SOCIETĂŢILE COMERCIALE

1. Aspecte generale

Criterii de delimitare
Există o mare diversitate de forme asociative: cu scop lucrativ (societăţile
comerciale, regiile autonome etc.) şi fară scop lucrativ (asociaţiile şi fundaţiile); de natură
juridică civilă (societăţile agricole şi societăţile care au ca obiect al activităţii cumpărarea
şi vânzarea imobilelor) şi de natură juridică comercială (societăţile comerciale,
asociaţiunea în participaţiune); cu personalitate juridică (societăţile comerciale,
societăţile cooperatiste) şi fără personalitate juridică (asociaţiunea în participaţiune,
societăţile civile).
Termenul de „societate” în accepţiunea juridică desemnează o asociere între mai
multe persoane, fizice sau juridice, care cad de acord să pună în comun anumite bunuri
pentru a desfăşura o activitate lucrativă şi a împărţi profitul obţinut.
Societăţile comerciale. Elemente distinctive
Societăţile comerciale sunt persoane juridice, constituite cu scopul de a efectua
acte de comerţ. Ele au calitatea de comerciant prin însăşi faptul constituirii lor.
În economia de piaţă liberă activitatea economică este realizată, în cea mai mare
parte, de societăţile comerciale care acţionează ca persoane juridice.
Societăţile comerciale se deosebesc de diversele asociaţii şi de alte grupuri de
persoane de tip apropiat prin următoarele:
a) au un scop lucrativ, adică un scop pecuniar, de a realiza şi împărţi foloasele
rezultate prin asociere şi distribuite numai în favoarea membrilor săi;
b) sunt grupuri de persoane dar şi de capitaluri. Societăţile comerciale nu pot
exista fără un patrimoniu comun;
c) îşi pot fragmenta, în mod fictiv, capitalul social, în fracţiuni reprezentate
printr-un titlu, ce poartă denumirea de părţi sociale sau, după caz, acţiuni;
d) prin scopurile lor lucrative contribuie decisiv la dezvoltarea economică;
e) obiectivul lor este realizarea şi împărţirea profitului. Din acest motiv sunt
numite şi „societăţi de profit”, spre deosebire de diferite asociaţii care, în general, au
scopuri ideale, nemateriale.
Reglementări juridice
Regimul juridic al societăţilor comerciale din Romănia este reglementat de
Legea nr. 31/1990, cu modificările ulterioare.
Există şi reglementări conexe: în materie bancară, asigurări etc. Legea nr.
26/1990 a reînfiinţat registrul comerţului. Reglementările legilor speciale se completează
cu Codul comercial şi cu Codul civil.

2. Noţiunea şi caracteristicile societăţilor comerciale

Noţiune
Legea nr. 31/1990 nu defineşte societăţile comerciale.
 Literatura de specialitate arată că societatea comercială este o persoană juridică.
Ea este constituită pe baza unui contract, prin care două sau mai multe persoane consimt
să formeze cu aportul lor un fond social, în scopul de a împărţi beneficiile care ar rezulta
din exercitarea actelor de comerţ.
Caracteristicile societăţilor comerciale
Din definiţia dată socletăţii comerciale rezultă trăsăturile ei:
a) activitatea economică pe care o desfăşoară constă în săvărşirea unor fapte sau
acte de comerţ;
b) ea îşi constituie un patrimoniu propriu, care rezultă iniţial din contribuţia sau
aportul fiecărui asociat la constituirea societăţii;
c) patrimoniul social garantează drepturile creditorilor sociali şi este distinct de
proprietatea fiecărui asociat;
d) are un scop lucrativ, care constă în realizarea acelor activităţi specifice,
prevăzute în obiectul ei de activitate;
e) toţi asociaţii participă la realizarea şi împărţirea beneficiilor şi pierderilor;
f) dobândeşte personalitate juridică care-i conferă calitatea de subiect de drept.
Elemente de asemănare şi de distincţie cu societatea civilă
Între societatea comercială şi societatea civilă există asemănări şi deosebiri.
Se aseamănă prin următoarele: ambele societăţi au un patrimoniu; iau naştere
printr-un contract; fiecare reprezintă o grupare de persoane şi de bunuri cu scop
economic; urmăresc realizarea unui beneficiu şi împărţirea lui.
Societatea comercială se deosebeşte de societatea civilă prin faptul că are o
triplă natură: contractuală, instituţională şi comercială.
Natura contractuală este conferită de manifestarea de voinţă a asociaţilor care
se învoiesc să pună ceva în comun cu scopul de a împărţi foloasele ce ar rezulta. Natura
contractuală implică: înţelegerea dintre părţi; fondul comun constituit din totalitatea
aporturilor asociaţilor, fond care formează patrimoniul iniţial al persoanei juridice;
intenţia asociaţilor de a conlucra în vederea obţinerii de foloase.
Natura instituţională a societăţii comerciale o deducem din voinţa legiuitorului
de a reglementa anumite forme de societate şi de a le atribui personalitate juridică.
Societăţile comerciale acţionează independent de persoana asociaţilor, ele există şi
funcţionează numai în cadrul stabilit de lege. Pentru a dobândi personalitate juridică,
societăţile comerciale trebuie să îndeplinească mai multe condiţii de fond şi formă.
Condiţiile de fond debutează cu voinţa de asociere şi conlucrare, urmată de
constituirea unui patrimoniu, stabilirea unui sediu, adoptarea unui nume, desemnarea
organelor reprezentative, împărţirea beneficiilor şi pierderilor în funcţie de aportul
fiecărui asociat.
Condiţiile de formă se referă la necesitatea încheierii unui înscris, fie sub
semnătură privată, fie autentificat.
Toate societăţile comerciale cu sediul în România sunt persoane juridice
romăne.
Natura comercială a societăţii derivă din calitatea de comerciant atribuită de
lege societăţii, prin însăşi existenţa sa, şi efectuarea de acte juridice comerciale.

3. Formele societăţilor comerciale

 Potrivit dispoziţiilor art. 2 al Legii nr. 31/1990 societăţile comerciale cu
personalitate juridică se pot constitui în cinci forme: societatea în nume colectiv;
societatea în comandită simplă; societatea pe acţiuni; societatea în comandită pe acţiuni;
societatea cu răspundere limitată.
Prin legi speciale se pot constitui în cadrul unora dintre cele cinci forme, dar cu
unele particularităţi, următoarele societăţi comerciale: societăţi bancare; societăţi de
asigurări; societăţi cu participare străină.

3.1. Societatea în nume colectiv

Noţiune şi caracteristici
Este cea mai veche şi mai simplă formă de societate comercială.
Societatea în nume colectiv se defineşte ca fiind societatea constituită prin
asocierea, pe baza deplinei încrederi, a două sau mai multe persoane, care pun în comun
anumite bunuri, pentru a desfăşura o activitate comercială, în scopul împărţirii
beneficiilor rezultate şi ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi
cu răspundere nelimitată şi solidară a tuturor asociaţilor.
Caracterul nelimitat al răspunderii constă în faptul că asociaţii pot fi urmăriţi de
creditorii societăţii şi asupra patrimoniului propriu. Desigur, aceasta numai în subsidiar
dacă creditorii nu-şi pot îndestula creanţele din patrimoniul societăţii.
Particularitatea menţionată se explică prin faptul că societatea în nume colectiv
este bazată pe încrederea între asociaţi. De cele mai multe ori ei fac parte din aceeaşi
familie. Ceea ce prevalează la constituirea asociaţiei este elementul personal şi nu
valoarea aportului adus de asociaţi. De regulă, societatea în nume colectiv, datorită
numărului redus de membri, are resurse financiare limitate. Ea se constituie, de obicei,
pentru exploatarea unei mici afaceri comerciale sau industriale.
Administrarea societăţii
Administrarea societăţii se realizează de unul sau mai mulţi administratori
dintre asociaţi sau de către toţi asociaţii.
Administratorul sau administratorii sunt aleşi de către asociaţii care reprezintă
majoritatea absolută a capitalului. Cu această ocazie li se fixează puterile, durata
însărcinării şi eventuala lor remuneraţie, afară dacă prin actul constitutiv nu se dispune
altfel.
Dacă actul constitutiv dispune ca administratorii să lucreze împreună, deciziile
lor trebuie luate în unanimitate. În caz de divergenţe între administratori, vor hotărâ
asociaţii care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social.
Pentru actele urgente a căror neîndeplinire ar cauza o pagubă mare societăţii,
poate hotărâ un singur administrator în lipsa celorlalţi, care se găsesc în imposibilitatea,
chiar momentană, de a lua parte la administrare.
Dacă un administrator ia iniţiativa unei operaţiuni ce depăşeşte limitele
activităţilor comerciale obişnuite pe care le exercită societatea, acesta trebuie să
înştiinţeze pe ceilalţi administratori înainte de a încheia operaţiunea. Sancţiunea este
suportarea pierderilor ce ar rezulta din aceasta. În caz de opoziţie a vreunuia dintre ei, vor
decide asociaţii care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social.
Incompatibilităţi
 Asociaţii nu pot lua parte la nici o decizie sau activitate a societăţii dacă au, pe
cont propriu sau pe contul altuia, interese contrare intereselor societăţii. Ei răspund pentru
daunele astfel cauzate.
De asemenea, nu pot lua parte ca asociaţi cu răspundere nelimitată, în alte
societăţi concurente sau având acelaşi obiect de activitate, nici să facă operaţiuni în
contul lor sau al altora, în acelaşi fel de comerţ, fără consimţămăntul celorlalţi asociaţi. În
caz contrar pot fi excluşi şi pot plăti despăgubiri.
Obligaţiile asociaţilor
Asociatul care, fără consimţămăntul scris al celorlalţi, întrebuinţează capitalul,
bunurile sau creditul societăţii în folosul său sau în acela al unei alte persoane, este
obligat să restituie societăţii beneficiile ce au rezultat şi să plătească despăgubiri pentru
daunele cauzate.
Nici un asociat nu poate lua din fondurile societăţii mai mult decât i s-a fixat
pentru cheltuielile făcute sau pentru cele ce urmează să le facă în interesul societăţii. El
va răspunde de sumele luate şi de daune.
Pentru aprobarea bilanţului contabil şi pentru deciziile referitoare la răspunderea
administratorilor este necesar votul asociaţilor reprezentând majoritatea capitalului social.
Controlul gestiunii societăţii se va face de fiecare dintre asociaţii care nu sunt
administratori, aceasta datorită volumului redus al activităţii societăţii.

3.2. Societatea în comandită simplă

Noţiune şi caracteristici
Societatea în comandită simplă reuneşte două categorii de asociaţi: comanditarii
(împrumutătorii) şi comanditaţii (comercianţii). Comanditaţii au aceeaşi poziţie în
societate ca şi asociaţii în nume colectiv, ei răspund nelimitat şi solidar pentru întregul
pasiv. Comanditarii, dimpotrivă, se asociază doar pentru o sumă limitată. Ei formează
patrimoniul iniţial al societăţii, mărginindu-şi riscurile la nivelul aporturilor lor.
Asocierea se realizează având la bază încrederea deplină între asociaţi.
Deoarece societatea în comandită simplă se apropie de societatea în nume
colectiv, Legea nr. 31/1990 face trimitere la norme valabile pentru ambele tipuri de
societăţi sau numai pentru asociaţii comanditaţi.
Deciziile societăţii
În ceea ce priveşte problemele societăţii, toţi asociaţii, comanditari şi
comanditaţi, deliberează şi decid, proporţional cu participarea la capitalul social, cu
excepţia cazului când prin contractul de asociere s-a prevăzut altfel.
Administrarea societăţii
Calitatea de administrator o pot avea numai asociaţii comanditaţi, deoarece ei
sunt comercianţi.
Comanditarul poate încheia operaţiuni în contul societăţii numai pe baza unei
procuri speciale pentru operaţiuni determinate, dată de reprezentanţii societăţii şi înscrisă
în registrul comerţului. În caz contrar, comanditarul devine răspunzător faţă de terţi,
nelimitat şi solidar, pentru toate obligaţiile societăţii contractate de la data operaţiunii
încheiate de ei.
Drepturile comanditarului
Comanditarul are dreptul la control şi la supravegherea activităţii societăţii. El
poate participa la numirea şi la revocarea administratorilor, în cazuri prevăzute de lege.
 De asemenea, comanditarul are dreptul de a cere o copie de pe bilanţul contabil
şi de pe contul de profituri şi pierderi şi de a contesta exactitatea lor prin cercetarea
registrelor comerciale şi a celorlalte documente justificative.
Decesul unicului asociat comanditar atrage dizolvarea societăţii, dacă nu există
o clauză de continuitate cu moştenitorii.
Societatea în comandită simplă este o formă de societate cu puţini asociaţi şi
este rar utilizată în prezent. Lipsa de atractivitate se datorează, în principiu, complicaţiilor
provocate de existenţa celor două categorii de asociaţi.

3.3. Societatea pe acţiuni

Noţiune şi caracteristici
Societatea pe acţiuni este cea mai complexă şi mai evoluată formă de societate.
Societatea pe acţiuni este acea societate constituită prin asocierea mai multor persoane,
care contribuie la formarea capitalului social prin anumite cote de participare reprezentate
prin titluri, numite acţiuni, pentru desfăşurarea unei activităţi comerciale, în scopul
împărţirii beneficiilor, şi care răspund pentru obligaţiile sociale numai în limita acţiunilor
lor.
Acţionarii nu au calitate de comercianţi şi răspund numai până la concurenţa
acţiunilor pe care le deţin.
Numărul minim de acţionari trebuie să fie de cinci, iar capitalul social minim
trebuie să fie de 25 milioane lei. Nerespectărea acestor cerinţe duce la dizolvarea
societăţii.
Capitalul social al societăţilor pe acţiuni este împărţit în părţi egale, numite
acţiuni. Acţiunile sunt hârtii de valoare care constituie titluri ce atestă participarea la
capitalul social al unei societăţi. Acţiunile dau dreptul deţinătorilor să primească un
dividend. Dividendul este partea din profitul societăţii pe acţiuni care se repartizează
pentru fiecare acţiune.
Acţionarii deţin un număr diferit de acţiuni. Acţiunile pot circula cu uşurinţă de
la un deţinător la altul fără să fie nevoie de întocmirea unui act juridic. Prin urmare,
persoana acţionarului nu contează şi, din această cauză, societatea pe acţiuni are un
caracter anonim.
Societatea pe acţiuni poate emite obligaţiuni care au ca scop obţinerea unui
capital suplimentar care să acopere nevoile financiare ale acesteia. Obligaţiunile pot fi
nominative sau la purtător. Deţinătorii de obligaţiuni au calitate de creditori ai societăţii.
Organele de conducere
Organul decizional cel mai important îl constituie adunarea generală a
acţionarilor. Ea funcţionează după principiul majorităţii. Ca regulă, dreptul de vot este
ataşat unei acţiuni, toţi acţionarii având drept de vot. Dar, majoritatea nu se calculează
după numărul acţionarilor, ci în funcţie de capitalul deţinut de acţionari. Acţionarul sau
grupul de acţionari care va poseda aproximativ jumătate din acţiuni va putea să-şi impună
voinţa masei de acţionari, între care este împărţit restul de capital.
Adunarea generală desemnează celelalte organe de conducere: administratorii
sau consiliul de administraţie, organ de conducere permanent şi cenzorii, organ de
control.
Administratorii şi cenzorii pot fi persoane fizice şi persoane juridice care
desemnează persoane fizice.
 Controlul societăţii de către asociaţi
Legea nr. 99/1999, privind unele măsuri de accelerare a reformei economice, a
introdus prin titlul III câteva modificări la Legea nr. 31/1990. Astfel, între şedinţele
adunării generale, cel mult de două ori în cursul exerciţiului financiar, acţionarii au
dreptul de a se informa asupra gestiunii societăţii. Ei pot consulta documentele prevăzute
în actul constitutiv, în conformitate cu legea. Acţionarii vor putea cere, pe cheltuiala lor,
copii legalizate după documentele societăţii. În urma consultării documentelor, acţionarii
vor putea sesiza, în scris, consiliul de administraţie, despre eventualele nereguli
constatate. Consiliul de administraţie va trebui să răspundă tot în scris. Dacă nu se
răspunde în termenul de 15 zile de la înregistrarea sesizării, acţionarii se vor putea adresa
instanţei competente care va putea obliga societatea la plata unei sume de bani pentru
fiecare zi de întârziere.
Societatea pe acţiuni este destinată întreprinderilor care reclamă capitaluri
gigantice, deţinute de un număr mare de oameni. De aceea, societatea pe acţiuni
utilizează, de cele mai multe ori, economiile marelui public.

3.4. Societatea în comandită pe acţiuni

Noţiune şi caracteristici
Societatea în comandită pe acţiuni împrumută reguli de funcţionare atât de la
societatea în comandită simplă cât şi, mai ales, de la societatea pe acţiuni.
Ca şi societatea în comandită simplă, ea are două categorii de asociaţi:
comanditaţii, care răspund nemărginit şi solidar pentru datoriile societăţii şi comanditarii,
care răspund numai cu aportul lor. Întregul capital social este împărţit pe acţiuni al căror
regim juridic este acelaşi ca şi în cazul societăţilor pe acţiuni.
Toţi asociaţii, atât cei comanditaţi cât şi comanditarii, sunt acţionari.
Conform Legii nr. 31/1990, societatea în comandită pe acţiuni este reglementată
de dispoziţiile referitoare la societatea pe acţiuni, cu excepţia acelora care privesc
administrarea societăţii.
Administrarea societăţii
Administrarea societăţii poate fi încredinţată numai acţionarilor comanditaţi,
cărora li se vor aplica dispoziţiile din Legea nr. 31/1990 privind asociaţii societăţii în
nume colectiv. Revocarea administratorilor comanditaţi este de competenţa adunării
generale extraordinare. Dacă există mai mulţi administratori comanditaţi, numirea unui
nou administrator trebuie să fie aprobată şi de ceilalţi administratori. Noul administrator
devine acţionar comanditat.
În practică această formă de societate este rar întâlnită.

3.5. Societatea cu răspundere limitată

Noţiune şi caracteristici
Societatea cu răspundere limitată este societatea constituită, pe baza deplinei
încrederi, de două sau mai multe persoane, care pun în comun anumite bunuri, pentru a
desfăşura o activitate comercială, în vederea împărţirii beneficiilor, şi care răspund pentru
obligaţiile sociale în limita aporturilor lor.
Cronologic această formă de societate este ultima venită, atât în ţara noastră cât
şi în alte ţări.
 Societatea cu răspundere limitată este un tip hibrid de societate, care împrumută
unele trăsături, atât de la societatea în nume colectiv, cât şi de la societatea pe acţiuni.
Societatea cu răspundere limitată este, în acelaşi timp, o societate de persoane şi de
capitaluri.
Constituie o societate de persoane pentru că părţile sociale nu sunt reprezentate
prin titluri negociabile (cum sunt acţiunile) şi nu pot fi cedate unor neasociaţi decât dacă
aceştia sunt primiţi de majoritatea celorlalţi asociaţi.
Societatea cu răspundere limitată este şi o societate de capitaluri, deoarece
asociatul aduce o sumă de bani în cadrul societăţii, în raport cu care îşi limitează riscul
(de unde şi denumirea de societate cu răspundere limitată). Ca urmare, fiecare asociat va
fi ţinut pentru datoriile societăţii numai până la limita capitalului subscris personal.
Legea stabileşte condiţia ca societatea cu răspundere limitată să nu poată depăşi
50 de asociaţi. În schimb, poate fi constituită şi de o singură persoană.
Capitalul social nu poate fi mai mic de 2 milioane de lei şi este divizat în
fracţiuni egale, numite părţi sociale.
Toate părţile sociale se distribuie asociaţilor şi trebuie să fie acoperite cu
vărsăminte, în bunuri sau în numerar. Părţile sociale pot fi transmise liber şi
necondiţionat numai între asociaţi.
Organele dc conducere
Hotărârile asociaţilor se iau în adunarea generală, care decide prin votul
majorităţii absolute a asociaţilor şi a părţilor sociale. Pentru hotărârile având ca obiect
modificarea actului constitutiv este necesar votul tuturor asociaţilor, în afară de cazul
când legea sau actul constitutiv prevede altfel.
Societatea cu răspundere limitată este administrată de unul sau mai mulţi
administratori, asociaţi sau neasociaţi, numiţi prin contractul de societate ori prin
hotărârea adunării generale. În ambele situaţii sunt aplicabile dispoziţiile legale privind
numirea şi revocarea administratorului societăţii în nume colectiv.
Administratorul nu poate primi, fără autorizaţia adunării asociaţilor, mandat de
administrare la alte societăţi concurente sau având acelaşi obiect de activitate. Nu au voie
nici să facă acelaşi fel de comerţ ori altul concurent, pe cont propriu sau pe contul altei
persoane fizice sau juridice. Sancţiunea este revocarea administratorului şi plata de
daune.
Controlul gestiunii societăţii se realizează prin cenzori ori chiar de către
asociaţi. Dacă numărul asociaţilor este mai mare de 15, alegerea cenzorilor este
obligatorie.
Beneficiile societăţii se împart între asociaţi, sub formă de dividende. Societatea
este obligată să constituie un fond de rezervă.
Societatea cu răspundere limitată prezintă numeroase avantaje şi, din acest
motiv, este foarte răspândită.

3.6. Societatea comercială bancară

Noţiune şi caracteristici
Băncile au calitatea de intermediar principal în circulaţia bunurilor. Ele
transformă activele nemonetare în monedă.
Societatea bancară este societatea comercială cu personalitate juridică, având un
statut special, diferit de al altor societăţi comerciale. Particularitatea decurge din două
aspecte: din obiectul specific al actelor de comerţ pe care le îndeplinesc, denumite
„comerţul de bancă” şi din supravegherea care se exercită asupra lor de către autoritatea
centrală de profil, Banca Naţională a României.
Reglementări juridice
Societăţile bancare sunt reglementate de Legea nr. 26/1990, privind registrul
comerţului, Legea nr. 31/1990, privind societăţile comerciale, Legea nr. 58/1998, privind
activitatea bancară şi Legea nr. 312/2004 privind statutul Băncii Naţionale a României.
Obiectul activităţii
Societatea bancară are ca obiect de activitate: atragerea de mijloace disponibile
de la persoanele fizice şi juridice, sub formă de depozite, în conturile acestora; acordarea
de credite pe diferite termene; emiterea de instrumente de credit şi efectuarea de
tranzacţii cu asemenea instrumente; efectuarea de plăţi prin viramente între conturile
clienţilor; vânzarea-cumpărarea de valută şi alte operaţiuni valutare.
Particularităţile constituirii
Societăţile bancare se pot constitui sub forma societăţilor pe acţiuni sau
comandită pe acţiuni. Este interzisă expres constituirea lor sub forma societăţilor cu
răspundere limitată.
Legea în vigoare stabileşte pentru societăţile bancare unele condiţii
suplimentare privind constituirea lor: autorizaţia prealabilă a Băncii Naţionale; capitalul
minim subscris să fie de 50 milioane, neputând fi depus sub forma aportului în natură sau
în muncă; cota minimă de vărsământ în momentul subscrierii nu poate fi mai mică de
50% şi vărsământul se efectuează integral în cel mult 2 ani de la data constituirii
societăţii.
În activitatea lor, băncile au obligaţia să aplice reglementările emise de Banca
Naţională a României. În rest, societatea bancară îşi desfăşoară activitatea în mod
asemănător cu celelalte societăţi pe acţiuni.

3.7. Societatea comercială de asigurare

Caracteristici
Societăţile comerciale în domeniul asigurărilor au, potrivit legii, trăsături care le
diferenţiază de alte societăţi comerciale, atât în ceea ce priveşte constituirea, cât şi în ceea
ce priveşte funcţionarea şi controlul societăţii.
Formele asociative admise de lege pentru societăţile de asigurare sunt societăţile
pe acţiuni şi societăţile cu răspundere limitată.
Capitalul social minim care urmează să fie subscris la constituirea societăţii este
în funcţie de felul acesteia. Dacă se constituie o societate de asigurări, asigurări-
reasigurări, capitalul social minim necesar este de 25 milioane lei pentru fiecare fel de
societate de asigurări menţionată. Capitalul social vărsat la constituire trebuie să fie de
50%.
Constituirea societăţii
În vederea constituirii societăţii comerciale, fondatorii trebuie să obţină avizul
oficiului de supraveghere a activităţii de asigurare şi de reasigurare din Ministerul
Finanţelor Publice.
După obţinerea avizului favorabil, fondatorii vor parcurge fazele obişnuite
pentru constituirea societăţilor comerciale.
 Societăţile comerciale se pot asocia şi forma uniuni naţionale ori pot adera la
organizaţiile internaţionale cu caracter profesional.
În România pot desfăşura activităţi de asigurare şi societăţile străine de
asigurare dacă îndeplinesc anumite condiţii cum ar fi asocierea cu persoane fizice sau
juridice române în vederea constituirii de societăţi de asigurare.

3.8. Clasificarea societăţilor comerciale cu personalitate juridică

Criterii de clasificare
Societăţile comerciale se clasifică după mai multe criterii: natura societăţii,
număr de persoane, întinderea răspunderii, structura capitalului social, posibilitatea
emiterii unor titluri de valoare.
Clasificarea are importanţă pentru a înţelege regimul juridic al societăţilor
comerciale.
a) Societăţi de persoane şi societăţi de capitaluri
După natura lor societăţile se împart în: societăţi de persoane, societăţi de
capitaluri şi societăţi mixte.
Societăţile de persoane se constituie dintr-un număr relativ mic de persoane şi
se grupează pe baza încrederii şi a calităţilor personale ale asociaţilor. Sunt asemenea
societăţi: societatea în nume colectiv şi societatea în comandită simplă. Datorită
caracterului personal, societăţile de persoane sunt „închise”. Orice asociat trebuie să fie
acceptat de ceilalţi asociaţi.
Aportul asociaţilor poate fi în numerar, în natură şi în muncă (cunoştinţe).
Societăţile de capitaluri sunt societăţi al căror regim este fondat pe capitalul
care reprezintă aportul în societate. Pentru sporirea capitalului, societatea se constituie
dintr-un număr mare de persoane. Nu prezintă interes calităţile personale ale asociaţilor,
ci numai cota de capital investită.
Societăţile de capital sunt „deschise” întrucât oricine poate face parte din ele.
Asociaţii nu se cunosc între ei. Capitalul societăţii este împărţit în acţiuni care sunt titluri
de valoare negociabile. Acţiunile deţinute acordă drepturi şi obligaţii posesorului.
Prototipul societăţii de capitaluri este considerată societatea pe acţiuni.
Societatea mixtă. Societatea cu răspundere limitată împrumută unele caractere,
atât de la societatea de capitaluri, cât şi de la societatea de persoane.
Societatea cu răspundere limitată se aseamănă cu societatea de capital, sub
aspectul răspunderii limitate a asociaţilor, şi cu societatea de persoane, prin faptul că se
bazează pe încrederea şi calităţile asociaţilor. Acest ultim aspect determină limitarea
numărului asociaţilor la maximum 50, precum şi condiţii restrictive privind transmiterea
părţilor sociale.
b) După întinderea răspunderii asociaţilor pentru datoriile sociale distingem trei
tipuri de societăţi:
Societatea cu răspundere nelimitată. În societatea în nume colectiv asociaţii
răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile sociale. Aceasta înseamnă că răspund cu
patrimoniul societăţii şi în caz de neîndestulare a creditorilor se pot îndrepta şi spre
patrimoniul propriu al asociaţilor.
Societatea cu răspundere limitată. În societatea pe acţiuni şi în societatea cu
răspundere limitată, asociaţii răspund până la concurenţa aportului lor la capitalul social.
 Societatea cu răspundere diferenţiată. La societatea în comandită simplă şi la
societatea în comandită pe acţiuni, comanditaţii răspund nemărginit şi solidar pentru
obligaţiile sociale, la fel ca şi asociaţii în societatea în nume colectiv. Comanditarii
răspund în limita aportului lor la capitalul social.
c) După numărul de persoane, societăţile comerciale sunt pluripersonale şi uni-
personale. Societatea cu răspundere limitată poate avea un asociat unic.
d) După structura capitalului social, societăţile se împart în: societăţi pe acţiuni
(societatea anonimă pe acţiuni şi societatea în comandită pe acţiuni); societăţi cu părţi de
interes (societatea în nume colectiv şi societatea în comandită simplă); societăţi cu părţi
sociale (societatea cu răspundere limitată).
Deosebirea principală între cele trei feluri de societăţi constă în regimul juridic
al înstrăinării părţilor de capital social. Astfel, părţile sociale pot fi transmise între
asociaţi fără nici o restricţie, dar transmiterea lor către persoane din afara societăţii este
permisă numai dacă a fost aprobată de asociaţii reprezentând 3/4 din capitalul social. În
schimb, acţiunile sunt transmisibile şi către alte persoane din afara societăţii, fără
restricţie.

4. Norme comune privind constituirea societăţilor comerciale

4.1. Actul constitutiv al societăţii comerciale

Noţiune
Constituirea societăţilor comerciale prezintă o serie de caracteristici comune,
precum şi particularităţi dependente de forma juridică a societăţii.
Indiferent de forma juridică adoptată de societatea comercială, aceasta
dobândeşte o existenţă de fapt şi de drept printr-un înscris denumit act constitutiv.
Potrivit Legii nr. 31/1990, actul constitutiv desemnează atât un înscris unic, cât şi
contractul de societate sau/şi statutul. Precizarea este necesară pentru că unele societăţi se
pot constitui numai printr-un contract (societatea în nume colectiv şi în comandită
simplă), în timp ce altele se constituie printr-un contract şi statut (societatea pe acţiuni şi
în comandită pe acţiuni), iar societatea cu răspundere limitată cu un singur asociat se
constituie numai prin statut.
Persoana care participă, ca parte într-o societate, se numeşte asociat. La
societatea pe acţiuni persoana asociată se mai numeşte şi acţionar.
Dobândirea calităţii de asociat este condiţionată de semnarea contractului de
societate şi de depunerea în patrimoniul societăţii a aporturilor la care s-a angajat.
Procesul constituirii societăţilor comerciale
Din dispoziţiile Legii nr. 31/1990, rezultă că procesul constituirii societăţilor
comerciale implică îndeplinirea a două formalităţi: întocmirea actului sau actelor
constitutive în forma cerută de lege şi înregistrarea şi autorizarea funcţionării societăţii.
Întocmirea actului constitutiv. Această formalitate se realizează de către părţile
care urmează să se asocieze. Viitorii asociaţi analizează şi întreprind următoarele
activităţi: utilitatea socială şi obiectul de activitate al viitoarei societăţi; vadul şi mărimea
societăţii care urmează să se înfiinţeze; capitalul social necesar; sediul şi spaţiul necesar
realizării obiectului de activitate; stabilirea numelui şi a emblemei, în care scop, se
verifică la registrul comerţului dacă acestea nu aparţin deja altei societăţi.
 În cazul în care legea impune forma autentică, înscrisul actului constitutiv este
prezentat notarului public, pentru autentificare.
În vederea autentificării înscrisului, legea impune prezenţa tuturor asociaţilor,
personal sau prin mandatar cu procură specială în formă autentică.
Înregistrarea şi autorizarea funcţionării societăţii comerciale. În scopul
simplificării formalităţilor de constituire a societăţilor comerciale prin Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 76/2001 s-a instituit o procedură unică de înregistrare şi
autorizare a funcţionării lor.
Potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 76/2001 şi Ordonanţei de
urgenţă a Guvernului nr. 129/2002 procedura înregistrării şi autorizării este realizată de
Biroul unic din cadrul Oficiului Registrului Comerţului de pe lângă tribunalul din raza
judeţului unde-şi va avea sediul societatea comercială.
Biroul unic realizează toate operaţiunile necesare pentru înregistrarea şi
autorizarea funcţionării societăţii comerciale. În plus, el are obligaţia să presteze anumite
servicii, care privesc înregistrarea şi autorizarea funcţionării societăţii, la cererea şi pe
cheltuiala solicitantului.
Pentru înregistrarea, ca şi pentru autorizarea funcţionării societăţii comerciale,
legea impune anumite avize, autorizaţii şi/sau acorduri emise de organele competente.
Obţinerea acestor avize poate fi solicitată Oficiului Registrului Comerţului.
Certificatul de înregistrare. După procedura obţinerii avizelor necesare, potrivit
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 76/2001, societăţii comerciale i se eliberează
certificatul de înregistrare. Acesta dă dreptul comerciantului să îşi înceapă activitatea,
având personalitate juridică.
Publicitatea. Constituirea societăţii comerciale trebuie adusă la cunoştinţa celor
interesaţi.
O dată cu efectuarea înregistrării societăţii, un extras în formă simplificată al
încheierii judecătorului delegat se publică, din oficiu, în Monitorul Oficial al României.
Înscrierea fiscală. Potrivit legii, o dată cu înregistrarea societăţii, extrasul în
formă simplificată al încheierii judecătorului delegat se comunică, din oficiu, direcţiei
generale a finanţelor publice teritoriale. Această comunicare se face în scopul cuprinderii
societăţii în rândul plătitorilor de impozite şi taxe, în condiţiile legii.
Legea prevede că orice contract de societate, care stă la baza constituirii unei
societăţi, trebuie să îndeplinească anumite condiţii de fond, generale şi specifice şi
condiţii de formă.

4.2. Condiţiile de fond generale, comune actelor constitutive

Actul constitutiv trebuie să îndeplinească anumite condiţii generale. Ele se
referă la condiţiile esenţiale de existenţă şi valabilitate a contractelor: capacitatea de a
contracta, consimţământul, un obiect determinat şi o cauză licită.
a) Capacitatea asociaţilor. Din dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 31/1990 rezultă
că pot avea calitate de asociaţi atât persoanele fizice cât şi persoanele juridice, române şi
străine. În materie de societate, capacitatea juridică trebuie să fie de natură specială.
Asocierea implică un act de dispoziţie asupra patrimoniului propriu, ceea ce impune
capacitatea de exerciţiu deplină a persoanei fizice sau juridice contractante.
 Calitatea de asociat într-o societate în nume colectiv sau în comandită simplă
poate constitui un obstacol la asocierea aceleiaşi persoane într-o altă societate comercială
concurentă sau având acelaşi obiect.
În ceea ce priveşte societăţile comerciale, ca persoană juridică, ele pot dobândi,
în principiu, calitatea de asociat în alte societăţi comerciale, cu unele restricţii. Astfel, una
şi aceeaşi persoană juridică nu poate dobândi calitatea de asociat în două sau mai multe
societăţi cu răspundere limitată unipersonală.
b) Consimţământul. Consimţământul trebuie să fie liber şi neviciat. Este necesar
ca voinţa juridică a părţilor să fie o voinţă specifică de cooperare pentru constituirea şi
funcţionarea societăţii. Astfel, consimţământul nu trebuie denaturat de simulaţie.
Simulaţia poate fi utilizată pentru a masca o altă operaţiune juridică sub
paravanul unei societăţi comerciale, în scopul de a eluda drepturile terţilor sau obligaţiile
fiscale. Simulaţia se poate manifesta în mai multe feluri: disimularea unui contract de
muncă sub forma unui contract de societate pentru a eluda obligaţia de plată a cotizaţiilor
pentru asigurări sociale; disimularea unui contract de împrumut de fonduri sub forma
unei societăţi în comandită simplă, atunci când comanditarul îşi stipulează un dividend
minim, indiferent de beneficiile sau pierderile societăţii etc.
c) Obiectul actului constitutiv. Este un ansamblu de acte de comert pe care
societatea urmează să le îndeplinească în vederea realizării de beneficii. Prin urmare,
comercialitatea obiectului este dată de operaţiunile pentru care este constituită societatea,
cu scopul ce şi-l propune a-l realiza prin acele operaţiuni.
Obiectul activităţii unei societăţi comerciale se raportează la unul sau mai multe
domenii: comerţ (interpunere), producţie şi servicii.
În obiectul activităţii unei societăţi comerciale pot fi incluse numai acte de
comerţ. Nu constituie obiect de activitate „bunuri imobile” întrucât acestea constituie
obiectul activităţii civile. De asemenea, nu sunt acte de comerţ: „asistenţa juridică”,
„educaţia şi învăţământul”, „activităţile medicale”, „întrajutorarea materială” etc.
Anumite activităţi comerciale pot fi efectuate numai de unele forme de societăţi
comerciale (de exemplu, activitatea bancară nu poate fi efectuată de societatea în nume
colectiv).
Obiectul activităţii societăţii trebuie să fie determinat, adică în contract să se
prevadă clar actele de comerţ pe care asociaţii înţeleg să le realizeze. Legea nr. 31/1990
prevede clar că obiectul de activitate trebuie arătat prin precizarea domeniului şi a
activităţii principale.
Stabilirea domeniului exclude formulări vagi cum ar fi „alte activităţi”, „import-
export de produse din lemn”.
Obiectul activităţii trebuie să fie licit, adică să nu fie contrar ordinii publice şi
legalităţii, cum ar fi contrabanda, vânzarea de droguri etc., să fie posibil, iar în societăţile
de persoane, care se constituie în consideraţia persoanei, să fie personal al celor care se
asociază.
Prezintă interes dispoziţiile art. 1513 C. civ., aplicabile şi în materie comercială,
potrivit cărora este ilicit contractul prin care un asociat fie îşi atribuie totalitatea
câştigurilor, fie că se declară dispensat de obligaţia de a participa la pierderi.
Potrivit art. 4 din Legea nr. 35/1991, privind investiţiile străine, este ilicit
obiectul unei societăţi comerciale, dacă se încalcă normele de protecţie a mediului
înconjurător sau se aduc atingeri intereselor de securitate şi apărare naţională.
 Sancţiunea încălcării reglementărilor legale privind obiectul societăţilor
comerciale poate fi nulitatea constituirii lor, dacă obiectul este ilicit sau imposibil de
realizat. De altfel, dacă obiectul societăţii nu este determinat sau conţine prevederi
contrare legii, judecătorul delegat nu va autoriza funcţionarea societăţii.
Uneori, executarea unei activităţi ilicite de către societate poate constitui
infracţiune pentru persoana care reprezintă societatea.
d) Cauza. Cauza contractului este scopul urmărit de asociaţi prin acel contract.
Este un element de natură psihologică, spre deosebire de obiectul contractului care este
un element de natură materială.
Cauza, ca şi obiectul contractului, trebuie să fie licită, adică să nu fie prohibită
de lege şi să contravină ordinii publice (de exemplu, scopul să fie contrabanda).

4.3. Condiţiile de fond specifice actelor constitutive

Condiţiile de fond specifice sunt impuse de raţiunea constituirii societăţii
comerciale şi sunt următoarele:
a) obligaţia asociaţilor de a contribui la constituirea unui fond special din
aporturile lor;
b) participarea tuturor asociaţilor la beneficii şi pierderi ce ar rezulta din
activitatea ce face obiectul societăţii comerciale;
c) voinţa de a colabora cu ceilalţi asociaţi pentru obţinerea de beneficii şi
împărţirea acestora.
a) Constituirea unui fond social prin aporturile asociaţilor
Societatea comercială trebuie să aibă un patrimoniu iniţial, adică un fond social
care să stea la baza activităţii comerciale. De mărimea fondului comun depinde puterea
economică cu care demarează societatea comercială.
Fondul social sau miza socială se constituie din aporturile individuale ale
asociaţilor. El va aparţine exclusiv societăţii.
Prin aport se înţelege valoarea patrimonială cu care fiecare asociat convine să
contribuie la înfiinţarea societăţii sau prin subscripţie ulterioară, la majorarea fondului
social, în condiţiile şi termenele stipulate.
Aportul individual poate fi orice bun al asociatului, cu valoare economică, care
prezintă interes pentru activitatea lucrativă a societăţii comerciale.
Aportul poate fi în bani, în natură sau în muncă.
Aportul în bani. Acest fel de aport este obligatoriu la constituirea oricărei forme
de societate. La unele societăţi, cum sunt societăţile bancare sau de investiţii, aportul
poate fi numai în bani.
În caz de neexecutare a obligaţiei promise sau dacă asociatul întârzie să verse
partea sa de aport, el va putea fi obligat, pe lângă dobânzile legale, şi la plata de daune-
interese.
Aportul în numerar nu se confundă cu suma depusă de fondatori în cont, în
vederea acoperirii cheltuielilor de înfiinţare a societăţii şi nici cu un împrumut acordat
societăţii.
Aportul în natură. Are ca obiect bunuri imobile, bunuri mobile corporale sau
incorporale (fond de comerţ, creanţe etc.). Aportul în natură se referă la aducerea în
societate a oricărui bun în afară de bani.
 Aportul în natură este admis la toate formele de societate. De regulă, asociaţii
prevăd în contractul de societate, dacă înţeleg să aducă numai folosinţa bunului sau chiar
proprietatea lui. În lipsa unei asemenea clauze, prezumţia este că bunurile au fost vărsate
în deplina proprietate a societăţii şi devin proprietatea ei (art. 65 din lege).
Aportul în muncă. Aportul în muncă sau activitate, de natură specială
(cunoştinţe) este permis în cazul societăţii în nume colectiv şi în comandită simplă, de
către asociaţii comanditaţi.
Executarea aportului. Legea nr. 31/1990 face distincţie între aportul promis ca
obligaţie şi executarea aportului.
Aportul promis se numeşte aport subscris iar aportul executat efectiv se numeşte
aport vărsat (predat).
Obligaţia de a aduce un anumit aport se naşte la încheierea contractului de
societate, pe când executarea poate fi făcută la constituirea societăţii sau chiar la o dată
ulterioară, prevăzută în actul constitutiv.
Capitalul social. Totalitatea valorilor aporturilor individuale subscrise de
asociaţi formează capitalul social.
Capitaiul social sau nominal este, la constituirea societăţii, suma aporturilor
făcute de asociaţi, cu excluderea aporturilor în muncă.
Capitalul social este fix, intangibil, el nu va putea fi modificat decât prin
hotărârea adunării generale a asociaţilor, în sensul majorării cu noi aporturi, ori reducerii
ca urmare a pierderilor suferite de societate.
Capitalul social are o pondere diferită în funcţie de natura societăţii. În
societăţile de capitaluri legea impune un minim de 25 milioane lei, la societatea pe
acţiuni şi 50 milioane, la societăţile bancare.
În societăţile de persoane legea nu impune un minim de capital, dar cere şi
pentru aceste societăţi aporturi în numerar.
Deosebirea dintre capitalul social şi patrimoniul social. Capitalul social nu
poate fi confundat cu patrimoniul social.
Patrimoniul societăţii se compune din aportul fiecărui asociat la constituirea
capitalului social şi din profiturile realizate de societate în activitatea sa comercială.
Capitalul social este expresia valorică a aporturilor asociaţilor. Patrimoniul este
o universalitate juridică în care sunt cuprinse toate drepturile şi obligaţiile societăţii,
inclusiv bunurile societăţii care se constituie în timpul funcţionării ei.
Patrimoniul societăţii, ca şi al persoanei fizice, are o latură activă, cuprinzând
drepturile patrimoniale (reale sau de creanţă) şi o latură pasivă, cuprinzând obligaţiile
patrimoniale ale societăţii.
Patrimoniul este gajul general al creditorilor societăţii dar nu şi al celor
personali ai asociaţilor.
Patrimoniul se măreşte, când societatea realizează profituri şi se diminuează, în
cazul creşterii pasivului. Prin urmare, patrimoniul este fluctuant, variabil, el
confundându-se cu capitalul social, numai în momentul constituirii societăţii.
Dacă societatea îşi diminuează patrimoniul sub nivelul capitalului social fix,
aceasta arată că societatea funcţionează rău. Se poate ajunge la dizolvarea ei în situaţia în
care capitalul real se diminuează sub jumătate din capitalul social.
Divizarea capitalului social. Capitalul social se divizează în anumite fracţiuni,
denumite diferit după forma juridică a societăţii: părţi de interes, în societatea în nume
colectiv şi în comandită simplă; părţi sociale, în societatea cu răspundere limitată; acţiuni,
în societatea pe acţiuni şi în societatea în comandită pe acţiuni.
Capitalul social este sursa repartiţiei puterii între asociaţi. Puterea în societatea
de capitaluri aparţine celor care controlează capitalul, de unde rezultă supremaţia
asociaţilor care deţin capitalul cel mai mare (aproximativ jumătate) şi implicit au cele mai
multe voturi în adunarea generală. Ei hotărăsc modul de conducere al societăţii.
Drepturile asociaţilor
Aportul de capital sub orice formă conferă asociaţilor drepturi în cadrul
societăţii comerciale şi anume:
a) dreptul la egalitate de tratament, ceea ce constituie premisa tuturor celorlalte
drepturi şi obligaţii ale asociaţilor;
b) dreptul la dividende, adică de a obţine o cotă-parte din beneficiul societăţii.
Manifestarea acestui drept este diferită după: forma societăţii, rezultatele activităţii
economice, voinţa părţilor şi în raport cu cota de participare la capitalul social.
Distribuirea de dividende este decisă de adunarea generală a asociaţilor şi, din momentul
respectiv, dividendele devin drepturi de creanţă exigibile ale asociaţilor;
c) dreptul de a participa la elaborarea voinţei sociale, adică la adoptarea
deciziilor societăţii;
d) dreptul de a se împotrivi hotărârilor adunării generale, când acestea ar fi
contrare actului constitutiv ori dispoziţiilor imperative ale legii. Acest drept aparţine
numai asociatului care n-a fost prezent la adunarea generală sau a votat contra şi a cerut
înscrierea opiniei şi a votului său în procesul-verbal al şedinţei;
e) dreptul de informare şi control asupra gestiunii societăţii. Acţionarii îşi pot
exercita acest drept, între şedinţele adunării generale, cel mult de două ori în cursul unui
exerciţiu financiar;
f) dreptul la transmitere, cedare şi donare a părţilor sociale când se execută în
condiţiile legii şi fără să aducă atingere celorlalţi asociaţi;
g) dreptul de a participa la împărţirea finală a patrimoniului, adică de a obţine o
cotă proporţională cu aportul fiecăruia, în caz de lichidare a societăţii. Unele drepturi
speciale sunt conferite membrilor fondatori.
Obligaţiile asociaţilor:
a) depunerea şi completarea aportului la care s-au angajat;
b) obligaţia de a participa la suportarea pierderilor;
c) obligaţia de a nu se folosi de bunurile societăţii în interes propriu;
d) obligaţia de a nu comite fapte nedemne care să compromită onorabilitatea
firmei (la societăţile de persoane);
e) obligaţia de a nu face concurenţă neloială;
f) obligaţia de a nu se amesteca, fără drept, în administrarea societăţii.
b) Participarea la beneficii şi pierderi
Un al doilea element specific al societăţilor comerciale, pe lângă aport, este
participarea la beneficii şi pierderi.
Prin beneficii se înţelege o valoare evaluabilă în bani. În noţiunea de beneficii
intră şi serviciile sau bunurile procurate de asociaţi de la societate, în condiţii
avantajoase.
Asociaţii participă nu numai la împărţirea beneficiilor dar şi la pierderi. Regula
este că toţi asociaţii trebuie să participe, în funcţie de aportul lor, la beneficii şi pierderi.
Clauza contractuală prin care se stipulează că un asociat va culege totalitatea beneficiilor
iar pagubele sunt suportate numai de unii din asociaţi este nulă.
Condiţiile de repartizare a beneficiilor. Pentru ca plata dividendelor să se poată
realiza este necesară îndeplinirea mai multor condiţii:
a) să existe beneficii reale, adică să se fi înregistrat un excedent al activului
asupra pasivului;
b) beneficiul net să fie constatat prin bilanţul întocmit de administrator şi
aprobat de adunarea generală. Prin beneficiu net, susceptibil de a fi împărţit asociaţilor, se
înţelege excedentul activului asupra pasivului, după scăderea cheltuielilor şi a cotelor
destinate fondului de rezervă şi amortizare;
c) adunarea generală să stabilească modul folosirii şi distribuirii dividendelor.
Distribuirea de dividende, în absenţa unui beneficiu real, constituie o faptă ilicită şi atrage
răspunderea juridică a celor vinovaţi.
c) Executarea în comun a unor activităţi comerciale (affectio societatis)
Voinţa de conlucrare, intenţia de a colabora în desfăşurarea activităţii
comerciale, suportând toate riscurile, poartă numele de affectio societatis. Ea este motorul
societăţii comerciale. Este firesc ca în societăţile comerciale să existe o convergenţă de
interese pentru asigurarea prosperităţii societăţii, fără de care societatea nu ar putea
asigura dividende. La alte contracte părţile nu se călăuzesc după acest principiu.
Affectio societatis explică de ce toţi asociaţii acceptă deciziile adoptate de
adunarea societăţii, prin votul majorităţii.
Grade diferite de manifestare. Affectio societatis are o intensitate diferită în
funcţie de forma de societate adoptată. În cazul societăţilor de persoane participarea
colectivă la activitatea comercială capătă o importanţă deosebită. La societăţile de
capitaluri participarea este de o intensitate redusă sau foarte redusă, la masa de acţionari,
şi de o intensitate puternică, la organele de conducere.

4.4. Condiţiile de formă obligatorii ale actului constitutiv

Pentru ca actul constitutiv să producă efectele, în vederea cărora a fost încheiat,
este necesar să îndeplinească mai multe condiţii de formă.
Legea nr. 31/1990 a prevăzut ca actul constitutiv al societăţii comerciale să se
încheie în formă autentică. Legea a fost modificată prin Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 76/2001 care dispune: „actul constitutiv nu este supus obligativităţii
încheierii în formă autentică, putând avea forma unui înscris sub semnătură privată, cu
excepţia următoarelor situaţii:
a) când printre bunurile subscrise ca aport în natură la capital se află un teren;
b) când forma juridică a societăţii comerciale implică răspunderea nelimitată a
asociaţilor sau a unora dintre ei, pentru obligaţiile sociale;
c) când societatea comercială se constituie prin subscripţie publică.”
Din dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 76/2001 rezultă că
forma înscrisului sub semnătură privată a actului constitutiv poate fi folosită numai în
cazul societăţilor pe acţiuni, constituite simultan, şi societăţilor cu răspundere limitată,
dar cu condiţia să nu fie adus, ca aport în natură, un teren.
Indiferent de forma cerută de lege, actul constitutiv se semnează de toţi asociaţii
sau, în caz de subscripţie publică, de către fondatori.
 După încheierea actului constitutiv, fondatorii sau administratorii, ori
împuterniciţii acestora, vor cere înmatricularea societăţii în registrul comerţului.
Societatea comercială este persoană juridică din ziua înmatriculării.

4.5. Formalităţi specifice pentru constituirea societăţii comerciale pe

acţiuni prin subscripţie publică
Capitalul social al societăţii de acţiuni trebuie să fie destul de mare (minimum
25 milioane). Aceasta creează dificultăţi în ceea ce priveşte constituirea societăţii.
Legea consacră două modalităţi de formare a capitalului social, considerate şi ca
modalităţi de constituire a societăţii pe acţiuni.
a) Prima modalitate implică aporturile asociaţilor la constituirea societăţii şi este
denumită constituire simultană sau constituire fără apel la subscripţia publică. Este
spontană pentru că formarea capitalului social are loc în acelaşi timp cu încheierea actului
constitutiv al societăţii. Procedura este simplă fiind folosită şi la societatea în nume
colectiv, la societatea în comandită simplă şi societatea cu răspundere limitată.
În cazul în care există un minim de asociaţi, care acoperă cu aporturile lor
întregul capital social şi se efectuează vărsămintele necesare, se poate trece la constituirea
societăţii şi realizarea actului constitutiv.
b) A doua modalitate de constituire presupune formarea capitalului social şi cu
contribuţia altor persoane decât cele care o iniţiază. Modalitatea este denumită constituire
continuată sau prin subscripţie publică.
Fondatorii
Persoanele fizice sau juridice care au iniţiativa constituirii societăţii se numesc
fondatori. Nu pot fi fondatori persoanele fizice care, potrivit legii, sunt incapabile sau au
fost condamnate pentru gestiune frauduloasă, abuz de încredere, fals, înşelăciune,
delapidare, mărturie mincinoasă şi alte infracţiuni. Aceste persoane nu vor putea fi nici
administratori, directori executivi sau reprezentanţi ai societăţilor pe acţiuni.
Prospectul de emisiune
Fondatorii încep acţiunea lor de iniţiere a unei societăţi comerciale prin
întocmirea unui prospect de emisiune. Este vorba de un înscris care cuprinde o ofertă
adresată publicului de a subscrie la acţiunile societăţii care se constituie.
Sub aspect juridic prospectul apare ca o ofertă de a contracta făcută unor
persoane nedeterminate.
Adunarea constitutivă
Cel mult în termen de 15 zile de la data încheierii subscrierii, fondatorii vor
convoca adunarea constitutivă a societăţii.
Având în vedere caracterul greoi al procedurii de constituire prin subscripţie
publică, această modalitate este puţin utilizată.

4.6. Statutul societăţii

Statutul societăţii este un document menit să întregească prevederile
contractului de societate la societăţile complexe cum sunt societatea pe acţiuni şi
societatea în comandită pe acţiuni. La societatea cu răspundere limitată cu unic asociat şi
la societatea pe acţiuni al cărui capital este deţinut în întregime de stat, statutul este
singurul act constitutiv posibil.
 Statutul, cu excepţia celui al societăţii cu răspundere limitată cu unic asociat,
este o înţelegere a asociaţilor, deci are o natură contractuală. De altfel, contractul şi
statutul pot fi încheiate şi sub forma unui înscris unic, denumit act constitutiv.
Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale nu precizează ce clauze vor fi
cuprinse în contractul de societate şi ce clauze în statut.
Obiectul statutului, atunci când este elaborat separat, îl constituie stabilirea
regulilor de organizare, funcţionare şi conducere a societăţii.
Statutul, ca act constitutiv trebuie prezentat notarului public pentru a fi
autentificat.

4.7. Constituirea structurilor societare

Noţiune
Societatea comercială simplă dispune de posibilităţi limitate în ceea ce priveşte
expansiunea propriilor afaceri. Practica a impus constituirea unor entităţi economice, ce
pot fi înfiinţate de o societate comercială şi distribuite în zone noi. Aceste entităţi pot
avea sau nu personalitate juridică. În felul acesta se formează ansambluri economice,
sisteme alcătuite din societăţile comerciale primare şi entităţile care le compun.
O societate care îşi extinde activitatea poate avea două posibilităţi:
a) Asigurarea unităţii juridice şi patrimoniale a sistemului. În acest scop, va
înfiinţa entităţi lipsite de personalitate juridică, pe care le va subordona total (sucursale,
agenţii, reprezentanţe);
b) încredinţarea afacerilor sale într-o zonă nouă, unei entităţi dotate cu
personalitate juridică pe care o înfiinţează (filiala). În acest caz, entitatea este subordonată
în anumite limite, indirect.
Entitatea utilizată ca instrument de expansiune este numită structură societară.
Ea poate fi definită ca fiind unitatea economică-juridică mai mult sau mai puţin
autonornă, reglementată de lege şi utilizată de un comerciant în vederea expansiunii
activităţii sale.
Filiala
Este o societate componentă a unei structuri societare asupra căreia se exercită
influenţa şi controlul societăţii primare sau „societatea-mamă”.
Filiala are personalitate juridică, distinctă de societatea primară, prin aceea că
posedă un patrimoniu propriu şi încheie contracte cu terţii, în nume şi pe cont propriu.
Capitalul social al filialei se constituie sau se completează cu aportul
semnificativ al societăţii-mamă. Nu este necesar ca acest aport să fie majoritar, este
suficient ca el să asigure deţinerea de fracţiuni de drepturi de vot necesare exercitării unei
anumite dominaţii.
Filiala este constituită din iniţiativa societăţii-mamă în scopul dezvoltării
afacerilor sale. Ea se bucură de autonomie gestionară, dispune de un sediu propriu şi de
un nume propriu.
Înfiinţarea, modificarea şi încetarea filialei reprezintă un drept al asociaţilor ce o
compun, asupra cărora se exercită influenţa şi controlul din partea societăţii-mamă.
Filialele se înfiinţează într-una din formele de societate prevăzute de Legea nr.
31/1990.
Sucursala
 Este o structură societară instituţionalizată lipsită de personalitate juridică, care
funcţionează relativ independent, într-un sediu propriu.
Sucursalei i se încredinţează, de către societatea-mamă, printr-un mandat
general, putere de reprezentare, negociere şi executare de operaţiuni comerciale în raza ei
de activitate.
Sucursala are denumirea şi forma societăţii-mamă, cu menţiunea: sucursală.
Regimul juridic al sucursalei se aplică oricărui alt sediu secundar, indiferent de
denumirea lui, căruia societatea care-l înfiinţează îi atribuie statutul de sucursală (art. 43
alin. 3 din lege).
Reprezentanţa (agenţia)
Reprezentanţa nu are personalitate juridică proprie, ea aparţine exclusiv
societăţii comerciale primare care a organizat-o şi i-a acordat atribute de mandatar şi
comisionar.

4.8. Cuprinsul actului constitutiv

Necesitatea clauzelor contractuale
Actul constitutiv cuprinde anumite clauze care reglementează relaţia dintre
asociaţi, drepturile şi obligaţiile lor.
Clauzele contractuale materializează voinţa asociaţilor privind constituirea
societăţii. Părţile nu pot însă deroga de la dispoziţiile legale prin care se reglementează
cuprinsul actului constitutiv decât atunci când legea permite acest lucru. Astfel, art. 15
alin. 1 din Legea nr. 31/1990 arată că aporturile în numerar sunt obligatorii la constituirea
oricărei forme de societate. Prin urmare, nu se permite nici o derogare. În schimb, art. 15
alin. 2 arată că aporturile în natură sunt admise la toate formele de societate. Aceasta
înseamnă că părţile pot stabili ele însele în contract dacă se admit sau nu aporturile în
natură.
Varietatea clauzelor
Clauzele pot fi comune tuturor societăţilor comerciale sau numai pentru o
anumită formă de societate.
Clauzele pot fi obligatorii sau facultative.
Clauzele comune, obligatorii se referă la următoarele aspecte: identificarea
părţilor; individualizarea viitoarei societăţi; caracteristicile societăţii; conducerea şi
gestiunea; drepturile şi obligaţiile asociaţilor.
Clauze privind identificarea părţilor contractante. În cazul persoanelor fizice în
contract se menţionează: numele, prenumele şi domiciliul; locul şi data naşterii; cetăţenia
asociaţilor. Pentru persoanele juridice în contract se menţionează denumirea societăţii,
sediul şi naţionalitatea.
Societatea va avea cel puţin doi asociaţi, afară de cazul în care legea prevede
altfel (societatea cu răspundere limitată cu un singur asociat sau societatea cu capital
integral de stat).
Clauze privind îndividualizarea viitoarei societăţi comerciale. Ele se referă la:
denumirea sau firma societăţii şi, dacă este cazul, la emblema societăţii; forma juridică a
societăţii; sediul societăţii, adică locul în spaţiu unde se va afla conducerea societăţii.
Clauze privind caracteristicile societăţii. Se referă la obiectul de activitate,
durata societăţii şi capitalul social.
 a) În ceea ce priveşte obiectul de activitate se precizează faptele de comerţ pe
care le va săvârşi societatea. Obiectul nu trebuie formulat generic, ci stabilit concret, prin
fixarea activităţii ce urmează a fi desfăşurată de către societate.
b) Referitor la durata societăţii, prin contract asociaţii urmează să hotărască
asupra acestui eveniment. Ei se pot înţelege asupra unui termen în cadrul căruia să existe
societatea sau pot conveni ca durata să fie nelimitată.
Precizarea duratei societăţii prezintă interes practic deoarece la expirarea
termenului societatea se dizolvă de drept.
c) În ceea ce priveşte capitalul social, în contract se arată care este capitalul
social subscris şi vărsat. Desigur, asociaţii trebuie să respecte plafoanele minime
prevăzute de lege pentru societatea respectivă. Se va arăta contribuţia fiecărui asociat, ca
aport, în numerar sau în natură. Dacă este în natură se precizează valoarea bunului şi
modul de evaluare. Se va arăta data fixată pentru efectuarea integrală a vărsămintelor
capitalului subscris. La societatea pe acţiuni se va arăta modul cum a fost divizat capitalul
social, numărul şi valoarea acţiunilor, cu specificarea dacă sunt nominative sau la purtător
şi numărul pentru fiecare categorie. Se arată, dacă este vorba de societatea cu răspundere
limitată, valoarea părţilor sociale.
Clauze privind conducerea, administrarea, funcţionarea şi controlul gestiunii
societăţii de către organele statutare. În societăţile de persoane şi societăţile cu
răspundere limitată se va indica în actul constitutiv: numărul, numele şi prenumele
administratorului sau administratorilor societăţii şi limita puterilor lor. La societăţile pe
acţiuni şi societăţile în comandită pe acţiuni se va menţiona şi cetăţenia administratorilor,
garanţia pe care sunt obligaţi s-o depună, puterile şi drepturile lor.
În continuare se va menţiona numărul, numele şi cetăţenia cenzorilor sau felul
cum se va face controlul activităţii societăţii în interiorul ei.
La societăţile pe acţiuni se vor menţiona documentele la care acţionarii vor
putea să aibă acces pentru a se informa şi a-şi exercita controlul.
Clauze privind drepturile şi obligaţiile asociaţilor. La societatea în nume
colectiv, societatea în comandită simplă şi societatea cu răspundere limitată se prevede
modul de repartizare a părţilor sociale şi cota fiecăruia la beneficii şi pierderi.
La societatea pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni se arată numărul de acţiuni
acordate fiecărui acţionar în schimbul aportului subscris. Asociaţii îşi asumă obligaţia de
a efectua vărsămintele în termene precise.
Clauze privind dizolvarea şi lichidarea societăţii comerciale. Cel mai adesea
asociaţii reproduc dispoziţiile legale ori fac trimitere la ele.
Clauze facultative. Conţinutul actelor constitutive poate fi întregit cu clauze
facultative, cum ar fi cele privind înfiinţarea de filiale sau sucursale, dacă se are în vedere
o atare înfiinţare. Alte prevederi facultative se pot referi la: modificarea contractului prin
acordul scris al tuturor părţilor; menţiunea că respectivul contract, împreună cu anexele,
înlătură orice altă înţelegere anterioară; prevederea privind confidenţialitatea contractului
etc. De asemenea, părţile pot stipula situaţiile în care contractul încetează de plin drept
(fără intervenţia instanţei de judecată). Societăţile pe acţiuni pot oferi avantaje
fondatorilor.
Actele constitutive pot, în unele cazuri, să facă trimitere la textele de lege sau să
menţioneze textul de lege în contract.
 Clauze specifice unei anumite forme de societate. Unele clauze diferă de la o
formă de societate la alta. De exemplu, la societăţile pe acţiuni se menţionează valoarea
acţiunilor iar la societăţile cu răspundere limitată valoarea părţilor sociale.

5. Organele de conducere şi control

5.1. Noţiuni introductive

Voinţa societăţii comerciale se manifestă prin organele sale de conducere şi
control care sunt: adunarea generală a asociaţilor, administratorii societăţii, cenzorii.
Adunarea generală este organul cel mai important de conducere şi este formată
din totalitatea asociaţilor.
Administrarea societăţii este o formă de executare a voinţei adunării generale,
prin săvârşirea de acte de gestiune, în vederea atingerii obiectului şi scopului social.
Conducerea problemelor curente este încredinţată unuia sau mai multor administratori.
Controlul gestiunii administratorilor se realizează de către asociaţi, în anumite
cazuri, sau de un organ specializat format din cenzori.
Organele de conducere şi control apar mai mult sau mai puţin conturate, în
funcţie de forma juridică a societăţii comerciale.
În cazul societăţii în nume colectiv şi al societăţii în comandită simplă, datorită
numărului mic de asociaţi, nu există instituţionalizată adunarea generală şi cenzorii. La
aceste forme de societate, adunarea generală se constituie de fapt, nu şi de drept.
În ceea ce priveşte controlul, el se realizează de către asociaţi, nu de cenzori.
În cazul societăţii pe acţiuni şi al societăţii în comandită pe acţiuni, există toate
cele trei organe de conducere menţionate.
În ceea ce priveşte societatea cu răspundere limitată organele societăţii sunt
aceleaşi ca şi la societăţile pe acţiuni, dar cu unele particularităţi. De exemplu, cenzorii
sunt numiţi în mod obligatoriu numai la societatea cu răspundere limitată constituită într-
un număr mai mare de 15 asociaţi.

5.2. Adunarea generală a asociaţilor

Rolul adunării generale
Adunarea asociaţilor permite elaborarea şi exprimarea prin decizii a voinţei
societăţii. Adunarea asociaţilor este cel mai important organ de conducere din
următoarele motive: are plenitudinea de competenţă şi atribuţii în toate domeniile
activităţii societăţii comerciale; numeşte sau revocă celelalte organe ale societăţii; fixează
limitele de competenţă ale organelor numite de ea; exercită controlul asupra activităţii
acestor organe; decide modificarea actului constitutiv.
Legea nr. 31/1990 reglementează adunarea generală ca atare numai în cazul
societăţilor pe acţiuni, comandită pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată. Totuşi, şi
la celelalte forme de societate, deciziile se iau de către totalitatea asociaţilor, pe baza
regulilor care guvernează adunarea generală.
Datorită diversităţii problemelor există diferenţe considerabile între gradul de
importanţă al celor două feluri de adunări: ordinară şi extraordinară. Criteriul distinctiv
între cele două feluri de adunări este obiectul sau materia supusă deliberării şi nu timpul
când adunarea este convocată.
 Adunarea ordinară
Se întruneşte cel puţin o dată pe an, la cel mult trei luni de la încheierea
exerciţiului bugetar.
Adunarea ordinară discută şi decide asupra oricărei probleme ce ţine de
activitatea curentă a societăţii comerciale. Potrivit art. 111 din Legea nr. 31/1990
adunarea generală este obligată: să voteze bilanţul, inclusiv sub aspectul dividendelor; să
aleagă şi, dacă este cazul, să revoce administratorii şi cenzorii, precum şi să le dea
descărcare de gestiune; să stabilească remuneraţia administratorilor şi cenzorilor; să
voteze bugetul de venituri şi cheltuieli şi programul de activitate etc.
Adunarea extraordinară
Se întruneşte ori de câte ori este necesar pentru a se lua o hotărăre în probleme
care presupun modificarea actului constitutiv, şi anume: schimbarea formei societăţii;
schimbarea obiectului de activitate; prelungirea duratei de funcţionare a societăţii;
fuziunea cu alte societăţi sau divizarea ei etc. Condiţiile de cvorum şi majoritate sunt mai
riguroase.
Convocarea adunării generale este în sarcina administratorilor dar iniţiativa
poate aparţine şi asociaţilor, în cazul pasivităţii administratorilor.
Ordinea de zi trebuie să fie explicită. Dacă se discută în adunare probleme care
nu au fost fixate iniţial pe ordinea de zi, adunarea nu este legală, întrucât asociaţii nu au
avut timp de reflecţie.
Dreptul de vot
La şedinţele adunării generale au dreptul să participe toţi asociaţii. Dreptul de
vot este strâns legat de participarea la capitalul social. În societăţile de capitaluri, orice
acţiune dă drept la un vot (art. 67 alin. l din lege), astfel că acţionarii îşi vor exercita
dreptul de vot proporţional cu numărul de acţiuni. Prin excepţie actele constitutive pot să
limiteze numărul voturilor aparţinând acţionarilor care posedă mai mult de o acţiune.
În cazul societăţii cu răspundere limitată nu sunt îngăduite derogări, fiecare
parte socială dă dreptul la un vot.
Administratorii nu pot vota, în baza acţiunilor pe care le posedă, nici personal,
nici prin mandatar, la descărcarea gestiunii lor sau la problemele în care persoana sau
funcţia lor este în discuţie.
Acţionarul care, într-o anumită operaţiune, are, fie personal, fie ca mandatar al
unei alte persoane, un interes contrar aceluia al societăţii, va trebui să se abţină de la
deliberarea privind acea operaţiune. În caz contrar, el va răspunde faţă de societate pentru
daunele rezultate în urma votului său, când, fără acest vot, nu s-ar fi obţinut majoritatea
necesară.
Dreptul de vot nu poate fi ridicat, dar poate fi suspendat ca sancţiune a
neefectuării vărsămintelor la scadenţă.
Reprezentarea asociaţilor în adunarea generală. Legea permite reprezentarea
asociaţilor la adunarea generală prin alţi acţionari, în baza unei procuri speciale.
Administratorii şi funcţionarii societăţii nu îi pot reprezenta pe acţionari.
Hotărările adunării
Hotărările adunării generale se iau prin vot deschis. În mod excepţional, votul
secret este obligatoriu, pentru alegerea sau revocarea membrilor consiliului de
administraţie şi a cenzorilor sau pentru hotărâri referitoare la răspunderea
administratorilor.
În cazul societăţii cu răspundere limitată, votarea se face şi prin corespondenţă,
dacă prin statutul societăţii s-a prevăzut o atare modalitate.
Hotărârile luate de adunarea generală, cu respectarea legii şi a actului constitutiv
sunt obligatorii pentru toţi acţionarii, chiar şi pentru cei care nu au luat parte la adunare
sau au votat contra.
Hotărârile adoptate cu încălcarea legii ori a actului constitutiv pot fi anulate pe
cale judecătorească.
Hotărârile adunării generale trebuie să fie publicate, în condiţiile legii, altfel nu
sunt opozabile terţilor.

5.3. Administrarea societăţii

Noţiune
Prin administrarea societăţii comerciale se înţelege conducerea şi gestiunea
societăţii, potrivit normelor legale şi actului constitutiv, pentru obţinerea rezultatelor
urmărite.
Administrarea este realizată de un organ distinct de gestiune permanentă,
compus din administratori. Ei au rolul să transpună în practică hotărârile adunării
generale.
În raport de forma juridică a societăţii comerciale şi de mărimea ei, pot fi numiţi
unul sau mai mulţi administratori, temporari şi revocabili.
Condiţii pentru dobândirea calităţii de administrator
Administratorii sunt desemnaţi prin contractul de societate, la constituirea
societăţii, sau aleşi ulterior, de adunarea generală.
Pentru a fi administrator se cer a fi întrunite anumite condiţii:
a) să fie capabil sub aspect juridic;
b) să aibă o moralitate neştirbită. Astfel, nu poate fi administrator o persoană
care a fost condamnată pentru gestiune frauduloasă sau pentru alte infracţiuni (la fel ca şi
în cazul fondatorilor);
c) în orice formă de societate comercială administratorul poate fi asociat sau
neasociat. În varianta în care o persoană juridică este numită sau aleasă administrator,
drepturile şi obligaţiile părţilor se stabilesc printr-un contract de administrare. În contract
se va stipula, printre altele, că persoana juridică este obligată să-şi desemneze un
reprezentant permanent, persoană fizică. Acesta este supus aceloraşi condiţii şi are
aceeaşi răspundere civilă şi penală ca şi un administrator persoană fizică care acţionează
în nume propriu. Când persoana juridică îşi revocă reprezentantul, ea are obligaţia să
numească, în acelaşi timp, un înlocuitor;
d) dacă prin actul constitutiv nu se prevede altfel, la societăţile pe acţiuni sau în
comandită pe acţiuni unicul administrator sau preşedintele consiliului de administraţie şi
cel puţin jumătate din numărul administratorilor vor fi cetăţeni români. Astfel, interesele
naţionale vor fi mai bine apărate;
e) limitarea cumulului. Legea nr. 31/1990 limitează, la societăţile pe acţiuni şi
comandită pe acţiuni, cumularea la mai multe societăţi comerciale a calităţii de
administrator. Acest lucru poate fi extins şi la celelalte tipuri de societăţi.
Durata funcţiei de administrator
 În societăţile de persoane şi în societăţile cu răspundere limitată asociaţii sunt
liberi să stabilească durata mandatului administratorilor. În societăţile de capital
administratorul, numit prin contract de societate, poate îndeplini această funcţie pe durata
stabilită de asociaţi, fără să depăşească patru ani. În cazul în care prin contractul de
societate nu s-a stabilit perioada mandatului, durata va fi de doi ani.
Publicitatea numirii administratorilor
Legea nr. 26/1990 instituie obligaţia publicării numirii administratorilor.
Numele va fi publicat în Monitorul Oficial, în încheierea judecătorului delegat sau în
textul actului constitutiv, dacă se publică şi acest act (art. 41 din lege). În cererea de
înmatriculare a societăţii comerciale trebuie să se menţioneze: administratorii societăţii,
puterile lor şi care din ei au împuternicirea să reprezinte societatea.
Semnăturile administratorilor vor fi depuse la registrul comertului, o dată cu
prezentarea certificatului privind depunerea de garanţie.
Drepturile administratorilor
Administratorii au drept de informare nelimitat. Ei pot să consulte toate
documentele privind operaţiunile comerciale ale societăţii.
Raportul juridic dintre administrator şi societate îmbracă forma unui contract de
mandat comercial.
Administratorul poate face toate operaţiile juridice cerute pentru aducerea la
îndeplinire a obiectului societăţii.
Administratorul are dreptul să încheie acte de conservare, administrare şi
dispoziţie pe care le cere gestiunea societăţii, în limitele cerute de actele de comerţ.
Obligaţiile administratorilor
Principalele obligaţii ale administratorilor sunt: îndeplinirea formalităţilor de
publicitate necesare constituirii societăţii; realizarea vărsămintelor subscrise de asociaţi;
existenţa reală a beneficiilor pentru acordarea dividendelor; existenţa registrelor cerute de
lege şi ţinerea lor corectă; exacta îndeplinire a hotărârilor adunărilor generale etc. (art. 73
din lege). Administratorii răspund civil şi penal.
Funcţia de administrator încetează prin revocare, renunţare, deces sau
incapacitate.
Structuri ale organelor de administrare
În societăţile comerciale în care există mai mulţi administratori, aceştia se
constituie în structuri care trebuie să asigure administrarea şi gestiunea curentă. În
societăţile pe acţiuni şi în societăţile în comandită pe acţiuni, în mod obligatoriu, va
funcţiona un consiliu de administraţie şi, facultativ, un comitet de direcţie al acestuia.
Executarea operaţiunilor curente ale societăţii poate fi încredinţată unuia sau mai multor
directori executivi.

5.4. Controlul activităţii societăţii. Cenzorii

Rolul cenzorilor
Buna funcţionare a unei societăţi comerciale implică necesitatea asigurării unui
control asupra actelor şi operaţiunilor juridice efectuate de administratori.
În societăţile pe acţiuni şi societăţile în comandită pe acţiuni, datorită
complexităţii societăţii, controlul gestiunii este încredinţat unor persoane anume, investite
cu această activitate, denumite cenzori.
 Cenzorii sunt investiţi prin actele constitutive sau de adunarea generală.
Revocarea lor este atribuită exclusiv adunării generale.
La societăţile cu răspundere limitată numirea cenzorilor este obligatorie numai
dacă există mai mult de 15 asociaţi. În lipsa cenzorilor, fiecare dintre asociaţii care nu are
calitatea de administrator, va exercita dreptul de control pe care asociaţii îl au în
societatea în nume colectiv.
Fiecare societate pe acţiuni trebuie să aibă cel puţin trei cenzori în funcţiune şi
un număr egal de supleanţi.
Desemnarea cenzorilor
Durata mandatului cenzorilor este de trei ani, putând fi realeşi.
Legea cere ca unul din cenzori să fie contabil autorizat sau expert contabil.
Cenzorii trebuie desemnaţi din rândul asociaţilor. Fac excepţie: cenzorii
contabili, cenzorii externi independenţi, cenzorii recomandaţi de Ministerul Finanţelor
Publice, în cazul societăţilor în care statul deţine cel puţin 20% din capitalul social.
Un cenzor extern independent, persoană fizică sau juridică, poate fi numit sau
ales în această funcţie.
Cenzorii externi independenţi sunt obligaţi să se înregistreze la Camera
Naţională a Valorilor Imobiliare.
Potrivit legii, nu pot fi cenzori persoanele care nu pot fi administratori, rudele,
afinii, soţii administratorilor şi persoanele care primesc sub orice formă o remuneraţie de
la societate.
Drepturile cenzorilor
Cenzorii au anumite drepturi, care sunt menite să asigure informarea lor privind
activitatea societăţii, şi anume: să participe la adunările administratorilor, fără să aibă
drept de vot; să obţină în fiecare lună de la administratori o situaţie despre mersul
operaţiunilor comerciale etc.
Obligaţiile cenzorilor
Obligaţiile se referă la supravegherea gestiunii societăţii în toate aspectele ei: să
verifice dacă bilanţul şi contul de profituri şi pierderi este legal întocmit şi în concordanţă
cu registrele; să verifice dacă registrele sunt regulat şi corect ţinute; să verifice dacă
evaluarea patrimoniului s-a făcut corect etc.
Cenzorii răspund solidar pentru nerespectarea obligaţiilor pe care le au (art. 73
din lege).

6. Modificarea actului constitutiv

6.1. Noţiuni generale

În anumite cazuri, pentru a face mai eficientă societatea comercială se impune
modificarea ei, potrivit legii.
Întrucât elementele care reclamă schimbarea au fost stabilite prin actul
constitutiv al societăţii, modificarea se referă la acest document. Modificarea societăţii
include astfel toate acele fapte care atrag „schimbarea” elementelor primare, componente
ale actului constitutiv.
Principalele cauze de modificare pot fi grupate astfel:
a) cauze care afectează capitalul social;
 b) cauze care afectează existenţa şi durata societăţii;
c) cauze care afectează persoana asociaţilor.
Modificarea actului constitutiv se face cu acordul asociaţilor în cadrul adunării
generale extraordinare. Acordul se exprimă într-un înscris denumit act adiţional.
Adunarea generală extraordinară va putea delega consiliului de administraţie
sau, după caz, administratorului unic, exerciţiul atribuţiilor de modificare a actului
constitutiv sub anumite aspecte, printre care schimbarea obiectului de activitate,
modificarea capitalului social sau transferarea.acţiunilor dintr-o categorie în alta (art. 114
din lege).
Modificarea societăţii comerciale implică parcurgerea aceloraşi formalităţi ca şi
constituirea societăţii: redactarea şi autentificarea înscrisului, după caz; controlul din
partea judecătorului delegat; înregistrarea şi publicitatea modificării societăţii.
Modificarea actului constitutiv al societăţii păstrează existenţa acestuia şi nu
atrage crearea unei noi personalităţi juridice.
În lipsa formalităţilor legal îndeplinite, modificările nu pot fi opuse terţilor şi cei
vinovaţi răspund.
Dreptul la opoziţie
Hotărârea asociaţilor privind modificarea actului constitutiv poate fi atacată de
creditorii sociali pe calea opoziţiei. Opoziţia suspendă, faţă de oponenţi, executarea
hotărârii atacate până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, în afară de cazul în
care legea prevede altfel.

6.2. Cauze de modificare care afectează existenţa şi durata societăţii

6.2.1. Prelungirea duratei societăţii
Noţiune
În actele constitutive se prevede durata societăţii. Dacă se constată că societatea
desfăşoară o activitate profitabilă asociaţii pot fi interesaţi în prelungirea duratei
prevăzute în actul constitutiv. Acest lucru este posibil prin modificarea actului
constitutiv.
Hotărârea privind prelungirea se ia de către adunarea generală extraordinară.
Noua durată este lăsată la aprecierea adunării asociaţilor.
Dreptul la opoziţie
Creditorii particulari ai asociaţilor unei societăţi în nume colectiv, în comandită
simplă sau cu răspundere limitată pot face opoziţie împotriva hotărârii asociaţilor de
prelungire a duratei societăţii. Ei fac acest lucru pentru că îşi văd amânată posibilitatea de
a urmării, după lichidarea societăţii, partea ce a revenit debitorului.
Dacă opoziţia a fost admisă, printr-o hotărâre rămasă definitivă, asociaţii trebuie
să decidă fie să renunţe la prelungirea duratei sau să-l excludă din societate pe asociatul
debitor al oponentului. Desigur, într-o asemenea situaţie, este posibilă şi retragerea
asociatului debitor.

6.2.2. Schimbarea formei

Noţiune şi modalităţi
Asociaţii unei societăţi, datorită unor interese, pot decide transformarea
societăţii constituite într-o altă formă de societate. Prin transformare, societatea iniţială îşi
continuă activitatea, dar într-un cadru juridic în care au loc schimbări ale raporturilor
asociaţilor cu societatea.
Transformarea unei societăţi cu răspundere limitată cu doi asociaţi în societate
unipersonală prezintă interes practic în situaţia retragerii unuia dintre asociaţi.
Jurisprudenţa a admis că o asemenea transformare este posibilă atunci când a existat un
consens între asociaţi cu privire la retragerea unuia dintre ei şi continuarea societăţii cu
un singur asociat.
Transformarea societăţii în nume colectiv în societate cu răspundere limitată
este posibilă şi se practică. Invers, transformarea unei societăţi cu răspundere limitată în
societate în nume colectiv este mai rar întâlnită.
Există şi alte posibilităţi de transformare.

6.2.3. Fuziunea şi divizarea societăţii comerciale

Noţiune. Diversitatea fuziunii şi divizării
Fuziunea este operaţiunea prin care două sau mai multe societăţi se reunesc
pentru a forma una singură, în scopul de a face faţă unor exigenţe noi, sporite ale
activităţii comerciale.
Divizarea se face prin împărţirea întregului patrimoniu al unei societăţi, care-şi
încetează existenţa, între două sau mai multe societăţi existente sau care iau astfel fiinţă.
Fuziunea se realizează prin absorbţie şi contopire.
Absorbţia constă în reunirea a două sau mai multe societăţi comerciale într-una
existentă, care rămâne în funcţiune, iar societatea absorbită îşi încetează existenţa.
Contopirea se defineşte ca fiind reunirea a două sau mai multe societăţi care îşi
încetează existenţa, pentru a constitui o societate nouă.
De reţinut că o societate nu-şi încetează existenţa în cazul în care o parte din
patrimoniul ei se desprinde şi se transmite către una sau mai multe societăţi existente sau
care iau, astfel, fiinţă.
Fuziunea şi divizarea sunt posibile numai între două societăţi comerciale. O
atare operaţie nu este posibilă între sucursale sau cu un comerciant - persoană fizică.
Fuziunea şi divizarea se pot realiza şi între societăţi de forme diferite.
Societăţile în lichidare pot fuziona sau se pot diviza numai dacă nu a început
repartiţia între asociaţi a părţilor ce li s-ar cuveni din lichidare.
Fuziunea sau divizarea se hotărăşte de fiecare societate în parte, în condiţiile
stabilite pentru modificarea actului constitutiv al societăţii.
Dacă prin fuziune sau divizare se înfiinţează o nouă societate, aceasta se
constituie în condiţiile prevăzute de lege pentru diferitele forme de societate comercială.
Efectele fuziunii şi divizării
Fuziunea sau divizarea are ca efect principal dizolvarea fără lichidare a
societăţii care-şi încetează existenţa.
Asociaţii societăţii care-şi încetează existenţa primesc acţiuni sau, după caz,
părţi sociale de la societatea sau societăţile nou înfiinţate.
Proiectul de fuziune sau de divizare
Administratorii societăţii care participă la fuziune sau la divizare întocmesc un
proiect.
Proiectul, semnat de reprezentanţii societăţilor participante, se depune la Oficiul
Registrului Comerţului unde este înmatriculată fiecare societate.
 Dreptul la opoziţie
Oricare creditor al societăţii care fuzionează sau se divizează, având o creanţă
anterioară publicării proiectului de fuziune sau de divizare, poate face opoziţie.

6.3. Cauze de modificare a capitalului social

6.3.1. Reducerea capitalului social
Cauzele de reducere
Cauzele care sunt de natură să atragă reducerea capitalului social pot avea
origini total deosebite. Astfel, reducerea poate fi cauzată de pierderile provocate de
activitatea comercială. Asociaţii fac reducerea în scopul însănătoşirii bilanţului de
activitate.
Reducerea capitalului social mai poate fi determinată şi de o apreciere greşită a
acţionarilor asupra perspectivelor comerciale ale societăţii. Deşi în acest caz societatea nu
are pierderi, ea nu este în măsură să acorde dividendele scontate, astfel încât reducerea
capitalului social devine necesară.
Modalităţi de realizare a reducerii
Articolul 202 din Legea nr. 31/1990 arată modalităţile de realizare a reducerii de
capital: micşorarea numărului de acţiuni sau părţi sociale; reducerea valorii nominale a
acţiunilor sau a părţilor sociale; dobândirea propriilor acţiuni urmată de anularea lor.
Hotărărea privind reducerea capitalului trebuie luată de adunarea generală
extraordinară. Hotărârea va arăta motivele pentru care se face reducerea şi procedeul ce
va fi folosit pentru efectuarea ei.

6.3.2. Mărirea capitalului social

Principala cauză de mărire a capitalului social poate proveni din dorinţa
asociaţilor de a dezvolta obiectul activităţii, propus în actul constitutiv. Mărirea
capitalului social se face în condiţiile Legii nr. 31/1990 şi ale Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 76/2001.
Modalităţi de realizare
Pentru înfăptuirea acestui obiectiv societatea va putea contracta un împrumut
bancar sau va proceda la modificarea actului constitutiv.
Majorarea capitalului social se poate realiza prin aporturi ale asociaţilor
(autofinaţare) sau ale unor terţe persoane (finanţare exterioară).
Atunci când se emit noi acţiuni, oferite spre subscripţie publică, se vor respecta
atât dispoziţiile art. 207 din Legea nr. 31/1990, privind prospectul de emisiune, cât şi
dispoziţiile Legii nr. 52/1994, privind valorile mobiliare şi bursele de valori (în prezent
abrogată de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 28/2002 privind valorile mobiliare,
serviciile de investiţii financiare şi pieţele reglementate).
Acţiunile emise pentru majorarea capitalului social vor fi oferite spre subscriere
în primul rând celorlalţi acţionari, în proporţie cu numărul acţiunilor pe care le posedă.
Dreptul la preferinţă se va exercita în termenul stabilit de adunarea generală.

6.4. Cauze de modificare a societăţii comerciale care se referă la persoana

asociaţilor
6.4.1. Retragerea din societate
Noţiune şi condiţii
 Ocrotirea libertăţii manifestării de voinţă implică şi recunoaşterea dreptului
asociaţilor de a se retrage dintr-o societate, mai ales atunci când durata societăţii este
nedeterminată.
Acest drept trebuie exercitat cu bună-credinţă. Conform legii, asociatul unei
societăţi în nume colectiv, al societăţii în comandită simplă şi al societăţii cu răspundere
limitată, se poate retrage în următoarele situaţii: în cazurile prevăzute de actul constitutiv;
cu acordul celorlalţi asociaţi; din motive temeinice, în baza sentinţei tribunalului.
În cazul societăţii pe acţiuni, retragerea acţionarului este reglementată prin
dispoziţiile art. 133 alin. 1 din Legea nr. 31/1990 care arată: „acţionarii care nu sunt de
acord cu hotărârile luate de adunarea generală cu privire la schimbarea obiectului
principal de activitate, la mutarea sediului sau la forma societăţii, au dreptul de a se
retrage din societate ...”.
Implicaţiile retragerii din societate
Consecinţa retragerii poate fi dizolvarea societăţii în următoarele situaţii:
a) în cazul societăţii pe acţiuni, atunci când numărul acţionarilor s-a redus sub
cinci, dacă a trecut mai mult de 6 luni şi numărul nu a fost completat (art. 223 lit. c));
b) în cazul societăţii în nume colectiv şi al societăţii cu răspundere limitată, dacă
rămâne un singur asociat şi nu există clauză de continuare cu moştenitorii (art. 224 alin. l
şi 2);
c) în situaţia societăţii în comandită simplă şi al celei în comandită pe acţiuni,
dacă se retrage unicul comanditat (art. 224 alin. 3).

6.4.2. Excluderea asociaţilor

Noţiunea şi felurile excluderii
Excluderea poate avea loc în societăţile de persoane şi în cele cu răspundere
limitată. În societăţile de capitaluri excluderea nu este posibilă, datorită absenţei unor
raporturi personale de încredere reciprocă între asociaţi.
Excluderea este o măsură destinată apărării societăţii comerciale împotriva
asociaţilor care au săvârşit acte ce pun în pericol supravieţuirea societăţii.
Excluderea constituie şi o sancţiune pentru încălcarea îndatoririlor şi înşelarea
încrederii celorlalţi asociaţi.
Excluderea, ca apărare, este reglementată de art. 201 alin. 2 din Legea nr.
31/1990. Este vorba de situaţiile în care creditorii particulari ai asociaţilor dintr-o
societate în nume colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere limitată pot face
opoziţie la prelungirea duratei societăţii peste termenul fixat iniţial. Când opoziţia a fost
admisă, asociaţii pot decide excluderea din societate a asociatul debitor al oponentului.
Excluderea, ca sancţiune, este reglementată de art. 217 alin. 1 lit. a)-d) din
Legea nr. 31/1990. Se arată că trebuie exclus:
a) asociatul care, pus în întârziere, nu aduce aportul la care s-a obligat;
b) asociatul cu răspundere nelimitată, în stare de faliment;
c) asociatul cu răspundere nelimitată care se amestecă fără drept în administraţie
ori întrebuinţează capitalul, bunurile sau creditul în folosul său sau ia parte ca asociat la
societăţile cu răspundere nelimitată, în alte societăţi concurente sau având acelaşi obiect
de activitate, fără consimţământul celorlalţi asociaţi;
d) asociatul administrator care comite fraudă în dauna societăţii sau se serveşte
de semnătură în folosul său sau al altora.
 Uneori excluderea unui asociat are drept consecinţă nu numai modificarea
actului constitutiv, ci chiar dizolvarea societăţii. Astfel, în cazul societăţilor în nume
colectiv şi al societăţilor cu răspundere limitată excluderea unuia dintre asociaţi produce
dizolvarea societăţii dacă, în urma excluderii numărul asociaţilor s-a redus la unul singur
şi nu există clauză de continuare cu un singur asociat (la societăţile cu răspundere
limitată).

7. Dizolvarea şi lichidarea societăţii comerciale

7.1. Fazele încetării existenţei societăţii comerciale

Societatea comercială se constituie pentru a desfăşura o activitate comercială pe
o durată stabilită în actele constitutive. Uneori durata se prelungeşte. Totuşi, societăţile
comerciale pot să dispară fie dorit, fie silit, prin faliment.
Încetarea existenţei societăţii comerciale reclamă realizarea unor operaţiuni
juridice care să aibă drept rezultat încetarea societăţii ca persoană juridică şi lichidarea
patrimoniului ei. În consecinţă, societatea comercială parcurge, pentru realizarea acestui
scop, două faze: dizolvarea şi lichidarea.
Faza dizolvării societăţii cuprinde anumite operaţiuni juridice care declanşează
şi pregătesc încetarea existenţei societăţii.
Faza lichidării societăţii cuprinde operaţiunile de: lichidare a patrimoniului;
plata creditorilor; împărţirea soldului între asociaţi.
Semnalăm că pentru societăţile cu capital majoritar de stat (sau aparţinănd
comunităţilor locale), Secţiunea a II-a din Capitolul V2 al Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, capitol introdus prin
Legea nr. 99/1999, cuprinde norme derogatorii de la dispoziţiile Legii nr. 31/1990,
referitor la dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale.

7.2. Dizolvarea societăţii comerciale

Noţiune
Dizolvarea societăţii se referă la acele operaţiuni care declanşează acest proces
şi asigură premisele lichidării patrimoniului social.
Aceste operaţiuni implică hotărârea de dizolvare şi aducerea ei la cunoştinţa
celor interesaţi.
Potrivit legii, hotărârea privind dizolvarea este luată, după caz, de adunarea
asociaţilor (voluntară) sau de instanţa de judecată. Operaţiunea de dizolvare are numai
rolul de a declanşa procesul de încetare a existenţei societăţii prin lichidare.
Cauze generale de dizolvare
Cauzele care duc la dizolvare sunt prevăzute de art. 222 din Legea nr. 31/1990
şi anume:
a) trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii;
b) imposibilitatea realizării obiectului de activitate al societăţii sau realizarea
acestuia;
c) declararea nulităţii societăţii;
d) hotărârea adunării generale;
 e) hotărârea tribunalului, la cererea oricărui asociat, pentru motive temeinice,
cum ar fi neînţelegerile grave dintre asociaţi, care ar împiedica funcţionarea societăţii;
f) falimentul societăţii;
g) alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv al societăţii.
Dizolvarea societăţii comerciale trebuie să fie înscrisă în registrul comerţului şi
publicată în Monitorul Oficial, afară de cazul trecerii timpului stabilit pentru durata
societăţii (art. 227 din lege).
Din momentul dizolvării, societatea nu poate decât să continue realizarea
operaţiunilor comerciale aflate în curs, fără să mai poată începe alte operaţiuni.
Activitatea societăţii nu mai este normală pentru că nu se mai urmăreşte realizarea de
beneficii, ci desfăşurarea unei activităţi orientată spre lichidare.
Administratorii au obligaţia să înceapă procedura de lichidare dacă legea, actul
constitutiv sau autoritatea judecătorească nu hotărăşte altfel.
Dizolvarea are loc fără lichidare, în cazul fuziunii ori divizării totale a societăţii,
dar numai dacă nu a început repartiţia între asociaţi a părţilor ce li s-ar cuveni prin
lichidare. De asemenea, dizolvarea nu va merge spre lichidare în cazul dizolvării
societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic, precum şi în alte cazuri prevăzute de
lege.
În societăţile în nume colectiv, în comandită simplă şi în cele cu răspundere
limitată cu un număr redus de asociaţi, se poate manifesta o contopire între dizolvare şi
lichidare, în anumite condiţii.
Dacă se merge spre lichidare, administratorii au obligaţia să răspundă pentru
noile operaţiuni pe care le-au întreprins din ziua expirării termenului fixat pentru durata
societăţii ori de la data la care dizolvarea a fost hotărătă de adunarea generală sau instanţa
de judecată.

7.3. Lichidarea societăţii comerciale

Noţiune
Încetarea existenţei societăţii reclamă îndeplinirea unor operaţiuni care să pună
capăt activităţii ei. În final, lichidarea trebuie să ducă la încetarea statutului de persoană
juridică al societăţii.
Ca rezultat al dizolvării, societatea nu mai poate angaja noi operaţiuni
comerciale. Prin urmare, lichidarea societăţii comerciale este un ansamblu de operaţiuni
care au ca scop:
a) finalizarea operaţiunilor comerciale aflate în curs la data dizolvării societăţii;
b) încasarea creanţelor societăţii;
c) transformarea bunurilor societăţii în bani;
d) plata datoriilor societăţii;
e) împărţirea activului net între asociaţi, dacă există.
Schimbările produse în cadrul societăţii
Modificările produse de trecerea la faza de lichidare a societăţii sunt
următoarele:
a) modificarea obiectului şi scopului societăţii. Activitatea societăţii va fi
subordonată exigenţelor lichidării;
b) înlocuirea administratorilor cu lichidatorii societăţii;
c) predarea gestiunii societăţii de la administratori către lichidatori.
 Lichidatorii societăţii comerciale
Activitatea de lichidare este de competenţa lichidatorilor şi nu a instanţei
judecătoreşti. Competenţa tribunalului în această fază se limitează la: numirea
lichidatorilor, dacă nu o face adunarea generală; soluţionarea opoziţiilor creditorilor sau
asociaţilor, în cazurile prevăzute de lege.
Lichidatorii societăţii vor putea fi persoane fizice sau juridice, care au calitatea
de practicieni în reorganizare şi lichidare, în condiţiile prevăzute de Ordonanţa
Guvernului nr. 79/1999.
Actul de numire a lichidatorilor sau sentinţa judecătorească care-i ţine locul se
va înscrie, prin grija lichidatorilor, în registrul comerţului marcând momentul intrării lor
în funcţiune. Din acest moment, orice acţiune pentru societate sau în favoarea ei se poate
exercita numai în numele sau împotriva lichidatorilor.
Lichidatorii au aceeaşi răspundere ca şi administratorii şi îşi îndeplinesc
mandatul sub controlul cenzorilor.
Conţinutul mandatului lichidatorilor este legal şi convenţional. Cu aceeaşi
majoritate din adunarea generală cerută pentru numirea lor, asociaţii pot determina
puterile lichidatorilor. Lichidatorii au şi puteri fixate prin lege.
Preluarea gestiunii de către lichidatori de la administratori, se face pe bază de
inventar şi bilanţ.
Împotriva deciziilor lichidatorilor, creditorii societăţii pot face opoziţie conform
art. 62 din Legea nr. 31/1990.
O dată cu primirea inventarului şi a bilanţului, lichidatorii sunt obligaţi să
primească şi să păstreze patrimoniul societăţii, împreună cu registrele şi actele acesteia.
Ei trebuie să ţină un registru cu toate operaţiunile lichidării, înscrise cronologic.
Lichidatorii mai au următoarele obligaţii: reprezintă societatea în litigiile aflate
pe rolul instanţelor; urmăresc silit pe debitorii societăţii şi încasează creanţele de la
aceştia; vând prin licitaţie publică bunurile mobile şi imobile aparţinând societăţii.
Operaţiunile de lichidare
Lichidarea societăţii comerciale impune efectuarea unor operaţiuni care au drept
rezultat lichidarea activului şi pasivului patrimonial.
Operaţiunile de lichidare a activului societăţii cuprind transformarea bunurilor
societăţii în bani şi încasarea creanţelor pe care societatea le are de primit.
Lichidarea pasivului se realizează prin plata datoriilor societăţii faţă de
creditorii săi. Plata datoriilor se face cu sumele rezultate din activ. Creditorii societăţii,
care nu au fost satisfăcuţi în drepturile lor, pot acţiona societatea în judecată, prin
lichidatori, pentru a urmări bunurile existente în patrimoniul social.
Drepturile cuvenite asociaţilor
La încetarea existenţei societăţii, asociaţii sunt îndreptăţiţi să li se restituie
valoarea aporturilor efectuate la constituirea societăţii sau cu ocazia majorării capitalului
social. De asemenea, au dreptul să primească partea ce li se cuvine din eventualele
beneficii rămase nedistribuite. Dar, asemenea drepturi pot fi valorificate numai după ce
au fost lichidate toate datoriile faţă de creditorii societăţii şi a rămas un sold activ. În
acest scop lichidatorii încheie un bilanţ final.
Terminarea lichidării
Lichidarea societăţii trebuie să se facă în cel mult 3 ani de la data dizolvării (art.
254 din lege).
 Registrele şi actele societăţii se depun la unul dintre asociaţi ori la registrul
comerţului.
După terminarea lichidării, lichidatorii trebuie să ceară radierea societăţii din
registrul comerţului. Radierea se poate face şi din oficiu. Din acest moment societatea
comercială nu mai există.

7.4. Procedura reorganizării judiciare şi a falimentului

Aspecte introductive
Operaţiunile comerciale comportă numeroase riscuri. O administrare
necorespunzătoare a afacerilor poate provoca dificultăţi în activitatea comercială. Astfel,
comerciantul poate ajunge în situaţia în care datoriile să-l copleşească.
Lipsa de lichidităţi (insolvenţă) are efecte negative asupra întreprinderii
comerciale respective, pentru că ea nu mai poate continua să funcţioneze normal.
Dificultăţile se transmit la cei cu care comerciantul respectiv se află în relaţie: creditorii,
adică furnizorii şi împrumutătorii de fonduri băneşti; clienţii, cu care debitorul a încheiat
contracte; auxiliarii, folosiţi de comerciant şi pe care nu-i mai poate plăti.
Datorită efectelor economice negative ale unei asemenea situaţii, se impune ca,
din punct de vedere juridic, să se instituie o modalitate specială de ieşire din această fază
critică.
Prin Legea nr. 64/1995 şi prin Legea nr. 99/1999, privind unele măsuri pentru
accelerarea reformei economice, titlul IV s-a instituit „procedura pentru plata pasivului
debitorului, în încetare de plăţi, fie prin reorganizarea întreprinderii şi activităţii acesteia
sau prin lichidarea unor bunuri din averea lui până la acoperirea pasivului, fie prin
faliment” (art. 2 din modificările aduse de Legea nr. 99/1999, titlul IV).
Din conţinutul articolului menţionat rezultă că procedura pentru plata pasivului
debitorului, în încetare de plăţi, are două etape: o procedură de reorganizare judiciară şi o
procedură de faliment.
Procedura de reorganizare cuprinde normele juridice care urmăresc organizarea
debitorului pe baze noi, în vederea redresării economico-fmanciare şi plata datoriilor faţă
de creditor.
Procedura falimentului cuprinde reguli care privesc executarea silită a bunurilor
din patrimoniul debitorului, în vederea satisfacerii creanţelor debitorului.
Condiţiile aplicării procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului
Potrivit legii, pentru aplicarea procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului
sunt necesare două condiţii:
a) să fie aplicată numai comercianţilor, indiferent dacă sunt persoane fizice sau
societăţi comerciale. Debitorii necomercianţi vor fi executaţi după dreptul civil;
b) să fie aplicată acelor comercianţi care au încetat plata datoriilor lor
comerciale. Prin urmare, începerea procedurii este condiţionată de încetarea plăţilor,
adică de existenţa unei situaţii de fapt potrivit căreia debitorii nu mai pot face faţă
datoriilor lor comerciale.
Încetarea plăţilor pentru datoriile exigibile, numită şi insolvenţă comercială, este
starea patrimoniului unui comerciant ce se manifestă în exterior prin faptul că se găseşte
în imposibilitatea de a plăti pe creditorii comercianţi din cauza lipsei de lichidităţi.
Insolvenţa comercială nu presupune neapărat o stare de insolvabilitate, situaţie în care
activul întrece pasivul. Insolvenţa, practic, de regulă, este consecinţa insolvabilităţii, dar
ea apare şi când o asemenea situaţie nu există.
Refuzul de plată, cu bună-credinţă, în baza unor elemente întemeiate, nu
constituie încetare de plăţi. Astfel, este întemeiat refuzul în cazul în care obligaţiile au
fost executate de debitori şi se pretinde o nouă plată; creanţele s-au prescris prin trecerea
termenului înăuntrul căruia puteau fi valorificate; în caz de compensaţie. Buna-credinţă
trebuie apreciată la data refuzului de plată.
Refuzul de plată este neîntemeiat în situaţia în care debitorul dispune de
lichidităţi dar, cu rea-credinţă, nu-şi achită datoriile. În acest caz, nu este întrunită
condiţia incapacităţii de plată. Ca urmare, creditorii se pot îndestula prin mijlocul
executării silite de drept comercial.
Organele care aplică procedura reorganizării judiciare şi a falimentului
Procedura este aplicată de: instanţa de judecată, judecătorul-sindic,
administrator, lichidator, adunarea creditorilor şi comitetul creditorilor.
Instanţa şi judecătorul-sindic. Toată procedura prevăzută de lege, cu excepţia
recursului, este de competenţa exclusivă a tribunalului în jurisdicţia căruia se află sediul
debitorului şi sunt exercitate de un judecător sindic desemnat de către preşedintele
tribunalului.
Judecătorul-sindic îndeplineşte o funcţie publică de interes general. El
organizează, administrează şi conduce întreaga procedură de reorganizare judiciară şi a
falimentului, în calitate de magistrat, sub autoritatea tribunalului. Actele îndeplinite de
judecătorul-sindic sunt obligatorii pentru debitori şi creditori.
Adunarea creditorilor. Este un organ deliberativ cu caracter nepermanent, fiind
format din creditorii debitorului ale căror creanţe faţă de aceştia pot fi satisfăcute pe calea
procedurii analizate. Adunarea creditorilor este convocată de judecătorul-sindic ori de
câte ori se consideră necesar pentru problemele importante, cum ar fi: verificarea
creanţelor, decizia privind angajarea unui administrator.
Comitetul creditorilor este un organ alcătuit din trei până la şapte membri dintre
creditorii cu creanţele garantate cele mai mari. Iniţial, în mod provizoriu comitetul este
desemnat de judecătorul-sindic. Ulterior, în cadrul primei şedinţe a adunării creditorilor,
aceştia aleg comitetul.
Comitetul creditorilor are următoarele atribuţii: acordarea de asistenţă
judecătorului-sindic; solicitarea ridicării dreptului de administrare al debitorului;
exercitarea acţiunilor privind anularea unor acte juridice făcute de debitor în frauda
creditorilor.
Administratorul face parte din persoanele desemnate să-l ajute pe judecătorul-
sindic. Prezenţa unui specialist în activitatea de gestiune este indispensabilă pentru
iniţierea şi realizarea unor măsuri privind redresarea activităţii debitorului.
Calitatea de administrator o poate avea o persoană fizică sau o societate
comercială, specializată în activitatea de management.
Necesitatea investirii de urgenţă a administratorului şi nevoia de a proteja
interesele creditorilor impun numirea administratorului de către judecătorul-sindic.
Ulterior, în cadrul primei şedinţe a adunării generale a creditorilor, se poate decide
desemnarea unui administrator.
Administratorul va elabora planul de reorganizare a activităţii debitorului.
 În cazul trecerii la procedura falimentului, atribuţiile administratorului încetează
în momentul stabilirii atribuţiilor lichidatorului de către judecătorul-sindic.
Lichidatorul. În cazul când se dispune trecerea la procedura falimentului este
necesară numirea unui lichidator care să realizeze operaţiunile de lichidare a bunurilor
din patrimoniul debitorului.
Ca şi în cazul administratorului, lichidatorul trebuie să fie un specialist. Statutul
său juridic este reglementat prin Ordonanţa Guvernului nr. 79/1999 privind organizarea
activităţii practicienilor în reorganizare şi lichidare.
Potrivit legii, lichidatorul este desemnat de judecătorul-sindic după aceleaşi
reguli ca şi în cazul desemnării administratorului. Poate fi desemnat ca lichidator şi
administratorul desemnat anterior.
Principalele atribuţii ale lichidatorului sunt stabilite de art. 23 din Legea nr.
64/1995.

A. Procedura de reorganizare
Procedura este axată în jurul unui plan de reorganizare care face parte dintr-un
proces cu următoarele componente: declanşarea procedurii; elaborarea şi punerea în
aplicare a planului; încetarea procedurii.
a) începerea procedurii de reorganizare şi a falimentului. Procedura de
reorganizare a unui comerciant sau societate comercială se declanşează printr-o cerere
adresată tribunalului competent. Cererea poate fi făcută de debitorul însuşi sau de
creditorii săi.
b) Deschiderea procedurii
Tribunalul sesizat cu cererea introductivă, constatând că nu a fost formulată o
contestaţie din partea debitorului ori aceasta a fost respinsă, procedează în felul următor:
desemnează un judecător-sindic şi un administrator, notifică (înştiinţează) creditorii,
debitorul şi Oficiul Registrului Comerţului unde debitorul este înmatriculat, despre
admiterea cererii începerii procedurii de către instanţă.
c) Planul de reorganizare sau lichidare
Reorganizarea şi continuarea activităţii debitorului sau lichidarea averii
acestuia, pentru a fi satisfăcute creanţele creditorilor, se face în baza unui plan întocmit,
aprobat şi aplicat în conformitate cu legea.
Planul care se propune poate fi un plan de reorganizare sau un plan de lichidare.
Odată planul confirmat de judecătorul-sindic, debitorul va fi obligat să
îndeplinească schimbările de structură prevăzute în plan.

B. Falimentul
Falimentul este procedura lichidării patrimoniului debitorului în cazul în care
prin cererea introductivă se solicită lichidarea sau planul de reorganizare nu a avut ca
efect redresarea debitorului şi plata creanţelor. Procedura constă dintr-un ansamblu de
acte juridice care privesc stabilirea masei active şi a celei pasive, efectuarea lichidării
bunurilor debitorului, distribuirea sumelor de bani realizate în urma lichidării bunurilor
debitorului, închiderea lichidării.
a) Stabilirea masei active
Debitorul, un creditor, comitetul creditorilor poate adresa judecătorului-sindic o
cerere de a se ridica debitorului dreptul de a-şi conduce activitatea.
 După deschiderea procedurii, dacă debitorul îşi declară intenţia de a lichida,
judecătorul-sindic va dispune stabilirea averii debitorului, întocmirea listei bunurilor,
sigilarea şi conservarea bunurilor care fac parte din averea debitorului.

b) Stabilirea masei pasive

Lichidatorul va trimite fiecărui creditor o notificare în care va preciza termenul
limită pentru înregistrarea creanţelor împotriva debitorului.
După expirarea termenului pentru înregistrarea creanţelor lichidatorul va
examina, cât mai curând posibil, toate creanţele şi actele înregistrate. Apoi, lichidatorul
va întocmi şi va înregistra la tribunal un tabel preliminar cuprinzând toate obligaţiile
debitorului.
c) Efectuarea lichidării
Lichidarea bunurilor din averea debitorului va fi efectuată de lichidator sub
controlul judecătorului-sindic.
Lichidarea începe odată cu afişarea tabelului cuprinzând obligaţiile debitorului.
Bunurile vor putea fi vândute în bloc sau individual.
Lichidatorul va încheia contract de vânzare-cumpărare, iar sumele realizate din
vânzări vor fi depuse în contul deschis la o societate bancară pe baza dispoziţiei
judecătorului-sindic.
Creanţele vor fi plătite într-o anumită ordine stabilită prin lege.
După ce bunurile din averea debitorului vor fi lichidate, lichidatorul va supune
judecătorului-sindic un raport final împreună cu un bilanţ general.
d) Închiderea lichidării
Procedura se termină atunci când judecătorul-sindic aprobă raportul final al
lichidării, când toate bunurile din averea debitorului sunt distribuite şi când fondurile
nereclamate sunt depuse la bancă.
În urma cererii lichidatorului, judecătorul-sindic va da o încheiere, închizând
procedura. Încheierea va fi comunicată în scris debitorului, tuturor creditorilor şi
Oficiului Registrului Comerţului.