor balcanice — afirmă Onciul — este fără îndoială identic cu cel român. Onciul se referă însă nu numai la un teritoriu comun al românilor şi vlahilor balcanici. dar în plus o parte însemnată din Bulgaria şi Serbia de astăzi. Aici s-ar afla şi originile Ţării Româneşti. nu- mită admigrare. unde se pare că îl vom căuta pentru acel timp în zadar."4 Din secolul al VH-lea. ceea ce ar fi facilitat procesul „admigrării". şi astfel istoria noastră se petrece la început mai ales în Peninsula Balcanică. Am văzut că încadrarea romanităţii sud-dunărene în is- toria românească avea deja o tradiţie în istoriografia naţio- nală. Ca şi Xenopol.vit tezei lui Xenopol. Onciul argumentează apartenenţa teritoriilor din stînga Dunării la taratul bulgar. fapt care ar explica. elementul roman din Pe- ninsula Balcanică era chiar mai puternic „decît putea să fie în Dacia Traiană pe timpul năvălirilor. timp de cîteva veacuri. spre a-1 cunoaşte şi înţelege. deşi supravieţuise. „România" ori- ginară cuprindea cam jumătate din teritoriul actual al Ro- mâniei. prezintă o soluţie de sinteză sau de com- promis între teza strictă a continuităţii şi teza nu mai puţin strictă a imigraţiei. cît şi prin aportul con- siderabil de populaţie romanizată de la sudul fluviului. Ar fi foarte greşit a renunţa la această istorie şi a ne mărgini trecutul numai la Dacia Tra- iană. devenea la Onciul un puternic focar de romanitate. pon- derea elementului românesc în această construcţie politică. în primele secole ale Evului Mediu. fusese totuşi dimi- nuată prin multiplele invazii barbare. Teoria sa. într-un sens parţial apropiat de al imigraţioniştilor. la alimentarea romanităţii nord-dunărene cu valuri romanice din sud. El consideră chiar — spre deosebire de Xenopol — că şi al doilea tarat — Imperiul româno-bulgar — s-ar fi întins pînă la Carpaţi. Muntenia des- . în şi mai mare măsură.

1968. în Scrieri istorice (ediţie Aurelian Sacerdoteanu). voi. Românii apăreau astfel în ace- laşi timp ca autohtoni (în Dacia romană). Editura Ştiinţifică. totuşi. ceea ce conferea doar un rol auxiliar aportului sud-dunărean. Xenopol. 244. Studii asupra stăruin- ţei românilor în Dacia Traiană de A. Dare de seamă critică". D. lucrare care s-a bucurat de o largă audienţă în lingvistica romanică. 177 argumentaţia imigraţionistă nu mai putea fi folosită împo- triva continuităţii nord-dunărene! în interpretări ulterioare. supravieţuirea unui oarecare element roman la nordul Dunării. Ovid Densusianu (1873-1938) a luat în considerare. I. propunînd răspunsuri plauzibile la toate întrebările incomode ale imigraţioniştilor. Nu discutăm validitatea soluţiei propuse de Onciul. Bucureşti. în ansam- blu. p. O dată ce elementul românesc s-a format şi la sud de Dunăre. şi nici validitatea oricărei soluţii în genere.5 Deosebindu-se doar parţial de Roesler şi de Philippide. se poate constata o mai mare disponibilitate a lingviş- tilor decît a istoricilor în ce priveşte luarea în considerare a romanităţii sud-dunărene ca element fondator. în His- toire de la langue roumaine (1902). toată 4 Dimitrie Onciul. în lucrarea sa Originea românilor (1923-1927). imigranţi (de la sud de Dunăre) şi cuceritori (în Principate). elementul balcanic a fost mai important decît . Popu- laţia românească s-ar fi extins la răsărit de Olt şi de Carpaţi ■— în Muntenia şi Moldova — abia începînd din a doua ju- mătate a secolului al Xl-lea (în urma abandonării acestor ţinuturi de către pecenegi).prinzîndu-se la un moment dat de statul Asăneştilor. ~_Pe aceeaşi linie de sinteză între continuitate şi imigraţie s-au situat şi cei mai de seamă lingvişti români. „Teoria lui Roesler. a susţinut stingerea completă (sau aproape completă) a romanităţii nord-dunărene după retragerea aureliană şi recolonizarea teritoriului actual al României cu populaţie romanică ve- nită de la sud de Dunăre începînd din secolul al VH-lea (şi pînă în secolul al XlII-lea). Remarcăm doar că teza admigraţiei reuşea o îmbinare abilă între continui- tate şi imigraţionism. Onciul avea să pună accentul în ceva mai mare măsură pe spaţiul Daciei romane şi să sublinieze trăinicia elementului roman instalat aici. şi din punctul lui de vedere. mai ales în sud-vestul României de astăzi. Cel mai departe avea să meargă Alexandru Philippide (1859-1933) care.

aşadar. Brătianu în line enigme et un miracle historique: le peuvle roumain (1937. P. deoarece slavilor. în manualul său de istorie a românilor: „[. Romanizarea relativ tîrzie a spaţiului moldovenesc (în secolele precedînd constituirea principatelor) nu însemna însă. 288-289: „Un point ou nous tombons d'accord avec Rosler c'est que le centre de la formation du roumain doit etre place au sud du Danube. le luaseră locul între timp diverse popoare de stepă. ediţie românească 1940). p. supus timp de decenii. în Iliria. Panaitescu. II. pp. potrivit lui Brătianu.cel autohton. Iaşi.sau sud-dunărene impli- cate în geneza românească). un ar- gument în favoarea priorităţilor slave." 178 Pe linia Onciul-Puşcariu merge şi G. menţionaţi de Iordanes şi Procopiu. în era comu- nismului naţionalist.] din existenţa elementului albanez în limba română şi din asemănarea dialectelor daco-român şi macedo-român rezultă că locul de formare al neamului ro- mânesc este valea Dunării de jos pe ambele maluri ale aces- tui fluviu. ea n-a fost. Iaşi. p. unei violente campanii antiroesleriene: este faptul alegerii. este expri- mată clar şi de P. a fost desigur ultima etapă a expan- siunii române în Evul Mediu"7. avîndu-şi însă obîrşia nu în Moesia. cum se considera îndeosebi. 5 Alexandru Philippide. şi voi. I. lucrare în care polemizează cu imigra- ţioniştii. I. 854. ci mai la vest. voi.. ."8 O constatare se impune. nici slavă! Ideea dublei origini. de mulţi specialişti români. Moldova şi Basarabia.şi sud-dunăreană. după cum concede teo- riei imigraţioniste şi faptul că „regiunea de la est de Carpaţi. 569. Dacia Traiană toată. 6 Ovid Densusianu. precum şi cele două Moesii (Bulgaria şi Serbia). a unei soluţii de compromis între continuitate şi imigraţionism (cu multiple nuanţe în ce priveşte ponderea sau întinderea teritoriilor nord.. 6 In sfîrsit. 1902 (reimprimat Bucureşti. 1927. Paris. 1929). Sextil Puşcariu (1877-1948) a propus o sinteză lingvistică irhpli- cînd în egală măsură teritoriul Daciei Traiane şi provinciile traco-ilirice ale Peninsulei Balcanice. Originea românilor. 1923. precum pecenegii şi cuma- nii. Dacă Moldova n-a fost la origine românească. nord. poate neaşteptată pentru citito- rul român de astăzi. acceptînd totuşi originea parţial sud-dunăreană a limbii române şi a poporului român. istorici şi lingvişti. Histoire de la langue roumaine. I. voi.

se deschid drumuri multe. Bucureşti. Pe văile Şiretului. Brătianu. p. a celei mai mari părţi din terito- riul rămas în afara Daciei Traiane. care o începuse cu aproape o sută de ani mai curînd. el adună Dobrogea. atît din Ardeal spre Mare. „Dobrogea e plină de oraşe romane. Buzăului. pînă în adîncurile ei. Sub acest nume. bine păzite şi mereu umblate. negustori romani. trupe romane. Iată. şi viaţa dacică. Istoria românilor.7 G. între Dacia lui Traian. aflată timp de secole sub stăpînire romană. şi Muntenia. străbătute de viaţa romană. includerea în sfera idealei Românii originare. I. Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II". şi Dobro- gea. aşadar. cît şi de la Mare spre Ardeal. chiar dacă intensitatea roma- nităţii sau a romanităţii nu îi apare identică de la o provincie la alta: „Ţara întreagă însă. 60. trec acum. 8 P. şi Ardealul. unde . 1990 (reproducere a ediţiei din 1943). fără a ignora cîtuşi de puţin romanitatea balcanică. 60. 1940. p. 179 CONSOLIDAREA ROMANITĂŢII NORD-DUNĂRENE Sînt totuşi istorici care. cuprinsă între ro- manitatea transilvană. olteană şi dobrogeană. Pârvan dublează provincia Dacia cu un al doilea focar de romanitate pe care îl numeşte Dacia scitică. în începuturile vieţii romane la gurile Dună- rii (1923). Panaitescu. şi Oltenia."9 întregul teritoriu al României. cîmpia de la nord de Dunăre. Şi Iorga ţine să integreze într-o timpurie Ţară Românească spaţiul complet al României. Bucureşti. fără zgo- mot şi pompă se face viaţă romană. Editura Didactică şi Peda- gogică. toate provinciile româneşti şi-au adus contribu- ţia la formarea poporului român — aceasta este concluzia lui Pârvan (exprimată net şi în Dacia). P. Ialomiţei. unde erau românii mai mulţi. îşi propun în primul rînd să con- solideze şi să întregească sfera romanităţii şi romanităţii nord-dunărene. Argeşului. Muntenia şi Moldova sînt pline de sate dace. în măsura în care drepturile româneşti se justificau prin originile daco-romane. Muntenia. sudul Moldovei şi al Basara- biei. Chiar neanexată oficial la Imperiu. O enigmă şi un miracol istoric: poporul român. este supusă la rîndu-i unei sensibile romanizări. la deal şi la vale. care-şi începe viaţa cea nouă de-abia de la 107 înainte. ţărani da- co-romani. unde erau destui.

. toate la un loc se chemau Ţara Ro- mânească [. unde în partea de nord-est se mai urma.. p.35. s-a menţinut în principal graţie propriei vitalităţi. Iorga. 1974. prin faptul însuşi al supravieţuirii lor spre deosebire de cea mai mare parte a elementului latin din Balcani. Bucureşti. dintre ciobanii noştri.]. invocată de Xenopol. 180 satele erau mai rare.. Dar o dată ce pădurea acoperea practic întreg pămîntul românesc. românii sînt moştenitorii şi con- tinuatorii întregii romanităţi orientale. de o cedare de teritoriu. care ar fi limitat drastic spaţiul românesc originar. o dată implantat la nord de Dunăre. Romanitatea sud-dunăreană a jucat un rol însemnat în extinderea elementului roman în Dacia. romanizarea slavilor de apus. ediţia a Il-a. „[. Editura Ştiinţifică. I. Referindu-se la imperiul numit îndeob- şte în istoriografia românească „româno-bulgar". El ţine să integreze în procesul consti- tuirii poporului român ansamblul teritoriului nord-dună- rean. De la poa- lele munţilor şi pînă la Dunăre şi la Nistru. Iorga îi subliniază caracterul fundamental bulgar. Giurescu nu invocă vreun aport de populaţie românească de dincolo de Dunăre în primele secole ale Evului Mediu. de ai noştri. chiar dacă subliniază prezenţa şi vitalitatea vlahilor balcanici. Istoria românilor pentru poporul românesc. s-au îndeplinit. .9 Vasile Pârvan. pe încetul. dar acesta. întemeietorii ro- mâni şi-au pierdut repede „conştiinţa că se ţin de alt neam decît de neamul bulgăresc". „Retragerii în munţi". începuturile vieţii romane la gurile Dunării."10 Pentru Iorga şi Pârvan. p. prin urmare."11 Nici CC. lucruri mari şi glorioase. voi. a ruşilor mici. dar pentru alt neam.] Cîmpia Munteniei şi podişul moldovean ca şi cel ardelean erau acoperite de codri imenşi. Faza ro- mânească a istoriei se desfăşoară în primul rînd pe teritoriul României actuale. şi Moldova.. îi opune retragerea la pădure în faţa diverşilor invadatori („adăpostul strămo- şilor noştri în Evul Mediu a fost pădurea"). aproa- pe că nici nu mai poate fi vorba de o retragere. „Prin românii aceştia răzleţi. chiar în unele locuri pînă la mare. 130. putea merge cineva numai prin pă- 10 N.

I. expansiunea slavă asupra spaţiului românesc originar — rusească în nord şi bulgărească în sud — nu mai lăsa locul vreunei afirmări româneşti dincolo de frontierele actuale. România se detaşa ca singura enti- tate europeană cu contur invariabil. fie limitată. Din această perspec- C. aşadar în cîmpia munteană. Giurescu.11 Ibidem. indiferent de epoca reprezentată. cu contururile României Mari de la 1918 (la un moment dat. Cu toată concentrarea treptată asupra ansamblului teri- toriului românesc actual. cu secole înainte de întemeierea ei!). naţionalistă. Prin- cipiul „neamestecului" în treburile celorlalte state — nece- sar regimului Ceauşescu pentru a pretinde neamestecul „celorlalţi" în propria-i politică — a fost coborît şi în trecut. 269. Demonstraţia istorică nu era lip- sită de implicaţii actuale: România urmărea să joace un rol de arbitru în Balcani şi se erija deschis în protectoare a aromânilor risipiţi în peninsulă. fie ma- sivă. dim- potrivă. pe hărţile destinate uzului didactic a apărut. p. Frontierele României moderne s-au imprimat ca un cadru imuabil al întregii evoluţii istorice: o Românie eternă. Diferenţele de in- terpretare privesc fluxul de populaţie: participarea. C.. op. nu s-a dovedit mult mai prielnică românilor de „dincolo". ori" neparticiparea sau nu o participare semnificativă. 182 tivă nu mai putea fi vorba de „anexarea" istorică a spaţiului . „daco-romanii" se aflau la ei acasă în momentul venirii slavilor. 51. cit. chiar şi în Evul Mediu. Dar nici etapa ulterioară. p. în etapa „internaţionalistă". ele însele estompate prin cufundarea în marea slavă. 181 dure. imaginea României Mari. voi. acoperită cu aceeaşi tuşă de culoare."'2 în codrul Vlăsiei — ceea ce ar însemna „pădurea românilor" —. a romanităţii balcanice la construcţia româ- nească nord-dunăreană. ÎN ANII COMUNISMULUI: IMPERATIVE IDEOLO- GICE ŞI ARGUMENTE ARHEOLOGICE Faza comunistă a discursului istoric s-a remarcat. prin eclipsarea românismului balcanic. se poate spune că toţi istoricii an- teriori perioadei comuniste au luat în considerare formarea şi evoluţia poporului român şi în Balcani.

în volumul I. Propoziţia: „[. în spaţiul de la nordul Dunării de jos. nevoind nimic de la alţii şi necedîndu-le nimic din patrimoniul său. exprimată. într-o manieră deschisă şi argumentată. prima „premergătoare for- mării poporului. mai precis „în ultimele secole ale mileniu- lui I e. Basarabia). renunţării la spaţiul balcanic i se găseşte o justificare teoretică.n.sud-dunărean. cum nu putea fi vorba nici de „renunţarea" (tot în sens istoric) la acele provincii (Transilvania. îndrăznea chiar să considere . El îşi exprima rezervele asupra tentaţiei atribuirii etnice a materialului arheologic.."13 Limitării la spaţiul nord-dunărean. Daicoviciu sublinia faptul că principiul continuităţii privea doar Dacia 13 Istoria României. avînd ca teritoriu nucleu ţinuturile de deal şi de munte ale Daciei. 183 romană. prin mar- carea distincţiei între două etape." Aşa- dar. şi etapa de lungă durată a formării înseşi a poporului român ca popor aparte.. Bucureşti. în zona de deal şi de munte a Transilvaniei şi Olteniei. 1960. voi. chiar dacă ambele maluri ale Dunării puteau fi luate în considerare pentru perioada stăpînirii romane în Dacia sau imediat după aceea. Poporul român s-a format abia după separarea roma- nităţii balcanice de romanitatea nord-dunăreană în urma invaziei slavilor. ci doar cu extinderea elementului romanic în Europa sud-es- tică. în stilul de lemn al epocii. în care nu se poate vorbi decît de o populaţie romană sau romanică. în anii relativei „liberali- zări". Dobro- gea. din 1960. nu întregul teritoriu românesc de astăzi. Era opinia lui Constantin Daico- viciu. din motive de pru- denţă. i se adăuga o altă limitare încă mai strictă. pp.] avînd ca teritoriu nucleu ţinuturile de deal şi de munte ale Daciei" voia să spună că poporul român nu s-a născut nici măcar pe întregul teritoriul al României. Editura Academiei. chestiunea aceasta nu avea nici o legătură cu formarea propriu-zisă a poporului român. Istoria se rescria în sensul unei Românii existente dintot- deauna. In partea care i-a revenit la Istoria României. metodă de care s-a uzat şi abuzat pentru a se decreta caracterul ro- mânesc al oricărui vestigiu. cuprinse timp de secole între alte frontiere. publicată în 1969. dat fiind că „populaţia dacică din Muntenia şi Moldova a fost roma- nizată mult mai tîrziu". ci doar acolo unde a exis- tat o colonizare romană. 776 şi 808.. I. pe care a susţinut-o apoi. al Istoriei României.

corespunde cristalizării fenome- nului lingvistic şi etnic românesc. Intre premisele oferite. fără multă discuţie. oglindind un profesionalism incontestabil. dar puternic dezvoltată în Bulgaria). cultură interpretată în genere de arheologii români în sensul continuităţii. şi conclu- ziile. Arheologie şi tradiţie istorica). Continuitatea creaţiei materiale şi spirituale a poporului român pe teritoriul fostei Dacii (1979). 108. cu sublinierea puternicelor legături dintre provincii. re- luată într-o nouă versiune. arheolog de altfel reputat pentru valoarea şi originalitatea cercetărilor sale. dă dovadă. 103-106. Editura Ştiinţifică. drept „o cultură slavă (sau. s-a impus în anii '70 şi '80. spre deosebire de Daicoviciu. Elementele constitutive ale culturii Dridu le vede a fi „majoritar de ori- gine română". oferă o perspectivă de ansamblu a proble- mei şi un punct de plecare stimulant pentru punerea în dis- cuţie a raportului arheologie-continuitate. a formării poporului român exact pe teritoriul unde locuieşte astăzi. întîlnim astfel. fără cea mai mică fluctua- ţie a frontierelor. Bucureşti. Editura Didactică şi Pedagogică. deja bine ştiute. ca fapt bine stabilit. 14 Istoria României (sub redacţia lui Miron Constantinescu. p. sla- vo-bulgară)"14. se interpune grila ideologică a „uni- tăţii şi continuităţii". dar apărut în 1991 (Originea şi continuitatea românilor. în i focul unei polemici. 1969. atît în discursul oficial privitor la istoria naţională. In Istoria poporului român (1970). cît şi în contribuţiile mai mult sau mai puţin conformiste ale multor specialişti. . Constantin Daicoviciu şi Ştefan Pascu). de mai multe decenii. „proto-românii" fiind identificaţi în secolul al Vl-lea. într-un text scris în anii '80. Cultura Dridu se află de altfel. iar aria de formare a poporului român extinsă. Bucureşti. Miza este cu atît mai mare cu cît perioada în discuţie. 15 Această versiune. la întreg teritoriul ţării. de un remarcabil conformism. 15 Istoria poporului român (sub redacţia lui Andrei Oţetea). pp. puţin prezentă în Transilvania. seco- lele al VlII-lea-al Xl-lea. Ion Nestor. majoritatea cercetătorilor români susţi- nîndu-i caracterul românesc iar cei străini factura slavă. 1970. 184 • Lucrarea Ligiei Bârzu. mai bine zis. Teritoriul românesc se împărţea astfel între o Transilvanie romanizată şi un spaţiu extracarpatic mar- cat de o puternică amprentă slavă.cultura Dridu (identificată în Muntenia.

Se întîlnesc doar morminte incinerate. între continuita. „Este momentul în care tradiţiile antice dispar.. tea „de viaţă" şi continuitatea românească. Editura Academiei."16 Rezultă din context că acest moment ar fi an- terior retragerii aureliene sau. acolo unde romanii nu s-au instalat? Aflăm apoi că. sau că la 271 sau indiferent cînd după aceea. Continuitatea creaţiei materiale şi spirituale a po- porului român pe teritoriul fostei Dacii. Continuitatea de viaţă este evidentă. în orice caz. o dată cu instalarea slavilor pe teritoriul românesc. de impunere a limbii latine. apa- re ca foarte verosimilă acceptarea unei date foarte timpurii pentru momentul în care latina a început să fie general fo- losită în teritoriul dacilor estici. în sprijinul unei romanizări rapide şi profunde.paralelismul procesului de romanizare în Dacia romană şi în afara ei: „Ţînînd seama de toate elementele posibile. cum ar fi preponderenţa ceramicii lucra- te cu mina şi decăderea tehnicii şi tradiţiilor meşteşugăreşti. „în contrast izbi- tor cu secolele precedente". 185 festare preistorice. arheologia dovedeşte supravieţuirea pînă tîrziu. Pentru un „nearheolog" dificultatea este următoarea: s-a avansat în genere. cum s-a putut petrece atunci în paralel un fenomen simi- lar de romanizare. treruptă. p. decît continuitatea materială şi spirituală pe teritoriul fostei Dacii! Se procedează de fapt la un amalgam. indiferent de pre- mise. se petrece o răsturnare completă în a doua parte a secolului al Vl-lea şi în prima jumătate a secolului al Vll-lea. Cine îşi mai poate închipui astăzi că dacii ar fi dispărut.-. cînd cultura se întoarce la forme de mani- 16 Ligia Bârzu. după secole de continuitate materială neîn. două chestiuni cu totul diferite. aspectul locuinţelor. 82." 17 Concluzia? O cunoaştem: nu poate fi. mult după retragerea aureliană. a unor importante elemente şi „insule" de civilizaţie dacică. 1979. nu mult poste- rior. Totul se schimbă. inventarul lor şi chiar ritul fune- rar. caracterul organizat şi masiv al colonizării roma- ne în provincia Dacia. exterminaţi de romani. populaţia nord-dunăreană . în Muntenia şi în sudul Moldovei. chiar şi aşa. Bucu- reşti. şi a- proape că nici nu am mai avea nevoie de argumentele arheo- logiei pentru a o susţine.

iar Xenopol îi înghe- suia în munţii Transilvaniei. Discontinuitatea arheologică din jurul anului 600. reflectînd restructurări care au evoluat apoi spre cultura Dridu. p. Cultura Dridu poate servi acum nu numai la „ţinerea sub control" a întregului terito- riu românesc. „Aria primului ansamblu arheologic româ- nesc" (este vorba. slavă sau slavo-română? Că de fapt cercetarea unor vestigii materiale nu ne permite să tragem concluzii (în orice caz. pentru a avea imaginea „noii" arii de formare a po- 17 Ibidem. nu concluzii indiscuta- bile) cu privire la limba pe care o vorbeau cei în cauză? Poate fi considerată Bulgaria. nici în favoarea. Bogdan Teodorescu. în acest vast spaţiu. despre cultura Dridu) include România Mare în totalitatea sa. Bucureşti. exact în faza de expansiune a primului tarat bulgar. drept predominant românească? Românii se aflau. Cum nimic nu exprimă mai bine ca un manual de şcoală ideile istorice de largă circulaţie. Editura En- ciclopedică.ar fi emigrat la sud de fluviu? A trecut vremea cînd Roesler îi deplasa pe daco-romani în Balcani. şi Ligia Bârzu şi Stelian Brezeanu. în Balcani şi în Africa de Nord. 86. 19 18 Mihai Manea. ci şi la extinderea spaţiului său originar. nu pot fi excluşi unii în favoarea celorlalţi. sau despre amalgamul lingvistic. evident. în Panonia. ajunge să privim harta inserată în manualul de Istoria românilor pentru clasa a Xl-a. apărut în 1992. Dacă nu s-a petrecut cumva o ştergere a latinităţii. ci dacă au continuat să vorbească limba latină şi apoi limba ro- mână. motivele politice ale limitării istorice la fron- tierele actuale nu mai au curs. după cum se aflau şi slavii. 18 Remarcabilă expansiune pentru o cultură căreia Daicoviciu îi refuza pînă şi dreptul de a reprezenta Transilvania! Nu era oare mai corect să li se explice elevilor că de fapt nu ştim dacă Dridu este o cultură română. Adrian Pascu. Problema continuităţii româneşti nu este însă dacă oamenii au continuat să trăiască aici. 186 porului român. După 1989. 213. căreia i se adaugă aproape întreg teritoriul Ungariei şi Bulgaria pînă la Munţii Balcani. este susceptibilă de a fi interpretată şi în acest sens. 1991. p. Istoria . Arheologia apare ca o armă cu dublu tăiş: depinde cine şi cum o folo- seşte. Originea şi continuitatea românilor. nici în defavoarea românilor. fireşte. Arheologie şi tradiţie istorică. Este mai prudent şi mai corect să nu amestecăm lucru- rile: argumentele materiale nu au cum să spună ceva decisiv despre limba sau limbile vorbite. pre- cum în Britania.

pe cărări nebătătorite. Mergînd. o republică româ- nească la anul 271. epoca slavă prelun- gindu-se pînă în veacul al X-lea. la vremea ei. Cronica lui Huru a încercat. în Enciclope- dia arheologiei şi istoriei vechi a României (coordonator ştiinţific: Constantin Preda). nu pare o soluţie convenabilă. Se reiterează interpretarea acestei culturi ca strict românească şi perfect unitară într-un spaţiu mai întins decît al României de astăzi. mai credibil. Bonn. Editura Enciclopedică. Hasdeu a reconstituit o istorie mirifică în jurul marii familii a Basa- . O dată cu Xenopol şi Onciul el s-a metamorfozat însă într-un fel de stăpînire bulgărească asupra teritoriului nord-dunărean. Statul comun al românilor şi bulgarilor a putut juca. apoi stabilit în Germania): Siebenburgen im Fruhmittelalter. pp. II. 19 Semnificativă pentru limitele între care poate evolua dis- cuţia este lucrarea lui Kurt Horedt (arheolog german originar din România. profesor la Universitatea din Cluj. căruia nu i se poate contesta familiarizarea cu arheologia me- dievală timpurie a spaţiului românesc. voi. comparabilă cu a naţiunilor vecine. Simpla per- petuare a unui element românesc amorf. să suplinească şi această lacună. 1996.românilor. 1986. ceea ce îi complexează pe români este lipsa. cum îi era felul. un rol similar. o dată ce nu gîndesc aşa cum trebuie să gîndească! 187 STATUL ROMÂNESC DE-A LUNGUL „MILENIULUI ÎNTUNECAT" Pe lîngă continuitatea etnică. timp de o mie de ani. Bucureşti. Mărturisit sau nu. Elementul românesc ar apărea aici abia începînd din secolul al IX-lea. Bucureşti. 173. Nu înseamnă că arheo- logul româno-german are dreptate. Cea mai recentă contribuţie în materie este articolul „Dridu". consideră că în secolul al Vll-lea Ardealul a fost complet slavizat. scris de Eugenia Zaharia. Probabil că nu merită să li se dea replica. Editura Didactică şi Pedagogică. p. un aspect nu mai puţin mitologizat îl reprezintă continuitatea politică. nici Kurt Horedt. este lipsa unei tra- diţii politice adînc înrădăcinate în timp. 81-83. Horedt. Este menţionat Ion Nestor. supus diverselor stăpîniri străine. din nimic. 1992. nu sînt menţionaţi nici Constantin Daicoviciu. a unui stat românesc. înseamnă doar că problema este suficient de complicată pentru a mai fi tratată în sentinţe categorice şi fără apel. inventînd. Din cele mai vechi timpuri pînă la revoluţia din 1821.

tot ei. Mai curînd decît personalităţi reale. esenţa problemei. înclinată spre . marcată de fapte înscrise în marea istorie a lumii. şi prezenţa unor structuri statale româneşti. Voievozii transilvani. Hasdeu reuşeşte să construiască un splendid edificiu imaginar. Cine? De unde? De cînd? (1896). în ultima jumătate de secol s-a căutat — recurgîndu-se în- deosebi la materialul arheologic — coborîrea mai adînc în timp a unor asemenea închegări politice. ceea ce nu schimbă. invocată de diverşi autori pînă astăzi. Eseul care le este consacrat în Etymologicum Magnum Romaniae.rabilor. după retragerea aureliană. Este de altfel greu de conceput un spaţiu de întinderea României lipsit de for- me. Dar acest gen de fărîmiţare în stătuleţe de sine stătătoare nu putea satis- face întru totul ideologia naţional-comunistă. ar fi vegheat apoi. Glad şi Menumorut. castă dacică la origine. dar care a pă- rut multora versiunea salvatoare. soluţie nu tocmai explicită. în fond. O continuitate politică desăvîrşită şi încă. fie şi sumare. pe lîngă continuitatea etnică. Această poziţie privilegiată a frînat întru cîtva exerci- tarea firească a demersului istoriografie critic. consem- naţi în Cronica ungară a lui Anonymus (Gesta Hungarorum). în unele perioade. destinele poporului român. individualizări ale unei anumite idei politice sau situaţii istorice (în cazul discutat. Gelu. în fruntea Olteniei. existenţa formaţiunilor româneşti). timp de un mi- leniu. Iorga a sugerat organizarea autohtonilor. După atîtea tentative. pînă cînd. au întemeiat Ţara Românească. cei trei par a fi. terenul rămî- nea tot gol. de organizare teritorială. care a dat Daciei regi şi Romei cîţiva împăraţi. în momentul expansiunii ma- ghiare. personaje-simbol. publicat apoi separat sub titlul Basarabii. Pentru a-1 acoperi. oferă poate cea mai fascinantă lec- tură istorică din tot ce s-a scris în literatura românească. aidoma lui Negru tVodă. Adunînd piesă cu piesă în sensul unei demonstraţii savant conduse şi de o logică aparent impecabilă. Concluzia este că Basarabii. din păcate imaginare. în ceea ce el numea Romanii populare. 188 joacă un rol însemnat în istoria românească. tocmai fiindcă ilustrează.

p. apare consemnat un „stat neorganizat" rămas pe te- ritoriul Daciei. Aşa se face că în Programul par- tidului comunist român. 189 garia al ultimelor manuale şcolare. text foarte implicat în istorie. istoriografia românească a mizat pe arheologie. aşadar. prima de ordin metodologic. ci şi la teoria statului în genere.20 Potrivit tuturor definiţiilor şi interpretărilor în vigoare. cum se prezintă avatarurile spaţiului românesc originar: de la Oltenia lui Hasdeu la complexul România-Ungaria-Bul- Programul Partidului Comunist Român. cu orice preţ. Limba a trecut pe plan secundar faţă de mărturiile „con- crete". Credem însă ca două remarci sînt absolut necesare. după retragerea stăpînirii romane. din 1975. statul întreg. Conceptul de „stat neorga- nizat" a reprezentat. Existenţa neîntreruptă a statului de la Burebista la Ceauşescu s-a impus ca o dogmă a naţio- nal-comunismului autohton. CONCLUZII: ARHEOLOGIE. „for- . LINGVISTICĂ ŞI POLITICĂ Iată. 28. mult mai precis şi mai adecvat. într-o înşiruire rapidă şi fatal incompletă. dezin- teresîndu-se în genere de cercetările şi concluziile lingviş- tilor. dat fiind că totuşi ceea ce se numeşte printr-o formulare destul de vagă „formarea poporului ro- mân" înseamnă de fapt.. Cum sursele literare sînt în genere epuizate. statul român devenind astfel unul dintre cele mai vechi din Europa. nu numai privitoare la istoria românilor.unitatea deplină a ţării şi spre continuitatea nu mai puţin deplină între Dacia şi România. o adevărată con- tribuţie. Statul. sau de la exclusiv sud-du- năreana romanitate roesleriană la nu mai puţin exclusiva alcătuire a poporului român pe teritoriul strict al Daciei de ieri şi al României de azi. Demers curios. trebuia să continue... Nu ne permitem să sugerăm o so- luţie care să favorizeze una sau alta dintre ipoteze. la vremea respectivă. statul pare a fi mai curînd ceva organizat. In chestiunea formării poporului român şi a continuităţii. cea de a doua de ordin ideologic. istoricii români din ultima jumătate de veac au manifestat tendinţa de supraevaluare a propriilor lor mijloace. Problema continuităţii a devenit astfel o problemă aproape exclusiv arheologică.

Poate fi consi- derată o ipoteză mai abilă şi mai logică. chiar dacă nu este singura „condiţie". 190 Originile limbilor neolatine (1977). Chiar în perioada comunistă. vestigii confirmînd continuitatea de viaţă. este condiţia primă şi obligatorie. nici concluziile lingviştilor nu pot fi considerate certe şi uni- voce! Versiunea formării limbii române pe un spaţiu limitat (oricum. încă o dată. nu spunem că arheolo- gia nu are ce căuta. Nici lingviştii nu pot propune o soluţie incontestabilă. adevărul complet şi perfect. Iorgu Iordan. majoritatea filologilor stră- ini recunosc că locul de formare a limbii române trebuie să fie stabilit aproximativ în ţinuturile sud-vestice limitrofe la nord şi la sud de Dunăre. De remarcat şi publicarea — necenzu- rată. arheologii şi-au asumat misiunea lămuririi depline a problemei continuităţii. nu obligatoriu însă mai adevărată! Este greu de presupus că adevărul. voită sau nu. Un „dac" care nu vorbeşte româneşte nu ne interesează în această chestiune: el nu este român. şi-a permis să susţină acest punct de vedere. timp de decenii.marea limbii române". puţin importă. chiar istoria şi lingvistica la un loc nu pot oferi reconstituiri totale. simţitor mai restrîns decît al României actuale) la nord şi la sud de Dunăre prezintă mai puţine puncte slabe şi explică mai mult decît celelalte versiuni. Nu continuitatea populaţiei în genere este în cauză. dar rolul său este pînă la urmă limitaţi In fapt."21 în fapt însă. reputatul lingvist italian aşezînd formarea limbii române într-un spaţiu restrîns situat de o parte şi de alta a Dunării. în această chestiune. Tot ce se poate spune este că în mai mare măsură decît istoricii ei simt nevoia luării în considerare şi a unei arii sud-dunărene. va putea fi cîndva restituit. Doar că aici s-a petrecut o confuzie. Istoria. în fiecare colţ al României şi pentru fiecare secol în discuţie. chiar dacă adnotată — a sintezei lui Carlo Tagliavini. ci con- tinuitatea romană şi românească. Român este cine vorbeşte româneşte. fireşte. elev al lui Alexandru Philippide. . Ei au descoperit. în consonanţă cu numeroşi alţi lingvişti: „Fără să nege existenţa unor resturi de popu- laţie romană la nordul Dunării.

mai precis. 1977. în ce priveşte continuitatea. cum s-ar zice. Corect este să constatăm şi să afirmăm fără complexe că totul în acest domeniu este ipo- teză. este evident că nu apelul la un trecut îndepărtat constituie mobilul real al evoluţiilor teritoriale. fireşte. In- vocînd originile. la teoria imigraţionistă! — maghiarii pot fi trimişi înapoi. în dreptul său: timp de aproape un mileniu. 21 Carlo Tagliavini. Editura Ştiin- ţifică şi Enciclopedică. dreptul istoric maghiar. Să nu se spună că propunem un joc stupid. în Urali. lăsîndu-i pe indieni liberi în ţara lor. să considerăm mai „adevărată" una sau alta dintre ipoteze. chiar cu Moldova. dimpotrivă. 191 legitimează dreptul românesc asupra acestei provincii. Atacurile antiromâneşti apelează nu mai puţin la scheme istorice. Fără a contesta imagina- rului istoric dreptul de a-şi folosi resursele. ca oricare altă comunitate. apare clar că în joc este în primul rînd problema Transilvaniei. acelaşi joc îl întîlnim şi în istoria noastră. şi în măsura în care istoriografia maghiară se remarcă îndeobşte ca principală adversară a continuităţii româneşti la nord de Dunăre. Marea Medite- rană fusese un lac italian. A doua remarcă priveşte fondul ideologic şi exploatarea politică a chestiunii. Bucureşti. Modificarea prin forţă a frontierelor îşi poate găsi lesne un alibi istoric: istoria oferă orice. nimic neîmpiedicîndu-ne.cu atît mai puţin cînd fenomenele studiate se află în ceaţa îndepărtată a începuturilor. Musso- lini voia să refacă Imperiul roman. iar americanii reîn- torşi în Europa. Originile limbilor neolatine. 300. în plus. nu s-ar întîmpla nimic. Recurgînd la istorie — şi chiar. au sentimentul că îşi afirmă individualitatea şi îşi apără drep- turile. Era. iar latineşte se vorbea din Spania pînă în Bulgaria şi din Libia pînă în Anglia. Ve- nirea românilor din altă parte pune în evidenţă. Ce s-ar întîmpla dacă am afla că românii au venit aici după slavi? De fapt. Formarea poporului român la nord de Dună- re. istoria nu este un dat unic şi / . Actualizarea miturilor fondatoare con- stituie un proces mental pe care nu-1 putem împiedica. inclusiv şi chiar în primul rînd pe pămîntul Transilvaniei. La fel se petrec lucrurile şi cu Ba- sarabia. românii. p.

Ele sînt însă susţinute efectiv prin faptul că majoritatea substanţială a populaţiei este ro- mânească şi. Dacă ne plasăm la anul 800. dar. cei mai mulţi locuitori ai provinciei şi-ar afirma cu hotărîre apartenenţa la România. şi chiar vreme mai în- delungată! In măsura în care însă nu forţa — capabilă de a găsi me- reu justificări. Exerciţiile mi- tologice maghiare sau româneşti nu schimbă nimic: Transil- vania este incontestabil românească. Tot aşa. inclusiv în istorie —. cu deosebire în epoca lui Ceauşescu. din care fiecare poate alege ce îi convine. îi putem trimite pe maghiari în Urali. Dreptul istoric a fost adus în prim-plan şi. ci dreptul se cade să hotărască. 192 Dacă s-ar fi petrecut în Transilvania o inversare a raportului numeric dintre etnii — fenomen înregistrat în diverse părţi ale lumii —. dacă avan- săm spre 1000 sau 1200. după cum incontestabil trăieşte aici o minoritate maghiară căreia se cade să i se re- cunoască drepturile specifice. atunci cînd insistenţa asupra vechimii şi continuităţii nea- mului a devenit cuvînt de ordine. Din acest punct de vedere. atunci trecutul trebuie să se estompeze în faţa realităţilor prezentului şi exprimării libere a opţiunilor. ci şi de greci. oricînd ar fi cazul. ea propune o multitudine de secvenţe. de bulgari şi de turci. chestiunea Transilvaniei este tranşată. Nici continuitatea.absolut. dar Dobrogea a fost stăpînită nu numai de Mircea. de data aceasta în favoarea unui drept istoric care poate fi invocat de nostalgicii Ungariei Mari. Cine ar putea pretinde să revenim la frontierele şi la proporţiile etnice de acum mai multe sute de ani? Cazul Kosovo este instructiv: aici afirmarea vechimii şi continuităţii sîrbeşti se loveşte astăzi de argumentul mult mai convingător al unei majorităţi albaneze zdrobitoare. dreptul românesc asu- pra Dobrogei se raportează adesea la stăpînirea lui Mircea cel Bătrîn. cum nimic nu este sigur şi univoc în drep- . nici imi- graţionismul nu pot modifica o iotă din datele problemei! Combătînd imigraţionismul maghiar. lucrurile se prezintă altfel. Dreptu- rile româneşti în Transilvania nu sînt susţinute decît aparent de daci sau de daco-romani. atunci lucrurile nu ar mai fi stat aşa. istoricii români s-au lăsat prinşi într-o cursă.

Res- ponsabilitatea zilei de azi este a noastră. dar şi cea bulgărească riscă să arate la fel. Ce facem atunci: in- cludem România în Bulgaria sau Bulgaria în România? Nu se pune problema renunţării la miturile fondatoare. proiectarea prezentului asupra trecutului) poate genera conflicte inextricabile. Omul este un neobosit căutător şi făuritor de coerenţă. Este firesc ca fiecare naţiune să-şi respţ. ideo- logiile au ca rost fundamental ordonarea lumii. MOLDOVENI. Dacă aspiraţia spre unitate este universală. manifestă- . indiferent de ce s-a întîmplat acum o mie sau două mii de ani. Tocmai am admirat harta românească a culturii Dridu. dar problema dedramatizării şi depolitizării lor trebuie pusă. cel puţin în spaţiul Europei Centrale. îl înrîlnim oricînd. Europa se construieşte pe baza realităţilor actuale. El încearcă să dea unitate şi sens unei lumi care. ştiinţa. Un argument fragil a trecut înaintea unei argumentaţii inata- cabile. nu a strămoşilor. şi nici în primul rînd pentru români. inclusiv a actua- lei hărţi politice şi etnografice.. ne-ar deruta prin eterogenitate şi prin lipsa unor semnificaţii certe. ci în mod egal pentru toată lumea. Chestiunea este valabilă nu numai pentru români. un argument labil şi controversat a ajuns să eclipseze realitatea de netăgăduit: aceea a carac- terului predominant românesc al Transilvaniei. viitorul nu se construieşte privind spre trecut. altminteri. Religiile. învăţînd ceva din istoria recentă. Implicarea trecutului în pre- 193 zent (de fapt. Recursul la istorie poate avea efect de bumerang.tul istoric — şi cu atît mai puţin în chestiunea atît de compli- cată a originii românilor —. MUNTENI. dat fiind că Oc- cidentul. şi-a atenuat con- siderabil discursul conflictual privitor la origini. De la an- vx samblul cosmic la celulele de bază ale societăţii. SAU ROMÂNI? Unitatea este un arhetip esenţial.cte şi să-şi iubească istoria. Capitolul IV Unitatea ARDELENI. totul trece prin acest demers unificator. dar este o iluzie (care poate deveni periculoasă) că istoria ar fi jalonat deja drumul pe care-l avem în continuare de parcurs.. ori- unde şi la toate nivelurile.

nici măcar ca proiect ideal. Această constatare nu pre- supunea însă iniţial un proiect politic comun şi cu atît mai puţin o unitate politică pe baze naţionale. Nicăieri în Europa. o dată ce co- borîm în trecut. în secolul al XlX-lea irumpe fenomenul na- ţional. aşadar numai românesc nu putea fi proiectul respectiv (maghiarii din Transilvania sînt astăzi cetăţeni români. păleşte şi dispare. pentru motivul 195 foarte simplu că un asemenea gînd era străin de spiritul epocii. şi nici nu ştiau că Tran- silvania avea să se unească în 1918 cu România). este afirmată cît se poate de clar începînd cu Grigore Ureche. moldoveni şi nu români (cum continuă să-şi spună şi astăzi românii din Basarabia). Ideea statului-naţiune se impune ca un mit istoric fundamental. Moldovenii ştiau prea bine că vorbesc cam la fel cu muntenii şi se simţeau apropiaţi în multe privinţe de ţara vecină. sau cel puţin înrudirea lor şi originea lor comună. ceea ce însă nu i-a împiedicat să-şi spună. Invocarea proiectului dacic al unui Gabriel Bethlen. devenind una dintre marile religii seculari- zate ale ultimelor două secole. în istoriografia românească recentă. Unitatea etnică a românilor. nu s-au de- cupat graniţele. Termenul generic român cunoaşte o afirmare progresivă în prima jumătate a secolului al XlX-lea. Imperiul şi creştinătatea apar drept cele mai tipice în- truchipări politice şi ideologice ale ideii de unitate în Europa premodernă.rile specifice ale arhetipului diferă în raport cu contextul istoric. istoricii ajung să uite că ceea ce pentru omul modern înseamnă o valoare esenţială. îmbătaţi de sentimentul naţional. Cît despre unirea politică a celor două principate. dar pînă dincolo de mijlocul acestui veac nu reuşeşte să treacă pe un plan secundar apelativul mol- dovean. Formă privilegiată a unită- ţii. potrivit etniei şi limbii vorbite. pînă în jurul anului 1800. dar nu erau cetă- ţeni români în secolul al XVII-lea. . în faţa altor concepte şi forme de unitate. lasă la o parte faptul elementar că principele Transilvaniei era maghiar. şi ma- ghiară întreaga clasă conducătoare a ţării. naţiunea începe să fie privită (îndeosebi de romanticii secolului al XlX-lea) drept cheie şi ţel ale întregului proces istoric. uneori supremă. timp de secole.

în felul acesta. de pe la 1800. un număr mult mai mare de asemenea memorii tratează separat problemele fiecărei ţări.ea este revendicată de cîteva memorii boiereşti între 1772 şi 1829. dar şi mai tîrziu (chiar în 1918. formulată la 1848. altminteri. sau o autonomie extinsă la întregul trunchi românesc de peste Carpaţi (Transilvania. Românii ardeleni urmăreau mai curînd autonomia Transilvaniei. se poate „dovedi" orice. Istoricul trebuie să ţină seama de reprezentativitatea izvoarelor şi faptelor. Totuşi. de Bălcescu. Banat. principiul autonomiei în interiorul Austriei sau Austro-Ungariei este mult mai des şi mai explicit formulat decît refacerea fostei Dacii. Oricum. printre alţii. Faptul a fost remarcat şi pus în evidenţă. S-a vehiculat de asemenea şi ideea. pînă la primul război mondial. fără a sugera în vreun fel o viitoare unificare. Pot fi invocate. aparent utopică. prin aderarea României la o „Austrie Mare". decît unirea. nu ca un dat originar şi invariabil. Spre mijlocul se- colului al XlX-lea ajunsese la ordinea zilei. aşadar. aceasta nu în- seamnă că era la fel de prezent şi la 1800. menite. România Mare de la Nistru pînă la Tisa aparţine incontestabil imaginarului politic de secol XIX şi început 196 de secol XX. Proiectul unirii trebuie văzut ca un proces. a unei uniri în sens invers. naţiunea ro- mână şi-ar fi aflat unitatea sub patronajul Vienei. Chestiunea Transilvaniei şi a unirii ei cu celelalte ţinuturi româneşti apare încă mai delicată. după 1859. cu cele două principate sau. pentru orice epocă. tot felul de proiecte „dacice". şi tot mai frecvent cu cît înaintăm în veac. într-un moment cînd se părea că Puterile Centrale vor cîştiga războiul). Federaliza- rea monarhiei habsburgice părea o soluţie mai realistă şi nu ar fi drept să vedem în ea o simplă tactică a mişcărilor naţionale vizînd despărţirea ulterioară de imperiu. A exis- tat la 1848 şi un proiect de „confederaţie dunăreană". cu România. sus- ţinut. Cu greu se putea însă imagina soluţia efectivă a dezmembrării monarhiei habsburgice sau a nucleului un- guresc al acestei monarhii. Unifica- . prin izolarea şi amplificarea unui anumit docu- ment sau a unei anumite afirmaţii. a aduna întregul pămînt românesc. Bucovina).

căile ei virtuale sînt însă mai multe. în istoriografie. un pas important pe calea unităţii îl re- prezintă Cronica lui Şincai în care. şi chiar mai mult. ca şi pe grecii antici. este că au vrut să fie plateani. rareori ei au vroit să se privească între . valoarea supremă pe care o promo- vează este ideea naţională românească. dat fiind că oamenii nu aveau cum să ştie ce le rezervă viitorul. 197 De fapt. a fost nu unitatea. Moldova. prin reducerea ei la permanenta manifestare a luptei pentru unitate. dar faptul astfel împlinit nu trebuie să conducă la simplificarea abu- zivă a istoriei anterioare. După Kogălniceanu. aceasta putînd fi valorizată deopotrivă prin trainicele ei rădăcini istorice. într-un caz ca şi în celălalt. tot aşa şi strămoşii noştri au vroit să fie ardeleni. cu rezultate politice funeste pentru ambele popoare. ci po- trivit criteriului strict cronologic. spartiaţi. după cum am văzut. sensul naţional al faptei lui Mihai Viteazul. istoricii secolului al XlX-lea ezită între proiec- tarea în trecut a sentimentului de unitate şi criticarea tre- cutului tocmai pentru lipsa solidarităţii naţionale. rela- tarea istoriei româneşti nu se mai face separat. ca şi prin nenorocirile care au rezultat din ignorarea ideii de unitate! Se putea învăţa la fel de bine din virtuţile sau din greşelile strămoşilor! Dacă Mihai Viteazul al lui Bălcescu ilustrează prima stra- tegie. aspiraţia tra- diţională spre unitate. pentru prima dată. Istoria ur- mează o singură cale. nu înseamnă că nu putea fi. Transilvania). Marea Unire de la 1918 a corespuns cu sigu- ranţă formulei desăvîrşite a idealului naţional. tebani. bănăţeni. ceea ce i-a carac- terizat pe români. pe state sau provincii (Ţara Românească. şi nu heleni. „Dacă grecii au căzut odată sub jugul lui Filip şi în urmă sub jugul romanilor. O jumătate de secol mai tîrziu Bălcescu afirma. şi nu români.rea pe baze federale a Europei Centrale exprima o rezolvare rezonabilă şi promiţătoare (prefigurînd actualul proiect eu- ropean). moldo- veni. Dacă pînă la urmă nu a fost aşa. ci dezbinarea. munteni. cea de-a doua stă în centrul demonstraţiei lui Kogăl- niceanu în Cuvîntul pentru deschiderea cursului de istorie naţională din 1843. ca sursă a acestei înfăptuiri. ateniani.

fapt caracteristic. în varianta românească. Iar geografia unitară a poporului român se elaborează în secolul al XlX-lea şi se prelungeşte pînă astăzi prin ima- ginea unui spaţiu perfect. şi de limbă. marcînd de la bun început. sensul evoluţiei diverselor comunităţi umane. Dacă naţiunile sînt predestinate. aşadar. iar fluviile despart. O istorie unitară presupune. Frontiera se estompase. La Herder. II. şi de legi. prin structurile sale imuabile. exprimată în termeni categorici. marele profet al naţionalismului modern. [."1 O istorie a românilor în ansamblu. cuprins între trei mari cursuri de apă: Dunărea. voi. O opinie separată.dînşii ca o singură şi aceeaşi naţie. 394.. munţii unesc. şi de sînge. geo- grafia este insistent invocată în sprijinul istoriei naţionale. Opere... oricît de apropiate. şi o geografie uni- tară. Nistrul şi Tisa. nu voi trece sub tăcere şi faptele vrednice de însemnat ale celorlalte părţi ale Daciei şi mai ales ale românilor din Valahia. care le-ar fi dintotdeauna rezervat. eu privesc ca patria mea toată acea întindere de loc unde se vorbeşte româneşte şi ca istorie naţională istoria Moldovei întregi. tre- buie să vedem izvorul tuturor nenorocirilor trecute. prin coloana vertebrală a Carpaţilor care îl străbate în întregime. p.. cum se înţelege de la sine. [. şi la el Moldova îşi menţinea încă un anume grad de individualitate. spaţiu susţinut. 198 o istorie a românilor văzută de la Iaşi. mai mult asupra întîmplărilor Molda- viei. cu o anume insis- tenţă asupra Moldovei. aproape circular. totuşi distincte. cu cari sîntem fraţi şi de cruce. în- . jalonat de frontiere evidente. RÎURILE ŞI CARPAŢII Problema unităţii implică şi o mitologie de ordin geogra- fic. un spaţiu bine definit.] întinzîndu-mă. atunci trebuie să existe şi o predestinare geografică. dar. închegat. înainte de sfîşierea ei. însă 1 Mihail Kogălniceanu. dar. în neunirea lor. dar sepa- ra încă entităţi. a Valahiei şi a fraţilor din Transilvania. „Departe de a fi părtini- torul unui sentiment de ură către celelalte părţi ale nea- mului meu.]" Kogălniceanu pleda pentru unitatea românească şi pen- tru o istorie naţională concepută în spiritul acestei unităţi.

Cît despre fragmentarea teri- toriului românesc în Evul Mediu. . în loc de unul singur. se putură înjgheba două state."2 Carpaţii reunesc. românii sînt nevoiţi să lupte împotriva geografiei: „Carpaţii — susţine istoricul —■ sînt pricina ho- tărîtoare a dezbinării politice a românilor.] Din această revărsare a românilor în afară de cetatea Carpa- ţilor. Vom vedea că românii. Crisana şi Banatul. [. se explică cum de în cîmpia răsăriteană şi sudică. lanţul Carpa- ţilor apare drept responsabil al divizării spaţiului naţional.tîlnim la Xenopol. Maramureşul. Astfel se născură cele două state. una dintre figurile-cheie ale imaginarului geografic. de ce ar fi existat o Românie unită într-o Europă profund fragmentată? UNITATEA ISTORICĂ: REFLUX ŞI REELABORARE Chestiunea unităţii româneşti în Evul Mediu sau.. stînd în cetatea munţilor un timp îndelungat. Carpaţii despart: interpretările diver- gente conduc spre fondul net mitologic al chestiunii. mai mult de o jumătate de mie de ani. lanţurile lă- untrice despărţeau pe români în mai multe ţări deosebite: Transilvania. Expansiunea teritorială a unei limbi sau a unei naţiuni nu derivă din vreo fatalitate geografică. în fapt. şi anume prin două desfundături deosebite. se revărsară de la o vreme în afară. ba chiar duş- mane. pe cînd dincolo de munţi. chiar pe o unitate teritorială continuă. De- parte de a fi asigurat unitatea românească. Şi atît de puternică fusese îndreptarea divergentă imprimată lor încă de la obîr- şie. al Mun- teniei şi Moldovei. fie la dezbinare. subtilităţile de argumen- taţie nu îşi au rostul. dim- potrivă. Pentru a se uni. nu puteau să nu fie solicitate la un moment dat de ideologia naţională. „Fron- tierele naturale". către văile şi şesurile de la Marea Neagră. El constată că mai pretutindeni valabilă este regula cealaltă: fluviile reunesc şi munţii despart. Mun- tenia şi Moldova. una la 199 sud din Făgăraş şi alta la nord din Maramureş.. o tipologie este imposibilă. a dezbinării politice (revers al aceleiaşi logici) cu- noaşte un reflux accentuat spre sfîrşitul secolului al XlX-lea. teritoriul în sine nu ascunde o predestinare sau anumite legi care să conducă fie la unitate. încît ele trebuiră să trăiască despărţite.

cînd pune mîna pe Ardeal. Xenopol. pp. 19-20. ci din contră ia măsuri ca el să rămînă în aceeaşi stare. D. Ajunge să urmărim interpretările privitoare la Mihai Vi- teazul şi la unirea de la 1600 — sensibil indicator al rapor- tului naţionalism-istorie în cultura română — pentru a constata o netă schimbare de ton de la Bălcescu la istoricii generaţiilor următoare. consolidarea progresivă a raporturilor cul- turale şi spirituale dintre românii de pe ambele versante ale Carpaţilor şi avîntul mişcării naţionale româneşti nu au putut conduce pînă la 1914 la un proiect politic efectiv vizînd integrarea Transilvaniei. încît nici nu concepea. voi.. D. unificarea admi- nistrativă a ţărilor române. după vremile de atunci. 1888. Deja A. Istoria românilor din Dacia Traiană. [. pe poporul românesc din robia în care-1 ţineau nobilii acelei ţări. Xenopol afirma răspicat lipsa oricărui sens naţional în politica domnitorului: „[.] atîta de puţin se gîndea Mihai la unirea românilor. teama de Rusia 2 A. dacă el lăsa în ţara cea de căpetenie. în care dorea să domnească el în- suşi. supusă în robia .. O anume conjunc- tură politică a jucat la rîndu-i un rol în acest proces de ate- nuare. garantînd nobililor păstrarea neomenoasei ei constituţii. Pe de altă parte. ci numai întocmirea lor sub nişte domni supuşi şi ascultători de el. Dimpotrivă. Construirea efectivă a României reducea mult din „urgenţa" construcţiei imaginare a unei unităţi istorice.Orientarea spre criticism a studiilor istorice a pus în lumi- nă inadvertenţa transferării sentimentului naţional modern într-un trecut preocupat de alte valori.. poporaţia românească fără drepturi. ce încă tot nu se dezrădăcinase din mintea oamenilor.] în sfîrşit. rămînînd doar de insistat pentru moment asupra deplinei lor emancipări politice şi culturale. I.. după sistemul feudal. ceea ce însemna recunoaşterea implicită a unui statut separat pentru românii de peste munţi. Apoi ce fel de unire între români vroia să realizeze Mihai Viteazul. dovada cea mai înveterată că lui Mihai nici nu i-a trecut prin minte ideea unirii este împrejurarea că el nu eliberează. 200 a împins România spre Germania şi Austro-Ungaria.

P. „nu era susţinută decît'prin sabia cuceritorului. dar aşteptăm dornici ca şi el să ne întărească pe noi. pp. Editura Socec. arăta el. Xenopol. mai departe de Iorga în sensul fuziunii na- ţionalism-istorie cu greu se putea merge (cel puţin nu în cercul profesionist al istoricilor). exprimat în Istoria lui Mihai Viteazul (1904-1907). 399-400. nuanţe: P. D. cu sate locuite de români şi. constatînd absenţa oricărui proiect naţional. III. . Panaitescu refuză orice implicare a unei conştiinţe ro- mâneşti. Iorga şi C. Din punctul lui de vedere. 4 Dimitrie Onciul. cit. Bucu- reşti. şi de fapt un şir întreg de domnitori români. Giurescu par mai puţin categorici."5 In perioada interbelică nici un istoric responsabil nu mai afirmă că Mihai ar fi avut în minte un proiect net de unitate românească." Paralela cu prezentul este puternic pusă în valoare: „Şi astăzi noi vrem să întărim pe împăratul. N. Sînt. Chiar în manualele de şcoală este afirmată inexistenţa unei asemenea intenţii. p. încă nepregătite a o concepe". C. Unirea. 76. desigur. Din istoria României. neamul întreg. 201 Cu totul interesantă pentru raportul dintre metodologia critică şi orientarea spre Europa Centrală este soluţia pro- pusă de Ioan Sîrbu. dar nici ei nu merg pînă la identificarea unei idei naţio- nale. Oricum.cea mai degradatoare către nişte popoare de alt neam şi de alt sînge ca el?"3 Cu netezimea caracteristică „şcolii critice". voi. şi iată ce scrie Iorga privi- tor la raporturile lui Mihai cu Ardealul: „Vedea el că şi aceasta este o ţară românească.4 3 A. op. ceea ce ar fi urmărit marele voievod. al cărui gînd conducător era lupta pentru credinţă: ideea uni- tăţii naţionale nu era în conştiinţa politică a acelor timpuri. Unitatea decurge astfel din necesitatea protecţiei imperiale şi se deschide spre spaţiul mai larg al „Austriei Mari": „Mihai simţea nevoia şi vrea din tot sufle- tul să intre în cuprinsul împărăţiei nemţeşti cu tot neamul său românesc. 1908.. bănăţean format la şcoala germană. 1890. Dimitrie On- ciul avea să exprime în cîteva cuvinte sensul acţiunii lui Mi- hai. a fost „suverani- tatea nemţească".

tratarea fără complexe. „Carol Gobl". Pe atunci. I. ideea unităţii naţionale. pp. mai ales dintre Ţara Românească şi Moldova. care tur- bură ţările din vecinătatea sa. fiecare ţară era deprinsă să trăiască după datinile ei. Istoria românilor pentru poporul românesc. Mai întîi.] Astfel mulţi din supuşii lui Ieremia Vodă pri- veau intrarea lui Mihai. pătrunsă de altfel de un incontestabil spirit naţio- nal."7 Se poate spune că. pp. [. Generaţii de istorici au prezentat domniile paralele ale lui Matei Basarab şi Vasile Lupu. Iorga. dar nu trebuie să ne închipuim că moldovenii 5 Ioan Sîrbu.fără să aibă în minte lămurit. ci şi etic. o dată ce ambiţia şi iubirea de fast a celui de-al doilea s-au sfărîmat de înţelepciunea şi simplitatea domnitorului muntean. istoriografia ro- mânească. mai destoinic şi mai glorios. cum ştim. Bucureşti. Oricum. 5-6. întîlnim uneori savuroase ju- decăţi morale. voi. ci ca pe a unui cuceritor străin. el îşi zicea că o să poată stăpîni ca domn peste satele ro- mâneşti de aici. precum în cazul atacului nereuşit al lui Şte- fan cel Mare asupra Chiliei. venit să îndepli- nească unitatea neamului în aceeaşi formă politică. cum stăpînea asupra satelor româneşti din principatul său. cu dinastia ei stră- veche. ajunsă la maturitate. nu ca pe a unui domn românesc mai viteaz. a încercat să evite capcana proiectării ideologiei naţionale asupra Evului Mediu românesc. 1907.. a numeroaselor conflicte care au ja- lonat raporturile dintre principate. 210-211. 6 N. II. Istoria lui Mihai Viteazul. ca azi. ambiţios şi neastâmpărat. într-un sens care se voia nu numai istoric. şi uneori chiar cu ne- stînjenită insistenţă. pentru care acele timpuri nu erau încă pe deplin pregătite."6 Tot Iorga caracterizează astfel sentimen- tele moldovenilor faţă de Mihai: „Cucerirea Moldovei se făcu repede. axîndu-le pe luptele purtate între ei. Două aspecte care con- duc la această concluzie merită subliniate în mod deose- bit. 202 erau bucuroşi de dînsa.. pe marginea căruia Xenopol . tentaţia evenimenţială a istoriografiei vremii nu a ocolit nici cea mai mică ceartă de familie. voi.

El îl face vinovat. în volumul II din Istoria românilor a lui C. o pondere de 48%. C. Ţara Românească de 41%. pe domnul unui popor de un sînge şi de un 7 Ibidem.meditează îndelung. personaj „împărţit" între istoria româneas- . în lucrările de sinteză (cu excepţia celor scrise de ardeleni). potrivit numărului de pagini. pe de o parte. Faptul îl remarca şi Ioan Lupaş în Istoria unirii românilor (1937). lăsînd complet la o parte Transilvania! Semnificativă apare şi poziţia oarecum delicată a lui lancu de Hunedoara. Acum abia putem măsura toată greşeala domnului moldovean. prin care îşi propunea tocmai integrarea deplină a trecutului transilvan în istoria naţională. Oricum. care tratează numai Ţara Românească şi Mol- dova. inclusiv pe Ştefan cel Mare şi pe Mihai Viteazul). consacrat secolelor al XV-lea şi al XVI-lea. strivise acuma pe cel mai pre- ţios din toţi. pe care mai tîrziu îl vom vedea alergînd în toate părţile după aliaţi în contra turcilor. Moldova are. Impresia de ansamblu este a unei reticenţe determinate de statutul ambiguu al unei Transilvanii în acelaşi timp româneşti (prin majoritatea populaţiei şi apartenenţa ei actuală). De pildă. A doua constatare priveşte ponderea teritoriilor româ- neşti în discursul istoric. iar Transilvania de numai 11%! Solu- ţia extremă aparţine lucrării lui Dimitrie Onciul. 203 neam. şi încă în termeni deosebit de aspri. un simplu calcul statistic oferă rezultate concludente. Giu- rescu. pe voievodul moldovean de dezastrul lui Ţepeş: „Acela care a determinat căderea domnului mun- tean n-a fost sultanul Mohamed. ci Ştefan cel Mare. Din istoria României. El. care prin căderea lui sub turci trebuia să arate lui Şte- fan prăpastia ce-1 aştepta şi pe el"8 (să remarcăm în treacăt logica particulară a istoricului care. Pînă tîrziu. inclusiv în perioada interbelică. Transilvania a avut. p. dar diferită de celelalte ţări române prin participarea ei la o istorie alta. pe de altă parte îi acuză vehement pe cei care au acţionat contrar acestui sentiment. 214. o pondere sensibil mai mică în raport cu Ţara Românească şi Moldova. constată inexistenţa sentimentului naţional în Evul Mediu.

delimitat de Dunăre. adăugîndu-se apoi factorul etnic unitar cu trăsăturile sale specifice şi. unirea noilor provincii. a fost punerea în evidenţă a factorilor de unitate (geografică. 1889. 8 A. Nistru şi Tisa. Ca figură istorică. nu mai puţin. încă şi mai urgentă după 1940. dar nu a reuşit să-1 asimileze pe deplin. II.9 Is- toriografia românească 1-a preluat pe voievodul transilvan. în perioada interbelică şi în anii celui de al doilea război mondial. op. o dată cu ciuntirile teritoriale şi cu războiul care punea din nou totul sub semnul întrebării.04% faţă de 6.55% pentru Ştefan. Xenopol. Pe de altă parte însă. presupunea şi integrarea lor organică în istoria naţională. voi. el nu este cu nimic mai prejos decît Ştefan ori Mihai. a Transilvaniei îndeosebi. nu puteau să nu primească şi o replică istorică. consideră isto- ricul ardelean. etnică. destră- marea României. în lipsa unei unităţi medie- vale de tip naţional. tentativa unei mai strînse conexiuni între statul unitar românesc modern şi diversele sale componente istorice. orientările şcolii critice erau un bun cîştigat. p..că şi maghiară (Hunyadi Jânos). printr-o evoluţie organică. 292. aveau să conducă pro- gresiv la naţiunea modernă şi la România Mare. Cu toate acestea. a existat unitatea fundamentală a spaţiului românesc. după cum acţiunile vizînd. culturală sau vizînd diverse forme politice de colaborare). iar printre ele se afla şi renunţarea explicită la ideea naţională românească în Evul Mediu.83% pentru Mihai şi 5. din exterior. oricum nu 1-a im- primat în conştiinţa naţională în măsura în care au făcut-o istoricii naţiunii vecine. Soluţia aleasă de unii istorici. Este sensul argumentaţiei lui Ioan Lupaş privitoare la „istoria unirii românilor". care. 204 ierarhizare care se păstrează şi în manualele recente). înainte de conştiinţa naţională. argumentate inclusiv prin inexistenţa unui fundament istoric al unităţii. cit. Marea Neagră. Fireşte. şi structurat pe Carpaţi. acumulate de-a lungul timpului. o investigaţie privind ponderea eroilor naţionali în manualele de istorie dintre 1859 şi 1900 îl situează pe lancu într-o poziţie cu totul mediocră (cu un procentaj de 1. Se poate remarca totuşi. . D.

sub titlul Origines etformation de l'unite roumaine. Transilvania şi Moldova. Pînă şi graniţa vestică revendicată de voievod corespundea oarecum actualei frontiere româ- no-ungare. 205 decît alţii. tocmai lipsa conştiin- ţei a fost motivul de căpetenie al scurtimii acestei cîrmuiri româneşti" (constatare îndulcită totuşi prin afirmaţia că „sămînţa ideii naţionale nu a lipsit din faptele de cîrmuire ale lui Mihai". ale cărui elemente „au fost atît de mult timp contestate de ad- versari.10 Un demers apropiat propune G. istoricul sesizează „unitatea de acţiune pe care lupta împotriva invaziei otomane o im- punea în măsură sporită celor două principate şi contin- gentelor transilvane"12. încă o dată. cel puţin „un instinct al unităţii". neglijate de propriii săi apărători şi ignorate de opi- nia europeană. el ar fi avut. a unei reveniri la ideea conştiinţei naţionale. Istoria unirii românilor. rămînînd de precizat ce s-ar putea înţelege. I. Fundaţia Culturală Re- . în secolul al XV-lea. intenţia sa fiind de a domni ca suveran ereditar de o parte şi de alta a Carpaţilor. 40. în termeni istorici mai elaboraţi. „Galeria naţională de perso- naje istorice în manualele de istorie din şcoala primară (1859-1900)". nu intrau în calcul consideraţii naţionale şi lingvistice. în „lipsa unei conştiinţe naţionale". Desigur. p.dimensiunea religioasă a ortodoxiei. Iar în ce-1 priveşte pe Mihai Viteazul. dar „coincidenţa nu este mai puţin frapantă". prin „sămînţă"). potrivit lui Brătianu. ne aflăm în faţa unei consolidări a fundamentului şi nicidecum. 10 Ioan Lupaş. O lucrare în care autorul îşi asumă explicit un anume ţel politic. chiar în cazul ardeleanului Lupaş care merge poate mai departe 9 Mirela-Luminiţa Murgescu." Dîndu-le replica. „La 1600 — afirmă istoricul —. pentru a reveni la acest caz tipic. avea datoria de a pune în evidenţă „fundamentul invariabil al dreptului nostru la unitate". în Mituri istorice româneşti."11 Astfel. Mun- tenia. cînd cele trei ţări române. Brătianu prin lucra- rea publicată în 1943. au ajuns toate laolaltă sub sceptrul politic al lui Mihai Viteazul. „Nu puteam ignora — spune el — că în jurul nostru adversarii unităţii româneşti se agitau fără în- cetare.

mort în con- diţii oribile în detenţie comunistă. iar sinteza. Putem conchide că Evul Mediu românesc. în tratarea . p. n Ibidem. Brătianu. pp. nu şi-a per- mis să o depăşească.] Dar istoria însăşi a domniei lui şi a faptelor sale demonstrează cu claritate că misiunea istorică de apărare a creştinătăţii pe care o revendica. Lui Brătianu îi plăcea să invoce triada hegeliană: teză-antiteză-sinteză. pp.gală „Principele Carol". 11 G. dintr-un punct de vedere deocamdată ex- clusiv strategic sau politic. pus şi rămas pînă tîrziu la „index". Bu- carest. [. cimentînd raporturile dintre românii de pe cele două versante ale Carpaţilor. în urma atîtor altor dom- nitori munteni sau moldoveni. respectînd canoanele profesiunii. negarea deplină a ei. cum se vede. o dată ce timpurile o vor permite. care nu putea fi decît naţională. 1943.. pentru a fi împinse mult dincolo de limita pe care autorul lor. Brătianu avea să-1 „reabiliteze" parţial pe Negru Vodă (anihilat mai înainte de Onciul) prin lucrarea Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti (1945). teza fusese „unitatea naţională". în acest caz. 43 şi 148. nici conştiinţă naţională. Origines etformation de l'unite roumaine. Brătianu aducea un nou argument de unitate.. un punct de vedere mai nuanţat. Văzînd în legendarul domnitor o personificare a elementului românesc sud-transilvan care ar fi jucat un rol în întemeierea Ţării Româneşti (la fel ca maramureşenii lui Dragoş şi Bogdan în cazul Moldovei). 138. I. o unitate mai mare. au fost apoi preluate de istoriografia anilor '70 şi '80. 1937. Este ironic faptul că tezele „unitare" ale acestui istoric."13 Aşadar. Ea îi obliga pe principi şi pe oamenii de stat să învingă tradiţiile particulariste şi să ia în consideraţie. Bucureşti. antiteza. 206 Şi iată concluzia lui Brătianu: „Obiectivul politic al lui Mihai Viteazul nu a fost unitatea naţională. depăşea forţele reduse ale unui singur mic stat român. în spiritul aceluiaşi program. şi acţiunea sa se explică suficient prin suita logică a ideilor sale de cruci- adă. 10-13. dar nici absenţa unui sens istoric conducînd în cele din urmă la conştiinţa şi unitatea naţională.

Disensiunile medievale apăreau ca o simplă fază tran- zitorie între un spaţiu dacic bine definit şi România actuală care îi restituia din nou conturul. Aflăm că „Mihai Viteazul a fost folosit de imperiul habsburgic în scopul de a cuceri Transilvania pentru austrieci. 158-159. de la Pârvan şi Iorga pînă astăzi. a unor puncte de plecare şi sensuri de evoluţie conducînd spre unitatea de mai tîrziu. mai accentuată sau mai discretă. „două ramuri ale aceluiaşi popor" menţio- nate încă separat („geţii şi dacii") la A. deosebirile privesc mai curînd identifi- carea. Voievodul Mihai a ajuns guvernator al acestei provincii. în special cu Habsburgii. 207 ziv cu trăsături de unitate deplină şi conştienta pe care. nu le-a avut. nu a fost învestit abu- 13 Ibidem. Xenopol. evi- dent. accen- tul se pune pe interesele de clasă şi pe raporturile cu pu- terile vecine. departe de a se identifica vreun sens românesc în acţiunea lui Mihai Viteazul. pp. alt- minteri. ceea ce. prin echivalarea Daciei cu Româ- nia. Acest popor avea un nume? Cu siguranţă că nu îşi spuneau geto-daci! COMUNISMUL: MITUL UNITĂŢII LA ZENIT Prima etapă a comunismului a fost prea puţin preocu- pată de problema unităţii naţionale. în manualele lui Roller. crearea unei „pieţe interne unitare". aşa cum sînt consemnaţi în Dacia înainte de romani (1880) a lui Gri- gore Tocilescu. esenţială era baza economică a fenomenului naţional. D. Este de urmărit cum geţii şi dacii devin din popoare înrudite. un unic popor căruia i se dă un singur nume: daci sau geto-daci. a lipsit ţărilor române pînă într-o epocă recentă. care socotea . dar distincte.istoricilor anteriori epocii comuniste. Mai puternic s-a manifestat armătura unităţii la temelia însăşi a istoriei naţionale. iar apoi. evident. fiind considerat ca re- prezentant al împăratului Rudolf al Il-lea. Potrivit definiţiei na- ţiunii formulate de Stalin. cine poate şti cîtă conştiinţă vor fi avut dacii înşişi cu privire la apartenenţa lor la un popor anume răspîndit pe întreg teritoriul de astăzi al României şi chiar dincolo de el. Ideologia naţio- nală modernă şi-a spus în această privinţă cuvîntul.

după cum am arătat deja. Burghezia românească în dez- voltare se vedea ameninţată în interesele ei de jugul turcesc. în contextul acţiunilor agresive ale burgheziei româneşti la sfîrşitul pri- mului război mondial. a is- toriografiei româneşti a întors complet lucrurile.208 Transilvania ca o provincie austriacă"14. ca expresie a puternicului senti- ment naţional caracteristic epocii. [. după unire. care avea nevoie de un stat bine organizat. p. Totul se reduce la un joc de interese materiale: „Ideea unirii Moldovei şi Ţării Ro- mâneşti într-un singur stat apare o dată cu dezvoltarea capitalismului. în spiritul adevărurilor absolute propovăduite de o doctrină simpli- ficatoare prin însăşi esenţa ei. Unirea din 1859 nu numai că nu se înfăţişează ca încunu- nare a unei lungi istorii pătrunse de spiritul unităţii (aşa cum este văzută de interpretările naţionaliste). P. în cazul lui Ştefan cel Mare sau al lui Constantin Brînco- veanu).. cum ar fi corect. 230. trecîndu-se de la ignorarea oricărui senti- ment românesc la proiectarea ideii naţionale asupra în- tregii istorii. alături de continuitate. implicit. punctul de echilibru a fost repede depăşit. care ocupau posturi înalte în aparatul de stat şi se temeau că.. Raporturile ţărilor române cu Rusia sînt uneori mai puternic puse în evidenţă decît legăturile din interiorul spaţiului românesc (de pildă. S-au combinat Istoria R."15 Cît despre unirea Tran- silvaniei (pentru a nu mai vorbi de Basarabia şi Bucovina). R. Ceea ce generaţii de istorici încercaseră să demonteze sau cel puţin să nuanţeze — din pur respect pentru profesiunea lor şi din patriotism corect înţeles — revenea din nou într-un discurs naţionalist obse- dant şi pînă la urmă. p. aceste posturi vor fi ocupate de burghezi. din păcate.. Ibidem. axa directoare a discursului istoric. îndeosebi de mijloc . Faza naţionalistă a ideologiei comuniste şi. eficient. Unitatea a devenit. 367. dar nici măcar. 209 astfel interpretări istorice de secol XIX. aceasta era aşezată. cu o piaţă internă mai mare.] Erau contra unirii boierii mari.

de secol XIX. Petru Rareş ar fi urmărit o confederaţie a statelor româneşti. S-a interzis apoi să se mai vorbească despre cucerirea Transilvaniei şi a Moldovei (termen folosit anterior. şi comunismul în primul rînd. apărute în 1980 şi 1989. de fapt aspirau să fie unite. Mihai ar fi luat nenumărate măsuri în favoarea aces- tora. valorizează puternic ideea de unitate. Provinciile româneşti nu puteau fi cucerite. 210 domnitorii par mult mai conştienţi de ideea naţională decît. de oameni gîndind şi simţind la fel. De unde se afirmase. singura miză. generaţii de istorici de-a rîndul. După An- dreescu. dimpo- trivă. perfect depă- şite în istoriografia contemporană. în cele două volume ale lucrării Restitutio Daciae. erudiţie. cu două se- cole înaintea cristalizării conceptului de stat naţional în restul Europei. . servea. de asemenea. de Ştefan Andreescu. Aceasta a fost miza. S-a descoperit. şi nicidecum patriotismul sau căutarea dezinteresată a adevărului is- toric! Este firesc să revenim la momentul Mihai Viteazul. o idee dacică — vizînd crea- rea unui singur stat românesc pe vechiul teritoriu al Daciei — prezentă de-a lungul secolului al XVI-lea. Orice proiect totalitar. s-a descoperit că. încă o prioritate românească! Această teorie a fost construită cu o incontestabilă. re- punîndu-se accentul asupra sensului românesc. fără probleme de conştiinţă. a cărui interpretare spune tot ce este de spus cu privire la încărcătura ideologică a istoriei naţionale. că voievodul manifestase relativ puţin interes pentru românii ardeleni. prin mijlocirea trecutului. programul politic al comunismu- lui ceauşist: o societate uniformizată. iar Mihai Viteazul un stat centralizat. aparţinînd generaţiei romantice. ci unite. Sublinierea insistentă a neabătutei unităţi. Oricum. de toţi istoricii români). deşi neconvingătoare. strîns uniţi în jurul conducătorului pro- videnţial. deve- nită parcă o trăsătură specifică a fiinţei româneşti. în această pri- vinţă s-a făcut un salt înapoi de mai bine de un secol. conştient românesc al faptei sale. ceea ce dove- dea pregătirea conştientă a actului de la 1600. cu imperative ale ideo- logiei şi politicii curente comuniste.

în acest caz este vorba mai puţin de o ches- tiune de interpretare (ce a putut fi în mintea lui Mihai cînd a „unit". S-a insistat asupra faptului că Transilvania ar fi avut relaţii mai strînse cu Ţara Românească şi cu Moldova decît cu . teritoriile româneşti). Multă vreme ma- rele domnitor a simbolizat de altfel particularismul moldo- venesc. Autonomiei voie- vodatului — perfect integrabilă în tipologia fărîmiţării teri- toriale a Evului Mediu — i s-a conferit un sens românesc. coborîrea dovedindu-se facilă şi pro- fitabilă. Un istoric mai înfierbîntat nu ezită să scrie că la 1386 în- cepe lupta pentru „unirea finală" a spaţiului românesc. 17 16 Istoria militară a poporului român. cît şi de străini. Bucureşti. domn al tuturor românilor. De la Minai Viteazul s-a coborît în secolul al XVI-lea. nici nu mai simt nevoia vreunei explicaţii. 125-126. Ştefan cel Mare a fost proclamat la rîndu-i „domn al tuturor românilor"16. fără exagerare. 308: „Dom- nul Moldovei. iar din secolul al XVI-lea. drept conducătorul politic al întregului spaţiu româ- nesc. Dracula. pp. II. aparent autonomă şi corect elaborată. nu face decît să servească unul dintre marile mituri ale regimului. Dacă „se poate" în cazul lui Ştefan. în Temeiurile istorice ale primei uniri a romanilor. marele cărturar Miron Costin! Medievist de cu totul altă formaţie şi ţinută decît istoricii-ac- tivişti ai erei Ceauşescu." 17 Mircea Dogaru. era privit în epocă." Adina Berciu Drăghicescu şi Florea Stănculescu. continuînd şi astăzi să joace acest rol în Moldova de peste Prut. 211 Strategia unităţii a condus şi la extragerea retroactivă a Transilvaniei din spaţiul politic ungar. dar care. Bucureşti. p. 1995. atît de români. redusă la esenţă.o sută de ani mai tîrziu. s-a descins în secolul al XV-lea şi chiar al XIV-lea. 1986. ci de o pură fabulaţie. Editura Glo- bus. ca să nu spunem „cucerit". de ce să nu se poată şi cu Mircea cel Bătrîn? Alipirea Dobrogei la Ţara Româ- nească în vremea sa a putut fi interpretată drept prima unire din seria de uniri succesive care au fondat România. afir- mînd simplu şi categoric: „Ştefan cel Mare poate fi considerat. protector al Ţării Româneşti. o dată ce Ştefan nu a stăpînit decît Moldova. Andreescu oferă cazul instructiv al unei istorii. 1993. în fond. iar relaţiile lui cu Ţara Românească au prezentat uneori accente de-a dreptul conflictuale. voi. sprijinit şi urmat de transilvăneni. împăratul Răsăritului.

Ţara Românească şi Transilvania. tentative reale de unificare. pe rînd. în sensul unirii tuturor românilor. să-şi impună supremaţia asupra ţărilor surori. conflictele fiind prea multe. de o impecabilă logică. Ţara Românească şi Moldova nu numai că nu au mers împreună. . Mai întîi. ele pot însemna. erau prezentate separat. Ştefan. dar nici măcar de vreo formă de coordonare politică. putea fi cu atît mai uşor ma- nevrată. cele trei revoluţii. Iată. dincolo de aparenţe. principii Moldovei. din Franţa sau din Imperiul german. ele se cer estompate şi parţial eliminate. cea dintîi alături de Ungaria. de Po- 212 lonia. un tînăr istoric a spulberat teoria unei timpurii aspiraţii medievale spre unitate. El a demonstrat că în secolele al XIV-lea şi al XV-lea. în cîteva pagini. din Moldova. Conflictele repetate dintre cele trei ţări sînt anihi- late prin aplicarea unei duble strategii. ci s-au aflat integrate în sisteme politice diver- gente. ceea ce definea un grad chiar mai înalt de dependenţă decît al ma- rilor feudali. cea de a doua. martora făuririi treptate a sentimentului naţional şi unităţii naţionale efective. 18 Dacă Evul Mediu a putut fi „rezolvat" în acest fel. faţă de suveranii respec- tivi). rezolvată delicata problemă a unui Ev Me- diu românesc la prima vedere mai curînd dezbinat decît solidar. s-a petrecut de-a dreptul o falsificare a istoriei prin omisiune. Prin tradiţie. aşadar. Nu numai că nu poate fi vorba de unitate.coroana ungară (trecîndu-se discret peste amănuntul că vo- ievodul era numit şi revocat de regele Ungariei. Tacticii de transformare a conflictului în tentativă de unificare (Vasile Lupu dorea într-adevăr să-şi aşeze fiul pe tronul Ţării Româneşti) i-a fost preferată metoda mai sigură de eliminare a faptelor istorice. Ţării Româneşti sau Transilvaniei încercînd. stăpîni ereditari asupra teritoriilor lor. cu sublinierea. Chiar şi aşa. Anul 1848 ne poate oferi un bun exemplu. epoca modernă. Vasile Lupu şi nu mai puţin stăpîni- torii unguri ai Ardealului ar fi acţionat potrivit „planului dacic". Un singur exemplu: clasica dispută Matei Basa- rab-Vasile Lupu a dispărut la un moment dat din manu- alele şcolare! In acest caz. Mihai.

şi nicidecum. lăsîndu-se la o parte faptele mai puţin convena- bile (de pildă. Sin- gurul criteriu rămînînd cel cronologic. dar chiar românii între ei. încă în 1967. ele însele încă neu- nite. a valorilor împărtăşite şi raporturilor dintre revo- luţionari. era autonomia în cadrul Imperiului habsburgic. în 18 Ovidiu Cristea. în contextul istoric respectiv. 1995.. fără nici o legătură logică. cei din Banat şi. Vagile piste sugerate de documente şi tot felul de ipoteze se închegau în imaginea unui consens românesc. 213 cazul Transilvaniei. 1834-1849. insistenţa lui Bălcescu — marele istoric al unităţii naţionale! — pentru apropierea dintre revoluţia ro- mână şi cea maghiară. uni- rea cu Ţara Românească şi Moldova. dar chiar a autonomiei Tran- silvaniei). ceea ce a dus şi la dramaticul episod Dragoş-Buteanu din Munţii Apu- seni. Cert este că la 1848 s-au aflat în tabere opuse nu numai românii şi ungurii. în Miturile comunismului românesc (sub direcţia lui Lucian Boia). de la Iaşi la Lugoj şi de la Blaj la Bucureşti. din punctul de vedere al românilor. cei din ţinuturile „ungu- reşti" (Crişana şi Maramureş) aveau ţeluri şi tactici diferite.19 în manualele şcolare. Dar nici teritoriul convenţional numit „Transilvania" nu era uniform: românii din principatul istoric al Transil- vaniei. Peste toate acestea s-a trecut cu marele tăvălug al uni- .fireşte. unde problemele anului 1848 sînt mult mai complexe şi în bună măsură altele decît în Ţara Românească şi Moldova. al cărui rezultat nu putea fi decît sacrificarea nu numai a unirii.. textul te poartă. Abuzivă este îndeosebi „integrarea" fără nuanţe a Transilvaniei. pp. Editura Academiei. problema care se punea. Cornelia Bodea propunea o abilă şi tentantă demonstraţie vizînd caracterul unitar al demer- sului politic de la 1848 (şi chiar din perioada precedentă) axat pe proiectul bine definit de unificare politică a întregu- lui spaţiu naţional. 1967. Editura Universităţii Bucureşti. Bucureşti. A urmat însă faza „unificării" depline a istoriei româneşti. şi unitatea trebuind să se manifeste. 166-171. 19 Cornelia Bodea. fenomenul revoluţionar de la 1848 a sfîrşit prin a fi complet omogenizat şi prezentat elevilor în aşa fel încît aceştia nu au mai înţeles absolut nimic. Lupta românilor pentru unitatea naţională. „Frontul românesc antiotoman în secolele XIV-XV: realitate istorică sau mit istoriografie?". în sfîrşit.

hotărîtă la secţia de propagandă a comitetului central al partidului comunist. Ţara Românească Tran- silvania. p. S-a interzis. printr-o excepţională acţiune de colonizare şi de punere în valoare a teritoriului. Ele trebuie cercetate şi inventariate nu mai puţin sistematic ca elementele de unitate. în cel mai bun caz. a numelor de regiuni din buletinele meteorologice. De ce numai Ţara Românească? Oare celelalte ţări erau mai puţin româneşti? Şi astfel unii istorici au început să se refere la Ţara Românească Mun- tenia. cazul Franţei — . Punctul de nedepăşit a fost atins prin eliminarea. dar chiar să-şi spună aşa. manual pentru clasa a VUI-a. Pînă şi vîntul. dacă dorea. despre care însă „nu este bine" să se vorbească. fără a mai vorbi de secolele trecute. Editura Didactică şi Pedagogică. în deceniile următoare Dobrogea a fost românizată. 1992. chiar în Ro- mânia de astăzi. şi fără între- rupere. dat fiind că toate teritoriile româneşti trebuie să fie româneşti. una dintre cele mai incontestabile reuşite româneşti. ploaia putea să cadă nestingherită.20 Cazul Dobrogei este de asemenea semnificativ. Toate trebuiau nu numai să fie româneşti.. Remarcabilă reuşită. aşa- 20 Istoria românilor. Un şir întreg de principi unguri au domnit asupra unui stat care se numea Ţara Românească Transilvania! în fapt. şi nu chiar identice. s-a tradus în interdicţia publicării de studii şi sinteze regionale. Epoca modernă şi contemporană. deosebirile regionale sînt sensibile. ploaia şi zăpada trebuiau să respecte unitatea României. ci în nord-estul ţării! O iniţiativă nu mai puţin spectaculoasă a fost „reboteza- rea" principatelor. Aici româ- nii erau la 1878 minoritari (majoritatea relativă a populaţi- ei fiind musulmană). 214 dar. dar nu în Moldova. . încă din zorii istoriei! Faza ultimă — cel puţin în varianta comunistă — a mi- tului unităţii. Chiar un manual mai recent afirmă cu nonşalanţă că românii ar fi avansat la 1848 un singur program revolu- ţionar. în deghizarea lor sub titluri precum Românii din sud-vestul ţării în loc de Românii din Banat. Sub acest raport.tăţii. să mai plouă în Moldova. cînd se ştie prea bine că au avut mai multe. Ţara Românească Moldova. sau. Bucu- reşti. 45.

de asemenea. cît se poate de evident că românii votează altfel de la un judeţ la altul şi încă şi mai diferit de la o regiune istorică la alta. în „Anthropologie de la jeunesse masculine en France au niveau d'une carto- graphie cantonale (1819-1830)". Istoria reală. şi încă de-a lungul frontierei care a separat cîndva România de Austro-Un- garia.57 m) privesc peste un sfert din populaţia masculină. sau mai curînd spus al uniformităţii. a două zone distincte (la rîndul lor divizate într-o manieră care. Şi totuşi. minuţios reconstituit de Emmanuel Le Roy Ladurie. 1978. cu infinita diversitate a manifestărilor sale. ceea ce frapează.atît de des invocat şi în atîtea privinţe într-o Românie încă francofonă şi francofilă — este instructiv şi demn de urmat. mitul unităţii. ar merita comentată). oarecum neaşteptată. în timp ce în altele nu afectează nici 1%. sinteză a unei vieţi regionale de o remarcabilă diversitate (unii parametri indică pe la 1800 o distanţă poate mai mare între diversele departamente franceze decît între Franţa văzută în ansamblu şi restul lumii21). Este. în cola- borare cu Paul Dumont şi Michel Demonet. nu apare nici cea mai sumară defalcare pe judeţe şi provincii istorice! Or. este definirea foarte pronunţată. 98-135. iar în altele coboară sub 10%. Multă vreme marcată de o ideologie politică şi naţională centralizatoare. Sub raport cultural. istoric sau sociolog. Opţiune . 215 naţionale uniformizatoare. Istoricii pot fi patrioţi fără să falsifice trecutul! în cultura română. Gallimard. Paris. Le Territoire de l'historien. nu mai poate fi sacrificată pe altarul unei ideologii 21 Cu totul remarcabil în acest sens este „tabloul Franţei". unde se face o analiză minuţioasă a consultă- rilor naţionale din 1990-1992. în ce priveşte tipul fizic. studiu reprodus în: Emmanuel Le Roy Ladurie. de pildă. mai ales în urma alegerilor prezidenţiale din octombrie 1992. istoriografia franceză s-a lansat în ultimele decenii spre studiile regionale. ezită adesea în a lua în consi- derare structurile regionale ale fenomenelor studiate. pp. într-o lucrare publicată de Pa vel Câmpeanu22. ştiinţa de carte se exprimă în unele de- paramente prin procentaje de peste 80%. punînd în evidenţă o Franţă alta. apar departamente unde defectele de talie (sub 1. este atît de puternic întipărit încît chiar spe- cialistul.

idealul lor de veacuri. O exagerare în sens „patriotic" i se pare mai convenabilă decît aşezarea pe terenul nesigur al unei istorii critice şi inteligente. dar ne întrebăm cîţi profesori ar îndrăzni să spună deschis astăzi ceea ce se spunea curent în şcolile din România precomunistă. dar nu singura semnificativă. nu toţi ţin acest tip de discurs. pun în lumină precaritatea interpretărilor care nu văd altceva decît unitate acum 500 sau 2 500 de ani. Din păcate. Bucureşti. administraţia. cînd vocaţia reală a istoriei ar fi tocmai exerciţiul de inteligenţă. 216 puţine cazuri la şcoală se supralicitează. Istoria pare a fi rămas la obiectivul de a forma patrioţi. dincolo de ceea ce este. mecanismul economic). armata. Deosebirile care persistă. de modele şi de repere culturale. şcoala. De patru ori în faţa urnelor. pentru care istoria nu a fost decît un instrument. ar fi fost unitatea. conştient sau nu. 1993. contactul direct cu oamenii şi mai ales cu profesioniştii de nivel me- diu (în cazul nostru profesorii din învăţămîntul preuniver- sitar) ilustrează cu şi mai multă claritate relativa reuşită a unei strategii politice. Din- colo de neadevăr. ideologice şi mentale. elevii nu fac decît să memoreze o nesfîrşită litanie. o manipulare politică prin istorie. nu oameni capa- bili de a judeca independent lumea şi evenimentele. dar nu în Pavel Cîmpeanu. De fapt. Profesorul „ştie" că este bine să spună aşa. orice fenomen istoric sau sociologic poate fi şi trebuie să fie reprezentat şi analizat la scară locală. Elevii află de la unii dintre profesorii lor că „visul de aur" al românilor. el se simte astfel la adăpost. nu însă uniformă. Referinţele bibliografice nu spun încă totul. se mai ascunde aici un viciu grav: lipsa responsabilităţii. Dimensiunea naţională este o rezultantă.politică. nici măcar sentimentele patriotice nu pot fi cultivate . Geografia elec- torală oferă numai un exemplu. şi anume că nu sentimentul unităţii româneşti a stat la originea actului lui Mihai Viteazul. indiferent de ceea ce crede cu adevărat. cît l < se poate de semnificativă. Cu siguranţă că există astăzi o naţiune română unitară. Manualele şcolare sînt aşa cum sînt. după cîteva gene- raţii de acţiune a unor factori inevitabil uniformizatori (puterea politică. Fireşte. reflectînd o multitudine de valori.

putea fi aruncat în balanţa istoriei pentru a îndrepta lucru- rile şi a asigura un viitor altfel decît prezentul. A doua jumătate a secolului al XlX-lea a dus mai departe această ipoteză. în secolul al XlX-lea (în raport cu Occi- dentul)? Prin ce împrejurări istorice. deosebindu-i de ceilalţi. dar şi prin ce fisuri ale sufletului naţional? Ce fond de calităţi. Este pe- rioada cînd lumea a fost decupată în spaţii naţionale. Publicată în 1907. un suflet românesc. trăsăturile care îi fac să se asemene între ei. Naţiune ajunsă tîrziu la unitate (în ciuda variantei mitologice a unei unităţi originare). un mod românesc de a fi. s-au lansat în delicata întreprindere de definire a psihologiei popoarelor. şi marcat de propriu-i destin. lucrarea lui Dumitru Drăghicescu Din psihologia poporului român prezintă importanţă din mai multe puncte de vedere. ÎN CĂUTAREA SUFLETULUI ROMÂNESC Dacă românii sînt dintotdeauna o naţie unită. un viitor pe măsura strălucirii originilor? Cert este că de un secol şi ju- mătate. românii simţeau nevoia să definească ele- mentele acestei unităţi. este o primă sinteză asupra . A intrat în joc şi o gamă întreagă de complexe.printr-un discurs stereotip şi neconvingător. fie- care animat de propriile-i trăsături spirituale şi morale. Mai întîi. „spiritul popoarelor" a marcat puternic ideologia romantică din prima parte a secolului al XlX-lea. Germanii Lazarus şi Steinthal pe 217 la 1860. Wundt spre 1900. Identificarea unui spirit naţional specific ilustrează una dintre manifestă- rile cele mai semnificative ale mitului unităţii. o dată cu declanşarea procesului „intrării în Euro- pa". Tema nu se putea să nu-i tenteze pe români. românii se tot frămîntă căutînd să-şi fixeze propria imagine şi locul lor în spiritualitatea europeană. Cum se putea explica inferioritatea de fapt a românilor. pe de altă parte. fără a-i uita pe francezii Fouille şi Boutmy. încercînd să o aşeze pe bazele solide ale ştiinţei. într-o vreme cînd se părea că nimic nu va mai rămîne în afara unei complete şi per- fecte explicaţii ştiinţifice. aceasta în- seamnă că există — dincolo de scurgerea secolelor şi de vi- cisitudinile istoriei — o dimensiune românească a existenţei. Incepînd cu Herder.

chestiunii. după împrejurări. In al doilea rînd. iată-i în faţa noastră pe românii seco- lului al X-lea. amîndouă aceste porniri erau sădite din leagăn în sufletul lor. se opreşte. Nu atît cum erau românii aflăm din reconstituirea propusă. căci pe amîndouă le moşteniseră de la neamuri etnice deosebite. îndrăzneaţă. mai curînd involuntar. în această epocă. reînviaţi. avea simţul gene- ralităţii şi al organizării şi aplecarea spre observaţie din care rezultă umorul. în tot cazul ea era vioaie. deşi porneşte de la calităţile native ale naţiei. ei au trebuit să fie îndrăzneţi peste măsură. care cel mai adesea şi dezbina. ar fi trebuit să fie foarte bogată. Inteligenţa românilor. într-o ştiinţă care-ţi răspunde fără ezitări la fiecare întrebare pe care i-o pui. cît mai ales ce înseamnă să crezi cu adevărat în ştiinţă. beneficiază de literatura „ştiin- ţifică". nepăsători de moarte şi însufleţiţi de spiritul de libertate şi de rieatîrnare. Chimia sufletească a românilor. fiind vădit efortul de cercetare „obiectivă" şi de construire sistematică a domeniului abordat. Strămoşii noştri. îndeosebi franceză. schimbătoare. şi foarte în spiritul momentului 1900. adesea neînfrînată. scăpărătoare. ne aflăm încă în faza unui discurs predominant critic care. curajoşi. anarhici. Influenţa turcă şi greacă şi îndeosebi pierderea neatîrnării . privitoare la problematica „spiri- tului naţional". încăpăţînată. satira batjocoritoare. prin purul 218 mecanism al legilor psihologice. o mie de ani mai tîrziu. consideră el. com- binînd aceste surse."23 De umor. în sfîr- şit. arareori le îngăduia să se unească. asupra defectelor acumulate. ne asi- gură Drăghicescu. în ciuda lipsei izvoarelor. propunînd un diagnostic şi o terapie pentru ieşirea din impas. nu ducea lipsă nici Drăghicescu. preia şi combină elemente spirituale caracte- ristice etniilor care au participat la crearea sintezei româneşti sau cel puţin au influenţat-o. adesea stăpînă pe sine. Disciplinaţi şi organizaţi sau lipsiţi de disciplină. impulsivă. erau pe atunci „cruzi şi violenţi. Metoda lui Drăghicescu este simplă şi clară. Ajunge să ştim (iar psiholo- gia popoarelor ne oferă în această privinţă cvasicertitudini) cum erau romanii. fără menajamente. cum erau dacii şi cum erau slavii şi. Avînd o voinţă de fier.

nedigerate şi neomogenizate. Imaginaţia sa va fi trebuit să fie dintre cele mai bogate. paralizia voinţei. pasivă. Aparent..] Timiditatea. fără îndoială. au stăpînit şi mai stăpînesc încă sufletul românilor. înfrîntă. lenea fizică şi mintală. sub raportul inteligenţei.. lipsa . „românii. ediţia a Ii-a. [. în general. 141. în istorie ea ni se înfăţişează ca un mare rezervoriu. are drept coordonate „nepăsarea. Editura Albatros. ingenioasă.. Drăghicescu." El surprinde totodată (contrar de altfel propriu- lui său proiect de definire a unei individualităţi naţionale) „lipsa de dezvoltare proprie. cu o inteligenţă vioaie. global dăunătoare. neted şi lămurit al mintalităţii româneşti. Aceasta combină temperamentul deschis şi vioi al dacilor.] Conţinutul sufletului nostru etnic se alcătuieşte. ca şi limba pe care o vorbim. Bucureşti. Românii dispun. în care mai toate popoarele Europei au venit şi au depus o parte din cuprinsul sufletului lor. cu un spirit gene- ralizator destul de puternic."24 Popor de sinteză. Drăghicescu subliniază „pasivitatea. 1995. supusă. frica. nu însă iremediabil. [. în cea mai mare parte. foarte bogată. spiritul generalizator şi abstract al roma- nilor. unitară. Puţine la început. neasimilate.. omogenă a desfăşu- rării trecutului nostru". şi „lipsa de caracter propriu. grav alterat. frumoasele calităţi moştenite. 219 plecare un material de esenţă superioară: mintalitatea romană. de aici decurgînd puternicele in- fluenţe străine.. resemnată.. din crîmpeie şi petice împrumutate de la neamurile vecine. lipsa de energie ofensivă. prin vicisitudinile istoriei. ro- mânii par alcătuiţi dintr-un aluat excepţional. [.] Mintalitatea românilor. La naşterea lor.]" Influenţa Orientului. p. de atuuri considerabile. trebuie să se fi înfăţişat ca un popor cu o minte foarte deschisă. puţine popoare beneficiază de o inteligenţă atît de complexă. lipsa de curaj. Şansa regenerării spirituale stă în transformarea instituţiilor şi societăţii potrivit mode- lului occidental. [. defectele s-au acumulat de-a lungul se- colelor. a avut de temelie şi ca punct de 23 D. Din psihologia poporului român... precum şi darul poetic al slavilor. resemnarea.au alterat caracterul românilor. rezistenţa de- fensivă. adică lipsa de iniţiativă. şi mai întîi de toate inteligenţa.

Ibidem. în soartă"25. primul susţinînd „barbaria" românilor.353.de încredere în sine. 345. Determinările istorice şi sociale prezente la Drăghicescu — chiar dacă într-o contestabilă manieră simplificatoare — au pălit în faţa unui suflet românesc atemporal. 220 mula de spiritualitate de tip occidental. care ar putea simplifica la cîteva cuvinte lunga demonstraţie a lui Drăghicescu. aşadar. Este. prezentă şi mai înainte. defect tot ceea ce contrastează cu spiritul şi com- portamentul apusean. nici inteligenţa superi- oară nu e la îndemîna oricui. argumentaţia lui Drăghicescu are drept reper ferm valorile occidentale şi îndeosebi spiritualitatea franceză considerată a fi expresia cea mai înaltă a acestora. De remarcat nu numai dezacordul. şi acordul fundamental din- tre cei doi: românii se aflau în marginea istoriei. Vasile Pogor şi Mihai Eminescu. şi mai presus de toate fatalismul. într-un sens. Europeanului şi francofilului Drăghicescu i se opune însă interpretarea autohtonistă a spiritului românesc. în- crederea oarbă în noroc. pp. Ne-am referit deja la dialogul purtat între cei doi juni- mişti atît de deosebiţi unul de altul. dar. Pe de altă parte. 138 şi 400. cu resemnare şi mîndrie în acelaşi timp. „leneş dar inteligent".361. iar cel de-al doilea. Acesta este de fapt sensul evoluţiei istorice. Ce mai este de criticat dacă aşa sîn- tem noi? Ce mai este de criticat dacă oricum nu dorim să ne metamorfozăm în occidentali. doar că ceea ce pentru primul devenea subiect de sarcasm era asu- mat cu orgoliu de marele poet.356. s-au estompat şi criticile. dar purtată cu deosebire de valul naţionalist de după 1900. oferă de altfel un clişeu pe care mulţi ro- mâni îl acceptă. pp. Formula „inteligent dar leneş". Românii trebuie să tindă spre o for- Ibidem. Semănătorismul. apoi curentele autohtoniste interbelice au mers pe linia acestui românism asumat. destinul lor specific. Românii au geniul lor pro- priu: nu sînt occidentali şi nici nu trebuie să devină. Oricum. ci vrem doar să rămînem români? . Chiar dacă lenea nu este de laudă.

muzeal. neîntrerupt vie."28 Mircea Vulcănescu nu ezită să vorbească despre omul românesc. 27 Ardelenii care au declanşat mişcarea naţională au fost. aşadar de modelele oc- cidentale invocate de generaţiile precedente. decît deloc!). Românul apare mai profund. Tradiţia noastră e 221 mai atemporală. al cărui element central ar fi plaiul („un plan înalt. ea se confundă cu potentele stilistice cre- atoare. deşi. iar într-un eseu intitulat Dimensiu- nea românească a existenţei. pînă la urmă. prin intraductibilul dor. Nae Ionescu propunea o subtilă disociere între conceptele de „român" şi de „bun român". cu alte cuvinte un român loial. sugerează Blaga. Un român catolic putea fi un „bun ro- mân". din galerii strămo- şeşti. în calitatea lor de greco-catolici. ea se manifestă în timp. român pur şi simplu... Nae Iones- cu sau Mircea Vulcănescu. Toţi aceşti gînditori identificau o spiritualitate româ- nească bine conturată şi mai ales perfect distinctă de a ce- lorlalţi.. ea nu permite decît o formulare metaforică sau metafizică. ea e mai presus de timp.. din răbojul strămoşilor. corespunzător unui cadru geografic bine definit. scurs molcolm în vale"). măsu- rată cu orizontul nostru efemer. ca şi pentru Nichifor Crainic. neistovite. „In apus tradiţia e alcătuită din însumarea pedantă a unui trecut. nu există .] Tradiţia noastră e de natură mai invizibilă. [.] Mocnind uneori. [.] Tradiţia are în apus un caracter istoric.. din cronica unor fapte. dar român fără nici un alt atribut. aşa- dar."26 Pentru Blaga. doar „buni români" (mai bine aşa. Existenţa este pentru român altceva. a duhului nostru et- nic". nu era decît ortodoxul. pe coamă verde de munte. [. Ar exista o „matrice stilistică. Ar putea fi definită. de a Apusului îndeosebi. magnifice ca în prima zi. aspi- raţie trans-orizontică. inalienabilă.. defineşte nu mai puţin de şapte atitudini fundamentale specifice (nu există nefiinţă. spiritul naţional se identifica în bună măsură cu ortodoxia. existenţă care în întregime se scurge spre «ceva». „existenţa e pentru român «dor». mai deschis spre esen- ţele cosmice decît occidentalul. Spaţiul mioritic (1936) al lui Lucian Blaga definea — de-a lungul unei de- monstraţii incontestabil seducătoare — trăsăturile sufletului românesc.Forma cea mai elaborată a discursului despre românism a oferit-o dreapta naţionalistă a anilor '30. fapt ce marca separarea netă de Occidentul catolic şi protestant. deschis.

Tre- buia înăbuşită orice tendinţă naţionalistă în filozofie. 165-166. nu este cine vrea. Bucu- reşti. 1994. Bucureşti. 29 Mircea Vulcănescu. Anii treizeci. portretul fizic al „românului tip"). ca şi marginalizarea lui Blaga. şi te naşti într-un anume fel. fiindcă ilustrul istoric literar nu a simpatizat defel cu ideologia dreptei naţionaliste. Clasa şi nu naţiunea. potrivit lui Călinescu. 28 Lucian Blaga. român te naşti. Ornea. afirma criticul. spiri- . 164. din păcate. devenit subit antropolog şi aparent contaminat de teoriile rasiale ale vremii (fără a ne schiţa. Remarcabil este în acest sens cazul lui George Călinescu. Edi- tura Fundaţiei Culturale Române. Faza dintîi a comunismului nici nu a vrut să audă de ase- menea interpretări eretice. Spaţiul mioritic. „Specificul fiind un ele- ment structural nu se capătă prin conformare la o ţinută canonică. iar spaţiul românesc o entitate distinctă şi omogenă. pp. Edi- tura Fundaţiei Culturale Române. Editura Humanitas. cit. orice definire a românului ca român. în înche- ierea monumentalei Istorii a literaturii române (1941). 130-149. fireşte mai profundă şi mai complexă decît semenii săi. pp. Dimensiunea românească a existenţei. lipsa de teamă în faţa morţii). au avut. 29 26 Lucian Blaga. Extrema dreaptă românească. Spunem „remarcabil".imposibilitate absolută. Pînă şi „tipul nostru fizic este total deosebit de al popoarelor vecine şi din centrul Europei". p. 1991. op. Istoricul nu are altceva de făcut decît să urmă- rească fibrele intime ale sufletului autohton. Bucureşti. Distincţia ideologică nu 1-a împiedicat totuşi să apeleze la concepte similare. el insista asupra unei rase româneşti distincte. şi raţiuni de ordin „filozofic". 1995. nu există alternativă. 91-95."30 Iată cum românul devine o fiinţă foarte diferită. 222 „Specificul naţional" i-a obsedat pur şi simplu pe inte- lectualii perioadei interbelice. nu există iremediabil. întemniţarea lui Mircea Vulcă- nescu (mort în închisoare) şi a lui Nichifor Crainic. 27 Z. pp. Ro- mân. Singura condiţie pentru a fi specific e de a fi ro- mân etnic. nu există im- perativ.. pe lingă motivele strict politice. uşurinţa în faţa vieţii. dovada remarcabi- lei expansiuni a poncifului unicităţii româneşti. se poate spune.

In mod semnificativ totuşi. de factură românească. aşa . mai nuanţată. De la el s-au putut revendica atît autohtoniştii. Noica a fost fără îndoială un personaj şi un gînditor com- plex. Ei se află între cele două lumi şi pot fi o trăsătură de unire: „Sîntem între Orientul Apropiat dar şi îndepărtat [. Apro- piat de extrema dreaptă la începuturile carierei.." 31 Românii nu sînt nici occidentali. Bucureşti. Din nou. ci şi aşezat printre numele mari ale literelor româneşti).] şi între Apus. într-o perioadă de treptată izolare a României. el a cunos- cut domiciliul forţat între 1949 şi 1958 şi închisoarea din 1958 pînă în 1964. definirea. Sentimentul românesc al fiinţei (1978) prelungeşte. Spaţiul mioritic a fost republicat în 1969 şi 1985 (Blaga fiind nu numai reabilitat. Lucrurile s-au schimbat o dată cu deplasarea comunis- mului spre zona naţionalistă. mai bogată: „Faţă de fiinţa complexă şi fee- rică din viziunea noastră. Desigur. au un aer de sărăcie. Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent. începînd din 1970. De pildă. corespunde deplasării ideologice şi noii strategii a Puterii. cît ceea ce ideolo- gia oficială era dispusă să tolereze şi chiar să utilizeze din discursul său. nici altul nu au pus pecetea lor pe noi. în alte filozofii.. dar nu mai puţin europeană. Ne interesează însă aici nu subtilităţile şi plurivalenta lui Noica. „Recuperarea" sa. eseul menţionat al lui Vulcănescu privitor la „dimensiunea românească a existen- ţei". Călinescu. 886. cu «uitarea» ei de fiinţă. Nici unul. nici orientali. perspectiva neopozitivistă a lumii occidentale. a unui perimetru spiritual specific românesc. Şi acest ceva a fost. dar. Destinul lui Constantin Noica ne apare încă şi mai caracteristic. înţelegerea românească apare mai deschisă. pe linia tradiţiei interbelice de dreapta. într-o manieră mult mai elaborată. p. nu putea fi reabili- tat orice: mai ales dimensiunea ortodoxă a spiritualităţii 30 G. cît şi parti- zanii deschiderii spre Occident.tul de clasă şi nu spiritul naţional ofereau cheia fenome- nelor istorice şi culturale. sau alteori chiar recon- siderarea fiinţei. 1941. Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă. 223 româneşti corespundea prea puţin ideologiei oficiale.

uneori chiar net defavorabile."33 Operaţia de identificare a „ce înseamnă să fii român" pare departe de a-şi fi epuizat resursele şi argumentele. Nu este însă mai puţin adevărat că Ceauşescu însuşi s-ar fi putut regăsi în ideea unei unicităţi româneşti. hotărîrea de a rămîne mereu el însuşi. reacţia faţă de asemenea autoelogii. Noi putem îm- bina mai bine tradiţia cu modernitatea. putînd fi la rîndul lor exprimate în mod deschis. a îm- binării de tradiţie şi modernitate. discursului de dreapta al anilor '30). evident într-o manieră mai curînd rudimentară decît subtil filozofică. moştenite de români atît de la daci.p. nu am putea mijloci şi spiritual?" în plus.cum mijlocim geografic. fără excepţie pozitive. „spiritul raţional. 224 ferindu-ne „o mai mare întîlnire decît alţii cu valorile spiritu- lui". Dacă pentru un exeget al cul- turii româneşti ca Dan Zamfirescu românii se înscriu prin- tre marii creatori de civilizaţie ai lumii 34. îi plăcea să înşire trăsăturile. la extrema cealaltă. Editura Eminescu. tentaţia exacerbării naţionaliste nemaiîntîlnind nici un zăgaz. Ceauşescu a sacrificat în cîteva rînduri pe al- tarul spiritualităţii româneşti. Sentimentul românesc al fiinţei. 11. Bucureşti. toate acestea con- 31 Constantin Noica. tradiţia reprezintă pentru noi un factor încă activ. voinţa de a nu-şi pleca fruntea sub jugul străin. poporul român ar fi păstrat „de la daci setea nestinsă de libertate. şi a unei Românii ca loc privilegiat şi factor mediator între civilizaţiile globului. cît şi de la romani. frustrările acumulate 32 Ibidem. erodat la alţii „de numărul secolelor apuse". p. De altfel. în bună măsură. Astfel. iar de la ceilalţi strămoşi. După 1989. unic stăpîn pe viaţa şi pe soarta sa". S-ar putea spune că prima trăsătură a românului — dacă ne-am încumeta să definim şi noi una — este obsesia pro- priei identităţi. . iar pe de altă parte opiniile mai puţin favo- rabile. 62. 1978.32 Asemenea puncte de vedere pot fi exprimate şi în cu totul alt registru ideologic decît cel comunist (ele corespunzînd în fapt. asistăm la o polarizare a dis- cursului. judecata şi pasiunea creatoare a romanilor.

un fenomen românesc. consideraţi mai inteligenţi decît alţii? Fără îndoială că nu. Patapievici. ci ca sinteză fluida de trăsături diverse. de pildă. ediţie îngri- jită de Ion Popescu-Puţuri. 1983. Există. Şi orice se spune poate fi la fel de bine acceptat sau contestat. dar nu ca dat originar şi transcendent. ci doar de impre- sii şi judecăţi inevitabil parţiale şi subiective. chiar dacă gîndesc în aceeaşi limbă. ca românism absolut şi etern. ci izvorît din structuri şi evoluţii socio-culturale. 225 şi inevitabila raportare la civilizaţia echilibrată şi perfor- mantă a Apusului pot genera aprecieri nu mai puţin pasio- nale. după cum nu pot fi consideraţi nici mai puţin in- teligenţi. Nu toţi românii vorbesc la fel. Limba română este cu siguranţă un factor important de coeziune. Bucureşti. Editura „Roza vînturilor". cu condiţia de a nu-i absolutiza virtuţile. potrivit normelor ştiinţifice în vigoare. Specificul românesc poate fi apro- ximat. dar nu de natură bio-psihologică. Cum s-ar putea de altfel calcula. Pînă la urmă demersul etnopsihologic nu face decît să izoleze şi să reli- efeze calităţi şi defecte general umane. Pot fi românii. dar cu totul lipsit de consistenţă. chiar dacă toţi vor- besc româneşte. Ca despre oricare alt popor. unde românii sînt definiţi ca lipsiţi de coloană vertebrală şi de o calitate spirituală inferioară. pp. masivele restructurări sociale. în mod serios. 118 şi 121. o mare cultură cu destin universal. despre români se poate spune orice.33 Nicolae Ceauşescu. Nu toţi românii gîndesc la fel. Editura Politică.-R.35 O SINTEZĂ FLUIDĂ Cum se vede. individualitatea esen- ţială a românilor printre celelalte popoare ale lumii. în epoca recentă. 34 Dan Zamfirescu. Cultura română. Psihologia etnică oferă un exerciţiu tentant. precum în eseurile lui H. Nici vorbă nu poate fi de demers „ştiinţific". Bucureşti. 1996. ca şi acţiunea exercitată de organismul naţional asupra elementelor sale componente nu au încetat să-i modeleze şi să-i remodeleze . Istoria poporului român. incontestabil. coeficientul de inteligenţă al unei naţii? Doar identificarea unei „gene" specific româneşti ar fi de natură să susţină.

Existenţa a două spiritualităţi distincte: moldovenească şi muntenească. Dominaţia sa a marcat puternic spiritualitatea ro- mânească.pe români. cel puţin între marile provincii. în timp ce „prin firea lor mobilă. 63. Eminescu. prin acţiunea ideologiilor dominante. în ultimă instanţă. şi aşa mai departe. pentru spiritul româ- nesc? Oare din Bucovina pînă în Teleorman întîlnim aceleaşi elemente de civilizaţie şi aceleaşi mentalităţi? Ideologiile totalitare — extrema dreaptă. apoi comunismul — au mers cel mai departe în sensul uniformizării fictive (şi chiar ma- terializate pînă la un punct) a spaţiului românesc. care dintre ei — atît de diferiţi unul de celălalt — poate fi considerat re- prezentativ. aceasta nu se datorează vreunei dispoziţii înnăscute. moldovenii înclină spre crea- ţiunea poetică". printre alţii. prin forţa modela- toare a opiniei publice. prin şcoală. a fost susţinută. Dacă ar fi să ne referim la o singură generaţie de scriitori clasici: Maiorescu. Lovinescu în Istoria civilizaţiei române moderne. în Spi- ritul critic în cultura românească (1909) şi de E. Lovinescu vedea problema în termeni pur psihologici şi. o privire cît de sumară asupra culturii române ilustrează faptul că mult trîmbiţatul spirit naţional nu poate fi (dacă vrem neapărat să-1 invocăm) decît cel mult rezul- tanta unor trăsături „sectoriale" extrem de diverse. 226 mân (afirmaţie acceptabilă cu multe rezerve). p. francez sau chinez. Dacă există astăzi un anume mod de a fi ro- 35 H. românii sînt altfel acum decît în urmă cu cincizeci de ani. sau singur reprezentativ. nu s-au sfiit să traseze linii despărţitoare. Patapievici. Alte interpretări. infuzate prin contextul cultural. Creangă. ci unei serii de deprinderi. compre- . Impactul comunismului este lămuritor în această privinţă. Datorită jumătăţii de secol de comunism. dimpotrivă. pentru a constata că „prin natura contemplativităţii lor.-R. Politice. El pornea de la „rasă". Caragiale. „rasiali". de Garabet Ibrăileanu. cazul clasic fiind cel al opoziţiei Muntenia-Moldova. 1996. Oricum. Bucureşti. Omul se naşte ca fiinţă umană şi „învaţă" apoi să fie român. Editura Humanitas. Dacă cel dintîi accentua îndeosebi determinările istorice şi sociale.

mulţi evrei în Moldova etc). Oraşele. Intelectualul român tip este cu siguranţă mai aproape de intelectualul european. Istoria civilizaţiei române moderne.hensivă şi practică. Naţiunea înfăţişează un conglomerat prea amplu şi prea divers pen- tru a fi amenajată în laborator psihologic. „Psihologia po- porului român" s-a bazat pe extrapolarea unor elemente de civilizaţie tradiţională (ele însele simplificate şi unifor- mizate). persistenţa. zonă intermediară între cultura ţărănească şi cultura pro- priu-zis urbană. Din acest punct de vedere. între polul rural şi cel urban. dar nu au devenit orăşeni decît formal. cel puţin în raport cu civilizaţia dinamică şi sensibil urbanizată a Occidentului. chestiunea este predominant socială. dacă o dorim plauzibilă şi utilă. ceea ce încurcă schema specificităţii etnice. populate ce-i drept multă vreme şi în bună măsură de alte elemente etnice (maghiari şi germani în Transilva- nia. Radiogra- fiată de Caragiale la sfîrşitul secolului trecut. mahalaua a . atît de masiv prezentă în istoria românească modernă. în primul rînd. voi."36 Din punct de E. ai cărei exponenţi au încetat de a mai fi ţărani. trebuie să se limi- teze la segmente bine definite şi marcate de o minimă coe- renţă. Sinteza lor nu este însă mai puţin românească decît sinteza rurală. la fel de bine omo- genitatea ca şi inconsistenţa naţiunii române! De fapt. chiar ce- leilalte dimensiuni a civilizaţiei româneşti: sectorul urban. I. au fost scoase din ecuaţie de teoreticienii spiritului naţional. dar. muntenii şi-au îndreptat activitatea mai mult pe terenul politic şi economic. Lovinescu. doar că altfel românească. 227 vedere psihologic. p. Se adaugă. muntenii şi moldovenii pot astfel să apară ca două naţii distincte! Iată „primejdia" psihologiei etnice: cu ea se poate dovedi orice. Psihologia de grup. 118. a unor structuri rurale tradiţionale a putut întreţine iluzia unei Românii altfel alcătuită şi cu altă menire istorică. a mahalalei. în genere. De remarcat cum această civilizaţie rurală a fost contra- pusă nu numai restului lumii. categoria. decît de ciobanul ro- mân de la munte sau de pescarul din deltă (afirmaţie la fel de valabilă şi pentru celelalte categorii).

Capitolul V Românii si Ceilalţi r / „CINE-A ÎNDRĂGIT STRĂINII. deosebirile dintre profilul românesc şi cel occidental se vor atenua. pe de altă parte. Potrivit mitologiei naţionale. românii nu fac şi nu au cum să facă excepţie. reacţia unei civilizaţii ru- rale oarecum izolate şi. ca urmare a industrializării forţate şi curentului 228 migratoriu dinspre sat spre oraş. Sub acest raport. Pe măsura integrării europene şi a modernizării structurilor sociale. Jocurile alterităţii se constituie într-o structură arhetipală. a reprezentat şi continuă să reprezinte o importantă masă de manevră politică şi electorală. ruptă de tradiţie. Populaţia aceasta dezo- rientată. nici spaţiul românesc şi cu atît mai puţin ansamblul european nu sînt şi nu vor fi uniforme. fiecare cu propria-i configuraţie spirituală. Nu vor dispărea însă! Nici Occidentul. dar neintegrată încă în moderni- tate. impactul. masiv şi neîntrerupt.. cel al cartie- relor de blocuri) o formidabilă expansiune în anii comu- nismului. al stăpînirilor şi modelelor străine. Putem spera însă că ceea ce ne apro- pie de ceilalţi se va dovedi mai puternic decît ceea ce ne separă sau avem noi impresia că ne separă. mahalaua şi nucleul citadin pot oferi „tipuri ideale". Cu singura condiţie de a nu uita că şi în interiorul acestor mo- dele domneşte diversitatea. Satul.. îl caracterizează în cel mai înalt . ci un amalgam fluid de atitudini şi comportamente vari- ate. românul este prin natura sa ospitalier şi tolerant. dar din- colo de acest fapt ei nu pot fi reduşi la un tip uman unic! Să conchidem: psihologia etnică nu este un dat originar.cunoscut (chiar dacă într-un decor schimbat. Două trăsături caracteristice isto- riei româneşti au contribuit însă la aşezarea celuilalt într-o lumină specifică: pe de o parte. Românii sînţ români. Acţiunea contradictorie şi complementară a acestor factori a condus la o sinteză cu note certe de originalitate. culturală şi comportamentală." Celălalt este un personaj omniprezent în imaginarul oricărei comunităţi. izvorît din istorie şi evoluînd în ritmul ei.

Toleranţa. ne pune deja în gardă: a fi tolerat nu înseamnă neapărat a fi acceptat şi. ţăran sau boier. se re- marcă tocmai prin faptul că este special. Ospitalitatea nu este decît o faţă. Occidentalul ne apare mai puţin „primitor" decît 1 românul tocmai fiindcă la el noţiunea de străin a cunoscut ' o dedramatizare.Ospitaliere" sînt civilizaţiile tradiţionale. EaYeflectă tratarea străinului ca străini Păs- . a raporturilor cu ceilalţi. diverse şi necesare atribute de civilizaţie. ci ţăranul român. inclusiv orăşeanul român. concentrînd o gamă aproape nesfîrşită de înţelesuri. Toleranţa. pusă în lumină încă din secolul trecut de di- verşi autori români. în orice civilizaţie tradiţională. Comportamentul special faţă de străini. evident faţa cea mai a- greabilă. străinul este perceput cu intensitate maximă. Oraşul cosmopolit s-a inserat astfel în structura predominant rurală a societăţii ro- mâneşti. fără a se confunda cu ea. integrat. mitologia anticitadină s-a manifestat printr-o în- treagă gamă de ideologii şi proiecte. . Străinii s-au aşe- zat în special la oraş şi multă vreme au îndeplinit funcţii eco- 230 nomice şi sociale pe care românul. încă mai puţin. tolerat. căreia „ceilalţi" îi aduceau. în sensul deplin al cuvîntului. dar oarecum ca un corp străin. participînd desigur la sinteza românească. Oră- şeanul. Cu cît o societate este mai deschisă şi mai urbanizată.grad omenia. bun sau rău. De fapt. decurge tot din rosturile unei civilizaţii rurale. a ajuns să însemne practic acelaşi lucru cu a fi român. ^ ţ~ Ospitalitatea românească tradiţională] este incontesta- bilă. este mai puţin ospitalier decît compatriotul său din vreun sat pierdut de munte. a fi om. în sine lăudabi- lă. nu le acoperea decît în prea mică măsură. cuvînt care în ultimele decenii a cunoscut o puternică afirmare şi amplificare (nu străină de tendinţele izolaţioniste ale regimului comunist).. Pînă la al doilea război mondial. şi nu numai ţăranul român. Ar fi însă incorect să o izolăm de un întreg complex de atitudini. nu românul este în mod particular ospitalier. cu atît străinul îşi pierde din interes şi încetează de a mai fi un caz. ci ţăranul pur şi simplu. deci mai cosmopolită.

pe cei care reflectă un alt sistem de valori decît cel în genere acceptat sau impuşi Am văzut că pentru Nae Ionescu ro- mânul neortodox nu era chiar român. în toate sensurile. ţări aflate într-o situaţie similară cu a României. de un segment deloc neglijabil al populaţiei româneşti (în Polonia sau în Ungaria. la alegere. chiar în momentul cînd. s-a afirmat adesea că românii nu se căsătoresc cu parteneri străini (după cum am văzut. rău. Părerea „tradi- ţională" a românilor despre ceilalţi se înfăţişează sub o lumină mai curînd defavorabilă. uneori chiar lamentabilă: 231 o dovedeşte din plin folclorul. lucrurile nu au stat aşa). indiferent de componenta etnică. De altfel. Petru Maior şi Mihail Kogălniceanu vedeau în acest gen de refuz ilustrarea şi garanţia purităţii româneşti). românii ardeleni începuseră să emigreze masiv în Statele Unite. ilustrează o asemenea evoluţie. Distincţia dintre noi şi ceilalţi este puternic resim- ţită. Cînd Eminescu exclamă: „Cine-a îndrăgit străinii / Mîn- ca-i-ar inima cînii". ' „Străin" este de altfel. înglobînd. o dată ce funcţia îndeplinită de celălalt nu mai pare nece- sară sau este resimţită chiar drept dăunătoare.\Regimul comunist nu a făcut decît să dramatizeze distincţia „noi-ceilalţi" (fie . Pentru român. în bine sau în rău. Nici românii reîn- torşi din Occident. în raport cu care toleranţa nu constituie decît un complement. se întreţinea iluzia unei stări tem- porare care va lua sfîrşit prin reîntoarcerea celor plecaţi. lacom. nesuportînd să trăiască în alt mediu. nu au fost primiţi ca români. pe la 1900. ea poate deveni intoleranţă. după 1989. cei care „n-au mîncat salam cu soia". Curentul naţionalist al anilor '30. obraznic şi înfumurat. ca şi naţionalismul ceauşist cîteva decenii mai tîrziu. ca români adevăraţi. bulgarul şi sîrbul sînt proşti („cal verde şi sîrb [sau bulgar] cu minte nu s-a văzut"). aceste teribile cuvinte nu fac decît să exprime cealaltă faţă â unui tip de comportament în esenţa lui coerent. ungurul este lăudăros şi fricos. un termen ge- neric. în acest context. iar armeanul murdar. grecul este şi el. prost.trîndu-ne în acelaşi sistem de referinţe. S-a afirmat de asemenea că românul nu îşi părăseşte ţara.1 Ne aflăm în faţa unei respingeri fun- damentale.

Unele reacţii aparţin încă unei societăţi tradiţionale. v a căpătat conotaţii de maximă alteritate. contrar discursului ţinut în urmă cu cîţiva ani (manipularea „mitului Ilie Năs- tase" în primăvara anului 1996. 131-137. cine a făcut avere în Occident tinde să devină un personaj pozitiv. au început să vi- seze la străinătate. iar după acest an România a prezentat. De consultat şi articolele „Armean" şi „Arţibur" din Etymologicum Magnum Romaniae. în număr tot mai mare. în parte moştenită. ducînd la rezultatul contrar celui scon- tat de făuritorii săi. chiar mai mult. intrigată de prea multă deschidere. în momentul de faţă* dramatizarea raporturilor cu cei- lalţi. Românii „care nu au mîncat salam cu soia" încep să fie reabilitaţi. I Treptat. este nesfîrşita discuţie şi rezistenţa manifestată în ches- tiunea drepturilor homosexualilor.că era vorba de ceilalţi din interior sau de ceilalţi din afafa)^ Străinătatea. VI. 1901. Editura Socec. II. iarăşi un bun prilej de diabolizare a Occidentului pervertit. 11-14. cel mai important contingent de emigranţi europeni^ Discursul naţionalist înăbuşitor şi-a 1 O expresie sintetică a opiniilor tradiţionale se întîlneşte în proverbe. integrare şi acceptare. Bucureşti. cît pe reuşita în Vest. reacţia fiind ca întotdeauna pe măsura presiunii: reputaţi pentru ataşamentul lor faţă de pămîn- tul natal. incluzîndu-i şi pe românii „molipsiţi" de ea.429-130. şi. pp. Vor fi tot mai puţin . dar ti- pic. Dar şi în sensul celălalt se petrec evoluţii semnificative. Vezi în acest sens Iuliu A. eliminarea din Codul Penal a unor sancţiuni oricum inutile a părut multora drept o campanie de promovare a homosexualităţii. dar în măsură apreciabilă cultivată de puterea comunistă şi postcomunistă. Proverbele ro- mânilor. Pe unii dintre ei Puterea nu ' ezită să-i recomande opiniei publice. românii se europenizează. cel puţin în raport cu populaţia ei. 232 dovedit „virtuţile". Zanne. Mulţi au reuşit să emigreze chiar înainte de 1989.23-28. cu accentul pus nu atît pe gloria sportivă. românii.308-310. este un exemplu ca- racteristic). voi.)Un exemplu aparent minor. se întîlneşte cu procesul invers de cunoaştere. Nici tendinţa in- versă nu a lipsit. voi.

Imaginea unui Occident protejat graţie sacrificiului românesc şi a unei societăţi româneşti care s-a măcinat şi a rămas în urmă tocmai prin îndeplinirea funcţiei de apă- rare a civilizaţiei europene s-a înscris puternic în viziu- nea politică a românilor. se loveşte de o prejude- cată tenace şi de[ remarcabila funcţionalitate a mitului luptei pentru independenţăjAcesta îndeplineşte tripla misiune de a pune în evidenţă virtuţile si eroismul românilor. ca şi ceilalţi care nu ne-au sărit în ajutor. în genere. în sfîrşit. Românii au de primit. reală pînă la un punct. a ţărilor române. în comportamentul şi reacţiile Ion Occidentul are o datorie pe care încă nu şi-a achitat-o. cînd aveau datoria să o . de a atrage atenţia Occiden- tului asupra datoriei de recunoştinţă faţă de românii care l-au apărat de puhoiul otoman. APĂRĂTORI AI OCCIDENTULUI C Presiunea străinilor.Cjot ce merge rău în România nu decurge din vreo orientare greşită sau din proasta gestiune româneas- că. rolul privilegiat al „inami- cului ereditar" a fost preluat de Ungaria. timp de secole. dar hiperbolizată în imaginarul naţional. o dată acestea încheiate. de a justifica întîrzierea istorică prin sacrificiile impuse de neîn- cetatele agresiuni şi. iar a Transilvaniei în spaţiul ungar şi. dar şi mai puţin „speriaţi" în faţa străinătăţii. a ge- nerat complexul de cetate asediată. de vină sînt ceilalţi: ceilalţi care ne-au prădat. dincolo de anta- 233 gonişmul româno-turc sau româno-maghiar. în sistemul otoman. Ar fi la fel de corect şi cu siguranţă chiar mai realist ca..I „ospitalieri". mai puţin evenimenţială şi războinică. să se remarce integrarea. dată fiind aminti- ta datorie. ca o luptă continuă purtată pentru supravieţuirea etnică şi statală. amplifică şi estompează. foarte tipic pentru menta- litatea românească a ultimelor două secoleTjstoria românilor \ este înţeleasă într-o manieră strict conflîctuală. „Luptele cu turcii" s-au imprimat puternic în conştiinţa na- ţională. nu de da_ţ Orice defecţiune a Oc- cidentului este percepută ca trădare. din afară şi din interior. O asemenea dedramatizare a trecutu- lui românesc şi tratarea sa într-o manieră structurală. Ca întotdeauna istoria alege şi uită. al Europei Centrale.

decît flancul înaintării otomane. cit. noi am fost bulevardul Europei contra tuturor invaziunilor asiatice de atunci.. C. prea puţin tentat de mitologia şi demagogia naţionalistă. P. Brătianu. bătălia de la Rovine — despre care nu ştim nimic sigur! — ar fi salvat lumea occidentală. afirma următoarele: „Se ştie că românii au întîrziat înaintarea otomană asupra centrului continentului şi această întîrziere n-a însemnat numai. p. ele stau însă foarte clar cu catedralele. aceste lupte nu au putut afecta. Oricine . Brătianu. rezistenţa românească nu a fost continuă. Unii profesori evocă în faţa elevilor un Occident care şi-a putut înălţa catedralele. Apoi. timp de secole."2 2 I.facă. IV. Panaitescu. pronunţat la Cameră pe data de 25 februarie 1879: „Noi am fost ante- garda Europei de la al 13-lea secol pînă mai deunăzi. Astfel. Ea a dat timp Europei apusene să primească lupta într-o fază mult mai favorabilă pentru ea. 241. op."3 Cu lipsa de responsabilitate proprie demagogiei naţio- nal-comuniste — potrivit principiului „se poate spune orice dacă sună patriotic" — noi imagini au fost proiectate şi inserate în conştiinţa naţională. Alţii supra- licitează. Statele europene au putut să se dez- volte în acel timp. cu alte arme şi alta organi- zaţie militară. forţele otomane pe linia Dunării.N Cităm dintr-un discurs al lui I. o slăbire a puterii ofensive turceşti uzate prin împotrivirea de la Dunăre. atunci cînd au făcu t-o. tocmai fiindcă românii se luptau în acea vreme la Dunăre. afirmînd că aceleiaşi rezistenţe i se datorează şi descoperirea Americii! Cum stau lucrurile cu America este greu de spus. 234 Chiar un istoric ca P. cum s-a spus de istoricii noştri. construite în cea mai mare parte înainte de întemeierea ţărilor române! în fapt. Din această cauză — afară de rămăşiţele stră- bune ale civilizaţiunii române — abia de ieri am intrat şi noi pe calea civilizaţiunii moderne. voi. se pot izola cîteva episoade şi faze mai caracteristice. căci erau alţii care se sacrificau spre a le adăposti. ele nefiind de natură să fixeze. C.

Popoare dominate de altele au fost şi în Occident. răspun- zînd astfel unei mitologii prin altă mitologie. Bizanţul prezenta o ci- vilizaţie mai bogată şi mai rafinată decît OccidentuI\ Apoi. în articolul său din 1944. Luptele românilor cu turcii nici nu au salvat Occiden- tul. însă ele nu l-au împiedicat să construiască noua civilizaţie tehnologică şi să devină. P. Războaiele au însîn- gerat Occidentul nu mai puţin decît Răsăritul. 112. mai direct spus. în continuare. stăpîn al lumii. A do- vedit-o (dacă mai era ceva de dovedit) tot P. dar fap- tul unei stăpîniri străine nu a împiedicat evoluţia socială şi materială^ Românii nu s-au aflat în zona „bună" a Euro- pei. pe care unii sînt tentaţi să o opună eroismului şi luptei necurmate. nu au nici mare merit. „De ce n-au cucerit turcii ţările româ- ne?". Pentru a ajunge la Viena drumul cel mai scurt nu trecea prin Tîrgovişte şi nici prin Suceava. Pur şi simplu. La un moment dat.priveşte harta observă imediat (ceea ce istoricii români par să nu fi observat multă vreme) că înaintarea turcească spre Europa centrală nu avea nimic de-a face cu teritoriul românesc. P. Panaitescu. Estul era mai prosper şi mai di- namic decît Vestul. p. ca permanentă scuză a eşecurilor^ A spune că isto- ria te trage în jos este incorect. complet excentric faţă de această axă. spre nord-vest. totul a basculat: axa principală a istoriei s-a deplasat spre vest şi. chiar aşa divizat şi învrăjbit. nici nu au sărăcit iremediabil România. românii aparţin unei întregi zone europene care a rămas în urmă. în Interpretări româneşti. prin „lenea" românească. ediţia 1994. 235 măsură în faptul că oştirile otomane au avansat de-a lun- gul liniei Belgrad-Buda-Viena. Pe la anul 1000. Panaitescu.lin Antichitate. intitulat „De ce n-au cucerit turcii ţările române?" Răspunsul la această întrebare stă în bună 3 P. Rămînerea în urmă a societăţii româneşti nu se explică de altfel nici prin ineficienta sau. în plină . nici mare vină pentru handicapul cucare au intrat în epoca modernă!) / Vina începe însă acolo unde acest handicap funcţionează ca alibi. Evoluţia di- vergentă a Vestului şi a Estului nu prin războaie sau prin stăpîniri străine se explică.

dacă am pierdut provincii. sau o mînă de greci. Primele victime au fost grecii. ar trebui ca românii să sacrifice mai puţin pe altarul mitologiei istorice. Coreea de Sud este astăzi o mare putere economică. s-a trecut la „calcularea" su- melor enorme pe care străinii asupritori le-ar fi datorat Ro- mâniei. dacă am înlăturat cu uşurinţă obiceiuri bune şi vechi. nici reproşurile aduse celorlalţi nu ne pot fi de folos. o jumătate de secol mai tîrziu. Nu fiindcă romanii ar fi furat aurul Daciei nu mai aveau românii ce mînca în anii '80. subliniind ' „starea de jale" la care cei din urmă aduseseră ţara. pentru a se manifesta vreme de mai multe decenii. Pe la 1900.x> DESPĂRŢIREA DE EST Ruptura cu Estul. s-a tradus printr-o puternică devalorizare şi culpabilizare a unor popoare şi culturi care pînă atunci oferiseră româ- nilor mai curînd modele decît motive de lamentare. totdeauna izvorul acestor rele se va găsi c-a fost sau un grec.criză a regimului Ceauşescu. dacă au intrat corupţia şi laşitatea în clasele vechii societăţi româneşti. decisă de elita secolului al XlX-lea. s-a cristalizat. ci fiindcă structurile comuniste erau aberante şi politica eco- nomică greşită. la care trebuia să se renunţe / acum în favoarea binefăcătoarei influenţe occidentale sau. în beneficiul „specificului românesc". A fost. aproape obsesiv. Grecii simbolizau Răsăritul şi cî.[nici invocarea strămo- şilor. Bălcescu \ a dat tonul în articolul „Românii şi fanarioţii". După 1821 şi mai ales în preajma revoluţiei de la 1848. ca urmare a jafului practicat de-a lungul istoriei."4 . o diversiune. evident.) teva secole de cultură orientală. In momentul cînd chestiunea crucială este construirea unei Românii performante. devenise 236 una dintre cele mai bogate ţări ale lumii. un antigrecism virulent. nivelul de la care a pornit acum cîteva decenii era mult mai jos decît al României. Suedia era o ţară de ţărani şi o ţară săracă din care se emigra masiv. doar parţial explicabil prin îm- prejurările reale din vremea fanarioţilor şi prin episodul revoluţionar de la 1821. Emi- nescu are fobia grecilor: „Şi dacă s-a stricat rîndul şi toc- meala acestor ţări. Istoria nu trasează un drum fatal. ţ după alţii.

Turcul fiind altul în înţelesul puternic al termenului. în 1898. apărea mai puţin nociv decît grecul. ortodox ca şi românul. fugăriţi de turcii din Ţarigradul distrus. cu echivocul zavistnic şi corupt. 237 mai simţitoare ce ne lăsară grecii moderni. p."5 Iată. ' încă o dată. Dacă spiritul public la noi suferă de aceste boale morale. „Fiecare obicei turcesc împrumutat. în ansamblu însă. şi infiltrat chiar în mediul românesc. Dominaţia şi in- fluenţa turcească nu puteau fi judecate decît negativ. „Moştenirea cea 4 Dumitru Murăraşu. înverşunarea antigrecească începe totuşi să se do- molească. căci cu ele furăm intoxicaţi de grecii veniţi la noi. Pur şi simplu. despoiarea şi înstrăinarea ogorului românesc. marii vinovaţi: grecii şi numai grecii! Pe la 1900. să- răcirea desăvîrşită a populaţiilor româneşti din ambele ţări. op." Tot grecii au lăsat „ceva din duplicitatea. Admite că aristocraţia românească s-a cultivat şi a căpătat un dram de rafinament prin contactul cu grecii. intermediarul grec apărea încă mai vinovat decît stăpînitorul turc. dar. Apoi grecii vor dispărea practic din galeria comunităţilor negative. 118. obîrşia porneşte din putreziciunea morală a Bizanţului corupt. ale cărei urmări le suferim şi astăzi aşa de cu greu. Iorga pronunţă şi publică o conferinţă intitulată Cultura română sub fanarioţi. în încercarea sa de psihologie a poporului român. Revenim la textul lui Drăghicescu. pentru a identifica „o- trava sufletească a atmosferii din Orient" transmisă româ- x nilor din sursă otomană. ceva din perfidia desbinătoare. înrîurirea acestora a fost dezastruoasă. tentativă de reabili- tare a unei epoci şi a raporturilor româno-greceşti în ge- nere.. a încetat să mai fie nevoie de ei. alimentînd cronica victoriilor româneşti din Evul Mediu şi pînă la 1877. Despărţirea de Turcia se înţelegea de la sine. cit. Turcii ofereau în primul rînd elemen- tele unor „imagini de Epinal". cu lipsa de demnitate şi cu linguşirea dublată de un orgoliu bolnav cunoscut al Bizanţului. sînt sărăcirea şi pusti- irea ţării. aşadar.Nici Drăghicescu nu se prezintă mult mai conciliant. Mai puţin vehement se manifestă în epocă anţiturcismul. . era semnul unei normalizări în curs.

precum se ştie. în vremea Regulamentului Organic şi a adminis- traţiei generalului Kiseleff (1829-1834). In ea omul abia de simte că trăieşte." De „lenevia" românului. pp. op. prin contactul cu o aristocraţie slavă care se exprima însă în franceză. de toropeală adormită şi de trîndăvie. ruşii cad la rîndul lor victime ale ace- leiaşi tentative de ieşire din civilizaţia orientală. sau giubeaua cu mînecile largi şi scurte. [. Protectori ai creştinătăţii sud-est euro- pene... cari împie- dică şi paralizează mîinile. în sufletul nos- tru etnic. de odihnă fără întrerupere şi de toropeală. este peste putinţă de a fi activ şi energic. Pînă aproape de mijlocul secolului al XlX-lea. toate acestea poartă pecetea unei vieţi de lene şi de trîndăvie.fiecare modă turcească imitată introducea. antereul cu mîneci lungi şi plu- titoare. cit. la o viaţă adormită şi de petrecere uşoară. sămînţa corupţiei şi trîndăviei. lungi şi despicate. foarte largi."6 După greci şi turci. care degradează şi degenerează popoarele. vino- 5 D. peste care se punea o altă haină cu mîneci despi- cate. Pe la 1815. Această îmbrăcăminte este făcută într-adins ca să împiedice orice fel de activitate şi să deprindă pe om la o viaţă goală. Cronograful lui Dionisie Eclesiarhul exprima starea de spirit antioccidentală şi prorusă a „clasei de mijloc": bunul şi creştinul împărat Alexandru era per- ceput ca o stavilă în faţa anarhiei generate de Revoluţia franceză şi de ambiţiile imperiale ale lui Napoleon. Ruşii păreau pe cale de a cîştiga inimile românilor. nişte pantaloni. chiar de ar fi vrut ei să se trezească şi să lucreze. să înceapă ceva. Drăghicescu denunţă îndeosebi larga îmbrăcăminte orien- tală adoptată de boierii români: „Şalvarii. Dar chiar primul act mai semnificativ de îndreptare spre Occident a societăţii româneşti s-a petrecut sub tutelă şi îndrumare rusească.. 252 şi 256. Drăghicescu. ei au fost mai curînd bine văzuţi de români. Cu nişte mîneci largi. îmbrăcămintea aceasta i-ar fi împiedicat şi i-ar fi des- curajat.] Chiar dacă ar fi vrut strămoşii noştri s-o rupă cu traiul lor de nesimţire. au apărut timp de un veac şi jumătate drept potenţiali eliberatori. 238 vat este turcul! Adept al principiului „haina face pe om". S-a petrecut .

trebuie înţeles. chiar rusească. Pentru a conversa franţuzeşte. Cert este că.. orientarea culturală a României spre Occident şi în sensul detaşării de mediul slav nu avea cum să nu se răsfrîngă într-o de- valorizare esenţială a modelului rusesc şi a raporturilor cu Rusia (în ciuda faptului că. cu masivitatea fenomenului care debutează în perioada 1830-1848. de pînă la 1830. trimitem la studiul nostru: „Sur la dif- fusion de la culture europeenne en Roumanie (XIXe siecle et debut du XXe siecle)". în bună măsură indirecte. 71 se 7 Cu privire la modelul occidental şi îndeosebi la influenţa franceză şi germană. societatea româ- nească. MITUL FRANCEZ Pe terenul rămas astfel liber a erupt pur şi simplu mitul francez. s-a dovedit frustrantă şi susceptibilă de con- secinţe neaşteptate (pierderea judeţelor din sudul Basara- biei la 1878. Cînd ne referim la modelul occiden- tal. de prezenţa ofi- ţerilor ruşi. Generaţia de la 1848 s-a ridicat mai mult 6 Ibidem. 239 împotriva Rusiei decît a Turciei. văzut ca o stavilă în faţa progresului. p. era mai aproape de modelul rusesc decît de cel occidental). predominant rurală şi puternic polarizată între o aristocraţie bogată şi o ţărănime supusă. structural. denunţînd atît Regulamen- tul Organic. în Analele Universităţii Bucureşti. elita românFse aruncă în braţele Franţei. încă din vremea fanarioţilor. la mare distanţă de celelalte repere vestice. în primul şi în primul rînd. ca la 1830.însă contrarul. Dar nu pot fi echivalate şi nici măcar compa- rate sporadicele raporturi. după cum am văzut. Chiar colabo- rarea cu ruşii. 262. O dată lansată pe calea occidenta- lizării. prin filieră grecească şi. marea soră latină din Apus. cît şi tendinţele expansioniste ale unui imperiu care ameninţau să înghită spaţiul românesc. I se pot găsi desigur antecedente. ca la 1877-1878 şi la 1916-1917. isto- rie. lipsa oricărei susţineri în 1916 şi dezorganizarea frontului în 1917). preferau să meargă direct la Paris. 51-69. românii nu mai aveau nevoie. impusă uneori de circumstanţe. 240 . pp. modelul -"" francez. în primul rînd. 1985.

ca o anexă. oferind micii Românii un model de factură franceză în unele privinţe mai bine adaptat propriei sale condiţii. D. democratică şi prosperă. fără a avea cheltu- . nu avem decît să alegem dintr-o impresionan- tă cantitate de mărturii. Omul politic român pleda pentru unirea Principatelor şi căuta să-1 convingă pe împă- rat că aceasta ar însemna o „cucerire franceză": „Armata statului român ar fi armata Franţei. porturile sale de la Ma- rea Neagră şi de pe Dunăre ar fi întrepozitele comerţului francez. monarhică. în urma unei sub- tile argumentaţii. Constituţia din 1866 a fost o imitaţie a constituţiei belgiene din 1831.1. Belgia. C.. netezimea şi strălucirea mintalităţii franceze"8. „Franţa — scria el — va avea toate avantajele unei colonii. op. Brătianu îi adresa un me- moriu lui Napoleon al III-lea. Iată două dintre acestea. Pentru a defini ce a însemnat mitul francez în societatea românească. în aceeaşi măsură însuşirile lor sufleteşti se vor apropia de acelea ale france- zului." Apoi. Cu o jumătate de secol înaintea acestei impresionante ca- racterizări. Brătianu supralicita şi. şi fiinţa imaterială a sufletului lor va căpăta limpezimea luminoasă. 81. chiar dacă ne aflăm în faţa unui text de conjunctură urmărind un scop politic precis (atragerea împăratului de partea cauzei româneşti). în toate privin- ţele. a ilustrat. Drăghicescu. care ating limite greu de depăşit (şi chiar greu de imaginat astăzi. Francezii au atins deja punctul cel mai înalt pe care alte popoare îl vor atinge într-un viitor nedefinit: „pe măsură ce naţiunile Europei vor cîştiga gra- niţele lor definitive şi viaţa lor socială se va elabora şi crista- liza în limitele precise ale acestor graniţe. neutră. în a doua jumătate a secolului al XlX-lea. ţară mică. modelul belgian. p. în ciuda relativei supravieţuiri a francofiliei româneşti). mai precis în 1853. cit. iar sintagma Belgia Orientului. frecvent utilizată. o replică a Belgiei la celălalt capăt al continentului. în 1907. un interesant mit poli- tic: iluzia unei Românii destinate să devină. 241 cuvintele rămîn totuşi cele care sînt. la concluzia că nu există pe lume naţie mai desăvîrşită decît cea franceză şi inteligenţă mai com- plexă decît a francezului. Dumitru Drăghicescu ajungea. par- ţial francofonă.adaugă.

în lucrarea De l'influence frangaise sur l'esprit public en Roumanie (1898). în spaţiul unei generaţii. I. imediat i ------------. de întregirea neamului şi de Mihai Viteazul — abandonînd toate argumentele de ordin naţional care ne împingeau pe mai toţi împotriva Puterilor Centrale. ca să ceară intrarea în război «pour voler au secours de la France»!"10 Brătianu nu promisese chiar în van că „armata română va fi arma- ta Franţei"! La sfîrşitul secolului al XlX-lea. C. Amintiri din vremea celor de ieri. flagrant exagerată.. 1898: „Introduction". „nu existau pentru istorie". s-a putut constata ataşamentul visceral faţă de Franţa al unor oameni politici care considerau că România trebuie să intre în război nu pentru propriile-i interese. pp. voi.. care nu putea fi lăsată să piară. 31-32. Editura Humanitas. 1991. 242 f după 1830. elimi- . cit. Brătianu. Paris. p. iar România menită a-i deveni colonie. 11 Pompiliu Eliade.ielile ce aceasta organizează. asistăm „nu la renaşterea unui popor. \ Datorită Franţei. ci pentru a apăra civilizaţia franceză ameninţată. Pentru cei de mîine. II. Nu este însă mai puţin adevărat că mitul francez a jucat un puternic rol modelator. Cităm din amintirile lui Constantin Argetoianu: „Lahovari şi Cantacuzino — mai ales Cantacuzino — voiau şi ei intrarea imediată în război [. franceza s-a impus ca limbă de cultură. cînd lucrurile evoluaseră considerabil în sensul unei autonomii politice şi culturale româneşti.9j Chiar în 1914.'( Franţa era „a doua noastră patrie". înaintea influenţei franceze. stituie ea însăşi în mărturie ^obsesiei franceze din epocă. 105. ţările române „nu existau pentru civilizaţie". pp. ci ! la naşterea sa"11! Opinia aceasta. op. De l'influence frangaise sur l'esprit public en Roumanie. Bucureşti. v 9 I. voi. 10 Constantin Argetoianu. se con-r. ca şi cum soarta ei ar fi stat în puterea noas- tră! In sinceritatea lor aproape nici nu pomeneau de Ardeal. Pompiliu Elia- de considera că întreaga civilizaţie română modernă se datora Franţei..] şi-o voiau numai de dragul Franţei. partea a IV-a. I-XI.

şi la ceea ce s-ar putea numi o „a doua latinizare". In ciuda unor clădiri de tip parizian datînd din ultimele decenii ale secolului al XlX-lea. Cea mai mare parte a populaţiei trăia totuşi I l departe de modelul francez! „Belgia Orientului" şi „Micul .12 Ceea ce înseamnă că. un cuvînt românesc din cinci este de origine fran- ceză. v Sub influenţa francezei. un proces de modernizare care a condus la eliminarea sau marginalizarea unei părţi din fon- dul slav şi oriental. mai ales prin adoptarea masivă a neologisme- lor de origine franceză. Ca în cazul oricărui mit. j pentru mai bine de un secol Franţa avea să asigure sau să influenţeze formaţia celei mai mari părţi a elitei intelec- tuale a ţării. Ceva din atmosfera i pariziană şi din modul de viaţă respectiv caracteriza însă j comportamentul elitei. Trebuie . Nu puteai fi intelectual fără să cunoşti conve- nabil franceza (limbă obligatorie în toţi cei opt ani de liceu pînă la reforma comunistă a învăţămîntului din 1948). 1978. Lexicologie statistică romanică. S-au putut aprecia la 39% din voca- bularul român curent şi la o frecvenţă de 20% împrumuturile franceze sau cele unde franceza este prima limbă de refe- rinţă (a doua fiind latina) . „Micul Paris". la rîndu-i. n Capitala României a devenit. juridice şi culturale franceze. la fel cum „Dacia" şi „Mihai Viteazul" au contri- buit. în limbajul obişnuit. ca şi unele colţuri ale peisajului 1 bucureştean. Bucureştiul ( nu seamănă în ansamblu cu Parisul. chiar limba română a cunoscut o evoluţie considerabilă. 12 Constant Mâneca.j nînd definitiv greaca. exa- gerarea şi iluzia. tot prin încărcătura lor simbolică. 243 „CONTRA-MITUL" GERMAN Desigur. şi aici se amestecă adevărul. Tinerii români au luat drumul Parisului. Bucureşti. Paris" au însemnat însă simboluri puternice. la înfăptuirea unităţii naţionale. Au fost adoptate o bună parte din structurile şi instituţiile po- litice. care au mişcat România — atît cît putea fi mişcată — spre civilizaţia occi- dentală. iar costumul oriental a cedat în faţa I modei pariziene. Occidentul nu a însemnat doar Franţa.

dacă pentru românii ardeleni. la rîndu-i. în 1883. un caz interesant. Anglia a rămas pentru români o insulă îndepărtată şi exotică. un mit antitetic şi complementar: acesta a fost mitul german. deşi net devansată de franceză. decît pen- tru un singur contra-mit. iar în cazul Spaniei relaţiile au fost cu totul sporadice. Ea dispunea de atuuri deloc neglijabile. de un interes mult mai redus. aceştia pot fi nu- măraţi pe degete. în Regat. iar limba engleză. evoluţiile mitice nu sînt univoce.remarcat totuşi că cealaltă mare soră latină. La sfîrşitul acestei perioade. ei priveau în acelaşi timp cu simpatie spre Franţa pînă la a admira chiar în mai mare măsură modelul fran- cez idealizat decît modelul german concret. orice mit fiind supravegheat îndeaproape de contra-mitul său. Românii transilvăneni şi bucovineni erau mai apropiaţi de cultura şi de mentalitatea germană decît de civilizaţia franceză. cel puţin pînă în perioada interbelică. Astfel. Anglia oferă. Ponderea economică şi politică a Imperiului german în Europa de sud-est era mai importantă decît prezenţa — destul de modestă — a Franţei. nu avea să se răspîndească decît tîrziu (în mod paradoxal. Mitul Franţei a fost atît de puternic încît nu mai rămînea loc. în epoca Ceauşescu). modelul cultural german era domi- 244 nant. Originea germană a regelui Carol I şi prestigiul său incontestabil au consti- tuit un factor suplimentar în acest proces de apropiere. germana ocupa a doua poziţie ca limbă de învăţămînt şi cultură (opt ani de franceză şi patru de germană în licee). România a aderat la Tripla Alianţă structu- rată în jurul Germaniei şi Austro-Ungariei. Conştiinţa şi . Fireşte. în sensul specificei polarizări a imaginarului. Germania devenise o concurentă redutabilă a Franţei. Chiar dacă unii români au fost fascinaţi de modelul englez (cazul lui Ion Ghica. Intelectualii ardeleni îi citeau adesea pe autorii francezi în traducere germană! Pe de altă parte. s-a bu- curat. care a îndeplinit şi funcţia de ministru pleni- potenţiar la Londra între 1881 şi 1890). Italia. ca limbă de cul- tură şi comunicare. Poziţia Germaniei în România s-a consolidat fără înce- tare în jumătatea de secol premergătoare primului război mondial.

în zona reprezentărilor puternic mitificate. pp.. o dată depăşită efervescenţa politică de la mijlocul secolului. dar a unei minorităţi influente. raţiunea disciplinată şi claritatea spiritului fran- cez se opuneau îmbîcselii germane („[. O mare personalitate culturală ca Titu Maiorescu. care a avut un cuvînt decisiv de spus în evoluţia culturală şi politică a ţării spre sfîrşitul secolului trecut (chiar dacă majoritatea junimiştilor — ca orice majo- ritate în România de atunci — erau tot de formaţie culturală franceză. Reputată prin rigoa- rea şi eficacitatea sa. [. Pentru alţii. dezordonată. iar francezul nu tocmai serios. Des- pre civilizaţia franceză. Eminescu s-a exprimat cu sincerita- tea lui caracteristică: „La Paris.] germanul n-are inteligenţa ordonată. cit. 245 politic de talia lui P. Mihai Eminescu. Admiratorii acestuia considerau că. op. Ne aflăm. cu po- larizarea caracteristică între acceptare entuziastă şi respin- gere absolută. cel puţin în imaginar. echilibrată şi lucidă a fran- cezului. reprezentată în primul rînd prin socie- tatea Junimea. se înscriu în interiorul acestui curent. venise momentul unui nou echilibru şi al unui efort mai bine gîndit şi dirijat. germa- nul era temeinic. ca şi in- fluenţa exercitată de România. Carp şi cel mai mare poet român.] inteligenţa germană a rămas confuză. o parte a elitei româneşti s-a dovedit sensi- bilă la virtuţile modelului german. dimpotrivă. şi mai ales despre efectele contactului românilor cu Franţa. a raporturilor dintre cele două mari repere occidentale.solidaritatea latină. un om D. cultura germană ar fi oferit soluţii mai potrivite cu aspiraţiile naţiunii române decît mentalitatea franceză. Drăghicescu. mişcarea naţională care inevitabil se lovea la un moment dat de interesele Germaniei... Pentru unii. Mitul german a fost opţiunea unei minorităţi. încîlcită"13). P. chiar de frivolitate. 86 şi 88. tonul la Junimea îl dădeau totuşi „germanofilii").. evident. armonică. pornind de la Franţa spre Germania. contribuiau la o oarecare echilibrare. dar în sens invers. După 1866. haotică. O alunecare spre modelul „celălalt" se constată şi în România. în lupanare de cinisme şi de lene / Cu femeile-i pierdute şi-n orgiile-i obscene" (Scri- . acuzată de superficialitate..

şi aceasta nu putea fi decît Germania! Confrun- tarea lui cu intratabilul francofil Delavrancea. fără a avea nici o cunoştinţă de limbă germană. Eminescu era de formaţie cul- turală germană. bere. că societăţii ger- mane. armată. din 7/20 iulie 1905. . supremaţia franceză. birji. arte. 609. Trecutul nu poate fi refăcut. poziţia Germaniei în formarea elitelor ro- mâne a făcut progrese constante. case. pp. care nu datora în fond mai puţin culturii franceze decît celei germane. ca şi francofililor. că ora Germa- niei venise! Pînă la 1914. în 1892. fri- zeri. caracteristică pen- tru privirea românului asupra lumii occidentale. Opi- nia lui Delavrancea despre Germania: „Administraţie. Caragiale. p. ştiinţe. Cazul remarcabil este însă al lui Caragiale care. unde a rămas pînă la sfîrşitul vieţii. L. II. op. dintre profe- sorii Universităţii din Bucureşti. tot. con- stituie o savuroasă pagină de antologie. că Universităţii din Berlin. Bucureşti.16 De la 5 la 1 raportul devenise 2 la 1. voi. mîncare. litere. cit.soarea III). Scrisori şi acte (ediţie Şerban Cioculescu)."15 Flerul politic îi spunea lui Kogălniceanu. după ce dăduse ocazia germanofililor. prost. Discipline ca filozofia. tramvaie. în anu- 14 1. Ca şi Maiorescu. în 1914. Dorinţa lui a fost să trăiască într-o ţară ci- vilizată. aflat în vizită la Berlin şi scîrbit de tot ce îl înconjoară şi se întîmplă. 62 erau de for- maţie franceză şi 29 de formaţie germană. 19-29. am mărturisit în mai multe rînduri că cul- turii germane. 14 In 1891. a decis în 1904 să se stabilească la Berlin. 42 îşi făcuseră studiile în Franţa şi numai 8 în Germania. prăvălie. şi tînăr şi în vîrstă coaptă. Kogălniceanu nu ezita să afirme într-un dis- curs rostit la Academie: „Toată viaţa mea. istoria sau geografia datorau deja mai mult universităţilor germane decît celor franceze. stupid. Editura pentru Literatură. drumuri de fier. monumente. tot. public. bărbaţilor şi marilor patrioţi cari au operat realţarea şi unitatea Germaniei datoresc în mare parte tot ce âm devenit în ţara mea şi că la focul patriotismului german s-a aprins făclia patriotismului meu român. imbecil!" 15 Mihail Kogălniceanu. ne putem. 1963: scrisoarea lui Cara- giale către Alceu Urechia. chelneri. 246 mite sectoare. Ea ameninţa deja. totuşi întreba pînă unde ar fi mers influenţa germană fără primul război mondial care a frînat-o în mod decisiv..

Istoricul a fost foarte apropiat. deşi e. Ce vrea Anglia? Păstrarea domniei mărilor şi a cîştigurilor ce aduce. înainte de război. cu alte cuvinte pe spanioli: „Au intrat pe rînd în războiul pe care Franţa 1-a început fără ."17 Splen- didă pagină de mitologie politică! Doi ani mai tîrziu (la 26 septembrie 1916). op. da.] De ce iubim însă Franţa? Pentru că întreaga noastră clasă superioară trăieşte în moda şi luxul ei? Poate. învingătoarea Franţei. pentru puterea sa politică. se zice.. Dar mai ales.. Or. De ce iubim Franţa? se intitulează un articol publicat de el la 17 august 1914. Iorga merită comentată. alegerea lui Iorga este fără echivoc. pentru un al treilea motiv. Ce vrea Austro-Ungaria? întărirea şi întinderea ambiţiilor ungu- reşti în Carpaţi şi Balcani. Tot aşa cum e neîndoielnic că respec- tăm şi admirăm Germania. 55-56.să-şi manifeste din plin entuziasmul pentru unul sau altul dintre cele două modele concurente. de „germanofil". pentru economia sa naţională. Să-şi răzbune onoarea. deşi azi e. şi de o sensibilitate filofranceză şi filolatină care iese acum la iveală. de şcoala istorică germană. Intransi- genţa manifestată de N. Ce vrea însă Franţa? Ea vrea să trăiască.. mai întîi de motive strict româneşti. la noi toţi. Să trăiască statul francez şi naţia franceză. Iorga nu pierdea prilejul de a-i înfiera pe Latinii care se dezinteresează. cit. [. şi mai departe. învinsă de Germania. s-a aflat în tabăra opusă Germaniei şi a suferit o apăsătoare ocupaţie germană — a perturbat continuarea normală a raporturilor. Să-şi păs- treze pămîntul şi drepturile. într-o anumită măsură. dacă se poate. evident. nu tocmai meritată. Pentru că sîntem latini şi cetim franţu- zeşte? în mare măsură. pentru acea clasă. Ce vrea Rusia? Aceeaşi domnie politică în Europa şi. pp. 247 Domnia în Europa. „Că iubim Franţa — scria Iorga — e neîndoielnic. dar. în momentul cînd izbuc- neşte războiul. ne- diplomaţii. Ce vrea Germania? 16 Lucian Boia. în momentul cînd Franţa părea aproape înfrîntă. deter- minată. acţiunea sa „antifranceză" din 1906 (vizînd în fapt protejarea culturii române) i-a sporit reputaţia. Prăpastia creată de acest război — în care România. se zice. ur- mărind realizarea unităţii naţionale. azi.

la aceasta adăugîndu-se şi unele simpatii pentru soluţiile social-politice mussoli- niene. pe de o parte. iar în preajma celui de-al doilea război mondial. reelaborat în . o varietate de modele occidentale. Mai semnificativ a fost sporul Italiei. apoi Portugalia şi. MITOLOGIE COMUNISTĂ Ceea ce a prins pînă la urmă.l70..II. fluxul autohtonist şi în genere maturizarea societăţii româneşti limitau şi filtrau elementele preluate din afară şi din cultura franceză în primul rînd. alături de Franţa. şi-a 17 N. 18 /tafem. In imaginarul politic românesc. I. tot mai puternic afirmat. tradiţionalism. în ciuda caracterului său nebulos (or- todoxism.vol. Cota Angliei (marea aliată din Occident alături de Franţa) era în creş- tere. voi. p.nici un program de cucerire. prin neaşteptata întorsă- tură a istoriei. a fost din nou modelul rusesc. tinerii români continuau să studieze în Germania. Germania şi-a păstrat o pondere semnifi- cativă (limba germană se afla tot în a doua poziţie după franceză. dat fiind că. 248 descoperit unele afinităţi cu ideologia nazistă). devenită. f. [. România. ţărănism etc). mai ales în sectorul ştiinţelor umane. avea să refuze sis- tematic după război orice contact cu Germania şi cu mediul universitar german. în sfîrşit. un loc privilegiat al formării elitelor. fără nici o lăcomie de pămîn- turi străine şi fără nici o ambiţie de a smulge altora în folo- sul său hegemonia asupra lumii. Iorga. d. „anglofilia" rămînînd totuşi limitată la cazuri indivi- duale. Italia. extrema dreaptă românească.p. aşadar. perioada interbelică a / însemnat. fără îndoială relative. deşi izvorîtă din solul autohton. Craiova. Editura „Ra- muri". Evoluţii. Războiul nostru în note zilnice. „falsul germanofil" dinainte de 1914.. chiar diminuată şi incapabilă de a mai oferi un model coerent. 18. un progres al Franţei şi un recul al mo- [ delului german. iar pe de altă parte.-]"18 Spania era acuzată că nu participă la această frăţească vărsare de sînge — chiar dacă în fond nu avea nici un interes să o facă! Să consemnăm şi faptul că Iorga. Latinii îşi varsă astăzi împreună sîn- gele. Cum se vede. con- fruntate cu nu mai puţin prezentul model autohton.

a. Noua imagine a Uni- unii Sovietice în România postbelică. în Miturile comunismului românesc (sub direcţia lui Lucian Boia). In plus. la vremea lor şi pentru aderenţii lor. fost consolidat. pp. desigur. Se va spune că România a fost o ţară învinsă. nicicînd semnalat în ţările comuniste catolice sau protestante. ca în Uniunea Sovietică. Mitul Uniunii Sovietice a acoperit spre mijlocul secolului oricare alt reper cultural. cu mare i uşurinţă mitificate. Ca şi în Uniunea Sovietică. mode- lul autohton şi modelul sovietic au fost toate. Represiunea a cunoscut metode foarte asemănătoare. Industria grea s-a constituit de asemenea după purul model sovietic. Modelul francez. mereu în căutare de repere. 1995. singurul partid rămînînd cel comunist. Spiritul acesta de imitaţie pune în evidenţă fragilitatea şi instabilita- tea societăţii româneşti. 1944-1947". reproducere a canalelor-lagăre de muncă din Uniunea Sovietică. La 1866. este radicalis- mul soluţiilor imitatoare româneşti. . Se poate replica. dimpotrivă. 68-112. şi de această dată. în Europa centrală comunismul a fost impus prin simpla înaintare a tăvălugului sovietic. adevărate religii. trecut cu arme şi bagaje de partea noii orientări. Colectivizarea pămînru- lui a fost aproape totală. Aceasta nu schimbă însă faptul că noul model a fost mai fidel adoptat în România decît în celelalte ţări satelite. că peste tot 19 Instalarea mirului sovietic este pe larg tratată de Adrian Cioroianu: „Lumina vine de la Răsărit. Editura Universităţii Bucureşti.tiparul comunismului. în România a dispărut com- plet pluripartidismul (menţinut parţial şi formal în cele- lalte ţări comuniste). dar şi Ungaria a fost. românii nu au avut altceva mai bun de McuTclecît să copieze consti- tuţia belgiană. Lumina vine de la R&sărit — titlul broşurii propagandistice publi- cate în 1945 de Mihail Sadoveanu. Sub- ordonarea Bisericii şi virulenţa propagandei ateiste au atins un nivel apropiat de cel sovietic. modelul sovietic nu numai că nu a cunoscut o atenuare după rela- tiva „desprindere" de Uniunea Sovietică. la 1948 au copiat-o pe cea sovietică. ilustrează sensul profund al schim- bării. 249 \ .19 România îşi întorcea privirile dinspre Apus spre : Răsărit. pre- cum faimosul canal Dunărea-Marea Neagră. Ceea ce frapează.

în timp ce România trebuia să le importe (din India. spre producţie. pusă în mişcare de Gorbaciov. Unii observatori super- ficiali au putut crede. record mondial absolut (faţă de circa 50% în Uniunea Sovietică. ridicînd aproape din nimic o numeroasă clasă mun- citoare şi forţînd procesul urbanizării. Structurile reale au rămas cele ale comunismului sovietic. reluate. A fost o aparenţă înşelătoare. pe care Româ- nia 1-a dus însă la desăvîrşire. După 1964. S-a afirmat un mit 250 al inginerului de provenienţă tot sovietică. la sfîrşitul domniei lui Ceauşescu. pe urmele sovieticilor. acoperind ţara cu uzine şi fur- nale. România era mai aproape de modelul stalinist originar decît Uniunea Sovietică însăşi. în anii din urmă ai regimului comunist. pentru simplul motiv că resursele ţării nu se potriveau cu un asemenea proiect. mai caracteris- tice secolului al XlX-lea decît sfîrşitului de secol al XX-lea: fier şi cărbune. Sensul mitologic al acestui tip de industrializare este mai evident în România chiar decît în Uniunea Sovietică. Canada sau Australia!) pentru a satisface o fan- tezie ideologică. dacă nu într-o renunţare. doi absolvenţi din trei ai învăţămîntului supe- rior românesc erau ingineri. şi numai 7% în Franţa şi în Statele Unite!)20. ciment. conducătorii comunişti români s-au lansat în- tr-o politică aparent independentă. în ciuda oricăror principii de eficacitate şi rentabilitate. iar anumite raporturi tradiţionale cu Occidentul. cu accentul pus pe industrii masive. Cu atît mai mult cu cît istoria şi tradiţia ţării au fost — fie şi parţial şi deformat — repuse în drepturi. Preeminenţa proletariatului — impusă de mitul comunist — s-a tradus şi prin orientarea spre teh- nologie. în 1989. cel puţin într-o amenajare a modelului sovietic. Cum se vede. modelul sovietic a fost adoptat în cele mai mici detalii şi chiar depăşit în unele privinţe.Ne aflăm aici chiar în inima demersului mitologic comu- nist. fără a mai . România a devenit astfel. unul din- tre marii producători de oţel ai lumii: cu diferenţa agra- vantă că marele vecin putea miza pe zăcăminte imense de fier şi de cărbune. a intelectualităţii. susceptibile de a transforma rapid structurile economice. oţel.

Mitul sovietic ar fi. După cum dis- trugerea sistematică a Bucureştiului şi reclădirea lui ca „oraş utopic" şi-au găsit un corespondent şi. în primul rînd). Este momentul cînd China a devenit un „prieten tradiţional" şi. un exemplu în reconstruirea Phenianului. inclu- siv obsesia ingineriei. Coreea de Nord. se poate a- precia că impactul mitului sovietic a fost mai puternic decît influenţa mitului francez (sau occidental. Moscova. 101-105 şi 123-126. a prezentat unele trăsături asemănătoare (chemarea la ordine a intelectualilor. Acţiu- nea sa transformatoare a mers mai adînc. în genere). deşi nu identică prin obiective şi amploare cu fenomenul chinez. La Mythologie scienti- fique du communisme. cu o singură dife- renţă: capitala coreeană fusese rasă de bombardamentele americane. Ferindu-ne noi înşine de capcana mi- tologizantă. şi-a avut admiratorii şi imitatorii săi. peisajul ţării şi viaţa oamenilor. Ceea ce s-a adăugat acestui model a fost o oare- care infuzie de mitologie orientală. un mit fals. Există credincioşi.vorbi de societăţi comuniste mai evoluate ca Ungaria sau Polonia. pe cînd românii s-au apucat să distrugă „micul Paris" prin propriile lor mijloace. ca şi o doză . modificînd ra- dical structurile sociale. spre deosebire de mitul oc- cidental care a sedus generaţii de-a rîndul. Lucrurile nu stau întru totul aşa. nu mai puţin. trebuie să existe şi o doză de credinţă. mai cu- rînd suportat decît împărtăşit. „Revoluţia culturală" declanşată în 1971. pp. Numai forţa nu poate schimba radical o so- cietate. chiar dacă violenţa explică esenţialul trans- formărilor petrecute. necredincioşi şi indiferenţi în raport cu oricare mit. 20 Cu privire la mitologia industrială a comunismului. 251 In măsura în care Bucureştiul arată astăzi mai mult a „oraş postcomunist" decît a replică pariziană. ca şi Parisul. nu vom afirma că poporul român în ansamblu ar fi fost cîştigat de comunism. cu siguranţă. din această perspectivă. Explicaţia s-ar putea găsi în masivitatea presiunii brute faţă de acţiunea mai lentă şi nuanţată a mecanismelor mentale şi culturale prin care s-a manifestat înrîurirea Vestului. vezi Lucian Boia. dar nici că poporul român în ansamblu nu ar fi dovedit nici o aderenţă la comunism.

Oc- cidentul mitic generat de comunismul românesc a fost însă de altă natură decît Occidentul elitei secolului al XlX-lea. Şi încă o degradare: mitul Occidentului a devenit. Mulţi români nu mai fac deosebirea clară între Istanbul şi Paris. După decembrie 1989. Ar merita studiat şi impactul microsocietăţii arabe prezente în Româ- nia în anii '70 şi '80. numai fiindcă noi înşine nu credem! iPe de altă parte — şi se dovedeşte din nou complexitatea configuraţiilor mitice —. dovedin- du-se reticenţa unei largi părţi a populaţiei de a se rupe de structurile şi mentalităţile comuniste. eşecul. uneori chiar uzate) au devenit un simbol al bunăstării de tip occidental. frustrări şi complexe care să îndrepte alte segmente ale societăţii spre cu totul alte repere. miile de studenţi arabi veniţi în uni- . săpun) la membri marcanţi ai nomenclaturii comuniste.de participare. Constatarea s-a putut face după 1989. Pentru aceasta din urmă conta în primul rînd modelul cultural. ţigări. al co- munismului a generat un nou proces de mitificare a Occi- 252 dentului şi chiar a lumii necomuniste în ansamblu. Occidentul a oferit mai ales pro- dusele civilizaţiei de consum. Dacă elita secolului trecut s-a orientat spre Occident. Pentru românul lipsit de cele mai elementare bunuri. „mit al străinătăţii": tot ce este străin este bun (în- tr-o accepţie predominant materială). dreptul la muncă asigurat şi multe altele pe care nu le mai înşirăm sînt elemente ale unei mitologii în care ar fi riscant să spunem că unii nu au crezut şi nu continuă să creadă. Sub Ceauşescu. Pachetul de cafea şi ţigara „Kent" ilustrau virtuţile civilizaţiei occidentale: semnificativă de- gradare a mitului. lucrurile primite „la pachet" (mărfuri de a doua mînă. surpriza a fost că s-au găsit „depozite" de produse cu totul banale (cafea. Relativ izolaţi de restul lumii. Statul-providenţă. uniformitatea socială (fie numai aparentă). îndeosebi material. existau în societatea românească de la mijlocul acestui secol suficiente nemulţumiri. coborît la cel mai scăzut nivel imagina- bil. românii au putut fabula în voie. Revenirea la putere a ex-comuniştilor în majoritatea ţărilor central-europene abia eliberate de comunism dovedeşte că fenomenul este mai general. în genere.

urmată imediat de Statele Unite. proba- bil chiar a depăşit-o. l dar în acelaşi timp „neatinsă" în valorile ei perene. expresie ultimă a procesului de mitificare. Insă engleza tinde să o depăşească. frînată însă de rezistenţa autohtoniştilor. Comunismul „conservase" mitul francez. Străinul a devenit un termen generic. Mulţi reţin foloasele.. într-o lume deschisă. Ei continuă să spere într-o Românie integrată. franceza se află. Supravieţuirea mitului francez — chiar dacă nu mai are forţa de altădată ■— apare drept o caracteristică românească. Sondajele imediat postrevoluţionare aşezau Franţa pe primul loc în „imaginarul occidental" al românilor. reorientarea spre Vest este sensibilă. prostituţie . suficient de avute şi de cosmopolite pentru a dinamiza diverse segmente ale soci- etăţii româneşti cu care intrau în contact (prin vehicularea de mărfuri străine. al căror ţel. pe primul loc ca limbă de cultură şi comunicare. Caz unic într-o Europă domi- nată de limba engleză: în România. După cum Statele Unite încep să de- vanseze Franţa prin tot ce oferă românilor ca model social şi cultural. prin coca-cola sau restaurantele Mc Donald's). REPERE POSTREVOLUŢIONARE După 1989.. sau s-a aflat pînă nu demult. Pro- \ centul aparent foarte ridicat al celor care aderă în prezent la ideea europeană trebuie interpretat cu toată prudenţa. prin filmul şi muzica ame- ricană.). ca şi inevitabila limitare a suveranităţii J naţionale. precum şi ca prezenţă efectivă în spaţiul româ- nesc. nu poate fi decît menţinerea României în Est. Nu toată lumea înţelege acelaşi lucru prin „intrarea în Eu- 253 ropa". preferind să ignore transformările structurale impuse de o asemenea orientare. Este de aşteptat şi o revenire în forţă a Germaniei. inclusiv în viaţa cotidiană. corupţie. în special de ordin material.versităţile româneşti tocmai fiindcă nu îşi puteau permite să studieze în Occident au putut juca într-o ţară sărăcită şi izolată rolul unei „clase mijlocii". el va putea rezista cu greu masivei infuzii de mitologie anglo-saxonă (identificabilă la toate nivelu- rile. necesara reelaborare a reperelor poli- tice şi culturale. trafic de valută. explicit sau \ implicit. acum. culpabilizată .

modele. despărţirea de comunism şi revenirea. purtătoare de speranţe. România nu se află între Franţa şi Statele Unite. Toate acestea au j impus prezenţa unor modele multiple şi contradictorii. austriac sau japonez. la modelele suedez. nici referiri abile. apoi despărţirea de Apus prin instaurarea j comunismului şi. Istanbulul se află mai puţin departe decît Parisul. Diverse alte repere au fost la rîndu-le invocate în anii postrevoluţionari. nu mai puţin. dar foarte vizibil. de aici. ezitantă. iar aspectul general al Bu- cureştiului îl apropie astăzi mai curînd de condiţia unui „mic Istanbul" decît de „micul Paris" de odinioară. amalgamul de fascinaţie şi respingere. Repere. în termeni geopolitici cel puţin. într-un secol şi jumătate naţiunea română a fost traumatizată prin trei mari rupturi: despăr. cu atît mai tentantă cu cît oferă imaginea unei dezvoltări explozive şi realitatea unei masive prezenţe pe piaţa româ- nească. me- nite să dea sens şi coerenţă unei nesfîrşite tranziţii. este însă 254 modelul turcesc. Mai puţin invocat. TREI DOSARE SENSIBILE: ŢIGANII. în sfîrşit. spune tot ce e de spus cu pri- vire la binefacerile sistemului comunist. Turcia revine în forţă în spaţiul dominat cîndva de Imperiul otoman. aşadar. . reali- zată de cea mai săracă dintre naţiunile europene care nu au cunoscut comunismul. şi această performanţă. de aici. în matca occidentală.\ ţirea de Orient. Civili- zaţia modernă românească este esenţialmente o civilizaţie de tranziţie: de aici căutarea înfrigurată a ceea ce pot oferi ceilalţi.după război. mituri: sîntem departe de o opţiune clară. care ar dovedi că principiile politice şi sociale autoritare pot face casă bună cu economia liberă. aproape complet evacuată din complexul mitic românesc. Fenomen de altfel firesc. din partea Puterii. ci între Rusia şi Germania. Nu au lipsit. Nostalgicii comunismului urmăresc cu satisfacţie actualul model chinez. dar care are acum toate atuurile necesare pen- tru a-şi reafirma tradiţionala influenţă în Europa centrală. temerea faţă de ceea ce s-ar putea pierde prin contactul cu ceilalţi. O referinţă inedită este Coreea de Sud. cu alte cuvinte obsesia străinătăţii.

MAGHIARII, EVREII
Atunci cînd celălalt se află în interiorul cetăţii, el oferă
adesea mai multe trăsături de alteritate şi stimulează în mai
mare măsură tot felul de nelinişti decît celălalt din afară. In
cazul lui, procesul de mitificare poate merge foarte departe.
Este ceea ce s-a petrecut şi continuă să se petreacă, în me-
diul românesc, cu trei ernii_sp_ecifice: ţiganii, maghiarii şi evreii.
Anchetele întreprinse după 1989 dovecKTsc căTfiâi ales asu-
pra lor se proiectează, în proporţii diferite, frustrările şi[
temerile populaţiei majoritare. ' '
Potrivit sondajelor, aproximativ două treimi dintre ro-
mâni nu îi agreează pe ţigani. Procentul, deosebit de ridicat,
pare a defini o adevărată psihoză şi oferă toate ingredien-
255
tele unui mit politic. Ţiganilor li se reproşează multe, de la
1 nesiguranţa vieţii de fiecare zi (crime, tîlhării) pînă la stri-
1 carea imaginii ţării în străinătate. Ei stîrnesc teamă îndeo-
sebi prin ponderea lor demografică, mai recent şi economică,
în sensibilă creştere. Numărul lor, oficial de ordinul sute-
lor de mii, este amplificat de opinia publică la milioane. Unele
/ proiecţii prevăd momentul cînd, dată fiind natalitatea ridi-
cată a unora şi foarte scăzută a altora, ţiganii vor ajunge
majoritari în România. Mitul tradiţional al ţiganului, ex-
primînd sentimentul de superioritate faţă de un celălalt
foarte diferit, primitiv şi marginal, dar şi o anume simpatie
de factură romantic-umanitară şi o intenţie civilizatoare 21,
se retrage în faţa unui amestec de ostilitate şi teamă. Dis-
cursul, promovat chiar la televiziunea publică, devine în
aceste condiţii rasist, lărgind şi mai tare o fisură socială
care poate genera situaţii periculoase.
La rîndul lor, maghiarii „beneficiază" de circa o treime
de opinii defavorabile printre români. Şi aici, opiniile ex-
treme capătă dimensiuni mitice şi ating intensitatea de ma-
nifestare a unei psihoze. Evident, istoria îşi are partea ei
de responsabilitate: discriminarea românilor şi atitudinea
dispreţuitoare faţă de ei în Ungaria dinainte de 1918, ca şi
dramaticele evenimente consecutive cedării Ardealului de
Nord în 1940 nu au putut să nu marcheze conştiinţa ro-
mânească, în rest însă, resentimentele sînt bine întreţinute
politic şi sistematic amplificate (de ambele părţi, dar ceea
ce ne interesează acum este mitologia românească, nu cea
ungurească). Explicit sau implicit, pericolul unguresc a

oferit un alibi regimului Ceauşescu şi, nu în puţine ocazii,
guvernanţilor de după 1989. Insuccesele interne, de obîr-
şie strict autohtonă, trec pe plan secundar în faţa unor ame-
21
Primul text reprezentativ îi aparţine lui Mihail Kogălni-
ceanu: Esquisse sur l'histoire, Ies mceurs et la langue des Cigains
(1837), reprodus în Opere, voi. II, pp. 354-385. Un tur de ori-
zont al chestiunii, însoţit de o bogată bibliografie, la George
Potra, Contribuţiuni la istoricul ţiganilor din România, Fundaţia
„Regele Carol I", Bucureşti, 1939.
256
ninţări imaginare în raport cu care se cere românilor să fie
uniţi şi să uite dificultăţile pasagere. Românii află fără înce-
tare că lobby-ul maghiar creează obstacole internaţionale
României, iar iredentismul ungar ameninţă să rupă Transil-
vania de trupul ţării.
Ar fi naiv să considerăm că nu există şi elemente reale la
baza acestei construcţii mitice. Propaganda unor cercuri
maghiare cu accente antiromâneşti şi agitaţia întreţinută
în jurul Transilvaniei nu ţin exclusiv de imaginar. Mitul
începe acolo unde Ungaria devine piesa dominantă căreia
i se subordonează toate evoluţiile româneşti majore. Ea
face figură de mare putere — ceea ce, evident, nu este —
capabilă de a surclasa o ţară ca România, de două ori şi
jumătate mai întinsă şi mai populată. Transilvania, prezen-
tînd ea singură împreună cu Banatul o suprafaţă superi-
oară Ungariei şi o populaţie românească net majoritară,
apare în acest context ca o entitate amorfă, susceptibilă de
a fi extrasă din ansamblul naţional românesc. Pînă şi isto-
ria românilor a ajuns să fie concepută în aşa fel, încît să nu
se cedeze punctului de vedere unguresc sau să nu se afir-
me nimic ce ar putea avantaja Ungaria (chestiuni precum
continuitatea, istoria Transilvaniei sau raporturile dintre
teritoriile româneşti şi unirea lor, nu mai pot fi abordate cu
seninătate profesională din motive strict „ungureşti"). Şi
astfel, pentru a nu pierde în faţa Budapestei, românii se
aşază de bunăvoie la remorca Ungariei, devenind depen-
denţi de tot ce se întîmplă şi se spune acolo. Ieşirea din
mitologie presupune conştientizarea faptului că destinul
României, bun sau rău cum va fi, se află în mîini româneşti,
supraestimarea adversităţilor fiind o scuză comodă, dar care

nu rezolvă decît, cel mult, interese politice de moment.
Din punctul de vedere al adversităţilor, evreii stau acum
într-o poziţie ceva mai bună. Doar 13% dintre români, po-„
trivit răspunsurilor unui sondaj, par a fi antisemiţi. Puţin,
dacă ne referim la psihoza „ţigănească" sau „ungurească",
suficient totuşi, ţinînd seama de faptul că astăzi, în RomâV
nia, minoritatea evreiască este extrem de redusă numeriq
Se combină în acest caz dimensiunea „arhetipală" a anti-
257
semitismului, reminiscenţe ale unei istorii încheiate dar
recente, ca şi tradiţionalele acuze aduse marii finanţe inter-
naţionale şi, în genere, influenţei evreieşti în politica mon-
dială.
Raporturile istorice dintre români şi evrei sînt puternic
mitificate, în ambele sensuri. Pe de o parte, unii autori, de
regulă evrei, pun în evidenţă o întreagă tradiţie de anti-
semitism românesc, potrivit căreia, de pildă, uciderea cre-
ditorilor levantini în noiembrie 1594, act declanşator al
rebeliunii antiotomane a lui Mihai Viteazul, se constituie
pur şi simplu în pogrom antievreiesc. I se reproşează apoi
României neacordarea cetăţeniei române evreilor pînă după
primul război mondial, atitudine care ar denota un anti-
semitism funciar.22 în sfîrşit, se insistă asupra valului de
antisemitism din preajma celui de-al doilea război mondial,
masacrelor din vremea dictaturii legionare şi genocidului
(parţial) imputabil guvernării Antonescu.
Pe de altă parte, la cealaltă extremă, dintr-o perspecti-
vă nationalist-românească, aşezarea evreilor în secolul al
XlX-lea, îndeosebi în Moldova, apare ca o adevărată inva-
zie, neacordarea cetăţeniei reprezentînd o minimă măsură
de protecţie a organismului naţional. Oricum, nici vorbă
nu ar putea fi de vreun antisemitism românesc. In ce-1 pri-
veşte pe Antonescu, departe de a-i fi exterminat, el i-a salvat
pe evrei, care n-au cunoscut în România soarta coreligio-
narilor lor din Germania sau chiar din Ungaria. Din con-
tră, li Se reproşează evreilor atît îmbogăţirea fără scrupule
pe seama românilor — în acest sens, pofta de cîştig a aren-
daşilor evrei a putut fi considerată drept primă cauză a
răscoalei din 1907 —, cît şi lipsa de patriotism, neaderarea
la ideea naţională românească. Este remarcat şi entuzias-
mul cu care evreii basarabeni i-au primit pe invadatorii
sovietici în iunie 1940 (justificare a represiunilor ulteri-

22
Carol Iancu, L'Emancipation des Juifs de Roumanie
(1913-1919), Montpellier, 1992. Autorul consideră România
„printre ţările de avangardă profesînd un antisemitism de
stat sistematic" (p. 32).
258
oare), după cum evreii sînt făcuţi în mare măsură vino-
vaţi, alături de unguri şi alţi alogeni, de instaurarea comu-
nismului în România şi de faza cea mai dură a terorii
staliniste. Idee pe care Iosif Constantin Drăgan o exprimă
în cuvinte puţine şi lipsite de nuanţe: „cu sprijinul armatei
sovietice au fost aduşi activişti de partid, cu nume noi, ro-
mânizate, cum erau Ana Rabinovici-Pauker, Leonte Răutu
(Rotmann), Mihail Roller, Silviu Brucan, Teohari Geor-
gescu, Lâszlo Lukâcs (Vasile Luca) sau bulgarul Borilă etc.
[...] Conducerea partidului a fost monopolizată de aceşti
alogeni."23 Departe de a fi persecutaţi, evreii ar fi răspuns,
aşadar, printr-o răzbunare meschină ospitalităţii româ-
neşti.
Recunoaştem că este dificil să păstrezi dreapta măsură
într-un domeniu atît de delicat şi atît de marcat de tentaţia
mitologizării. Pe de o parte, nu se poate nega existenţa
unui antisemitism românesc sau, poate mai corect spus şi
pe plan mai larg, perceperea evreului ca entitate învestită
cu un puternic grad de alteritate; într-un evantai de altfel
foarte larg: de la antisemitismul funciar şi violent pînă la
o notă de înţelegere şi chiar de simpatie, dar oricum faţă
de un „celălalt" cantonat într-o poziţie distinctă. Pînă şi E.
Lovinescu, criticul care a promovat literatura scrisă de
evrei, sau G. Călinescu, cel care a riscat la 1941 să acorde
scriitorilor evrei un spaţiu însemnat în Istoria literaturii
române, au văzut în ei un element susceptibil de a îm-
bogăţi cultura naţională, dar nu mai puţin o rasă aparte,
cu trăsături imuabile, cu totul altele decît ale românului.
Bunăvoinţa manifestată era bunăvoinţă faţă de un străin,
înainte de a fi fost român, evreul rămînea evreu. Ni se
pare corectă afirmaţia lui Leon Volovici: „O «afacere Drey-
fus» în România, în anii '30, nu e de imaginat"24, cu alte
23
Iosif Constantin Drăgan, Istoria românilor, Editura Europa
Nova, Bucureşti, 1993, p. 267.
24
Leon Volovici, Ideologia naţionalistă şi „problema evreiască".
Eseu despre formele antisemitismului intelectual în România ani-
lor '30, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 208.
259

> cuvinte, nu putea fi concepută o repunere în cauză a socie-
tăţii româneşti numai de dragul integrării evreilor.
Pe de altă parte, toate aceste atitudini decurg din isto-
rie, nu din vreo anume predispoziţie românească. A intrat
în joc un mecanism care a funcţionat şi funcţionează pretu-
tindeni în lume (inclusiv în Israel, dovadă problema arabă).
Istoria dovedeşte cît de dificilă este armonizarea unor co-
munităţi diferite prin origine, limbă, religie şi cultură. S-a
văzut ce s-a întîmplat în Bosnia unde, privită de departe,
diferenţa părea minimă. Expansiunea populaţiei evreieşti
în secolul al XlX-lea în spaţiul românesc, şi în special în
Moldova şi în mediul urban, a fost considerabilă. Evreii
reprezentau în 1912 aproape 15% din populaţia urbană a
ţării. In Bucureşti erau 13%, în Iaşi aproape jumătate: 42%,
în alte oraşe moldoveneşti înregistrîndu-se o cotă similară.
Este greu de spus unde se situează „pragul de toleranţă",
există în fond antisemitism chiar fără evrei (cum se întîm-
plă astăzi în România). Faptul în sine al disfuncţionalita-
ţilor şi tensiunilor rezultate din întrepătrunderea unor
comunităţi distincte trebuie însă luat în considerare. Din
punct de vedere istoric, dosarul româno-evreiesc este ex,-
plicabil, după cum explicabilă este şi actuala confruntare
israelo-arabă („a explica" neînsemnînd „a justifica"). Doar
pe o linie de interpretare istorică — ce îi disculpă, istori-
ceşte vorbind, atît pe români cît şi pe evrei — se poate ieşi
din mitologie. Altminteri, mereu va fi cineva de vină: ro-
mânul sau evreul.
Cu Antonescu, lucrurile stau de asemenea pe linia de
mijloc, după bine cunoscutul principiu al sticlei pe jumă-
tate goală sau pe jumătate plină, care este însă la fel în
ambele cazuri, deosebirea ţinînd strict de interpretare. Nu
poate fi transfigurat Antonescu, în mod decent, într-un
salvator al evreilor. Antonescu a fost antisemit, faptul tre-
buie recunoscut. Dar a fost antisemit într-un anume con-
text, care de asemenea se cere înţeles. Nu poate fi judecată
istoria de atunci exclusiv cu normele noastre de astăzi. Şi,
evident, antisemitismul lui Antonescu nu a mers atît de de-
parte ca antisemitismul lui Hitler. Comunitatea evreiască
260

din România, în cea mai mare parte a ei, a supravieţuit.
Departe de a fi impecabil, tabloul nu este nici pe deplin
întunecat.
Nu poate fi ocolită nici problema rolului jucat de evreii
români în primii ani de comunism. A da vina pe ceilalţi
este din păcate un obicei încetăţenit în România ultimelor
decenii. Indiferent de rolul jucat de evrei (nu de toţi, fiind-
că au fost şi evrei persecutaţi), românii se cade să-şi asume
istoria lor, pentru care ei sînt în primul rînd responsabili:
inclusiv pentru comunism, dacă mai puţin în ce priveşte
instaurarea lui (deşi nu pot fi ignorate aderările masive de
după 1944, inclusiv ale unor intelectuali de marcă), în orice
caz pentru modul cum l-au aplicat. Acestea fiind zise, ar fi
totuşi incorect să nu observăm ponderea semnificativă a
evreilor (şi a altor neromâni) în aparatul politic, de propa-
gandă şi de represiune în epoca stalinistă. La începutul
anilor '50, dintre cei patru membri ai secretariatului par-
tidului comunist, doar Gheorghiu-Dej era român, în netă
minoritate faţă de „minoritari" (Ana Pauker, Vasile Luca,
Teohari Georgescu). Fenomenul este atît de vizibil încît is-
toricul onest nu poate trece peste el. Momentul „evreiesc"
al comunismului românesc rezultă din îmbinarea a cel puţin
trei factori: caracterul predominant neromânesc al parti-
dului comunist dinainte de 1944, deplasarea spre „centru"
a unei comunităţi pînă atunci marginalizate şi ofensiva
împotriva valorilor naţionale caracteristică primei faze a
noului regim. Trebuie ieşit şi în această privinţă din mito-
logie: nu poate fi vorba nici de culpabilizarea evreilor (în
raport cu o naţiune română „inocentă"), nici de scoaterea
din ecuaţie a unui grup important de evrei care au jucat
un rol de netăgăduit în istoria epocii. Idealul ar fi să-i ju-
decăm cu aceleaşi unităţi de măsură atît pe Antonescu, cît
şi pe Ana Pauker.
PRIETENI ŞI ADVERSARI: UN JOC ISTORIC
Mitologia celuilalt oferă propagandei politice un instru-
ment de nepreţuit. O dată ce din istorie se poate alege
orice, imaginarul istoric devine suport al dezinformării şi
261
manipulării. Fiecare naţie îşi are stocul său de prieteni tra-

diţionali şi de duşmani ereditari, iar acesta poate fi revizuit
în funcţie de circumstanţe.
Un segment important al populaţiei româneşti a simpa-
tizat cu partea sîrbă în anii conflictului din fosta Iugoslavie.
„Prosîrbismul" reflectă în mare măsură — deşi nu exclusiv
— tentaţiile naţionaliste, ortodoxiste şi antioccidentale pre-
zente în societatea românească. în sprijinul acestei atitu-
dini, cît se poate de explicabilă, s-a invocat însă cu totul alt
argument, şi anume tradiţia prieteniei româno-sîrbe, pînă
la a se susţine că Serbia (sau actuala Iugoslavie) ar fi sin-
gurul bun vecin al României (afirmaţie făcută chiar de pre-
şedintele României, Ion Iliescu).
Oricine cunoaşte cît de cît istoria raporturilor româ-
no-sîrbe ştie că lucrurile nu stau întru totul aşa. Am men-
ţionat deja opinia nu tocmai măgulitoare despre sîrbi
exprimată în folclorul românesc. In perioada dualismului
austro-ungar, între sîrbii şi românii din Ungaria s-au în-
chegat forme de colaborare (în contextul mişcării naţionale
a popoarelor din monarhia habsburgică). Existaseră însă
şi tensiuni, generate îndeosebi de dependenţa românilor
ortodocşi de mitropolia sîrbească de la Karlowitz (între
1783 şi 1864). La 1848, românii bănăţeni s-au manifestat
mai curînd împotriva sîrbilor decît a ungurilor. Cert este
că cele două state, România şi Serbia, au avut raporturi
bune în ultimele decenii ale secolului al XlX-lea şi la în-
ceputul secolului nostru. La sfîrşitul primului război mon-
dial, s-a ajuns însă la un pas de conflict, mărul discordiei
fiind Banatul, pe care ambele ţări urmăreau să-1 anexeze
în întregime sau în cea mai mare parte. în consecinţă, tru-
pele sîrbeşti au ocupat în 1918-1919 actualul Banat româ-
nesc, lăsînd o amintire nu tocmai prietenească. Chiar dacă
s-a evitat un conflict armat soluţia de compromis: tăierea
în două a Banatului, nu a mulţumit cu adevărat nici una
din părţi. în perioada interbelică, relaţiile au fost strînse în
cadrul Micii înţelegeri, dar nu doar cu Serbia, ci cu întrea-
ga Iugoslavie. Statuile regilor României au fost comandate
croatului Ivan Mestrovic. După al doilea război, România
262
comunistă s-a remarcat prin denunţarea înverşunată a revi-

Balanţa pare a încli- na spre amiciţie. cît pe interesele şi afinităţile prezente. impactul ideologiei şi comportamentului politic comunist cu deosebire sensibile la tema complotului din interior sau din afară.zionismului iugoslav. ca şi. Pot fi promovate bunele relaţii cu Serbia şi fără rescrierea trecutului într-un sens mai idilic decît a fost în realitate. Pe de o parte. dincolo de ceea ce se vede. nu sîrb — a devenit bunul prieten al lui Gheorghiu-Dej şi apoi al lui Ceauşescu. raporturile politice se susţin mai puţin pe istorie. Acestea ar fi cîteva repere sumare. dar sîntem departe de limpezimea desă- vîrşită invocată de propagandă. mai recent. iar oamenii politici scot în evidenţă tradiţia prieteniei dintre cele două ţări şi popoare! COMPLOT ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI Mitul conspiraţiei reprezintă una dintre figurile cele mai comune ale imaginarului politico-istoric. care ne-au invadat şi ne-au asuprit şi pe care voievozii români i-au bătut în repetate rînduri în Evul Mediu. Din călău. Apoi. Tito — croat de origine. Pe de altă parte. „călăul Tito". turcii sînt vechii noştri inamici. mărfuri şi proiecte po- litice. turcii au revenit acum. nu numai bătălii). Complot împotriva României se intitulează o carte . cu capital. există tot felul de 263 calcule şi aranjamente obscure puse la cale de alţii pe seama lor. şi la români. pe măsura detaşării liderilor ro- mâni de Moscova. Discursurile contradictorii ar putea fuziona (cu atît mai mult cu cît istoria comună a celor două popoare în- seamnă şi colaborare. cu securea din care picura sînge/ a devenit o imagine familiară în peisajul ro- mânesc al anilor '50. şi chiar în forme agravate. Un curios dublu discurs se aude cînd este vorba de Turcia. evi- dent. româ- nii s-au simţit nu o dată trădaţi şi sînt uşor dispuşi să creadă că. Pe de altă parte. Aruncaţi dintr-o parte în alta de valurile istoriei. dar ele sînt emise în genere separat: elevii învaţă la şcoală despre adversi- tatea româno-turcă. dat fiind amintitul complex de cetate asediată. îl întîlnim. s-a petrecut normalizarea relaţiilor şi tot mai strînsa apropiere dintre cele două ţări.

. Bucureşti. mîzgălit de Churchill pe un petic de hîrtie. Esenţa lui antioccidentală este de altfel uşor de descifrat. Ungaria şi Bulgaria şi-au recuperat teritorii pe care nu încetau să le revendice. cit. în timp ce promitea românilor libertate. la 1940 Uniunea Sovietică. 26 Vezi rezumatul mitologic al chestiunii la I. Cine îi crede? Este invocat faimosul procentaj propus de Churchill lui Stalin în octombrie 1944: în România. ceilalţi 90%. în Bulgaria. dezmembrarea României la 1940 şi intrarea ei ulterioară în sfera sovietică cu consacrarea pier- derii Basarabiei şi Bucovinei. op. fiind puse. ceilalţi 50%. în Grecia. Rusia 50%. 255-266. ceilalţi 50%. Zadarnic istoricii occidentali s-au muncit să demonstreze că nu a existat nici un tîrg la Ialta vizînd împărţirea Euro- pei. Editura Academiei de înalte Studii Militare. în Iugoslavia. ceilalţi 10%. ceilalţi 25%. sub sem- nul unui complot internaţional. chiar dacă titlul este pînă la urmă mai radical decît conţinutul. Complot împotriva Ro- mâniei. Roosevelt şi Churchill. Acesta este documentul trădării. Iugoslavia . îi vindea pe ascuns Moscovei. 1994. C.25 In fapt. aşadar. Ialta înseamnă trădarea Occidentului. iar Germania şi Italia au sancţionat România. El este asimilat cu un adevărat acord secret. Rusia 50%. de Stalin. Churchill încerca să salveze ce se mai putea salva: o prezenţă cît de cît semnificativă a Occidentului într-o regiune larg deschisă în faţa armatei roşii (la data aceea România era deja ocupată în întregime). dar de ce un complot? Pentru simplul motiv că în cultura politică românească s-a înrădăcinat tema complotului. Mitul Ialtei a pătruns puternic în conştiinţa românească. în Ungaria. Co- muniştii autohtoni şi chiar sovieticii apar în această lumină mai puţin vinovaţi decît ipocritul Apus care. A fost o tragedie naţională. Nu ar fi stricat României 10% prezenţă occidentală. 264 în fapt.26 25 Ioan Scurtu şi Constantin Hlihor. Autorii tratează evenimen- tele anilor 1940-1947. Marele complot rămîne fără îndoială cel pus la cale la Ialta. aliata de pînă atunci a Franţei şi An- gliei. faţă de zero cît a fost în realitate! Fără a mai vorbi de ţări ca Ungaria. 1939-1947. şi nu nurrtai în mediile antioccidentale. Rusia 75%.apărută în 1993 şi. pp. Rusia 90% influenţă. el rămîne în sine reprezentativ pentru o anume stare de spirit. Drăgan. Rusia 10%.

Ialta îşi are echivalentul antitetic (şi chiar rimat) în Malta. Doar dacă nu vrem să ne închipuim că pentru Churchill România ar fi urmat să fie 90% comunistă şi 10% pluralistă şi democratică! Occidentalii au fost naivi. politice şi strategice ale marilor puteri. S-ar fi petrecut pe o scară mai largă. ceea ce nu înseamnă însă că ne aflăm în faţa unui complot sau a unei vînzări. Dezintegrarea unui sistem incapabil să mai funcţioneze şi valul revoluţionar al miş- cărilor anticomuniste par a conta prea puţin în faţa forţei arhetipale a mitului conspiraţiei. dar decenţa ne obligă să încercăm a înţelege ce era atunci în mintea lor. unde Occidentul îşi rezerva ceva mai mult (iar Polonia şi Cehoslovacia nici nu intrau în discuţie). 1993. fără ca prin aceasta structurile interne şi relaţiile normale cu Occidentul să fie afectate în mod dramatic. Cum totul se leagă. Românii ar fi meritat să devină una dintre marile puteri ale lumii şi.şi chiar Bulgaria. Ei gîndeau în termenii clasici. „Finlandizarea" ţă- rilor respective ar fi oferit Uniunii Sovietice garanţia unei puternice poziţii politice. acestea sînt episoade ale unei vrăjmăşii generale pe care „ceilalţi" ne-o poartă. Editura „Şansa". România între Yalta şi Malta. Apoi. imaginarul fiind neînchipuit de lo- gic. ce s-a întîmplat cu Finlanda. „neideologizaţi". printr-un nou complot. militare şi economice în zonă. Intîlnirea Bush-Gorbaciov din 1989. în Europa Centrală. dacă astăzi nu se află atît de sus. 27 O carte cu titlul semnificativ: Titu Georgescu. nu regimul intern al ţărilor nominalizate. Istoria ultimei jumătăţi de secol se reduce la două întîlniri şi se rezumă la sintag- ma uşor de memorat Ialta-Malta27. influenţa menţionată privea in- teresele economice. în largul micii insule mediteraneene. Dan Zamfirescu a publicat în 1993 un volum de eseuri intitulat nici mai mult nici mai puţin decît Războiul împotriva poporului român. ai sferelor de influenţă. ar fi pus capăt. şi este un lucru elementar. 265 Pentru unii. iar Occidentul nu a putut şi nici nu a vrut să intervină. jumătăţii de secol de comunism şi de dominaţie a Uniunii Sovietice în Europa Centrală. Bucureşti. vina nu este . fără îndoială. Lucrurile au evoluat altfel.

etichetat drept „imperialist" de istoriografia comunistă. mare cuceritor la vremea lui. Belgia). nu dorite. să nu facă altceva decît să unifice triburile dacice din Europa centrală şi sud-estică. Românii nu au făcut decît să-şi apere glia strămoşească sau să elibe- reze teritorii româneşti subjugate de alţii. în conştiinţa istorică românească. Interesant este că în tabăra celor răi au rămas şi aliaţii României. inevitabile frustrări şi vise de mărire. au fost impuse. pe de altă parte. nevoit să se apere: iată o temă dominantă a discursului istoric românesc şi a conştiinţei naţionale. Participarea românească la primul război mondial. ea a devenit în faza ulterioară protagonista unui război drept. Caracterul strict defensiv al politicii româneşti a deve- nit o dogmă în vremea lui Ceauşescu. Aşa a ajuns chiar Burebista. ci a acelor forţe. sau Italia. conflictul rămînînd imperialist doar pentru mari- le puteri. înlăturîndu-se. „Complotul împotriva României" pare un dat al isto- riei: este crucea pe care trebuie să o purtăm. alături de alte popoare sau ţări mici (Serbia. a cărui singură dorinţă este să trăiască în pace. Numeroasele războaie purtate de români.a lor (al lor fiind numai meritul). care se coalizează mereu pentru a-i împiedi- ca. orice cuvînt sau sintagmă care ar fi putut sugera fie şi umbra vreunui gînd expansionist. împărţirea în „buni" şi „răi" corespundea per- fect maniheismului comunist şi naţionalist. vizibile sau obscure. . Dacă în anii '50 România nu putea fi mai puţin imperialistă ca toţi ceilalţi. care avea faţă de Austro-Ungaria scopuri simi- lare cu cele ale României. ci să le „unească". Aşa a ajuns Mihai Vitea- zul să nu mai cucerească Transilvania şi Moldova. înţelepciunea şi cumpă- tarea unui popor. a urmat aceeaşi logică. Modestia pe care o asemenea viziune o presu- pune a generat însă. care urmărea şi ea eliberarea Alsaciei şi Lorenei. cu absurda minuţiozitate a paranoiei naţionalist-comuniste. cele mai multe victorioase. TENTAŢIA IMPERIALĂ Agresivităţii şi lipsei de scrupule ale celorlalţi li se opun. proiectate fie într-un trecut îndepărtat. inclusiv 266 Franţa. Un popor mic şi paşnic.

ilustrat de nu mai puţin de patruzeci de împăraţi „traco-iliro-daci". a unui vis imperial. care descoperă un „mileniu imperial al Daciei".28 In sfîrşit. la fel şi alţi împăraţi romani. nostalgia unui mare destin. (D. se dovedeşte că şi istoria romană tîrzie este dominată de elementul româ- nesc sau preromânesc. Drăgan. dar cu aceeaşi identifi- care român-roman) de I. C. pe care însă ziua de mîine putea să o reactualizeze: Viitor de aur ţara noastră are Şi prevăz prin secoli a ei înălţare. Că tot pămîntul rotogol Era al lor odată.. Privind mai în urmă. românii apar drept urmaşii lui legitimi (idee care duce la cunoscuta lucrare a lui Iorga.. devenit pentru unii istorici ai secolului al XlX-lea un imperiu mai mult românesc decît bulgăresc. Bolintineanu) Acoperită de imaginea unei ţări mici. 267 Logica „românizării" istoriei romane este dusă pînă la capăt (în sens invers latinismului. a avut menirea de a da o aparenţă de realitate unei mari istorii româneşti tocmai pentru perioada cînd izvoarele privitoare la români sînt aproape mute.fie în viitor. din cei optzeci de împăraţi pe care i-a avut Roma. Bizanţ după Bizanţ). . nu trebuie uitat episodul Burebista. Pentru Hasdeu. o dată dispărut Bizanţul. pe un plan secund. „Imperiul" româno-bulgar. supravieţuieşte în conştiinţa românească. Insistenţa asupra originilor romane dovedea ro- mânilor. s-a consti- tuit un adevărat imperiu dacic. Filip Arabul devine (în ciuda numelui!) un dac. şi o întreagă fază imperială românească se înscrie în istoria lumii. O sim- plă translaţie de la nordul la sudul Dunării. ceea ce Octavian Goga a exprimat atît de sugestiv: Că sînt din neam împărătesc Din ţară-ndepărtată. Tac- tica asumării moştenirii bizantine merge în aceeaşi direcţie. Glorie de mult apusă. în măsură de a rivaliza cu Imperiul roman. pus în valoare de propaganda comu- nistă în jurul anului 1980. sub conducerea lui. supusă vicisitu- dinilor istoriei.

. ed. Bucureşti. provinciile daciene erau să ia cu totul altă faţă. turcii erau să deşerte Europa. Laurian. pp.. şi încă mai întins decît starul român modern. dacă. demonstra primatul pe care România l-ar fi avut întotdeauna în Răsărit: „statul cel mai avut din Orient şi invidiat de toţi vecinii de la cei mai antici pînă la cei mai noi". Viitorul nu poate fi decît pe măsura tre- . Bucureşti. p. care ar fi durat din 1511 pînă la 1877! Cu alte cuvinte. într-o ţărişoară' română apare un principe. P. inti- tulată Istoria economiei politice. C. 1873. pe care numai cea mai neagră trădare îl putu opri de a nu da o altă faţă Europei. Istoria românilor. tot I. „n-ar fi avut de a face cu oa- meni ca Basta. se exprimă şi mai categoric: „Toc- mai atunci. a comerţului şi a navigaţiunii României. T. pierdută în cîteva rînduri din cauza invidiei şi a trădării. 30 B. Imprimeria Ministe- rului de Resbel.425. fundînd pe Peninsula Balcanică un nou imperiu latin. referindu-se la Ioan Vodă cel Cumplit. p. românii şi turcii şi-au împărţit imperiul. la ţăr- mii căreia România ocupa un loc întins de la gura Bugului pînă la Mangalia. C. Laurian. Hasdeu. Dacă Mihai Viteazul. 1865. şi purta titlul de doamna Mării Negre [. românii ar fi fost meniţi. Unii istorici subliniază apăsat această posibilitate. Autorul ei. într-o vreme cînd „centrul co- merţului universal era Mediterana şi Marea Neagră. op. XXI. avocat. loan Vodă cel Cumplit. ca Sigismund Bâthory. Mai pe larg.]". 46-47."30 Faptul devine şi mai remarcabil atunci cînd unii îşi în- chipuie că o asemenea istorie s-a petrecut cu adevărat! în 1885. Romulus Scriban (doctor în drept la 28 Lista împăraţilor de origine traco-dacă la I. Bucureşti. să refacă imperiul latin al Răsăritului. apărea la Galaţi o carte destul de voluminoasă. Supunerea ţărilor române de turci se preface la Scri- ban în „confederaţie" româno-otomană. 29 A. Mileniul impe- rial al Daciei. româ- no-bulgară şi româno-brzantină. Drăgan. Ceea ce autorul numeşte frecvent Imperiul României apare ca un stat unitar în Evul Mediu. şi ca Ieremia Movilă. scrie A. romană.Cu o asemenea ereditate imperială. în condiţii mai prielnice. profesor de economie politică şi comer- cială). cit. românii erau să se ridice încă de atun- ci. Drăgan. 29 Iar Hasdeu. şi statul lor să înflorească". T.. 268 Torino. 1986. a IV-a.

32 Mircea Dogaru. Aceasta nu înseamnă că scăpărări inter- mitente ale iluziei imperiale şi un dram de expansionism nu s-au strecurat în politica românească. e „patriotic". iar spre sud urma cursul Tisei pînă la confluenţa cu . Se înţelege în acest context că 31 Romulus Scriban. Istoria economiei politice. Tendinţa depăşirii strictelor frontiere etnice s-a manifes- tat şi în primul război mondial. Ponderea impe- riului româno-bulgar în discursul istoric se conectează pe la 1900 cu o foarte activă politică balcanică. anul conferinţei coloniale de la Berlin. teoreticianul puterii imperiale româneşti nu uită să ceară şi colonii pentru România! Un secol mai tîrziu. op. tot imperial: „românii aspiră a reînnoi vechiul im- periu român de orient la care au drept. 73-76. 1885. cit. Ultima descoperire în materie îl promovează pe Vlad Ţepeş de la modestul rang de prin- cipe al Ţării Româneşti la titlul strălucit de împărat al Ră- săritului!32 Chiar dacă nu este adevărat. şi chiar — s-a putut spera la un mo- ment dat — prin instalarea în Albania a unui suveran înru- dit cu regina României).cutului. Rolul determinant al României în cel de-al doilea război balcanic. cîte un istoric continuă să coche- teze cu ideea imperială. ca succesorii legitimi din orient ai marelui Imperiu roman al lumii toate". 269 guvernul român nu a putut accepta în 1912-1913 crearea unei Bulgarii Mari. Tratatul încheiat de guvernul român cu puterile Antantei prevedea extinderea României spre vest pe o linie care. încheierea păcii la Bucureşti în 1913 şi ali- pirea Cadrilaterului au fost receptate ca o confirmare a unei „hegemonii" româneşti (consolidată şi prin elementul românesc din Balcani. depăşea cu vreo 20-30 km actuala frontieră româno-un- gară. Este cert că România a urmărit în epoca modernă între- girea ei naţională. Galaţi. la nord de vărsarea Mureşului în Tisa. pp. Este perioada cînd România aspiră la rolul de principală putere regiona- lă şi de arbitru al Balcanilor. care ar fi ameninţat întîietatea ro- mânească.31 Şi cum ne aflăm la 1885. a comerciului şi a navigaţiunei României. şi asta ajunge.

înglobînd Banatul sîrbesc. Mai complex se prezintă cazul românesc în al doilea răz- boi mondial. ele nu pot fi anulate prin impunerea unui tabu istoriografie. şi a ne aşeza singuri în prima categorie.Dunărea. Se părea că se zămisleşte o lume nouă şi. Ţelul mărturisit al lui Antonescu a fost reîntre- girea României Mari. împrejurările i-au obligat pe români să stea mai degrabă în defensivă decît să rîvnească la teritorii străine. o repetăm. şi ceasul României. în campania din Răsărit. şi-ar fi extins teritoriul şi influenţa. „cruciada împotriva bolşevismului" urmărea distrugerea puterii so- vietice şi îndiguirea presiunii slave. poate. Franţa urmărea la rîn- du-i deplasarea frontierei sale răsăritene pe Rin." Nimic insolit. de altfel. In caz de victorie. Este simplist a împărţi popoarele în paşnice şi agre- sive. exprimînd — în acord cu dinamismul unei întregi generaţii — o frustrare îndelung acumulată. Oricum. Tentaţia imperială. destul de greu de definit). i-ar fi dorit „destinul Franţei şi populaţia Chinei". ceea ce ar fi însemnat anexarea unor teritorii populate strict de germani. Mai mult decît limi- tele etnice (de altfel. Teritoriul dintre Nistru şi Bug (Transnistria) a intrat sub administraţie românească. Chiar dacă există pînă la Tisa insule de populaţie românească. dar. în acest context. sfîrtecată la 1940. într-o asemenea pretenţie: în aceşti termeni se gîndea în epocă. nu era ilogic să crezi că venise. O Românie căreia Cioran. Ro- mânia. Cu toate acestea. şi nu numai în Alsacia. spaţiul revendicat ar fi adus României mai mulţi unguri şi sîrbi decît români. împingîndu-i . nu prin vreun spirit particular al naţiu- nilor. în mod obiectiv. Filozofia expansionistă se generalizase la scară europeană 270 (chiar România căzîndu-i victimă în 1940). Toate acestea se explică însă prin istorie. trupele române nu s-au oprit la Nistru. în măsura în care fantasmele ei ies uneori la iveală. intra aici în joc mitologia frontierelor naturale: „De la Nistru pîn'la Tisa. Era de fapt momeala pe care Hitler o întindea românilor pentru a-i determina să renunţe la partea pierdută din Transilvania (schimb care nu intra însă în vederile lui Antonescu). nu este dominantă în imaginarul istorico-politic românesc.

în ce priveşte jumătatea sa sudică. Acestora li s-au adăugat şi considerente de ordin geopolitic. cînd s-a dovedit opor- tun. în cazul Banatului. ca unitate istorică indi- solubilă. predominant a fost criteriul etnic. şi aşa mai departe. mai întîi. devine necesară o clarificare teoretică. a fost exploatat şi argumentul istoric. In ce priveşte ţinuturile stăpînite de Ungaria pînă la 1918. România modernă s-a construit în primul rînd pe prin- cipiul etnic. după cum am văzut.pe ceilalţi în cea de a doua. un criteriu politic corespunzător configuraţiilor statale con- siderate originare — dreptul istoric. în felul său. indiferent de populaţia predominant sîrbească a părţii sale vestice. Este de asemenea simplist a judeca trecutul prin prisma normelor actuale de drept internaţional. Potrivit dreptului istoric. avînd fie- care dreptate. un criteriu etnic — dreptul „natural" sau al „ginţilor". nu prin aceasta se va strica imaginea României la sfîrşitul seco- lului al XX-lea. în sprijinul alipirii întregii provincii. erau însă locuite de o populaţie majoritar românească. regiunea sudetă aparţinea Cehiei. Două serii de argumente au fost invocate în procesul de restructurare naţional-teritorială a ultimelor două secole: pe de o parte. indiscutabil românească. potrivit colora- turii etnice era germană. FRONTIERE. COMPETIŢIA DREPTURILOR: NAŢIUNI. dar şi dreptul istoric în ansam- . aceasta s-a petrecut în cadrul jocu- lui politic normal: toţi procedau aşa! De ce trebuie forţate lucrurile pentru ca numai românii să fi procedat altfel? Cît despre Burebista. Principiile în discuţie se pot îmbina. Bucovina invita la o dublă abordare: dreptul etnic. să-1 lăsăm să fie un mare cuceritor. acestea nu aparţinuseră niciodată Ro- mâniei sau principatelor române. Dacă România a pretins la începutul secolu- lui mai mult teritoriu şi mai multă influenţă decît a putut pînă la urmă să capete. după cum se spunea cîndva. dar şi prin utilizarea. a celorlalte criterii: istoric şi geopolitic. pe de altă parte. după cum pot fi şi perfect contradictorii. 271 Naţiuni vecine apelează la argumente distincte. în faţa celorlalte. MINORITĂŢI In acest punct.

blu — ca parte a Moldovei pînă la 1775 —, care permitea
să se treacă peste faptul că românii erau sau deveniseră
minoritari în jumătatea nordică. Aceeaşi îmbinare de
drept etnic şi istoric întîlnim şi în cazul Basarabiei; o abor-
dare strict demografică ar fi pus sub semnul întrebării
partea de nord a provinciei (judeţul Hotin), ca şi judeţele
din sud (Cetatea Albă şi Ismail), unde românii la 1918
erau minoritari. în cazul Dobrogei, motivaţia, indiferent
de argumentele oficiale, a fost doar în subsidiar etnică, res-
pectiv istorică (parte a Ţării Româneşti în timpul lui Mircea
cel Bătrîn) şi, cu siguranţă, în mod determinant, geopo-
litică (gurile Dunării şi litoralul maritim). Esenţialmente
de ordin geopolitic a fost şi anexarea Cadrilaterului, ca şi
revendicarea unei frontiere vestice, împinsă, în parte, pînă
la Tisa.
Vecinii României au uzat şi uzează de argumente simi-
lare, combinînd însă în felul lor etnicul şi istoricul. Ches-
tiunea se complică prin faptul multitudinii secvenţelor
istorice susceptibile de a fi valorizate, ca şi al modificărilor
survenite în frontierele lingvistice şi în dozajul etnic (de
272
regulă lente, dar uneori brutale, aşa cum s-au petrecut,
prin deportări şi deplasări de populaţie, în timpul şi la
sfîrşitul celui de-al doilea război mondial sau, mai recent,
în Bosnia). Fiecare naţiune îşi are „harta ideală", care nu se
îmbină perfect cu „hărţile ideale" ale celorlalţi. Fiecare caută
să-şi consolideze drepturile mai puţin evidente. Mino-
ritari în Transilvania, maghiarii au ajuns să viseze la o epo-
că istorică îndepărtată, în care românii nu s-ar fi aflat aici.
După cum, lipsiţi timp de secole de un stat românesc al
Transilvaniei, românii sînt tentaţi să o separe, retrospectiv,
de coroana ungară şi de orice proiect istoric şi politic un-
guresc, apropiind-o de cele două principate române şi in-
tegrînd-o într-o istorie general românească.
în aceeaşi ordine de argumente, pentru un observator
neimplicat sentimental în confruntările naţionale din re-
giune, problema minorităţii maghiare din Transilvania şi
a minorităţii româneşti din Bucovina de Nord se prezintă
într-o lumină asemănătoare. în ambele cazuri, invocarea

unui drept istoric (apartenenţa trecută a Transilvaniei la
Ungaria şi a Bucovinei la Moldova, respectiv la România)
nu are cum să treacă înaintea voinţei actuale a majorităţii
(românească în Transilvania, ucraineană în Bucovina de
Nord). Toate acestea se cer clarificate, pentru ca procesul
de normalizare a relaţiilor cu vecinii şi de integrare euro-
peană să nu fie frînat printr-un gen de confruntări carac-
teristice Europei divizate de ieri, dar prea puţin conforme
proiectatei Europe unite de mîine.
Desigur, în unele zone, unde erau cîndva majoritari,
românii — cu deosebire în ultimul secol — au pierdut
teren în favoarea „celorlalţi": este cazul Basarabiei şi al
Bucovinei, şi nu mai puţin al elementului românesc din
Serbia şi Bulgaria. Dar, trebuie spus cu sinceritate că în
alte zone, şi în acelaşi interval al ultimului secol, românii
au şi cîştigat în defavoarea „celorlalţi". în Dobrogea, la
1880, populaţia românească nu depăşea 28% din total; la
recensămîntul din 1930, ponderea românilor dobrogeni se
ridicase la 65% (fără a socoti Cadrilaterul, predominant
neromânesc; împreună cu acesta procentul românilor din
273
Dobrogea cobora la 44,2%); cîteva decenii mai tîrziu, în
1992, Dobrogea apare aproape pe deplin românizată: 91%
populaţie românească. în Transilvania (teritoriile de peste
munţi, în ansamblul lor), potrivit recensămîntului din 1910,
românii erau cotaţi cu 53,8%, maghiarii cu 31,6%, iar ger-
manii cu 10,8%. în 1930, românii progresaseră la 57,8%, în
1956 la 65%, pentru a ajunge în prezent, după datele recen-
sămîntului din 1992, la 73,6% (un cîştig de 20 de procente
în trei sferturi de veac), în timp ce maghiarii au coborît la
circa 21%, iar germanii abia mai depăşesc un procent, a-
proape dispărînd ca realitate etnică. S-a petrecut indubi-
tabil un proces de românizare, în provincii caracterizate
cîndva printr-un grad înalt de amestec etnic.
A dispărut şi oraşul cosmopolit, atît de caracteristic spaţiu-
lui românesc. La 1895, din cei 10 419 locuitori ai Constan-
ţei, 2 519 erau români, 2 460 greci, 1 060 bulgari, 2 202 turci
şi tătari, 855 evrei etc. Astăzi, românii reprezintă 93% din
populaţia oraşului. La celălalt capăt al ţării, Timişoara pre-
zenta, la 1930, următoarea structură demografică: germani
— 30%, maghiari — 30%, români — 26,5%... Astăzi, 82%

dintre timişoreni sînt români. Dar chiar în Bucureştii peri-
oadei interbelice (potrivit aceloraşi date din 1930), 20%
din populaţie era încă de origine neromânească; în prezent
97,6% din locuitorii capitalei sînt de naţionalitate română.
Exceptînd prezenţa maghiară într-o serie de oraşe transilvă-
nene, precum şi numărul crescînd al ţiganilor, coloratura
etnică a devenit aproape pur românească, celelalte nuanţe
pierzîndu-se în ansamblu.33
33
Am reprodus (sau am calculat în procente) datele demo-
grafice oferite de următoarele surse: M. D. Ionescu, Dobrogea în
pragul veacului al XX-lea, Socec, Bucureşti, 1904, p. 905, şi Cerce-
tări asupra oraşului Constanţa, Bucureşti, 1897, p. 88; Recensămîn-
tul general al populaţiei României din 29 decembrie 1930, publicat
de Sabin Manuilă, voi. II, Imprimeria naţională, Bucureşti,
1938; Recensămîntul populaţiei şi locuinţelor din 7 ianuarie 1992,
volumul Structura etnică şi confesională a populaţiei [Bucureşti],
1995.
274
Responsabilitatea unor asemenea evoluţii-revine statu-
lui naţional. Pretutindeni, statul naţional s-a dovedit asimi-
lator (desigur, în grade diferite şi cu metode diferite: nu
putem echivala genocidul sau deportările cu erodarea lentă
a minorităţilor). în interiorul hotarelor româneşti, regula a
acţionat în avantajul românilor, în afara acestora, potrivit
aceleiaşi logici, împotriva lor.
Autocompătimirea, atît de frecventă în discursul româ-
nilor despre ei înşişi, nu are în această privinţă o justifi-
care suficientă. Românii au pierdut, dar au şi cîştigat. Alţii
(ajunge să-i amintim pe germani) au cedat cu siguranţă
mai mult. Probabil că, adunînd plusurile şi minusurile, ro-
mânii au cîştigat mai mult decît au pierdut. Romanitatea
este astăzi mai puternică decît acum un secol şi, în fond,
chiar dacă între hotare de stat ceva mai înguste, mai omo-
genă decît în România interbelică, cu procentul ei impor-
tant de minorităţi.
Rămîne desigur de văzut cum vor judeca europenii în-
şişi, într-o viitoare Europă unită, procesul de omogenizare
etnică şi culturală caracteristic istoriei ultimelor două se-
cole.
A PATRA PUTERE MONDIALĂ
Comunismul naţionalist a adus o notă aparte în ce pri-

veşte raportul, aparent greu de conciliat, dintre proclama-
tul spirit defensiv al naţiei şi aspiraţia spre statutul de mare
putere. In ce priveşte primul element al ecuaţiei, tabuul a
căzut categoric: dacii, apoi românii nu au pretins niciodată
nimic din ce nu le-a aparţinut. In acelaşi timp, politica me-
galomană a lui Ceauşescu tindea, şi chiar a reuşit, cel puţin
în ochii unora, să confere visului de mărire, cuibărit în sub-
conştientul naţional, aparenţa unui început de înfăptuire.
Nici vremurile şi nici ideologia nu se mai potriveau cu visul
imperial. România putea deveni mare nu prin extindere,
ci prin eficienţă, prin densitatea maximă conferită unui spa-
ţiu limitat. Şi astfel, o ţară mică a fost transfigurată în ţară
mare, o ţară aflată la marginea marilor ansambluri politi-
275
co-economice a devenit un nucleu al lumii.34 Procesul, atot-
cuprinzător, a înglobat, cel puţin la nivelul discursului, toate
laturile vieţii naţionale şi, prin inevitabila proiectare în
trecut, totalitatea procesului istoric.
Un loc-cheie în acest demers 1-a ocupat politica externă,
România trebuind să apară ca o piesă indispensabilă a ra-
porturilor internaţionale, îndeosebi ca mediator ideal între
blocurile rivale (NATO şi Pactul de la Varşovia, China şi
Uniunea Sovietică, Israelul şi statele arabe, nordul dez-
voltat şi lumea a treia...). Politica demografică represivă,
promovînd natalitatea cu orice preţ, mergea în aceeaşi di-
recţie: ridicarea României în ierarhia statelor lumii, prin
numărul locuitorilor. In ce priveşte economia, România
urma să devină o mare putere industrială (cu obiective fan-
teziste precum pretenţia ca, pînă la 1990, 95% din produ-
sele româneşti să fie de nivel mondial, iar restul de cîteva
procente peste nivelul mondial!). Producţia agricolă (fic-
tivă) a atins, în 1989, 60 de milioane de tone, cu un randa-
ment la hectar mult superior oricărui alt mare producător.
Procesul de urbanizare înscria iarăşi România printre ţările
fruntaşe: dărîmarea satelor trebuia să lase loc liber unor
aşezări de tip urban, în timp ce, mult mai comod, prin sim-
pla proclamare, comunele deveneau oraşe, iar oraşele mu-
nicipii!
In ce priveşte puterea militară, aplicarea principiului „lup-
tei întregului popor" preconiza ridicarea forţelor armate
române la un efectiv cuprins între 4 680 000 şi 6 245 000 de
luptători35, ceea ce ar fi însemnat, fără îndoială, una dintre

principalele armate ale lumii. Este interesant de constatat
că fictiva amplificare a oştirii române a fost coborîtă şi în
istorie. De unde, potrivit mitologiei tradiţionale, românii,
34
Lucian Boia, „Destinul mare al unei ţări mici", în Mitu-
rile comunismului românesc (sub direcţia lui Lucian Boia), voi. II,
Editura Universităţii Bucureşti, 1997, pp. 19-30.
35
Ilie Ceauşescu, Războiul întregului popor pentru apărarea
patriei la români. Din cele mai vechi timpuri pînă în zilele noastre,
Editura Militară, Bucureşti, 1980, p. 409.
276
putini la număr, au reuşit aproape întotdeauna să biruie forţe
superioare, acum logica s-a inversat. Naţiunea română, deşi
mică, ar fi dispus întotdeauna de oştiri puternice, graţie
principiului mobilizării întregului popor. Din acest punct
de vedere, Burebista a procedat întocmai lui Ceauşescu,
ceea ce i-a permis să ridice la luptă 200 000 de oameni, o
armată aproape la fel de numeroasă ca aceea a Imperiului
roman (neverosimila cifră avansată de Strabo fiind accep-
tată fără cea mai mică critică). Iar în Evul Mediu, potrivit
Istoriei militare a poporului român, românii ar fi dispus de
120 000 pînă la 140 000 de oameni sub arme; inexistenţa
atunci a unei Românii nu pare a-i fi stînjenit pe autori în
calcularea cifrelor armatei române, chiar dacă o parte din
efective aparţinea Transilvaniei, cu alte cuvinte regatului
ungar... Ungaria, potrivit aceloraşi calcule, nu putea ridi-
ca decît 14 000 de luptători, raportul fiind, aşadar, de 10 la
1 în favoarea românilor. Se explică astfel victoriile dobîn-
dite de micile ţări române, dar de marile armate româneşti.36
în felul acesta, spaţiul românesc se transfigura, căpătînd
densităţi nebănuite. Ceauşescu descoperise reţeta metamor-
fozării unei ţări mici în mare putere. Unii l-au crezut. Prin-
tre aceştia, Dan Zamfirescu, care nu ezită să afirme că
„România a fost incontestabil, de la Declaraţia din aprilie
1964 şi pînă la Revoluţia din Decembrie 1989, a patra pu-
tere politică a lumii, după Israel (statul şi etnia universal
răspîndită), SUA şi URSS".37
„CEILALŢI" DESPRE ROMÂNI
Am vorbit despre ceilalţi, şi despre raportarea românilor
la ceilalţi, din perspectivă românească. Ceea ce cred ceilalţi
36
Istoria militară a poporului român, voi. II, 1986, pp. 39-41

(„Aplicarea principiului apărării patriei de către întregul po-
por a dus la crearea unei impresionante puteri militare româ-
neşti cu puţine similitudini pe continentul european sub
raportul efectivelor întrunite").
37
Dan Zamfirescu, Războiul împotriva poporului român, p. 145.
277
despre români nu intră în problematica volumului de faţă.
Ne putem permite cel mult cîteva sugestii de natură a
sublinia comparaţiile şi disocierile de rigoare dintre imagi-
nea receptată în afară şi propria reprezentare a românilor
despre ei înşişi: un sondaj aleatoriu, nicidecum un studiu
aprofundat asupra chestiunii.
Lăsînd la o parte România deformată de comunism şi de-
taşată în mod voit de civilizaţia occidentală, ne vom întoar-
ce la anii imediat premergători celui de-al doilea război
mondial, aşadar la capătul unui secol de „europenizare" a
societăţii româneşti. Nicicînd, în întreaga sa istorie a ulti-
melor două veacuri, România nu a fost mai integrată ca
atunci în concertul european şi în sistemul valorilor euro-
pene.
Cu privire la această perioadă, doi scriitori occidentali
ne-au lăsat mărturia lor. Doi autori foarte diferiţi: Paul
Morand, un francez monden, cu strînse relaţii în mediul
autohton, şi Olivia Manning, o tînără englezoaică, retrasă
şi frustrată, puţin dispusă în consecinţă să vadă lucrurile
într-o lumină favorabilă. Primul a publicat în 1935 volu-
mul-eseu Bucarest, cea de a doua, mai tîrziu, începînd din,
1960, o Trilogie Balcanică, ale cărei prime două volume au
drept cadru România anilor 1939-1940. Cel dintîi priveşte
ţara cu simpatie, cealaltă cu o antipatie nedisimulată. 38
Remarcabil în această nepotrivire este însă acordul fun-
damental în ce priveşte definirea civilizaţiei româneşti în
sine. Celor doi vizitatori, care altminteri nu au nimic comun
unul cu celălalt (în afara apartenenţei lor la cultura apu-
seană), România le apare ca o ţară doar parţial integrată
civilizaţiei europene, o ţară de margine, cu un fond încă
pronunţat de primitivism, amalgam ciudat de viaţă mo-
dernă citadină şi de supravieţuiri rustice. La Bucureşti, re-
marcă amuzat Paul Morand, automobilul Ford întîlneşte
38
Paul Morand, Bucarest, Pion, Paris, 1935 şi 1990; Olivia
Manning, The Great Fortune, 1960 şi The Spoilt City (traducere
românească: Marea şansă şi Oraşul decăzut, Editura Univers,
Bucureşti, 1996).

278
carul cu boi. Nici vorbă de „micul Paris"! Olivia Manning
îi vede pe bucureşteni drept un fel de ţărani, unii dintre ei
ţărani autentici, alţii ţărani mai evoluaţi, îmbrăcaţi în haine
de oraş. O lume fluidă, nesigură, uncie lucrurile nu prea
sînt luate în serios. Pentru scriitorul francez, mentalitatea
cu totul neoccidentală este mai curînd o calitate, lecţia pe
care românul o oferă occidentalului: adaptabilitatea, indul-
genţa, optimismul, trecerea nepăsătoare prin istorie. Aceleaşi
trăsături nu fac însă decît să o irite pe scriitoarea britanică.
Pînă la urmă, rămîne faptul că românii sînt percepuţi ca
fiind altceva (şi aceasta, repetăm, în faza lor de maximă
integrare europeană), un popor animat de alt spirit decît
cel al naţiunilor occidentale: o anumită „uşurinţă" de a trăi
îi separă de seriozitatea responsabilă a celorlalţi. Autohto-
niştii noştri se pot bucura: şi pentru occidental, chiar dacă
nu neapărat în sens valorizant, românul este „altfel", este
produsul şi exponentul unui alt tip de civilizaţie. în timp
ce Occidentul se defineşte ca o lume ordonată şi previzi-
bilă, România aparţine, dimpotrivă, unui spaţiu vag şi im-
previzibil.
Povestea lui Dracula s-a integrat perfect în această ima-
gine. Deşi la vremea apariţiei faimosului roman, Transil-
vania aparţinea Ungariei, iar contele Dracula însuşi este
un aristocrat maghiar, România a moştenit mitul la 1918
împreună cu teritoriile de peste munţi. Dracula nu şi-ar fi
găsit locul nici în Alpi (prea aproape de inima Occidentu-
lui), nici în Tibet (prea departe). Carpaţii îi oferă un decor
tocmai potrivit. Este marginea Europei: acolo unde civili-
zaţia de tip occidental se deschide spre o lume deja diferită.
Reprezentăm primul cerc al alterităţii: suficient de apropiat
pentru a pune, prin contrast, într-o lumină şi mai puter-
nică configuraţiile curioase şi comportamentele nelinişti-
toare.
Comunismul în general şi megalomania transformistă
a lui Ceauşescu în particular au adîncit în egală măsură frac-
tura reală şi proiectarea ei în imaginar. Dacă „micul Paris"
al anilor '30 părea totuşi atît de „altfel" occidentalilor, ce
impresie pot face Bucureştii de astăzi: un oraş dominat de

279
un palat faraonic şi acoperit de gunoaie! De altfel, pentru
orice turist străin care se respectă, obiectivele principale
ale unei călătorii în România sînt palatul lui Ceauşescu şi
castelul lui Dracula, marile simboluri ale singularităţii româ-
neşti! Ceaţa care acoperă revoluţia din decembrie, zvîcnirile
brutale şi necontrolate ale unei societăţi încă neaşezate, „de-
mocraţia originală", incredibilele mineriade, copiii străzii
şi copiii bolnavi de SIDA... iată numai cîteva teme de na-
tură a conforta prejudecăţile vizitatorului străin.
Vom invoca alte cîteva exemple, alese din zona franceză,
considerată, pe drept sau pe nedrept, mai puţin opacă la
valorile autentice româneşti, Vizitînd România chiar în zi-
lele mineriadei din iunie 1990, scriitorul Emmanuel Carrere
rămîne cu impresia unui tărîm îndepărtat şi straniu. Privi-
rea pe care o aruncă dinspre snobul „cartier latin" al Parisu-
lui, de natură a amplifica şi mai mult în imaginar distanţele
reale, îşi află expresia frapantă chiar în titlul eseului consa-
crat unei ţări care îl uimise: „în România, adică nicăieri". 39
în 1991, un alt scriitor francez, Renaud Camus, întreprin-
de, înarmat cu o bibliografie sumară, dar mai ales cu multe
prejudecăţi, o incursiune rapidă prin toate regiunile ţării.
România nu îi place, o spune repetat şi apăsat. Nu îi plac
oamenii, nu îi place însă nici peisajul, nici dealul, nici mun-
tele, nici cîmpia. Ceea ce îi caracterizează pe români ar fi o
mare „confuzie mintală". Nu îşi cunosc de altfel nici pro-
pria istorie. Renaud Camus, convins că el o cunoaşte bine,
încearcă să-i înveţe cîte ceva în scurtul său sejur românesc.40
Năstruşnicele impresii ale acestui din urmă autor pot
stîrni, în funcţie de starea de spirit a cititorului, indignare
sau ilaritate. Chestiunea este însă mai serioasă. încă o dată,
este vorba de perceperea României, în bine sau în rău, puţin
importă, ca un spaţiu de sensibilă alteritate, aflat în afara
civilizaţiei europene normale.
39
Emmanuel Carrere, „En Roumanie c'est-â-dire nulle part",
în La Regie dujeu, 2/1990, pp. 152-173.
40
Renaud Camus, La Guerre de Transylvanie, P. O. L., Paris,
1996.
280
Un manual de şcoală ne ajută să completăm ideea. Ele-
vilor ultimei clase de liceu li se înfăţişează „Europa politică
în 1924".41 Din nou perioada interbelică, perioada de matu-
ritate a democraţiei româneşti. România apare însă, din per-

spectivă franceză, caracterizată printr-un „regim autoritar
de dreapta". Ca şi Ungaria de altfel, şi spre deosebire de
societăţile democratice ale Occidentului. Manualele româ-
neşti prezintă Ungaria încă de la instaurarea lui Horthy în
1920 ca supusă unei dictaturi de tip fascist (ceea ce, în treacăt
fie spus, nu este chiar adevărat), iar România ca o ţară esen-
ţialemente liberală şi democratică, mai rezistentă decît ma-
joritatea statelor europene la asaltul ideologiilor totalitare.
Contrastul Ungaria-România este bine marcat în cultura is-
torică românească, cu atît mai interesantă dovedindu-se
aşezarea lor în aceeaşi categorie. Cert este că nu se recu-
noaşte României o tradiţie democratică autentică, şi din acest
punct de vedere Răsăritul şi Apusul oferind tipuri de civi-
lizaţie divergente.
Faţă de asemenea imagini — nu discutăm în ce măsură
drepte, deformate sau neadevărate —, reacţia românească
prezintă două sensuri principale: fie cufundarea într-un au-
tohtonism dispreţuitor (sîntem altfel decît ceilalţi, şi cu atît
mai bine!), fie, dimpotrivă, amplificarea şi exaltarea notelor
de modernitate şi europenism. O privire mai echilibrată şi
mai critică ar crea cu siguranţă mai multe punţi între noi şi
Occident. Occidentalii nu ne vor convinge că în România
interbelică a fost un regim autoritar, dar nici noi nu-i vom
convinge că a fost un regim democratic. Există o ieşire din
impas, care este probabil şi mai aproape de adevăr: luarea
în considerare a amalgamului de autoritarism şi democraţie
caracteristic epocii în discuţie. Mitologia funcţionează în-
tr-un registru de contraste; singura manieră de a o atenua
este o istorie de nuanţe.
41
Histoire, lre, sous la direction de Robert Frank, par Fran-
ţois Vaureal et Laurence Bonfighli, Belin, Paris, 1995, p. 11.
281
Capitolul VI
Principele ideal
EROI ŞI SALVATORI
O inepuizabilă constelaţie mitică grupează categoria per-
sonajelor mitificate. Nu ne aflăm în faţa unui procedeu tipic
românesc. Dimpotrivă, nimic nu este mai universal, mai ar-
hetipal, decît personalizarea istoriei şi a resorturilor social-po-

litice. Personajul excepţional, mediator între oameni şi zei,
sau între oameni şi destin, sau între oameni şi istorie, se
impune din zorii aventurii umane şi pînă astăzi, inclusiv
în cele mai performante şi aparent sceptice societăţi tehno-
logice şi democratice. Nici o comunitate nu se poate dis-
pensa de „eroi" şi de „salvatori", atît în viaţa curentă cît şi
în sensul rememorării tradiţiei istorice. O campanie prezi-
denţială, americană, franceză sau română, puţin importă,
poate oferi oricui o minimă idee despre ce înseamnă acest
proces de personalizare. Iată momentul cînd „salvatorii"
ies la rampă: atît în situaţiile dificile, cînd nevoia lor se face
puternic simţită, cît şi în vremurile comune, cînd nu se în-
trevede nimic înălţător de construit şi nimic esenţial de
salvat. Indiferent de context, arhetipul funcţionează. Acei
oameni „altfel decît noi" aparţin zonei mistice a imagina-
rului, sînt prinşi în structurile sacralităţii. Chiar în versiu-
nea secularizată a lumii moderne, acţiunea lor păstrează
ceva din sensul transcendent originar.
Abordarea istoriei în sens demitificator riscă să afecteze
poziţia acestor personaje-simbol. Iar cînd vorbim despre
demitificare în cultura română, ne îndreptăm instinctiv spre
Junimea. Dintre istoricii reprezentativi ai acestui curent, Di-
mitrie Onciul nu pare însă deloc dispus să renunţe la marile
figuri ale trecutului şi nici măcar să le atenueze impor-
tanţa; mai mult chiar, sinteza sa Din istoria României aşază
282
întreaga materie în tiparul domniilor, de la Traian, prin şirul
voievozilor Evului Mediu, la Cuza şi la Carol I. Cu totul
alta este atitudinea lui Ioan Bogdan. Graţie lui, Junimea nu
se dezice nici de această dată, oferindu-ne punctul de
vedere nonconformist pe care îl aşteptam. In Istoriografia
română, şi problemele ei actuale (1905), marele slavist neagă
pur şi simplu interesul pe care l-ar prezenta personali-
tăţile istoriei româneşti. „Istoria noastră veche — afirmă
el — nu cunoaşte individualităţi mari, cari să fi imprimat
unei epoce sau unui secol anumite caractere." Ştim prea pu-
ţin despre domnitori ca Mircea sau Ştefan, ceva mai mult
despre Petru Rareş sau Mihai, „dar domni de felul acestora
au fost puţini".1 Este ceea ce îl determină pe Bogdan să-şi

îndemne confraţii de a nu mai insista asupra personalită-
ţilor şi faptelor politice, mult mai demnă de interes fiind
cercetarea „culturii române", a civilizaţiei româneşti.
Soluţia radicală propusă de istoricul junimist avea puţine
şanse de izbîndă. O istorie românească fără implicarea sem-
nificativă a marilor personalităţi părea greu de conceput.
Pentru perioada interbelică, este de menţionat totuşi inter-
venţia sociologizantă a lui Ştefan Zeletin, în lucrarea
apărută în 1925 sub titlul Istoria socială. Cum -poate deveni
istoria o ştiinţă a cauzalităţii. Autorul propunea o istorie a
structurilor şi faptelor colective, acestea urmînd să treacă
pe un plan subordonat personalităţile şi evenimentele.
Zeletin nu era însă istoric, nu, oricum, un istoric profe-
sionist. Istoricii de meserie, chiar cei angajaţi în cercetarea
fenomenelor socio-economice şi culturale precum G. I.
Brătianu, un apropiat al şcolii de la „Annales", nu inten-
ţionau să meargă atît de departe. Brătianu i-a dat prompt
replica lui Zeletin, pronunţîndu-se împotriva sociologizării
istoriei (în Teorii nouă în învăţămîntul istoriei, 1926). Eroii
trecutului îşi puteau continua cariera!
Interesantă este în această chestiune evoluţia ideologiei
şi a istoriografiei comuniste. Istoria văzută de Marx înseam-
nă probleme, structuri, legi, mecanisme socio-economice,
1
Ioan Bogdan, Istoriografia română şi problemele ei actuale, p. 19.
283 '
în orice caz nu personalităţi aşezate în prim-plan. In fapt,
proiectul comunist avea nevoie de eroi, pentru a justifica
şi ilustra propria schemă istorică. Mobilizarea energiilor nu
se putea face doar în virtutea unor principii filozofice ab-
stracte. Erau necesare exemple vii şi simboluri. Aceasta cu
atît mai mult cu cît determinismul economic marxist a sfîr-
şit prin a ceda în faţa voluntarismului politic leninist. Co-
munismul s-a construit nu prin iluzoria acţiune a legilor
socio-economice, ci prin acte de voinţă şi de putere. Poli-
ticul, instalat în poziţia de comandă, a generat inevitabil
un cult al marilor făuritori de istorie. Aşa încît, departe de
a renunţa la panteon, comunismul nu a făcut decît să-1 „re-
populeze", într-o primă fază, şefii marilor răscoale şi revo-
luţionarii intransigenţi, de la Spartacus la Robespierre, au

luat locul principilor. O dată ce dictatura proletariatului a
devenit tot mai deschis dictatura marelui conducător (Stalin,
Mao sau Ceauşescu), personajul providenţial şi-a găsit un
loc inexpugnabil chiar în inima sistemului comunist. Şi,
cum orice lider are nevoie de precursori care să-1 anunţe şi
să-1 legitimeze, panteonul comunist s-a îmbogăţit cu per-
sonaje cărora principiul luptei de clasă nu ar fi trebuit să
le permită atît de uşor reintrarea în scenă. Ascensiunea lui
Stalin i-a readus în prim-plan pe Ivan cel Groaznic şi pe
Petru cel Mare, iar Ceauşescu şi-a anexat întreaga pleiadă a
regilor daci şi a voievozilor. în genere, deriva naţionalistă
a sistemului a amplificat panteonul şi a acordat personali-
tăţilor un rol pe care nu îl avuseseră nici pe departe în teo-
ria istorică a lui Marx. Pornit să limiteze drastic importanţa
„marilor oameni", comunismul a sfîrşit prin a o amplifica:
excelentă ilustrare a persistenţei şi forţei arhetipului.
CONSTITUIREA PANTEONULUI NAŢIONAL
Aşadar, nimic esenţial specific în cazul românesc. Româ-
nii nu au mai mult decît alţii vocaţia de a investi în marii
oameni ai trecutului şi ai prezentului. Dar, dacă mecanis-
mul este universal, modalitatea şi intensitatea funcţionării
lui depind de contextul istoric. Salvatori potenţiali sînt
mereu disponibili, figura salvatorului se impune însă ca
284
necesitate inconturnabilă în fazele de criză pe care le tra-
versează comunitatea. Restructurările majore obligă isto-
ria să producă oameni excepţionali. Cazul românesc nu se
deosebeşte de oricare altul prin esenţa fenomenului, dar
ceea ce îl caracterizează este cu siguranţă o intensitate
deosebită. De aproape două secole societatea românească
se află în criză. De aproape două secole, de cînd s-au hotă-
rît pentru prima dată să intre în Europa, românii traver-
sează o nesfîrşită fază de tranziţie. Impactul modernizării
pare a explica poziţia remarcabilă a personajului providen-
ţial în cultura istorico-politică românească. într-o lume
fluidă, unde structurile se destramă şi se recompun fără
încetare, „părintele naţiei" apare drept singurul reper ferm,
invocat cu mult mai multă convingere decît un anume sis-
tem politic sau principii abstracte prea vagi şi nesigure.

figură bine conturată spre mijlocul secolului al XlX-lea. un spirit european şi un cîrmuitor ferm. părinte aspru. 285 român. întemeietorii Ţării Româneşti şi ai Moldovei ocupă o poziţie mai puţin importantă decît ar fi fost poate de aşteptat. rămîne în umbra împăratului. evident. în Moldova. capabil să asigure echilibrul social şi prosperitatea ţării. cît voievozii care au ilustrat istoria principatelor în epoca de glorie sînt aşezaţi în zona cea mai înaltă a panteonului. figura centrală a marelui mit fondator: naşterea poporului 2 Cu privire la panteonul românesc. Criteriile care au predominat au fost: sensul naţional românesc. după Traian. o oferă dubla . dualitatea Dra- goş-Bogdan a întreţinut de asemenea o anumită neclari- tate. apărător al tradiţiei şi al ordinii. Deplasarea spre originile dintîi şi spre feno- menul general românesc poate explica relativa discreţie a miturilor fondatoare particulare. Decebal. Cert este că nu atît întemeietorii. la portretul robot al unicului stăpînitor. trece apoi prin- tr-o criză de credibilitate. adaptarea şi ierar- hizarea s-au făcut. salvator al integrităţii şi independen- ţei ţării. panteonul româ- nesc al secolului al XlX-lea a fost alcătuit aproape fără excepţie din personaje princiare. Contrar afirmaţiei lui Ioan Bogdan că nu am fi avut cîr- muitori care să-şi marcheze decisiv epoca. exercitarea efectivă a autorităţii. Dimensiunea naţională (dar şi europeană) a panteonu- lui2 îşi găseşte o primă întruchipare în persoana lui Traian. în funcţie de reperele majore ale epocii. Figura cea mai simbolică. Se adaugă şi echivocul celor în cauză: Negru Vodă sau Radu Negru. Principele ideal se insera astfel în ideologia veacului: trebuia să fie un exponent al românismului. el însuşi greu abordabil cu excepţia gloriosului episod de la Posada. cu ezitări şi excepţii nu foarte semnificative. Selecţia. trimitem din nou la stu- diul Mirelei Luminiţa Murgescu.Pînă şi ideologia liberală a secolului al XlX-lea a aderat. dar drept. după cum am văzut. valoarea europeană. „Galeria naţională de per- sonaje istorice". ajungînd să fie exclus din istorie în favoarea lui Basarab.

dar după un şir de răz- boaie). Privilegierea eroului războinic apare incontestabilă. Ei exprimă gloria re- zistenţei antiotomane. ideea solidarităţii româneşti — prin unirea de la 1600. Ioan Vodă cel Cumplit ilustrează şi ei voinţa de indepen- denţă şi vigoarea ţărilor române. punte între Dacia Tra- iană şi România modernă. i se recunosc excepţionale merite de ordin politic. autoritara şi înfloritoarea dom- nie a lui Ştefan prezintă modelul unei excepţionale şi dura- bile construcţii politice româneşti. Foarte apreciat este în secolul al XlX-lea şi Matei Basarab. precum Grigore Ghica. concomitent. Petru Rareş. Invocarea ceva mai dis- cretă a lui Iancu de Hunedoara se explică prin condiţia lui 286 echivocă româno-ungară. precum Petru Aron (chiar dacă şi Ştefan cel Mare a trebuit să o facă. de asemenea. cu unele excepţii totuşi. în timp ce lunga. rău văzuţi sînt domnitorii care au închinat. Sînt domni- torii cel mai frecvent şi mai pe larg evocaţi în manualele şcolare. ucis de turci pentru împotri- virea lui la răpirea Bucovinei.imagine Ştefan cel Mare — Mihai Viteazul. Puţin în retragere faţă de cele două mari figuri simbolice ale Evului Mediu. Dimpotrivă. este aşezat Mircea cel Bătrîn. în asociere conflictuală cu Vasile Lupu. a creştinătăţii europene. ca exponent al „rezistenţei româneşti" este nostalgic invocat şi de Mihai Eminescu. fără război. Tragicul sfîrşit al lui Mihai îl aşază în rîndul mar- tirilor neamului şi impune ca o datorie reluarea marelui său proiect. A te . cu deosebire vocaţia de apărător al valo- rilor autohtone în faţa ofensivei grecismului. ca şi prin eforturile domnitorului moldovean de atragere a Ţării Româneşti într-o acţiune comună. fanarioţii. ţara turcilor. prin integrarea Dobrogei. Vlad Ţepeş. militar şi cultural. desigur. apărător perseverent al independenţei şi întregitor de pămînt româ- nesc. Rău văzuţi sînt şi domnitorii de origine străină. în discursul politic şi în literatura de factură isto- rică (cele mai multe dintre Legendele istorice ale lui Dimitrie Bolintineanu evoluează în jurul lor). apărarea propriei ţări şi. în genere grecească: un Despot Vodă (pe deasupra protestant în ţară ortodoxă) şi.

Şcoala. Neagoe Basarab. prin obiectivele naţional-politice româneşti (independenţa. . dar nu personalizată oricum. Lazăr. ierarhia şi semnificaţiile. Atitudinea se explică de- opotrivă prin canoanele istorice ale vremii. Istoria românească apare pu- ternic personalizată. Marii 287 animatori ai ideii naţionale şi ai culturii moderne. Dar nu mai pu- ţin importantă în reînvierea efectivă a eroilor se dovedeşte literatura cu subiect istoric (continuată şi completată în se- colul nostru prin cinematografie şi televiziune). se menţin pe un plan secundar în raport cu deţinătorii puterii. Asachi. Aici se fixează cu maximum de rigoare selecţia. indisociabile de factorul militar. unitatea. ca şi gloria militară. îşi datorează locul însemnat în panteon realizărilor de acest gen. a regelui Carol I. şi. Constantin Brîncoveanu. ca perso- naj dominant în panteonul românesc. Cînd spunem Ludovic al XlII-lea.supune cu luptă este mai lăudabil decît a te supune fără luptă. joacă fără îndoială un rol esenţial. în conştiinţa fiecărei generaţii. de a marca locul românilor pe harta'Europei. apoi Alexandru Ioan Cuza. ci la vîrf. în aşteptarea instalării spre sfîrşitul secolului. capabile. Domniile paşnice nu sînt totuşi uitate. Din epoca modernă sînt reţinuţi mai întîi Tudor Vladimi- rescu. cel care la 1821 a reactualizat principiul naţional românesc. „fondatori" ai culturii româneşti în limba ro- mână. şi nu mai puţin Matei Basarab şi Vasile Lupu. stîrnind admiraţia lumii. Imaginea curentă a unor epoci sau personalităţi se încheagă mai adesea din ficţiunea istorică pură decît din lucrările sau manualele de istorie. revoluţionarii de la 1848 sau unioniştii de la 1859. uneori foarte intensă. afirma- rea ca putere regională). indiferent de preţul plătit. respectiv manualele şcolare. în genere. asigu- rarea păcii sociale sau mari înfăptuiri de ordin cultural. Alexandru cel Bun. domnul Uni- rii. domnul Tudor. întrebarea este cum ajung aceste umbre ale trecutului să trăiască o nouă viaţă. Heliade Rădulescu. cu deosebire a- tunci cînd pun în evidenţă înţelepciunea guvernării. prin complexul de ţară mică mîndră de a fi reu- şit cîndva să ţină în şah mari puteri ale Europei.

îi întîl- nim mai curînd cîntaţi şi glorificaţi în versuri. ci un surplus de încărcătură simbolică. Şi vorba-i e tunet. ne gîndim.Ana de Austria. Vlaicu Vodă şi doamna Clara iară Alexandru Davila? Nu este de mirare că prozatorii şi dramaturgii înclină spre personaje secundare. căpitanii mei! Dimpotrivă. vicleniile sau ezitările lor. decît „dise- caţi" în proză. Răzvan şi Vidra fără Hasdeu. răsufletul ger Iar barda din stînga-i ajunge la cer . situate oricum în afara rezer- vatei zone „eroice". care pot fi evocate liber. Richelieu şi ducele de Buckingham. o existenţă de altă natură decît a oamenilor de rînd. la Cei trei muşchetari înainte de a apela la cine ştie ce monografie de specialitate! Aşa stau lucrurile şi cu imaginea domnitorilor români. Mulţi au ieşit astfel din ano- nimat. Mihnea Vodă cel Rău şi Doamna Chiajna fără Alexandru Odobescu. adesea con- troversate şi chiar negative. Ce ar reprezenta astăzi Alexandru Lăpuşneanu fără nuvela lui Negruzzi. 288 La Bolintineanu. ambiţiile. Marii eroi ai neamului îşi păstrează însă poziţia distinctă şi în evocările literare. cu pasiunile. Ei nu capătă un banal surplus de viaţă obişnuită. Literatura romantică a secolului al XlX-lea a conferit unor personaje o forţă şi o prezenţă pe care singur manualul de istorie nu le-o putea asigura. Minai Viteazul se exprimă în sentinţe eroice: Nu vă urez viaţă. moarte: iată ce vă cei! Cei ce rabdă jugul şi-a trăi mai vor Merită să-1 poarte spre ruşinea lor! Astfel e românul şi român sînt eu Şi sub jugul barbar nu plec capul meu (Cea de pe urmei noapte a lui Mihai Viteazul) Acelaşi voievod apare la Coşbuc transfigurat în feno- men cosmic: Sălbaticul vodă e-n zale şi-n fier Şi zalele-i zuruie crunte Gigantică poart-o cupolă pe frunte. Despot Vodă fără Alecsandri. chiar istorici fiind.

Tu te-nalţă din mormînt . Să te aud din corn sunînd Şi Moldova adunînd..Şi vodă-i un munte (Paşa Hassan) Nu mai rămîne nimic de adăugat.. îţi vin codri-n ajutor.. ?. De-i suna din corn odată.... n-a fost a mea şi nu este a voastră.." ... nu face decît să reia dialogul purtat cu un mileniu şi jumătate în urmă de Dromihete şi Lisimah.. Şi într-un caz. Nu mai puţin „transistoric" ni se înfăţişează Ştefan cel Mare.] că Mol- dova n-a fost a strămoşilor mei... înţelepciunea şi patriotis- mul unui popor aflat parcă în afara istoriei se opun lăcomiei cuceritoare a marilor imperii. simplitatea... „Ţineţi minte cuvintele lui Ştefan. Acest „bătrîn atît de simplu........ Mircea cel Bătrîn. Ai s-aduni Moldova toată.>.. care îi dă lecţia cuvenită infatua- tului Baiazid.. tot Ştefan se exprimă dincolo de mormînt şi dincolo de istorie. după port".>... Tu la Putna nu mai sta 289 S/..... (Doina) în drama Apus de Soare (1909) a lui Barbu Delavrancea. poezia spune tot ce este de spus. după vorbă. care v-a fost baci pînă la adînci bătrîneţe [.'. şi în altul.. De-i suna a treia oară Toţi duşmanii or să piară Din hotară în hotară. Figura simbolică a lui Mihai condensează potenţialul cel mai înalt al eroismului românesc. .-/■' .. Din Dromihete şi Mircea nu a mai rămas decît esenţa simbolică. De-i suna de două ori.. în evocarea lui Eminescu din Scrisoa- rea III. pentru a confirma comuniunea generaţiilor în spiri- tul eternului ideal românesc. ci a urmaşilor noştri şi a urmaşilor urmaşilor noş- . se cufundă în arhetip.■■ . Manualul devine in- util. pe care tot Eminescu îl cheamă pentru a reintegra ţara în hotarele şi valorile ei: Ştefane Măria Ta..

fără îndoială.. . TĂIEREA BOIERILOR: DOSARUL IOAN VODĂ Sînt bine cunoscute cuvintele admirative în ansamblu. să omoare . fără de care nimic nu ar fi fost posibil. extraşi din istorie. Dar personajul care datorează cel mai mult pictorului este Tudor Vladimirescu." Sînt de fapt cuvintele marelui ora- tor Delavrancea şi nicidecum ale bătrînului domnitor. întîlnim în fond o judecată de bun-simţ. In ei s-a concentrat o credinţă. Nimic nu este mai puternic în viaţa popoarelor ca un simbol naţional. Şi astfel. Ei devin ficţiuni simbolice. permanentizîndu-se într-un timp etern. Nu este firesc ca un domnitor. fie el şi Ştefan cel Mare. literatura isto- rică. se înalţă deasupra ei. voievozii. Ştefan şi Mihai sînt în acest sens făuritori ai României moderne şi ai României Mari. Genul şi-a aflat expresia deplină în opera lui Theodor Aman. poziţia unui mare boier din secolul al XVII-lea. spre anecdota eroică. mînios şi de grabă vărsător de sînge nevinovat. dar ce contează! Imaginea lui Ştefan cel Mare imprimată în conştiinţa publică datorează acestei piese de teatru infinit mai mult decît oricărui document de epocă sau mono- grafii savante. ca şi Bolintineanu. Greu de spus cîtă asemănare prezintă sau nu portretul executat de Aman în anii 1874-1876. Pictura completează. de multe ori la ospeţe omora fără judeţ [.tri. nu tocmai dispus să accepte arbitrarul unei domnii autoritare. fără frontiere „de clasă". înclinat.]"3 Este. dar nu lipsite de ascuţiş critic. şi adesea ilustrează. zugrăvit într-un lung şir de compoziţii şi portrete (cele mai multe din anii 1864-1870). pe care Grigore Ureche le aşterne făcînd bilanţul domniei lui Ştefan cel Mare: „Fos- t-au acest Ştefan Vodă om nu mare de stat. Mircea. ţintuindu-i cu privirea mîndră şi neînfricată pe solii turci înfricoşaţi: exact în momentul cînd Cuza imprima un nou stil — de relativă independenţă — în raporturile cu imperiul otoman. Vlad Ţepeş apare şi el într-un tablou din 1862-1863. dincolo de expri- marea unor interese specific boiereşti. Dar. Eroul său preferat este Mihai Viteazul. Cert este că aşa avea să rămînă Tudor în 290 conştiinţa românilor. chemat la o nouă viaţă prin actul trans- figurării artistice. în veacul vecilor.

dar concluziile la care ajunge sînt în genere mai favorabile decît premisele. La 1828. Criticile adresate lui Ştefan cel Mare devin tot mai rare. proiectul unei oligarhii boiereşti. cîştigă tot mai mult teren. chiar victoriile marelui domnitor ar fi contribuit în cele din urmă la epuizarea 3 Grigore Ureche. A. uneori chiar renunţarea la ele şi justificarea actului de putere prin prisma interesului supe- rior al naţiei. în sensul lui Ureche şi chiar amplif icîndu-i judecata critică. asupra cruzimilor lui Ştefan cel Mare. încă o dată. Panai- tescu). Grigore Ureche se do- vedeşte mai aproape de spiritul liberal decît istoricii mo- derni! Tăierea de boieri ajunge să se bucure de favoarea istori- cilor şi a opiniei publice. în schimb Ştefăniţă este blamat de mai toţi istoricii erei precomuniste pentru uciderea nejustificată a lui Luca Arbure (urmînd a fi apro- bat după 1944 tocmai pentru lichidarea boierilor „trădă- tori de ţară"). p. P. grăitoare pentru intensitatea manifestării principiului de autoritate. Editura de stat pentru literatură şi artă. 111. cu deosebiri. ast- . Principele ştie ce face şi ceea ce face el este bine pentru ţară: această argumentaţie.atunci cînd crede de cuviinţă şi mai ales fără judecată. susţinînd. 291 ţării şi la declinul ei. Xenopol nu se sfieşte să-i caracterizeze pe domnitori cu toate scăderile lor. D. '. asumare a unei judecăţi libere despre una dintre marile fi- guri ale trecutului. fireşte. Paradoxal. insista. Balanţa nu încetează de a înclina spre dreptatea domnitorilor. dar şi. O undă de umanism european şi de spirit politic modern străbate prin vorbele bătrînului cronicar. Ceea ce frapează în epoca modernă este atenuarea unor asemenea aprecieri critice. Interpretare istorică. este drept. de la un caz la altul. după acelaşi autor. capabilă de a cîrmui ţara în mai bune condiţii decît un singur om*. Bucureşti. sinteza deja menţionată de istorie a Moldovei. încă. Letopiseţul Ţării Moldovei (ediţie P. apoi dispar. susceptibile de a întuneca strălucirea faptelor sale războinice (printre acestea. 1955. explicită sau implicită. masacrarea pri- zonierilor). de sorginte boierească (Nouveau tableau historique et poli- tique de la Moldavie).

macabru. mult a- preciat de Ureche. Lista domnitorilor lăsaţi să facă ce şi cum cred de cuvi- inţă este variabilă. altora le-a jupuit pielea ca la berbeci. cu privire la Şte- fan cel Mare) şi justifică practic orice act arbitrar al puterii prin invocarea interesului de stat (astfel. 1972. D. 415-417. Ioan Vodă prezintă de altfel unul dintre cazurile cele mai frapante de transfigurare ideologică. voi. în Vlad Georgescu. şi îi detaliază. dăunătoare interesului general. Giurescu. Istoria românilor din Dacia Traiană. fără- delegile: „Şi unora le-a tăiat capetele şi le-a luat averile.. justificîndu-se prin necesitatea curmării anarhiei boie- reşti. II. putem constata progresele făcute de principiul autorităţii din 1890 la 1940. Semnificativ cazul lui Petru Şchiopul. în consonanţă cu erodarea spi- ritului liberal în cultura politică românească. 5 Iorga. dar. 292 merge CC. o raţiune de stat"6). el ocupă poziţia cîrmuitorului rău prin excelenţă. de pildă.. pe alţii i-a sfîrtecat în patru şi pe unii . Azarie îl vede cu „nărav de fiară".. este dispus să judece pe oricine. şi el remarcă cruzimea lui Ştefan cel Mare. 5 A. slăbiciunea faţă de boieri (boierii fiind în fapt singurii care îşi permi- teau să afirme puncte de vedere divergente) este privită cu dispreţ. dar şi la el principiul autorităţii funcţionea- ză. Dimpotrivă. şi anume. foarte adesea. inclusiv pe domnitori. datorate lui Xenopol şi Giurescu. el renunţă la aprecierile „neconvena- bile" (nici cea mai mică rezervă. referitor la Vlad Ţepeş: „schingiuirile şi execuţiile pe care le-a ordonat nu erau pornite dintr-un capriciu. Memoires et projets de reforme. 193-194. o dată înscris pe această listă. dar dispreţuit de mai toţi istoricii români de două secole încoace. pp. Com- parînd cele două „sinteze-tip". ţinînd să precizeze însă că „sîngele a fost vărsat în interesul ţării". Xenopol. cres- cîndu-le pe ale sale prin adunări nedrepte. în contrast cu marele tăietor de boieri Ioan Vodă cel Cumplit. ci aveau întotdeauna o ra- ţiune. con- ducătorului i se permite orice. în cronicele Moldo- vei. pp. la rîndu-i.fel. încă mai departe 4 „Nouveau tableau historique et politique de la Moldavie".

fapt care i-ar fi atras pieirea mai mult decît conflictul cu turcii. Carp. 293 sodomie. lasă locul în secolul al XlX-lea unui portret nu mai puţin ideologizat. un condotier. vedea în Ioan Vodă un domnitor urît de toate categoriile sociale. Reacţia junimistă s-a manifestat prin P.] pre toţi i-a covîrşit cu vrăj- măşia lui şi cu morţi groasnice ce făcea. viteaz şi genial ca mai toţi condo- tierii. Istoria românilor. Băgat-au în foc de viu pe vlădica Gheorghe. Mobilul înavuţirii personale şi cruzimea patologică.i-a îngropat de vii ca morţii.. nu alt meşteşug.]"8 Chiar mai tîrziu. mai presus de orice. prin filtrul unei ideologii bo- iereşti şi ecleziastice. menţineau vie pe atunci acea . Pentru Carp. erau clase pozitive în epocă. 44. un mare om politic. Giurescu. La 1865. o personalitate care a înţeles să reformeze socie- tatea vremii împotriva clasei dominante şi ţinînd seama de interesul celor mulţi. P. Hasdeu vedea în el un om de stat de o modernitate frapantă: „un mare adminis- trator. ale cărui singure mijloace erau tirania şi cruzimea". 149. iar nu binele Mol- dovei. varianta boierească de istorie a Moldovei. auzind că are strînsură de avuţie [. Bucureşti. Carp atrăgea atenţia că boierii şi călugării. punc- te de vedere trecute. „Noul" Ioan Vodă îi datorează aproape totul lui Hasdeu.. 7 P. un mare general"9 şi. care s-a lansat cu acest prilej într-una din puţinele sale polemici de ordin istorico-literar.. II. ci cu vîrsare de sînge şi din zi în zi izvodea feluri de munci nouă. p.. inclusiv bine cunoscutu-i portret care nu este alt- ceva decît un fals hasdeian. anihilarea lor ameninţînd temeliile societăţii româneşti: „[. Ioan Vodă rămînea „un aventurier."7 Acelaşi clişeu îl întîlnim şi la Grigore Ureche. deja consemnată. prigoniţi de dom- nitor. .. aflat la antipodul versiunii originare. C. P. partea I. dîndu-i vină de 6 C. Cronicile slavo-române din secolele XV-XVI publicate de Ioan Bogdan. Şi vrînd să ia ago- nisita tuturora. desigur. iar explicaţia este patima pentru avere a unui aventurier uzurpator: „[. p.] tocmai acei călugări care astăzi în adevăr sînt primejdioşi cînd sînt puternici şi în toate cazurile netrebnici. voi. Panaitescu. de au ars. a cărui singură ţintă era Tronul. la 1828. 1959.

O acţiune politică de asemenea an- vergură nu se putea însă realiza decît printr-o guvernare autoritară. Xenopol. încît Ion Vodă clătinînd temelia acestui aşezămînt ameninţă însăşi naţionalitatea noastră. Scopul era liberal. Judecata lor istorică privea desigur o epocă de mult apusă. Nu ne propunem să urmărim în detaliu cariera postumă a controversatului domnitor. D. tratat în repe- tate rînduri fără menajamente de Hasdeu. a contri- buit a ne da puterea trebuincioasă pentru apărarea vetrelor noastre în contra cotropirii turceşti."11 Hasdeu şi Xenopol sînt cei doi mari istorici de orientare liberală de la sfîrsitul secolului al XlX-lea (au făcut chiar politică liberală militantă). „Am observat — scrie el — că asemenea învinuiri de cruzimi. ai progresului în genere.X 294 timpul lui Ion Vodă eliberarea poporului de jos de sub jugul aristocraţiei clericale şi laice nu poate avea altă consecinţă decît de a pune pe acel popor sub jugul tronului şi. Hasdeu. mijloacele mai puţin. p. Ei sînt adversari ai boierilor şi partizani ai reformei sociale. p. Ioan Vodă cel Cumplit. apoi desigur că este Ioan Vodă. uitaţi că ideile democratice nu pot fi folositoare decît acolo unde un tiers-etat puternic ştie a neutraliza aspi- raţiile despotice atît ale unei clase cît şi ale unui om. De remarcat că A. prefer jugul a 1 000 jugului unuia singur. mai mult decît oricare. In 8 Grigore Ureche. cu moti- vaţie clericală. nici marii istorici junimişti nu au mers contra curentului. P. op. dacă e chestiune de jug. şi nu Carp. 9 B. Ioan Bogdan s-a mărginit să constate exagerările. 184. dar şi „vitejeasca rezis- . cit. XXI. Logica lor este uşor de descifrat. trebuie totdeauna cercetate cu lua- re-aminte.. puse de cronicari în spinarea unor domni. menţionează cruzimile. . In cazul lui Ioan Vodă."10 Cîştig de cauză în dosarul Ioan Vodă a avut însă Hasdeu. de data aceasta. ale cronicii lui Azarie. în cîteva rînduri. dacă vreun domn a fost nedrept jude- cat de cronicarii ţării. pentru a vedea dacă nu cumva patima sau inte- resul aristocratic al clasei din care de obicei făceau parte cronicarii români nu-i împinge la răstălmăcirea adevărului. Cert este că. dar prin ea străbătea o anumită mentalitate politică: cultul „salvato- rului" şi imperativul ordinii sociale şi solidarităţii naţionale. iar Onciul.simţire de religiozitate care. urmează totuşi în linii mari demonstraţia acestuia. tocmai vom vedea că teama este foar- te îndreptăţită şi că.

cu privire îndeo- sebi la actele de sadism care îi sînt imputate. îl absolvă pe domnitor de orice bănuială de cru- zime gratuită sau interesată. critic literar şi literat. axată în egală măsură pe lupta antiotomană şi . Din istoria României. pentru a înlătura orice echivoc. D.. op. P. renunţă la apelativul „cel Cumplit". cronicile Ţării Româneşti nu ofereau nici măcar ima- ginea întunecată a lui loan Vodă. Giurescu.14 în rest. Triumful lui loan Vodă în conştiinţa istorică românească oferă un indiciu interesant al afirmării şi intensităţii princi- piului de autoritate. ŢEPEŞ DOAMNE. Onciul. cit. pe cît de curios pe atît de semnificativ. 12 Momen- 10 E.. Socec. pp. informa- ţia despre Ţepeş nu este românească: ea se găseşte fie la istoricii bizantini. p. P. 1909. fie în diverse cronici germane şi într-o cronică slavonă. în primul rînd la Chalcocondylas. în ce-1 priveşte pe acest dom- nitor. 42-45. p. Ceva mai tîrziu. 30. el devine acum eroul dramei Le- topiseţi a lui Mihail Sorbul. consecvent concepţiei sale istori- co-politice. dar nu mai mult decît atît. fidelă clişeului. (1942). voi. 68. despre care se ştia doar că a construit cetatea de la Poenari şi mînăstirea Snagov. Carp. D. acreditat de Hasdeu. III. Bucureşti.. execuţiile pe care le-a ordonat „trebuie să aibă o justificare". Lovinescu. ţesut în jurul lui Vlad Ţepeş. „CUM NU VII TU. pove- stire în măsură de a da o idee. numindu-1 pe erou loan Vodă Vitea- zul13. cu ţărani credin- cioşi şi protejaţi de domn şi cu boieri trădători. Pe aceste iz- voare străine s-a construit versiunea modernă a istoriei lui Vlad Ţepeş." Dar simptomul de nedepăşit al nevoii de autoritate se manifestă în alt mit. CC. atunci cînd este vorba despre conflictul cu turcii. 104. acestei succinte informaţii adăugîndu-i-se anecdota tîrgoviştenilor obli- gaţi să lucreze la Poienari „pînă li s-au spart hainele". Bucu- reşti. 12 Ioan Bogdan. de originalitatea sadică a domnitorului. p.tenţă" a voievodului împotriva puhoiului otoman. Apărea pur şi simplu un principe oarecare. Xenopol. decide istoricul şi. 11 A. Letopiseţul lui Azarie. 295 tul 1907 şi readucerea în prim-plan a problemei ţărăneşti l-au servit pe loan Vodă.

Hasdeu a încercat o „filozofie a portretului lui Ţepeş". el exprimă păreri singulare.. aflat la castelul Ambras din Innsbruck. Chiar dacă Ţepeş nu ar fi responsabil pentru nici una dintre faptele cumplite care i se impută. Procedînd la in- terpretarea portretului de la Ambras. I. C. p. privind chipul voievodu- lui. în Analele Univer- sităţii Bucureşti. este aşezat într-o galerie a ororilor. 14 Cronicari munteni. 296 pe expeditiva justiţie simbolizată prin ţeapă. Vampirul Dracula şi marele dom- nitor patriot au o origine comună. 16 B. în Scrieri literare. stau la baza mitului românesc. mitul românesc s-a construit tocmai pe această imagine sîngeroasă a domniei lui. al lui Dracula (inventat de Bram Stoker în faimo- sul său roman publicat în 1897). Ţeapă a devenit simbol po- litic. 1993-1994.15 Fiecare vede. pp. pornesc din acelaşi punct. II. simbol al unei domnii autoritare. faţa cea suptă pare a fi palidă şi bolnavă. evident. 297 pierduţi şi înholbaţi par obosiţi de o lungă iritaţie nervoasă. 16 Ioan Bogdan nu recurge la asemenea subtilităţi. Macabrele po- vestiri din care reiese imaginea unui monstru uman însetat de sînge se află la originea cunoscutului mit. remarcabilă ilustrare a capacităţii de transfigurare proprie imaginarului. cu Shakespeare. trecute prin altă sensibilitate naţională şi prin altă ideologie. ingeniosul is- toric îl asemuieşte pe domnitorul muntean cu Cezar Borgia şi. Hasdeu. dar dreaptă şi închinată celor două principii supreme: ordinea în interior şi indepen- denţa în afară. Giurescu. pp. voi. fiindcă aşa o cereau vremurile. disproporţia bu- . una dintre cele mai cunoscute imagini de domnitor ro- mân. „Vlad Ţepeş şi imaginea prinţului ideal în so- cietatea românească a secolului al XlX-lea". 67-78. în privinţa lui Ţepeş. pp. al unei domnii aspre. voi. cit. Puţini ştiu însă că faimosul portret. „Filosofia portretului lui Ţepeş". de obîrşie an- glo-saxonă. 7-20. 85 şi 242. istorie. vezi Daniela Constantinescu. ca şi în multe altele. P. Pe baza uneia dintre gra- vuri. voi. partea I. constată cum „ochii 15 Pentru constituirea mitului politic Ţepeş. ce vrea. Aceleaşi povestiri. 209. Nu avem de discutat acurateţea informaţiei din cronicile germane (prezentă într-o manieră oarecum atenuată şi în cronica slavonă).13 C. laolaltă cu alte monstruozităţi. încă mai neaşteptat. aplicînd metoda „fizionomică" a lui Lavater. II. morale şi politice. op.

II. ls Ibidem. într-un organizator militar al ţării. 20 D.. în lucra- rea intitulată Vlad Ţepeş şi naraţiunile germane şi ruseşti asu- pra lui (1896). Ţepeş a fost un revoluţionar. în acest sens. Şincai consideră că învinuirile aduse sînt în parte „scornituri". 19 Bolintineanu dă vina pe boieri: tirania domnitorului a fost necesară pentru a curma despotismul încă mai rău al clasei aristocratice. 298 (şi sînt mulţi) de neorînduiala societăţii româneşti. dar constată că acestea aveau o „ţintă politică". p. „Vlad Ţepeş Vodă".. între Ioan Vodă şi Ţepeş pe de o parte şi Cuza pe de alta. în Viaţa lui Vlad Ţepeş şi Mircea Vodă cel Bătrîn. Xenopol. nu să-1 dăm drept model de vitejie şi patriotism". op.zei de jos trădează un tremur nervos nestăpînit. iar ac- tele lui sîngeroase nu sînt singulare. 19 Gheorghe Şincai. de corup- ţie şi de nedreptate. Bolintineanu. un reformator. pp. cit. 21 A. de la Laurian şi Heliade la Xenopol şi Tocilescu. ediţia a Ii-a. Schimbînd ce-i de schimbat şi lăsînd oricum ţeapă la o parte. voi. 60. pp. marele slavist dă dreptate lui Engel. dispuşi să-1 transforme „într-un mare şi viteaz domn. D. ţin de spiritul vremii. povestirile des- . 20 Xenopol nu minimalizează „cruzimile înfiorătoare". Ţepeş reuşind să cureţe ţara de „relele lăuntrice". 21 Cu Giurescu discuţia se încheie: Vlad Ţepeş a făcut ceea ce trebuia să facă. toţi cei dezorientaţi 17 Ioan Bogdan. curmarea anarhiei pricinu- ită de luptele dintre facţiunile boiereşti. VI şi X.18 Ioan Bogdan argumentează în van. nu contenesc să-1 invoce pe Ţepeş cu justiţia sa pe cît de sumară pe atît de exemplară şi eficientă. „Ar trebui să ne ruşinăm de el. pp. Bucureşti. voi. Vlad Ţepeş îşi află un loc de frunte în panteon. în imagi- narul istorico-politic al secolului al XlX-lea. Vlad Ţepeş şi naraţiunile germane şi ruseşti asupra lui. 5-63. Bucureşti. 1870. p. susţinut de majoritatea istori- cilor şi de opinia publică. şi îi dezavuează pe istoricii români. Cuvintele decisive îi aparţin însă lui Mihai Eminescu şi ele par gravate în conştiinţa românilor: „Cum nu vii tu. într-un protector al celor săraci şi drepţi. dacă nu cumva este obişnuitul stigmat al degeneraţilor"17. 1896. 278 şi 293. cit. Interesantă este apropierea care se poate face. cade sentinţa incorigibilului junimist. op. ba chiar într-un geniu al na- ţiunii". care vedea în Ţepeş „un crunt tiran şi un monstru al omenirii". II. XVIII. Ţepeş doamne?" De la Eminescu pînă astăzi.

în necesi- tatea fixării în conştiinţe a edificiului politic al României moderne. Faţă de ei. După un început de domnie dificil şi contestat. Ioan Vodă al lui Hasdeu este replica peste veacuri a lui Cuza. invocaţi uneori chiar de el însuşi. pentru că ambii domnitori sînt reduşi la arhetip. MITUL DINASTIC Instaurarea dinastiei în 1866 şi imperativul educării spiri- tului dinastic. Cei patru sînt: Traian şi Dece- bal. Imaginea suvera- nului. a permis mitului să se desăvîrşească chiar în timpul vieţii. justiţiar. Carol apare organic inserat în istoria româ- nească. absent pînă atunci din cultura politică româ- nească. Şi Cuza este autoritar. sînt Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul. Carol îşi consolidează poziţia în urma războiului de independenţă şi proclamării regatului la 1881. într-o poziţie aparte apare Mircea cel Bătrîn cu care Carol întreţine un adevărat dialog peste veacuri. Asociere pro- . a favorizat emergenţa mitului. iniţial mediocră. Rostul acestuia stătea însă. nu prea iubitor de boieri şi apărător al intereselor celor mulţi. care a fost efectiv un mare-suveran. în 1396. Personalitatea reală a lui Carol I.pre Cuza seamănă cu cele închinate lui Ţepeş. Tentaţia autori- tară se îmbină cu un curent antiaristocratic şi favorabil re- formelor. Domnitorii invocaţi în asociere cu Carol. Frederic de Zollern (înte- meietorul marii familii a Hohenzollernilor). un nou început. chiar Mihai Viteazul trece pe 299 un plan secund. într-o planşă didactică de pe la 1900 sînt înfăţişaţi „cei patru stîlpi ai neamului". Apărut în 1865. ală- turi de ei. au luptat alături voievodul muntean şi strămoşul lui Carol. Cuza şi Carol I. fireşte. într-a- devăr. arbitru respectat al unui echi- libru politic de o jumătate de secol. indiferent de persona- litatea şi de contribuţia incontestabilă a regelui. dar un început care se aşază pe fundaţii mai vechi. capătă o puternică strălucire în ulti- mii ani ai secolului. un an mai mult decît Ştefan cel Mare). la Nicopole. Şi seamănă deloc întîmplător. nu puteau rămîne fără urmări asupra amenajării panteonului naţional. Lunga sa domnie (48 de ani. alături de alţi eroi ai istoriei Ţării Româneşti. monarhie constituţională simbolizată prin perso- najul regal. el marchează.

1396-1877-1902". ca şi Mircea. pe care principele a călătorit în 1866 în drum spre noua sa ţară. Paralela imperială şi asocierea cu un act fondator de importanţa actului lui Traian îl ridi- 22 Despre toate acestea a vorbit însuşi regele. aşezat spre izvoarele fluviului. Din istoria României. Alături de Mircea. anul jubileului de patru- zeci de ani. dat fiind că. arăta el. incomplete. „Nicopole. ci numai ca uniune personală şi admi- nistrativă. Acestea sînt cele două mari întemeieri: neamul românesc şi Regatul. care leagă principatul Sigmaringen. Momentul apoteotic este 1906. trecută de domnitor la 1877. nu fac decît să le lege. Onciul rezervă domniei lui Carol I aproape jumătate din cursul întregii istorii româneşti! Cu domnia lui Carol. celelalte. cu prilejul comemorării unui sfert de veac de la bătăliile independen- ţei). publicată în Citvîntările regelui Carol I (edi- ţie îngrijită de C. Regele Carol este . „unirea nu era recunoscută ca contopire politică a celor două ţări într-un singur stat. Dunărea. dar în- clinat spre o istorie puternic personalizată şi ferm în convin- gerile sale dinastice.fund simbolică. In plus Carol însuşi a trecut prin Nicopole la 1877 (revenind în 1902. prefigurînd. pp. Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II". Dunărea însăşi oferea simbolul unei pre- destinări. Giurescu). II. de ţara situată de-a lungul cursu- lui său inferior. a alăturat ţării ţinu- turile dobrogene. Carol marcînd cu pecetea eternităţii ceea ce reuşise vremelnic camaradul de arme al strămoşului său. C. Panteonul românesc cunoaşte acum o simplifi- care drastică. în sfîrşit. Istoric îndeobşte prudent şi cumpătat în aprecieri. 1939. începe „o nouă eră în dezvol- tarea starului român". Bucureşti. Două personaje se detaşează net de restul eroilor neamului: Traian şi Carol I. Carol. definitiva identificare a vlăstarului faimoasei dinas- tii cu destinele neamului românesc. voi. Dunărea. tranzitorii. admisă în mod provizoriu.22 Şi. Dunărea. inclusiv în ce priveşte unirea deplină a principatelor. poate da o idee a dimensiunii mitului. 300 cau pe Carol mult deasupra voievozilor români ai Evului Mediu. Lucrarea lui Dimitrie Onciul. 306-322. apă- rută cu acest prilej. în comuni- carea istorică rostită la Academia Română. Neamul şi Regatul aparţin eternităţii. cu o jumătate de mileniu în urmă. pro- vizorii. la abdicarea lui Cuza.

Carol devine un personaj cu totul ieşit din comun. Onciul. „om de vastă cultură şi de mare consideraţie universală". 117. strateg iscusit. Marele naturalist Grigore Antipa. blînd. din diversele evocări ce îi sînt consacrate." De înţeles că „el a fost iubit de noi mult mai puţin . 24 Nu mai puţin înclinată spre transfigurare este evocarea scriitorului-călugăr Gala Galaction. De altfel."23 In mod semnificativ. savantul se simte „complet dominat". militar viteaz. ne stă în faţă un om „altfel". care cunoaşte chestiunea mai bine decît o tratasem eu în memoriul ce-1 prezentam". din alt aluat decît oamenii obiş- nuiţi.. Vodă trăieşte în palat ca un megaloschimnic în chilia lui. An tipa o citează pe Carmen Sylva: „s-a întîlnit Maiestatea Sa Dunărea cu Maiestatea Sa Regele Carol I". fin diplomat.primul domnitor care a luat titlul de «Domn al României». Cu pri- lejul unei călătorii pe Dunăre. bun. Tot regina spunea că „şi în somn el poartă coroana de Rege pe cap". El este „chibzuit şi neîntrecut gospodar". Vodă nu azvîrle banii pe ferestre. Vodă nu stă la masă decît o jumătate de oră. op. înţelept. Vodă nu bea. chiar Unirea se deplasează dinspre Cuza spre Carol. Sub pana lui Antipa. înţelegător. „unul din cei mai înţelepţi şi ascultaţi suverani ai timpului". autorul unor interesante amintiri despre primul rege al Ro- mâniei cu care s-a aflat în relaţii apropiate. 301 demn. drept. Ca- rol I apare frecvent ca atotştiutor şi înzestrat cu o capacitate superioară de înţelegere. cit. prin îngemănarea unei formidabile sume de calităţi. de a cărui „personalitate puternică" şi „mare inteligenţă". Pînă şi înflorirea culturii române este pusă în mare măsură în raport cu interesul acordat de Casa domnitoare. marele fluviu şi marele rege îşi dezvăluie natura comună de fenomene cosmice. Şi de data aceasta. şi constituţia promulgată de noul domn era actul de con- stituire a statului unitar România. educator al poporului. lui Vodă nu-i plac lăutarii. „Vodă nu vorbeşte decît foarte puţin şi totdeauna cu miez. Este un „uriaş". Onciul îi atribuie suveranului rolul de iniţiator în toate marile evo- luţii ale României moderne. D. p. rezumă astfel prima conversaţie cu suveranul: „am avut impresia că sînt supus la examenul unui adevărat specialist.

pp. în toate cazu- rile.. tre- buie recunoscut. istoria personifi- cîndu-se prin reducerea ei la faptele şi virtuţile personajului central. indepen- denţa şi Regatul. Drumul era des- chis pentru mitificarea celui de-al doilea rege. dată fiind soluţia „progermană" preco- nizată de rege în 1914. în disonanţă cu orientarea majoritară. detaşînd personajul de lumea muritorilor de rînd şi organizînd întreaga istorie în jurul lui. Mitul merge însă mai departe. dar totul hiperbolizat şi scăl- dat în lumina mitului. reducînd. sau nu singur Carol. Tristă ieşire din scenă pentru purtătorul unui mare mit! Evenimentele îndreptau istoria românilor în altă direcţie decît cea trasată de fondatorul dinastiei. Dobrogea. astfel încît moartea lui a putut fi resimţită ca o uşurare. dar nici Ştefan şi Mihai nu le-au făcut singuri: aceasta este iluzia noastră! Cu cît privim mai de departe.decît a meritat. Procesul . complexitatea factorilor istorici la un singur impuls sau la un impuls determinant. mitificarea urmează acelaşi procedeu. Ferdinand. Dar ce puteam să facem! Era prea înţelept> prea virtuos. cumpătarea şi simţul datoriei care l-au caracterizat pe Carol I. 1939. „Cîteva amintiri despre regele Carol I". le-a făcut pe toate. în nici o epocă nu s-a înfăptuit atît (struc- 24 Grigore Antipa. pentru noi.. în Din viaţa regelui Carol I (Mărturii contimporane şi docu- mente inedite culese de Al. Bucureşti. 25 Gala Galaction. Ibidem. supranumit „cel Leal" pentru că a avut tăria de a rupe legă- turile cu ţara sa de obîrşie atunci cînd i-au cerut-o intere- sele supreme ale naţiunii care îi oferise coroana. Şi astfel. „Aşa cum mi-1 aduc aminte". nu Carol. căile ferate şi înflorirea generală a eco- nomiei şi comerţului. Tzigara-Samurcaş). pp. totuşi de umbrire a mitului. Desigur. 26-27 şi 30-31.). 68-69. fiindcă. Carol se înalţă încă mai sus decît Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul. A urmat pentru Carol o perioadă. prea fără de vină."25 Nimic fals pînă la urmă. aşadar. nu de uitare. mecanismul puterii pare a se încarna într-un singur om. în particular. marii clasici ai culturii române. Nu ne putem închipui România din jurul anului 1900 fără echilibrul politic pe care i 1-a confe- rit dinastia şi. 302 turile politice ale României moderne.

a defilat un im- presionant cortegiu istoric. A fost regele războiului de întregire a neamului. Pro- blema lui s-a dovedit de la început aceea de a-şi fixa un loc . Cuza şi. Matei Basarab şi Vasile Lupu. dar totodată şi integrarea explicită a lui Ferdinand în lungul şir al făuritorilor istoriei româneşti. în care puteau fi admiraţi Traian 303 şi Decebal."27 Al treilea personaj regal mitificat a fost Carol al II-lea. cu acest prilej. ce aparţine regelui şi ce aparţine tuturor celor- lalţi. Cloşca şi Crişan. Carol I. Horea. nu mai are rost să ne întrebăm. şi fiecăruia în parte. a devenit purtătorul şi simbolul înfăptuirilor istorice din epocă. Mircea cel Bătrîn şi Alexandru cel Bun. Avram Iancu. regele jertfei şi al victoriei româneşti în acest război. dat fiind că ne aflăm în cîmpul mitologic. în fapt o personalitate mai puţin puternică decît unchiul său. aspiraţia spre idealul naţional şi spre justiţia socială. Personalitatea mitificată a regelui Ferdinand nu este mai puţin aparte decît a lui Carol I.. ceea ce 1-a ajutat să audă şi să înţeleagă glasul profund al ţării. a fost un fondator.. Chiar alegerea locului încoronării: Alba lulia. apropi- erea de oameni. ca şi din necesitatea reliefării profilului distinct al noului fondator. Mihai împreună cu căpitanii săi. încoronarea din 1922 a simbolizat o nouă fundaţie. pornind de la datele psihologice reale. regele României Mari. Tudor. în faţa acestei domnii incontestabil glorioase. In nu mai mică măsură decît Carol I. trimitea direct la marea faptă a lui Mihai Viteazul. Este însă altfel. Ştefan şi Vlad Ţepeş. „între- girea hotarelor şi restaurarea ţării noastre scumpe în matca ei firească — remarca Gheorghe Cardaş — s-a făcut sub oblăduirea regelui cu chip şi mîini de sfînt: Ferdinand cel Loial.26 Momentul marca identificarea deplină a unei dinastii venite de departe cu destinul naţiunii române pe care îl îmbrăţişase.de mitificare funcţionînd după regulile ştiute. La Bucureşti. Ferdinand îi opune bunătatea şi umanitatea. Ferdinand. Carol este un zeu. regele împroprietăririi ţăranilor şi al votu- lui universal. fireşte. Cantemir şi Brîncoveanu. Olimpianismului lui Carol. Ferdinand un sfint. Dragoş Vodă şi Radu Negru.

Cardaş. 28 Domnia lui Carol al II-lea trebuia să apară mare de la început.în mitologia naţională. de ctitor al unor structuri fundamental altele. el îşi precizează an de an vocaţia de nou deschizător de drumuri. regele ţăranilor (pe care aspiră să-i ridice econo- mic şi să-i lumineze). încoronarea primului rege al României întregite la Alba Iulia şi la Bucureşti. după două personalităţi fondatoare care epuizaseră în bună măsură resursele mitice. Este regele ti- 26 1. indiferent de ceea ce s-a înfăptuit cu adevărat din acest program. G. Carol a înţeles să se dis- tanţeze.29 Stilul şi „silueta mitică" ale lui Carol al II-lea se deose- besc la rîndul lor de ale predecesorilor: solemnităţii reci a lui Carol I şi evanescenţei lui Ferdinand. 11-17. iar ţara nouă însemnînd „opera de regenerare" a regelui şi multitu- dinea „ctitoriilor regale" pe cale de a transfigura societatea românească. într-o îmbinare personală de maiestate şi familiaritate populistă. Herz. Iniţial „consolidator" şi „desăvîrşitor" a ceea ce în- treprinseseră înaintaşii săi. pp.. mereu în mijlocul oamenilor. Editura I. Cu prilejul comemorării a opt ani de la urcarea pe tron. d. ne aflăm. prezent la tot ce se întîm- plă în societatea românească. un ziar oficios constata că „minunea totuşi s-a îm- plinit". Biblioteca pentru toţi. în şi mai mare măsură ca în cazurile precedente. o ţară nouă". 304 neretului. Regele Carol al II-lea preamărit cu slavă şi credinţă de cîntăreţii neamului. în faţa unui efort dirijat de propagandă (ilustrat inclusiv prin- tr-o producţie poetică deloc neglijabilă menită să-i exalte virtuţile şi misiunea istorică). f. Bucureşti. chiar îna- inte de realizări. minunea fiind „după opt ani. Hodoş). dinamic. Bucu- reşti.. îşi propune să înalţe România la statu- tul unei ţări prospere. d. In cazul lui.5-6. el le contrapune imagi- nea unui rege modern. 27 Gh. cum nimic esenţial nu mai era de fondat în sensul strict al edificării României. în căutarea propriei legitimări. Gorun (Al. misiunea pe care şi-a asumat-o a fost aceea de a înfăptui o nouă Ro- mânie. Carol s-a dorit el însuşi fondator şi. regele culturii. dar să se şi sprijine pe mitologia dinastică anteri- . f. civilizate şi puternice. Momentul de vîrf îl constituie anii dicta- turii regale. prin proiecte. pp.

Dictatura re- gală instituită de Carol aparţinea în fapt familiei regimuri- lor autoritare din Europa vremii. marcat de serbări.]"31 Descinderea lui Carol al II-lea. Printre poeţii mai cunoscuţi prezenţi în volum. volume de evocări sau docu- mentare. limpede şi adînc. 305 în orice discurs mitologizant strămoşii îndepărtaţi au şi ei un cuvînt de spus. iese acum din relativul con de umbră pe care l-am constatat. Noul regim a putut fi astfel ra- portat la tradiţia voievodală românească. op. nu în ultimul rînd. Cartea lui Cezar Petrescu. Cu totul remarcabilă apa- re la Cezar Petrescu splendida izolare a suveranilor. în România. conferinţe. cu versuri în- chinate principelui şi apoi regelui Carol al II-lea. 28 Vezi. „Ctitorii regale" şi „Minunea totuşi s-a împlinit". 30 încă o dată. din stema lui Radu-Negru. Carol inaugura un nou ciclu istoric revenind la „exercitarea de fapt a auto- rităţii". Carol I este „făuritorul regatului". de la naşterea sa pînă în 1936. de pildă. sub semnul mi- racolului cosmic: „O clipă norii s-au destrămat luminînd un ochi albastru de cer. de înăl- ţarea maiestuoasei statui ecvestre. 29 Cezar Petrescu. aşezată între palatul regal şi clădirea Fundaţiei Carol I. străveziu şi mă- tăsos. Ferdinand „făuritorul României Mari". aşa cum se cuvine. antologia alcătuită de Gh. Pe sub el. 4 iunie şi 9 iunie 1938. aşa cum procedaseră domnitorii ţărilor române. Centena- rul naşterii sale în 1939 se amplifică în eveniment naţional. întors în avion din exilul său francez. faţă de care nutrea o vie admiraţie. mitologia se dovedeşte profund integratoare. evi- dent comandată şi destinată sătenilor. devine. emisiuni filatelice şi. Interpretarea autohtonă părea însă mai valorizantă. „coborîrea din cer". S-a boltit un arc de curcubeu. Cardaş. sintetizează triplul mit regal în forma sa cea mai înaltă şi mai pură. A izbucnit un znop aurit de raze. operă a lui Mestrovic. pot fi menţionaţi G. apărută în 1934. Venirea lui Ca- rol I în ţară este pusă.. în pulberea de lumină rotea lin o pajură — aceeaşi din stema ţării. ca o podoabă de sărbătoare a slavilor. şi unul chiar foarte greu. Goga. Adrian Maniu. Carol şi voievozii aparţineau laolaltă eternului prezent ro- mânesc. Cei trei regi. aceeaşi din stema neamu- lui vechi de Sigmaringen [. cit. O. Carol I. semn .. meta- foric. iar Carol al II-lea „fă- uritorul României veşnice" (şi totodată „părintele satelor şi al plugarilor" şi „regele culturii"). Coşbuc.oară.

Faţă de dinastia venită din afară. Cum însă rolul jucat de cei doi mari Brătieni: Ion C. destrăbălat şi profitor. 1940. a adus-o în ţară. îndeo- sebi după abdicarea din 1940. şi astfel cele două ipostaze ale mitului fondator — versiunea exterioară şi cea internă — se îmbină într-o unică sinteză. Brătianu şi Ion I. dar în alte cărţi şi în alte compartimente ale memo- riei colective. se trece repede peste personalitatea lui. se leagă. Giurescu. I. fireşte. aceasta este dinastia autohtonă. de numele suveranilor săi. în esenţă. C. Bucureşti. Sacralitatea transcendentă a dinastiei de Hohenzollern-Sigmaringen se întîlneşte cu sacralitatea izvorîtă din seva naţională a familiei Brătienilor. G. „Influenţe ale tradiţiei naţionale în noua noastră organizare de stat". principala forţă politică a ţării. timp de aproape un veac. nici- decum constructor al unei Românii noi. (sau Ionel) Brătianu în marile momente şi etape ale construirii României moderne este de necontestat. vizînd un scop. C. A vrut dinastie străină. rezuma astfel acţiunea politică a lui I. avea să fie tot mai insistent înfăţişat ca un rege aventurier. 17. acest mit partizan a devenit într-un sens şi un mit naţional.al împlinirii definitive a mitului. p. Tot ce s-a făcut în România. în Zece ani de domnie ai Maiestăţii Sale Regelui Carol al II-lea. s-a împlinit. 31 Cezar Petrescu. A vrut organizarea Regatului. Bucureşti. A vrut in- dependenţa. 30 C. Cei trei regi. nici un alt nume în afara celor regale nu este pronunţat. totul se datorează Brătienilor. un mit de sorginte liberală. nu în cartea lui Cezar Petrescu. Editura Abeona. ediţia a Il-a. redusă în fapt la trei: Carol I. p. făcîndu-se distincţia între galeria completă a celor patru regi şi galeria lor ideală."33 Iar lui 32 O excelentă analiză a mitificării acestei „dinastii". după cum în mitul regal totul se datora regilor. 1993. a prezidat-o. a existat o a doua dinastie. Chiar în actualul discurs monarhist. 32 Este. a făcut-o. Bră- tianu: „A vrut Unirea Principatelor. în ce-1 pri- veşte. de partid. Duca. 74. dar absolut totul. voi. I. Oamenii politici dispar cu desăvîrşire. Un lider liberal. C. contra-mitul s-a dovedit pe măsura mitului. O A DOUA DINASTIE? Şi totuşi. ci responsabil al ero- dării sistemului democratic românesc. după cum şi Partidul Liberal a fost. la Sorin . Fer- dinand şi Mihai. şi se leagă exclusiv. 306 Carol al II-lea este totuşi un caz mai special. în versiunea extremă.

anul revoluţiei lui Tudor. incapabil să înţe- leagă marile probleme ale epocii. Astfel. p. stă cît vrea.. Editura Huma- nitas. un ochi care zîmbea şi intra în suflete. Duca procedeul apare flagrant. 34 Ca şi la regi. pleacă cînd vrea şi aduce pe cine vrea". 36 Constantin Bacalbaşa. 308 ""sp mai puţin în 48 de ani decît Cuza în doar şapte ani de dom- . în Mituri istorice româneşti. conotaţiile simbolice sînt puternic puse în evidenţă. cit. voi. Op. 154-170. G. 36. 1927. Bucureşti. ambele la fel de exclusive precum mitul regal şi cel al Brătienilor? Se pot. „Brătienii". se spune despre I. Brătianu. deschisă şi atrăgătoare. cu părul şi barba creţe şi cărunte. Ionel Brătianu „vine cînd vrea la putere. 1990. Galeria oamenilor politici. pp. p. căruia i se re- marcă şi „figura gravă de Christ". Editura Ziarului „Universul"."36 Se pot îmbina două mituri. Procesul sacralizării mer- ge uneori neînchipuit de departe. potrivit aceluiaşi sistem de interpretare. 35 Sorin Şerban. C. C. desigur. G. 33 I. cînd iată că ne încrucişează un băr- bat de statură de mijloc. Eram liberal. Portrete şi amintiri. O figură caldă. 1991. 307 Ionel Brătianu i se datorează. ci în 1864.» Am rămas cu chipul lui în cap şi n-am mai ezitat. to- tul fiind posibil în logica mitologică. Editura Gesa. Bucureşti. în genere întreaga operă de consolidare a statului român. El îl înfăţişează pe Carol în postura unui suveran mediocru. înfăptuirea României Mari. Bucureştii de altădată. 1935).Şerban. 35 Drumul Damascului îşi are şi o versiune politică autohtonă: „Treceam pe stradă în tovărăşia unui coleg. Duca. Ionel Brătianu nu se naşte nici el într-un an oarecare. anul marilor reforme şi chiar în ziua promulgării legii rurale pe care avea să o desăvîrşească mai tîrziu. ediţia a V-a. 94 (ediţia I. p. ăsta e Bră- tianu. reuşind să înfăptuiască 34 Sterie Diamandi. Colegul meu îmi spune: «Uite. {Bucureşti}. Nu este mai puţin ade- vărat că promotorii mitului celei de a doua dinastii au avut tendinţa de a o împinge pe prima pe un plan subordonat. 101. I. „Sfînt şi ascultat a fost cuvîntul lui". La I. Bucureşti. Brătianu s-a născut în 1821. Faţă de Brătieni. istoria însemnîndu-1 astfel cu misiunea desăvîrşirii procesului de prefaceri început atunci. I. 163. ceilalţi sînt simple marionete. marile reforme democratice: votul universal şi împroprietărirea ţăranilor. p.

ştiut fiind „că lupta pentru independenţă a fost dusă de Ion Brătianu". nici măcar la chestiunile militare (judecată în perfectă antiteză cu uimirea provocată lui Antipa de multiplele competenţe ale regelui!). 37 Faţă de confiscarea brătienistă a istoriei. G. dar la locul ei. Chiar şi astăzi. Lovinescu. femeia nu este prea do- rită. Terenul era astfel complet degajat pen- tru Brătieni şi pentru marea familie liberală. iar Brătienii au rămas. Intr-un discurs pronunţat în noiembrie 1886 împotriva celor care atribuiau lui Brătianu meritul de a fi creat România.140. Editura Expres. Duca. Femeia poate intra desigur în mitologie. Aceştia doi se numesc: unul regele Carol şi al doilea dorobanţul român. protestele nu au lipsit. lipsit de voinţă şi de iniţiativă. I. Mitologia nu face în această privinţă decît să se alini- eze unei prejudecăţi curente şi aproape generale. P. De un asemenea dezacord se leagă formula lui P. nu fără ironie. succesivele guverne ale României im- presionează prin cvasiunanimitatea lor masculină."38 Dar conservatorii au dispărut de pe scena politică după primul război mondial. p. la putere ca şi în panteon. Bucureşti. Carp. 1992. cu prestigiul destul de şifonat (Carp însuşi declarase că speră ca România să fie învinsă. S-a re- 37 1. 309 marcat în lume. 26-27. într-o vreme cînd pînă şi unele ţări islamice au prim-miniştri femei. Nu însă pentru mult timp! MITOLOGIE FEMININĂ. n-ar fi putut deveni un rege mare decît prin me- ritele sfetnicilor lui. Cît despre Ferdinand. pp. „Re- gele şi dorobanţul". REGINA MĂRIA în mitologia istorică românească. cit.nie.. Memorii. op. spre binele ei). 92. regele nu se pricepea aproape la nimic. cum pînă şi delegaţia româ- nească la conferinţa internaţională a femeilor a fost con- dusă de un bărbat. venind mai cu seamă din partea conservatorilor. 38 E. toate acestea au fost făcute de doi alţi oameni dintre care unul e cheia de boltă şi ce- lălalt temelia suveranităţii naţionale. După Duca. . voi. Nu îi recunoaşte nici măcar rolul la 1877.100-120. liderul junimist a propus o cu totul altă variantă fondatoare: „După noi.

în cazul Româ- niei. în acest ultim domeniu ampli- ficîndu-i-se însuşirile de creatoare şi protectoare.39 Obîrşia ei îndepărtată a . indiferent de sex. precum. Procesul de mitificare a celei dintîi nu a mers prea depar- te. doar două nume intră efectiv în discuţie: regina Eli- sabeta-Carmen Sylva şi regina Măria. Instaurarea dinastiei a fost de natură să modifice întru- cîtva autohtona tipologie feminină. subalternă. limitat de prea puternica personalitate a lui Carol I. cu a sa reacţie ieşită din co- mun la moartea fiului său: „Ştirea ta e tristă foarte / Nu că fiu-meu a murit / Dar că chiar prin a lui moarte / Pe ro- mâni n-au dezrobit. ci un personaj asupra căruia. se revarsă sacralitatea funcţiei. dar la fel de dependentă de marii bărbaţi. Ecaterina Teodoroiu în primul război mondial. Blînda Elena Doamna. Este ceea ce a permis unor mari regine să fie conducătoare ascultate ale unor ţări guvernate altminteri exclusiv de bărbaţi. Triada „făcătoarelor de rele" din ultima jumătate de secol: Elena Lupescu. Este sin- gura femeie care a cunoscut în România ascensiunea pe cul- mile cele mai înalte ale mitului. Femeile care vor să se impună „la vîrf" sînt rău văzute." Rămîne ca psihologii să se pronunţe! Cîteva personaje eroice de rangul doi apar şi în epoca mo- dernă: Ana Ipătescu la 1848. pentru a ne referi la două personaje isto- rice amplificate prin literatură. care i-a suportat atîtea lui Cuza Vodă. invocate în versuri de Bo- lintineanu: „Muma lui Ştefan cel Mare" care îşi trimite fiul la victorie sau la moarte („du-te la oştire.într-o poziţie marginală. apar femeile din vechime. Intr-o versiune mai eroică. Zona rezervată reginei a rămas cea a operelor de binefacere şi 310 mai ales a actului cultural. de martoră şi susţină- toare morală a marilor întreprinderi masculine. Dar ierarhia superioară acceptă cu greu fe- minitatea. O regină nu este o fe- meie obişnuită. Cu totul altfel stau lucrurile cu regina Măria. sau mama lui Mihai Viteazul. este un exemplu semnificativ pentru tipologia femeii acceptate. doamna Clara şi doamna Chiajna. Ana Pauker şi Elena Ceauşescu nu a făcut decît să confirme aparenta justeţe a neîncrederii ro- mânului faţă de femeia aflată la putere. pentru ţară mori").

amplifică sau învestesc cu un surplus de sens fapte care pot fi cît se poate de reale. spre deosebire de cuplul Carol-Elisabeta. Cert este că regina nu s-a mărginit la rolul feminin tradiţional de „mamă a răniţilor". 39 Măria Bizomescu. o fiinţă oarecum dife- rită. nu lipsit de altfel în mitologia respectivă (pînă într-acolo încît unele versiuni o creditează. în Mi- turi istorice româneşti. necesitatea întreţinerii speranţei în ceasurile grele.. Sînt de luat în considerare şi meritele efective ale reginei. Constantin Argetoianu: „Oricîte greşeli va fi comis regina Măria înainte şi după război. de multe ori. Româ- nii aveau nevoie de un salvator. şi-ar fi putut asuma eventual întreaga încărcătură simbolică a momentului. cu stilul său maiestuos şi familiar totodată. sim- bolul încrederii în victoria finală. om cu alese însuşiri intelectuale. 171-198. nu sînt „nemeritate": ele izo- lează. în rîndurile înain- tate. prea puţin dispus să-şi admire contemporanii şi. tragedia păcii separate. Este drept că şi vremurile ce- reau mai mult. printre . poate chiar de mai multe personalităţi care să-şi împartă această misiune. dar timid şi echivoc. aidoma vechilor monarhi. o găsim în spitale şi în toate posturile sanitare. pagina cu care se poate făli. pp. „Un mit feminin: regina Măria". Un Carol I cu demnitatea-i în- gheţată sau un Carol al II-lea. în contrast cu ca- racterul voluntar al reginei. Ea a fost mult mai mult decît atît. mobilizarea energi- ilor în anul următor. în alte ocazii. pagină care se va aşeza în istorie la loc de cinste. în acest context.. Miturile.putut fi un atu: venea din altă lume. dezastrul înfrîngerii din 1916. pe care Ferdinand a împărţit-o cu regina Măria.] O găsim în tranşee printre combatanţi. deloc tandru faţă de regină. aşadar. [. războiul rămîne pagina ei. cu puteri taumaturgice). Dar atuul principal 1-a constituit războiul şi. imaginea nu tocmai convingătoare a regelui Ferdinand. a fost (nu ţinem să disociem în ce măsură în realitate sau în plan strict mitic) conştiinţa vie a unităţii româneşti. 311 Este demnă de consemnat mărturia unui cinic. Scrie. toate acestea con- duceau inevitabil spre formula mitică a Salvatorului. ceea ce regina a întreprins cu adevărat în perioada războ- iului. Măreţia idealului naţional devenit deodată tangibil.

regina a încercat să obţină un rol pe măsură şi în anii de pace care au urmat. voi. p. Editura Machiavelli. Regina Măria şi-a îndepli- nit datoria pe toate fronturile multiplei sale activităţi. Este adevărat: toată lumea s-a îndoit. cum n-a cunoscut teama şi scîrba de molimă sau nerăbdarea faţă de eforturile aşa de des inutile provo- cate de dorinţa ei de mai bine. vocaţia mitică a reginei nu s-a mai putut manifesta. intitulat Măria Doamna. a dat-o com- plet la o parte. Nu a reuşit să intre nici în Regenţă. III. Timpurile se 40 Constantin Argetoianu. iar Carol al II-lea. voi. ediţia a Ii-a. a dovedit că mitul era totuşi aproape intact. Bucureşti. voi. 15 şi 109. 1995.' 312 schimbaseră însă şi. Editura Machiavelli. cînd „aproape numai mulţumită ei" Ferdinand nu a ratificat dezastruoasa pace de la Bucureşti. Aron Cotruş a scris un poem semnificativ. Manifestările de tristeţe şi de recu- noştinţă au fost numeroase şi sincere. în cele mai tragice clipe. fără ex- cepţie" (Note politice. o găsim de faţă la toate adunările care încercau să facă puţin bine. şi a întrupat frumos. din nou. N-a cunoscut frica de gloanţe şi de bombe. regina. partea a V-a. dar toţi. III. în 1938. aspiraţiile cele mai înalte ale conştiinţei româneşti. 1995. 41 Ibidem. Moartea sa. preocupat de propria-i statură istorică. Potrivit bine cunoscutului procedeu mitologic. Bucureşti. depăşind cu mult cadrul oficial al ceremoniilor. în 1918. 1992. Se poate afirma că. în vremuri mai prozaice.. pp. conchi- de Argetoianu. „s-a aşezat ca ctitorită a României întregite şi ca una din cele mai mari figuri ale istoriei noastre naţio- nale". ea îşi află . sub pana unui sceptic! Conştientă de rolul pe care îl avusese şi de forţa mitu- lui care juca în favoarea sa. în răstimpul pribegiei noastre în Moldova.răniţi.41 înflăcărată caracterizare. regina Măria a întrupat. 364). op. cit."40 Prin modul cum a influ- enţat în 1916 intrarea României în război şi. V. dar înainte de toate pe acela al îmbărbătării şi al ridicării morale a celor ce trăiau în jurul ei şi aveau să hotărască. Aceeaşi apreciere şi Ia Alexandru Marghiloman: regina a fost „singura fiinţă care a crezut că sfîrşitul războiului va fi cum a fost. slujite de po- liticieni obişnuiţi. Cu acest prilej. 157. printre bolnavi. în care regina apare ca un personaj providenţial venit de pe înde- părtate meleaguri pentru a infuza o forţă nouă naţiei româ- ne. de soarta ţării şi a neamului. p.

.. marele iber. — dacă-ar fi simţit. şi-ar fi poruncit. Traian — împărat.. în zare... ar fi adunat oşteni cît spuza şi fioroşi zidari făr' de somn. Carpaţii i-ar fi smuls din rădăcină să-ngroape sub ei orice oaste străină. pe-aceste cîmpii.. prin vreme. de te-ar fi văzut pe-al Dunării ţărm de ape tari bătut. de te-ar fi văzut. şi-n năpraznica-i trufie de Domn.. { a Mihai Viteazul. ar fi rămas înfipt în călcîiul de fier uimit.. El însuşi. Ştefan cel Mare şi-ar fi oprit ostile furtunoase. Basarab. î albă şi vie. pîn' la ceruri — Sarmisegetuza. ar fi clădit. din piatra cea mai tare. pe gînduri cum treci pe-ale Moldovei sîngerînde poteci...locul în punctul cel mai înalt al istoriei româneşti. unde pri- meşte omagiul marilor eroi ai neamului: Decebal.. . ţara dintr-odată-ar fi crescut.. 313 să te privească. — împărăţie. — pe unde-ar fi trecut. în sîrg să se clădească moldoveneşti mînăstiri.. de-ar fi ştiut c-odată ai să vii. J: cu ochi ca două puste >i slăvitul de toţi — Ion Huniade.. pe Jii.. prin aceşti munţi. în faţa privirilor tale auguste > s-ar fi oprit brusc din mîndrele-i cavalcade. c-ai să vii într-o ziuă. în sînge şi sudoare. cutremurat. pe locurile unde-au poposit mai mult adîncile-ţi priviri şi pasul tău de viţă'mpărătească. sub pasul lui de fier.42 .

Averescu apărea acum ca poten- ţialul reformator al societăţii româneşti. privirea şi gesturile generalului au insuflat multor români convingerea că se află în faţa unui salvator.Cei aproape cincizeci de ani de comunism au erodat pu- ternic mitul reginei. îi lipseau veleităţile mesianice şi nu căuta. Pur şi simplu. a fost uitarea. silueta. ambiţii politice. Li s-a adăugat un al treilea personaj. Generalul avea. Mitul s-a prelungit şi s-a ampli- ficat în primii ani ai păcii. Eremia Grigorescu. o încre- dere nemărginită. 314 tipic de mitificare: generalul (apoi mareşalul) Alexandru Averescu. Interesant în cazul lui apare mecanismul mitificării. pp. de altminteri relativ. eroul de la Mă- răşeşti. cu ipo- crizia proprie dictaturilor. dar cu altele decît cele invo- cate de noi puţin mai înainte). Artizanul victoriei de la Mărăşti a trezit în sufle- tul oamenilor. cea mai eficientă dintre toate. probabil graţie purei ignorante a autorităţilor!). Succesul militar. îndeosebi al ţăranilor în uniformă. dar mitul nu mai poate avea forţa de acum trei sferturi de veac. 1938. imoralitatea sexuală a reginei (tot cu extrase din Argetoianu. Iată ce scrie Argetoianu. Bucureşti. Puţinele referiri s-au străduit să pună în evidenţă. Originea acestei psihoze trebuie . care ne oferă un caz Aron Cotruş. nu poate explica totul. Măria Doamna. contactul cu o mul- ţime pe care să o electrizeze. nu a beneficiat nici pe departe de o asemenea trans- figurare mitică. care s-a aflat alături de el în anii cruciali: „Popularitatea generalului Averescu a fost o psihoză a frontului şi demobilizaţii au adus-o în sate cum ar fi adus orice altă boală. Astăzi figura ei revine. Ferdinand şi regina Măria au jucat acest rol. fi- reşte. singurul capabil de a deschide României un nou curs istoric. 14—16. Soluţia aleasă. României îi lipseşte un mare mit feminin! SALVATORI INTERBELICI Am văzut cum războiul cerea cu insistenţă un salvator sau mai mulţi. dar mai mult în sensul tradiţional al unei asemenea cariere. numele nemaifiindu-i în genere nici măcar pomenit (interesant că i s-a păstrat imaginea în com- poziţia sculpturală a monumentului „Eroilor sanitari" din Bucureşti. precum candidaţii la dictatură.

a realizat chiar şi o parte a programului mitic (legea de împroprietărire din 1921). oftau adînc şi şopteau: «Ţine-1. [. avîndu-1 drept erou pe generalul Boulanger. sărutau poa- lele mantalei albastre.] Generalul le strîngea mîna. dar li se opreau vorbele în gît.." 315 Argetoianu descrie şi una din rarele „ieşiri în teren" ale generalului: „Averescu cobora din automobil. pentru mîntuirea noastră!»"43 Puritatea mitului este în acest caz desăvîrşită. nu s-a coborît în sate. ci transfigurarea României (o aventură similară se petrecuse în Franţa.. se întruchipau într-un personaj ales. El n-a umblat după popularitate şi la începutul războiului nici nu i-a tre- cut prin cap că aşa ceva ar fi posibil — popularitatea a aler- gat după dînsul şi cînd 1-a prins. cel mai mirat a fost dînsul. Averescu a devenit prim-ministru. dar nu a putut decît să dezamăgească. Doamne. iar după ce a scos-o şi a îmbrăcat haina de partid. S-au obişnuit astfel soldaţii să vadă în el «salva- torul» şi au început încetul cu încetul să invoce protecţia lui nu numai pentru nevoile de pe front dar şi pentru cele de acasă. cu ochii zgîiţi. în care unii oameni politici şi o parte a opiniei publice vedeau un nou Bona- . încercau să îngîne o cuvîntare. atît de mirat încît n-a ştiut în primul moment ce să facă cu dînsa [. Cît a purtat uniformă. indiferent pînă la urmă de calităţile şi de intenţiile reale ale celui în cauză.. la 1887. ţine-1.. generalul Averescu fusese trimis să descurce lucru- rile. din timpul războiului şi înainta spre emoţionaţi. [.] n-a făcut nimic ca să o cultive sau să o ferească de loviturile adversarilor săi. fiindcă nu doar atît se aştepta de la el. dau din cap. A stat la Bucureşti sau la Se- verin şi a făcut tot ce a putut ca să îndepărteze lumea de el. Bărbaţii cădeau în genunchi. nu s-a coborît în tranşee. îmbrăcat în mantaua sa albastră fără galoane. cînd primarul.. cînd popa. împroprietărirea.căutată în faptul că de cîte ori se ivise o greutate pe un front. cînd un învăţător.. Ave- rescu sta nemişcat şi lăsa muştele să vină. asanarea vieţii politice. Speranţele oamenilor: victoria în război.] Ca păianjenul în mijlocul pînzei sale. nu le spunea nimic şi pornea pe jos de-a lungul rîndu- rilor de oameni. şi izbutise mai totdeauna să facă faţă pînă şi situaţiilor disperate.

„Cruciada româ- nească" îşi află eroii în Ioan Corvin (Iancu de Hunedoara). proces istoric atît de în- curcat şi implicînd mai multe figuri. Revenim acum la marea frescă a Ateneului Român inau- gurată în 1938. îndemnau pretutindeni la identificarea unor perso- nalităţi providenţiale. generalul s-a retras în ultimul moment. 1996. urmată de un al doilea început în 1938. probabil din dorinţa de a reprezenta şi Moldova printr-un contemporan al primilor doi). VI. Spre deosebire de Carol I. Vlad Dracul şi Ştefan al II-lea (ultimul figurînd o alegere curioasă. spre dezamăgirea celor care cre- zuseră în el). Progresele notabile înregistrate de Româ- nia au generat la rîndu-le dezechilibre şi frustrări. chemat să regenereze România după colapsul anului 1940. 316 naj charismatic. Urmează un spaţiu lipsit de eroi nominalizaţi.44 Suita începe. de „însănătoşire" a ei prin abandonarea făgaşului liberal şi democratic pe care fusese clădită România modernă. căruia asasinarea din ordinul regimului de dictatură regală i-a conferit şi aureola martiriului. împins de iluziile altora spre dictatură.. Clasa politică tradiţională inspira tot mai puţin respect. o dată cu instaurarea dicta- turii regale. şi mare- şalul Ion Antonescu. Aspiraţia spre o lume nouă şi modelul totalitar. care ilustrează „statul administrativ". noii salvatori au o vocaţie to- talitară: semn al unei importante evoluţii a imaginarului po- litic. exponent al „statului militar". Caracterul său oarecum oficial conferă o semnificaţie deosebită personajelor reprezentate. op. apare simbolizată printr-un cavaler anonim primit cu pîine şi sare. Nevoia de „salvatori" avea să se permanentizeze în pe- rioada interbelică.parte. cu Tră- iau şi Apolodor din Damasc. de Ferdinand şi de Brătieni. asumarea misiunii de restruc- turare radicală a societăţii româneşti. urmat de Alexandru cel Bun. Să le tre- cem în revistă. cu o primă acţiune salvatoare în 1930 prin întoarcerea în ţară şi revenirea pe tron. chiar „descălecarea". cit. reale sau legendare. perso- 43 Constantin Argetoianu. evoluţii general euro- pene. Să remarcăm la toţi aceşti salvatori. pp. altminteri atît de deosebiţi. 44-46. voi. după cum am văzut. li se adaugă Vlad . „Căpitanul" Corneliu Zelea Codreanu. Primul voievod român reprezentat este Mircea cel Bătrîn. în România anilor '30 salvatorii se numesc: Carol al Il-lea.

Apoi. Vasile Lupu. 45 La români. Franţa con- servatoare. Ştefan cel Mare. Di- 44 Cu privire la personajele reprezentate în fresca de la Ate- neu. Brătianu. De remarcat. Ferdinand. pe lîngă dominanta notă „princia- ră". catolică. 317 mitrie Cantemir şi Constantin Brîncoveanu. Partea finală a frescei a fost modificată. Fresca de la Ateneu înfăţişează forma desăvîrşită a pan- teonului. şi. mai ales cu privire la epoca renaşterii naţionale româneşti (consoli- dare firească după Unirea din 1918). „marele oltean". prezente de pildă în manua- lele şcolare. evident. Marea frescă. regi- na Măria şi Ionel Brătianu. Sînt înfăţişaţi. mitul eroului . armata şi efervescenţa culturală). nu afectează în ansamblu coerenţa modelului. profilat pe ceta- tea Poienari (soluţie picturală a statutului său istoric echi- voc). Carol 1. iar regii şi Brătienii reuşesc să nu se umbrească unii pe alţii. Sîntem departe de modelul francez. accentul pus pe fenomenul cultural (în consonanţă cu atmosfera culturalizatoare din vremea lui Carol al II-lea). Carol al II-lea şi marele voievod de Alba Iulia. Deosebi- rile de interpretare şi de accent. după el „epoca de pace şi credinţă" personificată prin Neagoe Basarab şi Doam- na Destina. monarhistă. la capătul unei elaborări de un veac şi în ajunul intervenţiei perturbatoare a totalitarismelor. iarăşi de sine stătător. „dinastia" Brătienilor.Ţepeş. C. progresistă. Mihai (cei doi din urmă asociaţi unor scene ilustrînd viaţa citadină. caracterizat printr-o puternică polarizare între referinţele istorice ale celor două Franţe: Franţa revoluţionară. în schimb în Transilvania apare Avram Iancu secondat de Bu- teanu. Renaşterea româ- nismului îi are ca eroi pe Horea. Revoluţia de la 1848 nu oferă nici un chip individualizat în Principate. pe Gheorghe Lazăr şi. aşezaţi în faţa ctitoriei de la Curtea de Argeş. de sine stătător. inclusiv în mai delicata secţiune con- temporană. ca şi o mai accentuată integrare a Transilvaniei. trimitem din nou la broşura Ateneul român din Bucureşti. Un panteon îndeobşte acceptat. după care fresca este rezervată dinastiei regale şi dublului ei. ca o viziune". „pe un plan secundar. laică. Mihai Viteazul. industria. „Epocile cultura- le" sînt individualizate prin Matei Basarab. pe Tndor. regina Elisabeta şi I. lipsesc Carol al II-lea şi Mihai. unde Cuza îşi dă mîna cu Carol I. Cuza şi Kog&lniceanu figurează Unirea şi marile re- forme. aşadar. pe fundalul evenimentelor şi monumentelor reprezenta- tive. Cloşca şi Crişan.

Legenda- 46 Milviuţa Ciauşu. îndrep- tate împotriva cotropirii străine: Horea. 1988. Apar şi personaje neaşteptate. Moţa şi Marin. Tudor. pp. Eroii legionari le merg pe urme. a căror misiune este de a ne con- duce spre curăţenia vremurilor de demult. deriva autoritară şi totalitară. 318 nale în jurul personajului salvator. Iată-1 de pildă pe Bucur Ciobanul.. 199-219. . este preferat lui Traian. Acesta a fost în anii '30 cazul legio- narilor. fondatorul unui altfel de Bucureşti decît capitala cosmopolită şi coruptă a României Mari. Cloşca şi Crişan.. dar în fapt învingător prin perpetuarea spiritului dacic. pe cei prin martiriul cărora s-a perpetuat o mare idee.providenţial tinde să se identifice cu mitul unităţii naţio- 45 Panteonul „divizat" al francezilor a fost investigat de Chris- tian Amalvi: Les Heros de l'Histoire de France. căzuţi în Spa- nia în lupta contra bolşevismului. Avram Iancu. Revoluţionarii sînt puşi în relief şi interpretaţi în sensul dimensiunii fundamental naţionale a faptelor lor. sînt oamenii unui ideal pe care înţeleg să-1 plătească cu sînge. Voie- vozii nu sînt ignoraţi. Decebal învinsul. dar valorizaţi mai cu seamă în mă- sura în care exprimă sensul ancestral. în acelaşi spirit. şi De l'art et la maniere d'accommoder les heros de l'histoire de France. Căutarea consensului şi a unei autorităţi respectate avea să justifice. oarecum atemporal. al purităţii româneşti şi solidarităţii între români: este ceea ce explică poziţia excepţională a lui Ştefan cel Mare în in- vocaţiile istorice legionare (în spiritul Doinei lui Eminescu). şi dinspre dominaţia politicului spre afirmarea spiritualităţii româneşti. „Panteonul mişcării legionare". i-au preferat adesea învingătorilor pe marii învinşi. 1979. în Mituri istorice româneşti. cu atît şi reperele ei istorice sînt mai diferite. şi Căpitanul însuşi. Paris. trăsătură a conştiinţei istorice şi politice româneşti extrem de relevantă pentru tot ce a urmat în privinţa raporturilor naţiune-conducător. promovînd pu- ritatea valorilor autohtone şi regenerarea moral-religioasă a naţiei. al căror panteon se dovedeşte sensibil amendat în raport cu cel oficial.46 Mişcare revoluţionară. prin istorie. Recherche icono- graphique sur le pantheon scolaire de la Troisieme Republique. legionarii au deplasat accentul dinspre zona pu- terii spre cea a revoltei. precum marii înaintaşi: astfel. MITOLOGIE LEGIONARĂ Cu cît o ideologie este mai „diferită". Paris. înclinaţi ei înşişi spre jertfă.

dar a lumii. 1992. şi întrebîndu-se: „Doamne. 48 Ovid Ţopa. aşezîndu-i deasupra tu- turor celorlalţi. Petre Ţuţea. cel mai creş- tin apărător al creştinismului". caracterizîndu-1.319 rul întemeietor ni se înfăţişează într-un desen. Atunci. Edi- tura Arta Grafică. 320 Mai departe nu se putea merge. 8 noiembrie 1940. într-o formulă frapantă. Pe cel din urmă îl vedea ca „român absolut". se rezumă în cei doi mari înnoitori ai spi- ritului uman: „Căpitanul s-a întrupat pentru a schimba omul însuşi. în altă direcţie. Dar se putea merge la fel de departe. sen- sibilitatea istorică a dreptei naţionaliste din anii '30. pe Ştefan cel Mare şi pe Mihai Eminescu. cînd prin succesiunea Zalmo- xis-Ştefan cel Mare-Eminescu-Căpitanul (Zalmoxis fiind „cel mai mare precursor al lui Cristos". „Rostul revoluţiei româneşti. iar Eminescu. DE LA BĂLCESCU LA GHEORGHIU-DEJ . Petre Ţuţea invoca spre sfîrşitul vieţii. 110-111. şi profetul timpurilor noi. în Buna Vestire. Mihai Emi- nescu. ni- meni nu a năzuit o astfel de prefacere. în Buna Vestire. iar istoria. Bucureşti. De la Zamolxe prin Ştefan Vodă şi Eminescu la Căpitan". sînt în Bucureştiul meu sau în Tel-Avivul Palestinei?"47 Doi făuritori de religie naţională ocupă poziţiile cele mai înalte în acest panteon: marele dac Zalmoxis. între Dumnezeu şi neamul meu. Este ceea ce avea să urmeze nu peste mult timp. drept „sumă lirică de voievozi". a cărui doctrină naţionalistă este revendicată de le- gionari ca principal reper ideologic. pentru a-1 spiritualiza. a-1 libera cît mai mult de lan- ţurile materiei. 48 Sînt însă momente cînd toţi eroii naţionali apar neînsem- naţi în comparaţie cu umbra sfîntă a Căpitanului. înaintea lui rămîne doar Isus. „binevesti- torul biruinţei româneşti pe care ne-o hărăzeşte în zilele noastre Căpitanul şi ne-o hărăzeşte aşa precum o cerea stră- vechiul nostru Zamolxe"."49 47 Porunca vremii. pp. 8 noiembrie 1940. 28 mai 1935. prefigurator al creştinismului. Căpitanul a fost un continuator nemijlocit al crucificatului de pe Golgota. De la Isus Cristos şi pînă la Căpitanul. peste decenii. Ştefan. Esenţa istoriei naţionale şi a spiritualităţii româneşti se exprimă cînd prin triada Ho- rea-Eminescu-Căpitanul. 49 „Noul întrupat". nu numai a româ- nilor. pierdut prin- tre firmele cu nume neromâneşti de pe Calea Victoriei. Reactualizînd.

138. p. 116. vajnicul voievod debu- tînd pînă şi pe scena Operei Române. dar într-o poziţie mai puţin glori- oasă. după cum un punct bun pentru el au fost legăturile cu Kievul şi cu Moscova (căsătoria sa cu Ev- dochia din Kiev şi a fiicei sale Elena cu fiul marelui cneaz Ivan al III-lea al Moscovei). şerbită. p. în prima sa fază. romancieri. Domnitorii au rămas.. Fermitatea sa faţă de marii boieri nu a trecut neobservată.Restructurînd din temelii societatea românească şi re- scriind după criterii cu totul noi istoria ţării. afectaţi oricum de condiţia lor de reprezentanţi ai clasei feudale exploatatoare. cu totul lăudabil. „loan Vodă — un mit antiboieresc". prin drama muzicală loan Vodă cel Cumplit a lui Gheorghe Dumitrescu (1954) . aliat al ca- zacilor care l-au ajutat în campania din 1574.52 50 Istoria R. lucru- rile erau şi mai clare: el „a apărat interesele de clasă ale bo- ierilor". au dispărut marii oameni politici care au construit România modernă. Au dispărut. 51 Ibidem. tăietorul de boieri şi iubitorul de ţărani şi. . în plus. Istorici.51 Unii domnitori au beneficiat totuşi de un tratament mai bun decît alţii. dramaturgi. taxaţi cu toţii drept exponenţi ai regimului „burghezo-moşieresc". iar aceştia la rîndul lor „au trădat interesele patriei". 52 Măria Bizomescu. P. p. la o totală remaniere şi schim- bare de sens a galeriei eroilor naţionali. Au dispărut şi Brătienii. fireşte. R. în Mituri istorice româneşti. regii. în timp ce „ţărănimea a continuat să fie exploatată".50 Cu Mihai Viteazul. comunismul a procedat. pictori şi compozitori s-au întrecut în a-1 evoca şi actualiza. 321 Şi Ştefan cel Mare s-a bucurat de recunoaşterea unor merite şi înfăptuiri. Cel mai bine văzut în anii '50 a fost — se putea altfel? — loan Vodă cel Cumplit. nu puteau acoperi faptul că „masa ţăranilor. menţionaţi doar în măsura ne- cesară pentru a fi pus în evidenţă răul pe care l-au făcut ţării. 182. a continuat să trăiască în mizerie şi să sufere o cruntă exploatare". înscriind ast- fel o pagină semnificativă în istoria relaţiilor româno-ruse. Oricît de însemnate ar fi fost meritele lui Ştefan cel Mare.

intransigenţa sa romantic-re- voluţionară. campania comună antiotomană. nume de conducători. în această echivocă ascensiune. Preluaţi din panteonul tradiţional. micul nobil secui.Legăturile strînse cu Rusia l-au promovat. din păcate. Revoluţia de la 1848 oferă mitul suprem al istoriei re- scrise de comunişti: Nicolae Bălcescu. aşa cum s-a întîmplat cu confraţii săi de revoluţie. Fictivele răscoale ale sclavilor din Dacia nu ofereau. revoluţii şi lupte muncitoreşti. Cloşca şi Crişan şi Tudor Vladimirescu au fost bine integraţi în ideo- logia comunistă. conducătorii de răscoale. al unei so- cietăţi de mici producători. accentul deplasîndu-se dinspre vechea in- terpretare. vizita ţarului la Iaşi. Gheorghe Doja.53 Bălcescu devine eroul. accentuat naţională. L-au „ajutat". nu alinia la rîndu-i decît o suită de nume. nu sînt totuşi principii. consecvenţa cu care a urmărit emanciparea şi 53 Adrian Drăguşanu. Eroii cei mai reprezentativi. spre sensul predominant social. după modelul „războiului ţărănesc german" al lui En- gels. în Miturile comunismului românesc. In schimb. şi pe Dimitrie Cantemir. nu era exact idealul comunist de societate! — corespundea însă demagogiei comuniste anti- boiereşti şi proţărăneşti). exilul rusesc al principelui-cărturar înscriau o pagină preţioasă în cronica româno-rusă. Horea. ajuns cap al răscoalei din 1514. Răscoala de la Bobîlna. în această primă versiune de mitologie comunistă. Tratatul încheiat cu Petru cel Mare. „Nicolae Bălcescu în propaganda co- munistă". şi cu deosebire faptul că a murit tînăr. 322 împroprietărirea ţăranilor (chiar dacă idealul său. în Bălcescu regimul comunist . un Sparta- cus al istoriei naţionale nu s-a putut descoperi. în raport cu alţi domnitori. antifeudal. al unei manipulări de proporţii. iniţial doar răscoală. al mişcărilor respective. 131-165. mişcarea pe care a condus-o avea să devină „război ţără- nesc". fără voia lui. a fost propulsat în zona cea mai înaltă a panteonului. lipsite de consistenţă biografică. fie ei chiar filoruşi şi tăietori de boieri. pp. ci purtătorii de cuvînt ai mari- lor bătălii de clasă. devenită unul din marile capitole ale istoriei ro- mâneşti. fără să ajungă ministru sau prim-ministru într-un gu- vern inevitabil „burghezo-moşieresc".

erou de dramă şi de ro- man (piesa Bălcescu a lui Camil Petrescu. devenită brusc o celebritate a momentului. în anii '50. „conducător" al revoluţiei (ceea ce n-a fost niciodată. şi romanul-fluviu al aceluiaşi scriitor. dimpotrivă. personaj aproape necunoscut anterior. ca şi generalul Magheru. cu chipul imprimat pe principala bancnotă în circulaţie. deve- nite „Bălcescu-Magheru-Ana Ipătescu"). ceilalţi şovăind. poziţia sa în guvernul provizoriu fiind secundară). ca şi celebrul „Sfînrul Sava" din Bucureşti.a găsit simbolul ideal al spiritului revoluţionar absolut. cronologic. în faza antinaţio- nală a comunismului românesc. Bălcescu a ajuns omniprezent: figură-pivot a istoriei româneşti. şi diminuaţi eroii revoluţiei româ- neşti din Transilvania. alt nume aproape nemaifiind de conceput) — el este silit să-şi pună gloria postumă în slujba proiectului comunist. rezulta că singur Bălcescu a avut dreptate. A devenit. Un om între oameni. în raport cu care urmau a fi evaluate toate celelalte proiecte şi personalităţi. îndeosebi de învăţămînt (licee numite „Carol I" sau „Brăti- anu". şi încă mai sever Simion Bărnuţiu. în raport cu îndepărtarea lor de model. cu busturi în mai toate oraşele 323 ţării. indivizibil şi incon- testabil. greşind sau trădînd. în fapt. eroii socialişti şi comunişti. Bălcescu servea impunerii ideii că nu există de- cît o singură cale justă. eroii clasei muncitoare. Au fost sancţionaţi. eroii luptei împotriva regimului „bur- . şi cu atît mai mult din perspectiva ideologiei „ştiinţifice" comuniste. Pentru a nu fi lăsat singur. i s-au alăturat alţi cîţiva revoluţionari puri. altă figură de rangul doi proiectată în prim-plan (asocierea celor trei revoluţionari duce inevitabil cu gîndul la axa marilor bulevarde din Bucureşti: „Brătianu-Lascăr Catargiu". din punctul de vedere al unei ideologii totalitare. devin toate „Bălcescu". „eliberatoarea" guvernului provizoriu în iunie 1848. cu numele înscrise pe frontispiciul diverselor instituţii. în contextul conflictului româno-maghiar din 1848-1849. 1953-1957). fireşte. pentru orientarea lor judecată drept prea naţionalistă. Adevărul fiind. apărută în 1949. inclusiv Avram Iancu. printre care Ana Ipătescu. cea de 100 de lei. Bălcescu mai prezenta şi meritul tentativei de apropiere de revoluţia ungară. unic. Urmau.

menţionaţi oarecum egal şi cu o relativă discreţie. în jurul conducătorilor în viaţă. A fost. Istoria Partidului Comunist din România a fost jalonată de acuze reciproce. şi. menţionate de acum înainte doar ocazional. într-o fotografie de grup. şi mai ales aprecierea de mo- ment nu era neapărat valabilă şi pentru a doua zi. Prăbuşirea lui Lucreţiu Pătrăşcanu (1948). Căderea de la putere însemna şi ieşirea din istorie. cei doi mari oameni ai panteonului „simplificat" se numeau Traian şi Carol I. faza „ceferistă" a istoriei româneşti sau. 54 Greva 54 In 1947-1948. mai corect spus. de-a lungul jumătăţii de secol de comunism. faţă de o singură pre- zenţă. Totul a gravitat. manualul este împînzit cu citate din articolele şi cuvîntările lui (absente în ediţiile ante- rioare). de regulă foşti ceferişti (printre care cel mai longeviv s-a dovedit Chivu Stoica). Gheorghiu-Dej. . şi-a anexat o bună parte din istoria ultimelor decenii. con- ducătorul partidului s-a ridicat deasupra celorlalţi. în fapt Bălcescu anunţîndu-1 şi justificîndu-1. Fiecare seism politic a provocat instantaneu seismul istoric corespun- zător. în care fusese implicat. La fel ca Bălcescu. ei se numesc Bălcescu şi Gheorghiu-Dej. Printre numele puse mai mult sau mai puţin în relief. au fost de la bun început complicate. secon- dat de fidelii săi. s-ar putea zice. în ediţia din 1952. şi mai ales al marelui Condu- cător. indi- ferent de rolul efectiv pe care îl jucaseră ei şi ceilalţi. Acesta şi aceştia şi-au anexat istoria partidului. în această privinţă. pentru a fi înfierate. în primele ediţii.! La 1900. Dimpotrivă. apoi a grupului Ana Pauker-Vasile Luca-Teohari Georges- cu (în 1952) a „sărăcit" istoria de personajele respective.P. a istoriei R. a devenit momentul de referinţă al istoriei contemporane. ultimii doi dispar.R. devenind figura centrală a istoriei contemporane. Ana Pauker şi Vasile Luca. rămas singur. excluderi şi crime. Lucrurile însă.ghezo-moşieresc". primele ediţii ale manualului lui Roller păs- trează un echilibru între Gheorghiu-Dej. şi complicate au rămas pînă la capăt. comploturi. invers. 324 de la Griviţa din 1933. chiar rescrierea completă a unui întreg seg: ment de istorie. în timp ce Gheorghiu-Dej este menţionat de nenumărate ori. Nu era uşor de definit calea cea justă şi personali- tăţile care au avut dreptate. înălţarea la putere atrăgea şi amplificarea biogra- fiei anterioare. în anii '50. îi sînt reproduse şi trei portrete. In plus.

Recunoscut ca înain- taş. ucis în 1944 în urma unei reglări de conturi. Gheorghe Cristescu. „fondatorul" partidului în 1921 şi pri- mul său secretar general. nici măcar în sens retrospectiv. a fost Constantin Dobro- geanu-Gherea. martir al cauzei comu- niste. Au fost promovaţi alţi eroi. considerate abateri de la ortodoxia marxistă. din eşaloanele următoare. fără aspiraţii. dar şi vehement combătut. Puritatea sîngelui tînăr este frecvent invocată în miturile revoluţionare. Frimu. este de remarcat ex- cluderea principalilor lideri comunişti. în ce priveşte perioada interbelică. „părintele" socialismului românesc. simbo- 325 lizînd dreptatea cauzei şi speranţa încarnată de tinereţe. dat fiind că nu au apucat disensiunile perioadei interbelice. pe eroii căzuţi în războiul civil din Spania sau în rezistenţa franceză. adolescentul ucis la Gri- viţa (din nou mitologia ceferistă!) în vreme ce trăgea sire- na chemîndu-i pe muncitori la luptă. fără să fie foarte clar pe cine şi ce a trădat. fără teamă de concurenţă. Roaită a cunoscut o remarcabilă celebritate pos- tumă. a apă- rut invariabil sub sintagma „trădătorul Foriş". fiind de natură să liniştească patimile!). care şi-a plătit astfel îndrăznelile teoretice. mort sub zidurile Doftanei prăbuşite la cutremurul din 1940. pot fi menţionaţi. la conducerea supremă. cu o poziţie destul de stabilă în panteonul co- munist. ca şi schimbarea — cu adevărat radicală — a numelui unei staţiuni de pe litoral din Carmen Sylva în Vasile Roaită (denumirea actuală. în anii '50. Tot pînă tîrziu. ne mărginim să amintim faimosul cîntec revoluţionar Sirena lui Roaită. fie şi postume. îndeosebi considerarea României ca insuficient de avansată pe calea capitalismului. C. Să-1 mai amintim pe Ilie Pintilie. Acest gen de „cură- ţenie" îi asigura lui Gheorghiu-Dej o poziţie confortabilă. Ştefan Foriş.făcînd puntea între cei doi mari eroi revoluţionari. Ştefan Gheorghiu (al cărui nume avea să fie dat „Academiei" de partid) şi I. a rămas pînă tîrziu în afara istoriei oficiale. Eforie Sud. Un caz aparte îl reprezintă Vasile Roaită. predecesorul lui Gheor- ghiu-Dej. necoaptă deci pentru preluarea iniţiativei istorice de către proletariat. sau pe victimele aparent foarte puţine .

dacă ne luăm după numele înşirate. adesea chiar moartea. cu alte cuvinte în re'inventarea unei istorii mai româneşti decît a fost în realitate. închiso. Se conturează acum mitul ilegalistului. fie în cercurile micii burghezii sau chiar ale elitei sociale şi intelectuale). mai puţine. „Ilegaliştii". evident. Printre ei întîlnim şi relativ multe femei. prin nobleţea idealurilor şi prin erois- mul dovedit. Pentru prima . II (sub direcţia lui Lucian Boia). este perioada cînd se 55 Sorin Şerban. în sfîrşit. plin de abnegaţie. Editura Universităţii Bucureşti. partidului şi poporului. 326 afirmă femeia revoluţionară. totuşi deasupra ponderii obişnuite a femeilor în sfera mitologiei politice româneşti. îşi dedică viaţa luptei revoluţionare. 45-58. nu reuşesc să-1 înfrîn- gă. sînt suficient de mărunţi pentru a nu atenta la poziţia liderului. pp. românizarea progresivă a partidului se va reflec- ta şi în românizarea treptată a istoriei sale interbelice. ale represiunii legio- nare şi antonesciene (precum Filimon Sîrbu. mulţi comunişti avîndu-şi originea fie în medii marginale „declasate". indi- ferent de diversele-i personificări.55 Prin obîrşia lor. Lenin şi Stalin. pe de altă parte însă. lăsîndu-1 chiar pe conducător într-o po- ziţie subordonată. decît bărbaţi. 1997. ilegaliştii justifică revoluţia proletară şi legiti- mează noul regim. condamnat la moarte şi executat pentru trădare şi sabotaj în favoarea ina- micului). se înălţau însă marile figuri ale panteo- nului comunist: Marx şi Engels. subordonat. Ilegalistul provine dintr-o familie săracă de muncitori sau ţărani (ceea ce nu e chiar adevărat. să remarcăm şi numărul relativ important al ilegaliş- tilor şi ilegalistelor de origine neromânească (corespunză- tor de altfel structurii efective a „elitei" comuniste dinainte de 1944). unei riguroase tipologii. aflată cu bărbatul mai curînd în raport de tovărăşie de luptă decît de dialectică a sexelor 56 (ceea ce explică şi promovarea Anei Ipătescu la 1848). este iniţiat de un tovarăş mai vîrstnic în tainele marxism-leninismului şi ale mişcării revoluţionare şi./ rile şi tortura. Deasupra tuturor. în Miturile comunismului româ- nesc. cunoaşte de timpuriu greutăţile şi asuprirea.

îi va părăsi cu greu pe tinerii români. cu arhitectura-i tipic stalinistă) pînă după decembrie 1989. în cele din urmă invocarea lor devenind mai curînd formală. cerută de stric- ta respectare a unui ritual. 22-38. cu momente culminante la 1877 şi în al doilea război mondi- al. DE LA BUREBISTA LA CEAUŞESCU . fără putinţă de tă- gadă. Frăţia de arme româno-rusă străbate istoria. pe Cantemir. Romanul lui Aleksandr Fadeev Tînăra Gardă bate toate recordurile de popularitate (8 edi- ţii româneşti între 1947 şi 1963). s-au înmulţit în România o sumă de alţi eroi. Cîştigarea cu timpul a unei relative auto- nomii şi orientarea spre naţionalism a comunismului româ- nesc au eclipsat puţin cîte puţin giganticele personalităţi ale comunismului mondial (sau sovietic). eroii supremi nu mai aparţineau fondului naţional — răsturnare care spune tot ce e de spus cu privire la raportul originar dintre comuniştii români şi naţiunea română. Stalin a căzut de pe soclu. iar Petru cel Mare. măcar pentru faptul că unul dintre marile licee bucureştene i-a purtat numele pînă în decembrie 1989. I. victimă a naziştilor în „ma- rele război pentru apărarea patriei". într-o capitală rămasă aproape fără statui. pp. din care dispă- ruseră monumentele regilor şi ale marilor oameni politici. Cernîşevski şi ceilalţi. La umbra lui Stalin. voi. descinşi din is- toria Rusiei şi a Uniunii Sovietice. Copiii şi adolescenţii învaţă ce înseamnă să fii erou comunist potrivit unor modele mai frecvent sovietice decît autohtone. Bălcescu dă re- plica „revoluţionarilor democraţi" ruşi: Herzen. mai mari sau mai mici. adevăratul reper istoric al unui comunism pretins naţional. 327 vietic. în Miturile comunismului românesc.dată în istoria românească. un panteon româno-ruso-so- 56 Despre mitologia femeii în comunism. Ivan al III-lea îşi face intrarea însoţindu-1 pe Ştefan cel Mare. Sînt anii cînd panteonul românesc tinde să devină mixt. „Promovarea femeii sau despre destructurarea sexului femi- nin". iar faimoasa adolescentă eroină Zoia Kosmodemianskaia. Tipul ilegalistului român este adaptat după cel al luptă- torului bolşevic. Acuzat şi în propria-i ţară. în anii '50. Monumentul lui Lenin a dominat însă intrarea în Bucureşti (inspirat aşezat în faţa Casei Scînteii. supravieţuirea statuii lui Lenin marca. vezi Zoe Petre.

dar nu mai poate fi personalitatea cea dintîi a istoriei româneşti. „revoluţii" (mai întîi în cazul lui Tudor. redevin acum pe deplin justificate. Să remarcăm pentru 1848 de- plina valorizare a lui Avram Iancu. „Revenirea" domni- torului Unirii ilustra deplasarea (relativă) de accent dinspre miturile revoluţionare spre cele naţionale. Spre sfîrşitul anilor '50. nimic nefiind întîmplător şi neideologizat în comunism. Eroul de la 1821 a trecut cu brio toate examenele ideologice. este readus în tradiţionala poziţie do- minantă Alexandru Ioan Cuza. rezultatul fiind o structură hibridă între tradiţia istorică precomunistă şi mitologia luptei de clasă a comunismului originar. exponenţi privilegiaţi ai mitologiei comuniste clasice. Ei se afirmă ca exponenţi ai naţiunii. iar mişcările lor devin. Noul panteon nu avea să-i sacrifice pe eroii luptei de cla- să. Pe măsura afirmării naţionalismului. nu el este eliminat. nu tocmai bine văzute în anii '50. faţă de deţinătorii puterii. semnificativ. sin- gurele rămase în circulaţie pînă în 1989. de legionari. sau rede- vin. Bălcescu rămîne marea figură de la 1848. Horea şi Tudor îşi asumă o ideologie mai cu- prinzătoare decît cea a unor simple răscoale exclusiv sau predominant antinobiliare sau antiboiereşti. pe bancnota de 50 de lei. După . faţă de care în „epoca Roller" se exprimaseră rezerve privind „şovăiala" şi inconsecvenţa în aplicarea marilor reforme. ei sînt împinşi însă pe un plan secund. alţii se înalţă. încadrat de Bălcescu (bancnota de 100) şi de Tudor Vladimirescu (cea de 25).Etapa naţionalistă a comunismului a procedat la o rea- menajare a panteonului. din „răscoale" cum sînt numite în anii '50. o dată cu deplina „reabilitare" a Unirii Principatelor. exponenţi ai na- ţiunii şi ai statului. regii daci sau marii voievozi ai Evului 328 Mediu. şi cu preţul unor controverse. Dosarul Tudor este exemplar pentru logica mitologiei istorice. fiind in- vocat pe rînd de liberali. şi ceva mai tîrziu. luptele sale cu ungurii. de comunismul „in- ternaţionalist" şi de comunismul naţionalist. O ofensivă istoriografică de proporţii s-a declanşat în vremea lui Cea- uşescu în jurul raporturilor sale cu Eteria grecească. în ce-1 priveşte pe Horea). Efigia lui Cuza avea să apară.

istoricii fazei naţionaliste s-au înverşunat să-1 absolve pe revoluţionarul român de orice obligaţie faţă de eterişti. dar în acord cu noile exigenţe politico-ideologice: unitatea întregului popor în jurul par- tidului şi al conducătorului. Mircea cel Bătrîn 57 au fost la rîndul lor intens mediatizaţi de propaganda regi- mului. O ideologie poate. Tudor nu ne poate spu- ne de care dintre admiratorii săi se simte mai apropiat! Ascensiunea spectaculoasă a fost însă. oricum. pe care Ceauşescu înţelegea să o încarneze. evocarea înfăptui- rilor lor avînd darul de a conforta tezele „protocroniste". să-şi inventeze eroi noi sau să schimbe înfăţişarea şi mesa- jul celor deja în funcţie. după ce în faza istoriografiei „de clasă" i se repro- şase crunta fiscalitate şi asuprirea maselor ţărăneşti. cu acelaşi efect. Dar fenomenul cel mai remarcabil îl constituie masiva orientare spre Antichitate. detaşarea de Uniunea Sovietică. ci şi Dromihete . după cum spu- neam. 1945). prezenţa lor în actualitate justificîndu-se prin importanţa acordată. marcarea individualităţii româneşti. rolul pe care Ceauşescu aspira să-1 joace în treburile lumii. Vlad Ţepeş. Cert este că Ceauşescu.ce Andrei Oţetea se străduise să dovedească strînsa îmbi- nare dintre cele două revoluţii (Tudor Vladimirescu şi mişcarea eteristă în ţările române. făuritorul Unirii de la 1600 exprima în mai mare măsură ca oricare alt domnitor ideea României eterne. naţional-comuniştii s-au dovedit dinaşti convinşi! Nu numai tradiţionalul Decebal. se pare că Ceauşescu — hrănit cu lecturi din Bolintineanu şi Coşbuc — a avut o admiraţie deosebită (ceea ce nu 1-a împiedicat să ordone demolarea rnînăstirii Mihai Vodă. precum Neagoe Basarab şi Dimitrie Cantemir. el însuşi purtător de sceptru (prezidenţial). cu scopul de a-şi pune mai bine în perspectivă propriul palat). dar depinzînd 329 totodată de conjunctură sau de succesiunea comemorări- lor. în ce priveşte Dacia. Principalii voievozi se înşiruie astfel din nou pe treapta cea mai de sus a panteonului. Ştefan cel Mare. N-au fost uitaţi nici domnitorii „culturali". Pînă şi Constantin Brîncoveanu a cunoscut o deplină reabi- litare. oarecum în dezacord cu ideologia luptei de clasă. înţelegea să se regăsească în marile figuri încoronate ale trecutului. a „deţinătorilor puterii". Pentru Mihai Viteazul. apelul la regii Daciei. Din păcate.

cit. La originea acestei promovări se află „gluma ştiinţifică" a lui Constantin Daicoviciu. 495. pe plan intern şi extern. Să remar- căm avatarurile panteonului „simplificat" al românilor: 57 Cariera lui Mircea cel Bătrîn sub comunism este tratată de Cristiana Dineaţă: „Mircea cel Bătrîn.. 72-102. constituind triada originară a istoriei naţionale. în dacă. Comemorarea din 1980 a avut rolul de a marca o frapantă similitudine între Ceauşescu şi Burebista. dar aşe- zarea lui într-o filiaţie dinastică bine definită îi conferă un plus de prestigiu şi de semnificaţie. fiul lui Scorilo" (per însemnînd. Acestuia i-a închinat întreaga lui activitate. Burebista-Ceauşescu în 1980. devenit peste noapte tatăl lui Decebal. Continuitatea statală necesita o dinastie. De la comemorări religi- oase la mari adunări populare" şi „Rovine — o ecuaţie cu mai multe necunoscute". la congrese şi plenare. Bălcescu-Gheorghiu-Dej în anii '50. care a interpretat ştampila pe un vas dacic cu cuvintele „Decebalus per Scorilo". Un Scorilo. strict ideologizată şi atent con- trolată.şi îndeosebi Burebista au fost aşezaţi într-o puternică lumină. prin analogie cu latinescul puer). chipurile. 330 Traian-Carol I la 1900. Astfel. adresîndu-se marelui conducă- tor. operă respirînd încă ideologia anilor '50. ne mărginim să consemnăm amuzanta aventură a perso- najului Scorilo. în sensul de „De- cebal.58 Aşa se exprimau. întreaga lui viaţă". Filmul istoric al epocii comuniste debutează în 1963. şi activiştii de partid. cu Tudor. 58 Ion Horaţiu Crişan. op. Fără a intra în detaliile acestei spinoase chestiuni. apare şi la autorul roman Frontinus. chiar un istoric profesionist ca Ion Horaţiu Crişan neezitînd să scrie despre regele dac cuvinte omagiale în genul celor adresate dicta- torului comunist. Burebista ar fi fost „animat de fier- bintea dorinţă a ridicării neamului său. Pînă într-acolo încît pe soclul unui monument al lui Decebal stă înscrisă solemna formulă „Decebalus per Scorilo". p. în Mituri istorice româneşti. Meşteşugarul care a im- primat ştampila nici nu a visat impactul peste milenii al ba- nalului său gest! Producţia cinematografică. pp. prea puţin precizat. S-au depus eforturi şi pentru identificarea regilor daci de la Burebista la Decebal. chiar dacă . „copil". poate oferi un bun barometru al cotei personalită- ţilor.

în compoziţia intitulată Primul preşedinte. Mircea cel Mare (1989). Cuza şi Ceauşescu (puţin diferită fiind lista marilor conducători. suita de busturi înşirate în faţa Muzeului Militar Naţional din Bu- cureşti ne poate servi drept ghid oficial şi competent. ecranizarea originilor: Dacii şi Co- lumna. doi responsabili ideo- logici specializaţi în istorie. Decebal. Iată cum sînt dispuse marile figuri ale istoriei: Dromihete şi Burebista. unde sînt menţio- naţi Dromihete. lancu. Ştefan. Horea. cu sceptrul în mînă. Vaslui 1475 (1975). Mircea. Toate nu fă- ceau de altfel decît să conducă la Ceauşescu. Gheorghe Doja. Cuza.într-o manieră atenuată (ruşii — buni prieteni. ur- mează. Ştefan. Mihai. ca şi în exemplele anterioare. în 1975. într-un amestec caracteristic de ideo- logie marxist-leninistă şi naţionalism: Burebista. Şte- fan şi Cuza. apare pe un fundal unde sînt reprezentaţi Burebista. Gelu. într-o viziune accentuat patriotică şi ac- tualizată: Mihai Viteazul (1971). numai suverani! Pentru o ilustrare completă şi sistematică a cotei perso- nalităţilor în ultimii ani de dictatură comunistă. Ştefan cel Mare. Mircea Muşat şi Ion Pătroiu. 331 Spre sfîrşitul epocii comuniste. Ceauşescu. Programul partidului comunist nominaliza urmă- toarele personalităţi. fiecare pur- tînd numele personalităţii dominante: Burebista. toţi răi. Ştefan. Decebal. fără a fi uitaţi însă fondatorii comunismului: Marx. boierii. Mircea. Decebal şi Traian. Vlad Ţepeş (1978). Brîncoveanu şi Cuza). Burebista. Cloşca şi Crişan. cîrmuitorii de prim rang devin rînd pe rînd eroi de film. înşirau astfel marile epoci din istoria naţională. Mircea. Cum se vede. Mihai. Mihai. Mircea. la „epoca dem- nităţii şi împlinirii marilor idealuri naţionale"59. Glad şi Menumorut. Burebista (1980). Ba- . Neagoe Basarab. indiferent de naţionalitate. Decebal. Mihai. purtînd eşarfa tricoloră dar avînd în faţă şi stema partidului. conflictul — strict social). Brîncoveann. în 1967 şi 1968. englezii şi germanii — susţinători ai turcilor. Lenin (ultimul menţionat de mai multe ori). Engels. francezii. Dimitrie Cantemir (1975). într-o formă mai succintă este exprimat panteonul de pictorul Constantin Piliuţă. după care.

probabil. Bălcescu şi Avram lancu. Mircea cel Bătrîn şi Alexan- dru cel Bun. ca ţară românească. în Marele Mircea Voievod (co- ordonator Ion Pătroiu). Tot de raportat la ideologie este şi selecţia de secol XIX. pe acelaşi plan cu cele- 59 Mircea Muşat şi Ion Pătroiu. Selecţia şi gruparea eroilor invită la un comentariu. în luptă pentru cîştigarea deplinei independenţe faţă de Ungaria (după care urma probabil să se unească cu Ţara Românească şi Moldova. Dimitrie Cantemir. Ca şi ei. Tudor Vladimirescu. graţie grupu- rilor de trei (Gelu. cu situarea Transilvaniei. 1987. Cloşca şi Crişan). ci şi să-1 vadă. Constantin Brîn- coveanu şi Francisc Râkoczi al II-lea. Ţara Românească Moldova. Ştefan cel Mare şi Vlad Ţepeş. Cloşca şi Crişan. Horea. Merită consemnată de asemenea absenţa tradiţionalu- lui „cuplu" Matei Basarab-Vasile Lupu. 332 lalte două principate (legendele folosind de altfel amintita terminologie: Ţara Românească Muntenia. Bucureşti. Cineva trebuia să reprezinte „Ţara Românească Transilvania". voievod transilvănean de la sfîrşitul secolului al XHI-lea? Acum nu numai că au ocazia să audă. pentru a nu fi înţeles necesitatea solidarităţii româneşti. şi mai ales să-1 vadă brusc integrat în panteon. alături de principii înte- meietori Basarab şi Bogdan. şi nu spre . deplasată dinspre „principi" spre „revoluţionari". cu deosebire. din păcate inexistente la acea dată). Roland Borşa şi Bogdan. ilustrare a obsesiei transilvane şi fobiei ungare accentuate spre sfîrşitul erei Ceauşescu. Este de remarcat însă. Glad şi Menumorut. Ţara Românească Transilvania).. Chiar principii unguri ai Transilvaniei se integrează planu- lui românesc. lancu de Hunedoara. Cîţi români au auzit de Roland Borşa. Horea. Mihai Viteazul. savantul echilibru între provinciile româneşti.. Nu mai revenim asupra suveranilor daci. pp. 518-525. Kogălniceanu şi Cuza. sancţionaţi. a căror cotă în creştere deja am constatat-o. Roland Borşa devine fondator al unei Transilvanii — lămureşte placa explica- tivă —. „Epoca demnităţii şi împli- nirii marilor idealuri naţionale". eroii transilvăneni sînt chiar mai numeroşi decît muntenii sau moldovenii.sarab.

atacul Plevnei se ilus- trează prin jertfa maiorilor Şonţu şi Constantin Ene şi a căpitanului Valter Mărăcineanu. E ca şi cum s-ar vorbi despre Vaslui fără Ştefan. La 1877. Apoi. prin personalitatea şi chipul regilor antici şi voievozilor medie- vali. Parcă lipseşte totuşi cineva. o „recomandare" expresă cerea 333 ca portretele istorice prezente în instituţiile publice să se oprească la momentul Cuza. la fel de utile ca şi textul pentru investigaţia noastră). care nu seamănă cu nici unul dintre oame- . ci spre cei „oficializaţi": Bălces- cu. Avram Iancu. dar nicidecum de exponenţi ai destinului românesc. istoria nu mai pare făcută. Dar ceea ce frapează în primul rînd.oricare dintre revoluţionari. inventate ad-hoc pentru a suplini lipsa celor mari. creatori de istorie. apoi a românilor. pune în lumină urgenţa acrului salvator. nici măcar simbolizată. Acest „deşert" traversat de naţiunea română dă sens unei aşteptări de natură mesianică. pentru epoca modernă se petrece tranziţia revoluţio- nară. de marii oameni. Avram Iancu şi. evenimentul apare şi mai anonim: mulţimea se adună la Alba Iulia. in- traţi deja în epopee. la Cuza. pe două pagini. aici. apelîndu-se exclusiv la Horea. Kogălniceanu. Bălcescu. ca în oricare altă înşiruire de personaje providenţiale invocate în era Ceau- şescu este faptul că defilarea lor se încheie o dată cu Cuza la 1866. despre Că- lugăreni fără Mihai! La 1918. evident. nici un nume (iar ampla ilustraţie. sau chiar de personaje obişnuite „din popor". amplifică nemăsurat statura dictatorului. Copiilor li se înfăţişează mai întîi gloria milenară a dacilor. Cloşca şi Crişan. între Cuza şi Ceauşescu se întinde un teren arid. producător de eroi secundari. Tudor Vladimirescu. dar numai mulţi- mea. comparabil nu cu oamenii mărunţi ai vremii. ci cu eroii din vechime. pusă în faţa ochilor copiilor. înfăţişează la tribună un per- sonaj oarecare. O bogată ilustrare a tratamentului diferenţiat aplicat „ma- rilor oameni" de la o epocă la alta ne-o oferă colecţia de Povestiri istorice publicată în trei volume (între 1982 şi 1984) de prolificul popularizator Dumitru Almaş (lucrare împo- dobită cu magnifice ilustraţii în culori. ci de eroi de rangul doi sau trei. De altfel.

S-a putut astfel constata o oarecare revenire a lui Carol I. Desigur. treptată. „Reabilitarea" lor este însă relativă. după faza respingerii în bloc a ani- lor '50. . Se observă astfel sensul şi limitele revenirii la figurile panteonului tradiţional. Doar personalităţile culturale par admise. Contribuţii privind viaţa politică din România. de-a lungul 334 domniei lui Ceauşescu. nimic privitor la regi sau la dinastie. Unii sînt încă şi mai rău văzuţi. a ju- decăţilor privitoare la personalităţile excluse. consemnat rolul lui la 1877. cît de cît. Atunci cînd un istoric scrie o carte despre monarhie. figuri oricum secundare într-un panteon orientat politic. este drept. Evoluţia formei de guvernămînt în istoria mo- dernă şi contemporană^1 De un tratament similar au parte Brătienii şi ceilalţi oameni politici proeminenţi. mai ales dacă au murit în închiso- rile comuniste. înfăptuitori ai unirii). Se remarcă. pe fundalul măreţelor realizări ale socialismului şi înconjurat de muncitori cu faţa luminoasă sau de o mulţime entuziastă. pe copertă sau pe foaia de titlu. sînt complet eliminaţi şi liderii socialişti şi comunişti. totul este relativ: primul rege al României se bucură de un adevărat tratament de favoare la 1980 dacă îl comparăm cu insultele ce-i erau adresate la 1950. apoi minimalizat. şi nu lipsită de note critice. Terenul este astfel pregătit pentru un final apoteo- tic: ultimele povestiri îl au ca erou pe Ceauşescu. o oarecare îndulcire. situaţie care. ca Iuliu Maniu. Este mai ales. rolul la 1918. german catolic din sud!). în ritmul „ame- liorării" generale a istoriei româneşti. se va intitula în con- secinţă. Ceea ce nu împiedică manualul şcolar să-1 acuze de „trădare" (cu pri- vire la momentul 1870) şi să-1 caracterizeze drept „spirit prusac reacţionar"60 (rămînînd altminteri de discutat „pru- sianismul" lui Carol. abundenţa ju- decăţilor severe (cum ar fi îmbogăţirea lui Carol prin „exploatarea maselor de oameni ai muncii") şi reliefarea republicanismului fervent al românilor nu par suficiente: cartea nu poate suporta.nii politici sau clericii ardeleni. simplu şi elocvent. Ca să se facă măsură dreaptă. căruia îi este refuzat din această cauză. prezen- tat şi în imagini. adesea vehemente. limitată la menţiuni fugare în manuale sau într-o tratare ceva mai detaliată doar în textele de spe- cialitate. singur sau cu soţia. Dinastiei şi marilor oameni politici „burghezi" in- trarea'le este refuzată.

Istoria modernă a României. pe care am menţionat-o deja. 94 şi 96. Măria Totu. se înscrie în aceeaşi strategie. 61 Ioan Scurtu. aprecierile privitoare la Maniu aveau să fie îndulcite. cunoaşte o cădere rapidă şi brutală. Eroii comunişti aveau să sufere. căruia nu i s-a ri- dicat nici un monument din cele cîteva făgăduite. Locul lui este abia ceva mai răsărit decît al unui ile- galist de rînd. Nu întîrzie nici criticile privitoare la anii '50. spre 60 Elisabeta Hurezeanu. îl propul- sează mult deasupra celorlalţi pe Vasile Goldiş (cum se întîmplase. 335 sfîrşitul perioadei. manual pentru clasa a IX-a. din pricina hipertrofierii sta- turii lui Ceauşescu. ediţia 1985. cu Bălcescu la 1848). Bucureşti. cît de cît. Mai sigură s-a dovedit poziţia lui Petru Groza. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Groza a beneficiat şi de una dintre rarile statui ridicate de comunişti în cinstea propriilor revoluţio- . Semi- reabilitarea lui Antonescu. Gheorghiu-Dej însuşi. în măsură încă şi mai mare ca pe vremea lui Dej. păstrînd proporţiile. Din lider necontestat al comu- nismului românesc. poate şi datorită faptului că nu a fost decît un foarte preţios „tovarăş de drum". pp. o dată ce victima lui Dej risca să umbrească. gloria conducătorului care nu mai admitea rival. este drastic limitat la momentul Griviţa 1933. menit a simboliza faţa naţională a comunismului românesc şi a-1 servi pe Ceauşescu în pro- pria-i reglare de conturi cu „oamenii lui Dej" şi chiar cu memoria acestuia. Editura Didactică şi Pedagogică. repede depăşit. la o cotă sufi- cient de modestă pentru a nu pune în discuţie unicitatea Conducătorului. a reinserării relative şi discrete a marilor oameni de stat în istoria naţională. 1988. Evoluţia formei de guvernămînt în istoria modernă şi contempo- rană. Gheorghe Smarandache. Contribuţii privind viaţa politică din România. neimplicat în scandalurile apa- ratului de partid. Coborîrea lui Dej a fost însoţită de ascensiunea — prudent oprită înainte de vîrf — a lui Lucreţiu Pătrăscanu. menite să pună în evidenţă „comunismul de omenie" al lui Ceauşescu prin raportare la comunismul mai puţin ome- nos al liderului dispărut. Bucureşti.trebuind totuşi invocată o personalitate simbolică. A existat un „moment Pătrăscanu" în jurul anului 1970. cum aproape totul se „îndulcea".

Printre ele. de a eclipsa . încă puţin şi. iar principalul său organizator a devenit Ceauşescu. punînd astfel capăt relativei discontinuităţi din istoria recentă a României. într-o epocă aproape golită de substanţă „eroică". sin- gurul personaj a cărui mitificare s-a considerat utilă. Singura difi- cultate — dar mitologia nu cunoaşte dificultăţi — consta în faptul că Gheorghiu-Dej era adult în perioada „marilor lupte". pe care o deţinuse mai înainte Gheorghiu-Dej. Tot mai multe fapte eroice comuniste din anii '30 au ajuns să-i fie atribuite. iar Ceauşescu abia copil sau adolescent. Pentru pitorescul lui. S-a recurs şi la plăsmuirea unui fotomontaj unde. momentul 1 mai 1939. Ceau- şescu s-a instalat în poziţia primă a mişcării comuniste. fie că micul trăgător de sirenă. Indiferent cine a fost sau n-a fost Roaită cu adevărat. s-a transformat în cea mai mare manifestaţie europeană antifascistă şi antirăzboinică. coborînd în timp. apă- rea capul viitorului dictator. doborîtă concomitent cu monumentul lui Lenin. cauza dispariţiei sale este mult mai simplă. ar fi acţionat ca 336 informator al Siguranţei. poate chiar mai tim- puriu. serbarea de atunci. a fost Nicolae Titulescu. insuflat de o ideologie a valorilor absolute. stîrnind uimire şi admiraţie. Adolescentul erou a dispărut pur şi sim- plu la un moment dat (fiindu-i eliminată pînă şi fotografia din manualele de istorie). organizată prin bresle de regimul de dictatură regală. spre sfîrşitul anilor '60. Cu trecerea anilor. eroii ilegalişti au intrat tot mai mult în umbră. încă de la 14 ani.nari. chiar bătătoare la ochi. „Copilul erou" a devenit în- suşi Ceauşescu. asemănător întru cîtva cu mitul Bălcescu din perioada ante- rioară (chiar dacă la proporţii mai modeste). Zvonurile nu au întîrziat: fie că nici nu ar fi existat un Roaită la Griviţa în 1933. a avut darul.. într-o poziţie cam nefirească. dovedind o oarecare neglijenţă în prelucrarea imaginii. nu chiar atît de inocent. Ceauşescu şi-ar fi dat mîna cu Cuza. la loc de cinste. şi nu era loc pentru doi! într-adevăr. cazul lui Vasile Roaită me- rită o menţiune. în strîn- să colaborare cu cea destinată să-i fie soţie. în mijlocul mulţimii.. S-a putut totuşi afla că el şi-a început cariera revoluţionară. Mitul Titulescu.

sau culpabiliza pe ceilalţi actori ai epocii respective. L-am întîlnit şi la regii Româ- niei. Principii de pe vremuri îi susţin pe principii de astăzi (într-o continuitate mitologică cu atît mai necesară cu cît societatea reală traversează faze de ruptură). judecaţi în raport cu adevărul întruchipat în personajul mitificat. denunţător al agre- siunilor fasciste. Nu însă pînă la a deveni egalul lui Burebista. De fiecare dată. trecute şi prezente. cu Uniunea Sovietică în par- ticular. în cazul lui impresionează discrepanţele: între trecutul idealizat şi prezentul real. Titulescu prezenta un seducător evantai de trăsă- turi susceptibile de recuperare şi mitificare. al ambiţiilor planetare ale lui Ceauşescu). şi masivitatea propagandei. desigur în alt context. a „spă- lării creierelor" prin şuvoiul pseudoistoric cu care a fost inundată conştiinţa românească. ga- rant al echilibrului social şi intereselor naţiunii. dar moderat (pentru a nu spune naiv) în 337 raporturile cu comunismul. dar nu mai puţin fidel regulilor imuabile de funcţionare. L-am întîlnit şi la Dej. păstrînd o altă măsură şi ra- portat la alte modele reale. Neimplicat (cel puţin în varianta mitologică) în conflictele politicianiste interne. mai curînd în spiritul unei mari pu- teri decît al unui stat mic sau mijlociu (precursor. promotor al unei active diplomaţii europene şi mondiale. aşadar. Cuza sau Ceauşescu! La Ceauşescu totul apare lipsit de măsură: pretenţia lui de a fonda o Românie cu totul alta (pînă la deplina modi- ficare a peisajului urban şi rural. Mecanismul în sine este însă cel bine ştiut. dialectică de- rutantă însemnînd în acelaşi timp identificarea cu istoria şi anularea ei. călăuzitorul ei pe drumul dificil al istoriei. sau pur şi simplu între vulgaritatea cuplului prezidenţial şi figurile mitice invocate. şi chiar a echilibrelor geografice). în ciuda reputaţiei de înţelepciune şi modestie care s-a dorit a se ţese în jurul lui. concomitent cu raportarea obsesivă la marii exponenţi ai unui destin românesc imuabil. ale personajului providenţial. ipostaze îngemă- nate. Impresionează. evident. Personalizarea concomitentă a trecutului şi a prezentu- lui găseşte un ecou favorabil în opinia românească. Pînă la . Istoria este un instrument al Puterii.

un relativ proces de reabilitare pe mă- sura angajării naţionaliste a regimului comunist şi a des- prinderii sale de Moscova. Astfel. un grad cu totul remarcabil de mitificare a persoanei. Mulţi dintre ei simt nevoia să se încredinţeze celui care se află Sus. El apare învestit cu misi- unea sacră a Salvatorului („Monarhia salvează România!"). funcţiei şi misiunii sale istorice. După 1989. „Ion Antonescu şi Mihai I. în primele decenii de comunism. şi îndeosebi a secţiunii contemporane a panteonului naţional. ca trădător al intereselor naţionale şi criminal de război. pp. după cum am văzut. el a cunoscut. Considerat. 79-89. Conflictele politice se prelungesc în conflicte istorice. 220-254. confruntarea spectaculoasă dintre două mituri con- tradictorii: regele Mihai şi mareşalul Antonescu.2 1 Leonard Drulă. în Mituri istorice româneşti. alungat de comunişti la 30 decembrie 1947. pp. între istorie şi politică". cu ocazia sărbătorilor de Paşte din aprilie 1992. a pus în evidenţă. Iată o posibilă cheie a contradictoriilor evoluţii politice româneşti din ultimul secol. românii poate că nu au fost şi nici nu sînt cu adevă- rat monarhişti sau republicani. 1993-1994. la pluralismul poli- tic afirmat cu atîta vigoare în urma prăbuşirii comunismu- lui. a devenit un simbol pentru mulţi dintre susţinătorii anti- comunismului şi democraţiei. istorie.urmă. a celui menit să readucă ţara pe făgaşul firesc al istoriei sale. prin proporţi- ile şi fervoarea manifestaţiei publice. Vizita întreprinsă în România. opiniile s-au putut . 2 Confruntarea dintre mitul regal şi contra-mitul anti- monarhic evidenţiată cu prilejul acestei vizite este analizată de Mihai Coman: „La Ritualisâtion de la visite du Roi Mihai Ier â l'occasion des Pâques". transpune în termeni istorici şi mitologici o fisură fundamentală care străbate societatea românească de astăzi. ca şi prin înalta în- cărcătură simbolică şi religioasă a evenimentului. 339 Cazul mareşalului Antonescu este mult mai complex. Capitolul VII După 1989 RUPTURĂ SAU CONTINUITATE? Anii care s-au scurs după 1989 se remarcă prin adapta- rea mitologiei istorice şi politice. în Analele Universităţii Bucureşti. indiferent de nu- mele şi de titlul lui. 1 Regele Mihai.

ca şi persoane care doresc pur şi simplu restituirea unei istorii multă vreme oculta te. cei care declanşaseră procesul de reabilitare înainte de 1989. pentru „trădarea" de la Ialta). Potrivit unui sondaj dat publi- cităţii la 9 mai 1995. fireşte. trădător prosovietic şi criminal! Cum se vede. în numele guvernului. două titluri semnificative de ca- pitole: „Mareşalul Antonescu şi războiul sfînt. Nicolae Iorga. Hitler beneficiind de 2% păreri favorabile. 1941-1944" şi 340 ment forte al acestei operaţiuni de denigrare 1-a constituit montajul „documentar" prezentat pe postul oficial de tele- viziune. 3 Printre cei care îl apreciază pe Anto- nescu se numără cu siguranţă şi anticomunişti (în conso- nanţă cu ideologia profesată de mareşal!). Horea. . rolul postum al lui Antonescu este multiplu: el susţi- ne (desigur. Drăgan. Vlad Ţepeş. în contrast cu regele Mihai. în locul comu- niştilor. 5 Un mo- 3 Evenimentul zilei. dovadă decorarea lui de către Stalin. al susţinătorilor ve- hemenţi şi chiar agresivi. Churchill de 26% şi Roosevelt de 31%. de pildă. 9 mai 1995. pe copertă figurează chipul celor doisprezece apostoli ai neamului: Decebal. 62% dintre români par a avea o părere bună despre mareşal (aşezat înaintea oricărui alt lider al celui de-al doilea război mondial. op. Grigore Ghica. Ion Antonescu. ultimii doi plătesc. Antiteza Rege-Mareşal este exarcerbată de susţinătorii ne- condiţionali ai celui din urmă.exprima în deplinătatea lor. Tudor Vladimirescu. Pentru România Mare. admiră acum în mod ostentativ virtuţile naţiona- liste şi autoritare ale guvernării Antonescu. devenit. autohtoniste şi xenofobe. fără ca cineva să-i fi cerut învoirea) tendinţele autoritare. 4 Almanahul România Mare. Mihai Viteazul. cu imagi- nea idealizată a lui Antonescu.. 1996. Constantin Brînco- veanu. Ioan Vodă cel Cumplit. 5 I. luptător şi martir. Foştii naţional-comu- nişti. principalul responsabil pentru executarea sa. Pentru ei. fiind şi un bun instru- ment îndreptat împotriva regelui. C. Ecaterina Teodoroiu. îl formează însă — extraordinar paradox! — continuatorii celor care l-au trimis pe Mareşal în 1946 în faţa plutonului de execuţie. cit. Stalin şi Mussolini de 5%. regele Mihai a fost un trădător. la 30 decembrie 1993. Nucleul dur al susţinătorilor. Antonescu şi Ceauşescu aparţin aceluiaşi detaşament sacru de „apostoli ai neamului care au pierit de moarte violentă jertfiţi pe altarul patriei"4. Nicolae Ceauşescu.

hotărîţi între timp să joace cartea europeană. desfăşurate pe fundalul semnării — în sfîrşit! — a tratatului româ- no-ungar. în 1995. contemporanii săi. Nici- cînd nu a fost invocat mai frecvent şi mai admirativ Titulescu. un moment de solidaritate naţională. „Trădarea regelui Mihai şi decorarea lui de către Stalin" (este reprodusă. a cărui moarte. la lumina zilei.Marile orientări politice îşi cultivă propriii eroi: regii. uneori chiar amplificînd. la polemici aprinse. oricît de larg ar fi evantaiul actual al eroilor şi sim- bolurilor. iar intransigenţii Partidului Unităţii Naţionale acuzîndu-şi foştii colegi de guvernare. în contextul confruntării româ- no-maghiare. Brătienii sau Iuliu Maniu. Dintre eroii tradiţionali. Brătianu. prin „ireala" dezintere- sare a celui dispărut. în jurul mormîntului lui Avram Iancu. o semnificativă ascensiune cu- noaşte Avram Iancu. opoziţia de toate nuanţele de- nunţînd confiscarea oficială a eroului. reanimată şi întreţinută cu grijă după 1989 (dificultăţile interne şi discutabilele soluţii de guvernare avînd nevoie de un „celălalt" pentru a le justifica). explica- bilă. Maniu. alt simbol al romanităţii). excepţională secvenţă mitică. 341 Dar. într-o lume a intereselor meschine. pînă şi decoraţia primită de rege!). atît cît se poate mitul explica. a dimensiunii . a închegat. fără a mai vorbi despre regele Ferdinand. celui din urmă i s-a alăturat atît de nedreptăţitul în timpul vieţii Corneliu Coposu. rămîn to- tuşi pe un plan secundar faţă de mult media tizata personali- tate a politicii externe româneşti. pe o pagină întreagă. cert este că discursul oficial (sesizabil îndeosebi în frecventele evocări istorice ale televiziunii oficiale. Festivităţile de la Ţebea din septembrie 1996. de trădarea idealurilor naţionale simbolizate prin marele luptător de la 1848. Cazul lui Carol I este de asemenea semnificativ: el apare victimă a unei insolubile ne- potriviri între recunoaşterea. ca şi în manualele şcolare) continuă. greu de evitat. ieşiţi. La Cluj s-a ajuns la un inedit război al statuilor: Avram Iancu con- tra lui Matei Corvin (cel din urmă ameninţat şi de exca- varea presupusului for roman. fireşte. au dat naştere. ca prin farmec. ele- mentele fundamentale ale discursului prerevoluţionar.

România a aderat în . Or. 11 monarhii şi 22 de republici în 1991. orice s-ar zice. se propune un tabel statistic privitor la evo- luţia regimurilor politice europene din 1866 pînă în prezent (21 de monarhii şi două republici în 1866. O analiză atentă a discursului oficial este de natură să pună în lumină persistenţa unor atitudini izolaţioniste adînc înrădăcinate sub aparenta aderare la valorile europene. In mod curios. fiindcă. nici cea mai mică modifi- care într-un discurs structurat în sensul luptei de clasă (un şir incredibil de lung de răscoale ţărăneşti!) şi al unei de- pline unităţi din cele mai vechi timpuri. La sfîrşit. x primele pagini ale cărţii tratează despre. prin el.sale istorice (pe care chiar comunismul ultimelor decenii o acceptase parţial) şi simbolizarea.. întru nimic mai favorabilă instituţiei monarhice decît volu- mul. Să dăm un exemplu. Reabilitarea.. Balanţa înclină chiar spre principiul mo- narhic. jumătatea de vest a Europei este egal împărţită între re- publici şi monarhii. dar semnificativ. Continuă să se practice o reconstituire a trecutului care am- plifică factorii autohtoni în defavoarea dinamicii şi înrîuri- rilor europene. dacă adăugăm statele extraeuropene puternic indus- trializate şi cu regim democratic incontestabil: Statele Unite 342 O plimbare prin sălile Muzeului de Istorie Naţională din Bucureşti ilustrează rezistenţa la schimbare... Cuza. . precum şi mareşalului Averescu. publicat în 1988 (Contribuţii privind viaţa politică din România. 1991. Bucureşti. Editura Danubius. ceea ce rezolvă pentru moment orice controversă. ca şi în cazul lui Ferdinand. şi s-au adăugat cîteva vitrine con- sacrate regilor Carol I şi Ferdinand şi reginei Măria. s-a oprit departe de vechiul mit dinastic. în rest. tot în 1991. pe care îl rezumă. în acest caz. 118 re- publici şi 44 de monarhii). 6 6 A se vedea în acest sens şi lucrarea lui Ioan Scurtu.). iar în întreaga lume. concluzia implicită fiind căderea în desuetudine a regimurilor monarhice. In fapt. 1866-1947. nu se pot com- para Albania cu Suedia şi nici Somalia cu Japonia. După ani de zile. fără rival. pare legitimă o altă abordare statistică. per- sonajul emblematic oficial al constituirii României moderne rămînînd. totul arată la fel ca înainte de 1989. Monar- hia în România. s-a închis doar sec- ţiunea contemporană (după 1918). Singurul model de dezvoltare îl reprezintă astăzi lumea occidentală. a unei monarhii pe care oficialitatea nu are motive să o prezinte într-o lu- mină prea favorabilă. tradiţia republi- cană.

dar motivul real a fost tipul de discurs. Australia şi Noua Zeelandă (mo- narhii). manualul se remarcă printr-o atitudine demitolo- gizantă. Canada. în această perspectivă a continuării filonului mitologic prerevoluţionar. Japonia. reprodusă în 1990. în locul manualelor epocii Ceauşescu. Modernizarea este explicată exclu- siv prin factori interni. De aici nu decurge vreo şansă istorică suplimentară pentru sistemul dinastic. deşi aceasta a transformat radical în secolul al XlX-lea cultura românească (şi chiar limba română). Manualele şcolare „unice" editate după 1989 (întocmai celor publicate în anii comunismului. dar spre deosebire de manualele mai vechi) evită să vorbească despre influenţa franceză. Un val de proteste a dus în cele din urmă la retragerea sa.0 abordare similară se constată şi în definirea culturii româneşti medievale. S-a invocat necon- cordanţa cu cercetările recente. aşadar din vremea războiului şi a lui Anto- nescu) şi deşi Panaitescu însuşi se lăsase sedus de ideologia legionară (căreia nu i s-ar putea imputa absenţa naţiona- lismului!). dar corespunde foarte bine unei obsesii de dinainte de 1989. dar nici un tînăr român nu ar putea afla din manualul de istorie originile acestei francofonii (relative.. prin estomparea modelului slavo-bi- zantin. nu acceptă conştiinţa naţională a lui Mihai Viteazul. data din 1943. insistă asupra modelului francez în secolul al XlX-lea. înseamnă doar că aşa se prezintă statistica! 343 tea instaurării regimului comunist şi reintrodus în 1990. editat înain- (republică)..1993 la comunitatea statelor francofone. critic în favoarea autohtonismului şi a vechilor clişee mitice. Tot atîtea puncte pe care nu le vom mai 'regăsi în noile manuale r introduse în 1992-1993. cu totul altul decît cel practicat de mitologia na- ţional-comunistă. P. pune în evidenţă influenţa slavă în Evul Mediu. dispuse uşor să sacrifice spiritul . vă- zută ca punte între Răsărit şi Apus. ceea ce nu corespunde istoriei reale. Panaitescu: Istoria românilor. trebuie înţeleasă şi polemica în jurul ma- nualului lui P. Deşi publicat într-o perioadă puternic marcată de spirit patriotic (ediţia a Vi-a. . Autorul situează formarea poporului român pe ambele maluri ale Dunării. îl tratează pe Vlad Ţepeş drept degenerat. în favoarea unei sinteze autohtone particulare. de altfel).

Revenirea în forţă a Bisericii merită un comentariu. dar nu mar puţin a unei propagande insistente. Canonizarea în 1992 a lui Ştefan cel Mare şi a lui Constan- tin Brîncoveanu a marcat o dată importantă în procesul îm- binării istoriei naţionale cu ortodoxia. acelaşi sondaj situează Parlamentul cu numai 28% opinii în favoarea sa. sufragii favo- rabile. dublată de respingerea masivă a in- stituţiei democratice prin excelenţă. 344 cienţele sau partea de vină a instituţiilor respective nu au a fi discutate aici.7 Meritele. nu poate fi decît fra- pantă orientarea majorităţii spre instituţii nu neapărat spe- cifice actului democratic (chiar dacă îşi au. galeria eroilor autoritari este puternic pusă în valoare. este îndemnată să o facă). incontestabil. cel puţin potrivit sondajelor (a căror acurateţe nu o discutăm). dacă nu înclină de la sine. coeziune şi or- dine pe de altă parte. la polul opus. şi încă de departe. în aprilie 1996. pînă şi în amintirea unor eroi care au trăit cu veacuri în urmă. Urmare a tradiţiei şi a obişnuinţei. în oc- tombrie 1996. românii par mai atraşi de simbolurile specifice coeziunii naţionale şi autorităţii decît de cele caracteristice unei vieţi democratice. De la Vlad Ţepeş la Antonescu.ÎNTOTDEAUNA UNIŢI? Unitatea şi autoritatea sînt principii nu mai puţin vehi- culate în prezent ca înainte de 1989. iar Biserica la 83%. 12 aprilie 1996. care este parlamentul. Armata scade totuşi la 76%. sub acest aspect. locul în acest sistem). majoritatea pare a înclina spre valorile din urmă (sau. Biserica ortodoxă este mereu prezentă. cu 92%. între pluralism şi democraţie pe de o parte. respectiv 89%. Este semnificativ faptul că. instituţii ale ţării sînt Armata şi Biserica. cele mai respectate. Cîţi români îndrăzneau să se declare credincioşi înainte de 1989? Cîţi îndrăznesc să se declare atei sau sceptici astăzi? In ritualul comemorărilor istorice. insufi- 7 Sondaj publicat în Evenimentul zilei. Singurul lucru care ne interesează este imaginarul politic şi. invocîndu-se de altfel şi o apariţie miraculoasă a chipului său (comentată. printre . cre- ditate. Este în perspectivă şi canonizarea lui Mihai Viteazul. s-a generalizat sistemul parastaselor.

D. au optat pentru soluţia „cealaltă": P. Galeria marilor istorici ai momentului cuprinde şase nume: A.alţii. Implicarea orto- doxiei consolidează valorile istorice naţionale a căror credi- bilitate risca să fie afectată în urma deprecierii propagandei comuniste şi confuziei ideologice care a urmat. a fost intrarea în război în 1916 împotriva Puterilor Centrale. Constantin Giurescu. dar fiecare în felul său. formulă abilă. şi din nou toţi românii.. O hotărîre crucială. Vasile Pârvan. Iar în secolul nostru societatea românească s-a dovedit mai curînd divizată decît unită. Carp. Dimitrie Onciul. în urma căreia avea să se constituie Româ- nia Mare. cam sumară. nu- mai Iorga a militat activ pentru intrarea în acţiune (ar fi făcut-o . principatele române s-au înfruntat adesea. Constantin Stere. Ioan Bogdan. în ultimă instanţă. Panteonul şi calendarul bisericesc tind astfel să fuzioneze.. Contrar mitului unei cvasiunanimităţi româneşti în acţiunea care viza eliberarea Transilvaniei. şi la fel de entuziast. se aude un discurs istorico-politic care subliniază cu insistenţă ideea de unitate şi chiar de unani- mitate naţională în jurul unor valori. de a-i jigni sau marginaliza pe românii de alte religii) apare astăzi ca un procedeu privilegiat de afirmare a coeziunii naţionale. la televiziune. iar unele voci s-au pronunţat hotărît împotriva ei (chiar dacă teoretic toţi împărtăşeau. P. Se repetă adesea că în marile probleme naţionale românii au fost întotdeauna solidari. atitudini politice şi per- sonalităţi. Titu Maiorescu. aparent 345 greu de contestat de un adevărat patriot. Nicolae Iorga. se poate con- stata că o parte deloc neglijabilă a elitei politice şi intelec- tuale nu a agreat această orientare politică. cum am arătat deja. Identifica- rea. întoarcerea armelor împotriva Germaniei în 1944? Dar instaurarea comunismului? A fost susţinută de toţi românii? Sau a fost combătută de toţi românii? De 8 Dintre oamenii politici. dar perfect ne- adevărată! în Evul Mediu. Dintre aceştia. a românismului cu ortodoxia (susceptibilă. Xenopol. Alexandru Marghiloman. de însuşi comandantul Muzeului Militar Naţional). „idealul naţional")-8 Ce să mai spunem despre al doilea război mondial? Se poate afirma că toţi românii au aprobat entuziast intrarea în răz- boi alături de Germania în 1941. Din zona Puterii. Discursul religios despre istorie ocupă terenul lăsat liber de defuncta ideologie totalitară.

ieşit din comun în toate acestea. a permanentei confruntări dintre izolaţionişti şi intervenţionişti. vechea elită a fost pulverizată şi o nouă elită s-a ridicat din straturile mai de jos ale societăţii. Cum se vede. nu în cele mici. însă boala 1-a împiedicat). în mod paradoxal. prin referendum. şi este firesc să apară. D. de altfel. Mai mult chiar. care anga- jează viitorul naţiunilor europene. Unani- mitatea naţională este doar un mit politic. nu ne aflăm în faţa unui grup restrîns şi marginal. variabilă. este un fapt pe care sîntem da- tori să-1 constatăm. D. Dintre scriitori. în marile probleme. In 1990. nici măcar a unor „indi- ferenţi". Pur şi simplu. două ten- dinţe perfect opuse. 346 fapt. Dintre savanţi. Iar divergenţele apar. Nimic. de la Revoluţia din 1789 încoace. Gala Galaction. Nici România nu are vocaţia de a fi mai unitară. aşa cum se vorbeşte. Pătrăşcanu. şi cu siguranţă nu în faţa unor „trădători". comportamentul celor- lalţi poate fi apreciat drept „rezervat". Ne mărginim să invocăm două exem- ple recente vizînd politica externă şi integrarea europeană. Simion Mehedinţi a fost ministru în guvernul Marghiloman. Acordul de la Maastricht. Puterea. a fost ratificat în unele ţări. nu s-au înscris în lupta pentru unirea politică. Politica mondială a Statelor Unite este rezultanta. ea nu a existat şi nu există nicăieri..şi Xenopol. în timp ce opoziţia miza întru totul pe raporturile cu Occidentul.. despre „cele două Franţe". Slavici a publicat articole „progermane" în presa din timpul ocupaţiei. Proces care a împărţit România în două. iar Victor Babeş şi-a atras mustrări pentru un anume gen de „acomodare". la fel au procedat Tudor Arghezi. s-a grăbit să încheie (singularizînd Ro- mânia chiar printre ţările ex-comuniste) tratatul cu Uniunea . o parte a elitei româneşti a gîndit alt- fel interesele naţionale. aşa încît putem vorbi astăzi (în sens politic şi cultural) despre „două Românii". Grigore Antipa a colaborat cu autorităţile germane. aflată încă în faza sloganului „Nu ne vindem ţara!". cei doi mari clasici transilvăneni: Ioan Slavici şi George Coşbuc. cu o minimă majoritate (în Franţa. „cele două Franţe" manifestîndu-se din nou cu acest prilej. cu procente cu puţin peste şi sub 50%). în anii comunismului s-a adîncit o mai veche linie de fractură.

le-au adus „nespecia. sau în perioada şi mai restrînsă. Această întîr. ea rămîne to- tuşi lentă şi cu totul insuficientă raportată la dimensiunile şi importanţa problemei. într-un spaţiu de numai două decenii. Aşa se face că cele mai interesante contribuţii. Majoritatea istoricilor contemporaneişti — reprezentînd în 1989 contingentul cel mai numeros de istorici români — au preferat să se „înghesuie" în perioa- da interbelică. cu curaj. cercetarea s-a mai pus în mişcare. 347 METODOLOGIA UITĂRII O altă tendinţă caracteristică. şi mai esenţial pentru înţelegerea României de astăzi decît oricare epocă sau proces istoric.Sovietică. Celor din afara nucleului profesiunii. insinuată abil prin apelul la trecut. în timp ce pentru istoricul român tip ancheta orală rămîne încă un procedeu exotic. nu este decît o stratagemă de guvernare. Nu este bine să scriem despre comunism — potrivit unei opinii destul de răspîndite —. Profesioniştii istoriei continuă să acorde o mai mare credibilitate documentelor scrise decît oamenilor vii care au trăit istoria respectivă. în ul- tima vreme. pînă mai ieri participante la guvernare. Unanimismul. dar puternic valorizată mito- logic prin imaginile contrastante ale mareşalului Antonescu şi regelui Mihai. privitoare C îndeosebi la represiunea comunistă. li se datorează <- adunarea şi prelucrarea. este ocultarea comunismului. liştii". Tratatul româno-un- gar încheiat în septembrie 1996 a dovedit încă o dată că nu există unanimitate.-. şi mult mai puţin istoricii universitari sau din insti- tute. sesizabilă tot în zona ofi- cială. ceea ce a provocat disensiuni chiar în sînul ei.^ ziere metodologică se întîlneşte cu o raţiune ideologică. mai întîi fiindcă ne lipseşte informaţia şi în al doilea rînd fiindcă nu avem perspectiva . a celui de-al doilea război mondial. se manifestă astfel o înclinare autoritară. ilustrat cu false exemplificări istorice. s-au pronunţat împotriva sa partidele naţionaliste. tac- tică mai eficientă decît enunţarea explicită a mesajului. a informaţiilor orale 9. Ar fi fost de aşteptat ca istoricii să „năvălească" asupra acestui teritoriu complet neexplorat. Lucrurile nu s-au petrecut însă aşa. căreia se vede că îi prezicea încă o viaţă lungă! S-a petrecut apoi o treptată „europenizare" a Puterii. în- tr-o societate care afirmă sau cel puţin mimează valorile democraţiei şi ale pluralismului.

pp. Editura Albatros. Eludarea programată a subiec- tului este evidentă (interesant că în cazul aceleiaşi categorii de istorici.11 Cine ar îndrăzni să-i interpreteze pe Dante. Ca întotdeauna. chiar cu riscul ca elevul să nu înţeleagă nimic din evoluţia ultime- lor două secole şi îndeosebi din epoca pe care cu toţii am trăit-o. ediţiile ulterioare fără modificări notabile. înălţîndu-se în sfera absolută a artei.9 De amintit în acest sens o bogată memorialistică (din cu- prinsul căreia ne mărginim să cităm excepţionala epopee a vieţii penitenciare publicată de Ion Ioanid sub titlul închisoa- rea noastră cea de toate zilele. Bucureşti. 11 Limba şi literatura română. Eugen Vîr- . Nicolae). un rezumat palid şi ambiguu. Editura Didactică şi Pedagogică. 206-325 (peri- oada 1918-1947) şi pp. Vasile Vesa. perseverentă anchetă orală efectuată de Lucia Hossu-Longin (peste 50 de episoade). manualul de şcoală (mai ales cînd este oficial şi unic) spune tot ce este de spus. întrea- ga ideologie şi mişcare socialistă şi comunistă 12. timiditatea cercetării nu funcţionează în ce pri- veşte Basarabia. Shakespeare sau Balzac în afara epocii lor? Se pare că doar scriitorul român îşi depăşeşte condiţia terestră. Vor scrie urmaşii noştri şi urmaşii urmaşilor noştri. 10 Mihai Manea şi Bogdan Teodorescu. pe cînd dincoace ar trebui denunţat cel românesc). Istoria românilor. dintre care documentul de excepţie rămîne Me- morialul durerii. 5 volume.10 Manualul de literatură procedează în acelaşi spirit. 326-335 (perioada 1947-1989). Bucureşti. acolo însă este denunţat comunismul sovietic. Se oferă — în 1992 — zece pagini despre jumătatea de secol de comunism. faţă de peste o sută de pagini consacrate sfertului de veac al României interbelice şi al celui de-al doilea război mondial. 1991-1996). manual pentru clasa a XII-a (co- ordonator Nicolae I. riscînd să fim subiectivi. Epoca modernă şi contemporană. Bu- cureşti. precum şi numeroase emisiuni de radio şi televiziune. manual pentru clasa a XII-a. Vasile Cristian. Editura Didactică şi Pedago- gică. 1992. mergînd chiar mai departe. 12 Camil Mureşan. unde se merge în linişte pînă la 1989. el face în genere abstracţie de comunism în numele „auto- nomiei esteticului". 1993. Autorii manualului de istorie universală au o iniţiativă încă mai radicală: eva- cuează pur şi simplu din istorie pe Marx şi Engels. 348 necesară.

Bucureşti. presupune întotdeauna inserarea în istorie. Editura Didactică şi Pedagogică. intelectuali. cum am văzut. Iar legitimarea.-ul invocă atît de hulita cîndva Siguranţă. dar şi de înţeles (şi poate fi chiar lău- dabil în măsura în care procedeul ilustrează o voinţă reală de normalizare) că armata reînnoadă firul. luptători în munţi (încă nereabilitaţi de justiţia postrevoluţionară). brutal întrerupt în anii de după război. cu vechea armată română. în parte. dar este aproape ignorat în discursul oficial şi în istoria propusă tinerei generaţii. manual pen- tru clasa a X-a. Istoria universală modernă şi contemporană. ca la 1907.R. Ea se face la tradiţia anterioară şi cu deosebire la România Mare din perioada interbelică (mai puţin la ceea ce nu convine. La aceasta se adaugă şi nevoia de legitimare. Măcar în această privinţă ar fi fost de învăţat chiar de la comunişti: din mult mai puţin ei au reuşit să confecţioneze o întreagă suită de episoade eroice şi de eroi „ilegalişti". cu siguranţă. realităţile ei îşi au în mai mare măsură. chiar dacă . după cum S. originea în cei cincizeci de ani de comunism. 1991 şi ediţii ulterioare. Un fapt care explică reticenţele menţionate. şi în mod inevitabil. dar cu atît mai mult unui regim instaurat în urma unei răsturnări. oamenii. Ea nu ar fi existat fără comunism. şi mitologic. România de astăzi. Actuala elită politică (şi. intelectuală) s-a format în anii comunismului. instituţiile. proprie oricărui regim. 349 Dacă despre comunism în genere manualele spun puţin. an care con- tinuă să fie invocat. cu alte cuvinte monarhia). Este astfel curios. decît în istoria anterioară a ţării.I. împotrivirea faţă de comunism şi-ar fi putut afla faptele exemplare şi eroii săi. despre lupta anticomunistă nu oferă elevilor mai nimic.colici. Ideologic însă. nu o judecată de valoare. raportarea nu se putea face la comunismul răsturnat şi discreditat. Este un fapt. inclusiv cu bilanţul fals — cel puţin înzecit — al celor 11 000 de victime). Ţărani ucişi pentru că şi-au apărat pămîntul (mai mulţi. preoţi şi oameni politici morţi în închisoare: materialul pentru o nouă mitologie istorică abundă.

dar fără să mai aibă ceva de a face cu un partid care nu există şi.. merită să apreciem şi rea- lizările lui Hitler: cea mai vastă reţea de autostrăzi din Europa. împru- 350 mută titluri vechi. Comunismul nu a existat! Trebuie. Zone rămase în urmă — la un nivel similar satelor româneşti — existau şi în Occi- dent pînă acum cîteva decenii.. să ne compor- tăm ca şi cînd nu ar fi existat. Spre aceasta sîntem pînă la urmă îndemnaţi: spre uitare. astăzi nu mai există. Să nu se spună că totul este doar rezul- tatul unei întîrzieri multiseculare. ce să mai spunem: România este singura ţară ex-comunistă unde par- tidul comunist s-a volatilizat. dacă nu există. oamenii însă au muncit şi au creat. poate chiar mai mult decît românii. De altfel. O asemenea argumentaţie — care în plus este şi adevărată — are darul de a-i deruta pe cei mai puţin de- prinşi cu vicleniile dialecticii. lăsînd să se înţeleagă că o dată cu titlul au dobîndit şi certificatul de vechime.. Şi Danaidele au muncit la vremea lor. Potrivit unei asemenea judecăţi. sute de sate rămîn neelectrifi- cate. ci din Securitate. în privinţa produ- sului brut pe cap de locuitor. eradicarea şomajului. România se află astăzi. apărute după 1989. chiar o estimare de 10 la 1 este sub realităţi. sub toate aspectele. Şi presa procedează la fel: o serie întreagă de publicaţii. raportul dintre ţările cele mai dezvoltate şi România. Orice măsurare a unor „rea- lizări" se cade a fi globală şi comparativă. Comunismul a fost cum a fost. în fapt. la marginea Europei. oricum.nu este un secret că o bună parte din cadrele sale provin nu din Siguranţă. iar reţeaua de canalizare nu cuprinde în întregime nici capitala ţării. se exprima în termeni ce nu depăşeau în ansamblu 3 la 1.. ceva s-a înfăptuit". în preajma celui de-al doilea război mondial. în România. In timp ce în Occident pînă şi o casă izolată pe vîrf de munte are elec- tricitate şi apă curentă. Se mai adaugă o strategie. Grecia se afla aproximativ la nivelul . Astăzi. aproape că nici nu a existat. complementară uitării. la capătul intensei industrializări comuniste. foştii activişti comunişti ră- mînînd la putere fără întrerupere (caz iarăşi singular). Ea poate fi rezumată în cuvintele: „totuşi.

Oamenii au creat uneori. discrepanţele conceptuale şi metodologice sînt cît se poate de evidente (la noi prelungindu-se o filieră evenimenţial-descriptivă şi romantic-naţionalistă. Explicaţia este simplă: libertatea. Formele. în ciuda comunismului. Exceptînd unele jocuri subtile. atît cît au putut. Sobrietatea şi plictiseala păreau indispensabile. Produc- ţia literară a pendulat însă între aderarea (mai mult sau mai puţin nuanţată. Lipsa unei audienţe europene (resimţită de români ca o nedreptate) îşi găseşte în acest gen de derobare explicaţia fundamentală. Comunismul nu acorda libertate de- plină nici propriilor plăsmuiri. sentinţele lui nu puteau fi contrazise în mod explicit. care cel puţin în mediul universitar occidental nu mai are curs). Dar să nu ne închipuim că au putut crea în afara comunismului. în timp ce mica şcoală istorică de la 1900 era perfect sincronă cu fe- nomenul european. originalitatea. contribuţiile au fost numeroase şi une- ori interesante. pe drept — efervescenţa literară a perioadei. asistăm astăzi la exacerbarea unor teme mult îndrăgite de ideologia naţional-comunistă. Ne place să subliniem — în parte. Şi nu am subliniat decît dimensiunea strict materială a problemei. ea nu a vorbit oamenilor despre preocupările reale ale epocii. dar ele nu schimbă faptul global că. Acum nu mai e nimic de salvat. o devansează de cîteva ori. cu „cheie". In ce pri- veşte istoriografia. în prezent. LIBERTATEA DE A SPUNE ORICE în unele privinţe. ca şi cînd sistemul ar fi fost doar o simplă faţadă. Dacii. după cum am văzut. astăzi. o dezlănţuire nevinovată de folclor românesc. Dacia lui Burebista era în . în plus. cel puţin. ajunseseră chiar în inima sistemului naţional-comunist.României. şi independent de diverse me- rite individuale. trebuiau salvate. chiar dacă Marx fusese lăsat de mult în urmă. Nici un domeniu nu a scăpat de impactul nefast al unui sistem opresiv şi deformator. mai mult sau mai puţin transfigurată) la proiectul comunist şi evadarea din realitate. Iniţiativa. u- morul nu îl caracterizau. 351 poate mai puţin gravă decît dereglarea completă a struc- turilor şi mecanismelor sociale.

„Naţiunea" este unul dintre acele concepte istorice elastice (care fac pînă la urmă imposibil un limbaj istoric 13 O analiză succintă dar pertinentă a literaturii lui Coruţ. de unde imperativul vigilenţei şi al unui stat pu- ternic — iată substratul ideologic al unei literaturi care prelungeşte într-o modalitate nouă şi. pe fundalul general al mitologiei dacice. şi de care românii încă nu s-au debarasat pe deplin. 36. Intr-o vreme cînd Europa ne priveşte cu suspi- ciune şi ne ţine dincolo de prag. astăzi autor prolific de mici romane citite cu nesaţ de un public larg. unde Zalmoxis îşi dă mîna cu agentul de securitate. în consecinţă. Nu sîntem la margine. mai subtilă manipularea practicată cîndva de Securitate. poate fi într-adevăr tonic să constaţi că românii. se află la obîrşia civilizaţiei europene. p. încă mai insolit este fenomenul literar care poartă numele Pavel Coruţ: ofiţer de contrainformaţii cu rang înalt înainte de 1989. de a judeca drept suspectă orice opinie mai puţin ortodoxă despre strămoşi: paradox de altfel explicabil prin amalgamul istorico-politic specific erei Ceauşescu.. pierderea nu este a noastră. ci chiar în ţentrul lumii. diabolizare a străinului veşnic complotînd împotriva naţiei române.esenţă România lui Ceauşescu. în fond. fundamentalism politico-religios. . Aceeaşi rupere a zăgazurilor se poate constata şi în pri- vinţa obsedantei — pentru români — definiri a faptului na- ţional. Discursul actual continuă 352 să reţină — în nota autohtonistă dominantă — o anume întîietate a factorului dac faţă de filiera romană. ci a lor. prin strămoşii lor antici. la Zoe Petre. In cea mai bună tradiţie a lui Densuşianu şi a Institutului de istorie a parti- dului. axate pe o mitologie dacică actualizată. Au- tohtonism transistoric.13 Curioasă poliţie politică această Securitate. şi dacă ceilalţi nu ne văd aşa. dacii invadează piaţa cu cele mai felurite şi ingenioase soluţii. Le Mythe de Zalmoxis.Dar o ase- menea interpretare apare aproape echilibrată faţă de ceea ce se petrece în zona dacismului extremist. toate promovînd ideea anteriorităţii şi excelenţei româneşti. bîntuită de fantasme daci- ce şi capabilă.

Vom avea aşadar şi o „naţiune dacă". încă o dată. carac- teristică istoriei româneşti de la cele mai îndepărtate înce- puturi. Dar ar fi fost o erezie politică. între fond şi formă. dar. 1995. naţiunea trebuia definită ca fenomen is- toric de dată relativ recentă. Iar ceea ce se urmăreşte este punerea în evidenţă a unei unităţi de tip naţional.14 Aici se cuvine a face distincţia. Bucureşti. Casa de editură şi librărie „Nicolae Bălcescu". cu care se poate opera. 14 G. D. Ceea ce a intervenit după 1989 în interpretările de acest gen a fost evacuarea jargonului marxist sau stalinist ante- rior şi. esenţială în jocul ideologic comunist. Iscru. ci substanţa. după cum am mai spus. „unitatea na- ţională" a cuprins în vremea lui Ceauşescu întreg spaţiul şi timpul istoric românesc. In rest. chiar evitînd utilizarea termenului. singurul concept clar.353 riguros şi universal) aplicabile unor realităţi foarte diferite. 354 . Nu termenii ne interesează. să-1 prezinţi pe Burebista drept un cuceritor care a adunat teritorii lip- site de coeziune şi populaţii prea puţin animate de con- ştiinţa unui destin comun. Un istoric foarte implicat în acest gen de meditaţie trans- istorică susţine că apărarea unui asemenea punct de vedere i-a atras înainte de 1989 tot felul de neplăceri de ordin pro- fesional. ci ceea ce se urmăreşte prin vehicularea lui. în ce priveşte însă fondul chestiunii. aceasta nu schimbă ni- mic esenţial în configuraţia mitului unităţii. libertatea deplină pe care o are istoricul (fără a mai vorbi de tot mai larga categorie a amatorilor) de a argumenta în termenii care îi convin. Iar substanţa statului omogen sub raport etnic. Ar fi fost o erezie ideologică să spui că Burebista s-a aflat în fruntea unui stat naţional. nimic nu-1 împiedică pe istoric să aplice termenul oricărui context doreşte. încă şi mai gravă. „unitar" şi „centralizat" al regelui dac este aceeaşi cu a statului naţional de astăzi. în pură ortodoxie marxist-stalinistă. Formarea naţiunii române. evident. pe deplin cris- talizat înainte de 1989. Problema nu este însă cuvîntul în sine. rămîne cel al „statului-naţiune".

potenţialii preşedinţi Emil Constantinescu ori Petre Roman. Pentru mulţi. cu vre- . Raoul Girardet a izolat patru mari mituri politice fundamentale caracteristice lumii contemporane: Conspira- ţia. România Mare. Editions du Seuil. şi propriul său sens al Unităţii. Salvatorul. se împletesc şi se disociază în nenumărate variante. . este rezervată în imaginarul pu- blic unui Salvator capabil de a rezolva prin propria-i voinţă şi putere. utilizabili pentru toate ori- entările politice: invizibilii (şi. şi complotiştii săi. Ialta şi Malta. Salvatorul se impune cu necesitate. un argu- 15 Raoul Girardet. Dintr-o complexă constelaţie mitolo- gică. regele şi moşierii. tot aşa îşi îndreaptă privirea îndărăt. se înţelege. „golanii" din Piaţa Univer- sităţii şi mînuitorii lor din umbră.G. cu siguranţă. dar feţele lui sînt foarte diverse. C. Arhe- tipul este unul singur. Fiecare român îşi are pînă la urmă propriul Salvator: preşe- dintele Iliescu. Vîrsta de Aur şi Unitatea. ea pare .i BLOCAJUL MITOLOGIC Societatea românească de astăzi este animată de puter- nice pulsaţii mitice. spre Vîrsta de Aur care îi convine. Mythes et Mythologies politiques. Conspiraţia aduce în scenă o multitudine de actori. într-un asemenea context tulbure.15 România apare în prezent ca un laborator ideal unde toate acestea îşi dau în- tîlnire. gravele probleme ale României de astăzi. prosperă şi democratică.. 355 ment puternic şi partizanilor ideii monarhice. şi atunci Vîrsta de aur se confundă cu vremea primordială a geto-dacilor... Asupra unităţii. aceasta este România interbelică. nu vom mai reveni. regele Mihai. cu atribuţii relativ largi. fosta securitate mereu prezentă.UN MOMENT CARE TREBUIE DEPĂŞIT: .a fi modelul — inclusiv în planul extinderii teritoriale — în raport cu care se judecă istoria anterioară şi ulterioară. Aşa cum fiecare îşi are Salvatorul său. dar limitate prin Constituţie. inexistenţii) terorişti din decembrie 1989. Alţii preferă să coboare mult mai adînc în trecut. . Exemplificările sînt la îndemîna oricui. deşi nu a durat decît două dece- nii. 1986..B. Interesant de constatat cum funcţia prezidenţială. Aceeaşi Românie oferă.A şi K. ungurii bineînţeles. atît de des invocată. marile pu- teri.-.I. . Paris.

Arad. Fundaţia „Ioan Slavici". Educaţia civică presupune nu numai tradiţionala valorizare de tip eroic a faptelor istoriei naţionale. Alexandru Bârlădeanu. f. Generaţia irosită. 1995. Bucureşti. pe fundalul unei imaginare epoci lipsite de griji.mea cînd centrul lumii se afla aici. sau îşi în- chipuie că au profitat (ceea ce este acelaşi lucru). ea presupune şi asumarea critică şi responsabilă a propriului . Maurer şi lumea de ieri. Lavinia Betea. o analiză demitifi- catoare la Vladimir Tismăneanu. După 1989. Editura Expres. un mij- loc cu atît mai abil cu cit pentru cei mai mulţi este insesi- zabil. cu siguranţă mai numeroşi decît îndrăznesc să o mărturisească. Bucureşti. se conturează o ten- tativă de „re-mitificare" a lui Gheorghiu-Dej. Editura Univers. şi cei care au pierdut sau consideră că viaţa lor ar fi fost mai buna fără comunism. Bucureşti. Opinii favora- bile despre Dej şi la Silviu Brucan. 173-182. d. In schimb. Alţii. Editura Univers-Calistrat Hogaş. 356 rie s-a dovedit a fi o constantă a strategiei Puterii. în acest sens. în Miturile comunis- mului românesc. fireşte. Prin jocul alternării celor doi lideri. Gheorghe Apostol. Am fost şi cioplitor de himere. Mărturii despre stalinizarea României. cei care nu l-au agreat pe Ceauşescu putîndu-1 invoca pe Gheor- ghiu-Dej. şi invers. Fantoma lui Gheorghiu-Dej. II.16 Se aud. Societatea civilă trebuie să înveţe să se apere de „intoxicarea" prin istorie. „Un mit Gheorghiu-Dej?". Istoria a fost întotdeauna şi un instrument de putere. 1995 (interviuri cu Ion Gheorghe Maurer.0 caracterizare elo- gioasă îi face Dumitru Popescu. se mulţu- mesc în sinea lor cu Vîrsta de Aur a comunismului. pp. ale cărei virtuţi identitare nu le contestăm. cînd viaţa era ieftină şi fără surprize (exceptînd surprizele rezervate de aparatul de represiune). In fapt. văzut ca un mare om politic şi un mare patriot care a eliberat ţara de trupele sovietice şi pe care numai moartea 1-a împiedicat să angajeze România pe drumul democraţiei şi al prospe- rităţii. lucruri bune şi despre Ceauşescu. condiţionarea opiniei publice prin isto- 16 Vezi. Astfel. Cine stăpîneşte trecutul are şanse mari de a stăpîni şi pre- zentul. 1992. Pentru mai multe detalii: Lucian Boia. Paul Sfetcu). măcar o parte a amintirii comuniste se speră a fi salvată. societatea românească de astăzi este împărţită între cei care au profitat de pe urma comunismului.

mai bine zis de mitologiile construite pe istorie. esenţa argumentaţiei propuse priveşte nu Istoria. nici de imperativele. ci de a o atenua şi de a modifica criteriile de selecţie.trecut. Soluţia nu este de a uita istoria. Istoria nu se poate desprinde nici de structurile constrîngătoare ale ima- ginarului. Marile decizii pe care trebuie să le ia astăzi societatea românească reprezintă o ruptură faţă de trecut. Unei societăţi divizate îi corespund repere istorice divergente care. Din perspectiva proiectului nostru. am simţit nevoia precizării propriului punct de vedere. nici de dorit. invers. ca orice mesaj. uneori. prin forţa proprie imaginarului. încheiere Iată-ne la capătul acestei tentative de decriptare a cîtorva structuri mitice puternic imprimate în cultura românească modernă. maniera în care acest proces va con- duce în cele din urmă la o reelaborare. nu fac decît să adîncească disensiunile. la fel de constrîngătoare. a mitologiei naţionale. mai mult sau mai puţin radicală. Problema actuală a societăţii româneşti nu stă în faptul . Chiar dacă. faţă de oricare trecut. sursă deghizată (sub • veşmîntul unor adevăruri obiective). în timp ce lumea spre care ne îndreptăm este structurată în jurul valorilor democratice şi europene. Nota dominantă a imagina- rului istoric românesc rămîne încă autohtonistă şi autoritară. Cert este că românii se lasă uşor subjugaţi de istorie. Rămîne de vă- zut în ce măsură blocajul mitologic va continua să afecteze procesul de integrare şi de modernizare (pe care deja 1-a întîrziat) şi. ci discursul istoric si inevitabila sa încărcătură ideologică şi mitologică. Nu ne propunem identificarea unor soluţii alter- native. urmăreşte „ceva". Chiar un tip de discurs complet altul ne-ar fi invitat la o abordare similară. Sfidarea modernităţii şi integrarea europeană nu mai pot fi raportate la o mito- logie cu accente tradiţionaliste. ale prezentului. ea a fost folosită ca sursă pentru prezent. susceptibile de a fi mai „adevărate" decît cele luate în discuţie. ceea ce nu ar fi posibil. dar nu mai puţin > elocventă. puşi în faţa unor fabulaţii sau deformări extreme. ca şi deprinderea „decodării" mesajului istoric care. la rîndul lor.

în timp de pace. iar un mili- tar nu ezita să îmbogăţească paleta şi aşa largă a democra- ţiei noastre originale cu presupusa misiune pe care ar avea-o armata de a apăra. Diverşi critici au mers pînă la a pune şi întrebarea (bine deprinsă în anii comunismului) „Cui serveşte un ase- menea demers?". un istoric vigilent nu a pierdut prilejul de a denunţa „complotul masonic". în măsura în care se simte servit de interpretarea naţionalistă. situaţia dinaintea alegerilor din noiembrie 1996. Problema este că maniera în care se încheagă la noi. astăzi. Comunismul a preluat şi exacer- Notă: Referirile politice ale textului nostru privesc. evi- dent. de simboluri de unitate. valorile istoriei naţio- nale. Discursurile patriotarde sînt cel mult pentru „uz intern". subînţelegîndu-se că ar servi „celorlalţi" (unguri. atacat virulent pentru simplul motiv că propunea o interpretare critică a discursului istoric în locul nesfîrşitei şi mereu ega- lei cu ea însăşi litanii „patriotice". Dar jchiar în mediul profesionist desprinderea de vechile clişee se pe- trece anevoios. Cui serveşte — în afara faptului. adaptate climatului local. CIA. nu chiar neînsemnat. 358 bat o mitologie de secol XIX pe care ne-a lăsat-o moşte- nire. Pe postul naţional de televiziune. Ni se pare elocventă primirea rezervată volumului Mituri istorice româneşti (apărut sub direcţia noastră în 1995). masoni etc). structurile imaginarului istoric reflectă o puternică „defazare" faţă de cultura şi men- talitatea vest-europeană. Discursul oficial nu face decît să complice lucrurile. în timp ce un sociolog au- tohtonist lansa oamenilor de ştiinţă insolita chemare de a se alinia intuiţiei populare socotită infailibilă. sînt departe de a fi inedite. Nu există societate lipsită de mituri fondatoare*. Figurile acestuia. KGB. . unanimistă şi autoritară a faptelor trecutului. de eroi. că serveşte adevărului şi exigenţelor unei profesiuni — o spunem fără ezitare: serveşte României.în sine al implicării în jocul imaginarului istoric. Opinia publică nu cunoaşte altceva decît „vulgata" accep- tată a istoriei (dacă o cunoaşte şi pe aceasta). în cazul că se mai speră ca prin ele să se acopere starea jalnică în care se află societatea românească.

dimpotrivă. ieşi din discuţie. statele naţionale. Naţionalismul implică afirmarea primatului asupra celorlalţi. de oameni capabili de a discu- ta inteligent probleme care se discută astăzi. Iar ilustrarea simbolică a depăşirii unei istorii de confrun- tări ne-o oferă imaginea preşedintelui Mitterrand şi a can- celarului Kohl. cerută de o anume fază a evoluţiei istorice. trebuie să ai ceva de oferit timpului tău şi să vorbeşti aceeaşi limbă cu interlocutorii. cu toate manifestările care decurg din premisele sale. Naţionalismul şi-a avut partea lui constructivă. există naţionalism pur şi simplu. Astăzi tre- buie să alegem. ieşită prac- tic din istorie. variantă privilegiată a naţio- nalismului în perimetrul românesc. ci pe depăşirea acestor stări de spirit. Dacă naţionalismul înseamnă asumarea unor inextrica- bile conflicte. Este clar că Europa în care vrem să ne integrăm nu se construieşte pe naţionalism şi autohtonism. Nu există un naţionalism bun şi altul rău. E punctul de plecare al unei noi mitologii. cum am avut în prima parte a secolului. ci propria 359 noastră calitate de istorici. în istorie. . Prin virtuţile lui s-au coagulat naţiunile moderne.Ele nu servesc însă deloc în afară. cufundîndu-se într-o lume proprie. autohtonismul. patriotismul în istoriografie înseamnă să ne reclădim o şcoală naţională de nivel european. învestit cu o puternică semnificaţie conflictuală. ca în oricare alt domeniu. Autohtonismul ajunge aproape să-i ignore. mînă în mină pe cîmpul de bătălie de la Verdun. „Le nationalisme c'est la guerre" — cuvin- tele rostite de Franţois Mitterrand la ieşirea sa din scena politică — definesc perfect răscrucea istorică unde ne aflăm. duce într-o direcţie nu mai puţin îngrijorătoare. Dar acelaşi naţionalism — nu „altul" — a însîn- gerat Europa timp de două secole. Dacă nu. oricît de patriotice ţi-ar fi intenţiile. Astăzi. un „loc al memo- riei". Nu o versiune ameliorată şi amplificată a faptelor trecutului ne va promova în lume. Este exact tipul de discurs care astăzi discreditează. în orice caz o răsturnare completă a celei vechi. de- vine simbol al regăsirii în interiorul aceluiaşi spaţiu de civilizaţie.

Nici confruntarea. O ştim prea bine. paradoxală combinaţie de superioritate iluzorie cu un obsedant complex de inferioritate. care urmează a fi publicată. ca şi pe contri- buţii privind diversele laturi ale problemei. politice. Nu istoria reală. de Christian Amalvi: Les Heros de l'Histoire de France. Istoria aceasta cu români altfel decît ceilalţi şi supuşi per- secuţiei celorlalţi. ilustrează o stare de spirit nepotrivită vremurilor de azi. premisele teoretice ne aparţin. Recherche iconographiaue sur le pantheon scolaire de la troi- . şi imobilismul în raport cu noi înşine. In mare măsură. cu privire la cazul francez. literare şi iconografice. ci istoria pe care ne-o imaginăm. martie-octombrie 1996 BIBLIO' "ECA ŢEANÂ JUC: »9 * i'AViAN G0GA" CLUJ Bibliografie Lucrarea de faţă se bazează pe o varietate de surse: isto- riografice. şi doar pe acelea folosite efectiv în argumentaţia noastră. toate acestea sînt menţionate în text şi în notele respective. Nu este cazul să ne ştergem din memorie cîmpurile de bătălie. dar pare-se că istoria ne trage înapoi. 1973) are marele merit de a demola mitul obiectivitătii istoriei. Dar poate vom reuşi. să desluşim în ele semnificaţii noi. Actuali- zarea insistentă a unui trecut glorificat şi abandonarea în mrejele lui perpetuează confruntarea în raport cu ceilalţi 360 . Ele sînt sintetizate într-o Introduction ă l'histoire de l'imaginaire. dar cu implicaţii conceptuale şi metodologice mai largi. Cartea lui Hayden White Metahis- tory (The Johns Hopkins University Press. Conexiunile dintre istorie şi ideologie sînt analizate. nici izolaţionismul nu sînt soluţii ac- ceptabile. aşa cum au reuşit francezii şi germanii. Nu revenim asupra lor. mărginindu-ne să consemnăm aici lucrările cu caracter mai general.

Presses Universitaires de France. Vasile Pârvan: efigia cărturarului. Maspero. 1989. Etape pregătitoare ale prezentei lucrări sînt cele trei vo- lume editate. Albin Mieriei. încă insufi- . Editura Junimea. 1979. oferă cîteva repere esenţiale. Editura Junimea. Iaşi.0 remarcabilă analiză a unui set de mituri fondatoare moderne.sieme Republique. Junimea: implicaţii istoriografice. şi De l'art et la ma- niere d'accommoder les heros de l'histoire de France. 1995-1997. 1976. Paris. Editura Junimea. Bucureşti. sub direcţia noastră şi sub egida Centrului de istorie a imaginarului al Facultăţii de Istorie din Uni- versitatea Bucureşti: Mituri istorice româneşti. Paris. la Elise Marienstras. Mythes politiques modernes. 363 Privitor la miturile politice. Editura Universităţii Bucureşti. De la istoria critică la criticism. Pentru imaginarul naţiunii o referinţă necesară este eseul lui Dominique Schnapper. Les Mythes fondateurs de la nation americaine. Peeters. Iaşi. Sur l'idee moderne de nation. A scrie şi a face istorie. sînt de menţionat două lucrări fundamentale: Andre Reszler. 1988. Editura Junimea. 1974. 1994. Gallimard. 1985. indisociabil ataşate celor is- torice. Editura Junimea. lucrarea lui Mircea Eliade. 2 volume. 1995. Bucu- reşti. Orice reconstituire sau analiză istoriografică nu poate face abstracţie de contribuţiile fundamentale ale lui Ale- xandru Zub. Editura Academiei. Louvain-Paris. Iaşi. Aspecte ale mitului (Edi- tura Univers. şi Raoul Girardet. Pentru istoriografia perioadei comuniste. Iaşi. în problematica miturilor fondatoare şi a originilor în genere. Menţionăm dintre acestea: Mihail Kogălniceanu istoric. remarcabile printr-o documentare ieşită din comun şi prin echilibrul interpretărilor. 1981. 1976. Istorie şi istorici în România interbelică. 1981. este indispensabil volumul apărut sub direcţia lui Marcel Detienne: Traces defondation. Paris. Editura Univer- sităţii Bucureşti. Mythes et Mytho- logies politiques. 1990). La communaute des citoyens. Seuil. 1974. 1986 (nouă ediţie. Paris. Pentru societăţile tradiţionale. şi Miturile comunismului românesc. Essais de mythologie naţionale. 1978). Iaşi. Phot'ceil. Paris. 1990. Paris.

cient cercetată, lucrarea de referinţă rămîne cea a lui Vlad
Georgescu, Politică şi istorie. Cazul comuniştilor români,
1944—1977 (ediţie îngrijită de Radu Popa), Editura Huma-
nitas, Bucureşti, 1991. O analiză pertinentă a pulsaţiilor
mitice româneşti din aceeaşi perioadă, la Katherine Verdery,
Compromis şi rezistenţă. Cultura română sub Ceauşescu, Edi-
tura Humanitas, Bucureşti, 1994.
O tentativă de sinteză (pînă la 1944), la Lucian Boia: Evo-
luţia istoriografiei române. Tipografia Universităţii Bucureşti,
1976. Am preluat din această lucrare o serie de date, idei
şi caracterizări. In unele privinţe însă, interpretările noas-
tre au evoluat considerabil, deosebirea dintre cele două
texte datorîndu-se în plus şi factorilor perturbatori prezenţi
la 1976, conştiinţa unor limite de nedepăşit (autocenzura)
şi cenzura propriu-zisă, numită pe atunci „direcţia presei",
364
care a impus o lungă suită de modificări în textul iniţial
(printre acestea: amplificarea capitolului privitor la istorio-
grafia marxistă; „disocierea" de teoria admigraţiei a lui
Onciul; eliminarea argumentaţiei lui C. Giurescu privitoare
la capitulaţii...).
Cu privire la originile mitului dacic, poate fi consultată
lucrarea Ovidiei Babu-Buznea, Dacii în conştiinţa romanti-
cilor noştri. Schiţă la o istorie a dacismului, Editura Minerva,
Bucureşti, 1979 (demonstraţie într-o oarecare măsură „con-
taminată" ea însăşi de dacismul ambiant).
Sorin Antohi, în Civitas imaginalis, Editura Litera, Bucu-
reşti, 1994, propune o interesantă incursiune în diversele
compartimente ale imaginarului social şi ale construcţiilor
utopice româneşti din ultimele două secole.
Lucrarea esenţială despre ideologia românească la înce-
putul epocii moderne (inclusiv aspectele privitoare la con-
ştiinţa istorică) îi aparţine lui Vlad Georgescu: Ideile politice
şi iluminismul în Principatele române, 1750-1831, Editura Aca-
demiei, Bucureşti, 1972, completată de anexele documen-
tare Memoires et projets de reforme dans Ies princivautes
roumaines, 1769-1830, Bucureşti, 1970, şi 1831-1848, Bucu-
reşti, 1972.
Cu privire la succesiunea şi interferenţa ideologiilor, vă-

zute îndeosebi din perspectiva fenomenului literar, dar in-
serate într-un cadru cultural mai amplu, sînt notabile şi
mereu utile cercetările minuţioase ale lui Zigu Ornea. Ne
mărginim să cităm, dintre contribuţiile mai vechi, Sămănă-
torismul, Editura Minerva, Bucureşti, 1970, iar dintre cele
recente, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, Editura
Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1995.
Pentru o prezentare sintetică, clară şi echilibrată a diver-
selor ideologii şi modele de dezvoltare, trimitem la Keith
Hitchins, The Romanians, 1774-1866, Clarendon Press, Ox-
ford, 1996, şi Rumania 1866-1947, Clarendon Press, Oxford,
1994; cea de a doua şi în versiune românească: România
1866-1947, trad. de George G. Potra şi Delia Răzdolescu,
Editura Humanitas, Bucureşti, 1996.
365
In sfîrşit, o trecere în revistă — preluată în prezenta lu-
crare — a modelelor invocate în procesul modernizării so-
cietăţii româneşti, la Lucian Boia, „Les Roumains et les
Autres. La quete des modeles dans la societe roumaine
des XIXăme et XX*me siecles", în L'Etat des lieux en sciences
sociales, Institut Franţais de Bucarest (textes reunis par
Alexandru Duţu et Norbert Dodille), L'Harmattan, Paris,
1993, pp. 39-^8.
Indice de nume de persoane
Aaron, Florian 63
Alecsandri, Vasile 141, 288
Alexandru I, ţar al Rusiei 239
Alexandru cel Bun, domn al
Moldovei 287, 304, 317, 332
Alexandru Lăpuşneanu, domn
al Moldovei 228
Almaş, Dumitru 334
Aman, Theodor 290
Ana de Austria, regină a Franţei
288
Andreescu, Ştefan 210,211
Andrei, Petre 117
Andrei, sfîntul 20
Anghel, Paul 123
Anonymus 188
Antipa, Grigore 301, 309

Antonescu, Ion 28,29,118,119,
258, 260, 261, 270, 317, 336,
339-341, 344
Antonescu, Teohari 147
Apolodor din Damasc 144, 317
Arbure, personaj fictiv 74, 75
Argetoianu, Constantin 242,312,
314-316
Armând, Louis 157
Asachi, Gheorghe 74, 75, 288
Asan, întemeietor al „regatului
româno-bulgar" 173
August, împărat roman 76,133,
135
Aurelian, împărat roman 75
Averescu, Alexandru 315, 316,
343
Azarie 295
Baiazid, sultan 38,289
Balzac, Honore de 349
Barbu Daniel 15,16
Basarab I, domn al Ţării Româ-
neşti 128, 286,332,333
Basarabi, familie domnitoare 188
Basta, George 268
Bâthory, Sigismund, principe
al Transilvaniei 268
Bădescu, Ilie 124
Bălcescu, Nicolae 57, 64-70, 72
76-78, 92, 99, 134, 197, 201,
213, 237, 321-323, 325, 328,
329,331-335, 337
Bărbulescu-Dacu, Marin 150
Bărnuţiu, Simion 86,91,133,323
Bârzu, Ligia 185
Berciu, Dumitru 160
Bethlen, Gabriel, principe al
Transilvaniei 196
Bianu, loan 128
Bibescu, Gheorghe, domn al Ţă-
rii Româneşti 64
Bismarck, Otto von 86
Blaga, Lucian 151,221-224

Bloch, Marc 169
Bodea, Cornelia 213
Bogdan I, domn al Moldovei
129, 175, 207, 286, 332, 333
Bogdan Dragoş 74
Bogdan, loan 83,88,98,101,106,
163-165, 167, 283, 285, 295,
297,298
Bojincă, Damaschin 63
Bolintineanu, Dimitrie 286,289,
290,298,330
367
Bolliac, Cezar 139
Borgia, Cezar 297
Borilă, Petre 259
Boulanger, Georges 316
Boutmy, Emile 218
Brancovici, Sava 111
Bratu, Traian 117
Brătescu-Voineşti, Ioan Alexan-
dru 150
Brătianu, Gheorghe I. 99, 101,
105, 109, 115, 179, 206, 207,
283
Brătianu, Ion C. 90, 137, 234,
241, 242, 307, 308, 318, 323,
342
Brătianu, Ion I. C. (Ionel) 70,
71, 72,307-309,318
Brătianu, familia 72,105,307-309,
317, 318,341
Brîncoveanu, Constantin, domn
al Ţării Româneşti 128, 209,
287, 304, 318, 330, 332, 345
Brucan, Silviu 259
Brutus, personaj fictiv 128
Buckingham, George Villiers,
duce de 288
Bucur Ciobanul 319
Budai-Deleanu, Ioan 131
Burebista, rege al Daciei 120,
127, 154, 161,189, 271, 277,
328, 330-332, 338, 352, 354

Bush, George 265
Buteanu, Ioan 214,318
Camus, Renaud 280
Cantacuzino, Constantin 58,130
Cantacuzino, Ion 242
Cantacuzino, Serban, domn al
Ţării Româneşti 128
Cantemir, Dimitrie, domn al
Moldovei 130,304,318,322,
328, 330, 332
Caragiale, Ion Luca 51,227,228,
246
Cardaş, Gheorghe 304
Carmen Sylva, vezi Elisabeta
Carol I, rege al României 28,29,
90, 144, 145, 149, 244, 282,
287, 299-307, 310, 311, 317,
318, 324, 325, 335, 342, 343
Carol al II-lea, rege al României
99, 119, 304-307, 308, 311,
313,316,318
Carp, Petre P. 83, 246, 294, 309
Carrere, Emmanuel 280
Cassiodorus 159
Catargiu, Barbu 68,69, 72
Catargiu, Lascăr 323
Cazimir, Ştefan 50
Călinescu, George 223,259
Câmpeanu, Pavel 216
Ceauşescu, Elena 121,310
Ceauşescu, Ilie 125,158
Ceauşescu, Nicolae 14, 28, 29,
31, 33, 35, 52, 113, 117,
119-122, 125, 126, 158, 160,
168, 182, 189,193, 225, 236,
244, 251, 253, 256, 263, 266,
275, 277, 279, 280, 328-338,
340,343,352-354,356
Cernătescu, Petre 80, 83
Cernîşevski, Nikolai Gavrilo-
vici 328
Chalcocondylas 296
Chesarie de Rîmnic 128

Chiajna, doamna 288,310
Chivu, Stoica 325
Churchill, Winston 264, 265,
340
Cihac, Alexandru 89, 162, 163
Cioran, Emil 271
Clanău, Petru, personaj fictiv 74,
75
Clara, doamna 288, 310
368
Cloşca 304, 318, 319, 322,
331-334,
Codreanu, Corneliu Zelea („Că-
pitanul") 316,320
Constantin cel Mare, împărat
roman, 128
Constantinescu, Emil 34, 335
Constantinescu, Miron 114
Constantinescu, Mitiţă 117
Constantinescu-Iaşi, Petre 109
Copoiu, Nicolae 121
Coposu, Corneliu 341
Coruţ, Pavel 353
Costin, Miron 61, 63, 130, 211
Coşbuc, George 289,330
Cotruş, Aron 313
Crainic, Nichifor 95, 222, 223
Creangă, Ion 124,227
Cristescu, Gheorghe 315
Crişan 304, 318, 322, 331, 334
Crişan, Ion Horaţiu 159,160,330
Cuza, Alexandru Ioan, domni-
tor al Principatelor Unite 28,
29,82,90,127,283,287,299,
301, 304, 309, 310, 318, 328,
331-334, 337,338,342
Cuza, Elena 310
Daicoviciu, Constantin 114,167,
183,184,187
Dante Alighieri 349
Davila, Alexandru 288
Decebal, rege al Daciei 69,135,
141, 143, 144, 146,154, 161,

286, 299, 304, 319, 330-332
Delavrancea, Barbu Stefănescu
246,290
Densuşianu, Nicolae 147-149,
156,157,353
Densuşianu, Ovid 178
Despina, doamna 317
Despot Vodă, domn al Moldo-
vei 287,288
Dionisie Eclesiarhul 50, 239
Dobrescu, Dem. 117
Dobrogeanu-Gherea, Constan-
tin 109, 325
Doja, Gheorghe 322, 331
Dracula, personaj fictiv 279,280,
297
Dragomir, Silviu 99
Dragoş, domn al Moldovei 74,
129^ 175, 207,286,304
Dragoş, Ioan 214
Drăgan, Iosif Constantin 160,
161, 259, 268
Drăghicescu, Dumitru 218,221,
237,239, 241
Dreyfus, Alfred 33,259
Dromihete, rege get 161, 289,
330-332
Duca, I. G. 307-309
Dumitrescu, Gheorghe 321
Duruy, Victor 88
Elena, fiica lui Ştefan cel Mare
322
Eliade, Mircea 149,152
Eliade, Pompiliu 242
Elisabeta (Carmen Sylva), regi-
nă a României 302,310,318,
326
Eminescu, Mihai 10,11, 60, 61,
91,92,140,221,227,231,246,
287,289, 298,319,320
Ene, Constantin 334
Engel, Johann Christian 63, 73,
298

325-338. personaj fictiv 129 Frederic cel Mare. Gheorghe 261. Lucien 44 Felmer. 324. domn al Moldovei 287 Ghica. Sabin 20 Ghica.342.318. 322. 321. 303-307. Gala 302 Garibaldi. 325 Frontinus. Ştefan 325 Fotino.324 Gheorghe. 311. Sigmund 10 Frimu.317. împărat roman 267 Filipescu. Martin 54 369 Ferdinand I. 326. 314. 349 Eutropius 85.138 Evdochia din Kiev 322 Fadeev. Giuseppe 87 Gelu.Engels. 356 Gherman. vlădica 293 Gheorghiu. Grigore (al ITI-lea). Dionisie 132 Fouille. Friedrich 322. Teohari 259. Grigore (al IV-lea). rege al Pru- siei 113 Frederic de Zollern 300 Freud. 263. prin- cipe al Transilvaniei 332 Francus. 309. voievod transilvănean 188. rege al României 28. Ştefan 325 Gheorghiu-Dej.332.343 Filip al II-lea. Aleksandr 328 Febvre.134. C. 312.331. Ion 244 .261.333 Georgescu. I. domn al Moldovei 74 Ghica. Alfred 218 Francisc Răkoczi al II-lea. rege al Macedo- niei 198 Filip Arabul. Grigore 117 Foriş. Sextus Iulius 331 Galaction.

114.307 Homer 124 Horea. .318. Mihail 251. 86.104. 85. 162. 82. Johann Gottfried 53.288 Herder. 91. Vaclav 15 Heliade Rădulescu. 268. Ion 67. Eremia 315 Groza. 114 Glad. 294 Havel.Girardet.101.124 Goga. Franţois 47 Guşti. personaj fictiv 74. 88.314.351 Hodoş. Johann Wolfgang von 86. Nerva 128 Hohenzollern-Sigmaringen. 87.107. 68. 332. Constantin 121 Giurescu. 329. 133.188. 152. 105. 298 Giurescu. Petru 336 Guizot. Dimitrie 97 Hasdeu. Constantin C. 97.288.123.319.124. 341 Iancu de Hunedoara. 199. 174. 160. voievod al Transilvaniei 25. Dinu C. 102. 138. voievod transilvănean 188. 217 Herodot 104. 181.163. 329. 331-334 Horthy.75.151 Herzen.332-334. 296. 99. 103.304. 293. 141. 322. 74-76.127. Octavian 267 Goldiş. 319. 189. 148. 146.323.188 Iancu.318.265 Grigorescu. Avram 304. 140. Aleksandr Ivanovici 328 Hitler. Vasile 335 Gorbaciov.340.204.333 Goethe.Adolf260. 165. 202. Bogdan Petriceicu 81. 147. Raoul 355 Giurescu. 267. dinastia 300. Miklos 281 Huru. 320.

rege al bulgarilor şi ro- mânilor 173 Iordan. 293-297. 326 Ipsilanti.180. 323. 247. domn al Moldovei 81. domn al Mol- dovei 203. 268 370 Iliescu. împărat roman 85 Iunian. 99. 208. ţar al Rusiei 284 Jullian.232 Ionescu. 188. 149 Isus Cristos 169.173.77. 117. 238. 332 Ibrăileanu. Ion 242 Lapedatu. 78. Alexandru 99 Laurian. domn al Ţării Româneşti 128 Istrati.84. 299.90.332. 286. Zoia 328 Lahovari.134-136. 231. . Pavel 239 Kogălniceanu. 93. lorgu 190 Iordanes 159. Garabet 227 Ieremia Movilă. 83. Grigore 117 Ivan al III-lea. Nae 95.333 Kohl. 318. 116. 202.179 lorga. 100-103. 328 Ivan cel Groaznic. 292 Iorgulescu. Mircea 6 Ipătescu. Nicolae 28.320 Iulian Apostatul. 164. 321 Ionescu. 165. 34. 222. 153 loniţă. cneaz al Mosco- vei 322. Camille 152 ' Kiseleff.317. Helmut 360 Kosmodemianskaia. Ana 310. Nicolae 80 Ionescu-Nica. Constantin I. 148.246. 267.198. 143. 262 Ioan Vodă cel Cumplit. Mihail 63. G. 248. 105. 268. August Treboniu 72. 181.64. Ion 18. Alexandru.

98.80. Olivia 278. rege al Ungariei 25.259 Luca. Ioan 85. 123. 268 Lavater.287. 59. 83. Johann Kaspar 297 1 Lazarus. Eugen 51. Gheorghe 323 Mahomed al II-lea. 137.34 Maurer.163.318. 304. 227. 284. 279 Mao Tze-dun 284 Marconi. 96. 231 Maiorescu. 324 Luca Arbure 292 Ludovic al XHl-lea. 137. 311-314. Ion Gheorghe 114 Mărăcineanu.117 Magheru. 205 Lupescu. 331. rege al Fran- ţei 288 Lupaş. Vladimir Ilici 327. Gheorghe 288.261. domn al Ţării Româneşti 128. 349. 336 Licurg 68 Lisimah. Petru 85. 162. (' 352 Massim. Moritz 217 Lazăr.96.85. Iuliu 335. Karl 283. Valter 334 Menumorut. 332 .56.244 Maniu. 203. voievod transilvă- nean 188.133 Matei Basarab. 342 Manning. 131. 116.73.173. Vasile 319 Măria. sultan 203 Maior. 331. 318 Lenin. 212. Virgil 97. Niccolo 123 Madgearu. Ioan 99. rege al Traciei 289 Lovinescu. 133. 227. Elena 310 Machia velli. Vasile 259. 341.317 Matei Corvin. Titu 55.343 Marx.204. Guglielmo 122 Marin. 336. 85-92. regină a României 28. 80.

203. Sorin 33. Samuil 62. Benito 192.46.128. 283. Jean-Baptiste Poquelin 60 Morand. 339-341. 340 Muşat. Slobodan 16 Mincu. 206-208.38 Mircea cel Bătrîn. împărat al francezilor 241 Năstase. 355 Mihalache. Ivan 262. 330-332 Mitterrand. rege al României 28.201. . 76.197. 272. Ion 97 Mihnea Vodă cel Rău. 258. Jules 78 Micu. 210-212. 345 Mihai I. 121. 332 Negru Vodă. 69.32-35. 65.198. domn al Ţării Româneşti 33. 321. 211. 266. 300. Franţois 360 Moliere.88.102. 242. 314. 299. 304. domn al Ţării Româneşti 288 Miloşevici.239 Napoleon al III-lea.129. 286. întemeietor legen- dar al Ţării Româneşti 68. 289-291. 286. Ilie 233 Neagoe Basarab. domn al Ţării Româneşti 26-28. 289. 317. domn al Ţării Româneşti 123.38. 38. 317.127. 330-332.133 Mihai Viteazul.305 Michelet. Mircea 332 Napoleon I. Ion 92 Mitu. 104.61-67. Paul 278 Moţa. 330. 318. 217.36. 307.107. 348. 287.41.88.371 Mestrovic. împărat al france- zilor 46. 317. 40. 302-304. 243. 192. 204.175.123. Ion 319 Mussolini.189. 290 300.334. 268. 310.93.

Vasile 100. 295. 88. 145. 106. 101. 147. 324.207. 144. 336 Pătroiu.101. 188. Costin 144 Petru cel Mare. 301 Oţetea. 207. 324 Pătraşcu cel Bun. Ana 249. 101. 165.123 Pascu. 105-107. 234. Lucreţiu 109. 142. George 60. 176-179. 226 Pauker. 208 Petrescu.144. 307 Petrescu. 98. 179. Dimitrie 83.180. 261.-R.286. 87. 204.148. Ioan 99 Noica. Edgar 122. Sergiu 33 Niculescu.102.306 Negruzzi. 97. întemeietor al „regatu- lui româno-bulgar" 173 Petru Aron. 109. 288 Onciul. Ştefan 114 Patapievici. H. domn al Ţării Româneşti 102 Pătrăşcanu. 162 : Papu. 90. Constantin 224 Numa Pompilius. 153. Andrei 114. domn al Moldovei . 166. 146. 201. 328 372 Petru. Alexandru 140. Ion 184 Nicolaescu. Costache 288 Nestor. Petre P. ţar al Rusiei 284.329 Ovidiu (Publius Ovidius Naso) 60 Panaitescu. 99.343 Panu. Camil 323 Petrescu Cezar 306. Ion 332 Pârvan. 310. 322. rege legen- dar al Romei 68 Odobescu. 282.304. Alexandru 24 Nistor. 98.

174-176.178. Radu 62 Popov. 333 Roller. domn al Moldo- vei 210.25 Popescu.208.328 Roman. domn al Ţării Româ- neşti 99 Ranke.337 Robespierre. Armând Jean du Plessis. 259.132 Piliuţă. Mihail .150 Poseidonius 23 Preda. Marin 14 Procopius din Cezareea 179 Puşcariu.326. Franklin Delano 264.109. cardinal de 288 Rîmniceanu. Petre 355 Roosevelt.221 Pop. domn al Mol- dovei 293 Philippide. Nicolae 149. Vasile 60. Constantin 332 Pintiiie. 166. Jean 60 Radu Negru. vezi Negru Vodă Radu I.187 Petru Rareş. Maximilien 284 Roesler (sau Rosler). voievod al Tran- silvaniei 332.178.186 Roland Borşa. Constantin 92 Răutu.286 Petru Şchiopul. domn al Moldovei 288 Richelieu. 340 . Sextil 178. 110. 154. Leonte 259 Răzvan. Leopold von 84 Rădulescu-Motru. Robert 79. Alexandru 75. Aleksandr 122 Portocală. Ioan-Aurel 24. Naum 132 Roaită. 190 Philippide. Vasile 325.336. Ilie 326 Pitagora 151 Pogor.179 Racine. Dimitrie 54.283.

326. domn al Mol- dovei 28. domn al Mol- dovei 317 Ştefan cel Mare. suveran mitic 148.297. Aleksandr 15 Solon 68 Sorbul.208 Russo. 349 " Simion.322 Stalin. ţar al Bulgariei 173 Saturn. Oscar Luigi 161 Scorilo. Mihail 296 Spartacus 284. Iosif Vissarionovici 52. 41. 340 Steinthal. 264. Ioan 38 Shakespeare. împărat ger- man 61.160 Sadoveanu. presupus rege dac 331 Scriban. Eugen 8 Sion. 211.173. 283. 286. 284. Filimon 326 Sîrbu.149 Scalfaro. Iordache 60 Rousseau.135.Rosetti-Roznovanu. 298 Şonţu. familia 75 Sion. 72.136 Russu.73. 88. Jean-Jacques 53 Rudolf al II-lea. 74. 208. Gheorghe 62. 112.277 Stratford Canning 59 Sturdza. Alecu 69. 135. 204. 93. Heymann 217 Stoker. Ion 1. 203. Gheorghe 334 373 Ştefan al II-lea. 134.63.197. 66.85. Mihail 249 Samuil. 287. William 124. 107. Grigore 75 Sulzer.70. 209. Romulus 268 Scurtu. Franz Joseph 73 Şincai. Ioan 202 Sofronie din Cioara 112 Soljeniţîn. . Constantin 75 Sîrbu. Bram 297 Strabo 23. 104.84. 111.

319-322. domn al Moldo- vei 162. 298 Tocqueville.141. Nicolae 28. 290. 342 Tocilescu. Ienăchiţă 86.86 Vasile Lupu. 90. 299. domn al Ţării Ro- mâneşti 317 Vlad Ţepeş. 36. 161. 287. domn al Moldovei 292 Tagliavini.289-293. 317. Ioniţă 59 Teodoroiu. 302-304. 269. Tudor 73. 300. 328. 344 Vladimirescu. personaj literar 288 Villehardouin. 141. 143-145. 290. 334 Vladislav I (Vlaicu Vodă). 285. 299. 212. 304. 337. 345 Ştefănescu. 300.195. 304. Ecaterina 310 Tito. 158. 296-299. 29. 286. 283. 318. Katherine 124 Vidra. suveran mitic 148. Miguel de 152 Uran. 317. Geoffroi de 17 Vizanti.132 Verdery. 303. 332. 319. 325 Ţuţea.208. 317. împărat roman 69. 293. domn . 330-332. Grigore 130. Alexis de 94 Traian. Andrei 80 Vlad Dracul. 128. 203. 317. Radu 17 ' '■ Văcărescu. 149 Ureche. Vasile Alexandrescu 81. 330-332. Iosip Broz 263 Titulescu. 319. domn al Ţării Ro- mâneşti 28. 329. 286. Petre 320 Unamuno. Carlo 190 Tăutu. 107. 10 Ştefăniţă. 129.292-293 Urechia. 287. 328. 333 Vasile. 34. 149. Grigore 140. Alex.

223 Vulpe. 164.. 96..320. Originile .. mitologie . Alexandru 23 Wundt.....295... 174-177.... 83......353 Zamfirescu........ Alexandru D.. 56.. Continuitatea ....... 203.. ideologie.319. 5 Introducere... 199..... Istorie.. 293. 272 Zeletin....... 49 Prima intrare în Europa — Naţionalism şi mo- dernizare — Un mit naţional: Mihai Viteazul — Proiecte diferite. 171 Un paradox istoriografie: aria de formare a po- porului român — La nord şi la sud de Dunăre. 127 Cîteva principii — Vremea romanilor — Daci şi romani: o sinteză dificilă — Dacii îşi iau revanşa — Lupta de clasă în Dacia — Momentul dacic al comunismului — Slavii. o prezenţă oscilantă — Naţiunea: organism biologic sau comunitate socială? III.. istorii diferite — Glorifi- carea trecutului — De la romantism la şcoala cri- tică — Paradigma junimistă: detaşarea de istorie — Reacţia autohtonistă — Imposibila obiectivi- [ tate — Discursul comunist: faza antinaţională s — Discursul comunist: recuperarea trecutului — > Discursul comunist: exacerbarea naţionalistă II. 181. 186...... Leon 259 Vulcănescu. 292. După trei ani {Introducere la ediţia a Il-a)....al Ţării Româneşti 288 Volovici. Wilhelm 218 Xenopol..... 43 I.. Un posibil compromis? — Consolidarea roma... 82.... 201.... 142.....^ nităţii nord-dunărene — în anii comunismului: j imperative ideologice şi argumente arheologice 1 ... Dan 124.. Ştefan 51.. 54............«... 169. 266........ 298 Zalmoxis (Zamolxe) 151-153. Mircea 222... 283 Cuprins ■ »*»**••... 188... 225....... 208.

.. maghiarii.. Unitatea.. Regina Măria — Salvatori interbelici — Mitologie legionară — De la Bălcescu la Gheor- ghiu-Dej — De la Burebista la Ceauşescu j VII....... sau români? — Rîurile şi Carpaţii — Unitatea istorică: reflux şi reelaborare —ţ Comunismul: mitul unităţii la j zenit —îîn căutarea sufletului românesc — O 1 sinteză fluidă V.... Ţepeş doamne... 230 „Cine-a îndrăgit străinii........ 363 Indice de nume de persoane......... 195 Ardeleni.................... evreii — • Prieteni şi adversari: un joc istoric —*...... 339 Ruptură sau continuitate? — întotdeauna uniţi? — Metodologia uitării — Libertatea de a spune orice — Un moment care trebuie depăşit: blo- cajul mitologic încheiere .....— Statul românesc de-a lungul „mileniului în- tunecat" — Concluzii: arheologie... moldoveni............ Românii şi Ceilalţi ......... lingvistică şi politică 375 IV........ 358 bibliografie.... Complot împotriva României — Tentaţia imperială — Competiţia drepturilor: naţiuni................ După 1989 .... 367 376 -^ .." — Apărători ai Oc- cidentului — Despărţirea de Est — Mitul fran- cez — „Contra-mitul" german — Mitologie comunistă — Repere postrevoluţionare —îrTrei dosare sensibile: ţiganii................ frontiere......... Principele ideal .........................." — Mitul dinastic — O a doua dinastie? — Mitologie fe- minină.... munteni......... mino- rităţi — A patra putere mondială — „Ceilalţi" despre români" VI.................. 282 Eroi şi salvatori — Constituirea panteonului na- ţional — Tăierea boierilor: dosarul Ioan Vodă — „Cum nu vii tu...........

şi bilanţ . 74 Compama Naţionaiă a Imprimeriilor „CORESI" S. Bucureşti ROMÂNIA €H Noi apariţii în seria Istorie LUCIAN BOIA Două secole de mitologie naţională Naţiune.Redactor HORIA GĂNESCU Apărut 2000 BUCUREŞTI . premiat de Academia Franceză.şi celor mai puţin tineri . 379 Cartea e o privire sintetică şi originală asupra momen- telor-cheie din trecutul nostru. ARTHUR GOULD LEE .ROMÂNIA Tiparul executat sub comanda nr. marcate de o adevărată religie a naţiunii. Prilej de meditaţie asupra ultimelor două secole. cînd am intrat deja în anul 2000 . Dar ce înseamnă ele de fapt? Reflectă o reali- tate obiectivă sau sînt mai curînd expresia unei mitologii materializate? Definesc permanenţe sau doar o fază is- torică recentă pe cale de a se încheia? Lucian Boia îşi propune să răspundă la aceste întrebări în spiritul pro- priului său sistem de interpretare: o istorie în care ima- ginarul conduce jocul. scoţînd la lumină întîmplări mai puţin cunoscute. fără tabuuri sau preju- decăţi.al unui dramatic şi fascinant sfîrşit de mileniu. ■dar revelatoare.acum. profe- sorul Neagu Djuvara lasă la o parte de data aceasta to- nul academic.istoria României. pentru a povesti tinerilor .A. naţionalism. NEAGU DJUVARA O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri Autor al unor erudite studii de istorie şi filozofia istoriei apărute în Franţa. stat naţional: cuvinte atît de des pronunţate şi cu o puternică încărcătură simbolică şi emoţională.

Regina Mamă a României Viaţa reginei Elena. RICHELSON Un secol de spionaj Serviciile de informaţii în secolul XX Faţă de abundenţa de istorii jurnalistice ale spionajului mizînd pe senzaţional. Arthur Gould Lee. reformele inepte ale guvernanţilor. maladiile naţionalismului. a reginei Victoria şi a lui Iacob I al Angliei. într-adevăr. Humanitas. nepoată de împăraţi şi fiică de regi. bolşevismul şi poporul rus. A devenit. Tatăl. mama lui Mihai I al României. şi cu atît mai puţin reginele. regină. dar nu a domnit niciodată. A suportat umilinţe la care femeile nu sînt de obicei supuse. Descendentă a ţarinei Ecaterina cea Mare. rolul oligarhiei financiar-indus- triale. cărora tarele postcomuniste ne sînt dureros de familiare. soţul.cu atît mai puţin de noi.Elena. au- torul biografiei regelui Mihai (Coroana contra secera şi cio- canul. nu pot fi ignorate de nimeni . a reconstituit povestea augustei Cenuşărese bazîndu-se pe propria ei mărturie. JEFFREY T. Elena părea sortită unei existenţe senine de suverană. primii ani de democraţie. 1998). rolul şi poziţia Bisericii Ortodoxe. fiul şi fratele ei au fost forţaţi. Pagini compacte sînt con- sacrate războiului din Cecenia şi situaţiei precare a ruşilor rămaşi în republicile desprinse din Uniunea Sovietică. rînd pe rînd. să renunţe la coroană. Sînt discutate consecinţele destrămării URSS. evoluţia caracterului rus de-a lungul istoriei. această mare conştiinţă a epocii noastre. ALEKSANDR SOLJENIŢÎN Rusia sub avalanşă Fidel rolului său de mărturisitor al relelor şi tarelor ruseşti. Soljeniţîn face bilanţul stării de criză globală în care a intrat ţara sa în ultimul deceniu al secolului şi reflectează la posibilităţile de salvare. relaţiile Rusiei cu Occidentul şi Orientul. Opiniile şi soluţiile lui Soljeniţîn. dezas- 380 trul economic al ţării. Prieten al familiei regale exilate. a fost o viaţă de Cenuşăreasă derulată invers. corupţia. cartea lui Richelson este o isto- .

44 000 LEON VOLOVICI 6 Introducere în filozofia istoriei 84 000 RAYMOND ARON 7 Istoria Gărzii de Fier (1919-1941) 64 000 FRANCISCO VEIGA . războiul israeliano-arab de şase zile. Richelson. (lei) ex.MECH1N 3 Cultură şi naţionalism în România Mare 69 000 IRINA LIVEZEANU 4 Două secole de ideologie naţională 34 000 LUCIAN BOIA 5 Ideologia naţionalistă şi „problema evreiască". autor Preţ Nr. DST. 381 'B *£rnmf-vfif-'(u&: TALON DE COMANDĂ m Jl. a comunicaţiilor codificate şi a «spargerii» codurilor în diverse alianţe militare din timpul războaielor mondiale şi al Războiului Rece. membru al Arhivelor Securităţii Naţionale (SUA) şi autor al mai multor cărţi despre spi- onaj. de spionaj.KGB. 1 322 de vorbe memorabile 29 000 PETRE ŢUŢEA 2 Cleopatra 39 000 BENOIST. Mossad. la dispoziţie o carte de referinţă. Titlu.rie «rece». Jeffrey T. dezvăluie istoria secretă a marilor servicii .. războiul din Afganistan. CIA. urmărind faptele în strînsă legătură cu politi- cul şi cu evoluţia raporturilor de forţe pe plan militar. Cititorii interesaţi de istoria militară. MI5 -. aşadar. Nr. de lu- mea politicii şi a afacerilor au.:-<\o Carte Humanitas prin poştă «^ **•«<! o© Citiţi pe verso despre avantajele utilizării serviciului nostru direct de distribuţie şi despre procedura de comandă.. primăvara de la Praga. războiul din Golf. Cî- teva dintre evenimentele politice şi militare ale ultimelor decenii apar într-o lumină nouă din perspectiva activi- tăţii serviciilor de spionaj: criza cubaneză. crt.

: 01/ 222 90 61. fax. telefon. alte titluri Humanitas • Indicaţi.ro Internet: www. email sau Internet (căutaţi pe site-ul nostru bonul de comandă). sunaţi la tel.« Avantajele dumneavoastră: 10 % reducere din preţul de librărie. Cum transmiteţi comenzile: prin poştă.humanitas.ro Datele dumneavoastră Nume _______________________________________________ Adresă _______________________________________________ Telefon. Fax: 01 /224 36 32 E-mail: cpp @ agora.8 Legiunea „Arhanghelul Mihail" 170 000 ARMIN HEINEN 9 Mitologia ştiinţifică a comunismului 49 000 LUCIAN BOIA 10 Mitul longevităţii 45 000 LUCIAN BOIA 11 Nostalgia MIRCEA CĂRTĂRESCU CARTE HUMANITAS PRIN POŞTĂ -A cu plata ramburs / la primirea coletului . Cum comandaţi: Bifaţi pe TALONUL DE COMANDĂ precedent titlu- rile care vă interesează • Adăugaţi. numărul de exemplare dorite • Ţineţi cont de faptul că lista de titluri disponibile şi preţurile înscrise în TALONUL DE COMANDĂ erau valabile la data trimiterii în tipografie a cărţii de faţă • Pentru informaţii la zi privind titlurile disponibile şi preţul lor. Editura Humanitas 1 Piaţa Presei Libere 1 79 734 Bucureşti — România Tel. fax___________________________________________ Informaţii suplimentare (completaţi aceste rubrici pentru a fi inclus în baza noastră de date destinată unui viitor direct-mail) Data naşterii _________ Profesia_________________________ Preferinţe de lectură / domenii de interes______________________ Semnătura Data . pentru fiecare titlu. 01/ 223 15 01. indiferent de cantitatea comandată • taxe poştale gratuite / suportate de Humanitas • materiale promoţionale la zi privind apariţiile noastre. dacă e cazul.humanitas.