Aceasta este versiunea html a fişierului http://sport.ubbcluj.ro/Suport%20cursuri%20web/Curs %20TAS%202009.doc.

G o o g l e generează automat versiuni html ale documentelor căutate pe Web.

Universitatea Babeş-Bolyai Cluj Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport Rusu Flavia, Baciu Alin, Şanta Cristian TEORIA ŞI METODICA ANTRENAMENTULUI SPORTIV Note de curs
Valabil pentru anul universitar 2009-2010

CLUJ-NAPOCA 2009 Curs nr. 1

Conceptul de sport subsistemele sportului CLASIFICAREA SPORTURILOR TEORIA ŞI METODICA ANTRENAMENTULUI SPORTIV Cuvântul englezesc “sport” vine din latinescul “deportare”, care însemna “a te distra”, “a te amuza”. În secolul al XIV-lea, în Anglia expresia “to sport”. În secolul al XIX-lea, datorită în special lui Thomas Arnold, se cristalizează conceptul de sport: acela de competiţie ludică care procură plăceri specifice dar, de asemenea, întotdeauna şi “… o formare corporală şi morală, sau, mai exact, o formare morală prin una corporală” (Bernard, 1989). M. Bernard (1989) consideră că este mai adecvată o definiţie ca cea oferită de G. Magnane, tocmai pentru că este neutră la judecăţi valorice şi surprinde mai complex fenomenul sportiv: “O activitate de loisir unde dominant este efortul fizic …, practicată într-un mod competitiv, comportând reguli şi instituţii specifice şi susceptibilă de a se transforma într-o activitate profesională”. Sportul – cu precădere sportul de performanţă - a devenit un fenomen social. Alături de educaţie fizică şi turism sportul cu cele trei ipostaze ale lui, constituie un fenomen social, cu o activitate concretă, cel al exerciţiilor fizice. Fenomenul de practicare al exerciţiilor fizice uimeşte prin varietatea activităţilor (să luăm de exemplu exerciţiul fizic al deficientului fizic sau al participantului la jocurile paraolimpice şi cel al sportivului din sporturile extreme). Omul ca fiinţă hipercomplexă, cu performanţe din ce în ce mai mari în toate domeniile activităţii lui, nu putea eluda studiul ştiinţific al fenomenului sportiv. Biomecanica, fiziologia, psihologia, pedagogia, lingvistica, ştiinţele exacte au contribuit la formarea unei tradiţii în domeniul cercetării activităţilor sportive. În jurul anilor `60 ai acestui secol s-a considerat că acest domeniu a dobândit o demnitate epistemică remarcabilă şi s-a instituţionalizat. De-a lungul anilor oamenii domeniului au încercat să dea o denumire cât mai adecvată acestei noi ştiințe. A fost denumită: Ştiinţa mişcărilor umane, Kinantropologie, Gimnologie, Fiziopedagogie, Kinetica umană, Ştiinţa activităţilor corporale, Kinesiologie umană ş.a.m.d. Pentru simplificare şi într-un anumit mod simplificat convenţional termenul de „Ştiinţa sportului” este justificat când în context avem sportul de performanţă şi de mare performanţă. În fond performanţa umană este raportată în primul rând la capacităţile individului şi apoi raportate la performanţele individului în raport cu semenii lui. A. Dragnea citându-l pe M. Epuran (1996) identifică 14 subdiscipline care servesc acest domeniu şi care alcătuiesc un sistem complex:  filosofia sportului;  psihologia sportului;  sociologia sportului;

 educaţia fizică adaptată (pentru persoanele cu disfuncţii);  fiziologia efortului sportiv;  istoria sportului;  managementul sportului;  medicina sportului;  pedagogia sportului;  informatica sportului;  politica sportului;  legislaţia sportului;  facilităţile şi echipamentul sportiv;  economia sportului. Cu toate că nu fiecare din aceste ramuri de ştiinţe este la fel de strâns legată cu fiecare, ele formează un fel de sistem, în sensul că au loc mereu împrumuturi de date concrete, concepte, teorii şi metode. SUBSISTEMELE SPORTULUI În „Manifestul despre sport" Consiliul Internaţional pentru Educaţie Fizică şi Sport de pe lângă UNESCO face diferenţieri între sportul de performanţă, sportul şcolar şi sportul în timpul liber. În această triplă ipostază a sportului, elevul poate practica toate formele: în şcoală în cadrul lecţiilor de educaţie fizică şi sportivă (cerc sportiv), sub îndrumarea pedagogului; în lecţia de antrenament sub îndrumarea antrenorului în vederea obţinerii performanţelor şi în timpul liber, în mod independent sau asistat de un mentor. Mihai Epuran (1996) citându-l pe O. Grupe, aminteşte de patru categorii de sporturi:  sportul pentru tineret;  sportul pentru toţi;  sportul de competiţie;  sportul de înalt nivel (profesionist). Revenind la competiţia sportivă care presupune obţinerea unui rezultat, constatăm că ea se particularizează pentru fiecare ipostază a sportului:  în sportul pentru toţi competiţia se încheie odată cu victoria. Fiecare întâlnire are oarecum o existenţă de sine stătătoare, chiar dacă se pot efectua clasamente sau decerna premii;  în educaţia fizică, competiţia se încheie odată cu victoria, dar aici ea lasă urme în perspectivă, prin valenţele educative (dezvoltarea biologică şi socializarea elevului);  în sportul de performanţă competiţia nu se limitează numai la obţinerea victoriei din concursul respectiv, sportivul sau echipa sunt incluşi într-un sistem competiţional în care toţi participanţii sunt adversari în timp (tur, retur, campionat, etc) şi în care au relaţii de rivalitate directe sau indirecte. Acest ultim sistem generează o serie de demersuri specifice atât în plan orizontal cât şi vertical,

Adrian Dragnea şi Silvia Mate-Teodorescu (2002) au elaborat o schemă a termenilor ce derivă din noţiunea fundamentală sport: S P O R T Sport pentru toţi Sport de performanţă Sport adaptat  Sport de întreţinere  Sport în timpul liber  Sport de familie  Sport pt. competiţia se desfăşoară şi între concursuri. în acest caz. oameni aflaţi în condiţii speciale  Sport pt. sportivii consacraţi  Sport pt.efectuate de sportivi şi staff-ul tehnic. copii şi juniori  Sport extrem  Sport terapie  Sport adaptat de performanţă . Putem spune că. vârstnici  Sport de elită  Sport pt.

Exerciţiul fizic trebuie delimitat de un act motric obişnuit din viaţa cotidiană. lărgirea bagajului de deprinderi motrice ale sportivilor. care însă nu se confundă strict cu ramura de sport practicată. la gimnastică exerciţii cu ajutor uman sau cu aparate). Dragnea (1992) clasifică exerciţiile fizice în trei categorii: a. Exerciţii cu caracter mixt sau intermediar.Fig.  localizarea muşchilor solicitaţi. Aceste exerciţii sunt de apropiere pentru perfecţionarea tehnicii sau tacticii (coordinative) sau de dezvoltare a capacităţii specifice de efort (condiţionale). joc pe teren redus cu număr redus de sportivi. se poate repeta sistematic după reguli metodice precise şi influenţează atât sfera biologică (cu precădere) cât şi sfera spirituală. fiind mijlocul specific de bază".  globalitatea exerciţiului.Schema termenilor ce derivă din noţiunea fundamentală „sport" (după A. dezvoltă calităţile motrice de bază. Exerciţii cu caracter specific. Cârstea (1999) defineşte exerciţiul fizic drept „actul motric repetat sistematic şi conştient în vederea îndeplinirii obiectivelor antrenamentului sportiv.Dragnea şi Silvia Mate-Teodorescu. psihică. productivă. Sistemele de educaţie fizică şi sport clasifică exerciţiile fizice după criterii ca:  finalitatea exerciţiului. este necesară o prezentare de ansamblu a criteriilor de clasificare a acestora. favorizând transferurile pozitive de deprinderi. Exerciţii pentru pregătire generală care: favorizează dezvoltarea multilaterală. 2002) CLASIFICAREA SPORTURILOR Clasificarea exerciţiilor fizice Pentru că exercițiile fizice sunt baza motorie a exprimării sportive. dar se deosebesc atât prin formă cât şi conţinut de procedeele şi elementele de concurs (Exemple: sărituri în înălţime prin procedee necompetiţionale. care sunt constituite pe baza asemănării cu caracterele spaţiale ale procedeelor tehnice. Actul motric sau „gestul motric" are la bază o intenţie deliberat concepută. alergări pe distanţe mai mici decât cele de concurs. Gh. c.2 . b. cu reguli schimbate. .

. c. Aceste elemente nu pot fi definite cu maximă obiectivitate. pe aparate. se bazează pe analiza reacţiilor interne provocate de încărcătură în condiţii de competiţie şi antrenament. după ponderea asupra dezvoltării unor segmente-grupe musculare: exerciţii pentru trunchi. Structura situaţională.  exerciţii cu efort predominant mixt (aerob-anaerob). condiţii diferite). b. d.  exerciţii cu efort predominant aerob. Aceste reacţii se referă la procesele metabolice implicate şi la efectele de adaptare ale exerciţiilor efectuate. se pot astfel să defini modele biomecanice ale performanţei şi ale pregătirii) b. Studiul se poate efectua cu ajutorul electromiografiei. cu alegere. Pornind de la analizele efectuate după aceste criterii. spate. având la bază stimulentul determinant care constituie componenta agonistică). Ele pot fi sintetizate în:  exerciţii cu efort predominant anaerob-alactacid.  exerciţii cu efort predominant anaerob-lactacid. special sau de competiţie. cu aparate.. exerciţiile de antrenament pot fi împărţite în:  exerciţii generale (care nu au asemănare directă cu prestaţia sportivă).  exerciţii cu efort predominant plastic (anabolic). care desemnează o orientare a elementelor situaţiei tehnico-tactice. este determinată prin intermediul parametrilor cinematici şi dinamici. după poziţia faţă de „aparate": exerciţii fizice la aparate. necunoscute (învăţarea unei combinaţii. Structura mişcării. etc.  exerciţii specifice (de iniţiere şi dezvoltare)  exerciţii competiţionale (reproducerea efectivă sau simultană a condiţiilor probei oficiale. membre inferioare. sparing-partener condiţionat în box). membre superioare.  condiţii psihologice ale situaţiei (realizarea unui obiectiv propus în situaţii variate de stres psihic.  elemente necunoscute de aplicat. priveşte analiza intervenţiilor musculare care se dezvoltă pe baza datelor biomecanice descrise anterior. Structura încărcăturii. Gheorghe Cârstea (1999) propune clasificarea exerciţiilor fizice după scopurile educative urmărite: a.Renato Manno (1996) clasifică exerciţiile după următoarele structuri: a. care pot fi deduşi din efortul competiţional în comparaţie cu efortul de antrenament. (Asemănarea mai mare sau mai mică a exerciţiului cu concursul îl clasifică în exerciţiu simplu.  elemente cunoscute prin anticipaţie. dar joacă un rol important în obţinerea performanţelor. Structura topografică. Nivelul de previzibilitate poate fi condiţionat de următoarele elemente:  elemente cunoscute aplicate. repetarea unei tehnici.

Dacă analizăm modul în care se realizează contracţia musculară în cadrul exerciţiilor putem deosebi următoarele tipuri de exerciţii:  exerciţii izometrice utilizate în exerciţiile fizice statice (nu se modifică distanţele dintre capetele musculare).  tempoul. muşchiul ocupă poziţia centraală în cadrul acestor exerciţii. Pe lângă articulaţii şi pârghii osoase.  viteza de execuţie. după influenţa asupra dezvoltării calităţilor motrice: exerciţii pentru dezvoltarea vitezei. rezistenţei. f. tactică. medii. se exprimă prin spaţiul parcurs pe unitate de timp S/T sau prin număr de repetări pe unitate de timp N/T şi reprezintă un raport sau coeficient. g.  exerciţii izotonice pliometrice (exerciţii fizice dinamice în care capetele musculare se îndepărteaază după care se apropie în timp foarte scurt). adică intervalul de timp în care se desfăşoară un act motric sau o succesiune de acte motrice de aceeaşi natură sau de natură diferită. după influenţa asupra componentelor antrenamentului sportiv: exerciţii pentru pregătirea tehnică. d. fizică. după caracterul succesiunii mişcărilor componente: exerciţii fizice ciclice.  exerciţii izotonice excentrice (exerciţii fizice dinamice în care muşchiul se lungeşte). aciclice şi combinate.  exerciţii izotonice concentrice (exerciţii fizice dinamice în care muşchiul se scurtează). îndemânării. . adică viteza de succesiune a actelor motrice sau a acţiunilorr motrice. a calităţilor motrice combinate şi complexe.c.  durata. prin capacitatea lui de contractare şi întindere.  sistemul de dispunere faţă de adversari şi parteneri. m sau grade). dinamice şi combinate. submaximale. adică lungimea drumului (de obicei exprimată prin mărimea unui arc de cerc) între poziţiile extreme ale unui segment sau corp care oscilează. Acest tip de exerciţiu se mai numeşte „exerciţiu pliometric". Aceste tipuri de exerciţii sunt folosite cu precădere pentru dezvoltarea forţei. forţei. se mişcă. care ocupă locul central în dezvoltarea aptitudinilor motrice.  ritmul (cadenţa) reprezintă numărul de repetări a actelor motrice pe parcursul unei execuţii îndelungate şi uniforme. excentrice sau pliometrice). după intensitatea efortului fizic: exerciţii fizice maximale. Forma exerciţiului fizic este dată de modul în care se succed mişcările componente luându-se în considerare următoarele elemente:  direcţia mişcării  amplitudinea mişcării (cm. e.  exerciţii combinate (exerciţii fizice cu combinaţii între contracţii izometrice şi contracţii izotonice concentrice. după natura efortului fizic: exerciţii fizice statice.

pilotaj bob. 800 m. canoe). ciclism viteză.). fotbal. sărituri. slalom schi). talere). Manno (1996). săritura în lungime). sărituri în apă. c. patinaj. sporturi extreme. patinaj viteză. patinaj fond. Bob frânare. gimnastică ritmică. pentatlon modern. rezistenţă şi parţial viteză) şi a mecanismelor metabolice. nataţie 100 m. cârmaci la canotaj. exerciţii polistructurale (cu formă variabilă în funcţie de condiţiile competiţiei). scrimă). triatloane. ciclism 20 m. tenis). propus de Monte (citat de R. Manno. cu durata cuprinsă între 10 secunde şi 1 minut (atletism. cu competiţii în condiţii standardizate (haltere. canotaj. nataţie 400 m. b. activităţi sportive cu efect predominant şi masiv anaerob. ciocan. hochei. d. baschet. exerciţii monostructurale: exerciţii de forţă. cu o durată mai mare de 3 minute (atletism marş. 200 m. propune următoarea clasificare a exerciţiilor competiţionale: a. suliţă). nataţie. semifond. b. ansambluri complexe de exerciţii competiţionale: ramuri sportive duble şi multiple cu conţinut fix sau conţinut periodic (patinaj.. ciclism şosea. schi fond.  activităţi bazate pe îndemânare cu intervenţia musculaturii în scop direcţional şi postural (echitaţie. schi alpin) sau ramuri neomogene (decatlon. schi alpin. exerciţii cu deplasări ciclice cu putere submaximală şi deplasări cu putere medie. viteză şi rezistenţă în deplasări ciclice. Apar în jocurile sportive şi sporturile de contact (box.  pe bază de impulsie (atletism greutate. activităţi sportive cu efect predominant aerob. sportivă. caiac-canoe. . sporturi de prestaţie – bazate pe dezvoltarea maximă a aptitudinilor condiţionale (forţă. disc. 110 mg.. polo. tir cu arcul). atletism înălţime. aruncări în atletism. sprinturi scurte.  activităţi bazate pe îndemânare cu intervenţia grupelor musculare importante (patinaj artistic..  activităţi bazate pe îndemânare cu intervenţia redusă a musculaturii (tir. poliatloane moderne). gimnastica ritmică şi artistică. c. O ultimă clasificare: a. Matveev. volei.  pe bază de propulsie (atletism 100 mp. activităţi sportive bazate pe putere şi îndemânare:  pe bază de forţă (haltere). citat de R. canotaj 2000 m.. acrobatică.. rugby. 1996) (instrument pentru selectarea mijloacelor de antrenament) exercițiile se pot clasifica în: a. fond. judo.Criterii de clasificare ale sporturilor În funcţie de efectul lor fiziologic. Tehnica de execuţie este în general stereotipă. handbal. box. activităţi sportive cu alternanţa proceselor aerobe-anaerobe (lupte. lupte. karate). judo. ciclism pistă.

1999). Abilităţile tehnice şi tactice îndeplinesc un rol predominant (sporturi de luptă.talere.b. pe care le-a sistematizat şi pe baza cărora emite noi ipoteze pentru cercetare şi dezvoltare (Dragnea.  posedă principii proprii de cercetare izvorâte din studierea îndelungată a procesului de antrenament. să generalizeze experienţa sportivă pozitivă acumulată în diferite ramuri de sport. sporturi extreme. cunoştinţele generale. 1996). Teoria şi metodica antrenamentului sportiv are ca direcții prioritare: . adaptându-le creator cerinţelor antrenamentului sportiv. sporturi tehnico-combinative – se bazează pe execuţia cât mai elegantă şi mai sugestivă a unui număr de figuri în care arbitrul are un rol determinant. Controlul motor constituie factorul determinant (gimnastică.  foloseşte metode de cercetare specifice educaţiei fizice şi sportului. tir cu arma. Cu acest domeniu se ocupă teoria şi metodica antrenamentului în ramura de sport particulară. ştiinţifice. TEORIA ŞI METODICA ANTRENAMENTULUI SPORTIV – RAMURĂ A ŞTIINŢEI SPORTULUI Ştiinţa sportului face parte din familia ştiinţelor de graniţă. (Roman. Teoria şi metodica antrenamentului sportiv este o disciplină cu un înalt grad de generalizare şi nu poate răspunde integral exigenţelor particulare ale diverselor probe sportive. datorat prezenţei unui adversar. sporturi de situaţie – se bazează pe caracterul imprevizibil al situaţiei. c. să emită ipoteze. sporturi la ţintă mobilă şi fixă . d. acest domeniu se pretează foarte bine la o abordare multi şi pluridisciplinară” (Cârstea. jocuri sportive colective şi individuale). Definiţe: „Teoria şi metodica antrenamentului sportiv este o disciplină ştiinţifică de graniţă care accelerează. 2007) Teoria şi metodica antrenamentului sportiv îndeplineşte cerinţele impuse de metodologia ştiinţei şi anume:  posedă un domeniu propriu de cercetare şi prospectare constituit. În acest context a apărut necesitatea constituirii unei discipline ştiinţifice care să reunească ideile specifice fenomenului sportiv. este un domeniu aparte al ştiinţei activităţilor fizice şi sportive şi reprezintă expresia conceptuală a unei „însumări de discipline ştiinţifice care abordează . riscante. Prin complexitatea lui. să elaboreze teorii şi norme specifice pregătirii sportive. e. a programării şi dirjării efortului.din anumite puncte de vedere – domeniul nostru. tir cu arcul. patinaj artistic). unde se aplică în mod particular şi individualizat. să prospecteze dezvoltarea ulterioară a antrenamentului sportiv.  dispune de un ansamblu de cunoştinţe specifice. interpretează şi prospectează activitatea de antrenament sportiv în vederea stabilirii legităţilor şi mijloacelor prin care se obţine performanţa sportivă”. Această nouă disciplină ştiinţifică este ”teoria şi metodica antrenamentului sportiv”.

 pregătirea psihică pentru antrenament şi concurs.  evaluarea în antrenamentul sportiv. Cum se produc aceste procese de limitare sau de întărire a performanţei în competiţie? Antrenamentul fără competiţie îşi pierde valoarea pentru sportiv pentru că pregătirea eficace îşi dezvăluie valenţele de succes în competiţie.  pregătirea tacticii sportive.resurse materiale necesare procesului antrenamentului sportiv. Obiectivul principal al teoriei competiției sportive este formarea capacităţii subiecţilor (antrenori şi sportivi) de a aplica în situaţii concrete principiile. elaborarea planurilor de antrenament. Metodica antrenamentului sportiv abordează următoarele probleme principale:  legătura principalelor componente ale antrenamentului sportiv cu efortul.  pregătirea tehnicii sportive. şi dinamica efortului în antrenament şi competiţie.  creşterea caracterului pedagogic al procesului de antrenament.  principiile antrenamentului sportiv. 2007) .  metodele antrenamentului sportiv.  mijloacele antrenamentului sportiv. (Roman.  enunţarea principiilor antrenamentului. Definiţie: „Teoria competiţiei este disciplina ştiinţifică de graniţă care canalizează şi sintetizează căile de utilizare a capacităţii de performanţă dobândite în antrenamentul sportiv în vederea obţinerii succesului în concurs”.  selecţia şi pregătirea sportivă la copii.  determinarea. Este evident că nu putem eluda unitatea dintre antrenament şi competiţie tocmai pentru că sistemul unitar al ştiinţei sportului delimitează complexe relativ independente ale pregătirii sportive:  pregătirea condiţională. Domeniul de activitate al acestei discipline ştiințifice are următoarele direcţii de studiu şi cercetare:  noţiunile fundamentale din domeniu. este necesară şi o teorie care să faciliteze aplicarea lor în condiţii optime în concursurile la care participă sportivul – teoria competiției sportive.  efortul în antrenamentul sportiv.  componentele antrenamentului sportiv.  modelarea procesului antrenamentului sportiv.  proiectarea procesului instructiv-educativ în antrenamentul sportiv. metodele şi mijloacele antrenamentului sportiv. Aceste componente principale pot genera relaţii de favorizare sau de limitare a performanţei din competiţie. Dacă obiectivul principal al Teoriei şi metodicii antrenamentului sportiv este formarea unei capacităţi de performanţă pentru concurs (competiţie). dirijarea.  perioadele şi structurile antrenamentului sportiv în corelare cu forma sportivă.

kilograme ridicate. . după sistemul baremurilor oficiale sau prin locul ocupat în clasament. Informaţia de orice natură. Curs. cu scopul obținerii unor performanțe sportive. Ea poate constitui obiectul unei evaluări directe. Refacerea după efort este procesul de reabilitare a capacităţilor de efort ale sportivului. 61) – “termenul capacitate desemnează cu precădere posibilitățile de reuşită ale indivizilor. sub rezerva de a-l pune la încercare pe cel a cărui capacitate vrem să o cunoaştem. 1957. citat de A. are un puternic caracter formativ. Noțiunea de performanță sportivă constituie esența dezideratelor din lumea sportului şi se referă în mod special la acest domeniu. trebuie realizat din perspectivă operațională. în sens invers. Pentru a cunoaşte şi a aplica înţelege demersurile corecte pentru refacerea după efort este necesară înțelegerea semnificaţiei „supracompensării”.A treia subramură a ştiinţei sportului este teoria refacerii după efort. de involuție . fenomen care face obiectul TMAS. ca sarcini în exercitarea profesiunii”. goluri marcate. ca rezultat al unei capacități determinate pe baza unor criterii sau baremuri riguros stabilite. materializată în valori obiective sau obiectivate în puncte. Este manifestarea complexă a disponibilităților (a integralității) individului. studiul capacității de performanță. pag. Refacerea după efort nu trebuie confundată cu recuperarea după efort. obținut într-o competiție sportivă şi exprimată în cifre absolute. clasamente.al formației educative sau al învățării şi exercițiului”. nr.” (Adrian Dragnea (1996. aceasta constituie o disciplină de graniţă cu ample rezonanţe în disciplinele medico-sportive. Este condiționată de o aptitudine pe care o relevă indirect. 2 Structura capacităŢii de performanŢă EFORTUL FIZIC Scopul principal al pregătirii sportive este dezvoltarea capacității de performanță. Capacitatea de performanță în domeniul sportiv poate fi considerată „rezultatul interacțiunii operaționale a unor sisteme biopsihoeducogene. Pieron. În continuare. Pentru a surprinde şi a evidenția interacțiunile sistemice a factorilor implicați în structura sa. pag. convergentă spre creşterea capacităţii omului de a efectua efortul sportiv. acelaşi autor sintetizează: „Capacitatea este o rezultantă plurifactorială determinată de aptitudini. dar depinde de condiții prealabile între care gradul de maturație . locuri. de exercițiu. concretizată în valori recunoscute şi clasificate pe baza unor criterii elaborate social-istoric. drepturi câştigate (promovări) etc.sau. Aceasta are o structură complexă în care sunt prezenți factori biologici şi psihologici. Alături de primele discipline. Ea poate reprezenta un rezultat valoros individual sau colectiv. cel puţin până la nivelul aflat înainte de efectuarea antrenamentului sau competiţiei. integrați sociali. de învățare. care se efectuează după stări şi situaţii patologice cauzate de efortul iraţional sau accidentarea sportivului. de gradul de maturizare a personalității. Dragnea (1996. Performanța sportivă este o valoare biopsihosocială realizată în cadrul unor competiții oficiale.62) În concepția lui H.

Încercările de a modela performanța din diferite puncte de vedere. în accepțiunea actuală a teminologiei de specialitate are o valoarea istorică şi reprezintă rezultatul deosebit de bun obținut de cineva într-o întrecere sportivă.  competenţă. obiective marcate.  recompensă. kilograme ridicate sau promovări”. . aptitudini) cu factorii exogeni (ambientali).  evaluare. se obține într-o competiție care se desfăşoară după un regulament bine precizat şi se exprimă printr-un rezultat. loc sau scor care realizează o evaluare ierarhică a competitorilor. Sintagma „capacitate de performanţă” (nu se aplică numai în domeniul activităţii sportive) se exprimă în complexul de raţiuni care condiţionează succesul sau eşecul:  competiţie.  abandon (dramatic). pag.  luptă. Activitatea umană este o activitate supusă emulației. fiind dependentă de interrelaţia factorilor endogeni (predispoziţii. exprimaţi în calitatea procesului de antrenament. abordările unice sunt greu de realizat şi nu ar deschide toate căile pentru maximizarea valorii ei. Nivelul performanțelor sportive creşte în relație directă cu nivelul de cultură şi civilizație al omenirii. Performanța sportivă. Nevoia de întrecere şi afirmare există în fiecare şi aşteaptă să fie valorificată. Adrian Dragnea (1996. sunt extrem de utile pentru cei angajați în realizare ei practică. Autorii A. 61) consideră că “performanța sportivă poate fi definită ca o valoare bio-psiho-socială realizată în cadrul unei competiții oficiale. În zilele noastre performanța sportivă ocupă un loc important în mentalitățile colective. Performanța sportivă. Datorită complexității şi diversității fenomenului performanțial.  retragere (încetarea activităţii). ca rezultat al unei capacități multiplu determinate şi apreciate pe baza unor criterii sau baremuri riguros stabilite”. individuală sau colectivă.Realizarea unei anumite performanțe sportive poate constitui motivul fundamental al întregii activități de pregătire şi participare la competiție. autodepăşirii.  motivaţie. Dragnea şi Silvia Mate-Teodorescu (2002) arată că performanţa sportivă „desemnează atât procesul cât şi rezultatul unei acţiuni care din punct de vedere normativ reprezintă măiestria.  autoevaluare. condiţii motrice şi de însuşire. reguli cu caracter social. exprimate prin ierarhizări ale punctelor acumulate. este o activitatea performanțială. nivelul motricităţii şi influenţei factorilor sociali". Putem defini capacitatea de performanţă în următorii termeni: „interacţiunea valorilor biopsihoeducogene ale unui individ şi concretizarea lor pe baza unor criterii. îndeplinirea unei sarcini cât mai bine posibil.

psihologici şi social-culturali. studiul structurii capacității de performanță trebuie să se realizeze din perspectivă integrativ operațională. În anii `70 a apărut conceptul de „antrenament total” care avea în vedere dezvoltarea completă a individului şi echipei. (M. atitudinile. Antrenamentul total înseamnă includerea alături de antrenamentul propriu-zis (pregătirea fizică. Din această perspectivă cea mai operantă este abordarea lui Mihai Epuran. rezultat al intercondiționării celor patru factori sintetici.Epuran 2001. M. 38) Preluând acest punct de vedere. 1990. revenind şi actualizând periodic conceptele propuse. pag. în cazul jocurilor sportive. Privind astfel. constituit din ambianță în structura căreia intră antrenamentul şi competiția. antrenamentul şi ambianța. pregătirea teoretică. Epuran. fără ca acțiunea lor să fie directă. În ultimii ani tot mai mulți specialişti consideră că pregătirea psihologică este mai mult decât o componentă a antrenamentului. antrenamentului de psihoreglare şi antrenamentului invizibil. a pornit de la două postulate teoretice :  omul realizatorul performanței sportive. M. Pentru a respecta conceptul de abordare sistemică.88). Adrian Dragnea (1996.70). Epuran. ca rezultat al acțiunii sistemice a factorilor implicați. Acelaşi autor consideră capacitatea de performanță ca un vector. pag. pregătirea artistică şi refacerea) a antrenamentului mental. Această structură este cunoscută în literatura de specialitate sub denumirea celor „4 A”. acelaşi autor este de părere . pregătirea psihică. cum sunt factorii religioşi sau tradițiile. Dragnea. este un produs complex al factorilor biologici. atitudinile. 48). Acest concept porneşte de la ideea că „maximizarea performanței nu se poate obține fără maximizarea personalității sportivului” (M. pregătirea tehnică.87. 63) consideră că există două grupuri de factori determinanți ai capacității de performanță:  un grup al factorilor interni. pag. care cuprinde aptitudinile.Epuran. la care se adaugă şi alții mai îndepărtați. pag. implicați într-o interrelație funcțională: aptitudinile. mediul socioeducațional şi mediul natural prin factorii fizici şi chimici. pag. (A Dragnea. singura care poate oferi posibilități de acționare corespunzătoare în procesul de antrenament. ca mediu socio-educativ special. Din perspectiva acestor postulate Mihai Epuran.1990.  al doilea grup de factori.Structura sistemică a capacității de performanță Creşterea capacității de performanță este scopul principal al procesului de pregătire sportivă. 2002. depinde de gradul de utilizare al datelor ştiințelor de către educatori şi antrenori. pregătirea tactică. care a studiat această problemă încă din anul 1979.  optimizarea proceselor instructiv educative de maturizare şi dezvoltare. pag. caracteristicile activității funcționale şi structuri corporale. 2002. ea constituind de fapt fundamentul procesului de pregătire sportivă (A. desprinde patru factori globali.

. atitudinile. Din perspectiva autorului capacitatea de performanţă este determinată de patru factori globali sintetici (cei „4A” ai capacităţii de performanţă) aflaţi într-o interrelaţie funcţională: • • • • aptitudinile. ambianţa. Un colectiv de autori germani (Schon. rezistenţă în regim de viteză şi forţă.  abilităţile specializate din punct de vedere motor bine conturate – forţă în regim de viteză. În taxonomia psihologiei generale. de autoconducere. mobilitate articulară.  elaborarea unor condiţii cadre manageriale eficiente pentru activitatea de performanţă.  o tehnică de execuţie eficientă. supleţea musculară.  capacitate mărită de autoapreciere şi autocontrol.  capacitatea de mobilizare maximă a potenţialului individual psiho-motor în antrenament şi concurs. locală. progresivă şi regulamentară. 1993) a încercat să identifice problemele cheie de structurare a capacităţii de lungă durată la nivel individual:  capacitatea de mărire a vitezei de execuţie în condiţii aerob-anaerobe şi de concurs.  un nivel ridicat al capacităţii de refacere după efort. Aptitudinile Definiţie: Aptitudinile sunt sisteme de procese fizice şi psihice organizate în mod original pentru efectuarea cu rezultate înalte a activităţii (Dragnea .  folosirea permanentă a tehnicilor de evaluare pentru a permite controlul evoluţiei pe termen lung al sportivului şi al diagnosticului (predicţia) evoluţiei. Sinteza acestor structuri este elaborată în mod strălucit de Mihai Epuran (1990). agilitatea.că antrenamentul poate fi inclus în „ambianță” ca factor de modelare a personalității şi de formare a atitudinilor favorizante practicării sportului. În cadrul aptitudinilor sportive există aptitudini sportive generale şi aptitudini sportive specifice practicării unei ramuri de sport. Ress. dinamică) în regim de viteză şi îndemânare.  eficienţa maximă a „antrenamentelor de legătură” în perioadele de tranziţie în etapele stadiale ale performanţei. rezistenţă specifică (musculară.  un nivel înalt al efortului până la nivelul limită al capacităţii individului. 1996). cu economisirea rezervelor energetice. Aptitudinile sportivului sunt considerate aptitudini speciale. antrenamentul. de curaj şi disponibilităţi pentru riscul efortului. aptitudinile sunt generale şi speciale.

1996). Ambianţa Definiţie: „Mediu material. trei sunt principalele obiective care sunt permanente:  pregătirea sportivilor pentru a participa cu succes la concursuri.  atitudini conative (motorii).  dezvoltarea la nivel maxim a capacităţii de performanţă într-o probă sportivă. Tot mai mulţi antrenori vorbesc de antrenamentul total. Indiferent de multitudinea obiectivelor indicate în teorie. Antrenamentul sportiv Definiţie: „Proces pedagogic desfăşurat sistematic cu scopul obţinerii adaptării organismului la eforturi psihofizice intense implicate la participarea la concursuri” (Dragnea. 1996). Atitudinile sunt primele elemente din structura personalităţii care cedează în faţa persuasiunii.  atitudini afective. tehnico-tactice şi psihice intense în scopul obţinerii de rezultate înalte într-una din formele de practicare competitivă a exerciţiilor fizice”. de adaptare a organismului omenesc la eforturile fizice. social sau moral în care trăieşte cineva sau în care se află ceva”. ca fiind singurul în măsură să dezvolte la nivel maxim capacitatea de performanţă. El este condus după cele mai noi . Nicu Alexe şi colaboratorii(1974) prezintă următoarea definiţie: „Proces pedagogic desfăşurat sistematic şi continuu gradat. într-o ramură sau grup de probe.  mediul de studii. Ambianţa poate exista ca factor de amplificare sau de diminuare a capacităţii de performanţă sportivă prin:  mediul social.  familia.  dezvoltarea personalităţii sportivului.Atitudinile Definiţie: „Comportamentul uman reprezentând o anumită concepţie faţă de realităţile sau evenimentele lumii înconjurătoare”. În sport atitudinile sunt de trei forme:  atitudini cognitive. Aceste trei forme de atitudini fundamentale ale omului sunt condiţionate de o motivaţie care are o triplă determinare: biopsihosocială (Dragnea. Mediul în care se desfăşoară performanţa sportivă este un model de interacţiune cu stimuli cu valori pozitive sau negative.  mediul sportiv.

Dragnea. care la rândul lui cuprinde: este . numai dacă se respectă principiile metodice ale antrenamentului. Dragnea (1996) citându-l pe Wells. A. concentrare şi accelerare a forţelor fizice şi psihice în cadrul unui sistem de autoreglaj conştient şi aconştient. Modificările produse de efortul specific unei anumite discipline sportive la nivelul corpului omenesc sunt evidente în timp. Această patologie se manifestă imediat (forme acute) sau în timp (forme cronice) prin acumulări cauzate de lipsa refacerii după efort sau după eforturi prea intense pentru gradul de antrenament existent al sportivului.cuceriri ale domeniilor: medical. psihologic. Această relaţie defineşte dozarea efortului. Patologia indusă de efortul fizic din antrenamente se datorează în general conflictului dintre procesele de solicitare şi posibilităţile de răspuns ale organismului. EFORTUL FIZIC A. planuri. apare oboseala. citat de A. energetic. în vederea depăşirii unui obstacol. În caz contrar pot apărea efecte negative atât în obţinerea performanţei cât şi asupra gradului de sănătate al sportivilor. 1996): 1. pedagogic. citându-l pe Paul Popescu-Neveanu. Efortul fizic este un proces adaptativ desfăşurat pe mai multe direcţii. Efortul fizic practicat sistematic în antrenamente are un efect pozitiv asupra organismului şi a capacităţii de performanţă. în 1996. în condiţii optime de mediu şi organizare. transmitere şi prelucrare a informaţiei. în interiorul organismului uman (sistem muscular. psihic). defineşte efortul „o conduită conativă de mobilizare. orientarea efortului şi caracterul efortului. Diminuarea sau înlăturarea oboselii se realizează prin odihnă. Aceste procese adaptative sunt determinate de mărimea efortului. eforturile se pot clasifica după cum urmeză ( Wells. a învingerii unei rezistenţe a mediului şi a propriei persoane”. datorită parametrilor efortului depus. Specificitatea efortului fizic impus de practicarea unei ramuri de sport determinată de:  caracteristicile tehnicii şi tacticii  de prevederile regulamentare  de materialele de concurs  de condiţiile de mediu în care are loc concursul. Mărimea efortului După criteriul mărimii efortului. Efort uşor. Atunci când acest consum de energie este mare. Dragnea. Relaţia dintre efortul fizic şi odihna este fundamentală în antrenamentul sportiv. Pentru efectuarea unui act motric este nevoie de consumarea unei cantităţi de energie musculară şi nervoasă. mai ales din punct de vedere morfologic.

 consum energetic într-un minut de efort = 7.  consum energetic într-un minut de efort = 10 Kcal/min.  Ventilaţia pulmonară = 60 l/min.5 ori mai mare  Timpul de menţinere al efortului este de 8 ore pe zi.  consum energetic într-un minut de efort = 12. efortul mic:  Frecvenţa cardiacă) < 100/min. 2.  Ventilaţia pulmonară = 20 l/min.  Frecvenţă respiratorie) < 16 min  Acidul lactic acumulat faţă de pauză este de 1.  consum energetic într-un minut de efort = 4 Kcal/min.  efort moderat  Frecvenţa cardiacă) < 120/min. Efort greu.5 ori mai mare  Timpul de menţinere al efortului este de 8 ore pe zi.  Frecvenţă respiratorie) < 14 min  Acidul lactic acumulat faţă de repaus este normal  Timpul de menţinere al efortului este de peste 8 ore pe zi.  Nivelul de metabolism  consum O2 într-un minut de efort =1500 ml/min.  Frecvenţă respiratorie) < 16 min  Acidul lactic acumulat faţă de pauză este de 1.  Frecvenţă respiratorie) < 20 min .  Ventilaţia pulmonară = 50 l/min.5 Kcal/min. timp de 2-3 ori pe săptămînă  efort intes cu următorii parametri:  Frecvenţa cardiacă) ≤ 160/min  Nivelul de metabolism  consum O2 într-un minut de efort =2500 ml/min.5 Kcal/min.  Ventilaţia pulmonară = 35 l/min.  Nivelul de metabolism  consum O2 într-un minut de efort =750 ml/min. care curpinde:  efort optim cu următorii parametri:  Frecvenţa cardiacă) ≤ 140/min  Nivelul de metabolism  consum O2 într-un minut de efort =2500 ml/min.

 volumul stimulului. Aprecierea completă a efortului se realizează şi din perspectiva stimulilor care acţionează asupra organismului:  perspectiva externă.  Ventilaţia pulmonară = 80 l/min. cantitatea de AL în sânge). ca răspuns la stimulii externi şi care se exprimă prin indicatori ca:  schimbările funcţionale din timpul efortului. timpi de execuţie. frecvenşța respiratorie.  consum energetic într-un minut de efort > 15 Kcal/min.  gradul de activitate al sistemului ce asigură buna desfăşurare a efortului (timpi de reacţie.  consum energetic într-un minut de efort = 15 Kcal/min.  Ventilaţia pulmonară ≈ 120 l/min.  efort supramaximal sau exhaustiv cu următorii parametri:  Frecvenţa cardiacă) >180/min  Nivelul de metabolism  consum O2 într-un minut de efort > 3000 ml/min.  Frecvenţă respiratorie) ≈ 120 l/min = 30 min  Acidul lactic acumulat faţă de pauză este de 60 de ori mai mare  Timpul de menţinere al efortului este de 2-3 minute. date despre activitatea bioelectrică a muşchilor. în cadrul căreia clasificăm caracteristicile care influenţează „din exterior” organismul în efort prin indicatori ca:  specificitatea stimulului. viteza de acomodare la efort.  complexitatea stimulului.  perspectiva internă. . care cuprinde:  efort maximal cu următorii parametri:  Frecvenţa cardiacă) ≤ 180/min  Nivelul de metabolism  consum O2 într-un minut de efort =3000 ml/min. frecvența cardiacă. timp de 2-3 ori pe săptămînă  efort sever. CoO2. Acidul lactic acumulat faţă de pauză este de 2 ori mai mare  Timpul de menţinere al efortului este de 4 ore pe zi.  Frecvenţă respiratorie) < 25 min  Acidul lactic acumulat faţă de pauză este de 5-6 ori mai mare  Timpul de menţinere al efortului este de 1-2 ore pe zi. ocazional (odată sau de două ori pe săptămână în funcție de gradul de antrenament) Intervin funcţiile adaptării la efort şi refacerea capacităţii de efort).  intensitatea stimulului. care concretizează reacţia complexă a organismului „din interior”.

cu o durată de 1-20 secunde. procentul este de 50-65% aerob şi 3550% anaerob. procentul este de peste 50% anaerob. VE stabileşte concret următoarele valori:  suma distanţelor parcurse (alergare. Formula de calcul: LM = m x h (unde m este greutatea şi h înălţimea). citându-l pe Counsilman (1988). . procentul este de 90-95% aerob şi 5-10% anaerob. densitatea şi complexitatea) Parametri ai efortului fizic sunt: • Volumul efortului (VE) = cantitatea totală de lucru mecanic (LM) efectuat. Dragnea (1996) citându-l pe Volkov şi Koriaghin propune o clasificare a efortului fizic în funcţie de resursele energetice care stau la baza acestuia. ciclism). aminteşte de faptul că în funcţie de frecvența cardiacă din cadrul efortului şi de specificul efortului. şi o durată de 3-5 minute.  efort mixt (sursă energetică aerob-anaerobă) cu frecvența cardiacă între 160190/min. VE se calculează făcând suma efortului din fiecare execuţie sau indirect prin înregistrarea continuă a consumului de O2 şi stabilirea echivalentului mecanic al acestuia.  efort anaerob lactacid (sursă energetică anaerobă cu acumulări de acid lactic) cu frecvența cardiacă între 170-190/min. cu o durată între 20-120 secunde.  la frecvența cardiacă între 120-150/min. intensitatea. În acest caz avem:  la frecvența cardiacă < 120/min procentul este de probabil 100% aerob.  stadiul de pregătire.  evaluarea şi cuantificarea corectă a parametrilor efortului fizic (volumul. cu o durată de peste 5 minute. VE este sinonim cu travaliul total din fizică. scrimă). Indicatorii „interni” şi „externi” după care s-au efectuat aceste clasificări sunt într-o strânsă corelaţie şi produc fenomenul de oboseală contribuie la inducerea formei sportive şi la obţinerea performanţei atunci când indicatorii interni şi externi sunt utilizaţi respectând:  particularităţile individuale. procentul este de 65-85% aerob şi 1535% anaerob. durata. Conform acestor criterii se poate vorbi despre:  efort aerob (sursă energetică aerobă) cu frecvența cardiacă între 120-150/min. box.  la frecvența cardiacă între 165-180/min. procentul de efort aerobanaerob diferă.  suma acţiunilor efectuate (lupte.  efort anaerob alactacid (sursă energetică anaerobă fără acumulare de acid lactic) cu frecvența cardiacă între 180-200/min. Acelaşi autor. raportate la frecvența cardiacă şi la durata solicitării.  la frecvența cardiacă peste 180/min.  la frecvența cardiacă între 150-165/min.A.

al IE sau al complexităţii efortului. 5.  suma repetării execuţiilor (haltere. etc) intensitatea de lucru se poate stabili relativ uşor. În acest caz IE poate fi exprimată prin: 1.  suma exerciţiilor parţiale sau integrale (gimnastică). Ea scoate în evidenţă modul de valorificare a timpului alocat antrenamentului atât din punct de vedere al VE. 1. Studierea densităţii efortului impune cronometrarea timpului efectiv de execuţie şi a duratei pauzei. Se exprimă în raport sau în procente. VE raportat la durata integrală a lecţiei de antrenament determină două tipuri de densitate: 1. 1. pe baza următoarelor formule: . 2. Formula de calcul IE = LM/T (exprimată în watt sau Kgm/min). kg. Se măsoară prin unităţi temporale. cronometrându-se timpul efectiv de lucru. Intensitatea efortului (IE) este cantitatea de lucru mecanic (LM) efectuat în unitatea de timp. Numărul de execuţii tehnico-tactice/timp (jocuri sportive). 2. În cazul unor eforturi cuantificabile (timpi.). 4. Oboseala generată de complexitatea efortului derivă din solicitarea sistemului nervos şi cu precădere a SNC. Din punct de vedere teoretic. care este numărul de acţiuni/timp (lupte). Complexitatea efortului nu are repercursiuni prea mari asupra „preţului energetic” plătit de organism pentru efectuarea lui. suma exerciţiilor tehnico-tactice (jocuri sportive). Termenul de IE din educaţie fizică şi sport este sinonim cu puterea din fizică. 3. etc. De multe ori durata efortului nu coincide cu durata antrenamentului. Tempoul de lucru. Viteza de deplasare care este Spaţiul/timp (alergări). În practica sportivă IE se apreciază prin raportarea LM la timpul necesar prestării acestuia. Densitatea efortului este raportul între durata efortului şi durata pauzei ce urmează după acesta. Aprecierea volulmului efortului doar pe baza numărului de ore efectuate în antrenament sau concurs este o greşeală metodică gravă. Durata efortului este perioada de timp în care organismul prestează un anumit efort. număr de execuţii. DM+DP trebuie să dea suma de 100%. densitatea pedagogică (DP) = timp consumat cu măsuri didactice/durata antrenamentului x 100. Complexitatea efortului este numărul de acţiuni motrice efectuate simultan în timpul unei activităţi motrice în contextul structurilor biomecanice. Densitatea este indicatorul care subliniază calitatea unei lecţii de antrenament. 3. distanţe. Numărul de exerciţii/timp (gimnastică). densitate motrică (DM) = timp efectiv de lucru/durata antrenamentului x 100. Vom face câteva referiri practice la unul dintre cei mai importanţi parametri ai efortului (intensitatea efortului): a.

. Dacă un sportiv are ca performanţă maximă 1 repetare cu 130 kg împins de la piept din culcat şi foloseşte o greutate de 80 kg...............x 100 2+4+2+2 7.53% Exemplul (2)....... Un înotător are propriul record de 54” pe 100m liber... nr.x 100=72% 10 I = -----------------------------------------------...... Care este intensitatea cu care a înotat în calificări? În acest caz. m) (1) sau Capacitatea maximă (timp) (2) I = -----------------------------------------------..................100% 59”....... cu ce intensitate lucrează el? Folosind formula de tipul (1)..........x 100 Capacitatea maximă (kg..Capacitatea de moment (kg.. nr............... 4km cu 90% ..x% X=54*100/59=5400/59=91... care este intensitatea medie a antrenamentului? (2x60/100) + (4x90/100) + (2x70/100) + (2x50/100) I medie =------------------------------------------------------------...... 2 km cu 70% şi 2km cu 50%.. rep. adică regula de 3 simplă pentru mărimi direct proporţionale. rep.52% Pentru calcularea intensităţii medii de lucru a unui antrenament putem folosi formula: Σ(Volum X Intensitate) fiecărui exerciţiu sau serii I medie =------------------------------------------------------------.. m) . putem calcula această intensitate: 130kg..........x 100 Σ Volumelor fiecărui exerciţiu sau serii Exemplu: Dacă un atlet aleargă 2km cu o intensitate de 60%..... folosind regula de 3 simplă pentru mărimi invers proporţionale..........2 = ----. intensitatea se va calcula aplicând formula de tipul (2): 54”.x 100 Capacitatea de moment (timp) Exemplul (1)... În seriile de calificare la un concurs el înoată 59”.100% 80kg..x% X=80*100/130=8000/130=61..

b) Pentru dirijarea intensităţii de lucru în cazul unor eforturi mai dificil de cuntificat cel mai accesibil parametru fiziologic (din punct de vedere al posibilităţii de măsurare) este frecvenţa cardiacă. Frecvenţa cardiacă de repaus (FCR) a unui individ sănătos, dar neantrenat este de aproximativ 72 pulsaţii/min. Ca urmare a procesului de antrenament are loc o hipetrofiere a miocardului relevată prin îmbunătăţirea funcţiei inotrope (de pompă) a inimii şi scăderea valorilor frecvenţei cardiace de repaus, fenomen ce poartă numele de bradicardie. Valori cuprinse între 50-60 pulsaţii/min reprezintă tendinţă la bradicardie, iar valori mai mici de 50 pulsaţii/min. reprezintă bradicardie propriu-zisă. Aceste valori sunt obţinute prin măsurare (palpare, pulsometru) în clinostatism. Frecevenţa cardiacă maximă teoretică (FCmax) se află prin aplicarea următoarei formule:  220-vârsta pentru indivizii antrenaţi (un sportiv în vârstă de 18 ani va avea frecvenţa cardiacă maximă teoretică 202 pulsaţii/min.)  200-vârsta pentru cei neantrenaţi (un individ în vârstă de 30 de ani va avea frecvenţa cardiacă maximă teoretică 190 pulsaţii/min.) În practică, se pot întâlni valori ale frecvenţei cardiace mai mari decât cele stabilite teoretic, dar eficienţa funcţiei inotrope a inimii va scădea (fibrilaţie ventriculară), iar cantitatea de sânge pompată în sistemul circulator nu va fi semnificativ mai mare decât în cazul frecvenţei cardiace maxime teoretice. Rezerva funcţională cardiacă (RFC) este reprezentată de intervalul cuprins între valorile minime (FCR) şi cele maxime (FCmax) ale frecvenţei cardiace,. Rezerva funcţională cardiacă FCR FCmax

RFC=FCmax-FCR=220-vârsta-FCR – pentru cei antrenaţi RFC=FCmax-FCR=200-vârsta-FCR – pentru cei neantrenaţi Pentru determinarea valorilor frecvenţei cardiace corespunzătoare unei anumite intensităţi de lucru se va aplica formula Karvonen: FCL = FCR + RFC x I, unde FCL= Frecvenţa cardică de lucru, FCR=Frecvenţa cardiacă de repaus RFC=Rezerva funcţională cardică I=Intensitatea de lucru (sub formă de fracţie: 80/100, 65/100, etc.) Exemplu: Un sportiv în vârstă de 25 de ani, care are FCR=55 pulsaţii/min şi care lucrează cu o intensitate de 60% va avea următoarea frecvenţa cardiacă de lucru:

- în prima fază se calculează rezerva funcţioană cardiacă RFC = 220-vârsta-FCR, adică RFC = 220-25-55 = 140 - apoi se înlocuieşte în formula FCL = FCR + RFC x I şi se obţine FCL = 55 + 140 x 60/100 = 55 + 84 = 139 pulsaţii/min. Orientarea efortului Orientarea efortului este determinată de capacităţile ce urmează a fi dezvoltate: forţă, viteză, mobilitate, disponibilităţi ale anduranţei aerobe sau anaerobe. Anduranţa (din franţuzescul l’endurance) este capacitatea sportivului de a rezista la oboseală. Weineck (1997) distinge anduranţa fizică (rezistenţa organelor şi sistemelor la efort) şi anduranţa psihică. Orientarea efortului presupune o programare riguroasă a antrenamentelor pe microcicluri, mezocicluri şi macrocicluri. Intensitatea mărită a stimulilor va orienta efortul spre dezvoltarea forţei şi a rezistenţei anaerobe lactacide. De exemplu, utilizarea stimulilor de volum va dezvolta rezistenţa aerobă şi rezervele de glicogen intramusculare care stau la baza oxidării rezervelor de grăsimi din efortul de lungă durată. Efortul se poate orienta în procesul de antrenament unilateral (forţa la haltere, rezistenţa la schi fond sau coordonarea la dans sportiv) acolo unde condiţiile sunt stereotipe. La alte discipline unde factorii performanţei se desfăşoară sub forma unor sisteme complexe, condiţionările sunt de natură neuro-musculară-tehnico-energeticămediu înconjurător. Deci orientarea efortului poate fi selectivă atunci când se lucrează asupra unui sistem funcţional (forţă, viteză, rezistenţă) şi complexă atunci când se acţionează asupra a mai multor sisteme (îndemânare, coordonare, calităţi combinate, abilităţi complexe). Desigur că nu poate fi eliminat din acest proces de orientare al efortului efectul cumulat al oricărui exerciţiu fizic. Totuşi exerciţiile fizice, în cadrul procesului de programare, pot fi orientate spre o sarcină prioritară. Eforturile de antrenament se clasifică după orientare, în funcţie de sarcina prioritară şi a raportului energetic utilizat:  orientare alactată-anaerobă (durata foarte mică);  orientare lactată-anaerobă (durată mică);  orientare anaerobă-aerobă mixtă (durată medie);  orientare aerobă de antrenament (durată variabilă);  orientare aerobă de refacere (durată variabilă).
Concentraţia acidului lactic în sânge* Sistemul energetic (mmol/l) utilizat >12 8-12 Anaerob alactacid Anaerob lactacid Durata de menţinere a efortului Foarte mică (1-20sec.) Mică Intensitatea efortului depus Maximală Submaximală

(20-120sec.) 5-8 Aerob-anaerob Medie (3-5min.) 4 2-3 Aerob de antrenament Variabilă (peste 5min) Aerob de refacere Variabilă (peste 5 min) Submedie Mică Medie

*concentraţia de acid lactic este măsurată imediat după terminarea efortului În literatura de specialitate vom întâlni des sintagma „parametrii efortului” (volum, intensitate, durată, densitate, complexitate) care sunt normativi şi operaţionali în procesul de antrenament (Steinhofer, 1993)
Parametrii efortului Volumul efortului se determină prin: Efort de forţă Efort de viteză Efort de rezistenţă

 greutatea (Kg) pe unitate
de antrena-ment;  frecvenţe ale repetării în exerciţii (sărituri, aruncări).

 distanţa (m) în repetări şi serii/timp;  frecvenţa seriilor şi repetărilor.

 distanţa (Km.) în
repetări şi serii;  durata antrenamentului (număr ore pe săptămână).

Intensitatea efortului se determină prin:

 mărimea impulsului unui
exerciţiu;  greutatea (Kg.);  procentul forţei (F) concentrice maxime;  calitatea impulsului (maxim, mediu etc.).

 procentul (%) din
valorile maxime ale vitezei de execuţie la exerciţiu;  viteza de mişcare (m/s);  calitatea impulsului;  frecvenţa mişcărilor în cadrul unui timp dat.

 viteza de mişcare
(m/s);  FC care se menţine pe o distanţă;  puterea (Watt) la un exerciţiu;  eliberare acid lactic;  consum VO2 max.

Durata efortului se Durata (min., sec.) a unei serii cu determină prin: sau fără frecvenţa stabilită a exerciţiului (antrena-ment în circuit).

Timpul necesar parcurgerii unui traseu. parcurgerea unui traseu, exerciţiu;  timpul necesar pt. un număr de repetări al unei mişcări.

 timpul necesar pt.

Densitatea efortului se determină prin:

Timpii pentru pauze între repetări sau serii.

Timpii pentru pauze între porţiuni de traseu, repetări sau serii.

 timpii pentru pauze
între repetări şi serii;

 un anumit raport (ex.
½) între durata efortului şi timpul pentru pauză.

Complexitatea

 numărul şi structura

 gradul de execuţie

 numărul de execuţii

după analiza amănunţită a parametrilor eforturilor din concurs. 1993) Caracterul efortului fizic Eforturile fizice pot fi calificate după caracterul lor în eforturi specifice şi nespecifice. criză de adaptare se datorează neglijării „factorului psihologic” al pregătirii. repetări cronometrate în „concursuri regizate” la atletism. antrenament-concurs cu handicap). corectă a mişcării încadrat în timpul de execuţie.  numărul de grupe musculare (agonişti sau antagonişti) participante. tenis.  gradul de eficienţă a mişcării în timpul de execuţie ordonat. jocuri cu număr mărit de adversari. Accesul la informaţie a dat antrenorilor posibilitatea să cunoască cele mai moderne demersuri ale condiţionării fizice şi să le eficientizeze cu ajutorul specialiştilor din domeniile învecinate. Există o limită a volumului. Volumul de efort în astfel de exerciţii este mai mic. intensităţii. jocul arbitrat (condiţii modelate). EFORTUL PSIHIC ÎN ANTRENAMENT ŞI CONCURS Creşterea indicatorilor de structură spaţiali şi temporali ai antrenamentului actual (peste 2000 ore de efort într-un ciclu anual) a determinat creşterea rolului factorului psihologic în pregătirea sportivului. dar antrenorul poate modifica sau „regiza” intensităţile prin: mărirea încărcăturii (jocuri cu veste cu greutăţi. respingere. Din păcate aceste demersuri sunt neglijate de antrenori. Antrenamentul-concurs este o metodă complexă de accelerare a acomodării la condiţiile de concurs: sparring-partner care întruneşte calităţile adversarului (box.efor-tului se determină prin: biomecanică a exerciţiului. . care trebuie consiliată de specialişti în domeniu. psihică şi socială în acest sistem hipercomplex. Operaţionalizarea parametrilor efortului în procesul de antrenament (Steinhofer D. lupte. fie din cauza cvasiignoranţei. Eforturile de tip competiţional se realizează în lecţiile de antrenament premergătoare concursurilor. Acest efort psihic presupune o „pregătire psihologică” adecvată.. duratei antrenamentelor care nu poate fi depăşită din punct de vedere al efortului fiziologic. jocuri sportive). Practica a demonstrat însă că sportivii de mare performanţă sunt departajaţi în rezultatele lor prin capacitatea diferenţiată de efort psihic. De multe ori întâlnim cazuri în care fenomenele de abandon. fie din lipsa unui specialist. exerciţiile de gimnastică arbitrate.  eficienţa mşcării în regim de oboseală accentuată. corecte după apariţia oboselii. Sportivul intrat în competiţie este un om angajat cu întreaga lui sferă biologică. După forma de organizare în care se desfăşoară efortul poate fi clasificat în efort de antrenament sau efort competiţional. cu reguli complexe sau restrictive.

cel care la un moment . Caracterul stresant al antrenamentului şi al concursului poate fi considerat un factor de progres. solicitare care urmăreşte dezvoltarea maximă a capacităţilor fizice.  antrenamentul mental aplicat. cu stabilirea unor relaţii între efort şi organism. dealtfel) în care. pe lângă antrenor. Mihai Epuran (2002) şi Irina Holdevici (1996) descriu obiectivele asistenţei psihologice care facilitează un efort psihic favorizant pentru performanţă:  formarea unor deprinderi psihologice de autoreglare a stărilor psihice. Antrenorul care efectuează selecţia trebuie să ţină cont de această realitate în toate fazele selecţiei. la fel ca şi capacitatea de efort fizic. Sportivul va efectua efortul fizic în anumite condiţii cerute de rigorile antrenamentului şi concursului. cu un număr mare de interrelaţii şi parametri care trebuie dezvoltaţi. va prezenta modificări adaptative care pot duce la performanţe sau la renunţarea efectuării efortului. poate contribui la realizarea unei capacităţi psihice superioare (echilibru afectiv. sportiv (antrenat sau neantrenat).Tot mai mulţi autori utilizează termenul de „antrenament total”. Efortul fizic practicat în mod organizat va solicita în permanenţă organismului o serie de reacţii adaptative. voinţă. printr-o asistenţă de lungă durată. RELAŢIA DINTRE ORGANISMUL UMAN ŞI EFORTURILE DIN ANTRENAMENT ŞI COMPETIŢIE Efortul fizic cotidian dus până la limitele homeostaziei. creativitate. Numai specialistul. prezintă un puternic mesaj genetic.  refacere după efort şi psihoterapie. Dintre sportivii sănătoşi antrenaţi se alege campionul. trebuie să intervină psihologul. lupta de adaptare a sportivului la efortul fizic şi psihic generează un progres prin perfecţionarea permanentă a mecanismelor de reglare şi prin selecţia impusă de concurs. Realizarea unei capacităţi psihice superioare este o problemă de antrenament (ca şi realizarea unei capacităţi fizice superioare. Conform precizărilor anterioare. numai literatura de specialitate poate să ofere informaţii pertinente şi exhaustive în domeniu. Efortul fizic sportiv este compatibil numai cu omul sănătos. motivaţie. este efortul fizic al omului obişnuit. dar numai sub aspectul clasificărilor şi al enumerării metodelor. Efortul fizic sportiv atinge limitele maxime de solicitare a organismului. cel puţin pentru o perioadă de timp.  antrenamentul mental specializat pentru o anumită competiţie. Educarea calităţilor psihice are un rol hotărâtor în realizarea unei capacităţi mari de efort psihic.  antrenamentul motivaţional. Solicitarea exhaustivă a organismului în efortul sportiv capătă un puternic caracter stresant. autoevaluare). noţiune ce exprimă sugestiv componentele unui sistem hipercomplex. Capacitatea de efort psihic. acţionare. în aceste condiţii. Este evident că de multe ori chiar şi antrenorul are nevoie de consultaţii psihologice. fiziologice şi psihice ale sportivului. Aceste probleme vor fi dezvoltate în capitolul pregătirii psihologice.

apare un fenomen patologic numit supraantrenament sau suprasolicitare. În aceste situaţii apare inhibiţia de protecţie a organismului. Aceste două faţete sunt faze normale ale oboselii. Oboseala musculară este privită de sportiv ca o stare de disconfort fiziologic în contextul oboselii psihice care. Responsabilitatea în asumarea răspunderii în accidentele cauzate de efortul sportiv intens revine antrenorului. În această viziune antrenamentul sportiv este o alternanţă între eforturi (cu apariţia oboselii) şi contraeforturi (cu repaus. în centrii nervoşi. În antrenamentul sportiv nu intervine numai oboseala musculară. Veriga iniţială a oboselii nu este localizată în muşchi ci în SNC. Adaptabilitatea organismelor umane este condiţionată filogenetic şi evoluează genetic în . dacă nu este combătută. Oboseala latentă dispare prin refacerea rezervelor energetice din muşchii striaţi solicitaţi.  oboseala manifestă determină scăderea capacităţii de efort şi refuzul de a continua activitatea în regimul planificat. poate îmbrăca aspecte patologice. sportivul acuză oboseala musculară şi apoi oboseala psihică. Se mai numeşte oboseală de sistem de lecţii şi necesită o perioadă mai lungă de timp pentru refacere.dat întruneşte calităţile psiho-fizice necesare pentru a deveni câştigător. Practica sportivă a demonstrat că după efectuarea unor eforturi prelungite sau intense. Implicarea sportivului în acest gen de efort comportă multe discuţii şi rezerve din punct de vedere etic şi moral. Efortul sportiv de performanţă este inaccesibil oamenilor sănătoşi nesportivi. temporară în sistemul sportului. Oboseala şi adaptarea la efort  Oboseala musculară este reducerea temporară a capacităţii funcţionale a muşchiului cauzată de contracţii frecvente sau prelungite. activitate redusă) cu scopul îmbunătăţirii capacităţii de efort şi a performanţei. acest gen de efort este desfăşurat la limitele capacităţii funcţionale şi la limitele patologicului. Aceasta se manifestă printr-o senzaţie de disconfort şi epuizare în care rolul SNC şi al efortului psihic este hotărâtor. pot obţine performanţe de excepţie. Dacă ele nu sunt compensate prin procesele de repaus sau prin procedee de refacere după efort. Dragnea (1996) distinge două faze ale oboselii:  oboseala latentă (ascunsă) care se caracterizează prin scăderea rezervelor energetice din muşchi şi prin neeconomicitatea mişcării cauzată de oboseala SNC. medicului şi sportivului. Oboseala latentă este tipică pentru stările de oboseală din antrenament.  Adaptabilitatea este o caracteristică a sistemelor deschise. A. recordmanul este o apariţie istorică. Sportivii care prezintă la nivelul SNC o mare capacitate funcţională şi sunt foarte bine pregătiţi la toate componentele antrenamentului sportiv. Oboseala este un fenomen care însoţeşte în mod necesar antrenamentul şi este o condiţie a creşterii performanţei sportive. viitori campioni. deşi ea este percepută acut de către sportiv. care duce la întreruperea efortului. Activitatea prelungită sau excesivă duce la scăderea capacităţii funcţionale a organismului. Recordul lui trebuie depăşit de alţi viitori recordmani. Campionul.

această reacţie sfârşeşte prin a avea drept efect o creştere progresivă a rezervelor funcţionale consumate în timpul efortului. Schema clasică a supracompensării în antrenamentul sportiv (după Bompa. Acest proces a fost numit supracompensare.72 h 24 .8h 48 .72 h . 2001. iar prin stimuli de refacere. Repetându-se de mai multe ori prin antrenament.48 h 48 . 2002) TIP de EFORT Capacitate de efort aerobă Putere aerobă Rezistenţă anaerobă alactacidă Rezistenţa anaerobă lactacidă Forţa în regim de rezistenţă Perioada supracompensare 24 . revine la o capacitate superioară de efort. succesiunea stimulilor determină o variaţie a homeostaziei. dar el nu explică total fenomenul de adaptare la efort. Forto. Autorii Forto (2002) şi Bompa (2001) identifică mai multe tipuri de supracompensare: a.Perioada de refacere şi supracompensare este diferită. în funcţie de orientarea efortului şi de rezervele energetice utilizate în efort. Ea este urmată de o reacţie compensatoare care tinde să anuleze dezechilibrul produs de încărcarea fizică. premise ale stării de sănătate.ontogeneză. în general reversibile.72 h 5 . Pe fondul condiţionat filogenetic. În procesul de antrenament. Modificările adaptative ale organismului tind să aibă un caracter homeostazic. ajungând să depăşească nivelul lor iniţial. SUPRACOMPENSARE Involuţie HOMEOSTAZIE Pierderea capacităţii de efort Refacere-Compensare Stimuli + Încărcătură antrenament Supracompensarea pozitivă: situaţiile când în urma unor stimuli şi încărcături de antrenament (unice sau repetate) organismul sportivului este epuizat. după anumite perioade de timp. evoluţia ontogenetică ireversibilă a organismului se desfăşoară prin reacţii adaptabile.

 pierderea poftei de mâncare. Manifestările imediate ale disfuncţiei sistemului nervos simpatic pot fi observate prin:  creşterea FC de repaus.  tulburări de somn. factorii fiziologici responsabili pentru efectele negative apărute în supraantrenament. Acest sindrom se manifestă la un înalt nivel de individualizare şi se manifestă vizibil prin:  apariţia oboselii cronice. echilibrul anabolism-catabolism din organism este perturbat în sensul că procesele catabolice predomină şi duc la epuizare. 2002) b. . atunci când încărcătura antrenamentului este prea intensă sau volumul lui nu este în concordanţă cu intensitatea.  scăderea greutăţii corporale. Totuşi. Sunt suficienţi sportivi care sunt subantrenaţi. Aşa cum am amintit.72 h Forţa maximă 24 .Forţa explozivă 24 . hormonal şi imunitar. Wilmore şi Costill (1999) afirmă că în prezent cauzele supraantrenamentului (overtraining) nu sunt pe deplin cunoscute.72 h Timpul afectat supracompensării pozitive în funcţie de încărcătura antrenamentului (Forto. Supracompensarea negativă: situaţiile nedorite de apariţie a supraantrenamentului. atunci când încărcătura şi stimulii antrenamentului sunt repetate timp îndelungat în condiţii de refacere incompletă. nu sunt pe deplin identificaţi. simpatic şi parasimpatic. dar din nefericire sunt destui care manifestă sindromul de suprantrenare.  creşterea TA de repaus şi efort. Apariţia efectelor supraantrenamentului este asociată cu funcţionarea defectuoasă a sistemului nervos.  metabolism bazal ridicat.  stabilitate emoţională. responsabilitatea acestor efecte este identificată de către specialişti prin alterarea funcţiilor sistemului nervos.  performanţele individuale în scădere dramatică. Aceiaşi autori afirmă că.

în funcţie de resursele umane. Buna funcţionare a sistemului imunitar este stimulată de eforturile moderate.În cazul funcţionării disarmonice a sistemului nervos parasimpatic. care prin creşterea sau descreşterea cantităţii lor în sânge pot duce la efecte nedorite de supraantrenament este o operaţiune costisitoare.  stabilirea instrumentelor de evaluare din antrenament şi competiţie (Roman.  elaborarea unor fişe individuale de pregătire şi control. 2003). Aplicarea corectă a acestor demersuri metodice este corelată cu următoarele patru grupe de semnale care ar putea diagnostica instalarea sindromului de supraantrenament:  Schimbarea cantităţilor de enzime şi hormoni din sânge şi celule (scăderi sau acumulări diferite de stările normale). . psihologul şi fizioterapeutul formaţiei de pregătire sportivă. organizare managerială şi motivaţia sportivilor (Colibaba-Evuleţ. Măsurarea compoziţiei sângelui în perioada efortului şi identificarea hormonilor. 1999). Riscurile de îmbolnăvire (infecţii respiratorii) în perioada supraantrenamentului sunt mai mari prin scăderea eficienţei sistemului imunitar. considerăm că este necesară parcurgerea următoarelor demersuri:  un proiect de pregătire colectivă şi individuală minuţios întocmit. Aceste semnale pot fi identificate cu mijloace relativ costisitoare. sportivul prezintă o serie de manifestări paradoxale faţă de efort:  apariţia imediată a oboselii.  identificarea mijloacelor standardizate de pregătire pentru un ciclu de antrenamente.  scăderea FC de repaus. Amintim totuşi că în urma stresului prelungit creşte cantitatea de cortisol şi scade cantitatea de testosteron şi tiroxină din sânge (Wilmore şi Costill.  cuantificarea (în funcţie de ramura sportivă practicată) a volumului. complexităţii şi densităţii din antrenamentele programate şi asocierea lor cu mijloacele de refacere. Pentru a evita apariţia acestui sindrom. cu toate obiectivele corect definite.  revenirea prea rapidă a FC după efort. În cazul sedentarismului şi mai ales în cazurile de supraantrenament riscul îmbolnăvirilor creşte cu 100%. Predicţia apariţiei şi a evitării sindromului de supraantre-nament este o operaţiune complexă unde antrenorul şi medicul au un rol determinant. Bota. 1998). materiale.  scăderea TA de repaus.  colaborarea permanentă cu medicul. intensităţii.

Acest tip de supracompensare este aplicat în perioada „menţinerii formei sportive sau a capacităţii de efort".apariţia epuizării . neurohormonale). Acest tip de supracompensare este foarte des întâlnită în microciclurile de pregătire (3 . Menţinerea formei sportive la un tenisman diferă de supracompensarea nulă a halterofilului sau a maratonistului. dar acest tip de supracompensare diferă de la sport la sport sau de la individ la individ. Acelaşi autor.întreruperea temporară a activităţii . stabilită anterior pentru un anumit tip de efort standard.angrenarea într-un nou ciclu de pregătire şi competiţii. citându-l pe Verchosanski. d. datorită lipsei de cercetări ştiinţifice în acest sens (Manno. c.  mai bună coordonare neuromusculară în organizarea generală a mişcării. În mod cert nu se poate aplica pe perioade lungi de pregătire. Ciclul repetabil la care este supus organismul sportivului în efortul din antrenamente şi competiţii este cuprins în următoarea paradigmă: încărcătura (stimulii) antrenamentului sau competiţia .10 antrenamente în care refacerea după efort este incompletă.  Creşterea FC cardiace de efort şi a cantităţii de acid lactic din sânge. Aceste date se pot obţine relativ uşor cu ajutorul medicului specializat. Creşterea consumului de O2 stabilit pentru tipuri concrete de efort. Repetarea acestor cicluri pot duce la fenomenul de adaptare al organismului la efort. Realitatea este că mecanismul adaptării în materie de mare performanţă este insuficient cunoscut. se aplică "antrenamente de refacere" pentru obţinerea unei supracompensări pozitive. 1996).prestaţie eficientă conform valorilor acumulate . dar nu suficient pentru a produce o supracompensare. Supracompensarea de efecte cumulate: se produce când aplicăm stimuli şi încărcături repetate în condiţii de refacere incompletă după antrenamentul precedent. Dinamica de adaptare la efort prezintă trei aspecte:  Supracompensarea – prin creşterea rezervelor energetice şi a activităţii enzimatice care utilizează energia. oboseala acumulată fiind eliminată printr-o refacere prelungită.  mai bună coordonare a funcţiilor neurovegetative (cardiorespiratorii. identifică două tipologii fundamentale de adaptare la efort: .  Electrocardiograma care indică neadaptări ale cordului pentru efort.4 zile sau un ciclu săptămânal de pregătire) unde.obţinerea unei forme de supracompensare . Supracompensarea nulă: se produce atunci când se aplică un stimul sau o încărcătură de antrenament la un sportiv refăcut.apariţia oboselii continuarea activităţii (sau întreruperea ei) . după o succesiune de 6 .odihnă şi aplicarea mijloacelor de refacere . în continuare. fapt care indică sscăderea eficienţei de lucru.

Platonov (1999) descrie două tipuri de adaptări: a. Subiecţi mai puţin rezistenţi la fluctuaţiile stimulului. înseamnă că. Amplitudinea sau plasticitatea adaptării. Deci. care răspund la un spectru înalt de stimuli: ideali pentru sporturile de forţă şI viteză. a. „Sinteza proteică de adaptare” este instrumentul principal al adaptării la diferite tipuri de activitate musculară.3. dar capabili de a suporta încărcături prelungite şi dotaţi cu o mare capacitate de refacere: ideali pentru jocurile sportive şi sporturile de luptă. Eficienţa – economicitatea adaptării. (engl. este eficient în cazul contribuţiei la modificările pozitive metabolice la nivel celular. steady – state). Întinderea sau durata care se referă la timpul cât persistă adaptarea. În practică.1. vezi şi conceptul de „prag aerob”. Adaptarea de lungă durată este determinată de eforturile mari care produc hiperfuncţia organelor şi a sistemelor.2. starea de sănătate sau frecvenţa antrenamentelor. Adaptarea de scurtă durată şi nestabilă care se manifestă în timpul şi după efectuarea unor exerciţii. Această adaptare se desfăşoară pe parcursul a trei faze: . a echilibrului ca urmare a discordanţei dintre necesarul organismului şi capacitatea organelor în efort. b. a.1. fără a mări VO2. permite suportarea de către organism fără mari modificări a unei încărcături de lucru mai mari). Adaptarea în antrenament se realizează printr-o serie de trăsături determinate de particularităţile ramurilor de sport practicate. VO2). FR. Diferenţa dintre nivelul iniţial şi cel final al adaptării reprezintă amplitudinea (A = nivelul maxim – nivelul de repaus). exerciţiul fizic care este principalul mijloc prin care se realizează adaptarea . Desfăşurarea activităţilor la un nivel constant denumit starea stabilă (stare fiziologică complexă care. tulburarea „stării stabile”. Stimularea organelor şi sistemelor care asigură desfăşurarea activităţii (creşterea FC. Adrian Dragnea identifică următoarele trăsături ale adaptării:: 1. 3. 2. 2. de durata sau vechimea în sport. Subiecţi capabili de adaptări rapide dar de scurtă durată (puternici). Reacţia imediată de adaptare se desfăşoară pe parcursul a trei faze: a. putem exploata un procentaj mai mare al acestuia pe o perioadă mai mare de timp.

cu o cantitate suficientă de rezerve energetice cu o strânsă legătură a organelor de reglare cu cele de execuţie. nu poate fi echilibrată şi eficientizată decât după refacere. Apare hipertrofia organelor de efort specific (vezi hipertrofia muşchiului cardiac la ciclişti. etc. care se foloseşte atâta timp câtă vreme se lucrează la „întreţinerea” lui. Refacerea organismului după efortul din antrenamente şi competiţii Sportivul este supus în permanenţă stresului fizic şi psihic pe care le resimte în antrenamente şi competiţii. Ascendenţa sau evoluţia adaptării este influenţată fundamental de ontogeneză şi are un caracter aciclic şi în salturi.odihnă . În terminologia sportivă din România se face diferenţă între refacere şi recuperare. b.puterea adaptativă generală cu care se naşte individul. care are scopul de a readuce sportivul într-o . 1996). tip de forţă.oboseală . ciclu care teoretic ar trebui să conducă spre performanţa sportivă. Receptivitatea individuală.b. Organismul uman are limite de adaptare la stimulii de mediu foarte mari şi această adaptare variază în funcţie de vârstă. Fiecare individ este o entitate. cu unde de şoc urmate de perioade de refacere (Verchoşanski citat de Dragnea.reprezintă potenţialul adaptativ aplicabil la condiţiile date. iar adaptarea apare în acest contact ca un proces bazat pe modul de transmitere a informaţiei către aparatul genetic al celulei şi reacţia acesteia la stres. relaţie obligatorie în procesul de antrenament.refacere supracompensare .un nou efort eficient. medico-biologic şi psihologic. 5. culturişti. Relaţia efort . Fiecare ciclu de adaptare trebuie să înceapă cu o solicitare prin stres. canotori sau hipertrofii musculare la halterofili.3. b.1. prin procesul îndelungat de antrenament (efectul cumulativ al adaptărilor de scurtă durată). adaptare genetică . Specificitatea adaptării determinată de aparatul aptitudinal şi receptivitatea aparatului genetic al celulei faţă de influenţele mediului. c. 4. adaptare epigenetică . tip de înaintaş. Creşterea sistematică planificată a efortului care determină transformări intense structurale şi funcţionale în organe şi ţesuturi.) 6.Mobilizarea sistematică a resurselor funcţionale a organismului. regenerare.). etc. În funcţie de reacţiile umane se pot crea în timpul selecţiei grupe tipologice (tip de semifondist. Adaptarea stabilă îndelungată. tip de sprinter. b. Israel şi Tschiene evidenţează trei niveluri ale procesului de adaptare: a. Refacerea după efort este o noţiune care defineşte un proces complex din punct de vedere pedagogic. de mijlocaş. În plus el resimte şi alţi factori de stress profesional şi social care tind să perturbe echilibrul între efort . adaptarea metabolică sau potenţialul adaptativ dobândit prin antrenament.oboseală.2.

În literatura de specialitate străină se utilizează termenul "recuperation" (franceză) sau "recuperacion" (spaniolă). Temperatura rece .  Sexul sportiviului. exerciţii în condiţii de climă rece.stare funcţională optimă pentru efectuarea cu randament sporit a unor noi eforturi din antrenamente şi competiţii. iar refacerea şi restabilirea vizează fenomenul de reorganizare şi restructurare a organismului ca urmare a unor eforturi de diferite mărimi şi orientări. după prestarea unei activităţi. Prin revenire.  Factorii de mediu.reantrenare) analizând cu precădere din punct de vedere fiziologic fenomenul de refacere şi de recuperare. În literatura engleză şi americană vom întâlni termenul "rehabilitate" care se traduce prin a restabili.restabilire în relaţia efort . Sportivii mai tineri de 18 ani necesită perioade mai lungi între eforturi pentru a facilita supracompensarea. a reabilita. Experienţa sportivilor poate fi un factor optimizator al refacerii din cauza adaptării fiziologice mai rapide şi a eficienţei mişcărilor (consum mai mic de energie). a-şi reveni. În literatura de specialitate din România termenul "recuperare" este utilizat pentru a defini complexul de măsuri şi mijloace care redau capacitatea funcţională a sportivului după ce acesta a suferit accidente sau a manifestat forme acute de supraantrenament. Sportivele tind către o rată mai lentă a refacerii datorate în primul rând diferenţelor endocrine (cantitate mai mică de testosteron). Acest termen este acceptat pentru consecinţele patologice ale activităţii sportive. Sportivii trecuţi de 25 ani au nevoie de perioade mai lungi de refacere postantrenament (imediată). Dragnea şi Silvia Mate-Teodorescu (2002) stabilesc delimitări precise între revenire şi refacere . a se reface) asociat cu termenul "retraining" (a se reantrena). duc la rata crescută de producere a lactatului la încărcături submaximale şi să scadă ritmul metabolismului lipidelor. În literatura anglo-americană vom întâlni verbul "recuperate" (a recupera. a reface. Altitudini mari (mai sus de 3000 m). 2002)  Vârsta sportivului. Factorii intriseci şi extrinseci care condiţionează refacerea după efort (după T.odihnă. autorii precizează că se înţelege fenomenul de stabilire a echilibrului homeostazic iniţial. Autorii Wilmore şi Costill (1999) utilizează termenii dihotomici "detraining" "retraining" (dezantrenare . Bompa. Autorii A.

 Transferul eficient de energie şi îndepărtarea produselor reziduale depind de gradul de antrenament şi nivelul de măiestrie sportivă atins.  Factori psihologici. Scăderea amplitudinii mişcărilor.4 h)  ciclurile de somn şi veghe se prestabilesc după fusul orar al locului de destinaţie  dacă e posibil.  Tipul de fibră musculară. Emoţiile negative declaşează eliberarea cortizonului şi a altor hormoni legaţi de stress care duc la creşterea tensiunii musculare. să vă antrenaţi sau să concuraţi dimineaţa după zborurile spre vest şi seara după zborurile spre est  călătoriţi într-o singură direcţie pe şosea când aveţi competiţii în oraşe diferite  luaţi masa la ore regulate la noua destinaţie  la cca 2 ore după zbor participaţi la o activitate fizică lejeră  gazele intestinale se amplifică la altitudini mari (evitaţi alimentele care le provoacă)  luaţi vitamina B complex cu vitamina C şi E 2. Stressul prelungit duce la scăderea capacităţii sistemului imunitar (apar îmbolnăvirile). minerale şi micronutrienţi.  Predicţia apariţiei stării de supraantrenament (supra-compensarea negativă. FT I şi II) au tendinţa de a obosi mai repede decât fibrele cu contracţie lentă (roşii. de vitamine.  Fusul orar poate afecta ritmul circadian al organismului. ST) din cauza proprietăţilor mecanismelor contractile (Weineck.afectează producerea de hormoni regenerativi specifici (hormonul de creştere şi testosteronul). Fibrele cu contracţie rapidă (Albe. 2002) prin controlarea nivelului hormonilor catabolici (cortisol) şi a amoniacului în sânge. Metabolismul sportivilor de mare performanţă este mai eficient. Forto. specifice sportului. la scăderea coordonării şi a percepţiei temporale. În acest sens T. 1997).  Tipul de sistem energetic la care apelează sportivul. advertenţele localizate.  Libertatea de mişcare. Pentru diferenţe mari de fus orar (peste 4 h)  sosiţi la destinaţie cu cel puţin o zi mai devreme pentru fiecare fus orar traversat . Bompa (2002) prezintă o serie de recomandări 1. alimentarea săracă cu sânge circulant duc la o alimentare săracă a muşchilor cu oxigen şi nutrienţi. După un efort de lungă durată cu orientare aerobă refacerea este mai lungă decât după eforturi predominant anaerobe. Pentru diferenţe mici de fus orar (3 .  Alimentarea raţională care se efectuează în funcţie de cerinţele calorice. facilitând accidentările.

Proteinele au nevoie de 12 h .40 min după efort. există o serie de taxonomizări ale autorilor citaţi în continuare:  J. Din această perspectivă. Refacerea pentru diverşi parametri şi substanţe biologice are loc secvenţial. deosebit de complexă. Refacerea glicogenului necesită 10 h până la 48 h după efortul aerob şi între 5 h .nocturn şi relaţia lui cu antrenamentele zilnice  organizarea raţională a regimului de viaţă  individualizarea încălzirii şi încheierii antrenamentului . Dragnea. pentru traversările de peste 6 fuse orare. Mijloace pedagogice care reunesc măsurile necesare structurării raţionale a antrenamentrului:  individualizarea  programarea optimă a micro şi macrociclurilor  variaţia stimulilor încărcăturilor de antrenament  diversificarea condiţiilor şi posibilităţilor de organizare a antrenamentului  stabilirea ciclurilor specifice ale refacerii  ritmul diurn . MateTeodorescu. vitaminele şi enzimele de peste 24 h pentru refacere (Bompa. La început FC şi TA revin la normal în 20 .24 h pentru activitate anaerobă intermitentă. în timpul şi după călătoria cu avionul  evitaţi alimentele care produc gaze intestinale  utilizaţi vitamina B. Weineck (1997) citându-l pe Talisiov (1973) evidenţiază trei categorii de mijloace ale refacerii: a. alocaţi 14 zile pentru resincronizare  petru traversările de peste 10 fuse orare luaţi avionul totdeauna spre vest  cu trei zile înainte de plecare cu avionul alternaţi mesele uşoare cu cele grele. iar grăsimile.24 h. 2002). Alegerea tehnicilor şi mijloacelor de refacere depinde de oboseala reziduală acumulată şi de înţelegerea corectă a mecanismelor energetice care guvernează efortul şi refacerea după efort.1997. C şi E şi medicamente cronobiotice prescrise (inelantonina) Mijloace de refacere după efort Dinamica refacerii nu este liniară ci curbă (Bompa 2002. Weineck. 2002). pe măsură ce creşte numărul de fuse orare luaţi un mic dejun bogat în proteine şi o cină săracă în proteine şi bogată în hidraţi de carbon  evitaţi băuturile alcoolice înainte .

prin mijloace adecvate  diminuează perioada refacerii pentru creşterea continuă a performanţei  restabileşte rezervele energetice ale organismului cel puţin la nivelul iniţial premergător efortului depus c. .Dragnea şi colaboratorii (2002) definesc refacerea ca "o componentă a antrenamentului sportiv care foloseşte în mod raţional şi dirijat o serie de mijloace medico-pedagogice naturale şi/sau artificiale. Mijloace medico-biologice care reunesc: administrarea de vitamine şi medicamente. metodele fizio-terapeutice şi de hidro-masaj. care sunt provocate de mecanismele psihocomportamentale adaptative. pierderea combativităţii). succesiunea raţională a exerciţiilor din antrenament. provenite din mediul exterior şi/sau intern al organismului. masajul terapeutic. ţinând cont de principiul "heterocronismului refacerii"  asigurarea unei ambianţe afective optime  cunoaşterea relaţiei volum . Creşterea continuă a tensiunii psihice şi scăderea pronunţată a energiei psihice pot constitui două grupe mari de deteriorări. Considerăm că refacerea psihologică.  A. Supracompensarea capacităţii reglatorii psihice a sportivului şi prevenirea unui consum psihic execesiv sunt obiective pe care antrenorul le poate îndeplini cu ajutorul psihologului. psihoterapeuţi cu experienţă în domeniul sportului de performanţă. Aceste mijloace au un rol major în procesul de refacere atunci când îndeplinesc următoarele cerinţe:  ameliorează rezistenţa organismului la stimulii din antrenamente şi competiţii  ameliorează stabilitatea (tendinţa spre homeostazie) faţă de stimulii specifici şi nespecifici  ameliorează rezistenţa generală a organismului în stările patologice  ameliorează eliminarea oboselii generale şi locale. alimentaţia. este în mare. anxietatea. în scopul restabilirii homeostazei dinaintea efortului şi mai ales depăşirea acestuia prin supracompensare funcţională". nesiguranţa.intensitate în diferitele exerciţii aplicate pe parcursul unui antrenament sau ciclu de antrenamente Aceste mijloace au un caracter profund predictiv al procesului de refacere şi al controlului relaţiei efort . Mijloace psihologice care vizează posibilităţile de relaxare şi de eliminare a factorilor stresanţi (tensiunile permanente. 2001).odihnă b. În atenţia antrenorilor vor fi mijloacele de antrenament autogen şi psihoton (Epuran. parte eefectuată de specialişti: psihologi.

I.O. Eforturi mixte  refacere neuropsihică  refacere cardio-respiratorie şi neuro-psihică  refacerea neuromusculară d. După apartenenţa mijloacelor de refacere  balneo-fizio-hidro-terapeutice  psihoterapeutice  dietetice  farmacologice  odihnă activă. care pot fi aplicate de antrenor şi sportiv). citându-l pe dr. Eforturi anaerobe (până la 2 min)  neuromusculare  neuropsihice  endocrino-metabolice b. Bompa (2002) acordă o mare importanţă mijloacelor naturale de refacere: . clasifică mijloacele de refacere în mijloace specifice (care se dirijează medical) şi mijloace nespecifice (pedagogice.În continuare. igienice. Mijloacele de refacere sunt clasificate după diferite criterii după cum urmează: a. După efectele exercitate  neuropsihice  neuromusculare  endocrino-metabolice  cardio-respiratorii b. autorii. Eforturi aerobe (peste 3 min)  refacerea metabolică  refacerea cardio-respiratorie  refacerea neuromusculară c. odihnă pasivă Cunoaşterea naturii (orientării) efortului este cu atât mai importantă cu cât mijloacele de bază ale refacerii trebuie corelate cu aceste cunoştiinţe după cum urmează: a. Eforturi neuropsihice  Refacerea neuropsihică  Refacere neuro-musculară  T.Drăgan (1989).

T. Odihna totală sau odihna pasivă. Saunele fierbinţi după antrenamente intense cu greutăţi sunt total contraindicate ! .10 ore (80 . restul în timpul zilei) este indispensabil pentru un sportiv de performanţă. Sportivul trebuie să stea culcat şi să aibă pe faţă un prosop umed rece. Odihna totală este principalul mijloc fiziologic pentru refacere. Un jogging uşor şi continuu înlătură cam 62% din acidul lactic în primele 10 min. Apostopoulos aplică stretching-ul la sportivi în următoarele 3 direcţii:  pentru adaptare rapidă la stimulii din antrenament  pentru o bună refacere între lecţiile de antrenament şi competiţie  pentru prevenirea accidentărilor Masajul poate fi aplicat la sportivi în 4 situaţii ca:  masaj intermediar  masaj pregătitor  masaj de antrenament  masaj de revenire Căldura sau termoterapia. după un exerciţiu solicitant. de odihnă pasivă are loc o reducere de doar 50% a acidului lactic. a sportivului ("220 minus vârsta sportivului"). Bompa (2002) îl citează pe terapeutul Nick Apostopoulos de la Clinica Serapis de Terapie prin Stretching din Vancouver.Kinetoterapia sau odihna activă. Intensitatea exerciţiului aerob utilizat în kinetoterapie nu trebuie să depăşească 60% din FC max. care conduce cu succes un program de refacere şi recuperare prin stretching. N.20 min. şi încă 26% în următoarele 10 . Se recomandă respectarea următoarelor condiţii:  "stingerea" să nu fie mai târziu de ora 2230  seara se pot aplica tehnici de masaj şi o baie caldă  camera de odihnă să fie întunecoasă. În aproximativ 20 min. Somnul de 9 . În consecinţă. pare a fi avantajos să se menţină o perioaadă de revenire activă de 10 . pentru a determina o reducere cu cca 80% din acidul lactic acumulat. Saunele şi băile de abur stimulează eliberarea hormonului creşterii.20 min. Căldura nu se aplică concentrat imediat după antrenamente sau după traumatisme.O. Căldura "încălzeşte" SNC uşurând transmisia nervoasă în interiorul muşchiului facilitând o comunicaţie mai eficientă între creier şi "periferie".90 %) în timpul nopţii. fără zgomot şi aerisită (se pot utiliza dopuri în urechi şi mască pe ochi)  evitaţi cina bogată în proteine şi grăsimi  treziţi-vă mereu la aceeaşi oră dimineaţa Stretching-ul.

În aerul atmosferic particulele sunt încărcate cu aeroioni pozitivi şi negativi. Efectul cel mai căutat al terapiei prin frig este cel analgezic fără a utiliza produse farmaceutice. cel puţin 25 . echipamentul electronic. Băile alternative. Considerată ca o componentă importantă a antrenamentului sportiv. în timpul competiţiei şi după competiţie. depresia. în tratamente cu frig şi căldură. Prin acupunctură şi presopunctură (aplicată numai de specialist !) se poate alina imediat durerea şi reduce spasmul muscular. Aerul de la munte .15 0 C la frig şi până la 40 0 C la căldură. de lângă cascade. Mediul cu ioni pozitivi poate favoriza letargia.1000 m) poate favoriza refacerea.C. Antrenamentul sau odihna activă timp de 1 . Zonele cele mai indicate pentru acest tip de refacere sunt cele cu muşchi slabi în care predomină fibrele musculare de contracţie rapidă (albe. bazată pe fluxul de energie (chi) de pe canalele (medianele) corpului. Pe cale artificială în vestiare se pot introduce aparate care produc aeroioni negativi. Temperatura.T. după furtuni şi ploaie este încărcat negativ. Aeroterapia şi oxigenoterapia.respirator şi stimulează refacerea imunoglobinei A. Alternarea vasoconstricţiei cu vasodilatarea alină durerea şi spasmele musculare localizate.) include obligatoriu şi demersurile de refacere aplicate înainte de competiţie. 3 IDENTIFICAREA TALENTULUI ŞI ORIENTAREA SPORTIVĂ Cunoscută sub genericul „selecţia în sport" activitatea de descoperire şi de orientare a tinerelor talente spre sporturile „potrivite" calităţilor evidenţiate sau predictiv susceptibile . Combustibilii fosili. refacerea poate constitui cheia succesului în competiţie. trebuie să fie între 10 . fibrele sintetice încarcă aerul cu ioni pozitivi. Ionii negativi favorizează refacerea rapidă a sistemului circular .I. F.) şi unităţile tendinoase. Curs nr. de la malul mării.Terapia prin frig sau crioterapia. Pregătirea imediată pentru competiţie (P. Reflexoterapia .30 min. Sportivul trebuie să înceapă şi să termine cu frig. care pot să genereze procesele de supracompensare. Problemele adaptării antrenamentului la altitudine sunt particularizate pe ramuri sportive şi constituie un capitol important al inducerii formei sportive. În concluzie putem admite că mijloacele de refacere după efort sunt variate şi au adresabilitate individualizată sau orientare strictă pentru grupe de ramuri de sport. Reflexoterapia provine dintr-o formă veche de medicină chinezească. iritabilitatea şi durerile de cap.acupunctura şi presopunctura. O pregătire eficientă necesită angajarea unor factori constanţi şi permanenţi de refacere.2 săptămâni la altitudini subalpine (600 . Cura de altitudine.

Descoperirea şi orientarea talentului sportiv constă în activitatea efectuată de instituţii şi persoane competente (instructori. Jűrgen Weineck (1997) identifică o concepţie statică şi o concepţie dinamică care defineşte talentul sportiv: Definiţia statică cuprinde patru componente:  factorii determinanţi ai capacităţii performanţiale  disponibilităţi volitive. criterii. psihopedagogice şi motrice. profesori. activităţi recreative care în mod necesar şi obligatoriu ar constitui cadre organizatorice adecvate acestor demersuri. biochimice. antrenori) la diferite nivele de pregătire pentru a favoriza dezvoltarea ulterioară a sportivului. 2007) ETAPELE PROCESULUI DE SELECŢIE Foarte puţini tineri nu sunt incluşi pe parcursul instruirii şi educaţiei lor în sisteme care urmăresc descoperirea unor talente.  dirijarea procesului în antrenamente şi competiţii.  mediul social care determină disponibilităţile tânărului. Selecţia este un proces de identificare şi evaluare cu un grad cât mai înalt de predicţie a calităţilor şi aptitudinilor necesare practicării unui sport (de performanţă) proces desfăşurat după criterii medico-sportive.  suită de procese pedagogice dirijate. Definiţia dinamică a talentului sportiv se bazează pe principiul că talentul se „structurează" pe parcursul unui proces activ şi se orientează „specific" prin transformări aleatorii în ansamblul personalităţii tânărului. somatofiziologice. concursuri. Orientarea precede selecţia şi o serveşte în acelaşi timp (reorientarea sportivă).(Roman. constituie o provocare pe care mulţi specialişti evită să o accepte.de a se dezvolta. Selecţia constă în activitatea efectuată de specialist prin care formează talentul sportivului pentru competiţie într-o ramură sportivă pentru o anumită perioadă. Concepţia dinamică se bazează în principal pe următoarele trei componente:  proces de transformări active. Nu este .  performanţele bazate pe nivelul real al începătorului. Descoperirea şi orientarea talentelor sportive sunt facilitate de competiţii.

După gradul de perfecţionare al criteriilor utilizate putem să identificăm selecţia empirică sau intuitivă şi selecţia ştiinţifică. picioare paralele.  coordonare motrice (cursă pe obstacole). Gimnastica la aparate  evaluarea coordonării generale şi a forţei  greutate medie. supleţe.  elasticitate generală foarte bună în jocuri  mobilităţii. Atletism  o bună proporţiona-litate a  selecţia taliilor înalte  dezvoltarea caracte- .  capacităţii de efort. Selecţia primară Caracteristici generale  stare de sănătate foarte bună. Autorii Hofmann şi Schneider (1985) .  prezenţei de spirit.  performanţe şcolare  statut social şi motivaţional. putem să identificăm selecţia dirijată sau sistematică şi selecţia întâmplătoare sau nesistematică (Roman. secundare şi finale care se referă la momentul aplicării demersurilor de selecţie în cursul dezvoltării ontogenetice. Dar este absolut obligatoriu ca generaţia tânără să fie cuprinsă în programe care ar facilita dezvoltarea acelora care prezintă aptitudini pentru sport şi care apoi găsesc motivaţii suficiente pentru a-l practica până la nivelul „atingerii propriei incompetenţe". Dacă luăm în considerare gradul de consecvenţă al aplicării acţiunilor de selecţie.prezintă caracteristicele selecţiei primare.  mai largi decât umerii bazinul. 2003). Selecţia finală  performanţe de comportament motrice specifice (teste).  forţei şi vitezei de execuţie. 14 .  evaluarea personalităţii.  capacitate de performanţă motrice generală într-o ramură de sport.obligatoriu ca un copil.  forţă segmentară. adolescent sau un tânăr să ajungă performer de mare clasă.vezi fig.  învăţării motorii.  capacităţi motrice generale. dinamice.  pregătirea generală şi specifică pentru performanţă. Evaluarea:  evaluarea alurii generale.  orientarea spre specializare sportivă. Selecţia secundară  primele evaluări sportive.  capacităţii de concentrare.  constituţie morfofuncţională.

săritura în lun-gime. acţiuni tehnico Coordonarea tactice rapide.  evaluarea vitezei de deplasare. bazin îngust.segmentelor conform modelului probei.  evaluarea forţei ge-nerale  talie mare.  Evaluarea F.  mobilitatea. şi a rezistenţei generale. risticilor individuale ale tinerilor selecţionaţi pentru diverse probe atletice.  indicele Broca (G=T-100). a rezistenţei generale şi a forţei braţelor pe parcursul şcolii (60 m. a vitezei de exe-cuţie şi a inteligenţei de joc. arun-carea mingii de oină. aruncări şi participarea la concursuri de selecţie pe grupe de probe. pentru sărituri.  capacitate de învăţare motorie.  procentaj mic de grăsime subcuntanată.  braţe şi picioare lungi. împingerea greutăţii). Evaluări specifice:  capacitatea de efort specific. Antrenarea înţeleasă ca sarcină principală Evaluarea:  capacitatea de F.  aplicarea de exerciţii competiţionale.  viteza de deplasare. triplu salt.  flotabilitatea.60 m). cu membre lungi şi morfologice cu evidenţierea următoarelor: bazin îngust.  forţa de lansare. relativ Evaluarea tipurilor zvelt.  umeri largi. 800 m.  antrenament atletic general şi specific.  Alegerea taliilor  Evaluarea inteligenţei mari în relaţie cu de joc în situaţii de greutatea adversitate. Jocuri sportive  Predicţia creşterii în înălţime (mari şi foarte mari). gene-rale.  F/V (aruncarea  Predispoziţie pentru mingii). R. palme şi labe mari.  forţa de impulsie şi F/V (triplu salt).  evaluări specifice pe probe. de impulsie.  evaluarea randamentului efortului depus.  coordonare şi viteza explozivă (aruncarea mingii de oină).  Viteza de deplasare Evaluări specifice: (30 .  rezistenţa (800 m). . Nataţie  copii cu talie mare.  răspunsul pozitiv la solicitare la efort.

Funcţiile evaluării pot fi raportate la derularea unor secvenţe de învăţare sau la un ansamblu de învăţare tehnico-tactică după cum urmează:  verificarea sau identificarea achiziţiilor (condiţionale.  Analiza structurii  Evaluarea stabilităţii morfologice pentru performanţei şi a includerea într-o progresului învăţării.  simptomul imobilismului (decalajul între „ce pot să fac şi ce cred alţii că pot să fac” sau „cum cred ei că mă evaluează”).  Predispoziţii pentru  Mobilitate. 2003. pentru organizarea antrenamentului la diverse grupe de discipline sportive (Hofmann şi Schneider. coordinative.  F/V.  sancţionarea sau evidenţierea (în sens figurativ) prin măsuri pedagogice a schimbărilor survenite în urma achiziţiilor. tehnico-tactice).  simptomul anxietăţii (antrenorii au manifestat acest simptom în cazul perceperii unor erori sau neajunsuri). combativitate şi acţi Coordonare motrice.  Evaluarea F. frica de schimbare.  Progresul realizat în învăţare-antrenare.motrici-tăţii de joc.  simptomul „lipsei de principii clare” atunci când antrenorul nu-şi concepe un sistem de evaluare corect. Sporturi de luptă  Alegerea categoriilor de greutate în funcţie de talie şi de masa corporală. .  Acceptarea riscului. 1985) EVALUAREA ÎN ACTIVITATEA DE SELECŢIE Utilizarea criteriilor ştiinţifice în procesul de identificare a talentelor are avantaje dacă specialistul elimină câteva simptome problematice care-i pot afecta obiectivitatea şi rezultatele urmărite (Roman.):  simptomul evitării (eludarea bugetară: „nu pot pentru că nu am finanţare”). cate-gorie de greutate.  perfecţionarea căilor de achiziţionare a calităţilor condiţionale. F. gene-rale. une.  simptomul slabei îndrumări de către specialişti (antrenori. Evaluări specifice:  Evaluarea. sportivi). Caracteristicile esenţiale ale procesului de selecţie. Trunchiului. coordinative sau a cunoştinţelor şi aptitudinilor tehnico-tactice.

scrisă. Evaluarea în procesul instructiv-educativ presupune patru etape:  verificarea.  aprecierea. Gradul de risc al testelor trebuie să fie scăzut.  scalarea. 1999.  scopul didactic: evaluare formativă. testele sunt aplicate periodic şi comparate între ele. 1993). curentă. Considerăm că evaluarea potenţialului biomotric în selecţia primară este hotărâtoare sub aspect predictiv în special privind orientarea spre un sport. evaluare materială.  modul de efectuare: orală. Evaluarea în activitatea de selecţie are un caracter predictiv şi nu provoacă ierarhizări imobile care pot duce la eliminare sau abandon. pentru că "niciodată nu se ştie de unde sare iepurele" ! În consecinţă. p.  sintetizarea şi compararea cu modelul iniţial.. ca atare ele trebuie să fie simple şi aplicate la copii perfect sănătoşi pentru sport. .Evaluarea are o eficienţă maximă dacă probele de control. evaluarea are eficienţă maximă dacă se realizează multi-disciplinar. evaluare calitativă şi evaluare eficientă. Autorii Colibaba-Evuleţ şi Bota (1998) sistematizează tipurile de evaluare în funcţie de :  moment: iniţială. normele de control. Metodologiile de selecţie în cadrul Sistemului Naţional Unic de Selecţie (SNUS) trebuie să ţină cont de următoarele observaţii (Bocu. A. evaluare normativă. periodică (intermediară) şi finală. Instrumentele aprecierii aptitudinilor motrice trebuie elaborate pe tabele uşor manevrabile. evaluare sumativă.18):  majoritatea copiilor cu talie înaltă obţin performanţe mai slabe la probele de control faţă de cei care posedă o talie mai mică la aceeaşi vârstă.  se constată următorul fapt: copiii cu valori ale taliei peste media pe ţară a vârstei lor prezintă valori motrice mai scăzute (Nicu. practică. Reorientarea sportivă este cea care ar trebui să soluţioneze aşa-zisele „eşecuri de început".  se recomandă acordarea de punctaje suplimentare copiilor cu talie înaltă (tabele corective).

LG.PL. -săritura în lungime de pe loc 6. Greut. R.NA. -alergare de de oină rezistenţă Performanţele realizate la acest prim nivel nu trebuie să constituie un criteriu de eliminare a celor cu rezultate mai slabe. La alergarea de rezistenţă distanţele pot varia între 500-1000m. S. C. E. -atinge plăcile (tapping) 4. -menţinut în atârnat 8.Şold -circumferinţă mijloc şold 7. L. pantofi 2. -aruncarea mingii 10. 3. -alergare de viteză (cu start din picioare) 9.TR. A. A.VT. A. -circumferinţă şezând cap 9. Bust -circumferinţă bust 5.MO. A. Talpa -înălţimea -nr.FL. -greutatea 4. 30-40m la 910ani). -echilibrul „Flamingo" 3./s -lungime talie sol 10.Spat. -anvergura ol Teste 1.Tal. -mobilitate 5. A. De exemplu. L. MOB. M. C.Centrul de cercetări pentru problemele sportului (CCPS) din Bucureşti propunea în anul 1997 (Pierre de Hillerin) o baterie de măsurători şi teste care să evalueze potenţialul biomotric al copiilor. C. Este foarte important ca bateria de teste să conţină aceleaşi cerinţe pentru o anumită vârstă. -ridicări de trunchi (abdomen) 7. nu la comandă) distanţa variază între 20-40m în funcţie de vârstă (20m la 7-8 ani. -alergare navetă 2.Cap.Talie -circumferinţă talie 6. . Măsurători antropometrice 1. Anve. Distanţele sau timpii înregistraţi diferă drastic de la o vârstă la alta.RZ. .AT. Rezultatele la probele de control privind calităţile motrice şi reacţiile funcţionale la efort reprezintă cele mai importante repere ale talentului. Inal. la alergarea de viteză cu start din picioare (cronometraj la plecare.lungime talie 8. în general al tineretului şcolar.

în armată şi în sport. Curs nr.Talentul este o facultate sau un grup de capacităţi cu o anumită specificitate. În perioada selecţiei primare. cognitivă şi afectivă. Aceste calităţi sunt grupate pe trei grupe principale:  capacităţi motrice. Din acest motiv. motorie. 15) defineşte antrenamentul sportiv ca „o acţiune complexă care exercită un efect sistematic şi specific asupra nivelului performanţei sportive şi a capacităţii optime de performanţă în condiţii de pregătire şi competiţii". celui care se supune rigorilor lui. Acceptăm totuşi adevărul că noţiunea de antrenament este legată de activitatea sportivă. Pentru fiecare sport s-au elaborat modele ideale ale sportivilor care încearcă să exprime cantitativ existenţa unor calităţi care ar duce la succes. 4 Obiectivele şi principiile antrenamentului sportiv Noţiunea de „antrenament" se utilizează în diverse domenii de activitate şi presupune un proces de pregătire care vizează un nivel de excelenţă: în tehnică.  calităţi biomotrice. în agricultură. Carl. Antrenamentul sportiv este un proces hipercomplex care produce modificări de natură fizică. citat de Weineck (1997. în raport cu un individ care nu practică sportul în mod organizat. . superioare mediei grupului de subiecţi la care se raportează. Aceste procese produc adaptări de scurtă sau lungă durată în organismul sportivului şi duc la modificări majore de ordin biopsihomotor. efectuarea unor ierarhizări drastice care să elimine din start posesorii unor performanţe mai slabe este total contraindicată.  capacităţi psihologice. profesorul identifică cu un grad mai mare sau mai mic de probabilitate – prin instrumente de evaluare complexe – existenţa capacităţilor (a talentului) care pot fi dezvoltate pe viitor în antrenamentul de performanţă.

V.F) şi a calităţilor motrice specifice.) definesc nivelul de măiestrie într-o sarcină sportivă şi constituie nivelul superior al aptitudinilor psiho-motrice. deciziei.R. de adaptare a organismului sportivului la eforturi fizice şi psihice intense. Există în literatura de specialitate un consens al autorilor consacraţi care afirmă că obiectivul major al antrenamentului sportiv este creşterea capacităţii de performanţă (vezi structura capacităţii de performanţă). (Prin educarea / dezvoltarea calităţilor motrice Gh. F. îndemânarea. În cadrul acestui obiectiv major vom putea identifica 3 grupe de obiective:  Psihomotrice. planificării.Î. în contextul acumulării de cunoştinţe teoretico-metodice şi de evaluare a sportului practicat. la angajarea în efort. 228). implicate la participarea în concursuri". care joacă un rol major în învăţarea tehnicilor pe ramuri de sport. OBIECTIVELE ANTRENAMENTULUI Obiectivele antrenamentului sportiv indică scopurile urmărite urmărite în procesul de antrenament. 1996. rezistenţa şi forţa . care se referă la voinţa sportivului. reglării şi evaluării ar trebui să constituie baza de conducere şi acţionare a antrenamentului. Cârstea (1999. 2001. care se referă la diverşi factori de condiţionare ai performanţei (V.. dezvoltarea. Din acest punct de vedere principiile organizării. Dragnea şi colaboratorii (2002. are caracter de acţiune socială organizată. Abilităţile (ability – lb. care se referă la cunoaşterea tehnicii şi tacticii sportului antrenat şi la mijloacele optime de antrenare ale acestora.Antrenamentul sportiv ca parte a activităţii sportive. ameliorarea sau perfecţionarea fiecărei însuşiri / calităţi care intră în sfera de influenţare psihopedagogică (M. Educarea calităţilor psiho motrice este un obiectiv principal al antrenamentului sportiv. Epuran şi colab. Autorul E. 85) înţelege procesul special de instruire care poate accelera dezvoltarea indicilor calităţilor motrice de bază (viteza. 74) arată că nu e greşit să spunem calităţi motrice sau aptitudini motrice condiţionale şi coordinative. la depăşirea stărilor de stres şi la determinarea psihică în stările limite de antrenament şi concurs. Fleischman (citat de Manno.)  Cognitive. Obiectivul cognitiv major constă în perfecţionarea abilităţilor motrice fundamentale şi specifice. Obiectivele pregătirii psihice a sportivilor urmăresc educarea. 155) defineşte antrenamentul sportiv ca „proces complex desfăşurat sistemic şi continuu gradat. R şi combinaţiile lor) la calităţile coordinative. la autocontrol. engl. .  Psihologice. implicate prioritar în practicarea unor sporturi.

PRINCIPIILE ANTRENAMENTULUI SPORTIV Principiul este definit ca „element fundamental.  componenta sociologică.(DEX.  metodice.  componenta psihologică unde se totalizează principiile care guvernează pregătirea psihică pentru antrenament şi concurs. .  componenta igienică. care se manifestă în activitatea sportivă. mediul ambient. prin principiile care trebuie respectate în alimentaţie. confort. care se subordonează obiectivului creşterii continue a performanţei sportive (dezvoltarea capacităţii de performanţă). Încercările de clasificare a principiilor antrenamentului sportiv sunt abordate din perspectivele:  psiho-pedagogice. reglării şi evaluării trebuie să constituie baza de conducere şi acţionare a antrenamentului. planificării. prin raporturile şi modul de integrare al sportivului în mediul social. economic. de olimpism şi sportivitate.  de evaluare.  de conţinut. cultural. La aceste categorii de principii ar trebui adăugate principiile praxiologiei şi docimologiei. Din acest punct de vedere principiile organizării. prin principiile care trebuiesc respectate în idealurile etice şi de fair-play.  componenta etică.  componenta biologică unde se totalizează principiile care guvernează dezvoltarea funcţională şi adaptarea organismului. Conţinutul antrenamentului sportiv poate fi analizat prin prisma mai multor componente fundamentale:  componenta pedagogică în care se totalizează principiile didactice utilizate.  strategice.  de orientare şi dirijare a efortului. deciziei. 1975) Antrenamentul sportiv este o acţiune socială organizată.  componenta estetică prin frumuseţea şi rafinamentul gestului motric.Acestor trei mari grupe de obiective li se adaugă un important obiectiv deontologic şi etic: întărirea sănătăţii şi consolidarea unei dezvoltări corporale corecte. lege de bază pe care se întemeiază o teorie ştiinţifică" sau „totalitatea legilor şi a noţiunilor de bază ale unei discipline". idee.

f.G. principiul multilateralităţii. d.  Renato Manno (1983) Principii generale . d. c. g. însuşirii temeinice. principiul accesabilităţii. h. a. c. principiul participării conştiente şi active. intuiţiei. f. accesabilităţii şi individualizării. b. individualizării. principiul repetării. c. d. participării conştiente. dezvoltării multilaterale a individului. dezvoltării armonioase. c.Matveev şi A. sistematizării. interdependenţa principiilor. principiul individualizării. Din multitudinea acestora putem selecta principii fundamentale pe care nu le putem eluda şi pe care le prezentăm în continuare:  N. e. h. participării conştient şi active. b. accesibiltăţii.Harre (1973) recunoaşte drept principii:  L. Ozolin (1971) identifică următoarele principii: a. e. b. b.Novicov (1980) identifică principii generale şi principii metodice: Principii generale a. întăririi sănătăţii.D. legării educaţiei fizice de muncă.O sinteză a acestor principii este mult mai potrivită din punct de vedere didactic şi metodic. creşterii treptate a exigenţelor. Principii metodice a.  D. principiul specializării. periodizării şi structurii ciclice al efortului. g. principiul intuiţiei. e.P. d. efortului continuu. sistematizării. intuiţiei.

dezvoltării aptitudinilor motrice. Principii de dirijare a efortului a. Principii privind obiectivele antrenamentului a. al raţionalizării. e. principiul complementarităţii teoriei cu practica. afective şi volitive. b. al conştientizării. Principii privind conţinutul antrenamentului a. b. dezvoltării multilaterale a calităţii motrice şi indicilor morfo-funcţionali. a. individualizării. c. c. al controlului şi evaluării activităţii. c. principiul dezvoltării multilaterale a personalităţii şi integrării socioprofesionale. principiul adaptării la eforturi intense şi maxime. b. d. b. Principii metodico-strategice a. cognitive. realităţii (imitarea acţiunilor din realitate). principiul eficenţei maxime şi economicităţii. d. accesabilităţii. b. motivaţiei. al colaborării dintre antrenor şi sportiv. principiul dezvoltării multilaterale a calităţilor motrice şi indicilor morfofuncţionale. c. . b.  Ion Şiclovan (1984) principiul specializării aprofundate a instruirii. b. al individualizării. principiul individualizării. principiul modelării.  Mihai Epuran (1986) Principii generale a. al operaţionalizării. c. d. c. continuităţii antrenamentelor. progresivităţii. al interdisciplinarităţii. maximizarea sau stabilizarea capacităţii de performanţă.a.

Există multe avantaje în substituirea filosofiei scării cu filosofia nivelului. f. al stimulării. mijloace de punere a accentului pe gradul de progres realizat poate aduce avantaje. i. Antrenorul trebuie să-l conştienti-zeze pe sportiv asupra propriilor senzaţii profunde şi a capacităţii de a le intensifica. al accesibilităţii.c. ci faza fundamentală pentru controlul conştient al proiectului actului motor efectuat de sportiv. al motivaţiei şi al efortului voluntar.  Principiul accesibilităţii şi rezolvabilităţii Sarcinile motrice propuse de antrenor sunt rezolvate cu succes de sportiv dacă sunt proporţionale cu capacitatea lui de execuţie. Evaluarea sau pregătirea scalară. j. g. al specializării. Automatismul nu înseamnă limitarea conştiinţei. e. Fixarea subiectului la obiective imediate.  Principiul sistematizării . al autoreglării. sex. capacitate. al interacţiunii mijloacelor verbale cu cele nonverbale. Propriocepţiile musculare trebuie perfecţionate în permanenţă pentru a reduce discordanţa între ceea ce resimte sportivul şi execuţiile sale. cu norme rigide. al supraînvăţării.  Principiul conştientizării (R. Manno) Legătura între voinţă şi puterea bilogică este de o eficienţă extremă dacă sportivul posedă un înalt nivel al conştiinţei active şi al conştiinţei propriilor posibilităţi. Manno) Rolul evaluării este accentuat prin complexitatea şi obiectivizarea tehnicilor de evaluare. Procesul instructiv-educativ din antrenament este evaluat prin prisma comportamentului antrenorului. Descrierea conţinutului principiilor fundamentale ale antrenamentului sportiv Principii pedagogice  Principiul evaluării (R. poate duce la ansamblul performanţei sportive. al modelului. h. respectând particularităţile de vârstă. al sportivului şi al modificărilor rezultate pe acest parcurs. d.

Multilateralitatea pregătirii presupune 3 faze exigente:  pregătirea multilaterală a copiilor şi începătorilor. atunci când este vorba de o perioadă foarte scurtă.  progresia lucrului determinată de nivelul de pregătire. mijloacelor şi metodelor de lucru.  perspectiva clară asupra obiectivelor. înalta performanţă Multilateralitatea pregătirii presupune selecţionarea mijloacelor (mijloace selective) din multitudinea existentă. consolidare. Cu cât nivelul de pregătire al sportivului este mai ridicat cu atât este mai specializată pregătirea sa.Acest principiu permite reglarea alcătuirii programului în diferitele sale faze: învăţare. ansamblul acestor principii se supune la trei reguli:  de la simplu la complex. Deci se maximalizează (sau se stabilizează) capacitatea de performanţă (M.  Principiul pregătirii multilaterale pt. Abordarea sistematică a procesului de pregătire reglează interdependenţele factorilor antrenamentului.  de la uşor la greu. perfecţionare.  pregătirea multilaterală a juniorilor şi sportivilor de performanţă. care pot deveni susceptibile să provoace specializarea şi să ridice capacitatea de performanţă a sportivului. . evitând interfeţele negative. Epuran) la limitele cunoscute şi programate. În plan docimologic.  pregătirea multilaterală a sportivilor de mare performanţă. Punctele centrale ale acestei acţiuni sunt:  focalizarea antrenamentelor pentru un obiectiv precis.  de la cunoscut la necunoscut. Principii privind conţinutul antrenamentului sportiv  Principiul specializării aprofundate pt.  individualizarea pregătirii. înalta performanţă Pregătirea se va realiza strict specializat şi în acelaşi timp unitar la toate componentele antrenamentului sportiv.

Principiile orientării şi dirijării efortului  Principiul adaptării progresive a organismului la tipul de solicitare programat Acest principiu este determinat de regula practică ce evidenţiază că dacă un stimul standard cu o anumită intensitate nu creşte progresiv.  Principiul ciclicităţii antrenamentului Ciclitatea antrenamentului este dată de caracterul ciclic şi temporal al pregătirii. Principiul continuităţii trebuie să provoace stabilitatea proceselor de adaptare pozitivă care e direct proporţională cu timpul cheltuit pentru creşterea capacităţii de performanţă. schimbarea stimulilor produce adaptarea necesară. Ciclitatea este prezentă în toate structurile macrociclurilor de pregătire prin reluarea la parametrii ridicaţi a obiectivelor propuse.Pregătirea multilateraală este cea care orientează pregătirea generală spre pregătirea specifică. Aceasta presupune modificarea periodică a valorii unui stimul sau schimbarea naturii lui.  Principiul continuităţii antrenamentului Antrenamentul sportiv are ca rezultat adaptarea progresivă a organismului la diferitele tipuri de solicitări.  Principiul utilizării eforturilor cu tendinţă spre cele intense şi maxime . Adaptarea poate fi de durată scurtă sau lungă. Deci. de etapă. Procesul continuu al antrenamentului de performanţă lasă „urme" care se suprapun în structurile de antrenament şi produc modificări esenţiale şi de lungă durată (deseori pentru toată viaţa) în structura biologică şi psihică umană. Ciclurile de pregătire se repetă de la un an la altul cu parametri din ce în ce mai apropiaţi de capacitatea maximă de performanţă ce poate fi atinsă. atunci el îşi pierde calitatea de stimul. Menţinerea timp îndelungat a stimulilor produce stagnarea în pregătire prin pierderea capacităţii de adaptare. adaptare curentă şi operativă.

.  gustul riscului (jocul cu viaţa. proiectare socială).  căutarea compensaţiei (complementară şi de echilibrare.  Principiul individualizării Contrar părerilor că acest principiu. nevoia de a se compara cu alţii. aruncările din atletism. nevoia de a se opunea altuia. autoafirmare.Practica ultimului deceniu demonstrează o creştere impresionantă a densităţii şi intensităţii antrenamentelor. contemplarea naturii). dorinţa de neprevăzut. din cauza raţionalizării şi standardizării. situaţii limită). glorie. Michel Bouet (1969) sintetiza următoarele motive:  nevoi motorii (de cheltuire de energie. şi-ar fi pierdut din importanţă se pot prezenta următoarele argumente:  sportivul este o entitate individuală.  agresivitate şi combativitate. halterele confirmă faptul că eforturile intense şi maxime sunt hotărâtoare.  atracţia spre aventură (neprevăzut.  afirmarea de sine.  dragostea de natură (lupta cu natura. dorinţa de succes. pentru surmontare. dorinţa de a arăta curajul). „nikefobia”. recompense materaile.  tendinţe sociale (nevoia de afiliere şi integrare).  dorinţa de a câştiga (dorinţa de posesiune. pentru substituiri).  aspiraţia de a deveni un campion (exigenţa.  Principiul motivaţiei Implicarea motivaţiei în activitatea sportivă este evidenţiată prin răspunsul la întrebările:  De ce practică anumiţi indivizi sportul?  Care sunt mobilurile care-i îndeamnă pe sportivi la activitatea competiţională?. de mişcare). Acest principiu nu trebuie să intre în contradicţie cu supracompensarea.  modul de reactivitate al sportivului la efort este individual. interese materiale.  antrenamentul individual şi individualizat se realizează în funcţie de informaţiile şi de evaluările efectuate strict despre starea sa reală biologică şi psihologică. Dinamica jocurilor sportive. plăcerea trăirii tensiunii concursului). săriturile din atletism.  interesul pentru competiţie (nevoia de succes. refacerea după efort şi cu cerinţa pregătirii treptate pentru acest tip de efort. patriotism).

 calităţile psihice. discutabile de altfel.  Mijloace competiţionale. pentru manifestarea capacităţii de performanţă în momentul şi în locul potrivit se numeşte formă sportivă (R. Această creştere este realizată în principal prin antrenamentul organizat şi programat ştiinţific. Pe lângă concurs. în contextul desfăşurării competiţiei. MIJLOACELE DE ANTRENAMENT SAU DE LECŢIE . Dragnea 1996. Manno 1996) clasifică mijloacele antrenamentului sportiv în trei grupe distincte:  Mijloace de antrenament sau de lecţie. 1996). Randamentul mare al sportivilor este obţinut prin creşterea capacităţii lor de performanţă. controale medicale capacitatea prezumtivă de performanţă a sportivului.. să evalueze prin teste. Starea de antrenament prezintă un grad înalt de corelaţie cu stadiul de pregătire al sportivului: mai scăzută în perioada pregătitoare şi optimă sau eficace în perioada de concurs. Capacitatea de performanţă poate fi îmbunătăţită prin eliminarea oboselii şi favorizarea de găsire a noi resurse energetice interne prin acţiunea de refacere după efort care este o acţiune dirijată. Forma sportivă nu este un fenomen bazat pe şansă ci este controlabilă (inductibilă) prin procesul de antrenament. antrenorul este obligat.  Mijloace de refacere a capacităţii de efort.  deprinderile tehnico-tactice. (1973. Desigur că ritmurile biologice sau cauzele sezoniere pot provoca o serie de modificări.Curs nr. ca în mod periodic şi cu o frecvenţă ridicată. Harre D. Manno. 5 MIJLOACELE ANTRENAMENTULUI SPORTIV Pentru atingerea obiectivelor antrenamentului sportiv şi rezolvarea lor cu un randament şi o eficacitate sporită se utilizează un număr mare de mijloace. Harre 1973. 1996). Efortul din antrenamente şi din concursuri duce la acumularea oboselii. Concursul este cantitatea maximă de informaţie pe care o poate furniza sportivul asupra capacităţii reale de performanţă (Dragnea A. care cuprinde în viziunea lui următoarele componente:  calităţile fizice (motrice) şi intelectuale. din ce în ce mai specializate. dar în acelaşi timp selectate dintr-o bază diversă de disponibilităţi. 58) a formulat în acest context sintagma stare de antrenament. Dispoziţia optimă pentru randamentul sportiv. Majoritatea antrenorilor (Ozolin 1972.

orientarea în spaţiu şi dezvoltarea la maximum a abilităţilor motrice (priceperea de a rezolva prin aptitudini. relativ simple.aceste exerciţii nu au o asemănare directă cu prestaţia sportivă (crosul pentru un canotor sau pentru un ciclist. Toate au o . vestibular.acest tip de exerciţii se situează la jumătatea drumului între exerciţiile generale şi cele tipic competiţionale (R. 1966. Exerciţiile de antrenament pot fi împărţite în trei categorii:  Exerciţii generale .  să reflecte totuşi particularităţile sportului respectiv. pentru menţinerea echilibrului. în compensaţie şi în recuperare. Dragnea (1996) remarcă apartenenţa exerciţiilor cu caracter general la grupe care constituie „şcoli” (şcoala alergării. Exerciţiile cu caracter general au o mare pondere în etapa pregătirii începătorilor. În sfera aptitudinilor motrice coordinative (aptitudini care permit dirijarea şi prelucrarea informaţiilor provenind de la analizatorii implicaţi în mişcare: tactil. Exerciţiile generale au un rol activ în pregătirea fizică generală. Ele trebuie să fie selective în angajarea musculară.Mijloacele de antrenament sunt construite din ansamblul exerciţiilor fizice desfăşurate în diferite ramuri sportive. „Condiţionarea fizică" presupune utilizarea unui număr aproape infinit de exerciţii. Acestea vor permite ulterior exprimarea elementelor motrice în tehnica specifică şi în evoluţia sa. cu volume şi intensităţi diferite ale încărcăturii. pentru evitarea transferurilor negative asupra performanţei. se creează o infrastructură energetică şi neuromusculară permiţând susţinerea unor eforturi specifice. Exerciţiile generale se aleg cu grijă. Manno. A.  să dezvolte calităţi motrice de bază. sarcinile motrice specifice situaţiilor din ramurile de sport). Formele de manifestare a aptitudinilor motrice condiţionale sunt şi ele extrem de variate în funcţie de sportul practicat. adică în sfera coordonării. aruncării. boxer etc. săriturii) şi care trebuie să respecte anumite criterii:  să dezvolte multilateral sportivii.  Exerciţiile specifice . acustic şi la elaborarea abilităţilor motrice).).  să lărgească bagajul de deprinderi motrice de bază. deoarece se bazează pe deprinderi automatizate. 53). Pentru dezvoltarea calităţilor/aptitudinilor motrice condiţionale. kinestezic. este necesară ameliorarea capacităţii analizatorilor de a recunoaşte cât mai rapid cu putinţă tensiunile musculare optime pentru o mai bună reglare a gradelor de libertate a mişcării. optic.

menţinerea şi pierderea ei se efectuează dirijat.  Exerciţii competiţionale . raportate la competiţie. în rezultatele concrete din competiţie şi în evaluarea (prognozarea) efectelor antrenamentului. cu caracterul ei ciclic. MIJLOACELE COMPETIŢIONALE Aceste mijloace au un caracter integrativ. Ele se regăsesc în proiectarea didactică a activităţii de la nivelul de mezocliclu până la planul de lecţie de antrenament. mijloacele competiţionale constituie corolarul mijloacelor pentru obţinerea şi ameliorarea performanţei. are o durată limitată. permiţând însă în acelaşi timp potenţializarea unui anumit aspect al acestuia. Conţinutul acestor exerciţii este sintetic. care sunt exerciţii efectuate pe un fond de stabilitate tehnică şi dezvoltă aptitudinile condiţionale. Ele nu trebuie să se confunde cu mijloacele competiţionale. Exerciţii de dezvoltare sau de potenţare. Această categorie de exerciţii utilizează fragmente simplificate din tehnica sportivă în care durata şi efortul de rezistenţă pot fi modificate. având la bază stimulentul determinant care constituie componenta agonistică. până la atingerea obiectivelor parţiale de pregătire). de particularizare în funcţie de ramura de sport antrenată. într-un mod pregătitor. de cuprindere a tuturor componentelor antrenamentului. în condiţii simplificate.exerciţiile de acest tip reproduc efectiv sau simulat condiţiile probei oficiale. în efectuarea lui concretă. . În procesul de dirijare a antrenamentului sportiv se sintetizează toate demersurile de programare (termen scurt. În această categorie deosebim două grupe de exerciţii: a. mediu. În aceste condiţii poate fi aplicată standardizarea şi obiectivizarea mijloacelor de antrenament (pe principiul unei variabile iar restul variabilelor rămân neschimbate o perioadă bine definită. Mijloacele competiţionale au un înalt grad de specificitate. de apropiere spre mijloacele competiţionale şi contribuie la instalarea formei sportive. în care dobândirea. lung) a antrenamentului. parţiale sau facilitate. b. Sportivul experimentat are nevoie de exerciţii generale din ce în ce mai puţine şi de exerciţii specifice şi competiţionale din ce în ce mai multe în perioada de menţinere a formei sportive. În acest context. Exerciţiile de iniţiere care vizează învăţarea tehnicilor în stadiul iniţial. Pe plan metodologic se poate afirma că specificitatea încărcăturii consolidează condiţiile formei sportive iar încărcătura generală creează premisele apariţiei sau dispariţiei formei sportive (ieşirea dirijată din formă sportivă). Forma sportivă.asemănare parţială cu exerciţiul competiţional.

zonale sau turnee. Dragnea (1996) citându-l pe Ioan Kunst-Ghermănescu. durată. Cele trei mari grupe de mijloace ale antrenamentului sportiv nu se aplică independent ci în mod global şi cu o abordare frontală. Este cunoscut de către toţi specialiştii rolul concursurilor de verificare.  jocul de verificare: testul cel mai veridic şi mai complex. 35) este încărcătura antrenamentului. cu arbitri. specificitate. cu parteneri egali sau mai valoroşi. joi) la ora când are loc jocul oficial. A. cu analize de joc. care se organizează întro ambianţă cvasi-oficială. după orientări metodologice şi procedee metodice specifice activităţilor proiectate. înainte de începerea campionatelor sau a competiţiilor oficiale. complexitate) efectuată în mod oportun şi corect. pentru omogenizarea echipei. METODELE ANTRENAMENTULUI SPORTIV .Măsura esenţială pentru dirijarea antrenamentului (Adams.  jocul de antrenament: pentru perfecţionarea jocului bilateral. preolimpice.  jocul competiţional: care nu se va confunda cu jocul oficial. Acest tip de joc se planifică o dată pe săptămână (de regulă miercuri. în turnee tradiţionale. Dozarea încărcăturii (prin volum. pentru aplicarea sarcinilor tehnicotactice propuse. formează stimuli adecvaţi pentru creşterea performanţei sportive. Acesta este motivul pentru care refacerea după efortul din antrenamente şi competiţii este considerată ca un mijloc important al pregătirii sportivului. citat de Weineck. cu înregistrări video. căpătând semnificaţia unui proces distinct. Acest joc se desfăşoară amical. care permit o programare a formei sportive pentru concursul cel mai important. amintea de rolul important al „exerciţiilor integrale” de concurs în cadrul „jocurilor sportive”:  jocul şcoală: cu parteneri mai puţini valoroşi. MIJLOACE DE REFACERE A CAPACITĂŢII DE EFORT Refacerea este integrată în regimul şi în planificarea curentă a zilei de pregătire. În acest context trebuie să subliniem că metodele nu există ca atare ci se exprimă prin procedee şi orientări metodologice pe care vom încerca să la descriem în continuare. utilizate ca probe de control şi teste furnizează cele mai fiabile date cu privire la diagrama performanţei sportive. 1997. intensitate. Mijloacele competiţionale.

„cale de urmat”. descrieri. strategiilor de organizare ale procesului instructiv-educativ. se dimensionează şi se articulează mijloacele utilizate. funcţiile şi clasificările diferitelor metode instructiv-educative. de înfăptuire a sarcinilor didactice din antrenament (obiectivele antrenamentului sportiv) pot fi circumscrise terminologic prin intermediul următoarelor sintagme:  tehnologie didactică (tehnologia acţionării didactice). legităţi. O metodă apare ca un ansamblu corelat de procedee utilizate în momentul oportun şi considerate a fi cele mai eficiente. Pentru realizarea obiectivului major al antrenamentului sportiv (creşterea capacităţii de performanţă a sportivului) ansamblul de mijloace utilizate se constituie într-un sistem de metode. elaborează cunoştinţe. vehiculează valori ale cunoaşterii la un moment dat. metodele didactice prezintă. unde se precizează natura.  mod de organizare al procesului instructiv-educativ. 82):  funcţia cognitivă.  procedeul didactic. de cunoaştere şi de transformare a realităţii obiective sau ca un ansamblu de procedee folosite în realizarea unui scop).  funcţia formativ-educativă.  funcţia normativă sau de evaluare. care întruneşte ansamblul mijloacelor audio-vizuale şi al metodelor. Deosebirea esenţială între ele constă în aceea că. Metodele de instruire se aseamănă cu metodele de cercetare în sensul că ambele duc la conturarea unor fapte. Formele şi mijloacele strategice. către) cu înţelesul de „drum către”. 1996. Acest sistem de metode trebuie expus şi experimentat cu claritate în strategiile de pregătire şi în proiectarea didactică a pregătirii. citat de Cucoş.  metoda didactică (în DEX 1975 metoda=mod sintetic de cercetare.  metodologie didactică. Întrebarea principală pe care o va pune antrenorul în acest segment al pregătirii este „Cum voi face?” . Metodele didactice deţin mai multe funcţii specifice (Cerghit. care se referă la combinaţiile metodologice şi elementele organizatorice care conferă metodei şi procedeului didactic utilizat un caracter structurat în timp. în care termenul de metodă derivă etimologic din două cuvinte greceşti (odos = cale şi meth = spre. care defineşte suita de operaţii concrete ale metodelor.Proiectarea şi realizarea cu eficienţă a activităţii instructiv-educative în procesul de antrenament depinde de modul în care se desfăşoară. în timp ce metodele de cercetare produc.  funcţia instrumentală. mijloacelor.

 modelarea.  problematizarea.  metode de educaţie. orientările metodologice în antrenamentul sportiv pot fi clasificate după opinia lui A.  metoda participării-formative.  metoda modelării.  algoritmizarea. Metodele nu există ca atare.  instruirea programată. densitatea şi complexitatea efortului din antrenament provoacă o reacţie de adaptare a organismului. Dragnea (1996) în următoarele categorii de metode:  metode bazate pe relaţia efort-odihnă. .  metode de verificare şi apreciere. intensitatea.În domeniul antrenamentului sportiv criteriile de clasificarea metodelor vizează aspectele principale ale procesului instructiv educativ. specifică ramurii de sport practicate. durata. adică dintre consumul de energie şi oboseala acumulată pe de o parte şi odihna necesară refacerii pe de altă parte.  metoda analogiei. Metode de antrenament bazate pe relaţia efort-odihnă Modificarea rela ț iilor dintre volumul. Orientările metodologice moderne sunt:  tratarea diferenţiată.  metode de refacere a capacităţii de efort. Procedeele metodice. Ele se exprimă prin procedee metodice şi orientări metodologice. Caracteristica esenţială a metodelor de antrenament este dată de „jocul” dintre efort şi odihnă.  metode de corectare a greşelilor de execuţie. Din acest punct de vedere metodele din domeniul nostru sunt:  metode de instruire propriu – zisă.

Durata pauzelor scurte are un pronunţat caracter specific . Efortul următor se desfăşoară pe un fond de odihnă incompletă care duce treptat la scăderea capacităţii de efort.  efort continuu în toate momentele execuţiei.  efort variabil prin schimbarea ritmului de execuţie. în fiecare moment al exerciţiului. uniform. odihna este exprimată prin pauzele care intervin între ultimul efort efectuat şi următorul efort programat.În diferitele metode ale antrenamentului efortul depus poate fi:  efort standard acelaşi mereu. În alternanţa cu efortul.  efort cu pauze sau cu intervale în desfăşurarea momentelor execuţiei. În aceste cazuri distingem: a. odihnă cu pauze de scurtă durată care favorizează refacerea incompletă a organismului.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful