P. 1
TeoriaComunicarii

TeoriaComunicarii

|Views: 32|Likes:
Published by Florin Surugiu

More info:

Published by: Florin Surugiu on Nov 04, 2010
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

11/05/2011

pdf

text

original

„Toate popoarele de pe pământ, în ciuda diversităţii idiomurilor, vorbesc unul şi
acelaşi limbaj“, susţine Beauzée. Toate limbile au un fundament comun, o raţiune
fondatoare comună, datorită faptului că servesc aceluiaşi scop: semnificării prin in-
termediul limbii, transmiterii gândurilor personale unor altor oameni.
Vorbirea este o oglindă, uneori o fereastră, a noastră, a eului, a persoanei. Per-
soana nu apare numai în hainele care înveşmântează corpul nostru, ci şi în cuvintele
care îmbracă ceea ce dorim să comunicăm.

Teoria comunicării

60

Limbaj – desemnează ceea ce este comun în modul în care toate fiinţele omeneşti
folosesc cuvântul sau scrisul. Este un cuvânt folosit mai ales la singular; el reprezintă o
aptitudine care este singulară în lumea animală; îl putem defini drept orice sistem sau
ansamblu de semne care permite exprimarea sau comunicarea; în sens strict, repre-
zintă o instituţie universală şi specifică umanităţii, care comportă caracteristici proprii.
Limbă – (sens comun) – produs social particular al facultăţii limbajului, ansamblu
de convenţii necesare comunicării, schimbului de informaţii, adoptate în mod mai
mult sau mai puţin convenţional de către vorbitorii unei societăţi, pentru exercitarea
acestei funcţii prin vorbire.
Dacă limbajul este facultatea sau aptitudinea de a construi un sistem de semne,
intraductibil sau universal, limba este instrumentul de comunicare propriu unei co-
munităţi umane. Limbile, ca expresii particulare, ca realizări conjuncturale ale limba-
jului, sunt susceptibile de a fi traduse.
Vorbirea – actul prin care se exercită funcţia lingvistică; vorbirea într-o limbă este
activitatea de codare, iar ascultarea este activitatea de decodare a comunicării.

Info

Distincţia dintre limbă şi vorbire constituie, după cum se ştie, dihotomia saussuriană primordială că-
reia i se subordonează toate celelalte opoziţii evidenţiate de lingvistica structurală. Pentru Saussure, limba
constituie un sistem existent în mod virtual în conştiinţa unei comunităţi umane determinate sub forma
unui ansamblu de reguli şi convenţii acceptate tacit de membrii corpului social, care le permite acestora
exercitarea facultăţilor limbajului. Actualizarea limbii se realizează sub forma vorbirii, ce constituie la-
tura concretă, de manifestare practică a posibilităţilor lingvistice ale indivizilor. Aceeaşi distincţie se regă-
seşte sub o terminologie diferită la mai toţi lingviştii structuralişti (schemă/uzaj la Hjelmsev, competenţă/
performanţă la Chomsky).

Sistem de semne – unităţi convenţionale, abstracte, care prin combinare pot forma
unităţi semantice, cuvinte cu semnificaţie, expresii cu sens; sensul intrinsec al lor nu
este altul decât referenţialitatea lor.

Codul lingvistic – limba – este necesar atât emiţătorului, cât şi receptorului, pentru
a realiza comunicarea. El constă într-o multitudine de semne izolate, care se pot
asocia pentru a desemna un referent, dintr-un set de reguli după care se face asocierea
acestor designatori pentru a exprima o imagine mentală, o reprezentare. Organizarea
semnelor şi combinarea sensurilor lor ţin de sintaxa propoziţiei sau a frazei. Practicile
discursive – tipuri de organizare ale comunicării – reprezintă utilizarea limbii în
vorbire. Actul enunţării, al vorbirii, presupune recurgerea la semnificant şi
semnificat, entităţi statice ale codului lingvistic.
Pentru a reuşi, comunicarea între indivizi are nevoie de înţelegerea codului.
Vorbirea este un act individual, pe când limba este un fenomen social, de grup.
„Jocurile de vorbire“ (L. Wittgenstein) consacră sensul folosirii unor expresii în
conformitate cu întrebuinţarea lor. Semnificaţiile termenilor unei limbi se regăsesc în
dicţionare. Fiecare vorbitor are pentru un termen una sau mai multe semnificaţii.
Aşadar, fiecare vorbitor are un dicţionar propriu pentru limba/limbile pe care o/le

Teoria proceselor de comunicare

61

vorbeşte. Sensurile cuvintelor se pot schimba, în funcţie de interpretările care apar în
cursul comunicării. Aşa se face că unii vorbitori pot folosi cuvintele cu sensuri gre-
şite, false (adică neconforme cu sensul de dicţionar sau cu cel atribuit de grupul
social în a cărui limbă se exprimă).
De aceea, N. Chomsky găseşte de cuviinţă să facă distincţia dintre competenţa
lingvistică şi performanţa lingvistică.

Competenţa lingvistică – este dată de ansamblul posibilităţilor pe care le are un
subiect vorbitor al unei limbi în ceea ce priveşte capacitatea de a construi şi de a
recunoaşte fraze corecte din punct de vedere gramatical, de a le interpreta pe cele cu
sens şi de a le identifica pe cele ambigue dintr-o anumită limbă.

Performanţele lingvistice ale vorbitorului unei limbi nu ţin neapărat de compe-
tenţele lingvistice pe care le poate demonstra, ci de capacitatea de a pune „în joc“
zestrea acumulată de termeni (semnificanţi) şi complexul de reguli pentru a obţine
sensuri noi. Performanţele lingvistice mai reclamă şi ansamblul cunoştinţelor despre
lume ale subiectului şi o anumită practică în abordarea şi gestionarea relaţiilor inter-
umane, care pot funcţiona independent de competenţa lingvistică.
O altă distincţie care se face în acest domeniu este cea între limbă şi discurs. Aici
discursul joacă un rol analog vorbirii, atât doar că e vorba de o vorbire specializată.
Specializarea implicată este datorată relaţiei specifice care se stabileşte în cadrul
discursului între sens şi efect de sens. Dacă în cazul vorbirii, termenilor (cuvintelor) li
se puteau atribui mai multe sensuri, fiind la latitudinea interlocutorilor să aleagă
sensul care le convine sau cel pe care-l cunosc, în cazul discursului se pleacă de la
asumţia că, în pofida infinităţii de valori ale unui termen, unei unităţi de semnificaţie
minimale îi corespunde un sens şi numai unul.

Info

Limbă şi gândire

În lingvistică, o teorie foarte larg acceptată afirmă, cu argumente puternice, că o limbă impune gân-

dirii o organizare originală.

Saussure (apud Cristian Baylon, Xavier Mignot, Comunicarea) consideră că, fără limbaj, gândirea ar
rămâne o nebuloasă dezorganizată: doar el permite gândirii să se organizeze. Cum nu există un limbaj în
sine, ci doar limbi multiple şi diferite, gândirea unui individ rămâne într-o largă măsură dependentă de
limba pe care a învăţat-o. Formulei celebre a lui Humboldt, potrivit căreia o limbă este „o viziune a
lumii“ (Weltanschauung) îi răspunde, în definiţia lui Martinet, o afirmaţie orientată în acelaşi sens: limba
este calificată drept „instrument de comunicare în funcţie de care experienţa umană se analizează, în mod
diferit de la o comunitate la alta…“ Toate acestea contrazic opinia generală, dar complet falsă, potrivit
căreia diversitatea limbilor se reduce la o diversitate de etichete sau de semnale, legate de semnificaţii
invariabile care ar reflecta direct realitatea.
Limba are anumite funcţiuni, are o anumită utilizare. Printre aceste funcţiuni, specialiştii consideră ca
predominantă fie funcţia de comunicare, fie funcţia de reprezentare. Aceasta se explică foarte uşor: cele
două sunt legate, după cum s-a constatat încă din Evul Mediu. Gândirea devine comunicabilă doar pentru
că limba permite să se afecteze semnale unor elemente de gândire, deci sensului. Şi necesităţile comu-
nicării, în mod reciproc, conduc la obligaţia de a se pune ordine în gândire. Aceasta nu se întâmplă doar

Teoria comunicării

62

în momentul în care ne exprimăm. De achiziţia unei limbi, fie în primii ani de viaţă, fie mai târziu, se
leagă cu siguranţă o structurare specifică a gândirii care, fără să o limiteze la tipare rigide şi definitive, îi
permit să corespundă gândirii celuilalt, multiplicând în acelaşi timp posibilităţile de îmbogăţire.
Chiar dacă în ansamblu lingviştii sunt de acord asupra faptului că limba influenţează gândirea, opinia
lor variază asupra profunzimii acestei influenţe. Pentru unii – ipoteză afirmată de Humboldt-Sapir-
Whorf, decupajul semantic astfel indus de o limbă este în întregime original, în aşa fel încât între două
decupaje ţinând de două limbi diferite nu există multe puncte comune. Pentru alţii, universul semantic al
umanităţii conservă o anumită unitate, limbile nu sunt în întregime ireductibile unele faţă de celelalte.
Dacă ar fi altfel, cum ar fi posibile traducerile?

Realizaţi un eseu având ca temă relaţia limbă – gândire şi modul în care această
relaţie influenţează raporturile de comunicare între culturi diferite sau între
indivizi ce aparţin unor culturi diferite. Un posibil punct pe plecare îl poate
constitui o experienţă personală ce exemplifică aceste raporturi.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->