P. 1
SA INVATAM ISTORIA CU NICOLAE IORGA

SA INVATAM ISTORIA CU NICOLAE IORGA

|Views: 1,581|Likes:
Published by Danilovici
ISTORIE
ISTORIE

More info:

Published by: Danilovici on Jul 25, 2008
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

05/09/2014

pdf

text

original

Abordări istoriografice :răscoala seimenilor şi dorobanţilor din Ţara Românească (1655) Ştefan Aftodor Finalitatea unui demers istoric

, analizat în structura sa conceptuală, este rezultatul unei sume de factori, pornind de la posibilităţile de informare, realizările din respectivul domeniu sau de motivaţiile ideologice! Acest ultim fapt a determinat în istoriografia românească un proces de denaturare în care evenimentul istoric a fost falsificat, sau au fost exacerbate unele trăsături minore, tocmai pentru că ele „demonstrau” linia doctrinei chemate să releve adevărul absolut. Tema de mai sus ilustrează, ca un studiu de caz, modul în care a evoluat abordarea unui eveniment din istoria românilor! Dintr-un început se poate afirma că problematica, în abordarea ei metodologică, a cunoscut două etape principale în istoriografia românească: prima reprezentată de studiile de istoricilor formaţi până ; a doua este reprezentată de cercetările din perioada comunistă.1 Mişcarea declanşată la sfârşitul domniei lui Matei Basarab(1653-1654), de nemulţumirile slujitorilor, mai cu seamă de cele ale seimenilor şi care a degenerat într-un mod fără precedent în primii ani ai domniei lui Constantin Şerban(1654-1658), a fost abordată spre cercetare de istorici încă de la începutul istoriografie moderne, primul care se opreşte serios asupra sa fiind E. Hurmuzaki, în „Fragmente din istoria românilor”,2 urmat apoi de A. D. Xenopol, care acordă acestei teme câteva pagini în lucrarea sa dedicată istoriei românilor. 3 Ambii istorici, ce şi-au scris operele în ultima parte a secolului al XIX-lea, prezintă sumar evenimentele, bazându-se pe sursele reprezentate mai ales de cronicele Ţării Româneşti şi Moldovei.4 Caracterul analitic al cercetării celor doi istorici este determinat, aşadar, de disponibilitatea informativă, relativă în acea perioadă. Prezentarea lui A.D. Xenopol este mai degrabă preocupată să informeze asupra evenimentelor propriu-zise. Totuşi, istoricul consideră că această mişcare a fost generată, la sfârşitul domniei lui Matei Basarab, de neplata lefurilor(p.157), iar apoi de tentativa de reformare a sistemului de către Constantin Şerban, la sfatului sfetnicilor săi dar şi că a fost îndreptată asupra boierimii, care a suportat toate efectele dezlănţuirii furiei mercenarilor şi slujitorilor. De altfel, toţi istoricii importanţi din prima

1

Din păcate după 1989 această tema nu a mai fost abordată decât tangenţial în istoriografia românească. Într-n scurt studiu , Noi “avvisi” din Veneţia relative la istoria românilor în veacul al XVII-lea, în SMIM, XVII, 1999, Cristian Luca scria : “ Revolta ce a cuprins Ţara Românească în intervalul februarie-iunie 1655 este cunoscută în istoriografia românească, din punct de vedere terminologic, ca Răscoala seimenilor.....Seimenilor răsculaţi împotriva domnului Ţării Româneşti, Constantin Şerban, care dorea să întrerupă menţinerea acestora, atât de costisitor financiar, în rândul oştirii muntene, li s-au alăturat călăraşii, dărăbaniiţii un număr de ţărani şi orăşeni, într-o virulentă reacţie antinobiliară motivată de presupusa influenţare a hotărârilor voievodului de către o parte a boierimii”(p.35). De remarcat că autorul citează la notă doar două studii, mai exact cele care s-au străduit să demonstreze caracterul luptei de clasă, al acestei mişcări. Un motiv care ne-a determinat să împărţim abordarea tematică în doar două etape, şi nu trei cum ar fost firesc, a fost dat de faptul că nu există actualmente o pozitie nouă, ci mai degrabă o ajustare la realităţile anilor ‘90 a unui punct de vedere format în anii ’60, dar cea mai atentă cercetare o datorăm lui Constantin Reyachevici asupra opiniilor căruia ne vom opri în paginile următoare. 2 Eudoxiu Hurmuzachi, Fragmente din istoria românilor, tom III,Bucureşti,1900. De precizat că primul studiu a fost în limba germană(Fragmente zur Geschicte der Rumänen) si a apărut în anul 1884! 3 A.D. Xenopol, Istoria Românilor din Dacia Traiană, vol IV, Editia a IV-a, Bucureşti,Editura Enciclopedică,1993, p.158-162. 4 Dintre izvoarele care cuprind şi relatarea evenimentelor din 1655 amintim mai cu seamă :Istoria Ţării Româneşti 1290-1690.Letopiseţul cantacuzinesc, ed.C.Grecescu şi D.Simionescu, Bucureşti,1963; Radu Popescu, Istoriile domnilor Ţării Româneşti, ed.C.Grecescu, Bucureşti, 1963; G.Kraus, Cronica Transilvaniei 1608-1665, ed.Gh.Duzinchevici şi E.Reus-Mârza, Bucureşti, 1965.

jumătate a secolului XX au tratat această mişcare: N.Iorga5, N.C. Bejenaru,6 V. Motogna7, Gh. I. Brătianu, Ilie Minea8, P.P.Panaitescu, C.C. Giurescu sau Al. V. Boldur. Nicolae Iorga este cel care acordă cea mai mare atenţie acestei probleme, fapt ilustrat prin realizarea unui studiu special legat de revolta slujitorilor din Ţara Românească. Marele istoric român aduce acestei teme şi contribuţii documentare, în volume diferite.9 După lectura studiului special al acestei teme se poate aprecia că N. Iorga are mai valoroasă contribuţie la cunoaşterea mişcării slujitorilor, raportat la perioada amintită. Ca şi ceilalţi istorici, N.Iorga narează episoadele esentiale ale răzmeriţei slujitorilor, de la sfârşitul domniei lui Matei Basarab şi de la începutul celei ale lui Constantin Şerban. Interesantă este observatia conform căreia:”între străini şi dorobanţi, oamenii de ţară, se făcuseră încuscriri, aşa încât ei lucrau ca un singur corp „politic”.”10 În schimb studiul lui L. Demeny11, Cu privire la caracterul răscoalei din 1655 în Ţara Românească, se înscrie în etapa care tratează mişcarea slujitorilor dintr-o perspectivă mult schimbată, în acord cu „noile curente” din istoriografia românească a perioadei comuniste. Bineînţeles, în spiritul luptei de clasă. De fapt, autorul urmăreşte în construcţia istorică să dovedească netemeinicia concluziilor la care au ajuns „istoricii burghezi”, precum A.D. Xenopol, N. Iorga , Ilie Minea sau N.C. Bejenaru, acuzaţi de „modul unilateral şi neştiinţific”(p.311) în cercetarea acestei probleme şi să „releve” marele „adevăr” necunoscut până atunci : răscoala seimenilor şi dorobanţilor a fost de fapt o puternică mişcare populară cu un caracter antifeudal şi antiotoman.(p.311). Pentru a-şi justifica ipotezele L. Demeny face o trecere în revistă a realizărilor cercetărilor „efectuate în anii regimului democrat popular”,care lămuresc cauzele răscoalei din 1655 prin „exploatarea boierească şi bisericească foarte apăsătoare”, prin fiscalitatea excesivă, ce au determinat „profunde nemulţumiri” ale maselor populare, ce vor da evenimentelor din 1655 „un pronunţat caracter social, antiboieresc, antifeudal şi în acelaşi timp, antiotoman”(p.314). Iată cum L. Demeny transforma răscoala slujitorilor în „mişcare populară”. De fapt, autorul denaturează caracterul mişcării din 1655 prin reliefarea unor efecte produse de aceasta, pe fondul unor realităţi social-economice şi politice analizate din perspectiva epocii în care trăia. Practic avem o dezechilibrare conceptuală periculoasă pentru înţelegerea evenimentelor petrecute în anii 1654-1655, deosebit de complexe prin cauzele, caracterul şi consecinţele lor. De altfel, autorul susmenţionat, alături de Lidia Demeny şi Nicolae Stoicescu semnează cea mai amplă lucrare dedicată evenimentelor din 1655.12 Sunt reluate şi în această lucrare criticile la adresa „istoricilor burghezi”!13 Astfel, lui N.Iorga i se reproşează că „este de parte
5

Marele istoric român s-a preocupat în mai multe rânduri de această temă. Cea mai importantă contribuţie a sa legată de această temă rămâne Răscoala seimenilor împotriva lui Matei Basarab, AARSMI, tom XXXIII,19101911, dar tratarea evenimentelor din anii 1653-1655 se regăseşte şi în lucrări cu caracter precum : Istoria românilor pentru poporulu românesc, Vălenii de Munte, 1908; Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria, vol. I până la mişcarea lui Horea, Bucureşti, 1915; Istoria armatei româneşti, Bucureşti,1930; Istoria românilor, vol.VI,Monarhii, volum îngrijit de Ştefan Andreescu,Bucureşti, Editura Enciclopedică,2000; Tot marelui istoric se datorează cele mai semnificative documente legate de această problemă, ce au fost publicate în Studii şi documente cu privire la istoria românilor, vol. IV,V şi IX, Bucureşti,1905. 6 N.C.Bejenaru, Constantin Şerban înainte de domnie în „Arhiva”, 1924,nr.1, p.14-26. 7 V.Motogna, Epoca lui Matei Basarab şi Vasile Lupu, în „Cercetări Istorice”,XIII-XVI,nr.1-2,1940. 8 I.Minea, Urmările militare ale celei de-a doua lupte de la Şoplea, în „Buletinul Institului de Istorie a românilor „A.D.Xenopol””, nr.1, 1942. 9 Vezi nota 4. 10 N.Iorga,Istoria Românilor, vol. VI, p.171. 11 L. Demeny, Cu privire la caracterul răscoalei din 1655 în Ţara Românească, în « Studii. Revistă de istorie », nr. 2, anul XVI, 1963,p. 307-335. 12 Lidia A. Demeny, L. Demeny, N. Stoicescu, Răscoala seimenilor sau răscoală populară?1655. Ţara Românească, Bucureşti, 1968. 13 Autorii de mai sus găsesc şi o explicaţie pentru slaba tratare a subiectului de istoriografie de până atunci :”lipsa de interes pentru această temă în istoriografia burgheză a avut la bază poziţia de clasă şi gnoseologică a unor istorici”!!!

marii boiermi”, şi că „manifestă o neînţelegere a rostului mişcării şi cauzelor pentru care armata şi masele populare răsculate au pus mâna pe arme”, iar I.Minea poartă responsabilitatea faptului că are „o poziţie ostila faţă de răsculaţi”.14 Practic este aceeaşi metodă de aflare a „adevărului” istoric numai că „argumentele” sunt şi mai mult trâmbiţate, preocuparea autorilor fiind una singură: reconsiderarea evenimentelor prin transformarea lor într-o „luptă de clasă”. Deşi este cea mai bine documentată lucrare dedicată problemei, fiind anexate documente interesante15, metoda de cercetare este viciată de prejudecata nesănătoasă a luptei de clasă, racordată la un sistem politic ce urmărea să legitimeze ideea unei societăţi fără clase, prin înfierarea trecutului . Aşadar, întregul trecut trebuia să fie prezentat în coordonatele luptei de clasă, iar elitele trebuiau stigmatizate prin toate căile posibile, cea istoriografică fiind una dintre cele mai importante. Astfel, pe o treaptă superioară studiului lui L. Demeny, lucrarea din 1968 se remarcă prin aceeaşi abordarea subiectivă a unor evenimente din trecutul românesc, sau mai bine zis prin exacerbarea unor efecte ale unor evenimente ce sunt denaturate, nefiresc, artificial, din destinaţia lor şi le este dată altă finalitate. Scopul pe care autorii îl urmăriseră reiese în mod relevant din ultimele rânduri ale lucrării, atunci când răscoala din 1655 este prezentată ca un prim moment al luptei de clasă, ce se va repeta în secolele următoare. Revolta seimenilor şi dorobanţilor era transformată în „răscoala maselor populare”! Se naşte totuşi întrebarea cum au putut istorici de o asemenea valoare să vadă în răscoala de la 1655 preludiul unor momente cruciale din istoria românilor precum Unirea principatelor, obţinerea independenţei sau desăvârşirea unităţii statale!16 Un răspuns posibil este legat de caracterul regimului comunist de după 1965, şi anume latura sa naţionalistă! Realităţile politice determinau vicierea demersului ştiinţific. Ceea ce pare ciudat este faptul că studiul consacrat exclusiv evenimentelor din anii 1654-1655 a fost elaborat într-un moment în care nu se poate vorbi de represiunea sistemului totalitar, ci într-un an în care spiritul lui Roller în istroriografia română părea a apune. De remarcat că în analiza pe care autorii precizaţi mai sus o fac lucrărilor care au tratat „răscoala seimenilor” nu se regăseşte decât o lucrare apreciată în mod unanim. Este vorba studiul monografic al lui Paul Cernovodeanu17, apărut în anul 1961. De fapt acest studiu18 este unul din primele care analizează evenimentele din perspectiva luptei de clasa: „boierimea asupritoare” a avut de înfruntat nu „o răzvratire izolată a corpurilor ostăşeşti ci o adevărată răscoală populară la care au participat meşteşugari, târgoveţi, ţărani”.19 De fapt autorul explică „duşmănia oştenilor faţă de marea boierime”prin originea unora dintre oşteni, mai exact că aceştia ar fi fost foşti rumâni. Astfel, factorul care a generat mişcarea a fost :”creşterea exploatării maselor populare de către boierimea nesăţioasă”.20
14

Lidia A. Demeny, L. Demeny, N. Stoicescu, op.cit., p.15-16. De reţinut că lucrarea este structurată pe opt capitole. Capitolele I,V,VII şi VIII au fost scrise de Lidia A. Demeny, capitolul II de Nicolae Stoicescu, capitolele III şi IV de N.Stoicescu şi L.Demeny, iar articolul VI de L.Demeny. 15 Aproape o sută de pagini cuprind diverse surse documenatare, de la corespondenţe şi cronici. Vezi, Ibidem, p.193298. 16 De fapt, transformarea revoltei slujitorilor în luptă de clasă şi mişcare populară, iar apoi asocierea acestora cu momentele cruciale din istoria românilor, „culminând cu insurecţia armatei din august 1944”(Ibidem,p.190), nu avea decât scopul acordării legitimităţii unui regim făra legitimitate istorică. 17 Iată cum scria L. Demeny :”Autorul lucrării, bazându-se în genere pe publicaţiile de izvoare şi lucrările mai vechi, aduce totuşi unele materiale documentare noi, mai ales în ce priveşte participarea şi rolul maselor în această mişcare », art.cit., p.308. Un alt studiu lăudat este cel scris de L.Demeny-Meşcova,Relaţiile seimenilor cu cazacii lui Bogdan Hmelniţki în timpul răscoalei populare din 1655 în Ţara Românească, în „Studii privind relaţiile româno-ruse”, vol. III, Bucureşti, 1963, p.3-17. 18 Paul I. Cernovodeanu, Răscoala seimenilor şi dorobanţilor din Bucureşti,la 1655, Bucureşti, 1961. 19 Ibidem, p.5-6. Ca şi următorii istorici care se vor ocupa de acest subiect, Paul I Cernovodeanu reproşează “vechii istoriografii” faptul că a făcut abstracţie de situaţia economică şi socială a “maselor populare”. Dar şi în acest caz istoriografia de tentă marxistă nu face decât să exacerbeze nuanţele unor evenimente pentru ca până la urmă să le transforme în realitatea istorică cea mai semnificativă. 20 Ibidem p.30 şi 43.

O abordare asemănătoare o regăsim în prima mare sinteză de istorie a românilor, sub semnătura cunoscutului istoric P.P.Panaitescu:”contradictiile din orânduirea feudală, agravate de regimul nobiliar din Tara Românească şi de apăsarea fiscală, au dus la izbucnirea aşa numitei răscoale a seimenilor, care în realitate a fost o mişcare antifeudală”. 21Astfel, viziunia lui P.P. Panaitescu se canaliza pe ideea luptei „împotriva ... orânduirii feudale”22, putându-se vorbi de o uşoară diferenţiere faţă de studiile semnate de L. Demeny. Oricum, ele se integrează în acelaşi sistem conceptual care a dominat istoriografia românească după al doilea război mondial.23 Tulburările slujitorilor au constituit o preocupare şi pentru alt mare istoric-format tot în perioada „istoriografiei burgheze”-C.C. Giurescu, care consideră că dorobanţii şi seimenii se bucuraseră de o atenţie deosebită din partea domnului, Matei Basarab, care le plătise lefi, şi îi îmbrăcase, iar ei în schimb, după biruinţa de la Finta, s-au ridicat împotriva binefăcătorului lor. Giurescu prezintă evenimentele într-o manieră tradiţională, pe linia lui Iorga, fără a identifica „lupte de clasă” şi fără a acorda o atenţie exagerată, acolo unde au avut loc un evenimente generate de fenomene mult mai complexe. 24 Din rândurile studiilor apărute în România după 1990,d eşi elaborate cu mult timp înainte, interesante aprecieri asupra revoltei seimenilor şi dorobanţilor le găsim în lucrarea istoricului moldovean Alexandru V.Boldur, care dovedeşte o abordare nouă în această problematică, cumva pe aceleaşi coordonate indicate de Gh. I. Brătianu, într-o lucrare monumentală de a sa, apărută postum. Alexandru V. Boldur consideră că „ spre sfârşitul domniei<lui Matei Basarab> tocmai elementele sociale favorizate de domn au provocat o revoltă.” Autorul redă rezumativ momentele conflictului provocat de seimeni şi dorobanţi la sfîrşitul domniei lui Matei Basarab. Al.V.Boldur nota că primul care a studiat acest conflict a fost N.Iorga, acesta considerând că seimenii erau principalii responsabili de izbucnirea răzmeriţei, un rol important avându-l şi ambiţiile lui Constantin Şerban, care ar fi aţâţat revolta străinilor aflaţi în slujba domnitorului. Al.V.Boldur nu este de acord cu această ipoteză, considerând mai degrabă că domnitorul Constantin Şerban s-ar fi folosit de împrejurări decât să le fi provocat. Pentru istoricul ieşean „ această revoltă este un semn al vremii noi, o manifestare a forţei unei strat social nou, care a ieşit la suprafaţa vieţii publice şi a pretins participare la putere. Explicaţia ei se află numai în sfera luptelor dintre grupările sociale. De aceea nu putem vorbi decât de „ revolta slujitorimii” în general. Iar alegerea lui Constantin Şerban demonstrează rolul crescând al slujitorilor. Istoricul menţionat anterior consideră tentativa domnitorului de a diviza frontul slujitorilor ca pe o încercare de a diminua puterea acestei noi categorii sociale, ce se afirma tot mai mult. Dar, ca o consecinţă, această tentativă avut drept efect reizbucnirea răscoalei şi strângerea rândurilor, de către seimeni şi dorobanţi.25 Cu siguranţă avem o schimbare a modului
21

Istoria Românilor, vol.III, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1964, p.178. Autorul aprecia că mişcarea seimenilor “s-a împletit nu numai cu ridicarea roşilor , dărăbanilor şi lefegiilor pământeni, dar şi cu o răscoală ţărănească şi orăşenească”. 22 Acelaşi istoric scria că “mişcarea era îndreptată deopotrivă şi împotriva bisericii feudale, bogate, asupritoare de şerbi”.(Ibidem, p.182). 23 Printe cei care combat convingător opinia conform căreia răscoala seimenilor a fost îndreptată împotriva orânduirii feudale este şi C.Rezachevici, Fenomene de criză social- politică în Ţara Românească în veacul al XVII-lea(Partea a II-a: a doua jumătate a secolului al XVII-lea), în “S.M.I.M”, 1996,VOL.XIV, p.98. 24 CONSTANTIN C. GIURESCU, Istoria Românilor, vo. III, De la moartea lui Mihai Viteazul până la sfârşitul lui epocii fanariote(1601-1821), Ediţie îngrijită de DINU C. GIURESCU, Bucureşti, Editura ALL EDUCATIONAL, 2003, p. 51 şi 83-84.
25

Alexandru V. Boldur , Adunările de stări sociale în istoria Moldovei şi a Ţării Româneşti Sfatul mare de obşte, Bucureşti, ,2001,p.44-46. De precizat că istoricul analizează critic aprecierile asupra mişcării slujitoreşti la care au ajuns istoricii de până la el. Toate acestea au fost demontate punctual, în studiul de mai sus. Interesant este şi faptul că istoricul moldovean combate conexarea factorilor generatori ale acestui eveniment la ceea ce avea să determine declanşarea următoarelor momente de referinţă din istoria românilor, arătând câ ceea ce s-a întâmplat în 1655 ţine de evoluţiile social-politice, de până atunci, ale societăţii româneşti.

de cercetare a evenimentelor pline de consecinţe nefaste, din anul 1655. Prin concluzile la care ajunge Al, Boldur s-a dovedit un bun cunoscător al evoluţiilor sociale şi instituţionale din Ţara Românească. În acelaşi spirit de cercetare, marele istoric Gh. I Brătianu vede în revolta seimenilor drept „criza regimului de stări”. Brătianu consideră că Constantin Şerban a încercat să rezolve problema revoltei slujitorimii prin revenirea la „politica lui Leon Tomşa şi a lui Matei Basarab, câştigând elementul ostăşesc băştinaş şi restabilind astfel în jurul domniei unitatea întregii stări nobiliare. Numai că strategia nu a dat roade, căci dorobanţii erau înrudiţi cu seimenii-şi cum bine se exprima marele istoric N.Iorga, formau un „corp politic”26- ba dimpotrivă a acutizat un conflict”, ale cărui consecinţe au marcat evoluţia Ţării Româneşti în mod determinant.27 În ceea ce priveşte lucrările elaborate după 1989 se constată o abordare diferită, fără a se aduce o schimbare radicală. Nicolae Stoicescu tratează problema răscoalei din 1655 şi în studiul consacrat domniei lui Constantin Şerban. Chiar dacă nu etapizează în mod coerent mişcarea slujitorilor, dar legând organic turbulenţele din anii 1653-1655, abordarea temei este echilibrată, fiind clare diferenţele faţă de monografia elaborată în 1968, alături de Ludovic şi Lidia Demeny. Iată care este esenţa conluziilor la care a ajuns N. Stoicescu după câteva decenii : „Răscoala din februarie 1655 a izbucnit în cadrul oştirii care s-a ridicat împotriva domnului şi a marii boierimi; este vorba în primul rând de o răscoală a oştenilor de profesie”28-mai exact, amenintati cu desfiinţarea, seimenii s-au răsculat, iar ceilealţi slujitori, mai ales dorobanţii29, s-au solidarizat cu ei şi precizează rolul secundar pe care l-au avut acţiunile ţăranilor în cursul evenimentelor, ca o consecinţă firească a unor realităţi sociale specifice evului mediu.30 Iată cum cartea publicată în 1990 reconsideră tonul analitic al cercetării sale anterioare.31 Un alt nume cunoscut al istoriografiei româneşti care se lasă preocupat de revolta seimenilor şi dorobanţilor este Constantin Rezachevici. Deşi concluziile la care ajunge când tratează această problemă sunt în mare parte tributare studiilor anterioare, autorul prezintă într-o anumită măsură evenimentele în coordonatele lor fireşti. Astfel, mişcarea din 1655 o încadrează organic în revolta declanşată de slujitori în 1653, după bătălia de la Finta. Constantin Rezachevici consideră că „aceasta a fost cea mai puternică răscoală din Ţara Românească din întreg Evul Mediu”.32Autorul menţionat a tratat pe larg această temă şi într-un studiu special. 33
26

Vezi not 10. Gheorghe I. Brătianu, Sfatul domnesc şi adunarea stărilor în principatele române, Bucureşti, Editura Enciclopedică,1995, p.91-92. Chiar dacă atât lucrarea lui Brătianu cât şi a lui Boldur au fost publicate după 1990, ele au fost elaborate înainte de 1989, dar din motive lesne de înţeles nu au văzut lumina tiparului în perioada elaborării lor. 28 Nicolae Stoicescu,Constantin Şerban, Bucureşti, Editura Militară, 1990,p.36. Totuşi, trebuie semnalat ca un fapt adiacent că aprecierea autorului cum că a această răscoală a fost cea mai amplă din evul mediu în Ţara Românească, constituie şi concluzia domnului Constantin Rezachevici din tratatul de istorie a României. 29 Nicolae Stoicescu considera că singurii care nu au avut prea mult de suferit au fost roşii sau curtenii, care nu au dat curs evenimentelor din anii 1653-1655.(Ibidem,p.31). 30 Iată rândurile care reliefează aceast aspect al problemei disecate aici”Tărănimea aservită a profitat de faptul că domnul şi clasa conducătoare nu mai aveau la dispoziţie aparatul de represiune, format din slujitori şi seimeni, şi sa ridicat la luptă împotriva stăpânilor de moşii, boieri sau mănăstiri. În tot timpul desfăşurării răscoalei din anul 1655, acţiunile ţărănimii muntene au rămas răzleţe şi din această pricină izolate de răscoala organizată a oştenilor. Ţăranii s-au răfuit pe alocuri cu stăpânii lor, au refuzat să-şi îndeplinească obligaţiile feudale faţă de aceştia şi să plătească dările faţă de stat, au distrus mai multe curţi boiereşti şi au jefuit câteva mănăstiri…”.(Ibidem,p.36). 31 Autorul acceptă drept plauzibile justificările domnului Constantin Şerban, care-şi regăsesc ecourile în cronica ţării, şi care au dus la intenţia de desfiinţare a mercenarilor, şi anume “ fiind pricină că se face cheltuială multă ţării cu lefile lor” şi că domnul fiind în pace, “nu trebuie să sărăcească ţara cu atâtea lefi în deşert”(Ibidem,p.33). 32 Istoria Românilor, vol.V, O epocă de înnnoiri în spirit european (1601-1711/1716), Bucureşti, 2003, p.167. 33 C.Rezachevici,Fenomene de criză social- politică în Ţara Românească în veacul al XVII-lea(Partea a II-a: a doua jumătate a secolului al XVII-lea), în “S.M.I.M”, 1996,VOL.XIV, P.85-117. În acest studiu autorul consideră eronate opiniile istoricilor A.D. Xenopol , N.Iorga şi N.C. Bejenariu legate de cauzalitatea mişcărilor izbucnite la sfârşitul domniei lui Matei Basarab.
27

C. Rezachevici emite ipoteza că „revendicările sociale ...ocupă un loc de seamă între cauzele fenomenelor amintite şi în cele din urmă determină caracterul popular al acestora”34 şi împarte desfăşurarea evenimentelor de la sfârşitul domniei lui Matei Basarab şi începutul domniei lui Constantin Şerban în mai multe etape. Totodată, principala cauză a mişcării slujitorilor este identificată de autor în fiscalitatea excesivă din timpul domniei lui Matei Basarab.35 În continuarea studiului autorul prezintă fiecare moment al revoltei, subliniind factorii care determină evoluţia acesteia. Ca şi celelalte lucrări, şi în acest articol sunt narate evenimentele după cum urmează: revolta slujitorilor după bătălia de la Finta(17/27 mai 1653), nemultumiţi de faptul că nu le-au fost plătite lefile promise de domnitor şi care s-a încheiat prin uciderea celor consideraţi de declanşarea crizei, adică pe Ghinea vistierul din Brătăşani şi pe Radu mare armaş Vărzarul(iunie 1653). Încheiată temporar criza a reizbucnit în august 1653 şi durează până la moartea lui Matei Basarab(9/19 aprilie 1654) a fost solutionaţă, la fel de temporar, de noul domn Constantin Şerban, prin satisfacerea cererilor materiale ale dorobanţilor, seimenilor şi altor categorii de slujitori. Reacţia boierilor care l-au convins pe domn să desfiinţeze pe seimeni şi să diminueze din forţa slujitorilor a generat cea mai tragică etapă a revoltei slujitorilor, în februarie 1655. La această revoltă a slujitorimii(roşii, totuşi, nu au participat) s-au asociat şi alte elementele sociale, îndeosebi din rândurile orăşenimii. Abia în urma intervenţiei principelui Gheorghe Rakoczi II şi a domnului moldovean Gheorghe Ştefan, în iunie 1655, a fost dată lovitura de graţie răscoalei slujitorilor, în bătălia de la Şoplea(16/26 iunie 1655). În ciuda înfrângerii categorice de la Şoplea, turbulenţele provocate de slujitori vor continua, dar cu o intensitate redusă. Uciderea lui Hrizea, în 1657, a constituit epilogul celui mai grav fenomen de criză social-politică, din istoria Ţării Româneşti.36 Mai întâi ca nici măcar în această perioadă nu se explică un fenomen de criză socialpolitică din Ţara Românească, printr-o raportare la interdependenţele cu fenomenele specifice 37 din anumite zone ale Europei de Răsărit şi de Sud-Est 38. Se porneşte de le efectele unui sistemfiscalitatea excesivă a domniei lui Matei Basarab- şi nu de la prezentarea coordonatelor politice şi social-economice ale acesteia. Apoi, la fel de semnificativ autorul consideră mişcarea din 1655 ca „cea mai importantă mişcare de mase din întreaga perioadă medievală, de la sud de Carpaţi.”39Studiul monografic elaborat de Lidia şi L.Demeny, N.Stoicescu, nu doar că este luat în discuţie, dar este deseori citat tocmai pentru a dovedi „caracterul popular” al acestei mişcări social-politice. Foarte important este faptul că acestui medievist consacrat i-a „scăpat” şi o parte a istoriografiei respectivei probleme.40 O reflecţie impune şi realitate că studiul apărut în 1968 reprezintă pentru C.Rezachevici un element important în construcţia propriului demers istoriografic! De remarcat şi o anumită diferenţiere între studiul domnului C.Rezachevici apărut în 1996 şi concluziile din tratatul de istorie scos sub egida Academiei. Astfel, în volumul apărut în 2003 nu se face nicio referire la „caracterul popular” al răscoalei seimenilor şi dorobanţilor. În
34 35

Ibidem,p.86. “Ca în cazul tuturor răscoalelor, cauzele generale ale celor din 1653-1655 rezidă în situaţia grea a populaţiei, din rândul căreia se recrutau şi slujitorii….domnia lui Matei Basarab, bine întâmpinat iniţial de ţară, s-a caracterizat printr-o înăsprire a politicii de impunere fiscală, printr-o necruţătoare reprimare a tendinţelor de revoltă ale maselor, inclusive ale slujitorilor, înainte de 1653, printr-o neobosită urmărire a fugarilor din pricina birului şi a dărilor”(ibidem, p.86). 36 Ibidem, p.86-98. 37 Acest lucru a fost mai degrabă început de istoriografia de dinainte de 1945, a se vedea N.Iorga, Monarhii,p.166180 , şi mai ales Gh.I.Brătianu,op.cit.,p.49-60. Autorii studiului din 1968 consideră că răscoala din 1655 din Ţara Românească diferă de cele din Occidentul European, pentru că aici „răscoala înainta dinspre oraşe spre sate”! 38 Din acest punct de vedere o sursă de plecare ar fi Daniel Chirot(coordinator),Originile înapoierii în Europa deEst.Economie şi politică din evul mediu până la începutul secolului al XX-lea, Traducere Victor Rizescu, Bucureşti, 2004. 39 C.Rezachevici,art.cit., p.95. 40 De remarcat că autorul studiului publicat în “S.M.I.M.”, nici măcar nu a consultat lucrările istoricilor care au emanate unele dintre cele mai valoroase observaţii legate de “răscoala seimenilor şi dorobanţilor”, adică ale lui Brătianu şi Boldur, mai ales dacă ţinem cont că aceste observaţii veneau să aducă o nouă abordare a problemei.

mod veridic acceptă primordialitatea seimenilor şi dorobanţilor în evoluţia evenimentelor, amintindu-se asocierea la răscoală a multor orăşeni şi ţărani! Se poate aprecia că abordarea lui C. Rezachevici se apropie, într-o anumită măsură, de cea a lui Nicolae Stoicescu. Totuşi, considerăm că cele mai valoroase interpretări ale fenomenului le datorăm istoricilor Gh.I.Brătianu şi Al. I. Boldur. Revolta slujitorilor din 1655 a fost abordată tangenţial şi de istoricul Charles Tilly în lucrarea de sinteză-prea sintetizată am considera- ce tratează revoluţiile europene(1492-1992). Cercetătorul american acordă câteva rânduri şi temei care ne interesează pe noi, dar aprecierile sale sunt compromise de înţelegerea eronată a evenimentelor. Charles Tilly scrie despre răscoala ţăranilor, la care s-au asociat seimenii(sic!), iar cei care i-au jefuit şi ucis pe boieri au fost ţăranii. Avem clar o dovadă a consecinţelor abordării tendenţioase a istoricilor „democraţiei populare” în planul cunoaşterii fenomenlor de istorie social-politică şi economică de către istoriografia străină. Importantă este însă integrarea acestei mişcări, de către cerecetătorul de peste ocean, în categoria revoluţiilor .41 Totuşi, dacă ar fi să ne raportăm la ultimul punct de vedere, şi anume că răscoala a izbucnit în contextul unei crize a imperiului Otoman, este bine de subliniat că, într-adevăr, mişcarea slujitorilor a izbucnit tocmai într-o perioadă de criză, dar nu trebuie legată de cea a Imperiului Otoman, ci de cea a Ţării Româneşti, deschisă de bătălia de la Finta şi perpetuată de boala domnitorului şi de schimbarea de domnie, odată cu moartea lui Matei Basarab. La fel de adevărat este că revolta slujitorilor din Ţara Românească trebuie explicată şi înţeleasă într-un context politic internaţional mai larg.

41

Charles Tilly, Revoluţii europene(1492-1992), Traducere din limba engleză de Victor Cherota,Bucureşti,Polirom,2002. Iată textual conceptia istoricului American”Revolta ţăranilor valahi din 1655 a avut o importanţă mai mare decât era normal, şi aceasta din trei motive:a coincis cu o criză financiară şi politică majoră în interiorul regimului otoman…Răscoala i-a unit pe mercenarii seimeni pe care imperiul încera să-i disperseze şi pe ţăranii care i-au ucis şi jefuit pe boierii ce percepeau impozitele în regiune….Domnitorul valah a cerut ajutorul trupelor străine(transilvane) pentru a înfrânge răscoala. Astfel, printr-un efect de ricoşeu, revolta ţăranilor şi împotriva boierilor a avut implicaţii naţionale şi internaţionale”, p.107.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->