Vasile Fetescu

Toamnă la Copou

Editura PIM Iaşi, 2005

Ilustraţia copertei: reproducere după tabloul lui Eugen Ştefan Bouşcă ,,Toamnă la Copou”

Caseta CIP

ISBN

VASILE FETESCU

Moto: Cărţile cele mai bune sunt acelea pe care cei ce le citesc cred că le-ar fi putut face. Blaise Pascal

Toamnă la Copou

Editura PIM laşi, 2005

De acelaşi autor: - Preocupări pedagogice – Studii şi cercetări psihopedagogice, Imprimeria B.C.U, Iaşi, 1982; - Preocupări pedagogice ed. a II-a (îmbogăţită) – Studii şi cercetări psihopedagogice, Editura „Spiru Haret”, Iaşi, 1995; - Flori târzii – proză, versuri, aforisme, Editura „Cutia Pandorei”, Vaslui, 2002; - Parfum de spini – proză, versuri, aforisme, Editura „Pim”, Iaşi, 2003; - Educator adevărat – proză scurtă, Editura PIM, Iaşi, 2004.

Tehnoredactare şi copertă: bioing. Paul Bobîrnă

ISBN

Am apelat la unul din amicii mei, Cu mare mâncărime la condei, Să-mi scrie o mini-preţaţă, La noua-mi carte, care prinde viaţă

În loc de prefaţă
Dat la o parte de primăvara revoluţionară, care s-a dovedit tot mai mohorâtă pentru generaţia sa, profesorul Vasile Fetescu s-a apucat de scris. Aşa s-au născut cărţile: Preocupări pedagogice, care înmănunchează studii şi cercetări psihopedagogice, apărută la Editura Spiru Haret, Iaşi, 1995; Flori târzii, conţinând proză scurtă, poezii, catrene şi panseuri, apărută la Editura Cutia Pandorei, Vaslui, 2002; Parfum de spini, apărută la Editura PIM, Iaşi, 2003; Educator adevărat, apărută la aceeaşi editură în 2004, şi acum, Toamnă la Copou. Este, după aprecierea noastră, o activitate prolifică şi benefică pentru autor şi pentru cititorii săi, tot mai numeroşi. Ca cel ce i-am cunoscut primul multe din creaţiile sale, pot spune că activitatea scriitoricească a fost şi este pentru Vasile Fetescu un bun prilej de a-şi cicatriza rănile sufleteşti provocate de nenorocirile ce s-au abătut asupra lui – pierderea soţiei şi a fiului. Asigur cititorii că forţa şi măiestria scrisului au fost dovedite de profesorul Fetescu încă din tinereţe, prin colaborările, bine primite, la presa timpului, eu fiindu-i în acea vreme, un fel de gazdă, în calitate de şef al secţiei culturale la ziarul bârlădean la care scria. Produs al Şcolii Normale ,,Al. Vlahuţă” din Şendriceni – Dorohoi, locul despre care amicul meu realizează pagini de o rară frumuseţe, profesor şi director la Liceul ,,Costache

Negruzzi şi la Şcoala Normală ,,Vasile Lupu” din Iaşi, bun cunoscător al sufletului celor mici ca şi al celor mari, Vasile Fetescu oferă, în Toamnă la Copou, ca şi în celelalte cărţi ale sale, texte literare meşteşugit scrise, cu profunde înţelesuri, ce îndeamnă la reflecţii Prin conţinutul sau bogat şi variat, prin ideile generoase pe care le vehiculează, cartea Toamnă la Copou se adresează tinerilor şi vârstnicilor, părinţilor şi educatorilor, tuturor celor care, într-un fel sau altul, sunt angrenaţi în sfera învăţământului şi educaţiei. Fiecare text inclus în prezentul volum este o lecţie de viaţă, oferită cu subtilitate de către autor. Fie că se intitulează Dăscăliţa – dăruită trup şi suflet profesiei pe care şi-a ales-o; Dirigintele – model pentru viaţă şi vis; A fi econom – cu un îndemn pentru educatori şi părinţi de a-i învăţa pe copii şi tineri să câştige şi să economisească banii pentru că dexteritatea de a-i risipi o dobândesc singuri; Părinţi şi copii – cu o concluzie pertinentă şi de o inestimabilă valoare: iubiţi-vă copiii şi nepoţii fără să-i sufocaţi cu dragostea; Munca – o profundă temă de viaţă care pledează pentru antrenarea copilului în treburile gospodăreşti, încă de mic, pe măsura puterilor lui, fără ca acest lucru să fie interpretat ca exploatare, aşa cum încearcă să insinueze unii. Alte şi alte probleme umane, dezvoltate în textele: Familia, Prietenia, Politeţea, Măria-sa conştiinţa, Sănătatea, Bătrâneţea ş.a. sunt dăltuite în cuvinte potrivite de către autor, în beneficiul cititorului atent şi interesat de ceea ce se petrece în jurul său. Prietenul de-o viaţă al autorului Toamnei la Copou, poetul botoşănean Mihai Munteanu, referindu-se la unele dintre scrierile profesorului Vasile Fetescu, le numeşte bijuterii literare. Şi în noua sa carte Vasile Fetescu spune lucruri frumoase, îmbrăcate în haina vorbelor iscusit alese şi cântărite, cum nu oricine le poate însăila…. De aceea, mă alătur

îndemnului pe care i-l face colegul său de şcoală şi prieten adevărat într-o scrisoare: Nu lăsa tocul din mână! Ai putere de muncă, ai imaginaţie, ai un blindaj educativ excelent! La care eu aş adăuga: cunoşti viaţa, redă-o mai departe, aşa cum ai făcut-o până acum. Nu ne lipsi de ea, domnule profesor Vasile Fetescu! Lumea întreagă este o mare cicatrice a timpului…Să-i încercăm vindecarea şi prin scris! Cartea lui Vasile Fetescu Toamnă la Copou este un fel de continuare a celei precedente, Educator adevărat. Am ajuns la această constatare parcurgând cele 35 texte reunite în paginile noului volum. Ca şi în precedentele cărţi, Vasile Fetescu se opreşte asupra unor teme din domenii de larg interes ale societăţii româneşti contemporane, ale familiei, şcolii şi educaţiei. Aflat la a şasea experienţă editorială, autorul Toamnei la Copou se dovedeşte acelaşi iscusit mânuitor al condeiului – cu o gândire limpede şi pătrunzătoare –, acelaşi educator şi sfătuitor al generaţiei tinere, acelaşi dascăl care, pentru predarea lecţiilor a înlocuit catedra cu masa, pixul şi hârtia de scris, spre bucuria noastră, a cititorilor. Parcurgând paginile noii cărţi a profesorului şi scriitorului Vasile Fetescu îţi dai seama că te afli în faţa unei lucrări de certă valoare literară şi educativă, cu mesaje clare pentru numeroase segmente socio-profesionale, de toate vârstele. Izvorâtă dintr-o îndelungată şi bogată experienţă de viaţă şi pedagogică, scrisă într-o manieră literară inconfundabilă şi cu un conţinut deosebit de interesant, Toamnă la Copou este o carte care trebuie căutată şi citită. Ca prim lector al acestui frumos şi preţios volum, sunt în măsură să asigur cititorii că, parcurgându-i paginile, vor avea multe lucruri de învăţat. Ion N. Oprea

Moto: ,,Şcoala cea mai bună este aceea în care înveţi, înainte de toate, a învăţa.”

N. Iorga

Învăţarea
Apreciată de către filozoful grec Epictet drept aur care are preţ oriunde, iar de către dramaturgul indian Bharabhuti o perlă, o avere mare, pe care rudele n-o pot împărţi între ele, nici hoţii nu o pot fura, şi care nu se împuţinează prin dăruire, învăţătura, formală sau informală, este un proces neîntrerupt care însoţeşte întreaga viaţă a omului. În sensul cel mai larg, învăţarea constă în acumularea de experienţă din activitatea proprie şi a altora. În înţeles livresc, învăţarea înseamnă asimilarea de cunoştinţe, abilităţi şi comportamente şi folosirea lor în scopul realizării altor achiziţii şi în rezolvarea problemelor de viaţă. Nu pentru şcoală învăţăm, ci pentru viaţă – spunea Seneca. Învăţarea capătă altă dimensiune şi se realizează treptat la nivele tot mai înalte după încheierea completă a alfabetizării, realizată la începutul şcolarităţii. Sub îndrumarea dascălilor, procesul învăţării progresează şi se lărgeşte în funcţie de aria curriculară a treptelor de învăţământ parcurse. Învăţătorilor, cei care sunt specializaţi în realizarea procesului didactic la clasele primare, le revin sarcinile cele mai grele în lungul, complexul şi dificilul drum al învăţării: alfabetizarea copiilor, transmiterea noţiunilor elementare funcţionale şi operaţionale, dezvoltarea motivaţiei pentru 9

cunoaştere şi formarea comportamentului adecvat pentru viaţa şcolară şi socială. Evoluţia copiilor pe treptele de şcolarizare următoare ciclului primar depinde de pregătirea, competenţa, conştiinţa profesională şi dăruirea cu care lucrează învăţătorii. Şansele elevilor de a parcurge cu rezultate bune învăţământul gimnazial şi liceal depind de calităţile moral-profesionale ale învăţătorilor. Aceste consideraţii se doresc a fi mesaje către instituţiile care pregătesc învăţătorii şi către cei ce gândesc şi decid politica şcolară. În procesul învăţării explicaţiile şi demonstraţiile sunt cu atât mai necesare cu cât vârsta elevilor este mai mică iar gândirea lor este mai puternic dependentă de planul concret. Unii învăţători uitând această particularitate de vârstă a gândirii micilor şcolari, consideră multe lucruri ştiute şi înţelese de copii, nesocotind explicaţiile. Mai păstrez încă în memorie un fapt care susţine afirmaţia de mai sus. Eram prin clasa a II-a sau a III-a primară şi la o lecţie de citire se preda un text în care era vorba despre iarnă. Un grup de copii, însoţiţi de un adult pe care îl chema Bănică, se deplasa peste un câmp. Un copil căzuse într-o groapă ce nu putea fi văzută pentru că era acoperită de zăpadă. La indicaţiile însoţitorului de a proceda într-un anume fel pentru a putea fi ajutat să iasă la suprafaţă, copilul îi răspunse: - Nu pot, nea Bănică! Multă vreme cuvântul nea nu l-am înţeles pentru că învăţătorul nu ne-a explicat că este o prescurtare a apelativului nene (şi acesta destul de puţin utilizat în comunitatea în care trăiam). Pentru noi erau familiare formulele de adresare: bădie, moşule, unchiule, domnule. Tot datorită explicaţiilor şi exerciţiilor aplicative insuficiente, precum şi uşurinţei cu care educatorii trec peste 10

unele cunoştinţe aparent uşoare, matematica devine pentru mulţi dintre elevi o disciplină aridă, grea, inaccesibilă. Cred că matematica nu ar mai fi atât de puţin agreată şi considerată dificilă de către elevi, dacă cei ce o predau nu ar comite unele erori metodice: a) nu explică suficient noile cunoştinţe, nu fac destule exerciţii aplicative şi nu stabilesc corelaţii cu noţiunile însuşite anterior; b) presupun că unele cunoştinţe esenţiale sunt cunoscute şi înţelese de elevi (deşi nu este aşa), şi, în consecinţă, nu insistă asupra lor; c) noile cunoştinţe, cu o mare valoare integrativă, sunt predate în mare viteză, voind parcă să le arate elevilor cât sunt ei de ştiutori şi de grozavi; d) explicaţia, demonstraţia, exerciţiile aplicative şi corelaţiile nu constituie întotdeauna axul central al învăţării în toate orele de matematică; e) în fine, nu se acordă o importanţă majoră înţelegerii noţiunilor, ca fapt esenţial în procesul de asimilare a cunoştinţelor. A înţelege ceva (un algoritm, un fenomen, un eveniment, o situaţie etc.) înseamnă a avea o idee clară despre obiectul sau fenomenul respectiv, a pătrunde în esenţa lui, a descoperi ansamblul sau sistemul de elemente din care el face parte şi a putea opera cu cunoştinţele respective. Credem, cu tărie, că secretul succesului în însuşirea şi îndrăgirea matematicii este înţelegerea, începând cu cele mai simple noţiuni dobândite încă din grădiniţă. Orice act de învăţare este o construcţie intelectuală care trebuie să fie aşezată pe o temelie solidă, constituită din cunoştinţele anterioare (aşa numitul fond aperceptiv). Încercarea de a clădi noi cunoştinţe pe un fundament şubred este sortită eşecului. Coloanele de susţinere ale actului învăţării sunt aptitudinile intelectuale, pe de o parte, şi motivaţia puternică, 11

pe de altă parte. Între acestea şi randamentul învăţării există un raport direct proporţional. Persoanele dotate cu capacităţi intelectuale şi impulsionate de mobiluri puternice asimilează cunoştinţele cu uşurinţă, într-un timp scurt şi cu randament maxim. Cu totul altfel stau lucrurile cu elevii care vor să înveţe, se străduiesc dar rezultatele sunt nesatisfăcătoare. Acestora le lipsesc instrumentele necesare actului învăţării şi nu pot da mai mult, oricât ne-am strădui. E ca şi cum am pretinde unei persoane, fără voce şi auz muzical să interpreteze o arie dintr-o operă, pe scena unui teatru liric. Despre copiii aflaţi în această nefericită situaţie, părinţii spun că nu-i ajută mintea iar dascălii îi includ în categoria retardaţilor mintal şi-i îndrumă spre învăţământul special. Experienţa didactică dobândită în lecţii gândite acasă şi construite împreună cu elevii în clasă, îi oferă educatorului prilejul de a citi în ochii şi pe chipurile acestora dacă înaintările în hăţişurile cunoaşterii urmează o cale comună pentru profesor şi elevi, dacă aceste înaintări se realizează sincronizat. Scânteierile din ochi şi luminile de pe feţele îmbujorate ale copiilor sunt semne că învăţarea este însoţită de înţelegere şi de bucuria cunoaşterii, că efortul intelectual este acompaniat de suportul motivant-afectiv, că în acest incandescent proces de redescoperire a cunoştinţelor se asigură o învăţare autentică şi temeinică. Dar ce te faci atunci când, în loc de lumini şi zâmbete, descoperi pe feţele şi în ochii unor elevi nedumerire, neputinţă, dezamăgire? Dascălii cu dragoste faţă de copii şi cu conştiinţă profesională se opresc, fac o rapidă evaluare a drumului parcurs, îşi trag sufletul şi, cu atenţie sporită şi răbdare, o iau de la capăt. Nu este nici pedagogic, nici uman să treci în lecţii peste lucruri neînţelese, pentru că acei copii care nu au reuşit să priceapă unele subtilităţi în clasă, cu atât mai puţin vor putea să le înţeleagă singuri, acasă. 12

Este imperios necesară lămurirea şi înţelegerea noţiunilor din lecţia curentă şi integrarea lor în sistemul din care ele fac parte, pentru ca viitoarele cunoştinţe, ce reprezintă pasul următor în procesul cunoaşterii, să se aşeze pe o temelie solidă. Altfel, apar fisuri în edificiul cunoaşterii, care se tot adâncesc, iar elevii aflaţi în această situaţie se îndepărtează de disciplina respectivă, care le provoacă repulsie şi teamă. În învăţare, un eşec generează un alt eşec, după cum progresele realizate se constituie în premise pentru alte reuşite.

13

Dăscăliţa
Drumul până la şcoala din cătunul de peste deal nu măsoară mulţi kilometri. Or fi vreo trei, poate ceva mai mult sau mai puţin, însă e greu de parcurs. Brăzdat adânc de roţile tractoarelor, este desfundat şi hleios, în anotimpurile cu ploi şi acoperit de un strat gros de praf, în lunile secetoase. Tânăra despre care este vorba în cele ce urmează a absolvit şcoala normală cu un an în urmă şi, după promovarea concursului de titularizare a optat pentru postul din sătucul învecinat, cu predare simultană la patru clase, ca să poată locui cu familia. Este bine să fii împreună cu ai tăi, a gândit ea, ca să te poţi bucura de avantajele căminului părintesc, până ce prinzi aripi şi îţi întemeiezi propria familie. Primul contact cu realitatea învăţământului rural i-a oferit proaspetei absolvente o mare dezamăgire. Deosebirea dintre Şcoala de Aplicaţie din marele oraş, la care a făcut practica pedagogică pentru a deprinde tainele profesiei de învăţător şi şcoliţa în care urma să lucreze, este uriaşă. Aplicaţia era o şcoală mare, cu mulţi elevi şi cadre didactice, dotată cu tot ceea ce este necesar pentru un învăţământ modern, cu copii frumos îmbrăcaţi în uniforme, harnici şi interesaţi de învăţătură. Era plăcut să te afli în faţa unei asemenea clase de elevi, să-ţi susţii lecţiile de probă, pregătite minuţios după îndrumările învăţătoarei, ale profesorului metodist şi ale profesorului de pedagogie… 14

Când la primul început de septembrie după absolvire s-a prezentat la post, şcoala, o construcţie modestă ce nu se deosebea prea mult de casele sătenilor din mica localitate, a întâmpinat-o cu lacătul pe uşă, cu împrejmuirea dărăpănată, iar curtea plină de bălării oferea vecinilor loc de păscut gâştele şi cârlanii. Îngrijitoarea, cu plată forfetară, era plecată la câmp şi, până la întoarcerea ei, tânăra învăţătoare s-a întreţinut cu vecinele şi cu copiii lor. Soarele se ridicase mult pe bolta senină şi prefira o lumină gălbuie specifică începutului de toamnă, când dăscăliţa împreună cu femeia de serviciu, cu alte două gospodine şi câţiva copii, trebăluiau de zor la ameliorarea aspectului dezolant al şcolii. Ca o tânără deprinsă cu treburile gospodăreşti, şi-a suflecat mânecile şi a purces cu nădejde la treabă. Interiorul clădirii, alcătuit dintr-o sală de clasă încăpătoare, o cameră mai mică pentru cancelarie şi un hol, necesita multe îmbunătăţiri. Pregătirile pentru începerea cursurilor au continuat într-un ritm alert în toate zilele până la 15 septembrie, astfel că în ziua inaugurală a anului de învăţământ, şcoala şi împrejurimile ei arătau mulţumitor. În scurtă vreme sătenii au început să o aprecieze şi să o îndrăgească pe noua lor învăţătoare care era calificată şi venise cu gânduri de stabilitate, spre deosebire de suplinitoarele de până atunci care se schimbau în fiecare an. Mulţi dintre ei nici nu ştiau cum o cheamă şi au numit-o simplu: dăscăliţa noastră. Aşa i-a rămas numele, nume care include sentimentul de respect şi ideea de adopţie, de integrare în marea familie a comunităţii. Cei 13 copii aparţinând celor patru clase ale ciclului primar, învăţau în aceeaşi încăpere, după un program pe care proaspăta absolventă şi l-a însuşit la şcoala normală: cu două clase începea cursurile la ora 8, de la 10 la 12 lucra cu toţi 15

copiii din cele patru clase, iar de la 12 la 14 rămânea cu elevii care veneau la şcoală la ora 10. Părinţii elevilor îi erau alături când avea de rezolvat probleme gospodăreşti iar copiii veneau cu drag la şcoală pentru că învăţătoarea lor le vorbea frumos, îi ajuta să înţeleagă şi să asimileze ceea ce nu au reuşit în anii precedenţi de la învăţătoarele suplinitoare, care nu stăpâneau meşteşugul didactic, le aducea cărţi de poveşti, îi învăţa să cânte şi să recite, şi se juca cu ei în orele de educaţie fizică şi în recreaţie. Corectarea cu regularitate a tuturor temelor efectuate în clasă şi acasă i-a ajutat pe copii să-şi îndrepte treptat greşelile grafice şi ortografice, să se exprime corect şi frumos în povestiri şi expuneri. Încet, încet au deprins mai bine şi mai temeinic calculul oral şi scris, desluşirea exerciţiilor şi problemelor la matematică, au învăţat să vorbească şi să se poarte civilizat la lecţii, în recreaţie, acasă. Indiferent de anotimp şi starea vremii, punctualitatea cu care sosea la datorie tânăra învăţătoare a devenit un reper orar pentru localnici, după cum oamenii care trăiesc în apropierea unei linii ferate îşi potrivesc ceasurile şi îşi ordonează treburile după circulaţia trenurilor. Putea fi auzită o spusă ca aceasta: hai, măi bărbate, nu te mai moşmondi atâta, că-i târziu, a trecut dăscăliţa la şcoală! Pe uliţa principală a satului, în drumul ei spre şcoală, oamenii o salutau pe dăscăliţă cu respect iar cei mai tineri îi spuneau sărut mâna. Ea le răspundea cu bunăvoinţă tuturor, întrebându-i de sănătate şi despre treburile care i-au scos din ogradă. Da, vrednica învăţătoare străbătea zilnic, cu precizie de ceasornic bine reglat, pe orice vreme, drumul până la şcoală. Nu a întârziat şi nu a lipsit nici o dată, deşi inspectorii de la învăţământ ajungeau rareori în acest îndepărtat colţ de judeţ. Dragostea faţă de munca pe care a îmbrăţişat-o şi conştiinţa datoriei erau pentru ea singurii inspectori. 16

Spre cinstea ei, a părinţilor care i-au dat o bună creştere şi a dascălilor care au pregătit-o, tânăra dăscăliţă a păşit cu hotărâre şi optimism în profesia pe care şi-a ales-o. Fie ca toţi cei ce au îmbrăţişat fascinanta şi nobila îndeletnicire de învăţător să-i calce pe urme, spre a-şi crea un nume care să fie rostit cu respect şi dragoste de generaţiile de copii şi de către părinţii lor.

17

Dirigintele
Domnu’ diriginte, este apelativul onorant cu care se adresează foştii elevii celui care le-a călăuzit paşii, ca părinte spiritual, în perioada şcolarităţii adolescentine, deşi foştii ucenici se află acum la vârsta tâmplelor argintii, a deplinei maturităţi fizice şi intelectuale, cu răspunderi profesionale, sociale şi familiale. În angrenajul microsocial al şcolii, dirigintele este un pinion cu important rol formativ-educativ. El păstoreşte o clasă de elevi, o organizează ca microgrup social, îi orientează ţelurile, îi modelează treptat sintalitatea. Se poate afirma că personalitatea clasei de elevi, cu calităţile şi minusurile ei este opera dirigintelui, este rezultatul investiţiilor intelectuale şi morale ale acestuia. Roadele strategiilor educative ale dirigintelui se obiectivează în aspiraţiile clasei pe care o conduce, în comportamentul elevilor înăuntrul şi în afara grupului, în nivelul preocupărilor intelectuale, în relaţiile dintre elevi, în fluxul informaţional şi afectiv dintre diriginte şi clasă, şi invers. O întrebare firească apare în legătură cu dobândirea şi exercitarea statutului de diriginte. Există secrete care stau la baza succesului în munca educativă de profesor-diriginte? Da! Răspunsul afirmativ vizează acele însuşiri ale dascălilor care sunt înnobilaţi cu această răspundere, însuşiri ce ţin de latura intimă, invizibilă a personalităţii lor, şi care le asigură disponibilităţile psihice pentru a se dărui muncii de educaţie. 18

În această latură a activităţii didactice, educaţia, nu poţi acţiona numai cu mintea, aşa cum se petrec lucrurile în procesul de instruire. În educaţie, influenţele dascălului trebuie să pornească din convingeri, din inimă pentru a ajunge la inima adolescenţilor, confirmându-se adevărul că cine nu posedă convingeri nu poate forma altora convingeri. Înclin să cred că acesta este principalul secret al reuşitei în educaţie. Celelalte condiţii necesare pentru a fi un bun diriginte sunt la vedere şi la îndemâna majorităţii dascălilor. Pe lângă calităţile intelectuale, profesionale şi morale, dirigintele trebuie să fie la curent cu problemele teoretice şi experienţele pozitive din domeniul educaţiei, să aibă continuitate pe întreaga durată a ciclului de învăţământ în care lucrează, să-şi proiecteze mental tipul de personalitate pe care doreşte să-l realizeze din elevii săi, adică să-şi reprezinte fizionomia caracterială a fiecărui învăţăcel. Se ştie că orice copil sau adolescent este o individualitate cu trăsături distincte, în plin proces de formare, care trebuie cunoscute şi dezvoltate. Pentru aceasta este necesar ca dirigintele să fie cât mai mult timp împreună cu elevii în cele mai diferite activităţi: plimbări, jocuri, vizite la muzee, expoziţii, vizionări de spectacole, excursii, activităţi de gospodărire a clasei şi a şcolii. O excursie în ţară cu întreaga clasă, de exemplu, este o lecţie extrem de bogată în informaţii şi impresii, cu multiple valenţe educative şi cu o mare încărcătură emoţională, care nu se uită. Excursia este o împrejurare de viaţă în care copilul sau adolescentul îşi dezvăluie şi alte trăsături psihice şi comportamentale decât cele manifestate în ambientul şcolar: interese, atitudini, curiozitate, moduri de comunicare şi de manifestare în natură, iniţiativă, spirit investigator, disponibilităţi şi abilităţi. Cu una dintre clasele la care am fost diriginte, pe când adolescenţii erau la începutul vieţii de elevi normalişti, am 19

organizat o excursie la Bucureşti, pornind de la premisa că viitorii învăţători trebuie să cunoască nemijlocit capitala ţării. Atât adolescenţii cât şi unii părinţi au fost surprinşi de iniţiativa mea ca, pe durata excursiei, elevii să abandoneze uniformele (obligatorii în acea vreme) şi să se îmbrace cu ce au ei mai frumos, mai deosebit. Argumentul? Nu trebuie să apărem în faţa bucureştenilor ca un grup de provinciali speriaţi şi încorsetaţi în uniforme. Cazarea la hotel a fost pentru ei o experienţă inedită, iar pentru a evita surprize neplăcute i-am obligat să aibă asupra lor adresa şi numărul de telefon al hotelului, cu indicaţia ca, în caz de nevoie, să se adreseze primului agent de circulaţie care să-i îndrume spre locul de cazare. Din fericire nici un elev nu s-a rătăcit de grup. Cu acea clasă am reuşit să organizez câte o excursie în fiecare an de studiu, ceea ce, foştii elevi, nu vor uita toată viaţa. Clasele pe care le-am condus ca diriginte s-au constituit în grupuri unite, s-au stabilit legături sufleteşti trainice între elevi, legături ce s-au păstrat şi după absolvire. O dovadă a acestei suduri o constituie reuniunile colegiale organizate cu regularitate la intervale de 5 sau 10 ani, prilej cu care deapănă amintiri din viaţa de elevi, se distrează, se bucură că se află din nou împreună, îşi împărtăşesc experienţele profesionale şi de viaţă. Respectul, grija şi înţelegerea, îmbinate cu o exigenţă măsurată, conduc la crearea unui climat de muncă, de disciplină şi încredere, ca în sânul unei familii numeroase şi unite. Una dintre seriile de absolvenţi, care s-a dovedit cea mai sudată şi mai consecventă în organizarea reuniunilor aniversare, mi-a prilejuit să constat că foştii elevi aveau încredere în dirigintele lor, consultându-mă în legătură cu data şi programul întâlnirilor. Relaţiile dintre clasă şi diriginte trebuie să se întemeieze pe sinceritate şi încredere. Le ceream elevilor mei 20

să mă ţină la curent cu tot ceea ce i se întâmplă fiecăruia dintre ei în orele de curs, în timpul meditaţiei, în internat sau în timpul liber, să aflu de la ei evenimentele mai puţin plăcute. Discuţiile asupra acestora erau mai blânde, dacă îmi spuneau ei ce şi cum s-a întâmplat, şi mai furtunoase în cazul că aflam de la alţii. Profesorul-diriginte este agentul unificator, coagulant al influenţelor educative exercitate de colectivul didactic (ca ansamblu de entităţi formative), de familie şi societate. Tot el este acela care trebuie să lupte împotriva influenţelor negative care pot proveni din interiorul grupului şcolar sau din mediul social. Dirigintele poate deveni un factor educativ de maximă importanţă numai dacă se bucură de autoritate profesională şi morală, dacă are un profil intelectual şi etic impecabil, dacă manifestă ataşament puternic şi sincer faţă de clasa pe care o conduce. Bun diriginte este profesorul care întruneşte calităţile de dascăl competent, exigent şi drept, de părinte sufletesc apropiat, de prieten mai mare, de colaborator şi sfătuitor. Profesorul-diriginte rămâne pentru toată viaţa în memoria afectivă a foştilor săi elevi, ca un reper în viaţă, ca o persoană de referinţă dacă el, dirigintele, a descoperit calea spre sufletele acestora, dacă i-a îndrumat şi ocrotit cu dragoste, ca pe proprii copii. Mulţi dintre foştii mei elevi mă considerau apropiat ca pe părintele lor. La una dintre reuniunile absolvenţilor din seria 1975, în momentele consacrate confesiunilor, am aflat că în limbajul lor familiar eram numit tata Fetescu. Mărturisesc că aflarea acestui atribut m-a făcut fericit. Un absolvent din seria sus-amintită (O. S.) îmi scria din armată şi în titlul unei misive, datată 22 nov 1975, mi se adresa: ,,Stimate tovarăşe diriginte, iubitul meu părinte”. Autorul scrisorii era un tânăr inteligent, spontan, vesel şi cu 21

reale aptitudini muzicale. Pe fotografia de promoţie cu întreaga clasă i-am scris urarea: ,,Să-ţi fie viaţa frumoasă şi senină ca un cântec”. O.S. este autorul versurilor şi melodiei pe care au intonat-o cei 40 de băieţi la festivitatea dedicată absolvirii Liceului Pedagogic, din care reproduc primele două versuri: ,,Un Om pentru noi a rămas, Model pentru viaţă şi vis…” De această clasă, ai cărei elevi au avut o evoluţie ascendentă pe parcursul celor cinci ani, m-am legat sufleteşte şi-mi place să cred că ataşamentul afectiv este reciproc. Cântecul închinat despărţirii de şcoală, de diriginte şi colegi a fost intonat, cu dragoste şi cu nostalgie, la toate reuniunile colegiale care au urmat. În finalul acestui eseu adresez un îndemn rimat actualilor şi viitorilor diriginţi: Ca dascăl să fii generos şi competent; Ca diriginte, apropiat şi exigent. În profesie să dovedeşti ataşament Şi să-ţi păstrezi sufletul de-adolescent.

22

A fi econom
,,Economul este cel mai bogat dintre oameni” afirmă Nicolas Chamfort, scriitor, moralist şi pamfletar francez, iar Publilius Syrus consideră economia drept ,,cel mai sigur câştig”. Pornind de la aceste adevăruri, aducem în prim plan importanţa educaţiei economice ca o componentă a educaţiei generale. În viziunea noastră, educaţia copiilor şi tinerilor în spiritul economiei ar trebui să aibă ca ţinte, pe lângă gospodărirea judicioasă a resurselor băneşti, utilizarea atentă şi ocrotirea bunurilor care alcătuiesc condiţiile materiale ale activităţilor şcolare: manuale, mobilier, aparatură modernă, materiale didactice tradiţionale, scule şi aparatură de atelier şi laborator, instalaţiile electrice, sanitare, termice etc. În înţeles mai larg, econom înseamnă om chibzuit, calculat, cumpătat, rezistent la tentaţii, realist, cu simţul măsurii. Cuvântului econom i se atribuie însă şi unele sensuri peiorative: zgârcit, avar, zgârie brânză, Hagi Tudose etc. Educaţia pentru formarea însuşirii de a fi econom trebuie să înceapă din copilăria timpurie prin cultivarea grijii pentru păstrarea şi îngrijirea jucăriilor, a obiectelor de îmbrăcăminte şi încălţăminte, a mobilierului pe care îl foloseşte copilul. Unii părinţi, mai ales dintre cei care îşi permit libertăţi financiare, dorind să facă bucurii unicului lor copil, îl copleşesc 23

cu jucării, unele nepotrivite vârstei şi dorinţelor acestuia, îi satisfac şi cele mai extravagante cereri, astfel încât odorul ajunge la concluzia că tot ceea ce vede şi visează poate obţine. Pe măsură ce copilul creşte, pretenţiile lui devin tot mai mari şi mai rafinate, adăugându-se cheltuieli pentru îmbrăcăminte de lux, pentru ţigări de cea mai bună calitate, pentru cafea şi băuturi fine, distracţii înlănţuite, jocuri de noroc, călătorii în străinătate, droguri. Un copil crescut în astfel de condiţii face casă bună cu lenea, dispune de mai mulţi profesori preparatori, are reacţii alergice la cuvântul economie şi manifestă dispreţ pentru tot ceea ce înseamnă muncă. Atunci când părinţii şi bunicii îşi dau seama ce fel de om au crescut, încearcă zadarnic să mai dreagă câte ceva, dar e prea târziu. Răul s-a înrădăcinat, îşi produce efectele, iar părinţii suportă consecinţele. Culeg ceea ce au semănat. Cauzele? Dragostea nemăsurată, egoistă a părinţilor faţă de progenitura lor (plăcerea acestora de a provoca bucurii copilului este o dovadă de egoism). Altă cauză o constituie manifestarea aşa numitei legi a compensaţiei. Ceea ce şi-au dorit şi nu au avut ei în copilărie, vor să asigure, cu prisosinţă, copilului lor. Este şi aceasta tot o formă de egoism parental cu urmări negative în plan educativ. Procedând astfel, părinţii îi stimulează pe copii să formuleze pretenţii tot mai mari, să creadă că toate dorinţele lor pot fi satisfăcute, că totul li se cuvine fără să li se ceară nimic. Un aspect esenţial al educaţiei pentru economie îl reprezintă modul cum sunt folosiţi şi preţuiţi banii în familie. Copiii preiau de la părinţi atitudinea acestora faţă de felul cum se câştigă şi se gospodăresc veniturile băneşti, când copiii sunt antrenaţi la programarea cheltuielilor, la ierarhizarea priorităţilor, când sunt la curent cu eventualele rezerve băneşti ale familiei. 24

Am mai spus şi altă dată. În lumea satului interbelic banul era la mare preţ. În familiile numeroase de ţărani, banii se câştigau greu şi erau foarte puţini faţă de nevoi. Din această cauză, erau administraţi cu mare chibzuială. Fiecare bănuţ era legat cu şapte noduri şi era dat la fonciere sau la cumpărături cu durere în suflet. Se făceau economii la toate bunurile care trebuiau procurate cu bani, inclusiv la chibrituri, sare, gaz (petrol lampant) ş.a. Verbele a strânge, a cruţa, a păstra, (în înţelesul de a economisi), erau frecvent folosite în familiile săteşti. Ţăranul îşi învăţa copiii să muncească, Să fie harnici, să economisească. Ştia că banii sunt mai preţuiţi Atunci când cu sudoare proprie-s stropiţi. Constrângerile privind consumul erau argumentate cu exemple convingătoare. Îmi amintesc două dintre ele. O familie dintr-un sat vecin, recunoscută pentru hărnicia şi spiritul gospodăresc, pentru averea acumulată, şi-a înzestrat toţi copiii, opt la număr, cu case construite pe grădini mari, înainte de căsătorie, cu mai multe hectare de pământ, cu căruţe cu cai, oi şi vaci, aceştia devenind la rândul lor gospodari harnici şi înstăriţi. În legătură cu spiritul de economie al acestei familii se spune că mergea până la despicarea băţului de chibrit înainte de a-l folosi, pentru a-i dubla utilizarea. Celălalt exemplu. Mitru Cotruţă, un gospodar din satul meu a plecat odată cu o haraba plină de saci cu grâu la târg să-i vândă. La intrarea în Botoşani, situat la 18 km de sat, se aflau în zilele de târg mulţi angrosişti de cereale, care se repezeau ca un stol de ulii asupra căruţelor ce trosneau sub povara încărcăturilor. Cu nişte sonde metalice scoteau probe de grâu din sacii ţăranilor, se tocmeau la sânge asupra preţului, şi după ce cădeau la învoială, conduceau căruţele la depozite. Acolo, 25

ţăranii erau păcăliţi la procentul de corpuri străine, erau furaţi la cântar şi înşelaţi la calcule. Eroul nostru, Mitru Cotruţă, care nu stătea prea bine cu ştiinţa de carte şi cu calculele aritmetice, la întoarcerea spre casă, singur în carul cu boi, a refăcut socotelile după un algoritm numai de el ştiut şi, cam pe la jumătatea drumului a ajuns la concluzia că a fost înşelat cu cinci bani (0,05 lei). A făcut cale întoarsă la depozitul negustorului pentru recuperarea pagubei. Educaţia copiilor şi tinerilor în spiritul economiei a dispărut din preocupările părinţilor şi ale educatorilor. Nesfârşita tranziţie românească, cu numeroasele ei disfuncţii în toate planurile, favorizează creşterea unor generaţii de risipitori şi distrugători, de simpli consumatori fără a fi implicaţi în producerea banilor şi a bunurilor de folosinţă familială sau comunitară. O societate care nu îşi economiseşte resursele, în care furturile şi distrugerile depăşesc orice limită, ai cărei membri nu sunt educaţi în spiritul economiei şi al respectului pentru valorile materiale, este condamnată la stagnare, la sărăcie. ,,Acolo unde nu ai pus (nu ai acumulat, n.n.) n-ai ce lua” – spune un proverb albanez. Deprinderea de a economisi, comportamentul stimulat de convingeri economice se formează prin învăţare, exemple şi exersare. Rolul cel mai important în acest demers educativ revine părinţilor şi educatorilor cărora le adresez îndemnul: învăţaţi-i pe copii şi tineri cum să câştige şi să economisească banii, pentru că dexteritatea de a-i risipi o dobândesc singuri!

26

Părinţi şi copii
Când m-am decis să scriu acest text, am fost tentat să-l intitulez Dragostea parentală şi dragostea filială, pentru că, de fapt, despre aceste două aspecte ale relaţiilor dintre părinţi şi copii doresc să-mi exprim opiniile, să le analizez şi să le dezvolt. Am renunţat la el pentru că mi s-a părut prea lung. Suprema fericire a unei tinere familii, întemeiată pe nobilele sentimente de dragoste şi stimă reciprocă, este venirea pe lume a primului copil, mai ales când acesta este dorit şi îndelung aşteptat. Atunci, proiecte şi nădejdi, care de care mai captivante şi mai optimiste, sunt ţesute de către fericiţii părinţi deasupra leagănului firavei fiinţe, care le aduce lumină şi bucurii în suflete cu primul zâmbet, cu cele dintâi gânguriri şi cuvinte rostite stâlcit, cu primii paşi. Părinţii sunt încântaţi când îşi văd odrasla făcând şotioare şi spunând minciunele, fără să-şi dea seama că acestea pot lăsa urme în caracterul şi comportamentul acesteia. Dorind să-şi procure clipe de delectare, părinţii îl provoacă şi îl încurajează pe copil să se lanseze în asemenea manifestări nevinovate. Pe nesimţite însă, urmările încep să se arate în scurtă vreme. Copilul învaţă că are libertate şi putere de seducţie, că poate să facă şi să pretindă orice doreşte, că toată lumea îi stă la dispoziţie şi este gata să-i satisfacă orice capriciu. Dragostea nemăsurată, manifestată obsesiv şi sufocant faţă de copil de către unii părinţi, le adoarme raţiunea şi poate 27

genera unele greşeli aparent minore dar cu consecinţe mari în plan educativ. Dacă la o vârstă oarecare Copilul nu manifestă respect şi ascultare, Nimeni altul nu este vinovat; Culegi ceea ce ai semănat. Pot fi evitate asemenea stări de lucruri dacă de la cea mai fragedă vârstă copilul este ajutat să înţeleagă că unele dorinţe ale sale pot fi satisfăcute iar altele nu, că unele manifestări şi atitudini sunt permise, în timp ce altele nu. Este vorba de formarea treptată a aşa numitului sistem de frâne şi a capacităţii de selecţie în formularea pretenţiilor şi dorinţelor. Cu nostalgie îmi aduc aminte că pe când eram dascăl la Bârlad, oraşul care avea o singură stradă mare pentru promenadă, unde în zilele de sărbătoare ieşea aproape toată lumea bună la plimbare, acolo eram şi eu nelipsit, împreună cu soţia şi cu cei doi copii de trei şi patru ani. Cum pe acea stradă era amplasată şi elita comerţului bârlădean, copiii, mergând ţinându-se de mânuţe înaintea noastră, se opreau în faţa vitrinelor frumos decorate, îşi împărtăşeau unul altuia ce şi-ar dori să aibă din ceea ce vedeau, iar când ajungeam şi noi, întrebau: tata, ne cumperi şi nouă…? Răspunsul de cele mai multe ori era negativ iar motivul: nu avem bani. Era trista realitate pe care nu o ascundeam celor mici (în vremea aceea adunam materiale pentru construcţia casei). Copiii se împăcau cu ideea că nu pot intra în posesia obiectului râvnit şi mai întrebau: dacă ai avea bani ne-ai cumpăra? Îi asiguram că da, şi ei se declarau mulţumiţi. Cu mici excepţii, părinţii îşi cresc copiii cu multă dragoste, îi ocrotesc de pericole şi de boli şi-i preţuiesc ca pe nişte odoare. Nu se dau în lături de la nici un efort pentru a le asigura un viitor profesional cât mai bun, alimentându-şi mulţumirea sufletească şi propria fericire din bunăstarea şi fericirea copiilor şi a nepoţilor. 28

Părinţii se amăgesc cu speranţa că şi copiii lor nutresc aceeaşi dragoste, devotament şi dăruire faţă de ei. Mulţi părinţi, din păcate prea mulţi, constată cu durere că investiţiile materiale şi sufleteşti făcute în copii, nu le-au satisfăcut speranţele, că norocul de a se bucura de fericirea copiilor i-a ocolit. Nerecunoştinţa cea mai odioasă, dar cea mai comună şi cea mai veche este aceea a copiilor faţă de părinţi, apreciază moralistul francez Vouvenarques. Rănile sufleteşti cele mai adânci şi mai dureroase ale părinţilor sunt cele provocate de copii, de cei în care ei şi-au pus toate speranţele. Un amic al meu din tinereţe, care a rămas singur de mai mulţi ani, şi-a crescut băiatul cu multă grijă şi mari eforturi. La susţinut financiar să termine o facultate şi l-a ajutat să obţină o slujbă onorabilă şi bine plătită. După căsătorie, băiatul a continuat să locuiască împreună cu soţia şi copilul lor în două din cele trei camere ale apartamentului tatălui său. Bătrânul s-a retras în camera cea mai izolată şi se gospodăreşte după ştiinţa şi puterile lui. Tinerii, tot mai dornici de a deveni singurii beneficiari ai locuinţei, îi cer bătrânului să se mute într-o garsonieră, să iasă, adică, din casa lui, de care îl leagă amintirile şi truda de o viaţă. Ba mai mult, fiica amicului meu, care locuieşte într-un apartament de lux în centrul oraşului, s-a oferit să-i faciliteze obţinerea unui loc într-un cămin de bătrâni… De frica singurătăţii şi impulsionată de dragostea faţă de cele două fiice, o mamă le-a cedat casa spaţioasă, după ce acestea s-au căsătorit, iar pentru ea şi-a amenajat o odăiţă în capătul grajdului. Cu eforturi duse până la sacrificii le-a crescut şi copiii, iar acum, grav bolnavă, aşteaptă ca cei pe care i-a legănat, crescut şi înzestrat, să-i treacă pragul… O mamă bună preţuieşte cât o sută de profesori, este de părere J. Fr. Herbart, filozof, psiholog şi pedagog german. Tot despre mamă, N.A. Ostrovski, scriitor rus, afirmă că este o fiinţă minunată faţă de care vom rămâne întotdeauna datori. 29

În contrast cu ultima opinie, citată mai sus, în lume, dar şi la noi în ţară, în rândul tineretului mai ales, începe să fie acreditată ideea că numai părinţii au îndatoriri faţă de copii, în timp ce ei, copiii, nu au obligaţii faţă de cei ce le-au dat viaţă şi i-au crescut. Dacă toţi copiii şi nepoţii ar oferi părinţilor şi bunicilor măcar o parte din ceea ce aceştia au investit în ei, am întâlni numai bătrâni fericiţi. Aducerea pe lume a unui copil presupune un mare risc şi asumarea unei uriaşe răspunderi, angajându-te pentru mulţi ani să-ţi închini capacitatea şi energiile creşterii şi pregătirii unui om util societăţii şi familiei. Nu toţi indivizii apţi să procreeze înţeleg menirea omului ca membru al familiei şi al comunităţii. Referindu-se la acest aspect, Garabet Ibrăileanu aprecia că procrearea este singurul lucru pe care îl face omul fără nici un sentiment de responsabilitate, deşi este acela pe care ar trebui să-l facă terorizat de sentimentul responsabilităţii. Dacă toţi oamenii ar fi conştienţi de toate îndatoririle familiale şi sociale, ar fi mai puţini copii abandonaţi în spitale şi în centre de plasament, ar scădea numărul de copii ai străzii, nu am mai afla despre atâtea cazuri de copii bătuţi şi schilodiţi de părinţi, despre multele cazuri de pruncucideri, am întâlni numai familii cu copii mulţi, frumoşi şi bine educaţi. Copiii sunt aurul fiecărei căsnicii fericite şi chitul unora nefericite, afirmă Peter Sirius şi, tot ei, copiii, sunt cei mai mari şi mai adorabili mincinoşi…şi, în acelaşi timp, cei mai cinstiţi şi cei mai sinceri din lume, apreciază scriitorul rus A. I. Cuprin. Bucuria de a-şi vedea copiii sănătoşi şi cu familii întemeiate este ca un balsam pentru sufletele însingurate şi triste ale bătrânilor părinţi. În finalul acestor rânduri, adresez părinţilor şi bunicilor câteva îndemnuri izvorâte din experienţa şi inima unui părinte şi psihopedagog: 30

- iubiţi-vă copiii şi nepoţii fără să-i sufocaţi; ocrotiţi-i şi vegheaţi permanent la sănătatea şi la buna lor creştere. Nu uitaţi că dragostea fără măsură este dăunătoare educaţiei, dacă nu este împletită cu o minimă exigenţă! - două sunt greşelile fundamentale, cu urmări imprevizibile în educaţia familială: toleranţa excesivă şi lipsa de autoritate; - procedaţi în aşa fel, încât să nu vă pierdeţi autoritatea pentru că în caz contrar trebuie să jucaţi după cum vă cântă copiii şi nepoţii; - păstraţi în minte, ca o flacără nestinsă, ideea că buna creştere se vede, înainte de toate, în respectul şi grija copiilor faţă de părinţi şi bunici. Este, cred, cea mai frumoasă şi mai preţioasă floare ce trebuie sădită în caracterul copiilor şi nepoţilor dumneavoastră.

31

Moto: ,,Sfânta muncă e aceea, Ce răsplată-n ea-şi găseşte.”

Al. Vlahuţă

Munca
În îndelungata şi zbuciumata dăinuire a poporului român, munca trudnică a fost aceea care i-a asigurat supravieţuirea şi statornicia pe aceste meleaguri bântuite de furtunile învârtejite ale istoriei. Truditorii pământului, care îşi lucrau ţarina cu dragoste şi sudoare, au învăţat din experienţa milenară că numai prin muncă se poate asigura rodnicia pământului, că viaţa nu dă muritorilor nimic fără muncă (Horaţiu) şi că omul e făcut pentru muncă după cum pasărea e pentru zbor (proverb). Convins de valoarea economică şi educativă a muncii, ţăranul îşi deprindea odraslele cu forme uşoare de activitate încă din copilăria timpurie, pregătindu-le astfel pentru viaţă şi ferindu-le de tarele trândăviei, intuind că, aşa cum spunea Voltaire, munca îndepărtează de noi trei mari rele: urâtul, viciul şi sărăcia. Şi mai înţelegea un lucru esenţial: că munca este izvorul prosperităţii, aşa cum afirmă H. Seidel. În anii din urmă, mai precis după demolarea structurilor statului socialist şi instaurarea democraţiei de emanaţie românească (ceva ce seamănă mai mult a anarhie), s-au deteriorat şi devalorizat grav atitudinea şi concepţia despre muncă. 32

Munca-i grea, obositoare, Ea aduce bunăstare. Dar din ’90 încoace, Multora nu le mai place. Fuga de muncă, dispreţul faţă de această inestimabilă însuşire umană, au provocat declinul economic şi moral al României postdecembriste (alături de celelalte rele: corupţia, evaziunea fiscală, hoţia, nesocotirea legilor, inflaţia, fiscalitatea împovărătoare, economia subterană, devalizarea băncilor, sărăcia etc.). Oamenii care muncesc pe bani puţini, şi care abia îşi asigură supravieţuirea, dezavuează politica de protecţie socială a Guvernului, care se laudă cu sumele tot mai mari acordate nevoiaşilor (cei mai mulţi dintre ei fiind săraci din cauza trândăviei şi a viciilor), încurajând astfel nemunca şi creşterea poverii sociale, în loc să se asigure locuri de muncă pentru toţi cetăţenii ţării. Dispariţia interesului pentru muncă şi a dorinţei de a munci sunt cele mai mari pierderi în plan social şi moral ale tranziţiei. Mulţi tineri care la absolvirea ciclului de învăţământ obligatoriu primesc ajutorul de şomaj şi apoi alocaţia de sprijin, fără să fi muncit măcar o zi, se învaţă cu bani nemunciţi, cu lenea şi distracţiile, nu mai vor să muncească, se dedau la fel de fel de fapte antisociale (furturi, tâlhării, escrocherii, bătăi între găştile de cartier, violuri), devenind clienţii poliţiei şi puşcăriilor, transformându-se în paraziţi sociali. Însăşi ideea de muncă este denaturată în societatea românească actuală. Un exemplu de-a dreptul uluitor oferă presa, şi nu un ziar oarecare, ci o publicaţie cu pretenţie de lider în mass-media, Evenimentul zilei. Într-un grupaj intitulat Un milion de copii sunt exploataţi prin muncă, publicat în nr. 3724 din 7 mai 2004, se spunea printre altele: ,,O anchetă realizată anul trecut de 33

Institutul Naţional de Statistică arată că cei mai mulţi copii fac, mai curând, diverse munci în gospodărie decât plătite. Astfel, 75% din copiii în cauză muncesc cel puţin 5 ore pe zi pentru părinţi (s.n.) (curăţenia casei, gătitul, hrănitul animalelor, îngrijirea fraţilor mai mici, mulsul animalelor, curăţirea adăpostului animalelor…). Includerea activităţilor citate mai sus între formele de exploatare infantilă este o gravă eroare pentru că discreditează educaţia prin muncă în familie şi induce o opinie greşită despre muncă. Nici nu se poate pomeni de exploatare când un copil participă, după puterile lui, la unele activităţi gospodăreşti ale familiei. Fiind antrenat în astfel de treburi, copilul se deprinde cu ordinea şi curăţenia, îşi dezvoltă dragostea şi grija faţă de animalele din gospodărie, trăind totodată sentimentul de satisfacţie că poate contribui şi el la bunul mers al vieţii de familie. Şi să nu uităm că munca este cea mai bună educatoare a caracterului după exprimarea lui S. Smilles şi, în acelaşi timp izvorul oricărei moralităţi, aşa cum susţine J. B. Payer. Dacă nu este deprins cu munca în copilărie, când va învăţa el să muncească? La maturitate, când personalitatea este închegată şi stabilizată? Activismul, spiritual gospodăresc, hărnicia, solidaritatea familială, respectul şi dragostea faţă de părinţi, toate acestea se învaţă prin exemple şi exersare încă din fragedă copilărie. Să înţelegem, din articolul citat, că pentru participarea copilului la unele treburi în familie trebuie să fie plătit? O astfel de opinie, prezentată într-o publicaţie de mare tiraj este dăunătoare şi derutantă pentru copii şi adolescenţi. Modul în care este prezentată problematica exploatării copiilor în articolul suspomenit, m-a dus cu gândul la un text dintr-o carte de citire pentru clasa a III-a sau a IV-a, cu un mare impact educativ. În bucata de lectură era vorba despre un copil de 7 – 8 ani care accepta să îndeplinească mici treburi casnice 34

doar în schimbul unei recompense băneşti. Într-una din zile, văzând că maică-sa întârzie să-i plătească serviciile făcute, când s-au aşezat la masă i-a pus sub farfurie lista cu treburile efectuate şi nerecompensate:
- pentru scuturat preşurile - pentru măturat trotuarul - pentru curăţat cartofi - pentru udat florile = 10.000 = 10.000 = 5.000 = 5.000 Total = 30.000∗

După ce i-a achitat datoria, a doua zi mama a pus sub farfuria băiatului un bileţel cu următorul conţinut:
- pentru grija şi dragostea pe care ţi le port de când te-ai născut - pentru ajutorul pe care ţi-l acord la efectuarea temelor - pentru nopţile nedormite petrecute la patul tău când erai bolnav - pentru buna creştere şi pentru îngrijirile de fiecare zi pe care ţi le acord = nimic = nimic = nimic = nimic Total = nimic

Faptul că, după citirea biletului, băiatul s-a îmbujorat la faţă şi a pus capul în jos, mama a înţeles că procedeul ei a găsit ecou în sufletul copilului şi că nu va mai pretinde bani pentru treburile la care participă.

Sumele au fost actualizate la valoarea leului din 2004

35

Familia
În societatea actuală şi din totdeauna este acreditată ideea că un om fără familie este un om neîmplinit. Unii tineri nu îşi întemeiază o familie pentru că, spun ei, nu au vocaţie de familişti. Alţii, optând din tinereţe pentru burlăcie, nici nu îşi propun să se căsătorească. În fine, alţii rămân să trăiască singuri după ce şi-au pierdut tovarăşul de viaţă şi nu mai au curajul să-şi constituie altă familie. Familia este o instituţie constituită şi guvernată după legi scrise, dar mai ales nescrise. În organizarea vieţii de familie operează experienţa dobândită în familiile de provenienţă, tradiţiile, obiceiurile şi practicile din mediul social în care se integrează noul cuplu, puterea sentimentelor care îi unesc pe protagonişti, nivelul de educaţie şi de civilizaţie la care se situează, standardul şi idealul de viaţă ce şi l-au stabilit. Trăinicia familiei este asigurată şi de apariţia copiilor, care focalizează dragostea, grija permanentă şi preocupările părinţilor. Absenţa copiilor într-un cuplu pune sub semnul întrebării stabilitatea familiei respective. Recurgerea la surogate (adopţii sau alte forme) poate constitui o soluţie, dar nu este cea ideală – proprii copii. Familia este o microlume şi un microunivers. În familie, prin copii, se asigură perpetuarea spiţei, a numelui marii familii. Orice cuplu îşi doreşte urmaşi care să-i ducă mai departe numele şi faima. Familia fără copii este ca un pom fără roade. 36

Cele mai trainice familii sunt cele întemeiate pe dragoste şi care au urmaşi. Respectul şi înţelegerea între parteneri asigură un climat de linişte şi armonie. În familie, femeia cumpănită la vorbă şi iute la treabă este sufletul casei, iar bărbatul harnic şi fără vicii, măsurat la mânie şi cu dragoste faţă de familie este stâlpul ei. Consumul de alcool, lenea, dezordinea, nervozitatea excesivă, zgârcenia ori risipa, gelozia, lipsa de comunicare ori cicăleala, absenţa respectului şi înţelegerii faţă de partenerul de viaţă, violenţa verbală şi fizică, toate acestea şi multe altele pot deveni surse ale discordiei şi ale transformării vieţii de familie într-un iad. În familiile cu asemenea tare caracteriale şi comportamentale scandalurile şi bătăile se ţin lanţ, soldându-se deseori cu leziuni corporale sau chiar cu crime. Presa scrisă şi vorbită abundă în informaţii despre astfel de nedorite situaţii. Mentalitatea feudală că bărbatul reprezintă autoritatea absolută, că este stăpânul cu drepturi nelimitate asupra consoartei şi copiilor se mai întâlneşte şi în zilele noastre în familiile cu un nivel scăzut de educaţie şi cultură şi cu vicii, în care se aplică proverbele: Femeia nebătută e ca moara neferecată sau Bătaia-i ruptă din rai. În momentul crucial al vieţii, când se hotărăşte întemeierea familiei ar trebui ca tinerii să-şi aleagă partenerul ascultând nu numai de glasul inimii ci şi de al raţiunii, pentru că ceea ce în perioada romantismului premarital pare a fi dragoste nemăsurată şi eternă, se dovedeşte a fi în multe cazuri, un abur orbitor, care se risipeşte în scurtă vreme după căsătorie. Când familia se construieşte numai după raţiuni economice există pericolul ca unul dintre parteneri să ajungă la înţelepciunea proverbului: Mai bine pâine neagră cu dragoste curată, decât albă ca zăpada şi plină de sudalmă. Raiul sau iadul din viaţa de familie şi-l fac cei ce şi-au unit destinele. Înţelepciunea şi cumpătarea în toate ar trebui săi conducă pe oameni la înţelegerea că viaţa fiecăruia dintre noi 37

este unică şi extrem de scurtă în comparaţie cu veşnicia. Dacă o transformăm într-un calvar, săvârşim o uriaşă greşeală. Pentru a-şi păstra liniştea şi sănătatea sufletească, omul trebuie să se bucure de ceea ce are şi să nu îşi înnegureze sufletul pentru că nu are cât au alţii. Niciodată oamenii nu vor putea fi la fel de înstăriţi pentru că fiecare este o entitate unică, pentru că s-au născut într-o altă zodie şi fiecare îşi are steaua lui călăuzitoare, ursita lui. În plus orice om are o zestre genetică specifică şi este produsul mediului social în care s-a născut şi s-a pregătit pentru viaţă. Chiar gemenii univitelini, care au aceeaşi moştenire ereditară, evoluează diferit în viaţa socială şi familială dacă au crescut şi s-au maturizat în medii diferite. Familiile numeroase, alcătuite din două trei generaţii au trăsături fizice şi chiar psihice asemănătoare, descendenţii fiind recunoscuţi după înfăţişarea părinţilor şi bunicilor. Cu toate că provin din aceeaşi rădăcină genetică, evoluţia lor socială, economică şi familială este diferită. Unii reuşesc să urce mult pe treptele ierarhiei economice şi sociale, în timp ce alţii nu. Omul cuminte caută cu osârdie statornicirea armoniei în viaţa de familie, evită sau temperează cu tact momentele tensionate şi îşi ocroteşte copiii de suferinţe psihice. Atmosfera din viaţa de familie îşi pune amprenta asupra calităţii şi randamentului activităţii profesionale. Când mergi la serviciu absolvit de griji şi tensiuni familiale te poţi concentra asupra muncii şi obţii rezultatele dorite. Tonusul fizic şi psihic scade semnificativ în cazul existenţei unor probleme familiale, care distrag atenţia şi diminuează energia necesară unei munci de calitate. Constituirea familiei trebuie să fie rezultatul unei mature chibzuinţe şi a unei hotărâri bine cumpănite. Pripeala şi raţiunile strict economice pot periclita respectul şi înţelegerea care trebuie să se statornicească în viaţa oricărei familii. 38

Ca mediu formativ de provenienţă, în familie se pun bazele bunei creşteri a copiilor, a educaţiei elementare iniţiale, care se are în vedere atunci când cineva este apreciat dacă are sau nu are cei şapte ani de acasă. Încă din primii ani ai copilăriei se formează elemente ale deprinderilor de comportament civilizat, vorbirea corectă, formulele de adresare politicoasă, se însuşesc regulile elementare de igienă personală, de subordonare faţă de cerinţele şi interdicţiile adulţilor, capacitatea de reprimare a dorinţelor exagerate şi de frânare a manifestărilor capricioase. Dar, pentru a face educaţie propriilor copii, părinţii înşişi trebuie să fie bine educaţi. Numai animaţi de dragostea de copii, de responsabilitatea morală şi socială pe care o au, conştienţi de puterea exemplului pe care îl oferă, părinţii îşi pot îndeplini această grea şi onorantă îndatorire.

39

Caracterul în lumini şi umbre
Ansamblul de însuşiri sau calităţi psihice stabile, rotunjite într-un întreg, emblematice pentru personalitatea omului, este cunoscut sub numele de caracter. Trăsăturile de caracter imprimă individului manifestări, comportamente şi atitudini constante, specifice. Nu există două persoane cu structuri caracteriale identice, după cum nu se află două individualităţi aidoma. Caracterul este componenta esenţială, definitorie a personalităţii, care o aureolează sau o umbreşte, este pentru oameni geniul bun sau rău – spune Epicharmus. Un caracter frumos, bine împlinit şi statornicit, dă valoare şi prestigiu persoanei care îl are. Cunoaşterea caracterului persoanei cu care pornim în viaţă, al acelora cu care lucrăm sau venim în contact, este de maximă importanţă. Pot fi prevăzute atitudinile şi reacţiile lor, evitându-se astfel surprizele, dezamăgirile, situaţiile conflictuale. Descifrarea exactă şi completă a fizionomiei caracteriale a oamenilor este aproape imposibilă, pentru că apare fenomenul de mascare, de tăinuire a unor faţete, aşa numitul cameleonism. Stă în puterea multora dintre semenii noştri de a-şi cosmetiza caracterul, de a-i mistifica unele trăsături. De aceea, iniţiativele, afirmaţiile, promisiunile acestora trebuie privite cu rezervă, cu prudenţă. În orice structură caracterială pot exista unele minusuri (trăsături negative). Om perfect din acest punct de vedere nu cred că există. Important este să nu lipsească însuşiri esenţiale, definitorii. 40

Într-o exprimare lejeră, se spune despre o persoană cu grave carenţe caracteriale că este lipsită de caracter. Afirmaţia este inexactă. În asemenea cazuri este vorba despre o predominare a trăsăturilor negative de caracter, cele pozitive aflându-se în inferioritate. Mai corect ar fi să se spună că individul respectiv are un caracter deficitar sau urât. Tatăl unei fete care era pe punctul de a se căsători, îmi prezenta, cu oarecare încântare, calităţile viitorului ginere. În caracterizare nu era menţionat nici un defect. I-am spus fericitului părinte că aş dori să-mi facă un portret caracterial al ginerelui său peste cinci ani pentru că, aşa cum afirmă Menander, piatra de încercare a caracterului este timpul, şi ca să nu-l las descumpănit i-am spus: un soţ este acceptabil dacă nu este beţiv şi nu este bădăran. Aproape toate celelalte defecte pot fi tolerate sau corectate. La unele persoane tinere sau chiar mature caracterul nu este bine conturat şi stabilizat. Pentru acestea apariţia unei tentaţii puternice poate zdruncina edificiul şubred. S-a observat că unele dregătorii şi situaţii favorizează deformarea caracterului, contribuie la distrugerea temeliei demnităţii personale, cum este definit caracterul de La Rochefoucauld. Se mai spune că omul îşi dezvăluie caracterul când este pus în trei ipostaze: atunci când i se încredinţează un secret, când i se dau bani cu împrumut şi când este înscăunat într-o mare dregătorie. Nu există nici o legătură între frumuseţea fizică şi integritatea caracterului. Frumuseţea fizică e moştenită Şi-i de toată lumea preţuită. Dar se poate ca un chip frumos Să ascundă un suflet ticălos. Din păcate, mulţi băieţi şi fete, ajunşi la momentul crucial al alegerii partenerului de viaţă, au în vedere numai înfăţişarea fizică şi mai puţin sau deloc, frumuseţea 41

caracterului. În aceste cazuri, după ce flacăra dragostei s-a stins iar frumuseţea s-a ofilit, pot apărea regretele, dar uneori e prea târziu. Integritatea ca şi minusurile caracterului sunt puse în evidenţă de fapte sau manifestări aparent minore. Un tânăr cu care colaboram în rezolvarea unor probleme gospodăreşti, când rămânea fără bani apela la mine să-l împrumut cu mici sume. Cu întârzieri de 2-3 zile restituia datoria. Ultima dată după ce a primit împrumutul solicitat nu a mai dat pe la mine. L-am zărit odată prin oraş, m-a ocolit, iar eu mi-am dat seama că şi-a vândut cinstea aproape pe nimic. Experienţe de acest gen, de-a dreptul surprinzătoare, am avut şi cu alte persoane care mi-au înşelat încrederea, dezvăluindu-şi astfel minusurile din structura caracterului. Imediat după 1989, caracterul multora dintre concetăţenii noştri s-a restructurat şi s-a metamorfozat brusc. Şi-au trecut în conservare însuşirile de caracter cu care au operat în epoca de aur – şi care le-au adus numai foloase şi privilegii – şi au scos de la naftalină trăsăturile de rezervă: egoismul, lăcomia, individualismul exacerbat, aroganţa, invidia, perfidia, lenea, minciuna, necinstea, neruşinarea etc., pe care le-au pus în funcţiune la intensitate maximă, în noul context social, economic şi politic. Toate relele, care macină temeliile societăţii româneşti postdecembriste şi blochează mersul ei înainte, sunt datorate şi carenţelor caracteriale ale persoanelor ce s-au căţărat în sferele înalte de conducere şi au subordonat idealurile sociale intereselor meschine, personale. E greu de presupus că situaţia se va normaliza atâta timp cât binele naţional este sacrificat pentru interesul individual sau de grup, cât promovarea demnitarilor se va face după criterii politice şi interese de partid, şi nu după competenţă şi puritatea caracterului.

42

Măria-sa conştiinţa
Când cei dedaţi răului săvârşesc tot felul de nelegiuiri şi nu se mai tem de nimic; Când legile sunt făcute pentru a fi încălcate chiar de către cei ce le-au adoptat; Când corupţia s-a transformat într-un cancer social ajuns în stadiul de metastază; Când sărăcia se extinde şi se adânceşte în pofida statisticilor cosmetizate ale guvernanţilor; Când tranziţia tinde să se permanentizeze în beneficiul îmbogăţiţilor peste noapte; Când criza economică este acompaniată de criza morală, ca expresie a unei societăţi grav bolnave; Când tineretul debusolat este tot mai expus şi agresat de cele două mari nenorociri ale lumii contemporane: SIDA şi drogurile; Când nemunca, hoţia şi cerşetoria s-au instalat confortabil în locul muncii şi al cinstei; Când cei mai buni tineri absolvenţi ai învăţământului superior iau drumul străinătăţii pentru a-i îmbogăţi şi mai mult pe bogaţii lumii; Când economia subterană, evaziunea fiscală şi blocajul financiar erodează temeliile economiei naţionale; Când conştiinţa multor români a adormit sau s-a abrutizat, ce ne-a mai rămas? Speranţa! 43

Speranţa în redeşteptarea neamului, în trezirea la realitate, în însănătoşirea economiei şi a climatului politic şi moral. De ce Măria-sa conştiinţa? Pentru că ea, conştiinţa, este forul interior suprem al fiecăruia dintre noi, ea ne este sfetnic, ne stimulează sau frânează acţiunile, ne veghează, judecă şi apreciază faptele. Poţi să minţi pe alţii, să fugi oriunde, Dar de tine nu te poţi ascunde. Conştiinţa – ea e vajnic păzitor Şi, totodată, martor şi judecător ,,Conştiinţa este zeu pentru toţi muritorii”, afirmă dramaturgul antic grec Menandru şi, totodată, ,,infailibilul şi incoruptibilul judecător, care hotărăşte în fiecare clipă, când vrem să-l ascultăm şi a cărui voce ajunge chiar şi la acela care nu vrea să o asculte, oricât de mult s-ar împotrivi” – susţine H. von Moltre. În fond ce trebuie să înţelegem prin cuvântul conştiinţă? Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte conştiinţa ca ,,sentiment al responsabilităţii morale faţă de propria conduită”; proces de conştiinţă ,,ca dificultate de a hotărî întro problemă morală greu de rezolvat”; mustrare de conştiinţă ca ,,remuşcare, regret” şi a fi fără conştiinţă ,,a fi lipsit de scrupule”. În înţelesul filosofic al conceptului, conştiinţa înseamnă ,,sentimentul, intuiţia pe care fiinţa umană o are despre propria existenţă şi despre lucrurile din jurul ei”. Într-o accepţiune restrânsă, conştiinţa individuală reprezintă sistemul de frânare a acţiunilor neconforme cu codul etic social acceptat, de impulsionare şi susţinere a actelor morale pozitive. În mod firesc apare întrebarea: de ce la unele persoane indiferent de treapta socială, de gradul de cultură, de orientarea politică, funcţionează această instanţă supremă de coordonare 44

a comportamentului, iar la altele nu? Cu alte cuvinte, de ce unii oameni au conştiinţă, în timp ce altora le lipseşte? Educaţia familială, şcolară şi socială este aceea care formează personalitatea umană a cărei coloană vertebrală este conştiinţa. Atenţie deci, la educaţie! Deseori auzim expresiile aşa mi-a dictat conştiinţa; am ascultat glasul inimii; conştiinţa m-a îndemnat să-mi onorez profesia cu răspundere şi dăruire; sunt cu conştiinţa împăcată. Mulţi semeni de-ai noştri săvârşesc fapte reprobabile, antiumane şi antisociale cu bună ştiinţă, în cunoştinţă de cauză, premeditat. Despre aceştia spunem că sunt lipsiţi de conştiinţă sau au o conştiinţă deficitară, viciată. Dintre persoanele care săvârşesc răul în mod conştient, puţine au mustrări de conştiinţă, regretă în mod sincer plonjarea în apele murdare ale mizeriei morale. Înseamnă că în forul intim al acestora mai licăreşte o luminiţă, o speranţă de îndreptare. Altfel stau lucrurile cu persoanele care s-au ticăloşit complet, care nu mai au nimic sfânt, care au devenit pensionari pe viaţă ai stabilimentelor de detenţie. Grav pentru familie şi comunitate este când, în această postură, se află tineri care au păşit cu stângul în viaţă şi devin un pericol şi o povară pentru societate. ,,Pentru cei virtuoşi regula de acţiune în împrejurări îndoielnice este glasul inimii” afirmă Kalidasa, poet şi dramaturg indian. Să ascultăm deci glasul inimii, ,,sfânta flacără a sufletului” (A Barbier) sfetnicul sincer şi devotat al omului, care îl ocroteşte de rele şi îi oferă liniştea şi echilibrul sufletesc, căci ,,nimic nu-i mai sincer decât conştiinţa şi mai avantajos decât sfaturile ei”, ne asigură Oxenstierna, diplomat şi moralist suedez. O societate este sănătoasă sub aspect politic şi moral dacă îşi promovează în forurile de conducere şi de decizie persoane cu un înalt grad de conştiinţă civică, sensibile la 45

nevoile celor mulţi, cu o impecabilă moralitate, devotate până la sacrificiu celor care i-au ales. Am aşternut pe hârtie aceste rânduri la îndemnul conştiinţei – sanctuarul cugetului meu – iar dumneavoastră, cititorilor, vă adresez îndemnul: în momentele cruciale, în cele de grave încercări şi de mari îndoieli, consultaţi-vă cel mai fidel, mai bun şi mai sincer sfetnic: propria conştiinţă.

46

Politeţea
Moto: Cine respectă pe alţii, se respectă pe sine

- Fugi, domnule, de-aici cu politeţea ta! – îmi spunea cu reproş bunul meu coleg şi prieten, poetul Mihai Munteanu. Politeţurile erau sarea şi piperul întâlnirilor dintre cucoanele din înalta societate, cu viţe adânci în boierimea şi moşierimea de altădată; erau şi apanajul madamelor din mahalalele oraşelor şi târgurilor, care, când se întâlneau, îşi sărutau aerul din jurul urechilor, se gratulau cu fel de fel de formule înţesate cu franţuzisme, şi se bârfeau reciproc la întâlnirile cu alte surate. Cred că are dreptate amicul meu… Azi nu mai are nimeni nici vreme, nici chef pentru astfel de dulcegării lingvistice. Nesfârşita şi obsedanta tranziţie românească a generat şi proliferează un limbaj de tinichea, cu atacuri violente şi demolatoare, cu expresii dure, lipsite de sensibilitate şi umanism. Într-o luptă pentru existenţă caracteristică junglei, principiul care pe care tinde să se generalizeze în toate sferele activităţii sociale. Înving cei cu tupeu, cei cu bani mulţi, cei ce, călcând peste cadavre, se caţără cât mai aproape de vârful piramidei administrative şi politice, de unde sfidează pe cei mulţi şi săraci, pe cei ce se zbat cinstit pentru a supravieţui. 47

Aşadar, despre politeţe ca mod firesc şi dorit de comportament social se poate vorbi mai mult la timpul trecut. Deocamdată. În vorbirea curentă, cuvântul politeţe este folosit cu înţelesul de amabilitate, bună-cuviinţă, respect. Se spune despre cineva că este politicos dacă are o atitudine cuviincioasă, amabilă, binevoitoare, îndatoritoare faţă de cei din jur. În limbaj popular, conduita politicoasă se exprimă prin sintagmele: bună-creştere, bunăcuviinţă, bună-purtare, politeţea fiind apreciată de John Locke drept ,,prima şi cea mai angajantă din toate virtuţile sociale”. Politeţea ar trebui să fie o formă statornică de comportament, de manifestare constantă, în toate situaţiile, nu doar o haină de gală, purtată la ocazii. Politeţea să nu fie Strai de sărbătoare, Ci o nestinsă făclie Călăuzitoare. Există persoane care sunt manierate, îndatoritoare, numai în societate, cu alţii adică, şi grosolane în mediul familial, manifestând astfel un comportament duplicitar. Nu întotdeauna politeţea este autentică, reală. Întâlnim adesea o falsă politeţe, un fel de spoială peste un caracter denaturat, care mai mult scoate în evidenţă hidoşenia sufletească decât o acoperă, devenind ,,o mască cu surâsul pe buze” sau ,,o monedă unanim cunoscută drept falsă”, după caracterizarea lui Arthur Schopenhauer. În opinia noastră, politeţea poate fi comparată cu un veşmânt care înfrumuseţează şi înnobilează pe cel ce îl poartă. Rămânând în aria comparaţiilor, politeţea adevărată, autentică, manifestată în toate împrejurările de viaţă ale omului este asemănată într-un proverb persan cu ,,o monedă destinată să îmbogăţească nu atât pe cel ce o primeşte, cât pe cel ce o dă”. 48

Bunele maniere se învaţă, ca orice act de conduită. Bazele acestei preţioase trăsături de caracter se pun începând din primii ani de viaţă, o dată cu deprinderea mersului şi a vorbirii, în condiţiile unei vieţi familiale armonioase, prin exemplele oferite, prin explicaţii şi exerciţii. Să nu vă aşteptaţi ca fiul sau fiica dumneavoastră să fie politicoşi, manieraţi, dacă dumneavoastră, părinţii, vă comportaţi în relaţiile familiale şi sociale ca nişte bădărani. Un băiat dintr-o familie onorabilă de intelectuali, al cărui tată i se adresa mai mereu cu cuvinte şi expresii jignitoare, când a devenit, la rândul său tată, folosea acelaşi limbaj inacceptabil faţă de proprii copii. Ce maniere în comportamentul social poţi să pretinzi unui adolescent care îi adresează propriei mame cuvinte şi expresii greu de reprodus, căreia nu-i spune niciodată ,,sărut mâna” sau ,,mulţumesc”, iar pe tatăl său îl etichetează ca depăşit şi incapabil să înţeleagă viaţa şi idealurile tineretului actual. Asemenea stări de lucruri se întâlnesc frecvent în familiile în care se fac greşeli în educaţia copiilor, tolerându-lise moduri necuviincioase de adresare, manifestări grosolane în relaţiile cu cei care le-au dat viaţă. Fără dragoste şi respect faţă de părinţi, mulţi adolescenţi cad sub influenţa găştilor de cartier, fiind ameninţaţi de pericolul drogurilor şi al virusului HIV, sunt antrenaţi în încăierări ale grupurilor rivale, în violuri şi tâlhării. Despre comportament politicos în aceste nefericite situaţii nici nu poate fi vorba. Dar cât de plăcut este să vedem tineri salutând respectuos, adresându-ni-se cu formule reverenţioase, care ştiu să utilizeze când şi unde trebuie cuvintele magice ,,vă rog” şi ,,mulţumesc”, care oferă întâietate femeilor şi vârstnicilor la urcarea în mijloacele de transport şi cedând locurile de pe scaune persoanelor îndreptăţite a le ocupa. 49

Se pare însă că în ultimii ani asemenea manifestări sunt ca nişte flori rare. Pe bună dreptate J. Joubert spune despre politeţe că este ,,Floare a umanităţii. Cine nu este destul de politicos, nu este destul de uman”, iar A Suares consideră politeţea ca pe ,,nimic mai util pentru a trăi între oameni”. Alături de familie, care pune primele cărămizi la edificarea personalităţii, un rol important în formarea comportamentului politicos al copiilor revine şcolii. Prin ambianţa intelectual-morală şi estetică ce trebuie să domnească în orice instituţie de învăţământ, prin orele de dirigenţie, activităţi cultural-artistice şi sportive, prin colaborarea permanentă cu părinţii elevilor, şcoala poate contribui în mod substanţial la formarea unei conduite disciplinate şi politicoase la copii şi tineri. Este necesar să fie prevenite şi înlăturate situaţiile în care cadrele didactice manifestă neglijenţe în modul de a se adresa elevilor sau practică atitudini nepermise şi dăunătoare în relaţiile cu aceştia. Un tânăr profesor, aflat la începutul carierei sale, cu o bună pregătire de specialitate, dar lipsit de aptitudini didactice, nu se bucură de autoritate în faţa elevilor, fumează împreună cu ei, iar la partidele de fotbal din curtea şcolii, ucenicii îi adresează cuvinte şi expresii dezonorante şi chiar înjurături. Este uşor de imaginat ce fel de maniere pot dobândi elevii de la un asemenea educator! Cei ce răspund de destinele învăţământului şi au abilităţi de control şi de decizie trebuie să ia măsuri drastice în asemenea cazuri nefericite.

50

Prietenia
Moto: ,,Omul nu are prieten mai bun şi duşman mai rău decât pe sine. Lubbock

Exemplele de prietenii celebre, experienţa milenară a omenirii demonstrează că adevărata prietenie nu se întemeiază doar pe simpatie, ci şi pe aspiraţii şi idealuri comune, pe stimă şi devotament reciproc, pe cinste, corectitudine şi spirit de sacrificiu. Prietenii s-ar putea numi fraţi de suflet pentru că se potrivesc în modul de a percepe şi a gândi lumea reală, au aproximativ acelaşi ideal de viaţă, îşi deschid, fără rezerve, sufletul unul altuia împărtăşindu-şi bucuriile şi necazurile, se distrează împreună şi se sprijină reciproc în toate împrejurările. Nimic nu preţuieşte mai mult ca un prieten credincios, se spune în Septuaginta, care în limba latină înseamnă şaptezeci şi este prima traducere în limba greacă a Vechiului testament. Între fraţii biologici, care au aceeaşi sorginte genetică şi se dezvoltă într-un mediu familial comun, se stabilesc relaţii de dragoste, în unele cazuri mai puţin trainice ca în cazul prieteniilor. Între fraţi pot apărea şi relaţii tensionate când trebuie să împartă bunurile moştenite de la părinţi sau de la alte rude, ca şi în alte situaţii. 51

Relaţiile prieteneşti ce se stabilesc între băieţi sau între fete au la bază sentimente mai puternice chiar decât relaţiile frăţeşti, în multe cazuri. Prietenul este o rudă pe care ţi-o faci singur, cu alte cuvinte ai libertatea să ţi-l alegi, ceea ce nu este posibil în cazul fraţilor. Fr. von Logau, poet german, consideră prietenia o comoară scumpă pe care puţini se pot lăuda că o au, iar scriitorul umanist olandez Erasm din Rotterdam apreciază că prietenia este cel mai mare dintre toate bunurile; tot atât de necesar vieţii ca apa, focul şi aerul; ea este pentru om ceea ce soarele este pentru natură. Omul fără prieteni poate fi considerat ca fiind suferind de o infirmitate psihică, exteriorizată în incapacitatea de a stabili relaţii interumane, de a vibra la bucuriile sau suferinţele semenilor, fiind dominat şi condus de un egoism exacerbat. În viaţa aceasta atât de tumultoasă şi plină de neprevăzute, omul solitar se aseamănă cu un naufragiat pe o insulă pustie. A nu avea prieteni este o dovadă de ariditate sufletească, de lipsă de afecţiune, de închistare în sine, de evadare într-o lume imaginară proprie. Nici persoanele care declară că sunt prietene cu toată lumea nu pot fi creditate cu o disponibilitate sufletească debordantă. Cred că are dreptate cel ce a enunţat ideea că cine este prieten cu toată lumea, nu este prieten cu nimeni. Falsa prietenie, cea bazată pe interes, este degradantă pentru cei ce o practică şi poate fi considerată a fi un furt afectiv. Aveam un prieten. Vorbesc despre această prietenie la timpul trecut pentru că am renunţat la ea atunci când m-am convins că era un fals. Se confirmă aserţiunea lui Menander care spune că timpul încearcă prietenii, ca focul aurul. Prietenia sinceră, adevărată, Întemeiată pe încredere şi dragoste curată, Este o nepreţuită avuţie Care trebuie păzită cu tărie. 52

Etica relaţiilor prieteneşti este cultivată începând cu prima treaptă a învăţământului. Într-o carte de citire pentru clasa a III-a sau IV-a era o bucată de lectură care aborda tema prieteniei. Autorul prezenta copiilor o povestioară care avea următorul conţinut (îl reproduc, în sinteză, din memorie): Doi prieteni au plecat, pe jos, la târg. Drumul lor trecea printr-o pădure. La un moment dat s-au pomenit în faţă cu un urs care venea spre ei. În graba mare, unul dintre drumeţi s-a căţărat într-un copac. Celălalt, nereuşind să se urce s-a prefăcut mort la rădăcina copacului. Ursul s-a apropiat de el, l-a mirosit apoi a plecat. Când drumeţii şi-au reluat călătoria, cel ce se urcase în copac l-a întrebat pe tovarăşul său de drum ce i-a spus ursul când s-a apropiat la urechea lui. Iar acesta i-a răspuns: - M-a sfătuit să nu mai plec la drum cu un prieten ca tine… Textul de mai sus este o ilustrare a cugetării aparţinând poetului latin Q. Ennius, în care se afirmă că prietenul sigur se cunoaşte în împrejurări nesigure. Poate cea mai statornică şi mai curată prietenie este cea dintre om şi câine. Literatura oferă multe exemple de astfel de prietenii. Primul care îmi vine în minte, şi poate cel mai elocvent, este prezentat în poezia Câinele soldatului, de Grigore Alexandrescu. După ce soldatul a căzut pe câmpul de luptă şi a fost îngropat, câinele Azor refuză mâncarea şi tovărăşia altor persoane şi îşi găseşte sfârşitul pe mormântul stăpânului său, lângă crucea care îi veghează somnul de veci. Un prieten de nădejde îţi oferă o stare de linişte sufletească, de confort psihic, de securitate morală. Ştii că ai la cine apela, are cine te sprijini la nevoie. Un proverb românesc spune: Prietenul adevărat este acela care te sfătuieşte spre bine, iar nu acela care îţi laudă nebuniile. Prietenia, ca asociere între două sau mai multe persoane se întemeiază pe afinităţi afective şi etice, pe relaţii de colaborare şi într-ajutorare. Regula de aur a unei asemenea 53

întovărăşiri este ca fiecare participant să primească şi să dea, în aceeaşi măsură, asistenţă psihică şi materială partenerilor. Când ai bani şi-i risipeşti, Prieteni fără să cauţi găseşti. Dar dacă ai nevoie de-ajutor, Devii indezirabil tuturor.

54

Difuzarea cărţii
Într-un eseu intitulat ,,Drama cărţii”, publicat în revista Viaţa, care apare la Botoşani, şi pe care l-am inclus în cartea ,,Educator adevărat”, făceam următoarea mărturisire: ,,m-am împăcat cu gândul că scriu şi scot cărţi pentru a-mi consuma timpul în mod util şi plăcut, pentru a-mi oferi o bucurie şi pentru a crea celor apropiaţi, cititorii mei, clipe de delectare sufletească şi înălţare spirituală”. Un cumnat de-al meu, care a profesat ca maistru la renumita uzină bucureşteană ,,Semănătoarea”, retras după pensionare în satul natal – Dorobanţi, din judeţul Botoşani, şi cititor pasionat, a beneficiat de toate donaţiile mele de carte. El s-a dovedit a fi cel mai fidel cititor şi popularizator al produselor mele literare. A înfiinţat un cerc de cititoriascultători cu sediul în bodega din centrul satului şi, în acest cadru prielnic şi primitor, în şedinţe prelungite până la ora închiderii localului, au fost admirate ,,Florile târzii” şi a fost savurat ,,Parfumul de spini”1 asociat cu parfumul de prună şi de tescovină. Mi-aş dori ca recent apăruta carte ,,Educator adevărat” să se bucure de aceeaşi bună primire în cadrul pitorescului grup de cititori dorobănţeni.
Sunt titlurile a două cărţi ale subsemnatului: ,,Flori târzii” apărută la Editura Cutia Pandorei, Vaslui, 2002, şi ,,Parfum de spini” apărută la Editura PIM, Iaşi, 2003.
1

55

O distinsă doamnă, care a fost salariată la Liceul Pedagogic ,,Vasile Lupu” din Iaşi, căreia i-am oferit cărţile pe care le-am scris, după ce le citea şi recitea, le aşeza în bibliotecă, la vedere, ca într-o vitrină. Când o mai vizitam, constatam lipsa uneia sau alteia dintre cărţi. Dacă îmi surprindea privirea îndreptată spre bibliotecă, se simţea obligată să-mi dea explicaţii. Aflam astfel că una dintre cărţi este împrumutată la o vecină, după ce fusese pe la sora ei, profesoară de franceză; că alta a fost luată de mama uneia dintre chiriaşele ei, la ţară, să o citească şi familia (o aduce – mă asigura doamna respectivă). Eu sunt mulţumit de explicaţii şi chiar mă bucur, pentru că scriu cărţile pentru a fi citite. Citite cu adevărat, cu dorinţa de a le pătrunde înţelesul, nu doar răsfoite. O rudă din Iaşi, care a beneficiat, de asemenea, de dania mea de cărţi, le-a împrumutat prietenilor de familie şi tuturor celor care şi-au manifestat dorinţa de a le citi. Mi-a transmis şi unele vagi impresii ale cititorilor ocazionali, dar ceea ce consider eu important se realizase: circulaţia cărţilor. Un fost antrenor într-o ramură sportivă, pe care nu am aflat-o şi nici nu am ţinut neapărat să o ştiu, pe care l-am întâlnit întâmplător, mi s-a confesat că, singur fiind, şi-a aflat găzduire la căminul de pensionari din Copou. Acolo, în atmosfera unei vieţi terne şi cenuşii, între persoane vârstnice şi neputincioase, şi-a găsit refugiul în lectură. Citeşte tot ce-i cade în mână, de la presa de scandal, la cărţile uzate şi puţine din biblioteca instituţiei (despre cumpărarea unor cărţi noi nici nu poate fi vorba). M-am oferit să-i dau, sub formă de împrumut, două dintre cărţile mele. S-a bucurat şi m-a asigurat că peste câteva zile mi le va restitui. Au trecut mai multe luni şi n-a mai dat nici un semn de viaţă. Mi-ar plăcea să cred că, după ce le-a citit, le-a împrumutat şi altor pasionaţi pentru lectură, că 56

doreşte să le păstreze în minibiblioteca personală. Dacă aşa stau lucrurile, mă bucur. Punga mea subţire nu mi-a permis să scot un tiraj mai mare la ultimele cărţi. Din această cauză, unor persoane cunoscute, cu interes pentru citit şi cu bani puţini, le-am dat cărţile sub formă de împrumut, pentru diferite perioade de timp, stabilite de ele. Timpul a expirat, cărţile nu s-au mai întors la mine, iar eu sunt mulţumit că ele circulă şi probabil au suscitat interesul cititorilor. Am constatat cu satisfacţie că multe dintre persoanele cărora le-am oferit sau împrumutat cărţi, au devenit, fără să îşi propună, agenţi publicitari şi difuzori voluntari. Ca autor de cărţi în căutare de cititori, le mulţumesc tuturor celor care au contribuit, într-un fel sau altul, la răspândirea şi popularizarea cărţilor mele, şi le rămân recunoscător.

57

De vorbă cu profesorul Vasile Fetescu
Interviu realizat de Mircea Agrigoroaie, profesor la Şcoala Normală ,,Vasile Lupu” Iaşi

Mircea Agrigoroaie: Domnule profesor, sunteţi unul dintre puţinii oameni cu o activitate îndelungată în cadrul şcolii noastre. Vă rog să împărtăşiţi cititorilor Anuarului câteva impresii. Vasile Fetescu: Într-adevăr, mai mult de jumătate din activitatea mea în învăţământ am desfăşurat-o în cadrul Şcolii normale ,,Vasile Lupu” din Iaşi şi sunt mulţumit că o bună parte din prestaţia mea didactică se obiectivează în pregătirea multor serii de învăţători şi educatoare, precum şi în perfecţionarea lor. Mi-ar face plăcere să spun că de Şcoala normală vasiliană mă leagă numai amintiri frumoase, dar nu este aşa. Întrebare: Ştiu că înainte de a veni la conducerea Liceului pedagogic aţi fost director la prestigiosul Liceu ,,Costache Negruzzi”. Ce v-a făcut să acceptaţi această ofertă? Răspuns: Numirea mea ca director la Liceul pedagogic la 1 iulie 1966, cu două luni şi jumătate înainte de revenirea acestuia de la Bârlad la Iaşi, a fost un moment de răscruce în traseul meu profesional. Plecam, aşa cum aţi spus, din funcţia de director al unui liceu emblematic pentru învăţământul ieşean, cu o structură consolidată şi o existenţă ce se apropia de 58

un secol, la o şcoală care, la data respectivă exista doar pe hârtie şi a cărei edificare începea de la zero. Întrebare: Ce ştiaţi despre tradiţiile şcolii la care v-aţi decis să lucraţi? Răspuns: Tânăr şi entuziast, am dat curs acestei solicitări, deşi nu ştiam prea multe lucruri despre Şcoala normală ,,Vasile Lupu”, impulsionat de dorinţa de a lucra în învăţământul pedagogic, într-o ambianţă şcolară asemănătoare celei în care m-am pregătit ca învăţător la Şcoala normală ,,Al. Vlahuţă” din Şendriceni-Dorohoi, şi a celei în care am predat, ca profesor, la Şcoala pedagogică din Bârlad. Întrebare: Cu ce probleme v-aţi confruntat în procesul de renaştere a Şcolii normale ,,Vasile Lupu” la Iaşi? Răspuns: Dificultăţile inerente începutului de drum nu m-au înspăimântat. Organizarea şi pregătirea deschiderii cursurilor la noua unitate de învăţământ, care nu avea nici măcar local, au pus probleme neînchipuit de grele. Găsirea unor spaţii de şcolarizare, până la construirea localului propriu, pentru care atunci nu se stabilise nici măcar amplasamentul, amenajarea internatelor pentru fete şi pentru băieţi, igienizarea şi dotarea cantinei preluată de la Liceul ,,G. Ibrăileanu”, desfăşurarea concursului de admitere pentru selectarea elevilor din anul I, constituirea corpului didactic, angajarea personalului didactic ajutător şi de îngrijire, erau treburi majore şi urgente a căror rezolvare nu suferea nici cea mai mică întârziere. Liceul pedagogic a beneficiat de un nucleu de cadre didactice cu pregătire de specialitate solidă şi cu experienţă la catedră. În plus, aproape toţi profesorii erau animaţi de dorinţa sinceră de a se consacra bunei pregătiri a viitorilor învăţători şi educatoare, astfel că la data absolvirii primei promoţii (1971) şcoala dispunea de cadre didactice profesioniste, care puneau în activitatea lor informativ-formativă cunoştinţele, experienţa didactică şi sufletul lor generos. 59

Mă onorează faptul că pot să numesc, acum, măcar pe câţiva dintre cei ce au participat, cu competenţă şi devotament, la depăşirea dificultăţilor începutului: Rodica Măcăreanu, Elena Calistru, Ştefania Burlacu, Uţa Păduraru, Veronica Barnea, Ovidiu Loghin, Gheorghe Buga, Emil Cotorcea, Ioan Enache, Vasile Ionescu, Octav Chiţoveanu, Eufrosina Iacob, Florica Bart, Viorel Bârleanu, Ilie Tomşa, Doina Voroneanu, Georgeta Petrea, Virginia Pavel, Liliana Dumbravă, Rodica Moiseof, Boris Moisea, Eugen Mircea. Întrebare: Care era atmosfera din cancelarie şi în general, din şcoală în anii cât aţi funcţionat ca director şi profesor la Şcoala normală? Răspuns: Graţie prestigiului profesional şi moral de care se bucura corpul didactic, în Liceul pedagogic domnea o atmosferă de muncă în echipă, de disciplină, care se transmitea de la dascăli la elevi, de colaborare şi stimă reciprocă, toate la un loc materializându-se în calitatea pregătirii seriilor de absolvenţi, în activităţile cultural-artistice şi sportive cu care şcoala noastră se afirma în concursurile locale, judeţene şi zonale. Cu riscul de a mă repeta, accentuez că trăsăturile dominante ale ambianţei existente în Liceul pedagogic erau munca şi disciplina. M-am convins tot mai mult de adevărul conţinut în cugetarea lui Comenius că ,,şcoala fără disciplină este ca o moară fără apă”. Ca mărturie a preocupărilor dintotdeauna pentru formarea în şcolile normale a unor învăţători cu personalităţi integre este şi Decalogul şcolarilor, publicat în Anuarul şcoalei normale ,,Vasile Lupu” din Iaşi pe anul 1929 – 1930, decalog pe care vă rog să-mi permiteţi să-l redau în întregime: ,,Mă leg: 1. Să-mi ţin cuvântul dat; 2. Să ascult cu bunăvoinţă şi cuviinţă de cei ce se îngrijesc şi se străduiesc să-mi dea învăţătură şi bună creştere; 60

3. Să nu tăinuiesc adevărul; 4. Să fiu drept şi cu mine şi cu alţii, măsurându-mi vorbele şi faptele; 5. Să cruţ pe cei ce suferă şi să ajut, pe cât pot, pe cei căzuţi prin nedreptatea sorţii; 6. Să fiu curat la port şi la vorbă; 7. Să fiu ordonat şi stăruitor la muncă; 8. Să cinstesc obiceiurile strămoşeşti şi legile ţării mele; 9. Să-mi iubesc ţara şi neamul ca pe mine însumi; 10. Să-mi amintesc că viaţa nu începe şi nici nu se isprăveşte cu mine, şi că este o răsplată pentru toţi şi toate”. Întrebare: Cum credeţi că eraţi perceput de elevi ca profesor şi director al Liceului pedagogic ,,Vasile Lupu”? Răspuns: Modul în care se reflectă personalitatea profesorilor în conştiinţa elevilor atât timp cât ei se află pe băncile şcolii, diferă fundamental de imaginea pe care absolvenţii o păstrează în memorie după ce s-au integrat în muncă şi în viaţa socială. Pe măsura maturizării profesionale şi sociale a absolvenţilor, se produce în conştiinţa lor, un proces de reconsiderare a impresiilor şi părerilor despre foştii lor profesori, astfel că dascălii răi, cei exigenţi, cei care le cereau şi îi determinau să înveţe, apar într-o nouă lumină, ca profesori buni, şi le păstrează o frumoasă amintire şi o vie recunoştinţă. Un fost elev al cărui nume îmi scapă, evoca cu respect personalitatea profesorului de limba franceză, care îl teroriza oră de oră (după propria exprimare) fiind şi corigent. Acum, cu vocabularul şi abilitatea de a conversa în limba lui Balzac, dobândite în şcoală, fostul corigent se descurcă excelent în călătoriile peste hotare şi în alte împrejurări ale vieţii. Cred că şi eu eram cotat ca profesor rău, pentru că le pretindeam elevilor să înveţe, să stăpânească bine măcar abecedarul disciplinelor pe care le predam. După mărturisirile 61

unora dintre cei cu care m-am războit să înveţe, tratamentul aplicat le-a fost benefic. În cele două perioade când m-am aflat la conducerea Şcolii normale ,,Vasile Lupu” (1966-1971 şi 1990-1992) am manifestat rigoare şi fermitate în organizarea şi desfăşurarea activităţilor şcolare. Această atitudine a fost apreciată de către colegii cu o etică profesională bine însuşită, şi de către elevi. O şcoală bine organizată şi condusă, în care toată lumea (profesori, elevi, personal) ştie exact ce are de făcut şi îşi face datoria, funcţionează cu precizia unui ceasornic bine reglat. Întrebare: Ce aţi simţit când a trebuit să părăsiţi definitiv cancelaria şi elevii şcolii? Răspuns: Mă aşteptam să mă întrebaţi şi cu ce m-am îndeletnicit după pensionare. Este o întrebare care mă tulbură sufleteşte şi acum, după 12 ani de la încetarea activităţii. Pentru că mi-am făcut din locul de muncă a doua familie, despărţirea de şcoală a fost un adevărat şoc. Primul şi cel mai greu de suportat a fost sentimentul inutilităţii. Colegii mei, aflaţi în aceeaşi situaţie, care au ştiut să intre în graţiile conducerii Inspectoratului şcolar din acea vreme, au continuat să funcţioneze, cu fracţiuni de normă, încă mulţi ani. Pe mine nu m-a înzestrat natura cu asemenea ,,ştiinţă”. Noroc de profesorul universitar Teodor Cozma, decanul Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, care m-a cooptat ca profesor asociat timp de patru ani, fapt pentru care îi rămân profund recunoscător. După perioada universitară, ce putea să facă un intelectual pentru care nevoia de activitate era şi este vitală? Mam apucat de scris. Aşa s-au născut cărţile: Preocupări pedagogice, o carte de studii şi cercetări psihopedagogice, apărută la Editura Spiru Haret din Iaşi, 1995; Flori târzii conţinând proză scurtă, poezii, catrene şi panseuri, apărută la Editura Cutia Pandorei, Vaslui, 2002; Parfum de spini apărută la Editura PIM, Iaşi, 2003; Educator adevărat, cu proză scurtă, 62

apărută la Editura PIM, Iaşi, 2004. Toate titlurile le-am donat şi bibliotecii şcolii la care am predat mai mult de un sfert de veac. Întrebare: Ca om de şcoală cu o vastă experienţă, cum vedeţi viitorul învăţământului pedagogic şi cum ar trebui să fie pregătiţi învăţătorii epocii actuale? Răspuns: Mi-am început pregătirea pentru a deveni învăţător la Şcoala normală ,,Al. Vlahuţă” din Şendriceni, situată la mică distanţă de oraşul Dorohoi. O şcoală aşezată într-un feeric cadru natural, concepută şi organizată după un model autohton, corespunzător nevoilor şi idealurilor societăţii româneşti din acea vreme. Până la catastrofala Reformă a învăţământului din 1948, şcolile normale se dovediseră adevărate cuiburi de vulturi, după exprimarea ilustrului învăţător Vasile Urmă, fost elev al Şcolii normale ,,Vasile Lupu”. Absolvenţii acestor catedrale ale culturii româneşti, animaţi de dragostea pentru locul natal, se întorceau în satele lor şi îi învăţau pe copiii ţăranilor, cu responsabilitate şi devotament, le sădeau în minţi şi inimi iubirea de glia strămoşească şi de neam. Ofiţerii rezervişti proveniţi din învăţători au dat cele mai multe jertfe de vieţi în cele două conflagraţii mondiale. În nefasta epocă socialistă, slujitorii şcolilor au menţinut ridicat, cu eforturi uriaşe, nivelul calităţii învăţământului, în pofida tendinţei de îndoctrinare şi de transformare a şcolilor în focare de răspândire a ideologiei comuniste. Momentul 1989 a zdruncinat, ca un cataclism, rânduielile socialiste ale societăţii româneşti şi ale învăţământului, iar democratizarea, în variantă românească, a declanşat anarhia în toate structurile economice, politice şi sociale. Numeroasele pseudoreforme iniţiate de guvernanţii care s-au perindat la conducerea ministerului de resort după 1989, au semănat derută şi nemulţumiri în rândul slujitorilor şcolii, au birocratizat o activitate ale cărei rezultate se 63

evidenţiază în calitatea pregătirii teoretice şi practice a elevilor, nu în numărul de hârtii ce trebuie completate de cadrele didactice sau în numărul referatelor, comunicărilor şi articolelor scrise de acestea. Şi învăţământul pedagogic a fost supus aceluiaşi regim de dezorganizare prin transformările pe care le-a suferit. Renunţarea, la un moment dat, la pregătirea învăţătorilor şi educatoarelor prin şcolile normale şi transferarea acestei meniri învăţământului superior de scurtă durată a fost o mare greşeală pe care istoria învăţământului o va condamna cu siguranţă. Ce fel de institutor poate fi un absolvent al colegiului universitar de profil, care a terminat un liceu profesional cu media la limita inferioară a bacalaureatului, cu o cultură generală precară, fără aptitudini probate şi fără chemare pentru munca educativă? Revenirea la structura fostelor şcoli normale cu durata de studii de opt ani, cu un curs inferior de patru ani şi altul superior, tot de patru ani, cu o verificare riguroasă a aptitudinilor profesionale şi intelectuale la concursul de admitere, ar readuce şcolile normale la ceea ce au fost: adevărate pepiniere pentru formarea unor învăţători şi educatoare de elită. Pentru a satisface o veche şi îndreptăţită dorinţă a învăţătorilor de a avea studii superioare, celor ce doresc şi sunt capabili, să li se dea posibilitatea de a urma doitrei ani de cursuri universitare spre a dobândi statutul de institutori. O mare greşeală săvârşită de guvernanţi în domeniul politicii şcolare este legislaţia, mult prea permisivă, privind funcţionarea învăţământului privat destinat pregătirii cadrelor didactice pentru învăţământul preşcolar şi primar. Multe dintre aceste unităţi sunt nişte S.R.L.-uri care vând diplome şi reprezintă o calamitate pentru învăţământul românesc. După decembrie 1989, în dureroasa şi nesfârşita tranziţie a societăţii româneşti, datorită unor politici economice păguboase, viaţa unor importante categorii de cetăţeni s-a 64

degradat, situându-se sub pragul sărăciei. Foarte aproape de acest ruşinos prag se află şi standardul de trai al cadrelor didactice, motiv pentru care profesia de dascăl nu mai este atractivă iar mulţi din cei aflaţi în reţea se îndreaptă spre alte sectoare de activitate unde sunt mai bine plătiţi. Retribuirea personalului didactic în concordanţă cu nivelul solicitărilor la care este supus şi al răspunderilor pe care le are, nu mai suferă amânare. Stimate coleg, îmi cer scuze dacă unor probleme, cuprinse în întrebările dumneavoastră le-am dat o extindere mai mare iar peste altele am trecut poate prea uşor. Mi-a făcut plăcere să stau de vorbă cu un om ataşat trup şi suflet profesiei pe care şi-a ales-o şi şcolii pe care o slujeşte cu devotament, aşa cum sunteţi dumneavoastră, domnule profesor Mircea Agrigoroaie. Vă mulţumesc pentru că mi-aţi oferit posibilitatea să-mi exprim câteva opinii izvorâte dintr-o experienţă de 42 de ani de activitate didactică, şi dintr-un suflet care se hrăneşte din amintirile unei vieţi dedicate şcolii. Mircea Agrigoroaie: Vă mulţumesc şi eu, domnule profesor Vasile Fetescu, pentru că aţi avut amabilitatea de a participa la acest dialog şi pentru că aţi adus în discuţie probleme interesante şi actuale care privesc prezentul şi viitorul pregătirii cadrelor didactice. Vă doresc multă sănătate şi noi reuşite în activitatea de creaţie literară. Iaşi, octombrie 2004

_______________
Text preluat de pe caseta reportofonului cu care s-a realizat interviul

65

O scrisoare
Cu colegul şi prietenul meu, poetul botoşănean Mihai Munteanu, port de mulţi ani o corespondenţă statornică şi agreabilă, cu efecte benefice asupra amândurora, având în vedere preocupările comune şi prietenia sinceră care ne leagă. Scrisorile noastre sunt purtătoare de mesaje şi schimburi de idei, de informaţii reciproce privind lectura, preocupările creative şi natura proiectelor. Iată una dintre epistolele de dată relativ recentă, pe care i-am adresat-o poetului.

Iaşi, 25 iunie 2004 Dragă Mihai, Deşi s-a scurs cam mult timp de când ne-am văzut la Cordăreni, nu am reuşit să-ţi scriu şi te rog să mă ierţi. Ţin să te asigur încă de la început că de fiecare dată când ajung în oaza de frumos şi de linişte în care trăieşti şi scrii, mă simt reconfortat şi impulsionat să mai scot la lumină idei, trăiri mai recente sau mai de demult, aduceri aminte, opinii stocate în cămara minţii. Din păcate, scrisul merge anevoie, cu toate că timpul mă presează. Trebuie să fac eforturi pentru a-mi concentra şi mobiliza resursele creative şi de a mai scoate măcar o carte care să rotunjească numărul celor publicate până acum. 66

În misiva precedentă îţi spuneam că urmează să lansez cartea Educator adevărat, la Iaşi şi la Paşcani. Evenimentele s-au petrecut la datele prevăzute. Astfel, pe 27 mai a.c. a avut loc lansarea la Şcoala normală ,,Vasile Lupu” din Iaşi. Spre cinstea lui şi a instituţiei pe care o conduce, directorul s-a implicat total în organizarea şi desfăşurarea acestei acţiuni, transformând-o într-un eveniment cultural remarcabil. A participat lume multă, personalităţi marcante, foşti şi actuali profesori şi elevi, invitaţi din diferite medii culturale. Prezentarea cărţii a fost făcută de profesorul universitar dr. Ioan Grigoraş, care a oferit celor prezenţi o caracterizare de ansamblu a volumului, cu trimiteri la concepţii şi curente din istoria gândirii pedagogice româneşti şi universale. Mai bogate în detalii şi în aprecieri au fost intervenţiile celorlalţi participanţi la dezbateri: acad. Al. Zub, conf. univ. dr. Mihai Stanciu, profesorii Veronica Păduraru şi Florin Tătăruşanu, învăţătorul Vasile Urmă. Cocteilul ce a urmat şi acordarea autografelor au încheiat frumoasa manifestare care m-a bucurat şi onorat. Cealaltă lansare din data de 4 iunie a.c. a avut loc la Casa Corpului Didactic din Paşcani, prin bunăvoinţa şi eforturile directorului acestei instituţii, prof. Lidia Andronache. Prezentarea amplă, cu referiri la titluri de texte şi idei din carte, cu consideraţii de 67

ordin teoretic şi practic, a fost făcută de către conf. univ. dr. Mihai Stanciu de la Universitatea Agronomică Iaşi. Demn de semnalat este şi faptul că prezentatorul a citit, în finalul intervenţiei sale, textul integral de la pagina 83, intitulat Iarna, apreciindu-l ca fiind unul dintre cele mai frumoase din carte. gazata Orizont, care apare la Paşcani, a consemnat, în numărul 391 din 17 iunie 2004, evenimentul, apreciindu-l ca pe o reuşită sărbătoare culturală. Consideraţiile şi îndemnurile din scrisoarea ta din 20 iunie a.c., fac trimiteri la acelaşi text sus menţionat şi acţionează ca un reverber asupra volumului Educator adevărat. Citez: ,,Iarna ta, de la pagina 83, e o bijuterie literară. A zis cineva ceva de ea? Dacă nu a zis nimeni nimic, înseamnă că poezia moare. Fluturi de zăpadă…Ce frumos spus! Bine a vorbit condamnatul la înfometare…Mare adevăr ai spus, îmbrăcat în mantia regală a verbului. Nu oricine o poate spune în orice zi. Nu lăsa tocul din mână! Ai putere de muncă, ai imaginaţie, ai un blindaj educativ excelent.” Dragă Mihai, aprecierile tale despre ultima mea carte şi despre capacităţile mele creatoare mă onorează şi mă impulsionează. Îţi mulţumesc! La ambele lansări s-au vândut 36 de exemplare, ceea ce înseamnă că volumul se află în tot atâtea biblioteci personale şi citit. Dacă mă gândesc bine, acesta este, de fapt, marele câştig al celor două acţiuni; cartea şi-a găsit un număr de cititori şi a pătruns în sfera culturii ieşene. Am început să mă gândesc tot mai serios şi cu emoţii la sărbătoarea din august, când se aniversează 125 de ani de existenţă a satului meu natal, manifestare ce se va desfăşura în prezenţa fiilor satului şi va fi lansată monografia localităţii, începută de regretatul profesor Ioan Vasiliu şi finalizată de ginerele său, profesorul Mihai Matei. Cu acest prilej vor fi prezentate şi cărţile subsemnatului: Flori târzii, Parfum de 68

spini şi Educator adevărat, pe care le-am donat şcolii ce m-a alfabetizat şi mi-a dat aripi pentru învăţătura înaltă. Nutresc speranţa că tot cu acel prilej vom reuşi să dăm o fugă şi la Şendriceni, să petrecem măcar câteva ore, împreună cu familia Dumbravă, pe malul lacului şi în insula visurilor noastre adolescentine, în care trăiam momente de reculegere şi de linişte sufletească. Observi, iubite coleg, că iar am devenit sentimental, aşa cum se întâmplă ori de câte ori rememorez trăiri sufleteşti şi clipe din viaţa de elev la Şendriceni. Colegul şi prietenul nostru Mihai Anesie s-a întors de la Vatra Dornei. Aştept cu nerăbdare să ne plimbăm prin Copou, să ne bucurăm împreună de parfumul teiului lui Eminescu. Cu academicianul nostru, al şendricenenilor, Al Zub, nu m-am mai văzut din luna mai, de la lansare. Nu am uitat însă că pe data de 12 octombrie a.c. împlineşte 70 de ani şi, aşa cum ai sugerat şi tu, trebuie să marcăm acest eveniment. Eu voi încerca să-l felicit personal şi să-l îmbrăţişez. Despre mine ţi-am spus o mulţime de lucruri pentru că ştiu că te interesează. Sper că eşti sănătos aşa cum te-am găsit când am fost la Cordăreni pe data de 21 mai. Ce progrese ai făcut în selectarea şi prelucrarea materialului pentru noua carte despre Şendriceni? Te-ai hotărât asupra titlului? Te invidiez că în zilele fierbinţi din cumpăna verii te poţi refugia în desişul de codru care te înconjoară, unde poţi medita şi scrie în linişte. Cocoşul infidel îţi mai dă de furcă? Mai sare în ograda vecină, unde se destrăbălează încălcând etica galinaceecă? Schimbând registrul, vreau să-ţi spun că zilele trecute iam scris şi familei Dumbravă. Când au fost la mine anul trecut le-am făcut o fotografie, care a ieşit foarte bine şi acum le-am trimis-o. I-am avertizat că în vara aceasta este posibil să ajungem la Dorohoi şi de acolo la Şendriceni. Le-am făcut invitaţia de a merge şi ei să petrecem împreună câteva ore în mirificul cadru natural în care am crescut şi ne-am maturizat în cei opt ani petrecuţi acolo. 69

Cu o întârziere destul de mare, familia Dumbravă mi-a confirmat primirea fotografiei şi a îmbrăţişat propunerea mea. Sper din toată inima să ne îndeplinim această dorinţă. Proiectul meu de a pleca pentru câteva zile la Vatra Dornei se pare că s-a născut mort. Nu am reuşit până la această dată şi nici nu cred că voi mai putea să o fac. Pe data de 17 august se împlinesc 25 de ani de când soţia mea a plecat în lumea drepţilor şi am căzut de acord cu fiică-mea să comemorăm acest trist eveniment, care ne-a marcat viaţa în acest sfert de veac, duminică 15 august. După slujba de pomenire de la mormânt, vom merge cu cele 15-20 de persoane, prezente la eveniment, la un restaurant pentru a servi masa de pomenire. Un modest şi trist omagiu pentru soţia şi fiul meu care nu mai sunt printre noi şi ale căror chipuri dragi le purtăm mereu în suflet. Închei această epistolă cu cuvenitele urări de sănătate şi succese în activitatea de creaţie. Te îmbrăţişează cu dragoste colegială, Vasile Fetescu

70

Vară
Miez de vară toridă, cu temperaturi ce depăşesc limita suportabilităţii. Aflu că în unele zone ale ţării canicula creează mari probleme bolnavilor cronici, vârstnicilor şi copiilor. Seceta prelungită şi arşiţa au pârjolit iarba imaşurilor şi culturile în unele judeţe şi au provocat solului răni largi şi adânci. Pâraiele au secat, în fântâni nu a mai rămas decât mâlul de pe fund iar animalele suferă de sete şi de foame. Neputincioşi în faţa calamităţii, oamenii stau cu ochii pironiţi pe cer invocând binecuvântata ploaie care se lasă aşteptată. Cu pereţii înfierbântaţi de astrul zilei, încăperile din blocuri s-au transformat în cuptoare, unde şi aerul frige, iar odihna în timpul nopţii a devenit o iluzie. Nopţi de iulie… Nopţi fierbinţi, nopţi tirane în care aştept cu disperare somnul ce nu mai vine. Toate vicleşugurile folosite pentru a-l ademeni sunt zadarnice. Nici lectura prelungită, nici privitul la televizor, nici număratul până la…., nici rugăciunile spuse în gând sau rostite în şoaptă, nu se dovedesc utile. Îmbrăcămintea uşoară pentru nopţile de vară frige pielea supraîncălzită, iar cearşaful de pe pat s-a mototolit în urma nenumăratelor rostogoliri în căutarea unei poziţii convenabile. În lupta înverşunată cu nesomnul, în memoria-mi răvăşită ies la iveală imagini palide din anii îndepărtaţi ai 71

copilăriei când, în fierbinţeala zilelor de vară mă bălăceam cu băieţii de seama mea în râmnicul lui Stredie din Iticaş. Stredie era stăpânul terenului pe care se afla băltoaca, iar Iticaş era numele tarlalei în care şi părinţii mei aveau două dârjunci de pământ pe care eu păşteam vitele sau cârlanii. Râmnicul despre care vorbesc era un bulhac de câteva zeci de metri pătraţi în care creşteau de-a valma stuful, pipirigul, papura, lintiţa, mătasea broaştei şi în care vieţuia un număr impresionant de broaşte şi codaţi, de care noi nu ne sinchiseam. În partea cea mai adâncă a râmnicului apa ne ajungea până la bărbie şi se tulbura îndată ce noi, băieţii, intraţi în mâlul de pe fund, până la genunchi, începeam hârjoneala, înotam pe sub apă, ne scufundam, săream de pe mal în fel şi chip iar când încheiam scalda şi ieşeam la soare să ne uscăm eram mai murdari decât atunci când intram. În plus, aveam ochii înroşiţi de apa murdară şi picioarele acoperite de mâl până mai sus de glezne. Dar aceste neajunsuri nu contau. Eram bucuroşi că neam răcorit, că am mai deprins câte ceva din tehnica înotului şi a săritului în apă, că ne-am distrat, chiar dacă în acest timp animalele au pătruns pe proprietăţile vecine şi au produs stricăciuni. De altfel, căldura verii nu ne afecta prea mult. Îmbrăcămintea lejeră, alcătuită din cămaşă şi izmene făcute din pânză de in sau de cânepă, ţesută în casă, încinşi la brâu cu o cureluşă sau o sfoară, ne proteja împotriva arşiţei iar pălăriuţa pleoştită ne ferea capetele de razele fierbinţi. Cureluşa sau sfoara cu care ne încingeam nu avea rol ornamental şi nici nu servea la susţinerea izmenelor, care aveau un sistem de prindere pe cât de simplu, pe atât de eficient…Ea era folosită pentru a lipi cămaşa de corp spre a crea un fel de marsupiu sau sân, cum îi spuneam noi. În sân purtam cele câteva beţe de chibrituri şi o bucăţică de scăpărici pentru aprins focul, fructele pe care le adunam de pe marginea drumului, 72

strugurii, nucile când începeau să li se întărească miezul, ştiuleţii de porumb pentru copt, tăbuiaţa cu nasturi pentru diverse jocuri şi multe altele. Observi, stimate cititor, că nu pomenesc nimic despre încălţări. Acestea nu făceau parte din inventarul nostru vestimentar, pe întreaga durată a anotimpului cald. La muncile agricole, la păşunatul animalelor, la joacă şi la treburile gospodăreşti, copiii, tinerii şi chiar adulţii umblau desculţ. Nici mâncarea pentru la câmp nu crea probleme prea complicate părinţilor. În trăistuţa de şcoală îmi punea mama o hrincă de mămăligă, un ou fiert sau un boţ de brânză înfăşurat într-o frunză de bostan ori de hrean, la care alătura două trei cepe şi un castravete murat. În alte zile demâncarea se compunea dintr-o bucată de malai sau câteva turte din făină de grâu, coapte pe plită şi o sticluţă cu lapte care adesea se acrea sau se spărgea sticla. Apa rece şi limpede, băută prin sorbire direct din izvorul de sub deal încheia prânzul frugal, îmbucat la umbra unor tufari sau a unui mal de gârlă. La vremea chindiei, când în urma scaldei şi a jocurilor antrenante foamea ne dădea din nou târcoale, încercam să o amăgim cu porumbele sau cu aguridă, care ne făceau gura pungă şi ne strepezeau dinţii, fără să ne potolească foamea. Deşi ştiuleţii de porumb nu aveau încă boabele în lapte, nerăbdători, noi îi coceam, mai mult pârpăliţi şi afumaţi decât copţi înfulecam cu poftă boabele abia urzite, iar urmarea se vedea în scurtă vreme: alergările în viteză şi repetate la gârlă sau în lanul de porumb. Ne îndreptam spre casă cu animalele nu prea sătule când soarele trecea după dealul ce străjuia ţarina, iar cerul se colora în tonuri tot mai roşiatice în urma lui. Înserarea şi umbrele fantomatice se instalau treptat peste câmp şi sat. În timpul verii era lesne de găsit un culcuş pentru odihna de noapte. Peste iarba deasă din livadă aşterneam un lăicer sau un ţol mai gros, cu altul mai subţire mă înveleam şi, 73

sub clarul de lună, în aerul răcoros şi parfumat, dormeam neîntors. Lătratul câinilor, zgomotul căruţelor care treceau pe drumul din apropiere şi al fructelor ce cădeau din pomi, cântatul cocoşilor alcătuiau fondul sonor care îmi însoţea somnul, fără să mă deranjeze. Trezirea în zorii zilei următoare, la apelurile repetate ale tatei, era lucrul cel mai greu, pentru că niciodată nu mă săturam de somn. Acum, în pragul senectuţii, când anii se adună în vârstă cu repeziciune, când sănătatea scârţiie tot mai tare, când copiii au devenit la rândul lor taţi şi mame, încep să mă gândesc tot mai mult la plecarea de pe urmă… Insomnia s-a instalat temeinic, timpul pare că aleargă iar orele nopţii se transformă într-un adevărat calvar. Bătrâneţea-i mai uşor de suportat, Dacă somnul nu-ţi este alterat. Căci cel mai de temut duşman Sunt nopţile albe, cu ochii-n tavan. Reflexele zorilor care încep să străpungă pleoapele străvezii, obosite de strădania de a alătura geană de geană, îmi spulberă şi ultima speranţă de a intra în mult râvnita împărăţie a viselor.

74

Toamnă la Copou
Început de septembrie. La Iaşi toamna şi-a anunţat sosirea cu întreaga suită de manifestări. Cerul s-a posomorât, s-a acoperit cu nori cenuşii ce nu permit soarelui să-şi arate chipul luminos. Ploile mocăneşti, cu mici intermitenţe, însoţesc zilele tot mai scurte şi nopţile tot mai lungi. Ceaţa lăptoasă şi deasă, acompaniată uneori de burniţă, este nelipsită în dimineţile mohorâte şi reci şi îşi prelungeşte prezenţa până spre miezul unor zile, iar frigul se insinuează în atmosferă şi în sufletele ieşenilor amărâţi. Deşi bruma nu a căzut încă, frunzele copacilor au început să prezinte o gamă cromatică de o captivantă frumuseţe ce merge de la verdele sănătos, până la maroniul brun. Tonurile intermediare de galben pal, galben citron, galben ocru şi maroniu roşcat, dau parcurilor şi pădurilor un aspect autumnal dumnezeiesc. Una câte una, frunzele se desprind de pe ramuri şi, în zbor de fluturi, plutesc încet spre pământ. Cred că haina multicoloră a toamnei întrece, ornamental şi coloristic, toate celelalte anotimpuri. Castanii de pe trotuarele bulevardelor largi care ne-au ocrotit cu coroanele lor umbroase împotriva razelor fierbinţi ale soarelui de vară, încep să-şi piardă culoarea verde închis şi să-şi sloboade fructele maronii, devenite jucării şi material didactic în grădiniţe şi şcoli, acolo unde prichindeii se iniţiază în tainele aritmeticii şi învaţă să calculeze acţional: O castană plus o castană fac ….. Trei castane plus o castană fac…. 75

Soarele îşi scurtează în fiecare zi parcursul său celest, oferindu-ne, cu zgârcenie, căldura sa binefăcătoare, pe care începem să o căutam tot mai mult. Şi totuşi, frumuseţea toamnei este o frumuseţe tristă… Natura îşi încheie un ciclu de viaţă, pregătindu-se pentru anotimpul hibernal, oferindu-ne o ninsoare de frunze, ce părăsesc crengile copacilor şi plutesc în aer asemenea unor roiuri de fluturi coloraţi. Pentru că le aminteşte de trecerea implacabilă a timpului şi de împuţinarea zilelor de viaţă, toamna nu este anotimpul preferat al persoanelor vârstnice. Ea le provoacă multora dintre ei o stare de melancolie, de pesimism. Culorile toamnei au început să apară, Anunţând că vara e de-acum pensionară. Pe nesimţite, inevitabil, timpul trece. E vânt şi ploaie, şi e tot mai rece. Am în faţă un tablou al lui Eugen Ştefan Bouşcă, cunoscutul vrăjitor al culorilor, cu o înălţime şi supleţe de trestie, cu chip de sfinx, sobru ca un lord englez care, la trecerea în lumea de dincolo de viaţă, a lăsat Muzeului de Artă un număr impresionant de lucrări, adică tot ce păstra în încăperea bine ferecată, care îi fusese pusă la dispoziţie. Cine doreşte să vadă o ilustrare artistică a toamnei, e suficient să privească două dintre lucrările lui: Grădina raiului toamna şi Toamnă la Copou. Într-o armonie cromatică demnă de un mare artist, arborii îşi etalează multitudinea de culori a coroanelor, exprimându-şi parcă regretul după frunzele ce se aştern obosite pe pământ, alcătuind un feeric covor. Prin lumina ca mierea privesc din pridvor Dansul legănat şi suplu al frunzelor. Din ele măiastra Natură ţese un covor, Moale, parfumat şi multicolor. În fiecare anotimp autumnal merg adeseori în Grădina Copou să admir, pe viu, simfonia coloristică a toamnelor lui 76

Bouşcă. Aleile aproape pustii mă predispun la meditaţii. E trist şi pustiu Copoul fără larma şi jocurile de copii, pe care clopoţelul lui septembrie i-a adunat în şcoli şi grădiniţe, fără siluetele înlănţuite ale tinerilor îndrăgostiţi care şi-au ocupat locurile în bănci, fără grupurile vesele de studenţi ce animă întregul cartier o dată cu deschiderea anului universitar. Doar ici şi acolo câte o pereche de pensionari îşi amintesc (pentru a câta oară?) de anii tinereţii, sau câte un bătrân solitar care îşi face bilanţul vieţii, numărându-şi toamnele. Va mai veni pentru el o altă toamnă?... E frumos Copoul toamna. Dar e trist.

77

Acasă
Pentru românii aflaţi departe de patrie, temporar sau pentru totdeauna, acasă înseamnă ţara în care s-au născut, cu locurile şi oamenii ei. Vocabula acasă declanşează în sufletele lor trăiri afective de mare intensitate, provocate de dorul nestins de ţară, de locul natal, de casa părintească şi de toţi cei dragi. Cuvântul acasă încorporează în el universul copilăriei, cu tot ce s-a fixat în memorie de-a lungul primilor ani de viaţă, înseamnă părinţii şi celelalte persoane în mijlocul cărora am crescut şi de la care am căpătat primele lecţii ale vieţii, înseamnă aerul pe care l-am respirat în pruncie. Persoanele care au părăsit satul natal şi şi-au clădit case în alte localităţi, când revin în satul copilăriei spun, cu bucurie, că merg acasă, adică la izvorul amintirilor. Cei care şi-au găsit rostul pe alte meleaguri, departe de casa părintească, rămân cu dorinţa fierbinte de a reveni în satul natal pentru a revedea cuibul copilăriei, pentru a aprinde o lumânare la mormântul celor ce le-au dat viaţă, pentru a respira aerul de acasă, chiar dacă sunt septuagenari sau octogenari, iar deplasarea presupune pentru ei mari eforturi. Legătura sufletească, dragostea statornică pentru casa şi locurile unde ne-am petrecut copilăria şi adolescenţa, se manifestă toată viaţa. De aceea, părăsirea casei şi a locurilor în care omul şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii, dezrădăcinarea, poate avea consecinţe grave asupra sănătăţii 78

fizice şi psihice a celui în cauză. În mass-media, ca şi în literatură, sunt semnalate cazuri de persoane vârstnice care şiau găsit în scurtă vreme sfârşitul după ce au fost scoase din ambientul natural şi social în care au trăit. Mulţi copii, unii chiar cu bune intenţii, îşi scot părinţii bătrâni din cuibul lor, îi duc la oraş pentru a locui împreună, le vând casele, iar când îşi dau seama că traiul în comun al celor trei generaţii – copii, părinţi, bunici – este greu de armonizat, îi abandonează la azil. Fapta acestor fii echivalează cu o crimă. Omul vârstnic, chiar când rămâne singur, preferă să sufere, să înfrunte dificultăţile vieţii solitare, dar să trăiască şi să se sfârşească în casa lui. Soacra mea, o bătrână nonagenară, care a crescut şapte copii în condiţii extrem de grele, trăia singură într-o căsuţă sărăcăcioasă de la o margine de sat. Singurul suflet cu care împărţea urâtul şi neputinţele era un câine, şi el bătrân, pe care îl lua noaptea cu ea în odaie ca să o păzească de hoţi. Una dintre fiicele ei, care locuia la circa 300 m de ea, o vizita zilnic pentru a-i aduce mâncare, pentru a-i umple căldarea cu apă şi să mai stea de vorbă împreună. Într-o iarnă, dorind să evite drumurile zilnice, fiica şi-a luat mama să locuiască la ea. Simţindu-se ca la închisoare, pe la sfârşitul lunii februarie bătrâna a plecat la ea acasă, pe nişte cărări cu zăpada până la genunchi, revenind în odăiţa ei săracă şi îngheţată, în lucruşoarele ei vechi şi hârbuite. Acolo se simţea ea mai bine, în largul şi voia ei, deşi fiică-sa pretindea că a ţinut-o ca pe o prinţesă. S-a confirmat încă o dată adevărul că bătrânii nicăieri nu se simt mai bine ca la ei acasă. 79

O nepoată de soră, care trăieşte în Craiova, m-a întrebat odată dacă este bine să o ia pe maică-sa la ea, ca să o poată ajuta şi îngriji mai bine. Răspunsul meu a fost prompt şi categoric: NU! Locul mamei tale, deşi-i singură, este la Bucecea. Nicăieri în ţară sau în lume nu se va simţi mai bine ca acasă la ea, acolo unde şi-a zidit tinereţea şi sufletul în casa şi acareturile pe care le-a construit, unde şi-a format relaţii afective cu locurile şi cu trăitorii de pe acele meleaguri. Fiecare om la casa lui se simte stăpân şi liber, orice obiect îi este familiar, util şi drag, iar ambientul pe care şi l-a creat îi oferă acea stare de confort fizic şi psihic, atât de necesar sănătăţii. Până şi iarba verde de acasă, evocată nostalgic de către o formaţie de muzică folk, este mai deosebită, mai frumoasă. Este plăcut şi emoţionant ca după un adevărat recital de informaţii culturale şi sportive, să auzim în final pe Cristian Ţopescu spunând: Aici se încheie transmisiunea noastră directă de la … (o prestigioasă manifestare sportivă internaţională) dăm legătura acasă, adică în România, casa noastră, a tuturor celor ce ne-am născut şi trăim pe acest pământ stropit cu sângele strămoşilor şi binecuvântat de Dumnezeu.

80

Dăltuitorul în cuvinte
Creatorul de opere literare se aseamănă în multe privinţe cu sculptorul care, cu ciocane şi dălţi, impulsionat de febra creaţiei, însufleţeşte materialul inert şi amorf (lemn, piatră, marmură), îl stropeşte cu sudoare, îl binecuvântează cu harul său, îl înfrumuseţează şi îl înnobilează cu forţa de expresie plastică. Scriitorul, dăltuitorul în cuvinte, scormoneşte în portofoliul său lexical, alege cu migală cuvintele, le metamorfozează artistic şi le potriveşte în construcţii lingvistice pentru a făuri veşminte ideilor şi sentimentelor sale. Devine astfel, creator de monumente literare a căror trăinicie, valoare şi perenitate înfruntă veşnicia. Un proverb franţuzesc spune despre carte că este monumentul cel mai durabil, deşi e din hârtie iar un alt proverb englezesc, consideră cartea un monument al spiritelor dispărute. Ambii creatori de artă (despre care vorbim) ţintesc cu obstinaţie originalitatea. Fiecare vrea să fie unic în creaţie, el însuşi. Literatul are de luptat cu ispita de a prelua şi utiliza formulări prefabricate, perimate şi uzate, oferite de noua limbă de lemn, folosite pe scară largă în toate mediile. Câteva cuvinte şi expresii standard, cu o arie şi frecvenţă de circulaţie impresionante, le-am implementat în catrenul de mai jos: Parlamentul a fost abilitat Să-şi aducă aportul potentat. Dar legile emise sunt ca şi betege Vizavi de cei ce vor a le-nţelege. 81

Dar ce înseamnă să fii original în condiţiile în care aproape că nu există lucruri care să nu fi fost spuse, într-o formă sau alta? Originalitatea, când o cauţi e cea mai bună dovadă de sărăcie a fondului propriu, spune Nicolae Iorga, în timp ce Mihai Ralea o consideră ca fiind suprema valoare în artă, …dar fatală ca şi frumuseţea, este de părere Oscar Wilde. Este, cu adevărat, original creatorul de artă care se aseamănă doar cu el însuşi – adăugăm noi. Rămânând în sfera creaţiei literare, a cărţilor, sunt demne de reţinut două opinii ale marilor spirite ale omenirii: Cărţile sunt prieteni reci şi siguri – spune Victor Hugo, iar G. Duhamel, compatriot al lui Hugo, consideră cartea drept prietenul singurătăţii. Revin la dăinuirea peste veacuri (cucerind veşnicia) a monumentelor literare, şi inscripţionez, în cuvinte, eternitatea. Am dăltuit în cuvinte, ca în stâncă, Şi am făurit colonade cu rime, Încrustate cu idei şi trăiri Şi însufleţite cu inimi. Le-am clădit, apoi, una câte una Şi la incandescenţa harului le-am sudat. Am înălţat din ele un palat Pe care l-am numit veşnicia.

82

Doi prieteni de-o viaţă:

Mihai Munteanu şi Vasile Fetescu*
După revenirea din concediu, am găsit în cutia poştală aceste rânduri emoţionante despre profesorul şi scriitorul Mihai Munteanu, din Cordăreni, consemnate de profesorul şi scriitorul Vasile Fetescu, colegi de clasă la vestita Şcoală Normală ,,Al. Vlahuţă” din Şendriceni – Dorohoi. După absolvirea şcolii, în anul 1950, drumurile li s-au despărţit, dar au rămas în continuare prieteni adevăraţi. Vasile Fetescu s-a născut în urmă cu aproape 75 de ani în satul Dorobanţi, comuna Nicşeni, judeţul Botoşani. Studiile primare le-a urmat la Dorobanţi, iar cele secundare la Şendriceni, între anii 1942 – 1950, apoi urmează Facultatea de Filozofie, secţia Pedagogie la Universitatea din Bucureşti, între anii 1951 – 1955. Între anii 1955 – 1962 a fost profesor, director şi inspector şcolar la Bârlad, apoi director la Liceul Internat ,,C. Negruzzi” din Iaşi, între 1962 – 1966, iar din 1966 până la pensionare a fost director şi profesor la Liceul Pedagogic ,,Vasile Lupu” din Iaşi. A publicat numeroase cărţi legate de şcoală şi elevi. Cititorii publicaţiei ,,Viaţa” merită să citească această emoţionantă confesiune intitulată atât de sugestiv: ,,În ospeţie”.

Paul Ungureanu

83

În ospeţie
Te invit, iubite cititor, să facem împreună o vizită poetului Mihai Munteanu, trăitor statornic, de când a văzut lumina zilei, în Cordărenii Botoşanilor, o aşezare datând de aproape două secole, cu casele răsfirate pe coastele a două dealuri, cu uliţe înguste şi întortocheate, străjuită de dealul Holm, mult îndrăgit şi cântat de poet. Recent, Mihai Munteanu a scos de la editura Quadrat din Botoşani cea de-a unsprezecea sa carte Pălăria de paie, un poem pentru copii alcătuit din 1500 de versuri şi cu o istorie nu lipsită de dramatism, după propriile-i mărturisiri din postfaţa volumului. În drumul spre Cordăreni, vei avea fericitul prilej să admiri colinele molcome ale Podişului Moldovei, gătite cu covorul multicolor al culturilor agricole, într-o simfonie cromatică aşa cum numai Mama Natură o poate realiza, satele ce par pustii fără tinerii şi adulţii care au luat cu asalt ogoarele, şoseaua ce şerpuieşte printre lanuri şi aşezări, pădurile care se răsfaţă sub razele fierbinţi ale soarelui de iunie… Dar drumul de aproape 200 km până la Cordăreni nu este lipsit de surprize, din păcate neplăcute. Începând cu localitatea Vorniceni, şoseaua este impracticabilă. În fiecare iarnă, gropile din asfalt s-au înmulţit şi adâncit, astfel că maşina mea este supusă unui adevărat supliciu. Nu se poate înainta cu mai mult de 10 km pe oră, ocolind gropile în zigzaguri şi cu precauţii inutile, pentru că, la fiecare pas, apare o nouă capcană, iar maşina manifestă vădite suferinţe. Dacă mi84

ar sta în putere, aş prefera să o duc în spate pe un asemenea drum, atât îmi e de milă de ea. Iată-ne ajunşi la poarta scriitorului. Braţele larg deschise, zâmbetul şi efuziunea cu care suntem întâmpinaţi ne ajută să uităm avatarurile deplasării. Bucuria revederii, răcoarea de codru şi tihna care ne înconjoară, îmi provoacă o stare de bine şi de mulţumire sufletească. Are mulţi prieteni Mihai Munteanu: colegi de breaslă, personalităţi literare, colegi de la şcoala normală, care îi calcă frecvent în bătătură. Îmi cer scuze, termenul bătătură este impropriu în cazul de faţă. În ograda poetului aproape că nu există loc lipsit de vegetaţie. Acolo unde nu sunt copaci sau arbuşti, creşte în voie iarba de un verde crud, presărată cu flori de romaniţă, nalbă, pătlagină, coada şoricelului, troscot ş.a., alcătuind o pajişte ca cele imortalizate pe pânze de ilustrul pictor botoşănean, Constantin Piliuţă. Interiorul casei, larg şi primitor, care poate adăposti concomitent mai mulţi oaspeţi, se oferă odihnei şi taifasului, lecturii şi meditaţiei, toate însoţite de cântecele soborului de păsărele, adăpostit în desişul de verdeaţă ce înconjoară casa, şi al cărui concert pătrunde nestingherit prin ferestrele larg deschise.

85

Ca gazdă frecventată adesea de musafiri, Mihai Munteanu îţi pune la dispoziţie tot ceea ce crede că îţi este de trebuinţă. Mai întâi îţi arată odaia unde vei dormi, în care găseşti tot ceea ce ai nevoie, dacă ştii să descoperi, îţi prezintă bucătăria, unde trebuie să te descurci, îţi indică apoi împrejmuirea de câteva zeci de metri pătraţi care cu bunăvoinţă ar putea fi numită grădină de zarzavat, în care trebuie să ai priceperea de a recunoaşte legumele şi zarzavaturile ce îţi vor servi la gătirea ciorbelor, de care poetul este mare amator, fiind felul său preferat de mâncare. Este Mihai Munteanu iubitor de ciorbe, deşi nu ştie să le prepare şi nu sunt sigur că te poate ajuta prea mult în descoperirea şi alegerea zarzavaturilor trebuitoare. În filosofia sa gastronomică socoteşte ciorba, ciorba de zarzavat moldovenească, cea mai bună mâncare, cu efecte benefice asupra stomacului. În fiecare zi trebuie să îi oferi stomacului o ciorbă caldă – glăsuieşte unul din preceptele sale culinare. Ospitalitatea poetului nu se opreşte aici. Şuetele pe teme predilect literare, purtate în cotloanele cele mai umbrite şi mai răcoroase din vastul său paradis pământean, se prelungesc până în miez de noapte, când razele aurite ale lunii transformă picăturile de rouă în boabe de mărgăritar. Plimbările pe înserat, după ce s-a mai ogoit arşiţa soarelui, includ şi un popas în cimitir la mormântul soţiei poetului pentru reculegere şi pentru a aprinde câte o lumânare. În imediata apropiere admirăm noul şi impunătorul pod peste pârâul Ibăneasa, care leagă ţarina de sat, a cărui construcţie a durat mulţi ani şi a înghiţit o sumă fabuloasă de bani. În altă zi, tot la vreme de seară, gazda ne propune o plimbare la dealul Holm, care veghează ca un uriaş Cordărenii, mult iubit de localnici şi cântat în scrierile sale de poet. Vizita la Şcoala generală, şcoală coordonatoare, ne dă posibilitatea să cunoaştem un director inimos, bun gospodar, 86

care a făcut din această unitate rurală de învăţământ o şcoală model. Dotarea impresionantă la nivelul tehnicii şi cerinţelor actuale, ordinea, curăţenia, disciplina şi bunul gust, care domnesc peste tot, fac să te simţi ca într-o şcoală din centrul oraşului reşedinţă de judeţ. Plimbarea la via poetului din apropierea satului, ne prilejuieşte cunoaşterea locului de unde provin varietăţile de struguri din care este făcut vinul chihlimbariu, cu aromă de fragă şi busuioacă, licoare ce ne este servită în păhărele mici şi savurată la bucatele proaspete şi gustoase. Cele mai plăcute şi deconectante ore petrecute la Mihai Munteanu sunt cele în care citim şi dezbatem noile creaţii, înainte ca acestea să capete conturul final, creându-se, astfel, momente de trăiri intelectuale şi emoţionale de mare intensitate şi de vibraţie artistică. Nu de puţine ori, schimbul nostru de păreri s-a oprit asupra recentei cărţi a subsemnatului, Educator adevărat, despre care poetul spune că este excelentă, şi că ar trebui să se afle în biblioteca oricărui dascăl, în pupitrele tuturor elevilor de la şcolile normale, care se pregătesc să devină învăţători şi educatoare, şi pe mesele de lucru ale celor care diriguiesc educaţia copiilor şi adolescenţilor. Iubite cititorule, a sosit momentul să ne luăm rămas bun de la ospitaliera noastră gazdă, să-i mulţumim îndrăgitului bard botoşănean pentru minunatele zile petrecute aici, în acest colţ de rai binecuvântat de Dumnezeu şi impregnat de spiritul creaţiei artistice. Tristeţea despărţirii, apărută pe chipul poetului, începe să dispară abia după ce mi-a smuls făgăduiala că voi reveni curând.1

1

*Text publicat în revista ,,Viaţa” din Botoşani, nr. 203 din 16-22 septembrie 2004.

87

Bătrâneţea*
O zicală ce este folosită tot mai puţin spune: ,,Ţara care nu are bătrâni, să-i cumpere”! În opinia Guvernului, care ar trebui să aibă grijă de bătrâni (şi nu are), în România sunt prea mulţi. Nivelul extrem de scăzut al pensiilor în raport cu costurile vieţii, indexările ridicol de mici, eşalonarea recorelării şi, mai nou, recalcularea pensiilor pe durate de 3-4 ani, vin în sprijinul afirmaţiei de mai sus. În schimb, demnitarii, pe care românii i-au trimis în forurile superioare de conducere pentru a le reprezenta interesele, şi-au stabilit venituri lunare la nivelul a zece salarii medii şi chiar mai mult, şi se străduiesc să-şi asigure şi pensii preferenţiale care tind spre multiplul de zece al unei pensii medii. Se confirmă, astfel, adevărul că cine a ajuns la butoiul cu miere, nu-i mai pasă de cei săraci. Bătrânul pensionar este recunoscut de la distanţă după obrazul stafidit, după spatele încovoiat şi mersul anevoios, după îmbrăcămintea uzată şi demodată, după mirosul de naftalină şi lehamitea pe care le degajă. ,,Dorinţa de plăceri a încetat, stima oamenilor s-a dus, cei de o vârstă cu ei au plecat la cer…”, aceasta este imaginea bătrânilor creionată de Bhrartrhari, filozof indian. Într-adevăr, oameni care toată viaţa au apărut în societate îmbrăcaţi îngrijit, chiar cu un oarecare grad de cochetărie, încet, încet, dobândesc o altă înfăţişare. Corectitudinea vestimentară cedează locul neglijenţelor, blazării. Aceasta este dovada că s-a instalat bătrâneţea cu alaiul 88

ei de neajunsuri şi neputinţe, că persoana respectivă s-a transformat …într-o gazdă de infirmităţi, după expresia scriitorului spaniol Fernando de Rojas. Este, cred, îndreptăţită afirmaţia marelui poet italian, Giacomo Leopardi că bătrâneţea este … cel mai mare rău: privează pe om de toate plăcerile, îi lasă toate poftele şi poartă în sine toate durerile”. Experienţa de viaţă a condus la observaţia că nu toţi oamenii îmbătrânesc la fel. Se poate vorbi chiar de o provocare inconştientă a tarelor specifice vârstei a treia. Risipirea tinereţii şi a sănătăţii prin excese sexuale, consum exagerat de alcool, tutun, cafea, chiar droguri, prin distracţii frecvente şi prelungite peste nopţi nedormite, printr-o alimentaţie dezordonată şi inconsistentă, toate acestea, deşi fără efecte negative imediate, duc în mod inexorabil la deteriorarea sănătăţii şi la îmbătrânirea prematură. Starea psihică a vârstnicului acoperă trei dimensiuni temporale: tânjeşte după trecut (după copilărie şi tinereţe), este nemulţumit de prezent (trebuie să lupte din greu cu bolile, cu lipsurile şi cu neputinţele), şi nu are încredere în viitor (care îi apare sumbru şi nesigur). Neajunsurile bătrâneţii se accentuează şi se amplifică în cazul în care persoana este condamnată la singurătate. La Rochefoucauld, scriitor şi moralist francez, face constatarea că puţini oameni ştiu să fie bătrâni. Este plăcut să vezi perechi împovărate de ani, frumos îmbrăcate, deşi cam demodat, grijulii până la tandreţe unul faţă de celălalt, împăcate cu vârsta şi cu soarta, acceptând cu seninătate senectutea. Asemenea persoane întâlnite în peisajul social, urban şi rural, mi-au inspirat catrenul ce urmează: Mulţi din cei ce poartă povara bătrâneţii, / Îşi păstrează demnitatea şi prestanţa / Deşi au pierdut comorile vieţii: / Tinereţea, sănătatea şi speranţa. Senectutea este o etapă obligatorie a vieţii (pentru cei ce ajung la ea) şi pe care I. Ducici o apreciază ca fiind ,,…o 89

nefericire pentru om, însă este singura nefericire pe care fiecare om şi-o doreşte singur”. Deşi toţi oamenii doresc să ajungă la o vârstă cât mai înaintată, ,,nimeni nu aude cu plăcere că e numit bătrân” spune Goethe. Cu mulţi ani în urmă, pe când basarabenii inundau pieţele cu fel de fel de produse, un flăcău de peste Prut mă îndemna: ,,Ia, moşule, câ-s tari dulci!” (era vorba despre struguri). Simţindu-mă jignit m-am îndreptat spre altă tarabă. Se mai spune despre bătrâneţe că este vârsta înţelepciunii. Bine ar fi să fie aşa! Mai curând aş da crezare celor care spun că fisurile din structura caracterului, manifestate la tinereţe, se transformă la bătrâneţe în adevărate falii. În nopţile lungi de iarnă, ocolit de vraja şi odihna somnului, cu ochii pironiţi în tavan, pentru bătrân timpul se scurge leneş iar destrămarea întunericului şi ivirea primelor licăriri ale zorilor sunt aşteptate cu disperare. Pentru diminuarea relelor care însoţesc senectutea, Cicero formulează un înţelept îndemn: Trebuie să luptăm împotriva bătrâneţii ca împotriva unei boli1

1

Citatele sunt selectate din Dicţionar al spiritului uman de Mircea Traian Biju, Editura Albatros, Bucureşti, 1983. * Text publicat în revista Viaţa (Botoşani), nr. 182, 15-21 aprilie 2004, p. 4.

90

Bibeloul
Deşi moda bibelourilor a apus, iar în casele mari aceste mici şi costisitoare obiecte decorative au fost dosite prin fel de fel de dulapuri, debarale, cămări sau secretere, în locuinţele românilor strâmtoraţi a apărut un nou bibelou, cu ton, dar mut şi scump. Este vorba de banalul telefon cu fir, de strictă trebuinţă persoanelor vârstnice, al cărui abonament a tot crescut, ca voinicul din poveste devenind o povară pentru ele. Este, cred, cel mai apăsător bir suportat de bătrâni pentru că nu se pot dispensa de acest mijloc de a comunica cu medicul de familie, cu copiii aflaţi departe, cu salvarea sau cu alte urgenţe. Compania care deţine monopolul telefoniei fixe creşte tarifele după bunul plac. Simpla prezenţă a unui aparat telefonic în casa unui nevoiaş, fără minute incluse, este plătită cu bani mulţi. Bietul bătrân nu-l poate folosi, priveşte cu obidă la el şi aşteaptă să sune în speranţa că îşi mai aduce cineva aminte de el. Privatizarea păguboasă şi oneroasă pentru ţară şi pentru românii amărâţi, a adus profituri uriaşe celor care au încheiat contractul de vânzare. Acceptându-se clauze subsidiare, impuse de concernul cumpărător, s-a dat mână liberă unor străini să-i spolieze pe muritorii de rând prin impunerea unor costuri aberante la abonamente şi prin creşteri aproape lunare la tarifele pentru convorbiri. Fapta celor care au încheiat o astfel de tranzacţie lezează grav interesele naţionale şi este profund antipatriotică. 91

Fără pic de jenă faţă de sărăcia cvasigeneralizată din ţară, firmele şi companiile autohtone şi străine recurg la creşterea preţurilor la produse şi servicii, argumentând că acestea trebuie aliniate la standardele europene. Şi fac cu obstinaţie acest lucru, fără să ţină seama că veniturile românilor sunt de 10-20 de ori mai mici decât ale locuitorilor din ţările Uniunii Europene. După o logică simplă, aducerea preţurilor şi tarifelor din România la cele din Uniunea Europeană, ar trebui să fie precedată de creşterea veniturilor românilor la nivelul trăitorilor de acolo. Pe măsura creşterii necontenite a costurilor pentru serviciile telefonice, aparatele aflate în casele cetăţenilor cu venituri mici se transformă în simple bibelouri. Tot mai costisitoare. Orice contact cu receptorul şi cu tasta aparatului telefonic este evitat pentru că îl frige la pungă pe bietul pensionar.

92

Ce laşi în urmă?
Este în firea lucrurilor ca fiecare om să dorească şi să lupte pentru a-şi prelungi existenţa pământeană. Tot atât de firesc este ca oamenii, mai ales cei ce se apropie de finalul cursei cu obstacole a vieţii, să se întrebe ce rămâne în urma lor, ce lasă urmaşilor. Călăuziţi de o filozofie pragmatică simplistă, cei mai mulţi dintre semenii noştri consideră că este de datoria lor să le lase celor ce vin după ei o avere cât mai mare. Şi aceasta cu preţul unor eforturi mari şi privaţiuni, şi nu rareori, cu preţul sănătăţii. Experienţa de viaţă a dovedit că în multe cazuri moştenitorii irosesc, în timp record, ceea ce a fost adunat, cu trudă şi chin de-a lungul unei vieţi, confirmându-se adevărul zicalei: de haram a venit, de haram s-a dus! Un artist care a început de ani buni să cocheteze cu vârsta a treia, care şi-a construit o locuinţă ca un palat într-un cadru natural de o rară frumuseţe, nu a avut o viaţă de familie, pentru că s-a cununat cu burlăcia, şi a dus un trai boem. Neavând moştenitori direcţi, este asaltat de numeroase organizaţii, asociaţii, fundaţii, uniuni de tot felul pentru a le lăsa, prin testament, averea. Printre cei ce jinduiesc la bunurile pământeşti ale artistului se află şi un slujitor al divinităţii pe pământ, posesor al unei avuţii de invidiat, care încearcă să-i cucerească bunăvoinţa promiţându-i, pe cealaltă lume, o bună parte din raiul ceresc, în schimbul colţului de rai pământesc pe care îl deţine artistul. 93

Creatorul de frumos, deşi nu este prea tare în probleme de dogme creştine, a ajuns la concluzia că singurul rai sau iad de care poate avea parte omul este cel pe care şi-l clădeşte singur atâta timp cât face umbră pământului, iar pe reprezentantul divinităţii în viaţa terestră îl învinuieşte că încalcă una dintre poruncile biblice care îi îndeamnă pe muritori să nu râvnească la bunul altuia. Se zice că însinguratul artist intenţionează să lase frumoasa construcţie şi terenul aferent uniunii profesionale din care face parte, pentru a fi utilizată drept casă de creaţie. Până când îşi va lua adio de la numărul mare de lucrări ce le are în portofoliu şi pe care, probabil, le va dona unor muzee, nenea Georgel, căci aşa îl alintau numeroasele tinere şi adolescente care îl vizitau, după o programare riguroasă, îşi duce anevoie crucea singurătăţii şi visează la frumoşii ani ai tinereţii care s-au scurs şi s-au spulberat ca un fum. Este drept că artistul va lăsa în urmă bunuri de valoare care dăinuie în timp (am în vedere casa şi lucrările de artă), dar nu şi copii, acele flori vii ale pământului, cum sunt numiţi de Maxim Gorki. Existenţa pământeană a omului să nu fie ca cea a unor efemeride, ci să lase posterităţii măcar patru lucruri, cum spune B.P. Hasdeu: să crească un copil, să construiască o casă, să sădească un pom şi să scrie o carte. Revenind la titlul acestei scrieri, credem că cel mai important este ca omul să lase în urma sa copii sănătoşi şi bine educaţi, capabili să înfrunte obstacolele vieţii, precum şi un nume respectat şi admirat. Moralitatea, prestigiul, bogăţia sufletească sunt monede preţioase la care nu râvnesc furii şi care nu se deteriorează în timp.

94

Casa
Să ai o casă, o casă numai a ta, potrivită gustului şi nevoilor familiei tale, în care să te simţi bine şi de care copiii să-şi amintească cu drag, este dorinţa firească a oricărui tânăr aspirant la o viaţă de familie tihnită şi temeinic aşezată. Orice familie nou constituită visează să aibă cuibul ei, chiar dacă dificultăţile începutului sunt greu de depăşit, în cele mai multe cazuri. Cu banii adunaţi la nuntă, cu cei obţinuţi din vânzarea unor daruri oferite de părinţi şi rude, cu ajutoarele primite de la familiile din care provin, tânăra pereche de la ţară îşi clădea o căsuţă pe măsura puterilor ei, astfel ca, atunci când apăreau copiii aceştia să se trezească în casa lor. Părinţii mei, deşi nu au avut parte de binefacerile ştiinţei de carte, au învăţat de la înalta şcoală a vieţii şi şi-au crescut cei nouă copii după o pedagogie de bun simţ şi după învăţămintele dobândite de la înaintaşii lor. Valorile morale ce i-au călăuzit în viaţa socială şi de familie, valori care ne-au fost transmise şi nouă, copiilor, erau: munca, economia şi cinstea. 95

Când mi-am întemeiat propria familie am fost sfătuit să nu stau cu chirie, pe la uşile altora, să-mi fac o casă a mea în care să mă simt stăpân şi să-mi cresc copiii după ştiinţa şi posibilităţile mele. În vara anului 1955, după absolvirea facultăţii, m-am stabilit împreună cu soţia în oraşul Bârlad. Funcţionam ca profesori începători şi locuiam într-o odaie cam mică şi o săliţă, transformată în bucătărie, situate într-un imobil administrat de I.G.L.L. (Întreprinderea de Gospodărire a Locuinţelor şi Localurilor), împreună cu încă trei familii. Curtea, plină de noroi sau de praf, în funcţie de anotimp, era lungă şi îngustă, fără pomi şi fără verdeaţă. Un beci mare şi adânc, construit de fostul proprietar care avusese cârciumă, era plin cu apă şi doar treptele puteau fi folosite pentru a putea ţine mâncarea la rece în lunile călduroase. În următorii doi ani şi jumătate s-au născut cei doi copii, o fetiţă şi un băiat, complicând mult problemele spaţiului nostru de locuit. Speranţe de a obţine o locuinţă mai mare nu existau. Singura soluţie era construirea unei case. Dar cu ce bani? Eram săraci. Începusem viaţa în doi de la nimic. Cu salariile de profesori la început de drum, abia ne descurcam de la o chenzină la alta, în timp ce trebuinţele noastre erau nenumărate, După ce am obţinut de la Sfatul popular orăşenesc o suprafaţă de teren de cca. 300 mp, am început să adun materialele de construcţie. Îmi amintesc şi acum, cu nostalgie şi cu durere în suflet momentul care a marcat începutul viitoarei noastre case. Într-o seară de toamnă târzie a anului 1957, pe când mă întorceam acasă, am văzut aglomeraţie la magazinul Fierometal. Se vindea tablă neagră cu dimensiunile 2 × 1 m şi se dădeau patru coli fiecărui cumpărător. M-am aşezat la rând şi am obţinut şi eu cantitatea respectivă. Când am intrat în casă, soţia mea, Dumnezeu să o aibă în pază, căci s-a prăpădit de mult, a început să plângă şi mi-a spus: 96

- Măi, omule, noi nu avem bani să cumpărăm landou pentru copil şi tu te apuci de făcut casă? Cu economii la sânge, cu împrumuturi de la Casa de Ajutor Reciproc, făcute pe numele nostru şi al unor prieteni, am reuşit să adun materialele necesare, să comand, cu plata în rate, tâmplăria la Cooperativa Drum nou şi, în primăvara anului 1959 să începem construcţia. Dulgherul Ştefan Cheşu din satul Odaia Bursucani, comuna Griviţa, a ridicat scheletul din lemn al casei şi i-a pus acoperişul, iar zidirea pereţilor cu vălătuci (pământ amestecat cu multe paie) şi înfundarea plafoanelor au fost făcute de o familie de ţigani, pe nume Pranică, din comuna Iana. Pe la sfârşitul lunii mai şi începutul lunii iunie pereţii erau ridicaţi la negru până la streaşină, astfel că, în cele trei luni călduroase ale verii curentul de aer care circula liber prin golurile lăsate pentru uşi şi ferestre a uscat vălătucii şi tavanele. A urmat îndreptarea pereţilor cu un strat de lut şi nisip, montarea tâmplăriei, acoperirea pereţilor cu primul strat de var în interior şi instalaţia electrică. Pentru a ne putea muta până la începutul lunii octombrie, împreună cu bunul şi neuitatul meu prieten, învăţătorul Haralambie Ursu, am făcut un gard din ostreţe în partea de la stradă, am bătut duşumelele într-o cameră şi în bucătărie, am turnat trotuarele şi am ajutat la construirea sobelor în încăperile ce urmau să fie locuite. În paralel făceam pregătirile pentru mutarea în căminul nostru, în care am investit nu numai bani dar şi muncă, depusă cu mult suflet. 97

Bucuria şi fericirea pe care leam trăit când ne-am văzut la casa noastră, cu greu pot fi descrise. După ce am descărcat şi ultimul transport al puţinului bagaj pe care îl aveam, soţia mea a rostit următoarele cuvinte, închinându-se: mulţumesc lui Dumnezeu că m-am văzut în casa mea. De aici nu mă mai scoate decât popa! Dar n-a fost să fie aşa. După numai patru ani, din raţiuni profesionale şi familiale ne-am mutat la Iaşi. A fost foarte greu să ne despărţim de casa noastră de suflet şi de tihnă, şi să ne adaptăm la viaţa trepidantă a unui oraş mare. În anul 1968 ne-am mutat în altă casă, tot a noastră, un apartament situat într-un bloc dintr-o zonă bună a Iaşului. Traiul în comun, alături de alţi 43 de proprietari nu se compară cu acela într-o casă pe pământ, cu pomi fructiferi şi flori, cu loc de joacă pentru copii, cu câine, pisică şi cloşcă cu pui. Multă vreme mi-a stăruit în minte o butadă a lui B.P. Haşdeu, pe care am transpus-o într-un catren: Pentru a fi împlinit ca om, Trebuie să sădeşti un pom, Să scrii o carte, o casă să clădeşti Şi măcar un copil să creşti. Până în anul 1982 nu mă puteam considera un om pe deplin realizat, pentru că nu scrisesem nici o carte. Studiile şi cercetările psihopedagogice pe care le făcusem erau răspândite prin diverse publicaţii şi culegeri. Atunci, în acel an, le-am 98

adunat în volumul intitulat Preocupări pedagogice pe care l-am multiplicat la imprimeria BCU, prin bunăvoinţa unui prieten. Acestui modest început i-a urmat o ediţie îmbunătăţită şi îmbogăţită, precum şi alte cărţi. Casa, spaţiul de locuit impregnat de spiritul vieţii de familie, în care se plămădesc viitoarele personalităţi ale copiilor, în care se făuresc şi se împlinesc idealurile de viaţă ale celor ce o locuiesc, a fost şi rămâne pentru toate generaţiile un lucru de strictă necesitate şi deosebit de preţios.

99

Sănătatea
Moto: ,,…un cerşetor sănătos este mai fericit decât un rege bolnav” Arthur Schopenhauer

Sănătate! Este cuvântul cel mai frecvent folosit, nelipsit în toate urările pe care oamenii şi le adresează cu diverse prilejuri, inclusiv în unele formulări ale salutului. Cât de justificată este utilizarea lui, vom încerca să lămurim în cele ce urmează. Starea de sănătate, starea de bine general, determinată de funcţionarea normală a tuturor organelor, induce omului optimism şi bună dispoziţie. M. Montaigne apreciază pe bună dreptate că sănătatea este darul cel mai frumos şi mai bogat pe care natura ştie să-l facă, iar dramaturgul francez E. Augier afirmă că sănătatea este comoara cea mai preţioasă şi cea mai uşor de pierdut: totuşi cel mai prost păzită. Sănătatea la naştere ţi-e dată Şi trebuie cu grijă apărată. Risipind-o cu nesăbuinţă, Ajungi la suferinţe şi căinţă. Nici o bogăţie nu este mai presus de sănătate, se spune în Septuaginta. Într-adevăr: Toată lumea îşi propune, Avere cât mai multă să adune. Uitând, sau nedorind să ştie, Că sănătatea e suprema bogăţie. 100

Neglijenţele şi abuzurile care erodează sănătatea, mai ales în anii adolescenţei şi tinereţii, sunt săvârşite cu o condamnabilă inconştienţă. Cei ce procedează astfel încep să preţuiască sănătatea abia după ce au pierdut-o. Fumatul, consumul în exces de alcool şi cafea, abuzurile de tot felul, nopţile pierdute în petreceri prelungite, subalimentaţia, mesele neregulate, drogurile, virusul HIV, sunt tot atâţia duşmani de temut ai sănătăţii. O zicală cu îndemnuri la economie spune: leagă sacul cât este rotund, nu după ce ajungi la fundul lui. Prin extrapolare, îndemnul este valabil şi pentru sănătate. Omul trebuie să se îngrijească de ea înainte ca aceasta să se şubrezească, pentru că uneori este prea târziu. Un prieten de-al meu, care în adolescenţă se fălea cu forţa sa fizică şi cu starea bună de sănătate pe care le avea, povestea că doarme iarna în cameră complet neîncălzită, fără pijama, doar în slip. Această practică bazată pe inconştienţă, a generat un reumatism poliarticular sever cu urmări deosebit de grave. Forţa şi mobilitatea membrelor s-au degradat în aşa măsură, încât nu era în stare să-şi ţină în braţe copilaşul în vârstă de numai câteva luni. O dată pierdută, sănătatea se poate redobândi doar prin intervenţii prompte şi competente, în cele mai multe cazuri restabilindu-se incomplet. Instituţiile create de stat pentru a veghea la sănătatea publică pot contribui la menţinerea acesteia, precum şi la apărarea populaţiei împotriva celor ce atentează la acest bun nepreţuit al omului, cu scopul de a se îmbogăţi, dacă salariaţii respectivelor instituţii îşi fac datoria. Din cauza irosirii banilor publici pentru menţinerea unei administraţii supradimensionate, a subvenţionării unor întreprinderi producătoare de pierderi, a blocajului financiar şi a evaziunii fiscale, bugetele alocate sănătăţii şi asigurărilor sociale sunt ridicol de mici. Măsurile de intervenţie ale Executivului pentru creşterea procentului de compensare a 101

medicamentelor şi indexarea pensiilor nu sunt de natură să diminueze sărăcia şi să amelioreze starea de sănătate a populaţiei. Ele au mai curând un iz propagandistic şi electoral. Nici lungimea listei de medicamente compensate şi gratuite, nici creşterea procentului de compensare, nici ajutoarele sociale, nu constituie soluţii pentru a îmbunătăţi sănătatea românilor. Trebuie înlăturate cauzele care subminează starea de sănătate a populaţiei: sărăcia, poluarea, ignorarea normelor de igienă în alimentaţia publică şi în industria alimentară, condiţiile insalubre de locuit, mizeria, lipsa de medicamente şi mâncarea necorespunzătoare din spitale etc. Alocaţia zilnică de hrană pentru un bolnav reprezintă doar jumătate din cea acordată pentru fiecare deţinut din penitenciare. Datorită fondurilor insuficiente, a managementului defectuos, a lipsei de medicamente şi a materialelor consumabile, spitalele au devenit în ultimii ani surse de îmbolnăvire şi nu de însănătoşire. În lumea celor ce sunt nevoiţi să apeleze frecvent la serviciile de sănătate circulă o vorbă dureros de realistă: te internezi în spital cu o boală şi te externezi cu două. Guvernanţii, toţi cei ce sunt plătiţi cu bani grei pentru a se îngriji de sănătatea publică, trebuie să înţeleagă că prioritatea priorităţilor în actul de conducere a unei naţiuni este sănătatea acesteia. Progresul şi bunăstarea generală nu pot fi realizate cu oameni bolnavi, după cum imaginea favorabilă a ţării în lume nu poate fi promovată cu corupţi, handicapaţi, hoţi şi cerşetori, nici cu un aparat represiv şi judecătoresc în creştere şi cu închisori tot mai multe şi mai aglomerate.

102

Oameni şi oameni
Împrejurările neprevăzute şi uneori fortuite ale vieţii ne aruncă între oameni de care mai curând ar trebui să fugim decât să ne apropiem. Neputându-i alege după gustul şi preferinţele noastre, suntem nevoiţi să-i acceptăm aşa cum sunt, să ni-i apropiem sau să facem abstracţie de ei. În asemenea cazuri trebuie să ne supunem hazardului. Doi dintre vecinii mei, pe lângă alte particularităţi, au păreri diferite despre ei. Unul, om dificil, hachiţos, cu reacţii imprevizibile, rigid în păreri, se crede deştept, dar nu e. Incapabil de o comunicare normală, amabilă şi cu conţinut, emite opinii cu caracter de verdicte şi certificate chiar în probleme pe care nu le stăpâneşte. În formulările sale lipsesc, de regulă, expresiile: ,,mi se pare”, ,,s-ar putea”, ,,cred că”, ,,poate”, care lasă loc şi pentru alternative. Un dialog cu el este anevoios şi obositor. Despre oameni ca el se spune, cu îndreptăţită ironie, că au idei puţine şi fixe. S-a dovedit că persoanele cu astfel de structură caracterială suferă de boala contrazicerii, uneori numai din dorinţa sadică de a-l scoate din sărite pe interlocutor şi de a-i face sânge rău. Dezacordul cu opinia, cu iniţiativa altuia este modul lui de a-şi hrăni sufletul cătrănit, de a-şi oferi satisfacţii. Celălalt vecin, despre care pomeneam la începutul acestui text, este un om aşezat în gândire şi acţiune, este modest şi înţelept şi cu care este o adevărată plăcere să stai de vorbă. 103

Cu vederi largi, cu opinii logic structurate şi formulate în termeni adecvaţi, cu o mare sensibilitate sufletească, este dotat cu simţul realităţii şi al măsurii în tot ceea ce spune şi face. Evită afirmaţiile categorice neargumentate, nu se aventurează în speculaţii sterile şi imprimă dialogului o manieră antrenantă, relaxantă şi plăcută. Din aceste motive, în momentele în care singurătatea devine insuportabilă, când radioul, lectura sau televizorul nu o mai pot atenua, când muzele mă ocolesc, îi caut tovărăşia acestui minunat om, a cărui prezenţă şi vorbă cumpănită acţionează ca un balsam binefăcător asupra sufletului meu. Se spune, pe bună dreptate, că un vecin bun este mai de folos decât un frate aflat departe. Şi tot o zicere înţeleaptă afirmă că relaţiile bune cu vecinii îţi asigură un trai liniştit şi un plus de securitate. De aceea, când vrei să-ţi cumperi sau să-ţi faci o casă, e bine să vezi mai întâi ce fel de vecini vei avea, deoarece casa o poţi adapta gusturilor şi nevoilor tale, vecinii, însă, nu. Chiar dacă nu te afli în relaţii de amiciţie cu ei, buna înţelegere, respectul şi sprijinul reciproc între vecini sunt condiţiile unei convieţuiri agreabile şi civilizate.

104

Traiul în comun
Nu oamenii au inventat traiul în comun. Ei s-au inspirat după modelul de viaţă al furnicilor şi albinelor, şi-au construit căşi peste căşi, pe care le-au numit blocuri, putând să le spună tot aşa de bine stupi sau muşuroaie. Din păcate, nu au preluat de la simpaticele insecte şi organizarea, disciplina şi curăţenia impecabile, care domnesc în aceste aglomerări de mici şi harnice fiinţe. Există însă şi alte deosebiri semnificative. În timp ce într-un stup sau muşuroi este adăpostită câte o singură familie de albine ori de furnici, blocurile sunt habitate multifamiliale de naţii, educaţii, nivele de cultură, orgolii, ţâfne şi apucături extrem de diferite. Din alcătuirea mozaicată a trăitorilor într-un bloc decurge un şir nesfârşit de neajunsuri care fac viaţa în comun greu de suportat. M-am luptat şi am reuşit să cumpăr un apartament într-un bloc dintr-o zonă bună în dorinţa de a vieţui între oameni civilizaţi, cu un statut social bine poziţionat şi cu oarece preocupări intelectuale. După experienţa dobândită în anii petrecuţi în alte blocuri din alte cartiere, mă aşteptam ca într-o zonă rezidenţială şi într-un bloc de proprietari, traiul în comun să fie mai civilizat şi mai tihnit. Speranţele s-au dovedit a fi doar iluzii. Viaţa de zi cu zi de-a lungul celor trei decenii şi jumătate de convieţuire cu vecinii m-a condus la constatarea că nu există nici o legătură între gradul de cultură şi comportamentul civilizat al omului. E posibil ca cineva să fie academician şi să aibă maniere şi practici reprobabile, după cum oameni cu un nivel cultural 105

mediu sau simpli ştiutori de carte, pot avea un caracter integru, exemplar. Stricăciunile survenite la bloc ca urmare a folosirii îndelungate a instalaţiilor şi a altor utilităţi se remediază cu greu şi constituie un prilej de suspiciuni şi cârcoteli din partea unor colocatari. Oare dacă ar fi proprietari ai unor locuinţe individuale ar sta cu acoperişul spart, cu coşul dărâmat sau cu scândurile de la gard lipsă? Ar aştepta ca stricăciunile să fie remediate de vecini sau de Primărie? Lipsa de civilizaţie şi de educaţie primară ale unor vecini continuă să se manifeste, în ciuda apelurilor disperate ale comitetului de bloc de a nu se mai arunca în oala de la W.C. resturi menajere, vată, deşeuri, cârpe, într-un cuvânt, tot ceea ce trebuie să ajungă în containerul pentru gunoi. Mirosul insuportabil provocat de înfundarea frecventă a canalizării, costurile mari pentru deblocarea conductelor, nu-i impresionează pe cei ce provoacă aceste neajunsuri, deoarece se plăteşte în comun. Greu de crezut, dar există locatari care nu sunt văzuţi niciodată să ducă gunoiul la container. În bloc se ştie tot, despre oricine. Sursele de informaţii? Există un club de informaţii, cu o prodigioasă activitate, care primeşte, prelucrează şi răspândeşte cu promptitudine veştile. Informaţiile se obţin prin convorbiri între membrii clubului, precum şi prin circulaţia liberă a vorbelor, de la om la om. Cu concursul proiectantului şi al constructorului, blocul are o izolaţie fonică deplorabilă, care permite transmiterea nestingherită a tot ceea ce se petrece în apartamente, către vecini sau pe casa scărilor. Fără să vrei auzi discuţiile din locuinţele vecine, convorbirile telefonice, activităţile din bucătărie şi baie, deplasările prin camere, funcţionarea aparatelor de radio şi tv etc. O altă sursă de informaţii o reprezintă punctele de observaţii din apartamentele cu vedere spre bulevard, având ca 106

obiectiv monitorizarea tuturor persoanelor care intră în bloc, la cine merg, cât stau, cu ce bagaje vin şi pleacă. Meniurile pregătite de gospodine sunt identificate după mirosurile de pe holul principal şi tot de aici primesc doza de nicotină fumătorii pasivi de la persoanele care fumează pe casa scării. Circulaţia ascensorului se intensifică în timpul nopţii, fiind la dispoziţia exclusivă a cuiburilor de îndrăgostiţi, iar costurile uzurii şi energiei electrice consumate le suportă toţi locatarii. Pentru marea majoritate a proprietarilor din bloc costurile întreţinerii reprezintă o grea povară financiară, mai ales în lunile sezonului rece. Furnizorii de utilităţi (gaz, energie electrică, apă) impun termene stricte pentru achitarea facturilor. Îşi onorează prompt această obligaţie locatarii cu venituri modeste, pensionarii, şi întârzie la plată câţiva locatari, mereu aceeaşi, care dispun de bani, nu şi de înţelegerea rigorilor vieţii în comun. Dacă hazardul a decis ca să vieţuim sub acelaşi acoperiş, traiul în comun impune din partea locatarilor înţelepciune şi îngăduinţă, considerarea ca egali în drepturi şi îndatoriri a tuturor proprietarilor, indiferent de titlurile academice sau de funcţiile pe care le-au avut sau le au, respectul reciproc şi, nu în ultimul rând, preţuirea şi aprecierea celor care acceptă să se implice în rezolvarea dificilelor probleme gospodăreşti ale casei noastre comune, care dă tot mai multe semne de bătrâneţe. Ca şi noi, proprietarii.

107

Un om şi jumătate
Printr-o expresie prefabricată, se spune despre cineva care are o personalitate bine conturată, bine împlinită, atât somatic cât şi spiritual-practic, că este un om şi jumătate. Tot prin această sintagmă sunt caracterizaţi oamenii vrednici, harnici, pricepuţi şi buni la toate, care rezolvă cu o uşurinţă demnă de invidiat problemele teoretice şi practice din multe şi variate domenii, care găsesc soluţii la cele mai diverse situaţii problematice. Din punct de vedere psihic, în demersurile acestor persoane are loc un transfer de priceperi, de abilităţi, de idei dintr-un domeniu în altul, apropiate ca structură şi complexitate, fapt pentru care sunt consideraţi oameni dibaci, iscusiţi, pricepuţi. Ţinând seama de aria lor de preocupări, oamenii se deosebesc şi din acest punct de vedere. Unii sunt atraşi mai mult de domeniul activităţilor practice, pentru care au şi îndemânări, în timp ce alţii sunt meditativi, au înclinaţii spre îndeletniciri intelectuale. Am folosit aceste consideraţii de ordin general pentru a pregăti schiţarea profilului unui om care, învingându-şi handicapul, şi-a construit o personalitate rotundă şi împodobită cu calităţi demne de admirat. Până la 12 ani Andrei era un copil normal, cu o dezvoltare fizică şi psihică în acord cu vârsta cronologică. Blond, cu ochii de culoarea cicoarii, cu obrajii lipsiţi de pilozităţi, cu înălţimea pe care o avea atunci când hipofiza 108

(glanda responsabilă cu creşterea) şi-a încetat activitatea, cu chipul luminos de copil, Andrei este perceput de cei care îl întâlnesc, ca un copil bătrân. Nanismul hipofizar de care suferă şi pentru care nici un medic de la clinicile de specialitate la care a fost dus de părinţi, nu i-a găsit leacul. Acum, la peste 40 de ani, marcat de boala care i-a răpit adolescenţa şi tinereţea, este pensionat medical şi duce o viaţă solitară. Când a absolvit cursul gimnazial, părinţii l-au dus la concursul de admitere al unui liceu agricol, la care a fost respins. Fiind admis în cele din urmă la o şcoală profesională, în cei trei ani de studii obţine calificarea de lăcătuş. S-a angajat apoi la o mare întreprindere ieşeană unde s-a calificat, la locul de muncă, şi ca electrician şi mai târziu ca electronist. A lucrat în aceeaşi întreprindere timp de aproape 20 de ani, după care şi-a pierdut locul de muncă, fiind trimis în şomaj. Cu sprijinul Clinicii de Endocrinologie s-a pensionat. După ce a cunoscut mulţi ani viaţa grea din internatul şcolar şi din căminul de nefamilişti, i s-a repartizat, din cota întreprinderii, o garsonieră, la ultimul etaj, într-un bloc cu confort redus. Aici, în casa lui, cum îi place să spună, şi-a pus în valoare aptitudinile profesionale şi gospodăreşti. După ce a refăcut instalaţia electrică şi de apă, după ce a reparat singur pereţii şi i-a tapetat, şi-a cumpărat mobila de strictă necesitate pentru cameră şi bucătărie. De atunci se bucură ca un copil pentru fiecare îmbunătăţire estetică sau utilitară aduse casei sale. Mâinile lui dibace şi mintea-i ageră vin adeseori în ajutorul vecinilor şi cunoscuţilor. Când lumina de pe casa scărilor se defectează, o repară Andrei. Când televizorul, aparatul de radio, maşina de spălat, reşoul, ceasul sau fierul de călcat s-au defectat la unul sau altul dintre vecini, toţi apelează la Andrei şi nu sunt refuzaţi. 109

O preocupare permanentă a lui Andrei este menţinerea curăţeniei şi ordinii. Mereu deretică şi e veşnic nemulţumit de aspectul ambientului domestic pe care îl vrea mai frumos şi mai confortabil. A învăţat să gătească, îşi prepară bucate după gustul său, iar bucătăria străluceşte de curăţenie. Este cititor pasionat, şi-a format o minibibliotecă personală cu cărţi valoroase din literatura română şi străină, din literatura de anticipaţie şi religioasă. Suferă din cauză că nu a reuşit să-şi cumpere măcar un stelaj cu rafturi în care să-şi pună tezaurul livresc. Ascultă şi înregistrează muzică, meştereşte la fel de fel de instalaţii şi aparate folositoare pentru el sau pentru amici, caută soluţii pentru o mai judicioasă folosire a puţinului spaţiu locuibil pe care îl are. Cel mai puternic hobby al său este, însă, pescuitul, pentru care face sacrificii financiare ca să îşi procure scule dintre cele mai bune şi să achite taxa anuală de pescar amator. Mai nou, în ultimii ani se preocupă de procurarea, creşterea şi înmulţirea plantelor de apartament. Casa lui este transformată într-o veritabilă seră floricolă, dovedindu-se şi în acest domeniu un mare iubitor al frumosului. Cunoaşte nenumărate denumiri de flori, s-a iniţiat în asigurarea condiţiilor de înmulţire, de temperatură şi umiditate pentru fiecare specie, face schimburi de informaţii şi de exemplare cu floricultori consacraţi. Harnic, perseverent şi exemplar de corect, Andrei şi-a oferit serviciile unor meseriaşi pentru a mai adăuga ceva la pensia amărâtă de care beneficiază. Complexat de statura liliputană, Andrei nu a dezarmat, nu a căzut pradă viciilor. A luptat cu vitregia sorţii, cu greutăţile vieţii ca un oştean viteaz pe câmpul de bătălie, şi a învins. Prin împlinirile şi calităţile sale Andrei s-a dovedit a fi un om şi jumătate.

110

Profesorul-grădinar
Televiziunea şi radioul semnalează că tot mai multe persoane, după ce şi-au încheiat activitatea profesională, se întorc la munca pământului şi la creşterea animalelor. Este un fenomen îmbucurător şi benefic pentru familiile respective, care au găsit o cale de a-şi rotunji pensiile (mici, după buget), dar şi pentru economia ţării. Noii producători agricoli nu mai sunt cumpărători de produse din pieţe, ci furnizori de mărfuri legumicole şi animaliere. Asemenea iniţiative ar trebui încurajate şi sprijinite de către organele locale, judeţene şi centrale. Creşterea numărului ofertanţilor de produse agroalimentare duce la abundenţă în pieţe, la devansarea ofertei în raport cu cererea, la scăderea preţurilor şi la îmbunătăţirea calităţii mărfurilor, ca efect al concurenţei. Unul dintre aceşti iubitori ai pământului este şi profesorul Dumitru Iordache din Botoşani care, după încheierea activităţii didactice, şi-a făcut intrarea în rândul producătorilor de legume şi zarzavaturi, fructe şi struguri. Imediat după decembrie 1989, a cumpărat o bucată de teren într-un sat învecinat cu oraşul şi s-a apucat gospodăreşte de treabă. L-a împrejmuit, şi-a construit o căsuţă şi o fântână, a plantat vie şi pomi, a studiat manualele şi tratatele de legumicultură şi pomicultură. Prin consultări cu legumicultorii experimentaţi a acumulat informaţii despre cele mai productive şi mai bune soiuri de legume adaptate la condiţiile de sol şi climă din zona Botoşanilor. Încet, încet, profesorul a dobândit cunoştinţe şi experienţă care l-au ajutat să obţină soiuri de legume de calitate superioară şi să aibe recolte care să satisfacă nevoile întregii familii: a lui şi ale celor doi fii. 111

Pasiunea care l-a călăuzit în activitatea la catedră, pentru a-i învăţa pe copii să îndrăgească şi să folosească limba lui Eminescu şi a lui Balzac, a comutat-o spre cultivarea legumelor şi a zarzavaturilor, a viţei-de-vie, a căpşunilor şi a florilor. Una dintre reflecţiile lui sună cam aşa: în orice activitate nu poţi obţine performanţe dacă nu o desfăşori cu interes şi cu pasiune. Este o concluzie înţeleaptă la care subscriu fără rezerve. Munca în aer liber, efortul fizic ponderat, dar practicat zi de zi, i-au influenţat pozitiv sănătatea. Suferind de o boală a respiraţiei, de mai mulţi ani, şi-a recăpătat starea de normalitate şi a dobândit o condiţie fizică demnă de invidiat la cei peste 70 de ani ai săi. În calitate de fost coleg de generaţie la Şcoala normală de la Şendriceni, şi de prieteni de o viaţă, îmi face plăcere să mă abat şi pe la microferma profesorului, când dorul mă mână spre satul natal, să-i admir grădina de legume, livada şi via, să mai stăm la taifas şi să depănăm amintiri. De fiecare dată când ne vedem în oaza de frumos pe care a creat-o amicul meu, îi mărturisesc, cu sinceritate, că îl invidiez în sensul bun al cuvântului, pentru ceea ce a făcut şi mai face la reşedinţa lui de vară. Este corectă formularea pe care am folosit-o pentru că el acolo îşi petrece trei anotimpuri din an, din zorii dimineţii până seara târziu, câte şase zile din săptămână. Acolo îşi consumă energia fizică, îşi fortifică sănătatea şi îşi încarcă sufletul cu bucuria de a a-şi vedea roadele muncii. Dar profesorul Iordache nu are numai satisfacţii. Persoane certate cu munca şi învăţate cu hoţia, îi încalcă proprietatea, îi sustrag produse şi fac stricăciuni, provocându-i pagube materiale şi profunde mâhniri. Îi înţeleg supărarea şi îi admir puterea de a depăşi astfel de situaţii, luând-o de la capăt cu aceeaşi pasiune. 112

În discuţiile noastre amicale, l-am întrebat de multe ori ce ar fi făcut dacă nu se dedica grădinăritului, cu ce şi-ar fi umplut timpul? De fiecare dată răspunsul a fost acelaşi: nu ştiu. A respins cu vehemenţă presupunerile mele că ar fi citit ziarul în parc, începând de la manşetă până la casetă, că ar fi recitit cărţile pe care le-a folosit în prestaţia sa la catedră, că ar fi frecventat pieţele şi barurile sau ar fi trândăvit. Pur şi simplu nu-şi închipuie că viaţa lui ar fi putut urma alt traseu. Spirit ordonat şi organizat, aşa cum îl ştiam de pe băncile şcolii normale, intelectualul-grădinar îşi planifică astfel activităţile încât nu recurge niciodată la braţe de muncă din afara familiei. Culesul strugurilor este una din puţinele treburi la care sună goarna mobilizării generale. În rest, doar plantarea răsadurilor de legume, care nu sufere amânare, îl sileşte să cheme ajutoare. Prezentarea acestui personaj între coperţile cărţii am făcut-o din cel puţin două motive. Primul, pentru a-mi exprima regretul că eu nu am urmat o asemenea cale în viaţa postactivă, şi al doilea, de a oferi un exemplu celor care îşi omoară timpul bătând zarurile în parc sau colindând barurile, tândălind pe străzi sau prin pieţe şi plângându-se, celor care au timp să-i asculte, că medicul de familie nu le-a prescris decât trei medicamente, deşi după părerea lor ar fi avut nevoie de şapte. O asemenea întreprindere ar fi utilă şi pentru familiile care şi-au pierdut locul de muncă şi îşi irosesc timpul fără folos. Catrenul de mai jos este un omagiu adus omului care a ştiut să-şi umple viaţa de pensionar cu o activitate fizică dificilă dar plăcută şi folositoare. De când cultivi marole şi ardei, Ai crescut mult în ochii mei. Abandonând pixul şi mapa, Te-ai dedicat muncii cu sapa. Felicitări, amice! 113

Orgoliu
Început de vară, mijloc de cireşar. Tinerii şi cei mai puţini tineri au abandonat o bună parte din îmbrăcămintea groasă, împovărătoare, şi păşesc sprinteni, cu chipurile luminate de soarele blând şi mângâietor după cumpărături, mânaţi de alte treburi sau, pur şi simplu, la plimbare. Este ajunul sfârşitului de săptămână, sâmbăta în care toate şcolile organizează serbarea de sfârşit de an şcolar. Aproape la fel de emoţionaţi, copiii, părinţii şi bunicii care îi însoţesc, sunt întâmpinaţi de zâmbetul şi privirile calde ale dascălilor. Adunaţi în curţile şcolilor, aşteaptă nerăbdători începerea festivităţii de premiere, precedată de programul artistic îndelung şi minuţios pregătit. Anunţarea premianţilor de către învăţători şi diriginţi şi înmânarea diplomelor, a cărţilor şi a coroniţelor pentru cei situaţi pe primul loc, este momentul cel mai emoţionant şi mai fierbinte al manifestării. Cei mai impresionaţi sunt studenţii care au încheiat primul an de studiu la literele de mână, pentru care aceste momente reprezintă o premieră şi ar dori să meargă la masa prezidiului, pentru a-şi primi premiul, cu mama sau cu bunica de mână. Într-o asemenea zi de semnificativă sărbătoare pentru profesori, elevi şi părinţi, mi-a fost dat să fiu martor la o scenă greu de acceptat. O bunică traversa Piaţa Unirii urmată, la câţiva paşi, de nepoţelul ei, care purta pe cap coroniţa primită o 114

dată cu premiul I. Ceea ce mi-a atras atenţia era figura îmbufnată a copilului şi refuzul de a da mâna bunicii, care ar fi dorit să arate, tuturor celor întâlniţi în cale, ce bunică grozavă este ea şi ce nepot teribil de deştept are. Din acest motiv l-a şi obligat pe bietul copil să poarte cununa pe cap până acasă, lucru care nu era nici pe departe pe placul acestuia. Copilul mergea cu capul plecat, vădit supărat de postura penibilă în care îl pusese orgolioasa bunică, considerând-o, probabil, o pedeapsă de la care nu s-a putut sustrage. Deşi la o vârstă fragedă, copilul care părea să fi terminat clasa I, intuia substratul ridicol al situaţiei lui şi îşi manifesta dezacordul în chip civilizat şi hotărât. Stimaţi părinţi şi bunici, dacă vă iubiţi, cu adevărat, copiii şi nepoţii, nu-i mai transformaţi în victime ale orgoliului dumneavoastră exagerat!

115

Primul reportaj
Unii dintre colegii de cancelarie cu care am lucrat mulţi ani la Şcoala Normală ,,Vasile Lupu” din Iaşi şi-au manifestat surprinderea că, după pensionare, m-am apucat să scriu şi să scot cărţi. Nu şi-au imaginat, spun ei, că am şi preocupări literare, în afara preocupărilor pedagogice, adică studii şi cercetări psihopedagogice, pe care le-am adunat în volum, după ce au fost publicate în ziare, reviste, culegeri, şi despre care ştiau. Pentru a le arăta că activitatea publicistică mi-am început-o cu jumătate de veac în urmă, odată cu cea de profesor, reproduc, în întregime şi fără nici un fel de ajustări, un reportaj despre Biblioteca Centrală din Bârlad, reportaj publicat în ziarul local Steagul Roşu, în ediţia sa din 25 septembrie 1955.

Despre o bibliotecă şi cititorii ei
Despre bibliotecă… Nu ştiu câţi dintre dvs. au avut ocazia să cunoască în amănunt munca pe care o desfăşoară colectivul unei biblioteci…Spun ,,în amănunt”, pentru că aceasta nu se impune la prima vedere. Ceea ce vede fiecare cititor când intră într-o bibliotecă se poate compara cu spectacolul pe care îl vede pe scena unui teatru, şi, ca şi la teatru, puţini se gândesc la munca pe care o depun cei ce deservesc biblioteca. Poate şi din această cauză mai sunt cititori care, nerespectând regulamentul de funcţionare al bibliotecii, creează greutăţi celor ce se străduiesc să-i deservească în condiţii bune. 116

Pentru prima dată am cunoscut, ca cititor, Biblioteca Centrală din Bârlad, situată într-o frumoasă clădire din centrul oraşului. Ca şi ceilalţi, am fost impresionat de atmosfera plăcută din sala de lectură. Volumele frumos orânduite în rafturi înalte cât pereţii, vitrina în care sunt expuse cărţile pentru concursul ,,Iubiţi cartea”, felul atent în care sunt serviţi şi îndrumaţi cititorii, sunt lucruri care ţin loc de invitaţie pentru cel ce vine pentru prima oară, de a deveni cititor permanent al bibliotecii. Păcat însă că nu aceeaşi impresie o lasă şi împrejurimile. Curtea mare, în care se mai păstrează urmele unor ronduri cu flori, este năpădită de bălării, în care îşi găsesc adăpost găinile şi porcii vecinilor, iar gardul, pe jumătate dărâmat, lasă impresia unei case părăsite. Oare când secţia culturală a Sfatului popular regional, care a fost sesizată în repetate rânduri, va pune capăt acestei situaţii inadmisibile? Acestea sunt lucrurile despre care spuneam la început că se impun la prima vedere. Cu ajutorul tovarăşei Gurău Margareta, care pentru câtva timp o înlocuieşte pe tovarăşa responsabilă, am cunoscut activitatea ,,de culise” ca să-i spun aşa – a acestei biblioteci. Petrecând o zi, sau măcar câteva ceasuri în mijlocul tovarăşelor care deservesc biblioteca, îţi dai seama că aici se duce o activitate nu mai puţin importantă ca cea din şcoli. Biblioteca îşi are şi ea ,,elevii” ei – peste 3.000 la număr de cele mai diferite vârste, ocupaţii, cu nivel de pregătire diferit; unii începători, care abia se înscriu în registrul de ,,Cititori noi înscrişi”, alţii, cu activitate de câţiva ani. Şi toţi trebuie ajutaţi într-un fel sau altul. Pe fiecare trebuie să-l cunoşti pentru a-i recomanda cartea cea mai potrivită gustului şi puterilor lui. Biblioteca este înzestrată cu un număr apreciabil de volume – aproape 40.000 – care sunt puse la dispoziţia cititorilor fie în sală – pentru cei ce vor să citească în sala de 117

lectură a bibliotecii, fie în secţia de împrumut, pentru cei ce doresc să citească acasă. Şi fondul de cărţi se îmbogăţeşte din zi în zi. Numai în trimestrul III al anului curent fondul de cărţi a crescut cu 843 de volume, iar trimestrul viitor se va primi un număr şi mai mare de cărţi, mai ales din cele prevăzute în regulamentul pentru concursul ,,Iubiţi cartea”, care în prezent sunt puţine. Aceasta după cum spun tovarăşele din colectivul de muncă al bibliotecii, ar constitui o cauză ,,obiectivă” pentru care până-n prezent nu s-au înscris ca să participe la acest concurs decât 71 de cititori. Dar lucrurile nu stau tocmai aşa. Dacă s-ar fi dus o activitate de susţinere pe această linie, dacă în cadrul celor 56 de manifestări de masă care s-au ţinut în ultimul timp (recenzii, expoziţii, consfătuiri, seri literare) s-ar fi popularizat şi lămurit scopul şi sarcinile acestui concurs, rezultatul ar fi fost desigur altul. Vina pentru această lipsă o poartă întregul colectiv al bibliotecii şi în special tovarăşa Nichiforescu care răspunde de această sarcină. În faţa Bibliotecii Centrale mai stau şi alte sarcini pentru a căror îndeplinire trebuie dusă o activitate susţinută de către întregul colectiv, iar secţia culturală a Sfatului popular regional trebuie să o sprijine în mai mare măsură prin activiştii săi de îndrumare şi control.

…şi cititorii ei
Unii se vor întreba: Ce se poate scrie despre cititorii unei biblioteci? Câţi sunt, câţi vor fi până la sfârşitul anului? Ce citeşte fiecare? Într-adevăr, ce s-ar putea spune mai mult? Şi totuşi… Încercaţi să-i cunoaşteţi mai îndeaproape şi veţi descoperi lucruri mai mult decât interesante. Dar mai bine să-i cunoaştem împreună pe cititorii Bibliotecii Centrale din Bârlad. 118

15 septembrie 1955, ora 10. În sala de împrumut a bibliotecii au început să sosească cititoarele gospodine. E ora când în gospodărie treburile au fost rostuite şi iată-le pe gospodine grăbind spre bibliotecă pentru a-şi schimba cărţile. Altele, în drum spre piaţă, sau de la piaţă spre casă, s-au abătut şi pe la bibliotecă, fie pentru a lua o nouă carte, fie numai pentru a afla dacă a mai sosit un nou stoc de cărţi. Iat-o pe gospodina Paulenco Mitriţa, una dintre cititoarele fruntaşe. De la începutul anului şi până acum are trecute în fişa de împrumut peste 70 de cărţi. Aproape tot atâtea sunt trecute şi în fişa soţului ei… Astăzi e rândul ei să aducă cărţile citite şi să ia altele noi pentru toţi trei. (La secţia pentru copii e înscris fiul lor, în vârstă de 7 ani). Aşa dar, o întreagă familie de cititori. Mi s-a părut firească, şi am înţeles ,,supărarea” tovarăşei Paulenco că nu găseşte şi ea ultimele cărţi apărute. Aşa este, dacă nu vii în primele zile când au fost aduse, e puţin probabil să le mai găseşti după o săptămână. Sunt mulţi cei care aşteaptă cu nerăbdare apariţia noilor lucrări; unii, pentru că la vârsta când trebuiau să înveţe, n-au avut parte de aceasta, alţii, – cei mai mulţi – îşi pun acum bazele unei culturi. Şi literatura este unul din mijloacele importante pentru formarea unei înalte culturi proletare. Ca tov. Paulenco sunt mulţi cititori fruntaşi ale căror nume sunt popularizate pe un panou expus în holul bibliotecii. Printre cititorii activi ai bibliotecii se află şi gospodina Ciobanu Neguţa, în vârstă de 64 de ani – până anul trecut neştiutoare de carte – care de la începutul anului şi până acum a citit mai mult de 20 de cărţi. Şi sala de lectură cunoaşte o vie activitate. Sunt mulţi elevi aici. E foarte plăcut ca în orele libere să stai în sala de lectură să citeşti o carte, să consulţi o colecţie sau chiar să-ţi faci temele pentru a doua zi. 119

Pe tânărul Cămărăscu Dumitru îl interesează problemele de mecanică şi consultă foarte atent Lexiconul Tehnic. Mi-a mărturisit că vrea să devină inginer mecanic şi se pregăteşte să dea examen la facultate. Un alt tânăr, Blum Karol, în vârstă de 19 ani, este adâncit în lectura volumului II al romanului ,,Teheran”. Se pare că nimic nu l-ar putea distrage de la această activitate, tot aşa cum nimic nu-l distrage atunci când este concentrat asupra unei piese pe care o execută sau o montează. Din discuţii am aflat că îl interesează şi problemele de energie nucleară, ca şi cele de critică literară. Iată-ne ajunşi la secţia celor mai mici cititori – la secţia pentru copii. Aici, totul este pregătit şi aranjat pentru a trezi interesul şi dragostea pentru citit a celor mici. Cărţile împărţite pe categorii de vârstă, sunt expuse frumos şi atrăgător spre încântarea micilor cititori. E mai greu atunci când povestirea în imagini este însoţită şi de scurte texte, pe care dacă nu ştii să le citeşti, nu mai ştii cum se termină povestirea. De aceea trebuie să înveţi să citeşti chiar şi numai pentru a afla ce s-a întâmplat cu motanul neascultător sau cu iepuraşul de turtă dulce… Biblioteca e şi ea o şcoală ai cărei elevi învaţă de la eroii cărţilor preferate cum să procedeze în diversele probleme ale vieţii, ce cale să urmeze pentru a-şi pune forţele în slujba cauzei comune – construirea socialismului. V. Fetescu

120

Sărut mâna pentru carte
Cei ce vor să îşi vadă talentele scriitoriceşti înghesuite între coperţile unei cărţi, sub un titlu cât mai şic, cu fotografie pe coperta a patra, imediat după tipărirea operei încep să caute, cu înfrigurare, beneficiari pentru daniile lor. La drept vorbind, nu este prea uşor să găseşti cititori pentru cărţile tale, un ilustru necunoscut care, alături de miile de autori ce îşi irosesc timpul şi banii numai pentru a-şi vedea numele şi poza pe o carte de care, practic, nu are nimeni nevoie. Atâta timp cât rafturile librăriilor gem sub greutatea miilor de volume, cât cumpărătorii sunt flori rare, cât oferta de cărţi sporeşte de la o săptămână la alta, şansa de a descoperi un amator de literatură este tot mai mică. Eşti dispus să dăruieşti cărţile tale dar trebuie să ai cui, să întâlneşti persoanele amatoare să le primească şi, eventual, să le citească. Cu cititul este o problemă mai delicată. Chiar dacă unul dintre cronicarii noştri de seamă spunea că nu este îndeletnicire mai frumoasă şi mai de folos decât cititul cărţilor, în societatea contemporană, informatizată şi electronizată până în străfunduri, cititul nu mai este la modă, nu se mai poartă. Televiziunea, internetul, telefonia mobilă, presa de scandal şi revistele porno au împins lectura cărţilor în derizoriu şi s-au impus în toate domeniile vieţii sociale, cu precădere în rândurile adolescenţilor şi tinerilor. 121

În asemenea condiţii, a scrie cărţi şi a le tipări este un fel de a te afla în treabă, iar difuzarea, găsirea amatorilor de citit, este aproape o utopie. Experienţa personală, a unor amici şi a multor confraţi este edificatoare în această privinţă. Cărţile tipărite stau prăfuite în rafturile librăriilor, zac în debaralele personale sau sunt dăruite rudelor, prietenilor ori cunoscuţilor pentru un mulţumesc, spus cu jumătate de gură (ştiu ei de ce nu mulţumesc din toată inima) sau în cel mai fericit caz, pentru un sărut mâna pentru carte. Beneficiarii donaţiilor care folosesc această formulă de mulţumire, ultima, aşteptau un asemenea dar, se bucură că au intrat în posesia unui lucru dorit ce le satisface o trebuinţă spirituală. Dar, din păcate aceştia sunt puţini. Desfăşuram o activitate domestică, o curăţenie mai acătării, cu covoare bătute, cu geamuri şterse, cu perdele spălate, cu pereţii curăţaţi de praf, un fel de revoluţie casnică. Angajasem pentru aceste treburi o familie pricepută şi harnică. Ei, soţul şi soţia, şi-au luat ca ajutor feciorul, un adolescent de 16-17 ani care, în timp ce se ocupa de treburile ce îi fuseseră încredinţate, mai trăgea cu ochii la cărţile din bibliotecă, zăbovind mai mult la raftul în care se află şi cărţile subsemnatului. Mi-am dat seama că i-ar plăcea volumul ,,Flori târzii” care cuprinde mai mult poezii, cugetări şi catrene, şi despre care pretindea că a auzit sau l-a văzut la cineva. Când la finalul treburilor gospodăreşti i-am oferit cartea cu dedicaţie s-a ridicat de pe canapea şi, ceremonios, aşa cum poate fi un copil de 16 ani mi-a spus: Sărut mâna pentru carte! apoi, înclinându-se respectuos, mi-a sărutat dreapta. Gestul lui m-a surprins plăcut şi l-am apreciat ca fiind mai preţios decât orice sumă ce mi-ar fi fost oferită pentru acel volum. Cred că în educaţia primară a adolescentului respectiv sărutatul mâinii semnifică respectul cuvenit părinţilor, 122

bunicilor, persoanelor vârstnice sau binefăcătorilor săi. Acest gest este un fel de a mulţumi cu o mai mare încărcătură afectivă, este o manifestare a recunoştinţei şi stimei faţă de persoanele apropiate, dragi, dar şi faţă de cele cărora le este îndatorat. Un gest simplu, cu multiple conotaţii, care spune mai mult decât cuvintele. Asigur pe cititori că este departe de mine intenţia de a pleda pentru acest mod de a primi mulţumiri pentru cărţile oferite. Prezentul text este un comentariu asupra unui gest singular care a avut un ecou special în sufletul autorului.

123

Călătoria
Întreaga vară am intenţionat să-mi ofer câteva zile de ieşire din cotidian, să plec într-o staţiune, sau măcar într-o plimbare de câteva zile cu maşina. Abia în ziua inaugurală a anotimpului autumnal am purces într-o călătorie în ţinutul Botoşanilor cu maşina mea, Tico, micuţă dar harnică, să-mi revăd satul natal, cu puţinele rude care mai sunt în viaţă, să trec şi pe la cele două surori, trăitoare în alte localităţi, să-mi văd prietenii. Cerul vineţiu şi mohorât, acompaniat de o ceaţă subţire dar persistentă, nu-mi dădeau prea mari speranţe de o vreme bună pentru proiectul meu turistic, făcând ca şi în sufletul meu să fie mai puţină lumină. O dată ieşit din circulaţia infernală de pe arterele principale ale Iaşului, autoturismul s-a aşternut la drum, răspunzând supus la comenzi, cu motorul torcând ca un motan tolănit pe fotoliu, în timp ce gândurile îmi zburau către oamenii şi locurile spre care mă îndreptam. Traficul de pe autostradă rarefiat la acea oră îmi permitea să meditez la vizitele şi întâlnirile proiectate. De la Târgu Frumos, am părăsit artera Europeană şi am luat-o pe calea Cotnariului şi a Hârlăului, pe un drum naţional destul de bine întreţinut, care străbate satele Boureni şi Balş, cu pante line şi mărginit de plantaţii cu vii şi livezi. În Hârlău m-a întâmpinat cu un salut de bun venit Hotelul Rareşoaia, aşezat pe locul unde se afla cândva hanul cu acelaşi nume, în care poposea viteazul Ştefan Voievod pentru clipe de dragoste şi tihnă. În spatele lui se află biserica zidită de marele Voievod, de la a cărui trecere în veşnicie românii prăznuiesc în acest an împlinirea unei jumătăţi de mileniu. 124

Din Hârlău, cale de circa 50 km până la Botoşani, străbat colinele Podişului Moldovei, împodobite cu covorul multicolor al culturilor de porumb, sfeclă şi floarea soarelui, trec prin Frumuşica, târgul ce mai păstrează încă arhitectura veacului trecut, cu prăvălii înghesuite unele în altele şi prevăzute cu obloane la uşi şi ferestre, traversez oraşul rural Flămânzi, de unde a pornit vâlvătaia mişcărilor ţărăneşti de la 1907, şi mă apropii tot mai mult de patria usturoiului şi a actorului Mihai Malaimare, Copălau. Un scurt popas în răcoarea pădurii ce străjuieşte satul este destinat câtorva momente de odihnă şi de încântare a privirilor cu verdeaţa şi voinicia arborilor, şi a auzului cu cântecul păsărelelor ce se desfată în acest codru. Cei câţiva km până la Botoşani îi parcurg cu viteză moderată admirând frumuseţea peisajului, dar mai ales construcţiile de vile şi palate aparţinând beneficiarilor tranziţiei. Iată-mă ajuns în Botoşani. După o vizită la librăria Agata, al cărei patron este omul care şi-a dedicat viaţa culturii şi îndeosebi cărţii, Ion Istrate, care a amenajat în librăria sa un stand special pentru cărţile scriitorilor botoşăneni, stand în care sunt expuse şi trei dintre cărţile subsemnatului; m-am abătut apoi, preţ de câteva minute, pe la Biblioteca Judeţeană, pentru a mă întreţine cu vechile mele cunoştinţe, pe care le simpatizez şi le preţuiesc. M-am oprit pentru puţină vreme, la locuinţa scriitorului şi publicistului Dorin Baciu, cunoscut pentru numeroasele sale cărţi pe care le-a oferit cititorilor din Moldova şi din toată ţara. Doamna Viorica, educatoare cu vocaţie, a făcut, aşa cum ştie ea mai bine, oficiile de gazdă primitoare şi a susţinut discuţia noastră, a mea şi a prozatorului, cu bucate minunat gătite şi cu cafele. Popasul făcut la finul meu, profesorul-grădinar Dumitru Iordache, aflat la locul de muncă, o grădină de legume, zarzavaturi, vie şi pomi, situată într-o suburbie a oraşului, a 125

încheiat traseul meu urbanistic botoşănean. Cei 20 km până la Bucecea, unde vieţuieşte sora mea Milia, cu doi ani mai în vârstă ca mine, i-am parcurs în lumina crepusculară a sfârşitului de zi, încântat de cele întâlnite şi petrecute în orele ce s-au scurs de la plecarea din Iaşi. Ca de fiecare dată, am fost primit cu bucurie şi plăcere. Taifasul la care ne-am antrenat s-a prelungit până aproape de mijlocul nopţii şi ne-a umplut sufletele de bucuria revederii şi de posibilitatea de a depăna amintiri din anii copilăriei şi din viaţa parcursă de fiecare dintre noi, aşa cum i-a fost hărăzită de soartă. Deplasarea spre Cordărenii lui Mihai Munteanu, traversând Dorohoiul, oraşul în care s-au schimbat puţine lucruri în ultimii 50 de ani, am făcut-o fără oprire, cu nerăbdarea de a ajunge cât mai repede la punctul terminus al călătoriei mele. O surpriză plăcută a fost şoseaua modernizată pe toată întinderea ei din Dorohoi până în satul de reşedinţă al poetului, Slobozia. Soarele mai avea de parcurs o mică parte din celestul drum până la asfinţit, când am claxonat la poarta poetului. Fiind în aşteptare, a auzit imediat semnalul şi s-a grăbit să-mi deschidă poarta pentru a pătrunde în colţul său de paradis pământean în care trăieşte şi îşi scrie cărţile, pe care le tipăreşte cu bani proprii şi le oferă cu o dărnicie nedisimulată tuturor celor care manifestă interes pentru cuvântul tipărit. Bucuria revederii şi îmbrăţişarea amicală au inaugurat şederea mea în această casă binecuvântată de muze şi stăpânită de spiritul creaţiei literare. După dialogul protocolar şi după informaţiile reciproce despre ultimele evenimente ce au avut loc în viaţa fiecăruia, în timpul ce s-a scurs de la precedenta întâlnire, ne-am retras în unul din cotloanele preferate ale gazdei, din codrul său de umbră şi de linişte, unde am schimbat impresii şi am făcut lecturi din ultimele noastre creaţii. Lăsarea întunericului ne-a găsit pe o bancă în spatele casei, continuând lectura la lumina unui bec, cu auzul inundat 126

de cântecul greierilor, acompaniat de corul broaştelor, peste care se suprapuneau lătratul câinilor şi ţipetele unor păsări de noapte. Un cer înstelat completa acest feeric decor, care îmi inunda sufletul cu calm şi cu tihnă. Înainte de a ne retrage fiecare în odaia lui, am stabilit programul pentru a doua zi, o vizită la Şendriceni, locul care ne atrage cu forţa unui magnet sufletesc, împreună cu colegul nostru, Vasile Dumbravă. Somnul a venit târziu în noapte şi s-a instalat profund după o zi încărcată de imagini, impresii şi trăiri atât de multe şi de variate. A doua zi, după un mic dejun consistent, am plecat să ne întâlnim cu copilăria şi adolescenţa, cu amintirile. Vremea frumoasă şi şoseaua acoperită cu un nou covor asfaltic ne-au permis să ne deplasăm cu o viteză convenabilă şi să ajungem în mai puţin de o jumătate de oră la Dorohoi, unde ne aştepta colegul şi prietenul nostru. Grijulia lui soţie, Lidia, aglomerată de treburile unei curăţenii generale, nu ne-a putut însoţi, în schimb a pregătit o sacoşă cu tot ceea ce trebuia pentru un prânz la iarbă verde în primitorul parc al şcolii. Şendriceniul, cu şcoala şi împrejurimile, continuă să exercite o irezistibilă atracţie pentru noi, cei care timp de opt ani l-am asimilat în fiinţa noastră spirituală şi-l purtăm în suflet, deşi de la absolvire s-a scurs mai mult de o jumătate de veac. Ajunşi în vârful dealului dinspre răsărit, ce străjuieşte aşezământul, ni s-a înfăţişat privirilor impunătoarea clădire a şcolii, cu acoperişul ei roşu, cu construcţiile ce o înconjoară ca prinse într-o horă, lacul cu insula şi sălciile plângătoare, vegheat de bisericuţa în care asistam la slujbele duminicale şi ne îndreptam ruga către Tatăl Ceresc, să ne dea sănătate şi putere de a învăţa. Ca şi alte dăţi, nu ni s-a permis să intrăm cu maşina în curtea şcolii, fapt ce ne-a contrariat şi întristat. Am pătruns pe jos pe aleea principală ce duce spre şcoală şi am apelat la 127

bunăvoinţa inginerului Jalbă, cadru didactic al Liceului Agricol, să ne facă fotografii în faţa conacului şi a şcolii, în parc, în insulă, pe malul lacului şi în faţa bisericii. Fotograful de ocazie s-a alăturat grupului nostru şi am petrecut împreună câteva ore în capătul dinspre biserică al lacului, la o masă umbrită, unde am evocat evenimente şi trăiri din anii de şcoală, am admirat peisajul dominat de oglinda apei, tulburată din când în când de salturile aeriene ale peştilor care populează în număr mare apa limpede şi adâncă. Sălciile plângătoare, care altădată îşi clăteau vârfurile ramurilor în apă, stau acum cu pletele aplecate doar până la aproximativ 20 cm deasupra apei. Misterul acestei schimbări ni l-a dezvăluit inginerul Jalbă. Fitofagii, mari devoratori de plante acvatice, au coafat sălciile şi tot ei au distrus rădăcinile stufului, care invada altădată o bună parte din suprafaţa lacului. Din explicaţiile însoţitorului nostru am aflat că iazul a devenit o adevărată crescătorie de peşti şi reprezintă o mare atracţie pentru braconieri, mai ales în timpul nopţii. Pentru a-i descuraja pe hoţi, lacul a fost împrejmuit cu un gard înalt şi solid de jur împrejur, au fost plantaţi stâlpi cu corpuri de iluminat, asemenea unor lampadare iar din loc în loc au fost instalate proiectoare care asigură o iluminare perfectă pe timpul nopţii a întregului luciu de apă. În aceste condiţii, malurile lacului cu insula şi împrejurimile au devenit un minunat loc de agrement pentru persoanele care doresc să se recreeze şi să respire aer curat. Mesele plantate din loc în loc oferă condiţii pentru un picnic civilizat. După ce ne-am încântat privirile cu peisajul divin şi am inhalat aerul ozonat timp de mai multe ore, după rememorarea unor momente, fapte şi întâmplări din viaţa de elevi, părintele Lungu, parohul bisericii, care ni s-a alăturat între timp, ne-a invitat să vizităm sfântul lăcaş şi împrejurimile acestuia, ne-a omenit cu câte un pahar de vin rece şi parfumat, presărând acest moment cu date din istoria locurilor şi a trăitorilor de pe 128

acele meleaguri. Am aflat că preotul Lungu este nu numai iubitor al artei cuvântului scris, dar şi creator de poezie religioasă şi laică. Fiind trecut de orele amiezii, ne-am îndreptat agale spre bătrâna cişmea, care ne-a astâmpărat setea în anii de şcoală, am umplut o sticlă cu apă rece ca gheaţa şi ne-am aşezat la masa din parc, pentru a ne ospăta din bucatele noastre şi ale doamnei Lidia Dumbravă. Aranjarea bucatelor mi-a revenit mie, fiind socotit ca mai îndemânatic în asemenea treburi. Fără grabă, dar cu pofta stimulată de aerul tare şi de ora târzie, caşcavalul, şunca presată, salamul, ouăle fierte, toate însoţite de roşii, ardei gras şi ceapă au dispărut în scurtă vreme, udate din belşug cu apă rece. Satisfăcuţi pe deplin cu bunătăţile consumate, am dat frâu liber amintirilor, exprimându-ne regretul că nu-i avem alături şi pe ceilalţi colegi care mai sunt în viaţă. Timpul destinat vizitei noastre în acest minunat loc de linişte şi de aduceri aminte apropiindu-se de sfârşit, am mai dat încă o dată ocol şcolii şi anexelor ce o împrejmuiesc. În drumul spre Dorohoi, ne-am oprit puţin în vârful dealului pentru a admira panorama oferită de şcoala cu parcul şi pădurea de pe versantul vestic, lacul cu insula şi bisericuţa spre a le fixa pe retină şi a le purta în suflet până la viitoarea vizită. În Dorohoi, după ce l-am lăsat pe Vasile Dumbravă la domiciliu, ne-am îndreptat spre cimitirul oraşului pentru a ne reculege, câteva momente, la mormântul profesorului C.N. Iancu, directorul nostru în primii ani de şcoală normală şi al blândei sale soţii, Eugenia Iancu. O lumânare aprinsă pentru sufletele celor ce au vegheat la începuturile devenirii noastre ca intelectuali, s-a dorit a fi un modest omagiu, adus cu pioşenie, ilustrului cărturar şi ctitor de şcoală, profesorul emerit C.N. Iancu. 129

Scurta vizită în piaţa de legume şi fructe, la ora spargerii târgului, pentru a face mici cumpărături, a încheiat şederea noastră în oraşul Dorohoi, după care am făcut cale întoarsă la Cordăreni. Acasă, amicul meu era aşteptat de vietăţile cu care îşi umple singurătatea, fiind întâmpinat de acestea cu nerăbdarea de a-şi primi hrana. Motanul îl urma pas cu pas implorându-l insistent să-i dea de mâncare; cloşca fiind priponită îşi chema disperată cei şapte puişori care plecaseră să-şi potolească foamea; cocoşul porumbac, aflat la arest pentru că îl bate pe concurentul său, protesta împotriva regimului de detenţie. Găinile erau singurele care îşi vedeau nestingherite de treburile lor, curtate de cocoşul roşcat aflat în libertate şi care profita de faptul că era singurul beneficiar al graţiilor celor două înaripate. Văzându-l pe poet atât de prins în treburi domestice care, orice s-ar spune, nu prea au legătură cu poezia, i-am ticluit următoarele versuri pe care i le voi expedia cu prima scrisoare: Fugind după o găină Şi-a cam damblagit o rimă Cum n-a reuşit s-o dreagă, I-a rămas strofa beteagă. La tv dacă priveşte, Serialul nu-i prieşte E-ntrerupt de uşş! şi zât! Dar nu este amărât. Când înserarea se cerne Şi liniştea se aşterne, Poetul s-adună-n casă Cu urâtul ce-l apasă. Inspirat, cu frenezie, Se-ntoarce la poezie. 130

A doua zi, sâmbătă, către ora prânzului, cu inima plină de bucuria revederii şi încântat de plinătatea zilelor petrecute împreună cu bunul meu prieten, care s-a dovedit şi de această dată o gazdă primitoare, îmi iau rămas bun de la el şi mă îndrept cu emoţie spre Dorobanţi, satul obârşiei şi copilăriei mele. Vremea frumoasă, după mai multe zile cu ploaie, a permis truditorilor pământului să iasă în număr mare la câmp pentru a strânge o parte din recoltă. Pe şoseaua care traversează satul spre Botoşani întâlnesc puţine persoane. Lucrările agricole şi treburile gospodăreşti îi reţin pe cei mai mulţi dintre consătenii mei pe lângă casă sau pe ogoare. Trag maşina la umbra unui nuc ale cărui ramuri se întind mult peste gardul ce delimitează ograda în care am făcut primii paşi, ca nou vieţuitor al planetei Pământ. Mă întâmpină cu zâmbete şi cu urări de bun venit cumnata mea, Lenţuca Fetescu, o excelentă gospodină, harnică şi pricepută în administrarea unei gospodării bine întemeiate, pe care a durat-o împreună cu soţul ei, fie-i ţărâna uşoară, gospodărie pe care a adus-o în ultimii ani într-o stare înfloritoare. Sunt invitat în casă, alta decât aceea în care am crescut, unde domneşte peste tot ordinea, curăţenia şi bunul gust. Plec apoi să-mi vizitez un cumnat, Ion Buzic, care după ce a muncit zeci de ani la uzinele Semănătoarea din capitală, sa retras în satul natal, unde îşi duce viaţa de pensionar şi se gospodăreşte împreună cu o mai tânără femeie localnică. Îi vizitez de fiecare dată când mă întorc în satul copilăriei, le ofer cărţile pe care le scriu, le mai aduc şi alte volume din biblioteca personală şi stăm de vorbă despre evenimentele trecute şi prezente. La întoarcerea spre primitoarea mea gazdă, m-am abătut pe la Ştefan Bosânceanu, unul dintre puţinii colegi de şcoală primară care mai trăieşte. L-am găsit în grădina casei alegând, împreună cu soţia sa, păstăi de fasole dintr-un maldăr 131

de vreji. Deşi nu ne-am mai văzut de mulţi ani, m-a recunoscut şi cu greu a acceptat să ne spunem pe nume, ca în copilărie. În acest mod, dialogul s-a închegat mai uşor, cu veşti despre colegii cu care am suportat împreună frigul şi fumul din sala de clasă, iarna, praful ridicat de pe podeaua roasă , în timpul hârjoanelor noastre, colegi cu care m-am jucat şi m-am târnuit când era cazul, am trăit bucuriile şi micile necazuri ale vârstei. Am aflat astfel că marea majoritate dintre cei cu care am purces la învăţarea alfabetului au trecut în lumea drepţilor, rămânând să facă umbră pământului vreo şapte-opt băieţi şi fete care poartă în spate povara celor trei sferturi de veac de viaţă. I-am propus fostului meu coleg să mergem la unul din multele baruri şi bodegi existente în sat, să stăm de vorbă la umbra câtorva sticle cu bere, să cinstim fericitul prilej de a ne întâlni şi de a dialoga despre timpuri şi întâmplări de mult apuse. La modul cel mai sincer, s-a scuzat că din cauza durerilor de la picioare şi a greutăţii în deplasare nu poate da curs invitaţiei mele. Cu speranţa că ne vom mai revedea, ne-am îmbrăţişat la despărţire, păstrând în suflet bucuria unei întâlniri ce va fi păstrată multă vreme în memoria noastră afectivă. Către seară am mers să-i văd pe Lenuţa şi Mihai Prisecaru, o familie de învăţători cu care mă înrudesc prin alianţă. Bucuria de a ne revedea şi de a sta de vorbă pe îndelete este reciprocă. Ei au o gospodărie frumoasă, cu o grădină mare, o livadă cu tot felul de pomi fructiferi, iar în faţa casei au amenajat un chioşc împrejmuit de verdeaţă în care îşi primesc oaspeţii şi servesc masa în anotimpul cald. Cu Mihai Prisecaru am fost coleg de generaţie la Şcoala normală de la Şendriceni şi avem multe amintiri comune pe care le rememorăm de fiecare dată în şuetele noastre. A doua zi, pe la prânzul cel mare, am părăsit Dorobanţii şi persoanele alături de care m-am simţit atât de bine şi m-am îndreptat din nou spre Botoşani, unde mă aştepta finul meu, 132

profesorul Dumitru Iordache, despre care am pomenit mai sus. Acesta mi-a pregătit o mare surpriză: sunt poftit la o partidă de copt porumb, treabă pe care nu am mai făcut-o de mulţi ani şi de care îmi era dor. Experienţa dobândită în copilărie într-o astfel de treabă s-a dovedit utilă şi de această dată. Frigându-ne la degete şi suflând în foc am retrăit senzaţii ce păreau de mult uitate, şi am mâncat cu mare plăcere porumbul bine copt şi gustos. Discuţiile amicale ce au însoţit această operaţie au întregit starea de confort psihic pe care am trăit-o în colţul de paradis pe care şi l-a creat finul meu. După ce am fost omenit cu bunătăţi din recolta obţinută de priceputul grădinar, ne-am deplasat acasă la el să-mi văd fina şi să servim prânzul pe care dânsa ni l-a pregătit. Ca de fiecare dată, primirea binevoitoare şi tratarea cu bunătăţi mi-au creat o stare de bună dispoziţie ce s-a menţinut pe parcursul celor 125 km pe care i-am parcurs până la Iaşi. Călătoria mea, începută în condiţiile unei vremi puţin promiţătoare, s-a desfăşurat până la urmă deosebit de plăcut, cu influenţe benefice asupra stării psihice. Reconfortat sufleteşte, cu bagajul de impresii, trăiri afective şi imagini acumulat, am revenit acasă, unde îmi populez singurătatea cu gândurile la cei dragi şi cu scrisul.

133

Pâinea şi cuţitul
Este o realitate faptul că cine deţine puterea are în mână pâinea şi cuţitul. Pâinea pe care o produc cei mulţi cu trudă şi sudoare este împărţită uneori inechitabil, nedreptăţiţi fiind chiar producătorii ei. Imediat după constituirea primului Parlament postdecembrist, aleşii noştri au trecut în grabă la aplicarea zicalei: Cine împarte, parte îşi face. Şi-au luat felia cea mai mare din buget, şi-au stabilit salarii regeşti (la nivel european), şi-au prevăzut fonduri pentru tot felul de avantaje şi beneficii care le dublează veniturile salariale. Mai recent şi-au făcut o lege a pensiilor care prevede ca foştii şi viitorii pensionari parlamentari să primească lunar 80% din ultimul salariu, ceea ce în cifre reale înseamnă pensii între 28 şi 36 de milioane lei. Lăcomia acestor slujitori ai poporului este incalificabilă în condiţiile în care pensionarii de rând îşi duc zilele de pe o zi pe alta, în care sărăcia a cuprins un mare segment din populaţia ţării. Nutresc speranţa că în plenul Parlamentului se vor găsi suficienţi demnitari cu bun simţ care vor respinge această iniţiativă legislativă aberantă. Preşedintele ţării, care s-a declarat un preşedinte al tuturor românilor, are obligaţia morală de a nu promulga o asemenea lege imorală. Nu am înţeles şi cred că nu voi înţelege vreodată de ce un parlamentar a cărui muncă este prezenţa în sala de dezbateri pentru adoptarea legilor, trebuie să primească indemnizaţie de şedinţe, ca şi cum profesorul ar fi răsplătit în plus pentru fiecare lecţie pe care o predă. 134

Ploaia de avantaje, printre care trei concedii într-un an calendaristic, salariile mari şi munca lejeră reprezintă irezistibile atracţii pentru cei ce se dau de ceasul morţii să acceadă într-un fotoliu al organului legislativ. Nu mai este un secret pentru nimeni că obţinerea unui mandat de parlamentar nu presupune merite profesionale şi calităţi intelectual-morale deosebite. Mulţi dintre foştii şi actualii membri ai forului legislativ constituie o dovadă în acest sens. Se mai spune că dacă te afli sub aripa ocrotitoare a liderului local de partid şi eşti în graţiile celor de la centru, ai şanse să prinzi un loc fruntaş pe listele electorale, fără a mai fi nevoit să cotizezi pentru susţinerea campaniei electorale sau pentru rotunjirea fondurilor formaţiunii politice din care faci parte. Aleşii noştri care ajung la butoiul cu miere nu-i uită nici pe colegii lor mai mici din ţară, respectiv pe membrii consiliilor judeţene, primarii, viceprimarii, consilierii. Un consilier comunal, de exemplu, este plătit pentru că participă la o şedinţă pe lună cu o sumă ce se apropie de salariul minim pe economie, unul municipal încasează lunar cât un pensionar iar unul judeţean mai mult decât un profesor care s-a pensionat înainte de 1990. De ce această dărnicie a celor ce deţin pâinea şi cuţitul? Ei, consilierii, sunt stâlpii de susţinere ai politicii partidelor parlamentare în teritoriu şi trebuie răsplătiţi cum se cuvine. Acesta este şi motivul pentru care se bat câte 10 – 15 candidaţi pentru fiecare loc de consilier. În timp ce banii de la buget sunt aruncaţi fără restricţii pentru fel de fel de acţiuni menite să cosmetizeze imaginea partidului de guvernământ, pensiile sunt indexate cu sume ruşinos de mici, care nu acoperă nici măcar costul unei jumătăţi de kilogram de carne sau de mezel. În acelaşi timp, cadrele didactice sunt obligate la gestul degradant pentru statutul lor de educatori, să iasă în stradă pentru a-şi cere drepturile salariale. 135

Primarii, care dispun după bunul plac de tot ceea ce se află pe teritoriul comunei respective, se bucură de susţinerea forurilor judeţene şi nu dau socoteală nimănui de ceea ce fac sau nu fac, mai ales dacă sunt membri ai partidului aflat la putere. Cu câţiva ani în urmă am fost anunţat că o suprafaţă de teren de 3400 mp, ce mi-a revenit în proprietate prin actul de partaj voluntar întocmit cu fraţii mei, a fost atribuită unui cetăţean, cu titlu de proprietate în regulă, săvârşindu-se astfel o flagrantă ilegalitate: tulburare de posesie. Cu un cinism greu de imaginat, viceprimarul de resort încerca să arunce vina asupra noastră, a moştenitorilor. Văzând că cei ce sunt responsabili de aplicarea şi respectarea legii în comună nu-mi fac dreptate, m-am adresat Prefecturii Botoşani. Contrar aşteptărilor, direcţia de resort a prefecturii a tratat cu o condamnabilă superficialitate plângerea mea. În loc să verifice atent documentele care au stat la baza emiterii titlului de proprietate prin care am fost deposedat, şi să le compare cu schiţa de pe copia actului de partaj, pe care l-am anexat, mi-a comunicat: ,,În titlul de proprietate emis numitului Pascal Ilie, nu au fost înscrise aceleaşi parcele cadastrale prevăzute în actul de partaj voluntar anexat de dvs.” Funcţionarul de la Prefectură care a cercetat documentele nu a văzut ceea ce putea să vadă şi un chior, iar ca o culme a nepăsării faţă de problema mea este adresa pe care a fost expediat răspunsul: ,,Dl. Fetescu Vasile, sat Dorobanţi, com. Suharău, (în loc de Nicşeni), jud. Botoşani”, deşi plângerea mea a fost expediată din Iaşi, cu adresa exactă a domiciliului înscrisă în conţinutul scrisorii şi pe plic. În asemenea condiţii cui să te mai adresezi ca să ţi se facă dreptate? Justiţiei? Deplasările, în acest scop, la Botoşani şi cheltuielile de judecată îmi depăşesc posibilităţile. Cazuri ca al meu s-au petrecut cu zecile de mii în ţară, au îmbogăţit pe avocaţi, fără ca organele de justiţie şi 136

administrative să intervină ferm pentru a-i obliga pe primari să respecte legea. Nu am aflat până acum ca acei primari care au săvârşit şi mai săvârşesc abuzuri să fie destituiţi şi să răspundă penal pentru ilegalităţile comise. Altfel ar sta lucrurile dacă România ar fi cu adevărat un stat de drept, dacă în locul bunului plac, al haosului şi incompetenţei s-ar instaura domnia legii, dacă buna credinţă şi disponibilitatea celor aleşi s-ar pune în slujba binelui general, adică al cetăţenilor. Cred că modul în care fac politica locală unii primari de după 1989 nu diferă cu nimic de mentalitatea şi atitudinea multor primari din timpul dictaturii comuniste, care se adresau supuşilor cu cuvintele: Băi, să vă intre bine în cap, eu sunt Ceauşescu vostru! Şi îşi făceau de cap nestingheriţi. Dar cine sunt primarii zilelor noastre? În multe cazuri, sunt susţinuţi pentru a se afla în fruntea obştii oameni lipsiţi de cultură şi morală, care au beneficiat de degringolada tranziţiei şi mai ales de jaful naţional ce s-a petrecut cu ocazia lichidării C.A.P.-urilor, şi s-au îmbogăţit, care au obţinut voturile prin campanii electorale zgomotoase, înţesate cu promisiuni şi daruri pentru nevoiaşi, care au bani şi tupeu. În astfel de condiţii nu e de mirare că ajung în funcţii de mare răspundere oameni inculţi sau semianalfabeţi, care au obţinut nişte diplome de studii numai ei ştiu cum. Cel mai grăitor exemplu este cel al primarului unui sector din Bucureşti, care nu a reuşit să conjuge verbul a fi la timpul prezent, nici măcar cu ajutorul reporterului care îl intervieva, episod transmis pe un post de televiziune. Obsedanta întrebare pe care şi-o pun românii din patru în patru ani este: cui dau votul? Pe toţi cei chemaţi la urne pentru a-şi alege conducătorii ar trebui să-i unească hotărârea de a nu da pâinea şi cuţitul în mâinile unor persoane corupte şi incompetente, înfometate de îmbogăţire. 137

Corupţia
Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX) defineşte corupţia ca 1abatere de la moralitate, de la cinste, de la datorie; 2desfrânare, depravare. Cu tendinţa de extindere, de pătrundere în toate sferele vieţii sociale, economice şi politice, la toate nivelele, corupţia s-a transformat într-un adevărat flagel, într-un cancer metastazic, a cărui eradicare presupune măsuri legislative drastice, acţiuni educative şi coercitive. Măsurile educative având rolul de a preveni corupţia, cele legislative de a o incrimina şi condamna, iar cele coercitive de a o menţine sub control. Vai de societatea în care în locul legii domneşte anarhia! Ca şi în cazul neoplasmului organic, corupţia trebuie abordată cu bisturiul legislativ şi justiţiar, cu voinţă politică, cu fermitate, fără discriminări şi compromisuri. O societate cu administraţie şi justiţie corupte, cu o conducere politică incompetentă şi ezitantă, cu structuri legislative lipsite de credibilitate şi voinţă, cu organe de ordine puse pe îmbogăţire, o asemenea societate este condamnată irevocabil la stagnare şi sărăcie. O simplă privire peste gard, la cei care au trudit ca şi noi, românii, la construirea socialismului (unguri, polonezi, cehi, slovaci, sloveni, nemţi) ne arată unde am fi ajuns şi noi, după 1989, dacă am fi avut conducători destoinici şi cinstiţi, 138

dacă politica s-ar fi făcut în folosul binelui general iar corupţia ar fi fost anihilată din faşă. Acum, după ce boala s-a cronicizat şi generalizat, transformându-se într-un fel de fatalitate, încercările disperate şi ineficiente ale partidului de guvernământ de a mai drege ceva, de a diminua această calamitate naţională, sunt sortite eşecului. Răul s-a înrădăcinat şi extins luând proporţii pantagruelice, iar presiunile organizaţiilor mondiale şi europene aproape nu mai au nici un efect. Într-o înţelegere simplistă şi unilaterală, pentru mulţi români corupţia este confundată cu mita. Cu suma de bani sau ploconul pe care îl dai doctorului ca să te vadă când face vizita în salonul de spital, sau când te duci la medicul de familie să-i soliciţi o trimitere la specialist, cu darul pe care îl pretinde funcţionarul public ca să-ţi elibereze un act sau să-ţi dea o aprobare ce ţi se cuvin, cu peşcheşul oferit profesorului ca să obţii notă de trecere la examen, cu bancnota verde strecurată agentului de circulaţie pentru a-i cumpăra îngăduinţa. Potrivit DEX, corupţia poate fi socotită şi fapta baronilor locali, care îşi sărbătoresc evenimentele din viaţa personală cu serbări câmpeneşti la care oferă pomeni supuşilor sub formă de bere şi mici, cu muzici şi distracţii din banii obştii. Tot corupţie înseamnă şi nepotismul şi clientelismul politic, practicate pe scară largă în toate domeniile. Nu de mult, presa semnala situaţii revoltătoare. Sunt create catedre sau posturi universitare pentru fii, nurori, gineri, nepoţi, veri, astfel că în unele cazuri facultăţile sau catedrele devin asociaţii familiale de genul S.R.L.-urilor. S-a ajuns ca meseriile să se transmită din generaţie în generaţie iar plasarea în posturi calde şi bine plătite să fie asigurată de seniori. Popii îşi fac copiii preoţi, doctorii îşi îndrumă odraslele spre medicină, ofiţerii îşi trimit copiii colegilor lor pentru a-i face ofiţeri, actorii, artiştii plastici, sportivii, politicienii, demnitarii, 139

profesorii universitari îşi pregătesc urmaşii pentru profesiile lor şi ceea ce este mai rău, le asigură succesiunea pe posturi. Economia subterană, evaziunea fiscală, deturnarea fondurilor oferite de băncile şi instituţiile europene şi mondiale, în scopuri personale, comisioanele grase încasate de cei ce s-au ocupat şi se mai ocupă de privatizări, trucarea licitaţiilor în favoarea clienţilor politici sau a firmelor proprii, sumele primite pentru traficul vamal de persoane şi bunuri, devalizarea băncilor prin împrumuturi nerambursate, blocajul financiar prin neplata obligaţiilor băneşti către stat sau furnizorii de servicii, sunt doar câteva din nenumăratele faţete ale marii şi micii corupţii. După aprecierile unor grei din organismele internaţionale, în România marea corupţie nu este luată în vizorul organelor şi instituţiilor anticorupţie, ea se menţine şi proliferează datorită şubrezeniei legislative, lipsei de fermitate şi de voinţă politică şi administrativă. Înclin să cred că: Legile anticorupţie nu vor face furori, Sunt ca nişte sperietoare pentru ciori. Cei ce s-au înnădit la butoiul cu miere, Sunt versaţi, nu se tem de himere. Ce mai, s-a ticăloşit lumea!- vorba unui coleg de-al meu de şcoală primară, care a rămas în sat să clădească veşnicia.

140

Tot mai bine-i de Ion
În ultimii ani, în mod frecvent apar în mass-media relatări despre evenimentele ce au loc în sfera oştirii române, cu urmări tragice în multe dintre cazuri. Am în vedere situaţiile de suicid, accidentele cu pierderi de vieţi, dezertările, sustragerile prin orice mijloace de la îndeplinirea stagiului militar. O analiză de suprafaţă a cauzelor care generează astfel de situaţii punea pe primul plan superficialitatea examenului medical efectuat la încorporare, când sunt trimişi în cazărmi şi tineri cu disfuncţii psihice şi morale, care nu se adaptează la rigorile regimului cazon. Dacă admitem ca valabilă această explicaţie, acceptăm că în evoluţia psihică şi socială a tinerilor din România există neajunsuri majore, care stau la baza suspomenitelor evenimente, ceea ce pune sub semnul îndoielii capacitatea generaţiei adulte actuale, a conducătorilor, de a asigura condiţii optime pentru creşterea unui tineret sănătos la trup şi la suflet. Reprezentanţii armatei care au ieşit la rampă pentru a lămuri cazurile extrem de grave care s-au petrecut în ograda lor, au dat nişte explicaţii penibile, căutând să arunce vina asupra familiei, a şcolii şi societăţii. Nu au suflat însă nici un cuvânt despre adevăratele cauze, cele aflate în organizarea, incompetenţa şi regimul de viaţă care domnesc în unităţile şi subunităţile proprii. Insuportabilă pentru mulţi dintre tineri nu este armata, în sine, ci mizeriile mărunte şi multe, ordinele absurde, 141

practicile umilitoare ale gradaţilor, la care sunt supuşi tinerii recruţi. Una este să-i pregătească pe tineri pentru mânuirea şi întreţinerea armamentului, pentru însuşirea tehnicilor de apărare şi de luptă, pentru folosirea terenului şi orientarea în câmpul de bătălie, pentru efectuarea cu rezultate bune a tragerilor, şi alta este să fie supuşi la corvezi umilitoare, la tratamente inumane care fac insuportabilă viaţa de soldat şi-i împing pe cei mai slabi din fire la acte extreme. În această zonă a milităriei trebuie căutate cauzele celor mai multe dintre evenimentele ce se petrec în unităţile armatei. Cineva spunea, nu fără obidă, că în unele cazuri armata este mai greu de suportat decât temniţa. Psihologii, care trebuie să fie adevăraţi profesionişti în munca de consiliere, preoţii militari, a căror implicare în asistenţa psihomorală a tinerilor trebuie să fie mai prezentă şi permanentă, medicii militari cu competenţe de psihoterapie, comandanţii de unităţi si subunităţi, toţi trebuie să vegheze mai atent la procesul de adaptare şi integrare treptată a recruţilor în atmosfera şi viaţa militară. Printre recruţi şi cei ce urmează să dobândească acest statut circulă o povestioară, cu miez caustic, la adresa regimului cazon, transformat uneori într-un adevărat iad, mai ales de către gradele inferioare. Iat-o: Se spune că un recrut, care îşi îndeplinea bine toate îndatoririle ostăşeşti, stătea izolat şi ofta mereu. Scria acasă misive cu iz nostalgic, în care vorbea despre noua lui viaţă de militar în cuvinte laudative: mâncarea este bună, are haine noi, program de televizor, comandanţii sunt atenţi, a învăţat cântece ostăşeşti, şi-a făcut prieteni etc. Toate scrisorile sale se încheiau însă cu formula: E bine în armată, da’ tot mai bine-i de Ion. Comandantul său, care mai trăgea cu coada ochiului în timp ce subordonaţii săi îşi redactau scrisorile, a sesizat modul enigmatic în care tânărul despre care vorbim îşi încheia 142

misivele. Într-o discuţie de la suflet la suflet i-a cerut acestuia să-i explice de ce foloseşte mereu aceeaşi formulă de încheiere, şi cine este Ion? După multe insistenţe ale comandantului şi tot atâtea ezitări ale recrutului acesta i-a destăinuit: Ion este fratele meu, mai mare, care a murit înainte de a face armata.

143

Cuprins
Învăţarea ............................................................... 9 Dăscăliţa ............................................................. 14 Dirigintele............................................................ 18 A fi econom .......................................................... 23 Părinţi şi copii ...................................................... 27 Munca ................................................................. 32 Familia ................................................................ 36 Caracterul în lumini şi umbre .................................. 40 Măria-sa conştiinţa ............................................... 43 Politeţea .............................................................. 47 Prietenia .............................................................. 51 Difuzarea cărţii .................................................... 55 De vorbă cu profesorul Vasile Fetescu...................... 58 O scrisoare............................................................ 66 Vară .................................................................... 71 Toamnă la Copou .................................................. 75 Acasă................................................................... 78 Dăltuitorul în cuvinte............................................ 81 În ospeţie ............................................................. 84 Bătrâneţea ........................................................... 88 Bibeloul ............................................................... 91
144

Ce laşi în urmă?..................................................... 93 Casa .................................................................... 95 Sănătatea........................................................... 100 Oameni şi oameni ................................................ 103 Traiul în comun................................................... 105 Un om şi jumătate............................................... 108 Profesorul-grădinar ............................................. 111 Orgoliu............................................................... 114 Primul reportaj.................................................... 116 Sărut mâna pentru carte....................................... 121 Călătoria ............................................................ 124 Pâinea şi cuţitul.................................................. 134 Corupţia............................................................. 138 Tot mai bine-i de Ion ........................................... 141

145

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful