P. 1
Introduce Reins t i in Tele Politic e

Introduce Reins t i in Tele Politic e

|Views: 25|Likes:
Published by Corina Manole

More info:

Published by: Corina Manole on Nov 01, 2010
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

03/17/2012

pdf

text

original

Sections

  • CAPITOLUL 1 OBIECTUL ŞI FUNCŢIILE ŞTIINŢELOR POLITICE
  • 1. 1. Precizări preliminare
  • 1. 2. „Politic – politică“ – un cuplu categorial fundamental
  • 1. 3. Ştiinţele politice – definiţii şi concept
  • 1. 6. Raportul dintre scop şi mijloace în acţiunea politică. Etică şi politică
  • 1. 7. Ştiinţe politice de graniţă
  • CAPITOLUL 2 STATUL – INSTITUŢIA CENTRALĂ A SISTEMULUI POLITIC
  • 2.1. Definiţia statului
  • 2.2. Conceptul de stat
  • 2.4. Teorii privind geneza statului
  • 2.5. Funcţiile statului contemporan şi dinamica acestora
  • 2.6. STATUL ŞI SOCIETATEA CIVILĂ
  • CAPITOLUL 3 PUTEREA POLITICĂ
  • 3. 1. Omniprezenţa puterii în sistemul social global
  • 3. 2. Instituţionalizarea puterii politice
  • 3. 3. Puterea politică: definiţii şi caracteristici
  • 3. 4. Caracteristicile puterii politice
  • 3. 5. Resursele puterii politice
  • 3. 6. Resursele simbolice ale puterii
  • 3.7. Personalizarea puterii politice
  • 3.8. Puterea personală şi cultul personalităţii
  • 3. 9. Relaţiile puterii politice cu alte forme de putere
  • 3.10. Atrbutele fundamentale ale puterii politice
  • CAPITOLUL 4 IDEOLOGIILE POLITICE
  • I. 4.1.1. Ambiguităţile semantice ale conceptului de ideologie
  • 4.1.2. Ştiinţă şi ideologie
  • 4.1.3. Religie, ideologie şi utopie în gândirea politică
  • 4.1.4. Funcţiile ideologiei şi discursul ideologic
  • II. IDEOLOGII POLITICE CONTEMPORANE
  • 4.2. 1. LIBERALISMUL
  • CAPITOLUL 5 CULTURILE POLITICE
  • 5. 1. Semnificaţiile conceptului de cultură
  • 5. 2. Ambiguităţile semantice ale conceptului de cultură politică
  • 5. 3. Cultura politică din România – prezent, trecut, viitor
  • 5.4. Cultură sau culturi politice europene
  • 5. 5. Subculturile politice
  • CAPITOLUL 6 SCHIMBAREA SOCIALĂ ŞI CONFLICTE POLITICE
  • I.6.1.1. Introducere
  • 6.2.2. Maturizarea situaţiei revoluţionare şi pregătirea actului revoluţionar
  • 6.2.4. Teoriile modernizării
  • 6.2.5. Desfăşurarea procesului revoluţionar
  • 6.2.6. Modelul revoluţionar
  • 6.2.7. Deosebiri între modelul occidental şi oriental de revoluţie
  • 6.2.8. Tipologia revoluţiilor
  • 6.2.9. Evenimentele din decembrie 1989 – revoluţie sau lovitură de stat?
  • 7.1. 2. Modelul clasic al democraţiei
  • 7.1. 3. Mecanismele democraţiei reprezentative
  • 7.2.2. Poliarhiile
  • 7.2.3. Forme şi modele ale democraţiei contemporane
  • 7.2.4. „Democraţiile noi“ sau „democraţia delegativă“
  • 7.2.5. Democraţia socială şi economică
  • 7.2.6. Dezvoltarea ideii de democraţie socială în perioada interbelică
  • 7.2.7. Problematica democraţiei sociale în România interbelică
  • CAPITOLUL 8 ANATOMIA UNUI REGIM POLITIC: TOTALITARISMUL
  • 8.1. Precizări conceptuale
  • 8.2. Stalinismul sau “totalitarismul exemplar”
  • 8.3. Tipologia totalitarismelor
  • 8.4. Regimurile totalitare din Europa centrală şi de sud-est
  • 9.2. Caracteristicile partidului de cadre creat de V. I. Lenin
  • 9.3. Partidul Comunist Român. Bază socială şi structuri organizatorice

Nicolae Frigioiu

Introducere în Ştiinţele Politice

Bucureşti, 2008

Studenţilor mei de la Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice din cadrul Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative cu sentimente de părintească afecţiune.

Cursul de “Introducere in ştiinţele politice” îşi propune să ofere studenţilor de la Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice, an II, curs zi şi ID, aparatul categorial şi conceptual, ansamblul de valori şi norme politice cu ajutorul căruia să poată înţelege şi analiza fenomenul politic contemporan. Cursul a fost conceput într-o legătură indisolubilă cu ştiinţele comunicării, punând un accent deosebit pe interacţionismul simbolic care structurează imaginarul politic şi mecanismele de formare a acestuia. Din această perspectivă un rol deosebit în economia lucrării îl au lecţiile despre puterea politică, ideologiile şi culturile politice în care se explică geneza şi influenţa imaginii politice în viaţa socială. Cursul abordează, de asemenea, rolul instituţiilor şi valorilor politice în consolidarea unui regim politic democratic; obiectul ştiinţelor politice, formele şi cauzele schimbărilor social-politice. Totodată, cursul oferă o abordare interdisciplinară spre alte discipline cu caracter tematic înrudit (antropologie politică, sociologie politică, comunicare politică, imaginea publică a liderilor şi instituţiilor politice), necesară unei mai bune înţelegeri a fenomenului comuncaţional din lumea contemporană. În elaborarea acestei lucrări autorul a primit un ajutor nepreţuit din partea colaboratorului său cel mai apropiat, prep.univ.drd. Sebastian Fitzek, şi a domnişoarei Vera Iftode de la Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române. Profit de această ocazie pentru a le aduce mulţumirile mele călduroase şi profunda mea gratitudine. Autorul.

CUPRINS Capitolul 1. OBIECTUL ŞI FUNCŢIILE ŞTIINŢEI POLITICE 1.1. 1.2. 1.3. 1.4. 1.5. 1.6. 1.7. Precizări preliminarii. “Politic - politică” – un cuplu categorical fundamental. Ştiinţele politice – definiţii şi concept. Principalele etape ale constituirii politologiei ca ştiinţă . Funcţiile ştiinţei politice Raportul dintre scop şi mijloace în acţiunea politică. Etică şi politică. Ştiinţe politice de graniţă. 5 5 8 10 11 13 16 18

Capitolul 2. STATUL – INSTITUŢIA CENTRALÃ A SISTEMULUI POLITIC 25 2.1. Definiţia statului. 2.2. Conceptul de stat. 2.3. Elementele statului. 2.4. Teorii privind geneza statului. 2.5. Funcţiile statului contemporan şi dinamica acestora. 2.6. Statul şi societatea civilă. 2.7 Forme istorice de stat. Capitolul 3. PUTEREA POLITICĂ 3.1. Omniprezenţa puterii în sistemul social global. 3.2. Instituţionalizarea puterii politice. 3.3. Puterea politică: definiţii şi caracteristici. 3.4. Caracteristicile puterii politice. 3.5. Resursele puterii politice. 3.6. Resursele simbolice ale puterii. 3.7. Personalizarea puterii politice. 3.8. Puterea personală şi cultul personalităţii. 3.9. Relaţiile puterii politice cu alte forme de putere.
1

25 26 28 32 35 38 41 55 55 61 65 70 72 72 75 77 80

3.10. Atributele fundamentale ale puterii politice. Capitolul 4. IDEOLOGIILE POLITICE 4.1.1. Ambiguităţile semantice ale conceptului de ideologie 4.1.2. Ştiinţă şi ideologie. 4.1.3. Religie, ideologie şi utopie în gândirea politică. 4.1.4. Funcţiile idelogiei şi discursul ideologic. II. Ideologii politice contempornane 4.2.1. Liberalismul . 4.2.2. Social democraţia. Capitolul 5. CULTURILE POLITICE 5.1. Semnificaţiile conceptului de cultură politică. 5.2. Ambiguităţi semantice ale conceptului de cultură politică. 5.3. Cultura politică din România – present, trecut şi viitor. 5.4. Cultură sau culturi politice europene. 5. 5. Subculturile politice. Capitolul 6. SCHIMBAREA SOCIALĂ ŞI CONFLICTE POLITICE I. 6.1.1. Introducere. 6.1.2. Modernizarea şi tranziţia politică. Delimitări conceptuale. II. 6.2.1. Conflictele politice REVOLUŢIA. 6.2.2. Maturizarea situaţiei revoluţionare şi pregătirea actului revoluţionar. 6.2.3. Cauzele subiective şi obiective ale izbucnirii unei revoluţii. 6.2.4. Teoriile modernizării. 6.2.5. Desfăşurarea procesului revoluţionar. 6.2.6. Modelul revoluţionar. 6.2.7. Deosebiri între modelul occidental şi oriental de revoluţie. 6.2.8. Tipologia revoluţiilor. 6.2.9. Evenimentele din decembrie 1989 – revoluţie sau lovitura de stat?
2

82 98 98 107 115 120 126 126 138 151 151 155 165 171 178 187 187 187 190 192 196 199 204 207 210 214 219

Capitolul 7. REGIMURILE DEMOCRATICE I. REGIMURILE DEMOCRATICE 7.1.1. Introducere. Conceptul de democraţie. 7.1.2. Modelul classic al democraţiei. 7.1.3. Mecanismele democraţiei representative. II. DEMOCRAŢIA CONTEMPORANĂ 7.2.1. Noile teorii despre democraţie. 7.2.2. Poliarhiile. 7.2.3. Forme şi modele ale democraţiei contemporane. 7.2.4. “Democraţiile noi” sau “democraţia delegativă”. 7.2.5. Democraţia socială şi economică. 7.2.6. Dezvoltarea ideii de democraţie socială în perioada interbelică. 7.2.7. Probelmatica democraţiei sociale în România interbelică. Capitolul 8. ANATOMIA UNUI REGIM POLITIC: TOTALITARISMUL 8.1. Precizări conceptuale. 8.2. Stalinismul sau “totalitarismul exemplar”. 8.3. Tipologia totalitarismelor. 8.4. Regimurile totalitare din Europa centrală şi de sud-est. Capitolul 9. DOCTRINA PARTIDULUI UNIC ŞI A ROLULUI SĂU CONDUCĂTOR 9.1. Ideologia marxist- leninistă – sursă de legitimitate a rolului politic conducător al partidului unic. 9.2. Caracteristicile partidului de cadre creat de V.I.Lenin. 9.3. Partidul Comunist Român. Bază socială şi structuri organizatorice.

225 225 227 228 230 230 232 233 235 240 247 250 262 262 268 272 274

278 278 282 287

3

4 .

proliferarea instituţiilor. Precizări preliminare. Dacă gândirea politică ar avea în arrière– plan ideea de permanenţă şi de universalitate a aceloraşi clase de fenomene. Burdeau consideră că „ştiinţa politică nu are un obiect propriu. Politica este atât complexitate organizată cât şi neorganizată. iar căutarea de modele este sarcina centrală a ştiinţei politice. apariţia noilor grupuri în politică determină ca obiectul său să-şi modifice conturul şi masa în funcţie de noul câmp de forţe în care el trebuie să se mişte. dintre public şi privat accentuează şi mai mult „labilitatea frontierelor“ epistemologice dintre ştiinţele politice şi celelalte ştiinţe sociale. o reţea de relaţii miriapodice dintre indivizi.2 Prin urmare. 1. Parafrazând o butadă a celebrului om de ştiinţă Albert Einstein. specific numai ei”. grupuri. vor produce aceleaşi efecte în alte condiţii. organizaţii. drept şi politică. Această „labilitate a frontierelor“ ţine şi de faptul că ştiinţele politice nu pot fi considerate „ştiinţe“ în sensul ştiinţelor exacte. creşterea sarcinilor guvernamentale. morală şi politică. în integralitatea manifestărilor sale ca fenomen social-istoric. Russell. deoarece multitudinea de enunţuri şi de ipoteze privind viaţa politică nu pot fi supuse întotdeauna verificării. Bunge etc. Dintr-o perspectivă juridică. Apariţia continuă de noi subdomenii. justeţea punctului său de vedere este confirmată în timp de poziţia unor fizicieni sau matematicieni celebri: W. B. G. atunci sistematizarea 5 . care prezintă asemănări formal exterioare. Nu putem spune că un eveniment X petrecut întrun spaţiu şi timp date va produce aceleaşi efecte în alte coordonate spaţio–temporale. ştiinţa politicii nu are în mod practic alte limite decât cele impuse de incapacitatea minţii umane de a privi problemele sociale ca pe un singur tot”. instituţii şi naţiuni. moderne“1. Niels Bohr. de la primele organizări umane până la societăţile extrem de complexe din zilele noastre.CAPITOLUL 1 OBIECTUL ŞI FUNCŢIILE ŞTIINŢELOR POLITICE 1. obiectul ştiinţelor politice îl constituie POLITICUL. Heisenberg. M. Întrepătrunderea actuală ditnre politic şi economic. Ştiinţele politice s-ar deosebi de celelalte ştiinţe sociale şi umane prin unghiul de vedere propriu din care abordează analiza realităţii sociale comune: ”Într-o lume unde elementul politic afectează toate activităţile umane. religie. ştiinţele politice sunt mai dificile decât fizica: „Numărul de factori relevanţi direct sau indiresct pentru politică este enorm. Dar chiar relaţiile au modele. După cum nu se poate afirma cu certitudine că două evenimente A şi B. şi aceşti factori sunt corelaţi între ei în diferite modalităţi. Dincolo de faima binecunoscută a marelui savant.

rezultatul unor operaţii intelectuale prealabile. pe câtă vreme animalele sau plantele nu o au. În cazul ştiinţelor politice nu avem pretutindeni de-a face cu un demers ipotetico–deductiv ci tocmai cu o ştiinţă a observaţiei. În plus. obiectul teoriei politice este deja un produs. ca în ştiinţele exacte. în ştiinţele politice factorul subiectiv care acordă o semnificaţie actelor umane îngreuiază verificarea empirică şi generalizarea. ceea ce poate diferenţia cunoaşterea politicului faţă de alte forme de cunoaştere este. Adecvarea explicaţiei la ipotezele unui model logic depăşeşte simpla relaţie cauzală. ea este un act intenţional. spre deosebire de cele fizice. Departe de a fi un punct de plecare. Legăturile dintre conceptualizare şi practica politică. fenomenul politic mai poate fi constituit şi din gândirea din interiorul unei comunităţi intelectuale sau de un spaţiu socio–cultural. multe acţiuni umane au o coloratură afectivă. departe de a constitui axiomatica 6 . Aceasta este cauza pentru care fenomenele umane sunt diferite de fenomenele naturii. Dar însuşi obiectul ştiinţei politice este extrem de diversificat. Procesele de semnificare şi interpretare pot evidenţia anumite tendinţe şi evoluţii ale fenomenului politic. De exemplu. adică gândire a ceva şi niciodată lipsită de substanţă. A trata enunţurile politice drept „practici care formează sistematic obiectele de care ele vorbesc“ acesta ar putea fi sau ar trebui să fie principiul unei noi abordări în studierea şi înţelegerea fenomenelor politice. dat fiind faptul că în ştiinţele socio–umane.datelor şi a experienţei la un nivel de generalitate şi repetabilitate ne-ar putea permite să vorbim despre legi. Aceste operaţii intelectuale pe care teoria politică vizează să le explice determină natura enunţurilor cu privire la un tip de cunoaştere. ceea ce face ca sensul acestor acţiuni să nu poată fi explicat numai prin perspectiva alegerilor raţionale. semnificaţiile acestui obiect şi autonomia domeniului său trebuie precizate şi în continuu reconfirmate. Fiinţele umane joacă un rol intenţional în modelarea viitorului: ele cred şi au capacitatea de a alege. ca şi modul său de constituire şi de manifestare. pe de altă parte. de a acorda o semnificaţie actelor lor. mai întâi. inductivă. Studiul fenomenelor sociale trebuie să fie adecvat după natura obiectelor observate şi nu prin copierea mecanică a metodelor din ştiinţele naturii. Gândirea umană are un caracter direcţional. relaţia dintre obiectul exterior (realitatea politică propriuzisă) şi obiectul interior (construit prin ipoteze) face din empatie sau din afinităţile elective momentul privilegiat al cunoaşterii. În istoria cunoaşterii. relaţia subiectului cunoscător faţă de obiectul studiat ţine de medierea prin limbaj a conţinutului. tipurile de „formare a obiectelor“ care se întâlnesc în el. Astfel. Pe de altă parte. deductivă şi axiomatică. În plus. procesul de acumulare şi articulare a cunoştinţelor într-un model explicativ cunoaşte patru etape succesive: descriptivă. ceea ce nu ne permite să vorbim despre existenţa acestui obiect ca despre o clasă particulară de fenomene dotată cu caracteristici fixate în timp. după fromula lui Michel Foucault.

ei nu erau conduşi numai de fanteziile lor“ (Montesquieu. se reduc la un efort de generalizare a posteriori a observaţiei. un pur procedeu narativ. pentru orice tip de cunoaştere ştiinţifică. definiţia adoptată aici este că o ştiinţă constă din cunoştinţe care sunt verificabile. el trebuie. în studierea fenomenului politic. Introducere). faptele politice sunt în natură. Pe scurt. adică sunt inteligibile. plecând de la „ipoteze de lucru“ mai mult sau mai puţin adecvate la logica situaţiei. totuşi. acelaşi model geometric. în realitate. Mosca. Observaţia ştiinţifică se bazează pe fenomene reprezentative prin specificul lor ca şi prin forţa de a confirma ipotezele: „Am examinat mai întâi oamenii şi am crezut că în această diversitate infinită a legilor şi a moravurilor. Spiritul legilor. iar Pareto. Observarea fenomenelor politice nu este. accentul trebuie pus pe evidenţierea a ceea ce este important sau pe ceea ce este adevărat? 7 . adică posibilitatea de a degaja legi ştiinţifice care să ţină cont de specificul lor? Răspundem afirmativ la această întrebare. în acelaşi timp. La întrebarea dacă ştiinţa politică poate fi considerată o ştiinţă. Specialiştii în ştiinţele politice ar fi pândiţi de o dublă dilemă: 1. Politologul trebuie să facă mai mult decât să descrie faptele. adică la încercarea de sinteză a faptelor şi a cunoştinţelor. Există în ordinea fenomenelor politice o necesitate. ea ilustrează. „cu cât ei insistă mai mult asupra verificabilităţii cu atât mai dificil este de a generaliza şi cu cât tind mai mutl către nivele înalte de generalitate cu atât mai dificil este să verifice ceea ce se afirmă“4. Vernon von Dyke consideră că: „Răspunsul depinde de definţia pe care cineva decide să o aleagă pentru a o adopta. În primul rând. materialul de bază pentru analiza politică. Michels şi Carl Schmitt au elaborat „formule politice“ a căror universalitate poate fi numită. punerea în aplicare a unui alt principiu epistemologic care defineşte atitudinea politologului în raport cu faptele. în ultimă instanţă. lege. Ca oricare altă categorie de fapte. Hobbes şi Locke au întrebuinţat. să le re–constituie. pur şi simplu. 2. Dacă dezbatarea în jurul sensului şi statutului ştiinţific al legii a avut un rol important în formarea ipotezelor pe care să se poată fundamenta o ştiinţă a politicului. sistematice şi generale“3. sunt supuse ordinii şi determinismului universal. Dacă normele şi reprezentările prin care un grup uman caută să-şi înţeleagă şi justifice propria condiţie nu pot să fie considerate variabile explicative ale unui model ele constituie. Deşi au ajuns la concluzii diferite. nu există fapte brute care ar putea fi fotografiate. Pentru ca noţiunea de lege să devină operaţională în ştiinţele politice trebuie ca ea să nu mai fie. faptul concret care se oferă imediat conştiinţei ci o structură explicativă în interiorul unui sistem conceptual.iniţială pe care se fondează modelul explicativ. cum s-ar putea crede la prima vedere.

se elaborează strategiile de dezvoltare. trib a cunoscut un plus de organizare socială.] Ştiinţa politică studiază natura. ceea ce a dus la creşterea coeziunii interne a grupurilor şi la dominaţia mediului extern. psihologia politică etc. Acest dat care face ca politica să însoţească. Numitorul comun care pune în mişcare această acţiune şi încearcă să o finalizeze în direcţia dorită este puterea politică. se armonizează interesele contradictorii prin forţa deciziilor la nivel global. evoluţia omului a fost condiţionată pretutindeni şi invariabil de fenomenul politic. 8 . Evoluţia umanităţii. Într-adevăr. După unii cercetători. W. sociologia politică. Pentru a scăpa de cântecul de sirenă al ideologiilor. „Politic – politică“ – un cuplu categorial fundamental.C. În 1955. derivă din imperfecţiunea biologică a omului. şeferie. bazele. de la hoarda primitivă până la societăţile extrem de complexe din zilele noastre. fiecare nouă formă de comunitate umană: ginte. lipsit de echipamentele naturale necesare supravieţuirii (ca la celelalte specii) omul ar fi pierit din lanţul trofic al naturii dacă instinctul şi raţiunea nu l-ar fi îndemnat să intre în relaţii de asociere cu semenii pentru autoapărare şi procurarea în comun a hranei. A. Slab înzestrat de natură. „a inovat social” (J. De la hoarda primitivă până la apariţia statului. nu ar fi fost posibilă şi nici nu ar putea fi înţeleasă fără interveniţia constantă a acestui factor modelator şi creator de spaţiu social care este politica. Într-adevăr. între acest specific al naturii umane şi fenomenul politic este o intimă şi profundă reciprocitate. dramatica devenire a omului. Lapierre).. 2.S. primul profesor care a predat această disciplină la Universitatea din Cambridge ajungea la concluzia că ”toate ramurile ştiinţei politice au un obiect comun şi acesta este studiul puterii în societate. Robson. O natură umană izolată este o absurditate..E. pornind de la studiul unor rapoarte cerute de U. Din filosofia clasică provine ideea că politica este o esenţă care are ca fundament un dat al naturii umane. este calitatea lui de „animal social“ de a fi condiţionat fatalmente să intre în relaţii de colaborare cu semenii pentru atingerea scopurilor sale.[. W. prin acţiunea politică se asigură echilibrul homeopatic al comunităţilor umane. puterea politică reprezintă obiectul de studiu al ştiinţelor politice. ştiinţele politice trebuie să recupereze acea tradiţie a filosofiei politice clasice care plasează omul în centrul preocupărilor sale epistemice şi ontologice. clan. ţesutul primordial al primelor comunităţi umane. ceea ce ar permite o structură comună în cadrul sistemului ştiinţelor politice: antropologia politică. esenţial pentru funcţionarea lor. Tehnicizarea excesivă a ştiinţelor politice prin empirism şi behaviorism neglijează tocmai coeficientul de universalitate al naturii umane pe care se poate broda încercările de a descoperi anumite constante ale cunoaşterii politice.O privind dezvoltarea ştiinţei politice în diferite ţări.N. politicile publice. de aceea.1. Am afirmat şi în alte cursuri că principiul asociativ în viaţa socială. precum o umbră.

biserici. instituirea şi menţinearea unei ordini interne. de marile întreprinderi etc. legitim instituită. il politico. prezent atât în cadrul relaţiilor intra cât şi interspecifice.”5 Relaţia fundamentală a puterii politice: „comandă – ascultare“ derivă din relaţia de putere: „dominaţie – supunere“ prezentă în toate formele materiei vii. dar şi al convergenţelor şi agregărilor parţiale reglementate de o putere care dispune de monopolul coerciţiei legitime. ca şi dintre indivizi şi respectivele grupuri. medierea conflictelor dintre grupuri în procesul de alocare a resurselor. lupta pentru înmulţire şi lupta pentru spaţiu. într-o forţă benefică pentru organizarea socială. 4. plăcerea oferită de dominaţia semenului şi anticipată pe calea cunoaşterii raţionale îl îndeamnă pe om să experimenteze şi să provoace noile graniţe ale puterii sale cu consecinţe uneori dezastruoase. Studierea puterii politice nu se reduce la studiul organelor de guvernare. pornind de la sensul general al politicului. organizaţii şi naţiuni. Studiul bazelor morale ale puterii şi acela al influenţei ideilor ocupă un loc considerabil în filosofia şi în psihologia politică. De aici rezultă că politicul este nu numai un concept – greblă. care însumează toate determinaţiile politicii. specialistul în ştiinţa politică se interesează şi de sindicate. Din maniera în care oamenii conştientizează şi orientează această forţă a politicului derivă dimensiunea distructivă sau creatoare a lui. Dintr-o perspectivă antropologică. obiectivele puterii în societate. prin intermediul puterii politice. relaţii ce se constituie în competiţia pentru menţinerea şi consolidarea puterii politice sau pentru influenţarea. 9 . materiale sau simbolice). grupările comerciale. Spre deosebire de animale unde acest instinct este programat filogenetic. Puterea despre care este vorba nu are în mod necesar un caracter coercitiv. la om acest instinct se manifestă şi dincolo de aceste dimensiuni ale existenţei. instinctul de dominaţie poate fi convertit. 3.6 Pe de altă parte. Această relaţie de putere provine din instinctul de agresivitate. formă de organiazare şi conducere a comunităţilor umane cu ajutorul forţei de coerciţie a statului. controlul şi cucerirea acesteia. Politicul (germană das Politik. fr. Sursele şi scopurile puterii nu au mai puţină importanţă decât exercitarea ei.. le politique) desemnează un câmp social al intereselor contradictorii (reale sau imaginare. el manifesându-se în trei provocări majore ale mediului: lupta pentru hrană. 2. formă de activitate (acţiune) socială care cuprinde relaţiile dintre grupuri.exercitarea. dar şi o structură inerentă a naturii umane. it. garantarea securităţii externe a comunităţilor. politica poate îmbrăca mai multe semnificaţii: 1. în istoria umanităţii.

Cu privire la 10 . tot atâtea etape în constituirea obiectului ştiinţei politice. O analiză comparativă a puterii în diferite tipuri de societăţi ar permite descoperirea diferenţelor dintre puterea în stat şi puterea în alte comunităţi. Talcott Parsons sublinia şi el că „un fenomen este politic în măsura în care vizează organizarea şi mobilizarea resurselor necesare pentru a satisface scopurile unei colectivităţi particulare“9. Al doilea grup de definiţii lărgeşte sfera de cuprindere a obiectului: „Politica este arta şi practica guvernării societăţilor umane“7. după părerea noastră. ansamblul formelor de cunoaştere a vieţii politice şi de legitimare a acţiunilor (culturi şi ideologii politice. Althusius ca o simbiotică. strategii.). Hobbes – ca pe o simplă „gramatică a obedienţei“. Importanţa excepţională a politicului în zilele noastre se vede atât în proliferarea problemelor care cer o soluţionare prin decizia autorităţilor cât şi în identitatea. de noile descoperiri ştiinţifice. De aici şi nevoia coordonării acestor procese. 6. Ea este mai funcţională deoarece puterea atinge forma sa şi organizarea completă în stat. Primul grup defineşte ştiinţa politică drept ştiinţa guvernării statelor. indiferent de perioada istorică. Definiţia ştiinţei politice drept ştiinţă a puterii prezintă avantaje evidente asupra primelor două grupuri de definiţii. propaganda şi simbolica politică etc. Acesta poate varia în funcţie de schimbările sociale rapide. Al patrulea grup de definiţii vizează coordonarea şi conducerea complexităţilor organizate. Există o polivalenţă a fenomenelor politice care relativizează obiectul cunoaşterii politice. metode şi mijloace implicate în acţiunea politică. Din multitudinea definiţiilor date politicii (ştiinţei politice) se pot individualiza mai multe grupuri care reflectă. în realizarea intereselor fundamentale ale agenţilor colectivi şi individuali ai acesteia. uneori până la ştergerea graniţelor. Cum recunoaştem dacă o problemă este politică sau nu? O problemă devine politică „de îndată ce conflictul este reglementat de puterea politică în loc să fie abordat la un alt nivel. de avalanşa informaţiilor din alte zone ale socialului care se cer sistematizate şi procesate. Aristotel – ca arta de a-i face pe oameni fericiţi.5. Locke ca pe o ştiinţă a protecţiei vieţii şi a verii cetăţenilor. arhitectonică a convieţuirii umane. Al treilea grup de definiţii vizează prin ştiinţa politică guvernarea societăţilor umane prin intermediul puterii organizate. dintre problemele politice. definiţie preponderentă în Antichitate şi în Evul Mediu. Machiavelli ca pe un instrument de dominare. 3. nevoie reflectată în definiţiile date ştiinţei politce pe care Platon o vedea ca ştiinţa conducerii societăţilor umane prin realizarea consensului. Ştiinţele politice – definiţii şi concept. În aceeaşi ordine de idei. instituţiile de comandă şi de coerciţie. Nimic nu este intrinsec politic: totul poate să devină“8. 1. sociale şi economice la nivelul comunităţilor locale.

Această abordare îşi are rădăcinile intelectuale în teleologia lui Aristotel după care orientarea spre un scop final caracterizează condiţiile anterioare. datorită importanţei lor pentru viitorul comunităţilor respective şi nevoii de intervenţie a statului pentru a soluţiona cererile lor. de a-i descifra legitatea proprie şi. POLITOLOGIA este nucleul teoretic dur al ştiinţelor politice teoretice care „studiază geneza. Tot astfel. funcţia de adaptare este bazată pe relaţii de interdependenţă dintre părti sau dintre întreg şi parte. ecologiste. nevoi. Nu numai structuri similare realizează funcţii diferite. În matematici prin funcţii se întelege mărimi ale căror valori depind de valorile celorlalte mărimi. ca obiect. de a elabora previziuni cu privire la tendinţele dezvoltării sale“10. esenţa şi legitatea dezvoltării politicului ca fenomen complex. În acest sens. Funcţia descrie activităţile specializate ale unui individ sau organizaţii. ea poate deveni o problemă politică prin însuşi conţinutul ei conflictual şi nemulţumirii generalizate. decizii etc.) pe bază de retroacţiune (feed-back) prin care se realizează echilibrul homeostatic al funcţionării sistemului. În această perspectivă. tinzând să dea explicaţie exhaustivă a acestuia“11. Funcţiile ştiinţelor politice. între structuri şi funcţii există o relaţie de condiţionare. referendumurile organizate în mai multe ţări catolice pentru legalizarea avorturilor şi a divorţului capătă un caracter implicit politic. profesorul Ovidiu Trăsnea. o funcţie trebuie să acţioneze pentru ceva într-un 11 . Astfel. având finalitatea primordială de a explica. Ştiinţele politice teoretice sunt disciplinele propriu-zis politice care studiază. În cadrul sistemului politic. 1. În literatura română de specialitae. o distincţie fertilă între ştiinţele politice teoretice şi ştiinţele politice aplicative. dar specific. între sistemul social global şi sistemul politic există un schimb de informaţii şi de substanţă (cereri. o relaţie funcţională poate fi văzută ca o schimbare. În ce ne priveşte. devine o problemă politică. sau unele din componentele sale. În analiza funcţională. pe această bază. dacă în unul din sectoarele bucureştene problema apei calde sau a încălzirii apartamenentelor trenează datorită tergiversării reparaţiilor sau a birocraţiei. se impun anumite precizări. ca o consecinţă între variabile individuale. 4. a operat. la diferite nivele de generalitate. Prin urmare. interese. mişcările pacifiste. acest obiect. la începutul anilor ’80. fenomenul politic. pe nedrept uitat astăzi de foştii săi studenţi şi doctoranzi. Ideea de bază a acestui model este că un organism inter-acţionează cu stimulii din mediul extern într-un mod care creează adaptare între organism şi mediu. dar funcţii similare pot fi realizate de structuri diferite.faptul că orice problemă socială poate căpăta un aspect politic în funcţie de împrejurări. feministe. Unul din modelele explicative de bază din ştiinţele sociale este analiza funcţională. Orice problemă care vizează interesul global al comunităţii şi pentru a cărei soluţionare este necesară forţa de decizie a autorităţilor.

“pentru a putea diagnostica corect fenomenele studiate. Funcţia persuasivă a discursului facilitează trecerea la act în vederea implementării obiectivelor. Funcţia prescriptivă (previzională). Cultura politică îl ajută pe individ să înţeleagă mecanismele proceselor politice. procesele. Funcţia comunicaţională derivă din capacitatea ştiinţelor politice de a realiza schimbul de informaţii dintre sistemul politic şi sistemul social global. Aceasta înseamnă că funcţiile sunt doar clase de evenimente şi nu simple unităţi specifice. Formarea de cetăţeni activi şi responsabili presupune formarea unui sistem de valori în care să prevaleze cele identitare: sentimentul de apartenenţă la un grup istoric. să discearnă binele de rău în capcanele manipulării. ea nu poate exista decât într-un mod relaţional. ea trebuie să le înţeleagă şi să le explice. din capacitatea acesteia de a verifica validitatea concluziilor anterioare.sistem. Vorbim de un eveniment A că este funcţional pentru un eveniment B dacă şi numai dacă cele două evenimente sunt corelate în general. funcţiile ştiinţei politice ar fi: 1. Pentru a ne exprima mai plastic. plasându-le în contextul istoric”. Când vorbim de funcţii sociale. Formarea politică a individului presupune un ansamblu de orientări. Actul de a vota poate fi funcţional pentru un regim politic numai dacă el face parte dintr-o clasă generală de activităţi care caracterizează structura democratică a regimului. Rezultatele la care se ajunge prin procesul de analiză a datelor sunt proiectate pentru acţiunile viitoare. Funcţia descriptivă (explicativă) ţine de esenţa teoriei politice. deoarece descoperirea unor procese şi fenomene a căror posibilitate latentă este 12 . contribuie la unificarea terminologică. prin procesarea şi interpretarea datelor aflate la dispoziţie. o teorie explică. Această funcţie este strâns legată de precedenta. manifestarea fenomenelor politice. devianţa unei teorii de la rezultatele consacrate poate releva sursele erorii şi orienta ansamblul de date spre o altă structură explicativă. Încă o dată. atitudini şi cunoştiinţe cu privire la viaţa politică. precum şi între componentele acestora. Discursul politic şi discursul ideologic asigură transferul valorilor şi normelor între instituţii. 2. ne referim la o clasă de activităţi. Funcţia de socializare politică. Într-o enumerare succintă. comunitate şi familie. valorile dintr-un câmp al cunoaşterii. Ca ansamblu de enunţuri şi de propoziţii logice. această funcţie extrage viitorul din trecut şi are menirea să prevină erorile pe baza concluziilor la care ajunge funcţia descriptivă. Pentru a putea interpreta corect realitatea. 3. 12 4. tendinţele. Capacitatea politicului de a elabora alternative sau proiecte privind ordinea societală provine din forţa euristică a teoriei.

ascunsă în structura realităţii se datorează capacităţii de explicare şi interpretare a ştiinţelor politice. 5. Funcţia normativă. Crearea sistemului de norme şi valori. Ansamblul datelor psihologice, voliţionale ce pot oferi reperele unui comportament politic corect. Deoarece ştiinţele politice au un caracter sintetic şi integrator, lor nu le este indiferentă finalitatea actului decizional în sistemul social global. Prin urmare, raporturile dintre etică şi politică, scop şi mijloace, adevăr şi eroare se înscriu pe coordonatele cunoaşterii politice.

1. 5. Principalele etape ale constituirii politologiei ca ştiinţă. Ştiinţele politice sunt ultimele mari venite în câmpul ştiinţelor sociale. Apariţia lor la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea este condiţionată de satisfacerea următoarelor condiţii epistemologice, necesare pentru apariţia unei noi ştiinţe: 1. delimitarea unui domeniu autonom de cercetare; 2. delimitarea unui sistem de norme şi valori propriu; 3. crearea unor tehnici de cercetare adecvate; 4. existenţa unui cadru funcţional instituţional: reviste, publicaţii, edituri, asociaţii, facultăţi, institute de cercetare; 5. existenţa unei infrastructuri materiale (clădiri, terenuri, echipament didactic, fonduri); 6. condiţia cea mai importantă: existenţa echipelor de specialişti care să asigure continuitatea efortului şi reflecţia sistematică despre fenomenul politic. Istoria gândirii politice ne oferă imaginea constituirii progresive a acestui domeniu autonom de reflecţie şi de acţiune. Cantonate timp de sute sau mii de ani sub autoritatea gândirii religioase sau morale, ideile despre viaţa politică s-au furişat umile în structura cursurilor de drept constituţional, a lecţiilor despre stat, despre teoria generală a dreptului etc. Lipsea însă continuitatea reflecţiei sistematice despre fenomenul politic, stare de fapt ce a început să fie conştientizată odată cu creşterea în complexitate a societăţilor umane şi, implicit, cu urgenţa soluţionării unor probleme comunitare. Să luăm ca exemplu pe cei doi mari filosofi ai lumii, Platon şi Aristotel, primul – considerat întemeietor al filosofiei politice, al doilea, şi elevul său, considerat întemeietorul ştiinţei politice. Ambii şi-au elaborat concepţia despre politic / politică pornind de la ontologia lor. Pentru ambii, ştiinţa politică era o ştiinţă regală, ştiinţa Binelui Public care asimila în demersul ei congnitiv realizările celorlalte ştiinţe. Ambii şi-au scris operele politice la maturitate; pentru ambii politica este artă şi ştiinţă în acelaşi timp; techne şi episteme. Politica este arta conducerii comunităţilor umane prin compromis şi consens; este ştiinţă pentru că orientează acţiunea în funcţie de un sistem de valori şi de cunoaşterea naturii umane considerată perfectibilă.
13

Dar în timp ce Platon îşi elaborează schiţa utopică a statului ideal pornind de la consideraţii teoretice, Aristotel degaja structurile statului atenian din comparaţia celor 158 de Constituţii (moduri de organizare) ale oraşelor–stat din Grecia şi Asia Mică. Tot astfel, în epoca Renaşterii, N. Machiavelli este considerat întemeietorul ştiinţei politice moderne deoarece a elaborat mijloacele de acţiune politică pe fudnamentarea unor principii extrase din observarea nemijlocită a realităţii „La veritá effettuale della cosa“, adevărul efectiv al lucrurilor nu poate fi aflat decât din prelucrarea atentă şi nepărtinitoare a datelor oferite de realitate. Il virtu – capacitatea de repliere impusă de logica situaţiei sau de imperativele momentului. Termenul nu mai vizează conotaţia morală a corectitudinii, ci eficienţa acţiunii. La fortuna (soarta, destinul) nu mai are sensul unei fatalităţi implacabile, ca tragedia greacă, de exemplu, ci trădează în modul cel mai clar paradigma Renaşterii în gândirea politică a lui Machiavelli. În acord cu imaginea omului ca „prinţ încoronat al naturii“ (Pico della Mirandola) stă în puterea acestuia de a domestici sau îmblânzi soarta prin anticiparea şi evitarea efectelor ei catastrofale (imaginea torentelor de munte captate într-un nou curs pentru a nu inunda ogoarele). Din studierea istoricilor latini (Titus Livius, Tacitus, Suetonius, Sallustius etc.) Machiavelli elaborează veritabile „serii statistice“ şi fişe psihologice ale personalităţilor politice din Roma antică şi ale celor din epoca sa. Pe baza acestor fişe şi serii el îşi dă seama că într-un interval de 2000 de ani nimic nu s-a schimbat în natura umană şi că adevăratele mobiluri care îi determină pe oameni la acţiune sunt, de cele mai mutle ori, interese materiale meschine, lăcomia, invidia, linguşelile etc., toate acestea fiind ascunse sub masca unor scopuri sau intenţii nobile. Spaţiul cuprins între Renaştere şi Iluminism poate fi caracterizat prin următoarele linii ale reflecţiei politice: – teoriile contractualiste, de la Hugo Grotius până la J. J. Rousseau, pun accentul pe originea organizării politice a societăţii şi pe obligaţia politică, de a garanta viaţa şi proprietatea guvernaţilor, ca izvorând din clauzele „contractului social“; – teorii privind originea şi rolul statului şi a puterii politice în asigurarea coeziunii comunităţilor politice. De la Machiavelli şi Jean Bodin până la Th. Hobbes şi John Locke, gânditorii moderni s-au întrebat cu privire la temeiurile ordinii şi autorităţii politice, la fundamentele puterii de stat şi la suveranitate, la psihologia comportamentului politic; – teorii privind legile sociale ca relaţii constante dintre fapte şi evenimente: „fiecare lucru îşi are cauza sa“, după cum se exprimă Montesquieu (1689–1755) în prefaţa celebrei sale lucrări „Spiritul legilor“ (1748). Din observarea şi studierea vieţii politice, Montesquieu descoperă anumite regularităţi tendenţiale pe care el el numeşte legi şi care nu sunt altceva decât „raporturi
14

necesare ce derivă din natura lucrurilor“. Observarea faptelor este obligatorie deoarece pe ea trebuie întemeiate judecăţile de valoare şi nu pe consideraţii exterioare vieţii politice. El relevă rolul pe care condiţiile istorice, geografice, structura psihică a unui popor îl are în elaborarea legilor şi a formelor de guvernământ. Cu privire la acestea din urmă, Montesquieu continuă şi perfecţionează celebra schemă tripartită a separaţiei puterilor, iniţiată de Locke. Cele trei puteri: legislativă, executivă şi judecătorească se află într-un echilibru şi control reciproc; fiecărei forme de guvernământ îi descoperă un principiu şi o natură. Începând cu anii ’60, indiferent de poziţia specialiştilor cu privire la obiectul ei, în studiul ştiinţei politice s-au conturat patru mari domenii: 1. teoria politică; 2. ştiinţele guvernării; 3. studiul instituţiilor politice; 4. relaţiile internaţionale. În literatura anglo–saxonă, faţă de cea continentală (franceză, germană, italiană etc.) teoria politică include ideile, doctrinele şi ideologiile politice, natura obligaţiei şi a autorităţii politice. Teoria politică este considerată de către unii specialişti miezul acestei discipline şi cel mai vast domeniu de studiu al ei. „Sarcina ei este, în primul rând, una integratoare: ea studiază relaţiile dintre sistemul politic şi sistemul social global. Teoria politică se ocupă de definiţia, generalizarea şi clasificarea termenilor şi conceptelor de bază cu care şi despre care operăm în gândirea noastră politică. În al doilea rând, teoria politică urmăreşte să descopere natura, funcţiile şi scopurile care se află la baza comunităţii politice“13. Definiţiile clasice date ştiinţei politice au fost preocupate mai mult de alegerea obiectivelor pentru acţiunea politică şi de prescrierea conduitelor necesare pentru atingerea acestor obiective decât de analiza comportamentelor, atitudinilor şi orientărilor politice. Constituirea ştiinţelor politice în deceniul III-IV al secolului XX a însemnat, totodată, şi o specializare a metodologiei de cercetare, pe lângă afirmarea şi precizarea obiectului domeniului de investigaţie. Până după al doilea război mondial (1950) a prevalat orientarea empirică (empirismul) caracterizat prin examinarea concretă a datelor şi evenimentelor. Behaviorismul, a doua etapă în evoluţia ştiinţelor politice, s-a concentrat pe studiul comportamentului politic, “definit ca ansamblu al motivaţiilor, reacţiilor, şi acţiunilor oamenilor, ale grupurilor şi ale personalităţilor faţă de datele, faptele, procesele, evenimentele, structurile şi instituţiile politice”.
14

Ambiţia behaviorismului de a elabora metodele de comportament

dezirabile pe baza unor tehnici de cercetare statistico-matematice a înregistrat câteva succese răsunătoare, deşi a consemnat şi numeroase critici.15

15

1. 6. Raportul dintre scop şi mijloace în acţiunea politică. Etică şi politică. Raportul dintre scop şi mijloace în acţiunea politică derivă din raportul mai vast dintre etică şi politică, raport care i-a preocupat încă din Antichitate pe filosofi şi teoreticienii politicului. Poate fi just din punct de vedere politic ceea ce ste imoral din punctul de vedere al eticii sociale? Dat fiind faptul că acţiunea politică este prevăzută cu un scop (este teleologică) finalitatea ei nu poate fi decât morală. „Politica este arta de a-i face pe oameni fericiţi“, spunea Aristotel, iar scopul statului este de a realiza cel mai mare Bine – Binele Public. Aceasta înseamnă că drepturile indivizilor recunoscute de Stat pot fi definite numai dintr-o finalitate morală. Sincretismul etico–politico–religios de la baza legitimităţii politice a puterii în Antichitate şi Evul Mediu avea o pondere preponderent morală. Ideea că scopurile şi mijloacele sunt atât de intim legate între ele încât este imposibil să le separăm apare destul de frecvent în lucrările contemporane, ca o încercare de a respinge teza că scopul justifică mijloacele. Această idee a dus la elaborarea următoarelor teze sau interpretări: a) interpretarea metaetică: Judecăţile de valoare se manifestă întotdeauna şi în mod necesar asupra ansamblului scop–mijloace şi nu pe scopuri sau pe mijloace considerate separat unele de celelalte; b) interpretarea etică: Este licit din punct de vedere moral să urmărim scopuri dezirabile, bune, numai prin mijloace adecvate, proporţionate sau de aceeaşi natură cu acele scopuri; c) interpretarea factuală: Natura mijloacelor angajate tinde să o determine pe cea a scopului urmărit. Concepţia după care scopurile şi mijloacele sunt inseparabile poate fi înţeleasă prin judecăţile de valoare făcute despre întregul constituit din scopuri şi mijloace: „Valoarea nu arată numai un capăt sau un punct de sosire, dar şi calea sau mijlocul de a ajugne aici; se poate spune chiar că noţiunea de valoare nu separă aceste două lucruri ci le uneşte, pentru a le cuprinde în aceeaşi judecată“16. Prin urmare, „a vorbi de valoare înseamnă a propune să judecăm un scop nu numai în sine şi pentru sine însuşi, dar şi referitor la mijloacele care îi fac posibilă realizarea“17, în timp ce de aici urmează că „numai o judecată care vizează ansamblul mijloacelor şi scopurilor, este o judecată de valoare“18. În legătură cu raportul dintre scop şi mijloace în literatura de specialitate există o sursă generatoare de confuzii datorită supunerii categoriilor morale de Bine şi de Rău în acţiunea politică. Această confuzie persistă încă din epoca Renaşterii şi s-a văzut şi se vede încă în falsa pudoare sau în revolta mimată prin care se interpretează maxima atribuită lui Machiavelli „scopul scuză mijloacele“. Conform acesteia, nobleţea scopului absolvă mârşăvia mijloacelor.
16

Apare astfel contradicţia dintre scopul politic şi mijloacele morale ale acţiunii prin care acesta trebuie atins. Ca şi în cazul raporturilor dintre politică şi religie, morala şi politica se întâlnesc în sfera valorilor umane fundamentale dar nu şi la nivelul scopului. Morala „răspunde unei exigenţe interioare şi vizează corectitudinea actelor personale după normele datoriei, fiecare asumându-şi pe deplin responsabilitatea propriei sale conduite. Dimpotrivă, politica răspunde unei necesităţi a vieţii sociale şi cel care se angajează pe această cale înţelege să participe la asumarea destinului global al unei societăţi“19. Încă Aristotel distingea între virtutea morală a omului de bine, care vizează perfecţiunea individuală, adică realizarea de sine, şi virtutea civică a cetăţeanului care vizează capacitatea lui de a conduce şi salva comunmitatea. Chiar dacă ar fi ideal ca omul politic să fie întotdeauna şi om de bine, se poate întâmpla ca el să nu realizeze această sinteză deoarece într-o comunitate politică nu toţi cetăţenii sunt oameni de bine şi virtuoşi. Prin urmare, politica are ca sarcină conducerea comunităţii ca atare, independent de calitatea morală a unui membru al acesteia. Astfel, „este posibil să fii un bun cetăţean fără a poseda virtutea care ne face să fim un om de bine“20. Această confuzie a fost amplificată în zilele noastre prin tehnicile de marketing politic care au accentuat datele moralităţii private în dauna moralităţii publice ale candidaţilor. Creatorii de imagine pun accentul pe asamblarea datelor morale într-un portret robot al candidatului şi nu pe vocaţia lui de om politic, dacă există. În scurta istorie postdecembristă a democraţiei româneşti au fost propulsaţi la putere oameni care s-au bucurat de un imens orizont de aşteptare din partea electoratului, tocmai pe baza aprecierii calităţilor morale (unele inventate) dar care, odată ajunşi în top au dezamăgit profund. Că nu există o legătură directă între acţiunea politică şi comportamentul moral se vede şi din distincţia dintre moralitate şi legalitate: „Legea morală este autonomă, ceea ce înseamnă că în acest caz ne supunem unei obligaţii pe care ne-am impus-o noi înşine în timp ce legea politică este heteronomă, ceea ce înseamnă că noi ne supunem unei reguli care ne este impusă din exterior, de o putere legislativă (...). Pe scurt, morala este o problem de disciplină, politica de constrângere“21. O problemă rar abordată în cadrul teoriei politice contemporane este problema esenţei specifice a politicului (scopul) şi a raportului dintre scop şi motivaţie în acţiunea politică. De pe poziţiile ontologic–esenţialiste Julien Freud face din categoria de esenţă sau de scop al politicului o categorie invariabilă în timp şi spaţiu care trebuie să dea un sens şi o finalitate acţiunii politice: „Ca specific al esenţei politicului scopul trebuie să rămână acelaşi, oricare ar fi colectivitatea sau tara, adică trebuie să fie invariabil în timp şi în spaţiu, şi independent de contingenţe, de ideile dominante ale unei epoci ca şi de partidele şi doctrinele care pretind să
17

comande pe rând activitatea politică. Fie că regimul este liberal sau socialist, democrat sau tiranic, că statul este mic sau mare, că este vorba de un trib, de un oraş, de un stat sau de un imperiu, scopul trebuie să rămână conceptul imuabil, ca şi bazele care îl condiţionează“22. Scopul politicului este Binele Public (Binele Comun), sinteză între lege şi ordine, între binele cetăţenilor şi binele statului, ceea ce duce la apariţia comunităţilor politice: (...) „nu este vorba de binele particular al indivizilor singulari şi nici măcar de suma bunurilor particulare, aparţinând unor indivizi sau grupuri subordonate, precum familia sau oricare asociaţie profesional–economică, şi nu este vorba nici măcar de binele statului ca stat, ci de acela al întregii colectivităţi în cadrul căreia indivizii sunt integraţi ca membri care îşi dau un stat ca instituţie. Cu alte cuvinte, nu este vorba de binele Statului sau al Republicii ci, aşa cum Hobbes nu oboseşte să repete, de Binele Comun al Republicii şi al poporului care, împreună, constituie o colectivitate politică. Într-adevăr, dacă oamenii continuă să trăiască în colectivităţi politice este pentru că au interesul să o facă, deoarece ei descoperă un bine care justifică colectivitatea şi viaţa lor în comun“23. 1. 7. Ştiinţe politice de graniţă. O situaţie specială în sistemul ştiinţelor politice o prezintă aşa–numitele „discipline de graniţă“ care prin „labilitatea epistemologică a frontierelor“ şi prin proliferarea lor vertiginoasă atestă importanţa excepţională a politicului în societăţile contemporane. Sub presiunea bagajului informaţional şi a unei dinamici politice fără precedent au apărut noi discipline care încearcă să sistematizeze informaţiile noi şi să răspundă la noile provocări ale cunoaşterii. Obiectul de studiu al acestor discipline este acelaşi: fenomenul politic în spaţiu şi timp în inztegralitatea manifestărilor lui, dar metodologia de cercetare este împrumutată de la celelalt ştiinţe sociale. Să le enumeră, succint, pe cele mai importante: Antropologia politică studiază geneza, esenţa şi evoluţia formelor şi instituţiilor politice din perspectiva fenomenului integrator uman, în procesul de trecere de la hominide la homo sapiens şi la societăţile civilizate. Sociologia politică studiază natura, locul şi rolul politicului din perspectiva sistemului social global, în interacţiunea lor complexă şi în determinarea lor concretă. Psihologia politică studiază rolul motivaţiilor, al intereselor şi nevoilor ca şi al complexelor, frustrărilor, mecanismelor compensatorii în configurarea comportamentelor politice. Filosofia politică elaborează baza conceptual – metodologică a ştiinţelor politice, sistemul ei de valori. Ea analizează realitatea politică dintr-o perspectivă normativ–axiologică,
18

Pentru Prélot. Calitatea ei se diferenţiază însă în funcţie de aria şi calitatea informaţiei. de sine stătătoare prezintă legături profunde cu materia prezentată în acest manual. ideile aristocratice ar fi apanajul unor elite intelectuale având un înalt grad de abstracţie şi un grad redus de circulaţie. prezentă în unele „Istorii ale ideilor politice“ s-ar părea că „ideile democratice“ sunt cele care se bucură de o largă adeziune din partea maselor. În ce priveşte domeniul disciplinelor politice. de propria capacitate de percepţie ca şi de prelucrarea specială a informaţiei acumulate cu ajutorul unor tehnici şi metode speciale. „doctrinele stabilesc. o conexiune între trecut şi viitor. De gradul şi calitatea prelucrării acestei informaţii. Gaston Bouthoul24 deduce că. În schimb. în măsura posibilului. produsul va fi o gândire politică primară (idei elementare). interpretării lor şi. Gândirea politică este rezultatul prelucrării procesului cumulativ de cunoştinţe despre viaţa politică la un moment dat. teorii şi doctrine. vom zăbovi mai mult asupra lor. Un alt mare specialist în sociologia politică. dintre acestea şi teoriile. rezultate din observarea sau trăirea directă a universului politic. Ele sunt şi prospective. teoriile. 19 . teoria corespunde sistematizării obiective a observaţiilor. pe de alta. doctrinele şi curentele politice. Acest rezultat al gândirii politice ar corespunde nivelului intelectual şi apreciativ al culturii politice. insistă şi el în diferenţierea dintre idei. „ideologie“ şi „teorie“ au căpătat contururi noţionale destul de labile în gândirea politică şi economică occidentală. Deoarece „orice teorie presupune o explicaţie de ansamblu care leagă între ele o serie de generalizări“. adică fac eforturi să-şi reprezinte viitorul şi prin supoziţiile şi predicţiile lor fixează reguli de acţiune şi propun obiective viitoare“25. ca discipline de graniţă. dintre scop şi mijloace. Din cele mai de sus se poate aproxima o schiţă primară a temei pusă în discuţie: raportul dintre ideile politice. pe de o parte. încercâd o explicaţie raţională a temeiurilor formelor şi instituţiilor politice. în timp ce teoriile nu pot decât să privească trecutul. Reluând distincţia dintre „ideile aritocratice“ şi „ideile democratice“. Această gândire politică este strâns dependentă de nivelul atitudinal şi afectiv care se întâlneşte în culturile parohiale şi de supunere. „doctrina ar comporta o judecată asupra faptelor şi este însoţită de proiecte de reformă în desfăşurare. aplicarea lor nediscriminată este sursă de confuzii. Marcel Prélot. doctrinele şi curentele aparţinând altor ştiinţe sociale. ele găsind în mentalitatea populară un sprijin pentru manifestarea trendurilor politice ale unei comunităţi.raporturile dintre etică şi politică. generalizării şi explicării lor“26. Prélot mărturiseşte preferinţa sa pentru termenul „idee“. Dacă „ideea“ şi „gândirea“ sunt termeni neutri şi generali conceptele de „doctrină“. Istoria gândirii politice şi Istoria doctrinelor politice. Ele sunt normative şi incitative şi vor să demonstreze calea care trebuie urmată. De aceea. mai mult sau mai puţin coerent.

Gide şi Ch. Doctrinele judecă faptele şi arată căile de urmat pentru a asigura fericirea cetăţenilor sau puterea statului. ci tematic. considerată perfectibilă sau înlocuibilă. dar şi explicate şi organizate“29. Graniţele lui nu sunt circumscrise ideologic. Indiferent de apartenenţa politică. cu valabilitate şi în sfera ştiinţelor politice: „Teoria constituie sinteza observaţiei. ea le apreciază. Spre deosebire de doctrină un curent este mai vast. înainte de toate. enunţuri politice. Ea utilizează. de poziţia de clasă. atât în timp cât şi în spaţiu. Rist operează o distincţie fundamentală între teorie şi doctrină. de obicei. acceptându-le sau refuzându-le. spre deosebire de acestea. Ch. teze. particularitatea ideilor politice constă în faptul că ele sunt „construcţii intelectuale care vizează statul ca societate politică şi ca guvernare ca şi fenomenele care derivă de aici“28. în acest scop. doctrina examinează fenomenele dar. este ideologia. de gradul de specializare sau de pregătire profesională. dar în mod indirect alternativele propuse de ele la ordinea socială existentă au ca fundal conştiinţa superiorităţii proiectului lor societal. El reuneşte o multitudine de şcoli.mai adecvat la stadiul de graniţă ca şi la accepţiile controversate încă ale politicului: „Noi acceptăm termenul în sensul mai general de reprezentare în spiritul uman a unui fenomen determinat şi fenomenul considerat aici este cel politic“27. Cei care profesează o anumită doctrină politică recunosc superioritatea sistemului ei de valori. de teorii şi de doctrine. în funcţie de un ideal imanent statului sau transcendenţei. partidele agregă şi impulsionează. de finalitatea etică a acesteia din urmă. Prin urmare. curentul liberal cuprinde o multitudine de doctrine. Într-o lucrare clasică. sunt. promovat de ideologie şi o fac. Din această perspectivă. Astfel. de şcoli şi teorii liberale din epoci şi ţări diferite. de aderenţa la un model de dezvoltare sau altul. În consecinţă. spre soluţionare interesele dominante ale grupurilor care se întâlnesc şi se recunosc în ideologia partidului respectiv. structurate logic. iar sistemul de valori pe care se sprijină este reliefat nu atât de reperele ideologice ale acţiunii cât de un fond aperceptiv general–uman. devin legi. Ca şi teoria. În felul acesta. ceea ce se numeşte în logica ştiinţelor ipoteze care. la fel ca şi ideologiile. teoria se aplică ansamblului faptelor nu numai constate şi ordonate. din constatarea faptelor pe care o depăşeşte pentru a proceda la aplicarea lor. prin afilierea la un partid politic ai cărui membri. o doctrină propune o alternativă la ordinea politică iar factorul propulsiv care incită la acţiune pentru traducerea în viaţă a acestei alternative. verificate. considerată superioară. Teoria se situează pe tărâmul cunoaşterii pozitive. autorii grupaţi în curentul liberal au o notă 20 . Distincţia dintre curent şi doctrină este funcţie de intenţionalitatea. Ea constă. Pentru Prélot. lor le este inerentă o finalitate etică deoarece. Ca ansamblu de idei. de regulă. doctrinele presupun o funcţie normativă implicită întrucât ele oferă alternative la ordinea politică şi socială.

refuzându-le. Determinările eterogene ale socialului se topesc în substanţa specifică a politicului prin intermediul acţiunii comune şi conştiente prin care o clasă socială trimite spre instanţele puterii politice interesele sale spre soluţionare. Raportul dintre doctrină şi ideologie subsumează. o doctrină 21 . în sensul că dinamizează şi intenţionează diferitele componente ale sale. doctrina examinează faptele dar. juridic etc. de stilul şi mentalitatea epocii.comună: preocuparea pentru asigurarea libertăţii individuale în condiţiile legii şi importanţa acestei probleme pentru modernizarea economică şi politică.. Dar în doctrine factorul ideologic îşi face simţită prezenţa într-un mod activ. Ca şi teoria. economic. în schimb. social. în acea piatră de hotar care a marcat istoria politică a Europei şi anume apariţia unui nou partid în sistemul politic. existenţa unei ideologii politice care se dezvoltă odată cu metamorfozarea curentului în doctrină. de exemplu. ea le apreciază. Cauzele pot fi şi ele relativ uşor individualizate: lupta pentru drepturi economice şi sociale. forma tinde să se naţionalizeze. În primul rând. unde şi aici se observă diferenţieri substanţiale între liberalismul din România. Ceea ce s-a şi întâmplat în România prin transformarea şi unificarea curentelor filoagrariene în doctrina politică a ţărănismului. iar forma discursului ideologic care unifică toate etajele doctrinei: politic. al doilea doctrinar–ideologic şi al treilea politic. raportul dintre formă şi conţinut în gândirea politică. maturizarea condiţiilor pentru articularea şi agregarea intereselor specifice de grup. spre deosebire de aceasta. Una este doctrina politică a liberalismului în Anglia. dotrinele stabilesc o punte de legătură între trecut şi viitor prin prisma prezentului. Polonia sau Cehoslovacia. Convergenţa intenţională a unui sistem de norme şi valori într-un proiect transformativ se verifică şi în cazul doctrinei ţărăniste. doctrina sintetizează în sine trei momente indisolubile: primul social–istoric. în sens larg. doctrina politică a liberalismului se prezintă în forme diferite în contexte socio–politice şi culturale diferite. în doctrină politică poate fi uşor circumscris în timp. De exemplu. Din punct de vedere descriptiv. ca alternativă posibilă la ordinea actuală. alta în Franţa şi altfel se prezintă ea în Europa de Sud–Est. Momentul transformării curentului politic socialist. O doctrină politică poate să se schimbe atât ca urmare a aprofundării principiilor sale constitutive cât şi în virtutea unor solicitări noi ale mediului. deoarece ea este condiţionată de elementele vieţii naţionale. Dacă principiile care alcătuiesc corpusul doctrinar tind să se universalizeze. În cazul sintagmei „doctrină politică“ determinativul „politic“ adaugă conceptului generic de „doctrină“ referinţa la voinţa evidentă a unei comunităţi de a urmări un interes comun. Ca şi curentele. deci apariţiei unor noi vectori ai acţiunii politice. Conţinutul reprezintă substanţa reflecţiei politice propriu-zise. în funcţie de un ideal imanent statului sau grupării politice. acceptându-le.

interpretarea ideologică a configuraţiei social–politice a unei epoci nu reprezintă un scop în sine. Din acest criteriu derivă două subcriterii cu un rol la fel de important şi interpretarea şi aprecierea obiectivă a doctrinelor politice. spre acţiune. Abstracte şi în curs de conturare în momentul ideologic ele devin operaţionale în momentul politic. al formării culturii politice. de aici. Din cele de mai sus derivă necesitatea elaborării unor criterii metodologice de care cercetătorul trebuie să ţină seama în studierea doctrinelor politice: – criterul istoricităţii. este clar că acest al treilea moment constituie verificarea celorlalte două precedente. Este punctul de plecare necesar pentru orice teoretizare cu privire la elaborarea formei de organizare şi conducere. nu putem interpreta şi înţelege ideile politice ale cronicarilor moldoveni sau ale teologilor medievali prin sistemul de valori al democraţiei contemporane. a interpretării ideologice sau a ambelor momente. De exemplu. De exemplu. El este construit din concluzii concrete. această insuficienţă denunţă prin sine însăşi viciul premiselor de la baza analizei socio–istorice. ca o concluzie care verifică corectitudinea premiselor. a semnificaţiei lor actuale şi a perspectivelor pe care evenimentele observate le poartă în sine. Strâns legată de acest criteriu este şi critica prezenteismului şi anume a tendinţei de a aprecia şi interpreta realităţile politice din trecut prin prisma sistemului de valori al epocii contemporane. – subcriterul contextualizării (localizării) presupune înţelegerea unei doctrine politice în funcţie de condiţiile specifice care au prezidat la apariţia ei. eliberarea de partizanatul ideologic în procesul analizei. un model prezumtat a fi superior celorlalte. afirmarea superiorităţii valorilor propuse de ea şi. Avem aici în vedere nivelul de 22 . În cadrul doctrinelor politice. orientarea spre practică. Dacă modelul politic propus se dovedeşte inadecvat. „nostalgicii“ comunişti vor aprecia doctrina partidului unic în funcţie de afilierea partizană şi de avantajele personale avute în perioada dictaturii şi nu în funcţie de efectele negative ale doctrinei. Ajungem astfel la al treilea moment. Din această interpretare îşi extrage ideologia combustibilul său incitativ şi justificativ. Acest prim moment ar trebui să fie o interpretare obiectivă a datelor şi faptelor reale ca şi o cercetare a cauzelor acestor fenomene. din operaţiunile care se profilează din analiză. – criterul obiectivităţii reprezintă analiza şi interpretarea unei doctrine în funcţie de rezultatele sau de consecinţele ei în planul dezvoltării sociale.politică nu se poate eschiva de la diagnosticarea obiectivă a situaţiei în care se găseşte o societate dată: natura problemelor ei. având în spate un background valoric. nivelul de dezvoltare. incapabil să soluţioneze problemele comunităţii. Desigur. cel politic sau tehnic–operaţional. „sine ira et studio“. de care va fi vorba mai pe larg în subcapitolul următor. Ea presupune detaşarea afectivă. O astfel de muncă de interpretare sau de conceptualizare se realizează. tendinţele noi etc.

La science politique. Prentice–Hall Inc. doctrinele „subdezvoltării“ din America Latină nu pot fi înţelese fără cunoaşterea condiţiilor socio–istorice care le-au generat. 10 TRĂSNEA. p. Durand. NOTE: Apud Political Science. p. 6 BRAUD. Paris. Robert A. Ştiinţa politică. OVIDIU. valorile culturale nu pot să nu influenţeze intenţionalitatea unei doctrine politice. OVIDIU. 2 BURDEAU. Paris. 6. JULIEN. Editura politică. 1276b. Studiu istorico-epistemologic. A. 9 Ibidem.E. Editura politică. 7. 11 Ibidem. Pinchon et R.O. 54. Sirey. presiunea economicuui. W. Probleme de sociologie politică. doctrinele „comunalismului african“. PH. 1961. 19 FREUND. ANDREW. 17 Ibidem. Robert Dahl. 1992. New Jersey. Grupul editorial RAO.N. 1965. tome I. structura geopolitică. Sociologie politică. 1 23 . precum individualismul şi raţionalismul. p. Sistemul de interese şi nevoi ale unei epoci. Bucureşti. 4. X. p. 11. Einaudi. – criteriul autonomiei relative a politicii / politicului. 8 Ibidem. U. Torino. modelul cultural existent. London. p. R. 4 Ibidem. 2006. Politica. F. 34-35. 13 HACKER. Bucureşti. Ideology. NICOLA. 1975. doctrinele „socialismului asiatic“. GEORGES. 7 Ibidem. Anzias. III.S. valorile socio–politice care coagulează în doctrină un trend sau un ideal al schimbării. 12 TRĂSNEA. De aici derivă acuzaţia de „eurocentrism“ adusă Occidentului. VII. March). Elaborarea unei doctrine politice nu se realizează in vitro. 1949. 6. De exemplu. Les sciences sociales dans l’enseignment superieur. New York. în sensul că interpretează condiţiile specifice ale Lumii a Treia (cele trei continente) în funcţie de paradigma dominantă a ştiinţelor sociale din Europa de Nord şi SUA care s-a cristalizat în jurul unor valori şi mentalităţi specific europene. 157. Traité de science politique. – subcriteriul concordanţei dintre teorie şi practică este indicatorul cel mai obiectiv al utilităţii sociale a unei doctrine. Problemi di sociologia.. 17. p.. (Edited by Heinz Eulan and James G. Cattlin pot fi considerate că aparţin acestei perioade. Qu’est –ce que la politique ?. The MacMilan Co. 20 ARISTOTEL. Paris.. P. Există determinări complexe şi eterogene asupra politicului care cer drept de cetate în construcţia unei doctrine. Librairie générale de droit et de jurisprudence. VII. p. 1955. Englewood. 18 Ibidem. Paris.. 37. 3 VERNON VON DYKE. Schimbările induse în sistemul social global prin aplicarea unui program guvernamental inspirat din doctrina liberală poate reprezenta proba indubitabilă a succeselor înregistrate în modernizarea economică a României interbelice. ideile filosofice şi morale. 5 ROBSON. p. 1959. 14 MĂGUREANU.C. Science. 1970. Bucureşti. 16 ABBAGNANO. 1960. Political Theory: Philosophy. ale „negritudinii“. 1969. Political Science: A Philosophical Analysis. VIRGIL. p. U. p. p.dezvoltare politică şi economică al societăţii respective. p. 15 Operele lui David Easton.

MARCEL. Bucureşti. 97 26 PRÉLOT. 29 GIDE. CH.. ediţia a IV-a. 24 BOUTHOUL. p. FREUND. 25 Ibidem.21 22 FREUND. 1926. Paris. 2.. 43. de la fiziocraţi până azi. 1970. p. 27 Ibidem. cit. CH. Histoire des idées politique. p. Sociologie de la politique. JULIEN. JULIEN. Paris. Che cosa la politica?. 23 FREUND. Roma. 24 . F. 71. U.. 96.r. Istoria doctrinelor economice. op. P. p.. op.. GASTON. p. 1965. 28 Ibidem. p. Editura Casei Şcoalelor. JULIEN. Ideazione Editrice s.l. cit.. 2001. 3. p. Dalloz. RIST. 9.

perpetuate şi amplificate de-a lungul generaţiilor. procesele de tranziţie sau de integrare sunt gestionate tot de stat pentru dezintegrarea statului. putem defini statul drept principala instituţie prin care se exercită puterea politică în cadrul unei societăţi. criminalitatea. Încercările de a constitui organisme internaţionale specializate în soluţionarea unor probleme globale cum ar fi poluarea. patternurile culturale înrădăcinate în structura ethosului colectiv fac puţin probabil ca statul să dispară într-un viitor apropiat. în general. formă de organizare şi conducere a unei comunităţi umane. drogurile. traficul cu carne vie etc. prin graniţe convenţionale. În ultimele decenii. numită stat. indiferent de căutările unor formule de integrare transnaţională. În al doilea rând. leau impus în conştiinţe ca o forţă de coerciţie şi nesupusă. Din această perspectivă. 3. existenţa unui grup conducător investit cu atribuţii de guvernare. Sub influenţa ideologiilor liberale statul a fost identificat cu un rău necesar. instituţionalizarea şi centralizarea puterii politice. Până atunci statul va asigura organizarea politică a unei populaţii pe raza unui teritoriu delimitat prin frontiere stricte. de către un grup organizat minoritar care îşi impune voinţa sa asupra majorităţii privind modul de organizare şi conducere a respectivei societăţi.CAPITOLUL 2 STATUL – INSTITUŢIA CENTRALĂ A SISTEMULUI POLITIC 2. logica interacţiunilor afective dintre comunitate şi teritoriu. s-au lovit tocmai de necesitatea cooperării şi înţelegerii dintre state. sentimentul apartenenţei şi al identităţii la o naţiune. în limitele unui anumit teritoriu strict delimitat prin frontiere. memoria colectivă. Definiţia statului. 25 . 1. o variantă plauzibilă de răspuns ar fi că încă nu s-au elaborat formele politice capabile să înlocuiască statul. controlului social. 4. Oricât de bună ar fi însă o definiţie. ceea ce demonstrează strânsa legătură dintre puterea politică şi un teritoriu. statul rămâne principalul pivot al restructurării relaţiilor internaţionale şi principalul agent al proceselor de tranziţie şi integrare. De unde această persistenţă a formei de organizare politică a comunităţilor umane.1. Din această definiţie rezultă patru caracteristici esenţiale ale statului. 2. sedentarizarea populaţiei pe un anumit teritoriu. Reprezentările colective despre stat. iar datorită exceselor statelor totalitare cu un rău absolut. Fenomenele conştiinţei colective. ea nu reuşeşte să surprindă bogăţia determinaţiilor şi conexiunilor din cadrul unui proces sau fenomen din care apare configurarea ideii. în măsură direct proporţională cu încercările detractorilor săi de a o înlocui? În acest caz.

asocierile umane cunoscând diferenţieri privind rolurile. arată că procesele de concentrare a puterii politice şi de autonomizare a politicului faţă de sfera religioasă erau încă departe de a fi încheiate. 2. este doar una dintre acestea. unde politicul tindea spre o autonomie relativă. adică de identitate pe baza unei descendenţe 26 . Orice modificare într-unul din aceste paliere sau aceste forme a antrenat modificări la nivelul întregului. întregul este anterior părţilor. cnezat. acum aproximativ un milion de ani. a unor noi diferenţieri şi. Relaţiile de rudenie şi de alianţă nu sunt atât relaţii de cosangvinitate. Nevoile comunităţilor umane reclamau forme din ce în ce mai complexe de organizare care să fie grefate organic în orizontul de dezvoltarea noilor comunităţi. materializată într-un ansamblu de norme şi reguli. Evoluţia formelor de asociere umană confirmă ipotezele ontologice ale lui Aristotel cu privire la geneza statului: 1. ulterior.Esenţa statului constă în relaţia reciprocă dintre supunerea voluntară a populaţiei şi întărirea autorităţii centrale a statului. ceea ce a creat premisele ierarhiilor sociale. voievodat etc. termenul de stat se va impune mai târziu în vocabularul social-politic al epocii moderne. Dimpotrivă! Apariţia lui este condiţionată de un lanţ de procese social-politice îndelungate care au dus la apariţia structurilor instituţionale. statusurile şi normele. ducat. economice. Continuitatea vieţii de stat este asigurată şi de consensul popular cu privire la necesitatea funcţiilor esenţiale ale guvernării. Faptul că în Evul Mediu comunitatea politică se numea regnum (regat). După cum arată şi etimologia sa.) şi a raporturilor dintre acestea cu formele de comunicare simbolică şi cu patternurile reprezentărilor colective (norme. statusuri. roluri) ne va permite să întrezărim condiţiile istorice care au dus la apariţia statului. ca structură politică de rezistenţă în cadrul sistemelor politice arhaice. Trecerea de la puterea politică personificată şi personalizată. specifică primelor comunităţi umane.2. juridice etc. Ca fenomen politic statul nu a apărută dintr-odată. Interdicţia incestului. la puterea politică instituţionalizată. a fost prima regulă socială care a rezultat din convertirea unei pulsiuni biologice în normă de comportament. întregul este mai mult decât suma părţilor şi 2. dintre parteneri aparţinând unor generaţii diferite a avut un impact deosebit în configurarea relaţiilor de rudenie şi de alianţă. Întrebuinţat pentru prima oară de Machiavelli în Principele (1513). pe măsură ce notele caracteristice şi esenţiale ale conceptului oglindeau transformările din sistemele politice medievale. valori. apoi dintre fraţi şi surori şi. Interdicţia relaţiilor sexuale dintre părinţi şi copii. Numai o analiză a palierelor societale (politice. implicit. principatus. termenul stat (din latinescul status = stare pe loc) trimite la ideea de sedentarizare. în creşterea coeziunii interne a grupurilor. Conceptul de stat.

De exemplu. dincolo de relaţia de rudenie biologică: alianţele şi identitatea derivau din conştiinţa unei descendenţe comune. caracterizată prin domesticirea plantelor şi animalelor: meiul. asinul. Această presiune internă a dus la forme agregate din ce în ce mai complexe care nu mai puteau fi administrate numai prin ierarhizarea relaţiilor de rudenie şi de alianţă.biologice comune. de unde nevoia altor structuri de putere care să ferească comunităţile de efectele entropiei. Acestea au slăbit datorită numărului. Acestea vor deveni părţi componente ale memoriei sociale şi vor dicta nu numai normele comportamentului colectiv. care vor permite păstrarea recoltei şi vor asigura sedentarizarea pe acel teritoriu. Va lua totemul mamei sau totemul locului? Toate aceste modificări au slăbit coeziunea internă a grupurilor şi au stimulat procesele de instituţionalizare a puterii. Tot aici. aflate în schimbare continuă. Căci sedentarizarea populaţiilor a coincis cu explozia demografică a grupurilor umane arhaice. în jurul anilor 8. Dar ce totem va lua copilul când relaţiile sexuale din endogame devin exogame. salvarea sau ocrotirea tribului. “Marca totemică a identităţii” vizează tocmai nevoia socială de identitate. Gintăclan-fratrii-triburi-uniuni de triburi. dar vor inscripţiona în materialitatea statului istoria grupului. Dar teritoriul statului nu este un pământ oarecare. acolo unde s-au sedentarizat prima oară triburile de culegători şi unde bobul aruncat în mâlul roditor dă rodul însutit. grâul. în societăţile arhaice clasa războinicilor se bucura de mare cinste. Acest strămoş comun putea fi o plantă. 27 . Nu întâmplător. fluviul Galben şi fluviul Albastru. De aceea. plini de funingine şi infirmi. un no man’s land. bivolul. Mecanismele prin care omul arhaic îşi realimenta bateriile acestei identităţi erau ritualurile şi sacrificiile violente. Acestea trebuie să fie conservate la nevoie prin forţa armelor şi dezvoltate prin cultură. Hindus şi Gange. adică atunci când partenerul sexual provine din altă comunitate? Va lua totemul mamei sau totemul comunităţii de adopţie? Lucrurile se complică în cadrul grupurilor de vânători care străbat mari distanţe în urmărirea vânatului care şi el se deplasează în ecosistem în căutarea păşunilor.000 î. Nil. din el se vor fabrica marile vase. El este un pământ roditor. copilul lua totemul mamei. are loc revoluţia agrară.e. iar zeii fierari. Dar mâlul nu oferă doar o pătură germinativă ideală. Epoca bronzului şi apoi epoca fierului trădează importanţa confecţionării armelor pentru apărarea teritoriului. calul etc. orzul. în delta marilor fluvii Tigru şi Eufrat. în situaţia în care singurul părinte cunoscut era mama. Sedentarizarea uniunilor de triburi pe un anumit teritoriu a însemnat naşterea statului.n. situat în delta marilor fluvii. obţinute prin coacere. un animal sau un erou eponim. Problema identităţii şi a alianţelor a fost supusă şi ea unor “presiuni colaterale” din partea condiţiilor de mediu. Dar sedentarizarea populaţiei pe un anumit teritoriu nu are loc doar prin întrunirea condiţiilor materiale de existenţă. ci mai mult relaţii sociale care au rolul de a asigura coeziunea internă şi identitatea de grup. cu merite incontestabile în întemeierea. primele state şi primele civilizaţii au apărut în Orientul Antic.

Mediul natural include suma totală a influenţelor lumii externe care afectează viaţa indivizilor sau grupurilor. aceştia modifică în mod constant mediul lor.3. existând în relaţii unul cu celălalt. chiar configuraţia lui intelectuală sunt puternic marcate de mediul său natural care a lucrat într-însul uneori timp de sute de mii de ani. Elementele statului. 2. dezvoltă sentimentul onoarei 28 . reţeaua hidrografică. înconjurate de un şanţ de apă. Aprovizionarea meşterilor şi desfacerea produselor au creat viitoarele profesii de administratori şi de comercianţi.A. dintr-un număr de indivizi.2. La început nucleul acestui stat era constituit din atelierele de prelucrare a metalelor. dezvoltarea şi răspândirea lui pe suprafaţa pământului. Fiecare stat constă. diviziunea lui în rase.U.ocupă un loc important în mitologiile popoarelor primitive. în esenţă. la rândul lor. Înseşi relaţiile sociale din cadrul statului primitiv au luat naştere din nevoia primordială de securitate a comunităţii. 2. văile.3. De la marocanul Ibn Haldoun (1336-1409) până la Montesquieu (1688-1765). Un relief accidentat. clima rece favorizează crearea sentimentului războinic. Astfel. S. podişurile. gen polisul grec sau cantoanele elveţiene. al cuceririlor militare. Clima Influenţează comportamentul şi structura psihologică a locuitorilor. Toate acestea favorizează forma şi mărimea statelor. iar întregul existând într-un anumit mediu natural.3. inclusiv forma de guvernământ. format din concreţiuni geologice (bariere muntoase) favorizează naşterea statelor mici. Teritoriul Populaţia sedentarizată pe un anumit teritoriu şi flancarea acestuia prin graniţe naturale sau convenţionale formează fundamentul primitiv al statului ca şi al tuturor organizaţiilor sociale. Acestea pot fi urmărite pe următoarele coordonate ale interacţiunii om-natură: 2.3. pe câtă vreme platourile continentale favorizează naşterea statelor mari (imperiile precolumbiene.1.Conturul suprafeţei scoarţei terestre Conturul suprafeţei scoarţei terestre cuprinde lanţurile de munţi. Originea. fiecare având anumite caracteristici psihice şi mentale. încununarea proceselor evolutive ale vieţii. Omul însuşi este o parte a naturii. şi Rusia). 2. Acest mediu modifică constant viaţa indivizilor şi a grupurilor. prin Jean Bodin şi Hugo Grotius în cultura politică europeană s-a impus determinismul geografic care explică fenomenele politice prin influenţa factorilor climaterici asupra comportamentului uman.3. iar relaţiile dintre indivizi modifică atât indivizii cât şi grupurile.

dar ea poate primi un număr mult mai mare de agricultori. caracteristicile genetice.3. iar mărimea şi densitatea populaţiei vor creşte prin oamenii atraşi de avantajele oferite de ecosistem. Dat fiind faptul că în primele epoci ale istoriei umane omul a fost strict dependent de natură. Migraţiile şi luptele pentru terenurile fertile.3. O zonă din comuna primitivă poate suporta un mic număr de vânători.Populaţia Alături de teritoriu ea este un element vital indispensabil în geneza statului. ele au trebuit să descopere şi să intensifice alte tehnici de producţie pentru a obţine recoltele necesare supravieţuirii.5. care vor smulge prin muncă solului cele necesare traiului. rata natalităţii va fi superioară celei a mortalităţii. a comerţului şi a celei de a doua mari diviziuni a muncii. căsătoriile cu noii veniţi. Totodată. caracteristicile acesteia au contribuit la formarea psihologiei grupurilor sociale. Resursele Resursele (vegetale sau minerale) joacă un rol important în fixarea populaţiei de o anumită zonă şi în dezvoltarea statului. Unele zone ale globului. iar abundenţa terenurilor arabile va duce la crearea marilor imperii în Orient. 2. Populaţiile care trăiesc în zonele cu climă caldă sunt predispuse la reverii şi lenevie. pot suporta populaţii numeroase (regiunile dintre marile fluvii). deoarece între om şi mediul său natural există o legătură indestructibilă. 29 . ele sunt predispuse la forme de guvernământ autoritare sau despotice. proveniţi din culegători. cu prevalenta statului paternalist şi a aristocraţiilor latifundiare. dintre grupuri. În aceste zone favorizate. Tehnica prelucrării metalelor va duce la dezvoltarea oraşelor. În condiţiile în care pentru populaţiile sedentarizate nu mai existau teritorii libere limitrofe. datorită climei. la contactele dintre grupuri şi indivizi care se concretizează într-un spirit al unităţii şi nevoie de organizare. Chiar dacă mediul fizic este un factor determinant în distribuirea populaţiei în anumite zone ale globului. precum regimurile politice orientale. cu resurse sărace (vezi Japonia) oamenii au trebuit să se adapteze la mediu printr-o disciplină aspră a muncii pentru a putea supravieţui.4. Migraţiile şi cuceririle care le însoţesc cer o mai strictă organizare decât o cere viaţa staţionară şi duce la noi forme de reglementare dintre conducători şi supuşi. capacitatea de reproducere sunt factori tot atât de importanţi. dată fiind bogăţia resurselor. a guvernării şi a dreptului. Agregarea populaţiei în regiunile favorizate duce la interesul comun. colonizările au o puternică influenţă asupra originii şi dezvoltării statului. Dar mărimea acestor populaţii va depinde nu numai de condiţiile externe favorabile ei şi de felul în care oamenii se pricep să le exploateze. resurselor sau configuraţiei lor. În ţări cu climat aspru. 2. dezvoltarea civilizaţiei. În funcţie de abundenţa unei resurse se dezvoltă tehnicile de producţie şi organizarea socială.şi al civismului aristocratic.

în schimb. nu sunt state în sine deoarece ele sunt părţi ale unei unităţi politice mai vaste care este ea însăşi un stat. Europa. Indiferent că este un rezultat al acordului mutual dintre locuitori sau un rezultat al extinderii.3. atât la nivelul guvernării centrale sau la nivelul administraţiei locale sau regionale sau la toate aceste niveluri. Ele nu se pot constitui în părţi ale unei organizaţii politice mai vaste: nici un stat nu poate include un teritoriu sau o populaţie care nu formează o parte politică a lui. Numai prin ea statul poate să se ocupe de cetăţenii săi şi de relaţiile cu alte state. 2. Pe de altă parte. geografice şi economice.Unitatea Unitatea implică ideea de coeziune internă absolută şi de independenţă externă completă. în acest caz. nu este încă un stat.3. Cu cât teritoriile sau populaţiile pe care un stat le încorporează în graniţele lui şi cu cât relaţiile economice şi politice conflictuale actuale (…) cu alte state sau popoare sunt mai mari.6. necesară pentru transmiterea voinţei politice a minorităţii conducătoare majorităţii conduse. Guvernarea Întrucât orice organizare duce la ierarhie socială. nevoia de autoritate care să se exercite asupra acesteia se impune de la sine.3.U. deşi o unitate geografică. de o lege a atenţiei şi responsabilităţii descrescânde faţă de nevoile unor provincii neglijate ale statelor mari. să antreneze diminuarea loialităţilor şi rezistenţa crescândă şi. cu atât este mai probabil că el va neglija problemele acelor teritorii şi populaţii care (…) sunt astfel marginalizate în interesele lor politice. Organizarea prin care statul îşi exprimă şi impune voinţa sa este absolut necesară.Organizarea Dată fiind o populaţie care locuieşte un teritoriu definit. Astfel. o formă a mecanismului politic care să primească sau să ceară supunerea trebuie să fie creată pentru a forma un stat. cel puţin până la realizarea unităţii politice a Europei. state care compun S. “Capacităţile limitate ale organizării pot duce la suprasarcini impuse sistemului. 2. guvernarea este un mecanism esenţial al statului. să limiteze mărimea statelor”1.A. executive şi judecătoreşti în organele centrale şi locale ale puterii de stat. Această atenţie descrescândă şi declinul consecvent al performanţei şi serviciilor guvernamentale pentru aceste regiuni şi populaţii marginalizate tind. Această organizare este apanajul puterii de stat.2.8. Guvernarea include acele persoane care sunt angajate în exprimarea şi administrarea voinţei statului – ansamblul puterii legislative. bazată pe cucerirea celui mai slab de către cel mai puternic. deoarece ea include un număr de organizaţii politice separate care sunt fiecare un stat. guvernarea poate fi definită ca “suma totală a 30 . Într-un sens mai larg.7. Unitatea înseamnă că teritoriul şi populaţia care constituie un stat formează un tot indestructibil. astfel. S-ar putea vorbi.

văzută din exterior. c) este inalienabilă: nu poate fi înstrăinată nici de titularul ei. titularul suveranităţii poate fi monarhul. 2. guvernarea are un caracter concret-istoric în funcţie de condiţiile politice din fiecare ţară. fiind unitar şi indivizibil. prin sine. Oricare ar fi formele guvernării sau formele statului. iar relaţiile dintre state sunt menţinute. ele se condiţionează reciproc. care nu poate fi înstrăinat. Deoarece un stat este unitar. nici un subiect nu este scutit de autoritatea lui şi nici o persoană sau grup de persoane din afara statului nu se pot amesteca în treburile lui interne. Guvernarea poate fi definită ca medierea necesară dintre stat şi cetăţenii săi. Aşa cum fiecare stat este o unitate şi guvernul fiecărui stat trebuie să fie o unitate. organizare şi ierarhie socială. actele lui trebuie să fie obligatorii pe întreg teritoriul. deşi împărţit în diferite ministere şi departamente. suveranitatea presupune că un stat are completă autoritate asupra tuturor indivizilor care îl compun. Deoarece un stat se caracterizează prin ordine. e) este totală: deasupra ei nu se mai află nici o altă putere. iar guvernul poate exista numai ca organizaţie a unui stat. mai mult. el are un guvern prin care el îşi întăreşte autoritatea asupra supuşilor săi şi îşi menţine independenţa lui faţă de alte state. b) este perpetuă: într-un stat nu poate exista vacanţă (pauză) în exercitarea suveranităţii. În funcţie de formele de legitimare a puterii politice. fără nici o discriminare pe întreg teritoriul naţional. Un stat nu poate exista fără guvernare. un stat.eminent). Voinţa suverană a statului. În timp ce termenul “stat” este abstract şi poate fi conceput indiferent de existenţa statelor concrete actuale deoarece toate statele sunt identice ca esenţă.3. “Limitele domeniului efectiv al statului sunt astfel 31 . pentru cât mai mulţi oameni şi pe o perioadă cât mai îndelungată dacă statul vrea să dureze. Din combinarea elementelor de mai sus rezultă că esenţa reală a statului este suveranitatea.9. f) este deplină: efectele ei se aplică tuturor. când este exprimată şi întărită prin mijloacele guvernării este numită lege. Între aceste elemente ale statului există o legătură indisolubilă. Din punct de vedere intern.acelor organizaţii care exercită sau pot exercita puterile suverane ale statului”. Suveranitatea. Suveranitatea de stat are următoarele caracteristici: a) este unică: într-un stat nu pot exista concomitent două puteri suverane. d) este imprescriptibilă: nu poate fi anulată sau revocată. mecanismele prin care scopurile statului sunt formulate şi executate. ca o “calitate supremă a puterii de comandă” (de la sovranus . adunările elective sau poporul. Ea poate fi definită ca o “competenţă a competenţelor”. suveranitatea presupune că un stat este complet independent de controlul oricărui alt stat. Orice populaţie care posedă un teritoriu şi puteri suverane devine.

cât şi în ce priveşte ansamblul de persoane care sunt obligate să i se supună. ea poate fi compensată numai într-o măsură foarte limitată prin tehnologiile transportului şi ale comunicării. Cu cât populaţiile sunt mai diferite în limba şi cultura. omiţândse astfel bogăţia relaţiilor de putere care interferează în exercitarea puterii de stat. criteriul politic şi 4.. criteriul juridic. “statul garnizoană” etc. în condiţiile geografice şi economice şi în structura lor socială. Cauzele constau în identificarea întregului cu partea şi fixarea uneia dintre aceste structuri sau funcţii drept moment privilegiat al genezei statului.limitele probabilităţii lui de a obţine supunerea populară. Aceste raporturi au fost definite când pe orizontală. omiţându-se evidenţierea raporturilor specifice dintre ele. constituie o sursă limitativă a cuprinderii în sfera definiţiei statului a tuturor notelor sale caracteristice precum şi a diferenţelor specifice dintre cele patru criterii mai des uzitate: 1. Prin urmare. statul a fost analizat prin reducerea unilaterală la una din funcţiile sale de bază şi tratarea privilegiată a acesteia. În pură tradiţie a liberalismului clasic. În primul rând. inerent partizane: între adevăr şi interesul politic. “statul tehnic”. atât în ce priveşte teritoriul. statul este abordat şi definit în zilele noastre ca “paznic de noapte” sau “stat minimal”. de suprapunerile şi confuziile dintre diferitele structuri şi funcţii ale statului. Nu se face distincţia întra statul care există şi statul care ar trebui să existe. rolul lui complex fiind redus la sarcina de a asigura protecţia juridică a cetăţenilor şi bunurilor ca şi la aceea de a asigura funcţionarea neîngrădită a societăţii civile. cu atât este mai puţin probabil ca ele să se supună comenzilor date de o guvernare străină şi distanţată din punct de vedere spaţial. cultural şi/sau social”. când pe verticală. 3. Deutsch stabileşte un raport direct proporţional între existenţa statului şi calitatea populaţiei lui: “Mai importantă decât distanţa dintre corpuri este adesea distanţa dintre spirite şi dintre patterns-urile diferite ale relaţiilor sociale. 32 . Se vorbeşte astfel de “statul social”. structura explicativă privilegiată. În al treilea rând. unde el emite ordine obligatorii. Această probabilitate diminuată a supunerii datorită deosebirilor psihologice (…) aflate în creştere au limitat întotdeauna mărimea statelor. criteriul economic. între adevărul realităţii obiective şi preferinţele subiective. A doua dificultate constă în confuzia raporturilor dintre stat şi societatea civilă. în efortul lor explicativ. 2. deoarece statele au existat într-un raport direct proporţional cu activităţile şi capacităţile populaţiei lor”2. Karl W. Numeroasele teorii despre formarea statului se lovesc. criteriul social. de una singură.4. Teorii privind geneza statului. 2. confuzia dintre criteriul tehnic şi criteriul normativ. “statul fiscal”. În al patrulea rând. “statul intervenţionist”.

2. Extrapolarea ordinii publice a statului drept. tendinţele şi drepturile ei. Pentru marele jurist austriac. Criteriul politic A impus în teoria despre stat ideea de imperium – Herrschaft – dreptul de constrângere şi de dominaţie. nu este ceva diferit de ordinea sa juridică”. între o minoritate conducătoare care îşi impune voinţa ei unei majorităţi conduse. statul este “comunitatea creată de o ordine juridică naţională. iar deţinătorii puterii publice nu îl pot folosi în mod legitim decât pentru a asigura colaborarea comună”3. reprezentantul oficial al naţiunii. ca atare. forţele sociale active. sub conducerea şi controlul guvernanţilor. Pentru Hans Kelsen statul este “personificarea totală a dreptului”. criteriu unic în explicarea genezei lui. agenţia ei conducătoare. în forţele. Alţi autori definesc statul în funcţie de ordinea juridică: “Statul are drept scop esenţial realizarea ordinii juridice”. Statul este naţiunea însăşi. este una din limitele serioase ale criteriului juridic. “persoana politică organizată a unei naţiuni într-o ţară determinată” (Bluntschli) sau ca pe o “organizaţie raţională a unităţii politice” (Houriou). statul încetează de a fi o putere care comandă pentru a deveni un grup care lucrează. pe baza proceselor sociale de stratificare şi de ierarhizare între cei puternici şi cei slabi. “sindicatul intereselor generale ale 33 . materiale sau voliţionale. Criteriul juridic Problema personalităţii juridice a statului este contribuţia cea mai importantă adusă de acest criteriu în definirea statului. Funcţia tehnică a dreptului (permisivă sau prohibitivă) nu poate cuprinde realitatea comună a vieţii sociale. elementele organice. noţiunii de putere publică se substituie aceea de serviciu public. Dar puterea publică nu se poate legitima prin originea sa. lucrând de acord. ci numai prin serviciile pe care le aduce. conform regulii de drept. “personificarea ordinii juridice”. este organismul politic. “Astfel. Puterea publică o constituie însuşi acest fapt de dominaţie cu forme şi elemente variabile în evoluţia statului. Statul modern apare din ce în ce mai mult ca un grup de indivizi. Mai multe şcoli juridice celebre şi reprezentanţii lor văd statul ca pe “o personificare juridică a naţiunii” (Esmein). elementele etice şi teleologice. opusă celei internaţionale şi.1. Cu ajutorul lui se pot explica relaţiile şi situaţiile multiple care se stabilesc între stat – persoană juridică – subiect activ şi pasiv de drepturi şi obligaţii şi celelalte asociaţii şi organizaţii sau între stat şi indivizi. la realizarea nevoilor materiale şi morale ale participanţilor. “subiect de acte publice”. Criteriul juridic nu acoperă însă toate elementele constitutive ale statului.

Şi această teorie. suferă de un determinism mecanicist prea apăsat. fie prin crearea unei forţe de dominare sau de coerciţie. Este ansamblul puterilor publice constituite în vederea promovării şi apărării drepturilor.naţiunii”. de sorginte marxistă. în societăţile moderne locul zeului îl ia comunitatea ca entitate colectivă (Th. ca şef al familiei. Aceste teorii. Are legături indisolubile cu criteriile anterioare cu care interferează. 3. Criteriul economic. Hobbes). pizmei şi lăcomiei. După Cădere. mai ales în statul modern. reprezintă o proiecţie religioasă a nevoii vitale de ordine în societăţile de-abia constituite. La început. Moise) vine şi pune capăt stării de anarhie prezente. dintre suveran şi comunitate. Dacă în gândirea politică antică acest legislator era trimis de zei. Ideea de creştere organică a familiei până la transformarea ei în stat caracterizează difuzarea acestei teorii dintr-o perspectivă creştină a unităţii neamului omenesc înainte de căderea în păcat. Cea mai răspândită teorie privind geneza statului este teoria patriarhală cu rădăcinile în autoritatea primară a tatălui. Văzând “dulceaţa traiului în comun” (Bossuet).) şi-a însuşit un surplus de avere pe care a căutat să şi-l apere şi perpetueze fie prin pseudomotivaţii ideologice. ceea ce duce la încheierea unui prim contract între indivizi al cărui obiect este instalarea păcii sociale. în marea lui iubire. Un alt set de teorii explică apariţia statului prin violenţa dominaţiei unui grup superior asupra altuia inferior al cărui teritoriu îl cucereşte. sub conducerea celui mai bătrân dintre şefii uneia. “un solid sistem de organizare a instabilei subordonări şi supraordonări a indivizilor şi grupurilor sociale din el. a mai salvat odată Omul. Însă Dumnezeu. De aceea. mai multe familii s-au unit. în cadrul diviziunii interne a muncii. neamul omenesc s-a spart în mai multe limbi. Aceasta realizează consecinţele dezastruoase ale stării anarhice. clasa conducătoare (şefii de trib. datorită zavistiei. marii preoţi etc. intereselor şi idealurilor unei naţiuni. între nevoile personale legitime şi interesele obişnuite în conflict cu acestea din urmă. Ludwig Stein vede. De exemplu. Ea reproduce esenţa teoriilor contractualiste după care un legislator legendar (Manu. al cărui garant este zeul. Susţinătorii acestui criteriu consideră că statul a luat naştere în momentul în care. pe pământ instalându-se o stare de anarhie şi de violenţă. instituind regi şi regate pe Pământ. Urmează un al doilea contract. lupta continuă şi aprigă pentru putere nu traduce doar raţionalizarea intereselor economice. transformând-se în state. Oppenheimer explică formarea şi natura 34 . în scopul stabilirii unui echilibru dintre interese. ca şi multe altele. regii sunt consideraţi “locotenenţi ai lui Dumnezeu” pe Pământ. aceste familii s-au lărgit şi consolidat. mai întâi ale naţiunii şi apoi ale ansamblului umanităţii”4.

fără să absolutizeze însă rolul factorului economic în geneza statului. şamanii din comuna primitivă au acumulat un surplus de bunuri economice pe care au înţeles să le apere prin două mijloace: 1. în condiţiile integrării economice. Transformările funcţiilor statului şi dinamica acestora reflectă cu destulă fidelitate diluarea şi difuziunea autorităţii centrale a statului spre alte instituţii sau organizaţii. “statul a apărut pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii şi va dispărea pe o altă treaptă de dezvoltare a acesteia”. dar nu se specifică celelalte elemente care au o contribuţie la geneza statului. statele au cedat porţiuni însemnate din suveranitate naţională. a prostituţiei 35 .5. fie ele publice sau private. Funcţiile statului contemporan şi dinamica acestora. Prin motivaţia ideologică prin justificarea religioasă a clivajului dintre bogaţi şi săraci. legitim instituită. 1. 2. Prin crearea forţei de coerciţie care să le apere acest statut de clasă dominantă. destinate satisfacerii nevoilor şi susceptibile de rapt cu mâinile înarmate”6. împotriva drogurilor. 2.statului. Prin funcţie a statului se înţelege o activitate specializată într-un anumit domeniu sau structură a statului care serveşte la atingerea unor obiective în cadrul sistemului. prin intermediul căreia guvernanţii acţionează în vederea bunei desfăşurări a vieţii comunitare. Oppenheimer adaugă: “Statul este organizaţia mijlocului public. ca pe o “organizare socială impusă de către un grup învingător. Un stat nu poate să ia naştere decât atunci când mijlocul economic a adunat o anume cantitate de obiecte. pe plan intern lupta împotriva criminalităţii transnaţionale. adică una şi aceeaşi funcţie poate fi îndeplinită într-un mod mai mult sau mai puţin adecvat de celelalte structuri ale statului. deosebind mijlocul politic. sinteza dintre factorii materiali şi spirituali. Chiar dacă. în primele faze ale existenţei sale. În explicarea apariţiei statului Marx utilizează teoria luptei de clasă. marii preoţi. Şefii de trib. Funcţiile statului sunt supuse principiului echivalenţei funcţionale. organizare al cărei unic scop este de a reglementa dominaţia primului asupra celui de al doilea. fie interne sau internaţionale. După Marx. prin care înţelege aproprierea fără nici o compensaţie a muncii altuia. apărând autoritatea sa contra revoltelor interne şi atacurilor din afară. Observăm că până la un punct Oppenheimer îmbrăţişează determinismul economic al lui Marx. a mafiilor organizate. Mai departe. Iar această dominaţie nu a avut niciodată alt scop decât exploatarea economică a învinsului de către învingător”5. sau dintre factorii obiectivi şi subiectivi de la baza genezei şi evoluţiei sale. Procesul este surprins corect în generalitatea lui. Funcţia de apărare a teritoriului şi de menţinere a ordinii interne derivă din însăşi esenţa statului: aceea a forţei de coerciţie. procesele simbolice.

4. Statul nu îşi poate permite să abandoneze politicile publice unor instituţii private. Un stat poate alege între mai multe modele de dezvoltare capitalistă: modelele social-democrate. Asigurarea unui sistem de asistenţă şi securitate socială pentru cei mai puţin capabili să supravieţuiască decent într-o economie de piaţă. b) alegerea formei de dezvoltare. democratcreştine sau neoconservatoare. intră în conflict cu legislaţia economică a statului naţional. Numeroase grupări mafiote. 2. c) funcţia de control asupra comerţului exterior. De la monopolul statului asupra vieţii economice până la retragerea completă a statului din economie. De multe ori statele intră în conflict cu firmele private de exportimport care în goana după profit. e) responsabilitatea statului de a percepe taxe şi impozite. care domină economia subterană. Puterea guvernanţilor de a obţine venituri nu mai este un monopol exclusiv al puterii de stat. vitală într-o lume a competiţiei la nivel mondial. copiii şi bătrânii. drumuri europene. Funcţia socială. după cum poate fi parte sau poate organiza şi controla licitaţiile pentru obţinerea brevetului de construcţie. deşi “marii rechini” utilizează toate infrastructurile şi facilităţile oferite de stat. domeniile în care se exercită funcţia economică a statelor contemporane sunt următoarele: a) responsabilitatea pentru construcţia infrastructurilor pe teritoriul naţional: porturi. se eschivează de la plata datoriilor către stat. În condiţiile îmbătrânirii rapide a populaţiei în lume rămâne de văzut dacă statele pot mări în continuare subvenţiile pentru asistenţă socială fără să le fie afectată rata de creştere economică. corporatiste. de natură keynesiană. d) corectarea fenomenelor de criză şi depresiuni economice prin măsuri anticiclice şi accentul pus pe cererea globală. Familia şi şcoala sunt agenţii privilegiaţi 36 . în special asupra importurilor. invalizii şi şomerii. Funcţia cultural-educativă. Într-o enumerare succintă. Statul poate subvenţiona aceste construcţii. Funcţia economică a statelor contemporane cunoaşte reajustări spectaculoase. Competiţia pe piaţa mondială cere un mediu competitiv pe pieţele naţionale. Este o zonă a politicii economice unde există un decalaj substanţial între pretenţiile statelor şi rezultatele obţinute din activitatea comercială. pârghii prin care el poate sau nu să contribuie la dezvoltarea standardelor de performanţă ale unei economii. Formarea sentimentelor de identitate şi de loialitate la tinerele generaţii sunt vitale pentru continuitatea vieţii de stat. sedii ale instituţiilor centrale etc. protecţioniste. autostrăzi. 3. modelele liberale sau neoliberale.şi a terorismului rămân prerogative esenţiale ale suveranităţii puterii de stat pe un anumit teritoriu. bolnavii. procesele de integrare regională şi ale globalizării arată că statului îi rămân suficiente prerogative în domeniul economic.

chiar dacă sunt din ce în ce mai pregătiţi să-şi împartă loialităţile …structurile de supunere se deplasează şi rezultatul inevitabil va fi al loialităţilor multiple … Ceea ce căutăm în acest caz sunt contururile unui sistem global care a fost în act de la Revoluţia Franceză încoace. Întreţinerea monumentelor istorice. ele constituie o afirmare a prestigiului culturii naţionale în lume ca în cazul Franţei.pentru formarea şi educaţia politică a cetăţenilor. în cadrul acestui proces. încălcarea drepturilor fundamentale ale omului. nici statul nu sunt pe punctul de a dispărea … nu există structuri care să le substituie şi să poată îndeplini toate funcţiile asociate în mod tradiţional cu statul-naţiune. cu deosebită acurateţe mutaţiile petrecute în structurile tradiţionale şi în funcţiile statului: (…) “nici naţiunea. diversificarea instituţiilor de ocrotire a orfanilor şi minorilor. Legile. chiar dacă statul îşi poate armoniza legislaţia cu prevederi ale legislaţiei internaţionale sau europene privind domenii de interes comun: lupta împotriva drogurilor şi criminalităţii transnaţionale. În aceste cazuri. 5. Spaniei şi Greciei. 37 . mărirea alocaţiilor postnatale. elaborate de puterea supremă a ţării. a muzeelor reprezintă o investiţie profitabilă în dublu sens: 1. statelor le revine obligaţia de a lupta împotriva pornografiei. cercetării ştiinţifice şi culturii. Doi analişti englezi. Jurisdicţia statului este obligatorie pe întreg teritoriul naţional. asistăm la o cedare a exerciţiului suveranităţii şi nu la o restrângere a prerogativelor suverane ale statelor. Derivă din competenţa suverană a statului pe un anumit teritoriu. În special în statele occidentale scăderea dramatică a ratei natalităţii şi procesele de îmbătrânire a populaţiei au determinat statele să ia măsuri urgente în ce priveşte protecţia mamei şi a copilului. prin activitatea de turism. principalul său element definitoriu – statul-naţiune autonomă – îşi pierde poziţia privilegiată… Aceasta implică schimbări politice şi sociale pe o scară foarte amplă: harta se schimbă. Italiei. Este o funcţie nou apărută în contextul preocupărilor interne ale statului de a favoriza creşterea natalităţii. a kitsch-ului şi a subproducţiilor culturale. statul alocă procente importante din produsul intern brut pentru dezvoltarea învăţământului. Funcţia demografică. reprezintă voinţa generală a întregii naţiuni exprimată prin aleşii ei. De aceea. Matthew Horsman şi Andrew Marshall de la Financial Times şi de The Independent au observat. legislaţia privind mediul şi protecţia copilului etc. în concluziile unei cărţi celebre apărute în 1994. ele constituie o sursă importantă de venituri. De asemenea. Funcţia legislativă. literal şi metaforic”7. oamenii nu sunt pregătiţi să renunţe cu desăvârşire la un naţionalism centrat pe stat. 2. cum greşit se interpretează uneori în doctrină. 6. În acelaşi timp. reprezentată de Parlament. a caselor memoriale.

Dacă o societate este caracterizată de o societate civilă puternică ea va fi condusă de jos în sus. constituite pentru rezolvarea unor interese comune. fac din membrii societăţii cetăţeni. La început termenul desemna acea parte a societăţii diferită de organizaţiile militare sau congregaţionale. În primul rând. profesionale. indivizii cu condiţii de existenţă şi interese comune încep să aibă conştiinţa solidarităţii de grup.2. etnice. generator de bunăstare şi de ordine bazată pe lege. organizaţii profesionale. Această transformare formează o premisă fundamentală a societăţii civile”8. cutume). precum şi 2. Formele tradiţionale din care s-a născut societatea civilă sunt comunităţile religioase.6. iar tendinţa statului de control a vieţii sociale va fi puternic diminuată. până la cele civice şi politice. “Modernizarea politică va antrena o triplă transformare în privinţa statutului individului şi premiselor societăţii civile. de clasă chiar. persoane cu statut şi rol politic concretizate în drepturi şi obligaţii politice generale faţă de stat. cel puţin teoretic. informaţionale. redându-l societăţii naţionale în care. Astfel. de interes. educative. “societatea civilă” desemnează o sferă a vieţii sociale. de la cele economice. coexistentă statului. dar autonomă în raport cu statul. În al treilea rând. şi să se organizeze voluntar pentru apărarea propriilor interese. aspiraţiilor private şi de grup. în care se manifestă spontan iniţiativa voluntară a indivizilor şi grupurilor umane în vederea satisfacerii intereselor. de întrajutorare. STATUL ŞI SOCIETATEA CIVILĂ Termenul de societate civilă se referă la aspectele nonpolitice ale ordinii sociale. culturale. termenul de societate civilă se referă la acele asociaţii voluntare ale cetăţenilor. Primele semnificaţii ale termenului societas civilis se găsesc în opera lui Cicero şi vizează condiţiile de viaţă ale unei comunităţi politice civilizate. În al doilea rând. cele pentru protecţia drepturilor omului şi ale minorităţilor etc. de caritate. organizate independent de stat. diversitatea formelor de organizare (de asociere) prin care se exprimă public şi se încearcă promovarea acestor interese. sindicate. libertăţile vieţii civile pe baza dreptului natural. Trebuie ca aceste asociaţii să fie nu numai independente ci şi democratice: “Democraţia statului 38 . dar autonomă şi aflată într-un echilibru cu acesta. Societatea civilă este în acelaşi timp: 1. grupuri de presiune. eliberau individul de lanţul servituţilor personale. Pentru John Locke societatea civilă se opune autorităţii paterne şi stării de natură şi este un factor de progres. puterea statului este limitată şi opinia publică se poate articula într-o direcţie a pluralismului politic. toţi oamenii sunt creditaţi cu dreptul egal de a-şi urmări interesele şi valorifica şansele de a accede la fericire. Actualmente. Formele moderne laice (adică societatea civilă propriu-zisă) sunt cele bazate pe afinităţi. Prin urmare. o sferă (un domeniu) al vieţii sociale reglementate de o anumită ordine legală (un set de reguli.

Tendinţa spre anarhie. Statul va fi instrumentul necesar al acestei sinteze. negativ. Deci. 2. pozitiv. dar scopul lor direct în această afacere rămâne proprietatea lor privată”11. la găsirea soluţiilor pentru rezolvarea unor probleme. să-şi rezolve problemele. doar în mod colectiv. pentru Hegel nu există o clasă specială care să fie purtătoarea interesului general şi a raţionalităţii. Statul 39 . Sinteza dintre interesele particulare diferite şi interesul general nu este spontană. în cadrul claselor posedante unde fiecare voinţă particulară se ridică împotriva celeilalte. Societatea civilă generează opoziţii multiple: între activităţile profesionale. prizonieră a sistemului de contradicţii specifice intereselor particulare. În liberalismul clasic. Statul reprezenta acest interes întrucât se considera că suma intereselor particulare echivalează cu interesul general. dar şi fortifică legăturile umane şi comunitare.va fi slab înrădăcinată dacă restul societăţii este condus pe baze autocratice. manifestată pe piaţă între diferite interese particulare şi tendinţa spre raţionalitate. Pentru ca societatea civilă să se poată afirma este necesar ca interesul general (“Raţiunea universală”) să poată fi impus eventual împotriva voinţei particularilor. Societatea civilă nu poate soluţiona de una singură aceste contradicţii. la luarea deciziilor şi la implementarea politicilor locale. Dacă oamenii sunt marcaţi de autoritarism în familie. Societatea civilă poate fi privită din două perspective diferite: 1. desigur. ca interes menţinerea ordinii burgheze. Pentru Hegel clasele sociale nu sunt orientate spontan spre apărarea interesului general: “Proprietarii funciari. oamenii pot. biserică şi dacă ei nu au nici o experienţă în autoorganizare şi codeterminare la locul de muncă. mobilizarea cetăţenilor determină nu numai îmbunătăţirea condiţiilor sociale. având mai multe centre independente de autoorganizare în societate. “Dezvoltarea socială este facilitată dacă oamenii participă la luarea deciziilor. deoarece scopul fiecărui antreprenor este profitul maxim. Dimpotrivă. societatea civilă are la bază participarea cetăţenilor la viaţa publică. este puţin probabil ca ei să fie cetăţeni activi sau să simtă vreo responsabilitate pentru condiţia societăţii lor”9. pentru însuşirea unei cât mai mari părţi din venitul naţional de către o profesie sau alta. reclamă imperios intervenţia statului ca arbitru. şcoală. între bogaţii şi săracii tot mai numeroşi. în asociaţiile voluntare sau comunităţi. “Această misiune incumbă statului singur – cu condiţia ca el să fie în afara claselor. prin limitarea razei de acţiune a statului este facilitat controlul societăţii civile. clasa producătorilor se confundă cu interesul general deoarece ea avea un comportament raţional (acumularea de capital). Participarea creează un sens al comunităţii care dă sens existenţei umane şi creşte integrarea socială”10. dar şi toţi cei care exercită o meserie sau care posedă un bun sau o industrie oarecare au.

în concepţia lui Hegel. dar evidenţierea acestui al doilea aspect se face din exterior. dotată cu instituţii independente. deasupra mecanismelor economice şi sociale ale societăţii civile. El este o forţă situată deasupra amestecului de interese particulare salvând. statul devine mecanismul hegemonic al societăţii civile. Contradicţiile care apar din dominaţia de clasă anulează comunitatea reală de interese dintre indivizi. aceea a Raţiunii. Hegel depăşeşte în această manieră constituţionalismul pur şi teoretizează statul parlamentar cu regimul său de partide”13. El nu este subordonat intereselor particulare şi imediate. Egalitatea politică a cetăţenilor statului modern 40 . Statul este. El inversează raportul: societatea instituie statul. de la înălţimea statului. Statul reprezintă unitatea diferitelor interese particulare care nu există decât în stare virtuală în societatea civilă. de asemenea. superior societăţii civile deoarece el singur poate să-şi impună principiile raţionalităţii unei societăţi civile care nu le conţine decât în stare virtuală. Statul serveşte ca revelator al interesului general care rezidă potenţial în societatea civilă. spontane şi contradictorii. Pentru a proteja formarea interesului general de interesele anarhice şi iraţionale societatea are nevoie de puterea politică a statului. Statul apare din separarea vieţii politice de viaţa civilă. “Doctrina lui Hegel despre partide şi asociaţii ca legătură privată a statului … este inspirată din experienţele politice ale Revoluţiei Franceze (…) statul cere consensul dar el «educă». Acţiunea Statului se fondează mai întâi pe diversitatea intereselor individuale.reprezintă reglementarea conştientă şi raţională a antagonismelor sociale. el exprimă interesul general. Diferenţele dintre indivizii societăţii civile nu se mai regăsesc la nivelul politic. Hegel constată că societatea civilă nu-şi poate realiza singură propriul său scop. acest consens prin asociaţiile politice şi sindicale care sunt. esenţialul. dar şi pe existenţa latentă în Societate a unui “sistem de dependenţă reciprocă”. El face dintr-o sumă contradictorie de interese şi de indivizi un tot raţional”12. Diferitele interese particulare sunt în acelaşi timp contradictorii şi armonioase. Ea creează un organ mai puternic decât ea pentru a menţine o ordine exterioară. punctul de articulare al structurilor sociale. organisme private lăsate la iniţiativa privată a clasei conducătoare. În raport cu liberalismul clasic. Într-un anumit sens. Statul este o “putere autonomă”. Orice individ care îşi urmăreşte doar propriul său avantaj poate promova “material” interesul general. diferenţele dintre indivizii societăţii nu se mai regăsesc la nivelul politic unde raporturile de exploatare sunt considerate a fi abolite. Marx consideră că societatea civilă presupune statul şi nu contrariul. Pentru Hegel. Societatea civilă nu are autoritatea necesară pentru a asigura libertatea persoanelor şi realizarea intereselor particulare. totuşi. pentru fiecare dintre ele. explică realitatea sa. Un stat devine necesar pentru a impune din exterior prin coerciţie relaţiile sociale şi să creeze iluzia unui interes comun între părţile antagonice ale societăţii: interesul general. Faţă de Hegel.

1. legislatorul legendar. cu diferenţe minore de la un stat la altul şi de la o perioadă istorică la alta. în plină influenţă brahmană.ascunde realitatea raporturilor de exploatare. În Manavadharmachastra (Cartea legilor lui Manu) scrisă în secolul al IV-lea î. Castele sunt rezultatul virtuţilor din vieţile anterioare care s-au materializat în scurtarea ciclului de naşteri (metempsihoze). Primele teorii contractualiste privind geneza statului relevă caracterul încă nediferenţiat al relaţiei dintre puterea politică. în Egipt. Înseşi teogoniile şi cosmogoniile orientale explică naşterea societăţilor politice printr-un act fondator. Brahmanii erau casta superioară deoarece ei aveau competenţa de a citi şi interpreta textele sacre şi legile. Forme istorice de stat. La baza apariţiei statului oriental stă o “nuntă cosmică” dintre un zeu fondator şi o zeiţă sau o muritoare în urma căreia se naşte viitorul rege sau împărat (În India. zeiţa fertilităţii. sincretismul etico-politico-religios al legitimităţii ordinii politice. împăratul era Fiul Cerului. diversificarea rolurilor şi a funcţiilor publice. sunt: a.n. dă naştere primului rege). puterea politică fiind profund personalizată. iubirea dintre zeitatea supremă şi zeiţa Seth. religioasă şi ordinea morală. este trimis să pună capăt stării de anarhie din primele societăţi umane.. din şefii corporaţiilor şi ai uniunilor de familii). cu drepturile sale. consideraţi de origine divină. el însuşi zeificat. ordinea terestră repeta ordinea divină: în China. Statul oriental antic. La început. Cetăţeanul. 2.e. 2. apariţia birocraţiilor. Principalele structuri ale statului oriental antic.7. centralizarea autorităţii. Ordinea politică propusă de Manu este întemeiată pe un sistem de valori ce rezultă din stratificarea socială în caste. de origine sacră. instituţionalizarea puterii politice pe un anumit teritoriu. Manu. În Japonia. în 41 . b. faraonul era Fiul Soarelui. va fi separat de starea reală a individului. prerogativele ei erau întrupate în persoana sacră a împăratului sau regelui. alcătuit din guvernatorii provinciilor – cei patru Inca din Imperiul incaş – din regii locali. legitimitatea teocratică a puterii politice. Studiul formelor istorice ale statului ne permite să urmărim maturizarea acestei instituţii. Prin urmare.7. iubirea dintre zeiţa Imamuri şi nimfele văzduhului dă naştere pământului sfânt al Japoniei şi lui Kenno – împăratului – om şi divinitate în acelaşi timp. Regele se recruta din casta războinicilor (vayshia) şi era asistat în actul de conducere de un Consiliu regal. a cărei autoritate asupra supuşilor nu va putea fi niciodată contestată. diversificarea relaţiilor de dominaţie-supunere.

bazele juridice ale comunităţii pe un teritoriu vast. o meritocraţie recrutată prin concurs. 2. Însă atât grecii cât şi romanii vedeau în forma de organizare politică numită stat o creaţie superioară a spiritului uman în care are loc sinteza dintre optimus civis (idealul celui mai bun cetăţean) şi optimus status civitatis (idealul celei mai bune guvernări). în schimb. numiţi de puterea centrală şi revocabili.e. perioadă numită a Primăverilor şi a Toamnei. Alături de funcţionarii regulaţi. Deosebit de instructivă în această privinţă este istoria statului chinez antic.e. regele Quin. tendinţa spre centralizare şi unitate. împăratul.. Principala structură a statului oriental antic era birocraţia compusă din funcţionarii centrali şi locali a căror principală sarcină era strângerea impozitelor şi vărsarea lor la bugetul central. Între secolele VIII-V î. După domnia glorioasă a împăratului Wu (141-87 î.n. în Imperiul incaş. sub forma “sistemului fântânilor” în care recolta din a noua parte a acestor terenuri arendate. Aceşti funcţionari (mandarinii – guan în limba chineză) reprezentau o elită în acelaşi timp administrativă şi culturală. dinastia Han (206 î. unifică teritoriul chinez şi formează dinastia Qin (221-206 î. de asistenţi şi de administratori rurali tot mai numeroşi. La origine. 2.n. c. Statul în Grecia şi Roma antică Atât grecii cât şi romanii au avut un cult special pentru comunitatea politică. În anul 221 î. În perioada 480-221 î.n.) proclamându-se primul împărat al Chinei (Shi huang-dzi). învingător al celorlalte regate. al căror efectiv nu s-a mărit. La rândul său.n. statul oriental antic este un stat paternalist şi birocratic.. spre construcţia imperiului.e. în ciuda creşterii de 4-5 ori a populaţiei. exista o mulţime de agenţi subalterni. în arendă. romanii au pus. statul chinez era o confederaţie de principate care duc războaie continue şi deţin rând pe rând hegemonia.n . civitas). perioadă numită a Regatelor combatante. Grecii au fixat bazele teoretico-filosofice ale dezvoltării statului.7.. Proeminenţa statului 42 . d. marele Inca era fiul Soarelui. în schimbul unor retribuţii foarte slabe.e.) intră într-o fază de dezagregare a imperiului care nu se va mai reunifica decât sub dinastia Sui (581-618) şi sub cea a dinastiei Tang (618-907) după patru secole de frământări şi lupte interne.87 e. tendinţă care se va regăsi în construcţia statului european medieval după căderea Imperiului Roman de Apus. era vărsată statului. în schimb. cu sumele astfel colectate. sau echivalentul ei în bani. şapte state puternice îşi dispută China de Nord. preponderent urbană (polis. rudelor sau înalţilor demnitari posesiuni întinse. statul construia şi întreţinea canalele de irigaţie. Alte terenuri erau date.).Mesopotamia.e.n. politeia.n. regele era fratele sau egalul zeilor pe Pământ. regele sau faraonul ofereau membrilor casei regale.e.

magistraturile.n.e. după avere. El a împărţit Atica în trei regiuni – urbană. Senatul.justiţia. tribul era acum compus din cetăţeni originari din toate regiunile Aticii. Areopagul. care era echivalentul unui sat sau al unei suburbii. . El a format între 70-100 de deme. dând dreptul fiecăruia să aleagă un Consiliu al Celor Patru Sute care să contrabalanseze vechiul Areopag al aristocraţiei sau consiliul celor cu naştere superioară. în Constituţia dată de el este diminuată puterea politică a aristocraţilor. a eliberat din sclavie pe ţăranii deveniţi sclavi datorită debitelor. . Deşi aristocrat prin naştere. Adunarea alegea anual un executiv format din cinci efori care supravegheau aplicarea legilor şi la nevoie puteau impune chiar sancţiuni regilor. Un consiliu de 28 de bătrâni pregătea dezbaterile de politică internă şi externă şi ale proiectelor de legi. pe baza comparării a 158 de constituţii ale oraşelor-stat din Grecia şi Asia-Mică.autarhia (capacitatea de autosubzistenţă).e.asupra individului în Grecia şi Roma antică se baza pe convingerea că numai în cadrul statului îţi poţi dezvolta personalitatea.) a dat Atenei o nouă Constituţie prin care a pus bazele democraţiei directe. Clistene (508 î.e. rurală şi de coastă – şi a format zece triburi noi. adică de trecere a prerogativelor puterii de la persoane la instituţii. Sparta era condusă de doi regi care reprezentau cele două familii regale.n. . Statul. Adunarea Poporului. În Grecia şi Roma antică puterea politică va cunoaşte un proces accentuat de instituţionalizare. . unitatea guvernării locale. O adunare a tuturor cetăţenilor punea la vot propunerile consiliului dar nu le dezbătea. “statul este cel mai mare dar pe care zeii l-au făcut oamenilor” iar importanţa acestui dar rezidă în faptul că “în afara statului nu pot trăi decât zeii şi fiarele”.) şi ale lui Clistene (508 î. Legea. în opinia lui Aristotel. Solon a şters datoriile ţăranilor. de unde şi importanţa excepţională a lor în conştiinţa contemporanilor. poţi aspira la statutul de cetăţean şi participa la conducerea cetăţii. Astfel. În Atena. arhonţii.legile. Astfel. După ce a împărţit locuitorii Aticii în patru clase.unitatea în diversitate.n. consulatul. el a permis tuturor cetăţenilor de a participa la Adunare. reformele lui Solon (594 î. ceea ce va dezvolta sentimentul de loialitate şi de 43 . a degajat următoarele structuri ale statului atenian: . În lucrarea “Statul atenian” Aristotel. Unele din aceste instituţii vor deveni piese esenţiale în funcţionarea sistemului politic din Roma republicană sau din Atena încât putem vorbi de o specializare a lor în exercitarea puterilor statului.) au fixat pentru mai multe secole structura statului atenian şi forma lui de guvernământ. Pentru a evita pericolul tiraniei. fiecare fiind alcătuit din demele care proveneau din cele trei regiuni noi.

e. Pe parcursul celor peste 1200 de ani. adică în preluarea şi perfecţionarea de la formele de guvernământ anterioare a instituţiilor care şi-au dovedit eficienţa în organizarea spaţiului politic şi social al Cetăţii Eterne. Ca general. erau. test care nu s-a aplicat pentru nici o altă funcţie în statul atenian. Lucrările erau pregătite de Consiliul celor 500. Singura poziţie unde o conducere puternică trebuia să fie perpetuată era funcţia de general (strategicoi). “Dacă dreptul nu se întemeiază pe natură atunci toate virtuţile dispar”. ai cărui membri erau aleşi prin tragere la sorţi din cele 10 triburi.e. 25). Roma a fost condusă de cei şapte regi etrusci. O caracteristică a istoriei politice a Romei este continuitatea şi adaptarea vechilor instituţii la cerinţele noilor regimuri politice.. numite pritanii. După Polybios (200-125 î. Ca şi grecii. principala instituţie care alegea regele şi în conferea imperium 44 . timp de o lună. romanii aveau un cult special pentru lege. până la 509 î. de asemenea. De la 753 î. Toţi cetăţenii atenieni puteau să facă parte din Ecclesia (Adunare) care se întrunea de patru ori pe ani şi era organul legislativ şi judiciar suprem al Cetăţii-stat. p. Astfel. care numărau între 101 şi 1001 membri. Pericle a fost capabil să conducă politica ateniană timp de mai bine de treizeci de ani. a redus necesitatea averii pentru a ocupa o funcţie.n.e. Fără dreptate nu poate exista guvernare: “O republică (res publica) sau lucru al poporului (res populi) nu este orice agregat uman sau orice turmă ci un grup numeros de oameni asociaţi unii cu alţii prin adeziunea la aceeaşi lege (juris consensu) şi printr-o anumită comunitate de interese (utilitatis communione) (Republica. a stabilit remunerarea juriilor. Cartea I. dintre care cel mai important a fost Servius Tullius.n. din cauza întrebuinţării alegerilor prin tragerea la sorţi. spunea Cicero.n. orientând viaţa politică ateniană spre un regim democratic.). data legendară a naşterii Romei. El a abolit puterea Areopagului. a introdus sistemul de decontare a cheltuielilor făcute de membrii Consiliului. În epoca regalităţii. Acest respect provine din ideea de drept natural care stă la baza Cetăţii. Juriile.. istoria Romei se confundă cu istoria formării statului roman. a instituţiilor şi a formelor de guvernământ. Pericle (495-429 î. Cei zece generali erau aleşi anual pentru competenţa lor. istoric grec naturalizat la Roma.n. asigurând conducerea executivă între întâlnirile Consiliului. a soldaţilor şi a marinarilor. secretul dezvoltării Romi până la cel mai mare imperiu al Antichităţii ar consta tocmai în formula “guvernământului mixt”. sau Bulé. aleşi prin tragere la sorţi dintr-o listă de 6000 de voluntari din cadrul adunării. Membrii Consiliului acţionau în grupuri de 50. majoritatea cetăţenilor trebuia să servească în Consiliu şi să fie direct responsabilă pentru administraţia tehnică a Cetăţii.apartenenţă faţă de patrie ca întreg.e. începând cu Numa Pompiliu până la Tarquinius Superbus. în timp ce magistraţii erau aleşi din totalul adunării şi înlocuiţi la expirarea termenului.) a continuat reformele constituţionale ale lui Solon şi Clistene.

Miza conflictului este dată de dorinţa suveranului de a-şi extinde dominaţia sa legitimă asupra tuturor teritoriilor componente ale regatului. prin rotaţie. istoria cooperării şi a unui conflict dintre rege şi feudalii locali. Puterile comitiilor centuriate sporesc prin crearea tribunilor plebei şi a consiliilor plebei. este. Tribunii plebei puteau să se opună la orice act al puterii. În calitate de locotenent al lui Dumnezeu pe pământ. prima reunind cetăţenii cei mai bogaţi. 3. avea un rol consultativ şi apoi legislativ. ultima – pe cei mai săraci. Regalitatea este înlocuită de consulat. Chiar şi în epoca republicană comitiile centuriate. Statul medieval Istoria statului medieval din Europa. 2. de fapt. O structură fundamentală a statului medieval este poziţia seculară şi religioasă a regelui: ca stăpân al casei şi al domeniilor sale şi suveran al teritoriilor aflate sub jurisdicţia sa regele posedă o autoritate seculară absolută. iar în condiţii excepţionale puterea consulilor devenea dictatorială. Într-adevăr. o adunare a poporului compusă din cele treizeci de curii. era organizată în centurii. subdiviziuni ale celor trei triburi iniţiale. convocat în cadrele sale militare.e. fiecare centurie dispunea numai de un singur vot. Instaurarea Republicii (509 î. Astfel de nobili locali guvernează mici teritorii cu drepturi proprii. compus din şefii marilor familii aristocratice. Fiecare clasă. Concomitent. el exercită autoritatea sa în numele lui Dumnezeu. regele este 45 . suveranul care vrea să controleze un teritoriu vast este obligat să delege unor “oameni de-ai săi” exercitarea directă a autorităţii în numele său. la origine un Consiliu al Bătrânilor. Servius Tullius a organizat cetăţenii Romei în cinci clase “censitare”. având ca rezultat practic preeminenţa aristocraţiei de avere în cetate.(putere executivă) erau comitiile cariate. în numele autorităţii sale consacrată prin dreptul divin. Senatul. Date fiind condiţiile tehnice reduse ale comunicării. continuau să aleagă (…) magistraţii superiori şi să voteze anumite legi importante”15. a genezei şi dezvoltării sale. Fiecare avea drept de veto la deciziile celuilalt. Aceştia pot fi foşti funcţionari ai casei regale sau vasali feudali. astfel încât în centuriile ce grupau cel mai mare număr de cetăţeni (cele ale claselor cele mai sărace). “Diviziunea pe centurii a fost adoptată cu prilejul operaţiilor votării. fiecare câte şase luni. instituţie care asigura conducerea executivă la Roma şi care era exercitată de doi patricieni pe timp de un an.n. condiţie a suveranităţii simbolizată prin consacrarea succesiunii sale la tron. ca expresie a voinţei divine. “adică poporul. Senatul va cunoaşte o sporire a prerogativelor sale consultative şi legislative şi un prestigiu binemeritat. votul fiecărui individ avea o greutate mai mică decât în altele”14.7.) prin izgonirea regelui Tarquinius Superbus de către mânia poporului a adus modificări în dispozitivul puterii de stat. unitate militară ce trebuia întreţinută de clasa respectivă. cu prilejul scrutinului. exceptând pe ultima. chiar dacă acesta emana de la un consul.

La rândul lui. Când predomină elementul feudal astfel de concesiuni conţin garanţia 46 . În încercarea de a realiza acest obiectiv. Acestor oameni li se conferă responsabilităţi sporite: ei primesc compensaţii mai elevate şi permanente pentru serviciile aduse. În aceste proces regele se va baza tot pe funcţionarii locali de origine nobilă care pretind autonomie asupra teritoriilor lor faţă de nobilii locali. Acesta se referă. Legăturile reciproce dintre suveran şi vasalii săi au conferit o anumită stabilitate feudalismului. Aceste caracteristici ale monarhiei medievale sunt funcţie de condiţiile politice în care se efectuează administraţia regală. sunt în măsură să îl ajute pe plan militar şi financiar în extinderea teritoriilor sale cât şi în exercitarea autorităţii sale asupra populaţiei din aceste teritorii. orice suveran îşi fixează ca sarcină politică fundamentală extinderea propriei sale autorităţi pe un teritoriu din afara domeniilor sale. consideraţi parte componentă a casei regale şi recompensaţi pentru serviciile aduse regelui. căutare de noi aliaţi. Aceste raporturi de sprijin reciproc constituie instituţia fundamentală a feudalismului care în Europa medievală se bazează pe structurile patrimonialismului. La rândul său. De aceea. iar nobilii vor răspunde prin a cere garanţii pentru drepturile şi privilegiile lor. de a munci pentru bunăstarea lor. O altă structură a statului medieval este patrimonialismul. în schimb. recunoscând în acest mod angajamentul său de a-l servi. Dar un astfel de ajutor din partea nobilimii locale poate creşte puterea ei faţă de cea a regelui. prin extinderea teritoriilor controlate de rege şi prin întărirea autorităţii. Vasalul jură credinţă suveranului său. acesta va căuta să slăbească rezistenţa nobilimii locale prin divizare. graţie posesiunilor şi autorităţii de care se bucură pe plan local. primesc ceea ce ei posedă deja în concesiune. Această gestiune este asigurată de servitorii personali ai regelui. cu drepturile şi privilegiile care decurg din această situaţie. suveranul concede vasalului său o feudă sau atribuie posesiunilor acestuia caracter de feudă.legatarul unui contract special asumat în cadrul încoronării: el nu are numai drepturi asupra supuşilor. la gestiunea casei şi a domeniilor regale. ei avansează social şi devin astfel tot mai puţin dependenţi personal de patronul lor regal. în primul rând. Un aspect important al statului medieval este supunerea aristocraţiilor latifundiare faţă de puterea centrală a regilor. regele apelează la nobilii locali care. Pe baza resurselor sale economice şi a puterii sale legitime. ci şi obligaţia de a-i proteja. ca o compensare pentru serviciile cerute de rege. Sau nobilii îl servesc spontan pe rege şi. suveranii medievali au căutat să contracareze tendinţele de autonomie locală prin măsuri care să ducă la creşterea dependenţei personale a nobililor faţă de suveran şi faţă de funcţionarii regali. după ce s-au angajat să-i fie fideli şi să-i servească. Regele poate să-i învingă pe aceşti nobili în luptă şi să-i reintegreze în posesiunile lor. Suveranii medievali vor cere taxe şi prestaţii militare mai mari.

În cursul secolelor precedente. Când predomină elementul patrimonial. Statul mercantil Prezintă numeroase elemente birocratice şi paternaliste de care ne-am ocupat mai înainte. fiind compensaţi cu stipendii în bani şi natură. încheie tratatele de pace şi declară război. Prezenţa obligatorie la Curte a daimyo-ului sau a unui membru al familiei sale (aşa-numitul sistem sankin-katai) a oferit şogunului Tokugawa garanţia personală a loialităţii daimyo-ului. administrând justiţia şi menţinând pacea. în faţa lui Dumnezeu. Aceste mari domenii erau administrate de castele de construcţie recentă în care samuraii expropriaţi locuiau ca dependenţi şi funcţionari ai stăpânului lor. Statul medieval european este caracterizat de o ideologie a drepturilor şi obligaţiilor: raporturile dintre suveran şi vasalii săi sunt legiferate sub jurământ. este şeful 47 . Istoria statului medieval japonez. Până la sfârşitul acestui secol samuraii erau prezenţi în toată ţara. statul mercantil se regăseşte în regimurile absolutiste din secolele XVII-XVIII în care întreaga putere politică. ca stăpâni absoluţi ai satelor. după ce un mare număr de castele mai mici fuseseră distruse. este comandantul suprem al armatei. practică ce presupune un sistem de justiţie transcendentă. în virtutea căreia. De asemenea. interzicându-le să administreze justiţia. se confundă cu procesul de unificare a statului sub şogunatul Tokugawa din secolul al XVI-lea. în Biserică. de exemplu. Lupta de la Sakigahara din 1600 a impus supremaţia pe plan naţional a familiei Tokugawa care a obligat fiecare familie daimyo să aibă o reşedinţă la curtea imperială din Edo. vasalul are dreptul să exercite anumite puteri judiciare şi administrative. În cele din urmă samurailor li s-a interzis dreptul de a impune taxe. colectând impozitele. economică şi socială se află în mâinile unei singure persoane – monarhul – legitimat prin dreptul divin şi prin nobleţea naşterii. şogunatul Tokugawa şi marii seniori au limitat puterile acestor vasali la feudele lor. 2. astfel de puteri sunt conservate de jurisdicţia regală sau constituie obiect de concesiuni separate. Astfel. tot el îi poate revoca. feudele au fost consolidate prin latifundii. Acelaşi proces de centralizare a autorităţii în cadrul statului medieval se observă şi în alte zone ale lumii. în Asia şi Africa. Cele mai importante castele au fost construite între 1580-1610. iar dreptul asupra acestora a fost concentrat în mâinile a circa 200 de daimyo (căpetenie militară regională) dintre care fiecare guverna o populaţie de aproximativ 100.7. în cadrul teritoriului concesionat în feudă. 4. Ca formă de stat. păstrând doar unul pentru fiecare provincie. pe la 1560. Regele numeşte pe miniştri şi pe primul ministru. astfel încât regele divide puterile pe care le consideră că trebuie să fie delegate. Acest proces a culminat cu edictul şogunului din 1615 prin care ordona distrugerea tuturor castelelor.de “imunitate”. Are singur dreptul de a bate monedă.000 de persoane.

2. administrative şi fiscale centralizatoare. Angajat în creşterea economică şi a puterii sale militare el a creat tehnici administrative şi o birocraţie retribuită foarte numeroasă. înainte de toate. Conform doctrinei fiziocrate. iar regimul absolutist . Sarcina filosofilor chemaţi la Curte era de a descoperi manifestările comune ale celor două serii de legităţi pentru ca Regele.totalitarism? Pentru că în actul guvernării regele este ţinut de legile umane şi divine.vămilor şi al domeniului public. Franţa. dar nu guvernează” se luminează prin formula politică a absolutismului luminat: “Omnipotenţa statului datorită infailibilităţii raţiunii”. numeşte funcţionarii superiori ai regatului. iar apariţia şi protejarea capitalului comercial solicită un protecţionism crescând din partea statului.7. Spania). Statul modern Se confundă cu apariţia şi victoria liberalismului clasic a cărei încarnare este. Unificarea progresivă a domeniilor şi a puterii politice într-o singură instanţă supremă a dus la apariţia birocraţiilor profesionale şi la creşterea aparatelor administrative şi militare. între legile care guvernează natura şi legile care guvernează societăţile umane nu există deosebiri de esenţă ci de grad. în această configuraţie a puterii. Ideologia politică a Iluminismului şi procesele de raţionalizare economică din a doua jumătate a secolului 48 . nici ridicarea minciunii şi a coerciţiei la rang de lege în propriul său regat. Tendinţa de concentrare a puteri a devenit evidentă ca urmare a introducerii unor reforme militare. 5. “Absolutismul luminat” nu este în fond. nu urmăreşte formarea “omului nou”. să ia deciziile în acord cu legile raţiunii şi ale naturii. statul mercantil european a fost un stat preocupat de dezvoltarea economică prin reglementări guvernamentale. decât încercarea de a reconcilia bazele sociale ale puterii absolutiste cu cerinţele modernizării economice. De ce. Celebra butadă: “regele domneşte. Toate acestea necesitau fonduri suplimentare pe care statul absolutist le-a obţinut printro politică nouă a taxelor şi impozitelor. Pentru că. el nu uzează pe combinaţia dintre ideologie şi teroare pentru a-şi impune controlul asupra supuşilor. doctrina economică a absolutismului. Regele însuşi solicită împrumuturi de la bancheri. ceea ce întăreşte poziţia burgheziei în lupta ei pentru acordarea de drepturi politice. Statul mercantil este marcat de apariţia primei revoluţii industriale care modifică profund relaţiile economice şi sociale. Cele două noi clase care ocupă poziţii din ce în ce mai avansate în sistemul economic: burghezia şi proletariatul vor crea noi clivaje şi tensiuni în sistemul politic al absolutismului. regele nu este numit dictator. Pentru a face rost de bani. preocupat de menţinerea modelului şi de creşterea puterii sale. statul acordă corporaţiilor private importante concesiuni şi monopoluri. El a fost un stat colecţionar de taxe şi impozite atât din teritoriul naţional cât şi din imperiile coloniale formate de el (Anglia. cunoscând natura lucrurilor.

sub forma unui sistem de norme abstracte. care fixează competenţele fiecăruia. care are ca sarcină asigurarea ordinii şi a cadrului juridic pentru dezvoltarea neîngrădită a vieţii economice. . elaborate de parlamentele naţionale. care au pus sub semnul întrebării legitimitatea politică a monarhiilor absolute ca titulari ai suveranităţii. înarmaţi şi încurajaţi de ideologia iluministă şi conştienţi de noile raporturi economice de putere. Următoarele transformări economice.unificarea normelor juridice într-un sistem de drept şi crearea unei jurisdicţii cu aplicabilitate pe întreg teritoriul naţional. cerând drepturi şi libertăţi politice. 49 . controlul aparatului administrativ şi pe noii titulari ai acestor funcţii şi organe.al XVIII-lea oferă premisele necesare pentru înţelegerea formării statului modern. specific evului mediu. Noua delimitare legală a autorităţii suprimă suveranitatea absolută a monarhului în numele suveranităţii naţionale. S.conflictele religioase din secolele XVI-XVII se vor stinge prin întărirea statului în raport cu Biserica şi prin afirmarea bisericilor naţionale. Puterea de stat evoluează de la concentrarea ei personalizată la separarea ei între diverşi titulari. . şi Franţa (secolul al XVIII-lea). Dezvoltarea economică din secolul al XVIII-lea a dus la creşterea birocraţiilor administrative la o mobilitate socială pe orizontală şi la adâncirea clivajelor dintre bogaţi şi săraci. . Toate acestea au accentuat vechile tensiuni dintre structurile statului feudal şi noii actori politice care băteau la porţile afirmării. politice şi culturale dintre secolele XVI-XVIII vor duce la apariţia statului modern: . dintre merite şi privilegii. depăşirea caracterului policentric şi fragmentar al puterii. . Aceste tensiuni au condus la revoluţiile liberale din Anglia (secolul al XVII-lea). prin separarea locului de muncă de angajat şi prin drepturi şi datorii consfinţite prin reglementări rigide.concentrarea şi centralizarea puterii politice într-o singură instanţă supremă.puterea politică se manifestă îndeosebi prin intermediul legilor. .U. unicitatea conducerii.procesele de secularizare lentă vor duce la o separare a Bisericii de Stat şi a învăţământului religios de cel laic. Statul modern impune noi structuri ale ordinii politice: putere impersonală. Statul liberal clasic mai este definit ca “statul minimal” sau statul “paznic de noapte”. monopolul forţei legitime pentru asigurarea ordinii sociale.A.suveranitatea naţională încarnată în voinţa poporului ca titular al acesteia.apariţia administraţiei publice caracterizată printr-o pregătire de specialitate. .

a sistemelor economice naţionale. . capitalizarea terenurilor arabile. Ea face din individ. Dreptul omului la fericire. a mediului său social-politic ca şi eliberarea din chingile obscurantismului şi dogmatismului. statul liberal a promovat încrederea în virtuţile cunoaşterii şi ştiinţei.Statul modern este marcat de trei mari structuri care vor configura distinctiv doctrina liberală în spaţiu şi timp: . industriale. Raţionalimul. din drepturile şi libertăţile sale un principiu de selecţie socială şi o valoare morală.raţionalismul de origine iluministă. financiare.principiul guvernării reprezentative. Aceste transformări ale statului îşi au expresia lor ideologică în filosofia iluminist-raţionalistă din secolul al XVIII-lea. de asemenea. . libertatea opiniilor. Odată cu afirmarea relaţiilor de producţie capitaliste şi crearea pieţelor naţionale. Piaţa este considerată o arenă privilegiată. La aceasta se adaugă abolirea relaţiilor feudale. Individualismul. Ca paradigmă dominantă în absolutismul luminat (a doua jumătate a secolului al XVIII-lea).principiul separării şi echilibrului dintre puteri. Ca şi raţionalismul. . în liberalism orice cetăţean are posibilitatea să se afirme pe planul vieţii sociale prin munca şi calităţile sale datorită cadrului juridic şi condiţiilor socio-economice puse la dispoziţia sa: libertatea de iniţiativă. libera concurenţă de pe piaţă prin acordarea de libertăţi vamale. 50 . de asociere. .consolidarea noilor relaţii de producţie în economie. .supremaţia legii. Doctrina liberală este o doctrină a libertăţii individuale în condiţiile legii. suprimarea breslelor şi a corporaţiilor mercantile. . de contractare. contractuale.individualismul.principiul consacrării drepturilor şi libertăţilor. Statul modern liberal se bazează pe următoarele principii: .raţionalismul. Statul modern va stimula. . perfecţionarea lui morală şi intelectuală presupun cunoaşterea naturii sale. Exceptând egalitatea juridică în faţa legii. . a credinţei. întrucât preţurile se formează liber prin dialectica cerere-ofertă. unde statul nu are voie să pătrundă. ca instrumente vitale ale progresului social şi moral al omului.principiul suveranităţii naţionale. raţionalismul face din cunoaşterea raţională o lege universală. relaţiile sociale nu vor mai fi verticale ca în “vechiul regim”.apariţia societăţii civile. ci orizontale. a conştiinţei.

poporul deleagă exerciţiul suveranităţii reprezentanţei naţionale – parlamentul – aleasă prin manifestarea suverană de voinţă a poporului sau naţiunii. fie că au drept scop organizarea lui. ca legile civile”16. Legea trebuie să medieze între drepturile civile şi cele politice. aleşi pentru o anumită perioadă de popor (art. legea civilă (pozitivă) oferă protecţie şi garanţie drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Constituţia Franţei din septembrie 1791). Odată cu Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite ale Americii (4 iulie 1776) apare pentru prima oară legitimitatea raţional-legală faţă de cea tradiţional-istorică. 5). nu le poate exercita decât prin delegaţie” (art. “Naţiunea. între interesele individuale şi interesele comunităţii: “Legea. Statul liberal îşi propune ca obiectiv elaborarea şi aprobarea legilor. codificarea lor ca norme juridice generale de către reprezentanţii legitimi ai puterii. separarea Bisericii de Stat. ca principală formă de producţie. iar legile civile şi politice ale fiecărui popor nu trebuie să fie decât cazuri particulare la care se aplică această raţiune omenească (…) Legile trebuie să corespundă naturii şi principiului guvernământului statornicit sau care se plănuieşte a fi statornicit. este raţiunea omenească. evidente şi inviolabile. ci dreptul. Fiind o emanaţie a dreptului şi legii naturale. căutarea fericirii”. Axul teoretic al acestei legitimităţi este că nu conduc oamenii. iar în domeniul ideologic hegemonia raţionalismului de origine iluministă.Statul liberal clasic se bazează pe două mari premise: în domeniul economic şi social consolidarea “capitalismului”. ca legile politice. 2. În calitate de titular al suveranităţii. Parlamentul – instituţie centrală în statul liberal – nu 51 . eliberarea omului de constrângerile tradiţionale. a suveranităţii corpului politic. valorilor social-politice moderne: “toţi oamenii se nasc înzestraţi de Creatorul lor cu anumite drepturi inalienabile cum ar fi: viaţa. şi derivă din supremaţia legii. fie că au drept scop menţinerea lui. deoarece libertatea intelectuală este indispensabilă pentru procesul cunoaşterii. Principiul supremaţiei legii este un principiu al statului de drept liberal şi reprezintă o încununare a proceselor de instituţionalizare a puterii în societăţile democratice. 3). Principiul guvernării reprezentative constituie modalitatea de exercitare a suveranităţii naţionale prin reprezentanţi cărora li se deleagă pe o perioadă de timp (4-5 ani) posibilitatea de a fixa competenţe funcţionale. în măsura în care ea guvernează toate popoarele de pe pământ. Aceeaşi Constituţie delega puterea legislativă unei Adunări Naţionale (art. puterea executivă Regelui (art. consimţământul guvernaţilor pentru stabilirea unui guvern reprezentativ ca şi dreptul la rezistenţă. a învăţământului religios de cel laic. În document sunt amintite “legile naturale”. La Rousseau legea devine expresia voinţei generale. iar puterea judecătorească judecătorilor. în general. Raţionalismul presupune o cultură a laicităţii. libertatea. de la care emană toate puterile. 4).

Puterea executivă îl are ca titular pe principe (rege) şi pune în aplicare legile. În calitate de titular al puterii. Nu întreaga populaţie. dar schimbă titularii acestor funcţii. de un prim ministru. funcţie de procesul de formare al fiecărui stat liberal. De vreme ce numai cetăţenii “activi” (proprietarii) dispuneau de suficientă “independenţă” şi capacitate culturală pentru a emite păreri responsabile. ci numai o parte poate alege în numele naţiunii. În ceea ce priveşte puterea politică. Una dintre acestea a fost bicameralismul generalizat. statul are dreptul să fixeze competenţele puterilor sale şi conţinutul funcţiilor sale în care să se reflecte voinţa generală. după natura lor însăşi. “Atributele suveranităţii. votul cenzitar a fost dominant. căruia poporul i-a delegat exerciţiul suveranităţii. În epoca modernă. trebuie delegate de către Naţiune la titulari diferiţi şi independenţi unii faţă de alţii. considerate în mod deosebit. de fapt. Forţele aparţinând “vechiului regim” au continuat să acţioneze. exprimând astfel “voinţa generală”. Secolul al XVIII-lea va cunoaşte afirmarea deplină a monarhiei constituţionale de tip parlamentar. se trece de la concentrarea la distribuirea ei între diferiţi agenţi. de obicei. de aceea s-au căutat soluţii de compromis. ci interesele întregii naţiuni. puterea impersonală.trebuie să mai reprezinte interesele de grup. ca expresie a pactului dintre burghezie şi aristocraţie: Camera superioară. Mai târziu va apărea necesitatea unei încrederi politice explicite între guvern şi parlament pentru că inexistenţa celui dintâi aduce după sine desfiinţarea celui din urmă. Principiul separării. în care se întruneau reprezentanţii vasalilor. primul care a teoretizat principiul separării puterilor în stat a fost filosoful englez John Locke în 1690 în lucrarea “Al doilea tratat de guvernare”. monopolul forţei legitime pentru menţinerea ordinii publice. În plus. Puterea legislativă are ca titular poporul şi este puterea care dă “formă. reprezentată de burghezie. format din parlamentari şi condus. viaţă şi substanţă statului”. după criteriile vechiului regim. Puterea federativă reglează raporturile 52 . reprezentată de aristocraţie şi Camera reprezentanţilor. fără ca regele să fie prezent. Cabinetul – o delegaţie redusă a Consiliului privat al Coroanei – se autonomizează. într-o măsură mai mare sau mai mică. executivă şi federativă. cu intenţia de a limita puterea de stat şi de a garanţa astfel libertăţile individuale. controlul aparatului administrativ). Statul liberal nu modifică principiile definitorii ale statului clasic (unicitatea conducerii. John Locke distinge trei puteri ale statului: legislativă. deliberând. Formarea “voinţei generale” s-a datorat în mare parte reprezentanţilor politici ai claselor dominante. Divizarea puterii a reprezentat mai ales un compromis între grupurile dominante. Ceea ce înseamnă că principiul separării puterilor presupune în mod necesar regimul politic al guvernării reprezentative”17. cabinetul tinde să fie “omogen” din punct de vedere politic. echilibrului şi controlului reciproc dintre puteri. Noua delimitare legală a autorităţii suprimă suveranitatea absolută a monarhului în numele suveranităţii naţionale.

Separaţia puterilor este garanţia legalităţii şi legalitatea este garanţia libertăţii: “Totul ar fi pierdut dacă acelaşi om sau acelaşi corp de fruntaşi. dar experienţa de totdeauna ne învaţă că orice om care deţine o putere este înclinat să abuzeze de ea şi că el merge mai departe aşa până ce dă de graniţe. legea fundamentală prevede cine trebuie să preia prerogativele exercitării suveranităţii. Încă din secolul al XVI-lea. îi revine lui Montesquieu. Montesquieu recomandă încredinţarea acestor atribute speciale ale suveranităţii unor titulari deosebiţi şi independenţi unii de alţii. Dacă un organ al statului sau o persoană cu funcţii de conducere ar concentra în momentul exercitării mandatului său cele trei prerogative ale puterii de stat: legislativă. atunci puterea asupra vieţii şi libertăţii cetăţenilor ar deveni arbitrară. suveranitatea reprezintă calitatea puterii de comandă a statului de a fi supremă pe teritoriul naţional. fie el al nobililor. El distinge puterea legislativă (face legile). Ea nu se află în ele decât atunci când nu se abuzează de putere. din moment ce reprezentanţii poporului 53 . Suveranitatea este unică deoarece pe teritoriul unui stat nu pot exista concomitent două puteri supreme: două parlamente. Jean Bodin. dreptul de a încheia tratate. trebuie ca. iar dacă judecătorul ar fi executor. pe cea de a duce la îndeplinire hotărârile obşteşti şi pe cea de a judeca infracţiunile sau litigiile dintre particulari. Pentru ca să nu existe posibilitatea de a se abuza de putere. restabilind starea de legalitate). plecând de la separarea organelor statului şi a funcţiilor statului ca separare a atributelor suveranităţii. Cine ar spune aşa ceva!? Însăşi virtutea are nevoie de îngrădiri.dintre metropole şi colonii. puterea de stat se manifestă fără oprelişte pe întreg teritoriul statului. dacă puterea judecătorească ar fi şi legislativă. Pentru ca aceste puteri să se instituie este nevoie de formarea societăţii politice. aceasta ar fi tentată să depăşească ceea ce legile îi îngăduie să facă. Meritul principal în elaborarea unei teorii despre separarea necesară a puterilor în stat. De asemenea. … Dacă puterea legislativă ar vrea să şi aplice legile. Principiul suveranităţii naţionale. prin rânduiala statornicită. două guverne. regele şi preşedintele. executivă şi judecătorească. puterea executivă (aplică legile şi supraveghează aplicarea lor). inalienabilă. de a face pace şi de a declara război şi aparţine tot regelui. “Libertatea publică (…) nu se află întotdeauna nici în statele moderate. Chiar dacă pot exista pauze în exercitarea ei. în “Les six livres de la Republique” (1576). atunci el ar fi un agresor”19. fie al poporului. perpetuă. fixa următoarele caracteristici ale suveranităţii: unică. Suveranitatea este perpetuă deoarece nu pot exista pauze în manifestările ei. După cum o atestă şi etimologia termenului. ar exercita aceste trei puteri: pe cea de a face legi. puterea judecătorească (judecă diferendele. puterea să fie înfrântă de putere”18. ea ar deveni tiranică. Cauza acestei preocupări rezidă în faptul că principiul separării puterilor constituie o garanţie împotriva arbitrariului.

ses origines et son avenir. 1. Kevin. 1. 82. 15. atât pentru organizarea internă. I. L. Editura politică. Ea este plenară deoarece statul exercită pe întreg teritoriul naţional plenitudinea funcţiilor sale (legislativă. Cartea I. VII. 272. Curs de drept constituţional. After the Nation-State: Citizens. administrativă. p. Polity Press. 1982. Matthew. Despre spiritul legilor. vol. Ion V. p. Andrew. nr. p. Ea emană de la naţiune. 49. În: Cioabă. p. 264. Pogoceanu. p. Orice atingere sau vătămare a ei echivalează cu o crimă de lèse-majesté la adresa poporului respectiv. cap. 52. London. p. p. vol. 12 Ibidem. L’Etat. Yves. 1907.. 15 Ibidem. p. Civilizaţia romană. 7 Horsman. 1977. nici unei clase. Editura Ştiinţifică. Începând cu secolul al XIX-lea. 18 Montesquieu. Întrucât suveranitatea reprezintă unitatea puterilor statului şi fiindcă izvorul ei este voinţa generală a celor supuşi ei. vol. Karl. 194. A. Théories de l’Etat. Aristide. cât şi pentru conduita sa externă. p. Bucureşti. 230. 1994. 1973. Editura Minerva.). vol. inalienabil. 13 Gramsci. judiciară etc. 5 Oppenheimer. Ibidem. Tribalism and the New Workd Disorder.. care poate delega unor reprezentanţi ai ei sarcina exercitării ei pe o perioadă limitată. Introducing Democracy. Drept constituţional şi instituţii politice. Bucureşti. Rozmari. este dreptul statului de a-şi fixa propriile sale reguli şi atribuţii. 11 Leclercq. 3 Duguit. Teoria generală a instituţiilor politice. ca urmare a dezvoltării mai multor şcoli juridice despre suveranitate. Despre libertăţi. Cristian. 10 Ibidem. 1913. Lorena. f. fără nici un amestec din afară. 1995. The Limits of the State. Facultatea de Drept. Marshall. UNESCO.delegaţi să o exercite nu o mai pot îndeplini. 50. 25. În: International Political Science Review.. Bucureşti. Paris. Păvălan. I. Ludwig. Suveranitatea este inalienabilă în sensul că principiul director care a creat-o – voinţa generală sau naţională – nu poate fi înstrăinat nici unei persoane. David. nici unei familii. p. Ea este exclusivă deoarece puterea pe care statul o exercită asupra teritoriului naţional “este mai presus decât dreptul de proprietate care presupune posibilitatea schimbării juridice a titularilor săi”20. p. Universitatea Bucureşti. 1.a. p. cit. p. Suveranitatea naţională poate fi concepută ca o competenţă a competenţelor. 17. 1. Aristide. ea are un caracter indestructibil. 17 Gruia. Paris. ideea că suveranitatea este rezultatul organizării şi ordinii juridico-politice s-a impus definitiv în gândirea politică. 16 Montesquieu. 20 Ionescu. Bucureşti. op. Boyle. p. Note Deutsch. imprescriptibil. La question sociale au point de vue philosophique. 2. 6 Ibidem. 1938-1939. vol. Editions Anthropos. 6. Bucureşti. 4 Stein. Pierre. W. Traité de droit constitutionnel. 19 Ibidem. 14 Grimal. 1968.. 1964. 2 1 54 . 8 Cioabă. Opere alese. Societatea civilă şi partidele politice. Lumina Lex. Societatea civilă şi drepturile omului. Harper Collins. 196.VIII. 9 Beethmand.

prevăzut cu raţiune şi cu arme de distrugere în masă din cele mai sofisticate. Fiecare formă de viaţă îşi creează propria ei subiectivitate. Orice societate are nevoie de ordine. Pe acest instinct social fundamental (appetitus socialis) al lui zoon politikon se înalţă „genealogia puterii“. Studiile despre putere. 55 . relaţia universală dominaţie – supunere care în societăţile umane se materializează în relaţia comandă – ascultare. Indiferent de formele ei: politică. 3. norme şi ierarhii prestabilite pentru a-şi atinge obiectivele. va depinde utilizarea ei în scopuri paşnice. instinctul de dominaţie este inscripţionat în codul genetic al fiecărei specii. Pulsiunile sadice îl fac să vrea răul unui semen.. multiplicitatea şi varietatea centrelor de putere într-o societate. la om ea se manifestă în stare perpetuă. constructivă sau distructivă. să se bucure de nenorocirile altuia. Când sunt atacate. între instituţii sau comunităţi. Depinde de el felul cum gestionează această ambivalenţă a puterii: benefică sau malefică. puterea se manifestă în relaţie: între două sau mai multe persoane sau grupuri. omul experimentează noi teritorii ale dominaţiei: prin satisfacţia depăşirii propriei sale puteri de vânător primitiv. Acesta se manifestă prin agresivitate în cadrul relaţiilor inter şi intraspecifice în lupta pentru supravieţuire. Îmbătat de propria sa putere. despre puterea politică în special par să fie impus trei idei în orientarea cercetării acestei problematici: 1. 2. puterea se manifestă în relaţie şi în interacţiune. Într-adevăr.CAPITOLUL 3 PUTEREA POLITICĂ 3. Instinctul morţii l-a determinat să-şi proiecteze dominaţia asupra obiectelor din jur pentru a se elibera de angoase. Omniprezenţa puterii în sistemul social global. dincolo de presiunea mediului sau a necesităţilor urgente. Necesitatea amenajării spaţiului social în vederea asigurării vieţii în comun a fost şi rămâne o sarcină centrală a puterii politice. de la cele mai simple societăţi până la cele mai evoluate. nu există societate fără putere. Însă dacă la animale agresivitatea nu este programată filogenetic. 1. indiferent de formele ei. să-l înlăture pe X sau pe Z de la putere. când luptă pentru hrană într-un spaţiu suprapopulat sau în perioada rutului animalele devin agresive. De felul cum omul reuşeşte să instituie mecanisme de control al puterii. în general. oricare dintre ele are nevoie de un principiu intern care să le asigure echilibrul funcţionării lor. organizare. militară sau economică etc. prin urmare. percepuţi ca un obstacol în calea realizării dorinţelor sale. Interacţiunea relaţiilor de putere derivă dintr-o structură naturală comună societăţilor umane: nevoia oamenilor de a intra în relaţii cu semenii şi de a comunica. socială.

repetitiv.. ci efectul de ansamblu al poziţiilor sale strategice – efect care se manifestă şi uneori continuă poziţia celor care sunt dominaţi (. puterea se manifestă în interacţiune. influenţa reciprocă dintre relaţiile de putere schimbă statutul ei din acela de proprietate în cel de strategie. pe caracterul ei represiv şi dominator. dintre emiţători şi receptori în transmiterea şi exercitarea relaţiilor de putere. în schimb.. indiferent de faţetele sale multiple. este numele pe care îl dăm unei situaţii strategice complexe într-o societate dată“1. În condiţiile interacţiunii universale. bazate. că efectele sale de dominaţie nu sunt atribuite unei <apropieri>. ci. opera lui Michel Foucault (1926–1984) marchează o ruptură radicală faţă de modelele tradiţionale de a concepe puterea. caută să îl fixeze. înlănţuirea care îşi ia ca punct de sprijin pe fiecare dintre ele şi. elaborat şi propovăduit de marxism.) ele nu se localizează în relaţiile dintre stat şi cetăţeni sau la limita corpurilor“2. ea îi investeşte. păcătuieşte prin subordonarea reducţionistă a puterii la dominaţia de clasă şi prin determinism economic... a 56 . ea nu este <privilegiul> dobândit sau conservat al clasei dominante. Modelul economic. (. Puterea este peste tot: nu pentru că înglobează totul. Modelul juridic abordează puterea din perspectiva normelor de drept..Ideea că. în primul rând.. ci pentru că ea se produce şi se reproduce în fiecare clipă. manevre. celor care <nu o au>. (. trece printre ei şi prin ei.. El respinge teoriile moderne care localizează puterea în macrostructuri sau în clasa conducătoare şi ca fiind represivă prin natura ei. unor tactici.) (Ea) nu se aplică pur şi simplu. Începând cu anii ’70 Foucault regândeşte puterea politică într-o altă perspectivă ontologică. nu este decât efectul de ansamblu care se conturează plecând de la toate aceste mobilităţi. pentru că vine de pretutindeni Iar <puterea> în ceea ce ea are permanent. autoreproductiv. „Această microfizică presupune că puterea care se exercită nu este concepută ca o proprietate. ci unor dispoziţii. în orice relaţie de la un punct la altul. tehnici. ceea ce schimbă şi dispozitivul dintre guvernanţi şi guvernaţi. ca efect de ansamblu al celor guvernaţi. În istoria studiilor despre puterea politică. ca o obligaţie sau ca o interdicţie.. El consideră că cele două modele dominante ale abordării puterii în epoca modernă sunt eronate.. în fiecare punct sau.. mai curând. la determinat pe Michel Foucault să vorbească despre o veritabilă „microfizică a puterii“ care se produce şi se reproduce până în profunzimile realităţii: „Puterea este omniprezentă nu pentru că are privilegiul de a regrupa totul sub invincibila sa unitate. ci ca o strategie. Din această perspectivă fenomenologică asupra puterii reiese că relaţia clasică dominaţie – supunere nu mai este proprietatea determinată a puterii.) Aceste relaţii coboară în adâncul societăţii (. funcţionări.) Această putere se exercită mai degrabă decât se posedă. ea se sprijină pe ei.

ci prin hegemonia normelor. precum azilul. Foucault defineşte puterea disciplinară ca „tehnici pentru ordonarea complexităţilor umane“5. Această putere operează nu cu ajutorul coerciţiei sau al legii. nedeterminată. Instituţii. rafinarea şi proliferarea noilor tehnici ale puterii. cu fenomenele lor specifice şi cu variabilele lor particulare: ratele mortalităţii şi natalităţii. discipline . În general. heteromorfă. la dezvoltarea. una care este „menită să genereze forţe. confirmare.. Această putere este productivă. în domeniul cunoaşterii puterii şi tehnicilor ei.. modelele alimentare şi de locuit. care aveau nevoie de tehnici ale supravegherii populaţiei. sociologia şi criminalogia au contribuit. spitalul sau închisoarea au funcţionat ca laboratoare pentru observarea 57 . Iniţial dezvoltate în mănăstiri şi în oraşe. Relaţia circulară dintre putere şi cunoaştere este stabilită de M. A doua manifestare a bioputerii este subsecventă puterii disciplinare şi pune accentul pe „corpul speciei“. fertilitatea.. Prima lui manifestare este o putere disciplinară care implică o „politică anatomică a corpului uman“4. În Istoria sexualităţii Foucault defineşte acest nou mod de putere „bio–putere“. simptomatic pentru abordarea postmodernă a raţiunii şi a schemelor ei emancipatoare. în secolul al XVIII-lea sexualitatea devine obiect al reglementărilor administrative: „Dezvoltarea sexualităţii“ a produs perversiuni şi categorizări sexuale de diferite feluri în acord cu desfăşurarea strategiilor puterii.. Foucault în studiul puterii politice este conceptul său de „putere/cunoaştere“. tehnicile disciplinare au fost atinse la nivelul societăţii. să le ordoneze.. Faţă de teoriile moderne ale cunoaşterii care stipulează caracterul obiectiv sau neutru al ei. supraveghere şi obiectivare. „Apărând în contextul relaţiilor de putere. pe populaţie în general. la sfârşitul secolului al XVII-lea. Supravegherea consecventă a populaţiei reprezintă „intrarea vieţii în istorie“. frecvenţa bolilor. prin practici şi tehnologii de excludere. precum psihiatria. O altă idee novatoare adusă de M. fără subiect şi constituind organisme şi identităţi individuale. speranţa de viaţă. nonrepresivă. starea de sănătate. Guvernele îşi dau seama că ele nu se ocupă numai cu „subiecte“ sau numai cu indivizi ci şi cu populaţii în general. Foucault prin critica genealogică la adresa ştiinţelor umane. De aceea. mai curând decât să le împiedice. la rândul lor. formând un „arhipelag carceral“ gigantic. să le supună sau să le distrugă“3.drepturilor fundamentale şi a suveranităţii de stat. al tehnologiilor politice şi prin modelarea sufletului şi a corpului. să le dezvolte. Foucault consideră cunoaşterea ca fiind indisolubil legată de regimurile politice. Noua lui perspectivă interpretează puterea ca fiind dispersată.

Din raţiuni didactice nu vom zăbovi asupra analizelor postmoderniste ale puterii. Robert Bierstedt. sexual. puterea economică şi puterea militară. Puterea este activitate structurală pură pentru care subiecţii sunt anonimi sau secundari“. Abordarea va fi una profund interdisciplinară. Foucault defineşte puterea ca „un domeniu multiplu şi mobil al relaţiilor de forţă unde se produc efecte ale dominaţiei foarte bogate. psihanalitice şi imagologice în domeniu. Individul modern devine atât un subiect cât şi un obiect „nereprimat“ al cunoaşterii. după cum nu există nici un subiect dominant. raporturile dintre puterea politică şi puterea socială. este foarte nedeterminată în caracter şi nu este niciodată ceva cucerit. Analiza puterii întreprinsă de M. psihologic. Sarcina noastră prioritară. o „fiinţă îngrijit fabricată“ moral. rolul obiceiului. în acord cu o întreagă tehnică a forţei şi a corpurilor“7. 4. 2. Foucault evidenţiază natura foarte complexă a societăţilor contemporane şi mecanismele „heteromorfe“ ale puterii care operează independent de subiectul conştient. Vedem efectele şi manifestările amândurora. dar niciodată complet epuizate“8. forţă. consens. influenţă. El nu ezită să compare puterea cu energia electrică: „Puterea socială seamănă cu cea electrică. dar nu însuşi fenomenul. legal. viziunea noastră despre puterea politică a fost elaborată din perspectiva ştiinţelor comunicării. puterea este definită ca o „putere relaţională“ care este exercitată din puncte nenumărate. M. După cum se va putea constata. oricât de seducătoare şi de bogate în conţinut ar fi acestea. la intersecţia contribuţiilor antropologice. resursele materiale şi simbolice ale puterii. Din această perspectivă postmodernă. a contribuţiilor pe care acestea le-au adus la elucidarea acestui fenomen proteic numit PUTERE. fixat. nu ezită să vadă în problematica puterii una din cele mai tulburătoare probleme ale sociologiei. sociologice. Nu există sursă sau centru al puterii care să fie contestat. medical. 3. Puterea socială este 58 . pentru experimentarea tehnicilor corecţionale şi pentru acumularea de cunoştinţe în vederea controlului social“6. autoritate. delimitarea conceptului de putere politică şi a elementelor corelative: legitimitate. în cadrul acestei „Introduceri“ fiind explicarea mecanismelor şi manifestărilor puterii în viaţa socială. dintre puterea politică. Un cunoscut specialist în domeniu. împărtăşit. dar format şi modelat în cadrul „mecanismelor ştiinţifice disciplinare“.indivizilor. al controlului social şi al legii în procesul de instituţionalizare a puterii politice. Faţă de teoria modernă care postulează existenţa unei relaţii cauzale între mecanismele de exercitare a puterii şi macrostructurile (instituţiile) în care aceasta se localizează. ne vom concentra eforturile în următoarele direcţii: 1.

Pentru a fi transmisă energia electrică are nevoie de o diferenţă de potenţial voltaic de la emiţător la receptor. Conducerea elaborează strategii generale de dezvoltare a societăţii şi a mijloacelor de realizare a ei. căldură şi mişcare. Mecanismele prin care se realizează puterea sunt: 1. lucru demonstrat prin competenţele lui B în domeniu. Concepând socialul ca o reţea de evenimente.. Sartre. Dominaţia sau supunerea indivizilor sau grupurilor de către alţii.9. Folosirea lor greşită poate aduce moartea. 59 . Ca fenomen social. pentru a întrebuinţa terminologia existenţialistă a lui J. tinzând spre relaţia cu semenul. de relaţii şi simboluri care. Omul se află într-un dublu circuit cu lumea naturală şi social–istorică. puterea electrică în lumină. Pentru ca ea să fie persoana umană în „carne şi oase“ ea trebuie să fie analizată în realitatea trăită care este constitutiv şi originar interumană. 3. influenţându-l. socialul. El poate fi înţeles din interior. se prezintă sub două aspecte sau este comprehensibil din două direcţii. Bertrand Russell aprecia că „puterea este conceptul fundamental în ştiinţele sociale în acelaşi sens în care energia este conceptul fundamental al fizicii“10. Iar cunoscutul matematician şi filosof englez. armonizează interesele şi spaţiul social. puterea nu numai că este omniprezentă pe toate palierele vieţii dar a însoţit în forme embrionare devenirea omului ca „zoon politikon“. pentru a fi transmisă şi receptată puterea politică trebuie să fie concentrată la emiţător (clasa politică) şi transmisă spre receptor (societatea). Competiţia. după cum. adoptă deciziile politice. fiinţa umană fiind atât interioară cât şi exterioară ei însăşi. a relaţiilor interumane. Această socialitate originară ne ajută să percepem că puterea este. concomitent. După Marcel Mauss. A îşi deleagă voinţa lui B fiind convins că B va realiza obiectivele propuse. Fiinţa umană nu poate fi definită decât în situaţie. fiind expresia acţiunilor şi conştiinţei colective. iar socialul nu îşi găseşte centrul său originar decât în uman. 2. P. Dar esenţa acestor fenomene ne scapă“. departe de a fi exterioare omului se integrează cât mai profund în memoria fiecărui individ. ca şi omul însuşi.. de bunăvoie sau prin neutralizarea rezistenţei. Persoana umană redusă la o pură singularitate individuală este o aberaţie. Coordonarea este procesul de supraveghere şi intermediere realizat de subiect. facilitează penetraţia accentuată a subiectului–obiect. interioară şi exterioară fiinţei umane sinteza ordonatoare a manifestărilor sale vitale în Istorie.transformată în ordine. forţă şi autoritate. Levi–Strauss descifra ca semnificant atât totalitatea indivizilor cât şi realitatea socialului. faptele sociale. 4.

În Roma antică. şi care avea un loc specific în societatea ierarhizată a Romei. al „soţului“. stăpân şi dominarea celor din jurul său (femei. sau a avea putere a ajuns să însemne a fi în stare. verbul latin potis. conţinutul semantic al lui potentia era raw power (puterea crudă). acestea nefiind organizate în matriarhat. o primă semnificaţie a termenului potestas era aceea de a avea putere asupra oamenilor. După căsătorie femeia îşi urma soţul în familia acestuia şi numai foarte rar soţul se muta în familia soţiei11. în final. Mai târziu s-a ajuns la forma „potesse“. a putea. Ea este omniprezentă pe toate palierele vieţii şi a însoţit în formele embrionare ale autorităţii şi influenţei domestice devenirea omului ca „zoon politikon“. În majoritatea limbilor indo-europene. copii. Controlul –verifică îndeplinirea sarcinilor la parametrii şi în condiţiile propuse. Când posse a primit sufixul adjectival – bilis. însemnând a fi în putere. Ea se localizează de cele mai multe ori sub forma dominaţiei masculine. al „stăpânului“. a fi capabil. iar în latină patis înseamnă stăpân. Din aceeaşi familie de cuvinte mai face parte un cuplu semantic care are un rol deosebit în explicarea şi înţelegerea relaţiilor de putere din zilele noastre: potestas şi potentia.5. sclavi. cu referinţă la statutul superior al „tatălui“. În limbile indo–europene există familii de cuvinte pentru „rudele soţului“ şi nu pentru „rudele soţiei“. adică odată cu instituţionalizarea politicului. a fi capabil (potissum). Dacă despre puterea politică se poate vorbi odată cu apariţia statului. posibilitatea rebeliunilor şi în general a comportamentului violent care era împotriva bunelor maniere şi a comportamentului 60 . posibillis a ajuns să însemne capacitate. Prin adăugirea terminaţiei – sum. nacked power (puterea goală. trăirilor şi facultăţilor cuiva. puterea socială este mai veche şi are o sferă de cuprindere mai vastă decât puterea politică. apoi la forma „possum“ şi. posesor. În societăţile arhaice puterea socială se manifestă sub forma relaţiilor familiale bazate pe dominaţie şi pe influenţă. rădăcina comună pentru putere. Al treilea sens era funcţia prin care puterea era stăpânită şi persoana care deţinea această funcţie12. posibilitatea a ceva de a deveni realitate. Al doilea sens era acela de putere asupra sentimentelor. la „posse“ însemnând a fi în stare. în gotică fath înseamnă tată. lucruri) este pot – sau pat – . Opusul lui potestas era potentia care derivă din aceeaşi rădăcină verbală a verbului potis (a fi în putere sau a avea putere). a putea. Ea nu avea nimic de-a face cu legitimitatea sau cu guvernarea raţională. nudă). Era puterea maselor. a mulţimii. Resursele acestei puteri sunt forţa fizică şi teama de sancţiune. Argumentele aduse de etimologi sugerează că tatăl a fost din totdeauna membru dominant în familiile indo– europene. tată. În sanscrită „patis“ înseamnă soţ şi stăpân. în greaca veche despotes înseamnă stăpân al casei.

civilizat. Omnipotenţa caracterului lui potestas. potere a trecut în franceza veche devenind actualmente pouvoir. în suedeză vilje / vilja. resursele violente ale puterii de stat ca şi baza din care derivă celelalte forme ale puterii13. soţie. în fine. tindea să devină absolută. animale şi clădiri. foarte apropiat de forma modernă. în germană wille. Familia de cuvinte V (voinţă) confirmă prezenţa acestui sentiment uman în determinarea relaţiilor de putere. Ea cuprindea ca putere a acestuia tot ce aparţinea căminului şi gospodăriei sale: copii. ual sau ualt. vorbită de soldaţii şi de străinii din Imperiu. Verbul latin posse a devenit în franceza veche puis din care derivă substantivul actual puissance. vinde sau trimite la închisoare pe copiii lui sau pe un alt membru al familiei. Alături de formele dialectale poeir şi povoir. fără a cunoaşte modificări esenţiale de sens. Evoluţia semantică a acestor termeni a trecut de la însuşirile particulare ale unei persoane la acţiunile întreprinse de o persoană ce posedă puterea: În Roma antică o primă semnificaţie a termenului potestas era aceea de a avea putere asupra oamenilor. În sens restrâns. în rusă voljia. prevăzute cu reguli de funcţionare şi cu proceduri stricte. În engleză termenul francez potere a fost preluat când normanzii au cucerit Anglia în 1066. abilitatea de a face sau puterea oficială şi legitimă. 2. Instituţionalizarea puterii politice. dacă aşa credea el de cuviinţă. mare şef) la un 61 . prin care se urmăreşte realizarea obiectivelor de interes general. posse a devenit potere. în special în istoria veche a Romei. Potentia însemna. în sensul restrângerii voinţei lui B de către A sau a ariei de opţiuni ale lui B de către C. În limba latină există termenii valere şi volere. puissance se referă la puterea violentă sau la puterea ierarhică. 3. power. de asemenea. În latina vulgară. Un concept înrudit este cel de patria potestas. Pouvoir desemnează capacitatea. El a devenit iniţial poeir. rege. care semnifică o abilitate specifică precum aceea de a-şi manifesta puterea sau de a comanda. sclavi. În sens larg. prin instituţionalizarea puterii politice se înţelege manifestarea permanentă şi sistematică a autorităţii politice prin organisme specializate. prin instutionalizarea puterii politice se înţelege transferul prerogativelor acesteia de la o persoană (şef de trib. apoi poer şi. în franceză volonté (volonta în italiană). puterea stăpânului casei care. Şi pentru familia de cuvinte a Voinţei există o rădăcină comună val –. a lui patria înseamnă că el avea dreptul incontestabil de a ucide.

Teama faţă de excludere. Acesta se materializează în obiceiuri sau cutume şi prin lanţurile imemoriale ale tradiţiei devine normă de comportament acceptată de toţi membrii grupului ca pe o obligaţie firească. omul nu poate trăi izolat. Prima dintre condiţiile care a făcut posibilă instituţionalizarea puterii a fost existenţa unui puternic control social în societăţile arhaice.ansamblu de proceduri sau organizaţii specializate. ca cele două arme majore în panoplia controlului social rudimentar“15. Termenul de habitudine se va referi la „acele 62 . „Deoarece fuga este imposibilă. de obicei. Trebuiau create norme impersonale de conducere care. etnologi şi sociologi au subliniat eficienţa controlului social asigurat. nu mai putea fi asigurată doar prin autoritatea tradiţională a şefilor de trib. Acest control derivă din nevoia de sociabilitate şi de afecţiune a omului primitiv. mai ales omul arhaic care îşi petrece întreaga lui viaţă printre rudele sale. Statul primitiv a apărut ca urmare a fuziunii triburilor de culegători şi a sedentarizării noii unităţi pe un anumit teritoriu. Normele de comportament. deciziile luate de puterea personalizată a unui şef nu se mai puteau baza. a respecta sărbătorile religioase este un obicei. În plus. În stare naturală. reprezintă o resursă extrem de puternică a controlului social. Cooperarea. Între apariţia puterii instituţionalizate şi apariţia statului există un raport de intimă reciprocitate. materializate în structuri şi funcţii specializate. A saluta pe cineva este habitudine. Foarte mulţi istorici ai dreptului. iubirea. nu toate habitudinile comportamentale dintr-o societate şi cultură dată devin obiceiuri. faţă de oprobiul grupului. reciprocităţile de toate felurile sunt la fel de importante pentru supravieţuirea oricărui individ în societatea primitivă“14. în aplicarea lor. el nu poate recupera stima pe care el a pierdut-o printr-o greşeală socială în propriul său grup. nu toate actele repetitive sau ritualizate. alianţa. izvorâte din recunoaşterea şi supunerea în faţa unui totem imemorial al tribului. un comportament sancţionat. pe forţa relaţiilor de rudenie şi de alianţă. Conducerea noilor agregate umane. s-a diluat şi mai mult datorită extinderii teritoriale şi exploziei demografice. în societăţile organizate pe bază de rudenie: „Presiunea unui ansamblu al obiceiurilor sanctificate printr-o credinţă în originea lor naturală duce la opinia socială şi la teama faţă de zei. să-i poată exercita prerogativele. nu mai erau recunoscute şi respectate de membrii celorlalte triburi. prin acordul de voinţă al celor guvernaţi. slab concentrată la vârf. În opinia mai multor antropologi. indiferent dacă este însoţită sau nu de sancţiuni. Puterea şefului. de o complexitate incomparabilă faţă de cele precedente. În felul acesta obiceiul devine o lege nescrisă care reglează relaţiile sociale din societăţile primitive. bazată pe o influenţă mitico–magică.

ruperea legăturilor de reciprocitate. ruşinea. sub raportul gradului de coerciţie. după cum am văzut. „Există o distincţie clară. Cu alte cuvinte. credinţa societăţilor că posibilităţile liderilor lor sunt superioare le conferă puterea. oprobiul. era ereditară şi astfel funcţiile şi structurile permanente ale puterii vor apărea. Dar această putere are. un sfat al comunităţii sau un sfat al bătrânilor. În primul rând. Dar de-abia în societăţile segmentare apare o a treia parte care arbitrează conflictul dintre comunitate şi comportament. obiceiul este comportamentul sancţionat“16. quasi oficială. Mulţi antropologi consideră că în trecerea de la obicei la lege se pun bazele puterii instituţionalizate. ci. Obiceiurile sancţionate sunt forme ale controlului social care sunt întărite pozitiv sau negativ. situată deasupra părţilor implicate în conflict. un caracter efemer: ea poate fi înlocuită cu cea a altui şef dacă liderul respectiv trădează încrederea populaţiei. legea implică o autoritate permanentă centralizată care depăşeşte localismul sancţiunilor pentru comportamentul deviant faţă de obiceiurile diferitelor comunităţi. Walter Goldschmidt afirmă: „Un stat adevărat implică monopolul legitim al puterii în mâinile conducătorilor lui“18. pe ce teritoriu şi cu ce intensitate. iar Stanley Diamond subliniază diferenţa dintre obicei şi lege arătând că primul se întâlneşte în societăţile primitive.acţiuni obişnuite pentru membrii unei comunităţi care nu posedă caracter normativ sau nu au sancţiunea constrângerii“. precum un bărbat înţelept. Astfel. a fost necesară apariţia unor funcţii subsidiare variate care să formeze o birocraţie. Transformarea din interior a structurilor şi relaţiilor de putere a găsit în condiţiile exterioare vieţii politice un factor extrem de puternic care va impulsiona procesele de instituţionalizare a puterii. o structură specifică a puterii. iar legea în societăţile 63 . Sancţiunile negative pot fi dezaprobarea publică. între regula obiceiului în societăţile segmentare şi adăugarea legii la obicei în societăţile ierarhice care pun accentul pe „coerciţia puternică aplicată de stat“17. Această a treia parte. Această ierarhie a funcţiilor. cu statusuri superioare şi inferioare.. Pentru a înţelege mai bine aceste procese va trebui să vedem ce diferenţe există între lege şi obicei. o judecată despre acţiune sau comportament. în toate şeferiile. în timp ce obiceiul ar însemna „nu atât o habitudine prevalentă a acţiunii sau comportamentului. cu ranguri diferenţiate permanent prescrise. Pe de altă parte.. poate fi o autoritate morală. Pentru ca o societate segmentară şi egalitară să devină o societate ierarhică. de către cine este aplicată această coerciţie. Pentru ca puterea personală să fie instituţionalizată sau permanentizată trebuie ca statusul ei superior să devină un status prescris.

egalitare care. dacă există. fie el tradiţional. ci mai curând o sentinţă cu privire la natura relaţiilor dezechilibrate dintre părţi. al treilea atribut al legii. a abilităţii ei de a comanda. În aceste caz. Nici un echilibru evoluţionar nu a fost observat între legea în curs de apariţie şi obicei. societăţi segmentare. la rândul lor. tradiţional. O confirmare a acestei treceri de la obligaţie la lege se întâlneşte în şeferii. această autoritate legală poate fi întărită prin prerogativele politice. Într-o şeferie. acest caracter al forţei este mai mult sugerat decât impus prin disputele frecvente mediate de o autoritate care întrebuinţează forţa ei de persuasiune pentru a inocula încrederea în arbitrajul său. obligaţia şi sancţiunea21. fie embrionar“19. relativ neschimbat – este modalitatea societăţii primitive. Dar pentru ca o decizie să fie legală ea trebuie să încorporeze „intenţia de a fi aplicată universal“22. Abilitatea acestei autorităţi legale de a-şi materializa deciziile prin forţa de coerciţie provine din caracterul puterii ierarhice. ceea ce se poate transforma. ceea ce nu exista în societăţile anterioare. De asemenea. fac trecerea de la societăţile arhaice la stat. al societăţii politice. Pentru ca acest arbitraj să se transforme în decizie. într-o forţă coercitivă superioară. care să oblige părţile. Într-o societate – şeferie soluţionarea conflictelor este legală când sunt întrunite următoarele elemente ale legii: autoritate. autoritatea legală poate fi un individ sau un consiliu puternic. Violarea acestora este o „crimă fără victime“ pedepsirea acestor crime. devin sursă de drept. În plus. sancţionată prin forţa organizată. Efectele obligaţiei pot fi urmărite într-o societate religioasă unde se pune problema respectării tabu-urilor. cunoscut de toţi. în ultimă instanţă. Legea şi obiceiul implică ambele reglementări comportamentale. dar caracterele lor sunt în întregime deosebite. militare. o structură de autoritate situată deasupra familiei. legea este instrumentul civilizaţiei. cazurile soluţionate anterior. Obligaţia. considerată deasupra societăţii în sens larg şi prezumată să apere un nou set de interese sociale. religioase sau economice pe care statutul ei li-l conferă. iar relaţiile religioase nu sunt 64 . deasupra părţilor. odată cu apariţia statului se creează premisele pentru monopolul coercitiv al legii. se referă la acea parte a deciziei legale care defineşte drepturile reclamantului şi datoriile părţilor obligate. Sancţiunea se referă la soluţionarea conflictului prin restaurarea ordinii sociale tulburate. capabile să întărească verdictul prin persuasiune sau ameninţare cu forţa.civilizate: „Obiceiul – spontan. intenţia de aplicare universală a legii. În şeferii se găseşte deja un element al legii. este nevoie de o autoritate legală care să funcţioneze ca un judecător. Prin urmare. personal. „Dar şeferiile nu dispun de sancţiuni fizice coercitive faţă de monopolul forţei practicat de stat“20. Obligaţia nu este încă sancţiune. este una imaginară sau supranaturală. obiceiul juridic.

3. caracter violent. Dacă o lege este acceptată de majoritatea membrilor unui grup şi dacă ei o consideră obligatorie ea poate să pară în timp ca o cutumă imemorială. psihologice (mustrarea) sau social negative (excomunicare. serviciilor şi a reciprocităţilor normale). o lezare a unui obicei sau credinţe prin care cineva aduce injurii autorităţii conducătorului. Un mare număr de decizii politice conţin sancţiuni dar ele variază în funcţie de contextul cultural. 65 . armată. retragerea recompenselor.). O lege ordinară poate fi internalizată atunci când oamenii o consideră nu numai dezirabilă dar şi când. În ştiinţele politice contemporane s-au conturat şi afirmat mai multe tendinţe în definirea puterii politice: a) definiţii relaţionale: pun accentul pe relaţia Subiect – Obiect care generează relaţia de putere. caracter imperativ. guverne. Forţa de coerciţie a statului se manifestă şi atunci când acesta încearcă să impună o lege nepopulară: în alte societăţi însă. în contrast cu legile promulgate de stat împotriva voinţei multor oameni. Majoritatea definiţiilor date puterii se opreşte. voinţa de dominaţie ca element fundamental al relaţiilor comandă – ascultare şi ordin – sancţiune. clasă etc. În societăţile primitive. partide politice etc. o crimă (ca violarea unui tabu) împotriva şefului suprem sau.între persoane vii. În acest caz subiectul ar putea fi unul social (individ. mai exact nu toate sancţiunile se aplică într-un context legal. asupra următoarelor note caracteristice: 1. ceea ce dă naştere consensului. sancţiunile pozitive nu sunt apanajul exclusiv al legii. 2. expresii ale nesupunerii sau ale injuriei şi dacă rămân nepedepsite slăbesc autoritatea sistemului care este în mare parte bazată pe fundamente culturale. 2. chiar dacă un grad mai mic în ierarhie. împotriva oricui are autoritate. 4. caracterul ei de forţă potenţială. grup. într-o măsură mai mică. de tradiţiile comunităţii şi astfel ele nu conţin intenţia de aplicare universală.) sau unul instituţional (parlamente. Ele pot fi economice (sechestre. infractorii au conştiinţa culpabilităţii lor. ideologice. şi nu întâmplător. Astfel de încălcări ale legii sunt. Acestea din urmă pot fi considerate în două moduri separate într-o teocraţie: 1. aceeaşi lege poate fi respectată. Sancţiunile nu sunt întotdeauna de natură fizică. fiind încălcată. 3. 3. biserică. Accentul pus pe sancţiunile coercitive a determinat identificarea legii cu forţa şi a ambelor cu statul. de obicei. Puterea politică: definiţii şi caracteristici. popriri). Crimele primitive sunt în mod frecvent „încălcări ale credinţei“ vizând reciprocităţile iar crimele publice sunt prilejuite de lèse-majesté.

c) definiţii conflictuale: evidenţiază capacitatea puterii politice de a soluţiona conflictele sociale prin intermediul unor resurse politice deosebite. ea dispune de un potenţial nelimitat. de natură simbolică. Profitul are doar o semnificaţie economică sau acoperă şi polisemantismul termenului avantaj? Avantaje materiale sau spirituale. 66 . George Lavau distinge patru caracteristici: 1. datorită caracterului universal al formulării şi accentului pus pe natura ei internă aparţine lui Th. prin intermediul unor mijloace. valori. o persoană. din tradiţii şi din istorie. emite legi. precum forţa. coerciţia sau violenţa. Vorbind despre specificul puterii politice. prin autoritatea organelor de stat. O definiţie clasică a puterii care a rezistat trei sute de ani. constă în mijloacele pe care acesta le are la dispoziţie pentru a obţine un profit anume în viitor“26. precum statusul social. Hobbes în 1651: „Puterea unui om. decurgând din sentimentul de patriotism.b) definiţii substanţiale (structurale): pun accentul pe acea calitate sau însuşire a unui subiect de a-şi impune voinţa în cadrul unei relaţii de putere. afecţiunea şi acţiunea. d) definiţii instrumentale: abordează specificul puterii politice din perspectiva controlului luării deciziilor. 2. g) definiţii simbolice: pun accentul pe posibilitatea factorilor spirituali (culturali) de a schimba comportamentul: influenţă. f) definiţii juridice: puterea este definită prin intermediul normei de drept care. ea reprezintă singura putere care întruchipează interesul general în numele căruia ea acţionează. de naţionalism. un termen al definiţiei sale rămâne echivoc. cu atât mai puţin. constrânge. prevăzute cu un scop. ea este singura împuternicită să acţioneze şi să se afirme în sfera relaţiilor dintre state“23. preocupaţi de elaborarea unei ştiinţe a guvernării. are ca notă esenţială „producerea de efecte scontate“24. imagine etc. mai mult sau mai puţin legitimate şi raţionalizate“25. 3. Puterea poate să relaţioneze aceste două elemente. asigură aplicarea şi supremaţia legilor. fără să i se asocieze în chip necesar şi fatal. prin unicitatea sensului. această putere se foloseşte de forţa influenţei emoţionale. judecă. Ea vizează „capacitatea de a efectua ceva. de la Thomas Hobbes până la Bertrand Russell. facultatea de a afecta în vreun fel un obiect sau. prestigiul. Probleme deosebite pune definiţia substanţialistă a puterii care. Deşi Hobbes este unul dintre primii gânditori politici moderni. funcţia şi influenţa. e) definiţii teleologice: puterea este definită din perspectiva finalizării unor acţiuni sociale. prestigiu. 4. al organizării şi conducerii comunităţilor. privită în mod general.

Exact la jumătatea secolului în 1950. în sensul perceperii mai exacte a naturii ei interne.Oare doar „profitul“ incită pe oameni la acţiune în vederea cuceririi şi exercitării puterii politice? Nu cumva profitul este absorbit în structura polimorfă a interesului categorie centrală a politicului? Căci prin raţionalizarea şi sublimarea dorinţelor. Privită în ansamblu. O persoană cu o convingere anume reprezintă o putere socială egală cu cea a nouăzeci şi nouă de persoane care au numai interese“28. prin instituirea a două genuri de relaţii. prin medierea simbolică a proceselor psihologice. definiţia lui Max Weber surprinde specificul real al puterii: ideea de forţă şi capacitate de mobilizare. Începutul secolului XX aduce primele definiţii obiective ale puterii. viaţă şi substanţă statului“: „Consider că puterea politică este dreptul de a face legi cuprinzând pedeapsa cu moartea şi toate pedepsele mai puţin severe pentru reglementarea şi păstrarea proprietăţii şi dreptul de a folosi forţa comunităţii pentru punerea în aplicare a acestor legi şi pentru apărarea bunăstării generale a statului de prejudiciile externe şi toate acestea numai pentru binele general“27. 67 . o mare parte din întreaga putere constă din voinţă. mai precis în opera lui John Stuart Mill există o primă abordare analitică a fenomenului puterii. înseamnă a uita că opinia generală este ea însăşi una dintre cele mai însemnate şi mai active forţe sociale. ca dintre parte şi întreg: putere socială – putere politică şi voinţă – opinie publică: „Vorbind din punct de vedere politic. nu are nici un rost să se încerce influenţarea componentei guvernământului prin acţionarea asupra convingerilor. aceasta din urmă fiind considerată „puterea care dă formă. Cea mai cunoscută dintre acestea şi care va influenţa întreaga literatură despre putere de după ea aparţine sociologului german Max Weber: „Puterea este probabilitatea ca un agent din cadrul unei relaţii sociale să se găsească în poziţia de a-şi putea realiza propria-i voinţă în ciuda rezistenţei întâmpinate. în consecinţă. ca şi ideea de dominaţie şi conflict sunt inevitabile în exercitarea ei. interesele îndeamnă oamenii la act şi anticipă o gamă largă de satisfacere a nevoilor prin cucerirea puterii. John Locke se situează la polul opus tradiţiei inaugurate de Th. indiferent de fundamentul pe care se sprijină această probabilitate“29. Harold Lasswell şi Abraham Kaplan inaugurează abordarea psihologică în studiul puterii în lucrarea Power and Society. Hobbes. Cum este posibil să descriem elementele puterii politice dacă omitem tot ceea ce acţionează asupra voinţei? A crede că cei care mânuiesc puterea în societate mânuiesc în cele din urmă şi puterea statului şi. De-abia la jumătatea secolului al XIX-lea. John Locke confundă puterea politică şi puterea legislativă.

dar ea stabileşte şi o legătură strânsă între putere şi legitimitate (aceasta fiind fondată pe consens). „Puterea constă în probabilitatea ca un grup social A să obţină de la un grup social B (sau de la grupurile sociale B şi C) respectarea strategiei sale prin reducerea seriei acţiunilor aflate la îndemâna (sau permise) lui B. Stokman. Parsons propune o definiţie a puterii care prezintă o triplă particularitate: ea insistă nu numai asupra finalităţii sale colective. Fr. Chazel. invocate drept ameninţări sau aplicate în realitate“33. Mokken etc. Tot în această ordine de idei Steven Lukes dă o definiţie mai concentrată a puterii: „A îşi exercită puterea asupra lui B atunci când A îl influenţează pe B într-o direcţie opusă intereselor lui B“34.Definiţia dată de ei puterii vizează mai mult influenţa şi persuasiunea politică: „Puterea este participarea la luarea deciziilor: G are putere asupra lui H în legătură cu valorile K dacă G participă la luarea deciziilor care afectează acţiunile K ale lui H“30. În interpretarea lui Karl W. Tradiţia behavioristă coboară până la Max Weber şi găseşte în opera americanului Robert Dahl pe cel mai autorizat exponent al ei: „A are putere asupra lui B în măsura în care îl poate determina pe B să facă ceva ce altfel B nu ar face“35. autoritate etc. W. iar decizia „o acţiune bazată pe sancţiuni severe“32. în timp ce ea diminuează problema violenţei sau a forţei materiale care îi sunt în general asociate la un nivel sau un altul. pur şi simplu. „Puterea. În ultimele decenii ale secolului XX s-a manifestat tendinţa de a defini termenul de putere în funcţie de două caracteristici: comportament şi conflict deschis. R. Meritul principal al acestei lucrări este că a deschis calea spre studiul elementelor corelative ale puterii politice: influenţă. J. Acestei abordări a puterii în termeni de comportament care implică un conflict deschis i se adaugă adeseori o a treia trăsătură caracteristică: exercitarea puterii este concepută ca fiind limitată la folosirea pedepselor sau a sancţiunilor negative. H. Brian Barry. ca şi abordărilor psihanalitice şi psihologice ale puterii dintre care lucrarea lui Th. F. Adorno şi a colaboratorilor său: Personalitatea autoritară consacră în acelaşi an o deschidere fertilă în domeniu. O acţiune este „un program al valorilor şi faptelor propuse ca scop“31. dintre care cele mai importante sunt empirismul şi behaviorismul. În studiul „On the concept of Political Power“37. Accentul se deplasează de la căutarea esenţei universale a puterii la dezvăluirea naturii sale în acţiune. Reprezentanţii cei mai de seamă ai acestei orientări sunt Steven Lukes. scrie el. Începând cu anii ’70 în studiul puterii apar noi tendinţe. Deutsch „a avea putere înseamnă a nu fi nevoit să cedezi şi a forţa mediul înconjurător sau pe cealaltă persoană să facă acest lucru“36. este capacitatea 68 . Robert Dahl. Aceasta se realizează prin sancţiuni pentru diverse situaţii care pot fi. prestigiu.

generalizată de a asigura îndeplinirea unor obligaţii de către elementele unui sistem de organizare colectivă unde obligaţiile sunt legitimate prin referinţă la importanţa lor pentru scopurile colective şi unde. În timp ce până la primul război mondial se tindea să se evidenţieze faptul că „individul face parte din grupurile primare. influenţează elementele mai puţin „active“ ale populaţiei. Acest lucru sugerează că structurile comportamentale ale indivizilor (ca ansamblu de valori) pot fi considerate (cel puţin într-o primă aproximare) ca aspecte psihologice ale structurilor de putere şi de influenţă. „O încercare de a schimba o opinie sau poziţia unui individ – scriu Katz şi Lazarsfeld – nu poate să aibă succes decât dacă această opinie el o împărtăşeşte cu ceilalţi de care este legat (este în relaţie) şi dacă ceilalţi o schimbă cu el“40. ci sunt produse de grupuri şi se comunică celorlalţi indivizi întotdeauna sau prevalent prin acţiunea grupurilor de apartenenţă sau de referinţă. modelele de comportament etc. pusă în lumină de experienţele lui Mayo şi ale colaboratorilor săi după 1930: printre altele se introduce şi se precizează conceptul de „grup de referinţă“. adică a grupului spre care individul aspiră spre a-şi găsi confirmarea propriilor poziţii şi valori“39. prin importanţa pe care o acordă structurilor sociale ale puterii şi ale influenţei. Din această perspectivă nu este deloc întâmplător faptul că tot în această perioadă au existat încercări de a depăşi cele două tendinţe prevalente în studiul puterii: a) cea sociologico–elitistă (care se întreabă: „cine guvernează?“) şi cea pluralistă (care se 69 . şi din grupurile secundare. Perioada cuprinsă între 1950 şi 1955. ideile. nu se formează prin transmiterea lor în stare fluidă de la un individ la individ. după război se configurează o nouă orientare care „pleacă tocmai de la recunoaşterea importanţei grupurilor“. esenţial sociologic. Lasswell şi A. Pentru Parsons. există prezumţia unei intervenţii a sancţiunilor situaţionale negative“. adică între opera lui H. difuzate de presa scrisă şi audio-viziuală ating în primă instanţă. Kaplan: Power and Society (1950) şi opera lui Elihu Katz şi Paul Lazarsfeld: Personal Influence (1955) marchează abandonarea vechiului model de cercetare bazat pe ipoteza după care comunicarea ar ajunge direct de la Emiţător la Receptor în favoarea unui nou model. Este interesant de remarcat că după al doilea război mondial se observă o evoluţia în paralel a modelelor de comunicare de masă şi a modelelor de putere politică. precum grupurile de muncă ce exercită o influenţă directă asupra poziţiilor sale“38. întrebuinţarea sau chiar ameninţarea directă cu forţa constituie un element de regresie socială. Ceea ce reliefează aceste studii este că valorile. valorile. În sinteză. precum familia. în caz de rezistenţă. modelele etc.

derivă şi alte caracteristici ale puterii politice: 2. Peter Bachrach şi Norton S. Caracteristicile puterii politice. îşi concentrează atenţia asupra exercitării puterii şi 1. Puterea politică este suverană. întrebuinţând noţiunea celor două feţe ale puterii (deciziile cheie si deciziile curente sau de rutină) autorii analizează. Din calitatea de suveranitate a puterii politice. concomitent. ca expresie a suveranităţii puterii de stat. Baratz41 pe baza unei atenţii particulare acordate valorilor şi influenţei. Pluraliştii. nu oferă criterii obiective pentru a distinge între decizii „importante“ şi „neimportante“. valorile dominante. Pe teritoriul unui stat nu pot exista două puteri politice suverane ai cărei titulari să fie. îi ascund „sursele“. procedurile şi regulile jocului. 3. 3. Una din criticile aduse premisei fundamentale a abordării elitiste (în orice instituţie umană există un sistem ordonat de putere. după metoda pluraliştilor. titularul puterii politice este poporul suveran care o exercită prin reprezentanţii săi legal aleşi şi prin organe specializate. egal. puterea politică are următoarele caracteristici: 1. să analizăm ce indivizi sau grupuri sunt avantajate de cadrele puterii existente şi care sunt cele dezavantajate. Puterea politică este inalienabilă. Într-un stat nu pot exista rege şi preşedinte în acelaşi timp: nu pot funcţiona concomitent cu aceleaşi prerogative ale puterii suverane. suveranitatea puterii politice derivă din legitimitatea ei. trebuie să investigăm dinamica luării deciziilor.întreabă dacă fiecare are putere?). miturile. o structură de putere care este parte integrantă şi imagine în oglindă a stratificării organizaţiei) este viziunea pluralistă: puterea este difuzată larg. 4. regele Mihai I şi preşedintele Traian Băsescu în România anului 2007. Puterea politică este unică. din voinţa naţională exprimată prin vot deschis. în persoana lui 70 . nu este nevoie să schimbăm ceea ce se consideră „putere“ cu puterea în act: puterea înseamnă participare la procesul decizional. însă. direct şi secret. Faţă de alte forme de putere. În al doilea rând. Voinţa suverană a poporului s-a personificat în voinţa statului. 3. adică în ce mod şi până la ce punct statu quo-ul orientează persoane şi grupuri care influenţează acele valori comunitare şi ce instituţii politice tind să limiteze aplicarea procesului decizional în act. ascund faptul că puterea poate să fie şi este exercitată pentru a limita aplicarea procesului decizional la obiectivele curente. Într-un stat democratic. În sfârşit. Pe teritoriul unui stat. participarea la procesul decizional. După aceşti autori trebuie să analizăm mobilizarea specială a grupurilor în instituţii. garanţii ordinii constituţionale şi ai suveranităţii puterii. 2. Un astfel de studiu a fost realizat de doi specialişti americani.

automat omul numărul doi în stat. Puterea politică nu se manifestă spontan sau anarhic. militară. 4. Nu există altă putere deasupra puterii politice. simbolică. Preeminenţa acesteia se verifică în faptul că deciziile ei sunt obligatorii pe întreg teritoriul naţional. Într-un stat nu poate exista o vacanţă a titularului puterii. Caracterul intercursiv al relaţiilor de putere. respectiv dintre minoritatea conducătoare şi majoritatea condusă. Fiecare grup social are propria sa formă de putere. puterea politică se manifestă prin legi pe care ea însăşi trebuie să le respecte în acord cu principiile statului de drept. 7. interne sau internaţionale. Puterea politică este supremă. Caracterul organizat al puterii politice. 6. preşedintele Băsescu ar fi fost în imposibilitate să-şi exercite prerogativele funcţiei sale. Puterea politică este perpetuă. Puterea politică nu se manifestă într-un spaţiu vid. Se manifestă în inegalitatea de putere dintre emiţător şi receptor. Dacă acesta nu-şi poate exercita momentan atribuţiile sau dacă îşi dă obştescul sfârşit. i-ar fi luat locul până la însănătoşirea sa. preşedintele Senatului. iar celelalte puteri: economică. ci printr-un sistem de organisme. şi intrând în relaţie cu aceste forme de putere îşi realizează funcţia sa integratoare şi de coordonare la nivelul societăţii globale. legitim instituită. 8. Nicolae Văcăroiu. trebuie să i se supună. îl înlocuieşte până la însănătoşirea lui sau până la organizarea de alegri. în funcţie de interesele unor structuri oculte. Puterea politică ţine cont de acest specific. totală şi deplină. religioasă. 71 . Ea se manifestă într-un spaţiu social caracterizat prin relaţii şi structuri de putere foarte diverse. socială etc. 5. preşedintele Senatului. Ca principală forţă de coerciţie a statului. Pentru ca raportul comandă–ascultare să fie eficient este necesar ca liderilor să le fie recunoscut dreptul de a decide în numele legitimităţii poziţiei lor dată de însuşi votul majorităţii. Dacă după operaţia de hernie de disc din clinica de specialitate de la Viena. religioasă etc. de norme şi proceduri izvorâte din procesele de legitimare.juridică şi nu poate fi scoasă la mezat. Caracterul asimetric al relaţiilor de putere. în funcţie de interesul pe care urmăreşte să-l promoveze: putere economică. militară.

. acumulând resurse de diferite feluri. antrenează modificări în comportamentul uman. 3. 5.) „simbolul joacă un rol decisiv în geneza aspiraţiilor. ea le raportează în mod decisiv în geneza aspiraţiilor. prin forţa lor de sugestie şi de persuasiune. În instituţii şi organizaţii. Forţa de atracţie a simbolului se bazează pe relaţia dintre semnificatul ascuns şi semnificant care poate servi ca mediator între lumea reală şi un univers inaccesibil în mod direct.).. la nivelul reprezentărilor şi imaginarului social unde se configurează aspiraţiile şi dorinţele noastre: (. deoarece ele pun în mişcare mobilurile şi energiile psihice profunde. Se bazează pe reţelele de semnificaţii „pe care omul însuşi le-a născocit“ (Clifford Geertz). instituţii care asigură. (.. controlul resurselor şi. 6... acumulate şi în cadrul instituţiilor. Resursele puterii politice. Indivizii care ocupă posturi dominante în instituţii mari. Prin urmare. Resursele materiale sunt în primul rând de ordin utilitar (economic): bani.. prin resursele puterii se înţelege „tot ce poate fi folosit de un individ sau de un grup de oameni în procesul influenţării altor indivizi sau grupuri. în grupuri formale şi informale. în al doilea rând. acumularea şi circulaţia bunurilor culturale (simbolice) care creează noi semnificaţii şi permit o restructurare a câmpurilor de interacţiune. ea le raportează la obiecte insesizabile a căror existenţă este dovedită de semnificanţii simbolurilor“44.) unui întreg mecanism care se petrece în inconştient şi preconştient pentru a erupe în conştient şi această erupţie provoacă un şoc afectiv mai mult sau mai puţin puternic. Reprezentarea simbolică nu exprimă doar dorinţe.. Acestei relaţii îi corespunde un raport dintre dorinţă şi imagine: „Imaginea corespunde (. bunurile simbolice. politica. În sens restrâns. Resursele simbolice ale puterii. În sens larg. resursele puterii includ mijloacele care asigură influenţa asupra subiectului asupra obiectului“42. Deşi resursele pot fi făcute personal. care sunt baze importante pentru exercitarea puterii. în cadrul procesului de exercitare a puterii. justiţia).). resursele de ordin coercitiv (armata. Totodată. „indivizii folosesc resursele de care dispun: resursele sunt mijloacele care îi fac capabili să-şi urmărească efectiv scopurile şi interesele. de obicei. prin folosirea forţei. pot avea resurse vaste la dispoziţia lor care îi fac capabili să ia decizii şi să urmărească consecinţele pe termen lung“43. Dimensiunea simbolică a puterii vizează producerea.. indivizii îşi pot mări puterea (. ele sunt. Pentru a deveni operaţională. avere.3. Această emergenţă la nivelul conştiinţei 72 . puterea politică dispune de două tipuri de resurse: a) materiale şi b) simbolice (ideatice). menţinerea ordinii sociale).

U. U. mai ales în perioadele de instaurare a regimurilor totalitare. frica paralizează 73 . după înfrângerea lui Napoleon) şi în „echilibrul terorii“ lansat de cursa înarmărilor dintre cele două superputeri mondiale. fără explicaţii. Frica este resursă redutabilă a puterii politice în sensul că ea obţine supunerea fără intervenţia forţei. toate aceste efecte ale fricii au înfrânt rezistenţa psihică a multor grupuri. pe gradul de înzestrare tehnică şi pe pregătirea morală a trupei. adevărate scenarii în care subiectul este implicat şi care tind să fie prezentate ca o punere în scenă a dorinţei“45. şi fosta U. Forţa de intimidare a puterii militare se bazează pe potenţialul advers al armelor de distrugere în masă. alte două resurse au devenit esenţiale pentru puterea politică în secolul XX: frica şi imaginea publică. Toate aceste aspecte ale fricii l-au determinat pe om să accepte logica înregimentării în comportamentul de masă. A. Ele constau în crearea de noi sensuri şi semnificaţii ale puterii prin ocultarea raporturilor de forţă care stau în spatele acestor sensuri şi semnificaţii. frica de a nu pierde locul de muncă şi de a nu avea ce pune pe masă copiilor a doua zi.? În momentul în care eşti conştient că un asemenea colos te poate strivi în mai puţin de 24 de ore nu prea mai îţi arde să perorezi pe tema încălcării drepturilor omului în ţara respectivă. S. după al doilea război mondial.S. teama faţă de oprobiul public. de a nu fi izgoniţi din Cetate. Cazul S.S. faţă de un stil politic sau o epocă.. Dar frica are un caracter mult mai insidios şi transcende rezistenţa fizică sau psihică a naturii umane. Pe lângă acestea. Resursele simbolice sunt cele care ajută la menţinerea şi perpetuarea ordinii sociale fără recurgerea la forţă. Ea se materializează în teama de a nu deveni ridicoli. Deşi motivaţia există. Câte din deciziile politice ale ţărilor mici şi mijlocii din lume nu ţin cont şi de proximitatea marilor vecini şi de teama de a nu-i supăra în vreun fel. „Frica păzeşte bostana“ spune un proverb românesc şi valabilitatea judecăţii lui de valoare se confirmă în teoria echilibrului dintre marile puteri europene de după 1815 (Congresul de la Viena. ca elemente corelative ale puterii politice.R. Influenţa şi autoritatea. după cum nici această ţară nu prea se sinchiseşte de respectarea unor asemenea drepturi prevăzute în tratatele internaţionale la care şi ea a aderat. îşi trag forţa din modelele epistemice şi deontice care generează prestigiu şi admiraţie faţă de un lider.poate să se limiteze la imaginile fugitive ori poate să ia forme mai complexe în fantasme. privind închisorile secrete şi tratamentul aplicat prizonierilor de război irakieni derivă din statutul de mare putere. Frica de a nu fi arestat în miez de noapte fără a te putea apăra.A. teama de a nu pierde încrederea şi respectul celorlalţi. frica de torturile inimaginabile în beciurile poliţiei politice.

datorită diferenţei de potenţial afectiv.acţiunea. într-un tărâm al făgăduinţei pentru populaţiile din regimurile totalitare. nu au durată în timp. într-o fascinaţie permanentă pentru care mulţi au plătit cu viaţa. inclusiv dintre liderii politici şi soţiile sau iubitele lor. Ea întunecă orizontul judecăţilor noastre de valoare pentru că înseşi genele noastre sunt contaminate de această otravă letală a existenţei. într-un El Dorado. datorită admiraţiei pe care calităţile sau competenţa interlocutorului o grefează în gândirea celuilalt. a 74 . Mecanismul ei psihosociologic constă în puterea vie a exemplului. domină în cadrul acestei relaţii. Aspiraţia legitimă spre un regim de libertate în care să te poţi realiza plenar s-a transformat. intensităţii dorinţei sau adoraţiei necondiţionate. Prin acţiunea propagandei. acest model a fost transformat într-un adevărat referenţial. Relaţiei fundamentale de putere comandă–ascultare îi corespunde. în literatura de specialitate s-a încetăţenit ideea că relaţiile afective nu sunt relaţii purtătoare de putere întrucât: 1. atitudinile şi comportamentul nostru faţă de un fenomen sau instituţie politică. caracterizat. prin stăpânirea naturii de către om şi prin prevalenţa valorilor materiale asupra celor spirituale. bazată pe urmărirea unui interes. nu sunt bazate pe relaţia dominaţie–supunere ca celelalte relaţii sociale. Prin urmare. Dorinţa de proiecţie a esenţei tale în esenţa celuilalt este cea care condiţionează relaţiile intime şi speciale. marginalizaţi etc. în condiţiile impunerii forţate a unor regimuri dictatoriale şi în condiţiile unor promisiuni mincinoase privind libertatea. un El sau o Ea. 2. Credinţa într-o cauză nobilă sau într-un ideal. în ultimele două sute de ani idealul societăţilor de la periferie a fost de a copia modelul occidental de dezvoltare. O altă sursă a credinţei constă în nevoia de realizare a unităţii profunde a Eului prin mecanismele identitare şi compensatorii pe care puterea politică le pune la dispoziţia celor dezrădăcinaţi. sunt efemere. Imaginea publică este o altă resursă a puterii în sensul că ea influenţează şi modifică sistemul de percepţii şi de reprezentări. prin fanatismul ei care sfidează până şi moartea. Biruitorul mers al Frumuseţii prin lume şi istorie este o „nostalgie a originilor“. în principiu. (A se vedea fanatismul ideologiilor). Întrucât orice societate îşi reprezintă un ideal comun pe care puterea trebuie să-l ducă la îndeplinire. Printre resursele simbolice ale puterii politice o pondere deloc neglijabilă o au relaţiile afective. relaţia fundamentală dintre El şi Ea. Ambele propoziţii sunt inexacte deoarece nu există cuplu în care relaţiile afective să fie paritare sau echidistante. pe planul vieţii afective. pe satisfacerea unei nevoi etc. poate constitui o altă resursă simbolică a puterii. La prima vedere această afirmaţie pare paradoxală deoarece acţiunea socială presupune o finalitate. Întotdeauna cineva.

Personalizarea puterii politice. Marie Stuart. Din cele mai sus s-a văzut că procesele de instituţionalizare a puterii reclamă un proces de abstractizare a cunoaşterii formelor şi figurilor politice: lege. Identificarea 75 . cuibărite în tăcerea albă a cearşafurilor din dormitoarele regale sau prezidenţiale. Acest proces de personalizare a puterii atinge chiar şi instituţiile şi procesele politice cele mai importante. Schema psihologică a personalizării puterii este de aceeaşi natură cu mecanismele de proiecţie narcisică generate de alienarea religioasă. Prin procesul de personalizare a puterii se înţelege fenomenul de concentrare a funcţiilor şi prerogativelor acesteia într-o singură persoană: şef de trib. rege sau preşedinte pentru a reprezenta prin ceva concret şi viu o realitate întrucâtva abstractă şi misterioasă care este puterea. personificarea antropomorfică a puterii este mai comodă pentru înţelegerea ei decât o explicaţie raţională a mecanismelor ei de manifestare. Acest personaj politic serveşte drept suport proiecţiei narcisice pentru aspiraţiile şi virtuţile lor. control social. sancţiuni. tocmai prin această putere“46.7. În fond. cu virtuţi şi posibilităţi care sunt substanţa umanităţii însăşi“47. De aceea. Filosoful german Ludwig Feuerbach observa tendinţa de identificare a narcisică a omului cu „un produs pur al conştiinţei sale“. în funcţie de nobleţea sentimentelor trăite sau a scopurilor urmărite. 3. pentru că societatea are conştiinţa existenţei sale. Elena Lupescu etc. Existenţa proceselor de personalizare a puterii se datorează rolului exponenţial jucat de putere în orice societate: „Prin ea (prin putere) societatea îmblânzeşte un viitor pe care se simte incapabilă să-l înfrunte singură. Cetăţenii transferă eroului lor preferat tot ceea ce ei ar dori să fie sau să facă ei înşişi.unităţii primordiale a Vieţii din care au apărut diferitele relaţii dintre Dragoste şi Putere. Bine şi Adevăr. benefice sau malefice. Se poate afirma că în istoria universală au existat veritabile dictaturi de alcov sau de budoar. forţă etc. oamenii îşi creează idoli care întruchipează la modul ideal toate virtuţile care le lipsesc lor înşile. Idolii creaţi de om în lumea exterioară sunt veneraţi de acesta ca fiinţe aparte tocmai datorită calităţilor pe care omul şi le doreşte şi neputând să le obţină le proiectează în aceşti idoli. În viaţa politică. madame de Pompadour. societatea nu reuşeşte să-şi imagineze existenţa fără această putere. cu fiinţa divină“: „ea îmbracă idolul pe care l-a fabricat. Este puţin spus că se simte protejată de putere. fără să poată sau îndrăzni. Astfel se şi explică influenţa femeilor celebre asupra deciziilor luate de unii din marii oameni politici: Cleopatra. Mecanismele psihologice ale personalizării puterii au la bază nevoia de autoritate şi instinctul supunerii.

fie că este vorba de mitul Salvatorului. asigură noile cadre ale dezvoltării sociale. mulţimea îşi aminteşte adesea de figura tutelară a unui tată eroic“49. Liderul (Lenin. şterge graniţa dintre real şi imaginar şi arată valenţele formative ale mitului politic de la baza proceselor de personalizare. S-a spus: nu întâmplător Attlee îi urmează lui Churchill. marile figuri. al Unităţii sau al Conspiraţiei.. ne orientăm cu plăcere spre un om care concentrează şi simbolizează puterea. al Întemeietorului. el se încadrează în schema psihologică a perioadelor de pace socială: „Opinia începe să respingă pe şeful prestigios. eliberează poporul de robia colonială sau internă. În perioadele normale de guvernare personalizarea puterii cunoaşte alte valenţe. (. Mass–media îndeplinesc de minune această sarcină. Mao. Churchill) este perceput din nou ca un Salvator pentru că instaurează ordinea. de asemenea. Eroul. până la autoiluzionare. 76 . Suprapersonalizarea puterii apare în perioadele de criză când „pentru a înfrunta pericole excepţionale. Lipsa de calităţi excepţionale este principala lui calitate. Salvatorul sunt înlocuiţi cu liderul obişnuit. prin intermediul imaginii telegenice: „Iar liderul atinge cu plăcere această coardă sensibilă a familiarităţii – chiar factice – şi a raporturilor afective – chiar iluzorii“50. Drept recompensă. asimilat perioadelor de tulburări. Mulţimea simte că-i aparţine. poporul îi adulează pe aceşti lideri. fenomenele de alienare. conferindu-le calităţi extraordinare. individualismul exacerbat cer căldura iubirii paterne a conducătorului ca o compensaţie psihică. elimină şomajul. deoarece narcisismul ei vede în fiecare din membrii care o compun un posibil înlocuitor al acestuia. În societăţile contemporane. adaptaţi la cursul ordinar al lucrurilor. Atomizarea relaţiilor sociale din cadrul societăţii de masă. „suprapersonalizarea“ puterii. Astfel. Fie că seamănă cu un flăcău de ţară. Hrusciov lui Stalin şi Pompidou lui de Gaulle“48.. risc de război civil sau de conflict cu străinătatea. Ea îl poate pipăi şi percepe ca fiind unul de-a ei în cadrul liniştit al vieţii. personalizarea puterii are un teren privilegiat de răspândire graţie culturii şi comunicării de masă. în situaţii limită puterea se concentrează într-o personalitate puternică pentru a se exterioriza apoi în prerogativele excepţionale ale acesteia pentru salvarea grupului sau comunităţii respective. deci. cetăţenii au impresia unui contact direct cu liderul. pe cele ale epocilor de criză. Ea părăseşte. Graţie lor. Stalin. cu eroul preferat. Roosevelt. cu un muncitor sau intelectual. pentru a se orienta spre conducătorii obişnuiţi.mitică. Cuprinsă de spaimă.) Criză majoră. Acest lucru este valabil şi pentru situaţiile de criză economică sau politică ce favorizează. Hitler.

deci singura şansă de salvare a acestor regimuri este apariţia unei personalităţi providenţiale care datorită calităţilor ei excepţionale salvează poporul din robia Faraonului şi îl duce în pământul Făgăduinţei. În general. În cadrul culturilor politice parohiale. cultul personalităţii apare în regimurile totalitare fie de dreapta. Kwame N’Krumach. Ahmet Sekou Touré etc. a doua provine din meritele excepţionale ale persoanei în cauză.). fie 77 . De asemenea. persistenţa culturilor de supunere (de alienare) în regimurile totalitare care favorizează supunerea faţă de aceşti conducători ale căror calităţi naturale se instituie într-un fel de pedagogie politică la scara întregii naţiuni: „Dascălul binevoitor se apleacă asupra poporului – copil. Tot astfel. Această putere sacralizată forţează adeziunea intimă şi se inserează într-o participare comunitară. prerogativele puterii politice deţinute de şeful de trib.) care reclamă o adecvare a tehnicilor de propagandă la nevoile unei astfel de personalităţi. din nevoia de legitimitate harismatico–personală a regimurilor politice totalitare care nu mai pot marşa doar pe forţă armată pentru a se întreţine. explicându-i politica dusă în numele său (. caracterul şi rolul providenţial al personalităţii pentru destinele comunităţii.. existenţa şi recunoaşterea unor merite reale sau imaginare. Kenneth Kaunda. ideologiile s-au compromis.. 2. Este cazul liderilor naţionalişti din ţările africane care şi-au câştigat independenţa în anii ’60 şi care reclamă. Puterea personală şi cultul personalităţii. 3. Ea reclamă adorarea devotată şi supunerea temătoare“51. Costurile sociale ale forţei sunt prea mari. exagerarea lor până la idolatrizare şi de aici 3. Puterea personală nu trebuie confundată cu puterea harismatică: în timp ce prima provine din caracteristicile unui regim şi culturi politice de a favoriza concentrarea puterii în mâinile unei singure persoane. necesitatea concentrării tuturor energiilor întrun singur partid şi în jurul unui conducător unic. de rege sau de împărat sunt transferate în persoana preşedintelui (Sese Mobutu Seko. Construcţia cultului personalităţii presupune următoarele etape sau condiţii: 1.8. pentru reconstrucţia economică a ţărilor respective. Această exagerare poate proveni din trei surse: 1. schizofrenie etc.). 2. culturile politice şi formele de legitimitate pot configura alte canale de manifestare a puterii politice în societăţile contemporane. predispoziţiile psihopatologice ale liderului (paranoia. prodominante în aceste ţări. Am văzut că mecanismele de producere a fenomenului de personalizare a puterii ţin de logica formării reprezentărilor sociale cu privire la finalitatea puterii într-un grup. noţiunea de cult al personalităţii vizează exagerarea conştientă a unor calităţi reale sau imaginare ale liderilor politici.3.

constructor conştient şi devotat al socialismului. C. el capătă o dezvoltare deosebită în condiţiile crizei de legitimitate a regimurilor politice. toate aceste calităţi se asamblează într-un model moral–politic care se va constitui într-un reper esenţial al cultului: imaginea revoluţionarului de profesie. a romantismului revoluţionar. Ceauşescu focaliza simpatia şi interesul maselor în jurul numelui său. R. radioasă şi energică. Ca şi în multe alte domenii. tovarăşi de închisoare. a revoluţionarului neînfricat care nu cunoaşte obstacole în 78 . Ceauşescu a profitat de deschiderea naţionalistă a lui Dej pentru a evidenţia raportul masă–personalitate atât de scump doctrinei marxiste.de stânga. C. al P. al P. cultul personalităţii este o consecinţă directă a structurilor regimului totalitar care propulsează liderul într-o poziţie de comandă privilegiată datorită prerogativelor excepţionale ale funcţiei care duce la concentrarea maximă a puterilor de control şi decizionale în mâinile unei singure persoane. După celebrul discurs din balconul fostului C. împotriva invadării Cehoslovaciei de către trupele membre ale Pactului de la Varşovia propaganda focalizează treptat asupra imaginii lui Nicolae Ceauşescu vectorii calitativi care să-i stabilească aura: figura de lider politic tânăr. de contacte directe cu poporul. decizii politice pline de inspiraţie care atestă o îmbinare fericită dintre o intuiţie vizionară şi justeţea ideologică a liniei partidului. muncitori şi ţărani. C. C. La plenara C. În România comunistă. punând în circulaţie marile valori naţionale. A doua etapă în impunerea cultului personalităţii este schimbarea bruscă de macaz. În căutarea acelui dram de legitimitate care să justifice sistemul practicile populiste împreună cu tehnicile de propagandă au rolul de a evidenţia unitatea de gând şi de voinţă dintre conducător. pe măsură ce sistemul îşi trăda neputinţa de a realiza acea „unitate de gând şi de voinţă“ a întregului popor în jurul partidului. În toate aceste interviuri sunt evidenţiate anumite calităţi morale şi intelectuale care anunţau personalitatea de excepţie de mai târziu. R. Mai mult. Ea este pregătită cu grijă: începe prin evidenţierea calităţilor excepţionale cu ocazia unui eveniment politic important. combinate cu aureola de lider providenţial. Reînviind vechile tradiţii istorice. ideologia pe care o slujeşte şi popor. Cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu s-a constituit progresiv. din 3–5 noiembrie 1971 privind îmbunătăţirea activităţii cultural–educative şi a muncii ideologice de formare a omului nou. Ceauşescu a preluat direct premisele acestui cult vizibile în ultimii ani ai domniei lui Dej (1962–1964) când acesta folosea frecvent tehnicile populiste. După Congresul al X-lea al partidului (august 1969) încep să apară „martori oculari“ care afirmă anumite evenimente din viaţa lui Ceauşescu care îl prevesteau pe marele erou: foşti ilegalişti.

Dumitru Popescu îl proclamă la Congresul al X-lea „baciul naţiunii“ iar echipele de „aplaudaci“. oportunism. În ce constă acesta şi cum contribuie mass–media la inocularea în conştiinţa maselor a existenţei calităţilor supranaturale ale Conducătorului? Fiind monopol de partid şi de stat. dragoste faţă de popor. de multe ori unda de şoc a propagandei blochează dimensiunea critică a 79 . Vacuitatea ideatică este compensată prin dezvoltarea pe orizontală a superlativelor. mijloacele de informare în masă cultivă şi propagă în realitatea cotidiană a României numai figura de excepţie a Conducătorului. Mass–media şi aparatul de propagandă concentrează asupra lui N. mulţimea îl acceptă din teamă. Aceşti vectori ideologici ai imaginii recuperează imaginea. Expresii ca „baciul naţiunii“. organizate în special în principalele mass–media. Complicitatea ascunsă dintre ideologie şi mass–media poate fi decodificată dacă urmărim construcţia tehnicilor de propagandă în edificarea cultului personalităţii. prin mecanismele de dedublare. Limba de lemn este materialul din care se confecţionează hagiografia ditirambică. În fiecare zi. evenimentele politice importante din ţară acaparează spaţiul informaţiilor publice. frecvenţa lor marchează un spaţiu concentraţionar în care gândirea devine captivă prin obligativitatea supunerii la dogmă. „stejarul din Scorniceşti“. După proclamarea sa ca preşedinte al Republicii (28 martie 1974) şi mai ales după Congresul al XI-lea la P. ea trebuia să evidenţieze calităţile impresionante ale liderului: putere de muncă şi inteligenţă neobişnuite. născut parcă într-o simbioză organică cu destinele naţiunii române. aproximativ o oră şi jumătate sunt dedicate exclusiv activităţii lui Nicolae Ceauşescu. Vizitele de lucru în diferitele judeţe ale ţării. Obţinută prin eliminarea din câmpul vizual a tot ce ar putea concura la puritatea ei. „marele erou“.urmărirea idealului. fără tragere de inimă. din cele două ore de emisiune a postului naţional de televiziune. R. alături de mijloacele de coerciţie. (noiembrie 1974) cultul lui N. amplifică până la cote delirante imaginea de supraom a secretarului general. Violenţa simbolică este totală: mecanismele de apărare ale Eului sunt ameninţate. „eminentă personalitate politică internaţională“ nu mai denotează nimic. Ceauşescu atinge apogeul. vizitele internaţionale ale familiei prezidenţiale. C. Fericirea şi bunăstarea poporului român erau funcţie de inspiraţia acestui „geniu al Carpaţilor“. Dar nu reuşeşte întotdeauna. Supraomului nietzscheean în manieră ateistă. Omul încearcă să scape prin mimetism. prezentate ca strălucite solii de pace şi prietenie ale poporului român. materializată în infailibilitatea programelor de dezvoltare a ţării pe termen lung şi în perspectivă. Ceauşescu tehnicile de poziţionare a imaginii. ataşament necondiţionat faţă de cauza socialismului. „geniul din Carpaţi“. Dar mai presus de toate trebuia evidenţiată unicitatea geniului său. „Animalele dresate“ se înscriu în acest ritual.

multe state şi-au schimbat politica externă sau au renunţat la anumite decizii politice ca urmare a presiunilor economice. Într-adevăr. Care sunt resursele puterii economice apte să influenţeze sau să determine puterea politică? În primul rând. A. V. cercetarea ştiinţifică şi bogăţiile naturale. „Politicul ca expresie concentrată a economicului“ şi „Puterea iese din ţeava puştii“ sunt două metafore politice aparţinând celor doi lideri comunişti celebri. 9. fenomenele globalizării şi integrării regionale au pus într-o lumină cu totul particulară rolul puterii economice şi militare în detrimentul puterii politice. deşi trădează un determinism mecanicist al gândirii. fie că este depăşită de complexitatea cererilor care aşteaptă să fie rezolvate de către sistemul politic. U. ele fiind înlocuite cel mai adesea cu „tunuri de imagine“ cu efecte catastrofale pe termen lung. anumitor state neascultătoare din America Latină şi Orientul Apropiat şi Mijlociu. bunuri şi valori competitive la export. În al doilea rând. Mai ales în zilele noastre. 3. Ca instanţă a soluţionării problemelor interne ale unui popor sau a conflictelor dintre state puterea politică este vlăguită. I. fie se epuizează în lupta pentru hegemonie. puterea economică a devenit un factor decisiv de influenţă a orientării deciziilor politice. Ea nu mai poate crea alternative viabile şi durabile. datorită rarităţii resurselor. blocarea împrumuturilor. procesele ei cognitive sunt grav afectate şi el capitulează în singurătate şi neputinţă. având punctul de sprijin în ramurile de vârf ale economiei. Embargourile impuse de S. Într-o epocă a interdependenţelor tot mai accentuate. Oricum. acordarea unor preţuri preferenţiale sau prohibitive la gazele naturale de către Rusia în funcţie de orientarea politică a partenerilor săi economici. strategiile dezvoltării elaborate de puterea politică lipsesc sau se reduc la simple paleative lipsite de consistenţă sau de structură. a boicotului şi embargoului economic. 80 . Este cazul marilor puteri care uzează de atuurile lor economice pentru a determina conduita politică a celorlalte state. limitarea resurselor într-o lume în care imperativele consumului şi ale dezvoltării devin tot mai presante pun într-o nouă lumină acest raport. capacitatea sistemului economic de a produce avuţie naţională. Cele mai strânse relaţii pe care puterea politică le întreţine în lumea contemporană sunt relaţiile cu puterea economică şi puterea militară. eficienţa economică. Pe de altă parte.gândirii. criza materiilor prime. a şantajului. toate acestea arată preponderenţa politicului asupra economicului. Relaţiile puterii politice cu alte forme de putere. În al treilea rând. reflectă un adevăr incontestabil al epocii actuale. Lenin şi Mao Ze Dong care. rapiditatea cu care acestea sunt introduse în procesele de producţie.

în primul rând a hidrocarburilor. A. când mobilizarea resurselor economice pentru fabricarea materialului de luptă şi desfăşurarea operaţiunilor militare este absolut necesară. Exemplele sunt numeroase: rolul armatei în loviturile de stat din Lumea a Treia. scuturile antirachetă. nu are puterea economică şi militară a Rusiei şi S. armele tectonice. Pe de altă parte. telepatice fac ca armatele clasice să devină o expresie a umanismului. Ca şi U E. precum economiile americană şi sovietică. U. mai ales în cadrul unor războaie de lungă durată. deşi tehnologiei sale militare îi mai sunt necesari 10–15 ani pentru a ajunge la statutul de forţă de descurajare în zonă. ea poate devansa puterea politică. regimul franchist în Spania etc. 81 . politice. adică de valoarea profesională. există situaţii când ea scapă de sub control. la un statut hegemonic în relaţiile internaţionale. şi China în ce priveşte fluxul vânzărilor de hidrocarburi din Golf. morală şi psihologică a soldaţilor şi ofiţerilor. În al treilea rând. adică de mărimea trupelor efectiv angajate. genetice. deşi are o putere culturală incontestabilă. Exemplul celui de-al doilea război mondial este sugestiv în această privinţă: economiile germană şi japoneză nu au fost pregătite să suporte efortul de război pe o perioadă îndelungată. rezervele importante de hidrocarburi ale Rusiei îi aduc acesteia importante concesii politice din partea celorlalte ţări. relaţiile dintre resursele economice. A. cum ar fi concurenţa dintre S. sub o formă grafică. deoarece sancţiunile politice şi economice sunt neutralizate de forţa sa militară. în condiţii de criză politică sau de conflicte armate. regimul coloneilor în Grecia şi Spania. Este vorba de vastele teatre de operaţii militare. militare şi culturale dintre principalele ţări şi puteri ale lumii. şi nu poate aspira. precum şi de capacitatea de mobilizare a masei de rezervişti. puterea militară este funcţie şi de moralul trupei. de regulă. gradul de înzestrare tehnică: cele mai avansate descoperiri ştiinţifice sunt aplicate în tehnică de luptă: războiul stelelor. U. Puterea economică influenţează puterea militară. China este o mare putere în devenire. din cauza penuriei de resurse economice. Pe lângă armele de distrugere în masă. de operaţiunile secrete din spatele fronturilor când se încalcă frecvent nu numai drepturile omului dar se subestimează şi ordinele politice de la Centru. În schimb. Pe baza acestor relaţii putem înţelege formarea polilor de putere şi anumite tendinţe în politica internaţională actuală. deocamdată. Care sunt resursele puterii militare în epoca actuală? În primul rând.În ce priveşte puterea militară. S-ar putea reprezenta. puterea politică trebuie să controleze puterea militară. Deşi. în lupta pentru cucerirea puterii în desfăşurarea unei revoluţii. Uniunea Europeană. puterea militară mai dispune de număr.

influenţa politică.3. prestigiul. Prezenţa sau efectele puterii în sistemele politice nu pot fi înţelese fără cunoaşterea mecanismelor funcţionale prin care aceasta îşi realizează funcţiile. Seymour Martin Lipset vede în legitimitate „capacitatea unui sistem de a naşte şi menţine credinţa că instituţiile politice existente sunt cele mai bune posibil pentru societate“53. încrederea şi conştiinţa guvernanţilor în dreptul şi capacitatea lor de a guverna şi. în primul rând. adică ale dreptului de a comanda: pentru că dintre toate inegalităţile umane nici una nu are consecinţe atât de importante şi. Atrbutele fundamentale ale puterii politice. 3. autoritatea politică. Manifestarea acestor mecanisme în viaţa socială presupune un set de principii. de aceea. Legitimitatea este credinţa cetăţenilor că autorităţile politice au dreptul să guverneze şi să ia deciziile de rigoare. atâta nevoie de a se justifica precum inegalitatea care derivă din putere. autoritatea legitimată printr-o asemenea recunoaştere“52. ca între persoane libere. Aceste atribute fundamentale sau însuşiri definitorii ale puterii politice sunt următoarele: 1. legitimitatea politică. Această justificare a dreptului de a conduce se bazează pe o relaţie reciprocă: între oferta clasei politice şi cererea electoratului trebuie să existe garanţia responsabilităţii morale şi obligaţiei politice. Mai tehnic definită. „umanizată“ în vederea asigurării unei gestiuni eficiente a proceselor socio–politice. pe de altă parte. legitimitatea reprezintă gradul de concordanţă dintre natura. structura şi sursele puterii şi credinţele. de atribute. în ultimă instanţă. forţa. „Impunând o anumită reciprocitate tacită şi liber consimţită. opiniile şi orizontul de aşteptare al electoratului despre şi de la puterea respectivă. obligaţia politică. recunoaşterea acestui drept şi competenţă de către cei guvernaţi. Legitimitatea este. consensul. 7. Iar Juan Linz propune o definiţie similară: 82 . Principiile legitimităţii sunt justificări ale puterii. După cum vom vedea.10. raţionale şi autonome. un act de credinţă şi se bazează pe identitatea de valori şi obiective împărtăşite în comun de cei doi poli ai guvernării: clasa conducătoare şi electoratul. Legitimitatea este un principiu de întemeiere şi justificare ale unei ordini politice sau ale unui regim politic care presupune. relaţia dintre aceste atribute conferă puterii adevăratele ei dimensiuni social–umane. legitimitatea îi conferă statut de drept şi de fapt unui guvern în a-şi exercita atribuţiile puterii şi. 4. de norme şi reguli prin care puterea politică este domesticită. 5. 2. 1. Din această recunoaştere a autorităţii guvernanţilor rezultă şi obligaţia guvernaţilor de a se supune. Legitimitatea politică. 6. implicit.

de opinii şi de atitudini specifice culturilor politice din ţara sau din zona respectivă. Acest tip de legitima se poate uşor transforma într-un fel de liturghie naţională în care marele preot îşi mântuieşte poporul său. Senat etc. Crezându-se infailibil. în dispreţul oricăror forme colegiale sau de consultare. Valorile şi normele care contribuie la formarea legitimităţii legal–raţionale întreţin relaţii complexe cu adevărul. datorită vârstei. c) Legitimitatea legal–raţională caracterizează regimurile democratice contemporane. energic debordantă. dar este de naştere superioară. b) Legitimitatea harismatico–personală se formează datorită calităţilor excepţionale ale Conducătorului (Rege.„credinţa că în ciuda insuficienţelor şi slăbiciunilor lor. făcând inutil rolul de intermediar al instituţiilor politice. la pierderea simţului realităţii. Preşedinte. toate speranţele şi aşteptările se îndreaptă spre personalitatea providenţială a liderului care poate găsi soluţii neaşteptate la toate problemele. a unei nomenklaturi. acest tip de lideri îşi vor impune doctrina lor. în consecinţă. instituţiile politice sunt mai bune decât oricare altele şi trebuie. puterea bătrânilor. ceea ce se transmite ereditar printr-un drept natural la succesiunea pe tron („os domnesc“). Această componentă are reminiscenţe mitico–magice după care. talent oratoric ieşit din comun impune o legătură directă între Conducător şi mase. sindical etc. reuniţi în organismele de conducere ale comunităţii (Sfaturi obşteşti. Aceste calităţi excepţionale (harisma) inteligenţă ieşită din comun. În general. în ultimă instanţă. conştiinţa juridică şi conştiinţa morală: „Gradul cel mai înalt al conştiinţei morale corespunde unei morale universale reductibile la normele de 83 .). plecând de la principiile de întemeiere. la domnia unei camarile. El a dedus aceste principii din sistemele de credinţe. unşi prin graţia şi voinţa lui. stilul lor de conducere. Regele este nu numai un favorit al zeilor. Areopag. ceea ce este mai grav. să te supui lor“54. justificare şi recunoaştere a unei ordini politice sau sistem de guvernământ. lider militar. intuiţie vizionară. Specific acestui tip este preponderenţa factorului religios în cadrul sincretismului etico–politico–religios. unde regii şi împăraţii sunt locotenenţi ai lui Dumnezeu. De aici un pericol major care poate apărea. ceea ce va duce. O altă componentă este gerontocraţia. la corupţie şi. Sociologul german Max Weber a elaborat primul o tipologie a formelor de legitimitate politică. Esenţa acestui tip de legitimitate constă în proiecţia ordinii divine pe pământ. forţă hipnotică a privirii. bătrânii ar comunica cu spiritele strămoşilor care le-ar descifra viitorul.). a) Legitimitatea istorico–tradiţională se întâlneşte îndeobşte în societăţile antice şi medievale în cadrul formelor de guvernământ monarhice şi al regimurilor aristocratice.

iar legitimitatea cu legalitatea. mai degrabă însăşi procedura reglementară este obligată la legitimare“57. şi valabilitatea lor faptică.) ci şi sistematică (apelând la soluţionarea argumentativă a pretenţiei sale de validitate)“55. adică în procedura formală corectă a creaţiei juridice şi a aplicării dreptului. Ce se întâmplă însă în cazul violenţei revoluţionare când legalitatea este suspendată şi când însuşi sistemul juridic are nevoie de legitimitate în cadrul noului regim politic. pe de altă parte. Pentru a fi legitime. partea a fost identificată cu întregul. conform unui sistem. Concepţia lui Max Weber despre dominaţia legitimă poate ajuta în explicarea acestui raport: „Conceptul lui Max Weber al dominaţiei legitime îndreaptă atenţia asupra relaţiei dintre credinţa legitimităţii şi potenţialul de justificare a ordinilor pe de o parte.bază ale discursului raţional. O procedură nu poate produce ca atare legitimare. sunt legitime prin ele însele. Întrucât orice regim politic simte „nevoia de autojustificare a fiecărei puteri. Dimpotrivă.. ele trebuie să respecte principiile statului de drept.. în cazul dependenţei de adevăr a credinţei în legitimitate este evident că apelul la faptul că statul poate să exercite monopolul creaţiei juridice şi al aplicării dreptului după reguli raţionale legiferate. nu este suficient. Sub influenţa pozitivismului juridic al lui Hans Kelsen şi a decizionismului lui Carl Schmitt s-a considerat că normele de drept au suficientă validitate raţională şi imperativă. ba chiar şi a fiecărei şanse de viaţă“. Pentru că în procesul validării normelor juridice valoarea de adevăr a acestora a fost considerată implicit realizată. prezente în orice constituţie liberală şi să reflecte valorile umanismului validate raţional ca valori ale adevărului şi ale conştiinţei civice. Pentru susţinătorii pozitivismului juridic dominaţia este considerată legitimă dacă sunt îndeplinite cel puţin două condiţii: a) ordinea normativă trebuie să fie instituită pozitiv şi b) tovarăşii de drept trebuie să creadă în legalitatea ei. afective sau raţionale. legitimitate şi legalitate Raportul dintre legitimitate şi legalitate a constituit o sursă de confuzii în teoria politică şi a reprezentat un adevărat nod gordian al ei. care ridică o pretenţie de superioritate nu numai empirică (. în raport cu o valoare. „Credinţa în legitimitate se restrânge la credinţă în legalitate. este suficient apelul la înfăptuirea legală a unei decizii. el nu trebuie să se mulţumească doar cu argumente materiale. Baza legitimităţii lasă să se recunoască pe ce ultime principii poate fi întemeiată „valabilitatea“ unei dominaţii. Dacă dreptul este „voinţa clasei dominante ridicată al rang de lege“ atunci conţinutul democratic al normei juridice devine ficţiune pură. pentru a-şi menţine credinţa în 84 . adică pretenţia la supunerea funcţionarilor faţă de stăpân şi a celor dominaţi faţă de ambii“56. a.

85 . în sfârşit. cel care „promovează“. fără raportare imanentă la adevăr. care dă naştere unei legi“60. augeo – a produce afară din sine. în condiţiile manifestării autorităţii politice. Ca atribut al puterii politice. Deoarece orice legitimitate trebuie să se sprijine pe adevăr. Dacă însă pentru fiecare credinţă în legitimitatea eficientă se presupune o raportare imanentă la adevăr. o relevantă particulară.propria legitimitate. Relaţia de autoritate ia naştere din înseşi procesele de socializare. autoritatea ridică probleme deosebit de delicate deoarece manifestarea ei în viaţa socială depăşeşte mecanismele de legitimare ale puterii şi raportul dominaţie–supunere. a face să apară ceva din afara mediului său de origine. au o pretenţie de validitate raţională care poate fi verificată şi criticată independent de eficienţa ei psihologică“58. dacă credinţa în legitimitate este concepută ca un fenomen empiric. Capacitatea puterii politice de a se face ascultată fără a se recurge la forţa coercitivă a statului. motivele pe care aceasta se sprijină. între fiinţe umane capabile de reflecţie şi prevăzute cu autonomie. În acţiunea ei în viaţa politică autoritatea se bazează pe mecanismele psiho–sociale ale influenţei şi prestigiului. este „autorul“. care este primul ce produce o activitate oarecare. al influenţelor reciproce dintre oameni în păstrarea echilibrului social. creează ceva. cauzele pe care se sprijină în mod explicit au doar o însemnătate psihologică. Diferenţele în asemănare sunt impulsul fondator al autorităţii. Ele conştientizează rolul valorilor. b. care garantează. „Sensul primar al lui augeo se regăseşte prin intermediul lui auctor în auctoritas. această calitate misterioasă demonstrează că augeo exprimă puterea care face să răsară plantele. Orice cuvânt pronunţat de autoritate determină o schimbare în lume. Raportul dintre politică şi morală capătă. cel care fondează. atribut care este privilegiul zeilor sau al naturii59. în mod explicit. Este calificat de auctor în orice domeniu. care. autoritatea politică Provine din verbul latin augur. „Aşadar. dacă astfel de cauze stabilizează în mod satisfăcător o anumită credinţă în legitimitate. Cel care este dotat cu autoritate va fi mai puţin caracterizat printr-o forţă în sensul energetic al termenului decât prin capacitate de a face ca lucrurile să se întâmple. acest lucru depinde de prejudecăţile instituţionalizate şi dispoziţiile comportamentale observabile ale grupului de referinţă. care ia o iniţiativă. valorile şi normele după care se formează motivaţiile au o relaţie imanentă cu adevărul şi cu dezvoltarea conştiinţei morale. legitim instituită.

Întrucât autoritatea reprezintă acceptarea şi recunoaşterea regulilor de convieţuire pe baza convingerii în valabilitatea unui sistem de valori comun împărtăşit. Dacă normele morale trebuie să guverneze comportamentul politic. iar puterea este atât recunoscută cât şi impusă. autoritatea implică convingerea şi recunoaşterea. Aceasta nu înseamnă că doar sistemele comune de credinţă (ale guvernanţilor şi guvernaţilor) asigură eficienţa autorităţii politice în viaţa unei comunităţi. de aici rezultă următoarea concluzie: cu cât acceptarea ordinelor pe baza credinţei într-un sistem de valori comune predomină cu atât legitimitatea puterii este mai mare şi cu cât puterea încearcă să se impună prin forţă cu atât legitimitatea şi autoritatea puterii se vor diminua proporţional. În conţinutul ei. autoritatea este recunoscută. când este impusă. comportamentul unei persoane. autoritatea morală asimilează prestigiul. când cu autoritatea unei funcţii. autoritatea are mai multe forme şi canale de manifestare. autoritatea politică trebuie să aibă şi are o dimensiune deontologică. 3. organizaţie sau instituţie în diferite sfere ale vieţii sociale. sens funcţional: puterea şi dreptul de a emite acte şi dispoziţii cu caracter obligatoriu sau de a impune ascultarea în temeiul unei calităţi politice sau împuterniciri speciale. În general. ca şi celelalte forme ale autorităţii. violenţa şi coerciţia. investit cu dreptul de a lua decizii sau de a emite dispoziţii cu caracter obligatoriu pentru comunitate. Deşi autoritatea politică implică ideea de supunere.Ca atribut al puterii. apelându-se. prin legitimitatea şi prestigiul acestor. când cu autoritatea organelor de stat. ceea ce facilitează procesele de influenţă socială. sens instituţional: autoritatea este percepută ca un organ de stat competent. ceea ce face ca ea să fie confundată când cu autoritatea actelor administrative. datorită acestor valori recunoscute ne supunem fără intervenţia unei forţe sau din teama că vom fi pedepsiţi dacă vom face sau nu vom face cutare lucru. competenţa. ca şi prin statutul şi calităţile morale şi profesionale ale conducătorilor: 2. (Dicţionarul Enciclopedic Român) În literatura de specialitate s-a insistat mult asupra sensurilor pe care le degajă conceptul de autoritate în contextul mai larg al raporturilor dintre puterea politică şi autoritate: „Puterea implică forţa. În acelaşi timp. la forţă şi violenţă“. Dimpotrivă! După cum au demonstrat Max Weber şi apoi Talcott Parsons între autoritate şi 86 . autoritatea politică are prin excelenţă trei note definitorii: 1. Şi în cazul autorităţii politice ne supunem „de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni“ în faţa unui lider recunoscut pentru prestigiul său moral şi competenţa sa profesională. sens relaţional: influenţa exercitată de o persoană. spre deosebire de putere.

Leibenstein observă că. 87 . pe de alta. nu mai există o relaţie de autoritate. Lasswell şi A. Leibenstein vede autoritatea ca putere „reciproc recunoscută“: „trebuie să existe o recunoaştere anterioară (sau contract) aşa cum între potenţialul superior şi potenţialul subordonat există acea relaţie unidirecţională (articulată în roluri). totuşi. pe de o parte.. Max Weber vede autoritatea într-un raport cvasi–identic cu dominaţia. Modificarea comportamentului unui subordonat este posibilă datorită faptului că acesta „se bazează în acţiunile sale mai degrabă pe raţionamentul superiorului decât pe propriul său raţionament“65.. adică recunoscută. c. adică drept putere legitimă instituţonalizată: „în organizaţiile formale. baza şi resursa autorităţii constă în capacitatea ei de a se impune. aceasta existând prin dreptul legitim al puterii de a comanda împuternicită cu autoritate. March şi N. Orice adevărat raport de dominare comportă un interes. de a se supune“64. „Înţelegem prin dominaţie şansa pe care o au anumite ordine specifice (sau toate celelalte ordine) de a găsi ascultare din partea unui grup determinat de indivizi. persuasiune şi manipulare. într-un caz particular. Bierstedt consideră şi el autoritatea în acelaşi mod. interior sau exterior. Kaplan definesc autoritatea ca „putere formală“ sau ca putere aşteptată şi legitimă. făcând apel la convingere şi nu la constrângere. pe cele mai diverse motive ale supunerii: de la trista obişnuinţă la pure consideraţii raţionale. ci numai de influenţă (. dominaţia („autoritatea“) poate să se sprijine. în lipsa unei asemenea recunoaşteri sau contract. Astfel J. R. puterea socială se transformă în autoritate“62. Autoritatea este acea putere recunoscută care se exercită în cadrul unei structuri şi dă naştere la o ierarhie bazată pe relaţia comandă–ascultare. vorba de o şansă oarecare de a exersa „putere fizică“ şi „influenţă“ asupra altor indivizi. autoritate şi dominaţie sunt sinonime. dintre influenţă. Nu e. G. A. influenţa şi prestigiul După al doilea război mondial sociologii şi politologii au insistat îndeosebi asupra genului proxim şi diferenţei specifice dintre putere şi influenţă. Simon au demonstrat în mod convingător că influenţa este un exemplu deosebit de cauzalitate care constă în modificarea reacţiilor unei persoane ca urmare a acţiunilor altei persoane. Ei au insistat în mod deosebit asupra efectelor pe termen lung asupra comportamentelor politice pe care le au aceste elemente corelative ale puterii politice. După Max Weber. în aceste sens. să se transforme într-un raport autoritar61.constrângere nu există un raport disjunctiv–exclusiv. considerată justă de către subordonaţi. Puterea tinde întotdeauna să devină legitimă. Pentru Max Weber.)“63.

iar puterea se poate dispensa de influenţă. frumuseţea fizică şi chiar recompensele personale ca recunoştinţa sau afecţiunea. Alături de alte resurse ale influenţei: competenţa. afirmând că puterea nu este decât un tip particular de exercitare a influenţei prevăzută cu sancţiuni. sentimentul apartenenţei în general).. Influenţa nu cere putere. influenţa asupra schimbării comportamentului. credibilitatea. dar puterea cere supunerea noastră. dar puterea nu poate fi contestată“67.) Influenţa este persuasivă. iar cele două fenomene. De asemenea. în sensul că grupuri puternice tind să aibă prestigiu. În legătură cu raportul dintre putere şi influenţă se poate observa următoarele: – puterea operează asupra voinţei. putere. (. iar grupuri prestigioase. H. Lasswell şi A. Kaplan insistă şi ei asupra distincţiei dintre putere şi influenţă. – influenţa care emană din structurile de putere este o prelungire a autorităţii politice. Ne supunem în mod voluntar influenţei. Prestigiul separă net atât oamenii cât şi grupurile între ele. 88 .. afectează anumite valori (aprobare. în timp ce puterea este coercitivă. ea mai depinde şi de posesiunea sau controlul resurselor de valoare: bogăţia.. iar una din consecinţele acestui fapt este un tip de stratificare ce apare în societăţile omeneşti. Influenţa poate converti un prieten. capacitatea unui agent de a exercita influenţă depinde de capacitatea personală a agentului şi nu de autoritatea poziţiei sale administrative descrisă în regulamentele interioare şi în norma juridică..) puterea şi influenţa pot apărea izolate una de alta şi astfel ele sunt variabile independente . Cu privire la faptul dacă puterea şi influenţa interacţionează sau nu în momentul manifestării lor în viaţa politică: „(. obiectivitatea. importante pe plan sociologic. calificarea. competenţa. O resursă esenţială a influenţei politice este prestigiul. (. dezaprobare. dar puterea poate constrânge.. pe prieteni şi pe duşmani. mai puţin rigidă.. – influenţa nu este exercitată de structuri particulare de putere ci de aceleaşi structuri de putere printr-un tip de legătură sau de comunicare mai elastică... prestigiul.) Prestigiul nu ajunge pentru a crea putere. Dar şi exercitarea influenţei comportă sancţiuni care.. deopotrivă.) Competenţa poate să nu fie apreciată şi influenţa poate fi ineficace. pot să apară sau să nu apară împreună“66.. informaţia.Conform majorităţii teoriilor despre influenţa socială. chiar dacă nu înseamnă în mod necesar violenţă. (. prestigiul determină ca acţiunea unui actor politic să aibă influenţă: „Prestigiul poate fi interpretat ca ceva ce câteodată este legat de putere.

în aceeaşi situaţie el nu ar alege aceeaşi linie de conduită pe care el o avea înainte de exercitarea influenţei“68.. mai bătrâni. considerat superior ca valoarea potenţială.) Puterea persuasivă acţionează mai rapid şi este mai puţin costisitoare decât influenţa dar este mai alienantă şi are un efect superficial“69. Radcliffe Brown afirmă că „onoarea şi respectul sunt acordate la trei categorii de persoane: 1. (. de specialişti ai violenţei. împreună cu manipularea şi propaganda. Specific persuasiunii este înlocuirea stilului propriu de a gândi cu al altcuiva. pentru mobilizarea sprijinului şi pentru diminuarea opoziţiei faţă de scopurile puterii. dotaţi cu puteri supranaturale. Persuasiunea reduce opoziţia faţă de proiectele puterii şi la costuri scăzute faţă de utilizarea forţei. Conducătorul grupului nu e susţinut de o forţă. ea este frecvent folosită pentru obţinerea consensului. Puterea persuasivă sau capacitatea de a convinge se caracterizează prin blocarea preferinţelor în faţa opţiunilor puterii. În aceste societăţi. Credinţa societăţii că abilităţile liderilor sunt superioare le conferă acestora puterea. Deosebirea dintre influenţă şi persuasiune ar consta în „profunzimea efectelor lor: persuasiunea reprimă preferinţele subiectului.Raportul dintre influenţă şi persuasiune deschide o punte spre înţelegerea puterii simbolice ca formă de a obţine ascultarea fără să se recurgă la coerciţie sau la mijloacele violente.).. fragmentare şi egalitare. de obicei. deci. a „marelui om“ era intermitentă. influenţa derivă din genul de putere personală. Toţi sunt antrenaţi şi echipaţi pentru luptă şi le sunt disponibile aceleaşi arme şi acelaşi antrenament. Ambele se bazează pe sentimente şi valori ca şi pe utilizarea simbolurilor cu impact emoţional.) Deosebirea dintre influenţă şi persuasiune este analoagă deosebirii dintre educaţie şi propagandă. 2. motivaţi să-i urmeze poruncile. generozitate. „prestigiul e asociat. O asemenea distribuţie inegală a prestigiului presupune că beneficiile şi respectul de care se bucură cei puţini reprezintă o recompensă pentru serviciile aduse de ei celor mulţi.. mai ales îndemânare la vânătoare şi la război. De aceea. fără nici o formă 89 mai scurt şi mai . 3. În societăţile primitive. În ce priveşte distribuţia prestigiului în societăţile primitive.. unde autoritatea şefilor. (. bunătate fără ursuzlâc“70. Între influenţa politică şi persuasiune există atât asemănări dar mai ales deosebiri. Dezvoltarea politică limitată creează o situaţie în care respectul şi onoarea sunt indispensabile influenţei politice“69. cu calităţi personale. pentru motive clare: conducerea prin constrângere e imposibilă aici.. „Exercitarea influenţei atrage o schimbare reală a preferinţelor actorului.. fără a le schimba. Singurele diferenţe între ei sunt cele inerente fizicului şi personalităţilor lor (. dependenţi de favorurile lui şi. Ea poate fi localizată în puterea personală a tatălui asupra membrilor familiei sale. cu influenţa politică.

Dar prestigiul are de asemenea. care în urma debarcării cu cântec a lui Ion Iliescu. foarte durabilă. cu un erou fondator care stă garanţie pentru identitatea şi unitatea naţională. strălucirea liderului întăreşte coeziunea şi influenţa organizaţiei“74. Prin acest schimb spontan. în timp. „marele om“ are o anumită autoritate şi influenţă pe care încearcă să şi le sporească. Pe lângă prestigiul lui războinic. prestigiul este strâns legat de personalizarea puterii. a intrat în derivă. care. poporul se identifică „cu un şef prestigios. cei înzestraţi cu generozitate de la natură. îi conferă acestuia un avantaj faţă de alte persoane sau grupuri72. cu talent şi energie sunt stimulaţi să producă mai mult. abilitatea de a dansa sau de a face daruri au devenit forme instituţionalizate importante pentru a-şi demonstra superioritatea. calităţilor pe care el le posedă şi pe care discipolii lui le admiră. În societăţile arhaice egalitare prestigiul „marelui om“ derivă din capacitatea lui de a-şi exercita influenţa datorită. El îndeplineşte o funcţie de unificare a energiilor la nivelul unei naţiuni sau unor instituţii politice. Acelaşi fenomen se observă şi în cadrul partidelor politice contemporane unde un lider prestigios devine simbolul acestei instituţii şi poate avea un rol unificator şi de coeziune internă. Mobilizând stima. deci. A da daruri îl obligă pe primitor faţă de donator. în primul rând. admiraţia. salvând în felul acesta unitatea partidului de posibile fracţiuni. Mai ales la nivelul ţărilor din Lumea a Treia care îşi câştigaseră independenţa în anii '70. simpatia.de constrângere socială. Fiind o instituţie a personalizării politice. iar cei care nu sunt au mai multă siguranţă că vor obţine cele necesare traiului“71. Astfel. Funcţia lui primară este de a soluţiona disputele care apar în cadrul comunităţii. şi o funcţie de stabilizare a puterii care beneficiază de el: „Şeful prestigios se bucură adesea de o putere foarte stabilă. fără aceasta. Membrii mai neîndemânatici ai grupului o răsplătesc cu prestigiu şi influenţă în schimbul unei părţi din vânatul pe care ea îl doboară. opinia şi 90 . să-i dispute conducerea“75. Căci acest prestigiu îl plasează la adăpostul criticilor şi. adică de concentrarea speranţelor şi idealului naţional într-un lider harismatic. Ceea ce se poate vedea foarte limpede în cazul unei persoane respectate pentru măiestria la vânătoare şi pentru generozitate. prestigiul devine un factor de ordine şi de coerenţă. S. Ca fenomen social–politic. ea determină comportamente de supunere şi de disciplină. al acţiunilor rivale care ar putea. D. În general. Mai ales în faţa străinătăţii“73. „Marele om“ este actorul central în practicile politice şi economice şi în ritualurile care asigură redistribuirea bunurilor şi a resurselor de hrană la intervale prescrise.. Este cazul P. În elucidarea raportului dintre putere şi influenţă specialiştii în comunicare au plecat de la analiza modului în care valorile influenţează comportamentul.

Prin structură trebuie să înţelegem nu numai asociaţiile şi organizaţiile formale.procesul de decizie dintr-o anumită sferă sau domeniu de activitate. adică orice tip de grup care creează valori. 4.). R. cea care face influenţa efectivă. în concordanţă cu tipul asociativ de relaţie). bogăţia. capacitatea de a-i determina pe alţii să facă anumite acţiuni prin emisiunea de valori unii autori introduc noţiunea de „structură a puterii înţeleasă ca matrice a valorilor care tinde să le producă şi să le difuzeze“76. scopuri. în legătură cu scopurile propuse sau urmărite. Deoarece a avea influenţă înseamnă a ocupa o poziţie de valoare favorabilă. mijloacele de influenţare ar include perspectiva poziţiei patronale. un tip de raporturi cu exteriorul. Astfel „listele de resurse“ conţin elemente diferite cum ar fi: competenţa profesională. exercitarea farmecului personal etc. ameninţarea cu dreptul de veto. informală. De fiecare dată când X are influenţă 91 . În majoritatea teoriilor despre influenţa socială capacitatea unui agent de a exercita influenţă provine din posesia sau controlul resurselor de valoare. un sentiment de apartenenţă sau de relaţionare care înseamnă şi un tip de legătură asociativă (care poate fi formală. prestigiul. ea trebuie să fie exploatată într-un anumit fel dacă se urmăreşte să fie modificat comportamentul celorlalţi. baza este inertă sau pasivă. 3. dorinţe etc. organizarea de conferinţe de presă. ideală etc. adică cu alte grupuri şi cu sistemul social global. forţa fizică şi chiar sentimentele personale precum recunoştinţa sau afecţiunea. Combinarea resurselor reprezintă adeseori un aspect deosebit exercitării influenţei. Conform politologului american. un minimum de ierarhie (care poate să fie formală. fapte. între baza lui A şi reacţia lui B“78. ameninţarea cu apelul la corpul electoral şi la prerogativele sale constituţionale. R. Definind puterea ca facultatea. Kaplan definesc şi ei puterea şi influenţa în termeni de valori: „Valoarea de bază a influenţei este condiţia cauzală a exercitării ei. Lasswell şi A. Dahl defineşte mijloacele puterii sau ale influenţei ca „activitate mediatoare a lui A. 2. Dahl ilustrează această caracteristică a bazei sugerând că în cazul Preşedintelui american. informală. R. O trăsătură importantă a multor tipuri de resurse este faptul că ele pot fi grupate astfel încât să servească drept bază mai eficientă influenţei. – pe care el le poate întrebuinţa pentru a determina comportamentul altui agent“77. dar şi grupurile informale. Astfel de structuri se caracterizează prin următoarele: 1. un ansamblu de valori (interese. obiecte etc.) care înseamnă şi un tip de comunicare funcţională în cadrul ei. putem descrie în termeni de valori condiţiile exercitării influenţei. Dahl vede în baza puterii unui agent „toate resursele – prestigiu.

din punct de vedere conceptual. ca mecanisme de justificare şi manifestare a puterii în viaţa socială: Consensul procedează dintr-o evaluare a beneficiilor şi avantajelor simţite. ca obligaţii reciproc împărtăşite. justificând raţional obligaţia. pentru a beneficia de securitatea vieţii şi a bunurilor. oamenii acceptă valorile de bază ale societăţii politice. consensul este un procedeu prin care autorizăm pe cineva să facă ori să se abţină să facă ceva (consens normativ).“79. a profitului obţinut din funcţionarea regulată a instituţiilor şi a actelor imputate conducătorilor: el este fructul a ceea ce Lipset numea eficienţa unui regim. Se ştie că poate exista un lanţ de valori care operează ca bază într-o relaţie dată. Aceste proceduri presupun acordul de a fi în dezacord şi pasiunea pentru unanimitate. d. şi dominaţia care decurge din procesele guvernării: „Este vorba aici de un calcul liberal care. 2. Consensul comportă un transfer de drepturi şi obligaţii. bogăţia lui Y. Acest autor distinge clar. există o valoare faţă de care X ocupă o poziţie favorabilă şi din cauza căreia el îşi poate exercita influenţa asupra lui Y. care corespunde aptitudinii funcţionale a unui regim de a percepe şi soluţiona problemele majore ale societăţii: „Prin eficienţă noi 92 . legitimitatea – care implică o credinţă în valoarea socială a instituţiilor – şi eficienţă.asupra lui Y. la rândul ei. Această valoare este valoarea de bază a relaţiei de influenţă sau baza influenţei. Probleme deosebite se pun în momentul distingerii dintre consens şi legitimitate. transformă constrângerile efectiv suferite în comunitatea politică în obligaţii consimţite şi face din condiţiile raţionale ale coexistenţei politice o obligaţie pe care fiecare şi-o impune cu titlu de principiu. nu ar putea trăi. Consensul procedural presupune acordul în jurul unui set de proceduri cu privire la luarea deciziilor de interes comun. în virtutea unei decizii luată de libertatea sa. X poate întrebuinţa bogăţia pentru a influenţa puterea. transfer ce poate fi abordat de două puncte de vedere: 1. Aceasta este premisa antropologică pe care se înalţă regulile consensului fundamental al lui John Locke după care. consensul Consensul derivă din acea sociabilitate înnăscută a omului care îl transformă în creator de cultură şi societate şi îl diferenţiază de restul vieţuitoarelor în sensul că fără comunicare şi fără interacţiune omul. consensul presupune comunicarea efectivă a intenţiei şi convingerea că cei cărora le-o comunicăm pot avea încredere că nu vom împiedica sau stânjeni acţiunea pe care şi-au propus să o realizeze (consens procedural). de unul singur. Consensul fundamental presupune acordul cetăţenilor în jurul valorilor de bază. luminată de raţiunea sa“80. care influenţează.

identificate cu viitorul justiţiei sau al libertăţii. Distincţie necesară. (.. Acest lucru este valabil pentru regimurile naţionaliste din ţările decolonizate unde construcţia naţiunii înseamnă cucerirea unei identităţi. c) consensul la nivelul politicilor sau consensul politicilor84.). Pentru a îndepărta riscurile unei confuzii între legitimitate şi consens trebuie. El nu presupune consimţământul activ al fiecăruia faţă de anumite lucruri. din aptitudinea sa prezumată de a asigura triumful valorilor socialmente dezirabile. legitimitatea constă în demonstrarea uneia aptitudini de a asigura triumful valorilor. la rândul lor. (. să amintim că legitimitatea unui regim decurge din identificarea sa cu un sistem de valori şi norme. aşa cum le poate concepe majoritatea populaţiei şi mai ales acele grupuri puternice precum armata sau marea finanţă“81. dar relativă: ea tinde să se şteargă concret. speranţa unei puteri viitoare. eliberarea de umilinţa colonială. după Lipset.. 93 . b) consensul la nivelul regimului sau consensul procedural. Aceste obiecte de consens–disensiune pot fi transformate.înţelegem randamentul funcţional – adică modul în care regimul se achită de sarcinile esenţiale ale guvernării. Consensul nu este un consimţământ actual. În al doilea rând. În toate cazurile. c) guvernele specifice şi politicile guvernamentale. trebuie să distingem trei obiecte ale posibilei împărtăşiri: a) valorile ultime (cum ar fi libertatea şi egalitatea). urmându-l pe Easton.. într-un regim de democraţie liberală82. Astfel eficienţa unui regim asigură mai puţin legitimitatea sa decât ataşamentul său manifest la realizarea unui obiect suprem. chiar dacă în mare noţiunea de consens ar putea fi o simplă acceptare (adică un consens într-o formă pasivă). deci. acest lucru este valabil şi pentru dictaturile legitimate printr-o misiune istorică realizabilă în viitor: şi pentru democraţii. înţeles fiind că ea nu se reduce la aceasta. b) regulile jocului sau procedurile. în toate cazurile proprietatea ce defineşte în ansamblu consensul ca acceptare este o „împărtăşire“ care oarecum leagă oamenii83.. în trei niveluri ale consensului: a) consensul la nivelul comunităţii sau consensul de bază.) În ceea ce priveşte teoria democraţiei.

control social. 8. consens. Definiţi legitimitatea şi autoritatea politică. 4. dominaţie. Definiţi puterea politică. prestigiu. Explicaţi diferenţele conceptuale dintre principalele definiţii ale puterii politice. Explicaţi diferenţele dintre paradigma clasică şi cea postmodernă ale puterii. 94 . Definiţi influenţa şi consensul politic. forţă. instituţionalizarea puterii. resurse materiale şi simbolice. legalitate. legitimitatea puterii. putere politică. Arătaţi diferenţele dintre putere şi influenţă.TERMENI–CHEIE: putere. coerciţie. ÎNTREBĂRI: 1. 3. autoritate politică. 2. 6. influenţă. 5. lege. Explicaţi rolul controlului social în instituţionalizarea puterii.

71. MICHEL. vol. Penguin Books. 15 SIMSON. Critical Interrogations. Paul. 11 BARBER. Naissance de la prison. Northon and Co. A New Social Analysis. p. S. 33 CHAZEL. New York. p. 3 FOUCAULT. 17 GOLDSCHMIDT. The Rule of Law versus the Order of Custom. 47. Jacques Derrida. A Reader in Research and Theory. 226. 14 ELMAN R. p. 218. LEOPOLD. 13 FABER. Macmillan. London.. C. 1975. Paris. Surveiller et purir. Viley. BERTRAND. St. 22. On the Concept of Political Power. The Guilford Press. Paris. The Free Press. Press. The Psychology of Society. 34. p. MICHEL. W. STANLEY. 2 1 95 . W. Pentru o poziţionare cât mai exactă a gândirii lui M. 31–32. p. 37 PARSON.NOTE: FOUCAULT.. Postmodern Theory. Power and Political Theory: Some European Perspectives. MACHT. London. 4 Ibidem. p. Minnesota. MAX. The Free Press. 28 MILL. ROBERT. 1975. SERVICE. McGrand-Hill. New York. op. ROBERT. 1975. 217. 1957. Henri Holt. 9 BIERSTEDT. 1966.. 50. de asemenea. TALCOTT. L’Archéologie du Savoir. 1950. 8 FOUCAULT. GEWALT. MICHEL. H. Contexts. p. 6 BEST. nr.. Apud: Texts. On the Concept of Politics and Power. 19 ELMAN. bunăoară în cea a lui Dennis Wrong: „capactitatea unei persoane de a produce efecte scontate şi prevăzute asupra celuilalt“. p. p. George Allen and Unwin Ltd. 1968. Power and Progress. Cases and Readings on Law and Society. 1971. Edited by James N. p. West Publishing Co. Stuttgart. 98. 16. 1948. interviurile date de M. p. New York. Gallimard. 36 DEUTSCH. 20 Ibidem. KARL. În: International Politics and Foreign Policy.). P. 1959. 75. 1982. p. Social Stratification in Comparative Perspective. 152. Reading. 3. Foucault în perioada 1972–1977 cuprinse în excelenta antologie realizată de Colin Gordon: „Power/Knowledge: Selected interviews and other writings.. New York. În: McCaleb Modules in Anthropology. London. London. 74. London. Apud: Texts. G. p. Foucault în cadrul paradigmei postmoderniste vezi capitolele dedicate de aceiaşi autori lui Jean Baudrillard. THOMAS. cit. 1990. op. FOUCAULT. by Sakari Hänien and Kari Polanen. FR. Vintage Books. 35 DAHL. 1972–1977. Rosenau. 83. GEORGE. Vintage Books. 10 RUSSELL. În: Geschlichtliche Grundbegriffe. Surveiller et punir. Despre guvernarea reprezentativă. by Michel Foucault.. Second Treatise of Government. 32 Ibidem. 22 Ibidem. New York and London. I. p. Contexts. Klett – Cotta. p. K. Inc. 1921. În: Brian Barry (ed. 5 FOUCAULT. 99. L. New York. nr. STEVEN. module 12. London. Status and Power. Power: A new Social Analysis. Power and Society. p. Yale Univ. p. 27 LOCKE.. 1. 4. The History of Sexuality. On Power. şi KAPLAN. p. Law and Society in Evolution. JOHN. 18 DIAMOND. Concepts – Studies on Politics and Power in Language. New York. DOUGLAS. 25 Influenţe ale acestei abordări se pot întâlni şi în operele contemporane dedicate puterii.. p. R. Leviathan. 1980. 1975.. Origins of the States and Civilisation. 1972. cit. cap. B. MICHEL. 38. KELLNER. 1.. 26 HOBBES. 23 LAVAU. The History of Sexuality. New York. cit.. 29 WEBER. The Theory of Social and Economic Organisation. 21 POSPISIL. 1969. 1975. 34 LUKES. WALTER. În: Class. p. Social Research.. p. p. Origins of the State and Civilization. 102. Paris. 12 The Oxford Latin Dictionary. 1980. 7 FOUCAULT. op. 1969. În: Behavioural Science. W. 136.. 30 LASSWELL. 1980. STEVEN. 94.. MORRIS. A. The Finnish Political Science Association. p. The Finnish Political Science Association Ed. 1966. Surveiller et punir. p. 106 şi urm. 203 şi urm. p. George Allen and Unwin Ltd. Essay on sociological theory. p. vol. p. 1976. 16 GINSBERG. 1991. 24 RUSSELL. MICHEL. New York. Power: A Radical View. 31 Ibidem. Gallimard. The Ethnology of Law. 34. Man’s Way. p. 139. III. JOHN STUART. The Story of Linguage. New York. 65. STONE. Gilles Deleuze şi Felix Guattari: Vezi.. 1971. 86. Pantheon Books. 3. 2. Pouvoir et société. 1972. MICHEL. SERVICE. The Concept of Power. The Process of Cultural Evolution. Methuen.. Concepts – Studies on Politics and Power in Language.... J.

JOAN 96 38 . Paris. 293. 65–113. legitimacy and democracy.. Editura politică.. 40 KATZ. 56 WEBER. 217. 46 BURDEAU. PETER şi BARATZ. Le vocbulaire des institutions indo–européennes. 2 64 BENVENISTE. 111. AMITAI. Kratologia – o posibilă ştiinţă despre putere. p. 433. 637. p. Cunoaştere şi comunicare. Comparing Plutslist Democracy. 77 DAHL. p. ROGER–GÉRARD. 69 LENSKY. 229. p. p. BOGDAN. 57 HABERMAS. Two faces of power. 66 BIERSTEDT. 1971. The Free Press. p. Media şi modernitatea. 75 Ibidem. op. 399. R. 60 BIERSTEDT. 73 SCHWARZENBERG. 43 THOMPSON. GERHARD. p. 67 BIERSTEDT. MAX. Timişoara. vol. 1957. D. 47 FEUERBACH. 2002. Antologia di scienze sociali. L’essence du christianisme. nr. Editura politică. 41 BACHRACH. 54 LINZ. 63 BENVENISTE. MAX. JOHN. 2. Editura politică. LARISA. p. Leadership and Consensus in a New Guineea Society... 65 MARCH. p.. EMILE. 78 Ibidem. 83. Paradigmele şi mecanismele puterii. Editura politică. LUCIANO. The Social Basis of Politics. op. p. p. 1966. 226. 337. 90–91. P. LENSKY. (ed). Yale University Press. 1936. În: The American Political Science Review. M. B. 44 CHOMBART de LAUWE. Glencoe Press. 291–292. op. 55 HABERMAS. 58 HABERMAS. cit. p. Mc Grand Hill. 68 ETZIONI. NORTON. 93. 51 SCHWARTZENBERG. New York. Political Man. f. p. 12. p. 91. U. TÎRDEA. 2003. RAYMOND. Putere şi privilegii. O teorie socială a mass-media. 227–228. În: Wirtschaft und Gescllschaft. op. G. HAROLD. L’obligation politique. p.. An Introduction to the Theory and Measurement of Influence. 79 LASSWELL. p. S. HABERMAS. 1983. Boulder.. Essay in sociological theory. L’Etat–spectacle. Cunoaştere şi comunicare. 637. 1983. 157 şi urm. 1983. p. Paris. p. p.. KAPLAN. p. p. NOROC. Filipeştii de Târg.. 62 WEBER. cit. Editura Univers. READ.. 45 Ibidem. Social conflict. op. Bucureşti. 1969. The Concept of Power. p. ROBERT. La politique aux pays des merveilles. a. J. p. 1983. 76. KAPLAN. PAUL. vol. 53 LIPSET. New York. EMILE. Bucureşti. GEORGE. PAUL HENRI. p. Gemeinschaft und Gesellschafti. COLAS. p. S. 81 LIPSET.. JÜRGEN. În: American Political Science Review. 1988. Paris. 61. 338–339.. ELIHU. E. cit. Köln. Power and Society. 39 Ibidem. p. În: DOGAN.. op. p. Chişinău. op. Editura Ştiinţifică şi Pedagogică. 386–403. 110. JUAN. 59 LASSWELL. Bari.. 230. ROGER–GÉRARD. 357–358. 50 Ibidem. JURGEN. cit. IOAN. Laterza. Power and Society. M... Flammarion. LAZARSFELD. 2004. 1977. p. În: Behavioral Science. p. p. 203. F. 336.. decembrie 1962. J. O teorie a stratificării sociale. Strains and Legitimacy. Power and Progress. (A cura di Franco Ferrarotti). 1955. DOMINIQUE. ROGER. 1979. 48 SCHWARTZENBERG. Politologie. p. 228. R. În: LIPSET. p. A. JÜRGEN. cit. E. 352. p. 61 Apud. 652. 226. 52 Vezi JUDE. F. Bompiani. 221. 1968 (1846). 49 Ibidem. New York. 1959. LUDWIG. GÉRARD. U. Milano. Köln. Personal Influence. The Active Society. Bucureşti. A. Maspero. Essai sur et contre le star système en politique. În: American Anthropology nr. ABRAHAM. A Framework for Political Inquiry. 1. 76 La sociologia del potere. 1975. 1955. Bucureşti. Amarcord. 74 Ibidem. I. 1968. L’Etat–spectacle. Paris. 3. M. 428. 69 Ibidem. GERHARD. 2006. 947–952. 1936. Sociologia delle communicazioni di masso. p. New Haven and London. L’Etat–spectacle.. 42 Apud. op. Bucureşti. p. Cultura şi puterea. ROBERT. Cunoaştere şi comunicare. cit. Sociologie politică. pp. vol. 71 Ibidem.. p. SEYMOUR MARTIN 82 Apud: JUDE. Apud. 339. New York. p.CAVALLI. Doubleday. 70 Apud. cit. 44. 1959. p. H. 4.. P. Westview. 1973 (introducere). Legitimacy of democracy and the socioeconomic system.. Die Typen der Herr schaft. 17. cit. Antet XX Press. nr. 72 KENNETH. 80 POLIN. Bucureşti.

cap. G. 83 97 . Social Science Concepts: A Systematic Analysis. New York.ETZIONI. 84 EASTON.. Viley. 1965. New York. 1968.. Free Press. partea a IV-a şi GARHAM. 18. A. Consens in G. The Active Society. J. D. A System Analysis of Political Life. Sartori (ed)..

de exemplu) care au o vechime milenară. 4. ar constitui fundamentul pentru o societate dreaptă şi fericită. ceea ce a constituit prima configuraţie semantică a conceptului: transformarea ideilor în credinţe. o ideologie. de Tracy explica modul în care ideile noastre iau naştere din senzaţii. critica ideologilor liberali şi republicani era inevitabilă. Aceştia din urmă constituiau o parte din cei pe care i-a învinuit Napoleon după retragerea de la Moscova. scrisă între 1801 şi 1805.CAPITOLUL 4 IDEOLOGIILE POLITICE I. Termenul „ideologie“ a fost creat în 1796 de Antoine Destutt de Tracy. În „Elements d’idéologie“. Această omnipotenţă a raţiunii de a crea o lume nouă prin descoperirea legilor care acţionează în natură şi în cadrul societăţilor umane pe baza facultăţii de a gândi a dus la încrederea omului în forţele sale proprii. eliberată de prejudecăţile religioase sau metafizice. la credinţa că progresul social era implacabil. Această explicaţie a originii ideilor ar demonstra sursa lor comună în trebuinţele şi dorinţele umane. Respingând conceptul de idei înnăscute. în repere esenţiale ale acţiunii umane. prin dezvoltarea cunoaşterii. O explicaţie raţională a originii ideilor. Ambiguităţile semantice ale conceptului de ideologie. Institutul s-a bucurat pentru puţin timp de patronajul lui Napoleon.1. Apariţia şi apoi consacrarea lui definitivă reprezintă încununarea firească a maturizării unui curent de gândire – iluminismul care. unul din filosofii pe care Convenţia revoluţionară îi însărcinase cu conducerea nou creatului Institut Francez. prin laicizarea valorilor şi fetişizarea raţiunii la rang de lege universală. termenul ideologie are o vârstă de mai puţin de două sute de ani. credea că poate crea o lume în care pasiunile şi dorinţele umane să-şi găsească o împlinire în conformitate cu dreptul omului la fericire. acel cadru reglator al societăţii pe baza dreptului natural. ceea ce a cauzat o rupere a relaţiilor. 98 . care a devenit membru de onoare înaintea Concordatului său cu Biserica şi a cezarismului crescând.1. care ar fi baza tuturor celorlalte ştiinţe. Deşi la originea sa conceptul de ideologie era considerat progresist. special pentru a răspândi ideile iluminismului. în concepţia lui Napoleon el a căpătat sensuri peiorative. de Tracy propunea o nouă ştiinţă a ideilor. Pe măsură ce guvernarea sa evolua către un imperiu susţinut de cezarism. Spre deosebire de polisemantismul unor concepte–cheie din câmpul ştiinţelor social–politice (precum democraţia sau libertatea.

doreşte să stabilească pe această bază o legislaţie a popoarelor. Ele sunt. etice. pentru apărarea. 4. Ele au un corp de documente sacre (Constituţii. unificatori. Ele sunt. moralizatoare în ton şi în conţinut. CARACTERISTICI 1. inevitabil. 8. perfectibilă sau nu). Ele exprimă o perspectivă asupra lumii şi o voinţă orientată spre viitor. această metafizică nebuloasă. într-un mod mai mult sau mai puţin fericit. Ele afectează în totalitate unele din valorile majore ale vieţii. reformarea sau abolirea unor instituţii social–politice. «ideologia» ajunge să însemne virtual orice credinţă de tip republican sau revoluţionar. Astfel. 7. prin care se afirmă o ierarhie a valorilor. 2. „în epoca lui Napoleon.. programe) şi eroi (părinţi fondatori. este cea care. Oscilaţiile între conotaţiile pozitive şi negative vor fi caracteristice pentru întreaga istorie a conceptului de ideologie. 10. credinţe de grup instituţionalizate pe care indivizii le asimilează prin procesele de socializare. Declaraţii ale Drepturilor. raţionalizări ale intereselor de grup – dar nu în mod necesar interesele tuturor grupurilor care le îmbrăţişează. 6. Mulţi oameni primesc o ideologie prin identificarea cu un grup social sau prin distanţarea faţă de acesta.„Ideologia. 9. 5. adică orice credinţă ostilă lui Napoleon însuşi“2. profeţi şi înţelepţi. în parte. 99 . Toate ideologiile. în general.. în loc să-şi obţină legile din cunoaşterea inimii umane şi a lecţiilor istoriei“1. ca toate celelalte credinţe. prin cercetarea subtilă a primelor cauze. mari interpreţi şi autori). Ele sunt normative.. manifeste. părţi ale unui sistem de credinţe mai vast şi împărtăşesc proprietăţile structurale şi stilistice ale acestui sistem. puternic structurate. Ele se transformă în argumente: ele sunt menite să convingă şi să contracareze concepţiile rivale. propoziţii de fapt şi judecăţi de valoare. implică o teorie a cauzei şi a efectului în lume. nici nu aparţin gustului sau culorilor“3. Ele sunt sisteme de reprezentări. precum şi o teorie despre natura umană (bună sau rea. „Ideologiile politice amestecă întotdeauna . 3. Ele nu cad în mod direct sub alternativa adevărului şi falsului. DEFINIŢIE Ideologiile sunt. Ele cuprind programe pentru schimbarea sau conservarea ordinii politice. salvatori.

“6. un discurs fără autor. două principii care sunt adevărate atunci când se completează unul pe celălalt şi sunt eronate când sunt separate. propune o definiţie a ideologiei apropiată de cea a lui Marx: „Criteriul esenţial al ideologiei este deviaţia sa în raport cu obiectivitatea ştiinţifică.. Este cazul valorii pozitive a împrumutului fără dobândă din economiile de reciprocitate. distincţia faţă de alte sisteme de credinţe trecute sau contemporane. (. care defineşte ideologia plecând de la criteriul adevărului şi falsului şi cea modernă. 3. pragmatismul sau empirismul. 6.. aceasta o deosebeşte de opinie sau de credinţă. Dar ele sunt mai închise. Talcott Parsons. 7. ideologiile se disting de alte tipuri de credinţe prin poziţia pe care o ocupă în raport cu opt criterii: 1. de exemplu) caracterul de a fi fundamentate pe construcţii intelectuale explicite sau sistematice. Ea este o gândire anonimă. asocierea lor cu instituţiile menite să întărească şi realizeze credinţele respective.11. mai rezistente la inovaţie5. din această cauză nici adevărată. care o defineşte mai curând plecând de la ideea de sens. Astfel. Ideologiile împărtăşesc cu „sistemele şi curentele de gândire“ (existenţialismul. ideologiile se caracterizează prin caracterul explicit al formulării lor. rezistenţa la sau respingerea inovaţiei. 8. prezente în orice societate. ceea ce toată lumea crede fără ca nimeni să o gândească4. caracterul intolerant al prescripţiilor. exigenţa lor privind adeziunea. voinţa de a se concentra asupra unei credinţe pozitive sau normative particulară. o normă poate avea un sens.. În ce priveşte raportul ideologiilor cu sistemele de credinţe pozitive sau normative. O ideologie este întotdeauna colectivă. nici falsă. „Politica ar trebui să fie realistă. poate fi adaptată la o anumită stare a societăţii. politica ar trebui să fie idealistă. Este interesant de remarcat faptul că marele sociolog american. Bluntschli) Raymond Boudon distinge „două tipuri fundamentale de definiţie a ideologiei: cea tradiţională. În raport cu viziunile despre lume. Problema ideologiei apare atunci când există o contradicţie între ceea ce credem şi ceea ce poate fi stabilit în mod ştiinţific ca fiind corect. care pot fi individuale. 5.) 100 . Sintetizând. caracterul explicit al formulării lor..“ (M. fără să fie. ideologiile ar fi o variabilă a acestora. 2. caracterul pasional al promulgării lor. 4. însă curentele de gândire nu se bucură de adeziune totală tocmai datorită deschiderilor mai largi faţă de inovaţie. De altfel.

. în sensul lui Max Weber. 2. 3. Definiţia modernă (ideologia nu relevă criteriul adevărului şi falsului) şi explicaţie iraţională (adeziunea la ideologie este rezultatul forţelor care scapă controlului subiectului). În explicaţiile de tip raţional adeziunea la ideologii poate. Raymond Boudon obţine patru combinaţii posibile: 1.).). Din încrucişarea celor două tipuri de definiţii şi a celor două tipuri de explicaţie. Aceasta nu înseamnă. Definiţia modernă (ideologia nu relevă criteriul adevărului şi falsului) şi explicaţie raţională (adeziunea la ideologie este comprehensibilă). ideologia ar fi produsul forţelor care scapă controlului subiectului (. Definiţia tradiţională (ideologia este o eroare) şi explicaţie iraţională (adeziunea la ideologie este rezultatul forţelor care scapă controlului subiectului. ca eroare. dimpotrivă.8 101 . să fie analizată ca un comportament comprehensibil. Definiţia tradiţională (ideologia este o eroare) şi explicaţie raţională (adeziunea la ideologie este comprehensibilă). 4.. evident.Pe de altă parte. Primul tip reia într-o mare măsură filosofia clasică a erorii.. că acest comportament este produsul deliberării şi al calculului“7 (. se pot distinge două tipuri principale de explicaţie a fenomenelor ideologice: explicaţia iraţională şi explicaţia raţională..

provocată de Fetişismul mărfurilor. 102 . Definiţie tradiţională (în raport cu criteriul adevărului şi falsului) 1.TIPURI DE DEFINIŢIE A IDEOLOGIEI TIPURI DE EXPLICAŢIE A IDEOLOGIEI∗ Explicaţie iraţională Explicaţie raţională 2. op.. Admiraţia pentru harismatic (MAX WEBER) ∗ Apud Raymond Boudon. Adeziunea la ideile false din fanatism (ARON. cultul lui Mithra (MAX WEBER). 83. Orbirea interesele de clasă (Marx). Respectul drapelului (DURKHEIM). SHILS) Definiţie modernă (fără referinţă la criteriul adevărului şi falsului) 3. ideologie mercantilă (Marx) Magia (MAX WEBER) 4. şeful Respectul aristocratului pentru monarhia absolută (MARX) Împrumutul cu dobândă (MANNHEIM). p. Zeii romani. cit. Legea Taft–Hartley (GEERTZ).

al pasiunilor.12 Mai concret. de clasă. Pentru ideolog. funcţia ideologiei este de a face politica posibilă.Tipuri de explicaţie a ideologiei∗∗ TIPURI DE TRADIŢIE TRADIŢIE MARXISTĂ EXPLICAŢIE IRAŢIONALĂ MARX I: Ideologia. aceste imagini schematice ale ordinii sociale. oferindu-i concepte dotate cu autoritate şi capabile să-i dea un sens. pe lângă acestea. de aceea.. ele sunt „combinaţii de sisteme proiective. imagine inversată a realităţii sub influenţa intereselor EXPLICAŢIE RAŢIONALĂ MARX II: Ideologia ca efect al perspectivei sau ca adeziune conştientă la credinţe utile.“13 103 . au aceeaşi structură ca şi raţionalizările. În această ordine de idei ideologiile ar fi sisteme de credinţă mai mult sau mai puţin instituţionalizate şi care conţin. MANNHEIM: Ideologia – credinţa în norme adaptate la o „situaţie istorică“. GEERTZ: Ideologia. ideologiile permit agenţilor politici să se orienteze în complexitatea lumii sociale. adevărul derivă în acţiune şi semnificaţia este dată experienţei prin transformarea momentului. credinţe preideologice foarte personalizate. hartă mentală care permite orientarea într-o lume complexă. în interesul cărora este mobilizată (ideologia) şi.9 Mai mult. produs al fanatismului.. ca şi imaginile evocatoare cu ajutorul cărora realitatea politică poate fi percepută într-un mod sensibil. LENIN: Ideologia. omul poate deveni cel mai bun sau cel mai rău animal politic.“10 Datorită acestui cadru specific al gândirii. artă în panoplia luptei de clasă. „prin construcţia ideologiilor.“11 Cu alte cuvinte. După Clifford Geertz. Daniel Bell vede în ideologii „transformarea ideilor în leviere sociale. TRADIŢIE NONMARXISTĂ ARON–SHILS: Ideologia.

vizând difuzarea. acţiunile teroriste contemporane sunt acoperite de un voal religios care justifică acţiunea împotriva realităţii care pângăreşte: „Iuda“. în domeniul politicului. în numele lui Hristos. La nivelul acestui plan vertical va opera întâlnirea dintre ideologiile sistematizate şi reprezentările spontane ale grupurilor şi claselor. Aceasta din urmă se caracterizează printr-un ansamblu de propoziţii logice a căror finalitate este descoperirea adevărului. Cruciadele. Cu cât acest scop este mai vag şi mai general. ideologia socialistă pretinde că principalii săi susţinători sunt muncitorii. creştinarea Lumii Noi. noţiunea de credinţă într-o cauză nobilă. nici utilizarea valorii de fals pentru popularizarea ideilor sau descoperirilor ştiinţifice. indiferent de valoarea de adevăr a acestuia. cu atât fervoarea credinţei este mai mistuitoare şi cu atât se apropie mai mult de fanatismul religios care încălzeşte mai nobil spiritele. „Antihristul“. Inchiziţia. Activitatea ideologică trebuie deosebită cu grijă de activitatea ştiinţifică. într-un ideal. Dimpotrivă. Noaptea Sfântului Bartolomeu. Fiecare ideologie îşi alege grupuri ţintă ai căror membri sunt consideraţi ca cei mai apţi să preia mesajele difuze în funcţie de situaţia. propaganda. Domnul iubirii şi al milei. manifestarea 104 . Credinţa religioasă a servit adeseori de mobil războaielor de cucerire. indiferent de sistemul religios. convingerea trebuie să se manifeste. de vreme ce el este un rezervor inepuizabil de resurse de susţinere şi de posibilităţi de extindere a audienţei. urmăreşte să pună în formă stările afective difuze ale unui grup. cu cât o cauză politică dreaptă este motivată religios. Identificarea unui public potenţial este o preocupare constantă pentru ideolog. „Ghiaurii“. ca valoarea centrală a demersului cognitiv. Ideologul refuză să considere ideologia un simplu sistem de gândire: pentru el separarea dintre idee şi acţiune este intolerabilă. deşi este un sistem coerent de reprezentări şi de atitudini. „Marele Satan“. sub presiunea persuasivă a mesajului. sau uneori chiar împotriva acestei valori. persuasiunea activă. „Necredincioşii“. „Goimii“. Obiectivitatea cunoaşterii nu presupune intenţionalitatea acţiunii. discursul ideologic. de supunere a populaţiilor băştinaşe s-a dus pe teren religios şi cultural. Acţiunea de masacrare sau de creştinare forţată. „Păgânii“.Transformarea ideilor în credinţe presupune. proiectul trebuie să se realizeze şi el se defineşte printr-o succesiune de practici consecvente semnificaţiilor. Ideologia naţionalistă pretinde să se adreseze tuturor cetăţenilor unei ţări. interesele şi apartenenţa lor de clasă. într-un scop suprem.

colectivizarea agriculturii din fostele ţări socialiste care nu a adus. punerea în practică a teoriilor lîsenkiste fiind una din cauzele prăbuşirii agriculturii sovietice. juridice. Dacă Uniunii Sovietice îi vom adăuga ţările din sud-estul Europei şi numeroase ţări din lumea a treia. să ia în considerare argumentele şi faptele care le displac. tipuri de acţiune şi reacţiune. putem include în ideologie nu numai concepţiile politice sau economice. 105 . Sociologul Raymond Boudon oferă o serie de exemple foarte relevante: el se întreabă cum ar fi posibilă explicarea „raţionalităţii“ unei ideologii sinucigaşe. programul său le-a etalat. religioase. ne dăm seama că. fără posibilitatea redresării. Ei refuză. de una singură. ci sărăcia. Ea va încerca o unificare a efectelor sub controlul persuasiv al mesajelor politice. Putem aminti. estetice. printr-o anumită imagine de sine şi a frontierelor grupului. delirul ideologic a fost cel puţin la fel de puternic ca oricare alt act de credinţă. de aici. o ideologie comună sistematic formulată. Iar aşa ceva reprezintă o negaţie a spiritului ştiinţific. să definim ideologia ca fiind iraţională. totuşi. prin aceasta. Dar ea nu are. dar şi valorile morale. Munca ideologului se situează în această tensiune dintre spontan şi sistematic. în numele anumitor trăsături. o eventuală tutelă asupra aspiraţiilor. şi deci un exemplu clar pentru indiferenţa ideologiilor la dezminţirile oferite de realitate însăşi. unde experienţa industrializării forţate. trebuie să recunoaştem că mulţi ideologi pretind – şi nu totdeauna abuziv – că se sprijină pe o argumentaţie ştiinţifică. fiindcă nu provine dintr-o analiză adecvată a faptelor. ea transformă realitatea mai mult decât ar putea-o face cunoaşterea cea mai exactă. teoretic. Ea vizează să producă un discurs capabil să traducă şi să glorifice efectele difuze pentru a obţine coordonarea şi. cum poate să fie. ci norme şi valori proprii. În sens larg. Ideologia este ineficientă în sensul în care ea nu aduce în practică nici una dintre soluţiile pe care. a cooperativelor agricole de stat a ruinat agricultura tradiţională. o mai redusă acţiune asupra realului. ca exemplu sugestiv. nu poate rezolva problemele reale. Acest ethos se traduce printr-o sensibilitate particulară faţă de anumite fenomene şi o indiferenţă faţă de altele. desigur. Dacă ideologia ar conţine numai minciuni şi iluzii. de vreme ce a putut impune sutelor de milioane de oameni o aberaţie fatală în ceea ce priveşte agricultura. în epoca noastră. abundenţa. printr-un sistem specific spontan de valorizare şi revalorizare. în cultura sa politică. eficientă? Oricât am dori. un anumit ethos specific. sportive. Cu toate că ideologia. aşa cum propunea. familiale.O clasă socială nu vehiculează.

ca şi cu pericole. ajunge chiar o virtute. explicaţia se reduce la o simplă afirmaţie. că tot ea a sanctificat delapidarea. Abuzul despotic de putere. fie şi sub alte denumiri. a fost întotdeauna la mare cinste. ascultându-i. devine cinstită. negându-le pe altele. oferind atâtea conforturi. Se spune. cu eventuale consecinţe grave pentru subiect. ba chiar a inventa această realitate. ori împiedicând accesul la ele. cea care nu poate emana decât acţiuni benefice“15. care necesită fie o cunoaştere adecvată. dat fiind că el însuşi este sursa acestora. în cazul lor. nepotismul. scria Mihail Gorbaciov în „Perestroika“. făcându-l să creadă că el este însuşi virtutea. Redusă la armătura ei logică. De exemplu. Dat fiind că te dispensează de adevăr. în lipsa ei. cu multe riscuri de eşec sau eroare în fiecare acţiune. în slujba interesului personal anterior criticat aspru de candidaţi şi partide nu e numai un banal mecanism psihologic al autoconcesiei. omiţându-le cu vederea. inclusiv probabilitatea de remuşcărilor în cazul celui care le produce. Ceea ce pentru omul de rând reprezintă o crimă sau un viciu pentru ei este cu totul altceva. unii politicieni români au o înaltă idee despre propria valoare şi moralitate încât. Dispensa intelectuală constă în a reţine din realitate numai elementele favorabile tezei pe care o susţii. corupţia. ideologia. Acest tip de om „nu este singur. dispensă practică şi dispensă morală“.În concepţia lui Jean–François Revel14 ideologia este o „întreită dispensă: dispensă intelectuală. în ce-i priveşte pe protagoniştii ideologici. elimină valoarea oricărui contraargument. sau. 106 . mai degrabă. Nimic din toate acestea însă în cazul ideologului care planează deasupra binelui şi răului. de onestitate şi de eficacitate. însă. Dispensa practică suprimă criteriul eficacităţii. el este însoţit şi sprijinit de substanţa sacră a ideologiei care-i capitonează conştiinţa. E greu să trăieşti fără ideologie. mai rar. pentru că. rezultă că prin simplul fapt că ei practică asiduu corupţia. un act de credinţă: „Nu socialismului trebuie să i se impute dificultăţile întâlnite de ţările socialiste în dezvoltarea lor“. ideologia ţine loc de morală. volumul său publicat în 1987. suferinţe şi nedreptăţi pentru ceilalţi. aceasta se înnobilează. realitatea îţi prezintă numai cazuri particulare. una din funcţiile ideologiei fiind fabricarea explicaţiilor care absolvă. Câteodată. fraza vrea să spună ceva de genul „nu apa este vinovată de problemele umidităţii cu care se confruntă ţările inundate“. Dispensa morală anulează noţiunile de bine şi de rău. Absolvirea ideologică a omuciderii şi genocidului a fost un subiect amplu tratat de către istorici. gestul făcut nu mai este ruşinos de vreme ce ajunge el însuşi să îl practice.

în special la nivelul obiectivităţii şi neutralităţii demersului cognitiv: 1.2. ceea ce ar echivala cu revizuirea nucleului său. Ştiinţă şi ideologie.1. ci pentru că el îşi neagă caracterul ştiinţific şi îşi arogă un grad de evidenţă pe care el nu o poate pretinde. Dar dacă există o interferenţă a domeniilor ştiinţifice şi ideologice. ideologiile împrumută elemente conceptuale din filosofia populară sau din operele de vulgarizare ştiinţifică. diferenţele de structură dintre discursul ştiinţific şi discursul ideologic. Descoperirea adevărului ar oferi surprize neplăcute. Această negare provine tocmai din faptul că discursul ideologic este în serviciul unei puteri. Adevărul ei este prestabilit: el constă în câteva scheme logice care să pună în mişcare fundalul emoţional al credinţei în cauză. relevând nonsensurile. Ea trebuie să convingă că sistemul său de valori este cel mai bun şi să împingă partizanii la acţiune pentru impunerea lor. să fie ştiinţific. aceasta nu din cauză că el este nonştiinţific. El nu poate. 3. cel puţin în măsura în care el nu are drept funcţie să justifice o putere. politice. Importantă este analogia formal–exterioară. care permite receptarea şi interiorizarea mesajelor ideologice fără un efort intelectual deosebit. contradicţiile. deci.4. „pe planul fenomenelor umane. Ceea ce este ştiinţific nu este din această cauză şi ideologic. deoarece lui îi lipseşte libertatea 107 . Ideologia şi ştiinţele sociale interferează. iar în caracterul sistematic şi coerent al teoriilor ştiinţifice un teren fertil de raţionalizare. economice. De aceea. istorice. în acelaşi timp. Oliviér Reboul enunţă. deoarece el nu este falsificabil şi care nu este ideologic. al moralei. Există un discurs raţional. o ideologie se fereşte să descopere adevărul prin supunerea propoziţiilor ei verificării empirice sau logice. În subcapitolul „Ştiinţă şi ideologie“ din cartea „Langage et idéologie“. aici se conturează o opoziţie de scopuri“16. Ideologiile găsesc în adevărurile descoperite de ştiinţe un mijloc ideal pentru a-şi legitima sistemul lor de credinţe. în special pe canalele sensibilităţii şi contagiunii în grup. arena pentru luptele ideologice. cel al dreptului. sub forma a trei propoziţii. 2. al filosofiei care se situează în domeniul ştiinţei. care sunt revendicate ca obiect de studiu de ştiinţele umane şi sunt. juridice. Prin esenţa ei. Dacă un discurs este ideologic.

deosebirile de interese. de a se enunţa sub forma lui „dacă. a structurilor şi funcţiilor acesteia. sau o imagine eternă a lumii. însăşi cecitatea intelectuală. În fond.. opera unei rezistenţe strict umane. care generează o tensiune esenţială între cunoaştere şi imaginaţie la nivelul fiecărei epoci. A deforma realul în funcţie de anumite valori. Însă.. sub aparenţa unei coerenţe logice a faptelor. Tendinţa de a vedea în structurile realului relaţii matematice. în luptele care îi divid pe savanţi. Caracterul pseudoraţional al ideologiilor devine şi mai evident odată cu demonstrarea existenţei unei ideologii a ştiinţei. ideologia este un suport negativ. un excitant pentru interogaţia filosofică a omului de ştiinţă asupra celor mai intime premise ştiinţifice. poziţii şi prestigii depind de vechea teorie care e pe punctul de a fi detronată. obiectivă şi universală. ţineau de stilul clasicismului. atunci“ şi. presupune un scop. ideologia asimilează noile descoperiri şi le integrează în structura logică a discursului său. tot astfel sistemul de credinţe al omului de ştiinţă va pune asupra descoperirilor sale o pecete ideologică. prin dispariţia progresivă a susţinătorilor vechii teze şi înlocuirea lor în posturi cu noua generaţie de cercetărori“17. ea se bazează pe judecăţile de valoare. a unui grup anume. Scopul ei este cunoaşterea realităţii. reprezintă o particularitate a discursului ideologic. duşmăniile. „Barajul ridicat împotriva unei noi teorii ştiinţifice este. în consecinţă. Gândirea ştiinţifică este abstractă. de a se revizui. cât. vanitatea. sub forma unor legi şi propoziţii logice. şi oricât de puternică ar fi rezistenţa lor faţă de răspândirea şi acceptarea noilor cunoştinţe.de a se expune la falsificare. riscul de a vedea dezminţite de către fapte formulele care o legitimează. Nici o putere nu poate să accepte acest risc. nu 108 . mai degrabă. rivalităţile. sub aspectul formei sau al stilului dominant al descoperirilor. filosofice şi culturale. în mecanica clasică a lui Newton. ale căror cariere. oricâtă pondere ar avea slăbiciunile umane. ştiinţa nu este amorală: în finalitatea ei ultimă. După cum orice act de cunoaştere presupune o analiză critică prealabilă a teoriilor anterioare şi respingerea unora dintre ele ca false sau depăşite. Pe măsura dezvoltării cunoaşterii ştiinţifice. adeseori. Însuşi Albert Einstein a zis-o: o descoperire se impune mai puţin prin forţa argumentelor prezentate comunităţii ştiinţifice. atemporală. caracterizat prin „forţa centripetă“ a ideilor „într-un sistem de cunoştinţe universale şi eterne“. Înverşunarea cu care a fost apărată geometria euclidiană sau dogmele religioase în Evul Mediu trădează reziduurile ideologice din cunoaşterea ştiinţifică. La un nivel mai adânc. a unei generaţii de savanţi. scumpă lui Descartes şi lui Leibniz.

dezbaterea. aceasta se explică prin faptul că funcţia ideologică nu este distrusă prin apariţia gândirii ştiinţifice. universal. gândirea ştiinţifică dezvăluie cunoştinţele anterioare ca false şi nu ca ideologie. geometru şi mecanic pentru Descartes. „psihanaliste“ la Bachelard. Se pune întrebarea în ce sens sunt ideologiile obstacole epistemologice în calea apariţiei unei gândiri ştiinţifice? Constituindu-se ca ştiinţă. aşa cum este el. Scopul ideologiei exprimă un real aşa cum ar dori ea să fie. Pe de o parte. ci că ele coexistă.). apărea o ideologie ştiinţifică. în secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea. poate.mai puţin adevărat este că. Aceste forţe centripete decurg din două surse. Este o „viziune“ semnificativă asupra unei anumite realităţi. în structurile şi funcţiile sale. Între gândirea ştiinţifică şi gândirea ideologică se instituie o luptă pentru supremaţie.“18. de unde aspectul său în esenţă echivoc. pe acest teren cel puţin. totodată. „Gândirea ştiinţifică se constituie revenind asupra unui trecut de erori ideologice. amestecate în mod indisociabil. ideologia l-ar deforma în funcţie de anumite valori pe care ar dori să le găsească înscrise în el. modele. a unei stări de fapt şi. stimulează structurări imaginare. plecând de la un moment de criză internă a acesteia.. a unei intenţii valorizante şi deformate.. psihologice şi sociologice. criteriile obiective şi autenticitatea informaţiei rămân elementele decisive care tranşează. distrugându-se cunoştinţe greşit alcătuite. pe terenul însuşi al observaţiei. o astronomie şi o fizică matematică. pe de altă parte. Se cunoaşte împotriva unei cunoaşteri anterioare. categorii. tradiţiile miturile şi. 109 . inconştientul colectiv furnizează acestor forţe centripete cadre. Dacă ideologia renaşte astfel din cenuşa sa ştiinţifică. fără echivoc: el pretinde să explice realul. „Ea nu are sursa sa la suprafaţă. Scopul cunoaşterii este obiectiv. în final. visul unei naturi integral matematizabile pusă în scenă de un zeu matematician. „neopozitiviste“ la Althusser. Dacă ştiinţa s-ar strădui să explice realul şi să-l cuantifice prin legi. Este o filosofie a ştiinţelor care demască aceste erori ca ideologice – „metafizice“ la Comte. onirice şi psihanalitice. O ideologie este expresia unui scop normativ care se pretinde obiectiv. ea izvorăşte din reacţii mai intime (. imaginaţia şi afectivitatea. tendinţe subconştiente şi inconştiente. algebrist pentru Leibniz.“19 În acelaşi timp în care se constituiau. Critica psihanalitică a raţionalismului ştiinţific făcută de Gaston Bachelard evidenţiază geneza unei ideologii a ştiinţei. „ideologice“ la Marx.

Prin prisma acestor schimbări de sens se manifestă concomitent fecunditatea conceptului şi progresului ştiinţific. se vorbeşte în continuu despre ea. independentă de orice ideologie. îşi afirmă specificitatea faţă de domeniul ideologic şi ea se constituie şi se dezvoltă în opoziţie cu influenţele ideologice renăscânde din cadrul sau din afara ei. nici o inchiziţie nu l-a putut împiedica pe Galilei să progreseze în descoperirea legilor mecanicii cereşti şi. Acestea pot înrâuri instrucţia viitorului om de ştiinţă. Cercetările ştiinţifice se dezvoltă într-o istorie în care ar fi un procedeu ideologic să se facă abstracţie de ele.În „Noul spirit ştiinţific“. Funcţia ideologică generală a ştiinţei este definită de Auguste Comte drept „pretenţia de a conferi un credit dobândit pe drept în numele generic de «ştiinţă» unor afirmaţii al căror adevăr nu poate fi dovedit de nici una din ştiinţele constituite. mai aproape de noi. Ar exista. un scop normativ care tinde să disimuleze realitatea. viaţa sa ştiinţifică. «prin 110 . că ea ţine de o ideologie sau chiar o întemeiază. aceasta se explică prin aceea că ea exprimă o dorinţă. din domeniul ştiinţific la un domeniu extraştiinţific. chineze sau germane. puterea sa transformatoare. sociale sau economice. va fi necesar să i se integreze condiţiile experimentale ale folosirii lui. E dificil de conceput o contaminare a gândirii ştiinţifice prin ideologii politice. Gândirea ştiinţifică. o înrâurire directă a ideologiilor asupra cercetării ştiinţifice prin obiective impuse omului de ştiinţă şi prin mijloacele puse la dispoziţia sa. şi o autonomie a procesului cercetării care ar conţine într-însul propria sa valoare. dar. Dar specificitate nu înseamnă nici independenţă. metodele şi rezultatele sale. descoperirile microfizice au aceeaşi valoare ştiinţifică. precum şi condiţiile în care îşi exercită practica ştiinţifică. Pentru a restitui unui concept ştiinţific sclerozat supleţea sa. evitându-se astfel ca el să poată dobândi o existenţă autonomă ideatică desprinsă de real. Acest proces de transfer al creditului. Bachelard observa că „un concept are cel mai mult sens în momentul în care îşi schimbă sensul“. deci. Pentru Auguste Comte ea a fost o ideologie de reorganizare socială la scară mondială. religioase. A stabiliza definitiv un mod de gândire pozitiv sau ştiinţific apărea a fi mijlocul şi garanţia unei reorganizări sociabile stabile şi definitive. mai precis. indiferent dacă ele izvorăsc din laboratoare americane. Dacă unitatea ştiinţei nu există în fapt şi. Se poate afirma chiar că ele nu au o valoare ştiinţifică decât în măsura în care ele scapă de ideologiile politice ale societăţilor unde au fost produse. prin obiectivele. nici autonomie absolută. totuşi.

într-un panaceu spre care se îndreaptă toate aspiraţiile ultragiate de durerea înşelată a Speranţei. ori de rapiditatea cu care acceptăm să ne schimbăm punctul de vedere. deoarece. în geneza erorii. Astfel. tentaţia fructului oprit. Stimulându-se şi glorificându-se ştiinţa. a impune teorii. ci din simpla necesitate de a răspunde unor noi exigenţe. Acest sistem este experimentat zi de zi prin intermediul publicităţii şi propagandei: eticheta = ştiinţific = este necesară şi suficientă pentru a obţine vânzarea produselor. Eroarea nu poate fi contracarată decât de rezistenţa elementelor care o contrazic. în vicii de raţionament. voluptatea autoamăgirii. ideologia. A crede în ştiinţă înseamnă a instaura o ordine ştiinţifică. tot ce este ştiinţific este adevărat şi tot ce este adevărat este ştiinţific. a garanta succesul tehnicii. recuperează şi anexează gândirea ştiinţifică sub denumirea de „ştiinţă“. La limită. Limita de dezvoltare a acestei ideologii ştiinţifice apărea încă din 1937. ea pare să domnească în ţările industrializate ca şi în ţările în curs de dezvoltare sau subdezvoltate care aspiră să-şi soluţioneze problemele creşterii economice şi ale nivelului de trai prin dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii. în „Cea mai bună dintre lumi“ de Aldous Huxley: ştiinţa constituia acolo obiectul unui cult generalizat dar. indiferent că filosofii susţin contrariul. într-o primă fază de opoziţie. toate încercările filosofice asupra greşelii vedeau originea acesteia în erori tehnice. într-o forţă magică. fie 111 . iluzia că nu păcătuieşti pentru că slujeşti Binele – joacă. în insuficienţele metodei şi ale procedurilor de verificare. Într-adevăr. în cea de-a doua ideologia pare să repurteze o victorie definitivă. Dacă. Până la Marx şi Engels. a impune linia politică. care părea învinsă de constituirea şi dezvoltarea ştiinţelor. sociale şi economice. Ideologia ştiinţei este. ideologia ştiinţei omorâse ştiinţele. În felul acesta. cărora le revine meritul de a fi dat o expresie teoretică precisă şi globală ideii conform căreia greşelile noastre – în măsura în care le provin din cauze exterioare gândirii – nu pot fi corijate de simplul efect al reflecţiei critice. ştiinţele. ştiinţele păreau învingătoarele ideologiilor. într-un anumit sens. ne pare a fi resortul fundamental al acestei funcţii ideologice a ştiinţei“20.intermediul etichetei ştiinţific». cercetarea fundamentală. dispăruseră întru totul. în mod corelativ. Acesta era preţul de plătit pentru instaurarea încrederii oarbe în puterea taumaturgică a ştiinţei. fie practice. dincolo de antagonismele politice. se stimulează şi se glorifică funcţia ideologică a ştiinţei însăşi. al argumentaţiei. însă nu datorită informaţiilor noi. ideologia dominantă a lumii contemporane. al informaţiei exacte. Ea s-a transformat într-un fetiş. un rol indiscutabil mai puternic decât slăbiciunile propriu-zis intelectuale.

după care o societate încă raţională. istoria a demonstrat cum ideologia dusă până la delir ajunge să orbească şi minţile cele mai savante. adică la ideea după care concepţiile noastre. sunt unelte forjate pentru şi prin acţiunea directă. ori de câte ori este cazul. Politica poate să-şi exercite aici influenţa. cât mai ales deturnarea publicului. acestea nu au un alt statut decât cel de justificări mincinoase. fie ele lipsite de obiectivitate teoretică. rezistente. învăţământ. a căror sacră misiune ar trebui să fie nu anularea surselor cunoaşterii. străină de propria lor condiţie.pasionale. Marx şi Engels nu se întorceau pur şi simplu la pragmatism. Tocmai din această necesitate. şi mai mult. În opera lui Marx. de cele mai multe ori trivială şi efemeră. de cultură. dar mai degrabă ca o pasiune a spiritului decât ca reflectare a luptei de clasă. Orbirea voluntară sau semiconştientă provin din faptul că dorinţa noastră este considerată adeseori realitate exterioară şi. mutilează. prin însăşi natura lor. dispune de mijloace de comunicare. care ajung să asimileze o concepţie despre lume. De o cu totul altă natură este pătrunderea ideologiei în lumea ştiinţei unde ea falsifică. în beneficiul tezei ideologice. Fără îndoială că înşelăciunea devine tot mai dificilă. clasa dominantă. deturnează faptele precise. poate tocmai pentru că sursele falsităţii se află chiar în noi înşine. În loc ca îmbogăţirea informaţiei prin experienţă să servească 112 . care-i lipsit de posibilitatea verificării şi este dispus să-i creadă pe cuvânt pe ideologi. deci. acest paradox. Numai că disciplinele cu largi marje de incertitudine se pretează la manevrări. Ideologia. un element– cheie al bătăliei ideologice pe care o susţinem în arena politică „de acasă“. decurge şi deformarea ştiinţei de către ideologie. amăgitoare şi fără eficacitate ale actelor noastre. care nu se sfieşte să adopte formele ipocriziei banale. alienarea desemnează procesul de înstrăinare a propriei noastre identităţi prin care noi adoptăm adesea ideologia clasei care ne domină. prin teroarea intelectuală a corolarilor săi naturali: frica şi conformismul. posedă o obiectivitate practică. Clasele dominate aderă la o ideologie contrară propriilor interese. difuzare a informaţiei. lipsită de orice ingredient materialist. de îndoctrinare religioasă. pare să satisfacă în secret necesitatea înalt–spirituală a minciunii. ba chiar unor societăţi întregi. Lupta împotriva falsificării datelor obiective este grea. politică şi morală ce-i permit să modeleze mentalităţile şi credinţele claselor dominate. cu atât mai mult cu cât acestea nu vizează neapărat influenţarea mediului ştiinţific. Cu teoria lor despre ideologie. admite că ea. În teoria marxistă a ideologiei. pe măsură ce domeniile sunt tot mai riguroase. ci dimpotrivă. De asemenea. la intruziuni.

Dezbaterile privind statutul ştiinţelor naturii sunt stimulate de eşecul progresului ştiinţific în a oferi condiţii de viaţă mai bune sperate de mulţi oameni în secolul trecut. folosirea raţiunii devenise exclusiv „instrumentală“. Dacă asupra spiritului ştiinţific nu se exercită o constrângere raţională. apariţia mişcărilor ecologice şi antinucleare sunt doar exemplele cele mai evidente ale acestei frământări. se întâmplă invers. pe plan ştiinţific. o dată cu progresul ştiinţei. Ei considerau că marxismul a fost substanţial influenţat de încrederea iluminismului în raţiunea ştiinţifică şi în concepţia derivată a progresului socio–uman ca posibilitate de stăpânire a naturii prin acumulare de cunoştinţe. drept fundal inconştient pentru idealizarea identităţilor culturale a societăţilor primitive. Uzura arsenalului de argumente ştiinţifice ale unei ideologii este preludiul naşterii unei ideologii a ştiinţei. Conform lui Horkheimer. poate şi el să devină o pradă a ideologiei. mare parte din ştiinţele naturii este ea însăşi ideologică. religioase. Recurenţa ideologică ce a stat la baza evitării în descrierea ştiinţifică a cruzimii şi violenţei omului primitiv a fost tocmai persistenţa acestui postulat filosofic al Luminilor. fapte ce rezidă din tot felul de prejudecăţi morale. Nu de puţine ori savantul se agaţă de propria-i grilă interpretativă şi respinge faptele rebele faţă de teoria pe care o slujeşte. membrii cei mai proeminenţi ai Şcolii de la Frankfurt. ideologiile renasc mereu. 113 .la calcularea cât mai corectă a acţiunii. Max Horkheimer şi Theodor Adorno. politice sau culturale. fără nici un raport anume cu tema cercetării de bază. reactualizat de presiunea mediului contemporan. Pe scurt. pe lângă inexistenţa unei diferenţe evidente între ştiinţă şi ideologie. unii cercetători au confundat studiul realităţii obiective cu propriile lor aspiraţii sau angoase provocate de criza civilizaţiei din societăţile omului alb. când credinţa în bunătatea nativă a sălbaticilor (graţie faptului că au scăpat de forţa corupătoare a civilizaţiei. Unii critici ai pozitivismului au sugerat că. mai ales când este vorba de ştiinţe sociale. Susţinătorii acestei opinii care şi-au manifestat neîncrederea faţă de capacitatea ştiinţei şi tehnologiei de a soluţiona problemele societăţilor industriale au fost Herbert Marcuse. Persistenţa acestei teze a servit în cercetările ulterioare din antropologia culturală. Aşa cu stat lucrurile în secolul al XVIII-lea. Ideea că omul este bun de la natură. de exemplu. dar că societatea îl corupe a servit de paravan ideal vânătorii de sclavi şi atrocităţilor comise de conchistadori. despotismului şi „superstiţiilor“) reprezenta piesa supremă din arsenalul ideologic al Luminilor. ca acţiunea să programeze a priori prezentarea informaţiei.

moment în care se propune una sau mai multe paradigme noi. Dimpotrivă. în „paradigma“ timpului. O paradigmă este stabilită de „realizări ştiinţifice universal recunoscute. fiecare paradigmă se dovedeşte insuficientă pentru punerea de acord a discrepanţelor şi anomaliilor. „ştiinţa este determinată în privinţa ţelului şi direcţiei sale nu doar de propriile tendinţe. conforma lui T. aşa cum o fac Michel Foucault sau Louis Althusser. oricât de supuse erorii ar fi fost. Lavoisier. Toată cercetarea ştiinţifică se înscrie în cadrul trasat de stilul epocii sale. în cele din urmă. În acest sens. o ideologie. care pentru o vreme oferă probleme şi soluţii model unei comunităţi de practicanţi. căci nu se poate susţine că orice realitate intelectuală este. şi de viaţa socială. predeterminând activitatea cercetătorului. Dezbaterea obiectivelor societăţii a fost ocultată de instrumentalizarea raţiunii. În interiorul acestei continuităţi. Adam Smith au fixat posterităţii pentru mult timp termenii în care se vor pune problemele într-un anumit domeniu de cercetare. e o distanţă mare. a cărui teză centrală era că: „universal operaţional închis al civilizaţiei industriale dezvoltate cu terifianta ei armonie între libertate şi oprimare. cel puţin se dezbăteau scopurile vieţii Omului. Thomas Kuhn a contestat imaginea tradiţională. În influenta lui carte „Structura revoluţiilor ştiinţifice“. Paradigma conţine caracterele şi proprietăţile unui model general. Etapele tehnologică şi pretehnologică împart anumite concepte fundamentale al omului şi naturii ce exprimă continuitatea tradiţiei occidentale.“22 Atacul împotriva presupusei neutralităţi a ştiinţei şi ascensiunii ei ca model al gândirii raţionale a atins apogeul în operele lui Herbert Albert Marcuse. în special în Omul unidimensional. Metoda ştiinţifică a fost etalată ca un criteriu dar. Kuhn. conform lui Horkheimer. Kant. raţiunea a fost redusă la un jargon tehnic despre mijloace. discuţiile despre scopuri fiind domeniul propagandei. orice gândire este condiţionată de un fundal ideologic. ele aparţin unor modalităţi de înţelegere. de fapt.„În marile sisteme filosofice ale trecutului. de faptul că aceasta a devenit slujitoarea dominării tehnice. De aici şi până la a nega orice diferenţă între cunoaştere şi ideologie.“23 Atacurile la adresa infailibilităţii ştiinţei a venit din partea filosofiei anglo–saxone a ştiinţei. empirică şi raţională a ştiinţei ca acumulare continuă de fapte acceptate ce relevă progresiv natura reală a lumii. În ziua de azi. organizare şi modificare a societăţii şi naturii. productivitate şi distrugere. creştere şi regresie este preprogramat în această idee a Raţiunii ca proiect istoric specific. ci. diferitele moduri de gândire se ciocnesc reciproc. Descartes. Opera lui Newton. 114 .“24 Cu timpul. ştiinţa a procedat prin salturi de la o paradigmă la alta.“21.

în linii mari. ideologia fiind considerată drept singura cunoaştere adevărată. ierarhii ale păcatelor şi nivele de sanctificare. Ea reînnoieşte valorizarea diferenţiată pe care o realiza. într-o lumină dezirabilă. extrema dreaptă). să contureze modelul societăţii legitime şi superioritatea sistemului său de valori. devine posibilă reinventarea conflictelor pentru fiecare grup social sau mişcare politică. adevăratul sens al acţiunilor colective.O atare poziţie conduce la scepticism. căci ideologia oferă semnificaţii generale într-o lume în care numeroase practici sociale îi refuză prezenţa: activităţile ştiinţifice. Ideologia îşi propune să desemneze. Acolo unde religia nu putea oferi decât răspunsuri evazive. În cazul paradigmei. În cadrul acestei teorii. desigur.1. de proiecţia coerentă a unui anume moment de cunoaştere. făcând din cunoaştere o simplă succesiune de interpretări ideologice. În ceea ce priveşte acţiunea şi scopurile sale legitime. el a accentuat că aceasta nu reprezintă o simplă chestiune de experimentare şi apel la argumente. tehnice.3. Şi cum această construcţie este legată de experienţa fiecărei culturi sau clase sociale. Religie. Frontierele influenţei ideologice sunt imposibil de fixat. se află înscris cercetătorul. ideologie şi utopie în gândirea politică. De aceea. ideologia îşi legitimează acţiunile prezente prin raportare la un viitor prezentat într-o manieră. ideologia va trebui să ofere răspunsuri plauzibile chiar şi atunci când nu pot fi avansate argumente infailibile de tipul dogmei religioase. Ideologiile trebuie să depună eforturi susţinute pentru integrarea unitară a diversităţii şi pentru a-şi readapta permanent interpretările la exigenţele cotidiene. să indice care sunt deţinătorii legitimi ai autorităţii. există puncte comune în construcţiile alternative ale religiei (calea binelui şi calea păcatului) şi dihotomiile aserţiunilor politice (linia neagră şi linia roşie. interioară şi strict obiectivă. numai că. după propria-i logică. de producţie tind să-şi creeze fără încetare propriile instanţe de legitimare şi propriile norme de activitate. este vorba de o reprezentare ştiinţifică. 4. finalităţile pe care comunitatea trebuie să le propună şi mijloacele de a ajunge la ele. Negarea sau justificarea absurdă a faptelor nu au decât un singur scop: salvarea paradigmei. de vreme ce în ambele cazuri avem de-a face cu 115 . ideologia desemnează valori şi le decide ierarhia. ci mai degrabă de o teorie. încă o dată. criticile sale rămân ştiinţifice. extrema stângă. Deşi Thomas Kuhn nu a susţinut niciodată că nu existau motive întemeiate pentru a decide între paradigmele concurente. nu ideologice. religia. desemnând grade de puritate şi perfecţiune. nu de o ideologie. ce gravitează mereu în jurul mântuirii individuale.

Ideologia nu dispune de acest recurs şi trebuie să propună valori sociale legate de acţiunea colectivă. necesitatea acestor roluri. În plus. cu atât mai puţin contestabil cu cât el este imposibil de verificat. transferând interesul pe importanţa valorilor spirituale şi pe mântuirea individuală indispensabilă. Acest lucru trimite cu gândul la fanatismul pe care îl poate dezvolta gândirea ideologică. de asemenea. de exemplu. ea le desemnează limitele şi creează instrumentele de mărire a unităţii vizate. refuza adversarului ideologic ceea ce religia acordă adeseori celui (celor) de altă credinţă în vederea iertării greşelilor sale. oferind în acelaşi timp fiecăruia refugiul unui dialog cu divinitatea. fanatism pe care raţionaliştii îl atribuiau în mod exclusiv religiei. susţine că toţi oamenii sunt egali. fiind pusă în situaţia de a crea şi recrea argumentele necesare impunerii propriilor valori. Această generalizare ideală pe care o realizează ideologia nu este o pură imagerie fără contur şi conţinut: este vorba despre o generalizare explicită numind marile roluri sociale şi afirmând în mod patetic. Discursul feudal. Ea poate. Ideologia politică reia demersul mitic şi religios de identificare a indivizilor. jansenismul). religia poate eluda violenţa discuţiilor aprinse pe seama valorilor. aceea de a asigura consensul social în jurul unui model construit de ea. o paradigmă care să justifice valorile sale. dar este vorba despre o egalitate în faţa lui Dumnezeu şi a morţii. Apelând la un grup sau acţiune particulară (partid. Ideologia va putea astfel reconstrui o violenţă simbolică nu mai puţin radicală ca aceea din unele religii: inamicul intereselor şi valorilor grupului legitim nefiind mai puţin condamnabil decât cei lipsiţi de credinţă. exaltând valorile spirituale şi încurajând adeseori o oarecare detaşare faţă de problemele lumeşti (budismul. va trebui ca limbajul să participe la întreţinerea loialităţilor individuale faţă de colectivitate şi a jocului de identificare a eu-lui în grup.discursuri practice ce se conformează exigenţelor impuse de cuplul legitimare/invalidare. naţiune). Dar dacă religia este în măsură să-şi fundamenteze valorile pe un principiu. Pentru ca acţiunea să fie posibilă. chiar şi atunci când obiectivele sale riscă în orice moment să-şi dezvăluie relativitatea. chiar brutal. Ideologia politică reactivează funcţia tradiţională a miturilor şi religiilor. taoismul. pentru organizarea socială el afirmă şi repetă că societatea este şi 116 . clasă. să incite pe fiecare la contribuţii concrete în cadrul colectivităţii. ideologia politică împiedică accesul la aceste evaziuni. Religiile camuflează violenţa socială. fără a putea apela la instanţa unei autorităţi incontestabile. ideologia este privată de această garanţie absolută.

cum spunea Max Weber. deşi le include pe toate acestea. Când profeţii se avântă în ideologie ei devin oameni de acţiune şi lideri politici“25. slujită de un exerciţiu totalitar menit să-i legitimeze absolutismul puterii. fondat pe probe obiective. precum Savonarola (Italia). cu cât.. capătă chip de eveniment: are loc astfel trecerea de la logică la epilepsie. Nu se poate vorbi despre o ideologie decât în prezenţa unor credinţe colective. La fel. Pe de altă parte. deoarece există reformatori religioşi. Ideologia conţine întotdeauna un element. proiectându-şi în ea flacăra şi nebunia. eroarea banală. 117 . colectivă fiind“26. fanatismul. Pentru Shils. şi nu cu cea a savantului. sau ar trebui să fie. clerul şi starea a treia şi caută să clarifice. ideologul solitar fiind relativ inofensiv. dacă nu raţional. în vreme ce ideologia este invariabil activă. „care-şi prelungesc religia ca ideologie politică şi socială. şi să regândească acest sistem de inegalitate. ca şi o doză de eficacitate. Vom putea înţelege acest lucru citindu-l pe Cioran: în „Genealogia fanatismului“ din „Tratatul de descompunere“. Aşa se nasc ideologiile. doctrinele şi farsele însângerate. Ideea primită poate fi pasivă. dar omul o însufleţeşte. sau Komeini (Iran). Aceasta este cu atât mai necesară. ea se inserează în timp. Procesul cristalizării ideologice demonstrează că ideologia nu este neutră sub raport afectiv. impură. ea fiind un amestec indisociabil de emoţii puternice şi idei. activându-le. iluzia consolatoare. care în numele unei etici universale a însângerat Florenţa..trebuie divizată în trei caste: nobilimea. în orice caz. ca ideologie. Ideologia „este mult mai activă decât prejudecata. dat fiind că noţiunea de monarhie de drept divin conferea catolicismului rolul de a legitima absolutismul. putem considera revocarea edictului de la Nantes şi persecutarea protestanţilor de către Ludovic al XIV-lea drept un act deopotrivă religios şi ideologic. preschimbată în credinţă. credinţa ideologului se învecinează cu cea a profetului sau a reformatorului religios. nu este suficient pentru a explica un sistem ideologic şi nici capacitatea sa de incitare la acţiune. ca şi în „Istorie şi utopie“: „În sine orice idee este neutră. selecţionate în numele unei cauze. mania inofensivă sau ideea primită. „comprehensibil“. Ideologul crede şi reuşeşte să-i facă şi pe alţii să creadă că el deţine un Adevăr global. Dar ideologia nu relevă distincţia dintre adevăr şi fals. manifestări de fanatism şi nu de cunoaştere lucidă. Distincţia dintre ideologie şi religie este uneori delicată. fie acesta şi un credincios devotat. scuza. şi aici rezidă una din componentele sale esenţiale – ea acţionează asupra maselor.

în inaptitudinea pentru pacea desăvârşită. termen inventat de Thomas More (ca simplă transliteraţie a formei greceşti a cuvântului) semnifică o ficţiune care nu avea „un loc al ei“. convertim în absolut obiectele viselor şi intereselor noastre.. cuvântul a deschis calea unui mod de gândire bazat pe proiecţia viitorului în termenii posibilului. De vreme ce More se gândise la o finalitate critică şi constructivă când a descris insula imaginară. în egală măsură.“27 Căci ideologia este. Utopicii. Istoria nu este decât o defilare de false. Cu toate acestea. Adevăraţii criminali sunt cei care stabilesc o ortodoxie în planul religios sau politic. 118 . fără a avea vreo clipă sentimentul că şi le trădează. le sfărâmă sau le exaltă. bunul său el vrea să vi-l împărtăşească.. dar nu cred în realitatea ei. al cetăţii sau al altor pretexte: satir al singurătăţii voastre. care îi dă omului gustul eficacităţii. pot dori o lume perfectă. care nici nu se numesc şi nici nu se autopercep astfel – de la Platon la Campanella – speră în lumea lor perfectă. pentru că este incapabilă să conceapă că mai există şi altceva în afara ei. chiar în numele cerului.. înlăturaţi mai ales consecinţele lor: veţi reconstitui astfel paradisul. cel care iubeşte peste măsură un zeu îi constrânge şi pe ceilalţi să-l iubească şi îi extermină dacă refuză. o înjosire a spiritului în faţa Improbabilului. nonexistentul său a fost declarat nonposibil. intolerantă şi contradictorie.. care se consideră astfel. ... isteria sa. Utopia. sângele curge. Sub hotărârile ferme se înalţă un pumnal. Când refuzi să admiţi că ideile pot fi schimbate între ele. Ce altceva este Căderea.. statornicirea într-o dogmă? De aici rezultă fanatismul – tară capitală. nu a fost primejdios: principiul răului rezidă în tensiunea voinţei. niciodată nu te poţi feri îndeajuns de ghearele unui profet. pasiunea pentru dogmă. Eşecul repetat nu o face să se pună sub semnul întrebării.. adică o lume inexistentă.. fiindcă este dotată ci strania facultate de a acţiona într-un mod opus propriilor ei principii. Depărtaţi-vă de el când înalţă vocea. Orice intoleranţă ideologică sau prozelitism dezvăluie fondul bestial al entuziasmului. el supune. el nu vă iartă că trăiţi dincoace de adevărurile şi mâinile sale.). decât urmărirea unui adevăr şi siguranţa de a-l fi găsit. Certitudinile sunt aici nenumărate: înlăturându-le. cei care disting între credincios şi schismatic. Absoluturi. contradictorie..Idolatri din instinct.. Într-un spirit arzător regăseşti un animal de pradă deghizat. el devine un asasin virtual. o stimulează să-şi radicalizeze demersul. ci dimpotrivă. Când omul îşi pierde «facultatea» de a fi indiferent. să vi-l impună şi să vă desfigureze. o succesiune de temple înălţate unor pretexte. Niciodată spiritul şovăitor. în megalomania prometeiană a unei rase îmbuibate de ideal care explodează sub presiunea convingerilor (. atins de hamletism. Puterea [omului] de a adora este răspunzătoare de toate crimele sale. ochii înflăcăraţi prevestesc crima. al terorii – lepră lirică prin care molipseşte sufletele. Intolerantă. Utopicii.. al profeţiei.

îşi va găsi forme de legitimare şi o conştiinţă socială nouă. 119 . pentru că. Pentru Mannheim. iar ideologiile conservatoare (ideologiile pur şi simplu) pe celălalt. plasând ideologiile revoluţionare pe un talger al balanţei (şi rebotezându-le utopii). în acelaşi timp. Dacă termenul de utopie. dublându-şi apărarea ordinii sociale stabilite cu referiri la un trecut mitic. Ambivalenţa ideologiei care. specificul utopiei lui Mannheim se găseşte în funcţiunile sale revoluţionare. Această ambivalenţă ne obligă să nuanţăm distincţia pe care o face Mannheim între ideologie şi utopie.Karl Mannheim a fost poate autorul cel mai influent în procesul de distrugere a semnificaţiilor care l-au făcut pe More să inventeze termenul „utopia“. Pe scurt. ideologiile nu-şi pot refuza dimensiunile utopice. birocraţia politică). utopia se poate afla în situaţia de a fi în acelaşi timp revoluţionară şi revendicativă. gândirea întotdeauna transcende existentul. odată instalată. Aşezând în prim planul finalităţilor sale apărarea unei instituţii. nu poate fi înţeleasă fără o analiză atentă a legăturilor dintre ideologia propriu-zisă (discursul său) şi organizaţie (partidul. Pe de o parte. utopia. pe de altă parte. Dacă recurgem la o comparaţie. utopia este întotdeauna candidată la statutul de ideologie conservatoare în societatea la a cărei dezvoltare concură şi în care. că este „posibil ca utopiile de astăzi să devină realităţile de mâine“. pentru Mannheim utopia nu este nimic altceva decât un complement al ideologiei. această ficţiune mentală ce nu este localizată niciunde. într-un fel sau altul. în măsura în care este inseparabilă de structurile organizaţionale ale unei mişcări ideologice (al cărei element ea a devenit deja). ea însăşi membră a societăţii reale la ale cărei activităţi participă în mod politic cultural. utopia este doar un mod e gândire care „transcende“ realitatea existentă într-o direcţie revoluţionară. este privat de funcţia–semnificaţie originară se poate spune. Lucru confirmat şi de faptul că acele moduri de gândire ce transcend situaţia imediată într-un sens conservator sunt denumite de Mannheim „ideologii“. Dar a vorbi despre un mod de gândire care trascende ceea ce există într-un timp oarecare nu înseamnă prea mult. poate fi o utopie revoluţionară şi o ideologie vizând conservarea unei ordini sociale stabilite. cu Marcuse că „drumul spre socialism poate trece numai de la ştiinţă spre utopie şi nu de la utopie la ştiinţă“. îndeplineşte o funcţie ideologică prin raportare la această instituţie care este partidul. dotat cu toate calităţile de puritate şi rigoare. prezentat drept ideal justificator al conduitelor conservatoare contra dinamicii revoluţionare. Invers. 1950) sau cu Lamartine. într-adevăr. o dată cu Oscar Wilde că „progresul înseamnă realizarea utopiilor“ („The Soul of Man unde Socialism“. conservatoare şi integratoare.

Dintre această opoziţie între un prezent respins şi un viitor glorificat (al cărui triumf este prezentat ca fiind ineluctabil.1. ea tinde spre consolidarea omogenului. paroxism şi chintesenţă a istoriei. pe când o ideologie revoluţionară este apărarea şi ilustrarea unei acţiuni politice şi sociale care urmăreşte să transforme realul.“28 O utopie propriu-zisă este o operă de critică socială în care autorul îşi închipuie o societate cu totul diferită de cea în care trăieşte şi care nu există nicăieri. Este în acelaşi timp un joc al inteligenţei şi o „eliberare în imaginar“ (expresie aparţinând lui Gérard Athabe). izgonind iraţionalul şi ireparabilul.32 120 . a tipului. utopia se opune de asemeni tragediei. călăuzit de reprezentarea a ceea ce este dezirabil şi de voinţa acţională. deoarece: „A face dintr-o idee un obiect social.. Redusă la funcţia ei în societate. asimetriei. evaluativă 4. această concepţie are un sens peiorativ.. decurge o dialectică totalitară. înseamnă a o descalifica ca idee. ascunde privirii anumite aspecte ale realităţii. „În mentalitatea utopică inconştientul colectiv. de exemplu la aceea de a justifica sau transforma ordinea stabilită.“ 29 4. El întoarce spatele la tot ce ar putea zdruncina credinţa sa ori paraliza dorinţa sa de schimbare. Utopia este un amestec de raţionalism pueril şi de angelism secularizat. să justifice acţiunile şi încercările sale (precum războiul) şi care să-i ofere un proiect comun.4. un cod care să-i permită să exprime experienţele sale.Nu există discurs ideologic care să fie o simplă redundanţă a existenţei sociale. explicativă 2. Deşi puţin polemică şi mai obiectivă.“ 30 Unii autori se opresc la următoarele funcţii al eideologiei: 1. pe baza căruia să putem observa modul în care afectivitatea şi imaginarul agenţilor sociali ar fi investite şi focalizate. În concepţia sociologilor cunoaşterii. funcţia unei ideologii este de a servi de cod implicit unei societăţi. diformului. a repetiţiei şi dogmatismului. programatică (prescriptivă). opoziţia absolută obligând la construirea unei viziuni asupra lumii ce-şi asumă totalitatea întrebărilor şi răspunsurilor privind problemele esenţiale. Funcţiile ideologiei şi discursul ideologic. „Potrivnică anomaliei. evaluativă 3. ideologia nu poate fi decât tendenţioasă şi îşi pierde întreaga credibilitate. o redublare simbolică. proprie oricărei utopii).

Conţinutul acestor reprezentări: credinţe. diferită de celelalte. Prin ideologie. a maselor de oameni ai muncii. această conştiinţă de a forma o comunitate şi de a se diferenţia de celelalte este în permanenţă întărită“33 2. 1.. dar şi printr-o anumită constrângere. Ea transformă interesele particulare în interes general sau în ideal dezinteresat. o ideologie este prin definiţie partizană. ci să-l justifice sub aparenţa posibilului. Sensul este dat de judecăţile de valoare care implică o dimensiune normativă asupra realităţii. şi vicleniile ei sunt nenumărate împotriva unei realităţi sociale care recurge la violenţă contra ei şi o reprimă. Ea trebuie să ia în serios 121 . Datorită faptului că aparţine unei comunităţi şi este polemică faţă de altele. de la seducţie până la violenţă. a lumii libere. simboluri etc.Fără a nega caracterul lor specific şi forţa lor de sinteză şi analiză. Funcţia ocultativă. Funcţia partizană (de identificare). Aceasta înseamnă că ea se impune nu numai prin raţiune şi probe. aşa cum lumina distruge întunericul. Prin ceremonii. individuale şi colective. Nu numai că ea trebuie să mascheze faptele care o contrazic sau motivele întemeiate ale adversarilor ei. manifestări colective care exprimă ideologia. o ideologie luptă pentru a învinge. a proletariatului internaţional.“ (. dacă-i vom atribui un sens. „care luptă pentru adevăr şi care trebuie să se încline în faţa faptelor sau în faţa teoriilor mai conforme cu faptele. fiecare din membrii grupului devine conştient de faptul că aparţine aceleiaşi comunităţi. Apărarea patriei. Funcţia justificativă a ideologiei. Orice ideologie se pretinde raţională. ea s-ar distruge. a Occidentului. rituri. Ea ne va spune cum ar trebui să arate. Dacă ea ar recunoaşte esenţa sa de ideologie. O ideologie nu-şi propune să cunoască realul.. a face din ea propria ta ideologie. toate acestea sunt măşti nobile. Dorinţa nu se arată în goliciunea ei..) „O ideologie camuflează ceea ce exprimă. ca în imaginile visului“34 3. dar mai ales ea trebuie să-şi ascundă propria ei natură. trecând prin cenzură şi disimularea faptelor“. „O ideologie este în mod necesar disimulatoare. O ideologie este un ansamblu de reprezentări prin care un grup îşi afirmă identitatea. aparenţe grandioase. imagini. Orice ideologie ar veni inerent în conflict cu alte ideologii. (.). „A adera la grup înseamnă a-ţi însuşi propria lui ideologie. O psihanaliză a dorinţei ar avea ca sarcină să dezvăluie năvălirea camuflată a dorinţei în reprezentările din care ele sunt alcătuite. Diferenţa specifică este dată de caracterele ideologice ale demersului cognitiv şi ale discursului.. sunt comune şi specifice unui grup. Spre deosebire de ştiinţă. în spatele cărora se ascund multe pasiuni mici şi interese meschine. a cuceririlor revoluţiei etc. vom observa că aceste funcţii pot fi cofundate cu cele ale ştiinţei sau teoriei politice. a libertăţii spirituale. a civilizaţiei creştine.

„reprezentant al lui Dumnezeu în regatul său“) şi o legitimare ideologică a puterii după care discursul care legitimează puterea este de ordin raţional. aceasta trebuind să meargă până la moarte. autorul consideră că puterea. fie prin funcţia pe care o asumă. ceva ce el nu poate distruge. amplificându-le. conservatorismul etc. socialismul. o gândire care pretinde să ne înveţe în timp ce ea ne îndoctrinează. ideologia este tocmai ceea ce transformă dominaţia de fapt în autoritate de drept. nu vizează nimic altceva decât afirmarea valorilor esenţiale. cele două trăsături în care recunoaşte sacrul: sacrilegiul şi sacrificiul. care caută să ne conving în unicul scop de a ne înregimenta. aşadar. iar această trăsătură i se pare esenţială autorului: „Ea comandă pe toate celelalte şi evocă. legitimarea puterii poate să fie de diferite tipuri care nu sunt toate ideologice. de care nu poate să se bucure. ceea ce face ca ea să fie orice altceva decât o simplă viziune asupra lumii este că ideologia se află întotdeauna în slujba unei puteri. nici numi.“35 „Ideologia justifică puterea într-un mod raţional. El se justifică fie prin consensul cetăţenilor. „puterea specifică de a califica drept sacrilegiu tot ceea ce atentează la putere şi să legitimeze ca sacrificiu supunerea în faţa puterii. naţionalismul. sub forma sa cea mai modernă. prin consens sau necesitate. 4. rămâne sacră deoarece perpetuează. Astfel. Liberalismul. de dogmă. că ea trebuie să fie astfel pentru cei care o suportă şi că presupune o ameninţare de violenţă pentru cei care o refuză. a evidenţelor incontestabile din care acţiunile lor specifice îşi trag sensul şi justificarea. în care ea are ca funcţie să-i justifice exercitarea şi să-i legitimeze existenţa. unde evenimentele se coordonează într-o unitate în mod plenar semnificativă. Funcţia de legitimare a puterii. Ideologia politică procură o explicaţie sintetică unde faptul particular capătă sens.“38 Întrucât.“36 Definind sacrul ca ceva de care omul nu poate să dispună. Oliviér Reboul pleacă de al raportul stabilit de Marx dintre „idee“ şi „dominaţie“ care este specific oricărei ideologii. ar exista o legitimare prin sacru. caracteristică Ancien Regim-ului (regele este de „drept divin“. disimulând ceea ce puterea are esenţial: faptul că ea rămâne sacră pentru cei care o exercită. 122 . mai mult sau mai puţin explicit. Ideologia ar avea. nici atinge. Ideologia menţine sacrul.“37 Puterea pe care o exercită un grup social asupra altuia este o putere colectivă. care asigură supunerea permanentă fără a recurge la constrângerea fizică. disimulându-l. de credinţele religioase sau tradiţionale. de artă.această pretenţie căci tocmai aceasta deosebeşte ideologia de mit. nici cunoaşte. „Ceea ce o deosebeşte de ştiinţă.

orice ideologie poate mobiliza energiile latente ale grupului prin manipulare. însă reproducerea nu devine o simplă repetiţie. Obiectivul ideologului este acela de a dovedi. aspiraţiilor noastre (sublimarea dorinţei). intereselor noastre (raţionalizarea dorinţei). Funcţia incitativă (mobilizatoare).5. nevoilor noastre (obiectivarea dorinţei). Acest câmp simbolic este în acelaşi timp o unitate. în acelaşi timp. ideologiile sunt un apel pentru acţiunea concertată. răspunzând în mod contradictoriu la noile realităţi şi definindu-se prin distanţa şi opoziţia faţă de sistemele existente. de reproducere şi de creaţie. ideologia trebuie să-şi manifeste simţul imprevizibilului şi să evite proliferarea acelor semnificanţi pe care nu-i poate stăpâni. Orice societate (globală sau particulară) produce şi reproduce un sistem simbolic prin intermediul căruia ea îşi asigură coerenţa internă. oricare ar fi. neutre din punct de vedere afectiv. O ideologie nu este un ansamblu de reprezentări colective. Fiecare ideologie se creează prin respingerea sau remodelarea celor anterioare. Ameninţarea permanentă a lansării unor ideologii concurente constrânge la apărarea şi reactualizarea sensurilor ideologiilor actuale. valorile şi alegerile sunt confirmate şi reactualizate în funcţie de modurile de construcţie proprii ideologiilor respective. asupra operaţiei de invalidare a semnificanţilor rivali. În societăţile în care apariţia evenimentelor şi semnificanţilor noi este foarte rapidă. demonstrând că 123 . scopurile şi îşi elaborează formele specifice de exprimare. Fiind o operă de grup. Tocmai în acest câmp structurat al semnificaţiilor opuse se realizează munca ideologică sub dubla sa formă. dar şi o diversitate a semnificaţiilor.“39 Ideologia. A considera dorinţele tale drept realităţi constituie prin excelenţă demersul ideologic. Activitatea ideologică se va concentra asupra aprofundării simbolice a deosebirilor dintre discursurile vechi şi aserţiunile noi. Prin munca de reproducere. luptă pentru a învinge. în acelaşi timp. orice creaţie se realizează printr-un proces de sinteză a elementelor deja existente. Acest obiectiv şi acest ataşament emoţional sunt deservite de un întreg arsenal de tehnici de propagandă şi de persuasiune care se regăsesc camuflate în discursul ideologic. Prin faptul că dispune de un puternic fond emoţional. originalitatea discursului său şi superioritatea acestuia faţă de propoziţiile adverse. „Dacă fiecare dintre noi investeşte atâta afectivitate în ideologie. Ele îi determină pe oameni să acţioneze într-un fel sau în altul. aceasta se explică prin faptul că ea dă glas dorinţelor noastre.

Acest câmp de semnificaţii opuse este. Prin discurs. ci opoziţie esenţială. în care orice expresie corespunde unei distribuţii stricte într-o reţea definită de relaţii sociale. Fără îndoială. să determine auditoriul la aderare. Miza directă a producţiilor ideologice conferă deţinătorului şi propagatorului bunurilor de factură ideologică un drept particular la a se exprima şi a fi ascultat. Astfel. 124 . o atribuire de credit producătorului ideologic de către o masă de receptori. a promisiunilor de credinţă şi supunere. miza fiind aici achiziţionarea puterii de influenţă şi legitimitatea acestui drept. să fixeze câmpul recunoaşterii respectului şi prestigiului. care permite exercitarea autorităţii ideologice. Lupta ideologică este o luptă de influenţare şi pentru influenţă. simultan. Confirmarea acestui status cucerit este asigurată de inducerea unor aşteptări colective convergente orientate spre locutor şi care îi conferă dreptul privilegiat de a fi ascultat. puterea simbolică. ideologul se vrea recunoscut drept deţinătorul legitim şi posesorul adevărului suprem. Orice creaţie ideologică. competiţie. alianţelor şi jurămintelor. Pluralitatea poziţiilor nu este juxtapunere. Fiecare luare de poziţie în plan simbolic va corespunde unei poziţii în reţeaua rivalităţilor. nici o situaţie nu poate în mod integral să absoarbă violenţa proprie expresiei ideologice.elementele valabile recunoscute în aserţiunile rivale nu-şi pot afla logica deplină decât în coerenţa pe care el o propune. concurenţă. Miza imediată ce animă manipularea bunurilor ideologice este posibilitatea comunicării şi stăpânirea ei de către subiectul producător. uneori dură. să-l facă să împărtăşească punctele de vedere exprimate şi să respingă mesajele rivale. Ca orice câmp diversificat de producţie. Prin expresia ideologică. un câmp de poziţii sociale. creditul. orice inovaţie se face în cadrul unei mişcări de revoltă contra discursurilor instituite. Mizele directe şi indirecte ale discursurilor corespund unor bunuri rare: recunoştinţa. recunoaşterea legitimităţii discursului este sinonimă cu recunoaşterea locutorului drept producător al acelui discurs. subiectul emiţător urmăreşte să stabilească cu acesta un fel de comunicare simbolică. totuşi. În această comunicare. Ea tinde să desemneze deţinătorul legitim al puterii simbolice. Miza nu este separabilă de cucerirea puterii simbolice ca scop imediat. comunicarea instituită va fi ea însăşi o confirmare a acestei recunoaşteri. câmpul ideologic funcţionează într-o manieră concurenţială. Discursul vrea să persuadeze. nu trebuie confundate situaţiile ideologice violente şi confruntările ritualizate.

depăşirii conflictelor interne şi stabilirii de alianţe cu grupuri rivale. prin cuvânt. invenţia de noi expresii este o regulă ce se impune tuturor. pe când indiferenţa marchează un recul. Este important să poată produce un discurs agresiv şi conciliant. succesiunea performanţelor asigură creşterea creditului acordat discursului după cum o tăcere prea prelungită riscă să antreneze uitarea. a unei poziţii. de putere şi. succesul unui mesaj marchează o promovare provizorie. Forma inedită în care este prezentat discursul ideologului induce în mintea receptorului capacitatea primului de a face faţă şi de a oferi soluţii valide problemelor noi. pentru a-şi păstra statutul dominant. Liderul trebuie să dovedească capacitatea de a produce un discurs favorabil menţinerii coeziunii grupului. În sânul unui grup. Trebuie obţinută resemnarea sau tăierea opoziţiei reducându-i audienţa. La orizontul acestei lupte se profilează ambiţia fiecăruia de a parveni la deţinerea monopolului legitimităţii. să demonstreze că aduce răspunsul legitim la noile probleme şi că vechile strategii trebuie readaptate. la limită.Este vorba de o cucerire. În orice ocazie. de agresiune contra puterii stabilite şi de persuasiune faţă de potenţialii simpatizanţi. În câmpul ideologic. În această luptă. 125 . chiar dacă ele îmbracă conţinuturi vechi. Orice ideologie politică trebuie. de a obţine asentimentul tuturor receptorilor potenţiali faţă de mesajele produse. influenţa. puterea simbolică. ideologul se poate afirma ca lider demonstrându-şi aptitudinea de a manipula şi stăpâni expresiile simbolice. ideologul profită de circumstanţe pentru a-şi afirma prezenţa şi pentru a veghea în permanenţă la restaurarea bunurilor achiziţionate. Se ştie prea bine că noul şi noutatea seduc.

Diversitatea de şcoli. câte o lecţie separată. este raţiunea. Fukuyama să elibereze certificatul de deces al istoriei. au adâncit această rezonanţă în timp.1. va duce automat la bunăstare. a creat impresia că liberalismul este vechi de când lumea. au creat impresia de simplitate a doctrinei. pe baza identităţii de esenţă a fiinţelor umane. ecologismul. IDEOLOGII POLITICE CONTEMPORANE Explozia actuală a – ismelor şi proliferarea concomitentă a ideologiilor reflectă cu destulă precizie dinamica schimbărilor sociale şi a revendicărilor corelative. de evitare a durerii şi căutare a plăcerii a fost dublat în zorii istoriei primitive de sentimentul de milă în faţa suferinţei aproapelui şi de repulsie la vederea acestor suferinţe. s-a răspândit cu o viteză direct proporţională cu persistenţa acestei mentalităţi magice despre politică. Dacă esenţa omului. într-un spaţiu vidat de o cultură politică democratică.2. atunci instituirea politicului. are valoarea unui eveniment–şoc. constituindu-se ca o veritabilă arheologie a cunoaşterii naturii umane în timp şi spaţiu. fiecare. odată asimilat cu valorile sale heraldice. reclamă o nouă sinteză dintre dreptul şi legea naturală. 1. Diversitatea centrelor sale de apariţie. Dreptul natural şi teoriile contractualiste. 4. apariţia liberalismului ca doctrină politică poate induce în eroare prin aparenta sa simplitate. pacifismul. teologia eliberării etc. care ar merita.II. Ideea că modelul liberal. urmând ca altele două: democraţia– creştină şi islamismul să fie tratate în capitolul: „Politică şi religie“.. în acest capitol vom aborda doar două din cele mai importante ideologii contemporane: liberalismul şi social–democraţia. nu i-a fost greu lui Fr. Ea are cauze profunde. ca fiinţă naturală. pe bază de norme şi valori. Ideologiile postmaterialiste: feminismul. în numeroase cazuri şi ocazii. antropologice şi psihologice. redusă. ca formă de agregare a socialului. teorii şi curente. Din raţiuni de spaţiu. Atracţia exercitată de doctrina liberală în spaţiul est–european. ca şi a spaţiilor geografice unde s-a format şi s-a manifestat.1. LIBERALISMUL. vor fi tratate într-un volum special. principiile sale. precum şi a formelor sale de manifestare. constitutive naturii umane. Instinctul de conservare a vieţii şi a bunurilor.2. după lunga noapte totalitară. 4. În aceste condiţii. De aceea. sub presiunea internaţionalizată a unui model luat ca referinţă pentru dezvoltarea posttotalitară a lumii. după aceea dintre libertatea şi egalitatea socială. la enunţurile sale 126 .

„Legea naturală este regula prin care fiecare îşi interzice tot ceea ce îi pare că trebuie să se întoarcă în prejudiciul său. toţi aveau drept la toate. nemaiexistând distincţie între ce-i al meu şi ce-i al tău. apare starea de război. tradiţiilor istorice care îşi pun o pecete deloc neglijabilă pe forma naţională a liberalismului. Căci conservarea vieţii. Dacă urmărim firul logic al teoriilor contractualiste. raţiunea îl împinge să renunţe la război şi săşi asigure conservarea prin unire şi înţelegere. Căci dreptul nu este decât libertatea pe care o posedă fiecare dintre noi de a întrebuinţa facultăţile sale după dreapta raţiune. vedem că starea de anarhie socială creată prin apariţia societăţilor istorice s-a adâncit odată cu declanşarea instinctului atavic de posesie. fiecare având un drept absolut asupra tuturor lucrurilor. nimic nu era just sau injust. fundamentul dreptului natural este dreptul de a-ţi apăra propria viaţă şi persoană prin toate mijloacele posibile. trebuie să renunţăm la dreptul absolut. Or. programat filogenetic la orice animal. în timp ce pasiunea împinge omul să caute tot ceea ce el doreşte. legea naturală este ordinea dreptei raţiuni care ne arată ce lucruri trebuie urmărite sau evitate pentru conservarea bunurilor şi vieţilor noastre. pentru a menţine pacea. 127 . nu numai a celor impuse prin consimţământul reciproc dar şi a celor impuse prin constrângere. În schimb. Al treilea principiu al legii naturale este respectarea convenţiilor. Egalitatea dintre oameni a luat naştere din faptul că o securitate absolută era imposibilă chiar şi pentru cei mai puternici. Primul principiu al legii naturale este căutarea păcii. Astfel. Astfel. prin urmare. nu exista diferenţă între ce-i al meu şi ce-i al tău şi. între democratizarea vieţii publice şi raţionalizarea vieţii economice. presiunile colaterale ale culturilor politice. Prin urmare. pe de o parte. tehnicilor de producţie şi organizarea muncii. În stare naturală. nimic din ceea ce este necesar nu poate fi contrar naturii şi raţiunii şi tot ceea ce nu este contrar raţiunii este just şi legitim. Dacă am lua ca exemplu doar liberalismul economic şi cel politic din Anglia şi Franţa am vedea.ideologice. Al doilea principiu este că. dincolo de trăsăturile şi conexiunile structurale. O abordare istorico–genetică şi analitico–structurală a studiului doctrinei liberale ne va arăta că aceasta este rezultatul unei duble sinteze în timp: între drepturile naturale şi teoriile contractualiste. nimic nu aparţinea nimănui. evitarea durerii şi căutarea plăcerii se materializează cel mai adesea în interese a căror forţă propulsivă este direct proporţională cu plăcerea posesiei sau satisfacerii unei nevoi. În aceste condiţii. modului de viaţă. este un drept. pe de alta. legea este limita dreptului: ele diferă una de cealaltă aşa cum libertatea diferă de obligaţie“40.

mai aproape de noi cu două secole. împăratul este Fiul Cerului: în India. Întrucât Cosmosul este o comunitate de comunităţi. În Manavadharmachastra (Cartea legilor lui Manu) zeii Indiei antice. în constituţia fizică a Regelui sunt prezente cele mai nobile particule. Întrucât derivă dini cosmologia orientală însăşi. iar comunitatea politică ia naştere tocmai din înţelegerea (pactul) de asociere dintre oameni în vederea păcii sociale şi a satisfacerii nevoilor comune. În momentul în care regii (împăraţii) nu guvernează în acord cu ritmurile acestei legi cosmice. taoism. În Egipt. budism. pacea socială a poporului care derivă din cosmologia orientală însăşi. faraonul este 128 . a căror trăsătură dominantă este dimensiunea morală. teoriile contractualiste au apărut în Orientul antic cu două mii de ani înainte ca gânditorii europeni din secolele XVI – XVII să îl ridice la rangul de principiu explicativ al genezei societăţii civile şi politice. acest cod de legi se caracterizează printr-un sincronism accentuat al valorilor religioase. hinduism) teoriile contractualiste orientale au ca numitor comun o clauză specială a contractului încheiat între rege (împărat şi popor. iar comunitatea umană fiind una dintre acestea. influenţată de budhism. bineînţeles. Artachastra (Ştiinţa dobândirii intereselor) a lui Kautilya.După cunoştinţele noastre. Sociabilitatea (jen) şi iubirea (li) confuciene nu fac nici ele abstracţie de la această regulă. valorile religioase şi cele morale joacă un rol preponderent. juridice unde. impresionaţi de anarhia primelor societăţi umane. pentru ca oamenii să înţeleagă că zeul este nemulţumit de arta guvernării şi ca semn că pot să se revolte şi să îl răstoarne pe rege/împărat. legitimitatea teocratică a puterii şi una din caracteristicile esenţiale ale sistemelor politice din Orientul antic – paternalismul – găsesc în teoriile contractualiste principala lor sursă de inspiraţie. se caracterizează printr-o autonomie a politicului faţă de religie şi morală. brahmanism. iar relaţiile sociale sunt reglementate de forţa inhibitivă a pedepselor. primul ministru al regelui Ceandragupta din dinastia Maurya (sfârşitul secolului IV – începutul secolului III). integrând toate comunităţile într-un întreg armonios. Această clauză este bunăstarea. morale. Legitimitatea teocratică a puterii în Orientul antic a întărit această clauză contractuală printr-un sistem de imagini sui–generis: în China. au trimis pe Manu să dea oamenilor codul de legi care-i poartă numele şi prin care ei nădăjduiau să aducă oamenilor pacea socială. atunci Cerul trimite asupra Pământului secetă. În plus. Indiferent de mediul religios în care apar (confucianism. Puternic influenţat de brahmanism. cutremure. contract al cărui garant este zeul. inundaţii. legea cosmică a iubirii universale (rita) asigură armonia lumii. Este interesant de observat că teoriile contractualiste din Orientul antic nu fac altceva decât să traducă în planul social matricea caracterială a culturilor. molime. Teoria contractualistă în acest caz are la bază secularizarea statului.

e. nici pedepse. 3. (secolul V î. Fiecare om avea o idee diferită despre ce-i al meu şi ce-i al tău. şi adversar al lui Confucius) admite. Chiar dacă aceste teorii pleacă de la ipoteze diferite în explicarea agregării sociale sau a stării de natură. ci egoismul. au câteva trăsături comune care explică geneza societăţii civile din perspectiva necesităţilor naturale şi nu din perspectiva unor valori a priori ale societăţilor moderne. În Babilonul antic regele este fratele zeului etc. ele ajung la aceleaşi concluzii în ce priveşte cauzele şi condiţiile apariţiei societăţii civile. Pentru a demonstra vechimea lor în timp. că viclenia şi forţa sunt calităţile esenţiale în urmărirea binelui propriu şi în asigurarea supravieţuirii personale 129 . teoriile contractualiste din Orientul antic anticipă. pentru un cât mai mare bine. ceea ce a dus la raporturi de duşmănie între oameni. În plus. necesitatea autorităţii. fără reticenţe. Mo–ţî. cantonată originea lor. În China. dar nu poate fi obligat să le înţeleagă“42. 2. văzute în angrenajul ideal al proceselor de socializare politică. ceea ce primează la om este un caracter social (jen). Apoi. În familie şi în societate ei trăiau în anarhie precum animalele“41. 4. n. sentimentul lor strict individual al lui. influenţei virtuoase care îi este imprimată din Cer. După el. deoarece datoria celor mari este de a conduce bine. Oamenii nu au putut să iasă din starea de anarhie decât acceptând să se supună în toate privinţele deciziilor unei şef: „La început nu existau nici guvernare. Pentru a demonstra că geneza lor nu este funcţie de condiţiile socio–politice ale Europei moderne care pregătesc apariţia liberalismului. ei au înţeles că anarhia provine din lipsa şefilor: „Poporului – spunea Mo–ţî – poate să i se dea directive de urmat. A guverna înseamnă a fi corect. pe nedrept.fiul sau fratele Soarelui: în fiinţa lui sunt îngemănate principiul iubirii universale (maati) şi principiul raţional (ka). homo homini lupus). al meu şi al tău (yi). Teoriile contractualiste. că egalitatea naturală este o stare de război (bellum omnium contra omnes. Am insistat mai mult asupra acestor teorii contractualiste din patru motive: 1. atât cele antice cât şi cele moderne. cu mult mai mare decât epoca modernă în care este. Toate aceste corespondenţe Cer – Pământ fac din persoana sacră a regelui (Împăratului) o veritabilă axis mundi care conferă o şi mai mare importanţă clauzei contractuale mai sus amintite. Teoriile contractualiste insistă toate asupra faptului că starea naturală a omului este una nefericită. până şi în litera lor teoriile contractualiste din gândirea politică a Europei moderne din care liberalismul îşi extrage premisele doctrinare. Cea a poporului este de a se dărui. Pentru a demonstra că aria lor geografică de răspândire depăşeşte spaţiul cultural european. Că ipotezele acestor teorii pot foarte bine să stea la baza configurării şi a altor construcţii doctrinare decât liberalismul.

se vede silit să acţioneze pe baza altor principii şi să-şi consulte raţiunea înainte de a da curs înclinărilor sale“43. Rousseau se circumscrie tematic iluministului care ridică raţiunea la rang de lege universală şi care face din dreptul omului la fericire un principiu de guvernare. Dar cum să se instaureze pacea socială pe consimţământul acelora care o violează cel mai mult? Căci dreptul natural. omul care până atunci nu luase aminte decât la el însuşi.în detrimentul celorlalţi. lăcomia. sub influenţa factorilor alienanţi. nu poate fi aplicată fără o putere superioară care emană din translaţia acestor drepturi recunoscută prin contracte şi convenţii. cruzimea. pentru a se proteja bunurile individuale şi viaţa. J. acesta s-a pervertit. „Trecerea de la stare de natură la starea civilă provoacă în om o schimbare remarcabilă. deoarece nu este parte contractuală. înlocuind în purtarea sa instinctul prin justiţie şi dând tuturor acţiunilor sale moralitatea care le lipsea înainte. glasul datoriei înlocuind impulsul fizic şi dreptul luând locul poftei. ca principiu al raţiunii. Astfel. grefată pe o ipotetică vârstă de aur a umanităţii. dintre just şi injust. care ne îndeamnă să renunţăm la dreptul absolut pe care îl avem asupra tuturor lucrurilor pentru a asigura o convieţuire paşnică între oameni. odată cu intrarea omului în stadiul istoric şi social. Numai atunci. ca drept al tuturor asupra tuturor. au trebuit să admită că. De aici şi clauzele speciale ale contractului la aceşti autori. Rousseau) care accentuează natura funciar bună a omului. Spaţiul său social de convieţuire trebuia marcat de pacte şi convenţii pentru a se marca diferenţa dintre ce-i al meu şi ce-i al tău. Hobbes contractul nu este o delegare. Teoriile lui Hobbes. Mencius. J. Evident că radiografia transformării stării de natură în societatea civilă nu este un proces uniform înregistrat ca atare de autorii care s-au dedicat acestei problematici. Jean Bodin au apărut tocmai ca urmare a crizelor religioase profunde care ameninţau societăţile timpului lor cu distrugerea. ci o alienare care derivă din translaţia drepturilor comunităţii către un suveran (Leviathanul) care nu este obligat cu nimic faţă de supuşii săi. Cercul s-a închis: continuitatea existenţei omului ca specie nu mai putea fi garantată doar prin sociabilitatea sa înnăscută. Ea este funcţie de reacţia autorilor la mediul în care trăiesc. În schimb. iar legea naturală. şi în primul rând. Grotius. 130 . în care starea originară a „bunului sălbatic“ nu cunoaşte Răul. ea fiind de o bunătate adamică. Althusius. opera social–politică a lui J. aneantizează ideea de drept. în care vectorul religios prezintă o notă prezenteistă incontestabilă. la Th. Pentru a obţine pacea socială şi a o apăra prin toate mijloacele posibile oamenii contractează între ei un pact de înţelegere şi neagresiune (convenţie). J. J. Chiar şi acele teorii (Confucius. a proprietăţii private.

Hobbes. Bodin. deoarece asigură principiul continuităţii şi unităţii statului. în concepţia lui Th. Bodin). adică cu un drept absolut asupra tuturor lucrurilor. fie ele naturale sau ecleziastice. în virtutea unui pact reciproc. Aici cercul se închide. monstrul marin (Leviathanul) este carne din carnea însăşi a tuturor celor care i-au concedat grija de a-i apăra. statul nu trebuie să fie supus nici unei legi exterioare lui.. Pentru a garanta pacea. suveranitatea.Dar pentru că mulţimea nu are nici mijloace. Ea este superioară monarhului şi puterii politice. Sa văzut că a transmite dreptul său cuiva înseamnă. indivizii renunţă la voinţa şi la toate drepturile lor în favoarea unei persoane publice (statul. a nu-i rezista. suveranitatea statului este bazată pe contractul dintre indivizi care doresc să-şi dea un suveran pentru a fi protejaţi. 1705) privilegiază figura monarhului ca sediu central al suveranităţii. o putere absolută“44. Althusius este superioară monarhului. Hugo Grotius şi J. ea rămâne singura prevăzută cu dreptul primitiv. opusă tiraniei. precum respectarea obligaţiunilor asumate anterior. la Th. dacă toţi transmit prin aceasta să nu reziste deloc puterii absolute. în scopul de a uza după voia sa de puterea tuturor. în construcţia juridică a lui J. începând cu Jean Bodin (Les six livres de la Republique. Nimeni nu a demonstrat mai 131 . Astfel. degrevată de orice servituţi. tocmai pentru ca această calitate supremă de comandă să fie mai bine utilizată în folosul comunităţii. religios sau laic.. de vreme ce regele era ţinut în actul guvernării de legile umane şi divine. Suveranitatea este „puterea de a face şi desface legile“ (J. ca la majoritatea teoriilor contractualiste. „o persoană autorizată în toate acţiunile sale de un anumit număr de oameni. nici forţa de a garanta securitatea societăţii astfel constituită. pentru a asigura pacea şi apărarea comune (. Hobbes. în esenţă. pur şi simplu.). Dar titularul originar al suveranităţii a fost poporul care a conferit-o primilor regi printr-un act de donaţie. departe de a limita suveranitatea. 1576) până la Bossuet (La Politique tirée de paroles pures de la Sainte Ecriture. deasupra regelui şi puterii politice. Statul uriaş. Dar deşi imaginea paternalistă a monarhului recuperează monarhia ca formă de guvernământ benefică. Statul este. prin urmare. printr-o liberalitate. Leviathanul) care să le garanteze securitatea. suveranitatea apare ca un imperativ categoric. puterea civilă este. Prin acest al doilea pact (unio) ei retractează delegarea şi se supun necondiţionat puterii sale absolute. Din această perspectivă. Faptul că gânditorii politici din secolele XVI – XVII găsesc monarhia ca forma de guvernământ cea mai aptă să exprime conţinutul legitim al suveranităţii provine dini urgenţa imperioasă a găsirii unei forme politice care să garanteze pacea şi sfârşitul conflictelor religioase. contractul o fundamentează. Aşadar. Teoriile contractualiste din cadrul absolutismului clasic.

„dă naştere unui corp moral şi colectiv. ca titular al suveranităţii. apoi. decât de el însuşi şi să rămână tot atât de liber ca şi mai înainte. cu toate drepturile sale. textul contractului sună în felul următor: „Fiecare din noi pune în comun persoana şi toată puterea lui. Din combinarea acestor principii derivă regulile statului de drept liberal. Redus la esenţă. secularizarea statului. o unitate. Totul se subsumează acelui strigăt de luptă al burgheziei victorioase „laissez faire. şi primim în corpore pe fiecare membru ca parte indivizibilă a întregului“46. Din această sinteză dintre drepturile naturale. Poporul. o viaţă şi o voinţă a sa“. al societăţii politice: „A găsi o formă de asociaţie care să apere şi să protejeze cu toată forţa comună persoana şi bunurile fiecărui asociat şi în cadrul căreia fiecare dintre ei. în sinteză cu drepturile omului. teoriile contractualiste şi teoria suveranităţii şi-a edificat liberalismul principiile sale politice. cu nuanţe specifice.seducător decât J. respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. să nu asculte. libertatea sub toate formele ei: 132 . prin însuşi acest act. alcătuit din tot atâţia membri câte voturi sunt în adunare. deleagă pe o perioadă de timp sarcina de a exercita prerogativele suveranităţii în numele lui unor aleşi. O astfel de putere derivă din puterea civilă care ia naştere în urma contractului social – actul fondator al societăţii civile şi. cheia de boltă a edificiului său. totuşi. Rousseau caracterele originare şi conţinutul popular al suveranităţii din care liberalismul. condiţia fiind aceeaşi pentru toţi. J. iar legea este expresia acestei voinţe generale. echilibrul şi controlul reciproc dintre puteri. laissez passer“ care. a pus semnul egalităţii între liberalism şi democraţie. Într-o enumerare succintă. unindu-se cu toţi. În acest spaţiu omogen de viaţă şi voinţă. în favoarea întregii comunităţi. voinţa generală este voinţa majorităţii. Aceasta este problema fundamentală a cărei soluţie este contractul social“45. împrumutată de la iluminism. următoarele principii ale liberalismului s-ar regăsi în orice regim liberal. îmbătată de libertatea economică a epocii victoriene. corp care capătă. Înstrăinarea totală a fiecărui asociat. sub conducerea supremă a voinţei generale. guvernarea reprezentativă. suveranitatea naţională. raţionalism. raportul dintre stat şi societatea civilă. separarea. în funcţie de condiţiile concret istorice şi de gradul de maturizare a culturii politice liberale: individualism. va construi edificiul democratic al principiilor sale. având în teoria drepturilor omului şi a progresului. un eu colectiv.

o clasă conştientă de drepturile şi de forţa ei economică. libertatea de conştiinţă sunt libertăţi politice. Liberalismul a gestat ca doctrină politică în pântecele absolutismului. a împiedicat dezvoltarea liberalismului politic în acelaşi ritm cu cel economic. al industriilor. etc. libertăţi economice. Alături de inovaţie şi de risc. creşterea în complexitate a problemelor administrative reclamă o birocraţie tot mai numeroasă. în condiţiile relaţiei dintre cerere şi ofertă Convingerea individului în posibilităţile sale de afirmare în condiţiile liberei concurenţe a constituit una din valorile culturii politice liberale. bazate pe bresle şi statut la relaţiile moderne „orizontale“. libertatea de opinie. Supremaţia statului în exterior cerea o armată permanentă şi tot mai numeroasă ca şi revoluţionarea tehnicilor de luptă. Libertatea de asociere. El pune în prim–planul acţiunilor sale individul şi drepturile sale. împotriva tendinţelor centrifuge din interior şi împotriva rivalilor săi. Astfel se explică apariţia liberalismului economic în Anglia înaintea celui politic. economică. unde întârzierea în demararea modernizării economice a facilitat avansul liberalismului politic faţă de cel economic. civilă. de întreprindere sunt libertăţi economice. Acestea au vizat. juridice. din exterior. Din punct de vedere economic liberalismul face trecerea de la relaţiile feudale „verticale“. principiile economiei de piaţă (placa turnantă a liberalismului economic: formarea liberă a preţurilor pe piaţă. datorită dezvoltării tehnicilor de producţie în timpul primei revoluţii industriale. Libertatea de contractare. concurenţa reprezintă al treilea factor care profilează structura morală şi intelectuală a noului actor economic al istoriei: burghezia. a început să ceară tot mai insistent drepturi politice. bazate pe contract (autodeterminarea individului proprietar pe piaţă). au vizat o întărire a statului monarhic. libertatea de asociere. Ca doctrină a libertăţii individuale în condiţiile legii. în primul rând. aceste drepturi devin suportul moral al unei game vaste de libertăţi: libertăţi politice. Conservatorismul sistemului politic englez. măsuri de ordin administrativ şi legislativ de care regii aveau neapărată nevoie în opera lor de modernizare economică. iniţiate şi sprijinite de statele absolutiste. Dar ambele aceste cerinţe reclamau în primul rând bani pe care regele i-a obţinut prin concesionarea unor industrii şi monopoluri burgheziei: monopolul comerţului.politică. în interior. sub influenţa ideologiei iluministe din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. bazat pe forţa tradiţiei şi pe evoluţia organică. al transporturilor. Dar burghezia. de concurenţă. Derivate din dreptul natural. Procesele de raţionalizare administrativă. Nu acelaşi lucru se poate spune despre liberalismul continental. liberalismul este o etică individualistă. În ordinea burgheză individul este 133 . ceea ce a dus la izbucnirea Revoluţiei Franceze din 1789.

În ordinea liberală. într-un studiu din 1967. Din punct de vedere politic. Spencer a ilustrat în lucrarea „Individul împotriva statului“. liberalismul clasic reprezintă libertatea neîngrădită a individului proprietar în raport cu Statul. Statul este doar instrumentul care veghează la siguranţa vieţi cetăţenilor şi a proprietăţii. ceea ce H.definit mai ales în sfera proprietăţii şi nu în cea a familiei sau a ordinului său ca în societatea feudală. totul este supus legii cererii şi ofertei. Principiile unei ordini politice liberale stabileşte două tradiţii în cadrul liberalismului european: liberalismul insular (liberalismul englez). liberalismul continental face din raţiune subiectul. 134 . Din această abordare pragmatică a schimbului rezultă o cunoaştere a dinamicii sociale. laissez passer“ exprimă extrem de sugestiv nucleul său economic: libertatea individului proprietar ca libertatea de a intra în relaţii contractuale. În consecinţă. liberalismul continental (liberalismul francez). Experienţa individuală şi tradiţia sunt mijloacele prin care puterile naţiunii sunt sporite. laureat al Premiului Nobel în economie (1974). Liberalismul concepe piaţa ca un fel de barometru social unde se confruntă zilnic interesele producătorilor cu nevoile consumatorilor. de inovaţie sau de întreprindere. individul este proprietarul absolut şi necondiţionat: totul se vinde şi totul se cumpără. proprietatea şi piaţa determină dreptul iar dreptul determină „statul minimal“ sau „statul – paznic de noapte“. Friederich von Hayek. Din punct de vedere etic liberalismul este o etică individualistă. de asociere sau de concurenţă. a necesităţilor şi posibilităţilor de dezvoltare. precum şi dreptul de a vinde şi cumpăra pe o piaţă naţională sau mondială. adică interesele materiale reprezintă forţa majoră care motivează acţiunile şi comportamentele indivizilor. materială: procurarea cât mai multor plăceri prin cât mai mic efort. înţeleasă într-o perspectivă utilitaristă. afirmând că orice cunoaştere şi filosofie se bazează pe experienţa individuală şi pe tradiţie. Acest liberalism respectă consecvent tradiţia. în continuarea celei trasate de iluminismul raţionalist: dreptul omului la fericire. În cadrul liberalismului clasic legile proprietăţii şi ale pieţei se exprimă în normele de drept. prin care se consacră raportul dintre libertate şi proprietate. Formula liberală a concurenţei: „laissez faire. Liberalismul insular face din individul proprietar subiectul său. Fundamentul filosofic al liberalismului insular îl constituie empirismul şi evoluţionismul. Individul. Din sinteza dintre teoriile contractualiste şi ale dreptului natural. liberalismul va elabora o nouă religie. cu experienţa şi interesele sale constituie axa moralei liberale. Un mare economist şi filosof contemporan.

prin raţiune „toţi oamenii se nasc liberi şi egali“. afirmând că raţiunea. Maniera în care religia poate influenţa comportamentul şi psihologia politică se poate urmării în impactul pe care dogma protestantă a Predestinării l-a avut în dezvoltarea liberalismului clasic.. Ea se poate aplica însă realităţii americane. datorită proceselor de adaptare – determinare. convertit într-o ideologie a guvernării reprezentative. adică guvernată prin scopurile pe care un guvern sau un parlament le impune abuziv şi arbitrar libertăţii – proprietăţii. prin legi date de parlament şi care încalcă libertatea – proprietate. protejând domeniul privat. este generatoare de cultură şi civilizaţie. independentă de simţuri. în marea lui iubire. este.2. Liberalism şi religie. şi numai în combinaţie cu alte variabile. Acest liberalism neagă tradiţia şi experienţa individuală. Acest liberalism continental. ca legi ale proprietăţii. În fond. Totuşi. ca o dovadă a faptului că Dumnezeu. Liberalismul insular se dezvoltă din perspectiva ordinii sociale spontane în cadrul căreia se pot urmări orice scopuri individuale. se vede în 135 . nu şi-a luat mâna de pe noi. 4. Ordinea spontană este o ordine nomocratică. U. Max Weber pleacă de la următoarea ipoteză: în acordarea Graţiei (iertarea de stigmatul păcatului originar) voinţa lui Dumnezeu este de nepătruns. Această critică violentă a raţiunii şi raţionalismului are la Hayek următorul argument: raţionalismul. realităţilor economice din Europa occidentală. Seducătoarea teorie a lui Max Weber din Etica protestantă şi spiritul capitalismului poate fi una dintre variabilele explicative şi nu singura. cel care a produs democraţia modernă ca stat.1. Liberalismul continental se constituie printr-o proiecţie raţională a ordinii sociale planificate care îşi propune scopuri. adică guvernată prin legi. care urmăresc întărirea normelor universale ale comportamentului corect (concurenţa loială pe piaţă). A. independent de experienţă. dacă avem în vedere forţa modelatoare a tradiţiei istorice. ţară care nu a cunoscut feudalismul. Nu are rost să îţi iroseşti energiile obsedat de întrebarea dacă Dumnezeu îţi va acorda iertarea în urma faptelor bune pe care le faci în acest scop. naşterii S. Acest pariu meschin cu divinitatea profanează ideea de credinţă creştină care se bazează pe dragostea necondiţionată asupra lumii. Aceasta este ordinea pieţei libere care nu se bazează pe obiective comune.2. consideră că poate elabora legi bune şi instituţii perfecte. Ordinea planificată este o ordine teleocratică. ceea ce nu este întru totul adevărat. ci pe reciprocitate. de interesele materiale şi de tradiţie. după Hayek. „strămoşul socialismului modern“.Liberalismul continental are ca fundament filosofic raţionalismul constructivist prin care se afirmă că raţiunea este natura umană.

Michael Polaniy. 4. (.3. prilejuit de traducerea cărţii The Good Society în limba franceză: La Cité libre. Sir William Beveridge. problemele sociale care ar fi trebuit. Credinţa în egalitatea şanselor de afirmare în condiţiile liberei concurenţe este subtil asociată cu inegalitatea acordării Graţiei şi cu acceptarea diferenţelor care rezultă de aici pe plan economic. Wilhelm Röpke. Participanţii la Colocviu au insistat asupra necesităţii de a se trece de la „ordinea naturală“ la „ordinea socială“ în condiţiile noilor realităţi economice şi. a reunit marile spirite liberale ale vremii: Jacques Rueff. Poziţiile de echilibru care se stabilesc pe pieţe sunt. falimente. Louis Baudin. cinste în afaceri. organizată de Institutul Internaţional de Cooperare Intelectuală. sub preşedinţia autorului american. monede. Louis Rougier. Neoliberalismul şi implicaţiile sale ideologico – doctrinare.categoria succesului economic. asociaţii şi persoane juridice. Căci fricţiunile şi perturbările marchează punctele asupra cărora ordinea se află în conflict cu economia“47. Agenda cuprinde cinci puncte esenţiale: „1. bănci şi sistemul fiscal. Actul oficial de naştere a liberalismului a fost legiferat în august 1938 la Colocviul Walter Lippmann. prin urmare. trebuie să ne organizăm viaţa în acord cu preceptele creştine: austeritate. Friedrich von Hayek. însă. cărora economiştii clasici le admiteau existenţa – dar le-au neglijat curând – erau. aşa cum aceştia le exprimă efectiv şi nu aşa cum o autoritate centrală pretinde să le stabilească în numele lor. afectate şi pot fi decisiv determinate de legile asupra proprietăţii. Possony etc.2. Fatalitatea inegalităţii („aşa a vrut Dumnezeu“!) nu contrazice principiul liberal al egalităţii juridice a tuturor cetăţenilor. Ludwig von Mises. Liberalismul economic admite ca postulat fundamental că numai mecanismul preţurilor care funcţionează pe pieţele libere permite să se obţină o organizare a producţiei capabilă să asigure cea mai bună utilizare a mijloacelor de producţie şi să conducă la satisfacerea maximă a dorinţelor oamenilor.. asupra necesităţii de a revizui unele postulate ale doctrinei liberale clasice: „Eu am arătat – susţinea Walter Lippmann – că «fricţiunile» şi «perturbaţiile». de contracte.. de grupuri.) 136 . acestuia îi revine responsabilitatea de a adopta regimul juridic care serveşte drept cadru liberei dezvoltări a activităţilor economice.1. de fapt. spune Calvin. Această reuniune internaţională. să constituie preocupări prioritare ale oamenilor luminaţi. şi trebuie întotdeauna într-o societate care practică diviziunea muncii. Dar pentru a avea succes economic. Cum aceste legi sunt creaţia statului. acumulare (economisire) şi investiţii. 2. S. de brevetele de invenţii.

nu adversar. 137 . serviciilor sociale.. nu stăpân. sociale şi economice trebuia să ţină seama de influenţa şi de importanţa psihologiei consumatorului şi a interesului ca mobil al acţiunii umane. sub rezerva afectării spre alte scopuri sociale. b) că utilitatea maximă constituie un obiectiv benefic la scară socială. Realizarea noii ordini implica modificarea anumitor funcţii ale statului. c) că. pe scurt. 5. În ultimele şedinţe ale Colocviului. Obiectivul juridic este de a asigura maximum de utilitate producţiei. regimul juridic pe care noi îl dorim recunoaşte: a) că preţurile pieţei sunt afectate de regimul proprietăţii şi al contractelor. Aceste scopuri trebuie alese prin proceduri democratice specifice şi. Determinarea regimului de drept constituie metoda liberală de control social. formele de intervenţie a puterilor publice. 4. sacrificiile pe care le implică funcţionarea sistemului pot fi impuse acestuia. un suveran care ştie să comande. după principiile liberale. să păstreze respectul faţă de aspiraţiile individului. deşi liberalismul are ca postulat fundamental regularizarea producţiei prin mecanismul preţurilor de pe piaţă. 2. apărării naţionale. şi să se autolimiteze. politica economică de cooperare. 4. partener. învăţământului. în egală măsură. Deci. de asemenea.. ci . cercetării ştiinţifice. un stat puternic în serviciul unui individ liber“49. În acest caz. inclusiv când producţia este reglementată prin mecanismul preţurilor. Un stat liberal poate şi trebuie să perceapă prin fiscalitate o cotă din venitul naţional pe care să o consacre creşterii nivelului de finanţare colectivă: 1. căruia trebuia să-i devină asociat. Louis Rougier a propus crearea unui Centru Internaţional pentru Renovarea Liberalismului şi a sugerat anumite teme de reflecţie în această privinţă: fizionomia statului neoliberal. intervenţia va acţiona asupra cauzelor ce trebuie să fie corectate şi nu spre a conferi statului suportul pentru a modifica arbitrar situaţiile individuale“48.3. poziţia neoliberalismului faţă de statele şi economiile totalitare. ale cărei intervenţii precumpănitor juridice. dacă ele nu tind spre maximum de utilitate. dar că nu trebuie ca doar acesta să fie avut în vedere. Organizarea producţiei. nu exclude afectarea unei părţi din venitul naţional spre scopuri de ordin colectiv. nu protector. sistemul liberal impune alegerea conştientă a altor obiective. restructurarea democraţiei. 5. Statul neoliberal va înceta să fie statul minimal clasic şi va evita deformările „Leviathan“-ului de tip fascist sau bolşevic: acesta urma să îşi asume un rol considerabil şi. dar ştie. 3. Statul. asigurărilor sociale.

2. statul cultural. Omul poate fi. industrializarea şi urbanizarea. accentul pus pe muncă şi pe organizarea producţiei. Modernizarea economică. iluminismul. gândirea socialistă comporta: 1. nu lipsit de erori. IDEOLOGIA SOCIAL–DEMOCRATĂ. Popper. din cauza concurenţei. rolul statului în economie şi în educaţia maselor. aceste valori individualizează. 2. nu omul trebuie să fie supus etatizării. ceea ce a dus la asimilarea lor ca salariaţi în noile ramuri industriale. cât şi în sfera cunoaşterii şi organizării muncii. În această perioadă. Pe de altă parte. De fapt. „Declaraţia de principii a Internaţionalei Socialiste“ adoptată la cel de al XVIIIlea Congres al său din 20–22 iunie 1989 de la Stockholm proclamă. filosofia germană. un model de reformă socială prin construirea unor comunităţi perfecte. 6. obiectul şi subiectul propriei sale dezvoltări. 3. responsabilitatea politică şi moralitatea acţiunilor. Formarea ideologiei social–democrată este strâns legată de apariţia şi dezvoltarea proletariatului în epoca modernă.4. de la Kant şi Hegel până la K. sursele teoretice ale ideologiei şi doctrinei social–democrate sunt filosofia greacă. 3. în practica social–istorică omul trebuie considerat întotdeauna ca scop şi niciodată numai ca mijloc. 4. concomitent. prin procesele de concentrare economică. 5. cu instituţiile. prin continuitatea şi întregirea lor în practica social–istorică. 7. ideea că omul este bun de la natură. R. Apariţia noului actor politic este legată în primul rând şi indisolubil de procesele modernizării economie capitaliste care au cunoscut un deosebit avânt în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. neîncrederea în revoluţie ca instrument al schimbării ordinii politice. de esenţă kantiană: 1.2. ci statul trebuie să fie supus umanizării. de ruinare a meseriaşilor. ca şi ale romantismului. va antrena un ansamblu de transformări atât în planul forţelor de producţie şi relaţiilor sociale. Prima fază a revoluţiei industriale a accelerat procesele de formare a proletariatului industrial. în cristalizarea ideologiei social–democrate. ca rezultat al „sclaviei moderne“. a micilor proprietari agricoli. de eşecuri sau de căutări contradictorii. 4. analiza critică a stărilor de lucruri existente. clasa muncitoare va parcurge un proces complex şi îndelungat de conştientizare a propriei sale forţe. Nu este greu de observat filiaţia ideilor iluministe şi ale „socialismului utopic“. În lupta ei pentru drepturi şi libertăţi politice şi economice. dar că societatea îi corupe. o critică morală a nedreptăţii. justiţie socială şi 138 . normele şi valorile sale specifice. că „socialismul democratic este o mişcare internaţională pentru libertate. Configuraţia actuală a valorilor social–democrate confirmă axiomele de bază ale doctrinei. de exemplu.2. filosofia Renaşterii. deşi nu căpătase forma unei doctrine coerente şi unitare. prin cei doi piloni ai săi. un regim politic.

fără corectivele normelor morale şi sociale de 139 . tradiţiile culturale ale coexistenţei şi securităţii colective pot contribui la dezvoltarea liberă a personalităţii umane. 1972 adresată lui Bruno Kreisky şi Olof Palme: „Noi am declarat acolo (în programul P. Noi am adăugat în continuare că în Europa socialismul democratic îşi are rădăcinile în etica creştină. Libertatea (libertatea politică în toate formele ei. a injustiţiei. libertatea economică.) că social–democraţia sau. Valorile fundamentale ale acţiunii socialiste erau definite ca libertatea. desigur. justiţia şi solidaritatea care decurg dintr-o necesitate comună. II. libertăţile şi drepturile fundamentale ale omului etc. Willy Brandt nota cu 11 ani mai târziu în scrisoarea din 17. concepută într-un spaţiu vid. în umanism şi în filozofia clasică şi nu putem emite pretenţii la proclamarea unor adevăruri ultime“50. D. Într-o enumerare restrictivă.solidaritate“. Într-o lume a schimbărilor social-politice rapide. eliberarea de nevoi.). Reconstrucţia posttotalitară a lumii solicită un nou cadru de solidaritate şi de conjugare a eforturilor în care aceste valori. G. ca membru al comunităţii. aceste principii îşi reafirmă valabilitatea. Referindu-se la capitolul dedicat valorilor socialismului democratic în programul fundamental al Partidului Social–Democrat German de la Bad–Godesberg din 11–13 noiembrie 1959. Noi am pornit de la ideea că libertatea şi dreptatea se intercondiţionează. Evoluţia ideii de libertate în gândirea politică europeană demonstrează că libertatea individuală. discriminărilor rasiale şi naţionale. Succesele înregistrate de partidele social–democrate în practica guvernării au făcut ca aceste principii să devină valori politice efective ale lumii contemporane. n. socialiştii democraţi tind să creeze o societate în care orice om îşi va putea dezvolta în mod liber personalitatea şi va putea participa la viaţa politică. ceea ce înseamnă acelaşi lucru. – n. În aceeaşi scrisoare. deoarece ele sunt repere esenţiale în lupta împotriva neocolonialismului economic. născute din mişcarea muncitorească. Willy Brandt continua: „Noţiunile Libertate–Dreptate (Egalitate) – Solidaritate (Fraternitate) ne desemnează limpede că moştenitori ai epocii Luminilor şi nu trebuie să ne ruşinăm pentru aceasta. şomajului. eliberarea de teamă. se poate contura următoarea hartă a valorilor social–democrate şi a principiilor subsecvente care le individualizează în practica cotidiană: 1. Mi se pare însă că ar merita să fie continuate schimburile de păreri asupra acestui punct pentru a se reuşi să se concretizeze rezultatele. S. În acest cadru ar trebui să atribuim un rol cheie noţiunii de solidaritate“51. mişcările de eliberare. economică şi culturală a umanităţii.

Dar egalitatea şanselor. ale izolării şi atomizării. pe baza cărora ţesutul social se naşte şi dezvoltă. şi de a-i conferi statutul de persoană cu toate prerogativele ce derivă din aceasta. indiferent de poziţia socială. de asemenea. ceea ce presupune o structură a colectivităţilor umane care să asigure fiecăruia o întindere egală a libertăţii. prin intermediul sintezei dintre principiile socialiste de repartiţie şi economia de piaţă. fără garantarea egalităţii condiţiilor reale de pornire. printr-o nouă calitate a vieţii ca şi printr-o democratizare extinsă. instituind o reţea complexă de interacţiuni. Libertatea individului este direct proporţională cu numărul unor asemenea alternative. libertatea înseamnă egalitatea şanselor. Fenomenele de marginalizare. Traumatismele excluderii. 3. Justiţia socială. depăşind sfera libertăţii individuale. Într-o a doua accepţie. 2. 140 . defini libertatea ca şansă a unor alternative de acţiune realizabile. asemeni celorlalţi. se rezumă la egalitatea în faţa legii. sex sau religie. de excludere socială şi înstrăinare care generează efecte perverse. s-au extins şi la alte structuri şi relaţii din cadrul sistemului social global. concepută de Olaf Palme ca „desfiinţare sistematică a privilegiilor“. Se poate. rasă. Egalitatea (egalitatea şanselor de acces şi a condiţiilor de plecare. Elementul coeziv care unifică şi instrumentalizează aceste valori în spaţiul social este libertatea. nu numai o egalitate formală în faţa legii. cu spaţiul liber în care individul poate să-şi materializeze acţiunile după propria voinţă şi opţiune. în secolul XX. Dreptul oricărei fiinţe umane de a fi tratată cu toleranţă. Din sfera justiţiei sociale sunt derivate alte două subspecii de valori: securitatea socială şi protecţia socială care materializează pe plan practic coordonatele valorice ale justiţiei sociale. compasiune. în special în rândul categoriilor marginalizate. Libertatea se poate identifica. prin umanizarea condiţiilor de muncă. Sentimentul de a fi perceput şi tratat ca egal. pot fi eradicate. justiţie care nu se limitează însă doar la eliminarea discriminărilor economice între clasele şi categoriile sociale care. cu efecte mediate pe termen lung. şi respect. insuficientă pentru crearea condiţiilor favorabile de manifestare a unei politici autentice de justiţie şi solidaritate sociale. ci una eminentă a persoanei umane). este lipsită de substanţă deoarece ea nu se poate defini decât în raport cu celelalte valori ale vieţii sociale. într-o primă accepţie. în viziunea social–democraţiei.convieţuire. justiţia şi solidaritatea. Problema cheie a culturii politice social–democrate este la ora actuală justiţia socială în economia de piaţă. depăşesc sensul limitat al inegalităţii economice. Conceptul de solidaritate socială vizează astfel nu numai dreptul dar şi obligaţia comunităţii de a-l reintegra pe un membru al ei cu drepturi depline.

baza sigură a eficienţei. în practică nu a adus mari remedii la inegalităţile secolului al XIX-lea. ci imanente acesteia. Explicaţia rezidă în credinţa liberală că libertatea şi egalitatea erau doi termeni incompatibili. Aceste instituţii nu sunt exterioare societăţii. Pentru comunişti. a egalităţii şanselor. ea dizolvând 141 . 4. diferenţele economice nu sunt luate în considerare în participarea la deciziile politice. al doilea – negarea luptei de clasă“52. la origine.Problema justiţiei sociale în doctrina social–democrată se deosebeşte atât de soluţiile totalitarismului comunist cât şi de teoriile liberalismului clasic. inegalităţile reale existente între indivizi şi. ci din indivizi care se ajută reciproc. Din această perspectivă a uniformizării politice. Inegalitatea îşi pierduse astfel principala sa raţiune de a fi. în al doilea rând. pe două principii corelative. reuniţi pur şi simplu în faţa unei legi pe care ei înşişi şi-au dat-o. democraţia liberală va oferi imaginea unei societăţi politice compusă dintr-o agregare de „atomi independenţi şi egali“. Ea crea o clasă de proprietari–antreprenori care asigură un nivel ridicat al investiţiilor şi permitea astfel o creştere rapidă a venitului naţional. legate între ele printr-o istorie şi cultură comune. După primul război mondial fondurile acumulate astfel nu mai găseau debuşee pentru investiţii. ale nevoii de coeziune şi integrare socială. ale necesităţii de a atenua dezechilibrele cauzate de economia de piaţă şi polarizarea bogăţiilor. „În primul rând. care îşi respectă instituţiile comune şi regulile care le guvernează. o fatalitate în ordinea socială. iar în ordinea economică ea declanşa competiţia. deoarece ele sunt rezultanta eforturilor mai multor generaţii. indiferent de raporturile de putere. Insuficienţa consumului limita investiţiile la un nivel mult prea scăzut pentru a asigura deplina întrebuinţare. aflaţi într-o luptă competitivă. Primul principiu implică separarea societăţii de sfera politică. primul având prioritate deoarece inegalitatea era un dat natural. societatea este compusă din indivizi independenţi şi egali în drepturi. O societate social–democrată nu este constituită din învingători şi învinşi. În doctrina liberală egalitatea şanselor nu înseamnă neapărat şi o egalitate reală a condiţiilor de decolare (take off). Inegalitatea era incompatibilă cu deplina întrebuinţare şi bloca capitalismului orice speranţă de a îmbunătăţi nivelul de viaţă general. Rezultă din interesele convergente ale celor defavorizaţi. Concepţia liberală a dreptului egal al fiecăruia la fericire. Democraţia liberală se bazează. Utilizarea maximă a resurselor şi creşterea rapidă a veniturilor naţionale începeau să ceară o mai suplă repartiţie a puterii de cumpărare. în particular. inegalitatea distribuirii bogăţiilor în societăţile dezvoltate din Occident era mai curând o slăbiciune pe care trebuiau să o exploateze pentru a răsturna regimul şi nu un rău social care trebuia să fie eliminat. Solidaritatea socială.

impozitul progresiv pe venit. stabilirea unei forme mai democratice de organizare a societăţii. pentru realizarea unei mai mari egalităţi au fost: impozitarea severă a veniturilor şi averilor. bazat pe cooperarea diferitelor grupuri profesionale şi sociale şi pe respectarea pluralismului de interese care este sedimentat în mentalitatea societăţii respective: „O societate mai egalitară nu va cere dispariţia totală a interesului ca motor al acţiunii umane. Metodele utilizate de laburişti. După laburiştii englezi. o societate mai egalitară necesită un mod de viaţă asociativ. în ipoteza inversă. aria libertăţii. „Introducând în societăţile europene o formă nouă. realizarea acestor reforme. cu succese variabile. Justiţia şi solidaritatea socială sunt condiţiile indispensabile pentru realizarea consensului social. premisă obiectivă a exercităţii unor funcţii sociale eficiente ale statului 142 . ele se bazează pe o solidaritate de fapt şi nu numai pe o agregare de tip contractual“53. care să împiedice formarea de noi privilegii pe seama exploatării muncii salariale. coeziunea (partidelor muncitoreşti – n.. că nu este posibil să se întreprindă reforme radicale ale societăţii decât într-un climat de consens general deoarece. dar şi de comunitatea unei poziţii sociale concrete: în ultimă instanţă. Unii nu rezistă competiţiei. Politica prin care se urmăreşte realizarea solidarităţii corijează în anumite limite lipsa de succes a individului aflat în competiţie. independente de voinţa sau de calităţile individului. naţionalizarea întreprinderilor strategice în scopul unei repartiţii mai juste a avuţiei naţionale şi controlul marilor averi prin controlul proprietăţii. în scopul finanţării serviciilor sociale care s-au dezvoltat enorm. ci ea va pretinde. ar fi moralmente de nesusţinut iar. în timpul căreia individul îşi lărgeşte. „Iată de ce societatea umanistă are nevoie de solidaritate. pe de o parte. n. Politica social–democrată de egalizare a şanselor presupune o poziţie de pornire egală. ar duce la negarea propriului său scop. Orice tentativă brutală de a elimina toate inegalităţile existente în repartiţia bogăţiei şi a veniturilor ar viola convingerile profunde ale unei societăţi cu o mentalitate puternic conservatoare“. Laburiştii subliniază. în condiţii de şanse egale“54. mişcarea muncitorească face să pătrundă principiul asociativ în viaţa politică. egalitatea şanselor nu înseamnă şi nu asigură egalitatea de fapt. Însă. concomitent. pe care nici unul din partizanii iniţiali ai democraţiei nu o luase în consideraţie. pe de altă parte. în perioada guvernării lor. din motive diferite. pe alţii îi urmăreşte ghinionul sau se află sub activitatea distructivă a unor forţe sociale exterioare. de asemenea.solidarităţile naturale sau tradiţionale. ca şi celelalte mobiluri să capete o importanţă relativă mult mai mare..) este asigurată în acelaşi timp de unitatea unui proiect politic. la concurenţă cu alţii.

concurenţa. Într-o enumerare succintă. Austria. Italia. vizând transformarea proprietăţii în coexistenţa diferitelor tipuri şi forme de proprietate în cadrul aceluiaşi sistem necuvenite pe seama exploatării altuia. etica redistribuirii produsului social. la nivel macro urmând să predomine planificarea. are la bază coexistenţa proprietăţii private cu a celei publice şi recunoaşterea existenţei mai multor forme de proprietate. iar la nivel micro. Suedia. Franţa etc. În principalele ţări dezvoltate (Belgia. a contribui la perpetuarea lui. adică la nivelul întreprinderilor mici şi mijlocii. funcţie socială în cadrul „capitalismului popular“. când se formează şi încep să se aplice instituţiile economiei mixte care şi-au dovedit apoi eficienţa în lupta împotriva şomajului. relaţiilor sociale. Suedia. aceste instituţii sunt: economic.). prin asigurarea extinderii participării la procesele decizionale. Societatea nu trebuie să-şi epuizeze forţele în conflicte sociale şi politice. ci să creeze acel cadru de cooperare şi integrare prin soluţiile de compromis. planificare atât cât este necesar“. Ţările de Jos etc.în cadrul sistemului politic. Austria. principiul „simetriei sociale“ în sensul că nici un grup nu poate obţine foloase creşterea intervenţionismului în viaţa economică.) şi recunoaşterea şi garantarea concomitentă a intereselor comunitare. Germania. Franţa. raportul dintre planificarea orientativă şi concurenţă. Tipul de economie mixtă care se configurează în anii postbelici în ţări ca Germania. conform principiului enunţat în 1956 de Karl Schiller: „Concurenţă atât cât este nevoie. pentru a asigura satisfacerea intereselor unor grupuri sociale din ce în ce mai numeroase. pe măsura complexificării valoarea egală a muncii şi a capitalului. O sinteză funcţională a valorilor social–democrate poate fi reperată începând cu perioada interbelică. asociere etc. altfel spus realizarea unei sinteze dintre individualitate şi solidaritate prin intermediul cooperării dintre stat şi societatea civilă la diferite paliere ale acesteia din urmă. De aceea. O soluţie viabilă pentru perenitatea interdependenţei funcţionale a valorilor social– democrate a fost sinteza dintre garantarea libertăţilor individuale (iniţiativă. inflaţiei şi în asigurarea stabilităţii sociale postbelice. Anglia. a respecta libertatea unei societăţi inegalitare înseamnă a proteja privilegiul. 143 . în perioada postbelică s-a observat o extindere a sectorului public la nivelul principalelor ramuri economice.

Situaţia societăţii este determinată de numeroase elemente şi titlurile de proprietate nu mai joacă de mult. scria: „Gândirea social–democrată modernă trebuie să renunţe la iluzia potrivit căreia o schimbare generală şi schematică a condiţiilor de proprietate ar permite să se realizeze un moment decisiv. prin raportul dintre puterea economică şi puterea politică.În această ordine de idei trebuie menţionat faptul că încă în programul său din 1918 Partidul Laburist din Marea Britanie se pronunţa irevocabil pentru proprietatea colectivă asupra mijloacelor de producţie dar concepea acest proces în mod necesar gradual. iar realizarea sa încredinţată statului parlamentar existent. cu un sector public şi cu unul privat: din raţiuni geopolitice însă (vezi condiţionarea ajutorului acordat în cadrul Planului Marshall). naţionalizarea unor sectoare ale economiei (minier. ci de mărimea întreprinderilor şi de forma de administrare a lor. sau nu mai joacă singure. două mijloace fundamentale erau avute în vedere pentru atingerea acestui scop. Ea este condiţionată din ce în ce mai mult de diferite forme ale dreptului cutumiar. În al doilea rând. energetic. problema centrală nu mai este socializarea proprietăţii private ci controlul puterii economice concentrate în mâinile managerilor. În cadrul economiei „mixte“. prin modul de organizare a învăţământului şi pregătirii. iar desfiinţarea proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie s-ar concretiza în mod automat într-o dezvoltare a libertăţii umane. Majoritatea partidelor socialiste de pe continent se îndreptau spre o concepţie analoagă a economiei mixte. În programul elaborat la Congresul P. S. În legătură cu pluralismul formelor de proprietate. German de la Bad Godesberg din 13– 15 noiembrie 1959 s-a renunţat la ideea socializării unor ramuri industriale. iar pe lângă acestea. în care coexistă numeroase întreprinderi mici şi mijlocii cu întreprinderile publice. liderul social–democrat. transporturi) prin votul parlamentului şi cu indemnizaţii egale cu valoarea întreprinderilor naţionalizate acordate foştilor proprietari. D. şi de puterea de a controla potenţialul de cercetare al unei societăţi moderne. W. „Concomitent – se afirmă în programul de la Bad Godesberg – proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie a pierdut în mare măsură puterea ei de a decide“. fără să se aştepte apariţia statului muncitoresc. Statului îi revenea sarcina transformării sistemului economic. în sfârşit. Într-o asemenea concepţie. Este. introducerea în cadrele societăţii deja existente a garanţiei statale a deplinei întrebuinţări a forţei de muncă (prin mobilizarea resurselor financiare necesare disponibile printr-un sistem fiscal extins). În primul rând. pe motivul că structura economică a unei societăţi este dată nu de relaţiile de producţie şi raporturile de clasă rezultate din acestea. un rol hotărâtor. ideea socializării integrale a fost progresiv abandonată după al doilea război mondial. Brandt. 144 .

Dacă nu. Creşterea intervenţiei etatice. subvenţionarea anumitor ramuri şi sectoare. financiare şi umane“. Controlul instituţiilor financiare este un mijloc eficient „pentru a impune băncilor nu numai rata creditului sau a dobânzilor. va trebui să recurgem la o intervenţie sporită a instrumentelor de orientare publică“57. fie că nu au interesul să o facă din cauza profitului scăzut. Poziţia social–democrată faţă de economia mixtă a fost încă o dată afirmată de cel de al XVIII-lea Congres al Internaţionalei Socialiste din 1993: „O societate democratică 145 . economia mixtă se caracterizează. sublinia pe atunci cancelarul federal. crizele economice. şomajul şi inflaţia au determinat agenţii economici înşişi „să resimtă nevoia unei puteri reglementative. în cadrul politicii de investiţii. sunt în mare măsură finanţate de la bugetul statului. este un fapt evident că recesiunea. În ce priveşte socializarea investiţiilor. necesar să se pună în mişcare numeroase pârghii dacă se doreşte să se schimbe societatea pe termen lung pentru a se îmbunătăţi“55. Willy Brandt atrăgea atenţia că „economia de piaţă şi concurenţa sunt instituţii sociale care trebuie să-şi justifice existenţa lor prin faptul că ele aduc. care necesită alocarea de fonduri considerabile pe care investitorii fie că nu le au. Nevoia acută a modernizării în ramurile de vârf ale industriei a determinat ca statul să se substituie sectorului privat ca prim investitor. dar şi ansamblul politicilor de împrumuturi. În economiile dezvoltate. dintre care unele. apare ca o necesitate stringentă. Pe de altă parte. într-adevăr. capabilă să intervină pentru a limita la maxim fluctuaţiile ciclice care au dus la risipă de resurse materiale. deoarece acestea au o influenţă decisivă asupra calităţii vieţii şi a calităţii mediului înconjurător. Inclusiv investiţiile particulare urmează a fi supuse controlului public atunci când ele presupun consecinţe ample asupra echilibrului ecosistemului. prestaţiile dorite. oferind resursele necesare din ce în ce mai greu de procurat altfel. Din perspectiva social–democrată a economiei mixte. precum cercetarea ştiinţifică. principalele modernizări tehnologice presupun capitaluri atât de mari încât finanţarea statului a devenit obligatorie pentru dezvoltarea rapidă a ramurilor şi sectoarelor de vârf. prin asigurarea rolului reglator al statului în viaţa economică. Proprietatea asupra mijloacelor de producţie este departe de a fi singurul element al puterii în domeniul economiei“56. Statul devine instrument al stimulării creşterii economice postbelice şi al asigurării unei politici sociale şi profesionale a forţei de muncă. Statul apare din ce în ce mai mult ca investitor în obiective de interes public. în concepţia social–democrată. favorizarea unor politici de creditare a cererii.deci. Aceasta se manifestă prin stimularea investiţiilor.

înseşi tezele eurocomunismului. Să luăm exemplul a două partide–fanion care reprezentau repere orientative în ideologia Stângii occidentale: Partidul Comunist Italian şi Partidul Laburist din Marea Britanie. prevedea naţionalizarea principalelor mijloace de producţie în condiţiile în care Partidul Laburist ar fi ajuns la guvernare. Guvernele nu trebuie să funcţioneze doar ca un simplu atelier de reparaţii pentru stricăciunile cauzate de o piaţă defectuoasă sau de aplicarea fără control a noilor tehnologii. economice şi geopolitice. Anthony 146 . ceea ce s-a şi întâmplat de câteva ori. Acelaşi traseu îl va parcurge şi Partidul Laburist din Marea Britanie. legitimitatea marelui Octombrie. ruşinate parcă de tradiţia şi cultura lor politică. Ambele partide şi-au câştigat un renume binemeritat datorită contribuţiilor aduse la dezvoltarea identităţii politice a Stângii plecând de la nucleul valorilor ei de bază. în special după al doilea război mondial. după 1990. S. Un exemplu: articolul 4 din Programul fundamental al partidului. partidele socialiste şi mai ales cele comuniste s-au grăbit să arunce peste bord zestrea lor istorică şi implicit. să recunoască superioritatea paradigmelor economice ale neoliberalismului şi neoconservatorismului anglo-saxon.trebuie să compenseze defectele pe care le comportă chiar şi sistemul de piaţă cel mai responsabil. Chiar dacă transformarea Partidului Comunist Italian era deja auspicată prin dezbaterea despre eurocomunism∗ în anii ’80. Partidul Comunist Italian s-a transformat în Partidul Democratic al Stângii (P. Sub presiunea internaţionalizată a noilor raporturi de forţe. Statul trebuie mai întâi să reglementeze piaţa în interesul populaţiei şi trebuie să obţină pentru toţi muncitorii avantajele tehnologiei pentru a ameliora experienţa lor de muncă şi de a mări posibilităţile lor reale de dezvoltare individuală“. După prăbuşirea regimurilor comuniste din sud–estul Europei. elaborat în 1918. Ce a rămas din această identitate după introducerea celei de „a treia căi“ de către Tony Blair şi consilierul său.) aruncând peste bord tezele şi principiile ideologiei marxist–leniniste. nimeni nu putea să prevadă abandonarea totală a patrimoniului ideologic tradiţional şi „schimbarea la faţă“ în partid social–democrat prin asimilarea unei ideologii de import pe care o criticase dur anterior. Astfel. a cărui identitate în sistemul politic al Marii Britanii a fost impusă de consecvenţa prin care valorile promovate de ideologia laburistă au fost implementate în practică de fiecare dată când Partidul Laburist a fost la guvernare. social–democraţia a devenit polul de referinţă ideologică a Stângii şi axa ei de identitate în faţa noilor sfidări ale Istoriei. a mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale. Sau: consecvenţa cu care a fost urmărită aplicarea în practică a valorilor statului social. D.

Enumeraţi principalele caracteristici ale ideologiei politice. 3. Valori ca austeritatea. 5. 4. 147 . social–democraţie. privatizările extinse. ideologie – ştiinţă. putere politică. inegalitatea de tratament a actorilor economici. Analizaţi raportul dintre adevăr şi fals în discursul ideologic. Partidul s-a „liberalizat“ în sensul că valorile social–democratice tradiţionale au fost înlocuite cu valorile fundamentaliste ale neoconservatorismului lui R. reducerea subvenţiilor publice şi a cheltuielilor sociale. Thatcher. credinţă. persuasiune. individualism. raţionalism. religie. liberalism. piaţă. fals. Analizaţi deosebirile dintre ideologii. planificare. Reagan şi M. 6. natură umană. adevăr. concurenţă. ÎNTREBĂRI: 1. Explicaţi valorile ideologiei social–democrate. concepţiile despre lume şi culturile politice. legitimare. mai multă piaţă şi mai puţin stat. Explicaţi valorile ideologiei liberale.Giddens. 7. 2. Evidenţiaţi raporturile dintre ideologie – religie. în noua fizionomie ideologică impusă partidului. Definiţi ideologia politică. utopie. inclusiv în sectorul strategic s-au instalat confortabil în corpusul doctrinar al social– democraţiei. teorie. ştiinţă. TERMENI – CHEIE: ideologie. ideologie – utopie.

PUF. Histoire de la science politique dans ses rapports avec la morale. (ed). În: Tratat de descompunere. p. 31. GERARD. Terence. 13 BELL. p. DANIEL. p. New York. p. 167. Science et idéologie. 28. Paul. 15 Ibidem. D. 1. 16–17. p. 24 KUHN. 81. în: Transactions of the fourth Congress of Sociology. Th. Ideology and discontent. 27 CIORAN. 1963. 45 Rousseau.22-26. MILTON. 1887. Felix Alcan. 1956. 25. 1980. p. 1959. HERBERT. Richard. F. p. U. T. Iaşi. 22 Ibidem. 5 SHILS. op. pp. L’ideologie ou l’origine des idees recues. 171.. Moyen Age. J.. Qu’est-ce qu-une idéologie? În: Les idéologies dans le monde actuel. 99. CLIFFORD. ed alii. (edition de la Pleiade). 14 REVEL. pp. Felix Alcan. 163–164. p. 1993. JEAN–FRANÇOIS. 21 HORKNEIMER. THEODOR. Paris. 42 Ibidem.. Gallimard. WILLIAM. 20 COMTE. 8 Ibidem. Fayard. 44 Hobbes. Editura ştiinţifică. în: Les ideologies dans le monde actuel. p. RAYMOND. Paris. p. 36 Ibidem. p.. Contractul social. OLIVIÉR. Paris. 25 REVEL. EMIL. 101. Bucureşti. 2 Ibidem. J.. Milano. J. 5–6. p 66–76. 38 Ibidem. vol 1. op. 1968. p. 1964. Cours de philosophie positive. Humanitas. J. Contractul social. 26 Ibidem. Payot. În: Histoire de la philosophie. Ideology as a cultural system. 1970. 1938. EMIL. p. p. p. Macmillan and Free Press. 1960. 30 Ibidem. 32 Ball. 164. Ideologii politice şi idealul democratic. pp. 30. KARL.. Bucureşti Ed. cit. LEviathan. 168. 22. Paris. HENRI. p. 18 BACHELARD. Ştiinţifică. 12 Ibidem. Langage et idéologie. 7. p. GASTON. p. ADORNO W. OLIVIER. 3 ARON. Bonn. 1957. 1986. p. P. 28 MANNHEIM. Paris. Opium des intelectuells.NOTE: ALKEN. J. Ştiinţifică. în: APTER. cit. p. Dialektik der Aufcklörung.. Omul unidimensional. cit. J.. The concept and function of ideology. 46 Ibidem. 14 35 REBOUL. 35. 6 PARSONS. 372. 29 CIORAN. 10 KARDINER. Glencoe. 1992. 11 GEERTZ. New York. 19 Ibidem. 16 BUIS. 21. Paris. The Frée Press. New York. Desclée de Brouwer. 41 La philosophie chinoise. 9 ∗∗ 1 148 .. 1971. 43 Rousseau. Ideologie und Utopie. p. Bucureşti Ed. 25–49. p. F. 45–46. 107. p. Langage et idéologie. Paris. 1929. p. London.. E.. THOMAS. 17 REVEL. The Psychologycal Frontiers of Society. p. 39 LAPIERRE.. Suhrkamp Verlag. JEAN. Flammarion. 1975. 37 Ibidem. 1957. 1876. p. Apud Raymond Boudon. 1947. 14. The Free Press. cit. Bucureşti. Structura revoluţiilor ştiinţifice. PUF. 169. vol. Paris. 33 LAPIERRE.. ABRAM. op. p. 4 REBOUL. 23 MARCUSE. 1968. 1980. 2000. Penquin Books. The Open and Closed Mind. La formation de l’éspirit scientifique. 17. p. D. Polirom. Paris. MAX. Editura Humanitas. 7 BOUDON.29. Payot. J. R. AUGUSTE. 1980. Cunoaşterea inutilă. ed alii. Antiquite. p. Menton. New Zork. 34. Orient. vol. 1975. 79. 166. Paris. Istorie şi utopie. Bucureşti. 13. W. pp. 40. Editura Humanitas. Bucureşti. op. 82. Paris. în: The International Encyclopedia of Social Sciences. Dagger. 40 Janet. Desclee de Brower. The Age of Ideology: The Nineteenth Century Philosophers. Macmillan and Free Press. 1992. ROKEACH. An approach to the sociology of knowledge. 47–96. Paris. 16.. Genealogia fanatismului. p. 34 Ibidem. 1971.–F. The End of Ideology. p. Editura politică. Bucureşti.

p. 3. p. p. caracterizată prin următoarea strategie şi tactică: 1. 47 Eurocomunism: termen care desemnează noua orientare politică şi ideologică a principalelor partide comuniste din Europa (P. recunoaşterea pluralismului politic. rolul decisiv al luptei de clasă. La social–démocratie ou le compromis. Paris. 1930–1950. Kreisky. 53 Ibidem. Nouveaux essais fabiens. Manin. Paris. p. 52 Bergounioux. naţinalizarea principalelor mijloace de producţie etc. ∗ 149 . Spaniol). 260. 101–102 48 Ibidem. Bernard. În: Compte–Remdi de séances du Colloque Lippmann. cucerirea puterii politice pe cale democratică. p. Intervention au „Colloque Lippmann“. Gallimard. p. Francez şi P. În: R. Les Éditions Ouvrières. La social–démocratie et l’avenir. Roy Jenkins. Roy. Gallimard. prin alegeri libere. renunţarea la cucerirea puterii politice prin violenţă revoluţionară. H. p. p. Librairie de Médicis. 1979. Le probleme de l’égalité. renunţarea la anumite teze şi principii ale ideologiei marxiste cum ar fi dictatura proletariatului. a cooperării cu alte forţe politice în cadrul guvernării. 107–108. 1976. C. C. WALTER. Albert.. Paris.. C. Palme Olof. 22. W. 1939. Cole şi alţii. 23. Crosland. A. 141. 5. 56 Ibidem. Paris. p. 54 Jenkins. 1976. Les doctrines sociales en France. 196.. 99–101. C. Alain. B. M. 2. Crossman. 51 Ibidem. S. În: Brandt. 50 Brandt Willy. R. Italian. O. Paris. P. Vingts ans d’évolution. 197. 1950.. Librairie Générale de Droit et Jurisprudence. p. 4. Kreisky Bruno. Palme. 57 Ibidem. recunoaşterea ordinii politice şi constituţionale a statului burghez. PUF. W. 49 Pasquier. La social–démocratie et l’avenir. Paris. Scrisoarea din 30 iulie 1973. 21. p. 129–130.LIPPMANN. 55 Brandt. L’avenir du travaillisme. 1956.

150 .

numai o structură particulară a culturii: tipul cultural. pentru ca în capitolul II: Dezvoltarea culturii să afirme că „aşa cum catalogul tuturor speciilor vegetale şi animale dintr-o zonă prezintă lumea sa vegetală şi animală. antropologilor şi sociologilor nu mai puţin de 152 definiţii ale culturii. subestimându-se realitatea supraorgancă a sistemelor culturale. paralel cu dezvoltarea studierii realităţilor culturale. artele. prin analogie cu ideea de cultură a ogoarelor. Explicaţiile ar consta în faptul că în abordarea culturii ca fenomen intrinsec uman. identificarea culturii cu o realitate organică. De atunci încoace. omiţându-se procesele culturale. Ca şi procesul agricol unde ţelina. Răspunzând unei comenzi a UNESCO în 1952. În introducerea (p. Tylor. forma sau mediul cultura. dreptul de proprietate şi căsătoria. învăţătura morală şi religioasă. prin extrapolare la întreaga realitate culturală: a. definiţiile au privilegiat şi au extins. Termenul „cultură“ a fost introdus în antropologie şi a devenit un termen tehnic de către Eduard B.CAPITOLUL 5 CULTURILE POLITICE 5. morala. tot astfel cultura spiritului presupune ideea mai generală a unei formaţii. de care toate fiinţele umane. Semnificaţiile conceptului de cultură. dreptul. tot aşa şi recensământul tuturor faptelor vieţii obişnuite ale unui popor reprezintă acel întreg pe care îl numim cultură“. B. în timp şi spaţiu. antropologii americani Alfred Kroeber şi Klyde Kluckhohn au descoperit în operele culturologilor. obiceiurile şi toate celelalte capacităţi şi deprinderi pe care omul şi le-a însuşit ca membru al societăţii“. d. credinţele. rasială sau religioasă a grupurilor de care aparţin. cu normele lor proprii de funcţionare şi reproducere. 1) la Cultura primitivă (1871) el defineşte cultura ca „acel ansamblul complex care cuprinde cunoştinţele. uneltele armele. bogată în posibilităţi nutritive. reacţiile psihologice la dinamica realităţii culturale. Tylor enunţă şi alte elemente ale culturii: îmbrăcămintea. se observă o proliferare extraordinară a semnificaţiilor termenului de cultură. în capitolul I: Ştiinţa despre cultură E. Din punct de vedere tradiţional conceptul de cultură este legat de noţiunea „cultura spiritului“. Această concepţie presupune ideea unui patrimoniu cultural. compus din bunuri şi valori universale. pregătiri. educaţii morale şi intelectuale. un domeniu specializat al culturii (cu precădere cea spirituală). b. c. nu întotdeauna lipsită de ambiguităţi şi confuzii. ar trebui să beneficieze. 151 . În aceeaşi lucrare. 1. pionierul britanic al acestei discipline. trebuie să fie lucrată şi îngrijită pentru a da roade. indiferent de varietatea etnică.

depăşeşte individul. Ca înţeles fundamental. în procesul de asociere a oamenilor în formele complexe ale comunităţilor umane care reprezintă. printre notele lor esenţiale. Graţie omului. opoziţie valabilă nu numai pentru cultura materială. imaginarul social a generat multe confuzii. Deşi pot fi definite ca valori-mijloc şi nu va valori-scop. memoria colectivă a grupului. valorile politice: libertatea. totodată. exterioară. dimensiunea istorică şi naţională. În timp ce cultura. natura devine cultură. este o unitate dintre biologic şi spiritual. se limitează la om. cultura ia naştere şi se defineşte în raport cu natura. dintre natural şi cultural. altfel acestea se pierd. Faptul că există un continuum cultural. legat şi de sentimentul originar menţionat mai sus. Sentimentul ordinii şi al poziţiei omului în cosmos devine posibil pe baza asimilării şi valorificării acestui patrimoniu cultural. în totalitatea sa. ca valori sintetice. 152 . interioară. oricare ar fi formele unei culturi. Educaţia devine tot mai mult intenţionată şi programată şi are funcţia de a degaja normele comportamentului social. egalitatea. susceptibilă de a fi descrisă obiectiv. demonstrează că orice cultură domină viaţa oamenilor şi o modelează. etapele creşterii culturale sunt etape ale umanizării. în alcătuirea sa specifică. mediu social structurat de valori culturale unde omul dobândeşte adevărata sa menire de homo faber.transmise de la o generaţie la alta. Cultura este detaşare de natură. dar şi pentru cultura spirituală. Definiţia cea mai concisă dată culturii este următoarea: cultura este elementul învăţat al comportamentului uman. Ca sistem cultural. Pe măsura evoluţiei în timp. orice cultură îşi articulează normele şi valorile sale într-un sistem cultural care constituie elementele „supraorganice“ ale existenţei sale. cultura. În aceasta constă autonomia relativă a culturii. cu o capacitate de influenţă care transcende viaţa individuală a purtătorilor ei. un mediu social artificial opus forţelor entropice ale naturii. forţa modelatoare a tradiţiei în câmpul axiologic. atribut al omului. Faptul că numeroase definiţii ale culturii politice nu au cuprins. Determinativul „învăţat“ reprezintă diferenţa specifică a definiţiei deoarece. Din acest punct de vedere. totodată. cultura scapă de sub controlul omului şi operează în limitele propriilor sale legităţi specifice. ale ridicării şi emancipării spirituale a omului de servituţile sale naturale. solidaritatea se înscriu pe traiectoria acestei emancipări. deoarece omul însuşi. ele trebuie să fie învăţate de generaţiile succesive ale unei populaţii. orice cultură este dotată cu o vitalitate. Cultura cuprinde ansamblul fenomenelor social-umane care apar ca produse cumulative ale cunoaşterii şi. în pofida schimbării constante a persoanelor al căror comportament este tot cultural.

Definiţia subliniază că cultura este mai mult decât un fenomen biologic. coeziune internă şi echilibru. o premisă pentru viaţa politică a omului. pe de o parte. că orice cultură se exprimă prin atitudinea şi comportamentul persoanelor şi că ea nu există independent de indivizii care o determină. iraţionalul fenomenelor şi de a da sens. „homo faber“. intrările) din sistemele politice şi culturale să ducă la o stabilitate. tocmai în raportul dintre societate şi personalitate se evidenţiază eficienţa socială a culturii. Concepţia despre lume dă omului siguranţă şi convingerea fermă că lumea poate fi organizată într-un context mai larg – contextul ordinii şi al valorilor. atât între trăsăturile personalităţii cât şi între diferitele personalităţi şi comunităţi. nici o societate nu poate trăi fără o concepţie despre lume sau fără o concepţie despre univers. pentru că nu există cultură fără tradiţie. După cum nici o societate nu poate trăi în anarhie. cultura este tot ceea ce în lume se datorează omului. Slab înzestrat organic. Privită din acest unghi. printr-un proces de selecţie critică a normelor şi valorilor pe care societatea le recunoaşte. Schimbarea culturală nu poate fi percepută decât ca o parte a problemei stabilităţii culturale. „homo simbolicus“ sau ca „animal creator de cultură“ arată legătura dintre cultură şi politică. Pentru om trebuie să existe o explicaţie comparativă. o structură raţională unei lumi în schimbare. neocrotit de natură. a discuta despre cultură şi despre personalitate înseamnă. sprijin şi adaptare superioară a lor la cele două medii. omul nu ar putea exista în hăţişul fenomenelor care îl înconjoară fără credinţe primare sau fără o concepţie despre lume – expresia lor articulată şi evoluată. Cultura şi personalitatea s-ar afla într-o interdependenţă atât de organică încât. a opera o falsă dihotomie şi a pune o falsă problemă. într-un sens. logică. pe de altă parte. Se poate susţine. Or. care îi asigură stabilitate. Oamenii aşteaptă ca output-urile (rezultatele) input-urile (investiţiile. sensul concepţiei despre lume este de a combate confuzia. O personalitate armonios dezvoltată se traduce prin ideea de comportament corect. Această legătură este mediată prin procesele socializării politice şi prin intermediul conştiinţei politice. fără un sentiment minimal al ordinii sociale. că personalitatea este ceea ce este în virtutea proceselor de 153 . Viaţa omului se desfăşoară într-un cadru dublu: habitatul natural şi mediul social. raţională a lumii care îl înconjoară. Or. cultura apare în societăţile umane şi ca factor de unitate. Faptul că omul a fost definit atât ca „zoon politikon“. nu se poate înţelege stabilitatea culturală decât în raport cu structura concepţiei despre lume. Opera culturală este în primul rând continuitate şi coeziune.Pe de altă parte. forţa ei modelatoare ca acţiune socială şi ca rezistenţă în faţa proceselor deviante. Ea conţine toate elementele din caracterul omului adult pe care acesta le-a învăţat în mod conştient de la grupul său. dezordinea.

Cultura politică nu poate renunţa la căutarea unei unităţi de fond pentru această lume în care proiecţia ei ideală contrastează adeseori flagrant cu manifestările ei fenomenale în fiecare moment al funcţionării unui sistem politic. Ea nu trebuie să ignore tensiunile şi fricţiunile. omul descoperă că stă în puterea lui de a construi propria sa lume – o lume mai bună. oamenii stabilesc între ei relaţii durabile. inconştiente şi forţele creatoare ale omului. libertatea şi egalitatea nu sunt proiecţii ideale ale unei 154 . cultura poate fi considerată ca procesul eliberării treptate de sine a omului de servituţile naturale şi biologice. Privită în ansamblul ei. prin comunicarea mai mult sau mai puţin voluntară a unor valori şi norme. Activitatea politică este o componentă esenţială a acestui proces. Valoarea nu este destinată numai individului izolat. În al doilea rând. în fiecare din actele şi atitudinile sale politice. Prin vocaţia instauratoare a valorilor. Ele tind spre direcţii opuse şi se supun unor principii diferite.interculturaţie şi că personalitatea este în parte. ea devine un bun al întregii comunităţi. Adevărul nu este niciodată adevăr dacă el este adevăr doar pentru un singur individ. cultura politică orientează acţiunile politice şi permite dezvoltarea socială. Analizând impactul culturii asupra personalităţii se pot stabili trei tipuri de influenţe posibile: a) influenţa directă. Culturală sau politică. orientată de valori. În măsura în care valorile sunt imanente conştiinţelor. transformare şi reînnoire. Dar aceste opoziţii şi conflicte relevă o funcţie complementară în care contrariile sunt absorbite de identificarea scopului urmărit. Comunicarea dintre valorile istorice şi valorile contemporane se efectuează prin continuitatea temporală. Acestea nu pot fi reduse la un numitor comun. prin faptul că în încercarea de a-şi materializa scopurile. Prin acţiunea politică. opoziţiile şi conflictele între forţele obscure. b) efectele de situaţie ca urmare a poziţiei deţinute de subiect în sfera culturii. cultura politică îndeplineşte un rol de angajare activă a solidarităţilor. Ceea ce uneşte aceste forţe contrare ale politicii sunt valorile. „rezultatul culturii ambiante“1. chiar dacă fiecare valoare se dezvoltă în conştiinţe pe căi diferite. valoarea se manifestă în conştiinţe şi în lume prin adaptare. c) apariţia unor efecte secundare. „în conformitate cu anumite reacţii psihologice care vizează trebuinţe ale personalităţii rezultate din exigenţe ale culturii care acţionează asupra personalităţii“2. în procesul participării la elaborarea valorilor acestea intră în relaţie. fiecare generaţie le transmite următoarei în aşa fel încât aceasta păstrează ceea ce a câştigat şi o îmbogăţeşte prin propria ei experienţă.

ci trebuie definite prin relaţie. le inoculează sentimentul securităţii sociale şi al demnităţii şi le facilitează participarea la universul axiologic al Cetăţii. O sumară trecere în revistă a principalelor definiţii ale culturii politice date de către aceştia trădează orientarea dominantă amintită mai sus. împreună cu G. Astfel de orientări individuale cuprind câteva elemente: a. de obicei. presupune aplicarea unor standarde apreciative privind subiectele şi evenimentele politice“3. În esenţă. chestionare. sondaje de opinie. definiţiile culturii politice pun accentul pe dimensiunile cognitivă. orientări cognitive. Pye. atitudinilor şi valorilor faţă de fenomenul politic. orientări emoţionale. În aceeaşi ordine de idei. Acest lucru a fost posibil în contextul abordării comparative a sistemelor politice contemporane de către politologii şi sociologii nord-americani şi al convingerii lor că sistemele politice pot fi studiate cu ajutorul metodelor empirice (studii de caz. prin configurarea acţiunii politice ca principală notă a definiţiei. 2. la mai multe lucrări pe temă. respingerii în raport cu subiectele politice şi c. cultura politică uneşte între ele conştiinţele generaţiilor. Almond şi Bingham G. cu diferenţe de grad şi nu de natură sau de esenţă. orientări estimative. 1956 şi până la abordările recente ale sociologilor şi politologilor din fostele ţări ale Europei de Est. b. exacte sau mai puţin exacte pe tema subiectelor politice. A. prin raportare la semen. XVIII. Prin valorile solidarităţii. sentimentul ataşării. un alt politolog. pionierul acestei discipline în studiul „Comparative Political Systems“ din Journal of Politics. Ambiguităţile semantice ale conceptului de cultură politică. va defini cultura politică 155 . 5. inclusiv. cercetări pe vaste eşantioane de subiecţi etc. vol. Ea este un domeniu subiectiv care stă la baza acţiunilor politice şi care le conferă importanţă. în ştiinţele politice după al doilea război mondial. afectivă şi evaluativă ale modelelor de comportament. definiţiile nu diferă prea mult de definiţia standard lansată de Gabriel A. mai ales în SUA. Termenul de „cultură politică“ îşi câştigă un drept de cetate în terminologia politologică şi. Sidney Verba.aspiraţii singulare. la analiză şi la cuantificarea rezultatelor acesteia. aprecieri şi opinii pe tema unor subiecte politice ceea ce.) întrucât comportamentele umane se pretează la observaţie. Almond. Powell în 1956: „Cultura politică este un model de atitudini individuale şi de orientări faţă de politică manifestate în rândul membrilor unui sistem politic. angajării. prin ipostazierea descoperirii şi estimării modelelor de comportament. Almond şi cu Lucian W. coautor. Începând cu primele concepţii formulate despre cultura politică de către Gabriel A.

156 . unii politologi. cu propriile reguli de comportament şi cu procesele ei de socializare. Ce este. în aceeaşi lucrare. legate mai întâi de toate de complexitatea noţională a acestuia. precum şi a antropologiei culturale constă în recunoaşterea faptului că sfera politicului constituie o subcultură distinctă. conceptul de „cultură politică“ înregistra deja treizeci de definiţii. introducându-l în vocabularul sociologiei politice. „Ştim că antropologii utilizează termenul de cultură în moduri foarte variate şi că. Penguin Books. London. De aceea. ca şi modelele transmise prin intermediul educaţiei şcolare sau al vieţii de familie. din experienţele pe care indivizii le au în ce priveşte sistemul politic. riscăm să importăm atât avantaje. În opinia sa există doar subculturi (economică. arăta G. estetică etc. Dictionary of Politics. ordinea publică. prezentăm mai jos câteva din definiţiile de dicţionar ale conceptului de cultură politică: – „Totalitatea ideilor şi atitudinilor în raport cu autoritatea. Prin împrumutarea cuvântului „cultură“ şi aducerea sa în câmpul ştiinţelor politice. 1993. Pentru ca mai departe. O modalitate de descoperire a convingerilor politice este aceea de a observa modalităţi în care operează structurile politice. responsabilităţile guvernamentale şi instituţiile statului de drept.peste câţiva ani într-o perspectivă a istoriei mentalităţilor. Patrick la Congresul mondial al Asociaţiei Internaţionale de Ştiinţe Politice. totuşi. politică. desfăşurat la Edinburg în anul 19677. cât şi ambiguităţile sale“5. printre care şi Maurice Duverger. considerând că există doar aspecte politice ale culturii.) ale căror valori nu sunt altceva decât valori de bază ale societăţii globale aplicate la un domeniu particular6. Aceste convingeri afectează şi sunt afectate de modul în care structurile politice operează şi există un cerc strâmt de relaţii între cultură şi structură“4. Ea oferă orientarea politicii“. Doar din motive didactice. Un reproş formulat la adresa studiilor psihoculturale. David Roberston. cu conotaţii de conştiinţă politică: „Cultura politică a unei societăţi constă într-un sistem de credinţe empirice. Importanţa tuturor acestor factori şi motivul pentru care au fost adunaţi laolaltă într-un concept cuprinzător constă în faptul că acesta oferă indicii suficiente asupra modului în care oamenii obişnuiesc să reacţioneze la problemele politice“8. simboluri expresive şi valori care definesc situaţia în care are loc acţiunea politică. acelaşi autor să precizeze: „Cultura politică a unei naţiuni derivă. resping termenul de cultură politică. printre altele. cultura politică? La doar 13 ani de la începutul carierei sale ştiinţifice. Almond şi Verba îşi asumau conştient numeroase dificultăţi.

definiţii psihologice. Această interpretare cuprinde o anumită diferenţiere a „regimului“ şi a „societăţii“. care asociază orientările individuale şi comportamentele sociale pe care acestea le provoacă. cultura politică este o expresie prescurtată ce denotă mediul emoţional şi atitudinal în care operează sistemul politic. 5. credinţe etc. London.– „Un concept care desemnează un set de credinţe politice. definiţii care fac referinţă la cultura naţională. expresia 157 . Gibbins considera că se pot identifica: 1. definiţii euristice. Politics in a Post-Modern Age. care pun accentul pe orientarea individuală spre obiective politice. regionale sau naţionale). definiţii aşa–numite „obiective“. Necunoaşterea politică nu-i împiedică pe cetăţenii «ignoranţi» să aibă poziţii asupra problemelor de politică generală. definiţii lingvistice – un discurs cu înţelesuri pentru un grup determinat. p. „Cunoaşterea sistemului politic şi expresia opiniilor asupra acestuia nu merg totdeauna împreună. credinţele politice. Din consideraţiile de mai sus pot fi conturate deosebirile dintre culturile politice şi ideologiile politice. J. Sesizând extrema dificultate a operaţionalizării conceptului de cultură politică. Este vorba de o voinţă de exprimare concomitentă cu o sărăcie a informaţiei“11.). 3) identifica unele din accepţiile acestui concept în diferite contexte socio-politice. ideologie dominantă10. 4. Gibbins (Contemporary Political Culture. Sage. care oferă un tip ideal cu rolul de a permite explicarea unor fenomene parţiale (comportament. 2. 6. 3. R. Deoarece filtrează percepţiile. definiţii sociologice. Astfel. cultura politică este un comportament major al jocului politic“9. de sentimente şi valori care prevalează pentru o naţiune la un moment dat. în care cultura politică apare în termenii valorilor consensuale şi normelor sociale. Kenneth Jovitt propune distingerea a trei niveluri diferite de cultură politică a societăţii. Amestecul de ignoranţă şi de voinţă de exprimare poate caracteriza anumite culturi. După D. 1989. Ideologia politică este o formă raţionalizată a culturii politice. ideologii politice. Definiţiile de mai sus au ca trăsătură comună ideea că orice acţiune politică nu poate neglija mentalităţile. determină atitudinile şi influenţează modalităţile de participare. Kavanagh. sentimentele şi valorile care prevalează la un moment dat în cadrul unei categorii sociale sau al unei comunităţi (locale.

despre sistemele şi procesele politice. Italia. posedă un ansamblu de cunoştinţe mai mult sau mai puţin structurate.publică a valorilor care configurează această cultură. Almond şi Sidney Verba o cercetare de mari proporţii. Obiectivul central al acestei anchete este descoperirea fundamentelor culturale ale democraţiei (preocupare centrală în cadrul şcolilor funcţionaliste din antropologie). G. Dimensiunea cognitivă. Accesibil opiniei publice într-o formă grosieră prin intermediul mass-media. naţiune) şi structurile politice (regim. norme şi valori politice). 1. Fiecare individ. Se pare că un autor care a folosit foarte des acest concept avea dreptate când considera că „există primejdia ca termenul de cultură politică să fie folosit ca o verigă de legătură ce lipseşte în orice loc ce nu poate fi explicat în analiza politică“12. Astfel el ştie câte ceva 158 . efectuată în perioada 1958–1963 în cinci ţări: SUA. Almond şi S. Verba evidenţiază trei dimensiuni ale culturii politice care fac din ea „un ansamblu de trăsături culturale pertinente pentru analiza fenomenelor politice“ mai curând decât „un ansamblu de atitudini şi de orientări ale indivizilor faţă de un sistem politic“10 ceea ce ar distinge-o foarte greu de cultura socială generală. Ca subsistem al sistemului cultural global ideologiile reprezintă un ansamblu relativ structurat de propoziţii prescriptive şi normative despre un sistem politic. culturile politice sunt lipsite de intenţionalitatea acestora. indiferent de gradul pregătirii sale sau de status. adică a regulilor operaţionale care permit fuziunea dintre structurile primare ale societăţii (familie. aplicat spaţiului politic. Acestei tematici îi dedică G. oarecum. poate ajuta la evaluarea gradului de democratizare a unei societăţi sau la eficacitatea unor acţiuni politice. Germania şi Mexic pe un eşantion de 1. ele se bazează pe un fond general-uman în care experienţele comune sunt valorificate la nivelul orizontului de viaţă al comunităţii. iar presiunea mediului şi bombardamentul informaţional îl obligă. mai mult sau mai puţin riguroase.000 subiecţi anchetaţi în fiecare ţară. Evenimentele cotidiene îl pun în contact nemijlocit cu realitatea politică. Termenul a căpătat accepţii diferite în raport de competenţa şi intenţiile celor care l-au realizat. cultura politică este un termen care. având şi orientări faţă de un sistem social determinat. instituţii. Marea Britanie. şi conform căreia ar desemna îndeosebi cunoştinţele politice ale unui individ. în cadrul concepţiei despre lume. roluri. Ele raţionalizează interesele specifice de grup pe baza unui proiect de transformare socială. Plecând de la cele trei dimensiuni ale culturii stabilite de Talcott Parsons în Sistemul social. să conştientizeze această realitate. grup. Deşi sunt mai puţin coerente decât ideologiile.

credinţele se formează mai ales pe baza dimensiunilor afective şi evaluative. facilitează spaţiile de manevră ale manipulării. În această privinţă. Fiecare apreciază viaţa politică în funcţie de o scară de valori ierarhizată. când promisiunile demagogice ale politicienilor găsesc un teren virgin în această labilitate a opiniilor şi atitudinilor. De regulă. adică atunci când ele provin de la o rudă. Cunoştinţele sau informaţiile politice sunt primite mai uşor când există o personalizare a relaţiilor politice. aceste valori şi dimensiuni ale culturii politice apar într-o unitate indisolubilă. Cunoştinţele politice sunt însă modelate şi orientate de sentimentele politice faţă de o ideologie. de la un prieten. o problemă deosebit de delicată pentru operaţionalizarea conceptului de cultură politică o reprezintă raportul invers proporţional dintre informaţia şi cunoaşterea politică. Elementul cognitiv în formarea convingerilor poate fi asemuit cu o structură de rezistenţă care asigură coerenţă şi trăinicie celorlalte componente ale edificiului. Evaluarea fenomenelor politice necesită cunoştinţe politice. Revenirea în forţă a comuniştilor. 159 . de la un lider care suscită o admiraţie personală. În această ordine de idei. De altfel. 3. elementul cognitiv prevalează faţă de acel afectiv şi evaluativ. în structura combinată a celor trei dimensiuni în cadrul convingerilor politice. cunoştinţele politice reprezintă etape necesare în procesul de consolidare şi interiorizare a atitudinilor şi opiniilor politice în convingeri. de respingere sau de refuz faţă de fenomenele sau instituţiile politice. fenomenul politic postrevoluţionar din ţările Europei de Est este deosebit de instructiv. de cele mai multe orie ele sunt interdependente. La rândul ei. Ea are un rol important în formarea atitudinilor.despre instituţiile supreme ale statului. deci de convingeri politice ferme. independent de politica dusă. pe de o parte. spre deosebire de atitudini sau opinii care au preponderenţă în formarea credinţelor primare. dimensiunea cognitivă oferă un ghid orientativ pentru atitudinile şi opiniile politice în acest joc dialectic dintre subiectiv şi obiectiv. în lipsa unei platoşe de apărare a valorilor şi normelor rezultate din convingeri. Adeseori. şi intensitatea şi durata în timp a exprimării politice. Dimensiunea afectivă cuprinde reacţia emoţională faţă de evenimentele politice sau sociale. de un program de guvernare. de un lider. „rebotezaţi“ în partide democratice la putere justifică valabilitatea schemei tripartite propusă de Almond. 2. despre liderii şi partidele politice. atitudinea de ataşament. Acest lucru se vede în special în timpul campaniilor electorale şi al alegerilor propriu-zise când lipsa de cunoştinţe politice. despre evenimentele politice importante la nivel mondial. Evident. pe de alta. Dimensiunea evaluativă cuprinde judecăţile de valoare despre fenomenele şi realitatea politică. în lipsită de cunoştinţe politice.

Astfel o cultură politică parohială corespunde unei structuri politice tradiţionale descentralizate la nivelul regiunii. Apatia înseamnă existenţa cunoştinţelor politice. apatie şi alienare. Nu poate fi vorba de un „fanatism al ignoranţei“. Pentru a individualiza fiecare din aceste tipuri autorii recurg la noţiunea de congruenţă dintre cultură politică şi o structură politică. alimentate de nostalgia „sistemului social“ comunist. 160 . În cadrul acestei culturi nu există un interes deosebit pentru problemele de politică naţională sau sistemul politic naţional. „În funcţie de dimensiunile cognitive. ţinutului. afective şi evaluative ale culturii politice pot fi detectate trei stări de spirit ale populaţiei unei ţări în raport cu politicul: acord. Din acest paradox se poate trage concluzia că fenomenele culturii politice nu pot fi analizate şi înţelese decât dacă sunt înserate în ansamblul dinamic mai vast al culturii naţionale. protecţia socială.Greutăţile inerente tranziţiei la un alt sistem politic au favorizat formarea credinţelor politice pe baza dimensiunilor afective şi evaluative. accentul cade pe problemele politice de interes local. evaluare. egalitatea. Cultura politică de supunere corespunde unei structuri autoritare şi centralizate la nivel naţional. Cu cât stările de apatie şi alienare sunt mai numeroase în societate cu atât instabilitatea sistemului politic este mai accentuată“14. în comunitate. nu a existat ignoranţă. deoarece perceperea subiectivă a realităţilor politice şi economice i-a determinat pe aceşti oameni să iasă în 1989 în stradă şi să-şi sacrifice vieţile pentru libertate. una din comportamentele matricei caracteriale a culturii politice este instinctul comunitar. Alienarea denotă existenţa cunoştinţelor politice. iar biserica. Din combinarea acestor trei dimensiuni. Acordul presupune împletirea celor trei dimensiuni: cunoaştere. seniorul. Prin urmare. Şi aceasta în condiţiile în care lupta împotriva totalitarismului a fost dusă în numele unor valori care păreau definitiv înăbuşite în conştiinţa colectivă de către dogmatismul comunist. care operaţionalizează memoria istorică şi socială colectivă în norme de comportament. conform unei matrici caracteriale. preotul. iar dimensiunea afectivă şi evaluativă a comportamentului nu a deformat cunoaşterea exactă a situaţiei. afectivitate. Numai astfel se poate înţelege cum valorile sunt ordonate pe axa devenirii în viziunea cea mai adâncă despre existenţă. şcoala şi primăria sunt instituţiile politice centrale. calitate prin excelenţă a lui homo sapiens. Almond şi Sidney Verba elaborează trei modele de cultură politică: cultura parohială (locală sau provincială). în cazul nostru solidaritatea socială. atât pe verticala istoriei cât şi pe orizontala acţiunii politice. dar şi a lipsei de simpatie faţă de sistemul politic. învăţătorul sunt liderii locali. satului. cultura de supunere (de subordonare) şi cultura participativă. dar manifestarea indiferenţei pe plan afectiv şi apreciativ. Aici. G. Or.

161 . Aşa cum orientările politice ale unui individ conţin în grade diferite elemente ale culturii parohiale. autoritate şi loialitate. Pentru că aşa cum nici un fenomen nu poate fiinţa în natură în stare izolată. fiecare cu o psihologie politică proprie: parohialiştii (provincialii). rasiale. acţiuni de protest. mass-media creează un spaţiu al conştiinţei naţionale unde asumarea unui destin comun creează o nouă sensibilitate pentru activitatea politică. regiuni şi state unele clivaje dintre culturile politice se menţin. raporturile dintre cultură şi structurile politice din diferite sisteme politice naţionale. Cultura politică participativă corespunde unei structuri politice democratice. izolate de altele vieţuind pe harta naţională ca nişte unităţi geografice aflate în carantină. o modelare reciprocă a lor în funcţie de mai multe variabile: natura regimului politic. gradul de participare şi de educaţie civilă. Introducând evenimentele cotidiene în intimitatea fiecărui cămin. motive. o circulaţie de teme. ar însemna să minimalizăm meritele acestei construcţii impozante dacă am bagateliza. Proporţia dintre aceste elemente este dată de variabilele arătate mai sus la care se adaugă impactul tot mai mare al mass-media asupra omogenizării culturale naţionale precum şi dezvoltarea instrucţiei şcolare. Pătrunderea mass-media în cele mai arhaice zone sapă progresiv la temelia culturilor parohiale. nici culturile politice nu pot exista în stare pură. după cum modernizarea politică şi tendinţa inexorabilă spre democratizare minează bazele culturii de supunere. gradul de conştientizare a procesului politic. În cadrul culturii participative cetăţenii sunt conştienţi de mijloacele lor de acţiune asupra sistemului politic ca şi de posibilitatea lor de a influenţa cursul evenimentelor politice prin mijloacele specifice participării democratice: referendumuri.Subiecţii acestei culturi sunt conştienţi de existenţa sistemului politic naţional. prin cele două valori politice de bază. Există contacte permanente între culturi. a integrării şi a interdependenţelor tot mai accentuate dintre zone. le-a inoculat o „conformitate de automat“ şi i-a determinat să delege problemele libertăţii şi iniţiativei lor unui lider puternic. din cauză că matricea caracterială a acestei culturi. Totuşi. alegeri. altele noi apar. sexuale etc. Acestor trei tipuri de cultură politică le corespund trei tipuri de personalităţi. la clivajele dintre culturile politice de stânga sau dreapta. de supunere şi participative. ecologice. greve etc. elemente de la o arie culturală la alta. sau pe lângă clivajul dintre cultura politică a elitei intelectuale a ţării şi cultura maselor ţărăneşti. în schimbul protecţiei acestuia. supuşii şi participanţii (cetăţenii activi din punct de vedere politic). Astfel. Fireşte. prin recurgerea la explicaţii de tipul reflectării mecanice. apar altele noi cum ar fi clivajele politice ale grupurilor etnice. mediate sau radicalizate ideologic. chiar în lumea noastră. prin acest fel de determinism. dar se mulţumesc cu o atitudine de pasivitate în privinţa participării la conducerea politică.

iar Mexicul printr-o cultură contestatară. americanii şi britanicii au o „orientare democratică echilibrată“. parohială – participativă. În toate cele trei ţări s-ar constata o ruptură între atitudinile politice şi cele sociale. generozitatea. Comparând datele obţinute. Italia şi Mexicul ar avea o cultură parohială. Germania – una de supunere. Autorii explică. Din combinarea acestora apar alte trei tipuri de cultură politică: parohială de supunere. gradul de angajare partizană. participativă – de supunere. Germania printr-o cultură politică de supunere. Pe câtă vreme. cele trei tipuri de cultură politică nu se găsesc în formă pură. Almond şi Verba constată că numai cultura participativă democratică din SUA şi Marea Britanie realizează gradul necesar de fuziune între structurile primare ale societăţii (familie. între actori şi evenimente. Se ştie că raportul dintre cultura politică şi democraţie trebuie să fie mediat şi de alte paradigme explicative. De pildă. cu alte cuvinte funcţionarea eficientă a unui regim democratic. Cu toate diferenţele majore dintre ele. Cultura politică a unei ţări poate fi o mixtură a celor trei tipuri politice abstracte aflate în proporţii variabile 162 . tradiţiile politice. de supunere participativă. Totul depinde de logica situaţiilor de interacţiune între micro şi macropolitic. deoarece prin aceste joc se creează identităţile colective şi sistemele de atitudini. stima. jocul forţelor istorice şi culturale pot favoriza dezvoltarea democraţiei. Italia s-ar caracteriza printr-o cultură politică de alienare. după cum o pot şi bloca. În ancheta lui Almond şi Verba aceasta arată corelaţia necesară dintre participarea socială. Ipostaziind contribuţia la funcţionarea unui sistem democratic drept valoarea centrală a culturii politice şi civice. Ceea ce echilibrează armonios cele trei componente ale culturii mixte este cultura civică. compusă concomitent din nemulţumire şi aspiraţii. „deviaţiunile“ de la modelul democratic al culturii politice prin rupturile provocate în evoluţia spre democraţie din aceste trei ţări: întârzierea în formarea statului naţional. dezvoltarea economică. Almond şi Verba măsoară gradul de cultură politică al fiecăruia din cele cinci ţări cu ajutorul următoarelor coordonate: ansamblu de cunoştinţe. deci alienată. totalitarismul fascist şi nazist în Italia şi Germania15. Cultura politică a unei ţări este o cultură mixtă. aprecierea sistemului politic. ca expresie a culturii politice participative. combinând în proporţii variabile cele trei tiprui în funcţie de criteriile arătate mai sus. dintre cooperarea politică şi cea socială în cadrul sistemului global. revoluţia din 1910 în Mexic.) şi structurile politice prin intermediul cooperării.Din combinarea celor trei tipuri de culturi pot să apară următoarele forme hibride: parohială – de supunere. grupuri etc. modalităţile acţiunii politice. interacţiunii şi împărtăşirii în comun a unor valori precum: încrederea în celălalt. componenţă politică subiectivă. parohială – participativă.

m. cultura procesului şi cultura politicii (a orientării spre politică). totuşi ea înglobează. Cultura procesului politic include două probleme principale: influenţa individului asupra procesului politic. Totodată. După gradul de conştientizare a procesului politic şi de potenţială influenţă asupra acestuia. Almond tratează cultura politică din trei perspective: cultura sistemului. cultura politică este înţeleasă ca o componentă unitară a unei comunităţi statale. invers. pot sprijini autorităţile şi nu structurile regimului17. „Deşi este o cultură politică predominant participativă. precum şi evaluările cetăţenilor asupra oamenilor politici. regimul politic şi autorităţile politice. Cu toate că. altfel cetăţenii ar fi pe baricade în fiecare săptămână“16. sentimentele lor faţă de cei care menţin sistemul în stare de funcţionare. regim şi autoritate sunt distincte: cetăţenii pot avea un puternic simţ naţional şi. susţin comunitatea politică. Almond arată că acestea funcţionează simultan. sau ale grupurilor profesionale. manifestarea personalităţii sale în acest domeniu şi relaţiile cu alţi factori. noţiunea de cultură politică facilitează analiza atitudinilor individuale în raport cu regimul politic. procesual şi nivelul politicii). cunoaşterea modului de funcţionare şi satisfacţia faţă de procedurile de guvernare. spre exemplu dintre cele ale elitei şi ale maselor. cetăţenii unei ţări pot fi diferenţiaţi în trei categorii: parohialiştii (localişti). disfuncţionalităţile unui sistem politic se datorează diferenţelor culturale dintre grupuri şi inadecvării modelului propus de clasa politică cu credinţele şi comportamentele politice ale acestor grupuri. d. Apreciind că sistemul politic funcţionează la trei nivele (sistemic. ei pot sprijini sistemul politic chiar dacă dezaprobă autorităţile sau. Plecând de la caracteristice generale ale unei comunităţi. a. respectiv încrederea în sistemul politic. Pornind de la aceste consideraţii. în mod armonios. religioase. deci. este mult mai relevant pentru analiza politică dacă se pot face diferenţieri între diferitele tipuri de subculturi. presupune şi acceptarea de către cetăţeni a modului în care guvernanţii au ajuns la putere. în general.în funcţie de natura regimului politic şi de gradul de cultură generală a membrilor societăţii. sentimentele şi aprecierile referitoare la efectele sistemului asupra lor. şi elemente ale culturii parohiale şi ale culturii de supunere. O cultură politică având un caracter mixt este o cultură civică. Există unele situaţii în care atitudinea faţă de comunitate. 163 . G. Cultura politică va include informaţiile deţinute de cetăţeni în raport cu sistemul politic. El departajează sistemul în trei niveluri: comunitatea politică. Cel mai adesea. etnice ş. supuşi şi participanţi.

Diferitele experienţe istorice dau naştere la culturi politice diferite. valorile de mentalitate. Atitudinile caracteristice diverselor grupuri. precum şi voinţa liderilor de a forma coaliţii cu alte grupuri depind în mare măsură de încrederea politică. poate suferi schimbări – dar numai în cadrul practicii sociale. Acţiunile agresive pot fi atât răspunsuri directe la o stare de tensiune latentă. susţin că instituţiile pot influenţa cultura politică. problemele încrederii politice şi ale ostilităţii politice sunt foarte importante. epoci etc. acesta fiind un acord mai mult sau mai puţin complex asupra fundamentelor puterii politice.Sociologul Zoltan Rostas atrage atenţia asupra gradului ridicat de imobilitate al culturii politice. cât şi reacţii ocazionale de atacul direct al oponentului. Problema încrederii şi ostilităţii este corelată cu cea a consensului politic. cât şi la distribuirea la nivelul întregii societăţi a valorilor politice. În relaţiile din domeniul politic. cum sunt: binele. sentimente. asupra structurii instituţionale şi ierarhice. Problema ostilităţii este o componentă esenţială a relaţiilor dintre grupuri şi indivizi în cadrul unei societăţi. „Aceste deprinderi sunt determinate de experienţa istorică a comunităţii. pe scurtă durată. O altă componentă a culturii politice este construită din setul de cunoştinţe. poziţiile se împart între cei care insistă asupra caracterului activ al culturii politice asupra instituţiilor. Un element important al culturii politice se referă la modul în care este percepută societatea prezentă faţă de 164 . Acesta este – printre altele – motivul pentru care considerăm iluzorii tentaţiile iluministe de a determina schimbarea culturii politice prin şcoală. În această privinţă. ca ansamblu supraindividual. comunităţi. faptul că deprinderile de a reacţiona la stimulii politici se dobândesc şi se schimbă foarte greu. pe termen lung însă există o influenţă reciprocă“18. Prin şcoală se pot transmite cunoştinţe. În ciuda acestei rigidităţi. cultura politică. dimpotrivă. judecăţi de valoare pe care oamenii le au despre ceilalţi actori politici. Pe baza observaţiilor noastre. pătrund în adâncul caracterelor sociale. înclinăm să credem că. Orientarea spre politică se referă atât la atitudinile grupurilor sociale şi politice. dar nu pot fi schimbate comportamentele afective. însuşite în cursul socializării politice. libertatea. ale indivizilor faţă de deciziile politice. Voinţa oamenilor de a coopera cu alţii în vederea realizării unor scopuri politice. securitatea socială. alţii. credinţe. instituţiile nu pot influenţa esenţial cultura politică a oamenilor. asupra organizării politice a comunităţii. determinând astfel comportamentul politic. nefiind influenţate de crearea unor instituţii sau structuri sociale cât şi de internalizarea unor valori sau modele comportamentale. mass–media etc.

Relaţia dintre structura convingerilor de bază şi convingerile politice este de mare importanţă pentru înţelegerea atitudinilor politice. 3. codurilor. Valorile produse de cultura politică orientează individul. însuşindu-şi obiectivele acestuia. Organizând. convingerile politice. elementele cognitive şi evaluative sunt impregnate de o încărcătură emoţional–afectivă deosebită. 5. dimensiunea afectivă şi dimensiunea evaluativă (valorile şi normele). Chiar dacă cultura politică este o componentă unitară indispensabilă oricărei 165 . norme care reglementează mijloacele întrebuinţate pentru atingerea acestor scopuri precum şi ataşamente emoţionale. Cultura politică este o orientare subiectivă către politic. cultura politică include convingerile politice. fenomenele şi procesele politice pe care le apreciază într-un anumit mod. Cultura politică din România – prezent. ordonând reprezentările cognitive. codurile îi arată cum.societatea ideală. la sesizarea faptului dacă societatea prezentă se îndreaptă spre standardele ideale sau se îndepărtează de acestea. a culturii politice din România. ce sunt reprezentări. viitor. idei. În conţinutul atitudinii politice. Verba. Printre aceste condiţii şi premise autorii în cauză nu menţionează însă condiţiile istorice vitrege care au împiedicat construcţia statului. Majoritatea analiştilor autohtoni şi străini consideră că românii nu au beneficiat de condiţii favorabile pentru edificarea unei culturi politice de tip democratic. Sistemul atitudinilor cuprinde dimensiunea cognitivă (percepţii. atitudinile politice au un rol important în orientarea comportamentului politic şi în pregătirea acţiunilor politice. trecut. Convingerile de bază şi valorile unei culturi joacă un rol major în structurarea culturii politice. Cultura politică realizează o legătură între evenimentele politice şi comportamentul indivizilor ca reacţie la aceste evenimente. principii. Sistemul convingerilor fundamentale constă în credinţe existenţiale. Conform opiniei lui S. valori generale care ordonează scopurile comportamentului. Valorile îi spun individului pentru ce trăieşte. normelor politice. îi dau posibilitatea să se identifice cu un anumit grup. orientare rezultată din internalizarea modelelor stabile ale interacţiunii valorilor. pe baza valorilor. reprezentări şi concepte). Atitudinea politică reprezintă o modalitate de raportare a individului sau grupului social la problemele. judecăţi de valoare ce motivează şi călăuzesc relaţiile unui individ sau ale unui grup social în cadrul domeniului politic. a instituţiilor politice şi implicit.

Argumentele cel mai des utilizate sunt: lipsa de consecvenţă sau superficialitatea. modelul democraţiei civice occidentale ca singurul model valabil. indubitabil. de o veritabilă cultură politică de tip democratic a românilor“19. concentrarea pârghiilor de decizie în mâna unei oligarhii tehnocratice de esenţă criptocomunistă. democratică: „Conform acestor două criterii. În această privinţă este utilizat (cu voluptate aproape) un adevărat arsenal propagandistic care atestă fie reaua credinţă. premisele pentru manifestarea unei culturi politice de tip democratic se bazează pe aserţiuni ideologice: 1. ca reacţie a unui grup primar faţă de presiunea mediului extern şi coagularea valorilor politice în două structuri „slobozenia dinăuntru“ şi „slobozenia dinafară“ de care vorbea Alecu Russo. Teza insistent afirmată că în România nu au existat antecedente istorice favorabile şi. corupţie. 2. Ea este transformată în ţap ispăşitor pentru cultura politică de supunere şi pentru inexistenţa societăţii civile în România. cultura politică includea valori mai apropiate de un regim autoritar sau chiar despotic de tip oriental decât de o democraţie liberală. fie o profundă lipsă de cunoaştere a istoriei naţionale. sentimentul mioritic al resemnării. snoavele etc.) trădează. din această perspectivă. Aceste concluzii sunt amplificate. absenteism electoral. lipsa de tradiţii democratice în istoria românilor. înapoierea economică şi tranziţia greoaie de la epoca medievală la cea modernă: obedienţa tradiţională a religiei majoritar ortodoxe faţă de puterea politică. poezia muncilor de peste an. În special. în România interbelică participarea politică era limitată la o categorie extrem de restrânsă. cultura instituţionalizată oficializată. recursul la naţionalism. astfel încât. raportare în care gradul de participare politică scăzută şi rolul liderului politic paternalist au fost indicatorii cei mai des utilizaţi pentru a defini cultura civică. coeziunea ei simbolică este asigurată de diversitatea în unitate a diferitelor subculturi ce o compun: cultura politică populară. deşi exista o Constituţie care garanta votul universal şi aveau loc periodic alegeri aproximativ libere – cu multe nereguli – este foarte greu să se vorbească de nişte veritabile antecedente democratice ale României. cultura elitelor. Biserica ortodoxă română devine calul de bătaie preferat al partizanilor culturii politice democratice. doinele cu caracter social. Toate acestea ar fi contribuit la crearea unui mod specific de raportare a societăţii româneşti la fenomenul politic.comunităţi umane. implicit. populism. cultura diferitelor clase sociale etc. existenţa unei culturi naţionale. şi în istoria României postdecembriste prin numeroase exemple privind elementele antidemocratice: metode politice brutale. Cei care se grăbesc să vadă în 166 . cel puţin pe două paliere: începuturile cristalizării unei conştiinţe naţionale. Numitorul comun al acestor substructuri este că sistemul general de imagini. documentele folclorului nostru (baladele istorice.

În plus. Încercarea patriarhului Georgios Gemisthos Plethos de a mai salva ceva din Imperiul Bizantin prin recunoaşterea condiţiilor impuse de Roma în vederea unirii. Idealul Bisericii Catolice de a realiza Respublica Christiana. Ea s-a supus de bunăvoie puterii politice. mediat. o Biserică“ vedea singura soluţie de coeziune şi rezistenţă a Imperiului în faţa năvălirii popoarelor migratoare care-i ameninţau frontierele. Vaticanul a devenit de mai multe ori în Evul Mediu o veritabilă forţă transnaţională care anticipa fenomenul actual al globalizării. ale luptei pentru hegemonie dintre puterea temporală şi puterea spirituală. Transformarea multor regiuni din nord-estul Europei în paşalâcuri şi raiale. raportul strâns dintre valorile morale şi cele sociale la nivelul comunităţii prin comuniunea de credinţă şi de iubire. nici legitimitatea politică pentru a se 167 . evidenţiau şi contradicţiile de interese dintre puterile temporale naţionale şi puterea spirituală transnaţională. Biserica ortodoxă nu s-a implicat efectiv în viaţa politică precum Biserica catolică. Patriarhia de la Constantinopol a fost redusă la un centru de coordonare administrativă şi dogmatică a bisericilor naţionale: ea nu putea să se erijeze într-un centru de coordonare a rezistenţei antiotomane sau de elaborare a unei strategii de eliberare decât într-un mod subteran. Ea nu avea nici forţa economică necesară. interese care nu aveau câteodată nimic din sanctitatea valorilor religioase. având în Papă conducătorul suprem infailibil. au fixat noile reguli şi condiţii manifestărilor Bisericii ortodoxe.000 de morţi. Reacţiile violente ale unor Biserici naţionale (vezi cazul Franţei în epoca lui Filip cel Frumos) puneau sub semnul întrebării infailibilitatea deciziilor papale. ca şi Edictul de toleranţă dat de sultanul Mehmet al II-lea după Căderea Constantinopolului (1453) pentru practicarea cultului creştin. în schimbul ajutorului militar. conform tradiţiei moştenite de la Bizanţ care în formula cezaro–papistă a lui Justinian: „un împărat. a grăbit procesul de apariţie a statelor naţionale în Occident. Dar noi vrem să restabilim relaţia dintre cele două Biserici creştine în termenii ei fireşti: idealizarea uneia nu trebuie să aibă loc pe seama denigrării totale a celeilalte. Evident nu intră în economia acestui curs. dar. totodată. a monarhiilor puternic centralizate. Departe de noi gândul de a nu recunoaşte merite incontestabile Bisericii catolice în evoluţia culturii şi civilizaţiei occidentale. a arătat Occidentului că pentru o bună perioadă de timp balanţa raportului de forţe se înclinase în favoarea Imperiului Otoman.ortodoxie terenul privilegiat pe care a germinat totalitarismul comunist trec sub tăcere forţa modelatoare a spiritualităţii ortodoxe. cu mai mult de 30. tocmai ca o reacţie a prinţilor la imixtiunile Vaticanului în treburile interne ale regatelor. după modelul Imperiului Roman de Apus. s-a soldat cu un eşec (1439). să calculăm consecinţele pe planul valorilor spirituale. un stat. Dezastrul de la Varna (1444).

Reacţia Bisericii ruse la politica de înregimentare prin înfometare. a fost drastic sancţionată de bolşevici prin elaborarea unui plan strict secret de demolare a lăcaşelor de cult. Tulburătoarea intuiţie a lui Nicolae Iorga. exercitată de Mitropolia de la Bucureşti. 2. Biserica a conservat în cadrul structurilor ei administrative. Dar această supunere a Bisericii Ortodoxe în faţa politicii de stat se baza pe o comuniune mai adâncă dintre domnitor şi cler. după caz. Biserica ortodoxă a rămas mai mereu în afara politicului. acele embrioane ale vieţii de stat. Slujitorii Bisericii au fost şi mai drastic sancţionaţi de Lenin ca să nu mai îndrăznească vreodată să confrunte noua putere.lupta cu puterea otomană. erijându-se. Ea se baza pe ethosul mai adânc al construcţiei naţionale în care ambele puteri erau una. iniţiată de Lenin în 1919–1920. în „carapacea tradiţiei“ a permis Bisericii ortodoxe concentrarea eforturilor în direcţia construcţiei naţionale. când şi-a vândut din sfintele odoare pentru a da populaţiei alimente. În realitate. în numele eliminării mentalităţilor retrograde şi a obscurantismului religios. prin diaconul Coresi. Iluminismul românesc din Principate s-a dezvoltat în jurul episcopului Chesarie din Râmnic. ca o reacţie la influenţa culturii şi limbii greceşti. în reprezentanţi ai unor interese geopolitice prea puţin pioase. pe tema unităţii Daciei. Iar Vaticanul a asistat neputincios la 168 . Această retragere din faţa Istoriei. între 1559–1561. oficial privind lucrurile. Calul de bătaie al criticilor la adresa Bisericii ortodoxe este supunerea în faţa totalitarismului comunist. a păstrării şi revigorării sentimentului naţional. ca parte componentă a concepţiei materialiste despre lume şi viaţă. în lipsa structurilor şi instituţiilor statale. 1. Dacă în majoritatea ţărilor catolice înalţii prelaţi au influenţat deciziile majore de politică internă sau externă. o armă teribilă împotriva Bisericii. anume pe identitatea de esenţă a idealului politic. Curtea Domnească şi Mitropolia Ungro–Vlahiei fac corp comun împotriva prozelitismului luteran–calvin şi tipăresc primele cărţi de cult în limba română. regimurile comuniste au făcut din ateism. Singura modalitate care i-a rămas la îndemână au fost circuitele culturale dintre centrul de iradiere spirituală a Sfântului Munte şi focarele de cultură şi învăţătură care erau bisericile şi mănăstirile. ierarhii acestei biserici au realizat o nouă sinteză între formula cezaro–papistă şi teoria ministeriatului a Sfântului Pavel şi anume în maxima lui Iisus Hristos: „Daţi Cezarului ce-i al Cezarului şi lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu“. precum „republicile ţărăneşti“ sau obştile săteşti. În sensul că. după care în ţările sud–est europene naţiunea a creat statul faţă de Occident unde statul a creat naţiunea se verifică în evoluţia Bisericii ca Ecclessia (comunitate) din primele secole creştine până în Evul Mediu. Două exemple sunt deosebit de edificatoare în această privinţă. la Biserica Sfântul Nicolae din Scheii Braşovului. Într-adevăr.

nesiguranţa zilei de mâine îl aruncă pe individ în braţele disperării. aşa cum apare foarte clar în poezia lui Goga sau în romanele lui Liviu Rebreanu. Iată cum prin consens. greutăţile inerente tranziţiei. Preotul. recunoscută şi împărtăşită de comunitate. Kazantzakis în Hristos răstignit a doua oară. prin slujitorii ei. Forţa tradiţiei asigură respectarea sistemului de norme şi valori printr-o ritualizare a comportamentului şi printr-o reactualizare a acestui 169 . învăţătorul. iar ajutorul material (element central în prozelitism) nu era decisiv. când condiţiile social–politice o permit. ca în Europa occidentală. ca şi o economie în care ramura principală era agricultura. Sondajele de opinie din ultimii ani care situează Biserica pe primul loc în încrederea populaţiei în instituţiile statului trădează nevoia unui nou cadru transcendent şi de devoţiune. implicit. implicat activ în viaţa parohiei sale. În plus. de teama celor 300 de divizii ale lui Stalin în Europa. prin acordul fundamental asupra valorilor religioase. în vreme ce încheiase concordate cu regimurile fascist şi nazist pentru recunoaşterea drepturilor şi libertăţilor catolice. avea un câmp de acţiune pe care politicul nu-l putea controla. culturile politice tradiţionale se manifestă într-un spaţiu social omogen care nu cunoaşte convulsii sociale majore şi unde ordinea socială nu este contestată. primarul sunt autorităţile politice şi simbolice din cadrul acestor comunităţi. cu entuziasmul şi curăţenia sufletească specifice vârstei. Existenţa unei majorităţi a populaţiei rurale (aproximativ 80%) a constituit un element specific României şi. Clivajul dintre cultura politică a elitelor şi cultura politică a maselor sa proiectat în tensiunea dintre tradiţie şi modernizare după modelul dezvoltării occidentale.instalarea regimului comunist în Polonia. Autoritatea politică derivă din ierarhia rolurilor şi a status-urilor. o premisă obiectivă pentru configurarea tipului de cultură tradiţională. reprezintă două repere majore pentru tipul de cultură politică tradiţională din România. Biserica poate deveni o forţă majoră în democratizarea societăţii româneşti şi în tranziţia la economia de piaţă. această vocaţie a preotului–cetăţean. credinţa rămâne unul din sentimentele profunde ale identităţii sale care-i conferă un sens şi o certitudine a existenţei. În condiţiile în care pierderea locurilor de muncă. Spre cinstea lor. capătă tot mai multă consistenţă în raport cu o recrudescenţă a religiozităţii. Aici Biserica. Cehoslovacia şi Ungaria. Vectorul religios al culturii politice în România iese mai bine în evidenţă dacă urmărim impactul valorilor religioase pe planul societăţii civile asupra normelor morale de convieţuire. Prin căldura iubirii şi puterea exemplului preotul putea să fie un reper pentru viaţa comunităţii. aşa cum l-a descris N. După 1989. tinerele generaţii de preoţi se implică tot mai mult în destinul comunităţilor. asupra solidarităţii şi întrajutorării umane. Absenţa unei vieţi urbane importante.

loialităţile faţă de relaţiile de rudenie sau de alianţă au fost înlocuite cu loialităţile instituţionale şi contractuale (faţă de o organizaţie. Rolul inovaţiei sociale este destul de redus. Marele scriitor viza cadrul simbolic al vieţii unei comunităţi ce marca momentele fundamentale şi nevoile ei esenţiale. sămănătorismul. El se raportează la instituţii numai când actele fundamentale ale vieţii lui o cer. valorile şi logica funcţionării unui sistem politic. în general puţin interesată şi informată în secolul trecut de necesitatea şi valoarea inovaţiilor sociale. poporanismul. au scandat istoria politică şi culturală a României. adecvarea modelului de dezvoltare la specificul nostru 170 . caracterizată prin individualism şi laicizarea valorilor. structurile. relaţiile. au spart cadrul de viaţă liniştit al comunităţilor patriarhale şi au indus modificări structurale în semnificaţiile culturii politice. individul este un exponent al lor şi nu un agent al schimbării. De la programul „Daciei literare“ din 1840 până la ţărănismul interbelic. De asemenea. modernizarea politică a antrenat şi o erodare progresivă a conţinutului etic al normelor şi valorilor tradiţionale. reflectând potenţialul creativ. deopotrivă. prin atomizarea surselor de reglementare şi de supraveghere ca şi prin caracterul anonim al societăţii de masă unde reuşita personală prevalează interesului general.sistem prin repetarea actelor vieţii şi recrearea simbolică a ordinii sociale. efecte benefice şi mai puţin benefice asupra modernizării economice şi politice a ţării. Această tensiune dintre tradiţional şi modern s-a perpetuat în istoria modernă şi contemporană a României mai bine de un secol (1821–1944) şi a avut. ca şi poziţia celorlalţi în cadrul comunităţii. prin depersonalizarea relaţiilor dintre indivizi. induse de o mobilitate socio–profesională şi geografică a forţei de muncă fără precedent în istorie. Cultura politică tradiţională este o cultură parohială: fiecare îşi cunoaşte rolul şi statusul său. Pe lângă dezagregarea familiei atomare sau lărgite. Efectele benefice în sensul că marile valori ale culturii române. junimismul. Modernizarea politică presupune însă transformări calitative ireversibile în instituţiile. Solidaritatea organică s-a transformat în solidaritate mecanică. sincronismul etc. coloana ei spirituală au fost create în spaţiul „spiritului critic“ configurat de această „tensiune esenţială“. „Poporul încă practică legea veche“. de vreme ce aceste valori sunt acceptate de întreaga comunitate. instituţie sau grup de interes. spunea Mihail Sadoveanu în prefaţa la „Viaţa lui Ştefan cel Mare“ din 1933. Dinamica pe orizontală şi stratificarea pe verticală. prin obligaţia de a da şi de a face). Efortul elitelor politice româneşti din secolul al XIX-lea de modernizare economică şi politică a ţării după model occidental (în speţă după modelul liberal francez) s-a lovit de o rezistenţă surdă din partea aristocraţiilor latifundiare (marii boierimi) şi a populaţiei majoritare. liniile de evoluţie în timp.

că o cultură politică autentic europeană nu poate fi decât materializarea tensiunilor esenţiale din cadrul modelului ontologic european. Cultură sau culturi politice europene. În acest subcapitol vom încerca să demonstrăm: 1. romantismul paşoptist îmbogăţesc cu noi dimensiuni mitice imaginea unor personalităţi istorice (Traian. 5. există o identitate europeană. 1.4. că edificarea unei culturi politice europene nu are şanse de izbândă dacă nu asimilează în ethosul şi în nucleul ei axiologic valorile creştine. O altă componentă a culturii politice naţionale este mesianismul social. Nu întâmplător regresiunea în timp are loc pe cărările mitului istoric unde imaginarul social sudează într-un bloc temporal trecutul. 3. în prealabil. ura faţă de invadatori) ca şi speranţa (aşteptarea) în restaurarea valorilor recunoscute de către o comunitate. nu mai puţin importante. Or. ca expresie particulară a culturilor naţionale care o compun. Pentru a răspunde la întrebarea din titlu trebuie să răspundem. a modului lor istoric de viaţă. unitatea în diversitate s-a impus ca principiu esenţial al culturilor europene odată cu formarea statelor naţionale în 171 . Şcoala Ardeleană. Ştefan cel Mare.existenţial. Mihai Viteazul) în funcţie de imperativele politice ale momentului. transnaţională? Nu există! Pentru ca să existe ar trebui ca el să fie sublimarea voinţei de a trăi împreună a acestor popoare. 2. Credinţa în ceasul izbăvitor al eliberării a continuat să modeleze subteran liniile de forţă ale acţiunii politice. ca expresie a dimensiunii istorice a conştiinţei naţionale (dragostea faţă de patrie. să-şi ia cuminecătura credinţei şi a întăririi. sau doar identităţi naţionale? Există un „suflet european“. că o cultură politică europeană nu se poate edifica decât pe baza raportului unitate–diversitate în cadrul unui stat federal european. În al doilea rând. rezultată din contacte şi dorinţa de cooperare în primul rând. Cronicarii mai întâi. ca expresie particulară a sintezei diverselor culturi naţionale sau ca entitate mistică. prezentul şi viitorul. la alte două. ca un pelerinaj la un templu sacru. în funcţie de imaginea arhetipală a Eroului salvator. Însetat de aerul tonifiant al libertăţii. poporul român coboară în trecut. experienţelor fundamentale şi tradiţiilor comune. în spaţiul european acţiunea devoratoare a politicului a ucis de multe ori speranţa unei identităţi culturale comune. pe baza afinităţilor elective cu matricea caracterială a spiritualităţii noastre profunde.

în general. în opoziţie cu „spiritul oriental“. Prin faptul că filosofia greacă pune accentul pe opoziţii şi contradicţii s-a dezvoltat o tradiţie democratică.secolul al XIX-lea. În fond. Filosofia orientală a perceput diferenţele. ca expresie a antropocentrismului. comunitate. natură şi societate. Cercurile identitare ale unui grup – familie. în detrimentul unităţii. dar a acordat întotdeauna prioritate unităţii. formând un „popor docil“. Cultura unui popor se cristalizează încetul cu încetul pe un teren social şi într-un cadru psihologic determinate. a empatiei. că Adevărul şi Binele formează un întreg etc.. În schimb. după cum le şi deosebeşte. ea consideră că cerul şi oamenii nu sunt decât un singur întreg. ordine raţională şi suflu vital. Ele se condiţionează reciproc şi formează un tot unic. sacrul şi profanul pe care ea le percepe. În plus. înăbuşind individualul. ea cuprinde şi pătrunde totul. Pentru orientali spiritul şi materia sunt indisolubil legate între ele. Vorbim de „spiritul european“. a unităţii dintre om. în timp ce filosofia occidentală a pus întotdeauna accentul pe diferenţe. ca formând un Tot. filosofia orientală nu opune radical spiritul şi materia. Această entitate este omniprezentă. 172 . cale şi instrument. ea îmbrăţişează toate manifestările universului. Datorită faptului că filosofia chineză a căutat să concilieze aceste contradicţii a fost posibilă elaborarea ideologiei politice a „marii unităţi“ care a oferit temeiul de legitimare a despotismului feudal. a individualismului şi raţionalismului. numit adesea Taiji (fapt suprem) sau Dao (Tao) – Cale. filosofia orientală percepe cele două poluri opuse ale realităţii ca cele două feţe ale aceleiaşi medalii. bazată pe depăşirea contradicţiilor. Acest lucru se explică prin modelul ontologic al dualităţii în unitate de la baza filosofiei chineze. de la baza filosofiei occidentale. Pentru occidentali cele două elemente sunt independente sau nu interacţionează decât foarte slab. întărind paternalismul şi despotismul. naţiune – se manifestă mai mult prin nucleul comun de valori care le apropie şi le sudează. unul privilegiază unitatea. a contribuit într-o mare măsură la asigurarea unităţii şi stabilităţii Chinei. celălalt opoziţia. fiinţă şi nefiinţă. ca expresie a demersului intuitiv. ea modelează caracteristicile acestui popor în cursul unui lung proces istoric şi exercită o influenţă considerabilă asupra sistemului său social–politic. faţă de altele. diferit de acela al dualismului pur. Vorbim de „sufletul slav“ sau de „sufletul românesc“ ca modalităţi de reacţie în faţa vieţii. materie şi spirit. Punând accentul pe dualitatea în unitate. Oricare ar fi numele pe care îl dăm acestuia – Yin şi Yang. Este evident că această gândire „unificatoare“. dar vorbim mai frecvent de „spiritul francez“ şi „spiritul german“ ca de o configuraţie simbolică în care s-au cristalizat valorile culturilor naţionale. ea a favorizat conservatorismul.

neoliberalismului şi neoconservatorismului. în funcţie de condiţiile istorice şi economice. ar putea să se blocheze într-o structură birocratică sau. în schimb se modifică orbitele pe care circulă valorile politice de la ţară la ţară. tensiunile dintre diferitele categorii sociale. totodată. Acesta este motivul pentru care Occidentul – şi nu China – a dat naştere capitalismului. gândirea confucianistă s-a preocupat sistematic să reducă la minimum. în proporţii diferite. şi mai rău. stimulează transformarea credinţelor empirice în convingeri. capabilă să transforme societatea şi să constituie elementul motor al dezvoltării. în sensul că dacă nucleul lor de valori centrale nu variază. care vor fi acele valori ale culturilor naţionale reprezentative pentru spiritualitatea şi proiectul unificării europene? Aceste valori s-ar putea articula într-un sistem cultural unic numai pe baza liniilor de forţă şi structurilor spiritualităţii europene întâlnite. Ca „model de atitudini individuale şi de orientări faţă de politică manifestate în rândul membrilor unui sistem politic“20. în ultimul timp. Integrarea politică şi economică a Europei. specifice Occidentului şi că opoziţia dintre aceste modele culturale va influenţa. filosofia chineză se adaptează la realitate. filosofia chineză tradiţională şi. cum vor convieţui într-un spaţiu unificat al statului federal european valorile social– democraţiei. Se poate afirma că aceste două concepţii despre lume sunt. probabil într-o manieră decisivă. neocolonială dacă energiile spirituale nu îi vor fi unificate şi orientate spre un ideal comun. în fiecare dintre culturile vechiului continent. evoluţia umanităţii în mileniul III. În fond.Opunând spiritul lumii materiale. însoţită de un uriaş val de speranţă pentru popoarele din Sud-Estul bătrânului continent. de psihologia grupurilor primare şi mai ales de specificul proceselor de socializare. Având în vedere diversitatea istorică a culturilor europene. specifice Orientului. în timp ce filosofia occidentală o transformă. cultura politică oferă reperele axiologice şi. filosofia occidentală a făcut din acest element imaterial o forţă prodigioasă. produsul „civilizaţiei tăcerii“. chiar dacă ele erau foarte vii. având în vedere etica responsabilităţii şi matricea corporatistă a social-democraţiilor din acest spaţiu? 173 . fetişizată. De exemplu. Atitudinea unui copil dintr-un cartier muncitoresc din Galaţi faţă de sistemul politic din România va fi cu totul alta decât aceea a unui fiu sau fiică de parlamentar dintr-un cartier rezidenţial din Bucureşti. Dimpotrivă. Culturile politice din Europa urmează îndeaproape dualismul conţinut–formă. în particular. având în vedere că fiecare dintre aceste mari doctrine consideră proiectul lor de schimbare societală ca fiind superior celorlalte? Va suporta spaţiul nordic şi cel germanic implementarea paradigmei anglosaxone a liberalismului. respectiv. şi al „civilizaţiei mişcării“.

care i-au fixat un contur inconfundabil în istoria culturii universale. ca persoană esenţa sa este aceea de fiinţă tantrică (îndumnezeită) care aspiră spre Viaţa de Apoi. stă mărturie a rolului de prim rang jucat de Europa în crearea ideilor şi valorilor politice universale. de proprietate şi personalitate umană. este primul proiect de unificare europeană 174 . primele valori ale democraţiei şi filosofiei politice sunt darurile cele mai de preţ pe care gândirea antică le-a lăsat moştenire Europei moderne. Cultul statului. datorită forţei şi profunzimii ideilor sale. Punând în centrul concepţiei sale despre lume şi viaţă omul şi mântuirea sa. Creştinismul va prelua multe din categoriile şi formele gândirii antice păgâne pe care le va adapta la spiritul său. nu mai are nimic de-a face cu idealul vechiului grec de fericire. Nu cumva conflictul dintre concurenţa liberală. Romantismul şi filosofia germană sunt câteva din datele de fond ale spiritualităţii europene. pe plan moral şi spiritual. modestie etc. prin mortificarea trupului. dreptul roman. egalitatea. noţiunea de cetăţean. Datorită iradierii acestui model în lumea întreagă. Ca individ. termenul de europocentrism. Un argument în plus al existenţei unei culturi politice europene în Evul Mediu. goticul. spre apropierea de Fiinţa perfectă care este Dumnezeu. austeritatea neoconservatorilor şi solidaritatea social–democrată va produce traumatisme ale excluderii. În această privinţă. În creştinism omul va beneficia de un dublu registru ontologic: de individ şi persoană în acelaşi timp. indiferent de hegemonia momentană a uneia din cele două instituţii: Statul şi Biserica pe scena vieţii politice. perseverenţă. efort. Ponderea acestor valori va influenţa şi raportul dintre religie şi politică. După creştinarea popoarelor migratoare şi a slavilor din sud-estul Europei se poate vorbi de configurarea unei culturi europene autentice până la Renaştere în care prevalente erau valorile religioase. continuitatea efortului pe durata a o sută – o sută cincizeci de ani. creştinismul le va proiecta într-un spaţiu metafizic şi trancendent unde categoria de persoană o va dubla pe cea de individ. prin asceză şi umilinţă. cinste. în ciuda conotaţiilor sale negative. creştinismul. Iluminismul. bazată pe prevalenţa factorului religios. el aparţine Cetăţii terestre. Reforma.Sau: cât timp va fi necesar pentru ca valorile culturii economice din spaţiul protestant să poată fi implementate în spaţiul răsăritean european: austeritate. cultura goticului este o mărturie reprezentativă: mobilizarea resurselor materiale pentru construcţia catedralelor. Această tendinţă spre autodepăşire. rupturi ale solidarităţii care vor pune sub semnul întrebării înseşi bazele umanismului european şi valabilitatea proiectului? Filosofia greacă. Renaşterea. până la finalizarea construcţiilor sunt o dovadă a autenticităţii actului de credinţă.

În spaţiul dintre Renaştere – secolul al XVIII-lea european are loc laicizarea şi uniformizarea valorilor ca şi repartiţia lor geografică pe întregul continent. Dante. Esenţa omului este una raţională: procesând datele externe cu ajutorul raţiunii are loc o implozie. romantismul conservator anglo–saxon cultivă tradiţiile folclorice. Pe de alta. Ontologia greacă conferise acestei comunităţi un caracter natural pentru că instituţiile şi valorile sale trebuie să fie expresia necesităţii unei vieţi comunitare armonioase. Sub influenţa Revelaţiei. Pe de o parte. Raţiunea devine organul suprem al cunoaşterii şi este idolatrizată. El luptă pentru alungarea tiranilor şi instaurarea democraţiei. Obsesia vechilor greci şi romani de a realiza sinteza dintre cea mai bună formă de guvernământ şi cel mai bun cetăţean străbate ca un fir roşu gândirea politică europeană până în secolul al XIX-lea. Marsilio da Padova o finalitate etică. în spiritul valorilor creştine. după modelul Sfântului Imperiu Romano–German. Această tensiune. Un alt moment constitutiv în formarea unei culturi politice europene îl constituie Iluminismul (1750–1820 – 30 în Europa de sud–est). inspiraţia mitologică şi istorică contribuind la afirmarea specificului naţional. o „luminare“ axiologică a personalităţii care îi restructurează datele de fond ale naturii sale. ridicată la rang de „lege universală“. marii monarhi ai Europei se întrec spre a avea la curţile lor. Renaşterea va realiza o sinteză între gândirea politică a Evului Mediu şi filosofia greacă. între diverse ramuri naţionale ale acestui curent. Romantismul german face din istorie şi 175 . cultivând marile teme social–politice preluate din ideile Revoluţiei Franceze. şi ca „apoteoză a creaţiei“. Toată lumea vorbeşte de „luminata Europă“.lansat de Biserică. în timpul lui Carol cel Mare (768–814) sub forma unei republica cristiana. comunitatea politică va căpăta la Toma din Aquino. începând cu teoriile contractualiste şi teoriile suveranităţii. romantismul francez este ateist şi republican în forma sa. Romantismul nordic este religios şi monarhist în esenţa sa. Redescoperirea Antichităţii şi dorinţa de emulaţie cu modelele sale în spaţiul cultural şi politic al Renaşterii vor deveni factori propulsivi în dezvoltarea culturii politice europene. a demofiliei. pe celebrii enciclopedişti francezi: Voltaire. d’Alembert. romantismul francez este contestatar. Paradigma gândirii renascentiste capătă în Iluminism deplina ei confirmare. mai exact. drept sfetnici. Diderot. această falie de la baza culturii europene între religios şi laic va continua să se adâncească în romantism. Ideea că stă în puterea omului de a stăpâni natura în folosul său şi de a crea o lume mai bună în acord cu drepturile şi aspiraţiile sale se regăseşte fericit în formula umanismului antropocentric renascentist exprimată sugestiv de Pico della Mirandola: Omul ca „Prinţ încoronat al naturii“.

„voluntarist şi concertat“. Având în vedere acest joc al identităţilor complexe se pun trei întrebări: 1. „Or. de eşecuri. problema identităţii culturale şi a relaţiilor dintre culturi urmează să fie cu necesitate abordată. În condiţiile în care procesul unificării europene este departe de a se fi încheiat. orbită de strălucirea modelului cultural al Centrului. S-ar putea spune acelaşi lucru despre „uniune“ care trădează o conotaţie voluntaristă. că o cultură politică europeană nu se poate naşte decât din interacţiunile şi contactele diferitelor culturi naţionale. cum va arăta configuraţia noii culturi rezultată din acest proces istoric. unde Centrul elaborează paradigmele şi are iniţiativa schimbării. romantismul francez face din ideile modernismului politic temele sale preferate. Cum să construim o cultură politică europeană pe baza unui proiect şi într-o perioadă de timp extrem de scurtă. 2. Această unitate în diversitate va sta la baza exploziei culturale europene de mai târziu şi va servi de fundament al panteonului său artistic. ceea ce evocă o perioadă îndelungată. atâta vreme cât culturile naţionale din cadrul bătrânului continent au ajuns la afirmarea conştiinţei de sine după sute de ani de evoluţie organică a formelor spirituale. dintre cel greco–latin şi germanic. de „rateuri“. nu cumva acest proces al influenţelor. Însuşi proiectul politice este de-abia la început şi filosofia lui nu este lipsită de căutări contradictorii. filosofic şi ştiinţific ca şi al sintezei dintre antic şi modern. iar Periferia. şi nu fără temei. le urmează necondiţionat? Edificarea unei culturi politice europene este funcţie de edificarea comunităţii politice europene. cunoaşte la ora actuală un singur sens. S-a afirmat.din realitatea naţională o sursă de inspiraţie. nu cumva aceste contacte şi interacţiuni ascund existenţa aculturaţiei şi multiculturalismului care impun relaţii de subordonare şi hegemonia unor culturi asupra altora. ideea de comunitate evocă altceva decât ideea de „Piaţă Comună“ sau de „Uniunea europeană“: „Noţiunea de comunitate implică mai mult decât schimbări materiale: o viziune despre lume. Crearea unei culturi politice europene pune deja în prim plan raporturile dintre politic şi cultural în cadrul proiectului de realizare a comunităţii politice europene. În plus. ceea ce reface relaţia fatală de dependenţă Centru–Periferie. dacă viitoarea formă de stat a comunităţii europene va fi una federală. a vorbi de multiculturalism presupune nu numai un principiu de 176 . O a doua mare problemă este cum să conservăm identitatea culturilor într-un spaţiu politic supranaţional. un implicit mai mult decât politic“21. 3. adeziunea la valori chiar punerea în aplicare a unui proiect de ansamblu. de la culturile superioare la cele „mai puţin“ superioare din sud–estul Europei.

diferenţele dintre ele sunt prea accentuate pentru a mai putea fi un principiu în cadrul spaţiului public supranaţional. Indiferent de incidenţa vectorului religios asupra vieţii politice. Ceea ce face diferenţa dintre regiuni sunt tradiţiile culturale şi istorice în cadrul unei culturi naţionale. În statele cu organizare federală. Dar în ţări ca Belgia. Brazilia). Problema multiculturalismului se complică însă datorită globalizării economiei mondiale şi a influenţei culturii de masă. O altă pistă. dintre Stat şi Biserică este un nonsens. nu au produs rupturi dramatice în omogenitatea spiritualităţii creştine a Europei moderne. geneza capitalismului prin dogma Predestinării. dimensiunile lor morale şi sociale. în primul rând. economisirea l-au avut în naşterea unei mari naţiuni: 177 . noi credem că acesta ar avea şanse de reuşită numai dacă se construieşte tot în perspectiva raportului unitate–diversitate. de forţa de influenţă directă sau mediată asupra politicului din partea celor trei Biserici creştine surori: ortodoxismul.închidere în comunitate. Când vorbim de construcţia spaţiului cultural şi politic european într-o perspectivă inevitabil transnaţională avem în vedere. Contrar a ceea ce s-a avansat cu privire la euroregiuni. pioşenia. Germania. Reforma mai întâi. îmbogăţind. În literatura de specialitate nu s-a insistat îndeajuns asupra rolului pe care valorile creştine precum: austeritatea. prin proiecţia lor în transcendent. cu omogenitate etnică. dificultatea proiectului politic care depăşeşte ca miză şi semnificaţie proiectul euroregiunilor. după rătăcirea unora dintre slujitorii Săi. cum trebuie să se organizeze relaţiile dintre culturi pentru a se conserva identitatea lor în cadrul unei culturi europene. Dar contribuţia sa la dezvoltarea acestui proces nu poate fi negată. teoria lui Max Weber nu poate explica. printr-o singură variabilă. Oricât de seducătoare ar fi. dar în aceeaşi măsură şi recunoaşterea şi vizibilitatea principiilor de individualitate a culturilor“22. multiculturalismul s-a dezvoltat în interiorul unui stat naţional cu o istorie şi tradiţii comune. pentru păstrarea raportului unitate în diversitate în cadrul elaborării unei culturi europene ar fi omologarea unui spaţiu cultural şi politic comun după modelul euroregiunilor. Or. ceea ce înseamnă o revenire la datul iniţial. reflectată în cultura oficială (SUA. ceea ce pune din nou în lumină rolul identităţilor culturale în cadrul raporturilor dintre statul naţional şi viitoarea formă politică supranaţională. apoi apariţia celorlalte culte. Elveţia. catolicismul şi protestantismul. ţările baltice. de vreme ce asistăm la accentuarea identităţii lor regionale. Crearea unei culturi politice europene fără a examina raporturile complexe dintre puterea temporală şi puterea spirituală. pentru că toate au avut la origine căutarea sinceră a lui Dumnezeu. un lucru este clar şi absolut clar: apariţia creştinismului a produs o mutaţie profundă în sistemul valorilor politice.

5. rezultat din coeziunea şi articularea valorilor într-un spaţiu simbolic comun. există o cultură politică de clasă în sensul că aceasta sublimează concepţia despre lume şi viaţă a clasei respective. Deocamdată lipseşte acel ethos identitar. viziona aceleaşi spectacole. aspiraţiile şi nevoile ei. în Occident. Mult mai apropiate de înţelegerea comportamentelor şi atitudinilor faţă de politică în zilele noastre sunt subculturile politice. precum şi poziţia ei faţă de sistemul politic. împreună cu principiile liberalismului clasic ele au asigurat victoria coloniilor împotriva metropolei. reflectă cel mai bine interesele specifice de grup. Poziţia ei faţă de principalele mijloace de producţie o face respectuoasă şi supusă faţă de patroni. Caracteristicile culturii politice de clasă sunt: psihologia de grup. În această ordine de idei este de neînţeles tăcerea din documentele UE faţă de valorile religioase. conştiinţa individualităţii ei şi complexul social de inferioritate socială. 5. profesa aceleaşi valori culturale: citea aceleaşi ziare. Că. Subculturile politice. în general. Clasa muncitoare practică acelaşi nivel de viaţă şi standarde culturale. conştiinţa identităţii şi o sensibilitate socială specifică. Fiecare grup sau comunitate îşi elaborează propriul ei sistem de norme şi valori care. a existat. posibilitatea edificării unei culturi politice europene în respectul identităţii rămâne problematică. probabil. omogenitatea sistemului de valori. locuia în suburbiile muncitoreşti de la periferia marilor oraşe industriale. începând cu industrializarea. În secolul al XIX-lea clasa muncitoare din Anglia şi Germania avea aproximativ aceleaşi venituri. practica aceleaşi sporturi. o conştiinţă politică de clasă se poate vedea din numeroasele greve şi revendicări socio–economice din studiile de 178 . se îmbrăca la fel.SUA. Ele se înscriu în dinamica fără precedent a intereselor şi aspiraţiilor care structurează grupurile sociale ca şi a motivaţiilor care stau la baza acestora. reacţiona identic la problemele de politică naţională şi internaţională şi. stilul de viaţă şi nivelul de trai. cu atât mai mult cu cât recrudescenţa fenomenului religios la nivelul mondial arată nevoia unui nou cadru de devoţiune şi transcendenţă la începutul mileniului III. Astfel. de aici. în special. Acestea au devenit principii constitutive în cele 13 colonii americane. Atâta vreme cât fiecare actor politic vede integrarea europeană din perspectiva interesului naţional propriu. fără să intre în contradicţie cu valorile şi normele oficiale. Condiţia fundamentală a edificării unei culturi politice europene trebuie să fie încrederea în proiect şi în instituţiile care îl susţin.

Nu acelaşi lucru se poate spune despre cultura politică a clasei muncitoare din România de provenienţă rurală recentă. cultul onoarei şi al nobleţei morale. însă cu toate accesoriile necesare pentru nişte oameni care au fost aduşi cu autocamioanele în opinci sau cu picioarele goale şi calificaţi la locul de muncă: aragaze. Împreună cu sindicatele care o reprezentau. extrem de operaţional în ştiinţele sociale contemporane. odată cu industrializarea masivă a României în perioada comunistă. a limbajului. La origine. Chiar dacă au existat insule ale conştiinţei clasei muncitoare în România ele nu fac decât să confirme regula.sociologie şi din literatura epocii: romanele lui Ch. dar se simţea jignită de pretenţiile superioare ale plebei. Politicile de protecţie şi asistenţă socială au fost plătite prin sacrificarea conştiinţei de clasă. frigidere. Lupeni ’29. Griviţa ’33 sunt momente de cristalizare a acestei conştiinţe în faza revendicărilor socio–economice ale unei clase în curs de consolidare. Înainte de primul război mondial. unul din cele mai importante clivaje din cadrul unei culturi naţionale şi anume clivajul psihologic. 179 . ea devansând cu mult efectivele numerice şi procesele de organizare ale acestei clase ca şi ponderea ei în structura socială a României. Dickens şi E. probabil. Burghezia dorea egalitate cu aristocraţia. Acest decalaj dintre ceea ce este şi ceea ce pare a fi s-a tradus în clivajul dintre cultura elitelor şi cultura de masă. Apărută brusc. nuvelele lui Maupassant. apă caldă. clasa muncitoare a fost înregimentată ideologic şi manipulată în numele calităţii ei de „clasă conducătoare în societate“. dar nu a atins zonele profunde ale rafinamentului intelectual. Această obsesie de a fi şi ei nobili s-a tradus printr-o imitare a modei. chiar dacă acestea erau „cutii de chibrituri“. Zola. obţinut prin imitarea stilului de viaţă şi a moravurilor nobilimii. cultura politică a clasei muncitoare a fost una de import. libertatea ei politică a fost sacrificată pe altarul confortului material al civilizaţiei urbane: apartament la bloc. Această aspiraţie spre un status superior. conştiinţa sa politică a fost una revoluţionară. ale subtilităţii. Ideologia iluministă va pune la dispoziţia burgheziei un instrument redutabil pentru atingerea acestui deziderat: teoria drepturilor omului strâns asociată cu teoriile contractualiste. Cultura politică a burgheziei se bazează pe alte coordonate istorice şi psihologice. burghezia va cere şi drepturi politice. Pe lângă drepturile economice câştigate în timpul primei revoluţii industriale şi conştientă de forţa ei. a constituit. televizor. a comportamentului exterior al artistocraţiei.

transformările structurale de la baza acestor societăţi au impus o nouă teorie asupra stratificării sociale. vechile aristocraţii. noile teorii despre stratificarea socială sunt funcţie de viziunea circulaţiei elitelor în istorie. au părăsit scena Istoriei. narcotizante asupra tuturor eforturilor de reconstrucţie democratică a ţării. fac din practicile de consum cultural ostentativ un principiu agresiv de autoevidenţiere. Creşterea economică neîntreruptă postbelică („cei treizeci de ani glorioşi“) a dus la proliferarea teoriilor „capitalismului popular“ şi ideologiilor egalitariste. de neam şi de sânge care. asistăm la structurarea a noi ierarhii sociale care nu au nici o legătură cu ideea de merit sau de efort personal. ca urmare a poziţiei acestora faţă de mijloacele de producţie şi faţă de modul de realizare a profitului. În consecinţă. În condiţiile democratizării vieţii publice. de „elitele vulpi“. în societăţile aflate în tranziţie la mare vogă sunt valorile şi normele societăţii de consum care trădează influenţa profundă a culturii de masă asupra politicului în zilele noastre.. Pe lângă subcultura muncii şi subcultura sărăciei. dar prin aerul lor de superioritate şi de dispreţ abia camuflat pentru sărăntocii care le cerşesc favorurile validează o „patologie a normalităţii“ la această stare de lucruri. 6. neavând ce să ofere lumii. în sensul paretian al termenului care. ca urmare a tranziţiei spre economia de piaţă. În condiţiile în care consensul politic nu mai este obţinut prin dezbaterea de idei sau prin căutarea de alternative. prin accesul la resursele politice asigurau principiul ierarhiei sociale. au un rol decisiv în promovarea acestei imagini a clasei politice. prin asimilarea succesului financiar cu o structură dominantă a acţiunii politice. Locul acestora a fost ocupat de elitele negative. practicile de consum cultural devin ele însele o categorie a politicului. în special cele private. de genul „statului bunăstării“. prin apariţia lor continuă pe toate mass–media. Mecanismele de manifestare ale practicilor de consum cultural în societăţile actuale nu ar 180 . Mai mult. ale extinderii aparatelor de participare şi mobilizare politică. Pe de altă parte. prin meritele lor. teorie care nu mai are ca fundament inegalitatea dintre clase şi categorii sociale. În cadrul acestei subculturi sunt cultivate până la obsesie valorile materiale şi practicile de consum care fac din acestea un criteriu axiologic de diferenţiere şi ierarhie socială. a statului providenţial etc. Totodată. Polarizarea socială rapidă a societăţii româneşti postdecembriste. nu numai că sfidează opinia publică. „băieţii deştepţi“. a avut drept consecinţă apariţia unor clivaje care nu şi-au epuizat efectele distructive. Subculturile politice de consum.5. Mass media.

segmentarea sferelor instituţionale şi apariţia unor sisteme ierarhice.putea fi înţelese fără o examinare prealabilă a conceptelor corelative societăţii de consum: societatea de masă: cultură de masă şi industrie culturală. Cultura de masă concepe viaţa drept consum al produselor şi devine „autoconsumul vieţii individuale“ (E. se supune eticii fericirii. 4. datorită rolurilor. ea a devenit o întreprindere orientată spre profit. Dispariţia clivajelor ideologice şi a culturilor politice. ca valoare supremă unică. importanţa crescândă a grupurilor primare faţă de cele secundare şi a grupurilor informale în cadrul grupurilor secundare. 3. Morin): viaţa. operei de artă i se banalizează şi i se suprimă orice capacitate de interogare asupra ordinii sociale stabilite. relaţii depersonalizate şi fragmentare dintre indivizi. 181 . seducţia şi dragostea. 5. deoarece ea permite. ci ca pe o promisiune de consum. fiind complice a ideologiei dominante. a claselor şi categoriilor. confortului şi bunăstării. 2. Cultura de masă poate fi definită ca ansamblul bunurilor de consum culturale puse la dispoziţia publicului. Cultura de masă conţine două mari teme de identificare: confortul material şi bunăstarea. organizare raţională. plăcerii imediate. cu deosebirea că. Conform cercetărilor recente societatea de masă s-ar caracteriza prin: 1. relativ independente. în acelaşi timp. în cadrul acestor instituţii. diferenţierea şi consolidarea structurilor de putere. întreprindere foarte rentabilă pentru logica societăţii de consum. 7. Caracteristic culturii de masă ar fi două structuri sociale comune zilelor noastre: civilizaţia tehnică şi societatea de consum. menţinerea statu quo-ului şi satisfacerea nevoilor mereu recreate de un sistem de publicitate şi de propagandă la un individ care devine cu uşurinţă prada totalităţii false. Consumatorul nu mai percepe arta ca pe o expresie a unei nevoi spirituale vitale. ca pe un lucru asupra căruia el îşi proiectează dorinţa şi de la care el aşteaptă senzaţii ale plăcerii. În măsura în care arta corespunde nevoilor sociale. în special pe cele care ar putea să provină din mediile culturale. standardizată şi interdependentă a funcţiilor. 6. disoluţia proceselor de stratificare socială. degenerând într-un consum de masă sau individualism mic burghez vitaminizat. În felul acesta. jocului şi spectacolului. diferenţiere accentuală a rolurilor. potenţate oficial. Industria culturală reflectă aceleaşi raporturi şi aceleaşi contradicţii ca industria bunurilor materiale. ea are ca drept rol tocmai să omogenizeze şi să neutralizeze conflictele posibile.

s-a impus un nou stil de viaţă. Caracteristica acestor „nevoi poziţionale“ este conferită de „simbolurile prestigiului“. produsele şi. Dacă la începuturile dezvoltării capitalismului cererea de consum viza în exclusivitate nevoile esenţiale ale omului. în special. cumpărăturile făcute la Londra şi Paris. Pe măsura dezvoltării consumului de lux apar bunuri care să confere un prestigiu şi status social privilegiat. În societăţile de consum. a salariilor.). Or. astăzi ea ar viza din ce în ce mai mult bunurile de consum durabile (aparate electrocasnice. audiovizuale. în această privinţă. În perioada boom-ului economic postbelic saturarea pieţelor cu produse dintre cele mai sofisticate i-au determinat pe adepţii teoriilor „societăţii de consum“ să proclame „destratificarea“ societăţilor occidentale. în vreme ce produsele şi consumul de masă s-ar diversifica odată cu creşterea productivităţii muncii şi. posesia unui palat al fostei aristocraţii sau a unui autoturism de lux fabricat la comandă şi a cărui marcă sugerează ideea de „lume bună“ şi preţ exorbitant. Dar şi acest criteriu este supus dezagregării şi uzurii morale. a acumulării bogăţiilor. ţine de distribuţia inegală a veniturilor şi de psihologia ostentativă a autoevidenţierii. posedarea unui club de fotbal şi. bazat pe nevoi noi.Omologarea valorilor culturale după normele de consum standardizate nu s-ar fi putut produce fără o piaţă sigură de desfacere a produselor culturale. consumul de lux provin din creşterea uriaşă a profiturilor. autoturisme etc. respectiv. Distincţia dintre bunurile de consum de masă şi cele de lux. O dată cu întărirea oligarhiilor financiar–bancare şi cu reproducţia lărgită a consumului de masă ar deveni decisivă diferenţierea elitelor economice de restul societăţii după criteriul consumului de lux. o extraordinară flexibilitate în orientarea producţiei spre acele nevoi a căror satisfacere să poată garanta controlul asupra publicului prin stimularea dorinţelor şi a plăcerii. Avionul sau elicopterul personale. create artificial şi independent de logica obiectivă a trebuinţelor biologice şi sociale. piaţa industriei culturale a demonstrat din plin efectele acestui tip de exploatare asupra cumpărătorilor de „bunuri“ culturale: unidimensionalitatea senzorială a satisfacţiei dovedind. Mai mult. când însăşi manipularea gustului public serveşte la obţinerea profitului. ca premisă a stratificărilor sociale actuale. ca urmare a ştergerii oricăror diferenţieri dintre clasele şi categoriile sociale după criteriul posesiei de bunuri materiale. această piaţă nu a avut niciodată un teren de afirmare atât de favorabil ca în societatea de consum. prin urmare. Astfel de nevoi sunt „nevoile poziţionale“ care înainte erau apanajul aristocraţiei. Exemple ale consumului de lux sunt vila de la periferia marilor oraşe. implicit. posedarea unor colecţii de tablouri 182 . Sub influenţa creşterii economice prelungite şi.

loviţi de calamităţile naturale. Filistinul burghez colecţionează tablouri sau sculpturi nu din dorinţa de înnobilare spirituală. dezvoltarea tehnologică contribuie la integrarea şi uniformizarea formelor culturale. În momentul în care în practicile populismului instituţiile reprezentative ale statului au fost înlocuite de mass– media iar politicile structurale prin promisiuni demagogice. valorile culturale de masă au un câmp larg de manifestare. iar absenteismul la urne poate să fie compensat prin spectacole politice în care consumul joacă un rol principal: consumul de muzică populară. caracterizat prin jertfa pentru aproapele nostru. teama de izolare şi conformitatea de automat a individului înstrăinat în masă determină ca manipularea prin mass–media să aibă o eficienţă extraordinară în rândurile populaţiei din cadrul culturilor de supunere şi parohiale. La rândul ei. Spun amoralitate şi nu imoralitate deoarece ajutorarea semenilor noştri. făcută în tăcere şi în umilinţă. se consumă exclusiv în prezenţa televiziunilor. pe lângă prestigiul conferit în faţa opiniei publice. Prestigiul şi influenţa unui asemenea rol îi netezesc drumul spre putere. sugerând formule inedite de cooperare. Întreprinderea poate să dea faliment. dar valoarea acestor pânze va creşte pe măsura scurgerii timpului. de fasole cu ciolan şi ţuică pentru care şomerii şi marginalizaţii se simt mult mai atraşi decât valoarea programelor politice.achiziţionate la preţuri exorbitante constituie exemple ale acestor „nevoi poziţionale“. din perenitatea modei sau din persistenţa cultivării „nevoilor poziţionale“ el deduce avantajele economice pe care i le conferă acest gen de activitate. Resurecţia populismelor la ora actuală a găsit în cultura de masă un teren privilegiat de dezvoltarea prin conformismul social şi gregar care validează consensual patologia normalităţii. Faptul că actele de caritate creştină. de supunere necondiţionată în faţa dictaturii opiniei publice. spune foarte multe cu privire la amoralitatea valorilor noastre politice. ci pentru că nevoia de rol sau de status social îi prescrie această normă de comportament. De cele mai multe ori. prin conformism se înţelege atitudinea de acceptare pasivă a valorilor şi normelor culturii de masă. de mici şi bere. impusă de logica subiectivă a globalizării capitalului. a împins 183 . El nici măcar nu se osteneşte să le înţeleagă. Or. Internaţionalizarea limbajelor şi a formelor culturale. Conformismul desemnează adaptarea individului la un model acceptat sau impus de grup. se face în aceeaşi notă stridentă şi ostentativă de autoevidenţiere. practicate de politicieni cu ocazia marilor sărbători religioase. În plus. ceea ce profanează conceptul de iubire creştină. dar se bucură de posesia lor deoarece plasarea capitalului în achiziţionarea acestor capodopere este mai sigură decât cumpărarea acţiunilor unei întreprinderi.

televiziune) unde distracţia şi consumul ca valori supreme ale culturii de masă. Orientarea fluxului de informaţii spre deservirea unui partid politic nu este plătită doar în sens financiar ca pentru orice reclamă publicitară. 184 . la absenteism şi la accentuarea deciziilor plebiscitare. stoca. Posibilitatea de a capta. după limbajele şi culturile lor. la accentuarea dependenţelor şi la asfixierea creativităţii. după modelul stelelor de cinema. instituţiile şi acţiunea politică tind să se personalizeze şi banalizeze. un ritual în care tirania imaginii duce la o indiferenţă crescândă faţă de conţinutul deciziilor politice. manipula şi transmite informaţia politică face din televiziune o armă de temut în influenţarea opiniei publice şi a regulilor jocului politic. Datorită forţei de persuasiune a imaginilor şi a capacităţii lor de a declanşa tirania evenimentului prin hic et nunc-ul său. ci concursul telegenic prin care mass–media îi creează o harismă seducătoare şi îl transformă în vedetă. sunt eliminate treptat de aparatele de comunicare în masă şi în parte sunt subordonate acestora. Jocul politic devine spectacol. Posibilitatea de acumulare.industriile culturale naţionale într-un fel de „localism dialectal“ în care noile forme culturale erodează încet şi sigur sistemele de credinţă şi de simboluri ale culturilor naţionale. precum partidele. televiziunile nu mai sunt acel spaţiu public ideal unde se construiesc alternativele prin dezbateri. Dezagregarea limbajelor culturale şi a sistemelor de producţie tradiţionale a dus la creşterea importurilor şi. Instituţiile politice tradiţionale. manipulare. ci numai canalul mediatic prin care se transmite consensul şi legitimitatea. Fluxurile de comunicare politică sunt modelate tendenţial prin mass–media. Dar influenţa televiziunii nu se opreşte numai la uniformizarea formelor culturale. Nu programul politic al candidatului este decisiv pentru victoria lui în alegeri. Scopul acţiunii politice nu mai este satisfacerea intereselor comunităţii ci conservarea status quo-ului grupurilor de interes prin instituirea raporturilor de dominaţie şi violenţă simbolică. ci şi cu preţul banalizării şi standardizării informaţiei. În faţa noului raport dintre politică şi mijloacele de comunicare. controlare şi difuzare a informaţiei politice conferă o mare influenţă mass–media în cadrul promovării şi impunerii grupului politic dominant şi a candidatului desemnat de acesta. al invaziei limbajului spectacular al mass–media şi al jargonului în viaţa politică. după cum forţa ei de atracţie nu rezidă numai în varietatea programelor distractive. în consecinţă. sunt deservite de sisteme de publicitate şi de propagandă extrem de puternice. O campanie electorală televizuală face din protagoniştii jocului politic „stele politice“. Societatea de consum favorizează în special noile forme ale culturii audiovizuale (cinema. Partidele comunică tot mai puţin în mod direct cu cetăţenii. video.

unde proiecţia narcisică a Dorinţei permite pantomima unde se joacă personalizarea Speranţei de către un demagog. subculturi. Imaginea înlocuieşte ideea. o administrează cu regularitate spectatorilor este aceea de irealitate. atitudine. norme. Caracterizaţi cultura de supunere. comportament. a luxului. formă. cultura spectacolului invadează toate sferele manifestărilor publice din România. a atracţiei sexuale. chiar dacă. în timp ce acţiunea justiţiei şi a poliţiei este prezentă adeseori într-o lumină rigidă şi represivă. Caracterizaţi formele culturii politice. Definiţi cultura politică parohială. 3. cenuşiul fără de speranţă a existenţei lor. 185 . 2. grup. indirect. cultură de supunere. comunitate. ÎNTREBĂRI: 1. Arătaţi diferenţele dintre culturile şi ideologiile politice. nu numai private. dar nu mai puţin periculoasă. O bună parte a filmelor poliţiste afişează o tendinţă disimulată de a prezenta criminalul într-un rol partizan şi stimulativ. Analizaţi sistemele de orientări de atitudini de la baza culturii politice. justiţia şi binele triumfă. cultură mixtă. Cultura politică participativă cedează locul „băilor de mulţime“. cultură politică. Definiţi valorile politice. 4. Dorinţa Realitatea. 6. cultură parohială. valori.Glorificarea banului. convingeri. forţei fizice constituie indicatorii de succes ai posturilor de televiziune. Sugestia pe care ecranul. 7. 8. La aceasta se adaugă o influenţă indirectă. credinţe. timp de câteva minute. 5. prin magia sa onirică. Prin doza habituală de reverie pe care ecranul o oferă el arată spectatorilor o lume a splendorilor şi. de o dimensiune virtuală ideală a existenţei care declanşează dorinţa de evadare din lumea obişnuită. Caracterizaţi subculturile politice. cultură civică. Influenţa culturii audiovizuale variază în funcţie de calitatea morală şi intelectuală a celor care receptează asemenea producţii. Atunci când în producţii şi emisiuni artistice sunt ipostaziate ca axe de referinţă crima şi violenţa. Astfel. Catharsis-ul nu schimbă datele mesajului. participări. Definiţi cultura politică. CUVINTE – CHEIE: cultură. viciul şi instinctele joase ale gloatei are loc o influenţă directă şi specifică.

Comparative Politics. Paris. Boston. Du Seuil. p. Bucureşti. nr. Ovidiu. H. vol. La Communanté Europeenne: une perspective anthropologique. 1993. 1976. P. 5 Princeton. New York. 4 (1). 1969. cit. Atitudini politice şi democraţie în cinci naţiuni. Marc. Psychologie sociale. 19 MUNGIU-PIPIDI. Social Psychilogy. decembrie 1993. Toronto. A. 50. David. 1973. 1959. 18 ROSTAS. Cultura civică. 4 VERBA. 403–404. 22 WOLTON. POWELL. PELLASY. New York. 12 PYE. 1974. nr. În: Politologie (Manual editat de A... Alternative. În: Quelle identité pour l’Europe? Paris. p. VERBA. p. Paris. 12. În: Political Culture and Political Development. PYE.. op. MOUNIER. Dominique.. Methnen Ltd. Ed. p. p. În: Societate şi cultură. 21 octombrie 1994. Românii după ’89 – Istoria unei neînţelegeri. La communication et l’Europe. 2/1991. 33–45. În: Sfera politicii. 9 DOGAN. 36. op. p. Political Culture.. Birmingham. G. PUF. G. vol. Viley and Co. Bucureşti. S. 6 DUVERGER. Sidney. Penguin Books. nr. Sidney. Zoltan – Ce au făcut oamenii cu dictatura? În: Sfera politicii.. Political Behavior. 7 TRĂSNEA. În: International Encyclopedia of the Social Sciences. Rinehart and Co. 1992. Lucian. 2. Presses de la Fondation Nationales des Sciences Politiques.. Princeton University Press... 238.. p. 1996. În: Social Anthropology. 11 PERRINEAU. 65. Ideal–tipuri şi tipuri reale în cultura românească. 3 ALMOND. 16.NOTE: 1 2 KLINBERG. Gabriel A.. 216... 1966. 17 Vezi infra Politologie. La dimension congnitive de la culture politique. J. Bucureşti. Ed. Du multiculturalisme a la cohabitation culturelle. 20 ALMOND. 21 octombrie 1994. Inc. 8 ROBERSTON. London. PUF.. 21 ABÉLÈS.. Cum să comparăm naţiunile. p. În: Sfera politicii. Dictionary of Politics. p. Paris. Otto. CATTELL. B. A Development of Approch. Comparative Politics. Dominique. 15 ALMOND. p. Comparative Political Culture. 1993. 512. Humanitas. nr. New Jersey. Lucian. 10 Apud STĂNCIUGELU.. 1969. Editura Du Style. 1998. 1995. Matei. J. London. London.. 1996. A development of Approach. P. Ştefan. R. Pour une sociologie politique. p. 16 ELCOCK. 217. 3. cit. Alina. Maurice.). Boston. P. 1966. 14 Cultura politică. POWELL BINGHAM G. 186 . 10 COT. Sociologie de la politique. 2. A. vol. Bucureşti. Editura Didactică şi Pedagogică S. E. 50. 514–515. nr. Cultura politică şi democraţia. 1968.

religia drepturilor omului. regimurile totalitare.1. nici o altă perioadă din istoria omenirii nu a cunoscut un ritm atât de trepidant al schimbărilor în relaţiile şi structurile sociale ca şi în infrastructurile tehnicoeconomice. tendinţele integraţioniste regionale şi globalizarea. pe de alta Sudul. Pe de o parte.6. La rândul ei. de la simplu la complex. Nordul bogat.2. „secolul revoluţiilor“. Hobsbawm). războaie interne. începând în special cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Dar tocmai această trecere de la ceva inferior la ceva presupus superior face din modernizarea politică un concept sintetic integrator de o mare forţă euristică. în ciuda patosului umanist al discursurilor politice. agresivitate. Ca punct terminus procesele de modernizare politică îşi propun realizarea modelului de societate 187 . revoluţii tehnico-ştiinţifice. lovituri de stat. războaie şi mişcări de eliberare naţională. Introducere Secolul al XX-lea poate fi numit. modernizarea politică denotă procesele indefinite de transformare a sistemelor politice într-o perspectivă evoluţionistă.1. Pe de o parte. aceasta presupune o analiză a schimbărilor pe termen lung produse în cadrul mai vast al proceselor de modernizare care a cuprins faţa lumii. Totodată. Mai mult. 6. tendinţa spre emancipare şi democratizare. globalizarea şi postmodernismul. această succesiune caleidoscopică a schimbărilor în toate direcţiile a făcut dificil procesul de adaptare a omului la noua stare de lucruri. aneantizarea ideii de om. Revoluţii politice. în sensul perfecţionării lor. Pe de o parte. reclamă o cercetare aprofundată a mutaţiilor care s-au produs în societăţile moderne. pe de alta. Într-adevăr. „noaptea istoriei“ de la Auschwitz şi piramidele de cranii ale lui Pol Pot în Cambodgia. frustrări. pe drept cuvânt. Modernizarea şi tranziţia politică. Într-o accepţiune mai largă. A depista cauzele care au făcut (şi fac) posibile asemenea anomalii şi a elabora strategii ca ele să nu se mai repete în viitor este una din sarcinile ştiinţei politice. Numit şi „secolul extremelor“ (E. secolul al XX-lea are o fizionomie aparte. terorism şi. formarea statelor naţionale. dezrădăcinări etc. în sfârşit. Pe de o parte. pe de alta. pe de alta. devianţă. Delimitări conceptuale. cu sărăcia lui endemică. de la tradiţional la modern. ceea ce a generat fenomene de anomie. revoluţii în artele plastice şi în literatură.1. alimentată de un paradox. El desemnează transformările structurale ale tuturor componentelor unui sistem politic.CAPITOLUL 6 SCHIMBAREA SOCIALĂ ŞI CONFLICTE POLITICE I.

apar noi raporturi 188 . Într-o abordare sistematică a problematicii. în trecerea lor spre societăţile moderne. Omul tradiţional credea în continuitatea dintre natură şi societate şi nu a crezut în capacitatea lui de o schimba sau de o controla. ea îşi va relua cursul sub alte forme. secularizarea democratizarea. acceptă posibilitatea schimbării şi crede în oportunitatea ei“1. raţionalizarea autorităţii politice. de lungă durată şi uneori ireversibile în toate componentele unei (a unor) societăţi). Tranziţia „desemnează o fază particulară în evoluţia unei societăţi. Dacă în această succesiune apare ceve nou. „La nivel psihologic. în reproducerea raporturilor economice şi sociale care o structurează şi îi conferă o logică de funcţionare şi forme evolutive specifice (…) în acelaşi timp. ceea ce apropie transformarea de dezvoltare: ambelor le este proprie noua calitate dobândită în urma proceselor evolutive. mobilizarea socială. Procesul politic reprezintă o succesiune de stări. dezvoltarea economică. Aceste schimbări sunt ireversibile. ea presupune o transformare structurală a societăţilor tradiţionale. calitativ omogene. adică o succesiune de etape în realizarea unui scop. faţă de transformările succesive din cadrul evoluţiei: aceea de realizare a valorilor într-o ordine socială superioară. Progresul social-politic se deosebeşte de evoluţie prin două caracteristici: ca şi evoluţia. de la inferior la superior. educaţia. Pentru a înţelege mai exact natura schimbărilor pe termen lung în cadrul proceselor de modernizare sunt necesare anumite delimitări semantice între conceptele care denotă acest fenomen. Prin urmare. unite prin relaţii cauzale sau funcţionale care duc la un scop comun. Evoluţia cuprinde ideea de schimbare când noţiunii de devenire i se adaugă elementul teleologic. interne sau externe. implică schimbări calitative în procesul evoluţiei. modernizarea implică o schimbare fundamentală a valorilor. la rândul ei. Samuel P. ceea ce va crea iluzia unei stagnări a procesului sau a regresului. dimpotrivă. activitatea massmedia. de fenomene sau acţiuni politice. Diferitele schimbări apar numai ca nişte faze succesive care realizează un scop final. fază caracterizată prin dificultăţi structurale. afirmarea suveranităţii naţionale. Modernizarea implică schimbări calitative. Transformarea. De aici derivă o a doua caracteristică a progresului. urbanizarea. puternic dezvoltată economic. atunci avem de-a face cu un proces evolutiv. diferenţierea unor noi funcţii politice şi a structurilor specializate. progresul presupune o valorificare a transformărilor cuprinse în procesele evolutive.democratică. atitudinilor şi speranţelor. Însă această ascensiune cunoaşte discontinuităţi: chiar dacă este adeseori blocată. Însă omul modern. Huntington enumeră următoarele caracteristici ale modernizării: industrializarea. el implică o ascensiune de la simplu al complex.

de a acţiona sau de a produce. subordonarea şi dispariţia lor sunt accelerate de acţiunea grupurilor sociale care vor dezvoltarea altor moduri de a gândi. M. fac şi rezumă istoria“2. mai devreme sau mai târziu. Mai mult. însă ele se cuplează cu fenomenele de creştere şi duc la o nouă calitate într-un domeniu dat. Deşi se sprijină pe aceleaşi realităţi. Cu alte cuvinte. Este momentul în care moduri de a produce. de a gândi. politice şi culturale şi societăţile cu echilibru reproductiv modificat datorită coabitării unor relaţii sociale diferite. se vor generaliza şi vor deveni condiţiile de funcţionare pentru o nouă societate. atunci procesele sale exprimă capacitatea de creştere.economice şi sociale care. trecerea de la statul tradiţional la cel modern ca principal proces evolutiv. stagnări. să-şi piardă din importanţa socială ori să vegeteze timp de secole în spaţii minore şi subordonate înainte de a se stinge de la sine. Reiese că fazele de tranziţie sunt epoci de o excepţională importanţă în viaţa concretă a societăţilor. nici unul care se desfăşoară sub o zodie fericită. Analiza proceselor şi epocilor de tranziţie înseamnă să te confrunţi cu momente de răscruce din istorie. mobilitatea socială etc. momente car. mobilizarea politică are indicele de schimbare cel mai ridicat. corupţie şi alte manifestări anomice. Dintre caracteristicile modernizării: industrializarea. Însă modernizarea cunoaşte discontinuităţi. de cele mai multe ori. Acestea din urmă duc la transformări ireversibile în structurile economice. Dar. chiar dacă trendul spre dezvoltare pe termen lung este inexorabil. dezvoltare şi conservare a societăţii respective. Dimpotrivă. mobilizarea politică reprezintă procesul prin care „un set important de obligaţii sociale. este însoţită de tensiuni violente. Dar modernizarea nu este un fenomen unilinear. iar oamenii devin disponibili pentru noile modele 189 . mai mult ca altele. nu orice modificare a practicilor şi instituţiilor unei societăţi echivalează cu parcurgerea stadiilor tranziţiei. procesele de modernizare nu se suprapun în întregime proceselor de dezvoltare economică. de a acţiona individual sau colectiv se confruntă cu limite interne sau externe şi încep să se descompună. acţiunile şi mentalităţile dominante. fenomenele modernizării au un punct terminus comun: o nouă conştiinţă politică rezultată din schimbările instituţionale şi din noul sistem de valori. economice şi psihologice se erodează şi se distrug. să se fisureze. Fenomenul modernizării antrenează transformări de durată în toate componentele sistemului. Mai întâi. Godelier delimitează între societăţile constituite a căror dezvoltare şi identitate decurg din convergenţa raporturilor economice. cu mai multă sau mai puţină violenţă. urbanizarea. În măsura în care logica de funcţionare a societăţii se menţine în cadrul configurat de relaţiile.

În sens global. II. la separarea prerogativelor acestor funcţii de competenţa funcţionarilor şi a structurilor specializate. determinată atât de factori obiectivi cât şi subiectivi. morală. totodată. economişti şi sociologi au văzut în dezvoltarea economică sensul indubitabil al modernizării. Modernizarea politică se manifestă în principal pe următorii vectori ai schimbării: 1.1. revoluţie-revoltă. Ea a căpătat consistenţă funcţională o dată cu procesele de industrializare şi urbanizare care au dat un cadru favorabil fenomenelor de mobilitate şi mobilizare. 3. 2. Apariţia unor noi funcţii politice a dus la apariţia unui personal specializat şi.2. Ei au instituit chiar o relaţie de cauzalitate după care dezvoltarea economică ar antrena o democratizare a societăţilor tradiţionale. Stratificarea socială şi diviziunea complexă a muncii. Cu cât aceste resurse sunt mai importante şi mai rare cu atât actorii politici sunt mai înclinaţi să încalce regulile competiţiei.6. Confuzia îndelungată dintre modernizarea politică şi dezvoltarea economică îşi are sursa în tratarea nediferenţiată a tranziţiei macro-sociale în cadrul teoriilor dezvoltariste din deceniul şase al secolului al XX-lea. poate fi definit ca acutizarea competiţiei dintre actorii politici pentru aproprierea resurselor politice rare: putere. influenţă etc. iar câmpul semantic format în jurul lor trimite la o altă logică a mişcării sociale decât cauţionarea ideologică a termenului de către demagogii profitori care protestează împotriva sechestrării idealurilor revoluţionare din dorinţa de a-şi crea o legitimitate politică sau de 190 . ceea ce duce la izbucnirea conflictelor politice. Un proces de raţionalizare a autorităţii şi de legitimare a puterii statului naţional cu baza în voinţa populară şi nu în alte sedii (religioasă. magică). Ideea de drepturi politice şi de control al guvernării apare în teoriile despre legitimitate după Marea Revoluţie Franceză. Revoluţiereformă. Conflictele politice: Revoluţia Conflictul politic. Explozia ratelor de participare politică. bogăţie. Mulţi politologi.de socializare şi de comportament“3. Schimbările spectaculoase de regim politic în 1989 şi a unui sistem politic ce părea bătut în cuie sub speciae aeternitatis a readus cu deosebită intensitate în centrul dezbaterilor actuale de idei rolul conflictelor politice în schimarea socială. modernizarea politică implică dezintegrarea sistemului tradiţional de valori şi schimbări de durată în structurile materiale şi spirituale ale societăţilor. revoluţie-lovitură de stat sunt cuplurile lexicale care apar cel mai adesea în literatura de specialitate din România din ultimii zece ani.

În general. adică imposibilitatea de a reveni la starea anterioară a lucrurilor. duc la o autoreglare a structurilor spre un nou echilibru. cercetătorii francezi au adus contribuţii remarcabile la configurarea modernă a conceptului. În plus. definiţiile date revoluţiei politice au câteva note comune păstrate de-a lungul timpului: ideea de ruptură violentă în cadrul normalităţii sociale. Schimbarea socială se poate produce prin convulsie internă. o transformare calitativă a ordinii social-politice. în funcţie de compoziţia inputs-urilor. dimpotrivă. opera lui Confucius şi Gandhi pot fi considerate tot atâtea momente revoluţionare în istoria omenirii. în contexte diferite. experimente – care inaugurează o nouă epocă în cunoaşterea ştiinţifică. budismul şi creştinismul. acelaşi element poate. termenul de revoluţie desemnează o schimbare structurală. În religie. curentele avangardiste. fără ca natura calitativă a acestuia să se schimbe. ideea unei noi legalităţi pe care aceste schimbări o antrenează în viaţa socială. revoluţia înseamnă o schimbare de paradigmă culturală. Din această perspectivă. adeseori imperceptibile. În general. Faptul că revoluţiile politice au adeseori un caracter brusc şi uneori violent le disociază de revoluţiile din alte domenii care se înscriu pe traiectoria schimbării prin acumulări cantitative îndelungate şi dacă erup în transformarea structurilor sociale acest lucru se întâmplă într-un mod paşnic. Kuhn. prin rupturi revoluţionare sau prin modificarea radicală a unei structuri a cărei undă de şoc să antreneze transformări ireversibile la nivelul sistemului: „Numeroase componente ale vieţii politice pot fi modificate fără ca regimul să se schimbe. după schimbările induse de revoluţie. 191 . În anii ’90. dacă prin paradigmă în sensul epistemologic inaugurat de Th. se înţelege exemple de practică ştiinţifică efectivă recunoscute ca modele – legi. Modificările continue. orice ruptură radicală în evoluţia unor structuri ale sistemului social poate fi considerată revoluţie. opera lui Kant şi Hegel. O altă notă esenţială a conceptului de revoluţie este împrumutată din astronomia Renaşterii: ideea de ireversibilitate a mişcării Pământului în jurul Soarelui. În special. când să nu modifice cu nimic esenţa regimului“4. duc la o reaşezare a structurilor politice în interiorul sistemului. când să joace un rol decisiv. teorii. ele fiind de cele mai multe ori revoluţii tăcute. iar un singur element nevralgic poate fi suficient pentru a transforma radical natura puterii. în morală. această reordonare. deci spre un grad superior de stabilitate a sistemului. ideea de ireversibilitate a noii ordini. instrumente.a mai obţine niscaiva avantaje materiale. în filosofie. ideea de schimbare structurală şi globală a ordinii politice. în artă. plecând de la raportul dintre stabilitate şi schimbare în cadrul unui sistem politic.

Revoluţiile sunt mişcări ample de forţe. în sensul schimbării lor. culturală şi ştiinţifică. 6. Viziunii astronomice. aidoma exploziilor cosmice. începând cu Renaşterea.2.2. Cunoscutul politolog şi ziarist francez. Această nemulţumire trebuie orientată şi motivată. la nevoie prin violenţa schimbărilor radicale. a mişcării naturale spre forme tot mai perfectibile. Probleme mult mai complexe ridică definiţia. Pentru a fi eficientă. ca apoteoză a creaţiei. Critica injustiţiei sociale. a căror mobilizare este asigurată de ideologiile create în acest scop de elitele revoluţionare: „clasa revoluţionară este acţionată de un mit social care apare din fuziunea ideilor propagate de intelectualii revoluţionari cu nevoile elementare ale claselor oprimate implicate în revoluţie şi de un stimulent economic“6.Ideea de revoluţie începe să pătrundă în cultura politică europeană odată cu schimbarea de paradigmă. o revoluţie poate fi definită ca un „fapt social total“ care afectează toate componentele unei societăţi. revoluţia este „expresia ultimă a modernizării. critica trebuie să elaboreze strategii de ansamblu vizând reformele structurale care să satisfacă cele cinci condiţii fundamentale interdependente: I. Maturizarea situaţiei revoluţionare şi pregătirea actului revoluţionar. Rolul factorului subiectiv. De aceea. susţinute concomitent de o critică consecventă a stărilor de lucruri ce trebuie schimbate. Izbucnirea unei revoluţii nu este o expresie spontană a unor nemulţumiri acumulate latent în rândul populaţiei. după care se restabileşte armonia originară. nu este mai puţin important decât factorii obiectivi. 192 . efectuată de Renaştere. prin elaborarea de noi structuri menite să le înlocuiască pe cele precedente. credinţa că stă în puterea omului de a controla şi de a schimba mediul său şi că el are nu numai abilitatea. sub toate formele ei. consideră că pentru declanşarea unui proces revoluţionar sunt necesare cinci condiţii fundamentale. deoarece în desfăşurarea lor ele antrenează toate componentele sistemului social global. conform legilor ei imanente. dar şi dreptul de a proceda astfel“5. omul apare ca propriul său demiurg. Descoperirile astronomice şi cosmologice ale legilor de mişcare a corpurilor cereşti au indus treptat în conştiinţa secolelor următoare convingerea că aceste legi implacabile guvernează. conştient. deopotrivă. Jean Francois Revel. explicaţia şi descrierea revoluţiilor politice ca forme ale schimbării sociale. îi corespunde pe planul mişcării sociale eliminarea disfuncţiilor sistemelor politice. Şi dat fiind faptul că. şi lumea terestră.

un grup de cercetători de la Princeton8 au propus înlocuirea termenului de revoluţie prin acela de „război intern“. de la greve şi terorism până la războiul civil. a condiţiilor în care este exercitată şi distribuită şi a consecinţelor privind deciziile puterii pe planul calităţii vieţii. Acesta este definit ca încercarea de a schimba politica statului. definiţia dată mai sus războiului intern exclude epocile şi locurile în care violenţa este frecventă. Aplicarea conceptului de revoluţie în sens larg ridică. În al doilea rând. în al doilea rând. Critica proastei gestiuni şi a ineficienţei economice. Celebra definiţie dată războiului de către Klausewitz: „Războiul este continuarea politicii cu alte mijloace. există multe schimbări guvernamentale prin intermediul violenţei care nu duc nici la înlocuirea unor persoane aflate în poziţii de putere şi nici nu sunt un preludiu la restructurarea socială. revoluţia este resimţită ca eliberare a creativităţii personale şi reanimare a iniţiativelor.II. Ea exclude. de scopurile politice pe care este chemată să le servească. în al treilea rând. Critica raporturilor dintre libertate şi individ. Deşi utilizarea violenţei în scopuri politice este destul de frecventă. asimilând toate formele de conflict fizic.). O condiţie a reuşitei unei revoluţii ar fi invenţia programată. rupturile revoluţionare. este dificil de distins între războaiele coloniale. a risipei resurselor materiale şi umane. Critica ideologiei şi a culturii dominante (morală. IV. conducătorii sau instituţiile prin utilizarea violenţei. ea izolează utilizarea violenţei de procesele normale de adaptare socială. unele dificultăţi. nici nu se desfăşoară în spirit anarhic sau prin aplicarea dogmatică a unui model. literatură etc. contrarevoluţiile sunt foarte greu de integrat în model şi. În primul rând. el nu este doar un act 193 . ea izolează un mijloc particular. V. totuşi. Prima obiecţie faţă de introducerea în câmpul analizei a conceptului de „război intern“ este aceea că. violenţa fizică. religie. în societăţi în care competiţiile violente nu constituie o normă şi în care există structuri instituţionale bine definite9. revoluţiile sociale. ca revendicare a libertăţii individuale. o revoluţie nu se improvizează. contra orizontului închis şi climatului de apărare (…) a societăţilor represive”7 (…) După autorul francez. III. multe societăţi cunoscute până acum. astfel. Critica puterii politice în toate manifestările ei: critica legitimităţii ei. inclusiv Europa occidentală din perioada Evului Mediu şi America Latină din zilele noastre. „În acest context. „Ceea ce este lăsat inspiraţiei colective sunt marile idei ale evoluţiei istorice“. iniţiativa larg deschisă aplicată riguros. războaiele civile şi mişcările de eliberare naţională. Pentru a evita aceste dificultăţi. filozofie.

afirmă că revoluţiile apar când regimul aflat la putere nu mai satisface cele patru nevoi fundamentale ale omului: a face noi experienţe. Avem astfel o abstracţie. a-şi vedea recunoscută propria valoare.politic ci şi un instrument politic“ poate fi aplicată atât războiului civil cât şi revoluţiei şi războiului intern. care defineşte revoluţia: orice schimbare de paradigmă culturală. căutarea de către aceştia a alianţei cu clasele noi duc la pierderea încrederii în 194 . şi prea îngust prin faptul că este aplicat la societăţi nonviolente. Schrecker consideră. nonviolentă. revoluţia este considerată violentă din punctul de vedere al unei normalităţi considerate. Definiţia citată se adaptează bine şi la o revoluţie în câmp artistic: P. Edwards. a corespunde în sentimente. Şi dacă o astfel de iniţiativă nu întâlneşte obstacole la simptomele premonitoare indicate poate să nu urmeze deloc o revoluţie. Utilizând noţiunea de paradigmă elaborată de Kuhn pentru istoria ştiinţei. inovaţie şi violenţă recunoscute revoluţiei în orice accepţie specifică nu pot fi înţelese fără o definiţie a „normalităţii“. de aceea. Un teolog american. cea mai general posibilă. în a doua perioadă neliniştea şi frustrarea produc solidaritatea oprimaţilor şi o iniţiativă a lor pentru a-şi ridica propriul status. în acest caz. prea arbitrar prin separarea acestor mijloace de scopurile pe care le are în vedere şi prea puţin preocupat de cauzele complexe ale tulburărilor sociale pentru a avea o valoare practică. prea limitat prin aceea că se preocupă numai de unul din multiplele mijloace. pe durata a trei generaţii: insatisfacţia este sufocată de forţa tradiţiei. Prima ipoteză abordată în mod atent de Edwards este că mizeria şi opresiunea declanşează revoluţia. Caracterele de ruptură. definiţii sociale: subiectul care apreciază este colectivitatea în care are loc schimbarea de stil arhitectonic. Procesul de maturizare a conştiinţei revoluţionare este lent. Normalitatea şi ruptura sunt. Conceptul de război intern este prea larg prin aceea că include toate tipurile de violenţă. fiind. Lyford P. de legile în vigoare. de aceea. obstacolele pe care o astfel de iniţiativă le întâlneşte după primele succese sunt scânteia revoluţiei. totodată. precum criminalitatea. de modul de a face ştiinţă. de la grevă la războiul civil. a se bucura de securitate. de regim politic. de rol al femeii. Simptomul mai apropiat al revoluţiei este pierderea propriilor intelectuali de către clasa dominantă: criticile lor la adresa ei. o schimbare de stil o revoluţie. adeseori pe nedrept. apoi este depăşită pe căi ocolite. Orice schimbare de acest fel este o revoluţie şi toate revoluţiile au implicat o schimbare de paradigmă culturală. de obicei în domeniul în care apar. Sheldon Wolin şi Isaac Kramnik au individualizat în „aşteptările şi credinţele privind activităţile cotidiene ale politicii şi în normele fundamentale de la baza ordinii politice şi care îi conferă identitate şi autodefiniţie“10 normalitatea pe care revoluţia o rupe – şi.

sine de către clasa dominantă şi permit revoluţionarilor să aibă succes. Dacă ordinea politică rămâne neschimbată. Războaiele religioase sau civile din secolele XVI-XVII sunt cunoscute şi tratate îndeosebi sub numele de „revoluţii moderne“: „revoluţia glorioasă“ din Anglia (16481688) sau răscoalele ţărăneşti din Germania şi Rusia (războiul ţărănesc german. Pentru a diferenţia revoluţia de alte forme ale schimbării sociale. răscoalele lui Stenka Razin şi Emilian Pugaciov din Rusia). vom limita semnificaţia termenului exclusiv la aceea de schimbare structurală şi globală a ordinii politice. Kenya. Este în acelaşi timp. toate masele revoluţionare sunt conduse şi organizate de o elită revoluţionară – şi tocmai din această cauză au apărut efecte distructive. De exemplu. în general. Pakistan. Vezi aşa-zisul proces revoluţionar din Africa şi America Latină în care numeroasele conflicte şi războaie interne nu au dus la o nouă ordine politică ci la consolidarea celei vechi. În felul acesta vom evita confuzia dintre conflictele politice care declanşează procesele de modernizare în direcţia transformării calitative a sistemelor social-politice şi revoluţie. (Nicaragua. Termenul de revoluţie cu care vom opera în acest capitol are o semnificaţie restrânsă. Într-adevăr. denumirea improprie de război de eliberare naţională în urma căruia un stat îşi câştigă independenţa politică. Ghana. Angola. În susţinerea acestei teze Edwards citează frondele intelectuale care au precedat marilor revoluţii şi slăbiciunile „inexplicabile“ ale autorităţilor constituite care au permis victoria revoluţionarilor. 195 . ci mai curând o măreşte“11. nu avem de-a face cu o revoluţie. Apoi. Nu din această cauză mobilizarea politică revoluţionară este un fapt neregulat şi spontan: dimpotrivă. Aceeaşi întrebuinţare nediscriminată şi inflaţionistă a termenului se observă şi în literatura de specialitate recentă cu privire la conflictele din Evul Mediu sau epoca modernă. Revoluţia este o mare mişcare socială: clasa revoluţionară este acţionată de un mit social care apare din „fuziunea ideilor propagate de intelectualii revoluţionari cu nevoile elementare ale claselor oprimate implicate“ în revoluţie şi de un stimulent economic: „revoluţiile apar după ce clasele oprimate timp considerabil sau bucurat de o prosperitate crescândă“ şi „nici o revoluţie nu a avut vreodată succes fără contribuţia acestui stimulent economic“. „revoluţia este mai mult decât dezintegrarea societăţii. fie capitalistă sau feudală. în procesele de modernizare. Mozambic etc. Chile. reintegrarea societăţii pe baze diferite şi mai eficiente… Ea nu diminuează în nici un caz particular puterea guvernului central. cursul oricărei revoluţii este impregnat mai mult de despotism decât de anarhie. cuprinse.) Exemplele sunt puţine şi nu fac decât să confirme regula: Cuba şi Vietnamul. Salvador. Zambia. în ciuda raporturilor militare de forţă care au fost întotdeauna în defavoarea lor.

înfrângerea zdrobitoare a forţelor armate într-un război extern.Aceasta nu înseamnă că şi alte forme de conflict politic. deoarece nu există întotdeauna o relaţie biunivocă între activităţi similare care apar din condiţii diferite ca şi 196 . Este cazul războaielor de eliberare naţională (revoluţii anticoloniale) sau războaielor civile tratate în literatura anglo-saxonă ca revoluţii sociale. Există o multitudine de cauze şi condiţii ale apariţiei unui conflict revoluţionar iar acestea nu pot fi reduse. 2.3. după cum nu pot fi reduse. un eveniment în aparenţă insignifiant poate duce la radicalizarea revoluţiei şi la declanşarea procesului. facilitează materializarea cauzelor în acţiunea revoluţionară. după cum există şi cauze subiective care ţin de psihologia socială a participanţilor. personali sau fortuiţi. Există cauze obiective ale apariţiei şi maturizării unui conflict revoluţionar. nu produc consecinţe durabile în sistemul social global în direcţia modernizării acestora. subminează morala şi disciplina forţelor de represiune. În ambele cazuri. politicul şi socialul se întrepătrund. incidentali – „precipitanţii“ – care o declanşează şi care pot fi nerecurenţi. pregătind astfel calea pentru cucerirea puterii. într-o manieră deterministă. o revoluţie politică este eşuată dacă nu produce schimbări semnificative în ordinea socială. doar la conflictul dintre posedanţi şi neposedanţi. în sensul că presiunea cauzelor predetermină specificul condiţiilor iar condiţiile. 6. Se poate întâmpla şi invers. Ca şi în cazul literaturii austro-marxiste. Refuzul regelui Ludovic al XVI-lea de a deschide reuniunea Parlamentului stărilor a treia din ianuarie 1789 sau refuzul ţarului Nicolae al II-lea de a pleca de la cartierul Marelui Stat Major la Sankt Petersburg pentru a domoli populaţia nemulţumită de lipsuri şi „montată“ de agitaţia comunistă sunt doar două dintre acestea. Dintre aceştia. Între cauzele şi condiţiile izbucnirii unui conflict revoluţionar există o legătură indisolubilă. apariţia unui lider inspirat sau a unui profet. 3. Există cauze de durată profundă care creează o situaţie potenţial explozivă – şi pot fi analizate comparativ – şi factori imediaţi. Cauzele şi condiţiile revoluţiei. Adeseori. mai frecvenţi sunt trei: 1. într-o manieră pozitivistă. cauzele obiective interferează cu condiţiile subiective.2. cauze care apar din disfuncţiile sistemului politic. în sistemul de valori şi în orizontul de aşteptare al participanţilor sau al populaţiei. încununate de succes. la rândul lor. Revoluţia devine probabilă dacă intervin anumiţi factori speciali: „precipitanţii“ sau „acceleratorii“. doar la întrebuinţarea forţei şi a violenţei. Aceasta duce la scăderea prestigiului şi încrederii în elita conducătoare. apariţia unor organizaţii secrete revoluţionare.

Berlin şi Bucureşti. 4. Ceea ce mediază între realitatea obiectivă şi acţiune este atitudinea subiectivă. Creştere economică rapidă care generează schimbări sociale necontrolate. Aceste variabile îşi pun amprenta asupra desfăşurării şi organizării procesului revoluţionar. Astfel se explică de ce revoluţia română din decembrie 1989 nu seamănă cu revoluţia de la Praga sau de la Sofia din acelaşi an. Înstrăinarea clasei politice faţă de guvernaţi. Frustrarea generată de mobilitatea socială eşuată. în volumul „Noi. Cauzele subiective şi obiective ale izbucnirii unei revoluţii. predispusă la acţiunea revoluţionară. iar prin refoluţie evenimentele petrecute la Varşovia şi Budapesta ca reforme venite de sus pentru a răspunde presiunilor pornite de jos12. Dezechilibrele dintre producţie şi distribuirea bogăţiei. Coexistenţa în viaţa socială a miturilor şi ideologiilor subversive sau conflictuale. 5. Dincolo de determinările cauzelor. În antichitate şi în evul mediu conflictele izbucneau mai ales în lunile martie. de specificul culturii politice etc. Cauze obiective: 1. O revoluţie apare într-un context politic determinat de tipul de stat.acţiuni diferite generate de condiţii similare. 197 . revoluţiile sunt favorizate sau împiedicate de o serie de factori. 7. 5. Lombroso atrage atenţia asupra faptului că revoluţiile se desfăşoară mai ales în anotimpurile calde. 2. Sărăcie crescândă. cum ar fi dezrădăcinarea unor mase mari de oameni. Cele mai importante sunt următoarele: Cauze subiective: 1. Apariţia noilor actori pe scena vieţii politice. Combinaţia dintre creşterea economică pe termen lung şi recesiunile pe termen scurt. iunie sau iulie şi scădeau considerabil în lunile friguroase. orice revoluţie se desfăşoară într-un cadru natural nu lipsit de importanţă. despotică şi ineficientă. 6. de forma de regim politic. de gradul de evoluţie. 3. Alienarea intelectualilor faţă de ordinea existentă. Circulaţia excesivă şi inadecvată a elitelor care pun sub semnul întrebării coeziunea socială. 2. Falimentul proceselor de socializare politică. Guvernare dogmatică. Garton Ash. În desfăşurarea lor. 4. Poporul“. defineşte prin revoluţie evenimentele petrecute la Praga. C. 3.

respinsă de aristocraţie de la drepturile politice. Tensiunile dintre stat şi societatea civilă. Dacă ei sunt umiliţi şi respinşi de către membrii mai vechi ai grupului de status la care ei aspiră. aceasta putându-i determina să adopte o poziţie mai catolică decât cea a Papei sau ideea de a distruge ordinea social-politică. având în ideologia iluministă un model de legitimitate care i-a oferit motivaţia morală şi încrederea de nezdruncinat în 198 . Asemenea oameni au fost puritanii englezi din secolul al XVII-lea. bolşevicii ruşi. ei pot încerca să-şi atenueze sentimentul de nesiguranţă prin impunerea cu forţa a normelor şi valorilor noilor grupuri normelor şi valorilor oficiale ale societăţii. În timp ce unii dintre noii veniţi sunt integraţi într-un mod eficient în noul lor strat social. este posibil ca ei să devină profund conştienţi de inferioritatea lor socială. zeloşi – atât de convinşi de justeţea propriei lor cauze şi de necesitatea urgentă de a crea un nou Rai pe pământ încât orice obstacol sau constrângere de natură morală. religioasă. dar o explicaţie satisfăcătoare a izbucnirii unei revoluţii nu poate face abstracţie de lanţurile cauzale multifactoriale dintre cauze şi condiţii. Procesele psihologice prin care revoluţionarii ajung la decizia de a elimina răul au la bază lanţul etiologic al violenţei: frustrare – agresivitate – ură – revoltă – trecere la actul violent al distrugerii. şi în special industrializarea şi urbanizarea au produs cu siguranţă un sentiment de dezrădăcinare. pulsiunile adânci pentru o nouă societate sunt departe de a fi cunoscute. 7.6. extremişti. idealişti. alţii nu se simt în largul lor şi încearcă un sentiment de nemulţumire difuză. Mobilitatea socială rapidă atât pe verticală cât şi pe orizontală. iacobinii francezi din secolul al XVIII-lea. politică sau socială pot şi trebuie să fie depăşite în concepţia lor. pregătind astfel calea pentru înlăturarea violentă a puterii. Acesta este îndeobşte cazul burgheziei europene. chiar unele din elementele nou promovate se pot simţi apăsate. În orice situaţie revoluţionară există un grup de oameni – fanatici. pe baza noii lor averi şi poziţii. Una din cauzele subiective fundamentale ale izbucnirii revoluţiilor este apariţia unei mentalităţi revoluţionare obsesive. subminează morala şi disciplina forţelor de represiune. Conflictele politice internaţionale. revoluţionarii din Asia şi America de Sud. Aici factorii obiectivi se combină cu cei subiectivi pentru a explica anumite comportamente deviante în planul relaţiilor sociale. În societăţile deosebit de stratificate. înfrângerea forţelor armate într-un război extern duce la scăderea prestigiului elitei conducătoare. de la Mao Ze Dong şi Ho Şi Min până la Che Guevara şi Fidel Castro. În cazul din urmă. Fiecare din aceste cauze este valabilă în sine. Ce anume generează o asemenea credinţă în nobleţea unei cauze. De exemplu.

Revolte. Procesul de dezagregare socială este o cauză profundă. Fiecare tip de război intern. lovituri de stat. chiar dacă pe o cale violentă. În al doilea rând. indiferent de limbajul întrebuinţat.2. Teoriile modernizării.corectitudinea acţiunii ei revendicative. revoluţii mai mult sau mai puţin ample. H. politica sa“. opinează Eckstein. În modelul său. „războiul intern“ este „orice recurs la violenţă în cadrul unei ordini politice pentru a-i schimba constituţia sa. ale revoluţionării tehnicilor de producţie. În explicarea cauzelor care determină izbucnirea. Această paradigmă îşi poate demonstra valoarea ei numai în condiţiile aplicării la studiul unei revoluţii istorice particulare13. indiferent de importanţa lor. Astfel. Eckstein se preocupă îndeosebi de factorii care acţionează cu succes în favoarea sau împotriva violenţei revoluţionare. El examinează patru variabile pozitive: procesul de dezorientare socială. ineficienţa elitelor. Caracterul mai comun şi important al acestor fenomene este „întrebuinţarea violenţei pentru a atinge obiective care nu pot fi atinse fără această violenţă“. Eckstein întrebuinţează o paradigmă în care factorii subiectivi şi cei obiectivi interacţionează. şi fiecare fază a fiecărui tip. 6. O societate lipsită de violenţă politică şi de conflicte este o utopie. ineficienţa elitei guvernante este o structură de comportament. subversiunea şi mijloacele rebelilor şi patru variabile negative: mecanisme de diversiune. Aceasta din cauză că paradigma urmează să se aplice tuturor formelor de război intern mai degrabă decât revoluţiei propriu-zise şi că varietatea formelor de război intern au în comun doar utilizarea violenţei. războaie de independenţă reintră în definiţie. Indiferent de soluţiile tehnice propuse în schimbarea ordinii social-politice (socialistă sau nu). teoriile modernizării au ca numitor comun schimbările profunde induse în structurile societăţilor precapitaliste de către ratele înalte ale modernizării economice. desfăşurarea şi reuşita unei revoluţii. mijloace de constrângere aflate la îndemâna puterii.4. mai degrabă decât asupra factorilor de profunzime care acţionează în direcţia creării unui potenţial revoluţionar. urbanizării şi 199 . altele simple probleme de tactică ale puterii. el se concentrează asupra factorilor care acţionează în favoarea sau împotriva manipulării încununate de succes a violenţei. guvernanţii săi. poate fi explicat în termenii acestor opt variabile. Unele dintre aceste variabile sunt ele însele produsul unor factori de ordin mai profund. O obiecţie faţă de paradigma lui Eckstein este aceea că reuneşte diferite niveluri ale explicaţiei şi nu reuşeşte să menţină distincţia fundamentală dintre precondiţii şi precipitanţi. represiunea efectivă a voinţei politice. mecanisme de adaptare şi represiunea efectivă.

Mizeria economică şi nedreptatea socială sunt suportate în mod pasiv deoarece sunt considerate drept constante ale vieţii sociale. ratele înalte ale modernizării politice. muncitori din industrii depăşite din punct de vedere tehnologic. El consideră ambele fenomene ca tranzitorii deoarece într-o ţară dezvoltată din punct de vedere economic capitalismul popular elimină inegalităţile de şanse. În cele dintâi. ultimii pot fi muncitori ale căror salarii nu mai pot ţine pasul cu inflaţia. aparţinând în general clasei mijlocii şi mediului urban. Mancur Olson a dezvoltat independent o versiune mai elaborată a teoriei lui A. cauzată de prăpastia crescândă 200 . datorită necesităţii de economii forţate pentru realizarea de noi investiţii. ceea ce este şi mai important. sau şomeri într-o societate în care vechile structuri care practicau agricultura extensivă au dispărut şi în care securitatea socială a noilor straturi nu s-a realizat încă. Lewis. conştientizează diferenţele sociale şi. capitaliştii. Cei dintâi. de venit şi status. în deceniile VI–VII. au evidenţiat că. eliberaţi de legăturile sociale ale familiei. Un economist. Faza iniţială de creştere poate foarte bine să creeze un declin în standardul de viaţă al majorităţii.industrializării. El consideră că revoluţionarii sunt oameni dezrădăcinaţi. satului sau comunităţii şi că aceşti indivizi sunt produsul creşterii economice rapide care creează atât bogaţi noi cât şi noi săraci. ceea ce diminuează potenţialul revoluţionar intern al societăţii respective. dar sunt dezrădăcinaţi. oamenii acceptă în virtutea unor automatisme tradiţionale drepturile şi obligaţiile ce derivă din stratificarea socială în caste şi clase. În societăţile care cunosc o creştere economică rapidă apar tulburări sociale inevitabile. Lewis are în vedere statele apărute recent. prin explozia participării politice în primul rând. dezorientaţi şi neliniştiţi. Mancur Olson. se bucură de o stare materială relativ prosperă. Rezultatul acestei situaţii va fi maturizarea unei tensiuni revoluţionare. Arhur Lewis şi un sociolog. mai ales în Africa. clasa mijlocie comercială şi profesională urbană şi politicienii de profesie – şi a perturbării vechilor structuri de venit datorită impactului sporadic şi fragmentat al creşterii economice care creează o nouă bogăţie şi o nouă sărăcie într-o strânsă şi evidentă juxtapunere. care se află în declin. profesiei. posibilitatea anulării lor prin contestare violentă. atât societăţile pre-industriale cât şi cele înalt industrializate sunt relativ ferite de tulburări revoluţionare14. El consideră sentimentul de frustrare care conduce la revoluţie drept o consecinţă a dislocării vechilor tipare de status prin apariţia a patru noi clase: proletariatul. datorită stabilităţii lor sociale relativ îndelungate. meşteşugarii. Totodată. A.

modelul revoluţionar al lui Olson şi Lewis se circumscrie celei de a doua: cel al lui Davis este aplicabil tuturor trei.dintre aşteptările sociale şi politice din partea noilor îmbogăţiţi şi aşteptările economice din partea noilor categorii de săraci şi realităţile vieţii cotidiene. dar el asociază o asemenea creştere cu o creştere generală mai degrabă decât cu un standard de viaţă în general scăzut. ci că schimbările în diferitele sectoare apar în mod neregulat şi în locuri neaşteptate în timp în diferite societăţi. iar deosebirile dintre ele pot fi explicate prin faptul că A. implicând schimbări majore în multe domenii. Davis se ocupă de factorii economici pe termen scurt care pot să precipite o criză. Rostow şi Barry Supple: există expansiunea producţiei într-o societate preindustrială care poate să nu cauzeze schimbări tehnologice. dintre care unele au fost identificate de către W. Lewis şi M. depăşesc cu mult satisfacerea ulterioară a nevoilor. la douăzeci de ani după ce o fază seculară de creştere se încheiase17. Olson se preocupă în primul rând de forţele economice pe termen lung care creează instabilitate. Modelul lui Davis este adecvat istoriei Europei occidentale deoarece se pare că în condiţiile de rigiditate instituţională şi ideologică extremă primul tip de creştere economică produce frustrări de un gen extrem de serios. susţinând că momentul revoluţiei potenţiale este atins numai când faza de creştere pe termen lung este urmată de o fază scurtă de stagnare economică sau de declin15. există faze de creştere rapidă. în oricare caz particular fazele – în special ultimele două – tind să se contopească. ideologice. analizele lor se aplică la tipuri diferite de creştere economică. La jumătatea secolului al XVIIlea în întreaga Europă au izbucnit revoluţii. sociale sau politice importante. În plus. nou create de perioada de creştere. Problema nu este atât că. Însă aceste modele. şi există tendinţa susţinută în direcţia maturizării tehnologice16. Davis este de acord cu Olson în ce priveşte faptul că impulsul fundamental spre o situaţie revoluţionară este generat de rapida creştere economică. nici a celor mulţumiţi de propria lor soartă. Revoluţia victorioasă nu este nici opera celor abandonaţi. în special cel al lui Rostow. Labrousse a demonstrat existenţa unei recesiuni economice 201 . cum o numeşte el. este că aşteptările în continuu progres.W. Sociologul James C. în timp ce James C. C. Aceste modele economice au multe lucruri în comun. Rezultatul acestei „curbe J“.E. În măsura în care diviziunea în cele trei stadii ale creşterii este validă. pot fi aplicate numai unui număr limitat de cazuri istorice. ci a celor a căror situaţie reală se îmbunătăţeşte mai puţin rapid decât se aşteaptă ei.

De exemplu. se întâlnesc cu factorii imediaţi. poate fi fatal este acumularea erorilor sale prin intransigenţă. Cauzele revoluţiei ar fi. de asemenea. Orice combinaţie între două sau mai multe dintre aceste elemente poate deveni extrem de periculoasă. Ceea ce. ceea ce va genera privaţiuni sau frustrări ale populaţiei. deoarece lipesc informaţiile complete pentru constatarea faptelor. de blocare a intrării în rândurile acesteia. Supraîncălzirea sistemului. apar tulburări: ele apar. Toate aceste încercări de a corela disfuncţiile în sistem cu schimbările relative ale prosperităţii economice şi ale aspiraţiilor sunt extrem de dificile. iar punctul culminant al curbei este punctul în care cauzele profunde. Specialiştii consideră că explicaţiile date schimbărilor produse de bogăţie şi putere sunt mai precis corelate şi sunt mai semnificative din punct de vedere politic decât schimbările materiale însele. Elitele îşi pot pierde capacitatea lor de manipulare. crearea de noi aşteptări prin dezvoltare economică şi unele reforme social-politice. pe lângă disfuncţiile multiple pe care le-a generat. Relaţia dintre sistemul social global şi sistemul politic poate fi o sursă de dezechilibre şi tensiuni care precipită apariţia unei situaţii revoluţionare. pot fi incompetente. Dacă 202 . dacă unei faze permeabile în recrutarea a elitelor îi urmează o fază de reacţiune aristocratică. această formulă a creşterii urmată de regres este la fel de bine aplicabilă şi altor sectoare. la o autoreglare negativă a sistemului politic. chiar dacă pot fi în mod clar demonstrate. ele se pot înstrăina de restul populaţiei. În al doilea rând. în ultimă instanţă. iar din 1914 economia rusă a fost şubrezită de efortul de război. În plus. după mulţi ani de creştere economică. urmată de recesiune economică reacţie guvernamentală şi insurecţie aristocratică care lărgesc prăpastia dintre aşteptări şi realitate. schimbările sociale rapide şi profunde. neputinţa lui de a soluţiona favorabil noile inputs-uri (intrări) poate duce la o supraîncălzire. dacă unei faze de slăbire a barierelor de status îi urmează o reaşezare a privilegiilor. deci. au făcut ca elitele politice dominante să nu se mai poată adapta noii situaţii şi să îşi piardă încrederea populară. încrederea în sine sau coeziunea. precipitanţii. precondiţiile. tendinţele economice constituie doar un aspect al problemei. Dacă o fază de concesii liberale este urmată de o fază de represiune politică. După cum sublinia încă de Tocqueville.similare în Franţa la 177818. slabe sau brutale. nesoluţionarea cererilor şi nevoilor populaţiei de către regimul comunist a dus la o acumulare progresivă a nemulţumirilor şi apoi la o tensiune socială crescândă care a erodat lent şi ireversibil bazele de legitimare a sistemului. superioritatea lor militară. Curba „J“ este aplicabilă şi altor fenomene decât satisfacerii intereselor economice.

„El pare să considere acceleratorii despre care vorbeşte ca pe nişte declanşatoare automate. conceptul de disfuncţie (dezechilibru) dintr-un sistem politic dat trebuie aplicat cu foarte multă precauţie la cazurile istorice concrete. sau. înstrăinarea elitei şi pierderea încrederii ei în sine poate oferi o explicaţie mai satisfăcătoare decât aceea macropolitică. precum şi activităţi diferite care sunt generate de condiţii similare. În al doilea rând. a deschis calea revoluţiilor burgheze. Încercările de reformă lente şi pe jumătate dorite au provocat reacţia aristocraţilor care. 203 . Tocmai acest proces de radicalizare şi de polarizare în două alianţe coerente. istoricii pot indica activităţi similare care apar din condiţii diferite. franceză. aspiraţiile populare frustrate. singura evidenţă a inevitabilităţii ei este faptul că are loc. După cum subliniază Eckstein nu există o asemenea relaţie directă. deşi numai combinarea dintre micro şi macro poate oferi o individualizare exactă a cauzelor unui proces revoluţionar. Johnson insistă asupra faptului că acţiunile politice menite să remedieze echilibrul interior din cadrul sistemelor politice precipită adesea ele însele schimbarea. Cea care mediază între realitatea obiectivă şi acţiune este atitudinea subiectivă umană. la rândul ei. dacă blochează mijloacele paşnice. ţărăneşti şi sanns-culott-iste. În sfârşit. În concluzie. rusă şi română. Dacă societăţile sunt considerate sisteme aflate într-o stare constantă de tensiuni multiple. În concluzie. Cel mai adesea în istorie tocmai consecinţele neintenţionate au importanţă în realitate. ignorând aria de alegere personală impredictibilă care este întotdeauna la dispoziţia elitei conducătoare şi a liderilor revoluţionari chiar într-o situaţie de disfuncţie multiplă exacerbată de un accelerator“19. pe baza fracţiunilor tensionate şi divergente din cadrul unei societăţi constituie. canalizându-le spre violenţă. atât în viziunea lui Peter Amann cât şi în cea a lui Wilbert Moore preliminariile esenţiale ale izbucnirii unei revoluţii iacobine. modelul lui Ch. mai degrabă. alienarea intelectualilor. atunci ele contribuie la unirea tuturor elementelor care resimt privaţiuni. într-o opoziţie surdă faţă de sistem. O abordare behavioristă de genul celei a lui Brinton care pune un accent egal pe factorii pregătitori ai revoluţiei precum anomia. Aceasta duce la ipoteza paradoxală că măsurile desemnate să restaureze echilibrul îl ratează de fapt. Prima fisură a modelului lui Johnson ar fi aceea că insistă prea mult asupra condiţiilor structurale obiective şi încearcă să coreleze direct condiţiile cu acţiunea.elitele nu reuşesc să anticipe necesitatea reformei. Revoluţia nu este niciodată inevitabilă. o revoluţie devine posibilă atunci când se reunesc disfuncţii multiple cu o elită intransigentă: tocmai o asemenea conjugare de factori a apărut în anii premergători revoluţiilor engleză. Johnson lasă prea puţin spaţiu manifestării factorului personal.

După cum a demonstrat Gustave Le Bon în Psihologia mulţimilor. masele sunt cuprinse de elan revoluţionar pentru acele idei care reprezintă cel mai bine psihologia şi interesele lor. violenţă politică sau religioasă. specifice comportamentului de masă. 6. în anumite momente şi în anumite locuri. droguri. Aceste mecanisme de evadare nu provin din lipsa de adaptare personală a indivizilor sau a părinţilor lor ci din condiţiile sociale care generează fenomenele de inadaptare. alte două21. Contagiunea imitativă prin gesturi şi atitudini (unele dintre ele imprevizibile în raport cu atitudinile individuale ale membrilor (luaţi separat) declanşează reacţii specifice extrem de excitabile. Sub impulsul unor idei comune vehiculate de propagandă.atunci un anume gard de instabilitate este în permanenţă prezent. că acţionează sub fascinaţia puterii masei. datorită proceselor continue de socializare politică. Mulţimile se autosugestionează sub atributul credibilităţii.5. Dar de ce reacţionează individul în acest mod particular mai degrabă decât în altul? Unii specialişti au argumentat că un revoluţionar îşi formează caracterul printr-o convertire ideologică bruscă în adolescenţă sau în tinereţe ca un refugiu din faţa stării de anxietate20. în favoarea celui afectiv şi mistic.2. Talcott Parsons consideră „nemulţumirea“ sau alienarea ca fenomene generalizate ce se pot materializa într-o rată înaltă a criminalităţii. Iniţial se constată simpatie pentru unele idei la indivizii constituiţi în masă. ceea ce constituie un teren ideal pentru tehnicile de manipulare. Ceea ce este mai dificil de susţinut este predispoziţia latentă spre un model ideologic în copilărie şi configurarea bruscă a acestuia datorită unor întâmplări nefericite sau unor frustraţii care rănesc sensibilitatea de crisalidă a copilului. sexism. Propagarea reacţiilor individuale influenţate de această contagiune sunt dublate de diminuarea elementului intelectual. cu exemple luate din timpul Revoluţiei Franceze. Obiecţia principală adusă acestei teorii este că nu reuşeşte să explice de ce aceste atitudini specifice sunt proprii doar anumitor clase şi grupuri de vârstă. datorită proceselor de schimbare socială rapidă. Desfăşurarea procesului revoluţionar. alcoolism. cetăţeni absolut 204 . Chiar dacă anumite sentimente pot fi generate în acest mod. Un anume grup se va afla întotdeauna într-o stare de relativă privaţiune. există o capacitate de automodelare crescândă a caracterului uman. ritualismul şi evadarea sunt două căi posibile de scăpare: inovaţia şi revolta. Pentru a utiliza formularea lui Robert Merton. Individul este depersonalizat în sensul că este absorbit în comportamentul de masă. Caracteristic unui proces revoluţionar este modalitatea prin care se propagă reacţiile în grup.

printre care şi aceea de a acorda puteri misterioase. Atribuirea de puteri extraordinare este „temelia tuturor credinţelor religioase şi a celei mai mari părţi a credinţelor politice“. Ea atribuie forţe supranaturale unor idei. mai precis între Revoluţia Franceză şi Reforma religioasă înfăptuită de Luther şi Calvin. Într-o altă lucrare.raţionali. raţională). În situaţii similare celor revoluţionare logica mistică prevalează. violenţa se înscrie în cerinţele practice de desfăşurare a unei revoluţii. asemănător celui declanşat de credinţele religioase precedente. şi în timpul Revoluţiei Franceze“22. Logica mistică grefată pe „sentimente şi impulsuri pasionale pe care le orientează“ este cea care imprimă mulţimilor forţa acestor sentimente. Curzio Malaparte consideră că elanul revoluţionar provine dintr-o concepţie eroică şi primitivă despre viaţă. Gustave Le Bon stabileşte o analogie între revoluţiile politice şi cele religioase. clasa politică va invoca ideea de normalitate care decurge din 205 . fetişurilor considerate drept concretizări ale unor forţe supranaturale. istoria revoluţiilor se confundă în mare măsură cu violenţa. miraculoase. deoarece nici o clasă politică nu doreşte să-şi abandoneze de bunăvoie privilegiile. Această concepţie duce automat spre polarizarea energiei. Acest element este considerat de Gustave Le Bon ca reprezentând puntea de legătură dintre credinţele religioase şi mistice. În apărarea propriilor interese. prinşi în comportamentul de masă. unele tipuri de logică au o pondere mai mare decât altele (logica afectivă. mistică. Exceptând „revoluţiile de catifea“ de la Praga şi Sofia din toamna anului 1989. În acţiunea umană. Spiritul mistic dispune de anumite caracteristici. încrederea deplină în izbânda revoluţiei fiind una din condiţiile de reuşită ale acesteia“23. Însă violenţa este un mijloc şi nu un scop al revoluţiei. au devenit la fel de agresivi şi iraţionali în furia lor distructivă ca toţi ceilalţi membri ai masei. cu un comportament extrem de paşnic şi de civilizat. colectivă. Utilizată pentru cucerirea puterii politice. Faptul este pe deplin explicabil. ceea ce a dus la elanul de entuziasm mitic inspirat de ideologia revoluţionară. „Este ceea ce determină elanul revoluţionarilor. revoluţionarii cred în schimbare. cuvintelor şi ideilor. Un element similar celor două tipuri de revoluţie ar fi fervoarea şi fanatismul credinţei într-o cauză nobilă. speră în instaurarea unei societăţi mai drepte. De aceea. deoarece „o mulţime de elemente psihologice apărute în cadrul acesteia au acţionat. respectiv principiilor revoluţionare vehiculate ca suport ideologic. deopotrivă. O caracteristică intrinsecă desfăşurării procesului revoluţionar este prezenţa violenţei.

respectarea normelor fundamentale de la baza ordinii politice existente. Pentru că activitatea revoluţionară este un atentat la adresa acestei ordini şi o ruptură a legalităţii pe care ea se sprijină; prin urmare, ea trebuie să o apere. Ea nu îşi dă seama de pierderea legitimităţii – adică epuizarea credinţelor şi aşteptărilor populaţiei de la clasa politică, ci de ameninţarea legalităţii instaurată prin propriul ei sistem de valori. Din acest conflict dintre legitimitatea şi legalitatea vechii şi noii ordini apare violenţa revoluţionară. De aici ideea că revoluţiile nu au caracter legal, nu pot fi abordate din punct de vedere legal. Ele îşi creează propria lor legalitate. Bluntschli observa că “revoluţia este întotdeauna nelegală, dar nu întotdeauna o nedreptate; ea este de cele mai multe ori o suspendare a dreptului, dar nu în mod necesar o crimă“24. La rândul ei, Hannah Arendt afirmă că „violenţa şi schimbarea, în descrierea unui fenomen revoluţionar; numai când schimbarea apare în sensul unui nou început, când violenţa este întrebuinţată la constituirea unei forme de guvernământ diferite, la formarea unui nou organism politice (…) numai atunci putem vorbi de revoluţie“25. Dincolo de aceste luări de poziţie, „revoluţia este considerată violentă din punctul de vedere al unei normalităţi considerată adeseori, pe nedrept, nonviolentă. (…) Normalitatea şi ruptura sunt, în acest caz, definiţii sociale: subiectul care apreciază este colectivitatea în care are lor schimbarea“26. În fond, în calitate de titular al puterii suverane, poporul are oricând posibilitatea să revoce oricând pe guvernanţi. De aceea, „ilegalitatea“ revoluţiei şi „noua legalitate“ pe care ea o instaurează sunt trăsături evidente ale revoluţiei care figurează în oricare din definiţiile sale. Dacă dincolo de violenţa întrebuinţată pentru preluarea puterii se constată persistenţa ei, atunci violenţa se transformă în teroare, iar mijlocul în scop, ceea ce reprezintă un semn clar al eşuării unora din obiectivele revoluţiei. Violenţa instaurată de învingători este în favoarea intereselor lor şi este dublată de respingerea a tot ceea ce este vechi, începând cu „întreg ansamblul vechilor legi“ până la „partizanii regimului căzut care vor fi persecutaţi, expulzaţi sau exterminaţi“27. Gustave Le Bon explică astfel expulzările maurilor de către spanioli, arderile pe rug ale Inchiziţiei, execuţiile Convenţiei, legile împotriva congregaţiilor religioase. Într-o asemenea stare, sub deviza „cel învins nu poate spera la nici un fel de milă“, se pot înregistra şi măsuri extreme care pot dăuna finalităţii procesului revoluţionar. O altă cauză a violenţei în desfăşurarea unei revoluţii provine din caracterul spontan şi dezordonat al mobilizării politice. Fanatismul elitei revoluţionare imprimă procesului revoluţionar un curs despotic, pe lângă fenomenele inerent anarhice care se
206

manifestă. „Revoluţia este mai mult decât dezintegrarea societăţii. Este în acelaşi timp reintegrarea societăţii pe baze diferite şi mai eficiente. Ea nu diminuează în nici un caz particular puterea guvernului central ci, mai curând, o măreşte“28. Forţele protagoniste ale oricărei revoluţii sunt în număr de trei: conservatorii, moderaţii şi radicalii. Moderaţii ajung la putere primii şi îi lichidează pe conservatori, alterând în acest mod echilibrul pe care îl aveau cu radicalii. Radicalii iau puterea în faza de maturizare a conflictului revoluţionar. Lipsa lor de experienţă administrativă şi de cunoştinţe tehnice odată propulsaţi în funcţii publice importante, îi determină să recurgă la măsuri dictatoriale. Terorismul astfel instituit vizează să contracareze pericolul unor intervenţii externe sau pe cel al contrarevoluţiei; el este dezvoltarea logică a situaţiei revoluţionare. Scopul său este de a face posibilă reîntoarcerea la normalitate, aceea stabilită de revoluţie. Una din cele mai convingătoare scheme ale desfăşurării fazelor unui proces revoluţionar îi aparţine lui Rex D. Hooper29. Prima fază este caracterizată prin tulburări şi nemulţumiri difuze, necoordonate ale maselor, ca expresie a faptului că valorile tradiţionale nu le mai satisfac aspiraţiile curente. A doua fază se caracterizează prin cristalizarea acestei nemulţumiri difuze într-o opoziţie organizată cu obiective precis definite. Specific acestei faze este deplasarea intelectualilor dinspre putere spre disidenţi şi elaborarea unei ideologii a „instituţiilor rele“. În această fază apar două tipuri de lideri: profetul, care schiţează noua utopie spre care se pot îndrepta speranţele oamenilor şi reformatorul, care acţionează metodic spre atingerea unor obiective precise. A treia fază, cea formală, este faza desfăşurării propriu-zise a revoluţiei. În acest moment, conflictele dintre stânga şi dreapta mişcării revoluţionare devin acute, iar radicalii se desprind de moderaţi. A patra şi ultima fază corespunde legalizării revoluţiei. Ea se caracterizează prin epuizare psihologică: pe măsură ce tendinţa reformistă se accentuează, entuziasmul moral scade şi dificultăţile economice cresc. Birocraţia s-a reconstituit, s-a instituit un guvern central puternic, iar societatea funcţionează încorporând elemente ale vechiului regim. Rezultatul este mult sub aşteptările iniţiale ale liderilor utopici, dar în el sunt sintetizate aspiraţiile şi valorile, ceea ce are ca efect edificarea unei noi ordini sociale. 6.2.6. Modelul revoluţionar. Strâns legat de tipologia revoluţiilor este modelul. Acesta oferă o circumscriere mai exactă a factorilor care individualizează procesul revoluţionar în complexitatea desfăşurării lui. Cu privire la modelul de revoluţie în literatura de specialitate s-au impus

207

două macromodele de revoluţii: occidentală şi orientală. În opinia lui S.P. Huntington pe cazul Revoluţiei Franceze din 1789, fazele desfăşurării procesului sunt: 1. mobilizarea noilor forţe politice; 2. căderea vechii ordini; 3. edificarea ordinii noi. Pentru modelul oriental, exemplificat de acelaşi autor pe cazul Revoluţiei Ruse din octombrie 1917 fazele de desfăşurare ale procesului sunt: 1. căderea vechii ordini; 2. Mobilizarea noilor forţe politice; 3. O perioadă de dualism între vechea şi noua ordine (cazul Rusiei din perioada februarie 1917 – octombrie 1917: guvernul provizoriu al lui Kerenski şi sovietele de deputaţi bolşevici. În China: împărţirea puterii între partidul naţionalist al lui Cian-Kai şi (Gomindangul), şi Partidul Comunist Chinez, condus de Mao Ze Dong, până în perioada 1927-1949); 4. Edificarea noii ordini. Credem că în circumscrierea acestor modele, rolul factorului voluntarist, al ideologiilor şi organizării acţiunilor revoluţionare a prevalat. În ce ne priveşte considerăm că analiza factorilor structurali şi ponderea actanţilor revoluţionari pot contribui cu mai mare precizie la individualizarea acestor modele. Un prim aspect este acela al congruenţei dintre mase şi elite în desfăşurarea revoluţiei. În ce măsură masele şi elitele urmăresc aceleaşi obiective, sunt animate de aceleaşi idealuri şi se bucură de aceleaşi avantaje în cadrul noii ordini politice? Al doilea aspect vizează raportul dintre condiţiile locale şi programul ideologic în desfăşurarea procesului revoluţionar. Aici apar diferenţele structurale dintre modelele occidental şi oriental, şi dintre diferitele subspecii ale acestuia din urmă. Factorii structurali se întrepătrund cu cei locali şi ideologici. În cazul revoluţiilor din Lumea a Treia este vorba de un nou subiect revoluţionar care ia locul proletariatului, fetişizat în cadrul modelului marxist de revoluţie. Revoluţia comunistă din China nu a mai urmat fazele desfăşurării revoluţiei occidentale sau a celei ruse. Locul proletariatului a fost luat de ţărănime. Acţiunea revoluţionară nu mai izbucneşte şi nu se mai consumă în capitală, locul unde conflictul dintre vechile şi noile elite este cel mai acutizat şi unde se află concentrate principalele instituţii ale statului. Acţiunea se desfăşoară la periferie, în munţi, în mediul rural, acolo unde gherile revoluţionare încearcă, prin agitaţie şi propagandă, să atragă de partea lor masele nemulţumite de ţărani, să le pregătească şi să le antreneze în ofensiva lor spre
208

capitală. Marşul cel lung al comuniştilor chinezi din munţii Yanan spre Beijing (aproximativ 6.500 km), marş în care comuniştii chinezi au atras de parte lor masele de ţărani nemulţumite de poziţia lui Cian-Kai este sugestivă. În această privinţă, teoria focarului insurecţional elaborată de Che Guevara şi de Regis Débray poate fi considerată un catehism pentru procesul revoluţionar din America Latină. După Che Guevara şi Regis Débray, „recrutarea, antrenamentul militar, pregătirea politică a primului nucleu de combatanţi trebuie să fie mult mai severe decât în trecut. Omogenitatea grupului este extrem de importantă cu atât mai mult cu cât numărul redus al membrilor său (de la 20 la 60 cel mult) permite o selecţie riguroasă“30. Chiar dacă, în organizarea focarului, între pregătirea politică şi pregătirea militară trebuie să existe o strânsă legătură, „Prezenţa unui partid de avangardă nu este, totuşi, o condiţie prealabilă absolută pentru declanşarea luptei armate. (…) O luptă de eliberare naţională, pe bază antiimperialistă, nu poate să fie dusă sub egida marxismleninismului şi a clasei muncitoare în condiţiile latino-americane, caracterizate prin existenţa unei clase muncitoare puţin dezvoltată numeric“31. Caracteristicile focarului: – respingerea modelului insurecţional marxist şi a propagandei marxiste care nu ţine cont de condiţiile specifice ale Americii Latine, unde populaţia majoritară este ţărănimea analfabetă, cu o cultură tradiţională a supunerii şi a sărăciei; – nucleul focarului este constituit din gherilele revoluţionare, antrenate special pentru lupta armată din munţi şi fanatizate din punct de vedere ideologic; – organizare politico-militară; – legătura inseparabilă dintre lupta politică şi lupta armată; – legături sat-oraş; legături munte-oraş; – educaţia politică a ţărănimii; – conducere politică centralizată; neîncrederea în formele tradiţioanale ale luptei politice.

209

Modelul Occidental - Capitala este Centrul procesului revoluţionar care se propagă ulterior în provincie; - Actorii revoluţionari sunt intelectualii şi clasa muncitoare (în tradiţia marxistă); - Succesiunea fazelor revoluţionare: 1. mobilizarea noilor forţe politice; 2. căderea vechii ordini; 3. edificarea noii ordini.

Modelul oriental - Centrul procesului revoluţionar este provincia sau periferia de unde forţele revoluţionare se îndreaptă spre capitală; - Actorul revoluţionar este ţărănimea sprijinită de gherilele revoluţionare; - Succesiunea fazelor revoluţionare: 1. căderea vechii orânduiri; 2. mobilizarea noilor forţe politice; 3. dualismul dintre noua şi vechea ordine; 4. edificarea noii ordini.

6.2.7. Deosebiri între modelul occidental şi oriental de revoluţie. Modelul marxist de revoluţie. Teoria transformării sociale elaborată de Marx este o aplicare a teoriei materialiste a istoriei la domeniul politic şi economic. La Marx politicul şi economicul se întrepătrund într-o asemenea măsură încât teoria schimbării transpune destul de fidel în plan istoric ontologia sa şi teoria cunoaşterii. Monismul său materialist pune la baza lumii materia, spiritul devenind factorul secund, realitatea secundară. De aici derivă determinismul mecanicist al concepţiei sale, o anumită fatalitate a schimbării sociale care antrenează în dialectica ei societăţi şi epoci istorice, independent de voinţa sau conştiinţa oamenilor. Specificul acestor schimbări constă în viziunea economică a lui Marx: procesele economice fiind, în esenţă, procese materiale antrenează modificări în toate sferele vieţii sociale, inclusiv în formele conştiinţei: „În producţia socială a vieţii lor, oamenii intră în relaţii determinate, necesare, independente de voinţa lor – relaţii de producţie –, care corespund unei trepte de dezvoltare determinate a forţelor lor de producţie materiale. Totalitatea acestor relaţii de producţie constituie structura economică a societăţii, baza reală pe are se înalţă o suprastructură juridică şi politică şi căreia îi corespund forme determinate ale conştiinţei sociale. Modul de producţie al vieţii materiale determină în genere procesul vieţii sociale, politice şi spirituale. Nu conştiinţa oamenilor le determină existenţa, ci, dimpotrivă, existenţa lor socială le determină conştiinţa”32. Ideea de revoluţie la Marx este strâns legată de apariţia şi afirmarea proletariatului pe scena vieţii politice în a doua jumătate a secolului al XIX-lea când Marx şi-a elaborat teoria. Ea reprezintă încununarea logică a unor procese economice care aveau ca mobil suprem satisfacerea intereselor şi însuşirea privată a produselor muncii de către posesorii
210

mijloacelor de producţie care erau şi stăpânii mijloacelor de producţie simbolice, adică ai ideologiilor. Funcţia acestora era tocmai de a legitima stratificarea socială şi ierarhia avantajelor pe baza conştiinţei false, adică a pseudomotivaţiilor cu privire la meritele sociale ale posedanţilor. Legea economică fundamentală a capitalismului creează, prin însăşi natura ei, tensiunea economică între actori, ceea ce duce la maturizarea condiţiilor revoluţionare. Însuşirea privat capitalistă a produselor muncii în condiţiile socializării crescânde a tehnicilor de producţie determină burghezia să revoluţioneze forţele de producţie pentru a obţine maximum de profit în condiţiile concurenţei acerbe de pe o piaţă aflată în plină expansiune. Datorită scăderii tendenţiale a raţiei profitului – ca urmare a concurenţei – burghezia va atenta la diminuarea drastică a salariilor muncitorilor, reducându-le până la pragul minimal de subzistenţă, necesar preluării procesului de reproducţie fizică a forţei de muncă. Celebra teorie a plusvalorii, elaborată de Marx în Capitalul (1867), arată clar mecanismele exploatării, ale producerii plusvalorii, care generează contradicţia dintre forţele de producţie înaintate şi relaţiile de producţie înapoiate: „Pe o anumită treaptă a dezvoltării lor, forţele de producţie materiale ale societăţii intră în contradicţie cu relaţiile de producţie existente, sau ceea ce nu este decât expresia juridică a acestora din urmă, cu relaţiile de proprietate în cadrul cărora ele s-au dezvoltat până atunci. Din forme ale dezvoltării forţelor de producţie, aceste relaţii se transformă în cătuşe ale lor. Atunci începe o epocă de revoluţie socială“. O componentă esenţială a modelului marxist de revoluţie este clasa socială capabilă să distrugă acest mecanism al exploatării. Singura clasă socială care, prin forţa ei numerică şi prin structura ei organizatorică poate realiza acest lucru este proletariatul. Structura socială la Marx este extrem de simplificată: fiecare stadiu al societăţii are două clase principale, aflate în relaţii antagonice, datorită statutului lor economic. Societatea capitalistă modernă este structurată în jurul acestor două clase rivale: burghezia şi proletariatul, definite în primul rând prin poziţia faţă de mijloacele de producţie şi faţă de capital. Modelul austro-marxist. Este o continuare a modelului marxist şi, totodată, o perfecţionare a lui. Reprezentanţii acestui curent Karl Kautsky; Otto Bauer; Max şi Friedrich Adler activează în cadrul Internaţionalei a II-a Socialiste (1889-1914) şi în perioada interbelică. Caracteristicile acestui curent sunt: 1. profesează reformismul social-democrat; 2. se distanţează critic faţă de unele teze radicale ale marxismului, cum ar fi aceea a cuceririi
211

când trebuie să înceapă reconstrucţia societăţii şi când trebuie implementat noul sistem de valori în structurile şi instituţiile sociale şi când revoluţia politică este continuată sau se transformă în revoluţie socială“33. Otto Bauer evidenţiază necesitatea „unei înnoiri sociale“. să consolideze poziţia politică câştigată. dar patronul rămâne stăpânul fabricii. În măsura în care o guvernarea reuşeşte să aplice un pachet de măsuri cu ecouri favorabile în rândul populaţiei. În calitate de ministru în guvernul austriac. pe de o parte. de o accentuare a lor datorită inegalităţilor de fapt. mai degrabă. se elimină şi posibilitatea de a fi la rândul ei ameninţată de o mişcare declanşată de acutizarea nemulţumirilor. El consideră revoluţia socială ca fiind mult mai dificilă decât revoluţia politică deoarece necesită un timp indefinit de desfăşurare. Această principală caracteristică a revoluţiei presupune implementarea unui set de valori cu rezonanţă socială care. a trecerii de la egalitatea de drept la cea de fapt. Greul începe a doua zi. onorând ceea ce a promis şi bucurându-se în continuare de sprijin social. „Revoluţia politică poate fi opera unei zile. văzând în ele singura şansă de eliminare a nedreptăţilor de până atunci. Se pune problema în ce măsură revoluţia politică destinată eliberării de sub tirania generalilor şi moşierilor nu determină doar schimbarea stăpânilor cu noii directori sau cu baronii bursei? Considerând revoluţia politică drept o „semirevoluţie care deşteaptă gândul unei revoluţii complete“. a unui ceas mare. Soluţia pe care el o întrevede este socialismul. Evident că sunt postulate aceleaşi drepturi politice pentru toţi oamenii. cucerirea puterii politice prin revoluţie nu este decât începutul revoluţiei. să dea un răspuns favorabil maselor care le-au susţinut. iar pe de altă parte. iar muncitorul rămâne un simplu angajat. Revoluţia politică se transformă sau este continuată de revoluţia socială dacă noua putere politică face un efort pe plan social în direcţia emancipării politice. Chiar dacă inegalităţile politice exercitate anterior revoluţiei nu se mai manifestă. ca şanse egale în plan politic. Conform acestor teoreticieni.puterii politice prin violenţă. Înfăptuirea revoluţiei politice „suprimă apăsarea politică dar menţine exploatarea economică“. Studiul a fost scris după ce prezidase comisia socializării marilor averi şi proprietăţi. Otto Bauer realizează studiul pentru pregătirea legii exproprierii intreprinderilor principale şi a legii comitetelor de fabrică. nu se poate vorbi de o înlăturare efectivă a lor ci. Otto Bauer consideră că „revoluţia politică nu este decât jumătate de revoluţie“. Egalitatea lor este doar teoretică. indiferent de poziţia socială. Clasa guvernantă îşi cimentează poziţia. 212 .

Soluţia pe care o propune este socialismul care pune accentul pe o altă modalitate de repartiţie a bunurilor, în mod echitabil între diferite clase şi categorii sociale. Chiar dacă socialismul ar impune o nouă modalitate de repartiţie a bunurilor, acest lucru este ineficient dacă nu se realizează o creştere a cantităţii de bunuri, ca urmare a unei eficienţe economice superioare. Nu se poate construi un „socialism al sărăciei“ cu efecte dezastruoase pentru legitimitatea noul regim politic. În această privinţă, el este conştient că o preluare efectivă a fabricilor de către muncitori, chiar dacă ea ar avea loc printr-un război civil dureros, nu ar aduce avantaje acestora. Incapabil să conducă, aceştia le-ar împinge, practic, spre faliment, deoarece producţia ar scădea drastic: „Fără îndoială, repartiţia ar fi mai corectă, dar lucrătorul individual nu ar primi mai mult decât astăzi, ba poate chiar mult mai puţin., tocmai pentru că producţia diminuându-se va fi mai puţin de împărţit“34. Din acest punct de vedere este interesantă concluzia sa potrivit căreia o veritabilă revoluţie socială se poate realiza cu succes în măsura în care noua putere ştie ce elemente să preia din vechea ordine. Pe lângă pregătirea şi experienţa pe care o au proprietarii de fabrici în conducerea acestora, efortul trebuie concentrat în direcţia elaborării metodice, treptate a elementelor definitorii societăţii socialiste. El ar în vedere măsurile concrete de egalizare a claselor sociale din punctul de vedere al veniturilor. Ţinând cont de contextul determinat de plata datoriilor de război ale Austriei, el propune ca acestea să fie achitate din averea claselor bogate printr-un impozit aplicat veniturilor care nu reprezintă produsul direct al muncii personale. Pe de altă parte, pentru a putea realiza socializarea proprietăţii funciare, el propune limitarea dreptului legal de succesiune doar la rudele de gradul 1 şi 2. El creează cadrele legale necesare socializării marii industrii prin exproprieri, socializarea gospodăriilor ţărăneşti, a imobilelor şi a băncilor. Reglementările vor începe cu domeniul industriei grele şi vor continua cu minele şi marile latifundii. Pentru a putea realiza aceste reglementări sociale sunt necesare anumite condiţii obiective şi subiective: un cadrul favorabil al relaţiilor internaţionale, aprovizionarea cu materii prime a economiei, stabilitatea forţei de muncă, cooperarea forţelor sociale, lipsa elementelor ostile şi voinţa de transformare socială din partea maselor. Toate acestea anticipă elementele structurale necesare în reuşita unei revoluţii sociale, aşa cum le-a preconizat în 1979 Theda Skockpol35: destructurarea relaţiilor internaţionale; agravarea situaţiei interne; criza statului etc. Polemica dintre Kautsky şi Troţki cu privire la regimul politic postrevoluţionar reprezintă punctul de ruptură dintre comunişti şi social-democraţia europeană în ce
213

priveşte procesul de desfăşurare şi scopurile revoluţiei politice. Liderul social-democrat german arată că în Rusia bolşevicii au sacrificat idealurile revoluţiei din 1917 prin permanentizarea terorii în societatea sovietică şi prin justificarea ei ideologică. Dacă nu reuşeşte să îşi implementeze sistemul ei de valori, o revoluţie se va transforma, inevitabil, mai devreme sau mai târziu, în dictatură. Plecând de la raporturile de putere din cadrul societăţilor capitaliste de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, social-democraţia germană va opta pentru calea reformistă de schimbare socială, adică prin măsuri graduale şi treptate, luate de clasa conducătoare, pentru perfecţionarea ordinii politice şi economice. Acest lucru nu îi va fi iertat de Lenin, care în lucrarea „Socialdemocraţia germană şi renegatul Kautsky“ va iniţia o campanie violentă împotriva social-democraţiei care va fi continuată şi de Stalin în perioada interbelică cu consecinţe funeste pentru unitatea politică a Stângii europene. După Karl Kautsky, putem vorbi de revoluţie ca schimbare socială, atunci când aceasta porneşte de „la o clasă care până aici a fost apăsată economiceşte şi politiceşte şi care a cucerit acum puterea politică“36. Contribuţia social-democraţiei austriece (a „austro-marxismului“) la edificarea unei teorii despre revoluţii se înscrie în logica legalităţii noii ordini politice şi a legitimităţii ei. De aceea, revoluţiei politice trebuie să-i urmeze revoluţia socială – ca etapă necesară în materializarea obiectivelor ei în viaţa social-economică. Înlăturând vechiul sistem, revoluţia politică creează un context specific în care se impune legiferarea unei noi ordini politice capabile să pună în practică măsuri destinate înlăturării exploatării politice, mai precis a efectelor ei. Până ce reglementările legale favorabile noii puteri politice nu devin funcţionale, nu se poate vorbi de o autentică preluare a puterii politice. În acest context se pune problema continuării revoluţiei politice prin revoluţie socială ca elemente integrate ale acestei mişcări politice37. 6.2.8. Tipologia revoluţiilor. Majoritatea tipologiilor revoluţionare, elaborate de-a lungul timpului, au o valoare maieutică indiscutabilă: ele ne ajută să determinăm genul proxim şi diferenţa specifică ale fiecărui conflict revoluţionar, criteriile întrebuinţate şi în funcţie de acest lucru să ne dăm seama de: specificul schimbării sociale; domeniul în care are loc; actorii politici care o pregătesc; efectele în ordinea politică. Evident că tipologiile nu instituie clivaje absolute între un tip de revoluţie sau altul; de altfel, el nu pot fi izolate în stare pură, ca în retorte farmaceutice, deoarece toate reprezintă trenduri ale mişcării sociale şi ale autoreglării optimale a sistemelor politice.
214

Unul din pionierii elaborării de tipologii a fost americanul Crane Brinton care, încă din 193838, a evidenţiat o serie de uniformităţi prezente în cele patru mari revoluţii: engleză, franceză, americană şi rusă. Aceste uniformităţi vizau: o societate relativ dezvoltată din punct de vedere economic; antagonisme crescânde de clasă şi de status; o intelectualitate alienată; o clasă conducătoare nesigură din punct de vedere psihologic şi de depăşită din punct de vedere politic precum şi o criză financiară prelungită. La o analiză mai atentă se observă că aspectele vizate nu sunt identice în cele patru exemple. Astfel, în 1917 Rusia nu era o ţară dezvoltată economic, ci, dimpotrivă. În Anglia şi în coloniile americane intelectualitatea nu era alienată iar, în plus, în societatea americană clasa conducătoare nu era nesigură din punct de vedere psihologic şi politic. De asemenea, se observă că Brinton pune semnul egalităţii între o revoluţie social-politică şi un război de eliberare naţională. Un specialist american al revoluţiei, Chalmers Johnson39 elaborează o tipologie bazată pe şase tipuri identificate prin obiectivele alese de agenţi, fie că este vorba de persoanele din guvern, de regimul politic sau de o comunitate, fie că este vorba de o masă sau de o elită. Aceste obiective sunt susţinute şi de ideologii, fie că sunt reformiste, escatologice, nostalgice, elitiste sau naţionaliste. Primul tip, Jacqueria este o răscoală spontană, de masă, a ţăranilor, desfăşurată, de obicei, în numele autorităţilor tradiţionale, Biserica şi Regele, cu scopul limitat de a epura elitele locale sau naţionale. Exemple ale acestui tip sunt răscoalele ţărăneşti ale lui Gh. Doja, Horia, Cloşca şi Crişan, răscoala lui Stenko Razin şi a lui Pugaciov din Rusia între 1773-1775. Al doilea tip, Rebeliunea milenaristă este similar primului, dar, în plus, este caracterizat de visul utopic, inspirat de un Mesia care trăieşte. Aceste tip poate fi întâlnit în toate timpurile şi în toate locurile, de la revoluţia florentină condusă de Savonarola, din 1494, până la rebeliunea anabaptistă din Münster condusă de John Mathijs şi John Buekless din 1533-1535 şi până la rebeliunea dansului fantomelor al sioux-urilor, inspirată de profetul Wovoka în 1890. Al treilea tip este Rebeliunea anarhistă, reacţia nostalgică faţă de schimbările progresiste, implicând o idealizare romantică a vechii ordini: exemple sunt pelerinajul lui Grace şi Vendée. Al patrulea tip este reprezentat de Revoluţia iacobină. Aceasta a fost definită ca „o schimbare profundă, fundamentală în organizarea politică, structura socială, controlul proprietăţii economice şi mitul predominant al ordinii sociale care marchează astfel o ruptură majoră în continuitatea dezvoltării“40. Acest tip de revoluţie poate apărea numai într-un stat extrem de centralizat, cu comunicaţii bune şi cu un mare oraş drept capitală, ţinta sa fiind guvernul, regimul politic şi ordinea socială. Rezultatul pare să fie
215

crearea unei noi autorităţi centralizate şi apariţia unei ordini sociale şi birocratice mai raţionale şi, deci, mai eficiente, pe ruinele vechilor structuri ale privilegiilor, nepotismului şi corupţiei. Al cincilea tip este lovitura de stat conspirativă, acţiune planificată a unei elite restrânse, animată de o ideologie oligarhică, sectară. Aceasta este de tip revoluţionar numai dacă anticipă mişcări de masă şi inaugurează schimbări sociale – ca, de exemplu, revoluţia lui G. Nasser din Egipt sau cea a lui Fidel Castro din Cuba. Ea se deosebeşte astfel clar de lovitura de palat, asasinatul politic, conflictul dinastic pentru succesiune, greve, terorism şi alte forme de violenţă, care sunt toate subsumate genului „război intern“. Al şaselea tip este Insurecţia armată populară, un fenomen nou al secolului al XX-lea, prin faptul că este este un război de masă revoluţionar, planificat în mod deliberat, condus de o elită devotată. Rezultatul războiului de gherilă este determinat de atitudinile politice, nu de strategia sau materialul militar, dat fiind că rebelii depind în întregime de un larg sprijin popular. În toate cazurile cunoscute, ideologia este cea care atrage masele şi este o combinaţie de naţionalism şi marxism, cu un accent deosebit pus pe cel dintâi. Acest tip de război revoluţionar a apărut în Algeria, China, Vietnam, Coreea, Jugoslavia. Criteriile de clasificare a revoluţiilor propuse de diferiţi sociologi şi politologi dea lungul timpului trădează interesul pe care această formă de conflict politic l-a suscitat în perspectiva unor durabile şi auspiciile transformări calitative ale sistemelor sociale, politice, economice, juridice etc. Criteriile avute în vedere în stabilirea tipului de revoluţie au fost: – domeniul în care această transformare calitativă, bruscă sau subită, se observă; – după scopul lor şi după agenţii care le realizează; – după forma de manifestare; – după vectorul ideologic care le pune în mişcare; – după specificul şi importanţa fazelor de desfăşurare. Dincolo de aceste clasificări literatura de specialitate a insistat mai mult pe două mari tipuri de revoluţie: revoluţia politică şi revoluţia socială. Revoluţia politică ar coincide cu realizarea cadrului legal pentru aplicarea valorilor enunţate în program ce vizează organizarea socială. Revoluţia socială ar fi sinonimă cu materializarea acestor valori în viaţa economică, în satisfacerea intereselor şi aspiraţiilor unui grup. În realitate, cele două tipuri de revoluţii nu se pot disocia. Condiţionarea este reciprocă: nu poate fi

216

întâlnită o revoluţie pur politică fără a fi socială, deoarece acţiunea socială, orientată spre satisfacerea nevoilor vieţii, capătă cu necesitate o formă politică. 1. După domeniul în care se manifestă revoluţiile pot fi: a) revoluţii tehnico-ştiinţifice: schimbarea de paradigmă în cunoaşterea ştiinţifică. O nou descoperire într-una sau mai multe ştiinţe poate antrena o reacţie în lanţ încât vechiul cadrul epistemologic să devină caduc. Descoperirile din fizica cuantică sau din genetica moleculară în secolul al XX-lea au infirmat unele din principiile clasice ale fizicii şi biologiei; b) revoluţiile industriale, caracterizate prin mecanizarea şi automatizarea întregii producţii, prin noi tehnici de producţie şi de organizare a muncii. Revoluţiile industriale au dus la o schimbare profundă a structurilor şi relaţiilor sociale, a compoziţiei socioprofesionale a populaţiei, a stilului de viaţă şi de consum. Sintagma „societate industrială“ şi „societate de consum“ au intrat definitiv în terminologia social-politică tocmai datorită impactului pe care creşterea spectaculoasă a producţiei ca urmare a introducerii tehnologiilor avansate în procesele de fabricaţie, l-a avut asupra societăţilor occidentale; c) revoluţiile spirituale apar ca revelaţia bruscă a unui iluminat cu privire la noua ordine simbolică a lumii care îi schimbă sistemul ei de valori. Budha, Isus Hristos, Moise, Luther, Mahomed, Calvin etc. prin noile religii pe care le-au impus lumii au schimbat nu numai sistemul de valori religioase ci şi ordinea politică şi socială de după ei, datorită impactului valorilor religioase asupra celorlalte. 2. După scopul lor şi după agenţii care le realizează, revoluţiile pot fi: a) revoluţii personale. Vizează răsturnarea clasei de la putere, a monarhului sau a conducătorului, dar nu schimbarea ordinii politice pentru implementarea unui nou sistem de valori ci pentru obţinerea unor avantaje materiale sau simbolice (dorinţa de a deveni şef al statului, de exemplu) pe care în alte condiţii (în calitate de membru al eşalonului II sau III al nomenclaturii) nu le-ar fi putut obţine; b) revoluţiile politice vizează schimbarea structurală a ordinii politice în ansamblul ei: instituţii, regim politic, cultura şi valorile politice, clasa politică; c) revoluţiile constituţionale, specie a revoluţiilor politice, vizează schimbarea de regim politic şi a unor structuri politice, fără a urmări însă şi schimbarea ordinii politice: revoluţiile de la 1848, revoluţia franceză de la 1870 etc.; d) revoluţiile economice reprezintă tot o specie a revoluţiilor politice, cu accentul pus însă pe restructurarea modului de producţie şi a mecanismului economic prin
217

realizarea reformelor agrare, prin introducerea elementelor de planificare, prin naţionalizări, deci prin schimbarea paradigmei economice; e) revoluţiile naţionale reprezintă mişcările de eliberare naţională pentru obţinerea independenţei politice şi economice, a suveranităţii naţionale asupra resurselor lor naturale şi asupra formei de guvernământ şi regim politic; f) revoluţiile religioase au ca scop schimbarea religiei oficiale şi naţionalizarea acestei religii, cu consecinţe benefice pentru stabilitatea politică a ţării şi pentru eliberarea forţelor creatoare. Reforma din Germania şi Ţările de Jos (1517-1555), revoluţiile din Anglia din timpul lui Cromwell (1688) s-au caracterizat prin schimbarea fundamentală a dogmelor religiei catolice, care conţinea însă, ca fundament a posteriori: revolta spiritului naţional împotriva imperialismului Vaticanului şi amestecului în treburile lor interne. Dieta de la Augsburg (1555) a sanctificat principiul Bisericii Naţionale prin formula: „Cujus reggio ejus religio“ adică „Cine conduce îşi impune religia sa“. Pe de altă parte, în Anglia revoluţia lui Cromwell a dus la afirmarea religiei protestante (anglicane) în viaţa politică a ţării. Arhiepiscopul primat al Angliei şi familia regală trebuiau să aparţină obligatoriu religiei anglicane. Totodată, aceste revoluţii religioase (mai mult decât reforme) au avut consecinţe durabile în planul vieţii economice, descătuşând energiile creatoare şi spiritul de iniţiativă41. În funcţie de agenţii care le realizează, revoluţiile pot fi: – revoluţii burgheze (iniţiate şi făcute de burghezie în scopul obţinerii drepturilor şi libertăţilor politice, apanajul aristocraţiei (Revoluţia Franceză din 1789, revoluţiile din 1848 etc.); – revoluţii proletare (iniţiate şi conduse de comunişti, în numele eliberării clasei muncitoare de exploatare – revoluţiile ruse din 1905 şi 1917); – revoluţii militare (revoluţii iniţiate de clasa politică dar sprijinite efectiv, pe parcursul desfăşurării lor, de armată care devine astfel o forţă politică ea însăşi. Luptele de gherilă din America Latină sau din Africa, sprijinite de statele naţionale, pentru impunerea sau conservarea unui regim politic. 3. După forma lor de manifestare, revoluţiile pot fi: violente sau nonviolente. În paradigma clasică, violenţa era o caracteristică sine qua non a revoluţiei, deoarece forma de revoluţie studiată cu precădere a fost revoluţia social-politică. Or, cum nimeni nu cedează puterea de bună voie, acumularea tensiunilor atinge un punct critic care nu poate fi depăşit decât prin manifestarea violenţei (presiunea străzii, acte de vandalism, confruntări cu forţele guvernamentale, comportamente de masă neinstituţionalizate etc.).
218

mai târziu, Hannah Arendt şi Crane Brinton42 au demonstrat că violenţa poate însoţi doar faza de început a unei revoluţii fără să fie nevoie ca ea să însoţească toate fazele de desfăşurare a unei revoluţii. Revoluţia nonviolentă realizată de M. Gandhi în India în 1947 s-a caracterizat prin blocarea generalizată a administraţiei coloniale engleze prin faptul că populaţia civilă nu a mai răspuns la comanda politică. Dar şi reciproca este adevărată: nu toate mişcările sociale violente pot fi caracterizate drept mişcări revoluţionare (de exemplu, greva generală sau mişcările spontane ale câtorva mii de muncitori care blochează circulaţia pe drumurile naţionale în semn de protest faţă de politica guvernului). 4. După vectorul ideologic. Având în vedere rolul excepţional al ideologiei în pregătirea şi declanşarea unei revoluţii, fostul preşedinte al Cehoslovaciei din perioada interbelică, P. Masaryk, propune următoarea clasificare a revoluţiilor plecând de la intensitatea factorului ideologic: – revoluţiile politice (care vizează modificarea puterii în stat, a formei de guvernământ, a regimului politic) şi îmbracă forma războaielor civile, a războaielor externe şi a contrarevoluţiilor); – revoluţiile sociale (vizează o nouă politică a repartiţiilor, noile politici de redistribuire ca şi schimbarea sistemului economic); – revoluţiile nonpolitice (obiectul lor nu este schimbarea titularului puterii, ci schimbarea de paradigmă în artă, literatură, morală sau religie. De exemplu, apariţia curentelor avangardiste în artă şi literatură). La rândul lui, Mihai Ralea distinge între revoluţia socialistă (conform căreia lupta dintre capitalişti şi proletari are ca factor propulsiv lupta de clasă, aceasta fiind esenţa unor antagonisme ireductibile) şi revoluţiile filosofico-juridice car vizează repartiţia justă a puterilor dintre clasele sociale şi dintre indivizi43. 6.2.9. Evenimentele din decembrie 1989 – revoluţie sau lovitură de stat? Timp de 17 ani, opinia publică din România a fost supusă unui veritabil bombardament mediatic cu privire la scenariile posibile care au stat la baza pregătirii şi desfăşurării evenimentelor din 1989. Acest bombardament avea la bază obsesia de a-i deconspira pe „emanaţii revoluţiei“ care au sechestrat revolta populară printr-o abilă lovitură de palat. Dacă încercarea reuşea, adică dacă se demonstra implicarea unor forţe străine (ţări sau servicii secrete) în doborârea lui Ceauşescu, atunci noua putere putea fi contestată, neavând legitimitate. Indiferent de sferele de influenţă sau de grupurile de
219

presiune interesate într-o astfel de demonstraţie, evenimentele anului 1989 confirmă, prin toate fazele de desfăşurare, caracterul unei revoluţii. În primul rând, miturile şi ideologia comunistă se epuizaseră, nu mai puteau oferi alternative. În al doilea rând, în ultimul deceniu situaţia socială devenise în fostele ţări comuniste extrem de tensionată. Promisiunile demagogice nu mai puteau ascunde realitatea; prin urmare, oamenii nu mai erau dispuşi să facă sacrificii în numele unui „viitor fericit“. Credinţa în cauză se erodase şi nu mai putea oferi acea brumă de legitimitate care să asigure funcţionarea sistemului. În al treilea rând, precipitarea vijelioasă a evenimentelor din fosta U.R.S.S. după alegerea lui M.S. Gorbaciov ca secretar general al P.C.U.S. (martie 1985). Reformele iniţiate de tânărul lider sovietic în ţara-pivot a lagărului comunist, considerată o Cetate inexpugnabilă a dogmei totalitare, a reaprins în inimile a sute de milioane de oameni focul sacru al Speranţei. De vreme ce în însuşi centrul regimului totalitar puteau avea loc schimbări extrem de îndrăzneţe care contraziceau ideea de permanenţă a Dogmei, în ţările satelit oamenii au început să-şi învingă frica şi să spere. Noaptea la cozile de carne şi de lapte, oamenii comentau cu aprindere ultimele progrese înregistrate de perestroica şi glasnosti-ul lui Gorbaciov. Ideea nerostită că domnia lui Ceauşescu are zilele numărate plutea în aer. Vântul schimbării începuse să se facă simţit în ţările est-europene, dar nu în România, unde Ceauşescu controla totul cu o mână de fier şi nici nu voia să audă de experimentele care puneau sub semnul întrebării „principiile nemuritoare“ ale socialismului. În acest caz se verifică una din tezele de bază ale structuralismului lui Theda Skockpol care susţine apariţia unei situaţii revoluţionare din criza relaţiilor internaţionale şi din criza statelor vecine. Observaţia este principial justă, dar fără o manifestare activă a factorului subiectiv din fiecare ţară nu pot fi întrunite condiţiile izbucnirii unei revoluţii. O problemă neabordată în studierea revoluţiilor din Est este similitudinea fazelor de desfăşurare. La Sofia, în timpul unei plenare extraordinare a C.C. al P.C. Bulgar, Todor Jivkov, secretarul general al Partidului, îşi dă demisia iar Peter Mladenov, membru al Biroului Politic al P.C. Bulgar este numit noul secretar al P.C. Bulgar reformat. Între timp, o soprană cântă imnul naţional al Bulgariei în faţa mulţimii adunată în piaţa centrală a oraşului şi revoluţia reuşeşte. La Praga, o plenară a C.C. al P.C. Cehoslovac îl înlocuieşte pe Gustav Husak, secretarul general al partidului, cu Mikloş Iakeş. În timpul marii manifestaţii prilejuită de acest moment, un student, care mai târziu s-a dovedit că
220

este ofiţer K.G.B., se preface că este mort. Mulţimea, revoltată, cere schimbarea regimului şi revoluţia reuşeşte. Ca la un semn, Ungaria îşi deschide graniţele pentru populaţia R.D. Germane; zidul Berlinului este dărâmat, unificarea celor două Germanii nemaifiind decât o chestiune de timp. Dar însăşi unificarea Germaniei, considerată ca o consecinţă inevitabilă a căderii comunismului, s-a dovedit până la urmă un târg politic destul de cinic. Conform memoriilor lui Helmuth Kohl, fostul cancelar german, negocierile cu Gorbaciov pentru ca fosta U.R.S.S. să accepte reunificarea Germaniei au început de la modesta sumă de 200 de miliarde mărci. Până la urmă s-a ajuns la suma de 106 miliarde de mărci plus alte 25 de miliarde pentru construcţia de apartamente destinate armatei sovietice care urma să fie repatriată. Cum a reacţionat comunitatea internaţională, mai precis O.N.U. în faţa unui asemenea gest? A reacţionat ca în faţa unui fapt firesc, închizând ochii la gravele încălcări ale dreptului internaţional public, ca în faţa recunoaşterii unilaterale a Croaţiei de către Germania, ca stat independent, cu mult înaintea recunoaşterii ei de către O.N.U. Cu privire la revoluţia din decembrie 1989 din România se impun câteva consideraţii privind fazele desfăşurării ei care arată clar caracterul ei de revoluţie: 1. presiunea maselor asupra puterii (presiunea coloanelor de muncitori de pe platformele industriale ale Capitalei asupra C.C. al P.C.R. care l-a determinat de Ceauşescu să fugă); 2. abandonarea lui N. Ceauşescu de către propriii lui copii (organele represive, Miliţie şi Securitate; Armată şi de către propriul său partid comunist care, toate, în toiul desfăşurării revoluţiei – mai precis în dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989 – s-au pus la dispoziţia forţelor revoluţionare; 3. schimbarea structurală şi globală a ordinii politice (începutul procesului de democratizare; trecerea la economia de piaţă; apariţia pluripartidismului; abolirea structurilor totalitare etc.). Faţă de revoluţiile-surori din Europa, revoluţia din decembrie 1989 a avut o certă originalitate: aceea de a fi transmisă în direct de postul naţional de televiziune. Dincolo de transparenţa tragică a spectacolului, transmisia directă a desfăşurării conflictului a arătat rolul mass-media în structurarea imaginarului social şi, implicit, în desfăşurarea evenimentelor. Ea a jucat rolul unui catalizator sau precipitant în mobilizarea populaţiei spre susţinerea proceselor în act care altminteri ameninţau să se blocheze. Fuga soţilor Ceauşescu de pe clădirea C.C. al P.C.R., urmărirea şi prinderea lor spectaculoasă, procesul de la Târgovişte, împuşcarea lor, prezenţa invizibilă a teroriştilor etc. toate
221

acestea au creat şi menţinut o tensiune a conflictului care să ofere legitimitate noilor actori politici. Toate aceste evenimente transmise insistent au suplinit lipsa conflictului dintre revoluţionari şi nomenclatura comunistă. De ce aceasta, sprijinită de formidabilul aparat de represiune, nu şi-a apărat privilegiile? Mai mult, de ce acest aparat, care a jurat credinţă lui Ceauşescu, comandant suprem al forţelor armate, a trecut imediat, cu arme, cu bagaje, cu tot de partea insurgenţilor? Au mai rămas teroriştii, duşmanul din umbră, a căror înfrângere trebuia să însemne victoria unui principiu şi a unui ideal: distrugerea regimului dictatorial şi începutul edificării noii ordini. Dar acest ideal democratic a fost pângărit de asociaţiile de revoluţionari, apărute ca ciupercile după ploaie, în oraşe unde nu se trăsese un foc de armă sau unde nu se auzise despre revoluţie. Revendicările materiale (în terenuri sau bani), ca recompensă pentru participarea la revoluţie, au pus sub semnul întrebării credinţa într-un ideal sau posibilitatea materializării lui în societatea românească.

222

1961. Rapid Growth as a Destabilizing Force. 34-35. p. 382.S. Social Theory and Social Structure. Commonwealth Address. 25 Arendt. F. 1963.. 1.NOTE: Huntington. Paris. p.cit. States and Social Revolutions. p. p. 1962.. Karl.. 1-19. Révolution dans la révolution et autres essais. 19.. 11. Reflection on Revolution: Definition and Explanation in Recent Scholarship.. p. În: History and Theory.U. Paris. XXIII. 1965. Gustave. Houghton Mifflin.. I. citat în Ch. cit. Theda. Editura P. 1997. 14 Lewis. 33 Bauer. 22 Le Bon. Arthur W. Bucureşti. Johnson. Le changement politique et la transformation des régimes. p. III. Samuel. Ordinea politică a societăţilor în schimbare. 16 Rostow. 1920. Prentice Hall. In: T. 28 Ibidem.F. Toronto. 1993. Chalmer. Barry. Cambridge University Press. Princeton. 3 Deutsch. The Revolutionary process. Andrei. vol. Fr. Editura Humanitas. Reflecţii asupra revoluţiilor din Europa. Ventage Books. 8-9. nr. pp. 1993. 2 1 223 . 6 Revel. Harry (ed. cit.). The Crisis of the Seventeenth Century. 1965. Karl W. 9 Paret. 1793-1796. 29 Hooper. Aston (ed). 29. 48. p. p. ni Jésus. 1960. 1964. 21 Merton. 5990. P. Rex. D. p. (1927). Petre. p.D. p. Theories of Revolution. 5-58.. Transitions et subordonations au capitalisme. Briton. Politics and Governement. 1970. p. 30 Debray. 24 Apud. Calea spre socialism.S. p. 27 Le Bon. op. Ni Marx. Editura politică. Iaşi.14-18. 2. R. p. 37. 7. 1972. Revoluţia Franceză şi psihologia revoluţiilor. La crise de l’économie française à la fin de l’Ancien Régime et au début de la Révolution. Chicago. Opere. Maspero. 8 Eckstein. În: History and Theory. 18 Labrousse. Crisis in Europe. XXVII. Glencoe Press. 20 Walzer. The Stages of Economic Growts. Cambridge.. 529-552. 1970. 1984. 35 Skcockpol. Paris. Bucureşti. p.. New York. C.. R. 32 Marx. 34 Ibidem. 1963. Otto. op. P. New York. New York.. 38 Crane. XXVIII. 7 Ibidem. W:W. 37 Bauer. În: History and Theory. 12 Apud Dahrendorf. Toward a Theory of Revolution. Engels. Calea spre socialism. 1965 (1938). Editura P. Michael L. Ralph. Contribuţii la critica economiei politice. Régis. La nouvelle révolution mondiale est commencée aux Etats-Unis. Princeton University Press. M. Harry.). Polirom. 39 Johnson. M. 15 Davis. p. p. 11. Lawrence.VI. vol. Olson. 1963. The Natural History of Revolution. Sociologie generală. Alain. IV. New York. Puritanism as a Revolutionary Ideology.J. Bucureşti. 40 Neumann. Russian and China. Internal War and pacification: The Vendée. Bucureşti. Karl. Karl. 1945.. p.. Editura Anima. În: Conference Across a Continent. Princeton. 1945. Editions MSH. 46-60. martie 1962. 19. 13. În: Marx. Cambridge. p. 9. cap. 1999. p. Glencoe. 2. Max. nr. 10 Kramnik. 17-20.E. 7. 1944. The Experience of Economic Growts..D. cap. 23 Ibidem. Etica protestantă şi spiritul capitalismului. Iaşi. În: Journal of Economic History. Polirom. 4 Rouquie. 19 Stone.H. Samuel P. op. How pople decide their Fate. nr. 1970. 1972.. 265. februarie 1962. 11-12. Massachusetts University Press. 601.L. 31 Ibidem. 13 Eckstein. 1964 şi On the Etiology of Internal War. În: American Sociological Review. Paris. Sigmund. Otto. 16. Cercul de editură socialistă. cit. 1966. În: World Politics. Revolution and the Social System. p. Peter. Humanitas. nr. 36 Kautsky. p. II. Godelier. 270-279. 166. Bucureşti. 1985. Anatomy of Revolution. În: Social Forces. Paris. 11 Edwards. op. 7. E. 1. decembrie 1963. Gustave. În: Traité des sciences politiques. p. Supple. (coord. 1991. Londra. 17 Hobsbawm. 1992. 41 Weber. Prefaţă. p. 1957. p. 5 Huntington. Jean Francois. H. 47. Laffont. 1560-1660. 26 Ibidem. Bucureşti. Reformă sau revoluţie socială? Bucureşti.. Integral War. p.. p. New York. James C. University of Chicago Press. A comparative Analysis of France.

Editura Albatros. VII-IX. 224 . New York. Arendt. On Revolution. Penguin Books. The Anatomy of Revolution. Bucureşti. p.. 1965. 1965 (1938). Brinton. Ventage Books. 43 Ralea. H.42 Crane. 1997. Mihai. Ideea de revoluţie.

REGIMURILE DEMOCRATICE. Democraţia este un regim politic „caracterizat prin lipsa puterii personale şi. Prăbuşirea regimurilor totalitare din sud-estul Europei în 1989 a echivalat cu sosirea timpului mesianic. Conceptul de democraţie. ca fiinţă raţională. a Judecăţii de Apoi. Din această perspectivă.CAPITOLUL 7 REGIMURILE POLITICE. nimeni nu se poate investi cu puterea de a guverna şi. eliberate de lunga noapte totalitară şi orbite de strălucirea valorilor democratice. în demnitatea eminentă a fiinţei sale se poate materializa numai într-un regim care promovează principiul egalităţii şanselor. În plus. vor păşi într-o nouă eră a dreptăţii şi a fericirii. democraţia poate fi definită ca o formă de asociere politică în care scopurile guvernării sunt. În aceeaşi 225 . Atracţia exercitată de valorile democraţiei la popoarele care au cunoscut „beneficiile“ regimurilor dictatoriale are cauze profunde. antropologice şi psihologice. vor duce automat la soluţionarea tuturor problemelor. în special. Ideea că procedurile democratice. al fraternităţii şi al participării la luarea în comun a deciziilor privind problemele de bază ale comunităţii. nimeni nu poate să-şi aroge o putere necondiţionată şi nelimitată“2. s-a răspândit cu o viteză direct proporţională cu persistenţa acestei mentalităţi magice despre politică.1. este libertatea. Era suficient să pronunţi Numele. atunci încrederea în perfecţionarea morală a omului. adică DEMOCRAŢIA. prin urmare. norma democratică vrea ca puterea omului asupra omului să nu îi fie conferită decât de un altul. Dacă esenţa omului. Introducere. Tocmai pentru că respinge principiul autocratic. Se părea că popoarele din această zonă. I. determinate de întreaga comunitate în concordanţă cu procedurile şi regulile stabilite pentru participarea politică şi realizarea consensului. ceea ce distinge un regim autocratic de un regim democratic echivalează cu o definiţie a contrario a democraţiei: „într-un sistem democratic nimeni nu poate să se desemneze pe el însuşi.1. Prin urmare. 7. odată implementate. un sistem axat pe un principiu: nimeni nu poate să se proclame conducător şi nimeni nu poate să deţină puterea într-o manieră irevocabilă sau cu titlu personal. dacă desemnarea conducătorilor nu emană dintr-un consens. nu există democraţie. şi realitatea trebuia să se supună ca o felină îmblânzită în faţa acestei voinţe magice. de obicei. Nu există democraţie nici când consensul este simulat sau forţat căci nu există consens dacă cei care trebuie să subscrie la el nu sunt liberi să-şi exprime dezacordul şi dacă acordul nu rezultă dintr-o alegere liberă a democraţiei“1.

4. acţionează în mod liber. drepturile omului) şi egalitate (dreptate socială). cine conduce – prin prisma diferitelor teorii despre natura umană şi despre cetăţenie. 2.) şi al sferei adecvate de aplicare a guvernării democratice. 5. dictator sau monarh absolut. 5. Încrederea în posibilitatea schimbării sociale conştiente. a cultivării şi protejării personalităţii sale pe un principiu fratern decât pe unul diferenţial. 3. dintre libertate (drepturile individului. Asigurarea demnităţii esenţiale a omului. Răspunsul dat la următoarele întrebări poate degaja configuraţia conceptului de democraţie: 1. pentru ca un regim democratic să poată fi implementat.ordine de idei. Încrederea în perfecţionarea morală a umanităţii. 7. realizată prin consens şi nu prin mijloace violente. în cadrul căror limite şi competenţe – ca aspect al problemei guvernării limitate sau nelimitate (. sau un număr suficient dintre ei. periodic şi în forme stabilite pentru a numi sau revoca magistraţii şi pentru a promulga sau revoca legile prin care o comunitate este guvernată“3. cu mijloace directe sau indirecte – adică prin guvernarea populară directă sau prin instituţii reprezentative şi cu ce impact asupra teoriilor despre raportul mase-elite. în ce condiţii şi sub ce constrângeri – ca formulare a problemei premiselor economice şi culturale ale democraţiei. reprezintă mai mult sau mai puţin eficient voinţa comună. 4. mai general. 226 . democraţia este o formă de guvernământ în care guvernarea de către cei mulţi este opusă guvernării de către unul singur – guvernarea de către popor fiind opusă guvernării de către tiran. el trebuie să respecte următoarele principii: 1.. Ca produs al epocii moderne. Principiul majorităţii prevalează în luarea deciziilor când poziţiile membrilor Adunării sunt diferite. Convingerea că valorile comunităţii trebuie repartizate între membrii ei cât mai repede şi cât mai egal posibil. Controlul popular al deciziilor politice prin alegeri periodice. Testul esenţial al oricărui guvern democratic constă în evidenţa că sursa autorităţii politice trebuie să fie şi să rămână întotdeauna în cadrul comunităţii şi nu la dispoziţia sau bunul plac al conducătorului: „O guvernare democratică a însemnat mereu una în care cetăţenii.. 6. 2. Eliminarea privilegiilor speciale bazate pe merite inexistente sau pe exagerarea diferenţierii dintre indivizi. în numele cărora scopuri – ca expresie a conflictului dintre individ şi comunitate sau. 3. incluzând aici structura de clasă a societăţii (dar şi alţi factori)4.

În concluzie. sistemul democratic nu este compatibil cu pasivitatea cetăţenilor în care guvernanţii. aceasta nu este o lege. el nu poate consimţi la respectarea puterii politice la care el nu participă direct şi în permanenţă decât în măsura în care el aprobă prin intermediul acesteia. el nu mai este nimic“8. Modelul clasic al democraţiei. După John Stuart Mill. departe de a trage foloase de pe urma pasivităţii şi apatiei acestora. Modelul clasic nu operează o separare între viaţa publică şi viaţa privată a cetăţenilor şi. într-adevăr. După cum remarcă David Lane: „guvernul este astfel responsabil în faţa cetăţenilor de modul în care execută deciziile lor“5. Ea constă în esenţă. să facă eforturi să le dezvolte calităţile morale şi conştiinţa politică6. eliberată de dorinţele sale egoiste şi care deţine o putere de control pe care el o exercită în permanenţă. direct sau indirect. Autorul Contractului social consideră că „suveranitatea nu poate fi reprezentantă din acelaşi motiv pentru care ea nu poate fi înstrăinată. activităţile lor de cetăţeni nelimitându-se numai la alegerile guvernanţilor lor. în consecinţă. de exemplu. El adaugă: „este evident că singurul regim care poate răspunde la toate nevoile situaţiei sociale este cel în care participă tot poporul. Mill observă din acest punct de vedere că „satisfacţia personală a intereselor private . dimpotrivă. Nu există nici o cale de mijloc. precum cele ale lui Bentham sau ale lui Locke. 227 . Ei nu sunt decât comisarii ei. 2.1. Unele teorii clasice ale democraţiei. Ea este aceeaşi sau ea este alta. Ei nu pot să conchidă nimic definitiv.7. teoriile clasice concep cetăţeanul ca pe o fiinţă raţională. mai ales. După Jean Jacques Rousseau. în voinţa generală şi voinţa nu se reprezintă deloc. omul nu este cu adevărat liber decât în măsura în care participă în permanenţă la exprimarea voinţei generale: prin urmare. Orice lege pe care poporul în persoană nu a ratificat-o este nulă. utilă“. nici nu pot să fie reprezentanţii ei. el nu este decât în timpul alegerilor membrilor Parlamentului.. deci. de îndată ce ei sunt aleşi. oamenii nu trebuie să accepte să-şi înstrăineze libertatea lor abandonând puterea lor de decizie elitelor care ar pretinde să-i reprezinte. Modelul clasic al democraţiei presupune că oamenii participă la deciziile care îi interesează în calitate de actori raţionali.. printr-un act raţional consimţit. Poporul englez crede că este liber. determină ca omul să nu ia în consideraţie decât interesele sale personale sau familiale şi să se dezintereseze de binele public“7. Deputaţii poporului nu sunt. Dar ei subliniază energic că omul se naşte liber şi că. politizată. trebuie. diversele acţiuni. participarea la funcţiile politice cele mai modeste este. insistă mai puţin asupra participării şi mai mult asupra reprezentării cetăţenilor. refuză să privilegieze viaţa privată în detrimentul vieţii publice şi al angajării în Cetate. el devine sclav.

din nefericire. cerinţa desemnării lor prin vot universal apare cu atât mai justificată“9. Am văzut mai sus că suveranitatea poporului nu poate fi înstrăinată şi nici reprezentată şi că o lege care nu este aprobată de popor este nulă. Prin urmare. Această metamorfoză se împlineşte prin reprezentare“11. „reprezentarea este mai puţin o procedură tehnică prin care se exprimă puterea poporului. În aceste condiţii. în calitate de titular unic al suveranităţii. pentru ca acest acord de voinţă să se producă. pe baza încrederii poporului. cât o manieră de a fi a acestei puteri“. nu ai alegătorilor dintr-o circumscripţie sau alta. este definită astfel în doctrină: „manifestările de voinţă care emană de la anumiţi indivizi sau grupuri de indivizi au aceeaşi forţă şi produc aceleaşi efecte ca şi cum ele ar emana direct de la corpul cetăţenilor“10. când democraţia directă caracterizată prin participarea cetăţenilor la dezbaterea trebuirilor publice. Dar cum poate poporul. în zilele noastre. Mecanismele democraţiei reprezentative. prin vot sau prin alte mijloace care să delege reprezentanţilor puterea de a statua în numele naţiunii. Reprezentarea nu constă în a delega anumitor persoane puterea de a interpreta şi de a da curs voinţelor sau aspiraţiilor membrilor colectivităţii. 3. Întrucât voinţa naţională. Ea vizează autorizarea organelor reprezentative să spună ce vrea naţiunea. cum se întâmplă. Pentru ca reprezentaţii să nu devină sclavii reprezentanţilor. ci o declaraţie de voinţă. nicidecum o realitate sociologică palpabilă. este o convenţie sau o ipoteză de lucru. implicând deci nu un transfer de voinţă. adică un act autonom de putere“12. direct şi secret de către toţi cetăţenii pentru a avea legitimitate. atribuindu-i-o naţiunii. adică de reprezentanţi ai întregii naţiuni. „trebuia ca persoane reale să formuleze o voinţă în care colectivitatea să se recunoască pe sine. „A reprezenta“ înseamnă a lua sau a 228 . parlamentarii „sunt investiţi cu un mandat reprezentativ. sunt necesare procesele de legitimare. ale marilor aglomerări umane.1. Politologul francez vede rolul reprezentanţilor în acţiunea de a da formă şi substanţă voinţei naţionale. a devenit un ideal îndepărtat al Greciei antice. voinţă care „nu există decât din momentul în care un act al reprezentanţilor a făcut să i se cunoască conţinutul. egal. democraţia reprezentativă presupune că organele reprezentative ale statului (Parlamentul) să fie alese prin vot universal. să-şi manifeste voinţa în condiţiile epocii moderne. Prin urmare. „una şi indivizibilă“. După Georges Burdeau. În lipsa condiţiilor tehnice care să permită participarea corpului cetăţenesc la dezbaterea problemelor politice şi luarea deciziilor de interes naţional.7. în doctrină s-a încetăţenit practica delegării acestei voinţe unor organisme care să o reprezinte pe o anumită perioadă. noţiunea de reprezentare care constituie placa turnantă a democraţiei clasice.

O problemă corelată. dezinformarea. guvernanţii sunt agenţi sau delegaţi care urmează instrucţiuni: teoria reprezentării ca mandat. nu este legitim în sine. Minoritatea continuă să existe. Manin consideră că voinţa majoritară devine legitimă numai dacă este constituită la terminarea unui proces deliberativ pe care toţi cetăţenii sau cel puţin cei care o doreau. Pe de o parte. procesul deliberativ poate suplini principiul majoritar şi înlocui deciziile reprezentanţilor dacă libera confruntare a părerilor privind soluţionarea problemelor reale pleacă de la masa de alegători şi de la organizaţiile ei de bază. insuficienţa informării cetăţenilor face ca decizia majorităţii să nu fie. ca indicator al procesului de democratizare. este aceea a distribuirii reprezentanţilor în cadrul grupurilor care primesc reprezentarea. guvernanţii răspund în mod responsabil în faţa guvernaţilor: teoria reprezentării ca responsabilitate. 229 . el se bazează pe ficţiunea că viaţa majorităţii se impune ca şi cea a tuturor cetăţenilor. Toate schemele reprezentării au o trăsătură în comun şi anume reprezentarea poporului. Câţi de mulţi reprezentanţi ar putea fi recunoscuţi unui grup particular? Dar ce se întâmplă cu voinţa minorităţii în condiţiile în care voinţa majorităţii devine „voinţa generală“ şi se transformă în suveranitatea poporului? După unii specialişti „principiul voinţei majoritare“ ca expresie activă a conceptului de suveranitate populară. Prin urmare. l-au arbitrat. iar amalgamul între principiul de decizie – majoritatea – şi principiul mai eminent al legitimităţii – suveranitatea globală sau unanimitatea – este abuziv. când. nu se justifică datorită transformărilor culturilor politice în culturi ale spectacolului. În aceste condiţii. Diferenţele dintre principiile reprezentării provin din dezacordul vizând grupurile care trebuie reprezentate. deşi controversată. de fapt. decât rodul întâmplării sau al manipulării“13. Pe de altă parte.ţine locul altcuiva într-o anumită situaţie sau pentru un scop anume. nu este deloc aşa. în definitiv. 3. B. şi anume dreptul cetăţenilor la informarea liberă şi corectă. manipularea şi propaganda din timpul campaniilor electorale sau trucarea sondajelor de opinie fac ca informaţiile „libere şi corecte“ să devină cu totul altceva. Garanţia instituţională preconizată de Robert Dahl. Pe de altă parte. Guvernarea reprezentativă apare atunci când controlul asupra politicilor guvernamentale este în realitate exercitat de un organism reprezentativ. Procedura care a precedat decizia este o condiţie a legitimităţii la fel de necesară ca şi principiul majoritar“14. intoxicarea. 2. poporul alege liber şi periodic un corp de reprezentanţi: teoria electorală a reprezentării. În opinia lui Giovanni Sartori există şapte concepţii despre reprezentare: 1.

Aceeaşi problematică este reluată de E. 7. Berelson sugerează că indivizii. poporul aprobă deciziile guvernanţilor săi: teoria consensuală a reprezentării. poporul participă în mod semnificativ la formarea deciziilor politice fundamentale: teoria participaţionistă a reprezentării. atinge categoriile sociale defavorizate“16.2. lipsa lor de participare politică ar contribui. ei îşi dau în acelaşi timp consimţământul lor tacit la deciziile guvernanţilor15. că „săracii şi cei care nu sunt educaţi se exclud ei înşişi prin pasivitatea lor politică“17. noile teorii despre democraţie reactualizează teoria „consensului tacit“ elaborată de John Locke. Satisfacţiile psihologice pe care indivizii le au în cadrul grupurilor primare îi fac să se dezintereseze de deciziile politice importante luate la nivel central. Totodată. guvernanţii constituie un exponent reprezentativ al guvernaţilor: teoria reprezentării ca asemănare. paradoxal. În cadrul noilor teorii despre democraţie autorii fac apel la grupurile primare pentru a demonstra funcţionarea unui sistem democratic chiar şi fără o participare puternică a cetăţenilor. Repunerea în cauză a modelului clasic al democraţiei pleacă de la constatarea apolitismului şi a ratelor scăzute de participare a cetăţenilor la viaţa politică. teoria clasică a consensului devine compatibilă cu apatia politică a masei de cetăţeni şi permite abandonarea puterii în mâinile elitei competente care se angajează să conducă destinele Cetăţii. într-un mod foarte particular. 5. Slăbirea acestui unic mijloc de control care sunt alegerile nu afectează procesul de luare a deciziilor pentru buna funcţionare a unei societăţi democratice. noile teorii despre democraţie „nu ignoră importanţa absenteismului electoral care. când oamenii acceptă să trăiască şi să muncească în cadrul unui sistem politic. 6. la bunul mers al sistemului democratic: „nu este exact că o rată de participare ridicată este întotdeauna în favoarea democraţiei“18. Shils în cadrul raportului Centru-Periferic din 230 . puternic integraţi în grupurile primare şi ataşaţi afectiv de acestea. Noile teorii despre democraţie. Prin urmare. de exemplu. 7. II. DEMOCRAŢIA CONTEMPORANĂ. Astfel. ca oglindă. Robert Dahl susţine.4.1. nu mai sunt preocupaţi de acţiunile politice centrale pe care le deleagă elitelor competente. autoritare şi lipsite de idealul democratic. Conform acesteia. poporul este în armonie c statul: teoria reprezentării ca idem sentire. Datorită faptului că aceste categorii sociale sunt incompetente.

după el. dar nu destul de capabil pentru a şi guverna pe el însuşi“24. elitele care ocupă Centrul sistemului politic pot promova propriile lor valori şi. în care unii indivizi capătă puterea de a hotărî în legătură cu aceste decizii la sfârşitul unei lupte concurenţiale duse vizând voturile cetăţenilor“22. Aceste conflicte se desfăşoară în final numai la Periferie. legitimitatea puterii lui fiind cea legal-raţională. „acest consens prezintă un caracter nonideologic“20. Shils: „indivizii se preocupă mai mult de problemele Periferiei. mai ales. decât de cele ale Centrului. susţinută între alţii de Giovanni Sartori şi Robert Dahl. bazate pe reprezentare. Conform acestuia. Aceste valori formează un consens care este anterior politicii. o cuprind. nu pot decât să limiteze eventualele conflicte care ar putea să apară în cursul procesului de luare a deciziilor. Prin urmare. de această dată în deplină raţionalitate23. de către oamenii politici aleşi pe baza competenţei lor şi pentru care acţiunea politică a devenit o veritabilă profesie“21. Conceptul de „democraţie instituţională“ a fost lansat de J. el nu poate decât să voteze. Aşadar. acceptate de toţi şi beneficiind de indiferenţa unui mare număr de cetăţeni. din cauza naturii lor nonimediate şi politice. A. „Democraţia verticală“. Schumpeter în lucrarea: Capitalism. Datorită lipsei de interes pentru acţiunea politică şi de participare la desemnarea conducătorilor. Centrul îi pare lipsit de orice dimensiune conflictuală. Aşadar. o restrâng şi o condiţionează“19.sistemul politic american care dezvoltă relaţia dintre mase şi elite în acţiunea politică. „metoda democratică este sistemul instituţional de luare a deciziilor politice. Aceste teorii elitiste despre democraţie provin din mecanismele democraţiei instituţionale elaborate după al doilea război mondial. poporul nu participă la luarea deciziilor. valorile şi instituţiile Centrului fiind. Aceeaşi viziune a democraţiei elitiste predomină şi în opera lui E. chiar dacă E. nu s-au mai putut aplica la „societăţile complexe în care deciziile importante nu pot fi luate decât de specialişti şi. Shils este conştient de eventualitatea unor fenomene conflictuale care pot apărea din interese fundamental opuse. Competenţa liderilor este aceea 231 . accentuează rolul elitelor şi al oamenilor politici profesionişti în luarea deciziilor importante: „Democraţia este sistemul politic în care poporul exercită suficient control pentru a fi capabil să schimbe conducători. adică de grupul lor primar în care sunt integraţi. pe care le lasă cu plăcere elitelor. deciziile le iau elitele victorioase în lupta pentru cucerirea puterii. deoarece nu are caracter ideologic. Mecanismele democraţiei clasice. socialism şi democraţie apărută în 1942 şi considerată o Biblie a democraţiei moderne. Democraţia instituţională limitează participarea cetăţenilor numai la alegeri prin care aceştia acceptă să fie conduşi de cei pe care ei i-au ales. de aceea.

democraţia elitistă nu presupune o participare masivă a cetăţenilor. „numai indivizii activi din punct de vedere politic trebuie să realizeze consensul. Poliarhiile. În concepţia lui R. o critică a democraţiei majoritare şi a teoriilor elitiste şi oferă o interpretare alternativă a regimurilor democratice. Dahl. Ca şi teoriile democratice. deoarece elitele au acordul prealabil al masei pasive de cetăţeni. Dahl poliarhiile sunt un amestec de democraţie şi de conducere a elitelor. pe care un guvern trebuie să el respecte dacă doreşte sincer instaurarea unui regim democratic: 232 . Ele nu sunt dominate de o elită coezivă.2. el subliniază caracterul factice al unei asemenea condiţii. de eficienţa şi de priceperea conducătorilor ei“25. de consensul puternic care domneşte la nivelul elitelor. Dar cum se realizează consensul şi legitimitatea fără întrunirea sufragiilor majorităţii? Este vorba de o reprezentare in abstracto deoarece tăcerea şi pasivitatea cetăţenilor nu înseamnă că aceştia dispar din sistemul politic sau că problemele lor nu ajung la autorităţi spre a fi soluţionate. Ca şi teoriile elitiste. înainte de toate şi mai ales. de asemenea. Acestea nu reprezintă democraţii în sensul ideal al termenului. teoriile poliarhice presupun că regimurile politice pot şi trebuie să fie deosebite şi apreciate şi după amploarea în care ele realizează conducerea de către popor. Pasivitatea cetăţenilor inactivi din punct de vedere politic este compensată.care asigură eficienţa regimurilor democratice: „Eficienţa democraţiei depinde. Aşadar. Şi în timp ce asimilează aceste prezumţii din ambele abordări. remarcând faptul că. cu toate că ele conţin elemente democratice. deoarece elitele iau deciziile cu atât mai uşor cu cât ratele de participare sunt mai scăzute.2. poliarhiile (vezi mai jos) nu se pot menţine fără legitimarea votului universal. În condiţiile apatiei politice contemporane şi al interesului scăzut pentru politică din partea maselor Robert Dahl vede în democraţie „ un sistem de lucrare a deciziilor în care conducătorii sunt mai mult sau mai puţin dispuşi să ţină seama de dorinţele guvernanţilor şi care poate funcţiona cu un slab nivel de participare a cetăţenilor“26. în modul democraţiei elitiste. deşi în poliarhii elitele şi conducătorii ocupă poziţii puternice. în momentul luării deciziilor importante. 7. procesul de democratizare impune trei condiţii şi opt garanţii. Deşi în modelul democratic propus de R. egalitatea politică şi consensul. oricare ar fi circumstanţele. teoriile poliarhiei arată că toate grupurile umane conţin tendinţe puternice spre dezvoltarea inegalităţilor şi spre apariţia conducătorilor puternici. într-o poliarhie. teoria poliarhiei avansează. După Robert Dahl. Acordul celorlalţi nu este necesar“27.

3. Concentrarea puterii executive în cabinete monocolore şi cu majoritate simplă. 8. Dreptul liderilor politici de a concura pentru voturi. 233 . 4. De a-şi formula preferinţele. De a face cunoscute aceste preferinţe celorlalţi cetăţeni şi guvernului prin acţiuni individuale şi colective. a. Instituţii care să asigure dependenţa politicii guvernamentale de voturi şi de alte forme de exprimare a preferinţelor28. 2. 5. 6. 5. Eligibilitatea pentru funcţii publice. dar îl neagă pe cel de-al doilea). Alegeri libere şi corecte. precum şi continuum-ul în care se situează şi evoluează regimurile „reale“. Dreptul liderilor politici de a concura pentru sprijin. dar îl acordă pe cel de-al doilea).A) Condiţii pentru receptivitatea preferinţelor cetăţenilor. A. Dominaţia cabinetului. Noua Zeelandă şi Barbados. 7. Dreptul de vot. Forme şi modele ale democraţiei contemporane. Modelul majoritar(ist) sau modelul Westminster are ca trăsătură fundamentală existenţa unui executiv puternic şi se întâlneşte în trei ţări: Marea Britanie. fără a face discriminări în funcţie de conţinutul sau sursa preferinţei. Cele trei condiţii esenţiale şi cele opt garanţii instituţionale sugerează cele două dimensiuni majore ale procesului de democratizare: creşterea capacităţii de contestare publică a guvernării şi creşterea capacităţii politice de participare a cetăţenilor. 7. 3. 1. hegemonia cuprinzătoare (care îl acordă pe primul. Sistemul bipartidist. 2. Surse alternative de informare. Guvernul să cântărească preferinţele fără părtinire. Are următoarele caracteristici: 1.3. Libertatea de expresie. Libertatea de a crea şi adera la organizaţii. B. cele patru tipuri ideale sunt: hegemonia închisă (care limitează atât dreptul de participare. Astfel. 1. 2. 3. Garanţii. şi poliarhia (care le garantează în cel mai înalt grad posibil pe ambele)29. cât şi cel de contestare).2. „Binomul participare–contestare îl ajută pe Dahl să definească cele patru tipuri „ideale“ de regimuri. oligarhia concurenţială (care îl neagă pe primul.

b) dimensiunea federal – unitar. Sistem bipartidist contra sistem multipartidist. 9. Bicameralismul puternic. 5.4. 5. al cărui scop este compromisul şi concertarea. 6. Banca centrală controlată de executiv30. b) Dimensiunea federal – unitar. 7. a) Dimensiunea executiv – sisteme de partide. dar constituite diferit. 6. 10. 2. contra sistem coordonat şi „cooperatist“. Flexibilitate constituţională. 2. 9. Concentrare a puterii executive în cabinete majoritare monocolore contra împărţire a puterii executive în cabinete largi multipatidiste. B. 1. 1. 2. Împărţirea puterii executive în cabinete de coaliţie. Independenţa băncii centrale31. 4. competiţie deschisă tuturor. Controlul constituţional. 8. Concentrare a puterii legislative între două camere cu puteri egale. Concentrarea puterii legislative într-un legislativ unicameral. 5. Absenţa controlului constituţional. Guvernare centralizată şi unitară versus guvernare descentralizată şi federală. Reprezentarea proporţională. Corporatismul grupurilor de interese. Sistemul electoral majoritar şi disproporţional. Pluralismul grupurilor de interese. Sistem electoral majoritar şi disproporţional contra reprezentare proporţională. 1. Guvernare federală şi descentralizată. Guvernare centralizată şi unitară. Rigiditatea constituţională. Modelul consensualist. Sistem pluralist al grupurilor de interese. 3. 7. Sistemul multipartidist. 3. 234 . Echilibrul puterii între executiv şi legislativ. Relaţii legislative – executive în care executivul este dominant contra echilibru al puterii între executiv şi legislativ. dispuse pe două dimensiuni: a) dimensiunea executiv – sisteme de partide. 8. Între aceste două modele vor exista 10 diferenţe. 4. 10.

2.. în 235 . Lipset în studiul: „O analiză comparativă a cerinţelor sociale ale democraţiei“. Constituţii flexibile care pot fi amendate de majorităţi simple contra constituţii rigide care pot fi modificate numai de către majorităţi extraordinare. „Pentru ca o democraţie să se poată menţine şi afirma trebuie ca procedurile şi normele aplicate de noile structuri democratice (. urbanizare. Lipset şi Max Lernan la sfârşitul anilor ’60 după care „cât o ţară este mai bogată cu atât ea are şanse mai mari să cunoască o democraţie durabilă“33. Aceeaşi idee este reluată de S. M.4. M. 4. pot grăbi sau influenţa procesele de democratizare în multe ţări şi în orice moment al istoriei lor recente. jocul forţelor istorice şi culturale. Bănci centrale care sunt dependente de executiv contra bănci centrale independente32. „noile democraţii“ sunt democraţiile pe cale de a se edifica în contextul politic al unui proces de tranziţie care conţine elemente importante ale unui trecut autoritar. prin urmare. în America Latină în special (unde au existat sau există încă regimuri militare).) să facă proba eficienţei lor. Sistem în care legislativele au ultimul cuvânt în privinţa constituţionalităţii propriei legislaţii contra sistem în care legile sunt subiect al controlului constituţional de către curţi constituţionale sau supreme. 7. Ele se constituie şi într-un climat de criză economică şi socială care accentuează impactul unor foarte mari inegalităţi care apar. Ele capătă o formă instituţionalizată particulară care pune accentul pe delegare (mai mult decât pe reprezentare sau participare). 5. Altfel nu s-a putea explica de ce în deceniile 5 şi 6 ale secolului XX.2. Spania. creşterea produsului intern brut etc. O eficienţă durabilă contribuie la fondarea legitimităţii. Taiwan. Două idei de bază conturează acest curent în studierea democraţiilor contemporane: 1. Relaţia dintre dezvoltarea economică şi democratizare trebuie să fie una mediată şi completată cu alte paradigme explicative. în multe ţări (Brazilia. Chile etc.. la acceptarea regulilor jocului democratic ca element al sistemului politic“34. „Democraţiile noi“ sau „democraţia delegativă“.. multe elemente ale procesului de democratizare pledează în favoarea ipotezei formulate de S. dezvoltarea democraţiei este funcţie de raportul dintre sistemele politice şi condiţiile structurale ale creşterii economice şi modernizării: alfabetizare. Se caracterizează prin analiza procesului de democratizare în Lumea a Treia în general. Coreea de Sud. Însă democratizarea nu este doar rezultatul dezvoltării economice. a autorităţii guvernamentale şi. Într-adevăr. Particularităţile naţionale. ceea ce presupune în general mai multe căi de progres economic continuu.) existau elemente ale regimurilor autoritare.3.

Weffort defineşte „democraţiile noi“ regimurile democratice care şi-au făcut apariţia după anii ’70. nu fusese niciodată implementată în ţările în discuţie. pentru explicarea acesteia ar trebui introduşi şi alţi indicatori economico-sociali privind nivelul de trai în analiza comparativă a regimurilor democratice pentru a măsura impactul dezvoltării economice asupra proceselor de democratizare: puterea de cumpărare. costul vieţii şi mai ales egalitatea economică şi social. Studiile efectuate pe 49 de ţări în cadrul proiectului din 1990 şi 1991 privind răspândirea valorilor în lume arată că „partizanii democraţiei sunt astăzi mai numeroşi chiar acolo unde inegalitatea este extremă şi unde ea a devenit cronică în ultimele decenii“37. şi acţiunea politică asupra factorilor socio-economici nu trebuie subestimată deoarece „creşterea economică şi o repartiţie mai egală a venitului trebuie să fie considerate ca produse ale proceselor democratice mai curând decât condiţiile lor“35. 236 . autorii consideră că nu îşi va exercita efectele sale asupra politicii decât pe termen lung. atât pentru Singapore cât şi pentru Kuweit şi Emiratele Arabe Unite autoritarismul dominant de mult timp în regiunile vecine ar condiţiona puternic valorile cetăţenilor lor şi structura lor politică. Întrucât bogăţia celor trei state este relativ recentă. Deşi PNB pe cap de locuitor rămâne „principala variabilă explicativă“ a democratizării. D. Una din cauzele asimetriei ar fi că exportul ţărilor nu creează „aceleaşi efecte în politica internă ca bogăţia datorită muncii productive în întreaga societate“36. În ce priveşte problema raportului dintre democraţie şi repartiţia internă a venitului în anii ’80 în studii se subliniază că cele mai bune date de care autorii au dispus nu confirmă existenţa unei legături între poliarhie şi o repartiţie mai egalitară a veniturilor. Emiratele Arabe Unite şi Singapore. În plus. Acestea din urmă se presupune că vor conduce firesc la egalitatea politică dacă instituţiile şi comportamentele democratice au cele mai mari şanse de a se răspândi în societăţile care sunt cele mai egalitare şi în alte privinţe. Polonia. E. C.ciuda unor rezultate economice remarcabile. marcând debutul unui val istoric care urma să se încheie prin schimbările politice intervenite în Europa de Est (în 1989) şi în Uniunea Sovietică în 1991. istoric. Spania este răsturnarea dictatorilor şi pregătirea căii spre instaurarea unei democraţii care. Totodată. primul în Portugalia cu „revoluţia garoafelor“ din 1974. Francisco C. Această ipoteză se verifică pe exemplul a trei ţări exportatoare de petrol din cadrul O. Aceste studii sunt foarte utile deoarece arată cum concep cetăţenii din diferite ţări rolurile respective ale egalitarismului şi ale şanselor oferite fiecăruia. Trăsătura comună a acestui regim politic actual în ţări atât de diverse precum Brazilia.: Kuweitul.

cel puţin într-o anumită măsură. este existenţa unui ţesut solid de relaţii şi instituţii politice. supunând astfel ţara ciclului „regim autoritar – tranziţie – regim democratic“. de un gen particular. Primul ansamblu de elemente vizează instituţiile precum forţele armate (inclusiv uneori serviciile de informaţii). Dacă acest ţesut este prost întreţinut de conducători 237 . în anii ’80 ea a oferit o multitudine de exemple de „noi democraţii“: Argentina. De fapt. În anumite ţări. majoritatea regimurilor politice fiind. aceste eşecuri istorice dau de gândit că unele slăbiciuni constatate astăzi în noile democraţii – pot exista chiar într-o democraţie consolidată. vechi sau noi. încă insuficient consolidate. băncile de stat şi alte întreprinderi publice. o comparaţie cu ţările Europei de Est este nu numai de dorit dar şi inevitabilă. Al doilea ansamblu de elemente vizează conducătorii (şi instituţiile care le sunt asociate)“39. se găseşte mai întâi continuitatea relativă structurilor de stat moştenite de la regimul autoritar anterior şi apoi menţinerea relativă a conducătorilor apăruţi în regimul precedent (se poate astfel vorbi de „conversiunea ideologică“ la valorile democraţiei). instabile politic şi fragile din punct de vedere instituţional.În deceniile ‘60–‘70 America Latină a oferit numeroase exemple de regimuri autoritare. Astfel Chile este în regiune exemplul cel mai vizibil al unei democraţii consolidate care a falimentat într-un moment al istoriei sale. Eşecurile „vechilor democraţii“ ar trebui să constituie un semnal de alarmă pentru conducătorii actualelor regimuri de tranziţie spre democraţie. În primul rând. regimul prezidenţial şi procedurile de stil parlamentar sunt atât de strâns amestecate încât este dificil de determinat dacă ne aflăm în prezenţa unui sistem parlamentar modificat sau a unui sistem prezidenţial modificat38. hibride. Peru şi Guatemala fiind considerate modele ale genului. ca şi responsabilitatea conducătorilor de reafirmare a acestor instituţii şi de a asigura buna lor funcţionare în situaţii de criză. unele din sistemele reprezentative cele mai moderne sunt combinate cu mecanisme de participare directă şi/sau mecanisme corporatiste. ca şi toate felurile de instituţii care au rolul de a interveni în economie care afirmă prioritatea executivului asupra parlamentului şi asigură subordonarea asociaţiilor societăţii civile la aparatul de stat. Printre aceste elemente. Ţinând cont de conjunctura istorică mondială. „Eşecul experienţelor trecute este relevant şi pentru un alt aspect: experienţa istorică a „vechilor democraţii. Noile democraţii sunt „regimuri hibride“. Brazilia. Ceea ce este indispensabil oricărei democraţii. „Noile democraţii“ sunt regimuri hibride deoarece tranziţia a impus amestecul de instituţii democratice şi de elemente importante moştenite dintr-un trecut autoritar recent.

Acest unghi de analiză este crucial pentru evaluarea perspectivelor de consolidare a democraţiilor noi“40. Conceptul de democraţie reclamă un conţinut general şi limite stricte. de asemenea. o noţiune generală a democraţiei – în jurul acestei tendinţe centrale intervin obligatoriu variante“41. reparat şi reconstruit de conducătorii democraţi şi competenţi. în ciuda deschiderii ei democratice. fie o forţă potenţială pentru democraţie. Cazurile de „renaştere“ a unui regim democratic sunt excepţionale în istorie. În materie de democraţie regula istorică este schimbarea. prin restricţii constituţionale şi printr-o structură sindicală oficială şi un „impozit sindical“ colectat de stat în scopul specific de a finanţa activităţile sindicatelor. Acesta din urmă se caracterizează printr-un ansamblu specific de instituţii juridice. consolidarea lor implică mai mult decât simpla restauraţie a unui regim democratic precedent. „tensiunea politică între societatea civilă şi stat duce deseori la interpretări divergente asupra situaţiilor hibride“42. Chiar Constituţia braziliană din 1988. „Chiar dacă considerăm drept cucerită experienţa unui nucleu central ireductibil – în ocurenţă. a păstrat majoritatea acestor instituţii cu caracter minoritar. După împrejurări. În Chile. Cazul Braziliei este tipic pentru America Latină: subordonarea istorică a sindicatelor faţă de stat a persistat de-a lungul perioadelor democraţiei populiste (1945– 1964) şi a noii democraţii (1984). În plus. actorii implicaţi în situaţii hibride pot să vadă în ele fie un handicap potenţial. ceea ce nu este un lucru frecvent. reducând autonomia unui grup particular al societăţii civile în raport cu statul. iar guvernul ales în mod democratic a creat noi posturi în aparatul administrativ pentru sutele de funcţionari superiori din vechiul regim 238 . Regimurile hibride trebuie să fie considerate ca o victorie a democraţiei. Un alt tip de situaţie hibridă se produce în ţările în care instituţiile politice sunt incapabile să supună pe militari autorităţii civile. ceea ce a făcut ca tensiunile dintre constrângerile impuse de stat şi presiunile exercitate de sindicate să persiste.antidemocratici (sau incompetenţi) el poate fi. Grila democratică ar fi dată de autonomia societăţii civile în raport cu aparatul de stat. dar idea de „democraţii noi“ presupune un anumit relativism cultural şi o anumită deschidere intelectuală. Dacă „noile democraţii“ sunt democraţii pe cale de a se naşte. destinat să controleze sindicatele şi muncitorii. generalul Pinochet a rămas comandantul suprem al forţelor armate. în comparaţie cu dictaturile totalitare pe care leau răsturnat. Această subordonare s-ar caracteriza nu numai printr-un comportament de dependenţă a muncitorilor faţă de stat dar şi prin constrângeri instituţionale care rezultă din structura complexă edificată după 1945 pentru a conserva moştenirea dictaturii Statului Nou (Estado Novo) (1937–1945).

specifice tehnicilor 239 . Weffort nu este opoziţia dintre continuitate şi ruptură cu trecutul istoric al clasei conducătoare. ci eficienţa prin care conducătorii acţionează la realizarea obiectivelor de interes general. prin extensie. atât în America Latină cât şi în Europa de Est ar fi „mecanismele de ajustare“. de asemenea. Tot o formă hibridă de democraţie. „Aceste practici de «guvernare prin decret» fac ca parlamentul şi. Elţîn şi mulţi alţii“45. fie ea recent convertită la valorile democratice ale perioadei de tranziţie. este decretismul. „susceptibile să contribuie la consolidarea democraţiei politice în ansamblul său“46. în loc să numească oameni noi pe posturile corespunzătoare. chiar violente. Dacă se poate spune că democraţiile au apărut din conflict şi din violenţă. rolul conducătorilor în procesul de tranziţie democratică. că majoritatea conducătorilor lor a apărut din dictatură. ceea ce caracterizează supravieţuirea „noilor democraţii“ în condiţii de extremă inegalitate socială şi de polarizare a bogăţiilor. sau recurgerea puterii executive din unele ţări la „măsuri de urgenţă“ ca mod obişnuit de guvernare. adică într-o situaţie în care democraţia nu este consolidată. însă mai extinsă. Weffort constată că „majoritatea tranzacţiilor democratice au fost conduse de oameni care nu «s-au născut» democraţi. Autorul atrage atenţia că existenţa regimurilor şi formelor de conducere hibride reprezintă un element de dificultate. În această privinţă. În al doilea rând. Havel în Cehoslovacia şi Walesa în Polonia sunt o excepţie în Est. făcând un „joc“ personal sau partizan44.militar. Şansele consolidării democratice sunt cu atât mai mari cu cât conducătorii sunt conştienţi de rolul lor democratic. în 1990 guvernul Coller a emis în Brazilia 150 de astfel de decrete cu putere de lege. Problema esenţială pentru Francisco C. În această ordine de idei. Decretismul este endemic în America Latină şi deformează doctrina constituţională. şansele nu sunt mai mari dacă conducătorii. Un element nu mai puţin important în consolidarea noilor democraţii şi a strategiilor de reformă instituţională îl reprezintă conducătorii politici. nu sunt conştienţi de rolul care le revine în consolidarea democraţiei sau dacă ei aparţin unei anumite grupări cu contururi imprecise. regula generală fiind personificată de Gorbaciov. în sensul că procesele de democratizare antrenează adeseori situaţii foarte conflictuale. Francisco C. trebuie să spunem. partidele şi elitele politice să fie reduse la un rol subordonat în raport cu executivul“43. lineară şi facilă. În al patrulea rând. este şi mai mare. şansele de consolidare democratică sunt cu atât mai mici cu cât conducătorii sunt mai autoritari. chiar democraţi fiind. În al treilea rând. În dezacord cu ideea că progresul spre libertate şi participare populară este o tendinţă generală.

a sfârşitului iluziilor privind viitorul democraţiei. însoţite de un sentiment de frustrare şi de neîncredere în noile democraţii.2. Într-o manieră generală. alegerile de tip plebiscitar şi clientelismul electoral. Astfel că „o caracteristică majoră a generalizării democraţiei în lumea a Doua şi a Treia în deceniile ‘80–’90 este ruptura dintre democraţia ca mişcare şi democraţia ca regim. prin urmare. un „conţinut“ şi. prin urmare. De aceea. Evoluţia democraţiei politice a dezvăluit contradicţiile şi limitele sale istorice. o anumită soliditate noilor democraţii. Are la bază următoarele premise: accederea Stângii la guvernare în multe ţări dezvoltate. trăsăturile dominante ale democraţiei delegative sunt exercitarea personală a puterii. alienarea şi declinul participării. de participare directă şi de alte forme de mediere între interese. 7. dimpotrivă.. schimbarea de paradigmă în ştiinţele despre societate. Sentimentul general este că ele au eşuat pe frontul reformelor sociale şi economice reclamate anterior de mişcările democratice“47. De aici dezamăgirea. iar. democraţia liberală din secolul trecut era o democraţie cenzitară. ar fi fost nevoie de mai multă reprezentare şi participare. structurată piramidal. Ceea ce contribuie la exacerbarea sentimentului de frustrare în America Latină este faptul că noile democraţii apar aproape ca un lucru nedorit (. democraţiile reprezentative sunt un amestec de reprezentare. indiferent de originea clasei conducătoare.. delegare. Dar în epoca noastră. ar viza locul excesiv acordat delegării în cazuri în care. Or. apatia politică. Critica structurilor democratice noi.5. forţa sa de reprezentare fiind direct 240 . Prima limită care s-a relevat şi a trebuit să fie depăşită a fost sfera îngustă de reprezentare a intereselor în instanţele puterii politice. Nevoia de reforme şi de schimbare substanţiale în politica socio-economică ar putea să confere un „sens“. mai ales după al doilea război mondial: monopolul reprezentării acordat de stat diferitelor grupări socio-profesionale: extinderea democraţiei participative la sectoarele şi segmentele vieţii economice nereprezentate mai înainte.). Democraţia socială şi economică.democratice de delegare a celor meniţi să conducă. Aceste democraţii ar fi slabe pentru că deciziile luate în numele lor acoperă centrele de putere moştenite de la fostele state totalitare. mai curând decât raporturile dintre parlamentari şi partide. Drepturile politice din secolul al XIX-lea reflectau puterea economică a unei minorităţi. şi diagnosticul pus viitorului noilor democraţii este funcţie de capacitatea lor de a satisface nevoile economiei şi ale societăţii. „majoritatea noilor democraţii latino-americane par să aibă cel puţin un punct comun cu democraţiile europene moderne: omniprezenţa disperării.

n. ele se bazează pe o solidaritate de fapt şi nu numai pe o agregare de tip contractual“48. 241 . sperându-se în soluţionarea acestor conflicte prin competiţia electorală. Credinţa că acţiunea parlamentară putea fi o formă eficientă a schimbării sociale a contribuit la ideea că conflictele de clasă puteau fi soluţionate fără recurgerea la violenţa acţiunilor revoluţionare şi la greva generală.proporţională cu mărimea proprietăţii. Prin pătrunderea în parlament a reprezentanţilor partidelor clasei muncitoare ei devin exponenţii intereselor unei clase şi a unor categorii sociale defavorizate. cerând deputaţilor o disciplină strictă de vot în cadrul parlamentului. Ideea de democraţie socială ca regim politic a primit un stimulent puternic din partea partidelor social-democratice care. actul de a vota devenea şi un mijloc de reprezentare a unor interese sociale diferite de cele ale proprietarilor. culturale. în ultima instanţă. Acest principiu al acţiunii politice colective se deosebeşte de simpla agregare a unor indivizi egali şi independenţi formal: „coeziunea lor (a partidelor muncitoreşti – n. Din acţiunea conjugată a acestora va apărea pe scena vieţii politice un nou actor. care regrupează cetăţeni în jurul programului unui partid diferit de simpla asociere electorală. drepturile politice ale minorităţii. Opţiunea partidelor muncitoreşti pentru democraţia parlamentară a permis într-o măsură transferul conflictelor social-economice din sfera societăţii civile în cadrul instituţiilor politice reprezentative. Deschiderea democraţiei politice spre alte forme de agregare a intereselor a evoluat odată cu procesele de modernizare economică. Din momentul în care partidele clasei muncitoare au câştigat locuri în Parlamentele naţionale. cucerind majoritatea parlamentară. pe baza mandatului imperativ. Odată cu cucerirea majorităţii parlamentare. au deschis democraţiei politice noi direcţii (economice. Cu atât mai mult cu cât partidele muncitoreşti au fost de la început organizaţii puternic structurate. Prin adoptarea solidară a unor interese comune mişcarea muncitorească introduce principiul acţiunii colective în instanţele parlamentare. totodată.) este asigurată în acelaşi timp de unitatea unui proiect politic. dar şi de comunitatea unei poziţii sociale concrete. industriale etc. respectând.) cu posibilitatea realizării unei mai mari egalităţi a şanselor. a cărei luptă pentru drepturi şi libertăţi politice va marca decisiv evoluţia democraţiei politice prin orientarea formei sale parlamentare şi spre reprezentarea altor interese. având în industrializare şi urbanizare cei doi piloni de bază ai ei. proletariatul. partidul putea să-şi aplice programul său de schimbare socială. acela de a reprezenta interesele clasei lor în arena privilegiată a formării voinţei naţionale.

odată cu diversificarea rolului statului ca instrument de echilibru şi compromis între diferite interese ale grupurilor şi categoriilor sociale. Criza economică din anii 1929–1933 şi apariţia regimurilor totalitare au avut pentru democraţia liberală valoarea unui eveniment–şoc. fără a înlocui însă principiul majorităţii electorale. Pe lângă liberty of a apărut şi liberty from: eliberarea de teamă şi eliberarea de nevoi. deoarece exprimarea intereselor generale (publice) ale statului presupun şi obţinerea unui cât mai larg consum social. cu consultarea şi participarea. Riscul real al pierderii credibilităţii valorilor democraţiei liberale a dus la necesitatea unei adaptări a acesteia la evoluţia tot mai complexă a societăţii lor dezvoltate. Sub influenţa consecinţelor marii crize economice dintre anii 1929–1933 se conturează şi ideea că democraţia trebuie extinsă specific şi în sfera relaţiilor de muncă din întreprinderi. Revelatoare în acest sens sunt instituţiile „păcii sociale“ iniţiate în Suedia prin acordurile de la Saltsjobadem din 1936. libertatea nu mai poate fi redusă doar la libertatea de conştiinţă şi de acţiune. să revendice dreptul de a se implica în organizarea proceselor productive şi economice ale întreprinderilor. Reprezentarea pur politică a cetăţenilor în corpul legislativ este completată astfel prin crearea unor instituţii ale reprezentării intereselor specifice diverselor grupuri sociale sau socio-profesionale. în modalităţi foarte diferite.Perioada primelor decenii ale secolului al XX-lea şi apoi perioada interbelică a fragilizat profund democraţia liberală în plan civic şi politic. „Parteneriatul social“ din Austria (1957) şi „Acţiunea concertată“ din Germania (1957). în sensul că a evidenţiat limitele sociale şi de clasă ale manifestării unor drepturi şi libertăţi civice. După cum statul nu mai poate fi redus la funcţia de „paznic de noapte“ al societăţii. prin care se asigură guvernarea majorităţii. prin instituirea formelor de parteneriat social. Sindicatele încep. Ideea democraţiei sociale se conturează astfel treptat prin îmbogăţirea mecanismelor democraţiei parlamentare cu cele care să favorizeze agregarea interesului public sau general şi prin exprimarea directă a organizaţiilor sociale şi economice. Tot acum începe să-şi facă loc ideea că democraţia trebuie să includă şi revendicarea instituţionalizării consultărilor dintre principalii actori economici şi politici. în unele ţări. a reprezentanţilor grupurilor de interes la elaborarea deciziilor de interes comun. Articularea intereselor specifice are loc în cadrul unui proces de 242 . Medierile şi realizarea unor compromisuri necesare între actorii sociali tind să completeze mecanismele decizionale ale democraţiei parlamentare. Democraţia poate împleti funcţionarea instituţiilor reprezentative. Începând cu perioada New-Deal-ului se poate constata o anumită evoluţie a democraţiei liberale.

Concomitent. el însuşi factor stimulativ al obţinerii performanţelor economice şi al extinderii posibilităţilor de satisfacere a drepturilor şi intereselor. al cărui principiu asociativ deriva nu dintr-un contact de asociere iluzorie ci din legăturile solidare impuse de armonizarea intereselor individuale în cadrul interesului general. În plus. Spunem. Prin urmare. extinderea ariei de aplicare a democraţiei conduce spre democraţia socială. democraţia socială se caracterizează tocmai prin umplerea cu substanţă socială a acestor drepturi politice într-un grad relativ autonom faţă de mecanismele democraţiei clasice. Wilson se baza pe omogenitatea de voinţă a majorităţilor şi. adică a acelora care în fond reprezintă grupul. Aceste instituţii conţin premisele favorabile depăşirii tensiunilor sociale şi conflictelor de muncă. în funcţie de avere şi studii.negociere dintre elitele şi membrii grupului. fără să abandoneze principiile de bază ale democraţiei politice. posibilitatea aplicării acestor principii pentru un număr mult mai mare de cetăţeni. voinţa majorităţii putea să articuleze mult mai eficient ideea de Bine Public ca o sinteză a intereselor particulare. „Principiul naţionalităţilor“ al preşedintelui american W. agregarea intereselor intergrupuri la nivel naţional „trebuie să se efectueze în mod necesar prin negocieri la nivelul elitelor“49. Dar. formarea statelor naţionale pe un nucleu etnic. în consecinţă. democraţia socială a făcut. În raport cu democraţia din perioada liberalismului clasic. acest pluralism al grupurilor de interese va evolua spre formarea de instituţii ireversibile cum ar fi: economia mixtă şi parteneriatul social. „relativ autonom“ deoarece. Ea nu restrânge democraţia politică şi nu goleşte de conţinut mecanismul reprezentării ci evită transformarea statului într-un instrument al unor grupuri financiar-bancare sau de altă natură. el însuşi supus la un adevărat „proces de colonizare“ în structurile sale de către 243 . omogenă. ci o comunitate organică. Deschiderea democraţiei politice spre alte forme de agregare a intereselor în cadrul vieţii sociale a evoluat odată cu diversificarea funcţiilor statului. pe socializarea solidară a intereselor comune. din deschiderea ei spre societatea civilă. unde aria reprezentării proporţionale a unor segmente restrânse ale populaţiei era dispusă piramidal. Pe linia dezvoltării instituţionale a democraţiei reprezentative. asociativă. majoritar a oferit un teren favorabil pentru dezvoltarea teoriei şi practicii democratice. realizării unui cadru de stabilitate socială. poporul nu se mai reduce la o minoritate de cetăţeni calificaţi să guverneze în numele Binelui Public. Prin intermediul reprezentării proporţionale. „întrucât nici un grup nu este majoritar“. sinteză între democraţia politică şi democraţia directă. În sistemele politice pluraliste exprimarea şi manifestarea diverselor grupuri socioprofesionale asigură buna funcţionare şi echilibrul democraţiei.

între indivizii care populează comunitatea politică trebuie să existe relaţii de interacţiune şi de solidaritate: justiţia. securitate socială. negarea luptei de clasă“50. Primul principiu implică separarea societăţii civile de cea politică. Statul nu mai apare ca fiind exterior societăţii civile. În primul rând. inegalităţile reale existente între indivizi şi în particular. În condiţiile exploziei unor multitudini de interese şi revendicări. O altă caracteristică a democraţiei sociale este că ea antrenează o extindere a mecanismelor reprezentării prin care „voinţa generală“ nu se va mai exprima numai prin votul majorităţilor ci din ce în ce mai mult prin negocieri purtate cu reprezentanţii grupurilor sociale şi socio–profesionale. Reprezentarea pur politică a cetăţenilor în corpul legislativ este completată prin reprezentarea intereselor sociale. de altminteri corelate. societatea este compusă din indivizi independenţi şi egali în drepturi. diferenţele economice nu sunt luate în consideraţie în participarea la deciziile politice.interesele noilor forţe sociale care nu se bucurau de o mediere adecvată a lor în logica reprezentării. Sub influenţa acestei concepţii libertatea nu mai vizează doar spaţiul de acţiune al unui individ izolat şi abstract. ordinea publică. odată cu invadarea noilor actori sociali au pus într-o altă lumină raportul dintre stat şi societatea civilă. Această tendinţă de diversificare a funcţiilor sale şi de creştere a rolului său. la origini. fiecare din acestea sunt prevăzute cu mijloace necesare pentru a le exercita. Legitimitatea democraţiei sociale în societăţile contemporane se bazează pe teoria relaţionistă a statului. garantarea drepturilor economice şi sociale. ci ca expresia ei etico-juridică. Spre deosebire de teoriile contractualiste şi jusnaturaliste care au impus concepţia substanţială despre stat (statul văzut ca persoană). iar votul devine un mijloc de revendicare a intereselor sociale. Credinţa că democraţia parlamentară va contribui la soluţionarea conflictelor de clasă fără să recurgă la violenţa acţiunilor revendicative a dus la afirmarea principiului asociativ în viaţa politică. prin alegeri. să desemneze pe deţinătorii puterii. al doilea. ca aritmetica numărului. reuniţi pur şi simplu în afara unei legi pe care ei înşişi şi-au dat-o. de nevoi. ci individului i se vor recunoaşte şi alte libertăţi decât cele politice: eliberarea de teamă. pe două principii. utilităţile. Jocul electoral nu mai poate să se prezinte independent de realitatea socială. diferit de simpla agregare a unor indivizi egali şi independenţi formal: „Democraţia liberală se bazează. în al doilea rând. democraţia nu mai poate fiinţa numai prin faptul că cetăţenii au posibilitatea. teoria relaţională consideră că între aceste substanţe primare. ca în doctrina liberală. 244 . Instituţiile politice ale statului sunt puse în slujba societăţii civile prin transferul unor prerogative ale puterii politice la diferite paliere ale societăţii civile.

Multiplicarea revendicărilor a evidenţiat slăbiciunile reprezentării politice şi a partidelor în articularea intereselor majore ale diferitelor grupuri socio-profesionale. ca în cazul democraţiilor populare din ţările foste comuniste şi unde democraţia înseamnă promovarea şi apărarea unor interese de grup? 245 . Dar egalitatea drepturilor politice nu înseamnă acelaşi lucru cu egalitatea socială a membrilor unei colectivităţi. ci perfecţionarea lor.. negocierile. reprezentarea ei nu este mai puţin importantă decât oricare alta. a ordinii democratice. industrială. De aceea. chiar inevitabilă. competiţia şi conflictele de la baza grupurilor determină ca interesul acestora să fie mediate de reprezentanţii lor în afara sferei de reprezentare politică: „Ideea mai veche a democraţiei moniste în care asociaţiile politice au fost considerate inutile şi nelegitime s-a transformat într-un sistem politic pluralist în care asociaţiile autonome au fost considerate nu numai legitime dar şi necesare actualmente pentru democraţia pe scară vastă (. în condiţiile în care partidele şi parlamentele nu le mai pot articula în voinţă politică. la fel cum cucerirea majorităţii în democraţia politică înseamnă premisa esenţială a reprezentării unui ideal colectiv. Aceste noi forme de control democratic acţionează în numele unui interes de grup sau colectiv. Dar cum se poate vorbi de comunitatea intereselor şi de realizarea unui ideal colectiv atâta vreme cât cucerirea majorităţii nu este posibilă. vechea credinţă că cetăţenii ar trebui şi ar putea să urmărească binele public mai curând decât scopurile lor particulare devine mai greu de susţinut deoarece binele public s-a fragmentat în interese individuale şi de grup“51.) democraţia socială reprezintă recompunerea acestor interese de grup într-o nouă accepţie a Binelui Public. pentru reprezentarea unui interes solidar ele presupun consensul. Concertarea intereselor se deplasează spre executiv. Ea nu urmăreşte eliminarea mecanismelor democratice. compromisul ajută mecanismele decizionale. Armonizarea şi concentrarea acestor interese au arătat fisurile formelor de control ale instituţiilor democratice tradiţionale. În concepţia mai veche. După cum principiul majoritar nu poate fi ipostaziat în expresia interesului general deoarece ar însemna să admitem că interesul majorităţii primează asupra celui al minorităţii sau interesele de grup primează asupra celor individuale. În diferitele sale ipostaze (economică. Medierile. considerată că are un rol determinant. dezirabilă. În cadrul democraţiei sociale indivizii concurează între ei pentru a influenţa procesele de luare a deciziilor şi deoarece puterea economică.. În consecinţă. fără a înlocui însă principiul majorităţii.). facţionalismul şi conflictul politic erau privite ca o parte normală. de grup etc.

deci al unui întreg structurat organic în afara căruia individul nu poate fi conceput. De asemenea. În aceste condiţii deciziile luate de majoritate ar putea fi impuse fără ca esenţa democraţiei să fie alterată. voinţa generală. într-o colectivitate solidară. Începând cu secolul al XX-lea. Pentru ca o democraţie să fie autentică trebuie ca să existe o comunitate de interese în cadrul comunităţii pentru ca toate voinţele individuale să se poată topi într-o singură voinţă. „Dacă decizia luată de majoritate pare să ţină de esenţa democraţiei. democraţia socială are la bază ideea socializării care face din individ un membru integrat al unei colectivităţi. apare o falie în principiul majorităţii: nu acesta constituie baza democraţiei ci ideea de interes general la care participă toţi şi la care toţi au. divergenţele de vederi nu constituie o raţiune suficientă pentru a separa. deoarece aceste decizii ar putea viza interesele vitale şi generale. Dimpotrivă. pentru că minoritatea în general. extrăgându-se din acest principiu „liberal“ forma individualistă a libertăţii şi a egalităţii juridice. adică a democraţiei politice. aceasta numai pentru că. democraţia socială consideră libertatea şi egalitatea fiecăruia ca membru al unei comunităţi. de asemenea. Dimpotrivă. ajungând astfel la o interpretare individualistă a democraţiei.Formele de manifestare ale democraţiei sociale diminuează efectele acestei axiome: prin accentul pus în cadrul proceselor de socializare pe supunerea fiecărei voinţe particulare la autodeterminare sau autonomie şi nu pe înregimentare autoritară. Dar această autonomie nu este posibilă decât încorporând individul într-un întreg. deoarece individul nu poate exista decât ca fiinţă socială. din raţiuni de ordin moral şi 246 . Ideea vechii doctrine a dreptului natural după care toţi oamenii sunt egali de la natură în actualizarea ei presupune că în democraţia autentică nu este absolut necesar ca deciziile să fie luate în unanimitate. Concepţia după care principiul majoritar are cel puţin avantajul de a favoriza libertatea marelui număr şi a construi principiul democraţiei este o concepţie individualistă. Ea consideră drept esenţa mecanismului democratic agregarea impersonală a indivizilor. există o concepţie individualistă şi despre stat şi societate care estimează că libertatea individului se poate justifica fără să se ţină seama de întregul din care face parte. datoria şi dreptul să coopereze. ceea ce presupune ştergerea liniei de demarcaţie dintre majoritate şi minoritate. Nici un individ nu poate exista izolat de grupul său de referinţă. dar că este necesar ca toţi membrii să fie egali în ceea ce priveşte capacitatea de discernământ privind preferinţele personale şi binele public. şi încă din primii ani ai existenţei sale el este condiţionat de o întreagă reţea de valori şi norme care îi influenţează modul său de a fi şi de a se comporta.

Dezvoltarea ideii de democraţie socială în perioada interbelică. Ca embrioane ale democraţiei sociale în această perioadă pot fi individualizate următoarele direcţii: politici pentru egalizarea şanselor şi condiţiilor de plecare. o reneagă. ca membru cu drepturi depline al colectivităţii. pentru că ea acordă mai multă valoare solidarităţii comune decât propriei sale opinii divergente. extinderea sistemului de asigurări (pensii. diferenţa dintre cele două noţiuni de democraţie ne duce la opoziţia dintre momentele istorice şi sociale care le-au generat. va prefera să facă ceea ce a decis majoritatea. el se marginalizează din oficiu. Ca urmare a constituirii economiilor mixte. Democraţia politică stipulează egalitatea juridică în drepturi a indivizilor izolaţi. De aceea. 7. în timp ce democraţia socială militează pentru o egalitate reală a condiţiilor de viaţă şi a drepturilor în universalitatea lor. începe să se contureze în anii postbelici o mai mare deschidere a regimurilor democratice spre atenuarea inegalităţilor economice şi îmbunătăţirea nivelului de trai al păturilor defavorizate. Decizia luată de majoritate îndeplineşte în societatea solidară o altă funcţie socială decât în societatea bazată pe clase. locuinţe sociale. planning familial) prin dezvoltarea politicilor de redistribuire. ea capătă forma unei gestiuni. forma unei guvernări.6.2. plecând de la considerarea individului în interdependenţa sa socială indisolubilă cu ceilalţi. în timp ce în prima ea nu este decât o decizie asupra diferitelor mijloace de a urmări un interes comun. în timp ce. el nu mai aparţine colectivităţii solidare. o politică fiscală adecvată (impozite progresive pe venit). Preocuparea social-democraţiei în anii postbelici pentru valorile democraţiei sociale derivă din cele două axiome cuprinse în ideologia socialismului european: 1. în primul caz. în al doilea caz. solidaritatea tuturor. În realitate. ci aceasta decide să se supună majorităţii. ea capătă. omul este 247 .“52.tehnic. Cineva poate dezaproba o lege pentru că el consideră că ea nu ar putea produce nici un efect. extinderea învăţământului obligatoriu. a articulării ideii statului social în majoritatea ţărilor occidentale. ajutoare de şomaj. În acest ultim caz. subvenţionarea anumitor servicii publice importante. dar aceasta este cu totul altceva decât dacă el dezaprobă pentru că el nu recunoaşte scopul societăţii.“ „Diferenţa dintre democraţia politică şi democraţia socială este funcţia socială a deciziilor majoritare în cele două tipuri de democraţie. În concluzie. deci majoritatea nu impune niciodată decizia sa minorităţii. sau că ea ar avea efecte dăunătoare. şi atât cât depinde de el. În aceasta din urmă ea este întotdeauna o decizie orientată spre interesele unei clase contra celorlalte clase. care este căutarea binelui colectivităţii.

contribuind la gestiunea macroeconomică. 4. de mărire a salariilor. în concurenţă unele cu altele. 2. în instituţiile înfiinţate de social-democraţi. Acestea se poartă în jurul ratelor de creştere economică. în special cele reprezentate de sindicate şi organizaţiile patronale. pentru problemele dezvoltării sociale oferă datele tehnice negocierilor. 2.întotdeauna un scop în sine şi nu un mijloc. 3. ratelor dobânzii şi inflaţiei. Comisiile pentru industrie şi agricultură. gradul de reprezentare în componenţa comisiilor de negociere a tuturor categoriilor de salariaţi. gestionează sistemul de securitate socială. În această Comisie. Partidele social-democrate au păstrat legături privilegiate cu sindicatele. Prin urmare. în plus. grupurile de interes sunt atestate şi stimulate să trateze ca protagonişti autonomi. Concluziile acestor negocieri sunt înscrise în contractul colectiv de muncă şi devin obligatorii atât pentru angajatori cât şi pentru angajaţi. negocierile se poartă între un număr egal de reprezentanţi (câte 8 din fiecare parte) ai Organizaţiei Naţionale a Sindicatelor şi Patronatelor la care participă şeful statului şi primul ministru (de o parte şi de alta). fiind încorporate în procesul guvernamental de luare a deciziilor. sindicatele exercită o acţiune de reglementare a salariilor şi participă la supravegherea stabilităţii preţurilor şi la determinarea orientărilor politice globale. omul este. la nivel naţional. Aceste relaţii nu se conformează modelului american în care grupuri de interes dispersate. în 1957. Funcţionarea Comisiei paritare se bazează pe următoarele principii şi structuri: 1. a condiţiilor de muncă şi de viaţă ale salariaţilor. pentru preţuri şi salarii. exercită din exterior o presiune asupra guvernului care ocupă astfel locul unui arbitru. începând cu muncitorii necalificaţi şi cu membrii de sindicat din secţii şi ateliere. a Comisiei paritare pentru preţuri şi salarii. subiect şi obiect al propriei sale dezvoltări. iar când ele s-au aflat la guvernare au introdus în procesul de luare a deciziilor instituţii de cooperare între interesele organizate. negocierile tripartite stat – patronat – sindicate. În cadrul Comisiei paritare eficienţa 248 . concomitent. acţiunea politică se justifică numai în măsura în care practica stimulează realizarea acestor valori. Dimpotrivă. Camerele de muncă au dreptul să prezinte avize motivate privind proiectele de lege şi. Instituţiile Sozialpartnerschaft-ului funcţionează pentru că sindicatele acceptă cadrul global al economiei de piaţă. Această reprezentare cât mai exactă a intereselor profesionale în instanţele centrale ale puterii s-a materializat în Austria în instituţia „Parteneriatul social“ (Sozialpartnerschaft) intrată în vigoare odată cu înfiinţarea.

mişcările ecologiste şi feministe. a-l lăsa să exploateze în pace desăvârşită pe cel slab şi neajutorat. mentale. Justiţia şi solidaritatea socială sunt considerate de către social-democraţi valori fundamentale ale democraţiei pluraliste contemporane. şomajului. Perenitatea 249 . Dar libertatea absolută. Libertatea individului într-o primă accepţie înseamnă. fără corectivele normelor morale şi sociale de convieţuire. născute din mişcarea muncitorească. În epoca în care la orizont se profilează noi sfidări. sociale şi trebuie să câştige independenţa în raport cu proprietarii mijloacelor de producţie şi deţinătorii puterii politice“53. a acelui cadru de cooperare care facilitează soluţiile de compromis. justiţia şi solidaritatea considerate drept obligaţia reciprocă care decurge dintr-o necesitate comună“. În timp ce a respecta libertatea unei societăţi inegalitare înseamnă a proteja privilegiul.procedurilor de negociere se bazează pe faptul că participanţii cuprind un cât mai mare număr de interese posibile. în opinia lui Willy Brandt: „libertatea. aceste principii îşi reafirmă valabilitatea în lupta împotriva neocolonialismului economic. mişcările de eliberare. Valorile fundamentale ale acţiunii socialiste sunt. Istoria secolului relevă că justiţia şi solidaritatea socială sunt condiţiile indispensabile pentru realizarea unui anumit consens social. ca principiu şi valoare social–politică. ca membru al comunităţii“54. este inumană fiindcă afectează celelalte valori ale vieţii sociale pe baza cărora aceasta este posibilă. economică şi culturală a omenirii. În „Declaraţia de principii a Internaţionalei Socialiste“. Ea este expresia practică a redescoperirii ideii de OM şi a unui angajament faţă de victimele injustiţiei. Aceste principii sunt interdependente deoarece sunt rezultanta democraţiei politice şi a drepturilor fundamentale ale omului. Reconstrucţia posttotalitară a lumii solicită un nou cadru de solidaritate şi de conjugare a eforturilor în care aceste valori. poate asigura satisfacerea unor largi grupuri de interese prin participarea lor la procesele decizionale. nesiguranţei în faţa zilei de mâine. solidaritatea este indispensabilă pentru supravieţuirea omenirii. asigură cadrul realizării libertăţii individuale şi egalităţii şanselor. tradiţiile culturale ale mutualismului şi securităţii sociale pot contribui la un nou ethos umanist „în care orice om îşi va putea dezvolta liber personalitatea şi va putea participa la viaţa politică. discriminărilor etnice şi naţionale. Solidaritatea. adoptată la cel de-al XVIII-lea Congres din 20–22 iunie 1989 de la Stockholm se afirmă:„Dreptatea semnifică sfârşitul tuturor discriminărilor individuale. după cum se ştie. Într-o lume a schimbărilor globale şi rapide. Ea necesită o compensaţie pentru inegalităţile psihice. manifestarea acţiunilor sale după propria-i opţiune şi voinţă. precum şi egalitatea drepturilor şi şanselor.

drepturile societăţii cresc şi veleităţile individului scad. Analizele efectuate în acest sens relevă cauzele complexe ale dezintegrării ţesutului social: urmărirea exclusivă a interesului propriu. în anumite limite. Concepţia despre democraţie expusă în Programul Partidului Naţional Ţărănesc din 2–6 februarie 1935 confirmă schimbarea de paradigmă în ştiinţa despre societate: „O adevărată revoluţie se afirmă în domeniul tuturor valorilor: spirituale şi materiale. prin intermediul cooperării. numeroşi oameni cad victima unor infirmităţi. Libertatea omului înseamnă şi egalitatea şanselor pentru fiecare individ. a solidarităţii. independente de voinţa sau calităţile individului.7. mizeria. Iată de ce politicile prin care se urmăreşte realizarea solidarităţii corijează. În societatea noastră a insecurităţii a intra în secolul al XXI-lea apare uneori ca o ruptură cu o formă de cultură. lipsa de succes a indivizilor aflaţi în competiţie. din ce în ce mai pronunţat.. sentimentul de nesiguranţă în faţa unor evoluţii neînţelese sau ameninţătoare. Unii nu rezistă competiţiei. cu o moştenire a habitudinilor şi a comportamentelor date de istorie“55. La acestea se mai adaugă traumatismele excluderii şi teama de insecuritate. de la regimurile politice şi economice la fenomenele de cultură. au distrus echilibrul delicat al speranţelor care prevala în lunga perioadă de creştere din epoca glorioasă a celor 30 de ani postbelici. În toate ramurile de activitate. egalitatea şanselor nu asigură şi egalitatea realizării lor. răbufnirea instinctelor posesive cauzate de şocul sărăciei.2. Problematica democraţiei sociale în România interbelică. Încercând să găsim o cheie explicativă la această schimbare de 250 .). importanţa de coeziune şi solidaritate trece înaintea pretenţiilor individului izolat“56. solidarist. (. iar sistemele de relaţii în care se află angajat individul sunt diferite şi inegale.democraţiei presupune realizarea sintezei dintre garantarea libertăţilor individuale şi aceea a drepturilor sociale. calamităţi sau forţe distructive ale istoriei. „Temerile legate de schimbări. 7. Dar egalitatea şanselor fără garanţii reale de egalizare a condiţiilor de intrare în viaţă este doar una formală în faţa legii. lipsa de perspective a unui proces care uneori ameliorează în mod scandalos soarta altora. criza de identitate. renaşterea integrismelor şi a pasiunilor naţionaliste. resentimentele legate de excludere. Ea se poate rezuma la o transformare a societăţilor fondate pe idealul individualist în societăţi de tip social. Libertatea individului este direct proporţională cu diversitatea alternativelor de manifestare oferite fiecărui cetăţean.. în condiţii de şanse egale. dezrădăcinarea. Din motive diferite. şomajul. În documentele partidelor socialiste şi social-democrate elaborate după 1989 se recunoaşte situaţia dramatică a dezagregării solidarităţii sociale şi a adâncirii nedreptăţilor sociale în lumea contemporană.

a desfiinţării discriminărilor în aplicarea lor. Toate acestea au servit de minune doctrinarilor ţărănişti în misiunea lor de a demonstra superioritatea democraţiei rurale asupra celei liberale din România interbelică. Constantin Rădulescu Motru. Petre Andrei. chiar contra colectivităţii. Pe de altă parte. eficienţa economică şi schimbarea tipului de repartiţie au exercitat o formidabilă presiune asupra politicului. În 251 .) democraţia pe care am moştenit-o de la veacul trecut pornea de la ideea de individ şi nu de la aceea de grup“57. obligându-l la concesii importante şi la replieri strategice. a găsit un puternic ecou şi a exercitat o influenţă durabilă asupra sociologilor de la „Viaţa românească“ dintre care mulţi vor adera la ţărănism în deceniul patru şi. opusă democraţiei liberale reiese cu claritate din preambulul programului din 1935 care îi fixează cadrul lui esenţial: „Vechea democraţie a secolului trecut (... În această privinţă concepţia despre democraţia rurală afirmată tranşant de preambulul Programului Partidului Naţional Ţărănesc din 2–6 februarie 1935 valorifică studiile despre democraţie ale teoreticienilor ţărănişti din deceniile trei–patru: M.. ca o consecinţă a luptei pentru extinderea votului universal şi a generalizării drepturilor politice. Metoda lui Durkheim care vedea în aceste credinţe fapte sociale independente de voinţa individului sau de subiectivitatea cercetătorului. procesele de industrializare au dus la un nou tip de raţionalitate economică în care concentrarea producţiei. Sub influenţa obiectivismului sociologic profesat de şcoala sociologică franceză a lui Émile Durkheim societatea este.paradigmă. Cooperativismul. Virgil Madgearu. a recunoaşterii principiului majorităţii ca singura sursă de legitimare a puterii politice.. Societatea este anterioară. autonomă şi superioară individului izolat. Această democraţie era mai mult formal–politică şi prea puţin economică. impunea raporturi sociale de tip solidarist. Ea insista mai mult asupra drepturilor şi prea puţin asupra datoriilor de solidaritate şi cooperare (. Modernizarea politică s-a manifestat cu precădere printr-o explozie a ratelor de mobilizare şi participare. ca formă de organizare a economiei agrare. după cum vom vedea. înainte de toate. considerăm că ea poate fi găsită în procesele de modernizare politică şi economică din a doua jumătate a secolului al XIX-lea care au indus apariţia pe scena istoriei europene a noi actori şi instituţii precum şi noi modalităţi de exprimare a intereselor socio-economice în instanţele supreme ale puterii.) a creat o ideologie care asigură individului toate libertăţile. Cum îşi vor edifica ţărăniştii modelul lor de democraţie ţărănească. un „ansamblu de idei“ şi de „credinţe colective“ care instituie solidaritatea socială. Constantin Stere. Ralea. vor aduce o contribuţie decisivă la elaborarea profilului ideologic şi doctrinar al „statului ţărănesc“.

dimpotrivă. Sterian Dumbravă nu se sfiieşte să vorbească de posibilitatea instaurării unei dictaturi ţărăneşti. adică fără asigurarea libertăţii individuale şi a libertăţii comunale. garanţia libertăţilor şi drepturilor cetăţeneşti etc. o democraţie de drepturi dar şi de datorii. se putea citi în preambulul Programului din 1935.. Ţ. nu anarhie. ceea ce lasă să se întrebată poziţia coerentă a conducerii P. având în vedere principiul majoritar şi solidaritatea organică a intereselor. La rândul său. adică acea formă de organizare politică şi economică a statului care-şi trage rădăcinile de viaţă din înseşi „realităţile organice ale acestui popor de ţărani“ şi care caută „să cuprindă posibilitatea de afirmare a acestei vieţi în plenitudinea tuturor nevoilor şi a aspiraţiilor ei“. În special studiile lui C. o ţară – având pe deplin asigurate drepturile şi libertăţile cetăţeneşti şi autonomia locală – va avea.. cel puţin în problemele teoretice fundamentale. Or. dar şi de obligaţiuni“58. sociologul Petre Andrei vedea în noul concept de democraţie. încă din 1922 Constantin Stere încadra ferm regimul parlamentar pe principiul constituţionalismului (al statului de drept): „Fără supremaţia legii şi fără autonomie locală. constituţionalismul lor va rămâne o simplă faţadă în dosul căreia se poate ascunde arbitrarul şi despotismul cel mai neînfrânat. care să fie „expresia raporturilor de forţă dintre clasele sociale“. Prin urmare. Astfel. Ralea au constituit repere esenţiale pentru coagularea tezelor de bază ale ideologiei statului ţărănesc: „Monarhia constituţională. desigur. ea nu este relevantă pentru raportul de forţe din societatea românească. „o democraţie ordonată. oricât de rudimentar ar fi aparatul ei central. cum spunea Lasalle. într-un discurs rostit în Parlament în 1936. M. Stere. solidaritatea tuturor claselor în jurul ţărănimii – factor esenţial de producţie. deoarece statul cultural trebuie să fie un stat etic care să îşi asume sarcina educării subiecţilor săi în spiritul caracteristicilor fundamentale ale vieţii ţărăneşti. Deoarece democraţia burgheză este o caricatură a instituţiilor importate din Occident. oricât de perfecţionat ar fi aparatul central de guvernare al acestei ţări. aceste 252 . ca şi după adaptarea lui. Şi. o democraţie disciplinată. Sterian Dumbravă propune o Constituţie Ţărănească pentru statul ţărănesc. regimul legal şi constituţional. Virgil Madgearu. Într-adevăr. adică să consacre forma de organizare socială pe care voinţa generală o urmăreşte61. Prin democraţie socială Sterian Dumbravă înţelege democraţia ţărănească. Petre Andrei vede în statul cultural o expresie firească a democraţiei sociale. o democraţie de libertăţi. sunt puncte de sprijin care păstrează pentru noi toată valabilitatea lor“59. ca fază de tranziţie de la democraţia liberală la statul ţărănesc „ca dictatură legitimă şi pozitivă a atâtor milioane de ţărani“. N. o bună şi democratică guvernare“60.preajma elaborării Programului aceste studii se înmulţesc.

. oficiosul partidului. Tot Virgil Madgearu va evidenţia într-un studiu din 1935 superioritatea democraţiei solidariste asupra celei individualiste. Încă din primele sale scrieri cu caracter social–politic: „Ideea de revoluţie în doctrinele socialiste“ (în limba franceză. ca şi întotdeauna. prezentă în cele două curente. Petre Grosu. Ilarie Dobridor. Gh. ea rezidă din „explicarea omului“. cooperatismul ca şi spiritul comunitar. Ele trebuie să lucreze la opera de luminare a satelor. ca inhibiţie a pornirilor primare. şi formaţia sociologică şi economică a acestor tineri intelectuali ţărănişti. estetică. după ce în ianuarie 1933 G.caracteristici sunt cultul muncii. pentru că avem un ideal în lupta pe care o ducem: să întronăm în România un regim democratic. etică şi filozofie. în frunte cu C. a instinctului de conservare şi de subordonare a acestora unor scopuri etice. Ideea de evoluţie a individualităţii umane spre formarea personalităţii. care va fi şi ea. Anton Alexandrescu etc. „Introducere în sociologie“ (1926). psihologie. Sevastos. putem anticipa o anumită continuitate programatică între poporanism şi ţărănism. şi solidarismul social sunt cele două 253 . Ion Răducanu. Ralea devine directorul ziarului „Dreptatea“. Petre Andrei. Dacă avem în vedere demofilia profesată de grupul „Vieţii româneşti“. de esenţă liberală: „În locul acestei democraţii individualiste se dezvoltă o democraţie socială. În ultimă instanţă. „scoţându-le din mizeria şi întunericul în care trăiesc“ şi să inducă în comportamentul maselor de ţărani „conştiinţa datoriei şi respectul drepturilor“62. Alături de Virgil Madgearu. „Contribuţii la ştiinţa societăţii“ (1927) concepţia lui Mihail Ralea despre viaţa. biserica. În 1934 M. cu drepturile ei inalienabile. ca rezultat al procesului dramatic de eliberare a acestuia de servituţile pur biologice. constituţional şi parlamentar“63. Pentru edificarea unei democraţii autentice în statul ţărănesc instituţiile satului: şcoala. spiritul de asociere. bazată pe libertate. Ibrăileanu îi încredinţase conducerea revistei ieşene „Viaţa românească“ împreună cu doi codirectori: G. Călinescu şi M. administraţia au un rol decisiv. evoluţia societăţilor este influenţată de obiectivismul sociologic al lui Emil Durkheim şi al şcolii acestuia. perfect orientaţi. Victor Jinga. Stere. dar pe o libertate încadrată în acţiunea socială în general“64. 1923). Iar Virgil Madgearu repeta şi el aceeaşi idee în 1928: „Noi ne găsim azi. Zane. Concepţia despre democraţie a lui Mihai Ralea se formează pe acest fundal sociologic ale cărui perspective însă se adâncesc cu concluziile studiilor sale de antropologie. Mihai Ralea (1896–1964) s-a impus ca o personalitate remarcabilă a „noului val“ de tineri intelectuali radicali din structurile de conducere ale Partidului Naţional Ţărănesc. precum şi explica orientarea spre democraţia socială.

„are şansele cele mai mari pentru a găsi competenţele de care o societate are nevoie pentru a progresa“69. Deşi oamenii nu se nasc egali. din faptul că fiecare individ. libertatea. însufleţită de ideea de caritate şi filantropie. bazat pe credinţa colectivă în totem sau în magie la afirmarea progresivă a libertăţii şi personalităţii individuale. a-l lăsa să exploateze în pace desăvârşită“67. Democraţia nu lichidează şi nici nu nivelează. La prima vedere s-ar părea că între afirmarea libertăţii individuale în epoca modernă şi necesitatea solidarităţi sociale există o contradicţie insolubilă. Principiul cardinal al democraţiei politice este. Se înţelege de la sine că odată ajuns la conştiinţa de sine. El deduce caracterul implacabil (inevitabil) al acestui regim din însuşi principiul evoluţionismului antropologic. solidaritatea şi egalitatea pe baza cărora s-a edificat democraţia socială. Înainte de a fi o valoare socială sau politică. „Democraţia politică. precum Maurice Duverger sau Robert Dahl. funcţiile şi statusul pe care indivizii le îndeplinesc în acest proces obiectiv de diviziune socială a muncii. Făcând istoricul apariţiei şi consacrării ideii democratice în viaţa politică. M. de independenţă absolută. aşadar. depinde de celălalt care-l completează cu specialitatea lui“65. „Solidaritatea mecanică“ a societăţilor contemporane dezvoltate s-ar datora deosebirilor tot mai accentuate dintre rolurile. democraţia este pentru Mihai Ralea o valoare biologică întrucât democraţia „este o stimulare de viaţă în timp ce dictatura este o interdicţie de viaţă“68. Dar libertatea absolută este nedreaptă şi inumană fiindcă afectează celelalte valori ale democraţiei. în cele civilizate şi evoluate solidaritatea iese din deosebirile create de diviziunea muncii sociale. Ralea distinge între democraţia politică şi democraţia socială cu mult înaintea unor reputaţi politologi europeni sau nord-american. de respect integral al altuia îşi primeşte corectivul său în democraţia socială. iată morala democratică supremă. fiind specializat numai în ceva. dublat de principiul selecţiei naturale: „Suveranitatea şi libertatea absolută a individului.axe interne care susţin crezul democratic al gânditorului român. În procesul de trecere de la primele comunităţi 254 . democraţia. Durkheim sublinia rolul important al relaţiilor de alianţă în trecerea de la conformismul gregar al societăţilor primitive. A respecta libertatea unei societăţi inegalitare înseamnă a proteja privilegiul. după care trebuie definită democraţia şi care trebuie să se regăsească în toate speciile ei. la lumină şi la nevoia de libertate individul nu mai poate suporta tirania absolutistă a unui Cezar sau a unei clase“66. de pildă. afirma Ralea în polemică cu doctrinarii revistei „Gândirea“: „E un adevăr banal în sociologie faptul că dacă în societăţile primitive solidaritatea iese din asemănare. În Diviziunea socială a muncii É. permiţând o largă selecţie a valorilor.

conştiente de dreptul lor la viaţă.. identităţii de esenţă a naturii umane. nu care o deprimă. democraţia se impune ca una din formele de guvernare sau de control al guvernării. De altfel. Toată lumea e de acord că idealul maxim al culturii şi al eticii umane e creaţiunea a cât mai multor exemplare de elită. de la barbarie la civilizaţie.. Ea nu se poate evita. ţărănismul era obligat. departe de orice schemă organicistă sau de morfologia culturii. Însă „aptitudinile congenitale şi hazardul vieţii îi ierarhizează. în timp ce reacţiunea e un regim de înăbuşire şi de moarte“73. nu vor abdica de bună voie de la drepturile lor. de tip manchesterian. pe când reacţiunea e o interdicţie de selecţie. Afară de acestea. regimuri care o stimulează. Ralea îşi construieşte viziunea sa democratică este dată şi de distincţia operată de el între individualism şi colectivism. Egalizând condiţiile de plecare.umane la stat. stimulant care tonifică şi sporeşte creşterea vieţii. tocmai pentru ca în democraţia de grup drepturile şi libertăţile persoanei să fie garantate. Prin urmare. „laissez faire“ însemna de multe ori libertatea celui mai tare de a exploata pe cel slab74. fiindcă Ch. atât de condiţionarea lui de clasă cât şi de dinamica socio-profesională: „Din cele două mari grupuri apărute în societăţile contemporane: clasa 255 . în formă absolută. Afirmarea individualităţii umane în evoluţia de la conformismul gregar al societăţilor primitive la evidenţierea diferenţelor interindividuale este indisociabilă de solidaritatea împotriva tendinţelor anarhice şi de hipertrofiere a individualismului din epoca liberalismului clasic: „Laissez faire. Maurras sau alt subtil literat găsesc că alt regim e mai bun“70. O exemplificare a modului în care M. Democraţia este un regim care sporeşte vitalitatea72. oamenii nu sunt egali. Aceasta e o lege aproape fizică. În procesul de transformare a democraţiei liberale. În locul dezordinii libertare a apărut nevoia de solidaritate. democraţia prezintă imense avantaje biologice. M.). ca două faţete ale civilizaţiei europene din ultimele două secole. Ralea distinge cu subtilitate dialectică primatul ordinii şi al societăţii asupra individului. acesta este şi sensul primelor articole din „Declaraţiile drepturilor omului şi cetăţeanului“. în concepţia lui M. Desigur. a murit peste tot (. Ralea. cât mai multe personalităţi“71. ca şi gravitatea. Societatea îi vrea liberi şi egali sub raportul condiţiilor de viaţă şi al legii. Fiindcă mulţimile nu adoptă decât principii de viaţă. Democraţia e o posibilitate. credinţe care îi măresc energia. Instinctul lor orb de conservare se îndreaptă către ceea ce favorizează şi ajută creşterea şi prosperitatea speciei. „oamenii se nasc liberi şi egali în drepturi“. democraţia trebuie concepută ca „un regim etnic. Adică liberi şi egali datorită drepturilor naturale. laissez passer“. Masele adânci ale societăţii.

chiar dacă parlamentele democratice ar selecta oameni competenţi. mai precis în jurul ideii de libertate economică care a însoţit ca o umbră formarea economiilor capitaliste. 2. critica teoriilor societăţii şi culturii de masă văzute ca efect nivelator şi uniformizator al individualităţilor. Triumful economiei capitaliste. Lupta lui M. îi dă rolul primordial în stat şi în Camera Deputaţilor care singură va avea rolul deliberativ. paralizează în lupte sterile forţele de progres ale naţiunilor. iar importanţa excesivă acordată democraţiei duce la diminuarea celorlalte funcţii ale statului. partizane şi clientelare)76. În primul rând. bazat pe criterii pur politice. Mihai Ralea procedează la o demolare sistematică a acestor aserţiuni. 3. plecând de la pretinsa slăbiciune a acestora. selecţia valorilor nu se face după competenţă. 3. 5. Ralea pentru apărarea valorilor democratice în epoca interbelică era canalizată împotriva a trei mari pericole care ameninţau să le discrediteze: 1. critica cadrului moral în care regimul democratic este chemat să funcţioneze. Primind principiile democraţiei de grup. nu numai că nu încurajează competenţa. în orice caz. Ralea supune unei analize minuţioase critica teoriilor democratice iniţiată de liderul dreptei clasice franceze. 4. dar o şi sabotează. de imagine. critica încercărilor de a înlocui regimurile democratice prin regimuri dictatoriale sau autoritare. Conform acestei şcoli de gândire democraţiei i-ar fi inerente următoarele defecte: 1. sistemul reprezentativ al democraţiei. democraţia s-a impus datorită unui determinism sociologic în viaţa popoarelor industrializate. politica. Charles Maurras şi de scriitorii grupaţi în jurul revistei L’Action Française. ci după alte criterii (formale. o lipsă totală de continuitate în legiferare şi administraţie. popularitatea politicienilor realizată mai ales prin mijloacele false ale propagandei. el înţelege să se sprijine pe prima căreia. din cauza disensiunilor între grupuri care întreţin o permanentă instabilitate a ministerelor şi. prin urmare. după principiul majoritar. M. ele nu ar putea produce nimic din cauza individualismului lor excesiv. 256 . dar să şi utilizeze competenţa celui de a doua. le ascunde de cele mai multe ori incompetenţa ca şi pe aceea a alegătorilor în jurul cărora s-a creat mitul voinţei generale. În acest context. având în laissez faire.şi profesia. apanajul regimurilor egalitare. fidel liniilor mari şi definitive ale democraţiei propriu-zise“75. 2. acceptând un Senat corporativ cu rol consultativ. ţărănismul e obligat a rămâne.

pe rând. printr-o educaţie politică. În ce priveşte obiecţiile aduse regimurilor democratice de teoriile societăţii şi culturii de masă. Pe de altă parte. Cu toate neajunsurile lui. de exemplu. nu poate fi înlocuit prin democraţia cenzitară sau democraţia corporativă. Egalitatea. Ca să poţi vota bine trebuie să fi avut multă vreme libertatea de a decide cum vrei de votul tău. fiecare din obiecţiile aduse regimului democratic. Mihai Ralea se opreşte la cel mai grav dintre acestea şi anume acela de incompetenţă: „Aşadar. Nu este mai puţin adevărat că egalitatea şi libertatea. în esenţă. acestea nu se îndepărtează. în special raţionalismul şi intelectualismul. mijloacele mecanice. 257 . ca valoare supremă a democraţiei. „Problema alegerii competente nu va putea fi rezolvată complet însă decât printr-o reformă în moravuri. preferând „caracterele medii. Dar aceasta nu poate fi decât tot opera democraţiei. Educaţia politică se face printr-o largă învăţătură a libertăţii şi demnităţii politice. guvernare reprezentativă. masele uniforme“. garanţii constituţionale şi sistem bicameral. au început să se impună în a doua jumătate a secolului al XIX-lea sub presiunea curentelor socialiste. nivelează şi şterge deosebirile individuale. cu privilegierea libertăţii economice în dauna celorlalte specii de liberate şi valori sociale. pe motiv că masa de alegători nu are nici discernământ. că celelalte forme de acţiune socială sunt sterile a dus uşor la o proeminenţă a economicului asupra politicului. nici instrucţia necesară pentru a alege în parlamente pe cei mai competenţi dintre reprezentanţi. Toate acestea au dus la afirmarea democraţiei politice pe următoarele planuri: separaţia puterilor. apoi printre parlamentari. în fine printre membrii care compun guvernele“77. Întâi în corpul electoral. Ideea că acţiunea economică este singura eficientă şi creatoare de bunuri materiale. El trece în revistă neajunsurile reproşate fiecăruia dintre aceste elemente ale democraţiei pentru a le infirma cu argumente din realitatea politică însăşi. de-a lungul secolului al XIX-lea. incompetenţa peste tot. Democraţia ar urî individualităţile proeminente. votul universal. care-şi trimite reprezentanţii în parlament. Pe măsura creşterii gradului de instrucţie şi de difuzare a culturii în straturile adânci ale societăţii se cristalizează opinia publică ce asigură o mai bună orientare a voinţei corpului electoral prin lansarea şi aprobarea prin mai buna cunoaştere a unui candidat. s-a identificat cu voluntarismul pragmatic. de arsenalul argumentelor clasice privind: „tirania majorităţii şi uniformizarea socială. Ca să ştii să înoţi trebuie să te scalzi des“78. prin apariţia personalităţii.laissez passer strigătul de luptă al burgheziei victorioase. Examinând. ideea de libertate politică s-a impus în viaţa socială prin degajarea individului de mediu. mai ales că acestuia din urmă i se puneau în cârcă luptele şi dezbinările interne lipsite de oricare utilitate. ca valori de bază ale democraţiei.

ci tocmai insuficienţa utilizării lor. În aceste condiţii singura soluţie este perfecţionarea şi organizarea acestui regim şi exploatarea şanselor oferite de el: „Dar remediile. de primitive au putinţa de a denunţa. a cât mai multor personalităţi. nu excesul acestor cadre instituţionale a generat anomaliile sociale. fie el chiar perfect la început. Pentru că oricât de imperfect ar fi un regim democratic. vina anomaliilor şi carenţelor structurale ale vieţii sociale româneşti o poartă nu atât regimul democratic sau parlamentar ci tocmai pseudodemocraţia sau pseudoparlamentarismul. parlamentarismul şi democraţia nu există. el „e singurul pe care omenirea. Şi totuşi. un guvern sau un regim necontrolat. dimpotrivă. sfârşeşte corupt. „Raţionamentul principal al protagoniştilor antidemocratici este acesta: 258 . întrucât democraţia şi parlamentarismul s-au dovedit incapabile să gestioneze criza economică şi socială de după primul război mondial. Toate acestea pledează pentru caracterul antieroic al democraţiei şi îl determină pe gânditorul român să afirme că „democraţia e o posibilitate. în căutarea ei de mai bine. Dacă egalitatea punctelor de plecare ajută selecţia. M. Mihail Ralea insista asupra faptului că la noi. democraţia s-a dezvoltat în lupta pentru umanizarea voinţelor naturale şi uzurpatoare. fiindcă toate relele constatate sunt în strânsă legătură cu dânsul?“83. O altă calitate a regimurilor democratice care le conferă o superioritate de netăgăduit asupra regimurilor dictatoriale este posibilitatea înfăptuirii controlului. Parlamentele. oricât ar fi de neevoluate. l-a putut găsi până acum. pe când reacţiunea e o interdicţie de selecţie“80. toate relele îi sunt puse în spate. controlul democratic o menţine şi o conservă. Pe de altă parte. Dar a proceda aşa nu înseamnă oare a condamna tocmai regimul antiparlamentar. „Sistemul egalitar omoară creaţia culturală fiindcă nu este posibilă intelectualitate şi ştiinţă adevărate fără individualitate“79. În primul rând. Ralea sublinia inexistenţa unui veritabil regim parlamentar şi democratic în România. Altfel nu vor fi primite sau vor da un rezultat hibrid. Sunt simple halucinaţii. mai plin încă de inconveniente decât cel actual“82.suprimă personalitatea şi originalitatea. Puterea nestăvilită lunecă uşor în abuz“81. cel real. Combătând în acest context argumentul că România ar trebui să urmeze calea unor regimuri străine care au evoluat spre dictatură şi totalitarism. trebuie să pornească tot din inspiraţia democratică. În faţa acestor obiecţii aduse democraţiei. ca să fie fecunde. M. „La noi. Pe de altă parte. Ralea răspunde că idealul maxim al culturii şi al eticii umane e creaţiunea a cât mai multor exemplare de elită. Mihai Ralea a demontat sofismele doctrinarilor români care încercau să exploateze contradicţiile şi neîmplinirile regimului democratic din România interbelică pentru a proclama necesitatea unui regim de mână forte. în lupta împotriva îndărătniciei şi capriciilor oamenilor puternici şi a eroilor.

Ralea argumenta că nu instituţiile democratice sunt vinovate de fenomenele deplorabile de care suferă societatea noastră. 5. 6. modele ale democraţiei. Arătaţi deosebirile dintre democraţia clasică (modernă) şi democraţia contemporană. 259 . Definiţi poliarhiile. democraţiile noi. Definiţi democraţia socială. M.România păcătuieşte prin prea multă democraţie. Arătaţi asemănările şi deosebirile dintre modelul majoritar şi modelul consensualist al democraţiei. S-o suprimăm şi va fi bine. Nu ideea de partid e compromisă. se prea poate. ci modul în care ele sunt obligate să funcţioneze: „Că partidele noastre n-au fost întotdeauna la înălţime. Definiţi democraţia ca regim politic. 4. majoritate. legalitate. lege. ci expresia ei românească“85. 2. consens. Evidenţiaţi principiile şi valorile regimurilor democratice. democraţie consociativă. alegeri. mai puţin rău decât astăzi. poliarhii. reprezentare. 3. Să căutăm deci a le perfecţiona. ÎNTREBĂRI: 1. proceduri. Să suprimăm adică ce? Neantul? Ceea ce n-a fost?“84. În orice caz. În aceste împrejurări. a cere suprimarea multipartidismului şi a regimurilor parlamentare echivalează cu pregătirea condiţiilor pentru instaurarea regimurilor autoritare. TERMENI – CHEIE: democraţie. democraţie socială.

op. A. 8. Humanitas. G. p. nr. 126. J. p.. 27 DAHL. Le consenseous. 230. JOHN. The Logic of Personal Knowlwdge. 227. p. p. Oxford. Payot.. 19–63. 31 LIJPHART. 1998. ROBERT. 25 Ibidem. Seuil. 18 DAHL. New Haven. Du Contract social. 136. În: Enciclopedia (Blackwell) gândirii politice. GIOVANNI. p.. CH. p. A preface to Democratic Theory. LUCIAN. (Sublinierile ne aparţin). 33 LIPSET. 1975. p. P. 19 SHILS. P. Hierarchy. În: Revue internationale des sciences sociales.. 156. 15 LOCK. 380–381. (ed. 12 Ibidem. Iaşi. P. 32 Ibidem. GEORGES. 42 Ibidem. mai 1993. Le Démocratie. AREND. 30–48. 135. p. p.. 1973. 1965. Sociologie politique. 2000. op. p. 28–29.. Paris.. Some Social Requisites for Democratiy: Economic Developement and Political Legitimacy. 49. Les conditions préalables à la polyarchie.. op. 22 SCHUMPETER. Poliarhiile. Théorie de la démocratie. Forme de guvernare şi funcţionare în treizeci şi şase de ţări. Comunicare la cel de-al VII-lea Congres A. New York. Mac Millan. Poporul contra democraţiei. Glencon Free Press.. BENJAMIN. 20 SHILS. Prefaţă la Dahl. În: EULAU (ed). LINDBLOM. capitolul III. 7 MILL. New-York. Ibidem. op. Paris. 14 MANIN. op. 38. p. La Fin du politique... 10 DUGUIT.). 2000. p. În: MC C COY şi PLAYFORD. cit. 49. 1967. mai 1993. nr.. 8 ROUSSEAU. p. DAVID. şi CHAZEL. AREND. Thomas Crowell. 14. Centre and Periphery. Participare şi opoziţie... 9 CIOABA. Socialisme et démocratie. Freedom and Political Obligation. ROBERT. 18. 484. cit. 41 Ibidem. C. PIERRE. 292. Blackwell. 13 HERMET. Putere şi contraputere. 1968. Traité de droit constitutional. 35 TURNER. 1995. A preface to Democratic Theory. JACK. R. Institutul European. E. New-York. p. ROBERT. p. p. cit. nr. 32. Paris. GUY. Apolitical Politics. Second Treatise of Civil Government. A Critique of the Elitiste Theory of Democracy. C. Bruxelles. p. I. 26 DAHL. 37 Ibidem. 40 Ibidem. SEYMOUR MARTIN.. Himmelfarb Co. 1943. Ancienne Librairie Fontemoing¸Paris. p. 39–40. Editions du Seuil. 17 DAHL. 6 WALKER. 205. 355.. Democracy and Bargaining in Politics and Economics. Bucureşti. 26–27. J. Aubier.. Capitalisme. The Cost of Realism: Contemporary Restatements of Democracy. 11 BURDEAU. p. p. Apud: BIRNBAUM.. 53. CARL. p. 1967. JOHN. Democratie. LEON. J. p. E. S. 30 Vezi LIJPHART. 1966.. p. 1955. cit. ARISTIDE.. New Haven Press. F. op. 136. 38 WELFORET. p. 1961. capitalul II. 33 din ianuarie 1985. p. Bucureşti. Oxford University Press. 294. 44 Ibidem. Essays on Political and Culture. 291. 294–295. 16 BIRNBAUM. 39 Ibidem. ROBERT. L. secţiunea 11. 4 BARBER. 23 PLAMENATZ. 5 LANE. La fin du politique. Political Behaviour. p. p. În: American Political Science Review. 326. 53. 2 1 260 . Editura „Noua Alternativă“. p. Modele ale democraţiei. Les nouvelles démocraties: l’analyse d-un phenomen. PLAYFORD. Robert A. Democraţia. London. 34 Ibidem. B. p. 28 DAHL. 230. J. S. Iaşi. Paris. 131. p. p. FREDERICK. 36 Ibidem. 56. COY şi J. Consent. Modern Democracy. 24 SARTORI. cit. FRANCISCO. 114. 21 BIRNBAUM. p. cit. 13. p. Institutul European. 290. 293. p. 1941. 156.. 323. 87. 1966. J. p. p. 125.NOTE: SARTORI. Paris. Egalité et démocratie. În: Mc C. 322. p. 43 Ibidem. 1956.. Volonté générale ou déliberation? În: Le Débat. 1922. p. ROBERT. Librarie Armand Colin. Poliarhiile. p. 196. 29 DUMITRU DÎRDALĂ. p. În: Revue internationale des sciences sociales. 49–61. 2000. London. 3 BECKER. Iaşi. Polirom. tome II. Théorie de la démocratie. 1959.. nr. Yale University Press.

47 Ibidem. 60 Ibidem. 64 MADGEARU. 3. p. P. nr. 71 RALEA. În: Viaţa Românească. 1931. MIHAI. 1931. 1976. 196–197. nr. Editura Şcoalelor. 70 Ibidem. MAX. Între partide şi tehnicieni. Paris. 296. 2. VIRGIL. 81. cit. Misiunea unei generaţii (1928). 54 BRANDT. 14.Kreisky. p. 53 Declaraţia de principii a Internaţionalei Socialiste. An. Democraty and its critics. ALAIN. 172. nr. 3. 59 STERE. 188. W. În: Dreptatea din 21 ianuarie 1936. 13. 11. an XXIII. 144–145. p. Mouton. Editura Casei Şcoalelor. La social-démocratie ou le compromis.Ibidem. P. 166. 1926. Bucureşti.. 65 RALEA. Scrisoarea din 11 februarie 1972. p. Cultura satelor. p. Democraţie şi creaţie. În: Viaţa Românească. MIHAI. 297–298. ROBERT. 72 RALEA.. 78 Ibidem. 1929. p. p. 261 . 9. 50 BERGOUNIOUX. 69 Ibidem. MIHAIL. DOMINIQUE. Bucureşti. cit. În: Atitudini. nr. MATTEI. Bucureşti. MIHAI. 76–8. 62 ANDREI. 1926. . 41. Démocratie politique et démocratie sociale. PELASSY. p. 66 RALEA. p. 46 75 76 77 45 RALEA. 80 Ibidem.. p. p. 141. 73 ANDREI. 1931. p. 1979. 119.. Bucureşti. 1979. U. În: Viaţa românească. STERIAN. În: Statul ţărănesc. 51 DAHL. La socialdémocratie et l’avenir. Ibidem. p. 67 Ibidem. p. B. p. 63 În Dreptatea din 11 aprilie 1928. MIHAI. Democraţie şi creaţie.XVIII. Paris. 171. 14. Stockholm.. Democraţie şi creaţie. 55 Declaraţia de principii. Organizarea socială şi politică a statului ţărănesc. O. Concepţia şi organizarea lui. 56 Programul Partidului Naţional–Ţărănesc. ALAIN. 169. 1977. U.... 79 Ibidem.litique. F. Misiunea unei generaţii. PETRE. 58 ANDREI. Paris. adoptată la cel de al XVIII-lea Congres din 20–22 iunie 1989. În: Viaţa românească.. PETRE. 130. p. 32. p. p. 49 DOGAN. p. Palme. p. MIHAI. 57 Ibidem. nr. New Haven and London. Gallimanrd. 140–141. Felix alcan. 61 DUMBRAVĂ. În: Viaţa românească. p.. 1931. p. Ed.. 52 ADLER. p. 176. Atitudini. Yale University Press.. În vol. 197. p. MANIN. BERNARD. 1935. MIHAI. La social-démocratie ou le compromis. Bucureşti. C. 17. 76–8. MIHAI. 68 Ibidem. 1935. 4. Însemnările unui solidar III. 168. Paris. p. 1926. În: Atitudini. 81. XVIII. 1935. Sociologie po. Cultura satelor. p. 96–97. Ibidem. p. 295. 81 82 83 84 85 RALEA. PETRE. 74 RALEA. 1935. p. BERNARD. Discurs rostit în Parlament. Paris. W. F. p. În: Calendarul Partidului Naţional Ţărănesc. În: Brandt. 1922. nr. p. op. 10. RALEA. Editura Casei Şcoalelor. 5. 5. Tendinţe de renovare ale democraţiei. În: Calendarul Partidului Naţional Ţărănesc. MANIN. Pentru democraţie. p. 1989. În: Viaţa românească. 48 BERGOUNIOUX. 1935. Loc.

pe baza unui Weltanschauung specific care. elementul de generalitate. nefiind îngrădită de lege care devine o simplă ficţiune în raport cu puterea dictatorului. Totalitarismul ar fi expresia malignă a regimurilor dictatoriale. De regulă. faza sa ultimă caracterizată prin controlul absolut al statului asupra societăţii civile în general. conform voinţei totalitare. o gamă variată de manifestări în funcţie de particularităţile istorice ale evoluţiei sistemelor şi culturilor politice. Ideologie unică şi universală: ideologie care pretinde că posedă cunoaştea legilor evoluţiei sociale.1. Prin trăsăturile sale. Ceea ce aduce în plus totalitarismul la exacerbarea regimurilor dictatoriale ar fi combinaţia savantă dintre mijloacele de coerciţie şi o ideologie care să le legitimeze acţiunea în numele unui scop total. asupra oricărui individ în particular. această raţionalitate se transformă în principiu de legitimare a proceselor de raţionalizare a realului. de la dictaturile contemporane până la totalitarismele secolului al XX-lea aceste regimuri gravitează în jurul unui nucleu comun: acela de dictatură. De la paternalismele asiatice la absolutismele medievale. Din acest punct de vedere totalitarismul este acea formă de regim politic caracterizată prin concentrarea puterii. prin restrângerea sau suspendarea activităţii instituţiilor democratice. dictatura se exercită prin continuă recurgere la mijloace violente de exercitare a puterii.CAPITOLUL 8 ANATOMIA UNUI REGIM POLITIC: TOTALITARISMUL 8. dictatura apare drept prototipul. Precizări conceptuale. Dictatura poate fi caracterizată prin concentrarea maximă a puterii în mâinile unui grup restrâns sau a unei singure persoane (dictatorul). în timp şi spaţiu. precum şi printr-o drastică limitare (ori anulare) a drepturilor şi libertăţilor civice în raport cu instituţiile puterii. 262 . de regulă sau în general. de condiţiile geo-politice şi nu. La rândul ei. în ultimul rând. Autoritatea supremă este absolută şi arbitrară. pe lângă concepţia despre lume (singura viabilă) asimilează cele mai noi rezultate ale ştiinţei. modelul comun al acestora. prin evidenţierea în prim-planul sistemului de putere a instrumentelor de coerciţie şi a controlului strict exercitat de guvernanţi asupra societăţii civile. culturii. în mâinile unei singure persoane şi prin controlul absolut al statului asupra societăţii civile în numele unei ideologii unice şi universale care pretinde că deţine monopolul cunoaşterii absolute. de persistenţa unor tradiţii democratice. ele însele nefiind decât cazuri particulare. artei şi le supune raţionalităţii sale sociale. forme istorice şi speciale ale regimului politic dictatorial. Regimurile politice nedemocratice acoperă. de la despotismele orientale antice până la autoritarismele europene.

comună ambelor regimuri”2. la Universitatea din Paris I. 3. statul îşi rezervă. respectiv. dar apoi. După Cornelius Castoriadis. 263 . ea afirmă necesitatea punerii în practică prin voinţa activă a oamenilor. Partidul monopolist este dotat sau înarmat cu o ideologie căreia îi conferă o autoritate absolută şi care. presă este dirijat. drept urmare. În realitate. de altminteri. În schimb. Pentru răspândirea acestui adevăr oficial. intitulat “Totalitarismul” din volumul al II-lea al monumentalului Tratat de ştiinţă politică consideră că “regimurile care sunt desemnate prin termenul de totalitarism au ceva comun în sensul că ele aparţin categoriei de regimuri revoluţionare. un dublu monopol: monopolul mjloacelor violente şi al mijloacelor persuasive. importanţa atribuită diferenţelor în exprimarea însăşi a acestei voinţe revoluţionare”1. Ideologia totalitară ar combina astfel două reprezentări ale istoriei care duce. explică diferenţa dintre Revoluţia Rusă din 1917 şi cea franceză din 1789. comandat de stat şi de cei care îl reprezintă. Raymond Aron evidenţiază cinci caracteristici ale regimurilor totalitare: 1. în capitolul al III-lea. În plus. 2. în ideologia totalitară există tendinţa de unificare a dimensiunii teroretice (cunoaşterea totală) ca cea etică (voinţa de praxis) ceea ce. fascismul şi comunismul ar urmări în comun nu numai afirmarea unităţii sociale dar ele s-ar caracteriza şi prin aceeaşi voinţă de a o realiza şi tocmai din această voinţă de a o realiza. profesori de ştiinţe politice la Universitatea din Lyon II şi. a ceea ce este recunoscut ca adevăr în cadrul teoriei. din această convergenţă ar rezulta ideea de totalitarism. televiziune. complementaritate al cărei criteriu decisiv ţine de afirmarea unităţii sociale. devine adevărul oficial al statului.Luc-Ferry şi Evelyne Pisier-Kouchner. în ultimă instanţă. Prin aceasta ea s-ar deosebi atât de hegelianism cât şi de moralismul iacobin – pentru acesta din urmă realul nu este raţional şi punctul de vedere care justifică acţiunea nu este ştiinţific ci etic. astfel. oricare ar fi. Ansamblul mijloacelor de comunicare: radio. Fenomenul totalitar apare într-un regim care acordă unui partid monopolul activităţii politice. la un impas logic: sau realul este raţional şi acţiunea nu are sens sau acţiunea are un sens şi de aceea realul trebuie să fie raţionalizat. ideologia totalitară cuprinde două componente: mai întâi. la rândul său. ea pune în teorie raţionalitatea perfectă a realului istoric. Ideea de totalitarism ar proceda astfel de la o reflecţie privind “complementaritatea fascismului şi a comunismului. esenţa ideologiei totalitare a fost definită adesea ca voinţă revoluţionară de unificare sau de transparenţă socială.

“diferenţa este esenţială. 2. candidaţii întrunesc maximum de sufragii (99. desfiinţarea organizaţiilor şi asociaţiilor neoficiale. indiferent de variaţiile în timp şi spaţiu a formelor şi regimurilor din care se inspiră: 1. 264 . cu alte cuvinte controlul absolut al statului asupra societăţii civile. regimul fascist. chiar şi între tipurile principale de totalitarism. dar “insuficiente”. o teroare în acelaşi timp poliţienească şi ideologică”3. prin orice mijloace. o transfigurare ideologică a tuturor greşelilor individuale posibile şi. sfârşitul este lagărele de muncă. În opinia lui Spiro. Orice eschivare sau abţinere de la actul de a vota echivalează cu un atentat la legitimitatea regimului. Indiferent de prezenţa alegătorilor. într-un anumit mod. dată fiind o diferenţă esenţială între ele: “datorită ideii care animă şi un demers şi celălalt: într-un caz. mutatis mutandis. în concluzie. deoacere “nu a cunoscut niciodată proliferarea ideologică. în celălalt. în toate variabilele. totalitarismul s-ar caracteriza prin şase trăsături principale. Similitudinile sunt “reale”.4.99%). o greşeală de natură economică sau profesională devine automat o greşeală idelogică. apare o politizare. o voinţă propriu-zis demonică de distrugere a unei pseudorase”7. Din această perspectivă. Într-un caz acţionează voinţa de a construi un regim nou şi poate chiar un alt om. hitlerist şi stalinist. în celălalt camera de gazare. 3. nici un fenomen totalitar compatabil cu marile epurări sovietice sau cu excesele din ultimele decenii ale regimului sovietic”5. deşi cu regim unic. în final. Regimurile devin totalitare “pornind de la o intenţie originară – voinţa de a transforma fundamental ordinea existentă în funcţie de o ideologie”4. 6. Mai mult. datorită revoluţiei tehnicoştiinţifică (apariţiei societăţilor industriale) ar duce la universalizarea scopului în sistemul totalitar care pretinde să refacă specia umană după propria sa imagine. universalismul: omogenizarea societăţilor moderne. Astfel încât. Întrucât statul este inseparabil de ideologia sa cea mai mare parte a activităţilor economice şi profesionale au coloratura adevărului oficial. Totul fiind activitate de stat şi orice activitate fiind subordonată ideologiei. participarea forţată pentru desemnarea “aleşilor” în instanţele puterii. parte integrantă a acestuia. Cea mai mare parte a activităţilor economice şi profesionale sunt supuse statului şi devin. Încercând să delimiteze cât mai nuanţat diferitele forme istorice şi tipuri de totalitarism autorul atrage atenţia că trăsăturile de mai sus nu se verifică. oricare ar fi similitudinile”6. Vectorul fundamental rămâne ideologia. nu ar putea fi inclus în categoria regimurilor totalitare.

incertitudinea. formarea omului nou). 2. Interpretările de mai sus date totalitarismului se bazează pe ideal-tipurile weberiene. dincolo de clivajele ideologice. nici o opoziţie. 5. odată evidenţiate. nu examinează diferenţele şi asemănările dintre cele două familii ale totalitarismelor. “Întregul este mai mult decât suma părţilor” spunea Aristotel şi după el. monopolul militar: controlul sistemului asupra forţelor armate9. ca doctrină a libertăţii individuale în condiţiile legii. 6. Apare un sentiment de insecuritate care conduce la iraţionalism şi la teroare. nici alternativă. Aceste cauze. monopolul economic: controlul statului asupra economiei. 2. imprevizibilitatea şi insecuritatea normelor: voinţa personală face legea şi ea poate schimba fără încetare instituţiile pozitive. Liberalismul. Obsesia degajării caracteristicilor comune regimurilor totalitare. Mult mai fertilă este cercetarea mobilurilor subiective ale participanţilor ca şi psihologia socială care a permis “marea manipulare”. cauze obiective cât şi cauze subiective. Deutsch. la mai mult de 2000 de ani. “Adevărul constă în Întreg”. nici cauzele istorice ale apariţiei lor ca şi realitatea social-politică din care ele se originează şi se dezvoltă. afirma Goethe. eficienţa executării10. 4. 3. mobilizarea totală. a dus la preponderenţa Întregului asupra părţilor. ca unică dimensiune a realităţii. a raţionalismului clasic. serveşte ca model în analiza totalitarismelor. adică pe transformarea regimurilor liberale în referenţial. Friedrich şi Carl W. iar Hegel va face din 265 . sub presiunea contestării şi ameninţarea prăbuşirii. Friedrich sistemele totalitare se caracterizează prin deţinerea a şase monopoluri: 1. Pentru Carl J. omogenizare socială. caracteristicile regimurilor totalitare ar fi: 1. monopolul mediatic: controlul statului asupra mijloacelor de comunicare. Apariţia regimurilor totalitare în Europa secolului al XX-lea are. deopotrivă. inevitabile îşi iau măsuri de siguranţă…. 3. a divizării lui Unu în multipli. a umanismului laic şi a celui creştin să apară un astfel de regim? Criza modelului ontologic european. Goethe şi Hegel vor reactualiza această idee. pigmentat cu pasta groasă a dogmatismului. caracterizează regimurile totalitare. Deutsch. Asemenea interpretări. monopolul ideologic: milenarism oficial. unitatea de comandă. O altă linie de interpretare este cea a marxismului Internaţionalei Comuniste dintre cele două războaie mondiale. bazate pe determinismul mecanicist. urmărirea unui scop unic (industrializare. nici un obstacol nefiind posibile8. pot răspunde la întrebarea: cum a fost posibil ca în Europa luminilor.4. monopolul politic: partidul unic. După Carl W. axată pe ideea de criză generală a capitalismului. monopolul poliţist: puterea discretă a forţelor de coerciţie asupra populaţiei. Fascismul şi nazismul ar fi expresia cârdăşiei dintre cele mai reacţionare cercuri ale imperialismului şi marea finanţă care. a reţinut atenţia a încă doi mari politologi: Carl J. 6. unicitatea scopului.

Smulgerea individului din mediul său tradiţional. au arătat incapacitatea regimurilor liberale şi socialiste aflate la putere de a gestiona criza. Aceste procese au facilitat apariţia atomizării sociale. a omului-masă. Poate că aceşti termeni fac parte integrantă din raţionalitatea ce a guvernat istoria umanităţii"11. în special faţă de clasicismul academic al secolului al XVII-lea. caracterizat printr-un sistem de valori morale. criza democraţiei liberale din perioada interbelică îşi va aduce şi ea obolul la instaurarea regimurilor totalitare în Europa. abandonarea unui mod de viaţă. lagărele de concentrare. în romantism. romantismul va fi o reacţie contra schemelor general-umaniste şi abstracte ale clasicismului.ideea de totalitate cheia de boltă a sistemului său filosofic. Şomajul şi inflaţia îşi arătau colţii într-un regim politic a cărui tradiţie democratică nu depăşea jumătate de secol şi care nu avea abilitatea necesară de a găsi resursele interne depăşirii crizei. H. de creare a antitezei trecut glorios . 266 . mai ales în Italia şi Germania. Marcuse consideră că tocmai datorită acestei pretenţii la Hegel raţiunea “înţelege totul şi în final scuză orice lucru pentru că el îşi are locul şi funcţia în totalitate şi pentru că totalitatea aceasta se află dincolo de bine şi de rău. accentul pus pe inconştientul colectiv în determinarea comportamentului şi a sufletului mulţimii – toate acestea impun formele iraţionale ale cunoaşterii. de adevăr şi de ipocrizie. exaltarea instinctelor primare. Reacţia conservatorismului la această încredere nelimitată în forţele Raţiunii nu a întârziat să apară. Ideea de unicitate şi de supremaţie a omului în perioada Renaşterii s-a combinat în mentalitatea europeană cu fetişizarea Raţiunii ca o cheie universală pentru descifrarea tuturor misterelor din natură şi mecanismelor vieţii. Dar criza raţionalismului modern provine nu numai din reacţia la fetişizarea iluministă a atotputerniciei raţiunii ci şi din neliniştea crescândă pe care o provoacă reacţiile secundare ale dezvoltării industriale. Transformarea trecutului în model pentru acţiunile demofile ale prezentului are. La limită. ruperea de legăturile sale comunitare şi aruncarea lui brutală în noile conglomerate umane de la periferia marilor oraşe industriale au însemnat. conservat şi perpetuat de forţa coercitivă a tradiţiei. Idealizarea formelor de viaţă din trecut. şi o dimensiune a cunoaşterii. Greutăţile economice de după primul război mondial. inchiziţia. ea include sclavia. totodată.prezent meschin. munca copiilor. camerele de gazare şi pregătirile în vederea războiului nuclear. ale mobilităţii pe orizontală ca şi pe verticală. Referitor la raportul dintre raţiune şi totalitate în dialectica hegeliană. Pe de altă parte. ca urmare a modernizării economice. În majoritatea expresiilor sale continentale. Evaziunea în vis şi în trecut nu înseamnă nicidecum un procedeu tipic romantic. oricând o pradă uşoară a manipulării.

2. Hitler ar fi fost folosit ca “spion de către departamentul politic al armatei din Bavaria. nu era o mişcare a stângii revoluţionare. 267 . Cerem unirea tuturor germanilor între graniţele Germaniei Mari. Cerem drepturi egale pentru poporul german în cadrul relaţiilor sale cu celelalte naţiuni şi revocarea tratatelor de pace de la Versailles şi Saint-Germain. 11. talentul său propagandistic şi oratoric l-au impus curând în faţa acestei grupări. Una din misiunile sale l-a pus în contact cu DAP (Deutsche Arbeitpartei – Partidul Muncitoreasc German) care. indiferent de credinţă. Conform acestui fapt. Acţiunile individului nu trebuie să prejudicieze interesul general. Numai cei de origine germană. pot fi membri ai naţiunii. alături de fondatorul partidului. Tot atunci s-a hotărât schimbarea numelui partidului în NDSAP (Nazional-Sozialistische Deutsche Arbeit Partei – Partidul Naţional–Socialist Muncitoresc German)”12. Cerem cote de participare în cadrul marilor întreprinderi industriale. aşadar. spre binele general. Cerem. antisemitismul şi anticapitalismul. astfel încât Hitler a fost cel care. 3. în timpul atmosferei încărcate din 1919. Cerem pământuri şi teritorii (colonii) ca să ne hrănim poporul şi să oferim adăpost excedentului nostru de populaţie. (…) 14. Acest program conţine nucleul principalelor teze ale ideologiei naziste care vor fi dezvoltate ulterior în Mein Kampf şi în alte documente oficiale ale NDSAP. datorită credinţei sale fanatice în principiile de dreapta. 4. în februarie 1920. dacă se va dovedi imposibilă hrănirea întregii populaţii. însumând 25 de puncte. non cetăţenii trebuie deportaţi din Reich. Cerem mărirea repetată a asigurărilor sociale pentru vârstnici. a formulat programul. 1. al partidului. Prima îndatorire a fiecărui cetăţean este de a presta o muncă fizică sau intelectuală. 15. Cerem ca datoria fundamentală a statului să fie asigurarea condiţiilor de trai pentru cetăţenii săi. nici un evreu nu poate fi membru al naţiunii. abolirea veniturilor obţinute fără muncă. pe baza dreptului de autodeterminare naţională. (…) 7. ci să se desfăşoare în cadrul comunităţii. Numai membrii Volk (naţiunii) pot fi cetăţeni ai statului. Anton Drexler. Dacă ar fi să dăm crezare unei părţi din istoriografia anglo-saxonă. în ciuda numelui şi a presupunerilor lui Hitler. (…) 10. Hitler s-a alăturat micului partid şi în scurt timp a devenit membru al comitetului. ci sprijinea naţionalismul. Energia.Cucerirea puterii de către Mussolini în Italia şi ascensiunea partidului naţionalsocialist al lui Hitler în Germania au fost favorizate şi de aceste condiţii economice precare.

a scandat istoria sa. singura care se află în posesia legilor obiective ale dezvoltării sociale şi progresului: deciziile şefului nu pot fi nici criticate. Dar monolitismul puterii personale se află în germene în monopolul puterii partidului ca partid de cadre. Cerem pedepsirea fără milă a acelor acţiuni ce prejudiciază interesul general. Mitul eredităţii politice a lui Lenin. cămătarilor. Criminalilor de drept comun. Această sintagmă. Acum apare în prim-plan geniul diabolic al lui Stalin. Până aici nu există deosebiri de esenţă între fizionomia partidelor de dreapta sau de stânga. în care rolul secretarului general derivă din înseşi principiile ideologice şi organizatorice ale acestui partid de tip nou: din centralismul democratic şi democraţia internă de partid. Se cunoaşte. nici interesele stategice: “Unitatea este una din cheile gândirii şi demersurilor lui Lenin. Obsesia unităţii a marcat evoluţia partidului. 1. Buharin. pe de alta. rece şi meticulos. Partidul nu poate greşi deoacere este detaşament de avangardă al clasei muncitoare. pe de o parte.16. Cerem desfăşurarea unei lupte pe căi legale împotriva înşelăciunii politice deliberate şi incriminării ei în presă” (…)13. structurat piramidal. astfel. 8. lansată de Helene Carrère d’ Encausse cu privire la totalitarismul sovietic14 reia teza originilor leniniste ale stalinismului. rolul de arbitru al lui Lenin în disputele violente dintre Troţki şi Stalin. În prima fază. Stalinismul sau “totalitarismul exemplar”. Maniera în care a ştiut să ţeasă “pânza de păianjen” în jurul lui Lenin. maniera în care a ştiut să exploateze şi să profite de avantajele situaţiei. nici ideologia. speculanţilor să li se aplice pedeapsa cu moartea. de la cucerirea puterii şi până la îmbolnăvirea lui Lenin (1922) ceea ce caracteriza Partidul Bolşevic era dezbaterea de idei din interiorul partidului care nu-i afectau nici deciziile guvernamentale. Cerem desfiinţarea armatei de mercenari şi formarea unei armate a poporului. (…) 22.2. rolul jucat în construirea partidului – devine un principiu central al vieţii partidului pe care îl vor moşteni toţi succesorii”15. nici blocate pentru că ele reprezintă personificarea ideologică a partidului de cadre. 23. ci faţă de deciziile echipei conducătoare sau ale conducătorului suprem. Autoritatea de care Lenin se bucura printre colaboratorii săi din raţiuni istorice – voinţa sa. faţă de Lenin. indiferent de credinţă sau rasă. Zinoviev şi Kamenev. (…) Acest principiu unitar impune membrilor partidului o fidelitate absolută nu faţă de ideile lor. constanţa sa. pregătind condiţiile pentru eliminarea 268 . urmărind să evidenţieze momentele şi condiţiile creării sistemului totalitar din dezvoltarea sistemului politic sovietic. ea explică lipsa de rezistenţă faţă de partid. Deosebirile apar odată cu arsenalul ideologic şi tehnicile de propagandă specifice întrebuinţate pentru aplicarea utopiei radicale.

al funcţiei acestuia trădează nu numai un vertij al puterii dar şi conştiinţa avantajelor ce decurgeau din cucerirea unei astfel de redută. prin colectivizarea forţată şi industrializarea accelerată. Kirov. Astfel. Modul în care a ştiut să se erijeze în succesorul legitim al lui Lenin şi implicit. se adaugă cuplurile 269 . ca linie oficială a partidului.potenţialilor adversari sau pretendenţi la funcţia supremă. Justificarea ideologică a terorii este cheia de boltă a totalitarismului sovietic.S. având în vedere presiunile sistemului capitalist mondial la adresa primului stat socialist din lume. Acestea. miza uriaşă a construirii cu succes a acestuia pentru soarta proletariatului mondial. În primul rând. teza construirii socialismului într-o singură ţară.S. Erijându-se în continuator legitim al lui Lenin.. a cărei versiune caricaturală o poate apăra şi impune cu ajutorul vechilor cadre de partid. În primul rând. Stalin a ştiut să beneficieze de toate avantajele pe care i le confereau mitul unităţii partidului şi monolitismul puterii ce decurgea din însăşi structura organizatorică a partidului. înconjurată de duşmani şi teza ascuţirii luptei de clasă după fiecare etapă de construire a noii societăţi. ci una conservatoare sau tradiţională. impusă de Stalin. în conformitate cu legile economice ale socialismului. abateri grave de la linia oficială a teoriei) erau scuzabile în numele greutăţilor inerente întâmpinate de prima ţară care construia un alt mod de producţie. în primul rând. centralizarea puterii derivă din însăşi legitimitatea politică a funcţiei şi din condiţia de continuator legitim al ideilor leniniste. ca apărător al dogmei infailibile: ideologia marxist-leninistă. Cuplului ţarism-revoluţie sau chiar expoatare-eliberare. Stalin reuşise să adopte. iniţiată de sus. în timp ce Troţki milita pentru revoluţia mondială şi pentru exportul de revoluţie. rup în două societatea sovietică prin instituirea clivajului sat-oraş. trebuia “ajutată” să se lepede de instinctul atavic al posesiei şi proprietăţii private. mai mult decât binevoitoare. Greşelile erau inerente. Aceste teze au avut un impact politic decisiv în consolidarea legitimităţii ei pe plan internaţional. modernizarea economică a U. excese ale cultului personalităţii. neavând o conştiinţă de clasă revoluţionară. Kamenev. Ea se sprijină pe următoarele măsuri care au marcat ordinea revoluţionară şi au asigurat succesul proiectului politic al lui Stalin: a) Atomizarea societăţii sovietice cu ajutorul cuplurilor dihotomice din discursul ideologic. Buharin. în sensul că ţărănimea. La adăpostul acestor campanii publicitare. placa turnantă pe care se bazează toate acţiunile şi tactica lui Stalin în vederea acaparării puterii totale. care va marca profund raporturile dintre societatea civilă sovietică şi sistemul ei politic. Stalin a putut pregăti în tihnă o revoluţie socială totală. combinate. Zinoviev.R. în special în cadrul mişcării comuniste şi muncitoreşti. unde orice greşeală internă (crime. în luptă cu ideile rivale ale lui Troţki. îi permit să-şi neutralizeze adversarii. 2.

Vechii adversari ai lui Stalin: Buharin. muncitor fruntaş-sabotor. Progresiv cu consolidarea puterii personale. stat al întregului popor. Iniţial. apoi. la fel cum legalitatea este una de paradă. care să arunce praf în ochii prostimii. chiabur-ţăran sărac. Mai mult. Zinoviev. stat al muncitorilor şi ţăranilor. până când vor fi înghiţite în structura monoorganizaţională a partidului. Ca stat al dictaturii proletariatului. de cele două instituţii mai sus menţionate. fiind controlate. în timpul precesului Buharin a recunoscut toate capetele de acuzare imaginare împotriva lui şi a cerut o pedeapsă exemplară pentru el însuşi. aparatciki şi din membrii temutului NKVD. centrate în special în jurul sintagmei “clasă muncitoare”. de a legitima teroarea. oligarhia partidului va fi înlocuită prin valuri succesive de cadre de rezervă care vor anihila stabilitatea şi securitatea locurilor de muncă şi vor înăbuşi din faşă orice încercare de rezistenţă. a partidului-stat. legitimează lupta de clasă prin favorizarea categoriilor sociale cu interese opuse. funcţia procesului-spectacol este de a legitima noul sistem de valori în curs de consolidare şi. dar în memorii disperate şi repetate ei cerşesc “tătucului” iertarea . e) Crearea omului nou şi rotaţia cadrelor. atinge aproape unanimitatea. O formă indirectă de control asupra societăţii era inocularea în inconştientul noilor elite şi echipe de cadre că nimeni nu este de neînlocuit. Dar şi voinţa populară este trucată şi manipulată. exterioară. legalitatea restaurează previzibilitatea”16. d) Consolidarea statului-partid şi. statul va deveni monopolul forţei în mâinile unei elite conducătoare compusă din activiştii de partid. oralitatea şi contradictorialitatea. “Teroarea şi legalitatea sunt cele două aspecte inseparabile ale unei aceleiaşi atitudini totalitare. Când s-a pronunţat sentinţa la moarte prin împuşcare a sfârşit strigând: “Trăiască tovarăşul Stalin!” c) Crearea statului de drept totalitar se bazează pe “combinaţia dintre măsurile de urgenţă şi un legalism crescând”. muncitori necalificaţi-specialişti. Teroarea creează imprevizibilul. Aceste cupluri. Kamenev nu numai că renunţă la ideile lor. 270 .trădător-erou. la rândul lor. Acest stat va da naştere unei birocraţii numeroase care vor controla total activităţile sociale. indirect. b) Procesele spectacol sau demonstrative ocupă un loc considerabil în legitimarea sistemului politic totalitar. care opun pe acuzaţi şi pe acuzatori într-un conflict politic real şi care respectă regulile procedurale. statul sovietic este voinţa clasei dominante ridicate la rang de lege. în cadrul democraţiei populare. prin mecanismele terorii. Spre deosebire de procesele politice clasice. asigurându-l de fidelitatea lor şi regretând “rătăcirile” din trecut faţă de orientarea genială a “părintelui popoarelor”. muncitori-ţărani. Asocierea terorii şi a dreptului conferă legitimitate juridică tuturor măsurilor teroriste prin validarea lor de către voinţa populară care. datorită neîncrederii în noii veniţi.

Aceasta va ajunge să fie un stat în stat. cu efecte spectaculoase asupra eficienţei controlului total şi implicit. în îndeplinirea sarcinilor. trebuia să înfiereze cu mânie proletară orice atutudine defetistă sau duşmănoasă la adresa noii societăţi. un rol ingrat. se cunoaşte cazul pionierului Kovalov. clasa politică din anii ’40 şi-a subminat bazele puterii proprii şi a declanşat cultul deşănţat al personalităţii. NKVD şi apoi KGB) se va eschiva oricărui control din partea statului sau societăţii civile. Voinţa lui revoluţionară şi credinţa în justeţea cauzei trebuiau să transcendă de fiecare dată instinctele lui naturale. 271 . ajutat de o ideologie sărăcită în conţinutul ei concret. indicaţiile de sus. în spionarea şi delaţiunea reciprocă. în schimbul avanatajelor temporare. El trebuia să aibă o atitudine intransigentă faţă de aceia care şovăiau sau se eschivau de la sarcini. trebuia să pună mai presus interesele generale decât cele particulare. Această credinţă în justeţea cauzei a fost transformată de propagandă într-un sistem de urmărire şi delaţiune generală. Prin puterile dicreţionare acordate. apoi a statului-partid de către poliţia politică. Ea nu va fi răspunzătoare sau obedientă decât în faţa secretarului general al partidului. adeseori obligată să joace o pantomimă.Această clasă instabilă trebuia să execute. Această concentrare a puterilor într-o singură persoană va pregăti înghiţirea statului de către partid. forţa de coerciţie se intensifică şi. Căci dictatorul cade în plasa propriei sale puteri: pe măsură ce legitimitatea regimului se diminuează. realizările în producţie etc. ceea ce propaganda numea “influenţe ale vechii societăţi”. după chipul şi asemănarea ideologiei totalitare însăşi. erau calităţi care cântăreau tot atât de mult în procesul de apropiere dintre doi tineri ca şi calităţile lor fizice sau morale. poliţia politică (CEKA. Corelativ. acela de a justifica propriile ei acţiuni. De altfel. concurând pentru a intra în graţiile stăpânului de la Kremlin. de homo sovieticus. aşa cum îl cunoaştem deja din bogata literatură proletcultistă a anilor ’30. în sensul că fidelitatea faţă de linia politică. datorită creşterii exponenţiale a puterii sale. rolul organelor de represiune care îşi impun propria lor logică funcţionării sistemului. Stalin îşi suprapune modelul său de semizeu proiectului utopic de om nou. deopotrivă şef al statului şi comandant suprem al forţelor armate. prin amplificarea terorii la cote inimaginabile. Chiar şi dragostea era condiţionată ideologic. va face din propriul ei părinte o marionetă. avea el însuşi trăsături de supraom. Acesta. care la nouă ani şi-a trădat părinţii pentru că în casă criticau stările de lucruri din cadrul societăţii sovietice. odată cu aceasta. f) Rolul poliţiei politice în amplificarea terorii şi consolidarea sistemului Poliţia politică va deveni instrumentul privilegiat al lui Stalin în controlul societăţii sovietice şi în consolidarea ei. asupra atomizării societăţii civile. într-un fel de bellum omnium contra omnes. larg popularizat. Prin aceste caracteristici. imposibil de a mai fi controlată şi care.

ideea de stat. Astfel între conceptele de stato totalitario.n. Între totalitarismele maligne (stalinismul şi nazismul) se întinde o gamă extrem de variată de regimuri politice. cenzura impusă mass-mediilor variază considerabil. Spre deosebire de omologul său german. fascismul italian nu a avut o componentă intrinsecă antisemită sau rasistă. al concepţiei despre stat şi partid.3. de exemplu. Deşi ambele regimuri sunt adversarele liberalismului şi comunismului. specificul culturilor naţionale. Aspiraţia seculară spre formarea statului naţional unitar şi spre afirmarea conştiinţei de sine 272 . În doctrina fascistă. iar în cadrul lor cele două cupluri: fascismul şi nazismul. mergând de la autoritarismul regimurilor militare din America Latină până la totalitarismele asiatice. De aici urmează principiul infailibilităţii deciziilor luate de Fuhrer care încarnează.e. Să luăm. Personalitatea harismatică a acestuia ar facilita fuziunea dintre Volksgeist (spiritul poporului) şi Das Prinzipfuhrer (principiul conducerii). astfel. la nivelul teoriei politice. nimic împotriva statului” afirma Mussolini în discursul său de la Scala din Milano din 22 octombrie 1924. În literatura de specialitate până nu de mult regimurile totalitare erau tratate într-un mod uniform. Astfel. iar culturile politice şi tradiţiile vieţii istorice accentuează şi ele diferenţele. fascismul a fost obsedat de ideea imperială. Tipologia totalitarismelor. Nu toate însă întrunesc caracteristicile unui regim totalitar pur. Italia trebuia să-şi recâştige statutul de mare putere în bazinul Mării Mediterane. Controlul statului asupra societăţii civile. realităţile istorice şi obiectivele urmărite generează diferenţe care pot fi uşor percepute la o analiză istorică a doctrinei. elaborat de Mussolini şi Gentile şi statul total elaborat în 1930-1932 de Ernst Junger şi apoi dezvoltat de Carl Schmitt vor apărea în curând nuanţe divergente. cele două mari familii ale totalitarismului: de dreapta şi de stânga. În doctrina naţional-socialistă există o mistică a statului indusă de încarnarea ideii de drept în Fuhrer. Doctrina fascistă nu respinge bazele tradiţionale ale puterii de stat: ea le hipertrofiază până la statocraţie: “Totul în stat. de naţiune şi de drept. există diferenţe multiple care se întind de la nuanţe până la deosebiri structurale. Semnul de recunoaştere era răul absolut pe care aceste regimuri l-au adus dezvoltării omului. statul este personificarea morală a ideii de popor. Contrar stereotipiilor propagandei comuniste care trata nazismul şi fascismul într-un mod nediscriminat. respectiv totalitarismul sovietic şi cel chinez. între aceste două forme ale totalitarismului de dreapta există deosebiri substanţiale. distrugerea pluralismului politic. în acord cu megalomania lui Mussolini. nimic în afara statului. considerându-se că ele derivă din acelaşi bloc monolitic al ideologiei unice şi universale. Dar chiar şi în cadrul aceleiaşi specii totalitare.8. aşa cum a fost Imperiul Roman în perioada lui de maximă înflorire din secolul I î.

o comunitate solidară şi voluntară. burghezia comercială şi industrială. politică şi economică. trădează deja o schimbare de optică. statul este absolutul în faţa căruia indivizii şi grupurile nu sunt decât relativi (…) Indivizi şi grupuri nu sunt de conceput decât în cadrul statului (…) Statul a devenit adevărata realitate a individului. (…) Pentru fascism. fiind vorba de edificarea unei societăţi cu o logică diametral opusă celei capitaliste. Unitate etică. Specificul revoluţiei chineze. de vreme ce ele reproduc mentalitatea economică bazată pe profit. Acestea. Eludând schemele dezvoltării la Marx. la rândul lor. ar da veritabilul 273 . “Dictatura democratică a întregului popor”. capabilă să ajungă la conştiinţa de sine datorită statului care o integrează: “Naţiunea este un organism dotat cu o existenţă. în doctrina fascistă. ea se realizează integral în statul fascist”18. cu “Marele Salt Înainte” şi “Marele Marş” şi-a pus amprenta asupra gândirii politice chineze. totul există doar în stat şi nimic omenesc sau spiritual nu există şi nu are valoare în afara statului”19. separarea puterilor şi ideea de suveranitate populară sunt confiscate în favoarea datoriilor individului faţă de stat: “Pentru fascism. ci formarea omului nou. Individualismul liberal şi statul minimal. Naţiunea este. cu scopuri. cum au denumit conducătorii chinezi noul regim. Revoluţia culturală chineză constă în modelarea spiritului uman care să permită instaurarea unor raporturi sociale de tip nou. cu mijloace de acţiune superioare în putere şi în durată celor ale indivizilor izolaţi sau grupaţi care o compun (…). înscris în evoluţia naturală a speciei.este posibilă numai în statul fascist: “Poporul este corpul statului şi Statul este spiritul poporului. Trebuia fără milă extirpat din om instinctul atavic de proprietate. Omul nou se formează în lupta împotriva capitalismului. Iată cum una din tezele materialismului istoric – influenţa mediului (decisivă) în formarea personalităţii – este abolită. Mult mai subtile sunt nuanţele care separă totalitarismul sovietic de cel chinez. Pentru aceasta noile raporturi sociale de producţie sunt insuficiente. alianţa dintre ţărănimea majoritară. a modurilor de producţie burgheză. după care “existenţa determină conştiinţa” şi “baza determină suprastructura” Mao va reorienta filosofia regimului pe o bază a revoluţiei permanante. Obiectivul central al revoluţiei chineze nu mai este modernizarea forţelor de producţie pentru traducerea în viaţă a principiilor de repartiţie socialisă în vederea creşterii nivelului de trai. clasa muncitoare incipientă. În conceptul fascist poporul este stat şi statul este popor”17. Revoluţia a avut loc într-o ţară profund subdezvoltată. creşterea vigilenţei revoluţionare şi o izolare a omului nou faţă de influenţele nefaste ale capitalismului. proiect eşuat în totalitarismul sovietic. cu ţărani şi pentru ţărani. Dar nu optica economicistă prevalează în regimul totalitar chinez cât factorul ideologic al formării omului nou. Calul de bătaie al fascismului italian rămâne însă concepţia liberală despre stat şi naţiune. Pentru aceasta erau necesare mai multe revoluţii.

partidul unic – toate aceste structuri obiective nu ar fi putut garanta prin ele însele construirea societăţii comuniste dacă nu s-ar fi realizat mai întâi construirea omului nou. grila unei modernizări economice forţate. Franţa ieşise din război umilită.4.sens comunist transformărilor structurale obiective. De aici şi contestarea rolului conducător pe care şi l-a arogat P. Şi-au construit vile în staţiunile de odihnă. Regimurile totalitare din Europa centrală şi de sud-est. bazat pe urmărirea profitului. Trebuie să fim foarte atenţi să nu ne slăbim vigilenţa”20.R. şi-au depus în băncile străine câştigurile transformate în valută. Comuniştii chinezi reproşau omologilor sovietici că au trădat spiritul leninismului că. Revoluţii de tipul acesta va trebui să aibă loc în viitor (…). 274 . (februarie 1956) pentru imaginea şi dezvoltarea socialismului în lume.S. a stimulentelor materiale şi a însuşirii private a prosuselor muncii. Toţi membrii partidului şi poporului în totalitatea sa trebuie să se ferească să creadă că totul va fi pus la punct după una.S. considerând că meritele acestuia pentru victoria socialismului sunt mult mai mari decât greşelile comise în luptă cu duşmanul de clasă. Comuniştii chinezi şi albanezi au acuzat dezvăluirea crimelor comise de Stalin în U. două. Regimurile totalitare din Europa centrală şi de sud-est reflectă cu destulă fidelitate evoluţia raportului de forţe de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial când înfrângerea Germaniei hitleriste era iminentă. caracterizat prin lux ostentativ şi plăceri materiale. Au copiat modul de viaţă occidental. interpretând construcţia socialismului în cheie economicistă. iar prăvălirea Armatei Roşii spre Berlin anunţa lumii că o nouă putere mondială se profila la orizont – Rusia Sovietică. într-un capitalist de stat. trei sau patru revoluţii culturale. planificarea economică. intern şi extern. au transformat socialismul în capitalism de stat. “Marea Revoluţie Culturală Proletară în curs. Aceste atacuri cunoscute în istoria recentă a socialismului sub numele de “revizionism sovietic” au continuat de-a lungul deceniului şapte când au culminat cu conflictul militar de-a lungul frontierei chino-sovietică în vara anului 1969.S.. ca revoluţia bolşevică. Mao a declanşat revoluţia culturală.S.U.C.U. este prima de acest fel.C. planul centralizat unic. În faţa pericolului ca revoluţia chineză să nu degenereze. Au permis pătrunderea în economia sovietică a categoriilor modului de producţie capitalist. Naţionalizarea mijloacelor de producţie. Polemica declanşată de comuniştii chinezi împotriva Partidului Comunist al Uniunii Sovietice la Conferinţa Internaţională a partidelor comuniste şi muncitoreşti de la Moscova din iunie 1957 a avut ca punct central pe ordinea de zi consecinţele raportului secret al lui Hrusciov la al XXlea Congres al P. scria el în 1967. şi-au cumpărat autoturisme de lux din Occident. 8. în cadrul mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale pe baza legitimităţii oferită de meritul primului partid care a realizat cu succes prima revoluţie socialistă din istoria omenirii.

R. ca. după ce abandonase în mod cinic nişte popoare nevinovate. în primul rând S. cuprinsă în perioada 1945-194822.U.S. Ungaria. sovietizarea forţată a regimurilor politice din aceste ţări21. iar în condiţiile în care U.S. în toate ţările vizate de sovietizarea forţată.R. au primit un procentaj care le permitea o protecţie mai mare a Occidentului? În contradicţie violentă cu o anumită tendinţă a unei părţi din istoriografia română şi internaţională care încearcă să insinueze ideea unei predispoziţii a sufletului românesc pentru regimurile dictatoriale. făcea cărţile în Europa Churchill s-a grăbit să ofere ursului bucata cea mare. Instaurarea regimurilor comuniste în Cehoslovacia.S. într-o măsură direct proporţională cu procentajul sferei de influenţă stabilit la Ialta: Grecia: 90% Occidentul. adică instaurarea guvernului democratic-popular dr.S. 90% . În România imitaţia modelului stalinist s-a făcut în mai multe faze.A.pentru a se salva Anglia “dăruise” americanilor sistemul ei colonial. Bulgaria. Jugoslavia: 50% . propulsarea partidului comunist în viaţa politică a ţării prin 275 . noi considerăm că perioada 1945-1948 este o pagină glorioasă din epopeea supravieţuirii noastre ca entitate politică şi spirituală.S. Polonia. continua să gireze din umbră. Prima etapă. ale regelui Mihai I şi ale lui Iuliu Maniu de a salva instituţiile democratice şi viaţa constituţională din România s-au lovit de tăcerea complice a puterilor aliate. sperând să salveze ceea ce se mai putea salva. piesa de schimb a fost Europa de sud-est şi Europa centrală..50%. cu prestigiul imaginii sale democratice şi umanitariste. între 23 august 1944 şi 6 martie 1945. la 12 septembrie 1944 în condiţii economice înrobitoare. Ce putea să mai facă un popor lăsat la discreţia totală a voinţei politice a Moscovei? Încercările lui Sănătescu şi Rădescu. Prin celebrele procente privind sferele de influenţă înmânate lui Stalin în timpul Conferinţei de la Ialta (februarie 1945) Churchill spera să salveze Grecia şi Mediterana de o posibilă extindere a influenţei sovietice în axa planetară a geopoliticii: Pacific-Mediterana-Atlantic.Occidentul. de altfel. Pentru Groza. România cunoaşte o fază de tranziţie..S. 10% . 75% U. Bulgaria: 25% .R. Albania. Evident.S.U. Sub rezerva că aceste cifre au fost fixate în plină desfăşurare a războiului se pune întrebarea: de ce ele nu au fost revizuite la Conferinţa de la Postdam din octombrie 1945 sau la o dată ulterioară având în vedere participarea României la victoria puterilor aliate împotriva nazismului după 23 August 1944? De ce Bulgaria şi Ungaria. în perioada 1945-1948. Eforturile disperate ale clasei politice româneşti de a salva imposibilul s-au lovit de tăcerea impasibilă a unui Occident care.S. poate fi caracterizată prin următoarele evenimente: semnarea armistiţiului de pace cu U.R.R. Instaurarea regimului s-a realizat progresiv.Occidentul.S. şi Anglia.U. Intensitatea şi violenţa impunerii modelului sovietic reflectă cu destulă fidelitate procentele stabilite la Ialta. România: 10% .S. aliate fidele Germaniei.

colectivizarea forţată a agriculturii (încheiată la 27 aprilie 1962). transformarea sistemului politic prin abolirea monarhiei constituţionale şi proclamarea republicii populare la 30 decembrie 1947. Ridicarea luptei de clasă la rang de structură fundamentală a vieţii politice a permis distrugerea elitelor politice şi intelectuale ale României. şi a elitelor morale. Naţionalizarea principalelor mijloace de producţie (11 iunie 1948). adică a celor peste 80. transformarea sistemului politic prin desfiinţarea instituţiilor burgheze şi înlocuirea lor cu cele de tip sovietic (de exemplu Marea Adunare Naţională. W. Vasile Luca. Apostol. în frunte cu Ştefan Foriş. Bârlădeanu şi impunerea unora dintre ei în guvernul democrat-popular. asasinat în 1944. Acest nucleu va conduce efectiv România în perioada 1945-1952 în detrimentul celorlalte două nuclee: al comuniştilor aflaţi în ilegalitate. suprimarea pluralismului politic prin desfiinţarea partidelor politice istorice în 1947. Gh. Al. Teoharie Georgescu. 276 .presiunea făţişă şi amestec agresiv al Moscovei în viaţa internă. Iosif Chişinevski. Roman. începând cu februarie 1948 iar. sub conducerea lui Gh. Leonte Răutu. metodele şi măsurile luate de regimul sovietic în construirea socialismului. industrializarea accelerată a economiei naţionale pe baza planurilor cincinale. instituirea terorii şi justificarea ei ideologică printr-o propagandă ce viza discreditarea faptelor regimurilor bazate pe exploatarea omului de către om.000 de ţărani. Gheorghiu-Dej (Nicolae Ceauşescu. spre deosebire de grupul “deviaţioniştilor de dreapta”: Ana Pauker. introducerea planificării ca unica modalitate de conducere a economiei repetă aidoma etapele. aşa-zişii chiaburi consideraţi sabotori ai economiei naţionale pentru că nu au putut da statului cotele-părţi impuse de comunişti. elaborarea unei noi Constituţii în 1948 care a consfinţit rolul conducător al partidului unic în societatea românească. Metode şi măsuri a căror aplicare fidelă era asigurată de consilierii sovietici prezenţi în toate instituţiile centrale ale statului. parlament unicameral. Chivu Stoica. începând cu 1950. al comuniştilor români închişi la Doftana şi Târgu Jiu. ca organ suprem al puterii de stat). Constantin Pârvulescu) care vor ocupa eşalonul II în organele superioare ale partidului. activarea nucleului conducător al partidului comunist adus de la Moscova în frunte cu Ana Pauker.

5 Ibidem. U. Harvard University Press.U. ou le totalitarisme exemplaire. Denoel and Steele. 1944-1948. 8 Spiro. 1933-1945. p. 1933. Démocratie et totalitarisme. p.S. 290.F. 6 Ibidem. vol. p.R. Evelyne Pisier-Kouchner. p. 3 Aron. În: Traité de science politique vol. excelentele cărţi ale avocatului Baciu Nicolae. Paris. 22 Ibidem.U. 18 La carta del Lavoro. (Les regimes politiques contemporaines). Helene. Paris. 20 Daubier. Cuvântare la cea de a X-a aniversare a regimului. Carl W. Paris. Benito. Ialta şi crucificarea României. În: Traité de science politique. p. 213. 294. p.NOTE 1 Luc Ferry. Herbert. Roma. doctrine et institution. 1970. vol. art. 119. 16 Ibidem. Carl J. 277 . 15 Ibidem. Paris. 7 Ibidem.. P. 4 Ibidem.. 19 Mussolini. 1965.. 290. 214-215. P. p. Craks in the Monolith and patterns of desintegration totalitarian systems. 287-288. cit. II (Les regimes politiques contemporaines) . p. Le Fascisme. Gallimard. 16. Milano. Germania: al Treilea Reich. Benito. Ed.. 118. În: International Encyclopedia of the Social Sciences. 1999. supr. Bucureşti. Herbert. 217. Le totalitarisme. în această privinţă. Editura ALL.J. 17 Mussolini. Paris. II. 1968. p. 21 Vezi. Totalitarism. Cf. 1985. 1985. 1968. 13 14 Carrère d’ Encausse. op. 1927. 1932.F. 10 Deutsch.. Raymond. 11 Marcuse. Totalitarism. 3. 1954. Geoff. Minuit. Raison et Révolution. 15-16. Agonia României. Paris. 12 Layton. p. . p. 9 Friedrich. Cambridge. 302.S. 2 Ibidem. Histoire de la révolution culturelle prolétarienne en Chine.

Orice ideologie totalitară are un corp de documente sacre. nu se puteau realiza fără o legitimitate minimală a rolului partidului unic în societăţile respective. prin urmare. secolul al XX-lea poate fi caracterizat printr-o combinare savantă a ideologiei cu represiunea. statul dispare în personificarea ideii de drept reprezentată de Führer. sursa din care aceste regimuri îşi extrag legitimitatea minimală care să le justifice existenţa şi faptele pe scena istoriei sunt ideologiile. “Propaganda noastră este justă pentru că este adevărată” (Lenin). sunt configuraţii şi dispozitive ale unei ideologii unice şi universale. partide ideologice. ridicată la rang de “ştiinţă a ştiinţelor”. Ideologia marxist-leninistă are ca obiectiv suprem realizarea societăţii fără clase. Apariţia şi consolidarea regimurilor dictatoriale. În Italia.CAPITOLUL 9 DOCTRINA PARTIDULUI UNIC ŞI A ROLULUI SĂU CONDUCĂTOR 9. de “adevăr nemuritor despre lume şi viaţă”. este o emanaţie a istoriei şi înţelepciunii poporului german. în sensul că tot ce-i mai pur din cadrul naţiunii italiene trebuie să facă parte din fascii cu necesitate. indiferent de forma lor naţională sau de caracterul lor extrem sau malign. aşa cum este definită ideologia marxistleninistă în documentele partidelor comuniste şi muncitoreşti. în Europa şi nu numai. Ideologia marxist-leninistă – sursă de legitimitate a rolului politic conducător al partidului unic. Atât cele de dreapta. Teoria partidului unic ocupă un loc proeminent în doctrinele politice ale secolului al XX-lea. Nu numai partidul de cadre (bolşevic) creat de Lenin în 1903 se bucură în ultimul timp de o atenţie sporită. prin excelenţă. partidul fascist reprezintă personificarea morală a naţiunii italiene. În doctrina nazistă. al egalităţii şi comunitarismului aminteşte de societăţile perfecte ale utopicilor. societatea comunistă. Ca secol al totalitarismelor. şi ideologia partidului nazist care. ceea ce caracterizează aceste ideologii este ştergerea totală a distincţiei dintre adevăr şi fals în interpretarea realului ca şi conglomeratul de elemente mitice şi utopice în impunerea unei concepţii despre lume şi viaţă. întrupat de Führer. principiul conducerii în stat este sinteza dintre Volksgeist. Or. statul este depozitarul virtuţilor naţionale. Partidele de tip unic sunt. de eroi şi mituri fondatoare. Funcţiile justificativă şi incitativă au un rol predominant: propaganda devine un alter ego al discursului ideologic. la rândul ei. atingerea lor echivalează cu un sacrilegiu şi se pedepseşte ca atare. dar şi partidul unic creat de Hitler şi de Mussolini. atât statul cât şi naţiunea vor fi asimilate în partidul unic. O proiecţie mitică a unei vârste de aur reactualizată. în care mitul bunului sălbatic. cât mai ales cele de stânga. În doctrina fascistă. Or. În 278 .1. regimurile dictatoriale conferă partidului unic monopolul coerciţiei şi al controlului absolut al statului asupra societăţii civile.

comunismul nu este decât preistoria umanităţii. De aceea. Aşa cum burghezia s-a afirmat în cadrul procesului de raţionalizare economică a statelor absolutiste ca un factor economic de progres.concepţia lui Marx însă. Exploatarea omului de către om este ultima consecinţă a acestui proces cumulativ de nedreptăţi istorice: muncitorii. În logica tradiţiei comuniste. Perioada care subîntinde cele două sintagme: a) “partidul – detaşamentul de avangardă al clasei muncitoare” 279 . nu au de vândut decât forţa de muncă a braţelor. Pentru a forma omul nou. Ca filosofie a schimbării sociale prin revoluţie. proprietatea privată este o încălcare a dreptului natural şi este inferioară proprietăţii comune deoarece produce abuzuri. totodată. Teoria partidului unic şi a rolului său politic conducător are ca fundament ideologic idealul societăţii comuniste fără clase. De aceea Marx elaborează teza contradicţiei antagonice dintre forţele de producţie înaintate şi relaţiile de producţie înapoiate. în spatele reprezentării intereselor de grup. lipsiţi de proprietate. teză care stă la baza modelului marxist de schimbare socială prin revoluţie. structura de clasă se modifică în sensul unei apropieri valorice dintre clase şi apoi al ştergerii diferenţelor dintre ele. declanşează în om instinctul şi plăcerea distructivă a posesiei care alienează fiinţa umană de puritatea sa originară. ideologia marxistă va descoperi. Şi întrucât capitaliştii vor să-şi maximizeze profiturile. tot astfel proletariatul s-a afirmat ca un nou actor politic în cadrul proceselor de modernizare economică. Interesul naţional poate fi mult mai bine reprezentat de un sistem cu un singur partid decât de un sistem pluripartidist unde. fundamentul ideologic din care se vor dezvolta argumentele schimbării sociale la Marx. în concurenţă cu ceilalţi capitalişti pe piaţă. eliberat de instinctele animalice. Forţa care propulsează cele două clase sociale în noii actori politici sunt legităţile interne care acţionează la nivelul fiecărui mod de producţie. se ascunde lupta pentru urmărirea propriilor interese. instaurarea societăţii socialiste ca treaptă preliminară spre societatea comunistă. prin cei doi piloni ai ei: urbanizarea şi industrializarea. ei vor intensifica exploatarea forţei de muncă şi vor căuta să revoluţioneze forţele de producţie care să ducă la un randament şi productivitate superioare a muncii. În primul rând. inegalităţi. proprietatea este un furt. Legea fundamentală a capitalismului: “însuşirea tot mai privată a produsului muncii în condiţiile socializării tot mai crescânde a proceselor de producţie” reprezintă. din succesiunea modurilor de producţie. metamorfoza ideologică a rolului politic conducător al partidului este funcţie de schimbările survenite în structurile sociale şi de clasă ale societăţii româneşti. şi societatea fără clase trebuiau parcurse mai multe etape istorice intermediare dintre care cele mai importante sunt distrugerea societăţilor bazate pe exploatarea. Pe măsură ce procesele de omogenizare socială duc la formarea poporului unic muncitor. noul subiect istoric al acestei schimbări fără precedent şi implacabile din istorie – proletariatul.

U. organizat. din iniţiativa lui Nicolae Ceauşescu. au fost constituite. care asigură diversificarea şi centralizarea controlului exercitat de P. organizaţiile de femei. sindicatele. În rândurile partidului se unesc cei mai conştienţi şi mai înaintaţi oameni ai clasei muncitoare. După cum rezultă din statutul F. consiliile naţionalităţilor conlocuitoare.şi b) “partidul – centrul vital al naţiunii” reflectă cu exactitate efortul propagandei de a conserva statutul de partid unic şi al rolului său conducător în condiţiile unei dinamici sociale fără precedent: “Partidul Muncitoresc Român este detaşamentul de avangardă. asociaţiile şi societăţile ştiinţifice.D. sub conducerea Partidului Comunist Român.R. în cadrul F.S. organizaţiile sale componente mobilizează şi coordonează eforturile întregii naţiuni în vederea înfăptuirii orientărilor programatice ale P. El este forma cea mai înaltă de organizare a clasei muncitoare. partidul se regenerează continuu sub impulsul puternicelor fascicule de energie şi lumină ce se îndreaptă continuu spre el din rândul naţiunii noastre socialiste.R. indiferent de naţionalitate. Participarea oamenilor muncii la procesele de conducere colectivă. de partid şi de stat. Ele sunt constituite pe baza principiului teritorial şi al locului de muncă (pe întreprinderi.U. al clasei muncitoare.S.S..C. a planurilor de dezvoltare economico-socială elaborate pe baze ştiinţifice.D. noţiuni ca “dictatura proletariatului” şi “detaşamentul de avangardă a clasei muncitoare” devin uşor anacronice. prin unirea în cadrul lor a organizaţiilor de masă şi obşteşti. Frontul Democraţiei şi Unităţii Socialiste (F. producători şi beneficiari ai muncii lor impun ca forţă politică conducătoare P. noua calitate a acestora de proprietari.) reunea în rândurile sale. cultele etc.D.C. cu dublă subordonare. În acest scop a fost creată o vastă reţea de organisme social-politice. La rândul său. sate şi cartiere).) care cuprind cetăţeni de peste 18 ani. “Partidul reprezintă nucleul în jurul căruia gravitează întreaga societate şi de la care radiază energia şi lumina ce pun în mişcare şi asigură funcţionarea întregului angrenaj al orânduirii socialiste. În 1979. Organizaţiile Democraţiei şi Unităţii Socialiste (O. Putem spune că partidul comunist îndeplineşte rolul de centru vital al întregului nostru sistem social”2. Uniunea Tineretului Comunist. organizaţiile profesionale. cooperatiste. nemembri de partid.R.C. Prin urmare. Astfel. menite să legitimeze rolul conducător al partidului unic în noile etape şi condiţii ale construcţiei socialiste.U. ai ţărănimii muncitoare şi ai intelectualiatăţii”1. forţa conducătoare a poporului în Republica Populară Română. instituţii..U. 280 . care trebuie să coordoneze şi să controleze îndeplinirea hotărârilor. uniunile creatorilor. în recuzita propagandistică vor apărea alte teze ideologice.S. culturalsportive. Pe măsură ce compoziţia socială şi structura de cadre a partidului comunist se complexifică.D.

România adoptate în perioada 1965-1989 stipulează toate. poporul o exercită prin Marea Adunare naţională şi prin Consiliile populare. articolul 2 se arată că în Republica Socialistă România “întreaga putere aparţine poporului. egal. de la ţară la ţară. fără excepţie. organe alese prin vot universal. în aceiaşi termeni rolul conducător al Partidului Comunist Român ca şi superioritatea modului de producţie socialist asupra celorlalte formaţiuni social-economice. forţa politică conducătoare a întregii societăţi este Partidul Comunist Român”. la ceea ce este specific în dezvoltarea obiectivă spre comunism. a culturilor politice reclamă existenţa unei forţe politice care să aplice legităţile generale ale concepţiei despre lume şi viaţă a proletariatului la condiţiile concrete din fiecare ţară. detaşamentul ei de avangardă. care nu are de pierdut decât lanţurile. intelectualilor şi ale celorlalte categorii de oameni ai muncii se unesc în Partidul Comunist Român. 4 să se afirme că “deţinător suveran al puterii. se asociază cu structura de clasă dihotomică prezentată în teorie: contradicţiile antagonice dintre muncitori şi capitalişti sunt atât de profunde încât proletariatul. Internaţionala nu-şi permite să dicteze în această chestiune şi nici măcar să dea sfaturi. 26 prevede că “cetăţenii cei mai înaintaţi şi mai conştienţi din rândurile muncitorilor. Însă varietatea condiţiilor concrete.Constituţiile R. îndeplineşte rolul conducător în toate domeniile construcţiei socialiste. cea mai înaltă formă de organizare a clasei muncitore. diferenţa etapelor de dezvoltare. liber şi stăpân pe soarta sa”. ţăranilor. îndrumă activitatea organizaţiilor de masă şi obşteşti. va trebui să se organizeze pentru răsturnarea ordinii politico-sociale a burgheziei. Dar ea îşi exprimă simpatia pentru fiecare mişcare şi îi acordă sprijin în limitele prevăzute de propriile ei legi”6. Alte componente ideologice care urmăresc legitimarea partidului unic ţin de dimensiunea internaţionalistă a ideologiei marxist-leniniste. în art. Peste aproximativ 50 de ani Lenin va face din aceste idei “adevăruri generale”: “legităţi subiective” a căror cunoaştere şi aplicare în construcţia socialistă constă “în a şti să aplici principiile generale şi fundamentale ale comunismului la relaţiile specifice dintre clase şi partide. precum şi a organizaţiile de stat”5. pentru ca în art. patria fiind condiţia lor de exploataţi. … Marea Adunare Naţională este organul suprem al puterii de stat sub conducerea şi controlul căruia îşi desfăşoară activitatea toate celelalte organe ale statului”4. la particularităţile 281 . Partidul Comunist Român exprimă şi slujeşte cu fidelitate năzuinţele şi interesele vitale ale poporului. Ideea că muncitorii nu au patrie. După ce în Titlul I. a mentalităţilor. “În fiecare parte a lumii misiunea noastră prezintă aspecte speciale iar muncitorii de acolo ţin seama de acest lucru şi păşesc pe propria lor cale la înfăptuirea ei … Alegerea unei căi sau alteia este treaba clasei muncitoare din această ţară. Art. 3 se stipulează că “În Republica Socialistă România.S. direct şi secret”3.

partidul totalitar de cadre cuprindea revoluţionari de profesie a căror credinţă nestrămutată în cauză şi loialitate faţă de ideologia partidului avea menirea să suplinească cantitatea prin calitatea membrilor. I.D. Partidul de cadre bolşevic creat de Lenin în 1903. în acest proces. pe care trebuie să ştii să le studiezi. Din nefericire. financiar-bancară care făcea politică fără să primească vreo remuneraţie oficială pentru acest lucru. cercetată de Max Weber şi Sigmund Neumann. nu mai are nimic din fizionomia clasică a partidelor de notabili. să le presupui”7. Lenin va adapta teoria despre revoluţie a lui Marx la condiţiile celei mai slabe verigi din dezvoltarea capitalismului: Rusia. el va inversa teoria marxistă. după modelul Comunei din Paris. I.fiecărei ţări în parte. pe 282 . despre structurile sociale. 9. Adevărata şcoală de formare a conştiinţei revoluţionare a proletarilor sunt sindicatele. Marx izgoneşte din Cetate politicul. Ce formă de organizare şi conducere îl va înlocui. Marx a lăsat puţine indicaţii cu privire la felul cum va arăta viitoarea societate socialistă rezultată din distrugerea societăţii burgheze. V. de vreme ce Marx vedea în partide doar coterii şi ai căror membrii nu urmăresc decât satisfacerea propriilor interese. Membrii acestor partide nu mai sunt aristocraţia latifundiară. Lenin.. corespunzător fiecărei etape de dezvoltare a societăţii”8.2. Fiind consecvent în distrugerea vechii forme de stat. rol care “este determinat de existenţa unei linii politice generale care să aplice principiile marxist-leninismului în conformitate cu condiţiile istorice ale ţării respective. Nu întâmplător celulele de bază ale organizaţiilor partidului bolşevic care acţionau conspirativ în perioada ţaristă includeau. Cele câteva indicaţii privind “asocierea liberă a producătorilor” sau principiile de repartiţie care vor fi operaţionalizate în cadrul noii societăţi vor funcţiona cel mult într-o republică comunală.S.M. propaganda comunistă din toate ţările satelit va face din aceste afirmaţii principii de legitimitate ale rolului conducător al partidului comunist. Totodată. prin desprinderea violentă din P. în marea majoritate. Desăvârşirea distrugerii vechii societăţi va fi opera proletariatului victorios într-o perioadă de aproximativ şase luni cunoscută sub numele de “dictatura proletariatului”.R. rolul grupurilor şi al celorlalte categorii sociale şi profesionale în funcţionarea sistemului politic socialist opera lui Marx este foarte săracă în sugestii. iar din rolul factorului subiectiv – al conştiinţei comuniste – factorul propulsiv al coagulării acţiunii revoluţionare. a relaţiilor de putere în noua societate. să le descoperi. La origine. Caracteristicile partidului de cadre creat de V. Dar despre organizarea spaţiului public. care le vor forma conştiinţa politică necesară societăţii viitoare. făcând din partidul politic agentul privilegiat al acţiunii revoluţionare. Pornind de aici.

mai ales din Anglia. clasă conducătoare în societate. intrată recent în circuitul unei dezvoltări capitaliste accelerate. hotărârile luate. dar şi cu masele muncitoare neproletare. deşi 283 .000 de salariaţi. În al doilea rând. prin strategia şi tactica ei politică justă. în perioada formării partidului bolşevic. partidul clasei muncitoare. c) “Disciplina de partid – una din condiţiile de bază pentru asigurarea unităţii politice. În ce priveşte structura partidului de cadre. I. principii care nu acordau bazei de militanţi decât un rol de faţadă în acceptarea deciziilor impuse de sus. prin conducerea politică justă exercitată de această avangardă. prin spiritul său de sacrificiu şi prin eroismul său. Or. de voinţă şi de acţiune a partidului – este obligatorie pentru toate organizaţiile şi pentru toţi membrii de partid. de a se apropia şi. Mitul partidului comunist – ca avangardă a clasei muncitoare – mit creat de Marx. dacă vreţi.000-170. Lenin afirma: “Înainte de toate se pune întrebarea: prin ce se menţine disciplina partidului revoluţionar al proletariatului? Prin ce se verifică ea? Prin ce se întăreşte? În primul rând. minoritatea se supune necondiţionat majorităţii şi este obligată să aplice. prin capacitatea sa de a lega. prin propria lor experienţă. nu este mai puţin adevărat că prognoza lui Marx se baza pe dezvoltarea numerică şi pe creşterea capacităţii organizatorice pe care această clasă le prezenta în ţările dezvoltate ale Occidentului. Dacă Marx acordase clasei muncitoare rolul de forţă politică conducătoare în viitor. După unele estimări. V. De aici necesitatea subordonării membrilor de partid la principiile de conducere: centralismul democratic şi democraţia internă de partid. iniţiaţi în opera lui Marx şi Engels. prin conştiinţa avangărzii proletariatului şi prin devotamentul acesteia faţă de revoluţie. de a se contopi într-o anumită măsură cu masele mai largi ale oamenilor muncii. Lenin a trebuit să salveze teoria. De fapt. clasa muncitoare era extrem de scăzută în Rusia. clasa muncitoare din Rusia nu atingea mai mult de 160. d) hotărârile organelor superioare de partid sunt obligatorii necondiţionat pentru organele inferioare ale partidului”10. Conform teoriei leniniste. În al treilea rând. l-a obligat pe Lenin la o veritabilă siluire a realităţii pentru a salva valabilitatea mitului. una din problemele majore pe care Lenin trebuia să le rezolve era tocmai baza socială a partidului care trebuia să justifice din punct de vedere ideologic mitul clasei muncitoare. cu condiţia ca masele largi. adică pe liceenii şi intelectualii de stânga. în practică. la începutul secolului al XX-lea. prin fermitatea sa. compensând deficienţa numerică a clasei muncitoare din Rusia prin calitatea partidului de cadre format din revoluţionari de profesie a căror principală calitate era adeziunea fanatică la valorile ideologiei marxiste. în special masele proletare. credinţa în cauză. fără rezerve. să se convingă că sunt juste”9.membrii cercurilor de studii marxiste. înainte de primul război mondial.

V. cu atât mai greu va fi “de prins” o asemenea organizaţie şi 5) cu atât mai numeroase vor fi elementele atât din rândul celorlalte clase ale societăţii care vor 284 . fără un partid care să se bucure de încrederea tuturor elementelor cinstite din clasa respectivă. I. 2) că. 4) că într-o ţară absolutistă.: 1) că nici o mişcare revoluţionară nu poate fi trainică fără o organizaţie de conducători stabili şi care să păstreze continuitatea. însă. avea nevoie la conducerea lui de intelighenţia burgheză. partidul bolşevic va imprima în structurile sale organizatorice şi acţiunii sale politice o dimensiune radicală ce aminteşte de teroarea iacobină. Sub presiunea acestor condiţii. a unei experienţe mai bogate. păstrând în acelaşi timp Conducerea întregii mişcări. care să poată descifra din mişcarea istorică legităţile obiective ale progresului pe care această clasă le conţinea datorită virtuţilor ei. în “a da de lucru tuturor”. această luptă nu poate fi dusă cu succes”11. ca o elită restrânsă. Lenin analizează principiile de organizare a partidului de tip nou în condiţii de strictă conspirativitate: “Dată fiind necesitatea unei conspirativităţi cât mai stricte şi a păstrării continuităţii mişcării. “Fără un partid de fier. care au înlocuitori gata pregătiţi”12. orice decizie sau indicaţie venită din partea conducerii trebuia să fie acceptată sau însuşită de către bază. Caracteristicile de bază ale partidului de cadre bolşevic. În Scrisoare către un tovarăş cu privire la sarcinile noastre organizatorice (1902). fără un partid care să ştie să urmărească starea de spirit a maselor şi s-o influenţeze. cu cât vom restrânge mai mult numărul membrilor unei asemenea organizaţii. bineînţeles. după cum baza de militanţi nu putea veni cu propuneri sau cu sugestii care să contravină liniei politice a nucleului conducător.avangarda clasei celei mai revoluţionare. (Comitetul Central). a unor cunoştinţe mai multilaterale (?!). De aceea. a unui talent mai mare (…). expuse de Lenin în lucrarea Cei de făcut? (1902) sunt: 1. astfel încât să participe la ea numai membrii care se ocupă cu activitatea revoluţionară ca revoluţionari de profesie şi care au dobândit o pregătire profesională în arta luptei împotriva poliţiei politice. “Afirm – susţinea Lenin . cu atât necesitatea unei organizaţii este mai imperioasă şi cu atât trebuie să fie mai trainică această organizaţie (…).C. Primul trebuie să conducă pe plan ideologic.C. care alcătuieşte baza mişcării şi participă la mişcare. călit în luptă. ci în virtutea prestigiului. ci doar va scoate din luptă pe conducători. nu în virtutea puterii. 3) că această organizaţie trebuie să fie alcătuită mai ales din oameni care să se ocupe cu activitatea revoluţionară ca revoluţionari de profesie. a energiei. partidul nostru poate şi trebuie să aibă două centre conducătoare: O. cu cât e mai largă masa spontană atrasă în luptă. (Organul Central) şi C. o organizaţie puternic centralizată şi disciplinată. Căderea unui comitet nu va distruge atunci întreaga maşină. iar cel de-al doilea în mod direct şi practic (…). compusă din revoluţionari de profesie. Toată arta organizării conspirative constă în a folosi absolut toate posibilităţile.

ca în cazul partidelor socialiste. însărcinat prin încrederea membrilor săi cu toată puterea. instituţii ale statului etc. În 1904. un dictator să se substituie comitetului central”16. adică organizarea pe orizontală. Lenin aduce corecturi serioase. Şi în ce priveşte dispariţia lentă a statului preconizată de Marx într-un viitor previzibil. 285 . în completă mizerie. Acest regim “birocratico-bonapartist”. implicit. nici nu avea provenienţă muncitorească. va transforma proletariatul revoluţionar într-un instrument docil în mâinile Comitetului Central care. impus de Lenin partidului. preocuparea pentru formarea unei culturi politice de stânga. ci după locul de muncă (ateliere. 3. va fi prevăzut cu autoritatea şi puterile cele mai mari”15. Statul va dispărea în comunism. Acest tip de organizare permite un contact strâns şi constant între membrii celulei. în realitate alegerea conducătorilor şi luarea deciziilor importante aparţineau Centrului în faţa căruia majoritatea trebuia să se supună necondiţionat: “ (…) partidul comunist nu va putea să-şi îndeplinească misiunea sa decât dacă este organizat în maniera cea mai centralizată posibil. proletariatul poate deveni – şi va deveni în mod inevitabil – o putere de neînvins numai datorită faptului că unirea lui ideologică bazată pe principiile marxismului este consolidată de unitatea materială a organizării. Chiar dacă este un stat tranzitoriu. uzine. Deşi în teorie baza se bucură de o largă autonomie în ce priveşte alegerea liderilor la toate nivelurile şi luarea deciziilor. precum secţiunea) celula grupează membrii de partid nu după domiciliul lor. statul este încă necesar în primele faze ale construcţiei socialiste. asupra statului socialist: “În politica internă a partidului aceste metode determină ca organizarea partidului să se substituie Partidului. Elementul de bază al organizării nu mai este secţiunea. N. Organizarea devine o problemă politică fundamentală a partidului de tip nou care condiţionează formele sale de luptă şi misiunea sa istorică: “Organizarea este singura armă pe care o are proletariatul în lupta sa pentru cucerirea puterii.avea putinţa să ia parte la mişcare şi să acţioneze energic în cadrul ei…”13. sălbăticie şi degenerare. de altfel. pornind de la analiza realităţilor concrete de la locul de muncă în cheia paradigmei marxiste exploataţi-exploatatori. Numărând câteva zeci de membri (şi nu câteva sute. strivit de povara muncii silite în folosul capitalului. în final. L. care grupează milioanele de oameni ai muncii în armata clasei muncitoare"14. comitetul central să se substituie organizării Partidului şi. Troţki va anticipa profetic consecinţele unei asemenea structuri organizatorice asupra regimului politic şi. Dezbinat de concurenţa anarhică care domneşte în societatea burgheză. ci celula. foarte greu de anticipat în timp ca realizare. centralismul democratic şi democraţia internă de partid reprezintă semnele indubitabile ale dictaturii. 2.). dar comunismul este faza superioară a dezvoltării societăţii socialiste. aruncat mereu la fund. dacă o disciplină de fier apropiindu-se de disciplina militară domneşte în el şi dacă centrul partidului.

pentru a asigura principiul repartiţiei socialiste a bunurilor (repartiţia după muncă) în condiţiile unei penurii relative a acestora. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu organizarea timpului său liber: o mare parte îi este absorbită de şedinţele de partid. de sindicat sau ale organizaţiilor anexe (“Partizanii păcii”.În primul rând. Unul din marii specialişti în teoria partidului din secolul XX. Practic. în viaţa de familie: în mod firesc. Contradicţia profundă a teoriei leniniste despre partidul de tip nou se află în înseşi premisele ei ideologice. Dacă la începuturile ei mişcarea muncitorească nu avea decât o conştiinţă spontană. membrul de partid este şi membru al sindicatului (…). anume “viaţa de partid”. el trebuie să militeze în cadrul celulei. Obsesia puterii se traduce în intransigenţa inchizitorială. proletariatul întrebuinţează aparatul represiv şi coercitiv al statului pentru a anihila ultimele bastioane ale rezistenţei fostelor clase exploatatoare şi. ca produs al intelectualităţii burgheze. Partidul penetrează. a marilor decizii economice şi. filială a partidului în care acţiunea sa se prelungeşte şi o completează pe aceea a celulei. restul timpului liber îi este organizat tot prin grija partidului: asociaţii sportive comuniste. Totodată. soţia sa este înscrisă în Uniunea femeilor (…) şi în diverse comitete de factură casnică. de asemenea. “Amicii U. 286 . de natură sindicală. dominată de partid. să le comenteze texte esenţiale din «L’Humanité» sau din cotidianul comunist local. nu mai există decât o singură “viaţă”. chermeze şi picnic-uri comuniste. copiii săi sunt integraţi în Uniunea tineretului (…) şi în filialele acesteia. expoziţii şi conferinţe comuniste. consacrată cauzei partidului. toate acestea distribuie “divertismentul” membrilor de partid. francezul Maurice Duverger.R.). Or. face o caracterizare remarcabilă partidului de cadre revoluţionar: Membrului de partid i se cere ca “zi de zi.” etc. mai ales. Întreaga sa viaţă profesională este astfel încadrată de partid. ideologia ei revoluţionară va fi importată din exterior. în uzină sau în atelier.S. nu există distincţie între viaţa publică şi viaţa privată. să le întreţină ardoarea revendicativă. Ruptura dintre nucleul conducător şi masa membrilor de partid se vede în sanctificarea şi inviolabilitatea Dogmei: partidul nu poate greşi: greşesc cel mult unii lideri. cluburi literare sau artistice comuniste. şedinţe de cinema comuniste. vizibilă doar în avantajele exorbitante ale nomenklaturii. Astfel se defineşte partidul totalitar”17. adică să difuzeze în rândurile celor din jur cuvintele de ordine ale partidului. tocmai duşmanul de moarte al proletariatului îi oferă acestuia ideologia şi principiile sale organizatorice! Iată de ce între nucleul conducător al partidului comunist şi baza sa de aderenţi şi militanţi există o falie adâncă. sărbători. pentru a asigura implementarea noului sistem de valori. în al doilea rând. purităţii Dogmei a ceea ce face ca ideologia de import şi propaganda populistă să fie doar pseudomotivaţii care să mascheze avantajele oferite de putere. baluri ale tineretului comunist.S.

de a lupta pentru a obţine de la guvern cutare sau cutare lege necesară muncitorilor etc. formarea Partidului Comunist din România a evidenţiat aceleaşi vicii structurale de la baza formării partidelor comuniste din sud-estul Europei: lipsa unei psihologii şi bază socială pe care aceste partide să se înrădăcineze în etosul colectiv şi să-şi grefeze ideologia lor în orizontul de aşteptare şi în mentalitatea popoarelor respective. Printre aceste condiţii la loc de cinste figurau ideile lui Lenin cu privire la formarea partidului de cadre şi cucerirea puterii pe cale revoluţionară. Învăţătura socialistă însă s-a dezvoltat din teoriile filosofice. Bucla se închide: partidul de cadre va înlocui dictatura proletariatului pe măsură ce propaganda va proclama stingerea treptată a statului într-un viitor îndepărtat. a apărut ca un rezultat firesc şi inevitabil al dezvoltării gândirii intelectualităţii revoluţionare socialiste”18. au aparţinut şi ei. în linii identice.000 de membri. în numele internaţionalismului proletar şi al solidarităţii internaţionale a celor ce muncesc. La fel şi în Rusia. Întemeietorii socialismului ştiinţific modern. a facilitat aripa de stânga să-şi dea acordul la Congresul Partidului Social-Democrat din 8-10 mai 1921 pentru aderare. de a lupta împotriva patronilor. istorice şi economice pe care le-au elaborat reprezentanţii culţi ai claselor avute. Istoria tuturor ţărilor arată că numai prin propriile sale forţe clasa muncitoare poate să-şi formeze doar o conştiinţă trade-unionistă. prin situaţia lor socială. Partidul Comunist Român. nemaiputându-şi restabili unitatea internă după trădarea “generoşilor” din 1899. Bază socială şi structuri organizatorice. această mentalitate era profund străină ideologiilor colectiviste. Dar trăsătura comună a celor două instituţii se accentuează: “Represiunea este încă necesară. intelectualităţii burgheze. În România cel puţin aceste idei au căzut pe fondul unor sciziuni ale partidului social-democrat care. Marx şi Engels. Or. dar ea este deja exercitată împotriva unei minorităţi exploatatoare de o majoritate a exploataţilor”19. după cum baza socială. Dacă avem în vedere că încă de la formarea sa Partidul Comunist din România a adoptat teza cominternistă a dreptului popoarelor la autodeterminare. Totodată. adică convingerea necesităţii de a se uni în sindicate. învăţătura teoretică a social-democraţiei a apărut cu totul independent de creşterea spontană a mişcării muncitoreşti. adică segmentul din populaţie care să-i împărtăşească ideologia era extrem de îngust. în speţă ideologiei comuniste. atunci reiese cu claritate că una din valorile centrale ale ideologiei sale era profund 287 .“Muncitorii nici nu puteau să aibă o conştiinţă social-democrată. tactica şi ideologia Internaţionalei a III-a prin cele 21 de condiţii impuse partidelor socialiste în vederea afilierii. 9. Astfel se explică numărul foarte mic al membrilor partidului comunist în perioada interbelică. Înfiinţarea Partidului Comunist Român în mai 1921 va reitera.3. După numeroase estimări numărul acestora varia între 700-1. Ea nu le putea fi adusă decât din afară.

al P.R.R. Internaţionala Comunistă urmărea să impună linia radicală a Moscovei prin grupurile “maximaliste” reprezentate mai ales prin comuniştii originari din Basarabia şi Dobrogea. când în alte localităţi din fosta U. partidul comunist a 288 . Primii secretari ai partidului comunist impuşi de Moscova în perioada interbelică precum şi locurile de desfăşurare a congreselor lui arată indubitabil rolul curelei de transmisie sau al grupului de presiune menit acestui tip de partid în exportul de revoluţie al Internaţionalei Comuniste: congresul al III-lea al P. Bulgar şi Ana Pauker din octombrie 1944.S. Harkov. la Congresele partidului ţinute aiurea. bulgari.R. care. primsecretar Vitali Holostenko (1928-1931).C. din iunie 1965 a insistat destul de mult pe următoarele teme şi idei care aveau menirea să-l legitimeze în ochii opiniei publice ca singura forţă politică conducătoare din România: creşterea unităţii în rândurile partidului. era formată din străini: evrei. aceste documente erau aprobate în afara graniţelor ţării. Pe un fond al tradiţiei social-democrate. întărirea disciplinei interne. În plus. în perioada dintre Conferinţa Naţională a P. Săltat pe scut de forţa de ocupaţie şi transformat într-un vârf de lance împotriva sistemului politic pluripartidist. din octombrie 1945 şi Congresul al IX-lea al P. august-septembrie 1928. Moscova. prim-secretar Alexandru Danieluk. în marea ei majoritate. România plătise un greu tribut de sânge pentru realizarea marii Uniri. în documentele sale programatice. polonezi etc.C.antinaţională.C. pentru recuperarea provinciilor istorice la sânul patriei-mamă. Propaganda politică. activitatea politico-ideologică şi organizatorică devine o necesitate imperioasă pentru legitimarea rolului politic conducător al P. U.R. Dimitrov. Aceasta este însărcinată să răspundă de România deoarece “nu ştim mai nimic despre această ţară”20. Mai mult.C. ele erau aprobate de componenţa unor Comitete Centrale care. era total inacceptabilă poziţia conducerii P...R. În aceste condiţii. Mai cu seamă ultimele două măsuri erau necesare în procesul de legitimare a partidului comunist ca singura forţă politică conducătoare din societatea românească. În aceste condiţii. iar între 1940-1944 Ştefan Foriş.C. lipoveni..R. în special ucraineni şi bulgari. când la Moscova sau Harkov.R. ruşi. controlul executării hotărârilor. secretar general al Cominternului şi apoi secretar general al C. Între 1935-1940 prim-secretar a fost Boris Stefanov. intensificarea activităţii politico-ideologice.C. Istoria clandestină a Partidului Comunist din România în perioada interbelică se confundă cu eforturile şi intervenţiile Internaţionalei Comuniste de punere pe picioare a unui organism născut mort. decembrie 1931. Se cunoaşte schimbul de replici dintre Gh.S.C.C. Congresul al V-lea al P. nu cunoşteau mai nimic despre România. 1931-1935. Mulţi dintre aceştia nu ştiau o boabă româneşte sau.S. se referea la România ca la un stat imperialist şi anexionist.S.R. ceea ce este şi mai grav. primirea de noi membri.

În această luptă ea avea nevoie de un detaşament de avangardă – partidul comunist – ca pe baza “învăţăturii nemuritoare despre lume şi viaţă – ideologia marxistă . (25-28 decembrie 1955) conţine date destul de exacte cu privire la structura. Numărul total al membrilor era mai mic decât acela de la Congresul din 1948. a industriei grele.R. Gheorghiu-Dej la cel de-al II-lea Congres al P. Raportul lui Gh.583. punea pe primul plan al reconstrucţiei economice a României industrializarea în care necesitatea partidului unic să aibă o sursă sigură de legitimitate.000 de membri lucrau în birourile acestor 289 . 3. dintre care ultimii erau în număr de 56. el a procedat la copierea mecanică a modelului de dezvoltare economică creat de teoreticienii sovietici la indicaţiile lui Stalin. supralicitarea unor drepturi şi revendicări care nu ţineau cont de posibilităţile existente. promovarea în viaţa politică a mijloacelor teroriste care vizau intimidarea celorlalte forţe şi distrugerea pluralismului. baza socială şi efectivele partidului. aplicarea legilor generale ale materialismului dialectic şi istoric în procesul de edificare a noii societăţi. Aplicarea legii generale de construcţie a socialismului. Celelalte componente ideologice au funcţionat din plin în pregătirea terenului pentru instaurarea partidului unic: satanizarea partidelor istorice considerate partide “burgheze” (deci fără legitimitate populară). În raport se artă că partidul număra 595.000 noi organizaţii de bază.398 membri şi candidaţi. ca şi în unităţile teritoriale.M. Se formase un total de 29. dar era creat şi elementul indispensabil legitimării partidului unic: proletariatul şi ponderea numerică a acestuia în structura de clasă a României. 76. uzine şi unităţi agricole.trecut imediat la crearea condiţiilor care să-i permită afirmarea rolului său politic conducător. În primul rând. mecanismele exploatării capitaliste. Nu numai că industria era considerată ramura principală a economiei deoarece contribuia cel mai mult la formarea venitului naţional. 2. Pe această bază se putea demonstra valabilitatea elementelor ideologice din teoria marxistleninistă: clasa muncitoare este clasa cea mai înaintată din societate. După 1952.să-i arate: 1. un număr mare dintre ei trebuie să-l fi format şi noii membri selecţionaţi din noul personal administrativ tânăr.393 organizaţii “de bază” în fabrici. ea a trebuit să se organizeze în sindicate în lupta pentru revendicările ei economice şi sociale. în primul rând. partidul constituise un număr de 8. datorită potenţialului său revoluţionar şi organizatoric. Fiind ocupată în sectorul cel mai avansat al economiei. Cei mai numeroşi membri ai organizaţiilor “teritoriale” şi de “fabrici”. asmuţirea urii şi a luptei dintre clase prin folosirea unor elemente declasate ca agenţi. iar motivele expuse pentru această situaţie erau epurarea din 1950 şi faptul că între 19481952 nu fuseseră admişi noi membri. căile care duc la răsturnarea societăţii bazate pe exploatarea omului de către om. după canoanele teoriei marxist-leniniste. condamnate că au aservit ţara capitalului străin şi au împins-o pe marginea prăpastiei în războiul antisovietic. dezvoltarea industriei constructoare de maşini şi.

precum şi pentru pregătire şi perfecţionarea cadrelor prin cursuri şi seminarii de scurtă durată. 40. muncitorii reprezentau un procent de numai 47. muncitori manuali) urmărea afirmarea clasei muncitoare ca “element preponderent” în P. nu fusese dusă la bun sfârşit. că sarcina trasată la plenara C. şcolile de 2 ani. Compoziţia după vârstă a delegaţilor era următoarea: 37.51% din 1944-1945. 1 an şi de 6 luni. de fapt. mai mult sau mai puţin. iar numărul celor ce urmează în prezent aceste cursuri este de aproape 900. Distincţia făcută între adevăraţii muncitori este relevantă aici.C.61% şi chiar printre candidaţi. 24. 79.000 de bărbaţi şi femei reprezentau mai puţin de 10% din cei pe care Apostol îi descria drept “muncitori”. din 13 august 1953 şi anume aceea de a se crea un activ de partid de 80.21% erau până la vârsta de 35 de ani.93%. Compoziţia socială a partidului era de natură să-i îngrijoreze încă pe conducători. Sarcina trasată de C. Partidul număra 19 organizaţii regionale.58% de după 1948.000 de “muncitori”.2% erau etnici români iar restul erau “recrutaţi din rândul minorităţilor naţionale”.600.2% la 60%.R. 5 luni.000-100.61%. Raportul mai arăta.C. Potrivit cifrelor date la Congres. Astfel. Dată fiind această situaţie.84% din 1946. cursurile de propagandişti. adică aproximativ 200. Aproape 190. muncitori agricoli şi multe alte categorii definite.21% din 1947 şi numai 0. însemna că 42. Raportul Comisiei de Validare aruncă o lumină indirectă asupra bazei sociale a partidului. În comitetele acestor organizaţii activau 11. luându-i în considerare şi pe cei calificaţi. existau 2.M.000 de membri şi candidaţi de partid şi-au perfecţionat cunoştinţele în şcolile de 2 ani. ca activând “în domeniul producţiei”. însă ei includeau tehnicieni. În perioada 1955-1959 au absolvit cursurile de trei ani ale Şcolii superioare de partid “Ştefan Gheorghiu” peste 700 de cadre de partid. 1 an.organizaţii.000 de membri fusese îndeplinită. 22. 190 raionale şi 159 organizaţii orăşeneşti.31% între 36 şi 40 de ani. 33. de asemenea. În aceeaşi perioadă mai mult de 23. în 1950. 10% dintre delegaţi făceau parte din partid încă din zilele ilegalităţii.4% peste 50 de ani. ziarişti şi de pregătire a cadrelor necesare organizaţiilor de masă.000 de cadre. Cheltuielile pentru pregătirea şi perfecţionarea cadrelor au sporit în 1959 cu 81% faţă de 1955.08% între 41 şi 50 de ani şi 12.000 de secretari şi membri ai birourilor organizaţilor de bază şi propagandişti au urmat cursurile de scurtă durată şi seminariile ce se desfăşoară pe lângă organele de partid raionale şi orăşeneşti”21. Insistenţa lui Dej asupra intensificării primirii în partid a muncitorilor din industriile principale (care erau. 17. Aceste fonduri au fost folosite pentru Şcoala superioară de partid “Ştefan Gheorghiu”. 290 . cea de a creşte numărul muncitorilor de la 37. Procentajul muncitorilor la sfârşitul lui 1955 era doar de 42.

aceasta înseamnă o creştere de 239. comuniştii se străduiau din răsputeri să realizeze propria lor “campanie de recrutare”. legături care fuseseră întrerupte după Diktatul de la Viena. 291 .000"25. ci chiar întregi organizaţii ale acesteia”24. Istoria acestei campanii de recrutare a fost descrisă cu multe amănunte după căderea Anei Pauker şi a constituit. şi alte organizaţii şi grupări ale Gărzii de Fier şi alte partide fasciste sau semifasciste”.Sub supravegherea Anei Pauker în special. care încercau cu disperare să se salveze. Ea a fost acuzată mai ales de a fi acceptat în mod deliberat în partid nu numai pe membrii Gărzii de Fier. de asemenea. Astfel. deja îndoctrinaţi sau dornici din alte motive să colaboreze: lor li se mai adăugau. acceptând “pe oricine de pe stradă” care ar fi vrut să se alăture rândurilor excesiv de subţiri ale membrilor partidului23. carnete de membri ai Partidului Comunist sau de simpatizanţi ai acestuia.60% cât reprezintă în momentul Congresului al II-lea. la 22 octombrie 1944 a apărut un comunicat în presa locală de la Cluj anunţând că organizaţia comunistă din Transilvania de nord îşi reînnoieşte legăturile cu organizaţia centrală a Partidului Comunist Român. Erau muncitori agricoli de la Ţară aflaţi în situaţia de şomeri şi.600.R. “La 1 iunie 1960 numărul membrilor şi candidaţilor de partid era de 834. peste o treime din efectivul total al partidului (…). peste 72 % lucrează nemijlocit în întreprinderile industriale şi în unităţile socialiste din agricultură (…). reprezentând astăzi 51. şi secţiunile transilvănene ale partidului maghiar au fost reluate încă din octombrie 1944. (…) din totalul membrilor şi candidaţilor de partid. Ana Pauker a fost făcută responsabilă pentru că a impus o politică de recrutare imorală. Numărul muncitorilor membri şi candidaţi de partid a crescut de la 253.000 în 1955 la 426.000 de membri şi candidaţi de partid.000 la 1 iunie 1960. ajungând la peste 35. în număr mare. fără nici o distincţie. membri ai minorităţilor naţionale nemulţumite. într-adevăr. (Legăturile oficiale dintre P. Sute şi mii de indivizi au primit. numeroase contingente de foşti prizonieri de război reîntorşi din Rusia. Organizaţia maghiară cedase cadrele şi membrii ei celei româneşti22. în iarna lui 1944. faţă de 42. adică cu aproape şase luni înaintea reintegrării administrative a Transilvaniei de nord. Existau.05% din totalul efectivului partidului.200.C. numărul organizaţiilor de bază a crescut cu 5.600 – din care 148. Schimbări deosebit de însemnate s-au produs în compoziţia socială a partidului. una din principalele acuzaţii ce i s-au adus. (…) În agricultură – sectorul de stat şi cooperatist – activează aproximativ 280. în sfârşit. Prin constituirea de noi organizaţii de partid în unităţi productive şi instituţii. adică cu peste 40% faţă de 1955.000 de candidaţi.

(iulie 1965).50% din cea activă a naţionalităţilor din R.80% îşi desfăşurau activitatea în sfera producţiei materiale. dintre care aproape jumătate elemente duşmănoase. La 31 decembrie 1980 efectivele partidului cuprindeau 3.C. Compoziţia naţională a partidului corespundea structurii naţionale a populaţiei din ţara noastră. Şcoala superioară de ştiinţe sociale “A. din 24-25 iunie 1965 referenţialul ideologic al rolului conducător al partidului cunoaşte noi determinaţii în căutarea unei legitimităţi suplimentare.S. iar în unele ramuri de mare importanţă mai mult de 30% fac parte din partid.044.000 de oameni. Aproape 20% din totalul muncitorilor. Conform datelor prezentate de Nicolae Ceauşescu la Congresul al IX-lea al P. (…) A crescut numărul femeilor în rândurile partidului. exploatatoare.500 de organizaţii de partid şi circa 64.000 de cadre de partid au absolvit cursuri de partid de 3 luni.70% din populaţia majoră şi 29. peste 48.000 – şcoli şi universităţi serale de marxism-leninism”27. Aceste fonduri au fost folosite pentru finanţarea următoarelor şcoli şi cursuri de partid: – şcoala superioară de partid “Ştefan Gheorghiu”. După alegerea lui Nicolae Ceauşescu în funcţia de secretar general al partidului la Congresul al IX-lea al P.200 organizaţii de bază. A. Dacă în 1948 cheltuielile pentru şcolile de partid reprezentau circa 3. “O deosebită atenţie a acordat C.R. 6 luni şi cursurile cu secretarii şi birourile organizaţiilor de bază”28. îşi desfăşoară activitatea peste 8. în calitate de responsabil al Comisiei de redactare a noului program şi statut al 292 . România făceau parte din rândurile P. de 3 luni.400 – şcoli şi cursuri superioare de partid. “În ultimii 7 ani (1948-1955).R. reprezentând peste 21% din numărul membrilor de partid”29. al căror număr este de peste 630.000 – şcoli medii.336 membri de partid.şcolile de 1 an.R. A crescut numărul ţăranilor în partid. iar ponderea femeilor a atins 28. în 1955 au ajuns să reprezinte 8%. din care 74.000 – 44% ceea ce exprimă caracterul partidului nostru de avangardă a clasei muncitoare.62%. După Dumitru Popescu30.71%.În 1947 au fost sistate primirile în partid “iar în 1948 au fost scoşi din partid 192.C.C. circa 31. la oraşe şi sate.: . necinstite”26. ajungând la aproape 500. În unităţile sociale. Peste 19. Partidul Comunist Român (…) număra peste 1.000 – circa 34% faţă de 22% în iunie 1960. peste 2.5% din cheltuielile bugetare.000 de membri şi candidaţi: “Ponderea principală o deţin muncitorii.C. Jdanov” şi cursul de un an de perfecţionare a cadrelor care funcţionează pe lângă C. pregătirii şi perfecţionării cadrelor de partid. aproape 12.C. Muncitorii reprezentau 54.450.

C. au continuat pe o treaptă superioară tradiţiile revoluţionare ale maselor populare. Cu alte cuvinte. ale poporului român. a proletariatului şi a mişcării revoluţionare (…) demonstrează cu putere că partidul clasei muncitoare creat în 1893. către Congresul al IX-lea. ţinând cu evlavie de ţăran în mâini textul finit al Raportului C. Continuând aceste luminoase tradiţii. Din acest gest putem deduce nemulţumirea şi iritarea lui Ceauşescu împotriva orientării ideologice învechite. ale forţelor progresiste”. femei care îi alungau pe activişti cu furcile. apar “tradiţiile revoluţionare ale maselor populare. “S-a sfârşit cu era Răutu în ideologie” ar fi spus Ceauşescu. Ţărani urmăriţi de Securitate prin bălţi şi păduri. cu vechi state în serviciu.S. N. De asemenea. clasă majoritară şi depozitară a specificului naţional. a burgheziei şi moşierimii. Prin urmare. cu “năzuinţele întregii naţiuni”. cum s-a identificat P. Falsitatea acestei scheme reiese din contradicţia flagrantă dintre ideile exprimate în raportul la Congresul al IX-lea şi realitatea istorică. practicată de unii membri cominternişti din conducerea superioară a partidului. era profund refractară spiritului colectivist implantat în ţara noastră după modelul colectivizării forţate din U. Partidul Comunist Român s-a identificat întru totul cu năzuinţele întregii naţiuni. Ceauşescu va conferi o dominaţie simbolică noii legitimităţi a rolului partidului unic în societatea românească în sensul că va sechestra istoria naţională şi o va forţa în “patul lui Procust” al schemelor sale legitimiste. pentru întărirea independenţei şi suveranităţii naţionale. cu aceste năzuinţe şi tradiţii revoluţionare ale maselor populare în istoria României când ţărănimea. ale dreptului popoarelor la autodeterminare şi ale ateismului militant au evidenţiat ca repere ideologice din doctrină dimensiunea antinaţională şi anticreştină.S. deoarece clasa muncitoare era foarte redusă numericeşte în a doua jumătate a secolului al XIX-lea în România. pe lângă grevele şi manifestaţiile clasei muncitoare care induc necesitatea răsturnării de la putere a claselor exploatatoare.C.R. Se cunoaşte rezistenţa înverşunată a ţărănimii la colectivizarea fostei regiuni Dobrogea în 1956. oameni care nu mai 293 .partidului. De unde s-a identificat P. ale forţelor progresiste.R. ca şi a celorlalte documente ale Congresului. Ceauşescu era conştient de necesitatea unei schimbări ideologice. revoluţionare.R. făcându-şi un titlu de onoare din lupta “pentru întărirea independenţei şi suveranităţii naţionale” când tezele internaţionalismului proletar. fiind primul partid politic din România care şi-a făcut un titlu de onoare din lupta pentru dezvoltarea economico-socială a ţării. “Istoria poporului nostru. creat în 1921. Acestea nu se vor mai limita la dimensiunea socială a exploatării din epoca modernă. responsabili cu propaganda şi ideologia. apoi Partidul Comunist Român. pentru o viaţă mai bună şi îmbelşugată a întregului popor”31.C. Ceauşescu va extinde cu mult sursele de legitimare a rolului conducător al partidului. În plus.

era el fanionul aripii naţionaliste din conducerea partidului – răspunsul la aceste întrebări poate fi dat numai examinând corespondenţele ascunse dintre ideile repetate de o propagandă neobosită şi realitatea practică nemijlocită. Constantin Brâncoveanu. Această creştere însemna aplicarea creatoare a legităţilor marxist-leniniste la realităţile naţionale. Prin componenţa. era partidul comunist. principiile de organizare şi de activitate. precum Burebista. despre transformarea socialistă a agriculturii.R. în pregătirea conştiinţelor pentru a accepta rolul conducător al partidului.C. La fel se prezintă lucrurile şi în ce priveşte cauţionarea ideologică a figurilor monumentale ale trecutului nostru istoric. O altă expresie a creşterii rolului conducător al P. Se încheia astfel un ciclu al “noului curs” introdus de Ceauşescu în ideologia politică şi în “construcţia de partid”. simboluri ale luptei pentru unitate şi independenţă naţională. Şantajul la care a recurs P. cuprindea recuperarea conştiinţei istorice. 294 . cuprins între 1965-1968. în consecinţă. Decebal. ca luptător pentru suveranitate şi independenţă naţională.C. Al.R. declanşată de violentul discurs al lui Ceauşescu împotriva invadării Cehoslovaciei de către statele membre ale Tratatului de la Varşovia. prin ideologia care îl călăuzeşte.dormeau pe acasă de teamă să nu fie prinşi şi obligaţi să semneze cererile de adeziune. Galeria de voievozi şi domnitori martiri. era creşterea factorului conştient în construcţia societăţii socialiste. arată valorile autentice ale culturii politice din România asupra căreia trebuia să acţioneze propaganda. a valorilor naţionale la baza noii orientări date de secretarul general comunismului românesc. când copiii celor recalcitranţi erau daţi afară din şcoli şi din facultăţi sau când erau lămuriţi cu argumente speciale pentru a semna cererile de adeziune arată gradul de aderenţă al ţărănimii la concepţia P. Mihai Viteazul. Explozia entuziasmului popular la 21 august 1968. Cuza. Ştefan cel Mare. Acest ciclu.C. Petru Rareş. pentru a le capta valenţele simbolice şi persuasive în vederea manipulării. Noua echipă de propagandă a lui Ceauşescu a înţeles impactul profund pe care îl are utilizarea simbolurilor naţionale în canalizarea emoţiei colective.R. De la cuvântarea la întâlnirea cu activul de partid al regiunii Argeş (22 iunie 1966): “Oare cum s-ar simţi un popor care nu-şi cunoaşte istoria? Nu-i aşa că s-ar simţi ca un copil care nu-şi cunoaşte părinţii?” până la vizitarea mănăstirilor şi a caselor memoriale ale marilor noştri creatori un lucru era cu insistenţă urmărit: recuperarea conştiinţei naţionale ca piesă de bază în arhitectura legitimităţii partidului comunist ca “centru vital al naţiunii noastre socialiste”.R. iar factorul subiectiv prin excelenţă. era conştient sau inconştient de acest lucru. În ce măsură Ceauşescu era sincer sau nu. Tudor Vladimirescu au fost transformaţi în precursori ai P. pentru colectivizarea forţată din primăvara anului 1962. capabil să ofere o asemenea gestiune a procesului de edificare a noii societăţi. în structurarea imaginarului social şi.C. I.

R erau înscrişi peste 3. Rolul politic conducător al partidului comunist devine o “lege obiectivă” a dezvoltării sociale: prin rolul său de generator şi promotor consecvent al noului el conduce întreaga viaţă socială din România în lumina principiilor marxist-leniniste de construire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate. În anul 1989. (…) În anii 1987-1989 în P. peste 20% erau intelectuali şi funcţionari. Dintre noii 295 . îmbinarea îndeplinirii sarcinilor concrete cu o largă viziune de perspectivă. prevalenta numerică a muncitorilor industriali în rândurile membrilor de partid etc. interval de timp în care în P. Astfel. Partidul dezvăluie cerinţele obiective ale dezvoltării prin stabilirea liniei sale politice. pentru toate organele de stat. “lumina de la care iradiază sistemul ei de norme şi valori”. desfăşurarea unei munci disciplinate. al înfăptuirii revoluţiei şi construcţiei socialiste – Partidul Comunist Român îndeplineşte cu succes rolul de forţă politică conducătoare în societate. de partid al clasei muncitoare. politica de cadre a partidului.800. pregătirea politico-ideologică a activiştilor şi militanţilor devin mai importante decât legitimitatea puterii sale politice sau puritatea bazei sale sociale. Partidul se transformă din “detaşament de avangardă al proletariatului” în “centrul vital al naţiunii”. Afirmarea factorului conştient. ca partid de integrare naţională şi socială. dintre care 55% erau muncitori – ceea ce releva caracterul său de partid al clasei muncitoare – 16% erau ţărani. pe măsura creşterii funcţiilor sale de conducere şi control al societăţii româneşti. Toate structurile societăţii româneşti: civile. conservarea bazei sale ideologice. cu necesitatea transformării lui în partid de masă.experienţa sa politică – rezultat al unor îndelungate lupte sociale. religioase. Conducerea de către partid a statului asigură orientarea activităţii organelor şi organizaţiilor de stat. socio-profesionale sunt reprezentate în partidul comunist. a tuturor lucrătorilor din aparatul de stat spre problemele centrale ale muncii. subiectiv în viaţa socială presupune adaptarea structurilor partidului unic la sarcinile construirii socialismului. partidul va depune în primele decenii ale activităţii sale oficiale un efort considerabil pentru îmbunătăţirea structurilor sale organizatorice. numărul membrilor partidului era cu peste 431 de mii mai mare decât în noiembrie 1984. au intrat 590 de mii de oameni. a compoziţiei sale sociale şi pentru conservarea purităţii ideologice a doctrinei. trasează un program clar de activitate pentru întregul popor.000 de oameni. Aidoma unei secte în căutarea de prozeliţi. nucleul dur al conducerii acestora trebuia să fie constituit din muncitori. La începutul anilor ’90 partidul comunist devine din partid de cadre partid de masă. În prima perioadă.C. iar restul făcea parte din alte categorii sociale.R. pentru toate organizaţiile de partid.C. structurile partidului leninist de cadre constituie dogma: înfiinţarea de organizaţii la locul de muncă. perseverente pentru înfăptuirea hotărârilor partidului şi guvernului”32.

structura organizatorică a partidului era amplu diversificată. 2. 8. încât ponderea totală a femeilor în partid ajunsese la aproape 36%. detaşament de avangardă al clasei muncitoare. 4.53% erau cetăţeni români de naţionalitate maghiară. Faptul că.364 de comitete comunale. compoziţia naţională a partidului reflecta structura generală a populaţiei României: peste 92% din membrii de partid erau români. iar restul îl formau românii de alte naţionalităţi. revoluţionar de profesie. De asemenea. democraţia internă de partid.800) nu a apărat “nobilele idealuri ale socialismului” şi pe “eroul între eroii neamului” spune multe cu privire la calitatea acestei instituţii şi a membrilor săi. centralismul democratic. 3. instituţii şi unităţi agricole. ÎNTREBĂRI: 1. spirit revoluţionar. nucleu conspirativ. până în 1965 în perioada 1965 – 1989..062 de comitete de partid în întreprinderi. 390 de mii. adică aproximativ 66% au fost muncitori. existând 59.R. totodată 80% dintre noii membri de partid ai acestei perioade proveneau din rândul organizaţiei de tineret. Analizaţi structurile organizatorice ale partidelor de cadre.intraţi între 1984-1989. după 1989. Definiţi conceptul revoluţionar de profesie. 259 comitete orăşeneşti şi municipale şi 41 de organizaţii de nivel judeţean33. nici măcar 0. b. Arataţi caracteristicile partidelor de cadre.564 de organizaţii de bază. adică între Congresul al XIII-lea şi Congresul al XIV-lea ale P.1% din masa totală a membrilor de partid (3. 6. 0. vectorul ideologic. Analizaţi evoluţia ideologică şi organizatorică a partidului comunist român: a. 296 . În fine.C. 2. iar circa 50% erau femei. TERMENI – CHEIE: celulă.51% de naţionalitate germană.

România pe drumul desăvârşirii construcţiei socialiste. Raportul C.L. p.R. 76-77. 127-128. 17 Duverger Maurice..S. martie-aprilie 1958. cu privire la activitatea P. Statul şi revoluţia. Opere complete. 74.. al P. Bucureşti. Moscova. Raportul C. Bucureşti. Bucureşti. Iaşi Polirom.C. Am fost şi cioplitor de himere. Bucureşti. 27.. p. p..R. în perioada dintre Congresul al X-lea şi Congresul al XI-lea şi sarcinile de viitor ale partidului – 25 noiembrie 1974. 4 Ibidem. (Criza din partidul nostru). În: Analele. vol. Editura politică. 2001. al P.R. Raportul C.. Editura Agenţiei de presă “Novosti”. 31 Raportul C.. 41. 72. 29 Ceauşescu Nicolae. 1956. 1989. I. Opere complete. cit. p. 11 Lenin V. Editura Politică. p. 1968. 26 Gheorghiu-Dej Gh. Dezvoltarea statului şi înflorirea naţiunii socialiste române.C.P. 1986. Editura politică. 28 Raportul de activitate al Comisiei Centrale de Revizie a P. 1968. 17.C. cit. Editura politică. 9. Un pas înainte. 19 iulie 1965. N. .R. Editura Litera. cu privire la activitatea partidului în perioada dintre Congresul al II-lea şi Congresul al III-lea al partidului. În: Stat – naţiune – progres social. 32 Vlad C. Editura Globus. 5-6 12 Lenin V.NOTE: Statutul Partidului Muncitoresc Român. Editura Pentru Literatura Politică. p. 1994.. În: Congresul al II-lea al Partidului Muncitoresc Român. Bucureşti. 253-254. p. Psihologie politică. 21 Raportul Comisiei Centrale de Revizie.C. 95-96. vol. I. Editura politică. 14 Lenin V. Librairie Armand Colin. Bucureşti. doi paşi înapoi. 20-25 iunie 1960. p. E. Editura de Stat Pentru Literatură Politică. vol. Bucureşti. 6 Marx K. 1960. I. p. În: Congresul al IX-lea al Partidului Comunist Român. cu privire la activitatea P.M. Lupta muncitorilor fabricii Unirea. Bucureşti. p. Mazilu D. Paris. Editura Politică. p. I. 1963. 23-28 decembrie 1955. Raport la cel de-al XIV-lea Congres al Partidului Comunist Român. 24 Ionescu Ghiţă. 104. p. p. Comunismul în România. Engels Fr. 5 Ibidem. 1967. 41. Despre partidul proletar de tip nou. 6. 27 Ibidem. al P. Opere complete. 1956. în perioada dintre Congresul al IXlea şi Congresul al X-lea şi sarcinile de viitor ale partidului – 6 august 1969.R. 25 Gheorghiu-Dej Gh. p.R. 1994. Bucureşti. Editura politică.L. 1970. Les Partis politiques. p. 248. p. 7 Lenin V. 843. iulie-august 1920. 169-170.C.C. 1 297 . 15 Al II-lea Congres al Internaţionalei Comuniste. Bucureşti.R. 20 Betea Lavinia. Bucureşti. op.R. p. 20-25 iunie 1960. 129. 1973. op. vol. Editura policiă. În: Congresul al II-lea al Partidului Muncitoresc Român. Suveranitatea de stat. Bucureşti. 2. 9 Lenin V.M.C. Condiţia a XII-a din cele 21 impuse partidelor socialiste în vederea afilierii. 13 Lenin V. vol.M. 1966 (ediţia a II-a). 10 Statutul Partidului Muncitoresc Român. I. 658-659. din noiembrie-decembrie 1961. p.C. Opere. 28. 16 Troţki L. cit.. 4. 141-142. Moscova.P. p. 1956. 3 Constituţia Republicii Socialiste România. p. vol. Editura politică. 30 Popescu Dumitru. p. 111.. şi Kohn N. În: Opere. În: Congresul al III-lea al Partidului Muncitoresc Român. Opere complete. 831.. Bucureşti. I. 1964. 30.C. Bucureşti.C. 19 Lenin V. În: Congresul al II-lea al Partidului Muncitoresc Româna.M. 3-4. 18 Lenin V. Bucureşti. Editura politică. În: România pe drumul construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate.P. p.. Bucureşti.. Cluj. Editura politică. 1953... op. E. 133. p. I. În: Congresul al III-lea al Partidului Muncitoresc Român. 23 Vezi discursurile lui Dej şi Colin la plenara C. 1965. 8 Ceauşescu Nicolae. vol.. 1960. cu privire la activitatea partidului în perioada dintre Congresul al VIII-lea şi Congresul al IX-lea al P.P. În: Romania pe drumul construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate. 10. p. În: Congresul al II-lea al P. 1973. 22 Deheleanu M.R. Bucureşti. Raport de activitate al C..C. 6. 2 Ceauşescu Nicolae. 41. 133.S. p. al P. 33 Ceauşescu Nicolae.. I. p. vol.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->