PARTEA I Psihanaliza, Gestaltismul, Behaviorismul

PSIHANALIZA

Psihanaliza este prima dintre teoriile psihodinamice. Asumpţiile de bază ale

teoriilor psihodinamice sunt:
1. comportamentul este motivat (cauzat) de procese mentale, unele dintre
acestea operând în afara conştienţei
2. comportamentul este văzut ca aparţinând unei structuri unitare, coerente –
personalitatea, care reflectă atât motivaţia curentă cât şi experienţele trecute

Termenul de psihanaliză este folosit de Freud în trei accepţiuni:

a) procedeu de investigare a proceselor psihice.
b) metodă de psihoterapie a nevrozelor
c) teorie despre psihicul uman normal şi patologic.
Astăzi, termenul psihanaliză are următoarele accepţiuni:
1. o teorie a personalităţii, mai exact o teorie despre funcţionarea psihologică centrată
pe procesele mentale inconştiente
2. o metodă de investigaţie a funcţionării psihologice a individului bazată pe
explorarea asociaţiilor libere pe care acesta le realizează; această investigaţie este de
natură terapeutică
3. o metodă de tratament a unor manifestări de natură psihopatologică incluzând mai
ales nevrozele simptomatice (precum: stările de anxietate, tulburarea obsesiv-
compulsivă şi patologia disociativă isterică); inhibiţiile sexuale şi preversiunile
(“paraphilias”) şi tulburări de personalitate. Psihanaliza a fost de asemenea aplicată
(de obicei în formele sale ulterioare modificate) în tratarea unor tulburări de
personalitate severe, stări psihosomatice şi tulburări psihotice.

1
 Toate aceste trei aspecte ale psihanalizei a fost dezvoltate de Freud şi se regăsesc
în teoriile pe care acesta le-a elaborat cu privire la: dinamica inconştientului,
dezvoltarea şi structura personalităţii, psihopatologie, metodologia investigaţiei
psihanalitice, iar metodele de tratament descoperite influenţează încă cercetările din
acest domeniu (fie prin preluarea şi modificarea anumitor aspecte care le caraterizează,
fie prin controversele pe care le-a generat).
Dacă suntem atenţi la accepţiunile termenului psihanaliză pe care Freud le-a
descris ne putem da seama că abordarea psihanalitică este un model explicativ al
funcţionării psihicului uman menit să dea seama atât de comportamentul considerat
“normal” cât şi de cel patologic. Astăzi nu considerăm ca fiind un element de noutate
faptul că un model explicativ al psihismului uman este în acelaşi timp fundamentul unei
intervenţii terapeutice. Dar, în perioada în care Freud a început să-şi elaboreze teoriile
încă nu se instiuise o teorie unitară asupra psihicului uman cu valenţe explicative în
domeniul clinic. În continuare vom prezenta principiile care caracterizează demersul
psihanalitic, urmând ca pe baza acestora să răspundem la următoarea întrebare: cum s-a
născut psihanaliza? (care au fost factorii care au contribuit la apariţia acestei abordări,
denumită prima forţă în psihologie).
Modelul explicativ psihanalitic elaborat de Freud este fundamentat de următoarele
principii: (William E. Glassman and Marilyn Hadad, 2009):

1. Determinismul psihic: orice comportament are o cauză care aparţine domeniului

mental.
2. Importanţa proceselor inconştiente. Rolul cauzal pe care Freud îl atribuie
proceselor inconştiente în determinarea personalităţii noastre şi a
comportamentelor pe care le exercităm a făcut ca mulţi cercetărori să se refere la
teoria psihanalitică denumind-o teorie a inconştientului.
3. Continuitatea dintre comportamentele normale şi cele patologice. Freud a luptat
pentru încetăţenirea ideii că tulburările psihice pot fi explicate prin înţelegerea
unor mecanisme fundamentale după care funcţionează psihismul uman.

2
 4. Valoarea datelor clinice. Cariera lui Freud a gravitat în jurul statutului său de
terapeut. Datele obţinute prin observaţiile clinice sunt cele pe care şi-a
fundamentat teoria.
La acestea se adaugă două idei cheie care descriu abordarea psihanalitică:
1. Psihicul este un mecanism care necesită un anume tip de energie pentru a
funcţiona. Acest tip de energie este numit de Freud energie psihică sau libido.
Principala sursă a acestei energii se regăseşte în inconştient.
2. Conflictul psihic caracterizează funcţionarea sistemului psihic, care, vom vedea,
că este contituit din trei instanţe (Id, Ego. Supraego).
Sumarizând cele menţionate anterior reiese că în abordarea psihanalitică obiectul de
studiu al psihologiei este investigarea mecanismelor inconştiente şi a dinamismului
care caracterizează funcţionarea sistemului psihic.
Apariţia acestui curent de gândire este strâns legată de felul în care Freud a reuşit
să contopească într-o formă nouă aceste idei care apăruseră deja în sânul filosofiei, a
practicii clinice franceze şi în psihofizică. Prezentate într-o formă succintă antecedentele
teoriei psihanalitice sunt: tematica inconştientului, darwinismul, dinamismul
(energetismul) şi ideea de conflict. La acestea se adaugă un eveniment important din
cariera lui Freud: perioada de 6 luni petrecută de către acesta la Salpêtrière (1885-1886)
sub îndrumarea lui Charcot, care la acea vreme era unul dintre cei mai cunoscuţi
neurologi din Europa.

I. CERCETĂRI ANTERIOARE ŞI EVENIMENTE CARE AU CONTRIBUIT

LA APARIŢIA PSIHANALIZEI

A. Tematica inconştientului

Tematica inconştientului a fost abordată înainte de Freud în literatură, filosofie şi

psihologie. Filosofii ale căror concepţii au influenţat gândirea lui Freud sunt: Leibniz
(1646-1716), Herbart (1776-1841), Schopenhauer (1788-1860) şi K. E. Von Hartmann
(1842-1906) (B. R. Hergenhahn, 2000)

3
 Leibniz susţinea existenţa unor grade diferite de conştiinţă. Monadele – elemente
ultime ale realităţii, ale universului sunt entităţi psihice lipsite de extensiune şi de
consistenţă materială. Esenţa acestora constă în activitatea pe care o generează şi care, la
nivelul conştiinţei, capătă forma voinţei şi a gândirii. Leibniz considera că acestă
activitate este prezentă în mod continuu în toate procesele spiritului, începând cu
percepţiile obscure sau inconştiente, care sunt prezente chiar şi în lumea anorganică, şi
ajung la nivelul gândirii raţionale. Important de reţinut este faptul că Leibniz considera că
nu este firesc să reducem viaţa psihică numai la procesele conştiente.
Johann Herbart considera că o idee poate apărea la nivel conştient dacă ea este
compatibilă şi congruentă cu celelalte idei existente la nivelul conştiinţei. Ideile
incongruente care nu pot exista decât în inconştient au fost numite de Herbart idei
inhibate. Aceste idei luptă pentru a ajunge la conştiinţă.
Arthur Schopenhauer considera că adevărata forţă internă care determină viaţa
psihică a omului este voinţa a cărei natură este inconştientă.Voinţa este cea care forţează
intelectul să o asculte. Schopenhauer compară relaţia dintre voinţa inconştientă şi intelect
cu imaginea unui orb puternic care duce în spate un schilod care vede. Această analogie
este asemănătoare cu metafora pe care a folosit-o Freud încercând să explice relaţia care
există între inconştient şi Eu (inconştientul este asemănat cu un cal plin de forţă şi greu de
stăpânit care încercă să scape de călăreţul său – Eul).
Ideea că inconştientul este regiunea cea mai extinsă parte a minţii noastre a fost
formulată de Fechner, care a folosit în acest sens metafora icebergului (mintea e asemeni
unui iceberg a cărui vârf, reprezintă conştiinţa – aproximativ 1/10 din întreg, iar restul
reprezintă inconştientul.
B. Tematica dinamismului
Helmholtz (1821–1894) considera că organismul este un sistem energetic ale cărui
mecanisme pot fi explicate în întregime pe baza principiilor fizice. Acest sistem
funcţionează asemeni unui mecanism care primeşte a anumită cantitate de energie pe care
o converteşte în acţiuni. Energia consumată de organism pentru a supravieţui respectă
principiul conservării energiei (cantitatea de energie folosită de organism pentru a
funcţiona este aceeaşi cantitate de energie pe care o primeşte în mediu). Freud a preluat
acestă idee a sistemului energetic pe care o va aplica psihismului uman. Spre deosebire

4
de Helmholtz care avea o viziune materialistă incorporată într-un model explicativ
biologic, Freud va dezvolta o perspectivă explicativă psihologică menită să explice
funcţionarea psihismului uman. Astfel, influenţat de Brentano (1838–1917), unul dintre
profesorii săi de la Universitatea din Viena, care considera factorii motivaţionali ca fiind
foarte importanţi în determinarea proceselor mentale, Freud va folosi ca principiu
fundamental în explicarea dinamismului psihic forţele motivaţionale. Pentru a identifica
forţele motivaţionale de bază, Freud a folosit ideea centrală a darwinismului, şi anume că
oamenii, asemeni celorlate animale sunt motivaţi mai degrabă de instincte decât de
raţiune, iar cele mai puternice, pe care Freud le-a folosit în explicare personalităţii umane,
vor deveni cele sexuale şi, repectiv, cele agresive.
C. Ideea conflictului
Ideea existenţei unui conflict între partea raţională şi iraţională a fiinţei noastre a fost
formulată de Nietzsche (1844–1900). În ultimii ani cercetările asupra corespondenţei lui
Freud au scos la iveală, în ciuda faptului că în anumite circumstanţe Freud nega că ar fi
citit lucrări scrise de Nietzsche, influenţa pe care acesta a avut-o asupra gândirii lui
Freud. Pe lângă ideea conflictului care caracterizează relaţia dintre raţional-iraţional se
mai regăsesc şi alte concepte care au devenit ulterior constructe fundamentale ale
paradigmei psihanalitice: sublimarea, represia. (S.Greer, 2002)
D. Practica clinică
La Viena, Freud a făcut practică clinică sub îndrumarea neuro-anatomistului
Theodore Meynert (1833–1898) cercetând cu precădere aspecte legate de diagnosticarea
anumitor tulburări cerebrale. La recomandarea lui Meynert, Freud a obţinut o bursă de 6
luni la Paris unde a studiat cu Charcot. La acea vreme neurologul francez era deja
renumit pentru aplicarea hipnozei în tratarea isteriei. Simptomele descrise de pacienţi
erau centrate pe anumite incapacităţi fizice (amorţeli, paralizii etc), cărora nu li se
identifica o cauză la nivel biologic. Charcot considera că o posibiliă cauză a acestei
tulburări este o traumă pe care pacientul a avut-o înainte de declanşarea simptomelor.
Reîntors la Viena a început să popularizeze aceste idei care au întâmpinat rezistenţa
Asociaţiei Medicale Vieneze. Încă înainte de a pleca în Franţa, Freud s-a împrietenit cu
Joseph Breuer (1842-1925) care începând cu anul 1880 avea sub tratament o pacientă,
cunoscută sub numele de Anna O., care avea o serie de simptome asociate cu isteria

5
(paralizie temporară a braţelor şi picioarelor, tulburări de vedere şi vorbire, pierderi de
memorie, dezorientare). Simptomele Annei au apărut după moartea tatălui său, pe care ea
îl veghease în ultimele momente ale vieţii; Breuer a descoperit folosind hipnoza că
simptomele pacientei sale se legau într-un fel sau altul de acest eveniment traumatic. În
tratament a folosit metoda cathartică (catharsis-purificare) al cărei scop era ca prin
discuţiile cu pacientul să se identifice originea traumatică a unor simptome. Breuer a
descoperit că acestă metodă, pe care Anna O. o denumea “talking cure” sau “chimney
sweeping” funcţionează în timpul transei hipnotice sau atunci când pacienta era într-o
stare de relaxare foarte puternică. În timpul tratamentului Breuer a descoperit că pacienta
a început să i se adreseze terapeutului ca şi cum acesta ar fi tatăl său şi de asemenea că el
însuşi a început să dezvolte anumite emoţii faţă de pacienta sa (mai târziu aceste
fenomene au fost denumite transfer şi contratransfer). (B. R. Hergenhahn, 2000).
În anul 1895 Breuer împreună cu Freud au publicat lucrarea Studii asupra isteriei
prin care se consideră că s-a semnat actul de naştere al psihanalizei. În anumite aspecte
cei doi autori au păreri diferite, poate din acest motiv şi-au scris concluziile separat la
finalul acestei lucrări. Freud considera la acea vreme că o persoană cu viaţă normală din
punct de vedere sexual nu poate deveni nevrotică, pe când Breuer considera că orice
traumă poate să consitutie factorul cauzal în declanşarea acestui tip de tulburare. (B. R.
Hergenhahn, 2000). Dar cel mai important aspect care diferenţiază cei doi cercetători este
faptul că Freud, spre deosebire de Breuer, a renunţat la hipnoză datorită anumitor
inconveniente cum ar fi de pildă dificultatea de a hipnotiza anumiţi pacienţi şi dificultatea
de a discuta cu unii dintre aceştia elementele descoperite în timpul procedurii.
Distanţându-se de Breuer, Freud a început să folosească alte metode, în special metoda
asociaţiilor libere care permite psihologului să fie în adevăratul sens al cuvântului
psihanalist. Propriu-zis de la hipnotism Freud mai face un pas şi anume descoperă terapia
analizei psihice – psihanaliza.

II. Doctrina psihologică freudiană şi terapia psihanalitică

A. Structura personalităţii
În primele sale teoretizări Freud a oferit un model topografic asupra structurii
personalităţii. Astfel, conform gradului de conştienţă, avem trei niveluri: inconştient,

6
preconştient şi conştient. Aceste concepte descriu gradul de conştientizare a unui
fenomen.
Conştientul conţine toate acele fenomene sau reprezentări de care suntem
conştienţi. Preconştientul reprezintă fenomenele care pot deveni conştiente în cazul în
care ne centrăm atenţia asupra acestora. Inconştientul conţine fenomenele sau
reprezentările care nu sunt accesibilie conştienţei şi care nu pot fi accesate decât dacă
folosim tehnici speciale (hipnoză, asociaţii libere etc.). Iniţial, Freud a considerat că
mecanismul de a împinge în inconştient anumite conţinuturi supărătoare aparţine
celorlalte două instanţe. Ulterior Freud şi-a dat seama că acest model topografic nu poate
explica de ce anumiţi pacienţi care iniţial aveau sentimente de culpabilitate nu erau
conştienţi de procesul prin care le reprimau. (Opre,2006).
În 1923 Freud a elaborat un model alternativ al personalităţii: modelul structural.
Cele trei componente ale acestuia ID, Ego, Supra-Ego sunt într-o relaţie de
interdependenţă.
Caracteristici ale componentelor modelului structural (Opre, 2006, p. 23)
ID Ego Supra-Ego
Prezent la naştere Se dezvoltă din id începând Se dezvoltă din ego
de la 6-8 luni. Formarea sa începând cu vârsta de 3-5
este facilitată de senzaţiile ani. Rezultă din
corporale care-l ajută pe interiorizarea standardelor
copil să diferenţieze între eu parentale şi rezolvarea
şi non-eu. complexului lui Oedip.
În întregime inconştient Parţial inconştient, parţial Parţial inconştient, parţial
conştient conştient
Operează în baza procesului Operează în baza procesului Oprează conform
primar. Este haotic, secundar. Este logic, imperativelor morale
iraţional, ilogic şi autoconservativ, ajută interiorizate. Pate fi realist
atemporal. Este, însă, individul să-şi rezolve şi autoconservator.
capabil să producă imagini problemele în sens
prin care gratifică plăcerea adaptativ
individului împlinindu-i
dorinţele

7
Motivat de principiul
plăcerii. Transformă nevoile realităţii. Întârzie
biologice în tensiuni
psihologice
Poate fi atât de puternic şi
crud (sau slab) încât să
conducă la psihopatologie
Motivat de principiul
descărcarea tensiunii până
când condiţiile de mediu
permit, evitând astfel,
erorile, pericolul şi
pedeapsa
Cu cât este mai puternic
ego-ul, cu atât este mai
sănătoasă personalitatea
Motivat de energia folosită
în formarea lui. Îşi întăreşte
standardele prin folosirea
sentimentelor de culpă sau
mândire
Poate fi atât de puternic şi
crud (sau slab) încât să
conducă la psihopatologie

B. Dezvoltarea personalităţii : (William E. Glassman and Marilyn Hadad, 2009)

Freud a fost primul autor care a oferit un model psihologic detaliat al dezvoltării
umane. De-a lungul vieţii, comportamentele noastre sunt motivate de nevoia de a ne
satisface instictele primare. De asemenea, în cursul dezvoltării expresia acestor nevoi se
schimbă. Se schimbă atât obiectul către care converg nevoile noastre, cât şi modul de
satisfacere a acestora. Astfel, pe parcursul dezvoltării energia instinctuală este ghidată pe
anumite regiuni specifice ale corpului (zone erogene). Fiecare stadiu al dezvoltării este
definit de zona erogenă care canalizează energia instinctuală. Dat fiind faptul că acestor
etape le sunt asociate anumite schimbări la nivelul funcţionării psihice au fost denumite
Stadii psihosexuale ale dezvoltării.
Stadiile psihosexuale ale dezvoltării (Opre, 2006, p. 48)
Stadiul Zona erogenă Durata Sursa de Caracteristici de
conflict personalitate
Oral Gura, buzele 0-18 luni Hrănirea Comportament
limba oral cum ar fi
fumatul şi
alimentaţia
excesivă;
dependenţa de
ceilalţi

8
Anal Anus 1-3 ani Mersul la Disciplinat,
toaletă ordonat,
zgârcit,
încăpăţânat
Uretral Uretra Nu este distinct Micţiuni în pat Ambiţios
de stadiul anal
Falic Penis şi clitoris 2-5 ani Complexul lui Vanitos,
Oedip nesăbuit
Genital Penis şi vagin Adult Dificultăţile Interes sincer
inevitabile ale pentru ceilalţi,
vieţii sublimare
efectivă

Analiza acestor transformări stadiale permite identificarea anumitor trăsături ale

personalităţii adultului. Freud foloseşte termenul de fixaţie care înseamnă blocarea
evolutivă a unei persoane la un anumit stadiu. Acest blocaj se manifestă prin continuarea
investirii energiei libidinale în acest stagiu, care are drept consecinţă posibilă regresia
persoanei în această etapă în anuite condiţii de stres puternic. Regresia este tocmai acest
mecanism defensiv prin care individul se reîntoarce la stadiul de dezvoltare.
Caracteristicile de personalitate prezentate în tabel sunt exemplificări ale comportamentul
care indică regresia în etapele de dezvoltare corespondente. Un alt aspect important pe
care l-a subliniat Freud este faptul că parcurgerea cu succes a acestor stadii (care
presupune rezolvarea conflictelor aferente) este condiţia dezvoltării sănătoase a
individului din punct de vedere psihologic.
Un interes deosebit manifestat atât de Freud cât şi de urmaşii acestuia este
controversatul Complex al lui Oedip. Complexul lui Oedip este un patern afectiv-
relaţional se manifestă printr-o conştientizare timpurie a masculităţii concretizată prin
dorinţa de a lua locul tatălui. Acestă dorinţă este însoţită de temerea că pe de o parte va
pierde afecţiunea tatălui, iar pe de altă parte de anxietate de castrare. Acest tip de
anxietate se dezvoltă la finalul unui raţionament uimitor pe care băieţii îl fac cu privire la
inexistenţa penisului la fete. Rezolvarea anxietăţii de castrare presupune înlăturarea
dorinţei de a lua locul tatălui prin intensificarea dorinţei de identificare cu acesta. Cu

9
toate că au fost realizate studii experimentale menite să testeze experimental complexul
lui Oedip (de exemplu studiile de activare subliminală) acest aspect rămâne în momentul
de faţă controversat.

C. Anxietatea şi mecanismele defensive

Metoda asociaţiilor libere presupune încurajarea pacienţilor pentru a încerca să
exprime liber tot ceea ce le trece prin minte, încercând astfel să elimine pe cât este cu
putinţă cenzura pe care conştientul o impune. Aceste sesiuni durau aproximativ o oră şi
aveau loc de 5 sau 6 ori pe săptămână. Treptat pacienţii reuşeau să îşi amintească anumite
aspecte legate de trăirea unor evenimente traumatice. Aplicând această metodă, Freud a
reuşit să identifice mecanismele defensive care blocau reamintirea evenimentelor
traumatice. Mecanismele defensive sunt iniţiate la nivel inconştient (din acest motiv nu
suntem conştienţi de ele) şi sunt folosite de ego atât pentru a face faţă ameninţărilor din
partea id-ului, cât şi presiunilor din partea supra-ego-ului sau ale lumii externe. În
lucrarea Problema Anxietăţii (1926), Freud descrie problema anxietăţii în următorii
termeni:
- anxietatea este fundamentată biologic şi este un mecanism adaptativ prin care ego-ul
era avertizat de existenţa unor ameninţări în mediu.
- un alt tip de avertisment este generat însă şi în momentul în care ego-ul trebuie să
facă faţă unor conflicte intrapsihice (între id şi supra-ego). La acest nivel individual
poate experienţa anxietate nevrotică (care survine atunci când cedează unui impuls
puternic şi periculos al Id-ului) şi anxietate morală (ruşine şi culpabilizare resimţite de
individ în urma încălcării unor standarde morale). Pentru a face faţă anxietăţi ego-ul
foloseşte mecanisme defensive (termen care a fost încetăţenit datorită fiicei lui Freud,
1936). (William E. Glassman and Marilyn Hadad, 2009)
Caracteristicile mecanismelor defensive:
1. iniţiate la nivelul inconştientului
2. cu excepţia represiei sunt forme prin care sunt satisfăcute nevoile care presează
ego-ul într-o formă indirectă
3. pentru a fi eficiente aceste mecanisme distorsionează realitatea

10
Represia – este mecanismul defensiv primar şi constă în eliminarea automată din
conştient a dorinţelor, gândurilor, sentimentelor sau amintirilor neplăcute. Rezultatul
acestui fenomen este un consum excesiv de energie psihică. Freudienii au considerat
represia excesivă un factor cauzal care determină formarea depresiei. Pe baza represiei
s-a explicat şi pierderea amintirilor dureroase legate de evenimentele dureroase. Acest
aspect a produs o serie de contestaţii care pornesc de la următoarea întrebare: amintirile
reprimate sunt reale sau sunt fantezii induse de către terapeut? Astăzi acest aspect este
controversat, mai ales în ceea ce priveşte problema abuzurilor suferite de copii. Printre
cercetătorii care contestă validitatea tehnicilor prin care se încearcă recuperarea
amintirilor la copiii despre care se presupune că au fost abuzaţi este E. Loftus. Semnul cel
mai mare de întrebare pe care cercetătoarea îl ridică în ceea ce priveşte constructul
amintiri reprimate este următorul: „dacă terapeuţii pun în aşa fel întrebările încât să-i
ajute să descopere comportamente şi experienţe pe care ei le consideră relevante pentru o
victimă care a fost abuzată în copilărie ne putem întreba dacă nu cumva ei înşişi creează
această realiate socială” ((B. R. Hergenhahn, 2000, p. 482)
Reacţia inversă – convingerile, ideile, emoţiile ameninţătoare sunt reprimate şi înlocuite
cu opusul lor. Exemplu: faţă de un părinte abuziv şi autoritar în faţa căruia se teme să-şi
manifeste furia se manifestă contrar impulsului abord\nd un comportament respectuos şi
plin de afecţiune. Acest mecanism l-a condus pe Freud la încercarea de a explica felul în
care se formează tulburările de personalitate.
Transferul –canalizarea energiei către un alt obiect mai puţin ameninţător. Exemplu: un
angajat nu poate striga la şeful său, în consecinţă, strigă la o persoană apropiată.
Proiecţia – ascunderea unor impulsuri periculoase atribuindu-le altor persoane. Exemplu:
un bărbat însurat care este atras de o colegă o acuză pe acesta că flirtează cu el.
Negarea – refuzul de a conştientiza ameninţarea. Exemplu: refuzul de a accepta moartea
unei persoane dragi
Fantasmarea – nevoile neîmplinite sunt gratificate în imaginaţie
Raţionalizarea – explicarea unui comportament, emoţie, gând folosind explicaţii
plauzibile dar nerealiste. Exemplu: O notă mică e rezultatul neînţelegerii profesorilor
Intelectualizarea: separarea emoţiilor de gândurile despre ele. Exemplu: pacienţi care
vorbesc detaşat despre problemele lor

11
Identificarea: preluarea unor comportamente ale unor alte persoane. Exemplu: un
student agresat verbal de un profesor poate adopta inconştient mimica acestuia
Regresia – întoarcerea la un eveniment tipic dintr-o perioadă anterioară
Sublimarea – canalizarea unor impulsuri indezirabile social spre comportamente
dezirabile social Exemplu: nevoia de a fi agresiv convertită prin practicarea sportului

D. Teoria psihanalitică a psihopatologiei (O. F. Kernberg, 2004)

Teoria psihanalitică a psihopatologiei explică manifestările nevrozelor
simptomatice, a patologiilor caracteriologice, a pervesiunilor, a inhibiţiilor sexuale, a
anumitor forme de tulburări psihotice şi psihosomatice pe baza conflictului intrapsihic
între impulsurile de satisfacere a plăcerilor şi mecanismele defensive care reflectă
principiul realităţii şi motivaţiile inconştiente ale supraego-ului. Conflictele inconştiente
între impulsuri şi mecanismele de apărare se exprimă într-o formă tripartită: apărarea
ego-ului în faţa impulsurilor id-ului, supra-ego-ul care motivează inhibarea şi restricţiile
la nivelul ego-ului; expresiile disociate ale presiunii id-ului ca apărare împotriva presiunii
supra-ego-ului. (compulsii repetitive). Toate aceste conflicte sunt exprimate clinic prin
următoarele fenomene:
1. inhibarea funcţionării normale a ego-ului referitoare la sexualitate, intimidate,
relaţii sociale şi activarea afectivă
2. formarea unor compromisuri între impusurile reprimate şi mecanismele defensive
direcţionate împotriva lor
3. exprimare disociativă a impulsurilor şi mecanismelor de apărare
În esenţă terapia psihanalitică consistă în facilitarea reactivării conflictelor inconştiente în
setting-ul terapeutic prin analizarea sistematică a mecanismelor defensive care le
blochează accesul în sfera conştienţei. Astfel, treptat sunt scoase la lumină impulsurile
reprimate folosind relaţia terapeutică şi eventual încercând integrarea lor în ego-ul adult.
Integrarea se operează folosind mecanismul sublimării, ce presupune identificarea unor
forme de gratificare a impulsurilor într-o manieră acceptabilă social. În procesul
terapeutic se aplică următoarele principii:
1. crearea unei atmosfere de încredere şi siguranţă
2. şedinţe de aproximativ 45-50 de minute de 3 sau 4 ori pe săptămână

12
 3. de obicei pacientul stă aşezat pe canapea iar terapeutul în spatele acestuia şi
încearcă să îl facă conştient de mecanismele defensive pe care le foloseşte
oferindu-i interpretări ale aspectelor descrise de acesta
4. Interpretarea sistematică a rezistenţelor permite terapeutului să investigheze mai
adânc dorinţele şi temerile inconştiente ale pacientului şi să folosească cu un grad
mai mare de libertate tehnica asociaţiilor libere
5. Mecanismele defensive sunt clasificate în funcţie de instanţele care le operează
(ego, supra-ego- vină excesivă care se manifestă pe parcursul tratamentului;
rezistenţe ale id-ului care se manifestă în compulsii repetitive – în aceste situaţii
pacientul este tentat nu să-şi amintească ceva anume ci să repete anumite lucruri
sau gesturi
6. Analiza transferului este un punct cheie.
.
E. Evaluarea teoriei Freudiene (B. R. Hergenhahn, 2000)
Criticile cele mai frecvente care au fost aduse teoriei lui Freud sunt:
1. Metoda de colectare a datelor. Sursele principale de informaţii folosite de Freud
erau datele furnizate de către pacienţii săi . Nu a folosit metoda experimentală şi
mai ales, pacienţii săi nu reprezentau populaţia. De asemenea unii critici
consideră că observaţiile sale au fost probabil influenţate de propriile sale
aşteptări.
2. Definirea termenilor. Marea majoritate a conceptelor folosite sunt prea nebuloase
pentru a putea fi operaţionalizate
3. Dogmatismul. Freud se considera fondatorul şi leader-ul mişcării psihanalitice
(fapt care este adevărat) dar se pare că nu tolera idei contrare
4. Exagerarea importanţei instinctului sexual. Ulterior alte teorii psihanalitice au
folosit şi alte tipuri de forme de motivaţii prin care să descrie personalitatea
umană
5. Nevoia de împlinire a propriilor expectanţe. Metoda asociaţiilor libere şi
interpretarea visurilor a fost criticată din acest punct de vedere deoarece nu exista
nici o formă prin care să se verifice obiectivitatea interpretărilor.

13
 6. Durata, costurile şi eficienţa limitată – nu este eficientă în cazul pacienţilor cu
tulburări psihotice deoarece aceştia nu sunt capabili să urmărească interpretările
făcute de terapeut.
7. Lipsa falsificabilităţii. Conform concepţiei lui Popper o teorie este falsificabilă
dacă poate prevede anumite experimente care ar putea să o infirme. În cazul
teoriei freudiene se dau explicaţii despre felul în care se comportă o persoană şi
nu despre felul în care se poate comporta în viitor. Astfel, această teorie nu
permite predicţia ci doar postdicţia.
Contribuţii
1. Extinderea domeniului psihologic. A iniţiat noi domenii investigative:
sexualitatea, motivaţia inconştientă, visurile, anxietatea
2. Metoda psihanalitică; sunt cercetători care consideră metoda psihanaitică cea mai
eficientă în tratarea nevrozelor
3. Înţelegerea comportamentelor considerate normale. Freud a oferit explicaţii unor
comportamente coditiene cum ar fi visurile, faptul că suntem în situaţia de a uita
anumite aspecte pe care le-am trăit, greşelile pe care le facem, umorul şi
mecanisemle defensive pe care le folosim cu toţii.
4. Relevanţa psihologiei pentru domenii de activitate diverse.

Psihologia analitică (M. Aniţei, 2006)

C. G. Jung (1875-1961) s-a născut în Elveţia, a studiat medicina la Basel şi s-a
specializat în psihiatrie. Întâlnirea cu Freud în anul 1907 marchează debutul unei
colaborări strânse care se derulează până în anhul 1912, când Jung şi-a deschis un cabinet
privat la Zürich unde a locuit şi a muncit până la moartea sa în 1961. Jung a călătorit în
Africa, India, Europa, Statele Unite, a fost onorat şi apreciat de mari universităţi ale lumii
şi a întemeiat un sistem propriu de gândire numit psihologie analitică, şi o metodă
proprie de terapie numită terapia analitică.
Concepţia lui Jung este diferită de cea a lui Freud prin instiuirea şi explicitarea
unor termeni cheie specifici: inconştientul personal şi inconştientul colectiv. Inconştientul
personal se referă la tot ceea ce a fost reprimat dar şi aspecte mai puţin importante ale
existenţei. Complexul este un nucleu de percepţii, emoţii, amintiri, şi dorinţe reunite în

14
jurul unei teme, cum ar fi de exemplu nevoia de putere, dezvoltarea unei abilităţi.
Persoana este ghidată de complexul său pentru că acesta îi va direcţiona energia cu scopul
de a reuşi să se dezvolte în conformitate cu tema dominantă.
Inconştientul colectiv include arhetipurile, termen sinonim cu cel de şablon,
model, copie sau prototip. Arhetipurile sunt imagini ale trecutului speciei, originea lor se
regăseşte în trecutul acesteia şi sunt prezente în mintea fiecărui om ca modele potenţiale
sau prototipuri arhetipale de gândire. De exemplu, arhetipurile vizează experienţele legate
de întuneric, putere, moarte, mamă, tată, sânge, erou, cucerire, naştere. Experienţa
colectivă este prezentă în experienţa fiecărui individ jucând un rol important în structura
şi dinamica personalităţii.
Arrhetipul are următoarele forme de manifestare: Umbra (partea întunecată a
personalităţii), Persoana (masca personalităţii, rolurile jucate în profesie şi în viaţa
publică), Sinele un principiu unificator care permite autoactualizarea şi autorealizarea,
Animus şi Anima (ca simbolurile ale masculinităţii şi feminităţii). Anima este arhetipul
femeii în bărbat şi Animus este arhetipul masculin în femeie.
Tipologia psihologică dezvoltată de către Jung porneşte de la atitudinile şi
funcţiile Eu-lui în raport cu realitatea. Atitudinea introvertită se manifestă prin
retragere, sfială, preferinţă pentru singurătate, linişte şi companie selectă. Atitudinea
extrovertă se manifestă prin activism, preferinţă pentru socializare, companie socială,
prezenţă puternică, influenţă asupra celorlalţi. Jung consideră că cele două atitudini se
manifestă la fiecare dintre persoane prin dorinţe inconştiente pentru orientarea opusă.
Cele două atitudini majore se asociază cu patru tipuri funcţionale, prin raportarea la
gândire, sentiment, senzaţie şi intuiţie. Senzaţia este funcţia realului, gândirea funcţia
raţiunii, sentimentul este funcţia simţământului, iar intuiţia este funcţia înţelegerii
spontane. Rezultă opt tipuri de personalitate: extrovert gânditor, extrovert sentimental,
extrovert senzitiv, extrovert intuitiv, introvert gânditor, introvert sentimental, introvert
senzitiv, introvert intuitiv.
F. Critici aduse concepţiei lui Jung (B. R. Hergenhahn, 2000)
Teoria lui Jung a fost criticată ca fiind ocultă, spiritualistă, mistică şi, în mod
special, neştiinţifică deoarece foloseşte simboluri şi concepte din artă, religie, imaginar
uman pentru a-şi verifica ipotezele. Conceptul cheie al concepţiei lui Jung Arhetipul a

15
fost criticat ca fiind metafizic şi neverificabil. Pe de altă parte, contribuţia lui Jung în
domeniul psihologiei nu poate fi contestată deoarece a introdus concpete precum auto-
actualizarea, ideea de introvertit/extrovertit care a influenţat dezvoltarea testelor de
personalitate precum Minnesota Multiphasic Personality Inventory şi Myers-Briggs Type
Indicator Test şi gândirea lui Hans J. Eyesenk.

3.4. Psihologia individuală(M. Aniţei, 2006)

Alfred Adler (1870-1937) s-a născut la Viena şi a studiat medicina la

Universitatea din Viena. Colaborarea cu Freud a durat timp de nouă ani dar nu a fost atât
de apropiată ca şi cea cu Jung. În anul 1911 a rupt legăturile cu psihanaliştii şi a fondat
Societatea de psihologie a individualităţii. Contribuţiile cele mai importante pe care le-a
adus psihologiei sunt considerate consilierea şi formarea de grup. Adler şi-a făcut
cunosucte ideile prin organizare unor turnee, în Statele Unite şi în alte ţări europene, care
au început să se desfăşoare începând cu anul 1926.
Două constructe esenţiale particularizează concepţia lui Adler: „complexul de
inferioritate” şi „sentimentul de inferioritate”. Psihologia promovată de către acesta se
numeşte individuală deoarece consideră individul ca un tot unitar. Astfel, corpul şi
sufletul nu sunt două entităţi distincte. Ca medic, Adler a fost preocupat să înţeleagă
personalitatea bolnavului în ansamblul raporturilor dintre simptomele psihice şi cele
fizice. Sentimentul de inferioritate este expresia unui sentiment de neajutorare pe care
copilul îl trăieşte în mod normal în raport cu adultul. În condiţiile în care copilul este
incapabil să compenseze sentimentul de inferioritate acesta se va transforma într-un
complex de inferioritate definit de către Adler ca incapacitate de a rezolva problemele
de viaţă. Complexele de inferioritate se manifesta în trei variante: inferioritatea
organică rezultă dintr-o infirmitate fizică ce se răsfrânge asupra dezvoltării personalităţii
copilului. Acest complex poate fi depăşit prin compensare prin dezvoltarea unor alte
abilităţi fizice care nu sunt deficitare. De exemplu o persoană cu deficienţe de vedere îşi
poate dezvolta în mod excepţional simţul auditiv. Altă cale se numeşte supracompensare
capre presupune transformarea deficienţei într-un atuu. Exemplul cel mai cunoscut în

16
istorie este cazul lui Demostene care a devenit un bun orator, prin exerciţiu intens, în
ciuda defincienţelor de vorbire. Răsfăţul poate contribui la dezvoltarea unui complex de
inferioritate mai ales la copii unici care sunt excesivi răsfăţaţi în viaţa de familie. Ieşirea
lor în lume este însoţită de incapacitatea de a se confrunta cu problemele reale.
Neglijarea dezvoltă un complex de inferioritate datorită sentimentului de inutilitate şi
devalorizare pe care îl provoacă indiferenţa sau ostilitatea părinţilor.
Complexul de inferioritate are o dublă valenţă: el poate motiva individul să se
dezvolte prin perfecţionare sau, dimpotrivă să constituie un factor de demotivare.
Viziunea optimistă a lui Adler cu privire la sensul vieţii, aşa cum se numeşte una
dintre cărţile sale, rezultă din străduinţa spre superioritate. Adler înţelege prin această
străduinţă năzuinţa spre perfecţiune. Fiinţa poartă în sine acest impuls ascendent, iar viaţa
se manifestă printr-o tendinţă de îmbunătăţire a individului şi a speciei. El apreciază că
străduinţa spre superioritate este înnăscută întrucât altfel specia umană nu ar supravieţui.
Adler dezvoltă o psihologie puternic ancorată în problemele cotidiene; în relaţiile
cu ceilalţi, cu profesia şi în relaţiile de dragoste. În funcţie de poziţia adoptată faţă de
aceste probleme el identifică patru tipuri de personalitate corespunzătoare pentru, patru
stiluri de viaţă: tipul dominator, agresiv, sadic, tiran, tipul dependent, pasiv, aşteptând
totul de la ceilalţi, tipul evitant, care încearcă să evite înfrângerea evitând înfruntarea, şi
tipul capabil social care poate coopera cu ceilalţi şi acţionează în concordanţă cu nevoile
lor.
Adler acordă un rol determinant factorilor sociali în viaţa individului. Între
problemele interesante de ordin educaţional pe care le-a abordat este şi cea a ordinii
naşterii: primul născut se bucură de siguranţă, răsfăţ, afectivitate până la venirea celui de
al doilea copil care îi ocupă locul în afecţiunea şi interesul celorlalţi. De aici decurge un
sentiment de frustrare urmat de tentative de recâştigare a poziţiei pierdute. Uneori pot
apărea comportamente dure, agresive, încăpăţânare refuz. Dacă primeşte o ripostă dură
atunci reacţia lui va fi confirmată. Se constată că cu cât diferenţa de vârstă este mai mare
cu atât aceste fenomene sunt mai atenuate. Adler consideră că primul născut tinde să fie
orientat spre trecut este nostalgic şi pesimist în privinţa viitorului. Primeşte sarcini, este
mai ascultător, preocupat de menţinerea ordinii şi autorităţii. Al doilea născut este mai
puţin anxios, dezvoltă competivitate în raport cu fratele mai mare dar şi manifestări

17
revendicative. Rivalitatea conduce la dezvoltarea psihomotorie a celui de al doilea născut.
Este mai puţin preocupat de problema puterii sau a redobândirii ei şi de nostalgia
trecutului, este orientat mai mult spre viitor. Cu titlu de amuzament să spunem că Adler
spunea despre Freud că este un prim născut tipic, în timp ce caracterizarea binevoitoare a
celui de al doilea născut nu este întâmplătoare întrucât Adler avea această poziţie în
familia lui. Cel mai mic copil este de obicei răsfăţatul întregii familii, mai ales atunci
când diferenţa de vârstă este mare. Tinde să se dezvolte rapid şi să se realizeze la
maturitate; riscul rezultă din răsfăţul excesiv ce va dezvolta dependentă şi neajutorare.
Copilul unic are o poziţie total favorizată în familie dar frustrările survin la grădiniţă şi la
şcoală unde nu mai este centrul atenţiei. Nu are experienţa competiţiei cu un frate mai
mic, nu ştie să lupte, şi de aceea va fi dezamăgit. ( D. Schultz, 1986; Marcela Rodica
Luca, 2003)

3.5 Neopsihanaliza (M. Aniţei, 2006)

Karen Horney (1885-1952) s-a născut în Germania şi la vârsta de 41 de ani a
emigrat în Statele Unite. A urmat stagii de formare în psihanaliză iar în Statele Unite a
fost apropiată de E. Fromm şi H.S. Sullivan.
Contribuţia lui K. Horney este remarcabilă în ceea ce priveşte psihologia
feminină. Autoarea considera că inhibarea feminităţii este rezultatul refuzului condiţiei de
femeie şi are ecouri şi la nivelul sexualităţii acesteia. Femeile tind să manifeste un
masochism ce rezultă din asumarea inferiorităţii lor fizice şi asumarea inferiorităţii induse
social. Astfel ele acceptă să suporte agresivitatea masculină din spirit de sacrificiu.
Masochismul feminin este o încercare de a dobândi siguranţă şi acceptare în viaţă printr-o
atitudine rezervată şi prin dependenţă. Paradoxal femeile exercita control asupra celorlalţi
prin slăbiciune şi suferinţă, prin căutarea în boală a unui alibi pentru eşec.
În ceea ce priveşte complexele de inferioritate feminină, Horney se îndepărtează
total de viziunea freudiană şi consideră că ele sunt rezultatele unor influenţe sociale.
Discriminarea femeii în multe societăţi de-a lungul istoriei a accentuat caracterul
degradant şi păcătos al sexualităţii ceea ce a făcut din femeie simbolul păcatului. În acest
context dorinţa femeii de a fi bărbat nu trebuie să fie raportată la celebra invidie pe penis
invocată de Freud. Pur şi simplu este expresia dorinţei de a dispune de acele atuuri şi

18
privilegii pe care societatea contemporană le acordă bărbatului: independenţa, succesul,
libertatea sexuală, dreptul de alegere al partenerului (D. Schultz, 1986; Marcela Rodica
Luca, 2003).
În general opoziţia acestei cercetătoare faţă de teoria lui Freud poate fi sumarizată
prin următoarea idee: ceea ce persoana experienţiază la nivel social are o influenţă majoră
asupra tulburărilor psihice şi nu conflictul intrapsihic. În procesul terapeutic este
importantă identificarea factorilor sociali şi cei legaţi de relaţiile interpersonale care
afectează sănătatea mentală a individului. Printre realaţiile interumane care au cea mai
mare pondere în generarea tulburărilor psihice Horney identifică relaţiile dintre părinţi şi
copii. Copii au două nevoi fundamentale: să se simtă în siguranţă în ceea ce priveşte
frica, durerea, pericolul şi de aemenea, să îi fie satisfăcute nevoile biologice. În situaţia în
care în relaţiile cu părinţii anumite aspecte care sunt legate de aceste nevoi sunt încălcate
(de exemplu fie prin pedeapsă excesivă, fie prin ostilitate, indiferenţă etc) copilul poate
dezvolta o ostilitate de bază faţă de părinţii săi. Această ostilitate se poate generaliza
asupra mediului care poate să devină în ochii copilului periculos, impredictibil. Acest tip
de ostilitate poate genera anxietate de bază care se exprimă prin trăirea uneui sentiment
de singurătate, nesiguranţă, neajutorare vis a vis de o lume percepută ca fiind ostilă. Dacă
se dezvoltă un asemena tip de anxietate, individul poate opera cu anumite ajustări care au
funcţia de mecanisme de coping: îndreptarea către oameni (tipul compliant), îndreptare
împotriva oamenilor (tipul ostil) şi retragerea (tipul detaşat). (B. R. Hergenhahn, 2000).
Erich Fromm (1900-1980) născut în Germania a studiat la Heidelberg
psihologia, sociologia şi filozofia; stagii în psihanaliză la München şi Berlin fiind
apropiat iniţial de psihanaliza clasică. A emigrat în 1934 în Statelor Unite datorită
ameninţării naziste. În Statele Unite a fost apropiat de K. Horney şi H. S. Sullivan; a
predat psihanaliza în Statele Unite şi în Mexic.
Referitor la dezvoltarea personalităţii, Fromm considera că ontogeneza repetă
filogeneza şi sub aspect psihologic. Copilul va dobândi independenţă şi liberate pe
măsură ce creşte şi slăbesc legăturile iniţiale cu mama sa. Gradientul de independenţă şi
libertate se află într-un raport invers proporţional cu cel de securitate.
În cadrul interacţiunii cu părinţii Fromm identifică patru modalităţi de relaţionare:
fuziune simbiotică, evitare, distrugere, dragoste. Fuziunea simbiotică este expresia

19
perioadei iniţiale în care intimitatea părinte copil este maximală, nivelul de securitate
conferă intimitate. Evitarea şi tendinţa spre distrugere implică distanţarea, separarea.
Dragostea este forma superioară a interacţiunii părinte copil care se realizează printr-un
echilibru între securitate şi responsabilitate.
Fromm acordă un rol foarte important factorilor sociali în dezvoltarea
personalităţii. Educaţia are un rol pozitiv, dar în acelaşi timp fiecare societate îşi educă
cetăţenii după chipul şi asemănarea sa. Astfel, societăţile totalitare tind să modeleze
cetăţeni obedienţi şi pasivi în timp ce societăţile democratice vor stimula activismul,
independenţa, responsabilitatea individuală. Fromm apreciază drept foarte periculoasă
tendinţa de uniformizare excesivă a indivizilor prin impunerea unor cerinţe contrare
nevoilor fundamentale ale fiinţei umane. În acest sens el se manifestă foarte critic la
adresa societăţii de consum contemporane care alienează individul.
Henry Murray (1893-1969) născut la New York a urmat cursurile la
Universitatea Harvard, apoi la Faculatea de Medicină a Universităţii Columbia.
Impresionat de cartea lui Jung „Tipurile psihologice”, a început să fie preocupat de
factorii psihologici implicaţi în simptomatologia pacienţilor săi. S-a apropiat de Jung , a
avut o întâlnire cu Freud la Viena şi a fost puternic impresionat de personalitatea celor
doi savanţi. El a creat împreună cu Christiana Morgan testul T.A.T (testul aperceptiv
tematic). A susţinut cursuri la Harvard şi a exercitat o puternică influenţă asupra
psihologilor vremii lui. A introdus termenul de „personologie” prin care desemna acea
ramură a psihologiei care se ocupă de studiul personalităţii.
Contribuţia lui Murray este legată mai ales de analiza conceptului de trebuinţă. El
a descris 20 de trebuinţe specific umane: de supunere, de realizare, de afiliere, de
agresiune, de autonomie, de contracarare, de apărare, de deferenţă, de dominare, de a face
impresie, de a înlătura răul, durerea, de a evita situaţiile neplăcute, de existenţă socială,
de ordine, de joc, de rejecţie sau de separare, de senzualitate, de sex, de ajutor, de
înţelegere. Cele 20 de categorii sunt grupate în trebuinţe viscerogene şi psihogene,
manifeste şi ascunse, focalizate şi difuze, proiective şi reactive.
Murray apreciază că scopul final al vieţii este reducerea tensiunii. El consideră că
personalitatea cunoaşte determinări multiple care vin atât din partea instinctelor cât şi din
partea mediului. Omul are posibilitatea să intervină voluntar în propria lui schimbare.

20
În concluzie, neopsihanaliza marchează rolul factorilor sociali, culturali în dezvoltarea
vieţii psihice, a personalităţii şi prezintă o viziune mai optimistă asupra posibilităţilor de
dezvoltare a personalităţii.

21
 GESTALTISMUL

Gestalt (în germană) înseamnă structură, formă, configuraţie.

Ideea fundamentală care particularizează gestaltismul printre celelalte curente
psihologice este faptul că fenomenele, procesele psihice sunt structuri, configuraţii care
nu se reduc la o simplă asociaţie a elementelor componente. Termenul a fost introdus
prima dată de Christian von Ehrenfels (1859 – 1932) sub forma de “gestaltqualität,” -
calitatea de întreg sau calităţi ale formei – prin care autorul desemna un nou element al
conştiinţei prin care a încercat să explice următorul fenomen: structura unei percepţii
poate rămâne nemodificată chiar atunci când senzaţiile corespunzătoare variază. De
exemplu o figură se compune din linii şi puncte, o melodie se compune din sunete şi este
percepută ca fiind aceeaşi indiferent dacă este cântată la diverse instrumente muzicale sau
dacă este transpusă în tonalităţi diferite.
Obiectul psihologiei din perspectivă gestaltistă este studiul experienţei imediate a
întregului organism. Spre deosebire de behaviorism, gestaltiştii şi-au centrat analizele pe
studierea percepţiei considerată din perspectiva condiţiilor situaţiei prezente şi a ante-
cedentului.
Apariţia curentului gestalitst este un fenomen complex la care au contribuit mai
mulţi factori.

1. Specificul socio-cultural – background-ul

Reprezentanţii gestaltismului pot fi caracterizaţi în conformitate cu obiectivul lor
fundamental preluat din mentalitatea ştiinţifică germană cunoscut sub numele
Bildungsburger. Perspectiva Bildungsburger s-a dezvoltat în contextul intelectual german
ca rezultat al tendinţei de a moderniza Prusia şi apoi Germania prin efortul Împăratului
German care a debutat la începutul secolului al XIX-lea. Un aspect esenţial al acestei
modernizări era crearea unei elite intelectuale care, în mediul universitar, să promoveze
un ideal al cunoaşterii bazat pe principiile unei educaţii umaniste (Bildung). Credinţa în
rolul major al elitei intelectuale germane se înrădăcinează în Romantism şi idealismul

22
kantian conform cărora valoarea cea mai de preţ a unei societăţi este comunitatea şi
idealul de unitate. Acest ideal era ameninţat de efectele industrializării asupra societăţii.
Acestă poziţie a fost afirmată şi de perspectiva gestalitstă care se opunea viziunii
reducţioniste asupra societăţii şi fiinţei umane (mecanicismul, darwinismul social). În
consonanţă cu alte orientări culturale care au apărut în spaţiul cultural german,
gestaltismul a promovat o perspectivă holistă în explicarea naturii minţii umane
considerată ca parte integrantă a culturii. Psihologia Gestaltistă nu a fost doar o
perspectivă teoretică ci o formă de rezistenţă a valorilor Bildungsburger împotriva
schimbărilor sociale. (D. Jones, J. Elcock, 2001).
Reacţia împotriva atomismului psihologic impus de structuralism şi asociaţionism.
Astfel, simpla asociere mecanică nu era considerată un principiu explicativ pentru
formarea gândirii logice şi pentru organizarea psihicului omenesc.

2. Fondatorii gestaltismului
M. Werheimer, V. Köhler şi K. Koffka sunt consideraţi fondatorii gestaltismului
experimental. Termenul gestalt nu mai este folosit cu scopul de a desemna un nou
element al conştiinţei ci propriu-zis natura organizată a experienţei conştiente. În istoria
psihologiei anul 1912 este considerat ca fiind debutul gestaltismul experimental, odată cu
publicarea cercetărilor lui Max Wertheimer (1880-1943) asupra percepţiei mişcării
aparente, aşa numitul fenomen phi (miscare aparentă).
M. Wertheimer a studiat acest fenomen la universitatea din Frankfurt folosind un
tahitoscop (dispozitiv care permite aprinderea şi stingerea unor lumini la intervale de
timp care pot fi măsurate cu precizie). La aprinderea succesivă a două spoturi luminoase
s-au constatat următoarele:
a) dacă timpul scurs între cele două apariţii luminoase este de cel puţin 200 milisecunde
observatorul le percepe ca fiind două spoturi luminoase distincte care se sting şi se aprind
succesiv
b) dacă timpul scurs între cele două apariţii luminoase este foarte scurt 30 milisecunde
sau mai puţin observatorul le percepe ca fiind două spoturi luminoase distincte care se
sting şi se aprind simultan

23
c) dacă timpul scurs între cele două apariţii luminoase este de aporx. 60 milisecunde
observatorul percepe un singur spot luminos care se mişcă
Întrebarea este cum anume se poate explica acest fenomen. Max Wertheimer nu s-
a mulţumit cu explicaţiile care erau în consonanţă cu curentele psihologice prezente la
acea vreme. De exemplu Wundt explica acest fenomen pe baza mişcării oculare de la un
stimul la altul care este folosit şi în perceperea mişcării reale. Astfel, în cazul mişcării
aparente senzaţia de mişcare nu este prezentă în senzaţia care o cauzează. Ceea ce se
întâmplă de fapt este o sinteză creativă care se realizează pe baza învăţării. Pentru a
demostra că explicaţia fenomenului phi pe baza învăţării nu este plauzibilă M.
Wertheimer a folosit următorul experiment:
Folosind un tahitoscop au fost aprinse trei lumini conform diagramei de mai jos.
Toate imaginile care vor fi prezentante în continuare fac parte din lucrarea :B. R.
Hergenhahn: Introduction to the History of Psychology Wadsworth Publishing Co., 2000,
p. 409

Lumina din centru a fost aprinsă, iar la scurt timp luminile din stânga respectiv
dreapta au fost aprinse simultan. Observatorul vedea cum lumina din centru aluneca
simultan în stânga, respectiv dreapta. Dat fiind faptul că ochii nu se pot mişca simultan în
două direcţii opuse, explicarea acestui fenomen pe baza senzaţiilor pe care muşchii
globilor oculari le pot realiza este exclusă.
Pentru a explica acest fenomen Gestaltiştii au introdus conceptul de izomorfism
psihofizic care este o consecinţă a aplicării în psihologie a ideii de câmp de forţe elaborat
de fizica cuantică. Astfel, creierul conţine câmpuri structurate de forţe electrochimice
care există înaintea formării senzaţiilor. Intrarea datelor senzoriale în acest câmp de forţe
determină schimbări atât la nivelul senzaţiei cât şi la nivelul câmpurilor de forţe
cerebrale. Ceea ce experenţiem conştient este tocmai rezultatul acestei interacţiuni.

24
Întregul (câmpurile electrochimice din creier) există înaintea părţilor şi acest întreg
conferă identitate sau semnificaţie părţilor (datelor senzoriale).
Izomorfismul psihofizic a fost explicat de către Kohler după cum urmează:
Ordinea experenţiată în spaţiu este întotdeauna structural identică cu o ordine
funcţională a proceselor cerebrale (Köhler, 1969, apud B. R. Hergenhahn: Introduction
to the History of Psychology Wadsworth Publishing Co., 2000, p. p. 410 )
Cuvântul izomorfism provine din greacă şi în componenţa sa intră două cuvinte
iso (simiar) morphic (formă). Patternurile activităţii cerebrale sunt structural identice cu
patternurile experienţei conştiente. Similaritatea structurală între cele două domenii a fost
explicată prin metafora hărţii. Astfel dacă de exemplu experienţa conştientă ar fi
comparată cu un teritoriu geografic, la nivel cerebral aceasta se regăseşte sub forma unei
hărţi a teritoriului respectiv.

3. Consecinţele izomorfismului psihofizic

Acceptarea principiului izomorfismului psihofizic a avut ca şi consecinţe respingerea
ipotezei invarianţei şi formularea prevalenţei întregului asupra părţilor
Opoziţia faţă de ipoteza invarianţei
Folosind conceptul de izomorfism, gestalitştii s-au opus ipotezei invarianţei
conform căreia între stimulii din mediu şi anumite senzaţii există o corespondenţă de tip
unu la unu. Atenţie: această corespondenţă de unu la unu nu înseamnă că senzaţiile
reflectă acurat stimulul prezent fizic (se acceptă ideea existenţei unor diferenţe între ceea
ce apare ca stimul în mediul fizic şi senzaţia pe care o determină). Conform ipotezei
invarianţei datele fizice determină senzaţii individuale iar aceste senzaţii rămân izolate
până în momentul în care una sau multe legi ale asocierii sau în cazul lui Wundt prin
intervenţia intenţionalităţii le grupează. Această ipoteză a fost acceptată de majoritatea
empiriştilor englezi şi francezi şi, de asemenea, a fost piatra de temelie a
structuralismului instituit de Tiechener. Structuraliştii urmând ideile formulate de
empirişti considerau că evenimentele mentale sunt reflecţii pasive ale unor evenimente
specifice din mediu. Respingând ipoteza invarianţei gestaltiştii au formulat o nouă
perspectivă asupra activităţii cerebrale. Astfel creierul nu mai este considerat ca fiind un

25
receptor pasiv a informaţiei senzoriale ci o configuraţie dinamică de câmpuri de forţe
care interacţionează cu datele senzoriale.

Prevalenţa întregului asupra părţilor

Activitatea cerebrală organizată domină precepţiile noastre. Din acest motiv întregul este
mai important decât părţile sale:
Acestă reformulare implică o reorientare radicală: natura părţilor este determinată de
întreg şi nu invers; astfel analizele trebuie să urmeze acelaşi drum de la întreg la părţi.
Analiza părţilor nu trebuie realizată prin analiza elementelor ca apoi să se încerce
sintetizarea lor într-un întreg ci, studiul, trebuie să pornească de la întreg pentru a
identifica apoi părţile sale inerente. Părţile întregului nu sunt neutre sau inerte, ci sunt
în relaţii de interdependenţă structurală.
(Michael Wetheimer 1987, apud B. R. Hergenhahn: Introduction to the History of
Psychology Wadsworth Publishing Co., 2000, p. 411)
Legea Pragnanz
Pragnanz se referă la esenţa sau ultimul înţeles al experienţei. Conform celor prezentate
anterior, informaţia senzorială poate să fie fragmentată sau incompletă dar, prin
interacţiunea cu câmpurile de forţă din creier se transformă într-o experienţă cognitivă
completă şi organizată. Conform legii Pragnanz toate experienţele cognitive tind să fie pe
atât de simetrice, organizate, simple şi regulate pe cât permite patternul activităţii cerbrale
la un moment dat. Confrom lui Kohler ceea ce guvernează activitatea cerebrală nu sunt
programe genetice ci o dinamică invariantă care se regăseşte în toate sistemele fizice.

Legile organizării perceptive

În decursul anilor psihologii gestalitişti au identificat peste 100 de configuraţii care
ordonează informaţia vizuală. Vom prezenta în continuare câteva dintre acestea:
1. Relaţia figură-fond

26
(Rubin, 1915, apud B. R. Hergenhahn: Introduction to the History of Psychology
Wadsworth Publishing Co., 2000, p. 413)
Conform imaginii prezentate atunci când ne centrăm atenţia asupra celor două profiluri
umane nu putem vedea vasul şi vice-versa. Această lege descrie principiul de bază al
percepţiei: diviziunea câmpului perceptiv în două părţi:
1. figura care este percepută ca fiind clară, unificată şi este obiectul atenţiei
2. fondul care este difuz şi asupra căruia nu ne centrăm atenţia
Exploatarea acestui principiu se regăseşte şi în grafică datorită impactului vizual oferit de
schimbarea atenţiei de la figură la fond şi viceversa:

2. Principiul continuităţii

Majoritatea observatorilor descriu acestă figură ca fiind compusă din două linii curbate
care sunt formate din puncte. Distribuţia punctelor este percepută ca tinzând într-o
anumită direcţie.

3. Principiul proximităţii

27
Când stimulii sunt apropiaţi observatorul tinde să-i perceapă ca fiind grupaţi. În acest
exemplu tendinţa este de a vedea stimulii în perechi de câte două elemente.

4. Principiul incluziunii

4.a 4.b
Când în experienţa vizuală este dată mai mult de o singură figură tindem să
vedem figura care conţine cel mai mare număr de stimuli. În figura 4a de exemplu
simbolul este greu de identificat deoarece o mare parte dintre componentele sale
sunt inserate într-un stimul complex mai mare. Kohler considera principiul incluziunii o
dovadă de necontestat împotriva folosirii experienţei trecute (principiului învăţării)
pentru a explica perceperea anumitor stimuli ca întreguri organizate. Astfel, de exemplu
în figura 4b dacă principiul învăţării ar fi fost valabil majoritatea observatorilor ar fi
identificat prima dată cuvântul men scris în oglindă deoarece acest cuvânt este familiar.
De fapt, majoritatea observatorilor percep o figură mai puţin familară care seamănă cu
nişte frunze sau inimi dispuse sub formă de şir.

5. Principiul similarităţii

Obiectele similare tind să formeze unităţi perceptive

6. Principiul închiderii

28
Deşi incomplete, figurile prezente în lumea fizică tind să fie percepute ca fiind complete
de ex. În imaginea de mai sus observăm cu uşurinţă că este vorba despre un triunghi, un
dreptunghi şi un cerc cu toate că aceste figuri sunt imperfecte.

Realitate obiectivă-subiectivă
Distincţia între cele două tipuri de realităţi este prezentă în curentul gestalist şi a fost
explicată de Kohler prin introducerea a două concepte: mediul geografic care descrie
mediul fizic şi mediul comportamental care reprezintă interpretarea noastră subiectivă a
celui fizic. Această distincţie a fost introdusă pentru a scoate în evidenţă faptul că
realitatea noastră subiectivă ne guvernează acţiunile mai mult decât evenimentele fizice.

Explicarea gestaltistă a învăţării

Din perspectivă gestaltistă, explicarea mecanismelor învăţării are la bază trei principii
fundamentale:
1. conform legii Prägnanz activitatea cerebrală tinde în mod natural spre armonie şi
echilibru.
2. existenţa unei probleme distruge armonia şi echilibrul instaurând o stare de
dezechilibru care va persista până la rezolvarea problemei în cauză
3. Dat fiind faptul că starea de dezechilibru este nenaturală ea crează o tensiune care
motiveză organismul să întreprindă tot ce îi stă în putinţă pentru a rezolva problema
Organismul rezolvă problemele în două etape:
a) scanează din punct de vedere perceptiv mediul
b) prin metoda cognitivă a încercării şi a erorii încearcă să ajungă la soluţionarea
problemei
Spre deosebire de perspectiva behavioristă acest procedeu nu presupune căutarea
soluţiei în mod accidental (încercări repetate care datorită consecinţelor asupra
comportamentului conduc într-un final la rezolvarea problemei).

Carateristicile învăţării de tip insight:

29
 1. trecerea de la etapa iniţială (pre-rezolvare) – la rezolvarea problemei este bruscă şi
completă
2. performanţa obţinută este ferită de erori
3. soluţia este reţinută pe o perioadă mai mare de timp
4. principiul care a condus la rezolvarea problemei poate fi aplicat la alte probleme
similare - transpoziţia

Continuatori ai Gestaltismului (M. Aniţei, 2006)

Întemeietorii gestaltismului au avut contribuţii mai importante în domeniile

percepţiei, gândirii, învăţării şi dezvoltării. Dar noua psihologie a formei a deschis
perspective mult mai largi care au condus la abordarea şi altor teritorii ale vieţii psihice.
Kurt Lewin (1890-1947) a extins zona de interes a psihologiei formei în
domeniile motivaţiei, personalităţii, psihologiei sociale şi rezolvării conflictelor. A urmat
studiile la Universitatea din Berlin unde şi-a susţinut doctoratul, apoi a fost înrolat în
armata germană şi a luptat în primul război mondial, a fost rănit, decorat. Experienţa
războiului are ecouri în teoriile sale de mai târziu, în concepte cum ar fi „graniţă”,
„forţă”, „zonă”, „câmp”. După război a lucrat la Institutul de Psihologie al Universităţii
din Berlin alături de Wertheimer şi Köhler. Această perioadă a marcat concepţia sa
gestaltistă. În 1933 datorită prigoanei naziste a emigrat în Statele Unite. Orientările sale
spre psihologia socială l-au făcut repede remarcat şi a fost numit director al Centrului de
Cercetare pentru Dinamica Grupului din cadrul Institutului Tehnologic Massachustes
(M.I.T.).
Contribuţia cea mai importantă a lui Lewin este teoria câmpului ca mod de
interpretare şi explicarea a dinamicii construcţiei şi dezvoltării personalităţii umane.
Conform concepţiei sale comportamentul este o funcţie a personalităţii şi mediului:
c=f(p,m). Conceptul cheie este cel de „spaţiu de viaţă” prin care autorul se referă la
ansamblul faptelor psihologice care influenţează viaţa unei persoane la un moment dat. În
structura spaţiului de viaţă intră evenimentele fizice, cele biologice şi faptele sociale.
Fiecare element al spaţiului de viaţă are o anumită valenţă, o anumită încărcătură
cognitiv-afectivă, ceea ce îl face să fie atractiv sau repulsiv. Ceea ce satisface o anumită

30
nevoie are o valenţă pozitivă, iar ceea ce produce frustrări sau teamă are o valenţă
negativă. Pornind de la dinamica fluctuantă a valenţelor, Lewin a descris o serie întreagă
de conflicte care se dezvoltă în individ şi care marchează raporturile sale cu lumea. Cele
trei tipuri de conflicte sunt cele de apropiere-apropiere, apropiere-evitare şi evitare-
evitare. Cercetările sale asupra dinamicii grupurilor au un caracter de pionierat în
psihologia socială şi studiază interacţiunea dintre indivizi şi grup. Grupul modifică
comportamentele şi percepţiile indivizilor la fel cum aceştia modifică comportamentele şi
percepţiile grupului. Cercetările lui Lewin s-au oprit asupra unor variate grupuri de lucru
de la cele de muncă la cele educaţionale până la grupuri de interese întâmplătoare.
Cercetările lui Lewin au marcat profund psihologia socială.
Karl Duncker (1903-1940) s-a născut în Germania, a urmat studiile în Germania,
dar şi în Statele Unite. Şi-a luat doctoratul în psihologie la Universitatea din Berlin, unde
a rămas în cadrul Institutului de psihologie condus de către Köhler până în 1935 când a
fost nevoit să emigreze în Anglia, iar apoi, din1938 în Statele Unite. S-a sinucis la vârsta
de 37 de ani, dar în ciuda unei cariere scurte el a avut contribuţii remarcabile la studiul
rezolvării de probleme, a psihologiei gestaltiste a gândirii. Cercetările sale s-au axat
asupra studiului fenomenului de fixitate funcţională, ca incapacitate de a găsi soluţii
productive la noile probleme. În confruntarea cu o nouă situaţie problematică oamenii
tind să rămână fixaţi pe utilizarea unui obiect, a unei situaţii şi nu sunt capabili să
găsească noi utilităţi în noi situaţii. Spre exemplu în una dintre problemele sale ilustrative
subiectul trebuia să lege două funii aflate la o distanţă care nu îi permitea să le cuprindă
cu mâinile întinse, rămânând fix într-o poziţie. La capătul unei funii, jos, pe podea, erau
puse diferite obiecte, dintre cele mai bizare. Fixitatea funcţională se manifestă prin
considerarea obiectelor respective în sine şi nefolositoare pentru a rezolva situaţia
prezentă. Soluţia constă în a lega de capătul unei funii unul dintre obiectele aflate la
îndemână şi de a imprima o mişcare de balans, astfel încât să se apropie de cealaltă funie.
Duncker a studiat şi fenomenele de analogie în rezolvarea de probleme. Analogia ne
permite să rezolvăm o problemă nouă prin transferul unei metode vechi la o situaţie nouă.
Cercetările moderne de psihologie cognitivă au readus în prim plan contribuţiile lui
Duncker ca modele experimentale inovatoare pentru studiul gândirii şi rezolvării de
probleme.

31
 Solomon Asch (1907-1996) s-a născut a Varşovia iar în 1920 a emigrat în Statele
Unite şi în anii ’40 s-a alăturat grupului lui Wertheimar şi cercetărilor asupra gândirii
productive. Contribuţia cea mai importantă a lui Asch o constituie cercetările sale asupra
conformismului. Oamenii tind să judece şi să aprecieze evenimentele raportându-se la
opinia grupului. Asch a demonstrat felul în care conformismul tinde să modifice şi să
distorsioneze judecăţile individului în condiţiile în care acesta este supus presiunii
grupului.
Muzafer Sherif (1906-1988) este psiholog american, de origine turcă.
Contribuţiile sale sunt remarcabile pe aceeaşi linie deschisă de către S. Asch. Sherif a
demonstrat conformismul prin experimentele sale asupra efectului autocinetic. Acest
efect apare în condiţii de obscuritate când o lumină fixată cu privirea este percepută
deplasându-se într-o direcţie sau alta. Sherif a demonstrat că relatările subiecţilor asupra
amplitudinii iluziei sunt profund marcate de relatările subiecţilor anteriori, ceea ce
sugerează supunerea la normele grupului.
Una dintre erorile de interpretare prezentă frecvent în lumea psihologilor ca şi în
cărţile de psihologie este identificarea psihologiei gestaltiste cu gestalt terapia. Gestalt
terapia îşi are originile în lucrările psihologului american Fritz Perls şi are puţine tangenţe
cu psihologia formei. Analize pertinente întreprinse de către reprezentanţii acestei forme
de terapie susţin că nu există o relaţie conceptuală între psihologia formei „neo-analitică”
a lui Perls şi psihologia formei în sensul ei clasic.
O altă eroare de interpretare este aceea că psihologia formei ignoră total rolul
experienţei anterioare. O analiză atentă a gestaltismului ne arată că nu este ignorat
trecutul şi experienţa trecutului în cadrul activităţii perceptive sau intelectuale. În ultimă
instanţă psihologia formei impune o schimbare a accentului de la parte la întreg, de la
structură la proces şi de la ştiinţă obiectivă la cea epistemică.
Psihologia cognitivă modernă a reevaluat contribuţia gestaltismului, în special
asupra învăţării şi memoriei. (W. Viney, 1993).

32
 BEHAVIORISMUL
“Esenţa behaviorismului este aceea de a pune în ecuaţie
teoria cu practica, înţelegerea cu predicţia şi produsele umanităţii
cu tehnologia socială” (John A. Mills, 1998)

Behaviorismul, psihologia comportamentului, denumirea sub care a devenit cunoscută

concepţia lui Watson, a contribuit semnificativ la dezvoltarea psihologiei în prima
jumătate a acestui secol.
Behaviorismul poate fi distins de celelalte paradigme psihologice prin aderenţa la
un principiu specific: posibilitatea unei ştiinţe naturale a comportamentului. Watson a
susţinut vehement că obiectul de studiu al acestei ştiinţe trebuie să fie accesibil din punct
de vedere ştiinţific, cu alte cuvinte trebuie să poată fi legat de aspecte măsurabile şi
manipulabile din mediu. Scopul său a fost acela de a folosi abordarea ştiinţelor naturale,
care în acea perioadă s-a concretizat cu success în fizică şi fiziologie pentru a înţelege
forţele care guvernează acţiunea umană şi de a înţelege cum anume aceste forţe pot fi
folosite pentru a o influenţa. Watson a considerat că conştiinţa este o variabilă
pseudoştiinţifică (nu este observabilă, nu poate fi măsurată) care nu are relevanţă în
psihologia experimentală. Tendinţa de a respinge conceptele mentaliste din psihologie a
fost influenţată şi de presiunile la care a fost supusă psihologia americană în acea
perioadă: nevoia de a avea aplicabilitate practică. Principiul watsonian care reflectă
această nevoie se regăseşte în următoarea formulare: „Scopul teoretic al psihologiei este
predicţia şi controlul comportamentului”

Asumpţii centrale ale paradigmei behavioriste

1. Psihologia face parte din familia ştiinţelor naturale asemeni biologiei şi fizicii

33
2. Evidenţele psihologice trebuie să fie obiective, obţinute prin observaţie şi experiment
conduse asupra unor elemente observabile.
3. Introspecţia ca metodă de investigare a unei lumi subiective, private este problematică
şi trebuie evitată.
4. Există o ştiinţă a comportamentului diferită de fiziologie.
5. Conceptele teoretice trebuie să fie legate de date comportamentale. Deşi există
controverse printre behaviorişi în ceea ce priveşte definirea entităţilor teoretice
acceptate, în general, aceştia sunt minimalişti şi se feresc să folosească constructe
ipotetice.
6. Tema centrală cercetată de behaviorism este învăţarea care este definită de asocierea
evenimentelor din mediu cu răspunsurile generate de subiect.
7. În cadrul paradigmei behavioriste centrul de greutate îl reprezintă legătura mediului cu
comportamentele. Se presupune că toate comportamentele apar pe baza anumitor legi
datorită influenţei mediului. Acest externalism întăreşte obiectivitatea ştiinţei
comportamentului uman plasând cauzele apariţiei şi formării acestuia în mediul
observabil. Astfel, se respinge existenţa unor cauze interne ale comportamentului care
nu pot fi investigate ştiinţific
8. acceptarea versiunilor pragmatiste ale pozitivismului. Behavioriştii erau pozitivişti
deoarece credeau că adevărul se poate stabili prin raportarea la fapte. Pentru ei un fapt
era ceva de natură fizică, observabilă. Teoriile se nasc din studierea faptelor
observabile iar scopul lor este acela de a mări puterea de predictibilitate a acestora
(pragmatism)

BACKGROUND-UL BEHAVIORISMULUI
Behaviorismul a fost precedat de orientarea metodologică reprezentată de
reflexologia rusă şi de conexionismul lui Thorndike.
Psihologia obiectivă (psihologia care instistă să studieze doar apectele care pot fi
direct măsurabile) a fost dezvoltată în Rusia înainte de apariţia behaviorismului. De
asemenea, în psihologia funcţionalistă au apărut câteva idei care sunt foarte aproape de
poziţia lui Watson. Spre deosebire de stucturalişti, care considerau ca singură metodă de
investigaţie în psihologie introspecţia iar obiectivul cercetărilor ca fiind studierea

34
conţinutului şi proceselor conştiinţei, funcţionaliştii au acceptat pe lângă introspecţionism
şi studiul comportamentului. De asemenea abordarea funcţionalistă a deschis psihologiei
calea aplicaţiilor practice.

1. Psihologia obiectivă din Rusia

Fondatorul psihologiei obiective este considerat Ivan M. Sechenov. Şi-a făcut
studiile sale în domeniul psihologiei sub îndrumarea lui Jonannes Müller, Emil DuBois-
Reymoond şi Hermann von Helmoltz. Sechenov a încercat să explice toate fenomenele
psihice pe baza asociaţionismului şi materialismului, fiind astfel evidentă influenţa
pozitivismului care caracteriza poziţia psihologilor din Berlin. Sechenov argumenta
vehement împotriva ideii că gândurile cauzează comportamentele, în viziunea sa, de fapt
stimularea externă este cea care determină comportamentul:
De vreme ce sucesiunea a două acte este de obicei privită ca indicaţie a relaţiei lor
cauzale.... gândul este în general privit ca şi cauză a acţiunii. Atunci când influenţa
externă, adică stimulul senzorial rămâne necunoscut – ceea ce se întâmplă foarte des –
gândul este acceptat ca şi cauză iniţială a acţiunii. Dacă luăm în considerare şi natura
subiectivă a gândului, în care oamenii cred cu putere, veţi realiza cât de mult cred
oamenii în vocea conştiinţei de sine când afirmă asemenea lucruri. Dar, de fapt, acestă
poziţie nu este corectă: cauza iniţială a oricărei acţiuni este întotdeauna legată de
stimularea senzorială externă, deoarece fără asta gândirea este de neconceput.
(Sechenov, 1863/1965, pp. 88-89, apud ....)
Sechenov nu a negat existenţa sau importanţa conştiinţei dar s-a străduit să o explice în
termenii relaţiei care există între procesele psihologice şi evenimentele externe. Pentru
Sechenov atât overt behavior (comportament deschis, extern) cât şi covert behavior
(procesele mentale) sunt reflexive în sensul că ambele sunt legate de stimularea externă.
De asemenea, ambele rezultă din procesele fiziologice ale creierului.
Concepte cheie
Inhibiţia
Pornind de la cercetările lui Eduard Weber, care a decoperit că stimularea nervului vagal
conduce la inhibarea bătăilor inimii Sechenov a realizat experimente care au condus la

35
demonstrarea faptului că anumiţi centrii cerebrali atuci când sunt stimulaţi determină
inhibarea comportamentului reflexiv. Această descoperire este importantă deoarece a
condus la găsirea unei explicaţii ştiinţifice la următoarea întrebare: De ce există adesea o
discrepanţă între intensitatea stimulului şi intensitatea răspunsului care îi urmează. Pe
baza acestor descoperiri Sechenov şi-a continuat cercetările în direcţia explicării tuturor
comportamentelor, inclusiv a celor umane, ca fiind reflexive. Reflex, în concepţia lui
Sechenov, este orice mişcare musculară care este precedată de un eveniment care o
precede.
Psihologia trebuie studiată folosind metodele fiziologiei
Psihologia va deveni o ştiinţă pozitivă. Doar fiziologia poate înfăptui acest lucru
deoarece doar acesta poate fi cheia analizei ştiinţifice a fenomenelor psihice (pp. 350-
351, apud...)
Cercetările lui Sechenov au influenţat noile generaţii de fiziologi care şi-au continuat
munca ghidându-se după cele trei idei fundamentale pe care acesta le-a formulat:
1. studiul inhibiţiei este centrul cercetărilor
2. fenomenele psihologice pot fi studiate obiectiv folosind metodele fiziologiei
3. comportamentul este reflexiv

2. Ivan Petrovitch Pavlov (1849-1936) descoperirea reflexului condiţionat

(M. Aniţei, 2006)
Contribuţia lui Pavlov la psihologie este importantă din perspectiva sublinierii rolului
activităţii nervoase a creierului ca suport al vieţii psihice. Calitatea sa de precursor al
behaviorismului este evidenţiată de cercetările sale în domeniul elaborării reflexelor
condiţionate prin care a demonstrat posibilitatea modificării unui comportament într-o
manieră obiectivă. De asemenea, reflexologia pavloviană este şi un model care se
bazează pe o abordare asociaţionistă. Fiziologii se bazau pe principiul asocierii care
respectă legea continuităţii: atunci când două procese mentale elementare au fost active
împreună ori în imediată succesiune. Unul dintre ele, reluat, tinde să-şi propage excitaţia
şi asupra celuilalt. Acest principiu afirmat prima dată de către Aristotel a fost îmbrăţişat
de către asociaţionişti şi întreaga reflexologie se bazează pe el.

36
 Modelul experimental clasic propus de către Pavlov este cel al asocierii dintre un
stimul condiţionat şi un reflex necondiţionat. Sugestia acestor asocieri i-a venit lui Pavlov
în urma unei observaţii empirice în condiţiile în care studia, în laborator, reflexul de
salivaţie la câini. El a constatat de fiecare dată o creştere spontană a salivaţiei la venirea
îngrijitorului şi la aprinderea luminii. Această observaţie a dezvoltat întreaga metodă
experimentală a lui Pavlov cu privire la elaborarea reflexului condiţionat. Hrana ca stimul
necondiţionat este însoţită de reflexul necondiţionat al salivării. O dată cu prezentarea
hranei se prezintă şi stimulul condiţionat (lumină, sunet). Repetând această asociere se
fixează relaţia dintre stimulul necondiţionat (hrană) şi cel condiţionat (lumină, sunet)
astfel încât, la un moment dat numai la apariţia stimulului condiţionat (lumină, sunet) se
produce reflexul condiţionat (salivare). După un timp acest reflex se stinge ceea ce
sugerează că trebuie să fie urmat de întăriri succesive. O altă observaţie este fenomenul
de generalizare astfel încât un reflex condiţionat provocat de un stimul poate fi provocat
şi de alt stimul diferit de primul. Cercetările lui Pavlov au arătat că stimulul condiţionat
trebuie să fie prezentat într-un timp foarte scurt după apariţia stimulului necondiţionat
pentru a realiza o asociere stabilă şi un reflex condiţionat puternic.
Pavlov a dezvoltat cercetări asupra activităţii nervoase superioare studiind
fenomenele de excitaţie şi inhibiţie precum şi raporturile dintre acestea: iradierea,
concentrarea şi inducţia reciprocă. Impulsurile care vin pe calea nervilor aferenţi ajung în
zona cortexului unde procesul de excitaţie iradiază în zonele înconjurătoare. Atunci când
se produce o excitaţie a unui centru cortical centrii învecinaţi sau chiar mai îndepărtaţi
prezintă un fenomen de inhibiţie. Legea inducţiei reciproce este definită prin raportare la
focarul de inhibiţie care se înconjoară pe o întindere mai mare sau mai mică cu o zonă de
excitabilitate crescută care apare fie imediat fie treptat şi se menţine nu numai pe durata
inhibiţiei dar şi după aceea.
Funcţionarea reflexului condiţionat se datorează „legăturilor temporare”
considerate de către Pavlov drept forma tipică de activitatea a scoarţei cerebrale. Pavlov
consideră că întregul complex de legături nervoase temporare, de conexiuni între centri
corticali care se consolidează sau se dizolvă în mod continuu constituie adevărata
expresie a vieţii psihice. Legăturile temporare sunt conexiuni ce se stabilesc între centri
corticali care comandă fiecare o activitate. (Pavlov, 1953) La baza formării unui reflex

37
condiţionat este stabilirea unei legături noi, trasarea unei căi noi a excitaţiei nervoase
între cei doi centri nervoşi. Această punte temporară formată între două puncte ale
scoarţei cerebrale constituie baza fiziologică a oricărui reflex condiţionat. Pavlov se
apropie de Thorndike atunci când afirmă că reflexele condiţionate pot fi numite şi reflexe
conexionale, întrucât legătura temporală se formează prin coincidenţa unui agent oarecare
cu acţiunea unui excitant necondiţionat.
Pavlov analizează diferenţele dintre reflexele înnăscute, necondiţionate şi cele
dobândite, condiţionate. Reflexele înnăscute asigură adaptarea la mediu în condiţii relativ
invariabile; sunt reflexe care s-au constituit în raport cu anumiţi stimuli din mediu. În
schimb prin intemediul reflexelor condiţionate se produce o adaptare superioară
elaborându-se conduite adaptative în raport cu stimuli variabili. Reflexele condiţionate se
construiesc imediat după naştere în condiţiile acţiunii simultane a unui agent indiferent cu
un excitant necondiţionat. Reflexele condiţionate trebuie să fie întărite periodic altfel
slăbesc şi se sting.
Concepţia asociaţionistă a lui Pavlov se vădeşte şi în conceptul de stereotip
dinamic care stă la baza comportamentului constituind un lanţ de reflexe necesare în
raporturile animalului cu mediul. Pavlov şi-a imaginat cortexul ca pe un mozaic de
puncte cu nivele diferite de intensitate a stărilor de excitaţie şi inhibiţie.
Cercetările lui Pavlov asupra activităţii nervoase superioare l-au condus la
identificarea tipurilor de sistem nervos, pornind de la procesele fundamentale de excitaţie
şi inhibiţie. El a identificat patru tipuri de sistem nervos pe care le-a denumit după
terminologia rămasă încă de la Hipocrate şi Galenus: puternic neechilibrat excitabil
(coleric); puternic echilibrat mobil (sangvinic); puternic echilibrat inert (flegmatic) şi
tipul slab (melancolic). Fiecare animal aparţine unuia sau altuia dintre aceste tipuri
temperamentale dar caracterul său real (fenotipul) depinde de experienţele sale în mediul
înconjurător, astfel încât caracterul este un aliaj format din caracteristicile tipului şi
schimbările produse de mediul extern (Pavlov, 1953).
O altă contribuţie a lui Pavlov vizează cel de-al doilea sistem de semnalizare,
considerând că dobândirea capacităţii de a vorbi amplifică foarte mult potenţialul uman.
Mecanismele reflexului condiţionat comune omului şi animalului sunt grupate în primul
sistem de semnalizare; în schimb vorbirea este expresia celui de-al doilea sistem de

38
semnalizare, specific omului. Totuşi, Pavlov nu ezită nici o clipă să afirme că legile
fundamentale care guvernează activitatea primului sistem de semnalizare trebuie să-l
guverneze şi pe cel de-al doilea pornind de la premisa că vorbirea se bazează şi ea pe
activitatea aceluiaşi ţesut nervos. Regăsim şi aici o anticipare a behaviorismului.
Anticipări ale behaviorismului se regăsesc în întreaga operă pavloviană. Psihicul
se dezvoltă în raport cu mediul care îl condiţionează şi împreună cu care formează o
perfectă unitate. O independenţă sau o autonomie a organismului faţă de meniu este de
neconceput şi viaţa nu este decât o adaptare continuă a organismului la condiţiile de
mediu. Monismul materialist a lui Pavlov a pus bazele unei fiziologii ştiinţifice a scoarţei
cerebrale şi premisele unei metode obiective în psihologie (M. Ralea, C.I. Botez, 1958).
E.L.Thorndike (1874-1949) este considerat ca un predecesor important al
behaviorismului. A obţinut doctoratul la Universitatea Columbia, New York, 1898, şi a
lucrat la acestă universitate până în 1941; a fost preşedinte al Asociaţiei Americane de
Psihologie (A.P.A.) în 1912. Teza sa de doctorat a fost publicată sub titlul „Inteligenţa
animală”, reunind studii clasice în psihologia învăţării şi reprezentând fundamentele unei
noi teorii a învăţării: conexionism.
Conexionismul lui Thorndike este şi el influenţat de concepţia asociaţionistă.
Baza învăţării este conexiunea între impresia asupra simţurilor şi impulsul spre acţiune.
Aceasta este o legătură sau o conexiune esenţială în procesul dezvoltării deprinderilor.
Modelul conexionist se află la baza modelului psihologic S-R (stimul-reacţie). Schema
procesului învăţării elaborată de către Thorndike este şi astăzi menţionată în cărţile de
specialitate şi nici o teorie supra învăţării nu-şi poate permite să ignore modelul său
experimental. (E. Hilgard, G. Bower, 1974). Experimentele lui Thorndike asupra
animalelor au influenţat profund concepţia sa asupra învăţării la om. El consideră că cea
mai caracteristică formă de învăţare atât la animale cât şi la om se realizează în procesul
de încercare-eroare. Experimentul tipic utiliza o cutie care dispunea de un mecanism de
deschidere manevrat de un mâner. O pisică înfometată era introdusă în această cutie şi
dacă reuşea să manevreze mânerul uşa se deschidea şi avea acces la mâncarea din afară.
Primele încercări ale animalului se caracterizau prin zgârieturi, muşcături, agitaţie până
ce clanţa se deschidea. Prin repetarea încercărilor timpul necesar ieşirii scădea treptat dar
lent. Thorndike apreciază că această gradaţie lentă sugerează faptul că pisica a învăţat

39
prin selectarea răspunsurilor corecte şi eliminarea celor necorespunzătoare. El a
sistematizat această idee în legea efectului: întărirea sau slăbirea unei legături ca rezultat
al consecinţelor care pot avea loc. Astfel o legătură însoţită sau urmată de succes, de
satisfacţie este consolidată în schimb dacă este urmată de insucces, de insatisfacţie, este
slăbită, abandonată.
Thorndike a dezvoltat legea efectului prin descoperirea fenomenului de propagare
a efectului. El a demonstrat că influenţa recompensei acţionează nu numai asupra
conexiunii recompensate ci şi asupra conexiunilor adiacente. Cercetările aprofundate l-au
condus la precizarea legii propagării efectului : reacţiile mai bine stabilizate sunt mai
puternic influenţate de sancţiune, iar cele mai puţin stabilizate erau influenţate mai
puternic de recompensă. Legea efectului acţionează mecanic asupra tuturor conexiunilor
din vecinătatea conexiunilor recompensate şi astfel se minimaliza relaţia internă dintre
succes şi ceea ce individul încearcă să facă (E. Hilgard, G. Bower, 1974).

ÎNTEMEIEREA BEHAVIORISMULUI (M. Aniţei, 2006)

J.B.Watson (1878-1958) a urmat studiile la Universitatea Furman, apoi şi-a luat

doctoratul la Universitatea din Chicago, unde au debutat şi cercetările sale şi unde a fost
numit ca asistent de laborator. În 1908 a fost numit la catedra de psihologie a
Universităţii John Hopkins fiind privit ca unul dintre cei mai promiţători tineri psihologi
din Statele Unite. Domeniul central al cercetărilor sale era comportamentul animal.
La începutul secolului al XX-lea în Statele Unite au cunosc o dezvoltare
excepţională cercetările de psihologie animală. De altfel cercetările şi metodologia lui
Thorndike au fost extrem de apreciate de către Watson. Acesta va aplica în psihologia
umană metodele obiective utilizate în psihologia animală fiind preocupat să evidenţieze o
psihologie riguroasă a faptelor. O altă sursă a concepţiilor lui Watson este pragmatismul
american. Cuvântul pragmatism îşi are originea în cuvântul grecesc „pragma”(acţiune).
Pragmatismul american îşi are originea în lucrările filozofului Ch. Peirce. Pragmatiştii
considerau cunoaşterea ca o funcţiune practică, ca un instrument de acţiune. Ideile sunt
ipoteze de acţiune care ne călăuzesc spre adevăr. Psihologia trebuie să urmărească pentru
ce este nevoie de acele cunoştinţe. Întemeietorul pragmatismului în psihologie, W. James

40
arăta că aceasta este o metodă care permite rezolvarea controverselor metafizice
interpretând fiecare concepţie potrivit consecinţelor sale practice. Marele psiholog
american pune astfel problema: dacă o anumită teorie ar fi mai adevărată decât alta ce
deosebire ar rezulta pentru om? Dacă nici o deosebire practică nu poate fi observată se va
socoti că ambele alternative se reduc la acelaşi lucru şi că orice discuţie este inutilă (în M.
Ralea, C. Botez, 1958).
Având aceste premise, în 1913 Watson publică celebrul său articol „Psihologia
văzută de un behaviorist”, un adevărat manifest al noii orientări.
În timpul primului război mondial Watson a fost înrolat în armată şi s-a ocupat de
selecţia psihologică a piloţilor pentru avioanele de luptă; a încercat să elaboreze un
proiect de cercetare asupra hipoxiei la piloţi, dar a intrat în conflict cu şefii lui şi a fost
trimis pe câmpul de luptă. Armata i-a lăsat un gust amar şi s-a întors la viaţa civilă după
război. Opiniile sale asupra armatei erau foarte dure, arătând că nu a văzut niciodată atâta
incompetenţă, atâta extravaganţă şi un asemenea grup de oameni aroganţi şi inferiori.
Întors la Universitatea John Hopkins, Watson întreţine o legătură cu o studentă
fiică a unei distinse familii din Baltimore. Evenimentul a luat amploare, au fost publicate
copii după scrisorile de dragoste dintre cei doi iar Universitatea s-a văzut obligată să îi
ceară să demisioneze, în 1920. În 1921 divorţează de prima soţie şi la vârsta de 40 de ani
se căsătoreşte cu Rosalie, studenta care a declanşat demisia lui. A urmat o perioadă de
dificultăţi sociale, financiare fiind un om obişnuit să trăiască în mediul universitar. Dar
strălucita sa inteligenţă şi simţul său pragmatic l-au ajutat. S-a angajat pe un post
temporar la o firmă ocupându-se cu studiul pieţei de vânzare a cizmelor de cauciuc. După
un an de muncă aprecia că este la fel de încântător să urmărească cota de vânzări a unui
produs nou la fel cum era să urmărească cota de învăţare la animale sau la oameni (în W.
Viney, 1993). Watson a devenit vicepreşedintele companiei şi a ajuns rapid un om bogat,
având contribuţii importante pentru psihologia publicităţii şi afacerilor.
Principalele contribuţii ale lui Watson în domeniul psihologiei au făcut din el cea
mai importantă figură din istoria gândirii psihologice în timpul primei jumătăţi al sec. al
XX-lea. Sunt contribuţii legate de cercetările experimentale în domeniul psihologiei
comparative, ale învăţării şi condiţionării emoţionale la copii. Lucrările sale în domeniul
publicităţii au contribuit la recunoaşterea publică a psihologiei.

41
 Gândirea psihologică a lui Watson expusă în articolul mai sus amintit dar mai ales
în cartea sa „Behaviorismul” (1924) aduce o critică devastatoare introspecţionismului
care a scris sute de mii de pagini despre analiza a ceva intangibil numit conştiinţă. El a
criticat faptul că psihologia nu s-a apropiat de comportamentul animal ca o sursă majoră
de explicare a comportamentului uman. A considerat introspecţia ca o metodă ezoterică şi
nesigură. În aceste condiţii el susţinea că definirea oricărei ştiinţe include în mod necesar
definirea tuturor celorlalte ştiinţe şi apoi presupune marcarea unui cerc în jurul părţii pe
care o considerăm a fi proprie domeniului studiat. La fel ca şi fizicianul psihologul
studiază reacţii, ajustări, mişcări şi comportamente. Drept urmare, psihologia este o
ştiinţă a comportamentului, este o ramură pur obiectivă şi experimentală a ştiinţelor
naturii. Cea mai apropiată ştiinţă de psihologie este fiziologia, dar a subliniat importanţa
studierii comportamentului în contextul social şi cultural, subliniind conexiunile cu
ştiinţele sociale. Ţelul noii psihologii este prezicerea şi controlul comportamentului. În
modelul S-R putem identifica cu uşurinţă S cu variabila independentă şi R cu variabila
dependentă. Behaviorismul este şi o metodă şi a constituit un imbold remarcabil pentru
dezvoltarea unor metode, tehnici experimentale de studiu a comportamentului. În acest
model cunoaşterea lui S poate permite anticipări asupra comportamentului lui R;
cunoaşterea lui R permite inferenţe despre S.
Întreaga sa teorie demonstra nu numai pragmatism ci şi optimism faţă de rolul
factorilor şi condiţiilor sociale şi de mediu. R poate fi manipulat prin modificarea lui S.
este celebră aserţiunea lui Watson care spunea : ”daţi-mi o sută de copii şi vă asigur că
indiferent de originea lor socială, de condiţiile lor, de nivelul lor, voi obţine din ei
savanţi, medici, jurişti, avocaţi sau infractori”. Acest optimism remarcabil a marcat
întreaga psihologie americană şi succesele ei în modelarea comportamentelor umane.
Conceptul central al psihologiei lui Watson este cel de obişnuinţă, deprindere
condiţionată. Însăşi personalitatea este privită ca un sistem complex de obişnuinţe care se
aplică în variate domenii ale vieţii. Obişnuinţele sunt condiţionate sub impactul mediului
extern şi el a demonstrat modul în care se poate condiţiona inclusiv comportamentul
emoţional. Este celebru studiul „Reacţii emoţionale condiţionate” realizat de către
Watson şi viitoarea sa soţie, Rosalie. Experimentul s-a desfăşurat asupra unui copil
crescut în spital. Copilul era sănătos şi bine dezvoltat, flegmatic şi stabil emoţional.

42
Copilul avea vârsta de nouă luni şi cei doi cercetătorii i-au arătat un şobolan alb, un
iepure, un câine, o maimuţă, măşti şi cu şi fără blană, bumbac, lână, ziare în flăcări.
Copilul nu a manifestat frică faţă de nici unul din aceste lucruri. În schimb manifesta o
reacţie violentă la sunetul puternic provocat prin lovirea unei bare de metal cu un ciocan.
În etapa următoare cei doi cercetători au încercat să stabilească un răspuns emoţional
condiţionat. La vârsta de 11 luni i s-a arătat şobolanul alb şi în timp ce copilul a încercat
să îl ia în mână s-a produs zgomotul puternic şi copilul a tresărit dar nu a plâns. S-a
repetat asocierea de şapte ori, astfel încât atunci când i se arăta şobolanul în absenţa
zgomotului, copilul începea să plângă şi se îndepărta. Reacţia sa era generalizată şi la
alte animale cu haină de blană. Ulterior cercetătorii au demonstrat posibilitatea refacerii
unor raporturi emoţionale normale cu animale în cauză prin asocierea treptată între
apariţia animalului şi primirea unei recompense (ciocolată). Concluzia lui Watson era că
emoţiile, ataşamentul apare prin condiţionare, că anxietăţile şi fobiile pot rezulta din
experienţe de condiţionare. Acelaşi lucru poate fi spus şi despre ataşamentele pozitive:
dragostea faţă de o persoană, un obiect sau un animal apare prin asocieri cu circumstanţe
agreabile. Pe această cale Watson a încercat să demonstreze psihanalizei faptul că
temerile , anxietăţile, fobiile nu sunt înnăscute. (în W. Viney, 1993).
În organizarea vieţii psihice Watson identifică trei comportamente: viscerale,
musculare şi laringeale. Comportamentele viscerale se referă la reacţiile organice care se
produc în orice activitate psihică. Cele musculare se referă la mişcările adaptative. Iar
cele laringeale la limbaj şi gândire. Gândirea este identificată cu limbajul întrucât se
reduce la mişcări musculare ale laringelui. A gândi înseamnă a vorbi încet pentru sine.
Watson afirmă că oamenii nu gândesc cu creierul ci cu sistemul de arcuri nervoase ale
laringelui şi ale organelor anexe. Insistenţa asupra rolului proceselor periferice în gândire
a adus contribuţii importante la studiul mecanismelor psihofiziologice ale limbajului şi
gândirii dar a constituit şi un reducţionism excesiv al gândirii la nivelul unor
comportamente primare.
Dincolo de disputele teoretico-metodologice Watson s-a arătat preocupat de la
bun început de aplicaţiile psihologiei, de faptul că psihologia timpului său nu era utilizată
de către alţi specialişti, era o psihologie sterilă. Atât Pavlov cât şi Watson au fost
preocupaţi de probleme practice. Aşa cum Pavlov s-a preocupat în ultima parte a carierei

43
sale de psihologia clinică, Watson s-a preocupat de studiul condiţionării fricii. Aceste
cercetări stau la baza tehnicilor de terapie comportamentală, care cunosc o expansiune
remarcabilă şi succese demonstrate ştiinţific.
Munca lui Watson a marcat definitiv interesul psihologiei americane pentru
studiul învăţării. Psihologia behavioristă a considerat învăţarea ca un obiect fundamental
de studiu al psihologiei. Studiul procesului de învăţare oferă mijloace remarcabile pentru
înţelegerea şi controlul comportamentului.
Behaviorismul clasic şi apoi neobehaviorismul au subliniat importanţa
experimentării ca mijloc de verificare a conceptelor şi teoriilor. În perioada de
expansiune a neobehaviorismului între 1920 şi 1950 au fost publicate un număr
extraordinar de mare de cercetări experimentale asupra celor mai variate domenii ale
vieţii psihice. Aceasta a constituit un impuls remarcabil pentru dezvoltarea psihologiei şi
mai ales pentru elaborarea unui model unanim acceptat al cercetării în psihologie.
Între continuatorii lui Watson în spiritul behaviorismului clasic putem să-i
amintim pe Max Meyer, W. McDougall, E. Holt, A. Weiss, W. Hunter, K. Lashley.

1.1 Neobehaviorismul :
Cei mai importanţi reprezentanţi ai neobehaviorismului sunt Cl. Hull, E. Guthrie,
Ed. Tolman, B. Skinner.
Clark Hull (1884-1952) este considerat de către W. Viney (1993) drept figura
dominantă a mediului academic al psihologiei între 1930 şi 1950. Cea mai mare parte a
activităţii sale s-a desfăşurat la Universitatea Yale.
Lucrările sale de bază sunt Teoria matematico-deductivă a învăţării mecanice
(1940), Principiile comportamentului (1943), Esenţele comportamentului (1951), Un
sistem comportamental (1952). Hilgard şi Bower (1974) vorbesc despre Hull şi teoria
sistematică a comportamentului.
Conceptul central al teoriei lui Hull este deprinderea. Pe această linie constatăm o
continuitate cu lucrările lui Thorndike şi Watson. Neobehaviorismul modifică schema
iniţială S-R introducând termenul O prin care se desemnează organismul şi ceea ce se
întâmplă cu acesta astfel încât răspunsul nu va depinde într-o manieră simplistă de stimul
ci şi de organism. Acest termen mediator între S şi R se referă la istoria învăţării

44
anterioare, programele de deprivare senzorială, injectarea de droguri ca variabile
experimentale. Tot ceea ce se întâmplă la nivelul organismului trebuie sa fie luat în
consideraţie în structura experimentului ca variabilă intermediară.
În cercetările sale asupra învăţării Hull consideră întărirea drept prima condiţie a
formării deprinderilor. Hull vorbeşte despre două forme de întărire: întărirea primară
care face apel la trebuinţele de bază ce trebuie să fie satisfăcute şi întărirea secundară
ca stimulent ce consolidează învăţarea. Pe măsură ce întărirea secundară se amplifică, se
consolidează învăţarea. Hull a avut în vedere variate forme de învăţare în experimenţele
sale: învăţarea prin încercare şi eroare, învăţarea prin discriminare, învăţarea labirintului,
memorarea mecanică ş.a.
Analiza sa asupra mecanismului întăririi l-a condus la introducerea conceptului de
gradient de întărire. Este vorba despre introducerea unui interval de timp între
performanţa care trebuie recompensată şi atingerea obiectivului care asigură întărirea.
Astfel hrănirea ca recompensă pentru apăsarea pedalei poate fi amânată cu un număr de
secunde pentru a se studia efectul asupra cobaiului care învaţă acest fel de amânare.
Treptat se introduce o separaţie între stimul şi răspuns faţă de modelul clasic al
condiţionării. Această întărire întârziată este menită să dezvolte un comportament din ce
în ce mai puţin dependent de întărirea iniţială. Este un fel de „decondiţionare” în raport
cu stimulul necondiţionat iniţial. Aşadar gradiente de întărire cu intervale mai lungi pot fi
eficiente pentru învăţare. Paradigma de bază a întăririi constă în reducerea trebuinţei.
Astfel calitatea de întărire primară a recompensei sau pedepsei este aceeaşi: recompensa
reprezentată de hrană reduce tensiunea foamei, salvarea de la şoc (electric), reduce
tensiunea şocului (Hilgard şi Bower, 1974). În concluzie, teoria lui Hull are meritul de a
considera învăţarea în termeni de interacţiune complexă între organism şi mediu.
Edwin Guthrie (1886-1959) şi-a desfăşurat activitatea la Universitatea din
Washington şi a fost puternic implicat în aplicaţiile psihologiei în primul şi al doilea
război mondial. În al doilea război mondial a fost şeful psihologilor în Divizia Maritimă a
Oficiului Informaţiilor de Război.
Guthrie s-a făcut cunoscut prin modelul condiţionării prin contiguitate. A fost un
continuator al cercetărilor lui Thorndike şi Watson, dar nu a agreat modelul mult prea
tehnicist a lui Hull.

45
 Pentru Guthrie legea unică a învăţării a fost formulată într-o manieră foarte
concisă: o combinaţie de stimuli care a însoţit o mişcare, la repetare tinde să fie urmată de
aceeaşi mişcare”. Această lege este completată astfel „un model de stimul îşi capătă
întreaga forţă asociativă cu ocazia primei asocieri cu o reacţie” (în Hilgard şi Bower,
1974). Modelul lui Guthrie descrie cel mai scăzut nivel al învăţării, bazat pe principiul
recenţei. În experimentele lor Guthrie şi Horton au utilizat aşa numita cutie-enigmă, care
permitea ca animalul cobai să fie observat pe tot parcursul perioadei până la soluţionarea
problemei, iar poziţiile adoptate în soluţionare erau fotografiate instantaneu când acţiona
maneta de deschidere. Uşa din faţă era lăsată întredeschisă pentru ca pisica să vadă hrana-
recompensă. Pisica intra prin spatele cutiei iar mecanismul de deschidere se afla la
mijlocul podelei cutiei. Dacă era acţionat mecanismul uşa din faţă se deschidea. Orice
acţiune asupra mecanismului declanşa fotografierea mişcării respective. Rezultatele
demonstrează un comportament repetitiv cu totul remarcabil. Pisica va repeta la infinit
reacţia care a condus-o la succes, indiferent de cât de nefirească a fost poziţia care a
ajutat-o. Deci foloseşte mereu aceeaşi soluţie. Sunt şi excepţii de la aceste
comportamente pe care autorii le consideră drept rezultat al unor confuzii accidentale.
Este un stereotip, iar recompensa prin mâncare este nesemnificativă, pentru că pisica nu
consumă întotdeauna alimentele pregătite. Cei doi autori susţin că experimentul lor
confirmă cele semnalate de Thorndike, dar că sugerează stereotipia prezentă în
comportament. În cutia lui Guthrie mecanismul de deschidere era neschimbat şi
întotdeauna în aceeaşi poziţie. În cutia lui Thorndike pedala era mai greu de manevrat şi
nu avea întotdeauna aceeaşi poziţie. Prin experimentul lor cei doi autori au vrut să
sugereze existenţa învăţării dintr-o singură încercare. Sugestia lor este pertinentă şi găsim
în comportamentul animalelor si al omului multiple dovezi ale învăţării dintr-o singură
încercare. O anumită experienţă puternică fixează la om un anumit comportament care
este repetat în toate împrejurările. Acest fapt se vădeşte de exemplu în anumite reacţii
alimentare, în anumite reacţii faţă de persoane, situaţii, sau evenimente cu impact foarte
puternic.
Edward Tolman (1886-1957) şi-a desfăşurat întreaga activitate la Universitatea
Berkeley din California. Tolman dezvoltă un behaviorism cognitiv, focalizat pe o
observaţie obiectivă, pe comportamente globale proprii activităţii de zi cu zi. Tot el şi-a

46
denumit sistemul ca un behaviorism intenţional, urmărind finalitatea comportamentului.
Termenul de cognitiv se referă la abilităţi precum capacitatea de discriminare, simţul
locaţiei şi al cauzalităţii precum şi capacitatea de a dezvolta expectanţe (aşteptări).
Alături de ceilalţi neobehaviorişti Tolman introduce conceptul de variabilă
intermediară care se interpune între stimulii din mediu şi răspunsurile observabile. În
categoria variabilelor intermediare include cogniţiile, expectaţiile, scopurile, ipotezele şi
dorinţele. De exemplu, o expectaţie se dezvoltă atunci când o recompensă este dată după
fiecare răspuns corect. Astfel oamenii dezvoltă expectaţii de fiecare dată când se stabilesc
relaţii între răspunsuri si stimuli din mediu.
Contribuţia remarcabilă a lui Tolman, care face apropierea de viitorul curent
cognitivist în psihologie îl constituie termenul de hartă mentală. În experimentul său
utilizează două grupuri de cobai: primul grup primeşte recompensa după fiecare
parcurgere reuşită a labirintului; al doilea grup nu a primit recompensa şi a fost lăsat să
parcurgă labirintul la întâmplare. În ziua a unsprezecea cobaii din grupul doi au început
să primească recompensa. Se constată că timpul de rezolvare şi numărul de erori au
scăzut într-o manieră impresionantă. Concluzia lui Tolman este că aceşti cobai învaţă
relaţiile spaţiale şi dezvoltă aşa numite hărţi mentale ale labirintului, astfel întărirea
influenţează motivaţia şi performanţa dar învăţarea în sine este un proces independent.
Tolman consideră că oamenii se confruntă cu astfel de hărţi mentale în viaţa cotidiană şi
aminteşte labirinturile complicate pe care un elev trebuie să le parcurgă pentru a ajunge
dintr-un loc în altul al şcolii sau al casei. Oamenii dezvoltă hărţi mentale care includ un
sens al locaţiei şi un sens al aranjamentului cotextual incluzând multe căi posibile care
conexează diferite locaţii. Ne construim o reprezentare a lumii în care trăim şi muncim;
nu ne mişcăm într-o manieră mecanică, ci într-una flexibilă, urmărind o cale, apoi alta
ş.a.m.d. Tolman doreşte să sublinieze că învăţarea nu implică doar conexiuni stimuli
răspuns, ci şi conexiuni specifice hărţilor mentale complexe.
Burrhus Skinner (1904-1990) a fost marcat profund de lucrările lui Pavlov şi
Watson. A activat la Universitatea din Minnesota, Indiana şi Harward unde a lucrat cea
mai mare parte din timp. S-a bucurat încă din timpul vieţii de o recunoaştere unanimă în
lumea academică americană şi internaţională, psihologia americană plasându-l de ani
buni pe primul loc al psihologilor din lumea întreagă. Lucrări mai importante:

47
Comportamentul organismelor,(1938), Ştiinţa şi comportamentul uman, (1953),
Comportamentul verbal, (1957), Tehnologia predării, (1968), Despre behaviorism
(1974). Contribuţia cea mai importantă a lui Skinner o constituie condiţionarea operantă.
El face deosebirea între comportamentul de răspuns (respondend behavior) şi
comportamentul operant (operant behavior). Corespunzător, vorbeşte despre două clase
de răspunsuri: răspunsuri provocate (elicided responses) şi răspunsuri emise (emited
responses). Răspunsurile provocate de stimuli cunoscuţi sunt reacţii de răspuns. În
schimb mai există o altă categorie de reacţii care nu se corelează cu un stimul cunoscut.
Acestea sunt reacţii operante deosebite de cele de răspuns. Pentru comportamentul
operant stimulul devine o ocazie, dar nu este un stimul care provoacă răspunsul.
Corespunzător celor două tipuri de răspuns Skinner consideră că există două tipuri de
condiţionare. Prima este condiţionarea de tipul S, pentru că întărirea este condiţionată de
stimul (modelul pavlovian), şi a doua este cea de tipul R, operantă (Skinner). În acest caz
răspunsul se află în corelaţie cu întărirea. Acest răspuns poate fi întărit prin mâncarea
care îi urmează. Dar nu vederea pedalei este importantă ci apăsarea pe pedală. Întărirea
este întâmplătoare faţă de răspuns. Skinner introduce lege condiţionării reacţiei de tipul
R: dacă apariţia unui operant este urmată de prezentarea unui stimul de întărire forţa este
mai mare (în Hilgard şi Bower, 1974).
Skinner a imaginat un dispozitiv complex pentru studiul condiţionării operante: o
cutie fără lumină, izolată fonic; înăuntru se află o mică pedală care atunci când este
apăsată face să cadă bucăţele de mâncare într-un jgheab. Numărul de apăsări ale pedalei
este înregistrat şi reprodus de un grafic. Concluzia cea mai importantă a cercetărilor lui
Skinner este că urmarea evidentă a întăririi unui operant se manifestă prin creşterea
ritmului răspunsurilor emise. Cu alte cuvinte animalul învaţă să acţioneze pedala fără a
vedea mâncarea, iar primirea întâmplătoare a întăririi creşte numărul de acţionări ale
pedalei. Mai departe experimentele au fost complicate şi animalele cobai au fost învăţate
să apese maneta pentru a evita un lucru neplăcut, cum ar fi un şoc electric. Skinner a
descoperit că întărirea trebuie să fie aplicată imediat după manifestarea comportamentului
operant şi că întărirea intensifică ultimul comportament pe care l-a manifestat animalul.
Nu întâmplător în cazul de întârziere a întăririi poate fi consolidat un alt comportament.
Au fost constatate chiar şi comportamente paradoxale, superstiţioase ale cobailor (spre

48
exemplu un animal îşi scarpină urechea sau se învârte înainte de a se uita în cutia cu
mâncare, deoarece în trecut acest comportament a fost asociat cu recompensa). Ceea ce
Skinner denumeşte comportament „superstiţios” Guthrie considera învăţare prin
contiguitate. Skinner a dezvoltat modelele sale experimentale studiind capacitatea de
discriminare şi modelarea comportamentală. Modelarea se realizează prin modificarea
treptată a ceea ce animalul trebuie să facă pentru a obţine întărirea. Răspunsul este
construit treptat pornind de la unul deja învăţat. Sunt forme de dresaj ce apelează la
recompensarea fiecărui succes.
Pentru condiţionarea operantă sunt decisive programele de întărire: întărirea
pozitivă, care furnizează recompensa aşteptată; întărirea negativă, care permite evitarea
unor stimuli neplăcuţi; întărirea la proporţie fixă care se aplică în funcţie de numărul
de răspunsuri corecte date; întărirea la proporţie variabilă mai rezistentă la stingere
decât întărirea la proporţie fixă; întărirea la interval fix prezintă o rezistenţă scăzută la
stingere şi răspunsul dispare rapid dacă nu mai este întărit de mult timp; întărirea la
interval variabil este mai eficientă; stimularea electrică a creierului care nu a fost
utilizată de către Skinner şi care a produs efecte remarcabile. Prin stimularea unei
anumite zone a creierului s-a constata că şobolanii flămînzi preferau stimularea electrică
în continuu în defavoarea hranei. S-a vorbit despre un centru al plăcerii, iar subiecţii
umani stimulaţi au declarat că se simt minunat, fericiţi şi au solicitat continuarea
stimulării mai multe ore în continuu; întărirea primară satisface direct nevoi primare,
biologice; întărirea secundară (de exemplu banii) este asociată cu lucruri care satisfac
nevoi primare (dupa N. Hayes şi Sue Orrell, 1997 ).
O altă contribuţie semnificativă a lui Skinner este studiul raportului dintre
pedeapsă şi ameninţare. S-a constatat că este mai eficientă combinarea întăririi pozitive,
recompensa, cu cea negativă, retragerea răsplăţii. Pedeapsa nu este automat eficientă din
următoarele motive: în primul rând pedeapsa îl determină pe individ să o evite şi nu să
renunţe la comportamentul nedorit; în al doilea rând o pedeapsa poate fi asociată cu cel
care o aplică şi nu cu comportamentul indezirabil; în al treilea rând pedeapsa indică, de
obicei, ceea ce nu trebuie să facă şi nu ceea ce este bine să facă. În aceste condiţii Skinner
insistă asupra următoarelor trei mecanisme care reglează raportul dintre pedeapsă şi
ameninţare: întărirea pozitivă, constă în prezentarea unui stimul pozitiv şi astfel

49
comportamentul se va schimba atunci când este stimulat în mod plăcut; întărirea
negativă constă în întreruperea sau absenţa unui stimul negativ aşteptat; pedeapsa
implică transformarea unui comportament nedorit prin aplicare unui stimul aversiv.
Aplicaţiile condiţionării operante sunt mai ales în domeniul învăţării şi în
domeniul terapiei comportamentale. De asemenea sunt şi aplicaţii militare dar cu
caracter secret.
Opera şi realizările lui Skinner s-au bucurat nu numai de aprecieri dar şi de critici
severe. Marele psiholog umanist Karl Rogers a criticat foarte dur teoria lui Skinner
considerând-o fascistă. Alţi autori apreciază că cercetările sale oferă rezultate doar în
laborator, având o valabilitate redusă în lumea reală. I s-a reproşat faptul că ignoră sinele,
personalitatea, cogniţia, sentimentele, scopurile, creativitatea. A fost acuzat că propune o
ştiinţă mecanicistă, care dezumanizează individul (W. Viney, 1993).

EXERCIŢIU Analizaţi problemele lui Sam din perspectivă behavioristă. Folosindu-vă de

procesele condiţionării clasice şi operante încercaţi să explicaţi următoarele probleme cu
care se confruntă Sam: frica de testele scrise, frica de a-i cere Vanessei o întânire,
procrastinarea.

SAM
Sam este student în primul an. El este muncitor, prietenos şi uşor de convins, un tip de
persoană despre care oamenii spun că este “un tip de treabă” Sam provine dintr-o familie
de clasă medie şi părinţii lui au fost întotdeauna iubitori şi suportivi. Ei i-au insuflat
dorinţa de a munci din greu pentru a avea success în viaţă. Ambii părinţi lucrează
(contabil tata; designer de interioare mama). Adesea îi spuneau” Tu ai abilitatea de a
reuşi şi noi ştim că aşa va fi”. Sam a muncit din greu pentru a ajunge student (era atent la
notele pe care le obţinea şi lupta pentru note mari) şi considera că este bine pregătit
pentru a face faţă încercărilor. A fost admis la o facultate bine cotată (prima lui opţiune)
într-un oraş situat departe de orăşelul în care s-a născut. La început a avut dificultăţi în a
se adapta la situaţia de a fi departe de casă dar a început să-şi facă prieteni. La jumătatea
anului universitar a consatat dezamăgit că rezultatele la examene nu au fost atât de bune
pe cât se aştepta. La începutul primului semestru şi-a dat seama că volumul de muncă

50
este mai mare decât se aştepta şi a început să se îngrijoreze privitor la reuşitele sale. Apoi
a început să devină anxios în ceea ce priveşte testele scrise iar pe măsură ce semestrul se
apropia de sfârşit a început să se simtă copleşit de volumul de muncă. Dar în loc să
muncească intens a început să procrastineze (procrastinare- amânarea rezolvării sarcinilor
sau a problemelor). Astfel, el amâna studiul şi să rezolvarea temelor în ultima clipă,
preferând în schimb să socializeze cu prietenii (Nigel şi Rajiv), să se joace pe calculator
şi să se uite la TV. Aceste activităţi îi plăceau dar totuşi Sam se gândea că ar trebui să
muncească şi asta îl făcea să se simtă vinovat. În aceeaşi perioadă a întâlnit-o pe Vanessa.
Petrecea mult timp gândindu-se dacă aceasta ar putea să devină iubita lui în viitorul
apropiat. Dar îi era teamă să o întrebe dacă vrea să se întâlnească cu el întrebându-se
mereu: Dacă va spune nu? Se gândea că Vanessa este o tânără independentă cu o dorinţă
puternică de a face carieră şi se temea că ea l-ar putea considera o persoană prea
tradiţională pentru gustul ei. Străduindu-se intens nopţile dinaintea examenelor, Sam a
reuşit să treacă de primul semestru dar era atât de epuizat încât în săptămâna de vacanţă
dintre semestre a zăcut în pat doborât de o răceală. Acum la debutul celui de-al doilea
semestru Sam este şi mai anxios: volumul de muncă nu pare să fie mai mic şi numai
gândindu-se la asta simţea cum i se strânge stomacul. La scurt timp, a început să
procrastineze, să se simtă vinovat şi să se întrebe dacă este capabil să reuşească la
facultate. Va avea oare curajul să vorbească cu Vanessa înainte ca aceasta să îşi găsească
pe altcineva? Ţinând cont de ceea ce ştim despre Sam şi despre comportamentele actuale
cum putem înţelege situaţia în care este acum?

Rezvolvare
Probleme lui Sam analizate din perspectivă behavioristă
Folosind condiţionarea clasică şi operantă putem analiza situaţia lui Sam din perspectivă
behavioristă. Din situaţia descrisă reiese că Sam se confruntă cu următoarele probleme:
frica de testele scrise, frica de a-i cere Vanessei o întânire, procrastinarea
Frica de testele scrise- condiţionare clasică
Mai întâi se pare că Sam a dezvoltat o frică condiţionată în ceea ce priveşte testele scrise.
Dat fiind faptul că Sam a fost un elev care întotdeuana a muncit din greu pentru a obţine
rezultate bune la învăţătură pe baza condiţionării clasice putem presupune că a ajuns să

51
asocieze munca de la şcoală cu anxietatea. De vreme ce în acest caz nu se specifică
circumstanţele putem presupune că Sam a avut în trecut experienţe negative referitoare la
testele scrise (nu a reuşit întotdeauna să obţină note mari). Astfel, este posibil ca notele
mici obţinute să fi fost însoţite de dezaprobarea părinţilor sau poate chiar de sentimente
de ruşinare faţă de prieteni (SNC- stimul necondiţionat). Frica şi anxietatea produse
(RNC – răspuns necondiţionat) de aceşti stimuli au devenit apoi asociate cu situaţia
specifică de a da teste scrise, astfel testul scris a devenit stimul condiţionat (SC) pentru
anxietate (RC).
Frica de a-i cere Vanessei o întâlnire- Condiţionare clasică + Condiţionare operantă
Tot prin condiţionare clasică se poate explica şi teama lui Sam de a îi cere Vanessei o
întîlnire. Este posibil ca în trecut Sam să fi fost respins de fete independente şi inteligente
(SNC), teama şi ruşinea resimţite atunci (RNC) au devenit asociate cu fete de acest gen,
astfel acum chiar dacă este atras de Vanessa ea este pentru Sam SC pentru anxietatea lui
(RC).
Din perspectiva condiţionării operante prietenia Vanessei reprezintă pentru Sam o întărire
pozitivă. Sam nu este sigur dacă acest răspuns pozitiv din partea Vanessei se va
generaliza şi în cazul unei relaţii romantice, sau ea va avea comportamente diferite faţă
de Sam prietenul şi Sam iubitul. Sam se teme că în postura de iubit va primi din partea
Vanessei o întărire negativă astfel el este tentat să abordeze doar comportamentul de
prieten care îi asigură din partea fetei o întărire pozitivă Astfel, el evită posibilitatea de a
simţi anxietatea care ar putea să apară în situaţia în care Vanessa îl va respinge ca iubit
Procrastinarea – Condiţionare clasică + Condiţionare operantă
Procrastinarea lui Sam reprezintă o formă de condiţionare operantă. Dat fiind
faptul că munca de la şcoală este puternic aversivă –“ La începutul primului semestru şi-
a dat seama că volumul de muncă este mai mare decât se aştepta şi a început să se
îngrijoreze privitor la reuşitele sale” (întăritor condiţionat negativ) el o evită prin
procrastinare. Dat fiind faptul că procrastinarea înlătură stimulii negativi, ea este o formă
de întărire negativă, deci el continuă să evite realizarea temelor de la facultate. În acelaşi
timp, socializarea cu prietenii, privitul la TV reprezentau pentru Sam activităţi plăcute
fiind astfel întăriri pozitive, chiar dacă erau într-un fel limitate de sentimentul de vină
(întărire negativă). De menţionat este faptul că întăririle pentru procrastinare sunt

52
imediate, în timp ce întărirea care ar fi putut fi reprezentată de obţinerea unor note mari
nu se putea concretiza imediat. Astfel întăririle pentru procrastinare erau mai puternice.
Cărţile, temele pe care le avea de realizat reprezentau pentru Sam sitmuli discriminativi,
aceştia semnalizau munca de la şcoală pe care Sam a învăţat prin condiţionare clasică să
o asocieze cu anxietatea. Astfel, Sam a continuat să evite aceşti stimuli (se apuca de
învăţat doar în ultima clipă). Din prezentarea situaţiei lui Sam reiese că înainte de a junge
la facultate ceea ce reprezenta pentru el întărire pozitivă pentru a-şi realiza sarcinile
şcolare era obţinerea unor note bune. Dat fiind faptul că acum la facultate examinarea se
realiza spre sfârşitul semestrului iar succesul academic nu părea să fie pentru Sam
consistent, mediul universitar îi furniza acestuia un program variabil de întăriri. Dat fiind
faptul că programele de aplicare variabilă a întăririlor promovează comportamente
rezistente la extincţie, aşa se explică faptul că în ciuda limitelor pe care le avea strategia
lui Sam de a învăţa doar înainte de examene acesta a continuat să promoveze acest
comportament. Sam a continuat acest comportament şi l-a generalizat la toate materiile
studiate în facultate. Proximitatea examenelor reprezintă pentru Sam stimul discriminativ,
care îl anunţă că dacă nu învaţă nici în acest moment este în pericol de a nu trece
examenele (a nu trece examenele= întărire negativă).
Behavioriştii ar spune că Sam, ca orice individ, are o istorie complexă de
comportamente învăţate de-a lungul istoriei sale. Recomandarea lor pentru Sam ar fi să se
folosească strategii de modificare a comportamentului pentru a face faţă anxietăţii,
procrastinării în ceea ce priveşte sarcinile de la facultate şi evitării a unei posibile legături
romantice cu Vanessa.

53
 BIBLIOGRAFIE
Aniţei, M., 2006, Istoria psihologie, suport de curs, Universitatea din Bucureşti,
Aniţei, M., 2009, Istoria psihologiei, ediţia a II-a, Ed. Psihomedia
Jones, D., Elcock, J., 2001, History and theory of psychology. A critical perspective, Ed.
Arnold.
Opre, A., 2006, Introducere în teroiile personalităţii, ed. II-a, Editura ASCR, Cluj-
Napoca
Kernberg, O. F., 2004, Contemporary controversies in psychoanalytic theory, techniques,
and their applications, Yale university press / New Haven and London
Hergenhahn , B. R.: Introduction to the History of Psychology Wadsworth Publishing
Co., 2000.

54
Anexa I C. George Boeree, 2006, History of Psychology

55
56
57
58
59
60
61
62