Nicolae Frigioiu

Introducere în Ştiinţele Politice

Bucureşti, 2008

Studenţilor mei de la Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice din cadrul Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative cu sentimente de părintească afecţiune.

Cursul de “Introducere in ştiinţele politice” îşi propune să ofere studenţilor de la Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice, an II, curs zi şi ID, aparatul categorial şi conceptual, ansamblul de valori şi norme politice cu ajutorul căruia să poată înţelege şi analiza fenomenul politic contemporan. Cursul a fost conceput într-o legătură indisolubilă cu ştiinţele comunicării, punând un accent deosebit pe interacţionismul simbolic care structurează imaginarul politic şi mecanismele de formare a acestuia. Din această perspectivă un rol deosebit în economia lucrării îl au lecţiile despre puterea politică, ideologiile şi culturile politice în care se explică geneza şi influenţa imaginii politice în viaţa socială. Cursul abordează, de asemenea, rolul instituţiilor şi valorilor politice în consolidarea unui regim politic democratic; obiectul ştiinţelor politice, formele şi cauzele schimbărilor social-politice. Totodată, cursul oferă o abordare interdisciplinară spre alte discipline cu caracter tematic înrudit (antropologie politică, sociologie politică, comunicare politică, imaginea publică a liderilor şi instituţiilor politice), necesară unei mai bune înţelegeri a fenomenului comuncaţional din lumea contemporană. În elaborarea acestei lucrări autorul a primit un ajutor nepreţuit din partea colaboratorului său cel mai apropiat, prep.univ.drd. Sebastian Fitzek, şi a domnişoarei Vera Iftode de la Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române. Profit de această ocazie pentru a le aduce mulţumirile mele călduroase şi profunda mea gratitudine. Autorul.

CUPRINS Capitolul 1. OBIECTUL ŞI FUNCŢIILE ŞTIINŢEI POLITICE 1.1. 1.2. 1.3. 1.4. 1.5. 1.6. 1.7. Precizări preliminarii. “Politic - politică” – un cuplu categorical fundamental. Ştiinţele politice – definiţii şi concept. Principalele etape ale constituirii politologiei ca ştiinţă . Funcţiile ştiinţei politice Raportul dintre scop şi mijloace în acţiunea politică. Etică şi politică. Ştiinţe politice de graniţă. 5 5 8 10 11 13 16 18

Capitolul 2. STATUL – INSTITUŢIA CENTRALÃ A SISTEMULUI POLITIC 25 2.1. Definiţia statului. 2.2. Conceptul de stat. 2.3. Elementele statului. 2.4. Teorii privind geneza statului. 2.5. Funcţiile statului contemporan şi dinamica acestora. 2.6. Statul şi societatea civilă. 2.7 Forme istorice de stat. Capitolul 3. PUTEREA POLITICĂ 3.1. Omniprezenţa puterii în sistemul social global. 3.2. Instituţionalizarea puterii politice. 3.3. Puterea politică: definiţii şi caracteristici. 3.4. Caracteristicile puterii politice. 3.5. Resursele puterii politice. 3.6. Resursele simbolice ale puterii. 3.7. Personalizarea puterii politice. 3.8. Puterea personală şi cultul personalităţii. 3.9. Relaţiile puterii politice cu alte forme de putere.
1

25 26 28 32 35 38 41 55 55 61 65 70 72 72 75 77 80

3.10. Atributele fundamentale ale puterii politice. Capitolul 4. IDEOLOGIILE POLITICE 4.1.1. Ambiguităţile semantice ale conceptului de ideologie 4.1.2. Ştiinţă şi ideologie. 4.1.3. Religie, ideologie şi utopie în gândirea politică. 4.1.4. Funcţiile idelogiei şi discursul ideologic. II. Ideologii politice contempornane 4.2.1. Liberalismul . 4.2.2. Social democraţia. Capitolul 5. CULTURILE POLITICE 5.1. Semnificaţiile conceptului de cultură politică. 5.2. Ambiguităţi semantice ale conceptului de cultură politică. 5.3. Cultura politică din România – present, trecut şi viitor. 5.4. Cultură sau culturi politice europene. 5. 5. Subculturile politice. Capitolul 6. SCHIMBAREA SOCIALĂ ŞI CONFLICTE POLITICE I. 6.1.1. Introducere. 6.1.2. Modernizarea şi tranziţia politică. Delimitări conceptuale. II. 6.2.1. Conflictele politice REVOLUŢIA. 6.2.2. Maturizarea situaţiei revoluţionare şi pregătirea actului revoluţionar. 6.2.3. Cauzele subiective şi obiective ale izbucnirii unei revoluţii. 6.2.4. Teoriile modernizării. 6.2.5. Desfăşurarea procesului revoluţionar. 6.2.6. Modelul revoluţionar. 6.2.7. Deosebiri între modelul occidental şi oriental de revoluţie. 6.2.8. Tipologia revoluţiilor. 6.2.9. Evenimentele din decembrie 1989 – revoluţie sau lovitura de stat?
2

82 98 98 107 115 120 126 126 138 151 151 155 165 171 178 187 187 187 190 192 196 199 204 207 210 214 219

Capitolul 7. REGIMURILE DEMOCRATICE I. REGIMURILE DEMOCRATICE 7.1.1. Introducere. Conceptul de democraţie. 7.1.2. Modelul classic al democraţiei. 7.1.3. Mecanismele democraţiei representative. II. DEMOCRAŢIA CONTEMPORANĂ 7.2.1. Noile teorii despre democraţie. 7.2.2. Poliarhiile. 7.2.3. Forme şi modele ale democraţiei contemporane. 7.2.4. “Democraţiile noi” sau “democraţia delegativă”. 7.2.5. Democraţia socială şi economică. 7.2.6. Dezvoltarea ideii de democraţie socială în perioada interbelică. 7.2.7. Probelmatica democraţiei sociale în România interbelică. Capitolul 8. ANATOMIA UNUI REGIM POLITIC: TOTALITARISMUL 8.1. Precizări conceptuale. 8.2. Stalinismul sau “totalitarismul exemplar”. 8.3. Tipologia totalitarismelor. 8.4. Regimurile totalitare din Europa centrală şi de sud-est. Capitolul 9. DOCTRINA PARTIDULUI UNIC ŞI A ROLULUI SĂU CONDUCĂTOR 9.1. Ideologia marxist- leninistă – sursă de legitimitate a rolului politic conducător al partidului unic. 9.2. Caracteristicile partidului de cadre creat de V.I.Lenin. 9.3. Partidul Comunist Român. Bază socială şi structuri organizatorice.

225 225 227 228 230 230 232 233 235 240 247 250 262 262 268 272 274

278 278 282 287

3

4 .

care prezintă asemănări formal exterioare. grupuri. B. justeţea punctului său de vedere este confirmată în timp de poziţia unor fizicieni sau matematicieni celebri: W. obiectul ştiinţelor politice îl constituie POLITICUL. Precizări preliminare. Niels Bohr.CAPITOLUL 1 OBIECTUL ŞI FUNCŢIILE ŞTIINŢELOR POLITICE 1. iar căutarea de modele este sarcina centrală a ştiinţei politice. Întrepătrunderea actuală ditnre politic şi economic. Burdeau consideră că „ştiinţa politică nu are un obiect propriu. Heisenberg. ştiinţa politicii nu are în mod practic alte limite decât cele impuse de incapacitatea minţii umane de a privi problemele sociale ca pe un singur tot”. moderne“1. ştiinţele politice sunt mai dificile decât fizica: „Numărul de factori relevanţi direct sau indiresct pentru politică este enorm. dintre public şi privat accentuează şi mai mult „labilitatea frontierelor“ epistemologice dintre ştiinţele politice şi celelalte ştiinţe sociale. Dintr-o perspectivă juridică. Apariţia continuă de noi subdomenii.2 Prin urmare. apariţia noilor grupuri în politică determină ca obiectul său să-şi modifice conturul şi masa în funcţie de noul câmp de forţe în care el trebuie să se mişte. G. Această „labilitate a frontierelor“ ţine şi de faptul că ştiinţele politice nu pot fi considerate „ştiinţe“ în sensul ştiinţelor exacte. vor produce aceleaşi efecte în alte condiţii. drept şi politică. Dincolo de faima binecunoscută a marelui savant. Nu putem spune că un eveniment X petrecut întrun spaţiu şi timp date va produce aceleaşi efecte în alte coordonate spaţio–temporale. Dacă gândirea politică ar avea în arrière– plan ideea de permanenţă şi de universalitate a aceloraşi clase de fenomene. Dar chiar relaţiile au modele. M. religie. proliferarea instituţiilor. în integralitatea manifestărilor sale ca fenomen social-istoric. Ştiinţele politice s-ar deosebi de celelalte ştiinţe sociale şi umane prin unghiul de vedere propriu din care abordează analiza realităţii sociale comune: ”Într-o lume unde elementul politic afectează toate activităţile umane. creşterea sarcinilor guvernamentale. şi aceşti factori sunt corelaţi între ei în diferite modalităţi. Politica este atât complexitate organizată cât şi neorganizată. de la primele organizări umane până la societăţile extrem de complexe din zilele noastre. Russell. o reţea de relaţii miriapodice dintre indivizi. După cum nu se poate afirma cu certitudine că două evenimente A şi B. morală şi politică. atunci sistematizarea 5 . 1. deoarece multitudinea de enunţuri şi de ipoteze privind viaţa politică nu pot fi supuse întotdeauna verificării. specific numai ei”. Parafrazând o butadă a celebrului om de ştiinţă Albert Einstein. organizaţii. instituţii şi naţiuni. Bunge etc.

multe acţiuni umane au o coloratură afectivă. În plus. Aceasta este cauza pentru care fenomenele umane sunt diferite de fenomenele naturii. Astfel. În cazul ştiinţelor politice nu avem pretutindeni de-a face cu un demers ipotetico–deductiv ci tocmai cu o ştiinţă a observaţiei. adică gândire a ceva şi niciodată lipsită de substanţă. ea este un act intenţional. de a acorda o semnificaţie actelor lor. În istoria cunoaşterii. mai întâi. Adecvarea explicaţiei la ipotezele unui model logic depăşeşte simpla relaţie cauzală. departe de a constitui axiomatica 6 . Studiul fenomenelor sociale trebuie să fie adecvat după natura obiectelor observate şi nu prin copierea mecanică a metodelor din ştiinţele naturii. Procesele de semnificare şi interpretare pot evidenţia anumite tendinţe şi evoluţii ale fenomenului politic. ceea ce nu ne permite să vorbim despre existenţa acestui obiect ca despre o clasă particulară de fenomene dotată cu caracteristici fixate în timp. A trata enunţurile politice drept „practici care formează sistematic obiectele de care ele vorbesc“ acesta ar putea fi sau ar trebui să fie principiul unei noi abordări în studierea şi înţelegerea fenomenelor politice. ca şi modul său de constituire şi de manifestare. spre deosebire de cele fizice. Legăturile dintre conceptualizare şi practica politică. În plus. fenomenul politic mai poate fi constituit şi din gândirea din interiorul unei comunităţi intelectuale sau de un spaţiu socio–cultural. semnificaţiile acestui obiect şi autonomia domeniului său trebuie precizate şi în continuu reconfirmate. rezultatul unor operaţii intelectuale prealabile. ca în ştiinţele exacte. Gândirea umană are un caracter direcţional. Fiinţele umane joacă un rol intenţional în modelarea viitorului: ele cred şi au capacitatea de a alege. De exemplu. Departe de a fi un punct de plecare. Dar însuşi obiectul ştiinţei politice este extrem de diversificat. obiectul teoriei politice este deja un produs. pe câtă vreme animalele sau plantele nu o au. deductivă şi axiomatică. în ştiinţele politice factorul subiectiv care acordă o semnificaţie actelor umane îngreuiază verificarea empirică şi generalizarea. tipurile de „formare a obiectelor“ care se întâlnesc în el. Pe de altă parte. după fromula lui Michel Foucault. relaţia dintre obiectul exterior (realitatea politică propriuzisă) şi obiectul interior (construit prin ipoteze) face din empatie sau din afinităţile elective momentul privilegiat al cunoaşterii. ceea ce poate diferenţia cunoaşterea politicului faţă de alte forme de cunoaştere este.datelor şi a experienţei la un nivel de generalitate şi repetabilitate ne-ar putea permite să vorbim despre legi. relaţia subiectului cunoscător faţă de obiectul studiat ţine de medierea prin limbaj a conţinutului. pe de altă parte. procesul de acumulare şi articulare a cunoştinţelor într-un model explicativ cunoaşte patru etape succesive: descriptivă. Aceste operaţii intelectuale pe care teoria politică vizează să le explice determină natura enunţurilor cu privire la un tip de cunoaştere. ceea ce face ca sensul acestor acţiuni să nu poată fi explicat numai prin perspectiva alegerilor raţionale. dat fiind faptul că în ştiinţele socio–umane. inductivă.

„cu cât ei insistă mai mult asupra verificabilităţii cu atât mai dificil este de a generaliza şi cu cât tind mai mutl către nivele înalte de generalitate cu atât mai dificil este să verifice ceea ce se afirmă“4. faptele politice sunt în natură. materialul de bază pentru analiza politică. să le re–constituie. în ultimă instanţă. Deşi au ajuns la concluzii diferite. Politologul trebuie să facă mai mult decât să descrie faptele. se reduc la un efort de generalizare a posteriori a observaţiei. Există în ordinea fenomenelor politice o necesitate. Dacă normele şi reprezentările prin care un grup uman caută să-şi înţeleagă şi justifice propria condiţie nu pot să fie considerate variabile explicative ale unui model ele constituie. În primul rând. Mosca. Observaţia ştiinţifică se bazează pe fenomene reprezentative prin specificul lor ca şi prin forţa de a confirma ipotezele: „Am examinat mai întâi oamenii şi am crezut că în această diversitate infinită a legilor şi a moravurilor. punerea în aplicare a unui alt principiu epistemologic care defineşte atitudinea politologului în raport cu faptele. ea ilustrează. adică la încercarea de sinteză a faptelor şi a cunoştinţelor. în realitate. Pe scurt. acelaşi model geometric. iar Pareto. La întrebarea dacă ştiinţa politică poate fi considerată o ştiinţă. în acelaşi timp. sunt supuse ordinii şi determinismului universal. faptul concret care se oferă imediat conştiinţei ci o structură explicativă în interiorul unui sistem conceptual. Michels şi Carl Schmitt au elaborat „formule politice“ a căror universalitate poate fi numită. pur şi simplu. definiţia adoptată aici este că o ştiinţă constă din cunoştinţe care sunt verificabile. Specialiştii în ştiinţele politice ar fi pândiţi de o dublă dilemă: 1.iniţială pe care se fondează modelul explicativ. adică sunt inteligibile. ei nu erau conduşi numai de fanteziile lor“ (Montesquieu. un pur procedeu narativ. Introducere). Observarea fenomenelor politice nu este. în studierea fenomenului politic. Spiritul legilor. accentul trebuie pus pe evidenţierea a ceea ce este important sau pe ceea ce este adevărat? 7 . Ca oricare altă categorie de fapte. Pentru ca noţiunea de lege să devină operaţională în ştiinţele politice trebuie ca ea să nu mai fie. Vernon von Dyke consideră că: „Răspunsul depinde de definţia pe care cineva decide să o aleagă pentru a o adopta. nu există fapte brute care ar putea fi fotografiate. lege. plecând de la „ipoteze de lucru“ mai mult sau mai puţin adecvate la logica situaţiei. 2. cum s-ar putea crede la prima vedere. pentru orice tip de cunoaştere ştiinţifică. totuşi. el trebuie. Dacă dezbatarea în jurul sensului şi statutului ştiinţific al legii a avut un rol important în formarea ipotezelor pe care să se poată fundamenta o ştiinţă a politicului. sistematice şi generale“3. Hobbes şi Locke au întrebuinţat. adică posibilitatea de a degaja legi ştiinţifice care să ţină cont de specificul lor? Răspundem afirmativ la această întrebare.

ţesutul primordial al primelor comunităţi umane. „a inovat social” (J. se armonizează interesele contradictorii prin forţa deciziilor la nivel global. „Politic – politică“ – un cuplu categorial fundamental. Într-adevăr. psihologia politică etc. 2. Slab înzestrat de natură. W. se elaborează strategiile de dezvoltare. Numitorul comun care pune în mişcare această acţiune şi încearcă să o finalizeze în direcţia dorită este puterea politică. de aceea. prin acţiunea politică se asigură echilibrul homeopatic al comunităţilor umane. evoluţia omului a fost condiţionată pretutindeni şi invariabil de fenomenul politic.] Ştiinţa politică studiază natura.E. De la hoarda primitivă până la apariţia statului. bazele. nu ar fi fost posibilă şi nici nu ar putea fi înţeleasă fără interveniţia constantă a acestui factor modelator şi creator de spaţiu social care este politica. pornind de la studiul unor rapoarte cerute de U. ceea ce a dus la creşterea coeziunii interne a grupurilor şi la dominaţia mediului extern.. În 1955.O privind dezvoltarea ştiinţei politice în diferite ţări. Acest dat care face ca politica să însoţească. primul profesor care a predat această disciplină la Universitatea din Cambridge ajungea la concluzia că ”toate ramurile ştiinţei politice au un obiect comun şi acesta este studiul puterii în societate. clan. între acest specific al naturii umane şi fenomenul politic este o intimă şi profundă reciprocitate. ştiinţele politice trebuie să recupereze acea tradiţie a filosofiei politice clasice care plasează omul în centrul preocupărilor sale epistemice şi ontologice.1. Într-adevăr.. Robson.N. W. precum o umbră. lipsit de echipamentele naturale necesare supravieţuirii (ca la celelalte specii) omul ar fi pierit din lanţul trofic al naturii dacă instinctul şi raţiunea nu l-ar fi îndemnat să intre în relaţii de asociere cu semenii pentru autoapărare şi procurarea în comun a hranei. derivă din imperfecţiunea biologică a omului. Evoluţia umanităţii. sociologia politică. fiecare nouă formă de comunitate umană: ginte. esenţial pentru funcţionarea lor. puterea politică reprezintă obiectul de studiu al ştiinţelor politice. politicile publice. Lapierre). Tehnicizarea excesivă a ştiinţelor politice prin empirism şi behaviorism neglijează tocmai coeficientul de universalitate al naturii umane pe care se poate broda încercările de a descoperi anumite constante ale cunoaşterii politice. de la hoarda primitivă până la societăţile extrem de complexe din zilele noastre. A. ceea ce ar permite o structură comună în cadrul sistemului ştiinţelor politice: antropologia politică. dramatica devenire a omului.S. Din filosofia clasică provine ideea că politica este o esenţă care are ca fundament un dat al naturii umane. 8 .[. este calitatea lui de „animal social“ de a fi condiţionat fatalmente să intre în relaţii de colaborare cu semenii pentru atingerea scopurilor sale. Am afirmat şi în alte cursuri că principiul asociativ în viaţa socială. şeferie. O natură umană izolată este o absurditate. trib a cunoscut un plus de organizare socială. După unii cercetători.C. Pentru a scăpa de cântecul de sirenă al ideologiilor.

medierea conflictelor dintre grupuri în procesul de alocare a resurselor. Dintr-o perspectivă antropologică. într-o forţă benefică pentru organizarea socială. legitim instituită.exercitarea.”5 Relaţia fundamentală a puterii politice: „comandă – ascultare“ derivă din relaţia de putere: „dominaţie – supunere“ prezentă în toate formele materiei vii. relaţii ce se constituie în competiţia pentru menţinerea şi consolidarea puterii politice sau pentru influenţarea. garantarea securităţii externe a comunităţilor. ca şi dintre indivizi şi respectivele grupuri. fr. prin intermediul puterii politice. Această relaţie de putere provine din instinctul de agresivitate. dar şi al convergenţelor şi agregărilor parţiale reglementate de o putere care dispune de monopolul coerciţiei legitime. 4. plăcerea oferită de dominaţia semenului şi anticipată pe calea cunoaşterii raţionale îl îndeamnă pe om să experimenteze şi să provoace noile graniţe ale puterii sale cu consecinţe uneori dezastruoase. Puterea despre care este vorba nu are în mod necesar un caracter coercitiv. el manifesându-se în trei provocări majore ale mediului: lupta pentru hrană. Sursele şi scopurile puterii nu au mai puţină importanţă decât exercitarea ei. biserici. 3. il politico. la om acest instinct se manifestă şi dincolo de aceste dimensiuni ale existenţei. Studiul bazelor morale ale puterii şi acela al influenţei ideilor ocupă un loc considerabil în filosofia şi în psihologia politică. Din maniera în care oamenii conştientizează şi orientează această forţă a politicului derivă dimensiunea distructivă sau creatoare a lui. în istoria umanităţii. de marile întreprinderi etc. care însumează toate determinaţiile politicii. politica poate îmbrăca mai multe semnificaţii: 1. obiectivele puterii în societate. instinctul de dominaţie poate fi convertit. Politicul (germană das Politik. 9 . formă de activitate (acţiune) socială care cuprinde relaţiile dintre grupuri. lupta pentru înmulţire şi lupta pentru spaţiu. 2. pornind de la sensul general al politicului. Spre deosebire de animale unde acest instinct este programat filogenetic.6 Pe de altă parte. it. dar şi o structură inerentă a naturii umane. Studierea puterii politice nu se reduce la studiul organelor de guvernare. specialistul în ştiinţa politică se interesează şi de sindicate. instituirea şi menţinearea unei ordini interne. De aici rezultă că politicul este nu numai un concept – greblă. organizaţii şi naţiuni.. prezent atât în cadrul relaţiilor intra cât şi interspecifice. grupările comerciale. materiale sau simbolice). formă de organiazare şi conducere a comunităţilor umane cu ajutorul forţei de coerciţie a statului. le politique) desemnează un câmp social al intereselor contradictorii (reale sau imaginare. controlul şi cucerirea acesteia.

1. dintre problemele politice. Primul grup defineşte ştiinţa politică drept ştiinţa guvernării statelor. Machiavelli ca pe un instrument de dominare. tot atâtea etape în constituirea obiectului ştiinţei politice. Cu privire la 10 . ansamblul formelor de cunoaştere a vieţii politice şi de legitimare a acţiunilor (culturi şi ideologii politice. De aici şi nevoia coordonării acestor procese. Definiţia ştiinţei politice drept ştiinţă a puterii prezintă avantaje evidente asupra primelor două grupuri de definiţii. Există o polivalenţă a fenomenelor politice care relativizează obiectul cunoaşterii politice. În aceeaşi ordine de idei. în realizarea intereselor fundamentale ale agenţilor colectivi şi individuali ai acesteia. Hobbes – ca pe o simplă „gramatică a obedienţei“. Importanţa excepţională a politicului în zilele noastre se vede atât în proliferarea problemelor care cer o soluţionare prin decizia autorităţilor cât şi în identitatea. definiţie preponderentă în Antichitate şi în Evul Mediu. Cum recunoaştem dacă o problemă este politică sau nu? O problemă devine politică „de îndată ce conflictul este reglementat de puterea politică în loc să fie abordat la un alt nivel. arhitectonică a convieţuirii umane. strategii. Din multitudinea definiţiilor date politicii (ştiinţei politice) se pot individualiza mai multe grupuri care reflectă. Talcott Parsons sublinia şi el că „un fenomen este politic în măsura în care vizează organizarea şi mobilizarea resurselor necesare pentru a satisface scopurile unei colectivităţi particulare“9. propaganda şi simbolica politică etc. nevoie reflectată în definiţiile date ştiinţei politce pe care Platon o vedea ca ştiinţa conducerii societăţilor umane prin realizarea consensului. după părerea noastră. O analiză comparativă a puterii în diferite tipuri de societăţi ar permite descoperirea diferenţelor dintre puterea în stat şi puterea în alte comunităţi. metode şi mijloace implicate în acţiunea politică. indiferent de perioada istorică. de noile descoperiri ştiinţifice. 6. Nimic nu este intrinsec politic: totul poate să devină“8. Ştiinţele politice – definiţii şi concept. Al patrulea grup de definiţii vizează coordonarea şi conducerea complexităţilor organizate. instituţiile de comandă şi de coerciţie.5. Al doilea grup de definiţii lărgeşte sfera de cuprindere a obiectului: „Politica este arta şi practica guvernării societăţilor umane“7. 3. Locke ca pe o ştiinţă a protecţiei vieţii şi a verii cetăţenilor. Al treilea grup de definiţii vizează prin ştiinţa politică guvernarea societăţilor umane prin intermediul puterii organizate. Ea este mai funcţională deoarece puterea atinge forma sa şi organizarea completă în stat. uneori până la ştergerea graniţelor. Acesta poate varia în funcţie de schimbările sociale rapide. Althusius ca o simbiotică. sociale şi economice la nivelul comunităţilor locale.). de avalanşa informaţiilor din alte zone ale socialului care se cer sistematizate şi procesate. Aristotel – ca arta de a-i face pe oameni fericiţi.

de a-i descifra legitatea proprie şi. Tot astfel. de a elabora previziuni cu privire la tendinţele dezvoltării sale“10. Această abordare îşi are rădăcinile intelectuale în teleologia lui Aristotel după care orientarea spre un scop final caracterizează condiţiile anterioare. pe această bază. decizii etc. o relaţie funcţională poate fi văzută ca o schimbare. În ce ne priveşte. Ştiinţele politice teoretice sunt disciplinele propriu-zis politice care studiază. pe nedrept uitat astăzi de foştii săi studenţi şi doctoranzi. În această perspectivă. În literatura română de specialitae. nevoi. se impun anumite precizări. între sistemul social global şi sistemul politic există un schimb de informaţii şi de substanţă (cereri. tinzând să dea explicaţie exhaustivă a acestuia“11. a operat. În acest sens. având finalitatea primordială de a explica.faptul că orice problemă socială poate căpăta un aspect politic în funcţie de împrejurări. Prin urmare. ecologiste. Funcţia descrie activităţile specializate ale unui individ sau organizaţii. POLITOLOGIA este nucleul teoretic dur al ştiinţelor politice teoretice care „studiază geneza. Orice problemă care vizează interesul global al comunităţii şi pentru a cărei soluţionare este necesară forţa de decizie a autorităţilor. În analiza funcţională. acest obiect. o distincţie fertilă între ştiinţele politice teoretice şi ştiinţele politice aplicative. fenomenul politic. Astfel. esenţa şi legitatea dezvoltării politicului ca fenomen complex. Nu numai structuri similare realizează funcţii diferite. În cadrul sistemului politic. o funcţie trebuie să acţioneze pentru ceva într-un 11 . În matematici prin funcţii se întelege mărimi ale căror valori depind de valorile celorlalte mărimi. Ideea de bază a acestui model este că un organism inter-acţionează cu stimulii din mediul extern într-un mod care creează adaptare între organism şi mediu. Unul din modelele explicative de bază din ştiinţele sociale este analiza funcţională. dar funcţii similare pot fi realizate de structuri diferite. devine o problemă politică. Funcţiile ştiinţelor politice. 1. 4. dar specific. la diferite nivele de generalitate. feministe. funcţia de adaptare este bazată pe relaţii de interdependenţă dintre părti sau dintre întreg şi parte. mişcările pacifiste. între structuri şi funcţii există o relaţie de condiţionare.) pe bază de retroacţiune (feed-back) prin care se realizează echilibrul homeostatic al funcţionării sistemului. datorită importanţei lor pentru viitorul comunităţilor respective şi nevoii de intervenţie a statului pentru a soluţiona cererile lor. la începutul anilor ’80. ca o consecinţă între variabile individuale. profesorul Ovidiu Trăsnea. referendumurile organizate în mai multe ţări catolice pentru legalizarea avorturilor şi a divorţului capătă un caracter implicit politic. interese. sau unele din componentele sale. dacă în unul din sectoarele bucureştene problema apei calde sau a încălzirii apartamenentelor trenează datorită tergiversării reparaţiilor sau a birocraţiei. ca obiect. ea poate deveni o problemă politică prin însuşi conţinutul ei conflictual şi nemulţumirii generalizate.

atitudini şi cunoştiinţe cu privire la viaţa politică. Funcţia descriptivă (explicativă) ţine de esenţa teoriei politice. 12 4. 2. contribuie la unificarea terminologică. Ca ansamblu de enunţuri şi de propoziţii logice. 3. precum şi între componentele acestora. ea trebuie să le înţeleagă şi să le explice. Pentru a putea interpreta corect realitatea. plasându-le în contextul istoric”. Această funcţie este strâns legată de precedenta. manifestarea fenomenelor politice. tendinţele. Pentru a ne exprima mai plastic. Formarea politică a individului presupune un ansamblu de orientări. Funcţia de socializare politică. Rezultatele la care se ajunge prin procesul de analiză a datelor sunt proiectate pentru acţiunile viitoare. ne referim la o clasă de activităţi. Capacitatea politicului de a elabora alternative sau proiecte privind ordinea societală provine din forţa euristică a teoriei. ea nu poate exista decât într-un mod relaţional. Vorbim de un eveniment A că este funcţional pentru un eveniment B dacă şi numai dacă cele două evenimente sunt corelate în general. “pentru a putea diagnostica corect fenomenele studiate. comunitate şi familie. Cultura politică îl ajută pe individ să înţeleagă mecanismele proceselor politice. Într-o enumerare succintă. Aceasta înseamnă că funcţiile sunt doar clase de evenimente şi nu simple unităţi specifice. deoarece descoperirea unor procese şi fenomene a căror posibilitate latentă este 12 . Când vorbim de funcţii sociale. prin procesarea şi interpretarea datelor aflate la dispoziţie. devianţa unei teorii de la rezultatele consacrate poate releva sursele erorii şi orienta ansamblul de date spre o altă structură explicativă. Încă o dată.sistem. Funcţia prescriptivă (previzională). Formarea de cetăţeni activi şi responsabili presupune formarea unui sistem de valori în care să prevaleze cele identitare: sentimentul de apartenenţă la un grup istoric. această funcţie extrage viitorul din trecut şi are menirea să prevină erorile pe baza concluziilor la care ajunge funcţia descriptivă. să discearnă binele de rău în capcanele manipulării. o teorie explică. procesele. Funcţia persuasivă a discursului facilitează trecerea la act în vederea implementării obiectivelor. din capacitatea acesteia de a verifica validitatea concluziilor anterioare. valorile dintr-un câmp al cunoaşterii. funcţiile ştiinţei politice ar fi: 1. Funcţia comunicaţională derivă din capacitatea ştiinţelor politice de a realiza schimbul de informaţii dintre sistemul politic şi sistemul social global. Discursul politic şi discursul ideologic asigură transferul valorilor şi normelor între instituţii. Actul de a vota poate fi funcţional pentru un regim politic numai dacă el face parte dintr-o clasă generală de activităţi care caracterizează structura democratică a regimului.

ascunsă în structura realităţii se datorează capacităţii de explicare şi interpretare a ştiinţelor politice. 5. Funcţia normativă. Crearea sistemului de norme şi valori. Ansamblul datelor psihologice, voliţionale ce pot oferi reperele unui comportament politic corect. Deoarece ştiinţele politice au un caracter sintetic şi integrator, lor nu le este indiferentă finalitatea actului decizional în sistemul social global. Prin urmare, raporturile dintre etică şi politică, scop şi mijloace, adevăr şi eroare se înscriu pe coordonatele cunoaşterii politice.

1. 5. Principalele etape ale constituirii politologiei ca ştiinţă. Ştiinţele politice sunt ultimele mari venite în câmpul ştiinţelor sociale. Apariţia lor la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea este condiţionată de satisfacerea următoarelor condiţii epistemologice, necesare pentru apariţia unei noi ştiinţe: 1. delimitarea unui domeniu autonom de cercetare; 2. delimitarea unui sistem de norme şi valori propriu; 3. crearea unor tehnici de cercetare adecvate; 4. existenţa unui cadru funcţional instituţional: reviste, publicaţii, edituri, asociaţii, facultăţi, institute de cercetare; 5. existenţa unei infrastructuri materiale (clădiri, terenuri, echipament didactic, fonduri); 6. condiţia cea mai importantă: existenţa echipelor de specialişti care să asigure continuitatea efortului şi reflecţia sistematică despre fenomenul politic. Istoria gândirii politice ne oferă imaginea constituirii progresive a acestui domeniu autonom de reflecţie şi de acţiune. Cantonate timp de sute sau mii de ani sub autoritatea gândirii religioase sau morale, ideile despre viaţa politică s-au furişat umile în structura cursurilor de drept constituţional, a lecţiilor despre stat, despre teoria generală a dreptului etc. Lipsea însă continuitatea reflecţiei sistematice despre fenomenul politic, stare de fapt ce a început să fie conştientizată odată cu creşterea în complexitate a societăţilor umane şi, implicit, cu urgenţa soluţionării unor probleme comunitare. Să luăm ca exemplu pe cei doi mari filosofi ai lumii, Platon şi Aristotel, primul – considerat întemeietor al filosofiei politice, al doilea, şi elevul său, considerat întemeietorul ştiinţei politice. Ambii şi-au elaborat concepţia despre politic / politică pornind de la ontologia lor. Pentru ambii, ştiinţa politică era o ştiinţă regală, ştiinţa Binelui Public care asimila în demersul ei congnitiv realizările celorlalte ştiinţe. Ambii şi-au scris operele politice la maturitate; pentru ambii politica este artă şi ştiinţă în acelaşi timp; techne şi episteme. Politica este arta conducerii comunităţilor umane prin compromis şi consens; este ştiinţă pentru că orientează acţiunea în funcţie de un sistem de valori şi de cunoaşterea naturii umane considerată perfectibilă.
13

Dar în timp ce Platon îşi elaborează schiţa utopică a statului ideal pornind de la consideraţii teoretice, Aristotel degaja structurile statului atenian din comparaţia celor 158 de Constituţii (moduri de organizare) ale oraşelor–stat din Grecia şi Asia Mică. Tot astfel, în epoca Renaşterii, N. Machiavelli este considerat întemeietorul ştiinţei politice moderne deoarece a elaborat mijloacele de acţiune politică pe fudnamentarea unor principii extrase din observarea nemijlocită a realităţii „La veritá effettuale della cosa“, adevărul efectiv al lucrurilor nu poate fi aflat decât din prelucrarea atentă şi nepărtinitoare a datelor oferite de realitate. Il virtu – capacitatea de repliere impusă de logica situaţiei sau de imperativele momentului. Termenul nu mai vizează conotaţia morală a corectitudinii, ci eficienţa acţiunii. La fortuna (soarta, destinul) nu mai are sensul unei fatalităţi implacabile, ca tragedia greacă, de exemplu, ci trădează în modul cel mai clar paradigma Renaşterii în gândirea politică a lui Machiavelli. În acord cu imaginea omului ca „prinţ încoronat al naturii“ (Pico della Mirandola) stă în puterea acestuia de a domestici sau îmblânzi soarta prin anticiparea şi evitarea efectelor ei catastrofale (imaginea torentelor de munte captate într-un nou curs pentru a nu inunda ogoarele). Din studierea istoricilor latini (Titus Livius, Tacitus, Suetonius, Sallustius etc.) Machiavelli elaborează veritabile „serii statistice“ şi fişe psihologice ale personalităţilor politice din Roma antică şi ale celor din epoca sa. Pe baza acestor fişe şi serii el îşi dă seama că într-un interval de 2000 de ani nimic nu s-a schimbat în natura umană şi că adevăratele mobiluri care îi determină pe oameni la acţiune sunt, de cele mai mutle ori, interese materiale meschine, lăcomia, invidia, linguşelile etc., toate acestea fiind ascunse sub masca unor scopuri sau intenţii nobile. Spaţiul cuprins între Renaştere şi Iluminism poate fi caracterizat prin următoarele linii ale reflecţiei politice: – teoriile contractualiste, de la Hugo Grotius până la J. J. Rousseau, pun accentul pe originea organizării politice a societăţii şi pe obligaţia politică, de a garanta viaţa şi proprietatea guvernaţilor, ca izvorând din clauzele „contractului social“; – teorii privind originea şi rolul statului şi a puterii politice în asigurarea coeziunii comunităţilor politice. De la Machiavelli şi Jean Bodin până la Th. Hobbes şi John Locke, gânditorii moderni s-au întrebat cu privire la temeiurile ordinii şi autorităţii politice, la fundamentele puterii de stat şi la suveranitate, la psihologia comportamentului politic; – teorii privind legile sociale ca relaţii constante dintre fapte şi evenimente: „fiecare lucru îşi are cauza sa“, după cum se exprimă Montesquieu (1689–1755) în prefaţa celebrei sale lucrări „Spiritul legilor“ (1748). Din observarea şi studierea vieţii politice, Montesquieu descoperă anumite regularităţi tendenţiale pe care el el numeşte legi şi care nu sunt altceva decât „raporturi
14

necesare ce derivă din natura lucrurilor“. Observarea faptelor este obligatorie deoarece pe ea trebuie întemeiate judecăţile de valoare şi nu pe consideraţii exterioare vieţii politice. El relevă rolul pe care condiţiile istorice, geografice, structura psihică a unui popor îl are în elaborarea legilor şi a formelor de guvernământ. Cu privire la acestea din urmă, Montesquieu continuă şi perfecţionează celebra schemă tripartită a separaţiei puterilor, iniţiată de Locke. Cele trei puteri: legislativă, executivă şi judecătorească se află într-un echilibru şi control reciproc; fiecărei forme de guvernământ îi descoperă un principiu şi o natură. Începând cu anii ’60, indiferent de poziţia specialiştilor cu privire la obiectul ei, în studiul ştiinţei politice s-au conturat patru mari domenii: 1. teoria politică; 2. ştiinţele guvernării; 3. studiul instituţiilor politice; 4. relaţiile internaţionale. În literatura anglo–saxonă, faţă de cea continentală (franceză, germană, italiană etc.) teoria politică include ideile, doctrinele şi ideologiile politice, natura obligaţiei şi a autorităţii politice. Teoria politică este considerată de către unii specialişti miezul acestei discipline şi cel mai vast domeniu de studiu al ei. „Sarcina ei este, în primul rând, una integratoare: ea studiază relaţiile dintre sistemul politic şi sistemul social global. Teoria politică se ocupă de definiţia, generalizarea şi clasificarea termenilor şi conceptelor de bază cu care şi despre care operăm în gândirea noastră politică. În al doilea rând, teoria politică urmăreşte să descopere natura, funcţiile şi scopurile care se află la baza comunităţii politice“13. Definiţiile clasice date ştiinţei politice au fost preocupate mai mult de alegerea obiectivelor pentru acţiunea politică şi de prescrierea conduitelor necesare pentru atingerea acestor obiective decât de analiza comportamentelor, atitudinilor şi orientărilor politice. Constituirea ştiinţelor politice în deceniul III-IV al secolului XX a însemnat, totodată, şi o specializare a metodologiei de cercetare, pe lângă afirmarea şi precizarea obiectului domeniului de investigaţie. Până după al doilea război mondial (1950) a prevalat orientarea empirică (empirismul) caracterizat prin examinarea concretă a datelor şi evenimentelor. Behaviorismul, a doua etapă în evoluţia ştiinţelor politice, s-a concentrat pe studiul comportamentului politic, “definit ca ansamblu al motivaţiilor, reacţiilor, şi acţiunilor oamenilor, ale grupurilor şi ale personalităţilor faţă de datele, faptele, procesele, evenimentele, structurile şi instituţiile politice”.
14

Ambiţia behaviorismului de a elabora metodele de comportament

dezirabile pe baza unor tehnici de cercetare statistico-matematice a înregistrat câteva succese răsunătoare, deşi a consemnat şi numeroase critici.15

15

1. 6. Raportul dintre scop şi mijloace în acţiunea politică. Etică şi politică. Raportul dintre scop şi mijloace în acţiunea politică derivă din raportul mai vast dintre etică şi politică, raport care i-a preocupat încă din Antichitate pe filosofi şi teoreticienii politicului. Poate fi just din punct de vedere politic ceea ce ste imoral din punctul de vedere al eticii sociale? Dat fiind faptul că acţiunea politică este prevăzută cu un scop (este teleologică) finalitatea ei nu poate fi decât morală. „Politica este arta de a-i face pe oameni fericiţi“, spunea Aristotel, iar scopul statului este de a realiza cel mai mare Bine – Binele Public. Aceasta înseamnă că drepturile indivizilor recunoscute de Stat pot fi definite numai dintr-o finalitate morală. Sincretismul etico–politico–religios de la baza legitimităţii politice a puterii în Antichitate şi Evul Mediu avea o pondere preponderent morală. Ideea că scopurile şi mijloacele sunt atât de intim legate între ele încât este imposibil să le separăm apare destul de frecvent în lucrările contemporane, ca o încercare de a respinge teza că scopul justifică mijloacele. Această idee a dus la elaborarea următoarelor teze sau interpretări: a) interpretarea metaetică: Judecăţile de valoare se manifestă întotdeauna şi în mod necesar asupra ansamblului scop–mijloace şi nu pe scopuri sau pe mijloace considerate separat unele de celelalte; b) interpretarea etică: Este licit din punct de vedere moral să urmărim scopuri dezirabile, bune, numai prin mijloace adecvate, proporţionate sau de aceeaşi natură cu acele scopuri; c) interpretarea factuală: Natura mijloacelor angajate tinde să o determine pe cea a scopului urmărit. Concepţia după care scopurile şi mijloacele sunt inseparabile poate fi înţeleasă prin judecăţile de valoare făcute despre întregul constituit din scopuri şi mijloace: „Valoarea nu arată numai un capăt sau un punct de sosire, dar şi calea sau mijlocul de a ajugne aici; se poate spune chiar că noţiunea de valoare nu separă aceste două lucruri ci le uneşte, pentru a le cuprinde în aceeaşi judecată“16. Prin urmare, „a vorbi de valoare înseamnă a propune să judecăm un scop nu numai în sine şi pentru sine însuşi, dar şi referitor la mijloacele care îi fac posibilă realizarea“17, în timp ce de aici urmează că „numai o judecată care vizează ansamblul mijloacelor şi scopurilor, este o judecată de valoare“18. În legătură cu raportul dintre scop şi mijloace în literatura de specialitate există o sursă generatoare de confuzii datorită supunerii categoriilor morale de Bine şi de Rău în acţiunea politică. Această confuzie persistă încă din epoca Renaşterii şi s-a văzut şi se vede încă în falsa pudoare sau în revolta mimată prin care se interpretează maxima atribuită lui Machiavelli „scopul scuză mijloacele“. Conform acesteia, nobleţea scopului absolvă mârşăvia mijloacelor.
16

Apare astfel contradicţia dintre scopul politic şi mijloacele morale ale acţiunii prin care acesta trebuie atins. Ca şi în cazul raporturilor dintre politică şi religie, morala şi politica se întâlnesc în sfera valorilor umane fundamentale dar nu şi la nivelul scopului. Morala „răspunde unei exigenţe interioare şi vizează corectitudinea actelor personale după normele datoriei, fiecare asumându-şi pe deplin responsabilitatea propriei sale conduite. Dimpotrivă, politica răspunde unei necesităţi a vieţii sociale şi cel care se angajează pe această cale înţelege să participe la asumarea destinului global al unei societăţi“19. Încă Aristotel distingea între virtutea morală a omului de bine, care vizează perfecţiunea individuală, adică realizarea de sine, şi virtutea civică a cetăţeanului care vizează capacitatea lui de a conduce şi salva comunmitatea. Chiar dacă ar fi ideal ca omul politic să fie întotdeauna şi om de bine, se poate întâmpla ca el să nu realizeze această sinteză deoarece într-o comunitate politică nu toţi cetăţenii sunt oameni de bine şi virtuoşi. Prin urmare, politica are ca sarcină conducerea comunităţii ca atare, independent de calitatea morală a unui membru al acesteia. Astfel, „este posibil să fii un bun cetăţean fără a poseda virtutea care ne face să fim un om de bine“20. Această confuzie a fost amplificată în zilele noastre prin tehnicile de marketing politic care au accentuat datele moralităţii private în dauna moralităţii publice ale candidaţilor. Creatorii de imagine pun accentul pe asamblarea datelor morale într-un portret robot al candidatului şi nu pe vocaţia lui de om politic, dacă există. În scurta istorie postdecembristă a democraţiei româneşti au fost propulsaţi la putere oameni care s-au bucurat de un imens orizont de aşteptare din partea electoratului, tocmai pe baza aprecierii calităţilor morale (unele inventate) dar care, odată ajunşi în top au dezamăgit profund. Că nu există o legătură directă între acţiunea politică şi comportamentul moral se vede şi din distincţia dintre moralitate şi legalitate: „Legea morală este autonomă, ceea ce înseamnă că în acest caz ne supunem unei obligaţii pe care ne-am impus-o noi înşine în timp ce legea politică este heteronomă, ceea ce înseamnă că noi ne supunem unei reguli care ne este impusă din exterior, de o putere legislativă (...). Pe scurt, morala este o problem de disciplină, politica de constrângere“21. O problemă rar abordată în cadrul teoriei politice contemporane este problema esenţei specifice a politicului (scopul) şi a raportului dintre scop şi motivaţie în acţiunea politică. De pe poziţiile ontologic–esenţialiste Julien Freud face din categoria de esenţă sau de scop al politicului o categorie invariabilă în timp şi spaţiu care trebuie să dea un sens şi o finalitate acţiunii politice: „Ca specific al esenţei politicului scopul trebuie să rămână acelaşi, oricare ar fi colectivitatea sau tara, adică trebuie să fie invariabil în timp şi în spaţiu, şi independent de contingenţe, de ideile dominante ale unei epoci ca şi de partidele şi doctrinele care pretind să
17

comande pe rând activitatea politică. Fie că regimul este liberal sau socialist, democrat sau tiranic, că statul este mic sau mare, că este vorba de un trib, de un oraş, de un stat sau de un imperiu, scopul trebuie să rămână conceptul imuabil, ca şi bazele care îl condiţionează“22. Scopul politicului este Binele Public (Binele Comun), sinteză între lege şi ordine, între binele cetăţenilor şi binele statului, ceea ce duce la apariţia comunităţilor politice: (...) „nu este vorba de binele particular al indivizilor singulari şi nici măcar de suma bunurilor particulare, aparţinând unor indivizi sau grupuri subordonate, precum familia sau oricare asociaţie profesional–economică, şi nu este vorba nici măcar de binele statului ca stat, ci de acela al întregii colectivităţi în cadrul căreia indivizii sunt integraţi ca membri care îşi dau un stat ca instituţie. Cu alte cuvinte, nu este vorba de binele Statului sau al Republicii ci, aşa cum Hobbes nu oboseşte să repete, de Binele Comun al Republicii şi al poporului care, împreună, constituie o colectivitate politică. Într-adevăr, dacă oamenii continuă să trăiască în colectivităţi politice este pentru că au interesul să o facă, deoarece ei descoperă un bine care justifică colectivitatea şi viaţa lor în comun“23. 1. 7. Ştiinţe politice de graniţă. O situaţie specială în sistemul ştiinţelor politice o prezintă aşa–numitele „discipline de graniţă“ care prin „labilitatea epistemologică a frontierelor“ şi prin proliferarea lor vertiginoasă atestă importanţa excepţională a politicului în societăţile contemporane. Sub presiunea bagajului informaţional şi a unei dinamici politice fără precedent au apărut noi discipline care încearcă să sistematizeze informaţiile noi şi să răspundă la noile provocări ale cunoaşterii. Obiectul de studiu al acestor discipline este acelaşi: fenomenul politic în spaţiu şi timp în inztegralitatea manifestărilor lui, dar metodologia de cercetare este împrumutată de la celelalt ştiinţe sociale. Să le enumeră, succint, pe cele mai importante: Antropologia politică studiază geneza, esenţa şi evoluţia formelor şi instituţiilor politice din perspectiva fenomenului integrator uman, în procesul de trecere de la hominide la homo sapiens şi la societăţile civilizate. Sociologia politică studiază natura, locul şi rolul politicului din perspectiva sistemului social global, în interacţiunea lor complexă şi în determinarea lor concretă. Psihologia politică studiază rolul motivaţiilor, al intereselor şi nevoilor ca şi al complexelor, frustrărilor, mecanismelor compensatorii în configurarea comportamentelor politice. Filosofia politică elaborează baza conceptual – metodologică a ştiinţelor politice, sistemul ei de valori. Ea analizează realitatea politică dintr-o perspectivă normativ–axiologică,
18

Prélot mărturiseşte preferinţa sa pentru termenul „idee“. Deoarece „orice teorie presupune o explicaţie de ansamblu care leagă între ele o serie de generalizări“. o conexiune între trecut şi viitor. În schimb. generalizării şi explicării lor“26. dintre acestea şi teoriile. „doctrinele stabilesc. Marcel Prélot. pe de o parte. produsul va fi o gândire politică primară (idei elementare). rezultate din observarea sau trăirea directă a universului politic. Gaston Bouthoul24 deduce că. Pentru Prélot. Calitatea ei se diferenţiază însă în funcţie de aria şi calitatea informaţiei. doctrinele şi curentele politice. aplicarea lor nediscriminată este sursă de confuzii. De gradul şi calitatea prelucrării acestei informaţii. „doctrina ar comporta o judecată asupra faptelor şi este însoţită de proiecte de reformă în desfăşurare. Dacă „ideea“ şi „gândirea“ sunt termeni neutri şi generali conceptele de „doctrină“. teoria corespunde sistematizării obiective a observaţiilor. de sine stătătoare prezintă legături profunde cu materia prezentată în acest manual. ideile aristocratice ar fi apanajul unor elite intelectuale având un înalt grad de abstracţie şi un grad redus de circulaţie. Această gândire politică este strâns dependentă de nivelul atitudinal şi afectiv care se întâlneşte în culturile parohiale şi de supunere.raporturile dintre etică şi politică. 19 . ele găsind în mentalitatea populară un sprijin pentru manifestarea trendurilor politice ale unei comunităţi. în timp ce teoriile nu pot decât să privească trecutul. în măsura posibilului. insistă şi el în diferenţierea dintre idei. doctrinele şi curentele aparţinând altor ştiinţe sociale. de propria capacitate de percepţie ca şi de prelucrarea specială a informaţiei acumulate cu ajutorul unor tehnici şi metode speciale. Din cele mai de sus se poate aproxima o schiţă primară a temei pusă în discuţie: raportul dintre ideile politice. Ele sunt şi prospective. pe de alta. Gândirea politică este rezultatul prelucrării procesului cumulativ de cunoştinţe despre viaţa politică la un moment dat. De aceea. Istoria gândirii politice şi Istoria doctrinelor politice. adică fac eforturi să-şi reprezinte viitorul şi prin supoziţiile şi predicţiile lor fixează reguli de acţiune şi propun obiective viitoare“25. „ideologie“ şi „teorie“ au căpătat contururi noţionale destul de labile în gândirea politică şi economică occidentală. Reluând distincţia dintre „ideile aritocratice“ şi „ideile democratice“. prezentă în unele „Istorii ale ideilor politice“ s-ar părea că „ideile democratice“ sunt cele care se bucură de o largă adeziune din partea maselor. Ele sunt normative şi incitative şi vor să demonstreze calea care trebuie urmată. În ce priveşte domeniul disciplinelor politice. vom zăbovi mai mult asupra lor. ca discipline de graniţă. dintre scop şi mijloace. Un alt mare specialist în sociologia politică. interpretării lor şi. teorii şi doctrine. teoriile. Acest rezultat al gândirii politice ar corespunde nivelului intelectual şi apreciativ al culturii politice. încercâd o explicaţie raţională a temeiurilor formelor şi instituţiilor politice. mai mult sau mai puţin coerent.

spre deosebire de acestea. de finalitatea etică a acesteia din urmă. Indiferent de apartenenţa politică. Ca şi teoria. din constatarea faptelor pe care o depăşeşte pentru a proceda la aplicarea lor. atât în timp cât şi în spaţiu. lor le este inerentă o finalitate etică deoarece. curentul liberal cuprinde o multitudine de doctrine. considerată superioară. verificate. ceea ce se numeşte în logica ştiinţelor ipoteze care. de poziţia de clasă. partidele agregă şi impulsionează. de teorii şi de doctrine. considerată perfectibilă sau înlocuibilă. spre soluţionare interesele dominante ale grupurilor care se întâlnesc şi se recunosc în ideologia partidului respectiv. structurate logic. El reuneşte o multitudine de şcoli. Din această perspectivă. o doctrină propune o alternativă la ordinea politică iar factorul propulsiv care incită la acţiune pentru traducerea în viaţă a acestei alternative. Ch. de gradul de specializare sau de pregătire profesională. doctrina examinează fenomenele dar. Ea utilizează. acceptându-le sau refuzându-le. prin afilierea la un partid politic ai cărui membri. teoria se aplică ansamblului faptelor nu numai constate şi ordonate. Ea constă. Gide şi Ch. Spre deosebire de doctrină un curent este mai vast. dar şi explicate şi organizate“29. este ideologia. Doctrinele judecă faptele şi arată căile de urmat pentru a asigura fericirea cetăţenilor sau puterea statului. Cei care profesează o anumită doctrină politică recunosc superioritatea sistemului ei de valori. Distincţia dintre curent şi doctrină este funcţie de intenţionalitatea. doctrinele presupun o funcţie normativă implicită întrucât ele oferă alternative la ordinea politică şi socială. autorii grupaţi în curentul liberal au o notă 20 . sunt.mai adecvat la stadiul de graniţă ca şi la accepţiile controversate încă ale politicului: „Noi acceptăm termenul în sensul mai general de reprezentare în spiritul uman a unui fenomen determinat şi fenomenul considerat aici este cel politic“27. de regulă. Teoria se situează pe tărâmul cunoaşterii pozitive. de aderenţa la un model de dezvoltare sau altul. în acest scop. înainte de toate. de şcoli şi teorii liberale din epoci şi ţări diferite. Prin urmare. Într-o lucrare clasică. dar în mod indirect alternativele propuse de ele la ordinea socială existentă au ca fundal conştiinţa superiorităţii proiectului lor societal. la fel ca şi ideologiile. promovat de ideologie şi o fac. În felul acesta. Ca ansamblu de idei. ci tematic. ea le apreciază. Astfel. teze. Rist operează o distincţie fundamentală între teorie şi doctrină. Pentru Prélot. Graniţele lui nu sunt circumscrise ideologic. de obicei. în funcţie de un ideal imanent statului sau transcendenţei. cu valabilitate şi în sfera ştiinţelor politice: „Teoria constituie sinteza observaţiei. particularitatea ideilor politice constă în faptul că ele sunt „construcţii intelectuale care vizează statul ca societate politică şi ca guvernare ca şi fenomenele care derivă de aici“28. enunţuri politice. iar sistemul de valori pe care se sprijină este reliefat nu atât de reperele ideologice ale acţiunii cât de un fond aperceptiv general–uman. devin legi. În consecinţă.

în acea piatră de hotar care a marcat istoria politică a Europei şi anume apariţia unui nou partid în sistemul politic. alta în Franţa şi altfel se prezintă ea în Europa de Sud–Est.. În cazul sintagmei „doctrină politică“ determinativul „politic“ adaugă conceptului generic de „doctrină“ referinţa la voinţa evidentă a unei comunităţi de a urmări un interes comun. Conţinutul reprezintă substanţa reflecţiei politice propriu-zise. social. raportul dintre formă şi conţinut în gândirea politică. de stilul şi mentalitatea epocii. al doilea doctrinar–ideologic şi al treilea politic. acceptându-le. iar forma discursului ideologic care unifică toate etajele doctrinei: politic. unde şi aici se observă diferenţieri substanţiale între liberalismul din România. deci apariţiei unor noi vectori ai acţiunii politice.comună: preocuparea pentru asigurarea libertăţii individuale în condiţiile legii şi importanţa acestei probleme pentru modernizarea economică şi politică. Ca şi curentele. Raportul dintre doctrină şi ideologie subsumează. Din punct de vedere descriptiv. deoarece ea este condiţionată de elementele vieţii naţionale. doctrina examinează faptele dar. o doctrină 21 . Cauzele pot fi şi ele relativ uşor individualizate: lupta pentru drepturi economice şi sociale. Dacă principiile care alcătuiesc corpusul doctrinar tind să se universalizeze. Determinările eterogene ale socialului se topesc în substanţa specifică a politicului prin intermediul acţiunii comune şi conştiente prin care o clasă socială trimite spre instanţele puterii politice interesele sale spre soluţionare. în doctrină politică poate fi uşor circumscris în timp. în funcţie de un ideal imanent statului sau grupării politice. dotrinele stabilesc o punte de legătură între trecut şi viitor prin prisma prezentului. forma tinde să se naţionalizeze. De exemplu. ea le apreciază. refuzându-le. doctrina politică a liberalismului se prezintă în forme diferite în contexte socio–politice şi culturale diferite. juridic etc. doctrina sintetizează în sine trei momente indisolubile: primul social–istoric. Ceea ce s-a şi întâmplat în România prin transformarea şi unificarea curentelor filoagrariene în doctrina politică a ţărănismului. în sens larg. ca alternativă posibilă la ordinea actuală. Dar în doctrine factorul ideologic îşi face simţită prezenţa într-un mod activ. Momentul transformării curentului politic socialist. O doctrină politică poate să se schimbe atât ca urmare a aprofundării principiilor sale constitutive cât şi în virtutea unor solicitări noi ale mediului. Convergenţa intenţională a unui sistem de norme şi valori într-un proiect transformativ se verifică şi în cazul doctrinei ţărăniste. Ca şi teoria. În primul rând. existenţa unei ideologii politice care se dezvoltă odată cu metamorfozarea curentului în doctrină. spre deosebire de aceasta. în schimb. de exemplu. în sensul că dinamizează şi intenţionează diferitele componente ale sale. maturizarea condiţiilor pentru articularea şi agregarea intereselor specifice de grup. Polonia sau Cehoslovacia. economic. Una este doctrina politică a liberalismului în Anglia.

a semnificaţiei lor actuale şi a perspectivelor pe care evenimentele observate le poartă în sine. ca o concluzie care verifică corectitudinea premiselor. Este punctul de plecare necesar pentru orice teoretizare cu privire la elaborarea formei de organizare şi conducere. cel politic sau tehnic–operaţional. este clar că acest al treilea moment constituie verificarea celorlalte două precedente. spre acţiune. Abstracte şi în curs de conturare în momentul ideologic ele devin operaţionale în momentul politic. – criterul obiectivităţii reprezintă analiza şi interpretarea unei doctrine în funcţie de rezultatele sau de consecinţele ei în planul dezvoltării sociale. Desigur. având în spate un background valoric. de care va fi vorba mai pe larg în subcapitolul următor. Dacă modelul politic propus se dovedeşte inadecvat. Ajungem astfel la al treilea moment. al formării culturii politice. de aici.politică nu se poate eschiva de la diagnosticarea obiectivă a situaţiei în care se găseşte o societate dată: natura problemelor ei. această insuficienţă denunţă prin sine însăşi viciul premiselor de la baza analizei socio–istorice. tendinţele noi etc. orientarea spre practică. Ea presupune detaşarea afectivă. a interpretării ideologice sau a ambelor momente. În cadrul doctrinelor politice. – subcriterul contextualizării (localizării) presupune înţelegerea unei doctrine politice în funcţie de condiţiile specifice care au prezidat la apariţia ei. Strâns legată de acest criteriu este şi critica prezenteismului şi anume a tendinţei de a aprecia şi interpreta realităţile politice din trecut prin prisma sistemului de valori al epocii contemporane. incapabil să soluţioneze problemele comunităţii. nu putem interpreta şi înţelege ideile politice ale cronicarilor moldoveni sau ale teologilor medievali prin sistemul de valori al democraţiei contemporane. din operaţiunile care se profilează din analiză. O astfel de muncă de interpretare sau de conceptualizare se realizează. nivelul de dezvoltare. Din cele de mai sus derivă necesitatea elaborării unor criterii metodologice de care cercetătorul trebuie să ţină seama în studierea doctrinelor politice: – criterul istoricităţii. „nostalgicii“ comunişti vor aprecia doctrina partidului unic în funcţie de afilierea partizană şi de avantajele personale avute în perioada dictaturii şi nu în funcţie de efectele negative ale doctrinei. interpretarea ideologică a configuraţiei social–politice a unei epoci nu reprezintă un scop în sine. Acest prim moment ar trebui să fie o interpretare obiectivă a datelor şi faptelor reale ca şi o cercetare a cauzelor acestor fenomene. afirmarea superiorităţii valorilor propuse de ea şi. El este construit din concluzii concrete. „sine ira et studio“. Avem aici în vedere nivelul de 22 . eliberarea de partizanatul ideologic în procesul analizei. De exemplu. un model prezumtat a fi superior celorlalte. Din această interpretare îşi extrage ideologia combustibilul său incitativ şi justificativ. Din acest criteriu derivă două subcriterii cu un rol la fel de important şi interpretarea şi aprecierea obiectivă a doctrinelor politice. De exemplu.

p. A. Les sciences sociales dans l’enseignment superieur. p.N. Political Science: A Philosophical Analysis. Political Theory: Philosophy. Durand.E. Politica. p. ideile filosofice şi morale. p. Sistemul de interese şi nevoi ale unei epoci. 14 MĂGUREANU. Paris. 2006. Torino. La science politique. valorile socio–politice care coagulează în doctrină un trend sau un ideal al schimbării. 4.C. 37. Editura politică. precum individualismul şi raţionalismul.dezvoltare politică şi economică al societăţii respective. The MacMilan Co. structura geopolitică.S. – criteriul autonomiei relative a politicii / politicului. Paris. NOTE: Apud Political Science. Robert Dahl. Englewood. 1959. U. ANDREW. De exemplu.. 1975. valorile culturale nu pot să nu influenţeze intenţionalitatea unei doctrine politice. 1949. Ştiinţa politică. III. Bucureşti. 157. P.. Paris.. NICOLA. De aici derivă acuzaţia de „eurocentrism“ adusă Occidentului. PH. 3 VERNON VON DYKE. 17. doctrinele „comunalismului african“. 1961. Sociologie politică. 54. 13 HACKER. 16 ABBAGNANO. Problemi di sociologia. 7 Ibidem. 1 23 . R. Librairie générale de droit et de jurisprudence. presiunea economicuui. Paris. doctrinele „socialismului asiatic“. OVIDIU. Editura politică. F.O. Science. 8 Ibidem. VII. 34-35. W. Elaborarea unei doctrine politice nu se realizează in vitro. Schimbările induse în sistemul social global prin aplicarea unui program guvernamental inspirat din doctrina liberală poate reprezenta proba indubitabilă a succeselor înregistrate în modernizarea economică a României interbelice. în sensul că interpretează condiţiile specifice ale Lumii a Treia (cele trei continente) în funcţie de paradigma dominantă a ştiinţelor sociale din Europa de Nord şi SUA care s-a cristalizat în jurul unor valori şi mentalităţi specific europene. Studiu istorico-epistemologic. p. London. Sirey. 1970. 5 ROBSON. U. Anzias. doctrinele „subdezvoltării“ din America Latină nu pot fi înţelese fără cunoaşterea condiţiilor socio–istorice care le-au generat. p. Einaudi. Există determinări complexe şi eterogene asupra politicului care cer drept de cetate în construcţia unei doctrine. Pinchon et R. New Jersey. 1965.. 7. (Edited by Heinz Eulan and James G. Prentice–Hall Inc. p. VII. 1276b. Cattlin pot fi considerate că aparţin acestei perioade. p. VIRGIL. tome I. p. p. p. 1992. 2 BURDEAU. Traité de science politique. 12 TRĂSNEA. X. 4 Ibidem. GEORGES. Qu’est –ce que la politique ?. 11 Ibidem. 19 FREUND. 15 Operele lui David Easton. Ideology. – subcriteriul concordanţei dintre teorie şi practică este indicatorul cel mai obiectiv al utilităţii sociale a unei doctrine. modelul cultural existent. 1969. 1955. 9 Ibidem. OVIDIU. 17 Ibidem. 10 TRĂSNEA. March). Grupul editorial RAO. 18 Ibidem. 6. ale „negritudinii“. Bucureşti. Probleme de sociologie politică. New York. JULIEN. 20 ARISTOTEL. 6. p. Bucureşti. 11. Robert A. 6 BRAUD. 1960.

Dalloz. p. 2. de la fiziocraţi până azi. Paris. GASTON. 25 Ibidem. U. cit. Che cosa la politica?... 71. op.. 23 FREUND. 28 Ibidem. P. op. CH. Editura Casei Şcoalelor. 9. 1970. JULIEN. RIST. Roma. p.21 22 FREUND. Histoire des idées politique. 3. Sociologie de la politique. Bucureşti. JULIEN. 97 26 PRÉLOT. 43. 24 .. 27 Ibidem. cit.. 29 GIDE. Istoria doctrinelor economice. FREUND. 96.. 1965. F.l. p.r. p. Ideazione Editrice s. p. CH. ediţia a IV-a. p. Paris. p. 24 BOUTHOUL. 2001. MARCEL. JULIEN. 1926.

Sub influenţa ideologiilor liberale statul a fost identificat cu un rău necesar. controlului social. patternurile culturale înrădăcinate în structura ethosului colectiv fac puţin probabil ca statul să dispară într-un viitor apropiat. leau impus în conştiinţe ca o forţă de coerciţie şi nesupusă. putem defini statul drept principala instituţie prin care se exercită puterea politică în cadrul unei societăţi. o variantă plauzibilă de răspuns ar fi că încă nu s-au elaborat formele politice capabile să înlocuiască statul. Încercările de a constitui organisme internaţionale specializate în soluţionarea unor probleme globale cum ar fi poluarea. procesele de tranziţie sau de integrare sunt gestionate tot de stat pentru dezintegrarea statului. s-au lovit tocmai de necesitatea cooperării şi înţelegerii dintre state. Reprezentările colective despre stat. iar datorită exceselor statelor totalitare cu un rău absolut.CAPITOLUL 2 STATUL – INSTITUŢIA CENTRALĂ A SISTEMULUI POLITIC 2. 25 . ea nu reuşeşte să surprindă bogăţia determinaţiilor şi conexiunilor din cadrul unui proces sau fenomen din care apare configurarea ideii. ceea ce demonstrează strânsa legătură dintre puterea politică şi un teritoriu. formă de organizare şi conducere a unei comunităţi umane. Din această perspectivă. statul rămâne principalul pivot al restructurării relaţiilor internaţionale şi principalul agent al proceselor de tranziţie şi integrare. de către un grup organizat minoritar care îşi impune voinţa sa asupra majorităţii privind modul de organizare şi conducere a respectivei societăţi. traficul cu carne vie etc.1. logica interacţiunilor afective dintre comunitate şi teritoriu. în general. Fenomenele conştiinţei colective. criminalitatea. prin graniţe convenţionale. instituţionalizarea şi centralizarea puterii politice. sedentarizarea populaţiei pe un anumit teritoriu. Oricât de bună ar fi însă o definiţie. 2. indiferent de căutările unor formule de integrare transnaţională. în măsură direct proporţională cu încercările detractorilor săi de a o înlocui? În acest caz. 3. Până atunci statul va asigura organizarea politică a unei populaţii pe raza unui teritoriu delimitat prin frontiere stricte. perpetuate şi amplificate de-a lungul generaţiilor. numită stat. 1. în limitele unui anumit teritoriu strict delimitat prin frontiere. În al doilea rând. Definiţia statului. Din această definiţie rezultă patru caracteristici esenţiale ale statului. În ultimele decenii. memoria colectivă. sentimentul apartenenţei şi al identităţii la o naţiune. 4. drogurile. existenţa unui grup conducător investit cu atribuţii de guvernare. De unde această persistenţă a formei de organizare politică a comunităţilor umane.

voievodat etc. statusurile şi normele. arată că procesele de concentrare a puterii politice şi de autonomizare a politicului faţă de sfera religioasă erau încă departe de a fi încheiate. După cum arată şi etimologia sa. întregul este mai mult decât suma părţilor şi 2. adică de identitate pe baza unei descendenţe 26 . în creşterea coeziunii interne a grupurilor. principatus. Întrebuinţat pentru prima oară de Machiavelli în Principele (1513). termenul stat (din latinescul status = stare pe loc) trimite la ideea de sedentarizare. apoi dintre fraţi şi surori şi. roluri) ne va permite să întrezărim condiţiile istorice care au dus la apariţia statului. Interdicţia relaţiilor sexuale dintre părinţi şi copii. economice. este doar una dintre acestea. pe măsură ce notele caracteristice şi esenţiale ale conceptului oglindeau transformările din sistemele politice medievale. a unor noi diferenţieri şi. juridice etc.2. Faptul că în Evul Mediu comunitatea politică se numea regnum (regat). Ca fenomen politic statul nu a apărută dintr-odată. Orice modificare într-unul din aceste paliere sau aceste forme a antrenat modificări la nivelul întregului. unde politicul tindea spre o autonomie relativă. Conceptul de stat. ducat. Dimpotrivă! Apariţia lui este condiţionată de un lanţ de procese social-politice îndelungate care au dus la apariţia structurilor instituţionale. la puterea politică instituţionalizată. Numai o analiză a palierelor societale (politice. asocierile umane cunoscând diferenţieri privind rolurile. implicit. acum aproximativ un milion de ani. Relaţiile de rudenie şi de alianţă nu sunt atât relaţii de cosangvinitate. statusuri. ca structură politică de rezistenţă în cadrul sistemelor politice arhaice. Evoluţia formelor de asociere umană confirmă ipotezele ontologice ale lui Aristotel cu privire la geneza statului: 1. materializată într-un ansamblu de norme şi reguli. Nevoile comunităţilor umane reclamau forme din ce în ce mai complexe de organizare care să fie grefate organic în orizontul de dezvoltarea noilor comunităţi. valori. 2. cnezat. termenul de stat se va impune mai târziu în vocabularul social-politic al epocii moderne. ceea ce a creat premisele ierarhiilor sociale.Esenţa statului constă în relaţia reciprocă dintre supunerea voluntară a populaţiei şi întărirea autorităţii centrale a statului. întregul este anterior părţilor. a fost prima regulă socială care a rezultat din convertirea unei pulsiuni biologice în normă de comportament. ulterior. Trecerea de la puterea politică personificată şi personalizată. dintre parteneri aparţinând unor generaţii diferite a avut un impact deosebit în configurarea relaţiilor de rudenie şi de alianţă.) şi a raporturilor dintre acestea cu formele de comunicare simbolică şi cu patternurile reprezentărilor colective (norme. Continuitatea vieţii de stat este asigurată şi de consensul popular cu privire la necesitatea funcţiilor esenţiale ale guvernării. specifică primelor comunităţi umane. Interdicţia incestului.

000 î. din el se vor fabrica marile vase. care vor permite păstrarea recoltei şi vor asigura sedentarizarea pe acel teritoriu.e. Dar teritoriul statului nu este un pământ oarecare. în societăţile arhaice clasa războinicilor se bucura de mare cinste. bivolul. fluviul Galben şi fluviul Albastru. copilul lua totemul mamei. în situaţia în care singurul părinte cunoscut era mama. aflate în schimbare continuă. De aceea. situat în delta marilor fluvii. acolo unde s-au sedentarizat prima oară triburile de culegători şi unde bobul aruncat în mâlul roditor dă rodul însutit. în jurul anilor 8. ci mai mult relaţii sociale care au rolul de a asigura coeziunea internă şi identitatea de grup. Tot aici. asinul. Gintăclan-fratrii-triburi-uniuni de triburi. Dar mâlul nu oferă doar o pătură germinativă ideală. Nil. iar zeii fierari. grâul.biologice comune. Problema identităţii şi a alianţelor a fost supusă şi ea unor “presiuni colaterale” din partea condiţiilor de mediu. De exemplu. Căci sedentarizarea populaţiilor a coincis cu explozia demografică a grupurilor umane arhaice. primele state şi primele civilizaţii au apărut în Orientul Antic. în delta marilor fluvii Tigru şi Eufrat. salvarea sau ocrotirea tribului. Sedentarizarea uniunilor de triburi pe un anumit teritoriu a însemnat naşterea statului. de unde nevoia altor structuri de putere care să ferească comunităţile de efectele entropiei. Va lua totemul mamei sau totemul locului? Toate aceste modificări au slăbit coeziunea internă a grupurilor şi au stimulat procesele de instituţionalizare a puterii. caracterizată prin domesticirea plantelor şi animalelor: meiul. cu merite incontestabile în întemeierea. El este un pământ roditor. are loc revoluţia agrară. un no man’s land. Nu întâmplător. plini de funingine şi infirmi. un animal sau un erou eponim. 27 . orzul. Acestea au slăbit datorită numărului. “Marca totemică a identităţii” vizează tocmai nevoia socială de identitate.n. Acestea trebuie să fie conservate la nevoie prin forţa armelor şi dezvoltate prin cultură. Hindus şi Gange. calul etc. adică atunci când partenerul sexual provine din altă comunitate? Va lua totemul mamei sau totemul comunităţii de adopţie? Lucrurile se complică în cadrul grupurilor de vânători care străbat mari distanţe în urmărirea vânatului care şi el se deplasează în ecosistem în căutarea păşunilor. Epoca bronzului şi apoi epoca fierului trădează importanţa confecţionării armelor pentru apărarea teritoriului. Acest strămoş comun putea fi o plantă. Această presiune internă a dus la forme agregate din ce în ce mai complexe care nu mai puteau fi administrate numai prin ierarhizarea relaţiilor de rudenie şi de alianţă. Dar ce totem va lua copilul când relaţiile sexuale din endogame devin exogame. dar vor inscripţiona în materialitatea statului istoria grupului. Mecanismele prin care omul arhaic îşi realimenta bateriile acestei identităţi erau ritualurile şi sacrificiile violente. Acestea vor deveni părţi componente ale memoriei sociale şi vor dicta nu numai normele comportamentului colectiv. obţinute prin coacere. dincolo de relaţia de rudenie biologică: alianţele şi identitatea derivau din conştiinţa unei descendenţe comune. Dar sedentarizarea populaţiei pe un anumit teritoriu nu are loc doar prin întrunirea condiţiilor materiale de existenţă.

3.2.3. Înseşi relaţiile sociale din cadrul statului primitiv au luat naştere din nevoia primordială de securitate a comunităţii. Clima Influenţează comportamentul şi structura psihologică a locuitorilor. Fiecare stat constă. clima rece favorizează crearea sentimentului războinic. 2. 2. Acest mediu modifică constant viaţa indivizilor şi a grupurilor. Aprovizionarea meşterilor şi desfacerea produselor au creat viitoarele profesii de administratori şi de comercianţi. Un relief accidentat. dezvoltă sentimentul onoarei 28 .3. 2. Mediul natural include suma totală a influenţelor lumii externe care afectează viaţa indivizilor sau grupurilor. aceştia modifică în mod constant mediul lor. reţeaua hidrografică. Omul însuşi este o parte a naturii. al cuceririlor militare. Originea. înconjurate de un şanţ de apă. văile. La început nucleul acestui stat era constituit din atelierele de prelucrare a metalelor. Acestea pot fi urmărite pe următoarele coordonate ale interacţiunii om-natură: 2. la rândul lor. De la marocanul Ibn Haldoun (1336-1409) până la Montesquieu (1688-1765). Astfel. Elementele statului. S. în esenţă.Conturul suprafeţei scoarţei terestre Conturul suprafeţei scoarţei terestre cuprinde lanţurile de munţi.3. existând în relaţii unul cu celălalt. şi Rusia). Teritoriul Populaţia sedentarizată pe un anumit teritoriu şi flancarea acestuia prin graniţe naturale sau convenţionale formează fundamentul primitiv al statului ca şi al tuturor organizaţiilor sociale.1. iar întregul existând într-un anumit mediu natural.A. fiecare având anumite caracteristici psihice şi mentale. dintr-un număr de indivizi. chiar configuraţia lui intelectuală sunt puternic marcate de mediul său natural care a lucrat într-însul uneori timp de sute de mii de ani. iar relaţiile dintre indivizi modifică atât indivizii cât şi grupurile. prin Jean Bodin şi Hugo Grotius în cultura politică europeană s-a impus determinismul geografic care explică fenomenele politice prin influenţa factorilor climaterici asupra comportamentului uman. pe câtă vreme platourile continentale favorizează naşterea statelor mari (imperiile precolumbiene.ocupă un loc important în mitologiile popoarelor primitive. podişurile. Toate acestea favorizează forma şi mărimea statelor.U. gen polisul grec sau cantoanele elveţiene.3. format din concreţiuni geologice (bariere muntoase) favorizează naşterea statelor mici. diviziunea lui în rase. inclusiv forma de guvernământ. dezvoltarea şi răspândirea lui pe suprafaţa pământului. încununarea proceselor evolutive ale vieţii.

care vor smulge prin muncă solului cele necesare traiului. datorită climei. iar mărimea şi densitatea populaţiei vor creşte prin oamenii atraşi de avantajele oferite de ecosistem. cu prevalenta statului paternalist şi a aristocraţiilor latifundiare. pot suporta populaţii numeroase (regiunile dintre marile fluvii).şi al civismului aristocratic. În ţări cu climat aspru. a comerţului şi a celei de a doua mari diviziuni a muncii. Chiar dacă mediul fizic este un factor determinant în distribuirea populaţiei în anumite zone ale globului. a guvernării şi a dreptului. Tehnica prelucrării metalelor va duce la dezvoltarea oraşelor.5. Resursele Resursele (vegetale sau minerale) joacă un rol important în fixarea populaţiei de o anumită zonă şi în dezvoltarea statului. dată fiind bogăţia resurselor. rata natalităţii va fi superioară celei a mortalităţii. ele au trebuit să descopere şi să intensifice alte tehnici de producţie pentru a obţine recoltele necesare supravieţuirii. Dar mărimea acestor populaţii va depinde nu numai de condiţiile externe favorabile ei şi de felul în care oamenii se pricep să le exploateze. caracteristicile acesteia au contribuit la formarea psihologiei grupurilor sociale. dar ea poate primi un număr mult mai mare de agricultori. dezvoltarea civilizaţiei. 2. căsătoriile cu noii veniţi. Migraţiile şi luptele pentru terenurile fertile. caracteristicile genetice. resurselor sau configuraţiei lor. 29 . deoarece între om şi mediul său natural există o legătură indestructibilă. Migraţiile şi cuceririle care le însoţesc cer o mai strictă organizare decât o cere viaţa staţionară şi duce la noi forme de reglementare dintre conducători şi supuşi. colonizările au o puternică influenţă asupra originii şi dezvoltării statului. Unele zone ale globului.3. Totodată. precum regimurile politice orientale. În aceste zone favorizate. capacitatea de reproducere sunt factori tot atât de importanţi. 2. la contactele dintre grupuri şi indivizi care se concretizează într-un spirit al unităţii şi nevoie de organizare.3.4. dintre grupuri. În funcţie de abundenţa unei resurse se dezvoltă tehnicile de producţie şi organizarea socială. Populaţiile care trăiesc în zonele cu climă caldă sunt predispuse la reverii şi lenevie.Populaţia Alături de teritoriu ea este un element vital indispensabil în geneza statului. iar abundenţa terenurilor arabile va duce la crearea marilor imperii în Orient. Dat fiind faptul că în primele epoci ale istoriei umane omul a fost strict dependent de natură. Agregarea populaţiei în regiunile favorizate duce la interesul comun. În condiţiile în care pentru populaţiile sedentarizate nu mai existau teritorii libere limitrofe. O zonă din comuna primitivă poate suporta un mic număr de vânători. cu resurse sărace (vezi Japonia) oamenii au trebuit să se adapteze la mediu printr-o disciplină aspră a muncii pentru a putea supravieţui. proveniţi din culegători. ele sunt predispuse la forme de guvernământ autoritare sau despotice.

Această atenţie descrescândă şi declinul consecvent al performanţei şi serviciilor guvernamentale pentru aceste regiuni şi populaţii marginalizate tind. state care compun S. 2. nu sunt state în sine deoarece ele sunt părţi ale unei unităţi politice mai vaste care este ea însăşi un stat. Pe de altă parte. Organizarea prin care statul îşi exprimă şi impune voinţa sa este absolut necesară. nu este încă un stat. să limiteze mărimea statelor”1. Guvernarea Întrucât orice organizare duce la ierarhie socială. Astfel.Organizarea Dată fiind o populaţie care locuieşte un teritoriu definit. Această organizare este apanajul puterii de stat. executive şi judecătoreşti în organele centrale şi locale ale puterii de stat. Unitatea înseamnă că teritoriul şi populaţia care constituie un stat formează un tot indestructibil. Indiferent că este un rezultat al acordului mutual dintre locuitori sau un rezultat al extinderii. în schimb. în acest caz.6. “Capacităţile limitate ale organizării pot duce la suprasarcini impuse sistemului. Guvernarea include acele persoane care sunt angajate în exprimarea şi administrarea voinţei statului – ansamblul puterii legislative. să antreneze diminuarea loialităţilor şi rezistenţa crescândă şi. cu atât este mai probabil că el va neglija problemele acelor teritorii şi populaţii care (…) sunt astfel marginalizate în interesele lor politice. atât la nivelul guvernării centrale sau la nivelul administraţiei locale sau regionale sau la toate aceste niveluri. de o lege a atenţiei şi responsabilităţii descrescânde faţă de nevoile unor provincii neglijate ale statelor mari. Numai prin ea statul poate să se ocupe de cetăţenii săi şi de relaţiile cu alte state. 2.3.8.3.2. cel puţin până la realizarea unităţii politice a Europei. nevoia de autoritate care să se exercite asupra acesteia se impune de la sine. guvernarea este un mecanism esenţial al statului. Cu cât teritoriile sau populaţiile pe care un stat le încorporează în graniţele lui şi cu cât relaţiile economice şi politice conflictuale actuale (…) cu alte state sau popoare sunt mai mari. deşi o unitate geografică.A. geografice şi economice. Ele nu se pot constitui în părţi ale unei organizaţii politice mai vaste: nici un stat nu poate include un teritoriu sau o populaţie care nu formează o parte politică a lui. bazată pe cucerirea celui mai slab de către cel mai puternic. Europa. deoarece ea include un număr de organizaţii politice separate care sunt fiecare un stat. Într-un sens mai larg.3.Unitatea Unitatea implică ideea de coeziune internă absolută şi de independenţă externă completă. astfel. o formă a mecanismului politic care să primească sau să ceară supunerea trebuie să fie creată pentru a forma un stat. guvernarea poate fi definită ca “suma totală a 30 .U. necesară pentru transmiterea voinţei politice a minorităţii conducătoare majorităţii conduse. S-ar putea vorbi.7.

Între aceste elemente ale statului există o legătură indisolubilă. c) este inalienabilă: nu poate fi înstrăinată nici de titularul ei. Suveranitatea.3. Suveranitatea de stat are următoarele caracteristici: a) este unică: într-un stat nu pot exista concomitent două puteri suverane. titularul suveranităţii poate fi monarhul. el are un guvern prin care el îşi întăreşte autoritatea asupra supuşilor săi şi îşi menţine independenţa lui faţă de alte state. mecanismele prin care scopurile statului sunt formulate şi executate. ele se condiţionează reciproc. Deoarece un stat este unitar. “Limitele domeniului efectiv al statului sunt astfel 31 . adunările elective sau poporul. guvernarea are un caracter concret-istoric în funcţie de condiţiile politice din fiecare ţară. b) este perpetuă: într-un stat nu poate exista vacanţă (pauză) în exercitarea suveranităţii. Din combinarea elementelor de mai sus rezultă că esenţa reală a statului este suveranitatea. nici un subiect nu este scutit de autoritatea lui şi nici o persoană sau grup de persoane din afara statului nu se pot amesteca în treburile lui interne.9. un stat. Deoarece un stat se caracterizează prin ordine. ca o “calitate supremă a puterii de comandă” (de la sovranus . e) este totală: deasupra ei nu se mai află nici o altă putere. iar guvernul poate exista numai ca organizaţie a unui stat. Din punct de vedere intern. d) este imprescriptibilă: nu poate fi anulată sau revocată. suveranitatea presupune că un stat este complet independent de controlul oricărui alt stat. organizare şi ierarhie socială. care nu poate fi înstrăinat. 2. deşi împărţit în diferite ministere şi departamente. În funcţie de formele de legitimare a puterii politice. mai mult. prin sine.eminent). Guvernarea poate fi definită ca medierea necesară dintre stat şi cetăţenii săi. suveranitatea presupune că un stat are completă autoritate asupra tuturor indivizilor care îl compun. Un stat nu poate exista fără guvernare. Voinţa suverană a statului. când este exprimată şi întărită prin mijloacele guvernării este numită lege. iar relaţiile dintre state sunt menţinute. Ea poate fi definită ca o “competenţă a competenţelor”. Aşa cum fiecare stat este o unitate şi guvernul fiecărui stat trebuie să fie o unitate. Oricare ar fi formele guvernării sau formele statului. văzută din exterior. fără nici o discriminare pe întreg teritoriul naţional. fiind unitar şi indivizibil. f) este deplină: efectele ei se aplică tuturor. Orice populaţie care posedă un teritoriu şi puteri suverane devine. pentru cât mai mulţi oameni şi pe o perioadă cât mai îndelungată dacă statul vrea să dureze. actele lui trebuie să fie obligatorii pe întreg teritoriul.acelor organizaţii care exercită sau pot exercita puterile suverane ale statului”. În timp ce termenul “stat” este abstract şi poate fi conceput indiferent de existenţa statelor concrete actuale deoarece toate statele sunt identice ca esenţă.

ea poate fi compensată numai într-o măsură foarte limitată prin tehnologiile transportului şi ale comunicării. Nu se face distincţia întra statul care există şi statul care ar trebui să existe. omiţându-se evidenţierea raporturilor specifice dintre ele. 2. deoarece statele au existat într-un raport direct proporţional cu activităţile şi capacităţile populaţiei lor”2. cu atât este mai puţin probabil ca ele să se supună comenzilor date de o guvernare străină şi distanţată din punct de vedere spaţial. Aceste raporturi au fost definite când pe orizontală. Teorii privind geneza statului.limitele probabilităţii lui de a obţine supunerea populară. de una singură. Se vorbeşte astfel de “statul social”. 2. “statul garnizoană” etc. inerent partizane: între adevăr şi interesul politic. structura explicativă privilegiată. 3. criteriul politic şi 4. criteriul economic. Această probabilitate diminuată a supunerii datorită deosebirilor psihologice (…) aflate în creştere au limitat întotdeauna mărimea statelor. Cu cât populaţiile sunt mai diferite în limba şi cultura. Prin urmare. Karl W. Numeroasele teorii despre formarea statului se lovesc.. criteriul juridic. rolul lui complex fiind redus la sarcina de a asigura protecţia juridică a cetăţenilor şi bunurilor ca şi la aceea de a asigura funcţionarea neîngrădită a societăţii civile. “statul fiscal”. 32 . cât şi în ce priveşte ansamblul de persoane care sunt obligate să i se supună. în condiţiile geografice şi economice şi în structura lor socială. A doua dificultate constă în confuzia raporturilor dintre stat şi societatea civilă. “statul intervenţionist”. Deutsch stabileşte un raport direct proporţional între existenţa statului şi calitatea populaţiei lui: “Mai importantă decât distanţa dintre corpuri este adesea distanţa dintre spirite şi dintre patterns-urile diferite ale relaţiilor sociale.4. când pe verticală. Cauzele constau în identificarea întregului cu partea şi fixarea uneia dintre aceste structuri sau funcţii drept moment privilegiat al genezei statului. unde el emite ordine obligatorii. de suprapunerile şi confuziile dintre diferitele structuri şi funcţii ale statului. atât în ce priveşte teritoriul. confuzia dintre criteriul tehnic şi criteriul normativ. “statul tehnic”. cultural şi/sau social”. criteriul social. omiţândse astfel bogăţia relaţiilor de putere care interferează în exercitarea puterii de stat. În pură tradiţie a liberalismului clasic. în efortul lor explicativ. între adevărul realităţii obiective şi preferinţele subiective. În al treilea rând. În al patrulea rând. statul a fost analizat prin reducerea unilaterală la una din funcţiile sale de bază şi tratarea privilegiată a acesteia. constituie o sursă limitativă a cuprinderii în sfera definiţiei statului a tuturor notelor sale caracteristice precum şi a diferenţelor specifice dintre cele patru criterii mai des uzitate: 1. În primul rând. statul este abordat şi definit în zilele noastre ca “paznic de noapte” sau “stat minimal”.

Cu ajutorul lui se pot explica relaţiile şi situaţiile multiple care se stabilesc între stat – persoană juridică – subiect activ şi pasiv de drepturi şi obligaţii şi celelalte asociaţii şi organizaţii sau între stat şi indivizi. ci numai prin serviciile pe care le aduce. Criteriul politic A impus în teoria despre stat ideea de imperium – Herrschaft – dreptul de constrângere şi de dominaţie. Statul este naţiunea însăşi. Pentru marele jurist austriac. 2. criteriu unic în explicarea genezei lui. Statul modern apare din ce în ce mai mult ca un grup de indivizi. Funcţia tehnică a dreptului (permisivă sau prohibitivă) nu poate cuprinde realitatea comună a vieţii sociale. conform regulii de drept. “persoana politică organizată a unei naţiuni într-o ţară determinată” (Bluntschli) sau ca pe o “organizaţie raţională a unităţii politice” (Houriou). pe baza proceselor sociale de stratificare şi de ierarhizare între cei puternici şi cei slabi. Criteriul juridic nu acoperă însă toate elementele constitutive ale statului. Dar puterea publică nu se poate legitima prin originea sa. la realizarea nevoilor materiale şi morale ale participanţilor. “subiect de acte publice”. nu este ceva diferit de ordinea sa juridică”. forţele sociale active. Pentru Hans Kelsen statul este “personificarea totală a dreptului”. în forţele. este una din limitele serioase ale criteriului juridic. “Astfel.1. elementele organice. iar deţinătorii puterii publice nu îl pot folosi în mod legitim decât pentru a asigura colaborarea comună”3. Alţi autori definesc statul în funcţie de ordinea juridică: “Statul are drept scop esenţial realizarea ordinii juridice”. statul încetează de a fi o putere care comandă pentru a deveni un grup care lucrează. Criteriul juridic Problema personalităţii juridice a statului este contribuţia cea mai importantă adusă de acest criteriu în definirea statului. materiale sau voliţionale. elementele etice şi teleologice. ca atare. “personificarea ordinii juridice”. noţiunii de putere publică se substituie aceea de serviciu public. între o minoritate conducătoare care îşi impune voinţa ei unei majorităţi conduse. reprezentantul oficial al naţiunii. sub conducerea şi controlul guvernanţilor. statul este “comunitatea creată de o ordine juridică naţională. tendinţele şi drepturile ei. lucrând de acord. Puterea publică o constituie însuşi acest fapt de dominaţie cu forme şi elemente variabile în evoluţia statului. “sindicatul intereselor generale ale 33 . opusă celei internaţionale şi. este organismul politic. Extrapolarea ordinii publice a statului drept. agenţia ei conducătoare. Mai multe şcoli juridice celebre şi reprezentanţii lor văd statul ca pe “o personificare juridică a naţiunii” (Esmein).

Este ansamblul puterilor publice constituite în vederea promovării şi apărării drepturilor. regii sunt consideraţi “locotenenţi ai lui Dumnezeu” pe Pământ. în marea lui iubire. Susţinătorii acestui criteriu consideră că statul a luat naştere în momentul în care. de sorginte marxistă. pizmei şi lăcomiei. fie prin crearea unei forţe de dominare sau de coerciţie. Oppenheimer explică formarea şi natura 34 . Urmează un al doilea contract. al cărui garant este zeul. a mai salvat odată Omul. Moise) vine şi pune capăt stării de anarhie prezente. Criteriul economic. Aceste teorii. neamul omenesc s-a spart în mai multe limbi. lupta continuă şi aprigă pentru putere nu traduce doar raţionalizarea intereselor economice. Aceasta realizează consecinţele dezastruoase ale stării anarhice. mai întâi ale naţiunii şi apoi ale ansamblului umanităţii”4. în cadrul diviziunii interne a muncii. Ludwig Stein vede. ceea ce duce la încheierea unui prim contract între indivizi al cărui obiect este instalarea păcii sociale. “un solid sistem de organizare a instabilei subordonări şi supraordonări a indivizilor şi grupurilor sociale din el. dintre suveran şi comunitate. mai ales în statul modern. 3. clasa conducătoare (şefii de trib. pe pământ instalându-se o stare de anarhie şi de violenţă. De exemplu. La început. Cea mai răspândită teorie privind geneza statului este teoria patriarhală cu rădăcinile în autoritatea primară a tatălui.naţiunii”. De aceea. mai multe familii s-au unit. ca şi multe altele. Ideea de creştere organică a familiei până la transformarea ei în stat caracterizează difuzarea acestei teorii dintr-o perspectivă creştină a unităţii neamului omenesc înainte de căderea în păcat. instituind regi şi regate pe Pământ. intereselor şi idealurilor unei naţiuni. ca şef al familiei. aceste familii s-au lărgit şi consolidat. Dacă în gândirea politică antică acest legislator era trimis de zei. transformând-se în state. marii preoţi etc. reprezintă o proiecţie religioasă a nevoii vitale de ordine în societăţile de-abia constituite. Şi această teorie. Are legături indisolubile cu criteriile anterioare cu care interferează. sub conducerea celui mai bătrân dintre şefii uneia. După Cădere. în scopul stabilirii unui echilibru dintre interese. Hobbes).) şi-a însuşit un surplus de avere pe care a căutat să şi-l apere şi perpetueze fie prin pseudomotivaţii ideologice. Văzând “dulceaţa traiului în comun” (Bossuet). Însă Dumnezeu. în societăţile moderne locul zeului îl ia comunitatea ca entitate colectivă (Th. Un alt set de teorii explică apariţia statului prin violenţa dominaţiei unui grup superior asupra altuia inferior al cărui teritoriu îl cucereşte. între nevoile personale legitime şi interesele obişnuite în conflict cu acestea din urmă. suferă de un determinism mecanicist prea apăsat. Ea reproduce esenţa teoriilor contractualiste după care un legislator legendar (Manu. datorită zavistiei.

2.statului. După Marx. Prin crearea forţei de coerciţie care să le apere acest statut de clasă dominantă. Funcţia de apărare a teritoriului şi de menţinere a ordinii interne derivă din însăşi esenţa statului: aceea a forţei de coerciţie. fără să absolutizeze însă rolul factorului economic în geneza statului. a mafiilor organizate. în condiţiile integrării economice. adică una şi aceeaşi funcţie poate fi îndeplinită într-un mod mai mult sau mai puţin adecvat de celelalte structuri ale statului. prin care înţelege aproprierea fără nici o compensaţie a muncii altuia. deosebind mijlocul politic. Iar această dominaţie nu a avut niciodată alt scop decât exploatarea economică a învinsului de către învingător”5. 2. Un stat nu poate să ia naştere decât atunci când mijlocul economic a adunat o anume cantitate de obiecte. “statul a apărut pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii şi va dispărea pe o altă treaptă de dezvoltare a acesteia”. prin intermediul căreia guvernanţii acţionează în vederea bunei desfăşurări a vieţii comunitare. Transformările funcţiilor statului şi dinamica acestora reflectă cu destulă fidelitate diluarea şi difuziunea autorităţii centrale a statului spre alte instituţii sau organizaţii. Oppenheimer adaugă: “Statul este organizaţia mijlocului public. statele au cedat porţiuni însemnate din suveranitate naţională. sau dintre factorii obiectivi şi subiectivi de la baza genezei şi evoluţiei sale. destinate satisfacerii nevoilor şi susceptibile de rapt cu mâinile înarmate”6. ca pe o “organizare socială impusă de către un grup învingător. pe plan intern lupta împotriva criminalităţii transnaţionale. Procesul este surprins corect în generalitatea lui. în primele faze ale existenţei sale. 1. Mai departe. şamanii din comuna primitivă au acumulat un surplus de bunuri economice pe care au înţeles să le apere prin două mijloace: 1. Funcţiile statului contemporan şi dinamica acestora. dar nu se specifică celelalte elemente care au o contribuţie la geneza statului. organizare al cărei unic scop este de a reglementa dominaţia primului asupra celui de al doilea. Observăm că până la un punct Oppenheimer îmbrăţişează determinismul economic al lui Marx. apărând autoritatea sa contra revoltelor interne şi atacurilor din afară. legitim instituită. Prin funcţie a statului se înţelege o activitate specializată într-un anumit domeniu sau structură a statului care serveşte la atingerea unor obiective în cadrul sistemului. procesele simbolice. Chiar dacă. fie ele publice sau private.5. marii preoţi. Funcţiile statului sunt supuse principiului echivalenţei funcţionale. Şefii de trib. împotriva drogurilor. În explicarea apariţiei statului Marx utilizează teoria luptei de clasă. fie interne sau internaţionale. a prostituţiei 35 . Prin motivaţia ideologică prin justificarea religioasă a clivajului dintre bogaţi şi săraci. sinteza dintre factorii materiali şi spirituali.

Statul poate subvenţiona aceste construcţii. 2. copiii şi bătrânii. Numeroase grupări mafiote. De la monopolul statului asupra vieţii economice până la retragerea completă a statului din economie. domeniile în care se exercită funcţia economică a statelor contemporane sunt următoarele: a) responsabilitatea pentru construcţia infrastructurilor pe teritoriul naţional: porturi. Funcţia cultural-educativă. democratcreştine sau neoconservatoare. Într-o enumerare succintă. pârghii prin care el poate sau nu să contribuie la dezvoltarea standardelor de performanţă ale unei economii. procesele de integrare regională şi ale globalizării arată că statului îi rămân suficiente prerogative în domeniul economic. d) corectarea fenomenelor de criză şi depresiuni economice prin măsuri anticiclice şi accentul pus pe cererea globală. Asigurarea unui sistem de asistenţă şi securitate socială pentru cei mai puţin capabili să supravieţuiască decent într-o economie de piaţă. Familia şi şcoala sunt agenţii privilegiaţi 36 . b) alegerea formei de dezvoltare. Statul nu îşi poate permite să abandoneze politicile publice unor instituţii private. Funcţia socială. Formarea sentimentelor de identitate şi de loialitate la tinerele generaţii sunt vitale pentru continuitatea vieţii de stat. 3. drumuri europene. deşi “marii rechini” utilizează toate infrastructurile şi facilităţile oferite de stat. 4. De multe ori statele intră în conflict cu firmele private de exportimport care în goana după profit. Un stat poate alege între mai multe modele de dezvoltare capitalistă: modelele social-democrate. în special asupra importurilor. bolnavii. după cum poate fi parte sau poate organiza şi controla licitaţiile pentru obţinerea brevetului de construcţie. invalizii şi şomerii. sedii ale instituţiilor centrale etc. vitală într-o lume a competiţiei la nivel mondial. e) responsabilitatea statului de a percepe taxe şi impozite. protecţioniste. corporatiste. În condiţiile îmbătrânirii rapide a populaţiei în lume rămâne de văzut dacă statele pot mări în continuare subvenţiile pentru asistenţă socială fără să le fie afectată rata de creştere economică. modelele liberale sau neoliberale. Funcţia economică a statelor contemporane cunoaşte reajustări spectaculoase. c) funcţia de control asupra comerţului exterior. autostrăzi. intră în conflict cu legislaţia economică a statului naţional. de natură keynesiană. Competiţia pe piaţa mondială cere un mediu competitiv pe pieţele naţionale. care domină economia subterană. se eschivează de la plata datoriilor către stat. Puterea guvernanţilor de a obţine venituri nu mai este un monopol exclusiv al puterii de stat.şi a terorismului rămân prerogative esenţiale ale suveranităţii puterii de stat pe un anumit teritoriu. Este o zonă a politicii economice unde există un decalaj substanţial între pretenţiile statelor şi rezultatele obţinute din activitatea comercială.

De asemenea. Funcţia demografică. a muzeelor reprezintă o investiţie profitabilă în dublu sens: 1. mărirea alocaţiilor postnatale. Italiei. chiar dacă sunt din ce în ce mai pregătiţi să-şi împartă loialităţile …structurile de supunere se deplasează şi rezultatul inevitabil va fi al loialităţilor multiple … Ceea ce căutăm în acest caz sunt contururile unui sistem global care a fost în act de la Revoluţia Franceză încoace. Spaniei şi Greciei. 6. principalul său element definitoriu – statul-naţiune autonomă – îşi pierde poziţia privilegiată… Aceasta implică schimbări politice şi sociale pe o scară foarte amplă: harta se schimbă. cum greşit se interpretează uneori în doctrină. 5. reprezentată de Parlament. diversificarea instituţiilor de ocrotire a orfanilor şi minorilor. În special în statele occidentale scăderea dramatică a ratei natalităţii şi procesele de îmbătrânire a populaţiei au determinat statele să ia măsuri urgente în ce priveşte protecţia mamei şi a copilului. chiar dacă statul îşi poate armoniza legislaţia cu prevederi ale legislaţiei internaţionale sau europene privind domenii de interes comun: lupta împotriva drogurilor şi criminalităţii transnaţionale. Doi analişti englezi. Este o funcţie nou apărută în contextul preocupărilor interne ale statului de a favoriza creşterea natalităţii. 2. reprezintă voinţa generală a întregii naţiuni exprimată prin aleşii ei. în cadrul acestui proces. statelor le revine obligaţia de a lupta împotriva pornografiei. Întreţinerea monumentelor istorice. cercetării ştiinţifice şi culturii. încălcarea drepturilor fundamentale ale omului. oamenii nu sunt pregătiţi să renunţe cu desăvârşire la un naţionalism centrat pe stat. Funcţia legislativă. asistăm la o cedare a exerciţiului suveranităţii şi nu la o restrângere a prerogativelor suverane ale statelor. în concluziile unei cărţi celebre apărute în 1994. Legile. 37 . a caselor memoriale. De aceea. legislaţia privind mediul şi protecţia copilului etc. În aceste cazuri. Derivă din competenţa suverană a statului pe un anumit teritoriu. statul alocă procente importante din produsul intern brut pentru dezvoltarea învăţământului. literal şi metaforic”7. a kitsch-ului şi a subproducţiilor culturale. prin activitatea de turism. Jurisdicţia statului este obligatorie pe întreg teritoriul naţional. cu deosebită acurateţe mutaţiile petrecute în structurile tradiţionale şi în funcţiile statului: (…) “nici naţiunea. În acelaşi timp. ele constituie o afirmare a prestigiului culturii naţionale în lume ca în cazul Franţei. elaborate de puterea supremă a ţării. nici statul nu sunt pe punctul de a dispărea … nu există structuri care să le substituie şi să poată îndeplini toate funcţiile asociate în mod tradiţional cu statul-naţiune. ele constituie o sursă importantă de venituri.pentru formarea şi educaţia politică a cetăţenilor. Matthew Horsman şi Andrew Marshall de la Financial Times şi de The Independent au observat.

Formele tradiţionale din care s-a născut societatea civilă sunt comunităţile religioase. profesionale. cel puţin teoretic. În primul rând. termenul de societate civilă se referă la acele asociaţii voluntare ale cetăţenilor. până la cele civice şi politice. educative. organizaţii profesionale. de clasă chiar. sindicate. În al treilea rând. şi să se organizeze voluntar pentru apărarea propriilor interese. de caritate. în care se manifestă spontan iniţiativa voluntară a indivizilor şi grupurilor umane în vederea satisfacerii intereselor. Primele semnificaţii ale termenului societas civilis se găsesc în opera lui Cicero şi vizează condiţiile de viaţă ale unei comunităţi politice civilizate. indivizii cu condiţii de existenţă şi interese comune încep să aibă conştiinţa solidarităţii de grup.6. “societatea civilă” desemnează o sferă a vieţii sociale. Actualmente. eliberau individul de lanţul servituţilor personale. iar tendinţa statului de control a vieţii sociale va fi puternic diminuată. informaţionale. de la cele economice. Pentru John Locke societatea civilă se opune autorităţii paterne şi stării de natură şi este un factor de progres. coexistentă statului. grupuri de presiune. puterea statului este limitată şi opinia publică se poate articula într-o direcţie a pluralismului politic. diversitatea formelor de organizare (de asociere) prin care se exprimă public şi se încearcă promovarea acestor interese. organizate independent de stat. Dacă o societate este caracterizată de o societate civilă puternică ea va fi condusă de jos în sus. Prin urmare. Astfel. fac din membrii societăţii cetăţeni. “Modernizarea politică va antrena o triplă transformare în privinţa statutului individului şi premiselor societăţii civile. o sferă (un domeniu) al vieţii sociale reglementate de o anumită ordine legală (un set de reguli.2. cutume). Formele moderne laice (adică societatea civilă propriu-zisă) sunt cele bazate pe afinităţi. persoane cu statut şi rol politic concretizate în drepturi şi obligaţii politice generale faţă de stat. dar autonomă în raport cu statul. toţi oamenii sunt creditaţi cu dreptul egal de a-şi urmări interesele şi valorifica şansele de a accede la fericire. La început termenul desemna acea parte a societăţii diferită de organizaţiile militare sau congregaţionale. STATUL ŞI SOCIETATEA CIVILĂ Termenul de societate civilă se referă la aspectele nonpolitice ale ordinii sociale. redându-l societăţii naţionale în care. de întrajutorare. dar autonomă şi aflată într-un echilibru cu acesta. Această transformare formează o premisă fundamentală a societăţii civile”8. În al doilea rând. aspiraţiilor private şi de grup. de interes. generator de bunăstare şi de ordine bazată pe lege. constituite pentru rezolvarea unor interese comune. libertăţile vieţii civile pe baza dreptului natural. Societatea civilă este în acelaşi timp: 1. etnice. precum şi 2. cele pentru protecţia drepturilor omului şi ale minorităţilor etc. Trebuie ca aceste asociaţii să fie nu numai independente ci şi democratice: “Democraţia statului 38 . culturale.

biserică şi dacă ei nu au nici o experienţă în autoorganizare şi codeterminare la locul de muncă. Tendinţa spre anarhie. la găsirea soluţiilor pentru rezolvarea unor probleme. în cadrul claselor posedante unde fiecare voinţă particulară se ridică împotriva celeilalte. Pentru ca societatea civilă să se poată afirma este necesar ca interesul general (“Raţiunea universală”) să poată fi impus eventual împotriva voinţei particularilor. Dacă oamenii sunt marcaţi de autoritarism în familie. între bogaţii şi săracii tot mai numeroşi. oamenii pot. Pentru Hegel clasele sociale nu sunt orientate spontan spre apărarea interesului general: “Proprietarii funciari. societatea civilă are la bază participarea cetăţenilor la viaţa publică. Societatea civilă nu poate soluţiona de una singură aceste contradicţii. reclamă imperios intervenţia statului ca arbitru. “Această misiune incumbă statului singur – cu condiţia ca el să fie în afara claselor. Participarea creează un sens al comunităţii care dă sens existenţei umane şi creşte integrarea socială”10. Dimpotrivă. Statul va fi instrumentul necesar al acestei sinteze. şcoală. Statul reprezenta acest interes întrucât se considera că suma intereselor particulare echivalează cu interesul general. dar scopul lor direct în această afacere rămâne proprietatea lor privată”11. În liberalismul clasic. Statul 39 . Societatea civilă poate fi privită din două perspective diferite: 1. doar în mod colectiv. prizonieră a sistemului de contradicţii specifice intereselor particulare. desigur. dar şi toţi cei care exercită o meserie sau care posedă un bun sau o industrie oarecare au. este puţin probabil ca ei să fie cetăţeni activi sau să simtă vreo responsabilitate pentru condiţia societăţii lor”9. negativ. având mai multe centre independente de autoorganizare în societate. manifestată pe piaţă între diferite interese particulare şi tendinţa spre raţionalitate. Societatea civilă generează opoziţii multiple: între activităţile profesionale. pentru însuşirea unei cât mai mari părţi din venitul naţional de către o profesie sau alta. Sinteza dintre interesele particulare diferite şi interesul general nu este spontană. clasa producătorilor se confundă cu interesul general deoarece ea avea un comportament raţional (acumularea de capital). pentru Hegel nu există o clasă specială care să fie purtătoarea interesului general şi a raţionalităţii. să-şi rezolve problemele. 2. în asociaţiile voluntare sau comunităţi.va fi slab înrădăcinată dacă restul societăţii este condus pe baze autocratice. dar şi fortifică legăturile umane şi comunitare. prin limitarea razei de acţiune a statului este facilitat controlul societăţii civile. mobilizarea cetăţenilor determină nu numai îmbunătăţirea condiţiilor sociale. deoarece scopul fiecărui antreprenor este profitul maxim. “Dezvoltarea socială este facilitată dacă oamenii participă la luarea deciziilor. la luarea deciziilor şi la implementarea politicilor locale. ca interes menţinerea ordinii burgheze. Deci. pozitiv.

deasupra mecanismelor economice şi sociale ale societăţii civile. acest consens prin asociaţiile politice şi sindicale care sunt. el exprimă interesul general. Statul serveşte ca revelator al interesului general care rezidă potenţial în societatea civilă. superior societăţii civile deoarece el singur poate să-şi impună principiile raţionalităţii unei societăţi civile care nu le conţine decât în stare virtuală. în concepţia lui Hegel. Statul este o “putere autonomă”. Contradicţiile care apar din dominaţia de clasă anulează comunitatea reală de interese dintre indivizi. de la înălţimea statului. El nu este subordonat intereselor particulare şi imediate. El este o forţă situată deasupra amestecului de interese particulare salvând. El face dintr-o sumă contradictorie de interese şi de indivizi un tot raţional”12. Orice individ care îşi urmăreşte doar propriul său avantaj poate promova “material” interesul general. Statul apare din separarea vieţii politice de viaţa civilă. diferenţele dintre indivizii societăţii nu se mai regăsesc la nivelul politic unde raporturile de exploatare sunt considerate a fi abolite. Diferenţele dintre indivizii societăţii civile nu se mai regăsesc la nivelul politic. de asemenea. Hegel constată că societatea civilă nu-şi poate realiza singură propriul său scop. În raport cu liberalismul clasic. Egalitatea politică a cetăţenilor statului modern 40 . Pentru Hegel. Un stat devine necesar pentru a impune din exterior prin coerciţie relaţiile sociale şi să creeze iluzia unui interes comun între părţile antagonice ale societăţii: interesul general. dotată cu instituţii independente. pentru fiecare dintre ele. statul devine mecanismul hegemonic al societăţii civile.reprezintă reglementarea conştientă şi raţională a antagonismelor sociale. Societatea civilă nu are autoritatea necesară pentru a asigura libertatea persoanelor şi realizarea intereselor particulare. esenţialul. totuşi. Faţă de Hegel. Acţiunea Statului se fondează mai întâi pe diversitatea intereselor individuale. Ea creează un organ mai puternic decât ea pentru a menţine o ordine exterioară. spontane şi contradictorii. punctul de articulare al structurilor sociale. “Doctrina lui Hegel despre partide şi asociaţii ca legătură privată a statului … este inspirată din experienţele politice ale Revoluţiei Franceze (…) statul cere consensul dar el «educă». Statul reprezintă unitatea diferitelor interese particulare care nu există decât în stare virtuală în societatea civilă. dar şi pe existenţa latentă în Societate a unui “sistem de dependenţă reciprocă”. Diferitele interese particulare sunt în acelaşi timp contradictorii şi armonioase. organisme private lăsate la iniţiativa privată a clasei conducătoare. Statul este. Marx consideră că societatea civilă presupune statul şi nu contrariul. dar evidenţierea acestui al doilea aspect se face din exterior. Într-un anumit sens. Pentru a proteja formarea interesului general de interesele anarhice şi iraţionale societatea are nevoie de puterea politică a statului. aceea a Raţiunii. explică realitatea sa. Hegel depăşeşte în această manieră constituţionalismul pur şi teoretizează statul parlamentar cu regimul său de partide”13. El inversează raportul: societatea instituie statul.

Castele sunt rezultatul virtuţilor din vieţile anterioare care s-au materializat în scurtarea ciclului de naşteri (metempsihoze). în Egipt.ascunde realitatea raporturilor de exploatare. ordinea terestră repeta ordinea divină: în China. împăratul era Fiul Cerului. În Japonia. La baza apariţiei statului oriental stă o “nuntă cosmică” dintre un zeu fondator şi o zeiţă sau o muritoare în urma căreia se naşte viitorul rege sau împărat (În India. din şefii corporaţiilor şi ai uniunilor de familii). puterea politică fiind profund personalizată. Statul oriental antic.7. Ordinea politică propusă de Manu este întemeiată pe un sistem de valori ce rezultă din stratificarea socială în caste. b. în plină influenţă brahmană. Regele se recruta din casta războinicilor (vayshia) şi era asistat în actul de conducere de un Consiliu regal. Prin urmare. dă naştere primului rege).7. 1. cu diferenţe minore de la un stat la altul şi de la o perioadă istorică la alta. centralizarea autorităţii. Forme istorice de stat. La început. Înseşi teogoniile şi cosmogoniile orientale explică naşterea societăţilor politice printr-un act fondator. este trimis să pună capăt stării de anarhie din primele societăţi umane. În Manavadharmachastra (Cartea legilor lui Manu) scrisă în secolul al IV-lea î. de origine sacră. Brahmanii erau casta superioară deoarece ei aveau competenţa de a citi şi interpreta textele sacre şi legile. diversificarea rolurilor şi a funcţiilor publice. religioasă şi ordinea morală. cu drepturile sale. în 41 . 2. instituţionalizarea puterii politice pe un anumit teritoriu. sunt: a. el însuşi zeificat. va fi separat de starea reală a individului. apariţia birocraţiilor. alcătuit din guvernatorii provinciilor – cei patru Inca din Imperiul incaş – din regii locali. prerogativele ei erau întrupate în persoana sacră a împăratului sau regelui. zeiţa fertilităţii. Studiul formelor istorice ale statului ne permite să urmărim maturizarea acestei instituţii. sincretismul etico-politico-religios al legitimităţii ordinii politice. Manu. iubirea dintre zeiţa Imamuri şi nimfele văzduhului dă naştere pământului sfânt al Japoniei şi lui Kenno – împăratului – om şi divinitate în acelaşi timp.. legislatorul legendar.n. a cărei autoritate asupra supuşilor nu va putea fi niciodată contestată. legitimitatea teocratică a puterii politice. diversificarea relaţiilor de dominaţie-supunere. Cetăţeanul.e. faraonul era Fiul Soarelui. iubirea dintre zeitatea supremă şi zeiţa Seth. Principalele structuri ale statului oriental antic. consideraţi de origine divină. 2. Primele teorii contractualiste privind geneza statului relevă caracterul încă nediferenţiat al relaţiei dintre puterea politică.

87 e. sub forma “sistemului fântânilor” în care recolta din a noua parte a acestor terenuri arendate. Proeminenţa statului 42 .. Principala structură a statului oriental antic era birocraţia compusă din funcţionarii centrali şi locali a căror principală sarcină era strângerea impozitelor şi vărsarea lor la bugetul central. exista o mulţime de agenţi subalterni. regele Quin. c. Alături de funcţionarii regulaţi. tendinţă care se va regăsi în construcţia statului european medieval după căderea Imperiului Roman de Apus. cu sumele astfel colectate. La rândul său. în schimb. marele Inca era fiul Soarelui. În anul 221 î. numiţi de puterea centrală şi revocabili. sau echivalentul ei în bani.) intră într-o fază de dezagregare a imperiului care nu se va mai reunifica decât sub dinastia Sui (581-618) şi sub cea a dinastiei Tang (618-907) după patru secole de frământări şi lupte interne. 2.7. bazele juridice ale comunităţii pe un teritoriu vast. perioadă numită a Primăverilor şi a Toamnei. unifică teritoriul chinez şi formează dinastia Qin (221-206 î. statul oriental antic este un stat paternalist şi birocratic. Statul în Grecia şi Roma antică Atât grecii cât şi romanii au avut un cult special pentru comunitatea politică.e.) proclamându-se primul împărat al Chinei (Shi huang-dzi).n. regele sau faraonul ofereau membrilor casei regale.. preponderent urbană (polis.e. romanii au pus. regele era fratele sau egalul zeilor pe Pământ. politeia.n.Mesopotamia. în schimbul unor retribuţii foarte slabe. tendinţa spre centralizare şi unitate.e.n. statul chinez era o confederaţie de principate care duc războaie continue şi deţin rând pe rând hegemonia. După domnia glorioasă a împăratului Wu (141-87 î. statul construia şi întreţinea canalele de irigaţie. în ciuda creşterii de 4-5 ori a populaţiei. La origine.e.n. o meritocraţie recrutată prin concurs. al căror efectiv nu s-a mărit. d. Grecii au fixat bazele teoretico-filosofice ale dezvoltării statului. dinastia Han (206 î. şapte state puternice îşi dispută China de Nord.n. în Imperiul incaş. învingător al celorlalte regate. Deosebit de instructivă în această privinţă este istoria statului chinez antic.e. împăratul. civitas).n. Alte terenuri erau date. era vărsată statului. Însă atât grecii cât şi romanii vedeau în forma de organizare politică numită stat o creaţie superioară a spiritului uman în care are loc sinteza dintre optimus civis (idealul celui mai bun cetăţean) şi optimus status civitatis (idealul celei mai bune guvernări). Aceşti funcţionari (mandarinii – guan în limba chineză) reprezentau o elită în acelaşi timp administrativă şi culturală.). rudelor sau înalţilor demnitari posesiuni întinse. Între secolele VIII-V î.. în arendă. 2. spre construcţia imperiului.n . în schimb. perioadă numită a Regatelor combatante.e. În perioada 480-221 î. de asistenţi şi de administratori rurali tot mai numeroşi.

. Clistene (508 î. a degajat următoarele structuri ale statului atenian: .e. “statul este cel mai mare dar pe care zeii l-au făcut oamenilor” iar importanţa acestui dar rezidă în faptul că “în afara statului nu pot trăi decât zeii şi fiarele”. O adunare a tuturor cetăţenilor punea la vot propunerile consiliului dar nu le dezbătea. tribul era acum compus din cetăţeni originari din toate regiunile Aticii. El a format între 70-100 de deme. care era echivalentul unui sat sau al unei suburbii. poţi aspira la statutul de cetăţean şi participa la conducerea cetăţii. . .) au fixat pentru mai multe secole structura statului atenian şi forma lui de guvernământ. În lucrarea “Statul atenian” Aristotel.autarhia (capacitatea de autosubzistenţă). Sparta era condusă de doi regi care reprezentau cele două familii regale. arhonţii.) şi ale lui Clistene (508 î. fiecare fiind alcătuit din demele care proveneau din cele trei regiuni noi.) a dat Atenei o nouă Constituţie prin care a pus bazele democraţiei directe. ceea ce va dezvolta sentimentul de loialitate şi de 43 . după avere. a eliberat din sclavie pe ţăranii deveniţi sclavi datorită debitelor. de unde şi importanţa excepţională a lor în conştiinţa contemporanilor. consulatul.unitatea în diversitate. în Constituţia dată de el este diminuată puterea politică a aristocraţilor.magistraturile. Statul. Astfel. pe baza comparării a 158 de constituţii ale oraşelor-stat din Grecia şi Asia-Mică.n. Deşi aristocrat prin naştere. Pentru a evita pericolul tiraniei. Senatul. .asupra individului în Grecia şi Roma antică se baza pe convingerea că numai în cadrul statului îţi poţi dezvolta personalitatea. În Atena. el a permis tuturor cetăţenilor de a participa la Adunare. unitatea guvernării locale. dând dreptul fiecăruia să aleagă un Consiliu al Celor Patru Sute care să contrabalanseze vechiul Areopag al aristocraţiei sau consiliul celor cu naştere superioară.n. Solon a şters datoriile ţăranilor. Adunarea alegea anual un executiv format din cinci efori care supravegheau aplicarea legilor şi la nevoie puteau impune chiar sancţiuni regilor.n. Astfel. Areopagul. Unele din aceste instituţii vor deveni piese esenţiale în funcţionarea sistemului politic din Roma republicană sau din Atena încât putem vorbi de o specializare a lor în exercitarea puterilor statului. în opinia lui Aristotel.legile. După ce a împărţit locuitorii Aticii în patru clase. Adunarea Poporului.e.e. El a împărţit Atica în trei regiuni – urbană. Legea. Un consiliu de 28 de bătrâni pregătea dezbaterile de politică internă şi externă şi ale proiectelor de legi. reformele lui Solon (594 î. În Grecia şi Roma antică puterea politică va cunoaşte un proces accentuat de instituţionalizare. rurală şi de coastă – şi a format zece triburi noi.justiţia. adică de trecere a prerogativelor puterii de la persoane la instituţii.

Pericle a fost capabil să conducă politica ateniană timp de mai bine de treizeci de ani. data legendară a naşterii Romei. test care nu s-a aplicat pentru nici o altă funcţie în statul atenian. până la 509 î.) a continuat reformele constituţionale ale lui Solon şi Clistene.). Pe parcursul celor peste 1200 de ani. a stabilit remunerarea juriilor. istoric grec naturalizat la Roma. El a abolit puterea Areopagului.n. Membrii Consiliului acţionau în grupuri de 50. principala instituţie care alegea regele şi în conferea imperium 44 . Lucrările erau pregătite de Consiliul celor 500. adică în preluarea şi perfecţionarea de la formele de guvernământ anterioare a instituţiilor care şi-au dovedit eficienţa în organizarea spaţiului politic şi social al Cetăţii Eterne. Pericle (495-429 î. erau. Astfel.e. numite pritanii.apartenenţă faţă de patrie ca întreg. asigurând conducerea executivă între întâlnirile Consiliului.e. orientând viaţa politică ateniană spre un regim democratic. În epoca regalităţii.. dintre care cel mai important a fost Servius Tullius. majoritatea cetăţenilor trebuia să servească în Consiliu şi să fie direct responsabilă pentru administraţia tehnică a Cetăţii. Singura poziţie unde o conducere puternică trebuia să fie perpetuată era funcţia de general (strategicoi). p. Cartea I.e. sau Bulé. 25). Acest respect provine din ideea de drept natural care stă la baza Cetăţii. romanii aveau un cult special pentru lege.n. din cauza întrebuinţării alegerilor prin tragerea la sorţi. în timp ce magistraţii erau aleşi din totalul adunării şi înlocuiţi la expirarea termenului. O caracteristică a istoriei politice a Romei este continuitatea şi adaptarea vechilor instituţii la cerinţele noilor regimuri politice. a redus necesitatea averii pentru a ocupa o funcţie. Toţi cetăţenii atenieni puteau să facă parte din Ecclesia (Adunare) care se întrunea de patru ori pe ani şi era organul legislativ şi judiciar suprem al Cetăţii-stat.e. aleşi prin tragere la sorţi dintr-o listă de 6000 de voluntari din cadrul adunării. Fără dreptate nu poate exista guvernare: “O republică (res publica) sau lucru al poporului (res populi) nu este orice agregat uman sau orice turmă ci un grup numeros de oameni asociaţi unii cu alţii prin adeziunea la aceeaşi lege (juris consensu) şi printr-o anumită comunitate de interese (utilitatis communione) (Republica. a instituţiilor şi a formelor de guvernământ. După Polybios (200-125 î. care numărau între 101 şi 1001 membri.n. Ca şi grecii.n. Cei zece generali erau aleşi anual pentru competenţa lor. istoria Romei se confundă cu istoria formării statului roman. secretul dezvoltării Romi până la cel mai mare imperiu al Antichităţii ar consta tocmai în formula “guvernământului mixt”. a introdus sistemul de decontare a cheltuielilor făcute de membrii Consiliului. de asemenea. Ca general. “Dacă dreptul nu se întemeiază pe natură atunci toate virtuţile dispar”. spunea Cicero. a soldaţilor şi a marinarilor. timp de o lună. De la 753 î.. Juriile. Roma a fost condusă de cei şapte regi etrusci. ai cărui membri erau aleşi prin tragere la sorţi din cele 10 triburi. începând cu Numa Pompiliu până la Tarquinius Superbus.

cu prilejul scrutinului. ca expresie a voinţei divine. regele este 45 . la origine un Consiliu al Bătrânilor. “Diviziunea pe centurii a fost adoptată cu prilejul operaţiilor votării.) prin izgonirea regelui Tarquinius Superbus de către mânia poporului a adus modificări în dispozitivul puterii de stat.e. condiţie a suveranităţii simbolizată prin consacrarea succesiunii sale la tron. votul fiecărui individ avea o greutate mai mică decât în altele”14. prin rotaţie. era organizată în centurii. a genezei şi dezvoltării sale. Puterile comitiilor centuriate sporesc prin crearea tribunilor plebei şi a consiliilor plebei. avea un rol consultativ şi apoi legislativ. instituţie care asigura conducerea executivă la Roma şi care era exercitată de doi patricieni pe timp de un an.7. Instaurarea Republicii (509 î. exceptând pe ultima. Date fiind condiţiile tehnice reduse ale comunicării. Chiar şi în epoca republicană comitiile centuriate. Tribunii plebei puteau să se opună la orice act al puterii. Statul medieval Istoria statului medieval din Europa. În calitate de locotenent al lui Dumnezeu pe pământ. Senatul va cunoaşte o sporire a prerogativelor sale consultative şi legislative şi un prestigiu binemeritat. ultima – pe cei mai săraci. O structură fundamentală a statului medieval este poziţia seculară şi religioasă a regelui: ca stăpân al casei şi al domeniilor sale şi suveran al teritoriilor aflate sub jurisdicţia sa regele posedă o autoritate seculară absolută. el exercită autoritatea sa în numele lui Dumnezeu.n. “adică poporul. o adunare a poporului compusă din cele treizeci de curii. astfel încât în centuriile ce grupau cel mai mare număr de cetăţeni (cele ale claselor cele mai sărace). convocat în cadrele sale militare. Fiecare avea drept de veto la deciziile celuilalt. subdiviziuni ale celor trei triburi iniţiale. istoria cooperării şi a unui conflict dintre rege şi feudalii locali. fiecare centurie dispunea numai de un singur vot. iar în condiţii excepţionale puterea consulilor devenea dictatorială. în numele autorităţii sale consacrată prin dreptul divin. având ca rezultat practic preeminenţa aristocraţiei de avere în cetate. de fapt. Servius Tullius a organizat cetăţenii Romei în cinci clase “censitare”. prima reunind cetăţenii cei mai bogaţi. chiar dacă acesta emana de la un consul. este. Aceştia pot fi foşti funcţionari ai casei regale sau vasali feudali. suveranul care vrea să controleze un teritoriu vast este obligat să delege unor “oameni de-ai săi” exercitarea directă a autorităţii în numele său.(putere executivă) erau comitiile cariate. Concomitent. unitate militară ce trebuia întreţinută de clasa respectivă. Regalitatea este înlocuită de consulat. 3. fiecare câte şase luni. Astfel de nobili locali guvernează mici teritorii cu drepturi proprii. Fiecare clasă. 2. Într-adevăr. Senatul. continuau să aleagă (…) magistraţii superiori şi să voteze anumite legi importante”15. Miza conflictului este dată de dorinţa suveranului de a-şi extinde dominaţia sa legitimă asupra tuturor teritoriilor componente ale regatului. compus din şefii marilor familii aristocratice.

La rândul lui. în primul rând. ci şi obligaţia de a-i proteja. Acestor oameni li se conferă responsabilităţi sporite: ei primesc compensaţii mai elevate şi permanente pentru serviciile aduse. Un aspect important al statului medieval este supunerea aristocraţiilor latifundiare faţă de puterea centrală a regilor. suveranii medievali au căutat să contracareze tendinţele de autonomie locală prin măsuri care să ducă la creşterea dependenţei personale a nobililor faţă de suveran şi faţă de funcţionarii regali. iar nobilii vor răspunde prin a cere garanţii pentru drepturile şi privilegiile lor.legatarul unui contract special asumat în cadrul încoronării: el nu are numai drepturi asupra supuşilor. acesta va căuta să slăbească rezistenţa nobilimii locale prin divizare. cu drepturile şi privilegiile care decurg din această situaţie. O altă structură a statului medieval este patrimonialismul. Aceste raporturi de sprijin reciproc constituie instituţia fundamentală a feudalismului care în Europa medievală se bazează pe structurile patrimonialismului. De aceea. prin extinderea teritoriilor controlate de rege şi prin întărirea autorităţii. orice suveran îşi fixează ca sarcină politică fundamentală extinderea propriei sale autorităţi pe un teritoriu din afara domeniilor sale. Aceste caracteristici ale monarhiei medievale sunt funcţie de condiţiile politice în care se efectuează administraţia regală. Pe baza resurselor sale economice şi a puterii sale legitime. consideraţi parte componentă a casei regale şi recompensaţi pentru serviciile aduse regelui. regele apelează la nobilii locali care. sunt în măsură să îl ajute pe plan militar şi financiar în extinderea teritoriilor sale cât şi în exercitarea autorităţii sale asupra populaţiei din aceste teritorii. suveranul concede vasalului său o feudă sau atribuie posesiunilor acestuia caracter de feudă. Această gestiune este asigurată de servitorii personali ai regelui. de a munci pentru bunăstarea lor. după ce s-au angajat să-i fie fideli şi să-i servească. la gestiunea casei şi a domeniilor regale. În încercarea de a realiza acest obiectiv. Legăturile reciproce dintre suveran şi vasalii săi au conferit o anumită stabilitate feudalismului. în schimb. ei avansează social şi devin astfel tot mai puţin dependenţi personal de patronul lor regal. În aceste proces regele se va baza tot pe funcţionarii locali de origine nobilă care pretind autonomie asupra teritoriilor lor faţă de nobilii locali. Suveranii medievali vor cere taxe şi prestaţii militare mai mari. La rândul său. Sau nobilii îl servesc spontan pe rege şi. recunoscând în acest mod angajamentul său de a-l servi. ca o compensare pentru serviciile cerute de rege. căutare de noi aliaţi. Regele poate să-i învingă pe aceşti nobili în luptă şi să-i reintegreze în posesiunile lor. Dar un astfel de ajutor din partea nobilimii locale poate creşte puterea ei faţă de cea a regelui. Când predomină elementul feudal astfel de concesiuni conţin garanţia 46 . Vasalul jură credinţă suveranului său. primesc ceea ce ei posedă deja în concesiune. Acesta se referă. graţie posesiunilor şi autorităţii de care se bucură pe plan local.

de exemplu. se confundă cu procesul de unificare a statului sub şogunatul Tokugawa din secolul al XVI-lea. iar dreptul asupra acestora a fost concentrat în mâinile a circa 200 de daimyo (căpetenie militară regională) dintre care fiecare guverna o populaţie de aproximativ 100. vasalul are dreptul să exercite anumite puteri judiciare şi administrative. practică ce presupune un sistem de justiţie transcendentă. ca stăpâni absoluţi ai satelor. astfel de puteri sunt conservate de jurisdicţia regală sau constituie obiect de concesiuni separate. Aceste mari domenii erau administrate de castele de construcţie recentă în care samuraii expropriaţi locuiau ca dependenţi şi funcţionari ai stăpânului lor. în faţa lui Dumnezeu. Când predomină elementul patrimonial. Prezenţa obligatorie la Curte a daimyo-ului sau a unui membru al familiei sale (aşa-numitul sistem sankin-katai) a oferit şogunului Tokugawa garanţia personală a loialităţii daimyo-ului. pe la 1560. este şeful 47 . fiind compensaţi cu stipendii în bani şi natură. Istoria statului medieval japonez. în Biserică. 2. Statul mercantil Prezintă numeroase elemente birocratice şi paternaliste de care ne-am ocupat mai înainte. încheie tratatele de pace şi declară război. după ce un mare număr de castele mai mici fuseseră distruse. Regele numeşte pe miniştri şi pe primul ministru. şogunatul Tokugawa şi marii seniori au limitat puterile acestor vasali la feudele lor. Ca formă de stat. Are singur dreptul de a bate monedă. Cele mai importante castele au fost construite între 1580-1610. interzicându-le să administreze justiţia.000 de persoane. tot el îi poate revoca. este comandantul suprem al armatei. în virtutea căreia. Astfel.7. colectând impozitele. economică şi socială se află în mâinile unei singure persoane – monarhul – legitimat prin dreptul divin şi prin nobleţea naşterii. Statul medieval european este caracterizat de o ideologie a drepturilor şi obligaţiilor: raporturile dintre suveran şi vasalii săi sunt legiferate sub jurământ. Lupta de la Sakigahara din 1600 a impus supremaţia pe plan naţional a familiei Tokugawa care a obligat fiecare familie daimyo să aibă o reşedinţă la curtea imperială din Edo. în Asia şi Africa.de “imunitate”. administrând justiţia şi menţinând pacea. astfel încât regele divide puterile pe care le consideră că trebuie să fie delegate. Până la sfârşitul acestui secol samuraii erau prezenţi în toată ţara. 4. în cadrul teritoriului concesionat în feudă. De asemenea. statul mercantil se regăseşte în regimurile absolutiste din secolele XVII-XVIII în care întreaga putere politică. feudele au fost consolidate prin latifundii. În cele din urmă samurailor li s-a interzis dreptul de a impune taxe. Acelaşi proces de centralizare a autorităţii în cadrul statului medieval se observă şi în alte zone ale lumii. păstrând doar unul pentru fiecare provincie. Acest proces a culminat cu edictul şogunului din 1615 prin care ordona distrugerea tuturor castelelor. În cursul secolelor precedente.

2. nu urmăreşte formarea “omului nou”. Spania). dar nu guvernează” se luminează prin formula politică a absolutismului luminat: “Omnipotenţa statului datorită infailibilităţii raţiunii”. iar regimul absolutist . iar apariţia şi protejarea capitalului comercial solicită un protecţionism crescând din partea statului. Ideologia politică a Iluminismului şi procesele de raţionalizare economică din a doua jumătate a secolului 48 . numeşte funcţionarii superiori ai regatului. ceea ce întăreşte poziţia burgheziei în lupta ei pentru acordarea de drepturi politice. înainte de toate. Tendinţa de concentrare a puteri a devenit evidentă ca urmare a introducerii unor reforme militare. Celebra butadă: “regele domneşte.totalitarism? Pentru că în actul guvernării regele este ţinut de legile umane şi divine. preocupat de menţinerea modelului şi de creşterea puterii sale.7. el nu uzează pe combinaţia dintre ideologie şi teroare pentru a-şi impune controlul asupra supuşilor. să ia deciziile în acord cu legile raţiunii şi ale naturii. între legile care guvernează natura şi legile care guvernează societăţile umane nu există deosebiri de esenţă ci de grad. Toate acestea necesitau fonduri suplimentare pe care statul absolutist le-a obţinut printro politică nouă a taxelor şi impozitelor. El a fost un stat colecţionar de taxe şi impozite atât din teritoriul naţional cât şi din imperiile coloniale formate de el (Anglia. în această configuraţie a puterii. regele nu este numit dictator. Pentru că. Statul modern Se confundă cu apariţia şi victoria liberalismului clasic a cărei încarnare este. Cele două noi clase care ocupă poziţii din ce în ce mai avansate în sistemul economic: burghezia şi proletariatul vor crea noi clivaje şi tensiuni în sistemul politic al absolutismului. Pentru a face rost de bani. decât încercarea de a reconcilia bazele sociale ale puterii absolutiste cu cerinţele modernizării economice. administrative şi fiscale centralizatoare. Regele însuşi solicită împrumuturi de la bancheri. “Absolutismul luminat” nu este în fond. De ce.vămilor şi al domeniului public. nici ridicarea minciunii şi a coerciţiei la rang de lege în propriul său regat. Franţa. Conform doctrinei fiziocrate. 5. statul acordă corporaţiilor private importante concesiuni şi monopoluri. Unificarea progresivă a domeniilor şi a puterii politice într-o singură instanţă supremă a dus la apariţia birocraţiilor profesionale şi la creşterea aparatelor administrative şi militare. statul mercantil european a fost un stat preocupat de dezvoltarea economică prin reglementări guvernamentale. Sarcina filosofilor chemaţi la Curte era de a descoperi manifestările comune ale celor două serii de legităţi pentru ca Regele. doctrina economică a absolutismului. Statul mercantil este marcat de apariţia primei revoluţii industriale care modifică profund relaţiile economice şi sociale. cunoscând natura lucrurilor. Angajat în creşterea economică şi a puterii sale militare el a creat tehnici administrative şi o birocraţie retribuită foarte numeroasă.

S.al XVIII-lea oferă premisele necesare pentru înţelegerea formării statului modern. cerând drepturi şi libertăţi politice. politice şi culturale dintre secolele XVI-XVIII vor duce la apariţia statului modern: .apariţia administraţiei publice caracterizată printr-o pregătire de specialitate. Statul liberal clasic mai este definit ca “statul minimal” sau statul “paznic de noapte”. care au pus sub semnul întrebării legitimitatea politică a monarhiilor absolute ca titulari ai suveranităţii. Puterea de stat evoluează de la concentrarea ei personalizată la separarea ei între diverşi titulari. unicitatea conducerii. care fixează competenţele fiecăruia.unificarea normelor juridice într-un sistem de drept şi crearea unei jurisdicţii cu aplicabilitate pe întreg teritoriul naţional. care are ca sarcină asigurarea ordinii şi a cadrului juridic pentru dezvoltarea neîngrădită a vieţii economice.puterea politică se manifestă îndeosebi prin intermediul legilor. prin separarea locului de muncă de angajat şi prin drepturi şi datorii consfinţite prin reglementări rigide. . Toate acestea au accentuat vechile tensiuni dintre structurile statului feudal şi noii actori politice care băteau la porţile afirmării. . controlul aparatului administrativ şi pe noii titulari ai acestor funcţii şi organe. înarmaţi şi încurajaţi de ideologia iluministă şi conştienţi de noile raporturi economice de putere. Aceste tensiuni au condus la revoluţiile liberale din Anglia (secolul al XVII-lea). . Următoarele transformări economice.conflictele religioase din secolele XVI-XVII se vor stinge prin întărirea statului în raport cu Biserica şi prin afirmarea bisericilor naţionale. . sub forma unui sistem de norme abstracte. 49 . depăşirea caracterului policentric şi fragmentar al puterii.procesele de secularizare lentă vor duce la o separare a Bisericii de Stat şi a învăţământului religios de cel laic. . . dintre merite şi privilegii. monopolul forţei legitime pentru asigurarea ordinii sociale. Noua delimitare legală a autorităţii suprimă suveranitatea absolută a monarhului în numele suveranităţii naţionale. elaborate de parlamentele naţionale.concentrarea şi centralizarea puterii politice într-o singură instanţă supremă.U. Statul modern impune noi structuri ale ordinii politice: putere impersonală. Dezvoltarea economică din secolul al XVIII-lea a dus la creşterea birocraţiilor administrative la o mobilitate socială pe orizontală şi la adâncirea clivajelor dintre bogaţi şi săraci.suveranitatea naţională încarnată în voinţa poporului ca titular al acesteia. specific evului mediu. şi Franţa (secolul al XVIII-lea).A.

La aceasta se adaugă abolirea relaţiilor feudale. raţionalismul face din cunoaşterea raţională o lege universală. din drepturile şi libertăţile sale un principiu de selecţie socială şi o valoare morală.consolidarea noilor relaţii de producţie în economie.principiul separării şi echilibrului dintre puteri.raţionalismul. Ea face din individ. .Statul modern este marcat de trei mari structuri care vor configura distinctiv doctrina liberală în spaţiu şi timp: . a sistemelor economice naţionale. capitalizarea terenurilor arabile. a credinţei. . Doctrina liberală este o doctrină a libertăţii individuale în condiţiile legii. . contractuale. ca instrumente vitale ale progresului social şi moral al omului. în liberalism orice cetăţean are posibilitatea să se afirme pe planul vieţii sociale prin munca şi calităţile sale datorită cadrului juridic şi condiţiilor socio-economice puse la dispoziţia sa: libertatea de iniţiativă. ci orizontale.principiul suveranităţii naţionale. . 50 . statul liberal a promovat încrederea în virtuţile cunoaşterii şi ştiinţei. Raţionalimul. de asociere. Ca şi raţionalismul. Statul modern liberal se bazează pe următoarele principii: . a conştiinţei.individualismul. Odată cu afirmarea relaţiilor de producţie capitaliste şi crearea pieţelor naţionale. . de contractare. Individualismul. . . Piaţa este considerată o arenă privilegiată. întrucât preţurile se formează liber prin dialectica cerere-ofertă. de asemenea. Exceptând egalitatea juridică în faţa legii. unde statul nu are voie să pătrundă. .supremaţia legii. industriale.principiul consacrării drepturilor şi libertăţilor.apariţia societăţii civile. Dreptul omului la fericire. Ca paradigmă dominantă în absolutismul luminat (a doua jumătate a secolului al XVIII-lea). financiare. relaţiile sociale nu vor mai fi verticale ca în “vechiul regim”. suprimarea breslelor şi a corporaţiilor mercantile. libera concurenţă de pe piaţă prin acordarea de libertăţi vamale. a mediului său social-politic ca şi eliberarea din chingile obscurantismului şi dogmatismului. Statul modern va stimula. Aceste transformări ale statului îşi au expresia lor ideologică în filosofia iluminist-raţionalistă din secolul al XVIII-lea. perfecţionarea lui morală şi intelectuală presupun cunoaşterea naturii sale.raţionalismul de origine iluministă. libertatea opiniilor.principiul guvernării reprezentative.

Principiul supremaţiei legii este un principiu al statului de drept liberal şi reprezintă o încununare a proceselor de instituţionalizare a puterii în societăţile democratice. puterea executivă Regelui (art. aleşi pentru o anumită perioadă de popor (art. În document sunt amintite “legile naturale”. a suveranităţii corpului politic. iar în domeniul ideologic hegemonia raţionalismului de origine iluministă. este raţiunea omenească. nu le poate exercita decât prin delegaţie” (art. evidente şi inviolabile. iar puterea judecătorească judecătorilor. Raţionalismul presupune o cultură a laicităţii. legea civilă (pozitivă) oferă protecţie şi garanţie drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. ca legile politice. Odată cu Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite ale Americii (4 iulie 1776) apare pentru prima oară legitimitatea raţional-legală faţă de cea tradiţional-istorică. Parlamentul – instituţie centrală în statul liberal – nu 51 . La Rousseau legea devine expresia voinţei generale. consimţământul guvernaţilor pentru stabilirea unui guvern reprezentativ ca şi dreptul la rezistenţă. Statul liberal îşi propune ca obiectiv elaborarea şi aprobarea legilor. Axul teoretic al acestei legitimităţi este că nu conduc oamenii. Constituţia Franţei din septembrie 1791).Statul liberal clasic se bazează pe două mari premise: în domeniul economic şi social consolidarea “capitalismului”. fie că au drept scop menţinerea lui. deoarece libertatea intelectuală este indispensabilă pentru procesul cunoaşterii. separarea Bisericii de Stat. 5). 2. Fiind o emanaţie a dreptului şi legii naturale. 4). “Naţiunea. fie că au drept scop organizarea lui. poporul deleagă exerciţiul suveranităţii reprezentanţei naţionale – parlamentul – aleasă prin manifestarea suverană de voinţă a poporului sau naţiunii. în măsura în care ea guvernează toate popoarele de pe pământ. de la care emană toate puterile. a învăţământului religios de cel laic. libertatea. 3). valorilor social-politice moderne: “toţi oamenii se nasc înzestraţi de Creatorul lor cu anumite drepturi inalienabile cum ar fi: viaţa. ci dreptul. şi derivă din supremaţia legii. codificarea lor ca norme juridice generale de către reprezentanţii legitimi ai puterii. Aceeaşi Constituţie delega puterea legislativă unei Adunări Naţionale (art. Principiul guvernării reprezentative constituie modalitatea de exercitare a suveranităţii naţionale prin reprezentanţi cărora li se deleagă pe o perioadă de timp (4-5 ani) posibilitatea de a fixa competenţe funcţionale. Legea trebuie să medieze între drepturile civile şi cele politice. în general. ca principală formă de producţie. În calitate de titular al suveranităţii. ca legile civile”16. căutarea fericirii”. iar legile civile şi politice ale fiecărui popor nu trebuie să fie decât cazuri particulare la care se aplică această raţiune omenească (…) Legile trebuie să corespundă naturii şi principiului guvernământului statornicit sau care se plănuieşte a fi statornicit. între interesele individuale şi interesele comunităţii: “Legea. eliberarea omului de constrângerile tradiţionale.

trebuie să mai reprezinte interesele de grup. reprezentată de burghezie. trebuie delegate de către Naţiune la titulari diferiţi şi independenţi unii faţă de alţii. “Atributele suveranităţii. de fapt. John Locke distinge trei puteri ale statului: legislativă. reprezentată de aristocraţie şi Camera reprezentanţilor. în care se întruneau reprezentanţii vasalilor. de aceea s-au căutat soluţii de compromis. statul are dreptul să fixeze competenţele puterilor sale şi conţinutul funcţiilor sale în care să se reflecte voinţa generală. cabinetul tinde să fie “omogen” din punct de vedere politic. deliberând. se trece de la concentrarea la distribuirea ei între diferiţi agenţi. cu intenţia de a limita puterea de stat şi de a garanţa astfel libertăţile individuale. după natura lor însăşi. de un prim ministru. Formarea “voinţei generale” s-a datorat în mare parte reprezentanţilor politici ai claselor dominante. votul cenzitar a fost dominant. Puterea executivă îl are ca titular pe principe (rege) şi pune în aplicare legile. În epoca modernă. echilibrului şi controlului reciproc dintre puteri. ca expresie a pactului dintre burghezie şi aristocraţie: Camera superioară. În calitate de titular al puterii. Principiul separării. De vreme ce numai cetăţenii “activi” (proprietarii) dispuneau de suficientă “independenţă” şi capacitate culturală pentru a emite păreri responsabile. format din parlamentari şi condus. funcţie de procesul de formare al fiecărui stat liberal. primul care a teoretizat principiul separării puterilor în stat a fost filosoful englez John Locke în 1690 în lucrarea “Al doilea tratat de guvernare”. după criteriile vechiului regim. ci numai o parte poate alege în numele naţiunii. În ceea ce priveşte puterea politică. Secolul al XVIII-lea va cunoaşte afirmarea deplină a monarhiei constituţionale de tip parlamentar. Nu întreaga populaţie. Puterea federativă reglează raporturile 52 . Cabinetul – o delegaţie redusă a Consiliului privat al Coroanei – se autonomizează. Puterea legislativă are ca titular poporul şi este puterea care dă “formă. exprimând astfel “voinţa generală”. Noua delimitare legală a autorităţii suprimă suveranitatea absolută a monarhului în numele suveranităţii naţionale. Mai târziu va apărea necesitatea unei încrederi politice explicite între guvern şi parlament pentru că inexistenţa celui dintâi aduce după sine desfiinţarea celui din urmă. considerate în mod deosebit. Divizarea puterii a reprezentat mai ales un compromis între grupurile dominante. Statul liberal nu modifică principiile definitorii ale statului clasic (unicitatea conducerii. Forţele aparţinând “vechiului regim” au continuat să acţioneze. căruia poporul i-a delegat exerciţiul suveranităţii. monopolul forţei legitime pentru menţinerea ordinii publice. viaţă şi substanţă statului”. controlul aparatului administrativ). Ceea ce înseamnă că principiul separării puterilor presupune în mod necesar regimul politic al guvernării reprezentative”17. executivă şi federativă. de obicei. puterea impersonală. În plus. fără ca regele să fie prezent. ci interesele întregii naţiuni. Una dintre acestea a fost bicameralismul generalizat. într-o măsură mai mare sau mai mică. dar schimbă titularii acestor funcţii.

dar experienţa de totdeauna ne învaţă că orice om care deţine o putere este înclinat să abuzeze de ea şi că el merge mai departe aşa până ce dă de graniţe. puterea să fie înfrântă de putere”18. puterea judecătorească (judecă diferendele. de a face pace şi de a declara război şi aparţine tot regelui. Suveranitatea este perpetuă deoarece nu pot exista pauze în manifestările ei. Dacă un organ al statului sau o persoană cu funcţii de conducere ar concentra în momentul exercitării mandatului său cele trei prerogative ale puterii de stat: legislativă. Separaţia puterilor este garanţia legalităţii şi legalitatea este garanţia libertăţii: “Totul ar fi pierdut dacă acelaşi om sau acelaşi corp de fruntaşi. … Dacă puterea legislativă ar vrea să şi aplice legile. Cine ar spune aşa ceva!? Însăşi virtutea are nevoie de îngrădiri. aceasta ar fi tentată să depăşească ceea ce legile îi îngăduie să facă. Montesquieu recomandă încredinţarea acestor atribute speciale ale suveranităţii unor titulari deosebiţi şi independenţi unii de alţii. plecând de la separarea organelor statului şi a funcţiilor statului ca separare a atributelor suveranităţii. ar exercita aceste trei puteri: pe cea de a face legi. executivă şi judecătorească. puterea de stat se manifestă fără oprelişte pe întreg teritoriul statului. Principiul suveranităţii naţionale. fie el al nobililor. Meritul principal în elaborarea unei teorii despre separarea necesară a puterilor în stat. După cum o atestă şi etimologia termenului. Cauza acestei preocupări rezidă în faptul că principiul separării puterilor constituie o garanţie împotriva arbitrariului. fie al poporului. El distinge puterea legislativă (face legile). inalienabilă. De asemenea. dacă puterea judecătorească ar fi şi legislativă. Pentru ca să nu existe posibilitatea de a se abuza de putere. două guverne. suveranitatea reprezintă calitatea puterii de comandă a statului de a fi supremă pe teritoriul naţional. prin rânduiala statornicită. Pentru ca aceste puteri să se instituie este nevoie de formarea societăţii politice. Încă din secolul al XVI-lea. regele şi preşedintele. Suveranitatea este unică deoarece pe teritoriul unui stat nu pot exista concomitent două puteri supreme: două parlamente. din moment ce reprezentanţii poporului 53 . fixa următoarele caracteristici ale suveranităţii: unică. “Libertatea publică (…) nu se află întotdeauna nici în statele moderate. Jean Bodin. îi revine lui Montesquieu. atunci el ar fi un agresor”19. legea fundamentală prevede cine trebuie să preia prerogativele exercitării suveranităţii. Ea nu se află în ele decât atunci când nu se abuzează de putere. iar dacă judecătorul ar fi executor. perpetuă. dreptul de a încheia tratate. atunci puterea asupra vieţii şi libertăţii cetăţenilor ar deveni arbitrară. puterea executivă (aplică legile şi supraveghează aplicarea lor).dintre metropole şi colonii. ea ar deveni tiranică. restabilind starea de legalitate). pe cea de a duce la îndeplinire hotărârile obşteşti şi pe cea de a judeca infracţiunile sau litigiile dintre particulari. trebuie ca. Chiar dacă pot exista pauze în exercitarea ei. în “Les six livres de la Republique” (1576).

Ibidem. 196. Opere alese. After the Nation-State: Citizens. Ea este exclusivă deoarece puterea pe care statul o exercită asupra teritoriului naţional “este mai presus decât dreptul de proprietate care presupune posibilitatea schimbării juridice a titularilor săi”20. 194. Despre spiritul legilor. este dreptul statului de a-şi fixa propriile sale reguli şi atribuţii. L. cât şi pentru conduita sa externă..a. Editions Anthropos. Editura Minerva. Matthew. Traité de droit constitutionnel. cit. Tribalism and the New Workd Disorder. I. 1. ideea că suveranitatea este rezultatul organizării şi ordinii juridico-politice s-a impus definitiv în gândirea politică. Marshall. Editura Ştiinţifică. Despre libertăţi. administrativă. Lumina Lex. ca urmare a dezvoltării mai multor şcoli juridice despre suveranitate. Păvălan. cap. VII. Societatea civilă şi partidele politice. L’Etat. p. nici unei familii. 1973. Bucureşti. 6 Ibidem. p. 1. A. 1. inalienabil. 1964. 19 Ibidem. Introducing Democracy. The Limits of the State. 13 Gramsci. Civilizaţia romană. judiciară etc. nr. 82. Începând cu secolul al XIX-lea. Editura politică. În: International Political Science Review. 25. Boyle. p. Andrew. p. op. În: Cioabă. care poate delega unor reprezentanţi ai ei sarcina exercitării ei pe o perioadă limitată. 18 Montesquieu. Universitatea Bucureşti. 2. Suveranitatea naţională poate fi concepută ca o competenţă a competenţelor. UNESCO. Ludwig. atât pentru organizarea internă. 8 Cioabă. Bucureşti. 20 Ionescu. Paris. 4 Stein.). I. Întrucât suveranitatea reprezintă unitatea puterilor statului şi fiindcă izvorul ei este voinţa generală a celor supuşi ei. 12 Ibidem. imprescriptibil.VIII. 5 Oppenheimer. p. 14 Grimal. 7 Horsman.. Suveranitatea este inalienabilă în sensul că principiul director care a creat-o – voinţa generală sau naţională – nu poate fi înstrăinat nici unei persoane. 1982. 1907. David. 16 Montesquieu. 1. p. vol. 6. 49. p. vol. Cartea I. Pierre. ses origines et son avenir. Orice atingere sau vătămare a ei echivalează cu o crimă de lèse-majesté la adresa poporului respectiv. Aristide. Ion V. Yves. 3 Duguit. Kevin. Théories de l’Etat. vol. 1995. London. Bucureşti. Aristide. 9 Beethmand. Karl. 230. Paris. 264. p. 1968. nici unei clase. Societatea civilă şi drepturile omului. fără nici un amestec din afară. Ea emană de la naţiune. 1913. 1977. p. Bucureşti. 17 Gruia. f. p. Harper Collins. p. La question sociale au point de vue philosophique. p. Facultatea de Drept.delegaţi să o exercite nu o mai pot îndeplini. 272. 50. vol. Note Deutsch. 52. 11 Leclercq. 10 Ibidem. 1994. Lorena. Ea este plenară deoarece statul exercită pe întreg teritoriul naţional plenitudinea funcţiilor sale (legislativă. vol. p. 17. 15 Ibidem. 15. Curs de drept constituţional. W. Polity Press. Cristian. Drept constituţional şi instituţii politice. ea are un caracter indestructibil. Pogoceanu. 2 1 54 . p. Bucureşti. Rozmari. 1938-1939... Teoria generală a instituţiilor politice.

Pulsiunile sadice îl fac să vrea răul unui semen. multiplicitatea şi varietatea centrelor de putere într-o societate. Studiile despre putere. Fiecare formă de viaţă îşi creează propria ei subiectivitate.CAPITOLUL 3 PUTEREA POLITICĂ 3. organizare.. 2. 55 . Pe acest instinct social fundamental (appetitus socialis) al lui zoon politikon se înalţă „genealogia puterii“. Depinde de el felul cum gestionează această ambivalenţă a puterii: benefică sau malefică. prin urmare. omul experimentează noi teritorii ale dominaţiei: prin satisfacţia depăşirii propriei sale puteri de vânător primitiv. Însă dacă la animale agresivitatea nu este programată filogenetic. în general. Acesta se manifestă prin agresivitate în cadrul relaţiilor inter şi intraspecifice în lupta pentru supravieţuire. percepuţi ca un obstacol în calea realizării dorinţelor sale. Orice societate are nevoie de ordine. oricare dintre ele are nevoie de un principiu intern care să le asigure echilibrul funcţionării lor. de la cele mai simple societăţi până la cele mai evoluate. puterea se manifestă în relaţie: între două sau mai multe persoane sau grupuri. puterea se manifestă în relaţie şi în interacţiune. nu există societate fără putere. despre puterea politică în special par să fie impus trei idei în orientarea cercetării acestei problematici: 1. prevăzut cu raţiune şi cu arme de distrugere în masă din cele mai sofisticate. când luptă pentru hrană într-un spaţiu suprapopulat sau în perioada rutului animalele devin agresive. 1. De felul cum omul reuşeşte să instituie mecanisme de control al puterii. socială. între instituţii sau comunităţi. Interacţiunea relaţiilor de putere derivă dintr-o structură naturală comună societăţilor umane: nevoia oamenilor de a intra în relaţii cu semenii şi de a comunica. să-l înlăture pe X sau pe Z de la putere. constructivă sau distructivă. indiferent de formele ei. militară sau economică etc. norme şi ierarhii prestabilite pentru a-şi atinge obiectivele. Necesitatea amenajării spaţiului social în vederea asigurării vieţii în comun a fost şi rămâne o sarcină centrală a puterii politice. Într-adevăr. Indiferent de formele ei: politică. instinctul de dominaţie este inscripţionat în codul genetic al fiecărei specii. va depinde utilizarea ei în scopuri paşnice. Îmbătat de propria sa putere. 3. relaţia universală dominaţie – supunere care în societăţile umane se materializează în relaţia comandă – ascultare. la om ea se manifestă în stare perpetuă. Instinctul morţii l-a determinat să-şi proiecteze dominaţia asupra obiectelor din jur pentru a se elibera de angoase. Omniprezenţa puterii în sistemul social global. Când sunt atacate. dincolo de presiunea mediului sau a necesităţilor urgente. să se bucure de nenorocirile altuia.

mai curând. El consideră că cele două modele dominante ale abordării puterii în epoca modernă sunt eronate. ca o obligaţie sau ca o interdicţie.) (Ea) nu se aplică pur şi simplu. păcătuieşte prin subordonarea reducţionistă a puterii la dominaţia de clasă şi prin determinism economic.. celor care <nu o au>.. că efectele sale de dominaţie nu sunt atribuite unei <apropieri>. indiferent de faţetele sale multiple.Ideea că. puterea se manifestă în interacţiune. Din această perspectivă fenomenologică asupra puterii reiese că relaţia clasică dominaţie – supunere nu mai este proprietatea determinată a puterii. Modelul juridic abordează puterea din perspectiva normelor de drept. influenţa reciprocă dintre relaţiile de putere schimbă statutul ei din acela de proprietate în cel de strategie. dintre emiţători şi receptori în transmiterea şi exercitarea relaţiilor de putere. Începând cu anii ’70 Foucault regândeşte puterea politică într-o altă perspectivă ontologică. manevre. Puterea este peste tot: nu pentru că înglobează totul. ci efectul de ansamblu al poziţiilor sale strategice – efect care se manifestă şi uneori continuă poziţia celor care sunt dominaţi (.) Această putere se exercită mai degrabă decât se posedă. pentru că vine de pretutindeni Iar <puterea> în ceea ce ea are permanent.. El respinge teoriile moderne care localizează puterea în macrostructuri sau în clasa conducătoare şi ca fiind represivă prin natura ei. (. funcţionări. „Această microfizică presupune că puterea care se exercită nu este concepută ca o proprietate.. la determinat pe Michel Foucault să vorbească despre o veritabilă „microfizică a puterii“ care se produce şi se reproduce până în profunzimile realităţii: „Puterea este omniprezentă nu pentru că are privilegiul de a regrupa totul sub invincibila sa unitate.. trece printre ei şi prin ei. caută să îl fixeze. ca efect de ansamblu al celor guvernaţi.) ele nu se localizează în relaţiile dintre stat şi cetăţeni sau la limita corpurilor“2. în fiecare punct sau. autoreproductiv. ci unor dispoziţii. elaborat şi propovăduit de marxism. opera lui Michel Foucault (1926–1984) marchează o ruptură radicală faţă de modelele tradiţionale de a concepe puterea. ci ca o strategie. bazate. pe caracterul ei represiv şi dominator.. ci pentru că ea se produce şi se reproduce în fiecare clipă. În istoria studiilor despre puterea politică. repetitiv. ea îi investeşte. În condiţiile interacţiunii universale. ea se sprijină pe ei. nu este decât efectul de ansamblu care se conturează plecând de la toate aceste mobilităţi. ea nu este <privilegiul> dobândit sau conservat al clasei dominante. unor tactici. Modelul economic.) Aceste relaţii coboară în adâncul societăţii (.. ceea ce schimbă şi dispozitivul dintre guvernanţi şi guvernaţi. a 56 . este numele pe care îl dăm unei situaţii strategice complexe într-o societate dată“1. tehnici. în primul rând. (. în schimb... ci. în orice relaţie de la un punct la altul. înlănţuirea care îşi ia ca punct de sprijin pe fiecare dintre ele şi..

să le ordoneze. speranţa de viaţă. nonrepresivă. O altă idee novatoare adusă de M. „Apărând în contextul relaţiilor de putere. Guvernele îşi dau seama că ele nu se ocupă numai cu „subiecte“ sau numai cu indivizi ci şi cu populaţii în general. frecvenţa bolilor.. să le supună sau să le distrugă“3. În Istoria sexualităţii Foucault defineşte acest nou mod de putere „bio–putere“. Prima lui manifestare este o putere disciplinară care implică o „politică anatomică a corpului uman“4. spitalul sau închisoarea au funcţionat ca laboratoare pentru observarea 57 . Foucault prin critica genealogică la adresa ştiinţelor umane. la dezvoltarea. simptomatic pentru abordarea postmodernă a raţiunii şi a schemelor ei emancipatoare. în domeniul cunoaşterii puterii şi tehnicilor ei. Relaţia circulară dintre putere şi cunoaştere este stabilită de M. fără subiect şi constituind organisme şi identităţi individuale. A doua manifestare a bioputerii este subsecventă puterii disciplinare şi pune accentul pe „corpul speciei“.drepturilor fundamentale şi a suveranităţii de stat. Foucault defineşte puterea disciplinară ca „tehnici pentru ordonarea complexităţilor umane“5. tehnicile disciplinare au fost atinse la nivelul societăţii. pe populaţie în general.. la sfârşitul secolului al XVII-lea. precum psihiatria. Această putere este productivă. la rândul lor. discipline . fertilitatea.. prin practici şi tehnologii de excludere. supraveghere şi obiectivare. formând un „arhipelag carceral“ gigantic... Instituţii. Iniţial dezvoltate în mănăstiri şi în oraşe. precum azilul. Faţă de teoriile moderne ale cunoaşterii care stipulează caracterul obiectiv sau neutru al ei. confirmare. ci prin hegemonia normelor. cu fenomenele lor specifice şi cu variabilele lor particulare: ratele mortalităţii şi natalităţii. care aveau nevoie de tehnici ale supravegherii populaţiei. al tehnologiilor politice şi prin modelarea sufletului şi a corpului. rafinarea şi proliferarea noilor tehnici ale puterii. Foucault consideră cunoaşterea ca fiind indisolubil legată de regimurile politice. nedeterminată. starea de sănătate. una care este „menită să genereze forţe. în secolul al XVIII-lea sexualitatea devine obiect al reglementărilor administrative: „Dezvoltarea sexualităţii“ a produs perversiuni şi categorizări sexuale de diferite feluri în acord cu desfăşurarea strategiilor puterii. modelele alimentare şi de locuit. mai curând decât să le împiedice. Această putere operează nu cu ajutorul coerciţiei sau al legii. sociologia şi criminalogia au contribuit. Supravegherea consecventă a populaţiei reprezintă „intrarea vieţii în istorie“. Noua lui perspectivă interpretează puterea ca fiind dispersată. heteromorfă. În general. De aceea. să le dezvolte. Foucault în studiul puterii politice este conceptul său de „putere/cunoaştere“.

psihologic. 4. consens. medical. Individul modern devine atât un subiect cât şi un obiect „nereprimat“ al cunoaşterii. raporturile dintre puterea politică şi puterea socială. în acord cu o întreagă tehnică a forţei şi a corpurilor“7. Abordarea va fi una profund interdisciplinară. Puterea este activitate structurală pură pentru care subiecţii sunt anonimi sau secundari“. în cadrul acestei „Introduceri“ fiind explicarea mecanismelor şi manifestărilor puterii în viaţa socială. este foarte nedeterminată în caracter şi nu este niciodată ceva cucerit. rolul obiceiului. fixat. puterea este definită ca o „putere relaţională“ care este exercitată din puncte nenumărate. Puterea socială este 58 . dar nu însuşi fenomenul. la intersecţia contribuţiilor antropologice. Foucault defineşte puterea ca „un domeniu multiplu şi mobil al relaţiilor de forţă unde se produc efecte ale dominaţiei foarte bogate. Faţă de teoria modernă care postulează existenţa unei relaţii cauzale între mecanismele de exercitare a puterii şi macrostructurile (instituţiile) în care aceasta se localizează. sexual. a contribuţiilor pe care acestea le-au adus la elucidarea acestui fenomen proteic numit PUTERE. sociologice. delimitarea conceptului de putere politică şi a elementelor corelative: legitimitate. al controlului social şi al legii în procesul de instituţionalizare a puterii politice. pentru experimentarea tehnicilor corecţionale şi pentru acumularea de cunoştinţe în vederea controlului social“6. dintre puterea politică. Foucault evidenţiază natura foarte complexă a societăţilor contemporane şi mecanismele „heteromorfe“ ale puterii care operează independent de subiectul conştient. M. Vedem efectele şi manifestările amândurora. psihanalitice şi imagologice în domeniu. Din această perspectivă postmodernă. viziunea noastră despre puterea politică a fost elaborată din perspectiva ştiinţelor comunicării. legal. Analiza puterii întreprinsă de M. influenţă. oricât de seducătoare şi de bogate în conţinut ar fi acestea. El nu ezită să compare puterea cu energia electrică: „Puterea socială seamănă cu cea electrică. puterea economică şi puterea militară.indivizilor. Robert Bierstedt. Un cunoscut specialist în domeniu. o „fiinţă îngrijit fabricată“ moral. forţă. 2. După cum se va putea constata. 3. Din raţiuni didactice nu vom zăbovi asupra analizelor postmoderniste ale puterii. Nu există sursă sau centru al puterii care să fie contestat. resursele materiale şi simbolice ale puterii. nu ezită să vadă în problematica puterii una din cele mai tulburătoare probleme ale sociologiei. dar format şi modelat în cadrul „mecanismelor ştiinţifice disciplinare“. după cum nu există nici un subiect dominant. autoritate. Sarcina noastră prioritară. ne vom concentra eforturile în următoarele direcţii: 1. dar niciodată complet epuizate“8. împărtăşit.

de relaţii şi simboluri care. Conducerea elaborează strategii generale de dezvoltare a societăţii şi a mijloacelor de realizare a ei.. tinzând spre relaţia cu semenul. se prezintă sub două aspecte sau este comprehensibil din două direcţii. 3. Omul se află într-un dublu circuit cu lumea naturală şi social–istorică. Dar esenţa acestor fenomene ne scapă“. Ca fenomen social. după cum. interioară şi exterioară fiinţei umane sinteza ordonatoare a manifestărilor sale vitale în Istorie. lucru demonstrat prin competenţele lui B în domeniu. Iar cunoscutul matematician şi filosof englez. armonizează interesele şi spaţiul social. Coordonarea este procesul de supraveghere şi intermediere realizat de subiect. Dominaţia sau supunerea indivizilor sau grupurilor de către alţii. puterea nu numai că este omniprezentă pe toate palierele vieţii dar a însoţit în forme embrionare devenirea omului ca „zoon politikon“. fiinţa umană fiind atât interioară cât şi exterioară ei însăşi. fiind expresia acţiunilor şi conştiinţei colective. Competiţia. faptele sociale. Mecanismele prin care se realizează puterea sunt: 1. ca şi omul însuşi. Această socialitate originară ne ajută să percepem că puterea este. iar socialul nu îşi găseşte centrul său originar decât în uman. facilitează penetraţia accentuată a subiectului–obiect. Sartre.transformată în ordine. Concepând socialul ca o reţea de evenimente. Fiinţa umană nu poate fi definită decât în situaţie. A îşi deleagă voinţa lui B fiind convins că B va realiza obiectivele propuse. căldură şi mişcare. Bertrand Russell aprecia că „puterea este conceptul fundamental în ştiinţele sociale în acelaşi sens în care energia este conceptul fundamental al fizicii“10. forţă şi autoritate. influenţându-l. departe de a fi exterioare omului se integrează cât mai profund în memoria fiecărui individ. pentru a fi transmisă şi receptată puterea politică trebuie să fie concentrată la emiţător (clasa politică) şi transmisă spre receptor (societatea). El poate fi înţeles din interior. După Marcel Mauss. Folosirea lor greşită poate aduce moartea. Persoana umană redusă la o pură singularitate individuală este o aberaţie. puterea electrică în lumină.. Levi–Strauss descifra ca semnificant atât totalitatea indivizilor cât şi realitatea socialului. concomitent. pentru a întrebuinţa terminologia existenţialistă a lui J. 4. socialul. adoptă deciziile politice. 2. a relaţiilor interumane. P. 59 .9. Pentru a fi transmisă energia electrică are nevoie de o diferenţă de potenţial voltaic de la emiţător la receptor. de bunăvoie sau prin neutralizarea rezistenţei. Pentru ca ea să fie persoana umană în „carne şi oase“ ea trebuie să fie analizată în realitatea trăită care este constitutiv şi originar interumană.

Prin adăugirea terminaţiei – sum.5. al „stăpânului“. Opusul lui potestas era potentia care derivă din aceeaşi rădăcină verbală a verbului potis (a fi în putere sau a avea putere). a putea. sau a avea putere a ajuns să însemne a fi în stare. nacked power (puterea goală. însemnând a fi în putere. Era puterea maselor. stăpân şi dominarea celor din jurul său (femei. După căsătorie femeia îşi urma soţul în familia acestuia şi numai foarte rar soţul se muta în familia soţiei11. în greaca veche despotes înseamnă stăpân al casei. trăirilor şi facultăţilor cuiva. În Roma antică. la „posse“ însemnând a fi în stare. Argumentele aduse de etimologi sugerează că tatăl a fost din totdeauna membru dominant în familiile indo– europene. acestea nefiind organizate în matriarhat. posibilitatea rebeliunilor şi în general a comportamentului violent care era împotriva bunelor maniere şi a comportamentului 60 . Resursele acestei puteri sunt forţa fizică şi teama de sancţiune. Ea este omniprezentă pe toate palierele vieţii şi a însoţit în formele embrionare ale autorităţii şi influenţei domestice devenirea omului ca „zoon politikon“. în gotică fath înseamnă tată. Ea se localizează de cele mai multe ori sub forma dominaţiei masculine. puterea socială este mai veche şi are o sferă de cuprindere mai vastă decât puterea politică. nudă). în final. Controlul –verifică îndeplinirea sarcinilor la parametrii şi în condiţiile propuse. a fi capabil (potissum). Al doilea sens era acela de putere asupra sentimentelor. verbul latin potis. cu referinţă la statutul superior al „tatălui“. lucruri) este pot – sau pat – . tată. iar în latină patis înseamnă stăpân. posibilitatea a ceva de a deveni realitate. apoi la forma „possum“ şi. a fi capabil. În limbile indo–europene există familii de cuvinte pentru „rudele soţului“ şi nu pentru „rudele soţiei“. posesor. posibillis a ajuns să însemne capacitate. Mai târziu s-a ajuns la forma „potesse“. Când posse a primit sufixul adjectival – bilis. În sanscrită „patis“ înseamnă soţ şi stăpân. a putea. Din aceeaşi familie de cuvinte mai face parte un cuplu semantic care are un rol deosebit în explicarea şi înţelegerea relaţiilor de putere din zilele noastre: potestas şi potentia. copii. conţinutul semantic al lui potentia era raw power (puterea crudă). şi care avea un loc specific în societatea ierarhizată a Romei. Al treilea sens era funcţia prin care puterea era stăpânită şi persoana care deţinea această funcţie12. În majoritatea limbilor indo-europene. rădăcina comună pentru putere. Dacă despre puterea politică se poate vorbi odată cu apariţia statului. sclavi. Ea nu avea nimic de-a face cu legitimitatea sau cu guvernarea raţională. a mulţimii. o primă semnificaţie a termenului potestas era aceea de a avea putere asupra oamenilor. al „soţului“. adică odată cu instituţionalizarea politicului. În societăţile arhaice puterea socială se manifestă sub forma relaţiilor familiale bazate pe dominaţie şi pe influenţă.

Verbul latin posse a devenit în franceza veche puis din care derivă substantivul actual puissance. Evoluţia semantică a acestor termeni a trecut de la însuşirile particulare ale unei persoane la acţiunile întreprinse de o persoană ce posedă puterea: În Roma antică o primă semnificaţie a termenului potestas era aceea de a avea putere asupra oamenilor. posse a devenit potere. prevăzute cu reguli de funcţionare şi cu proceduri stricte. Alături de formele dialectale poeir şi povoir.civilizat. dacă aşa credea el de cuviinţă. a lui patria înseamnă că el avea dreptul incontestabil de a ucide. În sens restrâns. Instituţionalizarea puterii politice. care semnifică o abilitate specifică precum aceea de a-şi manifesta puterea sau de a comanda. În limba latină există termenii valere şi volere. soţie. power. tindea să devină absolută. sclavi. abilitatea de a face sau puterea oficială şi legitimă. Un concept înrudit este cel de patria potestas. prin instutionalizarea puterii politice se înţelege transferul prerogativelor acesteia de la o persoană (şef de trib. prin care se urmăreşte realizarea obiectivelor de interes general. Familia de cuvinte V (voinţă) confirmă prezenţa acestui sentiment uman în determinarea relaţiilor de putere. mare şef) la un 61 . Omnipotenţa caracterului lui potestas. potere a trecut în franceza veche devenind actualmente pouvoir. în germană wille. În engleză termenul francez potere a fost preluat când normanzii au cucerit Anglia în 1066. vinde sau trimite la închisoare pe copiii lui sau pe un alt membru al familiei. fără a cunoaşte modificări esenţiale de sens. animale şi clădiri. de asemenea. 2. În latina vulgară. foarte apropiat de forma modernă. 3. în suedeză vilje / vilja. Şi pentru familia de cuvinte a Voinţei există o rădăcină comună val –. El a devenit iniţial poeir. Pouvoir desemnează capacitatea. în sensul restrângerii voinţei lui B de către A sau a ariei de opţiuni ale lui B de către C. resursele violente ale puterii de stat ca şi baza din care derivă celelalte forme ale puterii13. Potentia însemna. puissance se referă la puterea violentă sau la puterea ierarhică. prin instituţionalizarea puterii politice se înţelege manifestarea permanentă şi sistematică a autorităţii politice prin organisme specializate. vorbită de soldaţii şi de străinii din Imperiu. Ea cuprindea ca putere a acestuia tot ce aparţinea căminului şi gospodăriei sale: copii. apoi poer şi. rege. puterea stăpânului casei care. ual sau ualt. În sens larg. în special în istoria veche a Romei. în fine. în franceză volonté (volonta în italiană). în rusă voljia.

Teama faţă de excludere. Prima dintre condiţiile care a făcut posibilă instituţionalizarea puterii a fost existenţa unui puternic control social în societăţile arhaice. el nu poate recupera stima pe care el a pierdut-o printr-o greşeală socială în propriul său grup. nu mai putea fi asigurată doar prin autoritatea tradiţională a şefilor de trib. în societăţile organizate pe bază de rudenie: „Presiunea unui ansamblu al obiceiurilor sanctificate printr-o credinţă în originea lor naturală duce la opinia socială şi la teama faţă de zei. s-a diluat şi mai mult datorită extinderii teritoriale şi exploziei demografice. Cooperarea. prin acordul de voinţă al celor guvernaţi. deciziile luate de puterea personalizată a unui şef nu se mai puteau baza. faţă de oprobiul grupului. să-i poată exercita prerogativele. Acesta se materializează în obiceiuri sau cutume şi prin lanţurile imemoriale ale tradiţiei devine normă de comportament acceptată de toţi membrii grupului ca pe o obligaţie firească. „Deoarece fuga este imposibilă. Acest control derivă din nevoia de sociabilitate şi de afecţiune a omului primitiv. În plus. Termenul de habitudine se va referi la „acele 62 . indiferent dacă este însoţită sau nu de sancţiuni. a respecta sărbătorile religioase este un obicei. Statul primitiv a apărut ca urmare a fuziunii triburilor de culegători şi a sedentarizării noii unităţi pe un anumit teritoriu. În stare naturală. de o complexitate incomparabilă faţă de cele precedente. nu mai erau recunoscute şi respectate de membrii celorlalte triburi. nu toate habitudinile comportamentale dintr-o societate şi cultură dată devin obiceiuri. omul nu poate trăi izolat. alianţa. Normele de comportament. bazată pe o influenţă mitico–magică. În opinia mai multor antropologi. Conducerea noilor agregate umane. Foarte mulţi istorici ai dreptului. în aplicarea lor. un comportament sancţionat. materializate în structuri şi funcţii specializate. reciprocităţile de toate felurile sunt la fel de importante pentru supravieţuirea oricărui individ în societatea primitivă“14. etnologi şi sociologi au subliniat eficienţa controlului social asigurat. reprezintă o resursă extrem de puternică a controlului social. ca cele două arme majore în panoplia controlului social rudimentar“15. nu toate actele repetitive sau ritualizate. de obicei. Între apariţia puterii instituţionalizate şi apariţia statului există un raport de intimă reciprocitate. pe forţa relaţiilor de rudenie şi de alianţă.ansamblu de proceduri sau organizaţii specializate. Trebuiau create norme impersonale de conducere care. În felul acesta obiceiul devine o lege nescrisă care reglează relaţiile sociale din societăţile primitive. mai ales omul arhaic care îşi petrece întreaga lui viaţă printre rudele sale. A saluta pe cineva este habitudine. slab concentrată la vârf. Puterea şefului. iubirea. izvorâte din recunoaşterea şi supunerea în faţa unui totem imemorial al tribului.

În primul rând. Această a treia parte. Walter Goldschmidt afirmă: „Un stat adevărat implică monopolul legitim al puterii în mâinile conducătorilor lui“18. Cu alte cuvinte. cu ranguri diferenţiate permanent prescrise. a fost necesară apariţia unor funcţii subsidiare variate care să formeze o birocraţie. era ereditară şi astfel funcţiile şi structurile permanente ale puterii vor apărea. ruperea legăturilor de reciprocitate. credinţa societăţilor că posibilităţile liderilor lor sunt superioare le conferă puterea. sub raportul gradului de coerciţie. quasi oficială.. oprobiul. Pentru ca o societate segmentară şi egalitară să devină o societate ierarhică. legea implică o autoritate permanentă centralizată care depăşeşte localismul sancţiunilor pentru comportamentul deviant faţă de obiceiurile diferitelor comunităţi. un sfat al comunităţii sau un sfat al bătrânilor. Obiceiurile sancţionate sunt forme ale controlului social care sunt întărite pozitiv sau negativ.. situată deasupra părţilor implicate în conflict. cu statusuri superioare şi inferioare. obiceiul este comportamentul sancţionat“16. după cum am văzut. ci. Pentru a înţelege mai bine aceste procese va trebui să vedem ce diferenţe există între lege şi obicei. Mulţi antropologi consideră că în trecerea de la obicei la lege se pun bazele puterii instituţionalizate.acţiuni obişnuite pentru membrii unei comunităţi care nu posedă caracter normativ sau nu au sancţiunea constrângerii“. în toate şeferiile. iar legea în societăţile 63 . precum un bărbat înţelept. Dar de-abia în societăţile segmentare apare o a treia parte care arbitrează conflictul dintre comunitate şi comportament. Dar această putere are. pe ce teritoriu şi cu ce intensitate. poate fi o autoritate morală. ruşinea. o judecată despre acţiune sau comportament. iar Stanley Diamond subliniază diferenţa dintre obicei şi lege arătând că primul se întâlneşte în societăţile primitive. Pentru ca puterea personală să fie instituţionalizată sau permanentizată trebuie ca statusul ei superior să devină un status prescris. Transformarea din interior a structurilor şi relaţiilor de putere a găsit în condiţiile exterioare vieţii politice un factor extrem de puternic care va impulsiona procesele de instituţionalizare a puterii. de către cine este aplicată această coerciţie. Această ierarhie a funcţiilor. Astfel. un caracter efemer: ea poate fi înlocuită cu cea a altui şef dacă liderul respectiv trădează încrederea populaţiei. în timp ce obiceiul ar însemna „nu atât o habitudine prevalentă a acţiunii sau comportamentului. Sancţiunile negative pot fi dezaprobarea publică. „Există o distincţie clară. Pe de altă parte. între regula obiceiului în societăţile segmentare şi adăugarea legii la obicei în societăţile ierarhice care pun accentul pe „coerciţia puternică aplicată de stat“17. o structură specifică a puterii.

Într-o societate – şeferie soluţionarea conflictelor este legală când sunt întrunite următoarele elemente ale legii: autoritate. Abilitatea acestei autorităţi legale de a-şi materializa deciziile prin forţa de coerciţie provine din caracterul puterii ierarhice. al societăţii politice. În aceste caz. iar relaţiile religioase nu sunt 64 . Sancţiunea se referă la soluţionarea conflictului prin restaurarea ordinii sociale tulburate. Pentru ca acest arbitraj să se transforme în decizie. la rândul lor. o structură de autoritate situată deasupra familiei. dar caracterele lor sunt în întregime deosebite. ci mai curând o sentinţă cu privire la natura relaţiilor dezechilibrate dintre părţi. Nici un echilibru evoluţionar nu a fost observat între legea în curs de apariţie şi obicei. militare. societăţi segmentare. Prin urmare. este nevoie de o autoritate legală care să funcţioneze ca un judecător. capabile să întărească verdictul prin persuasiune sau ameninţare cu forţa. personal. fac trecerea de la societăţile arhaice la stat. ceea ce se poate transforma. această autoritate legală poate fi întărită prin prerogativele politice. religioase sau economice pe care statutul ei li-l conferă. considerată deasupra societăţii în sens larg şi prezumată să apere un nou set de interese sociale. Dar pentru ca o decizie să fie legală ea trebuie să încorporeze „intenţia de a fi aplicată universal“22. Efectele obligaţiei pot fi urmărite într-o societate religioasă unde se pune problema respectării tabu-urilor. relativ neschimbat – este modalitatea societăţii primitive. într-o forţă coercitivă superioară. cazurile soluţionate anterior. a abilităţii ei de a comanda. Violarea acestora este o „crimă fără victime“ pedepsirea acestor crime. De asemenea. fie embrionar“19. obiceiul juridic. acest caracter al forţei este mai mult sugerat decât impus prin disputele frecvente mediate de o autoritate care întrebuinţează forţa ei de persuasiune pentru a inocula încrederea în arbitrajul său. în ultimă instanţă. deasupra părţilor. care să oblige părţile. devin sursă de drept. Într-o şeferie. intenţia de aplicare universală a legii. cunoscut de toţi. obligaţia şi sancţiunea21. legea este instrumentul civilizaţiei. se referă la acea parte a deciziei legale care defineşte drepturile reclamantului şi datoriile părţilor obligate. O confirmare a acestei treceri de la obligaţie la lege se întâlneşte în şeferii. Obligaţia. Obligaţia nu este încă sancţiune. este una imaginară sau supranaturală. odată cu apariţia statului se creează premisele pentru monopolul coercitiv al legii. autoritatea legală poate fi un individ sau un consiliu puternic.civilizate: „Obiceiul – spontan. dacă există. egalitare care. fie el tradiţional. „Dar şeferiile nu dispun de sancţiuni fizice coercitive faţă de monopolul forţei practicat de stat“20. ceea ce nu exista în societăţile anterioare. sancţionată prin forţa organizată. În plus. Legea şi obiceiul implică ambele reglementări comportamentale. tradiţional. al treilea atribut al legii. În şeferii se găseşte deja un element al legii.

biserică. ideologice. retragerea recompenselor. caracter imperativ. o crimă (ca violarea unui tabu) împotriva şefului suprem sau. În acest caz subiectul ar putea fi unul social (individ. guverne. Majoritatea definiţiilor date puterii se opreşte. Sancţiunile nu sunt întotdeauna de natură fizică. de tradiţiile comunităţii şi astfel ele nu conţin intenţia de aplicare universală. În ştiinţele politice contemporane s-au conturat şi afirmat mai multe tendinţe în definirea puterii politice: a) definiţii relaţionale: pun accentul pe relaţia Subiect – Obiect care generează relaţia de putere.). 2. Acestea din urmă pot fi considerate în două moduri separate într-o teocraţie: 1. caracterul ei de forţă potenţială. partide politice etc. şi nu întâmplător. Accentul pus pe sancţiunile coercitive a determinat identificarea legii cu forţa şi a ambelor cu statul. sancţiunile pozitive nu sunt apanajul exclusiv al legii. chiar dacă un grad mai mic în ierarhie. asupra următoarelor note caracteristice: 1. Dacă o lege este acceptată de majoritatea membrilor unui grup şi dacă ei o consideră obligatorie ea poate să pară în timp ca o cutumă imemorială. 65 . 2. într-o măsură mai mică. 3. popriri). armată.între persoane vii. împotriva oricui are autoritate.) sau unul instituţional (parlamente. Un mare număr de decizii politice conţin sancţiuni dar ele variază în funcţie de contextul cultural. în contrast cu legile promulgate de stat împotriva voinţei multor oameni. ceea ce dă naştere consensului. mai exact nu toate sancţiunile se aplică într-un context legal. caracter violent. o lezare a unui obicei sau credinţe prin care cineva aduce injurii autorităţii conducătorului. Puterea politică: definiţii şi caracteristici. grup. infractorii au conştiinţa culpabilităţii lor. voinţa de dominaţie ca element fundamental al relaţiilor comandă – ascultare şi ordin – sancţiune. psihologice (mustrarea) sau social negative (excomunicare. Crimele primitive sunt în mod frecvent „încălcări ale credinţei“ vizând reciprocităţile iar crimele publice sunt prilejuite de lèse-majesté. serviciilor şi a reciprocităţilor normale). 3. Astfel de încălcări ale legii sunt. 3. aceeaşi lege poate fi respectată. Ele pot fi economice (sechestre. 4. fiind încălcată. Forţa de coerciţie a statului se manifestă şi atunci când acesta încearcă să impună o lege nepopulară: în alte societăţi însă. de obicei. O lege ordinară poate fi internalizată atunci când oamenii o consideră nu numai dezirabilă dar şi când. clasă etc. expresii ale nesupunerii sau ale injuriei şi dacă rămân nepedepsite slăbesc autoritatea sistemului care este în mare parte bazată pe fundamente culturale. În societăţile primitive.

prin intermediul unor mijloace. constă în mijloacele pe care acesta le are la dispoziţie pentru a obţine un profit anume în viitor“26. Ea vizează „capacitatea de a efectua ceva. din tradiţii şi din istorie. de la Thomas Hobbes până la Bertrand Russell. Hobbes în 1651: „Puterea unui om. mai mult sau mai puţin legitimate şi raţionalizate“25. de natură simbolică. d) definiţii instrumentale: abordează specificul puterii politice din perspectiva controlului luării deciziilor. ea este singura împuternicită să acţioneze şi să se afirme în sfera relaţiilor dintre state“23. funcţia şi influenţa. 2. emite legi. Vorbind despre specificul puterii politice. coerciţia sau violenţa. f) definiţii juridice: puterea este definită prin intermediul normei de drept care. Puterea poate să relaţioneze aceste două elemente. preocupaţi de elaborarea unei ştiinţe a guvernării. Deşi Hobbes este unul dintre primii gânditori politici moderni. Profitul are doar o semnificaţie economică sau acoperă şi polisemantismul termenului avantaj? Avantaje materiale sau spirituale. Probleme deosebite pune definiţia substanţialistă a puterii care. e) definiţii teleologice: puterea este definită din perspectiva finalizării unor acţiuni sociale. afecţiunea şi acţiunea. constrânge. un termen al definiţiei sale rămâne echivoc. ea reprezintă singura putere care întruchipează interesul general în numele căruia ea acţionează. are ca notă esenţială „producerea de efecte scontate“24.b) definiţii substanţiale (structurale): pun accentul pe acea calitate sau însuşire a unui subiect de a-şi impune voinţa în cadrul unei relaţii de putere. prestigiu. prevăzute cu un scop. O definiţie clasică a puterii care a rezistat trei sute de ani. facultatea de a afecta în vreun fel un obiect sau. George Lavau distinge patru caracteristici: 1. o persoană. decurgând din sentimentul de patriotism. această putere se foloseşte de forţa influenţei emoţionale. de naţionalism. precum statusul social. al organizării şi conducerii comunităţilor. valori. prin unicitatea sensului. prestigiul. fără să i se asocieze în chip necesar şi fatal. precum forţa. 3. 66 . cu atât mai puţin. c) definiţii conflictuale: evidenţiază capacitatea puterii politice de a soluţiona conflictele sociale prin intermediul unor resurse politice deosebite. datorită caracterului universal al formulării şi accentului pus pe natura ei internă aparţine lui Th. g) definiţii simbolice: pun accentul pe posibilitatea factorilor spirituali (culturali) de a schimba comportamentul: influenţă. ea dispune de un potenţial nelimitat. asigură aplicarea şi supremaţia legilor. privită în mod general. 4. imagine etc. judecă. prin autoritatea organelor de stat.

în consecinţă. Harold Lasswell şi Abraham Kaplan inaugurează abordarea psihologică în studiul puterii în lucrarea Power and Society. viaţă şi substanţă statului“: „Consider că puterea politică este dreptul de a face legi cuprinzând pedeapsa cu moartea şi toate pedepsele mai puţin severe pentru reglementarea şi păstrarea proprietăţii şi dreptul de a folosi forţa comunităţii pentru punerea în aplicare a acestor legi şi pentru apărarea bunăstării generale a statului de prejudiciile externe şi toate acestea numai pentru binele general“27. O persoană cu o convingere anume reprezintă o putere socială egală cu cea a nouăzeci şi nouă de persoane care au numai interese“28. ca şi ideea de dominaţie şi conflict sunt inevitabile în exercitarea ei. De-abia la jumătatea secolului al XIX-lea. interesele îndeamnă oamenii la act şi anticipă o gamă largă de satisfacere a nevoilor prin cucerirea puterii. Cum este posibil să descriem elementele puterii politice dacă omitem tot ceea ce acţionează asupra voinţei? A crede că cei care mânuiesc puterea în societate mânuiesc în cele din urmă şi puterea statului şi. Începutul secolului XX aduce primele definiţii obiective ale puterii. Exact la jumătatea secolului în 1950. prin medierea simbolică a proceselor psihologice. 67 .Oare doar „profitul“ incită pe oameni la acţiune în vederea cuceririi şi exercitării puterii politice? Nu cumva profitul este absorbit în structura polimorfă a interesului categorie centrală a politicului? Căci prin raţionalizarea şi sublimarea dorinţelor. John Locke se situează la polul opus tradiţiei inaugurate de Th. în sensul perceperii mai exacte a naturii ei interne. mai precis în opera lui John Stuart Mill există o primă abordare analitică a fenomenului puterii. înseamnă a uita că opinia generală este ea însăşi una dintre cele mai însemnate şi mai active forţe sociale. aceasta din urmă fiind considerată „puterea care dă formă. indiferent de fundamentul pe care se sprijină această probabilitate“29. John Locke confundă puterea politică şi puterea legislativă. nu are nici un rost să se încerce influenţarea componentei guvernământului prin acţionarea asupra convingerilor. prin instituirea a două genuri de relaţii. Privită în ansamblu. definiţia lui Max Weber surprinde specificul real al puterii: ideea de forţă şi capacitate de mobilizare. Cea mai cunoscută dintre acestea şi care va influenţa întreaga literatură despre putere de după ea aparţine sociologului german Max Weber: „Puterea este probabilitatea ca un agent din cadrul unei relaţii sociale să se găsească în poziţia de a-şi putea realiza propria-i voinţă în ciuda rezistenţei întâmpinate. Hobbes. ca dintre parte şi întreg: putere socială – putere politică şi voinţă – opinie publică: „Vorbind din punct de vedere politic. o mare parte din întreaga putere constă din voinţă.

Deutsch „a avea putere înseamnă a nu fi nevoit să cedezi şi a forţa mediul înconjurător sau pe cealaltă persoană să facă acest lucru“36. ca şi abordărilor psihanalitice şi psihologice ale puterii dintre care lucrarea lui Th. Mokken etc. H. autoritate etc. Brian Barry. W. Accentul se deplasează de la căutarea esenţei universale a puterii la dezvăluirea naturii sale în acţiune. În studiul „On the concept of Political Power“37. Chazel. iar decizia „o acţiune bazată pe sancţiuni severe“32. Acestei abordări a puterii în termeni de comportament care implică un conflict deschis i se adaugă adeseori o a treia trăsătură caracteristică: exercitarea puterii este concepută ca fiind limitată la folosirea pedepselor sau a sancţiunilor negative. Parsons propune o definiţie a puterii care prezintă o triplă particularitate: ea insistă nu numai asupra finalităţii sale colective. invocate drept ameninţări sau aplicate în realitate“33. „Puterea. J. scrie el. prestigiu. O acţiune este „un program al valorilor şi faptelor propuse ca scop“31. dintre care cele mai importante sunt empirismul şi behaviorismul. Adorno şi a colaboratorilor său: Personalitatea autoritară consacră în acelaşi an o deschidere fertilă în domeniu. Meritul principal al acestei lucrări este că a deschis calea spre studiul elementelor corelative ale puterii politice: influenţă. Stokman. În ultimele decenii ale secolului XX s-a manifestat tendinţa de a defini termenul de putere în funcţie de două caracteristici: comportament şi conflict deschis. Fr. Reprezentanţii cei mai de seamă ai acestei orientări sunt Steven Lukes. Tradiţia behavioristă coboară până la Max Weber şi găseşte în opera americanului Robert Dahl pe cel mai autorizat exponent al ei: „A are putere asupra lui B în măsura în care îl poate determina pe B să facă ceva ce altfel B nu ar face“35. Robert Dahl. Începând cu anii ’70 în studiul puterii apar noi tendinţe.Definiţia dată de ei puterii vizează mai mult influenţa şi persuasiunea politică: „Puterea este participarea la luarea deciziilor: G are putere asupra lui H în legătură cu valorile K dacă G participă la luarea deciziilor care afectează acţiunile K ale lui H“30. este capacitatea 68 . În interpretarea lui Karl W. dar ea stabileşte şi o legătură strânsă între putere şi legitimitate (aceasta fiind fondată pe consens). R. F. „Puterea constă în probabilitatea ca un grup social A să obţină de la un grup social B (sau de la grupurile sociale B şi C) respectarea strategiei sale prin reducerea seriei acţiunilor aflate la îndemâna (sau permise) lui B. pur şi simplu. Tot în această ordine de idei Steven Lukes dă o definiţie mai concentrată a puterii: „A îşi exercită puterea asupra lui B atunci când A îl influenţează pe B într-o direcţie opusă intereselor lui B“34. Aceasta se realizează prin sancţiuni pentru diverse situaţii care pot fi. în timp ce ea diminuează problema violenţei sau a forţei materiale care îi sunt în general asociate la un nivel sau un altul.

şi din grupurile secundare. difuzate de presa scrisă şi audio-viziuală ating în primă instanţă. Lasswell şi A. Este interesant de remarcat că după al doilea război mondial se observă o evoluţia în paralel a modelelor de comunicare de masă şi a modelelor de putere politică. există prezumţia unei intervenţii a sancţiunilor situaţionale negative“. influenţează elementele mai puţin „active“ ale populaţiei. modelele de comportament etc. precum grupurile de muncă ce exercită o influenţă directă asupra poziţiilor sale“38. Acest lucru sugerează că structurile comportamentale ale indivizilor (ca ansamblu de valori) pot fi considerate (cel puţin într-o primă aproximare) ca aspecte psihologice ale structurilor de putere şi de influenţă. precum familia. modelele etc. adică între opera lui H. în caz de rezistenţă. esenţial sociologic. valorile. Pentru Parsons. pusă în lumină de experienţele lui Mayo şi ale colaboratorilor săi după 1930: printre altele se introduce şi se precizează conceptul de „grup de referinţă“. În timp ce până la primul război mondial se tindea să se evidenţieze faptul că „individul face parte din grupurile primare. În sinteză. ideile.generalizată de a asigura îndeplinirea unor obligaţii de către elementele unui sistem de organizare colectivă unde obligaţiile sunt legitimate prin referinţă la importanţa lor pentru scopurile colective şi unde. Din această perspectivă nu este deloc întâmplător faptul că tot în această perioadă au existat încercări de a depăşi cele două tendinţe prevalente în studiul puterii: a) cea sociologico–elitistă (care se întreabă: „cine guvernează?“) şi cea pluralistă (care se 69 . nu se formează prin transmiterea lor în stare fluidă de la un individ la individ. ci sunt produse de grupuri şi se comunică celorlalţi indivizi întotdeauna sau prevalent prin acţiunea grupurilor de apartenenţă sau de referinţă. Kaplan: Power and Society (1950) şi opera lui Elihu Katz şi Paul Lazarsfeld: Personal Influence (1955) marchează abandonarea vechiului model de cercetare bazat pe ipoteza după care comunicarea ar ajunge direct de la Emiţător la Receptor în favoarea unui nou model. „O încercare de a schimba o opinie sau poziţia unui individ – scriu Katz şi Lazarsfeld – nu poate să aibă succes decât dacă această opinie el o împărtăşeşte cu ceilalţi de care este legat (este în relaţie) şi dacă ceilalţi o schimbă cu el“40. după război se configurează o nouă orientare care „pleacă tocmai de la recunoaşterea importanţei grupurilor“. Perioada cuprinsă între 1950 şi 1955. adică a grupului spre care individul aspiră spre a-şi găsi confirmarea propriilor poziţii şi valori“39. întrebuinţarea sau chiar ameninţarea directă cu forţa constituie un element de regresie socială. prin importanţa pe care o acordă structurilor sociale ale puterii şi ale influenţei. Ceea ce reliefează aceste studii este că valorile.

întreabă dacă fiecare are putere?). Pluraliştii. 4. Una din criticile aduse premisei fundamentale a abordării elitiste (în orice instituţie umană există un sistem ordonat de putere. ascund faptul că puterea poate să fie şi este exercitată pentru a limita aplicarea procesului decizional la obiectivele curente. Un astfel de studiu a fost realizat de doi specialişti americani. îi ascund „sursele“. Peter Bachrach şi Norton S. Într-un stat democratic. miturile. ca expresie a suveranităţii puterii de stat. derivă şi alte caracteristici ale puterii politice: 2. îşi concentrează atenţia asupra exercitării puterii şi 1. o structură de putere care este parte integrantă şi imagine în oglindă a stratificării organizaţiei) este viziunea pluralistă: puterea este difuzată larg. Baratz41 pe baza unei atenţii particulare acordate valorilor şi influenţei. Într-un stat nu pot exista rege şi preşedinte în acelaşi timp: nu pot funcţiona concomitent cu aceleaşi prerogative ale puterii suverane. Din calitatea de suveranitate a puterii politice. puterea politică are următoarele caracteristici: 1. Faţă de alte forme de putere. valorile dominante. În al doilea rând. 3. Caracteristicile puterii politice. Pe teritoriul unui stat nu pot exista două puteri politice suverane ai cărei titulari să fie. 3. nu oferă criterii obiective pentru a distinge între decizii „importante“ şi „neimportante“. 3. în persoana lui 70 . trebuie să investigăm dinamica luării deciziilor. însă. 2. adică în ce mod şi până la ce punct statu quo-ul orientează persoane şi grupuri care influenţează acele valori comunitare şi ce instituţii politice tind să limiteze aplicarea procesului decizional în act. să analizăm ce indivizi sau grupuri sunt avantajate de cadrele puterii existente şi care sunt cele dezavantajate. Voinţa suverană a poporului s-a personificat în voinţa statului. după metoda pluraliştilor. Puterea politică este suverană. direct şi secret. nu este nevoie să schimbăm ceea ce se consideră „putere“ cu puterea în act: puterea înseamnă participare la procesul decizional. În sfârşit. concomitent. Pe teritoriul unui stat. regele Mihai I şi preşedintele Traian Băsescu în România anului 2007. participarea la procesul decizional. întrebuinţând noţiunea celor două feţe ale puterii (deciziile cheie si deciziile curente sau de rutină) autorii analizează. După aceşti autori trebuie să analizăm mobilizarea specială a grupurilor în instituţii. Puterea politică este inalienabilă. egal. din voinţa naţională exprimată prin vot deschis. titularul puterii politice este poporul suveran care o exercită prin reprezentanţii săi legal aleşi şi prin organe specializate. Puterea politică este unică. procedurile şi regulile jocului. garanţii ordinii constituţionale şi ai suveranităţii puterii. suveranitatea puterii politice derivă din legitimitatea ei.

4. Caracterul asimetric al relaţiilor de putere. în funcţie de interesele unor structuri oculte. Puterea politică nu se manifestă într-un spaţiu vid. Preeminenţa acesteia se verifică în faptul că deciziile ei sunt obligatorii pe întreg teritoriul naţional. 7. Puterea politică nu se manifestă spontan sau anarhic. automat omul numărul doi în stat. Se manifestă în inegalitatea de putere dintre emiţător şi receptor. şi intrând în relaţie cu aceste forme de putere îşi realizează funcţia sa integratoare şi de coordonare la nivelul societăţii globale. îl înlocuieşte până la însănătoşirea lui sau până la organizarea de alegri. Într-un stat nu poate exista o vacanţă a titularului puterii. Dacă acesta nu-şi poate exercita momentan atribuţiile sau dacă îşi dă obştescul sfârşit. preşedintele Senatului. Fiecare grup social are propria sa formă de putere. Puterea politică este perpetuă. Pentru ca raportul comandă–ascultare să fie eficient este necesar ca liderilor să le fie recunoscut dreptul de a decide în numele legitimităţii poziţiei lor dată de însuşi votul majorităţii. religioasă etc. de norme şi proceduri izvorâte din procesele de legitimare. Puterea politică ţine cont de acest specific. 5. socială etc. militară. interne sau internaţionale. preşedintele Senatului. Ca principală forţă de coerciţie a statului. trebuie să i se supună. iar celelalte puteri: economică. totală şi deplină. ci printr-un sistem de organisme. Nicolae Văcăroiu. militară. religioasă. Dacă după operaţia de hernie de disc din clinica de specialitate de la Viena. în funcţie de interesul pe care urmăreşte să-l promoveze: putere economică. legitim instituită. 8. respectiv dintre minoritatea conducătoare şi majoritatea condusă. 71 . i-ar fi luat locul până la însănătoşirea sa. Ea se manifestă într-un spaţiu social caracterizat prin relaţii şi structuri de putere foarte diverse. Caracterul organizat al puterii politice. Puterea politică este supremă. puterea politică se manifestă prin legi pe care ea însăşi trebuie să le respecte în acord cu principiile statului de drept. preşedintele Băsescu ar fi fost în imposibilitate să-şi exercite prerogativele funcţiei sale. Nu există altă putere deasupra puterii politice. Caracterul intercursiv al relaţiilor de putere. simbolică.juridică şi nu poate fi scoasă la mezat. 6.

... Resursele materiale sunt în primul rând de ordin utilitar (economic): bani. Resursele puterii politice. ea le raportează la obiecte insesizabile a căror existenţă este dovedită de semnificanţii simbolurilor“44.). în grupuri formale şi informale.. în al doilea rând. În instituţii şi organizaţii. Prin urmare. ele sunt. acumulând resurse de diferite feluri. ea le raportează în mod decisiv în geneza aspiraţiilor. deoarece ele pun în mişcare mobilurile şi energiile psihice profunde. resursele puterii includ mijloacele care asigură influenţa asupra subiectului asupra obiectului“42. Indivizii care ocupă posturi dominante în instituţii mari.. prin resursele puterii se înţelege „tot ce poate fi folosit de un individ sau de un grup de oameni în procesul influenţării altor indivizi sau grupuri. Se bazează pe reţelele de semnificaţii „pe care omul însuşi le-a născocit“ (Clifford Geertz). pot avea resurse vaste la dispoziţia lor care îi fac capabili să ia decizii şi să urmărească consecinţele pe termen lung“43.3. care sunt baze importante pentru exercitarea puterii. de obicei. puterea politică dispune de două tipuri de resurse: a) materiale şi b) simbolice (ideatice).) „simbolul joacă un rol decisiv în geneza aspiraţiilor. controlul resurselor şi. „indivizii folosesc resursele de care dispun: resursele sunt mijloacele care îi fac capabili să-şi urmărească efectiv scopurile şi interesele. Resursele simbolice ale puterii. Totodată. acumulate şi în cadrul instituţiilor. Deşi resursele pot fi făcute personal. Dimensiunea simbolică a puterii vizează producerea. menţinerea ordinii sociale). acumularea şi circulaţia bunurilor culturale (simbolice) care creează noi semnificaţii şi permit o restructurare a câmpurilor de interacţiune. prin forţa lor de sugestie şi de persuasiune. indivizii îşi pot mări puterea (. Pentru a deveni operaţională.. justiţia). avere.. Această emergenţă la nivelul conştiinţei 72 . în cadrul procesului de exercitare a puterii. Forţa de atracţie a simbolului se bazează pe relaţia dintre semnificatul ascuns şi semnificant care poate servi ca mediator între lumea reală şi un univers inaccesibil în mod direct.) unui întreg mecanism care se petrece în inconştient şi preconştient pentru a erupe în conştient şi această erupţie provoacă un şoc afectiv mai mult sau mai puţin puternic. instituţii care asigură. Acestei relaţii îi corespunde un raport dintre dorinţă şi imagine: „Imaginea corespunde (. În sens larg. antrenează modificări în comportamentul uman.). prin folosirea forţei.. Reprezentarea simbolică nu exprimă doar dorinţe. politica. resursele de ordin coercitiv (armata. bunurile simbolice. la nivelul reprezentărilor şi imaginarului social unde se configurează aspiraţiile şi dorinţele noastre: (. (. În sens restrâns. 3. 6. 5.

U. A. Influenţa şi autoritatea. Resursele simbolice sunt cele care ajută la menţinerea şi perpetuarea ordinii sociale fără recurgerea la forţă. Toate aceste aspecte ale fricii l-au determinat pe om să accepte logica înregimentării în comportamentul de masă. Câte din deciziile politice ale ţărilor mici şi mijlocii din lume nu ţin cont şi de proximitatea marilor vecini şi de teama de a nu-i supăra în vreun fel. Ele constau în crearea de noi sensuri şi semnificaţii ale puterii prin ocultarea raporturilor de forţă care stau în spatele acestor sensuri şi semnificaţii. ca elemente corelative ale puterii politice. pe gradul de înzestrare tehnică şi pe pregătirea morală a trupei. Deşi motivaţia există. după al doilea război mondial. frica de torturile inimaginabile în beciurile poliţiei politice. frica paralizează 73 . Frica este resursă redutabilă a puterii politice în sensul că ea obţine supunerea fără intervenţia forţei. după cum nici această ţară nu prea se sinchiseşte de respectarea unor asemenea drepturi prevăzute în tratatele internaţionale la care şi ea a aderat. mai ales în perioadele de instaurare a regimurilor totalitare. îşi trag forţa din modelele epistemice şi deontice care generează prestigiu şi admiraţie faţă de un lider. alte două resurse au devenit esenţiale pentru puterea politică în secolul XX: frica şi imaginea publică. Dar frica are un caracter mult mai insidios şi transcende rezistenţa fizică sau psihică a naturii umane.R.S. de a nu fi izgoniţi din Cetate. faţă de un stil politic sau o epocă. Frica de a nu fi arestat în miez de noapte fără a te putea apăra. Ea se materializează în teama de a nu deveni ridicoli. după înfrângerea lui Napoleon) şi în „echilibrul terorii“ lansat de cursa înarmărilor dintre cele două superputeri mondiale. S.S. frica de a nu pierde locul de muncă şi de a nu avea ce pune pe masă copiilor a doua zi.A. şi fosta U. privind închisorile secrete şi tratamentul aplicat prizonierilor de război irakieni derivă din statutul de mare putere. fără explicaţii..U. Pe lângă acestea. teama faţă de oprobiul public. Cazul S. toate aceste efecte ale fricii au înfrânt rezistenţa psihică a multor grupuri. teama de a nu pierde încrederea şi respectul celorlalţi. adevărate scenarii în care subiectul este implicat şi care tind să fie prezentate ca o punere în scenă a dorinţei“45.poate să se limiteze la imaginile fugitive ori poate să ia forme mai complexe în fantasme. Forţa de intimidare a puterii militare se bazează pe potenţialul advers al armelor de distrugere în masă. „Frica păzeşte bostana“ spune un proverb românesc şi valabilitatea judecăţii lui de valoare se confirmă în teoria echilibrului dintre marile puteri europene de după 1815 (Congresul de la Viena.? În momentul în care eşti conştient că un asemenea colos te poate strivi în mai puţin de 24 de ore nu prea mai îţi arde să perorezi pe tema încălcării drepturilor omului în ţara respectivă.

domină în cadrul acestei relaţii. într-un El Dorado. datorită admiraţiei pe care calităţile sau competenţa interlocutorului o grefează în gândirea celuilalt. nu au durată în timp. sunt efemere. într-o fascinaţie permanentă pentru care mulţi au plătit cu viaţa. Imaginea publică este o altă resursă a puterii în sensul că ea influenţează şi modifică sistemul de percepţii şi de reprezentări. Aspiraţia legitimă spre un regim de libertate în care să te poţi realiza plenar s-a transformat. în condiţiile impunerii forţate a unor regimuri dictatoriale şi în condiţiile unor promisiuni mincinoase privind libertatea.acţiunea. Credinţa într-o cauză nobilă sau într-un ideal. Biruitorul mers al Frumuseţii prin lume şi istorie este o „nostalgie a originilor“. în principiu. intensităţii dorinţei sau adoraţiei necondiţionate. Prin urmare. 2. nu sunt bazate pe relaţia dominaţie–supunere ca celelalte relaţii sociale. prin fanatismul ei care sfidează până şi moartea. Printre resursele simbolice ale puterii politice o pondere deloc neglijabilă o au relaţiile afective. Relaţiei fundamentale de putere comandă–ascultare îi corespunde. Prin acţiunea propagandei. O altă sursă a credinţei constă în nevoia de realizare a unităţii profunde a Eului prin mecanismele identitare şi compensatorii pe care puterea politică le pune la dispoziţia celor dezrădăcinaţi. atitudinile şi comportamentul nostru faţă de un fenomen sau instituţie politică. Ea întunecă orizontul judecăţilor noastre de valoare pentru că înseşi genele noastre sunt contaminate de această otravă letală a existenţei. inclusiv dintre liderii politici şi soţiile sau iubitele lor. prin stăpânirea naturii de către om şi prin prevalenţa valorilor materiale asupra celor spirituale. poate constitui o altă resursă simbolică a puterii. în ultimele două sute de ani idealul societăţilor de la periferie a fost de a copia modelul occidental de dezvoltare. (A se vedea fanatismul ideologiilor). pe planul vieţii afective. relaţia fundamentală dintre El şi Ea. Întrucât orice societate îşi reprezintă un ideal comun pe care puterea trebuie să-l ducă la îndeplinire. marginalizaţi etc. datorită diferenţei de potenţial afectiv. într-un tărâm al făgăduinţei pentru populaţiile din regimurile totalitare. a 74 . pe satisfacerea unei nevoi etc. La prima vedere această afirmaţie pare paradoxală deoarece acţiunea socială presupune o finalitate. Întotdeauna cineva. bazată pe urmărirea unui interes. Dorinţa de proiecţie a esenţei tale în esenţa celuilalt este cea care condiţionează relaţiile intime şi speciale. un El sau o Ea. acest model a fost transformat într-un adevărat referenţial. Mecanismul ei psihosociologic constă în puterea vie a exemplului. în literatura de specialitate s-a încetăţenit ideea că relaţiile afective nu sunt relaţii purtătoare de putere întrucât: 1. caracterizat. Ambele propoziţii sunt inexacte deoarece nu există cuplu în care relaţiile afective să fie paritare sau echidistante.

cu fiinţa divină“: „ea îmbracă idolul pe care l-a fabricat. Personalizarea puterii politice. Marie Stuart. Existenţa proceselor de personalizare a puterii se datorează rolului exponenţial jucat de putere în orice societate: „Prin ea (prin putere) societatea îmblânzeşte un viitor pe care se simte incapabilă să-l înfrunte singură. Idolii creaţi de om în lumea exterioară sunt veneraţi de acesta ca fiinţe aparte tocmai datorită calităţilor pe care omul şi le doreşte şi neputând să le obţină le proiectează în aceşti idoli. societatea nu reuşeşte să-şi imagineze existenţa fără această putere. fără să poată sau îndrăzni. cuibărite în tăcerea albă a cearşafurilor din dormitoarele regale sau prezidenţiale. în funcţie de nobleţea sentimentelor trăite sau a scopurilor urmărite. rege sau preşedinte pentru a reprezenta prin ceva concret şi viu o realitate întrucâtva abstractă şi misterioasă care este puterea.7. control social. forţă etc. Acest personaj politic serveşte drept suport proiecţiei narcisice pentru aspiraţiile şi virtuţile lor. madame de Pompadour. Din cele mai sus s-a văzut că procesele de instituţionalizare a puterii reclamă un proces de abstractizare a cunoaşterii formelor şi figurilor politice: lege. Filosoful german Ludwig Feuerbach observa tendinţa de identificare a narcisică a omului cu „un produs pur al conştiinţei sale“. Schema psihologică a personalizării puterii este de aceeaşi natură cu mecanismele de proiecţie narcisică generate de alienarea religioasă. Este puţin spus că se simte protejată de putere. oamenii îşi creează idoli care întruchipează la modul ideal toate virtuţile care le lipsesc lor înşile. tocmai prin această putere“46. benefice sau malefice. În viaţa politică. Se poate afirma că în istoria universală au existat veritabile dictaturi de alcov sau de budoar. Bine şi Adevăr. Astfel se şi explică influenţa femeilor celebre asupra deciziilor luate de unii din marii oameni politici: Cleopatra. sancţiuni. Acest proces de personalizare a puterii atinge chiar şi instituţiile şi procesele politice cele mai importante. cu virtuţi şi posibilităţi care sunt substanţa umanităţii însăşi“47. 3. personificarea antropomorfică a puterii este mai comodă pentru înţelegerea ei decât o explicaţie raţională a mecanismelor ei de manifestare. De aceea. pentru că societatea are conştiinţa existenţei sale. Elena Lupescu etc. În fond. Prin procesul de personalizare a puterii se înţelege fenomenul de concentrare a funcţiilor şi prerogativelor acesteia într-o singură persoană: şef de trib. Identificarea 75 . Cetăţenii transferă eroului lor preferat tot ceea ce ei ar dori să fie sau să facă ei înşişi. Mecanismele psihologice ale personalizării puterii au la bază nevoia de autoritate şi instinctul supunerii.unităţii primordiale a Vieţii din care au apărut diferitele relaţii dintre Dragoste şi Putere.

fie că este vorba de mitul Salvatorului. Salvatorul sunt înlocuiţi cu liderul obişnuit. Liderul (Lenin. al Unităţii sau al Conspiraţiei. Suprapersonalizarea puterii apare în perioadele de criză când „pentru a înfrunta pericole excepţionale. eliberează poporul de robia colonială sau internă. Hrusciov lui Stalin şi Pompidou lui de Gaulle“48. prin intermediul imaginii telegenice: „Iar liderul atinge cu plăcere această coardă sensibilă a familiarităţii – chiar factice – şi a raporturilor afective – chiar iluzorii“50. în situaţii limită puterea se concentrează într-o personalitate puternică pentru a se exterioriza apoi în prerogativele excepţionale ale acesteia pentru salvarea grupului sau comunităţii respective. deoarece narcisismul ei vede în fiecare din membrii care o compun un posibil înlocuitor al acestuia. marile figuri. (. Mao. cetăţenii au impresia unui contact direct cu liderul. Stalin. asigură noile cadre ale dezvoltării sociale. Drept recompensă. Atomizarea relaţiilor sociale din cadrul societăţii de masă. Acest lucru este valabil şi pentru situaţiile de criză economică sau politică ce favorizează. Astfel. Fie că seamănă cu un flăcău de ţară. el se încadrează în schema psihologică a perioadelor de pace socială: „Opinia începe să respingă pe şeful prestigios. Cuprinsă de spaimă. În perioadele normale de guvernare personalizarea puterii cunoaşte alte valenţe. S-a spus: nu întâmplător Attlee îi urmează lui Churchill. Graţie lor. risc de război civil sau de conflict cu străinătatea.. adaptaţi la cursul ordinar al lucrurilor. 76 . Ea părăseşte. şterge graniţa dintre real şi imaginar şi arată valenţele formative ale mitului politic de la baza proceselor de personalizare.) Criză majoră. individualismul exacerbat cer căldura iubirii paterne a conducătorului ca o compensaţie psihică. În societăţile contemporane. „suprapersonalizarea“ puterii. mulţimea îşi aminteşte adesea de figura tutelară a unui tată eroic“49. cu un muncitor sau intelectual. pe cele ale epocilor de criză. deci. cu eroul preferat. al Întemeietorului. elimină şomajul. Roosevelt.mitică. personalizarea puterii are un teren privilegiat de răspândire graţie culturii şi comunicării de masă. conferindu-le calităţi extraordinare. asimilat perioadelor de tulburări. ne orientăm cu plăcere spre un om care concentrează şi simbolizează puterea. Eroul. Lipsa de calităţi excepţionale este principala lui calitate. Mulţimea simte că-i aparţine. fenomenele de alienare. Churchill) este perceput din nou ca un Salvator pentru că instaurează ordinea. poporul îi adulează pe aceşti lideri. de asemenea.. Mass–media îndeplinesc de minune această sarcină. pentru a se orienta spre conducătorii obişnuiţi. până la autoiluzionare. Ea îl poate pipăi şi percepe ca fiind unul de-a ei în cadrul liniştit al vieţii. Hitler.

Este cazul liderilor naţionalişti din ţările africane care şi-au câştigat independenţa în anii ’60 şi care reclamă. Costurile sociale ale forţei sunt prea mari. prerogativele puterii politice deţinute de şeful de trib. culturile politice şi formele de legitimitate pot configura alte canale de manifestare a puterii politice în societăţile contemporane. Puterea personală şi cultul personalităţii.). explicându-i politica dusă în numele său (. Ea reclamă adorarea devotată şi supunerea temătoare“51. Construcţia cultului personalităţii presupune următoarele etape sau condiţii: 1. Kenneth Kaunda. de rege sau de împărat sunt transferate în persoana preşedintelui (Sese Mobutu Seko. cultul personalităţii apare în regimurile totalitare fie de dreapta.) care reclamă o adecvare a tehnicilor de propagandă la nevoile unei astfel de personalităţi. Puterea personală nu trebuie confundată cu puterea harismatică: în timp ce prima provine din caracteristicile unui regim şi culturi politice de a favoriza concentrarea puterii în mâinile unei singure persoane. persistenţa culturilor de supunere (de alienare) în regimurile totalitare care favorizează supunerea faţă de aceşti conducători ale căror calităţi naturale se instituie într-un fel de pedagogie politică la scara întregii naţiuni: „Dascălul binevoitor se apleacă asupra poporului – copil. fie 77 . În cadrul culturilor politice parohiale. De asemenea. Tot astfel.. Această exagerare poate proveni din trei surse: 1. pentru reconstrucţia economică a ţărilor respective. prodominante în aceste ţări. existenţa şi recunoaşterea unor merite reale sau imaginare. Ahmet Sekou Touré etc. a doua provine din meritele excepţionale ale persoanei în cauză. În general. exagerarea lor până la idolatrizare şi de aici 3. schizofrenie etc. Am văzut că mecanismele de producere a fenomenului de personalizare a puterii ţin de logica formării reprezentărilor sociale cu privire la finalitatea puterii într-un grup. ideologiile s-au compromis. din nevoia de legitimitate harismatico–personală a regimurilor politice totalitare care nu mai pot marşa doar pe forţă armată pentru a se întreţine. 2. predispoziţiile psihopatologice ale liderului (paranoia. 3..3. Această putere sacralizată forţează adeziunea intimă şi se inserează într-o participare comunitară. Kwame N’Krumach. caracterul şi rolul providenţial al personalităţii pentru destinele comunităţii. deci singura şansă de salvare a acestor regimuri este apariţia unei personalităţi providenţiale care datorită calităţilor ei excepţionale salvează poporul din robia Faraonului şi îl duce în pământul Făgăduinţei. 2. noţiunea de cult al personalităţii vizează exagerarea conştientă a unor calităţi reale sau imaginare ale liderilor politici.). necesitatea concentrării tuturor energiilor întrun singur partid şi în jurul unui conducător unic.8.

constructor conştient şi devotat al socialismului.de stânga. C. După Congresul al X-lea al partidului (august 1969) încep să apară „martori oculari“ care afirmă anumite evenimente din viaţa lui Ceauşescu care îl prevesteau pe marele erou: foşti ilegalişti. R. Ceauşescu a profitat de deschiderea naţionalistă a lui Dej pentru a evidenţia raportul masă–personalitate atât de scump doctrinei marxiste. R. Mai mult. împotriva invadării Cehoslovaciei de către trupele membre ale Pactului de la Varşovia propaganda focalizează treptat asupra imaginii lui Nicolae Ceauşescu vectorii calitativi care să-i stabilească aura: figura de lider politic tânăr. pe măsură ce sistemul îşi trăda neputinţa de a realiza acea „unitate de gând şi de voinţă“ a întregului popor în jurul partidului. a romantismului revoluţionar. muncitori şi ţărani. al P. Ca şi în multe alte domenii. radioasă şi energică. cultul personalităţii este o consecinţă directă a structurilor regimului totalitar care propulsează liderul într-o poziţie de comandă privilegiată datorită prerogativelor excepţionale ale funcţiei care duce la concentrarea maximă a puterilor de control şi decizionale în mâinile unei singure persoane. La plenara C. Ceauşescu focaliza simpatia şi interesul maselor în jurul numelui său. el capătă o dezvoltare deosebită în condiţiile crizei de legitimitate a regimurilor politice. În toate aceste interviuri sunt evidenţiate anumite calităţi morale şi intelectuale care anunţau personalitatea de excepţie de mai târziu. de contacte directe cu poporul. combinate cu aureola de lider providenţial. ideologia pe care o slujeşte şi popor. După celebrul discurs din balconul fostului C. toate aceste calităţi se asamblează într-un model moral–politic care se va constitui într-un reper esenţial al cultului: imaginea revoluţionarului de profesie. decizii politice pline de inspiraţie care atestă o îmbinare fericită dintre o intuiţie vizionară şi justeţea ideologică a liniei partidului. C. A doua etapă în impunerea cultului personalităţii este schimbarea bruscă de macaz. punând în circulaţie marile valori naţionale. Ceauşescu a preluat direct premisele acestui cult vizibile în ultimii ani ai domniei lui Dej (1962–1964) când acesta folosea frecvent tehnicile populiste. a revoluţionarului neînfricat care nu cunoaşte obstacole în 78 . tovarăşi de închisoare. Ea este pregătită cu grijă: începe prin evidenţierea calităţilor excepţionale cu ocazia unui eveniment politic important. din 3–5 noiembrie 1971 privind îmbunătăţirea activităţii cultural–educative şi a muncii ideologice de formare a omului nou. Cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu s-a constituit progresiv. C. În România comunistă. Reînviind vechile tradiţii istorice. În căutarea acelui dram de legitimitate care să justifice sistemul practicile populiste împreună cu tehnicile de propagandă au rolul de a evidenţia unitatea de gând şi de voinţă dintre conducător. al P. C.

„marele erou“. materializată în infailibilitatea programelor de dezvoltare a ţării pe termen lung şi în perspectivă. (noiembrie 1974) cultul lui N. Dar mai presus de toate trebuia evidenţiată unicitatea geniului său. Complicitatea ascunsă dintre ideologie şi mass–media poate fi decodificată dacă urmărim construcţia tehnicilor de propagandă în edificarea cultului personalităţii. Obţinută prin eliminarea din câmpul vizual a tot ce ar putea concura la puritatea ei. alături de mijloacele de coerciţie. născut parcă într-o simbioză organică cu destinele naţiunii române. fără tragere de inimă. C. Vizitele de lucru în diferitele judeţe ale ţării. În fiecare zi. evenimentele politice importante din ţară acaparează spaţiul informaţiilor publice. „stejarul din Scorniceşti“. Dumitru Popescu îl proclamă la Congresul al X-lea „baciul naţiunii“ iar echipele de „aplaudaci“. Mass–media şi aparatul de propagandă concentrează asupra lui N. Ceauşescu atinge apogeul. Ceauşescu tehnicile de poziţionare a imaginii. „geniul din Carpaţi“. După proclamarea sa ca preşedinte al Republicii (28 martie 1974) şi mai ales după Congresul al XI-lea la P. oportunism. Omul încearcă să scape prin mimetism. vizitele internaţionale ale familiei prezidenţiale. „eminentă personalitate politică internaţională“ nu mai denotează nimic. „Animalele dresate“ se înscriu în acest ritual. din cele două ore de emisiune a postului naţional de televiziune. Fericirea şi bunăstarea poporului român erau funcţie de inspiraţia acestui „geniu al Carpaţilor“.urmărirea idealului. prezentate ca strălucite solii de pace şi prietenie ale poporului român. aproximativ o oră şi jumătate sunt dedicate exclusiv activităţii lui Nicolae Ceauşescu. mijloacele de informare în masă cultivă şi propagă în realitatea cotidiană a României numai figura de excepţie a Conducătorului. ea trebuia să evidenţieze calităţile impresionante ale liderului: putere de muncă şi inteligenţă neobişnuite. În ce constă acesta şi cum contribuie mass–media la inocularea în conştiinţa maselor a existenţei calităţilor supranaturale ale Conducătorului? Fiind monopol de partid şi de stat. Aceşti vectori ideologici ai imaginii recuperează imaginea. frecvenţa lor marchează un spaţiu concentraţionar în care gândirea devine captivă prin obligativitatea supunerii la dogmă. Limba de lemn este materialul din care se confecţionează hagiografia ditirambică. Expresii ca „baciul naţiunii“. organizate în special în principalele mass–media. Violenţa simbolică este totală: mecanismele de apărare ale Eului sunt ameninţate. mulţimea îl acceptă din teamă. Dar nu reuşeşte întotdeauna. amplifică până la cote delirante imaginea de supraom a secretarului general. ataşament necondiţionat faţă de cauza socialismului. prin mecanismele de dedublare. Supraomului nietzscheean în manieră ateistă. Vacuitatea ideatică este compensată prin dezvoltarea pe orizontală a superlativelor. de multe ori unda de şoc a propagandei blochează dimensiunea critică a 79 . dragoste faţă de popor. R.

procesele ei cognitive sunt grav afectate şi el capitulează în singurătate şi neputinţă. Mai ales în zilele noastre. Este cazul marilor puteri care uzează de atuurile lor economice pentru a determina conduita politică a celorlalte state. 3. Cele mai strânse relaţii pe care puterea politică le întreţine în lumea contemporană sunt relaţiile cu puterea economică şi puterea militară. multe state şi-au schimbat politica externă sau au renunţat la anumite decizii politice ca urmare a presiunilor economice. 80 . U. capacitatea sistemului economic de a produce avuţie naţională. Embargourile impuse de S. Oricum. Ea nu mai poate crea alternative viabile şi durabile. rapiditatea cu care acestea sunt introduse în procesele de producţie. criza materiilor prime. a şantajului. cercetarea ştiinţifică şi bogăţiile naturale. În al treilea rând. Relaţiile puterii politice cu alte forme de putere. datorită rarităţii resurselor. limitarea resurselor într-o lume în care imperativele consumului şi ale dezvoltării devin tot mai presante pun într-o nouă lumină acest raport. V. reflectă un adevăr incontestabil al epocii actuale.gândirii. Ca instanţă a soluţionării problemelor interne ale unui popor sau a conflictelor dintre state puterea politică este vlăguită. Într-adevăr. fie se epuizează în lupta pentru hegemonie. deşi trădează un determinism mecanicist al gândirii. având punctul de sprijin în ramurile de vârf ale economiei. a boicotului şi embargoului economic. strategiile dezvoltării elaborate de puterea politică lipsesc sau se reduc la simple paleative lipsite de consistenţă sau de structură. ele fiind înlocuite cel mai adesea cu „tunuri de imagine“ cu efecte catastrofale pe termen lung. A. I. anumitor state neascultătoare din America Latină şi Orientul Apropiat şi Mijlociu. Lenin şi Mao Ze Dong care. toate acestea arată preponderenţa politicului asupra economicului. acordarea unor preţuri preferenţiale sau prohibitive la gazele naturale de către Rusia în funcţie de orientarea politică a partenerilor săi economici. 9. Într-o epocă a interdependenţelor tot mai accentuate. fenomenele globalizării şi integrării regionale au pus într-o lumină cu totul particulară rolul puterii economice şi militare în detrimentul puterii politice. Pe de altă parte. blocarea împrumuturilor. Care sunt resursele puterii economice apte să influenţeze sau să determine puterea politică? În primul rând. În al doilea rând. puterea economică a devenit un factor decisiv de influenţă a orientării deciziilor politice. bunuri şi valori competitive la export. „Politicul ca expresie concentrată a economicului“ şi „Puterea iese din ţeava puştii“ sunt două metafore politice aparţinând celor doi lideri comunişti celebri. fie că este depăşită de complexitatea cererilor care aşteaptă să fie rezolvate de către sistemul politic. eficienţa economică.

precum economiile americană şi sovietică. deoarece sancţiunile politice şi economice sunt neutralizate de forţa sa militară. Puterea economică influenţează puterea militară. Uniunea Europeană. când mobilizarea resurselor economice pentru fabricarea materialului de luptă şi desfăşurarea operaţiunilor militare este absolut necesară. sub o formă grafică. adică de mărimea trupelor efectiv angajate. deşi are o putere culturală incontestabilă. mai ales în cadrul unor războaie de lungă durată. Ca şi U E. A. 81 .În ce priveşte puterea militară. regimul coloneilor în Grecia şi Spania. Deşi. cum ar fi concurenţa dintre S. China este o mare putere în devenire. adică de valoarea profesională. precum şi de capacitatea de mobilizare a masei de rezervişti. genetice. deşi tehnologiei sale militare îi mai sunt necesari 10–15 ani pentru a ajunge la statutul de forţă de descurajare în zonă. din cauza penuriei de resurse economice. deocamdată. şi nu poate aspira. Pe lângă armele de distrugere în masă. în lupta pentru cucerirea puterii în desfăşurarea unei revoluţii. nu are puterea economică şi militară a Rusiei şi S. morală şi psihologică a soldaţilor şi ofiţerilor. rezervele importante de hidrocarburi ale Rusiei îi aduc acesteia importante concesii politice din partea celorlalte ţări. puterea militară mai dispune de număr. în primul rând a hidrocarburilor. de regulă. armele tectonice. Exemplul celui de-al doilea război mondial este sugestiv în această privinţă: economiile germană şi japoneză nu au fost pregătite să suporte efortul de război pe o perioadă îndelungată. ea poate devansa puterea politică. A. de operaţiunile secrete din spatele fronturilor când se încalcă frecvent nu numai drepturile omului dar se subestimează şi ordinele politice de la Centru. scuturile antirachetă. telepatice fac ca armatele clasice să devină o expresie a umanismului. Pe baza acestor relaţii putem înţelege formarea polilor de putere şi anumite tendinţe în politica internaţională actuală. puterea politică trebuie să controleze puterea militară. în condiţii de criză politică sau de conflicte armate. relaţiile dintre resursele economice. Care sunt resursele puterii militare în epoca actuală? În primul rând. există situaţii când ea scapă de sub control. În al treilea rând. şi China în ce priveşte fluxul vânzărilor de hidrocarburi din Golf. regimul franchist în Spania etc. puterea militară este funcţie şi de moralul trupei. Pe de altă parte. Este vorba de vastele teatre de operaţii militare. S-ar putea reprezenta. U. gradul de înzestrare tehnică: cele mai avansate descoperiri ştiinţifice sunt aplicate în tehnică de luptă: războiul stelelor. politice. militare şi culturale dintre principalele ţări şi puteri ale lumii. U. Exemplele sunt numeroase: rolul armatei în loviturile de stat din Lumea a Treia. În schimb. la un statut hegemonic în relaţiile internaţionale.

Atrbutele fundamentale ale puterii politice. Legitimitatea politică. Legitimitatea este. Seymour Martin Lipset vede în legitimitate „capacitatea unui sistem de a naşte şi menţine credinţa că instituţiile politice existente sunt cele mai bune posibil pentru societate“53. ca între persoane libere. 4. 1. legitimitatea reprezintă gradul de concordanţă dintre natura. un act de credinţă şi se bazează pe identitatea de valori şi obiective împărtăşite în comun de cei doi poli ai guvernării: clasa conducătoare şi electoratul. opiniile şi orizontul de aşteptare al electoratului despre şi de la puterea respectivă. După cum vom vedea. încrederea şi conştiinţa guvernanţilor în dreptul şi capacitatea lor de a guverna şi. Manifestarea acestor mecanisme în viaţa socială presupune un set de principii. Mai tehnic definită. legitimitatea îi conferă statut de drept şi de fapt unui guvern în a-şi exercita atribuţiile puterii şi. Legitimitatea este credinţa cetăţenilor că autorităţile politice au dreptul să guverneze şi să ia deciziile de rigoare. Iar Juan Linz propune o definiţie similară: 82 . Aceste atribute fundamentale sau însuşiri definitorii ale puterii politice sunt următoarele: 1. Această justificare a dreptului de a conduce se bazează pe o relaţie reciprocă: între oferta clasei politice şi cererea electoratului trebuie să existe garanţia responsabilităţii morale şi obligaţiei politice.3. legitimitatea politică. în primul rând. atâta nevoie de a se justifica precum inegalitatea care derivă din putere. 7. 3. Principiile legitimităţii sunt justificări ale puterii. relaţia dintre aceste atribute conferă puterii adevăratele ei dimensiuni social–umane. de aceea. „Impunând o anumită reciprocitate tacită şi liber consimţită. prestigiul. raţionale şi autonome. 5. Din această recunoaştere a autorităţii guvernanţilor rezultă şi obligaţia guvernaţilor de a se supune. în ultimă instanţă. „umanizată“ în vederea asigurării unei gestiuni eficiente a proceselor socio–politice. recunoaşterea acestui drept şi competenţă de către cei guvernaţi. forţa. de norme şi reguli prin care puterea politică este domesticită.10. pe de altă parte. Prezenţa sau efectele puterii în sistemele politice nu pot fi înţelese fără cunoaşterea mecanismelor funcţionale prin care aceasta îşi realizează funcţiile. structura şi sursele puterii şi credinţele. de atribute. autoritatea legitimată printr-o asemenea recunoaştere“52. adică ale dreptului de a comanda: pentru că dintre toate inegalităţile umane nici una nu are consecinţe atât de importante şi. 2. consensul. 6. implicit. obligaţia politică. autoritatea politică. Legitimitatea este un principiu de întemeiere şi justificare ale unei ordini politice sau ale unui regim politic care presupune. influenţa politică.

O altă componentă este gerontocraţia. sindical etc. în consecinţă. Această componentă are reminiscenţe mitico–magice după care. talent oratoric ieşit din comun impune o legătură directă între Conducător şi mase. conştiinţa juridică şi conştiinţa morală: „Gradul cel mai înalt al conştiinţei morale corespunde unei morale universale reductibile la normele de 83 . Specific acestui tip este preponderenţa factorului religios în cadrul sincretismului etico–politico–religios. în dispreţul oricăror forme colegiale sau de consultare. Preşedinte.). În general. făcând inutil rolul de intermediar al instituţiilor politice. unde regii şi împăraţii sunt locotenenţi ai lui Dumnezeu. lider militar. El a dedus aceste principii din sistemele de credinţe. forţă hipnotică a privirii. Sociologul german Max Weber a elaborat primul o tipologie a formelor de legitimitate politică. datorită vârstei.). Senat etc. Aceste calităţi excepţionale (harisma) inteligenţă ieşită din comun. de opinii şi de atitudini specifice culturilor politice din ţara sau din zona respectivă. în ultimă instanţă. b) Legitimitatea harismatico–personală se formează datorită calităţilor excepţionale ale Conducătorului (Rege.„credinţa că în ciuda insuficienţelor şi slăbiciunilor lor. acest tip de lideri îşi vor impune doctrina lor. unşi prin graţia şi voinţa lui. Esenţa acestui tip de legitimitate constă în proiecţia ordinii divine pe pământ. Areopag. reuniţi în organismele de conducere ale comunităţii (Sfaturi obşteşti. Valorile şi normele care contribuie la formarea legitimităţii legal–raţionale întreţin relaţii complexe cu adevărul. la corupţie şi. ceea ce se transmite ereditar printr-un drept natural la succesiunea pe tron („os domnesc“). dar este de naştere superioară. stilul lor de conducere. Crezându-se infailibil. să te supui lor“54. intuiţie vizionară. toate speranţele şi aşteptările se îndreaptă spre personalitatea providenţială a liderului care poate găsi soluţii neaşteptate la toate problemele. a unei nomenklaturi. la pierderea simţului realităţii. Regele este nu numai un favorit al zeilor. puterea bătrânilor. energic debordantă. Acest tip de legitima se poate uşor transforma într-un fel de liturghie naţională în care marele preot îşi mântuieşte poporul său. ceea ce este mai grav. plecând de la principiile de întemeiere. De aici un pericol major care poate apărea. justificare şi recunoaştere a unei ordini politice sau sistem de guvernământ. bătrânii ar comunica cu spiritele strămoşilor care le-ar descifra viitorul. instituţiile politice sunt mai bune decât oricare altele şi trebuie. la domnia unei camarile. c) Legitimitatea legal–raţională caracterizează regimurile democratice contemporane. ceea ce va duce. a) Legitimitatea istorico–tradiţională se întâlneşte îndeobşte în societăţile antice şi medievale în cadrul formelor de guvernământ monarhice şi al regimurilor aristocratice.

adică pretenţia la supunerea funcţionarilor faţă de stăpân şi a celor dominaţi faţă de ambii“56. Baza legitimităţii lasă să se recunoască pe ce ultime principii poate fi întemeiată „valabilitatea“ unei dominaţii. pentru a-şi menţine credinţa în 84 . în cazul dependenţei de adevăr a credinţei în legitimitate este evident că apelul la faptul că statul poate să exercite monopolul creaţiei juridice şi al aplicării dreptului după reguli raţionale legiferate. Pentru a fi legitime. pe de altă parte. Pentru susţinătorii pozitivismului juridic dominaţia este considerată legitimă dacă sunt îndeplinite cel puţin două condiţii: a) ordinea normativă trebuie să fie instituită pozitiv şi b) tovarăşii de drept trebuie să creadă în legalitatea ei. „Credinţa în legitimitate se restrânge la credinţă în legalitate. a. iar legitimitatea cu legalitatea. conform unui sistem. Întrucât orice regim politic simte „nevoia de autojustificare a fiecărei puteri. Dacă dreptul este „voinţa clasei dominante ridicată al rang de lege“ atunci conţinutul democratic al normei juridice devine ficţiune pură. mai degrabă însăşi procedura reglementară este obligată la legitimare“57.) ci şi sistematică (apelând la soluţionarea argumentativă a pretenţiei sale de validitate)“55. Concepţia lui Max Weber despre dominaţia legitimă poate ajuta în explicarea acestui raport: „Conceptul lui Max Weber al dominaţiei legitime îndreaptă atenţia asupra relaţiei dintre credinţa legitimităţii şi potenţialul de justificare a ordinilor pe de o parte. ba chiar şi a fiecărei şanse de viaţă“. şi valabilitatea lor faptică..bază ale discursului raţional. Ce se întâmplă însă în cazul violenţei revoluţionare când legalitatea este suspendată şi când însuşi sistemul juridic are nevoie de legitimitate în cadrul noului regim politic.. nu este suficient. Dimpotrivă. adică în procedura formală corectă a creaţiei juridice şi a aplicării dreptului. este suficient apelul la înfăptuirea legală a unei decizii. legitimitate şi legalitate Raportul dintre legitimitate şi legalitate a constituit o sursă de confuzii în teoria politică şi a reprezentat un adevărat nod gordian al ei. O procedură nu poate produce ca atare legitimare. care ridică o pretenţie de superioritate nu numai empirică (. el nu trebuie să se mulţumească doar cu argumente materiale. Sub influenţa pozitivismului juridic al lui Hans Kelsen şi a decizionismului lui Carl Schmitt s-a considerat că normele de drept au suficientă validitate raţională şi imperativă. Pentru că în procesul validării normelor juridice valoarea de adevăr a acestora a fost considerată implicit realizată. prezente în orice constituţie liberală şi să reflecte valorile umanismului validate raţional ca valori ale adevărului şi ale conştiinţei civice. în raport cu o valoare. afective sau raţionale. sunt legitime prin ele însele. ele trebuie să respecte principiile statului de drept. partea a fost identificată cu întregul.

legitim instituită. între fiinţe umane capabile de reflecţie şi prevăzute cu autonomie. care ia o iniţiativă. autoritatea ridică probleme deosebit de delicate deoarece manifestarea ei în viaţa socială depăşeşte mecanismele de legitimare ale puterii şi raportul dominaţie–supunere. al influenţelor reciproce dintre oameni în păstrarea echilibrului social. Orice cuvânt pronunţat de autoritate determină o schimbare în lume. 85 . care este primul ce produce o activitate oarecare. fără raportare imanentă la adevăr. care. cel care „promovează“. Dacă însă pentru fiecare credinţă în legitimitatea eficientă se presupune o raportare imanentă la adevăr. În acţiunea ei în viaţa politică autoritatea se bazează pe mecanismele psiho–sociale ale influenţei şi prestigiului. augeo – a produce afară din sine. b. Este calificat de auctor în orice domeniu. Raportul dintre politică şi morală capătă. Ca atribut al puterii politice. atribut care este privilegiul zeilor sau al naturii59. a face să apară ceva din afara mediului său de origine. Ele conştientizează rolul valorilor. Capacitatea puterii politice de a se face ascultată fără a se recurge la forţa coercitivă a statului. care garantează. cauzele pe care se sprijină în mod explicit au doar o însemnătate psihologică.propria legitimitate. Diferenţele în asemănare sunt impulsul fondator al autorităţii. valorile şi normele după care se formează motivaţiile au o relaţie imanentă cu adevărul şi cu dezvoltarea conştiinţei morale. dacă astfel de cauze stabilizează în mod satisfăcător o anumită credinţă în legitimitate. care dă naştere unei legi“60. creează ceva. în sfârşit. această calitate misterioasă demonstrează că augeo exprimă puterea care face să răsară plantele. motivele pe care aceasta se sprijină. „Aşadar. Relaţia de autoritate ia naştere din înseşi procesele de socializare. este „autorul“. autoritatea politică Provine din verbul latin augur. dacă credinţa în legitimitate este concepută ca un fenomen empiric. o relevantă particulară. Deoarece orice legitimitate trebuie să se sprijine pe adevăr. „Sensul primar al lui augeo se regăseşte prin intermediul lui auctor în auctoritas. acest lucru depinde de prejudecăţile instituţionalizate şi dispoziţiile comportamentale observabile ale grupului de referinţă. în condiţiile manifestării autorităţii politice. în mod explicit. Cel care este dotat cu autoritate va fi mai puţin caracterizat printr-o forţă în sensul energetic al termenului decât prin capacitate de a face ca lucrurile să se întâmple. au o pretenţie de validitate raţională care poate fi verificată şi criticată independent de eficienţa ei psihologică“58. cel care fondează.

apelându-se. violenţa şi coerciţia. când cu autoritatea unei funcţii. autoritatea este recunoscută. ca şi prin statutul şi calităţile morale şi profesionale ale conducătorilor: 2. sens relaţional: influenţa exercitată de o persoană. datorită acestor valori recunoscute ne supunem fără intervenţia unei forţe sau din teama că vom fi pedepsiţi dacă vom face sau nu vom face cutare lucru. spre deosebire de putere. autoritatea morală asimilează prestigiul. organizaţie sau instituţie în diferite sfere ale vieţii sociale. investit cu dreptul de a lua decizii sau de a emite dispoziţii cu caracter obligatoriu pentru comunitate. când cu autoritatea organelor de stat. autoritatea implică convingerea şi recunoaşterea. (Dicţionarul Enciclopedic Român) În literatura de specialitate s-a insistat mult asupra sensurilor pe care le degajă conceptul de autoritate în contextul mai larg al raporturilor dintre puterea politică şi autoritate: „Puterea implică forţa. prin legitimitatea şi prestigiul acestor. 3. sens funcţional: puterea şi dreptul de a emite acte şi dispoziţii cu caracter obligatoriu sau de a impune ascultarea în temeiul unei calităţi politice sau împuterniciri speciale.Ca atribut al puterii. ceea ce facilitează procesele de influenţă socială. la forţă şi violenţă“. Dacă normele morale trebuie să guverneze comportamentul politic. comportamentul unei persoane. ca şi celelalte forme ale autorităţii. competenţa. În conţinutul ei. Aceasta nu înseamnă că doar sistemele comune de credinţă (ale guvernanţilor şi guvernaţilor) asigură eficienţa autorităţii politice în viaţa unei comunităţi. Deşi autoritatea politică implică ideea de supunere. În general. de aici rezultă următoarea concluzie: cu cât acceptarea ordinelor pe baza credinţei într-un sistem de valori comune predomină cu atât legitimitatea puterii este mai mare şi cu cât puterea încearcă să se impună prin forţă cu atât legitimitatea şi autoritatea puterii se vor diminua proporţional. iar puterea este atât recunoscută cât şi impusă. sens instituţional: autoritatea este percepută ca un organ de stat competent. Întrucât autoritatea reprezintă acceptarea şi recunoaşterea regulilor de convieţuire pe baza convingerii în valabilitatea unui sistem de valori comun împărtăşit. autoritatea politică are prin excelenţă trei note definitorii: 1. autoritatea are mai multe forme şi canale de manifestare. ceea ce face ca ea să fie confundată când cu autoritatea actelor administrative. Dimpotrivă! După cum au demonstrat Max Weber şi apoi Talcott Parsons între autoritate şi 86 . autoritatea politică trebuie să aibă şi are o dimensiune deontologică. Şi în cazul autorităţii politice ne supunem „de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni“ în faţa unui lider recunoscut pentru prestigiul său moral şi competenţa sa profesională. În acelaşi timp. când este impusă.

Autoritatea este acea putere recunoscută care se exercită în cadrul unei structuri şi dă naştere la o ierarhie bazată pe relaţia comandă–ascultare. Leibenstein vede autoritatea ca putere „reciproc recunoscută“: „trebuie să existe o recunoaştere anterioară (sau contract) aşa cum între potenţialul superior şi potenţialul subordonat există acea relaţie unidirecţională (articulată în roluri). să se transforme într-un raport autoritar61. Astfel J. puterea socială se transformă în autoritate“62. influenţa şi prestigiul După al doilea război mondial sociologii şi politologii au insistat îndeosebi asupra genului proxim şi diferenţei specifice dintre putere şi influenţă. Modificarea comportamentului unui subordonat este posibilă datorită faptului că acesta „se bazează în acţiunile sale mai degrabă pe raţionamentul superiorului decât pe propriul său raţionament“65. persuasiune şi manipulare. După Max Weber. făcând apel la convingere şi nu la constrângere. Nu e. dominaţia („autoritatea“) poate să se sprijine. totuşi. Leibenstein observă că. considerată justă de către subordonaţi. adică recunoscută. Lasswell şi A. March şi N. adică drept putere legitimă instituţonalizată: „în organizaţiile formale..)“63.. vorba de o şansă oarecare de a exersa „putere fizică“ şi „influenţă“ asupra altor indivizi. dintre influenţă. 87 . Bierstedt consideră şi el autoritatea în acelaşi mod. pe de o parte. G. A. Kaplan definesc autoritatea ca „putere formală“ sau ca putere aşteptată şi legitimă. c. R. de a se supune“64. în lipsa unei asemenea recunoaşteri sau contract. „Înţelegem prin dominaţie şansa pe care o au anumite ordine specifice (sau toate celelalte ordine) de a găsi ascultare din partea unui grup determinat de indivizi. pe cele mai diverse motive ale supunerii: de la trista obişnuinţă la pure consideraţii raţionale. ci numai de influenţă (. în aceste sens. autoritate şi dominaţie sunt sinonime. Pentru Max Weber. interior sau exterior. într-un caz particular. Ei au insistat în mod deosebit asupra efectelor pe termen lung asupra comportamentelor politice pe care le au aceste elemente corelative ale puterii politice. Puterea tinde întotdeauna să devină legitimă. Orice adevărat raport de dominare comportă un interes. Max Weber vede autoritatea într-un raport cvasi–identic cu dominaţia. aceasta existând prin dreptul legitim al puterii de a comanda împuternicită cu autoritate. pe de alta. nu mai există o relaţie de autoritate.constrângere nu există un raport disjunctiv–exclusiv. Simon au demonstrat în mod convingător că influenţa este un exemplu deosebit de cauzalitate care constă în modificarea reacţiilor unei persoane ca urmare a acţiunilor altei persoane. baza şi resursa autorităţii constă în capacitatea ei de a se impune.

(. O resursă esenţială a influenţei politice este prestigiul. Dar şi exercitarea influenţei comportă sancţiuni care. Alături de alte resurse ale influenţei: competenţa. afectează anumite valori (aprobare.. dar puterea nu poate fi contestată“67. Lasswell şi A. iar cele două fenomene. capacitatea unui agent de a exercita influenţă depinde de capacitatea personală a agentului şi nu de autoritatea poziţiei sale administrative descrisă în regulamentele interioare şi în norma juridică.. ea mai depinde şi de posesiunea sau controlul resurselor de valoare: bogăţia. credibilitatea.) Competenţa poate să nu fie apreciată şi influenţa poate fi ineficace. dar puterea cere supunerea noastră. Prestigiul separă net atât oamenii cât şi grupurile între ele.) puterea şi influenţa pot apărea izolate una de alta şi astfel ele sunt variabile independente . Influenţa nu cere putere.) Influenţa este persuasivă. chiar dacă nu înseamnă în mod necesar violenţă... Influenţa poate converti un prieten. În legătură cu raportul dintre putere şi influenţă se poate observa următoarele: – puterea operează asupra voinţei.. frumuseţea fizică şi chiar recompensele personale ca recunoştinţa sau afecţiunea. deopotrivă. putere. iar grupuri prestigioase. – influenţa care emană din structurile de putere este o prelungire a autorităţii politice.. calificarea. informaţia. Cu privire la faptul dacă puterea şi influenţa interacţionează sau nu în momentul manifestării lor în viaţa politică: „(. mai puţin rigidă. pe prieteni şi pe duşmani. dezaprobare. influenţa asupra schimbării comportamentului.. prestigiul. Ne supunem în mod voluntar influenţei...) Prestigiul nu ajunge pentru a crea putere. iar puterea se poate dispensa de influenţă. competenţa. De asemenea..Conform majorităţii teoriilor despre influenţa socială. – influenţa nu este exercitată de structuri particulare de putere ci de aceleaşi structuri de putere printr-un tip de legătură sau de comunicare mai elastică. în sensul că grupuri puternice tind să aibă prestigiu. prestigiul determină ca acţiunea unui actor politic să aibă influenţă: „Prestigiul poate fi interpretat ca ceva ce câteodată este legat de putere. importante pe plan sociologic. în timp ce puterea este coercitivă. Kaplan insistă şi ei asupra distincţiei dintre putere şi influenţă. H. dar puterea poate constrânge. obiectivitatea. pot să apară sau să nu apară împreună“66. iar una din consecinţele acestui fapt este un tip de stratificare ce apare în societăţile omeneşti. (. 88 . afirmând că puterea nu este decât un tip particular de exercitare a influenţei prevăzută cu sancţiuni. sentimentul apartenenţei în general). (.

în aceeaşi situaţie el nu ar alege aceeaşi linie de conduită pe care el o avea înainte de exercitarea influenţei“68. Deosebirea dintre influenţă şi persuasiune ar consta în „profunzimea efectelor lor: persuasiunea reprimă preferinţele subiectului. „prestigiul e asociat. împreună cu manipularea şi propaganda. fragmentare şi egalitare. dotaţi cu puteri supranaturale. Credinţa societăţii că abilităţile liderilor sunt superioare le conferă acestora puterea. Persuasiunea reduce opoziţia faţă de proiectele puterii şi la costuri scăzute faţă de utilizarea forţei. deci. Între influenţa politică şi persuasiune există atât asemănări dar mai ales deosebiri. motivaţi să-i urmeze poruncile. fără nici o formă 89 mai scurt şi mai . Puterea persuasivă sau capacitatea de a convinge se caracterizează prin blocarea preferinţelor în faţa opţiunilor puterii.. influenţa derivă din genul de putere personală. În aceste societăţi. Radcliffe Brown afirmă că „onoarea şi respectul sunt acordate la trei categorii de persoane: 1.... pentru mobilizarea sprijinului şi pentru diminuarea opoziţiei faţă de scopurile puterii. (. cu calităţi personale. Conducătorul grupului nu e susţinut de o forţă.. De aceea. (. O asemenea distribuţie inegală a prestigiului presupune că beneficiile şi respectul de care se bucură cei puţini reprezintă o recompensă pentru serviciile aduse de ei celor mulţi. Toţi sunt antrenaţi şi echipaţi pentru luptă şi le sunt disponibile aceleaşi arme şi acelaşi antrenament. Specific persuasiunii este înlocuirea stilului propriu de a gândi cu al altcuiva. unde autoritatea şefilor. În societăţile primitive. de specialişti ai violenţei. considerat superior ca valoarea potenţială. mai bătrâni. bunătate fără ursuzlâc“70. Singurele diferenţe între ei sunt cele inerente fizicului şi personalităţilor lor (.) Deosebirea dintre influenţă şi persuasiune este analoagă deosebirii dintre educaţie şi propagandă.. ea este frecvent folosită pentru obţinerea consensului. 2. generozitate. cu influenţa politică. 3. Ea poate fi localizată în puterea personală a tatălui asupra membrilor familiei sale.) Puterea persuasivă acţionează mai rapid şi este mai puţin costisitoare decât influenţa dar este mai alienantă şi are un efect superficial“69. mai ales îndemânare la vânătoare şi la război. fără a le schimba. a „marelui om“ era intermitentă. „Exercitarea influenţei atrage o schimbare reală a preferinţelor actorului.Raportul dintre influenţă şi persuasiune deschide o punte spre înţelegerea puterii simbolice ca formă de a obţine ascultarea fără să se recurgă la coerciţie sau la mijloacele violente. În ce priveşte distribuţia prestigiului în societăţile primitive. Dezvoltarea politică limitată creează o situaţie în care respectul şi onoarea sunt indispensabile influenţei politice“69. de obicei. dependenţi de favorurile lui şi.). pentru motive clare: conducerea prin constrângere e imposibilă aici. Ambele se bazează pe sentimente şi valori ca şi pe utilizarea simbolurilor cu impact emoţional.

şi o funcţie de stabilizare a puterii care beneficiază de el: „Şeful prestigios se bucură adesea de o putere foarte stabilă. a intrat în derivă. iar cei care nu sunt au mai multă siguranţă că vor obţine cele necesare traiului“71. prestigiul este strâns legat de personalizarea puterii. În elucidarea raportului dintre putere şi influenţă specialiştii în comunicare au plecat de la analiza modului în care valorile influenţează comportamentul. Ceea ce se poate vedea foarte limpede în cazul unei persoane respectate pentru măiestria la vânătoare şi pentru generozitate. Membrii mai neîndemânatici ai grupului o răsplătesc cu prestigiu şi influenţă în schimbul unei părţi din vânatul pe care ea îl doboară. cu un erou fondator care stă garanţie pentru identitatea şi unitatea naţională. Astfel. Fiind o instituţie a personalizării politice. Căci acest prestigiu îl plasează la adăpostul criticilor şi. Pe lângă prestigiul lui războinic. foarte durabilă. deci. opinia şi 90 . prestigiul devine un factor de ordine şi de coerenţă. care în urma debarcării cu cântec a lui Ion Iliescu. cu talent şi energie sunt stimulaţi să producă mai mult. Acelaşi fenomen se observă şi în cadrul partidelor politice contemporane unde un lider prestigios devine simbolul acestei instituţii şi poate avea un rol unificator şi de coeziune internă. admiraţia. Prin acest schimb spontan. simpatia. ea determină comportamente de supunere şi de disciplină. Funcţia lui primară este de a soluţiona disputele care apar în cadrul comunităţii. Mobilizând stima. calităţilor pe care el le posedă şi pe care discipolii lui le admiră. „marele om“ are o anumită autoritate şi influenţă pe care încearcă să şi le sporească. în timp. care.. Este cazul P. strălucirea liderului întăreşte coeziunea şi influenţa organizaţiei“74. Dar prestigiul are de asemenea. Ca fenomen social–politic. abilitatea de a dansa sau de a face daruri au devenit forme instituţionalizate importante pentru a-şi demonstra superioritatea. D. Mai ales la nivelul ţărilor din Lumea a Treia care îşi câştigaseră independenţa în anii '70. „Marele om“ este actorul central în practicile politice şi economice şi în ritualurile care asigură redistribuirea bunurilor şi a resurselor de hrană la intervale prescrise. S. fără aceasta. În general.de constrângere socială. adică de concentrarea speranţelor şi idealului naţional într-un lider harismatic. salvând în felul acesta unitatea partidului de posibile fracţiuni. El îndeplineşte o funcţie de unificare a energiilor la nivelul unei naţiuni sau unor instituţii politice. În societăţile arhaice egalitare prestigiul „marelui om“ derivă din capacitatea lui de a-şi exercita influenţa datorită. al acţiunilor rivale care ar putea. în primul rând. A da daruri îl obligă pe primitor faţă de donator. cei înzestraţi cu generozitate de la natură. poporul se identifică „cu un şef prestigios. să-i dispute conducerea“75. Mai ales în faţa străinătăţii“73. îi conferă acestuia un avantaj faţă de alte persoane sau grupuri72.

3. Combinarea resurselor reprezintă adeseori un aspect deosebit exercitării influenţei.). ameninţarea cu dreptul de veto. Astfel „listele de resurse“ conţin elemente diferite cum ar fi: competenţa profesională. prestigiul. Dahl vede în baza puterii unui agent „toate resursele – prestigiu. cea care face influenţa efectivă. dar şi grupurile informale. Astfel de structuri se caracterizează prin următoarele: 1. Conform politologului american. organizarea de conferinţe de presă.procesul de decizie dintr-o anumită sferă sau domeniu de activitate. un ansamblu de valori (interese. ideală etc. Prin structură trebuie să înţelegem nu numai asociaţiile şi organizaţiile formale. ea trebuie să fie exploatată într-un anumit fel dacă se urmăreşte să fie modificat comportamentul celorlalţi. R. Dahl defineşte mijloacele puterii sau ale influenţei ca „activitate mediatoare a lui A. Dahl ilustrează această caracteristică a bazei sugerând că în cazul Preşedintelui american. în legătură cu scopurile propuse sau urmărite. Kaplan definesc şi ei puterea şi influenţa în termeni de valori: „Valoarea de bază a influenţei este condiţia cauzală a exercitării ei. un tip de raporturi cu exteriorul. R. Deoarece a avea influenţă înseamnă a ocupa o poziţie de valoare favorabilă. un sentiment de apartenenţă sau de relaţionare care înseamnă şi un tip de legătură asociativă (care poate fi formală. – pe care el le poate întrebuinţa pentru a determina comportamentul altui agent“77. R. O trăsătură importantă a multor tipuri de resurse este faptul că ele pot fi grupate astfel încât să servească drept bază mai eficientă influenţei. între baza lui A şi reacţia lui B“78. scopuri. adică cu alte grupuri şi cu sistemul social global. baza este inertă sau pasivă. fapte.) care înseamnă şi un tip de comunicare funcţională în cadrul ei. forţa fizică şi chiar sentimentele personale precum recunoştinţa sau afecţiunea. dorinţe etc. 2. ameninţarea cu apelul la corpul electoral şi la prerogativele sale constituţionale. în concordanţă cu tipul asociativ de relaţie). adică orice tip de grup care creează valori. exercitarea farmecului personal etc. capacitatea de a-i determina pe alţii să facă anumite acţiuni prin emisiunea de valori unii autori introduc noţiunea de „structură a puterii înţeleasă ca matrice a valorilor care tinde să le producă şi să le difuzeze“76. un minimum de ierarhie (care poate să fie formală. putem descrie în termeni de valori condiţiile exercitării influenţei. Lasswell şi A. bogăţia. Definind puterea ca facultatea. 4. informală. De fiecare dată când X are influenţă 91 . informală. mijloacele de influenţare ar include perspectiva poziţiei patronale. În majoritatea teoriilor despre influenţa socială capacitatea unui agent de a exercita influenţă provine din posesia sau controlul resurselor de valoare. obiecte etc.

a profitului obţinut din funcţionarea regulată a instituţiilor şi a actelor imputate conducătorilor: el este fructul a ceea ce Lipset numea eficienţa unui regim. transformă constrângerile efectiv suferite în comunitatea politică în obligaţii consimţite şi face din condiţiile raţionale ale coexistenţei politice o obligaţie pe care fiecare şi-o impune cu titlu de principiu. ca obligaţii reciproc împărtăşite. consensul este un procedeu prin care autorizăm pe cineva să facă ori să se abţină să facă ceva (consens normativ). Consensul fundamental presupune acordul cetăţenilor în jurul valorilor de bază. Consensul comportă un transfer de drepturi şi obligaţii. pentru a beneficia de securitatea vieţii şi a bunurilor. care corespunde aptitudinii funcţionale a unui regim de a percepe şi soluţiona problemele majore ale societăţii: „Prin eficienţă noi 92 . la rândul ei. X poate întrebuinţa bogăţia pentru a influenţa puterea. există o valoare faţă de care X ocupă o poziţie favorabilă şi din cauza căreia el îşi poate exercita influenţa asupra lui Y. legitimitatea – care implică o credinţă în valoarea socială a instituţiilor – şi eficienţă. transfer ce poate fi abordat de două puncte de vedere: 1. consensul presupune comunicarea efectivă a intenţiei şi convingerea că cei cărora le-o comunicăm pot avea încredere că nu vom împiedica sau stânjeni acţiunea pe care şi-au propus să o realizeze (consens procedural). Această valoare este valoarea de bază a relaţiei de influenţă sau baza influenţei. de unul singur. oamenii acceptă valorile de bază ale societăţii politice. Acest autor distinge clar. din punct de vedere conceptual. Aceste proceduri presupun acordul de a fi în dezacord şi pasiunea pentru unanimitate. în virtutea unei decizii luată de libertatea sa. consensul Consensul derivă din acea sociabilitate înnăscută a omului care îl transformă în creator de cultură şi societate şi îl diferenţiază de restul vieţuitoarelor în sensul că fără comunicare şi fără interacţiune omul. justificând raţional obligaţia. Consensul procedural presupune acordul în jurul unui set de proceduri cu privire la luarea deciziilor de interes comun. d. Aceasta este premisa antropologică pe care se înalţă regulile consensului fundamental al lui John Locke după care. nu ar putea trăi. luminată de raţiunea sa“80.asupra lui Y. care influenţează.“79. Probleme deosebite se pun în momentul distingerii dintre consens şi legitimitate. Se ştie că poate exista un lanţ de valori care operează ca bază într-o relaţie dată. bogăţia lui Y. 2. ca mecanisme de justificare şi manifestare a puterii în viaţa socială: Consensul procedează dintr-o evaluare a beneficiilor şi avantajelor simţite. şi dominaţia care decurge din procesele guvernării: „Este vorba aici de un calcul liberal care.

în trei niveluri ale consensului: a) consensul la nivelul comunităţii sau consensul de bază. urmându-l pe Easton. b) consensul la nivelul regimului sau consensul procedural. trebuie să distingem trei obiecte ale posibilei împărtăşiri: a) valorile ultime (cum ar fi libertatea şi egalitatea). legitimitatea constă în demonstrarea uneia aptitudini de a asigura triumful valorilor.. Acest lucru este valabil pentru regimurile naţionaliste din ţările decolonizate unde construcţia naţiunii înseamnă cucerirea unei identităţi. Aceste obiecte de consens–disensiune pot fi transformate. Pentru a îndepărta riscurile unei confuzii între legitimitate şi consens trebuie. El nu presupune consimţământul activ al fiecăruia faţă de anumite lucruri. b) regulile jocului sau procedurile. identificate cu viitorul justiţiei sau al libertăţii. (. Consensul nu este un consimţământ actual.) În ceea ce priveşte teoria democraţiei. În toate cazurile. Astfel eficienţa unui regim asigură mai puţin legitimitatea sa decât ataşamentul său manifest la realizarea unui obiect suprem. acest lucru este valabil şi pentru dictaturile legitimate printr-o misiune istorică realizabilă în viitor: şi pentru democraţii. din aptitudinea sa prezumată de a asigura triumful valorilor socialmente dezirabile. eliberarea de umilinţa colonială.. deci. Distincţie necesară. speranţa unei puteri viitoare. să amintim că legitimitatea unui regim decurge din identificarea sa cu un sistem de valori şi norme. înţeles fiind că ea nu se reduce la aceasta. (. c) guvernele specifice şi politicile guvernamentale. în toate cazurile proprietatea ce defineşte în ansamblu consensul ca acceptare este o „împărtăşire“ care oarecum leagă oamenii83. într-un regim de democraţie liberală82. dar relativă: ea tinde să se şteargă concret. aşa cum le poate concepe majoritatea populaţiei şi mai ales acele grupuri puternice precum armata sau marea finanţă“81. după Lipset. 93 .. chiar dacă în mare noţiunea de consens ar putea fi o simplă acceptare (adică un consens într-o formă pasivă).. În al doilea rând. c) consensul la nivelul politicilor sau consensul politicilor84.înţelegem randamentul funcţional – adică modul în care regimul se achită de sarcinile esenţiale ale guvernării. la rândul lor.).

94 . legitimitatea puterii. 2. influenţă. putere politică. Definiţi puterea politică. ÎNTREBĂRI: 1. Explicaţi rolul controlului social în instituţionalizarea puterii. 5. Definiţi influenţa şi consensul politic. instituţionalizarea puterii. resurse materiale şi simbolice. lege. legalitate. control social. coerciţie. forţă. Explicaţi diferenţele conceptuale dintre principalele definiţii ale puterii politice. 4.TERMENI–CHEIE: putere. 6. 8. Arătaţi diferenţele dintre putere şi influenţă. prestigiu. Explicaţi diferenţele dintre paradigma clasică şi cea postmodernă ale puterii. consens. 3. Definiţi legitimitatea şi autoritatea politică. autoritate politică. dominaţie.

139. bunăoară în cea a lui Dennis Wrong: „capactitatea unei persoane de a produce efecte scontate şi prevăzute asupra celuilalt“. The Finnish Political Science Association. interviurile date de M. Viley. The Ethnology of Law. 218. TALCOTT. Social Stratification in Comparative Perspective.). Critical Interrogations. 23 LAVAU. 1959. 203 şi urm. p. Cases and Readings on Law and Society. West Publishing Co. Jacques Derrida. Gallimard. 1969. Inc. 11 BARBER. THOMAS. Foucault în perioada 1972–1977 cuprinse în excelenta antologie realizată de Colin Gordon: „Power/Knowledge: Selected interviews and other writings. 1990. Yale Univ. p. 1966. Gilles Deleuze şi Felix Guattari: Vezi. MICHEL. Pouvoir et société. Naissance de la prison. Postmodern Theory... p. SERVICE. R. 34. New York.. p. Power and Political Theory: Some European Perspectives. 1968. 17 GOLDSCHMIDT. 13 FABER. London. cit. Paris. London. 31 Ibidem. The History of Sexuality. DOUGLAS. George Allen and Unwin Ltd. STEVEN. 1980. New York. p. 1991. The Guilford Press. În: Brian Barry (ed. P. by Michel Foucault. New York. 86. 1971. 8 FOUCAULT. 2 1 95 . şi KAPLAN. Surveiller et punir.. Northon and Co.. 28 MILL. I. 19 ELMAN. op. p. Macmillan. BERTRAND. 1950. p. 136. The Theory of Social and Economic Organisation. Penguin Books. p. 22. FOUCAULT. Foucault în cadrul paradigmei postmoderniste vezi capitolele dedicate de aceiaşi autori lui Jean Baudrillard. Concepts – Studies on Politics and Power in Language. 3 FOUCAULT. The Process of Cultural Evolution. G. 1980. În: Class. Paris. New York and London. GEORGE. St. London. George Allen and Unwin Ltd. Essay on sociological theory. STONE. 22 Ibidem. STEVEN. SERVICE. Pantheon Books. p. K. 14 ELMAN R. 3. op. p. JOHN STUART.. 83. p. 1972–1977. Despre guvernarea reprezentativă. module 12. op. 65. 16 GINSBERG. J. Power and Society.. MICHEL. p. MAX. 6 BEST. Methuen. 1971.. MICHEL... Second Treatise of Government. London. New York. 32 Ibidem. 18 DIAMOND. WALTER. FR. C. Man’s Way. 2. III. H. 1972. 1975. 4. 15 SIMSON. A. 1948. ROBERT. Press. Origins of the State and Civilization. Power: A Radical View. New York. Paul.. W. 71. 20 Ibidem. The Concept of Power. 16. 47. p. Reading. p. 1982. Stuttgart.. KARL. p. cit. 37 PARSON. 1972. The Free Press. nr. B. 1980. cit. 34. Power and Progress.. 12 The Oxford Latin Dictionary. 21 POSPISIL. The Psychology of Society. Edited by James N. 29 WEBER. 1975. Vintage Books. p. W. 3. GEWALT. On Power. În: Behavioural Science. p. The Free Press. 99. by Sakari Hänien and Kari Polanen. ROBERT. L. 226. STANLEY. p. Origins of the States and Civilisation. MORRIS. 217. 25 Influenţe ale acestei abordări se pot întâlni şi în operele contemporane dedicate puterii. p. 26 HOBBES. 33 CHAZEL. 1976. New York. p. 24 RUSSELL. Surveiller et purir. Klett – Cotta. vol. McGrand-Hill. p. 27 LOCKE. 10 RUSSELL.. 1966. Minnesota. MICHEL. W. cap. p. 74... LEOPOLD. În: Geschlichtliche Grundbegriffe. 5 FOUCAULT. 34 LUKES. Gallimard. 1. p. KELLNER. 35 DAHL. 50.. New York. Surveiller et punir. În: McCaleb Modules in Anthropology. Apud: Texts. MICHEL. p. de asemenea. Status and Power. Leviathan. nr. Law and Society in Evolution. Pentru o poziţionare cât mai exactă a gândirii lui M. JOHN. London. Henri Holt. 9 BIERSTEDT. 1975. Rosenau. On the Concept of Political Power. În: International Politics and Foreign Policy. Concepts – Studies on Politics and Power in Language. 152. 106 şi urm. 1975. A New Social Analysis.. On the Concept of Politics and Power. p. 1921. L’Archéologie du Savoir. 36 DEUTSCH. London. 75. The Rule of Law versus the Order of Custom. The Finnish Political Science Association Ed. Contexts. Power: A new Social Analysis. 98. 1. 1969. 31–32. Paris. 38. MICHEL. Contexts. S. 30 LASSWELL. A Reader in Research and Theory. New York. 1957. p. 94. vol. 102. 1975. Apud: Texts. p. p. Social Research. Vintage Books. New York. The Story of Linguage.. 4 Ibidem. 7 FOUCAULT. MACHT.NOTE: FOUCAULT. The History of Sexuality.

p. 637. The Active Society. 1979. 1968. L’obligation politique. 79 LASSWELL. 43 THOMPSON. 41 BACHRACH. p. Bucureşti. 17. 428. A. vol. 45 Ibidem. 1971. 51 SCHWARTZENBERG.. 76 La sociologia del potere. New York. p. M. Editura politică. Bari. Comparing Plutslist Democracy.. Putere şi privilegii. p. op. 62 WEBER. PAUL. H. New York. p.. Editura Ştiinţifică şi Pedagogică.. op. 44 CHOMBART de LAUWE. Glencoe Press. p. 2004. p. J. Milano.. nr. 433. SEYMOUR MARTIN 82 Apud: JUDE. Legitimacy of democracy and the socioeconomic system. Media şi modernitatea. vol. L’essence du christianisme. Köln. p. Personal Influence. PAUL HENRI. 652. M. p. Westview. cit. 55 HABERMAS. În: LIPSET. 61. 42 Apud. 338–339. IOAN. Chişinău. Leadership and Consensus in a New Guineea Society. 3. Editura politică. p. HABERMAS. Cunoaştere şi comunicare.. KAPLAN. 66 BIERSTEDT.. Cunoaştere şi comunicare. Editura Univers. p. a. Strains and Legitimacy. 227–228. 357–358. 339. 65–113. 78 Ibidem. E. Filipeştii de Târg. 337. Cultura şi puterea. Gemeinschaft und Gesellschafti. 48 SCHWARTZENBERG. p. Power and Society. La politique aux pays des merveilles. 90–91.. op. 111. 221.. p. F. PETER şi BARATZ. p. 68 ETZIONI. Flammarion. 637. În: The American Political Science Review. 1969. 59 LASSWELL. HAROLD. BOGDAN. Bucureşti. ELIHU.. READ. NOROC. 70 Apud. p. Power and Society. pp. 46 BURDEAU. 1983. p. 1983. 61 Apud. 47 FEUERBACH. Two faces of power. M. 60 BIERSTEDT. În: Wirtschaft und Gescllschaft. LUDWIG. 399. JÜRGEN. DOMINIQUE. 83. R. 1968 (1846). Editura politică. 56 WEBER.. op. p. Die Typen der Herr schaft. 1959. 67 BIERSTEDT. The Concept of Power. 73 SCHWARZENBERG. Sociologia delle communicazioni di masso. Bucureşti. JOAN 96 38 . p. Mc Grand Hill. 81 LIPSET. Antet XX Press. p. Kratologia – o posibilă ştiinţă despre putere. Boulder. Editura politică. 230. p. 2006. (ed). vol. 1988. 1955. New Haven and London. p. Bucureşti. Köln. 69 Ibidem. B. 63 BENVENISTE. 69 LENSKY. S. ROGER–GÉRARD. p. 1973 (introducere). p. Sociologie politică. În: American Political Science Review. cit. p.. TÎRDEA. ROGER–GÉRARD. cit. 1977. A. 2. JOHN. L’Etat–spectacle. Paradigmele şi mecanismele puterii. legitimacy and democracy. JUAN. O teorie socială a mass-media. GERHARD. 1. În: Behavioral Science. Paris. 352. 53 LIPSET. F. cit. NORTON.. A Framework for Political Inquiry. Cunoaştere şi comunicare. Paris. p. 291–292. JURGEN. O teorie a stratificării sociale. JÜRGEN. 2003. 157 şi urm. p. S. Bucureşti. 1959. COLAS. nr. L’Etat–spectacle.. Power and Progress.. 58 HABERMAS. Social conflict. AMITAI. 40 KATZ. MAX. 44. New York. KAPLAN. LUCIANO. Yale University Press. 110. 57 HABERMAS. An Introduction to the Theory and Measurement of Influence. LENSKY. ABRAHAM. Bucureşti. 4. p.. EMILE. 1936. Doubleday. 76. Antologia di scienze sociali. Paris. R. MAX. cit. ROBERT. New York. 1983. p. Essay in sociological theory. Politologie. 1955. 91. op. Paris.CAVALLI.. 203. D. 226. f. 386–403. Political Man. I. (A cura di Franco Ferrarotti). 80 POLIN. Essai sur et contre le star système en politique. LARISA. ROGER. p. J. op. 71 Ibidem. 1936. 1975. P. EMILE. Amarcord. The Social Basis of Politics. Laterza. p. GEORGE. 229. p. 49 Ibidem. op. Le vocbulaire des institutions indo–européennes. L’Etat–spectacle. GERHARD. decembrie 1962. cit. 228. 947–952. The Free Press. 226. ROBERT. 217. Maspero. Apud. LAZARSFELD. p. 72 KENNETH. 2002. p. U. RAYMOND. 293. 75 Ibidem.. 12. 1983. În: DOGAN.. GÉRARD. G. p.. p. p. E. 2 64 BENVENISTE. 93. În: American Anthropology nr. 336. 74 Ibidem. U. op. 52 Vezi JUDE. 65 MARCH. Bompiani. p. Timişoara. P.. 1966. 39 Ibidem. cit. 54 LINZ. p. 1957. 77 DAHL. cit. 50 Ibidem.

Free Press... A System Analysis of Political Life. J. Social Science Concepts: A Systematic Analysis. 84 EASTON. Consens in G. 1968. New York. New York. cap. partea a IV-a şi GARHAM.. 83 97 . Sartori (ed).ETZIONI. A. D. G. The Active Society. 1965. Viley. 18.

Respingând conceptul de idei înnăscute.CAPITOLUL 4 IDEOLOGIILE POLITICE I. Institutul s-a bucurat pentru puţin timp de patronajul lui Napoleon. unul din filosofii pe care Convenţia revoluţionară îi însărcinase cu conducerea nou creatului Institut Francez. credea că poate crea o lume în care pasiunile şi dorinţele umane să-şi găsească o împlinire în conformitate cu dreptul omului la fericire. 98 . Termenul „ideologie“ a fost creat în 1796 de Antoine Destutt de Tracy. în concepţia lui Napoleon el a căpătat sensuri peiorative. Această omnipotenţă a raţiunii de a crea o lume nouă prin descoperirea legilor care acţionează în natură şi în cadrul societăţilor umane pe baza facultăţii de a gândi a dus la încrederea omului în forţele sale proprii. care ar fi baza tuturor celorlalte ştiinţe. 4. de exemplu) care au o vechime milenară. critica ideologilor liberali şi republicani era inevitabilă. scrisă între 1801 şi 1805. Spre deosebire de polisemantismul unor concepte–cheie din câmpul ştiinţelor social–politice (precum democraţia sau libertatea. ar constitui fundamentul pentru o societate dreaptă şi fericită. în repere esenţiale ale acţiunii umane. ceea ce a cauzat o rupere a relaţiilor. termenul ideologie are o vârstă de mai puţin de două sute de ani. care a devenit membru de onoare înaintea Concordatului său cu Biserica şi a cezarismului crescând. Aceştia din urmă constituiau o parte din cei pe care i-a învinuit Napoleon după retragerea de la Moscova. Pe măsură ce guvernarea sa evolua către un imperiu susţinut de cezarism. Deşi la originea sa conceptul de ideologie era considerat progresist. de Tracy propunea o nouă ştiinţă a ideilor. ceea ce a constituit prima configuraţie semantică a conceptului: transformarea ideilor în credinţe. Această explicaţie a originii ideilor ar demonstra sursa lor comună în trebuinţele şi dorinţele umane. de Tracy explica modul în care ideile noastre iau naştere din senzaţii. O explicaţie raţională a originii ideilor.1. o ideologie. prin dezvoltarea cunoaşterii.1. la credinţa că progresul social era implacabil. acel cadru reglator al societăţii pe baza dreptului natural. special pentru a răspândi ideile iluminismului. eliberată de prejudecăţile religioase sau metafizice. În „Elements d’idéologie“. Apariţia şi apoi consacrarea lui definitivă reprezintă încununarea firească a maturizării unui curent de gândire – iluminismul care. prin laicizarea valorilor şi fetişizarea raţiunii la rang de lege universală. Ambiguităţile semantice ale conceptului de ideologie.

perfectibilă sau nu). într-un mod mai mult sau mai puţin fericit. ca toate celelalte credinţe. moralizatoare în ton şi în conţinut. «ideologia» ajunge să însemne virtual orice credinţă de tip republican sau revoluţionar. Declaraţii ale Drepturilor. 3. raţionalizări ale intereselor de grup – dar nu în mod necesar interesele tuturor grupurilor care le îmbrăţişează.. nici nu aparţin gustului sau culorilor“3. este cea care.„Ideologia. reformarea sau abolirea unor instituţii social–politice. Ele nu cad în mod direct sub alternativa adevărului şi falsului. programe) şi eroi (părinţi fondatori. mari interpreţi şi autori). 8. Ele au un corp de documente sacre (Constituţii. Ele cuprind programe pentru schimbarea sau conservarea ordinii politice. inevitabil. Ele exprimă o perspectivă asupra lumii şi o voinţă orientată spre viitor. 10. 99 . în parte. manifeste. Ele sunt. Toate ideologiile. Ele sunt sisteme de reprezentări. prin cercetarea subtilă a primelor cauze. 4. 7. DEFINIŢIE Ideologiile sunt. „în epoca lui Napoleon. părţi ale unui sistem de credinţe mai vast şi împărtăşesc proprietăţile structurale şi stilistice ale acestui sistem. Mulţi oameni primesc o ideologie prin identificarea cu un grup social sau prin distanţarea faţă de acesta. prin care se afirmă o ierarhie a valorilor. propoziţii de fapt şi judecăţi de valoare. precum şi o teorie despre natura umană (bună sau rea. doreşte să stabilească pe această bază o legislaţie a popoarelor. Ele afectează în totalitate unele din valorile majore ale vieţii. adică orice credinţă ostilă lui Napoleon însuşi“2. CARACTERISTICI 1. implică o teorie a cauzei şi a efectului în lume. „Ideologiile politice amestecă întotdeauna . profeţi şi înţelepţi. în loc să-şi obţină legile din cunoaşterea inimii umane şi a lecţiilor istoriei“1. etice. această metafizică nebuloasă. 9.. salvatori. în general. 6. 5. Ele sunt normative.. Ele sunt. 2. Astfel. Ele se transformă în argumente: ele sunt menite să convingă şi să contracareze concepţiile rivale. Oscilaţiile între conotaţiile pozitive şi negative vor fi caracteristice pentru întreaga istorie a conceptului de ideologie. unificatori. pentru apărarea. puternic structurate. credinţe de grup instituţionalizate pe care indivizii le asimilează prin procesele de socializare.

ideologiile ar fi o variabilă a acestora. De altfel. de exemplu) caracterul de a fi fundamentate pe construcţii intelectuale explicite sau sistematice. În raport cu viziunile despre lume. 2. însă curentele de gândire nu se bucură de adeziune totală tocmai datorită deschiderilor mai largi faţă de inovaţie.. care o defineşte mai curând plecând de la ideea de sens. aceasta o deosebeşte de opinie sau de credinţă. Ideologiile împărtăşesc cu „sistemele şi curentele de gândire“ (existenţialismul.) 100 . două principii care sunt adevărate atunci când se completează unul pe celălalt şi sunt eronate când sunt separate. prezente în orice societate. caracterul pasional al promulgării lor. mai rezistente la inovaţie5. exigenţa lor privind adeziunea. 5.“ (M. 8. asocierea lor cu instituţiile menite să întărească şi realizeze credinţele respective. 6. Ea este o gândire anonimă. Problema ideologiei apare atunci când există o contradicţie între ceea ce credem şi ceea ce poate fi stabilit în mod ştiinţific ca fiind corect. din această cauză nici adevărată. Este cazul valorii pozitive a împrumutului fără dobândă din economiile de reciprocitate. distincţia faţă de alte sisteme de credinţe trecute sau contemporane. O ideologie este întotdeauna colectivă. 3.. 4.11. Dar ele sunt mai închise.“6. Este interesant de remarcat faptul că marele sociolog american. nici falsă. pragmatismul sau empirismul. fără să fie. care defineşte ideologia plecând de la criteriul adevărului şi falsului şi cea modernă. Astfel. propune o definiţie a ideologiei apropiată de cea a lui Marx: „Criteriul esenţial al ideologiei este deviaţia sa în raport cu obiectivitatea ştiinţifică. ideologiile se caracterizează prin caracterul explicit al formulării lor. caracterul explicit al formulării lor.. care pot fi individuale. ceea ce toată lumea crede fără ca nimeni să o gândească4. Bluntschli) Raymond Boudon distinge „două tipuri fundamentale de definiţie a ideologiei: cea tradiţională. poate fi adaptată la o anumită stare a societăţii. „Politica ar trebui să fie realistă. ideologiile se disting de alte tipuri de credinţe prin poziţia pe care o ocupă în raport cu opt criterii: 1. În ce priveşte raportul ideologiilor cu sistemele de credinţe pozitive sau normative. caracterul intolerant al prescripţiilor. Talcott Parsons.. politica ar trebui să fie idealistă. rezistenţa la sau respingerea inovaţiei. o normă poate avea un sens. Sintetizând. voinţa de a se concentra asupra unei credinţe pozitive sau normative particulară. un discurs fără autor. (. 7.

Definiţia modernă (ideologia nu relevă criteriul adevărului şi falsului) şi explicaţie raţională (adeziunea la ideologie este comprehensibilă).).. că acest comportament este produsul deliberării şi al calculului“7 (.. Aceasta nu înseamnă. să fie analizată ca un comportament comprehensibil. Din încrucişarea celor două tipuri de definiţii şi a celor două tipuri de explicaţie. Raymond Boudon obţine patru combinaţii posibile: 1. Definiţia modernă (ideologia nu relevă criteriul adevărului şi falsului) şi explicaţie iraţională (adeziunea la ideologie este rezultatul forţelor care scapă controlului subiectului). 3. 4. Primul tip reia într-o mare măsură filosofia clasică a erorii. ideologia ar fi produsul forţelor care scapă controlului subiectului (. ca eroare..Pe de altă parte.). Definiţia tradiţională (ideologia este o eroare) şi explicaţie iraţională (adeziunea la ideologie este rezultatul forţelor care scapă controlului subiectului. dimpotrivă. 2. în sensul lui Max Weber. se pot distinge două tipuri principale de explicaţie a fenomenelor ideologice: explicaţia iraţională şi explicaţia raţională. evident. În explicaţiile de tip raţional adeziunea la ideologii poate. Definiţia tradiţională (ideologia este o eroare) şi explicaţie raţională (adeziunea la ideologie este comprehensibilă)..8 101 .

Admiraţia pentru harismatic (MAX WEBER) ∗ Apud Raymond Boudon. 102 . cit. Respectul drapelului (DURKHEIM). Orbirea interesele de clasă (Marx).TIPURI DE DEFINIŢIE A IDEOLOGIEI TIPURI DE EXPLICAŢIE A IDEOLOGIEI∗ Explicaţie iraţională Explicaţie raţională 2. 83. provocată de Fetişismul mărfurilor. Legea Taft–Hartley (GEERTZ). Definiţie tradiţională (în raport cu criteriul adevărului şi falsului) 1. SHILS) Definiţie modernă (fără referinţă la criteriul adevărului şi falsului) 3. Adeziunea la ideile false din fanatism (ARON. op. şeful Respectul aristocratului pentru monarhia absolută (MARX) Împrumutul cu dobândă (MANNHEIM). cultul lui Mithra (MAX WEBER). ideologie mercantilă (Marx) Magia (MAX WEBER) 4. Zeii romani.. p.

al pasiunilor. omul poate deveni cel mai bun sau cel mai rău animal politic. ca şi imaginile evocatoare cu ajutorul cărora realitatea politică poate fi percepută într-un mod sensibil. ideologiile permit agenţilor politici să se orienteze în complexitatea lumii sociale. GEERTZ: Ideologia.“10 Datorită acestui cadru specific al gândirii. au aceeaşi structură ca şi raţionalizările. artă în panoplia luptei de clasă. pe lângă acestea. de clasă. În această ordine de idei ideologiile ar fi sisteme de credinţă mai mult sau mai puţin instituţionalizate şi care conţin. „prin construcţia ideologiilor. adevărul derivă în acţiune şi semnificaţia este dată experienţei prin transformarea momentului. ele sunt „combinaţii de sisteme proiective.. Daniel Bell vede în ideologii „transformarea ideilor în leviere sociale. oferindu-i concepte dotate cu autoritate şi capabile să-i dea un sens. imagine inversată a realităţii sub influenţa intereselor EXPLICAŢIE RAŢIONALĂ MARX II: Ideologia ca efect al perspectivei sau ca adeziune conştientă la credinţe utile. Pentru ideolog. în interesul cărora este mobilizată (ideologia) şi.“13 103 .“11 Cu alte cuvinte. de aceea. MANNHEIM: Ideologia – credinţa în norme adaptate la o „situaţie istorică“. funcţia ideologiei este de a face politica posibilă.Tipuri de explicaţie a ideologiei∗∗ TIPURI DE TRADIŢIE TRADIŢIE MARXISTĂ EXPLICAŢIE IRAŢIONALĂ MARX I: Ideologia. După Clifford Geertz. LENIN: Ideologia.9 Mai mult. credinţe preideologice foarte personalizate. TRADIŢIE NONMARXISTĂ ARON–SHILS: Ideologia. hartă mentală care permite orientarea într-o lume complexă. produs al fanatismului.. aceste imagini schematice ale ordinii sociale.12 Mai concret.

convingerea trebuie să se manifeste. indiferent de sistemul religios. „Ghiaurii“. persuasiunea activă. Ideologia naţionalistă pretinde să se adreseze tuturor cetăţenilor unei ţări. „Goimii“. Aceasta din urmă se caracterizează printr-un ansamblu de propoziţii logice a căror finalitate este descoperirea adevărului. interesele şi apartenenţa lor de clasă. „Necredincioşii“. într-un ideal. urmăreşte să pună în formă stările afective difuze ale unui grup. de supunere a populaţiilor băştinaşe s-a dus pe teren religios şi cultural. nici utilizarea valorii de fals pentru popularizarea ideilor sau descoperirilor ştiinţifice. discursul ideologic. Acţiunea de masacrare sau de creştinare forţată. proiectul trebuie să se realizeze şi el se defineşte printr-o succesiune de practici consecvente semnificaţiilor. deşi este un sistem coerent de reprezentări şi de atitudini. indiferent de valoarea de adevăr a acestuia. Cu cât acest scop este mai vag şi mai general. Ideologul refuză să considere ideologia un simplu sistem de gândire: pentru el separarea dintre idee şi acţiune este intolerabilă. Activitatea ideologică trebuie deosebită cu grijă de activitatea ştiinţifică. într-un scop suprem. La nivelul acestui plan vertical va opera întâlnirea dintre ideologiile sistematizate şi reprezentările spontane ale grupurilor şi claselor. în numele lui Hristos. acţiunile teroriste contemporane sunt acoperite de un voal religios care justifică acţiunea împotriva realităţii care pângăreşte: „Iuda“. propaganda. noţiunea de credinţă într-o cauză nobilă. Identificarea unui public potenţial este o preocupare constantă pentru ideolog. sub presiunea persuasivă a mesajului. Obiectivitatea cunoaşterii nu presupune intenţionalitatea acţiunii. Fiecare ideologie îşi alege grupuri ţintă ai căror membri sunt consideraţi ca cei mai apţi să preia mesajele difuze în funcţie de situaţia. cu atât fervoarea credinţei este mai mistuitoare şi cu atât se apropie mai mult de fanatismul religios care încălzeşte mai nobil spiritele. ideologia socialistă pretinde că principalii săi susţinători sunt muncitorii. „Păgânii“. vizând difuzarea. Dimpotrivă. Cruciadele. cu cât o cauză politică dreaptă este motivată religios. sau uneori chiar împotriva acestei valori. Credinţa religioasă a servit adeseori de mobil războaielor de cucerire. Noaptea Sfântului Bartolomeu. manifestarea 104 . creştinarea Lumii Noi. ca valoarea centrală a demersului cognitiv. de vreme ce el este un rezervor inepuizabil de resurse de susţinere şi de posibilităţi de extindere a audienţei.Transformarea ideilor în credinţe presupune. Inchiziţia. „Marele Satan“. „Antihristul“. în domeniul politicului. Domnul iubirii şi al milei.

fiindcă nu provine dintr-o analiză adecvată a faptelor. Cu toate că ideologia. în numele anumitor trăsături. tipuri de acţiune şi reacţiune. de una singură. Ei refuză. Acest ethos se traduce printr-o sensibilitate particulară faţă de anumite fenomene şi o indiferenţă faţă de altele. delirul ideologic a fost cel puţin la fel de puternic ca oricare alt act de credinţă. eficientă? Oricât am dori. să ia în considerare argumentele şi faptele care le displac. printr-un sistem specific spontan de valorizare şi revalorizare. de aici. 105 . aşa cum propunea. Ea va încerca o unificare a efectelor sub controlul persuasiv al mesajelor politice. dar şi valorile morale. în cultura sa politică. În sens larg. ne dăm seama că. ci norme şi valori proprii. şi deci un exemplu clar pentru indiferenţa ideologiilor la dezminţirile oferite de realitate însăşi. cum poate să fie. unde experienţa industrializării forţate. a cooperativelor agricole de stat a ruinat agricultura tradiţională. punerea în practică a teoriilor lîsenkiste fiind una din cauzele prăbuşirii agriculturii sovietice. putem include în ideologie nu numai concepţiile politice sau economice. Dacă Uniunii Sovietice îi vom adăuga ţările din sud-estul Europei şi numeroase ţări din lumea a treia. să definim ideologia ca fiind iraţională. programul său le-a etalat. religioase. Ideologia este ineficientă în sensul în care ea nu aduce în practică nici una dintre soluţiile pe care. în epoca noastră. un anumit ethos specific. teoretic. juridice. Ea vizează să producă un discurs capabil să traducă şi să glorifice efectele difuze pentru a obţine coordonarea şi. totuşi. Dacă ideologia ar conţine numai minciuni şi iluzii. o mai redusă acţiune asupra realului.O clasă socială nu vehiculează. ea transformă realitatea mai mult decât ar putea-o face cunoaşterea cea mai exactă. printr-o anumită imagine de sine şi a frontierelor grupului. Munca ideologului se situează în această tensiune dintre spontan şi sistematic. Sociologul Raymond Boudon oferă o serie de exemple foarte relevante: el se întreabă cum ar fi posibilă explicarea „raţionalităţii“ unei ideologii sinucigaşe. o ideologie comună sistematic formulată. Iar aşa ceva reprezintă o negaţie a spiritului ştiinţific. sportive. abundenţa. trebuie să recunoaştem că mulţi ideologi pretind – şi nu totdeauna abuziv – că se sprijină pe o argumentaţie ştiinţifică. fără posibilitatea redresării. ci sărăcia. ca exemplu sugestiv. desigur. o eventuală tutelă asupra aspiraţiilor. Putem aminti. familiale. nu poate rezolva problemele reale. colectivizarea agriculturii din fostele ţări socialiste care nu a adus. prin aceasta. de vreme ce a putut impune sutelor de milioane de oameni o aberaţie fatală în ceea ce priveşte agricultura. estetice. Dar ea nu are.

omiţându-le cu vederea. corupţia. dispensă practică şi dispensă morală“. E greu să trăieşti fără ideologie. făcându-l să creadă că el este însuşi virtutea. ajunge chiar o virtute. pentru că. sau. fie şi sub alte denumiri. negându-le pe altele. de onestitate şi de eficacitate. realitatea îţi prezintă numai cazuri particulare. devine cinstită. Redusă la armătura ei logică. una din funcţiile ideologiei fiind fabricarea explicaţiilor care absolvă. Se spune. nepotismul. De exemplu. oferind atâtea conforturi. ideologia. volumul său publicat în 1987. scria Mihail Gorbaciov în „Perestroika“. Ceea ce pentru omul de rând reprezintă o crimă sau un viciu pentru ei este cu totul altceva. aceasta se înnobilează. fraza vrea să spună ceva de genul „nu apa este vinovată de problemele umidităţii cu care se confruntă ţările inundate“.În concepţia lui Jean–François Revel14 ideologia este o „întreită dispensă: dispensă intelectuală. mai rar. mai degrabă. a fost întotdeauna la mare cinste. Dispensa intelectuală constă în a reţine din realitate numai elementele favorabile tezei pe care o susţii. Dat fiind că te dispensează de adevăr. însă. el este însoţit şi sprijinit de substanţa sacră a ideologiei care-i capitonează conştiinţa. inclusiv probabilitatea de remuşcărilor în cazul celui care le produce. Acest tip de om „nu este singur. în cazul lor. Dispensa practică suprimă criteriul eficacităţii. care necesită fie o cunoaştere adecvată. explicaţia se reduce la o simplă afirmaţie. cu eventuale consecinţe grave pentru subiect. Dispensa morală anulează noţiunile de bine şi de rău. suferinţe şi nedreptăţi pentru ceilalţi. dat fiind că el însuşi este sursa acestora. ca şi cu pericole. Câteodată. gestul făcut nu mai este ruşinos de vreme ce ajunge el însuşi să îl practice. ideologia ţine loc de morală. un act de credinţă: „Nu socialismului trebuie să i se impute dificultăţile întâlnite de ţările socialiste în dezvoltarea lor“. Absolvirea ideologică a omuciderii şi genocidului a fost un subiect amplu tratat de către istorici. că tot ea a sanctificat delapidarea. în ce-i priveşte pe protagoniştii ideologici. unii politicieni români au o înaltă idee despre propria valoare şi moralitate încât. Abuzul despotic de putere. în slujba interesului personal anterior criticat aspru de candidaţi şi partide nu e numai un banal mecanism psihologic al autoconcesiei. Nimic din toate acestea însă în cazul ideologului care planează deasupra binelui şi răului. ori împiedicând accesul la ele. cea care nu poate emana decât acţiuni benefice“15. rezultă că prin simplul fapt că ei practică asiduu corupţia. ascultându-i. 106 . elimină valoarea oricărui contraargument. ba chiar a inventa această realitate. în lipsa ei. cu multe riscuri de eşec sau eroare în fiecare acţiune.

al filosofiei care se situează în domeniul ştiinţei. El nu poate. diferenţele de structură dintre discursul ştiinţific şi discursul ideologic. o ideologie se fereşte să descopere adevărul prin supunerea propoziţiilor ei verificării empirice sau logice. 3. aici se conturează o opoziţie de scopuri“16. sub forma a trei propoziţii. Ideologia şi ştiinţele sociale interferează. deoarece el nu este falsificabil şi care nu este ideologic. Ştiinţă şi ideologie. deoarece lui îi lipseşte libertatea 107 . ci pentru că el îşi neagă caracterul ştiinţific şi îşi arogă un grad de evidenţă pe care el nu o poate pretinde. cel al dreptului. juridice. care permite receptarea şi interiorizarea mesajelor ideologice fără un efort intelectual deosebit. cel puţin în măsura în care el nu are drept funcţie să justifice o putere. în special pe canalele sensibilităţii şi contagiunii în grup. relevând nonsensurile. Ceea ce este ştiinţific nu este din această cauză şi ideologic. în special la nivelul obiectivităţii şi neutralităţii demersului cognitiv: 1. Prin esenţa ei.4. în acelaşi timp. „pe planul fenomenelor umane. În subcapitolul „Ştiinţă şi ideologie“ din cartea „Langage et idéologie“. Ea trebuie să convingă că sistemul său de valori este cel mai bun şi să împingă partizanii la acţiune pentru impunerea lor. Importantă este analogia formal–exterioară. De aceea. Ideologiile găsesc în adevărurile descoperite de ştiinţe un mijloc ideal pentru a-şi legitima sistemul lor de credinţe. al moralei. ideologiile împrumută elemente conceptuale din filosofia populară sau din operele de vulgarizare ştiinţifică. Această negare provine tocmai din faptul că discursul ideologic este în serviciul unei puteri. istorice. ceea ce ar echivala cu revizuirea nucleului său. Adevărul ei este prestabilit: el constă în câteva scheme logice care să pună în mişcare fundalul emoţional al credinţei în cauză.1. care sunt revendicate ca obiect de studiu de ştiinţele umane şi sunt. arena pentru luptele ideologice. să fie ştiinţific. economice. contradicţiile. Există un discurs raţional.2. aceasta nu din cauză că el este nonştiinţific. Descoperirea adevărului ar oferi surprize neplăcute. deci. 2. Dar dacă există o interferenţă a domeniilor ştiinţifice şi ideologice. politice. Dacă un discurs este ideologic. iar în caracterul sistematic şi coerent al teoriilor ştiinţifice un teren fertil de raţionalizare. Oliviér Reboul enunţă.

adeseori. de a se revizui. cât. atemporală. La un nivel mai adânc. riscul de a vedea dezminţite de către fapte formulele care o legitimează. sub aspectul formei sau al stilului dominant al descoperirilor. ideologia asimilează noile descoperiri şi le integrează în structura logică a discursului său. Pe măsura dezvoltării cunoaşterii ştiinţifice. ştiinţa nu este amorală: în finalitatea ei ultimă. scumpă lui Descartes şi lui Leibniz. reprezintă o particularitate a discursului ideologic. tot astfel sistemul de credinţe al omului de ştiinţă va pune asupra descoperirilor sale o pecete ideologică. nu 108 . caracterizat prin „forţa centripetă“ a ideilor „într-un sistem de cunoştinţe universale şi eterne“. Scopul ei este cunoaşterea realităţii. şi oricât de puternică ar fi rezistenţa lor faţă de răspândirea şi acceptarea noilor cunoştinţe. a unui grup anume.. mai degrabă. Înverşunarea cu care a fost apărată geometria euclidiană sau dogmele religioase în Evul Mediu trădează reziduurile ideologice din cunoaşterea ştiinţifică. Gândirea ştiinţifică este abstractă. duşmăniile. Însuşi Albert Einstein a zis-o: o descoperire se impune mai puţin prin forţa argumentelor prezentate comunităţii ştiinţifice. un excitant pentru interogaţia filosofică a omului de ştiinţă asupra celor mai intime premise ştiinţifice. oricâtă pondere ar avea slăbiciunile umane. poziţii şi prestigii depind de vechea teorie care e pe punctul de a fi detronată. deosebirile de interese. Caracterul pseudoraţional al ideologiilor devine şi mai evident odată cu demonstrarea existenţei unei ideologii a ştiinţei. în mecanica clasică a lui Newton. însăşi cecitatea intelectuală. opera unei rezistenţe strict umane. în luptele care îi divid pe savanţi. presupune un scop. Tendinţa de a vedea în structurile realului relaţii matematice. sau o imagine eternă a lumii. filosofice şi culturale.de a se expune la falsificare. vanitatea. ţineau de stilul clasicismului. obiectivă şi universală. „Barajul ridicat împotriva unei noi teorii ştiinţifice este.. rivalităţile. prin dispariţia progresivă a susţinătorilor vechii teze şi înlocuirea lor în posturi cu noua generaţie de cercetărori“17. După cum orice act de cunoaştere presupune o analiză critică prealabilă a teoriilor anterioare şi respingerea unora dintre ele ca false sau depăşite. care generează o tensiune esenţială între cunoaştere şi imaginaţie la nivelul fiecărei epoci. Nici o putere nu poate să accepte acest risc. atunci“ şi. În fond. ea se bazează pe judecăţile de valoare. ale căror cariere. A deforma realul în funcţie de anumite valori. Însă. sub aparenţa unei coerenţe logice a faptelor. ideologia este un suport negativ. a unei generaţii de savanţi. de a se enunţa sub forma lui „dacă. sub forma unor legi şi propoziţii logice. a structurilor şi funcţiilor acesteia. în consecinţă.

Este o „viziune“ semnificativă asupra unei anumite realităţi. a unei stări de fapt şi. criteriile obiective şi autenticitatea informaţiei rămân elementele decisive care tranşează. pe de altă parte. geometru şi mecanic pentru Descartes..“19 În acelaşi timp în care se constituiau. „ideologice“ la Marx. onirice şi psihanalitice. aceasta se explică prin faptul că funcţia ideologică nu este distrusă prin apariţia gândirii ştiinţifice. fără echivoc: el pretinde să explice realul. a unei intenţii valorizante şi deformate. 109 . „Gândirea ştiinţifică se constituie revenind asupra unui trecut de erori ideologice. psihologice şi sociologice. totodată. distrugându-se cunoştinţe greşit alcătuite. plecând de la un moment de criză internă a acesteia.“18. o astronomie şi o fizică matematică. în structurile şi funcţiile sale. stimulează structurări imaginare. poate. tradiţiile miturile şi. gândirea ştiinţifică dezvăluie cunoştinţele anterioare ca false şi nu ca ideologie. în final. „neopozitiviste“ la Althusser. ideologia l-ar deforma în funcţie de anumite valori pe care ar dori să le găsească înscrise în el. „psihanaliste“ la Bachelard.. imaginaţia şi afectivitatea. „Ea nu are sursa sa la suprafaţă. aşa cum este el.). Aceste forţe centripete decurg din două surse. algebrist pentru Leibniz. dezbaterea. Este o filosofie a ştiinţelor care demască aceste erori ca ideologice – „metafizice“ la Comte. Scopul cunoaşterii este obiectiv. pe acest teren cel puţin. amestecate în mod indisociabil. universal. O ideologie este expresia unui scop normativ care se pretinde obiectiv. Între gândirea ştiinţifică şi gândirea ideologică se instituie o luptă pentru supremaţie. Critica psihanalitică a raţionalismului ştiinţific făcută de Gaston Bachelard evidenţiază geneza unei ideologii a ştiinţei.mai puţin adevărat este că. Scopul ideologiei exprimă un real aşa cum ar dori ea să fie. categorii. în secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea. Pe de o parte. Dacă ştiinţa s-ar strădui să explice realul şi să-l cuantifice prin legi. Dacă ideologia renaşte astfel din cenuşa sa ştiinţifică. modele. apărea o ideologie ştiinţifică. Se pune întrebarea în ce sens sunt ideologiile obstacole epistemologice în calea apariţiei unei gândiri ştiinţifice? Constituindu-se ca ştiinţă. de unde aspectul său în esenţă echivoc. ci că ele coexistă. ea izvorăşte din reacţii mai intime (. Se cunoaşte împotriva unei cunoaşteri anterioare. pe terenul însuşi al observaţiei. inconştientul colectiv furnizează acestor forţe centripete cadre. tendinţe subconştiente şi inconştiente. visul unei naturi integral matematizabile pusă în scenă de un zeu matematician.

şi o autonomie a procesului cercetării care ar conţine într-însul propria sa valoare. aceasta se explică prin aceea că ea exprimă o dorinţă. Dacă unitatea ştiinţei nu există în fapt şi. un scop normativ care tinde să disimuleze realitatea. Acest proces de transfer al creditului. mai aproape de noi. chineze sau germane. se vorbeşte în continuu despre ea. dar. Pentru a restitui unui concept ştiinţific sclerozat supleţea sa. deci.În „Noul spirit ştiinţific“. Acestea pot înrâuri instrucţia viitorului om de ştiinţă. îşi afirmă specificitatea faţă de domeniul ideologic şi ea se constituie şi se dezvoltă în opoziţie cu influenţele ideologice renăscânde din cadrul sau din afara ei. Prin prisma acestor schimbări de sens se manifestă concomitent fecunditatea conceptului şi progresului ştiinţific. Dar specificitate nu înseamnă nici independenţă. nici autonomie absolută. precum şi condiţiile în care îşi exercită practica ştiinţifică. descoperirile microfizice au aceeaşi valoare ştiinţifică. totuşi. puterea sa transformatoare. Ar exista. viaţa sa ştiinţifică. A stabiliza definitiv un mod de gândire pozitiv sau ştiinţific apărea a fi mijlocul şi garanţia unei reorganizări sociabile stabile şi definitive. sociale sau economice. Cercetările ştiinţifice se dezvoltă într-o istorie în care ar fi un procedeu ideologic să se facă abstracţie de ele. «prin 110 . Funcţia ideologică generală a ştiinţei este definită de Auguste Comte drept „pretenţia de a conferi un credit dobândit pe drept în numele generic de «ştiinţă» unor afirmaţii al căror adevăr nu poate fi dovedit de nici una din ştiinţele constituite. din domeniul ştiinţific la un domeniu extraştiinţific. că ea ţine de o ideologie sau chiar o întemeiază. nici o inchiziţie nu l-a putut împiedica pe Galilei să progreseze în descoperirea legilor mecanicii cereşti şi. Pentru Auguste Comte ea a fost o ideologie de reorganizare socială la scară mondială. prin obiectivele. metodele şi rezultatele sale. Se poate afirma chiar că ele nu au o valoare ştiinţifică decât în măsura în care ele scapă de ideologiile politice ale societăţilor unde au fost produse. o înrâurire directă a ideologiilor asupra cercetării ştiinţifice prin obiective impuse omului de ştiinţă şi prin mijloacele puse la dispoziţia sa. mai precis. evitându-se astfel ca el să poată dobândi o existenţă autonomă ideatică desprinsă de real. indiferent dacă ele izvorăsc din laboratoare americane. independentă de orice ideologie. va fi necesar să i se integreze condiţiile experimentale ale folosirii lui. E dificil de conceput o contaminare a gândirii ştiinţifice prin ideologii politice. religioase. Gândirea ştiinţifică. Bachelard observa că „un concept are cel mai mult sens în momentul în care îşi schimbă sensul“.

ştiinţele. Astfel. Ideologia ştiinţei este. voluptatea autoamăgirii. fie 111 . a garanta succesul tehnicii. sociale şi economice. Limita de dezvoltare a acestei ideologii ştiinţifice apărea încă din 1937. A crede în ştiinţă înseamnă a instaura o ordine ştiinţifică. Acesta era preţul de plătit pentru instaurarea încrederii oarbe în puterea taumaturgică a ştiinţei. al informaţiei exacte. Acest sistem este experimentat zi de zi prin intermediul publicităţii şi propagandei: eticheta = ştiinţific = este necesară şi suficientă pentru a obţine vânzarea produselor. ideologia dominantă a lumii contemporane. se stimulează şi se glorifică funcţia ideologică a ştiinţei însăşi.intermediul etichetei ştiinţific». al argumentaţiei. cărora le revine meritul de a fi dat o expresie teoretică precisă şi globală ideii conform căreia greşelile noastre – în măsura în care le provin din cauze exterioare gândirii – nu pot fi corijate de simplul efect al reflecţiei critice. un rol indiscutabil mai puternic decât slăbiciunile propriu-zis intelectuale. Dacă. însă nu datorită informaţiilor noi. În felul acesta. cercetarea fundamentală. într-un panaceu spre care se îndreaptă toate aspiraţiile ultragiate de durerea înşelată a Speranţei. recuperează şi anexează gândirea ştiinţifică sub denumirea de „ştiinţă“. în cea de-a doua ideologia pare să repurteze o victorie definitivă. într-un anumit sens. Ea s-a transformat într-un fetiş. Eroarea nu poate fi contracarată decât de rezistenţa elementelor care o contrazic. ci din simpla necesitate de a răspunde unor noi exigenţe. în mod corelativ. în „Cea mai bună dintre lumi“ de Aldous Huxley: ştiinţa constituia acolo obiectul unui cult generalizat dar. într-o primă fază de opoziţie. ori de rapiditatea cu care acceptăm să ne schimbăm punctul de vedere. ideologia. a impune linia politică. Stimulându-se şi glorificându-se ştiinţa. La limită. iluzia că nu păcătuieşti pentru că slujeşti Binele – joacă. tentaţia fructului oprit. într-o forţă magică. indiferent că filosofii susţin contrariul. în vicii de raţionament. fie practice. care părea învinsă de constituirea şi dezvoltarea ştiinţelor. în geneza erorii. Până la Marx şi Engels. ideologia ştiinţei omorâse ştiinţele. tot ce este ştiinţific este adevărat şi tot ce este adevărat este ştiinţific. deoarece. ştiinţele păreau învingătoarele ideologiilor. ea pare să domnească în ţările industrializate ca şi în ţările în curs de dezvoltare sau subdezvoltate care aspiră să-şi soluţioneze problemele creşterii economice şi ale nivelului de trai prin dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii. în insuficienţele metodei şi ale procedurilor de verificare. dispăruseră întru totul. dincolo de antagonismele politice. Într-adevăr. ne pare a fi resortul fundamental al acestei funcţii ideologice a ştiinţei“20. a impune teorii. toate încercările filosofice asupra greşelii vedeau originea acesteia în erori tehnice.

învăţământ. rezistente. istoria a demonstrat cum ideologia dusă până la delir ajunge să orbească şi minţile cele mai savante. În opera lui Marx. Marx şi Engels nu se întorceau pur şi simplu la pragmatism. după care o societate încă raţională. ba chiar unor societăţi întregi. posedă o obiectivitate practică. care-i lipsit de posibilitatea verificării şi este dispus să-i creadă pe cuvânt pe ideologi. Politica poate să-şi exercite aici influenţa. care nu se sfieşte să adopte formele ipocriziei banale. acestea nu au un alt statut decât cel de justificări mincinoase. a căror sacră misiune ar trebui să fie nu anularea surselor cunoaşterii. pe măsură ce domeniile sunt tot mai riguroase. ori de câte ori este cazul. alienarea desemnează procesul de înstrăinare a propriei noastre identităţi prin care noi adoptăm adesea ideologia clasei care ne domină. În loc ca îmbogăţirea informaţiei prin experienţă să servească 112 . dar mai degrabă ca o pasiune a spiritului decât ca reflectare a luptei de clasă. cât mai ales deturnarea publicului. acest paradox. dispune de mijloace de comunicare. ci dimpotrivă. Lupta împotriva falsificării datelor obiective este grea. la intruziuni. politică şi morală ce-i permit să modeleze mentalităţile şi credinţele claselor dominate. sunt unelte forjate pentru şi prin acţiunea directă. De o cu totul altă natură este pătrunderea ideologiei în lumea ştiinţei unde ea falsifică. fie ele lipsite de obiectivitate teoretică. lipsită de orice ingredient materialist. cu atât mai mult cu cât acestea nu vizează neapărat influenţarea mediului ştiinţific. pare să satisfacă în secret necesitatea înalt–spirituală a minciunii. Cu teoria lor despre ideologie. decurge şi deformarea ştiinţei de către ideologie. de cultură. şi mai mult. amăgitoare şi fără eficacitate ale actelor noastre. de îndoctrinare religioasă. prin teroarea intelectuală a corolarilor săi naturali: frica şi conformismul. mutilează. adică la ideea după care concepţiile noastre. Tocmai din această necesitate. care ajung să asimileze o concepţie despre lume. clasa dominantă.pasionale. poate tocmai pentru că sursele falsităţii se află chiar în noi înşine. în beneficiul tezei ideologice. deci. deturnează faptele precise. În teoria marxistă a ideologiei. admite că ea. Clasele dominate aderă la o ideologie contrară propriilor interese. un element– cheie al bătăliei ideologice pe care o susţinem în arena politică „de acasă“. difuzare a informaţiei. prin însăşi natura lor. străină de propria lor condiţie. de cele mai multe ori trivială şi efemeră. De asemenea. Ideologia. Fără îndoială că înşelăciunea devine tot mai dificilă. Orbirea voluntară sau semiconştientă provin din faptul că dorinţa noastră este considerată adeseori realitate exterioară şi. Numai că disciplinele cu largi marje de incertitudine se pretează la manevrări.

Unii critici ai pozitivismului au sugerat că. 113 . Ideea că omul este bun de la natură. unii cercetători au confundat studiul realităţii obiective cu propriile lor aspiraţii sau angoase provocate de criza civilizaţiei din societăţile omului alb. pe plan ştiinţific. Ei considerau că marxismul a fost substanţial influenţat de încrederea iluminismului în raţiunea ştiinţifică şi în concepţia derivată a progresului socio–uman ca posibilitate de stăpânire a naturii prin acumulare de cunoştinţe. Pe scurt. Persistenţa acestei teze a servit în cercetările ulterioare din antropologia culturală. de exemplu. ca acţiunea să programeze a priori prezentarea informaţiei. Nu de puţine ori savantul se agaţă de propria-i grilă interpretativă şi respinge faptele rebele faţă de teoria pe care o slujeşte. politice sau culturale. dar că societatea îl corupe a servit de paravan ideal vânătorii de sclavi şi atrocităţilor comise de conchistadori. Aşa cu stat lucrurile în secolul al XVIII-lea. ideologiile renasc mereu. se întâmplă invers. membrii cei mai proeminenţi ai Şcolii de la Frankfurt. mai ales când este vorba de ştiinţe sociale. mare parte din ştiinţele naturii este ea însăşi ideologică. Dezbaterile privind statutul ştiinţelor naturii sunt stimulate de eşecul progresului ştiinţific în a oferi condiţii de viaţă mai bune sperate de mulţi oameni în secolul trecut. Conform lui Horkheimer. Dacă asupra spiritului ştiinţific nu se exercită o constrângere raţională. Susţinătorii acestei opinii care şi-au manifestat neîncrederea faţă de capacitatea ştiinţei şi tehnologiei de a soluţiona problemele societăţilor industriale au fost Herbert Marcuse. când credinţa în bunătatea nativă a sălbaticilor (graţie faptului că au scăpat de forţa corupătoare a civilizaţiei. despotismului şi „superstiţiilor“) reprezenta piesa supremă din arsenalul ideologic al Luminilor. religioase. drept fundal inconştient pentru idealizarea identităţilor culturale a societăţilor primitive. Max Horkheimer şi Theodor Adorno. poate şi el să devină o pradă a ideologiei. fapte ce rezidă din tot felul de prejudecăţi morale. fără nici un raport anume cu tema cercetării de bază. Recurenţa ideologică ce a stat la baza evitării în descrierea ştiinţifică a cruzimii şi violenţei omului primitiv a fost tocmai persistenţa acestui postulat filosofic al Luminilor. Uzura arsenalului de argumente ştiinţifice ale unei ideologii este preludiul naşterii unei ideologii a ştiinţei. reactualizat de presiunea mediului contemporan. apariţia mişcărilor ecologice şi antinucleare sunt doar exemplele cele mai evidente ale acestei frământări. folosirea raţiunii devenise exclusiv „instrumentală“. pe lângă inexistenţa unei diferenţe evidente între ştiinţă şi ideologie.la calcularea cât mai corectă a acţiunii. o dată cu progresul ştiinţei.

În interiorul acestei continuităţi. discuţiile despre scopuri fiind domeniul propagandei. a cărui teză centrală era că: „universal operaţional închis al civilizaţiei industriale dezvoltate cu terifianta ei armonie între libertate şi oprimare. conform lui Horkheimer. Paradigma conţine caracterele şi proprietăţile unui model general. moment în care se propune una sau mai multe paradigme noi.“22 Atacul împotriva presupusei neutralităţi a ştiinţei şi ascensiunii ei ca model al gândirii raţionale a atins apogeul în operele lui Herbert Albert Marcuse. În ziua de azi. ele aparţin unor modalităţi de înţelegere. predeterminând activitatea cercetătorului. raţiunea a fost redusă la un jargon tehnic despre mijloace. fiecare paradigmă se dovedeşte insuficientă pentru punerea de acord a discrepanţelor şi anomaliilor. Toată cercetarea ştiinţifică se înscrie în cadrul trasat de stilul epocii sale. productivitate şi distrugere. oricât de supuse erorii ar fi fost. În influenta lui carte „Structura revoluţiilor ştiinţifice“. în „paradigma“ timpului. O paradigmă este stabilită de „realizări ştiinţifice universal recunoscute. Kant. Kuhn. diferitele moduri de gândire se ciocnesc reciproc. cel puţin se dezbăteau scopurile vieţii Omului.“21. Adam Smith au fixat posterităţii pentru mult timp termenii în care se vor pune problemele într-un anumit domeniu de cercetare. Lavoisier. Opera lui Newton. conforma lui T. în special în Omul unidimensional. aşa cum o fac Michel Foucault sau Louis Althusser. în cele din urmă. Dezbaterea obiectivelor societăţii a fost ocultată de instrumentalizarea raţiunii. căci nu se poate susţine că orice realitate intelectuală este. de faptul că aceasta a devenit slujitoarea dominării tehnice. Metoda ştiinţifică a fost etalată ca un criteriu dar. În acest sens. empirică şi raţională a ştiinţei ca acumulare continuă de fapte acceptate ce relevă progresiv natura reală a lumii.„În marile sisteme filosofice ale trecutului.“23 Atacurile la adresa infailibilităţii ştiinţei a venit din partea filosofiei anglo–saxone a ştiinţei. Thomas Kuhn a contestat imaginea tradiţională. De aici şi până la a nega orice diferenţă între cunoaştere şi ideologie. „ştiinţa este determinată în privinţa ţelului şi direcţiei sale nu doar de propriile tendinţe. orice gândire este condiţionată de un fundal ideologic. 114 . Dimpotrivă. organizare şi modificare a societăţii şi naturii. care pentru o vreme oferă probleme şi soluţii model unei comunităţi de practicanţi. ci. ştiinţa a procedat prin salturi de la o paradigmă la alta. Etapele tehnologică şi pretehnologică împart anumite concepte fundamentale al omului şi naturii ce exprimă continuitatea tradiţiei occidentale. de fapt. o ideologie.“24 Cu timpul. e o distanţă mare. şi de viaţa socială. creştere şi regresie este preprogramat în această idee a Raţiunii ca proiect istoric specific. Descartes.

ierarhii ale păcatelor şi nivele de sanctificare. Religie. ce gravitează mereu în jurul mântuirii individuale.3. Negarea sau justificarea absurdă a faptelor nu au decât un singur scop: salvarea paradigmei. de proiecţia coerentă a unui anume moment de cunoaştere. interioară şi strict obiectivă. într-o lumină dezirabilă. În cadrul acestei teorii. devine posibilă reinventarea conflictelor pentru fiecare grup social sau mişcare politică. numai că. Deşi Thomas Kuhn nu a susţinut niciodată că nu existau motive întemeiate pentru a decide între paradigmele concurente. Ideologiile trebuie să depună eforturi susţinute pentru integrarea unitară a diversităţii şi pentru a-şi readapta permanent interpretările la exigenţele cotidiene. ideologia fiind considerată drept singura cunoaştere adevărată. încă o dată. extrema dreaptă). el a accentuat că aceasta nu reprezintă o simplă chestiune de experimentare şi apel la argumente. nu ideologice. extrema stângă. ci mai degrabă de o teorie. se află înscris cercetătorul. de producţie tind să-şi creeze fără încetare propriile instanţe de legitimare şi propriile norme de activitate. Acolo unde religia nu putea oferi decât răspunsuri evazive. adevăratul sens al acţiunilor colective. ideologie şi utopie în gândirea politică. Ea reînnoieşte valorizarea diferenţiată pe care o realiza. Ideologia îşi propune să desemneze. ideologia îşi legitimează acţiunile prezente prin raportare la un viitor prezentat într-o manieră.1. de vreme ce în ambele cazuri avem de-a face cu 115 . criticile sale rămân ştiinţifice. să contureze modelul societăţii legitime şi superioritatea sistemului său de valori. să indice care sunt deţinătorii legitimi ai autorităţii. În ceea ce priveşte acţiunea şi scopurile sale legitime. Frontierele influenţei ideologice sunt imposibil de fixat. religia. De aceea. făcând din cunoaştere o simplă succesiune de interpretări ideologice. în linii mari. 4. nu de o ideologie. desigur. ideologia desemnează valori şi le decide ierarhia. Şi cum această construcţie este legată de experienţa fiecărei culturi sau clase sociale. ideologia va trebui să ofere răspunsuri plauzibile chiar şi atunci când nu pot fi avansate argumente infailibile de tipul dogmei religioase. căci ideologia oferă semnificaţii generale într-o lume în care numeroase practici sociale îi refuză prezenţa: activităţile ştiinţifice. desemnând grade de puritate şi perfecţiune. finalităţile pe care comunitatea trebuie să le propună şi mijloacele de a ajunge la ele. În cazul paradigmei. este vorba de o reprezentare ştiinţifică. după propria-i logică. există puncte comune în construcţiile alternative ale religiei (calea binelui şi calea păcatului) şi dihotomiile aserţiunilor politice (linia neagră şi linia roşie.O atare poziţie conduce la scepticism. tehnice.

Ea poate.discursuri practice ce se conformează exigenţelor impuse de cuplul legitimare/invalidare. clasă. Ideologia nu dispune de acest recurs şi trebuie să propună valori sociale legate de acţiunea colectivă. refuza adversarului ideologic ceea ce religia acordă adeseori celui (celor) de altă credinţă în vederea iertării greşelilor sale. exaltând valorile spirituale şi încurajând adeseori o oarecare detaşare faţă de problemele lumeşti (budismul. Această generalizare ideală pe care o realizează ideologia nu este o pură imagerie fără contur şi conţinut: este vorba despre o generalizare explicită numind marile roluri sociale şi afirmând în mod patetic. o paradigmă care să justifice valorile sale. chiar şi atunci când obiectivele sale riscă în orice moment să-şi dezvăluie relativitatea. pentru organizarea socială el afirmă şi repetă că societatea este şi 116 . să incite pe fiecare la contribuţii concrete în cadrul colectivităţii. Discursul feudal. Religiile camuflează violenţa socială. Acest lucru trimite cu gândul la fanatismul pe care îl poate dezvolta gândirea ideologică. Pentru ca acţiunea să fie posibilă. va trebui ca limbajul să participe la întreţinerea loialităţilor individuale faţă de colectivitate şi a jocului de identificare a eu-lui în grup. Ideologia politică reia demersul mitic şi religios de identificare a indivizilor. Apelând la un grup sau acţiune particulară (partid. jansenismul). necesitatea acestor roluri. ideologia politică împiedică accesul la aceste evaziuni. chiar brutal. aceea de a asigura consensul social în jurul unui model construit de ea. fiind pusă în situaţia de a crea şi recrea argumentele necesare impunerii propriilor valori. Ideologia va putea astfel reconstrui o violenţă simbolică nu mai puţin radicală ca aceea din unele religii: inamicul intereselor şi valorilor grupului legitim nefiind mai puţin condamnabil decât cei lipsiţi de credinţă. susţine că toţi oamenii sunt egali. religia poate eluda violenţa discuţiilor aprinse pe seama valorilor. Dar dacă religia este în măsură să-şi fundamenteze valorile pe un principiu. În plus. oferind în acelaşi timp fiecăruia refugiul unui dialog cu divinitatea. fanatism pe care raţionaliştii îl atribuiau în mod exclusiv religiei. taoismul. naţiune). transferând interesul pe importanţa valorilor spirituale şi pe mântuirea individuală indispensabilă. cu atât mai puţin contestabil cu cât el este imposibil de verificat. ideologia este privată de această garanţie absolută. dar este vorba despre o egalitate în faţa lui Dumnezeu şi a morţii. ea le desemnează limitele şi creează instrumentele de mărire a unităţii vizate. de exemplu. Ideologia politică reactivează funcţia tradiţională a miturilor şi religiilor. fără a putea apela la instanţa unei autorităţi incontestabile. de asemenea.

dacă nu raţional. Când profeţii se avântă în ideologie ei devin oameni de acţiune şi lideri politici“25. dat fiind că noţiunea de monarhie de drept divin conferea catolicismului rolul de a legitima absolutismul. fie acesta şi un credincios devotat. preschimbată în credinţă. capătă chip de eveniment: are loc astfel trecerea de la logică la epilepsie. nu este suficient pentru a explica un sistem ideologic şi nici capacitatea sa de incitare la acţiune. iluzia consolatoare. Ideea primită poate fi pasivă. proiectându-şi în ea flacăra şi nebunia. Ideologul crede şi reuşeşte să-i facă şi pe alţii să creadă că el deţine un Adevăr global. Aceasta este cu atât mai necesară. ca şi o doză de eficacitate. în orice caz. dar omul o însufleţeşte. slujită de un exerciţiu totalitar menit să-i legitimeze absolutismul puterii. 117 . deoarece există reformatori religioşi. activându-le. sau Komeini (Iran). Distincţia dintre ideologie şi religie este uneori delicată. selecţionate în numele unei cauze. ea fiind un amestec indisociabil de emoţii puternice şi idei.trebuie divizată în trei caste: nobilimea. putem considera revocarea edictului de la Nantes şi persecutarea protestanţilor de către Ludovic al XIV-lea drept un act deopotrivă religios şi ideologic. Procesul cristalizării ideologice demonstrează că ideologia nu este neutră sub raport afectiv. scuza. ideologul solitar fiind relativ inofensiv. ca ideologie. Vom putea înţelege acest lucru citindu-l pe Cioran: în „Genealogia fanatismului“ din „Tratatul de descompunere“. doctrinele şi farsele însângerate. fanatismul. Ideologia „este mult mai activă decât prejudecata. La fel.. clerul şi starea a treia şi caută să clarifice. „care-şi prelungesc religia ca ideologie politică şi socială. şi aici rezidă una din componentele sale esenţiale – ea acţionează asupra maselor. Nu se poate vorbi despre o ideologie decât în prezenţa unor credinţe colective. cum spunea Max Weber. Aşa se nasc ideologiile. precum Savonarola (Italia). manifestări de fanatism şi nu de cunoaştere lucidă. Pentru Shils. cu cât. fondat pe probe obiective. ca şi în „Istorie şi utopie“: „În sine orice idee este neutră. şi să regândească acest sistem de inegalitate. credinţa ideologului se învecinează cu cea a profetului sau a reformatorului religios. care în numele unei etici universale a însângerat Florenţa. „comprehensibil“. colectivă fiind“26.. sau ar trebui să fie. şi nu cu cea a savantului. Pe de altă parte. în vreme ce ideologia este invariabil activă. deşi le include pe toate acestea. ea se inserează în timp. Dar ideologia nu relevă distincţia dintre adevăr şi fals. mania inofensivă sau ideea primită. impură. Ideologia conţine întotdeauna un element. eroarea banală.

le sfărâmă sau le exaltă. al terorii – lepră lirică prin care molipseşte sufletele. Ce altceva este Căderea. Orice intoleranţă ideologică sau prozelitism dezvăluie fondul bestial al entuziasmului. pasiunea pentru dogmă. nonexistentul său a fost declarat nonposibil.. bunul său el vrea să vi-l împărtăşească.. statornicirea într-o dogmă? De aici rezultă fanatismul – tară capitală. Când refuzi să admiţi că ideile pot fi schimbate între ele. Puterea [omului] de a adora este răspunzătoare de toate crimele sale. pot dori o lume perfectă. adică o lume inexistentă. Utopicii. contradictorie. Absoluturi. Sub hotărârile ferme se înalţă un pumnal. în inaptitudinea pentru pacea desăvârşită. el nu vă iartă că trăiţi dincoace de adevărurile şi mâinile sale. Certitudinile sunt aici nenumărate: înlăturându-le. Istoria nu este decât o defilare de false. Adevăraţii criminali sunt cei care stabilesc o ortodoxie în planul religios sau politic. niciodată nu te poţi feri îndeajuns de ghearele unui profet. Utopia. chiar în numele cerului.. o succesiune de temple înălţate unor pretexte. care îi dă omului gustul eficacităţii. atins de hamletism. Într-un spirit arzător regăseşti un animal de pradă deghizat. care se consideră astfel.. dar nu cred în realitatea ei. convertim în absolut obiectele viselor şi intereselor noastre. decât urmărirea unui adevăr şi siguranţa de a-l fi găsit. o stimulează să-şi radicalizeze demersul.. în megalomania prometeiană a unei rase îmbuibate de ideal care explodează sub presiunea convingerilor (. el supune. pentru că este incapabilă să conceapă că mai există şi altceva în afara ei. cel care iubeşte peste măsură un zeu îi constrânge şi pe ceilalţi să-l iubească şi îi extermină dacă refuză. ochii înflăcăraţi prevestesc crima.“27 Căci ideologia este.. al profeţiei. sângele curge. cuvântul a deschis calea unui mod de gândire bazat pe proiecţia viitorului în termenii posibilului. cei care disting între credincios şi schismatic. Niciodată spiritul şovăitor. Intolerantă. Când omul îşi pierde «facultatea» de a fi indiferent. nu a fost primejdios: principiul răului rezidă în tensiunea voinţei. Eşecul repetat nu o face să se pună sub semnul întrebării. 118 . o înjosire a spiritului în faţa Improbabilului.. să vi-l impună şi să vă desfigureze.. înlăturaţi mai ales consecinţele lor: veţi reconstitui astfel paradisul.).. Cu toate acestea. De vreme ce More se gândise la o finalitate critică şi constructivă când a descris insula imaginară. Depărtaţi-vă de el când înalţă vocea. isteria sa. termen inventat de Thomas More (ca simplă transliteraţie a formei greceşti a cuvântului) semnifică o ficţiune care nu avea „un loc al ei“. fiindcă este dotată ci strania facultate de a acţiona într-un mod opus propriilor ei principii. al cetăţii sau al altor pretexte: satir al singurătăţii voastre. ci dimpotrivă. el devine un asasin virtual. care nici nu se numesc şi nici nu se autopercep astfel – de la Platon la Campanella – speră în lumea lor perfectă. în egală măsură... Utopicii.Idolatri din instinct. fără a avea vreo clipă sentimentul că şi le trădează. intolerantă şi contradictorie. ..

este privat de funcţia–semnificaţie originară se poate spune. ea însăşi membră a societăţii reale la ale cărei activităţi participă în mod politic cultural. în acelaşi timp. Dacă termenul de utopie. pentru Mannheim utopia nu este nimic altceva decât un complement al ideologiei. Pentru Mannheim. dublându-şi apărarea ordinii sociale stabilite cu referiri la un trecut mitic. Pe scurt. plasând ideologiile revoluţionare pe un talger al balanţei (şi rebotezându-le utopii). ideologiile nu-şi pot refuza dimensiunile utopice. conservatoare şi integratoare. într-un fel sau altul. îşi va găsi forme de legitimare şi o conştiinţă socială nouă. 119 . utopia este întotdeauna candidată la statutul de ideologie conservatoare în societatea la a cărei dezvoltare concură şi în care. Aşezând în prim planul finalităţilor sale apărarea unei instituţii. gândirea întotdeauna transcende existentul. o dată cu Oscar Wilde că „progresul înseamnă realizarea utopiilor“ („The Soul of Man unde Socialism“. odată instalată. Această ambivalenţă ne obligă să nuanţăm distincţia pe care o face Mannheim între ideologie şi utopie. îndeplineşte o funcţie ideologică prin raportare la această instituţie care este partidul. pe de altă parte. în măsura în care este inseparabilă de structurile organizaţionale ale unei mişcări ideologice (al cărei element ea a devenit deja). Lucru confirmat şi de faptul că acele moduri de gândire ce transcend situaţia imediată într-un sens conservator sunt denumite de Mannheim „ideologii“. specificul utopiei lui Mannheim se găseşte în funcţiunile sale revoluţionare. această ficţiune mentală ce nu este localizată niciunde. într-adevăr. că este „posibil ca utopiile de astăzi să devină realităţile de mâine“.Karl Mannheim a fost poate autorul cel mai influent în procesul de distrugere a semnificaţiilor care l-au făcut pe More să inventeze termenul „utopia“. Pe de o parte. utopia. pentru că. Dar a vorbi despre un mod de gândire care trascende ceea ce există într-un timp oarecare nu înseamnă prea mult. prezentat drept ideal justificator al conduitelor conservatoare contra dinamicii revoluţionare. poate fi o utopie revoluţionară şi o ideologie vizând conservarea unei ordini sociale stabilite. birocraţia politică). Dacă recurgem la o comparaţie. dotat cu toate calităţile de puritate şi rigoare. cu Marcuse că „drumul spre socialism poate trece numai de la ştiinţă spre utopie şi nu de la utopie la ştiinţă“. iar ideologiile conservatoare (ideologiile pur şi simplu) pe celălalt. Ambivalenţa ideologiei care. utopia se poate afla în situaţia de a fi în acelaşi timp revoluţionară şi revendicativă. 1950) sau cu Lamartine. nu poate fi înţeleasă fără o analiză atentă a legăturilor dintre ideologia propriu-zisă (discursul său) şi organizaţie (partidul. Invers. utopia este doar un mod e gândire care „transcende“ realitatea existentă într-o direcţie revoluţionară.

Redusă la funcţia ei în societate. înseamnă a o descalifica ca idee. Funcţiile ideologiei şi discursul ideologic. Este în acelaşi timp un joc al inteligenţei şi o „eliberare în imaginar“ (expresie aparţinând lui Gérard Athabe).. un cod care să-i permită să exprime experienţele sale. călăuzit de reprezentarea a ceea ce este dezirabil şi de voinţa acţională. a tipului. Dintre această opoziţie între un prezent respins şi un viitor glorificat (al cărui triumf este prezentat ca fiind ineluctabil. Utopia este un amestec de raţionalism pueril şi de angelism secularizat. evaluativă 3. programatică (prescriptivă). diformului. Deşi puţin polemică şi mai obiectivă. utopia se opune de asemeni tragediei. opoziţia absolută obligând la construirea unei viziuni asupra lumii ce-şi asumă totalitatea întrebărilor şi răspunsurilor privind problemele esenţiale. izgonind iraţionalul şi ireparabilul. pe baza căruia să putem observa modul în care afectivitatea şi imaginarul agenţilor sociali ar fi investite şi focalizate.“28 O utopie propriu-zisă este o operă de critică socială în care autorul îşi închipuie o societate cu totul diferită de cea în care trăieşte şi care nu există nicăieri.. „În mentalitatea utopică inconştientul colectiv. evaluativă 4. să justifice acţiunile şi încercările sale (precum războiul) şi care să-i ofere un proiect comun. proprie oricărei utopii). El întoarce spatele la tot ce ar putea zdruncina credinţa sa ori paraliza dorinţa sa de schimbare.1. deoarece: „A face dintr-o idee un obiect social. explicativă 2. de exemplu la aceea de a justifica sau transforma ordinea stabilită.“ 30 Unii autori se opresc la următoarele funcţii al eideologiei: 1. ideologia nu poate fi decât tendenţioasă şi îşi pierde întreaga credibilitate. ascunde privirii anumite aspecte ale realităţii.32 120 . decurge o dialectică totalitară. ea tinde spre consolidarea omogenului. „Potrivnică anomaliei.“ 29 4. o redublare simbolică. asimetriei. pe când o ideologie revoluţionară este apărarea şi ilustrarea unei acţiuni politice şi sociale care urmăreşte să transforme realul.4. În concepţia sociologilor cunoaşterii.Nu există discurs ideologic care să fie o simplă redundanţă a existenţei sociale. această concepţie are un sens peiorativ. funcţia unei ideologii este de a servi de cod implicit unei societăţi. paroxism şi chintesenţă a istoriei. a repetiţiei şi dogmatismului.

a civilizaţiei creştine. Funcţia partizană (de identificare). O ideologie este un ansamblu de reprezentări prin care un grup îşi afirmă identitatea. a Occidentului. individuale şi colective. Funcţia ocultativă.. a proletariatului internaţional. în spatele cărora se ascund multe pasiuni mici şi interese meschine. O ideologie nu-şi propune să cunoască realul. a maselor de oameni ai muncii. ca în imaginile visului“34 3. rituri. ea s-ar distruge. şi vicleniile ei sunt nenumărate împotriva unei realităţi sociale care recurge la violenţă contra ei şi o reprimă. Prin ceremonii. sunt comune şi specifice unui grup. Nu numai că ea trebuie să mascheze faptele care o contrazic sau motivele întemeiate ale adversarilor ei. a cuceririlor revoluţiei etc. dar şi printr-o anumită constrângere. vom observa că aceste funcţii pot fi cofundate cu cele ale ştiinţei sau teoriei politice. o ideologie este prin definiţie partizană. Orice ideologie ar veni inerent în conflict cu alte ideologii.. Sensul este dat de judecăţile de valoare care implică o dimensiune normativă asupra realităţii. aparenţe grandioase.) „O ideologie camuflează ceea ce exprimă.. fiecare din membrii grupului devine conştient de faptul că aparţine aceleiaşi comunităţi.. dacă-i vom atribui un sens. de la seducţie până la violenţă. ci să-l justifice sub aparenţa posibilului. trecând prin cenzură şi disimularea faptelor“. Dorinţa nu se arată în goliciunea ei. „care luptă pentru adevăr şi care trebuie să se încline în faţa faptelor sau în faţa teoriilor mai conforme cu faptele. Datorită faptului că aparţine unei comunităţi şi este polemică faţă de altele. (. Ea trebuie să ia în serios 121 . Spre deosebire de ştiinţă. simboluri etc.“ (. a libertăţii spirituale. Ea ne va spune cum ar trebui să arate. Diferenţa specifică este dată de caracterele ideologice ale demersului cognitiv şi ale discursului.). Orice ideologie se pretinde raţională. toate acestea sunt măşti nobile. o ideologie luptă pentru a învinge. aşa cum lumina distruge întunericul. a face din ea propria ta ideologie. „A adera la grup înseamnă a-ţi însuşi propria lui ideologie. dar mai ales ea trebuie să-şi ascundă propria ei natură.Fără a nega caracterul lor specific şi forţa lor de sinteză şi analiză. manifestări colective care exprimă ideologia. a lumii libere. Prin ideologie. O psihanaliză a dorinţei ar avea ca sarcină să dezvăluie năvălirea camuflată a dorinţei în reprezentările din care ele sunt alcătuite. Conţinutul acestor reprezentări: credinţe. Apărarea patriei. această conştiinţă de a forma o comunitate şi de a se diferenţia de celelalte este în permanenţă întărită“33 2. Funcţia justificativă a ideologiei. diferită de celelalte. „O ideologie este în mod necesar disimulatoare. Ea transformă interesele particulare în interes general sau în ideal dezinteresat. imagini. Dacă ea ar recunoaşte esenţa sa de ideologie. 1. Aceasta înseamnă că ea se impune nu numai prin raţiune şi probe.

ceea ce face ca ea să fie orice altceva decât o simplă viziune asupra lumii este că ideologia se află întotdeauna în slujba unei puteri. El se justifică fie prin consensul cetăţenilor.“35 „Ideologia justifică puterea într-un mod raţional. prin consens sau necesitate. ceva ce el nu poate distruge. aşadar. nici atinge. de artă. Ideologia ar avea. de credinţele religioase sau tradiţionale. o gândire care pretinde să ne înveţe în timp ce ea ne îndoctrinează. caracteristică Ancien Regim-ului (regele este de „drept divin“. „reprezentant al lui Dumnezeu în regatul său“) şi o legitimare ideologică a puterii după care discursul care legitimează puterea este de ordin raţional. Oliviér Reboul pleacă de al raportul stabilit de Marx dintre „idee“ şi „dominaţie“ care este specific oricărei ideologii. ar exista o legitimare prin sacru. amplificându-le. Ideologia politică procură o explicaţie sintetică unde faptul particular capătă sens. Astfel. de care nu poate să se bucure. care asigură supunerea permanentă fără a recurge la constrângerea fizică. iar această trăsătură i se pare esenţială autorului: „Ea comandă pe toate celelalte şi evocă. nici cunoaşte. aceasta trebuind să meargă până la moarte. cele două trăsături în care recunoaşte sacrul: sacrilegiul şi sacrificiul. care caută să ne conving în unicul scop de a ne înregimenta. autorul consideră că puterea. sub forma sa cea mai modernă. legitimarea puterii poate să fie de diferite tipuri care nu sunt toate ideologice. mai mult sau mai puţin explicit. conservatorismul etc. nici numi. ideologia este tocmai ceea ce transformă dominaţia de fapt în autoritate de drept.această pretenţie căci tocmai aceasta deosebeşte ideologia de mit. „puterea specifică de a califica drept sacrilegiu tot ceea ce atentează la putere şi să legitimeze ca sacrificiu supunerea în faţa puterii. disimulându-l. rămâne sacră deoarece perpetuează.“37 Puterea pe care o exercită un grup social asupra altuia este o putere colectivă. Ideologia menţine sacrul. de dogmă.“36 Definind sacrul ca ceva de care omul nu poate să dispună. că ea trebuie să fie astfel pentru cei care o suportă şi că presupune o ameninţare de violenţă pentru cei care o refuză. Liberalismul. unde evenimentele se coordonează într-o unitate în mod plenar semnificativă. a evidenţelor incontestabile din care acţiunile lor specifice îşi trag sensul şi justificarea. disimulând ceea ce puterea are esenţial: faptul că ea rămâne sacră pentru cei care o exercită. „Ceea ce o deosebeşte de ştiinţă. fie prin funcţia pe care o asumă. naţionalismul.“38 Întrucât. nu vizează nimic altceva decât afirmarea valorilor esenţiale. socialismul. 122 . 4. Funcţia de legitimare a puterii. în care ea are ca funcţie să-i justifice exercitarea şi să-i legitimeze existenţa.

ideologiile sunt un apel pentru acţiunea concertată. Ele îi determină pe oameni să acţioneze într-un fel sau în altul. demonstrând că 123 . scopurile şi îşi elaborează formele specifice de exprimare. Fiecare ideologie se creează prin respingerea sau remodelarea celor anterioare. în acelaşi timp. aspiraţiilor noastre (sublimarea dorinţei). Acest obiectiv şi acest ataşament emoţional sunt deservite de un întreg arsenal de tehnici de propagandă şi de persuasiune care se regăsesc camuflate în discursul ideologic. nevoilor noastre (obiectivarea dorinţei). luptă pentru a învinge. O ideologie nu este un ansamblu de reprezentări colective. Fiind o operă de grup. de reproducere şi de creaţie. Acest câmp simbolic este în acelaşi timp o unitate. valorile şi alegerile sunt confirmate şi reactualizate în funcţie de modurile de construcţie proprii ideologiilor respective. originalitatea discursului său şi superioritatea acestuia faţă de propoziţiile adverse. Orice societate (globală sau particulară) produce şi reproduce un sistem simbolic prin intermediul căruia ea îşi asigură coerenţa internă. însă reproducerea nu devine o simplă repetiţie. „Dacă fiecare dintre noi investeşte atâta afectivitate în ideologie. aceasta se explică prin faptul că ea dă glas dorinţelor noastre. Prin munca de reproducere. Ameninţarea permanentă a lansării unor ideologii concurente constrânge la apărarea şi reactualizarea sensurilor ideologiilor actuale. Prin faptul că dispune de un puternic fond emoţional. intereselor noastre (raţionalizarea dorinţei). orice ideologie poate mobiliza energiile latente ale grupului prin manipulare. A considera dorinţele tale drept realităţi constituie prin excelenţă demersul ideologic. neutre din punct de vedere afectiv.“39 Ideologia. În societăţile în care apariţia evenimentelor şi semnificanţilor noi este foarte rapidă. ideologia trebuie să-şi manifeste simţul imprevizibilului şi să evite proliferarea acelor semnificanţi pe care nu-i poate stăpâni. Activitatea ideologică se va concentra asupra aprofundării simbolice a deosebirilor dintre discursurile vechi şi aserţiunile noi. răspunzând în mod contradictoriu la noile realităţi şi definindu-se prin distanţa şi opoziţia faţă de sistemele existente. asupra operaţiei de invalidare a semnificanţilor rivali. oricare ar fi. Obiectivul ideologului este acela de a dovedi. în acelaşi timp. dar şi o diversitate a semnificaţiilor.5. Funcţia incitativă (mobilizatoare). Tocmai în acest câmp structurat al semnificaţiilor opuse se realizează munca ideologică sub dubla sa formă. orice creaţie se realizează printr-un proces de sinteză a elementelor deja existente.

Fiecare luare de poziţie în plan simbolic va corespunde unei poziţii în reţeaua rivalităţilor. un câmp de poziţii sociale. puterea simbolică. orice inovaţie se face în cadrul unei mişcări de revoltă contra discursurilor instituite. Astfel. concurenţă. nici o situaţie nu poate în mod integral să absoarbă violenţa proprie expresiei ideologice. Prin discurs. competiţie. ci opoziţie esenţială. comunicarea instituită va fi ea însăşi o confirmare a acestei recunoaşteri. miza fiind aici achiziţionarea puterii de influenţă şi legitimitatea acestui drept. în care orice expresie corespunde unei distribuţii stricte într-o reţea definită de relaţii sociale. Fără îndoială. Ea tinde să desemneze deţinătorul legitim al puterii simbolice. recunoaşterea legitimităţii discursului este sinonimă cu recunoaşterea locutorului drept producător al acelui discurs. câmpul ideologic funcţionează într-o manieră concurenţială. subiectul emiţător urmăreşte să stabilească cu acesta un fel de comunicare simbolică. Mizele directe şi indirecte ale discursurilor corespund unor bunuri rare: recunoştinţa. Acest câmp de semnificaţii opuse este. Miza nu este separabilă de cucerirea puterii simbolice ca scop imediat. Confirmarea acestui status cucerit este asigurată de inducerea unor aşteptări colective convergente orientate spre locutor şi care îi conferă dreptul privilegiat de a fi ascultat. Ca orice câmp diversificat de producţie. Lupta ideologică este o luptă de influenţare şi pentru influenţă. 124 . care permite exercitarea autorităţii ideologice. Prin expresia ideologică. simultan. alianţelor şi jurămintelor. să fixeze câmpul recunoaşterii respectului şi prestigiului. Orice creaţie ideologică. Miza imediată ce animă manipularea bunurilor ideologice este posibilitatea comunicării şi stăpânirea ei de către subiectul producător. să-l facă să împărtăşească punctele de vedere exprimate şi să respingă mesajele rivale. a promisiunilor de credinţă şi supunere.elementele valabile recunoscute în aserţiunile rivale nu-şi pot afla logica deplină decât în coerenţa pe care el o propune. să determine auditoriul la aderare. totuşi. Miza directă a producţiilor ideologice conferă deţinătorului şi propagatorului bunurilor de factură ideologică un drept particular la a se exprima şi a fi ascultat. ideologul se vrea recunoscut drept deţinătorul legitim şi posesorul adevărului suprem. Pluralitatea poziţiilor nu este juxtapunere. În această comunicare. o atribuire de credit producătorului ideologic de către o masă de receptori. uneori dură. creditul. nu trebuie confundate situaţiile ideologice violente şi confruntările ritualizate. Discursul vrea să persuadeze.

depăşirii conflictelor interne şi stabilirii de alianţe cu grupuri rivale. ideologul profită de circumstanţe pentru a-şi afirma prezenţa şi pentru a veghea în permanenţă la restaurarea bunurilor achiziţionate. ideologul se poate afirma ca lider demonstrându-şi aptitudinea de a manipula şi stăpâni expresiile simbolice. puterea simbolică. În sânul unui grup. de a obţine asentimentul tuturor receptorilor potenţiali faţă de mesajele produse.Este vorba de o cucerire. 125 . chiar dacă ele îmbracă conţinuturi vechi. pentru a-şi păstra statutul dominant. invenţia de noi expresii este o regulă ce se impune tuturor. În orice ocazie. prin cuvânt. pe când indiferenţa marchează un recul. influenţa. succesul unui mesaj marchează o promovare provizorie. de agresiune contra puterii stabilite şi de persuasiune faţă de potenţialii simpatizanţi. Trebuie obţinută resemnarea sau tăierea opoziţiei reducându-i audienţa. Liderul trebuie să dovedească capacitatea de a produce un discurs favorabil menţinerii coeziunii grupului. În această luptă. La orizontul acestei lupte se profilează ambiţia fiecăruia de a parveni la deţinerea monopolului legitimităţii. Forma inedită în care este prezentat discursul ideologului induce în mintea receptorului capacitatea primului de a face faţă şi de a oferi soluţii valide problemelor noi. succesiunea performanţelor asigură creşterea creditului acordat discursului după cum o tăcere prea prelungită riscă să antreneze uitarea. În câmpul ideologic. la limită. de putere şi. să demonstreze că aduce răspunsul legitim la noile probleme şi că vechile strategii trebuie readaptate. Orice ideologie politică trebuie. Se ştie prea bine că noul şi noutatea seduc. Este important să poată produce un discurs agresiv şi conciliant. a unei poziţii.

II. reclamă o nouă sinteză dintre dreptul şi legea naturală. au adâncit această rezonanţă în timp. Ea are cauze profunde. după aceea dintre libertatea şi egalitatea socială. Din raţiuni de spaţiu. pe bază de norme şi valori. sub presiunea internaţionalizată a unui model luat ca referinţă pentru dezvoltarea posttotalitară a lumii. Atracţia exercitată de doctrina liberală în spaţiul est–european. 4. Instinctul de conservare a vieţii şi a bunurilor.2.1. este raţiunea. vor fi tratate într-un volum special. Fukuyama să elibereze certificatul de deces al istoriei. apariţia liberalismului ca doctrină politică poate induce în eroare prin aparenta sa simplitate. principiile sale.. ecologismul. Dacă esenţa omului. constituindu-se ca o veritabilă arheologie a cunoaşterii naturii umane în timp şi spaţiu. câte o lecţie separată. IDEOLOGII POLITICE CONTEMPORANE Explozia actuală a – ismelor şi proliferarea concomitentă a ideologiilor reflectă cu destulă precizie dinamica schimbărilor sociale şi a revendicărilor corelative. În aceste condiţii. odată asimilat cu valorile sale heraldice. LIBERALISMUL. teologia eliberării etc. ca şi a spaţiilor geografice unde s-a format şi s-a manifestat. ca fiinţă naturală. urmând ca altele două: democraţia– creştină şi islamismul să fie tratate în capitolul: „Politică şi religie“. are valoarea unui eveniment–şoc. 1. după lunga noapte totalitară. pe baza identităţii de esenţă a fiinţelor umane. pacifismul. constitutive naturii umane. care ar merita. Diversitatea de şcoli. 4.2. în numeroase cazuri şi ocazii. teorii şi curente. Ideea că modelul liberal. nu i-a fost greu lui Fr. ca formă de agregare a socialului. în acest capitol vom aborda doar două din cele mai importante ideologii contemporane: liberalismul şi social–democraţia. într-un spaţiu vidat de o cultură politică democratică.1. Diversitatea centrelor sale de apariţie. redusă. De aceea. de evitare a durerii şi căutare a plăcerii a fost dublat în zorii istoriei primitive de sentimentul de milă în faţa suferinţei aproapelui şi de repulsie la vederea acestor suferinţe. precum şi a formelor sale de manifestare. fiecare. au creat impresia de simplitate a doctrinei. Ideologiile postmaterialiste: feminismul. s-a răspândit cu o viteză direct proporţională cu persistenţa acestei mentalităţi magice despre politică. a creat impresia că liberalismul este vechi de când lumea. va duce automat la bunăstare. la enunţurile sale 126 . atunci instituirea politicului. Dreptul natural şi teoriile contractualiste. antropologice şi psihologice.

127 . fiecare având un drept absolut asupra tuturor lucrurilor. programat filogenetic la orice animal. Al treilea principiu al legii naturale este respectarea convenţiilor. raţiunea îl împinge să renunţe la război şi săşi asigure conservarea prin unire şi înţelegere. toţi aveau drept la toate. legea naturală este ordinea dreptei raţiuni care ne arată ce lucruri trebuie urmărite sau evitate pentru conservarea bunurilor şi vieţilor noastre. nimic nu aparţinea nimănui. O abordare istorico–genetică şi analitico–structurală a studiului doctrinei liberale ne va arăta că aceasta este rezultatul unei duble sinteze în timp: între drepturile naturale şi teoriile contractualiste. Dacă am lua ca exemplu doar liberalismul economic şi cel politic din Anglia şi Franţa am vedea. pentru a menţine pacea. nu numai a celor impuse prin consimţământul reciproc dar şi a celor impuse prin constrângere. nu exista diferenţă între ce-i al meu şi ce-i al tău şi. Astfel. tradiţiilor istorice care îşi pun o pecete deloc neglijabilă pe forma naţională a liberalismului. modului de viaţă. nimic nu era just sau injust. Dacă urmărim firul logic al teoriilor contractualiste. pe de o parte. Prin urmare. Al doilea principiu este că. nimic din ceea ce este necesar nu poate fi contrar naturii şi raţiunii şi tot ceea ce nu este contrar raţiunii este just şi legitim. legea este limita dreptului: ele diferă una de cealaltă aşa cum libertatea diferă de obligaţie“40. nemaiexistând distincţie între ce-i al meu şi ce-i al tău. Astfel. între democratizarea vieţii publice şi raţionalizarea vieţii economice. În schimb. presiunile colaterale ale culturilor politice. Căci conservarea vieţii. trebuie să renunţăm la dreptul absolut. Egalitatea dintre oameni a luat naştere din faptul că o securitate absolută era imposibilă chiar şi pentru cei mai puternici.ideologice. evitarea durerii şi căutarea plăcerii se materializează cel mai adesea în interese a căror forţă propulsivă este direct proporţională cu plăcerea posesiei sau satisfacerii unei nevoi. În stare naturală. vedem că starea de anarhie socială creată prin apariţia societăţilor istorice s-a adâncit odată cu declanşarea instinctului atavic de posesie. fundamentul dreptului natural este dreptul de a-ţi apăra propria viaţă şi persoană prin toate mijloacele posibile. apare starea de război. Căci dreptul nu este decât libertatea pe care o posedă fiecare dintre noi de a întrebuinţa facultăţile sale după dreapta raţiune. pe de alta. dincolo de trăsăturile şi conexiunile structurale. în timp ce pasiunea împinge omul să caute tot ceea ce el doreşte. În aceste condiţii. tehnicilor de producţie şi organizarea muncii. Or. este un drept. prin urmare. Primul principiu al legii naturale este căutarea păcii. „Legea naturală este regula prin care fiecare îşi interzice tot ceea ce îi pare că trebuie să se întoarcă în prejudiciul său.

mai aproape de noi cu două secole. în constituţia fizică a Regelui sunt prezente cele mai nobile particule. brahmanism. cutremure. Întrucât Cosmosul este o comunitate de comunităţi. se caracterizează printr-o autonomie a politicului faţă de religie şi morală. influenţată de budhism. În momentul în care regii (împăraţii) nu guvernează în acord cu ritmurile acestei legi cosmice. contract al cărui garant este zeul. Sociabilitatea (jen) şi iubirea (li) confuciene nu fac nici ele abstracţie de la această regulă. au trimis pe Manu să dea oamenilor codul de legi care-i poartă numele şi prin care ei nădăjduiau să aducă oamenilor pacea socială. Puternic influenţat de brahmanism. molime. iar relaţiile sociale sunt reglementate de forţa inhibitivă a pedepselor. pentru ca oamenii să înţeleagă că zeul este nemulţumit de arta guvernării şi ca semn că pot să se revolte şi să îl răstoarne pe rege/împărat. iar comunitatea politică ia naştere tocmai din înţelegerea (pactul) de asociere dintre oameni în vederea păcii sociale şi a satisfacerii nevoilor comune. pacea socială a poporului care derivă din cosmologia orientală însăşi. integrând toate comunităţile într-un întreg armonios. taoism. budism. Această clauză este bunăstarea. juridice unde. teoriile contractualiste au apărut în Orientul antic cu două mii de ani înainte ca gânditorii europeni din secolele XVI – XVII să îl ridice la rangul de principiu explicativ al genezei societăţii civile şi politice. În Egipt. bineînţeles. Legitimitatea teocratică a puterii în Orientul antic a întărit această clauză contractuală printr-un sistem de imagini sui–generis: în China. legitimitatea teocratică a puterii şi una din caracteristicile esenţiale ale sistemelor politice din Orientul antic – paternalismul – găsesc în teoriile contractualiste principala lor sursă de inspiraţie. Indiferent de mediul religios în care apar (confucianism. Întrucât derivă dini cosmologia orientală însăşi. iar comunitatea umană fiind una dintre acestea. inundaţii. legea cosmică a iubirii universale (rita) asigură armonia lumii. impresionaţi de anarhia primelor societăţi umane. faraonul este 128 . Artachastra (Ştiinţa dobândirii intereselor) a lui Kautilya.După cunoştinţele noastre. acest cod de legi se caracterizează printr-un sincronism accentuat al valorilor religioase. împăratul este Fiul Cerului: în India. Teoria contractualistă în acest caz are la bază secularizarea statului. hinduism) teoriile contractualiste orientale au ca numitor comun o clauză specială a contractului încheiat între rege (împărat şi popor. a căror trăsătură dominantă este dimensiunea morală. primul ministru al regelui Ceandragupta din dinastia Maurya (sfârşitul secolului IV – începutul secolului III). În Manavadharmachastra (Cartea legilor lui Manu) zeii Indiei antice. valorile religioase şi cele morale joacă un rol preponderent. morale. atunci Cerul trimite asupra Pământului secetă. Este interesant de observat că teoriile contractualiste din Orientul antic nu fac altceva decât să traducă în planul social matricea caracterială a culturilor. În plus.

dar nu poate fi obligat să le înţeleagă“42. că viclenia şi forţa sunt calităţile esenţiale în urmărirea binelui propriu şi în asigurarea supravieţuirii personale 129 . Toate aceste corespondenţe Cer – Pământ fac din persoana sacră a regelui (Împăratului) o veritabilă axis mundi care conferă o şi mai mare importanţă clauzei contractuale mai sus amintite. ele ajung la aceleaşi concluzii în ce priveşte cauzele şi condiţiile apariţiei societăţii civile. că egalitatea naturală este o stare de război (bellum omnium contra omnes. (secolul V î. nici pedepse. Am insistat mai mult asupra acestor teorii contractualiste din patru motive: 1. cantonată originea lor. e. ceea ce primează la om este un caracter social (jen). influenţei virtuoase care îi este imprimată din Cer. Cea a poporului este de a se dărui. fără reticenţe. 2. 4. Pentru a demonstra vechimea lor în timp. ci egoismul. Pentru a demonstra că aria lor geografică de răspândire depăşeşte spaţiul cultural european. Apoi. După el. Teoriile contractualiste. În plus. 3. ei au înţeles că anarhia provine din lipsa şefilor: „Poporului – spunea Mo–ţî – poate să i se dea directive de urmat. cu mult mai mare decât epoca modernă în care este. până şi în litera lor teoriile contractualiste din gândirea politică a Europei moderne din care liberalismul îşi extrage premisele doctrinare. A guverna înseamnă a fi corect.fiul sau fratele Soarelui: în fiinţa lui sunt îngemănate principiul iubirii universale (maati) şi principiul raţional (ka). şi adversar al lui Confucius) admite. teoriile contractualiste din Orientul antic anticipă. Mo–ţî. ceea ce a dus la raporturi de duşmănie între oameni. Pentru a demonstra că geneza lor nu este funcţie de condiţiile socio–politice ale Europei moderne care pregătesc apariţia liberalismului. au câteva trăsături comune care explică geneza societăţii civile din perspectiva necesităţilor naturale şi nu din perspectiva unor valori a priori ale societăţilor moderne. văzute în angrenajul ideal al proceselor de socializare politică. homo homini lupus). deoarece datoria celor mari este de a conduce bine. În Babilonul antic regele este fratele zeului etc. În familie şi în societate ei trăiau în anarhie precum animalele“41. n. Teoriile contractualiste insistă toate asupra faptului că starea naturală a omului este una nefericită. Fiecare om avea o idee diferită despre ce-i al meu şi ce-i al tău. al meu şi al tău (yi). Chiar dacă aceste teorii pleacă de la ipoteze diferite în explicarea agregării sociale sau a stării de natură. Că ipotezele acestor teorii pot foarte bine să stea la baza configurării şi a altor construcţii doctrinare decât liberalismul. pe nedrept. necesitatea autorităţii. Oamenii nu au putut să iasă din starea de anarhie decât acceptând să se supună în toate privinţele deciziilor unei şef: „La început nu existau nici guvernare. atât cele antice cât şi cele moderne. În China. pentru un cât mai mare bine. sentimentul lor strict individual al lui.

130 . Teoriile lui Hobbes. cruzimea. înlocuind în purtarea sa instinctul prin justiţie şi dând tuturor acţiunilor sale moralitatea care le lipsea înainte. în care vectorul religios prezintă o notă prezenteistă incontestabilă. sub influenţa factorilor alienanţi. Spaţiul său social de convieţuire trebuia marcat de pacte şi convenţii pentru a se marca diferenţa dintre ce-i al meu şi ce-i al tău. ci o alienare care derivă din translaţia drepturilor comunităţii către un suveran (Leviathanul) care nu este obligat cu nimic faţă de supuşii săi. dintre just şi injust. În schimb. pentru a se proteja bunurile individuale şi viaţa. Mencius. De aici şi clauzele speciale ale contractului la aceşti autori. J. Evident că radiografia transformării stării de natură în societatea civilă nu este un proces uniform înregistrat ca atare de autorii care s-au dedicat acestei problematici. care ne îndeamnă să renunţăm la dreptul absolut pe care îl avem asupra tuturor lucrurilor pentru a asigura o convieţuire paşnică între oameni. Astfel. grefată pe o ipotetică vârstă de aur a umanităţii. lăcomia. Hobbes contractul nu este o delegare. opera social–politică a lui J. omul care până atunci nu luase aminte decât la el însuşi. Pentru a obţine pacea socială şi a o apăra prin toate mijloacele posibile oamenii contractează între ei un pact de înţelegere şi neagresiune (convenţie). ea fiind de o bunătate adamică. Rousseau se circumscrie tematic iluministului care ridică raţiunea la rang de lege universală şi care face din dreptul omului la fericire un principiu de guvernare. aneantizează ideea de drept. Chiar şi acele teorii (Confucius. Rousseau) care accentuează natura funciar bună a omului. în care starea originară a „bunului sălbatic“ nu cunoaşte Răul.în detrimentul celorlalţi. „Trecerea de la stare de natură la starea civilă provoacă în om o schimbare remarcabilă. iar legea naturală. la Th. J. J. ca drept al tuturor asupra tuturor. acesta s-a pervertit. Althusius. nu poate fi aplicată fără o putere superioară care emană din translaţia acestor drepturi recunoscută prin contracte şi convenţii. Dar cum să se instaureze pacea socială pe consimţământul acelora care o violează cel mai mult? Căci dreptul natural. Jean Bodin au apărut tocmai ca urmare a crizelor religioase profunde care ameninţau societăţile timpului lor cu distrugerea. Ea este funcţie de reacţia autorilor la mediul în care trăiesc. au trebuit să admită că. odată cu intrarea omului în stadiul istoric şi social. J. a proprietăţii private. Cercul s-a închis: continuitatea existenţei omului ca specie nu mai putea fi garantată doar prin sociabilitatea sa înnăscută. glasul datoriei înlocuind impulsul fizic şi dreptul luând locul poftei. Grotius. şi în primul rând. Numai atunci. se vede silit să acţioneze pe baza altor principii şi să-şi consulte raţiunea înainte de a da curs înclinărilor sale“43. deoarece nu este parte contractuală. ca principiu al raţiunii.

degrevată de orice servituţi. Hobbes. ea rămâne singura prevăzută cu dreptul primitiv.. pentru a asigura pacea şi apărarea comune (. Aici cercul se închide. religios sau laic. printr-o liberalitate. începând cu Jean Bodin (Les six livres de la Republique. Hugo Grotius şi J. suveranitatea statului este bazată pe contractul dintre indivizi care doresc să-şi dea un suveran pentru a fi protejaţi. nici forţa de a garanta securitatea societăţii astfel constituită. a nu-i rezista. Leviathanul) care să le garanteze securitatea. monstrul marin (Leviathanul) este carne din carnea însăşi a tuturor celor care i-au concedat grija de a-i apăra. Bodin). o putere absolută“44. departe de a limita suveranitatea. 1705) privilegiază figura monarhului ca sediu central al suveranităţii. în construcţia juridică a lui J. fie ele naturale sau ecleziastice. în virtutea unui pact reciproc. Dar deşi imaginea paternalistă a monarhului recuperează monarhia ca formă de guvernământ benefică. Dar titularul originar al suveranităţii a fost poporul care a conferit-o primilor regi printr-un act de donaţie. la Th. indivizii renunţă la voinţa şi la toate drepturile lor în favoarea unei persoane publice (statul. Statul uriaş. în scopul de a uza după voia sa de puterea tuturor. suveranitatea. dacă toţi transmit prin aceasta să nu reziste deloc puterii absolute. contractul o fundamentează. Pentru a garanta pacea. puterea civilă este. ca la majoritatea teoriilor contractualiste. Faptul că gânditorii politici din secolele XVI – XVII găsesc monarhia ca forma de guvernământ cea mai aptă să exprime conţinutul legitim al suveranităţii provine dini urgenţa imperioasă a găsirii unei forme politice care să garanteze pacea şi sfârşitul conflictelor religioase. Suveranitatea este „puterea de a face şi desface legile“ (J. suveranitatea apare ca un imperativ categoric. deoarece asigură principiul continuităţii şi unităţii statului. de vreme ce regele era ţinut în actul guvernării de legile umane şi divine. precum respectarea obligaţiunilor asumate anterior.. statul nu trebuie să fie supus nici unei legi exterioare lui. Astfel. în concepţia lui Th. opusă tiraniei. Nimeni nu a demonstrat mai 131 . 1576) până la Bossuet (La Politique tirée de paroles pures de la Sainte Ecriture. pur şi simplu. Teoriile contractualiste din cadrul absolutismului clasic. în esenţă. Ea este superioară monarhului şi puterii politice. adică cu un drept absolut asupra tuturor lucrurilor. Prin acest al doilea pact (unio) ei retractează delegarea şi se supun necondiţionat puterii sale absolute. tocmai pentru ca această calitate supremă de comandă să fie mai bine utilizată în folosul comunităţii. „o persoană autorizată în toate acţiunile sale de un anumit număr de oameni. Statul este. deasupra regelui şi puterii politice.Dar pentru că mulţimea nu are nici mijloace. Bodin. Hobbes. prin urmare. Althusius este superioară monarhului. Aşadar. Din această perspectivă. Sa văzut că a transmite dreptul său cuiva înseamnă.).

Rousseau caracterele originare şi conţinutul popular al suveranităţii din care liberalismul. în favoarea întregii comunităţi. condiţia fiind aceeaşi pentru toţi. Din această sinteză dintre drepturile naturale. Înstrăinarea totală a fiecărui asociat. îmbătată de libertatea economică a epocii victoriene. Într-o enumerare succintă. decât de el însuşi şi să rămână tot atât de liber ca şi mai înainte. Poporul. al societăţii politice: „A găsi o formă de asociaţie care să apere şi să protejeze cu toată forţa comună persoana şi bunurile fiecărui asociat şi în cadrul căreia fiecare dintre ei. laissez passer“ care. suveranitatea naţională. raţionalism. „dă naştere unui corp moral şi colectiv. o unitate. Totul se subsumează acelui strigăt de luptă al burgheziei victorioase „laissez faire. un eu colectiv. Din combinarea acestor principii derivă regulile statului de drept liberal. sub conducerea supremă a voinţei generale. cheia de boltă a edificiului său. Aceasta este problema fundamentală a cărei soluţie este contractul social“45. totuşi. şi primim în corpore pe fiecare membru ca parte indivizibilă a întregului“46. raportul dintre stat şi societatea civilă. alcătuit din tot atâţia membri câte voturi sunt în adunare. apoi. împrumutată de la iluminism. textul contractului sună în felul următor: „Fiecare din noi pune în comun persoana şi toată puterea lui. echilibrul şi controlul reciproc dintre puteri. J. va construi edificiul democratic al principiilor sale. guvernarea reprezentativă. voinţa generală este voinţa majorităţii. cu nuanţe specifice. a pus semnul egalităţii între liberalism şi democraţie. ca titular al suveranităţii. teoriile contractualiste şi teoria suveranităţii şi-a edificat liberalismul principiile sale politice. iar legea este expresia acestei voinţe generale. separarea. corp care capătă. unindu-se cu toţi. secularizarea statului. respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. următoarele principii ale liberalismului s-ar regăsi în orice regim liberal. să nu asculte. Redus la esenţă.seducător decât J. în sinteză cu drepturile omului. în funcţie de condiţiile concret istorice şi de gradul de maturizare a culturii politice liberale: individualism. având în teoria drepturilor omului şi a progresului. O astfel de putere derivă din puterea civilă care ia naştere în urma contractului social – actul fondator al societăţii civile şi. În acest spaţiu omogen de viaţă şi voinţă. deleagă pe o perioadă de timp sarcina de a exercita prerogativele suveranităţii în numele lui unor aleşi. prin însuşi acest act. cu toate drepturile sale. o viaţă şi o voinţă a sa“. libertatea sub toate formele ei: 132 .

bazate pe bresle şi statut la relaţiile moderne „orizontale“. iniţiate şi sprijinite de statele absolutiste. o clasă conştientă de drepturile şi de forţa ei economică. libertatea de conştiinţă sunt libertăţi politice. Acestea au vizat. El pune în prim–planul acţiunilor sale individul şi drepturile sale. în condiţiile relaţiei dintre cerere şi ofertă Convingerea individului în posibilităţile sale de afirmare în condiţiile liberei concurenţe a constituit una din valorile culturii politice liberale. Dar ambele aceste cerinţe reclamau în primul rând bani pe care regele i-a obţinut prin concesionarea unor industrii şi monopoluri burgheziei: monopolul comerţului. împotriva tendinţelor centrifuge din interior şi împotriva rivalilor săi. libertăţi economice. creşterea în complexitate a problemelor administrative reclamă o birocraţie tot mai numeroasă. Conservatorismul sistemului politic englez. de întreprindere sunt libertăţi economice. de concurenţă. a împiedicat dezvoltarea liberalismului politic în acelaşi ritm cu cel economic. Alături de inovaţie şi de risc. civilă. În ordinea burgheză individul este 133 . a început să ceară tot mai insistent drepturi politice. din exterior. sub influenţa ideologiei iluministe din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Ca doctrină a libertăţii individuale în condiţiile legii. Libertatea de contractare. bazat pe forţa tradiţiei şi pe evoluţia organică. Libertatea de asociere. în interior. unde întârzierea în demararea modernizării economice a facilitat avansul liberalismului politic faţă de cel economic. libertatea de opinie.politică. al transporturilor. Procesele de raţionalizare administrativă. Astfel se explică apariţia liberalismului economic în Anglia înaintea celui politic. etc. concurenţa reprezintă al treilea factor care profilează structura morală şi intelectuală a noului actor economic al istoriei: burghezia. Din punct de vedere economic liberalismul face trecerea de la relaţiile feudale „verticale“. bazate pe contract (autodeterminarea individului proprietar pe piaţă). liberalismul este o etică individualistă. Liberalismul a gestat ca doctrină politică în pântecele absolutismului. libertatea de asociere. datorită dezvoltării tehnicilor de producţie în timpul primei revoluţii industriale. Supremaţia statului în exterior cerea o armată permanentă şi tot mai numeroasă ca şi revoluţionarea tehnicilor de luptă. măsuri de ordin administrativ şi legislativ de care regii aveau neapărată nevoie în opera lor de modernizare economică. economică. juridice. în primul rând. aceste drepturi devin suportul moral al unei game vaste de libertăţi: libertăţi politice. al industriilor. au vizat o întărire a statului monarhic. Dar burghezia. ceea ce a dus la izbucnirea Revoluţiei Franceze din 1789. principiile economiei de piaţă (placa turnantă a liberalismului economic: formarea liberă a preţurilor pe piaţă. Nu acelaşi lucru se poate spune despre liberalismul continental. Derivate din dreptul natural.

Din punct de vedere politic. prin care se consacră raportul dintre libertate şi proprietate. Din sinteza dintre teoriile contractualiste şi ale dreptului natural. Din această abordare pragmatică a schimbului rezultă o cunoaştere a dinamicii sociale. afirmând că orice cunoaştere şi filosofie se bazează pe experienţa individuală şi pe tradiţie. ceea ce H. Liberalismul insular face din individul proprietar subiectul său. într-un studiu din 1967. Experienţa individuală şi tradiţia sunt mijloacele prin care puterile naţiunii sunt sporite. adică interesele materiale reprezintă forţa majoră care motivează acţiunile şi comportamentele indivizilor. laureat al Premiului Nobel în economie (1974). laissez passer“ exprimă extrem de sugestiv nucleul său economic: libertatea individului proprietar ca libertatea de a intra în relaţii contractuale. individul este proprietarul absolut şi necondiţionat: totul se vinde şi totul se cumpără. în continuarea celei trasate de iluminismul raţionalist: dreptul omului la fericire. Individul. liberalismul continental face din raţiune subiectul. precum şi dreptul de a vinde şi cumpăra pe o piaţă naţională sau mondială. materială: procurarea cât mai multor plăceri prin cât mai mic efort. Friederich von Hayek. Principiile unei ordini politice liberale stabileşte două tradiţii în cadrul liberalismului european: liberalismul insular (liberalismul englez). Un mare economist şi filosof contemporan. În cadrul liberalismului clasic legile proprietăţii şi ale pieţei se exprimă în normele de drept.definit mai ales în sfera proprietăţii şi nu în cea a familiei sau a ordinului său ca în societatea feudală. liberalismul va elabora o nouă religie. Spencer a ilustrat în lucrarea „Individul împotriva statului“. Fundamentul filosofic al liberalismului insular îl constituie empirismul şi evoluţionismul. În consecinţă. Liberalismul concepe piaţa ca un fel de barometru social unde se confruntă zilnic interesele producătorilor cu nevoile consumatorilor. liberalismul continental (liberalismul francez). În ordinea liberală. înţeleasă într-o perspectivă utilitaristă. Acest liberalism respectă consecvent tradiţia. de asociere sau de concurenţă. de inovaţie sau de întreprindere. totul este supus legii cererii şi ofertei. 134 . Statul este doar instrumentul care veghează la siguranţa vieţi cetăţenilor şi a proprietăţii. cu experienţa şi interesele sale constituie axa moralei liberale. proprietatea şi piaţa determină dreptul iar dreptul determină „statul minimal“ sau „statul – paznic de noapte“. a necesităţilor şi posibilităţilor de dezvoltare. Formula liberală a concurenţei: „laissez faire. liberalismul clasic reprezintă libertatea neîngrădită a individului proprietar în raport cu Statul. Din punct de vedere etic liberalismul este o etică individualistă.

naşterii S. independentă de simţuri. datorită proceselor de adaptare – determinare. în marea lui iubire. În fond. şi numai în combinaţie cu alte variabile. Liberalismul continental se constituie printr-o proiecţie raţională a ordinii sociale planificate care îşi propune scopuri. ceea ce nu este întru totul adevărat. protejând domeniul privat. afirmând că raţiunea.Liberalismul continental are ca fundament filosofic raţionalismul constructivist prin care se afirmă că raţiunea este natura umană. Totuşi. dacă avem în vedere forţa modelatoare a tradiţiei istorice. Nu are rost să îţi iroseşti energiile obsedat de întrebarea dacă Dumnezeu îţi va acorda iertarea în urma faptelor bune pe care le faci în acest scop. Ordinea spontană este o ordine nomocratică. realităţilor economice din Europa occidentală. Maniera în care religia poate influenţa comportamentul şi psihologia politică se poate urmării în impactul pe care dogma protestantă a Predestinării l-a avut în dezvoltarea liberalismului clasic. ca o dovadă a faptului că Dumnezeu. ţară care nu a cunoscut feudalismul. convertit într-o ideologie a guvernării reprezentative. Acest pariu meschin cu divinitatea profanează ideea de credinţă creştină care se bazează pe dragostea necondiţionată asupra lumii. nu şi-a luat mâna de pe noi. adică guvernată prin scopurile pe care un guvern sau un parlament le impune abuziv şi arbitrar libertăţii – proprietăţii. Acest liberalism neagă tradiţia şi experienţa individuală. independent de experienţă. Acest liberalism continental. Liberalism şi religie. după Hayek. Ordinea planificată este o ordine teleocratică. 4. ca legi ale proprietăţii. Această critică violentă a raţiunii şi raţionalismului are la Hayek următorul argument: raţionalismul. Ea se poate aplica însă realităţii americane. adică guvernată prin legi.. cel care a produs democraţia modernă ca stat. este. prin legi date de parlament şi care încalcă libertatea – proprietate. U. Liberalismul insular se dezvoltă din perspectiva ordinii sociale spontane în cadrul căreia se pot urmări orice scopuri individuale. A. care urmăresc întărirea normelor universale ale comportamentului corect (concurenţa loială pe piaţă). Seducătoarea teorie a lui Max Weber din Etica protestantă şi spiritul capitalismului poate fi una dintre variabilele explicative şi nu singura. Max Weber pleacă de la următoarea ipoteză: în acordarea Graţiei (iertarea de stigmatul păcatului originar) voinţa lui Dumnezeu este de nepătruns.2. de interesele materiale şi de tradiţie. este generatoare de cultură şi civilizaţie. „strămoşul socialismului modern“. consideră că poate elabora legi bune şi instituţii perfecte.1. Aceasta este ordinea pieţei libere care nu se bazează pe obiective comune. se vede în 135 .2. ci pe reciprocitate. prin raţiune „toţi oamenii se nasc liberi şi egali“.

(. cărora economiştii clasici le admiteau existenţa – dar le-au neglijat curând – erau.categoria succesului economic. problemele sociale care ar fi trebuit. Fatalitatea inegalităţii („aşa a vrut Dumnezeu“!) nu contrazice principiul liberal al egalităţii juridice a tuturor cetăţenilor. Neoliberalismul şi implicaţiile sale ideologico – doctrinare.2. aşa cum aceştia le exprimă efectiv şi nu aşa cum o autoritate centrală pretinde să le stabilească în numele lor. şi trebuie întotdeauna într-o societate care practică diviziunea muncii. Sir William Beveridge. organizată de Institutul Internaţional de Cooperare Intelectuală.) 136 . cinste în afaceri.. Liberalismul economic admite ca postulat fundamental că numai mecanismul preţurilor care funcţionează pe pieţele libere permite să se obţină o organizare a producţiei capabilă să asigure cea mai bună utilizare a mijloacelor de producţie şi să conducă la satisfacerea maximă a dorinţelor oamenilor. monede. Credinţa în egalitatea şanselor de afirmare în condiţiile liberei concurenţe este subtil asociată cu inegalitatea acordării Graţiei şi cu acceptarea diferenţelor care rezultă de aici pe plan economic. Căci fricţiunile şi perturbările marchează punctele asupra cărora ordinea se află în conflict cu economia“47. trebuie să ne organizăm viaţa în acord cu preceptele creştine: austeritate. S. Louis Baudin. prin urmare. să constituie preocupări prioritare ale oamenilor luminaţi. asociaţii şi persoane juridice. Această reuniune internaţională. Possony etc. de fapt. prilejuit de traducerea cărţii The Good Society în limba franceză: La Cité libre. spune Calvin. 4. Ludwig von Mises.1. acestuia îi revine responsabilitatea de a adopta regimul juridic care serveşte drept cadru liberei dezvoltări a activităţilor economice. afectate şi pot fi decisiv determinate de legile asupra proprietăţii. 2. a reunit marile spirite liberale ale vremii: Jacques Rueff. falimente. Michael Polaniy. Wilhelm Röpke. Cum aceste legi sunt creaţia statului. însă. Poziţiile de echilibru care se stabilesc pe pieţe sunt. asupra necesităţii de a revizui unele postulate ale doctrinei liberale clasice: „Eu am arătat – susţinea Walter Lippmann – că «fricţiunile» şi «perturbaţiile». Agenda cuprinde cinci puncte esenţiale: „1. Friedrich von Hayek. Dar pentru a avea succes economic. Louis Rougier. Participanţii la Colocviu au insistat asupra necesităţii de a se trece de la „ordinea naturală“ la „ordinea socială“ în condiţiile noilor realităţi economice şi. de grupuri. sub preşedinţia autorului american.3. Actul oficial de naştere a liberalismului a fost legiferat în august 1938 la Colocviul Walter Lippmann. bănci şi sistemul fiscal.. de contracte. acumulare (economisire) şi investiţii. de brevetele de invenţii.

5. ci . partener. 2. 137 . Statul.3. asigurărilor sociale. În acest caz. de asemenea. nu stăpân. În ultimele şedinţe ale Colocviului. dacă ele nu tind spre maximum de utilitate. un stat puternic în serviciul unui individ liber“49. restructurarea democraţiei. Determinarea regimului de drept constituie metoda liberală de control social. să păstreze respectul faţă de aspiraţiile individului. intervenţia va acţiona asupra cauzelor ce trebuie să fie corectate şi nu spre a conferi statului suportul pentru a modifica arbitrar situaţiile individuale“48. formele de intervenţie a puterilor publice. politica economică de cooperare. serviciilor sociale. ale cărei intervenţii precumpănitor juridice. sacrificiile pe care le implică funcţionarea sistemului pot fi impuse acestuia. 4. Organizarea producţiei. învăţământului. Realizarea noii ordini implica modificarea anumitor funcţii ale statului. Obiectivul juridic este de a asigura maximum de utilitate producţiei. dar ştie. regimul juridic pe care noi îl dorim recunoaşte: a) că preţurile pieţei sunt afectate de regimul proprietăţii şi al contractelor. Aceste scopuri trebuie alese prin proceduri democratice specifice şi. dar că nu trebuie ca doar acesta să fie avut în vedere. Deci. un suveran care ştie să comande. c) că.. sub rezerva afectării spre alte scopuri sociale. b) că utilitatea maximă constituie un obiectiv benefic la scară socială. inclusiv când producţia este reglementată prin mecanismul preţurilor. nu protector. sistemul liberal impune alegerea conştientă a altor obiective. după principiile liberale. poziţia neoliberalismului faţă de statele şi economiile totalitare. şi să se autolimiteze. nu adversar. 3. nu exclude afectarea unei părţi din venitul naţional spre scopuri de ordin colectiv. căruia trebuia să-i devină asociat. 4. pe scurt. 5. deşi liberalismul are ca postulat fundamental regularizarea producţiei prin mecanismul preţurilor de pe piaţă. Statul neoliberal va înceta să fie statul minimal clasic şi va evita deformările „Leviathan“-ului de tip fascist sau bolşevic: acesta urma să îşi asume un rol considerabil şi. apărării naţionale.. în egală măsură. cercetării ştiinţifice. Louis Rougier a propus crearea unui Centru Internaţional pentru Renovarea Liberalismului şi a sugerat anumite teme de reflecţie în această privinţă: fizionomia statului neoliberal. sociale şi economice trebuia să ţină seama de influenţa şi de importanţa psihologiei consumatorului şi a interesului ca mobil al acţiunii umane. Un stat liberal poate şi trebuie să perceapă prin fiscalitate o cotă din venitul naţional pe care să o consacre creşterii nivelului de finanţare colectivă: 1.

4. industrializarea şi urbanizarea.2. clasa muncitoare va parcurge un proces complex şi îndelungat de conştientizare a propriei sale forţe. ceea ce a dus la asimilarea lor ca salariaţi în noile ramuri industriale. Popper. va antrena un ansamblu de transformări atât în planul forţelor de producţie şi relaţiilor sociale. prin cei doi piloni ai săi. 4. 7. filosofia germană. statul cultural. aceste valori individualizează. concomitent. Nu este greu de observat filiaţia ideilor iluministe şi ale „socialismului utopic“. nu omul trebuie să fie supus etatizării. cu instituţiile. nu lipsit de erori. 3. ideea că omul este bun de la natură. neîncrederea în revoluţie ca instrument al schimbării ordinii politice. În această perioadă.2. Prima fază a revoluţiei industriale a accelerat procesele de formare a proletariatului industrial. rolul statului în economie şi în educaţia maselor. 3. din cauza concurenţei. obiectul şi subiectul propriei sale dezvoltări. În lupta ei pentru drepturi şi libertăţi politice şi economice. Omul poate fi. Configuraţia actuală a valorilor social–democrate confirmă axiomele de bază ale doctrinei. un regim politic. R. în cristalizarea ideologiei social–democrate. în practica social–istorică omul trebuie considerat întotdeauna ca scop şi niciodată numai ca mijloc. de esenţă kantiană: 1. cât şi în sfera cunoaşterii şi organizării muncii. de ruinare a meseriaşilor. „Declaraţia de principii a Internaţionalei Socialiste“ adoptată la cel de al XVIIIlea Congres al său din 20–22 iunie 1989 de la Stockholm proclamă. normele şi valorile sale specifice. ca şi ale romantismului. iluminismul. 4. Modernizarea economică. deşi nu căpătase forma unei doctrine coerente şi unitare. 2. IDEOLOGIA SOCIAL–DEMOCRATĂ. ci statul trebuie să fie supus umanizării. ca rezultat al „sclaviei moderne“. a micilor proprietari agricoli. analiza critică a stărilor de lucruri existente. că „socialismul democratic este o mişcare internaţională pentru libertate. de exemplu. 2. accentul pus pe muncă şi pe organizarea producţiei. filosofia Renaşterii. de eşecuri sau de căutări contradictorii. un model de reformă socială prin construirea unor comunităţi perfecte. dar că societatea îi corupe. gândirea socialistă comporta: 1. De fapt. de la Kant şi Hegel până la K. 5. o critică morală a nedreptăţii. prin procesele de concentrare economică. Apariţia noului actor politic este legată în primul rând şi indisolubil de procesele modernizării economie capitaliste care au cunoscut un deosebit avânt în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. 6. sursele teoretice ale ideologiei şi doctrinei social–democrate sunt filosofia greacă. Pe de altă parte. prin continuitatea şi întregirea lor în practica social–istorică. responsabilitatea politică şi moralitatea acţiunilor. justiţie socială şi 138 . Formarea ideologiei social–democrată este strâns legată de apariţia şi dezvoltarea proletariatului în epoca modernă.

Valorile fundamentale ale acţiunii socialiste erau definite ca libertatea. eliberarea de nevoi. mişcările de eliberare.solidaritate“. II. a injustiţiei. tradiţiile culturale ale coexistenţei şi securităţii colective pot contribui la dezvoltarea liberă a personalităţii umane. G. D. deoarece ele sunt repere esenţiale în lupta împotriva neocolonialismului economic. născute din mişcarea muncitorească. – n. concepută într-un spaţiu vid. economică şi culturală a umanităţii. în umanism şi în filozofia clasică şi nu putem emite pretenţii la proclamarea unor adevăruri ultime“50.). libertăţile şi drepturile fundamentale ale omului etc. justiţia şi solidaritatea care decurg dintr-o necesitate comună. Referindu-se la capitolul dedicat valorilor socialismului democratic în programul fundamental al Partidului Social–Democrat German de la Bad–Godesberg din 11–13 noiembrie 1959. ca membru al comunităţii. libertatea economică. ceea ce înseamnă acelaşi lucru. S. Noi am pornit de la ideea că libertatea şi dreptatea se intercondiţionează. fără corectivele normelor morale şi sociale de 139 . aceste principii îşi reafirmă valabilitatea. Într-o lume a schimbărilor social-politice rapide. Într-o enumerare restrictivă. Reconstrucţia posttotalitară a lumii solicită un nou cadru de solidaritate şi de conjugare a eforturilor în care aceste valori. Willy Brandt nota cu 11 ani mai târziu în scrisoarea din 17. Succesele înregistrate de partidele social–democrate în practica guvernării au făcut ca aceste principii să devină valori politice efective ale lumii contemporane. se poate contura următoarea hartă a valorilor social–democrate şi a principiilor subsecvente care le individualizează în practica cotidiană: 1. În aceeaşi scrisoare. Willy Brandt continua: „Noţiunile Libertate–Dreptate (Egalitate) – Solidaritate (Fraternitate) ne desemnează limpede că moştenitori ai epocii Luminilor şi nu trebuie să ne ruşinăm pentru aceasta. socialiştii democraţi tind să creeze o societate în care orice om îşi va putea dezvolta în mod liber personalitatea şi va putea participa la viaţa politică. desigur. 1972 adresată lui Bruno Kreisky şi Olof Palme: „Noi am declarat acolo (în programul P. n. În acest cadru ar trebui să atribuim un rol cheie noţiunii de solidaritate“51. Libertatea (libertatea politică în toate formele ei. şomajului.) că social–democraţia sau. eliberarea de teamă. discriminărilor rasiale şi naţionale. Mi se pare însă că ar merita să fie continuate schimburile de păreri asupra acestui punct pentru a se reuşi să se concretizeze rezultatele. Evoluţia ideii de libertate în gândirea politică europeană demonstrează că libertatea individuală. Noi am adăugat în continuare că în Europa socialismul democratic îşi are rădăcinile în etica creştină.

în secolul XX. 2. Sentimentul de a fi perceput şi tratat ca egal. într-o primă accepţie. Dar egalitatea şanselor. Se poate. în viziunea social–democraţiei. ci una eminentă a persoanei umane). prin intermediul sintezei dintre principiile socialiste de repartiţie şi economia de piaţă. 3. fără garantarea egalităţii condiţiilor reale de pornire. de excludere socială şi înstrăinare care generează efecte perverse. Dreptul oricărei fiinţe umane de a fi tratată cu toleranţă. de asemenea. cu efecte mediate pe termen lung. pot fi eradicate. indiferent de poziţia socială. libertatea înseamnă egalitatea şanselor. rasă. pe baza cărora ţesutul social se naşte şi dezvoltă. prin umanizarea condiţiilor de muncă. Justiţia socială. depăşesc sensul limitat al inegalităţii economice. insuficientă pentru crearea condiţiilor favorabile de manifestare a unei politici autentice de justiţie şi solidaritate sociale. Egalitatea (egalitatea şanselor de acces şi a condiţiilor de plecare. depăşind sfera libertăţii individuale. Traumatismele excluderii. Din sfera justiţiei sociale sunt derivate alte două subspecii de valori: securitatea socială şi protecţia socială care materializează pe plan practic coordonatele valorice ale justiţiei sociale. nu numai o egalitate formală în faţa legii. Într-o a doua accepţie. 140 . cu spaţiul liber în care individul poate să-şi materializeze acţiunile după propria voinţă şi opţiune. Elementul coeziv care unifică şi instrumentalizează aceste valori în spaţiul social este libertatea. Libertatea se poate identifica. este lipsită de substanţă deoarece ea nu se poate defini decât în raport cu celelalte valori ale vieţii sociale. în special în rândul categoriilor marginalizate. Conceptul de solidaritate socială vizează astfel nu numai dreptul dar şi obligaţia comunităţii de a-l reintegra pe un membru al ei cu drepturi depline. ceea ce presupune o structură a colectivităţilor umane care să asigure fiecăruia o întindere egală a libertăţii.convieţuire. printr-o nouă calitate a vieţii ca şi printr-o democratizare extinsă. compasiune. instituind o reţea complexă de interacţiuni. ale izolării şi atomizării. Problema cheie a culturii politice social–democrate este la ora actuală justiţia socială în economia de piaţă. concepută de Olaf Palme ca „desfiinţare sistematică a privilegiilor“. şi respect. justiţia şi solidaritatea. şi de a-i conferi statutul de persoană cu toate prerogativele ce derivă din aceasta. sex sau religie. asemeni celorlalţi. Fenomenele de marginalizare. defini libertatea ca şansă a unor alternative de acţiune realizabile. justiţie care nu se limitează însă doar la eliminarea discriminărilor economice între clasele şi categoriile sociale care. se rezumă la egalitatea în faţa legii. Libertatea individului este direct proporţională cu numărul unor asemenea alternative. s-au extins şi la alte structuri şi relaţii din cadrul sistemului social global.

o fatalitate în ordinea socială. în particular. iar în ordinea economică ea declanşa competiţia. Solidaritatea socială. Pentru comunişti. Concepţia liberală a dreptului egal al fiecăruia la fericire. ale nevoii de coeziune şi integrare socială. Insuficienţa consumului limita investiţiile la un nivel mult prea scăzut pentru a asigura deplina întrebuinţare. ea dizolvând 141 . Ea crea o clasă de proprietari–antreprenori care asigură un nivel ridicat al investiţiilor şi permitea astfel o creştere rapidă a venitului naţional. ale necesităţii de a atenua dezechilibrele cauzate de economia de piaţă şi polarizarea bogăţiilor. Inegalitatea era incompatibilă cu deplina întrebuinţare şi bloca capitalismului orice speranţă de a îmbunătăţi nivelul de viaţă general. a egalităţii şanselor. ci imanente acesteia. la origine. Aceste instituţii nu sunt exterioare societăţii. aflaţi într-o luptă competitivă. Inegalitatea îşi pierduse astfel principala sa raţiune de a fi. al doilea – negarea luptei de clasă“52. 4. deoarece ele sunt rezultanta eforturilor mai multor generaţii. societatea este compusă din indivizi independenţi şi egali în drepturi. indiferent de raporturile de putere. reuniţi pur şi simplu în faţa unei legi pe care ei înşişi şi-au dat-o. diferenţele economice nu sunt luate în considerare în participarea la deciziile politice. Explicaţia rezidă în credinţa liberală că libertatea şi egalitatea erau doi termeni incompatibili. primul având prioritate deoarece inegalitatea era un dat natural. Din această perspectivă a uniformizării politice. În doctrina liberală egalitatea şanselor nu înseamnă neapărat şi o egalitate reală a condiţiilor de decolare (take off). inegalităţile reale existente între indivizi şi. în practică nu a adus mari remedii la inegalităţile secolului al XIX-lea. După primul război mondial fondurile acumulate astfel nu mai găseau debuşee pentru investiţii. Utilizarea maximă a resurselor şi creşterea rapidă a veniturilor naţionale începeau să ceară o mai suplă repartiţie a puterii de cumpărare. pe două principii corelative. Democraţia liberală se bazează. democraţia liberală va oferi imaginea unei societăţi politice compusă dintr-o agregare de „atomi independenţi şi egali“. Primul principiu implică separarea societăţii de sfera politică. O societate social–democrată nu este constituită din învingători şi învinşi. în al doilea rând. „În primul rând. care îşi respectă instituţiile comune şi regulile care le guvernează. baza sigură a eficienţei. inegalitatea distribuirii bogăţiilor în societăţile dezvoltate din Occident era mai curând o slăbiciune pe care trebuiau să o exploateze pentru a răsturna regimul şi nu un rău social care trebuia să fie eliminat.Problema justiţiei sociale în doctrina social–democrată se deosebeşte atât de soluţiile totalitarismului comunist cât şi de teoriile liberalismului clasic. legate între ele printr-o istorie şi cultură comune. Rezultă din interesele convergente ale celor defavorizaţi. ci din indivizi care se ajută reciproc.

concomitent. o societate mai egalitară necesită un mod de viaţă asociativ. în perioada guvernării lor. coeziunea (partidelor muncitoreşti – n. în condiţii de şanse egale“54. de asemenea. din motive diferite. Metodele utilizate de laburişti. premisă obiectivă a exercităţii unor funcţii sociale eficiente ale statului 142 . Unii nu rezistă competiţiei.solidarităţile naturale sau tradiţionale. pe de altă parte. „Iată de ce societatea umanistă are nevoie de solidaritate. pe alţii îi urmăreşte ghinionul sau se află sub activitatea distructivă a unor forţe sociale exterioare. ar fi moralmente de nesusţinut iar. pe de o parte. impozitul progresiv pe venit. Laburiştii subliniază. că nu este posibil să se întreprindă reforme radicale ale societăţii decât într-un climat de consens general deoarece. care să împiedice formarea de noi privilegii pe seama exploatării muncii salariale. independente de voinţa sau de calităţile individului. ca şi celelalte mobiluri să capete o importanţă relativă mult mai mare.) este asigurată în acelaşi timp de unitatea unui proiect politic. „Introducând în societăţile europene o formă nouă. realizarea acestor reforme. n. dar şi de comunitatea unei poziţii sociale concrete: în ultimă instanţă. Însă. După laburiştii englezi. ele se bazează pe o solidaritate de fapt şi nu numai pe o agregare de tip contractual“53. bazat pe cooperarea diferitelor grupuri profesionale şi sociale şi pe respectarea pluralismului de interese care este sedimentat în mentalitatea societăţii respective: „O societate mai egalitară nu va cere dispariţia totală a interesului ca motor al acţiunii umane. Justiţia şi solidaritatea socială sunt condiţiile indispensabile pentru realizarea consensului social. Orice tentativă brutală de a elimina toate inegalităţile existente în repartiţia bogăţiei şi a veniturilor ar viola convingerile profunde ale unei societăţi cu o mentalitate puternic conservatoare“. ci ea va pretinde.. Politica social–democrată de egalizare a şanselor presupune o poziţie de pornire egală. cu succese variabile. în ipoteza inversă. ar duce la negarea propriului său scop. stabilirea unei forme mai democratice de organizare a societăţii. la concurenţă cu alţii. naţionalizarea întreprinderilor strategice în scopul unei repartiţii mai juste a avuţiei naţionale şi controlul marilor averi prin controlul proprietăţii. pentru realizarea unei mai mari egalităţi au fost: impozitarea severă a veniturilor şi averilor. mişcarea muncitorească face să pătrundă principiul asociativ în viaţa politică. egalitatea şanselor nu înseamnă şi nu asigură egalitatea de fapt. Politica prin care se urmăreşte realizarea solidarităţii corijează în anumite limite lipsa de succes a individului aflat în competiţie. aria libertăţii. în timpul căreia individul îşi lărgeşte. în scopul finanţării serviciilor sociale care s-au dezvoltat enorm.. pe care nici unul din partizanii iniţiali ai democraţiei nu o luase în consideraţie.

a contribui la perpetuarea lui. funcţie socială în cadrul „capitalismului popular“. altfel spus realizarea unei sinteze dintre individualitate şi solidaritate prin intermediul cooperării dintre stat şi societatea civilă la diferite paliere ale acesteia din urmă. etica redistribuirii produsului social. principiul „simetriei sociale“ în sensul că nici un grup nu poate obţine foloase creşterea intervenţionismului în viaţa economică. Suedia. iar la nivel micro. vizând transformarea proprietăţii în coexistenţa diferitelor tipuri şi forme de proprietate în cadrul aceluiaşi sistem necuvenite pe seama exploatării altuia. Germania. când se formează şi încep să se aplice instituţiile economiei mixte care şi-au dovedit apoi eficienţa în lupta împotriva şomajului. 143 . Anglia.).) şi recunoaşterea şi garantarea concomitentă a intereselor comunitare. aceste instituţii sunt: economic. prin asigurarea extinderii participării la procesele decizionale. O sinteză funcţională a valorilor social–democrate poate fi reperată începând cu perioada interbelică. Austria.în cadrul sistemului politic. Franţa. relaţiilor sociale. adică la nivelul întreprinderilor mici şi mijlocii. Într-o enumerare succintă. ci să creeze acel cadru de cooperare şi integrare prin soluţiile de compromis. la nivel macro urmând să predomine planificarea. raportul dintre planificarea orientativă şi concurenţă. De aceea. Italia. planificare atât cât este necesar“. Austria. În principalele ţări dezvoltate (Belgia. O soluţie viabilă pentru perenitatea interdependenţei funcţionale a valorilor social– democrate a fost sinteza dintre garantarea libertăţilor individuale (iniţiativă. pentru a asigura satisfacerea intereselor unor grupuri sociale din ce în ce mai numeroase. Societatea nu trebuie să-şi epuizeze forţele în conflicte sociale şi politice. concurenţa. a respecta libertatea unei societăţi inegalitare înseamnă a proteja privilegiul. are la bază coexistenţa proprietăţii private cu a celei publice şi recunoaşterea existenţei mai multor forme de proprietate. Ţările de Jos etc. Tipul de economie mixtă care se configurează în anii postbelici în ţări ca Germania. în perioada postbelică s-a observat o extindere a sectorului public la nivelul principalelor ramuri economice. Suedia. pe măsura complexificării valoarea egală a muncii şi a capitalului. inflaţiei şi în asigurarea stabilităţii sociale postbelice. asociere etc. conform principiului enunţat în 1956 de Karl Schiller: „Concurenţă atât cât este nevoie. Franţa etc.

cu un sector public şi cu unul privat: din raţiuni geopolitice însă (vezi condiţionarea ajutorului acordat în cadrul Planului Marshall). sau nu mai joacă singure. Statului îi revenea sarcina transformării sistemului economic. Într-o asemenea concepţie. în sfârşit. prin raportul dintre puterea economică şi puterea politică. În primul rând. pe motivul că structura economică a unei societăţi este dată nu de relaţiile de producţie şi raporturile de clasă rezultate din acestea. Situaţia societăţii este determinată de numeroase elemente şi titlurile de proprietate nu mai joacă de mult. Majoritatea partidelor socialiste de pe continent se îndreptau spre o concepţie analoagă a economiei mixte. transporturi) prin votul parlamentului şi cu indemnizaţii egale cu valoarea întreprinderilor naţionalizate acordate foştilor proprietari. în care coexistă numeroase întreprinderi mici şi mijlocii cu întreprinderile publice. scria: „Gândirea social–democrată modernă trebuie să renunţe la iluzia potrivit căreia o schimbare generală şi schematică a condiţiilor de proprietate ar permite să se realizeze un moment decisiv. şi de puterea de a controla potenţialul de cercetare al unei societăţi moderne. iar desfiinţarea proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie s-ar concretiza în mod automat într-o dezvoltare a libertăţii umane. energetic. Brandt. fără să se aştepte apariţia statului muncitoresc. ideea socializării integrale a fost progresiv abandonată după al doilea război mondial. un rol hotărâtor. „Concomitent – se afirmă în programul de la Bad Godesberg – proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie a pierdut în mare măsură puterea ei de a decide“. liderul social–democrat. În programul elaborat la Congresul P. introducerea în cadrele societăţii deja existente a garanţiei statale a deplinei întrebuinţări a forţei de muncă (prin mobilizarea resurselor financiare necesare disponibile printr-un sistem fiscal extins). Este. În legătură cu pluralismul formelor de proprietate. două mijloace fundamentale erau avute în vedere pentru atingerea acestui scop. problema centrală nu mai este socializarea proprietăţii private ci controlul puterii economice concentrate în mâinile managerilor. D. 144 . W. German de la Bad Godesberg din 13– 15 noiembrie 1959 s-a renunţat la ideea socializării unor ramuri industriale. În al doilea rând. În cadrul economiei „mixte“. S. ci de mărimea întreprinderilor şi de forma de administrare a lor. iar realizarea sa încredinţată statului parlamentar existent. Ea este condiţionată din ce în ce mai mult de diferite forme ale dreptului cutumiar. iar pe lângă acestea. prin modul de organizare a învăţământului şi pregătirii. naţionalizarea unor sectoare ale economiei (minier.În această ordine de idei trebuie menţionat faptul că încă în programul său din 1918 Partidul Laburist din Marea Britanie se pronunţa irevocabil pentru proprietatea colectivă asupra mijloacelor de producţie dar concepea acest proces în mod necesar gradual.

şomajul şi inflaţia au determinat agenţii economici înşişi „să resimtă nevoia unei puteri reglementative. fie că nu au interesul să o facă din cauza profitului scăzut. Controlul instituţiilor financiare este un mijloc eficient „pentru a impune băncilor nu numai rata creditului sau a dobânzilor. Dacă nu. Poziţia social–democrată faţă de economia mixtă a fost încă o dată afirmată de cel de al XVIII-lea Congres al Internaţionalei Socialiste din 1993: „O societate democratică 145 . apare ca o necesitate stringentă. în concepţia social–democrată. capabilă să intervină pentru a limita la maxim fluctuaţiile ciclice care au dus la risipă de resurse materiale. financiare şi umane“. Statul devine instrument al stimulării creşterii economice postbelice şi al asigurării unei politici sociale şi profesionale a forţei de muncă. Statul apare din ce în ce mai mult ca investitor în obiective de interes public. care necesită alocarea de fonduri considerabile pe care investitorii fie că nu le au. precum cercetarea ştiinţifică. principalele modernizări tehnologice presupun capitaluri atât de mari încât finanţarea statului a devenit obligatorie pentru dezvoltarea rapidă a ramurilor şi sectoarelor de vârf. dar şi ansamblul politicilor de împrumuturi. Din perspectiva social–democrată a economiei mixte. este un fapt evident că recesiunea. prin asigurarea rolului reglator al statului în viaţa economică. economia mixtă se caracterizează. favorizarea unor politici de creditare a cererii. Aceasta se manifestă prin stimularea investiţiilor. Nevoia acută a modernizării în ramurile de vârf ale industriei a determinat ca statul să se substituie sectorului privat ca prim investitor. Creşterea intervenţiei etatice. deoarece acestea au o influenţă decisivă asupra calităţii vieţii şi a calităţii mediului înconjurător.deci. subvenţionarea anumitor ramuri şi sectoare. crizele economice. necesar să se pună în mişcare numeroase pârghii dacă se doreşte să se schimbe societatea pe termen lung pentru a se îmbunătăţi“55. Inclusiv investiţiile particulare urmează a fi supuse controlului public atunci când ele presupun consecinţe ample asupra echilibrului ecosistemului. Pe de altă parte. Proprietatea asupra mijloacelor de producţie este departe de a fi singurul element al puterii în domeniul economiei“56. dintre care unele. prestaţiile dorite. va trebui să recurgem la o intervenţie sporită a instrumentelor de orientare publică“57. sunt în mare măsură finanţate de la bugetul statului. Willy Brandt atrăgea atenţia că „economia de piaţă şi concurenţa sunt instituţii sociale care trebuie să-şi justifice existenţa lor prin faptul că ele aduc. În ce priveşte socializarea investiţiilor. în cadrul politicii de investiţii. oferind resursele necesare din ce în ce mai greu de procurat altfel. În economiile dezvoltate. într-adevăr. sublinia pe atunci cancelarul federal.

social–democraţia a devenit polul de referinţă ideologică a Stângii şi axa ei de identitate în faţa noilor sfidări ale Istoriei. prevedea naţionalizarea principalelor mijloace de producţie în condiţiile în care Partidul Laburist ar fi ajuns la guvernare. Guvernele nu trebuie să funcţioneze doar ca un simplu atelier de reparaţii pentru stricăciunile cauzate de o piaţă defectuoasă sau de aplicarea fără control a noilor tehnologii. Astfel. Ce a rămas din această identitate după introducerea celei de „a treia căi“ de către Tony Blair şi consilierul său. Să luăm exemplul a două partide–fanion care reprezentau repere orientative în ideologia Stângii occidentale: Partidul Comunist Italian şi Partidul Laburist din Marea Britanie. Ambele partide şi-au câştigat un renume binemeritat datorită contribuţiilor aduse la dezvoltarea identităţii politice a Stângii plecând de la nucleul valorilor ei de bază. a mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale. să recunoască superioritatea paradigmelor economice ale neoliberalismului şi neoconservatorismului anglo-saxon. Acelaşi traseu îl va parcurge şi Partidul Laburist din Marea Britanie. elaborat în 1918. Statul trebuie mai întâi să reglementeze piaţa în interesul populaţiei şi trebuie să obţină pentru toţi muncitorii avantajele tehnologiei pentru a ameliora experienţa lor de muncă şi de a mări posibilităţile lor reale de dezvoltare individuală“. Partidul Comunist Italian s-a transformat în Partidul Democratic al Stângii (P. Un exemplu: articolul 4 din Programul fundamental al partidului. înseşi tezele eurocomunismului. în special după al doilea război mondial. Sub presiunea internaţionalizată a noilor raporturi de forţe. ruşinate parcă de tradiţia şi cultura lor politică. ceea ce s-a şi întâmplat de câteva ori. S. a cărui identitate în sistemul politic al Marii Britanii a fost impusă de consecvenţa prin care valorile promovate de ideologia laburistă au fost implementate în practică de fiecare dată când Partidul Laburist a fost la guvernare. Anthony 146 . Sau: consecvenţa cu care a fost urmărită aplicarea în practică a valorilor statului social. nimeni nu putea să prevadă abandonarea totală a patrimoniului ideologic tradiţional şi „schimbarea la faţă“ în partid social–democrat prin asimilarea unei ideologii de import pe care o criticase dur anterior. După prăbuşirea regimurilor comuniste din sud–estul Europei. Chiar dacă transformarea Partidului Comunist Italian era deja auspicată prin dezbaterea despre eurocomunism∗ în anii ’80. după 1990. economice şi geopolitice.) aruncând peste bord tezele şi principiile ideologiei marxist–leniniste.trebuie să compenseze defectele pe care le comportă chiar şi sistemul de piaţă cel mai responsabil. D. legitimitatea marelui Octombrie. partidele socialiste şi mai ales cele comuniste s-au grăbit să arunce peste bord zestrea lor istorică şi implicit.

2. concepţiile despre lume şi culturile politice.Giddens. legitimare. putere politică. credinţă. privatizările extinse. 5. Definiţi ideologia politică. liberalism. 4. TERMENI – CHEIE: ideologie. planificare. Explicaţi valorile ideologiei social–democrate. în noua fizionomie ideologică impusă partidului. 147 . Explicaţi valorile ideologiei liberale. Enumeraţi principalele caracteristici ale ideologiei politice. 7. 6. ideologie – ştiinţă. social–democraţie. concurenţă. ideologie – utopie. Reagan şi M. Evidenţiaţi raporturile dintre ideologie – religie. Analizaţi deosebirile dintre ideologii. ştiinţă. reducerea subvenţiilor publice şi a cheltuielilor sociale. raţionalism. Valori ca austeritatea. inegalitatea de tratament a actorilor economici. individualism. mai multă piaţă şi mai puţin stat. 3. persuasiune. Partidul s-a „liberalizat“ în sensul că valorile social–democratice tradiţionale au fost înlocuite cu valorile fundamentaliste ale neoconservatorismului lui R. Thatcher. teorie. adevăr. piaţă. utopie. ÎNTREBĂRI: 1. Analizaţi raportul dintre adevăr şi fals în discursul ideologic. religie. fals. inclusiv în sectorul strategic s-au instalat confortabil în corpusul doctrinar al social– democraţiei. natură umană.

163–164. MILTON. J. 38 Ibidem. Histoire de la science politique dans ses rapports avec la morale. p. Bucureşti. L’ideologie ou l’origine des idees recues. Payot. Paris. La formation de l’éspirit scientifique.. 24 KUHN. 99.. op. WILLIAM. p. 33 LAPIERRE. Bonn. Cunoaşterea inutilă. J. 13. Ideologii politice şi idealul democratic. p. Bucureşti.. 42 Ibidem. 10 KARDINER.. p. GASTON. Paris. Gallimard. Antiquite. 21.. Bucureşti Ed. Genealogia fanatismului. 5–6. 16. E. Bucureşti. 7. cit. Penquin Books. Structura revoluţiilor ştiinţifice. Bucureşti. Opium des intelectuells. 11 GEERTZ. (edition de la Pleiade). p. JEAN–FRANÇOIS. 23 MARCUSE. p. 107. 44 Hobbes. 15 Ibidem. pp. Desclée de Brouwer. Suhrkamp Verlag. Orient. 8 Ibidem. 7 BOUDON. Editura Humanitas. 79. 171. An approach to the sociology of knowledge. 1968. 46 Ibidem. 1968. p. OLIVIÉR. T. p. p. LEviathan. 1947. 3 ARON. 25–49. p 66–76. Cours de philosophie positive. Bucureşti. PUF. 30. The Psychologycal Frontiers of Society. Glencoe. Felix Alcan. Dagger. 372. p. 35. 1993. pp.29. 17 REVEL. Editura Humanitas. 17. The concept and function of ideology. AUGUSTE. 169. 19 Ibidem. Flammarion. 16–17. J. ed alii. 25 REVEL. op. The Open and Closed Mind. 1929. Dialektik der Aufcklörung. U. p. 1980.. 1938. New York. 1960. Milano. Ideology and discontent.–F. p. 34. p. THOMAS. p. p. 1975. 22. Paris.. 1992. HENRI. 22 Ibidem. New York. 27 CIORAN. 1964. GERARD. Humanitas. 45–46. cit. 29 CIORAN. Contractul social. 1980. Ştiinţifică. 1887. Apud Raymond Boudon. 5 SHILS. 21 HORKNEIMER. P. JEAN. Desclee de Brower. ADORNO W. p. 1959. F. Moyen Age. Felix Alcan. În: Histoire de la philosophie. 31.. RAYMOND. p. Paris. Istorie şi utopie. p. The End of Ideology. cit. Paris. The Frée Press. vol. Contractul social. 1975. 20 COMTE. pp. 2 Ibidem. OLIVIER. Ştiinţifică. Paris. J. în: The International Encyclopedia of Social Sciences. Th. 14 REVEL. Bucureşti Ed. Terence. Ideology as a cultural system. în: Les ideologies dans le monde actuel. în: Transactions of the fourth Congress of Sociology. 2000. p. p. Qu’est-ce qu-une idéologie? În: Les idéologies dans le monde actuel.. THEODOR. Macmillan and Free Press. 36 Ibidem. Paris.. 13 BELL. CLIFFORD. The Free Press. p. 101. Ideologie und Utopie. J. pp. EMIL. Paris. D. New York. Editura politică. Paul. cit. p.. p. Paris. 81. 82. EMIL. D.. 41 La philosophie chinoise. HERBERT. Paris.22-26. 167. 164. 4 REBOUL. 1. 14 35 REBOUL. 25. 16 BUIS. 6 PARSONS. Paris. Science et idéologie. London. DANIEL. 1971. p. Menton. Macmillan and Free Press. W. Payot. 18 BACHELARD. Iaşi. PUF. 1971. 1957. Fayard. ABRAM. 12 Ibidem. 32 Ball. 1986. 14. J. ROKEACH. R. 47–96. p. 26 Ibidem. 28 MANNHEIM. în: APTER. 45 Rousseau. Langage et idéologie.. 30 Ibidem. 168. Polirom. p.. 166. 1970. Richard. vol. New Zork. În: Tratat de descompunere. vol 1. 1992. 28. Paris. 1957. ed alii. p. (ed). p. 37 Ibidem. op. 9 ∗∗ 1 148 .NOTE: ALKEN. MAX. KARL. 39 LAPIERRE. 40. 1876. J. Omul unidimensional. Langage et idéologie. Editura ştiinţifică. 34 Ibidem. p. The Age of Ideology: The Nineteenth Century Philosophers. p. 40 Janet. 1980. F. p. 43 Rousseau. 1963. op. 1956.

C. B. Roy. Kreisky. Scrisoarea din 30 iulie 1973. p. R. Intervention au „Colloque Lippmann“. A. 1939. În: Brandt. renunţarea la cucerirea puterii politice prin violenţă revoluţionară. 1979. Crossman. 51 Ibidem. prin alegeri libere. La social–démocratie et l’avenir. Librairie de Médicis. 54 Jenkins. Paris. a cooperării cu alte forţe politice în cadrul guvernării. Kreisky Bruno. recunoaşterea pluralismului politic. 1976. Albert. Paris. 196. Gallimard. renunţarea la anumite teze şi principii ale ideologiei marxiste cum ar fi dictatura proletariatului. 129–130. 197. C. H. Crosland.. caracterizată prin următoarea strategie şi tactică: 1. p. Italian. 5. 1976. Bernard. 4. WALTER. 1950. p. Palme. recunoaşterea ordinii politice şi constituţionale a statului burghez. L’avenir du travaillisme.. La social–démocratie et l’avenir. ∗ 149 . 57 Ibidem. 141. 101–102 48 Ibidem. Roy Jenkins. Manin. 23. În: R. p. Les doctrines sociales en France. La social–démocratie ou le compromis.LIPPMANN. p. 56 Ibidem. Librairie Générale de Droit et Jurisprudence. Paris. 260. p. 99–101. În: Compte–Remdi de séances du Colloque Lippmann. Nouveaux essais fabiens. Paris. 55 Brandt. O. Francez şi P. 53 Ibidem. Vingts ans d’évolution. Palme Olof. Paris. p. 21. Paris. C. 49 Pasquier. Spaniol). PUF. 1930–1950. W. 3.. p. W. 22. 107–108. M. Le probleme de l’égalité. Gallimard. p. 2. p.. P. C. 52 Bergounioux. rolul decisiv al luptei de clasă. S. 47 Eurocomunism: termen care desemnează noua orientare politică şi ideologică a principalelor partide comuniste din Europa (P. 1956. Les Éditions Ouvrières. 50 Brandt Willy. p. naţinalizarea principalelor mijloace de producţie etc. cucerirea puterii politice pe cale democratică. Alain. Cole şi alţii.

150 .

pentru ca în capitolul II: Dezvoltarea culturii să afirme că „aşa cum catalogul tuturor speciilor vegetale şi animale dintr-o zonă prezintă lumea sa vegetală şi animală. un domeniu specializat al culturii (cu precădere cea spirituală). prin extrapolare la întreaga realitate culturală: a. În aceeaşi lucrare. trebuie să fie lucrată şi îngrijită pentru a da roade. obiceiurile şi toate celelalte capacităţi şi deprinderi pe care omul şi le-a însuşit ca membru al societăţii“.CAPITOLUL 5 CULTURILE POLITICE 5. indiferent de varietatea etnică. dreptul de proprietate şi căsătoria. tot aşa şi recensământul tuturor faptelor vieţii obişnuite ale unui popor reprezintă acel întreg pe care îl numim cultură“. De atunci încoace. prin analogie cu ideea de cultură a ogoarelor. b. În introducerea (p. Semnificaţiile conceptului de cultură. 1) la Cultura primitivă (1871) el defineşte cultura ca „acel ansamblul complex care cuprinde cunoştinţele. Din punct de vedere tradiţional conceptul de cultură este legat de noţiunea „cultura spiritului“. 151 . B. pionierul britanic al acestei discipline. numai o structură particulară a culturii: tipul cultural. Explicaţiile ar consta în faptul că în abordarea culturii ca fenomen intrinsec uman. de care toate fiinţele umane. Această concepţie presupune ideea unui patrimoniu cultural. credinţele. ar trebui să beneficieze. d. definiţiile au privilegiat şi au extins. Tylor. antropologii americani Alfred Kroeber şi Klyde Kluckhohn au descoperit în operele culturologilor. subestimându-se realitatea supraorgancă a sistemelor culturale. cu normele lor proprii de funcţionare şi reproducere. c. rasială sau religioasă a grupurilor de care aparţin. nu întotdeauna lipsită de ambiguităţi şi confuzii. omiţându-se procesele culturale. în timp şi spaţiu. învăţătura morală şi religioasă. bogată în posibilităţi nutritive. uneltele armele. identificarea culturii cu o realitate organică. 1. dreptul. tot astfel cultura spiritului presupune ideea mai generală a unei formaţii. Termenul „cultură“ a fost introdus în antropologie şi a devenit un termen tehnic de către Eduard B. Răspunzând unei comenzi a UNESCO în 1952. morala. Ca şi procesul agricol unde ţelina. antropologilor şi sociologilor nu mai puţin de 152 definiţii ale culturii. educaţii morale şi intelectuale. Tylor enunţă şi alte elemente ale culturii: îmbrăcămintea. reacţiile psihologice la dinamica realităţii culturale. se observă o proliferare extraordinară a semnificaţiilor termenului de cultură. în capitolul I: Ştiinţa despre cultură E. pregătiri. compus din bunuri şi valori universale. forma sau mediul cultura. paralel cu dezvoltarea studierii realităţilor culturale. artele.

depăşeşte individul. cultura ia naştere şi se defineşte în raport cu natura. se limitează la om. opoziţie valabilă nu numai pentru cultura materială. solidaritatea se înscriu pe traiectoria acestei emancipări. forţa modelatoare a tradiţiei în câmpul axiologic. orice cultură este dotată cu o vitalitate. totodată.transmise de la o generaţie la alta. mediu social structurat de valori culturale unde omul dobândeşte adevărata sa menire de homo faber. interioară. Determinativul „învăţat“ reprezintă diferenţa specifică a definiţiei deoarece. printre notele lor esenţiale. În timp ce cultura. imaginarul social a generat multe confuzii. exterioară. un mediu social artificial opus forţelor entropice ale naturii. dar şi pentru cultura spirituală. cultura. în alcătuirea sa specifică. Pe măsura evoluţiei în timp. legat şi de sentimentul originar menţionat mai sus. în pofida schimbării constante a persoanelor al căror comportament este tot cultural. este o unitate dintre biologic şi spiritual. orice cultură îşi articulează normele şi valorile sale într-un sistem cultural care constituie elementele „supraorganice“ ale existenţei sale. În aceasta constă autonomia relativă a culturii. cu o capacitate de influenţă care transcende viaţa individuală a purtătorilor ei. susceptibilă de a fi descrisă obiectiv. etapele creşterii culturale sunt etape ale umanizării. natura devine cultură. Definiţia cea mai concisă dată culturii este următoarea: cultura este elementul învăţat al comportamentului uman. egalitatea. Sentimentul ordinii şi al poziţiei omului în cosmos devine posibil pe baza asimilării şi valorificării acestui patrimoniu cultural. oricare ar fi formele unei culturi. ale ridicării şi emancipării spirituale a omului de servituţile sale naturale. valorile politice: libertatea. în totalitatea sa. deoarece omul însuşi. Faptul că există un continuum cultural. Deşi pot fi definite ca valori-mijloc şi nu va valori-scop. în procesul de asociere a oamenilor în formele complexe ale comunităţilor umane care reprezintă. ele trebuie să fie învăţate de generaţiile succesive ale unei populaţii. atribut al omului. dintre natural şi cultural. Faptul că numeroase definiţii ale culturii politice nu au cuprins. demonstrează că orice cultură domină viaţa oamenilor şi o modelează. Cultura este detaşare de natură. ca valori sintetice. Graţie omului. Ca înţeles fundamental. 152 . dimensiunea istorică şi naţională. altfel acestea se pierd. totodată. Cultura cuprinde ansamblul fenomenelor social-umane care apar ca produse cumulative ale cunoaşterii şi. Ca sistem cultural. Din acest punct de vedere. Educaţia devine tot mai mult intenţionată şi programată şi are funcţia de a degaja normele comportamentului social. memoria colectivă a grupului. cultura scapă de sub controlul omului şi operează în limitele propriilor sale legităţi specifice.

După cum nici o societate nu poate trăi în anarhie. fără un sentiment minimal al ordinii sociale. „homo faber“. Slab înzestrat organic. Or. Concepţia despre lume dă omului siguranţă şi convingerea fermă că lumea poate fi organizată într-un context mai larg – contextul ordinii şi al valorilor. pe de o parte. O personalitate armonios dezvoltată se traduce prin ideea de comportament corect. pentru că nu există cultură fără tradiţie. sprijin şi adaptare superioară a lor la cele două medii. raţională a lumii care îl înconjoară. dezordinea. Viaţa omului se desfăşoară într-un cadru dublu: habitatul natural şi mediul social. Schimbarea culturală nu poate fi percepută decât ca o parte a problemei stabilităţii culturale. printr-un proces de selecţie critică a normelor şi valorilor pe care societatea le recunoaşte. pe de altă parte. o structură raţională unei lumi în schimbare. într-un sens. nici o societate nu poate trăi fără o concepţie despre lume sau fără o concepţie despre univers. a opera o falsă dihotomie şi a pune o falsă problemă. care îi asigură stabilitate. a discuta despre cultură şi despre personalitate înseamnă. Or. Faptul că omul a fost definit atât ca „zoon politikon“. omul nu ar putea exista în hăţişul fenomenelor care îl înconjoară fără credinţe primare sau fără o concepţie despre lume – expresia lor articulată şi evoluată. coeziune internă şi echilibru. Ea conţine toate elementele din caracterul omului adult pe care acesta le-a învăţat în mod conştient de la grupul său. Opera culturală este în primul rând continuitate şi coeziune. Se poate susţine. tocmai în raportul dintre societate şi personalitate se evidenţiază eficienţa socială a culturii. Privită din acest unghi. că orice cultură se exprimă prin atitudinea şi comportamentul persoanelor şi că ea nu există independent de indivizii care o determină. Această legătură este mediată prin procesele socializării politice şi prin intermediul conştiinţei politice. Cultura şi personalitatea s-ar afla într-o interdependenţă atât de organică încât. logică. cultura este tot ceea ce în lume se datorează omului. sensul concepţiei despre lume este de a combate confuzia. neocrotit de natură. o premisă pentru viaţa politică a omului. nu se poate înţelege stabilitatea culturală decât în raport cu structura concepţiei despre lume. atât între trăsăturile personalităţii cât şi între diferitele personalităţi şi comunităţi. că personalitatea este ceea ce este în virtutea proceselor de 153 . „homo simbolicus“ sau ca „animal creator de cultură“ arată legătura dintre cultură şi politică. forţa ei modelatoare ca acţiune socială şi ca rezistenţă în faţa proceselor deviante.Pe de altă parte. iraţionalul fenomenelor şi de a da sens. Pentru om trebuie să existe o explicaţie comparativă. intrările) din sistemele politice şi culturale să ducă la o stabilitate. cultura apare în societăţile umane şi ca factor de unitate. Definiţia subliniază că cultura este mai mult decât un fenomen biologic. Oamenii aşteaptă ca output-urile (rezultatele) input-urile (investiţiile.

În măsura în care valorile sunt imanente conştiinţelor. valoarea se manifestă în conştiinţe şi în lume prin adaptare. inconştiente şi forţele creatoare ale omului. prin faptul că în încercarea de a-şi materializa scopurile. Culturală sau politică. fiecare generaţie le transmite următoarei în aşa fel încât aceasta păstrează ceea ce a câştigat şi o îmbogăţeşte prin propria ei experienţă. în procesul participării la elaborarea valorilor acestea intră în relaţie. omul descoperă că stă în puterea lui de a construi propria sa lume – o lume mai bună. Prin acţiunea politică. orientată de valori. prin comunicarea mai mult sau mai puţin voluntară a unor valori şi norme. în fiecare din actele şi atitudinile sale politice.interculturaţie şi că personalitatea este în parte. ea devine un bun al întregii comunităţi. Ea nu trebuie să ignore tensiunile şi fricţiunile. c) apariţia unor efecte secundare. Privită în ansamblul ei. transformare şi reînnoire. opoziţiile şi conflictele între forţele obscure. libertatea şi egalitatea nu sunt proiecţii ideale ale unei 154 . Activitatea politică este o componentă esenţială a acestui proces. Dar aceste opoziţii şi conflicte relevă o funcţie complementară în care contrariile sunt absorbite de identificarea scopului urmărit. Cultura politică nu poate renunţa la căutarea unei unităţi de fond pentru această lume în care proiecţia ei ideală contrastează adeseori flagrant cu manifestările ei fenomenale în fiecare moment al funcţionării unui sistem politic. Analizând impactul culturii asupra personalităţii se pot stabili trei tipuri de influenţe posibile: a) influenţa directă. cultura poate fi considerată ca procesul eliberării treptate de sine a omului de servituţile naturale şi biologice. Valoarea nu este destinată numai individului izolat. b) efectele de situaţie ca urmare a poziţiei deţinute de subiect în sfera culturii. Prin vocaţia instauratoare a valorilor. cultura politică orientează acţiunile politice şi permite dezvoltarea socială. oamenii stabilesc între ei relaţii durabile. Comunicarea dintre valorile istorice şi valorile contemporane se efectuează prin continuitatea temporală. Acestea nu pot fi reduse la un numitor comun. chiar dacă fiecare valoare se dezvoltă în conştiinţe pe căi diferite. În al doilea rând. Ele tind spre direcţii opuse şi se supun unor principii diferite. „în conformitate cu anumite reacţii psihologice care vizează trebuinţe ale personalităţii rezultate din exigenţe ale culturii care acţionează asupra personalităţii“2. Ceea ce uneşte aceste forţe contrare ale politicii sunt valorile. cultura politică îndeplineşte un rol de angajare activă a solidarităţilor. Adevărul nu este niciodată adevăr dacă el este adevăr doar pentru un singur individ. „rezultatul culturii ambiante“1.

orientări cognitive. în ştiinţele politice după al doilea război mondial. le inoculează sentimentul securităţii sociale şi al demnităţii şi le facilitează participarea la universul axiologic al Cetăţii. Termenul de „cultură politică“ îşi câştigă un drept de cetate în terminologia politologică şi. Almond. Pye. angajării. ci trebuie definite prin relaţie.) întrucât comportamentele umane se pretează la observaţie. va defini cultura politică 155 . 2. Acest lucru a fost posibil în contextul abordării comparative a sistemelor politice contemporane de către politologii şi sociologii nord-americani şi al convingerii lor că sistemele politice pot fi studiate cu ajutorul metodelor empirice (studii de caz. prin raportare la semen. 1956 şi până la abordările recente ale sociologilor şi politologilor din fostele ţări ale Europei de Est. În esenţă. Prin valorile solidarităţii. O sumară trecere în revistă a principalelor definiţii ale culturii politice date de către aceştia trădează orientarea dominantă amintită mai sus. Astfel de orientări individuale cuprind câteva elemente: a. chestionare. În aceeaşi ordine de idei. 5. Ea este un domeniu subiectiv care stă la baza acţiunilor politice şi care le conferă importanţă. un alt politolog. Sidney Verba. XVIII. orientări estimative. prin configurarea acţiunii politice ca principală notă a definiţiei. orientări emoţionale.aspiraţii singulare. sentimentul ataşării. Ambiguităţile semantice ale conceptului de cultură politică. coautor. prin ipostazierea descoperirii şi estimării modelelor de comportament. cu diferenţe de grad şi nu de natură sau de esenţă. inclusiv. definiţiile culturii politice pun accentul pe dimensiunile cognitivă. atitudinilor şi valorilor faţă de fenomenul politic. împreună cu G. sondaje de opinie. afectivă şi evaluativă ale modelelor de comportament. presupune aplicarea unor standarde apreciative privind subiectele şi evenimentele politice“3. Powell în 1956: „Cultura politică este un model de atitudini individuale şi de orientări faţă de politică manifestate în rândul membrilor unui sistem politic. la mai multe lucrări pe temă. respingerii în raport cu subiectele politice şi c. la analiză şi la cuantificarea rezultatelor acesteia. cultura politică uneşte între ele conştiinţele generaţiilor. A. cercetări pe vaste eşantioane de subiecţi etc. b. pionierul acestei discipline în studiul „Comparative Political Systems“ din Journal of Politics. definiţiile nu diferă prea mult de definiţia standard lansată de Gabriel A. Almond şi cu Lucian W. de obicei. Almond şi Bingham G. vol. exacte sau mai puţin exacte pe tema subiectelor politice. aprecieri şi opinii pe tema unor subiecte politice ceea ce. Începând cu primele concepţii formulate despre cultura politică de către Gabriel A. mai ales în SUA.

Aceste convingeri afectează şi sunt afectate de modul în care structurile politice operează şi există un cerc strâmt de relaţii între cultură şi structură“4. riscăm să importăm atât avantaje. în aceeaşi lucrare. 1993. printre care şi Maurice Duverger. cât şi ambiguităţile sale“5. Prin împrumutarea cuvântului „cultură“ şi aducerea sa în câmpul ştiinţelor politice. London. 156 . Almond şi Verba îşi asumau conştient numeroase dificultăţi. În opinia sa există doar subculturi (economică. resping termenul de cultură politică. Ce este. arăta G. responsabilităţile guvernamentale şi instituţiile statului de drept. De aceea. conceptul de „cultură politică“ înregistra deja treizeci de definiţii. Pentru ca mai departe. cultura politică? La doar 13 ani de la începutul carierei sale ştiinţifice. ca şi modelele transmise prin intermediul educaţiei şcolare sau al vieţii de familie. O modalitate de descoperire a convingerilor politice este aceea de a observa modalităţi în care operează structurile politice.) ale căror valori nu sunt altceva decât valori de bază ale societăţii globale aplicate la un domeniu particular6. cu propriile reguli de comportament şi cu procesele ei de socializare. printre altele. cu conotaţii de conştiinţă politică: „Cultura politică a unei societăţi constă într-un sistem de credinţe empirice. „Ştim că antropologii utilizează termenul de cultură în moduri foarte variate şi că. Doar din motive didactice. politică. legate mai întâi de toate de complexitatea noţională a acestuia. Dictionary of Politics. Importanţa tuturor acestor factori şi motivul pentru care au fost adunaţi laolaltă într-un concept cuprinzător constă în faptul că acesta oferă indicii suficiente asupra modului în care oamenii obişnuiesc să reacţioneze la problemele politice“8. Patrick la Congresul mondial al Asociaţiei Internaţionale de Ştiinţe Politice. simboluri expresive şi valori care definesc situaţia în care are loc acţiunea politică. David Roberston. prezentăm mai jos câteva din definiţiile de dicţionar ale conceptului de cultură politică: – „Totalitatea ideilor şi atitudinilor în raport cu autoritatea. totuşi. Penguin Books. Ea oferă orientarea politicii“. desfăşurat la Edinburg în anul 19677. considerând că există doar aspecte politice ale culturii. din experienţele pe care indivizii le au în ce priveşte sistemul politic. ordinea publică. precum şi a antropologiei culturale constă în recunoaşterea faptului că sfera politicului constituie o subcultură distinctă. estetică etc. unii politologi.peste câţiva ani într-o perspectivă a istoriei mentalităţilor. introducându-l în vocabularul sociologiei politice. acelaşi autor să precizeze: „Cultura politică a unei naţiuni derivă. Un reproş formulat la adresa studiilor psihoculturale.

Sesizând extrema dificultate a operaţionalizării conceptului de cultură politică. 2. care asociază orientările individuale şi comportamentele sociale pe care acestea le provoacă.). ideologie dominantă10. Sage. p. credinţe etc.– „Un concept care desemnează un set de credinţe politice. Este vorba de o voinţă de exprimare concomitentă cu o sărăcie a informaţiei“11. regionale sau naţionale). London. definiţii care fac referinţă la cultura naţională. definiţii lingvistice – un discurs cu înţelesuri pentru un grup determinat. Deoarece filtrează percepţiile. de sentimente şi valori care prevalează pentru o naţiune la un moment dat. în care cultura politică apare în termenii valorilor consensuale şi normelor sociale. definiţii psihologice. 3) identifica unele din accepţiile acestui concept în diferite contexte socio-politice. care oferă un tip ideal cu rolul de a permite explicarea unor fenomene parţiale (comportament. ideologii politice. Definiţiile de mai sus au ca trăsătură comună ideea că orice acţiune politică nu poate neglija mentalităţile. Kenneth Jovitt propune distingerea a trei niveluri diferite de cultură politică a societăţii. „Cunoaşterea sistemului politic şi expresia opiniilor asupra acestuia nu merg totdeauna împreună. determină atitudinile şi influenţează modalităţile de participare. J. Gibbins (Contemporary Political Culture. Astfel. definiţii sociologice. 3. credinţele politice. După D. 4. care pun accentul pe orientarea individuală spre obiective politice. definiţii aşa–numite „obiective“. Necunoaşterea politică nu-i împiedică pe cetăţenii «ignoranţi» să aibă poziţii asupra problemelor de politică generală. sentimentele şi valorile care prevalează la un moment dat în cadrul unei categorii sociale sau al unei comunităţi (locale. cultura politică este un comportament major al jocului politic“9. R. Politics in a Post-Modern Age. Kavanagh. 6. Din consideraţiile de mai sus pot fi conturate deosebirile dintre culturile politice şi ideologiile politice. Ideologia politică este o formă raţionalizată a culturii politice. 1989. cultura politică este o expresie prescurtată ce denotă mediul emoţional şi atitudinal în care operează sistemul politic. Această interpretare cuprinde o anumită diferenţiere a „regimului“ şi a „societăţii“. Amestecul de ignoranţă şi de voinţă de exprimare poate caracteriza anumite culturi. definiţii euristice. Gibbins considera că se pot identifica: 1. 5. expresia 157 .

instituţii. Italia. Termenul a căpătat accepţii diferite în raport de competenţa şi intenţiile celor care l-au realizat. Plecând de la cele trei dimensiuni ale culturii stabilite de Talcott Parsons în Sistemul social. Germania şi Mexic pe un eşantion de 1. Astfel el ştie câte ceva 158 . cultura politică este un termen care. Verba evidenţiază trei dimensiuni ale culturii politice care fac din ea „un ansamblu de trăsături culturale pertinente pentru analiza fenomenelor politice“ mai curând decât „un ansamblu de atitudini şi de orientări ale indivizilor faţă de un sistem politic“10 ceea ce ar distinge-o foarte greu de cultura socială generală. Almond şi Sidney Verba o cercetare de mari proporţii. Evenimentele cotidiene îl pun în contact nemijlocit cu realitatea politică. naţiune) şi structurile politice (regim. Obiectivul central al acestei anchete este descoperirea fundamentelor culturale ale democraţiei (preocupare centrală în cadrul şcolilor funcţionaliste din antropologie). Marea Britanie. mai mult sau mai puţin riguroase. norme şi valori politice).000 subiecţi anchetaţi în fiecare ţară. posedă un ansamblu de cunoştinţe mai mult sau mai puţin structurate. despre sistemele şi procesele politice. în cadrul concepţiei despre lume. Dimensiunea cognitivă. efectuată în perioada 1958–1963 în cinci ţări: SUA. ele se bazează pe un fond general-uman în care experienţele comune sunt valorificate la nivelul orizontului de viaţă al comunităţii. roluri. Accesibil opiniei publice într-o formă grosieră prin intermediul mass-media. adică a regulilor operaţionale care permit fuziunea dintre structurile primare ale societăţii (familie. grup. să conştientizeze această realitate. Almond şi S. Ele raţionalizează interesele specifice de grup pe baza unui proiect de transformare socială. culturile politice sunt lipsite de intenţionalitatea acestora. 1. Fiecare individ. oarecum. Se pare că un autor care a folosit foarte des acest concept avea dreptate când considera că „există primejdia ca termenul de cultură politică să fie folosit ca o verigă de legătură ce lipseşte în orice loc ce nu poate fi explicat în analiza politică“12. indiferent de gradul pregătirii sale sau de status. G. având şi orientări faţă de un sistem social determinat. Ca subsistem al sistemului cultural global ideologiile reprezintă un ansamblu relativ structurat de propoziţii prescriptive şi normative despre un sistem politic. şi conform căreia ar desemna îndeosebi cunoştinţele politice ale unui individ.publică a valorilor care configurează această cultură. Acestei tematici îi dedică G. aplicat spaţiului politic. poate ajuta la evaluarea gradului de democratizare a unei societăţi sau la eficacitatea unor acţiuni politice. iar presiunea mediului şi bombardamentul informaţional îl obligă. Deşi sunt mai puţin coerente decât ideologiile.

pe de o parte. atitudinea de ataşament. Dimensiunea afectivă cuprinde reacţia emoţională faţă de evenimentele politice sau sociale. Elementul cognitiv în formarea convingerilor poate fi asemuit cu o structură de rezistenţă care asigură coerenţă şi trăinicie celorlalte componente ale edificiului. În această ordine de idei. În această privinţă. despre liderii şi partidele politice. de la un prieten. De altfel. facilitează spaţiile de manevră ale manipulării. cunoştinţele politice reprezintă etape necesare în procesul de consolidare şi interiorizare a atitudinilor şi opiniilor politice în convingeri. independent de politica dusă. Evident. în structura combinată a celor trei dimensiuni în cadrul convingerilor politice. 159 . Ea are un rol important în formarea atitudinilor. aceste valori şi dimensiuni ale culturii politice apar într-o unitate indisolubilă. în lipsită de cunoştinţe politice. de la un lider care suscită o admiraţie personală. „rebotezaţi“ în partide democratice la putere justifică valabilitatea schemei tripartite propusă de Almond. când promisiunile demagogice ale politicienilor găsesc un teren virgin în această labilitate a opiniilor şi atitudinilor. în lipsa unei platoşe de apărare a valorilor şi normelor rezultate din convingeri. De regulă. dimensiunea cognitivă oferă un ghid orientativ pentru atitudinile şi opiniile politice în acest joc dialectic dintre subiectiv şi obiectiv. 3. Revenirea în forţă a comuniştilor. spre deosebire de atitudini sau opinii care au preponderenţă în formarea credinţelor primare. fenomenul politic postrevoluţionar din ţările Europei de Est este deosebit de instructiv. credinţele se formează mai ales pe baza dimensiunilor afective şi evaluative. o problemă deosebit de delicată pentru operaţionalizarea conceptului de cultură politică o reprezintă raportul invers proporţional dintre informaţia şi cunoaşterea politică. pe de alta. adică atunci când ele provin de la o rudă. Acest lucru se vede în special în timpul campaniilor electorale şi al alegerilor propriu-zise când lipsa de cunoştinţe politice. elementul cognitiv prevalează faţă de acel afectiv şi evaluativ. Dimensiunea evaluativă cuprinde judecăţile de valoare despre fenomenele şi realitatea politică. Cunoştinţele politice sunt însă modelate şi orientate de sentimentele politice faţă de o ideologie. de un program de guvernare. despre evenimentele politice importante la nivel mondial. de cele mai multe orie ele sunt interdependente. de respingere sau de refuz faţă de fenomenele sau instituţiile politice.despre instituţiile supreme ale statului. Evaluarea fenomenelor politice necesită cunoştinţe politice. La rândul ei. Adeseori. deci de convingeri politice ferme. Cunoştinţele sau informaţiile politice sunt primite mai uşor când există o personalizare a relaţiilor politice. de un lider. 2. şi intensitatea şi durata în timp a exprimării politice. Fiecare apreciază viaţa politică în funcţie de o scară de valori ierarhizată.

afectivitate. Astfel o cultură politică parohială corespunde unei structuri politice tradiţionale descentralizate la nivelul regiunii. şcoala şi primăria sunt instituţiile politice centrale. Alienarea denotă existenţa cunoştinţelor politice. În cadrul acestei culturi nu există un interes deosebit pentru problemele de politică naţională sau sistemul politic naţional. învăţătorul sunt liderii locali. atât pe verticala istoriei cât şi pe orizontala acţiunii politice. Numai astfel se poate înţelege cum valorile sunt ordonate pe axa devenirii în viziunea cea mai adâncă despre existenţă. apatie şi alienare. Nu poate fi vorba de un „fanatism al ignoranţei“. alimentate de nostalgia „sistemului social“ comunist. în comunitate. una din comportamentele matricei caracteriale a culturii politice este instinctul comunitar. Prin urmare. G. Pentru a individualiza fiecare din aceste tipuri autorii recurg la noţiunea de congruenţă dintre cultură politică şi o structură politică. 160 .Greutăţile inerente tranziţiei la un alt sistem politic au favorizat formarea credinţelor politice pe baza dimensiunilor afective şi evaluative. deoarece perceperea subiectivă a realităţilor politice şi economice i-a determinat pe aceşti oameni să iasă în 1989 în stradă şi să-şi sacrifice vieţile pentru libertate. Şi aceasta în condiţiile în care lupta împotriva totalitarismului a fost dusă în numele unor valori care păreau definitiv înăbuşite în conştiinţa colectivă de către dogmatismul comunist. dar manifestarea indiferenţei pe plan afectiv şi apreciativ. seniorul. Din acest paradox se poate trage concluzia că fenomenele culturii politice nu pot fi analizate şi înţelese decât dacă sunt înserate în ansamblul dinamic mai vast al culturii naţionale. accentul cade pe problemele politice de interes local. ţinutului. satului. iar dimensiunea afectivă şi evaluativă a comportamentului nu a deformat cunoaşterea exactă a situaţiei. „În funcţie de dimensiunile cognitive. conform unei matrici caracteriale. dar şi a lipsei de simpatie faţă de sistemul politic. Cultura politică de supunere corespunde unei structuri autoritare şi centralizate la nivel naţional. evaluare. Cu cât stările de apatie şi alienare sunt mai numeroase în societate cu atât instabilitatea sistemului politic este mai accentuată“14. Apatia înseamnă existenţa cunoştinţelor politice. preotul. care operaţionalizează memoria istorică şi socială colectivă în norme de comportament. cultura de supunere (de subordonare) şi cultura participativă. afective şi evaluative ale culturii politice pot fi detectate trei stări de spirit ale populaţiei unei ţări în raport cu politicul: acord. în cazul nostru solidaritatea socială. protecţia socială. iar biserica. egalitatea. Acordul presupune împletirea celor trei dimensiuni: cunoaştere. Almond şi Sidney Verba elaborează trei modele de cultură politică: cultura parohială (locală sau provincială). Aici. nu a existat ignoranţă. Or. Din combinarea acestor trei dimensiuni. calitate prin excelenţă a lui homo sapiens.

mass-media creează un spaţiu al conştiinţei naţionale unde asumarea unui destin comun creează o nouă sensibilitate pentru activitatea politică. gradul de participare şi de educaţie civilă. autoritate şi loialitate. elemente de la o arie culturală la alta. ar însemna să minimalizăm meritele acestei construcţii impozante dacă am bagateliza. Astfel. izolate de altele vieţuind pe harta naţională ca nişte unităţi geografice aflate în carantină. apar altele noi cum ar fi clivajele politice ale grupurilor etnice. la clivajele dintre culturile politice de stânga sau dreapta. raporturile dintre cultură şi structurile politice din diferite sisteme politice naţionale.Subiecţii acestei culturi sunt conştienţi de existenţa sistemului politic naţional. Există contacte permanente între culturi. gradul de conştientizare a procesului politic. În cadrul culturii participative cetăţenii sunt conştienţi de mijloacele lor de acţiune asupra sistemului politic ca şi de posibilitatea lor de a influenţa cursul evenimentelor politice prin mijloacele specifice participării democratice: referendumuri. a integrării şi a interdependenţelor tot mai accentuate dintre zone. ecologice. Pătrunderea mass-media în cele mai arhaice zone sapă progresiv la temelia culturilor parohiale. în schimbul protecţiei acestuia. regiuni şi state unele clivaje dintre culturile politice se menţin. sexuale etc. nici culturile politice nu pot exista în stare pură. de supunere şi participative. supuşii şi participanţii (cetăţenii activi din punct de vedere politic). alegeri. sau pe lângă clivajul dintre cultura politică a elitei intelectuale a ţării şi cultura maselor ţărăneşti. din cauză că matricea caracterială a acestei culturi. prin cele două valori politice de bază. prin recurgerea la explicaţii de tipul reflectării mecanice. mediate sau radicalizate ideologic. Acestor trei tipuri de cultură politică le corespund trei tipuri de personalităţi. 161 . le-a inoculat o „conformitate de automat“ şi i-a determinat să delege problemele libertăţii şi iniţiativei lor unui lider puternic. Fireşte. rasiale. chiar în lumea noastră. acţiuni de protest. Proporţia dintre aceste elemente este dată de variabilele arătate mai sus la care se adaugă impactul tot mai mare al mass-media asupra omogenizării culturale naţionale precum şi dezvoltarea instrucţiei şcolare. Totuşi. dar se mulţumesc cu o atitudine de pasivitate în privinţa participării la conducerea politică. motive. o circulaţie de teme. altele noi apar. Aşa cum orientările politice ale unui individ conţin în grade diferite elemente ale culturii parohiale. fiecare cu o psihologie politică proprie: parohialiştii (provincialii). greve etc. o modelare reciprocă a lor în funcţie de mai multe variabile: natura regimului politic. prin acest fel de determinism. Pentru că aşa cum nici un fenomen nu poate fiinţa în natură în stare izolată. după cum modernizarea politică şi tendinţa inexorabilă spre democratizare minează bazele culturii de supunere. Cultura politică participativă corespunde unei structuri politice democratice. Introducând evenimentele cotidiene în intimitatea fiecărui cămin.

ca expresie a culturii politice participative. Totul depinde de logica situaţiilor de interacţiune între micro şi macropolitic. parohială – participativă. „deviaţiunile“ de la modelul democratic al culturii politice prin rupturile provocate în evoluţia spre democraţie din aceste trei ţări: întârzierea în formarea statului naţional. modalităţile acţiunii politice. Se ştie că raportul dintre cultura politică şi democraţie trebuie să fie mediat şi de alte paradigme explicative. interacţiunii şi împărtăşirii în comun a unor valori precum: încrederea în celălalt. cele trei tipuri de cultură politică nu se găsesc în formă pură. parohială – participativă. revoluţia din 1910 în Mexic. Almond şi Verba constată că numai cultura participativă democratică din SUA şi Marea Britanie realizează gradul necesar de fuziune între structurile primare ale societăţii (familie. generozitatea. cu alte cuvinte funcţionarea eficientă a unui regim democratic. Din combinarea acestora apar alte trei tipuri de cultură politică: parohială de supunere. Comparând datele obţinute. totalitarismul fascist şi nazist în Italia şi Germania15. grupuri etc. aprecierea sistemului politic. participativă – de supunere. De pildă. gradul de angajare partizană. componenţă politică subiectivă. Ipostaziind contribuţia la funcţionarea unui sistem democratic drept valoarea centrală a culturii politice şi civice.Din combinarea celor trei tipuri de culturi pot să apară următoarele forme hibride: parohială – de supunere. iar Mexicul printr-o cultură contestatară. dintre cooperarea politică şi cea socială în cadrul sistemului global. americanii şi britanicii au o „orientare democratică echilibrată“. Cultura politică a unei ţări este o cultură mixtă. dezvoltarea economică. Cultura politică a unei ţări poate fi o mixtură a celor trei tipuri politice abstracte aflate în proporţii variabile 162 . Germania – una de supunere. În toate cele trei ţări s-ar constata o ruptură între atitudinile politice şi cele sociale. Cu toate diferenţele majore dintre ele. Italia şi Mexicul ar avea o cultură parohială. stima. după cum o pot şi bloca. deci alienată. deoarece prin aceste joc se creează identităţile colective şi sistemele de atitudini. Italia s-ar caracteriza printr-o cultură politică de alienare. tradiţiile politice. jocul forţelor istorice şi culturale pot favoriza dezvoltarea democraţiei. Almond şi Verba măsoară gradul de cultură politică al fiecăruia din cele cinci ţări cu ajutorul următoarelor coordonate: ansamblu de cunoştinţe. între actori şi evenimente.) şi structurile politice prin intermediul cooperării. Ceea ce echilibrează armonios cele trei componente ale culturii mixte este cultura civică. compusă concomitent din nemulţumire şi aspiraţii. Autorii explică. Pe câtă vreme. Germania printr-o cultură politică de supunere. de supunere participativă. combinând în proporţii variabile cele trei tiprui în funcţie de criteriile arătate mai sus. În ancheta lui Almond şi Verba aceasta arată corelaţia necesară dintre participarea socială.

procesual şi nivelul politicii). cetăţenii unei ţări pot fi diferenţiaţi în trei categorii: parohialiştii (localişti). regimul politic şi autorităţile politice. presupune şi acceptarea de către cetăţeni a modului în care guvernanţii au ajuns la putere. etnice ş. manifestarea personalităţii sale în acest domeniu şi relaţiile cu alţi factori. respectiv încrederea în sistemul politic. precum şi evaluările cetăţenilor asupra oamenilor politici. Apreciind că sistemul politic funcţionează la trei nivele (sistemic. El departajează sistemul în trei niveluri: comunitatea politică. în mod armonios. cultura procesului şi cultura politicii (a orientării spre politică). Pornind de la aceste consideraţii. G. disfuncţionalităţile unui sistem politic se datorează diferenţelor culturale dintre grupuri şi inadecvării modelului propus de clasa politică cu credinţele şi comportamentele politice ale acestor grupuri. deci. altfel cetăţenii ar fi pe baricade în fiecare săptămână“16. susţin comunitatea politică. invers. Cultura politică va include informaţiile deţinute de cetăţeni în raport cu sistemul politic. Cu toate că. 163 . religioase. spre exemplu dintre cele ale elitei şi ale maselor. Almond tratează cultura politică din trei perspective: cultura sistemului. cunoaşterea modului de funcţionare şi satisfacţia faţă de procedurile de guvernare. d.în funcţie de natura regimului politic şi de gradul de cultură generală a membrilor societăţii. a. totuşi ea înglobează. regim şi autoritate sunt distincte: cetăţenii pot avea un puternic simţ naţional şi. pot sprijini autorităţile şi nu structurile regimului17. m. Totodată. supuşi şi participanţi. O cultură politică având un caracter mixt este o cultură civică. sentimentele lor faţă de cei care menţin sistemul în stare de funcţionare. noţiunea de cultură politică facilitează analiza atitudinilor individuale în raport cu regimul politic. în general. Cultura procesului politic include două probleme principale: influenţa individului asupra procesului politic. Cel mai adesea. Există unele situaţii în care atitudinea faţă de comunitate. „Deşi este o cultură politică predominant participativă. ei pot sprijini sistemul politic chiar dacă dezaprobă autorităţile sau. este mult mai relevant pentru analiza politică dacă se pot face diferenţieri între diferitele tipuri de subculturi. şi elemente ale culturii parohiale şi ale culturii de supunere. sentimentele şi aprecierile referitoare la efectele sistemului asupra lor. Plecând de la caracteristice generale ale unei comunităţi. Almond arată că acestea funcţionează simultan. cultura politică este înţeleasă ca o componentă unitară a unei comunităţi statale. sau ale grupurilor profesionale. După gradul de conştientizare a procesului politic şi de potenţială influenţă asupra acestuia.

pe scurtă durată. Acţiunile agresive pot fi atât răspunsuri directe la o stare de tensiune latentă. asupra structurii instituţionale şi ierarhice. asupra organizării politice a comunităţii. În această privinţă. acesta fiind un acord mai mult sau mai puţin complex asupra fundamentelor puterii politice. Un element important al culturii politice se referă la modul în care este percepută societatea prezentă faţă de 164 . O altă componentă a culturii politice este construită din setul de cunoştinţe. Acesta este – printre altele – motivul pentru care considerăm iluzorii tentaţiile iluministe de a determina schimbarea culturii politice prin şcoală. problemele încrederii politice şi ale ostilităţii politice sunt foarte importante. sentimente. securitatea socială. poziţiile se împart între cei care insistă asupra caracterului activ al culturii politice asupra instituţiilor. valorile de mentalitate. Prin şcoală se pot transmite cunoştinţe. determinând astfel comportamentul politic. ca ansamblu supraindividual. „Aceste deprinderi sunt determinate de experienţa istorică a comunităţii. nefiind influenţate de crearea unor instituţii sau structuri sociale cât şi de internalizarea unor valori sau modele comportamentale. alţii. Voinţa oamenilor de a coopera cu alţii în vederea realizării unor scopuri politice. pe termen lung însă există o influenţă reciprocă“18. pătrund în adâncul caracterelor sociale. cum sunt: binele. faptul că deprinderile de a reacţiona la stimulii politici se dobândesc şi se schimbă foarte greu.Sociologul Zoltan Rostas atrage atenţia asupra gradului ridicat de imobilitate al culturii politice. libertatea. susţin că instituţiile pot influenţa cultura politică. instituţiile nu pot influenţa esenţial cultura politică a oamenilor. dimpotrivă. mass–media etc. înclinăm să credem că. poate suferi schimbări – dar numai în cadrul practicii sociale. cultura politică. Diferitele experienţe istorice dau naştere la culturi politice diferite. însuşite în cursul socializării politice. ale indivizilor faţă de deciziile politice. comunităţi. cât şi la distribuirea la nivelul întregii societăţi a valorilor politice. În ciuda acestei rigidităţi. Atitudinile caracteristice diverselor grupuri. credinţe. Problema încrederii şi ostilităţii este corelată cu cea a consensului politic. În relaţiile din domeniul politic. Problema ostilităţii este o componentă esenţială a relaţiilor dintre grupuri şi indivizi în cadrul unei societăţi. epoci etc. dar nu pot fi schimbate comportamentele afective. Orientarea spre politică se referă atât la atitudinile grupurilor sociale şi politice. Pe baza observaţiilor noastre. precum şi voinţa liderilor de a forma coaliţii cu alte grupuri depind în mare măsură de încrederea politică. judecăţi de valoare pe care oamenii le au despre ceilalţi actori politici. cât şi reacţii ocazionale de atacul direct al oponentului.

Relaţia dintre structura convingerilor de bază şi convingerile politice este de mare importanţă pentru înţelegerea atitudinilor politice. Organizând. Convingerile de bază şi valorile unei culturi joacă un rol major în structurarea culturii politice. idei. codurilor. 5. elementele cognitive şi evaluative sunt impregnate de o încărcătură emoţional–afectivă deosebită. a culturii politice din România. fenomenele şi procesele politice pe care le apreciază într-un anumit mod. la sesizarea faptului dacă societatea prezentă se îndreaptă spre standardele ideale sau se îndepărtează de acestea. Printre aceste condiţii şi premise autorii în cauză nu menţionează însă condiţiile istorice vitrege care au împiedicat construcţia statului. viitor. atitudinile politice au un rol important în orientarea comportamentului politic şi în pregătirea acţiunilor politice. Sistemul convingerilor fundamentale constă în credinţe existenţiale. 3. valori generale care ordonează scopurile comportamentului. judecăţi de valoare ce motivează şi călăuzesc relaţiile unui individ sau ale unui grup social în cadrul domeniului politic. Conform opiniei lui S. norme care reglementează mijloacele întrebuinţate pentru atingerea acestor scopuri precum şi ataşamente emoţionale. codurile îi arată cum. pe baza valorilor. În conţinutul atitudinii politice. dimensiunea afectivă şi dimensiunea evaluativă (valorile şi normele). Cultura politică este o orientare subiectivă către politic. Atitudinea politică reprezintă o modalitate de raportare a individului sau grupului social la problemele.societatea ideală. cultura politică include convingerile politice. reprezentări şi concepte). Sistemul atitudinilor cuprinde dimensiunea cognitivă (percepţii. Valorile produse de cultura politică orientează individul. trecut. orientare rezultată din internalizarea modelelor stabile ale interacţiunii valorilor. însuşindu-şi obiectivele acestuia. Cultura politică realizează o legătură între evenimentele politice şi comportamentul indivizilor ca reacţie la aceste evenimente. Verba. a instituţiilor politice şi implicit. normelor politice. ordonând reprezentările cognitive. îi dau posibilitatea să se identifice cu un anumit grup. Majoritatea analiştilor autohtoni şi străini consideră că românii nu au beneficiat de condiţii favorabile pentru edificarea unei culturi politice de tip democratic. convingerile politice. Chiar dacă cultura politică este o componentă unitară indispensabilă oricărei 165 . ce sunt reprezentări. Valorile îi spun individului pentru ce trăieşte. Cultura politică din România – prezent. principii.

coeziunea ei simbolică este asigurată de diversitatea în unitate a diferitelor subculturi ce o compun: cultura politică populară. indubitabil. concentrarea pârghiilor de decizie în mâna unei oligarhii tehnocratice de esenţă criptocomunistă. În această privinţă este utilizat (cu voluptate aproape) un adevărat arsenal propagandistic care atestă fie reaua credinţă. ca reacţie a unui grup primar faţă de presiunea mediului extern şi coagularea valorilor politice în două structuri „slobozenia dinăuntru“ şi „slobozenia dinafară“ de care vorbea Alecu Russo. din această perspectivă.) trădează. În special. doinele cu caracter social. cultura elitelor. corupţie. poezia muncilor de peste an. cultura diferitelor clase sociale etc. implicit. Cei care se grăbesc să vadă în 166 . cultura politică includea valori mai apropiate de un regim autoritar sau chiar despotic de tip oriental decât de o democraţie liberală. democratică: „Conform acestor două criterii. lipsa de tradiţii democratice în istoria românilor. snoavele etc. premisele pentru manifestarea unei culturi politice de tip democratic se bazează pe aserţiuni ideologice: 1. Ea este transformată în ţap ispăşitor pentru cultura politică de supunere şi pentru inexistenţa societăţii civile în România. sentimentul mioritic al resemnării. raportare în care gradul de participare politică scăzută şi rolul liderului politic paternalist au fost indicatorii cei mai des utilizaţi pentru a defini cultura civică. existenţa unei culturi naţionale. şi în istoria României postdecembriste prin numeroase exemple privind elementele antidemocratice: metode politice brutale. în România interbelică participarea politică era limitată la o categorie extrem de restrânsă. populism. deşi exista o Constituţie care garanta votul universal şi aveau loc periodic alegeri aproximativ libere – cu multe nereguli – este foarte greu să se vorbească de nişte veritabile antecedente democratice ale României. Biserica ortodoxă română devine calul de bătaie preferat al partizanilor culturii politice democratice. modelul democraţiei civice occidentale ca singurul model valabil. astfel încât. Numitorul comun al acestor substructuri este că sistemul general de imagini. absenteism electoral. Aceste concluzii sunt amplificate. Teza insistent afirmată că în România nu au existat antecedente istorice favorabile şi. de o veritabilă cultură politică de tip democratic a românilor“19. cultura instituţionalizată oficializată. Toate acestea ar fi contribuit la crearea unui mod specific de raportare a societăţii româneşti la fenomenul politic. Argumentele cel mai des utilizate sunt: lipsa de consecvenţă sau superficialitatea. documentele folclorului nostru (baladele istorice. fie o profundă lipsă de cunoaştere a istoriei naţionale. înapoierea economică şi tranziţia greoaie de la epoca medievală la cea modernă: obedienţa tradiţională a religiei majoritar ortodoxe faţă de puterea politică. cel puţin pe două paliere: începuturile cristalizării unei conştiinţe naţionale. 2. recursul la naţionalism.comunităţi umane.

cu mai mult de 30. Biserica ortodoxă nu s-a implicat efectiv în viaţa politică precum Biserica catolică. Transformarea multor regiuni din nord-estul Europei în paşalâcuri şi raiale. Ea nu avea nici forţa economică necesară. Încercarea patriarhului Georgios Gemisthos Plethos de a mai salva ceva din Imperiul Bizantin prin recunoaşterea condiţiilor impuse de Roma în vederea unirii. a arătat Occidentului că pentru o bună perioadă de timp balanţa raportului de forţe se înclinase în favoarea Imperiului Otoman. o Biserică“ vedea singura soluţie de coeziune şi rezistenţă a Imperiului în faţa năvălirii popoarelor migratoare care-i ameninţau frontierele. evidenţiau şi contradicţiile de interese dintre puterile temporale naţionale şi puterea spirituală transnaţională. tocmai ca o reacţie a prinţilor la imixtiunile Vaticanului în treburile interne ale regatelor. au fixat noile reguli şi condiţii manifestărilor Bisericii ortodoxe. ale luptei pentru hegemonie dintre puterea temporală şi puterea spirituală. Evident nu intră în economia acestui curs. Dezastrul de la Varna (1444). Reacţiile violente ale unor Biserici naţionale (vezi cazul Franţei în epoca lui Filip cel Frumos) puneau sub semnul întrebării infailibilitatea deciziilor papale. a monarhiilor puternic centralizate. interese care nu aveau câteodată nimic din sanctitatea valorilor religioase. Vaticanul a devenit de mai multe ori în Evul Mediu o veritabilă forţă transnaţională care anticipa fenomenul actual al globalizării. după modelul Imperiului Roman de Apus. să calculăm consecinţele pe planul valorilor spirituale.000 de morţi. mediat.ortodoxie terenul privilegiat pe care a germinat totalitarismul comunist trec sub tăcere forţa modelatoare a spiritualităţii ortodoxe. în schimbul ajutorului militar. nici legitimitatea politică pentru a se 167 . s-a soldat cu un eşec (1439). totodată. dar. Idealul Bisericii Catolice de a realiza Respublica Christiana. În plus. Patriarhia de la Constantinopol a fost redusă la un centru de coordonare administrativă şi dogmatică a bisericilor naţionale: ea nu putea să se erijeze într-un centru de coordonare a rezistenţei antiotomane sau de elaborare a unei strategii de eliberare decât într-un mod subteran. Departe de noi gândul de a nu recunoaşte merite incontestabile Bisericii catolice în evoluţia culturii şi civilizaţiei occidentale. raportul strâns dintre valorile morale şi cele sociale la nivelul comunităţii prin comuniunea de credinţă şi de iubire. a grăbit procesul de apariţie a statelor naţionale în Occident. având în Papă conducătorul suprem infailibil. Ea s-a supus de bunăvoie puterii politice. Dar noi vrem să restabilim relaţia dintre cele două Biserici creştine în termenii ei fireşti: idealizarea uneia nu trebuie să aibă loc pe seama denigrării totale a celeilalte. un stat. conform tradiţiei moştenite de la Bizanţ care în formula cezaro–papistă a lui Justinian: „un împărat. ca şi Edictul de toleranţă dat de sultanul Mehmet al II-lea după Căderea Constantinopolului (1453) pentru practicarea cultului creştin.

Biserica a conservat în cadrul structurilor ei administrative. 2. între 1559–1561. Dacă în majoritatea ţărilor catolice înalţii prelaţi au influenţat deciziile majore de politică internă sau externă. în reprezentanţi ai unor interese geopolitice prea puţin pioase. erijându-se. exercitată de Mitropolia de la Bucureşti. după caz. Tulburătoarea intuiţie a lui Nicolae Iorga. Această retragere din faţa Istoriei. în lipsa structurilor şi instituţiilor statale. Calul de bătaie al criticilor la adresa Bisericii ortodoxe este supunerea în faţa totalitarismului comunist. Singura modalitate care i-a rămas la îndemână au fost circuitele culturale dintre centrul de iradiere spirituală a Sfântului Munte şi focarele de cultură şi învăţătură care erau bisericile şi mănăstirile. Iar Vaticanul a asistat neputincios la 168 . 1. a fost drastic sancţionată de bolşevici prin elaborarea unui plan strict secret de demolare a lăcaşelor de cult. Ea se baza pe ethosul mai adânc al construcţiei naţionale în care ambele puteri erau una. Două exemple sunt deosebit de edificatoare în această privinţă.lupta cu puterea otomană. o armă teribilă împotriva Bisericii. la Biserica Sfântul Nicolae din Scheii Braşovului. în „carapacea tradiţiei“ a permis Bisericii ortodoxe concentrarea eforturilor în direcţia construcţiei naţionale. ca o reacţie la influenţa culturii şi limbii greceşti. Într-adevăr. în numele eliminării mentalităţilor retrograde şi a obscurantismului religios. pe tema unităţii Daciei. iniţiată de Lenin în 1919–1920. a păstrării şi revigorării sentimentului naţional. Biserica ortodoxă a rămas mai mereu în afara politicului. Reacţia Bisericii ruse la politica de înregimentare prin înfometare. Slujitorii Bisericii au fost şi mai drastic sancţionaţi de Lenin ca să nu mai îndrăznească vreodată să confrunte noua putere. regimurile comuniste au făcut din ateism. după care în ţările sud–est europene naţiunea a creat statul faţă de Occident unde statul a creat naţiunea se verifică în evoluţia Bisericii ca Ecclessia (comunitate) din primele secole creştine până în Evul Mediu. ca parte componentă a concepţiei materialiste despre lume şi viaţă. În realitate. În sensul că. când şi-a vândut din sfintele odoare pentru a da populaţiei alimente. anume pe identitatea de esenţă a idealului politic. ierarhii acestei biserici au realizat o nouă sinteză între formula cezaro–papistă şi teoria ministeriatului a Sfântului Pavel şi anume în maxima lui Iisus Hristos: „Daţi Cezarului ce-i al Cezarului şi lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu“. Dar această supunere a Bisericii Ortodoxe în faţa politicii de stat se baza pe o comuniune mai adâncă dintre domnitor şi cler. oficial privind lucrurile. acele embrioane ale vieţii de stat. Iluminismul românesc din Principate s-a dezvoltat în jurul episcopului Chesarie din Râmnic. Curtea Domnească şi Mitropolia Ungro–Vlahiei fac corp comun împotriva prozelitismului luteran–calvin şi tipăresc primele cărţi de cult în limba română. prin diaconul Coresi. precum „republicile ţărăneşti“ sau obştile săteşti.

avea un câmp de acţiune pe care politicul nu-l putea controla. Preotul. când condiţiile social–politice o permit. o premisă obiectivă pentru configurarea tipului de cultură tradiţională. Iată cum prin consens. în vreme ce încheiase concordate cu regimurile fascist şi nazist pentru recunoaşterea drepturilor şi libertăţilor catolice. recunoscută şi împărtăşită de comunitate.instalarea regimului comunist în Polonia. Prin căldura iubirii şi puterea exemplului preotul putea să fie un reper pentru viaţa comunităţii. asupra solidarităţii şi întrajutorării umane. credinţa rămâne unul din sentimentele profunde ale identităţii sale care-i conferă un sens şi o certitudine a existenţei. reprezintă două repere majore pentru tipul de cultură politică tradiţională din România. aşa cum l-a descris N. tinerele generaţii de preoţi se implică tot mai mult în destinul comunităţilor. Aici Biserica. Sondajele de opinie din ultimii ani care situează Biserica pe primul loc în încrederea populaţiei în instituţiile statului trădează nevoia unui nou cadru transcendent şi de devoţiune. ca şi o economie în care ramura principală era agricultura. prin acordul fundamental asupra valorilor religioase. Forţa tradiţiei asigură respectarea sistemului de norme şi valori printr-o ritualizare a comportamentului şi printr-o reactualizare a acestui 169 . primarul sunt autorităţile politice şi simbolice din cadrul acestor comunităţi. învăţătorul. Clivajul dintre cultura politică a elitelor şi cultura politică a maselor sa proiectat în tensiunea dintre tradiţie şi modernizare după modelul dezvoltării occidentale. În condiţiile în care pierderea locurilor de muncă. Autoritatea politică derivă din ierarhia rolurilor şi a status-urilor. culturile politice tradiţionale se manifestă într-un spaţiu social omogen care nu cunoaşte convulsii sociale majore şi unde ordinea socială nu este contestată. cu entuziasmul şi curăţenia sufletească specifice vârstei. Existenţa unei majorităţi a populaţiei rurale (aproximativ 80%) a constituit un element specific României şi. Biserica poate deveni o forţă majoră în democratizarea societăţii româneşti şi în tranziţia la economia de piaţă. Cehoslovacia şi Ungaria. După 1989. greutăţile inerente tranziţiei. Spre cinstea lor. ca în Europa occidentală. prin slujitorii ei. În plus. nesiguranţa zilei de mâine îl aruncă pe individ în braţele disperării. implicit. această vocaţie a preotului–cetăţean. capătă tot mai multă consistenţă în raport cu o recrudescenţă a religiozităţii. iar ajutorul material (element central în prozelitism) nu era decisiv. implicat activ în viaţa parohiei sale. aşa cum apare foarte clar în poezia lui Goga sau în romanele lui Liviu Rebreanu. Kazantzakis în Hristos răstignit a doua oară. Absenţa unei vieţi urbane importante. de teama celor 300 de divizii ale lui Stalin în Europa. Vectorul religios al culturii politice în România iese mai bine în evidenţă dacă urmărim impactul valorilor religioase pe planul societăţii civile asupra normelor morale de convieţuire.

Modernizarea politică presupune însă transformări calitative ireversibile în instituţiile. Marele scriitor viza cadrul simbolic al vieţii unei comunităţi ce marca momentele fundamentale şi nevoile ei esenţiale. au spart cadrul de viaţă liniştit al comunităţilor patriarhale şi au indus modificări structurale în semnificaţiile culturii politice. poporanismul. coloana ei spirituală au fost create în spaţiul „spiritului critic“ configurat de această „tensiune esenţială“. efecte benefice şi mai puţin benefice asupra modernizării economice şi politice a ţării. caracterizată prin individualism şi laicizarea valorilor. instituţie sau grup de interes. liniile de evoluţie în timp. Efectele benefice în sensul că marile valori ale culturii române. induse de o mobilitate socio–profesională şi geografică a forţei de muncă fără precedent în istorie. Rolul inovaţiei sociale este destul de redus. prin depersonalizarea relaţiilor dintre indivizi. prin atomizarea surselor de reglementare şi de supraveghere ca şi prin caracterul anonim al societăţii de masă unde reuşita personală prevalează interesului general. valorile şi logica funcţionării unui sistem politic. De asemenea. modernizarea politică a antrenat şi o erodare progresivă a conţinutului etic al normelor şi valorilor tradiţionale. De la programul „Daciei literare“ din 1840 până la ţărănismul interbelic. loialităţile faţă de relaţiile de rudenie sau de alianţă au fost înlocuite cu loialităţile instituţionale şi contractuale (faţă de o organizaţie. structurile. El se raportează la instituţii numai când actele fundamentale ale vieţii lui o cer. Pe lângă dezagregarea familiei atomare sau lărgite. sămănătorismul. relaţiile. sincronismul etc. individul este un exponent al lor şi nu un agent al schimbării.sistem prin repetarea actelor vieţii şi recrearea simbolică a ordinii sociale. Dinamica pe orizontală şi stratificarea pe verticală. în general puţin interesată şi informată în secolul trecut de necesitatea şi valoarea inovaţiilor sociale. Această tensiune dintre tradiţional şi modern s-a perpetuat în istoria modernă şi contemporană a României mai bine de un secol (1821–1944) şi a avut. spunea Mihail Sadoveanu în prefaţa la „Viaţa lui Ştefan cel Mare“ din 1933. adecvarea modelului de dezvoltare la specificul nostru 170 . reflectând potenţialul creativ. de vreme ce aceste valori sunt acceptate de întreaga comunitate. Cultura politică tradiţională este o cultură parohială: fiecare îşi cunoaşte rolul şi statusul său. deopotrivă. prin obligaţia de a da şi de a face). ca şi poziţia celorlalţi în cadrul comunităţii. junimismul. Efortul elitelor politice româneşti din secolul al XIX-lea de modernizare economică şi politică a ţării după model occidental (în speţă după modelul liberal francez) s-a lovit de o rezistenţă surdă din partea aristocraţiilor latifundiare (marii boierimi) şi a populaţiei majoritare. au scandat istoria politică şi culturală a României. Solidaritatea organică s-a transformat în solidaritate mecanică. „Poporul încă practică legea veche“.

la alte două. În al doilea rând. Pentru a răspunde la întrebarea din titlu trebuie să răspundem. că o cultură politică autentic europeană nu poate fi decât materializarea tensiunilor esenţiale din cadrul modelului ontologic european. ca un pelerinaj la un templu sacru. că o cultură politică europeană nu se poate edifica decât pe baza raportului unitate–diversitate în cadrul unui stat federal european. Mihai Viteazul) în funcţie de imperativele politice ale momentului.4. 1. în spaţiul european acţiunea devoratoare a politicului a ucis de multe ori speranţa unei identităţi culturale comune.existenţial. ca expresie particulară a sintezei diverselor culturi naţionale sau ca entitate mistică. să-şi ia cuminecătura credinţei şi a întăririi. că edificarea unei culturi politice europene nu are şanse de izbândă dacă nu asimilează în ethosul şi în nucleul ei axiologic valorile creştine. Cronicarii mai întâi. 3. Credinţa în ceasul izbăvitor al eliberării a continuat să modeleze subteran liniile de forţă ale acţiunii politice. romantismul paşoptist îmbogăţesc cu noi dimensiuni mitice imaginea unor personalităţi istorice (Traian. Ştefan cel Mare. Însetat de aerul tonifiant al libertăţii. în funcţie de imaginea arhetipală a Eroului salvator. prezentul şi viitorul. Cultură sau culturi politice europene. Nu întâmplător regresiunea în timp are loc pe cărările mitului istoric unde imaginarul social sudează într-un bloc temporal trecutul. O altă componentă a culturii politice naţionale este mesianismul social. experienţelor fundamentale şi tradiţiilor comune. Or. în prealabil. transnaţională? Nu există! Pentru ca să existe ar trebui ca el să fie sublimarea voinţei de a trăi împreună a acestor popoare. sau doar identităţi naţionale? Există un „suflet european“. ca expresie a dimensiunii istorice a conştiinţei naţionale (dragostea faţă de patrie. 5. ca expresie particulară a culturilor naţionale care o compun. rezultată din contacte şi dorinţa de cooperare în primul rând. Şcoala Ardeleană. În acest subcapitol vom încerca să demonstrăm: 1. a modului lor istoric de viaţă. unitatea în diversitate s-a impus ca principiu esenţial al culturilor europene odată cu formarea statelor naţionale în 171 . 2. există o identitate europeană. pe baza afinităţilor elective cu matricea caracterială a spiritualităţii noastre profunde. nu mai puţin importante. ura faţă de invadatori) ca şi speranţa (aşteptarea) în restaurarea valorilor recunoscute de către o comunitate. poporul român coboară în trecut.

Oricare ar fi numele pe care îl dăm acestuia – Yin şi Yang. formând un „popor docil“. după cum le şi deosebeşte. fiinţă şi nefiinţă. a contribuit într-o mare măsură la asigurarea unităţii şi stabilităţii Chinei. ea modelează caracteristicile acestui popor în cursul unui lung proces istoric şi exercită o influenţă considerabilă asupra sistemului său social–politic. ea cuprinde şi pătrunde totul. În schimb. ca formând un Tot. Filosofia orientală a perceput diferenţele. dar a acordat întotdeauna prioritate unităţii. Cultura unui popor se cristalizează încetul cu încetul pe un teren social şi într-un cadru psihologic determinate. Vorbim de „spiritul european“. înăbuşind individualul. Punând accentul pe dualitatea în unitate. faţă de altele. natură şi societate. comunitate. Prin faptul că filosofia greacă pune accentul pe opoziţii şi contradicţii s-a dezvoltat o tradiţie democratică. ca expresie a antropocentrismului. în timp ce filosofia occidentală a pus întotdeauna accentul pe diferenţe. cale şi instrument. filosofia orientală nu opune radical spiritul şi materia. a empatiei. Pentru occidentali cele două elemente sunt independente sau nu interacţionează decât foarte slab. ea consideră că cerul şi oamenii nu sunt decât un singur întreg. dar vorbim mai frecvent de „spiritul francez“ şi „spiritul german“ ca de o configuraţie simbolică în care s-au cristalizat valorile culturilor naţionale. întărind paternalismul şi despotismul. numit adesea Taiji (fapt suprem) sau Dao (Tao) – Cale.secolul al XIX-lea. Datorită faptului că filosofia chineză a căutat să concilieze aceste contradicţii a fost posibilă elaborarea ideologiei politice a „marii unităţi“ care a oferit temeiul de legitimare a despotismului feudal. ca expresie a demersului intuitiv. filosofia orientală percepe cele două poluri opuse ale realităţii ca cele două feţe ale aceleiaşi medalii. bazată pe depăşirea contradicţiilor. În fond. ea îmbrăţişează toate manifestările universului. a unităţii dintre om. ea a favorizat conservatorismul. Ele se condiţionează reciproc şi formează un tot unic. Este evident că această gândire „unificatoare“. În plus. în general. unul privilegiază unitatea. a individualismului şi raţionalismului. Acest lucru se explică prin modelul ontologic al dualităţii în unitate de la baza filosofiei chineze. ordine raţională şi suflu vital. sacrul şi profanul pe care ea le percepe. materie şi spirit. Pentru orientali spiritul şi materia sunt indisolubil legate între ele.. că Adevărul şi Binele formează un întreg etc. diferit de acela al dualismului pur. Vorbim de „sufletul slav“ sau de „sufletul românesc“ ca modalităţi de reacţie în faţa vieţii. Cercurile identitare ale unui grup – familie. 172 . Această entitate este omniprezentă. în opoziţie cu „spiritul oriental“. de la baza filosofiei occidentale. în detrimentul unităţii. naţiune – se manifestă mai mult prin nucleul comun de valori care le apropie şi le sudează. celălalt opoziţia.

Atitudinea unui copil dintr-un cartier muncitoresc din Galaţi faţă de sistemul politic din România va fi cu totul alta decât aceea a unui fiu sau fiică de parlamentar dintr-un cartier rezidenţial din Bucureşti.Opunând spiritul lumii materiale. filosofia chineză se adaptează la realitate. În fond. în timp ce filosofia occidentală o transformă. filosofia occidentală a făcut din acest element imaterial o forţă prodigioasă. filosofia chineză tradiţională şi. specifice Orientului. Se poate afirma că aceste două concepţii despre lume sunt. în schimb se modifică orbitele pe care circulă valorile politice de la ţară la ţară. chiar dacă ele erau foarte vii. stimulează transformarea credinţelor empirice în convingeri. specifice Occidentului şi că opoziţia dintre aceste modele culturale va influenţa. fetişizată. De exemplu. Dimpotrivă. cultura politică oferă reperele axiologice şi. având în vedere etica responsabilităţii şi matricea corporatistă a social-democraţiilor din acest spaţiu? 173 . probabil într-o manieră decisivă. şi al „civilizaţiei mişcării“. neoliberalismului şi neoconservatorismului. având în vedere că fiecare dintre aceste mari doctrine consideră proiectul lor de schimbare societală ca fiind superior celorlalte? Va suporta spaţiul nordic şi cel germanic implementarea paradigmei anglosaxone a liberalismului. cum vor convieţui într-un spaţiu unificat al statului federal european valorile social– democraţiei. Culturile politice din Europa urmează îndeaproape dualismul conţinut–formă. în ultimul timp. capabilă să transforme societatea şi să constituie elementul motor al dezvoltării. de psihologia grupurilor primare şi mai ales de specificul proceselor de socializare. evoluţia umanităţii în mileniul III. ar putea să se blocheze într-o structură birocratică sau. în proporţii diferite. neocolonială dacă energiile spirituale nu îi vor fi unificate şi orientate spre un ideal comun. respectiv. care vor fi acele valori ale culturilor naţionale reprezentative pentru spiritualitatea şi proiectul unificării europene? Aceste valori s-ar putea articula într-un sistem cultural unic numai pe baza liniilor de forţă şi structurilor spiritualităţii europene întâlnite. Ca „model de atitudini individuale şi de orientări faţă de politică manifestate în rândul membrilor unui sistem politic“20. tensiunile dintre diferitele categorii sociale. Acesta este motivul pentru care Occidentul – şi nu China – a dat naştere capitalismului. în sensul că dacă nucleul lor de valori centrale nu variază. însoţită de un uriaş val de speranţă pentru popoarele din Sud-Estul bătrânului continent. şi mai rău. Având în vedere diversitatea istorică a culturilor europene. totodată. produsul „civilizaţiei tăcerii“. în funcţie de condiţiile istorice şi economice. în particular. în fiecare dintre culturile vechiului continent. Integrarea politică şi economică a Europei. gândirea confucianistă s-a preocupat sistematic să reducă la minimum.

În creştinism omul va beneficia de un dublu registru ontologic: de individ şi persoană în acelaşi timp. noţiunea de cetăţean. perseverenţă. primele valori ale democraţiei şi filosofiei politice sunt darurile cele mai de preţ pe care gândirea antică le-a lăsat moştenire Europei moderne. de proprietate şi personalitate umană. egalitatea. goticul. indiferent de hegemonia momentană a uneia din cele două instituţii: Statul şi Biserica pe scena vieţii politice. spre apropierea de Fiinţa perfectă care este Dumnezeu. până la finalizarea construcţiilor sunt o dovadă a autenticităţii actului de credinţă. termenul de europocentrism. Ponderea acestor valori va influenţa şi raportul dintre religie şi politică. prin asceză şi umilinţă. stă mărturie a rolului de prim rang jucat de Europa în crearea ideilor şi valorilor politice universale.Sau: cât timp va fi necesar pentru ca valorile culturii economice din spaţiul protestant să poată fi implementate în spaţiul răsăritean european: austeritate. pe plan moral şi spiritual. rupturi ale solidarităţii care vor pune sub semnul întrebării înseşi bazele umanismului european şi valabilitatea proiectului? Filosofia greacă. datorită forţei şi profunzimii ideilor sale. Creştinismul va prelua multe din categoriile şi formele gândirii antice păgâne pe care le va adapta la spiritul său. Punând în centrul concepţiei sale despre lume şi viaţă omul şi mântuirea sa. Nu cumva conflictul dintre concurenţa liberală. Romantismul şi filosofia germană sunt câteva din datele de fond ale spiritualităţii europene. Cultul statului. Ca individ. cinste. prin mortificarea trupului. în ciuda conotaţiilor sale negative. bazată pe prevalenţa factorului religios. continuitatea efortului pe durata a o sută – o sută cincizeci de ani. Datorită iradierii acestui model în lumea întreagă. dreptul roman. austeritatea neoconservatorilor şi solidaritatea social–democrată va produce traumatisme ale excluderii. ca persoană esenţa sa este aceea de fiinţă tantrică (îndumnezeită) care aspiră spre Viaţa de Apoi. În această privinţă. Iluminismul. efort. creştinismul. Un argument în plus al existenţei unei culturi politice europene în Evul Mediu. care i-au fixat un contur inconfundabil în istoria culturii universale. După creştinarea popoarelor migratoare şi a slavilor din sud-estul Europei se poate vorbi de configurarea unei culturi europene autentice până la Renaştere în care prevalente erau valorile religioase. creştinismul le va proiecta într-un spaţiu metafizic şi trancendent unde categoria de persoană o va dubla pe cea de individ. este primul proiect de unificare europeană 174 . nu mai are nimic de-a face cu idealul vechiului grec de fericire. cultura goticului este o mărturie reprezentativă: mobilizarea resurselor materiale pentru construcţia catedralelor. Renaşterea. modestie etc. el aparţine Cetăţii terestre. Reforma. Această tendinţă spre autodepăşire.

Pe de o parte. în spiritul valorilor creştine. El luptă pentru alungarea tiranilor şi instaurarea democraţiei. începând cu teoriile contractualiste şi teoriile suveranităţii. această falie de la baza culturii europene între religios şi laic va continua să se adâncească în romantism. Obsesia vechilor greci şi romani de a realiza sinteza dintre cea mai bună formă de guvernământ şi cel mai bun cetăţean străbate ca un fir roşu gândirea politică europeană până în secolul al XIX-lea. Raţiunea devine organul suprem al cunoaşterii şi este idolatrizată. cultivând marile teme social–politice preluate din ideile Revoluţiei Franceze. Redescoperirea Antichităţii şi dorinţa de emulaţie cu modelele sale în spaţiul cultural şi politic al Renaşterii vor deveni factori propulsivi în dezvoltarea culturii politice europene. a demofiliei. Romantismul nordic este religios şi monarhist în esenţa sa. după modelul Sfântului Imperiu Romano–German. Dante. pe celebrii enciclopedişti francezi: Voltaire. Sub influenţa Revelaţiei. mai exact. romantismul conservator anglo–saxon cultivă tradiţiile folclorice. Pe de alta. în timpul lui Carol cel Mare (768–814) sub forma unei republica cristiana. comunitatea politică va căpăta la Toma din Aquino. romantismul francez este contestatar.lansat de Biserică. drept sfetnici. Paradigma gândirii renascentiste capătă în Iluminism deplina ei confirmare. inspiraţia mitologică şi istorică contribuind la afirmarea specificului naţional. o „luminare“ axiologică a personalităţii care îi restructurează datele de fond ale naturii sale. între diverse ramuri naţionale ale acestui curent. Această tensiune. Diderot. În spaţiul dintre Renaştere – secolul al XVIII-lea european are loc laicizarea şi uniformizarea valorilor ca şi repartiţia lor geografică pe întregul continent. Ontologia greacă conferise acestei comunităţi un caracter natural pentru că instituţiile şi valorile sale trebuie să fie expresia necesităţii unei vieţi comunitare armonioase. d’Alembert. marii monarhi ai Europei se întrec spre a avea la curţile lor. romantismul francez este ateist şi republican în forma sa. ridicată la rang de „lege universală“. Un alt moment constitutiv în formarea unei culturi politice europene îl constituie Iluminismul (1750–1820 – 30 în Europa de sud–est). Esenţa omului este una raţională: procesând datele externe cu ajutorul raţiunii are loc o implozie. Romantismul german face din istorie şi 175 . Ideea că stă în puterea omului de a stăpâni natura în folosul său şi de a crea o lume mai bună în acord cu drepturile şi aspiraţiile sale se regăseşte fericit în formula umanismului antropocentric renascentist exprimată sugestiv de Pico della Mirandola: Omul ca „Prinţ încoronat al naturii“. şi ca „apoteoză a creaţiei“. Toată lumea vorbeşte de „luminata Europă“. Marsilio da Padova o finalitate etică. Renaşterea va realiza o sinteză între gândirea politică a Evului Mediu şi filosofia greacă.

Crearea unei culturi politice europene pune deja în prim plan raporturile dintre politic şi cultural în cadrul proiectului de realizare a comunităţii politice europene. „voluntarist şi concertat“. cunoaşte la ora actuală un singur sens. În plus. problema identităţii culturale şi a relaţiilor dintre culturi urmează să fie cu necesitate abordată. de eşecuri. nu cumva aceste contacte şi interacţiuni ascund existenţa aculturaţiei şi multiculturalismului care impun relaţii de subordonare şi hegemonia unor culturi asupra altora. romantismul francez face din ideile modernismului politic temele sale preferate. dintre cel greco–latin şi germanic. Cum să construim o cultură politică europeană pe baza unui proiect şi într-o perioadă de timp extrem de scurtă. ceea ce reface relaţia fatală de dependenţă Centru–Periferie. şi nu fără temei. unde Centrul elaborează paradigmele şi are iniţiativa schimbării. iar Periferia. ideea de comunitate evocă altceva decât ideea de „Piaţă Comună“ sau de „Uniunea europeană“: „Noţiunea de comunitate implică mai mult decât schimbări materiale: o viziune despre lume. le urmează necondiţionat? Edificarea unei culturi politice europene este funcţie de edificarea comunităţii politice europene. un implicit mai mult decât politic“21. nu cumva acest proces al influenţelor. că o cultură politică europeană nu se poate naşte decât din interacţiunile şi contactele diferitelor culturi naţionale. Având în vedere acest joc al identităţilor complexe se pun trei întrebări: 1. filosofic şi ştiinţific ca şi al sintezei dintre antic şi modern. de la culturile superioare la cele „mai puţin“ superioare din sud–estul Europei. de „rateuri“. a vorbi de multiculturalism presupune nu numai un principiu de 176 . cum va arăta configuraţia noii culturi rezultată din acest proces istoric. Această unitate în diversitate va sta la baza exploziei culturale europene de mai târziu şi va servi de fundament al panteonului său artistic.din realitatea naţională o sursă de inspiraţie. adeziunea la valori chiar punerea în aplicare a unui proiect de ansamblu. S-ar putea spune acelaşi lucru despre „uniune“ care trădează o conotaţie voluntaristă. 2. „Or. orbită de strălucirea modelului cultural al Centrului. ceea ce evocă o perioadă îndelungată. dacă viitoarea formă de stat a comunităţii europene va fi una federală. În condiţiile în care procesul unificării europene este departe de a se fi încheiat. 3. Însuşi proiectul politice este de-abia la început şi filosofia lui nu este lipsită de căutări contradictorii. O a doua mare problemă este cum să conservăm identitatea culturilor într-un spaţiu politic supranaţional. atâta vreme cât culturile naţionale din cadrul bătrânului continent au ajuns la afirmarea conştiinţei de sine după sute de ani de evoluţie organică a formelor spirituale. S-a afirmat.

ceea ce înseamnă o revenire la datul iniţial. prin proiecţia lor în transcendent. catolicismul şi protestantismul. un lucru este clar şi absolut clar: apariţia creştinismului a produs o mutaţie profundă în sistemul valorilor politice. Dar în ţări ca Belgia. dimensiunile lor morale şi sociale. Contrar a ceea ce s-a avansat cu privire la euroregiuni. ceea ce pune din nou în lumină rolul identităţilor culturale în cadrul raporturilor dintre statul naţional şi viitoarea formă politică supranaţională. dificultatea proiectului politic care depăşeşte ca miză şi semnificaţie proiectul euroregiunilor. nu au produs rupturi dramatice în omogenitatea spiritualităţii creştine a Europei moderne. geneza capitalismului prin dogma Predestinării. de vreme ce asistăm la accentuarea identităţii lor regionale. ţările baltice. noi credem că acesta ar avea şanse de reuşită numai dacă se construieşte tot în perspectiva raportului unitate–diversitate. O altă pistă. în primul rând. Or. cu omogenitate etnică. Când vorbim de construcţia spaţiului cultural şi politic european într-o perspectivă inevitabil transnaţională avem în vedere. pentru păstrarea raportului unitate în diversitate în cadrul elaborării unei culturi europene ar fi omologarea unui spaţiu cultural şi politic comun după modelul euroregiunilor. teoria lui Max Weber nu poate explica. Elveţia. Ceea ce face diferenţa dintre regiuni sunt tradiţiile culturale şi istorice în cadrul unei culturi naţionale. după rătăcirea unora dintre slujitorii Săi. multiculturalismul s-a dezvoltat în interiorul unui stat naţional cu o istorie şi tradiţii comune. Indiferent de incidenţa vectorului religios asupra vieţii politice. Problema multiculturalismului se complică însă datorită globalizării economiei mondiale şi a influenţei culturii de masă. pioşenia. Germania. îmbogăţind. Brazilia). printr-o singură variabilă.închidere în comunitate. economisirea l-au avut în naşterea unei mari naţiuni: 177 . reflectată în cultura oficială (SUA. Reforma mai întâi. În literatura de specialitate nu s-a insistat îndeajuns asupra rolului pe care valorile creştine precum: austeritatea. dintre Stat şi Biserică este un nonsens. pentru că toate au avut la origine căutarea sinceră a lui Dumnezeu. Dar contribuţia sa la dezvoltarea acestui proces nu poate fi negată. diferenţele dintre ele sunt prea accentuate pentru a mai putea fi un principiu în cadrul spaţiului public supranaţional. cum trebuie să se organizeze relaţiile dintre culturi pentru a se conserva identitatea lor în cadrul unei culturi europene. Crearea unei culturi politice europene fără a examina raporturile complexe dintre puterea temporală şi puterea spirituală. Oricât de seducătoare ar fi. de forţa de influenţă directă sau mediată asupra politicului din partea celor trei Biserici creştine surori: ortodoxismul. apoi apariţia celorlalte culte. În statele cu organizare federală. dar în aceeaşi măsură şi recunoaşterea şi vizibilitatea principiilor de individualitate a culturilor“22.

5. există o cultură politică de clasă în sensul că aceasta sublimează concepţia despre lume şi viaţă a clasei respective. de aici. locuia în suburbiile muncitoreşti de la periferia marilor oraşe industriale. probabil. cu atât mai mult cu cât recrudescenţa fenomenului religios la nivelul mondial arată nevoia unui nou cadru de devoţiune şi transcendenţă la începutul mileniului III. Caracteristicile culturii politice de clasă sunt: psihologia de grup. omogenitatea sistemului de valori. În această ordine de idei este de neînţeles tăcerea din documentele UE faţă de valorile religioase. Acestea au devenit principii constitutive în cele 13 colonii americane. Subculturile politice. Că. reacţiona identic la problemele de politică naţională şi internaţională şi. Clasa muncitoare practică acelaşi nivel de viaţă şi standarde culturale. Fiecare grup sau comunitate îşi elaborează propriul ei sistem de norme şi valori care. posibilitatea edificării unei culturi politice europene în respectul identităţii rămâne problematică. se îmbrăca la fel. reflectă cel mai bine interesele specifice de grup. Poziţia ei faţă de principalele mijloace de producţie o face respectuoasă şi supusă faţă de patroni. fără să intre în contradicţie cu valorile şi normele oficiale. conştiinţa individualităţii ei şi complexul social de inferioritate socială. a existat. conştiinţa identităţii şi o sensibilitate socială specifică. În secolul al XIX-lea clasa muncitoare din Anglia şi Germania avea aproximativ aceleaşi venituri. precum şi poziţia ei faţă de sistemul politic.SUA. Deocamdată lipseşte acel ethos identitar. începând cu industrializarea. Condiţia fundamentală a edificării unei culturi politice europene trebuie să fie încrederea în proiect şi în instituţiile care îl susţin. în Occident. aspiraţiile şi nevoile ei. profesa aceleaşi valori culturale: citea aceleaşi ziare. în general. Mult mai apropiate de înţelegerea comportamentelor şi atitudinilor faţă de politică în zilele noastre sunt subculturile politice. viziona aceleaşi spectacole. rezultat din coeziunea şi articularea valorilor într-un spaţiu simbolic comun. Atâta vreme cât fiecare actor politic vede integrarea europeană din perspectiva interesului naţional propriu. împreună cu principiile liberalismului clasic ele au asigurat victoria coloniilor împotriva metropolei. Ele se înscriu în dinamica fără precedent a intereselor şi aspiraţiilor care structurează grupurile sociale ca şi a motivaţiilor care stau la baza acestora. Astfel. în special. stilul de viaţă şi nivelul de trai. o conştiinţă politică de clasă se poate vedea din numeroasele greve şi revendicări socio–economice din studiile de 178 . 5. practica aceleaşi sporturi.

Acest decalaj dintre ceea ce este şi ceea ce pare a fi s-a tradus în clivajul dintre cultura elitelor şi cultura de masă. a constituit. apă caldă. Ideologia iluministă va pune la dispoziţia burgheziei un instrument redutabil pentru atingerea acestui deziderat: teoria drepturilor omului strâns asociată cu teoriile contractualiste. televizor. Împreună cu sindicatele care o reprezentau. Înainte de primul război mondial. burghezia va cere şi drepturi politice. a comportamentului exterior al artistocraţiei. Nu acelaşi lucru se poate spune despre cultura politică a clasei muncitoare din România de provenienţă rurală recentă. Politicile de protecţie şi asistenţă socială au fost plătite prin sacrificarea conştiinţei de clasă. obţinut prin imitarea stilului de viaţă şi a moravurilor nobilimii. clasa muncitoare a fost înregimentată ideologic şi manipulată în numele calităţii ei de „clasă conducătoare în societate“. Cultura politică a burgheziei se bazează pe alte coordonate istorice şi psihologice. Apărută brusc. cultura politică a clasei muncitoare a fost una de import. dar nu a atins zonele profunde ale rafinamentului intelectual. odată cu industrializarea masivă a României în perioada comunistă. dar se simţea jignită de pretenţiile superioare ale plebei. La origine. nuvelele lui Maupassant.sociologie şi din literatura epocii: romanele lui Ch. Griviţa ’33 sunt momente de cristalizare a acestei conştiinţe în faza revendicărilor socio–economice ale unei clase în curs de consolidare. probabil. ale subtilităţii. cultul onoarei şi al nobleţei morale. Această aspiraţie spre un status superior. Zola. Această obsesie de a fi şi ei nobili s-a tradus printr-o imitare a modei. a limbajului. chiar dacă acestea erau „cutii de chibrituri“. însă cu toate accesoriile necesare pentru nişte oameni care au fost aduşi cu autocamioanele în opinci sau cu picioarele goale şi calificaţi la locul de muncă: aragaze. Chiar dacă au existat insule ale conştiinţei clasei muncitoare în România ele nu fac decât să confirme regula. Lupeni ’29. extrem de operaţional în ştiinţele sociale contemporane. Pe lângă drepturile economice câştigate în timpul primei revoluţii industriale şi conştientă de forţa ei. Dickens şi E. Burghezia dorea egalitate cu aristocraţia. unul din cele mai importante clivaje din cadrul unei culturi naţionale şi anume clivajul psihologic. 179 . libertatea ei politică a fost sacrificată pe altarul confortului material al civilizaţiei urbane: apartament la bloc. ea devansând cu mult efectivele numerice şi procesele de organizare ale acestei clase ca şi ponderea ei în structura socială a României. conştiinţa sa politică a fost una revoluţionară. frigidere.

Mecanismele de manifestare ale practicilor de consum cultural în societăţile actuale nu ar 180 . ca urmare a tranziţiei spre economia de piaţă.. dar prin aerul lor de superioritate şi de dispreţ abia camuflat pentru sărăntocii care le cerşesc favorurile validează o „patologie a normalităţii“ la această stare de lucruri. Pe de altă parte. prin asimilarea succesului financiar cu o structură dominantă a acţiunii politice. noile teorii despre stratificarea socială sunt funcţie de viziunea circulaţiei elitelor în istorie. în societăţile aflate în tranziţie la mare vogă sunt valorile şi normele societăţii de consum care trădează influenţa profundă a culturii de masă asupra politicului în zilele noastre. Totodată. de genul „statului bunăstării“. Locul acestora a fost ocupat de elitele negative. prin accesul la resursele politice asigurau principiul ierarhiei sociale. în sensul paretian al termenului care. În condiţiile în care consensul politic nu mai este obţinut prin dezbaterea de idei sau prin căutarea de alternative. Mai mult. prin meritele lor. 6. neavând ce să ofere lumii.5. ale extinderii aparatelor de participare şi mobilizare politică. vechile aristocraţii. narcotizante asupra tuturor eforturilor de reconstrucţie democratică a ţării. Mass media. fac din practicile de consum cultural ostentativ un principiu agresiv de autoevidenţiere. a statului providenţial etc. în special cele private. „băieţii deştepţi“. teorie care nu mai are ca fundament inegalitatea dintre clase şi categorii sociale. prin apariţia lor continuă pe toate mass–media. Subculturile politice de consum. transformările structurale de la baza acestor societăţi au impus o nouă teorie asupra stratificării sociale. a avut drept consecinţă apariţia unor clivaje care nu şi-au epuizat efectele distructive. practicile de consum cultural devin ele însele o categorie a politicului. au un rol decisiv în promovarea acestei imagini a clasei politice. În cadrul acestei subculturi sunt cultivate până la obsesie valorile materiale şi practicile de consum care fac din acestea un criteriu axiologic de diferenţiere şi ierarhie socială. Creşterea economică neîntreruptă postbelică („cei treizeci de ani glorioşi“) a dus la proliferarea teoriilor „capitalismului popular“ şi ideologiilor egalitariste. de „elitele vulpi“. au părăsit scena Istoriei. Polarizarea socială rapidă a societăţii româneşti postdecembriste. nu numai că sfidează opinia publică. În consecinţă. ca urmare a poziţiei acestora faţă de mijloacele de producţie şi faţă de modul de realizare a profitului. asistăm la structurarea a noi ierarhii sociale care nu au nici o legătură cu ideea de merit sau de efort personal. de neam şi de sânge care. Pe lângă subcultura muncii şi subcultura sărăciei. În condiţiile democratizării vieţii publice.

potenţate oficial. întreprindere foarte rentabilă pentru logica societăţii de consum. segmentarea sferelor instituţionale şi apariţia unor sisteme ierarhice. Cultura de masă conţine două mari teme de identificare: confortul material şi bunăstarea. Conform cercetărilor recente societatea de masă s-ar caracteriza prin: 1. ea are ca drept rol tocmai să omogenizeze şi să neutralizeze conflictele posibile. Cultura de masă concepe viaţa drept consum al produselor şi devine „autoconsumul vieţii individuale“ (E. în special pe cele care ar putea să provină din mediile culturale. operei de artă i se banalizează şi i se suprimă orice capacitate de interogare asupra ordinii sociale stabilite. Cultura de masă poate fi definită ca ansamblul bunurilor de consum culturale puse la dispoziţia publicului. relativ independente. relaţii depersonalizate şi fragmentare dintre indivizi. În măsura în care arta corespunde nevoilor sociale. în acelaşi timp. 6. 3. diferenţiere accentuală a rolurilor. jocului şi spectacolului. Morin): viaţa. standardizată şi interdependentă a funcţiilor. Industria culturală reflectă aceleaşi raporturi şi aceleaşi contradicţii ca industria bunurilor materiale. cu deosebirea că. ca valoare supremă unică. degenerând într-un consum de masă sau individualism mic burghez vitaminizat. menţinerea statu quo-ului şi satisfacerea nevoilor mereu recreate de un sistem de publicitate şi de propagandă la un individ care devine cu uşurinţă prada totalităţii false. În felul acesta.putea fi înţelese fără o examinare prealabilă a conceptelor corelative societăţii de consum: societatea de masă: cultură de masă şi industrie culturală. 5. se supune eticii fericirii. datorită rolurilor. a claselor şi categoriilor. Dispariţia clivajelor ideologice şi a culturilor politice. ea a devenit o întreprindere orientată spre profit. 181 . ca pe un lucru asupra căruia el îşi proiectează dorinţa şi de la care el aşteaptă senzaţii ale plăcerii. seducţia şi dragostea. Consumatorul nu mai percepe arta ca pe o expresie a unei nevoi spirituale vitale. organizare raţională. importanţa crescândă a grupurilor primare faţă de cele secundare şi a grupurilor informale în cadrul grupurilor secundare. 4. diferenţierea şi consolidarea structurilor de putere. ci ca pe o promisiune de consum. Caracteristic culturii de masă ar fi două structuri sociale comune zilelor noastre: civilizaţia tehnică şi societatea de consum. disoluţia proceselor de stratificare socială. plăcerii imediate. 7. 2. deoarece ea permite. în cadrul acestor instituţii. fiind complice a ideologiei dominante. confortului şi bunăstării.

această piaţă nu a avut niciodată un teren de afirmare atât de favorabil ca în societatea de consum. create artificial şi independent de logica obiectivă a trebuinţelor biologice şi sociale. în această privinţă. Avionul sau elicopterul personale.Omologarea valorilor culturale după normele de consum standardizate nu s-ar fi putut produce fără o piaţă sigură de desfacere a produselor culturale. Sub influenţa creşterii economice prelungite şi. Exemple ale consumului de lux sunt vila de la periferia marilor oraşe. implicit. prin urmare. Or. s-a impus un nou stil de viaţă. cumpărăturile făcute la Londra şi Paris. Dar şi acest criteriu este supus dezagregării şi uzurii morale. În perioada boom-ului economic postbelic saturarea pieţelor cu produse dintre cele mai sofisticate i-au determinat pe adepţii teoriilor „societăţii de consum“ să proclame „destratificarea“ societăţilor occidentale. În societăţile de consum. produsele şi. Astfel de nevoi sunt „nevoile poziţionale“ care înainte erau apanajul aristocraţiei. bazat pe nevoi noi. posedarea unui club de fotbal şi. Caracteristica acestor „nevoi poziţionale“ este conferită de „simbolurile prestigiului“. a acumulării bogăţiilor. o extraordinară flexibilitate în orientarea producţiei spre acele nevoi a căror satisfacere să poată garanta controlul asupra publicului prin stimularea dorinţelor şi a plăcerii. a salariilor. Pe măsura dezvoltării consumului de lux apar bunuri care să confere un prestigiu şi status social privilegiat. Distincţia dintre bunurile de consum de masă şi cele de lux. consumul de lux provin din creşterea uriaşă a profiturilor. posesia unui palat al fostei aristocraţii sau a unui autoturism de lux fabricat la comandă şi a cărui marcă sugerează ideea de „lume bună“ şi preţ exorbitant. în special. în vreme ce produsele şi consumul de masă s-ar diversifica odată cu creşterea productivităţii muncii şi. ţine de distribuţia inegală a veniturilor şi de psihologia ostentativă a autoevidenţierii.). posedarea unor colecţii de tablouri 182 . piaţa industriei culturale a demonstrat din plin efectele acestui tip de exploatare asupra cumpărătorilor de „bunuri“ culturale: unidimensionalitatea senzorială a satisfacţiei dovedind. audiovizuale. autoturisme etc. ca premisă a stratificărilor sociale actuale. ca urmare a ştergerii oricăror diferenţieri dintre clasele şi categoriile sociale după criteriul posesiei de bunuri materiale. O dată cu întărirea oligarhiilor financiar–bancare şi cu reproducţia lărgită a consumului de masă ar deveni decisivă diferenţierea elitelor economice de restul societăţii după criteriul consumului de lux. astăzi ea ar viza din ce în ce mai mult bunurile de consum durabile (aparate electrocasnice. când însăşi manipularea gustului public serveşte la obţinerea profitului. Dacă la începuturile dezvoltării capitalismului cererea de consum viza în exclusivitate nevoile esenţiale ale omului. Mai mult. respectiv.

Prestigiul şi influenţa unui asemenea rol îi netezesc drumul spre putere. ceea ce profanează conceptul de iubire creştină. De cele mai multe ori. ci pentru că nevoia de rol sau de status social îi prescrie această normă de comportament. se face în aceeaşi notă stridentă şi ostentativă de autoevidenţiere. teama de izolare şi conformitatea de automat a individului înstrăinat în masă determină ca manipularea prin mass–media să aibă o eficienţă extraordinară în rândurile populaţiei din cadrul culturilor de supunere şi parohiale. Conformismul desemnează adaptarea individului la un model acceptat sau impus de grup. a împins 183 . La rândul ei. practicate de politicieni cu ocazia marilor sărbători religioase. caracterizat prin jertfa pentru aproapele nostru. Spun amoralitate şi nu imoralitate deoarece ajutorarea semenilor noştri.achiziţionate la preţuri exorbitante constituie exemple ale acestor „nevoi poziţionale“. El nici măcar nu se osteneşte să le înţeleagă. În plus. Faptul că actele de caritate creştină. din perenitatea modei sau din persistenţa cultivării „nevoilor poziţionale“ el deduce avantajele economice pe care i le conferă acest gen de activitate. dar se bucură de posesia lor deoarece plasarea capitalului în achiziţionarea acestor capodopere este mai sigură decât cumpărarea acţiunilor unei întreprinderi. prin conformism se înţelege atitudinea de acceptare pasivă a valorilor şi normelor culturii de masă. sugerând formule inedite de cooperare. În momentul în care în practicile populismului instituţiile reprezentative ale statului au fost înlocuite de mass– media iar politicile structurale prin promisiuni demagogice. Filistinul burghez colecţionează tablouri sau sculpturi nu din dorinţa de înnobilare spirituală. Internaţionalizarea limbajelor şi a formelor culturale. valorile culturale de masă au un câmp larg de manifestare. de supunere necondiţionată în faţa dictaturii opiniei publice. iar absenteismul la urne poate să fie compensat prin spectacole politice în care consumul joacă un rol principal: consumul de muzică populară. dar valoarea acestor pânze va creşte pe măsura scurgerii timpului. impusă de logica subiectivă a globalizării capitalului. loviţi de calamităţile naturale. spune foarte multe cu privire la amoralitatea valorilor noastre politice. pe lângă prestigiul conferit în faţa opiniei publice. făcută în tăcere şi în umilinţă. Resurecţia populismelor la ora actuală a găsit în cultura de masă un teren privilegiat de dezvoltarea prin conformismul social şi gregar care validează consensual patologia normalităţii. Or. se consumă exclusiv în prezenţa televiziunilor. de fasole cu ciolan şi ţuică pentru care şomerii şi marginalizaţii se simt mult mai atraşi decât valoarea programelor politice. Întreprinderea poate să dea faliment. de mici şi bere. dezvoltarea tehnologică contribuie la integrarea şi uniformizarea formelor culturale.

Partidele comunică tot mai puţin în mod direct cu cetăţenii. instituţiile şi acţiunea politică tind să se personalizeze şi banalizeze. Societatea de consum favorizează în special noile forme ale culturii audiovizuale (cinema. O campanie electorală televizuală face din protagoniştii jocului politic „stele politice“. Scopul acţiunii politice nu mai este satisfacerea intereselor comunităţii ci conservarea status quo-ului grupurilor de interes prin instituirea raporturilor de dominaţie şi violenţă simbolică. Datorită forţei de persuasiune a imaginilor şi a capacităţii lor de a declanşa tirania evenimentului prin hic et nunc-ul său. Nu programul politic al candidatului este decisiv pentru victoria lui în alegeri. la absenteism şi la accentuarea deciziilor plebiscitare. video. ci concursul telegenic prin care mass–media îi creează o harismă seducătoare şi îl transformă în vedetă. Fluxurile de comunicare politică sunt modelate tendenţial prin mass–media. la accentuarea dependenţelor şi la asfixierea creativităţii. în consecinţă. Orientarea fluxului de informaţii spre deservirea unui partid politic nu este plătită doar în sens financiar ca pentru orice reclamă publicitară. Posibilitatea de acumulare. după cum forţa ei de atracţie nu rezidă numai în varietatea programelor distractive. după limbajele şi culturile lor. În faţa noului raport dintre politică şi mijloacele de comunicare. Dar influenţa televiziunii nu se opreşte numai la uniformizarea formelor culturale. Dezagregarea limbajelor culturale şi a sistemelor de producţie tradiţionale a dus la creşterea importurilor şi. televiziunile nu mai sunt acel spaţiu public ideal unde se construiesc alternativele prin dezbateri. precum partidele. sunt deservite de sisteme de publicitate şi de propagandă extrem de puternice. televiziune) unde distracţia şi consumul ca valori supreme ale culturii de masă. Jocul politic devine spectacol. sunt eliminate treptat de aparatele de comunicare în masă şi în parte sunt subordonate acestora. ci şi cu preţul banalizării şi standardizării informaţiei. după modelul stelelor de cinema. Instituţiile politice tradiţionale. al invaziei limbajului spectacular al mass–media şi al jargonului în viaţa politică. 184 . un ritual în care tirania imaginii duce la o indiferenţă crescândă faţă de conţinutul deciziilor politice. manipulare. stoca. Posibilitatea de a capta.industriile culturale naţionale într-un fel de „localism dialectal“ în care noile forme culturale erodează încet şi sigur sistemele de credinţă şi de simboluri ale culturilor naţionale. ci numai canalul mediatic prin care se transmite consensul şi legitimitatea. manipula şi transmite informaţia politică face din televiziune o armă de temut în influenţarea opiniei publice şi a regulilor jocului politic. controlare şi difuzare a informaţiei politice conferă o mare influenţă mass–media în cadrul promovării şi impunerii grupului politic dominant şi a candidatului desemnat de acesta.

valori. cultură politică. Prin doza habituală de reverie pe care ecranul o oferă el arată spectatorilor o lume a splendorilor şi. Arătaţi diferenţele dintre culturile şi ideologiile politice. ÎNTREBĂRI: 1. 4. norme. Definiţi cultura politică parohială. cultură parohială. Atunci când în producţii şi emisiuni artistice sunt ipostaziate ca axe de referinţă crima şi violenţa. Cultura politică participativă cedează locul „băilor de mulţime“. 7. Influenţa culturii audiovizuale variază în funcţie de calitatea morală şi intelectuală a celor care receptează asemenea producţii. a luxului. La aceasta se adaugă o influenţă indirectă. cenuşiul fără de speranţă a existenţei lor. formă. Imaginea înlocuieşte ideea. justiţia şi binele triumfă. forţei fizice constituie indicatorii de succes ai posturilor de televiziune. comunitate. Caracterizaţi cultura de supunere. cultura spectacolului invadează toate sferele manifestărilor publice din România. a atracţiei sexuale. convingeri. Astfel. comportament. cultură mixtă. Dorinţa Realitatea.Glorificarea banului. 8. chiar dacă. atitudine. Catharsis-ul nu schimbă datele mesajului. 6. cultură de supunere. prin magia sa onirică. participări. 3. indirect. 5. Definiţi valorile politice. în timp ce acţiunea justiţiei şi a poliţiei este prezentă adeseori într-o lumină rigidă şi represivă. 185 . dar nu mai puţin periculoasă. 2. nu numai private. Definiţi cultura politică. o administrează cu regularitate spectatorilor este aceea de irealitate. viciul şi instinctele joase ale gloatei are loc o influenţă directă şi specifică. unde proiecţia narcisică a Dorinţei permite pantomima unde se joacă personalizarea Speranţei de către un demagog. de o dimensiune virtuală ideală a existenţei care declanşează dorinţa de evadare din lumea obişnuită. subculturi. timp de câteva minute. Caracterizaţi subculturile politice. Caracterizaţi formele culturii politice. CUVINTE – CHEIE: cultură. credinţe. Sugestia pe care ecranul. O bună parte a filmelor poliţiste afişează o tendinţă disimulată de a prezenta criminalul într-un rol partizan şi stimulativ. grup. cultură civică. Analizaţi sistemele de orientări de atitudini de la baza culturii politice.

403–404. 1996. Inc. Lucian.. P. 16. 1959. 10 Apud STĂNCIUGELU. La communication et l’Europe. Sociologie de la politique. 2. 7 TRĂSNEA. 1969. 19 MUNGIU-PIPIDI. În: Societate şi cultură. 1966. 21 octombrie 1994. Atitudini politice şi democraţie în cinci naţiuni.. Comparative Politics. 15 ALMOND. 6 DUVERGER. Cultura politică şi democraţia. În: Politologie (Manual editat de A. nr. 50. Otto. decembrie 1993. p. Ovidiu. S. p.. 5 Princeton. p. Comparative Political Culture.. op.. 1992. vol. A development of Approach. 4 (1). Gabriel A.. 14 Cultura politică.. 50. 2/1991. 17 Vezi infra Politologie. New Jersey. Paris. 1966. Toronto.. Bucureşti. p. 1993. PELLASY. R. Presses de la Fondation Nationales des Sciences Politiques. 22 WOLTON... În: Political Culture and Political Development. În: Social Anthropology. Ed. p. Psychologie sociale. 4 VERBA. 9 DOGAN. În: Sfera politicii. J. London. Humanitas. Du multiculturalisme a la cohabitation culturelle. Alina. 1968.NOTE: 1 2 KLINBERG. CATTELL. 217. 514–515. În: Quelle identité pour l’Europe? Paris. Penguin Books. cit. A. Methnen Ltd. 1995. 18 ROSTAS. PUF. p. op. 1973. Comparative Politics.. 21 ABÉLÈS. P. 11 PERRINEAU. 186 . P. PYE. 16 ELCOCK. Românii după ’89 – Istoria unei neînţelegeri. p. 1998. 512. E.. Du Seuil. La dimension congnitive de la culture politique. nr.. Birmingham. 1969. 216.. Bucureşti. Princeton University Press. Marc. p.. Bucureşti. În: Sfera politicii. nr. 2. 3. În: International Encyclopedia of the Social Sciences. nr. Paris.. Ed. 3 ALMOND. Political Behavior. Pour une sociologie politique. David. New York. p. Dominique. 1996. Sidney. Alternative. 1976. Political Culture. Viley and Co. H. Rinehart and Co. La Communanté Europeenne: une perspective anthropologique. 65. Bucureşti. nr. 12. Cum să comparăm naţiunile. Social Psychilogy. Matei. MOUNIER. London. vol. 10 COT. Boston. G. 20 ALMOND. Paris. Sidney. 1993.). New York. 238. Lucian. Maurice. J. 36. 12 PYE. B. 1974. PUF. 21 octombrie 1994. A. POWELL BINGHAM G. London. Dominique. A Development of Approch. p. Boston. Dictionary of Politics. Ideal–tipuri şi tipuri reale în cultura românească. Editura Du Style. 8 ROBERSTON. Zoltan – Ce au făcut oamenii cu dictatura? În: Sfera politicii. 33–45. Ştefan. p. Editura Didactică şi Pedagogică S. G. POWELL. Cultura civică.. cit. vol. VERBA.

în sfârşit. lovituri de stat. pe de alta Sudul. Într-o accepţiune mai largă. reclamă o cercetare aprofundată a mutaţiilor care s-au produs în societăţile moderne. Dar tocmai această trecere de la ceva inferior la ceva presupus superior face din modernizarea politică un concept sintetic integrator de o mare forţă euristică. aneantizarea ideii de om. Introducere Secolul al XX-lea poate fi numit. „noaptea istoriei“ de la Auschwitz şi piramidele de cranii ale lui Pol Pot în Cambodgia. revoluţii tehnico-ştiinţifice. formarea statelor naţionale. alimentată de un paradox. în ciuda patosului umanist al discursurilor politice. „secolul revoluţiilor“.CAPITOLUL 6 SCHIMBAREA SOCIALĂ ŞI CONFLICTE POLITICE I. cu sărăcia lui endemică. pe de alta. Pe de o parte. Mai mult. războaie şi mişcări de eliberare naţională.1. tendinţa spre emancipare şi democratizare. regimurile totalitare. Totodată. terorism şi. Delimitări conceptuale. aceasta presupune o analiză a schimbărilor pe termen lung produse în cadrul mai vast al proceselor de modernizare care a cuprins faţa lumii. secolul al XX-lea are o fizionomie aparte. agresivitate. Revoluţii politice. Numit şi „secolul extremelor“ (E. de la simplu la complex. El desemnează transformările structurale ale tuturor componentelor unui sistem politic. Nordul bogat. începând în special cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea.1. această succesiune caleidoscopică a schimbărilor în toate direcţiile a făcut dificil procesul de adaptare a omului la noua stare de lucruri. războaie interne.2. revoluţii în artele plastice şi în literatură. Modernizarea şi tranziţia politică. pe drept cuvânt. devianţă. în sensul perfecţionării lor.1. Pe de o parte. ceea ce a generat fenomene de anomie. Hobsbawm).6. globalizarea şi postmodernismul. Pe de o parte. frustrări. dezrădăcinări etc. pe de alta. A depista cauzele care au făcut (şi fac) posibile asemenea anomalii şi a elabora strategii ca ele să nu se mai repete în viitor este una din sarcinile ştiinţei politice. religia drepturilor omului. Pe de o parte. nici o altă perioadă din istoria omenirii nu a cunoscut un ritm atât de trepidant al schimbărilor în relaţiile şi structurile sociale ca şi în infrastructurile tehnicoeconomice. modernizarea politică denotă procesele indefinite de transformare a sistemelor politice într-o perspectivă evoluţionistă. Ca punct terminus procesele de modernizare politică îşi propun realizarea modelului de societate 187 . de la tradiţional la modern. 6. pe de alta. La rândul ei. tendinţele integraţioniste regionale şi globalizarea. Într-adevăr.

Diferitele schimbări apar numai ca nişte faze succesive care realizează un scop final. Transformarea. la rândul ei. ceea ce apropie transformarea de dezvoltare: ambelor le este proprie noua calitate dobândită în urma proceselor evolutive. Dacă în această succesiune apare ceve nou. implică schimbări calitative în procesul evoluţiei. faţă de transformările succesive din cadrul evoluţiei: aceea de realizare a valorilor într-o ordine socială superioară. „La nivel psihologic. progresul presupune o valorificare a transformărilor cuprinse în procesele evolutive. Într-o abordare sistematică a problematicii. Pentru a înţelege mai exact natura schimbărilor pe termen lung în cadrul proceselor de modernizare sunt necesare anumite delimitări semantice între conceptele care denotă acest fenomen. Huntington enumeră următoarele caracteristici ale modernizării: industrializarea. raţionalizarea autorităţii politice. fază caracterizată prin dificultăţi structurale. adică o succesiune de etape în realizarea unui scop. în reproducerea raporturilor economice şi sociale care o structurează şi îi conferă o logică de funcţionare şi forme evolutive specifice (…) în acelaşi timp. el implică o ascensiune de la simplu al complex. afirmarea suveranităţii naţionale. mobilizarea socială. Procesul politic reprezintă o succesiune de stări. interne sau externe. dimpotrivă. acceptă posibilitatea schimbării şi crede în oportunitatea ei“1. calitativ omogene. modernizarea implică o schimbare fundamentală a valorilor. Progresul social-politic se deosebeşte de evoluţie prin două caracteristici: ca şi evoluţia. Evoluţia cuprinde ideea de schimbare când noţiunii de devenire i se adaugă elementul teleologic. în trecerea lor spre societăţile moderne. Modernizarea implică schimbări calitative. ea îşi va relua cursul sub alte forme. unite prin relaţii cauzale sau funcţionale care duc la un scop comun. Însă omul modern. apar noi raporturi 188 . de la inferior la superior. ceea ce va crea iluzia unei stagnări a procesului sau a regresului. Însă această ascensiune cunoaşte discontinuităţi: chiar dacă este adeseori blocată. atunci avem de-a face cu un proces evolutiv. urbanizarea. de fenomene sau acţiuni politice. Aceste schimbări sunt ireversibile. ea presupune o transformare structurală a societăţilor tradiţionale. Samuel P. diferenţierea unor noi funcţii politice şi a structurilor specializate. de lungă durată şi uneori ireversibile în toate componentele unei (a unor) societăţi).democratică. activitatea massmedia. dezvoltarea economică. Omul tradiţional credea în continuitatea dintre natură şi societate şi nu a crezut în capacitatea lui de o schimba sau de o controla. secularizarea democratizarea. Prin urmare. atitudinilor şi speranţelor. educaţia. Tranziţia „desemnează o fază particulară în evoluţia unei societăţi. puternic dezvoltată economic. De aici derivă o a doua caracteristică a progresului.

însă ele se cuplează cu fenomenele de creştere şi duc la o nouă calitate într-un domeniu dat. Analiza proceselor şi epocilor de tranziţie înseamnă să te confrunţi cu momente de răscruce din istorie. atunci procesele sale exprimă capacitatea de creştere. M. Dar. Acestea din urmă duc la transformări ireversibile în structurile economice. Mai întâi. să-şi piardă din importanţa socială ori să vegeteze timp de secole în spaţii minore şi subordonate înainte de a se stinge de la sine. chiar dacă trendul spre dezvoltare pe termen lung este inexorabil. de a acţiona individual sau colectiv se confruntă cu limite interne sau externe şi încep să se descompună. Însă modernizarea cunoaşte discontinuităţi. fac şi rezumă istoria“2. politice şi culturale şi societăţile cu echilibru reproductiv modificat datorită coabitării unor relaţii sociale diferite. economice şi psihologice se erodează şi se distrug. acţiunile şi mentalităţile dominante. urbanizarea. nici unul care se desfăşoară sub o zodie fericită. cu mai multă sau mai puţină violenţă. mai mult ca altele. Este momentul în care moduri de a produce. Reiese că fazele de tranziţie sunt epoci de o excepţională importanţă în viaţa concretă a societăţilor. este însoţită de tensiuni violente. de cele mai multe ori.economice şi sociale care. Dimpotrivă. se vor generaliza şi vor deveni condiţiile de funcţionare pentru o nouă societate. stagnări. subordonarea şi dispariţia lor sunt accelerate de acţiunea grupurilor sociale care vor dezvoltarea altor moduri de a gândi. procesele de modernizare nu se suprapun în întregime proceselor de dezvoltare economică. Mai mult. nu orice modificare a practicilor şi instituţiilor unei societăţi echivalează cu parcurgerea stadiilor tranziţiei. dezvoltare şi conservare a societăţii respective. Godelier delimitează între societăţile constituite a căror dezvoltare şi identitate decurg din convergenţa raporturilor economice. mobilitatea socială etc. Dintre caracteristicile modernizării: industrializarea. Dar modernizarea nu este un fenomen unilinear. de a gândi. momente car. fenomenele modernizării au un punct terminus comun: o nouă conştiinţă politică rezultată din schimbările instituţionale şi din noul sistem de valori. să se fisureze. Fenomenul modernizării antrenează transformări de durată în toate componentele sistemului. Deşi se sprijină pe aceleaşi realităţi. corupţie şi alte manifestări anomice. trecerea de la statul tradiţional la cel modern ca principal proces evolutiv. de a acţiona sau de a produce. În măsura în care logica de funcţionare a societăţii se menţine în cadrul configurat de relaţiile. iar oamenii devin disponibili pentru noile modele 189 . mai devreme sau mai târziu. mobilizarea politică reprezintă procesul prin care „un set important de obligaţii sociale. mobilizarea politică are indicele de schimbare cel mai ridicat. Cu alte cuvinte.

Ideea de drepturi politice şi de control al guvernării apare în teoriile despre legitimitate după Marea Revoluţie Franceză. Confuzia îndelungată dintre modernizarea politică şi dezvoltarea economică îşi are sursa în tratarea nediferenţiată a tranziţiei macro-sociale în cadrul teoriilor dezvoltariste din deceniul şase al secolului al XX-lea. revoluţie-revoltă. Un proces de raţionalizare a autorităţii şi de legitimare a puterii statului naţional cu baza în voinţa populară şi nu în alte sedii (religioasă. influenţă etc. la separarea prerogativelor acestor funcţii de competenţa funcţionarilor şi a structurilor specializate. Modernizarea politică se manifestă în principal pe următorii vectori ai schimbării: 1.de socializare şi de comportament“3. morală. modernizarea politică implică dezintegrarea sistemului tradiţional de valori şi schimbări de durată în structurile materiale şi spirituale ale societăţilor. 3. poate fi definit ca acutizarea competiţiei dintre actorii politici pentru aproprierea resurselor politice rare: putere. economişti şi sociologi au văzut în dezvoltarea economică sensul indubitabil al modernizării. Apariţia unor noi funcţii politice a dus la apariţia unui personal specializat şi. iar câmpul semantic format în jurul lor trimite la o altă logică a mişcării sociale decât cauţionarea ideologică a termenului de către demagogii profitori care protestează împotriva sechestrării idealurilor revoluţionare din dorinţa de a-şi crea o legitimitate politică sau de 190 . Mulţi politologi. ceea ce duce la izbucnirea conflictelor politice. determinată atât de factori obiectivi cât şi subiectivi. 2. Ei au instituit chiar o relaţie de cauzalitate după care dezvoltarea economică ar antrena o democratizare a societăţilor tradiţionale. Stratificarea socială şi diviziunea complexă a muncii. Revoluţiereformă.1.6. totodată. Ea a căpătat consistenţă funcţională o dată cu procesele de industrializare şi urbanizare care au dat un cadru favorabil fenomenelor de mobilitate şi mobilizare.2. Cu cât aceste resurse sunt mai importante şi mai rare cu atât actorii politici sunt mai înclinaţi să încalce regulile competiţiei. bogăţie. În sens global. Explozia ratelor de participare politică. II. Conflictele politice: Revoluţia Conflictul politic. magică). Schimbările spectaculoase de regim politic în 1989 şi a unui sistem politic ce părea bătut în cuie sub speciae aeternitatis a readus cu deosebită intensitate în centrul dezbaterilor actuale de idei rolul conflictelor politice în schimarea socială. revoluţie-lovitură de stat sunt cuplurile lexicale care apar cel mai adesea în literatura de specialitate din România din ultimii zece ani.

În religie.a mai obţine niscaiva avantaje materiale. teorii. curentele avangardiste. Kuhn. adică imposibilitatea de a reveni la starea anterioară a lucrurilor. În plus. prin rupturi revoluţionare sau prin modificarea radicală a unei structuri a cărei undă de şoc să antreneze transformări ireversibile la nivelul sistemului: „Numeroase componente ale vieţii politice pot fi modificate fără ca regimul să se schimbe. duc la o reaşezare a structurilor politice în interiorul sistemului. opera lui Kant şi Hegel. În general. când să joace un rol decisiv. orice ruptură radicală în evoluţia unor structuri ale sistemului social poate fi considerată revoluţie. în filosofie. ideea de ireversibilitate a noii ordini. adeseori imperceptibile. Faptul că revoluţiile politice au adeseori un caracter brusc şi uneori violent le disociază de revoluţiile din alte domenii care se înscriu pe traiectoria schimbării prin acumulări cantitative îndelungate şi dacă erup în transformarea structurilor sociale acest lucru se întâmplă într-un mod paşnic. ideea unei noi legalităţi pe care aceste schimbări o antrenează în viaţa socială. cercetătorii francezi au adus contribuţii remarcabile la configurarea modernă a conceptului. în contexte diferite. plecând de la raportul dintre stabilitate şi schimbare în cadrul unui sistem politic. fără ca natura calitativă a acestuia să se schimbe. după schimbările induse de revoluţie. Din această perspectivă. această reordonare. În special. dimpotrivă. în morală. ideea de schimbare structurală şi globală a ordinii politice. ele fiind de cele mai multe ori revoluţii tăcute. dacă prin paradigmă în sensul epistemologic inaugurat de Th. O altă notă esenţială a conceptului de revoluţie este împrumutată din astronomia Renaşterii: ideea de ireversibilitate a mişcării Pământului în jurul Soarelui. experimente – care inaugurează o nouă epocă în cunoaşterea ştiinţifică. în artă. în funcţie de compoziţia inputs-urilor. când să nu modifice cu nimic esenţa regimului“4. duc la o autoreglare a structurilor spre un nou echilibru. definiţiile date revoluţiei politice au câteva note comune păstrate de-a lungul timpului: ideea de ruptură violentă în cadrul normalităţii sociale. termenul de revoluţie desemnează o schimbare structurală. Schimbarea socială se poate produce prin convulsie internă. În general. În anii ’90. 191 . opera lui Confucius şi Gandhi pot fi considerate tot atâtea momente revoluţionare în istoria omenirii. budismul şi creştinismul. revoluţia înseamnă o schimbare de paradigmă culturală. deci spre un grad superior de stabilitate a sistemului. o transformare calitativă a ordinii social-politice. Modificările continue. instrumente. acelaşi element poate. iar un singur element nevralgic poate fi suficient pentru a transforma radical natura puterii. se înţelege exemple de practică ştiinţifică efectivă recunoscute ca modele – legi.

critica trebuie să elaboreze strategii de ansamblu vizând reformele structurale care să satisfacă cele cinci condiţii fundamentale interdependente: I. Descoperirile astronomice şi cosmologice ale legilor de mişcare a corpurilor cereşti au indus treptat în conştiinţa secolelor următoare convingerea că aceste legi implacabile guvernează. consideră că pentru declanşarea unui proces revoluţionar sunt necesare cinci condiţii fundamentale. o revoluţie poate fi definită ca un „fapt social total“ care afectează toate componentele unei societăţi. Pentru a fi eficientă. ca apoteoză a creaţiei. omul apare ca propriul său demiurg. a căror mobilizare este asigurată de ideologiile create în acest scop de elitele revoluţionare: „clasa revoluţionară este acţionată de un mit social care apare din fuziunea ideilor propagate de intelectualii revoluţionari cu nevoile elementare ale claselor oprimate implicate în revoluţie şi de un stimulent economic“6. Viziunii astronomice. şi lumea terestră. Rolul factorului subiectiv. De aceea. Cunoscutul politolog şi ziarist francez. efectuată de Renaştere. Critica injustiţiei sociale. credinţa că stă în puterea omului de a controla şi de a schimba mediul său şi că el are nu numai abilitatea. Maturizarea situaţiei revoluţionare şi pregătirea actului revoluţionar.2. începând cu Renaşterea. conştient. deopotrivă.Ideea de revoluţie începe să pătrundă în cultura politică europeană odată cu schimbarea de paradigmă. prin elaborarea de noi structuri menite să le înlocuiască pe cele precedente. după care se restabileşte armonia originară. 6. explicaţia şi descrierea revoluţiilor politice ca forme ale schimbării sociale. aidoma exploziilor cosmice. culturală şi ştiinţifică. Izbucnirea unei revoluţii nu este o expresie spontană a unor nemulţumiri acumulate latent în rândul populaţiei. Probleme mult mai complexe ridică definiţia. susţinute concomitent de o critică consecventă a stărilor de lucruri ce trebuie schimbate. Şi dat fiind faptul că. deoarece în desfăşurarea lor ele antrenează toate componentele sistemului social global. la nevoie prin violenţa schimbărilor radicale. în sensul schimbării lor. Revoluţiile sunt mişcări ample de forţe. Jean Francois Revel. revoluţia este „expresia ultimă a modernizării. sub toate formele ei. conform legilor ei imanente. a mişcării naturale spre forme tot mai perfectibile. nu este mai puţin important decât factorii obiectivi. Această nemulţumire trebuie orientată şi motivată. 192 . îi corespunde pe planul mişcării sociale eliminarea disfuncţiilor sistemelor politice. dar şi dreptul de a proceda astfel“5.2.

Celebra definiţie dată războiului de către Klausewitz: „Războiul este continuarea politicii cu alte mijloace. rupturile revoluţionare. literatură etc. V. în al treilea rând. contrarevoluţiile sunt foarte greu de integrat în model şi. „Ceea ce este lăsat inspiraţiei colective sunt marile idei ale evoluţiei istorice“. Critica raporturilor dintre libertate şi individ. În al doilea rând. a risipei resurselor materiale şi umane. contra orizontului închis şi climatului de apărare (…) a societăţilor represive”7 (…) După autorul francez. În primul rând. O condiţie a reuşitei unei revoluţii ar fi invenţia programată. în societăţi în care competiţiile violente nu constituie o normă şi în care există structuri instituţionale bine definite9. unele dificultăţi. ca revendicare a libertăţii individuale. revoluţia este resimţită ca eliberare a creativităţii personale şi reanimare a iniţiativelor. asimilând toate formele de conflict fizic.II. el nu este doar un act 193 . inclusiv Europa occidentală din perioada Evului Mediu şi America Latină din zilele noastre. ea izolează un mijloc particular. astfel. Deşi utilizarea violenţei în scopuri politice este destul de frecventă. Ea exclude. Pentru a evita aceste dificultăţi. Critica proastei gestiuni şi a ineficienţei economice. ea izolează utilizarea violenţei de procesele normale de adaptare socială. nici nu se desfăşoară în spirit anarhic sau prin aplicarea dogmatică a unui model. Critica puterii politice în toate manifestările ei: critica legitimităţii ei. iniţiativa larg deschisă aplicată riguros. revoluţiile sociale. „În acest context. IV. violenţa fizică. în al doilea rând. de la greve şi terorism până la războiul civil. totuşi. Acesta este definit ca încercarea de a schimba politica statului. Aplicarea conceptului de revoluţie în sens larg ridică. Prima obiecţie faţă de introducerea în câmpul analizei a conceptului de „război intern“ este aceea că. de scopurile politice pe care este chemată să le servească. filozofie. Critica ideologiei şi a culturii dominante (morală. religie. a condiţiilor în care este exercitată şi distribuită şi a consecinţelor privind deciziile puterii pe planul calităţii vieţii. un grup de cercetători de la Princeton8 au propus înlocuirea termenului de revoluţie prin acela de „război intern“. există multe schimbări guvernamentale prin intermediul violenţei care nu duc nici la înlocuirea unor persoane aflate în poziţii de putere şi nici nu sunt un preludiu la restructurarea socială. multe societăţi cunoscute până acum. conducătorii sau instituţiile prin utilizarea violenţei. o revoluţie nu se improvizează.). definiţia dată mai sus războiului intern exclude epocile şi locurile în care violenţa este frecventă. este dificil de distins între războaiele coloniale. III. războaiele civile şi mişcările de eliberare naţională.

de aceea. a corespunde în sentimente.politic ci şi un instrument politic“ poate fi aplicată atât războiului civil cât şi revoluţiei şi războiului intern. Simptomul mai apropiat al revoluţiei este pierderea propriilor intelectuali de către clasa dominantă: criticile lor la adresa ei. nonviolentă. care defineşte revoluţia: orice schimbare de paradigmă culturală. o schimbare de stil o revoluţie. adeseori pe nedrept. şi prea îngust prin faptul că este aplicat la societăţi nonviolente. Utilizând noţiunea de paradigmă elaborată de Kuhn pentru istoria ştiinţei. în acest caz. de legile în vigoare. Schrecker consideră. Procesul de maturizare a conştiinţei revoluţionare este lent. Edwards. de regim politic. de obicei în domeniul în care apar. Orice schimbare de acest fel este o revoluţie şi toate revoluţiile au implicat o schimbare de paradigmă culturală. a se bucura de securitate. Normalitatea şi ruptura sunt. totodată. Caracterele de ruptură. obstacolele pe care o astfel de iniţiativă le întâlneşte după primele succese sunt scânteia revoluţiei. Avem astfel o abstracţie. de modul de a face ştiinţă. în a doua perioadă neliniştea şi frustrarea produc solidaritatea oprimaţilor şi o iniţiativă a lor pentru a-şi ridica propriul status. de la grevă la războiul civil. Conceptul de război intern este prea larg prin aceea că include toate tipurile de violenţă. apoi este depăşită pe căi ocolite. Şi dacă o astfel de iniţiativă nu întâlneşte obstacole la simptomele premonitoare indicate poate să nu urmeze deloc o revoluţie. precum criminalitatea. definiţii sociale: subiectul care apreciază este colectivitatea în care are loc schimbarea de stil arhitectonic. prea arbitrar prin separarea acestor mijloace de scopurile pe care le are în vedere şi prea puţin preocupat de cauzele complexe ale tulburărilor sociale pentru a avea o valoare practică. cea mai general posibilă. Un teolog american. inovaţie şi violenţă recunoscute revoluţiei în orice accepţie specifică nu pot fi înţelese fără o definiţie a „normalităţii“. revoluţia este considerată violentă din punctul de vedere al unei normalităţi considerate. de rol al femeii. fiind. Definiţia citată se adaptează bine şi la o revoluţie în câmp artistic: P. căutarea de către aceştia a alianţei cu clasele noi duc la pierderea încrederii în 194 . Sheldon Wolin şi Isaac Kramnik au individualizat în „aşteptările şi credinţele privind activităţile cotidiene ale politicii şi în normele fundamentale de la baza ordinii politice şi care îi conferă identitate şi autodefiniţie“10 normalitatea pe care revoluţia o rupe – şi. a-şi vedea recunoscută propria valoare. afirmă că revoluţiile apar când regimul aflat la putere nu mai satisface cele patru nevoi fundamentale ale omului: a face noi experienţe. Prima ipoteză abordată în mod atent de Edwards este că mizeria şi opresiunea declanşează revoluţia. prea limitat prin aceea că se preocupă numai de unul din multiplele mijloace. de aceea. Lyford P. pe durata a trei generaţii: insatisfacţia este sufocată de forţa tradiţiei.

De exemplu.sine de către clasa dominantă şi permit revoluţionarilor să aibă succes. În felul acesta vom evita confuzia dintre conflictele politice care declanşează procesele de modernizare în direcţia transformării calitative a sistemelor social-politice şi revoluţie. denumirea improprie de război de eliberare naţională în urma căruia un stat îşi câştigă independenţa politică. Războaiele religioase sau civile din secolele XVI-XVII sunt cunoscute şi tratate îndeosebi sub numele de „revoluţii moderne“: „revoluţia glorioasă“ din Anglia (16481688) sau răscoalele ţărăneşti din Germania şi Rusia (războiul ţărănesc german.) Exemplele sunt puţine şi nu fac decât să confirme regula: Cuba şi Vietnamul. Ghana. nu avem de-a face cu o revoluţie. Revoluţia este o mare mişcare socială: clasa revoluţionară este acţionată de un mit social care apare din „fuziunea ideilor propagate de intelectualii revoluţionari cu nevoile elementare ale claselor oprimate implicate“ în revoluţie şi de un stimulent economic: „revoluţiile apar după ce clasele oprimate timp considerabil sau bucurat de o prosperitate crescândă“ şi „nici o revoluţie nu a avut vreodată succes fără contribuţia acestui stimulent economic“. Nu din această cauză mobilizarea politică revoluţionară este un fapt neregulat şi spontan: dimpotrivă. Kenya. Este în acelaşi timp. 195 . fie capitalistă sau feudală. Mozambic etc. În susţinerea acestei teze Edwards citează frondele intelectuale care au precedat marilor revoluţii şi slăbiciunile „inexplicabile“ ale autorităţilor constituite care au permis victoria revoluţionarilor. Pentru a diferenţia revoluţia de alte forme ale schimbării sociale. Angola. cuprinse. Apoi. Vezi aşa-zisul proces revoluţionar din Africa şi America Latină în care numeroasele conflicte şi războaie interne nu au dus la o nouă ordine politică ci la consolidarea celei vechi. în procesele de modernizare. (Nicaragua. Dacă ordinea politică rămâne neschimbată. ci mai curând o măreşte“11. Într-adevăr. toate masele revoluţionare sunt conduse şi organizate de o elită revoluţionară – şi tocmai din această cauză au apărut efecte distructive. în general. Pakistan. „revoluţia este mai mult decât dezintegrarea societăţii. Termenul de revoluţie cu care vom opera în acest capitol are o semnificaţie restrânsă. Zambia. cursul oricărei revoluţii este impregnat mai mult de despotism decât de anarhie. Chile. Aceeaşi întrebuinţare nediscriminată şi inflaţionistă a termenului se observă şi în literatura de specialitate recentă cu privire la conflictele din Evul Mediu sau epoca modernă. Salvador. răscoalele lui Stenka Razin şi Emilian Pugaciov din Rusia). în ciuda raporturilor militare de forţă care au fost întotdeauna în defavoarea lor. reintegrarea societăţii pe baze diferite şi mai eficiente… Ea nu diminuează în nici un caz particular puterea guvernului central. vom limita semnificaţia termenului exclusiv la aceea de schimbare structurală şi globală a ordinii politice.

nu produc consecinţe durabile în sistemul social global în direcţia modernizării acestora. 3.Aceasta nu înseamnă că şi alte forme de conflict politic. Revoluţia devine probabilă dacă intervin anumiţi factori speciali: „precipitanţii“ sau „acceleratorii“. Refuzul regelui Ludovic al XVI-lea de a deschide reuniunea Parlamentului stărilor a treia din ianuarie 1789 sau refuzul ţarului Nicolae al II-lea de a pleca de la cartierul Marelui Stat Major la Sankt Petersburg pentru a domoli populaţia nemulţumită de lipsuri şi „montată“ de agitaţia comunistă sunt doar două dintre acestea. personali sau fortuiţi. Este cazul războaielor de eliberare naţională (revoluţii anticoloniale) sau războaielor civile tratate în literatura anglo-saxonă ca revoluţii sociale. mai frecvenţi sunt trei: 1. Între cauzele şi condiţiile izbucnirii unui conflict revoluţionar există o legătură indisolubilă. subminează morala şi disciplina forţelor de represiune. 6. Ca şi în cazul literaturii austro-marxiste. politicul şi socialul se întrepătrund. după cum nu pot fi reduse. facilitează materializarea cauzelor în acţiunea revoluţionară. 2. Există o multitudine de cauze şi condiţii ale apariţiei unui conflict revoluţionar iar acestea nu pot fi reduse. doar la întrebuinţarea forţei şi a violenţei. Cauzele şi condiţiile revoluţiei. o revoluţie politică este eşuată dacă nu produce schimbări semnificative în ordinea socială. într-o manieră pozitivistă. deoarece nu există întotdeauna o relaţie biunivocă între activităţi similare care apar din condiţii diferite ca şi 196 . cauze care apar din disfuncţiile sistemului politic. apariţia unor organizaţii secrete revoluţionare. la rândul lor. după cum există şi cauze subiective care ţin de psihologia socială a participanţilor. Există cauze obiective ale apariţiei şi maturizării unui conflict revoluţionar. Există cauze de durată profundă care creează o situaţie potenţial explozivă – şi pot fi analizate comparativ – şi factori imediaţi. înfrângerea zdrobitoare a forţelor armate într-un război extern. incidentali – „precipitanţii“ – care o declanşează şi care pot fi nerecurenţi. un eveniment în aparenţă insignifiant poate duce la radicalizarea revoluţiei şi la declanşarea procesului. într-o manieră deterministă. în sensul că presiunea cauzelor predetermină specificul condiţiilor iar condiţiile. pregătind astfel calea pentru cucerirea puterii.3. doar la conflictul dintre posedanţi şi neposedanţi.2. cauzele obiective interferează cu condiţiile subiective. apariţia unui lider inspirat sau a unui profet. Dintre aceştia. În ambele cazuri. în sistemul de valori şi în orizontul de aşteptare al participanţilor sau al populaţiei. Se poate întâmpla şi invers. încununate de succes. Aceasta duce la scăderea prestigiului şi încrederii în elita conducătoare. Adeseori.

Cauze obiective: 1. Frustrarea generată de mobilitatea socială eşuată. în volumul „Noi. O revoluţie apare într-un context politic determinat de tipul de stat. Lombroso atrage atenţia asupra faptului că revoluţiile se desfăşoară mai ales în anotimpurile calde. Înstrăinarea clasei politice faţă de guvernaţi. 197 . 3. Cauzele subiective şi obiective ale izbucnirii unei revoluţii. cum ar fi dezrădăcinarea unor mase mari de oameni. Poporul“. despotică şi ineficientă. iunie sau iulie şi scădeau considerabil în lunile friguroase. În antichitate şi în evul mediu conflictele izbucneau mai ales în lunile martie. 5. Alienarea intelectualilor faţă de ordinea existentă. Cele mai importante sunt următoarele: Cauze subiective: 1. 3. orice revoluţie se desfăşoară într-un cadru natural nu lipsit de importanţă. Apariţia noilor actori pe scena vieţii politice. C. defineşte prin revoluţie evenimentele petrecute la Praga. iar prin refoluţie evenimentele petrecute la Varşovia şi Budapesta ca reforme venite de sus pentru a răspunde presiunilor pornite de jos12. 2. 4. Astfel se explică de ce revoluţia română din decembrie 1989 nu seamănă cu revoluţia de la Praga sau de la Sofia din acelaşi an. Dincolo de determinările cauzelor. de gradul de evoluţie. de forma de regim politic. revoluţiile sunt favorizate sau împiedicate de o serie de factori. Aceste variabile îşi pun amprenta asupra desfăşurării şi organizării procesului revoluţionar. Berlin şi Bucureşti. de specificul culturii politice etc. Garton Ash.acţiuni diferite generate de condiţii similare. 2. 5. Ceea ce mediază între realitatea obiectivă şi acţiune este atitudinea subiectivă. Dezechilibrele dintre producţie şi distribuirea bogăţiei. Falimentul proceselor de socializare politică. Guvernare dogmatică. Coexistenţa în viaţa socială a miturilor şi ideologiilor subversive sau conflictuale. În desfăşurarea lor. Sărăcie crescândă. 6. Creştere economică rapidă care generează schimbări sociale necontrolate. predispusă la acţiunea revoluţionară. 4. Circulaţia excesivă şi inadecvată a elitelor care pun sub semnul întrebării coeziunea socială. Combinaţia dintre creşterea economică pe termen lung şi recesiunile pe termen scurt. 7.

este posibil ca ei să devină profund conştienţi de inferioritatea lor socială. politică sau socială pot şi trebuie să fie depăşite în concepţia lor. De exemplu. revoluţionarii din Asia şi America de Sud. înfrângerea forţelor armate într-un război extern duce la scăderea prestigiului elitei conducătoare. având în ideologia iluministă un model de legitimitate care i-a oferit motivaţia morală şi încrederea de nezdruncinat în 198 . Asemenea oameni au fost puritanii englezi din secolul al XVII-lea.6. În orice situaţie revoluţionară există un grup de oameni – fanatici. Procesele psihologice prin care revoluţionarii ajung la decizia de a elimina răul au la bază lanţul etiologic al violenţei: frustrare – agresivitate – ură – revoltă – trecere la actul violent al distrugerii. 7. şi în special industrializarea şi urbanizarea au produs cu siguranţă un sentiment de dezrădăcinare. Mobilitatea socială rapidă atât pe verticală cât şi pe orizontală. Dacă ei sunt umiliţi şi respinşi de către membrii mai vechi ai grupului de status la care ei aspiră. pe baza noii lor averi şi poziţii. Una din cauzele subiective fundamentale ale izbucnirii revoluţiilor este apariţia unei mentalităţi revoluţionare obsesive. Fiecare din aceste cauze este valabilă în sine. de la Mao Ze Dong şi Ho Şi Min până la Che Guevara şi Fidel Castro. extremişti. În timp ce unii dintre noii veniţi sunt integraţi într-un mod eficient în noul lor strat social. În societăţile deosebit de stratificate. pulsiunile adânci pentru o nouă societate sunt departe de a fi cunoscute. idealişti. chiar unele din elementele nou promovate se pot simţi apăsate. religioasă. ei pot încerca să-şi atenueze sentimentul de nesiguranţă prin impunerea cu forţa a normelor şi valorilor noilor grupuri normelor şi valorilor oficiale ale societăţii. Tensiunile dintre stat şi societatea civilă. iacobinii francezi din secolul al XVIII-lea. pregătind astfel calea pentru înlăturarea violentă a puterii. zeloşi – atât de convinşi de justeţea propriei lor cauze şi de necesitatea urgentă de a crea un nou Rai pe pământ încât orice obstacol sau constrângere de natură morală. aceasta putându-i determina să adopte o poziţie mai catolică decât cea a Papei sau ideea de a distruge ordinea social-politică. subminează morala şi disciplina forţelor de represiune. alţii nu se simt în largul lor şi încearcă un sentiment de nemulţumire difuză. Conflictele politice internaţionale. În cazul din urmă. Aici factorii obiectivi se combină cu cei subiectivi pentru a explica anumite comportamente deviante în planul relaţiilor sociale. dar o explicaţie satisfăcătoare a izbucnirii unei revoluţii nu poate face abstracţie de lanţurile cauzale multifactoriale dintre cauze şi condiţii. Ce anume generează o asemenea credinţă în nobleţea unei cauze. Acesta este îndeobşte cazul burgheziei europene. bolşevicii ruşi. respinsă de aristocraţie de la drepturile politice.

mai degrabă decât asupra factorilor de profunzime care acţionează în direcţia creării unui potenţial revoluţionar.4. În modelul său. În explicarea cauzelor care determină izbucnirea. 6. Această paradigmă îşi poate demonstra valoarea ei numai în condiţiile aplicării la studiul unei revoluţii istorice particulare13. indiferent de limbajul întrebuinţat. H. Eckstein întrebuinţează o paradigmă în care factorii subiectivi şi cei obiectivi interacţionează. guvernanţii săi. chiar dacă pe o cale violentă. revoluţii mai mult sau mai puţin ample. Astfel. Indiferent de soluţiile tehnice propuse în schimbarea ordinii social-politice (socialistă sau nu). O obiecţie faţă de paradigma lui Eckstein este aceea că reuneşte diferite niveluri ale explicaţiei şi nu reuşeşte să menţină distincţia fundamentală dintre precondiţii şi precipitanţi. O societate lipsită de violenţă politică şi de conflicte este o utopie. subversiunea şi mijloacele rebelilor şi patru variabile negative: mecanisme de diversiune. Procesul de dezagregare socială este o cauză profundă.corectitudinea acţiunii ei revendicative. urbanizării şi 199 . şi fiecare fază a fiecărui tip. mijloace de constrângere aflate la îndemâna puterii. desfăşurarea şi reuşita unei revoluţii. ale revoluţionării tehnicilor de producţie. politica sa“. „războiul intern“ este „orice recurs la violenţă în cadrul unei ordini politice pentru a-i schimba constituţia sa. opinează Eckstein. poate fi explicat în termenii acestor opt variabile. altele simple probleme de tactică ale puterii. lovituri de stat. Teoriile modernizării.2. Revolte. Eckstein se preocupă îndeosebi de factorii care acţionează cu succes în favoarea sau împotriva violenţei revoluţionare. mecanisme de adaptare şi represiunea efectivă. ineficienţa elitei guvernante este o structură de comportament. Caracterul mai comun şi important al acestor fenomene este „întrebuinţarea violenţei pentru a atinge obiective care nu pot fi atinse fără această violenţă“. războaie de independenţă reintră în definiţie. Unele dintre aceste variabile sunt ele însele produsul unor factori de ordin mai profund. El examinează patru variabile pozitive: procesul de dezorientare socială. ineficienţa elitelor. indiferent de importanţa lor. el se concentrează asupra factorilor care acţionează în favoarea sau împotriva manipulării încununate de succes a violenţei. Fiecare tip de război intern. teoriile modernizării au ca numitor comun schimbările profunde induse în structurile societăţilor precapitaliste de către ratele înalte ale modernizării economice. În al doilea rând. Aceasta din cauză că paradigma urmează să se aplice tuturor formelor de război intern mai degrabă decât revoluţiei propriu-zise şi că varietatea formelor de război intern au în comun doar utilizarea violenţei. represiunea efectivă a voinţei politice.

datorită stabilităţii lor sociale relativ îndelungate. ultimii pot fi muncitori ale căror salarii nu mai pot ţine pasul cu inflaţia. În societăţile care cunosc o creştere economică rapidă apar tulburări sociale inevitabile. clasa mijlocie comercială şi profesională urbană şi politicienii de profesie – şi a perturbării vechilor structuri de venit datorită impactului sporadic şi fragmentat al creşterii economice care creează o nouă bogăţie şi o nouă sărăcie într-o strânsă şi evidentă juxtapunere. Lewis. datorită necesităţii de economii forţate pentru realizarea de noi investiţii. dezorientaţi şi neliniştiţi. Mancur Olson. El consideră că revoluţionarii sunt oameni dezrădăcinaţi. meşteşugarii. dar sunt dezrădăcinaţi. aparţinând în general clasei mijlocii şi mediului urban. ceea ce diminuează potenţialul revoluţionar intern al societăţii respective. conştientizează diferenţele sociale şi. atât societăţile pre-industriale cât şi cele înalt industrializate sunt relativ ferite de tulburări revoluţionare14. sau şomeri într-o societate în care vechile structuri care practicau agricultura extensivă au dispărut şi în care securitatea socială a noilor straturi nu s-a realizat încă. Un economist. A. se bucură de o stare materială relativ prosperă. ceea ce este şi mai important. care se află în declin. Rezultatul acestei situaţii va fi maturizarea unei tensiuni revoluţionare.industrializării. muncitori din industrii depăşite din punct de vedere tehnologic. mai ales în Africa. capitaliştii. Totodată. posibilitatea anulării lor prin contestare violentă. Faza iniţială de creştere poate foarte bine să creeze un declin în standardul de viaţă al majorităţii. Mizeria economică şi nedreptatea socială sunt suportate în mod pasiv deoarece sunt considerate drept constante ale vieţii sociale. în deceniile VI–VII. au evidenţiat că. ratele înalte ale modernizării politice. oamenii acceptă în virtutea unor automatisme tradiţionale drepturile şi obligaţiile ce derivă din stratificarea socială în caste şi clase. El consideră sentimentul de frustrare care conduce la revoluţie drept o consecinţă a dislocării vechilor tipare de status prin apariţia a patru noi clase: proletariatul. de venit şi status. eliberaţi de legăturile sociale ale familiei. satului sau comunităţii şi că aceşti indivizi sunt produsul creşterii economice rapide care creează atât bogaţi noi cât şi noi săraci. prin explozia participării politice în primul rând. profesiei. Cei dintâi. El consideră ambele fenomene ca tranzitorii deoarece într-o ţară dezvoltată din punct de vedere economic capitalismul popular elimină inegalităţile de şanse. În cele dintâi. Lewis are în vedere statele apărute recent. cauzată de prăpastia crescândă 200 . Mancur Olson a dezvoltat independent o versiune mai elaborată a teoriei lui A. Arhur Lewis şi un sociolog.

în oricare caz particular fazele – în special ultimele două – tind să se contopească. În măsura în care diviziunea în cele trei stadii ale creşterii este validă. iar deosebirile dintre ele pot fi explicate prin faptul că A. există faze de creştere rapidă. Sociologul James C. modelul revoluţionar al lui Olson şi Lewis se circumscrie celei de a doua: cel al lui Davis este aplicabil tuturor trei. este că aşteptările în continuu progres. cum o numeşte el. implicând schimbări majore în multe domenii. pot fi aplicate numai unui număr limitat de cazuri istorice. Labrousse a demonstrat existenţa unei recesiuni economice 201 . Davis este de acord cu Olson în ce priveşte faptul că impulsul fundamental spre o situaţie revoluţionară este generat de rapida creştere economică. ideologice.dintre aşteptările sociale şi politice din partea noilor îmbogăţiţi şi aşteptările economice din partea noilor categorii de săraci şi realităţile vieţii cotidiene. Olson se preocupă în primul rând de forţele economice pe termen lung care creează instabilitate. analizele lor se aplică la tipuri diferite de creştere economică. sociale sau politice importante. Modelul lui Davis este adecvat istoriei Europei occidentale deoarece se pare că în condiţiile de rigiditate instituţională şi ideologică extremă primul tip de creştere economică produce frustrări de un gen extrem de serios. Rostow şi Barry Supple: există expansiunea producţiei într-o societate preindustrială care poate să nu cauzeze schimbări tehnologice. Însă aceste modele. Davis se ocupă de factorii economici pe termen scurt care pot să precipite o criză. Rezultatul acestei „curbe J“. La jumătatea secolului al XVIIlea în întreaga Europă au izbucnit revoluţii. Lewis şi M. ci că schimbările în diferitele sectoare apar în mod neregulat şi în locuri neaşteptate în timp în diferite societăţi. susţinând că momentul revoluţiei potenţiale este atins numai când faza de creştere pe termen lung este urmată de o fază scurtă de stagnare economică sau de declin15. depăşesc cu mult satisfacerea ulterioară a nevoilor. dintre care unele au fost identificate de către W. Aceste modele economice au multe lucruri în comun. ci a celor a căror situaţie reală se îmbunătăţeşte mai puţin rapid decât se aşteaptă ei. şi există tendinţa susţinută în direcţia maturizării tehnologice16. nou create de perioada de creştere. Revoluţia victorioasă nu este nici opera celor abandonaţi. la douăzeci de ani după ce o fază seculară de creştere se încheiase17. C. dar el asociază o asemenea creştere cu o creştere generală mai degrabă decât cu un standard de viaţă în general scăzut.W. în special cel al lui Rostow. nici a celor mulţumiţi de propria lor soartă. Problema nu este atât că. în timp ce James C.E. În plus.

Toate aceste încercări de a corela disfuncţiile în sistem cu schimbările relative ale prosperităţii economice şi ale aspiraţiilor sunt extrem de dificile.similare în Franţa la 177818. Specialiştii consideră că explicaţiile date schimbărilor produse de bogăţie şi putere sunt mai precis corelate şi sunt mai semnificative din punct de vedere politic decât schimbările materiale însele. au făcut ca elitele politice dominante să nu se mai poată adapta noii situaţii şi să îşi piardă încrederea populară. la o autoreglare negativă a sistemului politic. schimbările sociale rapide şi profunde. dacă unei faze permeabile în recrutarea a elitelor îi urmează o fază de reacţiune aristocratică. superioritatea lor militară. Cauzele revoluţiei ar fi. Curba „J“ este aplicabilă şi altor fenomene decât satisfacerii intereselor economice. Elitele îşi pot pierde capacitatea lor de manipulare. Dacă 202 . slabe sau brutale. poate fi fatal este acumularea erorilor sale prin intransigenţă. pot fi incompetente. dacă unei faze de slăbire a barierelor de status îi urmează o reaşezare a privilegiilor. încrederea în sine sau coeziunea. pe lângă disfuncţiile multiple pe care le-a generat. De exemplu. după mulţi ani de creştere economică. Orice combinaţie între două sau mai multe dintre aceste elemente poate deveni extrem de periculoasă. crearea de noi aşteptări prin dezvoltare economică şi unele reforme social-politice. Supraîncălzirea sistemului. După cum sublinia încă de Tocqueville. de asemenea. deoarece lipesc informaţiile complete pentru constatarea faptelor. tendinţele economice constituie doar un aspect al problemei. precondiţiile. se întâlnesc cu factorii imediaţi. În al doilea rând. iar punctul culminant al curbei este punctul în care cauzele profunde. deci. această formulă a creşterii urmată de regres este la fel de bine aplicabilă şi altor sectoare. urmată de recesiune economică reacţie guvernamentală şi insurecţie aristocratică care lărgesc prăpastia dintre aşteptări şi realitate. ceea ce va genera privaţiuni sau frustrări ale populaţiei. Ceea ce. apar tulburări: ele apar. nesoluţionarea cererilor şi nevoilor populaţiei de către regimul comunist a dus la o acumulare progresivă a nemulţumirilor şi apoi la o tensiune socială crescândă care a erodat lent şi ireversibil bazele de legitimare a sistemului. ele se pot înstrăina de restul populaţiei. Dacă o fază de concesii liberale este urmată de o fază de represiune politică. Relaţia dintre sistemul social global şi sistemul politic poate fi o sursă de dezechilibre şi tensiuni care precipită apariţia unei situaţii revoluţionare. neputinţa lui de a soluţiona favorabil noile inputs-uri (intrări) poate duce la o supraîncălzire. chiar dacă pot fi în mod clar demonstrate. în ultimă instanţă. de blocare a intrării în rândurile acesteia. precipitanţii. iar din 1914 economia rusă a fost şubrezită de efortul de război. În plus.

la rândul ei. canalizându-le spre violenţă. într-o opoziţie surdă faţă de sistem. Prima fisură a modelului lui Johnson ar fi aceea că insistă prea mult asupra condiţiilor structurale obiective şi încearcă să coreleze direct condiţiile cu acţiunea. În sfârşit. a deschis calea revoluţiilor burgheze. modelul lui Ch. În concluzie. franceză. ignorând aria de alegere personală impredictibilă care este întotdeauna la dispoziţia elitei conducătoare şi a liderilor revoluţionari chiar într-o situaţie de disfuncţie multiplă exacerbată de un accelerator“19. Dacă societăţile sunt considerate sisteme aflate într-o stare constantă de tensiuni multiple. aspiraţiile populare frustrate. conceptul de disfuncţie (dezechilibru) dintr-un sistem politic dat trebuie aplicat cu foarte multă precauţie la cazurile istorice concrete. alienarea intelectualilor. istoricii pot indica activităţi similare care apar din condiţii diferite. o revoluţie devine posibilă atunci când se reunesc disfuncţii multiple cu o elită intransigentă: tocmai o asemenea conjugare de factori a apărut în anii premergători revoluţiilor engleză. O abordare behavioristă de genul celei a lui Brinton care pune un accent egal pe factorii pregătitori ai revoluţiei precum anomia. precum şi activităţi diferite care sunt generate de condiţii similare. ţărăneşti şi sanns-culott-iste. singura evidenţă a inevitabilităţii ei este faptul că are loc.elitele nu reuşesc să anticipe necesitatea reformei. Cel mai adesea în istorie tocmai consecinţele neintenţionate au importanţă în realitate. Tocmai acest proces de radicalizare şi de polarizare în două alianţe coerente. Johnson insistă asupra faptului că acţiunile politice menite să remedieze echilibrul interior din cadrul sistemelor politice precipită adesea ele însele schimbarea. Aceasta duce la ipoteza paradoxală că măsurile desemnate să restaureze echilibrul îl ratează de fapt. rusă şi română. Cea care mediază între realitatea obiectivă şi acţiune este atitudinea subiectivă umană. „El pare să considere acceleratorii despre care vorbeşte ca pe nişte declanşatoare automate. După cum subliniază Eckstein nu există o asemenea relaţie directă. Încercările de reformă lente şi pe jumătate dorite au provocat reacţia aristocraţilor care. 203 . Revoluţia nu este niciodată inevitabilă. atât în viziunea lui Peter Amann cât şi în cea a lui Wilbert Moore preliminariile esenţiale ale izbucnirii unei revoluţii iacobine. atunci ele contribuie la unirea tuturor elementelor care resimt privaţiuni. sau. dacă blochează mijloacele paşnice. pe baza fracţiunilor tensionate şi divergente din cadrul unei societăţi constituie. înstrăinarea elitei şi pierderea încrederii ei în sine poate oferi o explicaţie mai satisfăcătoare decât aceea macropolitică. În al doilea rând. mai degrabă. În concluzie. deşi numai combinarea dintre micro şi macro poate oferi o individualizare exactă a cauzelor unui proces revoluţionar. Johnson lasă prea puţin spaţiu manifestării factorului personal.

Iniţial se constată simpatie pentru unele idei la indivizii constituiţi în masă. Dar de ce reacţionează individul în acest mod particular mai degrabă decât în altul? Unii specialişti au argumentat că un revoluţionar îşi formează caracterul printr-o convertire ideologică bruscă în adolescenţă sau în tinereţe ca un refugiu din faţa stării de anxietate20. După cum a demonstrat Gustave Le Bon în Psihologia mulţimilor. sexism.atunci un anume gard de instabilitate este în permanenţă prezent. Aceste mecanisme de evadare nu provin din lipsa de adaptare personală a indivizilor sau a părinţilor lor ci din condiţiile sociale care generează fenomenele de inadaptare. Mulţimile se autosugestionează sub atributul credibilităţii. Contagiunea imitativă prin gesturi şi atitudini (unele dintre ele imprevizibile în raport cu atitudinile individuale ale membrilor (luaţi separat) declanşează reacţii specifice extrem de excitabile. cetăţeni absolut 204 . alcoolism. ritualismul şi evadarea sunt două căi posibile de scăpare: inovaţia şi revolta. Caracteristic unui proces revoluţionar este modalitatea prin care se propagă reacţiile în grup. Ceea ce este mai dificil de susţinut este predispoziţia latentă spre un model ideologic în copilărie şi configurarea bruscă a acestuia datorită unor întâmplări nefericite sau unor frustraţii care rănesc sensibilitatea de crisalidă a copilului. în anumite momente şi în anumite locuri. 6. droguri. Desfăşurarea procesului revoluţionar. Propagarea reacţiilor individuale influenţate de această contagiune sunt dublate de diminuarea elementului intelectual.5. Obiecţia principală adusă acestei teorii este că nu reuşeşte să explice de ce aceste atitudini specifice sunt proprii doar anumitor clase şi grupuri de vârstă. Chiar dacă anumite sentimente pot fi generate în acest mod.2. că acţionează sub fascinaţia puterii masei. Sub impulsul unor idei comune vehiculate de propagandă. ceea ce constituie un teren ideal pentru tehnicile de manipulare. Un anume grup se va afla întotdeauna într-o stare de relativă privaţiune. specifice comportamentului de masă. Pentru a utiliza formularea lui Robert Merton. datorită proceselor continue de socializare politică. cu exemple luate din timpul Revoluţiei Franceze. există o capacitate de automodelare crescândă a caracterului uman. Individul este depersonalizat în sensul că este absorbit în comportamentul de masă. datorită proceselor de schimbare socială rapidă. violenţă politică sau religioasă. în favoarea celui afectiv şi mistic. alte două21. Talcott Parsons consideră „nemulţumirea“ sau alienarea ca fenomene generalizate ce se pot materializa într-o rată înaltă a criminalităţii. masele sunt cuprinse de elan revoluţionar pentru acele idei care reprezintă cel mai bine psihologia şi interesele lor.

violenţa se înscrie în cerinţele practice de desfăşurare a unei revoluţii. Curzio Malaparte consideră că elanul revoluţionar provine dintr-o concepţie eroică şi primitivă despre viaţă. cu un comportament extrem de paşnic şi de civilizat. respectiv principiilor revoluţionare vehiculate ca suport ideologic. Această concepţie duce automat spre polarizarea energiei. deoarece „o mulţime de elemente psihologice apărute în cadrul acesteia au acţionat. Atribuirea de puteri extraordinare este „temelia tuturor credinţelor religioase şi a celei mai mari părţi a credinţelor politice“. miraculoase. fetişurilor considerate drept concretizări ale unor forţe supranaturale. Logica mistică grefată pe „sentimente şi impulsuri pasionale pe care le orientează“ este cea care imprimă mulţimilor forţa acestor sentimente. încrederea deplină în izbânda revoluţiei fiind una din condiţiile de reuşită ale acesteia“23. Ea atribuie forţe supranaturale unor idei. Spiritul mistic dispune de anumite caracteristici. colectivă. asemănător celui declanşat de credinţele religioase precedente. speră în instaurarea unei societăţi mai drepte. şi în timpul Revoluţiei Franceze“22. Acest element este considerat de Gustave Le Bon ca reprezentând puntea de legătură dintre credinţele religioase şi mistice. O caracteristică intrinsecă desfăşurării procesului revoluţionar este prezenţa violenţei. Un element similar celor două tipuri de revoluţie ar fi fervoarea şi fanatismul credinţei într-o cauză nobilă. deopotrivă. cuvintelor şi ideilor. „Este ceea ce determină elanul revoluţionarilor. De aceea. mai precis între Revoluţia Franceză şi Reforma religioasă înfăptuită de Luther şi Calvin. Faptul este pe deplin explicabil. deoarece nici o clasă politică nu doreşte să-şi abandoneze de bunăvoie privilegiile. În apărarea propriilor interese. ceea ce a dus la elanul de entuziasm mitic inspirat de ideologia revoluţionară. istoria revoluţiilor se confundă în mare măsură cu violenţa. Utilizată pentru cucerirea puterii politice. revoluţionarii cred în schimbare. printre care şi aceea de a acorda puteri misterioase. Într-o altă lucrare. Exceptând „revoluţiile de catifea“ de la Praga şi Sofia din toamna anului 1989. clasa politică va invoca ideea de normalitate care decurge din 205 . Gustave Le Bon stabileşte o analogie între revoluţiile politice şi cele religioase. Însă violenţa este un mijloc şi nu un scop al revoluţiei. raţională). În situaţii similare celor revoluţionare logica mistică prevalează. În acţiunea umană. au devenit la fel de agresivi şi iraţionali în furia lor distructivă ca toţi ceilalţi membri ai masei. unele tipuri de logică au o pondere mai mare decât altele (logica afectivă.raţionali. prinşi în comportamentul de masă. mistică.

respectarea normelor fundamentale de la baza ordinii politice existente. Pentru că activitatea revoluţionară este un atentat la adresa acestei ordini şi o ruptură a legalităţii pe care ea se sprijină; prin urmare, ea trebuie să o apere. Ea nu îşi dă seama de pierderea legitimităţii – adică epuizarea credinţelor şi aşteptărilor populaţiei de la clasa politică, ci de ameninţarea legalităţii instaurată prin propriul ei sistem de valori. Din acest conflict dintre legitimitatea şi legalitatea vechii şi noii ordini apare violenţa revoluţionară. De aici ideea că revoluţiile nu au caracter legal, nu pot fi abordate din punct de vedere legal. Ele îşi creează propria lor legalitate. Bluntschli observa că “revoluţia este întotdeauna nelegală, dar nu întotdeauna o nedreptate; ea este de cele mai multe ori o suspendare a dreptului, dar nu în mod necesar o crimă“24. La rândul ei, Hannah Arendt afirmă că „violenţa şi schimbarea, în descrierea unui fenomen revoluţionar; numai când schimbarea apare în sensul unui nou început, când violenţa este întrebuinţată la constituirea unei forme de guvernământ diferite, la formarea unui nou organism politice (…) numai atunci putem vorbi de revoluţie“25. Dincolo de aceste luări de poziţie, „revoluţia este considerată violentă din punctul de vedere al unei normalităţi considerată adeseori, pe nedrept, nonviolentă. (…) Normalitatea şi ruptura sunt, în acest caz, definiţii sociale: subiectul care apreciază este colectivitatea în care are lor schimbarea“26. În fond, în calitate de titular al puterii suverane, poporul are oricând posibilitatea să revoce oricând pe guvernanţi. De aceea, „ilegalitatea“ revoluţiei şi „noua legalitate“ pe care ea o instaurează sunt trăsături evidente ale revoluţiei care figurează în oricare din definiţiile sale. Dacă dincolo de violenţa întrebuinţată pentru preluarea puterii se constată persistenţa ei, atunci violenţa se transformă în teroare, iar mijlocul în scop, ceea ce reprezintă un semn clar al eşuării unora din obiectivele revoluţiei. Violenţa instaurată de învingători este în favoarea intereselor lor şi este dublată de respingerea a tot ceea ce este vechi, începând cu „întreg ansamblul vechilor legi“ până la „partizanii regimului căzut care vor fi persecutaţi, expulzaţi sau exterminaţi“27. Gustave Le Bon explică astfel expulzările maurilor de către spanioli, arderile pe rug ale Inchiziţiei, execuţiile Convenţiei, legile împotriva congregaţiilor religioase. Într-o asemenea stare, sub deviza „cel învins nu poate spera la nici un fel de milă“, se pot înregistra şi măsuri extreme care pot dăuna finalităţii procesului revoluţionar. O altă cauză a violenţei în desfăşurarea unei revoluţii provine din caracterul spontan şi dezordonat al mobilizării politice. Fanatismul elitei revoluţionare imprimă procesului revoluţionar un curs despotic, pe lângă fenomenele inerent anarhice care se
206

manifestă. „Revoluţia este mai mult decât dezintegrarea societăţii. Este în acelaşi timp reintegrarea societăţii pe baze diferite şi mai eficiente. Ea nu diminuează în nici un caz particular puterea guvernului central ci, mai curând, o măreşte“28. Forţele protagoniste ale oricărei revoluţii sunt în număr de trei: conservatorii, moderaţii şi radicalii. Moderaţii ajung la putere primii şi îi lichidează pe conservatori, alterând în acest mod echilibrul pe care îl aveau cu radicalii. Radicalii iau puterea în faza de maturizare a conflictului revoluţionar. Lipsa lor de experienţă administrativă şi de cunoştinţe tehnice odată propulsaţi în funcţii publice importante, îi determină să recurgă la măsuri dictatoriale. Terorismul astfel instituit vizează să contracareze pericolul unor intervenţii externe sau pe cel al contrarevoluţiei; el este dezvoltarea logică a situaţiei revoluţionare. Scopul său este de a face posibilă reîntoarcerea la normalitate, aceea stabilită de revoluţie. Una din cele mai convingătoare scheme ale desfăşurării fazelor unui proces revoluţionar îi aparţine lui Rex D. Hooper29. Prima fază este caracterizată prin tulburări şi nemulţumiri difuze, necoordonate ale maselor, ca expresie a faptului că valorile tradiţionale nu le mai satisfac aspiraţiile curente. A doua fază se caracterizează prin cristalizarea acestei nemulţumiri difuze într-o opoziţie organizată cu obiective precis definite. Specific acestei faze este deplasarea intelectualilor dinspre putere spre disidenţi şi elaborarea unei ideologii a „instituţiilor rele“. În această fază apar două tipuri de lideri: profetul, care schiţează noua utopie spre care se pot îndrepta speranţele oamenilor şi reformatorul, care acţionează metodic spre atingerea unor obiective precise. A treia fază, cea formală, este faza desfăşurării propriu-zise a revoluţiei. În acest moment, conflictele dintre stânga şi dreapta mişcării revoluţionare devin acute, iar radicalii se desprind de moderaţi. A patra şi ultima fază corespunde legalizării revoluţiei. Ea se caracterizează prin epuizare psihologică: pe măsură ce tendinţa reformistă se accentuează, entuziasmul moral scade şi dificultăţile economice cresc. Birocraţia s-a reconstituit, s-a instituit un guvern central puternic, iar societatea funcţionează încorporând elemente ale vechiului regim. Rezultatul este mult sub aşteptările iniţiale ale liderilor utopici, dar în el sunt sintetizate aspiraţiile şi valorile, ceea ce are ca efect edificarea unei noi ordini sociale. 6.2.6. Modelul revoluţionar. Strâns legat de tipologia revoluţiilor este modelul. Acesta oferă o circumscriere mai exactă a factorilor care individualizează procesul revoluţionar în complexitatea desfăşurării lui. Cu privire la modelul de revoluţie în literatura de specialitate s-au impus

207

două macromodele de revoluţii: occidentală şi orientală. În opinia lui S.P. Huntington pe cazul Revoluţiei Franceze din 1789, fazele desfăşurării procesului sunt: 1. mobilizarea noilor forţe politice; 2. căderea vechii ordini; 3. edificarea ordinii noi. Pentru modelul oriental, exemplificat de acelaşi autor pe cazul Revoluţiei Ruse din octombrie 1917 fazele de desfăşurare ale procesului sunt: 1. căderea vechii ordini; 2. Mobilizarea noilor forţe politice; 3. O perioadă de dualism între vechea şi noua ordine (cazul Rusiei din perioada februarie 1917 – octombrie 1917: guvernul provizoriu al lui Kerenski şi sovietele de deputaţi bolşevici. În China: împărţirea puterii între partidul naţionalist al lui Cian-Kai şi (Gomindangul), şi Partidul Comunist Chinez, condus de Mao Ze Dong, până în perioada 1927-1949); 4. Edificarea noii ordini. Credem că în circumscrierea acestor modele, rolul factorului voluntarist, al ideologiilor şi organizării acţiunilor revoluţionare a prevalat. În ce ne priveşte considerăm că analiza factorilor structurali şi ponderea actanţilor revoluţionari pot contribui cu mai mare precizie la individualizarea acestor modele. Un prim aspect este acela al congruenţei dintre mase şi elite în desfăşurarea revoluţiei. În ce măsură masele şi elitele urmăresc aceleaşi obiective, sunt animate de aceleaşi idealuri şi se bucură de aceleaşi avantaje în cadrul noii ordini politice? Al doilea aspect vizează raportul dintre condiţiile locale şi programul ideologic în desfăşurarea procesului revoluţionar. Aici apar diferenţele structurale dintre modelele occidental şi oriental, şi dintre diferitele subspecii ale acestuia din urmă. Factorii structurali se întrepătrund cu cei locali şi ideologici. În cazul revoluţiilor din Lumea a Treia este vorba de un nou subiect revoluţionar care ia locul proletariatului, fetişizat în cadrul modelului marxist de revoluţie. Revoluţia comunistă din China nu a mai urmat fazele desfăşurării revoluţiei occidentale sau a celei ruse. Locul proletariatului a fost luat de ţărănime. Acţiunea revoluţionară nu mai izbucneşte şi nu se mai consumă în capitală, locul unde conflictul dintre vechile şi noile elite este cel mai acutizat şi unde se află concentrate principalele instituţii ale statului. Acţiunea se desfăşoară la periferie, în munţi, în mediul rural, acolo unde gherile revoluţionare încearcă, prin agitaţie şi propagandă, să atragă de partea lor masele nemulţumite de ţărani, să le pregătească şi să le antreneze în ofensiva lor spre
208

capitală. Marşul cel lung al comuniştilor chinezi din munţii Yanan spre Beijing (aproximativ 6.500 km), marş în care comuniştii chinezi au atras de parte lor masele de ţărani nemulţumite de poziţia lui Cian-Kai este sugestivă. În această privinţă, teoria focarului insurecţional elaborată de Che Guevara şi de Regis Débray poate fi considerată un catehism pentru procesul revoluţionar din America Latină. După Che Guevara şi Regis Débray, „recrutarea, antrenamentul militar, pregătirea politică a primului nucleu de combatanţi trebuie să fie mult mai severe decât în trecut. Omogenitatea grupului este extrem de importantă cu atât mai mult cu cât numărul redus al membrilor său (de la 20 la 60 cel mult) permite o selecţie riguroasă“30. Chiar dacă, în organizarea focarului, între pregătirea politică şi pregătirea militară trebuie să existe o strânsă legătură, „Prezenţa unui partid de avangardă nu este, totuşi, o condiţie prealabilă absolută pentru declanşarea luptei armate. (…) O luptă de eliberare naţională, pe bază antiimperialistă, nu poate să fie dusă sub egida marxismleninismului şi a clasei muncitoare în condiţiile latino-americane, caracterizate prin existenţa unei clase muncitoare puţin dezvoltată numeric“31. Caracteristicile focarului: – respingerea modelului insurecţional marxist şi a propagandei marxiste care nu ţine cont de condiţiile specifice ale Americii Latine, unde populaţia majoritară este ţărănimea analfabetă, cu o cultură tradiţională a supunerii şi a sărăciei; – nucleul focarului este constituit din gherilele revoluţionare, antrenate special pentru lupta armată din munţi şi fanatizate din punct de vedere ideologic; – organizare politico-militară; – legătura inseparabilă dintre lupta politică şi lupta armată; – legături sat-oraş; legături munte-oraş; – educaţia politică a ţărănimii; – conducere politică centralizată; neîncrederea în formele tradiţioanale ale luptei politice.

209

Modelul Occidental - Capitala este Centrul procesului revoluţionar care se propagă ulterior în provincie; - Actorii revoluţionari sunt intelectualii şi clasa muncitoare (în tradiţia marxistă); - Succesiunea fazelor revoluţionare: 1. mobilizarea noilor forţe politice; 2. căderea vechii ordini; 3. edificarea noii ordini.

Modelul oriental - Centrul procesului revoluţionar este provincia sau periferia de unde forţele revoluţionare se îndreaptă spre capitală; - Actorul revoluţionar este ţărănimea sprijinită de gherilele revoluţionare; - Succesiunea fazelor revoluţionare: 1. căderea vechii orânduiri; 2. mobilizarea noilor forţe politice; 3. dualismul dintre noua şi vechea ordine; 4. edificarea noii ordini.

6.2.7. Deosebiri între modelul occidental şi oriental de revoluţie. Modelul marxist de revoluţie. Teoria transformării sociale elaborată de Marx este o aplicare a teoriei materialiste a istoriei la domeniul politic şi economic. La Marx politicul şi economicul se întrepătrund într-o asemenea măsură încât teoria schimbării transpune destul de fidel în plan istoric ontologia sa şi teoria cunoaşterii. Monismul său materialist pune la baza lumii materia, spiritul devenind factorul secund, realitatea secundară. De aici derivă determinismul mecanicist al concepţiei sale, o anumită fatalitate a schimbării sociale care antrenează în dialectica ei societăţi şi epoci istorice, independent de voinţa sau conştiinţa oamenilor. Specificul acestor schimbări constă în viziunea economică a lui Marx: procesele economice fiind, în esenţă, procese materiale antrenează modificări în toate sferele vieţii sociale, inclusiv în formele conştiinţei: „În producţia socială a vieţii lor, oamenii intră în relaţii determinate, necesare, independente de voinţa lor – relaţii de producţie –, care corespund unei trepte de dezvoltare determinate a forţelor lor de producţie materiale. Totalitatea acestor relaţii de producţie constituie structura economică a societăţii, baza reală pe are se înalţă o suprastructură juridică şi politică şi căreia îi corespund forme determinate ale conştiinţei sociale. Modul de producţie al vieţii materiale determină în genere procesul vieţii sociale, politice şi spirituale. Nu conştiinţa oamenilor le determină existenţa, ci, dimpotrivă, existenţa lor socială le determină conştiinţa”32. Ideea de revoluţie la Marx este strâns legată de apariţia şi afirmarea proletariatului pe scena vieţii politice în a doua jumătate a secolului al XIX-lea când Marx şi-a elaborat teoria. Ea reprezintă încununarea logică a unor procese economice care aveau ca mobil suprem satisfacerea intereselor şi însuşirea privată a produselor muncii de către posesorii
210

mijloacelor de producţie care erau şi stăpânii mijloacelor de producţie simbolice, adică ai ideologiilor. Funcţia acestora era tocmai de a legitima stratificarea socială şi ierarhia avantajelor pe baza conştiinţei false, adică a pseudomotivaţiilor cu privire la meritele sociale ale posedanţilor. Legea economică fundamentală a capitalismului creează, prin însăşi natura ei, tensiunea economică între actori, ceea ce duce la maturizarea condiţiilor revoluţionare. Însuşirea privat capitalistă a produselor muncii în condiţiile socializării crescânde a tehnicilor de producţie determină burghezia să revoluţioneze forţele de producţie pentru a obţine maximum de profit în condiţiile concurenţei acerbe de pe o piaţă aflată în plină expansiune. Datorită scăderii tendenţiale a raţiei profitului – ca urmare a concurenţei – burghezia va atenta la diminuarea drastică a salariilor muncitorilor, reducându-le până la pragul minimal de subzistenţă, necesar preluării procesului de reproducţie fizică a forţei de muncă. Celebra teorie a plusvalorii, elaborată de Marx în Capitalul (1867), arată clar mecanismele exploatării, ale producerii plusvalorii, care generează contradicţia dintre forţele de producţie înaintate şi relaţiile de producţie înapoiate: „Pe o anumită treaptă a dezvoltării lor, forţele de producţie materiale ale societăţii intră în contradicţie cu relaţiile de producţie existente, sau ceea ce nu este decât expresia juridică a acestora din urmă, cu relaţiile de proprietate în cadrul cărora ele s-au dezvoltat până atunci. Din forme ale dezvoltării forţelor de producţie, aceste relaţii se transformă în cătuşe ale lor. Atunci începe o epocă de revoluţie socială“. O componentă esenţială a modelului marxist de revoluţie este clasa socială capabilă să distrugă acest mecanism al exploatării. Singura clasă socială care, prin forţa ei numerică şi prin structura ei organizatorică poate realiza acest lucru este proletariatul. Structura socială la Marx este extrem de simplificată: fiecare stadiu al societăţii are două clase principale, aflate în relaţii antagonice, datorită statutului lor economic. Societatea capitalistă modernă este structurată în jurul acestor două clase rivale: burghezia şi proletariatul, definite în primul rând prin poziţia faţă de mijloacele de producţie şi faţă de capital. Modelul austro-marxist. Este o continuare a modelului marxist şi, totodată, o perfecţionare a lui. Reprezentanţii acestui curent Karl Kautsky; Otto Bauer; Max şi Friedrich Adler activează în cadrul Internaţionalei a II-a Socialiste (1889-1914) şi în perioada interbelică. Caracteristicile acestui curent sunt: 1. profesează reformismul social-democrat; 2. se distanţează critic faţă de unele teze radicale ale marxismului, cum ar fi aceea a cuceririi
211

puterii politice prin violenţă. nu se poate vorbi de o înlăturare efectivă a lor ci. Chiar dacă inegalităţile politice exercitate anterior revoluţiei nu se mai manifestă. Egalitatea lor este doar teoretică. de o accentuare a lor datorită inegalităţilor de fapt. Soluţia pe care el o întrevede este socialismul. Otto Bauer consideră că „revoluţia politică nu este decât jumătate de revoluţie“. indiferent de poziţia socială. Clasa guvernantă îşi cimentează poziţia. mai degrabă. să dea un răspuns favorabil maselor care le-au susţinut. Înfăptuirea revoluţiei politice „suprimă apăsarea politică dar menţine exploatarea economică“. Conform acestor teoreticieni. văzând în ele singura şansă de eliminare a nedreptăţilor de până atunci. Evident că sunt postulate aceleaşi drepturi politice pentru toţi oamenii. cucerirea puterii politice prin revoluţie nu este decât începutul revoluţiei. iar muncitorul rămâne un simplu angajat. ca şanse egale în plan politic. a trecerii de la egalitatea de drept la cea de fapt. Otto Bauer evidenţiază necesitatea „unei înnoiri sociale“. Se pune problema în ce măsură revoluţia politică destinată eliberării de sub tirania generalilor şi moşierilor nu determină doar schimbarea stăpânilor cu noii directori sau cu baronii bursei? Considerând revoluţia politică drept o „semirevoluţie care deşteaptă gândul unei revoluţii complete“. Această principală caracteristică a revoluţiei presupune implementarea unui set de valori cu rezonanţă socială care. Greul începe a doua zi. să consolideze poziţia politică câştigată. În calitate de ministru în guvernul austriac. El consideră revoluţia socială ca fiind mult mai dificilă decât revoluţia politică deoarece necesită un timp indefinit de desfăşurare. onorând ceea ce a promis şi bucurându-se în continuare de sprijin social. dar patronul rămâne stăpânul fabricii. când trebuie să înceapă reconstrucţia societăţii şi când trebuie implementat noul sistem de valori în structurile şi instituţiile sociale şi când revoluţia politică este continuată sau se transformă în revoluţie socială“33. 212 . pe de o parte. Studiul a fost scris după ce prezidase comisia socializării marilor averi şi proprietăţi. se elimină şi posibilitatea de a fi la rândul ei ameninţată de o mişcare declanşată de acutizarea nemulţumirilor. iar pe de altă parte. „Revoluţia politică poate fi opera unei zile. În măsura în care o guvernarea reuşeşte să aplice un pachet de măsuri cu ecouri favorabile în rândul populaţiei. a unui ceas mare. Otto Bauer realizează studiul pentru pregătirea legii exproprierii intreprinderilor principale şi a legii comitetelor de fabrică. Revoluţia politică se transformă sau este continuată de revoluţia socială dacă noua putere politică face un efort pe plan social în direcţia emancipării politice.

Soluţia pe care o propune este socialismul care pune accentul pe o altă modalitate de repartiţie a bunurilor, în mod echitabil între diferite clase şi categorii sociale. Chiar dacă socialismul ar impune o nouă modalitate de repartiţie a bunurilor, acest lucru este ineficient dacă nu se realizează o creştere a cantităţii de bunuri, ca urmare a unei eficienţe economice superioare. Nu se poate construi un „socialism al sărăciei“ cu efecte dezastruoase pentru legitimitatea noul regim politic. În această privinţă, el este conştient că o preluare efectivă a fabricilor de către muncitori, chiar dacă ea ar avea loc printr-un război civil dureros, nu ar aduce avantaje acestora. Incapabil să conducă, aceştia le-ar împinge, practic, spre faliment, deoarece producţia ar scădea drastic: „Fără îndoială, repartiţia ar fi mai corectă, dar lucrătorul individual nu ar primi mai mult decât astăzi, ba poate chiar mult mai puţin., tocmai pentru că producţia diminuându-se va fi mai puţin de împărţit“34. Din acest punct de vedere este interesantă concluzia sa potrivit căreia o veritabilă revoluţie socială se poate realiza cu succes în măsura în care noua putere ştie ce elemente să preia din vechea ordine. Pe lângă pregătirea şi experienţa pe care o au proprietarii de fabrici în conducerea acestora, efortul trebuie concentrat în direcţia elaborării metodice, treptate a elementelor definitorii societăţii socialiste. El ar în vedere măsurile concrete de egalizare a claselor sociale din punctul de vedere al veniturilor. Ţinând cont de contextul determinat de plata datoriilor de război ale Austriei, el propune ca acestea să fie achitate din averea claselor bogate printr-un impozit aplicat veniturilor care nu reprezintă produsul direct al muncii personale. Pe de altă parte, pentru a putea realiza socializarea proprietăţii funciare, el propune limitarea dreptului legal de succesiune doar la rudele de gradul 1 şi 2. El creează cadrele legale necesare socializării marii industrii prin exproprieri, socializarea gospodăriilor ţărăneşti, a imobilelor şi a băncilor. Reglementările vor începe cu domeniul industriei grele şi vor continua cu minele şi marile latifundii. Pentru a putea realiza aceste reglementări sociale sunt necesare anumite condiţii obiective şi subiective: un cadrul favorabil al relaţiilor internaţionale, aprovizionarea cu materii prime a economiei, stabilitatea forţei de muncă, cooperarea forţelor sociale, lipsa elementelor ostile şi voinţa de transformare socială din partea maselor. Toate acestea anticipă elementele structurale necesare în reuşita unei revoluţii sociale, aşa cum le-a preconizat în 1979 Theda Skockpol35: destructurarea relaţiilor internaţionale; agravarea situaţiei interne; criza statului etc. Polemica dintre Kautsky şi Troţki cu privire la regimul politic postrevoluţionar reprezintă punctul de ruptură dintre comunişti şi social-democraţia europeană în ce
213

priveşte procesul de desfăşurare şi scopurile revoluţiei politice. Liderul social-democrat german arată că în Rusia bolşevicii au sacrificat idealurile revoluţiei din 1917 prin permanentizarea terorii în societatea sovietică şi prin justificarea ei ideologică. Dacă nu reuşeşte să îşi implementeze sistemul ei de valori, o revoluţie se va transforma, inevitabil, mai devreme sau mai târziu, în dictatură. Plecând de la raporturile de putere din cadrul societăţilor capitaliste de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, social-democraţia germană va opta pentru calea reformistă de schimbare socială, adică prin măsuri graduale şi treptate, luate de clasa conducătoare, pentru perfecţionarea ordinii politice şi economice. Acest lucru nu îi va fi iertat de Lenin, care în lucrarea „Socialdemocraţia germană şi renegatul Kautsky“ va iniţia o campanie violentă împotriva social-democraţiei care va fi continuată şi de Stalin în perioada interbelică cu consecinţe funeste pentru unitatea politică a Stângii europene. După Karl Kautsky, putem vorbi de revoluţie ca schimbare socială, atunci când aceasta porneşte de „la o clasă care până aici a fost apăsată economiceşte şi politiceşte şi care a cucerit acum puterea politică“36. Contribuţia social-democraţiei austriece (a „austro-marxismului“) la edificarea unei teorii despre revoluţii se înscrie în logica legalităţii noii ordini politice şi a legitimităţii ei. De aceea, revoluţiei politice trebuie să-i urmeze revoluţia socială – ca etapă necesară în materializarea obiectivelor ei în viaţa social-economică. Înlăturând vechiul sistem, revoluţia politică creează un context specific în care se impune legiferarea unei noi ordini politice capabile să pună în practică măsuri destinate înlăturării exploatării politice, mai precis a efectelor ei. Până ce reglementările legale favorabile noii puteri politice nu devin funcţionale, nu se poate vorbi de o autentică preluare a puterii politice. În acest context se pune problema continuării revoluţiei politice prin revoluţie socială ca elemente integrate ale acestei mişcări politice37. 6.2.8. Tipologia revoluţiilor. Majoritatea tipologiilor revoluţionare, elaborate de-a lungul timpului, au o valoare maieutică indiscutabilă: ele ne ajută să determinăm genul proxim şi diferenţa specifică ale fiecărui conflict revoluţionar, criteriile întrebuinţate şi în funcţie de acest lucru să ne dăm seama de: specificul schimbării sociale; domeniul în care are loc; actorii politici care o pregătesc; efectele în ordinea politică. Evident că tipologiile nu instituie clivaje absolute între un tip de revoluţie sau altul; de altfel, el nu pot fi izolate în stare pură, ca în retorte farmaceutice, deoarece toate reprezintă trenduri ale mişcării sociale şi ale autoreglării optimale a sistemelor politice.
214

Unul din pionierii elaborării de tipologii a fost americanul Crane Brinton care, încă din 193838, a evidenţiat o serie de uniformităţi prezente în cele patru mari revoluţii: engleză, franceză, americană şi rusă. Aceste uniformităţi vizau: o societate relativ dezvoltată din punct de vedere economic; antagonisme crescânde de clasă şi de status; o intelectualitate alienată; o clasă conducătoare nesigură din punct de vedere psihologic şi de depăşită din punct de vedere politic precum şi o criză financiară prelungită. La o analiză mai atentă se observă că aspectele vizate nu sunt identice în cele patru exemple. Astfel, în 1917 Rusia nu era o ţară dezvoltată economic, ci, dimpotrivă. În Anglia şi în coloniile americane intelectualitatea nu era alienată iar, în plus, în societatea americană clasa conducătoare nu era nesigură din punct de vedere psihologic şi politic. De asemenea, se observă că Brinton pune semnul egalităţii între o revoluţie social-politică şi un război de eliberare naţională. Un specialist american al revoluţiei, Chalmers Johnson39 elaborează o tipologie bazată pe şase tipuri identificate prin obiectivele alese de agenţi, fie că este vorba de persoanele din guvern, de regimul politic sau de o comunitate, fie că este vorba de o masă sau de o elită. Aceste obiective sunt susţinute şi de ideologii, fie că sunt reformiste, escatologice, nostalgice, elitiste sau naţionaliste. Primul tip, Jacqueria este o răscoală spontană, de masă, a ţăranilor, desfăşurată, de obicei, în numele autorităţilor tradiţionale, Biserica şi Regele, cu scopul limitat de a epura elitele locale sau naţionale. Exemple ale acestui tip sunt răscoalele ţărăneşti ale lui Gh. Doja, Horia, Cloşca şi Crişan, răscoala lui Stenko Razin şi a lui Pugaciov din Rusia între 1773-1775. Al doilea tip, Rebeliunea milenaristă este similar primului, dar, în plus, este caracterizat de visul utopic, inspirat de un Mesia care trăieşte. Aceste tip poate fi întâlnit în toate timpurile şi în toate locurile, de la revoluţia florentină condusă de Savonarola, din 1494, până la rebeliunea anabaptistă din Münster condusă de John Mathijs şi John Buekless din 1533-1535 şi până la rebeliunea dansului fantomelor al sioux-urilor, inspirată de profetul Wovoka în 1890. Al treilea tip este Rebeliunea anarhistă, reacţia nostalgică faţă de schimbările progresiste, implicând o idealizare romantică a vechii ordini: exemple sunt pelerinajul lui Grace şi Vendée. Al patrulea tip este reprezentat de Revoluţia iacobină. Aceasta a fost definită ca „o schimbare profundă, fundamentală în organizarea politică, structura socială, controlul proprietăţii economice şi mitul predominant al ordinii sociale care marchează astfel o ruptură majoră în continuitatea dezvoltării“40. Acest tip de revoluţie poate apărea numai într-un stat extrem de centralizat, cu comunicaţii bune şi cu un mare oraş drept capitală, ţinta sa fiind guvernul, regimul politic şi ordinea socială. Rezultatul pare să fie
215

crearea unei noi autorităţi centralizate şi apariţia unei ordini sociale şi birocratice mai raţionale şi, deci, mai eficiente, pe ruinele vechilor structuri ale privilegiilor, nepotismului şi corupţiei. Al cincilea tip este lovitura de stat conspirativă, acţiune planificată a unei elite restrânse, animată de o ideologie oligarhică, sectară. Aceasta este de tip revoluţionar numai dacă anticipă mişcări de masă şi inaugurează schimbări sociale – ca, de exemplu, revoluţia lui G. Nasser din Egipt sau cea a lui Fidel Castro din Cuba. Ea se deosebeşte astfel clar de lovitura de palat, asasinatul politic, conflictul dinastic pentru succesiune, greve, terorism şi alte forme de violenţă, care sunt toate subsumate genului „război intern“. Al şaselea tip este Insurecţia armată populară, un fenomen nou al secolului al XX-lea, prin faptul că este este un război de masă revoluţionar, planificat în mod deliberat, condus de o elită devotată. Rezultatul războiului de gherilă este determinat de atitudinile politice, nu de strategia sau materialul militar, dat fiind că rebelii depind în întregime de un larg sprijin popular. În toate cazurile cunoscute, ideologia este cea care atrage masele şi este o combinaţie de naţionalism şi marxism, cu un accent deosebit pus pe cel dintâi. Acest tip de război revoluţionar a apărut în Algeria, China, Vietnam, Coreea, Jugoslavia. Criteriile de clasificare a revoluţiilor propuse de diferiţi sociologi şi politologi dea lungul timpului trădează interesul pe care această formă de conflict politic l-a suscitat în perspectiva unor durabile şi auspiciile transformări calitative ale sistemelor sociale, politice, economice, juridice etc. Criteriile avute în vedere în stabilirea tipului de revoluţie au fost: – domeniul în care această transformare calitativă, bruscă sau subită, se observă; – după scopul lor şi după agenţii care le realizează; – după forma de manifestare; – după vectorul ideologic care le pune în mişcare; – după specificul şi importanţa fazelor de desfăşurare. Dincolo de aceste clasificări literatura de specialitate a insistat mai mult pe două mari tipuri de revoluţie: revoluţia politică şi revoluţia socială. Revoluţia politică ar coincide cu realizarea cadrului legal pentru aplicarea valorilor enunţate în program ce vizează organizarea socială. Revoluţia socială ar fi sinonimă cu materializarea acestor valori în viaţa economică, în satisfacerea intereselor şi aspiraţiilor unui grup. În realitate, cele două tipuri de revoluţii nu se pot disocia. Condiţionarea este reciprocă: nu poate fi

216

întâlnită o revoluţie pur politică fără a fi socială, deoarece acţiunea socială, orientată spre satisfacerea nevoilor vieţii, capătă cu necesitate o formă politică. 1. După domeniul în care se manifestă revoluţiile pot fi: a) revoluţii tehnico-ştiinţifice: schimbarea de paradigmă în cunoaşterea ştiinţifică. O nou descoperire într-una sau mai multe ştiinţe poate antrena o reacţie în lanţ încât vechiul cadrul epistemologic să devină caduc. Descoperirile din fizica cuantică sau din genetica moleculară în secolul al XX-lea au infirmat unele din principiile clasice ale fizicii şi biologiei; b) revoluţiile industriale, caracterizate prin mecanizarea şi automatizarea întregii producţii, prin noi tehnici de producţie şi de organizare a muncii. Revoluţiile industriale au dus la o schimbare profundă a structurilor şi relaţiilor sociale, a compoziţiei socioprofesionale a populaţiei, a stilului de viaţă şi de consum. Sintagma „societate industrială“ şi „societate de consum“ au intrat definitiv în terminologia social-politică tocmai datorită impactului pe care creşterea spectaculoasă a producţiei ca urmare a introducerii tehnologiilor avansate în procesele de fabricaţie, l-a avut asupra societăţilor occidentale; c) revoluţiile spirituale apar ca revelaţia bruscă a unui iluminat cu privire la noua ordine simbolică a lumii care îi schimbă sistemul ei de valori. Budha, Isus Hristos, Moise, Luther, Mahomed, Calvin etc. prin noile religii pe care le-au impus lumii au schimbat nu numai sistemul de valori religioase ci şi ordinea politică şi socială de după ei, datorită impactului valorilor religioase asupra celorlalte. 2. După scopul lor şi după agenţii care le realizează, revoluţiile pot fi: a) revoluţii personale. Vizează răsturnarea clasei de la putere, a monarhului sau a conducătorului, dar nu schimbarea ordinii politice pentru implementarea unui nou sistem de valori ci pentru obţinerea unor avantaje materiale sau simbolice (dorinţa de a deveni şef al statului, de exemplu) pe care în alte condiţii (în calitate de membru al eşalonului II sau III al nomenclaturii) nu le-ar fi putut obţine; b) revoluţiile politice vizează schimbarea structurală a ordinii politice în ansamblul ei: instituţii, regim politic, cultura şi valorile politice, clasa politică; c) revoluţiile constituţionale, specie a revoluţiilor politice, vizează schimbarea de regim politic şi a unor structuri politice, fără a urmări însă şi schimbarea ordinii politice: revoluţiile de la 1848, revoluţia franceză de la 1870 etc.; d) revoluţiile economice reprezintă tot o specie a revoluţiilor politice, cu accentul pus însă pe restructurarea modului de producţie şi a mecanismului economic prin
217

realizarea reformelor agrare, prin introducerea elementelor de planificare, prin naţionalizări, deci prin schimbarea paradigmei economice; e) revoluţiile naţionale reprezintă mişcările de eliberare naţională pentru obţinerea independenţei politice şi economice, a suveranităţii naţionale asupra resurselor lor naturale şi asupra formei de guvernământ şi regim politic; f) revoluţiile religioase au ca scop schimbarea religiei oficiale şi naţionalizarea acestei religii, cu consecinţe benefice pentru stabilitatea politică a ţării şi pentru eliberarea forţelor creatoare. Reforma din Germania şi Ţările de Jos (1517-1555), revoluţiile din Anglia din timpul lui Cromwell (1688) s-au caracterizat prin schimbarea fundamentală a dogmelor religiei catolice, care conţinea însă, ca fundament a posteriori: revolta spiritului naţional împotriva imperialismului Vaticanului şi amestecului în treburile lor interne. Dieta de la Augsburg (1555) a sanctificat principiul Bisericii Naţionale prin formula: „Cujus reggio ejus religio“ adică „Cine conduce îşi impune religia sa“. Pe de altă parte, în Anglia revoluţia lui Cromwell a dus la afirmarea religiei protestante (anglicane) în viaţa politică a ţării. Arhiepiscopul primat al Angliei şi familia regală trebuiau să aparţină obligatoriu religiei anglicane. Totodată, aceste revoluţii religioase (mai mult decât reforme) au avut consecinţe durabile în planul vieţii economice, descătuşând energiile creatoare şi spiritul de iniţiativă41. În funcţie de agenţii care le realizează, revoluţiile pot fi: – revoluţii burgheze (iniţiate şi făcute de burghezie în scopul obţinerii drepturilor şi libertăţilor politice, apanajul aristocraţiei (Revoluţia Franceză din 1789, revoluţiile din 1848 etc.); – revoluţii proletare (iniţiate şi conduse de comunişti, în numele eliberării clasei muncitoare de exploatare – revoluţiile ruse din 1905 şi 1917); – revoluţii militare (revoluţii iniţiate de clasa politică dar sprijinite efectiv, pe parcursul desfăşurării lor, de armată care devine astfel o forţă politică ea însăşi. Luptele de gherilă din America Latină sau din Africa, sprijinite de statele naţionale, pentru impunerea sau conservarea unui regim politic. 3. După forma lor de manifestare, revoluţiile pot fi: violente sau nonviolente. În paradigma clasică, violenţa era o caracteristică sine qua non a revoluţiei, deoarece forma de revoluţie studiată cu precădere a fost revoluţia social-politică. Or, cum nimeni nu cedează puterea de bună voie, acumularea tensiunilor atinge un punct critic care nu poate fi depăşit decât prin manifestarea violenţei (presiunea străzii, acte de vandalism, confruntări cu forţele guvernamentale, comportamente de masă neinstituţionalizate etc.).
218

mai târziu, Hannah Arendt şi Crane Brinton42 au demonstrat că violenţa poate însoţi doar faza de început a unei revoluţii fără să fie nevoie ca ea să însoţească toate fazele de desfăşurare a unei revoluţii. Revoluţia nonviolentă realizată de M. Gandhi în India în 1947 s-a caracterizat prin blocarea generalizată a administraţiei coloniale engleze prin faptul că populaţia civilă nu a mai răspuns la comanda politică. Dar şi reciproca este adevărată: nu toate mişcările sociale violente pot fi caracterizate drept mişcări revoluţionare (de exemplu, greva generală sau mişcările spontane ale câtorva mii de muncitori care blochează circulaţia pe drumurile naţionale în semn de protest faţă de politica guvernului). 4. După vectorul ideologic. Având în vedere rolul excepţional al ideologiei în pregătirea şi declanşarea unei revoluţii, fostul preşedinte al Cehoslovaciei din perioada interbelică, P. Masaryk, propune următoarea clasificare a revoluţiilor plecând de la intensitatea factorului ideologic: – revoluţiile politice (care vizează modificarea puterii în stat, a formei de guvernământ, a regimului politic) şi îmbracă forma războaielor civile, a războaielor externe şi a contrarevoluţiilor); – revoluţiile sociale (vizează o nouă politică a repartiţiilor, noile politici de redistribuire ca şi schimbarea sistemului economic); – revoluţiile nonpolitice (obiectul lor nu este schimbarea titularului puterii, ci schimbarea de paradigmă în artă, literatură, morală sau religie. De exemplu, apariţia curentelor avangardiste în artă şi literatură). La rândul lui, Mihai Ralea distinge între revoluţia socialistă (conform căreia lupta dintre capitalişti şi proletari are ca factor propulsiv lupta de clasă, aceasta fiind esenţa unor antagonisme ireductibile) şi revoluţiile filosofico-juridice car vizează repartiţia justă a puterilor dintre clasele sociale şi dintre indivizi43. 6.2.9. Evenimentele din decembrie 1989 – revoluţie sau lovitură de stat? Timp de 17 ani, opinia publică din România a fost supusă unui veritabil bombardament mediatic cu privire la scenariile posibile care au stat la baza pregătirii şi desfăşurării evenimentelor din 1989. Acest bombardament avea la bază obsesia de a-i deconspira pe „emanaţii revoluţiei“ care au sechestrat revolta populară printr-o abilă lovitură de palat. Dacă încercarea reuşea, adică dacă se demonstra implicarea unor forţe străine (ţări sau servicii secrete) în doborârea lui Ceauşescu, atunci noua putere putea fi contestată, neavând legitimitate. Indiferent de sferele de influenţă sau de grupurile de
219

presiune interesate într-o astfel de demonstraţie, evenimentele anului 1989 confirmă, prin toate fazele de desfăşurare, caracterul unei revoluţii. În primul rând, miturile şi ideologia comunistă se epuizaseră, nu mai puteau oferi alternative. În al doilea rând, în ultimul deceniu situaţia socială devenise în fostele ţări comuniste extrem de tensionată. Promisiunile demagogice nu mai puteau ascunde realitatea; prin urmare, oamenii nu mai erau dispuşi să facă sacrificii în numele unui „viitor fericit“. Credinţa în cauză se erodase şi nu mai putea oferi acea brumă de legitimitate care să asigure funcţionarea sistemului. În al treilea rând, precipitarea vijelioasă a evenimentelor din fosta U.R.S.S. după alegerea lui M.S. Gorbaciov ca secretar general al P.C.U.S. (martie 1985). Reformele iniţiate de tânărul lider sovietic în ţara-pivot a lagărului comunist, considerată o Cetate inexpugnabilă a dogmei totalitare, a reaprins în inimile a sute de milioane de oameni focul sacru al Speranţei. De vreme ce în însuşi centrul regimului totalitar puteau avea loc schimbări extrem de îndrăzneţe care contraziceau ideea de permanenţă a Dogmei, în ţările satelit oamenii au început să-şi învingă frica şi să spere. Noaptea la cozile de carne şi de lapte, oamenii comentau cu aprindere ultimele progrese înregistrate de perestroica şi glasnosti-ul lui Gorbaciov. Ideea nerostită că domnia lui Ceauşescu are zilele numărate plutea în aer. Vântul schimbării începuse să se facă simţit în ţările est-europene, dar nu în România, unde Ceauşescu controla totul cu o mână de fier şi nici nu voia să audă de experimentele care puneau sub semnul întrebării „principiile nemuritoare“ ale socialismului. În acest caz se verifică una din tezele de bază ale structuralismului lui Theda Skockpol care susţine apariţia unei situaţii revoluţionare din criza relaţiilor internaţionale şi din criza statelor vecine. Observaţia este principial justă, dar fără o manifestare activă a factorului subiectiv din fiecare ţară nu pot fi întrunite condiţiile izbucnirii unei revoluţii. O problemă neabordată în studierea revoluţiilor din Est este similitudinea fazelor de desfăşurare. La Sofia, în timpul unei plenare extraordinare a C.C. al P.C. Bulgar, Todor Jivkov, secretarul general al Partidului, îşi dă demisia iar Peter Mladenov, membru al Biroului Politic al P.C. Bulgar este numit noul secretar al P.C. Bulgar reformat. Între timp, o soprană cântă imnul naţional al Bulgariei în faţa mulţimii adunată în piaţa centrală a oraşului şi revoluţia reuşeşte. La Praga, o plenară a C.C. al P.C. Cehoslovac îl înlocuieşte pe Gustav Husak, secretarul general al partidului, cu Mikloş Iakeş. În timpul marii manifestaţii prilejuită de acest moment, un student, care mai târziu s-a dovedit că
220

este ofiţer K.G.B., se preface că este mort. Mulţimea, revoltată, cere schimbarea regimului şi revoluţia reuşeşte. Ca la un semn, Ungaria îşi deschide graniţele pentru populaţia R.D. Germane; zidul Berlinului este dărâmat, unificarea celor două Germanii nemaifiind decât o chestiune de timp. Dar însăşi unificarea Germaniei, considerată ca o consecinţă inevitabilă a căderii comunismului, s-a dovedit până la urmă un târg politic destul de cinic. Conform memoriilor lui Helmuth Kohl, fostul cancelar german, negocierile cu Gorbaciov pentru ca fosta U.R.S.S. să accepte reunificarea Germaniei au început de la modesta sumă de 200 de miliarde mărci. Până la urmă s-a ajuns la suma de 106 miliarde de mărci plus alte 25 de miliarde pentru construcţia de apartamente destinate armatei sovietice care urma să fie repatriată. Cum a reacţionat comunitatea internaţională, mai precis O.N.U. în faţa unui asemenea gest? A reacţionat ca în faţa unui fapt firesc, închizând ochii la gravele încălcări ale dreptului internaţional public, ca în faţa recunoaşterii unilaterale a Croaţiei de către Germania, ca stat independent, cu mult înaintea recunoaşterii ei de către O.N.U. Cu privire la revoluţia din decembrie 1989 din România se impun câteva consideraţii privind fazele desfăşurării ei care arată clar caracterul ei de revoluţie: 1. presiunea maselor asupra puterii (presiunea coloanelor de muncitori de pe platformele industriale ale Capitalei asupra C.C. al P.C.R. care l-a determinat de Ceauşescu să fugă); 2. abandonarea lui N. Ceauşescu de către propriii lui copii (organele represive, Miliţie şi Securitate; Armată şi de către propriul său partid comunist care, toate, în toiul desfăşurării revoluţiei – mai precis în dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989 – s-au pus la dispoziţia forţelor revoluţionare; 3. schimbarea structurală şi globală a ordinii politice (începutul procesului de democratizare; trecerea la economia de piaţă; apariţia pluripartidismului; abolirea structurilor totalitare etc.). Faţă de revoluţiile-surori din Europa, revoluţia din decembrie 1989 a avut o certă originalitate: aceea de a fi transmisă în direct de postul naţional de televiziune. Dincolo de transparenţa tragică a spectacolului, transmisia directă a desfăşurării conflictului a arătat rolul mass-media în structurarea imaginarului social şi, implicit, în desfăşurarea evenimentelor. Ea a jucat rolul unui catalizator sau precipitant în mobilizarea populaţiei spre susţinerea proceselor în act care altminteri ameninţau să se blocheze. Fuga soţilor Ceauşescu de pe clădirea C.C. al P.C.R., urmărirea şi prinderea lor spectaculoasă, procesul de la Târgovişte, împuşcarea lor, prezenţa invizibilă a teroriştilor etc. toate
221

acestea au creat şi menţinut o tensiune a conflictului care să ofere legitimitate noilor actori politici. Toate aceste evenimente transmise insistent au suplinit lipsa conflictului dintre revoluţionari şi nomenclatura comunistă. De ce aceasta, sprijinită de formidabilul aparat de represiune, nu şi-a apărat privilegiile? Mai mult, de ce acest aparat, care a jurat credinţă lui Ceauşescu, comandant suprem al forţelor armate, a trecut imediat, cu arme, cu bagaje, cu tot de partea insurgenţilor? Au mai rămas teroriştii, duşmanul din umbră, a căror înfrângere trebuia să însemne victoria unui principiu şi a unui ideal: distrugerea regimului dictatorial şi începutul edificării noii ordini. Dar acest ideal democratic a fost pângărit de asociaţiile de revoluţionari, apărute ca ciupercile după ploaie, în oraşe unde nu se trăsese un foc de armă sau unde nu se auzise despre revoluţie. Revendicările materiale (în terenuri sau bani), ca recompensă pentru participarea la revoluţie, au pus sub semnul întrebării credinţa într-un ideal sau posibilitatea materializării lui în societatea românească.

222

40 Neumann. F. 8 Eckstein.. Editura politică.F. 37. Editura P. New York. 36 Kautsky.. Olson. Karl W. 24 Apud. 1560-1660.H. Alain. 1991. Russian and China. 38 Crane. Samuel P. 265. 601. 166. citat în Ch. op. Régis. 1920. M. 11. XXVIII. Cercul de editură socialistă.. În: History and Theory.. II. Petre. 18 Labrousse. Sigmund. 1985. 34-35.VI. Glencoe. W:W. 1964. În: Social Forces. P. How pople decide their Fate. Samuel. 27 Le Bon. New York. 17 Hobsbawm.. 11-12. 1963. Editura Anima. Paris. Iaşi.. New York. 23 Ibidem. Reflecţii asupra revoluţiilor din Europa. 28 Ibidem. 47. 1993. decembrie 1963. p. Karl. 4 Rouquie. Peter. P. Revolution and the Social System. 12 Apud Dahrendorf. 1992. Karl. Theories of Revolution. Politics and Governement. 5990. p. 1984. Toward a Theory of Revolution. p. Michael L. Crisis in Europe.. 1993. Cambridge.J. Opere. D. nr. p. ni Jésus. 22 Le Bon. 1945. R. nr. În: History and Theory. p. Theda. 1970. 21 Merton. 1957. La nouvelle révolution mondiale est commencée aux Etats-Unis. 7.E. Editura P. Jean Francois. p. 1. 1793-1796. 1972. 1966. p. În: American Sociological Review. Prefaţă. 1965. 41 Weber. În: Marx. 19. Supple. Ordinea politică a societăţilor în schimbare. XXVII. Otto. 1972. p. p. În: Traité des sciences politiques. Prentice Hall. Bucureşti.U. Bucureşti.. 20 Walzer. 7. 14 Lewis. 2. 5 Huntington. p. M. 5-58. 1963.. 17-20. Sociologie generală.S.. 1964 şi On the Etiology of Internal War. Cambridge University Press. p. The Crisis of the Seventeenth Century. p. I. IV. Bucureşti. Puritanism as a Revolutionary Ideology. In: T. Integral War.NOTE: Huntington. New York. cap. op. 1960. 6 Revel.). Karl. Paris.S. Bucureşti. Princeton. 16. Polirom. 30 Debray. 7 Ibidem. Calea spre socialism.. La crise de l’économie française à la fin de l’Ancien Régime et au début de la Révolution. (1927).). 1. În: Journal of Economic History. 19 Stone. 13.. p..cit.D. Paris. Bucureşti. Toronto. Révolution dans la révolution et autres essais. 3 Deutsch. 1944. H. Le changement politique et la transformation des régimes. E. În: History and Theory. The Revolutionary process.. Chalmer. Princeton University Press. Harry. 1965 (1938). Revoluţia Franceză şi psihologia revoluţiilor. III. 48. States and Social Revolutions. Andrei. 1999. 8-9. 1965. (coord. Arthur W. Ventage Books. C. În: Conference Across a Continent. Editura Humanitas. 1963. 1961. p. Harry (ed. pp. p. op. 13 Eckstein. p. februarie 1962. p. p. Reformă sau revoluţie socială? Bucureşti. 16 Rostow. 529-552. Rapid Growth as a Destabilizing Force. Anatomy of Revolution. 1962. martie 1962. p. The Natural History of Revolution. 1-19. Maspero. cit. 11. p. 29. 15 Davis. 9 Paret. 1945. Briton. Godelier. The Stages of Economic Growts. cit. 37 Bauer. Aston (ed). Laffont. 33 Bauer. Etica protestantă şi spiritul capitalismului. Internal War and pacification: The Vendée. Glencoe Press. 32 Marx. cap. Commonwealth Address. Bucureşti. Contribuţii la critica economiei politice.L. 11 Edwards.. p. New York. nr. Johnson. p.14-18. 382. p. 2.D. 7. Engels. 1970. 270-279.. XXIII. p. op. Gustave. Rex. p. A comparative Analysis of France. Editions MSH. Transitions et subordonations au capitalisme. 34 Ibidem. 9. 2 1 223 . vol. cit. Calea spre socialism. Massachusetts University Press. Princeton. 10 Kramnik. 19. Lawrence. Fr. The Experience of Economic Growts. Paris. Ralph. Paris. 1970. Ni Marx. Social Theory and Social Structure. 1997. vol. Gustave. R. 39 Johnson. p. Londra. Chicago. Max. Reflection on Revolution: Definition and Explanation in Recent Scholarship. nr. Iaşi. Barry. 29 Hooper. 46-60. University of Chicago Press. 26 Ibidem. 31 Ibidem. Houghton Mifflin. Humanitas. 25 Arendt. James C. Cambridge. Polirom. 35 Skcockpol. p. În: World Politics. Otto..

On Revolution. Ideea de revoluţie. 43 Ralea. Penguin Books. The Anatomy of Revolution. VII-IX. H. p. Arendt. 1965. Brinton.42 Crane. New York.. 224 . 1997. Mihai. Bucureşti. 1965 (1938). Ventage Books. Editura Albatros.

nu există democraţie. ca fiinţă raţională. Conceptul de democraţie.CAPITOLUL 7 REGIMURILE POLITICE. vor duce automat la soluţionarea tuturor problemelor. adică DEMOCRAŢIA. odată implementate. în demnitatea eminentă a fiinţei sale se poate materializa numai într-un regim care promovează principiul egalităţii şanselor. Dacă esenţa omului. vor păşi într-o nouă eră a dreptăţii şi a fericirii. dacă desemnarea conducătorilor nu emană dintr-un consens. prin urmare. nimeni nu se poate investi cu puterea de a guverna şi. REGIMURILE DEMOCRATICE. Atracţia exercitată de valorile democraţiei la popoarele care au cunoscut „beneficiile“ regimurilor dictatoriale are cauze profunde. Prin urmare. Tocmai pentru că respinge principiul autocratic. nimeni nu poate să-şi aroge o putere necondiţionată şi nelimitată“2. Nu există democraţie nici când consensul este simulat sau forţat căci nu există consens dacă cei care trebuie să subscrie la el nu sunt liberi să-şi exprime dezacordul şi dacă acordul nu rezultă dintr-o alegere liberă a democraţiei“1. determinate de întreaga comunitate în concordanţă cu procedurile şi regulile stabilite pentru participarea politică şi realizarea consensului. antropologice şi psihologice. Se părea că popoarele din această zonă. Era suficient să pronunţi Numele. atunci încrederea în perfecţionarea morală a omului. Din această perspectivă. ceea ce distinge un regim autocratic de un regim democratic echivalează cu o definiţie a contrario a democraţiei: „într-un sistem democratic nimeni nu poate să se desemneze pe el însuşi. democraţia poate fi definită ca o formă de asociere politică în care scopurile guvernării sunt. norma democratică vrea ca puterea omului asupra omului să nu îi fie conferită decât de un altul. În aceeaşi 225 . Ideea că procedurile democratice.1. În plus.1. este libertatea. în special. şi realitatea trebuia să se supună ca o felină îmblânzită în faţa acestei voinţe magice. 7. Democraţia este un regim politic „caracterizat prin lipsa puterii personale şi. al fraternităţii şi al participării la luarea în comun a deciziilor privind problemele de bază ale comunităţii. I. eliberate de lunga noapte totalitară şi orbite de strălucirea valorilor democratice. s-a răspândit cu o viteză direct proporţională cu persistenţa acestei mentalităţi magice despre politică. un sistem axat pe un principiu: nimeni nu poate să se proclame conducător şi nimeni nu poate să deţină puterea într-o manieră irevocabilă sau cu titlu personal. de obicei. a Judecăţii de Apoi. Prăbuşirea regimurilor totalitare din sud-estul Europei în 1989 a echivalat cu sosirea timpului mesianic. Introducere.

Controlul popular al deciziilor politice prin alegeri periodice. realizată prin consens şi nu prin mijloace violente. acţionează în mod liber. Încrederea în perfecţionarea morală a umanităţii. dintre libertate (drepturile individului. dictator sau monarh absolut. în cadrul căror limite şi competenţe – ca aspect al problemei guvernării limitate sau nelimitate (. în numele cărora scopuri – ca expresie a conflictului dintre individ şi comunitate sau. Încrederea în posibilitatea schimbării sociale conştiente. pentru ca un regim democratic să poată fi implementat. periodic şi în forme stabilite pentru a numi sau revoca magistraţii şi pentru a promulga sau revoca legile prin care o comunitate este guvernată“3. Principiul majorităţii prevalează în luarea deciziilor când poziţiile membrilor Adunării sunt diferite..) şi al sferei adecvate de aplicare a guvernării democratice. în ce condiţii şi sub ce constrângeri – ca formulare a problemei premiselor economice şi culturale ale democraţiei. Testul esenţial al oricărui guvern democratic constă în evidenţa că sursa autorităţii politice trebuie să fie şi să rămână întotdeauna în cadrul comunităţii şi nu la dispoziţia sau bunul plac al conducătorului: „O guvernare democratică a însemnat mereu una în care cetăţenii. drepturile omului) şi egalitate (dreptate socială). 4. 226 . Convingerea că valorile comunităţii trebuie repartizate între membrii ei cât mai repede şi cât mai egal posibil. Ca produs al epocii moderne. Asigurarea demnităţii esenţiale a omului. 5. 2. 3.. 5. reprezintă mai mult sau mai puţin eficient voinţa comună. cu mijloace directe sau indirecte – adică prin guvernarea populară directă sau prin instituţii reprezentative şi cu ce impact asupra teoriilor despre raportul mase-elite. el trebuie să respecte următoarele principii: 1. democraţia este o formă de guvernământ în care guvernarea de către cei mulţi este opusă guvernării de către unul singur – guvernarea de către popor fiind opusă guvernării de către tiran. cine conduce – prin prisma diferitelor teorii despre natura umană şi despre cetăţenie.ordine de idei. a cultivării şi protejării personalităţii sale pe un principiu fratern decât pe unul diferenţial. 7. 4. incluzând aici structura de clasă a societăţii (dar şi alţi factori)4. 3. 2. mai general. Răspunsul dat la următoarele întrebări poate degaja configuraţia conceptului de democraţie: 1. Eliminarea privilegiilor speciale bazate pe merite inexistente sau pe exagerarea diferenţierii dintre indivizi. sau un număr suficient dintre ei. 6.

Ea este aceeaşi sau ea este alta. politizată.7. printr-un act raţional consimţit.1. Mill observă din acest punct de vedere că „satisfacţia personală a intereselor private . Poporul englez crede că este liber. el devine sclav. determină ca omul să nu ia în consideraţie decât interesele sale personale sau familiale şi să se dezintereseze de binele public“7.. într-adevăr. teoriile clasice concep cetăţeanul ca pe o fiinţă raţională. deci. nici nu pot să fie reprezentanţii ei. participarea la funcţiile politice cele mai modeste este. Orice lege pe care poporul în persoană nu a ratificat-o este nulă. dimpotrivă. În concluzie.. el nu poate consimţi la respectarea puterii politice la care el nu participă direct şi în permanenţă decât în măsura în care el aprobă prin intermediul acesteia. de exemplu. Modelul clasic nu operează o separare între viaţa publică şi viaţa privată a cetăţenilor şi. După cum remarcă David Lane: „guvernul este astfel responsabil în faţa cetăţenilor de modul în care execută deciziile lor“5. Ea constă în esenţă. el nu este decât în timpul alegerilor membrilor Parlamentului. în consecinţă. După Jean Jacques Rousseau. precum cele ale lui Bentham sau ale lui Locke. omul nu este cu adevărat liber decât în măsura în care participă în permanenţă la exprimarea voinţei generale: prin urmare. Unele teorii clasice ale democraţiei. Nu există nici o cale de mijloc. 227 . După John Stuart Mill. trebuie. aceasta nu este o lege. diversele acţiuni. Deputaţii poporului nu sunt. Ei nu sunt decât comisarii ei. mai ales. utilă“. insistă mai puţin asupra participării şi mai mult asupra reprezentării cetăţenilor. departe de a trage foloase de pe urma pasivităţii şi apatiei acestora. sistemul democratic nu este compatibil cu pasivitatea cetăţenilor în care guvernanţii. în voinţa generală şi voinţa nu se reprezintă deloc. oamenii nu trebuie să accepte să-şi înstrăineze libertatea lor abandonând puterea lor de decizie elitelor care ar pretinde să-i reprezinte. Dar ei subliniază energic că omul se naşte liber şi că. de îndată ce ei sunt aleşi. eliberată de dorinţele sale egoiste şi care deţine o putere de control pe care el o exercită în permanenţă. el nu mai este nimic“8. 2. direct sau indirect. Ei nu pot să conchidă nimic definitiv. Modelul clasic al democraţiei presupune că oamenii participă la deciziile care îi interesează în calitate de actori raţionali. Autorul Contractului social consideră că „suveranitatea nu poate fi reprezentantă din acelaşi motiv pentru care ea nu poate fi înstrăinată. refuză să privilegieze viaţa privată în detrimentul vieţii publice şi al angajării în Cetate. El adaugă: „este evident că singurul regim care poate răspunde la toate nevoile situaţiei sociale este cel în care participă tot poporul. activităţile lor de cetăţeni nelimitându-se numai la alegerile guvernanţilor lor. Modelul clasic al democraţiei. să facă eforturi să le dezvolte calităţile morale şi conştiinţa politică6.

1. este definită astfel în doctrină: „manifestările de voinţă care emană de la anumiţi indivizi sau grupuri de indivizi au aceeaşi forţă şi produc aceleaşi efecte ca şi cum ele ar emana direct de la corpul cetăţenilor“10. În lipsa condiţiilor tehnice care să permită participarea corpului cetăţenesc la dezbaterea problemelor politice şi luarea deciziilor de interes naţional. Prin urmare. În aceste condiţii. nu ai alegătorilor dintr-o circumscripţie sau alta. direct şi secret de către toţi cetăţenii pentru a avea legitimitate. ci o declaraţie de voinţă. implicând deci nu un transfer de voinţă. cum se întâmplă. Dar cum poate poporul. După Georges Burdeau. voinţă care „nu există decât din momentul în care un act al reprezentanţilor a făcut să i se cunoască conţinutul. sunt necesare procesele de legitimare. Politologul francez vede rolul reprezentanţilor în acţiunea de a da formă şi substanţă voinţei naţionale. în doctrină s-a încetăţenit practica delegării acestei voinţe unor organisme care să o reprezinte pe o anumită perioadă. parlamentarii „sunt investiţi cu un mandat reprezentativ. a devenit un ideal îndepărtat al Greciei antice. cerinţa desemnării lor prin vot universal apare cu atât mai justificată“9.7. pe baza încrederii poporului. Reprezentarea nu constă în a delega anumitor persoane puterea de a interpreta şi de a da curs voinţelor sau aspiraţiilor membrilor colectivităţii. „trebuia ca persoane reale să formuleze o voinţă în care colectivitatea să se recunoască pe sine. când democraţia directă caracterizată prin participarea cetăţenilor la dezbaterea trebuirilor publice. Pentru ca reprezentaţii să nu devină sclavii reprezentanţilor. atribuindu-i-o naţiunii. în calitate de titular unic al suveranităţii. din nefericire. ale marilor aglomerări umane. cât o manieră de a fi a acestei puteri“. „reprezentarea este mai puţin o procedură tehnică prin care se exprimă puterea poporului. noţiunea de reprezentare care constituie placa turnantă a democraţiei clasice. adică un act autonom de putere“12. prin vot sau prin alte mijloace care să delege reprezentanţilor puterea de a statua în numele naţiunii. 3. „una şi indivizibilă“. să-şi manifeste voinţa în condiţiile epocii moderne. „A reprezenta“ înseamnă a lua sau a 228 . pentru ca acest acord de voinţă să se producă. este o convenţie sau o ipoteză de lucru. Întrucât voinţa naţională. Ea vizează autorizarea organelor reprezentative să spună ce vrea naţiunea. democraţia reprezentativă presupune că organele reprezentative ale statului (Parlamentul) să fie alese prin vot universal. egal. în zilele noastre. Mecanismele democraţiei reprezentative. Am văzut mai sus că suveranitatea poporului nu poate fi înstrăinată şi nici reprezentată şi că o lege care nu este aprobată de popor este nulă. nicidecum o realitate sociologică palpabilă. adică de reprezentanţi ai întregii naţiuni. Această metamorfoză se împlineşte prin reprezentare“11. Prin urmare.

deşi controversată. 229 . nu se justifică datorită transformărilor culturilor politice în culturi ale spectacolului. Manin consideră că voinţa majoritară devine legitimă numai dacă este constituită la terminarea unui proces deliberativ pe care toţi cetăţenii sau cel puţin cei care o doreau. intoxicarea. Câţi de mulţi reprezentanţi ar putea fi recunoscuţi unui grup particular? Dar ce se întâmplă cu voinţa minorităţii în condiţiile în care voinţa majorităţii devine „voinţa generală“ şi se transformă în suveranitatea poporului? După unii specialişti „principiul voinţei majoritare“ ca expresie activă a conceptului de suveranitate populară. poporul alege liber şi periodic un corp de reprezentanţi: teoria electorală a reprezentării. Toate schemele reprezentării au o trăsătură în comun şi anume reprezentarea poporului. procesul deliberativ poate suplini principiul majoritar şi înlocui deciziile reprezentanţilor dacă libera confruntare a părerilor privind soluţionarea problemelor reale pleacă de la masa de alegători şi de la organizaţiile ei de bază. ca indicator al procesului de democratizare. nu este legitim în sine.ţine locul altcuiva într-o anumită situaţie sau pentru un scop anume. Diferenţele dintre principiile reprezentării provin din dezacordul vizând grupurile care trebuie reprezentate. Garanţia instituţională preconizată de Robert Dahl. în definitiv. B. 2. Prin urmare. O problemă corelată. Guvernarea reprezentativă apare atunci când controlul asupra politicilor guvernamentale este în realitate exercitat de un organism reprezentativ. când. guvernanţii sunt agenţi sau delegaţi care urmează instrucţiuni: teoria reprezentării ca mandat. În opinia lui Giovanni Sartori există şapte concepţii despre reprezentare: 1. de fapt. Procedura care a precedat decizia este o condiţie a legitimităţii la fel de necesară ca şi principiul majoritar“14. şi anume dreptul cetăţenilor la informarea liberă şi corectă. decât rodul întâmplării sau al manipulării“13. el se bazează pe ficţiunea că viaţa majorităţii se impune ca şi cea a tuturor cetăţenilor. guvernanţii răspund în mod responsabil în faţa guvernaţilor: teoria reprezentării ca responsabilitate. insuficienţa informării cetăţenilor face ca decizia majorităţii să nu fie. dezinformarea. nu este deloc aşa. este aceea a distribuirii reprezentanţilor în cadrul grupurilor care primesc reprezentarea. Pe de altă parte. manipularea şi propaganda din timpul campaniilor electorale sau trucarea sondajelor de opinie fac ca informaţiile „libere şi corecte“ să devină cu totul altceva. Pe de altă parte. Pe de o parte. Minoritatea continuă să existe. l-au arbitrat. 3. iar amalgamul între principiul de decizie – majoritatea – şi principiul mai eminent al legitimităţii – suveranitatea globală sau unanimitatea – este abuziv. În aceste condiţii.

într-un mod foarte particular. lipsa lor de participare politică ar contribui. Datorită faptului că aceste categorii sociale sunt incompetente. 7. poporul este în armonie c statul: teoria reprezentării ca idem sentire. Totodată.4. DEMOCRAŢIA CONTEMPORANĂ. Satisfacţiile psihologice pe care indivizii le au în cadrul grupurilor primare îi fac să se dezintereseze de deciziile politice importante luate la nivel central. Noile teorii despre democraţie. de exemplu. 5. autoritare şi lipsite de idealul democratic. 7. nu mai sunt preocupaţi de acţiunile politice centrale pe care le deleagă elitelor competente. Aceeaşi problematică este reluată de E. paradoxal. II. Slăbirea acestui unic mijloc de control care sunt alegerile nu afectează procesul de luare a deciziilor pentru buna funcţionare a unei societăţi democratice. 6. Prin urmare. că „săracii şi cei care nu sunt educaţi se exclud ei înşişi prin pasivitatea lor politică“17. teoria clasică a consensului devine compatibilă cu apatia politică a masei de cetăţeni şi permite abandonarea puterii în mâinile elitei competente care se angajează să conducă destinele Cetăţii. Berelson sugerează că indivizii. la bunul mers al sistemului democratic: „nu este exact că o rată de participare ridicată este întotdeauna în favoarea democraţiei“18. ca oglindă.1. Repunerea în cauză a modelului clasic al democraţiei pleacă de la constatarea apolitismului şi a ratelor scăzute de participare a cetăţenilor la viaţa politică. când oamenii acceptă să trăiască şi să muncească în cadrul unui sistem politic. poporul participă în mod semnificativ la formarea deciziilor politice fundamentale: teoria participaţionistă a reprezentării. poporul aprobă deciziile guvernanţilor săi: teoria consensuală a reprezentării. Robert Dahl susţine. Shils în cadrul raportului Centru-Periferic din 230 . puternic integraţi în grupurile primare şi ataşaţi afectiv de acestea. Conform acesteia. În cadrul noilor teorii despre democraţie autorii fac apel la grupurile primare pentru a demonstra funcţionarea unui sistem democratic chiar şi fără o participare puternică a cetăţenilor. noile teorii despre democraţie reactualizează teoria „consensului tacit“ elaborată de John Locke. ei îşi dau în acelaşi timp consimţământul lor tacit la deciziile guvernanţilor15. atinge categoriile sociale defavorizate“16. noile teorii despre democraţie „nu ignoră importanţa absenteismului electoral care. guvernanţii constituie un exponent reprezentativ al guvernaţilor: teoria reprezentării ca asemănare. Astfel.2.

chiar dacă E. Aceste conflicte se desfăşoară în final numai la Periferie. el nu poate decât să voteze. „acest consens prezintă un caracter nonideologic“20. Datorită lipsei de interes pentru acţiunea politică şi de participare la desemnarea conducătorilor. nu pot decât să limiteze eventualele conflicte care ar putea să apară în cursul procesului de luare a deciziilor. Competenţa liderilor este aceea 231 . accentuează rolul elitelor şi al oamenilor politici profesionişti în luarea deciziilor importante: „Democraţia este sistemul politic în care poporul exercită suficient control pentru a fi capabil să schimbe conducători. Aşadar. deciziile le iau elitele victorioase în lupta pentru cucerirea puterii. Schumpeter în lucrarea: Capitalism. Aceeaşi viziune a democraţiei elitiste predomină şi în opera lui E. Shils este conştient de eventualitatea unor fenomene conflictuale care pot apărea din interese fundamental opuse. Conceptul de „democraţie instituţională“ a fost lansat de J. o restrâng şi o condiţionează“19. pe care le lasă cu plăcere elitelor. socialism şi democraţie apărută în 1942 şi considerată o Biblie a democraţiei moderne. valorile şi instituţiile Centrului fiind. nu s-au mai putut aplica la „societăţile complexe în care deciziile importante nu pot fi luate decât de specialişti şi. Democraţia instituţională limitează participarea cetăţenilor numai la alegeri prin care aceştia acceptă să fie conduşi de cei pe care ei i-au ales. decât de cele ale Centrului. elitele care ocupă Centrul sistemului politic pot promova propriile lor valori şi. Centrul îi pare lipsit de orice dimensiune conflictuală. legitimitatea puterii lui fiind cea legal-raţională. Prin urmare. în care unii indivizi capătă puterea de a hotărî în legătură cu aceste decizii la sfârşitul unei lupte concurenţiale duse vizând voturile cetăţenilor“22. acceptate de toţi şi beneficiind de indiferenţa unui mare număr de cetăţeni. poporul nu participă la luarea deciziilor. Mecanismele democraţiei clasice. de această dată în deplină raţionalitate23. din cauza naturii lor nonimediate şi politice. după el. A. dar nu destul de capabil pentru a şi guverna pe el însuşi“24.sistemul politic american care dezvoltă relaţia dintre mase şi elite în acţiunea politică. bazate pe reprezentare. Aceste valori formează un consens care este anterior politicii. „metoda democratică este sistemul instituţional de luare a deciziilor politice. mai ales. de aceea. susţinută între alţii de Giovanni Sartori şi Robert Dahl. o cuprind. Aşadar. Conform acestuia. Aceste teorii elitiste despre democraţie provin din mecanismele democraţiei instituţionale elaborate după al doilea război mondial. deoarece nu are caracter ideologic. de către oamenii politici aleşi pe baza competenţei lor şi pentru care acţiunea politică a devenit o veritabilă profesie“21. Shils: „indivizii se preocupă mai mult de problemele Periferiei. „Democraţia verticală“. adică de grupul lor primar în care sunt integraţi.

Aşadar. teoria poliarhiei avansează. „numai indivizii activi din punct de vedere politic trebuie să realizeze consensul. 7. Acestea nu reprezintă democraţii în sensul ideal al termenului. Dar cum se realizează consensul şi legitimitatea fără întrunirea sufragiilor majorităţii? Este vorba de o reprezentare in abstracto deoarece tăcerea şi pasivitatea cetăţenilor nu înseamnă că aceştia dispar din sistemul politic sau că problemele lor nu ajung la autorităţi spre a fi soluţionate. Deşi în modelul democratic propus de R. poliarhiile (vezi mai jos) nu se pot menţine fără legitimarea votului universal. înainte de toate şi mai ales. deşi în poliarhii elitele şi conducătorii ocupă poziţii puternice.care asigură eficienţa regimurilor democratice: „Eficienţa democraţiei depinde. Acordul celorlalţi nu este necesar“27. cu toate că ele conţin elemente democratice. pe care un guvern trebuie să el respecte dacă doreşte sincer instaurarea unui regim democratic: 232 . în momentul luării deciziilor importante. Ele nu sunt dominate de o elită coezivă. deoarece elitele iau deciziile cu atât mai uşor cu cât ratele de participare sunt mai scăzute. procesul de democratizare impune trei condiţii şi opt garanţii. Pasivitatea cetăţenilor inactivi din punct de vedere politic este compensată. de consensul puternic care domneşte la nivelul elitelor. Ca şi teoriile elitiste. de asemenea.2. într-o poliarhie. egalitatea politică şi consensul. Şi în timp ce asimilează aceste prezumţii din ambele abordări. În condiţiile apatiei politice contemporane şi al interesului scăzut pentru politică din partea maselor Robert Dahl vede în democraţie „ un sistem de lucrare a deciziilor în care conducătorii sunt mai mult sau mai puţin dispuşi să ţină seama de dorinţele guvernanţilor şi care poate funcţiona cu un slab nivel de participare a cetăţenilor“26. Dahl. deoarece elitele au acordul prealabil al masei pasive de cetăţeni. teoriile poliarhiei arată că toate grupurile umane conţin tendinţe puternice spre dezvoltarea inegalităţilor şi spre apariţia conducătorilor puternici. democraţia elitistă nu presupune o participare masivă a cetăţenilor. Dahl poliarhiile sunt un amestec de democraţie şi de conducere a elitelor. Poliarhiile. în modul democraţiei elitiste. În concepţia lui R. el subliniază caracterul factice al unei asemenea condiţii. După Robert Dahl. de eficienţa şi de priceperea conducătorilor ei“25. oricare ar fi circumstanţele. o critică a democraţiei majoritare şi a teoriilor elitiste şi oferă o interpretare alternativă a regimurilor democratice. Ca şi teoriile democratice.2. remarcând faptul că. teoriile poliarhice presupun că regimurile politice pot şi trebuie să fie deosebite şi apreciate şi după amploarea în care ele realizează conducerea de către popor.

7. Dreptul liderilor politici de a concura pentru voturi. Eligibilitatea pentru funcţii publice. 2. 1. Libertatea de a crea şi adera la organizaţii. 3. 5. 2. Sistemul bipartidist. Dreptul liderilor politici de a concura pentru sprijin. Instituţii care să asigure dependenţa politicii guvernamentale de voturi şi de alte forme de exprimare a preferinţelor28. 1. Alegeri libere şi corecte. Noua Zeelandă şi Barbados. Dominaţia cabinetului. fără a face discriminări în funcţie de conţinutul sau sursa preferinţei. Concentrarea puterii executive în cabinete monocolore şi cu majoritate simplă. 233 . Surse alternative de informare. cât şi cel de contestare). 7. cele patru tipuri ideale sunt: hegemonia închisă (care limitează atât dreptul de participare. 3. Guvernul să cântărească preferinţele fără părtinire. dar îl acordă pe cel de-al doilea). 3. „Binomul participare–contestare îl ajută pe Dahl să definească cele patru tipuri „ideale“ de regimuri. Forme şi modele ale democraţiei contemporane. Astfel. şi poliarhia (care le garantează în cel mai înalt grad posibil pe ambele)29. B. 5. Dreptul de vot.A) Condiţii pentru receptivitatea preferinţelor cetăţenilor.2. Modelul majoritar(ist) sau modelul Westminster are ca trăsătură fundamentală existenţa unui executiv puternic şi se întâlneşte în trei ţări: Marea Britanie. Garanţii. 6. 2. Cele trei condiţii esenţiale şi cele opt garanţii instituţionale sugerează cele două dimensiuni majore ale procesului de democratizare: creşterea capacităţii de contestare publică a guvernării şi creşterea capacităţii politice de participare a cetăţenilor. De a-şi formula preferinţele. De a face cunoscute aceste preferinţe celorlalţi cetăţeni şi guvernului prin acţiuni individuale şi colective.3. 4. 8. A. Libertatea de expresie. oligarhia concurenţială (care îl neagă pe primul. Are următoarele caracteristici: 1. hegemonia cuprinzătoare (care îl acordă pe primul. a. precum şi continuum-ul în care se situează şi evoluează regimurile „reale“. dar îl neagă pe cel de-al doilea).

Guvernare centralizată şi unitară. 1. a) Dimensiunea executiv – sisteme de partide. Reprezentarea proporţională. 5. 8. 234 . Modelul consensualist. 2. Guvernare centralizată şi unitară versus guvernare descentralizată şi federală.4. 3. Rigiditatea constituţională. B. b) dimensiunea federal – unitar. competiţie deschisă tuturor. b) Dimensiunea federal – unitar. Sistem bipartidist contra sistem multipartidist. 4. 10. Absenţa controlului constituţional. Sistem electoral majoritar şi disproporţional contra reprezentare proporţională. Guvernare federală şi descentralizată. Sistemul multipartidist. 7. 10. 2. 7. contra sistem coordonat şi „cooperatist“. Flexibilitate constituţională. 3. Sistem pluralist al grupurilor de interese. 6. dar constituite diferit. Între aceste două modele vor exista 10 diferenţe. Corporatismul grupurilor de interese. Împărţirea puterii executive în cabinete de coaliţie. Concentrarea puterii legislative într-un legislativ unicameral. 6. 5. Independenţa băncii centrale31. 4. 1. Bicameralismul puternic. 2. 9. 8. Banca centrală controlată de executiv30. 1. Concentrare a puterii legislative între două camere cu puteri egale. Pluralismul grupurilor de interese. Concentrare a puterii executive în cabinete majoritare monocolore contra împărţire a puterii executive în cabinete largi multipatidiste. Sistemul electoral majoritar şi disproporţional. Echilibrul puterii între executiv şi legislativ. Relaţii legislative – executive în care executivul este dominant contra echilibru al puterii între executiv şi legislativ. 5. 9. al cărui scop este compromisul şi concertarea. dispuse pe două dimensiuni: a) dimensiunea executiv – sisteme de partide. Controlul constituţional.

4. în 235 . „Democraţiile noi“ sau „democraţia delegativă“. la acceptarea regulilor jocului democratic ca element al sistemului politic“34.. Taiwan. 2. Bănci centrale care sunt dependente de executiv contra bănci centrale independente32. urbanizare.) existau elemente ale regimurilor autoritare. Spania. Lipset în studiul: „O analiză comparativă a cerinţelor sociale ale democraţiei“. Constituţii flexibile care pot fi amendate de majorităţi simple contra constituţii rigide care pot fi modificate numai de către majorităţi extraordinare.3. dezvoltarea democraţiei este funcţie de raportul dintre sistemele politice şi condiţiile structurale ale creşterii economice şi modernizării: alfabetizare. pot grăbi sau influenţa procesele de democratizare în multe ţări şi în orice moment al istoriei lor recente.) să facă proba eficienţei lor. prin urmare.2. Ele se constituie şi într-un climat de criză economică şi socială care accentuează impactul unor foarte mari inegalităţi care apar. Altfel nu s-a putea explica de ce în deceniile 5 şi 6 ale secolului XX. jocul forţelor istorice şi culturale. M. Se caracterizează prin analiza procesului de democratizare în Lumea a Treia în general. în America Latină în special (unde au existat sau există încă regimuri militare). în multe ţări (Brazilia. Particularităţile naţionale. 7. Într-adevăr. Două idei de bază conturează acest curent în studierea democraţiilor contemporane: 1.. Relaţia dintre dezvoltarea economică şi democratizare trebuie să fie una mediată şi completată cu alte paradigme explicative. Lipset şi Max Lernan la sfârşitul anilor ’60 după care „cât o ţară este mai bogată cu atât ea are şanse mai mari să cunoască o democraţie durabilă“33. Aceeaşi idee este reluată de S. Însă democratizarea nu este doar rezultatul dezvoltării economice. O eficienţă durabilă contribuie la fondarea legitimităţii. M. a autorităţii guvernamentale şi. Coreea de Sud. „Pentru ca o democraţie să se poată menţine şi afirma trebuie ca procedurile şi normele aplicate de noile structuri democratice (. multe elemente ale procesului de democratizare pledează în favoarea ipotezei formulate de S.. Chile etc.4. Sistem în care legislativele au ultimul cuvânt în privinţa constituţionalităţii propriei legislaţii contra sistem în care legile sunt subiect al controlului constituţional de către curţi constituţionale sau supreme. „noile democraţii“ sunt democraţiile pe cale de a se edifica în contextul politic al unui proces de tranziţie care conţine elemente importante ale unui trecut autoritar. creşterea produsului intern brut etc. Ele capătă o formă instituţionalizată particulară care pune accentul pe delegare (mai mult decât pe reprezentare sau participare). ceea ce presupune în general mai multe căi de progres economic continuu. 5.

E. primul în Portugalia cu „revoluţia garoafelor“ din 1974. nu fusese niciodată implementată în ţările în discuţie. Francisco C. Această ipoteză se verifică pe exemplul a trei ţări exportatoare de petrol din cadrul O. Trăsătura comună a acestui regim politic actual în ţări atât de diverse precum Brazilia. costul vieţii şi mai ales egalitatea economică şi social. istoric. Totodată. C. Deşi PNB pe cap de locuitor rămâne „principala variabilă explicativă“ a democratizării. Spania este răsturnarea dictatorilor şi pregătirea căii spre instaurarea unei democraţii care. Acestea din urmă se presupune că vor conduce firesc la egalitatea politică dacă instituţiile şi comportamentele democratice au cele mai mari şanse de a se răspândi în societăţile care sunt cele mai egalitare şi în alte privinţe. 236 . Studiile efectuate pe 49 de ţări în cadrul proiectului din 1990 şi 1991 privind răspândirea valorilor în lume arată că „partizanii democraţiei sunt astăzi mai numeroşi chiar acolo unde inegalitatea este extremă şi unde ea a devenit cronică în ultimele decenii“37. Weffort defineşte „democraţiile noi“ regimurile democratice care şi-au făcut apariţia după anii ’70. În plus.ciuda unor rezultate economice remarcabile. În ce priveşte problema raportului dintre democraţie şi repartiţia internă a venitului în anii ’80 în studii se subliniază că cele mai bune date de care autorii au dispus nu confirmă existenţa unei legături între poliarhie şi o repartiţie mai egalitară a veniturilor. D. şi acţiunea politică asupra factorilor socio-economici nu trebuie subestimată deoarece „creşterea economică şi o repartiţie mai egală a venitului trebuie să fie considerate ca produse ale proceselor democratice mai curând decât condiţiile lor“35. Emiratele Arabe Unite şi Singapore. Aceste studii sunt foarte utile deoarece arată cum concep cetăţenii din diferite ţări rolurile respective ale egalitarismului şi ale şanselor oferite fiecăruia. Întrucât bogăţia celor trei state este relativ recentă. autorii consideră că nu îşi va exercita efectele sale asupra politicii decât pe termen lung. atât pentru Singapore cât şi pentru Kuweit şi Emiratele Arabe Unite autoritarismul dominant de mult timp în regiunile vecine ar condiţiona puternic valorile cetăţenilor lor şi structura lor politică. pentru explicarea acesteia ar trebui introduşi şi alţi indicatori economico-sociali privind nivelul de trai în analiza comparativă a regimurilor democratice pentru a măsura impactul dezvoltării economice asupra proceselor de democratizare: puterea de cumpărare. Polonia. Una din cauzele asimetriei ar fi că exportul ţărilor nu creează „aceleaşi efecte în politica internă ca bogăţia datorită muncii productive în întreaga societate“36.: Kuweitul. marcând debutul unui val istoric care urma să se încheie prin schimbările politice intervenite în Europa de Est (în 1989) şi în Uniunea Sovietică în 1991.

instabile politic şi fragile din punct de vedere instituţional. „Eşecul experienţelor trecute este relevant şi pentru un alt aspect: experienţa istorică a „vechilor democraţii. supunând astfel ţara ciclului „regim autoritar – tranziţie – regim democratic“. Ţinând cont de conjunctura istorică mondială. Al doilea ansamblu de elemente vizează conducătorii (şi instituţiile care le sunt asociate)“39. cel puţin într-o anumită măsură. Peru şi Guatemala fiind considerate modele ale genului. încă insuficient consolidate. Astfel Chile este în regiune exemplul cel mai vizibil al unei democraţii consolidate care a falimentat într-un moment al istoriei sale. majoritatea regimurilor politice fiind. este existenţa unui ţesut solid de relaţii şi instituţii politice. Ceea ce este indispensabil oricărei democraţii. În anumite ţări. ca şi responsabilitatea conducătorilor de reafirmare a acestor instituţii şi de a asigura buna lor funcţionare în situaţii de criză. în anii ’80 ea a oferit o multitudine de exemple de „noi democraţii“: Argentina. Brazilia. băncile de stat şi alte întreprinderi publice. regimul prezidenţial şi procedurile de stil parlamentar sunt atât de strâns amestecate încât este dificil de determinat dacă ne aflăm în prezenţa unui sistem parlamentar modificat sau a unui sistem prezidenţial modificat38.În deceniile ‘60–‘70 America Latină a oferit numeroase exemple de regimuri autoritare. „Noile democraţii“ sunt regimuri hibride deoarece tranziţia a impus amestecul de instituţii democratice şi de elemente importante moştenite dintr-un trecut autoritar recent. ca şi toate felurile de instituţii care au rolul de a interveni în economie care afirmă prioritatea executivului asupra parlamentului şi asigură subordonarea asociaţiilor societăţii civile la aparatul de stat. unele din sistemele reprezentative cele mai moderne sunt combinate cu mecanisme de participare directă şi/sau mecanisme corporatiste. Eşecurile „vechilor democraţii“ ar trebui să constituie un semnal de alarmă pentru conducătorii actualelor regimuri de tranziţie spre democraţie. de un gen particular. În primul rând. vechi sau noi. o comparaţie cu ţările Europei de Est este nu numai de dorit dar şi inevitabilă. Noile democraţii sunt „regimuri hibride“. Printre aceste elemente. De fapt. hibride. Primul ansamblu de elemente vizează instituţiile precum forţele armate (inclusiv uneori serviciile de informaţii). se găseşte mai întâi continuitatea relativă structurilor de stat moştenite de la regimul autoritar anterior şi apoi menţinerea relativă a conducătorilor apăruţi în regimul precedent (se poate astfel vorbi de „conversiunea ideologică“ la valorile democraţiei). aceste eşecuri istorice dau de gândit că unele slăbiciuni constatate astăzi în noile democraţii – pot exista chiar într-o democraţie consolidată. Dacă acest ţesut este prost întreţinut de conducători 237 .

prin restricţii constituţionale şi printr-o structură sindicală oficială şi un „impozit sindical“ colectat de stat în scopul specific de a finanţa activităţile sindicatelor. destinat să controleze sindicatele şi muncitorii. Cazurile de „renaştere“ a unui regim democratic sunt excepţionale în istorie. în comparaţie cu dictaturile totalitare pe care leau răsturnat. După împrejurări. iar guvernul ales în mod democratic a creat noi posturi în aparatul administrativ pentru sutele de funcţionari superiori din vechiul regim 238 . în ciuda deschiderii ei democratice. reparat şi reconstruit de conducătorii democraţi şi competenţi. Acesta din urmă se caracterizează printr-un ansamblu specific de instituţii juridice. ceea ce a făcut ca tensiunile dintre constrângerile impuse de stat şi presiunile exercitate de sindicate să persiste. Dacă „noile democraţii“ sunt democraţii pe cale de a se naşte. actorii implicaţi în situaţii hibride pot să vadă în ele fie un handicap potenţial. a păstrat majoritatea acestor instituţii cu caracter minoritar. Un alt tip de situaţie hibridă se produce în ţările în care instituţiile politice sunt incapabile să supună pe militari autorităţii civile. ceea ce nu este un lucru frecvent. dar idea de „democraţii noi“ presupune un anumit relativism cultural şi o anumită deschidere intelectuală. de asemenea. Grila democratică ar fi dată de autonomia societăţii civile în raport cu aparatul de stat. În Chile. consolidarea lor implică mai mult decât simpla restauraţie a unui regim democratic precedent. Această subordonare s-ar caracteriza nu numai printr-un comportament de dependenţă a muncitorilor faţă de stat dar şi prin constrângeri instituţionale care rezultă din structura complexă edificată după 1945 pentru a conserva moştenirea dictaturii Statului Nou (Estado Novo) (1937–1945). Acest unghi de analiză este crucial pentru evaluarea perspectivelor de consolidare a democraţiilor noi“40. fie o forţă potenţială pentru democraţie. Regimurile hibride trebuie să fie considerate ca o victorie a democraţiei. În plus. „Chiar dacă considerăm drept cucerită experienţa unui nucleu central ireductibil – în ocurenţă. reducând autonomia unui grup particular al societăţii civile în raport cu statul.antidemocratici (sau incompetenţi) el poate fi. În materie de democraţie regula istorică este schimbarea. o noţiune generală a democraţiei – în jurul acestei tendinţe centrale intervin obligatoriu variante“41. generalul Pinochet a rămas comandantul suprem al forţelor armate. Conceptul de democraţie reclamă un conţinut general şi limite stricte. Chiar Constituţia braziliană din 1988. „tensiunea politică între societatea civilă şi stat duce deseori la interpretări divergente asupra situaţiilor hibride“42. Cazul Braziliei este tipic pentru America Latină: subordonarea istorică a sindicatelor faţă de stat a persistat de-a lungul perioadelor democraţiei populiste (1945– 1964) şi a noii democraţii (1984).

specifice tehnicilor 239 . lineară şi facilă. Problema esenţială pentru Francisco C. regula generală fiind personificată de Gorbaciov. trebuie să spunem. adică într-o situaţie în care democraţia nu este consolidată. că majoritatea conducătorilor lor a apărut din dictatură. Autorul atrage atenţia că existenţa regimurilor şi formelor de conducere hibride reprezintă un element de dificultate. partidele şi elitele politice să fie reduse la un rol subordonat în raport cu executivul“43. făcând un „joc“ personal sau partizan44. şansele nu sunt mai mari dacă conducătorii. Elţîn şi mulţi alţii“45. în loc să numească oameni noi pe posturile corespunzătoare. În această ordine de idei. prin extensie. Un element nu mai puţin important în consolidarea noilor democraţii şi a strategiilor de reformă instituţională îl reprezintă conducătorii politici. Weffort nu este opoziţia dintre continuitate şi ruptură cu trecutul istoric al clasei conducătoare. ceea ce caracterizează supravieţuirea „noilor democraţii“ în condiţii de extremă inegalitate socială şi de polarizare a bogăţiilor. însă mai extinsă. atât în America Latină cât şi în Europa de Est ar fi „mecanismele de ajustare“. chiar violente. Dacă se poate spune că democraţiile au apărut din conflict şi din violenţă. în 1990 guvernul Coller a emis în Brazilia 150 de astfel de decrete cu putere de lege. Weffort constată că „majoritatea tranzacţiilor democratice au fost conduse de oameni care nu «s-au născut» democraţi. fie ea recent convertită la valorile democratice ale perioadei de tranziţie. „susceptibile să contribuie la consolidarea democraţiei politice în ansamblul său“46. În al doilea rând. sau recurgerea puterii executive din unele ţări la „măsuri de urgenţă“ ca mod obişnuit de guvernare. În al patrulea rând. şansele de consolidare democratică sunt cu atât mai mici cu cât conducătorii sunt mai autoritari. În dezacord cu ideea că progresul spre libertate şi participare populară este o tendinţă generală. de asemenea. Decretismul este endemic în America Latină şi deformează doctrina constituţională. nu sunt conştienţi de rolul care le revine în consolidarea democraţiei sau dacă ei aparţin unei anumite grupări cu contururi imprecise. Francisco C.militar. Tot o formă hibridă de democraţie. rolul conducătorilor în procesul de tranziţie democratică. Havel în Cehoslovacia şi Walesa în Polonia sunt o excepţie în Est. În această privinţă. Şansele consolidării democratice sunt cu atât mai mari cu cât conducătorii sunt conştienţi de rolul lor democratic. este decretismul. În al treilea rând. chiar democraţi fiind. ci eficienţa prin care conducătorii acţionează la realizarea obiectivelor de interes general. „Aceste practici de «guvernare prin decret» fac ca parlamentul şi. în sensul că procesele de democratizare antrenează adeseori situaţii foarte conflictuale. este şi mai mare.

democraţia liberală din secolul trecut era o democraţie cenzitară. Ceea ce contribuie la exacerbarea sentimentului de frustrare în America Latină este faptul că noile democraţii apar aproape ca un lucru nedorit (. structurată piramidal. mai ales după al doilea război mondial: monopolul reprezentării acordat de stat diferitelor grupări socio-profesionale: extinderea democraţiei participative la sectoarele şi segmentele vieţii economice nereprezentate mai înainte. De aceea. însoţite de un sentiment de frustrare şi de neîncredere în noile democraţii. ar fi fost nevoie de mai multă reprezentare şi participare. delegare. un „conţinut“ şi. dimpotrivă. Astfel că „o caracteristică majoră a generalizării democraţiei în lumea a Doua şi a Treia în deceniile ‘80–’90 este ruptura dintre democraţia ca mişcare şi democraţia ca regim. alienarea şi declinul participării. apatia politică. de participare directă şi de alte forme de mediere între interese. „majoritatea noilor democraţii latino-americane par să aibă cel puţin un punct comun cu democraţiile europene moderne: omniprezenţa disperării. a sfârşitului iluziilor privind viitorul democraţiei. 7. Nevoia de reforme şi de schimbare substanţiale în politica socio-economică ar putea să confere un „sens“. Drepturile politice din secolul al XIX-lea reflectau puterea economică a unei minorităţi.5. schimbarea de paradigmă în ştiinţele despre societate.. forţa sa de reprezentare fiind direct 240 . democraţiile reprezentative sunt un amestec de reprezentare.). prin urmare. iar.democratice de delegare a celor meniţi să conducă. ar viza locul excesiv acordat delegării în cazuri în care.. o anumită soliditate noilor democraţii. Democraţia socială şi economică. Într-o manieră generală. Evoluţia democraţiei politice a dezvăluit contradicţiile şi limitele sale istorice. alegerile de tip plebiscitar şi clientelismul electoral. indiferent de originea clasei conducătoare. Sentimentul general este că ele au eşuat pe frontul reformelor sociale şi economice reclamate anterior de mişcările democratice“47. De aici dezamăgirea. Prima limită care s-a relevat şi a trebuit să fie depăşită a fost sfera îngustă de reprezentare a intereselor în instanţele puterii politice. mai curând decât raporturile dintre parlamentari şi partide. Dar în epoca noastră. Are la bază următoarele premise: accederea Stângii la guvernare în multe ţări dezvoltate. Or. Critica structurilor democratice noi. Aceste democraţii ar fi slabe pentru că deciziile luate în numele lor acoperă centrele de putere moştenite de la fostele state totalitare. trăsăturile dominante ale democraţiei delegative sunt exercitarea personală a puterii. şi diagnosticul pus viitorului noilor democraţii este funcţie de capacitatea lor de a satisface nevoile economiei şi ale societăţii. prin urmare.2.

Opţiunea partidelor muncitoreşti pentru democraţia parlamentară a permis într-o măsură transferul conflictelor social-economice din sfera societăţii civile în cadrul instituţiilor politice reprezentative. proletariatul. respectând. care regrupează cetăţeni în jurul programului unui partid diferit de simpla asociere electorală. Odată cu cucerirea majorităţii parlamentare. Acest principiu al acţiunii politice colective se deosebeşte de simpla agregare a unor indivizi egali şi independenţi formal: „coeziunea lor (a partidelor muncitoreşti – n. cerând deputaţilor o disciplină strictă de vot în cadrul parlamentului. având în industrializare şi urbanizare cei doi piloni de bază ai ei. partidul putea să-şi aplice programul său de schimbare socială.) este asigurată în acelaşi timp de unitatea unui proiect politic. culturale. sperându-se în soluţionarea acestor conflicte prin competiţia electorală. Deschiderea democraţiei politice spre alte forme de agregare a intereselor a evoluat odată cu procesele de modernizare economică. acela de a reprezenta interesele clasei lor în arena privilegiată a formării voinţei naţionale. drepturile politice ale minorităţii. au deschis democraţiei politice noi direcţii (economice. Prin adoptarea solidară a unor interese comune mişcarea muncitorească introduce principiul acţiunii colective în instanţele parlamentare. actul de a vota devenea şi un mijloc de reprezentare a unor interese sociale diferite de cele ale proprietarilor. industriale etc. Credinţa că acţiunea parlamentară putea fi o formă eficientă a schimbării sociale a contribuit la ideea că conflictele de clasă puteau fi soluţionate fără recurgerea la violenţa acţiunilor revoluţionare şi la greva generală. n.) cu posibilitatea realizării unei mai mari egalităţi a şanselor. pe baza mandatului imperativ. a cărei luptă pentru drepturi şi libertăţi politice va marca decisiv evoluţia democraţiei politice prin orientarea formei sale parlamentare şi spre reprezentarea altor interese. Cu atât mai mult cu cât partidele muncitoreşti au fost de la început organizaţii puternic structurate. totodată. 241 . cucerind majoritatea parlamentară. dar şi de comunitatea unei poziţii sociale concrete. în ultima instanţă. Prin pătrunderea în parlament a reprezentanţilor partidelor clasei muncitoare ei devin exponenţii intereselor unei clase şi a unor categorii sociale defavorizate.proporţională cu mărimea proprietăţii. Din acţiunea conjugată a acestora va apărea pe scena vieţii politice un nou actor. Din momentul în care partidele clasei muncitoare au câştigat locuri în Parlamentele naţionale. ele se bazează pe o solidaritate de fapt şi nu numai pe o agregare de tip contractual“48. Ideea de democraţie socială ca regim politic a primit un stimulent puternic din partea partidelor social-democratice care.

După cum statul nu mai poate fi redus la funcţia de „paznic de noapte“ al societăţii. în sensul că a evidenţiat limitele sociale şi de clasă ale manifestării unor drepturi şi libertăţi civice.Perioada primelor decenii ale secolului al XX-lea şi apoi perioada interbelică a fragilizat profund democraţia liberală în plan civic şi politic. fără a înlocui însă principiul majorităţii electorale. Criza economică din anii 1929–1933 şi apariţia regimurilor totalitare au avut pentru democraţia liberală valoarea unui eveniment–şoc. prin care se asigură guvernarea majorităţii. în modalităţi foarte diferite. Ideea democraţiei sociale se conturează astfel treptat prin îmbogăţirea mecanismelor democraţiei parlamentare cu cele care să favorizeze agregarea interesului public sau general şi prin exprimarea directă a organizaţiilor sociale şi economice. deoarece exprimarea intereselor generale (publice) ale statului presupun şi obţinerea unui cât mai larg consum social. Pe lângă liberty of a apărut şi liberty from: eliberarea de teamă şi eliberarea de nevoi. Democraţia poate împleti funcţionarea instituţiilor reprezentative. Articularea intereselor specifice are loc în cadrul unui proces de 242 . Reprezentarea pur politică a cetăţenilor în corpul legislativ este completată astfel prin crearea unor instituţii ale reprezentării intereselor specifice diverselor grupuri sociale sau socio-profesionale. libertatea nu mai poate fi redusă doar la libertatea de conştiinţă şi de acţiune. Riscul real al pierderii credibilităţii valorilor democraţiei liberale a dus la necesitatea unei adaptări a acesteia la evoluţia tot mai complexă a societăţii lor dezvoltate. „Parteneriatul social“ din Austria (1957) şi „Acţiunea concertată“ din Germania (1957). cu consultarea şi participarea. Începând cu perioada New-Deal-ului se poate constata o anumită evoluţie a democraţiei liberale. să revendice dreptul de a se implica în organizarea proceselor productive şi economice ale întreprinderilor. Medierile şi realizarea unor compromisuri necesare între actorii sociali tind să completeze mecanismele decizionale ale democraţiei parlamentare. Sub influenţa consecinţelor marii crize economice dintre anii 1929–1933 se conturează şi ideea că democraţia trebuie extinsă specific şi în sfera relaţiilor de muncă din întreprinderi. Revelatoare în acest sens sunt instituţiile „păcii sociale“ iniţiate în Suedia prin acordurile de la Saltsjobadem din 1936. a reprezentanţilor grupurilor de interes la elaborarea deciziilor de interes comun. în unele ţări. Tot acum începe să-şi facă loc ideea că democraţia trebuie să includă şi revendicarea instituţionalizării consultărilor dintre principalii actori economici şi politici. Sindicatele încep. odată cu diversificarea rolului statului ca instrument de echilibru şi compromis între diferite interese ale grupurilor şi categoriilor sociale. prin instituirea formelor de parteneriat social.

democraţia socială a făcut. omogenă. Concomitent. el însuşi factor stimulativ al obţinerii performanţelor economice şi al extinderii posibilităţilor de satisfacere a drepturilor şi intereselor. al cărui principiu asociativ deriva nu dintr-un contact de asociere iluzorie ci din legăturile solidare impuse de armonizarea intereselor individuale în cadrul interesului general. „întrucât nici un grup nu este majoritar“. Ea nu restrânge democraţia politică şi nu goleşte de conţinut mecanismul reprezentării ci evită transformarea statului într-un instrument al unor grupuri financiar-bancare sau de altă natură. democraţia socială se caracterizează tocmai prin umplerea cu substanţă socială a acestor drepturi politice într-un grad relativ autonom faţă de mecanismele democraţiei clasice. poporul nu se mai reduce la o minoritate de cetăţeni calificaţi să guverneze în numele Binelui Public.negociere dintre elitele şi membrii grupului. realizării unui cadru de stabilitate socială. În raport cu democraţia din perioada liberalismului clasic. acest pluralism al grupurilor de interese va evolua spre formarea de instituţii ireversibile cum ar fi: economia mixtă şi parteneriatul social. în funcţie de avere şi studii. În plus. Pe linia dezvoltării instituţionale a democraţiei reprezentative. Prin urmare. fără să abandoneze principiile de bază ale democraţiei politice. Spunem. majoritar a oferit un teren favorabil pentru dezvoltarea teoriei şi practicii democratice. formarea statelor naţionale pe un nucleu etnic. ci o comunitate organică. „Principiul naţionalităţilor“ al preşedintelui american W. În sistemele politice pluraliste exprimarea şi manifestarea diverselor grupuri socioprofesionale asigură buna funcţionare şi echilibrul democraţiei. din deschiderea ei spre societatea civilă. Dar. sinteză între democraţia politică şi democraţia directă. Deschiderea democraţiei politice spre alte forme de agregare a intereselor în cadrul vieţii sociale a evoluat odată cu diversificarea funcţiilor statului. asociativă. el însuşi supus la un adevărat „proces de colonizare“ în structurile sale de către 243 . Prin intermediul reprezentării proporţionale. agregarea intereselor intergrupuri la nivel naţional „trebuie să se efectueze în mod necesar prin negocieri la nivelul elitelor“49. „relativ autonom“ deoarece. extinderea ariei de aplicare a democraţiei conduce spre democraţia socială. în consecinţă. pe socializarea solidară a intereselor comune. adică a acelora care în fond reprezintă grupul. posibilitatea aplicării acestor principii pentru un număr mult mai mare de cetăţeni. voinţa majorităţii putea să articuleze mult mai eficient ideea de Bine Public ca o sinteză a intereselor particulare. Wilson se baza pe omogenitatea de voinţă a majorităţilor şi. Aceste instituţii conţin premisele favorabile depăşirii tensiunilor sociale şi conflictelor de muncă. unde aria reprezentării proporţionale a unor segmente restrânse ale populaţiei era dispusă piramidal.

al doilea. Jocul electoral nu mai poate să se prezinte independent de realitatea socială. diferit de simpla agregare a unor indivizi egali şi independenţi formal: „Democraţia liberală se bazează. pe două principii. să desemneze pe deţinătorii puterii. În primul rând. Instituţiile politice ale statului sunt puse în slujba societăţii civile prin transferul unor prerogative ale puterii politice la diferite paliere ale societăţii civile.interesele noilor forţe sociale care nu se bucurau de o mediere adecvată a lor în logica reprezentării. Statul nu mai apare ca fiind exterior societăţii civile. Legitimitatea democraţiei sociale în societăţile contemporane se bazează pe teoria relaţionistă a statului. prin alegeri. la origini. securitate socială. teoria relaţională consideră că între aceste substanţe primare. de nevoi. negarea luptei de clasă“50. ci individului i se vor recunoaşte şi alte libertăţi decât cele politice: eliberarea de teamă. iar votul devine un mijloc de revendicare a intereselor sociale. Spre deosebire de teoriile contractualiste şi jusnaturaliste care au impus concepţia substanţială despre stat (statul văzut ca persoană). diferenţele economice nu sunt luate în consideraţie în participarea la deciziile politice. ca în doctrina liberală. Credinţa că democraţia parlamentară va contribui la soluţionarea conflictelor de clasă fără să recurgă la violenţa acţiunilor revendicative a dus la afirmarea principiului asociativ în viaţa politică. democraţia nu mai poate fiinţa numai prin faptul că cetăţenii au posibilitatea. reuniţi pur şi simplu în afara unei legi pe care ei înşişi şi-au dat-o. Această tendinţă de diversificare a funcţiilor sale şi de creştere a rolului său. 244 . ci ca expresia ei etico-juridică. fiecare din acestea sunt prevăzute cu mijloace necesare pentru a le exercita. societatea este compusă din indivizi independenţi şi egali în drepturi. Sub influenţa acestei concepţii libertatea nu mai vizează doar spaţiul de acţiune al unui individ izolat şi abstract. Reprezentarea pur politică a cetăţenilor în corpul legislativ este completată prin reprezentarea intereselor sociale. ca aritmetica numărului. garantarea drepturilor economice şi sociale. utilităţile. O altă caracteristică a democraţiei sociale este că ea antrenează o extindere a mecanismelor reprezentării prin care „voinţa generală“ nu se va mai exprima numai prin votul majorităţilor ci din ce în ce mai mult prin negocieri purtate cu reprezentanţii grupurilor sociale şi socio–profesionale. odată cu invadarea noilor actori sociali au pus într-o altă lumină raportul dintre stat şi societatea civilă. În condiţiile exploziei unor multitudini de interese şi revendicări. ordinea publică. în al doilea rând. inegalităţile reale existente între indivizi şi în particular. între indivizii care populează comunitatea politică trebuie să existe relaţii de interacţiune şi de solidaritate: justiţia. de altminteri corelate. Primul principiu implică separarea societăţii civile de cea politică.

considerată că are un rol determinant. De aceea. a ordinii democratice. După cum principiul majoritar nu poate fi ipostaziat în expresia interesului general deoarece ar însemna să admitem că interesul majorităţii primează asupra celui al minorităţii sau interesele de grup primează asupra celor individuale. competiţia şi conflictele de la baza grupurilor determină ca interesul acestora să fie mediate de reprezentanţii lor în afara sferei de reprezentare politică: „Ideea mai veche a democraţiei moniste în care asociaţiile politice au fost considerate inutile şi nelegitime s-a transformat într-un sistem politic pluralist în care asociaţiile autonome au fost considerate nu numai legitime dar şi necesare actualmente pentru democraţia pe scară vastă (. Armonizarea şi concentrarea acestor interese au arătat fisurile formelor de control ale instituţiilor democratice tradiţionale. Medierile. Concertarea intereselor se deplasează spre executiv. de grup etc. În diferitele sale ipostaze (economică. Ea nu urmăreşte eliminarea mecanismelor democratice. reprezentarea ei nu este mai puţin importantă decât oricare alta.Multiplicarea revendicărilor a evidenţiat slăbiciunile reprezentării politice şi a partidelor în articularea intereselor majore ale diferitelor grupuri socio-profesionale.). compromisul ajută mecanismele decizionale. În concepţia mai veche. Aceste noi forme de control democratic acţionează în numele unui interes de grup sau colectiv. ca în cazul democraţiilor populare din ţările foste comuniste şi unde democraţia înseamnă promovarea şi apărarea unor interese de grup? 245 . În consecinţă. dezirabilă.) democraţia socială reprezintă recompunerea acestor interese de grup într-o nouă accepţie a Binelui Public.. fără a înlocui însă principiul majorităţii. la fel cum cucerirea majorităţii în democraţia politică înseamnă premisa esenţială a reprezentării unui ideal colectiv. Dar egalitatea drepturilor politice nu înseamnă acelaşi lucru cu egalitatea socială a membrilor unei colectivităţi. facţionalismul şi conflictul politic erau privite ca o parte normală. pentru reprezentarea unui interes solidar ele presupun consensul. în condiţiile în care partidele şi parlamentele nu le mai pot articula în voinţă politică. negocierile.. chiar inevitabilă. Dar cum se poate vorbi de comunitatea intereselor şi de realizarea unui ideal colectiv atâta vreme cât cucerirea majorităţii nu este posibilă. vechea credinţă că cetăţenii ar trebui şi ar putea să urmărească binele public mai curând decât scopurile lor particulare devine mai greu de susţinut deoarece binele public s-a fragmentat în interese individuale şi de grup“51. industrială. În cadrul democraţiei sociale indivizii concurează între ei pentru a influenţa procesele de luare a deciziilor şi deoarece puterea economică. ci perfecţionarea lor.

Dar această autonomie nu este posibilă decât încorporând individul într-un întreg. deoarece individul nu poate exista decât ca fiinţă socială. Ideea vechii doctrine a dreptului natural după care toţi oamenii sunt egali de la natură în actualizarea ei presupune că în democraţia autentică nu este absolut necesar ca deciziile să fie luate în unanimitate. şi încă din primii ani ai existenţei sale el este condiţionat de o întreagă reţea de valori şi norme care îi influenţează modul său de a fi şi de a se comporta. De asemenea. datoria şi dreptul să coopereze. apare o falie în principiul majorităţii: nu acesta constituie baza democraţiei ci ideea de interes general la care participă toţi şi la care toţi au. democraţia socială are la bază ideea socializării care face din individ un membru integrat al unei colectivităţi. Nici un individ nu poate exista izolat de grupul său de referinţă. Pentru ca o democraţie să fie autentică trebuie ca să existe o comunitate de interese în cadrul comunităţii pentru ca toate voinţele individuale să se poată topi într-o singură voinţă. de asemenea. pentru că minoritatea în general. ajungând astfel la o interpretare individualistă a democraţiei. Începând cu secolul al XX-lea. deoarece aceste decizii ar putea viza interesele vitale şi generale. într-o colectivitate solidară. din raţiuni de ordin moral şi 246 . Dimpotrivă. deci al unui întreg structurat organic în afara căruia individul nu poate fi conceput.Formele de manifestare ale democraţiei sociale diminuează efectele acestei axiome: prin accentul pus în cadrul proceselor de socializare pe supunerea fiecărei voinţe particulare la autodeterminare sau autonomie şi nu pe înregimentare autoritară. Dimpotrivă. ceea ce presupune ştergerea liniei de demarcaţie dintre majoritate şi minoritate. există o concepţie individualistă şi despre stat şi societate care estimează că libertatea individului se poate justifica fără să se ţină seama de întregul din care face parte. dar că este necesar ca toţi membrii să fie egali în ceea ce priveşte capacitatea de discernământ privind preferinţele personale şi binele public. voinţa generală. „Dacă decizia luată de majoritate pare să ţină de esenţa democraţiei. divergenţele de vederi nu constituie o raţiune suficientă pentru a separa. Ea consideră drept esenţa mecanismului democratic agregarea impersonală a indivizilor. democraţia socială consideră libertatea şi egalitatea fiecăruia ca membru al unei comunităţi. În aceste condiţii deciziile luate de majoritate ar putea fi impuse fără ca esenţa democraţiei să fie alterată. Concepţia după care principiul majoritar are cel puţin avantajul de a favoriza libertatea marelui număr şi a construi principiul democraţiei este o concepţie individualistă. extrăgându-se din acest principiu „liberal“ forma individualistă a libertăţii şi a egalităţii juridice. adică a democraţiei politice. aceasta numai pentru că.

dar aceasta este cu totul altceva decât dacă el dezaprobă pentru că el nu recunoaşte scopul societăţii. el se marginalizează din oficiu. în primul caz. 7. o politică fiscală adecvată (impozite progresive pe venit). De aceea. Dezvoltarea ideii de democraţie socială în perioada interbelică. locuinţe sociale. el nu mai aparţine colectivităţii solidare. planning familial) prin dezvoltarea politicilor de redistribuire. solidaritatea tuturor. ea capătă.6. sau că ea ar avea efecte dăunătoare. Democraţia politică stipulează egalitatea juridică în drepturi a indivizilor izolaţi. Decizia luată de majoritate îndeplineşte în societatea solidară o altă funcţie socială decât în societatea bazată pe clase. forma unei guvernări. în timp ce democraţia socială militează pentru o egalitate reală a condiţiilor de viaţă şi a drepturilor în universalitatea lor. o reneagă. Preocuparea social-democraţiei în anii postbelici pentru valorile democraţiei sociale derivă din cele două axiome cuprinse în ideologia socialismului european: 1. În aceasta din urmă ea este întotdeauna o decizie orientată spre interesele unei clase contra celorlalte clase. ajutoare de şomaj. ea capătă forma unei gestiuni. începe să se contureze în anii postbelici o mai mare deschidere a regimurilor democratice spre atenuarea inegalităţilor economice şi îmbunătăţirea nivelului de trai al păturilor defavorizate. ca membru cu drepturi depline al colectivităţii. extinderea sistemului de asigurări (pensii. plecând de la considerarea individului în interdependenţa sa socială indisolubilă cu ceilalţi. subvenţionarea anumitor servicii publice importante. pentru că ea acordă mai multă valoare solidarităţii comune decât propriei sale opinii divergente. ci aceasta decide să se supună majorităţii. diferenţa dintre cele două noţiuni de democraţie ne duce la opoziţia dintre momentele istorice şi sociale care le-au generat. Cineva poate dezaproba o lege pentru că el consideră că ea nu ar putea produce nici un efect. în timp ce în prima ea nu este decât o decizie asupra diferitelor mijloace de a urmări un interes comun. În concluzie. a articulării ideii statului social în majoritatea ţărilor occidentale. omul este 247 . va prefera să facă ceea ce a decis majoritatea. în timp ce.tehnic. extinderea învăţământului obligatoriu. Ca urmare a constituirii economiilor mixte.“52. şi atât cât depinde de el. deci majoritatea nu impune niciodată decizia sa minorităţii. în al doilea caz. În acest ultim caz.2. care este căutarea binelui colectivităţii.“ „Diferenţa dintre democraţia politică şi democraţia socială este funcţia socială a deciziilor majoritare în cele două tipuri de democraţie. În realitate. Ca embrioane ale democraţiei sociale în această perioadă pot fi individualizate următoarele direcţii: politici pentru egalizarea şanselor şi condiţiilor de plecare.

Funcţionarea Comisiei paritare se bazează pe următoarele principii şi structuri: 1. negocierile tripartite stat – patronat – sindicate. de mărire a salariilor. Comisiile pentru industrie şi agricultură. pentru problemele dezvoltării sociale oferă datele tehnice negocierilor. în plus. acţiunea politică se justifică numai în măsura în care practica stimulează realizarea acestor valori. Prin urmare. Această reprezentare cât mai exactă a intereselor profesionale în instanţele centrale ale puterii s-a materializat în Austria în instituţia „Parteneriatul social“ (Sozialpartnerschaft) intrată în vigoare odată cu înfiinţarea. pentru preţuri şi salarii. Partidele social-democrate au păstrat legături privilegiate cu sindicatele. subiect şi obiect al propriei sale dezvoltări. 3. concomitent. Camerele de muncă au dreptul să prezinte avize motivate privind proiectele de lege şi. negocierile se poartă între un număr egal de reprezentanţi (câte 8 din fiecare parte) ai Organizaţiei Naţionale a Sindicatelor şi Patronatelor la care participă şeful statului şi primul ministru (de o parte şi de alta). Concluziile acestor negocieri sunt înscrise în contractul colectiv de muncă şi devin obligatorii atât pentru angajatori cât şi pentru angajaţi. în 1957. Acestea se poartă în jurul ratelor de creştere economică. sindicatele exercită o acţiune de reglementare a salariilor şi participă la supravegherea stabilităţii preţurilor şi la determinarea orientărilor politice globale. omul este. a Comisiei paritare pentru preţuri şi salarii. gestionează sistemul de securitate socială. în concurenţă unele cu altele. a condiţiilor de muncă şi de viaţă ale salariaţilor. Dimpotrivă.întotdeauna un scop în sine şi nu un mijloc. iar când ele s-au aflat la guvernare au introdus în procesul de luare a deciziilor instituţii de cooperare între interesele organizate. Instituţiile Sozialpartnerschaft-ului funcţionează pentru că sindicatele acceptă cadrul global al economiei de piaţă. Aceste relaţii nu se conformează modelului american în care grupuri de interes dispersate. 2. începând cu muncitorii necalificaţi şi cu membrii de sindicat din secţii şi ateliere. în instituţiile înfiinţate de social-democraţi. fiind încorporate în procesul guvernamental de luare a deciziilor. gradul de reprezentare în componenţa comisiilor de negociere a tuturor categoriilor de salariaţi. exercită din exterior o presiune asupra guvernului care ocupă astfel locul unui arbitru. ratelor dobânzii şi inflaţiei. 4. la nivel naţional. 2. în special cele reprezentate de sindicate şi organizaţiile patronale. În cadrul Comisiei paritare eficienţa 248 . grupurile de interes sunt atestate şi stimulate să trateze ca protagonişti autonomi. În această Comisie. contribuind la gestiunea macroeconomică.

fără corectivele normelor morale şi sociale de convieţuire. a acelui cadru de cooperare care facilitează soluţiile de compromis. Ea este expresia practică a redescoperirii ideii de OM şi a unui angajament faţă de victimele injustiţiei. Dar libertatea absolută. în opinia lui Willy Brandt: „libertatea. poate asigura satisfacerea unor largi grupuri de interese prin participarea lor la procesele decizionale. ca membru al comunităţii“54. manifestarea acţiunilor sale după propria-i opţiune şi voinţă. după cum se ştie. discriminărilor etnice şi naţionale. Perenitatea 249 . nesiguranţei în faţa zilei de mâine. a-l lăsa să exploateze în pace desăvârşită pe cel slab şi neajutorat. sociale şi trebuie să câştige independenţa în raport cu proprietarii mijloacelor de producţie şi deţinătorii puterii politice“53. economică şi culturală a omenirii. este inumană fiindcă afectează celelalte valori ale vieţii sociale pe baza cărora aceasta este posibilă. justiţia şi solidaritatea considerate drept obligaţia reciprocă care decurge dintr-o necesitate comună“. Valorile fundamentale ale acţiunii socialiste sunt. Istoria secolului relevă că justiţia şi solidaritatea socială sunt condiţiile indispensabile pentru realizarea unui anumit consens social. mentale. În epoca în care la orizont se profilează noi sfidări. Solidaritatea. ca principiu şi valoare social–politică.procedurilor de negociere se bazează pe faptul că participanţii cuprind un cât mai mare număr de interese posibile. Reconstrucţia posttotalitară a lumii solicită un nou cadru de solidaritate şi de conjugare a eforturilor în care aceste valori. asigură cadrul realizării libertăţii individuale şi egalităţii şanselor. În „Declaraţia de principii a Internaţionalei Socialiste“. Ea necesită o compensaţie pentru inegalităţile psihice. Aceste principii sunt interdependente deoarece sunt rezultanta democraţiei politice şi a drepturilor fundamentale ale omului. Justiţia şi solidaritatea socială sunt considerate de către social-democraţi valori fundamentale ale democraţiei pluraliste contemporane. precum şi egalitatea drepturilor şi şanselor. Într-o lume a schimbărilor globale şi rapide. născute din mişcarea muncitorească. solidaritatea este indispensabilă pentru supravieţuirea omenirii. tradiţiile culturale ale mutualismului şi securităţii sociale pot contribui la un nou ethos umanist „în care orice om îşi va putea dezvolta liber personalitatea şi va putea participa la viaţa politică. şomajului. În timp ce a respecta libertatea unei societăţi inegalitare înseamnă a proteja privilegiul. adoptată la cel de-al XVIII-lea Congres din 20–22 iunie 1989 de la Stockholm se afirmă:„Dreptatea semnifică sfârşitul tuturor discriminărilor individuale. aceste principii îşi reafirmă valabilitatea în lupta împotriva neocolonialismului economic. mişcările de eliberare. Libertatea individului într-o primă accepţie înseamnă. mişcările ecologiste şi feministe.

7. Analizele efectuate în acest sens relevă cauzele complexe ale dezintegrării ţesutului social: urmărirea exclusivă a interesului propriu. numeroşi oameni cad victima unor infirmităţi. Încercând să găsim o cheie explicativă la această schimbare de 250 . renaşterea integrismelor şi a pasiunilor naţionaliste. „Temerile legate de schimbări. mizeria. şomajul. dezrădăcinarea. Ea se poate rezuma la o transformare a societăţilor fondate pe idealul individualist în societăţi de tip social. răbufnirea instinctelor posesive cauzate de şocul sărăciei. criza de identitate. 7.).. În societatea noastră a insecurităţii a intra în secolul al XXI-lea apare uneori ca o ruptură cu o formă de cultură. În documentele partidelor socialiste şi social-democrate elaborate după 1989 se recunoaşte situaţia dramatică a dezagregării solidarităţii sociale şi a adâncirii nedreptăţilor sociale în lumea contemporană. importanţa de coeziune şi solidaritate trece înaintea pretenţiilor individului izolat“56. Iată de ce politicile prin care se urmăreşte realizarea solidarităţii corijează. lipsa de succes a indivizilor aflaţi în competiţie. Unii nu rezistă competiţiei.2.democraţiei presupune realizarea sintezei dintre garantarea libertăţilor individuale şi aceea a drepturilor sociale.. din ce în ce mai pronunţat. în anumite limite. (. cu o moştenire a habitudinilor şi a comportamentelor date de istorie“55. Concepţia despre democraţie expusă în Programul Partidului Naţional Ţărănesc din 2–6 februarie 1935 confirmă schimbarea de paradigmă în ştiinţa despre societate: „O adevărată revoluţie se afirmă în domeniul tuturor valorilor: spirituale şi materiale. în condiţii de şanse egale. sentimentul de nesiguranţă în faţa unor evoluţii neînţelese sau ameninţătoare. drepturile societăţii cresc şi veleităţile individului scad. a solidarităţii. prin intermediul cooperării. lipsa de perspective a unui proces care uneori ameliorează în mod scandalos soarta altora. de la regimurile politice şi economice la fenomenele de cultură. au distrus echilibrul delicat al speranţelor care prevala în lunga perioadă de creştere din epoca glorioasă a celor 30 de ani postbelici. Problematica democraţiei sociale în România interbelică. independente de voinţa sau calităţile individului. solidarist. egalitatea şanselor nu asigură şi egalitatea realizării lor. iar sistemele de relaţii în care se află angajat individul sunt diferite şi inegale. În toate ramurile de activitate. Dar egalitatea şanselor fără garanţii reale de egalizare a condiţiilor de intrare în viaţă este doar una formală în faţa legii. calamităţi sau forţe distructive ale istoriei. Din motive diferite. Libertatea individului este direct proporţională cu diversitatea alternativelor de manifestare oferite fiecărui cetăţean. Libertatea omului înseamnă şi egalitatea şanselor pentru fiecare individ. La acestea se mai adaugă traumatismele excluderii şi teama de insecuritate. resentimentele legate de excludere.

după cum vom vedea. obligându-l la concesii importante şi la replieri strategice.. chiar contra colectivităţii. Cooperativismul.. autonomă şi superioară individului izolat. Societatea este anterioară. Virgil Madgearu. Petre Andrei. În 251 . Sub influenţa obiectivismului sociologic profesat de şcoala sociologică franceză a lui Émile Durkheim societatea este. un „ansamblu de idei“ şi de „credinţe colective“ care instituie solidaritatea socială.) a creat o ideologie care asigură individului toate libertăţile. Ralea. ca formă de organizare a economiei agrare. vor aduce o contribuţie decisivă la elaborarea profilului ideologic şi doctrinar al „statului ţărănesc“. Ea insista mai mult asupra drepturilor şi prea puţin asupra datoriilor de solidaritate şi cooperare (. înainte de toate. Cum îşi vor edifica ţărăniştii modelul lor de democraţie ţărănească. a desfiinţării discriminărilor în aplicarea lor.) democraţia pe care am moştenit-o de la veacul trecut pornea de la ideea de individ şi nu de la aceea de grup“57. a găsit un puternic ecou şi a exercitat o influenţă durabilă asupra sociologilor de la „Viaţa românească“ dintre care mulţi vor adera la ţărănism în deceniul patru şi. considerăm că ea poate fi găsită în procesele de modernizare politică şi economică din a doua jumătate a secolului al XIX-lea care au indus apariţia pe scena istoriei europene a noi actori şi instituţii precum şi noi modalităţi de exprimare a intereselor socio-economice în instanţele supreme ale puterii. procesele de industrializare au dus la un nou tip de raţionalitate economică în care concentrarea producţiei. Această democraţie era mai mult formal–politică şi prea puţin economică. ca o consecinţă a luptei pentru extinderea votului universal şi a generalizării drepturilor politice.. Pe de altă parte.paradigmă. În această privinţă concepţia despre democraţia rurală afirmată tranşant de preambulul Programului Partidului Naţional Ţărănesc din 2–6 februarie 1935 valorifică studiile despre democraţie ale teoreticienilor ţărănişti din deceniile trei–patru: M. Constantin Stere. opusă democraţiei liberale reiese cu claritate din preambulul programului din 1935 care îi fixează cadrul lui esenţial: „Vechea democraţie a secolului trecut (. eficienţa economică şi schimbarea tipului de repartiţie au exercitat o formidabilă presiune asupra politicului. a recunoaşterii principiului majorităţii ca singura sursă de legitimare a puterii politice. Constantin Rădulescu Motru. Metoda lui Durkheim care vedea în aceste credinţe fapte sociale independente de voinţa individului sau de subiectivitatea cercetătorului. Toate acestea au servit de minune doctrinarilor ţărănişti în misiunea lor de a demonstra superioritatea democraţiei rurale asupra celei liberale din România interbelică.. Modernizarea politică s-a manifestat cu precădere printr-o explozie a ratelor de mobilizare şi participare. impunea raporturi sociale de tip solidarist.

N. Sterian Dumbravă nu se sfiieşte să vorbească de posibilitatea instaurării unei dictaturi ţărăneşti. Şi. cel puţin în problemele teoretice fundamentale. adică fără asigurarea libertăţii individuale şi a libertăţii comunale. adică să consacre forma de organizare socială pe care voinţa generală o urmăreşte61. ca şi după adaptarea lui. sunt puncte de sprijin care păstrează pentru noi toată valabilitatea lor“59. o democraţie disciplinată. Prin urmare. încă din 1922 Constantin Stere încadra ferm regimul parlamentar pe principiul constituţionalismului (al statului de drept): „Fără supremaţia legii şi fără autonomie locală.preajma elaborării Programului aceste studii se înmulţesc. o democraţie de drepturi dar şi de datorii. Petre Andrei vede în statul cultural o expresie firească a democraţiei sociale. dar şi de obligaţiuni“58. nu anarhie. Virgil Madgearu. regimul legal şi constituţional. Deoarece democraţia burgheză este o caricatură a instituţiilor importate din Occident. aceste 252 . ea nu este relevantă pentru raportul de forţe din societatea românească. oricât de perfecţionat ar fi aparatul central de guvernare al acestei ţări. În special studiile lui C. Ţ.. sociologul Petre Andrei vedea în noul concept de democraţie. Ralea au constituit repere esenţiale pentru coagularea tezelor de bază ale ideologiei statului ţărănesc: „Monarhia constituţională. o democraţie de libertăţi. se putea citi în preambulul Programului din 1935. având în vedere principiul majoritar şi solidaritatea organică a intereselor. Astfel. desigur. M. o bună şi democratică guvernare“60. solidaritatea tuturor claselor în jurul ţărănimii – factor esenţial de producţie. garanţia libertăţilor şi drepturilor cetăţeneşti etc. „o democraţie ordonată. într-un discurs rostit în Parlament în 1936. Într-adevăr. La rândul său.. deoarece statul cultural trebuie să fie un stat etic care să îşi asume sarcina educării subiecţilor săi în spiritul caracteristicilor fundamentale ale vieţii ţărăneşti. care să fie „expresia raporturilor de forţă dintre clasele sociale“. oricât de rudimentar ar fi aparatul ei central. constituţionalismul lor va rămâne o simplă faţadă în dosul căreia se poate ascunde arbitrarul şi despotismul cel mai neînfrânat. Or. o ţară – având pe deplin asigurate drepturile şi libertăţile cetăţeneşti şi autonomia locală – va avea. dimpotrivă. ceea ce lasă să se întrebată poziţia coerentă a conducerii P. Stere. Prin democraţie socială Sterian Dumbravă înţelege democraţia ţărănească. ca fază de tranziţie de la democraţia liberală la statul ţărănesc „ca dictatură legitimă şi pozitivă a atâtor milioane de ţărani“. Sterian Dumbravă propune o Constituţie Ţărănească pentru statul ţărănesc. adică acea formă de organizare politică şi economică a statului care-şi trage rădăcinile de viaţă din înseşi „realităţile organice ale acestui popor de ţărani“ şi care caută „să cuprindă posibilitatea de afirmare a acestei vieţi în plenitudinea tuturor nevoilor şi a aspiraţiilor ei“. cum spunea Lasalle.

oficiosul partidului. etică şi filozofie. Ralea devine directorul ziarului „Dreptatea“. precum şi explica orientarea spre democraţia socială. prezentă în cele două curente. cooperatismul ca şi spiritul comunitar. pentru că avem un ideal în lupta pe care o ducem: să întronăm în România un regim democratic. ca inhibiţie a pornirilor primare. administraţia au un rol decisiv. psihologie. cu drepturile ei inalienabile. Încă din primele sale scrieri cu caracter social–politic: „Ideea de revoluţie în doctrinele socialiste“ (în limba franceză. care va fi şi ea. Dacă avem în vedere demofilia profesată de grupul „Vieţii româneşti“. Pentru edificarea unei democraţii autentice în statul ţărănesc instituţiile satului: şcoala. Ideea de evoluţie a individualităţii umane spre formarea personalităţii. perfect orientaţi. în frunte cu C. de esenţă liberală: „În locul acestei democraţii individualiste se dezvoltă o democraţie socială. Tot Virgil Madgearu va evidenţia într-un studiu din 1935 superioritatea democraţiei solidariste asupra celei individualiste. şi solidarismul social sunt cele două 253 . Petre Grosu. Călinescu şi M. În 1934 M. Ion Răducanu. evoluţia societăţilor este influenţată de obiectivismul sociologic al lui Emil Durkheim şi al şcolii acestuia. ea rezidă din „explicarea omului“. În ultimă instanţă. ca şi întotdeauna. Victor Jinga. dar pe o libertate încadrată în acţiunea socială în general“64.caracteristici sunt cultul muncii. „scoţându-le din mizeria şi întunericul în care trăiesc“ şi să inducă în comportamentul maselor de ţărani „conştiinţa datoriei şi respectul drepturilor“62. Stere. „Contribuţii la ştiinţa societăţii“ (1927) concepţia lui Mihail Ralea despre viaţa.. bazată pe libertate. Iar Virgil Madgearu repeta şi el aceeaşi idee în 1928: „Noi ne găsim azi. a instinctului de conservare şi de subordonare a acestora unor scopuri etice. Ilarie Dobridor. putem anticipa o anumită continuitate programatică între poporanism şi ţărănism. Mihai Ralea (1896–1964) s-a impus ca o personalitate remarcabilă a „noului val“ de tineri intelectuali radicali din structurile de conducere ale Partidului Naţional Ţărănesc. Gh. estetică. Anton Alexandrescu etc. Petre Andrei. şi formaţia sociologică şi economică a acestor tineri intelectuali ţărănişti. constituţional şi parlamentar“63. 1923). spiritul de asociere. ca rezultat al procesului dramatic de eliberare a acestuia de servituţile pur biologice. Zane. Sevastos. după ce în ianuarie 1933 G. Alături de Virgil Madgearu. Concepţia despre democraţie a lui Mihai Ralea se formează pe acest fundal sociologic ale cărui perspective însă se adâncesc cu concluziile studiilor sale de antropologie. Ele trebuie să lucreze la opera de luminare a satelor. Ibrăileanu îi încredinţase conducerea revistei ieşene „Viaţa românească“ împreună cu doi codirectori: G. biserica. „Introducere în sociologie“ (1926).

permiţând o largă selecţie a valorilor. în cele civilizate şi evoluate solidaritatea iese din deosebirile create de diviziunea muncii sociale. Se înţelege de la sine că odată ajuns la conştiinţa de sine. În Diviziunea socială a muncii É. democraţia. Democraţia nu lichidează şi nici nu nivelează. din faptul că fiecare individ. La prima vedere s-ar părea că între afirmarea libertăţii individuale în epoca modernă şi necesitatea solidarităţi sociale există o contradicţie insolubilă. fiind specializat numai în ceva. afirma Ralea în polemică cu doctrinarii revistei „Gândirea“: „E un adevăr banal în sociologie faptul că dacă în societăţile primitive solidaritatea iese din asemănare. de respect integral al altuia îşi primeşte corectivul său în democraţia socială. solidaritatea şi egalitatea pe baza cărora s-a edificat democraţia socială. de pildă. Durkheim sublinia rolul important al relaţiilor de alianţă în trecerea de la conformismul gregar al societăţilor primitive. democraţia este pentru Mihai Ralea o valoare biologică întrucât democraţia „este o stimulare de viaţă în timp ce dictatura este o interdicţie de viaţă“68. de independenţă absolută. Principiul cardinal al democraţiei politice este. libertatea. bazat pe credinţa colectivă în totem sau în magie la afirmarea progresivă a libertăţii şi personalităţii individuale. A respecta libertatea unei societăţi inegalitare înseamnă a proteja privilegiul. Deşi oamenii nu se nasc egali. El deduce caracterul implacabil (inevitabil) al acestui regim din însuşi principiul evoluţionismului antropologic. după care trebuie definită democraţia şi care trebuie să se regăsească în toate speciile ei. dublat de principiul selecţiei naturale: „Suveranitatea şi libertatea absolută a individului. M. Făcând istoricul apariţiei şi consacrării ideii democratice în viaţa politică. la lumină şi la nevoia de libertate individul nu mai poate suporta tirania absolutistă a unui Cezar sau a unei clase“66. În procesul de trecere de la primele comunităţi 254 . depinde de celălalt care-l completează cu specialitatea lui“65. funcţiile şi statusul pe care indivizii le îndeplinesc în acest proces obiectiv de diviziune socială a muncii. Ralea distinge între democraţia politică şi democraţia socială cu mult înaintea unor reputaţi politologi europeni sau nord-american. iată morala democratică supremă. „Solidaritatea mecanică“ a societăţilor contemporane dezvoltate s-ar datora deosebirilor tot mai accentuate dintre rolurile. „are şansele cele mai mari pentru a găsi competenţele de care o societate are nevoie pentru a progresa“69. Dar libertatea absolută este nedreaptă şi inumană fiindcă afectează celelalte valori ale democraţiei.axe interne care susţin crezul democratic al gânditorului român. Înainte de a fi o valoare socială sau politică. „Democraţia politică. a-l lăsa să exploateze în pace desăvârşită“67. aşadar. însufleţită de ideea de caritate şi filantropie. precum Maurice Duverger sau Robert Dahl.

M. Ea nu se poate evita. Desigur. Aceasta e o lege aproape fizică. în formă absolută. Ralea distinge cu subtilitate dialectică primatul ordinii şi al societăţii asupra individului. Democraţia e o posibilitate. stimulant care tonifică şi sporeşte creşterea vieţii. identităţii de esenţă a naturii umane. În locul dezordinii libertare a apărut nevoia de solidaritate. în timp ce reacţiunea e un regim de înăbuşire şi de moarte“73. Afirmarea individualităţii umane în evoluţia de la conformismul gregar al societăţilor primitive la evidenţierea diferenţelor interindividuale este indisociabilă de solidaritatea împotriva tendinţelor anarhice şi de hipertrofiere a individualismului din epoca liberalismului clasic: „Laissez faire. Masele adânci ale societăţii. O exemplificare a modului în care M. pe când reacţiunea e o interdicţie de selecţie. de tip manchesterian. În procesul de transformare a democraţiei liberale. Adică liberi şi egali datorită drepturilor naturale. ţărănismul era obligat. atât de condiţionarea lui de clasă cât şi de dinamica socio-profesională: „Din cele două mari grupuri apărute în societăţile contemporane: clasa 255 . fiindcă Ch. democraţia prezintă imense avantaje biologice. nu vor abdica de bună voie de la drepturile lor. Societatea îi vrea liberi şi egali sub raportul condiţiilor de viaţă şi al legii. „laissez faire“ însemna de multe ori libertatea celui mai tare de a exploata pe cel slab74. Fiindcă mulţimile nu adoptă decât principii de viaţă. tocmai pentru ca în democraţia de grup drepturile şi libertăţile persoanei să fie garantate. Instinctul lor orb de conservare se îndreaptă către ceea ce favorizează şi ajută creşterea şi prosperitatea speciei. nu care o deprimă. Însă „aptitudinile congenitale şi hazardul vieţii îi ierarhizează. Maurras sau alt subtil literat găsesc că alt regim e mai bun“70. Toată lumea e de acord că idealul maxim al culturii şi al eticii umane e creaţiunea a cât mai multor exemplare de elită. departe de orice schemă organicistă sau de morfologia culturii.). Ralea. De altfel. ca două faţete ale civilizaţiei europene din ultimele două secole. laissez passer“. Democraţia este un regim care sporeşte vitalitatea72. de la barbarie la civilizaţie. Afară de acestea. Egalizând condiţiile de plecare. regimuri care o stimulează.umane la stat. credinţe care îi măresc energia. ca şi gravitatea. conştiente de dreptul lor la viaţă. democraţia trebuie concepută ca „un regim etnic. cât mai multe personalităţi“71. a murit peste tot (. democraţia se impune ca una din formele de guvernare sau de control al guvernării. Prin urmare. oamenii nu sunt egali. acesta este şi sensul primelor articole din „Declaraţiile drepturilor omului şi cetăţeanului“. Ralea îşi construieşte viziunea sa democratică este dată şi de distincţia operată de el între individualism şi colectivism... „oamenii se nasc liberi şi egali în drepturi“. în concepţia lui M.

critica cadrului moral în care regimul democratic este chemat să funcţioneze. prin urmare. dar o şi sabotează. o lipsă totală de continuitate în legiferare şi administraţie. fidel liniilor mari şi definitive ale democraţiei propriu-zise“75. selecţia valorilor nu se face după competenţă. 2. apanajul regimurilor egalitare. chiar dacă parlamentele democratice ar selecta oameni competenţi. Conform acestei şcoli de gândire democraţiei i-ar fi inerente următoarele defecte: 1. iar importanţa excesivă acordată democraţiei duce la diminuarea celorlalte funcţii ale statului. sistemul reprezentativ al democraţiei. 256 . 3. nu numai că nu încurajează competenţa. 3. ci după alte criterii (formale. Lupta lui M. având în laissez faire. Ralea pentru apărarea valorilor democratice în epoca interbelică era canalizată împotriva a trei mari pericole care ameninţau să le discrediteze: 1. le ascunde de cele mai multe ori incompetenţa ca şi pe aceea a alegătorilor în jurul cărora s-a creat mitul voinţei generale. Primind principiile democraţiei de grup. 4. de imagine. partizane şi clientelare)76. după principiul majoritar. paralizează în lupte sterile forţele de progres ale naţiunilor.şi profesia. îi dă rolul primordial în stat şi în Camera Deputaţilor care singură va avea rolul deliberativ. critica teoriilor societăţii şi culturii de masă văzute ca efect nivelator şi uniformizator al individualităţilor. Mihai Ralea procedează la o demolare sistematică a acestor aserţiuni. democraţia s-a impus datorită unui determinism sociologic în viaţa popoarelor industrializate. popularitatea politicienilor realizată mai ales prin mijloacele false ale propagandei. ţărănismul e obligat a rămâne. În acest context. Triumful economiei capitaliste. 5. din cauza disensiunilor între grupuri care întreţin o permanentă instabilitate a ministerelor şi. În primul rând. 2. Ralea supune unei analize minuţioase critica teoriilor democratice iniţiată de liderul dreptei clasice franceze. critica încercărilor de a înlocui regimurile democratice prin regimuri dictatoriale sau autoritare. dar să şi utilizeze competenţa celui de a doua. mai precis în jurul ideii de libertate economică care a însoţit ca o umbră formarea economiilor capitaliste. bazat pe criterii pur politice. politica. Charles Maurras şi de scriitorii grupaţi în jurul revistei L’Action Française. acceptând un Senat corporativ cu rol consultativ. plecând de la pretinsa slăbiciune a acestora. ele nu ar putea produce nimic din cauza individualismului lor excesiv. el înţelege să se sprijine pe prima căreia. în orice caz. M.

printr-o educaţie politică. garanţii constituţionale şi sistem bicameral. pe rând. în special raţionalismul şi intelectualismul. Dar aceasta nu poate fi decât tot opera democraţiei. Ideea că acţiunea economică este singura eficientă şi creatoare de bunuri materiale. nivelează şi şterge deosebirile individuale. Întâi în corpul electoral. fiecare din obiecţiile aduse regimului democratic. prin apariţia personalităţii. ca valori de bază ale democraţiei. de exemplu. ca valoare supremă a democraţiei.laissez passer strigătul de luptă al burgheziei victorioase. guvernare reprezentativă. În ce priveşte obiecţiile aduse regimurilor democratice de teoriile societăţii şi culturii de masă. pe motiv că masa de alegători nu are nici discernământ. ideea de libertate politică s-a impus în viaţa socială prin degajarea individului de mediu. de-a lungul secolului al XIX-lea. acestea nu se îndepărtează. masele uniforme“. care-şi trimite reprezentanţii în parlament. Nu este mai puţin adevărat că egalitatea şi libertatea. Pe de altă parte. „Problema alegerii competente nu va putea fi rezolvată complet însă decât printr-o reformă în moravuri. preferând „caracterele medii. votul universal. Examinând. s-a identificat cu voluntarismul pragmatic. Pe măsura creşterii gradului de instrucţie şi de difuzare a culturii în straturile adânci ale societăţii se cristalizează opinia publică ce asigură o mai bună orientare a voinţei corpului electoral prin lansarea şi aprobarea prin mai buna cunoaştere a unui candidat. Egalitatea. Educaţia politică se face printr-o largă învăţătură a libertăţii şi demnităţii politice. Cu toate neajunsurile lui. că celelalte forme de acţiune socială sunt sterile a dus uşor la o proeminenţă a economicului asupra politicului. Democraţia ar urî individualităţile proeminente. apoi printre parlamentari. mijloacele mecanice. în esenţă. de arsenalul argumentelor clasice privind: „tirania majorităţii şi uniformizarea socială. Toate acestea au dus la afirmarea democraţiei politice pe următoarele planuri: separaţia puterilor. în fine printre membrii care compun guvernele“77. incompetenţa peste tot. au început să se impună în a doua jumătate a secolului al XIX-lea sub presiunea curentelor socialiste. Ca să poţi vota bine trebuie să fi avut multă vreme libertatea de a decide cum vrei de votul tău. cu privilegierea libertăţii economice în dauna celorlalte specii de liberate şi valori sociale. Ca să ştii să înoţi trebuie să te scalzi des“78. El trece în revistă neajunsurile reproşate fiecăruia dintre aceste elemente ale democraţiei pentru a le infirma cu argumente din realitatea politică însăşi. mai ales că acestuia din urmă i se puneau în cârcă luptele şi dezbinările interne lipsite de oricare utilitate. Mihai Ralea se opreşte la cel mai grav dintre acestea şi anume acela de incompetenţă: „Aşadar. nici instrucţia necesară pentru a alege în parlamente pe cei mai competenţi dintre reprezentanţi. nu poate fi înlocuit prin democraţia cenzitară sau democraţia corporativă. 257 .

Pentru că oricât de imperfect ar fi un regim democratic. democraţia s-a dezvoltat în lupta pentru umanizarea voinţelor naturale şi uzurpatoare. cel real. în lupta împotriva îndărătniciei şi capriciilor oamenilor puternici şi a eroilor. M. Sunt simple halucinaţii. Toate acestea pledează pentru caracterul antieroic al democraţiei şi îl determină pe gânditorul român să afirme că „democraţia e o posibilitate. Combătând în acest context argumentul că România ar trebui să urmeze calea unor regimuri străine care au evoluat spre dictatură şi totalitarism. Mihail Ralea insista asupra faptului că la noi. „Sistemul egalitar omoară creaţia culturală fiindcă nu este posibilă intelectualitate şi ştiinţă adevărate fără individualitate“79. Ralea sublinia inexistenţa unui veritabil regim parlamentar şi democratic în România.suprimă personalitatea şi originalitatea. ca să fie fecunde. fie el chiar perfect la început. toate relele îi sunt puse în spate. de primitive au putinţa de a denunţa. Pe de altă parte. Pe de altă parte. în căutarea ei de mai bine. Ralea răspunde că idealul maxim al culturii şi al eticii umane e creaţiunea a cât mai multor exemplare de elită. Şi totuşi. nu excesul acestor cadre instituţionale a generat anomaliile sociale. a cât mai multor personalităţi. ci tocmai insuficienţa utilizării lor. M. „La noi. În aceste condiţii singura soluţie este perfecţionarea şi organizarea acestui regim şi exploatarea şanselor oferite de el: „Dar remediile. pe când reacţiunea e o interdicţie de selecţie“80. În primul rând. întrucât democraţia şi parlamentarismul s-au dovedit incapabile să gestioneze criza economică şi socială de după primul război mondial. trebuie să pornească tot din inspiraţia democratică. Parlamentele. el „e singurul pe care omenirea. Dar a proceda aşa nu înseamnă oare a condamna tocmai regimul antiparlamentar. Altfel nu vor fi primite sau vor da un rezultat hibrid. Mihai Ralea a demontat sofismele doctrinarilor români care încercau să exploateze contradicţiile şi neîmplinirile regimului democratic din România interbelică pentru a proclama necesitatea unui regim de mână forte. Dacă egalitatea punctelor de plecare ajută selecţia. În faţa acestor obiecţii aduse democraţiei. dimpotrivă. mai plin încă de inconveniente decât cel actual“82. fiindcă toate relele constatate sunt în strânsă legătură cu dânsul?“83. un guvern sau un regim necontrolat. parlamentarismul şi democraţia nu există. O altă calitate a regimurilor democratice care le conferă o superioritate de netăgăduit asupra regimurilor dictatoriale este posibilitatea înfăptuirii controlului. controlul democratic o menţine şi o conservă. vina anomaliilor şi carenţelor structurale ale vieţii sociale româneşti o poartă nu atât regimul democratic sau parlamentar ci tocmai pseudodemocraţia sau pseudoparlamentarismul. oricât ar fi de neevoluate. l-a putut găsi până acum. „Raţionamentul principal al protagoniştilor antidemocratici este acesta: 258 . Puterea nestăvilită lunecă uşor în abuz“81. sfârşeşte corupt.

Definiţi democraţia ca regim politic. Definiţi poliarhiile. Arătaţi deosebirile dintre democraţia clasică (modernă) şi democraţia contemporană. TERMENI – CHEIE: democraţie. 5. Definiţi democraţia socială. ci expresia ei românească“85. Nu ideea de partid e compromisă. M. Ralea argumenta că nu instituţiile democratice sunt vinovate de fenomenele deplorabile de care suferă societatea noastră. Să căutăm deci a le perfecţiona. 3. 259 . Arătaţi asemănările şi deosebirile dintre modelul majoritar şi modelul consensualist al democraţiei. S-o suprimăm şi va fi bine. majoritate. ci modul în care ele sunt obligate să funcţioneze: „Că partidele noastre n-au fost întotdeauna la înălţime. democraţiile noi. Evidenţiaţi principiile şi valorile regimurilor democratice. lege. 4. democraţie consociativă.România păcătuieşte prin prea multă democraţie. 2. alegeri. consens. Să suprimăm adică ce? Neantul? Ceea ce n-a fost?“84. 6. legalitate. mai puţin rău decât astăzi. În aceste împrejurări. reprezentare. modele ale democraţiei. democraţie socială. ÎNTREBĂRI: 1. poliarhii. proceduri. a cere suprimarea multipartidismului şi a regimurilor parlamentare echivalează cu pregătirea condiţiilor pentru instaurarea regimurilor autoritare. se prea poate. În orice caz.

cit.. The Cost of Realism: Contemporary Restatements of Democracy. p.. 5 LANE. capitalul II. 293. p.. 31 LIJPHART. p. New Haven. 30 Vezi LIJPHART. 205. Aubier. Bucureşti. Himmelfarb Co. 16 BIRNBAUM. Glencon Free Press. Le Démocratie. Paris. Iaşi. p. 22 SCHUMPETER. 1966. JACK. p. 2000. CARL.... 1922. PLAYFORD. 114. BENJAMIN. E.. 8. În: MC C COY şi PLAYFORD. LUCIAN. COY şi J. London. nr. 32. p. p. R. 10 DUGUIT. Socialisme et démocratie. P. op. 1967. 290. tome II. Participare şi opoziţie. 11 BURDEAU. 326. L. 30–48. Modele ale democraţiei. A preface to Democratic Theory. p. 33 din ianuarie 1985. capitolul III. New Haven Press. p.. 27 DAHL. cit. Mac Millan. Democracy and Bargaining in Politics and Economics. Consent.. J.. Paris. The Logic of Personal Knowlwdge. Théorie de la démocratie. 135. 87. Editions du Seuil. Seuil. 196... 323. J. J. 40 Ibidem. A. 1941. 1943. B. 6 WALKER. nr. Poliarhiile. Centre and Periphery. 1955.. 355. p. ROBERT. 20 SHILS. 136. 9 CIOABA. op. 1967. Oxford. Second Treatise of Civil Government. Apud: BIRNBAUM. 18. secţiunea 11. Apolitical Politics. Volonté générale ou déliberation? În: Le Débat. p. Egalité et démocratie. 25 Ibidem. 227. În: Revue internationale des sciences sociales. cit. Forme de guvernare şi funcţionare în treizeci şi şase de ţări. 36 Ibidem. 1961. 18 DAHL.. Institutul European. La Fin du politique. JOHN. 19–63. 156. 14 MANIN. Librarie Armand Colin. A preface to Democratic Theory. nr. 131. 38. Sociologie politique.). cit. op. (ed. 8 ROUSSEAU. C. London. p. 156. LEON. În: Enciclopedia (Blackwell) gândirii politice. Editura „Noua Alternativă“. 24 SARTORI. op. (Sublinierile ne aparţin). New-York. 43 Ibidem. 1975. 2000. Comunicare la cel de-al VII-lea Congres A. cit. Some Social Requisites for Democratiy: Economic Developement and Political Legitimacy. În: EULAU (ed). 32 Ibidem. cit. 44 Ibidem. 53. La fin du politique. Robert A. Democratie. p. p. p. J. p. P. 3 BECKER. Le consenseous. SEYMOUR MARTIN. 26 DAHL. 1968. p. p. 49–61. 230. Paris. 15 LOCK. LINDBLOM. 35 TURNER. PIERRE. DAVID. 7 MILL. 13 HERMET. Bruxelles. 292. 53. Les nouvelles démocraties: l’analyse d-un phenomen.NOTE: SARTORI. 34 Ibidem. 21 BIRNBAUM. 2 1 260 . New-York. 28–29. Poliarhiile. Prefaţă la Dahl. 291. New York. 294–295. 1998. 39 Ibidem. p. 294. A Critique of the Elitiste Theory of Democracy. 380–381. JOHN. mai 1993. 12 Ibidem. 1973. 33 LIPSET. p. 484. p. Blackwell. Essays on Political and Culture. Théorie de la démocratie. P. 56. p. 1995. 1966. Payot. 13. J. p. GIOVANNI. 322. p. Iaşi. 136.. 49. Les conditions préalables à la polyarchie. Thomas Crowell. ROBERT.. p. FREDERICK. În: American Political Science Review. p. Humanitas. În: Revue internationale des sciences sociales.... p. p. p. nr. p. Yale University Press. G. 38 WELFORET. ARISTIDE. 2000. 37 Ibidem. 1965. mai 1993. p. AREND. 29 DUMITRU DÎRDALĂ. S. 19 SHILS. Poporul contra democraţiei.. Ibidem. Democraţia. 28 DAHL. Traité de droit constitutional. În: Mc C. GUY. 39–40. I. E. 1956. Hierarchy.. op. 14. ROBERT. Paris. 41 Ibidem. p. S. Iaşi. FRANCISCO. ROBERT. AREND. 23 PLAMENATZ. Modern Democracy. op. 125. ROBERT. 126. 26–27. 1959. p. Bucureşti. Putere şi contraputere. CH. 49. p. 42 Ibidem. GEORGES. F. C. Du Contract social. Institutul European. p. Capitalisme. p. Freedom and Political Obligation. Polirom. şi CHAZEL.. Ancienne Librairie Fontemoing¸Paris. Political Behaviour. Oxford University Press.. 4 BARBER. p. 17 DAHL. p. Paris. p. 230. p.

nr. MANIN. Misiunea unei generaţii (1928). F. p. 64 MADGEARU. 51 DAHL. 65 RALEA. Paris. ROBERT. 57 Ibidem. 1976. Bucureşti. 1935. 17. 49 DOGAN. 5. 9. nr. 72 RALEA. Paris. 140–141. 76–8. În: Calendarul Partidului Naţional Ţărănesc. 68 Ibidem. p. 63 În Dreptatea din 11 aprilie 1928. Editura Şcoalelor. ALAIN. 66 RALEA. 168. p. Atitudini. Paris. 62 ANDREI. U. 47 Ibidem. 196–197.. 171.. 48 BERGOUNIOUX. nr. U. 55 Declaraţia de principii. 295. 296. În: Calendarul Partidului Naţional Ţărănesc. MIHAI. În: Atitudini. 74 RALEA. p. MANIN. 1935. Ibidem. MAX. 2. 52 ADLER. p. Între partide şi tehnicieni. PETRE. 46 75 76 77 45 RALEA. p. 5. Ed. 197. Bucureşti. 14. p. Mouton. În: Atitudini. 54 BRANDT. p. P. p. Gallimanrd. În vol. 1931. 144–145. Bucureşti. p. PETRE. 141. p. p. O. p. Tendinţe de renovare ale democraţiei. 69 Ibidem. 32. Democraty and its critics.Kreisky. Democraţie şi creaţie. MIHAI.Ibidem. MIHAI. Ibidem. An. B. 59 STERE. 1979. 81. Felix alcan. 53 Declaraţia de principii a Internaţionalei Socialiste. 78 Ibidem. În: Viaţa românească. PETRE. În: Viaţa Românească. Paris. MIHAIL. Organizarea socială şi politică a statului ţărănesc. Sociologie po. 1935. 60 Ibidem. Bucureşti. DOMINIQUE.. Însemnările unui solidar III. p. F. 1929. cit. p. 188. RALEA. p. 166. 1979.. . La socialdémocratie et l’avenir. p. În: Viaţa românească. 1926. La social-démocratie ou le compromis. La social-démocratie ou le compromis. 58 ANDREI. 172. VIRGIL. 1922. Stockholm. Editura Casei Şcoalelor. 1935. 1935. 81 82 83 84 85 RALEA. nr. MIHAI. 169. p. În: Viaţa românească. 79 Ibidem.litique. BERNARD. Yale University Press. ALAIN. 76–8. p. 71 RALEA. 96–97.. p. 1977. 1989. Editura Casei Şcoalelor. În: Viaţa Românească. p. p.. Palme. 1931. 3. Bucureşti. 70 Ibidem. op. În: Viaţa românească. 13. p.. Concepţia şi organizarea lui. W. PELASSY. 261 . În: Dreptatea din 21 ianuarie 1936. New Haven and London. Democraţie şi creaţie. 61 DUMBRAVĂ. Paris. MIHAI.. Democraţie şi creaţie. BERNARD. p. 50 BERGOUNIOUX. p. nr. Misiunea unei generaţii. Pentru democraţie. 1931. p. 81. 1931. MIHAI. p. 11. p. 130.XVIII. 67 Ibidem. 56 Programul Partidului Naţional–Ţărănesc. 1926. MIHAI. 297–298. 73 ANDREI. W. XVIII.. STERIAN. 176. adoptată la cel de al XVIII-lea Congres din 20–22 iunie 1989. 3. Cultura satelor.. an XXIII. 80 Ibidem. nr. C. Démocratie politique et démocratie sociale. 4. 41. 119. Cultura satelor. În: Brandt. p. cit... Scrisoarea din 11 februarie 1972. p. P. Loc. 1926. MATTEI. În: Statul ţărănesc. 10. 14. Discurs rostit în Parlament. p.

prin evidenţierea în prim-planul sistemului de putere a instrumentelor de coerciţie şi a controlului strict exercitat de guvernanţi asupra societăţii civile. de regulă sau în general. precum şi printr-o drastică limitare (ori anulare) a drepturilor şi libertăţilor civice în raport cu instituţiile puterii. Ceea ce aduce în plus totalitarismul la exacerbarea regimurilor dictatoriale ar fi combinaţia savantă dintre mijloacele de coerciţie şi o ideologie care să le legitimeze acţiunea în numele unui scop total. Regimurile politice nedemocratice acoperă. în ultimul rând. Din acest punct de vedere totalitarismul este acea formă de regim politic caracterizată prin concentrarea puterii. culturii. 262 . ele însele nefiind decât cazuri particulare. de la despotismele orientale antice până la autoritarismele europene. prin restrângerea sau suspendarea activităţii instituţiilor democratice. asupra oricărui individ în particular. Ideologie unică şi universală: ideologie care pretinde că posedă cunoaştea legilor evoluţiei sociale. forme istorice şi speciale ale regimului politic dictatorial. o gamă variată de manifestări în funcţie de particularităţile istorice ale evoluţiei sistemelor şi culturilor politice. de condiţiile geo-politice şi nu. artei şi le supune raţionalităţii sale sociale. elementul de generalitate. De la paternalismele asiatice la absolutismele medievale. faza sa ultimă caracterizată prin controlul absolut al statului asupra societăţii civile în general. în timp şi spaţiu. nefiind îngrădită de lege care devine o simplă ficţiune în raport cu puterea dictatorului. Precizări conceptuale.CAPITOLUL 8 ANATOMIA UNUI REGIM POLITIC: TOTALITARISMUL 8. în mâinile unei singure persoane şi prin controlul absolut al statului asupra societăţii civile în numele unei ideologii unice şi universale care pretinde că deţine monopolul cunoaşterii absolute. pe lângă concepţia despre lume (singura viabilă) asimilează cele mai noi rezultate ale ştiinţei. De regulă. conform voinţei totalitare. Autoritatea supremă este absolută şi arbitrară. Totalitarismul ar fi expresia malignă a regimurilor dictatoriale. La rândul ei. modelul comun al acestora. de persistenţa unor tradiţii democratice. Prin trăsăturile sale. dictatura se exercită prin continuă recurgere la mijloace violente de exercitare a puterii. pe baza unui Weltanschauung specific care. de la dictaturile contemporane până la totalitarismele secolului al XX-lea aceste regimuri gravitează în jurul unui nucleu comun: acela de dictatură. dictatura apare drept prototipul. Dictatura poate fi caracterizată prin concentrarea maximă a puterii în mâinile unui grup restrâns sau a unei singure persoane (dictatorul). această raţionalitate se transformă în principiu de legitimare a proceselor de raţionalizare a realului.1.

devine adevărul oficial al statului. ea afirmă necesitatea punerii în practică prin voinţa activă a oamenilor. profesori de ştiinţe politice la Universitatea din Lyon II şi. În schimb. în capitolul al III-lea. în ideologia totalitară există tendinţa de unificare a dimensiunii teroretice (cunoaşterea totală) ca cea etică (voinţa de praxis) ceea ce. Raymond Aron evidenţiază cinci caracteristici ale regimurilor totalitare: 1. la un impas logic: sau realul este raţional şi acţiunea nu are sens sau acţiunea are un sens şi de aceea realul trebuie să fie raţionalizat. la Universitatea din Paris I. intitulat “Totalitarismul” din volumul al II-lea al monumentalului Tratat de ştiinţă politică consideră că “regimurile care sunt desemnate prin termenul de totalitarism au ceva comun în sensul că ele aparţin categoriei de regimuri revoluţionare. În plus. drept urmare.Luc-Ferry şi Evelyne Pisier-Kouchner. esenţa ideologiei totalitare a fost definită adesea ca voinţă revoluţionară de unificare sau de transparenţă socială. din această convergenţă ar rezulta ideea de totalitarism. În realitate. oricare ar fi. 263 . ea pune în teorie raţionalitatea perfectă a realului istoric. importanţa atribuită diferenţelor în exprimarea însăşi a acestei voinţe revoluţionare”1. Ideea de totalitarism ar proceda astfel de la o reflecţie privind “complementaritatea fascismului şi a comunismului. a ceea ce este recunoscut ca adevăr în cadrul teoriei. comună ambelor regimuri”2. în ultimă instanţă. 2. comandat de stat şi de cei care îl reprezintă. statul îşi rezervă. dar apoi. complementaritate al cărei criteriu decisiv ţine de afirmarea unităţii sociale. Ansamblul mijloacelor de comunicare: radio. Partidul monopolist este dotat sau înarmat cu o ideologie căreia îi conferă o autoritate absolută şi care. de altminteri. respectiv. astfel. explică diferenţa dintre Revoluţia Rusă din 1917 şi cea franceză din 1789. 3. ideologia totalitară cuprinde două componente: mai întâi. presă este dirijat. Prin aceasta ea s-ar deosebi atât de hegelianism cât şi de moralismul iacobin – pentru acesta din urmă realul nu este raţional şi punctul de vedere care justifică acţiunea nu este ştiinţific ci etic. un dublu monopol: monopolul mjloacelor violente şi al mijloacelor persuasive. televiziune. fascismul şi comunismul ar urmări în comun nu numai afirmarea unităţii sociale dar ele s-ar caracteriza şi prin aceeaşi voinţă de a o realiza şi tocmai din această voinţă de a o realiza. Ideologia totalitară ar combina astfel două reprezentări ale istoriei care duce. După Cornelius Castoriadis. Pentru răspândirea acestui adevăr oficial. la rândul său. Fenomenul totalitar apare într-un regim care acordă unui partid monopolul activităţii politice.

hitlerist şi stalinist. regimul fascist. candidaţii întrunesc maximum de sufragii (99. Indiferent de prezenţa alegătorilor. în toate variabilele.4. dar “insuficiente”. cu alte cuvinte controlul absolut al statului asupra societăţii civile. parte integrantă a acestuia. desfiinţarea organizaţiilor şi asociaţiilor neoficiale. apare o politizare. deşi cu regim unic. nici un fenomen totalitar compatabil cu marile epurări sovietice sau cu excesele din ultimele decenii ale regimului sovietic”5. mutatis mutandis. Din această perspectivă. sfârşitul este lagărele de muncă. o voinţă propriu-zis demonică de distrugere a unei pseudorase”7.99%). 6. Mai mult. Regimurile devin totalitare “pornind de la o intenţie originară – voinţa de a transforma fundamental ordinea existentă în funcţie de o ideologie”4. universalismul: omogenizarea societăţilor moderne. Orice eschivare sau abţinere de la actul de a vota echivalează cu un atentat la legitimitatea regimului. Cea mai mare parte a activităţilor economice şi profesionale sunt supuse statului şi devin. indiferent de variaţiile în timp şi spaţiu a formelor şi regimurilor din care se inspiră: 1. Într-un caz acţionează voinţa de a construi un regim nou şi poate chiar un alt om. Astfel încât. Vectorul fundamental rămâne ideologia. Totul fiind activitate de stat şi orice activitate fiind subordonată ideologiei. 2. participarea forţată pentru desemnarea “aleşilor” în instanţele puterii. totalitarismul s-ar caracteriza prin şase trăsături principale. Întrucât statul este inseparabil de ideologia sa cea mai mare parte a activităţilor economice şi profesionale au coloratura adevărului oficial. 3. chiar şi între tipurile principale de totalitarism. deoacere “nu a cunoscut niciodată proliferarea ideologică. datorită revoluţiei tehnicoştiinţifică (apariţiei societăţilor industriale) ar duce la universalizarea scopului în sistemul totalitar care pretinde să refacă specia umană după propria sa imagine. într-un anumit mod. nu ar putea fi inclus în categoria regimurilor totalitare. în concluzie. Încercând să delimiteze cât mai nuanţat diferitele forme istorice şi tipuri de totalitarism autorul atrage atenţia că trăsăturile de mai sus nu se verifică. “diferenţa este esenţială. În opinia lui Spiro. oricare ar fi similitudinile”6. dată fiind o diferenţă esenţială între ele: “datorită ideii care animă şi un demers şi celălalt: într-un caz. Similitudinile sunt “reale”. în celălalt. o greşeală de natură economică sau profesională devine automat o greşeală idelogică. o transfigurare ideologică a tuturor greşelilor individuale posibile şi. prin orice mijloace. în celălalt camera de gazare. o teroare în acelaşi timp poliţienească şi ideologică”3. 264 . în final.

Mult mai fertilă este cercetarea mobilurilor subiective ale participanţilor ca şi psihologia socială care a permis “marea manipulare”. deopotrivă. 3. inevitabile îşi iau măsuri de siguranţă…. a raţionalismului clasic. Apare un sentiment de insecuritate care conduce la iraţionalism şi la teroare. Liberalismul. Deutsch. După Carl W. eficienţa executării10. Deutsch. a dus la preponderenţa Întregului asupra părţilor. 2. nici un obstacol nefiind posibile8. Goethe şi Hegel vor reactualiza această idee. Fascismul şi nazismul ar fi expresia cârdăşiei dintre cele mai reacţionare cercuri ale imperialismului şi marea finanţă care.4. monopolul mediatic: controlul statului asupra mijloacelor de comunicare. monopolul politic: partidul unic. bazate pe determinismul mecanicist. Friedrich sistemele totalitare se caracterizează prin deţinerea a şase monopoluri: 1. odată evidenţiate. urmărirea unui scop unic (industrializare. “Întregul este mai mult decât suma părţilor” spunea Aristotel şi după el. nici alternativă. ca doctrină a libertăţii individuale în condiţiile legii. iar Hegel va face din 265 . 3. a umanismului laic şi a celui creştin să apară un astfel de regim? Criza modelului ontologic european. sub presiunea contestării şi ameninţarea prăbuşirii. monopolul economic: controlul statului asupra economiei. adică pe transformarea regimurilor liberale în referenţial. incertitudinea. formarea omului nou). unicitatea scopului. imprevizibilitatea şi insecuritatea normelor: voinţa personală face legea şi ea poate schimba fără încetare instituţiile pozitive. Obsesia degajării caracteristicilor comune regimurilor totalitare. Interpretările de mai sus date totalitarismului se bazează pe ideal-tipurile weberiene. 5. 4. monopolul militar: controlul sistemului asupra forţelor armate9. a reţinut atenţia a încă doi mari politologi: Carl J. afirma Goethe. serveşte ca model în analiza totalitarismelor. nici o opoziţie. dincolo de clivajele ideologice. nu examinează diferenţele şi asemănările dintre cele două familii ale totalitarismelor. 6. monopolul ideologic: milenarism oficial. Apariţia regimurilor totalitare în Europa secolului al XX-lea are. omogenizare socială. pigmentat cu pasta groasă a dogmatismului. pot răspunde la întrebarea: cum a fost posibil ca în Europa luminilor. Friedrich şi Carl W. caracteristicile regimurilor totalitare ar fi: 1. mobilizarea totală. unitatea de comandă. Aceste cauze. Pentru Carl J. axată pe ideea de criză generală a capitalismului. 2. monopolul poliţist: puterea discretă a forţelor de coerciţie asupra populaţiei. cauze obiective cât şi cauze subiective. caracterizează regimurile totalitare. Asemenea interpretări. “Adevărul constă în Întreg”. nici cauzele istorice ale apariţiei lor ca şi realitatea social-politică din care ele se originează şi se dezvoltă. ca unică dimensiune a realităţii. O altă linie de interpretare este cea a marxismului Internaţionalei Comuniste dintre cele două războaie mondiale. a divizării lui Unu în multipli. 6. la mai mult de 2000 de ani.

Idealizarea formelor de viaţă din trecut. Transformarea trecutului în model pentru acţiunile demofile ale prezentului are. a omului-masă. mai ales în Italia şi Germania. munca copiilor. oricând o pradă uşoară a manipulării. caracterizat printr-un sistem de valori morale. Şomajul şi inflaţia îşi arătau colţii într-un regim politic a cărui tradiţie democratică nu depăşea jumătate de secol şi care nu avea abilitatea necesară de a găsi resursele interne depăşirii crizei. H. romantismul va fi o reacţie contra schemelor general-umaniste şi abstracte ale clasicismului. inchiziţia. şi o dimensiune a cunoaşterii. camerele de gazare şi pregătirile în vederea războiului nuclear. exaltarea instinctelor primare. ruperea de legăturile sale comunitare şi aruncarea lui brutală în noile conglomerate umane de la periferia marilor oraşe industriale au însemnat. de adevăr şi de ipocrizie. Greutăţile economice de după primul război mondial.ideea de totalitate cheia de boltă a sistemului său filosofic. abandonarea unui mod de viaţă. La limită. Evaziunea în vis şi în trecut nu înseamnă nicidecum un procedeu tipic romantic. Ideea de unicitate şi de supremaţie a omului în perioada Renaşterii s-a combinat în mentalitatea europeană cu fetişizarea Raţiunii ca o cheie universală pentru descifrarea tuturor misterelor din natură şi mecanismelor vieţii. conservat şi perpetuat de forţa coercitivă a tradiţiei. Poate că aceşti termeni fac parte integrantă din raţionalitatea ce a guvernat istoria umanităţii"11. Referitor la raportul dintre raţiune şi totalitate în dialectica hegeliană. în romantism. în special faţă de clasicismul academic al secolului al XVII-lea. Aceste procese au facilitat apariţia atomizării sociale. accentul pus pe inconştientul colectiv în determinarea comportamentului şi a sufletului mulţimii – toate acestea impun formele iraţionale ale cunoaşterii. ale mobilităţii pe orizontală ca şi pe verticală.prezent meschin. Pe de altă parte. lagărele de concentrare. ea include sclavia. ca urmare a modernizării economice. totodată. Smulgerea individului din mediul său tradiţional. au arătat incapacitatea regimurilor liberale şi socialiste aflate la putere de a gestiona criza. criza democraţiei liberale din perioada interbelică îşi va aduce şi ea obolul la instaurarea regimurilor totalitare în Europa. Marcuse consideră că tocmai datorită acestei pretenţii la Hegel raţiunea “înţelege totul şi în final scuză orice lucru pentru că el îşi are locul şi funcţia în totalitate şi pentru că totalitatea aceasta se află dincolo de bine şi de rău. În majoritatea expresiilor sale continentale. Dar criza raţionalismului modern provine nu numai din reacţia la fetişizarea iluministă a atotputerniciei raţiunii ci şi din neliniştea crescândă pe care o provoacă reacţiile secundare ale dezvoltării industriale. Reacţia conservatorismului la această încredere nelimitată în forţele Raţiunii nu a întârziat să apară. 266 . de creare a antitezei trecut glorios .

Cerem unirea tuturor germanilor între graniţele Germaniei Mari. Cerem pământuri şi teritorii (colonii) ca să ne hrănim poporul şi să oferim adăpost excedentului nostru de populaţie. Dacă ar fi să dăm crezare unei părţi din istoriografia anglo-saxonă. Cerem drepturi egale pentru poporul german în cadrul relaţiilor sale cu celelalte naţiuni şi revocarea tratatelor de pace de la Versailles şi Saint-Germain. dacă se va dovedi imposibilă hrănirea întregii populaţii. Acţiunile individului nu trebuie să prejudicieze interesul general. 11. spre binele general. însumând 25 de puncte. Prima îndatorire a fiecărui cetăţean este de a presta o muncă fizică sau intelectuală. (…) 14. (…) 7. aşadar. nici un evreu nu poate fi membru al naţiunii. indiferent de credinţă. în timpul atmosferei încărcate din 1919. 267 . Hitler s-a alăturat micului partid şi în scurt timp a devenit membru al comitetului. astfel încât Hitler a fost cel care. 2. a formulat programul. 3.Cucerirea puterii de către Mussolini în Italia şi ascensiunea partidului naţionalsocialist al lui Hitler în Germania au fost favorizate şi de aceste condiţii economice precare. 15. Conform acestui fapt. datorită credinţei sale fanatice în principiile de dreapta. 4. alături de fondatorul partidului. Cerem ca datoria fundamentală a statului să fie asigurarea condiţiilor de trai pentru cetăţenii săi. Acest program conţine nucleul principalelor teze ale ideologiei naziste care vor fi dezvoltate ulterior în Mein Kampf şi în alte documente oficiale ale NDSAP. Numai membrii Volk (naţiunii) pot fi cetăţeni ai statului. 1. Numai cei de origine germană. ci sprijinea naţionalismul. Cerem cote de participare în cadrul marilor întreprinderi industriale. talentul său propagandistic şi oratoric l-au impus curând în faţa acestei grupări. în ciuda numelui şi a presupunerilor lui Hitler. Cerem. antisemitismul şi anticapitalismul. Energia. Una din misiunile sale l-a pus în contact cu DAP (Deutsche Arbeitpartei – Partidul Muncitoreasc German) care. Tot atunci s-a hotărât schimbarea numelui partidului în NDSAP (Nazional-Sozialistische Deutsche Arbeit Partei – Partidul Naţional–Socialist Muncitoresc German)”12. Cerem mărirea repetată a asigurărilor sociale pentru vârstnici. Hitler ar fi fost folosit ca “spion de către departamentul politic al armatei din Bavaria. Anton Drexler. (…) 10. în februarie 1920. nu era o mişcare a stângii revoluţionare. al partidului. pe baza dreptului de autodeterminare naţională. non cetăţenii trebuie deportaţi din Reich. abolirea veniturilor obţinute fără muncă. ci să se desfăşoare în cadrul comunităţii. pot fi membri ai naţiunii.

urmărind să evidenţieze momentele şi condiţiile creării sistemului totalitar din dezvoltarea sistemului politic sovietic. Criminalilor de drept comun. lansată de Helene Carrère d’ Encausse cu privire la totalitarismul sovietic14 reia teza originilor leniniste ale stalinismului. Mitul eredităţii politice a lui Lenin. rolul jucat în construirea partidului – devine un principiu central al vieţii partidului pe care îl vor moşteni toţi succesorii”15. faţă de Lenin. Până aici nu există deosebiri de esenţă între fizionomia partidelor de dreapta sau de stânga. rolul de arbitru al lui Lenin în disputele violente dintre Troţki şi Stalin. Cerem pedepsirea fără milă a acelor acţiuni ce prejudiciază interesul general. (…) 22. maniera în care a ştiut să exploateze şi să profite de avantajele situaţiei. Deosebirile apar odată cu arsenalul ideologic şi tehnicile de propagandă specifice întrebuinţate pentru aplicarea utopiei radicale. nici blocate pentru că ele reprezintă personificarea ideologică a partidului de cadre. În prima fază. Cerem desfăşurarea unei lupte pe căi legale împotriva înşelăciunii politice deliberate şi incriminării ei în presă” (…)13. singura care se află în posesia legilor obiective ale dezvoltării sociale şi progresului: deciziile şefului nu pot fi nici criticate.2. ea explică lipsa de rezistenţă faţă de partid. Se cunoaşte. ci faţă de deciziile echipei conducătoare sau ale conducătorului suprem. structurat piramidal. (…) Acest principiu unitar impune membrilor partidului o fidelitate absolută nu faţă de ideile lor. Acum apare în prim-plan geniul diabolic al lui Stalin. pe de alta. Partidul nu poate greşi deoacere este detaşament de avangardă al clasei muncitoare. Maniera în care a ştiut să ţeasă “pânza de păianjen” în jurul lui Lenin. Cerem desfiinţarea armatei de mercenari şi formarea unei armate a poporului. indiferent de credinţă sau rasă. Zinoviev şi Kamenev. Această sintagmă. Autoritatea de care Lenin se bucura printre colaboratorii săi din raţiuni istorice – voinţa sa. Dar monolitismul puterii personale se află în germene în monopolul puterii partidului ca partid de cadre. 23. speculanţilor să li se aplice pedeapsa cu moartea. constanţa sa. 8. 1. pregătind condiţiile pentru eliminarea 268 . Obsesia unităţii a marcat evoluţia partidului. Stalinismul sau “totalitarismul exemplar”. în care rolul secretarului general derivă din înseşi principiile ideologice şi organizatorice ale acestui partid de tip nou: din centralismul democratic şi democraţia internă de partid. de la cucerirea puterii şi până la îmbolnăvirea lui Lenin (1922) ceea ce caracteriza Partidul Bolşevic era dezbaterea de idei din interiorul partidului care nu-i afectau nici deciziile guvernamentale.16. pe de o parte. nici ideologia. a scandat istoria sa. astfel. nici interesele stategice: “Unitatea este una din cheile gândirii şi demersurilor lui Lenin. cămătarilor. rece şi meticulos. Buharin.

În primul rând. în conformitate cu legile economice ale socialismului. se adaugă cuplurile 269 . Kamenev. combinate. iniţiată de sus. Aceste teze au avut un impact politic decisiv în consolidarea legitimităţii ei pe plan internaţional. Acestea. în timp ce Troţki milita pentru revoluţia mondială şi pentru exportul de revoluţie. Erijându-se în continuator legitim al lui Lenin.. mai mult decât binevoitoare. 2. a cărei versiune caricaturală o poate apăra şi impune cu ajutorul vechilor cadre de partid. neavând o conştiinţă de clasă revoluţionară. ca apărător al dogmei infailibile: ideologia marxist-leninistă.S. Kirov. având în vedere presiunile sistemului capitalist mondial la adresa primului stat socialist din lume. prin colectivizarea forţată şi industrializarea accelerată. Ea se sprijină pe următoarele măsuri care au marcat ordinea revoluţionară şi au asigurat succesul proiectului politic al lui Stalin: a) Atomizarea societăţii sovietice cu ajutorul cuplurilor dihotomice din discursul ideologic. în luptă cu ideile rivale ale lui Troţki. Justificarea ideologică a terorii este cheia de boltă a totalitarismului sovietic. placa turnantă pe care se bazează toate acţiunile şi tactica lui Stalin în vederea acaparării puterii totale. Modul în care a ştiut să se erijeze în succesorul legitim al lui Lenin şi implicit. Cuplului ţarism-revoluţie sau chiar expoatare-eliberare. centralizarea puterii derivă din însăşi legitimitatea politică a funcţiei şi din condiţia de continuator legitim al ideilor leniniste. La adăpostul acestor campanii publicitare. excese ale cultului personalităţii. modernizarea economică a U. îi permit să-şi neutralizeze adversarii. care va marca profund raporturile dintre societatea civilă sovietică şi sistemul ei politic. trebuia “ajutată” să se lepede de instinctul atavic al posesiei şi proprietăţii private. teza construirii socialismului într-o singură ţară. Stalin a putut pregăti în tihnă o revoluţie socială totală. În primul rând.S. în special în cadrul mişcării comuniste şi muncitoreşti. rup în două societatea sovietică prin instituirea clivajului sat-oraş. abateri grave de la linia oficială a teoriei) erau scuzabile în numele greutăţilor inerente întâmpinate de prima ţară care construia un alt mod de producţie. Astfel. Buharin. în sensul că ţărănimea.potenţialilor adversari sau pretendenţi la funcţia supremă. ci una conservatoare sau tradiţională. înconjurată de duşmani şi teza ascuţirii luptei de clasă după fiecare etapă de construire a noii societăţi.R. unde orice greşeală internă (crime. Stalin a ştiut să beneficieze de toate avantajele pe care i le confereau mitul unităţii partidului şi monolitismul puterii ce decurgea din însăşi structura organizatorică a partidului. Stalin reuşise să adopte. Greşelile erau inerente. în primul rând. al funcţiei acestuia trădează nu numai un vertij al puterii dar şi conştiinţa avantajelor ce decurgeau din cucerirea unei astfel de redută. ca linie oficială a partidului. Zinoviev. miza uriaşă a construirii cu succes a acestuia pentru soarta proletariatului mondial. impusă de Stalin.

Aceste cupluri. muncitori-ţărani. Când s-a pronunţat sentinţa la moarte prin împuşcare a sfârşit strigând: “Trăiască tovarăşul Stalin!” c) Crearea statului de drept totalitar se bazează pe “combinaţia dintre măsurile de urgenţă şi un legalism crescând”. d) Consolidarea statului-partid şi. Dar şi voinţa populară este trucată şi manipulată. care opun pe acuzaţi şi pe acuzatori într-un conflict politic real şi care respectă regulile procedurale. muncitori necalificaţi-specialişti.trădător-erou. datorită neîncrederii în noii veniţi. Kamenev nu numai că renunţă la ideile lor. “Teroarea şi legalitatea sunt cele două aspecte inseparabile ale unei aceleiaşi atitudini totalitare. legalitatea restaurează previzibilitatea”16. stat al întregului popor. stat al muncitorilor şi ţăranilor. indirect. Ca stat al dictaturii proletariatului. Progresiv cu consolidarea puterii personale. Teroarea creează imprevizibilul. 270 . O formă indirectă de control asupra societăţii era inocularea în inconştientul noilor elite şi echipe de cadre că nimeni nu este de neînlocuit. Iniţial. b) Procesele spectacol sau demonstrative ocupă un loc considerabil în legitimarea sistemului politic totalitar. centrate în special în jurul sintagmei “clasă muncitoare”. Zinoviev. statul va deveni monopolul forţei în mâinile unei elite conducătoare compusă din activiştii de partid. Asocierea terorii şi a dreptului conferă legitimitate juridică tuturor măsurilor teroriste prin validarea lor de către voinţa populară care. Mai mult. atinge aproape unanimitatea. Acest stat va da naştere unei birocraţii numeroase care vor controla total activităţile sociale. apoi. funcţia procesului-spectacol este de a legitima noul sistem de valori în curs de consolidare şi. de cele două instituţii mai sus menţionate. muncitor fruntaş-sabotor. dar în memorii disperate şi repetate ei cerşesc “tătucului” iertarea . prin mecanismele terorii. asigurându-l de fidelitatea lor şi regretând “rătăcirile” din trecut faţă de orientarea genială a “părintelui popoarelor”. până când vor fi înghiţite în structura monoorganizaţională a partidului. e) Crearea omului nou şi rotaţia cadrelor. în timpul precesului Buharin a recunoscut toate capetele de acuzare imaginare împotriva lui şi a cerut o pedeapsă exemplară pentru el însuşi. exterioară. în cadrul democraţiei populare. oligarhia partidului va fi înlocuită prin valuri succesive de cadre de rezervă care vor anihila stabilitatea şi securitatea locurilor de muncă şi vor înăbuşi din faşă orice încercare de rezistenţă. chiabur-ţăran sărac. aparatciki şi din membrii temutului NKVD. Spre deosebire de procesele politice clasice. de a legitima teroarea. statul sovietic este voinţa clasei dominante ridicate la rang de lege. oralitatea şi contradictorialitatea. a partidului-stat. la fel cum legalitatea este una de paradă. fiind controlate. legitimează lupta de clasă prin favorizarea categoriilor sociale cu interese opuse. Vechii adversari ai lui Stalin: Buharin. la rândul lor. care să arunce praf în ochii prostimii.

Aceasta va ajunge să fie un stat în stat. clasa politică din anii ’40 şi-a subminat bazele puterii proprii şi a declanşat cultul deşănţat al personalităţii. Voinţa lui revoluţionară şi credinţa în justeţea cauzei trebuiau să transcendă de fiecare dată instinctele lui naturale. indicaţiile de sus. NKVD şi apoi KGB) se va eschiva oricărui control din partea statului sau societăţii civile. poliţia politică (CEKA. într-un fel de bellum omnium contra omnes. 271 . Acesta. realizările în producţie etc. concurând pentru a intra în graţiile stăpânului de la Kremlin. datorită creşterii exponenţiale a puterii sale. după chipul şi asemănarea ideologiei totalitare însăşi. Ea nu va fi răspunzătoare sau obedientă decât în faţa secretarului general al partidului. De altfel. ajutat de o ideologie sărăcită în conţinutul ei concret. deopotrivă şef al statului şi comandant suprem al forţelor armate. imposibil de a mai fi controlată şi care. trebuia să înfiereze cu mânie proletară orice atutudine defetistă sau duşmănoasă la adresa noii societăţi. prin amplificarea terorii la cote inimaginabile. cu efecte spectaculoase asupra eficienţei controlului total şi implicit. care la nouă ani şi-a trădat părinţii pentru că în casă criticau stările de lucruri din cadrul societăţii sovietice. Stalin îşi suprapune modelul său de semizeu proiectului utopic de om nou. Prin aceste caracteristici. rolul organelor de represiune care îşi impun propria lor logică funcţionării sistemului. în spionarea şi delaţiunea reciprocă. acela de a justifica propriile ei acţiuni. f) Rolul poliţiei politice în amplificarea terorii şi consolidarea sistemului Poliţia politică va deveni instrumentul privilegiat al lui Stalin în controlul societăţii sovietice şi în consolidarea ei. Corelativ. ceea ce propaganda numea “influenţe ale vechii societăţi”. se cunoaşte cazul pionierului Kovalov. asupra atomizării societăţii civile. în îndeplinirea sarcinilor.Această clasă instabilă trebuia să execute. adeseori obligată să joace o pantomimă. un rol ingrat. în sensul că fidelitatea faţă de linia politică. avea el însuşi trăsături de supraom. Chiar şi dragostea era condiţionată ideologic. El trebuia să aibă o atitudine intransigentă faţă de aceia care şovăiau sau se eschivau de la sarcini. erau calităţi care cântăreau tot atât de mult în procesul de apropiere dintre doi tineri ca şi calităţile lor fizice sau morale. în schimbul avanatajelor temporare. forţa de coerciţie se intensifică şi. Căci dictatorul cade în plasa propriei sale puteri: pe măsură ce legitimitatea regimului se diminuează. larg popularizat. apoi a statului-partid de către poliţia politică. Prin puterile dicreţionare acordate. aşa cum îl cunoaştem deja din bogata literatură proletcultistă a anilor ’30. va face din propriul ei părinte o marionetă. de homo sovieticus. Această credinţă în justeţea cauzei a fost transformată de propagandă într-un sistem de urmărire şi delaţiune generală. trebuia să pună mai presus interesele generale decât cele particulare. Această concentrare a puterilor într-o singură persoană va pregăti înghiţirea statului de către partid. odată cu aceasta.

distrugerea pluralismului politic. statul este personificarea morală a ideii de popor. Deşi ambele regimuri sunt adversarele liberalismului şi comunismului. în acord cu megalomania lui Mussolini. În doctrina naţional-socialistă există o mistică a statului indusă de încarnarea ideii de drept în Fuhrer.e.n. ideea de stat. de exemplu. Aspiraţia seculară spre formarea statului naţional unitar şi spre afirmarea conştiinţei de sine 272 . Tipologia totalitarismelor. Dar chiar şi în cadrul aceleiaşi specii totalitare.3. cele două mari familii ale totalitarismului: de dreapta şi de stânga. nimic în afara statului. al concepţiei despre stat şi partid. Astfel. aşa cum a fost Imperiul Roman în perioada lui de maximă înflorire din secolul I î. elaborat de Mussolini şi Gentile şi statul total elaborat în 1930-1932 de Ernst Junger şi apoi dezvoltat de Carl Schmitt vor apărea în curând nuanţe divergente. specificul culturilor naţionale. considerându-se că ele derivă din acelaşi bloc monolitic al ideologiei unice şi universale. cenzura impusă mass-mediilor variază considerabil. Doctrina fascistă nu respinge bazele tradiţionale ale puterii de stat: ea le hipertrofiază până la statocraţie: “Totul în stat. fascismul italian nu a avut o componentă intrinsecă antisemită sau rasistă. Nu toate însă întrunesc caracteristicile unui regim totalitar pur. Spre deosebire de omologul său german. Personalitatea harismatică a acestuia ar facilita fuziunea dintre Volksgeist (spiritul poporului) şi Das Prinzipfuhrer (principiul conducerii). fascismul a fost obsedat de ideea imperială. între aceste două forme ale totalitarismului de dreapta există deosebiri substanţiale. realităţile istorice şi obiectivele urmărite generează diferenţe care pot fi uşor percepute la o analiză istorică a doctrinei. respectiv totalitarismul sovietic şi cel chinez.8. de naţiune şi de drept. la nivelul teoriei politice. În doctrina fascistă. există diferenţe multiple care se întind de la nuanţe până la deosebiri structurale. Italia trebuia să-şi recâştige statutul de mare putere în bazinul Mării Mediterane. astfel. Să luăm. mergând de la autoritarismul regimurilor militare din America Latină până la totalitarismele asiatice. De aici urmează principiul infailibilităţii deciziilor luate de Fuhrer care încarnează. Astfel între conceptele de stato totalitario. iar culturile politice şi tradiţiile vieţii istorice accentuează şi ele diferenţele. Controlul statului asupra societăţii civile. iar în cadrul lor cele două cupluri: fascismul şi nazismul. În literatura de specialitate până nu de mult regimurile totalitare erau tratate într-un mod uniform. Contrar stereotipiilor propagandei comuniste care trata nazismul şi fascismul într-un mod nediscriminat. nimic împotriva statului” afirma Mussolini în discursul său de la Scala din Milano din 22 octombrie 1924. Semnul de recunoaştere era răul absolut pe care aceste regimuri l-au adus dezvoltării omului. Între totalitarismele maligne (stalinismul şi nazismul) se întinde o gamă extrem de variată de regimuri politice.

În conceptul fascist poporul este stat şi statul este popor”17. a modurilor de producţie burgheză. după care “existenţa determină conştiinţa” şi “baza determină suprastructura” Mao va reorienta filosofia regimului pe o bază a revoluţiei permanante.este posibilă numai în statul fascist: “Poporul este corpul statului şi Statul este spiritul poporului. Iată cum una din tezele materialismului istoric – influenţa mediului (decisivă) în formarea personalităţii – este abolită. totul există doar în stat şi nimic omenesc sau spiritual nu există şi nu are valoare în afara statului”19. Pentru aceasta erau necesare mai multe revoluţii. ea se realizează integral în statul fascist”18. Individualismul liberal şi statul minimal. Naţiunea este. Unitate etică. Specificul revoluţiei chineze. trădează deja o schimbare de optică. înscris în evoluţia naturală a speciei. burghezia comercială şi industrială. cu “Marele Salt Înainte” şi “Marele Marş” şi-a pus amprenta asupra gândirii politice chineze. în doctrina fascistă. cu scopuri. de vreme ce ele reproduc mentalitatea economică bazată pe profit. Obiectivul central al revoluţiei chineze nu mai este modernizarea forţelor de producţie pentru traducerea în viaţă a principiilor de repartiţie socialisă în vederea creşterii nivelului de trai. separarea puterilor şi ideea de suveranitate populară sunt confiscate în favoarea datoriilor individului faţă de stat: “Pentru fascism. “Dictatura democratică a întregului popor”. la rândul lor. cu ţărani şi pentru ţărani. (…) Pentru fascism. cum au denumit conducătorii chinezi noul regim. capabilă să ajungă la conştiinţa de sine datorită statului care o integrează: “Naţiunea este un organism dotat cu o existenţă. o comunitate solidară şi voluntară. politică şi economică. ci formarea omului nou. Acestea. Trebuia fără milă extirpat din om instinctul atavic de proprietate. proiect eşuat în totalitarismul sovietic. creşterea vigilenţei revoluţionare şi o izolare a omului nou faţă de influenţele nefaste ale capitalismului. Pentru aceasta noile raporturi sociale de producţie sunt insuficiente. clasa muncitoare incipientă. Calul de bătaie al fascismului italian rămâne însă concepţia liberală despre stat şi naţiune. Mult mai subtile sunt nuanţele care separă totalitarismul sovietic de cel chinez. Eludând schemele dezvoltării la Marx. Omul nou se formează în lupta împotriva capitalismului. alianţa dintre ţărănimea majoritară. statul este absolutul în faţa căruia indivizii şi grupurile nu sunt decât relativi (…) Indivizi şi grupuri nu sunt de conceput decât în cadrul statului (…) Statul a devenit adevărata realitate a individului. ar da veritabilul 273 . fiind vorba de edificarea unei societăţi cu o logică diametral opusă celei capitaliste. Revoluţia culturală chineză constă în modelarea spiritului uman care să permită instaurarea unor raporturi sociale de tip nou. Revoluţia a avut loc într-o ţară profund subdezvoltată. cu mijloace de acţiune superioare în putere şi în durată celor ale indivizilor izolaţi sau grupaţi care o compun (…). Dar nu optica economicistă prevalează în regimul totalitar chinez cât factorul ideologic al formării omului nou.

au transformat socialismul în capitalism de stat. 274 . 8.S. intern şi extern. şi-au depus în băncile străine câştigurile transformate în valută. şi-au cumpărat autoturisme de lux din Occident. Au copiat modul de viaţă occidental.U.S. planificarea economică.. Aceste atacuri cunoscute în istoria recentă a socialismului sub numele de “revizionism sovietic” au continuat de-a lungul deceniului şapte când au culminat cu conflictul militar de-a lungul frontierei chino-sovietică în vara anului 1969. este prima de acest fel. Franţa ieşise din război umilită. Regimurile totalitare din Europa centrală şi de sud-est.U. planul centralizat unic. Regimurile totalitare din Europa centrală şi de sud-est reflectă cu destulă fidelitate evoluţia raportului de forţe de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial când înfrângerea Germaniei hitleriste era iminentă. partidul unic – toate aceste structuri obiective nu ar fi putut garanta prin ele însele construirea societăţii comuniste dacă nu s-ar fi realizat mai întâi construirea omului nou. În faţa pericolului ca revoluţia chineză să nu degenereze. a stimulentelor materiale şi a însuşirii private a prosuselor muncii. Revoluţii de tipul acesta va trebui să aibă loc în viitor (…). Polemica declanşată de comuniştii chinezi împotriva Partidului Comunist al Uniunii Sovietice la Conferinţa Internaţională a partidelor comuniste şi muncitoreşti de la Moscova din iunie 1957 a avut ca punct central pe ordinea de zi consecinţele raportului secret al lui Hrusciov la al XXlea Congres al P.C. considerând că meritele acestuia pentru victoria socialismului sunt mult mai mari decât greşelile comise în luptă cu duşmanul de clasă.S. ca revoluţia bolşevică. (februarie 1956) pentru imaginea şi dezvoltarea socialismului în lume. De aici şi contestarea rolului conducător pe care şi l-a arogat P.C.R. într-un capitalist de stat. Mao a declanşat revoluţia culturală. grila unei modernizări economice forţate.S. Toţi membrii partidului şi poporului în totalitatea sa trebuie să se ferească să creadă că totul va fi pus la punct după una. Şi-au construit vile în staţiunile de odihnă. Comuniştii chinezi şi albanezi au acuzat dezvăluirea crimelor comise de Stalin în U. bazat pe urmărirea profitului. în cadrul mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale pe baza legitimităţii oferită de meritul primului partid care a realizat cu succes prima revoluţie socialistă din istoria omenirii. caracterizat prin lux ostentativ şi plăceri materiale. Au permis pătrunderea în economia sovietică a categoriilor modului de producţie capitalist.4.sens comunist transformărilor structurale obiective. Trebuie să fim foarte atenţi să nu ne slăbim vigilenţa”20. scria el în 1967. trei sau patru revoluţii culturale. iar prăvălirea Armatei Roşii spre Berlin anunţa lumii că o nouă putere mondială se profila la orizont – Rusia Sovietică. Comuniştii chinezi reproşau omologilor sovietici că au trădat spiritul leninismului că. “Marea Revoluţie Culturală Proletară în curs. Naţionalizarea mijloacelor de producţie. două. interpretând construcţia socialismului în cheie economicistă.

În România imitaţia modelului stalinist s-a făcut în mai multe faze. propulsarea partidului comunist în viaţa politică a ţării prin 275 .R.S. şi Anglia. Ce putea să mai facă un popor lăsat la discreţia totală a voinţei politice a Moscovei? Încercările lui Sănătescu şi Rădescu.U. Evident. Instaurarea regimului s-a realizat progresiv.S.pentru a se salva Anglia “dăruise” americanilor sistemul ei colonial. Sub rezerva că aceste cifre au fost fixate în plină desfăşurare a războiului se pune întrebarea: de ce ele nu au fost revizuite la Conferinţa de la Postdam din octombrie 1945 sau la o dată ulterioară având în vedere participarea României la victoria puterilor aliate împotriva nazismului după 23 August 1944? De ce Bulgaria şi Ungaria. ca.S. poate fi caracterizată prin următoarele evenimente: semnarea armistiţiului de pace cu U. aliate fidele Germaniei. între 23 august 1944 şi 6 martie 1945. ale regelui Mihai I şi ale lui Iuliu Maniu de a salva instituţiile democratice şi viaţa constituţională din România s-au lovit de tăcerea complice a puterilor aliate. Bulgaria. Prin celebrele procente privind sferele de influenţă înmânate lui Stalin în timpul Conferinţei de la Ialta (februarie 1945) Churchill spera să salveze Grecia şi Mediterana de o posibilă extindere a influenţei sovietice în axa planetară a geopoliticii: Pacific-Mediterana-Atlantic.A. 10% .S. în toate ţările vizate de sovietizarea forţată. România: 10% . în perioada 1945-1948. la 12 septembrie 1944 în condiţii economice înrobitoare. Pentru Groza. Instaurarea regimurilor comuniste în Cehoslovacia.S. în primul rând S.Occidentul.50%. 90% . au primit un procentaj care le permitea o protecţie mai mare a Occidentului? În contradicţie violentă cu o anumită tendinţă a unei părţi din istoriografia română şi internaţională care încearcă să insinueze ideea unei predispoziţii a sufletului românesc pentru regimurile dictatoriale. continua să gireze din umbră.R.S. Prima etapă. Ungaria. Intensitatea şi violenţa impunerii modelului sovietic reflectă cu destulă fidelitate procentele stabilite la Ialta. sovietizarea forţată a regimurilor politice din aceste ţări21.S. cu prestigiul imaginii sale democratice şi umanitariste. cuprinsă în perioada 1945-194822.S. România cunoaşte o fază de tranziţie.R.R. piesa de schimb a fost Europa de sud-est şi Europa centrală.R.. într-o măsură direct proporţională cu procentajul sferei de influenţă stabilit la Ialta: Grecia: 90% Occidentul. noi considerăm că perioada 1945-1948 este o pagină glorioasă din epopeea supravieţuirii noastre ca entitate politică şi spirituală. Polonia. Albania.. adică instaurarea guvernului democratic-popular dr. Bulgaria: 25% . Eforturile disperate ale clasei politice româneşti de a salva imposibilul s-au lovit de tăcerea impasibilă a unui Occident care. 75% U. de altfel. făcea cărţile în Europa Churchill s-a grăbit să ofere ursului bucata cea mare. iar în condiţiile în care U.Occidentul. după ce abandonase în mod cinic nişte popoare nevinovate.S.U. sperând să salveze ceea ce se mai putea salva. Jugoslavia: 50% .S.U.

colectivizarea forţată a agriculturii (încheiată la 27 aprilie 1962). activarea nucleului conducător al partidului comunist adus de la Moscova în frunte cu Ana Pauker. Gh. transformarea sistemului politic prin abolirea monarhiei constituţionale şi proclamarea republicii populare la 30 decembrie 1947. transformarea sistemului politic prin desfiinţarea instituţiilor burgheze şi înlocuirea lor cu cele de tip sovietic (de exemplu Marea Adunare Naţională. Iosif Chişinevski. Constantin Pârvulescu) care vor ocupa eşalonul II în organele superioare ale partidului. introducerea planificării ca unica modalitate de conducere a economiei repetă aidoma etapele. instituirea terorii şi justificarea ei ideologică printr-o propagandă ce viza discreditarea faptelor regimurilor bazate pe exploatarea omului de către om. începând cu 1950. Acest nucleu va conduce efectiv România în perioada 1945-1952 în detrimentul celorlalte două nuclee: al comuniştilor aflaţi în ilegalitate. elaborarea unei noi Constituţii în 1948 care a consfinţit rolul conducător al partidului unic în societatea românească. suprimarea pluralismului politic prin desfiinţarea partidelor politice istorice în 1947. W. industrializarea accelerată a economiei naţionale pe baza planurilor cincinale. Vasile Luca. Al. sub conducerea lui Gh. adică a celor peste 80. Roman. şi a elitelor morale. Ridicarea luptei de clasă la rang de structură fundamentală a vieţii politice a permis distrugerea elitelor politice şi intelectuale ale României. începând cu februarie 1948 iar. Apostol. metodele şi măsurile luate de regimul sovietic în construirea socialismului.presiunea făţişă şi amestec agresiv al Moscovei în viaţa internă. 276 . Chivu Stoica. parlament unicameral. spre deosebire de grupul “deviaţioniştilor de dreapta”: Ana Pauker.000 de ţărani. în frunte cu Ştefan Foriş. Bârlădeanu şi impunerea unora dintre ei în guvernul democrat-popular. aşa-zişii chiaburi consideraţi sabotori ai economiei naţionale pentru că nu au putut da statului cotele-părţi impuse de comunişti. Leonte Răutu. al comuniştilor români închişi la Doftana şi Târgu Jiu. Naţionalizarea principalelor mijloace de producţie (11 iunie 1948). Metode şi măsuri a căror aplicare fidelă era asigurată de consilierii sovietici prezenţi în toate instituţiile centrale ale statului. asasinat în 1944. ca organ suprem al puterii de stat). Gheorghiu-Dej (Nicolae Ceauşescu. Teoharie Georgescu.

Cf. U. în această privinţă. Raymond. 1927. 16 Ibidem. 11 Marcuse. Craks in the Monolith and patterns of desintegration totalitarian systems. Le Fascisme. (Les regimes politiques contemporaines). 7 Ibidem. 3. 17 Mussolini. . 4 Ibidem. Raison et Révolution. Editura ALL. 1970. p. p. 119. 15 Ibidem. 1944-1948. 1985. 3 Aron. Cambridge. 21 Vezi. vol. 13 14 Carrère d’ Encausse. Ed.. 217. Harvard University Press. 290. 1954. supr. p. Minuit. 18 La carta del Lavoro. 20 Daubier. 2 Ibidem. 294.F. Cuvântare la cea de a X-a aniversare a regimului.J. În: International Encyclopedia of the Social Sciences. În: Traité de science politique vol. Totalitarism. Herbert. Paris. Milano. 22 Ibidem. 1933. excelentele cărţi ale avocatului Baciu Nicolae.S. p.U. Herbert. Histoire de la révolution culturelle prolétarienne en Chine..S. Le totalitarisme. 10 Deutsch. Carl J. Gallimard. Paris. Démocratie et totalitarisme. p. Benito.R. 1999. p. 118. În: Traité de science politique. Carl W. Evelyne Pisier-Kouchner.. p. cit. Totalitarism. Paris.U. Denoel and Steele. 16. 277 . 1965. 8 Spiro. 214-215. ou le totalitarisme exemplaire. p. II.. P. Helene. 302. 5 Ibidem. 12 Layton. 6 Ibidem. Geoff. 1968. p. 287-288. art. 1968. Roma.NOTE 1 Luc Ferry. doctrine et institution. Paris. Ialta şi crucificarea României. 1933-1945. Germania: al Treilea Reich. 290. P. Benito. p. 9 Friedrich. vol. Paris. 213. Paris. p. op. Bucureşti. 1932. 1985.F.. Agonia României. II (Les regimes politiques contemporaines) . 19 Mussolini. 15-16.

în sensul că tot ce-i mai pur din cadrul naţiunii italiene trebuie să facă parte din fascii cu necesitate. este o emanaţie a istoriei şi înţelepciunii poporului german. În 278 . Apariţia şi consolidarea regimurilor dictatoriale. Ideologia marxist-leninistă – sursă de legitimitate a rolului politic conducător al partidului unic. atingerea lor echivalează cu un sacrilegiu şi se pedepseşte ca atare. cât mai ales cele de stânga. de “adevăr nemuritor despre lume şi viaţă”. Orice ideologie totalitară are un corp de documente sacre. Ideologia marxist-leninistă are ca obiectiv suprem realizarea societăţii fără clase. sunt configuraţii şi dispozitive ale unei ideologii unice şi universale. statul dispare în personificarea ideii de drept reprezentată de Führer. În Italia. şi ideologia partidului nazist care. O proiecţie mitică a unei vârste de aur reactualizată. societatea comunistă. întrupat de Führer. sursa din care aceste regimuri îşi extrag legitimitatea minimală care să le justifice existenţa şi faptele pe scena istoriei sunt ideologiile. ceea ce caracterizează aceste ideologii este ştergerea totală a distincţiei dintre adevăr şi fals în interpretarea realului ca şi conglomeratul de elemente mitice şi utopice în impunerea unei concepţii despre lume şi viaţă. aşa cum este definită ideologia marxistleninistă în documentele partidelor comuniste şi muncitoreşti. Or. nu se puteau realiza fără o legitimitate minimală a rolului partidului unic în societăţile respective. partidul fascist reprezintă personificarea morală a naţiunii italiene. secolul al XX-lea poate fi caracterizat printr-o combinare savantă a ideologiei cu represiunea. de eroi şi mituri fondatoare. În doctrina nazistă. statul este depozitarul virtuţilor naţionale. Teoria partidului unic ocupă un loc proeminent în doctrinele politice ale secolului al XX-lea. Nu numai partidul de cadre (bolşevic) creat de Lenin în 1903 se bucură în ultimul timp de o atenţie sporită. în Europa şi nu numai.1. al egalităţii şi comunitarismului aminteşte de societăţile perfecte ale utopicilor. partide ideologice. ridicată la rang de “ştiinţă a ştiinţelor”. principiul conducerii în stat este sinteza dintre Volksgeist. indiferent de forma lor naţională sau de caracterul lor extrem sau malign. Or. atât statul cât şi naţiunea vor fi asimilate în partidul unic. în care mitul bunului sălbatic. prin urmare. Partidele de tip unic sunt. Ca secol al totalitarismelor. “Propaganda noastră este justă pentru că este adevărată” (Lenin). Funcţiile justificativă şi incitativă au un rol predominant: propaganda devine un alter ego al discursului ideologic.CAPITOLUL 9 DOCTRINA PARTIDULUI UNIC ŞI A ROLULUI SĂU CONDUCĂTOR 9. Atât cele de dreapta. prin excelenţă. regimurile dictatoriale conferă partidului unic monopolul coerciţiei şi al controlului absolut al statului asupra societăţii civile. În doctrina fascistă. la rândul ei. dar şi partidul unic creat de Hitler şi de Mussolini.

Şi întrucât capitaliştii vor să-şi maximizeze profiturile. declanşează în om instinctul şi plăcerea distructivă a posesiei care alienează fiinţa umană de puritatea sa originară. structura de clasă se modifică în sensul unei apropieri valorice dintre clase şi apoi al ştergerii diferenţelor dintre ele. De aceea Marx elaborează teza contradicţiei antagonice dintre forţele de producţie înaintate şi relaţiile de producţie înapoiate. În logica tradiţiei comuniste. Pentru a forma omul nou. nu au de vândut decât forţa de muncă a braţelor. în concurenţă cu ceilalţi capitalişti pe piaţă. se ascunde lupta pentru urmărirea propriilor interese. din succesiunea modurilor de producţie. proprietatea este un furt. În primul rând. în spatele reprezentării intereselor de grup. De aceea. teză care stă la baza modelului marxist de schimbare socială prin revoluţie. instaurarea societăţii socialiste ca treaptă preliminară spre societatea comunistă. fundamentul ideologic din care se vor dezvolta argumentele schimbării sociale la Marx. Pe măsură ce procesele de omogenizare socială duc la formarea poporului unic muncitor. Perioada care subîntinde cele două sintagme: a) “partidul – detaşamentul de avangardă al clasei muncitoare” 279 . noul subiect istoric al acestei schimbări fără precedent şi implacabile din istorie – proletariatul.concepţia lui Marx însă. Forţa care propulsează cele două clase sociale în noii actori politici sunt legităţile interne care acţionează la nivelul fiecărui mod de producţie. comunismul nu este decât preistoria umanităţii. şi societatea fără clase trebuiau parcurse mai multe etape istorice intermediare dintre care cele mai importante sunt distrugerea societăţilor bazate pe exploatarea. Teoria partidului unic şi a rolului său politic conducător are ca fundament ideologic idealul societăţii comuniste fără clase. Aşa cum burghezia s-a afirmat în cadrul procesului de raţionalizare economică a statelor absolutiste ca un factor economic de progres. Legea fundamentală a capitalismului: “însuşirea tot mai privată a produsului muncii în condiţiile socializării tot mai crescânde a proceselor de producţie” reprezintă. totodată. eliberat de instinctele animalice. ideologia marxistă va descoperi. proprietatea privată este o încălcare a dreptului natural şi este inferioară proprietăţii comune deoarece produce abuzuri. Ca filosofie a schimbării sociale prin revoluţie. ei vor intensifica exploatarea forţei de muncă şi vor căuta să revoluţioneze forţele de producţie care să ducă la un randament şi productivitate superioare a muncii. lipsiţi de proprietate. Exploatarea omului de către om este ultima consecinţă a acestui proces cumulativ de nedreptăţi istorice: muncitorii. Interesul naţional poate fi mult mai bine reprezentat de un sistem cu un singur partid decât de un sistem pluripartidist unde. inegalităţi. metamorfoza ideologică a rolului politic conducător al partidului este funcţie de schimbările survenite în structurile sociale şi de clasă ale societăţii româneşti. tot astfel proletariatul s-a afirmat ca un nou actor politic în cadrul proceselor de modernizare economică. prin cei doi piloni ai ei: urbanizarea şi industrializarea.

în cadrul F. ai ţărănimii muncitoare şi ai intelectualiatăţii”1. sate şi cartiere).. El este forma cea mai înaltă de organizare a clasei muncitoare.U.. În 1979. Frontul Democraţiei şi Unităţii Socialiste (F. 280 . din iniţiativa lui Nicolae Ceauşescu. Uniunea Tineretului Comunist. organizaţiile sale componente mobilizează şi coordonează eforturile întregii naţiuni în vederea înfăptuirii orientărilor programatice ale P.R. nemembri de partid. După cum rezultă din statutul F. instituţii. cu dublă subordonare. Putem spune că partidul comunist îndeplineşte rolul de centru vital al întregului nostru sistem social”2. care trebuie să coordoneze şi să controleze îndeplinirea hotărârilor. care asigură diversificarea şi centralizarea controlului exercitat de P. forţa conducătoare a poporului în Republica Populară Română.R. În acest scop a fost creată o vastă reţea de organisme social-politice. cultele etc. indiferent de naţionalitate. noţiuni ca “dictatura proletariatului” şi “detaşamentul de avangardă a clasei muncitoare” devin uşor anacronice. uniunile creatorilor.) care cuprind cetăţeni de peste 18 ani. sindicatele.C.S. asociaţiile şi societăţile ştiinţifice. au fost constituite. La rândul său.D. culturalsportive. în recuzita propagandistică vor apărea alte teze ideologice. organizat. organizaţiile de femei. de partid şi de stat. a planurilor de dezvoltare economico-socială elaborate pe baze ştiinţifice.şi b) “partidul – centrul vital al naţiunii” reflectă cu exactitate efortul propagandei de a conserva statutul de partid unic şi al rolului său conducător în condiţiile unei dinamici sociale fără precedent: “Partidul Muncitoresc Român este detaşamentul de avangardă. prin unirea în cadrul lor a organizaţiilor de masă şi obşteşti.U.D.U. producători şi beneficiari ai muncii lor impun ca forţă politică conducătoare P. Astfel.S.S.R. al clasei muncitoare. cooperatiste. sub conducerea Partidului Comunist Român.) reunea în rândurile sale.U. În rândurile partidului se unesc cei mai conştienţi şi mai înaintaţi oameni ai clasei muncitoare. menite să legitimeze rolul conducător al partidului unic în noile etape şi condiţii ale construcţiei socialiste. Prin urmare. organizaţiile profesionale. noua calitate a acestora de proprietari.D. Participarea oamenilor muncii la procesele de conducere colectivă.D.S. Organizaţiile Democraţiei şi Unităţii Socialiste (O.C. partidul se regenerează continuu sub impulsul puternicelor fascicule de energie şi lumină ce se îndreaptă continuu spre el din rândul naţiunii noastre socialiste.C. consiliile naţionalităţilor conlocuitoare. Ele sunt constituite pe baza principiului teritorial şi al locului de muncă (pe întreprinderi. Pe măsură ce compoziţia socială şi structura de cadre a partidului comunist se complexifică. “Partidul reprezintă nucleul în jurul căruia gravitează întreaga societate şi de la care radiază energia şi lumina ce pun în mişcare şi asigură funcţionarea întregului angrenaj al orânduirii socialiste.

intelectualilor şi ale celorlalte categorii de oameni ai muncii se unesc în Partidul Comunist Român. 26 prevede că “cetăţenii cei mai înaintaţi şi mai conştienţi din rândurile muncitorilor. direct şi secret”3. a mentalităţilor. de la ţară la ţară.S. diferenţa etapelor de dezvoltare. Alte componente ideologice care urmăresc legitimarea partidului unic ţin de dimensiunea internaţionalistă a ideologiei marxist-leniniste. îndeplineşte rolul conducător în toate domeniile construcţiei socialiste. Peste aproximativ 50 de ani Lenin va face din aceste idei “adevăruri generale”: “legităţi subiective” a căror cunoaştere şi aplicare în construcţia socialistă constă “în a şti să aplici principiile generale şi fundamentale ale comunismului la relaţiile specifice dintre clase şi partide. care nu are de pierdut decât lanţurile. cea mai înaltă formă de organizare a clasei muncitore. va trebui să se organizeze pentru răsturnarea ordinii politico-sociale a burgheziei. la particularităţile 281 . forţa politică conducătoare a întregii societăţi este Partidul Comunist Român”. 4 să se afirme că “deţinător suveran al puterii. organe alese prin vot universal. articolul 2 se arată că în Republica Socialistă România “întreaga putere aparţine poporului. Însă varietatea condiţiilor concrete. 3 se stipulează că “În Republica Socialistă România. Internaţionala nu-şi permite să dicteze în această chestiune şi nici măcar să dea sfaturi. Partidul Comunist Român exprimă şi slujeşte cu fidelitate năzuinţele şi interesele vitale ale poporului. la ceea ce este specific în dezvoltarea obiectivă spre comunism. îndrumă activitatea organizaţiilor de masă şi obşteşti. pentru ca în art. Art. Ideea că muncitorii nu au patrie. egal. … Marea Adunare Naţională este organul suprem al puterii de stat sub conducerea şi controlul căruia îşi desfăşoară activitatea toate celelalte organe ale statului”4. După ce în Titlul I. în art. România adoptate în perioada 1965-1989 stipulează toate. se asociază cu structura de clasă dihotomică prezentată în teorie: contradicţiile antagonice dintre muncitori şi capitalişti sunt atât de profunde încât proletariatul. în aceiaşi termeni rolul conducător al Partidului Comunist Român ca şi superioritatea modului de producţie socialist asupra celorlalte formaţiuni social-economice.Constituţiile R. poporul o exercită prin Marea Adunare naţională şi prin Consiliile populare. detaşamentul ei de avangardă. ţăranilor. “În fiecare parte a lumii misiunea noastră prezintă aspecte speciale iar muncitorii de acolo ţin seama de acest lucru şi păşesc pe propria lor cale la înfăptuirea ei … Alegerea unei căi sau alteia este treaba clasei muncitoare din această ţară. a culturilor politice reclamă existenţa unei forţe politice care să aplice legităţile generale ale concepţiei despre lume şi viaţă a proletariatului la condiţiile concrete din fiecare ţară. Dar ea îşi exprimă simpatia pentru fiecare mişcare şi îi acordă sprijin în limitele prevăzute de propriile ei legi”6. precum şi a organizaţiile de stat”5. fără excepţie. liber şi stăpân pe soarta sa”. patria fiind condiţia lor de exploataţi.

Din nefericire. iar din rolul factorului subiectiv – al conştiinţei comuniste – factorul propulsiv al coagulării acţiunii revoluţionare. Marx a lăsat puţine indicaţii cu privire la felul cum va arăta viitoarea societate socialistă rezultată din distrugerea societăţii burgheze. în acest proces.fiecărei ţări în parte. Totodată. La origine. Lenin va adapta teoria despre revoluţie a lui Marx la condiţiile celei mai slabe verigi din dezvoltarea capitalismului: Rusia. Caracteristicile partidului de cadre creat de V. Lenin. propaganda comunistă din toate ţările satelit va face din aceste afirmaţii principii de legitimitate ale rolului conducător al partidului comunist.2. corespunzător fiecărei etape de dezvoltare a societăţii”8. să le descoperi. rol care “este determinat de existenţa unei linii politice generale care să aplice principiile marxist-leninismului în conformitate cu condiţiile istorice ale ţării respective. Ce formă de organizare şi conducere îl va înlocui. Nu întâmplător celulele de bază ale organizaţiilor partidului bolşevic care acţionau conspirativ în perioada ţaristă includeau. a relaţiilor de putere în noua societate. în marea majoritate. I. prin desprinderea violentă din P. Membrii acestor partide nu mai sunt aristocraţia latifundiară. care le vor forma conştiinţa politică necesară societăţii viitoare. el va inversa teoria marxistă. pe 282 . Partidul de cadre bolşevic creat de Lenin în 1903. Desăvârşirea distrugerii vechii societăţi va fi opera proletariatului victorios într-o perioadă de aproximativ şase luni cunoscută sub numele de “dictatura proletariatului”. V. Cele câteva indicaţii privind “asocierea liberă a producătorilor” sau principiile de repartiţie care vor fi operaţionalizate în cadrul noii societăţi vor funcţiona cel mult într-o republică comunală..D. de vreme ce Marx vedea în partide doar coterii şi ai căror membrii nu urmăresc decât satisfacerea propriilor interese. nu mai are nimic din fizionomia clasică a partidelor de notabili. cercetată de Max Weber şi Sigmund Neumann. partidul totalitar de cadre cuprindea revoluţionari de profesie a căror credinţă nestrămutată în cauză şi loialitate faţă de ideologia partidului avea menirea să suplinească cantitatea prin calitatea membrilor. Pornind de aici. făcând din partidul politic agentul privilegiat al acţiunii revoluţionare. să le presupui”7. Fiind consecvent în distrugerea vechii forme de stat. I.M. după modelul Comunei din Paris. pe care trebuie să ştii să le studiezi. Adevărata şcoală de formare a conştiinţei revoluţionare a proletarilor sunt sindicatele. rolul grupurilor şi al celorlalte categorii sociale şi profesionale în funcţionarea sistemului politic socialist opera lui Marx este foarte săracă în sugestii. despre structurile sociale.S. Dar despre organizarea spaţiului public. financiar-bancară care făcea politică fără să primească vreo remuneraţie oficială pentru acest lucru. 9.R. Marx izgoneşte din Cetate politicul.

000 de salariaţi. intrată recent în circuitul unei dezvoltări capitaliste accelerate. prin capacitatea sa de a lega. I. în practică. clasă conducătoare în societate. Or. înainte de primul război mondial. Conform teoriei leniniste. l-a obligat pe Lenin la o veritabilă siluire a realităţii pentru a salva valabilitatea mitului. Lenin afirma: “Înainte de toate se pune întrebarea: prin ce se menţine disciplina partidului revoluţionar al proletariatului? Prin ce se verifică ea? Prin ce se întăreşte? În primul rând. credinţa în cauză. De aici necesitatea subordonării membrilor de partid la principiile de conducere: centralismul democratic şi democraţia internă de partid. iniţiaţi în opera lui Marx şi Engels. clasa muncitoare din Rusia nu atingea mai mult de 160. nu este mai puţin adevărat că prognoza lui Marx se baza pe dezvoltarea numerică şi pe creşterea capacităţii organizatorice pe care această clasă le prezenta în ţările dezvoltate ale Occidentului. principii care nu acordau bazei de militanţi decât un rol de faţadă în acceptarea deciziilor impuse de sus. adică pe liceenii şi intelectualii de stânga. în special masele proletare.membrii cercurilor de studii marxiste. Mitul partidului comunist – ca avangardă a clasei muncitoare – mit creat de Marx. În al treilea rând. mai ales din Anglia. clasa muncitoare era extrem de scăzută în Rusia. minoritatea se supune necondiţionat majorităţii şi este obligată să aplice. În al doilea rând. prin propria lor experienţă. la începutul secolului al XX-lea. hotărârile luate. dar şi cu masele muncitoare neproletare. c) “Disciplina de partid – una din condiţiile de bază pentru asigurarea unităţii politice. De fapt. prin fermitatea sa. de a se apropia şi. una din problemele majore pe care Lenin trebuia să le rezolve era tocmai baza socială a partidului care trebuia să justifice din punct de vedere ideologic mitul clasei muncitoare. prin spiritul său de sacrificiu şi prin eroismul său. dacă vreţi. Dacă Marx acordase clasei muncitoare rolul de forţă politică conducătoare în viitor. compensând deficienţa numerică a clasei muncitoare din Rusia prin calitatea partidului de cadre format din revoluţionari de profesie a căror principală calitate era adeziunea fanatică la valorile ideologiei marxiste. Lenin a trebuit să salveze teoria. După unele estimări. deşi 283 . prin strategia şi tactica ei politică justă. d) hotărârile organelor superioare de partid sunt obligatorii necondiţionat pentru organele inferioare ale partidului”10. cu condiţia ca masele largi. prin conducerea politică justă exercitată de această avangardă. fără rezerve. să se convingă că sunt juste”9. de voinţă şi de acţiune a partidului – este obligatorie pentru toate organizaţiile şi pentru toţi membrii de partid. În ce priveşte structura partidului de cadre. de a se contopi într-o anumită măsură cu masele mai largi ale oamenilor muncii. în perioada formării partidului bolşevic.000-170. V. prin conştiinţa avangărzii proletariatului şi prin devotamentul acesteia faţă de revoluţie. partidul clasei muncitoare.

cu atât mai greu va fi “de prins” o asemenea organizaţie şi 5) cu atât mai numeroase vor fi elementele atât din rândul celorlalte clase ale societăţii care vor 284 . nu în virtutea puterii. a energiei. De aceea.: 1) că nici o mişcare revoluţionară nu poate fi trainică fără o organizaţie de conducători stabili şi care să păstreze continuitatea. care alcătuieşte baza mişcării şi participă la mişcare. cu cât vom restrânge mai mult numărul membrilor unei asemenea organizaţii. iar cel de-al doilea în mod direct şi practic (…). “Fără un partid de fier. 2) că. fără un partid care să ştie să urmărească starea de spirit a maselor şi s-o influenţeze. compusă din revoluţionari de profesie. Sub presiunea acestor condiţii. a unor cunoştinţe mai multilaterale (?!). bineînţeles. după cum baza de militanţi nu putea veni cu propuneri sau cu sugestii care să contravină liniei politice a nucleului conducător. În Scrisoare către un tovarăş cu privire la sarcinile noastre organizatorice (1902). (Comitetul Central). orice decizie sau indicaţie venită din partea conducerii trebuia să fie acceptată sau însuşită de către bază. a unei experienţe mai bogate. care au înlocuitori gata pregătiţi”12. cu cât e mai largă masa spontană atrasă în luptă. această luptă nu poate fi dusă cu succes”11. însă. avea nevoie la conducerea lui de intelighenţia burgheză. fără un partid care să se bucure de încrederea tuturor elementelor cinstite din clasa respectivă. partidul nostru poate şi trebuie să aibă două centre conducătoare: O. 4) că într-o ţară absolutistă. 3) că această organizaţie trebuie să fie alcătuită mai ales din oameni care să se ocupe cu activitatea revoluţionară ca revoluţionari de profesie. expuse de Lenin în lucrarea Cei de făcut? (1902) sunt: 1. ci doar va scoate din luptă pe conducători.C. care să poată descifra din mişcarea istorică legităţile obiective ale progresului pe care această clasă le conţinea datorită virtuţilor ei. în “a da de lucru tuturor”. I. astfel încât să participe la ea numai membrii care se ocupă cu activitatea revoluţionară ca revoluţionari de profesie şi care au dobândit o pregătire profesională în arta luptei împotriva poliţiei politice. ci în virtutea prestigiului. Lenin analizează principiile de organizare a partidului de tip nou în condiţii de strictă conspirativitate: “Dată fiind necesitatea unei conspirativităţi cât mai stricte şi a păstrării continuităţii mişcării. Toată arta organizării conspirative constă în a folosi absolut toate posibilităţile. o organizaţie puternic centralizată şi disciplinată. călit în luptă. Caracteristicile de bază ale partidului de cadre bolşevic. (Organul Central) şi C. păstrând în acelaşi timp Conducerea întregii mişcări. ca o elită restrânsă. a unui talent mai mare (…). Primul trebuie să conducă pe plan ideologic. Căderea unui comitet nu va distruge atunci întreaga maşină.C.avangarda clasei celei mai revoluţionare. partidul bolşevic va imprima în structurile sale organizatorice şi acţiunii sale politice o dimensiune radicală ce aminteşte de teroarea iacobină. “Afirm – susţinea Lenin . V. cu atât necesitatea unei organizaţii este mai imperioasă şi cu atât trebuie să fie mai trainică această organizaţie (…).

va fi prevăzut cu autoritatea şi puterile cele mai mari”15. 3. în final. de altfel. Numărând câteva zeci de membri (şi nu câteva sute. statul este încă necesar în primele faze ale construcţiei socialiste. nici nu avea provenienţă muncitorească. dar comunismul este faza superioară a dezvoltării societăţii socialiste. implicit. adică organizarea pe orizontală. în completă mizerie. preocuparea pentru formarea unei culturi politice de stânga. aruncat mereu la fund. Şi în ce priveşte dispariţia lentă a statului preconizată de Marx într-un viitor previzibil. L. asupra statului socialist: “În politica internă a partidului aceste metode determină ca organizarea partidului să se substituie Partidului. proletariatul poate deveni – şi va deveni în mod inevitabil – o putere de neînvins numai datorită faptului că unirea lui ideologică bazată pe principiile marxismului este consolidată de unitatea materială a organizării. Statul va dispărea în comunism. 2. impus de Lenin partidului. ci celula. în realitate alegerea conducătorilor şi luarea deciziilor importante aparţineau Centrului în faţa căruia majoritatea trebuia să se supună necondiţionat: “ (…) partidul comunist nu va putea să-şi îndeplinească misiunea sa decât dacă este organizat în maniera cea mai centralizată posibil. însărcinat prin încrederea membrilor săi cu toată puterea. instituţii ale statului etc. Acest tip de organizare permite un contact strâns şi constant între membrii celulei. dacă o disciplină de fier apropiindu-se de disciplina militară domneşte în el şi dacă centrul partidului.). În 1904. Troţki va anticipa profetic consecinţele unei asemenea structuri organizatorice asupra regimului politic şi. pornind de la analiza realităţilor concrete de la locul de muncă în cheia paradigmei marxiste exploataţi-exploatatori. ca în cazul partidelor socialiste. Deşi în teorie baza se bucură de o largă autonomie în ce priveşte alegerea liderilor la toate nivelurile şi luarea deciziilor. precum secţiunea) celula grupează membrii de partid nu după domiciliul lor. Elementul de bază al organizării nu mai este secţiunea. centralismul democratic şi democraţia internă de partid reprezintă semnele indubitabile ale dictaturii. va transforma proletariatul revoluţionar într-un instrument docil în mâinile Comitetului Central care. uzine. Lenin aduce corecturi serioase. strivit de povara muncii silite în folosul capitalului. sălbăticie şi degenerare. N. comitetul central să se substituie organizării Partidului şi. un dictator să se substituie comitetului central”16. Chiar dacă este un stat tranzitoriu.avea putinţa să ia parte la mişcare şi să acţioneze energic în cadrul ei…”13. ci după locul de muncă (ateliere. care grupează milioanele de oameni ai muncii în armata clasei muncitoare"14. Organizarea devine o problemă politică fundamentală a partidului de tip nou care condiţionează formele sale de luptă şi misiunea sa istorică: “Organizarea este singura armă pe care o are proletariatul în lupta sa pentru cucerirea puterii. Acest regim “birocratico-bonapartist”. foarte greu de anticipat în timp ca realizare. 285 . Dezbinat de concurenţa anarhică care domneşte în societatea burgheză.

S. pentru a asigura implementarea noului sistem de valori. Obsesia puterii se traduce în intransigenţa inchizitorială.). anume “viaţa de partid”. de natură sindicală. în viaţa de familie: în mod firesc. Dacă la începuturile ei mişcarea muncitorească nu avea decât o conştiinţă spontană. vizibilă doar în avantajele exorbitante ale nomenklaturii. membrul de partid este şi membru al sindicatului (…). Contradicţia profundă a teoriei leniniste despre partidul de tip nou se află în înseşi premisele ei ideologice. sărbători. soţia sa este înscrisă în Uniunea femeilor (…) şi în diverse comitete de factură casnică.R. consacrată cauzei partidului. francezul Maurice Duverger. baluri ale tineretului comunist. să le întreţină ardoarea revendicativă. de asemenea. Astfel se defineşte partidul totalitar”17. dominată de partid. chermeze şi picnic-uri comuniste. expoziţii şi conferinţe comuniste. nu mai există decât o singură “viaţă”.În primul rând. ca produs al intelectualităţii burgheze. de sindicat sau ale organizaţiilor anexe (“Partizanii păcii”. a marilor decizii economice şi. el trebuie să militeze în cadrul celulei. filială a partidului în care acţiunea sa se prelungeşte şi o completează pe aceea a celulei. 286 . tocmai duşmanul de moarte al proletariatului îi oferă acestuia ideologia şi principiile sale organizatorice! Iată de ce între nucleul conducător al partidului comunist şi baza sa de aderenţi şi militanţi există o falie adâncă. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu organizarea timpului său liber: o mare parte îi este absorbită de şedinţele de partid. nu există distincţie între viaţa publică şi viaţa privată. Întreaga sa viaţă profesională este astfel încadrată de partid. pentru a asigura principiul repartiţiei socialiste a bunurilor (repartiţia după muncă) în condiţiile unei penurii relative a acestora. şedinţe de cinema comuniste. “Amicii U. face o caracterizare remarcabilă partidului de cadre revoluţionar: Membrului de partid i se cere ca “zi de zi. Practic. în uzină sau în atelier. ideologia ei revoluţionară va fi importată din exterior. în al doilea rând. toate acestea distribuie “divertismentul” membrilor de partid. mai ales. Unul din marii specialişti în teoria partidului din secolul XX.” etc. Ruptura dintre nucleul conducător şi masa membrilor de partid se vede în sanctificarea şi inviolabilitatea Dogmei: partidul nu poate greşi: greşesc cel mult unii lideri. restul timpului liber îi este organizat tot prin grija partidului: asociaţii sportive comuniste. să le comenteze texte esenţiale din «L’Humanité» sau din cotidianul comunist local. Or. Partidul penetrează. copiii săi sunt integraţi în Uniunea tineretului (…) şi în filialele acesteia. cluburi literare sau artistice comuniste. Totodată. purităţii Dogmei a ceea ce face ca ideologia de import şi propaganda populistă să fie doar pseudomotivaţii care să mascheze avantajele oferite de putere. proletariatul întrebuinţează aparatul represiv şi coercitiv al statului pentru a anihila ultimele bastioane ale rezistenţei fostelor clase exploatatoare şi.S. adică să difuzeze în rândurile celor din jur cuvintele de ordine ale partidului.

atunci reiese cu claritate că una din valorile centrale ale ideologiei sale era profund 287 . Totodată. Marx şi Engels. după cum baza socială. În România cel puţin aceste idei au căzut pe fondul unor sciziuni ale partidului social-democrat care. intelectualităţii burgheze. Printre aceste condiţii la loc de cinste figurau ideile lui Lenin cu privire la formarea partidului de cadre şi cucerirea puterii pe cale revoluţionară. învăţătura teoretică a social-democraţiei a apărut cu totul independent de creşterea spontană a mişcării muncitoreşti. Înfiinţarea Partidului Comunist Român în mai 1921 va reitera. Partidul Comunist Român. au aparţinut şi ei. Or. Astfel se explică numărul foarte mic al membrilor partidului comunist în perioada interbelică. Ea nu le putea fi adusă decât din afară. Istoria tuturor ţărilor arată că numai prin propriile sale forţe clasa muncitoare poate să-şi formeze doar o conştiinţă trade-unionistă. în linii identice. de a lupta împotriva patronilor.3. Bucla se închide: partidul de cadre va înlocui dictatura proletariatului pe măsură ce propaganda va proclama stingerea treptată a statului într-un viitor îndepărtat. în numele internaţionalismului proletar şi al solidarităţii internaţionale a celor ce muncesc. formarea Partidului Comunist din România a evidenţiat aceleaşi vicii structurale de la baza formării partidelor comuniste din sud-estul Europei: lipsa unei psihologii şi bază socială pe care aceste partide să se înrădăcineze în etosul colectiv şi să-şi grefeze ideologia lor în orizontul de aşteptare şi în mentalitatea popoarelor respective. Învăţătura socialistă însă s-a dezvoltat din teoriile filosofice. Dacă avem în vedere că încă de la formarea sa Partidul Comunist din România a adoptat teza cominternistă a dreptului popoarelor la autodeterminare. această mentalitate era profund străină ideologiilor colectiviste. adică segmentul din populaţie care să-i împărtăşească ideologia era extrem de îngust.“Muncitorii nici nu puteau să aibă o conştiinţă social-democrată. în speţă ideologiei comuniste. de a lupta pentru a obţine de la guvern cutare sau cutare lege necesară muncitorilor etc. istorice şi economice pe care le-au elaborat reprezentanţii culţi ai claselor avute. a facilitat aripa de stânga să-şi dea acordul la Congresul Partidului Social-Democrat din 8-10 mai 1921 pentru aderare. prin situaţia lor socială. adică convingerea necesităţii de a se uni în sindicate. nemaiputându-şi restabili unitatea internă după trădarea “generoşilor” din 1899. a apărut ca un rezultat firesc şi inevitabil al dezvoltării gândirii intelectualităţii revoluţionare socialiste”18.000 de membri. Întemeietorii socialismului ştiinţific modern. Dar trăsătura comună a celor două instituţii se accentuează: “Represiunea este încă necesară. dar ea este deja exercitată împotriva unei minorităţi exploatatoare de o majoritate a exploataţilor”19. 9. La fel şi în Rusia. tactica şi ideologia Internaţionalei a III-a prin cele 21 de condiţii impuse partidelor socialiste în vederea afilierii. Bază socială şi structuri organizatorice. După numeroase estimări numărul acestora varia între 700-1.

C. Mai cu seamă ultimele două măsuri erau necesare în procesul de legitimare a partidului comunist ca singura forţă politică conducătoare din societatea românească.C. la Congresele partidului ţinute aiurea. Se cunoaşte schimbul de replici dintre Gh.C. în special ucraineni şi bulgari.C. care.C.R. Propaganda politică. Moscova. era total inacceptabilă poziţia conducerii P.antinaţională. Congresul al V-lea al P. controlul executării hotărârilor. În plus.S. august-septembrie 1928. Săltat pe scut de forţa de ocupaţie şi transformat într-un vârf de lance împotriva sistemului politic pluripartidist. În aceste condiţii...R.S.C. decembrie 1931. Între 1935-1940 prim-secretar a fost Boris Stefanov. când la Moscova sau Harkov. prim-secretar Alexandru Danieluk. ele erau aprobate de componenţa unor Comitete Centrale care. secretar general al Cominternului şi apoi secretar general al C. polonezi etc. 1931-1935. în perioada dintre Conferinţa Naţională a P. aceste documente erau aprobate în afara graniţelor ţării. Dimitrov.R.R.R. Mulţi dintre aceştia nu ştiau o boabă româneşte sau. bulgari. partidul comunist a 288 .R. ceea ce este şi mai grav.. se referea la România ca la un stat imperialist şi anexionist. nu cunoşteau mai nimic despre România.S. din iunie 1965 a insistat destul de mult pe următoarele teme şi idei care aveau menirea să-l legitimeze în ochii opiniei publice ca singura forţă politică conducătoare din România: creşterea unităţii în rândurile partidului. intensificarea activităţii politico-ideologice. iar între 1940-1944 Ştefan Foriş. era formată din străini: evrei. când în alte localităţi din fosta U. ruşi. primsecretar Vitali Holostenko (1928-1931). Aceasta este însărcinată să răspundă de România deoarece “nu ştim mai nimic despre această ţară”20. pentru recuperarea provinciilor istorice la sânul patriei-mamă. lipoveni. din octombrie 1945 şi Congresul al IX-lea al P. în documentele sale programatice.R. Pe un fond al tradiţiei social-democrate. în marea ei majoritate. Harkov. Internaţionala Comunistă urmărea să impună linia radicală a Moscovei prin grupurile “maximaliste” reprezentate mai ales prin comuniştii originari din Basarabia şi Dobrogea. Primii secretari ai partidului comunist impuşi de Moscova în perioada interbelică precum şi locurile de desfăşurare a congreselor lui arată indubitabil rolul curelei de transmisie sau al grupului de presiune menit acestui tip de partid în exportul de revoluţie al Internaţionalei Comuniste: congresul al III-lea al P. activitatea politico-ideologică şi organizatorică devine o necesitate imperioasă pentru legitimarea rolului politic conducător al P.R.C. În aceste condiţii. al P.C. întărirea disciplinei interne. Bulgar şi Ana Pauker din octombrie 1944. primirea de noi membri. Mai mult. U. Istoria clandestină a Partidului Comunist din România în perioada interbelică se confundă cu eforturile şi intervenţiile Internaţionalei Comuniste de punere pe picioare a unui organism născut mort.S. România plătise un greu tribut de sânge pentru realizarea marii Uniri.

Nu numai că industria era considerată ramura principală a economiei deoarece contribuia cel mai mult la formarea venitului naţional.393 organizaţii “de bază” în fabrici. dintre care ultimii erau în număr de 56. asmuţirea urii şi a luptei dintre clase prin folosirea unor elemente declasate ca agenţi. În această luptă ea avea nevoie de un detaşament de avangardă – partidul comunist – ca pe baza “învăţăturii nemuritoare despre lume şi viaţă – ideologia marxistă . dezvoltarea industriei constructoare de maşini şi. supralicitarea unor drepturi şi revendicări care nu ţineau cont de posibilităţile existente. După 1952. Celelalte componente ideologice au funcţionat din plin în pregătirea terenului pentru instaurarea partidului unic: satanizarea partidelor istorice considerate partide “burgheze” (deci fără legitimitate populară). mecanismele exploatării capitaliste.583. 3. Se formase un total de 29. 76. Gheorghiu-Dej la cel de-al II-lea Congres al P. el a procedat la copierea mecanică a modelului de dezvoltare economică creat de teoreticienii sovietici la indicaţiile lui Stalin.M. după canoanele teoriei marxist-leniniste.trecut imediat la crearea condiţiilor care să-i permită afirmarea rolului său politic conducător. partidul constituise un număr de 8. uzine şi unităţi agricole.000 de membri lucrau în birourile acestor 289 . (25-28 decembrie 1955) conţine date destul de exacte cu privire la structura. Fiind ocupată în sectorul cel mai avansat al economiei. Aplicarea legii generale de construcţie a socialismului. Numărul total al membrilor era mai mic decât acela de la Congresul din 1948. căile care duc la răsturnarea societăţii bazate pe exploatarea omului de către om. punea pe primul plan al reconstrucţiei economice a României industrializarea în care necesitatea partidului unic să aibă o sursă sigură de legitimitate. iar motivele expuse pentru această situaţie erau epurarea din 1950 şi faptul că între 19481952 nu fuseseră admişi noi membri. Cei mai numeroşi membri ai organizaţiilor “teritoriale” şi de “fabrici”. 2.000 noi organizaţii de bază. promovarea în viaţa politică a mijloacelor teroriste care vizau intimidarea celorlalte forţe şi distrugerea pluralismului. a industriei grele. aplicarea legilor generale ale materialismului dialectic şi istoric în procesul de edificare a noii societăţi. În primul rând.R. dar era creat şi elementul indispensabil legitimării partidului unic: proletariatul şi ponderea numerică a acestuia în structura de clasă a României. În raport se artă că partidul număra 595. Raportul lui Gh. datorită potenţialului său revoluţionar şi organizatoric.să-i arate: 1. un număr mare dintre ei trebuie să-l fi format şi noii membri selecţionaţi din noul personal administrativ tânăr. Pe această bază se putea demonstra valabilitatea elementelor ideologice din teoria marxistleninistă: clasa muncitoare este clasa cea mai înaintată din societate. ca şi în unităţile teritoriale. baza socială şi efectivele partidului. condamnate că au aservit ţara capitalului străin şi au împins-o pe marginea prăpastiei în războiul antisovietic. în primul rând. ea a trebuit să se organizeze în sindicate în lupta pentru revendicările ei economice şi sociale.398 membri şi candidaţi.

ca activând “în domeniul producţiei”. cea de a creşte numărul muncitorilor de la 37. muncitori manuali) urmărea afirmarea clasei muncitoare ca “element preponderent” în P. luându-i în considerare şi pe cei calificaţi. 190 raionale şi 159 organizaţii orăşeneşti. În comitetele acestor organizaţii activau 11.58% de după 1948.93%. iar numărul celor ce urmează în prezent aceste cursuri este de aproape 900. 24. 10% dintre delegaţi făceau parte din partid încă din zilele ilegalităţii. Aproape 190.61% şi chiar printre candidaţi.000 de secretari şi membri ai birourilor organizaţilor de bază şi propagandişti au urmat cursurile de scurtă durată şi seminariile ce se desfăşoară pe lângă organele de partid raionale şi orăşeneşti”21. Partidul număra 19 organizaţii regionale.000 de membri fusese îndeplinită. 22. ziarişti şi de pregătire a cadrelor necesare organizaţiilor de masă.000 de membri şi candidaţi de partid şi-au perfecţionat cunoştinţele în şcolile de 2 ani. 33.84% din 1946. 40. 1 an şi de 6 luni.000 de cadre. existau 2.C. Aceste fonduri au fost folosite pentru Şcoala superioară de partid “Ştefan Gheorghiu”. 79.4% peste 50 de ani. adică aproximativ 200.R. mai mult sau mai puţin. precum şi pentru pregătire şi perfecţionarea cadrelor prin cursuri şi seminarii de scurtă durată.000 de “muncitori”. În aceeaşi perioadă mai mult de 23. de fapt. însă ei includeau tehnicieni. Distincţia făcută între adevăraţii muncitori este relevantă aici. Procentajul muncitorilor la sfârşitul lui 1955 era doar de 42. Sarcina trasată de C. 1 an. însemna că 42.31% între 36 şi 40 de ani. Dată fiind această situaţie. Compoziţia după vârstă a delegaţilor era următoarea: 37. în 1950. Insistenţa lui Dej asupra intensificării primirii în partid a muncitorilor din industriile principale (care erau. Raportul Comisiei de Validare aruncă o lumină indirectă asupra bazei sociale a partidului.08% între 41 şi 50 de ani şi 12.21% erau până la vârsta de 35 de ani.51% din 1944-1945. nu fusese dusă la bun sfârşit. Potrivit cifrelor date la Congres. că sarcina trasată la plenara C. Raportul mai arăta.000-100. În perioada 1955-1959 au absolvit cursurile de trei ani ale Şcolii superioare de partid “Ştefan Gheorghiu” peste 700 de cadre de partid. de asemenea. 290 .61%. muncitorii reprezentau un procent de numai 47. Compoziţia socială a partidului era de natură să-i îngrijoreze încă pe conducători. Astfel. muncitori agricoli şi multe alte categorii definite. cursurile de propagandişti. 17.21% din 1947 şi numai 0.organizaţii.600. şcolile de 2 ani. Cheltuielile pentru pregătirea şi perfecţionarea cadrelor au sporit în 1959 cu 81% faţă de 1955.000 de bărbaţi şi femei reprezentau mai puţin de 10% din cei pe care Apostol îi descria drept “muncitori”.M.C.2% erau etnici români iar restul erau “recrutaţi din rândul minorităţilor naţionale”. din 13 august 1953 şi anume aceea de a se crea un activ de partid de 80.2% la 60%. 5 luni.

Prin constituirea de noi organizaţii de partid în unităţi productive şi instituţii. 291 . peste 72 % lucrează nemijlocit în întreprinderile industriale şi în unităţile socialiste din agricultură (…). Schimbări deosebit de însemnate s-au produs în compoziţia socială a partidului. şi alte organizaţii şi grupări ale Gărzii de Fier şi alte partide fasciste sau semifasciste”. Organizaţia maghiară cedase cadrele şi membrii ei celei româneşti22. Ana Pauker a fost făcută responsabilă pentru că a impus o politică de recrutare imorală. ajungând la peste 35. peste o treime din efectivul total al partidului (…). Erau muncitori agricoli de la Ţară aflaţi în situaţia de şomeri şi. reprezentând astăzi 51. şi secţiunile transilvănene ale partidului maghiar au fost reluate încă din octombrie 1944.Sub supravegherea Anei Pauker în special.R.C. Sute şi mii de indivizi au primit. la 22 octombrie 1944 a apărut un comunicat în presa locală de la Cluj anunţând că organizaţia comunistă din Transilvania de nord îşi reînnoieşte legăturile cu organizaţia centrală a Partidului Comunist Român. faţă de 42.05% din totalul efectivului partidului. în sfârşit. deja îndoctrinaţi sau dornici din alte motive să colaboreze: lor li se mai adăugau.000 la 1 iunie 1960. ci chiar întregi organizaţii ale acesteia”24. legături care fuseseră întrerupte după Diktatul de la Viena.000 de membri şi candidaţi de partid. Istoria acestei campanii de recrutare a fost descrisă cu multe amănunte după căderea Anei Pauker şi a constituit. membri ai minorităţilor naţionale nemulţumite.600. adică cu peste 40% faţă de 1955.600 – din care 148. (…) În agricultură – sectorul de stat şi cooperatist – activează aproximativ 280. Existau. fără nici o distincţie. comuniştii se străduiau din răsputeri să realizeze propria lor “campanie de recrutare”. Astfel. numeroase contingente de foşti prizonieri de război reîntorşi din Rusia. una din principalele acuzaţii ce i s-au adus. Ea a fost acuzată mai ales de a fi acceptat în mod deliberat în partid nu numai pe membrii Gărzii de Fier. în iarna lui 1944. care încercau cu disperare să se salveze. adică cu aproape şase luni înaintea reintegrării administrative a Transilvaniei de nord. carnete de membri ai Partidului Comunist sau de simpatizanţi ai acestuia. “La 1 iunie 1960 numărul membrilor şi candidaţilor de partid era de 834. în număr mare.000 în 1955 la 426. Numărul muncitorilor membri şi candidaţi de partid a crescut de la 253. de asemenea. aceasta înseamnă o creştere de 239.000 de candidaţi. într-adevăr. (Legăturile oficiale dintre P. acceptând “pe oricine de pe stradă” care ar fi vrut să se alăture rândurilor excesiv de subţiri ale membrilor partidului23.200. (…) din totalul membrilor şi candidaţilor de partid.000"25.60% cât reprezintă în momentul Congresului al II-lea. numărul organizaţiilor de bază a crescut cu 5.

peste 48. aproape 12. Compoziţia naţională a partidului corespundea structurii naţionale a populaţiei din ţara noastră. circa 31. la oraşe şi sate.80% îşi desfăşurau activitatea în sfera producţiei materiale. La 31 decembrie 1980 efectivele partidului cuprindeau 3. Aproape 20% din totalul muncitorilor. Conform datelor prezentate de Nicolae Ceauşescu la Congresul al IX-lea al P.000 – şcoli şi universităţi serale de marxism-leninism”27.000 de oameni. În unităţile sociale. Jdanov” şi cursul de un an de perfecţionare a cadrelor care funcţionează pe lângă C.C. După alegerea lui Nicolae Ceauşescu în funcţia de secretar general al partidului la Congresul al IX-lea al P.336 membri de partid. în calitate de responsabil al Comisiei de redactare a noului program şi statut al 292 .În 1947 au fost sistate primirile în partid “iar în 1948 au fost scoşi din partid 192. Muncitorii reprezentau 54. (iulie 1965). “În ultimii 7 ani (1948-1955).C.000 de membri şi candidaţi: “Ponderea principală o deţin muncitorii. iar în unele ramuri de mare importanţă mai mult de 30% fac parte din partid.500 de organizaţii de partid şi circa 64. de 3 luni.000 de cadre de partid au absolvit cursuri de partid de 3 luni. iar ponderea femeilor a atins 28.70% din populaţia majoră şi 29. “O deosebită atenţie a acordat C.S. România făceau parte din rândurile P.şcolile de 1 an.5% din cheltuielile bugetare.400 – şcoli şi cursuri superioare de partid. Peste 19. ajungând la aproape 500.62%. Şcoala superioară de ştiinţe sociale “A. pregătirii şi perfecţionării cadrelor de partid.C. din 24-25 iunie 1965 referenţialul ideologic al rolului conducător al partidului cunoaşte noi determinaţii în căutarea unei legitimităţi suplimentare.50% din cea activă a naţionalităţilor din R.R. al căror număr este de peste 630. dintre care aproape jumătate elemente duşmănoase.71%. exploatatoare. Aceste fonduri au fost folosite pentru finanţarea următoarelor şcoli şi cursuri de partid: – şcoala superioară de partid “Ştefan Gheorghiu”. După Dumitru Popescu30. din care 74.000 – circa 34% faţă de 22% în iunie 1960.200 organizaţii de bază. 6 luni şi cursurile cu secretarii şi birourile organizaţiilor de bază”28. reprezentând peste 21% din numărul membrilor de partid”29. necinstite”26. îşi desfăşoară activitatea peste 8. A crescut numărul ţăranilor în partid.000 – şcoli medii.C.R. Dacă în 1948 cheltuielile pentru şcolile de partid reprezentau circa 3. A.: . Partidul Comunist Român (…) număra peste 1.044.000 – 44% ceea ce exprimă caracterul partidului nostru de avangardă a clasei muncitoare. (…) A crescut numărul femeilor în rândurile partidului. în 1955 au ajuns să reprezinte 8%.R.450. peste 2.C.

Falsitatea acestei scheme reiese din contradicţia flagrantă dintre ideile exprimate în raportul la Congresul al IX-lea şi realitatea istorică.C. pentru întărirea independenţei şi suveranităţii naţionale. a burgheziei şi moşierimii. practicată de unii membri cominternişti din conducerea superioară a partidului. Din acest gest putem deduce nemulţumirea şi iritarea lui Ceauşescu împotriva orientării ideologice învechite. creat în 1921. De unde s-a identificat P. “Istoria poporului nostru. În plus. era profund refractară spiritului colectivist implantat în ţara noastră după modelul colectivizării forţate din U. Partidul Comunist Român s-a identificat întru totul cu năzuinţele întregii naţiuni. ca şi a celorlalte documente ale Congresului. femei care îi alungau pe activişti cu furcile. revoluţionare. Cu alte cuvinte. făcându-şi un titlu de onoare din lupta “pentru întărirea independenţei şi suveranităţii naţionale” când tezele internaţionalismului proletar. ale forţelor progresiste. cum s-a identificat P. responsabili cu propaganda şi ideologia. “S-a sfârşit cu era Răutu în ideologie” ar fi spus Ceauşescu. cu vechi state în serviciu. pentru o viaţă mai bună şi îmbelşugată a întregului popor”31. ale poporului român. ţinând cu evlavie de ţăran în mâini textul finit al Raportului C. oameni care nu mai 293 .C. a proletariatului şi a mişcării revoluţionare (…) demonstrează cu putere că partidul clasei muncitoare creat în 1893. N.S.partidului. au continuat pe o treaptă superioară tradiţiile revoluţionare ale maselor populare. clasă majoritară şi depozitară a specificului naţional. Continuând aceste luminoase tradiţii.R. ale dreptului popoarelor la autodeterminare şi ale ateismului militant au evidenţiat ca repere ideologice din doctrină dimensiunea antinaţională şi anticreştină.S. cu “năzuinţele întregii naţiuni”. apoi Partidul Comunist Român. fiind primul partid politic din România care şi-a făcut un titlu de onoare din lupta pentru dezvoltarea economico-socială a ţării. Ceauşescu era conştient de necesitatea unei schimbări ideologice. Ceauşescu va extinde cu mult sursele de legitimare a rolului conducător al partidului. deoarece clasa muncitoare era foarte redusă numericeşte în a doua jumătate a secolului al XIX-lea în România. apar “tradiţiile revoluţionare ale maselor populare. ale forţelor progresiste”. pe lângă grevele şi manifestaţiile clasei muncitoare care induc necesitatea răsturnării de la putere a claselor exploatatoare. Acestea nu se vor mai limita la dimensiunea socială a exploatării din epoca modernă.C. către Congresul al IX-lea.R. Ţărani urmăriţi de Securitate prin bălţi şi păduri. Ceauşescu va conferi o dominaţie simbolică noii legitimităţi a rolului partidului unic în societatea românească în sensul că va sechestra istoria naţională şi o va forţa în “patul lui Procust” al schemelor sale legitimiste. cu aceste năzuinţe şi tradiţii revoluţionare ale maselor populare în istoria României când ţărănimea. De asemenea. Se cunoaşte rezistenţa înverşunată a ţărănimii la colectivizarea fostei regiuni Dobrogea în 1956. Prin urmare.R.

în pregătirea conştiinţelor pentru a accepta rolul conducător al partidului.C. Constantin Brâncoveanu.R.R. a valorilor naţionale la baza noii orientări date de secretarul general comunismului românesc. Galeria de voievozi şi domnitori martiri. Prin componenţa. Această creştere însemna aplicarea creatoare a legităţilor marxist-leniniste la realităţile naţionale. era el fanionul aripii naţionaliste din conducerea partidului – răspunsul la aceste întrebări poate fi dat numai examinând corespondenţele ascunse dintre ideile repetate de o propagandă neobosită şi realitatea practică nemijlocită. Mihai Viteazul. Decebal. cuprins între 1965-1968. în consecinţă. când copiii celor recalcitranţi erau daţi afară din şcoli şi din facultăţi sau când erau lămuriţi cu argumente speciale pentru a semna cererile de adeziune arată gradul de aderenţă al ţărănimii la concepţia P. era creşterea factorului conştient în construcţia societăţii socialiste. La fel se prezintă lucrurile şi în ce priveşte cauţionarea ideologică a figurilor monumentale ale trecutului nostru istoric. 294 . Ştefan cel Mare. I. În ce măsură Ceauşescu era sincer sau nu. cuprindea recuperarea conştiinţei istorice.R. Cuza. în structurarea imaginarului social şi.C.C. Noua echipă de propagandă a lui Ceauşescu a înţeles impactul profund pe care îl are utilizarea simbolurilor naţionale în canalizarea emoţiei colective. arată valorile autentice ale culturii politice din România asupra căreia trebuia să acţioneze propaganda.C. Se încheia astfel un ciclu al “noului curs” introdus de Ceauşescu în ideologia politică şi în “construcţia de partid”.dormeau pe acasă de teamă să nu fie prinşi şi obligaţi să semneze cererile de adeziune. Tudor Vladimirescu au fost transformaţi în precursori ai P. era partidul comunist. iar factorul subiectiv prin excelenţă. O altă expresie a creşterii rolului conducător al P. Explozia entuziasmului popular la 21 august 1968. precum Burebista. declanşată de violentul discurs al lui Ceauşescu împotriva invadării Cehoslovaciei de către statele membre ale Tratatului de la Varşovia. De la cuvântarea la întâlnirea cu activul de partid al regiunii Argeş (22 iunie 1966): “Oare cum s-ar simţi un popor care nu-şi cunoaşte istoria? Nu-i aşa că s-ar simţi ca un copil care nu-şi cunoaşte părinţii?” până la vizitarea mănăstirilor şi a caselor memoriale ale marilor noştri creatori un lucru era cu insistenţă urmărit: recuperarea conştiinţei naţionale ca piesă de bază în arhitectura legitimităţii partidului comunist ca “centru vital al naţiunii noastre socialiste”. Acest ciclu. Petru Rareş.R. capabil să ofere o asemenea gestiune a procesului de edificare a noii societăţi. pentru a le capta valenţele simbolice şi persuasive în vederea manipulării. ca luptător pentru suveranitate şi independenţă naţională. Şantajul la care a recurs P. pentru colectivizarea forţată din primăvara anului 1962. despre transformarea socialistă a agriculturii. prin ideologia care îl călăuzeşte. simboluri ale luptei pentru unitate şi independenţă naţională. Al. era conştient sau inconştient de acest lucru. principiile de organizare şi de activitate.

Afirmarea factorului conştient.experienţa sa politică – rezultat al unor îndelungate lupte sociale. au intrat 590 de mii de oameni. al înfăptuirii revoluţiei şi construcţiei socialiste – Partidul Comunist Român îndeplineşte cu succes rolul de forţă politică conducătoare în societate. structurile partidului leninist de cadre constituie dogma: înfiinţarea de organizaţii la locul de muncă.C.000 de oameni. pe măsura creşterii funcţiilor sale de conducere şi control al societăţii româneşti.C. religioase. socio-profesionale sunt reprezentate în partidul comunist. Partidul se transformă din “detaşament de avangardă al proletariatului” în “centrul vital al naţiunii”.R erau înscrişi peste 3. nucleul dur al conducerii acestora trebuia să fie constituit din muncitori. de partid al clasei muncitoare. Rolul politic conducător al partidului comunist devine o “lege obiectivă” a dezvoltării sociale: prin rolul său de generator şi promotor consecvent al noului el conduce întreaga viaţă socială din România în lumina principiilor marxist-leniniste de construire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate. iar restul făcea parte din alte categorii sociale. trasează un program clar de activitate pentru întregul popor. peste 20% erau intelectuali şi funcţionari.800. “lumina de la care iradiază sistemul ei de norme şi valori”. numărul membrilor partidului era cu peste 431 de mii mai mare decât în noiembrie 1984. dintre care 55% erau muncitori – ceea ce releva caracterul său de partid al clasei muncitoare – 16% erau ţărani. La începutul anilor ’90 partidul comunist devine din partid de cadre partid de masă. interval de timp în care în P. Dintre noii 295 . cu necesitatea transformării lui în partid de masă. Conducerea de către partid a statului asigură orientarea activităţii organelor şi organizaţiilor de stat. În anul 1989. pentru toate organizaţiile de partid. Aidoma unei secte în căutarea de prozeliţi.R. conservarea bazei sale ideologice. Toate structurile societăţii româneşti: civile. politica de cadre a partidului. prevalenta numerică a muncitorilor industriali în rândurile membrilor de partid etc. pregătirea politico-ideologică a activiştilor şi militanţilor devin mai importante decât legitimitatea puterii sale politice sau puritatea bazei sale sociale. desfăşurarea unei munci disciplinate. pentru toate organele de stat. partidul va depune în primele decenii ale activităţii sale oficiale un efort considerabil pentru îmbunătăţirea structurilor sale organizatorice. (…) În anii 1987-1989 în P. perseverente pentru înfăptuirea hotărârilor partidului şi guvernului”32. a compoziţiei sale sociale şi pentru conservarea purităţii ideologice a doctrinei. subiectiv în viaţa socială presupune adaptarea structurilor partidului unic la sarcinile construirii socialismului. Astfel. a tuturor lucrătorilor din aparatul de stat spre problemele centrale ale muncii. îmbinarea îndeplinirii sarcinilor concrete cu o largă viziune de perspectivă. ca partid de integrare naţională şi socială. În prima perioadă. Partidul dezvăluie cerinţele obiective ale dezvoltării prin stabilirea liniei sale politice.

revoluţionar de profesie.062 de comitete de partid în întreprinderi. De asemenea. b.53% erau cetăţeni români de naţionalitate maghiară. În fine. Arataţi caracteristicile partidelor de cadre. până în 1965 în perioada 1965 – 1989. vectorul ideologic. Definiţi conceptul revoluţionar de profesie.800) nu a apărat “nobilele idealuri ale socialismului” şi pe “eroul între eroii neamului” spune multe cu privire la calitatea acestei instituţii şi a membrilor săi. totodată 80% dintre noii membri de partid ai acestei perioade proveneau din rândul organizaţiei de tineret. Analizaţi structurile organizatorice ale partidelor de cadre. 296 . 2.R. nucleu conspirativ. iar restul îl formau românii de alte naţionalităţi. 2. compoziţia naţională a partidului reflecta structura generală a populaţiei României: peste 92% din membrii de partid erau români. 0. adică aproximativ 66% au fost muncitori. adică între Congresul al XIII-lea şi Congresul al XIV-lea ale P.1% din masa totală a membrilor de partid (3.. ÎNTREBĂRI: 1. nici măcar 0. spirit revoluţionar.564 de organizaţii de bază. încât ponderea totală a femeilor în partid ajunsese la aproape 36%.364 de comitete comunale. structura organizatorică a partidului era amplu diversificată. 3. 4. TERMENI – CHEIE: celulă. 8. 390 de mii. 259 comitete orăşeneşti şi municipale şi 41 de organizaţii de nivel judeţean33.51% de naţionalitate germană. detaşament de avangardă al clasei muncitoare. după 1989.intraţi între 1984-1989. Analizaţi evoluţia ideologică şi organizatorică a partidului comunist român: a. instituţii şi unităţi agricole. 6. Faptul că.C. iar circa 50% erau femei. existând 59. centralismul democratic. democraţia internă de partid.

I. (Criza din partidul nostru). p. 11 Lenin V.P.R. Librairie Armand Colin. 31 Raportul C. 1956. Comunismul în România. 1973. Editura politică. 6. Editura politică. 1967. op. Editura politică. 19 Lenin V. 4. 9.R.L. În: Stat – naţiune – progres social. 20 Betea Lavinia. 28.. Bucureşti. 6. 17.. Condiţia a XII-a din cele 21 impuse partidelor socialiste în vederea afilierii. Moscova.. cu privire la activitatea partidului în perioada dintre Congresul al VIII-lea şi Congresul al IX-lea al P. 1960. 10. I. 23 Vezi discursurile lui Dej şi Colin la plenara C. p. 5-6 12 Lenin V. p.C. 253-254.C. iulie-august 1920. p.. 1956. p. În: Romania pe drumul construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate. E.. În: Congresul al II-lea al P.. I. 831. 26 Gheorghiu-Dej Gh. Bucureşti.R. 1964. 22 Deheleanu M. 1994. . Editura politică. 3 Constituţia Republicii Socialiste România. vol. Cluj. În: Congresul al III-lea al Partidului Muncitoresc Român. p.M.. 20-25 iunie 1960. 133. 23-28 decembrie 1955. Raport la cel de-al XIV-lea Congres al Partidului Comunist Român.C. 13 Lenin V. cu privire la activitatea P. Mazilu D. 2 Ceauşescu Nicolae. 1953. 17 Duverger Maurice. Bucureşti. 30 Popescu Dumitru.. p. Bucureşti. p. I. Bucureşti. Am fost şi cioplitor de himere.. În: Congresul al IX-lea al Partidului Comunist Român. I. E. Engels Fr.. vol.C. Bucureşti. Raport de activitate al C. Opere complete. al P. în perioada dintre Congresul al IXlea şi Congresul al X-lea şi sarcinile de viitor ale partidului – 6 august 1969.M.R. Iaşi Polirom. 76-77. 27. Despre partidul proletar de tip nou. 4 Ibidem. 1968. 133. p. Editura Globus. 27 Ibidem. 25 Gheorghiu-Dej Gh. 19 iulie 1965. 1973.. 72. 41. al P. 41. 10 Statutul Partidului Muncitoresc Român. În: România pe drumul construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate. p. 658-659..C. Bucureşti. Un pas înainte. În: Congresul al II-lea al Partidului Muncitoresc Român. p.C. Raportul C. România pe drumul desăvârşirii construcţiei socialiste.L.. Raportul C.R. cu privire la activitatea P. 111.M.P. Les Partis politiques. din noiembrie-decembrie 1961. 1966 (ediţia a II-a). Bucureşti. p. vol. Bucureşti. 141-142.R.C.C. p. În: Analele. 21 Raportul Comisiei Centrale de Revizie.S. 16 Troţki L. I. p. 33 Ceauşescu Nicolae. 28 Raportul de activitate al Comisiei Centrale de Revizie a P. 9 Lenin V. 15 Al II-lea Congres al Internaţionalei Comuniste. doi paşi înapoi. vol.NOTE: Statutul Partidului Muncitoresc Român. Bucureşti. Paris. vol. Bucureşti. 95-96. cu privire la activitatea partidului în perioada dintre Congresul al II-lea şi Congresul al III-lea al partidului. În: Opere. 6 Marx K. I. 1960. cit. p. op. Editura de Stat Pentru Literatură Politică. În: Congresul al III-lea al Partidului Muncitoresc Român. op. Opere. martie-aprilie 1958. Editura Litera. Dezvoltarea statului şi înflorirea naţiunii socialiste române. vol. p.S. 1986. cit. 30. 2. 32 Vlad C.C. p. 7 Lenin V. 14 Lenin V. Editura Agenţiei de presă “Novosti”. Editura politică. 24 Ionescu Ghiţă.C. Opere complete.R. cit. 248.. şi Kohn N. Editura politică.R. N. 129. Raportul C. p. p. Editura Politică. Editura Politică. Bucureşti. 104.M. Editura politică. 1968. Bucureşti. Bucureşti. vol.. În: Congresul al II-lea al Partidului Muncitoresc Româna. 127-128. Suveranitatea de stat. al P. 169-170. p. Editura politică. Statul şi revoluţia. în perioada dintre Congresul al X-lea şi Congresul al XI-lea şi sarcinile de viitor ale partidului – 25 noiembrie 1974. Lupta muncitorilor fabricii Unirea. p. al P. Moscova. Opere complete. p. Bucureşti. p. 1970. 1994. Psihologie politică. 843. 1989. În: Congresul al II-lea al Partidului Muncitoresc Român.C. Editura policiă. p. 1963.. 1 297 . Editura Pentru Literatura Politică. 1956. 18 Lenin V. 1965..P. 5 Ibidem. 41. 3-4. Bucureşti. vol. p. Bucureşti.R. 8 Ceauşescu Nicolae. 74. I. 29 Ceauşescu Nicolae. Opere complete.P. p. 2001. 20-25 iunie 1960.