P. 1
Zona Etnografica Maramures

Zona Etnografica Maramures

4.0

|Views: 3,190|Likes:
Published by Ioana_Badea_5340

More info:

Published by: Ioana_Badea_5340 on Nov 05, 2010
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

06/05/2013

pdf

text

original

CUPRINS

CAPITOLUL I – INTRODUCERE CAPITOLUL II – CADRUL GEOGRAFIC AL ZONEI. 2.1. Caracteristicile geografice ale zonei. 2.2. Aşezările. CAPITOLUL III – OCUPAŢIILE TRADIŢIONALE. 3.1 Ocupaţiile de bază. 3.2 Ocupaţiile secundare. CAPITOLUL IV – MEŞTEŞUGURILE ŢĂRĂNEŞTI 4.1. Torsul şi ţesutul. 4.2. Prelucrarea lemnului. 4.3. Olăritul. 4.4. Cojocăritul. 4.5. Opincăritul. 4.6. Fierăritul. CAPITOLUL V – INSTALAŢIILE TEHNICE ŢĂRĂNEŞTI. CAPITOLUL VI – MONUMENTELE DE ARHITECTURĂ. CAPITOLUL VII – PORTUL POPULAR. 7.1. Costumul femeiesc. 7.2. Costumul bărbătesc. CAPITOLUL VIII – OBICEIURILE. 8.1. Obiceiurile calendaristice.
1

3 5 5 8 12 12 30 45 45 48 56 60 62 64 70 74 87 93 97 101 101

8.2. Obiceiurile familiale. 8.3. Aspecte zonale de folclor autentic. CAPITOLUL IX – MANIFESTARI ETNOGRAFICO-FOLCLORICE CONTEMPORANE. CAPITOLUL X – STUDIU DE CAZ – GOSPODĂRIA ŞI LOCUINŢA ŢĂRĂNEASCĂ. 10.1. Gospodăria ţărănească. 10.2. Arhitectura caselor. 10.3. Tipurile de locuinţă. 10.4. Interiorul locuinţei. 10.5. Textilele de interior. CAPITOLUL XI – CONCLUZII.

104 119

122

125 125 144 162 166 174 186

2

CAPITOLUL I – INTRODUCERE
Atunci când se va scrie o lucrare cuprinzătoare despre contribuţia Maramureşului la civilizaţia şi cultura noastră se va vedea că ţinutul acesta situat la marginea pământului românesc a fost, pe toate planurile, cu mult mai fertil decât se crede îndeobşte. Se va vedea astfel că această vatră de străveche şi intensă viaţă românească, de care se leagă una din legendele „întemeierii” noastre şi în care, mai apoi, într-o epocă de înflorire culturală, s-au făcut cele dintâi traduceri de texte religioase în limba română, „ţara” aceasta in ciuda condiţiilor neprielnice în care ia fost dat să se dezvolta timp de câteva secole a produs fără încetare în planul civilizaţiei şi culturii, îmbogăţind necontenit patrimoniul nostru naţional. Ca pretutindeni, de altfel, vreme îndelungată, talentele si aptitudinile oamenilor acestor locuri s-au valorificat îndeosebi în cadrul creaţiei de tip tradiţional, popular. Începând cu secolul al XVI-lea, graţie mai ales intensei comunicări cu celelalte ţinuturi româneşti, cultura scrisă a constituit şi ea o prezenta neîntreruptă în viaţa Maramureşului. În domeniul vieţii cărturăreşti, circulaţia continuă a cărţii româneşti, iar apoi apariţia unor unor manifestări originale locale evidenţiază tendinţa de integrare a Maramureşului în ritmul cultural general romanesc. Cultura populară continuă să rămână însă şi pe mai departe principalul domeniu prin care Maramureşul se afirmă în peisajul civilizaţiei şi culturii noastre etnice. Vitalitatea ei remarcabilă încă în mediile populare, vigoarea şi originalitatea ei care, toate la un loc, explică nu numai puternicele ecouri ce le are în celelalte ţinuturi româneşti şi larga audienţa de care se bucură în rândul celorlalte straturi sociale de la noi ci şi aprecierile elogioase la adresa ei rostite în afara hotarelor ţării, constituie trăsături de căpetenie ale personalităţii culturii populare maramureşene contemporane. La rândul lor, trăsăturile acestea vin să-i definească pe înşişi creatorii şi protagoniştii acestei culturi. Căci mai mult decât în cazul altor ţinuturi de la noi, locuitorii de pe văile Izei şi Vişeului, ale Tisei, Marei şi Cosăului au ştiut să îmbine modul de viată tradiţional cu confortul propriu civilizaţiei de tip urban, au ştiut să subordoneze într-o mai mare măsură propriei tradiţii progresul tehnic şi în general cuceririle civilizaţiei moderne. Fie că este vorba de elemente împrumutate din afara zonei, fie de elemente provenite din mediul urban, asimilarea lor efectivă, în adâncime, le conferă o notă de naturaleţe rar întâlnită în creaţia altor zone ale ţării. Întâlnim încă în viaţa satelor maramureşene de astăzi numeroase elemente de cultură arhaică, evocatoare ale unor vremuri de mult apuse. E suficient să amintim organizarea vieţii pastorale, a stânei, iar în domeniul folclorului, interpretarea specifică a strigăturii, jocul tropotit ori unele obiceiuri de la naştere şi de la nuntă, care mai păstrează ceva din naivitatea, dar şi din puritatea rituală a începuturilor. Alături de acestea apar în satele maramureşene de astăzi şi multe elemente culturale de provenienţă urbană, surprinzător de moderne. Arhitectura populară şi interiorul caselor ţărăneşti, portul şi deosebitele sectoare ale creaţiei folclorice oferă suficiente mărturii. Procesul de evoluţie este foarte viu aşadar şi în cultura populară maramureşeană de astăzi, dar, mai mult decât în alte zone ale ţării, evoluţia este aici mai organică, ritmul ei răsfrângându-se mai unitar în toate
3

în acest sentiment de mândrie din sfera ocupaţiilor tradiţionale. în raport cu membrii colectivităţii în care trăieşte şi cu cei ai altor comunităţi. Lucrarea de faţă izbuteşte să sugereze o imagine cuprinzătoare şi fidelă în acelaşi timp a universului vieţii tradiţionale şi actuale a satului maramureşean din perspectivă etnografică. ci şi în creaţia sa folclorică. Aici. clădită pe rânduieli venite de demult. vor constitui nu numai surse indispensabile de informaţie. explică sentimentul de mândrie ce-l caracterizează pe ţăranul maramureşean. 4 . Un asemenea fenomen nu poate avea loc decât în comunităţi cu o tradiţie îndelungată. ci şi lecturi utile creării unei atmosfere adecvate studiului culturii populare tradiţionale. născută poate din conştiinţa propriului trecut istoric şi totodată a temeiniciei propriei existenţe. sentiment care răzbate nu numai în conduita sa din viaţa de toate zilele şi în ocazii sărbătoreşti. ale cărei structuri fundamentale sunt încă active.compartimentele vieţii săteşti. O puternică conştiinţă de sine. spre exemplu.

ca o cetate. Toate aceste râuri se ramifică în văi şi vâlcele încântătoare de o rară frumuseţe naturală. Teritoriul Maramureşului având marginile sale naturale. Râurile şi pâraiele sunt însoţite de mici zăvoaie cu floră şi faună specifice. individualizatoare. oferă caracteristici distincte. Iza şi Vişeul. De aceea. primind de a stânga râurile Mara. Maramureşul. zona Chioar şi o parte din zona Codru. Nu putem face o caracterizare geografică a zonei fără să menţionăm una dintre primele descrieri ale Maramureşului dinaintea primului război mondial. unde Tisa părăseşte locul său natal. au avut de-a lungul istoriei o soartă asemănătoare. chiar dacă elemente de cultură populară. a specificului nostru etnic. istoric şi etnografic. Gutâi şi Ţibleş la sud.) cu interfluvii împădurite cu stejar şi fag. zona este caracterizată de dealuri (500 —600 m alt.. marcat de lanţul munţilor vulcanici Oaş. Iza. numai puţine schimbări a suferit în decursul secolilor.”. păstrate prin forţa tradiţiei până în zilele noastre. cum le are pământul clasic al Elladei şi al Italiei. Una dintre bogăţiile naturale cu perspective de valorificare modernă este multitudinea apelor şi izvoarelor minerale care se întâlnesc la tot pasul. Talaborul şi râul Neagu. Mara şi Cosău. datorată academicianului Ioan Mihalyi de Apşa: „Comitatul Maramureş situat la cursul superior al râului Tisa formează în privinţa topo-hidrografică un teritoriu închis din toate laturile de dealuri mari şi munţi înalţi. râuri curg din toate marginile până la mijlocul ţinutului. distincte din punct de vedere geografic. până în văile ce converg înspre Tisa. cum e pătrunsă frunza arborelui de nervele sale. alături de zona Lăpuş. Tarasul. Zona depresionară cuprinde văile şi interfluviile muntoase ale principalelor râuri : Tisa. a favorizat. definit geografic de depresiunea intercarpatică a Maramureşului. această „cetate” naturală atât de bine conturată şi sub raport etnografic. 5 .CAPITOLUL II – CADRUL GEOGRAFIC AL ZONEI. Nordul românesc. terase şi lunci. se întinde astăzi pe o suprafaţă de 3 381 kmp. de lanţul munţilor cristalini ai Rodnei spre est şi ai Maramureşului spre sudest. în ansamblu dominantele culturii populare româneşti se regăsesc în fiecare zonă — dovadă a unităţii acesteia. peri şi pruni. ascunzând luminişuri cu flori multicolore sau cu renumite livezi de meri. având de poartă locul îngust lângă Hust. prin condiţiile geoclimatice şi prin bogăţiile naturale.1. Peisagistic. unde Tisa toate le adună. Zona etnografică Maramureş. Caracteristicile geografice ale zonei. 2. prezenţa şi permanenţa omului aici încă din cele mai vechi timpuri. de a dreapta Apşa. formează actualul judeţ Maramureş. iar împreună cu celelalte zone etnografice conturează minunata Ţară a României. Aceste zone. Apele pătrund acest teritoriu. mărginiţi de regiuni deluroase. cu un relief diferit care coboară în trepte de la munţii înalţi de peste 2 000 m la dealuri şi coline.. cu altitudini variabile între 250—500 m.

Deocamdată, ele sunt valorificate de către localnici, fie pentru consum (în locul apei de băut), fie pentru băi medicinale, folosind instalaţii tradiţionale (încălzitul apei cu bolovani fierbinţi, băi în căzi de lemn în aer liber sau în barăci improvizate). Dintre ele, mai importante sunt izvoarele de la Onceşti, Bârsana, Secătura, Văleni, Slătioara, Glod, Ieud, Dragomireşti, Săliştea de Sus — pe valea Izei; Breb, Valea Stejarului, Berbeşti, Deseşti — pe văile Marei şi Cosăului; Iapa, Câmpulung la Tisa, Săpânţa — pe valea Tisei. Bogate în săruri minerale sulfuroase, cloruroase, carbogazoase şi iodate, aceste izvoare vor da naştere unor viitoare staţiuni balneare cum sunt cele de la Ocna-Şugatag şi Coştiui, care deja au intrat in circurtul judeţean şi chiar naţional. Potenţialul hidrografic depresionar este caracterizat şi prin prezenţa lacurilor naturale — cel de la Hoteni sau Lacul Morărenilor de la Breb — şi a celor antropogene, formate fie prin surparea minelor de sare de la Ocna-Şugatag si Coştiui, fie prin stăvilirea unor pâraie, cum e cel din râul Tisa. Zona munţilor înalţi este definită de aria munţilor Rodnei si Maramureşului, de valea Vişeului cu afluenţii săi şi de Izvoarele Izei. Forma de relief dominantă sunt munţii înalţi, cu platforme întinse, bogate în păşuni, culmi muntoase cu goluri alpine, grohotişuri, vârfuri ascuţite, zimţate, peisaje deosebite determinate de relieful glaciar şi periglaciar, cu numeroase lacuri glaciare. Peisajul munţilor Rodnei şi Maramureşului permite practicarea excursiilor, a drumeţiilor. Pâraiele cu cursuri repezi, cu cascade, cu un fond salmonicol însemnat, şi numeroasele izvoare minerale adaugă potenţialului natural oferit de relief calităţi sporite, cu posibilităţi de cură şi de pescuit sportiv. Condiţiile climatice, prin durata lungă de strălucire a soarelui şi a menţinerii stratului de zăpadă, precum şi prin aerul curat de altitudine, creează condiţii optime pentru practicarea sporturilor de iarnă. Flora este bogată, oferind exemplare rare — de la covorul de bujori de munte de pe versanţii nordici ai munţilor Rodnei la floarea de colţ, monument al naturii, ascunsă pe poliţele de calcare de pe Piatra Rea, Cearcăn şi Coman. Pădurile mari de brad şi molid adăpostesc o bogată faună cinegetică ce excelează prin animale mari. Amintim aici şi posibilităţile deosebite pe care le oferă zona pentru practicarea turismului montan, îndeosebi pe vârfurile Pietrosul Mare, Puzdrele, Ineu, din munţii Rodnei, sau Farcău, Mihailecu, din munţii Maramureşului, la circurile glaciare din Zănoaga, Pietrosul Mare, lacurile glaciare Iezer, Buhăescu, Lala din munţii Rodnei şi Vinderel din munţii Maramureşului. Peisajul geografic al zonei este marcat de valea Vişeului, valea Vaserului, valea Borşei, peştera Izei, cascada Cailor etc. Partea de vest a depresiunii cuprinde aria munţilor vulcanici cu forme de relief specifice : platouri întinse de lavă, culmi muntoase sub formă de căi clădite din aglomerări andezitice (Ignişul, Piatra, Pleşca), în general cu altitudini mijlocii de 1 200—1 300 m şi forme mai domoale, piemonturi prelungi aflate la poalele munţilor, făcând trecerea spre zonele depresionare. Relieful este dominat de urmele unui crater vulcanic care formează o stâncă prelungită, dantelată — Creasta Cocoşului — declarată rezervaţie geologică datorită formei inedite. De pe stâncile ameţitoare poate fi urmărită în detaliu panorama, de o rară frumuseţe ce cuprinde
6

văile Mara, Cosău, piemontul Şugatagului cu lacurile Chendroaiei şi Morărenilor, iar la sud-vest parchetele forestiere, exploatările miniere şi depresiunea Băii Mari. Zona vulcanică cuprinde şi valea Săpânţei (cu cele trei cascade ale Covătarului, Nireşului şi Runcului) sau valea Marei, cu Cheile Tătarului (în lungime de circa 1 km), unde pârâul Brazi a săpat o vale îngustă şi adâncă, flancată de pereţi drepţi de stâncă, coloraţi în galben auriu (datorită lichenilor), unde apele alunecă cu viteze ameţitoare peste lespezi uriaşe de piatră. Haina bogată a pădurilor în care predomină esenţele de foioase, bogăţia brânduşelor, ghioceilor şi luşcuţelor, varietatea speciilor cinegetice (urşi, căpriori, cerbi, mistreţi) completează armonios spaţiul geografic general. Desigur, întregul peisaj geografie al Maramureşului este completat, de-a lungul văilor principale şi secundare, de aşezări cu o zestre etnografică şi folclorică deosebită, aşezări ce datează din epoci străvechi şi care, prin minunaţii oameni ai acestor locuri, au perpetuat în timp o cultură şi o civilizaţie populară ţărănească specifice, integrate armonios în spiritualitatea românească. Condiţiile geografice, necesităţile istorice, precum şi conştiinţa apartenenţei la acelaşi neam au impus-o legătură permanentă a maramureşenilor cu fraţii lor din celelalte pământuri locuite de români. Această legătură este marcată si de căile de comunicaţie dintre Maramureş si zonele limitrofe. Încă din secolul al XIV lea sunt atestate documentar legături cu zonele limitrofe prin păsuni şi pe firul văilor, unele pentru trafic rutier (cum este cel de pe valea Cosăului, înspre Baia Sprie, pomenit în documente la anul 1390). Astfel, căi de legătură neântreruptă cu Ţara Oaşului au fost „drumul sării”, cum este consemnat în documente, drumul între Teceuţ şi Huţa, cele două şosele care leagă văile Marei şi Cosăului de zona Baia Mare, ocolind pe la est sau pe la vest vârful Gutâi, şoseaua peste pasul Şetref, dintre izvoarele Izei şi valea Someşului Mare, de-a lungul Sălăuţei, poteci şi drumuri spre Lăpuş şi Chioar. Legătura cu Moldova se realiza prin mai multe locuri : de la izvoarele Vişeului, peste Prislop, se ajungea în valea Bistriţei Aurii şi în depresiunea Domelor ; de la izvoarele Vaserului, ocolind pe la nord Toroioaga, se putea coborâ în depresiunea Câmpulungului, pe valea Moldovei ; pe la izvoarele Ruscovei, trecerea din Maramureş în Ţara de Sus a Moldovei evita traversarea crestelor muntelui Mestecăniş. Atestările documentare şi arheologice, toponimia şi tradiţia confirmă pas cu pas legătura permanentă dintre oamenii Maramureşului cu fraţii lor de dincolo de „zidurile cetăţii”.

7

Figura 1: Harta Judeţului Maramureş.

2.2. Aşezările. Aşezările din zona etnografică Maramureş, constituite din vremuri străvechi, integrate armonios în peisaj, au avut în timp o evoluţie care se poate stabili destul de greu. Satele, în general, se desfăşoară de-a lungul văilor principale şi al celor laterale (secundare), fiind înconjurate de dealuri acoperite cu livezi de pomi fructiferi şi cu pâlcuri de pădure sau chiar cu păduri seculare. Integrarea armonioasă a arhitecturii satelor în natura înconjurătoare dă un farmec inegalabil acestor aşezări. O vedere panoramică a aşezărilor indică concentrări de gospodării în mai multe puncte, fapt care ne face să legăm acest fenomen de mai multe nuclee iniţiale care prin extindere (roire) au ajuns să se unească între ele, dând naştere satelor actuale. Hărţile cadastrale din secolul al XIX-lea indică cu precizie structura acestor aşezări, iar împărţirea domeniilor pe neamuri şi analiza spiţelor de neam ne oferă o imagine a dezvoltării acestora în timp, fapte ce au determinat şi unele schimbări în forma şi chiar în structura aşezărilor. Astfel, dacă prin roirea nucleelor s-au format vechile vetre, înmulţirea populaţiei a dus la extinderea aşezărilor, acestea ocupând astăzi; aproape toate văile principale şi secundare care le străbat. Studiul aşezărilor maramureşene din perspectivă diacronică indică faptul că vechile vetre erau aşezate pe văile laterale. Elemente etnografice şi de toponimie vin să susţină această idee. Astfel de toponime sunt Valea Caselor (în comuna
8

pentru munte şi dealuri fiind caracteristice satele răsfirate sau risipite. trebuie să subliniem că acesta se referă numai la vatra satului — gospodăriile de aici formând aglomerările care dau acest specific. cum le numeşte Paul Petrescu. Dar aproape toate aşezările au prelungiri de grupuri de gospodării aşezate pe firul vâlcelelor şi văilor laterale. aceştia locuiesc „în câmp” sau „pe vale”. Uliţa Bătrână (comuna Vadul Izei) etc. În specificul aşezărilor maramureşene distingem alte aspecte demne de relevat. problema nu trebuie generalizată. Locuitorii acestor gospodării se numesc „câmpeni”. în special celor aşezate de-a lungul văilor (satele de pe valea Cosăului şi chiar a Izei). toponim foarte sugestiv. Forme de relief şi condiţii social-istorice au determinat aceste delimitări care în majoritatea cazurilor au dus la structuri specifice. la care se adaugă şi unele semnalări documentare precum şi legendele de întemeiere a satelor ne determină să credem că vechile vetre au fost cele „din susani”. „din deal” şi „din şes”) şi că în general cele „din susani” (respectiv „din deal”) sunt mai vechi. în memoria bătrânilor satului. Desigur. respectiv „josănari”. Dacă în general caracterul „compact adunat” este specific acestor aşezări. mult îndepărtate de vatră. iar cele din „josani” sunt vetre mai noi. acoperită de o vegetaţie specifică. faptul ca locul pe unde trece astăzi şoseaua de-a lungul căreia se afla o bună parte a gospodăriilor ţărăneşti era o zonă mlăştinoasa a râului Iza. spre deosebire de cei care locuiesc „în sat”. locuitorii numindu-se „susănari”. a dat naştere aşezărilor de tip „compact adunat din zona muntoasă”. Forma actuală a unor aşezări cu aglomerări de gospodării de-a lungul şoselelor şi drumurilor principale (care în general merg paralel cu firul văilor principale) se poate fixa în timp mult mai târziu (aproximativ în secolul al XVIIIlea) şi a fost condiţionată de şosea sau drum. iar modernizarea drumurilor nu a făcut altceva decât să extindă aceste vetre. Dezvoltarea liberă. care consideră că acestea „prezintă un interes special întrucât [. Faptul că în majoritatea acestor sate există două biserici („din susani” şi „din josani”. Faptul că vestigiile arheologice descoperite în zonă sunt localizate în general în aria acestor vetre. iar vatra satului era pe Valea Caselor. este divizarea acestora în „susani” şi „josani”. Or. tocmai unele dintre satele maramureşene au un grad de concentrare rar întâlnit chiar în zonele de câmpie”.. este o dovadă certă a dezvoltării lor libere şi a vechimii.Această concentrare se explică în primul rând prin vechimea lor. Faptul că aici s-au găsit cele mai vechi gospodării şi construcţii datate indică vechile vetre. O altă notă specifică satelor maramureşene. sau chiar gospodării izolate care dau nota specifică aşezărilor de tip răsfirat sau chiar risipit. că majoritatea satelor atestate documentar cu aceleaşi denumiri şi pe aceleaşi locuri ca şi astăzi..] constituie una din excepţiile importante de la regula generală după care satele adunate sunt situate în zonele de câmpie. al XIV-lea şi al XV-lea.Bârsana). în general databile în secolele XV — XVI. Satele de pe valea Cosăului si a Marei ca şi majoritatea celor de pe valea Izei şi a Vişeului si-au păstrat în mare vechile vetre. În comuna Bârsana se mai păstra până nu demult. 9 . pe principiul roirii nucleelor. Uliţa Satului (în comuna Strâmtura). încă din secolele al XIII-lea.

2 oraşe (Vişeul de Sus şi Borşa — cu 3 localităţi componente) şi 28 de comune cu 54 de sate. cei din Crasna. Majoritatea covârşitoare a locuitorilor Maramureşului sunt români. reguli de organizare şi sistematizare răspunzând necesităţilor comunităţii. Bogdan Vodă). sunt înguste şi întortocheate. portul popular şi arta populară în general. mai complexă ca structură şi în care se resimt deopotrivă legăturile cu Năsăudul şi cu Bucovina. ocupaţiile. Zona cuprinde un municipiu (Sighetul Marmaţiei — cu 6 localităţi componente. Valea Vişeului. obiceiurile şi folclorul. 4. Paul Petrescu explică aceste subzone prin contactele cu zonele vecine şi prin condiţiile locale diferite. 5. zona etnografică Maramureş dovedeşte la o analiză mai aprofundată existenţa mai multor subzone. având la bază si alte criterii : tipul de aşezare şi gospodăria. aşezate de obicei pe firul văilor (afluenţi ai râului). iar cei din Rona de Sus se pare că au caracteristici comune cu slavii din zona Lvov. Rozavlea. fac legătura peste cumpăna apelor cu satele de pe văile paralele. 10 . iar unele. Caracterul în aparenţă „dezordonat” al aşezărilor din zona Maramureş are totuşi o logică internă. cu o experienţă istorică unică. 2. definită geografic de bazinul Marei şi Cosăului şi de cursul inferior al Izei până la Bârsana. condiţionarea geografică şi istorică. grupând şi cătunele populaţiei de ruteni (rusini).Uliţele laterale. de-a lungul Tisei. El stabileşte următoarele subzone : 1. Dragomireşti. Acest caracter este o dovadă de necontestat a dezvoltării libere în timp şi în spaţiu a acestor aşezări. în care arhitectura prezintă unele note diferite faţă de restul Maramureşului în ceea ce priveşte planul şi sistemul de decoraţie. cuprinzând cursul mijlociu al Izei (între Strâmtura în nord şi Săliştea de Sus în sud) şi apa Vişeului (de la vărsare în nord până la Vişeul de Sus în sud). Moisei). Subzonarea este valabilă. Subzona centrală. Unitară sub aspect etnografic şi folcloric. Grupurile compacte de slavi din localităţile de pe valea Ruscovei aparţin huţulilor din Precarpatia. particularităţile lingvistice. ducând la anumite fenomene de hibridizare. Subzona estică a bazinului Ruscova. O subzonă plasată în vestul Maramureşului. Bistra au caracteristici comune cu huţulii din Moldova. 3. cuprinzând cursurile superioare ale Izei şi Vişeului (satele Săcel. incluzând cele mai reprezentative biserici de lemn (Ieud. Subzona nordică. a vechimii lor în ultimă instanţă. în care s-a dezvoltat arhitectura cunoscută îndeobşte sub denumirea de maramureşeană. în care se simte mai puternic influenţa arhitecturii oraşului Sighet. 2 comune suburbane şi 1 sat subcomunal). în care folosirea lemnului de stejar a imprimat clădirilor anumite caractere constructive. Subzona sudică. unitară şi sub aspect lingvistic — fiind demonstrată ştiinţific existenţa unui subdialect maramureşean — ca să nu mai vorbim de cadrul geografic atât de bine definit de depresiunea intracarpatică a Maramureşului. Atunci când se referă la arhitectura populară. Borşa. prin prelungiri.

Toate localităţile de pe văile Izei.Locuitorii satelor Crăciuneşti. 11 . Majoritatea. germană şi maghiară (Zacarpatia). maghiari şi chiar italieni (veniţi la minele de sare de la Coştiui). Localităţile de pe valea Tisei au în general o populaţie mixtă: români. germani maghiarizaţi. Marei şi Cosăului sunt compact româneşti. slovaci. au venit din Galiţia. slavi (polonezi. ucraineni). Remeţi şi Teceu sunt de influenţă slovacă. Lunca.

În săpăturile efectuate la reşedinţa voievodală de la Cuhea (Bogdan Vodă). Caracterul autarhic al gospodăriei. ponderea uneia sau a celeilalte a fost mai mare. În viaţa unui popor.. datată în secolele XII — XIII. 3.1. Documentele arheologice şi cele istorice atestă pentru zona etnografică Maramureş tipul de economie agro-pastorală din care s-au dezvoltat meşteşuguri şi industrii ţărăneşti care să satisfacă. completându-se reciproc. dând naştere la tehnica şi mijloace de muncă ce se integrează armonios în specificul românesc. Alături de agricultură şi creşterea animalelor. ocupaţiile reflectă condiţia existenţială din punct de vedere economic. modelate cu mâna şi confecţionate prin urmare în cadrul gospodăriei individuale. fie practicate de către toată populaţia fie de populaţia anumitor sate sau de grupuri de oameni.CAPITOLUL III – OCUPAŢIILE TRADIŢIONALE. care guverna în comunităţile maramureşene până în perioada premodernă. folosite pentru coacerea pâinii pe vatra încinsă”. necesităţile lucrării pământului şi ale prelucrării produselor. Depozitul de seceri de bronz descoperit in Valea Blidarului (Sighetul Marmaţiei) este o dovadă certă a cultivării păioaselor în această zonă încă din timpuri străvechi. Izvoarele scrise din secolul al XIV-lea cu privire la lucrarea pământului sunt 12 . Maramureşul a fost pana nu demult o „ţară” de ţărani şi deci este firesc ca din această perspectivă ocupaţiile să fie cele specifice acestei categorii sociale. economia cu caracter agropastoral s-a dezvoltat de-a lungul veacurilor în cadrul comunităţilor maramureşene. dar cele doua ocupaţii de bază ale ţăranului maramureşean au coexistat si s-au dezvoltat până în zilele noastre. Astfel.. a impus aceste ocupaţii. sub aspectul uneltelor. Dar aşa este şi dovezile sunt grăitoare. ca ocupaţii principale ale locuitorilor zonei. de-a lungul secolelor s-au desprins şi alte ocupaţii. Lucrarea pământului în luncile râurilor şi văilor ce străbat zona precum şi pe pantele mai line ale dealurilor este atestată încă din epoca bronzului. În condiţiile factorilor geo-climatici favorabili. Desigur. Nu s-au făcut cercetări arheologice sistematice în zonă decât pentru perioada medievală. Aici „s-au descoperit numeroase fragmente de ţesturi din lut. evident condiţionate de mediul natural şi de factorii socio-istorici. Agricultura. datata în prima jumătate a secolului al XIV-lea. Radu Popa a descoperit de asemenea că pereţii din lemn ai locuinţei „aveau o lipitură groasă din lut amestecată cu paie.”. în anumite perioade. săpăturile arheologice efectuate de Radu Popa au scos la iveală vatra veche a satului Sarasău. Configuraţia geografică a Maramureşului oferă posibilitatea practicării agriculturii în condiţii favorabile. Este poate surprinzător faptul ca într-o zonă depresionarmontană agricultura să fie pusă alături de creşterea animalelor în ceea ce priveşte ponderea în economia locală. Ocupaţiile de bază.

. montibus et vallibus. Dovezi cu privire la practicarea agriculturii în vremea respectivă le constituie şi numărul mare de mori atestate documentar.. fâneţe.. precum şi numele de locuri care le marchează. de comparaţie cu regiunile agricole din care veneau oaspeţii şi poate constitui doar dovada că o zonă muntoasă. printre „terras arabiles” . bazându-se pe documente. laboriosa et gravis ad rezidendum fore dignoscitur" („care pământ al Maramureşului este recunoscut ca infertil şi spre a fi statornicit trebuie un efort îndelungat şi greu”) — interpretarea dată de Radu Popa este plauzibilă când constată că aceasta „nu poate avea decât o valoare relativă. molendinis. vie. aquis.”). fâneţele.”. Sunt menţionate pământuri arabile” sau „pământuri cultivate şi necultivate” printre „pertinenţele” satelor sau ale grupurilor de sate mureşene : „cum.. „. hotarul Cuhei „currit inter terras arabiles” („se întinde în mijlocul pământurilor arabile”)..... atestă existenţa unei mori pe râul Şieu. Alte documente vin să întregească atestările privind practicarea agriculturii de către comunităţile zonei. documentul vorbeşte de 6 jugăre situate în şesul Tisei şi pe terasa mijlocie a văii. Diploma din 14 martie 1419.cu pământuri cultivate şi necultivate.. „conventul din Lelesz adevereşte că Stanislau şi Georgiu nepoţii lui Ioan Vodă din Rozavlea din iubire frăţească către Mihail şi Ioan fiii lui Sandrin Gurheş din Sarasău..” („. lângă Iza.et omnibus metis earum et silvis... Radu Popa datează această moară anterior anului 1385. mori. pratis.. În anul 1430. apte pentru agricultură”. ajunge la concluzia că „hotărniciile din secolul al XIV-lea reflectă o accentuată diferenţiere. „terris scilicet cultis et incultis” („pământuri cultivate şi necultivate”). vinetis.şi dreptul asupra jumătăţii din moara de pe cursul râului Şieu”). apele şi cursul apelor. în hotarul comunei Bedeu. „campus. aquarum ductibus.. la 1336. un „fluvium.. fâneţe”).. câmpurile.” (... a terenurilor ce depindeau de sate. Astfel.. în continuare. Nevoia de preciziune dovedeşte valoarea mult mai ridicată a terenurilor respective..ac rectae medietatis molendinî in fluvio Sujov decurrentis” („. au dat la aceştia pentru totdeauna părţile lor din Poienile Şieului. pratis.”).. ca cea la care se referă documentul. iar diploma din 1387 consemnează: „. acordată aşezărilor de „oaspeţi regali” din Maramureş.. din Slătioara şi dintr-o moară din Şieu.. dată în Alba Regia. terris arabilibus.. pratis” („cu pământuri arabile. se referă printre altele şi la lipsa de fertilitate a solului — quod terra Maramorosiensi infertilis.. la 1373. Diploma din 1385 aminteşte printre alte danii : „. pratis” („câmpuri şi păşuni — fâneţe”) .. după valoare. şi cu pădurile. Radu Popa. „terris eciam arabilibus cultis et incultis” („chiar şi pământuri arabile cultivate şi necultivate”). pe apa Şieului.. hotarul Ieudului în anul 1435 cobora „ad terras arabiles” („până la pământurile arabile”).terris scilicet cultis et incultis.. vulgo vocatur Malumvize” între Săpânţa şi Câmpulung. nu poate fi exploatata cu uşurinţă de colectivităţi venite din regiuni de şes. care 13 .. apele cu canalele de aducţiune.. campis. Dacă diploma privilegială în 1329. Astfel este atestat toponimul Râul Morii. molendinis ac universis. o sesie din Sarasău avea în anul 1429 „quator jugeribus terrae arabilis usualibus” („avea în folosinţă patru jugăre de pământ arabil”). cu munţii şi văile.şi cu toate hotarele acestora. sub forma Malumvize. fiica lui Ioan Vodă din Rozavlea.mai numeroase. aquis aquarunque decursibus. cu morile şi toate celelalte. născuţi din nobila doamnă Stana. hotarul Săpânţei trecea în anul 1450 în apropierea Tisei. la 1471 .

Restul suprafeţelor cuprindeau 60 102 ha pentru vetrele satelor (cu livezi. La finele secolului al XVII-lea apare porumbul. Desigur. Astfel. prisacă). documentele de epocă. grădini. ovăzul şi orzul.”. runc.P. ca plante textile se cultivau inul şi cânepa (de vară şi de toamnă). sapă. Referindu-se la terminologia agricolă specifică Maramureşului în secolul al XV-lea. lucerna şi mai nou ghizdeiul. după o statistică din 1927.. ale permanenţei acestei ocupaţii în zona etnografică Maramureş. având ponderea principală în alimentaţie. bine ascuţită şi fixată într-o 14 . „poame de pământ”). a secera. floarea-soarelui ca plantă oleaginoasă (ulei se extrăgea şi din seminţe de dovleac şi chiar de cânepă). sfecla („buraci"). sunt mult mai multe. ţerină se foloseau curent. secure (de origine latină). săcătură. Atât porumbul cât şi cartoful se generalizează în secolul al XVIII-lea. secara. hrişcă. în baza rânduielilor satului se înlesnea păşunatul ţarinei. mai târziu cartoful (numit local. iar termenii ca a semăna. nobilii din Dolda le-au recâştigat. În fondul principal al limbii române s-au păstrat o serie de termeni care denumesc unelte. Din suprafaţa totală a Maramureşului interbelic (actuala zonă etnografică Maramureş). Pentru extinderea terenurilor cultivabile s-au impus tehnici tradiţionale specifice. tehnici folosite în agricultură — a ara. săpăligă. ţarină (de origine autohtonă). fapt ce a impus de veacuri un sistem de cultivare şi recoltare adaptat necesităţilor locale. cuvântul grâu avea înţelesul de hrană. varza. trebuia lucrat în condiţii de maximă eficienţă. furcă. Culturile tradiţionale în satele zonei etnografice Maramureş au fost grîul (de toamnă şi de primăvară). în scopul îngrăşării terenurilor. Panaitescu. 163 691 ha păduri. dar după moartea lui înstrăinânduse. se constituie în argumente ale vechimii şi continuităţii. 4 939 ha cu lucerna şi trifoi. 31 141 ha păşuni şi 55 140 ha fâneţe naturale. poiană. confecţionată de fierar. după care la acea vreme în zonă este atestată folosirea termenului lucrătoriu pentru plug. „picioci”. Terenul bun pentru agricultură fiind relativ puţin.. Toate aceste cuvinte de origine latină sau autohtonă. pătrunse în fondul principal de cuvinte (plug. In sfârşit. Sistemul tradiţional de cultură în zona etnografică Maramureş a fost cel în „ţarină” şi „imaş”. Radu Popa susţine opinia istoricului P. După secerat. drumuri şi uliţe). iar ca plante furajere bostanii (harbujii). iar restul includea eroziunile alpine. grapă (de origine autohtonă) — sau tehnicile de obţinere a parcelelor pentru agricultură : curătură. de 338 000 ha. a răsădi. iar pe parcursul epocilor următoare atestările acestei ocupaţii sunt şi mai frecvente în documente. Foarte importante sunt documentele de limbă. precum şi cele slave. 18 000 ha erau cultivate cu cereale şi în mică măsură cu legume. pentru obţinerea de noi parcele de fâneţe s-a practicat „lăzuirea” cu „sapa de laz” (o sapă lungă. o diplomă din anul 1459 vorbeşte de un proces casat „în urma intervenţiei bărbaţilor onoraţi şi făcători de pace” iar „Ivaşco şi Ioan au dat înapoi lui Sandrin Bala trei jugere de pământ arătoriu”.părţi au fost oarecândva moşului lor Ioan Vodă. greblă. meiul. mazărea. trifoiul. coasă. fasolea („de rudă” şi „oloagă”. „baraboi”.

numit de Valer Butură „plug de coastă” sau „plug cu brăzdar simetric şi cormană schimbătoare”. În grădinile de zarzavaturi. astăzi fiind aproape generalizate plugurile din fier sau legate în fier. cele mai multe grape erau în întregime din lemn (în colecţiile muzeului din Sighetul Marmaţiei se păstrează două asemenea exemplare). floarea soarelui si cartofii se seamănă în cuiburi. Brăzdarul şi cuţitul erau din fier. adică se ara cu plugul. Lucrările de plivit se efectuau diferenţiat pe culturi. Fertilizarea acestor parcele obţinute prin lăzuire se făcea prin păşunarea oilor şi staţionarea acestora pe timp de iarnă în terenurile lăzuite. aratul se face cu tractoare şi cu pluguri moderne. În grădini. iar restul părţilor din lemn. Sapa de lemn a dispărut din memoria (localnicilor. iar culturile de cartofi. în jurul tarlalei cu porumb se cultivau floarea soarelui şi fasole. când „se tăia ogorul”. brazdele se lăsau peste iarnă să îngheţe. această unealtă se modernizează. pornind din partea de jos. Aceasta se efectua toamna. varză. Tipul de plug folosit este cel cu „cormană schimbătoare”. 15 . Treptat. Săpatul pământului se face cu sapa de fier. Specifică tuturor satelor Maramureşului a fost şi este cultivarea mai multor plante pe aceeaşi suprafaţă de pământ. Aratul. La culturile de grâu se pliveau cu „săpălăul”. se obişnuia ca pe terenul însămânţat cu porumb să se cultive şi fasole. iar astăzi tot mai frecvent se foloseşte grapa metalică. aruncând sămânţa din „desagi”. Pentru distrugerea rădăcinilor de iarbă. Terenurile în pantă se arau în lungime. se seamănă înainte de arat. Astfel. În pământul mai slab. tot în cuiburi se seamănă porumbul şi hrişcă (în felul acesta se foloseşte mai puţin gunoi).coadă de lemn tare). dar folosirea ei în epoca feudală este dovedită de existenţa unui exemplar în muzeul din Sighetul Marmaţiei. Până la finele secolului al XIX-lea. pentru ca sămânţa să nu fie mâncată de păsări. Fasolea. iar primăvara se ara din nou. acestea au fost înlocuite de grapele cu dinţi din fier şi cu structura din lemn. prin intercalare. La finele secolului trecut si la începutul secolului al XX-lea. Atât sapa de lemn cât şi cele de fier folosite în perioada contemporană sunt de formă rotundă. sfeclă furajeră. sfeclă şi porumb se săpau şi se sapă şi astăzi de două ori (la a doua sapă se face şi răritul). Odată cu socializarea agriculturii. dovleci furajeri. mazăre. pământul se sapă cu hârleţul şi se afânează cu grebla. indiferent de forma terenului (plan sau în pantă). se făcea şi se face şi astăzi cu „pluguri înştimbătoare”. Semănatul tradiţional se făcea manual. Obţinerea de noi parcele arabile se făcea prin desţelenire.

2 — plug de lemn . 4 — îmblăciu . 6 — greblă pentru îmblătit. 5 — mătură din nuiele pentru îmblătit. 3 — grapă de lemn . 7 — vântureşcă (sideşcă) 16 .Figura 2: Unelte agricole : 1 — tileguţă.

11 — piuă pentru desprinsul boabelor de porumb de pe cocean . 17 . 12 — coş din nuiele pentru desprinsul boabelor de porumb de pe cocean.Figura 3: Unelte agricole : 8 — piuă din piatră. 9 — piuă din lemn cu pilug . 10 — râşniţă .

De obicei la coasă se ataşau o greblă sau două corzi de nuiele ca să culce spicele în aceeaşi direcţie. peste care se punea pământ (să nu se piardă suprafaţa respectivă). Cu o mătură din nuiele se adunau boabele. în vase mari confecţionate din nuiele împletite şi unse în interior cu argilă amestecată cu bălegar de cal. pe suprafeţe mai mari s-a folosit şi coasa cu două picioare. S-au folosit de asemenea batoze acţionate cu aburi. unde se păstrau până iarna. La bază se aşezau câţiva snopi „în picioare” (cu spicele în sus). în „buţi” (trunchiuri de copac scobite în interior). Snopii erau bătuţi cu îmblăciul. Paiele şi resturile de spice erau greblate cu o greblă cu dinţi mari şi cu coadă scurtă. Din grămadă. iar în anul următor ovăz. după care erau întorşi pe partea cealaltă. cositul se făcea de sus în jos. Snopii uscaţi erau duşi în gospodărie şi depozitaţi într-o construcţie specială („Şura de îmblătit”). Asemenea batoze mai sunt si astăzi în funcţiune. în special în satele de pe valea Cosăului şi a Izei. boabele se luau cu „sideşca” şi se vânturau. iar primăvara se curăţa terenul şi se împrăştia gunoiul cu furca. O largă răspândire au avut şi batozele acţionate hidraulic. apoi se clădea claia care era formată din circa 40 de snopi. erau aşezaţi în clăi pe pari de către bărbaţi. Tot în acest scop s-a practicat şi se practică şi astăzi rotaţia culturilor: pe aceeaşi parcela un an se cultivă cartofi. Au existat şi vânturători mecanice acţionate manual. unealta tradiţională a fost „sideşca” sau „vântureşca”. parcelele semănate cu porumb vor fi semănate în anul următor cu grâu. cositul se efectua de către bărbaţi. La baza clăii pentru a feri snopii de umezeală. Pentru vânturat. Dar în paralel s-au practicat până în zilele noastre frecatul spicelor cu palmele şi bătutul cu îmblăciul. Batozele s-au introdus târziu. în lăzi mari. Produsele cerealiere se păstrau în podul casei. Pentru recoltat. iar ovăzul de sămânţă cu un ciur cu orificii mari. având drept combustibil lemnul. când se „îmblăteau”. În zonă au existat şi batoze acţionate de cai. aceştia lucrau separat. Fasolea se vântura cu „covată”. „Şura de îmblătit” avea pardoseala din pământ „muruit” sau din dulapi de brad. iarna se căra cu sania pe parcele gunoi de grajd. În perioada interbelică au apărut batozele cu motoare Diesel. care apoi. adică se treierau. făcându-se „vraf ” în fundul şurii. se construia un patul din crengi.. iar atunci când secerau şi bărbaţii. la începutul secolului nostru. Treieratul cerealelor s-a făcut folosindu-se mijloacele tradiţionale. Pe terenul în pantă.Pentru creşterea fertilităţii solului. iar femeile strângeau spicele şi făceau snopii. Recoltatul păioaselor se făcea şi se mai face cu „secera cu zimţi” în trecut confecţionată din . La această operaţie se folosea şi „fundul de suflat” (confecţionat din scândură).pânză de coasă” Seceratul se făcea cu precădere de către femei. În general. Pentru a înlătura surplusul de apă şi pericolul de „băltire” se făceau şanţuri ce se umpleau cu bolovani rotunzi de râu. 18 .

În general. în grădini şi în zonele de fâneţe mai apropiate de sat. iar femeile şi copii ajutau la întorsul pologului şi la strâns. unde se „desfăcau”. 19 . În livezi. se glumea. Gazda casei dădea o cină la sfârşitul acestei munci. O pondere mare în munca ţăranului maramureşean o are recoltatul furajelor. Desfăcatul era o adevărată sărbătoare la care participau feciori şi fete. sau cu „piua de luştit mălai”. adică se făcea otava. Desprinderea boabelor de pe ştiuleţi se făcea manual (se numea „luştit”). prin apăsarea unui cocean pe boabele de pe cucuruz. după cositul fânului se mai executa şi a doua şi chiar a treia coasă. Uscatul cucuruzilor se făcea pe podul casei sau în „coşurile de mălai” (construcţii din nuiele împletite). cositul era făcut de bărbaţi. Cositul finului se făcea când iarba era „coaptă”. se cânta. Ştiuleţii de porumb („cucuruzii”) se recoltau cu mâna şi erau transportaţi cu coşurile la căruţă şi apoi acasă. Sfecla furajeră („buracii”) şi cartofii se depozitau în pivniţe sau în gropi special amenajate în grădină.Figura 4: Recipient pentru păstrarea cerealelor. de obicei în spatele casei.

în grădina de lângă casă. „mejdele de jos” cuprind locurile de fân şi arătoare care nu sunt semănate. trifoiul şi fânul se usucă pe „clenciuri” (pari cu crengile retezate la 30—40 cm). Astfel. practicat în comuna Ieud. în 20 .Figura 5: Pari pentru uscarea trifoiului. lucerna. pentru a o feri de umezeală. Claia de fân se aşeză pe crengi. Fânul se depozitează în podul şurii şi al grajdului. În zonele montane cu precipitaţii abundente. grădinile şi livezile. Hotarul satului este împărţit în trei trepte. în şoproane cu acoperişul mobil şi în clăi. De mare eficienţă economică şi demn de relevat în privinţa gospodăririi furajelor este sistemul „mejdelor”. pornind de la vatra satului în sus. Figura 6: Claie de fân.

trifoi). Necesarul de grâne şi porumb pentru hrana oamenilor şi a animalelor este adus din Banat. ne obligă să privim creşterea oilor ca o ramură foarte importantă a unei economii sedentare mixte. În localităţile necooperativizate. în „păstoritul agricol cu stână la munte” şi „păstoritul din zona fâneţelor”.precizarea locurilor de vărat. Creşterea animalelor. Foarte interesantă şi cu rezultate deosebite ar fi organizarea de săpături arheologice în munţii unde de veacuri s-a practicat păstoritul. Obiceiurile legate de această ocupaţie şi o multitudine de credinţe şi practici magice care s-au păstrat până nu demult (aprinderea rituală a „focului viu” la stână. „Mejdele de sus” cuprind terenuri de fâneţe şi păduri unde se păşunează din 20 mai până în 15 — 20 iunie. Păşunile alpine unde se organizau stânele pentru vărat apar în documente sub numele de „loci estivales” sau „descensus in alpibus” (locuri de vărat). Radu Popa susţinea că „. În ponderea economiei agro-pastorale a zonei. Primele atestări scrise privitor la creşterea animalelor datează din secolul al XIV-lea.care se lasă păşunatul până la 15 aprilie. Recoltatul fânului se face respectând treptele amintite. au apărut tehnologii noi. variantele baladei Mioriţa. numirea unor munţi anumiţi pentru folosinţele sau hotarul satelor. după tipologia stabilită de Romulus Vuia. Alături de agricultură.. Câmpia Română etc. Un document de la mijlocul secolului al XV-lea 21 . ar face lumină în privinţa acestei ocupaţii atât de importantă în activitatea maramureşenilor şi a românilor în general.) se constituie ca argumente ale vechimii păstoritului şi creşterii animalelor în zonă. pentru a lăsa să se refacă iarba pentru furaje.. unde păşunează toate animalele. din 15 aprilie până în 20 mai). aceasta se situează pe acelaşi loc cu agricultura. În condiţiile actuale s-au produs mutaţii profunde şi în acest domeniu. Păşunatul se face treptat. Acestea ar scoate la iveală tehnici şi mijloace arhaice. în localităţile cooperativizate s-a generalizat mecanizarea majorităţii lucrărilor agricole. Treapta a doua o constituie „mejdele de mijloc” (terenuri cu tufişuri şi fâneţe. când documentele consemnează diverse litigii între ţăranii nobili din Maramureş. constituind de-a lungul veacurilor o sursă principală de existenţă. iar după aceea este interzis. descântecele pentru sănătatea animalelor etc. adaptate la specificul geografic şi la resursele naturale ale regiunii”. cât şi pentru făcutul fânului. Bărăgan. pentru a se face furaje. când oile pleacă la munte. necesare pentru creşterea şi îngrăşarea animalelor care aduc mari venituri ţăranilor. astfel că la venirea oilor de la munte se păşunează pornind de la mejdele de sus la cele de jos. în general s-a renunţat la cultivarea cerealelor. creşterea animalelor a fost şi este una dintre ocupaţiile de bază ale ţăranilor maramureşeni. chiar când această parte a hotarului nu face trup comun cu vatra satului respectiv. terenurile dezafectate fiind cultivate cu plante furajere de mare randament (lucerna. Interpretând documentele de epocă (secolul al XIV-lea). În felul acesta există permanent atât iarbă pentru păscut. Păstoritul în zona etnografică Maramureş se încadrează. Acest sistem tradiţional de recoltare a furajelor şi de păşunat se bazează pe o tradiţie îndelungată şi se dovedeşte de mare eficienţă şi în zilele noastre.

consemnează „Relaţiunea juzilor nobililor către regele Uadislau despre aceea. era comarnicul. vite cornute mari (55 517. Astfel. cu referire la comuna Ieud. capre (15 000). Săliştea. iar în anul 1634 este menţionat primul conflict legat de delimitarea munţilor pentru păşunat (în munţii Rodnei) între comunele din districtul Rodnei şi comunele Moisei. Chiar ţinând seama de caracterul aproximativ al calculului şi de data informaţiei. Dânşii au folosit în pace aceşti munţi până la moartea regelui Mathia. Tot Ioan Mihalyi. ca regele să restituie acei munţi”. precum şi forma 22 . Dragomireşti şi Ieud. ridicat pe patru stâlpi şi cu acoperiş pentru păstrarea caşului”. Astfel: „Allodium sive statio aestivalis pecorum vel hospicium vulgo Zallas corespunde expresiunei descensus vel caula ovium. Radu Papa. se totalizează circa 2—3 000 oi pentru un singur sat. constată că stânele maramureşene din masivul Rodnei erau „de formă semicilindrică. din care 1 363 bivoli). Pentru a ne da seama de importanţa acestei ocupaţii în cadrul economiei locale amintim că în anul 1927 se inventariau în Maramureş următoarele animale: oi de rasă ţurcană şi tigaie (156 206). care înseamnă stână de vară adică staulul oilor şi coliba pentru pecurariu. că în muntele Sideu avuseră nobilii Lazăr şi Ştefan cel Mare din Vad şi Ioan Gherheş din Sarasău două mutări sau stâne de vară pentru care se ceartă comitele Tarczay şi Bartholomeu Dragfy.n. pentru aceea se roagă. Romulus Vuia. de exemplu din 50 de mniei unu etc. 9 857 porci şi 6 242 cai. Păstoritul maramureşean a stat în atenţia unor cercetători de prestigiu români şi străini care au elaborat studii ample pe această temă. ceea ce Mihalyi consideră că „era contribuţia la care au fost supuse moşiile româneşti. Materialul arheologic descoperit la Cuhea şi Sarasău şi documentele de epocă consemnează şi alte animale (ca porcii şi vitele cornute mari) care constituiau una dintre bogăţiile maramureşenilor. se da adică a cincizecea parte din productele lor. nu numai în Ungaria.”. In muntele Furmolza (Frumuşeaua. dar şi afară de ea.cuprinde informaţii interesante despre numărul de oi pe care-l avea un sat. ştirile scrise se înmulţesc. şi au avut privilegii dar le-au pierdut când oamenii trimişi de Ştefan voievodul Moldovei au prădat şi au ars satele şi oppidele. n. Săcel. într-o stână de oi se iau aproape 500 de capete”. vorbeşte de 9 stâne. În nemijlocita apropiere a stânei. cu baza aşezată în jos şi având la un capăt intrarea. explică câteva expresii de mare importanţă etnografică. stabileşte că : „la o medie de numai 200—300 oi de fiecare stână. în comentariul la această diplomă. Aceste elemente constitutive ale stânei. Pentru perioadele următoare. De exemplu muntele Petriceaua are şase mutări unde pot vara şase stâne de oi sau de vite. Ioan Mihalyi. la nota 1 a aceleiaşi diplome. diploma din 16 ianuarie 1451. încercând o sinteză a cercetărilor şi bazându-se şi pe cercetările proprii. Alt document atestă „datul oilor” ca formă de prestaţie la 1360: „proventibus quinquagesimalis”.) Ioan Bank şi alt Ioan Gherheş din Sarasău avuseră în muntele mare patru mutări. oile stăpânite în veacul al XIV-lea de cele circa 100 de sate maramureşene trebuie să fi reprezentat o cifră impresionantă”. prin cuvântul descensus ovium se exprimă terenul de păşune trebuincioasă pe o vară la o stână de oi şi aceasta se numeşte mutare. comentând o diplomă din 1499 (14 octombrie).

aşezate în mijlocul staulului. Acest tip de păstorit. aici se făcea „măsurişul” laptelui. staulul oilor era lipit direct de colibă. este formată din două lespezi de piatră fixate în pari. iar lateral erau «cujba» şi «vârtejul» pentru agăţat căldarea. În faţa târlei se construiau o colibă din furci şi un „comarnic” pe patru stâlpi. iar strunga era în faţă. din scoarţă de molid acoperită cu pietre. Staulul se muta din loc în loc pentru a se îngraşă pământul. „Aceasta era construită din patru pereţi cu capetele îmbinate în chetori. Aici se ridicau „colibe în furci”. Măsuratul se făcea cu „carâmbul” sau cu „cupa”. în funcţie de sistemul de distribuire a produselor lactate adoptat. În fundul colibei era «priciul» — o poliţă pe care se aşezau făina şi alte lucruri”. Romulus Vuia îl consideră specific întregii zone carpato-balcanice. Pe lespezi se aşezau «căpătâiele» sau «buzările» sau «fruntarii». 23 . Tiberiu Morariu constată că „coliba în două feţe” — cum se mai numea stâna — este specifică păstoritului zonei Maramureş.lor îl determină pe Vuia să atribuie stânei maramureşene un caracter „rudimentar”. Stâna se constituia la „ruptul sterpelor”. În mijlocul ei se înfigeau patru furci ce susţineau acoperişul în două feţe. care era compartimentată în funcţie de numărul sâmbraşilor sau al lăptăriilor. O stână cuprindea între 400 şi 600 de oi. Interiorul acesteia cuprinde o singură încăpere. unde dorm păcurarii şi se prepară caşul. În general. era caracteristic întregului Maramureş şi foarte răspândit în Carpaţi. aşezată în mijloc. în faţa colibei se aflau „comarnicul” şi „strunga oilor". după Kubijovic. Uneori. Cu această ocazie se făcea o „târlă” de formă dreptunghiulară. în dosul ei. respectiv „pe cumpene” sau „pe fonti”. Vatra. Păşunatul se făcea în afara satului.

datorită faptului că pământurile unui neam erau grupate. la „Sâmedru” (Sfântul Dumitru — 26 octombrie). aşa cum era practicat în satul Ieud. Toamna. De obicei. Pentru a avea o imagine mai clară asupra păstoritului tradiţional. se eliberau păcurarii şi totodată se angajau cei pentru anul următor. Ţăranii se asociau pentru iernatul oilor în câmp. sat care a conservat multe dintre tradiţiile zonei. Odată cu aceasta se punea problema iernării oilor. de pe valea Izei. asocierea se făcea între ţăranii cu pământuri apropiate sau între grupuri de oameni din acelaşi neam. redăm ciclul anual al acestuia.Figura 7: Comarnic. Odată 24 .

Pentru miei se ridica un „ţarc” acoperit cu fân. fără a fi mulse. Acestea erau tunse de fiecare proprietar în parte. După ce se încălzea vremea urcau la mejdele de mijloc. pentru a fi feriţi de frig. În general. numit . De obicei. şi numărul de zile pentru care asociatul trebuia să asigure mâncarea pentru păcurari. de obicei cu trei zile înainte de „ruptul sterpelor”. Fânul de calitate mai bună se păstra pentru primăvară. oile erau furajate de toamna până la 25 martie. în prelungirea colibei. adică înţărcatul mieilor. La un botei (150—200 oi) se angajau trei oameni: un păcurar. unde se făcea „amprorul”. adică de separarea oilor sterpe de cele cu lapte. adică se calcula cantitatea de fân ce trebuia să o dea fiecare asociat. Primăvara. după numărul de oi de furajat. un ajutor de păcurar şi un băiat. O stână era formată din 5 — 7 boteie de oi. în funcţie de mărimea suprafeţei de păşunat. Cu această ocazie avea loc şi o mică petrecere. Urcatul la mejdele de sus avea loc începând din 20 mai. După ce se încălzea vremea începea tunsul oilor. oile erau păşunate pe lângă sat. adică la mejdele de jos. se făcea un „arunc” — o socoteală.. Etapa următoare includea constituirea stânei şi pregătirile pentru urcatul oilor la munte. când fătau oile. în grija unui păcurar bun intrau circa 80 de oi cu lapte.cu terminarea păscutului şi trecerea pe furajatul animalelor cu fân. unde era adus fânul. Acolo se construiau „staulul” şi „coliba”. Iernatul oilor se făcea pe câmp. 25 .căzutul la fân”. La ieşirea coltului ierbii. oile erau lăsate să se hrănească bine.

Figura 8: Inventar pastoral: 1—5 — linguri (găvane). 26 . 6—8 — găleţi.

16 — cumpănă. 12— cofă. 14 — jintalău . 10 — căldare. 27 .Figura 9: Inventar pastoral: 9 — ceaun. 13 — cană. 11—bărbânţă . 15 — cujbă .

Tot gazda de stână avea obligaţia de a pune la dispoziţie inventarul necesar: două căldări mari de aramă. El închiria muntele. iar sâmbraşii aveau obligaţia de a contribui la plata „arvonului” pentru munte. „Gazda de stână” era de obicei ţăranul cu cele mai multe oi.Figura 10: La mulsul măsurii. Figura 11: La mulsul măsurii. ceaune 28 . două „budăci” pentru strâns şi măsurat laptele.

după care se strângeau vasele cu lapte în faţa stânei. de o parte şi de cealaltă câte unul. Apoi începea mulsul. Găleţile pentru muls aparţin gazdelor de botei. Atunci se adunau toate gazdele de boteie şi împreună cu gazda stânei împărţeau păcurarii pe funcţii. pentru a demonstra că sunt goale. când sâmbraşii se grupează pe boteie. iar la fiecare botei erau aduşi doi berbeci „înstruţaţi”. Pe rând. Câte cupe de lapte avea fiecare sâmbraş atâtea cupe de „fărină de mălai” trebuia să dea pentru întreţinerea păcurarilor. După aceea. oile intrau în strungi şi mulgaşii. Oile plecau la păscut şi se întorceau seara. ei aveau obligaţia să ducă păcurarilor mâncare o dată pe săptămână. apoi plecau la un izvor apropiat. cu gazdele de botei şi cu proprietarii oilor. toţi proprietarii de oi se întorceau în sat. În timp ce se servea masa din mâncărurile aduse de acasă. „baciul” închega laptele şi împărţea caş la toată lumea. „comarnicul”. ca recompensă pentru gunoitul terenului. fiecare mulgaş turna laptele în această budacă. La fiecare strungă se aflau doi „mulgaşi”. Aceasta se poate observa foarte bine în cadrul mesei de ritual. în timp ce se înconjura stâna. în mijlocul staulului se înfigea un brad împodobit cu colaci şi cu un „struţ” de flori. Gazda îi ruga să fie cinstiţi. le urca noroc la oi. La amiază. toţi mulgaşii se descopereau şi se ridicau în picioare. Primăvara. păcurarii cântau din tulnice.pentru mămăligă. Apoi. în care era introdus un instrument din lemn cioplit în atâtea feţe câte boteie existau la stână. La petrecere participau şi ceteraşi angajaţi de gazda stânei. care le repartizează fiecărui păcurar. pentru a fi mulse din nou. în faţa mulgaşilor. iar în final striga : „Găleţile sus !”. În ziua „ruptului” se construiesc „strungile”. Măsurătoarea se făcea cu „cupa” (vas de lemn de 3 litri). În unele sate. două „găvane” mari pentru urdă. se aşezau pe „scaune” din glii de pământ. cu găleţile în mină. Asocierea pe boteie în cadrul stânei este o reminiscenţă a unor străvechi sisteme de asociere — asocierea pe neamuri. Toţi mulgaşii ridicau găleţile şi le răsturnau. 29 . după ce oile ieşeau „în iarbă”. După „cărâmbit”. adică pe neamuri. gazda stânei închina un pahar de ţuică cu păcurarii. Se aducea apă cu găleţile şi se punea în budaca fiecărui sâmbraş atâta apă cât lapte au dat oile sale. apoi se înconjura târla de trei ori. colibele din colţurile „târlei” (fiecare botei avea coliba şi strunga lui). perfect orizontal. gazda stânei le stropea cu apa cu care s-au spălat găleţile. După muls. În perioada de iarnă. Budaca cea mai mare era aşezată pe un loc drept. Înainte de începerea mulsului. Sărbătoarea „ruptului” continua acasă la gazda stânei. două—trei „jintalauă”. Pe carâmb se însemna cu o crestătură de cuţit cantitatea de lapte a oilor pe care le avea fiecare sâmbraş. Stropirea oilor cu apă este un gest simbolic care are la origine un străvechi rit de fertilitate şi fecunditate. Instrumentul se numeşte „carâmb”. Gazda stânei mergea în mijlocul acesteia. După terminarea mulsului şi a măsuratului avea loc o petrecere. înainte de plecarea oilor la păscut. hrana pentru păcurari şi câini era asigurată de proprietarul pământului de păşunat. La un semn al acestuia. sosirea oilor de la păscut era anunţată de „trâmbiţele” (tulnicele) păcurarilor. „stâna” (coliba din faţa strungilor).

lucrul la pădure („butinăritul”). de aceea el trebuie să întrunească o serie de calităţi: să fie cumpătat. Viaţa la stână. ca să nu mai vorbim de legenda lui Dragoş privind vânătoarea de zimbri şi întemeierea Moldovei sunt elocvente în această privinţă. Toamna. să se bucure de prestigiu în faţa celorlalţi. În ierarhia funcţiilor la stână. Dintre cursele cele mai frecvent folosite în zonă menţionăm „laţul pentru prins iepuri”. ocupaţii specifice încă din perioadele preistorice. Bogăţia pădurilor şi a apelor. diverse procese şi dividendele privind teritoriile de vânătoare şi pescuit. „vătavul” are responsabilitatea cea mai mare. se desfăşoară după legi nescrise dar care. însă. care era împărţit oamenilor mai săraci. Apoi. oile erau coborâte de la munte. „lada” pentru diverse specii de mustelide (dihor. unelte şi capcane. păcurarii îşi luau rămas bun de la neamuri. 3. mineritul. boi. Vacile se mulgeau şi ele „pe carâmb”. s-au dovedit valabile şi sunt respectate întocmai. cu căruţa. culesul din natură. Cei care duceau vasele necesare la stână beneficiau de dreptul de a-şi vara caii pe munte în mod gratuit. 30 . obligaţiile faţă de comitat. Bogăţiile zonei au favorizat practicarea din epoci îndepărtate a unor ocupaţii care aveau ca rezultat îmbogăţirea traiului. Păcurarii. ele erau alese pe boteie şi pe proprietari ca şi la plecare. Fiecare gazdă de botei avea obligaţia de a însoţi. priceput. la o dată fixată iniţial. Fetele îi însoţeau până la marginea satului. La sosirea în sat. Înainte de a porni la drum se făcea o mică petrecere. În acest domeniu. iar din lapte se făcea caş. după care plecau la munte. curse bazate pe blocarea acestuia.2. maramureşenii au practicat o serie de ocupaţii secundare: vânătoarea şi pescuitul. „ţugul” (cu arc metalic). În Maramureş s-au folosit toate cele cinci tipuri de curse : gropi. Mai întâi. albinăritul. precum şi ponderea lor în economia locală. cu pălăriile frumos împodobite cu flori de munte. laţuri. Pentru perioada medievală abundă informaţiile din documentele de arhivă care atestă cele două ocupaţii. Astfel. în virtutea tradiţiei. ele erau aduse în sat. oile rămâneau la mejdele de sus cel mult două săptămâni. curse bazate pe căderea unei greutăţi peste animal. Vânătoarea şi pescuitul. erau mulse. capcane cu arc din lemn sau cu arc metalic. „laţul” pentru jderi. pe lângă ocupaţiile de bază. Ocupaţiile secundare. au cunoscut pe parcursul evului mediu o înflorire deosebită şi datorită perfecţionării mijloacelor şi tehnicilor de vânat şi pescuit. Odată cu oile erau duse la munte şi animale mari (vaci. vegetaţia variată au creat condiţii optime dezvoltării acestor ocupaţii. însăşi prima atestare documentară a Maramureşului (în 1199). de la prieteni şi de la fetele din sat. oile până la munte. în munte. Obligaţiile în vânat. pentru urşi şi lupi. erau primiţi sărbătoreşte de tot satul. „bărbânţa” pentru jderi. porci).După ruptul sterpelor. blănuri şi trofee faţă de feudalii locali. În căruţă ducea toate cele necesare stânei. ţăranii au folosit o mare varietate de arme. la „ruptul sterpelor”. Vânătoarea. Ciclul descris este specific pentru întreaga zonă etnografică Maramureş.

dar numai ca divertisment şi sport. iar adesea s-a pescuit cu mâna. lupi. hermelină. viezuri de munte. scobarul. potârnichea. gâsca şi raţa sălbatică. fapt care a dus la dispariţia unor specii de mare valoare (zimbrul. Foarte frecvent s-au folosit vârşele din nuiele. munţii Rodnei au fost repopulaţi cu capre negre. pescuitul cu ostia. arici. securea. ciute. cocoşul de munte. arcul cu săgeţi şi mai târziu arme de foc. Pe lângă diversele tipuri de curse şi capcane. otrăvitul apei (în perioada interbelică şi imediat după război s-au folosit şi exploziile cu carbid). prostogolul. Alături de vânătoare. precum şi exploatarea masivă a pădurilor au făcut ca echilibrul ecologic să fie perturbat. Amploarea pe care o avea vânătoarea în secolul trecut. păstrăvul. urşi. Practicarea acestei ocupaţii a dus la născocirea unei serii de tehnici şi unelte. mistreţi. găinuşa. prepeliţa. Apele de munte adăpostesc peşti ca lostriţa (monument al naturii. precum şi o mare varietate de păsări de pasaj care se adăpostesc în luncile râurilor din primăvară până toamna. vidre.nevăstuică. dihori. în râurile de munte se practicau „răstocirea”. uliul. pisici sălbatice. Cleanul. cornherul. ghioaga. pe sub lespezile de piatră şi pe sub maluri. căprioare. jderi. din care o mare parte s-au mai folosit până nu demult. lipanul. ţapi. Dintre unelte menţionăm diferitele plase. cu diferite tipuri de undiţe cu momeală. bourul. capra neagră). cerpacul. Pescuitul. pescuitul a constituit o ocupaţie secundară care se mai practică şi astăzi. porcuşorul. văile. iar crapul şi ştiuca în lacuri amenajate sau în ochiuri de apă. dealurile şi luncile Maramureşului oferă şi astăzi o mare varietate cinegetică: cerbi. cârtiţe. astăzi fiind ocrotite de lege ca monumente ale naturii. Astfel. jder). albioarele trăiesc pe cursul inferior al apelor de munte şi în cele de şes. Dintre păsările sălbatice menţionăm: vulturul. prezent în apele Tisei şi Vişeului). pentru acestea se mai folosea şi „arcul”. iepuri. bizami. porumbelul sălbatic. bursuci. Pădurile. sitarul. râşi. mihalţul. sacul. pe bază de permis. veveriţe. maramureşenii au folosit suliţa. vulpi. lancea. bălţi şi iezere. 31 . Astăzi se practică numai pescuitul cu undiţa. bufniţa. în anii de după război. nevăstuici. şobolani şi şoareci de câmp. mreana.

4 capcană pentru jderi (după Romulus Vuia) 32 .Figura 12: Capcane de vânătoare: 1—3 — capcane pentru animale mici.

Culesul din natură. în vederea industrializării. prin unităţile de stat. Ocupaţie străveche. medicinale sau industriale se face astăzi fie individual. pentru nevoile proprii sau pentru vânzare la piaţă. culesul din natură este practicat şi astăzi de către locuitorii satelor maramureşene. Culesul plantelor şi fructelor alimentare.Figura 13 : Capcane de vânătoare: 5—6 — capcane pentru jderi (după Romulus Vuia) . fie organizat. 7 — capcană pentru lupi şi urşi. cu preponderenţă de către cei din satele de la poalele munţilor. 33 . Vegetaţia bogată a Maramureşului a oferit şi oferă populaţiei posibilităţi multiple de valorificare a diverselor fructe şi plante din flora spontană.

Ei diferenţiază fânul de grădină. tulpini. piros. frunze. de moină. O unealtă similară („mâţa”) s-a folosit pentru culesul merelor şi perelor sălbatice. prevăzută cu dinţi în formă de pieptene. de crâng. Ele sunt folosite sub formă de infuzie. seminţe. ţăranii din acelaşi sat cunosc şi întrebuinţează ca leacuri 55 de specii. cataplasmă etc. confecţionată din scândurele subţiri de brad sau stejar. 28 aparţin florei spontane. 42 sunt plante spontane sau cultivate. Albinăritul. de forma unei cutii cu partea inferioară prelungită şi deschisă. Astfel. restul recoltându-se din flora spontană. sec. ceai. 34 . Dintre cele 63 specii de plante industriale.. Sunt cunoscute 87 specii ale căror rădăcini. colbos. aspru. ţepos. Bogăţia şi varietatea vegetaţiei Maramureşului au permis dezvoltarea albinăritului ca ocupaţie secundară a locuitorilor. de pădure. care sunt bine cunoscute şi valorificate. În medicina populară sunt cunoscute 172 plante „bune de leac”. Peste 250 de specii (atât spontane cât şi cultivate) sunt cunoscute ca plante melifere.O cercetare întreprinsă în satul Breb cu privire la plantele cunoscute de către ţăranii localnici evidenţiază faptul că. Dintre plantele furajere (82 specii cunoscute). rizomi. Pentru culesul fructelor şi plantelor respective s-au folosit unelte. Aceeaşi cercetare relevă şi cunoaşterea fâneţelor de către ţărani. Pentru medicina veterinară. de tufă. moale. cu dinţii mai rari şi era fixată în capătul unei prăjini lungi de 3—4 m. doar 18 se cultivă. iar 118 sunt exclusiv cultivate. dintre care doar 26 se cultivă. tehnici şi mijloace tradiţionale. ingeniozitatea ţărănească a inventat unealta numită . bulbi sau tuberculi se consumă (dintre acestea.hrebăn”. 274 sunt în exclusivitate plante spontane. În zonă cresc foarte multe ciuperci. pentru culesul afinelor. pârlogos etc. din circa 435 specii identificate şi cunoscute de către ţărani. cu lateralele prelungite şi ele pentru a nu lăsa să se împrăştie boabele. Pentru transportul fructelor de pădure s-au utilizat coşuleţe confecţionate din scoarţă de copac sau din nuiele împletite. Ea era de formă rotundă. trifoios. 26 sunt din flora spontană). înecăcios. fructe.

este „bărcuitul” sau vânătoarea de albine.Figura 14: Ştiubeie tradiţionale. iar înălţimea de circa 60 cm. pe lângă fiecare casă existând şi o mică stupină. În privinţa perioadei când s-a trecut la creşterea albinelor. Ion Vlăduţiu propune secolele XV — XVI. ca de altfel în general la români. Ştiubeiele tradiţionale neavând rame cu faguri artificiali. abandonate prin podurile caselor vechi. Ea s-a practicat până nu demult. Ştiubeiele tradiţionale s-au mai confecţionat şi din nuiele împletite şi unse pe partea exterioară cu argilă în amestec cu bălegar de cal. în general. Albinăritul tradiţional se practica în general pentru nevoile proprii. înspre 35 . sunt cunoscute uneltele folosite în practicarea acestei ocupaţii: lingura de bărcuit şi cornul de barcuit. cu diametrul de 35—40 cm şi înălţimea de 50—60 cm. Tot în această categorie intră şi ştiubeiele confecţionate din scândură. Ele au formă conică. ştiubeiele erau aşezate pe prispa laterală a casei. pentru a omorî albinele în vederea recoltării mierii. Cea mai veche tehnică de albinărit cunoscută în zonă. Randamentul nu era prea mare. iar etapa tranzitorie spre creşterea albinelor consideră că este aceea a „aşezării de prisăci” adică de ştiubeie de lemn în buturugi găunoase din pădure. efortul albinelor se împărţea între confecţionarea fagurilor şi adunarea mierii. în zonă mai existând. baza mică de 25 cm. în formă de trunchi de piramidă. din cauza mijloacelor rudimentare. Toamna. ştiubeie confecţionate din trunchiuri de copac cu „bortă”. S-au mai confecţionat şi din papură sau paie răsucite în funii şi cusute între ele. stupii se afumau cu pucioasă. unse în exterior cu acelaşi amestec de argilă şi bălegar de cal. cu baza mare de circa 35 cm.

Pe lângă stupăritul stabil. la Sarasău 135. carpen (carpinus). precum şi a celor de foioase (în special a stejarului) au stat în atenţia locuitorilor zonei. Amintim ca termeni de origine dacică: copac. odată cu răspândirea în zonă a stupilor sistematici. furculiţa de „scăpăcit” fagurii. salcie (salis). cer (cerus). O amploare deosebită a luat această ocupaţie în ultimii ani. Iată că butinăritul şi plutăritul sunt strâns legate ca ocupaţii încă din epoci îndepărtate şi este firesc. în construcţii special amenajate (un mic şopron cu rafturi). mai ales cea polifloră. calitatea deosebită a esenţelor de răşinoase (lemnul de rezonanţă). Ion Vlăduţiu duce. lucrul la pădure s-a practicat pe pământul nostru încă din cele mai vechi timpuri. cuţitul de „scăpăcit”.. mai rar în grădină. care sunt specifice într-un fel stupăritului tradiţional. administraţia austriacă. . pădurile 36 . stupinele portative se caracterizează printr-o rentabilitate deosebită datorată posibilităţii de deplasare în zonele bogate în plante melifere din flora spontană sau cultivate. deoarece mijlocul de transport cel mai uşor şi sigur a fost pluta. ramele pentru faguri artificiali etc. centrifuga. plop (populus). care le-au folosit în diverse modalităţi. De altfel. această îndeletnicire în timpuri mai vechi. pieptenele cu rândea. în care se consemnează un loc de încărcare a sării pe plute pe malul Tisei. prima atestare documentară este o diplomă din anul 1456. practicat în gospodărie. frasin (fraxinus). Mierea era de calitate bună. denumiţi de către localnici „zorzoni”. tufă (tufa). aducând colonişti din Zips („ţipţeri”) în vederea unei exploatări sistematice şi de anvergură. Spre deosebire de primele. masca simplă şi masca cu pălărie. în anul 1773. printre care amintim: afumătorul din tablă cu foaie. sânger (sanguinare). albinăritul modern presupune o multitudine de unelte.grădină. Dacă albinăritul tradiţional se reducea la tehnici şi mijloace foarte simple. Dacă în perioadele mai îndepărtate această bogăţie — pădurea — se exploata după necesităţi locale. codru. a înfiinţat în Maramureş cinci centre forestiere. în anul 1900.hrănitoarea” pentru alimentarea albinelor cu sirop. lucrul la pădure impunându-se ca o ocupaţie specifică. corn (cornus). S-au modernizat tehnicile de stupărit şi uneltele. Epoca feudală consemnează plutăritul ca ocupaţie în toate ţările române. În satul Ieud existau 230 de stupi. Privit din perspectivă istorică. la Vişeul de Jos 167 etc. Mărturii ale legăturii inseparabile dintre ţăranul român si codru sunt termenii care denumesc diverşi arbori si care în majoritatea lor covârşitoare sunt de origine dacică şi latină. Date statistice din anul 1934 atestă pentru cele 59 de localităţi ale zonei 3 474 stupi. Bogăţia în păduri a Maramureşului. brad. sorb (sorbus). Stupăritul modern a început să se dezvolte în perioada interbelică. curpen. mugure. Lucrul la pădure este o altă ocupaţie de veche tradiţie în Maramureş. Pentru Maramureş. Ştiri din perioada romană atestă transportul plutelor şi al sării pe Mureş. la Bârsana 123. sâmbure iar de origine latină: fag (fagus). la Dragomireşti 136. prin extensie. arin sau anin (alnus). această ocupaţie cunoaşte o mare dezvoltare în Maramureş. tava de „scăpăcit”. tei (tilia). În zilele noastre. stuparii fiind stimulaţi de stat. ulm (ulmus). gorun. pulverizatorul pentru medicamente. au apărut stupinele portative.

Pădurile.. respectiv composesorii. adică 90% a populaţiei româneşti”. cu drept de folosinţă în comun. „mai demult au fost descendenţii voievozilor. ele au primit denumirea de „composesorate”. proprietarii.. iar proprietarii lor s-au numit „composesori”. Acelaşi autor subliniază că „.maramureşene reprezentau 90% din suprafaţa comitatului. aşa.averile folosite în comun cu constătătoare din terenuri păduroase şi păşuni — au fost păstrate totdeauna din generaţie în generaţie — neştirbite şi cu o adevărată reverinţă. ca relicve rămase de la ctitorii cei vechi. era cu mult mai mare. cu toţi frăţeşte le folosim. adică numai familiile nobile maramureşene. De la strămoşi ne-au rămas nouă tuturor aceste averi. ca de altfel şi păşunile. au fost în Maramureş dintotdeauna proprietate comună. deci ne putem uşor imagina că acest procent. Datorită acestui fapt. le lăsăm mai departe generaţiilor următoare — era zicala obişnuită a maramureşenilor” Figura 15: Peisaj maramureşean. După părerea lui Gavrilă Iuga. cu ani în urmă. 37 .

38 . Figura 17: Pe valea Cosăului.Figura 16: Aşezare specifică Maramureşului.

Figura 19: Sat risipit la poalele munţilor Rodnei. 39 .Figura 18: Pe valea Cosăului.

Figura 20: Pe uliţele satelor maramureşene. Figura 21: Călineşti. 40 .

Figura 22: Pe uliţele satelor maramureşene. Figura 23: Aşezare specifică Maramureşului. 41 .

Butinăritul se practica şi se practică încă în zonă. Lucrul la pădure ca ocupaţie tradiţională a maramureşenilor cuprinde trei aspecte distincte: butinăritul (exploatarea lemnului). În Maramureş există 42 . plutăritul (transportul lemnului) şi cărbunăritul (ca formă tradiţională de valorificare imediată).Figura 24: Depozit de bronzuri descoperit pe valea Valea Blidarului. Figura 25: Ceramică din secolele IX – X descoperită la Sighetul Marmaţiei.

cu un capăt pe corciuie. de circa 20 de ani s-a renunţat la acest sistem de exploatare. construită din bârne rotunde cioplite în interior şi căptuşită cu muşchi printre bârne. Lemnul de foc se fasona la „ciotcă”.20 m. Săpânţa. Uneltele butinarului sunt simple. specifică butinarilor. adică perioada de întrerupere a vegetaţiei.câteva sate ai căror locuitori. nefiind atât de rezistent. mai nou ferăstrăul mecanic). pentru transportul lemnului se folosea corciuia. lemnul era tras prin semitârâre. Poienile de sub Munte. butinarii din Deseşti. Un mijloc mai perfecţionat de deplasare a lemnului la drumul de acces era „goanga”. Pentru adăpost şi dormit în pădure s-a generalizat în perioada interbelică şi în special după război aşa-zisa „colibă maramureşeană”. ci din lemn. care poartă denumirea de „cuşcae”. dar de mare eficienţă. Prin forma lor trapezoidală în secţiune. Ele sunt unelte pentru doborât şi secţionat lemnul (securea. Spre deosebire de jilipuri. „Cioacla” era o sanie rudimentară. care funcţiona pe principiul şinelor. În celelalte anotimpuri. care se poate lungi prin glisarea „inimii” în funcţie de lungimea lemnului. cei din Borşa. Conform tradiţiei. precum şi prin înclinare. cât şi în celelalte. Strâmtura s-au specializat în exploatarea pădurilor de foioase. ferăstrăul sau joagărul. jilipurile conduceau lemnul până la un mijloc de transport. De mare randament pentru scoaterea din pădure a lemnului rotund erau „jilipurile” cu apă. pe pantă. folosită pentru transportul crengilor pe pantă. ea avea acoperişul din draniţe 43 . fixe. ţapina. Fiind înclinate natural. cu pereţii înalţi de 1—1. iar în zilele noastre chiar şi pe faze de lucru. Repedea lucrează atât în unele. În cadrul acestei ocupaţii. De formă octogonală. suspendate pe stâlpi puternic înfipţi în pământ sau ancorate direct pe pământ. Jilipurile se confecţionau din lemn decojit. Scosul lemnului de foc de la ciotcă la mijlocul de transport se făcea cu ajutorul unui sistem de jgheaburi confecţionate din scânduri groase de fag. Ruscova. ele permiteau curgerea apei şi alunecarea lemnului. pentru ca lemnul să alunece. lemnul aluneca cu viteză până la mijlocul de transport. Mara. iar butinarii din Rona de Sus. în trecut se folosea tînjaua acţionată de boi sau de cai. unelte pentru ridicatul lemnului din pădure (parul. Pentru trasul lemnului. Lemnul era prins de tânja cu cioflângul şi eventual cu lanţuri. lemnul tăiat după pornirea vegetaţiei (a sevei) îşi pierde din calităţi. vancăul sau voltăul) etc. ci mobile. deoarece prin exploatare s-ar distruge puieţii. Perioada optimă de tăiere a lemnului de construcţie este între 1 octombrie şi 31 martie. fiind tras de cai. cuşcaele nu erau construcţii fixe. trunchiul glisa. pe lângă ocupaţiile lor de bază — agricultura şi creşterea animalelor — practică şi butinăritul ca ocupaţie secundară. pentru transport s-a utilizat tileaga. Acestea erau tratate cu parafină. Construcţii solide. activitatea este mai redusă sau chiar întreruptă. mult mai mari decât jgheaburile. Iarna. Pentru transport pe distanţe mai mari se foloseau două corciui. doar că acestea nu erau din fier. Vişeul de Jos şi de Mijloc în exploatarea răşinoaselor. cu timpul a intervenit o specializare pe categorii de arbori. icul sau pana. Astfel. Vara. Butinarii din Strâmtura sunt specializaţi în fasonarea lemnelor de foc. Moisei. montându-se şi demontându-se după necesităţi.

cărbunele din lemn sau mangalul se produce pe valea Baicului (Dragomireşti). acest sistem se practica numai pe distanţe mici. pe valea Săpânţei şi la Huţa. Cisla. Legat direct de butinărit. În Maramureş. peste care se pune un strat de pământ de 3—5 cm. frunze. Se foloseşte numai lemn din specii de foioase. Se pare că aceasta este o adaptare locală a aşa-ziselor „colibe finlandeze”. 44 .(acesta creştea progresiv în înălţime spre centru. În ultimii ani s-a renunţat total la transportul cu plutele. Transportul lemnelor pe distanţe mai mari se făcea cu ajutorul plutelor. albia râului se umplea şi plutele porneau la vale. perpendicular pe vatră. Mara. Aşa cum am văzut mai sus. Printr-un orificiu special se aprinde focul în interior. Ion Vlăduţiu o găseşte răspândită la diverse parchete forestiere din ţară. Râurile Tisa. dar sa practicat foarte mult plutăritul. cărbunăritul a apărut ca o necesitate pentru asigurarea fierăriilor săteşti cu cărbuni. Se dormea pe priciuri aşezate de jur-împrejur. bocşa se supraveghează. În general. Aceasta. Capacitatea unei asemenea colibe era de 12 până la 20 de locuri. Plutele s-au folosit numai pentru lemn de răşinoase. ci li se dădea drumul pe albia râului bucată cu bucată. talaşi din lemn sau rumeguş. apoi se desface bocşa de sus în jos. în perioada când Imperiul Austro-ungar era aprovizionat cu sare de la ocnele din Maramureş. plutele transportau în primul rând lemnul. în special pe râul Tisa. Sigur. respectiv cu mangal. care era lăsat deschis. pe valea Ieudului. Tehnica de obţinere a cărbunelui de lemn sau a mangalului este destul de simplă. se închid orificiile de aerisire şi arderea se opreşte. doar că lemnele nu se legau în plute. în funcţie de mărimea bocşei şi de umiditatea lemnului. Valea Ruscovei erau până nu demult marcate de baraje care permiteau adunarea apei necesare formării plutelor. scoţând cărbunele. sub denumirea de „colibă borşănească”. fără flacără. numită „bocşă”. pentru transportul sării. Izvoare. Se închide orificiul. construindu-se drumuri forestiere. se acoperă cu paie. Botiza. În zona Maramureşului s-a practicat şi aşa-zisul „plutărit sălbatic”. se crapă buştenii cu securea. de preferinţă fag. Prin ridicarea stăvilarului. Vişeu. Cărbunele astfel obţinut a fost folosit mai mult de către fierari. Pe toată durata arderii. pentru aerisire). Vaser. Se lasă la răcit două zile şi două nopţi. principiul era acelaşi. obţinându-se lobdele care se clădesc în poziţie verticală pe trei—patru rânduri în sus. Focul trebuie să ardă închis. Cantitatea de lemn folosită într-o bocşă este de circa 100 metri steri (60 mc). Odată bocşa constituită. ulm. La mijloc era aşezată vatra. frasin. Când se apreciază că lemnul s-a carbonizat. dar şi paltin. Se taie lemnul cu ferăstrăul (joagărul) la dimensiuni de circa un metru. Durata medie de ardere este de 7—8 zile. Mara. având grijă să funcţioneze cele de aerisire. pentru aerisire. pentru carbonizarea lemnului. Se lasă un orificiu lateral jos (dar nu în direcţia vântului) şi un orificiu la vârful bocşei. se obţine o grămadă în formă de căciulă.

autarhic. fetele învăţând încă din copilărie acest meşteşug. În general. preluând vechile tehnici ale coloranţilor vegetali şi motivele decorative tradiţionale. folosindu-se de războiul vertical. Uscatul lânii se face prin răsfirarea ei pe diversele acareturi din gospodărie sau pe scânduri. Şieu. mai târziu au apărut „maistări” specializaţi pe meserii şi chiar sate specializate. calde.1. distanţa între stative fiind în funcţie de lăţimea covorului. al vieţii localităţilor maramureşene a impus de-a lungul veacurilor dezvoltarea unor meşteşuguri care să satisfacă necesităţile populaţiei. Se lucrează la războiul de ţesut orizontal (numit „tiară”). au adus culorile vii. O menţiune specială merită Aglaia Popovici din Sighetul Marmaţiei care. în izvoarele şi pâraiele ce străbat satele. Măria Berbecaru şi un grup de femei din Botiza. pe timp călduros. De-a lungul veacurilor s-au dezvoltat mai multe centre în care alesul ţolurilor a devenit o ocupaţie specifică: Botiza. răspândiţi şi generalizaţi în perioada interbelică. Bârsana. Astăzi s-a revenit la coloranţii vegetali în creaţii de mare rafinament artistic. Lâna obţinută primăvara de pe oile de rasă ţurcană se spală în „cotarcă”. Dragomireşti. Vişeu. care dădeau nuanţe pastelate. Toamna începe torsul şi ţesutul lânii. 4. Doina Voinea din Valea Hotarului au devenit cunoscute prin covoarele pe care le-au realizat. Sistemul închis. care se efectuează la „dreve” sau folosindu-se „foşalăi” de mină sau „hrebdincă”. Îmbucurător este faptul că şi secţia de covoare de la Dragomireşti. MEŞTEŞUGURILE ŢĂRĂNEŞTI. Petrova. reia vechile modele în creaţii noi de mare rafinament. În privinţa cromaticii covorului maramureşean trebuie să menţionăm că până la finele secolului trecut se foloseau coloranţi extraşi din plante şi din diverse pământuri. Torsul şi ţesutul. Tehnicile de confecţionare a ţolurilor şi covoarelor sunt în „ciur” şi în „prinse” sau fire întrepătrunse. Astfel. lucrează acum ţoluri cu coloranţi naturali. fiecare femeie ştie să aleagă în tiară. cu frizele decorative realizate din alternarea icoanelor şi blidelor împodobite cu ştergare. de către fiecare femeie. Coloranţii sintetici. Tot toamna. După uscare urmează scărmănatul. este adusă acasă şi întinsă pe stâlpii casei pentru a se usca. Alesul se face cu migală şi cu multă măiestrie. Călineşti. pănura scoasă din tiară este dusă la „ptisat” (îndesat) la piuă. încă udă. Dacă la începuturi fiecare familie sau individ îşi rezolva propriile nevoi (expresia „maistăr pă sama me” fiind elocventă). 45 . care se armonizau cu pereţii văruiţi.CAPITOLUL IV. din cadrul Cooperativei „Arta Maramureşeană”. Pănura pentru piesele de port este ţesută în gospodărie. Tiara se instalează în una dintre încăperile casei sau chiar în şură. după care. Pentru spălat nu se foloseşte decât apa. soţii Măria şi Nicolae Pipaş din satul Tisa.

46 . Figura 26: Brâglă şi îndreptar pentru războiul de ţesut.În general. în două iţe. pânza pentru cămăşi era şi mai este şi astăzi ţesută în tiară. din amestec de cânepă şi in sau cânepă şi bumbac alb. Figura 27: Torsul din furcă.

47 .Figura 28:Meliţatul cânepii. Figura 29: Fus..

aici confecţionându-se lăzi de zestre de formă paralelipipedică. paturi. Ele au câmpii ornamentali dispuşi pe întreaga suprafaţă a părţii din faţă şi a capacului.20 m lungime. edificii de cult. a oferit de-a lungul secolelor materia primă pentru case şi anexe gospodăreşti. pe lângă dată. colţare. lăzile de zestre. iar creaţiile contemporane ilustrează forţa tradiţiei. dulăpioare pentru vase). Prelucrarea lemnului. 0. Ca o caracteristică a lăzilor de zestre din acest centru evidenţiem „funia” în relief care apare ca element decorativ pe partea din faţă şi uneori chiar pe capacul lăzii. centre în care s-au confecţionat lăzile de zestre cu specific maramureşean. bogat în păduri seculare de foioase şi conifere.80 m lăţime. unelte şi. sunt mult mai mari. cu următoarele dimensiuni : circa 1. consemnează uneori şi nume de meşteri — sunt dovezi ale perenităţii acestui meşteşug încă din vremuri îndepărtate. în fiecare sat au apărut meşteri specializaţi pe categorii. pierzându-şi funcţia iniţială. Meşteşugul prelucrării lemnului a fost practicat la început de către aproape fiecare ţăran.2. se disting meşteri constructori de case şi de diverse acareturi gospodăreşti (care se numesc „maistări”). Dar în fiecare localitate a Maramureşului există meşteri specializaţi care lucrează mobilier tradiţional (mese. pentru nevoile proprii. Săpăturile arheologice au dat la iveală urme din epoci îndepărtate care vorbesc despre meşteşugul prelucrării lemnului. scaune cu spătar. lăzi cu spătar — folosite şi pentru depozitatul pieselor textile — cuiere. O altă categorie sunt cei care confecţionează mobilierul tradiţional. atât de renumite. instalaţii tehnice. 0. se caracterizau printr-o armonie a proporţiilor şi a elementelor decorative aproape desăvârşită. Referindu-ne la meşteşugul prelucrării lemnului în zona Maramureş trebuie să evidenţiem amploarea pe care a luat-o în ultima perioadă construcţia porţilor maramureşene în întreaga zonă. Nu întâmplător Maramureşul este numit „Ţara lemnului” şi se vorbeşte despre „civilizaţia lemnului” care a înflorit aici. Astfel. cuieraşe. nu în ultimă instanţă. Un alt centru de lădari a funcţionat până la mijlocul secolului trecut în satul Poienile Izei. Ca sistem de încheiere era practicat sistemul clasic. Astăzi. noile porţi. Cercetările efectuate în zonă ne-au permis să localizăm două centre pentru mobilierul tradiţional. Maramureşul. Unul dintre aceste centre a funcţionat până la sfârşitul secolului trecut în satul Deseşti de pe valea Marei.4. Dacă vechile porţi maramureşene.70 m înălţime. Cu timpul. construite frecvent pe cinci stâlpi şi foarte încărcate cu elemente decorative. datorate unor meşteri de mare talent. întâlnit în toate zonele etnografice ale ţării. nu se mai confecţionează. lingurare. ca expresie a dorinţei artiştilor populari de a-şi etala priceperea şi 48 . Dovadă a vechimii construcţiei în lemn în Maramureş sunt şi elementele decorative care iniţial au avut funcţii magico-mitice şi care de obicei sunt amplasate în locurile care marchează o trecere (pe pragul de sus al porţii sau al uşii). Inscripţiile de pe frontoanele caselor şi de pe stâlpii porţilor datate la sfârşitul secolului al XVII-lea şi pe parcursul secolului al XVIII-lea — care.

Artiştii populari contemporani se bucură de mare prestigiu. De aceea. a realizat încă din perioada interbelică un grupaj de elemente funerare — semne de mormânt sculptate în lemn. în ultimii 30 de ani. Considerăm firească reluarea vechilor tradiţii în construcţia porţilor maramureşene dacă ne gândim că la mijlocul secolului nostru Francisc Nistor inventaria în Maramureş 785 de porţi şi vraniţe. este edificatoare în acest sens. o multitudine de dălţi. făţuitul cu barda. „ţărcălamul”. joagărul sau „sirisăul”.Cimitirul vesel”. Maniera naivă de tratare plastică şi versurile însoţitoare trădează un optimism robust şi o anumită veselie care au determinat pe unii cercetători să denumească cimitirul din Săpânţa . iar pentru sublinieri galbenul. Neputând totdeauna să se exprime în arta monumentală. albul şi roşul. Stan loan Pătraş colora lemnul sculptat. Meşterii prezenţi în toate satele Maramureşului folosesc şi astăzi vechile tehnici tradiţionale de prelucrare a lemnului: cioplitul lemnului cu securea. prin folosirea noilor materiale. comuna Săpânţa face o notă aparte în privinţa artei lemnului. Evidenţiem în acest sens „pecetarele” (prescurnicele) maramureşene. Maramureşul a dat câţiva meşteri de mare talent care au transmis generaţiilor actuale vechile tehnici şi elemente decorative moştenite din generaţie în generaţie.. Stan loan Pătraş a reuşit să sintetizeze viaţa celui dispărut într-o imagine plastică sculptată în tehnica basoreliefului. cunoscut prin meşteşugul său. securea. rindeaua. cuţitoiul de fasonat draniţa. tăiatul şi crăpatul cu ferăstrăul şi joagărul.talentul. barda. vinclul. 49 . În zona Maramureşului. Dintre uneltele tradiţionale folosite amintim: draiciul (pentru crăpatul lemnului). Pe lângă semne de mormânt. el a creat şi mobilier ţărănesc lucrat în aceeaşi manieră. Condiţiile moderne de viaţă au impus şi în Maramureş ca materiale de construcţie cărămida şi betonul. securicea de drăniţat. sfredelul. arta lor fiind recunoscută şi încurajată prin premiile acordate în cadrul Festivalului Naţional „Cântarea României”. sirisăul de mână. scoaba etc. ţăranul maramureşean a creat şi o serie de piese miniaturale. cuţitoiul de crăpat draniţa. arhitectura caselor şi a construcţiilor gospodăreşti din zonă. de cele mai multe ori adăugând şi câteva versuri care redau preocupările şi viaţa omului. În meşteşugul construirii porţilor şi al prelucrării lemnului în general. folosind ca fond albastrul. Creatorul popular Stan loan Pătraş. într-o manieră proprie. pasionat etnograf amator. într-o mare varietate de forme sculpturale care dovedesc potente artistice extraordinare. Dar forţa tradiţiei a determinat ca poarta să rămână şi pentru vremurile moderne un simbol şi o marcă de identitate culturală zonală. a căpătat o cu totul altă înfăţişare faţă de cea tradiţională. Colecţia de pecetare a doctorului Victor Pop din Sighetul Marmaţiei.

50 .Figura 30: Fruntarul unei mori vechi.

2 — ferăstraie de mână . 51 .Figura 31: Unelte pentru prelucrarea lemnului (după arh. 3 — joagăre. Péter Dezideriu): 1 — topoare .

5 — rindele. 9 — cuţit pentru draniţă. 7 — instrumente de măsură . 6 — sfredele. Péter Dezideriu): 4 — dălţi .Figura 32: Unelte pentru prelucrarea lemnului (după arh. 8 — cuţitoaie . 52 .

Figura 33: Figură antropomorfă cioplită în lemn. Figura 34: Butoiaş pentru ţuică. 53 .

Figura 35. (colecţia Victor Pop) 54 . Victor Pop) Figura 36. (colecţia dr. Pecetar. Pecetar.

55 .Figura 37: Lingurar. Figura 38: Motivul pomul vieţi pe un stâlp de poartă (detaliu).

fie datorită modei. Astfel.4. fie olarilor din alte centre care veneau periodic la târgurile de aici. din fostul Imperiu Austro-ungar. atestă mai mulţi olari şi obligaţiile acestora. Atrage atenţia în mod deosebit tehnica 56 . în trecut. Olăritul. meşterul Földesi Victor care. Barbu Slătineanu vorbea despre „ceramica de Valea Izei” (denumită. O investigare de arhivă ne-a dus la concluzia prezenţei frecvente în onomastica maramureşeană de pe valea Izei a numelui Olar. Ieud). nu am putut încă identifica tipul de ceramică ce se lucra în acest centru. în cadrul cercetărilor noastre de teren în comuna Bârsana. Toponimia este un alt izvor de cunoaştere a unor mărturii privind practicarea acestui meşteşug. aici veneau şi olari de la Hollohaz. loc cunoscut şi de olarii medievali ai Sighetului. În Sighetul Marmaţiei continuă să lucreze azi doar un singur olar. lapte. Meşterul Földesi mai lucrează ceramică uzuală smălţuită (oale pentru smântână. conscripţiile urbariale pe anul 1771. treptat. în locul numit „într-a Olarului”. Mai mult. sarmale). De reţinut este faptul că meşterul Földesi aduce lutul pentru oale de la poalele dealului Doboieş. fie încetării activităţii unor centre de ceramică. Codru cu Băiţa de sub Codru. aceasta deoarece nu s-au efectuat cercetări aprofundate. referitoare la satele Săcel şi Ieud. imită vechea ceramică „de Valea Izei” şi mai recent ceramica de Săcel. Stratificarea se manifesta prin înlăturarea treptată a ceramicii vechi şi înlocuirea acesteia cu cea „la modă” sau cu cea care se găsea abundent pe piaţă. La data cercetării. Vişeul de Sus şi Săcel. astfel pentru cantitatea mare găsită de el în zonă). Astfel. Ieud. ajungând în cămară şi apoi în podul casei. Dintre centrele amintite mai sus au rămas active astăzi doar Sighetul Marmaţiei şi Săcel. în gospodăria limitrofă. Este prezent la expoziţiile organizate pe plan central. Oaş cu Vama) — precum şi de la Baia Mare şi Baia Sprie. proprietarul precizând că aceasta ar fi aparţinut familiei de olari care au lucrat în acel loc. piesele vechi erau scoase din „casa mare”. altele aparţinând zonelor limitrofe (Lăpuş cu centrele Lăpuşul Românesc şi Târgu Lăpuş. iar cele care s-au făcut s-au oprit la descrierea centrelor active. Din păcate.3. Centrul Săcel se distinge de celelalte centre de ceramică din Maramureş printr-un specific propriu. Un alt toponim demn de atenţie este „La Lutul Oalelor” din Dragomireşti. însă. precum şi la standurile cu vânzare de la Muzeul Satului şi de Artă Populară din Bucureşti sau la muzeul din Sighetul Marmaţiei. Până nu demult. satele Maramureşului erau împânzite cu o ceramică variată provenită din diferite centre — unele locale (Săcel. Cercetătorul sau drumeţul îndrăgostit de meleagurile maramureşene putea să constate cu uşurinţă stratificarea care s-a făcut în timp. Literatura de specialitate este destul de controversată când se referă la centrele de ceramică din Maramureş. Sighet. cu destulă pricepere. o râşniţă pentru smalţ. Ceramica produsă aici „este arsă la roşu şi decorată prin două tehnici: prin lustruire şi prin pictare. dar şi aceasta prin preluarea modelelor din diverse centre ale Transilvaniei. ca urmare a unor comenzi masive. dar acest centru nu a fost identificat. Florea Bobu Florescu atesta pentru Maramureş centrele Sighetul Marmaţiei. am descoperit.

lustruită. destul de mulţi. precum şi pentru câteva comunităţi din zona vecină a Năsăudului. care prin forma vaselor. tehnicile de lucru (arderea la roşu. după cum reiese din compararea acestor forme şi a tehnicii de lustruire cu ceea ce se observă în La Tène-ul dacic. tigăiţe cu trei picioare (asemănătoare cu ceaşca dacică). Am mai identificat în zonă. lustruirea cu piatra) nu se abate de la specificul milenar al acestui centru. Acestea ne arată cu prisosinţă că la contactul dintre cultura dacică şi cea romană s-au produs fenomene de interferenţă de tipul coexistenţei. precum şi un vas de circa 70 litri. cratiţe cu două toarte şi cu trei picioare (pentru vatră). centrul de la Săcel se leagă de tradiţia cuptoarelor romane. O importanţă deosebită în tehnica olăritului de la Săcel o are cuptorul de ars oalele. Dacă ne referim la vechimea centrului. 57 . Cele două substrate de cultură care stau la baza ceramicii de Săcel arată din plin rezultatul convieţuirii elementelor dacice cu cele romane”. erau grupaţi în partea de jos a aşezării. elementele decorative. Tocmai prin aceasta. ca şi pentru ceramica roşie [. trebuie să avem în vedere vechimea aşezării. Dacă tehnicile de lucru evidenţiază asemănări cu cele ale strămoşilor noştri daci. blide mari. prin forma vaselor produse şi tehnica de ornamentare se leagă direct de tradiţia ceramicei dacice. Continuitatea meşteşugului se realizează astăzi prin creaţiile de mare autenticitate ale vestitului olar Tănase Cocean.lustruirii care aminteşte tehnica folosită în epoci îndepărtate ale istoriei. Apoi el modelează vasele pe „crâng” (partea superioară a roţii olarului). simplă şi care se încadrează în categoria cuptoarelor de tip roman.. blidişele. cu vatră neorganizată. „Şaru” (vopseaua) este obţinut dintr-un pământ colorat natural. centrul de ceramică de la Săcel ocupă un loc unic în ansamblul centrelor producătoare de ceramică din ţara noastră”. prevăzut la bază cu o „ţâţă” pentru scurs (vasul a fost confecţionat special pentru fiertul rufelor cu leşie). hârgaie (ulcioare). în La Tène-ul dacic tehnica lustruirii era întrebuinţată deopotrivă pentru ceramica neagră. oale pentru flori. fără ca să se fi produs vreodată în mod paralel şi ceramică neagră lustruită. care este de formă semisferoidală-ovoidală. cratiţe cu două toarte. iar prima ştire scrisă apare la anul 1453. aceasta este atestată prin descoperiri arheologice încă din epoca bronzului. din creaţiile olarilor de la Săcel. la înţelegerea procesului complex de geneză a poporului român. Olarii din Săcel lucrau vase pentru satele din jur. În memoria satului se păstrează faptul că olarii. strecurătoare (unele cu trei picioare). Principalele categorii de vase pe care le confecţionează astăzi olarul Tănase Cocean sunt: ulcele pentru apă. de tip chiup. Prin instalaţia de ars ceramică. Lutul folosit la confecţionarea vaselor este un amestec de două categorii de luturi (lut gras şi lut roşu). pentru ca pasta să poată întruni calităţile necesare. Florea Bobu Florescu conchide : „Centrul de ceramică de la Săcel. oale de diferite dimensiuni pentru fiertul sarmalelor. Considerăm că sub acest aspect se poate aduce o lumină.] Centrul de la Săcel produce numai ceramică roşie nesmălţuită.. forma vaselor create aici şi elementele decorative merg până aproape la identitate cu ceramica de factură dacică. pe care-l pisează cu o lespede de piatră şi îl înmoaie în apă. bocăiţe şi bocăi (pentru pus laptele la prins).

Muzeul Tehnicii Populare din Dumbrava Sibiului. Festivalul Naţional „Cântarea României” au oferit artistului popular Tănase Cocean posibilităţi de afirmare care s-au finalizat cu premii de prestigiu. O serie întreagă de vase realizate de Tănase Cocean se află în muzee (Muzeul Satului şi de Artă Populară. În continuare. 58 . de înfrumuseţare a interiorului. Efectul deosebit al ceramicii de Săcel îl dau forma vaselor şi culoarea roşie nesmălţuită. În general. face zimţi (motive decorative în forma unor triunghiuri repetate) peste benzile late de culoare. Dar.. Trebuie să evidenţiem faptul că în ciuda profundelor transformări din viaţa satelor maramureşene. pentru funcţionalitatea lor.În privinţa decorului trebuie să evidenţiem faptul că acesta este în general simplu şi că efectul hotărâtor este realizat de urmele lăsate de piatra cu care se lustruieşte vasul. Un grup de copii pe care-i instruieşte se pare că vor continua tradiţiile ceramicii de Săcel. această ceramică a căpătat de-a lungul anilor şi un rol decorativ. după care sunt arse timp de o zi şi o noapte”. După câteva zile. dar indirect se realizează şi un efect decorativ. cu colţul fachiuşului. pentru păstrat laptele şi apa. pe banda lată de vopsea din partea superioară a vasului mai face un motiv de forma unui val (numit cordăţel). Tănase Cocean trage cu pensula înmuiată în şar trei benzi late. cât şi de turişti..] Pe partea bombată a vasului crud (aflat încă pe crâng). vasele de Săcel sunt decorate. în gospodăria ţăranului maramureşean. Vasele sunt lăsate câteva zile să se usuce. Festivalurile folclorice. suprafaţa exterioară a vasului este frecată cu o piatră albă de râu pentru a-i da luciu şi a astupa porozităţile. folosind fachiuşul de lemn. într-o cromatică plină de căldură dă nota de vechime şi autenticitate. Totuşi. pentru aspectul lor original. ceramica are şi astăzi un rol funcţional: vase pentru prepararea hranei. pentru fiertul rufelor. a progresului şi ritmului rapid de pătrundere a civilizaţiei moderne la sate olarul Tănase Cocean continuă să-şi practice meşteşugul. Ion Vlăduţiu surprinde faptul că vasele create de Tănase Cocean „se individualizează prin trăsături proprii [. pentru transportul mâncării la câmp. pentru calităţile ei. produsele sale fiind căutate atât de către ţărani. Tot atunci. Muzeul Maramureşean din Sighetul Marmaţiei). Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Cluj-Napoca. apoi. Apoi taie vasul de pe crâng cu o sârmă şi îl pune la uscat. Muzeul Judeţean Maramureş. realizează o linie ce taie suprafaţa triunghiurilor exact la mijloc. Armonia între forma vaselor şi motivele decorative simple. Rolul lustruirii este acela de a închide porii vaselor. linie pe care o numeşte şir.

59 . Figura 40: Colecţie de farfurii.Figura 39: Farfurie de lut ars.

4. pieile au început să fie prelucrate. iar cu vremea. să fie folosite la confecţionarea pieselor de îmbrăcăminte. Blana animalelor a fost folosită din timpuri preistorice ca piesă principală de protejare a corpului împotriva frigului şi a intemperiilor. Cojocăritul. este firesc ca materiile prime oferite de acestea. respectiv lâna şi blana de oaie. 4. Figura 42: Farfurie de lut ars. 60 . prin croi şi ornamentică. ajungând la un adevărat rafinament. Cu timpul. folosindu-se diferite tehnici devenite apoi tradiţionale. Una dintre ocupaţiile principale ale maramureşenilor fiind creşterea animalelor.Figura 41: Farfurie de lut ars. piesele confecţionate au căpătat valenţe artistice.

Cojoace se mai lucrează şi la Sighetul Marmatiei. care au ca element caracteristic în ornamentare „cărmăjia” (meşină din piele de oaie) care se aplică în diverse forme pe piepţii şi pe spatele pieptarului. Din pieile tăbăcite se confecţionează cojoace şi „cujme” (căciuli). Astfel. acestea diferenţiază variante care dau specificul local. unde creaţiile lor au fost bine apreciate. în cadrul cooperaţiei meşteşugăreşti. al Muzeului Etnografic al Transilvaniei din Cluj-Napoca. în toate satele din zonă au existat şi există şi în zilele noastre femei şi bărbaţi care. Ion Vlăduţiu semnalează pentru subzona Iza Mijlocie şi pieptarul înfundat.În general. având ca motive specifice „pana păunului” şi „cizma cucului”. scurte până la brâu şi deschise în faţă. În zonă se mai confecţionează şi cojoace simple. dar s-a generalizat tipul de pieptar despicat în faţă. iar în cadrul Festivalului Naţional „Cântarea României” au fost distinşi cu premii prestigioase. Poienile Izei. cu infiltraţii în satele Glod şi Slătioara. cu blana în interior. cu mai multe variante. marcate de nasturi din piele. precum şi al Muzeului Satului şi de Artă Populară din Bucureşti. Ciucuri de mătase sau de harast îmbogăţesc piepţii şi partea de sus a spatelui cojocului. Ei au participat la marile festivaluri folclorice din ţară şi chiar de peste hotare. practică şi cojocăritul. Piesa mai există izolat. piese fără mâneci. Broderia se face cu lână fină. 61 . pe lângă ocupaţia lor de bază. Dintre meşterii cojocari maramureşeni s-au detaşat prin creaţii deosebite Mihai Iuga-Joldea din comuna Săliştea de Sus şi Nicoară Hoţea din Sat-Şugatag. care apoi se aplică pe cojoc. Este vorba de cojoacele specifice sub-zonelor Iza Mijlocie şi Vişeu-Borşa. Acest tip de cojoace are ca centre specializate satele Săliştea de Sus. În decorarea cojoacelor încadrate în acest tip. în special de către bărbaţi. În general. fără un decor deosebit. în zonă se diferenţiază două tipuri de cojoace. Botiza etc. Cojoacele câştigă în frumuseţe prin oglinjoarele aplicate şi prin ţintele care delimitează câmpii ornamentali. Motivele decorative sunt predominant florale. decorul se realizează prin broderie pe pânză. Ei lucrează pentru familie şi pentru grupuri mai restrânse. Al doilea tip de cojoace este cel specific subzonei Mara-Cosău şi Iza Inferioară până la Bârsana. pe lângă „cărmăjie”. Astfel de meşteri lucrează şi la Borşa. colorată în diverse nuanţe de roşu. în Maramureş. ci doar ca tehnică ele decorare şi ca motive. ciucuri din lână sau mătase de diferite culori. ţinte de metal. care sunt purtate la lucru.Vişeul de Jos. realizate prin aplicaţii de piele vişinie. Ţinând seamă de tehnicile de ornamentare şi de materialele folosite. Pentru tăbăcitul pieilor de oaie sau de miel se folosesc tehnici simple şi eficiente. Piese reprezentative din creaţia acestora au intrat în patrimoniul muzeelor din judeţ. desigur. Cojocul nu diferă în croi. decorul mai cuprinde broderii policrome. Moisei. drepte. din blana de oaie s-au confecţionat şi se lucrează şi astăzi aşa-zisele cojoace sau pieptare. Caracteristice broderiei acestui tip sunt motivul „pomul vieţii” şi imitarea florilor de rododendron de pe muntele Pietrosul.

62 . Uneltele specifice sunt : foarfecele. încălţămintea fabricată a pătruns masiv în toate satele maramureşene. la târgurile lunare de la Sighetul Marmaţiei sau la cele săptămânale de la Ocna Şugatag. Vişeul de Sus. Încălţămintea tradiţională a maramureşenilor a fost încă din cele mai îndepărtate timpuri opinca. indreaua pentru tras curelele prin găuri. capra de tras cauciucul. fiecare opincar are o arie zonală de desfacere a produselor. pentru confecţionarea acestora au apărut meşteri specializaţi. ele se confecţionează la Strâmtura şi în alte sate şi se poartă mai mult în zilele de sărbătoare. Partea din faţă a opincii are pe margine şi la îmbinare elemente decorative realizate din cureluşele subţiri care încheie opinca. Găsim opincari în satele Bârsana. „Aţele” din lână. ileul pentru bătutul cuţitului. Ei îşi desfac produsele la domiciliu. masa pentru scule. cuţitul de crăpat cauciucul. opincile se confecţionau din piele de porc sau de vită. Dragomireşti. Fereşti. neargăsită. o masă. cleştele pentru tăiat sârma. un cuier. În ultimii ani au apărut opinci confecţionate dintr-o muşama de culoare maronie. cuţitul pentru tăiat curelele. Bârsana. care imită pielea. dar opincile rămân încă piese cu o destul de mare pondere. o laiţă. precum şi creţuri şi chiar „colţi”. această materie primă fiind scumpă. Astfel. în fiecare familie lucrându-se opincile necesare. Acestea s-au răspândit în special în satele din subzona Izei Mijlocii. raftul pentru opinci. cu timpul opincăritul a devenit o profesie. cuţitul de făcut „răvaşuri” (şanţuri) pe talpa opincilor confecţionate din gumă groasă. cutea de ascuţit. Bocicoel. Călineşti. Văleni. Deseşti.5. cuţitul de cioplit guma groasă. În general. Corneşti. pornind de la gleznă până sub genunchi. Totuşi. potricale de diferite dimensiuni. Meşterul Chira Nicoară din Breb lucrează opinci pentru satele Mara. Strâmtura etc. Dragomireşti. Dacă la început nu existau meşteri specializaţi. ciocanul de făcut găuri.4. Astfel au apărut meşterii specializaţi care au dus meşteşugul la o adevărată artă. cleştele de tras curele. Opincăritul. sau curelele din piele (mai nou din cauciuc) leagă opinca de picior prin înfăşurare. Sârbi. Hărniceşti. Sat-Şugatag. Breb. colţarul (pentru ornamentat). scaunul de „părcănit”. Bogdan Vodă. Spre deosebire de opincile din alte zone etnografice ale ţării.5 — 2 cm. Borşa. În perioada contemporană. În general. late de 1. Atelierul meşterului cuprinde butucul pentru lucru. soba. cu o productivitate destul de mare. menghina folosită la desfăcutul cauciucului. Budeşti. dar au o tendinţă de generalizare. Opincile din piele se poartă mai rar. Giuleşti. cele din Maramureş au ca specific gurguiul mic şi lateral. Ceea ce a impus meşteşugul opincăritului a fost cererea foarte mare de produse şi imposibilitatea satisfacerii acesteia în cadrul gospodăriei.

2 — cuier . 5 — masă . 8 — butuc pentru lucru. 9 — polizor. 3 — raft pentru opinci. 6 — masă pentru scule .Figura 43: Atelier de opincar: 1 — sobă . 7 — scaunul meşterului . 63 . 4 — bancă .

e. 10 — cuţit de tăiat cauciucul. 11 — indreauă 4. atestările arheologice pe parcursul mileniilor II şi I î.10 11 Figura 44: Unelte pentru opincărit: 1 — scaun de părcănit.6. Cercetările 64 . Fierăritul. 2 — foarfeci .n. 6 — potricală . Prelucrarea metalelor a fost în Maramureş o îndeletnicire veche. dovedesc că Maramureşul era un important centru de producţie a uneltelor şi armelor din bronz. 8 — ciocan pentru găuri . 7 — colţar . 5 — cuţit pentru răvaşuri . 9 — cuţit de cioplit. 3 — cuţit de tăiat curele . 4 — cleşte de tras curele .

arheologice au evidenţiat şi prelucrarea fierului ca o îndeletnicire specifică locului încă din vremuri îndepărtate. În reşedinţa Bogdăneştilor de la Cuhea s-a descoperit un mare număr de obiecte din fier, prelucrate rudimentar în ateliere săteşti: piroane, cuie, ţâţâni de uşă. La Sarasău, săpăturile arheologice au evidenţiat urmele unui atelier de fierar. Desigur, prelucrarea fierului s-a impus încă din perioada medievală, ca o necesitate absolută la nivelul comunităţilor săteşti din zonă, ceea ce mai târziu a permis o dezvoltare şi diversificare a produselor. Meşterii fierari, existenţi în toate comunităţile maramureşene, satisfăceau necesităţile locale. Cercetările etnografice efectuate în zonă, pe baza obiectelor descoperite, analizate comparativ cu piesele arheologice găsite în aceleaşi comunităţi, ne permit să afirmăm că atelierele săteşti de fierărie aveau încă de la finele secolului al XVIlea şi începutul secolului al XVII-lea o producţie diversificată. Astfel, aici se confecţionau : sape, seceri, fiare de plug, brăzdare, cuţite, foarfeci, ostii, pirostrii, cuţitoaie, fierăria pentru căruţe, diverse cuie cu cap şi floare, piroane, baroase, ciocane, cleşti, zăbale pentru cai, pinteni, scăriţe, zăvoare, balamale, ţâţâni, „roşteie” (gratii pentru ferestre), frigări, lopăţele pentru întors plăcintele, amnare, opaiţe. În fiecare sat din Maramureş exista şi mai există şi astăzi cel puţin un fierar pentru deservirea populaţiei comunităţii, în anul 1972 existau în satul Poienile Izei şase ţărani care aveau fierărie şi care o foloseau numai pentru nevoile familiei (eventual îi mai serveau şi pe vecini) ; în general, astăzi există în fiecare sat fierari specializaţi. O cercetare întreprinsă în satul Breb (în anul 1971) ne-a permis să constatăm că la data respectivă exista în sat un singur fierar care lucra pentru tot satul şi şase fierari care lucrau pentru nevoile proprii. Au mai existat în sat încă patru fierari, dar au plecat să lucreze la minele din Cavnic. În general, fierarul execută legăturile pentru roţi şi căruţă, legăturile pentru sanie, pluguri, grape, foarfece pentru tuns oile, feroneria pentru porţi şi uşi (ţâţâni, balamale, clanţe, zăvoare) etc. De obicei, fierarul este şi potcovarul satului.

65

Figura 45: Unelte pentru prelucrarea fierului: 1 — cleşti pentru foc ; 2 — stropitor ; 3 — baros ; 4, 5 — tăietor ; 6 — ileu ; 7 — găuritor ; 8 - şorubă ; 9 — cârlig; 10 — ciocan ; 11 — cupă pentru morocaşuri.

66

Figura 46: Unelte pentru rotarii: 1 — capră pentru tras rafuri; 2 — tocilă; 3 — cuţitoi; 4 — sfredel ; 5 — mâner pentru sfredele de diverse dimensiuni ; 6 — filieră.

67

5 — dezdoitor . cu dimensiuni de circa 4 x 3 m. 68 . 4 — ciocan pentru bătut cuie . Uneltele tradiţionale ale fierarului sunt: ileul. tocila. cleştele pentru foc. scaunul de potcovit. găuritorul. capra de tras rafuri.Figura 47: Unelte pentru potcovit: 1 — şteclu pentru potcoavă. 6 — raşpău. şoruba. ciocanul. pentru a proteja de ploaie tocila. cleştele de ţinut găuritorul. scaunul de potcovit. barosul. cârligul pentru jar. Fierăria este o construcţie simplă. cioplitorul pentru unghii. ciocanul de potcovit. 7— cioplitoare pentru unghii. dezdoitorul de cuie. cupa pentru morocaşuri (pentru covăţit fierul). stropitorul („pomoci"). cuţitoiul. „sflederul” (burghiul). filiera. şteclul (pentru potcoave). capra de tras „rafuri” pe roţi. 3 — ciocan pentru scos cuie . dalta cu mâner. 2 — cleşte . raşpăul (pentru ras unghiile). având în partea din faţă „şoprul covăciei”. tăietorul.

8 — tocilă. 7 — şopru . 6 — menghină . 5 — butuc ileu. 69 . 2 — cărbuni. care apar mai ales la casele vechi. 3 — gura focului . O bună parte dintre obiectele confecţionate de fierarii satelor maramureşene poartă însemnele frumosului.Figura 48: Atelier de fierar: 1 — valău cu apă. Dintre acestea se remarcă gratiile de ferestre („roşteie”). 4 — laiţă .

Acestea sunt morile. multe sunt documentele care atestă existenţa acestor instalaţii şi 70 . Referindu-se la industriile şi instalaţiile tehnice ţărăneşti. complex constituita. Dacă ne referim la atestări documentare. care în perioada sec. aceleaşi documente ale familiei Rednic consemnează drepturile comune de folosire a unei mori de pe râul Mara. este atestată o moară în localitatea Giuleşti. în anul 1624. În anul 1726. În general. înrudită cu familia Rednic. Ele au o vechime greu de determinat. moară care aparţinea familiei Fiţe Toader. cultural şi economic. De la râşniţa clasică de mână (construită din două pietre aşezate una peste alta) până la moara acţionată hidraulic. iar sporadicele consemnări în documentele de epocă nu sunt revelatoare când ne raportăm la această componentă a culturii şi civilizaţiei populare multimilenare a poporului român. cu ascendenţi în „cnezatul giuleştean”. nu trăieşte numai în gospodărie şi case individuale. al XIV-lea şi al XV-lea aparţinea familiei Rednic cu toate satele” atestă existenţa şi punerea în funcţiune a o serie de mori acţionate de apă pe valea Marei. printr-o înţelegere între primpretorul Rednic Ioan şi feciorii lui (Vascan Ioan şi Pricop) se construieşte o moară în localitatea Giuleşti. construită încă în anul 1695. Mihai Pop conchide : „Un sat nu trăieşte numai prin lăcaşurile de cult şi prin locurile unde cei vii pot să se întâlnească în amintire şi cinstire cu strămoşii. care încă şi astăzi se. vâltorile care au jucat un rol deosebit in viaţa satelor maramureşene în trecut şi mai joacă şi astăzi”.CAPITOLUL V. În anul 1715. prof. de pe valea Marei. cu referire la familia Rednic din comuna Giuleşti. de la vâltoarea simplă la piua cu ciocane verticale pentru îngroşatul pănirei. comunităţile din zona etnografică Maramureş. pivele. Documente recent intrate în fondurile Arhivelor Statului. de la piua simplă pentru zdrobit seminţele de dovleac şi floarea soarelui până la impresionantele „oloiniţe” sau „oloierniţe” cu „şurub” sau cu „berbeci”. danii. Astfel. ci şi în acele instituţii comunitare care aparţin unui neam sau chiar unei comunităţi săteşti întregi. Desigur. De aceea. găsesc în inventarul pasiv şi nu rareori chiar în cel activ al gospodăriilor ţărăneşti. De-a lungul veacurilor. acestea apar în zona Maramureş încă din secolele al XIV-lea si al XV-lea. moara fiind în proprietatea lui Codra Petraş şi Fiţe Lupu din Giuleşti. documentele consemnează prezenţa instalaţiilor tehnice (în special morile) atunci când se referă la proprietăţi. stabilirea de hotărnicii etc. Toate aceste piese de industrie ţărănească sunt rezultatul puiului creator popular. care erau preponderent autarhice. vizitatorul satului contemporan maramureşean: nu trebuie să fie surprins de multitudinea şi varietatea pieselor de industrie ţărănească tradiţională. au încercat şi găsit soluţii pentru a-şi rezolva principalele probleme cu care se confruntau pe plan social. la joagărele acţionate hidraulic şi „horinciile” de pe malurile apelor — toate acestea nu se pot numi altfel decât mici industrii sau instalaţii ţărăneşti care atunci când sunt asociate devin complexe cu randament economic mare. INSTALAŢIILE TEHNICE ŢĂRĂNEŞTI.

toate în satul Iapa. dar centrele demne de relevat sunt : comuna Moisei cu 10 mori. Iza. Săliştea de Sus cu 6 mori şi o piuă. care străbat zona Maramureşului. Depresiunea intracarpatică Maramureş este străbătută de izvoare şi râuri cu un debit destul de constant. situaţia era următoarea : pe valea Baicului. Pe diverşii afluenţi ai Izei. precum şi faptul că până nu demult satele aveau o economie cu caracter închis. 8 circulare şi 2 gatere. astfel : în subbazinul Tisei. Având în vedere principalele ocupaţii ale locuitorilor satului tradiţional maramureşean (agricultura şi creşterea animalelor). dintre care numai patru vâltori. pe afluentul Valea Iapa. Pe apa Cosăului (afluent al Marei). 8 mori cu roată verticală. pe Ieudişor. dezvoltarea industriilor ţărăneşti s-a impus ca o necesitate firească. la Dragomireşti. două pive şi două joagăre. Vişeul de Sus cu 4 mori şi două pive. 4 mori. 7 mori. în comuna Săpânţa. 2 pive şi un darac. O amplă cercetare întreprinsă în anul 1957 pe teritoriul României de către regretatul Cornel Irimie surprinde pentru zona Maramureş o serie de date foarte importante privind instalaţiile tehnice acţionate hidraulic. cu afluenţii lor. pe cele trei râuri principale (Tisa. pe pârâul Slătioara. 3 pive şi un joagăr. 71 . Pe râul Mara. comuna Borşa cu 11 mori. 4 mori şi o piuă. în 1957. dintre care 213 mori cu roată verticală şi o uleiniţă minată de apă. Strâmtura cu 4 mori şi o piuă. Rozavlea cu 7 mori. 4 mori.industrii ţărăneşti pe teritoriul Maramureşului. Autorul înregistrează dispunerea acestor instalaţii pe râuri şi pe afluenţii lor. pe valea cu acelaşi nume. datorat şi vegetaţiei bogate în păduri. în comuna Călineşti. Săcel cu 7 mori. în Sighetul Marmaţiei. dintr-o perioadă sau alta. 3 mori. O altă categorie o formează instalaţiile pentru prelucrarea lemnului. iar la Crăceşti (azi Mara) şi Deseşti 4 mori. La data respectivă se înregistrează 4 joagăre. 3 mori. într-o mare varietate. în comuna Poienile de sub Munte. 5 pive şi 3 joagăre. dar considerăm că apariţia într-un document sau altul. la Ieud. dar având caracteristicile principale identice cu piesele folosite de către românii din celelalte provincii istorice româneşti. înregistrează un total de 276 instalaţii tehnice ţărăneşti acţionate de apă. iar în Budeşti 5 mori. Aceste condiţii geo-climatice au asigurat de-a lungul veacurilor un cadru propice dezvoltării industriilor şi instalaţiilor tehnice ţărăneşti acţionate hidraulic. în comuna Botiza. Pentru subbazinul Izei. pe râul Tepliţa. 4 mori cu roată verticală. Astfel. pe apa Ruscovei. 11 mori şi o piuă. o piuă şi un circular. Mai sunt surprinse un total de 38 instalaţii pentru prelucrarea textilelor. Subbazinul Vişeului cuprindea o reţea de instalaţii prezente în toate localităţile zonei.martori” în toate comunităţile maramureşene. în Sat-Şugatag şi la Giuleşti. erau atestate următoarele instalaţii : comuna Bârsana cu 4 mori. 7 mori. iar pe valea Săpânţei. a acestor atestări nu este atât de importantă pe cât prezenţa în sine a acestor . în satul Glod. Vişeu).. acestea în cadrul instalaţiilor pentru prelucrarea produselor alimentare.

2 joagăre cu ferăstrău. Interesant de consemnat este faptul că. 14 vâltori. un joagăr. batoză. mutaţiile profunde care s-au petrecut şi se petrec 72 . piuă. Factorul hotărâtor în încetarea activităţii sau în dispariţia unui număr atât de mare de instalaţii tehnice ţărăneşti într-un interval destul de scurt este metamorfoza suferită de satul contemporan. 2 batoze. 2 oloieraiţe. 65 de instalaţii şi-au încetat activitatea în perioada 1947 — 1954. Dintre acestea. 2 batoze şi 11 vâltori. Cea mai frecventă grupare este moara cu vâltoare. Călineşti. Pentru a avea o imagine mai amplă asupra bogăţiei şi varietăţii acestor instalaţii. moară. Din cercetarea efectuată am constatat pentru satul Budeşti existenţa în anul 1947 a 11 mori cu roată verticală. găsindu-se într-un înaintat proces de degradare. vâltoare şi piuă. 3 pive. redăm rezultatele unei cercetări întreprinse în anul 1972 având ca eşantion valea Cosăului cu satele Budeşti. un gater şi 2 fierăstraie. În satul vecin Sârbi erau 8 mori. vâltoare. a felului cum se grupează. 3 pive. Sârbi. 4 batoze. instalaţiile nu apar izolate. în cele trei sate mai erau în funcţiune un număr de 28 instalaţii tehnice acţionate de apă din numărul de 93 câte am constatat că existau în anul 1947. joagăr. un joagăr şi o oloierniţă. în general. 5 pive. ci grupate uneori în adevărate complexe : moară cu vâltoare . În anul 1972.Figura 49: Moara lui Boboiog din Ieud secolul al XVIII. 10 vâltori. iar în satul Călineşti 12 mori. 2 horincii. dar majoritatea se mai păstrau.lea. precum si a modurilor de integrare sau dezintegrare în viaţa satului contemporan.

Din acest tip a evoluat „moara mecanică”. cu picior. Pentru măcinat. piese care prin îmbunătăţiri şi inovaţii tehnice uşurau mult munca omului şi măreau randamentul. Tendinţa de urbanizare şi modernizare în general a vieţii ţăranului atrage după sine consumul tot mai mare de produse industriale. În cadrul acestor instalaţii se disting cele destinate măcinatului diverselor grăunţe (în special porumbul) şi cele destinate obţinerii uleiului comestibil. care si-au găsit locul şi în zilele noastre. apar sistemul de colectare a fainei. oloierniţa include şi căsoaia cu cuptorul pentru prăjitul seminţelor. De formă: cilindrică. în permanentă transformare. Din categoria instalaţiilor tehnice destinate obţinerii uleiului comestibil. cunoscută de altfel pe un spaţiu foarte larg şi descrisă în literatura de specialitate. culese de prin păduri” În zona Maramureş se mai scotea ulei din alune. ori din seminţe de fag. Concluzia ce se impune este că prezenţa acestor instalaţii tehnice ţărăneşti este strict condiţionată de societatea satului contemporan. La finele secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. în zonă sunt atestate o serie de piese care au intrat în patrimoniul muzeului din Sighetul Marmaţiei. a fost „râşniţa de mână”. care cuprind în majoritatea lor diverse piese folosite pentru prelucrarea produselor alimentare. instalaţii folosite la stoarcerea uleiului. a textilelor de interior. bostanii şi nucul. o râşniţa prevăzută cu roţi dinţate metalice şi cu rulmenţi. fiind fixate la cele două capete ale axei. instalaţia cea mai simplă. imprimând cu multă uşurinţă viteza necesară râşniţei. precum şi stimularea creaţiei populare în cadrul Festivalului Naţional „Cântarea României” ne îndreptăţesc să credem în persistenta pivelor. răspândită în toate satele zonei şi cu origini foarte îndepărtate în timp. cartier al municipiului Sighetul Marmaţiei. cum sunt cânepa. O altă categorie a instalaţiilor tehnice ţărăneşti este cea care include instalaţiile acţionate manual. dispozitivul de reglare pentru fineţea făinii. Păstrarea portului popular. renunţându-se treptat la cele tradiţionale. cu diametrul de aproape doi metri. De obicei. care în privinţa calităţii stătea alături de cel de floarea soarelui şi de bostan. Exemplarul cel mai reprezentativ a fost descoperit în comuna Bârsana. acţionată manual.într-un ritm foarte rapid în viaţa acestuia. inul. vâltorilor. piua de mână cu pilug a avut o 73 . Piesa a fost găsită la Câmpul Negru. La finele secolului al XIX-lea apare râşniţa de mână prevăzută cu roţi dinţate din lemn şi cu sistem de transmisie. şi pivele pentru zdrobitul seminţelor (piua cu pilug şi piua cu ciocane). în Maramureş sunt tipice „oloierniţele cu berbeci” şi „oloierniţele cu şurub”. „uleiurile s-au obţinut din seminţele unor plante mai vechi în culturi. Piesa cea mai arhaică este piua cu pilug. Aceste roţi erau acţionate manual de doi oameni. Astfel. râşniţa a fost fixată pe un suport din lemn prevăzut cu patru picioare. când se referă la pivele de ulei din Transilvania. amploarea luată de confecţionarea cergilor şi în general a produselor artizanale din lână prin cooperaţia meşteşugărească. Instalaţiile la care ne-am referit mai sus poartă amprenta ingeniozităţii tehnice a ţăranului maramureşean. întregul angrenaj fiind aşezat pe o axă care acţionează mecanismul râşniţei prin două roţi uriaşe. pe valea Bradovei. După cum remarcă Vaier Butură.

unele purtând şi amprentă artistică. acţionarea ei facându-se de către patru persoane. Aceasta are aici două subvariante: cea de interior (de dimensiuni mai mici) şi cea instalată afară (prevăzută cu acoperiş de protecţie). varianta cu ciocane suspendate.răspândire foarte largă în ţara noastră. de dimensiuni mult mai mari. mărginită de un brâu cu motivul funiei. în Maramureş am identificat presa cu pene orizontale. varianta . Tot pentru zdrobitul seminţelor s-a folosit şi piua cu ciocane. acţionată cu piciorul pe care Vaier Butură o consemnează în câteva zone din Transilvania. În zonă s-au mai folosit instalaţii tehnice pentru prelucrarea lemnului. care aici poartă denumirea de „oloierniţa cu şurub cu coşarcă”. Dintre instalaţiile tehnice pentru storsul uleiului. înaltă de 85 cm. Un alt tip este presa ca şurub. În satul Poienile Izei am descoperit o piuă din piatră de formă tronconică.cu şurub cu grapă”. numită în graiul local „oloierniţa cu berbeci. circulare. prevăzută cu pilug pentru zdrobitul seminţelor.. În Maramureş o găsim într-o mare varietate de forme. 74 . cu diametrul la baza mare de 70 cm. acţionate manual sau cu piciorul: strunguri de lemn.

75 . Asemenea case am identificat în aproape toatei localităţile maramureşene. din aceeaşi perioadă. unde în urma dezvelirilor arheologice au ieşit la iveală zidurile incintei şi elemente care permit descifrarea tehnicilor de construcţie în lemn specifice epocii. Bogdan Vodă (casa lui Deac Vasile-Moşu — secolul al XVIII-lea). Un număr de 22 construcţii poartă inscripţii şi datări certe din perioadele amintite. Săliştea de Sus şi Săcel. Monumentele Maramureşului sunt fără îndoială monumente ale neamului românesc. Cluj-Napoca. Botiza. construcţii civile. Pe valea Borşei şi a Vişeului s-au conservat mai puţine monumente. Se mai păstrează în zonă vestigii ale trecutului istoric zbuciumat. Amintim casa Iurca din Hărniceşti. semne ale perenităţii neamului nostru. MONUMENTELE DE ARHITECTURĂ. realizări deosebite din punct de vedere artistic şi tehnic. Sibiu. Majoritatea monumentelor datate au intrat în patrimoniul muzeelor (Bucureşti. fosta scoală confesională din Bârsana (secolul al XVIII-lea — astăzi muzeu sătesc). monumentele de la Dragomireşti. Dacă Moldova şi Ţara Românească au dat ţării splendide edificii durate în piatră — cetăţi de apărare. acareturi gospodăreşti. Goleşti şi Sighetul Marmaţiei).CAPITOLUL VI. edificii de cult. de pe valea Izei. Baia Mare. Ieud. mori. Amintim ruinele reşedinţei voievodale a Bogdănestilor de la Cuhea (Bogdan Vodă). casa Lazăr din Giuleşti. sunt dovezi de netăgăduit privind cultura şi civilizaţia strămoşilor noştri. mănăstiri — Maramureşul şi-a lăsat amprenta pe pământul străbun prin construcţiile în lemn: case. preluând şi păstrând modele mai vechi. mai există în zonă 56 case-monument. Casele de la finele secolului al XVII-lea şi de pe parcursul celui de-al XVIIIlea.

din punct de vedere arhitectonic. lucru posibil numai în ţinuturi cu o străveche populaţie sedentară legată de pământul ei”.Figura 50: Casa Iurca din Hărniceşti (secolul al XVIII. Bisericile din lemn maramureşene şi-au câştigat de mult o faimă binemeritată atât în rândul specialiştilor cât şi în cel al publicului larg din multe ţări ale lumii.lea). fiind o dovadă a marii vechimi a artei de a construi pe teritoriul românesc. aici s-au adunat înţelepţii satelor Maramureşului 76 . Ele reprezintă fără îndoială una din culmile artei de a construi în lemn de pe continentul nostru. ci din întreaga Europă. Se ştie că pe tot acest teritoriu se găsesc unele din cele mai interesante construcţii religioase de lemn nu numai din ţara noastră. cu cât ele se leagă nemijlocit de arta construcţiilor ţărăneşti româneşti. Referindu-se la monumentele de arhitectură din Transilvania. Aici s-au scris şi s-au păstrat monumentele celei mai vechi limbi româneşti. Paul Petrescu constată că „Meşteşugul şi arta pe care meşterii din nordul Transilvaniei le-au pus în construirea caselor şi a acareturilor se regăsesc şi la bisericile edificate de-a lungul multor veacuri de vestiţii meşteri. aceste admirabile edificii prezintă un interes cu atât mai mare. Pentru noi. Satele zonei au păstrat nenumărate biserici de lemn care de-a lungul veacurilor au avut un rol important. unitatea casei şi a bisericii.

în spaţiul destinat clopotelor. Pronaosul sprijină turnul-săgeată care are si rol de clopotniţă. astăzi trecuta în planul artisticului. 77 . care înconjură pereţii bisericii pornind de la uşa de intrare. este săpat adânc în lemn si scos puternic în relief. mici ferestre. toate împreună fiind expresia sintetică a geniului creator al oamenilor de pe aceste meleaguri. Bogăţia pădurilor seculare a facilitat înălţarea caselor. Caracteristică arhitecturii bisericilor maramureşene este supraînălţarea bolţii naosului. acelaşi lucru se poate spune şi despre bisericile de lemn din Maramureş. Din acest motiv aspectul exterior aminteşte de bisericile de tip basilical din arhitectura romanică şi gotica [. Elemente de decor vin să susţină arhitectura maiestuoasă a construcţiei. Ancadramentele uşilor masive de intrare şi ale ferestrelor poartă însemnele decorative pe care le găsim frecvent şi la casele tradiţionale şi care sunt expresia unui limbaj cu o încărcătură simbolică milenară.. Uneori. lasă pătrunderea luminii pentru a fi vizibile imaginile pictate pe boltă”. Ca urmare. Cele trei încăperi tradiţionale: absida altarului. Acelaşi pridvor se repetă de obicei şi la turnul-săgeata. ce de multe ori au ochiuri de sticlă veche de formă rotunda. au fost reconstruite pe locul altor construcţii dispărute. legaţi între ei cu arcuri realizate prin îmbinarea „chituşilor” între stâlpi şi grindă.. unde predomină răşinoasele. iar în unele cazuri dreptunghiulară (la Onceşti. cu stâlpi frumos ornamentaţi. Poienile Izei. Cele datate în această perioadă sunt aproape identice ca plan. aici s-au legat căsătoriile şi tot aici au fost înmormântaţi părinţii şi moşii. Absida altarului în general este pentagonală. „Din punct de vedere al planimetriei la bisericile maramureşene se constată unitatea de concepţie. naosul si pronaosul se înşiruie pe axa estvest. Vişeu şi Borşa. Deoarece în subzona Cosău-Mara pădurile de stejar şi gorun erau dominante. sistem constructiv cu bisericile mai vechi ce s-au păstrat. Unele biserici au o prelungire în partea de vest (la intrare). Dacă locuinţa ţărănească şi celelalte construcţii anexe durate în lemn au ajuns la finele secolului al XVII-lea la o adevărată perfecţiune. De aceea. la exterior avem acoperişuri cu poala dubla: o streaşină pentru pereţi şi acoperişul propriu-zis al bolţii semicilindrice. „Naosul de formă dreptunghiulară este acoperit întotdeauna cu o boltă semicilindrică. Rona de Jos). elevaţie. construcţiile vor purta amprenta acestor esenţe. edificiile fiind ridicate pe sistemul de plan folosit de întreaga arhitectură medievală românească şi caracteristică cultului ortodox. ce se sprijină nu pe pereţii clădirii ci pe un sistem de grinzi şi console. spre deosebire de subzonele Iza Mijlocie. brâul (torsada).pentru a hotărî în clipele de restrişte. bisericilor şi altor construcţii gospodăreşti. Astfel. ţăranului maramureşean nu-i era indiferent cum arăta această construcţie. nu-i era indiferent locul în care era amplasată în contextul aşezărilor. Majoritatea bisericilor-monument din zona Maramureşului datate în perioada secolelor XVII şi XVIII. tot aici este consemnată prin dăltuire data edificării.] Între cele două streaşini ale acoperişului. uneori având spre apus un pridvor deschis”. un pridvor aproape identic cu „şatra” (pridvorul) de la casa ţărănească.

În cimitirul din jurul bisericii se mai păstrează câteva semne de mormânt lucrate în lemn. acestea ar constitui o influenţă celtică. covoare vechi. care deschide salba bisericilor-monument de pe valea Marei. Drumul prin pasul Gutâi îl conduce pe vizitator la biserica din Deseşti. aici se păstrează mai multe icoane pe lemn şi pe sticlă. monumentalele porţi fiind revelatoare. mobilier. ne întâmpină una dintre cele mai reprezentative biserici-monument. ştergare votive. Sat-Şugatag este unul dintre satele Maramureşului istoric. Construcţia datează de la începutul secolului al XVIII-lea şi a fost pictată în interior de Radu Munteanu si Gheorghe Zugravul. la anul 1780. Pe drumul lateral care trece prin satul Hoteni se ajungi la Breb. la Sat-Şugatag. noi credem că sunt chiar relicte ale civilizaţiei celtice. valoroase icoane pe lemn din secolul al XVII-lea. covoare. Revenind pe firul principal al Marei. După unii cercetători. dată fiind abundenţa acestor motive specifice celţilor. creaţii anonime datate în veacul al XVIIlea. care au ca motiv principal crucea înscrisă în cerc. construită din lemn de stejar. icoane pe sticlă. în anul 1642. cu tradiţii în sculptura în lemn. 78 . cărţi din veacurile trecute.Figura 51: Torsadă. unde biserica construită în anul 1531 păstrează şi urme de pictură murală. În biserica din Hărniceşti (datată în secolul al XVII-lea) se păstrează mai multe icoane de mare valoare artistică.

care se înscrie în subzona Cosău-Mara. sat aşezat la poalele muntelui Gutâi. O altă biserică interesantă este cea din satul Mănăstirea. care în cimitirele din jurul lor adăpostesc semne de mormânt şi troiţe monumentale create în veacurile trecute. făcând corp comun. Valea Cosăului. altele fiind conservate in situ. Uşile au fost pictate de un meşter maramureşean anonim. de pe această vale. cu acareturile în jur. Budeşti. În toate satele amintite. a dat Maramureşului şi ţării unele dintre cele mai realizate construcţii în lemn. aici pot fi văzute icoane din secolele XVII şi XVIII. păstrează doua splendide monumente.Figura 52: Biserica din Sat Şugatag. construită în anul 1653 . creaţii ale zugravilor locali. Tot aici se mai păstrează icoane pictate de un meşter anonim venit din Moldova în 79 . două părţi — Josanii şi Susanii — părţi ale satului care s-au dezvoltat armonios. aşa cum am mai văzut. Muzeul de la Sighetul Marmaţiei a restaurat peste 10 case-monument numai din satul Călineşti. Biserica din Susani a fost ridicată in anul 1760. ca de altfel majoritatea satelor maramureşene. atât în ceea ce priveşte arhitectura religioasă. Construcţia bisericii actuale se află pe locul uneia mai vechi. De aceea vom găsi aproape în fiecare sat „Biserica din Susani” şi „Biserica din Josani”. aşa cum consemnează o inscripţie din naos. cât şi cea civilă. mori şi alte instalaţii tehnice acţionate hidraulic. dar care uneori şi-au creat instituţii proprii încă din cele mai vechi timpuri. pe lângă bisericile-monument. adevărate muzee etnografice în aer liber. Satele din această subzonă. „Biserica din Deal” şi „Biserica din Şes”. se mai pot vedea case datate în secolele XVII — XVIII. diferenţiază. uşile împărăteşti sunt păstrate cu siguranţă de la vechea biserica (pe aceste uşi apare anul 1628).

după părerea lui Marius Porumb. construit în aceeaşi perioadă. Ea se încadrează în tipologia clasică a bisericilor de lemn maramureşene. Satul Călineşti are şi el două biserici. De aceea. care are patru turnuleţe mai mici în cele patru colţuri. care a funcţionat aici. Corneşti. fiind ridicată pe ruinele alteia mai vechi. Biserica păstrează piese de mobilier vechi. Satul următor de pe firul văii Cosăului. ea datează din prima jumătate a secolului al XVIII-lea. are o biserică-monument din prima perioadă a secolului al XVIII-lea. aşa cum atestă inscripţia care se afla deasupra uşii de intrare. Tot acolo se află un bogat fond de carte veche Cazania lui Varlaam (1643). icoane pe sticlă. valea Izei reprezintă o axă de referinţă sub toate aspectele. Mai exista o serie de icoane din secolul al XVII-lea. Aproape toate satele zonei şi-au păstrat bisericile 80 . Pictura datează din anul 1762 şi este opera zugravului Alexandru Ponehalschi din Berbeşti. Interiorul este pictat în tempera pe lemn de către Alexandru Ponehalschi. datorată. un Minei în manuscris (1648). în anul 1754. Cea din Susani a fost construită în anul 1784. În contextul etnografic al Maramureşului. pe malul sting al Cosăului. covoare vechi. În cimitirul bisericii se află o masa monumentală din piatră. covoare din lână realizate cu culori vegetale. Bucureşti şi Râmnic. ridicată pe locul uneia mai vechi. conservată în stare perfectă. de proporţii mai mari. În această biserică se păstrează cărţi vechi. În biserică se păstrează mai multe icoane vechi. cărţi religioase din secolele XVII şi XVIII. Ultima biserică-monument de pe această pitorească vale este cea din satul Fereşti. pe care Marius Porumb le datează în secolul al XV-lea. deasupra pridvorului-clopotniţă. Pictura murală este realizată de Toader Hodor din Viseul de Mijloc. Satul Călineşti păstrează cele mai multe case-monument din secolele XVII şi XVIII. cărţi vechi bisericeşti. icoane pe lemn. aceasta are turnul-săgeată înălţat central. Mai menţionăm un manuscris din secolul al XVI-lea. Biserica din Budeşti-Josani. covoare şi sfeşnice din aceeaşi perioadă. şi în domeniul arhitecturii monumentale. mobilier şi covoare vechi maramureşene. Biserica din Călineşti-Căieni este datată în prima parte a secolului al XVIIlea. influenţei moldoveneşti exercitată prin preotul Filip Opriş. Ţăranii păstrează cu mândrie o cămaşă de zale pe care o atribuie eroului legendar Pintea Viteazul. diverse tipărituri de la Blaj. edificată în anul 1628 pe locul uneia mai vechi (probabil din secolul al XIV-lea). pe locul ei existând iniţial o mănăstire din veacul al XIV-lea. mobilier de mare valoare artistică şi documentara. ea a dat exemplare de mare valoare. la finele secolului al XVIII-lea. dă o notă aparte construcţiei.jurul anului 1550. este una dintre cele mai mari construcţii în lemn ale Maramureşului. Bisericile din Sârbi-Susani şi Sârbi-Josani (construite în 1532 şi respectiv înainte de 1700) sunt aşezate pe dealuri nu prea înalte. Spre deosebire de celelalte. icoane pe sticlă şi pe lemn. Aceasta este singura biserică cu plan triconc din Maramureşul voievodal. un panou pictat reprezentând „Judecata de apoi” şi o colecţie valoroasă de icoane pe sticlă. dar un pridvor deschis. În ele se păstrează icoane pe lemn lucrate de meşteri locali.

formată de planul perpendicular si la poalele ce se deschid în forma unui unghiu larg. prin aceea că partea superioară se prezintă fără nici o legătură cu streaşină de deasupra ferestrelor care înconjoară biserica. în forma funiei împletite. respectând vechiul stil. pe un drum lateral. Biserica din Deal a păstrat vechi monumente de limbă românească. Biserica a fost edificată şi pictată prin strădania lui Vasile Săpânţan. În biserică se află icoane şi un pomelnic pictate de Radu Munteanu..vechi din lemn. Manuscrisul este mult controversat. legate între ele prin arcuri profilate [. în aceeaşi perioadă. construcţia datează din secolul al XVII-lea şi a fost pictată de un anonim. Coiful are forma unei piramide în opt laturi. În comuna Bogdan Vodă se mai pot vedea ruinele unei biserici de piatră din secolul al XIV-lea şi urmele locuinţei fortificate a voievodului Bogdan de Cuhea. la felini 1717. Cea a Bălenilor apare într-o inscripţie din 1752. Icoane pictate pe lemn de Alexandru Ponehalschi şi fragmente de pictură murală îmbogăţesc interiorul bisericii.. „Acoperişul este deosebit de multe din cele descrise până acum. construcţie care mai poartă şi denumirea de Biserica Balcului. se află o foarte frumoasă biserică ridicată pe locul alteia mai vechi.. care între 1747 şi 1788 era jurat şi „şolgabirau al oraşului de sus”. după numele unui cneazvoievod maramureşean originar din Ieud. În Săliştea de Sus există două biserici-monument.] are un balcon mai larg. care a fost arsa de tătari în ultima invazie făcută în Maramureş. se desfăşoară una dintre cele mai frumoase şi mai pline de istorie şi tradiţii comunităţi maramureşene — Ieudul.. datată în anul 1364. cu latura de est legată de acoperişul altarului. durate în piatră sau cărămidă. printre care celebrul Manuscript de la Ieud. dar vestigii încă din epoca bronzului dovedesc continuitatea aşezării. aşa cum reiese şi din însemnarea de pe marginea unei cărţi (însemnarea cuprinde anul 1753).. Are forma unei prisme triunghiulare cu pantele laterale mai dulci. După Marius Porumb. nume cu puternică rezonanţă în istoria neamului românesc. pe valea Ieudişorului. În naos se păstrează portretul ctitorului şi jilţul acestuia.. ce se sprijină pe putru poale ce dau forma unui trunchiu de piramidă”. sprijinit pe treisprezece coloane. iar cea de vest în linie frântă. Prima atestare documentară a satului este în anul 1365. unul dintre monumentele cele mai vechi ale Maramureşului ar fi Biserica din Deal de la Ieud.] Un brâu de lemn.] Turla de formă pătrată [.] Balconul este împodobit cu un fel de îmbrăcăminte de şindrilă măruntă ce formează o adevărată garnitură ornamentală. în anul 1755. În comuna Bogdan Vodă (fostă Cuhea). Actuala biserică a fost ridicată în 1718. Biserica Nistoreştilor din Săliştea de Sus este probabil ctitoria familiei cu acelaşi nume. dând streaşina [. La câţiva kilometri de Cuhea.. donat muzeului din Sighet de către preotul Artemiu Anderco. 81 . ambele construite din lemn.. încinge biserica pe sub profilele acoperişului inferior [. După tradiţia locală şi după unii autori. chiar dacă cu timpul şi-au construit şi altele noi. Inscripţia de pe tabloul ctitorului glăsuieşte : „Pentru iertarea păcatelor sale şi pentru părinţii săi morţi — la anul 1754 — nobilul pan Vasili Samplonţai cu doamna sa Ivona şi cu şapte fii ai săi a ridicat casa Domnului şi a pictat-o”.

1563). mare patriot şi dascăl. edificat de către pictorul şi sculptorul maramureşean Traian Bilţiu-Dăncuş. Tot la Ieud. artistică şi istorică.În biserică s-au păstrat două lucrări tipărite de Coresi: Întrebare creştinească (Braşov. Înălţimea acoperişului în două trepte. intelectual de seamă al Maramureşului. covoare cu culori vegetale. lucrată în tempera pe lemn şi atribuită lui Alexandru Ponehalschi din Berbeşti (a doua jumătate a secolului al XVIII-lea). Pictura murală este mai nouă. La intrarea în cimitir ne întâmpină monumentul familiei Bilţiu-Dăncuş. Planul şi sistemul constructiv al bisericii se înscriu în general în specificul maramureşean. De remarcat este şi cimitirul din jurul bisericii. toate acestea dau o ţinută arhitectonică de excepţie — „goticul maramureşean”. turnul zvelt şi armonios integrat în ansamblu. folclorist al veacului trecut şi militant pentru drepturile românilor. 82 . în stilul propriu acestui sat. în memoria tatălui său. în 1718 s-a edificat una dintre cele mai frumoase şi monumentale biserici din lemn. cărţi vechi. păstrează o colecţie excepţională de icoane pe sticlă (majoritatea provenite din centrul de la Nicula). cu monumente funerare durate în lemn. mobilier constituie inventarul acestui monument de mare valoare arhitectonică. artistul preluând elementele decorative tradiţionale. aşa-zisa „catedrală din lemn” a Maramureşului. 1560) şi Apostolul (Braşov. cunoscută şi sub denumirea de Biserica din Şes. ca şi cea din Deal. icoane pe lemn şi pe sticlă. Monumentul este sculptat în lemn. Alte manuscrise şi tipărituri vechi. pantele aproape verticale. Alte opere de sculptură monumentală ale artistului sunt: poarta de la intrarea în satul Mara şi poarta de intrare în Muzeul Tehnicii Populare din Dumbrava Sibiului. covoare şi mobilier. învăţătorul confesional Petru Bilţiu-Dăncuş. Biserica din Şes.

Unele dintre acestea au intrat în patrimoniul muzeelor (Muzeul Satului şi de Artă Populară din Bucureşti. unde a fost construită în anul 1699. Ieudul a păstrat şi o serie de monumente de arhitectură ţărănească laică: case şi anexe gospodăreşti (multe dintre ele datate în secolele al XVII-lea şi al XVIIIlea). Muzeul Maramureşean din Sighetul Marmaţiei). păstrând elementele 83 . cu monumente şi tradiţii interesante. Biserica de lemn din Botiza a fost adusă din Vişeul de Jos. un drum lateral duce spre Botiza şi Poienile Izei.Figura 53: Biserica din Deal — Ieud (după Victor Brătulescu). sate izolate. De la Crucea Şieului.

dar altarul este de formă pătrată. Merită evidenţiat ancadramentul uşii.caracteristice celorlalte biserici maramureşene. iar icoanele pe lemn din secolele XVII şi XVIII îmbogăţesc interiorul monumentului istoric. arsă de tătari în cursul invaziei din anul 1717. Rozavlea. 1643). Figura 54: Biserica din Rozavlea. În biserică se păstrează câteva icoane pe lemn din secolul al XVIII-lea şi mai multe cărţi vechi. Acoperişul cu poală dublă şi turnul-săgeată dau monumentului eleganţă şi prestanţă. Revenind pe valea Izei. cu motive solare şi antropomorfe. biserica de lemn construită în anul 1760. care a existat aici. are planul asemănător cu al celorlalte biserici de lemn. pe valea Slătioarei în sus. De la Podul Slătioarei. Biserica din Poienile Izei. pentru monumentalitatea şi rafinamentul ornamentaţiei. pe locul uneia mai vechi. are o biserică de lemn construită în anul 1720 pe locul celei vechi. Pictura murală este relativ bine păstrată. Cimitirul de lângă biserică are foarte valoroase semne de mormânt sculptate în piatră. Aici se păstrează multe cărţi vechi şi icoane pe lemn din prima jumătate a secolului al XVII-lea. satul Şieu ne oferă un splendid monument. unde poate fi văzută biserica de lemn construită la începutul 84 . drumul de ţară ne conduce în satul Glod. în anul 1661. satul care a păstrat legenda „Urieşilor”. a dispărut la câţiva ani după al doilea război mondial. Cazania lui Varlaam (Iaşi. Coborând mai jos pe valea Izei ajungem la Strâmtura. sat în care există o biserică-monument adusă de la Rozavlea. datată în anul 1604.

în anul 1806. Tot pe valea Izei. sătenii au ridicat o monumentală poartă maramureşeană din lemn de stejar. an în care a fost şi pictată. Figura 55: Biserica din Valea Stejarului. Evidenţiem cromatica vie. După Marius Porumb.secolului al XVIII-lea. Biserica de lemn din Bârsana este actualmente aşezată pe dealul numit Jbâr (ea s-a aflat mai înainte pe „Podurile Mănăstirii”. covoare vechi în stil maramureşean completează inventarul monumentului. biserica a fost adusă pe acest loc şi reclădită. operă a sculptorului ţăran Gheorghe Borodi din Vadul Izei. dintre care cea mai veche păstrează pictura din anul 1809 şi icoane pe lemn pictate de Alexandru Ponehalschi. Pictura Iconostasului datează din anul 1823. Câteva icoane pe lemn şi vechi cărţi bisericeşti întregesc zestrea acestui lăcaş. loc unde a fiinţat o mănăstire până la mijlocul secolului al XVIII-lea). La intrarea în cimitirul bisericii. la poalele muntelui Pietrosul 85 . Parţial se mai păstrează pictura murală şi mai multe icoane pe lemn pictate de Ioan Plohod din Dragomireşti. cărţi vechi şi obiecte de cult provenite de la fosta mănăstire (precum şi de la o altă biserică de lemn demolată la finele secolului trecut). aparţinător comunei Vadul Izei. Icoane pe lemn. există două biserici de lemn. în anul 1817. între care biserica mănăstirii din Moisei. în satul Valea Stejarului. conform inscripţiei ce se păstrează. Pe valea Vişeului s-au păstrat mai puţine biserici de lemn. Biserica de lemn din Rona de Jos datează din secolul al XVII-lea. modalităţile proprii de realizare a compoziţiilor. cu respectarea formei iniţiale. aşezată într-un cadru pitoresc.

86 . o construcţie monumentală din bârne rotunde de brad. monumente complexe sculptate în lemn. La Borşa s-a păstrat un singur monument. De la aceşti zugravi se conservă în biserică trei frumoase icoane. datată în secolul al XVIII-lea şi care.Rodnei. Marius Porumb susţine că: „în mănăstirea Moisei a fiinţat un centru de pictură. prin elementele ce o compun şi prin tratarea lor sculpturală. În Borşa s-a păstrat una dintre puţinele case parohiale. un loc aparte îi au troiţele de hotar. cu un plan evoluat (tindă. Mănăstirea Giuleşti). Casa a fost achiziţionată de Muzeul Judeţean Maramureş din Baia Mare pentru secţia sa în aer liber. Prima ei atestare documentară este din anul 1637. biserica de lemn cu planul clasic şi arhitectura specifică celorlalte biserici maramureşene. Bârsana). mănăstirea ar fi ctitoria familiei Coman din Moisei. S-a păstrat doar „Troiţa Rednicenilor". Între monumentele Maramureşului. Picturile lor se află şi în alte biserici ale Maramureşului (Poienile Izei. După tradiţia locală şi după unele însemnări şi documente din arhiva familiei Coman (astăzi în posesia muzeului din Sighetul Marmaţiei). Există indicii că încă de la începutul secolului al XVII-lea în mai multe comunităţi maramureşene existau troiţe de hotar. dar şi în Ţara Năsăudului”. Pictura (realizare a unor anonimi) datează din secolul al XVIII-lea. Vişeul de Mijloc. În Muzeul din Sighetul Marmaţiei se mai păstrează elemente componente recuperate de la troiţe dispărute (din hotarele comunelor Vişeul de Jos. se înscrie în stilul gotic. Tradiţia mănăstirii consemnează prin documente legături strânse pe parcursul veacurilor XVII şi XVIII cu numeroase centre culturale româneşti din Moldova. Năneşti. Zugravii de la Moisei realizează în pictura lor o sinteză între stilul tradiţional postbizantin şi arta renascentistă a epocii. Transilvania şi Ţara Românească. încă pe la începutul secolului al XVII-lea. două încăperi laterale foarte mari şi câte două încăperi în spate). Pridvorul deschis dă un farmec aparte construcţiei. din hotarul comunei Berbeşti. Pe ancadramentul uşii de intrare se află o inscripţie în cirilică românească : „Popa Găvrilă Timiş — 1769”.

prin toate nuanţele de gri. care au loc în prima zi de luni din fiecare lună a anului (indiferent de dată) şi care se desfăşoară la Sighetul Marmaţiei. se întâlnesc ţărani de pe toate văile Maramureşului. portul premarital. cioarecii. elementele de găteală a capului sunt componente de bază care îl integrează armonios în ansamblul portului popular românesc — dovadă a unităţii în diversitate a creaţiei noastre populare. dar pentru fiecare sat în parte. Diferenţierile pe subzone şi în interiorul acestora. zadiile (catrinţele). Abordând creaţia populară maramureşeană din domeniul portului popular subliniem de la bun început ca dominante ale acestuia simţul deosebit al culorii şi al proporţiilor. căciula. Astfel. iar trecerea de la albul imaculat spre negrul profund. Pentru femei. Se poate şti din ce sat este fiecare după anumite trăsături caracteristice ale costumului. sexul (portul bărbătesc şi cel femeiesc). ocazia când este purtat (costumul de lucru şi cel de sărbătoare). PORTUL POPULAR. în obiceiuri şi în mod deosebit în portul popular. al feciorilor şi fetelor. de vară şi cel intermediar). al celor căsătoriţi. la o analiză mai atentă se constată că principalele lui elemente constitutive se regăsesc în aceleaşi forme şi aproape întotdeauna cu aceleaşi denumiri în toate zonele etnografice româneşti. Referindu-ne la Maramureş. elementul principal de identificare este zadia (catrinţa). sobrietatea liniei. şi lungimea diferită a sumanului individualizează portul bărbătesc pe subzone şi localităţi. nu putem vorbi de deosebiri structurale în port. dar în acelaşi timp şi unitatea ei. cât şi pentru colectivitatea sa. În analiza elementelor constitutive ale portului popular avem în vedere următoarele criterii: anotimpul (portul de iarnă. Portul popular se dovedeşte a fi o adevărată şi preţioasă mărturie a identităţii culturale a ţăranului maramureşean atât pentru zona etnografică în general. costumul de nuntă şi cel de înmormântare). Dacă la prima vedere portul popular din Maramureş face notă aparte în contextul portului popular românesc. opincile. Dispoziţia şi cromatica diferită a dungilor orizontale ce formează ansamblul zadiei dau nota specifică satelor şi subzonelor. dar azi elementele specifice au dispărut. 87 . al bătrânilor). păstrându-se doar relictele acestora. Starea socială a fost un alt criteriu. Satele Maramureşului prezintă în toate domeniile artei populare caracteristici comune. pieptarul. La marile „târguri de ţară”. cămaşa. al adolescenţilor. pentru satul său. Acestea se manifestă mai pregnant în arhitectură. sumanul. portul de ritual (portul până la îmbrăcarea diferenţiată pe sexe. cojocul. chiar de la sat la sat. iar pentru bărbaţi „lecricul” sau sumanul şi pălăria. în textile populare. pentru fiecare subzonă se identifică şi elemente de diferenţiere. categoria de vârstă (portul copiilor. dovedesc marea varietate şi diversitate a creaţiei populare.CAPITOLUL VII. motivele decorative.

colorată maro deschis) şi se încheie în nasturi. ci este doar cusut cu „spăgmă” de lână. în satele Vadul Izei. Năneşti şi Bârsana. care fac parte din subzona Iza Inferioară. comună vecină cu Sighetul Marmaţiei. conturate în cadrul unor subzone sau chiar de la sat la sat. care toate implică elemente în plus sau în minus. vom exemplifica prin piesa de port foarte răspândită — sumanul bărbătesc de pe văile Izei şi Vişeului. limitrofă cu Bârsana. Onceşti. de pe valea Viseului. drept. doar că piesele noi se îmbracă la sărbători. unde influenţele orăşeneşti sunt foarte puternice. sumanul nu are acest tiv. se poartă „lecricul” alb imaculat. Astfel. ca şi în comuna Petrova. lecricul este croit pe talie. după comuna Bârsana. a costumelor de ceremonial. una este structura portului femeiesc şi alta a celui bărbătesc. de la sat la sat. este prevăzut cu o gaică la spate şi cu guler lat (tivit cu piele de viţel sau de oaie. 88 . pentru a nu se destrăma). în culoarea lecricului domină griurile care cresc în intensitate până la negrul natural. una a costumului de iarnă şi alta a celui de vară. Pentru a demonstra existenţa unor trăsături caracteristice. Nu se poate vorbi de o structură aparte a portului de lucru şi a celui de sărbătoare — costumul este acelaşi. Urcând pe valea Izei. lecricul are un croi simplu.pe subzone şi sate. şi un tiv îngust de catifea neagră (la bătrâni. La Bârsana. La Vadul Izei. iar cele uzate la lucru. Deosebirile de la un sat la altul constau în croi si în materialele auxiliare folosite. Desigur. Figura 56: Păcurari din Vadul Izei.

Figura 57: Bătrânii satului Ieud. Figura 58: Costum bătrânesc. 89 . în port strămoşesc.

90 .Figura 59 : Costum bătrânesc Figura 60: Costum femeiesc.

Figura 61: Costum femeiesc. Figura 62: Costum de „Cocon”. 91 .

Sumanul vechi. pe lângă negrul intens. guler cu rever lat. cât mai ales în ornamentaţie. Cel din Rozavlea — comuna următoare — aduce o creştere în lungime şi o doză mai mare de negru. La Ieud. la tiv. la felul cum se îndoaie manşeta. pentru prima dată fiind purtat de primarul 92 . despre care ţăranii spun că s-ar fi purtat pe aceste meleaguri din timpuri îndepărtate. Sumanul de acest tip se numeşte „sărăduit” şi se aseamănă mult cu cel din Moldova de Nord. Şi-a schimbat până şi denumirea. de Mijloc şi de Jos păstrează linia generală a sumanului de la Cuhea şi Ieud. Tivul se realizează printr-un şnur obţinut din spăgmă de lână împletită strâns. fără nici o doză de alb.roc”. numindu-se . umeri drepţi. Săliştea. Comunele Dragomireşti. tradiţional.. La Moisei şi Borşa.străjilor” erau tivite prin cusătură în trei rânduri cu spăgmă de lână neagră. care se aplică pe margini. pe piepţi şi mai puţin pe poale. Moisei şi Borşa (o altă subzonă etnografică). Săcel. marginile poalelor sau ale . sumanele au şi astăzi un specific deosebit atât în croi. până nu demult au mai existat câteva mostre de sumane cu clin. Influenţa oraşului şi a modei se resimte mai ales la Vadul Izei şi la Borşa (care a devenit oraş).Figura 63: Costum de „Cocon”. pe guler. Vişeul de Sus. gaică la spate. sumanul din comuna Strâmtura este gri deschis şi mai lung. precum şi printr-o şi mai mare creştere în lungime. lucru care nu era specific celorlalte sate. Astfel. nu avea buzunare. Sumanul din Borşa a adoptat un model aşa-zis „nemţesc”. strâns pe talie. cu nasturi la două rânduri. apare „chetoarea” ca sistem de încheiere. Acest tip de suman a pătruns în Borşa între anii 1925—1930. iar cel din Şieu şi Botiza se diferenţiază prin intensitatea negrului. gulerul era mic şi îngust. Deosebirile apar doar la lungime.. La Săcel.

Au dispărut sumanele cu clin şi sunt pe cale de dispariţie şi cele sărăduite. uneori cu discrete infuzii de galben. panglici. La cămăşile purtate de fete. Diferenţieri apar şi în funcţie de vârstă. În mod obişnuit. Cea tradiţională era foarte simplă şi sobră. cu cărare pe mijloc. această piesă este deschisă numai la gât.satului. Cămaşa femeilor căsătorite este şi ea sobră. prin elementele principale. Costumul femeiesc. părul de pe frunte este aranjat în colţişori decorativi. culorile folosite frecvent sunt galbenul. Transformările suferite se explică prin contactul localnicilor cu alte zone etnografice şi în special cu mediul orăşenesc. dar implică elemente deosebite când este purtată de mireasă. oglinzi. cromatica. În privinţa deosebirilor subzonale trebuie să remarcăm cămaşa din subzona Borşei. care are o „palmetă mare laterală” cu corespondenţe în portul ucrainean. albastrul. de exemplu. Găteala capului este mai simplă decât în alte zone etnografice. flori. croiul sumanului este acelaşi pentru bărbaţi şi pentru copii. Sumanul tradiţional se mai poartă rar la Borşa Poiana şi la Borşa Fântâna. părul este împletit în două cozi. 7. dar are ca notă comună întregului Maramureş bogăţia de materiale din care este confecţionată („verdeaţă”. 93 . Fetele şi femeile căsătorite poartă basmale din pânză colorată. cămăşile purtate de bătrâne au ornamentele lucrate cu alb pe alb. La mireasă. elementele decorative şi desigur forma mânecilor. Portul popular femeiesc din zona etnografică Maramureş. numită şi „sfeter”. În zona etnografică Maramureş.1. generală a portului popular românesc. acelaşi pentru lucru şi pentru sărbătoare. Un element specific cămăşilor din zona etnografică Maramureş îl constituie decolteul de formă pătrată. Cununa descrisă este cea care se poartă în zilele noastre. Elementele de mare valoare artistică ale portului femeiesc din Maramureş sunt cămaşa şi zadiile. cele două cozi sunt legate împreună la spate şi sunt împodobite cu „verdeaţă” („bărbânoc”). Cununa de mireasă („mununa”) se diferenţiază pe subzone. O inovaţie care are tendinţe de generalizare în subzona Mara-Cosău şi Iza Inferioară este „gubarul” care încearcă să înlocuiască lecricul şi guba. Diferenţele constau mai ales în modul cum se înnoadă basmaua. portocaliul şi mai rar verdele. roşul. În unele sate. cătune ce aparţin oraşului Borşa. Cămaşa se diferenţiază pe subzone mai ales în ceea ce priveşte dispunerea câmpilor ornamentali. Un caz singular îl prezintă cununa din comuna Săpânţa. dar fire de culoare accentuează decorarea decolteului şi a mânecilor. hârtie colorată. lână colorată) şi bogăţia cromatică. se integrează în structura. iar bătrânele basmale negre. fiind confecţionată pe un suport de lână şi ornamentată în exclusivitate cu floricele realizate din măduvă de pipirig. care are mâneci scurte şi fodorile de la mâneci şi bizerii de pe umeri foarte mari. mărgele colorate. flori. confecţionată din pănură miţoasă realizată prin pieptănare.

de formă dreptunghiulară. Ele poartă la gât zgărdane din mărgele ţesute sau împletite şi „zgardă scumpă”. În zilele de mare sărbătoare se mai poate vedea costumul tradiţional complet. albastru. brodat cu mătase. Din secolul trecut s-au purtat cizme cu tocuri înalte. Aşa cum remarca Tancred Bănăţeanu. Broderia este cusută cu aţă colorată peste fire numărate şi în cruciuliţe. Cromatica include albul. mărgele de Boemia sau chiar 94 . galben cu negru. cu mâneca prinsă din umăr) la tipul actual. care se poartă zilnic. fixe sau detaşate. roşul mohorât. „ruja”. Croiul acestora este cel tradiţional. ceea ce dă o notă specifică portului popular al femeilor din Maramureş. „cracul”. În comuna Săpânţa. Înainte. cât şi teritoriul Carpato-Balcanic”. cu guler şi rever. albastru îmbinat cu verde şi negru) şi cojocelul din blană. care diferă de la o subzonă la alta. verdele. peste umăr şi la încheietura mâinii. Bătrânele poartă fustă din catifea neagră şi zadie în faţă. Muntenia. Motivele ornamentale specifice sunt „corigăul” (zigzagul). Încălţămintea este compusă în general din opinci. croit pe talie. femeile purtau şi „cioareci”. Poalele care întregesc cămaşa. Croiul a evoluat de la cel tradiţional (descheiat în faţă. Fetele mai poartă cercei. dar care îl şi diferenţiază pe subzone şi chiar pe localităţi. formată din 20 — 30 şiraguri de mărgele din corali (azi. Mâneca nu se termină cu un volan. ci cu o manşetă mai largă. apoi cea din faţă). portocaliu cu negru. inele de argint. este zadia. cu buzunare. Zadiile se „încing” cu ajutorul unor baiere împletite din lână colorată (întâi se încinge zadia din spate. aceasta a preluat în totalitate funcţia poalelor şi a zadiei. largă şi încreţită. cu lână divers colorată sau cu fâşii de piele colorată îmbinate cu lână. dar decorul brodat este mai bogat. Fusta se poartă şi cu o zadie în faţă. dar şi în zilele de sărbătoare. Aceasta semnifica bogăţia şi descendenţa nobilă a purtătoarei. un fel de turetci lungi. care se poartă cu obiele de lână sau cu ciorapi împletiţi din lână albă. sud-estul Moldovei. sunt simple. galbenul. aria de răspândire a acestui tip străvechi de port este însă mult mai mare. au dungi diferite ca lăţime şi cromatică. cu umerii drepţi. Pieptarul. această piesă este pe cale de dispariţie). încreţită şi brodată în tehnici şi cu ornamente diferite. albastrul. cuprinzând şi alte regiuni ale ţării (Oltenia. albastru cu negru). din pănură. După primul război mondial. are în general două variante: cel din pănură de lână (de culoare verde. uneori chiar cu gaică. portocaliul. înfăşuraţi cu „aţe” din lână neagră. ornate cu ţinte. Lecricul sau sumanul este confecţionat din pănură ţesută în patru iţe şi bătută la piuă. femeile îmbracă guba albă.O menţiune specială merită cămăşile femeieşti din comuna Săpânţa. Iarna şi în momente de ceremonial. variind de la sat la sat (roşu cu negru. Menţionăm că şi fustele diferă sub aspect cromatic de la subzonă la subzonă şi chiar de la sat la sat. Zadiile. în portul popular maramureşean a pătruns fusta din caşmir. Banatul). „colţii din aţă” (festonul). Trebuie să amintim că femeile din Maramureş au avut întotdeauna un real simţ al frumosului. „Generalizat şi specific portului transilvănean. care este identică cu cea bărbătească. dispus în jurul decolteului şi pe piept. albul imaculat punând în evidenţă cromatica zadiilor.

Cu ani în urmă.de Murano. 95 . Figura 65: Cămaşă pentru femei. purtau o cămăşuţă lungă. Abia după această vârsta se făcea diferenţierea pe sexe prin îmbrăcăminte. copiii poartă aceleaşi piese de costum ca şi adulţii. până la vârsta de 5 — 6 ani. indiferent de sex. aceştia. Figura 64: Cămaşă pentru femei ţesuta manual. De un real interes este portul tradiţional al copiilor. Astăzi.

96 . Figura 67: Costume maramureşene.Figura 66: Mănuşi.

Figura 69: Maramureşeni în costum de sărbătoare.Figura 68: Costum femeiesc de sărbătoare. Vara. acoperământul capului îl constituie pălăria („clopul”). 7.2. Cu câteva 97 . Analizând structura portului popular din Maramureş distingem pentru portul popular bărbătesc câteva elemente specifice. Costumul bărbătesc.

Cojoacele au elemente care le diferenţiază pe subzone şi de la un sat la altul. piepţii nedepăşind ca lungime lăţimea mânecilor. au apărut ornamente bogate la guler şi la mâneci. Croiul este simplu. 98 . Cojoacele din subzona Mara-Cosău şi Iza Inferioară au toată suprafaţa acoperită cu broderii din lână. indiferent de vârsta sau de starea civilă. croiul era simplu. dădeau specificul satelor din subzona MaraCosău şi Iza Inferioară. În satele de pe valea Tisei se purtau si se mai poartă şi astăzi pălării din paie. fără mâneci. împletit manual. Totuşi. fiind în acelaşi timp o piesă de port care se integrează armonios costumului tradiţional. de preferinţă din astrahan negru sau brumăriu. „Gatiile” (pantalonii) fac parte din costumul de vară (se poartă şi iarna. în zilele de sărbătoare. În ultimii ani. bărbaţii poartă cioareci confecţionaţi din pănură albă. Cele din subzona Iza Mijlocie şi din subzonele Borşa şi Moisei sunt mai puţin ornamentate. La acestea. se purtau pălării din pâslă. tot „pieptar” este denumit şi cojocul. mânecile au devenit mai strâmte şi mai scurte. cu „struţ” de flori. dar în croi este identic cu pieptarul de pănură. precum şi în satele de pe valea Vişeului. în partea de jos au o manşetă lată de 15—20 cm. drept. in sau bumbac (sau în amestec). aşa-zisele „cuşme rotilate”. La cămaşa „bătrânească”. Pălăriile din paie. Sunt largi (de lăţimea pânzei) şi au jos ornamente simple. cu borurile mai largi decât la cele din Oaş şi cu pana mai puţin oblică. Croiul este drept. în unele sate se fac pieptare din pănură colorată. bărbaţii. La mijloc se strâng cu brăcinari. cu zgărdane de mărgele. Iarna. purtau părul lung pe spate şi rotunjit pe frunte. Mai nou. Cămaşa bărbătească a suferit modificări. Adesea. Oaşul a influenţat Maramureşul (în special satele din subzona Mara-Cosău şi Iza Inferioară) în sensul că s-a produs un compromis între pălăria specifică Oaşului şi pălăria din aceste sate. buclată. el este confecţionat din pănură albă. În grai local. oglinjoare şi ţinte. În majoritatea satelor. au un buzunar mare înăuntru şi două buzunare mici în afară. cu 3—6 catarame) care ajungea până aproape sub braţ. De la Strâmtura în sus. Cămaşa bărbătească tradiţională era confecţionată din pânză de cânepă. confecţionate din blană de miel. Chimirul avea rolul de a proteja mijlocul în timpul muncilor grele. în partea de jos. ţesută în patru iţe şi dată la piuă. care are o largă desfăşurare ornamentală şi cromatică. sub cioareci). Zona rămasă goală era acoperită de chimir (curea lată de 30—45 cm. Acum s-au generalizat căciulile clasice. închis pe gât. ţesută în două iţe. Atât pălăriile cât şi căciulile purtate de feciori în zilele de sărbătoare sunt frumos împodobite cu „ciucalăi” din lână colorată. în sensul că a crescut în lungime. Iarna se purtau căciuli cu fundul rotunjit. ornamentarea se face cu „cărmejie”. feciorii mai poartă „cuşmele rotilate”. de formă clasică. Pieptarele sunt căptuşite cu pânză industrială. pe valea Izei. bărbaţii poartă peste cămaşă un „sfeter” de lână albă.decenii în urmă. O altă piesă a portului bărbătesc este pieptarul. punctate cu ciucuri.

Cromatica acestora include roşul. cu ţinte şi cu pinteni (ele se puteau încălţa indiferent în care picior). O piesă specifică portului de iarnă — atât pentru bărbaţi. guba albă era semnul distinctiv al familiilor nobile. dar există informaţii că s-a purtat şi cea sură. bărbătească tradiţională era constituită din opinci din piele de vită sau de porc. ci numai din „păr”. se dă la vâltoare pentru a fi îngroşată. în zona etnografică Maramureş. acestea mai au şi o funcţie practică. Astfel. cât şi pentru femei — este . În taşca de piele se păstrau pipa. Ornamentele sunt alese cu lână colorată. prinsă în două părţi. iar după răcire se limpezesc cu apă rece şi se pun la uscat. O piesă purtată de bărbaţi şi feciori în perioada de iarnă si în zilele de sărbătoare sunt „mânecările”. îndesată şi scămoşată. Încă din secolul trecut. ţesută din lână. albul. se introduc albiturile în această fiertură. păcurarii îşi ungeau cămăşile si gatiile cu unt topit sau cu seu. ţinând încheietura mâinii strânsă şi ferită de frig. fixează pălăria pe cap. În jurul tichiei. După război s-au generalizat opincile din cauciuc. pieptenele. albastrul ca brânduşa. cu gurguiul într-o parte. În general. de dimensiuni mici. Indiferent de anotimp.. în aceeaşi tehnică cu a covoarelor. în două iţe. galbenul. Mânecările sunt ţesute din lână colorată. pălăria are o cureluşă pe care sunt prinşi „bumbi” de alamă.trăistuţa feciorească”. iasca. Pe lângă rolul de înfrumuseţare.. O categorie aparte a portului popular tradiţional maramureşean o constituie portul păcurarilor. Tehnica de confecţionare a acesteia presupune înnodarea miţelor în timpul ţesutului. oglinda.guba”. acesta se compune din aceleaşi elemente ca şi portul bărbătesc de vara. Se fierbe scoarţă de arin în combinaţie cu „galascău” (vopsea neagră sintetică).În subzona Iza Inferioară şi Mara-Cosău. verdele. O piesă de port nelipsită în zilele de sărbătoare era şi este . Motivele decorative specifice sunt . dar purtată în trecut de toţi bărbaţii. Cămaşa şi „gatiile” purtate de păcurari sunt „cernite”. piesă astăzi dispărută. Pentru a deveni funcţională în condiţiile muntelui. În general. foarte rar de bărbaţi şi bătrâni. În trăistuţă se ţin batista. din lână toarsă mai gros. cu motive ornamentale alese sau brodate. cojoacele sunt purtate numai de către feciori şi fete. specifică costumului tradiţional. pe când în celelalte subzone ele sunt purtate de toate categoriile de vârstă. punga cu tutun. Există însă şi unele piese specifice. „cârligele”. se poartă numai guba de culoare albă. cu pana dreaptă şi lată şi cu tichia mică. 99 . Astăzi. pălăria („clopul păcurarului”) nu era niciodată din paie. Piciorul era înfăşurat în obiele de pănură albă şi încins cu „aţe” late împletite din lână neagră. ceară de albine şi răşină (ca să devină impermeabilă). flori şi „vârste”. tineretul a purtat cizme din piele. După ce ajungeau la munte. mirii purtau această piesă ca semn al bunăstării viitoare a tinerei familii. amnarul. ea se impregna cu sânge de miel sau de ied (ca să nu se deformeze) şi se ungea cu un amestec de unt. În trecutul îndepărtat. Trăistuţa feciorească este o replică de sărbătoare pentru taşca din piele. pentru a deveni impermeabile şi a proteja corpul de insecte. încălţămintea.. Ţesătura. o cureluşă asemănătoare.roata”.

În mentalitatea tradiţională. portul popular este încă viu. se spunea în comuna Vadul Izei. „Nici nu-i păcurar cel care vine la munte fără smolenci” sau „Smolencile pentru păcurar sunt ca nişte haine de sărbătoare”. Figura 71: Costumul bărbătesc de vară. putând fi văzut nu numai în zilele de sărbătoare. Figura 70 : Costum bărbătesc de sărbătoare. 100 . smolencile — cum sunt numite aceste piese — erau şi un semn de distincţie şi de identitate profesională. În zona etnografică Maramureş. ci chiar în cele de lucru.

fericire şi bună înţelegere familiilor. bucuriei. gazde. vânat bogat vânătorilor. Se mai colindă cu gazdele împreună şi apoi grupul pleacă mai departe. Obiceiurile calendaristice. dar care au rămas prin mesajul lor artistic. colinde de stea şi chiar colinde cu caracter satiric. Repertoriul colindelor este o enciclopedie poetica de mare frumuseţe a vieţii societăţii noastre tradiţionale. Mihai Pop constată că textele acestora „în cea mai mare parte sunt laice. recolte mănoase agricultorilor. Anul Nou este aşteptat în casele maramureşene. printre care desigur un loc aparte revine „Viflaimului”. De obicei. se urează prosperitate caselor. Colindele sunt fără îndoială gradul cel mai înalt de desăvârşire artistică la care a ajuns poezia românească. belşug şi roade bogate în agricultură. după terminarea colindei se rosteşte urarea: „S-ajungeţi. când se termină ciclul sărbătorilor de Anul Nou. cu bucurie şi cu gânduri de bine. optimismului care se manifestă prin colinde de o rară frumuseţe.n. Prin ele se povesteşte sărbătoarea de început de an. Tonul acestei urări. grupurilor de feciori şi fete. colinde se mai aud până la Sântion şi Bobotează (6 ianuarie). se cântă în versuri în care puterea poporului român de a potrivi în poezie cuvintele se manifestă în chip unic. la 101 . Pe melodii de o mare varietate ritmică şi de mare autenticitate melodică.CAPITOLUL VIII. căsătorii fericite tinerilor. îl diferenţiază de folclorul multor popoare europene. pe care-l joacă cetele de feciori în primele zile de Crăciun. Referindu-se la colinde. În satele Maramureşului circulă colinde care aduc în prezent rituri dispărute în negura vremurilor. ca de altfel pretutindeni la români. fie din casă. fie ca iese afară. colinde care vorbesc despre „facerea lumii”.) constituie unul din capitolele care caracterizează folclorul românesc. ce se încheie cu urări de sănătate pentru oamenii casei. Zona etnografică Maramureş a păstrat şi a transmis până în zilele noastre şi alte obiceiuri caracteristice perioadei de trecere în noul an. alegoriile care transpun realitatea în planul fabulosului atestă un înalt nivel de civilizaţie românească tradiţională. toate colindele se termină cu urări pentru gazde şi cu cererea „plăţii” pentru colindat . nu numai a celei rurale. bătrânilor. răsună de seara până dimineaţa de colinde şi voie bună. În general. multe zile la anu. răspunde : „Cu dumneavoastră dimpreună! Haideţi în casă!” În casă. tot ce se face pe parcursul celor 12 zile ale sărbătorilor de iarnă se pune sub semnul binelui. În general. colindătorii sunt cinstiţi cu mâncăruri şi băuturi specifice. sunt încă vii în Maramureş unele elemente de teatru popular. cu pace şi cu sănătate ca ziua de astăzi şi ca ziua de mâine”. profund uman. Obiceiurile de iarnă. OBICEIURILE. la care gazda. astfel. n. în minunatul decor de iarnă.1. De aceea. întâlnim nenumărate variante ale Mioriţei. Astfel. ci şi a celei citadine. înainte de a fi scrisă”. (ele. Satele Maramureşului. 8. repertoriul colindelor include colinde specifice copiilor. turme bogate ciobanilor.

text publicat de către fiul său. se dă jos mascoida. pe uliţele satelor şi mai nou chiar la căminele culturale. care era foarte simplu. costumată în haine uzate — în portul specific zonei. iar pentru feciori o „babă”). se face mult haz. la baza căruia stă un text literar popular dialogat şi care cuprinde mai multe personaje (capra. Considerăm că jocul caprei. ceapă. dar foarte caricaturizat (pentru „babă” se folosesc şi piese din inventarul vestimentar orăşenesc). Rozavlea). metehău-metehoaie. În prefaţă se spune că autorul a transformat un text de „origine poporană”. fost învăţător în Ieud. dar numai de cei de sex bărbătesc. Vadul Izei. În noaptea Anului Nou (în alte sate de Bobotează). la Vişeul de Jos şi de Sus şi chiar la Sighetul Marmaţiei. făcând din el o adevărată piesă dramatică. pe valea Marei (la Berbeşti. se citeşte textul. ciobanul. Caracterul teatral al spectacolului este mai evident prin mişcările mai variate ale personajelor. Şieu.. Ioan Bilţiu-Dăncuş. Acest act se realizează prin mascoidele amintite (pentru fete un „moş”. Impresionează în acest spectacol popular acţiunea bogată. pentru feciorii şi fetele nemăritate să confecţioneze o mascoidă care poartă denumiri diferite de la sat la sat (moş-babă. Ieud. Strâmtura. Rozavlea.Anul Nou şi uneori la Bobotează. Îl găsim prezent în diverse variante pe valea Izei (la Năneşti. prin 102 . Spectacolul este jucat de feciori şi bărbaţi tinerii spre deosebire de celelalte jocuri cu măşti (capra în special). se datorează în Maramureş influenţelor din Bistriţa-Năsăud şi Moldova. Faptul se datorează probabil şi seriozităţii temei tratate. păr de cal. spectaculos şi plin de semnificaţii este şi obiceiul ca în noaptea de Anul Nou. pe valea Izei). adolescenţi. stâlp şi se agaţă mascoida în aşa fel încât să nu poată fi luată în eventualitatea că ar fi descoperită. Botiza. jocul caprei. Săliştea. ciufuri). În confecţionarea mascoidei se folosesc câlţi. Uneori este imposibil să fie luată şi rămâne ca un „blazon” al casei multă vreme. în dreptul casei unde locuieşte cel vizat se caută un loc greu accesibil. Foarte interesant. Adevăratul spectacol se petrece a doua zi. Spectacolul se dă pe la curţile gospodarilor. Mascoida este de dimensiunile unui copil de 10 — 12 ani. Jocul este practicat de toate categoriile de vârstă (copii. când populaţia iese pe stradă. Cetele de interpreţi au căutat să dea personajelor alese de ei însuşirile şi preocupările specifice locului. piele şi bucăţi de blană de oaie. sfeclă roşie. un copac înalt. inclus într-un spectacol complex. feciori şi maturi). domn-doamnă. morcovi. bazat numai pe acompaniament de fluier (la Ieud. moşul. ţiganul şi doi sau mai mulţi draci). Cuhea.a fost asimilată de popor şi transformată după gustul lui”. în această noapte se produce un act de provocare a fetelor nemăritate şi a feciorilor tomnatici. Variantele care circulă astăzi sunt în mare parte preluării după textul din 1875 al lui Petru Bilţiu-Dăncuş. Breb). replicile şi măştile extraordinare. în care în ultima vreme apar tot mai mult cetele de copii şi adolescenţi. Din suita jocurilor cu măşti specifice Maramureşului mai desprindem „jocul caprei” şi „jocul ursului”. pe un schelet de lemn. În Maramureş se individualizează două tipuri distincte : jocul caprei. în anul 1924. Toate personajele sunt mascate. care implică şi dificultate în interpretare. practicat aproape în toate provinciile ţării. Şi tot autorul spună că aceasta . În speţă. costumaţia.

la Hărniceşti. a trecut de pe planul magico-mitic în cel ceremonial şi de aici pe planul artistic. Acesta este aşezat pe tileguţa si alaiul porneşte. generalizat în toate satele din zona etnografică Maramureş. Jocul ursului. la miezul nopţii. semn al marii sărbători a primăverii. umoral savuros al textului. în zona etnografică Maramureş. are ca element esenţial stropitul cu apă. ci. acest moment important este însoţit peste tot de obiceiuri transmise peste veacuri până în zilele noastre. spectacular. Şi „Tânjaua”. iată câteva elemente care pledează pentru concluzia ca obiceiul caprei în Maramureş nu mai este un rit în cadrul practicilor şi obiceiurilor de iarnă tradiţionale. în toate satele Maramureşului. încadrându-se în categoria riturilor de fertilitate şi fecunditate. diversificat. devenind astăzi un adevărat spectacol de teatru ţărănesc.. face parte din aceeaşi categorie. Personajul central. la Bobotează şi Sântion. primăvara este anotimpul începerii lucrărilor agricole. dar şi în celelalte provincii locuite de români. fiind practicat într-o formă simplificată în momentul retragerii tinerilor căsătoriţi. jocul nu se face la comanda „ursarului”. îşi realizează jocul în ritmul susţinut de celelalte personaje. prin grotescul măştilor. Nu întâmplător. nu are răspândirea celorlalte obiceiuri.bote” sau al unui „butuc” prevăzute cu zurgălăi care creează ambianţa euritmică necesară desfăşurării pantomimei. Hoteni şi Sat-Şugatag este sărbătorit primul om care a ieşit la arat. în cadrul obiceiului „Tânjaua” (obiceiul a preluat denumirea proţapului de la tileguţa plugului). Jocul caprei se desfăşoară în noaptea de Anul Nou. ca în Moldova (acesta nici nu există în variantele maramureşene). costumaţia în general şi în special măştile. Există multe asemănări între jocul ursului şi jocul caprei în variantele maramureşene. simulând parcă viaţa liberă din mijlocul naturii. ocupaţie de bază a românilor. De aceea nu întâmplător porţile maramureşenilor se împodobesc la „Sângeorz” cu ramurii de mesteacăn înfrunzite. prin mutaţii de sens şi funcţionale. Masca de urs este jucată de un fecior. Pretutindeni în Maramureş. feciorii îşi împodobesc tânjalele si jugurile cu ramuri de mesteacăn şi cu panglici colorate şi se adună la casa sărbătoritului. Primăvara. Este interesant de menţionat faptul că jocul caprei l-am întâlnit şi în cadrul obiceiurilor de nuntă (la Vadul Izei şi Berbeşti). Grotescul dansului. îl găsim doar în satele de pe valea Tisei. dialogul viu. prin curţi şi chiar pe uliţele satelor.capra”. Accentuăm că în jocul caprei. Obiceiul „Sângeorzului” (23 aprilie). se anunţă odată cu apariţia primilor muguri şi a primelor frunze de mesteacăn. . spre bucuria şi hazul asistenţei. Hoteni şi Sat-Şugatag. fetele sunt stropite pentru „a da roadă”. Personajele sunt în general aceleaşi. Dacă de Sângeorz. Sărbătoritul 103 . În preziua sau dimineaţa sărbătorii. Împreună cu urşii se prind în joc şi moşii. un rol hotărâtor la reuşita spectacolului îl are stilul celui care joacă masca. obicei care se practică numai în satele Hărniceşti. chiar la priveghi). Şi „jocul ursului” este prezent la sărbătorile de iarnă dar şi la nuntă (în amintirea bătrânilor. aşa cum se practică cu ocazia sărbătorilor de Anul Nou în zona etnografică Maramureş. Obiceiurile de primăvară. Atât jocul caprei cât şi cel al ursului se desfăşoară la casele gospodarilor.dialogul viu.. cu ajutorul unei . ursul joacă liber.

Se înconjoară ogorul de trei ori. unde toţi participanţii sunt serviţi cu băuturi şi mâncăruri specifice. evenimentele intrând în sfera interesului întregului neam şi al unei bune părţi a colectivităţii sau chiar al colectivităţii întregi. obiceiurile din cadrul familiei se impun într-o. în zona etnografică Maramureş s-au păstrat şi în bună parte se mai practică şi astăzi o serie întreagă de obiceiuri în legătură cu principalele momente din viaţa omului: naşterea. Obiceiurile familiare Alături de obiceiurile calendaristice. Obiceiul continuă cu ospăţul de la casa sărbătoritului. care implica alte forme de viaţă. apoi alaiul se opreşte. după care se încinge jocul cu strigături şi cântece de veselie. pentru a nu fugi la râul Mara.2. Acest caracter sărbătoresc motivează existenţa şi uneori atât de bogata prezenţă a creaţiilor artistice populare în cadrul obiceiurilor tradiţionale legate de momentele importante ale vieţii omului”. în momentele esenţiale ale vieţii sale. iar marele pogonici sau birăiaş. cel al spălării (purificării). de la o existenţă prezentă. nunta şi înmormântarea . vara şi toamna sunt marcate de obiceiurile legate de seceriş. rosteste invocaţia : „Mândre soare călător. individul suportă o trecere de la o stare la alta. cele legate de principalele momente din viaţa omului interesau mai mult individul şi familia. căsătoria şi moartea. toţi bărbaţii se descoperă. Obiceiurile legate de sărbătorile de peste an marcau calendarul şi muncile din cadrul sistemului agro-pastoral. „Principiul fundamental care structurează aceste obiceiuri este acela conform căruia. Toată suflarea satului va asista la actul spălării. După aceea. „În viaţa tradiţională a mediilor folclorice . un alt model de comportament”. deci interesau întreaga colectivitate. la o existenţă nouă.spune Mihai Pop . înţelegând prin aceasta „trecerea din lumea necunoscută în lumea albă. Obiceiurile de naştere. / Apleacă-te pe ogor / Si-ncălzé seminţele / Să rodească holdele”.aveau un caracter sărbătoresc. sărbătoritul se ridică în picioare. cele ce marcau intrarea în ceata de feciori sau prima horă. ceea ce denotă că poporul le acorda o importanţă tot atât de mare ca şi sărbătorilor de peste an.este păzit de „străji” (fugăi). neamul său. cunoscută. precum şi cele legate de clăcile de gunoi. În general.unele din aceste obiceiuri . unde va avea loc un alt ceremonial. De la casa gospodarului se pleacă la ogorul care a fost arat primul. Dacă la obiceiurile nunţii şi la cele în legătură cu moartea participarea este amplă. Obiceiurile care marchează principalele momente din viaţa omului încep prin ciclul celor de naştere. respectiv de „desfăcatul mălaiului”. ele marcând fiecare eveniment din viaţa individului. domină grija pentru integrarea 104 . 8. un alt sistem de relaţii sociale. „Focul viu”). să se spele singur. obiceiurile în legătură cu naşterea implică o participare mai restrânsă.cele de la naştere. cu braţele ridicate spre soare. alaiul se îndreaptă spre râul Mara. succesiune logică. Cel mai bătrân bărbat din sat îl spală pe sărbătorit pe faţă şi pe mâini. În categoria obiceiurilor de primăvară intră şi cele legate de păstorit („Ruptul sterpelor”.

prima baie rituală. În toate comunităţile tradiţionale maramureşene. În Maramureş. flori de pe cununa de mireasă a mamei (să fie mândru ca floarea).perfectă în această lume. De aceea. după desprindere. spre a fi peţite de mai mulţi feciori). primul înfăşat. Tradiţia locala cerea să se îngroape casa coconului cu gura în jos daca mama nu mai vrea sa aibă copii. copilul era îngrijit în mod deosebit. Imediat după naştere. Baia se făcea cu apă călduţă în care se puneau unsoare de vaca (să aibă pielea moale). Tot rit de separare este si desprinderea copilului de placenta. În toate comunităţile tradiţionale maramureşene. „coconul va fi cuminte”). De o importanta deosebită în viata noului născut erau considerate băile rituale („scalda coconului”) şi în special prima baie. cununa de „bărbânoc” de pe steagul de nunta. pentru a-i fi dat să-l dezlege ( dacă reuşeşte sa-l dezlege. Ombilicul. va supune pe acesta şi pe actanţii principali (mama. unele de natură materna. iar daca vrea sa mai nască „tăţ’ cocon. copilului trebuia întâi despărţit de mediul său anterior. într-un loc „necălcat”. naşterea avea loc în prezenţa moaşei (când moaşa lipsea. Desigur. fapt pentru care mama va fi supusă în tot acest interval anumitor interdicţii şi practici. Baia se făcea numai înainte de asfinţitul soarelui. Pentru realizarea purificării şi integrării. Apa se arunca în grădiniţa cu flori ( pentru băieţi în acelaşi loc. operaţie foarte importanta sub aspect medical. lapte de mamă. era înlocuita de bunica sau de altă persoană de gen feminin care a mai avut copii). acest mediu nefiind altul decât mama şi de aceea în primele zile atât mama cât şi copilul vor fi încredinţaţi unei alte persoane (moaşa) care va oficia şi riturile de separare: secţionarea cordonului ombilical. încă din perioada gravidităţii. începând din momentul naşterii. în 105 . Cu multa grija. se păstra în casă până când copilul creştea mare. chiar şi ritul de dare a numelui (când copilul este periclitat). naşii) la o serie de rituri cu caracter benefic. adică riturile de agregare la societatea familiara. Moaşa se bucura de mare prestigiu şi respect din partea întregului sat. şase săptămâni după naştere mama era considerată „impură”. moaşa îngroapă placenta în grădiniţa cu flori. moaşa efectuează „tăierea buricului”. dar şi a celor din jurul ei. Ea va sta alături de lehuză. altele cu caracter sanitar. ca în general la români. în credinţa că vor avea succes la prima încercare de căsătorie. iar pentru fete în mai multe locuri. prima baie era făcută de moaşă. tot ce se va face pentru noul născut. Până la împlinirea vârstei de un an. să se îngroape casa cu trei grăunte de bob”. În satele tradiţionale se credea ca ursitoarele apar când femeia e in durerile facerii. aceasta este deci marea integrare a noului născut în destinul său pământesc”. Apa se aducea din râu ori din fântână „înainte de asfinţitul soarelui”. Această impuritate se transmitea în mod normal şi copilului. „strună de ceteră”. moaşa. într-un destin individual modelat la nivelul optim al funcţiilor biologice şi sociale. Obiceiurile de naştere vor fi dominate de rituri si ceremonialuri de integrare […] . dar şi în privinţa desprinderii fătului de vechea stare. dându-i sfaturi practice. „bănuţi de argint”. care era supus unui anumit număr de interdicţii. soarta copilului intră în atenţia mamei în primul rând.

De fiecare data când o femeie intra în camera unde dormea copilul. crezându-se că este deocheat. copilul plângea mult. Când. Apa descântată se arunca la ţâţâna uşii şi peste casa. zicând: „Cum sar stropii.mentalitatea tradiţională. „se stingeau nouă cărbuni într-o ulcea. aceasta perioadă era considerata hotărâtoare pentru evoluţia ulterioară a copilului. Figura 73 : Aspect de la sărbătoarea nepoatelor. Figura 72: Alai de nuntă. aşa să le sară ochii la care te-o deocheat”. Din apa descântată se luau trei picături cu degetul mic şi i se dădeau în gura”. se număra îndărăt şi se făcea cruce peste ulcica. trebuia să-i lase la placare „somnul şi ţâţa”. 106 .

Figura 75 : Tânjaua. 107 .Figura 74 : Masa moşilor.

Figura 76 : Obiceiuri de iarnă. Figura 77 : Obiceiuri de iarnă. 108 .

Figura 79 : Mască.Figura 78 : Mască. 109 .

Tot legat de sănătatea copilului. Cu această ocazie se schimba şi numele copilului.Figura 80 : Aspecte de la Festivalul datinilor de iarnă. în zonă s-a practicat ritul de „vindere a copilului”. mama îl „vindea” pe fereastră unei femei cu copii mulţi şi sănătoşi. Astfel. 110 . Figura 81 : Aspecte de la Festivalul datinilor de iarnă. dacă copilul era bolnav.

pânză. La „Adunarea nepoatelor”. Femeile adresează noului născut urări de sănătate şi fericire. În cadrul obiceiurilor legate de naştere. ritul denominării se oficia odată cu botezul. Acestea plătesc simbolic cele două pahare. Moaşa pune câte două pahare pe o farfurie şi dă fiecărei nepoate. lână. copii născuţi morţi erau consideraţi strigoi. Petrecerea începe de obicei la amiază. Când copilul împlinea şapte ani. Petrecerea continuă până noaptea târziu. Numele copilului îl alegea mama şi era de regulă numele bunicului după tata (denominare patriliniară). La botejune participau părinţii copilului. Una dintre aceste obligaţii era şi este ca o dată pe an. Mihai 111 . Bogăţia şi varietatea manifestărilor folclorice ocazionate de nuntă se explică prin importanţa deosebită pe care o acordă poporul acestui moment. o cinste obştească. nepoatele îşi înmoaie mâinile în aghiazmă şi o spală pe moaşa pe faţă şi pe corp (simbolic). O situaţie specială se crea atunci când copilul se năştea mort.Datul numelui era un moment important.menţionează Mihai Pop . Abia din acel moment se considera că el aparţine mamei.că în viaţa tradiţională a satului. în condiţii normale. Copilul era aşezat pe masă şi i se puneau sub cap „sărsame de măistărit”. moşitul era o funcţie. apoi o şterg cu un ştergar. să-l răscumpere. acestea îi aduc moaşei daruri: fuior. prieteni (nu se aduceau daruri). moaşa să fie sărbătorită în aşa-zisul obicei „Adunarea nepoatelor” . Din. cădea o stea (semn că a murit un copil nebotezat) cel care o observa trebuia să practice un rit de dare a numelui. naşa. Ele sunt primite într-o încăpere în care se află un blid cu agheasmă şi un bănuţ de argint. obiceiurile care includ riturile de dare a numelui si botejunea se desprinde ideea că acestea nu sunt altceva decât rituri de agregare la societatea familială (neam) şi la societatea sătească. neamurile. moaşei îi revin si astăzi sarcini deosebite şi de aceea rolul său este foarte bine individualizat în întreg ansamblul de ceremonialuri şi rituri ce preced şi urmează acest moment. prin aceasta copilul era agregat în societatea creştină şi familială. Se aşază la masă. iar moaşa începe să „păhărniceasă” din horinca îndulcită. bucate. cu o năframă sau cu pânză din cele aduse în dar. În Maramureş. năframă. nu o profesie în sensul de azi şi ca atare nu se remunera cu bani”. În mentalitatea tradiţională. Copilul era dus la botez de către moaşă şi naşă (care de regulă era naşa de căsătorie a părinţilor). părinţii mergeau cu el la naşă. fusul cu zurgălăi” (ca să ştie să aleagă în războiul de ţesut). La miezul nopţii vin bărbaţii să-şi ia nevestele acasă. După botez. naşa şi moaşa se întorceau acasă. Trebuie sa subliniem că la această sărbătoare participă numai femeile. În Maramureş. unde avea loc „botejunea” (sărbătoarea propriuzisă). După masă începe „jocul moaşei” – „Roata prin casă”. De aceea. femeia moşită este privită de către moaşă ca nepoată. într-o zi anume. Obiceiurile de nuntă. „Trebuie să ţinem seama . În Maramureş. la botejune nu se joacă. ţuică. când nepoatele vin la casa moaşei. ţol. iar copiii ei sunt consideraţi nepoţi. care este pregătită de sărbătoare. Al doilea moment important din viata omului este căsătoria. fetiţelor li se puneau „cosăle. moaşa. de trei ori. ci doar se „foreste” (se cântă). când.

cununia şi nunta propriu-zisă. nănaşul şi nănaşa. Intrarea tinerilor în categoria maturilor. Peţitul se făcea de către o persoană de încredere. de obicei tatăl mirelui. sunt chemătorii la nuntă. nu va avea altă menire decât restabilirea acestui echilibru. Părinţii mirelui cereau zestrea miresei (boi. Mirii alegeau stegarul şi druştele şi stabileau toate detaliile privind nunta. importante documente de dezvoltare a culturii noastre populare”. „omul pă cămară”. Întemeierea unei familii noi este firesc să se bucure de atenţia întregii colectivităţi tradiţionale rurale. a miresei în familia mirelui aducea o nouă structură. abia în a treia seară primind răspunsul. socăciţa. Mirele era condus de mireasă. o importantă manifestare artistică populară”. desigur cu mici elemente individualizatoare de la o subzonă la alta sau chiar de la sat la sat. pregătirea pentru noua stare şi trecerea propriu-zisă. prilej de discuţie intimă în care se hotărau. Actanţii secundari. socrii mari şi socrii mici. ceata de feciori.Pop constată că „Astăzi. În acest sens. „credinţa” (logodna). reintegrarea socială într-o stare nouă. din familiile lor. circulaţia unor elemente de ritual între Maramureş şi zonele limitrofe. Mihai Pop şi Pavel Ruxăndoiu apreciază căsătoria ca o „schimbare a statutului relaţiilor sociale ale individului. cu toate secvenţele de ceremonial. juridic. ceteraşii. întâlnirea de a doua zi. aşa cum îl constatăm astăzi. Cererea se repeta şi în seara următoare.conchide Mihai Pop – obiceiurile în legătura cu căsătoria constituie importante documente de istorie socială. oi. deoarece toţi membrii colectivităţii participau la ea în mod direct sau indirect. Principalele momente (secvenţe) ale ceremonialului nunţii erau şi mai sunt şi azi peţitul. „Spectacolul” nunţii. orice trecere de la o stare la alta implică trei etape esenţiale: despărţirea de vechea stare. cu implicaţii în comportamentul protagoniştilor care suportă ei înşişi schimbări fundamentale”. ceata de fete şi nuntaşii. iar nunta. duce la un dezechilibru al vechilor structuri de familie. cai. Poate nicăieri nu este atât de pregnantă această structură ca în obiceiurile de căsătorie. „Privite deci sub acest aspect . druştele. Aşa cum am văzut mai sus. „la ciocniri de interese şi sentimente”. 112 . printre altele. trecerea de la un sistem de relaţii de familie şi de grup la alte relaţii de grup. pe de altă parte între tânăra familie şi naşi. pentru a forma un mare spectacol popular. a suferit de-a lungul veacurilor modificări: îmbogăţirea cu noi si noi elemente. care mergea noaptea târziu „cu lecrecul pe cap să nu fie recunoscut dacă nu capătă mireasa” (astăzi. unde se adunau neamurile ei şi cele ale mirelui. care presupune un alt sistem de înrudire pe de o parte între cele două familii. ritual şi fo1cloric. Actanţii principali ai nunţii sunt mirele şi mireasa. pasiv sau activ. peţitul îl face mirele). ieşirea împreună pentru prima dată în sat sau la târg. În continuare se discuta despre zestrea fetei şi se stabilea data „credinţei”. schimbarea sensului diverselor secvenţe de ritual produse prin fenomenul mutaţiilor. în formele populare tradiţionale. O privire mai atentă asupra obiceiurilor de căsătorie ne duce la constatarea că ieşirea tinerilor miri din categoriile cărora le aparţin. dar cu functii precise în cadrul ceremonialului. căsătoria se realizează prin manifestări complexe în care se îmbină elemente cu caracter economic. stegarul. Logodna („credinţa”) se desfăşura la locuinţa miresei. Nunta în Maramureş are în general o structură unitară.

o aşează pe capul miresei si pe melodia specifică intonată de ceteraşi. Pe lângă „cipce” în cozi. ale stegarului şi ale druştelor. era doar simbolic. cunoscut ca om cinstit. merge la casa mirelui cu steagul. În casa miresei. cipci colorate. în prezenţa stegarului şi a grupului de feciori şi fete. La jucatul steagului nu se bea.pământ arabil şi păşune). punctat permanent de strigături adecvate. mireasa. În timpul nunţii. Stegarul era cunoscut prin însemnele speciale pe care le purta: „struţul în clop” şi steagul. cu cununa pe cap pusă de druşte şi fetele ce o însoţesc. Aici se prind cu toţii în „roată” (stegarul cu steagul lângă mire. stegarul cu druşca. Îndatoririle lui erau să adune obiectele din care se confecţionează steagul (năframe. Mireasa îl petrece pe mire. La punerea însemnelor specifice participă numai mirele. iar feciorii din grupul mirelui cu prietenele miresei. guba albă şi poalele albe. stegarul si druşca. Principala sa atribuţie era să primească „pomninocul” (darul de nuntă). Mirele joacă cu mireasa. mirele cu stegarul. să aşeze nuntaşii la masă. Darul. „zgarda scumpă” (15 .30 şiraguri de corali). zestrea în textile de interior şi piese de port se dădea după nuntă. Mireasa este pieptănată şi aranjată. Chemarea la nuntă se făcea cu mai multe zile înaintea datei fixate. „Stegarul” era şi el unul dintre actanţii cu atribuţii complexe. Un rol important în cadrul ceremonialului îl aveau şi „feciorii la nuntă”. Odată terminat jocul steagului. feciorii înaintea steagului) şi joacă „jocul steagului”. feciorii „fac roata”. Steagul era confecţionat de către o femeie din sat. corect. de obicei. Atribuţia lor principală era să însoţească mirele peste tot. Stegarul. o aşează mirelui pe pălărie si joacă în continuare „roata”. Tot în „seara de steag” se pun însemnele mirelui şi ale miresei. Ţuica se aduna toată la un loc şi apoi era servită la nunta. mireasa mai are ca semn distinct cununa. să întreţină atmosfera de veselie în timpul mesei. lipsit de vicii. însoţeau pe drum. Nici de data aceasta nu se bea nimic. Acesta umbla din poara în poartă şi-i invita pe săteni la nuntă. batiste. văr cu mirele. Aceleaşi atribuţii le aveau pe lângă mireasă „druştele” si grupul de fete. Cusutul steagului dura o zi sau chiar o zi şi o noapte şi era un prilej de sărbătoare şi petrecere. Seara dinaintea nunţii se numeşte „seară de steag”. horind cu ceteraşii după ei. joacă „Învârtita miresei”. Mirele îşi ia cununa de pe cap. aşa cum se constată. să însoţească permanent mirele. Stegarul ia cununa de pe capul miresei. el era un fecior. feciorii şi ceteraşii pleacă la casa miresei. Îmbrăcarea miresei şi pregătirea ei pentru nuntă se făcea cu o asistenţă 113 . să aducă şi sa pregătească „bota la steag”. druşca pe stegar. Mirele primeşte „struţul în clop” de la mireasă. Ceremonialul se termină. mireasa primeşte de la mire „cipce” (panglici colorate) pentru a fi împletite în cozi. 20 25 de prieteni ai mirelui. Chemătorul era de obicei un om mai sărac (astăzi este un membru al familiei). „Cămăraşul” era ales dintre bărbaţii cei mai vrednici. un clopoţel). să participe la cusutul steagului. alcătuit dintr-o cană de mălai şi o jumătate de litru de ţuica. „cămăraşul” trebuia să aibă grijă ca sticlele şi paharele să fie în permanenţă pline. însoţit de ceata de feciori şi de ceteraşi. Toţi participanţii pleacă la casele lor. care-l.

„din neam”. cu ţinte la călcâie. Brâiele de la poale şi de la „şurţ” nu se înnodau („ca să nască uşor primul copil”). legată pe umeri cu un brâu roşu. Sarcina gătelii era încredinţată unei femei de încredere. albă.numeroasă. împletitul părului. iar deasupra guba din lână albă. mireasa poartă flori. miţoasă. Mireasa stătea pe o cerga împăturită („ca să sie gazdă”). care este şi astăzi o piesă componenta a portului popular maramureşean. prinsul cipcilor în cozi). Figura 82 : Costum de mireasa. mireasa purta un pieptar din pănură. Guba. Costumul tradiţional de nuntă se compunea dintr-o cămaşă scurtă. La urechi. 114 . poale albe peste care se aşeza un „şurt” tot alb. Peste cămaşă. era obligatorie în cadrul ceremonialului de nuntă ca simbol al bunăstării viitoare a tinerei familii. cusutul „t'idrului” în ambele cozi. În picioare purta cizme. O atenţie deosebită se acorda şi astăzi gătelii capului (pieptănatul. Figura 83 : Cămaşă de mire.

punga cu tutun. comunitatea sătească ştia că începe nunta propriu-zisă. nuntaşii plecau la cununie. pe care-l aducea acasă la mire. împreună cu mirele şi feciorii. Îmbrăcămintea mirelui era mai simplă. piesele componente fiind cele ale portului tradiţional: cămaşă albă de cânepă cusută „în găurele”. iar mirele împreună cu câţiva feciori (prietenii cei mai apropiaţi) şi cu ceteraşii. Diacul rostea o rugăciune. Mireasa împreună cu druşca mergeau acasă pentru a se „găta”. se aşează lângă mire. toată asistenţa se descoperea. pipa etc. Mirele îşi încingea mijlocul cu o curea lată cu patru-şase catarame. se despărţeau. Înaintea miresei mergeau mama şi surorile sale. miţoasă. Mersul la cununie avea loc după o rânduială bine stabilită. iasca. Însemnele de mire sunt „struţul” la pălărie sau la „cujmă” şi guba albă. punga cu bani. cu baieră lată peste umăr. Nuntaşii făceau o „roată” mare în faţa lor. pieptar de pănură. La acest semnal. în care purta cuţitul. Mânecările şi trăistuţa aleasă în războiul de ţesut.Figura 84 : Alai de nuntă. unde erau strânşi nuntaşii. Stegarul. unde se repeta ceremonialul „iertăciunii”. Mirele cu toţi invitaţii plecau la biserică. cu steagul înfăşurat. care stătea lângă tatăl său. Un om de încredere din partea mirelui era trimis după „diacul” satului. După momentul „iertăciunii”. mirele şi mireasa mergeau de dimineaţă la biserică (prima lor ieşire împreună la biserică). care presărau 115 . În duminica fixată pentru cununie. mergeau la stegar. Stegarul. iar diacul se ducea la casa miresei. Mirele îi săruta mâna. Odată terminat serviciul religios. Apoi avea loc „iertăciunea”. cu „chetori” şi cu „ciucălăi”. Scena se repeta si cu mama mirelui. în iureşul chiotelor şi strigăturilor. care trebuia respectată întocmai. cizme cu pinteni sau cu ţinte. amnarul. gatii vara şi cioareci albi de lână iarna. Tatăl mirelui punea mâna pe capul acestuia. completau armonios costumul tradiţional al mirelui din Maramureş. porneau spre casa mirelui.

un grup de nuntaşi ai miresei pleacă cu pomninocul la mire. Obiceiul nunţii în Maramureş a conservat în general structura tradiţională. Restul alaiului mergea în spatele miresei. păstrând în esenţă elementele de structură (comuna Bogdan Vodă. se întorc la casele lor. Alături de soacra mare aşteaptă „socăciţa” cu un blid cu grâu. Feciorii şi tinerii căsătoriţi jucau „Bărbătescul”. limitrofă cu Ieudul).sare şi grâu pe jos. dar mireasa. unde sunt aşteptaţi cu mesele încărcate şi petrecerea continuă. În faţă se rânduiesc fetele. mai hâtru. la primirea acestora în casă are loc un târg simbolic. Se face o nouă masă la casa miresei. fiecare cu nuntaşii săi. după care acesta este împărţit nuntaşilor. Aproape de miezul nopţii. Pe parcursul drumului spre casa mirelui. nănaşii ştergeau fata mirilor cu steagul. Nănaşul sau un alt nuntaş mai vârstnic. apoi luau la dans fete şi neveste. un alt colac este pregătit pentru a fi rupt de miri (cel care va rupe bucata mai mare va fi mai tare în casă). încerca să-i treacă înainte. Inovaţiile şi simplificările care s-au petrecut sunt fireşti. Nuntaşii mirelui. aşa cum în mod frecvent se întâmplă astăzi în satele maramureşene. apoi o altă fată. toate fiind refuzate pe motivul că nu poartă însemnele specifice. A doua zi dimineaţa. apoi şterge mirii pe 116 . începe să „târguiască” mireasa. la care sunt chemaţi si nuntaşii mirelui. după ieşirea de la biserică. mirele şi mireasa. După aceasta. „ca să nu se lege ceva farmece”. mirii şi în continuare ceilalţi nuntaşi. apoi druşca. În spatele lor venea mireasa. altele. cu cei doi colaci mari şi cu două sticle de ţuică. socăciţa ia grâu din blid şi îl aruncă peste miri şi nuntaşi. ajunşi deja la biserică. Alaiul miresei avea ca avangardă un grup de feciori care mergeau „horind”. în credinţa că acela care va trece primul peste prag va conduce gospodăria. stegar şi o bună parte din nuntaşii săi. După cununie se ieşea afară într-o anumită ordine. iar alături druşca. între doi feciori. câţiva nuntaşi ai mirelui merg la mireasă cu „pomninocul”. În final este adusă mireasa. Ceilalţi doi colaci şi sticlele cu ţuică le dă miresei. De fiecare dată. iar după scurt timp se întorc la mire. mirele împreună cu mireasa si toţi nuntaşii pleacă la casa mirelui. Este adusă mai întâi o fetiţă. unde are loc masa ceremonială cu toate obiceiurile nunţii. Prin gaura din mijlocul colacului. ceteraşii cântă. În virtutea tradiţiei. la casa mirelui se fac pregătirile de mers după mireasă. În faţa bisericii. pornind „Învârtita”. Din faţa bisericii se formează alaiul reunit (nuntaşii mirelui şi ai miresei). Redăm în continuare obiceiul nunţii în situaţia când aceasta se desfăşoară de la început numai la casa mirelui sau a miresei. Sunt poftiţi la masă. aşteptau în drum. În semn de reciprocitate. peste care este aşezat un colac înfăşurat într-o cunună de flori. strigând de trei ori „Noroc!” Soacra mare dă colacul mirilor să-l rupă. Unele sate au păstrat mai mult din aceste obiceiuri (Ieudul de exemplu). strigă strigături specifice. Mirele este însoţit de nănaş. nuntaşii beau din sticle. În pragul casei mirelui aşteaptă soacra mare. apoi nănaşii. „să sie coconii frumoşi”. închină cu trecătorii pe care-i întâlnesc în cale. le-au simplificat. Primul trebuia să iasă mirele. mai receptive la nou.

împletit şi legat pe cap. revenind a doua zi. În general. Ştersul pe obraz poate fi interpretat ca un rit de purificare. Din acel moment. când se serveşte o nouă masă. Adusul găinii este un act sincretic. De câte ori ajunge în colţul încăperii. cu un gest rapid. plăcintă cu brânză etc. Când masa este pe sfârşite. Primii sunt poftiţi să şe aşeze la masă tinerii. bărbaţi şi femei. Stegarul aşează steagul în spatele mirilor. mireasa stropeşte acest loc cu ţuică din sticlele primite de la soacra mare. mireasa nu va mai purta cozile pe spate sau în faţă. deci în noua familie. pe cei patru pereţi sunt agăţaţi patru colăcei pe care îi vor mânca mirii după terminarea petrecerii. Mirele. cu o adresă precisă. mai târziu sunt chemaţi sa închine cu mirii. Mirele joacă ultimul cu mireasa şi trebuie să o răscumpere cu preţul cel mai mare. Părinţii mirelui. ci îşi va pieptăna părul cu cărare pe mijloc. găina este aşezată pe o farfurie lată sau pe o tavă. Cununa cu „bărbânoc”. stegarul dă steagul druştii să-l desfacă. Aceasta fiind prima intrare a miresei în casa mirelui. Imediat după jocul miresei. un joc de doi. mireasa. După acest moment. cu o ţigară îl gură. La terminarea nunţii. Ele se rostesc pe un fundal muzical. În timp ce nănaşa „dezgătă” mireasa. nota ironică şi umorul sunt caracteristicile acestor strigături. desprinsă de pe vârful steagului. Mireasa. apucă dopul mirelui şi şi-l pune pe cap. „haluşte” (sarmale). După masă se „dezgăta” mireasa. Simbolic. Nănaşa îi descoase cununa şi îi pune o năframă pe cap. fraţii. Interesante şi pline de semnificaţie sunt aşa-zisele strigături „în ponce” (adică în contra) din timpul mesei. abia a treia oară o acceptă. în special fetele. carne fiartă sau friptă. vecinii sunt invitaţi la un nou ospăţ. În final se face răscumpărarea găinii şi nănaşa o împarte după o anumită rânduială: capul şi gâtul sunt date ceteraşilor. unul femeiesc („De-a babelor pân casă”) şi „Învârtita până dimineaţa”. nuntaşii pleacă la casele lor. druşca şi stegarul intră în camera pregătită pentru marea sărbătoare şi înconjură masa de trei ori. stegarul joacă primul cu mireasa. plătind pentru această cinste. După acest moment se scot mesele afară şi se face loc pentru jocul miresei.locul de cinste. pe la orele zece. Locul stegarului este în faţa mirilor. gesturile soacrei mari constituie rituri de agregare a miresei în noua casă. După ce s-au aşezat nuntaşii la masă sunt numiţi „paharnicii” (oameni de încredere ai mirelui) care trec cu sticlele de ţuică pe la fiecare nuntaş. În încăperea în care se desfăşoară masa de nuntă. totul făcându-se pe o melodie specifică şi cu o mişcare coregrafică adecvată. fraţii şi surorile acestuia nu stau la masă. Lângă mire stă nănaşul. femeile prezente cântă.obraz şi îi sărută. şi abia pe urmă ceilalţi. care vor ocupa locurile cele mai de cinste. iar lângă mireasă se află druşca şi nănaşa. părţile mai bune mirilor şi restul celorlalţi meseni. este dată miresei 117 . iar cuscrii. şi presupun de fiecare dată o replică. numit „Învârtita miresei”. de răscumpărare a acesteia. Urmează apoi un joc bărbătesc. Jocul miresei are un caracter simbolic. nănaşii pleacă acasă. Se pune mâncarea pe masă: „laşte” (supă cu tăiţei). ea refuză năframa ca însemn al nevestelor. Mirii se aşează „după masă” . Conform tradiţiei. „socăciţa” aduce găina. Împodobită cu cununi de flori. cu panglici colorate.

Bărbaţilor. prosopul.un poem în versuri în care sunt relevate principalele momente din viaţa defunctului. „La priveghi se petrece. După terminarea prohodului. O cercetare asupra ceremonialului de înmormântare. ea trebuia să taie un lemn dintr-o dată cu securea (în credinţa că va naşte uşor) şi să toarcă un caier de lână (ca să fie „gazdă”. ceremonialului de trecere momentul despărţirii de cel mort”. la prânz si seara.pentru a o păstra până la prima naştere (florile din ea sunt folosite la prima baie a noului născut). „Moara”. Intrarea tinerei în categoria femeilor era însoţită de unele credinţe şi practici. femeile purtau năframă neagră şi-şi despleteau părul. întreaga comunitate. cât mortul se află în casă. timp de trei zile. bărbaţii din familie umblau cu capul descoperit şi nebărbieriţi. feciori şi bărbaţi vin la casa mortului pentru a nu-l lăsa singur. În camera în care era depus mortul se luau oglinzile şi podoabele de pe pereţi. Între jocurile de priveghi. atât din respect pentru acesta. adică. mortul este scos în curte. muribundul îşi cerea iertare de la cei din familie. La înmormântare participă. chiar în timp de vară. Femeile din casă „cântă” (bocesc) dimineaţa. apa în care a fost spălat se aruncau într-un loc ferit (unde nu se călca). iar părul. După ce se oficiază prohodul în casă. la casa mortului se punea un steag negru. cât şi din teama de urmările nefaste. „Calul”. Florea Bobu Florescu consemnează „Cocostârcul”. bărbierit. un colac. restabilirea echilibrului social rupt prin plecarea celui mort. ca de altfel în general la români. Şi în zona etnografică Maramureş. consemna în satul Cuhea o serie de jocuri de priveghi ce se află astăzi în repertoriul pasiv al localnicilor. Obiceiurile de înmormântare au păstrat credinţe şi practici străvechi. li se punea „cujma” (căciula) pe cap. diacul cântă „verşul” . mortul era depus pe masă sau pe laviţă. Moartea era anunţată întregii comunităţi în mai multe moduri: se trăgeau clopotele. „Bâzul”. La capul lui ardea tot timpul o lumânare din ceara (numită „lumina sufletului”). fac glume amintesc de trecutul mortului. Priveghiul începe de obicei când se aprind lămpile. Un obicei existent şi astăzi este acela de a închide uşa imediat după ce se iese cu sicriul („să nu se întoarcă mortul”). foarfecele. pentru ca lumea să-şi poată lua rămas bun de la el. Ultimele dorinţe ale celui mort trebuiau îndeplinite. În mâna mortului se puneau o „botă”. Pentru uşurarea morţii şi împăcarea cu sine. într-un fel sau altul. anterioare creştinismului. Mortul era spălat. Întâlnim şi aici cele trei etape principale proprii oricărui ceremonial de trecere: despărţirea de categoria celor vii. deci într-un anumit fel şi rostul petrecerii este nu numai să alunge somnul celor veniţi să privegheze ci şi să marcheze în cadrul. Ei joacă diverse jocuri distractive. „Vâjul şi Baba”. Timp de două nopţi. Astfel. tuns. de la vecini şi prieteni. Apoi 118 . obiceiurile de înmormântare s-au dovedit cele mai conservatoare. sculele de bărbierit. să aibă belşug în casă). în prima zi de lucru după nuntă. făcută în vara anului 1935. apoi un drum spre cimitir si după înmormântare. bani. Hainele cu care urma să fie înmormântat se pregăteau încă din timpul vieţii. Tot din ceară se mai făcea o lumânare de dimensiunea mortului („lumina trupului”). în sicriu deschis. pregătirea trecerii în lumea cealaltă şi integrarea în lumea morţilor.

la care participă doar neamurile şi vecinii. voia bună. iar un grup de fete cântă.3. Ioan Vlad. cortegiul mortuar este însoţit de ceteraşi. Tot în acea perioadă se realizează colecţii de folclor prin „Arhiva de folclor a Academiei Române”. La masa care are loc imediat după înmormântare. Ion Bârlea. Acesta este semnul închiderii ceremonialului. druşca. Ioan Pop Costeanu. unde. prietenii îl conduc pe ultimul drum. Andrei Năsui. Mihai V. bibliografia pe această temă fiind foarte bogată. rudele. Gheorghe Dăncuş întreprinde o amplă mişcare în rândul intelectualilor umanişti maramureşeni. Activitatea deosebită în domeniul folcloristicii maramureşene a făcut 119 . şi se termină cu optimism. ci se concretizează în comemorări în anumite zile ale anului şi de „Ziua morţilor”. Moartea unui tânăr constituie un eveniment care afectează întreaga comunitate sătească. la casa defunctului. La şase săptămâni şi la un an se fac alte pomeni.Aspecte zonale de folclor autentic. solemnă. Alexandru Ciplea şi Tit Bud. 8. implicit jocul. Cortegiul mortuar face mai multe opriri: la ieşirea din casă şi la fiecare răscruce. Amintim aici preocupările pentru culegerea şi studierea folclorului maramureşean ale lui Petre Bilţiu-Dăncuş. Take Papahagi care. A treia zi după înmormântare se face o altă masă. pe lângă culegere. Tinerilor necăsătoriţi li se face „înmormântarea nuntă” care include toate obiceiurile din cadrul ceremonialului de înmormântare. O menţiune specială trebuie să facem privitor la obiceiul de înmormântare a feciorilor şi fetelor. Petre Lenghel-Izanll. Gheorghe Dăncuş. alături de Gheorghe Dăncuş. Masa începe într-o atmosferă tristă. Mihail Gogata. Gheorghe Ungur şi alţii. dar şi momentele esenţiale ale nunţii. Legătura cu morţii nu se întrerupe. Bogăţia folclorului maramureşean a suscitat interesul multor cercetători. Studii şi culegeri de folclor din Maramureş publică şi Florea Bobu Florescu ca rezultat al cercetărilor întreprinse de Institutul României. vecinii. Ion Bilţiu-Dăncuş şi Grigore Anderco publică mai multe culegeri de folclor în coloanele revistei „Tribuna Ardealului” ce apărea la Cluj. care găseşte în Maramureş mai mulţi colaboratori: Petre Lenghel-Izanu. după înmormântare. mireasa. În perioada interbelică.membrii familiei. Vasile Tomăşan şi Ioan Bohotici. Vasile Bologa. În anii războiului. Acasă. După ce sicriul este lăsat în groapă. Mirele. se desfăşoară nunta cu tot specificul ei. participă toţi cei ce l-au condus pe ultimul drum. preocupările pentru folclor se regăsesc în ziarul „Graiul Maramureşului” (serie nouă). stegarul sunt prezenţi simbolic în cadrul ritualului. strigăturile. În groapă se mai aruncă apa sfinţită şi „lumânarea trupului”. de data aceasta la mormânt. a realizat şi un studiu mai amplu asupra graiului şi folclorului maramureşean. După război. vor semna Ioan Berinde. întreaga asistenţă aruncă pământ peste el. Marina. Mireasa şi druşca ţin o năframă albă pe sub sicriu. Vasile Grigor. Alexandru Micle. în vederea realizării Monografiei Maramureşului în care folclorului îi era destinat un spaţiu amplu. Tiberiu Brediceanu (care au îmbinat culegerea folclorului literar cu cel muzical).

folclorul păstrează cântece şi instrumente arhaice. la fluier se cântă singurătatea şi izolarea.obiectul unui amplu studiu datorat profesorului clujean Dumitru Pop.în realităţile sincretice. nu după melodii. la care se asociază. pe melodii specifice. prin Centrul de Îndrumare a Creaţiei Populare şi a Mişcării Artistice de Masă. O privire retrospectivă asupra folclorului maramureşean relevă viaţa oamenilor de pe aceste locuri. un loc aparte îl ocupă strigăturile care se încadrează în poezia ceremonială (în cadrul obiceiurilor de naştere şi de nuntă). ele au rezonanţe antice şi medievale. Poezia populară din Maramureş. în Maramureş fiind specifice aşazisele strigături „în ponce” (în contra). pentru menţinerea ritmului. Între creaţiile folclorice specifice zonei. despre care Mihai Pop spune că sunt „forma dialogală a limbajului poetic maramureşean”. de dor şi jale. Prin amestecul ritmurilor. în colinde. La „trâmbdiţă” (tulnic) se cântă „chemarea oilor”. „anunţul păcurarilor”. Dar aşa cum remarcă Mihai Pop . textele versificate fiind însoţite de melodie în cântece si de ritm în strigături. unde are mai mult o nuanţă lirică. şi alte hore de dragoste. În cadrul repertoriului păstoresc. Folclorul maramureşean este un act sincretic. alături de horea lungă. Tiberiu Brediceanu şi Mihai Pop constată că horele lungi nu au o formă fixă. ca de altfel în Transilvania. poezia primează. În ultima perioadă. precum şi prin Asociaţia Folcloriştilor şi Etnografilor Maramureşeni. şi că ele vorbesc despre soarta omului. precum şi strigăturile. Cântecele sunt de obicei cunoscute după versurile lor. s-au tipărit o serie de culegeri şi studii de folclor. care în Maramureş „se cântă” şi care . cu bucuriile şi necazurile lor. spre deosebire de alte zone etnografice româneşti. are un caracter liric. ci variază după dispoziţia momentană a celui care le cântă. în general. Instrumentul care sa impus în folclorul muzical maramureşean este cetera. Specifice zonei sunt.alături de „horea cu noduri” şi de colinde . O notă aparte în folclorul maramureşean o fac creaţiile întâlnite în riturile de înmormântare (bocetele). 120 . Balada Mioriţa este prezentă în Maramureş.sunt cele mai arhaice. zongura. Zona Maramureşului este dominata de aşa-zisa „hore” (cântec versificat) sau de „horea lungă” care se cântă şi din frunză. Baladele epice sunt puţine.

ci şi o descărcare. Faptul că poate să vorbească astfel este pentru el nu numai o reflecţie asupra celor trăite. are un sens catartic. „De bătut în palme”. nu numai de funcţia şi de ocazia în care se produc. Omul vorbeşte despre el şi despre viaţa lui în versuri. 121 . „Feciorescu”. „De sărit” . Participarea la actele de comunicare prin poezie este foarte intensă şi profund subiectivă. Dintre cele bărbătesti de mare virtuozitate amintim: „Bărbătescu”. Vorbeşte cu el însuşi şi pentru ceilalţi.Figura 85 : Instrumente populare maramureşene. femeieşti şi mixte. dintre jocurile femeieşti: „De-a babelor prin casă” şi „Jocul druştelor”. În cadrul folclorului coregrafie distingem în Maramureş jocuri bărbăteşti. Poezia orală nu se ascultă. Pentru ceea ce înseamnă folclorul autentic maramureşean sunt elocvente cuvintele lui Mihai Pop: „Textele poetice cu înţelesuri şi subînţelesuri sunt clare şi ascunse totodată. iar dintre jocurile mixte „Invârtita”. ci se trăieşte”. Strategia lor depinde de scop.

ci şi la cele de natură spirituală. la care se poate adăuga un altul. De aceea. iar cel microcosmic prin gospodăria ţărănească cu toate elementele ei constitutive.CAPITOLUL IX – STUDIU DE CAZ GOSPODĂRIA ŞI LOCUINŢA ŢĂRĂNEASCĂ. Gospodăria ţărănească tradiţională din Maramureş se încadrează în tipul gospodăriei cu curte dublă. pe sistemul de înrudire. construcţie cu forma adecvată funcţiei şi amplasată cât mai judicios pentru desfăşurarea normală a vieţii în gospodărie. de apartenenţă (zona.1. 122 . oglindind ocupaţiile de bază şi anexe ale familiei gospodarului. 9. Viaţa ţăranilor maramureşeni s-a desfăşurat de-a lungul veacurilor în cadrul celor două cercuri concentrice : gospodăria şi aşezarea. Deci „diferitele construcţii cu întregul lor inventar. când vorbim despre gospodăria ţărănească din zona etnografică Maramureş nu ne vom raporta numai la elementele de natură materială care o constituie. adică cultura şi modul lor de viaţă”. mai larg. Gospodăria ţărănească. deoarece viaţa trăită în acest mic univers care este gospodăria marchează fiecare spaţiu al ei şi din această perspectivă. adică elementele constitutive ale gospodăriei sunt grupate în respectivele sectoare după funcţiile pe care le îndeplinesc. în speţă „ţara”). bazat pe proprietatea privată sau colectivă (munţii). Caracterul „curţilor neregulate” este dat de faptul că fiecare activitate din cadrul gospodăriei se concretizează printr-un spaţiu ocupat de o construcţie cu destinaţie specială. Figura 86 : Gospodărie specifică secolului al XVIII-lea (Budeşti). Universul macrocosmic al ţăranului maramureşean se exprimă prin aşezare cu limitele ei.

în concepţia sa. unitate ce explică o autoîntreţinere mai degrabă conceptuală decât economică [.. adică pe văile laterale.sat de tip adunat”) şi cele . Etnologul francez Claude Karnoouh găseşte o legătură indestructibilă între „stătut” şi „grădină”.. termenii . şi prin aceasta este determinant în elaborarea noţiunii „stătut”. pe baza principiului funcţionalităţii. casă. În general. din care aproximativ 700 gospodării erau în vatra satului. pe dealuri. 123 .] un spaţiu privilegiat ilustrând stăpânirea absolută a ocupantului”. Conceptul grădină se leagă deci de spaţiu. în cadrul satelor maramureşene se diferenţiază două categorii de gospodării..stălut”. de aceea acest spaţiu a căpătat o încărcătură specială. fiind denumit printr-un termen propriu — „stătut”. restul fiind „în câmp”. amplasarea unei gospodării a presupus proprietatea absolută asupra terenului aferent acesteia. care se instituie ca cea mai mică unitate spaţială. „grădină” şi chiar „gard” pot fi atribuiţi spaţiului şi distribuţiei sale. de un spaţiu deţinut în proprietate.din câmp” (care aduc nota specifică satelor de tip „risipit”). după locul de amplasare a acestora în funcţie de vatra satului : cele din vatra satului (care în configuraţia actuală a aşezărilor formează aglomerările şi dau specificul de . De aceea.Figura 87: Şopru.. „Conjuncţia dintre grădină. curte şi diversele clădiri anexe ale gospodăriei duce la constituirea unui stătut. la distanţe de 5 — 8 km faţă de vatra satului.. reguli precise de organizare şi dispunere. comuna Bârsana de pe valea Izei număra 1 264 gospodării cu 1 204 case de locuit. în virtutea unei relaţii necesare şi îndestulătoare. Caracterul dezordonat în aparenţă al structurii aşezării şi chiar al gospodăriei are totuşi o logică internă. Dintotdeauna. Spre exemplificare. la l ianuarie 1973.

5 — fântână . 6 — poartă.Figura 88 : Detaliu al unui stâlp de fântână (Rozavlea). 7 — şopru. 124 . 8 — coş pentru mălai. 4 — colejnă. Figura 89 : Tip de gospodărie: 1 — casă. 2 — grajd cu şură. 3 — coteţ.

5 — fântână . 7 — şopru. 6 — poartă. 6 — poartă. 2 — grajd cu şură. 4 — colejnă. 3 — coteţ. 4 — colejnă. 8 — coş pentru mălai. 10 — loc pentru gunoi. 125 . 7 — şopru. 9 — stupină. 5 —fântână . Figura 91 : Tip de gospodărie: 1 — casă.Figura 90 : Tip de gospodărie: 1 — casă. 3 — coteţ. 2 — grajd cu şură.

Figura 92 : Tip de gospodărie: 1 — casă; 2 — grajd cu şură; 3 — coteţ; 4 — colejnă; 5 —fântână ; 6 — poartă; 7 — şopru.

Figura 93 : Şură şi „coş de mălai”.

126

Figura 94 : Şură şi „coş de mălai”.

Figura 95 : Casă cu două intrări din Săliştea (secolul al XVIII-lea).

127

Figura 96: Poartă maramureşeană.

În accepţiunea relaţiilor de familie din zonă, noţiunea de „stătut” trebuie asociată întotdeauna cu „casa şi gospodăria părintească”. Expresii ca „rămân în stătutul părintesc”, „o-rămas în stătutul lor” sau „mi-am făcut stătutul meu” sunt edificatoare în această privinţă. De altfel, sistemul de moştenire de la o generaţie la alta explică clar fenomenul : „o mers de ginere”, „o rămas în stătutul lu' tatâsu”, „io făcut stătut nou”. Legat de gospodăria maramureşeană, de „stătut”, trebuie să subliniem faptul că rar în aceeaşi gospodărie convieţuiesc mai multe familii. Aceasta se întâmplă numai în situaţiile când un băiat vine ca ginere sau o fată merge ca noră şi atunci familiile nou înfiinţate convieţuiesc cu socrii, convieţuirea fiind totală sau parţială (locuind in aceeaşi casă, dar mâncând şi gospodărind separat). Chiar dacă familiile maramureşenilor sunt numeroase, cu mulţi copii, părinţii se îngrijesc din timp să asigure fiecărui copil loc de casă (care presupune întreaga gospodărie), respectiv „stătutul” propriu. Gospodăria ţărănească din zonă incumbă două elemente distincte : „stătutul”, respectiv gospodăria propriu-zisă, cu toate componentele ei (grădina sau livada, grădinuţa şi casa cu toate anexele gospodăreşti) şi terenurile din afara gospodăriei (terenul de fâneţe, terenul arabil, terenul de păscut şi pădurile) care nu rareori au anumite construcţii specifice pentru văratul şi iernatul animalelor. Ocupaţiile specifice ţăranilor din zonă — agricultura şi creşterea animalelor
128

În Maramureş. direct din căruţă sau sanie. În faţa uşilor de intrare în grajd nu sunt trepte. anexele de la căruţă. jugurile. care cuprinde următoarele elemente : casa ca element principal al gospodăriei şi totodată ordonator (în funcţie de aceasta sunt dispuse celelalte elemente componente). ea s-a impus prin proporţii. La construcţiile mai vechi (secolele XVIII — XIX) care s-au păstrat până aproape în zilele noastre. aşa cum au construit-o maramureşenii... complexă (şura mare la mijloc. Unele grajduri cu şură aveau în acoperişul din faţă o deschidere (acoperită la rândul ei de o mică . acoperişul a fost în patru ape. greblele.— se vor reflecta şi în structura gospodăriei. Uneori. de brad sau de molid. grapa.oblon” (acest oblon se închide sau se deschide cu ajutorul unui „vârtej”). lucrate în tehnicile tradiţionale.streaşină”). Pereţii interiori ai grajdului sunt tencuiţi cu lut amestecat cu bălegar. În şură se mai păstrau diverse unelte (furcile. Casa ţăranului din Maramureş. care sunt aruncate în şură printr-un . puţin în pantă. iar la celălalt capăt cu uşi de ieşire. Podul este aşezat numai pe încăperile destinate grajdurilor. care în graiul local este numit frecvent prin plural („cot'eţe”). Aproape totdeauna. Construcţiile sunt din lemn de stejar. junincilor şi viţeilor). dar şi pe măsura mediului natural care o înconjura. plugul. simplă (grajdul pentru vaci şi şura). creaţiile sale şi mediu. Astfel. mărginită de grajdul cailor sau al boilor şi de grajdul vacilor. şura (indiferent dacă construcţia are un grajd sau două) era prevăzută la un capăt cu uşi de intrare. În el se păstrează furajele. pentru a asigura căldura necesară animalelor pe timp de iarnă. ilustrând creşterea vitelor ca ocupaţie principală a maramureşenilor. pentru asigurarea scurgerii. uşile din faţă sunt frumos ornamentate prin sculpturi. dispusă de obicei în peretele din stânga uşii de intrare. cu „murul” (soclul) din bolovani de carieră sau din bolovani de râu. O altă construcţie destinată creşterii animalelor este coteţul. pe lângă funcţionalitate. Grajdul cu şură este una dintre cele mai interesante construcţii gospodăreşti din zonă. şura nu avea pod. Dacă nu totdeauna casa a dominat gospodăria prin dimensiunea ei. deschidere prin care se aruncau fânul şi otava în podul grajdului. Casa. prin linia arhitectonică. la acestea se adaugă coteţele porcilor şi alte construcţii. astfel încât să se poată pătrunde cu căruţa. pe măsura frumuseţii sufleteşti şi trupeşti a oamenilor care o locuiau. precum şi „căzile” în care vara şi toamna se pun fructele la fermentat). formând o simbioză între om. O mică fereastră. aceasta deoarece într-o singură 129 . Gunoiul este aruncat afară printr-o deschizătură practicată în perete. aşezate pe bolovani mari la colţuri. arhitectura construcţiilor ţărăneşti se regăseşte în peisajul natural. grajdul cu şura fiind de multe ori mai mari. s-a avut în vedere aspectul ei frumos. poartă amprenta veacurilor peste care a trecut şi la care a rezistat. Grajdul era podit pe jos cu „foşte” groase din lemn sau chiar cu bârne aşezate una lângă alta. ca de altfel a ţăranilor români de pretutindeni. prin elementele decorative specifice. rămânând deschisă până la acoperiş. ci lespezi mari de piatră. asigură lumina necesară în interior. Şura cu grajdul reprezintă o construcţie simplă sau complexă (în funcţie de situaţia social-economică a gospodarului). Întotdeauna şi la toate construcţiile ţărăneşti din Maramureş. este dovada importanţei de care s-a bucurat totdeauna din partea celor care o locuiau şi de aceea. în funcţie de subzonă. rămânând ca un simbol al statorniciei.

între stâlpi şi bara de legătură este prinsă în cuie de lemn o „tingă” (contrafişă) la fiecare stâlp. Dacă ţăranul are mai mult fân şi acesta nu încape în podul grajdului şi în şopru.5 m. în imediata apropiere a grajdului vitelor. Şi câinele are în gospodăria maramureşeană adăpostul său. la circa 50 cm de pământ. Şoprul sau oborocul este o construcţie prezentă şi azi în toate gospodăriile maramureşene. Acoperişul în patru ape este confecţionat din lemn. Ca sistem constructiv. Colejna poate fi închisă pe trei laturi sau deschisă. unele unelte agricole şi o serie de alte unelte necesare în gospodărie. cu draniţe. la nivelul barelor care leagă stâlpii între ei. cu acelaşi scop. indiferent de starea lui socială.construcţie se despart mai multe încăperi-coteţe : pentru porci. unul dintre şopruri este ridicat în grădină. butucul pentru tăiat lemnele şi toate uneltele necesare. în aceeaşi construcţie sunt şi coteţele pentru găini. ei se fixează pe pietre. Pentru ca fânul să nu se depoziteze pe pământ. la Fereşti şi Corneşti am identificat coteţe construite din nuiele împletite sau din scândură şi amplasate pe un stâlp sau pe un copac din curte. Astfel. în care se ţin lemnele de foc. având absolut aceeaşi 130 .20 m). în partea de jos. scroafă. Găuri practicate în stâlpi cu ajutorul unor cuie de lemn permit fixarea acoperişului la înălţimea dorită. câteodată îmbrăcând forme deosebite. Acoperişul are forma unei piramide . Stâlpii nu sunt înfipţi în pământ. O construcţie similară. Şoprul este o construcţie simplă şi ingenioasă : patru stâlpi de lemn lungi de circa şapte metri. Construcţia se sprijină pe patru stâlpi. Ei sunt legaţi prin cununi puternice de stejar cu ajutorul „chituşilor” (contrafişelor). doi înalţi în faţă (circa 2. în funcţie de cantitatea de fân pe care o are.5 m.80 m) şi doi în spate (0. Acoperişul este în general în două ape. În gospodăria unui ţăran vom găsi unul sau mai multe şopruri. era şi este colejna. colejna diferă de celelalte construcţii din gospodărie. se face o claie în grădină. sunt aşezate „lese” împletite din nuiele de alun (ca pardoseală). În colejna se mai află carul. Stâlpii astfel legaţi sunt aşezaţi în poziţie verticală. este colejna din comunele Săpânţa şi Câmpulung la Tisa. suprafaţa dreptunghiulară din spate fiind mult mai mare decât cea din faţă. peste care este bătută draniţă. O construcţie nelipsită din gospodăria ţăranului maramureşean. Destinaţia acestei construcţii este de a proteja furajele împotriva ploii şi zăpezii. plasat în dreptul „colejnei” şi chiar al celorlalte coteţe. O construcţie separată este şi coteţul pentru viţei. purtând aceeaşi denumire şi având aceeaşi formă (doar că întreaga structură se sprijină pe un simplu stâlp). de pildă. dar o înregistrează şi „în Olanda. Paul Petrescu localizează această construcţie şi în zonele limitrofe Maramureşului. Coteţele aveau formă rotundă sau pătrată şi erau acoperite. cu latura de circa 3. scroafă cu purcei sau chiar purcei. la cele patru colturi este prevăzut cu orificii prin care pătrund stâlpii pe care acesta glisează în funcţie de cantitatea de fân din şopru. Colejna de pe valea Cosăului are streaşină pe patru părţi. ci retezaţi drept la bază. legaţi atât în partea de sus cât şi jos cu bare din lemn în formă de pătrat. Adesea. De obicei.80—1. la o înălţime de circa 1. întâlnit frecvent în gospodăriile de pe valea Cosăului. dar în general acestea formează construcţii separate.

Moisei) apar şoproane pe patru stâlpi. Spre deosebire de şoprul pe patru stâlpi. dorm în fânul din şopru. prevăzută cu uşă şi cu o mică streaşină pentru înlăturarea apei de ploaie. Aceasta este detaşată de grajd şi este folosită pentru „îmblătitul” cerealelor. acesta nu este aşa de înalt (circa 3. pe o structură de corni prinşi în leţuri. În zonele bogate în stejar. talpa este cioplită în patru muchii. stâlpii sunt confecţionaţi din lemn de stejar ciopliţi în patru feţe. Acoperişul în patru ape este construit după specificul Maramureşului. precum şi în Rona de Jos şi Rona de Sus. Este destul de înaltă (3.5 m) şi are acoperişul tot în patru ape. Credem că în această parte a Maramureşului ea a dispărut mai repede datorită pătrunderii mai timpurii a batozelor. La cele din răşinoase. Pardoseala este din scândură sau poate lipsi. ultimele bârne care formează pereţii laterali crescând în lungime şi culminând cu cununa. Şurile din subzona Mara-Cosău nu aveau acea prelungire specifică celor din subzona Iza Mijlocie.5—4 m). O găsim mai rar şi în satele de pe văile Marei şi Cosăului. 131 . peste ea sunt dispuse restul bârnelor care formează pereţii. dar fix. În Maramureş (în special în subzona Iza Mijlocie) există o construcţie aparte. La construcţiile de stejar. Accesul în pod se făcea printr-o deschidere practicată în acoperiş în partea din faţă sau spate. În mod izolat. În zonele de munte (Borşa. Acoperişul se prelungeşte mult în faţa porţii de intrare. peste care este bătută draniţă la două rânduri. restul bârnelor fiind rotunde. cu cele patru laturi înfundate cu scânduri. În perioada de vară. Construcţia este simplă: o singură încăpere de formă pătrată (cu latura de 4. cioplită în patru muchii. Sistemul constructiv se bazează pe îmbinarea bârnelor care formează pereţii în „chetoare românească”. necioplite. Un alt tip de şopru este cel pe şase stâlpi. unii membri ai familiei. masivă. în funcţie de zonă. câte un asemenea şopru se găseşte şi în zonele de fâneţe. Construcţia este din lemn de brad sau de stejar. pentru a feri furajele de ploi şi de vânturile puternice.structură şi înfăţişare ca cele maramureşene”. accesul făcându-se prin deschiderea lăsată în partea de jos a prelungirii acoperişului. numită „şură”. mai subţiri. în special tinerii. Pardoseala şurilor era din pământ bătut şi muruit fin. talpa este groasă. iar în zona coniferelor se folosesc frecvent stâlpi din trunchiuri de brad sau molid. Această prelungire atinge uneori doi metri.5—5 m) sau de formă dreptunghiulară. cu latura de 10—12 cm. Podul şurii este rezervat depozitării fânului. rotunde.

Şura în general (deci şi cea integrată în construcţia grajdului) a fost folosită până nu demult şi la organizarea „jocului” în zilele de sărbătoare. de dimensiuni reduse (circa 3 x 3 m). Camera. În general. pentru accesul cu căruţa. două sau chiar trei uşiţe practicate la baza de jos. are în faţă o „şatră” 132 . fiind prevăzute cu o încuietoare ingenioasă din lemn. O construcţie cu destinaţie specială este „coşul pentru mălai”. aşezată întotdeauna în spaţiul destinat casei — ograda sau curtea. iar scoaterea lor prin una. Acoperişul este în patru ape. Este împletit din nuiele de alun sau de sânger. cu baza mare sus şi baza mică jos. Construcţia are forma unei case în miniatură (monocelulară). de formă trapezoidală. din draniţă bătută la două rânduri. Din informaţiile pe care le avem reiese că această construcţie era destinată păstrării alimentelor şi hainelor. O altă construcţie specifică gospodăriei din zona etnografică Maramureş este „cămara afară”. Şura este prevăzută cu uşi de intrare în partea din faţă si cu uşi de ieşire în dos. simplu sau într-o adevărată dantelărie (cum este exemplarul din muzeul în aer liber din Sighetul Marmaţiei). cu cheie de lemn. Introducerea ştiuleţilor de porumb în „coş” se face printr-o uşiţă dispusă în acoperiş sau prin detaşarea acoperişului.Figura 97 : Încuietoare din lemn la o şură-monument. uşile din faţă sunt monumentale şi frumos ornamentate.

Demn de relevat în cadrul gospodăriei maramureşene este sistemul de împrejmuire. prevăzută cu „halău” sau „valău” (pentru adăpatul animalelor). de formă pătrată. adăpatul animalelor făcându-se printr-un „valău” construit dintr-un trunchi de copac scobit în interior. De obicei. În subzona Cosău-Mara se întâlnesc frecvent fântâni cu „ghizdă” hexagonală. o ferestruică în peretele din stânga uşii de intrare asigură lumina. fântâni simple cu cârlig. cu acoperiş în patru ape. Tradiţionale sunt fântânile cu cumpănă. aceasta desparte ocolul vitelor de casă. Accesul se face printr-o uşă dispusă în mijlocul peretelui din faţă. Sistemul constructiv este acelaşi ca şi la case. „stupina”. Zona depresionarămontană dispunând de ape freatice abundente. dar există şi exemplare destul de vechi de fântâni cu roată sau cu vârtej. pe latura dinspre grădină. Unii gospodari mai înstăriţi. aveau chiar două fântâni — una în „grădinuţa florilor” sau chiar în grădină (pentru oameni) şi una în ocolul vitelor. orientate spre fiecare gospodărie. arată Paul Petrescu. gărduleţe. cu „valauă” separate. Pardoseala şi „podul de sus” sunt din bârne groase. având un ancadrament masiv şi nu rareori ornamentat cu motivele tradiţionale. portiţe. în funcţie de adâncimea la care se găsesc izvoarele. datorită faptului că noile case sunt prevăzute cu spaţii care au preluat funcţia sa. „vraniţe”. aceasta se află în prelungirea casei. cu pereţii din scândură. din lemn. Adâncimea lor variază de la 1 m până la 14—20 m. mai mult la fântânile de „slatină” (apă sărată folosită de ţăranii maramureşeni la prepararea produselor alimentare şi la conservarea cărnurilor de porc). Toate fântânile sunt pietruite cu bolovani rotunzi de râu. Când există o singură fântână. O particularitate a cămării maramureşene faţă de cele din alte zone locuite de români. sau fântâni făcute dîntr-o „bortă de copac”. porţi. este că „faţada şi uşa sunt plasate în axul longitudinal al construcţiei. Varietatea fântânilor în zonă este destul de mare. deschisă pe latura mai mare şi prevăzută cu două rafturi pe care sunt aşezate „ştiubeiele”. Uneori. chiar octogonală. cu „ghizda” joasă sau mai înaltă. Frecvent. gărduţuri. Albinăritul ca ocupaţie secundară în zonă a făcut necesară o construcţie specială care adăposteşte stupii. aşezat pe doi bolovani şi prevăzut la capătul mai înclinat cu un orificiu astupat cu un dop de lemn. Frecvent. Trebuie să menţionăm că această construcţie este pe cale de dispariţie în Maramureş. Fântânile sunt nelipsite din gospodăriile ţăranilor. care sunt pe cale de dispariţie. stupii sunt aşezaţi în „şatră”. „grădişte”. coama acoperişului fiind perpendiculară pe faţadă şi nu paralelă cu aceasta ca în cadrul caselor”. de despărţire a diverselor spaţii cu funcţionalităţi diferite. fiecare ţăran a putut să-şi construiască fântâna lui. care posedau multe animale. Acestea le-am găsit la Botiza şi Poienile Izei. Când aceeaşi fântână deserveşte două gospodării. Până nu demult se mai întâlneau şi „valauă” din piatră. Există o mare varietate de garduri. În gospodăriile cu mulţi stupi există în grădină o construcţie specială. 133 . aceasta este construită în „mejdă” (gardul ce desparte cele două gospodarii). „şatra” cămării se realizează din patru stâlpi prinşi în cunună şi asiguraţi prin „chituşi” (contrafişe) care creează frumoase arcade.(prispă) identică cu cea a caselor ţărăneşti.

de aceeaşi părere este şi Francisc Nistor. răchită. obiceiurile. de necesităţile funcţionale şi estetice.). adevărate arcuri de triumf ale spiritului ţăranului nostru. porţi care se constituie ca un tip aparte (pe doi sau pe patru stâlpi dispuşi la distanţe egale şi cu acoperişul în patru ape. În cadrul aceloraşi subzone. la distanţă de circa 10 cm una de alta). dar cu diferenţieri de la o subzonă la alta. gardul din şipci de stejar ascuţite la vârf. Tipurile şi variantele de garduri existente sunt determinate de specificul subzonal. multe scânduri înguste. stâlpii. de materialul de construcţie. formează arcade împreună cu cununa sau fruntarul care de obicei este frumos ornamentat.) împletite simplu sau artistic ( în spic. în decor si în materialul din care sunt confecţionate (stejar. celebrele porţi maramureşene. gardul din bârne rotunde şi subţiri de brad. graiul. purtând inscripţii şi datări). Diferenţierile apar în sistemul constructiv. O categorie aparte o formau porţile de acces la instituţiile publice în special la biserici şi la cimitirele de pe lângă acestea. Vechile structuri sociale care împărţeau societatea maramureşeană în categoria „nemeşilor” (ţărani cu ranguri de nobleţe) şi a „porţieşilor” sau „jelerilor” se pare că şi-au lăsat amprenta şi în dreptul de a avea „poartă” sau „vraniţă” (poartă care în loc de două aripi din scândură avea doar o aripă longitudinală. Ca şi arhitectura. încastrat în beton. în zona etnografică Maramureş coexistă în prezent gardul din nuiele (de alun. montate în amnare. legaţi cu contrafişe. gardul din fier forjat. neacoperit. sânger. în cununi etc.). acoperit cu resturi de fân sau cu draniţă. Astfel. traforat artistic şi plasat pe un soclu de beton. gardul din scândură între şăranţi. diferite esenţe de răşinoase etc.„prilazuri”. neacoperit sau acoperit cu draniţă. loză etc. Paul Henri Stahl consideră că porţile în general erau în Maramureş un privilegiu al nemeşilor. portul popular. 134 . gardul din scândură între „şăranţi” (stâlpi). din ce în ce mai frecvent. porţile au în zona etnografică Maramureş o expresie unitară pentru întregul teritoriu. formată din mai. diferenţierile apar în felul cum sunt tăiate „aripile porţilor”. Construcţiile care în Maramureş au o frecvenţă foarte mare şi care s-au impus ca adevărate capodopere ale genului în arhitectura populară românească sunt porţile. „lese” etc. cu porţile din metal.

135 .Figura 98 : Stâlpi ai unor porţi vechi din Maramureş.

au şi funcţie decorativă. poarta cu patru stâlpi (doi centrali. răspândită în aceleaşi sate ca şi cea cu cinci stâlpi. poarta cu trei stâlpi apare ca un ansamblu arhitectonic. tip mai rar. care susţin aripile. care împreună cu stâlpii de bază formează două portiţe de acces) .Figura 99 : Stâlpi ai unor porţi vechi din Maramureş. prin cioplitură. Sub aspect constructiv. care dă un ansamblu arhitectonic monumental) — modelul s-a răspândit mai mult în subzona MaraCosău şi Iza Inferioară. După sistemul constructiv. la bază. poarta cu cinci stâlpi (propriu-zis este dublarea porţii cu trei stâlpi. poarta cu şase stâlpi (care presupune dublarea stâlpilor de bază). Stâlpii sunt legaţi între ei în partea superioară printr-o cunună ajutată de „chituşi” care. legătura o face 136 . şi doi laterali. exclusiv stâlpul din mijloc. prin preluarea într-o manieră proprie a modelului porţii construite de pictorul-sculptor maramureşean Traian Bilţiu-Dăncuş la intrarea în satul Crăceşti (astăzi Mara). accidental în arhitectura laică (Săcel). poarta cu trei stâlpi (model generalizat în întreg Maramureşul). dar frecvent la intrarea în cimitire. porţile se pot clasifica astfel : poarta pe doi stâlpi.

în mijloc fiind figurat soarele ca motiv de bază sau crucea înscrisă în cerc. care de altfel pot fi urmărite pe epoci foarte îndepărtate. într-o mare varietate: cercul. neexcluzând motivele solare. este asociat adesea si altor motive larg răspândite în creaţia populară românească. cu rădăcinile puternic reliefate şi care întotdeauna pornesc de la „ursul” porţii. găsindu-le şi la alte popoare. cât şi cele ale tiparului traco-dacic. Le găsim şi în Maramureş. acesta este în patru ape. mai frecvent în subzona Iza Mijlocie. Motivul dominant pentru toată aria de răspândire este cel al „pomului vieţii”. Dacă urmărim în timp aceste motive. apare sub forma glastrei cu flori şi este asociat altor motive. În subzona Cosău-Mara şi Iza Inferioară predomină tiparul traco-dacic şi tiparul iranian. fitomorfe (vrejuri cu frunze). se asociază. considerate astăzi decorative. Figuri zoomorfe (păsări. cu variante pe subzone. La porţile din subzona Iza Mijlocie. cel elenistic şi cel iranian”. diferenţiate pe subzone. roata cu spiţe. Pentru spaţiul românesc. cu rădăcini care pornesc de la baza stâlpului (ce poartă denumirea de „urs”). oamenii). Acoperişul se fixează de cunună prin grinzişoare. Discutând sistemul decorativ al porţilor din Maramureş. Astfel sunt simbolurile solare. de obicei foarte stilizat. La portiţă. pragul de sus şi pragul de jos leagă stâlpul central de cel lateral. Aripile. Tulpina şi ramurile sunt dominant prezentate sub forma torsadei. Deasupra pragului portiţei. dus până la geometrism). de obicei geometrice. de apărare împotriva răului şi de purificare. discuri. „vraniţa” şi „portiţa” vin să închidă golurile dintre stâlpi. Încifrate într-un limbaj 137 . sunt realizate prin sculptură în lemn. Între tulpină şi ramuri se interpune uneori un cerc segmentat în patru părţi. Motivul pomului vieţii. iar în subzona Iza Mijlocie este frecvent tiparul elenistic. Impresionante la poarta maramureşeană sunt monumentalitatea şi armonia proporţiilor. de obicei (în subzona Cosăului şi Iza Inferioară). în spaţiul liber se montează o „fundătură” din scânduri de brad traforate cu motive specifice. cercul tăiat de cruce.„pragul de jos” care de obicei este parţial montat în pământ pentru a înlesni accesul căruţei (la porţile noi apare tendinţa de renunţare la acest element). alături de alte motive. în acest spaţiu apar „chituşi” de formă rotundă. romburi flancate de cercuri si rozete. în Maramureş foarte stilizat. sistemul constructiv şi sistemul decorativ. şarpele). motivele fiind puternic scoase în relief. Tiparul traco-dacic figurează de obicei un brad stilizat. folosinduse draniţa bătută la două rânduri şi trasă la cuţitoi în coadă de rândunică sau în „colţi”. Atât variantele tiparului iranian. de punere sub semnul binelui a tot ce este dincolo de „pragul” porţii (gospodăria. Tiparul iranian figurează pomul. în general. antropomorfe (chipul omului. vârtejul (soarele în mişcare). simbol al „tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte”. animalele. precum şi geometrice abstracte vin să completeze gama elementelor ce înfrumuseţează stâlpii porţilor maramureşene. din care se înalţă tulpina cu ramurile. pomului vieţii. vom constata cu surprindere că iniţial ele au avut funcţii magico-mitice. cercuri concentrice. specifice subzonei Cosău-Mara şi satelor din Iza Inferioară. dar cu o arie mult mai mare. trebuie să subliniem faptul că nota de diferenţiere pe principalele subzone este evidentă. Paul Petrescu identifică toate cele „trei tipare plastice de reprezentare ale pomului vieţii: cel local traco-dacic. Tiparul elenistic.

felul lor de a gândi. Prin mutaţii de sens. Deci. se cultivau flori şi 138 . scos în relief. căsoaie pentru prăjitul seminţelor. Berbeşti) şi sporadic în celelalte. astăzi ţăranii neputând explica semnificaţia lor. Toate acestea erau integrate armonios în cadrul gospodăriei. corect 1907. poarta gospodăriei Petrovai Ilieş din Bârsana (astăzi în muzeul din Sighetul Marmaţiei) poartă data 1883 . în satele unde pomicultura are o pondere mare în economia locală. rotarii. de a concepe lumea şi viaţa. Un stâlp de poartă din comuna Căineşti (astăzi în muzeul din Sighetul Marmaţiei) are dăltuită data „1875” . după rânduieli care s-au statornicit de veacuri şi care au căpătat statut de lege. Astfel. fierării. deoarece ele ne vorbesc de proprietarii construcţiilor şi de meşterii lor şi consemnează data edificării. Există în cadrul gospodăriei locuri în care se petrec anumite momente ale unor rituri şi obiceiuri. numele proprietarului. un fragment din pragul de sus al unei porţi din Strâmtura are gravată data 1891 (a aparţinut familiei Boroica. se arunca „ciupa” (apa în care se face prima baie a copilului). Aşa. Inscripţiile sunt dispuse în general pe pragul de sus al porţii. uneori chiar şi numele meşterului. a familiei care trăieşte aici. în şură se organiza jocul satului. Analizând elementele componente ale gospodăriei trebuie să avem în vedere permanent prezenţa omului. Frecvent întâlnim cuptorul pentru pâine. Câteva exemple sunt edificatoare. are data „1907” (astăzi este restaurată în muzeul din Sighetul Marmaţiei). Hărniceşti. Aceste inscripţii sunt foarte importante. Nu acelaşi lucru se poate spune despre inscripţiile existente pe diversele elemente de arhitectură populară în speţă pe porţi. care începând din primele decenii ale secolului al XX-lea a fost scos în curte. Perioada de după anul 1900 consemnează aproape la fiecare poartă data edificării. pe pragul de sus al portiţei şi pe stâlpul median. de exemplu. aceste mărci-simbol au trecut din planul magicului în cel artistic. pe poarta familiei Vasile Pop din Giuleşti (astăzi în muzeul din Sighetul Marmaţiei) este săpată în lemn data 1912. astăzi în muzeul din Sighetul Marmaţiei). care cu certitudine ne va aduce mesajul de peste veacuri al strămoşilor noştri. nunta şi moartea) se desfăşoară în acest mic univers. Fiecare colţişor al gospodăriei este marcat de prezenţa omului care-şi trăieşte viaţa după reguli proprii. În grădinuţa de flori se îngropa placenta („casa coconului”). numele este grafiat după ortografia maghiară . fiind prevăzut cu acoperiş fixat pe patru stâlpi. Giuleşti. O poartă din Vadul Izei (azi în muzeul din Sighetul Marmaţiei) are inscripţia: 1097 „VISZTAION” (data este greşit consemnată prin inversare de cifre.propriu. O serie de alte construcţii mai mici vin să întregească aspectul gospodăriei maramureşene. Unele gospodării ţărăneşti sunt completate cu instalaţiile tehnice specifice zonei : oloierniţe. poarta pe doi stâlpi din comuna Săliştea (iniţial la casa lui Gheorghe Iuga). în gospodărie apar construcţii destinate uscării fructelor. este firesc să examinăm gospodăria ţărănească şi din această perspectivă. Le găsim frecvent în satele de pe valea Marei (Deseşti. celebră prin motivul şarpelui. corect „VIRSTA” — veche familie românească din Vad). Marile momente din viaţă omului (naşterea. se practicau o serie de rituri premaritale. aceste simboluri-mărci îşi aşteaptă dezlegarea.

iar gruparea elementelor componente se făcea după funcţiile ce le aveau. fetele îşi căutau ursitul. presupune în Maramureş mai multe sectoare : curtea propriu-zisă.plante folosite în cadrul unor obiceiuri. Figura 100 : Frontoanele unor porţi cu inscripţii şi datări. în noaptea de Anul Nou. Spaţiul destinat gospodăriei. Am relevat mai sus că în Maramureş tipul de gospodărie care s-a generalizat este gospodăria cu curte dublă. o serie de practici şi interdicţii erau legate de pragul porţii de intrare în gospodărie şi al casei. „stătutul”. în colejnă. ograda sau livada (termenul livadă folosit pentru curte este specific satelor din subzona Iza Mijlocie). ocolul 139 .

socializarea agriculturii în multe sate maramureşene influenţează organizarea gospodăriei ţărăneşti. În ocolul vitelor sunt dispuse toate acareturile aferente creşterii animalelor: grajdul cu şura încorporată.vitelor. uneori şi „coşul” pentru porumb. a apei curente. adică în partea unde se află camera de locuit. trei şi chiar patru gospodării aşezate în linie. fântâna şi şura pentru îmblătit. legea sistematizării rurale. preluând o serie de funcţii iniţiale ale altor dependinţe. schimbarea ponderii unei ocupaţii în favoarea sau defavoarea alteia. Casele îşi îmbogăţesc numărul încăperilor. cămara pentru alimente şi haine. Fenomenul apare pregnant în satul Ieud. schimbarea poziţiei ei. 140 . cu acoperiş mobil. care se poate constata în toate comunităţile maramureşene. pentru păstrarea nutreţurilor. Aceasta s-a petrecut în perioada interbelică şi imediat după ultimul război mondial. Intrarea în curte se face prin poartă. iar în ocolul vitelor printr-o vraniţă. unde pe vechile „stătute” vom găsi două. meri. În grădină se amplasează stupina. colejna. De regulă. Tot aici este aşezată şi fântâna. una după alta. La gospodăriile tradiţionale. şoproanele pentru fân sau paie. cu camera de locuit perpendiculară pe axa drumului. O serie de acareturi dispar. îşi schimba organizarea spaţiilor. Separarea sectoarelor componente ale gospodăriei se face prin garduri şi gărduleţe. clăile de fân. iar grajdul-şură în faţa casei. nuci). Grădina se prelungeşte în spatele casei. coteţele pentru porci. pruni. în ogradă sau livadă (curte) sunt aşezate casa (ca element fundamental şi totodată ordonator). Astăzi. Un fenomen cu tendinţa de generalizare. zarzavaturi. cu faţa spre stradă. cânepă. Introducerea curentului electric. un şopron pe patru sau şase stâlpi. Sporul natural al populaţiei şi mutaţiile petrecute în viaţa satelor maramureşene au dus la modificări structurale şi în organizarea gospodăriei ţărăneşti. este aducerea casei „la drum”. gospodăria tradiţională maramureşeană suferă o metamorfoza deosebită. grădinuţa („grădinuţa florilor”). staulul pentru oi. sunt plantaţi arbori ornamentali şi arbuşti. iar accesul este asigurat prin portiţe şi lese mobile. porumb. Restul anexelor gospodăreşti erau amplasate în funcţie de primele. fiind înlocuite cu construcţii mari din cărămidă şi beton. În grădinuţa se cultivă flori. este despărţită de curte printr-un gărduţ şi prevăzută cu uşă de acces sau „prilaz” (accesul se poate face şi direct din „şatră”). Aceasta a dus la restructurarea întregii gospodării în funcţie de poziţia casei. fântâna cu cumpănă şi „valauăle” pentru adăpat vitele. grădina. Aici se află pomi fructiferi (peri. legume. viţei şi păsări. casa a fost aşezată întotdeauna în fundul curţii. „coşul” pentru ştiuleţi de porumb. când noul îşi spune cuvântul în toate domeniile. cu spatele la drum. „Grădinuţa” este aşezată de obicei în „sapa” casei.

Figura 101 . 10. până în deceniile 5—6 ale secolului nostru. Arhitectura caselor. pot fi puse sub semnul „civilizaţiei lemnului”. Toate construcţiile gospodăreşti — poarta. Gospodărie tradiţională (secolul al XVIII-lea) — azi în Muzeul Maramureşean din Sighetul Marmaţiei. construcţiile social-culturale şi administrative au fost aproape în exclusivitate din lemn. 141 .2. semnele de mormânt. troiţele de hotar. Satele Maramureşului. precum şi bisericile. diversele sisteme de împrejmuire. anexele gospodăreşti şi casa — construcţiile care adăpostesc instalaţiile tehnice ţărăneşti.

Figura 102 : Casă din Sârbi (secolul al XVIII-lea). Figura 103 : Casă din Călineşti (1792). 142 .

Figura 104 : Sistem de îmbinare a bârnelor („chetoarea românească”). 143 . Figura 105 : Sistem de îmbinare a bârnelor („chetoarea românească”).

144 . Figura 107 : Fereastră din secolul al XVIII-lea.Figura 106 : Ancadrament de uşă la o casă-monument (secolul al XVIII-lea) din Rozavlea.

Figura 109 : Poartă maramureşeană.Figura 108 : Portă maramureşeană. 145 .

Figura 110 : Portiţă datată 1790 (detaliu). Figura 111 : Motiv decorativ prezent pe monumentele maramureşene. 146 .

Figura 113 : Motiv decorativ prezent pe monumentele maramureşene. 147 .Figura 112 : Motiv decorativ prezent pe monumentele maramureşene.

148 . Figura 115 : Motiv decorativ prezent pe monumentele maramureşene.Figura 114: Motiv decorativ prezent pe monumentele maramureşene.

149 . Figura 117 : Motiv decorativ prezent pe monumentele maramureşene.Figura 116 : Motiv decorativ prezent pe monumentele maramureşene.

Figura 119 : Motiv decorativ prezent pe monumentele maramureşene.Figura 118 : Motiv decorativ prezent pe monumentele maramureşene. 150 .

151 . Figura 121 : Acoperiş de draniţă.Figura 120 : Motiv decorativ prezent pe monumentele maramureşene.

uşă.. perete. Prin tradiţie. absenţa unor piese care să poarte datări certe din secolul al XVI-lea nu înseamnă că acestea nu au existat. III. mur (soclul de piatră pe care este aşezată casa). Inscripţiile sunt amplasate pe pragul de sus sau pe uşorii ancadramentelor uşii de la intrarea principală în casă. meşter Paşcu de pe Sălaşte se 152 . casele se făceau din lemn. pe grinda meşterului sau „meştergrindă” (care susţine întreaga structură a acoperişului şi împarte construcţia în două).”. numele proprietarului.. corn etc. Dacă acest tip de locuinţă a rezistat până în zilele noastre şi s-a dovedit valabil se poate concluziona că până să se ajungă la acest „model” au trebuit cel puţin 4—5 secole. cuptior. Iată câteva asemenea inscripţii: I. Pop. De obicei. foamete). lemnul fiind un material perisabil.. termeni care fac parte din fondul principal de cuvinte al limbii române şi sunt aproape în exclusivitate de origine latină: casă (întreaga construcţie). inscripţiile dovedesc înaltul grad pe care l-au atins cultura şi civilizaţia ţărănească din această zonă etnografică încă din secolul al XVII-lea. fereastră. permiţând atestarea certă a unor construcţii ţărăneşti — aceasta oferind posibilitatea studierii evoluţiei arhitecturii populare. IV. inscripţiile localizează în timp şi spaţiu evenimente. casă (camera de locuit). Interesant este că toţi aceşti termeni denumesc părţile principale ale construcţiei.. M) A : 1704 M : KILIUS VOLPHANSI („Ridicată. numele meşterului. S. în zona etnografică Maramureş. dovezile arheologice sunt foarte sumare. Casa Cupcea din satul Călineşti poartă doar data construcţiei în cifre arabe pe pragul de sus al uşii principale : „1710”. ci chiar la oraşe. tindă.. chiar evenimente deosebite cu care s-au confruntat comunităţile respective (molime. descifrată doar parţial „Anul Domnului 1700. Răspândite în aproape toate comunităţile săteşti ale Maramureşului. inscripţiile poartă data la care s-a ridicat construcţia respectivă. L . V. Ele sunt şi monumente de limbă. II. încrustată pe meştergrinda din lemn de stejar. Pe ancadramentul de uşă provenit de la o casă din satul Onceşti există inscripţia : ANO 1744 (cifre arabe). Desigur. În general. Casa familiei Codrea Dumitru din Berbesti are inscripţia în limba latină: AEDIFICAVIT (F . Numărul mare de case şi construcţii ţărăneşti cu inscripţii şi datări din secolele XVII şi XVIII păstrate până în zilele noastre sunt dovezi că la acea dată acest tip de locuinţă era generalizat şi răspundea cerinţelor vieţii. O inscripţie interesantă în cirilică românească se găseşte pe meştergrinda casei Tomanu din Berbeşti (azi în Muzeul Satului şi de Artă Populară din Bucureşti): „Din îndemnul Tatălui şi ajutorul Fiului şi săvârşirea Sfântului Duh. Este foarte greu de stabilit din perspectivă istorică de când şi-a construit ţăranul maramureşean casa. deci structura acesteia.. conservând fenomene specifice epocii. Cert este că de când vorbeşte româneşte el locuieşte în casă şi aceasta este o dovadă de netăgăduit a civilizaţiei şi culturii.. uneori numele unor demnitari locali. Că este aşa stau mărturie termenii care denumesc construcţia ca atare şi componentele sale. Ancadramentul uşii de la casa Boroica din Strâmtura poartă inscripţia în cirilică românească. fiul lui Lupu”). anul 1704.. Din această cauză. aria casei. acoperiş.Existenţa omului este legată de casă prin viaţa de zi cu zi. nu numai la sate. uşori. cămară. cunună.

Una dintre cele mai interesante inscripţii. pe pragul de sus al ancadramentului uşii de intrare. provine de pe meştergrinda din lemn de brad recuperată de către muzeul din Sighetul Marmaţiei de la o casă veche. VI. bunicul viitorului academician Ioan Mihalyi de Apşa). VIII. Alte inscripţii consemnează doar anul construcţiei : „1700” pe şura de la Rona de Sus şi pe casa familiei Radu din Corneşti. demolată din satul Ieud : „Cu ajutorul lui Dumnezeu s-au lucrat această casă a clejii din îndemnul Domnului Pavel Săpânţan judele Ieraşului de Sus prin osteneala lui Chindriş Mihai fiind parohuşii satului Ioan şi Mihail Mihalyi iară maistru Kindriş Dan cu Pleş Ionaş în anul Domnului 1810” . inscripţia consemnează sistemul de împărţire administrativă (pe „ieraşe”). 153 . a doua joi după Sfintele Florii”. Această casă au făcut Pop Gheorghe în anu Domnului 1775. numeşte personalităţi şi funcţii (cu menţiunea specială a preotului Ioan Mihalyi. atestate încă din secolul al XIV-lea. cu un conţinut de informaţii foarte bogat.roagă ca să-l pomeniţi in sfintele rugăciuni. VII. Pe meştergrinda casei familiei Dunca din Ieud este dăltuită în cirilică inscripţia: „Anul Domnului 1798 iunie în 21 de zile Sfântul mucenic Iulianu”. foarte interesantă este consemnarea meşterilor Chindriş Dan şi Pleş Ionaş. IX. aparţinând unor vechi familii. ai căror descendenţi sunt şi astăzi meşteri de renume. La casa familiei Marinca din Sârbi. există următoarea inscripţie în cirilică românească: „Acestu lucru s-au (lipseşte cuvântul „făcut”) în anu 1785 începutu în luna lui decembrie 29 de zile”. Pe pragul de sus al ancadramentului uşii de intrare în casa familiei Iurca din Călineşti se poate citi inscripţia în cirilică : „De la facerea lumii Văleat 7301” (adică anul 1792). „1766” pe casa familiei Cudrici din Bârsana.

Figura 122 : Inscripţii pe meştergrinda unor case-monument. 154 .

155 . Figura 124 : Ancadrament de uşă cu inscripţii şi datări (casă-monument). Figura 125 : Ancadrament de uşă cu inscripţii şi datări (casă-monument).Figura 123 : Ancadrament de uşă cu inscripţii şi datări (casă-monument).

Casa românească a făcut obiectul multor studii şi cercetări. ea constituie. Figura 127 : Ancadrament de uşă cu inscripţii şi datări (casă-monument). din a căror succesiune continuă se încheagă viaţa milenară a unui neam. Ea a fost adăpostul şi mărturia continuă a vieţii familiale şi economice a păturii rurale.Figura 126 : Ancadrament de uşă cu inscripţii şi datări (casă-monument). Reputatul etnograf Romulus Vuia a sintetizat magistral ceea ce a însemnat casa pentru ţăranul român : „Casa este adăpostul în care se nasc. prin urmare. trăiesc şi mor generaţii. capitolul cel mai însemnat din studiul civilizaţiei noastre 156 . Figura 128 : Ancadrament de uşă cu inscripţii şi datări (casă-monument).

Cercetările întreprinse în zonă ne-au permis. Budeşti) precum şi câteva case-monument din satele Călineşti. cu un diametru variind între 15—30 cm”. Casa românească din Maramureş a avut 157 . Prispa cu stâlpi („şatra”) s-a generalizat în Maramureş în secolul al XVII-lea şi la începutul secolului al XVIII-lea. Construcţia masivă a casei se sprijină pe tălpi groase de brad sau de stejar. exemplarele mai vechi nu au fost tencuite nici în interior. în patru muchii. Casele şi construcţiile din stejar sunt specifice subzonei Mara-Cosău şi cursului inferior al Izei. ca şi fiecare numire a lui. Sârbi. cioplite în patru muchii cu securea şi finisate cu barda. doar curăţat de coajă şi încrestat la încheieturi. şi făţuit cu barda. După cum constată Paul Petrescu când se referă la vechimea şi evoluţia construcţiilor din lemn (indiferent de esenţă). apare şi talpa prispei. Berbeşti (care se mai păstrează şi pe care le datăm în secolul al XVII-lea) sunt dovezi certe în această privinţă. în care fiecare obiect. Desigur. precum şi satelor aşezate de-a lungul Tisei. Marile păduri ale Maramureşului au oferit din plin lemnul necesar construcţiilor. din care se ridică stâlpii („căpriori”. peste care nu se punea nici un fel de mortar. „brânci”) fixaţi în fruntar cu ajutorul unor contrafişe. precum şi a tehnicilor specifice Maramureşului. Sârbi. Casele tradiţionale din Maramureş erau totdeauna netencuite în exterior. prezintă o mărturie din evoluţia vieţii şi civilizaţiei neamului nostru”. lemnul este cioplit din secure. pe baza comparării construcţiilor din diverse epoci. aşezate într-o tehnică de suprapunere (prin alăturarea a doi bolovani). considerată în zonă ca tehnica cea mai veche. aşezat deasupra celor doi. Odată cu venirea „ţipţerilor” în Maramureş s-a generalizat aşa-zisa „chetoare nemţească”.populare. Odată cu apariţia şatrei se schimbă întreaga înfăţişare a casei şi chiar sistemul constructiv este influenţat. în zona pădurilor de conifere. ţuguiat pentru a facilita scurgerea zăpezilor abundente ce caracterizează iarna maramureşeană. În aceasta din urmă (la Săpânţa în special) apar şi construcţii din lemn de fag şi stejar. Pentru a nu pătrunde frigul. Astfel. fixate la colţuri pe bolovani mari de râu. Silueta casei este dată de acoperiş care este foarte înalt (de două—trei ori mai înalt decât pereţii). Îmbinarea acestora la colţuri se făcea în „chetoare românească”. Pe tălpi se ridicau pereţii de bârne în sistemul „blockbau”. Tipurile de case arhaice au avut prispă fără stâlpi. „stratul cel mai vechi de arhitectură ţărănească folosea lemnul sub forma trunchilor rotunzi. Bisericile maramureşene datate cert între secolele XIV — XVIII (Ieud. fixându-se cu un al treilea bolovan. În zonele cu esenţe de foioase. să constatăm că tehnica fasonării lemnului în grinzi este mult mai veche decât secolul al XVIII-lea. Soclul („murul”) era din bolovani rotunzi de râu sau din piatră de carieră. esenţele lemnoase impun şi tehnici speciale. Astfel. casele şi construcţiile gospodăreşti şi de altă natură vor fi ridicate din brad şi molid. Astfel. între bârne se punea muşchi. Esenţele de lemn folosite în construcţia caselor diferă de la o subzonă la alta. în zona coniferelor se va folosi în construcţia caselor lemnul rotund. Fiecare casă ţărănească este un mic muzeu popular.

tehnicile moderne. Acoperişul este scund. etajul este construit din lemn. cu acoperişul mai scund. în acelaşi timp. fenomenul dând naştere la forme mixte şi chiar la preluarea modelului românesc. în tipul compus din tindă centrală cu odaie de locuit şi odaie frumoasă alături. creşte în dimensiuni. Alături de populaţia românească majoritară. învelit în două ape. pe fundaţie înaltă de beton. identifică pentru etnia ucraineană din Maramureş o puternică influenţă a arhitecturii româneşti. preluând elementele specifice arhitecturii tradiţionale. determinate de vechi tradiţii în arhitectura din lemn a ucrainenilor. mai întâi prin adăugirea unei cămări laterale. ele sunt egale ca adâncime şi. Casa maramureşeană a stat în atenţia multor cercetători si a fost descrisă cu minuţie. îmbinate la capete fără ajutorul cuielor.80 şi 1. Au apărut şi sunt pe cale de înmulţire casele cu etaj. Locuinţele vechi care s-au mai păstrat atestă caractere bine precizate. dar mai ales necesităţile vieţii şi ale confortului modern au impus şi în satele zonei etnografice Maramureş o arhitectură nouă. Arhitectura locuinţei a suferit de-a lungul timpului o serie de modificări structurale care au impus stiluri diferite ce au caracterizat epocile. compus din două încăperi. fixarea lor făcându-se în „cuiburi” (încrestarea cununii pentru fixarea cornului). pe care erau bătute draniţe la două rânduri. când satul românesc în general a suferit mutaţii importante. egale ca lăţime la faţadă. de-a lungul secolelor s-au statornicit în Maramureş şi alte etnii. cu scânduri lungi. în special decorul. Acest tip. Paul Stahl şi Paul Petrescu care au cercetat specificul arhitecturii maramureşene. „Casa veche ruteană (din Maramureş) se compune din două încăperi. „Cornii” acoperişului se sprijină pe „cununi”. frecvent. Noile materiale de construcţii. Se impune o remarcă pentru perioada contemporană.întotdeauna acoperişul în patru ape.20 m şi o lăţime de circa 0. cu secţiune semicilindrică. În toate satele maramureşene sunt pe cale de generalizare casele din cărămidă. cu o lungime variind între 0. Casele rutenilor din Maramureş sunt asemănătoare în multe privinţe cu ale huţulilor din nordul Moldovei”. confecţionat din tablă sau ţiglă. Prispa lipseşte la acest tip de case. draniţele sunt confecţionate din lemn de brad şi molid de rezonanţă. Pereţii folosesc bârne rotunde. cu plan mult îmbunătăţit. tinda şi odaia de locuit. Câteva comunităţi ţărăneşti de ucraineni aşezaţi pe valea Ruscovei si a Tisei şi-au lăsat amprenta în cultura şi civilizaţia ţărănească din Maramureş. confecţionat pe o şarpantă din lemn. În general.10 m. şi apoi se transformă ca şi casele româneşti. tăiate în două. 158 . uneori un singur şir de astfel de scânduri constituind o aripa întreagă a acoperişului. Deasupra locului de întâlnire a celor două ape se aşează o grindă ale cărei capete laterale constituie un loc preferat pentru crestături.

casele tradiţionale aveau un singur nivel. În zona Maramureş.10. dar care le şi integrează în ansamblul arhitecturii populare româneşti. în număr destul de mare. Este foarte greu de stabilit evoluţia în timp a casei tradiţionale maramureşene. Secolul al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea considerăm că au îmbogăţit planul tradiţional al casei cu un pridvor de-a lungul faţadei (mai târziu şi lateral). Tipurile de locuinţă.3. Toate încăperile erau dispuse pe un plan rectangular. Figura 129 : Planul unei case din secolul al XVIII-lea. numit zonal „şatră”. 159 . În această zonă nu este atestat până acum bordeiul ca locuinţă. ne permit să concluzionăm că în această perioadă era generalizat în toată zona Maramureş tipul de casă cu două şi trei încăperi. respectiv casa formată din cameră de locuit şi tindă şi casa formată din cameră de locuit. care avea atât caracter funcţional cât şi decorativ şi care prin anumite elemente dă specificul caselor ţărăneşti maramureşene din această perioadă. Exemplarele care s-au păstrat din secolele XVII şi XVIII. tindă şi cămară.

Figura 130 : Planul unei case din secolul al XVIII-lea. 160 . Péter Dezideriu). Figura 131 : Planul unei case din secolul al XVIII-lea (după arh.

Casa monocelulară a existat cu siguranţă şi în Maramureş. a lăzilor mari cu cereale. Tot în pod erau depozitate de generaţii o serie de obiecte ieşite din vase de lut. Concomitent cu aceasta. un orificiu în perete (numit „ochiuţ”) îndeplinea funcţia de ferestruica (fără geam) de aerisire. icoane pe sticlă. cămara era dispusă în partea stângă a tinzi. ea mai avea o încăpere: cămara. la care în locul cămării s-a mai adăugat o încăpere („casa curată”. unelte folosite în practicarea diverselor meşteşuguri. Nu rareori. în cămară şi în pod. piese de mobilier. ca la începutul veacului nostru să fie generalizat. acest tip de casă s-a răspândit în secolul al XIX-lea. De altfel. despărţite de tindă (una dintre ele cu cămara în spate). făină. Acest plan începe să marcheze şi din această perspectivă diferenţierile sociale. la cele două încăperi mari. ea nu a fost atestată pe teritoriul zonei. Peretele din faţă era prevăzut cu o uşă. Pereţii săi erau totdeauna netencuiţi. pe o intrare special amenajată. pe lângă „casă” şi tindă. nefiind niciodată destinată dormitului sau locuitului. fasole. tindă şi cămară). iar cămara a trecut în spate. bulgării de sare. cu încercări de preluare a specificului arhitecturii tradiţionale. La casele tradiţionale cu planul simplu (cameră. În general. mai rar din dulapi de lemn. din încăpere sau din exterior. Un spaţiu foarte important era podul casei. iar în cutii speciale de lemn se păstrau actele de proprietate transmise din moşi-strămoşi. în general netencuiţi. Din tinda se făcea accesul în camera sau camerele de locuit. când se mai păstra în mare parte vechiul fond de locuinţe tradiţionale. slănina şi şuncile de porc. în Maramureş tinda a fost întotdeauna neîncălzită. erau depozitate uneltele folosite în industria casnică textilă. Locuinţa cu două încăperi era alcătuită din „casă” (camera de locuit) şi tindă. iar la casele mai vechi a existat şi pardoseală din lespezi de piatră). Pe latura din faţă. care asigura accesul în „casă” şi în pod. Accesul se făcea din tindă. s-a adăugat o încăpere mai mică. primul fiind în general ridicat pe o fundaţie din beton sau din piatră prinsă în beton. care s-a generalizat în secolul al XVIII-lea. la mijlocul peretelui. caşii proaspeţi. Tinda avea pereţii din bârne (rotunde sau cioplite). pe o scară. lăzile cu făină. iar pardoseala din lut bătut şi muruit (în secolul al XIX-lea apare şi pardoseala din scândură groasă. Accesul în pod se făcea prin tindă. În cămară se păstrau bărbânţa cu brânză. în zonă s-au păstrat până în zilele noastre case cu planul evoluat. din lespezi de piatră. a butoaielor cu varză. Tot din această perioadă. cănţile cu lapte şi smântână. în coşuri împletite din nuiele (şi unse în interior cu argilă) şi în vase mari confecţionate dintr-un trunchi de copac scobit în interior — cereale. acest spaţiu avea ca destinaţie depozitarea diverselor piese de inventar gospodăresc. dar până în al şaselea deceniu al secolului nostru. pardoseala era din pământ. Spre deosebire de alte zone ale ţării. în secolul al XVII-lea este atestată locuinţa cu trei încăperi. iar al doilea constituit din lemn. În pod se păstrau — în lăzi mari. vasele folosite la stână. „casa mare”). Foarte multe dintre casele tradiţionale aveau dedesubt pivniţă. Tot aici se afumau şi se păstrau cârnaţii. precum şi actele de familie. Pereţii 161 . cu uşa de acces în fund. diverse piese de feronerie. diferite ustensile de uz gospodăresc.În perioada contemporană au apărut casele cu două şi chiar trei niveluri.

cartofii. Construcţiile actuale au planuri adaptate noilor condiţii viaţă. păstrează specificul zonal Figura 132: Planuri de locuinţe specifice zonei. tendinţa de generalizare a acesteia în toată zona. schimbarea materialelor de construcţie si implicit a tehnicilor. sfecla furajeră. prin preluarea unor elemente tradiţionale. Apariţia casei cu etaj. folosite pentru păstrarea cartofilor si a fructelor. în spatele casei. acoperită cu o podea. butoaiele cu ţuică. Uneori pivniţa era înlocuită cu o groapă făcută în tindă sau în „casă” ( sau chiar în „şatră”).pivniţelor în general erau pietruiţi cu bolovani rotunzi de râu. fructele. 162 . se făceau şi în grădină. înzestrarea locuinţelor cu confortul modern sunt elemente ce impun planurile moderne care. În pivniţă se păstrau butoaiele cu murături. Asemenea gropi (de dimensiuni mai mari. berbinţele cu lapte de oi sau cu brânză.

Interiorul locuinţei. De aceea. când vorbim de interiorul maramureşean trebuie să ne raportăm la aceşti factori. etnopsihologiei. Din cercetările efectuate pe piesele care s-au păstrat. 10. supusă modei şi condiţionată de factori social-economici. de ocupaţiile specifice ale populaţiei. Din perspectivă istorică avem prea puţine date care să ne dea o imagine asupra a ceea ce a fost interiorul într-o anumită epocă. geoclimatici şi. diferenţierile pe plan social nu implicau elemente de 163 . Arhitectura interiorului ţărănesc maramureşean este adaptată nevoilor practice şi estetice.Figura 133: Planuri de locuinţe specifice zonei.4. nu în ultimă instanţă.

loc de odihnă pentru bătrâni şi copii. De aceea. meştergrinda. constatăm importanţa deosebită a acestui spaţiu în viaţa ţăranului maramureşean. ordonator. căci prin el are loc comunicarea cu Fiinţele supranaturale [. Georgeta Stoica identifică pentru interiorul românesc „patru puncte de greutate. se află sistemul de încălzire şi de preparare a hranei. a casei cu mai multe încăperi. În „spaţiul faptelor de viaţă” se află patul şi locurile de dormit în general. de aceea are o logică perfectă în structurarea elementelor ce o compun.. În privinţa organizării spaţiului interiorului „casei” vom avea în vedere. Scurgerea mileniilor şi secolelor a făcut ca fiecare colţişor al gospodăriei. deci împarte spaţiul acesteia în două părţi pe care încercăm să le numim.casei”. ca de altfel şi a structurii gospodăriei. În analiza interiorului tradiţional. sursă de căldură şi lumină. iar prin grinzile transversale ce se sprijină pe ea leagă şi pereţii laterali şi susţine întreaga structură a podului şi acoperişului.structură. ca element principal. spaţiul în care trăieşte: casa.. adică al încăperii de locuit. locuinţa este considerată o imago mundi”. referindu-se la „civilizaţiile agricole”. ogorul constituie adevărata lume. Pentru agricultor. Mircea Eliade. Pe masă se aşează sicriul cu mortul şi în jur se face priveghiul. acest fapt fiind dovedit prin analogie cu arhitectura casei în general. În esenţă constatăm că interiorul 164 . care s-au statornicit şi au căpătat statut de lege. pornind de la uşă : „spaţiul faptelor de viaţă” (în dreapta) şi „spaţiul faptelor de ritual” (în stânga). care implică o serie de rituri. aici se fac urările. care prin monumentele ce s-au păstrat din secolele XVII şi XVIII nu implică diferenţieri în elementele de bază. constată că „o existenţă sedentară organizează altfel lumea decât o viaţă nomadă. „casa” era încăperea din dreapta tindei. trebuie să avem în vedere permanent prezenţa omului care trăieşte aici. satul. al locuinţei să fie marcat de prezenţa omului care şi-a dus aici viaţa după reguli proprii. În continuarea patului. Analizând interiorul . ci de mărimea şi numărul construcţiilor anexe din gospodărie. aceasta leagă pereţii transversali şi mediani între ei. respectiv „după masă”. repartizate simetric unul faţă de celălalt”. Meştergrinda traversează pe mijloc întreaga locuinţă. Centrul lumii este locul consacrat prin ritualuri şi rugăciuni. la familiile de nobili şi la familiile mai înstărite. Tot la masă. Această împărţire implică o simetrie simbolică. aici existând o îmbinare ideală a utilului cu frumosul. cu pivniţă sub casă. această încăpere poartă denumirea de „casă”. Semnul categoriei sociale nu era dat de mărimea şi numărul încăperilor casei (care în general erau la fel). Sub raport constructiv. obiceiuri şi chiar jocuri cu semnificaţii profunde. în colţul opus.. în care era instalata vatra (cuptorul) cu multiple funcţii: prepararea hranei. în ceremonialul „botejunii” (care implică o serie de rituri de provocare şi influenţare a viitorului noului născut). cu întregul său univers. Aici se naşte şi tot aici se moare. stau mirii in timpul ceremonialului nunţii. Sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea marchează aceste diferenţieri prin apariţia. În partea stângă se află masa pe care se aşează copilul. Indiferent de tipul de locuinţă şi de numărul încăperilor. în general. iar opus colţului cu masa se află colţul cu dulapul vaselor.] În chip mai mult sau mai puţin manifest.

modul de aranjare a pernelor. lungimile lor erau egale cu ale pereţilor interiori. care la rândul său se regăseşte în cel general specific la români. Partea de sus a cuptorului serveşte drept adăpost pentru numeroşii mititei ai familiei în anotimpurile reci şi ca bancă de ruşine (ocară) pentru mireasă. funcţional.. Pe prăjinile de brad (rude) agăţate de-a lungul a trei pereţi sunt aşezate perne numeroase. 165 . casele din secolele XVII — XVIII care s-au păstrat în zonă până în zilele noastre aveau de-a lungul pereţilor laviţe confecţionate din scânduri groase de 10 —12 cm. servind simţul de frumos. necăjit. frumos împodobite. iubitor al naturii. descrierea interiorului poate fi discutată.]. clanţa uşii o formează o maşinuţă de lemn în formă de cruce. care desfată şi ochii obişnuiţi cu mai fine lucruri feminine. însă importantă este consemnarea elementelor principale ce compun structura acestuia: vatra (cuptorul).tradiţional incumbă un mobilier simplu. ca alte popoare care nu se află pe treapta cea mai de jos a culturii. cergile. locuieşte în casă [. O descriere etnografică a unui sat maramureşean. Pe lângă pereţi se află unul — două paturi acoperite cu cergi împodobite. paturile. consemnează printre altele şi aranjarea interiorului ţărănesc la acea dată : „Poporul valah. late de 45—60 cm. îndrăzneţ. Interiorul descris l-am localizat în satul Vadul Izei. Trecând peste prag. sunt folosite total spaţiile situate pe colţ şi de-a lungul pereţilor. făcută de un călător maghiar în anul 1843. aranjat extrem de judicios. Astfel. posomorit.. Structura interiorului tradiţional din Maramureş se încadrează în modelul nord-transilvănean. Astfel. toarse şi ţesute cu mâinile îndemânatice ale femeilor casei. Aranjarea interiorului ţărănesc maramureşean a suferit modificări de-a lungul epocilor istorice şi credem că acestea s-au produs în anumite perioade. Străchinile. iar mijlocul încăperii rămâne liber. ruda. ulcioarele de lut de diferite forme şi mărimi sunt aliniate într-unul sau două rânduri în dosul pernelor şi pe grinda susţinătoare”. îţi apare o construcţie din lut diformă — cuptorul (vatra) — care ocupă comod 1/6 parte a locuinţei. capetele încastrându-se în aceştia. iar mijlocul sprijinindu-se pe butuci sau pe pari de lemn înfipţi în pardoseala de pământ. Pragul locuinţei chiar şi Leviathan l-ar găsi înalt. frizele decorative formate din piese ceramice. Desigur. când au fost create modele ce s-au generalizat şi au rămas valabile pentru 3—4 secole.

Figura 134 : Interior casă maramureşeană.

Figura 135 : Interior casă maramureşeană.
166

Figura 136 : Interior maramureşean.

Figura 137 : Interior casă maramureşeană.

Un loc aparte în organizarea interiorului tradiţional îl ocupă „camera curată” („ceie casă”), prezentă şi în secolul XVIII şi pe parcursul secolului XIX. Mobilierul din casa tradiţională maramureşeană avea caracter fix. Cele două laviţe făceau unghi drept în colţul cu masa şi erau încastrate în pereţi sau fixate pe pari înfipţi în pământ. Patul avea picioarele fixate în pământ, iar cuierele, cuieraşele, poliţele, colţarele şi blidarele erau fixate în perete prin cuie de lemn.
167

Aceste piese de mobilier s-au păstrat şi în secolele următoare, fie în forma iniţială, fie suferind modificări de ordin practic şi estetic. Astfel, în locul laviţelor fixe au apărut laviţele cu spătar sau cu spătar şi cu ladă pentru haine, frumos ornamentate pe diversele părţi componente şi cu spătarul modelat. Toate piesele de mobilier au fost confecţionate în satele maramureşene, de către meşteri specializaţi (numiţi „maistări”). Sub patul aşezat pe latura cuptorului era adesea introdus un pătuţ mobil care era scos noaptea şi pregătit pentru dormit. Lângă pat erau aşezate leagănul pentru copii (cu picior sau „leagănul de grindă” sau ,,liliuţ”) şi un „scăuneş” confecţionat din lemn masiv (la început fix, mai târziu pe rotile de lemn) care avea rolul de a ajuta copii să înveţe să stea în picioare. Peretele de deasupra patului era ocupat de „rudă” (culme) - o prăjină din lemn de brad, cu diametrul de circa 10 cm şi de lungimea peretelui, fixată în tavan prin două dispozitive speciale, confecţionate tot din lemn, numite „rudare”. Uneori se mai aflau o rudă prinsă de tavan în faţa vetrei şi una pe peretele opus acesteia, făcând colţ cu ruda de deasupra patului. Ruda este suportul pe care se etalează diversele textile de interior. Aşezarea diverselor piese textile pe rudă se face după rânduieli vechi şi precise, distingând pentru zonă două tipuri: cel specific subzonei Mara-Cosău şi Iza Inferioară şi cel specific subzonei Iza Mijlocie şi Vişeu-Borşa. Între piesele de mobilier tradiţional, un loc aparte îl aveau lăzile de zestre sau de haine, care erau aşezate de obicei la capătul patului. În aceste lăzi se păstrau hainele şi bijuteriile populare („zgarda scumpă”, „zgărdanul”), precum şi trusoul miresei. A doua zi după nuntă, lada era dusă în casa mirelui, cu un ceremonial special. Tot în aceste lăzi, în continuare, femeia îşi păstra costumul special pregătit pentru îngropăciune. Lăzile de zestre s-au păstrat, în majoritatea cazurilor, până în zilele noastre, în general în podurile caselor şi foarte rar la locul lor, în cadrul interiorului. Aceasta doar în sate cu mare tradiţie şi la familii din neamurile vechi ale Maramureşului. Fenomenul se explică prin mutaţia ce s-a produs şi în acest domeniu: funcţia de depozitare a hainelor a fost preluată de lădoaiele mari cu spătar, iar funcţia ceremonială a lăzii a fost preluată de alte piese. În cadrul interiorului locuinţei maramureşene, masa ocupă spaţiul de colţ în care se întâlnesc laviţele. Totdeauna, deasupra mesei este atârnată de tavan lampa. Mesele tradiţionale se încadrează în tipul de masă romanică: înaltă, dreptunghiulară, pe patru picioare, ,,cu stinghie sau tălpi aşezate drept sau în cruce” ; nu rareori am întâlnit în zonă, la casele datate în veacurile XVIII şi XIX, şi masa „cu tălpi laterale puternice şi sertar dedesubt”, pe care Georgeta Stoica o consideră specifică pentru ,,goticul care a înflorit în Europa Centrală” Alături de laviţele şi lăzile cu spătar, în zonă s-au folosit scaunele înalte, cu spătar, care erau aşezate lângă masă, cele vechi având spătarul confecţionat dintr-o singură bucată de lemn tăiată cu ferăstrăul în forme artistice. Scăunelele mici, fără spătar, erau aşezate de obicei în jurul vetrei sau cuptorului. În categoria mobilierului cu caracter fix intră şi poliţele, cuieraşele,
168

colţarele şi chiar podişoarele: toate acestea erau fixate în perete cu ajutorul cuielor de lemn. Pe pereţii de-a lungul cărora se află laviţele sunt organizate ansambluri decorative formate din icoane. măieranul. Casele noi. 169 . păstrează interiorul specific. a dat o descriere completă si complexă a interiorului locuinţei acestuia. încadrată şi ea de ştergare. Erau confecţionate în exclusivitate din lemn de diferite esenţe şi aproape întotdeauna ornamentate cu motivele şi în tehnicile specifice zonei. indiferent de numărul încăperilor. Şi în celelalte încăperi. din lemn. vom găsi elemente de tradiţie care dau specificul zonal. între care sunt intercalate blide. opus vetrei. una va fi amenajată în stil tradiţional: o rudă bogată. împodobite cu ştergare. cu multe încăperi. lingurarele. a preluat din cel tradiţional o serie de elemente. Aceasta a făcut pe Dl. Poliţele şi cuieraşele sunt suporturi pentru vasele din ceramică ce decorează interiorul. apreciind că maramureşeanul are blidele. cununa de grâu. Gheorghe Vornicu.blidarele. Colţarul este o piesă întotdeauna lucrată artistic — „un blidar mic pus de-a curmezişul în colţ”. Locul lor era pe peretele din spatele uşii de intrare. prof. ca şi cheia de la broască şi majoritatea uneltelor sale. Interiorul actual. adaptat cerinţelor moderne de viaţă. Pe peretele din spatele mesei este fixată oglinda. ornamentate prin traforare sau încrestate. lingurile. Astfel. Simion Mehedinţi (cu ocazia vizitei în Maramureş din anul 1926) să spună că în Maramureş ne găsim in epoca de lemn”. chiar dacă au pătruns mobilierul şi textilele de factură industrială. Policioarele fixate deasupra ferestrelor. lucrate cu migală şi bun gust. bun cunoscător al vieţii ţăranului maramureşean. lădoaiele şi laviţele cu spătar. adăpostesc şi plantele folosite în cadrul unor obiceiuri: busuiocul. paturi acoperite cu cergi de lână. sunt nelipsite din interiorul contemporan. pereţii frumos împodobiţi cu frize decorative constituite din alternarea blidelor şi icoanelor.

Figura 138 : Pictură pe sticlă din secolul al XIX-lea. 170 .

de icoană sau de blid ca piese decorative şi ştergurile şi lepedeele (cearşafurile) ca piese strict utilitare. ştergarele de icoană şi ştergarele de blid) . săcuţii de perină şi făţoaiele (feţele de masă). iar mai târziu prin îmbinare : in cu cânepă. Astfel. pe ştergurile vechi apăreau şi figuri antropomorfe stilizate. ştergarele. La început. cercetând nordul Transilvaniei. Ţesăturile de interior au fost lucrate până nu demult numai din fibre vegetale (cânepă. Georgeta Stoica le clasifică astfel : ţesături de uz (cerga. Lâna a fost folosită fie şi pentru urzeală şi pentru băteală. în concordanţă cu funcţia şi locul pe care îl au în interior”. negru (mai târziu galben şi alte culori). Acelaşi autor subliniază faptul că „. cu dominante de roşu. ştergarele de rudă. ţesăturile de interior oferă mai multe suprafeţe albe. cu preluarea motivului „hora” de pe ţoluri şi chiar a motivului pomului vieţii. Textilele de interior. sunt bogat ornamentate. stele.10. faţa de masă). prin motivele decorative şi prin felul în care erau aranjate spărgeau monotonia lemnului care predomina. Tancred Bănăţeanu. căpătâiele de pernă. fie numai pentru băteală. albastru. in cu bumbac. găseşte o unitate stilistică specifică acestui teritoriu. creau o ambianţă plăcută şi specifică. textile de ritual (covorul pe care îngenunche mirii când depun jurământul. piesele vechi fiind decorate exclusiv cu motive geometrice. Având drept criteriu funcţia pe care acestea o îndeplinesc în cadrul interiorului.prin structura lor compoziţională. brăduţ. cromatica simplă.. Din categoria textilelor de interior confecţionate din fibre vegetale şi care în zonă au dat exemplare de mare rafinament artistic. Mai rar. ţesături cu caracter decorativ (ţolurile şi cergile de rudă. ciocane. lilieci. 171 . Toate piesele textile — atât cele necesare interiorului. sigur.. fibrele vegetale s-au folosit separat. feţele de masă şi lepedeele. având funcţie strict decorativă. fără acel horror vacuum existent în creaţia artistică a altor popoare şi care duce la o ornamentică supraîncărcată” Ştergurile de rudă. cât şi cele din care se confecţionează piesele de port — au fost şi sunt confecţionate în casă. albul fiind o culoare în concepţia estetică a creatorului popular român. de la linia simplă numită drum sau când este în zigzag corigău până la cele mai complicate”. ţolinca. lepedeul. in şi mai târziu bumbac) şi din lână. urzeala putând fi şi din cânepă. „crijma” de botez. împreună cu mobilierul şi cu celelalte obiecte de interior. Interiorul ţărănesc tradiţional din Maramureş era înnobilat de bogăţia şi varietatea ţesăturilor de casă care prin culoare. caracteristice acestui spaţiu sunt stilizarea severă şi geometrismul motivelor decorative. cu elemente care individualizează fiecare zonă în parte. cânepă cu bumbac. ştergarele şi materialele de traistă care se folosesc în ritualul înmormântării). într-o armonie desăvârşită.] într-o nesfârşită variaţie de combinaţii.. faţa de pernă. Acestea.. corigăuri [. dispunerea ornamentelor în „câmpi ornamentali anume aleşi. Gheorghe Vornicu distinge : ştergurile de rudă. Ca specifică zonei.5. Gheorghe Vornicu identifica „linia geometrică în diferite forme numite în roate. ţesăturile de desagi. ţolul. La acestea putem adăuga ştergarele de perete.

172 . Figura 140 : Covor realizat cu fibre vegetale.Figura 139 : Ştergar.

Figura 142 : Covor maramureşean.Figura 141 : Covor realizat cu fibre vegetale. 173 .

174 . Figura 144 : Covor maramureşean.Figura 143 : Covor maramureşean.

Structura câmpilor ornamentali realizaţi prin alăturarea sau îmbinarea diverselor motive decorative enunţate este asemănătoare cu cea a ţolurilor (scoarţelor) maramureşene. 175 .Figura 145 : Motiv decorativ tradiţional de pe covoarele maramureşene. Figura 146 : Motiv decorativ tradiţional de pe covoarele maramureşene.

sunt mărginite de un chenar pe toate părţile. Mai rar. Făţoaiele sunt formate din două lăţimi de pânză. pernele sunt aşezate una peste alta. făţoaiele în mai mulţi câmpi. numită „fitău”. ştergurile de ruda tradiţionale aveau şi urzeala şi băteala din cânepă (numai capătul expus. Feţele de pernă („săcuţurile de perină”) şi cearşafurile („lepedeele”) constituie categoria textilelor de pat. În mod obişnuit. între ele intercalându-se o bandă de dantelă croşetată. iar prin câmpii ornamentali şi prin cromatică se aseamănă cu ţolurile. Tot dantelă se ataşează şi la cele două capete. este marcat de roşul şi negrul motivelor decorative. dar în acelaşi timp au şi o funcţie decorativă de înfrumuseţare a interiorului. uneori. Ele îndeplinesc acelaşi rol şi prin ornamentele din dantelă. Ştergurile de rudă din satele de ucraineni au ca specific numai culoarea roşie în partea aleasă. Cele vechi. în capătul patului. Ornamentarea numai la un capăt se explică prin faptul că. galbenul. lungă cât ruda. în cadrul interiorului. covoare. ornamentată în partea de jos. Feţele de masă sunt o altă categorie de ţesături care au dat în Maramureş exemplare de mare frumuseţe (sunt numite „fătoi” sau „făţoaie”). cu partea ornamentată la vedere. Textilele din fibre vegetale s-au ţesut şi se ţes în patru iţe. Feţele de masă. Fondul. acestea aveau alesătura dispusă pe toate cele patru laturi. avea băteala din bumbac). pânza de desagi. ornamentat. cusute. cu motive alese similare cu cele de pe şterguri. Cearşafurile („lepedeele”) au şi rol decorativ atunci când sunt etalate pe rudă. Feţele de masă din lână au în general formă pătrată. făţoaiele din cânepă şi bumbac erau împodobite la cele două capete (pe lungime) cu alesături preluând motivele şi cromatica de la şterguri. Ştergurile de perete (de icoană sau de blid) sunt aproape nelipsite din fiecare casă. numită „rudoaie”. care înfrumuseţează patul. erau ţesute din cânepă şi in sau bumbac. care era expusă. Cercetările întreprinse în zonă în perioada interbelică au evidenţiat faptul că ştergurile de rudă au preluat funcţia unei piese care a dispărut din uz. într-o fază mai târzie. uneori din lână. În general. tradiţionale. Menţionăm că atât dantela „în colţi” cât şi ciucurii realizaţi prin înnodare sunt specifice şi ştergurilor. sau pe rudă. Cromatica era aceeaşi ca şi la cele de rudă. între grinzile tavanului. Se confecţionează din cânepă şi bumbac. Alesul motivelor se făcea cu aţă colorată.Cromatica ţesăturilor este simplă şi sobră. la ambele capete având alesături în motive geometrice (câmpii ornamentali aveau o lăţime de 15 — 25 cm). creează prin albul lor delimitările cromatice între cergi. aşezate pe rudă. la care se alătură albastrul în asociere cu roşul şi. Ele au o dublă funcţie: de a acoperi masa şi de a împodobi ruda. Feţele de pernă specifice zonei se integrează în aria stilului ornamental specific interiorului transilvănean (cu câmpii dispuşi numai la un capăt). Aceasta era o bucată de pânză de cânepă. cu motive geometrice. iar în porţiunile 176 . totdeauna alb. care se termină cu ciucuri lucraţi printr-o ingenioasă tehnică a înnodării sau cu „colţi” lucraţi cu croşeta. dungi transversale (în general de culoare roşie) împart.

O cergă normală se face din două fâşii de ţesătură cusute la mijloc. cu o cromatică stridentă. Referindu-se la aceste ţesături. firele de urzeală se răsucesc într-un sens. Autorul o localizează la berberii africani. pe rudă sunt aşezate numai cergi sau ţoluri. abandonate într-o perioadă. are şi un rol decorativ în aranjarea interiorului (acoperă patul în timpul zilei sau se pune pe rudă). albastru. la două rânduri de băteală se înnoadă câte un rând de miţe de lână. atât cele albe. fără a mai folosi şi alte textile. cât mai ales cele multicolore.unde apar alesăturile se lucrează „pe doi ponoji”. naturaliste. unde au un rol deosebit în decorarea interiorului. iar apoi se piaptănă cu un pieptene cu dinţi de metal. Aici. cerga se duce la vâltoare pentru îndesire şi scoaterea miţelor. firele rămân separate. La cergile cu miţe. În perioada contemporană au apărut cergile alese cu motive florale. alternând cele două culori sau alăturând acestora şi alte culori.alese”. iar cergile „cu miţe”. având ca motiv decorativ „ruja” (trandafirul). susţinând „neta superioritate a cergilor româneşti. de la cerga simplă la cea în „vârste” şi la cerga cu miţe s-a trecut la cerga aleasă cu motive geometrice (finele secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea). Uneori. verde şi galben). Firele de băteală diferit colorate sunt întrepătrunse. Covoarele sau scoarţele poartă în graiul local denumirea de „ţoluri” (astăzi începe să se generalizeze termenul „covor” pentru ambele categorii). la cele două capete erau bătute şi trei „vârste” colorate cu albastru sau roşu. în Caucaz. în special cele romboidale. între care un loc de frunte îl ocupă cu certitudine cergile maramureşene”. În evoluţia decorului. După ţesut. Una dintre piesele cele mai reprezentative este cerga care. lâna pentru băteală se „îndrugă”. Cerga este răspândită în ţara noastră în zonele carpatice. în poziţie verticală. în zona Maramureş sunt generalizate cergile „în vârste” şi cergile . Astăzi. adică se toarce gros cu ajutorul „drugii” (un fus mai mare). Scoţia. pastorale. Cergile „alese” au preluat motivele decorative de pe covoare. Albania.. în „vârste” mai subţiri. Astfel. tehnica alesului cu firul gros obligând la redimensionarea motivelor. în unele regiuni scandinave. iar acolo unde desenul prezintă lânii oblice. Ţesăturile din lână abundă în Maramureş datorită materiei prime oferită din belşug de economia locală. Alături de creaţiile artistice în lemn considerăm ţolul o dominantă a artei populare 177 . Le găsim frecvent în subzona Iza Mijlocie. în Slovacia şi Ucraina transcarpatică. Tancred Bănăţeanu găseşte similitudini între tehnica de confecţionare a acestora şi cea a gubelor. au început să se confecţioneze iarăşi. iar în Europa şi în bazinul mediteranean apare în regiunile muntoase. Spania. iar cele de băteală în sens invers. în Bulgaria. numite „sprâncene” (roşu. Tancred Bănăţeanu face o comparaţie pe spaţiul carpato-balcanic. Ornamentele sunt alese în tehnica folosită şi la ţoluri. Cergile vechi cu miţe erau confecţionate în exclusivitate din lână albă. formând găurele („ciur”). Cergile obişnuite se confecţionează şi astăzi din lână albă si neagră. în „vârste”. ca la tehnica ţesutului în două iţe. pe lângă funcţia de învelitoare. Iugoslavia.

de-a lungul ţesăturii. În satele din subzona Cosău-Mara şi Iza Inferioară. linia frântă — numită „corigău”. Valoarea lui deosebită în ansamblul artei populare româneşti a impus cercetări minuţioase datorate unor cercetători locali sau unor specialişti de talie naţională. pomi). romburi numite „roate”. după cum bine remarca Boris Zderciuc. brăduţi. În privinţa cromaticii ţolului maramureşean trebuie să menţionăm că până la finele secolului trecut se foloseau coloranţi extraşi din plante şi diverse pământuri. O clasificare a lor presupune următoarele categorii : motive geometrice (colţi. măieran. brăduţi. în special cele florale. din ce în ce mai des. acestea alternează cu figuri antropomorfe.5 m lungime şi 0. îndoit pe mijloc.80 — 1. hora sau hora de cocoane). scheumorfe. tot în ţol fiind înfăşurat mortul. Desigur. În casele înstărite. pe pat. până la Strâmtura. pe apa Vişeului. Leordina. ciocane. care dădeau nuanţe pastelate. ghivece cu flori. pădure verde. Săpânţa. bulbuci. „două brâuri de ornamente” diferite fata de câmpul central în general. lilieci. când şi în zona Maramureş se generalizează motivele naturaliste. trandafir. găteje. Ţolul maramureşean a avut şi are o funcţie preponderent decorativă. în zilele de sărbătoare. în special în anii de după război. dar sub raportul compoziţiei păstrează aceeaşi structură: un chenar pe cele două laturi mărginind câmpul central al covorului. Astăzi. în clasificarea de mai sus sunt cuprinse. ţolurile erau aşternute şi pe laiţe. cârlige. motive antropomorfe (bărbaţi călare sau în picioare. sansiu. pe lângă motivele tradiţionale. rugu mare. stelare. în anumite situaţii. pupeze. cai. rotiţe. specifice „ţolurilor din bătrâni” (roate. rojmalin. turte. pe valea Tisei. În creaţiile mai vechi.maramureşene. Acest tip de ţol. floarea soarelui. Ca formă şi dimensiuni. pe masă şi mai rar pe perete. ruja macului. Motivele ornamentale specifice zonei Maramureş sunt de o mare diversitate. are pe margini. stele. era specific ţolul care se aşeza pe lungimea ţesăturii (cu dimensiuni variind între 1. „cătane”. precum şi la Petrova. de-a lungul pereţilor. calde. motive zoomorfe (fluturi. Ţolul întâlnit în toate satele Maramureşului este cel de rudă. unda apei. grebluţe. sape). lilieci. În satele din subzona Iza Mijlocie. păianjeni. fitomorfe. cătane călare. soldaţi). covorul de rudă din aceste sate este mai scurt şi mai lat. brâul de sus presupune compoziţii ornamentale în care apar diverse variante ale pomului vieţii şi motive romboidale. unda apei. căprioare). cerbi. acoperă pereţii şi uneori este aşezat chiar pe jos. şi o serie de motive care au pătruns mai târziu.25 m lăţime). fiind etalat pe rudă. struţi în cârlige. ce se armonizau cu interiorul locuinţei 178 . ciocane. femei izolate sau grupate. iar prin felul de îmbinare în câmpii ornamentali se constituie într-un adevărat limbaj ce-şi aşteaptă descifrarea. liliacul. ruji de rug. frunze de stejar. viole. oameni călare. cununi. care apare în două variante. motive vegetale (roţi cu crenguţe. ţolul de rudă se aşează pe lăţime. cu capetele petrecute după rudă. ruje. deasupra patului. Câmpul central formează ansambluri decorative realizate din motive romboidale în diverse combinaţii cromatice. ţolul devine şi piesă de ritual: pe el se aşează mirii când depun jurământul de fidelitate. cerbul. iar pe brâul de jos se află o succesiune de figuri antropomorfe: femei ţinându-se de mină („hora”). dinţi de ferăstrău. copilul la sărbătoarea botejunii.5 — 4. struţuri.

pe fondul alb şi pe mai mulţi câmpi ornamentali. Acestea nu se deosebesc cu nimic de celelalte. „galbân roşâi”. „gălbinuţ”. 179 .tradiţionale. „verde tânăr”. au confecţionat covoare de mari dimensiuni. „roşu înfocat”. care „se desfăşoară într-o serie de variante. „galbân oloiet”. gri. Dacă gama cromatică era restrânsă. a făcut parte din patrimoniul Muzeului Etnografic din Sighetul Marmaţiei. val. O ţesătură ce se foloseşte şi în decorarea interiorului este materialul de traistă care se pune pe rudă şi pe laiţe. „albastru vânăt”. variante în care se manifestă o inventivitate surprinzătoare”. Asemenea ţoluri mai există şi astăzi în bisericile maramureşene şi în colecţiile Muzeului Etnografic din Sighetul Marmaţiei. pentru decorarea pereţilor. O categorie aparte a ţolurilor maramureşene o formează creaţiile realizate în secolul XIX şi la începutul secolului XX. Un asemenea ţol. „galbân ca floarea de harbuz”. negru). pentru aşternut pe jos. doar că destul de frecvent poartă inscripţii alese care în general cuprind numele celor ce au făcut darul. verde. Ţolul maramureşean tradiţional se caracterizează prin geometrism şi simetrie. este ţesută următoarea inscripţie în cirilică românească : „Mihai Popa Ştefan şi femeia lui Mihai Măria şi fetele lor Ana şi Iuliana să le fie pomană în veci anu Domnului 1834”. „albastru închis”. Trebuie să menţionăm categoria ţolurilor maramureşene votive care se ţeseau pentru a fi date ca ofrandă bisericilor. de la biserica veche din Borşa. „galbân bulbuc”. Alte piese din lână sunt „ţolincile”. romb. pentru acoperit paturile. În lungimea lui. „verde bătrân”. Acestea. „albastru ca ceriu”. preluând motivele şi tehnicile tradiţionale. galben. În privinţa compoziţiei trebuie să relevăm „jocul de fond continuu”. roşu. Coloranţii sintetici s-au generalizat în perioada interbelică. „verde frunză”. un fel de cergi-ţol ţesute în dungi. „galbân ca arama”. „roşu hâd”. „roşu ca harastu”. repartizată neuniform şi neliniar. folosindu-se doar câteva culori (alb. „galbân ca tegla”. brun. foarte largă este gama nuanţelor : „roşu mohorât”. folosite pentru acoperirea scaunului de la căruţă şi a animalelor când stau afară. albastru. „galbân închis”. Acest principiu compoziţional este legat direct de motivul geometric. când femeile din familiile de intelectuali români din zonă au început să dea o atenţie deosebită creaţiilor ţărăneşti din acest domeniu. condiţionate în mare parte de motivul principal folosit.

.CAPITOLUL XI – CONCLUZII 1. Forma actuală a unor aşezări cu aglomerări de gospodării de-a lungul şoselelor şi drumurilor principale (care în general merg paralel cu firul văilor principale) se poate fixa în timp mult mai târziu (aproximativ în secolul al XVIII-lea) şi a fost condiţionată de şosea sau drum. Integrarea armonioasă a arhitecturii satelor în natura înconjurătoare dă un farmec inegalabil acestor aşezări. 3. În specificul aşezărilor maramureşene distingem alte aspecte demne de relevat. construcţie cu forma adecvată funcţiei şi amplasată cât mai judicios pentru desfăşurarea normală a vieţii în gospodărie. Satele. Uliţa Bătrână (comuna Vadul Izei) etc. adică elementele constitutive ale gospodăriei sunt grupate în respectivele sectoare după funcţiile pe care le îndeplinesc. Deci „diferitele construcţii cu întregul lor inventar. după locul de amplasare a acestora în funcţie de vatra satului : cele din vatra satului (care în configuraţia actuală a aşezărilor formează aglomerările şi dau specificul de . Dacă în general caracterul „compact adunat” este specific acestor aşezări. Caracterul „curţilor neregulate” este dat de faptul că fiecare activitate din cadrul gospodăriei se concretizează printr-un spaţiu ocupat de o construcţie cu destinaţie specială. oglindind ocupaţiile de bază şi anexe ale familiei gospodarului. Astfel de toponime sunt Valea Caselor (în comuna Bârsana). Elemente etnografice şi de toponimie vin să susţină această idee.din câmp” (care aduc nota specifică 180 . 6. Aşezările din zona etnografică Maramureş. Locuitorii acestor gospodării se numesc „câmpeni”. 2. fiind înconjurate de dealuri acoperite cu livezi de pomi fructiferi şi cu pâlcuri de pădure sau chiar cu păduri seculare. Studiul aşezărilor maramureşene din perspectivă diacronică indică faptul că vechile vetre erau aşezate pe văile laterale. în cadrul satelor maramureşene se diferenţiază două categorii de gospodării. trebuie să subliniem că acesta se referă numai la vatra satului — gospodăriile de aici formând aglomerările care dau acest specific. integrate armonios în peisaj. Gospodăria ţărănească tradiţională din Maramureş se încadrează în tipul gospodăriei cu curte dublă. spre deosebire de cei care locuiesc „în sat”.. se desfăşoară de-a lungul văilor principale şi al celor laterale (secundare). aceştia locuiesc „în câmp” sau „pe vale”. 7. în general. 5. 8. Dar aproape toate aşezările au prelungiri de grupuri de gospodării aşezate pe firul vâlcelelor şi văilor laterale. Uliţa Satului (în comuna Strâmtura). au avut în timp o evoluţie care se poate stabili destul de greu. Faptul că aici s-au găsit cele mai vechi gospodării şi construcţii datate indică vechile vetre. 4. adică cultura şi modul lor de viaţă”. În general.sat de tip adunat”) şi cele . constituite din vremuri străvechi. mult îndepărtate de vatră. sau chiar gospodării izolate care dau nota specifică aşezărilor de tip răsfirat sau chiar risipit.

junincilor şi viţeilor). 12. aşa cum au construit-o maramureşenii. Colejna poate fi închisă pe trei laturi sau deschisă. respectiv gospodăria propriu-zisă. Camera. Unii gospodari mai înstăriţi. de dimensiuni reduse (circa 3 x 3 m). Casa. aveau chiar două fântâni — una în „grădinuţa florilor” sau chiar în grădină (pentru oameni) şi una în ocolul vitelor. colejna diferă de celelalte construcţii din gospodărie. Sistemul constructiv este acelaşi ca şi la case. Fântânile sunt nelipsite din gospodăriile ţăranilor. Sub aspect constructiv. creaţiile sale şi mediu. formând o simbioză între om. mărginită de grajdul cailor sau al boilor şi de grajdul vacilor. simplă (grajdul pentru vaci şi şura). butucul pentru tăiat lemnele şi toate uneltele necesare. Zona depresionarămontană dispunând de ape freatice abundente. 14. Ca sistem constructiv. Gospodăria ţărănească din zonă incumbă două elemente distincte : „stătutul”. aşezată întotdeauna în spaţiul destinat casei — ograda sau curtea. pe măsura frumuseţii sufleteşti şi trupeşti a oamenilor care o locuiau. pe lângă funcţionalitate. grădinuţa şi casa cu toate anexele gospodăreşti) şi terenurile din afara gospodăriei (terenul de fâneţe. Întotdeauna şi la toate construcţiile ţărăneşti din Maramureş. În Maramureş. Acoperişul este în general în două ape. Construcţia are forma unei case în miniatură (monocelulară). dar şi pe măsura mediului natural care o înconjura. în care se ţin lemnele de foc. O altă construcţie specifică gospodăriei din zona etnografică Maramureş este „cămara afară”.80 m) şi doi în spate (0. aşezate pe bolovani mari la colţuri. acoperişul a fost în patru ape. Uneori. lucrate în tehnicile tradiţionale. doi înalţi în faţă (circa 2. 15. complexă (şura mare la mijloc. unele unelte agricole şi o serie de alte unelte necesare în gospodărie. cu toate componentele ei (grădina sau livada. 9. terenul de păscut şi pădurile) care nu rareori au anumite construcţii specifice pentru văratul şi iernatul animalelor. în funcţie de subzonă. 10. de brad sau de molid.80—1. arhitectura construcţiilor ţărăneşti se regăseşte în peisajul natural.20 m).satelor de tip „risipit”). suprafaţa dreptunghiulară din spate fiind mult mai mare decât cea din faţă. fiecare ţăran a putut să-şi construiască fântâna lui. s-a avut în vedere aspectul ei frumos. În colejna se mai află carul. poarta cu trei stâlpi apare ca un ansamblu 181 . la acestea se adaugă coteţele porcilor şi alte construcţii. 13. 16. este dovada importanţei de care s-a bucurat totdeauna din partea celor care o locuiau şi de aceea. Şura cu grajdul reprezintă o construcţie simplă sau complexă (în funcţie de situaţia social-economică a gospodarului). indiferent de starea lui socială. Construcţia se sprijină pe patru stâlpi. era şi este colejna. 11. O construcţie nelipsită din gospodăria ţăranului maramureşean. Ei sunt legaţi prin cununi puternice de stejar cu ajutorul „chituşilor” (contrafişelor). Construcţiile sunt din lemn de stejar. cu „murul” (soclul) din bolovani de carieră sau din bolovani de râu. terenul arabil. prevăzută cu „halău” sau „valău” (pentru adăpatul animalelor). care posedau multe animale. Din informaţiile pe care le avem reiese că această construcţie era destinată păstrării alimentelor şi hainelor. are în faţă o „şatră” (prispă) identică cu cea a caselor ţărăneşti.

20. în satele unde pomicultura are o pondere mare în economia locală. casa a fost aşezată întotdeauna în fundul curţii. Astfel. Berbeşti) şi sporadic în celelalte. Le găsim frecvent în satele de pe valea Marei (Deseşti. cu spatele la drum. gospodăria tradiţională maramureşeană suferă o metamorfoza deosebită. folosinduse draniţa bătută la două rânduri şi trasă la cuţitoi în coadă de rândunică sau în „colţi”. când noul îşi spune cuvântul în toate domeniile. pragul de sus şi pragul de jos leagă stâlpul central de cel lateral. îşi schimba organizarea spaţiilor. prin cioplitură. La portiţă. a apei curente. legea sistematizării rurale. Restul anexelor gospodăreşti erau amplasate în funcţie de primele. La gospodăriile tradiţionale. Casele îşi îmbogăţesc numărul încăperilor.arhitectonic. în general. Hărniceşti. 19. Introducerea curentului electric. preluând o serie de funcţii iniţiale ale altor dependinţe. socializarea agriculturii în multe sate maramureşene influenţează organizarea gospodăriei ţărăneşti. 18. O serie de acareturi dispar. Astăzi. 182 . 17. Giuleşti. la bază. legătura o face „pragul de jos” care de obicei este parţial montat în pământ pentru a înlesni accesul căruţei (la porţile noi apare tendinţa de renunţare la acest element). fiind înlocuite cu construcţii mari din cărămidă şi beton. O serie de alte construcţii mai mici vin să întregească aspectul gospodăriei maramureşene. au şi funcţie decorativă. acesta este în patru ape. în gospodărie apar construcţii destinate uscării fructelor. cu faţa spre stradă. iar grajdul-şură în faţa casei. Acoperişul se fixează de cunună prin grinzişoare. schimbarea ponderii unei ocupaţii în favoarea sau defavoarea alteia. Stâlpii sunt legaţi între ei în partea superioară printr-o cunună ajutată de „chituşi” care.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->