CURS 1 S1

1. Sistemul osos
Oasele sînt piese dure, solide, care, articulate între ele, formează sistemul osos (scheletul); ele reprezintă partea pasivă a aparatului locomotor. Forma. în această privinţă, oasele pot fi clasificate în: lungi, late şi scurte, după raportul existent între cele trei dimensiuni: lungimea, lăţimea sau grosimea. Oasele lungi formează scheletul extremităţilor şi la ele predomină lungimea. Corpul unui os lung se numeşte diafizâ (fig. 22) şi este aproape cilindric. Cele două extremităţi, care sînt mai voluminoase, se numesc epifize.

Fig. 22— Reprezentarea schematică a structurii diafizei unui os lung. Oasele lungi, ca dealtfel şi celelalte oase, prezintă suprafeţe de articulare cu oasele vecine, acoperite de cartilaj hialin şi suprafeţe cu neregularităţi, creste şi apofize, pe care se face inserţia muşchilor. Oasele late au două dimensiuni — lăţimea şi înălţimea — mai mari decît grosimea; ele se găsesc la craniu, bazin etc. Oasele scurte au cele trei dimensiuni aproape egale; se găsesc în regiunile cu mişcări variate, de mică amplitudine, dar care necesită o mai mare soliditate (vertebrele, oasele carpiene, tarsiene etc). în afara celor trei categorii principale mai există şi alte grupe de oase, cum sînt oasele pneumatice, care au în interiorul lor cavităţi pline cu aer (maxilar, frontal etc). Se găsesc şi oase care sînt aşezate în jurul articulaţiilor sau în grosimea unui tendon (rotula).

Fig. 23—Secţiune printr-un os lung.
1.1 Structura. în general oasele sînt alcătuite pe principiul: cu material puţin maximum de rezistenţă. Pe o secţiune longitudinală făcută într-un os lung (fig. 23) se observă la periferia diafizei periostul, o membrană conjunctivă vascularizată cu rol în creşterea osului în grosime şi refacerea ţesutului osos la nivelul unef fracturi. Dedesubt se găseşte os compact, iar spre interior, la nivelul diafizei, se găseşte un canal central. în interiorul epifizelor, în locul canalului central apar lame osoase care se încrucişează

formînd osul spongios. Aceste lame formează structuri adaptate pentru rezistenţa la tracţiune şi presiune, fiind orientate pe direcţia solicitărilor mecanice. Oasele late şi cele scurte au la periferie un manşon de ţesut compact ce acoperă osul spongios. Nu au canal central. în spaţiile dintre lamele osului spongios se găseşte măduva roşie. în canalul central se găseşte măduvă roşie numai la făt; la adult se găseşte măduvă galbenă. Numai unele oase ale adultului mai conţin măduvă roşie cum ar fi vertebrele, sternul, coastele, oasele coxale şi cele ce formează baza craniului. La bătrîni măduva devine cenuşie prin transformarea ei în ţesut conjunctiv fibros. 1.2 Dezvoltarea oaselor are loc prin procesul de osificare (osteogeneză). După originea lor oasele se pot împărţi în oase de membrană şi oase de cartilaj. Oasele de membrană trec în dezvoltarea lor prin două faze: faza de membrană conjunctivă şi faza de os. Osificarea de membrană (fig. 24) se produce astfel: într-o membrană conjunctivă tînără fibrele colagene dintr-un anumit centru de osificare se înmulţesc şi se adună formînd fascicule. Celulele osoase tinere (osteoblastele) îmbracă aceste fascicule şi secretă oseina care le înglobează, iar prin mineralizarea ei se formează o lamelă osoasă. Osificarea înaintează (iradiază) de la centru către periferie. Procesul se repetă şi în alte centre de osificare, ce, prin fuzionarea lor, vor forma osul definitiv. Prin osificarea de membrană iau naştere oasele bolţii cutiei craniene, mandibula, clavicula etc.

Fig. 26— Dezvoltarea unui os lung:
1-7 — diferite etape ale dezvoltării: a — os compact periferic; b — centru de osificare dia-fizar; c — schiţa canalului medular; d —centru de osificare epifizar; e —cartilaj articular; f —cartilaj de creştere.

După încetarea procesului de creştere epifizele rămîn acoperite cu un strat subţire de cartilaj hialin numit cartilaj articular. Atît în diafiză cît şi în epifize osificarea începe în anumite centre de osificare de la care se întinde pînă cuprinde tot osul. Rămîn cartilaginoase nişte discuri aşezate între epifiză şi diafiză prin care osul creşte în lungime. Acestea se numesc cartilaje de conjugare sau de creştere în lungime şi celulele lor proliferează numai în partea dinspre diafiză. Cînd creşterea în lungime s-a terminat, în jurul

vîrstei de 20—25 de ani cartilajele de creştere sînt înlocuite de os şi epifizele se sudează cu diafiză. Procesele de osificare încetinesc progresiv dar nu se opresc niciodată. Sub acţiunea unor factori mecanici şi inflamatori se pot intensifica, aşa cum se în-tîmplă în cazul reparării oaselor de la nivelul unei fracturi. Dezvoltarea şi creşterea oaselor este strîns legată de secreţia hormonului hipofizar de creştere, de hormonii tiroidieni, de unele enzime cu rol în calcifierea oaselor, de vitaminele A, C, D etc.

S2 2. Alcătuirea scheletului
Oasele, în număr de 223, legate între ele prin articulaţii, alcătuiesc scheletul (fig. 27). Ele se grupează în: scheletul capului, scheletul trunchiului şi scheletul membrelor. Cea mai mare parte sînt perechi, cele neperechi fiind aşezate în planul de simetrie bilaterală a corpului.

2.1 Scheletul capului
Este alcătuit din 22 oase dintre care 8 formeaza craniul cerebral (neurocraniul) ce conţine encefalul, iar 14 formează craniul visceral sau fetei. Craniul cerebral, cu capacitate-medie de 1400-1500 cm3, are forma unui ovoid cu partea posterioară mai voluminoasă şi prezintă o bază şi o boltă. Dintre oasele ca-re-1 alcătuiesc, 4 sunt mediane si neperechi: frontal, etmoid, sfenoid, şi occipital, iar 4 sunt perechi si asezate lateral: oasele temporale şi parietale (fig. 28).

Fig. 27 — Vedere de ansamblu a scheletului uman.

Osul occipital are o porţiune verticală şi una orizontală care înconjură orificiul occipital; prin acesta canalul vertebral se continuă cu cutia craniană. Pe porţiunea orizontală se găsesc 2 condili occipitali, prin care se face articulaţia cu prima vertebră cervicală — atlas.

S3

3. Scheletul trunchiului
Scheletul trunchiului este format din coloana vertebrală (şira spinării), sternul, coastele, pelvisul (bazinul) şi articulaţiile dintre ele. Din cauza legăturilor funcţionale pe care le are cu membrele inferioare, pelvisul va fi studiat împreună cu acestea. 3.1 Coloana vertebrală (fig. 31) Este scheletul axial situat în planul median posterior al corpului. în alcătuirea ei intră 33—34 vertebre. Vertebra tip are două componente: -una anterioară, corpul, având forma aproape cilindrică -şi una posterioară — arcul vertebral, deli-mitându-se între acestea orificiul vertebral. Arcul este legat de corpul vertebrei prin doi pediculi vertebrali, iar între corpurile vertebrale să găsesc discurile inter vertebrale, formaţiuni fibro-cartilaginoase, care articulează corpurile vertebrale şi permit îndoirea coloanei vertebrale.Prin suprapunerea orificiilor vertebrale se formează canalul vertebral ce adăposteşte măduva spinării. Arcul vertebral şi pediculii prezintă proeminenţe numite apofize; Există două feluri de apofize: - unele servesc pentru inserţia muşchilor; astfel sînt: o apofiză spinoasă, situată dorsal şi două apofize transverse, situate lateral ; - altele servesc articulaţia corpurilor vertebrelor între ele — apofize articulare — şi sunt situate pe părţile laterale ale arcului, două superioare şi două inferioare.

Atlasul Regiunea cervicală

Regiunea toracală

Regiunea lombară Promontoriul Regiunea sacrală Regiunea coccigiană

Fig. 32_A — Diferite tipuri de vertebre : a — atlas; b
— axis; c — vertebră cervicală

Fig. 31 — Coloana vertebrală. Marginea superioară şi cea inferioară a fiecărui pedicul prezintă cîte o adâncitură. Prin suprapunerea celor două adîncituri de la arcurile a două vertebre succesive se formează de fiecare parte cîte un orificiu inter vertebral, prin care ies nervii spinali. Între vertebrele ce alcătuiesc regiunile coloanei vertebrale există unele deosebiri (fig. 32). Astfel, primele două vertebre ale regiunii cervicale (7) prezintă modificări determinate de articulaţia craniului la coloana vertebrală. Prima vertebră numită atlas nu are corp; este de formă inelară. Pe ea se fixează, în două cavităţi articulare, cei doi condili occipitali. A doua vertebră numită axis prezintă pe faţa superioară a corpului său o proeminenţă numită dinte, care pătrunde în partea anterioară a inelului atlasului. In mişcarea de rotire a capului, craniul împreună cu atlasul se roteşte în jurul dintelui axisului.

Fig. 32_B — Diferite tipuri de vertebre : d — vertebră toracală; e — vertebră lombară; f —
sacrum; g — coccis.

3.2

Vertebrele toracale (12) prezintă pe părţile laterale ale corpului faţete de articulare pentru coaste, două superioare şi două inferioare. Vertebrele lombare (5) sînt cele mai voluminoase, iar apofizele transverse lipsesc. Se găsesc în schimb nişte apofize care reprezintă resturi de coaste. Regiunea sacrală are cele 5 vertebre sudate, formînd osul sacrum. Faţa pos-terioară, convexă, a osului sacrum este prevăzută cu creste rezultate din fuzionarea apofizelor vertebrelor sacrale. Pe faţa anterioară şi posterioară se văd 4 perechi de orificii prin care ies ramurile nervilor sacrali. Pe laturi, osul sacrum se articulează cu oasele coxale. Coccisul este un os mic rezultat din fuzionarea a 4—5 vertebre coccigiene; el reprezintă un vestigiu al cozii. Coloana vertebrală prezintă, în plan sagital, 4 curburi: — curburile fiziologice: cervicală, toracală, lombară, sacrală, iar în plan frontal o uşoară curbură laterală la nivelul membrului superior care, pentru dreptaci este orientată cu convexitatea spre dreapta, iar pentru stîngaci cu convexitatea spre stînga. Aceste curburi corespund unor necesităţi mecanice, de susţinere a capului, toracelui şi abdomenului, precum şi necesităţii de a amortiza loviturile primite în talpă în timpul mersului, care astfel se reduc şi nu se pot propaga pînă la masa nervoasă din craniu. De asemenea, curburile uşurează menţinerea poziţiei de echilibru şi determină rezistenţa la presiune mai mult decît dacă coloana vertebrală s-ar prezenta ca o tijă dreaptă. Sternul (fig. 33) este un os lat, median şi impar, situat în partea anterioară a toracelui. De partea superioară mai lăţită se articulează claviculele, iar pe marginile laterale prezintă 7 feţe articulare în care se prind primele 7 perechi de coaste; segmentul său inferior, numit apendice xifoidian, rămâne multă vreme cartilaginos. Primele 7 perechi sînt coaste adevărate, următoarele 3 perechi sînt coaste false. Ultimele 2 perechi nu ajung la stern, neavînd cartilaje costale; ele se numesc flotante (libere). Fiecare coastă se articulează dorsal cu 2 corpuri vertebrale alăturate şi cu apofiza transversă a vertebrei corespunzătoare ca număr. Porţiunea toracală a coloanei vertebrale împreună cu sternul şi coastele alcătuiesc cutia toracică ce este separată de abdomen prin diafragmă. Ea prezintă 3 diametre; longitudinal, transversal şi antero-poste-rior, care se modifică în timpul mişcării respiratorii.

S4 4. Scheletul membrelor
4.1 Scheletul membrelor superioare (fig. 33) este format din 2 părţi: a) Centura scapulară. este partea care leagă membrul superior de tor ace şi este formată din cîte două oase de fiecare parte: clavicula, situată anterior şi scapula , (omoplatul), situată posterior. Spre deosebire de alte vertebrate, la om osul coracoid este sudat cu corpul scapulei. b) Partea liberă sau membrul superior propriu-zis are 3 segmente: braţul, antebraţul şi mâna. Scheletul braţului este alcătuit din humerus; Scheletul antebraţului este format din 2 oase: radius şi ulna (cubitus). Aceste două oase sînt solidarizate între ele printr-o membrană conjunctivă puternică — membrana interosoasă. Scheletul mâinii este constituit din oasele carpiene, metacarpiene şi falange. Oasele carpiene în număr de 8 sînt oase .scurte, aşezate pe două rânduri. Ele formează un jgheab deschis spre palmă, prin care trec tendoanele, vasele de sînge şi nervii, dinspre antebraţ spre mînă.

Fig. 33 — Oasele toracelui, centurii scapulare şi membrului superior: a— m — coaste.

4.2 Scheletul membrelor inferioare (fig. 34) este format, de asemenea din 2 părţi:

a) Centura pelviană formată dintr-un singur os — osul coxal — , de fiecare parte care provine din sudarea a trei oase primitive ilion, ischion şi pubis. Cele două oase coxale se articulează posterior cu sacrum şi anterior, între ele, la nivelul simfizei pubiene. Împreună formează pelvisul (bazinul), care la femeie este mai larg şi mai scund. b) Scheletul membrului inferior liber (fig. 34) format din scheletul coapsei, al gambei şi al piciorului. -Scheletul coapsei este alcătuit din femur, cel mai lung os din corp. In partea anterioară a genunchiului se găseşte rotula. Este de forma unei lentile plan-convexe şi cuprinsă în grosimea tendonului unui muşchi numit cvadriceps. -Scheletul gambei este format din 2 oase fibula (peroneul) şi tibia, legate între ele, ca şi la antebraţ, printr-o membrana interosoasă. -Scheletul piciorului este format din oasele tarsiene, în număr de 7 (dintre acestea cităm două: as-tragalul ce formează glezna şi cal-caneul — osul călcâiului), oasele me-tatarsiene şi falangele. Piciorul, adaptat pentru staţiunea bipedă, are o construcţie în boltă atît în sens longitudinal cît şi în sens transversal. In acest mod greutatea corpului este distribuită prin aceste bolţi către punctele de sprijin ale piciorului pe sol. Aceasta, împreună cu existenţa pieselor osoase mici articulate, asigură elasticitatea necesară pentru diferitele faze ale mişcării.

Fig. 34 — Oasele centurii pelviene şi ale membrului inferior.

4.3 Articulaţiile
Oasele sînt legate între ele prin articulaţii. După gradul de mobilitate posibilă între oasele care alcătuiesc o articulaţie, acestea se împart în: Sinartrozele sunt articulaţii în care nu este posibilă mobilitatea. între oasele ce se articulează se interpune un strat de ţesut conjunctiv cartilaginos sau osos.

deci nu au cavitate articulară. Există suturi, în care oasele se fixează prin dinţaturi ce se întrepătrund (suturi dinţate) ca la oasele parietale ale cutiei craniene. La naştere, la locul de întîlnire dintre oasele parietale cu frontalul şi respectiv cu occipitalul, se găsesc spaţii membranoase numite fontanele (anterioară şi posterioară). în primele 6 luni de viaţă se închide fontanela posterioară, iar cea anterioară, în jur de 2 ani. Ele servesc pentru sporirea dimensiunilor bolţii craniene. În alte locuri, marginile oaselor sînt lipsite de dinţi, subţiate şi trecute unele peste altele ca nişte solzi (suturi solzoase) aşa cum este sutura dintre solzul osului temporal şi osul parietal. Diartrozele sunt articulaţii mobile. Cele cu mobilitate redusă se numesc amfiartroze. La nivelul lor, între oasele ce se articulează se interpune o formaţiune fibrocartilaginoasă (exemplu: articulaţiile dintre corpurile vertebrale, între care se intercalează discurile intervertebrale). Deşi mobilitatea dintre două vertebre este redusă, totuşi, prin însumarea mişcărilor tuturor vertebrelor, coloana, în

ansamblu, poate executa mişcări complexe şi de amplitudine variată. Vertebrele dorsale sunt foarte puţin mobile, iar cele sacrale sînt complet imobile fiind sudate; ele formează un os unic.

Sinovială Ligament Menisc Cavitate articulară

Capsulă articulară Cartilaj articular

Fig. 35 — Schema unei articulaţii mobile.

Articulaţiile cu mobilitate mare se numesc artrodii (fig. 35). În componenţa unei artrodii intră: feţele articulare ale oaselor, care sînt acoperite cu un cartilaj articular. De asemenea, oasele sînt legate între ele prin capsula articulară, de constituţie fibroasă, căptuşită pe faţa internă cu o pătură subţire de celule care formează membrana sinovială. Aceasta secretă un lichid numit sinovie ce înlesneşte alunecarea suprafeţelor osoase. Între oase şi capsulă se găseşte cavitatea articulară. Capsula este întărită de fascicule de ţesut conjunctiv fibros, foarte puternice, numite ligamente. Când între capetele osoase ce se articulează există nepotriviri de formă (de ex. la genunchi, articulaţia temporo-mandi-bulară şi cea sterno-clavi-culară) se interpun formaţiuni fibrocartilaginoase numite meniscuri şi discuri, care corijează aceste nepotriviri. Mişcările de la nivelul articulaţiilor mobile sînt, în principiu, mişcări de alunecare şi rotaţie. Prin efectuarea unor mişcări forţate, în articulaţii se pot produce întinderi şi, uneori, smulgeri de ligamente, care caracterizează entorsele. Tratamentul lor constă în aplicarea de bandaje compresive. În cazuri mai grave oasele care participă pot părăsi raporturile lor normale, rup capsula şi ies din articulaţie. în acest caz avem de-a face cu o luxaţie. Ele se pot reduce prin manevre manuale sau chirurgicale, care aduc oasele în poziţia normală.

S5 5. Noţiuni de fiziologia oaselor .
Compoziţia chimică a ţesutului osos este reprezentată schematic astfel: - apă 20—25% şi reziduu uscat 75—80%. - din reziduul uscat numai 40% este substanţă organică, 60% fiind substanţe anorganice. - substanţa organică este reprezentată, în cea mai mare parte dintr-o proteină cu molecula complexă numită oseină. - substanţele anorganice sînt reprezentate, alături de apă, de către sărurile minerale, dintre care poziţia centrală o ocupă fosfaţii de calciu ce se află într-un permanent schimb cu ionii de Ga şi P din sânge.

5.1 Metabolismul oaselor este reprezentat de totalitatea proceselor chimice care stau la baza formării şi distrugerii ţesutului osos. Procesele metabolice se desfăşoară sub acţiunea catalitică a enzimelor elaborate de celulele osoase. Procesul de formare a sărurilor minerale complexe, din elementele chimice aduse de sînge şi depunerea lor în oase se numeşte mineralizare. Desfacerea sărurilor minerale complexe insolubile, în forme simple, solubile şi trecerea lor în sînge poartă numele de demineralizare. Între procesele de mineralizare şi demineralizare este, în cazuri normale, un echilibru dinamic, asigurîndu-se astfel integritatea structurii şi funcţiei ţesutului osos. Metabolismul oaselor este foarte complex şi strîns legat de procesele metabolice din întregul organism şi în special de echilibrul fosfocalcic. Acest echilibru nu poate fi înţeles decît dacă ştim că fosforul şi calciul se găsesc în organism, în cea mai mare parte sub formă de săruri insolubile (în oase şi dinţi) şi în foarte mici cantităţi în formă solubilă (în lichidele din corp). Concentraţia lor în sînge poartă numele de calcemie şi respectiv fosfotemie; ea reprezintă o valoare relativ constantă. Echilibrul fosfocalcic se stabileşte intre cantitatea de fosfor şi calciu absorbit la nivelul intestinului subţire şi o mică parte provenită din substanţa osoasă, pe de o parte, şi eliminarea lor la nivelul rinichiului
prin urină, pe de altă parte. Ori de cîte ori absorbţia calciului la nivelul intestinal este insuficientă, sau eliminarea prin urină este crescută, organismul îşi asigură concentraţia lichidelor sale prin intensificarea procesului de demineralizare a substanţei osoase şi invers. Aceasta presupune controlul riguros al echilibrului fosfocalcic, control exercitat pe cale sanguină (cale humorală) de către hormonii glandelor cu secreţie internă. Glandele cu secreţie internă, care intervin în reglarea echilibrului fosfo-calcic sunt: paratiroidele prin hormonul lor — parathormon — şi tiroida prin hormonul calcitonina. Parthormonul creşte eliminarea fosfaţilor prin urină şi mobilizează calciul din oase. Calcitonina are acţiune antagonică parathormo-nului. Cantitatea de hormoni secretaţi este în funcţie de concentraţia calciului în sînge. Creşterea calciului sanguin produce scăderea secreţiei de parathormon; invers, scăderea calciului sanguin stimulează producerea de parathormon. În menţinerea echilibrului fosfocalcic un rol important revine vitaminei D. Aceasta controlează absorbţia calciului la nivelul intestinului subţire şi influenţează pozitiv procesele metabolice la nivelul oaselor. 5.2 Rolul ţesutului osos în organism. Ţesutul osos, alcătuind aparatul de susţi-nere a organismului, îndeplineşte în acelaşi timp rol de protecţie şi rezistentă, face parte din aparatul de locomoţie şi reprezintă principalul depozit de minerale din organism. Structura şi compoziţia ţesutului osos, ca şi structura şi arhitectonica diferitelor piese care alcătuiesc scheletul, sînt perfect adaptate acestor funcţii. 1. Alcătuirea chimică a ţesutului osos se caracterizează printr-o cantitate mică de apă şi un bogat conţinut în săruri minerale, ceea ce conferă acestui ţesut duritatea necesară şi rolul de aparat de susţinere. 2. Prin rezistenţa pe care o oferă ţesutul osos, cutia toracică protejează or ganele de importanţă vitală, ca inima şi plămînii , iar cutia craniană , creierul (rol de apărare). 3. Oasele formează componenta pasivă a aparatului de locomoţie pusă în mişcare prin contracţiile muşchilor. 4. Ca depozit de minerale un rol deosebit îl joacă ţesutul osos în menţinerea echilibrului fosforului şi calciului. 5. Prin măduva roşie oasele generează o mare parte a elementelor figurate din sînge. 5.3 Deficienţele morfofuncţionale ale sistemului osos. Acestea trebuie căutate în primul rând în tulburări ale metabolismului osos, în special în procesul de mineralizare şi demineralizare, care la rîndul său, aşa cum am arătat, se află sub influenţa activităţii hormonale şi vitaminice. Când secreţia glandelor paratiroide este prea intensă (hiperseereţia) hormonul în exces mobilizează calciul din oase şi se produce rarefierea ţesutului osos. Oasele devenind fragile sînt predispuse la fracturi. Sunt binecunoscute şi consecinţele deficitului în vitamina D. Acesta duce, Ia adult, la diminuarea procesului de mineralizare a oaselor, boală numită oşteo-malatie, iar la copii la boala cunoscută sub numele de rahitism.

Rahitismul poate apărea, fie din cauza unui aport insuficient de vitamină D în alimentaţie, fie prin lipsa de expunere la razele solare. Regiunile tropicale sînt lipsite de rahitism. Boala produce tulburări complexe, iar sistemul osos este în primul rînd afectat. Se produc deformări mai ales ale oaselor membrelor inferioare (fig. 36, Ab). Rahitismul se vindecă prin administrarea de vitamină D, prin expunerea la soare, în special în climatul marin şi prin administrarea sărurilor de calciu. În afară de factorii hormonali şi vitaminici, sînt şi alţi factori care pot acţiona asupra structurii şi funcţiei osului. Aşa de exemplu, deformările pot apărea ca o consecinţă a poziţiei defectuoase a corpului în timpul lucrului, iar la şcolari ca urmare a poziţiei necorespunzătoare în timpul scrisului (scolioză, fig. 36, Aa). Integritatea anatomică a oaselor poate fi compromisă prin factori externi, cum sînt loviturile puternice care duc la fracturi. Oasele lungi sînt în special expuse fracturilor, ele se pot rupe în două sau mai multe fragmente care se pot aduce în poziţia normală. Cu ajutorul aparatului gipsat se realizează imobilizarea care favorizează consolidarea fracturii (fig. 36, B). Turtirea bolţii tarsiene dă naştere deformaţiei numită picior, care ia contact cu solul pe toată lărgimea sa. Se corectează cu aparate ortopedice care introduse în încălţăminte, menţin bolta.

Fig. 36 — Deformări ale coloanei vertebrale şi ale oaselor gambei: A — scolioză (a), rahitism (b); B — imobilizarea unei fracturi (a) dublă fractură de tibie şi fibulă (b).

Aceasta, ca şi modificările diurne ale curburilor fiziologice ale coloanei vertebrale, se datoreşte staţiunii verticale şi gravitaţiei. Animalele patrupede nu prezintă aceste modificări. Talia omului diferă în cursul unei zile, în special la cei care stau mult timp în picioare, din cauza tasării discurilor intervertebrale sub greutatea trunchiului şi din cauza turtirii bolţii piciorului. Acestea revin la normal în timpul nopţii. Dimineaţa omul este mai lung decît seara cu 2— 3 cm.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful