You are on page 1of 93

ŞCOALA NAŢIONALĂ DE STUDII POLITICE ŞI

ADMINISTRATIVE

Facultatea de Ştiinţe Politice

TEORIA RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE

Note de curs

PROF. UNIV. DR. IOAN MIRCEA PAŞCU


LECTOR DRD. SERGIU NICOLAE VINTILA
OBIECTIVELE CURSULUI

¾ Sa prezinte conceptele fundamentale ale Teoriei Relatiilor Internationale si sa ofere o grila


eficienta pentru analiza principalelor evenimente internationale.
¾ Sa prezinte comprehensiv principalele scoli de gandire contemporane ale Teoriei Relatiilor
Internationale si sa identifice implicatiile lor pentru practica relatiilor dintre principalii actori
ai scenei internationale.
¾ Sa ofere o diversitate de interpretari teoretice care vor permite studentilor sa evalueze critic
politica globala si relatiile internationale.
¾ Sa permita o intelegere a relatiei dintre teoria relatiilor internationale si teoria politica si
sociala.
¾ Sa dezvolte abilitatile analitice, critice si comunicationale ale studentilor prin prezentari,
redactarea referatelor si pregatirea pentru examenul final.

Nu este asumata nici o cunoastere preliminara a domeniului. Cursul este structurat in patru
parti. In prima parte vor fi prezentate principalele concepte “cheie” ale teoriei relatiilor
internationale: actorii sistemului international si tipologia lor; puterea si balanta de putere; interesul
national; securitatea si notiunea de sistem international. In a doua parte vor fi prezentate liniile-
forta ale structurarii si destructurarii sistemului international de la inceputuri pana in prezent. A treia
parte este focalizata asupra principalelor teorii ale relatiilor internationale. Vor fi puse in discutie
argumentele aduse de sustinatorii perspectivei traditionaliste-clasice, respectiv behavioriste. Unul
dintre obiectivele centrale ale cursului va fi analiza “nucleului dur” al curentelor T.R.I. dominante
contemporane. A patra parte a cursului va fi orientata spre probleme mai practice, in care veti avea
posibilitatea sa valorificati datele conceptuale oferite pana la momentul respectiv si sa va creati
instrumente de analiza pragmatica, eficienta si critica a evenimentelor internationale. Mentionam
principalele teme care vor fi prezentate: caracteristici ale restructurarii raporturilor de putere la nivel
global; analiza de politica externa. Procesul decizional in politica externa romaneasca si integrarea în
structurile europene şi euro-atlantice vor fi prezentate sistematic şi extensiv în cursul “Politica
externa si de securitate a Romaniei”.

2
Temele cursurilor

Introducere: Relatia dintre evolutia sistemului international si a domeniului.

Partea I. Concepte cheie ale teoriei relatiilor internationale

1.1. Actorii relatiilor internationale


1.2. Puterea in relatiile internationale
1.3. Echilibrul puterii
1.4. Interesul national
1.5. Securitatea
1.6. Sistemul international

Partea II. Evolutia sistemului international

2.1. De la inceputuri pana la Revolutia franceza


2.2. Sistemul international intre 1815 si 1914
2.3. Relatiile internationale in perioada de dinaintea primului Razboi Mondial. Sistemul
international interbelic.
2.4. In pragul secolului XXI: un sistem international in schimbare. Trasaturile ordinii
internationale
postbelice.

Partea III. Teoriile relatiilor internationale

3.1. E.H.Carr: "The Twenty Years' Crisis 1919-1939"


3.2. Realismul politic
3.3. Behaviorismul

3
3.4. Neorealismul
3.5. Institutionalism versus neorealism
3.6. Transnationalism, economie politica, sistem mondial.
3.7. Geopolitica – primele abordari

Partea IV. Restructurarea raporturilor de putere in perioada post Razboi Rece

4.1. Caracteristici ale restructurarii raporturilor de putere la nivel global. De la bipolarism la …


4.2. Revolutia tehnologica postnucleara
4.3. Modificari in domeniul militar. Dominarea spatiului de lupta.
4.4. Analiza de politica externa

4
Introducere
Relatia dintre domeniu si viata internationala

Termeni cheie: politica interna – politica externa, niveluri de analiza, teoriile relatiilor
internationale.

1. Nimeni nu se mai indoieste ca epoca pe care o traim este una de mari transformari.
Intr-adevar, sistemul european si mondial sunt in curs de prefacere profunda, dupa cum si
actorii lor sufera, in acelasi timp, profunde transformari interne. Astfel, pe parcursul ultimei
decade se pot inregistra doua transformari structurale ale sistemului international initiate de
sfarsitul Razboiului Rece si, respective, de atacurile teroriste din 11 septembrie 2001.
Restructurarea raporturilor de putere din perioada post-razboi rece a fost urmata abrupt, dupa
atacurile asupra unor obiective de pe teritoriul american, de inceputul unei noi ere in istoria
sistemului global, pe care o putem numi perioada post/post-razboi rece. Aceste transformari
politice au avut si au loc in cadrul unei accelerari a proceselor de globalizare economica,
financiara, culturala si militara, precum si al impactului tehnologiilor informationale, al mass-
mediei globale.
Drept urmare, distinctia clasica dintre politica interna si cea externa - erodata de mai multa
vreme - tinde sa se estompeze si mai accentuat.

Faptul ca legislatia si politica noastra interna se afla "sub lupa " analitică a marilor puteri (vezi
doar necesitatea îndeplinirii obiectivelor din planurile nationale anuale de aderare la NATO,
respectiv procesul de examinare analitica al Comisiei Europene si strategia de integrare
europeana, dar si deciziile luate pentru participarea in coalitia antiterorista) sau cel ca
probleme interne, cum sunt cele legate de minoritati, constituie preocupari internationale

5
curente reprezinta tot atatea dovezi ale tezei enuntate mai sus. In plus, de curand au aparut
lucrari care analizeaza intrepatrunderea dintre politicile interna si externa, mai precis spus,
proiectarea politicii interne in spatiul extern. Aceasta este determinata de adancirea continua a
interdependentelor pe plan mondial, de fenomenul globalizarii, precum si de proiectarea
intereselor unor grupuri interne pe plan extern.

2. Or, tocmai faptul ca aceasta legatura dintre intern si extern a devenit atat de stransa ne
impinge spre un nou tip de ordine mondiala, care, plecand de la dependenta sistemului de starea
componentelor sale, isi propune sa intervina in politica interna a actorilor sistemului ori de
cate ori situatia acestora ar putea pune in pericol securitatea sistemului in ansamblul sau.
Lumea democratica tinde astfel, paradoxal, sa devina tot mai exclusivista si interventionista.
Aceasta impune o regandire a unor valori fundamentale ca suveranitatea si independenta, care
vor trebui promovate intr-un mediu ce, aparent, va tinde sa le nege tot mai mult, in sensul lor
clasic.

3. Viata internationala reprezinta materia analitica a domeniului relatiilor internationale. Acesta


a aparut pe o anumita treapta de integrare a sistemului, reflectand apoi, cu fidelitate, evolutia
acestuia prin succesiunea diferitelor scoli de gandire care l-au dominat. Studierea academica a
relatiilor internationale si, in egala masura, activitatea practica a decidentilor si expertilor in
domeniu este confruntata in mod constant cu trei provocari majore: problema nivelurilor de
analiza, sfidarea teoretica si, respectiv, capacitatea de a explica evolutia actorilor in sistemul
international. Este evidenta complexitatea unei realitati in care multe domenii de interogare se
transforma radical, cresc sau chiar dispar in timpul studierii. Teoriile relatiilor internationale
difera semnificativ in functie de sfera de cuprindere a fenomenelor analizate. In termenii cei mai
simpli, dilema nivelurilor de analiza implica o optiune intre studierea sistemului global (politicii
mondiale), a unei zone geografice particulare, a unui set de probleme specifice, sau a unor
grupari sociale sau politice pana la nivelul individual. Dificultatea formularii unor legi generale
ale comportamentului uman este accentuata in teoria relatiilor internationale de posibilitatea
extrem de limitata a predictiei schimbarilor in sistemul global. Apare astfel deseori o ruptura

6
intre incercarea de explicare si practica relatiilor internationale.

4. Cursul predat Dvs. este un curs de pregatire generala care, pornind de la legatura stransa
dintre politica interna si cea externa, doreste sa va inarmeze cu un minim de cunostinte si
instrumente, tocmai pentru a putea opera si in acest camp al actiunii sociale.

5. Expunerile vor beneficia de un suport scris – note de curs – dublate de materiale informative
(documente, studii, articole) care trebuie sa dea cursantului posibilitatea de a lua cunostinta de
situatia la zi in domeniul care formeaza tema expunerii, stimulandu-i propria gandire si
apreciere.

Intrebari:
1. Furnizati o serie de exemple ale erodarii treptate a distinctiei politica interna –
politica externa.
2. In acest context, analizati impactul transmiterii in direct, pe plan global, a tragediei
de la World Trade Center.

7
PARTEA I. CONCEPTE CHEIE ALE
TEORIEI RELATIILOR INTERNATIONALE

1.1. ACTORII RELATIILOR INTERNATIONALE

Termeni cheie: actori internationali; structura sistemului si raporturile dintre actori; stat
natiune; delegarea de suveranitate; organizatii internationale guvernamentale si non-
guvernamentale.

1. Abordarea vietii internationale prin intermediul teoriei sistemelor implica doua paliere: cel al
elementelor ei componente - "ACTORII" - si cel al "RAPORTURILOR" dintre ei.
Modificarea naturii, respectiv a tipului de "ACTOR", influenteaza "RAPORTURILE"
dintre acestia si intregul "SISTEM". Ca atare, observarea transformarilor la nivelul
"ACTORILOR" ne da masura transformarii "SISTEMULUI" insusi.

2. Istoric vorbind, "ACTORI" au fost pe rand: colectivitati umane (triburi, uniuni de triburi
etc.), orasele-state ale lumii grecesti, imperiile antichitatii (Roman, Persan etc.), formatiunile
atomizate ale feudalismului, care, impreuna cu orasele ce au scapat invaziei migratorilor, au
prosperat prin concentrarea activitatii clasei burgheze, au constituit germenii statelor de mai
tarziu. Acestea, dupa alcatuirea pe baza "principiului dinastic", au capatat treptat un caracter
national. Prefigurarea acestui caracter a insemnat, in realitate, evolutia "SISTEMULUI"
european, ca nucleu al "SISTEMULUI" international in ansamblul sau.

3. In felul acesta, principalul "ACTOR" al "SISTEMULUI" devine cu timpul "STATUL


NATIONAL". Atributele sale sunt: populatia, teritoriul si suveranitatea propriului guvern
asupra ambelor. Este de subliniat rolul "PIETEI" in asigurarea coeziunii statale si a
individualitatii "ACTORULUI".
8
4. Prin dezvoltarea economico-sociala, asistam, pe de o parte, la consolidarea "STATULUI
NATIONAL" ca principal "ACTOR" al "SISTEMULUI" international, iar, pe de alta, la
multiplicarea tipurilor de "ACTORI" (firme, persoane etc). Primul Razboi Mondial a dus la
aparitia unui nou tip de "ACTOR" multinational - LIGA NATIUNILOR (ulterior
ORGANIZATIA NATIUNILOR UNITE).

5. Continuarea dezvoltarii economico-sociale a determinat multiplicarea atat a tipurilor de


"ACTORI", cat si a "RAPORTURILOR" dintre acestia, conducand la adancirea integrarii
in cadrul "SISTEMULUI". Astfel, dupa cel de-al doilea Razboi Mondial, in randul
"ACTORILOR" se numara: statele nationale, organizatiile internationale (guvernamentale
si neguvernamentale), organizatii cu tendinte suprastatale (care presupun o delegare de
suveranitate de la statele nationale spre ele - UE), firmele multinationale, precum si indivizi
(de exemplu, Berlusconi). In rindul actorilor non-statali pot fi incluse si gruparile teroriste
internationale, respectiv organizatiile mafiote care actioneaza pe scara globala.
6. Aceasta multiplicare ar fi insotita, dupa unii, de o deplasare de accent dinspre "STATUL
NATIONAL" spre celelalte tipuri de "ACTORI", datorata, pe de o parte, pierderii
inevitabile de substanta a "STATULUI NATIONAL" (vezi delegarea de suveranitate
atat "in sus", spre organizatii internationale, cat si "in jos", spre "regiuni"), iar, pe de alta,
concentrarii acesteia la ceilalti "ACTORI" (firmele multinationale, de pilda). In context,
se impune o evaluare diferentiata pentru cele doua parti ale continentului: daca in VEST,
lucrurile par sa stea asa, in EST ele sunt mai complicate, caci avem "actorii vechi", care
tind spre integrare, si noile state, care doresc acelasi lucru, dar sunt nevoite ca, in paralel,
sa-si consolideze statalitatea de curand dobandita.
7. Pozitia STATULUI NATIONAL ca actor central al sistemului international constituie
astfel una dintre cele mai controversate teme de interogare a teoriei relatiilor
internationale. Mentionam o parte dintre argumentele adeptilor diminuarii rolului
statului: multiplicarea surselor de autoritate si putere; diminuarea capacitatii statelor de a
controla economiile nationale - ca rezultat al globalizarii si interdependentei;

9
Ce este statul-naţiune?

Statul naţiune ar exista dacă…


Peter Willets (2000) “Statul–naţiune ar exista dacă aproape toţi membrii unei singure
naţiuni ar fi organizaţi într-un singur stat, fără prezenţa altor comunităţi. Deşi acest termen
este folosit extensiv, astfel de entităţi nu există.” in Baylis et al (2000:289)

Definiţii convenţionale ale statului-naţiune


“Statul naţiune este actorul care îşi guvernează independent populaţia în teritoriul propriu şi
care îţi stabileşte propria politică externă.” Mark Jani,. An Introduction to International Law
(1988: 122)

“Statul naţiune, care există într-un sistem de alte state-naţiune este un set de forme
instituţionale de guvernare, care menţine un monopol administrativ asupra unui teritoriu cu
graniţe demarcate precis (frontiere), domnia sa fiind sancţionată de lege, şi care are
controlul direct asupra mijloacelor de violenţă internă şi externă.” Anthony Giddens – The
Nation-state and Violence – (1985:121)

“The nation-state is a bordered power container, the pre-eminent power container of the
modern era” Giddens (1985:120)

incapacitatea de control a informatiilor si ideilor, ca urmare a revolutiei microelectronice


(exemplu China si eforturile de cenzurare a accesului la Internet); tendinta spre
descentralizare si crestere a rolului autoritatilor locale si provinciale in dauna
guvernului central (exemplu devolutia in Scotia si Tara Galilor); dependenta crescuta a
majoritatii statelor de resurse naturale externe. Majoritatea analistilor considera ca statul
pastreaza o pozitie dominanta in sistemul international chiar in conditiile reconsiderarii
acceptiunii traditionale a suveranitatii. Astfel, competitivitatea si cresterea economica,
securitatea sociala, asigurarea materiilor prime etc. raman in competenta guvernelor
nationale; companiile multinationale depind de statele de origine pentru protectie
directa sau indirecta; statele au, pentru moment, monopolul folosirii legitime a fortei
pentru a controla tulburarile interne sau pentru a raspunde unor crize internationale. De
asemenea, reprezentantii guvernelor nationale sunt factori decidenti in organizatiile

10
internationale sau regionale. Chiar si organizatiile supranationale (UE) sunt folosite de
catre statele membre pentru a-si sustine interesele nationale. Criza din Kosovo si
includerea operatiunilor de tip non-Articol 5 in noul Concept Strategic al NATO impun
o reevaluare a argumentelor traditionale ale sustinatorilor pozitiei centrale a statului.
Razboiul contra terorismului international necesita o intarire a rolului statului pentru a
asigura securitatea si siguranta propriilor cetateni. In acelasi timp, amenintarile
asimetrice au impus un raspuns unitar al coalitiei internationale, iar faptul ca, pentru
prima data de la crearea Organizatiei Atlanticului de Nord, s-a apelat la principiul
apararii colective, a demonstrat viabilitatea si importanta institutiilor internationale.
8. Se inregistreaza, de asemenea, o crestere a importantei atat prin numar, cat si prin
influenta reala pe scena politica mondiala a altor actori non-statali: corporatiile
transnationale, respectiv organizatiile non-guvernamentale internationale (INGO). Este
semnificativ faptul ca o organizatie non-guvernamentala – Medecins sans frontieres - a
obtinut Premiul Nobel pentru pace, iar actiunile unor INGO cum ar fi Greenpeace sau
Amnesty International se afla constant pe agenda politica a guvernelor. Tendinta actuala
a zecilor de mii de ONG locale este de a obtine un statut regional si apoi global, unele
obţinand recunoaşterea din partea Organizatiei Natiunilor Unite (statut consultative in
cadrul Consiliuuil Economic si Social - ECOSOC) şi devenind, astfel, actori legitimi în
diplomaţia internatională. Totodata, mass media internaţionale – prin influenta asupra
publicului si a decidentilor - sunt considerate de un numar din ce in ce mai mare de
analisti drept actori autonomi in sistemul international.

9. Cea mai semnificativa provocare contemporana o reprezinta insa actorii non-


guvernamentali nelegitimi: retelele de organizatii teroriste internationale (si unii lideri
ca actori individuali) si structurile crimei organizate, al caror potential de risc si
amenintare a crescut exponential.

10. In ce priveste situatia ROMANIEI, prin revolutia din decembrie 1989, si-a multiplicat
exponential tipologia contactelor sale internationale, anterior reduse exclusiv la nivelul

11
(controlat in totalitate) STATAL. Nu numai ca si in cadrul acestuia s-a inregistrat o
multiplicare a contactelor (vezi activitatea internationala depusa de diferite componente ale
sistemului politic si administrativ), dar acum si organizatii interne (economice - firme,
politice, culturale, sociale, stiintifice etc.), precum si persoane fizice, intretin propriile lor
contacte internationale. Presiunea pe infrastructura rutiera, aeriana, fluviala, maritima,
precum si informationala, este o dovada concreta a integrarii Romaniei in "SISTEMUL"
international.

Intrebari:
1. Argumentati pozitia personala fata de cresterea, respectiv diminuarea, rolului
statului ca actor central al sistemului international.
2. Analizati actiuni ale unor INGO cum ar fi Amnesty International, Greenpeace sau
Medicines sans frontieres, raportate la masurile guvernelor in domeniile respective.
3. Furnizati exemple de mass-media internationale care pot fi considerate drept actori
ai sistemului mondial (a caror influenta asupra raporturilor internationale poate
este masurabila pentru o perioada determinata).

1.2. PUTEREA IN RELATIILE INTERNATIONALE

Termeni cheie: putere; politica externa; influenta; forta; elementele puterii; putere hard;
putere soft; echilibrul puterii; balansoar al puterii.

1. PUTEREA este un concept - daca nu conceptul - cheie al politicii. Esenta activitatii/luptei


politice este accesul la PUTERE. Aceasta permite, pe plan intern si extern, transpunerea in

12
practica a propriilor programe politice, precum si satisfacerea propriilor interese. Celelate
categorii ale stiintei/stiintelor politice (actori, interese etc.) sunt determinate de raporturile cu
si fata de conceptul de PUTERE.

2. Pe plan international, PUTEREA reprezinta, in acelasi timp atat un SCOP IN SINE, cat si
un MIJLOC DE ATINGERE A ALTOR OBIECTIVE. Ea este, intr-un cuvant,
MONEDA DE SCHIMB in POLITICA INTERNATIONALA (definita ea insasi ca
LUPTA PENTRU PUTERE).

3. In domeniul relatiilor internationale operam concomitent cu un numar de termeni, care se cer


definiti:
RELATII INTERNATIONALE = ansamblul legaturilor dintre ACTORI
POLITICA INTERNATIONALA = legaturile POLITICE (implica
PUTEREA) dintre ACTORI
POLITICA EXTERNA = o strategie (curs de actiune planificat) pentru atingerea
unor obiective, in raport cu alt ACTOR

4. PUTEREA reprezinta capacitatea de a controla mintea si actiunile altora, de a-i determina sa


faca ce doresti tu, sau ceea ce altfel nu ar face. PUTEREA POLITICA este o relatie
reciproca de control intre detinatorii de functii publice si intre acestia si restul societatii in
ansamblul ei. Sunt de subliniat cele doua planuri - intre detinatorii de functii, si intre acestia
si ceilalti membri ai societatii; de asemenea, faptul ca avem de-a face cu o RELATIE
PSIHOLOGICA.

5. Asa stand lucrurile, se impune sa facem o serie de patru distinctii:


a. PUTERE / INFLUENTA - vizibila cel mai bine in relatia dintre CONSILIER si
FACTORUL DECIZIONAL. Primul are INFLUENTA asupra celui de-al doilea,
in timp ce acesta din urma are PUTERE asupra primului;
b. PUTERE / FORTA - cand recurgi la FORTA (inteleasa ca VIOLENTA

13
FIZICA) inseamna ca abdici de la PUTERE - inteleasa ca RELATIE
PSIHOLOGICA - in favoarea FORTEI - inteleasa ca RELATIE FIZICA;
oricum, PUTEREA MILITARA este cel mai important atribut al PUTERII in
general. Fara sanctiunea FORTEI, PUTEREA este lipsita de substanta (a se vedea
eficacitatea unei legi, fara prevederea sanctiunilor pentru incalcarea ei);
c. PUTERE care poate fi UTILIZATA (armele conventionale, de pilda) si
PUTERE care NU POATE FI UTILIZATA (armele nucleare, de exemplu, care
sunt utilizate prin intermediul AMENINTARII CU UTILIZAREA); in realitate,
avem de-a face cu prezenta sau absenta FORTEI ca ultima sanctiune a PUTERII;
d. LEGITIMITATEA / NELEGITIMITATEA PUTERII; in primul primul caz
exista o justificare morala si/sau legala, in timp ce in al doilea avem de-a face cu
PUTERE / FORTA bruta; exemplificarea situatiei POLITISTULUI, care dispune de
un mandat, si a JEFUITORULUI, care actioneaza absolut in afara legii.

6. ELEMENTELE CLASICE ALE PUTERII (HANS MORGENTHAU – POLITICS


AMONG NATIONS).
PUTEREA este rezultanta prezentei si actiunii / valorificarii unor elemente, care poarta
numele de ELEMENTE ALE PUTERII. Acestea sunt de mai multe feluri: IMUABILE
/VARIABILE, precum si CUANTIFICABILE/NECUANTIFICABILE.
* Geografia (vecini, relief, vulnerabilitate; popoarele din spatii deschise au tins sa se
extinda pana la atingerea unor limite / frontiere naturale - vezi rusii, prusacii,
polonezii, ungurii; cei care au dispus de frontiere naturale - romanii - au tins sa le
apere);
* Resursele naturale (hrana si materii prime; existenta lor permite sustinerea unei
populatii mai numeroase si a unei dezvoltari mai sustinute; independenta in acest
domeniu se traduce printr-o mai mare libertate diplomatica de miscare);
* Capacitatea industriala (mult timp, respectiv intre revolutia industriala si cea
informationala, a constituit baza PUTERII; acum, ea trebuie sa fie reevaluata, prin
prisma costurilor pe care le implica - vezi cazul Romaniei post-ceausiste);

14
* Pregatirea militara (cu indicatori/sub-elemente ca: tehnologia militara - vezi
capacitatea aeronautica romana fata de cea a altor fosti aliati din Tratatul de la
Varsovia -, calitatea conducerii, precum si cantitatea si calitatea fortelor armate; vezi
necesitatea asigurarii capacitatii operative a Armatei in paralel cu derularea
procesului de restructurare a acesteia);
* Populatia (marime, distributie si tendinte; acesta este principalul rezervor de
alimentare a fortelor armate; ca atare, tendintele de evolutie a populatiei sunt
urmarite cu mare atentie intre adversarii potentiali, vecini etc. In zilele noastre, sunt
de urmarit o serie de tari care au sanse reale de a intra in "liga" marilor puteri in
secolul viitor - China, India, Argentina, Brazilia, Mexic, eventual Indonezia. Toate
sunt tari dens populate);
* Caracterul national (impulsivitatea, flexibilitatea, rabdarea, sangele rece,
diplomatia, finetea - calitati care pot amplifica performanta externa; vezi cazurile
Romaniei si, sa spunem, Ungariei in acest secol);
* Moralul national (textura sociala/social fabric - element fundamental; in prezent se
actioneaza in special asupra acesteia; efectele sunt pe termen lung si determinante; de
urmarit evolutia solidaritatii sociale in Romania inainte de decembrie 1989, imediat
dupa si in perioada de tranzitie; element ce tine de calitatea societatii si guvernarii);
• Calitatea diplomatiei (element fundamental al supravietuirii nationale; amplifica
sau diminueaza PUTEREA unui stat; vezi cazurile Romaniei, in care forta
armata a fost compensate / suplimentata de calitatea diplomatiei, precum si
Marea Britanie in timpul lui M.Thatcher, in special in relatiile cu Statele
Unite);Calitatea guvernarii (sunt de urmarit raporturile dintre: resurse-politica
[eficienta utilizarii lor in raport cu obiectivele propuse]; politica-sprijin popular
[in ce masura politica exprima vointa poporului sau in ce masura este
restrictionata de aceasta]; guvern-politica externa [locul si rolul politicii externe
in ansamblul politicii promovate de guvern - atentie, profesionalism, mecanisme
etc.]

15
Putere hard si putere soft
Robert Keohane and Joseph Nye Jr., exponenti ai curentului institutionalist, au nuantat
abordarile contemporane ale puterii in era informationala. ( Power and Interdependence in
the Information Age. Foreign Affairs. September-October 1998, Power and Interdependence
/ New Edition - 2001). Ei au introdus o noua categorie, de putere soft, in completarea
notiunii traditionale a puterii, definite ca putere hard.
Puterea hard este abililitatea de a-i determina pe altii sa actioneze chiar si impotriva
vointei proprii, prin amenintari sau recompense.
Puterea soft este abilitatea de a obtine rezultatele dorite, pentru ca si ceilalti doresc ceea
ce doresti tu. Este abilitatea de a obtine rezultate mai degraba prin atractie decat prin
coercitie. In era informationala, aceasta abilitate de a convinge actorii scenei internationale
se realizeaza in principal prin informatia libera si “gratuita”. In secolul XXI, tehnologia
informatiei, definita in sens larg, va fi, probabil, cea mai importanta resursa a puterii.

Atributele structurale ale puterii - Neorealism


Pentru Kenneth Waltz, principalul exponent al neorealismului, elementele puterii sunt
relevante doar daca statul ocupa o pozitie critica in structura sistemului international.
Statele care au putere reala definesc “regulile jocului” in sistem si obtin beneficii prin
folosirea eficienta a elementelor puterii.

16
1.3. ECHILIBRUL PUTERII

1. Echilibrul Puterii este o modalitate de mentinere a stabilitatii intr-un sistem compus din mai
multe unitati autonome. (Daca era vorba de un sistem compus din unitati subordonate una
fata de alta, aceasta misiune trebuia sa cada in sarcina autoritatii centrale, care regleaza
sistemul). Desigur, ramane problema "autoritatii" care asigura repartizarea echilibrata a
puterii in cadrul sistemului compus din unitati/entitati autonome. De regula, aceasta
autoritate a fost fie o mare putere, fie un grup de mari puteri care, la momentul respectiv,
asigurau conducerea sistemului ori prin deciziile pe care le impuneau altora, ori prin propria
lor actiune.

2. Premisele asigurarii stabilitatii pe aceasta cale sunt, in esenta, doua:


* ca toate unitatile/entitatile sunt necesare sistemului; si
* ca, daca nu se intervine, una din unitati/entitati va cauta sa le "inghita" pe celelalte
(politica este lupta pentru putere, atat pe plan intern, cat si extern)
"Since the goal is stability and the preservation of all the elements of the
system, the equilibrium must aim at preventing any element from gaining
ascendancy over the others" (Morgenthau, 189)
(Pe plan intern, echilibrul este mentinut prin intermediul separatiei puterilor, in virtutea
caruia, pe de o parte, nici una dintre puteri nu o detine in totalitate, ceea ce presupune cu
necesitate colaborarea lor in exercitarea actului de conducere, iar, pe de alta, ca se pot
controla reciproc).

3. In ce priveste tipurile de actiune, in linii generale acestea sunt doua:


* opozitia directa, in care doua puteri se confrunta reciproc (de retinut ca nu avem
de-a face cu o confruntare exclusiva, ci ca, in realitate, este vorba de o impletire intre
confruntare/conflict si colaborare; pana si in razboi, partile colaboreaza, chiar daca si

17
numai tacit);
* competitia, care presupune existenta unui obiect al acesteia, de regula o terta parte
(statele A si B sunt in competitie unul cu altul pentru statul C)

4. In decursul istoriei, s-au conturat o serie de metode practice de mentinere a echilibrului si


asigurare, pe aceasta cale, a stabilitatii in cadrul sistemului:
a. metoda DIVIDE ET IMPERA, prin intermediul careia se crea un conflict,
manevrandu-se astfel incat ambele parti sa caute sprijin ("cine isi cauta un protector,
gaseste un stapan") de la cel care l-a provocat (istoria este plina de exemple de acest
gen, cele mai recente fiind inregistrate in cazul dezmembrarii imperiilor britanic si
sovietic - similitudinea este remarcabila -, precum si in Iugoslavia);
b. metoda COMPENSATIILOR, in virtutea careia fie se atribuiau teritorii (care, la
randul lor, insemnau polulatie si/sau resurse), fie bani (compensatiile de razboi, de
pilda); in ce priveste teritoriile, practica inregistreaza fie posesiunea nemijlocita, fie
cea mediata, prin intermediul includerii in sfera proprie de influenta (in timp, pe
masura ce practicile din prima categorie au devenit tot mai dezavuate, accentul a
inceput sa cada tot mai mult pe cele din a doua categorie, cu precizarea ca, si in acest
caz, din cauza aceleiasi dezavuari crescande, s-a inregistrat o deplasare de accent
dinspre zona "vizibilului" spre cea a "invizibilului", in sensul ca asemenea intelegeri
au avut loc tot mai mult in secret - vezi si cazul Protocolului Secret al Pactului
Molotov-Ribbentrop, precum si al Acordului Procentajelor incheiat intre Churchill si
Stalin);
c. metoda echilibrului prin intermediul ARMAMENTELOR, cu corolarul ei
CURSA INARMARILOR (de retinut ca, o continuare a ei nesupravegheata, pe
fundalul progreselor realizate in domeniul tehnologiei militare, implica producerea
cu suficienta siguranta a catastrofei pe care competitia trebuia tocmai sa o evite; de
aici cooperarea fortata a competitorilor, prin intermediul negocierilor si acordurilor
de control al inarmarilor si dezarmare);
d. metoda ALIANTELOR, care au fost, in ansamblu, de doua tipuri:

18
* impotriva dominatiei mondiale (vezi alianta creata impotriva Germaniei,
Japoniei si Italiei);
* impotriva altei aliante (vezi cazul Antantei si al Puterilor Centrale in
primul Razboi Mondial, precum si cel al Tratatului de la Varsovia impotriva
NATO).
In acest din urma caz, al existentei unei aliante indreptate impotriva altei aliante,
practica politica a inregistrat si existenta unui BALANSOR AL PUTERII, respectiv
al unei puteri care veghea asupra mentinerii echilibrului dintre ele, urmand sa se
alature aceleia dintre aliante care parea sa piarda teren. Istoric, in Europa, acest rol l-a
jucat Marea Britanie, care, pentru a se proteja, a vegheat cca. doua secole ca Europa
sa nu ajunga sa fie dominata de o singura putere, pentru a preveni astfel aparitia unui
pericol direct la adresa securitatii sale fizice. Iata pentru ce Marea Britanie s-a aliat
cu Prusia - si alte puteri - impotriva Frantei lui Napoleon, dar si cu Franta impotriva
Germaniei in cele doua razboaie mondiale; de aici si celebra fraza: "Anglia nu are
dusmani sau prieteni permanenti, ci doar interese permanente !"

5. Unul din marii teoreticieni ai ECHILIBRULUI PUTERII a fost Morton Kaplan,


reprezentant de seama al scolii BEHAVIORISTE. El a identificat existenta a 6 tipuri de
sisteme internationale ipotetice bazate pe echilibrul puterii. In cadrul fiecarui tip, el a
identificat 5 seturi de variabile:
1. reguli esentiale;
2. reguli de transformare;
3. variabile de clasificare a actorilor;
4. variabile de capabilitate;
5. variabile informationale.
Iata, spre exemplificare, regulile esentiale de functionare a sistemului clasic de echilibru al
puterii:
1. Actorii isi sporesc capacitatile, dar, mai degraba, negociaza decat lupta; (vezi

19
relatia dintre SUA si URSS in perioada postbelica).
2. Mai degraba lupta, decat sa scape ocazia de a-si spori capacitatile; (vezi decizia
Germaniei de a intra in primul si in cel de-al doilea Razboi Mondial).
3. Mai degraba opresc lupta, decat sa elimine un actor esential (vezi incheierea
razboiului din Golf, data fiind importanta Irakului pentru echilibrul local de putere).
4. Refuza preponderenta unui actor sau a unei aliante de actori; (vezi cazul Marii
Britanii la inceputul celui de-al doilea Razboi Mondial, cand, pentru aproape un an -
din iunie 1940 pana in iunie 1941 - a tinut piept singura Germaniei).
5. Cauta sa-i constranga pe cei ce cauta sa subscrie la principii supranationale
(expresia efortului de mentinere a unei individualitati distincte in cadrul sistemului;
vezi opozitia actuala a Marii Britanii fata de planurile de transformare a Uniunii
Europene intr-o entitate suprastatala).
6. Permit invinsului reintrarea/revenirea in sistem (vezi cazurile Frantei lui Napoleon
si ale puterilor invinse in primul si cel de-al doilea Razboi Mondial, care decurg din
prima premisa a echilibrului puterii - respectiv ca toate unitatile/ entitatile sunt
indispensabile sistemului).

6. Transformarile recente din cadrul sistemului international pun in lumina impletirea unor
tendinte ce indica spre lumea de maine (de integrare) si tendintele ce indica recursul la
practicile clasice ale "politicii puterii" (power politics). In acest sens, si conceptul de
"echilibru al puterii" cunoaste atat o diminuare de utilitate determinata de intarirea
consensului si cooperarii, cat si o revigorare, tinand seama de competitia multipolara
derivata din aparitia unor noi centre de putere.

20
Intrebari:
1. Explicati sintagma “Politica internationala este lupta pentru putere”.
2. Analizati, prin exemple proprii, cele patru distinctii: putere-influenta, putere-forta
etc. prezentate in curs.
3. Realizati o comparatie intre doua state pornind de la elementele traditionale ale
puterii, pozitiile ocupate in sistem si abilitatea de influentare prin mijloacele
puterii soft.
4. Analizati valabilitatea contemporana a regulilor traditionale de mentinere a
echilibrului puterii.
5. Argumentati tendintele de diminuare a utilitatii, respectiv de revigorare – prin
persistenta power politics - a conceptului de echilibru al puterii.

1.4. INTERESUL NATIONAL


Termeni cheie:

interes national; operationalizare; obiective; valori

1. Conceptul de interes national este fundamental pentru orientarea politicii externe. El


reprezinta calauza principala a intregii activitati externe desfasurate de un stat. In acelasi
timp, in ciuda utilizarii lui frecvente, el este totusi un concept relativ vag, deoarece exprima
mai degraba aspiratii care, pentru a capata valoare practica, trebuie operationalizate, fiind
in acelasi timp un concept polemic (fortele politice il interpreteaza diferit, in functie de
propriile interese).

2. Conceptul se defineste printr-o serie de parametri: primul il constituie gradul sau de


generalitate - nu orice interes ingust intra in categoria interesului national, ci numai cele
care au o acoperire foarte larga -; al doilea parametru il constituie gradul de perenitate - caci

21
nu este vorba de interese conjuncturale, ci de cele cu adevarat durabile, care nu sunt alterate
de trecerea timpului; in sfarsit, avem in vedere capacitatea unor asemenea interese de a fi
traduse in practica politica, caci, fara aceasta, ele raman doar in stadiul aspiratiilor
imposibil de atins.

3. Cand vorbim de interes national, nu avem in vedere un interes anume, bine definit, ci o
suma de interese, care converg spre asigurarea, pe de o parte, a securitatii, iar pe de alta a
bunastarii actorului dat. (De analizat, prin prisma securitatii, situatia Romaniei din anul
1940, dupa amputarile teritoriale, precum si, prin prisma bunastarii, situatia actuala)

"Un interes national - spune Samuel Huntington - este un bun public care preocupa pe toti, sau pe
cei mai multi cetateni; un interes national vital este acel interes pentru care ei sunt gata sa-si verse
sangele si sa-si cheltuiasca bogatia pentru a-l apara. Interesele nationale combina, de regula,
securitatea cu preocuparile materiale, pe de o parte, si preocuparile morale si etice, pe de alta
parte."

4. Concret, interesele care intra in categoria interesului national se exprima prin valori, care
se traduc apoi in obiective palpabile, pe care actorul trebuie sa le indeplineasca. Odata
stabilit obiectivul, trebuie alese mijloacele de atingere a acestuia, iar, in cadrul lor,
modalitatile concrete prin care se procedeaza. Acest lucru este valabil atunci cand actorul
este cel ce lanseaza o initiativa de politica externa; cand insa trebuie sa raspunda la o
initiativa lansata de alt actor, deci la un stimul extern, el trebuie sa identifice raspunsul
(urmarind aceeasi secventa: obiectiv - modalitate - mijloc) care ii asigura satisfacerea in cel
mai inalt grad a propriului sau interes national.

5. In ce priveste clasificarea intereselor, in esenta exista trei categorii mari:


* cele care exprima valori fundamentale - integritate teritoriala, independenta,
suveranitate etc. - asupra carora nu se negociaza;
* cele asupra carora, desi importante, se poate negocia (vezi acorduri de control al

22
armamentelor si/sau dezarmare), atata timp cat, prin negociere, se mentine echilibrul
initial;
* cele care fac obiectul curent al negocierilor - de pilda, drepturi de navigatie pe
Dunare etc.

6. In ce priveste purtatorii intereselor respective, distingem un evantai larg, care merge de la


individ, prin intermediul unor forme de asociere crescator complexe (grupuri, clase, partide),
pana la natiune. In acest sens, o problema fundamentala este cea a raportului corect dintre
realitate si perceptie: Cine imi garanteaza mie ca ceea ce imi prezinti tu, guvernant, ca
fiind un interes major, care face parte cu siguranta din interesul national, este intr-adevar
un asemenea interes ? Cum pot eu, guvernant, sa am siguranta ca interpretarea pe care o
dau eu interesului national este cea conforma cu realitatea ? In acest domeniu nu exista
detinatori ai adevarului absolut! Tocmai de aceea, convergenta opiniilor, chiar a celor initial
contrare - realizata pe calea compromisului politic -, sau, cu alte cuvinte, rezultanta lor
poate fi cea mai apropiata de realitatea obiectiva.

4. In practica, intre actori se constata existenta atat a convergentei / complementaritatii de


interese - care formeaza baza colaborarii - cat si neconvergenta, chiar conflictul de interese,
care trebuie eliminat, recurgandu-se la un intreg evantai de procedee delimitat la un capat de
negocieri, iar la celalalt de razboi.

Intrebari:

1. Comparati modul de prezentare a intereselor nationale fundamentale in “Strategia de


securitate nationala”- SSN- (Bucuresti, 2001), respectiv in documentul SSN adoptat in
1999
2. Exemplificati interesele fundamentale, cele care se pot negocia si cele care fac obiectul
comun al negocierilor.
3. Analizati definitia lui Samuel Huntington.

23
1.5.SECURITATEA

Termeni cheie:
Securitate; securitate nationala; securitate internationala; dilema securitatii; securitate
comuna; securitate colectiva; securitate cooperativa; interese de securitate; riscuri;
amenintari; vulnerabilitati; echilibrul terorii, riscuri asimetrice.

1. Desi este un concept des uzitat, specialistii il apreciaza ca fiind inca in curs de
definire; este considerat, daca se poate spune asa, drept un concept "in curs de
dezvoltare"! Acest lucru se datoreaza si utilizarii lui intr-o multitudine de contexte,
determinate de mare varietate de interese, care, fie justificat, fie nu, sunt prezentate ca
interese de securitate, sau legate de conceptul in discutie. De aici si o anumita stare
de confuzie.

2. Nu este insa, mai putin adevarat ca si conceptul in sine, pe fundalul multiplicarii si


adancirii interdependentelor mondiale, si-a multiplicat intelesurile, devenind ceea ce
se numeste un "concept stratificat". Excluzand cazurile de confuzie voita, aceasta
este ratiunea pentru care intalnim formulari ca, de pilda, "securitate alimentara",
"securitate ecologica" sau "securitate culturala" s.a.m.d.

3. In esenta, insa, in randul specialistilor exista un anumit consens, potrivit caruia


"securitatea" se circumscrie asigurarii integritatii teritoriale si bunastarii
materiale. Astfel, primul termen ne conduce la aspectul fizic al securitatii, iar al
doilea la supravietuirea pe termen mediu si lung a actorului in cauza. Caci, in fond
si la urma urmei, "securitatea" unui actor reprezinta capacitatea sa de a supravietui ca
atare in sistemul international.

4 In literatura de specialitate, in legatura cu acest concept, se vehiculeaza cateva


24
probleme cu caracter mai teoretic, care se cer lamurite. Astfel, una dintre acestea este
cunoscuta sub numele de "dilema securitatii" conform careia se intelege modalitatea
de a concilia, pe de o parte, necesitatea cresterii propriei securitati, cu cea ca acest
lucru sa nu genereze insecuritate pentru ceilalti, pe de alta parte. (Se va vedea ca
cea mai mare parte a modalitatilor de asigurare a "securitatii" cauta sa rezolve
aceasta problema / dilema). Este vorba apoi de raporturile dintre conceptul de
"securitate nationala" si cel de "securitate internationala", stiindu-se ca cel de-al
doilea nu inseamna pur si simplu insumarea "securitatilor nationale" ale
tuturor actorilor sistemului, ci este un concept in sine, care se refera la asigurare
"securitatii" sistemului ca atare, in ansamblul sau. Pe urma, literatura de
specialitate abunda in termeni ca "securitate colectiva" (prin care se intelege ca un
atac asupra unui actor este considerat ca un atac asupra tuturor - vezi sistemul
Ligii Natiunilor si cele doua tratate care stau la baza blocurilor militare postbelice),
sau "comuna" (care pleaca de la premisa ca, "securitatea" mea, depinzand de a
altora, trebuie asigurata de asa maniera incat sa nu o diminueze pe a altora -
concept inventat si vehiculat de nordici: Comisia Palme in anii '80), ori, mai nou,
"cooperativa" (inteleasa ca un efort comun de prevenire a conditiilor izbucnirii
unui razboi).

5. Criticii notiunii realiste, dominante in timpul razboiului rece, propun o


reconceptualizare pe trei niveluri. Largirea pe orizontala a sferei de cuprindere a
termenului “securitate” propusa in anii ’90 evidentiaza in primul rind dimensiunea
non-militara a securitatii. Riscurile ecologice, crima organizata internationala, traficul
de droguri, terorismul, migratia internationala, incalcarea drepturilor omului,
epidemiile si saracia sunt considerate cele mai importante amenintari ale securitatii
statelor si societatii internationale. Aceasta perspectiva, care poate fi caracterizata
drept trecerea de la “securitatea nationala” la “securitatea umana” are insa limite
evidente. Adancirea verticala propune o reconsiderare si mai radicala a conceptului
traditional, realist. Exponentii acestei viziuni incearca sa formuleze un raspuns coerent
la intrebarea “Care este sensul securitatii fara stat?”. Argumentele lor principale sunt:
cresterea rolului actorilor non-guvernamentali; amenintarile globale si transnationale;
25
incapacitatea statelor de a face fata acestor amenintari; si, in mod special, dificultatea
aplicarii modelului clasic al securitatii pentru statele mici. Din aceasta perspectiva, o
definitie centrata pe stat ar subestima principalele obiective ale securitatii: indivizii
sau/si “umanitatea”. Folosirea argumentului “crizei umanitare” in Kosovo sau
Timorul de Est aduce insa un puternic contra-argument acestei viziuni care poate fi
interpretata ca o expresie a unor interese bine definite. Reconsiderarea
epistemologica, ultima propunere de redefinire a conceptului, analizeaza din
perspectiva postmoderna modul in care sunt “construite” diferitele modele de
securitate. Aceasta abordare analizeaza preponderent elaborarea discursului de
securitate, inteleasa ca fenomen intersubiectiv. Regasim in aceasta perspectiva
dificultatea teoretica majora a aplicarii deconstructivismului in relatiile internationale:
golirea de sens a notiunilor fara a se propune solutii alternative.

6. In ce priveste modalitatile concrete de asigurare a "securitatii", practica istorica


inregistreaza, in linii mari, doua tipuri: primul il reprezinta metoda crearii
"imperiului universal" - prin intermediul careia, prin inglobarea unui actor de un
altul, acesta din urma preia si sarcina asigurarii securitatii primului actor, ea
fiind, de acum o probleme interna a sa (si NATO functioneaza, practic, dupa
aceleasi principii) -, iar al doilea il constituie metoda asigurarii "echilibrului de
putere". La nivel micro, de regula, mijloacele concrete prin care un actor isi asigura
"securitatea" depind, in mare masura, atat de domeniul in care aceasta este
amenintata, cat si de tipul de amenintare utilizat de atentator/agresor.

7. Mutatiile de substanta petrecute in ultimii ani pe plan international au determinat, la


randul lor, mutatii in spectrul amenintarilor generale existente in interiorul
sistemului. Astfel, daca pana in 1989, amenintarile erau preponderent externe si
vizibile, dupa acest moment ele devin tot mai mult interne si mai putin vizibile (vezi
cazul Iugoslaviei, care s-a dezmembrat nu pentru ca a fost agresata din afara,
amenintare careia, dupa cum s-a putut vedea, i-ar fi putut face fata cu brio, ci pentru
ca partile ei componente - este drept, incitate din afara - au hotarat sa se desparta prin
forta). Concret, in anii razboiului rece, pericolul izbucnirii unui Razboi mondial
26
nuclear era dat fie de o eroare de calcul in administrarea delicatului "echilibru al
terorii", fie de escaladarea necontrolata a unui conflict regional, data fiind
implicarea superputerilor, sub o forma sau alta, in toate aceste conflicte. Astazi, daca
primul pericol se estompeaza vizibil, ca urmare a incetarii rivalitatii nucleare
dintre marile puteri (fara ca aceasta sa diminueze, insa, pericolul proliferarii
nucleare, care creste), cel de-al doilea se transforma, in sensul ca, desi nu mai
exista pericolul ca un asemenea conflict sa duca la izbucnirea unui razboi mondial,
apare totusi pericolul cronicizarii sale, ceea ce implica riscul inglobarii in
viitoarele confruntari dintre principalii actori ai noului echilibru de putere
mondial, aflat in curs de cristalizare (vezi cresterea gradului de implicare directa a
marilor puteri in conflictul iugoslav, proportional cu acutizarea si prelungirea
acestuia). In ultima perioada se inregistreaza o crestere exponentiala a riscurilor si
amenintarilor non-militare si asimetrice. Prin amenintari asimetrice intelegem
folosirea de catre actori statali sau non-statali – organizatii si retele teroriste
internationale – de mijloace violente pentru a provoca teroare si a genera pagube
morale, materiale si simbolice extrem de mari unor actori mult mai puternici.
Raspunsul la amenintarile asimetrice si modul de desfasurare al razboiului impotriva
terorismului international evidentiaza conturarea unor noi strategii de securitate.

8. In ce priveste Romania, situatia ei de securitate putea fi caracterizata, imediat dupa


revolutie, in urmatorii termeni:
* singura; * slabita; * amenintata;
Acestei situatii, Romania a cautat sa-i faca fata vizand:
* acordarea prioritatii in relatiile sale cu Vestul (din ratiuni subiective - latinitate si
obiective - "produsele" – stabilitatea şi securitatea, dar şi baza prosperităţii - cautate
se afla numai acolo);
* mentinerea echilibrului in relatiile cu Estul (pentru a diminua gradul de
insecuritate);
* promovarea unei politici de bunavecintatea cu toti vecinii nostri;
* sprijinirea eforturilor internationale de solutionare a conflictelor din mediul nostru
geografic (Bosnia, Albania, Kosovo).
27
Intrebari:
1. Explicati mecanismul “dilemei securitatii”.
2. Analizati articolul 5 din Tratatul Altanticului de Nord (Washington 1949) pentru
a intelege logica apararii colective.
3. Amenintarile devin prepondenrent interne si mai putin vizibile. Este corecta
aceasta propozitie si pentru mediul de securitate post 11 septembrie 2001?
Argumentati.

1.6. SISTEMUL INTERNATIONAL

Termeni cheie:

Abordare sistemica, sistem international; autoreglare; anarhia in sistemul international


– lipsa autoritatii centrale; destructurare – restructurare.

1. Abordarea sistemica - fiind, deci, vorba de o modalitate de abordare aplicabila si


acestui domeniu si nu proprie in exclusivitate acestuia - pleaca de la doua premise:
* ca intre componentele intregului exista anumite legaturi, respectiv ca
apartenenta lor la acelasi intreg nu decurge in exclusivitate din faptul ca se afla
in acelasi spatiu geografic;
* aceste componente nu pot fi intelese corespunzator decat daca sunt privite in
totalitatea, in ansamblul pe care il formeaza.

2. Cum spuneam, este vorba de un anumit tip de abordare care este valabil si in
domeniul relatiilor internationale, pe care ne ajuta sa-l intelegem mai bine asa. In

28
context, se remarca rezultate diferite ale aplicabilitatii sale in stiintele exacte -
unde legaturile dintre elementele componente ale sistemului, precum si regulile
sale de functionare sunt mai precise - si cele sociale, unde atat legaturile, cat si
regulile de functionare sunt mai putin conturate, rezultatul constituindu-l o
predictibilitate mai redusa (insa nu absenta) comparativ cu stiintele exacte.

3. Alcatuirea sistemului international actual incepe cu existenta unor sisteme locale


incipiente, care evolueaza mai intai pana ajung la stadiul de sisteme cat de cat
conturate ca atare. Urmeaza apoi faza expansiunii lor, ceea ce le pune in legatura
cu sisteme similare ("lumi") fie pe calea legaturilor pasnice, fie prin intermediul
razboiului (care este tot un mijloc de comunicare). Rezultatul in timp al
interactiunii care are loc asa il constituie transformarea sistemelor locale
respective in subsisteme ale sistemului mai larg creat prin includerea lor intr-un
ansamblu mai amplu, compus din totalitatea interactiunilor dintre
componentele/subsistemele sale.

4. Principala regula de functionare a acestui tip de sistem o reprezinta


AUTOREGLAREA, caracterizata prin lupta pentru putere intre componentele
sale. Concret, Europa - un sistem local care evolueaza el insusi - ajunge, prin
expansiune si inglobare in structura sa a altor zone (lumi/sisteme) ale lumii,
centrul sistemului international global. In fapt, aceasta inseamna o dubla calitate:
pe de o parte, calitatea de initiator al sistemului, pe de alta, principalul sau factor
reglator.

5. Odata atinse limitele geografice ale sistemului (provenind din caracterul finit al
planetei), evolutia sistemului se realizeaza prin intermediul adancirii
interdependentelor din cadrul sau, precum si prin aparitia unor noi actori (chiar si
de alt tip). Are, deci, loc un proces concomitent de multiplicare si adancire a
legaturilor dintre elementele componente ale sistemului.

6. In ce priveste caracterizarea sistemului international actual, se poate spune ca

29
acesta este:
* un sistem (geografic) inchis, care se autoregleaza (prin procesul de
redistribuire continua a puterii in cadrul sau);
* un sistem lipsit de autoritate centrala (al doilea motiv pentru care se
autoregleaza); termenul folosit in teoria relatiilor internationale este de
“sistem anarhic”;
* un sistem competitiv (fiind inchis, de la un punct incolo, adancirea si
multiplicarea interdependentelor impune cu necesitate colaborarea chiar si
intre adversari chiar si in timpul conflictului);
* care evolueaza prin structurare, urmata de de-structurare, urmata, la
randul ei de un nou proces de structurare; in felul acesta, sistemul se
"regenereaza" (vezi perioada de dupa 1989 in Europa).

Intrebari:

1. Explicati termenul de anarhie in sistemul international – lipsa autoritatii centrale, a


uni guvern mondial – si comparati aceasta structura politica cu organizarea
ierarhica a sistemelor politice din interiorul statelor.
2. In eventualitatea unei modificari a caracterului inchis al sistemului international –
prin colonizarea spatiului cosmic – considerati ca va dispare caracterul competitive
al noului sistem mondial/planetar? Argumentati.

30
PARTEA II. EVOLUTIA SISTEMULUI INTERNATIONAL

2.1. DE LA INCEPUTURI PANA LA REVOLUTIA FRANCEZA

Termeni cheie:

“lumile” antichitatii; sisteme regionale; modelul imperial hegemonic; expansiunea


europeana; nucleul si periferia sistemului international.

1. Inceputurile le constituie "lumile", privite ca insule de organizare statala, care isi


dezvolta in timp si un set de valori comportamentale, ce, la randul lui, contribuie
si mai mult la coeziunea lor. Am avut astfel lumea greceasca, regatele din Orientul
Mijlociu si Africa de Nord, apoi lumea romana. Comunicarea dintre aceste lumi a
existat indeosebi pe calea comertului si a razboiului, fara sa ajunga insa la gradul
de integrare al unei singure lumi.

2. Acest lucru s-a petrecut abia odata cu castigarea suprematiei de Roma, care, prin
diplomatie si razboi - asa cum arata si Machiavelli intr-una din lucrarile sale
pregatitoare pentru sfaturile din "Principele" - a reusit sa-si creeze imperiul. Abia
acesta a fost un sistem relativ integrat, care a cuprins in interiorul sau organizarile
social-statale din spatiul mediteranean. Este de remarcat ca, inca dinaintea
cuceririi romane, in alte zone ale globului - vezi Asia de Est, sau de Sud, ori
America - aveau loc, in mod independent, procese relativ asemenatoare. Problema
care se punea era aceea a stabilirii legaturilor intre aceste focare de organizare pe
care le reprezentau lumile respective.

3. Prima mare comunicatie/legatura de acest gen - daca excludem expeditia lui


Macedon de dinaintea fauririi Imperiului Roman -o reprezinta invazia
migratorilor, rezultat al actiunii marii centrifugi asiatice. Sub loviturile ei repetate,
Imperiul Roman, ca prima etapa a integrarii europene si tentativa de creare a unui
31
sistem relativ unitar in zona noastra, se dezintegreaza. Drept rezultat apar nucleii
viitorului proces de re-integrare, care a evoluat de atunci pana in prezent - orasele,
pe de o parte, si fermele intarite, pe de alta parte.

4. Treptat isi face loc organizarea feudala, in care populatia locala lucreaza pentru si
ii furnizeaza soldati stapanului local, care reprezinta sursa autoritatii politice si
juridice a locului. In schimb, el furnizeaza populatiei locale protectie. Cu timpul,
din luptele angajate intre diferitii stapani locali, incep sa apara unii mai puternici,
care, prin supunerea celorlalti, precum si a oraselor din zonele adiacente, isi
largesc posesiunile - care insemnau prin ele insele putere - tinzand spre incoronare
ca suverani ai statelor feudale.

5. Nu trece mult timp si, odata terminata, in linii generale, expansiunea interna, este
initiata expansiunea externa, sub forma cruciadelor. Desi s-a spus ca lumea Evului
de Mijloc a fost o lume imobila, cruciadele au demonstrat, din contra, dinamismul
ei. [Atrag atentia asupra principalelor directii de expansiune ale stapanilor feudali:
cei din sud (francezi, indeosebi) s-au indreptat spre Orientul Mijlociu (locurile
sfinte), iar cei din nord (germanii) spre Est si Nord, de-a lungul tarmurilor Marii
Baltice. A se vedea si actuala confruntare din interiul Uniunii Europene intre
tentinta de a deplasa centrul de greutate spre Nord - sustinuta de Germania - si cea
de a-l deplasa spre Sud - sustinuta de Franta].

6. In drumul lor, ei au gasit:


"alte sisteme internationale, fiecare dispunand de reguli si institutii ce
reflectau o cultura regionala dominanta".
Dar care au fost, pana la urma, aceste sisteme care, ulterior au devenit parti
componente ale sistemului international global. Acestea au fost:
* Crestinatatea Latina (in Europa);
* Sistemul arabo-islamic (din Spania pana in Persia);
* Sistemul indian (in subcontinent si spre estul acestuia), caracterizat de
combinatia dintre cultura hindu si conducatorii islamici;
32
* Sistemul mongol-tatar (in stepele asiatice), islamic;
* Sistemul chinezesc (controlat multa vreme de mongoli)

7. Organizarea acestor sisteme a fost ierarhizata. Astfel, aveam in primul rand,


sistemul propriu-zis, reprezentand nucleul. El dispunea de reguli clare in
principalele domenii de activitate (religios, financiar, de guvernare, legal,
comercial), precum si de memorie. Este de remarcat existenta unor deosebiri intre
ele; de pilda, daca sistemul arabo-islamic era descentralizat, cel mongolo-tatar era
inalt-centralizat. In al doilea rand, existau, intr-un cerc imediat urmator, anumite
zone mai putin dezvoltate (Africa sub-sahariana, Americile, Asia Australa),
dispunand de o organizare proprie - nu atat de sofisticata ca centrul - si fiind in
contact cu acesta.

8. Oricum, modelul de organizare a legaturilor dintre cercuri era cel imperial-


hegemonic. Astfel, centrul se afla sub autoritatea/dominatia conducatorului
suprem. Periferia era constituita din zonele locale autonome, care trebuiau sa
recunoasca autoritatea conducatorului suprem si sa-i plateasca un tribut. Iar zonele
de dincolo de periferie cuprindeau regatele si principatele independente.
Raporturile dintre aceste tipuri de zone erau reglementate dupa cutume, unele
chiar surprinse in tratate. In orice caz, sa retinem regula fundamentala a intensitatii
mai mari a contactelor in interiorul acestor zone, comparativ cu cele stabilite cu
exteriorul.

9. Pe acest fundal a inceput expansiunea europeana, care s-a derulat de-a lungul
mai multor secole si a avut loc succesiv, in valuri. Astfel, primul val l-a constituit
expansiunea iberica (spaniolii spre vest, impregnati ideologic, unde au gasit forme
de organizare - deci si de rezistenta - mai putin evoluate, iar portughezii spre est,
mai pragmatici, intalnind forme de organizare statala - inclusiv rezistenta mai
mare - bine definite). A urmat apoi expansiunea olandeza, care a fost directionata
atat spre Vest (New York-ul a fost intemeiat de ei), cat si spre Est(mai ales
Indonezia), la inceputul anilor 1600. Asa a aparut si Africa de Sud, ca principal

33
punct de sprijin pe acest drum. Cel de-al treilea val l-au constituit englezii - care,
timp de cateva secole, au strabatut lumea in toate directiile -, urmati de francezi.
Sub raportul continutului, expansiunea europeana a fost insotita de promovarea
valorilor europene in teritoriile cucerite. Lucrul acesta a fost valabil pana la cel de-
al doilea Razboi Mondial, cand stafeta este preluata de cele doua superputeri. Ca
schema, s-a pornit de la expansiunea individuala, care a fost ulterior regularizata
si, intr-o faza urmatoare, institutionalizata (prin intermediul organizatiilor
internationale).

Intrebari:

Identificati, comparativ, elementele de structurare si restructurare a sistemului


international in perioada antica, respectiv a Evului de Mijloc.

2.2. SISTEMUL INTERNATIONAL INTRE 1815 - 1914

2.2 SISTEMUL INTERNATIONAL INTRE 1815 SI 1914

Termeni cheie:

“Concertul Europei”, echilibrul de putere; polarizare; domino-ul securitatii

1. Asa cum am putut vedea, sistemul international modern a fost creat prin
expansiunea Europei, care a ajuns centrul sau. Pe continent, insa, odata cu
infrangerea Frantei napoleoniene (care, in termenii procesului producerii de
putere, a marcat trecerea de la extensiv la intensiv), conducerea treburilor a fost
preluata de un grup de puteri cunoscut sub numele de "Concertul Europei"
(Austria, Marea Britanie, Franta - desi invinsa, mentinuta in "concert" - Prusia si

34
Rusia, carora, in spatiul est si sud-est european li se asocia si Turcia), sau, popular,
"Sfanta Alianta". Pastratoare a valorilor europene ce au generat infrangerea
spiritului revolutionar francez - in realitate, pastratoare a unui melanj de valori,
caci cele ale revolutiei franceze nu au putut fi "extirpate" in intregime - ele
vegheau la respectarea lor, intervenind ori de cate ori acestea erau incalcate, asa
cum s-a intamplat, de pilda, in timpul revolutiilor de la 1848.

2. Concret, desi se socoteste ca ne aflam in prezenta celei mai lungi perioade de pace
din istoria continentului - cei 100 de ani de pace -, datorate in principal absentei
conflictelor majore intre marile puteri (a caror unitate de vederi si actiune - bazata
pe absenta nevoii de conflict, dar si pe riscurile pe care acesta le implica - a si
facut posibila existenta "concertului"), in realitate avem de-a face cu o "pace cu
intreruperi", mai dese in cea de-a doua parte a perioadei analizate. Aceste
"intreruperi" au constat tocmai in aparitia conflictelor directe intre marile puteri:
1866 - razboiul prusaco-austriac, 1853-1855 - razboiul Crimeii, 1870-1871 -
razboiul franco-prusac, 1877-1878 - razboiul ruso-romano-turc.

3. In ansamblu insa, aceasta epoca a coincis cu o perioada de avant tehnologic si


industrial nemaiantalnit, pe fundalul unei explozii demografice fara precedent.
(Dezvoltarea industriei face posibila, mai intai, cresterea populatiei, iar mai tirziu
sporirea dimensiunii fortelor armate, care, in plus, sunt dotate in proportii de masa
cu arme din ce in ce mai distructive, pregatindu-se astfel carnagiul primului
Razboi Mondial).

4. Care au fost insa factorii care au contribuit la existenta unei perioade de pace atat
de lungi? Acestia au fost:
* dezvoltarea tehnologica si industriala (care a facut ca miza pacii sa fie
mai mare decat cea a razboiului);
* solidaritatea puterilor europene (care erau crestine, "civilizate",
mesianice - sau "imperialiste" - si albe, aceasta fiind una din bazele
expansionismului european in afara granitelor continentului);

35
* echilibrul de putere existent intre principalii actori europeni;
* canalizarea conflictelor, a competitiei, in afara Europei, in colonii
(vezi aplicarea tehnicii "sferelor de influenta" ca modalitate de evitare a
conflictelor).

5. Treptat, insa, ca urmare a dezvoltarii diferentiate a marilor puteri europene,


echilibrul de putere dintre ele se rupe, iar competitia pentru colonii se intensifica,
astfel incat conflictele dintre ele se apropie tot mai mult de continent. Drept
urmare, are loc o disparitie treptata a "concertului" in favoarea aparitiei unui
proces de polarizare, care se materializeaza prin crearea celor doua aliante militare
Antanta (grupand Marea Britanie, Franta si Rusia) si Puterile Centrale (Germania
si Austro-Ungaria). In plus, asistam si la o integrare tot mai accelerata a
continentului din punct de vedere al securitatii, pe fundalul transferarii tot mai
masive a competitiei dintre marile puteri in domeniul armamentelor. Drept
urmare, asistam, pe de o parte, la prevalenta "Planului de Razboi" asupra
Diplomatiei (vezi avertismentul englez dat germanilor cu cateva ore inaintea
invadarii tarilor de jos), iar, pe de alta, la crearea "domino-ului" securitatii (vezi
secventa declaratiilor de razboi: Austria Serbiei, Rusia Austriei, Germania Rusiei,
Franta Germaniei si, dupa invazia tarilor de jos, Marea Britanie Germaniei).

Intrebari:
Prezentati factorii care au determinat mentinerea pacii in perioada “Concertului
Europei”
ISTEMUL EUROPEAN SI MONDIAL IN PERIOADA INTERBELICA
Care au fost elementele care au dus la polarizarea sistemului si la incheierea
sistemului “concertului”?

36
2.3. RELATIILE INTERNATIONALE IN PERIOADA DE DINAINTEA
PRIMULUI RAZBOI MONDIAL. SISTEMUL INTERNATIONAL
INTERBELIC.

Termeni cheie:
Razboi mondial; razboi industrial; razboi total; principii wilsoniene; autodeterminare;
institutionalizarea sistemului international.

1. Primul Razboi Mondial a avut o importanta aparte, care este mai putin pusa in lumina.
Astfel el a fost, din punct de vedere militar:
* primul razboi european care devine mondial (ceea ce ilustreaza caracterul
global al sistemului international, precum si faptul ca Europa ocupa locul central
in cadrul acestuia);
* primul razboi mondial industrial (socul celor 10 milioane de morti si aparitia
relatiilor internationale ca domeniu distinct de investigatie stiintifica); de aici
decurge faptul ca, pentru prima oara, nu mai este un razboi intre armate, ci intre
societati, ca distinctia dintre civili si militari tinde sa dispara atat pentru ca toti
sunt inhamati la carul razboiului si constituie tinta atacurilor inamicului, cat si
pentru ca dimensiunile campului de batalie se extind extrem de mult.
* un razboi cu dublu caracter: static in Vest si dinamic inEst(primul aspect
ilustreaza gripajul inclestarii unor mari puteri intr-un spatiu ingust, iar cel de-al
doilea a pus bazele manevrei din cel de-al doilea Razboi Mondial);
* primul razboi in care cuceririle stiintei aplicate la domeniul militar devin
mijloace de lupta utilizate efectiv (tancurile, aviatia, pistolul mitraliera, gazele
de lupta, metodele matematice de lovire a submarinelor in imersiune, etc.)
37
2. In ce priveste consecintele politice, acestea au fost:
* afirmarea principiului national (vezi cele 14 puncte ale lui Wilson), care -
odata acceptat - a schimbat bazele organizarii teritoriale a Europei;
* disparitia imperiilor in Europa (inceputul procesului de lichidare a imperiilor
in general);
* reglementarile de pace devin astfel baza noului statu quo teritorial pe continent,
valabil, in linii generale pana astazi (vezi aparitia Poloniei, a Cehoslovaciei, a
Iugoslaviei, precum si desavarsirea unitatii noastre nationale); este de remarcat ca,
in prezent, s-ar parea ca asistam la incercarile de recuperare "moderna" a
teritoriilor pierdute in primul Razboi Mondial (in care principalul "pierzator" a
fost Austro-Ungaria, si nu Germania, care a pierdut mai mult in urma celui de-al
doilea Razboi Mondial ?!)

3. In ceea ce priveste consecintele asupra sistemului international in ansamblul sau, se


cuvine a fi mentionate urmatoarele:
* faptul ca Germania, devenita prea puternica pentru Europa, nu mai putea fi
controlata/invinsa, decat prin contributia puterilor extra-europene (SUA si Rusia);
* aceasta atrage o sporire a relevantei si in ce priveste si alte centre de putere pe
plan mondial (SUA, Japonia), care nu reusesc insa sa "detroneze" Europa din
locul central pe care il ocupa in ansamblul sistemului international;
* in conditiile retragerii Rusiei si SUA din sistemul european dupa terminarea
razboiului, sarcina controlarii si impiedicarii Germaniei de a reveni este preluata
de Franta si Marea Britanie - garantii statu quo-ului astfel rezultat - si care, au
urmarit, pe de o parte, limitarea pretentiilor teritoriale ale Germaniei spre est, iar,
pe de alta parte, au incercat sa impiedice crearea "masei critice" determinate de
apropierea Germaniei si Rusiei (amandoua puterile fiind "proscrise" din cauza
initierii primului razboi si a revolutiei bolsevice);
* institutionalizarea sistemului s-a facut prin crearea Ligii Natiunilor (care a
marcat o etapa nou in modalitatile de reglementare a situatiei dupa crize
majore/razboaie); la inceput au fost Congresele (Viena 1815, Paris 1856, Berlin
1878), apoi Liga (permanentizarea metodei congreselor), urmata de ONU, careia,
38
in prezent, au inceput sa i se adauge si Conferintele internationale - echivalentul
congreselor de odinioara);
* privit prin prisma raportului dintre politica puterii si restrictionarea ei juridica,
raportul se deplaseaza treptat dinspre consfintirea juridica a rezultatelor ei
(congresele), spre restrictionare juridica (Liga si ONU), pentru ca astazi, in plus,
sa consemnam, in absenta rezultatelor acesteia din urma, eforturi de administrare a
consecintelor aplicarii ei (vezi conferinta asupra fostei Iugoslavii).

4. In ceea ce o priveste, Romania a incercat sa duca atat o politica europeana, cat si


subregionala, locala. Ordinea de prioritate de mai sus a fost consfintita prin constituirea
statului national unitar roman, dupa primul Razboi Mondial. Pana atunci, prioritatea o
constituia, din motive obiective, politica locala, care nu era lipsita totusi de o anumita
perspectiva europeana, adesea chiar insemnata. In perioada la care ne referim, politica
europeana a constat, pe de o parte, din sprijinul total acordat sistemului Ligii Natiunilor,
iar pe de alta, din incercarea de contrabalansare a pericolului dinEstprin relatii privilegiate
cu vestul, iar, in interiorul politicii occidentale, din incercarea de contrabalansare a puterii
Germaniei prin contacte preponderent economice cu aceasta si politico-militare cu
adversarii traditionali ai Berlinului, Franta si Marea Britanie. Local, Romania a fost
initiatoarea sistemului de aliante al Micii Antante (cu Cehoslovacia si Iugoslavia vizand
Ungaria) si al Antantei Balcanice (cu Iugoslavia, Grecia si Turcia vizand Bulgaria).

5. In acest context, apropierea germano-rusa din 1939 a avut efecte catastrofale pentru
Europa. Pe de o parte, blocand Vestul prin mana libera acordata Germaniei (disparitia
temerii luptei pe doua fronturi), permitea inghitirea spatiului din Est dintre cele doua
puteri, spatiu in care ne aflam si noi (pactul Hitler-Stalin); pe acest temei, Ungaria, de
pilda, care si atunci reprezenta, in valoare absoluta, doar 1/2 din potentialul romanesc, si-a
putut atinge telurile revizioniste (dupa cum la fel a profitat si Bulgaria).

6. Cel de-al doilea Razboi Mondial - izbucnit inevitabil in conditiile practicarii unei
politici a puterii nelimitate - a determinat:
* integrarea si mai mare a sistemului international, prin amploarea spatiului de

39
desfasurare a operatiunilor militare si atragerea celorlalte centre de putere (SUA,
Japonia), precum si a intregului sistem colonial, ceea ce a si dus apoi la prabusirea
acestuia in ansamblu;
* aparitia unei noi ierarhii politico-militare, mult mai restranse, la baza careia
s-a aflat in mod primordial posesia armei nucleare;
* la randul ei, aceasta (respectiv cuplarea armei nucleare cu progresele in
domeniul vectorilor) a dus la militarizarea pacii la un nivel nemaiantalnit pana
atunci, caci, din cauza sporirii vitezei si razei de actiune a vectorilor, accentul s-a
deplasat hotarator de pe fortele mobilizabile pe cele gata mobilizate, capabile sa
actioneze in orice moment.

Intrebari:
1. Analizati consecintele primului Razboi Mondial asupra sistemului international in
ansamblul sau.
2. Prezentati optiunile de politica externa ale Romaniei din perioada interbelica.

40
2.4. IN PRAGUL SECOLULUI XXI: UN SISTEM INTERNATIONAL IN
SCHIMBARE. TRASATURILE ORDINII INTERNATIONALE
POSTBELICE.

Termeni cheie:

Sistemul “postbelic”; superputeri; bipolarism; echilibrul terorii; structura institutionala;


cursa inarmarilor; descurajare nucleara; retaliere masiva; raspuns limitat; strategii
nucleare.

1. Lumea "postbelica", asa cum am cunoscut-o intre 1945-1989, a reprezentat un


moment aparte in istoria omenirii: niciodata inainte si, probabil, mult timp de
acum incolo, sistemul international nu a ajuns si nu va mai ajunge la un grad de
concentrare a puterii atat de mare. Practic, in plan politico-militar, toate zonele
importante ale lumii - caracterizate de echilibre locale - erau conectate la
echilibrul "central" dintre cele doua superputeri. Iar aceasta avea loc pe fundalul
unui sistem economic cu caracter global.

2. O asemenea infatisare a sistemului international se datoreaza consecintelor celui


de-al doilea Razboi Mondial, dintre care enumeram:
* Reasezari majore in echilibrul mondial de putere: puterile invinse
(Germania, Japonia si Italia) au iesit pur si simplu din joc, iar altele - chiar
invingatoare (Marea Britanie, Franta, sau China), desi au ramas in joc, nu
au mai contat; disparitia imperiilor coloniale (prima faza a disparitiei
imperiilor s-a petrecut in Europa, dupa primul Razboi Mondial) a fost, in
egala masura, atat o ilustrare, cat si o cauza a caderii suferite de Marea
Britanie si Franta dupa razboi.
* Venirea in prim plan a SUA si URSS - puteri extra-europene, fara

41
aportul carora infrangerea Germaniei nu ar fi fost posibila - a marcat
aparitia BIPOLARISMULUI. Confruntarea lor a fost, in acelasi timp,
- o lupta clasica, desi gigantica, pentru putere;
- o lupta ideologica (ideologia ca instrument al puterii: pentru ce
URSS a dorit ca tarile est-europene sa devina comuniste ?)
* In plan tehnico-militar, aparitia armei nucleare si a rachetelor a
schimbat destinul omenirii; razboiul este substituit de cursa inarmarilor (al
carei scop era mentinerea "echilibrului terorii"), deoarece izbucnirea lui ar
fi insemnat distrugerea civilizatiei umane. La fel a fost si cu "razboiul prin
terti".
* In plan economic, lumea a ajuns sa fie dominata de Statele Unite,
care, pe baza uriaselor resurse de care a ajuns sa dispuna in urma
mobilizarii lor pentru razboi, au ocupat pozitiile cheie in economia
mondiala, ale carei institutii cu caracter global le-au creat dupa cum au
vrut (acordurile de la Bretton Woods);

3. Institutiile ordinii mondiale postbelice au aparut in urmatoarea succesiune:


1944 - Acordurile de la Bretton Woods
1945 - Organizatia Natiunilor Unite (Consiliul de Securitate)
1947 - Tratatul de la Dunquerque (intre Franta si Marea Britanie indreptat
impotriva Germaniei)
1948 - Tratatul de la Bruxelles (care a creat UEO)
1949 - Crearea NATO (ca o expresie a cooperarii politico-militare a americanilor
cu vest-europenii in fata pericolului sovietic)
1949 - Crearea CAER
1955 - Crearea Tratatului de la Varsovia (ca raspuns la includerea Germaniei in
NATO)
1957 - Tratatul de la Roma de infiintare a Pietei Comune (ca o expresie a
competitiei economice a vest-europenilor cu americanii) - prefatata de o serie de
acorduri si institutii anterioare.
1972-1975 - Conferinta pentru Securitate si Cooperare in Europa (ca o incercare
42
de a uni cele doua jumatati ale continentului aflate in confruntare una cu alta)

4. Liniile de forta ale sistemului international postbelic erau urmatoarele:


* Pe plan politico-militar
- Confruntare Est-Vest
- Colaborare Vest-Vest si Est-Est (blocurile=expresie a dominatiei
superputerilor asupra propriilor aliati)
* Pe plan economic
- competitie Vest-Vest
- Relatia Est-Vest era de fapt o relatie Nord-Sud

5. Principalele amenintari in cadrul sistemului erau preponderent VIZIBILE si


EXTERNE (pericolul unei agresiuni din partea blocului opus). Concret, cele doua
zone de amenintare proveneau din:
* posibilitatea unei erori (pe fundalul mecanismului descurajarii reciproce)
* posibilitatea unei escaladari necontrolate a unui conflict local

6. In ceea ce priveste mecanismele de reglementare a competitiei, necesare ca


urmare a realizarii reciproce ca, necontrolata, ea poate duce la dezastru, fiind, in
acelasi timp expresia conflictului in conditiile adancirii interdependentelor,
acestea erau:
* In plan politico-militar - negocierile de control al armamentelor si
dezarmare:
1963: Nuclear Test Ban Treaty
1971-72: SALT
1987: Intermediate Nuclear Forces
1991: Conventional Forces in Europe
1992: START
• In plan economic - Grupul G7 (si cu tenta de coordonare politica)
pentru evitarea consecintelor negative ale unilateralismului intr-o
lume interdependenta, precum si pentru impiedicarea translarii

43
competitiei economice in planul politico-militar.

RAZBOI SI PACE IN EPOCA NUCLEARA:


ECHILIBRUL TERORII

1. Atunci cand vorbim despre armele nucleare trebuie sa avem in vedere faptul ca
ele se compun, pe de o parte, din incarcatura exploziva propriu-zisa si, pe de alta
parte, din vectorul care o transporta la tinta. Acesti doi factori, impreuna cu
evolutia situatiei internationale sunt raspunzatori de dezvoltarea acestui tip de
armament si a gandirii militare in privinta utilizarii sale.

2. Asa stand lucrurile, primul element cu care incepe istoria acestui tip special de
arma este legat de vector (avion), si teoria bombardamentului strategic ca una
din cele doua modalitati de evitare a impasului creat in primul Razboi Mondial
(cealalta fiind reprezentata de teoria blitzkrieg-ului). Astfel, in perioada
interbelica, italianul Duhet si englezul Fuller au pus la punct teoria
bombardamentului strategic, ca mijlocul major de a scoate din joc un inamic
lovindu-i centrele industriale si aglomerarile urbane (de fapt, o recunoastere a
faptului ca, datorita industrializarii sale, razboiul ajunsese deja o confruntare nu
numai intre armatele a doi sau mai multi beligeranti, ci intre societatile lor in
ansamblul lor).

3. Cea de-a doua componenta - incarcatura atomica propriu-zisa - a aparut mai


tarziu, respectiv ca urmare a materializarii proiectului Manhattan in vara anului
1945, fiind utilizata efectiv in razboi prin cele doua lansari efectuate asupra
oraselor japoneze Hiroshima (6 august 1945) si Nagasaki (9 august 1945).
Ratiunile initierii proiectului amintit rezida, pe de o parte, in dorinta aliatilor de a
intra in posesia acestei super-arme inaintea germanilor, iar, pe de alta, in dorinta
generala a omului de a intra in posesia armei supreme (Kissinger spunea ca,
dandu-i arma atomica, zeii l-au pedepsit pe om indeplinindu-i prea deplin
44
dorintele.). In ce priveste ratiunile care au stat la baza utilizarii ei efective,
printre acestea se numara:
* dorinta de a testa pe viu efectele armei respective;
* dorinta SUA de a evita pierderile umane presupuse inevitabil de o
debarcare pe insulele japoneze;
* dorinta SUA de a demonstra intregii lumi puterea uriasa a armelor in
posesia carora intrase, ca baza a suprematiei lor politico-militare
postbelice.

4. Anii dintre 1945 si 1949 au fost marcati, in plan practic, de utilizarea


monopolului american in domeniu in politica internationala, iar in plan teoretic,
de cautari privind intelegerea intregii potentialitati a noii descoperiri. In acest
din urma domeniu acum au aparut germenii conceptiilor ulterioare de utilizare a
armei atomice si, ulterior, nucleare. Odata cu testarea primei bombe atomice
sovietice (1949), datele problemei se schimba fundamental (sovieticii adoptand o
atitudine duplicitara, in sensul ca, daca in vorbe cautau sa diminueze importanta
practica a noii arme, in practica i-au descoperit si utilizat in intregime valentele).

5. Raspunsul american nu s-a lasat asteptat. In loc sa inghete propriul lor program
atomic, americanii au ridicat miza, pe de o parte, prin punerea la punct a bombei
cu hidrogen (arma nucleara), iar, pe de alta, prin diversificarea arsenalului ca
urmare a punerii la punct a armelor nucleare tactice (respectiv capabile a fi
utilizate pe campul de batalie). Documentul fundamental, insa, in aceasta privinta
l-a reprezentat NSC 68/1950. El reprezinta un efort de corelare a obiectivelor
politice ale SUA cu realitatile militare (existenta armei atomice) si cele politice
internationale (confruntarea cu URSS). Rezultatul l-a constituit punerea bazelor
cursei postbelice a inarmarilor nucleare dintre cele doua superputeri. Ele au
fost confirmate - in opinia autorilor - de razboiul din Corea. (In acelasi timp, in
Europa se constituie NATO). In ambele cazuri, respectiv atat in cel al Statelor
Unite, cat si al Europei Occidentale, armele nucleare au avut de indeplinit un
dublu rol, pe de o parte, de descurajare, pe de alta, de substitut mai economicos
45
al unui efort conventional altfel deosebit de costisitor.

6. In general, prin descurajare nucleara se intelege tentativa de a determina


adversarul sa nu lanseze un atac impotriva ta, de teama reactiei tale
devastatoare la adresa lui in cazul in care ar face-o. Kissinger spunea ca,
pentru ca descurajarea sa functioneze este nevoie de o relatie de tip produs
(respectiv, daca oricare din factori este egal cu zero, intregul produs este egal cu
zero) intre capacitatea nucleara, hotararea de a o utiliza si comunicarea
existentei acestor doua elemente adversarului potential.

7. Prima forma inchegata de manifestare a descurajarii nucleare a constituit-o


doctrina ripostei masive (massive retaliation), asa cum a fost aceasta formulata
in documentul NSC 162/2 Basic National Security Policy. Conform acesteia,
Statele Unite urmau sa raspunda printr-un atac nuclear masiv oricarei
agresiuni initiate de Uniunea Sovietica si/sau aliatii ei. Prin ea, SUA erau
dispuse sa lase initiativa adversarilor, dar nu mai erau dispuse sa le permita
totodata si sa stabileasca tot ei regulile confruntarii odata initiate. Elementele care
au stat la baza aparitie acestei doctrine au fost:
* multiplicarea optiunilor nucleare, ca urmare a punerii la punct a
inventarului de arme nucleare tactice;
* posibilitatea efectuarii de economii masive in zona armamentelor si
fortelor conventionale; si
* aderarea Marii Britanii la noua doctrina.

8. Nu mult dupa intrarea in vigoare, in Statele Unite s-a declansat o dezbatere


viguroasa asupra ei, cu acuzatia fundamentala a lipsei de credibilitate (era greu de
crezut ca SUA vor recurge la utilizarea masiva a arsenalului lor nuclear in cazul
unei provocari relativ minore). Adevaratele ratiuni care au dus la initierea
dezbaterii au fost insa urmatoarele:
* lupta bugetara iscata intre serviciile fortelor armate americane;
*constientizarea efectelor distrugatoare ale caderilor de cenusa radioactiva
46
dupa efectuarea unui atac;
* perceptia impasului/blocajului nuclear rezultat din echilibrul pe cale de a
fi realizat de URSS;
* deplasarea de accent de pe utilizare pe descurajare in general.

9. Rezultatul dezbaterii a constat in abandonarea doctrinei ripostei masive si


adoptarea celei a razboiului limitat. Principalii sai exponenti au fost englezul
Liddle Hart si americanii Robert Osgood, Henry Kissinger si William Kaufmann.
Scopul lor principal l-a constituit recuperarea razboiului ca instrument al
politicii, pornind de la premisa ca, din cauza armelor nucleare - a caror singura
utilizare consta in a ... nu le utiliza - razboiul fiind scos din arsenalul instrumental
al politicii. Pentru aceasta, teoreticienii respectivi sustineau necesitatea limitarii
atat a obiectivelor urmarite intr-un razboi, cat si a mijloacelor implicate.

10. Curand, insa, peisajul nuclear s-a complicat foarte mult, facand necesara distinctia
intre descurajarea prin negare si cea prin pedeapsa (Glenn Snyder). Mai mult,
arsenalul nuclear tactic s-a diversificat, fara ca acest lucru sa se fi concretizat si in
punerea la punct a unei doctrine privind utilizarea acestei categorii de armament.
Efectele acestor schimbari au constat in deplasarea accentului de pe strategia
contra orase pe strategia contra forte (pe considerentul ca daca ambii adversari
au sageti otravite, principala misiune nu este de a elimina adversarul - deoarece in
cursul acestui proces te poate atinge si el - ci de a-i face inutilizabile sagetile).

11. O asemenea strategie, insa, a pus in lumina imperativul asigurarii, pe de o parte, a


invulnerabilitatii fortelor proprii, iar, pe de alta, a capacitatii acestora de a
patrunde prin apararea inamica si a anihila armele lui. Pe acest fundal are loc atat
protejarea propriilor forte aeriene prin mentinerea lor in stare de alerta ridicata, cat
si instalarea ulterioara a armelor nucleare pe submarine greu detectabile, in paralel
cu protejarea lor terestra prin plasarea in silozuri. Aparitia primului Sputnik (4
octombrie 1957) a reprezentat un adevarat soc pentru americani si o
revolutionalizare a intregului domeniu: pentru prima oara, ambii adversari
47
devin reciproc vulnerabili. Consecinta a constituit-o, in anii '60, dublarea
strategiei contra forte cu strategia distrugerii asigurate (care prevedea
executarea ripostei asupra oraselor adversarului, in fapt, o revenire la strategia
contr -orase), pentru ca, spre inceputul anilor '70, sa se ajunga la un echilibru dat
de obtinerea distrugerii reciproc asigurate (mutual assured destruction).

12. Intre timp, pe de o parte, clubul nuclear s-a largit (Marea Britanie si Franta devin
puteri nucleare in anii '50, iar China in anii '60), ceea ce a impus adoptarea
Tratatului de Neproliferare Nucleara, iar, pe de alta, cele doua superputeri
initiaza un proces de control al armamentelor si dezarmare nucleara, aflat si
in prezent in curs de desfasurare.

13. La inceputul anilor '80 (23 martie 1983), Statele Unite isi fac cunoscuta optiunea
de a-si asigura un sistem defensiv antiracheta in spatiu ("razboiul stelelor"),
care promitea desprinderea din distrugerea reciproc asigurata, pas care a jucat
un rol hotarator in intensificarea la maximum a cursei inarmarilor concretizate
in final prin infrangerea URSS in razboiul rece. Paralel, are loc, pe de o parte,
un proces de inlocuire a armelor nucleare cu arme conventionale (ca urmare a
revolutiei petrecute in domeniul performantelor acestui tip de armament), iar, pe
de alta, atat un proces de eliminare treptata a armelor nucleare cu raza scurta
de actiune, cat si cresterea razei de actiune a celor tactice.

14. Asistam astfel daca nu la o denuclearizare totala, la o retransare masiva a


armelor nucleare (care raman ultimii gardieni ai securitatii fizice a statelor
posesoare) in favoarea unei reveniri spectaculoase a armelor conventionale,
concretizata, pe de o parte, in recuperarea razboiului ca instrument al
politicii (vezi multiplicarea conflictelor in epoca post razboi rece), iar, pe de
alta, in pericolul dezintegrarii regimului de neproliferare (vezi traficul
crescand cu materiale nucleare si specialisti), acestuia adaugandu-i-se si cel al
unui conflict civil in mediul nuclear suprasaturat al fostului spatiu
sovietic, indeosebi rusesc.
48
Intrebari:
1. Prezentati structura institutionala a echilibrului bipolar
2. Comparati strategiile nucleare: riposta masiva; raspunsul limitat; strategia distrugerii
mutual asigurate.
3. Care sunt mecanismele descurajarii nucleare? Mai functioneaza ele dupa incheirea
perioadei bipolare?

49
PARTEA III. TEORIILE RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE
3.1. E.H.CARR: "THE TWENTY YEARS' CRISIS 1919-1939"

Termeni cheie:

Realism; utopism; stiinta politicii internationale.

Aceasta lucrare trebuie privita in contextul socului produs de carnajul primului Razboi
Mondial, care, pe de o parte, a dat un impuls democratizarii vietii internationale (vezi
revolta populara impotriva "diplomatiei secrete"), facand astfel necesara si posibila prima
investigare moderna a resorturilor si mecanismelor intime ale functionarii politicii
internationale, iar, pe de alta parte, a impus ca prima tentativa de evitare a reizbucnirii,
reglementarea juridica a raporturilor dintre state (criticata de Carr).
1. Motivatia si conditiile aparitiei acestei lucrari
1.1. "’Criza celor douazeci de ani’ a fost scrisa cu scopul deliberat de a contracara
defectul stralucitor si periculos al intregii gandiri - atat academice, cat si populare
- din tarile vorbitoare de limba engleza referitoare la politica internationala intre
anii 1919-1939 - ignorarea aproape totala a factorului putere."
1.2. "Aceasta carte, care initial fusese planificata pentru 1937, a fost trimisa in
tipografie la mijlocul lui iulie 1939 si a ajuns la corectura finala cand a izbucnit
razboiul, pe 3 septembrie 1939. A introduce in text cateva modificari verbale
grabite in lumina acelui eveniment nu ar fi ajutat prea mult; de aceea, am preferat
sa o las exact asa cum era la momentul in care razboiul isi intindea deja umbra
asupra lumii, dar cand inca nu se pierduse orice speranta de a fi evitat."
1.3. "Nici o perioada din istorie nu va recompensa mai bine pe fauritorii pacii in
studiul lor decat criza celor douazeci de ani care au umplut intervalul dintre cele
doua mari razboaie. Urmatoarea Conferinta de Pace, daca va dori sa nu se
dovedeasca un fiasco la fel ca prima, va trebui sa se preocupe de chestiuni mult
50
mai importante decat trasarea frontierelor. Cu aceasta credinta, ma aventurez sa
dedic aceasta carte fauritorilor pacii viitoare.”

2. Partea Intai: Stiinta Politicii Internationale


2.1. "Stiinta politicii internationale se afla in faza copilariei ei. Pana in 1914,
conducerea relatiilor internationale cadea in grija persoanelor angajate profesional
in acest domeniu. In tarile democratice, politica externa era socotita in mod
traditional ca fiind in afara politicii de partid, iar organele reprezentative nu se
simteau competente pentru a exercita nici un fel de control riguros asupra
misterioaselor operatii de politica externa.”
2.2. "Razboiul din 1914-1918 a pus capat opiniei ca razboiul era o chestiune ce ii
privea exclusiv pe militarii de profesie si, facand acest lucru, a dus la destramarea
impresiei corespunzatoare ca politica internationala poate fi lasata fara nici o grija
in mana diplomatilor de cariera. Campania pentru "popularizarea" politicii
internationale a inceput in tarile de limba engleza sub forma agitatiei impotriva
tratatelor secrete, care erau atacate, fara prea multe dovezi, ca ar fi reprezentat una
din cauzele razboiului."
2.3. "Stiinta politicii internationale a aparut, asadar, ca un raspuns la o solicitare
populara. A fost creata pentru a servi unui scop si, din acest punct de vedere, a
urmat modelul altor stiinte ... Gandirea politica este prin ea insasi o forma de
actiune politica. Stiinta politica nu este numai stiinta a ceea ce exista, ci si a ceea
ce ar trebui sa existe."
2.4. "In timpul perioadei 'utopiste', cercetatorii acorda putina atentie 'faptelor'
existente sau analizei relatiei dintre cauza si efect, dar se dedica in intregime
elaborarii unor proiecte vizionare pentru atingerea unor scopuri a caror perfectie si
simplicitate le confera un apel facil si universal. Numai atunci cand aceste proiecte
se naruie, iar dorinta sau telul se dovedesc neputincioase in a ajunge la obiectivul
ravnit, vor solicita cercetatorii ajutorul analizei si al studiului, iesind din aceasta
perioada infantila si utopica, afirmandu-si pretentia de a fi priviti ca reprezentanti
ai unei stiinte."
2.5. "Cursul evenimentelor dupa 1931 a pus in evidenta cu claritate inadecvarea

51
aspiratiei pure ca baza a stiintei politicii internationale si a facut posibila pentru
prima oara angajarea unei gandiri serioase si analitice asupra problemelor
internationale."
2.6. "Impactul gandirii asupra dorintei, care, in evolutia unei stiinte, survine dupa
naruirea primelor proiecte vizionare si marcheaza oficial sfarsitul perioadei
utopice, este denumit in mod obisnuit realism. Reprezentand o reactie impotriva
viselor bazate pe simpla dorinta ale perioadei initiale, realismul este pe cale sa-si
asume un rol critic si oarecum cinic. In domeniul gandirii, el pune accentul pe
acceptarea faptelor si pe analiza cauzelor si consecintelor lor ... In domeniul
actiunii, realismul tinde sa accentueze puterea irezistibila a fortelor existente si
caracterul inevitabil al tendintelor prezente si sa insiste asupra faptului ca cea mai
inalta forma a intelepciunii consta in acceptarea si adaptarea la aceste forte si
tendinte ... Utopia si realitatea sunt astfel doua fatete ale stiintei politice."

3. Partea a doua: Criza Internationala. Capitolul 3: Bazele Utopiei


3.1. "Scoala moderna a gandirii politice utopice isi are radacinile in destramarea
sistemului medieval, care presupunea existenta unei alcatuiri universal etice si
politice bazate pe autoritatea divina ... Odata cu secolul al XVIII-lea, cele mai
importante linii ale gandirii utopice moderne erau deja bine stabilite. Ea era o
gandire esentialmente individualista, deoarece transforma constiinta umana in
tribunalul suprem al problemelor morale ... Era rationalista in sensul ca identifica
constiinta umana cu vocea ratiunii."
3.2. "'Scopul nostru' spunea M.Benes la prezentarea Protocolului de la Geneva in
fata Adunarii in 1924 'era de a face razboiul imposibil, de a-l ucide, de a-l anihila.
Pentru aceasta a trebuit sa cream un sistem'. Protocolul era 'sistemul' respectiv. O
astfel de presupunere nu putea sa nu atraga dupa ea o pedeapsa. Odata ce ideea ca
salvarea putea fi gasita intr-un retetar perfect si ca desfasurarea haotica a politicii
internationale putea fi canalizata intr-un set de formule abstracte impregnabile din
punct de vedere logic inspirate din doctrinele liberale ale secolului XIX a devenit
larg impartasita in cercurile Ligii, sfarsitul acesteia ca instrument politic eficient a
inceput deja sa se intrevada".

52
4. Sunt apoi criticate bazele utopismului - armonia interselor -, pentru a se trece in
continuare la analiza critica efectuata de pe pozitiile realismului (cap. 5), la
prezentarea limitelor realismului (cap. 6), pentru ca, in partea a III - intitulata
"Politica, Putere si Morala" - sa se faca o analiza detaliata a acestor concepte,
punandu-se bazele intelegerii lor moderne si, pornind de aici, ale apelului la ele in
analiza vietii internationale. In sfarsit, in ultima parte (IV), sunt analizate legaturile
dintre "Lege si Schimbare", pentru ca, in final, autorul sa ajunga la concluzia ca:
"Actuala forma a politicii internationale se datoreaza faptului ca cele mai eficiente
unitati generatoare ale acesteia sunt statele nationale ... Natiunea a devenit, mai
mult ca oricand, unitatea suprema in jurul careia se grupeaza solicitarile umane
pentru egalitate, precum si ambitiile umane pentru suprematie ... Puterea este
ingredientul necesar al fiecarei ordini politice. Istoric, fiecare abordare din trecut a
temei crearii unei societati mondiale a fost produsul ascensiunii unei puteri
singulare ... Ipoteza de lucru a unei ordini internationale este data de o putere
superioara".

Sigur, de atunci lumea a evoluat, sistemul a cunoscut mutatii de profunzime. Cu


toate acestea insa, si astazi distributia rolurilor intre actorii din viata internationala
reflecta, in linii generale, distributia de putere dintre ei (vezi, spre ilustrare, rolul actual al
Rusiei, in comparatie cu cel al fostei Uniuni Sovietice).

Intrebari:
1. Prezentati argumentele de critica a bazei utopismului, formulate de E.H. Carr.
2. Care este relevanta contemporana a volumului “Criza celor 20 de ani. 1919-
1939” ?

53
3.2. REALISMUL POLITIC

Termeni cheie:
Anarhie, lupta pentru putere, rol explicativ – rol constitutiv/orientativ, personificarea
statului, principii fondatoare, interesul national definit in termeni de putere

1. Privit din unghiul relatiilor internationale, realismul politic se intemeiaza pe


anarhia existenta in sistem, ca urmare a absentei unei autoritati centrale si care
face ca sa fie in natura actorilor/statelor sa caute sa obtina cat mai multa putere. In
consecinta, fraza cheie a realismului politic este:
"Daca modul de comportare al statelor - asa cum s-a dovedit de la
aparitia lor pana in prezent - nu poate fi reformat, el trebuie sa fie, pe
cat posibil, controlat !"

2. Acest curent/scoala de gandire are radacini extrem de adanci si puternice. Printre


cei ce l-au slujit de-a lungul timpului se numara: Tucidide, Machiavelli, Hobes,
Carr (1939), Schwarzenberger (1939,1941), Wight (1946), ultimii trei in Marea
Britanie, apoi Schuman (1933), Niehbur (1936,1959), Spykman (1942) si, desigur,
Morgenthau (1948), in Statele Unite, pe fundalul rolului dominant obtinut de SUA
in politica internationala in perioada postbelica.

3. Functia realismului politic a fost, de la inceput, dubla: pe de o parte, se punea


problema intelegerii modului de comportare al statelor, ca principali actori ai
sistemului international, pe de alta, cea a orientarii propriului comportament in
functie de cel al altora. In practica, dihotomia dintre rolul explicativ si cel
orientativ al realismului politic s-a dovedit dificil de mentinut. Aceasta din cauza
ca puterea insasi, adica tocmai conceptul sau cheie, desi este indispensabila, este
dificil de definit, mai ales in termenii valorizatori de bun si rau. In orice caz, insa,
in acest dublu rol - explicativ si orientativ - teoria realismului politic are putini
rivali in ce priveste gradul de raspandire.

54
4. Sub aspect metodologic, pot fi distinse urmatoarele sale trasaturi:
a. recursul la istorie, atat ca sursa pentru ipotezele de lucru, cat si ca
modalitate de verificare a acuratetii afirmatiilor (izvorand din perenitatea
puterii si a comportamentului bazat pe putere);
b. studiul multiplelor fatete ale comportamentului uman (omul politic,
economic, moral, religios), cu apropierile si deosebirile dintre ele; a se
remarca aici o radacina cantonata de realismul politic in stiintele
comportamentale, care stau la baza behaviorismului;
c. personificarea statului, respectiv tratarea unui actor colectiv ca un
actor individual, pentru mai buna intelegere a comportamentului sau;
d. accentul pus pe triada: interes national - securitate - putere, pornind
de la teza ca primul element, interesul national, nu este un concept vag, ci
este o entitate ce poate fi definita.

In orice caz, insa, credinta ferma a realistului politic este ca omul este o fiinta
periculoasa si lipsita de credibilitate !

5. Realismul politic are la baza un numar de sase principii, asa cum au fost ele definite de
cel mai cunoscut reprezentant al sau, Hans Morgenthau:
1. Politica - la fel ca societatea - este guvernata de legi obiective, care isi au
radacina in natura umana;
2. Calauza realistului politic este interesul national definit ca putere (vezi
dublul caracter al puterii: de mijloc si obiectiv);
3. Interesul national, desi este o categorie universala, nu este dat o data pentru
totdeauna;
4. Realistul politic, desi constient de importanta morala a actului politic, este
treaz la tensiunea dintre ele (vezi celebra fraza a lui Machiavelli: "scopul scuza
mijloacele");
5. Drept urmare, el refuza sa identifice aspiratiile morale ale unei natiuni cu
legile morale care guverneaza universul (sau, cu alte cuvinte, respecta
moralitatea pana la punctul de la care aceasta devine o piedica in calea actului
55
politic);
6. Diferenta dintre realismul politic si alte scoli este, deci, reala si profunda.

6. Pe baza acestor principii, principalele propozitii ale realismului politic sunt


urmatoarele:
1. Datorita anarhiei din cadrul sistemului international (generata de
absenta unei autoritati centrale), statele nu au alta solutie decat sa caute
pe orice cai sa isi maximizeze puterea de care dispun.
2. Omul de stat este cel chemat sa indice ce inseamna PUTERE
(teritoriu = resurse umane si materiale).
3. Puterea militara este cea mai importanta masura a puterii (pornind
de la teza ca: "forta este ultima ratio a politicii").
7. Echilibrul puterii reprezinta in ultima instanta echilibrul puterii militare.

Intrebari:
1. Principiile realismului descriu realitati recurente in istoria sistemului
international?
2. Analizati argumentul recursului la istorie.

56
3.3. BEHAVIORISMUL

Termeni cheie:

Behaviorism; comportament; uniformitati repetabile; modernisti, traditionalisti

1. Termenul vine de la englezescul behaviour = comportare/comportament. In


campul politicii, daca aceasta este privita ca o activitate sociala (oameni, ce fac si
de ce fac ?), prin acest termen se intelege: "comportamentul oamenilor in
campul politic". Premisa de la care se pleaca este ca, in ciuda imprevizibilitatii
sale, comportamentul uman este, totusi, suficient de reglat, pentru a fi guvernat de
anumite legi generale, a caror studiere formeaza acea stiinta a comportamentului
uman.

2. Ca si realismul, behaviorismul recunoaste existenta unor institutii politice,


numai ca, in loc de a le studia pe acestea asa cum sunt - cum face realistul - este
studiat comportamentul oamenilor in acele institutii, socotindu-le pe acestea
ca fiind expresia gruparii unor oameni in situatii politice (atat timp cat, intr-
adevar, oamenii creaza institutiile, si nu invers). In felul acesta, actul guvernarii -
care reflecta esenta politicii - este privit sub forma actiunii si interactiunii unor
grupuri de oameni, ceea ce ne face sa definim behaviorismul drept unul din
unghiurile de investigare a fenomenului politic.

3. Originile acestei scoli se afla in similitudinea observata intre actiunile unor


grupuri de oameni in situatii politice si in alte situatii. De pilda, specialistul
american Charles Merrano declara in 1925 in fata Asociatiei Americane de Stiinta
Politica:
"Intr-o buna zi vom aborda lucrurile dintr-un alt unghi decat cel formal,
asa cum alte stiinte au si inceput deja s-o faca, privind la
COMPORTAMENTUL POLITIC ca la unul din subiectele esentiale de
cercetat. La urma urmelor, guvernarea nu consta numai din emiterea de
57
documente ce contin legi sau reguli, sau din structuri ce imbraca o
anumita forma, ci se bazeaza pe modele de actiune si tipuri de situatii."

4. De aici se poate vedea foarte clar ca, atunci cand vorbim de comportament politic,
avem in vedere identificarea uniformitatilor repetabile ale actiunii politice si
dezvoltarea generalizarilor despre actiunea politica. Metodologic, aceasta scoala
are la baza tehnica esantionului de populatie, care a inceput a fi folosit curent
pentru studierea comportamentului uman in activitatile economice in anii '20, iar
in activitatile electorale, in anii '30. Asa se face, ca, de la inceput pana in prezent,
studiul comportamentului politic s-a dovedit mai revolutionar in domeniul
tehnicilor decat in cel al teoretizarii propriu-zise, lucru dovedit si de principalele
lui cerinte fundamentale ( a. cunostintele sa fie formulate in termeni sistematici, b.
pentru a putea fi cercetate cu ajutorul metodelor empirice).

5. Cum era, probabil de asteptat, behaviorismul a intrat in coliziune cu realismul


politic. Confruntarea - cunoscuta in lumea stiintifica de specialitate sub numele de
"Marea Dezbatere" a luat forma unui "razboi" intre doi adepti ai fiecareia dintre
aceste curente de gandire, care au scris fiecare cate un articol in apararea propriei
scoli si de critica la adresa celeilalte scoli (Hedley Bull, in 1966, "International
Theory: The Case for a Classical Approach" si David Singer, in 1969, "The
Incomplete Theorist: Insight without evidence").

6. In esenta, in timp ce Hedley Bull sustine existenta a doua scoli complet distincte:
cea clasica si cea "stiintifica", David Singer - e drept, trei ani mai tarziu - este de
parere ca intre ele ar exista un razboi ciudat si, pana la urma, chiar fals. Astfel:
1. in timp ce Bull refuza instrumentele empirice capabile sa inteleaga domeniul,
acuzand scoala "stiintifica" de "puritanism intelectual", Singer sustine ca adeptul
scolii "clasice" striga "EVRIKA !" sub impulsul unei "inspiratii divine", in timp ce
adeptul scolii stiintifice o face dupa un proces cu mult mai riguros;
2. in timp ce Bull este de parere ca orice progres inregistrat de scoala "stiintifica"
se datoreaza tot aplicarii medodelor clasice, Singer, mai conciliant, se pronunta

58
pentru combinarea celor doua abordari, fiind de parere ca scoala stiintifica nu face
altceva decat sa operationalizeze metodele "clasice";
3. in timp ce Bull este convins de incapacitatea scolii "stiintifice" de a obtine
vreun progres semnificativ, Singer este convins ca stiinta permite depasirea
oricaror obstacole metodologice;
4. in timp ce Bull pune in lumina deserviciul pe care si-l face scoala "stiintifica"
insasi, prin apelul la "modele", Singer, desi recunoaste imperfectiunea lor, este
totusi de parere ca ele pot fi perfectionate;
5. in timp ce Bull critica "fetisul" masuratorilor, Singer sustine valoarea lor ca
baza a oricaror generalizari (de aceea, istoria, de pilda, nu poate fi socotita drept o
stiinta cumulativa);
6. in timp ce Bull este de parere ca rigoarea si precizia - pe care le invoca in mod
exclusivist adeptii scolii "stiintifice" - sunt proprii si abordarii clasice, Singer, la
randul sau, sustine ca si scoala stiintifica pleaca tot de la intuitie;
7. in timp ce Bull sustine ruptura clara existenta intre scoala "stiintifica" si istorie
si filosofie, Singer sustine ca amandoua aceste discipline sunt utilizate de adeptii
scolii stiintifice drept baza de culegere a datelor si teren de verificare a ipotezelor.

7. Concluzia finala apartine lui Singer, care spune:


"Daca noi, modernistii, putem stapani partea de substanta, normativa si de judecata a
lucrurilor, tot atat de bine pe cat pot traditionalistii stapani conceptele si metodele noastre,
convergenta va fi completa, iar "razboiul" nu va fi fost purtat in zadar."

Intrebari:
Modernism – traditionalism, realism – perspectiva stiintifica – o disputa bazata
pe neintelegere?

59
3.4. NEOREALISMUL

Termeni cheie:
Realism-neorealism; structuri politice; structura sistemului international; echilibrul
puterii, multiplicarea optiunilor.

1. De la bun inceput trebuie precizat ca bazele N sunt similare cu cele ale RP. Astfel,
la fel ca si in cazul RP,
a. unitatile cheie sunt statele (statele oras);
b. ele urmaresc sa obtina putere (atat ca scop in sine, ca si mijloc pentru
atingerea altor scopuri);
c. actorii actioneaza (se comporta) rational.
Ideea ar fi, insa, ca, desi RP furnizeaza un cadru explicativ valabil de la Tucidide
pana in zilele noastre, neorealistilor li se pare ca mai trebuie depus un efort pana la
transformarea sa, respectiv a acestui cadru explicativ, intr-o teorie in adevaratul
inteles al cuvantului. Prin urmare, rezulta ca N are atat radacini comune, cat si
deosebiri marcate comparativ cu RP.

2. Cel care si-a asumat sarcina punerii la punct a unei asemenea teorii a fost
KENNETH WALTZ, care, in 1979, a publicat lucrarea "Theory of International
Politics". Scopurile urmarite de Kenneth Waltz, asa cum le-a definit el insusi in
lucrarea respectiva sunt:
* examinarea bagajului de cunostinte acumulat;
* elaborarea unei teorii care sa remedieze neajunsurile astfel identificate; s
* examinarea catorva din aplicatiile noii teorii (cu alte cuvinte, testarea ei)

Drept urmare, in raport cu primele doua scopuri/obiective urmarite de Waltz,


concluzia este ca exista doua tipuri fundamentale de teorii: cele reductioniste
si cele sistemice.
Primele - cele reductioniste - pleaca de la premisa ca "intregul se compune din
cunoasterea atributelor si interactiunea partilor" (fiind, deci, vorba de un efort
60
preponderent investigativ, analitic), iar cele sistemice, de la corelarea celor doua
planuri, respectiv al intregului si al componentelor.

3. Ca urmare, el pune la punct o teorie, ale carei trasaturi sunt: o analiza a


STRUCTURILOR POLITICE, urmata de o analiza a ECHILIBRULUI PUTERII,
ca tema centrala a RP. Astfel, in ce le priveste pe primele, respective structurile
politice, autorul pleaca de la dihotomia existenta intre caracterul ierarhic si
centralizat al sistemelor interne, si cel descentralizat si anarhic al celor externe,
definind problema principala ca fiind cea referitoare la cum sa construiesti o
ordine fara elementul care trebuie sa produca ordinea si fara efecte organizationale
(plecand totusi de la valabilitatea premisei ca exista o anumita ordine pana si in
dezordine).

4. In ce priveste CARACTERUL unitatilor sistemului, acestea sunt fie statele, fie alti
actori, cu precizarea - realista - ca sistemul nu depinde practic de toti actorii, ci
numai de cei mai importanti ! Waltz face precizarea ca, sub raport economic,
statul-national inceteaza sa mai constituie entitatea fundamentala, respectiv actorul
principal, pregatind astfel terenul pentru abordarea transnationala a sistemului
international. Ca urmare, el defineste politica nationala ca fiind interactiunea
unor unitati diferite cu functii specifice, iar politica internationala ca fiind
interactiunea unor unitati similare ce isi dubleaza reciproc functiile. In
concluzie, el demonstreaza ca, in sistemul international, diferentierea nu este
data atat de mult de tipul de functie - acesta tinzand sa fie similar - ci de
pondere, respectiv de distributia puterii in cadrul sau. Rezulta, deci,
valabilitatea ambelor premise teoretice de la care a plecat, respectiv atat
privitoare la teoriile reductioniste, care subliniaza influenta unitatilor asupra
intregului, cat si a celor sistemice, care o subliniaza pe cea a intregului asupra
unitatilor.

5. In ce priveste analiza ECHILIBRULUI PUTERII, si el este de parere ca, prin


cuplarea posibilitatilor de violenta interna cu cele de violenta externa, razboiul
61
poate izbucni oricand. El sustine ca ar exista o anumita "diviziune a muncii" intre
procesele externe si cele interne, in sensul ca, daca in cazul primelor vorbim de
adancirea interdependentelor, in cel de-al doilea, avem de-a face cu adancirea
integrarii. Sau, cu alte cuvinte, daca la o extrema intalnim ANARHIA (al carei
principiu suveran il constituie auto-ajutorarea, pretul libertatii fiind insa
insecuritatea), la cealalta intalnim IERARHIA. O asemenea situatie face necesara
acomodarea reciproca, atat la nivelul STRUCTURILOR, cat si al
STRATEGIILOR.

6. Autorul face unele precizari inclusiv la modul in care trebuie "construita" o


teorie. Astfel, el pleaca de la premisa ca politica internationala este un
domeniu distinct. Apoi isi propune descoperirea unor regularitati cu valoare de
lege, pe care, in final, isi propune sa le explice. Principalele cerinte ale unui
asemenea efort teoretic ar fi:
* faptul ca o teorie contine cel putin o supozitie teoretica, ce nu este
factuala;
* faptul ca teoriile trebuie evaluate in termenii a ceea ce isi propun sa
explice; si
* faptul ca ele nu sunt responsabile pentru existenta particularitatilor.

7. Faptul ca aveam de-a face tot cu REALISMUL POLITIC, insa sub o forma
NOUA, mult mai elaborata, care incorporeaza avansurile stiintifice realizate intre
timp in domeniul analizei relatiilor internationale, deci de NEO-REALISM, il
demonstreaza cel mai bine principalele concluzii la care ajunge Kenneth Waltz.
Acestea sunt:
* valoarea PUTERII ca mijloc de mentinere a autonomiei in fata fortei
altora;
* proportionalitatea intre amploarea puterii si multiplicarea optiunilor;
* libertatea de actiune mai mare a celor mai puternici in raport cu cei mai
putin puternici decat ei; si
• miza mare pe care o acorda marile puteri mentinerii sistemului (vezi
62
ajutorul acordat de SUA Rusiei in actualele conditii).
Intrebari:

Prezentati punctele comune, respectiv diferentele dintre realismul traditional si neorealism.

3.5. INSTITUTIONALISM VERSUS NEOREALISM

Termeni cheie:

Institutionalism; neorealism; institutii; cooperare internationala; institutionalism


liberal; securitate colectiva; teoria critica

1. Terminarea razboiului rece si transformarile majore din sistemul international ce i-


au urmat au lansat o noua disputa stiintifica in cadrul domeniului relatiilor
internationale, gazduita de doua numere ale revistei "International Security"
(winter 94/95 si summer 1995). Este vorba de asaltul teoriilor institutionaliste -
care sustin ca singura sursa de stabilitate si securitate din sistem o constituie
institutiile internationale - asupra neorealismului. Intr-un raspuns substantial si
analitic - intitulat "Promisiunea Falsa a Institutiilor Internationale", profesorul
John Mearsheimer, de la Universitatea din Chicago, da raspuns acestor critici,
punand in lumina inconsistenta teoretica, logica si empirica a celor trei principale
teorii din aceasta categorie: a institutionalismului liberal, a apararii colective si cea
critica.

2. Mostenitoare a unei vaste retele de institutii internationale, Europa post-razboi


rece pare capabila sa isi asigure pacea si stabilitatea de acum incolo nu prin
mentinerea echilibrului puterii, cum sustine teoria realista in varianta sa neorelista,
ci exclusiv prin actiunea institutiilor respective. Or, pornind de la insasi natura
institutiilor internationale - care nu sunt altceva decat creatii ale statelor care le
formeaza - Mearsheimer sustine ca, in final, pacea si stabilitatea pe continent, in
lume in general, vor depinde tot de asigurarea echilibrului puterii intre principalii

63
actori ai politicii mondiale, si nu de actiunea institutiilor internationale .

"Concluzia mea centrala - spune Mearsheimer - este ca institutiile exercita o influenta


minima asupra comportamentului statelor si, din aceasta cauza, promisiunea ca ele sa
furnizeze lumii stabilitate in perioada de dupa razboiul rece este minora."

3. Dupa ce trece in revista principalele teze care stau la baza


realismului/neorealismului si defineste si lamureste conceptele de institutie ("un
set de reguli dupa care statele coopereaza si se afla in competitie unele cu altele")
si cooperare internationala ("desi realismul intrevede o lume care este
funciarmente competitiva, el inregistreaza existenta cooperarii intre state"),
autorul face o prezentare si apoi o critica a fiecarei din cele trei teorii
institutionaliste, pe rand.
"Institutionalismul liberal - spune Mearsheimer - este teoria cea mai putin ambitioasa
dintre toate cele trei. Ea nu se adreseaza direct importantei probleme a modului de a
impiedica izbucnirea razboiului, dar se concentreaza in schimb asupra explicarii
cauzelor pentru care cooperarea economica si in domeniul mediului dintre state este mai
stransa decat pot recunoaste realistii. O cooperare crescuta in aceste domenii este de
natura sa diminueze probabilitatea razboiului, desi institutionalistii liberali nu explica si
modul in care are loc acest lucru. Teoria se sprijina pe credinta ca inselatoria reprezinta
principalul factor inhibant al cooperarii internationale si ca institutiile reprezinta cheia
depasirii problemei respective. Scopul este de a crea reguli care constrang statele, fara sa
puna, insa, in discutie teza realistilor ca statele sunt actori care isi vad doar de interesul
lor."

Concluzia criticii pe care Mearsheimer o aduce acestei teorii, de pe pozitiile


realismului/neorealismului este prezentata astfel:
"In suma, institutionalismul liberal nu ofera o baza solida pentru intelegerea relatiilor
internationale si promovarii stabilitatii in lumea post razboi rece. Ea pune palid in
lumina impactul institutiilor si se situeaza in afara problemelor pacii si razboiului,
concentrandu-se, in schimb, asupra sarcinii mai putin ambitioase de a explica existenta
64
cooperarii economice. In continuare, logica cauzala a teoriei este gaunoasa, asa cum
recunosc adeptii teoriei insisi. Trecand superficial peste problema castigurilor relative, ei
incearca acum sa "repare" teoria, dar eforturile lor initiale nu sunt promitatoare. In
sfarsit, evidenta empirica furnizeaza prea putin suport acestei teorii."

In ce priveste cea de-a doua teorie,


"Securitatea colectiva abordeaza frontal problema prevenirii razboiului. Teoria se
bazeaza pe asertiunea ca forta va continua sa conteze in politica internationala si ca
statele vor trebui sa se puna in garda fata de agresorii potentiali. Oricum, pericolul de
razboi poate fi redus substantial, conform acestei teorii, prin punerea in discutie a tezei
realiste referitoare la comportamentul statelor si inlocuirea ei cu trei norme anti-realiste.
Prima, ca statele trebuie sa renunte la ideea de a utiliza forta pentru modificarea statu-
quo-ului. A doua, ca, pentru a se ocupa de statele care incalca aceasta norma, sau
ameninta (or initiaza) cu razboiul, tarile responsabile nu trebuie sa fie ghidate de
propriul lor interes ingust. Mai degraba, ele trebuie sa-si reprime tentatia de a riposta in
orice fel prin care acest lucru le-ar aduce vreun castig individual, asociindu-se, in
schimb, automat pentru a-l confrunta pe agresor cu amenintarea unei forte coplesitoare.
A treia, ca statele trebuie sa aiba incredere reciproca unul in altul ca vor renunta la
agresiune si sa fie foarte serioase in aceasta privinta. Ele trebuie, de asemenea, sa aiba
incredere si ca celelalte state vor sari in ajutorul lor, in cazul in care vor deveni obiectul
unei agresiuni."

Critica ei vizeaza o serie de neajunsuri majore:


"Intai, este construita pe norma fundamentala ca statele trebuie sa aiba incredere unul in
altul, fara sa explice, insa, in mod satisfacator cum este posibil acest lucru intr-o lume
anarhica in care statele dispun de putere militara si intentii neclare. In continuare,
evidenta istorica furnizeaza prea putin fundament pentru aceasta teorie. Singurul caz de
existenta a unui sistem operativ de securitate colectiva a fost Liga Natiunilor, iar acesta a
fost un fiasco spectaculos. Desi activitatile de peacekeeping si tehnica a concertului
(definit ca un aranjament intre marile puteri de impartire a sferelor de influenta) sunt
descrise uneori drept versiuni limitate, dar promitatoare, ale securitatii colective, ele au o
65
valoare marginala in raport cu promovarea pacii. Mai mult, atat mentinerea pacii, cat si
concertele functioneaza dupa o logica diferita de cea a securitatii colective. De fapt,
concertele, ca si aliantele, reflecta in mod fundamental echilibrul de putere, fiind astfel in
concordanta cu viziunea realista asupra institutiilor."

In sfarsit, in ce priveste cea de-a treia teorie institutionalista,


"Teoria critica este cea mai ambitioasa dintre toate cele trei teorii, atata timp cat scopul
ei final este de a schimba natura fundamentala a politicii internationale si de a crea o
lume in care sa nu existe numai o cooperare crescuta intre state, ci si posibilitatea
existentei unei paci adevarate. La fel ca si securitatea colectiva, dar nu si ca
institutionalismul liberal, teoria critica pune direct in discutie gandirea realista
referitoare la comportamentul interesat al statelor. Teoria se bazeaza pe premisa ca
ideile si discursul - cum gandim si vorbim despre politica internationala - reprezinta
fortele motrice ale comportamentului statelor. Ea respinge pretentia realista ca modul de
comportament al statelor este, in general, functie de structura data a lumii exterioare.
Pentru adeptii teoriei critice, ideile modeleaza major lumea materiala, revolutionand
astfel politica internationala exclusiv prin intermediul modului in care oamenii gandesc si
vorbesc despre politica mondiala. Intelectualii, in special adeptii teoriei critice insisi, sunt
considerati ca jucand un rol cheie in acest proces."

Mearsheimer critica insa si aceasta teorie "critica", pornind de la caracterul ei


foarte ambitios:
"Adeptii teoriei critice au teluri ambitioase. In orice caz, insa, teoria critica are, de
asemenea, si numeroase neajunsuri. In mod concret, ea este preocupata de modificarea
fundamentala a comportamentului statelor, fara sa spuna prea multe despre modul in
care se poate face acest lucru. Adeptii teoriei critice indica ocazional cauzele particulare
ale schimbarii, dar cand o fac, ei invoca argumente care sunt in contradictie cu teoria
insasi. In sfarsit, exista prea putine dovezi empirice care sa sprijine pretentiile adeptilor
teoriei critice, si prea multe care, in schimb, ii contrazic."

4. In finalul criticii sale, Mearsheimer se preocupa, pe buna dreptate, de cauzele


66
pentru care, in ciuda extinderii si sprijinului de care se bucura realismul in
SUA, exista, totusi, un apel atat de mare al teoriilor care il contrazic.
Raspunsul pe care il gaseste la aceasta problema consta in faptul ca, desi
realismul este impartasit cu atata convingere datorita exclusiv
pragmatismului sau, el vine, totusi, in contradictie cu o serie intreaga de
convingeri americane adanci.
"Atractia pe care o exercita teoriile institutionaliste atat in cazul politicienilor, cat si al
oamenilor de stiinta se explica, cred, nu prin valoarea intrinseca a teoriilor respective, ci
prin relatia lor cu realismul, in special cu elementele fundamentale ale ideologiei politice
americane... Impactul realismului in lumea academica mondiala este amplu ilustrat in
literatura institutionalista, in care discutiile despre realism sunt substantiale. Cu toate
acestea, in ciuda influentei sale, americanii care se gandesc serios la politica externa tind
sa nu agreeze realismul, in special pentru ca el vine in conflict cu valorile lor
fundamentale. Aceasta teorie se opune modului in care americanii prefera sa se
gandeasca la ei insisi si la lumea mai larga din care fac parte."

Concret, Mearsheimer identifica patru ratiuni principale ale acestei


contradictii (discrepanta dintre optimismul funciar al americanilor si caracterul
pesimist al realismului, dintre utilitatea razboiului si lipsa lui de apel la americani,
dintre lipsa realismului de moralitate si dorinta americanilor de a privi totul prin
prisma baietilor "buni" si "rai", in sfarsit, dintre evidenta istorica favorabila
izolationismului si necesitatea angajarii active a SUA in politica mondiala).
5. In final, concluzia autorului este ca:
"Din moment ce aceste teorii [institutionaliste] nu descriu in mod corect lumea, politicile
bazate pe ele sunt destinate esecului."
ceea ce le descalifica, practic, ca ghid de actiune pentru practicienii politicii
mondiale.

6. La randul lor, adeptii acestor trei teorii raspund criticilor aduse lor de Mearsheimer,
intr-un numar ulterior al aceleiasi reviste (vol. 20, no.1, summer 1995). Raspunsurile
vizeaza criticile aduse la toate cele trei tipuri de teorii institutionaliste. Robert O.
67
Keohane si Lisa L. Martin ii raspund lui John Mearsheimer intr-un articol "in oglinda"
intitulat "Promisiunea Teoriei Institutionaliste". In esenta, ei se intreaba: daca
institutiile sunt atat de irelevante pentru mentinerea pacii, cum sustine Mearsheimer,
atunci pentru ce statele investesc in ele resurse care, in anumite cazuri, sunt chiar
considerabile ? Cei doi autori sustin ca, in anumite conditii, institutiile pot facilita
cooperarea, care este singura solutie, prin punerea la dispozitia statelor a informatiei
necesare, precum si prin distribuirea resurselor pe care le pot masa in cadrul lor
membrii acestora. Concluzia la care ajung cei doi autori este de bun simt: ei sustin ca,
pe de o parte, fara a fi un panaceu, institutiile pot fi utile mentinerii pacii, iar, pe de
alta, critica lui Mearsheimer a fost utila, indicand domeniile in care adeptii teoriei
institutionaliste mai trebuie sa insiste, pentru a obtine rezultate promitatoare in
acreditarea acestei teorii. Este un compromis, care pleaca de la realitatea, recunoscuta
de ambele parti, ca institutiile, ca o creatie a statelor, cum sustin realistii, exista - lucru
pe care Mearsheimer nu il poate constesta, refuzand, insa, exagerarea - si pot fi adesea
instrumente valoroase in comportamentul lor international.

"Punand prea multe in contul institutiilor internationale ar fi, intr-adevar, o 'promisiune


falsa'. Dar intr-o politica mondiala restrictionata de putere si interese divergente, putin
dispusa sa experimenteze o guvernare ierarhica eficienta, institutiile internationale care
opereaza pe baza de reciprocitate vor reprezenta componente ale oricarei paci durabile."
(Keohane si Martin)

"Institutionalistii ar trebui sa raspunda criticii lui Mearsheimer prin a integra mai bine
consideratiile de distributie in modelele lor, specificand in continuare mecanismele
cauzale prin care institutiile exercita influenta si, pe baza evidentei empirice, sa puna mai
bine in lumina si mai convingator efectele institutionale." (Keohane si Martin)

Intrebari:
Prezentati critica lui Mearsheimer asupra viabilitatii cooperarii institutionale,
in general, dezvoltand, critica adusa teoriei securitatii colective.

68
3.6. TRANSNATIONALISM, ECONOMIE POLITICA,
SISTEM MONDIAL

Termeni cheie:

Transnationalism, domenii cu vocatie globala; statul ca actor international; economia


politica a relatiilor internationale; liberalism; marxism; realism; sistem mondial

TRANSNATIONALISM
1. Abordarea clasica de pana acum a fost aceea care punea statul in centrul
sistemului international, facand din soldat si diplomat principalii sai agenti. In
felul acesta, politica internationala era echivalata cu relatiile inter-statale, respectiv
cu mediul in care trebuie sa se desfasoare.

2. Numai ca viata internationala pune in lumina diversificarea tipologiei actorilor,


inregistrand atat actori internationali, cat si transnationali. Acestia din urma
interactioneaza atat cu actorii clasici, cat si intre ei. Suma interactiunilor dintre ei
dau ceea ce se cheama relatiile transnationale, respectiv:
"contacte, coalitii si interactiuni care au loc peste granitele statelor si
care nu sunt controlate de organele centrale de politica externa ale
guvernelor lor".
Concluzia ar fi ca, in cadrul sistemului international coexista atat sistemul inter-
statal, cat si cel trans-national.

3. In ce priveste tipologia acestor relatii, ea cuprinde in linii mari patru domenii, cu


vocatie globala:
* comunicatii, informatii (inclusiv valori);
* transporturi (de obiecte fizice);
* finante (bani si instrumente de credit);
* calatorii (transport de persoane);

69
Tinand seama de aceasta substanta, interactiunile transnationale sunt definite
ca:
"miscarea de articole tangibile sau intangibile peste granitele de stat,
cand cel putin un actor nu este un agent guvernamental sau o agentie
guvernamentala".

* (IGO)
* (G1) * (G2)

* (S1) * (S2)

4. Efectele RT asupra SI sunt de intensificare a sensibilizarii reciproce dintre


societati, ceea ce afecteaza relatiile dintre guverne (vezi, de pilda, rolul firmelor in
dezvoltarea raporturilor bilaterale generale dintre state). Domeniile afectate sunt:
- atitudinile;
- pluralismul international (legaturi intre grupuri nationale de interes);
- restrictii rezultate din dependente si interdependente;
- sporuri de influenta reciproca la nivel guvernamental;
- actori autonomi cu politica externa proprie.
Nu trebuie insa uitat ca, in insasi opinia exponentilor acestei abordari, "guvernele
raman cei mai importanti 'jucatori', cautand sa-si exercite controlul asupra
'mediului transantional', fara a fi insa dispusi sa plateasca pretul 'controlului
total', ceea ce face ca, in realitate sa inregistram existenta unor forte
transnationale relativ autonome".

5. Se pune intrebarea: ce efect au RT asupra paradigmei clasice a statului ca centru


al sistemului international ? Daca, luand in calcul diversificarea tipologiei
actorilor de care aminteam, politica mondiala poate fi definita ca:
"totalitatea interactiunilor politice dintre actorii semnificativi ai unui
70
sistem mondial, in care un actor semnificativ este oricare tip de
individ1 sau organizatie ce controleaza resurse semnificative si
participa in relatiile politice cu alti actori peste granitele nationale (nu
e vorba neaparat de stat)",
ajungem la concluzia ca paradigma respectiva ar fi din ce in ca mai putin
relevanta! In calcul, insa, trebuie luata si tendinta de afirmare statala independenta
inregistrata in prezent pe ruinele unor state federale ca URSS, Iugoslavia si
Cehoslovacia.

ECONOMIA POLITICA A RELATIILOR INTERNATIONALE


6. Originile acestei abordari sunt de data relativ recenta. Dupa primul Razboi
Mondial asistam la separarea celor doua profesii - de politician si de economist -,
pentru ca, in anii 1970 sa asistam la o apropiere a lor, mai bine spus a celor doua
domenii: politica si economia, in care primul este definit ca un set de institutii si
reguli prin care sunt guvernate interactiunile sociale si economice, iar al doilea ca
fiind producerea, distributia si utilizarea bogatiei. In felul acesta, EPRI reprezinta
interactiunea dintre economie si politica pe arena mondiala, sau, mai pe scurt,
dintre POLITICA si PIETE (acestea din urma avand legi proprii si permitand
activitatea grupurilor de presiune formate din politicieni si birocrati).

7. Cauzele pentru care atunci - si nu altcandva - a avut loc contopirea celor doua
domenii constau, pe de o parte, in evaporarea "prosperitatii" economice
postbelice (vezi si aparitia cartii de rasunet "Limitele Cresterii"), iar, pe de alta, in
insatisfactia crescanda privind decalajul tot mai mare dintre modele si
realitate, iar, in interiorul fiecaruia, intre politic si economic.

1
. Sa tinem seama ca, daca proprietatea inseamna resurse, atat timp cat aceasta era de
stat, era firesc sa existe numai statul ca actor; acum, cand indivizi ca Berlusconi, Volski
sau Paunescu, de pilda, dispun de resurse proprii prin intermediul proprietatii private, este
tot atat de normal ca si ei sa devina actori prin utilizarea resurselor respective in urmarirea
intereselor lor internationale.

71
8. Principalele "scoli" ale acestei abordari sunt:
* liberalismul, care pune accentul pe INDIVID (acestia sunt actorii
principali, actioneaza rational in vederea maximizarii profitului, in
principal prin intermediul schimbului de bunuri);
* marxismul, care pune accentul pe CLASA (acestea sunt actorii
principali - aici am avea o trasatura ce precede transnationalismul -, ele
actionand exclusiv prin intermediul interesului material, baza constituind-
o exploatarea muncii de catre capital);
* realismul, care pune in centru STATUL NATIONAL (actor principal,
care isi maximizeaza puterea, actionand rational);

9. Economia politica realista cauta sa explice modul in care distributia de putere pe


plan international afecteaza tipul economiei mondiale. Principalele probleme
analizate in acest sens sunt:
* relatiile dintre economia politica interna si cea internationala; precum si
* relatiile dintre stat si fortele sociale

SISTEM MONDIAL

10. Conform definitiei SISTEMULUI MONDIAL date de adeptii acestei abordari, el


reprezinta:
"un set de relatii economice si politice relativ stabile ce carcterizeaza o
mare parte din glob, incepand cu secolul al XVI-lea".
Comparativ cu cel intern, el exista dincolo de granitele societatilor individuale sau
natiunilor.

11. In ce priveste caracteristicile sale, sistemul este prezentat pe trei niveluri: al


raporturilor sale cu diviziunea mondiala a muncii, al componentelor sale, precum
si al proceselor economice ce au loc in interiorul sau.

72
12. In raport cu primul nivel, se sustine ca, in realitate, exista o singura diviziune mondiala
a muncii, un singur sistem economic mondial, care "topeste" in el sistemele culturale
independente. Predecesorii sai sunt CAPITALISMUL, care a creat si utilizat sistemul
mondial pentru a organiza activitatea economica, precum si SISTEMUL INTER-
STATAL, in care nici o entitate politica nu a reusit sa obtina controlul asupra intregii
economii mondiale.

13. Delimitam astfel in cadrul primului nivel organizatiile politice (state nationale) aflate
in competitie pentru controlul unei parti cat mai mari din economia mondiala.

14. Cel de-al doilea nivel - componentele economice - este prezentat ca fiind compus din:
* zone economice (centru = dezvoltare maxima, semi-periferie si periferie; vezi statutul
fostelor tari socialiste, incluse in semi-periferie, Lumea a II-a, precum si daca o
asemenea diferentiere se mai justifica dupa infrangerea comunismului);
* statele nationale
* clasele sociale (capitalistii, clasa mijlocie, proletarii - a se vedea "imprumutul" din teoria
marxista);
* grupuri de statut (liantul care furnizeaza solidaritatea derivata din identitatea culturala)

15. In ce priveste cel de-al treilea nivel - al proceselor economice - sunt identificate cele
de natura economica (intre zonele mentionate), care sunt de exploatare a periferiei,
precum si cele politice, care vizeaza raporturile inter-state si inter-clase.

Intrebari:
1. Care sunt domeniile in care relatiile transnationale au un impact major asupra
sistemului international?
2. Prezentati diferentele de abordare a economiei politice internationale formulate
de reprezentantii realismului, liberalismului, marxismului.

73
3.7. GEOPOLITICA - PRIMELE ABORDARI

Termeni cheie:

Geopolitica; Heartland; Insula Mondiala; geostrategie; geoeconomie.

1. Incepand cu a doua jumatate a secolului XIX, cand, in plan tehnologic, se fac


simtite din ce in ce mai pregnant efectele revolutiei industriale petrecute cu un
secol inainte, diferitele zone ale lumii incep sa fie legate una de alta, indicand
astfel drumul spre crearea unui singur sistem international. Cum, pana atunci,
tehnologia a favorizat mijloacele de transport navale, de acum incolo avantajul
trece spre mijloacele de transport terestru, in principal calea ferata. Drept urmare,
Orientul Mijlociu devine accesibil Germaniei pe uscat, tot asa cum era deja pentru
Marea Britanie pe mare.

2. Asa se face ca, spre sfarsitul secolului XIX si inceputul secolului XX, apar o serie
de conceptii, care situeaza in centrul politicii mondiale, nu atat puterile navale,
cum era pana atunci, ci marea masa continentala a Eurasiei. Astfel, intr-o
comunicare prezentata la Londra in fata prestigioasei Royal Geographic Society in
1904, reluata ulterior in lucrarea "Idealurile Democratice si Realitatea", publicata
imediat dupa incetarea Primului Razboi Mondial, specialistul britanic Mackinder
articuleaza teza ca pivotul politicii mondiale il reprezinta marea masa
teritoriala situata intre campiile est-europene si Siberia, pe care o numeste
Heartland. Drept urmare:
"Cine stapaneste Europa rasariteana, stapaneste Heartland-ul. Cine
stapaneste Heartland-ul stapaneste Insula Mondiala (Eurasia). Si cine
stapaneste Insula Mondiala, stapaneste Lumea."2
El vede Heartland-ul incojurat de doua semicercuri concentrice, primul format din

74
tari ca Germania, Turcia, India si China, al doilea din Marea Britanie, Africa de
Sud si Japonia. Pe acest fundal, trebuie precizat ca Mackinder nu diminueaza rolul
puterii maritime, in dauna celei continentale, insa sustine ca baza puterii maritime
devine necesarmente mai larga. De aceea, pe baza experientei puterilor terestre,
care, cand a fost nevoie, au devenit si mari puteri maritime (vezi cazul Romei
antice), el sustine ca, prin dimensiunile si resursele sale, Eurasia, respectiv Insula
Mondiala, poate deveni cea mai mare putere navala a lumii. In felul acesta, el
prefigura lupta, intr-o prima faza, dintre Marea Britanie, ca mare putere navala, si
Germania, ca mare putere continentala, care s-a angajat si in cursa inarmarilor
navale inaintea primului Razboi Mondial, iar intr-o a doua faza, dintre Statele
Unite si Uniunea Sovietica.

3. Ulterior, respectiv in timpul celui de-al doilea Razboi Mondial, Mackinder isi
revizuieste teoria, aratand ca Uniunea Sovietica nu va putea fi contrabalansata
decat prin crearea unei comunitati Atlantice. Daca luam in calcul faptul ca, in
prima sa varianta, conceptia lui Mackinder i-a determinat pe conducatorii
Americii sa isi fixeze ca obiectiv impiedicarea dominatiei ostile asupra Eurasiei,
iar, in a doua, sa procedeze la crearea Organizatiei Tratatului Atlanticului de Nord,
NATO, aceasta demonstreaza aplicabilitatea practica a opiniilor lui Mackinder.
4. Cam in acelasi timp, in Germania ia nastere o noua disciplina intitulata
"Antropogeografie", exponentul ei principal fiind Friedrich Ratzel (1844-1904), ca
o sinteza intre antropologie, geografie si politica. Ideea centrala a preocuparilor lui
Ratzel era ca omenirea se afla angajata intr-o nesfarsita lupta pentru spatiu, ceea ce
face ca statele sa se afle intr-o continua expansiune, frontierele lor devenind
glisante.
5. Aceste idei au fost intarite de geograful suedez Rudolf Kjellen (1864-1922),
considerat parrintele GEOPOLITICII, care afirma ca aparitia marilor puteri este
rezultatul efortului statelor mari de a se extinde.
6. Aceste preocupari sunt continuate si amplificate de teoreticianul Karl Haushofer
(1869-1946), care pune la dispozitia celui de-al treilea Reich studiul sistematic al
geografiei, oferind, totodata, justificarea dorintei sale de spatiu vital (Lebensraum)

75
si contribuind astfel la izbucnirea celui de-al doilea Razboi Mondial. Punand
semnul de egalitate intre geografie si politica puterii, teoreticianul german si
colegii sai sustin ca statele principale se afla intr-o lupta continua unul cu altul,
grupului de state continentale condus de Germania opunandu-i-se gruparea
puterilor maritime in frunte cu Statele Unite si Marea Britanie. Ei sustin
necesitatea ca statele mari sa dispuna intre ele si vecinii lor de zone speciale,
numite pan-regiuni, situate dincolo de spatiul vital - Lebensraum, precum si
necesitatea ca militarii sa dispuna de o noua disciplina numita GEOSTRATEGIE.
7. In general, scoala germana de geopolitica a pus la baza un numar de cinci
concepte:
1. autarhia;
2. spatiul vital;
3. pan-regiunile, ca substitut al frontierelor inguste;
4. importanta capitala a Eurasiei si Africii;
5. dreptul statelor la frontiere naturale.

8. Atacata puternic prin rolul nefast jucat in izbucnirea celui de-al doilea Razboi
Mondial si data fiind globalizarea militara petrecuta ca urmare a aparitiei armelor
nucleare si a rachetelor intercontinentale, GEOPOLITICA a intrat intr-un con de
umbra pentru cea mai mare parte a perioadei postbelice. Treptat, incepand cu anii
'70, cand problemele economice incep sa focalizeze din ce in ce mai mult atentia
politicii mondiale, studiile geopolitice se revigoreaza, el "explodand" din nou dupa
prabusirea comunismului si terminarea razboiului rece, respectiv o data cu
tranzitia de la bipolarism la multipolarism. O dovada in acest sens o constituie si
aparitia GEOECONOMIEI, ca disciplina separata de studiu.

Intrebari:
Prezentati argumentele teoriei Heartland-ului formulate de Harold Mackinder.

76
PARTEA IV. RESTRUCTURAREA RAPORTURILOR DE PUTERE
IN PERIOADA POST RAZBOI RECE

4.1. CARACTERISTICI ALE RESTRUCTURARII


RAPORTURILOR DE PUTERE LA NIVEL GLOBAL.
DE LA BIPOLARISM LA ...

Termeni cheie:

Bipolarism; sfere de influenta; cursa inarmarilor; noua ordine mondiala.

1. Pentru a ajunge la tema propriu-zisa este nevoie sa prezentam principalele


trasaturi ale bipolarismului si modul cum s-a prabusit acesta. Competitia/
confruntarea dintre cele doua superputeri a fost o lupta pentru putere
impregnata ideologic. Fiecare dintre cele doua superputeri avea o sfera de
influenta nemijlocita (SUA - Europa occidentala si America Latina; URSS -
Europa rasariteana), plus anumite zone de interes, recunoscute tacit de cealalta
parte (SUA - Orientul Mijlociu si Africa de Sud; URSS - Sudul islamic). Restul
lumii ramanea un teren deschis competitiei nelimitate dintre cele doua
superputeri. Conflictele - asa cum se poate vedea foarte bine in cazul Orientului
Mijlociu - aveau loc acolo unde sferele de influenta/interes ale celor doua
superputeri se intersectau/suprapuneau una peste alta.

2. Aceasta competitie dintre SUA si URSS a intrat in faza ei finala incepand cu anii
'70 (momentul este arbitrar, deoarece competitia s-a dus de la bun inceput pentru
eliminarea adversarului, fiind, prin urmare, in asteptarile fiecaruia dintre acestia,
tot timpul intr-o asemenea faza). Principalele ei momente in aceste ultime doua

77
decenii au fost:
* Inceputul anilor '70: cand ambele superputeri ajung, pe de o parte, la
concluzia necesitatii regularizarii cursei inamarilor dintre ele (direct, prin
intermediul Acordurilor SALT si indirect, prin initierea negocierilor
CSCE si MBFR); in plan geostrategic, confruntarea continua inregistrand,
spre mijlocul anilor '70, o acutizare prin avansurile sovietice spre sudul
Africii.
* 1973: razboiul de Yom Kippur (care aduce cele doua superputeri in
preajma confruntarii nucleare) si criza petroliera (care, desi, pe termen
scurt, reprezinta un soc pentru Vest, pe termen mediu si lung ii permite ca,
prin trecerea de la societatea industriala spre cea informationala, sa se rupa
in planul dezvoltarii de URSS si tarile aliate acesteia, care raman vestigii
ale epocii industriale intr-o lume din ce in ce mai schimbata).
* Afganistan: in lipsa unor reguli clare de impartire a sferelor de
influenta, interventia sovietica in Afganistan din 1979 - justificata de
acestia prin interesul lor fata de dezvoltarile din sudul islamic - este
interpretata de SUA si aliatii lor ca parte a unor planuri de ocupare a
Orientului Mijlociu atat de important pentru functionarea economiei
capitaliste datorita uriaselor sale rezerve de petrol. Reactia Vestului nu se
lasa asteptata si se inregistreaza in Polonia, marcand astfel o mutatie
calitativa, deoarece deplaseaza competitia dintre cele doua superputeri in
interiorul sferei de influenta nemijlocita a adversarului. URSS
reactioneaza, la randul ei, atat in planul cursei inarmarilor (vezi criza
"euro-rachetelor"), cat si al interventiei in Nicaragua, considerata a fi in
sfera de influenta nemijlocita SUA. Acestea din urma reactioneaza in
ambele planuri: in cursa inarmarilor, amplificand la maximum competitia
(vezi "razboiul stelelor"), precum si pe "teren", sprijinind opozitia locala
fata de URSS in toate zonele "fierbinti" (Afganistan, America Centrala,
Polonia).
* Momentul Gorbaciov: Dupa o succesiune la conducere care a intarziat
reactia sovietica (Brejnev, Andropov, Cernenko), conducerea este preluata

78
de Gorbaciov (in 1985), care initiaza, pe de o parte, un proces curajos de
dezarmare (urmarind astfel atat iesirea din capcana intinsa de americani,
cat si recastigarea initiativei politice), iar, pe de alta, un amplu proces de
restructurare interna a sistemului (perestroika si glasnost), in paralel cu
inceperea discutiilor prevind stingerea focarelor conflictuale pe glob.
Raspunsul SUA a fost in acceptarea negocierilor de control al
armamentelor, dezarmare si reglementare a conflictelor (ceea ce a
insemnat deblocarea ONU), in paralel cu mentinerea presiunii asupra
URSS pentru extinderea reformarii sistemului si in tarile Europei
rasaritene.
* 1989: URSS trece la reformarea Estului, inlocuind rand pe rand vechii
lideri. SUA (si Vestul) isi mentin presiunea, producand inlocuirea noilor
lideri reformisti ai comunismului cu lideri de orientare pro-occidentala,
precum si transformarea restructurarii sistemului comunist in inlocuirea sa
cu sistemul capitalist.
* 1991: Evaluarea gresita din partea Vestului a fortei URSS de a rezista
valului de schimbari si constientizarea posibilitatii de recuperare definitiva
a Europei rasaritene. In realitate, odata cu venirea lui Reagan la putere,
SUA si lumea occidentala in general au trecut la o politica dura,
caracterizata, pe de o parte, prin marirea tuturor costurilor competitionale
ale URSS (Polonia, Afganistan, America Centrala), iar, pe de alta parte,
prin diminuarea drastica a resurselor acesteia (accesul la tehnologie,
diminuarea artificiala a pretului mondial al energiei, metalelor pretioase si
diamantelor, care constituiau principalele articole de export ale URSS).

3. Pe acest fundal incep sa apara trasaturile noii ordini mondiale. Astfel, in plan
politico-militar, prin disparitia echilibrului central dintre cele doua superputeri,
asistam , pe de o parte, la redobandirea suprematiei armelor conventionale asupra
celor nucleare (cu consecinte directe pentru sporirea statutului militar si politic al
unor tari ca Germania si Japonia), iar, pe de alta, la independenta conflictelor si
echilibrelor locale/regionale, dominate din ce in ce mai mult de actorii
79
locali/puteri regionale (cu o interventie a celor externi vizibil mai redusa).

4. Cea mai importanta mutatie geopolitica o constituie, insa, translarea pivotului


interesului strategic american din Europa in Orientul Mijlociu - zona Golfului -
ceea ce semnifica pozitionarea SUA pentru noua competitie in care viitorii
adversari vor fi actualii aliati (tinand seama si de preponderenta tot mai marcata a
competitiei asupra cooperarii in interiorul lumii occidentale). In acelasi context se
inscrie si efortul de incheiere a pacii intre Israel si tarile arabe, ceea ce va canaliza
islamismul spre alte tinte (posibil Europa, dinspre Africa de Nord, sens in care
tarile UE au avansat recent propunerea de creare a unei zone economice si de
securitate cu tarile din Africa de Nord si Orientul Mijlociu)

5. In domeniul economic, inregistram ciocnirea dintre caracterul mondialist al


sistemului (impus de SUA dupa razboi) si tendinta de fragmentare comerciala a
lumii in blocuri (UE, NAFTA, APEC, ASEAN si Japonia). Data fiind separarea
fluxurilor comerciale de cele financiare, este de asteptat ca, daca o atare
fragmentare va avea totusi loc, ea sa nu afecteze domeniul financiar, care va
continua, cu toata probabilitatea, sa ramana global (interdependentele au ajuns
prea mari pentru ca o ruptura sa poata fi efectuata fara consencinte majore chiar si
pentru cel care o initiaza)

6. O alta motivatie consta in modificarea modelului de putere: de la cea care


actioneaza individual si preponderent militar, spre cea care utilizeaza o pozitie
centrala in cadrul sistemului mondial in special in plan economic si financiar
(putere sistemica).

Intrebari:

Care sunt elementele noii ordini mondiale in perioada post Razboi Rece?

80
4.2. REVOLUTIA TEHNOLOGICA POSTNUCLEARA

1. Pentru a prezenta aceasta tema, se cuvine sa aratam ca, la debutul evolutiei lor,
respectiv la aparitie, armele nu erau instrumentele distincte de mai tarziu, utilizate
in scopuri preponderent militare; ele erau, pur si simplu, instrumentele activitatii
zilnice a omului, instrumentele supravietuirii sale intr-un mediu ostil - cu ele isi
procura hrana prin vanat si tot cu ele se apara de dusmani. Abia ulterior, pe
masura ce domeniul militar se individualizeaza in ansamblul activitatilor sociale,
in stransa legatura cu political, ele se desprind de celelalte unelte si devin ceva
special, angajandu-se pe un fagas propriu de dezvoltare, aflat intr-o anumita
legatura cu productia in general (vezi, de pilda, utilizarea tehnologiei turnarii
clopotelor la producerea primelor tunuri dintr-o singura bucata), dar, totusi,
separat, in linii generale de nivelul acesteia.

2. Acest paralelism dispare spre mijlocul secolului trecut, cand are loc ingemanarea
productiei industriale cu cea militara. Drept urmare, asistam la plasarea industriei
de armament in fruntea industriei grele, care devenise intre timp motorul
dezvoltarii industriale a principalelor puteri. In plan militar, principala consecinta
a constituit-o, asa cum aratam cu alt prilej, fenomenul de industrializare a
razboiului, cu tot cortegiul sau de consecinte asupra evolutiei ulterioare a
sistemului international. Prizonier al propriei logici interne de dezvoltare - dorinta
omului de a intra in posesia "supra-armei" - acest fenomen culmineaza cu aparitia
armei atomice, ulterior nucleare.

3. Odata atins acest varf, constatam epuizarea pistei respective, chiar daca au mai
fost inregistrate progrese in interiorul domeniului nuclear. In fapt, acum are loc o
mutatie de substanta in evolutia generala a armelor: accentul se deplaseaza de pe
capacitatea distructiva pe precizie, ceea ce reflecta o alta mutatie, si mai profunda,

81
petrecuta la nivelul activitatii economice in ansamblul ei. Este vorba de
abandonarea productiei bazate preponderent pe un consum mare de resurse
naturale si energie, in favoarea productiei bazate pe inteligenta umana. Drept
rezultat, asistam la recuplarea armelor cu celelalte "unelte" ale activitatii umane,
numai ca, de asta data, nu mai este vorba de o identificare completa, asa cum era
la inceputuri, ci de crearea unor radacini comune ale productiei celor doua tipuri
de instrumente: de pilda, microcipurile sunt astazi egal utilizate atat in domeniul
productiei militare, cat si civile, ca sa nu mai vorbim de computere, care sunt
folosite pentru ambele scopuri. Aceasta a dat un nou impuls cursei inarmarilor, cu
consecinta strangerii in continuare a legaturilor dintre productia cu caracter civil si
cea cu caracter militar, ceea ce, in aparenta, a produs o situatie mai complicata,
insa, in realitate, a avut si un efect pozitiv, indeosebi in raport cu reintegrarea
produselor militare in circuitul civil.

4. Asa cum se cunoaste, cel de-al doilea Razboi Mondial a introdus in "peisaj" arme
cu totul noi, care au prefigurat conturul domeniului militar in cea de-a doua
jumatate a secolului nostru; avem in vedere, desigur, atat bomba atomica, cat si
racheta, sau, radarul, care este precursorul razboiului electronic de astazi. Drept
urmare, asa cum aratam in expunerea anterioara, am asistat la o deplasare de
accent de pe domeniul clasic, respectiv al armelor conventionale, pe cel al armelor
nucleare (cu aberatiile mentionate rezultate din tendinta de "nuclearizare" a
domeniului conventional insusi - vezi armele nucleare cu raza scurta de actiune).
Treptat insa, pe masura cumularii actiunii unor factori importanti - si aici avem in
vedere in primul rand realizarea paritatii strategice intre cele doua superputeri -
domeniul conventional revine in atentie, fiind considerat locul in care se mai
puteau obtine totusi diferente semnificative in favoarea uneia sau alteia dintre cele
doua parti. Drept urmare, aici se constata - in special in partea a doua a deceniului
opt, respectiv anii '70 - un impuls tehnologic considerabil. El ajunge la apogeu
odata cu varful confruntarii din cadrul razboiului rece - inceputul anilor '80, varf
marcat de o accentuare marcata si periculoasa a componentei nucleare (vezi criza
rachetelor in Europa). In consecinta, "pragul nuclear" (respectiv limita de la care

82
se trece la utilizarea armelor nucleare) este coborat ingijorator de mult, producand,
in fapt, o "hemoragie de credibilitate" a strategiei nucleare in ansamblul ei. Or,
exact in acest moment, tehnologiile conventionale ajung la maturitate, iar
confruntarea Est-Vest se intensifica si mai mult. Drept rezultat, are loc o adevarata
"ruptura", care consta in revenirea accentului de pe armamentul nuclear pe cel
conventional, situatie reflectata si in planul doctrinelor militare, care cunosc
modificari corespunzatoare. De aici incolo, datorita preciziei armamentelor
conventionale, rolul armelor nucleare se reduce, ele trecand in planul doi, al
salvgardarii existentei fizice a statelor care le poseda. Razboiul - purtat de acum
fara teama degenerarii sale intr-un conflict nuclear pustiitor - este recuperat ca
instrument curent al politicii.

5. Terminarea "Razboiului Rece" - determinata si de accelerarea cursei inarmarilor


conventionale produsa de ruptura amintita -a adus dupa sine modificari de
substanta in domeniul militar. Astfel, daca in Vest asistam la renuntarea apararii
masive in linie, corespunzatoare strategiei apararii inaintate ("forward defense"),
in favoarea celei bazate pe crearea unei forte manevriere, de interventie, in Est
asistam la o reoganizare totala a organismelor militare (ceea ce, in treacat fie spus,
a deschis piata de armament central-europeana, al carei impact asupra competitiei
in curs de prefigurare intre marile puteri este deocamdata greu de prefigurat).

6. In realitate, ne aflam in prezent in curs de tranzitie de la un model militar la altul.


Razboiul insusi a capatat deja o alta infatisare; astazi nu ne mai luptam cu
inamicul aflat fizic in fata noastra, ci cu armele sale, asa cum diviziile irakiene
trebuiau sa faca fata rachetelor de croaziera lansate de pe nave situate in Marea
Rosie. Din acest punct de vedere, Razboiul din Golf - este un exemplu
semnificativ. In ansamblu insa, putem vorbi de incheierea unui ciclu in domeniul
militar, respectiv cel al armatelor de masa dotate industrial, initiat de razboaiele
napoleoniene, si inceputul altuia, respectiv al armatelor de profesionisti dotate cu
arme mult mai puternice, mai manevriere si mai precise decat cele de pana acum.

83
Intrebari:
Prezentati impactul diminuarii riscului unui holocaust nuclear asupra recuperarii
razboiului ca instrument curent al politicii.

4.3. MODIFICARI IN DOMENIUL MILITAR.


DOMINAREA SPATIULUI DE LUPTA.

Termeni cheie:

Societate informationala; razboi informational; Viziune comuna 2010.

1. Devine tot mai evident pentru tot mai multa lume ca traim intr-o epoca in care
rapiditatea acumularilor din toate domeniile de activitate determina ca schimbarile
sa capete un caracter exponential. Acest lucru este evident, desigur, si in
domeniul militar, unde, pentru ca societatea este deja una informationala,
inregistram un impact deosebit al informatiei. Specialistii considera ca, in acest
moment, isi fac simtita prezenta trei revolutii:
* in domeniul politicii mondiale, odata cu implozia Uniunii Sovietice si
terminarea razboiului rece;
* in domeniul bugetului pentru aparare, care cunoaste reduceri
corespunzatoare semnificative;
* in domeniul militar propriu-zis.
Din punct de vedere militar, aceste trei revolutii creaza, la randul lor, un numar de
cerinte care vizeaza urmatoarele trei domenii:
* informatii, supraveghere si recunoastere; respectiv, a sti ce se intampla
in orice moment pe campul de lupta;
* comanda, control, comunicatii, computere si procesarea informatiei
(C4I); respectiv, a intelege ce se petrece;
* precizia utilizarii fortei; respectiv transformarea cunostintelor generate
de primele doua domenii in actiune.
84
"Se intampla ca ... asistam la crearea 'sistemului sistemelor'. Impletirea capacitatii
noastre crescande de a obtine informatii in mod instantaneu si continuu, indiferent de
conditiile climaterice, cu capacitatea de a le prelucra si intelege defineste 'dominatia
cunoasterii spatiului de lupta'... Rezultatul il va constitui o prapastie crescanda dintre
fortele americane si cele ale oricarui oponent, in ceea ce priveste constientizarea si
intelegerea a tot ce poate avea o semnificatie militara in orice domeniu in care am putea
fi angajati".

"Daca ne hotaram sa acceleram tranzitia, ea poate fi incheiata la inceputul secolului


urmator. Am putea fi atunci de cealalta parte a actualei revolutii in domeniul militar, cu
un avantaj de, poate, cateva decenii fata de oricare alta natiune. Acest lucru este
important pentru o multitudine de ratiuni; una dintre cele mai importante este ca,
realizand revolutia, ni se ofera posibilitatea, mai degraba, de a modela mediul
international, decat de a reactiona la stimulii sai." (Amiral William Owens,
Vicepresedinte al Comitetului Mixt al Sefilor de Stat Major).

RAZBOIUL INFORMATIONAL
2. Societatea informationala are la baza, desigur, informatia si tehnologia
informatiilor. Este, deci, firesc ca si razboiul sa penetreze acest domeniu. Drept
urmare, conflictul modern va fi caracterizat de lupta vizand sistemele
informationale. Toate formele de lupta pentru control si dominatie in domeniul
informatiilor sunt considerate, esentialmente, o singura lupta, iar tehnicile de lupta
in domeniul informatiilor, ca aspecte ale unei singure discipline.
"Razboiul informational, ca o tehnica separata de purtare a razboiului, nu exista. Exista,
in schimb, cateva forme distincte de razboi informational, fiecare pretinzand ca sta la
baza conceptului mai larg. Pot fi distinse sapte forme de razboi informational - respectiv,
conflicte care implica protejarea, manipularea, degradarea si interzicerea accesului la
informatie:
(i) razboiul privind comanda si controlul (care loveste capul si gatul inamicului), (ii)
razboiul bazat pe informatii (care consta in proiectarea, protectia sau interdictia
accesului la sisteme ce cauta sa obtina un grad suficient de cunostinte pentru a domina
85
spatiul de lupta), (iii) razboiul electronic (tehnici radio-electronice sau criptografice), (iv)
razboiul psihologic (in care informatia este utilizata pentru a modifica hotararile
prietenilor, neutrilor si inamicului), (v) razboiul pirateriei in domeiul calculatoarelor (in
care sunt atacate sistemele de computere), (vi) razboiul informational economic
(blocarea informatiei sau canalizarea ei pentru obtinerea dominatiei economice, si (vii)
razboiul spatiului cibernetic ... Toate aceste forme sunt slab legate intre ele." (Martin C.
Libicki, Institute for National Strategic Studies, National Defense University,
Washington, DC, US)

3. Ca sa intelegem mai bine ce inseamna progresul realizat in ultimii ani in domeniul


obtinerii, prelucrarii, comunicarii si utilizarii informatiei, se cuvine sa aratam ca,
daca el ar putea fi tradus in domeniul transportului aerian, atunci o calatorie cu
avionul de la Tokio la Washington ar trebui sa dureze mai putin de ... 5 minute, la
un cost de ... 2 dolari si cu un consum de ... cca. 2 l de combustibil …
"Drept rezultat al fenomenalei revolutii din domeniul electronicii solide (solid state
electronics) si a cataclismului corespunzator petrecut in domeniul procesarii si
transmiterii informatiei, cateva institutii nationale cheie si-au modificat drastic modul de
operare. Cateva exemple de asemenea institutii sunt bancile, bursele de valori, retelele
telefonice, nodurile energetice si sistemele de control al traficului aerian. Ele depind din
ce in ce mai mult de informatie, pentru a-si spori semnificativ eficienta, in scopul de a
supravietui pe piete agresiv-competitive. Cealalta parte a medaliei respectivei eficiente
este ca aceste zone au devenit pantecele moale al natiunii, cu implicatii serioase in
domeniul securitatii nationale. Chiar si un atac partial incununat de succes asupra
oricareia din aceste tinte poate avea consecinte economice devastatoare. Aceasta face ca
distinctia dintre domeniile civil si combatant sa se estompeze si mai mult." (Abe Singer si
Scott Rowell, Institute for National Strategic Studies, National Defense University,
Washington DC, US)

"VIZIUNE COMUNA 2010"


4. Toate aceste dezvoltari au fost conceptualizate deja intr-un document de lucru al
Fortelor Armate Americane intitulat "Viziune Comuna 2010" ("Joint Vision
86
2010"). Premisa politica de la care se pleaca este ca, in secolul urmator, Statele
Unite vor trebui sa adopte o politica de mentinere a echilibrului intre marile
puteri, asemanatoare celei practicate de Marea Britanie in secolul XIX. Drept
urmare, SUA nu vor fi confruntate cu o alta superputere de tipul URSS-ului, ci,
mai degraba, de puteri regionale nucleare (cum ar fi China si Rusia), care se pot
opune realizarii intereselor lor in zona respectiva. In general, spectrul
amenintarilor care vor confrunta Statele Unite se reduce la doua tipuri: amenintari
transnationale (derivate din porozitatea granitelor, cuplata cu incapacitatea
guvernelor de a controla evolutiile negative din interiorul granitelor lor) si
amenintari din partea unor state care se supun mai putin regulilor internationale
(Coreea de Nord, Iraq, Libia etc).

5. Documentul "Viziune Comuna 2010" - bazat pe o superioritate militara americana


de cca. 15 ani fata de oricare alt stat din lume - presupune o viziune integrata a
actiunii tuturor serviciilor (fortele terestre, aeriene, navale, puscasii marini si paza
de coasta), care, la randul lor, sunt libere sa faca tot ce cred necesar pentru a-si
maximiza eficienta in lupta.
"Fiecare Serviciu este responsabil pentru punerea la punct a scenariilor de urgenta
posibile, in scopul de a obtine dominatia in mediul sau, de a se antrena dupa standarde
comune si de a-si prezenta propriul sau rol in fata Natiunii. Conducatorul fortelor reunite
potriveste toate aceste active intr-o singura echipa coeziva de lupta, motivata de mandria
profesionala, operand dupa o doctrina comuna si antrenata pentru un scop comun. VC
2010 pune la dispozitie cadrul conceptual pentru reunirea competentelor serviciilor de a
duce actiuni de lupta comune."

"VC 2010 recunoaste faptul ca toate capacitatile utilizate in cadrul operatiunilor comune
sunt puse la punct de servicii. In indeplinirea raspunderilor ce le revin, fiecare serviciu
urmareste sa obtina un nivel de excelenta in sase domenii: oameni, conducere, doctrina,
materiale, structuri organizatorice si antrenament si educatie. Serviciile pregatesc forte
componente pentru performante superioare in indeplinirea misiunilor in cadrul unor
operatiuni combinate" (General maior Charles D. Link, Fortele Aeriene ale SUA)

87
Documentul precizeaza patru misiuni operationale, avand la baza
superioritatea informationala:
* superioritatea informationala, respectiv "capacitatea de a colecta,
prelucra si disemina un flux informational neintrerupt, negand, in acelasi
timp, adversarului acest lucru";
* manevra dominanta, respectiv "tentativa de a obtine controlul asupra
adancimii, largimii si inaltimii spatiului de lupta, precum si a ritmului
operatiilor, prin pozitionarea capacitatilor in vederea obtinerii unui avantaj
decisiv";
* angajarea de precizie, respectiv "maximizarea fortei proprii, reducerea
vulnerabilitatilor si indeplinirea misiunilor";
* protectie in toate domeniile si din toate directiile, respectiv "controlul
spatiului de lupta, astfel incat fortele proprii (informatiile, manevra, fortele
propriu-zise si logistica) sa fie nu numai protejate, dar sa se obtina si
controlul mediului si initiativa in toate operatiile ... in asa fel incat sa se
obtina nu numai apararea, ci si libertatea de a ataca inamicul";
* focalizarea logisticii, respectiv "crearea mediului in care logistica sa nu
se termine niciodata."
6. Dupa cum vedem, domeniul politico-militar sufera transformari de mare
anvergura, care pun conceperea securitatii noastre nationale intr-o lumina cu totul
noua, in care elementele de concepere traditionala sunt tot mai estompate. De
asemenea, o analiza aparte va fi dedicata, in urmatoarea editie a cursului,
modificarilor strategice fundamentale impuse de perioada post/post razboi rece.

Intrebari:

Prezentati impactul revolutiei informationale asupra domeniului militar.

88
4.4. ANALIZA DE POLITICA EXTERNA

Termeni cheie:
Analiza de politica externa; interdependente; state nationale; subsisteme si sistem
international; caracterul stiintific al analizei.

1. Prima mare diviziune a subiectului este cea intre caracterul stiintific al analizei si
substanta problemelor care sunt supuse analizei. In ce priveste cel de-al doilea
aspect, trebuie subliniat caracterul extrem de vast al problemelor care fac
obiectul analizei de politica externa (practica, intreaga gama de activitati si
experiente umane): calculele factorilor decizionali, solicitarile publicului, limitele
geografice si culturale, conflictele, agentiile guvernamentale, comportamentul
altora, mobilizarea resurselor, utilizarea fortei, comportamentul grupurilor mici si
a colectivitatilor mai mari etc.)

2. Este o disciplina de granita, deoarece arunca punti intre:


* actorii state nationale;
* intre ei si subsistemele lor;
* intre ei si sistemul international
Practic, este vorba de analiza comportamentului extern al actorilor nationali (este
vorba de complexitatea deciziilor de politica externa datorata multitudinii
variabilelor luate in calcul. Cresterea gradului de complexitate a lumii determina
complexitatea analizei de politica externa:

"Cu trecerea timpului, pe scurt, politica externa a ajuns sa cuprinda nici mai mult nici
mai putin decat intreaga gama de procese individuale si colective prin care un popor
cauta sa dea sens si speranta vietii sale" (James Rosenau)

3. Problemele puse de adancirea interdependentelor din sistemul international sunt in


89
linii mari grupabile in doua categorii: pe de o parte, este vorba de sporirea
relevantei chestiunilor economice pentru politica - ceea ce determina o preocupare
sporita fata de rolul statului -, iar, pe de alta, de erodarea continua a separatiei
dintre politica interna si cea externa (vezi incapacitatea autoritatii guvernamentale
de a acoperi zona transnationalului).

4. In ceea ce priveste tipologia abordarilor, daca pana acum a prevalat studiul


comparativ al politicilor externe, acesta este depasit in prezent, aparand noi
deschideri, implicit datorita diversitatii crescande a vietii internationale. Concret,
obiectul analizei il constituie "o actiune discreta in urmarirea unui obiectiv (sau a
mai multora), ceea ce ar echivala cu un eveniment (sau mai multe)". Acesta din
urma - respectiv EVENIMENTUL - constituie unitatea analitica de baza.

5. Este analizat, de regula, modul in care se iau, se aduc la indeplinire si produc


consecinte deciziile de politica externa. In linii generale, deciziile sunt de doua
feluri:
* curente - din a caror insumare rezulta o linie politica;
* strategice - care vizeaza obiective mari (transpuse ulterior in practica
prin decizii curente).
In ce priveste aducerea la indeplinire, se urmareste, pe de o parte, diminuarea
obstacolelor si micsorarea riscurilor, iar, pe de alta, sporirea sanselor de reusita. In
ce priveste reactia la decizia altora, este nevoie de:
* compararea lor cu liniile tale strategice;
* evaluarea atat a costurilor, cat si a avantajelor (care trebuie corect
identificate);
* daca este inevitabil, elaborarea unor strategii de diminuarea a costurilor.

6. Un rol important il constituie si pregatirea pe care o au factorii implicati in


procesul decizional. Sub acest aspect, se constata o diferentiere intre functionar si
analistul de tip academic. Astfel, in timp ce primul cunoaste structurile, oamenii si
legislatia, cel de-al doilea cunoaste tendintele, face o evaluare comparativa a

90
"evenimentului" cu acestea, dispunand de viziunea asupra intregului. Iata pentru
ce, in analiza propriu-zisa este nevoie de colaborarea celor doi. In analiza, este
indispensabila crearea unei memorii, care permite acumularea datelor, care pot
ilustra o tendinta, in functie de care se poate judeca apoi un "eveniment" (caci
intrebarea principala o reprezinta: interpretarea in raport cu ce?)

Intrebari:

Care este, in opinia dumneavoastra, importanta explicativa a analizei de politica externa


ca domeniu al teoriei relatiilor internationale. Argumentati.

91
Bibliografie selectiva

1. Baylis, John. Smith, Steve (editors), (2000) The Globalization of World


Politics Oxford: Oxford University Press
2. Carr, E.H., (1984) The Twenty Years Crisis 1919 – 1939, Oxford: Oxford
University Press
3. *** Documentele Summitului NATO de la Washington, Aprilie 1999,
Membership Action Plan
4. Fontaine, Andre, (1991) Istoria Razboiului Rece, Vol. I - IV, Bucuresti: Editura
Militara
5. Guzzini, Stefano, (2000) Realism şi relaţii internaţionale, Iaşi: Institutul
European
6. Held, David & McGrew, Anthony (editors) Held David & McGrew Anthony,
(2000) The Global Transformations Reader. An Introduction to the
Globalization Debate, Cambridge: Polity Press
7. Hollis, Martin; Smith, Stephen, (1990) Explaining and Understanding
International Relations, (Oxford: Clarendon Press)
8. Jackson, Robert & Sorensen, Georg, (1999) Introduction to International
Relations, Oxford: Oxford University Press
9. Kennedy, Paul, (1989) The Rise and Fall of the Great Powers, New York:
Vintage Books.
10. Keohane, Robert & Nye, Joseph jr., (1998) “Power and Interdependence in the
Information Age”, Foreign Affairs, September - October 1998.
11. Keylor, W., (1992) The Twentieth Century World: An international History,
New York, Oxford University Press.
12. Kissinger, Henry, (1999) Diplomaţia, Bucureşti: Editura All
13. Lechner, Frank J. & Boli, John (editors), (2000) The Globalization Reader,
92
Oxford: Blackwell Publishers
14. Morgenthau, Hans, (1979) Politics Among Nations, New York: Knopf,
Capitolul 8: “The Essence of National Power”
15. *** NATO Handbook, (2001) NATO Press Office
16. Pascu, I.M., (2001) Teoria relatiilor internationale / note de curs, Bucuresti:
Universitatea Dimitrie Cantemir
17. Pascu, I.M., (1989) Armele si politica, Bucuresti: Editura Politica
18. Robertson, E. M. (ed.), (1971) The Origins of the Second World War:
Historical Interpretations, London, MacMillan
19. Rosenau James, (1994) Turbulenţă în politica mondială. Bucureşti: Editura
Academiei Române
20. Smith, Stephen, “The Self-images of a Discipline: A Genealogy of International
Relations Theory”, in K. Booth & S. Smith, International Relations Theory
Today , (1995.)
21. Waltz, Kenneth (1979), Theory of International Politics, Reading, Mass.:
Addison Wesley
22. www.europa.eu.int, www.mae.ro, www.mapn.ro, www.nato.int, www.un.org,
www.infoeuropa.ro, www.osce.org, www.guv.ro.

93