You are on page 1of 176

Romeo-Valentin MUSCĂ

BISERICI MUTILATE

O radiografie a distrugerii patrimoniului religios


din Vrancea şi Ţinutul Putnei

1
Romeo-Valentin MUSCĂ – născut la 4 septembrie 1967 la
Odobeşti-Vrancea. A studiat între 1988-1993 la Facultatea de Teologie
Ortodoxă a Universităţii din Bucureşti. A urmat în paralel, între 1991-
1994, cursurile Facultăţii de Istorie din Bucureşti. Din 1994 a făcut
cercetări la Facultatea de Teologie Catolică a Universităţii Pontificale
Mizericorde din Fribourg (Elveţia) unde a obţinut, în 2000, un
doctorat în teologia latină medievală. Între 2001-2004 a făcut cercetări
post-doctorale la Facultatea Autonomă de Teologie Protestantă de la
Universitatea din Geneva, pregătind o lucrare despre gândirea
religioasă românească din secolul al XX-lea.

Lucrări publicate:
Essai sur la pensée eucharistique médievale latine. Regarde ortodoxe,
Ed. Pallas, Focşani, 2004;
Ortodoxia mioriţică. Creştinismul valah, de la gotul Ulfila la evreul
Wurmbrand, Ed. Pallas, Focşani, 2006;
Biserici mutilate. O radiografie a distrugerii patrimoniului religios
din Vrancea şi Ţinutul Putnei, Ed. Pallas, Focşani, 2006;

În pregătire :
Gândirea eucharistică medievală latină;
Essai sur la pensée religieuse roumaine du XXe siècle;
Rezistenţa anticomunistă din Ţara Vrancei;

Lucrarea a fost tipărită cu sprijinul Primăriei şi a Consiliului


Local Odobeşti, cărora autorul le mulţumeşte, în mod particular
primarului Daniel Nicolaş.

2
Romeo-Valentin MUSCĂ

BISERICI MUTILATE
O radiografie a distrugerii patrimoniului religios
din Vrancea şi Ţinutul Putnei

Editura Pallas, Focşani


2006

3
Coperta 1 : Biserica «Sfinţii Apostoli» din Odobeşti-Vrancea,
cunoscută sub numele de Biserica din Cazacli, ridicată de negustorii
cazaclii la 1777. A fost abandonată de Episcopia Buzăului şi Vrancei
după Al Doilea Război Mondial. Din 2006 autorităţile locale şi
credincioşii din Odobeşti au început demersuri pentru a restaura acest
edificiu religios, prin mijlocirea Direcţiei Judeţene pentru Cultură,
Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Vrancea, cu ajutorul Oficiului
Naţional al Monumentelor Istorice.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României


MUSCA, ROMEO-VALENTIN
Biserici mutilate. O radiografie a distrugerii patrimoniului
religios din Vrancea şi Ţinutul Putnei / Romeo-Valentin Muscă.
Focşani : Pallas Athena, 2006

© Romeo-Valentin Muscă

ISBN

4
Tipărit în România

CUPRINS

I. Vrancea, cimitirul monumentelor religioase

II. Podgoria Odobeştilor …………………………

1 2.1. Biserica «Ovidenia» din Boteşti ………….......


2 2.2. Biserica negustorilor cazaclii............................
2.3. Biserica «Schimbarea la Faţă» - Buluc….........
2.4. Biserica «Adormirea Maicii Domnului» - Tarniţa
2.5. Foste aşezăminte monahale……............……..

III. Târgul Focşanilor…………………………….

3.1. Biserica «Sfântul Nicolae» din Tăbăcari.......…


3.2. Biserica «Sfântul Gheorghe» Armeană..............
3.3. Biserica «Domnească» din Focşanii Moldovei..
3.4. Biserica romano-catolică «Sfinţii Apostoli»…
3.5. Foste aşezăminte monahale…………………..

IV. Podgoria Panciului……………………………….

4.1. Bisericile Mănăstirii Brazi…………………….…..


4.2. Bisericile Schitului «Sfântul Ioan Botezătorul»......
4.3. Biserica de lemn de la Muşinoaele..........................

V. Ruine domneşti din Ţara Vrancei

5.1. Vizantea - ctitoria Movileştilor...............................


5.2. Dobromir (Soveja), mănăstirea lui Matei Basarab..
5.3. Mera - citadela Cantemireştilor..............................

VI. Valea Râmnicului Sărat……………………………

6.1. Biserica «Sfinţii Împăraţi» de la Dalhăuţi………….


6.2. Biserica «Adormirea Maicii Domnului» - Bordeşti…

5
6.3. Foste aşezăminte monahale……………. …………

VII. Dezastrul din patrimoniul iudaic vrâncean………

7.1. Focşani – leagănul evreimii putnene......................….


7.2. Fantomele evreimii odobeştene............................…..
7.3. Ruinele iudaismului adjudean.................................…
7.4. Iudaismul păncean la timpul trecut............................

Concluzii…………………………………………..……

Bibliografie……………………………………………..

6
I
Vrancea - cimitirul
monumentelor
religioase

7
8
1.1. Argument
Puţine sunt regiunile din România unde lăcaşurile
de cult au suferit atât de mult ca în Vrancea şi Ţinutul
Putnei. Nu este alt loc în această ţară unde societatea civilă
risipeşte timpul pe eterne lupte intestine şi polemici fără
substanţă, iar capodoperele religioase ale geniului artistic
românesc să se năruie sub foc, ploaie şi vânt.
Nici un judeţ din România nu se poate lăuda cu
tristul record al distrugerii patrimoniului religios ca
Vrancea. Cu excepţia capitalelor celor două Principate –
Iaşi şi Bucureşti şi a reşedinţei Banilor olteni – Craiova,
nu există alt oraş în această ţară care să rivalizeze în
biserici cu reşedinţa judeţului Vrancea – municipiul
Focşani.
Dacă Bucureştii au peste 200 de biserici la 2
milioane de locuitori, Focşanii, cu cei 100 de mii de
locuitori, au peste 50 de biserici, adică o biserică pentru
2000 de locuitori, având, după unele statistici, cele mai
multe lăcaşuri de cult pe cap de locuitor din întreaga
Europă. Şi totuşi, la Focşani, în anul de graţie 2006, sunt
în lucru noi biserici, gen «Biserica ANL», iar în 2001 a
demarat proiectul unei megalomanice «catedrale», deşi în
perimetrul acestui viitor lăcaş de cult există cinci biserici
ortodoxe, iar la câteva sute de metri de centrul
administrativ al municipiului, două biserici monument
istoric sunt ruine - biserica «Sfântul Nicolae» din Tăbăcari
şi biserica «Sfântul Gheorghe» Armeană. Proprietarii
acestor lăcaşuri, Protoieria Focşani I şi Epitropia Armeană,
aşteaptă, probabil, ca aceste monumente să se prăbuşească

9
pentru a valorifica pământul, întrucât se găsesc într-o zonă
centrală şi dispun de o suprafaţă de teren importantă, care
pare să fi intrat deja în vizorul oamenilor de afaceri. Nu
este exclus ca aceste două biserici să aibă soarta
cimitirului evreiesc1 din Focşani, situat în strada Nicolae
Bălcescu, care a ajuns, cu morminte cu tot, pe piaţa
imobiliară.
Dacă Bucureştii deţin nefericitul record al
demolărilor din «epoca de aur», cu 29 de lăcaşuri de cult2,
Vrancea şi Ţinutul Putnei nu sunt departe, prin
monumentele distruse în ultimul secol. Indiferent pe unde
am intra în judeţ, dinspre Moldova, Muntenia sau
Transilvania, judeţul nostru arată ca o necropolă profanată,
pentru că Vrancea este cimitirul monumentelor religioase.
Dacă vii pe drumul naţional dinspre Bucureşti, te
întâmpină ruinele bisericii «brâncoveneşti» de la Bordeşti,
ignorate de un secol, de toate regimurile politice. Dacă
intri în judeţ dinspre Transilvania, dai peste Soveja şi
1
. Afacerile cu terenul din jurul monumentelor istorice este unul din
ultimile «chilipiruri» ale oamenilor de afaceri vrânceni. Cea mai
spectaculoasă a fost intrarea pe piaţa imobiliară focşăneană a unei
părţi din cel mai vechi cimitir evreiesc din Focşani, situat în strada
Nicolae Bălcescu. Cu aprobări de la toate instituţiile statului, inclusiv
de la Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural
Naţional Vrancea, o parte din acest cimitir a fost vândută şi a intrat pe
piaţa imobiliară. De atunci, terenul a cunoscut mai mulţi proprietari şi
evreii înhumaţi acum trei secole vor avea, în curând, deasupra capului
imobile de locuit. Această afacere s-a derulat cu aprobarea Federaţiei
Comunităţilor Evreieşti din România, care patronează discreţionar, din
2002, întreg patrimoniul istorico-religios al evreilor din România
2
. Vezi Bisercile osândite de Ceauşescu. Bucureşti, 1977-1989,
Bucureşti, 1995. Lucrarea a fost realizată de un colectiv de autori,
arhitecţi şi istorici. După cutremurul din 4 martie 1977 au dispărut din
peisajul religios bucureştean 20 de biserici, 3 case de rugăciune ale
cultelor protestante şi 6 sinagogi.

10
Vizantea, pietrele de temelie ale istoriei medievale
vrâncene, care se găsesc de ani buni în ruină, iar la ieşire,
spre nord, bisericile de lemn de lângă Adjud trăiesc
ultimele zile. Acestea sunt argumentele pentru care am
realizat această radiografie a dezastrului din patrimoniul
religios vrâncean.

1.2. Cauzele distrugerii patrimoniului religios:


cutremurele, războaiele, focul, ignoranţa
Patru mari nenorociri au îngenunchiat aşezămintele
religioase din «spaţiul mioritic» în ultimile două secole şi
au distrus pentru totdeauna zeci de lăcaşuri de
închinăciune: cutremurele, războaiele, focul şi ignoranţa.
De la «cutremurul cel mare» din 1802, care a trimis în apa
Dobromirului biserica «Naşterea Domnului» a Mănăstirii
Dobromir (Soveja), ridicată de Matei Basarab, continuând
cu seismele din 1838, 1868, 1894, 1908 şi terminând cu
seismul din 1940, care a distrus cele mai multe lăcaşuri de
cult din toate timpurile, peste 100 de lăcaşuri de rugăciune
au fost distruse parţial, pe parcursul ultimilor două secole.
Aproape jumătate dintre acestea au ieşit definitiv din
peisajul religios al Vrancei.
Celălalt duşman al bisericilor, războaiele duse pe
teritoriul Vrancei şi în Ţinutul Putnei, între începutul
secolului al XVIII-lea şi jumătatea secolului al XX-lea, au
ruinat lăcaşurile de cult şi aşezămintele monahale în mai
multe rânduri. Cele mai dureroase momente au fost în
timpul războiului austro-ruso-turc din 1736-1739, în
timpul invaziei tătare din 1758 şi a turcilor din 1769. Au
urmat distrugerile în perioada războaielor ruso-turce din
1787-1792 şi 1806-1812. Lăcaşurile de cult din acest colţ
de Românie au fost folosite şi ca adăpost pentru ostaşi şi

11
animale, în timpul războaielor, iar multe biserici de lemn
au fost puse pe foc. Uneori ostaşii creştini au fost mai
lipsiţi de umanitate decât musulmanii. Nu numai că au pus
pe foc bisericile ortodoxe, dar soldaţii austrieci au scos
osemintele Cantemireştilor din cripta domnească a
Mănăstirii Mera şi le-au aruncat în apele Milcovului.
Nici eteriştii nu au fost mai indulgenţi cu bisericile,
iar ultima lovitură, înaintea secularizării, a venit din partea
ruşilor care, la 1854, au trecut Focşanii prin foc. Din acel
dramatic incendiu, cel mai important aşezământ religios de
pe malul Milcovului – Mănăstirea «Sfântul Ioan
Botezătorul» nu şi-a mai revenit niciodată. Doi ani mai
târziu, în 1856, Emanuel Baron de Salomon de Friedberg3,
aflat în trecere prin Focşani, notează în amintirile sale o
imagine de-a dreptul deplorabilă a bisericilor din Focşani
cu trei ani înaintea Unirii de la 1859, consemnând faptul
că lăcaşurile sfinte, deşi erau pictate în stil bizantin,
fuseseră văruite pe dinafară, iar pe focşăneni îi omora o
lene grea!
La jumătate de secol de la constatarea Baronului de
Salmon de Friedberg, în timpul Primului Război Mondial
au fost bombardate de nemţi şi ruşi 25 de biserici, dintre
care unele au fost rase de pe suprafaţa pământului ca
biserica din Boloteşti, de exemplu. După al Doilea Război
Mondial, consecinţa decretului nr. 410/1959, prin care
monahismul a fost anihilat, alte biserici au ajuns în ruină
pe teritoriul Vrancei, unele nemaiputând fi restaurate după
1989. Cutremurul din 1977 a zguduit din nou, din temelii,
3
. O parte din amintirile Baronului au fost traduse şi comentate de
Virgiliu P. Arbore, în lucrarea Milcovia văzută de un călător străin în
anul 1856, Focşani, 1934. Lucrarea ar merita retipărită pentru ca
vrâncenii să descopere cum trăiau strămoşii lor acum un secol şi
jumătate şi să înţeleagă mai bine prezentul.

12
zeci de biserici, statul comunist profitând de ocazie şi
demolând biserica «Ovidenia» de lângă Odobeşti şi
biserica «Domnească» din Focşani.
Războaielor şi cutremurelor li s-a adăugat focul.
Doar în câţiva ani au ars trei biserici de lemn, ultima fiind
a Schitului Tarniţa, în aprilie 2006, şi sunt toate premizele
ca altele să urmeze, din cauza instalaţiilor vetuste.

1.3. Situaţia oficială şi neoficială a monumentelor


O radiografie4 a acestor aşezăminte de cult distruse
parţial sau dispărute nu a fost publicată niciodată de vreo
instituţie din judeţ, nici înainte, nici după 1989 şi nici nu
există vreun proiect în lucru. Din nefericire, în acest an
există în Vrancea mai bine de 10 lăcaşuri de cult mutilate,
abandonate din neglijenţa conducătorilor bisericii locale5
4
. Dacă lăcaşurile de cult din Vrancea distruse în urma decretului nr.
410/1959 nu au făcut obiectul vreunui studiu serios, în schimb avem o
lucrare bună, cel puţin ca bagaj informativ, despre oamenii Bisericii
din Vrancea persecutaţi de comunişti: Mihai Silviu Ivan, Ionel Ene,
Jertfă în spaţiul mioritic, prefaţă Valeriu Florin Dobrinescu, Focşani,
2001. După cunoştinţa noastră este singura lucrare mai consistentă
despre suferinţele vrâncenilor. Dacă autorii refac materialul, îl
organizează de o manieră logică, adaugă la fişa biografică a unor
preoţi faptul că au mers în puşcărie pentru că făcuseră parte din
cuiburi legionare, o completează cu o bibliografie serioasă, un aparat
critic demn de anul 2006 şi scot textele vădit antiecumenice, care nu
fac cinste unor persoane cu răspundere în Biserica Ortodoxă Română,
Jertfă în spaţiul mioritic poate fi o «Biblie» a suferinţei vrâncenilor.
5
. În loc să scoată în evidenţă dezastrul din patrimoniul religios
vrâncean, oamenii Bisericii nu fac decât să acopere acest dezastru şi în
intervenţiile lor scrise nu suflă o vorbă despre bisericile aflate în ruină.
Pentru exemplificare vezi Florin Şerbănescu, «Purtarea de grijă faţă de
patrimoniul cultural naţional bisericesc», în Deplinătatea slujirii lui
Dumnezeu prin slujirea oamenilor. Episcopul Epifanie 70 de ani,
Buzău, 2002, pp. 323-339 ; Ionel Ene, «Aşezămintele monahale din

13
şi a credincioşilor. O listă completă a acestor lăcaşuri şi
starea acestora nu deţine nimeni. Nici Ministerul Culturii
şi Cultelor, prin Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi
Patrimoniu Cultural Naţional (DJCCPCN) Vrancea, nici
Episcopia Buzăului şi Vrancei pentru că, din 1989 există
un haos generalizat în administrarea Patrimoniului
Cultural Naţional, deşi există o legislaţie a protejării şi
conservării patrimoniului, începând cu Legea
Patrimoniului nr. 58/1974 şi terminând cu ultimile măsuri
legislative în domeniu, respectiv Legea 422/2004. Atât
statul cât şi Biserica au, în principiu, pârghii pentru
protejarea acestui patrimoniu. În realitate, situaţia la zi a
lăcaşurilor de cult din Vrancea nu o cunoaşte nimeni.
Chiar oficiala Listă a Monumentelor Istorice, realizată cu
greu de Ministerul Culturii şi Cultelor şi aflată pe site-ul
ministerului, cuprinde erori de clasificare, date inexacte,
informaţii depăşite. În ultimul an DJCCPCN Vrancea a
încercat să le corecteze, dar nu este decât un început.
Din cele 420 monumente istorice din Vrancea,
existente pe această listă, au dispărut, în ultimii ani,
unsprezece. Conform datelor generale oferite de
Ministerul Culturii şi Cultelor, 75% din aceste monumente
sunt în pericol şi 35% din monumente sunt degradate. Nu
mai vorbim despre dispariţia multor documente privitoare
la biserici şi la celelalte monumente religioase aflate pe
listă, cum ar fi de exemplu cimitirele evreieşti şi fostele
mănăstiri. Unele din aceste documente au fost ridicate de
organele de miliţie după desfiinţarea mănăstirilor în 1959.
Altele au ajuns la Arhivele Episcopiei şi Protoieriilor, în
dosare încă inaccesibile sau zac prin beciurile unor
mănăstiri ori au fost, pur şi simplu, distruse. La aceasta se

Eparhie îmbracă haină nouă», în op. cit., pp. 340-361.

14
adaugă intervenţia pripită a Bisericii după 1989 care, din
dorinţa de a redeschide aceste lăcaşuri, închise în 1959, a
început lucrări fără o prea bună cercetare a monumentelor.
Acest lucru chiar cu acordul fostului Inspectorat de
Cultură Vrancea, cum a fost în cazul distrugerii picturilor
murale unicat din «Peştera» de la Mănăstirea Brazi.

1.4. Episcopia Buzăului şi Vrancei refuză dialogul


Refuzul Bisericii de a furniza informaţii oficiale
privind patrimoniul religios este de notorietate. Cât
priveşte opacitatea Episcopiei Buzăului şi Vrancei, în
urma demersului nostru de a avea situaţia lăcaşurilor de
cult la zi, această poziţie este de neînţeles. Reprezentantul
Episcopiei, respectiv consilierul juridic6 venit special la
6
. Întrucât nu există la nici un nivel – primărie, protoierie, Prefectură
ori Consiliu Judeţean – o situaţie la zi a lăcaşurilor de cult din judeţ, şi
nici nu o să fie prea curând, ne-am adresat, în baza Legii nr. 522/2001,
privind accesul la informaţiile de interes public, Episcopiei Buzăului
şi Vrancei, respectiv Episcopului Epifanie Norocel, printr-o scrisoare,
prin care-i ceream mai multe informaţii despre monumentele
religioase, colecţiile şi muzeele din Eparhie şi desigur despre situaţia
la zi a bisericilor. P. S. Epifanie a trimis la Focşani pe consilierul
juridic, pr. Nicolae Popescu, nu însă pentru a răspunde întrebărilor
noastre, ci pentru a ne spune că Biserica Ortodoxă este autonomă şi
dacă doresc să cunosc situaţia lăcaşurilor de cult, să merg să le
număr : «Sunteţi liber. Mergeţi şi le număraţi !», ne-a spus, pe un ton
ironic, pr. Nicolae Popescu, în biroul Protoieriei Focşani I, de faţă
fiind secretarul Protoieriei şi Protoiereul Ionel Ene. Pentru cei care nu-
l cunosc, pr. Nicolae Popescu este funcţionar al Episcopiei Buzăului şi
Vrancei de dinainte de 1989, iar în decembrie 1989 a fost unul din cei
fugăriţi prin Eparhie de preoţi. Pentru ce motive fiecare poate să
înţeleagă ! Astăzi, pr. Nicolae Popescu se manifestă cu aceeaşi
aroganţă faţă de preoţi ca şi până în 1989 şi a reuşit să provoace
adevărate revolte ale credincioşilor din localităţile Trotuşanu,
Răstoaca şi Rugineşti.

15
Focşani, ne-a trimis să numărăm lăcaşurile de cult din
Eparhie şi a refuzat să ofere orice informaţie despre
patrimoniul religios al Episcopiei Buzăului şi Vrancei,
respectiv fostele colecţii muzeale bisericeşti care existau la
parohii. Unele din aceste colecţii au fost desfiinţate tacit,
înainte şi după 1989, iar obiectele din colecţie s-au
evaporat. Neavând sprijinul, nici suportul logistic al
Bisericii, lucrarea nu poate pretinde că oferă toate datele
despre starea patrimoniului religios al Vrancei. Este doar o
simplă mărturie despre lăcaşurile de cult, de care se leagă
o parte din istoria acestor teritorii de la Curbura Carpaţilor,
atât din Vrancea arhaică, cât şi din întreg Ţinutul Putnei şi
de pe Valea Râmnicului.
Ţinând cont de lipsa fondurilor pentru protejarea
acestor mărturii ale trecutului religios al actualei unităţi
administrative, peste câţiva ani, multe din aceste
monumente vor dispărea definitiv. Vor rămâne
imortalizate, în parte, pe fişele realizate, paradoxal, pe
timpul comuniştilor, de specialiştii Muzeului Vrancei, în
articole şi studii publicate în reviste de specialitate din
ţară, în Cronica Vrancei, editată de Muzeul Vrancei şi între
copertele acestei lucrări, ca generaţiile care vor veni să
afle că pe aceste meleaguri au fost odată oameni care, între
două anotimpuri, ridicau şi lăcaşuri de închinăciune, unele,
adevărate opere de artă. Faptul că biserica «Adormirea
Maicii Domnului» din Bordeşti a fost pictată de zugravul
Pârvu Mutu, iar mănăstirile din Munţii Vrancei erau
adevărate fortăreţe medievale, demonstrează că pe aceste
ţinuturi nu erau numai păturici şi scatii, chiar dacă
personajul Tănase Scatiu a existat în carne şi oase pe
pământul Vrancei, iar conacul boierului Râmniceanu se
mai ţine pe picioare la Bonţeşti.

16
Aceste rânduri sunt mai degrabă un semnal de
alarmă, prin care dorim să arătăm opiniei publice starea
jalnică a patrimoniului religios. O parte din aceste
informaţii au fost prezentate, dintr-o perspectivă
jurnalistică, în «Ziarul de Vrancea», sub forma unui serial,
pentru a sensibiliza opinia publică din judeţ şi ne-au atras
animozităţi din partea Bisericii locale, mai precis din
partea aşa numitei «ortodoxii mioriţice»7.
Un alt aspect dezolant al patrimoniului religios din
Vrancea îl reprezintă capelele din mausoleele eroilor
neamului de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Soveja. Subfinanţarea
din partea autorităţilor locale a acestor monumente istorice
a transformat aceste capele ale memoriei eroilor neamului
în triste lăcaşuri de închinăciune. Din cauza umidităţii,
aceste sanctuare ale vitejiei poporului român arată ca nişte
morminte ale durerii. În lumea civilizată, pe altarul acestor
capele arde continuu câte o flacără în memoria acestor
martiri. La noi, nici nu ai de unde să cumperi o lumânare
pentru a o aprinde la căpătâiul miilor de ostaşi căzuţi pe
câmpurile şi în Munţii Vrancei.
Cât despre Capela din Mausoleul Eroilor din
Focşani, aceasta funcţionează împotriva oricărei legi civile
sau bisericeşti, pentru că mausoleul este prin definiţie un
monument funerar şi nu o biserică, iar legile bisericeşti
interzic funcţionarea unei biserici într-un cavou. Faptul că

7
. Este vorba despre un fel de inteligentzia, în variantă mioritică,
reunită în jurul revistei «Ortodoxia vrânceană», care apare din martie
a.c. (Anul I, nr. 1, Martie 2006), pe care redactorul publicaţiunii,
respectiv protopopul de Focşani I, conferenţiar univ. dr. pr. Ionel Ene
o utilizează pentru a pune la punct presa independentă, în speţă
«Ziarul de Vrancea», care a avut curajul să scrie despre «afacerea
catedrala» unde, cu semnătura protopopului, au fost îngropate 11,7
miliarde.

17
timp de 17 ani această capelă a funcţionat fără întrerupere,
încă mai funcţionează şi nu deranjează pe nimeni,
înseamnă că în Vrancea anormalitatea a luat locul
normalităţii şi prostia a ajuns la rang de virtute.
Şi pentru că ignoranţa în acest judeţ este la ea
acasă, în 2005 a fost declasat unul din puţinele morminte
monument istoric din Cimitirul Nordic (Focşani) -
mormântul familiei Apostoleanu, deşi morţii fuseseră
strămutaţi în alte morminte după cutremurul din 1977, iar
mormântul vândut de mai bine de două decenii, deşi acest
lucru nu trebuia să se întâmple, întrucât era un monument
istoric şi nu putea fi tranzacţionat. De altfel, mormintele
monument istoric din cimitirele Vrancei, fie ele cimitire
creştine sau evreieşti, sunt alt capitol sumbru al acestui
dezastru sistematic care se desfăşoară în judeţ, de zeci de
ani, fără ca autorităţile să mişte măcar un deget. La
sesizările specialiştilor de la DJCCPCN Vrancea,
autorităţile iau act, jaful continuă, iar organele abilitate nu
se autosesizează.
1.5. Necesitatea unui studiu al bisericilor mutilate
Deşi pare de necrezut, nu există nici un studiu
exhaustiv despre bisericile din Vrancea, cu atât mai puţin
despre bisericile mutilate. Însăşi lucrarea noastră nu este
decât un semnal de alarmă privind dezastrul din domeniul
patrimoniului religios şi nu un studiu sistematic. Aceasta
nu a fost redactată pentru biblioteci sau bibliofili, nici
pentru a fi citită de specialiştii în patrimoniu, ci pentru cei
tineri, care trebuie să afle realitatea lumii în care trăiesc.
Pentru a uşura înţelegerea materialului prezentat şi
a nu poticni lectura acestei cărţi, nu vom oferi decât un
minim bagaj informaţional şi o sumară bibliografie. Cu

18
excepţia studiului introductiv, vom da doar câteva note
bibliografice la începutul fiecărui capitol. De asemenea,
imaginile monumentelor religioase vor fi grupate la
sfârşitul lucrării.
Împotriva uitării am adunat câteva zeci de imagini
cu ruine ale creaţiei sufletului celor care au construit, fără
fonduri de la Ministerul Culturii şi Cultelor sau de la
Consiliul Judeţean, biserici pentru nevoile lor sufleteşti.
Frumuseţea Munţilor Vrancei l-a determinat pe
Carol I, care a vizitat, în 1869, aceste teritorii, să ceară
titlul de «Conte al Vrancei». Vrancea şi Ţinutul Putnei din
2006 au ajuns o ruină a monumentelor religioase. Nimeni
nu ar mai dori să poarte astăzi numele unei asemenea
provincii.
O lucrare despre bisericile mutilate din Vrancea şi
Ţinutul Putnei, într-o lume normală, scrisă cu timp şi
mijloace adecvate, ar trebui să aibă peste o mie de pagini
şi să cuprindă câteva tomuri. Din păcate statul, prin
reprezentanţii şi instituţiile sale de cultură, nu
subvenţionează decât propriile lucrări pentru a justifica
salariile. Noi înşine am bătut la uşile multor instituţii
vrâncene, încercând să le explicăm importanţa
subvenţionării tipăririi unei asemenea cărţi, dar nu am
găsit îngăduinţă. Cu excepţia Primăriei şi Consiliului
Local Odobeşti şi a DJCCPCN Vrancea, conducătorii
celorlalte instituţii, fie au ridicat din umeri, neînţelegând
nici o iotă din demersul nostru, fie se pregăteau de «luptă»
şi ne-au spus să revenim după «război».
La 17 ani de la căderea comunismului, autorităţile
Vrancei nu au reuşit să subvenţioneze o istorie a Ţării
Vrancei, o istorie a Ţinutului Putnei sau a Bisericilor din
acest colţ de ţară, ori o istorie a Focşanilor sau vreo

19
monografie a unei mănăstiri vrâncene. Vorbind despre
cercetarea istorică, în cuvântul înainte al monografiei
despre Vizantea, preotul I. T. Grosu, scria la 15 decembrie
1940 : «Ceea ce se cere a se face la noi acum, pe acest
tărâm, în Apus s-a făcut cu mult înainte»8. La aproape 7
decenii de la constatarea preotului Grosu, cercetarea
istorică asupra monumentelor religioase din Vrancea a
rămas la acelaşi stadiu. Singura branşă care a beneficiat de
o atenţie deosebită este cea a bisericilor de lemn, unde
specialiştii Muzeului Vrancei au publicat două lucrări
importante prin cercetătorii Lelia Pavel9 şi Ion Cherciu10.
Pentru că am luat ca reper oraşul celor 200 de
biserici – Bucureştii, localitatea care a pierdut cele mai
multe lăcaşuri de cult în timpul regimului comunist şi
chiar în secolele trecute, vom constata că şi înainte şi după
1989, Bucureştii au avut parte de studii pe măsură. De la
Bisericile Bucureştiului, scrisă de Costin Dacus Florescu11,
până la cea mai recentă lucrare, o adevărată enciclopedie12
dedicată monumentelor religioase bucureştene, s-au
publicat sute de studii şi lucrări despre istoria şi arhitectura
lăcaşurilor de cult din Bucureşti. În ultimii ani s-a editat

8
. I. T. Grosu, Monografia Monastirei Vizantea. Schiţă istorico-
literară, Focşani, 1940, p. 4.
9
. Lelia Pavel, Bisericile de lemn din judeţul Vrancea, Focşani, 2005.
10
. Ion Cherciu, Bisericile de lemn din Ţara Vrancei – factor de
identitate culturală, Bucureşti, 2004.
11
. Costin Dacus Florescu, Bisericile Bucureştiului, 2 volume,
Bucureşti. Nu se precizează anul publicării.
12
. Lucia Stoica, Neculai Ionescu-Ghinea, Enciclopedia lăcaşurilor de
cult din Bucureşti / Encycolpedia of worship places of Bucarest, 2
volume. Studiu introductiv - Costion Nicolescu. Cuvânt înainte de
Răzvan Theodorescu, ediţie îngrijită şi postfaţă de Doina Uricariu,
Bucureşti, 2006.

20
chiar un ghid13 al acestor aşezăminte religioase şi multe
din parohiile bucureştene au iniţiat publicarea unor
monografii despre biserici celebre ori le-au retipărit pe
cele vechi.
În Vrancea, după 70 de ani de la monografia pr. I.
T. Grosu nu avem decât un singur monument religios care
a beneficiat de atenţia unor istorici şi anume Mănăstirea
Brazi14. Dacă în timpul comunismului cercetarea
lăcaşurilor de cult s-a făcut cu parcimonie, iar studiile s-au
publicat, în general, în revistele bisericeşti şi almanahuri,
după 1989 au trecut 17 ani şi cu excepţia Brazilor, nu a
apărut nici o monografie15 de anvergură despre lăcaşurile
de cult din actualul judeţ, scrisă de vreun specialist.
Mănăstirile vrâncene, singurele monumente de arhitectură
ale Evului Mediu din «spaţiul mioritic», nu şi-au găsit încă
cercetătorii, cu toate că mulţi oameni ai Bisericii din
Vrancea sunt licenţiaţi în teologie, au masterate şi
doctorate şi defilează pe la manifestările oficiale din judeţ,
purtând cruci grele pe piept şi primesc chiar diplome.
Deşi există numeroşi cercetători care au cochetat
cu istoria vieţii religioase din Vrancea şi Ţinutul Putnei,
aceste teritorii nu figurează cu nici o lucrare de anvergură
13
. Atlas-Ghid. Istoria şi arhitectura lăcaşurilor de cult din Bucureşti
din cele mai vechi timpuri până astăzi, 3 volume, Bucureşti, 1999,
editat de un colectiv de arhitecţi şi istorici.
14
. Grigore Popescu, Gion D. Ionescu, Schitul Brazi, Editura
Episcopiei Buzăului, Buzău, 1991 ; Ioan Ivan, Mănăstirea Brazi –
Panciu şi trecutul ei istoric, Editura Episcopiei Buzăului şi Vrancei,
Buzău, 2005 ;
15
. Neculai Stoicu-Buciumeni a dedicat două monografii mănăstirilor
Sihăstria şi Buciumeni. Acestea însă nu fac parte din monumentele
religioase despre care facem referire în această lucrare : Mănăstirea
Buciumeni, Bucureşti, 1999 şi Mănăstirea Sihastru. Monument
istoric, Bucureşti, 2000.

21
în bibliotecile străine ori în vreo colecţie de specialitate a
vreunei edituri occidentale. Documente există, ziduri mai
sunt, bisericile nu au fost desfigurate definitiv de
restauratori, cadrul juridic permite, timpul are multă
răbdare, lipseşte însă pasiunea şi dorinţa de a se dedica
unor lucrări elaborate pe teme precise şi mai lipseşte şi o
politică culturală de anvergură în acest domeniu.
Este o ruşine pentru cei care conduc instituţiile de
cultură din Vrancea că la începutul secolului al XXI-lea
încă mai cităm, cu nonşalanţă, din Istoria oraşului
Focşani, scrisă de ardeleanul Dimitrie F. Caian, fost
primar al oraşului şi om de cultură, dar nu istoric, acum un
secol, în 1906! Paradoxal, la un secol de la paginile scrise
de Caian despre bisericile focşănene, nu putem adăuga
altele. Puţinele studii care s-au publicat în acest secol nu
au îmbogăţit cunoştinţele despre monumentele religioase
din Focşani, pentru că multe din aceste studii nu fac decât
să-l citeze pe Caian.

1.6. Dispreţul faţă de patrimoniul religios


după 1989
Din 1989 şi până în 2006 s-au schimbat guverne, s-
au făcut promisiuni, s-au băut litri de şampanie prin
birourile focşănene cu reprezentanţii Ministerului Culturii
şi Cultelor, veniţi în vizită în oraşul Unirii, dar nu s-a făcut
mare lucru pentru bisericile monument istoric din Vrancea
şi Ţinutul Putnei, cu excepţia câtorva miliarde acordate
anual pentru a calma spiritele. Şi ca totul să aibă un nume,
în Vrancea s-a mai demolat o biserică şi după căderea
comunismului, singura biserică romano-catolică,
construită în 1846, în centrul Focşanilor, pentru a se ridica,
pe acelaşi loc, o «catedrală» impozantă! Neoficial, acest

22
lucru i-a determinat pe ortodocşi să grăbească demararea
lucrărilor la «catedrala ruşinii», în 2001, anul sfinţirii
bisericii romano-catolice, altă «catedrală a ruşinii», de
această dată deoarece s-a distrus o biserică monument
istoric, pentru a face loc unei biserici impunătoare.
Pe lângă aceste monumente, în Vrancea mai există
peste 30 de biserici de lemn, unele consolidate, altele
restaurate, iar unele aflate într-o stare de degradare
avansată, dar nici una nu este protejată împotriva
incendiilor. Cu toate că majoritatea se găsesc pe Lista
Monumentelor Istorice şi fac parte din Patrimoniul
Cultural Naţional, nu există nici o strategie de salvare şi
protejare a acestor monumente de arhitectură medievală
românească. Dacă inerţia şi dezinteresul continuă, la
sfârşitul acestui secol nu va mai exista nici un monument
de arhitectură din lemn. Culmea ignoranţei a fost
construirea în Focşani a unei biserici de lemn în stil
«maramureşan», stil care nu are nici o legătură cu tradiţia
meşterilor lemnari vrânceni. În loc să aducă o biserică de
lemn din Munţii Vrancei, care oricum va dispărea, din
lipsa conservării lemnului, au adus una din Maramureş.
Nu mai spunem că la Muzeul Etnografic din Crângul
Petreşti nu este nici o biserică de lemn, deşi pentru a crea
imaginea unui sat vrâncean, prezenţa unei biserici este
lucrul fundamental.
În aceeaşi situaţie se găsesc şi crucile de piatră
vechi de secole, Troiţele care încă mai stăjuie drumurile,
răspântiile şi cimitirele Vrancei. Starea avansată de
degradare şi intervenţia accidentală a omului vor duce la
dispariţia sigură a acestor simboluri ale religiozităţii
neamului românesc. Faţă de kitchurile de troiţe realizate
după 1989, în care se amestecă hristoşi proletari cu chipuri

23
apocaliptice, împodobiţi cu beculeţe şi artificii din talciok
şi texte scrise de fel de fel de mecena băştinaşi, aceste
vechi Cruci de piatră sunt adevărate opere de artă.
Din aceeşi categorie fac parte şi crucile de piatră
din vechile cimitire părăsite, pe care creştini fără suflet le-
au folosit ca element de umplutură la betoane, prin borduri
şi ziduri de consolidare. Noi înşine am descoperit
asemenea sacrilegii prin jurul bisericilor monument
istoric, unde vechile cruci sunt acoperite de alei de beton
sau adunate la colţul sinucigaşilor din cimitir. Printre
aceste cruci din secolele XIX, chiar XVIII, am sesizat
texte vechi, care ar putea îmbogăţi cu informaţii istoria
acestui judeţ. Dar cine să cutreiere cimitirele după
asemenea valori ?
La distrugerea monumentelor de piatră se adaugă
jaful care există în patrimoniul culturii scrise, respectiv
cărţile vechi de cult şi icoanele, o adevărată afacere
mafiotă, prin care comorile Vrancei medievale sunt
vândute de adevărate reţele de traficanţi, aşa cum se
întâmplă cu bijuiterile dacilor din Munţii Orăştiei. Sute de
tipărituri şi icoane de o valoare inestimabilă, care încă mai
mucegăiesc prin beciuri şi case parohiale părăsite, vor
intra în curând pe mâinile acestor afacerişti.
Dacă regimul comunist a prigonit slujitorii
Bisericii, a demolat lăcaşuri de cult şi a persecutat pe
creştini, acel regim odios nu închidea ochii în faţa
afacerilor cu obiecte de patrimoniu, respectiv carte veche,
icoane, obiecte bisericeşti etc. După 1989 în schimb s-a
dat liber la jaful patrimoniului religios şi instituţiile
statului nu mai protejează aceste valori.
Am rămas înmărmurit când am descoperit cum
dispar din anumite mănăstiri şi biserici vrâncene cărţile

24
vechi, fără să se consemneze aceste dispariţii. Deşi pare
surprinzător, nici o instituţie din România, fie ea
bisericească sau laică, nu are un inventar al acestui
patrimoniu şi nici o faţă bisericească nu a pus problema
spolierii patrimoniului religios din ultimii ani.
Nimeni nu ştie ce valori se află în custodia
aşezămintelor monahale sau ale parohiilor, pentru că nu
există nici un invenatar al acestor valori. Le vom descoperi
peste ani, prin colecţii private occidentale şi abia atunci
vom realiza valorile acestor cărţi şi icoane. După ce s-a dat
Legea Patrimoniului în 1974, o mică parte a fost
inventariată şi câteva cărţi vechi şi icoane au fost salvate.
Au mai fost salvate de la distrugere cărţi şi icoane vechi o
dată cu înfiinţarea Depozitului Muzeu al Cultelor de la
biserica «Sfântul Ioan Botezătorul», la sfârşitul anilor ’70.
Un inventar general al acestor cărţi şi icoane din România
nu s-a mai făcut de un secol şi jumătate şi anume din
1869, când regele Carol I, constatând jaful din patrimoniul
religios al ţării, după secularizarea averilor mănăstireşti
din 1863, a dat o lege prin care s-au inventariat toate
bunurile mănăstirilor. În 2006, ne găsim în aceeaşi situaţie
ca în 1869 şi numai intervenţia statului mai poate opri
afacerile cu obiecte din patrimoniul Bisericii, fie printr-o
lege sinonimă cu aceea a regelui Carol I, fie prin
autosesizarea organelor abilitate care pot verifica, în baza
Legii Patrimoniului, valorile de patrimoniu existente la
fiecare parohie şi mănăstire.

1.7.Apartenenţa juridică a Bisericii din Vrancea


Pentru a înţelege mai bine situaţia religioasă din
actuala unitate administrativă şi poziţionarea
monumentelor religioase despre care facem referire în

25
această lucrare, trebuie spus că, din punct de vedere
canonic, Ţinutul Putnei şi Vrancea arhaică au ţinut de
Episcopia Romanului până în perioada interbelică, iar
partea de la sud de Milcov şi din zona de câmpie au depins
de Episcopia Buzăului. Cât despre apartenenţa statală a
Vrancei arhaice, până la 1482, aceasta a fost teritoriu al
Munteniei. După ce Ştefan Cel Mare îl învinge pe Basarab
al IV-lea (Ţepeluş) şi alipeşte cetatea Crăciuna, hotarul
Moldovei a fost mutat pe Milcov. Din acel moment, Ţara
Vrancei a ţinut de Moldova, fapt dovedit şi de jurisdicţia
canonică a bisericilor din Ţara Vrancei. Credincioşii din
zona de câmpie şi Râmnicul Sărat au depins, canonic, de
Episcopia Buzăului.
În concluzie, Vrancea de astăzi cuprinde trei mari
ţinuturi, care au aparţinut până la 1859, de Muntenia şi
Moldova. Vrancea actuală este o entitate modernă şi a luat
fiinţă în 1968. Până la jumătatea secolului trecut, locuitorii
judeţului se numeau putneni. Încă mai sunt intelectuali din
vechea gardă care s-au născut şi au trăit o parte din viaţă în
judeţul Putna. Melancolia putneană se mai simte în târgul
Focşanilor, dar noile generaţii habar nu au că în perioada
interbelică la Focşani funcţionau zeci de societăţi şi
organizaţii putnene, Focşanii fiind reşedinţa judeţului
Putna. Pentru aceşti venerabili, Vrancea este denumirea
adusă de ultimul război, care a aruncat Putna la coşul de
vechituri, după ce timp de jumătate de mileniu aceste
ţinuturi s-au numit Putna, iar Starostele Ţinutului Putnei a
fost la un moment dat cronicarul Miron Costin. În acel
Ţinut al Putnei, oficial, la 188816 existau 210 biserici

16
. Cf. Dimitrie Rotta, Dicţionar geografic, topografic şi statistic al
Judeţului Putna ,Focşani, 1888, p. 59.

26
ortodoxe, trei catolice, şapte sinagogi şi două biserici
armene.
Înainte de Al Doilea Război Mondial, pe aceste
teritorii au existat trei protoierii : Focşani, cu reşedinţa la
Focşani, cu 47 de parohii ; Mărăşeşti cu reşedinţa la
Adjud, cu 43 de parohii ; Vrancea cu sediul la Vidra, cu 30
parohii. În 193617 erau 136 de parohii, cu 135 biserici
parohiale şi 68 de biserici filiale. În 194318 existau în acest
teritoriu de la Curbura Carpaţilor peste 200 de biserici,
147 de parohii, 163 de slujitori şi nouă schituri
funcţionale. La aceste date trebuie adăugate şi edificiile
religioase de pe Valea Râmnicului şi cele situate la sud de
Milcov ce au aparţinut până în 1968 de judeţul Râmnicu
Sărat. Anuarul Eparhiei Buzău19 din 1935 consemnează
existenţa a 4 aşezăminte religioase în această regiune
(Dălhăuţi, Vărzăreşti, Coteşti, Rogoz) şi un schit desfiinţat
(Poiana Mărului), care funcţiona în acel an ca staţiune.
Astăzi, în 2006, parohiile din Vrancea se înmulţesc de la o
zi la alta, prin divizarea parohiilor şi sunt împărţite în trei
protoierii : Focşani I, Focşani II şi Panciu. Vrancea pe care
o cunoaştem în 2006 este o construcţie administrativă
modernă şi orice referire la Vrancea, de-a lungul acestui
studiu, va privi această unitate administrativă.
1.8. Organizarea materialului
Pentru o mai bine situare a acestor monumente în
spaţiul geografic al judeţului, am ales prezentarea

17
. Cf. Anuarul Eparhiei Romanului, Bucureşti, 1936, «Judeţul Putna :
protoieriile şi parohiile», pp. 191-278.
18
. Cf. Monografia Judeţului Putna, Focşani, 1943, «Biserici,
Mănăstiri şi Culte», pp. 162-175.
19
. Cf. Anuarul Eparhiei Buzău – 1935, Buzău, 1935, pp. 184-195.

27
materialului în cinci mari capitole, ce corespund, grosso
modo, celor cinci zone culturale, grupate, întrucâtva, în
jurul centrelor economice importante. Este vorba despre
Podgoria Odobeştilor, cu bisericile mutilate din Măgura
Odobeştilor şi din oraşul de la poalele Şarbei, singurul târg
din acest colţ de ţară unde negustorii cazaclii au ridicat
propria lor biserică, ale cărei ruine există încă pe verticală
la marginea oraşului. Odobeştii sunt şi oraşul care mai
poartă doliul demolării bisericii «Ovidenia» din Boteştii
Păţeştilor. Ajungem apoi la oraşul Unirii – Focşanii, două
oraşe distincte până la 1862, oraş simbolic prin situarea sa
pe cele două maluri ale Milcovului, cu biserici ruine în
plin centrul oraşului, în 2006, singurul oraş din fostele ţări
socialiste unde s-a distrus o biserică după căderea
regimului.
Continuând spre nordul judeţului ajungem în
Podgoria Panciului, un oraş înconjurat de schituri şi
mănăstiri, cu multe biserici demolate şi cu un ansamblu
religios subteran despre care nu vorbeşte nici o lucrare de
istorie bisericească. Un capitol aparte îl constituie ruinele
celor mai celebre ctitorii voievodale din Munţii Vrancei :
Mănăstirile Vizantea, Dobromira (Soveja) şi Mera, ajunse
(cu excepţia fostei Mănăstiri Mera) într-o stare de
degradare iremediabilă. Vom consacra un capitol Vrancei
de sud, ruinelor bisericeşti de pe Valea Râmnicului-Sărat,
dintre care se remarcă enigmatica biserică a fostului
Seminar Monahal de la Dălhăuţi şi biserica pictată de
Pârvu Mutu de la fosta Mănăstire Bordeşti, ambele în
ruină.
Pentru că Biserica s-a născut în sinagoga evreiască,
iar Iisus Hristos şi Apostolii au predicat mesajul iubirii în
sinagogă, o lucrare despre creştinism şi lăcaşurile de cult

28
nu poate să omită lăcaşurile de închinăciune evreieşti şi
vestigiile religioase ale poporului în sânul căruia s-a
născut Fiul lui Dumnezeu.
Această lucrare nu ar fi putut fi scrisă fără
bunăvoinţa unor persoane cărora le mulţumim pe această
cale. Dr. Horia Dumitrescu, directorul Muzeului Vrancei şi
muzeografa Lelia Pavel, şefa Secţiei de Istorie a Muzeului,
ne-au pus la dispoziţie biblioteca, arhiva, informaţii şi
imagini inedite despre unele din lăcaşurile de cult care fac
obiectul lucrării. Prof. Petre Obodariu directorului
Direcţiei Judeţene Vrancea a Arhivelor Statului, ne-a
permis studierea documentelor într-un moment în care
arhivele vrâncene erau sufocate de cererile pentru
recalcularea pensiilor şi la arhivele vrâncene am
descoperit imaginea rară a bisericii «Adormirea Maicii
Domnului» de la Buluc. Informaţii de ultimă oră despre
monumentul religios de la Bordeşti şi biserica «Sfântul
Gheorghe» Armeană din Focşani am primit de la drd.
Aurel Nicodei, cel care a participat alături de o echipă a
Muzeului Vrancei la cercetări pe aceste monumente.
Paraschiv Usturoi, directorul Direcţiei Judeţene pentru
Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Vrancea
care, cu riscul de deranja conducerea Bisericii locale, ne-a
prezentat situaţia reală a monumentelor religioase din
judeţ. Profesorul Ionel Budescu ne-a dat informaţii
interesante despre istoria Dălhăuţilor şi a avut răbdarea să
citească manuscrisul înaintea publicării. Ţin să mulţumesc
tuturor monahiilor şi monahilor care mi-au oferit
documente şi informaţii despre monumentele religioase
din Vrancea. În sfârşit, mulţumesc iubitei mele soţii Ani şi
fiului nostru Andrei-Raphael, pentru că mi-au lăsat nopţile

29
să rămân în faţa computerului ca această lucrare să vadă
lumina zilei.
Dacă pe unii i-am uitat, să mă ierte, dacă pe alţii i-
am nedreptăţit, să treacă cu vederea. Istoricii şi teologii
vrânceni care vor comenta această lucrare îi rog, încă de
pe acum, să scrie ei, pe banii lor, în timpul lor liber, alta
mai «bună». Comentariile lor nu au nici o valoare, atâta
timp cât nu vor avea curajul să realizeze o radiografie a
dezastrului din patrimoniul religios vrâncean. Nu pentru că
i-ar ameninţa cineva, dar şi-ar pierde salariul de merit,
autoturismul de serviciu şi ştampila. Or, timpurile sunt
grele, benzina se scumpeşte de la o zi la alta, posturile
bugetare se restructurează, şi-i mai bine să te faci că nu
vezi dezastrul din patrimoniu religios vrâncean, să nu
superi mai marii zilei, care ar putea să-ţi ia, şi maşina, şi
benzina, şi chenzina.

30
II
Biserici din
Podgoria
Odobeştilor

31
32
O dobeştii şi podgoria omonimă au avut la
apogeul lor, în prima parte a secolului al XX-lea, peste
douăzeci de lăcaşuri de cult, din care numai în frumosul
târg de la poalele Şarbei şi în satele de la periferie,
douăsprezece biserici. C. C. Giurescu, singurul istoric care
a dedicat o lucrare podgoriei, compară Măgura
Odobeştilor cu Muntele Athos: «(…) prin numărul de
lăcaşuri monahale poate să sugereze imaginea unui mic
Munte Athos românesc»20, scrie istoricul în monografia
Podgoriei Odobeştilor.
De la catedrala episcopului catolic a misterioasei
reşedinţe Civitas de Mylco, din secolul al XIII-lea, pe care
cei mai mulţi istorici o situează în zona Odobeştilor, la
cele douăsprezece biserici, pe care Odobeştii21 le aveau
20
. C. C. Giurescu, Istoria Podgoriilor Odobeştilor. Din cele mai vechi
timpuri până la 1918 (cu 124 de documente inedite, 1626 – 1864 şi 3
reproduceri), Bucureşti, 1969, p. 68.
21
. Târg important pe malul stâng al Milcovului, la frontiera naturală
dintre Muntenia şi Moldova, Odobeştii au beneficiat de atenţia
celebrului istoric C. C. Giurescu. Acesta a scris acum jumătate de
secol cea mai importantă istorie a Podgoriei Odobeştilor în care a
rezervat un capitol bisericilor şi mănăstirilor podgoriei. O monografie
a dedicat Odobeştilor francezul Jossef Dodun de Perriers (Monografia
regiunii Odobeşti din punct de vedere viticol, Bucureşti, 1924), fost
profesor la Şcoala elemenatară de viticultură între 1902-1931, pe care
însă nu am consultat-o. În rest, despre lăcaşurile de cult din Odobeşti
avem informaţii destul de subţiri, articolaşe şi menţiuni în lucrări
tehnice sau ghiduri turistice. Nici o biserică din podgoria de la poalele
Şarbei nu a fost subiectul vreunei cercetări serioase, care să
depăşească stadiul unui material de revistă sau articol evocator. Pentru
a avea o vagă idee despre viaţa religioasă odobeşteană, lăcaşurile din
acest târg şi împrejurimile sale pot fi consultate: Dimitrie Rotta, op.

33
înaintea Primului Război Mondial, au trecut şapte secole,
timp în care răzeşii din satele Vineşeşti, Grozeşti şi Odoba
au hotărât în secolul al XVII-lea să se unească pentru a-şi
apăra, mai bine, interesele.
Printre primele atestări documentare ale Târgului
Odobeştilor se numără şi un act de vânzare din 1626, în
care se pomeneşte despre un preot din satul Odobeşti.
Evoluţia aşezării a cunoscut mai multe perioade, Odobeştii
fiind situat în zona de confluenţă a celor două ţări române
şi revendicat, pentru o anumită perioadă, de domnitorii
ambelor ţări.
Până la Ştefan Cel Mare, Odobeştii au ţinut de
Muntenia. După ce domnitorul moldav a alipit cetatea
Crăciuna, la 1482, hotarul Moldovei a fost mutat, pentru

cit., p. 43; Mihail Canianu şi Aurelian Candrea, Dicţionar Geografic


al Judeţului Putna, Bucureşti, 1897, pp. 212-218 ; Documente
Putnene, I, Vrancea, Odobeşti – Câmpuri, publicate cu un studiu
introductiv despre Vrancea de Aurel V. Sava, prefaţă de Nicolae Iorga,
Focşani, 1929 ; Vasile Ţiroiu, Istoricul Podgoriei Putnene. Studiu
monografic (ms.), o lucrare foarte interesantă (373 pagini
dactilografiate), care aduce informaţii inedite despre Odobeşti şi
bisericile podgoriei sale. Lucrarea se găseşte la Direcţia Judeţeană
Vrancea a Arhivelor Statului (DJVAS), fondul 374 – Învăţător Vasile
Ţiroiu, dosar 4 ; Id., Monografia satului Boloteşti, (ms.), vol I,
capitolul al XI-lea, pp. 313-335, la DJVAS, fondul 374, dosar 5 ; Id.,
Din Focşani pe trei drumuri spre Vrancea (Valea Milcovului, Putnei şi
Şuşiţa). Ghid monografic turistic, (ms.), pp. 81-106, la DJVAS, fondul
374, dosar 7. Indispensabile pentru înţelegerea istoriei Vrancei şi a
Ţinutului Putnei sunt cele două lucrări ale istoricului Cezar Cherciu,
profesor la Colegiul Naţional Cuza, care cuprind date şi informaţii
culese din documente nepublicate, aflate în arhive : Vrancea şi Ţinutul
Putnei. Un secol de Istorie, 1820-1920, Focşani, 1995; Id., Vrancea şi
Ţinutul Putnei – o lume de altădată. 1921-1945, Focşani, 2005.

34
totdeauna, pe Milcov, deci la sudul târgului, iar Biserica a
trecut în jurisdicţia Episcopiei Romanului. În secolele care
au urmat, la Odobeşti s-au instalat armenii, grecii,
negustorii cazaclii şi spre sfârşitul secolului al XVIII-lea
evreii, care au dezvoltat comerţul, iar aşezarea de pe
Milcov a devenit un târg înfloritor, mai ales după Pacea de
Adrianopol (1829), când evreii s-au stabilit masiv în cele
două Principate.
Odobeştii au beneficiat şi de poziţia lor ca
localitate aflată pe drumurile care porneau, atât pe Valea
Milcovului, pe Valea Putnei, cât şi spre podgoriile din
sudul Odobeştilor, de lângă Valea Râmnei şi a Râmnicului
Sărat, Podgoria Odobeştilor întinzându-se şi la sud de
Milcov, chiar dacă aceasta era în Muntenia. Interesant este
că Odobeştii nu au ţinut dintru începuturi de Vrancea,
decât mai târziu, când odobeştenii au cumpărat posesiuni
în Vrancea arhaică.
Răzeşii satelor care au format Odobeştii au ţinut
apoi să preia, fără succes, situaţia juridică a schiturilor
vrâncene, aceea de a depinde de Obşte şi nu de Biserică şi
să o impună schiturilor podgoriei. Ani în şir răzeşii au
încercat să scoată Schitul Buluc din jurisdicţia Bisericii,
după modelul Vrancei (Valea Neagră) şi al Lepşei, dar nu
au reuşit.
O palmă grea au primit răzeşii odobeşteni din
partea Mănăstirii Mera, care a devenit, dintr-un schit al
familiei Moţoc din Odobeşti, o mănăstire puternică, un
rival nebănuit, care a rupt în două proprietăţile
odobeştenilor de pe Valea Milcovului, transformându-i pe
micii proprietari în clăcaşi, luând chiar părţi din munte
până la Muntioru şi proprietăţi în Târgul Odobeştilor.

35
De-a lungul secularei sale istorii oraşul a fost ars
de mai multe ori şi bisericile sale au fost demolate, nu o
dată, de cutremure. La 1717, austriecii au ocupat
Odobeştii, la 1758 tătarii l-au ars, urcând pe Valea
Milcovului, la 1787-1788 austriecii, turcii şi ruşii s-au
bătut la Odobeşti, l-au ocupat şi l-au jefuit. Incendiul din
1803 a deschis calea distrugerilor din secolul al XIX-lea,
iar la 1821 grecii care coborau din Rusia spre Ţara lui
Homer, pentru a o elibera de turci, s-au înfruptat nemilos
din odoarele bisericilor târgului. Între 1854-1856 ostaşii
ruşi şi austrieci au fost încartiruiţi în orăşelul de pe
Milcov, pricinuind pierderi ireparabile patrimoniului
religios odobeştean.
La jumătatea secolului al XVIII-lea găsim pe
negustorii cazaclii la Odobeşti, iar prezenţa acestora era
aşa de importantă încât negustorii au fixat până la 1859
preţul vinurilor de Odobeşti şi au făcut cunoscut oraşul
dintre vii până la Odessa, Sankt Petersburg şi Kiev. De
numele lor se leagă danii nenumărate făcute bisericilor,
dar, mai ales, biserica «Sfinţii Apostoli», pe care au
ridicat-o la 1777.
La Odobeşti aveau vii, Mitropolia Iaşilor şi
Episcopiile de Roman şi Rădăuţi. Bogăţia locului s-a
reflectat şi în numărul mare de biserici, pe care oamenii
înstăriţi ai podgoriei le-au ridicat în micul târg de pe
Milcov şi în satele învecinate. În 1835, la Odobeşti sunt
menţionate zece biserici, iar la 1900, doar şapte, semn că
din cauza cutremurelor de la sfârşitul secolului al XIX-lea
celelalte biserici erau în paragină.
Viaţa religioasă odobeşteană a rivalizat tot Evul
Mediu cu cea din Focşanii Moldovei şi ai Munteniei. La
cumpăna dintre cele două secole, în 1897, la Odobeşti

36
exista o societate cosmopolită unde, din 3500 de locuitori,
existau câteva zeci de greci şi maghiari, o mână de armeni,
şi aproape 900 de evrei.
Decadenţa patrimoniului religios al Odobeştilor a
început în timpul Primului Război Mondial, când oraşul a
fost ocupat de trupele austro-germane, iar
bombardamentele au distrus multe din aşezămintele sale
religioase. Refăcute, în parte, după Primul Război
Mondial, două decenii mai târziu, cutremurul din 10
noiembrie 1940 a afectat grav bisericile podgoriei. Singura
Biserică domnească ridicată de Cantacuzini pe pământul
Vrancei, Biserica «Ovidenia», din cimitirul din Dealul
Odobeştilor, a stat în ruine jumătate de secol, până la
căderea comunismului, fiind restaurată abia în 1994.
Ctitorită în jurul anilor 1670, de Iordache Cantacuzino, pe
ancadramentul uşii principale a rămas peste veacuri
vulturul bicefal, simbolul Cantacuzinilor. Totuşi, după ce
s-au investit sume importante, biserica este în prezent
închisă.
De la cutremurul din 1940 a rămas nerestaurată
biserica «Sfinţii Apostoli», ridicată de negustorii cazaclii,
la ieşirea din Odobeşti, spre drumul Vrancei şi Valea
Putnei, pe locul unde se găsea fostul sat Grozeşti. Aceeaşi
soartă a avut-o şi biserica «Sfânta Cruce» din centrul
oraşului, iar biserica «Ovidenia» din Boteştii Păţeştilor,
fiind închisă după Primul Război Mondial şi demolată în
1984.
Desigur, în afara celor douăsprezece biserici, câte
numărau Odobeştii la apogeul său, în podgoria de la
poalele Măgurii au existat şi alte lăcaşuri de închinăciune.
Cel mai vestit lăcaş de închinăciune din zona Odobeştilor

37
va rămâne legendara catedrală a Episcopiei Cumaniei22, pe
care arheologii o caută neîncetat.
În Podgoria Odobeştilor au existat mai multe vetre
mănăstireşti, de la sudul Milcovului, teritoriu aflat sub
jurisdicţia Munteniei, până la confluenţa cu Vrancea
arhaică unde, în Măgură, s-a dezvoltat un buchet de
mănăstiri, unele străbătând timpul până în zilele noastre.

22
. Episcopia catolică a cumanilor a fost înfiinţată în 1227 prin
convertirea cumanilor care stăpâneau aceste teritorii. Marea migraţie a
tătarilor din 1241 a pus capăt acestei entităţi religioase, nu însă şi
existenţei misionarilor catolici din Cumania, cum se numea la acea
dată sudul Moldovei. Reşedinţa Episcopiei Cumaniei a fascinat
imaginaţia multor istorici şi a stârnit interesul cercetătorilor din
secolul al XIX-lea până astăzi. Dacă asupra existenţei acesteia nu este
nici o îndoială, problema care a rămas nerezolvată este aceea a locului
unde a avut sediul această Episcopie. Există mai multe ipoteze care o
situează de-a lungul Milcovului, pe o rază de mai multe zeci de km, de
la Focşani pînă la Reghiu, trecând prin Odobeşti şi Vârteşcoiu sau
chiar pe locul fostei Mănăstiri Mera. Cel mai avizat istoric al
Odobeştilor, C. C. Giurescu opina că sediul episcopiei – Milcovia
(Civitas de Mylco) ar fi fost la Odobeşti. O ipoteză interesantă este
susţinută de arheologul vrâncean dr. Victor Bobi care, în urma
descoperirilor arheologice din zona Vârteşcoiu-Beciu, a avansat
ipoteza că aşezarea scoasă la lumină în acel loc ar fi putut fi reşedinţa
episcopului catolic al Cumaniei. Pentru o minimă orientare
bibliografică vezi C. C. Giurescu, Tîrguri sau oraşe şi cetăţi
moldovene. Din secolul al X-lea până la mijlocul secolului al XVI-lea,
Bucureşti, 1967, pp. 39 - 47; Id., Istoricul Podgoriei Odobeştilor, op.
cit., pp. 36 – 41 ; Vasile Gh. Sibiescu, «Episcopatul cuman de la
Milcovia (1227/1228-1241). Împrejurările înfiinţării, rezistenţa
băştinaşilor români-ortodocşi», în Spiritualitate şi istorie la întorsura
Carpaţilor, sub îngrijirea dr. Antonie Plămădeală, Buzău, 1983. vol.
I, pp. 284-320; Ionel Ene, Gothia şi episcopii ei, Buzău, 2002,
capitolul II «Episcopia cumană», pp. 47-54.

38
Pe Dealul Odobeştilor, la marginea sudică a
podgoriei, arheologii au descoperit ruinele unei cetăţi,
despre care unii istorici cred că este vorba de celebra
cetate a Kruceburgului, ridicată de cavalerii teutoni, care
avea, cu siguranţă, lăcaş de rugăciune. Pe această cetate
este posibil să fi fost ridicată, mai târziu, cetatea Crăciuna.
Ruinele unei vechi cetăţi pe acel amplasament au existat
până târziu în secolul trecut. Astăzi a mai rămas doar
amintirea în memoria locului, locul fiind numit chiar, la
Cetăţuie.
Târgul Odobeştilor avea el însuşi câteva
aşezăminte monahale, cum au fost Schitul Mănăstirea, din
care mai funcţionează doar biserica «Naşterea Maicii
Domnului», Mănăstirea «Sfântul Gheorghe» din Caragea,
de la care există încă biserica «Sfântul Gheorghe» şi
Schitul Vineşeşti, de la care nu au rămas decât menţiuni
istorice.
De Odobeşti aparţinea Schitul Buluc, din Măgură,
ridicat de un răzeş odobeştean. Biserica mare a schitului a
căzut la cutremurul din 1940 şi face subiectul lucrării de
faţă. Tot de Odobeşti ţinea şi fostul Schit Căpătanu, de pe
Valea Milcovului, ctitorit de odobeştenii care au fondat
localitatea Căpătanu, respectivul Căpătanul de Jos, care a
aparţinut administrativ, până la Al Doilea Război Mondial,
de Odobeşti.
Demne de menţionat sunt fostele schituri «Sfântul
Gheorghe» din Ivănceşti (Boloteşti), din care avem astăzi
biserica «Sfântul Gheorghe» din satul Ivănceşti şi Schitul
Scânteia, a cărui biserică «Adormirea Maicii Domnului» a
fost ridicată de spătarul Andrieş şi boierul Stamatin, socrul
său şi este astăzi biserică de mir.

39
Vom menţiona în câteva cuvinte şi biserica mutilată
a Schitului Tarniţa, care a ars în aprilie 2005. Nu trebuie
trecute cu vederea lăcaşurile de închinăciune ale evreilor
din Odobeşti, mai ales fostul «Templu Coral», monument
de arhitectură, demolat la începutul anilor ‘80.
După 1989 s-a reluat restaurarea bisericilor
odobeştene, s-au redeschis schiturile Buluc şi Tarniţa dar,
faţă de alte localităţi vrâncene, la Odobeşti nu s-a construit
nici un lăcaş nou, cu excepţia bisericii de lemn ce urmează
a fi asamblată pe amplasamentul de sinistraţi din satul
Unirea şi un imobil pe care credincioşii romano-catolici îl
vor transforma în lăcaş de cult.
Odobeştii sunt singura localitate urbană din
Vrancea în care, cu excepţia a două capele necesare – la
Spitalul Orăşenesc şi la Centrul de Integrare prin Terapie
Operaţională - nu s-a construit nici o biserică după 1989,
fapt ce a permis restaurarea vechilor lăcaşuri de cult, faţă
de alte localităţi din ţară unde s-a dat prioritate ridicării de
noi biserici, neglijând patrimoniul religios. Ultima
iniţiativă a autorităţilor locale şi a credincioşilor este
restaurarea singurului edificiu rămas în paragină la
Odobeşti – biserica «Sfinţii Apostoli», a negustorilor
cazaclii. Cu ajutorul DJCCPCN Vrancea, lăcaşul de cult
urmează să fie clasat şi să fie înscris pe Lista
Monumentelor Istorice. Din acest punct de vedere,
patrimoniul religios odobeştean are şanse serioase să fie
salvat de la distrugere.
Dincolo de aceste aspecte subiective ale istoriei
recente trebuie reţinut că, între «drumul calicilor» de pe
malul Milcovului, lângă fostul sat Vineşeşti şi «drumul
Vrăncii», situat dincolo de satul podgorenilor din Grozeşti,
asimilat de Târgul Odobeştilor în secolul al XIX-lea, şi

40
locuit mai mult de un secol de negustorii cazaclii, creştinii
satelor care au pus bazele actualului oraş au ridicat pentru
nevoile lor spirituale nu mai puţin de 12 lăcaşuri de
închinăciune, care au ajuns până în zilele noastre.
Nu trebuie uitat că înainte de unirea administrativă
a Focşanilor din 1862, Odobeştii rivalizau cu Focşanii
Moldovei, şi ca populaţie şi ca putere economică. Unirea
Focşanilor şi plecarea negustorilor cazaclii de la Odobeşti
au făcut ca târgul de la poalele Şarbei să treacă în umbra
Focşanilor, iar acesta din urmă să devină spre sfârşitul
secolului al XIX-lea centrul religios prin excelenţă al
Ţinutului Putna, cu cele mai multe biserici de mir şi
aşezări monahale.

41
2.1. Biserica «Ovidenia» din Boteşti

Pe drumul care leagă Odobeştii de Focşani a existat


până la începutul secolului trecut o localitate despre care
puţini contemporani din podgorie au auzit în ultimii ani -
satul Boteşti, un cătun întemeiat de oameni liberi – răzeşi,
care grupa gospodăriile foştilor boieri podgoreni
odobeşteni de la extremitatea estică a podgoriei şi se
întindea la Vest până la Păţeşti, fiind pentru câtva timp o
localitate de sine stătătoare.
Boteştii au avut, ca toate satele vrâncene, şi
lăcaşuri de închinăciune. Este vorba de biserica
«Ovidenia», construită, se pare, pe la 1820 şi biserica
«Sfântul Gheorghe», ridicată după Primul Război
Mondial. Astăzi, jumătatea de Vest a satului face parte din
satul Unirea, jumătatea estică a dispărut, iar pe locul
acesteia nu mai există decât câteva cruci de piatră şi
temeliile bisericii «Ovidenia», demolată în 1984. Este, de
altfel, singura biserică distrusă de comunişti în Podgoria
Odobeştilor.
De trecutul acestui lăcaş se leagă o parte din istoria
nescrisă a podgoriei Odobeştilor şi a unor familii de
podgoreni care s-au stins şi despre care nu se mai ştie
nimic. De altminteri, într-o oarecare măsură, dispariţia
acestei biserici a fost pricinuită şi de poziţionarea
geografică a acestui aşezământ, situat la extremitatea
estică a podgoriei şi de haotica evoluţie demografică a
teritoriului dintre Focşani şi Odobeşti. Boteştii au făcut
parte din comuna Păţeşti alături de satele Slobozia-
Vidraşcu (azi dispărut), Pânteceşti (puţin cunoscut),
Floreşti şi Gugeşti. Părăsirea satelor Floreşti şi Gugeşti de
către locuitori, în a doua parte a secolului al XIX-lea, a

42
fost urmată şi de o slăbire economică a satului vecin
-Boteşti, iar din punct de vedere demografic, aşezările s-au
deplasat spre Focşani şi Odobeşti, Biserica rămânând
singură în mijlocul viilor.
Biserica «Ovidenia» a deservit în epocă şi o parte
din satul Floreşti, mult mai mare decât cătunul Boteşti,
care se găsea pe partea stângă a Milcovului, lângă
Pânteceşti şi se învecinau cu fostul sat Păţeşti, actualul sat
Unirea. Între cele două războaie, pe locul unde astăzi sunt
doar ruine mai existau câteva case, o moară şi o fântână,
lângă răspântia Odobeştilor cu localitatea Câmpineanca.
Moara era deservită de Milcovelul, acel braţ al Milcovului
care pleca, de la Pânteceşti spre Focşani şi care a fost
pentru secole frontiera naturală a celor două ţări române.
«Vinovat» de abandonul acestei biserici este
evoluţia demografică a acestei părţi a Podgoriei
Odobeştilor şi dispariţia marilor proprietari, spre sfârşitul
secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, când
Boteştii au încetat, practic, să mai existe. În acest lăcaş s-a
slujit până la sfârşitul Primului Război Mondial. Dispariţia
în timp a cătunului Boteşti şi retragerea satului Floreşti
spre Milcov, în aval, au făcut ca biserica să se găsească la
un moment dat solitară, acompaniată doar de mormintele
din curtea bisericii, ale familiilor celor care nu mai aveau
urmaşi, dintre care unele se mai văd şi astăzi. De
asemenea, mai existau morminte la care creştinii mai
aprindeau o lumânare la Paşti şi de Ovidenie, când se
venea cu o colivă la căpătâiul celor plecaţi.
Construcţia bisericii «Sfântul Gheorghe» la doar
jumătate de km distanţă, în cimitirul de pe malul
Milcovului, a însemnat scoaterea din circuit a bisericii
«Ovidenia». Ceea ce surprinde în osândirea acestei biserici

43
este maniera ipocrită în care statul comunist şi Biserica s-
au înţeles asupra demolării în anii ‘80. Trebuie reamintit
că biserica «Ovidenia» nu a fost distrusă pentru că figura
într-o zonă ce urma a fi sistematizată, nici nu era în
interiorul localităţii şi deranja anumite instituţii prin
prezenţa sa. Dimpotrivă, biserica «Ovidenia» se afla în
afara localităţii Păţeşti, în plin câmp, înconjurată de vii şi
nu încurca planurile nimănui. Afectată de cutremurul din
noiembrie 1940, ca şi multe alte biserici vrâncene, dar nu
atât ca să fie demolată, lăcaşul s-a comportat bine şi la
cutremurul din 4 martie 1977. În 1984 se găsea aşa cum
arată în fotografia de la sfârşitul acestei lucrări, mult mai
bine decât majoritatea bisericilor din Odobeşti şi nu
existau motive obiective pentru a fi distrusă. Şi totuşi,
laxismul autorităţilor bisericeşti şi ignoranţa conducerii
oraşului Odobeşti din acei ani au făcut ca într-o zi ploioasă
de toamnă, în 1984, să fie demolată cu buldozerul, iar
cărămida şi molozul au fost transportate la prundul
Milcovului, la doi paşi, peste drum.
Nici creştinii, nici conducerea Episcopiei Buzăului
nu s-au zbătut pentru biserica lor, acceptând ca lăcaşul să
fie demolat, pur şi simplu pentru că mai întâi fusese
abandonat de Biserica locală, mai precis de parohia
«Sfântul Gheorghe» din Păţeşti-Unirea. De fapt, motivul
pe care l-au invocat autorităţile a fost starea de abandon în
care se găsea lăcaşul de cult. Din cauză că parohia
«Sfântul Gheorghe» avea patru biserici şi un singur
slujitor, cel de-al patrulea lăcaş de cult, biserica
«Ovidenia», nu mai beneficia de susţinerea parohiei, nici
măcar de o minimă îngrijire. Profitând de această stare de
abandon din partea parohiei, autorităţile locale au decis să
dărâme acea biserică părăsită. Li s-a cerut credincioşilor

44
din Păţeşti şi Floreşti să-şi transfere morţii din curtea
bisericii «Ovidenia», la cimitirul cel mai apropiat şi cu
asta drumul a fost lăsat deschis buldozerelor şi
basculantelor. Deşi a fost timp suficient pentru a transporta
osemintele care odihneau în jurul bisericii, au fost
deshumate doar o parte din morminte.
La două decenii de la acel trist eveniment, parohia
«Sfântul Gheorghe» nu s-a învrednicit să ridice măcar o
cruce memorial, pe care să se menţioneze că pe acel loc a
existat un sfânt lăcaş de cult. Încă mai există cruci din
piatră vechi de secole care nu s-au năruit la căpătâiul
mormintelor celor care nu au mai avut urmaşi, iar locul
este un fel de islaz, deşi terenul aparţine de drept parohiei.
Ceea ce puţină lume ştie este că, oficial, în actele
Episcopiei Buzăului şi Vrancei, biserica «Ovidenia» nu
figurează ca fiind un lăcaş distrus cu buldozerul, ci o
biserică «transferată» la Gugeşti-Câmpineanca. Cei care
vor studia peste secole istoria bisericilor odobeştene vor
găsi în arhivele buzoiene că biserica a fost «transferată» la
Gugeşti, deşi zidurile au fost distruse cu buldozerul. Este
vorba despre o altă formă de ocultare a adevărului, prin
care conducerea Bisericii încerca să păcălească şi capra şi
varza, din dorinţa de a «trăi bine».

45
2. 2. Biserica negustorilor cazaclii23

Călătorii care zăresc ruinele bisericii «Sfinţii


Apostoli», undeva la capătul unei străzi ale podgoriei nu
îşi imaginează că în acest lăcaş de cult, acum două secole,
cei mai faimoşi negustori de vinuri din Europa de Est,
după ce participau la slujba duminicală, stabileau preţul
vinului pentru toată Europa de răsărit. Şi mai ales că într-o
podgorie din Ţările Române, aceşti negustori cazaclii au
ridicat o biserică numai pentru a se putea închina şi ruga
pe graiul lor, fie în ruseşte, fie în greceşte, fie în
româneşte.
Deşi în memoria locului se vorbeşte de cazaci,
Biserica a fost ridicată de negustorii cazaclii, sintagmă sub
care găsim pe toţi negustorii de vinuri din acest colţ de
Europă şi care aveau sediul breslei în Ţara Căzăcească, la
Nejin, dincolo de Kiev. Aceşti negustori formau aproape
un «cartier» în partea de Nord a oraşului, pe locul fostului
sat Grozeşti, pe care l-am putea numi astăzi «cartierul
negustorilor cazaclii». Negustorii cazaclii erau un amestec
23
. Informaţiile despre negustorii cazaclii şi biserica «Sfinţii Apostoli
Petru şi Pavel», ridicată de aceştia pe locul fostului sat Grozeşti sunt
foarte vagi şi nu există nici un studiu de referinţă. Pentru câteva
informaţii generale se poate consulta : Ion Ionescu, Agricultura
română în Judeţul Putna, Bucureşti, 1869, pp. 275-276 ; C. C.
Giurescu, op. cit., pp. 63-64 ; pp. 129-136 ; p. 196 ; Vasile Ţiroiu,
Istoricul Podgoriei Putnene. Studiu monografic, op. cit., pp. 76-77 ; p.
122 ; pp. 305-307, în care se vorbeşte despre legăturile dintre
negustorii cazaclii şi Odobeşti şi despre maniera prin care şi-au ridicat
negustorii biserica în Podgoria Odobeştilor. Pentru aşezămintele
monahale din podgorie vezi Vasile Ţiroiu, Monografia satului
Boloteşti, vol. I, (ms.), pp. 328-334 şi pp. 327-328, intereantă mai ales
pentru fostele schituri «Adormirea Maicii Domnului» din Scânteia şi
«Sfântul Gheorghe» din Ivănceşti.

46
de naţionalităţi pe care îi uneau doar afacerile. Găsim
printre ei greci, cazaci, aromâni, dar şi negustori
moldoveni. Chiar la Nejin, aceşti negustori aveau biserica
lor, biserica Greacă, iar la Odobeşti au ridicat biserica
«Sfinţii Apostoli», pe care au înzestrat-o cu avere, în
special vii.
Biserica negustorilor cazaclii era un lăcaş
cosmopolit, în care se slujea în slavoneşte, româneşte şi
greceşte. Nu trebuie uitat că ne găsim în secolul al XVIII-
lea, iar cărţile de cult erau scrise în slavonă. Tot în acea
perioadă pătrunde puternic în Biserică influenţa grecilor
fanarioţi. Biserica negustorilor era imaginea plastică a
societăţii odobeştene şi nu este o întâmplare că aceasta a
încetat să mai fie în centrul vieţii odobeştenilor o dată cu
dispariţia societăţii multietnice din Odobeşti. Din acest
punct de vedere, biserica «Sfinţii Apostoli» din Cazacli-
Odobeşti este unul din lăcaşurile de cult unicat în
podgoriile româneşti. Că astăzi este o ruină este cu totul
altă poveste şi este vina credincioşilor şi a conducerii
Bisericii locale. Că stă în picioare de jumătate de secol, nu
este meritul contemporanilor, ci al constructorilor care au
ridicat cu migală o adevărată operă de artă, care
impresionează prin calitatea materialului şi măiestria
ornamentelor.
Situată pe strada Cazacli, în cartierul Satul Nou,
istoria bisericii «Sfinţii Apostoli» este legată de istoria
vinului de Odobeşti şi poate deveni un punct turistic pe
«traseul vinului», biserica fiind «consecinţa» directă a
bogăţiei odobeştenilor - vinul.
Ne găsim în secolul al XVIII-lea, o epocă în care
Ţările Române se aflau sub fanarioţi, beneficiau de o
oarecare stabilitate politică, iar comerţul era apanajul

47
negustorilor greci, cazaci, turci, armeni şi evrei. La
Odobeşti nu era gară, nici drumul pietruit spre Focşani. Şi
totuşi, pe drumul Vrancei, carele duceau butoaiele cu vin
către îndepărtata Rusie. Datorită vinurilor sale, Odobeştii
au fost un El Dorado al Europei de Est şi negustorii evrei,
greci şi cazaci au luptat ani în şir pentru a avea monopolul
vinului. În cele din urmă au învins negustorii cazaclii. Aşa
de mult iubeau vinurile de Odobeşti încât s-au instalat la
poalele Şarbei, lângă vii, iar pentru nevoile lor
duhovniceşti şi-au construit propria lor biserică. Din
«Pisania» Bisericii, încă vizibilă pe peretele de miază-
noapte, se vede anul construcţiei - 1777.
Negustorii cazaclii se aflau şi în Muntenia şi în
Moldova, iar apelativul de «Cazacliul» este frecvent în
documentele epocii. Reprezentativ pentru aceşti negustori
era căciula de lână neagră de miel, înaltă şi cu fundul de
postav alb. Dispariţia negustorilor cazaclii din Odobeşti s-
a produs pe fondul creşterii taxelor vamale impuse de
Rusia Ţaristă produselor care ieşeau din Principate. Din
acest motiv, după 1859, negustorii cazaclii au renunţat
pentru totdeauna la comerţul cu vin de Odobeşti. Biserica
acestora însă, fiind o construcţie importantă şi de o calitate
arhitectonică de invidiat a fost iubită de odobeşteni, care
şi-au înmormântat în cimitirul din curtea bisericii o parte
din eroii celeo două războaie mondiale şi din Războiul de
Independenţă. Cutremurul din 10 noiembrie 1940 a
zdruncinat din temelii construcţia, redând practic
imposibilă utilizarea acesteia.
Venirea comunismului i-a dat ultima palmă, pe lista
preocupărilor acestora nefigurând istoria religioasă a
acestui neam. Biserica nu este izolată, ci doar la câteva

48
minute de drumul principal care leagă Odobeştii de DN
2M şi DN 2D.
Dacă în timpul comuniştilor conducătorii Bisericii
locale invocau politica regimului pentru a justifica
neimplicarea în reparaţia şi restaurarea imobilelor
religioase, astăzi nimeni nu-i mai împiedică să refacă
aceste lăcaşuri de cult. Problema este una mai degrabă
administrativă. Dacă acum două secole, când s-au ridicat
aceste biserici, exista un preot pentru fiecare biserică,
întrucât biserica aparţine unei comunităţi distincte, pentru
care este hirotonit un slujitor, iar canoanele Bisericii
interzic preotului slujirea la mai multe biserici,
secularizarea practicată de Biserică în secolul al XX-lea şi
schimbările administrative din timpul comuniştilor au
făcut să fie create parohii mari, prin contopirea mai multor
sate sau cartiere şi să existe o parohie cu mai multe
biserici şi un singur preot.
Recenta iniţiativă a credincioşilor şi a autorităţilor
locale odobeştene, de a restaura biserica negustorilor
cazaclii este unică în peisajul religios din Episcopia
Buzăului şi Vrancei, care se caracterizează mai mult prin
construirea de noi biserici decât prin restaurarea celor
vechi. De altminteri, Odobeştii sunt printre puţinele
localităţi urbane din România şi singura din Vrancea unde
s-a acordat prioritate restaurării vechilor biserici şi nu s-a
construit nici o biserică după 1989.
Demersul autorităţilor locale şi al creştinilor din
Odobeşti şi acordul de principiu al DJCCPCN Vrancea, de
a-l introduce pe Lista Monumentelor Istorice şi a-l
restaura, este şansa unică pentru a salva o construcţie
rarisimă din peisajul religios al României.

49
2.3. Biserica «Schimbarea la Faţă» de la Buluc
Schitul Buluc este unul din aşezămintele
reprezentative ale dorinţei de independenţă a
odobeştenilor. Răzeşii acestui târg au încercat în scurtul Ev
Mediu valah să se individualizeze şi să se distanţeze chiar
şi formal de celelalte localităţi. Profitând de bogăţia
podgoriei, odobeştenii au încercat, fără succes, să scoată
de sub tutela Episcopiei Romanului, schitul de la poalele
Măgurii după modelul oferit de Obştea Vrancei, care
administra schiturile Lepşa şi Valea Neagră.
Există mai multe legende ale fondării schitului.
Cert este că, după 1650, răzeşul odobeştean Isaia Caragea
a început construcţia Schitului Buluc, pe care l-a înzestrat
cu vii, păduri şi chiar o moară în Odobeşti. În jurul
bisericii de lemn cu hramurile «Sfânta Treime» şi
«Pogorârea Duhului Sfânt» se va constitui obştea
schitului. Biserica de lemn, cu mici reparaţii a ajuns până
în zilele noastre. De numele familiei Caragea se leagă
numele actualului cartier al Odobeştilor în care se găsesc
două biserici din perioada imediat următoare, una dintre
acestea fiind biserica Mănăstirii «Sfântul Gheorghe».
Între 1922-1928 a fost ridicată biserica de zid cu
hramul «Schimbarea la Faţă». După numai un deceniu,
biserica a căzut la cutremurul din 10 noiembrie 1940.
Războiul a împiedicat refacerea bisericii, iar desfiinţarea
aşezământului în 1959 a făcut ca pe ruinele bisericii să
crească buruienile. Din fericire, schitul din Măgura
Odobeştilor nu a fost distrus cu buldozerele, ca multe
aşezăminte monahale pentru că era departe de lumea

50
satelor şi nu se situa într-o zonă care putea fi utilizată
pentru agricultură.
Creştinii din Podgoria Odobeştilor nu au părăsit
niciodată acest schit. Dimpotrivă, după alungarea
monahiilor, în urma decretului din 1959, schitul a trecut,
neoficial, în grija parohiei Vărsătura şi la 6 august, de
hramul bisericii căzute la cutremurul din 1940, sute de
creştini din parohiile podgoriei şi din satele de pe Valea
Milcovului şi Valea Putnei treceau dealurile şi veneau la
hramul de la Buluc, perpetuând în plin comunism viaţa
spirituală în Măgura Odobeştilor. Acest pelerinaj a permis
întreţinerea fostelor chilii şi mai ales a bisericii de lemn.
După 1989 schitul a fost redeschis, biserica de
lemn a fost restaurată, chiliile au fost refăcute, monahiile
au revenit la mănăstire, iar de 6 august 2006 a fost sfinţită
o Troiţă, o nouă clopotniţă şi un aghiazmatar pe altarul
ruinelor bisericii «Schimbarea la Faţă».
Poate, într-o zi, odobeştenii vor găsi, din nou, forţa
să refacă biserica de zid. Până atunci însă, chiar şi aşa,
ruinele bisericii «Schimbarea la Faţă» din Măgura
Odobeştilor rămân peste timp dovada că lăcaşul de
rugăciune de la Buluc era între cele două războaie
mondiale, biserica aflată la cea mai mare altitudine din
Măgura oraşului vinurilor.
Este greu de imaginat că monahiile de la Buluc vor
avea prea curând puterea să refacă biserica de piatră. Şi
totuşi, putem asista şi la minuni. Aşteptând această
minune, imaginea învechită de vremi a bisericii căzute la
cutremurul din 1940 demonstrează că, prin credinţă, se
poate ridica oricând o biserică de piatră, chiar şi în Măgura
Odobeştilor.

51
2.4. Biserica de lemn de la Tarniţa

Istoria fondării actualei Mănăstirii Tarniţa este, ca


multe alte istorii ale începuturilor vieţuirii monahale, una
care are ca punct de plecare dorinţa de rugăciune. Se
spune că pe Valea Putnei, în actuala localitate Boloteşti, s-
au aşezat prin veacul al XVI-lea meşteri lemnari care
realizau şei, tarniţă însemnând în sârbă, şa, un obiect
foarte căutat în acea vreme, când calul era cel mai rapid
mijloc de locomoţie, iar şaua era piesa de bază a
călăreţului, şi pe timp de pace şi pe timp de război.
Printre aceşti meşteri lemnari erau şi monahi care
utilizau şi ei, ca monahii atoniţi astăzi, calul pentru
deplasări. Din motive necunoscute, aceştia au părăsit satul
de pe malul Putnei, pe la începutul secolului al XVIII-lea
şi s-au aşezat la poalele Măgurii Odobeştilor.
Data construirii bisericii de lemn «Adormirea
Maicii Domnului» nu este cunoscută cu exactitate. După
analiza materialelor şi arhitectura fostei biserici de lemn,
se pare că era de la mijlocul secolului al XVIII-lea.
Schitul Tarniţa nu a ajuns niciodată la statutul
aşezămintelor monahale din Munţii Vrancei. Viaţa
monahilor de la Tarniţa s-a derulat în jurul bisericii
«Adormirea Maicii Domnului» şi datorită modestiei
aşezării a reuşit să străbată toate epocile. Nici
secularizarea averilor mănăstireşti din 1863, nici
războaiele nu au pus capăt rugăciunii în acest schit, chiar
şi atunci când în Primul Război Mondial localităţile vecine
au fost bombardate, la câţiva kilometri fiind complet
distrusă biserica din Boloteşti.

52
În 1959 flacăra rugăciunii s-a stins şi la Tarniţa.
Dacă în alte locuri din Vrancea bisericile au fost profanate
sau chiar distruse, la Tarniţa, biserica de lemn «Adormirea
Maicii Domnului» a rămas neatinsă.
După 1989 monahiile au revenit oficial la schit şi
între 1993-1995 au ridicat o nouă biserică. Dacă a reuşit să
străbată perioade vitregi din istoria creştinismului
românesc din secolul al XX-lea, nu a reuşit să reziste
incendiului.
Într-o noapte din Postul Paştelui anului 2006,
biserica «Adormirea Maicii Domnului» a ars ca o torţă,
lăsând în urmă doar amintirea unei biserici de lemn care a
reuşit vreme de două secole şi jumătate să fie ferită de
incendii şi de săbiile năvălitorilor. Lăcaşul de închinăciune
de sub Măgura Odobeştilor se adaugă tristei liste de
biserici de lemn arse în ultimii ani.
Există în Vrancea peste 30 de biserici de lemn.
Unele figurează pe Lista Monumentelor Istorice şi ar
trebui, în principiu, să fie protejate de legislaţie, altele, la
fel de vechi şi importante, nu figurează pe această listă şi
nici măcar nu ştim de existenţa lor. Multe sunt pline de
cărţi de cult cu valoare de patrimoniu, de icoane şi obiecte
de cult inestimabile. Focul distruge nu doar scheletul din
lemn al bisericii, ci şi toate comorile care se găsesc în
biserică.

53
Fiecare biserică de lemn este o construcţie unică,
nu numai prin arhitectură, ci şi prin pictură şi broderii.
Mistuirea acestor biserici de lemn văduveşte patrimoniul
religios vrâncean de obiecte şi picturi care nu se mai
găsesc nicăieri. Biserica de lemn de la Tarniţa era una din
aceste construcţii pe care nimic nu o mai poate înlocui, ca
şi biserica de lemn de la Blidari – Cârligele, care era
singura biserică de lemn din ţară, pictată pe tablă. Această
din urmă fusese construită în 1788 în Mândreştii
Munteniei, şi fost adusă la Blidari în 1834, pentru ca un
secol mai târziu să ardă.
Dispariţia acestor biserici de lemn este un veritabil
semnal de alarmă privind starea acestor monumente şi mai
ales vulnerabilitatea acestora. După ştiinţa noastră, nici o
instituţie din judeţ nu are o situaţie la zi a pericolului în
care se găsesc bisericile de lemn, ameninţate de foc şi nu
există nici un repertoriu exhaustiv cu aceste construcţii de
lemn.
Mă tem că aşa cum a dispărut biserica «Adormirea
Maicii Domnului» de la Tarniţa, or să mai dispară şi altele
în viitorul apropiat, aceste lăcaşuri de lemn nefiind
protejate împotriva incendiilor.

54
2.5. Foste aşezăminte monahale

În Podgoria Odobeştilor există bisericile mai


multor aşezăminte monahale, azi dispărute. În afara
lăcaşurilor de la care nu mai avem decât consemnarea
cronicarului (fostul Schit Vineşeşti), bisericile unor
aşezăminte monahale au devenit biserici de mir, cum s-a
întâmplat cu lăcaşul Mănăstirii «Sfântul Gheorghe» din
Caragea, cartier al Odobeştilor, actualmente biserică
parohială. Aceeaşi soartă a avut-o şi Schitul «Mănăstirea»,
situat pe Dealul Odobeştilor, din care nu mai rămâne la
începutul secolului al XXI-lea decât biserica «Naşterea
Maicii Domnului», considerată una din cele mai vechi
biserici din Odobeşti, ridicată la 1732 de vel spătarul
Costachi Razul, cămăraşul Vasile Găuzilă şi Panait Cupeţ.
Schitul a fost, ani în şir, metoc al Mănăstirii Mera, care
deţinea imobile şi moşii în Odobeşti şi împrejurimi.
Nemţii au folosit biserica pentru depozit între 1916-1918,
iar cutremurele i-au slăbit structura. A fost restaurată şi se
găseşte în condiţii bune.
Părăsind Târgul Odobeştilor, pe Valea Milcovului
se găseşte biserica «Sfântul Nicolae» a fostului Schit
«Căpătanu». Ridicat în a doua parte a secolului al XVIII-
lea de familia Căpătanu, pe ruinele unei biserici mult mai

55
vechi, din satul care purta numele familiei, în Căpătanu de
Jos, pe malul stâng al Milcovului, înfiinţarea Schitului
Căpătanu este posterioară cu câteva decenii fondării la
sfârşitul secolului al XVII-lea a Mănăstirii Mera. Atestat
documentar în 1769, la 1797 a fost închinat Episcopiei
Romanului de ieromonahii Silvestru şi Macarie.
Cutremurul din 1802 a zdruncinat din temelii întreg
aşezământul. Biserica a fost distrusă în timpul războiului
din 1916-1918 şi reparată în 1936. De câţiva ani au
început lucrări de restaurare şi consolidare a bisericii.
La capătul celălalt al Podgoriei Odobeştilor, pe
Valea Putnei, nu departe de faimosul Târg al Putnei, azi
dispărut, se mai zăresc urmele Schitului «Sfântul
Gheorghe» din Ivănceşti (Boloteşti), din care a mai rămas
pe verticală biserica cu acelaşi nume, avariată în 1916-
1918, dar reparată în 1920. Astăzi este o filială a parohiei
din Purceleşti. Aşezământul a fost construit de spătarii
Vasile Andrieş şi Vasile Buzdugan, între 1825-1830. La
scurt timp de la sfinţirea lăcaşului, aşezământul a fost unit
cu Schitul «Scânteia» – rectitorit de boierul Stamatin,
pentru a fi mai uşor întreţinute, iar la 1860, Schitul din
Ivănceşti a fost desfiinţat.
Schitul «Scânteia» este mult mai vechi, primul
lăcaş al aşezământului, biserica «Înălţarea Domnului»
fiind ridicată la 1733. La 1800 s-a ridicat a doua biserică,
cu hramul «Adormirea Maicii Domnului». La 1815
monahiile de la «Scânteia» au fost mutate la Schitul
«Trotuşanu». În 1825 boierul Toma Stamatin
reconstruieşte aşezământul. După această dată, istoria
Schitului «Scânteia» se leagă de Schitul «Sfântul
Gheorghe» din Ivănceşti, cu care a fost unit, administrativ,
de la 1830 la 1860. A primit de la ctitori multe bunuri şi

56
moşii, fapt care a adus-o în conflict cu Mănăstirea Mera. A
fost desfiinţat, pentru scurt timp, în a doua parte a
secolului al XIX-lea, iar în primii ani ai veacului al XX-
lea, clădirile şi bisericile se aflau într-o stare precară.
Primul Război Mondial le-a ruinat şi a pus, practic, capăt
vieţii monahale de la Scânteia. Astăzi, biserica fostului
schit este biserică de mir în satul care îi poartă numele.

III
Biserici din Târgul
Focşanilor

57
58
F ocşanii, cel mai important punct de trecere
la frontiera dintre Moldova şi Ţara Românească, au
profitat din plin de poziţia lor în timpul Evului Mediu
românesc, beneficiind de daniile generoase ale
domnitorilor moldavi şi munteni.
Pe cele două maluri ale Milcovului au existat, până
la 1862, două oraşe cu administraţii separate: Focşanii
muntenesc şi Focşanii moldovenesc. Unificarea celor două
târguri, prin actul semnat de domnitorul Alexandru Ioan
Cuza, la 10 iulie 1862, a făcut ca Focşanii să devină unul
din oraşele cu cele mai multe biserici pe cap de locuitor
din fostul Regat. Faptul că în aceste două târguri au fost
construite un număr impresionant de biserici24 se datorează
24
. Faţă de lipsa articolelor de specialitate despre bisericile din
Podgoria Odobeştilor, unele lăcaşuri din Focşani au făcut obiectul mai
multe articole. Cu toate acestea nu s-a publicat până astăzi nici o
lucrare de referinţă despre viaţa religioasă a focşănenilor ori despre
bisericile care împodobesc municipiul. Dintre menţiunile, articolele şi
chiar încercările de studii mai importante amintim : Dimitrie Rotta,
op. cit., pp. 23-26; Mihail Canianu şi Aurelian Candrea, op. cit., pp.
113-135 ; Dimitrie F. Caian, Istoricul oraşului Focşani. Scris cu
prilejul Jubileului de 40 de ani de domnie a Majestăţii Sale Regelui
Carol I, Focşani, 1906, pp. 71-124 ; Dimitrie R. Russu, Patrimoniul

59
rivalităţii dintre dregătorii care locuiau aceste aşezări de
frontieră.
Dacă în lumea rurală a Vrancei şi a Ţinutului
Putna, lăcaşurile de cult au fost ridicate de obştile săteşti,
de preoţi sau mici boieri, în Focşani bisericile au fost
construite, în marea lor majoritate, de marii dregători,
adesea aşezându-le la câteva sute de metri, una de cealaltă,
numai pentru a-şi etala bogăţia şi statutul social. Pentru că
a fost o provincie de graniţă pentru cele două ţări române,
din cele 27 de ctitorii, 14 au fost ridicate de dregători
militari. De asemenea, domnitorii înşişi au vrut să ridice
lăcaşuri de cult în aceste târguri de graniţă, Focşanii fiind
punctul de intrare şi ieşire din ţară şi indirect o carte de
vizită pentru cele două voievodate.

public şi starea economică a Judeţului Putna în cifre şi icoane,


Focşani, 1933, cu date precise despre majoritatea bisericilor din urbe;
Monografia Judeţului Putna, Focşani, 1943, care menţionează starea
şi numărul bisericilor din Focşani ; Epifanie Norocel, Ctitorii
voievodale în Eparhia Buzăului. Importante valori ale patrimoniului
ţării noastre, Buzău, 1988, pp. 285-329 ; Adrian Gabor, «Ctitoriile de
biserici şi mănăstiri ale dregătorilor domneşti din judeţul Vrancea», în
«Glasul Bisericii», XLVIII(1989), nr. 6, pp. 73-107 ; Cezar Cherciu -
ambele lucrări citate la nota 21 oferă numeroase detalii despre viaţa
religioasă din Focşani şi multe informaţii despre bisericile focşănene;
Virgil Dumitru Paragină, 450 de ani Focşani, 1546-1996, Focşani,
1996, pp. 66-95; Nicu Ivan, «Mănăstirea lui Ştefu din Focşani», în
Cronica Vrancei, II, Focşani, 2001, pp. 35-50 ; Petru Obodariu,
«Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul din Focşani», în Ib., III,
Focşani, 2002, pp. 72-79. De asemenea există şi câteva site-uri cu
informaţii despre bisericile din Focşani.

60
Aceste biserici şi mănăstiri, ridicate în Focşanii
Munteniei şi ai Moldovei, nu puteau supravieţui prin
mijloace proprii, cele două târguri fiind mici şi sărace. De
aceea, ctitorii le-au înzestrat cu averi: vii, păduri, robi
ţigani, cârciumi, mori etc. Viaţa târgului era animată de
pieţele din jurul bisericilor «Cuvioasa Paraschiva», numită
şi Biserica Domnească, din Focşanii Moldovei – actuala
Piaţă a Moldovei şi «Sfântul Ioan Botezătorul», cunoscută
drept «Catedrala» din Focşanii Munteniei, actuala Piaţă a
Unirii, fostă Piaţă a Libertăţii. În jurul acestor două
biserici existau peste douăzeci de lăcaşuri de cult, de o
parte şi de alta a Milcovului, printre care multe mănăstiri,
devenite biserici de mir, după 1863.
O serie de mănăstiri din jurul Focşanilor erau
metocuri sau depindeau, într-o formă sau alta, de
mănăstirile focşănene. O parte din aceste mănăstiri au
jucat un rol social pentru cele două târguri: adăposteau
săracii, îngrijeau bolnavii şi ofereau adăpost refugiaţilor
politici din cele două ţărişoare. În cele două localităţi de
frontieră aveau proprietăţi aşezăminte monahale din alte
localităţi, ca de exemplu Mănăstirea «Adormirea Maicii
Domnului» din Râmnic şi Mănăstirea Mera, cele două
mănăstiri jucând un rol important în economia celor două
târguri. De asemenea, în Focşanii Munteni, Episcopia
Buzăului avea proprietăţile sale.
Trăind sub vremi, unele mănăstiri din jurul
Focşanilor au fost utilizate de voievozi ca loc de domiciliu
forţat pentru opozanţi: bulgarul Hristo Botev a fost în
surghiun la Dălhăuţi şi Cezar Bolliac la Poiana Mărului.
Focşanii se pot mândri că au 5 biserici construite de
domnitorii români: «Profetul Samuil», ridicată de
Constantin Cehan Racoviţă, la 1755; «Adormirea Maicii

61
Domnului» – Precista, ctitoria lui Nicolae Mavrocordat, la
1709; «Cuvioasa Paraschiva», ridicată pe ruinele bisericii
de lemn a Doamnei Dafina, soţia domnitorului Eustaţie
Dabija, la 1665 şi demolată în 1984; «Sfântul Gheorghe-
Sud», construită de Nicolae Mavrocordat, la 1742;
«Sfântul Ioan Botezătorul», construită de Grigorie Ghica,
la 1661. Aceasta din urmă este considerată cea mai veche
biserică din Focşani aflată în funcţiune.
În timpul lucrărilor de restaurare a bisericilor din
municipiu au fost descoperite fundaţiile a numeroase
lăcaşuri de cult anterioare acestei biserici, respectiv
secolele XIV-XVI. Secularizarea averilor mănăstireşti a
desfiinţat toate mănăstirile din Focşani. Bisericile
mănăstirilor au devenit biserici de mir şi sunt astăzi
biserici parohiale în cartierele municipiului.
La 1806 existau 24 de biserici în cele două târguri,
iar la 1865, documentele vremii menţionează 27 de
lăcaşuri sfinte. Jumătate de secol mai târziu, în 1906,
Dimitrie F. Caian vorbeşte de 26 de biserici pentru 20.000
de locuitori. Un secol mai târziu, în 2006, numărul
bisericilor s-a dublat, având astăzi peste 50 de lăcaşuri de
cult. La sfârşitul secolului al XIX-lea, între 1896-1898,
inginerul P. E. Radovici a realizat primul plan de
sistematizare al Focşanilor. Acest plan a făcut ca unele
biserici să fie puse în valoare, de-a lungul arterelor
importante, iar altele să ajungă ruine, din cauza că au
rămas departe de «strada mare». În acelaşi secol al
sistematizărilor au dispărut lăcaşuri de cult, despre care nu
avem date precum Biserica «Sfântul Vasile» a Ceprăzarilor
sau a Sihlenilor, situată lângă Colegiul Al. I. Cuza;
Biserica «Sfinţii Arhangheli» - Caranzulea (de la numele
epitropului Dumitrache Caranzulea), din bariera Coteşti,

62
demolată de edili la 1854, după abia un secol de existenţă;
Biserica Ghergheasa, demolată în 1898 şi Biserica «Sfinţii
Apostoli».
Incendiul din 1854 a distrus câteva biserici de
lemn. Nu a lipsit mult ca biserica «Stamatineşti», distrusă
la cutremurul din 1894 şi rămasă ruină zeci de ani, să fie
demolată definitiv. La 10 noiembrie 1940 au căzut, la
Focşani, 5 temple evreieşti, 5 biserici au fost distruse
definitiv şi 15 parţial. În timpul comunismului au fost
închise trei biserici: «Sfântul Ioan Botezătorul», «Sfinţii
Voievozi-Stamatineşti» şi «Sfântul Nicolae» din Tăbăcari.
De asemenea, a fost demolat un lăcaş de cult - «Biserica
Domnească», situată în actuala Piaţă a Moldovei şi mai
multe sinagogi.
După 1989 s-a demolat un al doilea lăcaş de cult -
Biserica «Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel» a comunităţii
catolice, pentru a ridica o biserică mai mare! Cu această
biserică romano-catolică s-a şters cu buretele una din
paginile deosebite ale Focşanilor multietnic, care aveau la
1899, 3360 de unguri şi austrieci, pentru o populaţie de
aproape 17.000 de români. De această biserică se leagă
amintirile urmaşilor a mii de germani, austrieci, unguri şi
italieni care odihnesc la cimitirul Nordic din Focşani. În
această biserică fusese botezat şi marele inginer, italianul
Angelus (Anghel) Saligny. Amândouă edificiile au fost
biserici monument istoric şi au fost demolate cu acordul
conducerii Bisericii, respectiv Episcopul ortodox al
Buzăului şi Episcopul catolic al Iaşului.
Sfârşitul secolului al XX-lea, începutul secolului al
XXI-lea au adus Focşanilor noi biserici. În 1990,
Mausoleul Eroilor din cartierul Sud a fost transformat în
Biserică, aflându-se astăzi într-o situaţie promiscuă. S-au

63
ridicat două biserici de lemn, la Spitalul Judeţean şi la
Garnizoana Militară şi o capelă la Penitenciarul Mândreşti.
În cimitirul Nordic a început construcţia unei noi capele,
cu toate că cimitirul are deja două biserici, catolică şi
ortodoxă. La acestea se adaugă peste o duzină de noi
lăcaşuri de cult, aflate în stadii diferite de construcţie. S-a
început chiar construcţia unei catedrale faraonice în
mijlocul unei intersecţii supraaglomerate de lângă Piaţa
Moldovei - având la Apus o staţie de carburanţi, iar lângă
geamul Sfântului Alter un sex-shop - sub denumirea de
Catedrala «Cuvioasa Paraschiva – Adormirea Maicii
Domnului», un proiect falimentar, care s-a făcut fără nici
un discernământ, în dispreţul tuturor legilor. Finanţată din
Fondul Solidaritatea, în 2001-2002 au fost îngropate doar
pentru fundaţie, cu aprobarea scrisă a Protoieriei Focşani I,
aproape 12 miliarde de lei vechi, după care obiectivul a
fost abandonat de firma care-l construia. După ce au fost
risipiţi banii, abia în 2005, Episcopia a numit un preot.
Pentru a duce la bun sfârşit acest proiect faraonic, într-un
oraş care are o biserică la 2000 de locuitori şi la fiecare
câteva sute de metri este un lăcaş de cult, s-a constituit un
comitet de sprijin, la iniţiativa Primăriei. În schimb, de
cele două biserici monument istoric, aflate în centrul urbei
- biserica «Sfântul Gheorghe» Armeană, în care nu s-a mai
slujit de un secol, şi biserica «Sfântul Nicolae» din
Tăbăcari, abandonată de un sfert de veac - nu se
interesează nimeni.

64
3.1. Biserica Domnească

Este cel mai cunoscut lăcaş de cult din Focşanii


Moldovei şi singura biserică demolată de comunişti în
oraşul Unirii. Biserica «Cuvioasa Paraschiva» apare în
actele vremii ca Biserica Domnească, fiind ridicată din
lemn, între 1665-1670, de Doamna Dafina, după decesul
consoartei sale, Domnul Moldovei, Eustaţie Dabija (1661-
1665), domnitor care ridicase o biserică de cărămidă,
Biserica Adormirea «Maicii Domnului», în 1661, la
Domneşti Vrancei. De unde rezultă că familiile
amândurora aveau legături cu aceste ţinuturi, prin
proprietăţile pe care le deţineau în Ţinutul Putnei şi în
târgurile Focşanilor şi Odobeştilor.
Faptul că a fost ridicată de Doamna Dafina, în
memoria focşănenilor a rămas ca Biserica Domnească,
deşi ea nu fusese ctitorie a domnitorului. După repetate
distrugeri, pe locul edificiului de lemn construit de
Doamna Dafina s-a ridicat o biserică de piatră şi cărămidă,
de către Hatmanul Razu, ginerele Dafinei, căreia i s-a
adăugat, mai târziu, o clopotniţă. Cu timpul s-au ridicat şi
ziduri, încât biserica se găsea în interiorul unui adevărat
complex bisericesc, asemănător cu cel al Bisericii «Sfântul

65
Ioan Botezătorul», din Focşanii Moldovei, lângă borna de
hotar.
Biserica Domnească ajunge să posede zeci de
prăvălii în jurul aşezământului, pe care le închiria la
armeni, dar mai ales la evrei, fiind situată în proximitatea
cartierului evreiesc. Una din sinagogile evreilor era la doi
paşi – sinagoga Breslaşilor, de altfel este şi singura
sinagogă care a mai rămas din duzina de lăcaşuri de cult
evreieşti din Focşanii acelor vremuri. Sistematizarea Pieţii
Moldovei de la 1881 nu a afectat prea mult configuraţia
cartierului, biserica rămânând centrul vital al târgului din
nordul oraşului. Cutremurul din 1894 a zdruncinat-o însă
din temelii, dar a fost restaurată graţie donaţiilor
creştinilor din Focşani şi împrejurimi, profund ataşaţi de
biserica «Cuvioasa Paraschieva», pe care o considerau
protectoarea Focşanilor.
Este interesant de remarcat că, după cutremurul din
1977, regimul comunist a găsit un argument pentru
demolarea unor biserici din Bucureşti, care suferiseră
grave avarii. Nu a fost cazul Bisericii Domneşti din
Focşani, care a suferit doar câteva crăpături deasupra
ferestrelor, conform imaginilor imortalizate de specialiştii
de la Muzeul Vrancei şi nu prezenta nici un pericol.
Aceasta nu a împiedicat autorităţile locale ca într-o zi de
noiembrie 1977, cu acordul Episcopiei Buzăului, să o
demoleze în mod brutal. Cu această biserică s-a distrus şi
sufletul cartierului de negustori din zona fostei Hale din
Focşanii moldovenesc şi toată arhitectura centrală a
târgului moldav. Configuraţia cartierului a fost schimbată
şi tot ce ţinea de trecutul Focşanilor Moldovei a fost ras cu
buldozerul. Din complexul bisericesc şi din inima
vechiului cartier nu a mai rămas nimic.

66
Autorităţile locale, laice şi bisericeşti, la 17 ani de
la schimbarea regimului, nu au găsit măcar timpul să
marcheze pe o placă comemorativă acel spaţiu sacru al
formării identităţii spirituale a Focşanilor Moldovei, locul
unde creştinii de la nord de Milcov descindeau la târgul
săptămânal, iar toamna, de hramul bisericii «Cuvioasa
Parascheva», curtea lăcaşului era neîncăpătoare pentru
creştinii veniţi din satele de pe Valea Milcovului, a
Râmnicului şi a Putnei.
În epoca în care nu apăruse încă patefonul, iar
radioul nu se născuse, singurul zgomot din Piaţa Moldovei
era muzica psaltică de la strana bisericii, la care participau
tinerii trimişi să înveţe psaltichia pentru a ajunge cântăreţi
bisericeşti, biserica găzduind pentru o perioadă şi o Şcoală
de cântăreţi.
Dacă autorităţile bucureştene, după 1989, cu
sprijinul societăţii civile şi al Bisericii au încercat să
recupereze rămăşiţe din patrimoniul spiritual distrus de
buldozerele ideologiei comuniste şi au realizat chiar
monografii despre bisericile demolate, la Focşani nimeni
nu este interesat să recupereze ceva din biserica simbol a
Focşanilor Moldovei, care a fost mai bine de trei secole
centrul spiritual al oraşului moldav.
Ridicarea unei «catedrale a ruşinii», la câteva sute
de metri de locul unde a fost biserica «Cuvioasa
Parascheva», fără să se ţină cont de arhitectura bisericii
demolate, nici de mărimea sau de importanţa acesteia în
geografia spirituală a comunităţii este ultima lovitură dată
memoriei unei biserici prin care au trecut toate
personalităţile importante ale acestei ţări. Faptul că această
construcţie este intitulată «catedrală», călcând în picioare
tradiţia creştin ortodoxă, iar hramului de «Cuvioasa

67
Paraschiva» i s-a alăturat şi un al doilea hram -
«Adormirea Maicii Domnului», vor face ca amintirea
Bisericii Domneşti să se şteargă pentru totdeauna din
istoria acestui oraş. De altminteri, tânăra generaţie nici
măcar nu a auzit despre Biserica Domnească, iar
autorităţile locale sau Biserica nu au organizat nici o
retrospectivă cu acest edificiu sfânt al focşănenilor.
În 2007 de împlinesc 30 de ani de la demolarea
lăcaşului de cult şi ar fi un prilej ideal ca şefii bisericii
locale şi edilii să organizeze măcar o expoziţie cu imagini
ale bisericii şi ale Focşanilor Moldovei de dinainte de
1977, ca generaţiile născute cu decretul să afle şi ele
pagini ocultate din Focşanii de altădată. Doar pentru
comparaţie trebuie consemnat faptul că la Bucureşti, în
parcul Plumbuita, a început construcţia «Memorialului
Bisericilor osândite», o construcţie în formă de cruce cu
machetele bisericilor şi mănăstirilor demolate de
comunişti în Bucureşti, între 1959-1989. Cum era de
aşteptat, iniţiativa a venit din afara Bisericii şi anume de la
actriţa Rodica Mandache, oamenii Bisericii din Bucureşti
fiind ocupaţi ca şi la Focşani cu proiectul Catedralei!

68
3.2. Biserica «Sfântul Gheorghe» Armeană

Alături de evrei şi unguri, armenii25 au constituit


minoritatea cea mai numeroasă din Focşanii de altădată,
singura care a reuşit să se afirme în plan politic, armeanul
Anton Alaci devenind chiar prefect de Putna. Pentru a
avea o comparaţie amintim doar că la 1888, la o populaţie
de 15. 800 de locuitori, 850 erau armeni. În prima parte a
secolului al XX-lea, datorită migraţiei din Armenia şi
Turcia, numărul armenilor s-a dublat.
Dacă prima biserică armeană din Moldova a fost
construită la 1350 în Botoşani, iar la 1401 a fost înscăunat
primul episcop armean la Suceava, în secolul al XV-lea
25
. Istoria armenilor din Vrancea şi a bisericilor acestora nu au făcut
subiectul nici unei lucrări. Doar articole evocatoare în presa locală,
respectiv în cotidianul «Ziarul de Vrancea» şi revista de cultură
«ProSaeculum». Din punct de vedere arheologic, biserica «Sfântul
Gheorghe» a făcut obiectul unei campanii de cercetări minuţioase
efectuate de drd. Aurel Nicodei de la Muzeul Vrancei, sub
coordonarea ştiinţifică a arheologului dr. Voica Puşcaşu, care a adus la
lumină informaţii noi despre acest monument. În urma acestor
cercetări s-a constatat că biserica a fost ridicată pe ruinele unei biserici
mult mai vechi, ceea ce înseamnă că pe acest amplasament s-a ridicat
prima biserică armenească de pe malurile Milcovului, undeva pe la
începutul secolului al XVIII, dacă nu chiar la sfârşitul veacului al
XVII-lea.

69
găsim comunităţi armene şi în sudul Moldovei, iar în
timpul lui Ştefan Cel Mare, mii de armeni s-au instalat în
târgurile moldoveneşti, aduşi fiind de domnitor pentru a
dezvolta comerţul moldav. Asta a făcut ca până la apariţia
diasporei evreieşti, negustorii armeni să aibă în mâini
comerţul din Moldova. La Focşani armenii au venit mai
târziu, la început, în Focşanii Munteniei, apoi în cel de la
nord de Milcov. Ca peste tot în Ţările Române, diaspora
armeană din Focşani a urmat acelaşi drum, înfiinţând
biserici, şcoli etc, iar după Conferinţa de la Paris din 1858,
armenii au primit şi drepturi politice.
Dacă din trecerea ungurilor şi a austriecilor prin
Focşani nu au mai rămas decât crucile din latura de nord a
Cimitirului Nordic, de la italieni doar numele celebrului
Anghel Saligny şi casa memorială transformată în
«pizzeria», de la greci câteva nume de familii, iar de la
evrei o sinagogă şi două cimitire părăsite, de la
Comunitatea Armeană există încă trei biserici, din care
două în stare de funcţionare, un cimitir bine administrat
lângă Gară şi o Capelă. Singurul lăcaş al armenilor care a
fost sortit abandonului chiar de la început a fost biserica
«Sfântul Gheorghe» din actuala stradă Coteşti, situată în
epocă pe frontiera celor două Principate.
A fost prima biserică de piatră şi cărămidă ridicată de
armenii din Focşanii Munteniei, la 1789, pe ruinele unui
lăcaş de lemn mult mai vechi, aşa cum rezultă din
descoperirile făcute de arheologii Muzeului Vrancei în
ultimii ani. Nu putem înţelege destinul acestei falnice
biserici dacă pierdem din vedere evoluţia comunităţii
armene din Focşanii secolului al XIX-lea. Întrucât până la
1862 au existat două oraşe pe malurile Milcovului -
Focşanii moldovenesc şi cel muntenesc - comunităţile

70
armenilor trăiau divizate, în cele două orăşele. Primii care
au ridicat un lăcaş de cult au fost armenii din Muntenia.
Din acest punct de vedere, biserica «Sfântul Gheorghe»
din Focşani este cea mai veche biserică armeană din sud-
estul României. Întrucât armenii din Focşanii Moldovei
treceau anevoie graniţa pentru a veni la biserica armenilor
din munteni, aceştia hotărăsc să-şi ridice propriul lăcaş de
cult şi aşa a apărut biserica «Ovidenia» din Armenime,
situată astăzi în strada Făgăraş. Din momentul când
armenii din Moldova şi-au ridicat biserica «Ovidenia»,
biserica «Sfântul Gheorghe» a pierdut o parte a susţinerii
financiare pe care o avea de la comunitatea de armeni din
Focşanii moldovenesc. La aceasta s-a adăugat şi evoluţia
demografică a armenimii din Focşani, care se va dezvolta
mai mult în partea moldovenească a oraşului, proces ce va
continua mai ales după 1862 când, în jurul bisericii
«Ovidenia» va lua fiinţă cel mai mare cartier armenesc din
sudul Moldovei – Armenimea, iar de la biserica
«Ovidenia» va porni strada mare a armenimii care va
merge până la cimitirul armenilor situat undeva în partea
de Vest a actualei Gări.
După sistematizarea oraşului, strada armenimii devine
cea mai elegantă stradă a Focşanilor, iar din momentul
când la sfârşitul secolului al XIX-lea trenul a ajuns şi la
Focşani, centru de greutate al Armenimii s-a mutat
definitiv în acest cartier. Ridicarea unei a treia biserici
armene în mijlocul Armenimei - biserica «Sfânta Maria»,
câteva zeci de ani mai târziu, în actualul Parc Nicolae
Bălcescu, a dus la o părăsire definitivă a bisericii «Sfântul
Gheorghe». Mai ales că armenii s-au organizat într-o
Epitropie, cu sediul în curtea bisericii «Sfânta Maria»,

71
unde vor funcţiona până la al II-lea Război Mondial şi
şcolile de băieţi şi fete ale comunităţii.
Între 1870-1900 biserica «Sfântul Gheorghe» a fost
total abandonată, iar cutremurele de la sfârşitul secolului
al XIX-lea i-au agravat soarta, la altarul bisericii slujindu-
se doar de ziua patronului spiritual – Sfântul Mare
Mucenic Gheorghe, pe 23 aprilie. Cutremurul din 1940 nu
a făcut decât să dea ultima lovitură edificiului, aruncând,
probabil, pentru totdeauna la timpul trecut o biserică faţă
de care comunitatea armenilor din Focşani nu a prea ţinut
cont.
Seismele din 1977, 1986 şi cele de după 1990 şi-au
pus şi ele amprenta pe corpul suferind al ctitoriei
armenilor munteni. După 1989, din când în când, s-au mai
alocat fonduri de la Ministerul Culturii şi Cultelor pentru
reparaţii sumare, insuficiente însă pentru a restaura
biserica. Astăzi lăcaşul de cult arată ca o ruină acoperită cu
scândură şi carton. Dintre toate lăcaşurile din Vrancea,
bisericile armenilor se află în proprietate privată, mai
precis soarta lor se află în mâinile Epitropiei Armene din
Focşani. Pentru repararea şi restaurarea acestor edificii
religioase este nevoie de implicarea directă a comunităţii
armene din Focşani, comunitate care numără mai puţin de
50 de persoane şi care nu poate decât să asiste
neputincioasă la prăbuşirea implacabilă a monumentului
religios.
Atâta timp cât Federaţia Armenilor din Bucureşti nu
este deloc interesată de problemele comunităţii din
Focşani, să nu ne surprindă dacă peste câtva timp biserica
«Sfântul Gheorghe» se va dărâma, iar pământul, cu morţi
cu tot, din jurul bisericii, va intra pe piaţa afaceriştilor de
pământ, care au şi început să «roiască» în jurul

72
monumentului. Aceştia nu aşteaptă decât declasarea
bisericii şi a doua zi basculantele vor căra la prundul
Milcovului zidurile bisericii aşa cum au cărat zidurile
Comisiei Centrale, în aprilie 2005, după acelaşi scenariu.
În prima etapă edificiul a fost lăsat în paragină. A urmat
cererea de declasare întocmită de DJCCPCN Vrancea, care
a justificat declasarea prin faptul că monumentul nu mai
prezenta valoare istorică, după ce fusese intenţionat lăsat
să se degradeze. A treia şi ultima etapă a fost demolarea
Comisiei Centrale, localul unde s-au trasat jaloanele
primei Constituţii moderne din istoria României. În cazul
bisericii «Sfântul Gheorghe» avem indicii că scenariul este
pe cale să se repete, dacă organele statutului nu intervin la
timp. Nu trebuie uitat că amplasamentul este ultra central
şi terenul valorează multe miliarde.

73
3.3. Biserica «Sfântul Nicolae» din Tăbăcari

Biserica tăbăcarilor este unul din cele zece lăcaşuri


de cult ridicate de puternicele bresle care stăpâneau
străzile şi cartierele celor două târguri de pe Milcov până
la începutul secolului trecut. Breslele Ceprăzarilor, a
Săpunarilor şi a Tăbăcarilor aveau propriile biserici pe
care le susţineau financiar şi de care erau legate sufleteşte.
Hramul bisericii era într-un fel şi sărbătoarea breslei, a
breslaşilor, prilej pentru comunitatea respectivă de a se
reuni şi a pune «breasla» la cale.
Biserica «Sfântul Nicolae» este una din bisericile
breslelor. Situată în fostul cartier al Tăbăcarilor, la capătul
străzii Ghioceilor, într-o zonă liniştită, departe de
vacarmul oraşului, înconjurată de locuinţele modeste ale
unui cartier care a pierdut din importanţă în secolul trecut,
biserica «Sfântul Nicolae» pare o biserică ruptă dintr-un
sat transilvan. Zveltă, de un alb imaculat, cu o curte mare,
străjuită de un copac secular, cu o casă parohială, din care
au mai rămas câţiva pereţi şi acoperişul, Biserica
tăbăcarilor ne obligă la un memento despre lumea
Focşanilor de altădată, când oraşul era împărţit pe cartiere,
pe bresle, pe stări.

74
Una din breslele de frunte ale Focşanilor secolelor
XVIII-XIX a fost breasla Tăbăcarilor, care a ridicat mai
multe biserici în cartierul zis al Tăbăcarilor. Astfel, în anul
1687 breasla Tăbăcarilor a construit prima biserică de
cărămidă şi zid, biserica «Ovidenia», care a fost pentru
mai bine de un secol aşezământ monahal. În a doua
jumătate a secolului al XVIII-lea, tăbăcarii au ridicat
biserica «Sfântul Nicolae», iar la 1780 au ctitorit biserica
«Sfinţii Voievozi».
Din acel oraş de altădată au mai rămas doar câteva
clădiri - Tăbăcăria lui Tăchiţă Nistor, Casa Nistor, Casa
Giurgea - ce amintesc omului începutului secolului al
XXI-lea cum arăta oraşul în prima parte a veacului trecut.
Lovită de cutremurele care au îngenunchiat multe din
lăcaşurile de cult din Focşani, biserica «Sfântul Nicolae» a
rezistat peste timp, deşi poartă rănile atâtor încercări.
Biserică parohială în vremea rivalităţii dintre
bisericile breslelor din secolele XVIII-XIX, în secolul
trecut a ajuns filială parohială, iar din 1975 aparţine de
parohia «Sfântul Spiridon». În biserică s-a slujit, cu
intermitenţe, până în 1984/1985. În timpul reparaţiilor la
Biserica «Sfântul Ioan Botezătorul» din Piaţa Unirii, o
parte din obiectele de inventar ale acestei biserici au fost
depozitate în Biserica «Sfântul Nicoale» din Tăbăcari.
Deşi pare de necrezut, lăcaşul de cult a fost părăsit nu
pentru că biserica nu mai prezenta stabilitate, ci pentru că
politica bisericească locală a făcut ca în oraşul Unirii să
primeze, nu interesul comunităţii, ci interesele «breslei».
Nimic şi nimeni nu a împiedicat pe conducătorii
Protoieriei Focşani I să numească un preot la această
biserică, mai ales acum când în Vrancea avem câteva zeci
de teologi şomeri care bat drumul Episcopiei Buzăului şi

75
Vrancei după o parohie. Or, la Focşani, o bijuterie
arhitectonică veche de peste două sute de ani stă închisă
pentru că anumite persoane au alte interese. Astăzi, deşi
aparţine, teoretic, de una din parohiile Protoieriei Focşani
I, biserica nici nu figurează în analele Episcopia Buzăului
şi Vrancei, ca fiind abandonată.
Paradoxal, după două decenii pe părăsire voită din
partea Bisericii locale, lăcaşul este încă în picioare şi cu
anumite reparaţii ar putea fi reintrodus în circuitul religios.
Efectiv, biserica nu aparţine nimănui, totul în jur este
vraişte şi fiecare intră şi iese în curtea bisericii. Judecând
după trecutul recent al anumitor terenuri aparţinând
parohiilor focşănene, nu este exclus ca miile de metri
pătraţi ai bisericii «Sfântul Nicolae» să fi făcut deja
obiectul tranzacţiilor la bursa neagră a terenurilor din
Focşani. Este singura explicaţie valabilă pentru indiferenţa
sistematică pe care o manifestă protoieria faţă de acest
lăcaş de cult.
Cu toate că din Fondul Solidaritatea s-au acordat
bisericilor din Vrancea în 2000, 104 miliarde lei vechi, din
care nu s-au cheltuit decât un pic mai mult de jumătate
totuşi, nici un leu nu a fost cerut de protoierie pentru
restaurarea acestei biserici monument istoric din centrul
Focşanilor. Afacerea «cimitirul evreiesc» din strada
Nicolae Bălcescu ar putea fi umbrită de afacerile cu
pământul bisericilor din Focşani dacă organele statului s-ar
autosesiza şi-ar lua la verificat mişcările care au avut loc
cu pământurile parohiilor din oraş. Personal am încercat să
aflăm situaţia acestor pământuri. De la Protoieria Focşani I
şi Primăria Focşani până la Episcopia Buzăului şi Vrancei
şi Secretariatul de Stat pentru Culte, toţi ne-au trimis de la
unii la alţii şi nimeni nu a vrut să răspundă la întrebările

76
noastre, răspunsul unanim fiind acela că biserica este
autonomă.
În urma cercetării documentelor istorice aflate la
arhive am descoperit că parohiile din Focşani deţineau la
un moment dat averi imense: locuinţe, terenuri intravilane,
vii şi chiar terenuri extravilane. Unde s-au dus aceste averi
şi ce s-a recuperat din bunurile Bisericii după 1989 nimeni
nu suflă o vorbă, deşi este cunoscut faptul că o parte din
terenurile acestor parohii au intrat pe piaţa neagră a
tranzacţiilor imobiliare. Doar «dosarul catedrala» a scos la
lumină, oficial, câteva tranzacţii suspecte între slujitorii
Bisericii şi anumiţi oameni de afaceri din Focşani. Se pare
că, pentru pământul care îl posedă, biserica «Sfântul
Nicolae» din Focşani este sortită pieirii şi numai
implicarea societăţii civile şi a credincioşilor mai poate
opri distrugerea inexorabilă a ctitoriei breslei Tăbăcarilor
din strada Ghioceilor.

77
3.4. Fosta biserică latină «Sfinţii Apostoli» 26

Biserica «Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel», numită


de focşăneni biserica «Sfântul Anton» a fost singurul lăcaş
de închinăciune romano-catolic din sudul Moldovei care a
ajuns până în zilele noastre. Dacă a scăpat ca prin minune
de urgia comuniştilor în timpul sistematizărilor, nu a
scăpat de modele postdecembriste, care au împins
credincioşii de toate confesiunile să ridice în marile oraşe
ale ţării «catedrale ale ruşinii».
Până la începutul secolului al XIX-lea au existat
comunităţii catolice izolate în Focşanii moldovenesc şi cel
muntenesc. Documentele vorbesc despre existenţa unei
capele la 1832 în fostul cimitir din Cotul Oancei. La 1836
26
. Parohia romano-catolică din Focşani are cel mai bun site
(www.catolicafocsani.ro), în care pot fi găsite informaţii, de la apariţia
catolicismului pe malurile Milcovului în secolul al XIII-lea, până la
cele mai recente evenimente din viaţa parohiei. Un singur lucru evită
să menţioneze cei care au creat site-ul : că biserica veche a fost
demolată fără nici un motiv serios, decât acela de a ridica o
«catedrală» pe locul acesteia. De asemenea, abundă imagini din viaţa
parohiei, dar nu s-a postat pe site, imaginea bisericii demolate, cel mai
important document despre istoria modernă a catolicismului
focşănean. Metoda demolării acestei biserici, ridicate prin subscripţie
publică şi nu de Vatican, a fost una foarte ingenioasă. S-a început
construcţia «catedralei» peste vechea biserică, iar când lucrările au
fost destul de avansate, biserica a fost demolată.

78
se înfiinţează prima parohie catolică, iar naşterea acesteia
a fost legată de istoria economică şi socială a vremii. În
1840 au fost deschise listele de subscripţie publică, iar la 8
septembrie 1847 a fost sfinţită de Episcopul Paul de Sardi
biserica de piatră «Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel».
Înaintea construirii acestei biserici, catolicii care au
poposit pe malurile Milcovului au ridicat o capelă în
Focşanii Munteni, care nu mai există astăzi, cum de altfel
nu mai există nici primul cimitir catolic din Focşani. După
desfiinţarea cimitirelor parohiale în 1867 şi înfiinţarea
cimitirelor din afara oraşului în timpul lui Cuza, la doar
câţiva ani de la unificarea administrativă a oraşelor din
1862, comunitatea catolică a cunoscut o dezvoltare
progresivă, mii de muncitori calificaţi din Italia, Ungaria şi
Austria poposind în Focşani. Străzi întregi erau locuite de
italieni, austrieci şi maghiari, iar Focşanii figurau printre
oraşele cele mai ospitaliere din Moldova. Pentru a înţelege
geneza catolicismului modern la Focşani trebuie văzut
contextul politico-economic al veacului al XIX-lea.
După epoca fanariotă, odată cu intrarea Ţărilor
Române în epoca modernă, lipsa tehnicienilor şi a cadrelor
specializate din cele două ţări a fost suplinită cu mână de
lucru calificată din Occident: italieni, elveţieni, austrieci,
nemţi. Aceştia au determinat înfiinţarea parohiei pentru
nevoile lor spirituale. Aşa cum românii plecaţi la muncă
peste hotare înfiinţează parohii ortodoxe, străinii veniţi la
Focşani au avut nevoie de o comunitate şi o biserică
romano-catolică şi chiar una protestantă (evanghelică). În
timp ce unii occidentali aflaţi pe aceste meleaguri au trecut
la ortodoxie, unele familii de români au trecut la
catolicism, în special familii cu stare.

79
Înfiinţarea acestei parohii a avut şi un rol
civilizator. Nu trebuie uitată starea înapoiată a Ţărilor
Române la sfârşitul epocii fanariote şi lipsa de personal
specializat din administraţie. La acea oră nu exista încă o
Universitate în teritoriile locuite de români, nici şcoli de
meserii sau colegii. Or, ca şi alte aşezăminte catolice din
provinciile româneşti, parohia din Focşani permitea celor
cu stare învăţarea limbilor străine şi accesul la o altă
cultură decât cea primită prin filiera greco-fanariotă. În
plus, sub fanarioţi a existat la un moment dat pericolul
impunerii în Biserică a limbii greceşti. Parohia din
Focşani, ca şi alte asemenea instituţii cu rol dublu, religios
şi educativ, a jucat pentru urbea noastră - păstrând
proporţiile - rolul pe care instituţiile culturale de inspiraţie
latină l-au avut în Transilvania pentru păstrarea limbii
române.
De la început, această parohie a fost deservită de
ordinul Franciscanilor, fără ca Franciscanii să aibă însă o
mănăstire la Focşani. Relaţiile cu autorităţile şi Biserica
Ortodoxă au fost în acea epocă amicale şi mult mai
deschise decât astăzi. Trebuie subliniat că nu au existat
conflicte interreligioase, Focşanii fiind un oraş cosmopolit,
pe două maluri, în două ţări, dar nu separat, deşi lumea era
împărţită pe cartiere, chiar etnic, pe bresle şi pe stări.
Lumea circula de la un mal la altul al Milcovului fără
prejudecăţi, românii mergând la negustorii armeni din
Armenime, evreii la răzeşii moldoveni din Nord, iar
căsătoriile mixte între austrieci, maghiari şi români erau
monedă curentă, ca şi convertirile de la o confesiune la
alta, fără ca aceasta să deranjeze pe unii sau pe alţii.
În a doua parte a secolului al XIX-lea şi prima
parte a secolului al XX-lea relaţiile au continuat în acelaşi

80
spirit. Credincioşii şi reprezentanţii Bisericii Catolice au
participat la marile evenimente din viaţa poporului român,
în mod special la Războiul de Independenţă şi cele două
războaie mondiale. Între 1944-1945, din cauza războiului,
noul episcop Marcu Glaser a avut sediul Diecezei de Iaşi
la Focşani. Situaţia s-a deteriorat, neoficial, în a doua parte
a veacului XX, când Focşanii au devenit un oraş unicolor
şi trist. Parohia catolică era văzută ca o instituţie
subversivă şi influenţa acesteia în viaţa cetăţii a diminuat.
În 1991 s-a început construirea noii biserici, peste
cea veche, care a fost dărâmată spre sfârşitul lucrărilor, în
2001. Impresionaţi de măreţia noului edificiu religios, cele
aproape 1200 de suflete ale comunităţii romano-catolice
din Focşani au uitat cu desăvârşire vechea bisericuţă,
ridicată de «coloniştii» nemţi, austrieci, unguri, cehi,
italieni şi de românii din Focşani.
Nu cred că într-o ţară din Occident s-ar dărâma în
anul 2006 o biserică din secolul al XIX-lea pentru simplul
motiv că biserica ar fi neîncăpătoare. La noi a fost posibil,
focşănenii fiind, probabil, locuitorii singurului oraş din
Europa unde conducerea Bisericii a demolat o biserică
după căderea comunismului pentru a ridica o «catedrală».
Trebuie spus totuşi că, începutul creştinismului
catolic pe malurile Milcovului este anterior comunităţii
perioadei moderne care a generat fondarea parohiei în
secolul al XIX-lea de către coloniştii occidentali veniţi în
Ţările Române. Prima atestare sigură a prezenţei
catolicilor pe aceste teritorii o avem la doar două secole de
la Schisma cea Mare de la 1054. În timpul regelui maghiar
Andrei al II-lea (1205-1236) cumanii, care stăpâneau
Carpaţii de Curbură, au fost încreştinaţi, un rol important
în creştinarea acestora l-au jucat cavalerii teutoni şi fraţii

81
Dominicani, cei dintâi fiind ctitorii cetăţii Milcovia,
viitoarea reşedinţă episcopală a cumanilor. Primul episcop
al cumanilor a fost Teodoric, numit de papa Grigorie al
IX-lea. Episcopia Cumanilor a încetat să mai există la
1241, când tătarii a trecut prin foc şi sabie aceste teritorii.
După această dată, Episcopul Romei a continuat să
numească episcop pentru Milcovia, deşi nu mai exista un
sediu, nici o jurisdicţie de facto.
Informaţii despre catolicii de pe malurile
Milcovului sunt din ce în ce mai rare, ceea ce ne face să
credem că după formarea statelor feudale româneşti, şi
ultimele ruine ale Milcoviei să fi dispărut. Târziu, în
secolul al XVI-lea apar, din nou, menţiuni despre prezenţa
catolicilor pe aceste locuri. De această dată, catolicii aflaţi
în Ţările Române erau străini veniţi cu diferite misiuni sau
chiar la «lucru». Ei au fost cei care au ridicat la jumătatea
secolului al XIX-lea fosta biserică «Sfântul Anton».

82
3.5. Foste aşezăminte monahale din Focşani

În cele două târguri omonime, situate pe malurile


Milcovului, marile familii din cele două ţări române cât şi
domnitorii munteni şi moldavi au ridicat între secolele
XVII şi XIX mai multe aşezăminte monahale. După
secularizare, fiind lipsite de suportul material care le
asigura susţinerea, majoritatea a încetat să mai
funcţioneze, iar bisericile acestor aşezăminte au devenit
biserici de mir. Din nefericire, pentru focşănenii anului
2006, din duzina de aşezăminte monahale nu a mai rămas
nici unul şi puţini ştiu că bună parte din aceste biserici de
mir au fost, odată, mănăstiri.

3.5.1. Mănăstirea «Sfântul Ioan Botezătorul».


Fără nici o îndoială, a fost cel mai important aşezământ
monahal de la hotarul celor două ţări, situat chiar lângă
borna de hotar nr. 47, având în faţă Milcovelul, cu podul
spre Moldova şi clădirea Vămii. Ridicat de Grigorie Gh.
Ghica II (1660-1664), domnitorul Ţării Româneşti, la
1661, a devenit, la scurt timp, «mănăstire de protocol». A
fost înzestrată cu vii şi moşii pe care le lucrau robii ţigani,
mori, sute de proprietăţi şi imobile în oraş pe care le
închiria şi chiar 4 hanuri. Locul privilegiat unde se situa a
făcut să primească daruri şi danii de la domnitorii din cele

83
două ţări. Nu a scăpat de jefuirea grecilor, fiind închinată
unei mănăstiri din Elada. Datorită daniilor succesive şi
pragmatismului egumenilor greci, Mănăstirea «Sfântul
Ioan Botezătorul» a ajuns, la începutul secolului al XIX-
lea, o adevărată putere economică în Focşanii Munteniei,
care avea proprietăţi şi dincolo de Milcov, în Focşanii
Moldovei. Dezvoltarea comerţului şi a breslelor face ca
orăşenii să se lovească de poziţia privilegiată a mănăstirii,
care beneficia de scutiri de impozite şi chiar încasa taxe,
inclusiv din plăţile de la vamă. Acest conflict a devenit
deschis şi breslaşii au dat în judecată mănăstirea pentru a-i
micşora proprietăţile.
Pentru că timpurile nu mai erau aceleaşi, după
revenirea la domniile pământene, mănăstirea a pierdut din
proprietăţile din oraş. Incendiul de la 29 martie 1854 a pus
capăt dominaţiei mănăstirii în oraşul de pe Milcov şi a
marcat începutul declinului. Un an mai târziu, inginerul
Katilino a făcut planul grădinii aflată între zidurile
aşezământului, devenită Grădină Publică. După o sclipire
în timpul Unirii de la 1859 urmează secularizarea de la
1863, care a pus definitiv capăt dominaţiei monahilor. În
câteva zeci de ani au fost distruse zidurile, clădirile
aşezământului, iar frumoasa grădină a mănăstirii a fost
luată de primărie şi ajunge Grădină Publică, la 1865.
Paradoxal, primul teatru din Focşani, ridicat de
omul de teatru Ion Lupescu, s-a făcut tocmai în această
Grădină, pe locul unde călugării greci sorbeau, la umbra
zidurilor, berea de bragă pe arşiţa verii. De asemenea, într-
una din chiliile mănăstirii a funcţionat din 1834 una din
primele şcoli din Focşani care avea ca dascăl pe ardeleanul
Alexe Fortunato. Ultima relicvă a «mănăstirii de protocol»
– Turnul clopotniţă (Foişorul de foc) a fost demolat în

84
1905, întrucât devenise locul unde focşănenii «educaţi»
depuneau gunoaiele. Fiind situată chiar sub nasul
autorităţilor, comuniştii au închis-o şi profitând de avariile
suferite la seismele din 1977 şi 1986, nu mult a lipsit să o
dărâme. Graţie intervenţiei fostului episcop al Buzăului
Antonie Plămădeală, şi transformarea acesteia în Depozit
al Cultelor, biserica nu a fost demolată. Între 1987-1988 a
fost restaurată. În prezent fosta grădină a Mănăstirii este
Grădina Publică a urbei şi mai nimeni din Focşani nu-şi
imaginează că pe aleile acestei grădini, acum mai bine de
un secol şi jumătate se plimbau călugării greci. Biserica a
reintrat în circuitul religios după 1989 ca biserică de mir,
fiinf singurul monument religios din Piaţa Unirii, fostă
Piaţă a Libertăţii.

3.5.2. Mănăstirea «Adormirea Maicii Domnului


-Precista»
Cu hramul «Adormirea Maicii Domnului», fosta
mănăstire, actualmente biserică de mir, face parte din
ctitoriile voievodale din Focşanii Moldovei, fiind ridicată
de Nicolae Mavrocordat (1709-1710; 1711-1715), între
1709-1716. A fost un timp metoc al Mănăstirii Mera, fiind
apoi închinată Mănăstirii Vatoped de la Muntele Athos.
Cutremurul de la 1802 a distrus zidurile care nu vor mai fi
refăcute decât în parte. Cutremurele din secolul al XX-lea
au zdruncinat biserica «Precista», în mod deosebit cel de
la 10 noiembrie 1940. A fost restaurată cu greu între 1973-
1975 şi sfinţită în 1985. asăzi este biserică parohială şi se
găseşte pe Bdul Unirii nr. 38.

3.5.3. Mănăstirea «Proorocul Samuil»

85
Ctitorie a domnitorului Constantin Cehan Racoviţă (1749-
1753, 1756-1757), destinul acestui aşezământ a fost unic
în peisajul religios al Ţinutului Putnei. După ce a ridicat o
biserică de lemn, în timpul primei domnii, în a doua
domnie domnitorul moldav a ridicat o biserică de
cărămidă şi piatră, i-a adăugat ziduri, case şi chiar a
înzestrat-o cu proprietăţi. Mai târziu s-a construit şi un
turn de apărare pentru mănăstire, aşezământul devenind o
adevărată fortăreaţă în Focşanii Moldovei, rivalizând prin
putere, pentru o perioadă, cu biserica «Sfântul Ioan
Botezătorul» din Focşanii Munteniei. Devine metoc al
Mănăstirii «Precista» din Roman, iar în 1764 când
mănăstirea din Roman a fost închinată Mănăstirii «Sfântul
Spiridon» din Iaşi şi mănăstirea focşăneană ajunge să fie
închinată aşezământului ieşan. La 1838, în timpul
domnitorului Mihail Sturdza, a fost înfiinţat de către
Epitropia Bisericii «Sfântul Spiridon» din Iaşi, un spital
între zidurile mănăstirii. Deşi a fost afectat în mai multe
rânduri de cutremure, Spitalul «Profetul Samuil» a
supravieţuit aproape un secol, încetând existenţa după
instalarea comuniştilor la putere. Astăzi biserica se află în
Strada Mare a Unirii nr. 6, a fost restaurată şi resfinţită, iar
grosimea zidurilor bisericii arată grandoarea de odinioară.

3.5.4. «Mănăstirea lui Ştefu»


Mănăstirea a fost ridicată de căpitanul de cazaci Ştefan, în
Focşanii Munteniei, pe locul Schitului «Sfântul Nicolae»,
înfiinţat după 1650 de monahul Filotei. La începutul
secolului al XVIII-lea a fost închinată Mănăstirii
«Adormirea Maicii Domnului» din Râmnic, iar câţiva ani
mai târziu unei mănăstiri din Sinai. După 1700 a fost
construită biserica pe care o vedem şi astăzi, cu hramul

86
«Sfântul Nicolae», deoarece, la 1695 biserica de lemn a
pierit într-un incendiu. La 1715 lăcaşul a fost sfinţit.
Perioada de glorie a «Mănăstirii lui Ştefu» a fost secolul al
XVIII-lea. Spre sfârşitul acestui secol mănăstirea decade,
iar incendiul din 1854 distruge bună parte din clădirile
rămase în picioare, cu excepţia bisericii. Lăcaşul a
cunoscut şi perioade când a fost închis şi puţin a lipsit ca
biserica să dispară. Astăzi este biserică de mir şi se găseşte
pe strada Coteşti nr. 1, la doar câteva sute de metri de
ruinele bisericii armenilor şi este cunoscută sub numele de
biserica «Sfântul Nicolae Vechi».

3.5.5. Mănăstirea «Sfântul Nicolae Nou»


Fosta Mănăstire «Sfântul Nicolae Nou» face parte din
puţinele aşezăminte mănăstireşti focşănene ridicate de
slujitori ai Bisericii. Construită iniţial din lemn, la 1696,
fosta mănăstire îi are drept ctitori pe preotul Arsene şi
ginerele său, Iane. În 1732, un incendiu distruge biserica,
după care a fost construit actualul lăcaş de cult «Sfântul
Nicolae», astăzi biserică parohială, ca toate celelalte foste
aşezăminte mănăstireşti focşănene. Aşezământul profită de
o conjunctură fericită şi la jumătatea secolului al XIX-lea
avea o poziţie prosperă, fiind invidiat de aşezămintele
surori pentru bogăţia şi generozitatea pe care unii
focşăneni au manifestat-o faţă de acest loc de
închinăciune. Legea secularizării averilor mănăstireşti şi
laicizarea crescândă a vieţii economice focşănene,
transformă această mănăstire în biserică de mir. De la
starea prosperă a aşezământului de la jumătatea secolului
al XIX-lea, în doar jumătate de secol, lăcaşul ajunge o
ruină, fiind închis pentru o perioadă. Restaurat, lăcaşul
este biserică de mir şi se află pe strada Popa Şapcă nr. 3.

87
3.5.6. Mănăstirea «Ovidenia» din Tăbăcari
Breslele focşănene nu au ridicat doar biserici de mir în
oraşul Unirii. Undeva, între 1685 şi 1690, probabil la 1687
tăbăcarii au zidit, în cartierul lor, Mănăstirea «Ovidenia».
După o existenţă efemeră ca aşezământ monahal, în
secolul al XVIII-lea şi al XIX-lea găsim doar biserica de
mir «Ovidenia», care a reuşit să străbată perioade dificile
şi a ajuns până în zilele noastre cu acelaşi statut, fiind
biserica unei parohii din cartierul Tăbăcarilor. Relativ
mică în raport cu alte biserici din Focşani, biserica
«Ovidenia» este prin ea însăşi o oază dintr-o altă epocă şi
păstrează ceva din şarmul micilor cartiere, în care
elementul urban se îmbina cu cel rural, iar lăcaşurile de
cult încă mai păstrau ceva din dimensiunea divino-umană
a Bisericii.
Cei care doresc să simtă apropierea divinităţii prin
proporţionalitatea formelor şi geometria spaţiului o pot
face păşind pragul modestei biserici «Ovidenia» din
Tăbăcari, o biserică ridicată iniţial pentru monahi. În
această biserică, total diferită de sălile de sport cu turlă şi
clopotniţă, ca bildingurile americane sau bisericile catolice
occidentale ori ca viitoarea catedrală «Cuvioasa
Paraschiva – Adormirea Maicii Domnului», creştinul se
întâlneşte cu Dumnezeu, pentru că locul este propice
rugăciunii şi nu admiraţiei artistice. Din fericire, biserica
«Ovidenia» din Tăbăcari nu este singura biserică de acest
gen din oraşul Unirii, iar credincioşii focşăneni au şansa să
meargă la biserică şi pentru rugăciune, pentru că menirea
bisericii privită ca edificiu, nu este decât un loc unde
credincioşii se întâlnesc pentru a se ruga şi împărtăşi cu
Trupul şi Sângele lui Iisus Hristos.

88
V
Biserici din Podgoria
Panciului

89
90
P odgoria Panciu27 este una din regiunile cele
mai interesante ale ţării sub aspectul prezenţei vestigiilor
religioase, ignorată, din păcate, de istoricii oficiali ai
Bisericii Ortodoxe Române (BOR) şi de istorici în general.
Urmele manifestărilor religioase pe aceste locuri au
îmbrăcat forme dintre cele mai diverse, iar în pântecele
dealurilor îmbrăcate cu vii se găsesc comori inestimabile
ale trecutului religios al ţării. În afară de cercetările
efectuate în timpul regimului comunist, din cu totul alte
motive, nici un istoric al Bisericii nu a cercetat hrubele din
Podgoria Panciului. Cercetări serioase pot aduce la lumină
vestigii nebănuite care zac, de secole, prin tunelurile care
27
. Ca şi în cazul Podgoriei Odobeştilor, nu există nici o lucrare de
ansamblu despre viaţa religioasă din Podgoria Panciului. Singurele
referinţe sunt cele pe care ni le oferă studiile unor istorici despre
anumite aşezări monahale din podgorie, vechile dicţionare şi lucrările
monografice. Vezi Dimitrie Rotta, op. cit., pp. 45-46; Mihail Canianu
şi Aurelian Candrea, op. cit., pp. 227-229; N. Şt. Mihăilescu, Şt. N.
Macovei, Valea Putnei. Cu privire specială asupra Vrancei, Bucureşti,
1970 ; Ion M. Puşcă, A Paragină, V. Popa, Gh. Constantinescu,
Panciu. File de cronică, Bucureşti, 1982 ; Ion M. Puşcă, Valea Şuşiţei,
Bucureşti, 1987; Virgil D. Paragină, Valea Zăbrăţului. Monografie.
Memoria istoriei şi a societăţii din Zăbrăuţ, Focşani, 1990 ; C.
Apreotesei, Toma Iorga, Al. B. Străoneanu, Monografia comunei
Străoane, editată de Consiliul Local, 1997 ; Ad. Căpăţână, Istoricul
oraşului Panciu şi a schiturilor «Brazi» şi «Sfântul Ion», prăbuşite de
cutremurul din 10 noiembrie 1940, Bucureşti, 20032 ;

91
şerpuiesc dealurile cu vii ale oraşului. Văile care
înveşmântă oraşul dintre vii au fost loc de popas şi
rugăciune pentru pelerini şi iubitorii de sihăstrie. Cei din
urmă s-au stabilit pe aceste locuri şi au fondat schituri şi
mănăstiri, din care, o parte a străbătut timpurile vitrege
până în zilele noastre.
Aşezămintele religioase de pe Valea Zăbrăuţiului,
Şuşiţei, Caregnăi, Hăulitei şi chiar îndepărtatei Domoşiţe
sunt un capitol încă nestudiat din istoria BOR. Începuturile
vieţii monahale în podgoria Panciului nu au fost rupte din
poveştile din Pateric, iar viaţa monahilor de pe aceste
dealuri cu vii a sfârşit, nu o dată, sub paloşul
«necredincioşilor».
Nu este legendă mai frumoasă, în toată istoria
bisericească a românilor, despre debutul vieţii monahale,
ca istoria naşterii Schitului Brazi, adevărată tragedie
antică, necunoscută de marele public, studiată doar de
câţiva pasionaţi preoţi istorici, pe banii lor, fapt ce le face
cinste şi demonstrează că dincolo de istoria oficială a
Bisericii există o altă istorie, care nu a pătruns încă în
cărţile de istorie, iar cei care scriu astăzi istoria oficială a
BOR-ului repetă istoriile veacurilor trecute şi nu mai aduc
nimic nou.
Nu există al doilea schit în acest colţ de ţară care să
fi trăit drama succesivă a dispariţiei a mai bine de şapte
lăcaşuri de cult, cum au trăit-o, pe rând, monahii de la
Brazi. De numele Brazilor şi a Schitului «Sfântul Ioan
Botezătorul» se leagă şi începuturile vieţii culturale din
podgoria Panciului. Primele şcoli au funcţionat între
zidurile acestor biserici, înainte şi după secularizare şi
primele forme de cultură scrisă pe aceste locuri s-au
dezvoltat graţie muncii benedictine a călugărilor de pe

92
Valea Brazilor. Lumea subterană din jurul acestor vetre
monahale este marea necunoscută a istoriei religioase
vrâncene şi va fi, cu certitudine, locul unde, peste câteva
decenii, istoricii vor descoperii mărturii despre istoria
religioasă a strămoşilor noştri, tracii. Există indicii neluate
în seamă de nimeni, că în aceste caverne ascunse în argila
Podgoriei Panciu s-ar afla vechi temple ale tracilor, iar
stabilirea călugărilor în acele hrube nu a fost, din această
perspectivă, de loc, întâmplătoare. O parte din aceste
hrube au fost distruse de comunişti, prin lucrări de
amenajare a încăperilor pentru a depozita vinurile
podgoriei, după desfiinţarea mănăstiri, în 1959. Alte
încăperi subterane s-au prăbuşit de la sine, iar ultima
palmă a fost dată acestor vestigii, prin restaurarea pripită a
schitului, după 1989, când s-a acoperit cu pământ şi
betoane ruinele vechiului schit, care mai păstrau urmele
trecutului şi ofereau chiar indicii despre aceste subterane,
necunoscute marelui public.
Lipsa unor cercetări sistematice în epocă, de care
se fac vinovaţi, atât conducerea Episcopiei Buzăului şi
Vrancei cât şi fostul Inspectorat pentru Cultură şi Culte
Vrancea, şi acordarea fără discernământ a unor autorizaţii
de construcţii, din partea autorităţilor locale, au făcut ca
din acel trecut să nu mai avem aproape nimic. Ca
importanţă, în iconomia Vrancei actuale, Panciu, în sine,
nu este o localitate comparabilă, din punct de vedere
istoric şi economic, cu Focşanii, de pildă. Acest lucru
deoarece târgul dintre vii nu a cunoscut o dezvoltare
importantă în Evul Mediu. De altminteri, Panciu fiinţează
de la 1720 şi la apogeul său, în perioada interbelică avea
doar 2 biserici, faţă de Odobeşti care avea 12, sau Focşani
care avea 28 : biserica «Cuvioasa Paraschiva», ridicată din

93
lemn, în primii ani ai secolului al XIX-lea şi biserica
«Sfinţii Apostoli», construită la 1859. Cea din urmă a fost
avariată de cutremurul de la 1894, a fost bombardată în
1917, iar la 10 noiembrie 1940 a căzut în totalitate, ca şi
biserica «Cuvioasa Paraschiva» si majoritatea bisericilor
din podgoria Panciului.
Măreţia Panciului o dă în schimb evantaiul de
aşezăminte monahale din jurul său. Există patru mari
perioade în istoria religioasă a Panciului. Prima, «a
târgului de lemn», care arde la 1869 şi şterge bună parte
din istoria religioasă a locului. A doua, de la 1869 la 1940,
în care Panciul cunoaşte apogeul dezvoltării sale
bisericeşti. Cum la cutremurul din 10 noiembrie 1940,
Panciu a fost singurul oraş din România distrus în
proporţie de 90%, printre imobilele distruse s-au aflat şi
bisericile târgului. Din 1940 a început a treia perioadă,
care a ţinut până la 1989. Palmei de cutremur s-a adăugat
decretul nr. 410/1959, care a închis, pentru trei decenii,
toate aşezămintele monahale din podgorie.
Bisericile au fost dărâmate şi puse pe foc, iar în
imobilele mănăstirilor s-a instalat gospodăria colectivă.
Grele pierderi au suferit aşezămintele din Podgoria Panciu
şi între 1917-1919, când au fost ocupate de armatele
beligerante. După 1989, începe a patra perioadă, când
locuitorii podgoriei Panciu au recuperat timpul pierdut,
ridicând în 16 ani aproape 20 de biserici, o parte dintre
acestea fiind vechi biserici restaurate, iar cealaltă jumătate,
construcţii pornite de la zero, în fostele aşezăminte
monahale şi chiar în oraş. Dacă la apogeul său interbelic
Panciu avea 2 biserici, în ultimii ani au fost ridicate în
târgul de la poalele Neicului nu mai puţin de cinci lăcaşuri

94
de cult, fapt care grăieşte de la sine despre emulaţia
religioasă postdecembristă din acest târg dintre vii.

4.1. Bisericile Mănăstirii Brazi

Se spune că Mănăstirea Brazi s-a născut din


povestea unei iubiri cu aere de tragedie greacă, într-o
epocă în care Ţările Române erau terenul pe care
polonezii, turcii, ungurii şi ruşii îşi duceau luptele.
Legenda fondării mănăstirii îşi are originea în acea epocă
în care un hatman a scăpat o fecioară moldavă din mâinile
a trei soldaţi unguri. Drept mulţumire, hatmanul a sădit
trei brazi, din care astăzi mai există o ramură uscată
păstrată cu sfinţenie de monahii, în Peştera «Învierii».
Impresionat de gestul hatmanului şi de faptul că
Dumnezeu l-a ajutat să-şi recupereze copila, tatăl fetei a

95
ridicat un schit28 pe dealul de la Valea Hăulitei, cunoscută
şi ca Valea Brazilor, după pădurile care coborau odată
până spre târg. Cât este legendă şi cât este adevăr în
această poveste despre începuturile primului schit, nu
ştim. Însă, în fiecare legendă există şi un sâmbure de
adevăr.

28
. Brazii sunt singura aşezare monahală din Vrancea care au făcut
subiectul câtorva monografii, publicate după 1989 şi un album editat
de Episcopia Buzăului şi Vrancei, după canonizarea Sfântului Ierarh
Teodosie, la 22 septembrie 2003. Una dintre acestea este scrisă de
arhid. prof. Ioan Ivan de la Mănăstirea Neamţ, el însuşi un copil al
Brazilor, născut în sânul unei familii din Crucea de Jos. Copilăria şi-a
petrecut-o pe Dealul Neicului, iar părinţii săi odihnesc în cimitirul din
curtea mănăstirii. La vârsta de 90 de ani a publicat Mănăstirea Brazi –
Panciu şi trecutul ei istoric, Editura Episcopiei Buzăului şi Vrancei,
Buzău, 2005, cu sprijinul Episcopiei, publicarea lucrării fiind un
cadou făcut de Episcopul Epifanie, nonagenarului istoric, fost coleg al
ierarhului, la Mănăstirea Neamţ, în anii ‘60. Cercetări interesante a
desfăşurat preotul Grigore Popescu, născut tot pe aceste locuri, care s-
a preocupat ani în şir de istoria Brazilor. Monografia pe care Episcopia
Buzăului i-a publicat-o în 1991 este una din cele mai documentate
materiale despre aşezământul religios de la Brazi : Pr. Grigore
Popescu, Gion D. Ionescu, Schitul Brazi, Editura Episcopiei Buzăului,
Buzău, 1991. Pentru parfumul epocii în care a fost scrisă, în ciuda
inexactităţilor, merită citată monografia scrisă de pănceanul Ad.
Căpăţână, Istoricul oraşului Panciu şi a schiturilor «Brazi» şi
«Sfântul Ion», prăbuşite de cutremurul din 10 noiembrie 1940,
Bucureşti, 20032. Dintre celelalte studii dedicate Brazilor amintim :
Constantin Bobulescu, Schiţă istorică asupra satelor Crucea de Sus,
Crucea de Jos, cu bisericile lor cum şi asupra schiturilor Brazii şi
Muşinoaele din judeţul Putna, editată de pr. T. Antohe, parohul
Bisericii «Sfântul Nicolae-Şelari» din Bucureşti, Bucureşti, 1926, pp.
56-70 ; pp. 73-82, cu o interesantă anexă - «Inscripţiile
Schitului Brazi» ; Victor Brătulescu, «Acte, note şi însemnări despre
biserica fostului Schit Brazi de lângă Panciu», în «Glasul Bisericii»,
XXIV(1965), nr. 3-4, pp. 319-330 ; Paisie Fantaziu, «Mănăstirea

96
Înfiinţat la începutul secolului al XVI-lea, pe
locurile unde s-a nevoit legendarul pustnic Gheorghe,
Schitul Brazi a ajuns la sfârşitul secolului al XVII-lea, cea
mai importantă aşezare monahală din Podgoria Panciului.
Brazii au fost înfiinţaţi pe teritoriul Crucii de Jos. De
aceea, în unele acte apare ca «Schitul de la Cruce» sau
«Schitul Crucea» ori «Schitul Crucea de la Brazi». În
unele documente este pomenit şi ca «Schitul Trei Brazi».
Pentru o bună perioadă locuitorii din Crucea de Jos vor
folosi chiar cimitirul schitului.
Cercetările arheologice din 1990 au scos la lumină
ruinele unei biserici de piatră din secolul al XV-lea. În
atmosfera duhovnicească a Brazilor a trăit, în ultimii ani
de viaţă, scriitorul Ioan Slavici, fiind înmormântat în
august 1925, lângă zidul de incintă, în vechiul cimitir al
schitului. În liniştea Brazilor, scriitorul Gala Galaction,
împreună cu orientalistul Vasile Radu, originar dintr-un sat
vecin, au realizat una din traducerile cele mai bune ale
Sfintei Scripturi. Existenţa acestui colţ de rai a fost
curmată prin decretul 410/1959. După 1960, în clădirile
monahiilor s-au instalat muncitorii zilieri de pe podgoriile
întreprinderilor de stat care, în timpul iernilor din anii ‘80,
au distrus biserica ridicată de stareţului Teodosie Filimon
după al II-lea Război Mondial şi au pus lemnul pe foc.
Brazi. Tradiţie, istorie şi prezent», în «Glasul Adevărului», Anul XIV,
nr. 132, iulie-spetembrie 2003, pp. 74-83 ; Id., «Pelerinaj la
Mănăstirea Bogdana cu moaştele Sfântului Mucenic Teodosie de la
Brazi», în Ib., Anul XV, nr. 138 octombrie- decembrie 2004, pp. 52-
55 ; Redacţia, «Prima prăznuire a Sfântului Ierarh Teodosie», în Ib.,
pp. 28-51 ; Sfântul Mucenic Teodosie al II-lea (de la Brazi-Vrancea)
Mitropolitul Moldovei. Propunere de canonizare, Buzău, 2003, care
cuprinde studii semnate de Ioan Iovan, Grigore Popescu, Gion D.
Ionescu, Ionel Ene, Chiril Lovin şi Paisie Fantaziu ;

97
După 1989, prin strădania monahiilor, revenite la
schit, s-a ridicat raiul care impresionează pe cel care
păşeşte pragul fostului schit devenit mănăstire în anul de
graţie 2006. Personajul central, de care se leagă legendele
şi istoria tuturor aşezămintelor monahale din Podgoria
Panciului este mitropolitul Teodosie al II-lea (1674-1675)
al Moldovei, retras la Brazi, în 1675.
Stabilirea mitropolitului la Brazi este momentul
care a marcat a doua perioadă din istoria sa, după
începuturile pline de legendă, legate de pustnicii Teofilact
şi Sava, din secolul al XVI-lea şi de pustnicul Gheorghe
din secolul al XV-lea. Chipurile celor doi pustnici au fost
zugrăvite pe pereţii «Peşterii» de pictorul focşănean
Nicolae Teodorescu (1786-1880), maestrul lui Gheorghe
Tăttărăscu, în 1837 şi au rămas până la începutul anilor
‘90 când, restaurându-se o parte din încăperi, au fost
acoperite cu ciment. Având o oarecare situaţie materială,
mitropolitul Teodosie al II-lea înzestrează aşezământul cu
moşii, ridică o biserică de zid, pictată de Mihail Zugravul
şi pune bazele celorlalte aşezăminte monahale din
podgorie. Fiind timpuri tulburi, în 1694 mitropolitul este
decapitat de tătari, în faţa bisericii sale, pentru că refuză să
mărturisească locul unde se afla «vistieria» schitului.
Înainte ca Teodosie al II-lea să se stabilească la Brazi,
prima atestare documentară a unei biserici de lemn este
din 1672.
După epoca mitropolitului Teodosie al II-lea, a
treia perioadă importantă a Brazilor este epoca stareţului
Dositei (1776-1843), întâlnit în documente şi cu numele
de ieroschimonahul Dimitrie, care a condus destinele
Brazilor între 1806-1820, 1822-1843. Este posibil ca la
cutremurul din 1802 să fi căzut biserica lui Teodosie.

98
Probabil, pentru acest motiv Dositei a construit o biserică
din lemn, la 1807, care a fost utilizată până în 1835, când a
mutat-o pe vârful dealului Neicului, din apropiere, unde a
pus bazele unui nou aşezământ monahal pentru monahiile
bătrâne şi bolnave - Schitul «Sfântul Ioan Botezătorul», cu
hramul «Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul».
Pentru monahii de la Schitul Brazi, lângă amplasamentul
fostei biserici de lemn s-a ridicat, în 1835, o biserică de
zid şi cărămidă, purtând acelaşi hram, «Sfântul
Gheorghe», pictată de cunoscutul pictor bisericesc Nicolae
Teodorescu, ocazie cu care a fost pictată şi «Peştera».
În 1834 s-a înfiinţat o şcoală de cântăreţi. A fost
perioada de apogeu a Schitului Brazi care avea peste 20 de
chilii, clopotniţă de piatră, trei Paraclise, pivniţe şi averi în
toate colţurile podgoriei. În acei ani s-a deschis între
zidurile schitului prima şcoală pentru copiii din satele din
jur. Între 1816-1825 a fost închinat Episcopiei Romanului.
Cutremurul din 1838 a zdruncinat din temelii biserica şi
chiliile. Aşezământul va fi reconstruit de stareţ, dar nu va
mai avea farmecul de dinainte de 1838. Regulamentul
Organic, amestecul statului în treburile bisericeşti şi
secularizarea averilor mănăstireşti din 1863 au aruncat,
pentru ani buni, schitul în ruine.
Cu timpul au fost abandonate chiliile şi Paraclisul
subteran. Au fost lăsate în părăsire tunelurile care duceau
până la Schitul «Sfântul Ioan», la Valea Hăulitei şi la Valea
Şuşiţei. Tot în secolul al XIX-lea fusese amenajat în
chiliile schitului un Spital pentru cei cu probleme psihice.
Trebuie remarcat că o parte din istoria aşezământului se
leagă de Mănăstirea Bogdana care avea proprietăţi în
această zonă şi exercita o influenţă puternică în sudul
Moldovei, asemănătoare cu influenţa Mănăstirii

99
«Adormirea Maicii Domnului» din Râmnicu Sărat asupra
teritoriului dintre Râmnic şi Focşanii Munteni. Şi Teodosie
şi Dositei aveau metania la Bogdana, de unde puternica
influenţă.
Primul Război Mondial a dat o grea lovitură
clădirilor, ruşii şi nemţii înfruptându-se pe rând, între
1916-1918, din agoniseala monahilor, ultimii punând pe
foc lemnul fostei biserici de stejar construite de Dositei.
După ce biserica «Sfântul Gheorghe» a căzut la
cutremurul din 1940, după sfârşitul războiului, sub
conducerea stareţului Teodosie Filimon, s-a ridicat o nouă
biserică, lângă temelia vechii biserici, ale cărei Sfinte
Mese se vede şi astăzi. Din 1949 schitul devine lăcaş
pentru monahii, fiind aduse monahii de la Vladimireşti,
sub conducerea spirituală a celebrului duhovnic Clement
Cucu, între 1951-1959. În acelaşi an, Schiturile Brazi şi
«Sfântul Ioan» au fost unificate administrativ. Peste un
deceniu, decretul 410/1959 a fost actul de deces al
schitului, monahiile fiind obligate să-l părăsească, în urma
acestora aşezându-se muncitorii zilieri.
Au fost de ajuns câţiva ani pentru ca munca a trei
secole să se transforme în câteva mormane de ruine şi
moloz. Pentru a nu fi profanate, o parte din osemintele din
cimitirul schitului au fost transferate în oraşul Panciu,
inclusiv rămăşiţele pământeşti ale lui Ioan Slavici.
Reînfiinţarea Schitului Brazi se leagă de numele
monahiei Iustina Angheluţă (1938-2003), intrată la Brazi
la vârsta de 15 ani şi exclusă din monahism în 1959,
împreună cu cele 65 de maici. La 9 septembrie 1990 a avut
loc slujba de redeschidere a Schitului şi între 1993-1994 s-
a ridicat biserica «Naşterea Maicii Domnului». În 2003 s-a
sfinţit Paraclisul «Sfântului Mucenic Teodosie» care

100
adăposteşte moaştele Sfântului, descoperite de Maica
Iustina, în timpul lucrărilor de restaurare, pe 20 martie
2000. La 5 octombrie 2003 a avut loc canonizarea
Sfântului Mucenic Teodosie. Sub acest Paraclis s-a
restaurat şi unul din primele lăcaşuri subterane, cunoscut
sub numele de «Peştera», care a adăpostit moaştele
mucenicului şi care are încorporat la una din intrări, un
cadru de piatră sculptat, pe care cercetătorii le atribuie
bisericii de zid din secolul al XV-lea.
În ciuda frumuseţii exterioare pe care mănăstirea o
afişează astăzi, zidurile acestui aşezământ monahal ascund
distrugerile succesive a şapte biserici, iar pământul
ascunde ruine cercetate doar în parte şi cu siguranţă
mărturii ale unor epoci despre care nu ştim nimic. Cu
excepţia cercetărilor efectuate în 1990 de Inspectoratul de
Cultură Vrancea la ansamblul subteran, nimeni nu a
cercetat acele chilii subterane în care au fost descoperite
resturi de obiecte distruse prin foc, semn că sfârşitul
aşezămintelor subterane s-ar fi datorat unui incendiu de
proporţii, alt mister care se adaugă la celelalte mistere
neelucidate ale Brazilor. Probabil va veni o zi când istoria
Brazilor se va scrie în toată splendoarea sa, iar subteranele
din dealul Neicului ne vor oferi dovezi ale religiozităţii
oamenilor acestor locuri. Vom avea atunci şi istorii scrise
cu migală, pe bază de documente, nu numai volume
comemorative în care, la loc de frunte sunt fotografiile de
la praznice şi vizitele arhiereşti.

101
4.2. Bisericile Schitului «Sfântul Ioan»

Situat pe vârful dealului Neicului, ca o cetăţuie


care străjuieşte Panciul, având de o parte Hăulita şi de
cealaltă Şuşiţa, Schitul «Sfântul Ioan Botezătorul» a fost,
pentru un secol, locul unde monahiile ajunse la capătul
vieţii de la celelalte aşezăminte monahale din sudul
Moldovei veneau pentru a-şi sfârşi zilele, în pace.
Nu ştim de ce ctitorul a ales acest loc, la doar
câteva sute de metri de Schitul Brazi. Este posibil ca în
partea superioară a dealului Neicului să fi fost una din
ieşirile tunelului care pornea de la Brazi şi în acest fel
exista o legătură directă şi secretă între cele două
aşezăminte. Cert este că, dintru început, Schitul «Sfântul
Ioan Botezătorul» a fost un fel de mână dreaptă a Brazilor.

102
Fiind la «umbra» schitului din vale şi oarecum retras,
Schitul «Sfântul Ioan Botezătorul» era, pentru monahii de
la Brazi, un loc de linişte şi rugăciune, care contrasta cu
lumea pestriţă a târgului şi cu forfota Brazilor.
După desfiinţarea schitului, în 1959, buldozerele au
lucrat luni în şir la dărâmarea zidurilor, a clădirilor şi a
fundaţiilor bisericilor. Cu excepţia temeliei bisericii
preotului Antohe, care nu a putut fi demolată, totul a fost
făcut una cu pământul. În 2000 s-a început reconstrucţia
aşezământului şi astăzi viaţa a reintrat în normal.
Revenind la anii de început ai nevoinţelor de pe
aceste locuri, constatăm că părintele Schitului «Sfântul
Ioan Botezătorul» a fost neobositul Dositei (1776-1843),
stareţul Schitului Brazi. La 1835 acesta aduce o veche
biserică de lemn de la Brazi şi fondează schitul cu hramul
«Tăierea Capului Sfântul Ioan Botezătorul». De la început,
aşezământul a fost un alter-ego al Brazilor. Fiind la
oarecare depărtare de tumultul Târgului Panciu, la
«Sfântul Ioan Botezătorul» nu se retrăgeau doar monahiile
suferinde. Aici găseau liniştea monahii de la Brazi,
creştinii din târg şi pelerinii veniţi pe urmele Sfântului
Vasile de la Poiana Mărului. În 1892 a început construcţia
bisericii de zid, ce va fi sfinţită în 1894.
Retrăgându-se la Schitul «Sfântul Ioan
29
Botezătorul», preotul Teodor Antohe , originar de pe

29
. Pr. T. Antohe era din Crucea de Sus. Ajuns slujitor la Biserica
«Sfântul Nicolae-Şelari» din Bucureşti nu a uitat locurile copilăriei,
ţinând o legătură strânsă cu cei de acasă. Când a ars biserica de lemn
din Crucea de Sus, în 1911, a promis crucenilor că le va ridica biserică
de zid, lucru ce s-a întâmplat între 1914-1926. Nu a fost o întâmplare
faptul că a zidit o a doua biserică pe Dealul Neicului, la Schitul
«Sfântul Ioan Botezătorul», după ce s-a retras la pensie. Din
nefericire, numele său a fost uitat de urmaşii crucenilor din Podgoria

103
aceste locuri, a ridicat o biserică de zid, sfinţită în 1936,
care avea ca patroni spirituali pe Sfântul Mucenic Teodor
Tiron, Sfântul Nicolae şi Naşterea Maicii Domnului.
Ambele biserici au căzut la cutremurul din 10 noiembrie
1940 şi nu au mai putut fi reconstruite. În 1949
aşezământul a fost alipit, administrativ, Schitului Brazi,
luând fiinţă, pentru zece ani, Mănăstirea «Sfântul Ioan-
Brazi», cu sediul la Brazi.
Decretul nr. 410/1959 a desfiinţat mănăstirea şi după
această dată, oficial, în Vrancea, a rămas o singură vatră
mănăstirească. Este vorba despre Mănăstirea Sihastru, al
cărei destin, sub comunişti, a fost unul despre care istoria
bisericească, la 17 ani de la căderea, oficială, a regimului
comunist, nu vorbeşte pentru că Mănăstirea Sihastru a
suferit în anii ‘50 un adevărat cutremur spiritual, monahii30
fiind daţi afară din chilii, dezbrăcaţi de haine, caterisiţi de
BOR şi condamnaţi la închisoare de statul comunist în
1956. Pentru a distruge moral aşezământul de la Sihastru,
în locul monahilor au fost aduse monahii, mânăstirea
având după 1959 un regim foarte strict, despre care nu

Panciului şi nimeni nu mai ştie astăzi viaţa şi faptele pr. T. Antohe.


30
. Printre puţinii avocaţi care aveau curajul, în acei ani, să ia apărarea
monahilor s-a numărat şi Petre Pandrea, care făcea naveta la
Judecătoria din Adjud pentru a-i apăra pe călugări. Pentru acest curaj
i-a fost oprit dreptul de a practica avocatura şi a fost chiar întemniţat.
La aceste samavolnicii, Antim Angelescu, Episcopul Buzăului şi
părintele spiritual al monahilor a manifestat o laşitate caracteristică
ierarhiei Bisericii din acei ani sumbri. Nu numai că nu i-a apărat, dar
i-a şi deferit justiţiei. Acest lucru se întâmpla înaintea nefastului decret
410, dar prefigura prigoana care s-a abătut asupra cinului monahal,
după 1959. Pentru a distruge definitiv rezistenţa monahilor în faţa
comuniştilor, Episcopia i-a alungat din mănăstire şi a transformat-o în
mănăstire de monahii. Nu întâmplător, decretul nu a desfiinţat-o, dar a
ţinut-o sub strictă observaţie şi mai mult decât atât...

104
găsim niciun rând în istoriile scrise de istoricii BOR. Nici
despre istoria Schitului din Dealul Neicului nu găsim mare
lucru în istoriile BOR scrise până în 1989 şi prea puţin
după. Nu este exclus ca vreun istoric străin să scrie despre
istoria monahismului din România sub comunişti pentru
că, până la această oră niciun istoric bisericesc valah nu a
avut curajul să vorbească echidistant despre acest subiect.
Drama acestui aşezământ religios, în care îşi
sfârşeau zilele monahiile, peste care autorităţile locale au
trecut cu buldozerele, merită cel puţin povestită celor mici
ca aceste istorii să nu se mai repete.

4.3. Biserica de lemn de la Muşinoaele

Ca şi Mănăstirea Trotuşanu (fost schit), Mănăstirea


Muşinoaele (fost schit) din comuna Fitioneşti, face parte
din aşezămintele religioase născute sub influenţa
puternicei dezvoltării a vetrei monahale de la Brazi, din a
doua jumătate a secolului al XVII-lea.
Născut din iniţiativa mitropolitului Teodosie al II-
lea, stabilit la Brazi, între 1675-1694, fostul «Schit din
Poiana Mărul cu Părul»31 a apărut pe Valea Zăbrăuţiului în
al optulea deceniu al secolului al XVII-lea. La început, cu

31
. Câteva informaţii despre fostul Schit Muşinoaele pot fi găsite
la Constantin Bobulescu, op. cit., pp. 70-72 ; pp. 82-86, cu anexa
«Inscripţiile Schitului Moşinoaele» şi Virgil Dumitru Paragină, Valea
Zăbrăuţului, op. cit., pp. 106-110 ;

105
ajutorul fostului mitropolit, se ridică o biserică de lemn cu
hramul «Adormirea Maicii Domnului».
După epoca primului ctitor urmează o perioadă
pentru care informaţiile nu sunt prea bogate, schitul
funcţionând ca un fel de «metoc» al Brazilor. Al doilea
ctitor al schitului a fost stareţul Brazilor, Dositei, care a
decis, în 1836, ridicarea unei noi biserici de lemn, cu
acelaşi hram. Biserica a fost construită între 1839-1840,
iar târnosirea s-a făcut la 1841. Deja numele schitului
apare în documentele vremii ca Schitul Muşinoaele.
Aşezarea a fost înzestrată cu moşii, vii, păduri şi a format,
cu celelalte schituri ale Podgoriei Panciului, un suport
serios al vieţii monahale din partea de nord a Ţinutului
Putnei.
Secularizarea din 1863 va însemna o grea palmă
dată acestei vetre călugăreşti, care nu va mai recăpăta
niciodată splendoarea de dinainte de 1863. Celebră pentru
acele vremuri era măiestria monahilor lemnari din acest
fost schit, la fel ca monahii lemnari de la Schitul Tarniţa
din Podgoria Odobeştilor.
Deşi secularizarea nu a distrus aşezământul totuşi,
din 1864, la Muşinoaele viaţa nu a mai fost la fel ca
înainte. Împuţinarea averilor a făcut ca veniturile să nu
mai permită întreţinerea vetrei monahale, călugării reuşind
să facă, cu greu, faţă şocului schimbării. Aceştia nu au
uitat însă arta lucrării lemnului, continuând să perpetueze
această nobilă îndeletnicire care le-a permis să repare, din
când în când, şi propria biserică de lemn.
În secolul al XX-lea asupra schitului s-au abătut
alte nenorociri, de la pagubele pricinuite de Primul Război
Mondial şi până la decretul 410/1959, care i-a scos pe
monahi din mănăstire. Pentru că biserica nu mai putea fi

106
utilizată pentru cult, stareţul Evghenie Hulea a construit
între 1930-1936, o nouă biserică. Întrucât în partea de nord
a judeţului existau în acea perioadă puternice comunităţi
monahale ale creştinilor ortodocşi stilişti, una dintre
acestea, profitând de starea schitului s-a aşezat temporar în
chiliile acestuia.
După desfiinţarea mănăstirilor din România, în
1959, schitul a fost părăsit de voie de nevoie de monahi,
iar în anii ’80 numai biserica de lemn, refăcută de mai
multe ori mai era în picioare. Pentru că reprezenta un
pericol pentru cei care-i mai păşeau pragul, din cauza
intemperiilor a fost demolată.
Din 1990 s-a început reconstrucţia schitului şi
astăzi nu se mai vede nici o urmă din anii negri de după
1959.

4.3. Foste aşezăminte monahale

În Podgoria Panciului au existat mai multe


aşezăminte monahale care au dispărut, fie dărâmate de
cutremurele de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi cel din
1940 sau de trecerea timpului, fie prin transformarea
bisericilor aşezămintelor monahale în biserici de mir.

107
Dintre acestea amintim, în primul rând, datorită
originalităţii şi vechimii construcţiei, Schitul Călugăresc32
din Angheleşti – Rugineşti, pe Valea Domoşiţei. Biserica
de lemn cu hramul «Sfântul Gheorghe» este ultima relicvă
din fostul Schit Călugăresc, ridicat în prima jumătate a
secolului al XVII-lea. Atestat documentar la 16 februarie
1658, cu timpul, schitul a fost desfiinţat şi biserica a ajuns
biserică parohială. Astăzi biserica se găseşte în mijlocul
cimitirului din parohia Angheleşti şi impresionează prin
frumuseţea proporţiilor şi insolitul aşezării.
Fiind o construcţie de lemn, edificiul a fost
restaurat, în parte, la exterior prin grija preotului paroh şi a
credincioşilor, dar poartă marca scurgerii timpului. Pentru
a păstra pentru posteritate această bijuterie arhitectonică
veche de mai bine de trei secole este nevoie ca Oficiul
Naţional al Monumentelor Istorice şi toate instituţiile care
se ocupă de patrimoniul religios, inclusiv conducerea
Episcopiei Buzăului şi Vrancei, să se implice direct.
Oricâtă bunăvoinţă ar avea un preot, o parohie nu poate
susţine reparaţiile şi restaurarea acestor construcţii din
lemn. Or, trecerea timpului şi răutatea oamenilor au făcut
ca această biserică şi toate celelalte lăcaşuri de lemn din
Vrancea să ajungă în ceasul al XII-lea. Dacă nu vor fi
restaurate în această primă jumătate de secol, la sfârşitul
acestui veac, vom avea cu adevărat un judeţ ca un cimitir
al monumentelor religioase din lemn. Restaurarea
completă a unui monument de importanţa celui de la
Angheleşti depăşeşte puterile materiale ale unei mici
parohii de la ţară.

32
. Pentru o introducere în istoria acestui aşezământ monahal vezi
Lelia Pavel, op. cit., pp. 17-22; Horia Constantinescu, Biserici de
lemn din Eparhia Buzăului, I, Buzău, 1987, pp. 98-102.

108
Din Pisania bisericii, săpată pe ancadramentul uşii
descoperim data unei rectitoririi a aşezământului în timpul
domnitorului Scarlat Grigore Ghica, pe la jumătatea
secolului al XVIII-lea. Pentru a-i da o destinaţie pe
măsură, biserica a fost propusă de cercetătorii de la
Muzeul Vrancei, pentru a fi adusă ca biserică
reprezentativă la Muzeul Satului Vrâncean din Crângul
Petreşti. Au trecut ani buni de când s-a făcut această
propunere, dar nimeni nu a luat-o în serios.
La fel de importante sunt şi biserica din Burdujeşti
- cu hramul «Adormirea Maicii Domnului»; misterioasa
biserică din cimitirul din Fitioneşti, din care au mai rămas
doar ruine; fostul Schit Zăbrăuţi; fostul Schit Sf. Ioan
Teologul din Tifeşti şi multe altele pe care istoria nu le-a
consemnat şi nu li se mai ştie nici măcar numele.

109
V
Ruine Domneşti din
Ţara Vrancei

110
P ământul Vrancei este, în ciuda
nimicniciei prezentului, o «Grădină a Maicii Domnului».
Munţii Vrancei au oferit locul ideal monahilor în căutare
de sihăstrii şi vetre monahale. Din inima munţilor până la
vărsarea Siretului în Dunăre, de la Valea Milcovului şi

111
Valea Râmnicului, până la întâlnirea Trotuşului cu Siretul
şi la limita nordică spre Bacău, pe teritoriul actualului
judeţ au existat zeci de mănăstiri, din care unele au reuşit
să reziste până în zilele noastre. Aceste aşezări monahale
le găsim de-a lungul timpului, când sub jurisdicţia
Episcopiei Romanului, când sub cea a Episcopiei
Buzăului, în funcţie de împărţirea administrativă a
teritoriilor actualului judeţ.

112
Vrancea arhaică33 şi Ţinutul Putnei au aparţinut de
Episcopia Romanului, iar teritoriile de câmpie şi cele de la
sud de Milcov au fost sub jurisdicţia Episcopiei Buzăului.
Chiar şi după Unirea din ianuarie 1859, Milcovul a
continuat să fie frontiera celor două episcopii, cele două
teritorii, de-o parte şi de alta, aparţinând la două unităţi
administrative distincte. Cele mai multe mănăstiri din

33
. Nu există până la această oră o istorie a Ţării Vrancei, cu toate că
aceasta ar fi cartea de vizită a judeţului, nici despre viaţa religioasă din
Ţara Vrancei. Singurele menţiuni despre viaţa religioasă şi despre
lăcaşurile de cult din Vrancea arhaică le găsim în articolele şi studiile
dedicate anumitor biserici din acest colţ de rai, pe care le vom pomeni
când vom prezenta ruinele domneşti de la Dobromir, Vizantea şi Mera.
Mai pot fi găsite informaţii lapidare în lucrări monografice despre
aceste locuri cum ar fi Dimitrie Rotta, op. cit., pp. 84-86; Mihail
Canianu şi Aurelian Candrea, op. cit., pp. 374-380; Simion Hârnea,
Comoara Vrancei, 12 volume, publicate între 1926-1936 ;
Monografia Judeţului Putna, Focşani, 1943 ; C. Constantinescu-
Mirceşti, Vrancea arhaică. Evoluţia şi problemele ei, Bucureşti, 1985 ;
Ion Conea, Vrancea. Geografie istorică, toponimie şi terminologie
geografică. Prefaţă de Acad. Al. Graur, ediţie îngrijită de L. Bodea, dr.
D. I. Oancea, dr. Nicolae Stoicescu, Bucureşti, 1993 ; Valeriu Cotea,
Vidra–Poarta Vrancei, Bucureşti, 2003; Titel-Toader, Chirilă, Năruja
inima Vrancei, Focşani, 2005 ; Al. N. Rădulescu, Vrancea, geografie
fizică şi umană, Bucureşti, 20052 ; Documente putnene, II, Vrancea,
Ireşti-Câmpuri, publicate cu un studiu introductiv despre proprietatea
colectivă vrânceană de Aurel V. Sava, publicată cu ajutorul Fundaţiei
Ferdinand I, Chişinău, 1931 ; Documente vrâncene. Cărţi domneşti,
Hotărnicii, Răvaşe şi Izvoade, vol. I, publicate de C. D.
Constantinescu-Mirceşti şi H. H. Stahl, cu o prefaţă de Nicolae Iorga,
Bucureşti, 1929. Interesante şi bine documentate sunt lucrările
cercetătorilor Lelia Pavel şi Ion Cherciu despre bisericile de lemn din
Vrancea, lucrări citate la notele 13 şi 14, de altfel singurele lucrări pe
această temă. Merită consultate şi lucrările profesorului Cezar
Cherciu.

113
Ţinutul Putnei au dispărut o dată cu legea secularizării
averilor mănăstireşti din 1863.
O parte din bisericile mănăstireşti au devenit
biserici de mir, altă parte, fiind situate în afara satelor, au
fost abandonate. Ruinele unor aşezăminte monahale au
dispărut aproape complet, rămânând doar bisericile, ca la
fostul Schit Căpătanu şi Mănăstirea Cantemireştilor de la
Mera. Multe biserici mănăstireşti au fost distruse de
cutremure, cum este cazul lăcaşurilor Dobromir (Soveja)
şi Vizantea.
Alte aşezări monahale au fost distruse în desele
războaie care se desfăşurau pe aceste teritorii. Chiar
domnitorii români, în timpul luptelor dintre ei, au distrus
vetre de sihăstrie, cum a fost schitul Babele din Munţii
Vrancei. Există astăzi zeci de ruine mănăstireşti în judeţul
Vrancea, din care au fost salvate doar bisericile. Sunt şi
aşezăminte monahale din care nu au mai rămas decât
câteva ruine.
Lipsa unei politici coerente în domeniul
patrimoniului religios, neimplicarea Episcopiei Buzăului şi
Vrancei şi clientelismul prin care s-au acordat fondurile
pentru restaurarea monumentelor istorice fac din aceste
prezenţe mănăstireşti nişte ruine din care nu se va mai
putea restaura peste câteva zeci de ani, nimic. Toţi
politicienii vrânceni, din 1990 şi până astăzi, indiferent de
culoarea politică, nu au făcut mare lucru pentru salvarea
patrimoniului religios vrâncean. S-au minunat când au
aflat din presă, dar nu au iniţiat nici un program de
protejare şi restaurare a patrimoniului religios. De altfel,
cei care reprezintă interesele vrâncenilor în Parlamentul
României şi în Adunarea Episcopală Bisericească de la
Buzău habar nu au de starea acestor monumente istorice,

114
iar atunci când s-au implicat au făcut-o, în general
propagandistic şi cu o notă politică.
Cele mai celebre aşezăminte din Vrancea arhaică
au fost Soveja, Vizantea şi Mera. Atât prin bogăţii cât şi
prin faptul că s-au luptat cu răzeşii vrânceni pentru
stăpânirea Munţilor Vrancei. Între 1801-1813, în timpul
«Procesului Dezrobirii», aceste mănăstiri au rămas departe
de lupta ţăranilor vrânceni pentru a scoate din ghearele
fanarioţilor reprezentaţi prin familia Roznovanu, munţii,
cu toate că cei «trei vechili» ai Vrancei care s-au luptat cu
fanarioţii erau oameni ai Bisericii, preoţii Şerban Bălan
din Năruja, Constantin Taftă din Negrileşti şi Toader
Ţârdea din Păuleşti. Văzută dintr-o altă perspectivă, lupta
dintre cele două tabere are dimensiuni shakespeare-iene.
De o parte, ţăranii conduşi de preoţi, de cealaltă, fanarioţii,
ai căror reprezentanţi - egumenii greci de la Vizantea,
Soveja şi Vrancea, au căutat mai bine de un secol să pună
mâna pe pământurile şi pădurile Vrancei. Faptul că din
cele două mănăstiri s-a ales praful după secularizare este şi
răzbunarea sărăciei răzeşilor faţă de opulenţa celor trei
citadele ale ortodoxiei de la fruntariile Principatelor :
Soveja, Vizantea şi Mera.
Aşezămintele monahale ale Vrancei arhaice erau de
două categorii : a) aşezăminte mai mici, care depindeau de
Obştea Vrancei : schiturile Valea Neagră şi Lepşa ; b)
aşezăminte monahale bogate, care se luptau cu satele
răzeşilor vrânceni pentru posesia Munţilor Vrancei :
Dobromir (Soveja), Vizantea şi Mera.
După secularizarea averilor mănăstireşti din 1863,
mănăstirile din a doua categorie au dispărut pentru că în
perioada de dinaintea secularizării acestea se ocupau
numai de «afaceri». Schiturile sărace ale Ţării Vrancei –

115
Lepşa şi Valea Neagră au continuat până în zilele noastre.
Adevărate «schituri ţărăneşti», acestea au reuşit să străbată
istoria zbuciumată a secolului al XIX-lea chiar sub
comunişti. Dacă la Dobromir şi Vizantea dezastrul este
iremediabil, rămânând doar bisericile fostelor mănăstiri
ridicate după «cutremurul cel mare», la Mera, graţie
finanţării din partea Ministerului Culturii şi Cultelor, s-a
restaurat o parte din fostul complex mănăstiresc şi este
posibil ca într-un viitor apropiat aşezământul să fie, din
nou, locuit de monahi.
În Ţara Vrancei, pe lângă aceste mănăstiri care au
dominat literalmente viaţa monahală, au mai existat şi
aşezăminte monahale efemere. Unele consemnate de
cronicari, altele uitate în negura vremurilor. Despre cele
care au rămas mici consemnări, pe ici, pe colo, amintim
fostul Schit «La Gura Peţâcului» din Năruja, ridicat de
sătenii din Năruja la 1732 şi fosta mănăstire Varniţa din
Câmpuri, din care a mai rămas doar o biserică de lemn
ridicată în 1704. Probabil cei care vor scrie o istorie a Ţării
Vrancei, vor descoperi prin arhive, date şi informaţii şi
despre această latură încă nestudiată a istoriei religioase a
vrâncenilor despre care s-a scris prea puţin, cu toate că
este cel mai important capitol din istoria Vrancei arhaice.

116
5.1. Vizantea, ctitoria Movileştilor

«Zidurile ce au mai rămas din clădiri şi din


împrejurimi se năruie pe zi ce trece, din cauza
intemperiilor naturii unite cu nepăsarea»34, scria deja în
1940, pr. I. T. Grosu, în monografia Vizantei. În 2006,
ruinele mănăstirii domnitorului Ieremia Movilă de la
Vizantea au toate şansele să dispară definitiv dacă în
următorii ani nu va fi iniţiat un proiect de conservare şi
protejare a aşezământului religios. Este vorba în definitiv
despre cel mai vechi aşezământ religios ridicat de un
domnitor pe pământul Vrancei istorice - Mănăstirea

34
. Pr. I. T. Grosu, op. cit., p. 56.

117
«Înălţarea Sfintei Cruci» de la Vizantea35, de pe Valea
Vizăuţului Mare, care are de o parte şi de alta, Muntele
Răchitaşul şi Dealul Horgeşti.
Pentru câteva secole, mănăstirea a fost o adevărată
fortăreaţă a civilizaţiei şi culturii vrâncene medievale şi nu
în ultimul rând o punte de legătură între romanitatea care
se dezvolta separat în Moldova, Ţara Românească şi
Transilvania. Când se va scrie istoria acestei mănăstiri,
coroborată cu cercetări arheologice şi studierea
documentelor existente în biblioteci străine, despre
mănăstirea, din care astăzi au rămas doar biserica ridicată
de greci, mormane de pietre spălate de ploaie şi o nobilă
poartă de Castel medieval, se va vorbi ca despre o Putnă a
Bucovinei.
Pe locul unde a fost zidită mănăstirea a existat, cu
siguranţă, un schit din lemn, ctitorit, probabil, într-una din
domniile lui Petru Schiopul (1574-1577 ; 1578-1579 ;
1587-1591), sau chiar mai înainte. De altminteri, prin
ispisocul de la 18 aprilie 1584, se întăreşte lui Broştoc,
starostele Putnei, un loc la Vizăuţi. Alte documente, ca de
pildă un ispisoc de la 22 iunie 1600, un altul din 9 martie
1612 şi unul din 9 martie 1617, vorbesc despre întărirea
proprietăţilor schitului.

35
. Despre fosta Mănăstire Vizantea există o singură monografie şi
doar câteva articole. Monografia a fost scrisă acum mai bine de
jumătate de secol de pr. I. T. Grosu (1903-1962), originar din
Vizantea, fost preot la parohia Vizantea, slujind chiar la biserica
«Înălţarea Sfntei Cruci», între 1925-1945. Mai pot fi consultate pentru
mici informaţii: Dimitrie Rotta, op. cit., p. 83-84; Mihail Canianu şi
Aurel Candrea, op. cit., pp. 374-380 ; Documente Putnene, I, op. cit. ;
Epifanie Norocel, op. cit., pp. 330-347 ; Horia Dumitrescu, Ionuţ
Iliescu, Staţiunile balneoclimaterice vrâncene Vizantea şi Soveja
(ms.), pp. 281-285.

118
Despre începuturile domneşti ale lăcaşului avem
mai multe documente din al doilea deceniu al secolului al
XVII-lea, care atestă şi existenţa acestui aşezământ
religios. Unul dintre acestea, «Pomelnicul Mănăstirii
Vizantea» de la 1613, se găseşte la Muzeul Vrancei din
Focşani. Acest document aşează în fruntea celor care au
rectitorit schitul (mănăstirea) pe Ieremia Movilă (1595-
1600 ; 1600-1606), care rezideşte aşezământul, ridicând
biserică, împrejmuind-o cu ziduri şi locuinţe pentru
monahi. Din acest moment putem vorbi despre Mănăstirea
Vizantea şi ctitorul Ieremia Movilă.
Spre jumătatea secolului al XVII-lea documente
oficiale ale cancelariei Moldovei amintesc despre
Mănăstirea Vizantea şi proprietăţile sale. Urmele
fundaţiilor vechii biserici din centrul aşezământului
monahal, care se mai văd şi astăzi provin, credem, de la
vechiul schit, din secolul al XV-lea. Nu întâmplător
Ieremia Movilă a ridicat biserica în partea de sud-vest şi
nu în mijlocul aşezământului. Numele însuşi al
aşezământului aduce în actualitate o perioadă nebuloasă a
istoriei acestor locuri, când cumanii se întindeau până prin
aceste ţinuturi. Vizantea, vine de la viz, vizer (în maghiară,
apă).
Astăzi, fosta mănăstire se găseşte în mijlocul unei
comunităţi de maghiari, veniţi pe aceste locuri în secolul al
XVII-lea. Este posibil ca maghiarii să fi venit pe Valea
Vizăuţului chiar mai înainte, aşa cum au venit românii
ardeleni şi munteni pe pământurile de lângă Soveja. Un alt
ispisoc din 9 martie 1617 întăreşte proprietăţile Vizantei
asupra Vizăuţelor. Spre jumătatea secolului al XVII-lea
există documente care dovedesc statutul atins în jumătate
de secol de Mănăstirea Vizantea.

119
În timpul fanarioţilor aşezământul a fost închinat
Mănăstirii Grigoriu din Sfântul Munte la 1777 şi
elementul grecizant a dat o tentă mercantilă mănăstirii, în
dauna culturii româneşti. Pentru că biserica ridicată de
Ieremia Movilă, în urma cutremurelor, devenise improprie
cultului, călugării greci, conduşi de ieromonahul Visarion,
încep zidirea unei biserici de zid, în partea de nord-vest a
mănăstirii, în 1856, pe care o sfinţesc în 1858. Biserica a
purtat acelaşi praznic ca biserica ridicată de Domnitorul
moldav, «Înălţarea Sfintei Cruci».
Cât despre biserica de lemn din grădina fostei
mănăstiri despre care face pomenire Melchisedeh al
Romanului, în vizita sa canonică, după sfinţirea bisericii
de zid a fost abandonată şi a dispărut în timpul Primului
Război Mondial, ca şi alte construcţii religioase din
Vrancea, frontul fiind aproape de mănăstire. A fost unul
din momentele când au avut loc distrugeri sistematice ale
majorităţii aşezămintelor monahale din Munţii Vrancei.
Visarion a ridicat şi un nou rând de chilii şi a refăcut o
parte a zidului.
Alungarea grecilor în 1863 a pus capăt vieţii
monahale de la Vizantea şi a deschis calea degradării
treptate a aşezământului. Atunci au dispărut multe din
valorile mănăstirii. În 1864, în clădirea stăreţiei s-a instalat
şcoala primară, apoi casa parohială, biserica mănăstirii
devenind biserică de mir, situaţie în care se găseşte şi
astăzi. După primul război mondial s-au adăugat câteva
anexe, iar la cutremurul din 1940, chiliile refăcute de greci
şi clădirile ridicate ulterior se vor deteriora gradat până în
anii ’70 când Serviciul Monumentelor Istorice a încercat
câteva palide acţiuni. Astăzi nu mai avem decât biserica
grecilor, o parte din ziduri şi Domneasca intrare a

120
Movileştilor. Rămân necercetate subsolurile mănăstirii
care sunt brăzdate de pivniţe şi tuneluri, hrube şi comori
nebănuite care mai fascinează imaginaţia răzeşilor din
Vizantea. În ciuda vremurilor se mai desluşeşte fundaţia
bisericii de lemn, pe care oamenii locului o atribuie lui
Ieremia Movilă, din care ţăranii folosesc piatra la
construcţii civile.
Trist în toată această istorie este indiferenţa pe care
o arătă autorităţile civile şi bisericeşti faţă de aceste
crâmpeie ale istoriei Tării Vrancei. Deşi reprezintă unul
din monumentele religioase de o importanţă fundamentală
pentru cultura religioasă a Evului Mediu românesc, aceste
vestigii inestimabile nu au făcut obiectul niciunei cercetări
sistematice. Nici o campanie arheologică nu a prins ca
obiect de studiu Mănăstirea de la Vizantea. Nici înainte de
1989, nici după. Mai mult decât atât, locul nu este marcat
cu nici un indicator şi nimeni nu se ocupă de acest
monument de arhitectură. În anii ‘80 s-au efectuat săpături
de o manieră haotică, în goana unora după comoara
Movileştilor, iar după 1989 monumentul a fost abandonat
chiar şi de Serviciul Monumentelor Istorice.
Monumentalele ziduri înalte de 4 m, care crează impresia
unei adevărate cetăţi medievale se topesc sub apele ploilor
şi alunecă în apa Vizăuţului. Singură, doar biserica a reuşit
să rămână în picioare până în zilele noastre, beneficiind de
reparaţii succesive între cele două războaie şi după.
Din 1990, nici un partid politic nu a avut prins în
programul electoral salvarea patrimoniului religios al
Vrancei şi conservarea identităţii culturale vrâncene. Cu
cât obiectivul se situează mai departe de Focşani, cu atât
mai puţine sunt şansele să figureze într-o zi pe agenda de
lucru a vreunei administraţii.

121
5.2. Dobromir (Soveja) lui Matei Basarab

Sora geamănă a Mănăstirii Vizantea este


Mănăstirea Dobromir (Pace bună), de pe Valea
Dobromirului, construită de Matei Basarab (1632-1654),
pe la 1644-1645, pe locul schitului călugărului Partenie de
la Bisericani şi a lui Negrea - Schitul «Sfântul Ioan
Botezătorul» de la Babele - distrus de oastea domnitorului
muntean la 1639, în momentul când oştile Ţării Româneşti
mergeau să lupte împotriva lui Vasile Lupu (1634-1653),
Domnitorul Moldovei. Matei Basarab reface schitul şi
primul egumen este chiar Partenie, căruia îi urmează
Ştefan (1640-1645).
Cu un an înainte, graţie şi intervenţiei
Mitropolitului Moldovei - Varlaam, vrâncean din Podgoria

122
Odobeştilor, cei doi Domnitori se împacă, iar în 1645
Matei Basarab rezideşte biserica schitului, care devine
ulterior mănăstire36. Interesant este faptul că Domnul
muntean zideşte mănăstirea în mijlocul muntenilor fugiţi
din Ţara Românească, pe Valea Dobromirului fiind satul
Dragosloveni şi pe Valea Şuşiţei, satul transilvănenilor
fugari, Rucăreni. Din acest punct de vedere, mănăstirea
Domnitorului muntean era un capăt de pod al muntenilor
în Moldova. Mai mult, Matei Basarab dă satul Soveja,
mănăstirii, care va deveni în scurt timp foarte bogată. Un
ispisoc din 17 noiembrie 1646 al domnitorului întăreşte
proprietăţile de la răzeşii din Soveja, pe care vodă le
dăruise mănăstirii. Ispisocele din 1648, 1657 şi 1665 arată
evoluţia rapidă a aşezământului. În scurt timp mănăstirea
va poseda moşii şi proprietăţi în toată Ţara Vrancei şi chiar
36
. Celebră prin numele ctitorului, Mănăstirea Dobromir (Soveja) nu a
beneficiat de vreo atenţie deosebită din partea cercetătorilor şi nu
posedăm nici o monografie ori vreo teză de doctorat pe măsura faimei.
Pentru a avea o idee despre acest aşezământ religios pot fi consultate
lucrări mai vechi unde se vorbeşte despre Soveja şi studii recente ale
cercetătorilor de la Muzeul Vrancei : Dimitrie Rotta, op. cit., p. 70-
71 ; Mihail Canianu şi Aurel Candrea, op. cit., pp. 323-328 ;
Documente putnene, I, p. 12; p. 17 ; p. 18 ; Ib., II, pp. 4-5 ;
Monografia satului şi a staţiunii climaterice Soveja, (ms.), pp. 55-66,
realizată de un colectiv de autori ; se găseşte la DJVAS, în fondul 374
«Învăţător Vasile Ţiroiu», dosar nr. 9 ; G. Dincă, «Două ctitorii
voievodale : biserica Stelea din Târgovişte, Mănăstirea Soveja din
Vrancea înălţate în semnul împăcării şi prieteniei», în «Glasul
Bisericii», XXX (1971), nr. 5-6, pp. 511-523 ; Epifanie Norocel, op.
cit., pp. 348-364 ; Florica şi Iulian Albu, Monografia comunei Soveja,
Bucureşti, 2002, pp. 217-230 ; Mihai-Liviu Adafini, «Proprietăţile
Mănăstirii Soveja», în Cronica Vrancei, IV, Focşani, 2003, pp. 45-49 ;
Lelia Pavel, «Mănăstirea Soveja. Câteva consideraţiuni», în Ib., I,
Focşani, 2000, pp. 12-24 ; Horia Dumitrescu, Ionuţ Iliescu, op. cit.,
pp. 262-265.

123
în zonele de câmpie. Familii de ţigani lucrau pe moşiile
sale, era scutită de multe taxe şi dorinţa egumenilor de a
stăpânii Munţii Vrancei a făcut ca acest lăcaş de rugăciune
să intre în competiţie cu răzeşii vrânceni. Acest lucru s-a
întâmplat mai ales în timpul când grecii au stăpânit
mănăstirea şi aceasta a fost închinată Sfântului Mormânt,
în 1715.
Cutremurele din 1802 şi 1838 au distrus biserica
ridicată de Matei Basarab şi o parte din aceste imobile.
Din acel moment - dacă nu mai înainte – a început
degradarea morală a aşezământului de la Soveja. Cea mai
mare stricăciune a adus-o omul, prin reparaţiile şi
restaurările frecvente. Deja, în 1846, Alecu Russo, exilat la
mănăstirea Soveja, între februarie-aprilie 1846, constata în
memoriile sale că din vechea clădire rămăseseră doar
lespezile pe jos şi pisania. A urmat secularizarea şi
degradarea progresivă până în zilele noastre. O perioadă
clădirile au adăpostit pichetul de grăniceri. A venit epoca
modernă şi secolul al XX-lea cu cele două războaie
mondiale şi devastatoarele cutremure din 1940 şi 1977.
În 2006, din universul populat cu monahi şi
credincioşi a mănăstirii renascentistului principe valah nu
au mai rămas decât «Pisania» cu anul zidirii bisericii –
1645 şi lespezile bisericii încorporate în biserica ridicată
de greci. Din fericire, mai avem o parte din ziduri şi câteva
ruine, încă pe verticală, ale clădirilor ce dădeau faima
puternicei mănăstiri dintre munţi. Cu siguranţă şi încăperi
subterane, care ascund comorile spirituale ale unei ţări
apuse pentru totdeauna. Acum, cimitirul ocupă o bună
parte din curtea bisericii şi din zidurile construite cu
migală şi eforturi acum 350 de ani oamenii iau pietrele

124
fasonate şi le folosesc la fundaţiile caselor şi ale
grajdurilor.
Cele mai importante ctitorii Domneşti din Munţii
Vrancei nu beneficiază de nici o monografie serioasă sau
de măcar vreun studiu de specialitate pe măsură. În ritmul
actual al restaurării, prin înlocuirea stupidă a clădirilor
vechi, cu noi construcţii care nu ţin cont de nici o normă
istorică, Mănăstirea Soveja va deveni, în câţiva ani, o
construcţie aparent nouă şi nu va mai păstra nimic din
originalitatea construcţiei lui Matei Basarab. Chiar
aducerea, nu de mult, a câtorva monahii la Soveja şi
deschiderea unui schit cu numele de Soveja, nu este decât
o mutare simbolică şi nu priveşte partea istorică a
problemei.

5.3. Mera (Mira), citadela Cantemireştilor

Doar istoricii ştiu că nu departe de Podgoria


Odobeştilor, pe Valea Milcovului, la poalele Măgurii, se
află singurul monument vrâncean înscris pe lista
UNESCO şi cea mai importantă construcţie voievodală,
rămasă în picioare, din sudul Moldovei, singura de această
anvergură, din Vrancea. Este vorba despre Mănăstirea
Mera, ridicată de familia Cantemir.
În acest an s-au împlinit trei secole de când, sub
Antioh Cantemir, în aprilie 1706, s-a sfinţit actuala
biserică şi s-a deschis oficial complexul voievodal, ulterior
monahal, cunoscut sub numele de Mănăstirea Mera37.
37
. Despre cea mai importantă ctitorie a Cantemireştilor s-au scris sute
de pagini, de la articole publicate în reviste şcolare, până la pseudo

125
Nicio publicaţie vrânceană sau naţională, ori vreo revistă
de specialitate nu a găsit de cuviinţă să publice un material
prin care să marcheze această dată istorică, mai ales că
este singurul obiectiv religios vrâncean care figurează în
analele internaţionale. Presa locală se ocupă doar de
colportarea scandalurilor şi bârfelor persoanelor politice
locale şi mai puţin de promovarea valorilor pe care le are
acest judeţ. Acelaşi dispreţ l-a manifestat şi Episcopia
Buzăului şi Vrancei care nu are nicio strategie privind
salvarea monumentelor religioase de importanţă mondială.
De istoria acestei construcţii, unice prin stil şi
poziţie geografică, se leagă nenumărate legende şi istorii.
Pe parcursul celor trei secole, zidurile aşezământului
voievodal au văzut la porţile sale oştile turcilor, au fost
asaltate şi jefuite de tătari, şi ce este mai dureros, au fost
pângărite de soldaţii creştini austrieci, care au dezgropat
osemintele domnitorilor români şi le-au aruncat în Milcov.
Originile Mănăstirii Mera se duc dincolo de secolul al
XVI-lea.
Primele menţiuni scrise care vorbesc de existenţa
unui schit sunt documente ale boierului Moţoc din
Odobeşti. După moartea acestuia, soţia sa, Ursa, a dat
schitul, în aprilie 1686, lui Constantin Cantemir (1685-
studii de popularizare. Mănăstirea Mera a fost şi este unul din
subiectele de predilecţie pentru toţi cercetătorii locali, dar până astăzi
nu avem nici un studiu de specialitate, scris după regulile academice
ale ştiinţei. Atât timp cât nici istoricii, nici teologii nu vor aborda
studierea acestui monument religios, cu dorinţa de a depăşi stilul
jurnalistic, ctitoria Cantemireştilor nu va intra în atenţia cercetătorilor
şi va rămâne veşnic un subiect pe care micii intelectuali locali îşi vor
da licenţe şi grade didactice şi nimic mai mult. Documente despre
Mănăstirea Mera au fost publicate în Documente putnene, I, pp. 29-
31 ; pp. 36-37 ; 37-39 ; pp. 61-62 ;

126
1693), domn al Moldovei. Dintr-un zapis din aprilie 1686
vedem că Ursa Moţoceasca a împroprietărit mănăstirea cu
moşii şi bunuri pe Valea Milcovului, la Odobeşti şi
Focşani. La numai doi ani de la preluarea aşezământului, o
carte a domnitorului Constantin Cantemir de la 5
decembrie 1687 cere «imperativ» vecinilor Mănăstirii
Mera să-şi vândă proprietăţile către lăcaşul sfânt. Deja
zapisul din 8 iunie 1688 arată că răzeşii din Grozeşti şi
Odobeşti îşi vânduseră o parte din proprietăţile de pe Valea
Milcovului.
Pentru anii următori avem şi alte documente
asemănătoare care arată cum Mănăstirea Mera reuşise să
ocupe moşie după moşie şi dintr-un aşezământ dăruit
rugăciunii să ajungă, în numai câteva zeci de ani, cea mai
întinsă «moşie» de la limita sudică a Vrancei, stăpânind
Valea Milcovului, o parte din Odobeşti, din Focşani, chiar
cetatea Adjudului şi până la Muntele Muntioru, după cum
o confirmă zapisul din 5 februarie 1714.
Spre jumătatea secolului al XVIII-lea şi mai ales
din momentul când grecii devin stăpânii mănăstirii,
aşezământul se transformă într-o societate care nu are ca
scop decât beneficiile, iar egumenii devin adevăraţi
administratori de moşie. De aici conflictele pe parcursul a
mai bine de un secol şi jumătate cu răzeşii şi proprietarii
de pământuri din jurul mănăstirii. Documentele cu aceste
conflicte abundă, atât pentru Mera, cât şi pentru celelalte
două mănăstiri vrâncene.
Constantin Cantemir ridică o biserică de lemn
undeva pe latura nordică a actualei biserici. Fiul său,
Antioh Cantemir (1695-1700; 1705-1707), decide să ridice
o adevărată mănăstire, zidind actuala biserică de piatră,
clopotniţa monumentală, ziduri de apărare, turnuri, chilii şi

127
o impresionantă Casă Domnească, pe trei nivele, cu
beciuri şi pivniţe, ale căror ruine se văd şi astăzi. Când
complexul a fost terminat, în 1706, Antioh Cantemir a
adus osemintele tatălui său, de la Iaşi, şi le-a îngropat în
biserică. Tot în partea de Nord a mănăstirii se află un
puternic izvor de apă dulce care a fost amenajat, mai
târziu, cu un bazin subteran, din piatră şi cărămidă şi chiar
un tunel care, conform legendelor, ar ieşi la apa
Milcovului şi un alt tunel ar merge până în pădurile
apropiate, spre Măgura Odobeştilor, lângă «drumul
nemţilor». Sursa de apă i-a permis, de fiecare dată, să
reziste asediilor.
Nenorocirile nu au ocolit însă ctitoria lui Antioh
Cantemir, deşi era oarecum departe de zonele prin care se
scurgeau armatele cotropitorilor. În 1716 a fost distrusă
biserica de lemn de către ostaşii lui Mihai Racoviţă (1703-
1705; 1707-1709; 1715-1726), care se aflau pe urmele
austriecilor baricadaţi în spatele zidurilor. Aceştia din
urmă au profanat mormintele ctitorilor, aruncând în
Milcov osemintele, batjocorind biserica. La porunca
Turcilor, Mihai Racoviţă dărâmă cu tunurile o parte din
ziduri. După retragerea Cantemireştilor în Rusia, grija
aşezământului a luat-o arhimandritul grec Mitrofan
Calerghi. Nici tătarii nu au ocolit-o, jefuind-o, nu o dată,
de odoare şi podoabe. Dacă în secolul al XVI-lea,
terenurile din jurul mănăstirii erau pustii, între timp s-a
înfiripat un adevărat cătun care lucra pe moşiile cetăţii -
mănăstire.
Ca şi celelalte mari mănăstiri vrâncene, Mera a
ajuns un aşezământ bogat, cu mari proprietăţi în Odobeşti
şi Focşani. Sub fanarioţi a fost închinată Mănăstirii
greceşti Vatoped. La începutul secolului al XIX-lea

128
aşezământul ajunsese să domine toată Valea Milcovului,
având sate întregi de clăcaşi (Şindrilari şi Andreiaşu).
Mult timp singurul lăcaş de închinăciune din
această parte a Vrancei a fost biserica Mănăstirii Mera.
Proprietăţile mănăstiri se întindeau până în inima Ţării
Vrancei şi a Focşanilor, unde egumenii greci deţineau
imobile şi alte proprietăţi. Secularizarea din 1863 a găsit o
mănăstire puternică, cu averi fabuloase. Grecii au plecat şi
biserica mănăstirii a devenit biserică parohială, iar câţiva
ani mai târziu, în clădirile fostei mănăstiri a funcţionat
prima şcoală din localitate.
Şi astăzi biserica fostei mănăstiri este biserică
parohială, deşi funcţionează într-un ansamblu mănăstiresc,
restaurat, în parte, în ultimile două decenii. Pentru că este
un monument istoric reprezentativ, trebuie remarcat că
multe din elementele complexului sunt în pericol. În
primul rând catapeteazma din lemn de tei, veche de trei
secole riscă să cadă peste credincioşi, autorităţile din
Ministerul Culturii şi Cultelor nepermiţând schimbarea
acesteia, decât prin transferarea sa într-un muzeu. Or, un
Muzeu cu asemenea spaţiu nu există în Vrancea.
La aceasta se adaugă distrugerea aproape
iremediabilă a tablourilor ctitorilor, picturi unice în
România. Deşi s-a restaurat aproape toată pictura bisericii,
elementele istorice cele mai importante – tablourile votive
- nu au fost restaurate. Din complexul arhitectonic
monahal, rămân, în ploaie, al patrulea turn, Osuarul
mănăstirii şi Casa Domnească. În aceeaşi stare de abandon
se găseşte şi cimitirul vechi, din parte de Est a mănăstiri,
unde se află cele mai vechi vestigii şi locul unde a fost
biserica primului schit, întemeiat de Moţoc.

129
În orice ţară din Occident, un ansamblu
arhitectonic de grandoarea celui din Mera ar figura în toate
traseele turistice şi ar beneficia constant de atenţia
cercetătorilor. La noi, singurul monument religios
vrâncean aflat pe lista celei mai importante instituţii
internaţionale care protejează patrimoniul mondial -
UNESCO nu beneficiază de atenţia specialiştilor locali, iar
elementele unicat ale bisericii, respectiv tablourile votive
şi catapeteazma se vor deteriora definitiv, fără ca nimeni
să nu ia nicio măsură.

VI
Valea Râmnicului Sărat

130
131
S ituată la sudul judeţului, Valea Râmnicului
Sărat38 nu a ţinut, administrativ, de actuala entitate
teritorială, decât din 1968. Până la Unirea de la 1859,
aceste pământuri au aparţinut Munteniei. După această
dată, pentru câţiva ani, judeţul Râmnicu Sărat (Slam
Râmnic) a avut reşedinţa în Focşanii Munteni.

38
. Nu există nici o lucrare de referinţă despre viaţa religioasă din zona
de câmpie a Vrancei, respectiv despre Valea Râmnicului Sărat. Pentru
a avea o imagine despre viaţa religioasă din această parte a Vrancei,
fostă Slam Râmnic, putem consulta : Anuarul Eparhiei Buzău - 1935,
Buzău, 1935 ; Petre Râpeanu, Ilie Dumitrescu, Coteşti. 500 Ani de
existnţă, 1972 ; Ionel Budescu, Cârligele, o istorie scrisă şi trăită,
Bucureşti, 20042. Fostul jurnalist Petre Abeaboeru are în pregătire
două monografii despre localităţile Popeşti şi Urecheşti, în care aduce
informaţii încă nepublicate despre aceste localităţi ale Slam
Râmnicului.

132
În plan administrativ bisericesc, aşezămintele de pe
Valea Râmnicului depindeau de Episcopia Buzăului care
se afla în Muntenia, cu sediul la Buzău, în timp ce Vrancea
arhaică şi Ţinutul Putnei ţineau de Episcopia Romanului,
care se găsea în Moldova. Aceasta nu a împiedicat ca
mănăstirile şi schiturile de pe Valea Râmnicului şi din
Vrancea arhaică să fie într-o permanentă legătură. Schitul
Poiana Mărului şi Mănăstirea Dălhăuţi au influenţat chiar
naşterea vieţii monahale din Munţii Vrancei. Nu
întâmplător, Schitul Vrancea (Valea Neagră) a fost înfiinţat
sub influenţa spirituală a Sfântului Vasile de la Poiana
Mărului, iar între aceste aşezări monahale, cărţile de cult
circulau de o parte şi de alta a frontierei, cu toate că ţineau
administrativ de două ţări şi canonic, de două episcopii din
ţări cu administraţie proprie. Se poate spune că lumina
spirituală a Ţării Vrancei a venit, cel puţin în ultima parte
a Evului Mediu, din partea acestor aşezăminte de pe
Râmnicului Sărat.
Trebuie subliniată influenţa oraşului Râmnicu Sărat
asupra vieţii religioase din această zonă de est a Ţării
Româneşti. Aceasta s-a manifestat şi prin dependenţa
directă a unor aşezăminte monahale de unele mănăstiri din
Râmnic, cum am văzut deja în cazul unor mănăstiri din
Focşanii Munteniei.
În această zonă de câmpie a Vrancei anului 2006 se
găsesc câteva lăcaşuri de închinăciune ctitorite de
dregători ai Ţării Româneşti. Dintre acestea se remarcă, de
departe, Mănăstirea Coteşti şi fosta Mănăstire Bordeşti. La
Bordeşti, arhitectura brâncovenească se îmbină melodios
cu pictura lui Pârvu Mutu şi nu mai are nevoie de nici o
prezentare. Din acest punct de vedere, fostul complex
monahal de la Bordeşti reprezintă o culme a artei

133
medievale româneşti de la jumătatea Evului Mediu, dar se
găseşte într-o stare de ruină, în ciuda miliardelor investite.
Eternizarea lucrărilor de restaurare nu face decât să
transforme Bordeştii într-o ruină cu schele şi containere
asemănătoare unui platou de filmare.
În acest capitol vom aduce în actualitate, pe lângă
divinele fresce ale zugravului Pârvu Mutu, încă vizibilele
ruine ale bisericii «Sfinţii Împăraţi» de la Dălhăuţi, cu al
său trecut cultural, despre care nu mai vorbeşte nimeni.
Pe drumul care duce la Dălhăuţi se găseşte
Mănăstirea Coteşti, ctitorită în jur de 1750, cu biserica
«Sfânta Treime», la consolidarea şi restaurarea căreia se
lucrează de ani buni şi nu se întrevede încă ziua izbăvirii.
Închisă în 1959, mănăstirea a renăscut după 1989, dar se
confruntă cu grave probleme financiare. Lăcaşul de la
Coteşti este cea mai faimoasă construcţie bisericească din
această podgorie a Vrancei. Ca şi la Bordeşti, lipsa banilor
face ca această veritabilă cetate medievală, să nu poate fi
utilizată pentru serviciul religios, fiind de mai bine de un
deceniu încorsetată de schele, iar monahiile folosesc
pentru cult sală improprie dintr-un imobil al
aşezământului.
La ultimul punct al acestui capitol vom aminti
lapidar şi câteva foste aşezăminte monahale din acest areal
spiritual, din care nu au mai rămas decât biserici de mir şi
mormane de bolovani acoperite de boscheţi. Trist pentru
trecutul acestor foste lăcaşuri monahale este faptul că
nicăieri, cu excepţia câtorva studii greu accesibile, nu pot
fi găsite informaţii despre aceste vetre de sihăstrie
românească. Cum nu avem nici monografii redactate de
specialişti pentru aceste localităţi (excepţie Monografia

134
Cârligele) lipsesc informaţiile minime pe care le-ar fi
putut oferi acest gen de lucrare.

6.1. Biserica Seminarului de la Dalhăuţi

«Trei turle stau ca o frumoasă podoabă deasupra


acestei biserici şi corolarul lor se îmbină cu cerul senin» 39,
scria în 1932 fostul stareţ Zosima Tărâlă despre
majestuoasa biserică a fostului Seminar monahal de la
Dăjhăuţi. După ce a fost mândria câtorva generaţii de
seminarişti şi locul de pelerinaj al focşănenilor înstăriţi,
semeaţa biserică cu trei turle cu hramul «Sfinţii Împăraţi»
a ajuns, după desfiinţarea mănăstirii în 1959, o grămadă de
ruine.
Mormintele ctitorilor Smaranda Perieţeanu şi
Constantin Angelescu au fost profanate, oase se găsesc
peste tot iar osuarul cripta bisericii seamănă cu un beci
părăsit pe care se găsesc doar grafitti ale unor trecători
39
. Zosima Tărâlâ, Istoricul (monografia) Mănăstirii Dălhăuţi,
Bucureşti, 1932, p. 12.

135
lipsiţi de sfinţenie. Mai sunt şi amintirile lui Vasile Pârvan
care, vizitând familia Râmniceanu, urca şi la schit. De
asemenea, Nicolae Iorga a trecut chiar pragul bisericii în
1905, iar catapeteazma lăcaşului din Colecţia Muzeală a
Mănăstirii, înfiinţată după 1989, arată măreţia lăcaşului
distrus din ignoranţa celor din jur.
Într-o lume care încearcă să conserve trecutul
religios al unui popor, semnul vizibil al legăturii sale cu
divinitatea, prin tragismul lor, ruinele bisericii de la
Dălhăuţi40 vor face într-o zi înconjurul lumii. Puţine
imagini mai pot fi găsite astăzi într-o ţară cu vocaţie
europeană precum lespedea Sfintei Mese de la biserica
«Sfinţii Împăraţi», acoperită de ruine şi bălării, o imagine
de coşmar care mai există doar în fosta Iugoslavie. Acolo
însă a fost un război. La noi ne ruinează războiul nostru
interior. Imagine simbol a raportării la trecut şi a
dispreţului faţă de acel timp, gardul de sârmă ghimpată
pus în bătaie de joc de fostul Inspectorat de Cultură pentru
a evita căderea zidului peste vreun creştin curios,
reprezintă nivelul nostru de civilitate şi spune totul despre
respectul creştinului ortodox faţă de sacralitate.

40
. În ciuda importanţei capitale pentru spiritualitatea medievală
românească şi chiar europeană, Mănăstirea Dălhăuţi nu a captat
interesul nici unui istoric sau teolog. Singura monografie rămâne cea
redactată de Zosima Tărâlâ acum şapte decenii, pe care am citat-o mai
sus. Câteva indicii despre Mănăstirea Dălhăuţi şi biserica «Sfinţii
Împăraţi» pot fi găsite în Zosima Tărâlă, op. cit., pp. 12-13, 17 ;
Gabriel Cocora, Mănăstiri din Eparhia Buzăului, vetre de cultură şi
trăire românească, Buzău, 1987, pp. 247-250 ; Ionel Budescu, op.
cit., pp. 217-242. Profesorul de istorie Ionel Budescu, originar din
Bonţeşti (Cârligele), cel mai avizat cunoscător al istoriei Dălhăuţilor,
pregăteşte o monografie despre Mănăstirea Dălhăuţi, lucrare care va
aduce date noi privind viaţa religioasă a întregii regiuni.

136
Rare sunt ocaziile când se oferă creştinului
secolului al XXI-lea priveliştea unui lăcaş de închinăciune
care se năruie sub privirile celor din jur, fără ca nimeni să
ia poziţie împotriva acestui dezastru iremediabil a
patrimoniului religios naţional. Acest lucru se întâmplă la
doar câţiva kilometri de oraşul Unirii.
Ridicată la jumătatea secolului al XIX-lea, între
1840-1855, de Smaranda Perieţeanu şi Constantin
Angelescu din Focşani, pe timpul când arhimandritul
Benedict, stareţul Mănăstirii Poiana Mărului, avea în grija
sa şi Mănăstirea Dălhăuţi, biserica «Sfinţii Împăraţi» nu a
rezistat mai mult de un secol. La fel şi clădirile fostului
Seminar Monahal, deschis de Episcopul unionist buzoian,
Dionisie Romano (1865-1873), din care nu au mai rămas
nici măcar fundaţiile. Biserica are un plan de navă cu trei
turle, cu un osuar la subsol şi un pridvor de lemn.
Ocuparea mănăstirii de către nemţi, spre sfârşitul Primului
Război Mondial, cutremurul din 1940, închiderea
mănăstirii în 1959 şi cutremurul din 1977 au pus definitiv
capăt unei biserici care a fost, cel puţin pentru a doua
jumătate a secolului al XIX-lea şi primele decenii din
secolul al XX-lea, centrul unei vieţii monahale, în care
rugăciunea se împletea cu traducerea şi copierea textelor.
Aflată în vecinătatea Schitului Poiana Mărului şi
având vii urmele prezenţei stareţului Vasile şi a lui Paisie
Velicikovschi în obştea de la Dălhăuţi, viaţa monahilor de
pe aceste locuri a fost una cu o bogată trăire spirituală şi
activitate intelectuală. A fost unul din motivele pentru care
Episcopul Buzăului, Dionisie Romano, l-a ales ca vatră
pentru un Seminar Monahal, pe vremea când era locţiitor
de episcop, în 1859. Începuturile vieţii monahale la
Dălhăuţi se pierd însă, pe undeva pe la începutul celui de-

137
al doilea mileniu. Cele mai recente descoperiri arheologice
au scos la iveală fundaţiile unei biserici din secolele XI-
XII.
În ceea ce priveşte istoricul mănăstirii, primele
însemnări arată că pe la 1464 se vorbea despre Schitul
Dălhăuţi, iar începuturile primei zidiri a bisericii «Izvorul
Tămăduirii» trebuie căutate în acea vreme. După ce l-a
bătut pe Vasile Lupu în 1637, Matei Basarab a descoperit
această vatră monahală, pe care a transformat-o, din schit,
în mănăstire. La 1810 s-a ridicat biserica de lemn «Sfinţii
Voievozi Mihail şi Gavriil». Mănăstirea a adăpostit una
din cele mai importante biblioteci din România.
Secularizarea averilor mănăstireşti din 1863 nu a pus capăt
vieţii monahale de la Dălhăuţi. Cel mai important odor al
mănăstirii a rămas peste ani Icoana făcătoare de minuni a
Maicii Domnului. După alungarea monahiilor în 1959,
Episcopia nu a mai putut să întreţină biserica «Sfinţii
Împăraţi», pentru că legile timpului nu-i permiteau.
Întrucât este situată într-o zonă cu umiditate foarte
mare, având un lac alături şi pânza freatică la suprafaţă,
structura bisericii s-a slăbit treptat, fiind nevoie de
consolidare, care nu s-a mai făcut. În 1986, anul în care
Episcopia a instalat, din nou, monahiile la mănăstire,
biserica era deja într-o stare jalnică. Cu toate acestea, dacă
Episcopia ar fi vrut să salveze biserica putea să o facă,
numai că la sediul Episcopiei de la Buzău începuseră din
1980 ample lucrări de reconstrucţie a Palatului Episcopal
(zis şi brâncovenesc), Palat care a înghiţit pentru câţiva ani
toate resursele economice ale Episcopiei, după modelul
Casei Poporului de la Bucureşti. Astăzi Palatul este o
bijuterie arhitectonică, dar biserica de la Dălhăuţi a
dispărut pentru totdeauna.

138
Obştea condusă de stareţa Emilia Focşa (1927-
2002) nu a putut decât să asiste neputincioasă la afârşitul
bisericii şi ca să recupereze obiectele importante a
organizat o Colecţie Muzeală, în care a fost adunat tot ce
s-a mai putut salva din biserica «Sfinţii Împăraţi»:
catapeteazma, cărţi de cult, icoane vechi, veşminte şi alte
obiecte vechi. Probabil, din 2007, după intrarea României
în Uniunea Europeană, în Vrancea se va aplica şi legislaţia
comunitară, iar Sfânta Masă a bisericii «Sfinţii Împăraţi»
nu va mai sta sub arşiţa soarelui, nici crucile ctitorilor ca
nişte relicve din altă lume.
Din cele trei turle, care făceau mândria acestei
biserici de la poalele pădurilor Vrancei, astăzi nu a mai
rămas niciuna în picioare. Ultima a căzut acum câţiva ani,
iar vântul şi ploile au grijă să termine lucrarea. Astăzi se
mai aude, din când în când, zgomotul vreunei cărămizi ce
se desprinde, după ploaie, din zidul bisericii şi se
prăvăleşte peste Sfânta Masă. Mai rămân şi însemnările lui
Nicolae Iorga despre frumuseţea Dălhăuţilor şi osuarul de
sub biserică, cât or mai rămâne. Va urma apoi declasarea
monumentului, scoaterea sa de pe lista monumentelor
istorice şi în câţiva ani generaţiile următoare nici nu vor
mai şti că la Dălhăuţi, în marginea unui lac rupt din
poveşti, la umbra unei păduri răcoroase, cete de tineri
monahi veniţi din toate părţile Vrancei la Seminar, cântau
zi şi noapte, prin rotaţie, imnuri byzantine la strana
bisericii ridicate de focşăneni. Din rugăciunea neîncetată a
acelor tineri monahi nu au mai rămas decât amintiri
consemnate pe cărţile de slujbă din Colecţia Muzeală.
Biserica «Sfinţii Împăraţi» se va adăuga listei
nesfârşite de monumente religioase mutilate din cauza
ignoranţei noastre. Paradoxal, în acelaşi timp, la sediul

139
Episcopiei Buzăului şi Vrancei, din municipiul Buzău, la
câteva sute de metri ce catedrala Episcopiei, ctitoria
voievodului Matei Basarab şi a căpitanului Mănăilă, se
ridică în anul de graţie 2006, simultan, două catedrale
uriaşe, una mai mare decât alta. Numai cu banii care s-au
băgat în fundaţiile unei asemenea construcţii s-ar fi putut
restaura, din temelii, biserica seminariştilor de la Dălhăuţi,
dar priorităţile conducătorilor Bisericii nu sunt
monumentele trecutului, locurile, ci prezentul, pentru ca
numele şi chipul lor să figureze pe zidul la miază-noapte a
noilor catedrale, la capitolul ctitori.

6.2. Ruinele «brâncoveneşti» de la Bordeşti

În marginea satului Bordeşti, la doar câţiva


kilometri de Drumul Naţional care coboară din Iaşii
Moldovei spre Bucureşti se află, îngropată, în aluviuni, de
mai bine de un secol, singura ctitorie în stil brâncovenesc
de la extremitatea estică a Ţării Româneşti, fosta
Mănăstire «Adormirea Maicii Domnului»41. Aşezământul a
41
. Numai pentru că a fost pictată de celebrul Pârvu Mutu, biserica
«Adormirea Maicii Domnului» de la Bordeşti a beneficiat de atenţia
specialiştilor mai mult decât celelalte foste aşezăminte monahale din
judeţ, fără însă ca edificiul să fi făcut subiectul vreunui studiu serios.
Bordeştii au mai beneficiat de câteva campanii de cercetări efectuate
de o echipă a Muzeului Vrancei condusă de drd. Aurel Nicodei, sub
coordonarea ştiinţifică a arheologului dr. Voica Puşcaşu. Vezi Gh.
Asanache şi Gh. Chirtoc, Monografia Bordeşti, (ms.) ; M. Iliescu,
«Decoraţia bisericii din Bordeşti (Vrancea) şi importanţa ei pentru
iconografia românească», în «Biserica Ortodoxă Română», XCIV, nr.

140
fost ridicat de Căpitanul de Lefegii Mănăilă Mărăcineanu,
pe vremea când Bordeştii făceau parte din Ţara
Românească. Mănăilă este şi ctitorul Mănăstirii Recea, din
apropierea acestuia. În 1699 construcţia bisericii a fost
terminată, iar pictura a fost încheiată în 1722. Construcţia
avea ziduri puternice, clădiri şi clopotniţă, iar clucerul
Mănăilă a înzestrat-o cu moşii. Ştefan şi Şerban, fii
clucerului, au închinat-o Episcopiei Buzăului, devenind
metoc al Episcopiei, la 1742. Peste câţiva ani ajunge
metoc al Mănăstirii Băbeni. Mai târziu, spre sfârşitul
secolului al XIX-lea a fost închinată Schitului Băbeni, care
l-a exploatat, fără să mai investească nimic în restaurarea
şi întreţinerea aşezământului.
În epocă, pădurile coborau până la mănăstire, iar
defrişarea acestora a fost una din cauzele, pe termen lung,
a alunecării terenurilor şi a distrugerii aşezământului.
Cutremurele din 1802, 1804 şi 1838 au dat cele mai crunte
lovituri bisericii şi cu greu a fost refăcută de egumenii
greci. La 1853, egumenul Samoilă a plecat în Basarabia
luând asupra sa şi actele mănăstirii. La această nenorocire
se adaugă incendiul din 1856, care a distrus casele
călugărilor. Jumătate de secol mai târziu, în 1899, o
alunecare de teren a dat una din ultimele lovituri bisericii.
În 1911 aceasta a fost definitiv părăsită.
Biserica şi aşezământul monahal de la Bordeşti au
avut un traseu sinuos, marcat profund de secularizarea
averilor bisericeşti din 1863, care a însemnat, practic,
închiderea mănăstirii şi începutul declinului bisericii.
După această dată, biserica mănăstirii a devenit biserică
1-2(1976), pp. 180-185 ; Adrian Gabor, «Ctitoriile de biserici şi
mănăstiri ale dregătorilor domneşti din judeţul Vrancea», în «Glasul
Bisericii», XLVIII(1989), nr. 6, pp. 88-91.

141
parohială. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, clopotniţa şi
zidurile s-au prăbuşit sub intemperii, fiind situate într-o
vale ca într-o pâlnie. La începutul secolului trecut a fost
umplută cu aluviuni şi anul 1911 a fost, din nefericire,
anul «decesului» bisericii care, de un secol, nu a mai fost
utilizată pentru cult. La 10 Martie 1915, graţie valorii
arhitectonice şi a importanţei picturii, prin «Decret
Regal», biserica a fost declarată monument istoric.
Această biserică este cea mai importantă ctitorie în
stil brâncovenesc din estul Ţării Româneşti şi pictura este
semnată de unul din cei mai mari zugravi ai Evului Mediu
românesc - Pârvu Mutu (1657-1735), al cărui tablou votiv,
singurul autoportret de altfel, se găsea la intrarea lăcaşului.
Astăzi, cele mai reprezentative picturi, inclusiv
tabloul pictorului, se găsesc la Muzeul Colecţiilor de Artă
din Bucureşti. Primele lucrări de restaurare, recuperare a
frescelor şi consolidare a Bisericii s-au făcut în anii ‘60, cu
bani de la Ministerul Culturii şi de la Departamentul
Cultelor. A fost un pas important pentru că s-au stopat
furturile din Biserică şi s-a dat un semnal clar autorităţilor
locale. Până în anii ’60 cimitirul satului a fost în curtea
dintre zidurile fostei mănăstiri. În 1980 s-a organizat la
Bordeşti chiar un simpozion despre mănăstire. După 1990
biserica a intrat în atenţia Muzeului Vrancei care a demarat
lucrări de cercetare în 1991, conduse de arheologul Victor
Bobi. Lucrările de restaurare a bisericii au demarat în
1994. Cercetările arheologice au continuat cu o echipă
condusă de drd. Aurel Nicodei. Din acest punct de vedere,
aşezământul de la Bordeşti este unul din puţinele
monumente religioase din Vrancea care au beneficiat de o
oarecare atenţie din partea istoricilor.

142
După ultimele informaţii, viitorul aşezământului
depinde de Episcopia Buzăului şi Vrancei, care doreşte să
deschidă un schit, dar nu este dispusă să susţină financiar
edificiul. Biserica a fost consolidată, dar până la
terminarea lucrărilor drumul este lung. Dacă acestea nu
vor fi reluate cât mai repede, zeci de miliarde care s-au
investit în ultimii ani se vor duce pe apa sâmbetei, ca şi
picturile lui Pîrvu Mutu şi Radu Zugravu, adevărate
capodopere ale geniului medieval românesc.
Exemplul monumentului de la Bordeşti este tipic
pentru proasta administrare a patrimoniului cultural
naţional şi arată, o dată în plus, cum poate fi aruncat banul
public, prin restaurarea cu bucăţica. Maniera de restaurare,
ca pe vremea Meşterului Manole când, ce se repara ziua se
dărâma noaptea, este una păguboasă şi nu face decât să
risipească banul public. Între timp, stihiile naturii lucrează
şi din banii investiţi s-a ales praful, iar monumentul
rămâne ca şi acum o sută de ani, îngropat în aluviuni. Se
pare că jefuitorii de artă veche românească au luat deja în
vizor Bordeştii şi nu este exclus să scoată de pe pereţi şi
ultimele fresce semnate de Pârvu Mutu, care vor ajunge
prin colecţii private din America. Când conducătorii
Bisericii şi oamenii politici locali se vor dezmetici va fi
prea târziu şi nu vor mai avea ce salva. Dar nici nu vor
putea spune că nu au ştiut pentru că rândurile de faţă stau
mărturie.

143
6.3. Foste aşezăminte monahale
Zona de câmpie a Vrancei, mai precis teritoriul
dintre Milcov şi Râmnicu Sărat este unul din locurile care
a adăpostit o multitudine de aşezăminte monahale în
secolele trecute. Din păcate, puţine au rezistat în timp.
Dintre acestea, unele au jucat un rol important în
dezvoltarea monahismului la Curbura Carpaţilor.
Din schitul şi biserica «Sfânta Treime» din
Bonţeşti, construite de Episcopul Mitrofan al Buzăului,
între 1694-1698, originar din Bonţeşti, sătul de pe Valea
râului Mera nu au mai rămas decât urmele şi o piatră de
mormânt descoperită de istoricul Ionel Budescu şi pe care
acesta o consideră ca fiind piatra de mormânt a Sfântului
Vasile de la Poiana Mărului. În 1772, Vasile de la Poiana
Mărului transformă aşezământul în schit de maici. Un an
mai târziu, în 1773, a fost închinat bisericii «Sfântul

144
Nicolae Nou» din Focşani. La începutul secolului al XIX-
lea, între 1819-1833, din cauza surpării terenului,
monahiile au fost transferate la Mănăstirea Coteşti, situată
la câţiva kilometri, iar biserica schitului a dispărut în timp.
Câţiva kilometri mai departe, lângă Valea Râmnei a
fost ridicat, în 1689, Schitul «Sfinţii Arhangheli» din
Peletic (Dealul Lung – Gura Caliţei). În aceeaşi zonă
dintre Milcov şi Râmnicul Sărat se găsea şi Schitul
«Pometul Broştanului», care ţinea de Schitul «Poiana
Mărului».
Spre frontiera Moldovei, pe malul drept al râului se
găsea Schitul Vârteşcoiu, cu hramul «Adormirea Maicii
Domnului», ridicat de Căpitanul Vasile, între 1700-1705.
Închinat Mănăstirii «Adormirea Maicii Domnului» din
Râmnicul Sărat, după secularizare, biserica schitului a
devenit biserică de mir.
Pe Valea Râmnicului, în apropiere de Schitul
«Poiana Mărului» se afla Schitul «Sfântul Gheorghe» din
Jitia, ctitorit de slujerul Gheorghe şi pitarul Iane Hagiu. În
1695 a fost închinat Mănăstirii «Adormirea Maicii
Domnului» din Râmnicul Sărat.
Mai putem aminti Schitul Treisteni (sau Trăisteni),
din Gârbovi (Tâmboieşti), ctitorit de căpitanul Zăgan
Gârboveanul, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea,
între 1661 şi 1685. Numele schitului este el însuşi unul
plin de legendă, amintind de traista călugărilor care
coborau la Athos, schitul fiind aşezat în calea monahilor
care mergeau din Rusia, prin Moldova spre Grecia şi
Locurile Sfinte. Cu hramul «Sfântul Nicolae», schitul a
fost închinat aceleaşi mănăstiri din Râmnicul Sărat. A fost
puternic influenţat de Schitul de la Poiana Mărului în
timpul stareţului Vasile, care a cunoscut personal pe

145
monahii de la Treisteni, aşezământul fiind unul din
puţinele locuri unde a poposit celebrul în lumea ortodoxă,
Paisie Velicikovschi. Spre jumătatea secolului al XIX-lea
schitul a dispărut, fiind ars de ruşi.
În partea de jos a judeţului aveam, odinioară,
Schitul Galbeni de la Tănăsoaia (Năneşti), cu hramul
«Intrarea în Biserică», ridicat de familia Vartic la 1646. De
asemenea, Schitul Găvanele, din care a rămas doar
biserica. Trebuie menţionat şi Schitul «Sfântul Ilie», de la
Izvorul lui Damaschin, din Dumbrăveni - Suraia, ridicat de
călugărul Teofan, înainte de 1650 ; Schitul «Adormirea
Maicii Domnului» din Năneşti, ridicat în jurul anului
1780.

VII
Dezastrul din patrimo-
niul iudaic vrâncean

146
147
P rezenţa comunităţilor evreieşti pe teritoriile
din sudul Moldovei este semnalată prin secolul al XVII-
lea. Dacă în Ţara Vrancei nu întâlnim pentru această
perioadă comunităţi aparţinând altor etnii, în târgurile din
zona de câmpie a Ţinutului Putnei evreii au format
comunităţi puternice, ajungând să deţină monopolul
economic din aceste localităţi.
Odobeşti, Panciu, Adjud şi Focşani sunt aşezările
în care s-a focalizat evreimea din Ţinutul Putnei, fiind de
altfel şi regiunea în care întâlnim cea mai mare
concentrare a evreimii din sudul Moldovei. Între jumătatea
secolului al XIX-lea şi Al Doilea Război Mondial, la sud
de Milcov evreii reprezentau sub 2% din populaţie, în timp
ce la nord, în Ţinutul Putnei deja, procentul era între 4 şi
25% din populaţie. Şi astăzi, după plecarea masivă a
evreimii şi după demolarea unei părţi importante din

148
patrimoniul iudaic, există cartiere care poartă marca
negustorimii evreieşti. Cele mai bine «conservate» sunt
cartierele evreieşti din Odobeşti şi Adjud.
Dacă monumentele religioase creştine din Vrancea
nu au făcut obiectul cercetărilor sistematice din partea
specialiştilor, decât în parte şi cu totul întâmplător, trecutul
religios al evreilor42 de la Curbura Carpaţilor nu a
beneficiat de absolut nici o atenţie din partea specialiştilor
locali. Chiar demersurile noastre au întâmpinat răceală din
partea unui segment al evreimii. La ora actuală nu există
nici o lucrare de referinţă, scrisă de vreun istoric, care să
prezinte istoria religioasă a poporului evreu din aceste
locuri şi nici un interes din partea cercetătorilor
fenomenului pentru studierea evreimii vrâncene.

42
. Destinul evreilor din târgurile vrâncene a fost identic cu al celorlalţi
evrei din România. Evreii din Adjud, Focşani, Panciu şi Odobeşti au
cunoscut gloria în secolul al XIX-lea şi prima parte a secolului trecut,
au suportat umilinţele între cele două războaie, au trecut prin
Holocaust între 1940-1945 şi după război au emigrat în Ţara Sfântă –
urmare a înţelegerilor secrete între noul stat Israel şi Republica
Populară Română, iar după 1989 şi ultimii supravieţuitori au părăsit
pământurile Vrancei. Din cei 380.000 de evrei (cf. Elie Wiesel) care
au fost vânduţi de statul comunist între 1948 şi 1989, câteva mii au
fost evrei născuţi pe malurile Milcovului, Şuşiţei şi ale Trotuşului. În
ultimii ani s-a constituit o bogată bibliografie despre prezenţa
evreiască în România, publicată de cercetători români şi străini. Legat
de acest subiect trebuie amintit scriitorul Teşu Şolomivici, un evreu
născut în Focşani, azi celebru în toată lumea, care a scris mai multe
lucrări despre evrei. Cele mai importante consemnări istorice despre
evreii din târgurile Ţinutului Putna sunt publicate în lucrările editate
de Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România, prin Centrul pentru
Studiul Istoriei Evreilor din România, în mod deosebit volumele
publicate sub titlul Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din
România.

149
După ştiinţa noastră singurele lucrări despre evreii
din Vrancea, în speţă despre evreii din Focşani, sunt cele
ale lui Zvi Ben Dov, evreu născut la Focşani, care trăieşte
în Israel. Întrucât era, în principiu, singurul partener cu
care puteam schimba informaţii despre acest subiect, la
începerea demersului nostru l-am înştiinţat despre intenţia
noastră. După un schimb de mail-uri de curtoazie, Zvi Ben
Dov a rupt relaţiile cu noi intempestiv, după ce am
descoperit şi publicat în presă «afacerea cimitirul»,
modalitatea prin care Federaţia Comunităţilor Evreieşti din
România a vândut unei societăţi din Vrancea o parte din
cimitirul evreiesc din strada Nicolae Bălcescu la un preţ
sub cel al pieţei, fiind acuzat chiar de antisemitism de
anumite persoane din comunitatea focşăneană. Am înţeles
mai târziu adevăratul motiv al poziţiei Comunităţii
Evreieşti, atunci când însuşi Zvi Ben Dov a venit la
Focşani, în 2006, şi a refuzat să stea de vorbă cu noi.
Culmea, invitat fiind de primarul Focşanilor, Zvi Ben Dov
s-a plâns de starea dezolantă a cimitirului, refuzând să
admită că a fost vândută o parte din cimitir, deşi respectiva
suprafaţă a fost şi parcelată, iar documentele sunt publice.
Vom prezenta de altminteri în acest material imagini cu
pietre tombale distruse de primul cumpărător, pentru că,
din 2005, respectiva suprafaţă a fost revândută de câteva
ori la preţuri de zece ori mai mari.
Am descoperit apoi că era vorba de o afacere la
scară naţională, realizată de Federaţia Comunităţilor
Evreieşti din România cu ajutorul statului român. Astfel,
Ordonanţa de Urgenţă nr. 36/2002 privind reglementarea
dreptului de proprietate al Federaţiei Comunităţilor
Evreieşti din România asupra lăcaşurilor de cult,
cimitirelor şi altor bunuri destinate activităţilor cultului

150
mozaic, aduce toate bunurile evreilor în sânul Federaţiei.
Conform articolului 2 «bunurile comunitar-religioase cu
caracter sacru pot fi vândute, concesionate sau închiriate,
conform dispoziţiilor legale, numai cu avizul
reprezentanţilor cultului mozaic şi în condiţiile respectării
normelor şi regulilor proprii acestei religii, sub sancţiunea
nulităţii absolute». A urmat Legea nr. 598 din 2002 care a
consfinţit această ordonanţă. Asta înseamnă că toate
bunurile sacre ale evreilor au intrat în patrimoniul
Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România. Din acel
moment, Federaţia dispune discreţionar de aceste bunuri.
În mai multe localităţi din ţară s-au derulat «afaceri» gen
cimitirul din strada Nicolae Bălcescu. Fenomenul este
cunoscut deja pe plan internaţional de organizaţiile
evreieşti, dar din varii raţiuni nimeni nu vrea să intervină.
În acest context bunurile sacre care au aparţinut
evreilor din Vrancea (Odobeşti, Focşani, Adjud şi Panciu)
vor avea soarta cimitirului evreiesc, mai devreme sau mai
târziu. Problema este mult mai complexă şi nu ţine doar de
interesul acestei comunităţi. Aceste bunuri aparţin şi
patrimoniului naţional. Statul, prin instituţiile sale, trebuie
să aibă în grijă aceste vestigii ale evreimii vrâncene. Ştim
că alte bunuri ale Comunităţii Evreilor din Vrancea sunt în
atenţia oamenilor de afaceri. Nu este exclus ca imaginile
obiectivelor evreieşti încă în picioare şi pe care noi le
prezentăm în această lucrare să rămână doar o amintire.
Pentru cei născuţi sub regimul «democraţiei
populare», trecutul acestei comunităţi nu înseamnă mare
lucru, pentru că nimeni nu le vorbeşte elevilor vrânceni
despre Focşanii multietnic şi multireligios, despre oraşul
Unirii în care, de la un capăt la altul al oraşului se vorbeau
toate limbile europene.

151
În afara câtorva amorţite expoziţii şi seminarii
anuale, organizate de funcţionari publici ai primăriilor sau
consiliului judeţean, la «Zilele municipiului sau oraşului
X», pentru a-şi justifica salariile, în care se învârt aceleaşi
imagini şi texte învechite, nimic nu s-a făcut pentru a se
studia şi prezenta trecutul acestei comunităţi. Chiar
Comunitatea Evreiască, în ciuda bunăvoinţei actualei
conduceri, nu poate, în schema actuală, să facă nimic
pentru cunoaşterea şi promovarea istoriei poporului ales.
Cel mult poate acompania agonia ultimelor relicve ale
patrimoniului iudaic vrâncean, într-un fel de eutanasie
controlată.
Ca şi în cazul lăcaşurilor creştine mutilate pe care
le-am prezentat în capitolele precedente şi în cazul
expunerii dezastrului iudaismului vrâncean, nu vom face
istoria evreimii vrâncene, ci vom vorbi doar despre
patrimoniul religios evreiesc din aceste târguri. În
consecinţă, referinţele bibliografice vor fi minime ca şi
informaţiile istorice. Rămâne în sarcina celor care sunt
plătiţi din bugetul statului pentru acest lucru, să meargă pe
teren, să identifice aceste ruine, să răsfoiască arhivele,
pentru a cunoaşte mai bine trecutul acestui judeţ.
Nu este posibil ca într-o ţară care va intra din 2007
în Uniunea Europeană, un judeţ precum Vrancea, în care
ponderea populaţiei evreieşti din târgurile sale s-a ridicat
între cele două războaie la o pătrime din totalul
locuitorilor, să nu poată oferi celor care vor veni să
viziteze aceste locuri nici măcar o broşură cu informaţii
minime despre istoria evreilor din fostul Ţinut Putna.
Aceasta demonstrează o mentalitate retrogradă şi
ignoranţa care a domnit în ultimii ani în instituţiile de
cultură din Vrancea. Dar acest lucru nu este sesizat nici de

152
actuali responsabili ai culturii vrâncene. Problema va
deveni vizibilă de la 1 ianuarie 2007, când vor poposi la
Focşani turişti, dar şi cercetători din ţările europene. Vor
merge la Prefectură, la Consiliul Judeţean şi la primării
pentru a cere relaţii despre iudaismul vrâncean şi vor
constata că în Vrancea, funcţionarii din aceste instituţii, ei
înşişi nu au auzit despre acest capitol al istoriei judeţului
în care trăim. Lucrări care pe alte meleaguri s-au scris
acum jumătate de secol, la noi nici nu ne-am pus problema
dacă ar trebui, sau nu, să le scriem vreodată.

7.1. Focşani – leagănul evreimii putnene

Dacă Odobeştii şi Adjudul au încă cele mai bine


«conservate» cartiere evreieşti din judeţ, Focşanii43 au fost
urbea cu cei cele mai multe obiective iudaice. Zece
sinagogi au văzut lumina zilei în Focşanii Moldovei şi cei
ai Munteniei, un spital evreiesc, două şcoli, grădiniţe,

43
. Unul din puţinele oraşe din România care se poate lăuda cu un site
al comunităţii evreieşti este Focşanii : www.jew-focsani.com. Realizat
de Zvi Ben Dov, evreu originar din Focşani, care locuieşte în Israel,
site-ul oferă informaţii importante despre istoria evreimii focşănene,
de ieri şi de azi. Zvi Ben Dov este autorul câtorva lucrări în ebraică
despre evreii din Focşani care ar merita traduse în româneşte deoarece
nu există nici o lucrare despre iudaismul focşănean, iar lucrările lui
Zvi Ben Dov ar fi o mană cerească pentru cei care se interesează de
acest subiect. La Direcţia Judeţeană Vrancea a Arhivelor Statului
există câteva fonduri cu informaţii despre evreii din Vrancea, fonduri
ce prezintă pagini interesante despre trecutul evreilor. Nu mai vorbim
despre arhivele de la Galaţi, Iaşi şi Bucureşti unde se găsesc
documente despre viaţa şi activitatea evreilor din târgurile vrâncene.

153
farmacii, cinematografe, restaurante, jurnale şi sute de
sedii de firme.
Din secolul al XVII-lea şi până în 2006 urmaşii lui
David au marcat profund istoria Focşanilor. Din păcate,
din acele vremuri nu au mai rămas decât câteva vagi urme
pentru că sistematizarea Focşanilor a demolat cartierul
evreiesc, o parte din sinagogi şi chiar primele cimitire.
Vecini cu armenii, evreii au avut sinagogi şi
cimitire în cele două oraşe omonime, despărţite până la
1859 de râul Milcov. Din secolul al XVII-lea, când evreii
au ajuns la Focşani, nu avem vestigii, doar consemnări în
documente ale vremii. Spre sfârşitul veacului documentele
se înmulţesc, iar în Condica visteriei lui Constantin
Brâncoveanu, de la 1694-1701, găsim sume importante pe
care «jidovii ot Bucureşti i ot Focşani», din partea
munteană a oraşului, le dădeau vistieriei domnului, dovada
că pe malul Milcovului evreii reuşiseră să prospere.
Situaţia evreilor se îmbunătăţeşte constant şi
recensământul făcut de administraţia rusă în Târgul
Focşanilor, la 1777, a găsit 169 de locuinţe evreieşti, ceea
ce poate însemna până la 1000 de locuitori. La 9
septembrie 1798, Constantin Hangerli (1797-1790),
domnul Ţării Româneşti, întăreşte în funcţie pe vechilul
Starostiei evreilor din Focşani Munteni, dovada stabilităţii
comunităţii.
Prezenţa numeroasă a evreilor în Focşanii de la
nord de Milcov o dovedeşte «Catagrafia sudiţilor din
Moldova» realizată după Revoluţia de la 1821, între 1824-
1825, de Turci. Nu avem date despre primele sinagogi din
Focşani, cu certitudine însă au existat sinagogi încă de la
sfârşitul secolului al XVII-lea în cele două oraşe
omonime. În anul 1698 este pomenită existenţa unei

154
sinagogi ce funcţiona de multă vreme în Focşanii
Moldovei. În anul 1800 se menţionează o sinagogă pe str.
Coteşti, iar în anul 1854 se construieşte o sinagogă care va
fi distrusă de cutremurul din 1894. În locul acesteia s-a
construit Templul Coral în 1896, realizare foarte
importantă, mândria comunităţii. În anul 1896 comunitatea
din Focşani avea 6 sinagogi.
De remarcat că la evrei întâlnim acelaşi sistem ca
şi la creştinii din Focşani, prin care fiecare breaslă îşi avea
biserica sa. Dacă ortodocşii din oraş aveau biserica
«Săpunarilor», a «Tăbăcarilor», evreii aveau sinagoga
Birjarilor, a Croitorilor etc. Din nefericire nimic nu a mai
rămas din acea lume populată de rabini şi temple a
Focşanilor sfârşitului de veac XIX. Cât despre locurile de
veci, urmele primelor cimitire nu mai există, nici inscripţii
care să amintească acest lucru. Că uneori creştini foloseau
pietrele tombale ale evreilor la diferite construcţii nu este
un secret. Cel mai vechi cimitir existent este cimitirul din
strada Nicolae Bălcescu nr. 18, închis în 1874, intrat de
curând pe piaţa imobiliară. După această dată, conform
legislaţiei din timpul lui Cuza, s-a deschis un nou cimitir
evreiesc în afara oraşului, spre Crâng.
Prosperitatea Focşanilor secolului al XIX-lea a
făcut ca numărul evreilor să reprezinte în anul 1899, 25%
din populaţia oraşului, respectiv 5.000 de suflete. În a
doua parte a secolului al XIX-lea s-a deschis şi prima
şcoală israelită, iar modernitatea aduce o creştere a
importanţei comunităţii în viaţa economică a oraşului. Este
şi epoca pătrunderii ideilor sioniste, Focşanii fiind un
centru al sionismului est european. Creşte numărul
sinagogilor, iar discrepanţa socială în interiorul
comunităţii evreieşti devine din ce în ce mai evidentă prin

155
maniera în care se construiau sinagogile pentru săraci şi
cele pentru bogaţi.
Pe lângă Sinagoga Mare, s-au construit şi lăcaşuri
mai mici. Anul 1881 este anul Congresului Sionist de la
Focşani, al cărui preşedintele de onoare a fost rabinul
Focşaniului, Moshe Halevy Goldring. De acest congres se
leagă şi ideea fondării statului Israel. Este şi perioada în
care antisemitismul este vizibil. Se construieşte Baia
rituală, Spitalul Evreiesc şi câteva temple. Ce n-au distrus
antisemiţii şi criza economică va distruge cutremurul din
noiembrie 1940. Lăcaşurile de rugăciune evreieşti căzute
la cutremur nu vor mai fi ridicate niciodată, pentru că a
urmat războiul şi migraţia masivă în Ţara Sfântă. Perioada
interbelică a însemnat apogeul, dar şi începutul
decadenţei. Centrul spiritual al iudaismului focşănean din
acei ani era Sinagoga Mare cu ale sale mici «temple», în
jurul cărora se desfăşura o pestriţă activitate economică.
Chiar şi în timpul războiului viaţa evreilor a continuat.
Copii mergeau la cele două şcoli evreieşti, sinagogile erau
deschise şi în ciuda muncii istovitoare la care erau supuşii,
evreii se simţeau la ei acasă. Nu a mai fost cazul după
1947, când evreii numărau 6080 de persoane, din care au
mai rămas astăzi mai puţini de cinzeci.
Din toată această lume de sinagogi şi temple nu a
traversat secolul al XX-lea decât Sinagoga Breslaşilor, din
strada Oituz. Cimitirul din strada Nicolae Bălcescu a ajuns
o ruină, pietrele tombale sunt furate, nimeni nu se ocupă
de paza cimitirului, nici de îngrijirea acestuia, iar cimitirul
de la Crâng nu este departe. Nu este exclus ca în contextul
actualului boom imobiliar din Focşani o parte din acest loc
de veci să aibă soarta cimitirului din strada Bălcescu, iar
prin cimitirele evreieşti să răsară imobile ca ciupercile

156
după ploaie, sigur, cu acordul Federaţiei Comunităţilor
Evreieşti din România.

7.2. Fantomele evreimii odobeştene

Cea mai bine integrată în viaţa urbei a fost


Comunitatea Evreiască din Odobeşti44. Aceasta pentru că,
fiind un târg relativ mic, evreii şi-au găsit repede locul lor
şi au format într-un oarecare fel clasa mijlocie a unei
societăţi care trecea de la feudalismul târziu la epoca
modernă. Aşa se face că, odată ajunşi la Odobeşti, în
secolul al XVIII-lea, după venirea cazacilor şi a armenilor,
evreii au făcut ceea ce ştiau ei mai bine - comerţ. Nu
înseamnă că toţi evreii se ocupau cu negustoria, dar mulţi
au reuşit să prospere Exista şi comunitatea evreilor săraci
care locuiau la extremitatea cartierului evreiesc unde se
găsea şi baia rituală, iar cimitirul de lângă Milcov era locul
de veci pentru această comunitate.

44
. În ciuda măreţiei trecutului, nimeni nu s-a învrednicit să studieze
rolul şi importanţa puternicei comunităţi evreieşti în istoria oraşului de
la poalele Şarbei.

157
Prima sinagogă a fost construită la sfârşitul
secolului al XIX-lea. Abia între cele două războaie evreii
odobeşteni au ridicat Templul Coral, demolat de
comunişti. Recensământul din 1859 găsea la Odobeşti 87
capi de familie evrei, ceea ce poate să însemne aproape
500 de persoane, dacă nu mai bine. La 1888 exista la o
populaţie de 3473 de locuitori, 530 de evrei. Centru nervos
al comunităţii era însă cartierul situat în marginea pieţei şi
a Halei de mai târziu a Odobeştilor. Acolo se găseau
sinagogile şi Şcoala de Sabat. Astăzi mai există doar o
sinagogă, iar Şcoala de Sabat a fost mult timp Sală de
Sport. În momentul când evreii au reuşit să ajungă la
prosperitate au deschis un nou cimitir spre ieşirea din
Odobeşti către Valea Putnei.
La 1897, la Odobeşti exista o societate
cosmopolită, unde, din 3500 de locuitori, existau câteva
zeci de greci şi maghiari, o mână de armeni, şi aproape
900 de evrei, adică mai mult de o pătrime din locuitori
erau evrei, Odobeştii şi Focşanii fiind localităţile din sudul
Moldovei cu cel mai mare procent de populaţie evreiască
la mia de locuitori.
Începutul sfârşitului pentru evreimea odobeşteană
s-a produs în ajunul celui de-Al Doilea Război Mondial
când, în atmosfera creată de curentul legionar, tarabele
evreilor erau răsturnate şi primele semne ale rasismului şi-
au făcut simţite prezenţa. În timpul războiului au fost
trimise câteva loturi de bărbaţi la muncă în Basarabia. Alţii
erau folosiţi la dezăpezirea oraşului, la lucrări la
depozitele armatei din Focşani, precum şi la lucrările de
întărire a fortificaţiilor de pe linia Focşani – Nămoloasa –
Galaţi.

158
Sigur, şi la Odobeşti steaua lui David a fost purtată
de evrei, iar regimul de circulaţie era restrâns până la orele
20:00. Şcoala Evreiască din oraş a fost folosită pentru
găzduirea Regimentului de Infanterie al Armatei Române.
Au fost şi evrei care nu s-au mai întors din Basarabia. Nu
există un monument al Holocaustului la Odobeşti şi tinerii
din oraşul de pe Milcov nu cunosc istoria oraşului lor
pentru că nimeni nu i-a învăţat. Decadenţa evreimi
odobeştene a continuat după Al Doilea Război Mondial,
când între statul român şi noul stat Israel s-a încheiat un
acord secret pentru repatrierea evreilor, în schimbul unei
sume de bani. Aşa se face că în 1989 nu mai erau decât
câteva familii. Astăzi, la Odobeşti, conform datelor oferite
de conducerea Comunităţii, mai există trei familii şi acelea
de vârsta a treia.
Cartierul evreiesc este într-o stare avansată de
degradare, cimitirele arată ca după război, iar pragul
Sinagogii nu l-a mai trecut nimeni. Numai o minune ar
mai putea salva de la dispariţie acest cartier şi aceasta ar
putea veni dacă strategia autorităţile locale va reuşi şi s-ar
restaura măcar o parte din cartierul evreiesc, Odobeştii
fiind printre puţinele localităţi din România care au plasat
în strategia de dezvoltare a oraşului pentru 2007-2012,
cartierul evreiesc.
Prin realizarea unor proiecte de restaurare şi
reintegrare a vechiului cartier evreiesc în ansamblul
urbanistic al oraşului, cu finanţare europeană, cartierul
evreiesc ar putea deveni centrul turistic numărul 1 al
Odobeştilor, după modelul restaurărilor unor cartiere
evreieşti din Cehia şi Polonia, care se aflau la sfârşitul
anilor ’80 şi începutul anilor ’90 în aceeaşi situaţie ca şi
cartierul evreiesc din Odobeşti.

159
7.3. Ruinele iudaismului din Adjud

Dacă Focşanii şi Odobeştii mai au câte o sinagogă


în picioare şi ultimii reprezentanţii ai poporului evreu au
unde să se roage, la Adjud, ca şi la Panciu, în ciuda
importanţei pe care a avut-o evreimea în dezvoltarea
târgului de pe Trotuş, singurele amintiri care mai vorbesc
despre trecutul comunităţii evreieşti din Adjud sunt ruinele
celor două cimitire şi o parte din clădirile cartierului
evreiesc. Acesta din urmă mai păstrează o extraordinară
stradă cu mici negoţuri, ţinute astăzi de alţi proprietari,
pentru că evreii au plecat cu toţii în Ţara Sfântă.
Ca şi în celelalte localităţi ale actualei unităţi
administrative, evreii din Adjud45 au trăit aproape două

45
. Aceeaşi problemă ca la Odobeşti o întâlnim şi la Adjud. Nu există
nici o lucrare despre iudaismul din oraşul de pe malul Trotuşului.
Singurele informaţii le furnizează documentele de arhivă şi câteva
menţiuni din lucrări monografice : Mihail Canianu şi Aurelian

160
secole în cartierul lor din Ocol şi toată viaţa s-a desfăşurat
între «zidurile» nevăzute ale «ghetto-ului» adjudean.
Primii evrei s-au stabilit mai întâi în oraşul vechi, cunoscut
astăzi sub numele de Adjudul Vechi, situat pe malul drept
al Siretului, la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul
secolului al XVIII-lea. După fondarea Adjudului de astăzi,
prin mutarea lângă râul Trotuş, la 15 februarie 1795,
negustorii evrei s-au aşezat în partea de miază-noapte a
noii urbe, fondând cartierul pe care îl vedem astăzi.
Alături de evrei, în noul oraş s-au instalat armeni şi
greci, care aveau practic monopolul activităţilor
economice adjudene şi zeci de familii de unguri şi
germani. Undeva pe la mijlocul Străzii Mari au construit
prima sinagogă şi clădirile administrative, care au fost
demolate după al Doilea Război Mondial. Locul fostei
sinagogi nu a fost ocupat de nici un imobil, rămânând un
teren viran. Din clădirile administrative se mai văd câteva
dărâmături, dar cu greu poate fi refăcut centrul spiritual al
evreimii adjudene. Mai târziu evreii adjudeni au ridicat a
doua sinagogă.
Revenind la epoca de început a vieţuirii evreilor în
noul oraş, documentele vremii arată că la mai puţin de
treizeci de ani de la mutarea pe malul Trotuşului, în 1820
existau deja 12 familii de negustori, pentru ca la 1832, din
totalul de 793 locuitori au Adjudului, evreii să reprezinte
6,5% din populaţie, iar la 1845 să găsim în Adjud 43 de
evrei. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea existau
peste 900 de evrei. Procentul de evrei a crescut constant
până între cele două războaie.
Candrea, op. cit., pp. 1-10 ; C. C. Giurescu, Tîrguri sau oraşe şi cetăţi
moldovene, op. cit., pp. 177–178 ; Virgil Cobileac, Adrian Ionel
Avram şi Petru C. Buculei, Monografia oraşului Adjud, Adjud, 1998,
pp. 47-51 ;

161
Declinul evreimii adjudene a început în anii ’40, ca
după război majoritatea evreilor să părăsească Adjudul.
Sfârşitul comunismului a găsit mai puţin de 10 evrei în
Adjud, iar în 2006, oficial, în oraşul de pe Trotuş nu mai
există nici un urmaş al lui David.
Întrucât partea veche a Adjudului din zona
Ocolului nu a fost demolată, nici sistematizată, putem, să
refacem arealul evreiesc adjudean din secolele XVIII-XX.
Casele ridicate de negustorii evrei în secolul trecut sunt
încă în picioare, iar ultimii evrei adjudeni, căsătoriţi cu
femei creştine s-au convertit formal la creştinism de
curând. Cea mai impresionantă mărturie a evreimii
adjudene este cimitirul din Fundătura Islaz nr. 60. Nu este
primul cimitir evreiesc din Adjud, dar este cel mai vechi şi
a rezistat până în zilele noastre. Numai privind pietrele
tombale realizăm bunăstarea evreimii adjudene din secolul
al XIX-lea şi prima parte a secolului trecut. În timpul
ultimului Război Mondial, prin cimitir a trecut frontul, iar
soldaţii au săpat tranşee printre morminte. Urmele lăsat de
război sunt şi astăzi vizibile, după război comunitatea
evreiască din Adjud nemaiputând restaura cimitirul.
Plecarea în Eretz Israel a fiilor lui Iuda a lăsat în
urmă un vid de care au profitat cei fără de lege încât se
ajunsese acum câţiva ani ca mormintele din cimitir să fie
locul unde vecinii deversau gunoaiele. Pentru că nu mai
putea fi folosit după război, din a doua parte a veacului
trecut s-a deschis în strada Copăceşti nr. 60 un nou cimitir,
modest însă faţă de cel vechi.
Aceste cimitire sunt administrate de Comunitatea
din Focşani, iar bunurile care au aparţinut evreimii din
Adjud nu au fost recuperate, deşi legea permite acest
lucru. Faptul că la Adjud nu mai există nici un evreu

162
înseamnă şi sfârşitul definitiv al prezenţei evreieşti în
oraşul care s-a mutat de pe Siret pe Trotuş, dar şi
degradarea continuă a monumentelor din cimitirul evreiesc
din Adjud.
Cei care doresc să simtă o clipă parfumul epocii
când negustorii evreii forfoteau prin oraş o pot face încă,
vizitând cartierul evreiesc cât timp mai este în picioare.
Modernizarea municipiului Adjud va duce şi la demolarea
vechilor locuinţe, ajunse într-o stare deplorabilă. Dacă ne
tot comparăm cu Occidentul, ar trebui să luăm cei bun de
dincolo. Printre acestea şi respectul pentru trecut. După
ştiinţa noastră, puţini sunt dascălii vrânceni care vorbesc
elevilor şi despre valorile şi istoria Vrancei în contextul
general al istoriei României. Vizitarea organizată de către
elevi a ruinelor cimitirului evreiesc din Fundătura Islaz ar
face mai mult decât zeci de lecţii de istorie. La fel şi o
descindere a elevilor însoţi de profesorii de istorie prin
cartierul evreiesc din Adjud, unde au mai rămas locuinţe
de epocă valorează infinit mai mult decât ore lungi şi
plicticoase.
În ceea ce priveşte conservarea pe diapozitive sau
suporturi digitale a imaginilor ultimelor vestigii evreieşti,
acest lucru nu interesează pe nimeni. Deocamdată nici o
instituţie din Vrancea care se ocupă de patrimoniul
spiritual al judeţului nu a găsit de cuviinţă să fotografieze
şi să inventarieze clădirile acestui cartier şi monumentele
cimitirelor adjudene pentru a avea peste veacuri, pentru
generaţiile viitorului, documente din istoria trecută şi
prezentă a Adjudului. Din acest punct de vedere, oricât de
sumară ar fi prezentarea pe care o facem acestor obiective
în această lucrare, o considerăm utilă şi de importanţă
capitală pentru istoria vrânceană a poporului evreu.

163
7. 4. Ruinele iudaismului păncean

Trecutul evreimii păncene nu rivalizează cu cel al


evreimii focşănene pentru că, prin statutul său Panciu a
fost un târg mult mai mic decât Focşanii. Însăşi fondarea
Panciului este relativ târzie. Asta nu micşorează cu nimic
importanţa elementului iudaic în istoria oraşului.
Dacă astăzi la Panciu nu au mai rămas decât câteva
nume evreieşti şi cimitirul care în curând va dispare
definitiv din patrimoniul iudaic vrâncean totuşi, raportat la
populaţia aşezării, evreii din Panciu au format o
comunitate destul de mare şi cu influenţă în economia
Podgoriei. Pentru a avea o idee, la 1888, din 1996 de
locuitori, 445 erau evrei, adică unul din cinci pănceni era
evreu. La cumpăna dintre secole, la Panciu trăiau peste
800 de evrei. Cutremurul din 1940 a distrus şi mare parte
din clădirile reprezentative ale evreimii păncene, lăsând
fără trecut o comunitate care nu a mai avut putinţa să se
refacă după război.

164
Continuând comparaţia cu Focşanii, trebuie spus
că, oficial, la Panciu evreii au avut doar două sinagogi, dar
şi creştinii până în 1989 nu au avut decât două biserici, în
timp ce la Focşani erau pentru aceeaşi perioadă, aproape
30 de biserici şi 10 sinagogi.
Începuturile aşezării evreilor la Panciu le găsim în
prima parte a secolului al XIX-lea, în perioada când târgul
prinsese bine contur, dar prezenţa evreilor în satele
podgoriei este mult mai veche, negustorii evreii fiind
clienţii favoriţi ai vinurilor păncene. Din acest punct de
vedere, negustorii evrei rivalizau cu negustorii cazaclii de
la Odobeşti.
Evreii pănceni nu au fost cruţaţi de curentul
antisemit de sorginte legionară din Vrancea interbelică,
localitatea de la poalele Neicului fiind unul din fiefurile
legionarismului. A urmat cutremurul din 1940, nefericirile
războiului şi migraţia în Ţara Sfântă. Toate acestea şi-au
pus amprenta asupra existenţei acestei comunităţi şi au
făcut ca în 2006 la Panciu să nu mai fie nici un evreu. Mai
mult decât atât, cei născuţi după 1989 nici nu au auzit că la
Panciu a existat o comunitate evreiască ori că la marginea
oraşului, departe de ochii lumii, un cavou din cimitirul
evreiesc ţine loc de coteţ de câine.
Ca mai peste tot în Vrancea, singurul argument al
prezenţei evreimii pe aceste locuri este cimitirul. Din
cimitirul păncean nu au mai rămas în picioare decât
clădirile administrative, câteva schelete ale cavourilor şi
un morman de pietre funerare. O imagine tristă, care ar
trebui să dea de gândit tuturor celor care se ocupă de acest
domeniu sacru al cultivării memoriei celor care au trecut
prin această lume.

165
Indiferent de naţionalitate, nu ar trebui să uităm că
mormintele sunt singurele amintiri care ne mai leagă de
lumea de altădată, de cei dragi şi felul în care se prezintă
aceste morminte arată respectul nostru faţă de cei de
dincolo. După cum arată mormintele evreilor din Vrancea
şi chiar ale creştinilor, nu pare să ne preocupe prea mult
lumea de dincolo.

Concluzii
Mentalităţile retrograde, cauza distrugerii
patrimoniului religios vrâncean

166
Niciodată patrimoniul religios din judeţul Vrancea
nu va avea o soartă mai bună dacă pe plan local persistă la
nivel instituţional o mentalitate învechită.
Văzând dezastrul în care a ajuns patrimoniul
religios al Vrancei avem reflexul să credem că în acest
judeţ nu există instituţii care se ocupă de acest patrimoniu.
Paradoxal, există trei instituţii laice la nivel judeţean care
au ca obiect al muncii şi patrimoniul, sigur, fiecare din alt
unghi şi cu alte mijloace. La acestea se adaugă Biserica,
administratorul privilegiat şi beneficiarul acestui
patrimoniu religios, prin cele trei protoierii vrâncene.
Nefericirea face ca în Vrancea, între aceste
instituţii să nu existe relaţii la nivel de cercetători ori vreun
real schimb de informaţii în domeniul patrimoniului.
Numai complezenţe, iar comunicarea între aceste şase
instituţii se face prin corespondenţă, deşi unele din acestea
au sediile pe aceeaşi stradă, în anumite cazuri chiar în
acelaşi imobil. Aceste instituţii sunt : Direcţia Judeţeană
pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional
Vrancea, Centrul Judeţean pentru Conservarea şi
Promovarea Culturii Tradiţionale Vrancea, Muzeul
Vrancei, Protoieria Focşani 1, Protoieria Focşani 2 şi
Protoieria Panciu.
Problema cu care se confruntă aceste instituţii este
lipsa acută a banilor pentru a investi în salvarea
patrimoniului din Vrancea, cele trei instituţii laice fiind
bugetare. Statul nu mai alocă bani pentru monumente,
ultimul buget al Ministerului Culturii şi Cultelor fiind cel
mai sărac buget postdecembrist. Nici în alte ţări europene
statul nu acordă bani suficienţi pentru monumentele
istorice. Dar este altă lume, alţi oameni şi alte mentalităţi.
Acolo, fiecare este interesat de «capra» sa.

167
Problema este că, de câţiva ani, există posibilităţi
de finanţare din fonduri private, de la fundaţii care sprijină
patrimoniul, din fonduri europene şi chiar Ministerul
Culturii şi Cultelor asigură prin diverse pârghii
posibilitatea accesării de noi fonduri, cum sunt cele din
Fondul Naţional Cultural etc. De fapt, aceasta este politica
de patrimoniu în Europa, iar exemplul Cehiei, care a
restaurat castelele cu banii Europei este cea mai bună pistă
de urmat. Pentru aceasta însă este nevoie ca aceste
instituţii să se ocupe şi de acest lucru, ceea ce nu au făcut
până acum.
Nefericirea vrâncenilor şi dezastrul din patrimoniul
religios al judeţului este consecinţa mentalităţii prin care
se stă cu mâna întinsă la bugetul local şi cel central. Lipsa
proiectelor pe plan local şi refuzul colaborării între cele
şase instituţii este o plagă şi va duce, dacă lucrurile nu se
vor schimba, la distrugerea totală a patrimoniului religios.
După ştiinţa noastră, nici una din aceste instituţii
nu a depus proiecte de accesare a fondurilor din sursele
indicate mai sus, cu toate că Europa pe care o vedem
astăzi a fost restaurată cu fonduri private şi comunitare.
Suntem încă robii unei mentalităţi de tip comunist
conform căreia statul este părintele protector care trebuie
să sprijine cultele şi cultura. Or, comunismul a murit de
moarte bună, timpurile au evoluat şi statul nu mai este ce a
fost până în 1989, dar am rămas cu mentalităţile
pomanagiste ale acelor vremuri.

168
În Occident, în instituţii precum cele şase numite
mai sus, există departamente întregi care se ocupă numai
de întocmirea proiectelor pentru a accesa fonduri
extrabugetare şi în acelaşi timp pentru a populariza aceste
monumente religioase, adevărate capodopere de artă şi
arhitectură, în vederea atragerii turismului, o altă formă de
finanţare. La noi, în Vrancea, nu mai există nici Oficiu de
Turism şi nici o altă formă de promovare a valorilor
religioase vrâncene. Nu mai spunem că nu avem trasee
turistice sau religioase, şi nici cea mai elementară
infrastructură pentru a ajunge la aceste obiective.
Salvarea patrimoniului religios al Vrancei se va
produce numai atunci când între conducătorii Bisericii
locale din cele trei instituţii bisericeşti, reprezentantul
Ministerului Culturii şi Cultelor în teritoriu şi cele două
instituţii finanţate de la bugetul local - Muzeul Vrancei şi
Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea
Culturii Tradiţionale Vrancea va exisa un dialog real, activ,
permanent şi sincer, pe bază de proiecte, la nivel de
cercetători, care să le permită folosirea în comun a
logisticii de care dispun şi mai ales a informaţiilor pe care
fiecare le cocoloşeşte numai pentru el.
Deocamdată, aceste instituţii sunt adevărate cetăţi
inexpugnabile, fiecare este stăpână pe domeniul său şi nici
una nu este dispusă decât la un dialog formal. Mai mult,
aceste şase instituţii, prin politica pe care o duc şi prin
maniera în care sunt subordonate politicului, se
subminează permanent, ceea ce face ca încrederea
societăţii civile în aceste instituţii să fie zero.

169
La această situaţie tensionată a contribuit, în cea
mai mare măsură, cameleonica lume politică locală din
ultimii 17 ani, care şi-a bătut joc sistematic de aceste
instituţii şi a avantajat când una, când cealaltă, nu o dată
unele dintre acestea fiind folosite în scop electoral.
Nici astăzi, în 2006, influenţa politicului în
politicile culturale ale unora din instituţiile citate nu s-a
sfârşit. Cât timp politicienii locali vor politiza aceste
instituţii, patrimoniul religios al Vrancei va rămâne o ruină
şi mi-e teamă că vor mai trece ani buni şi vom da în
continuare vina pe celălalt, refuzând să acceptăm că
adevărul este aşa de simplu. În acest timp monumentele
religioase despre care am amintit lapidar în această carte
or să dispară, în parte, cum au dispărut atâtea altele, iar
noi o să ne pierdem timpul, ca de obicei, în polemici
partinice, interesându-ne mai mult de viitorul politicii
locale decât de ruinele care duc în mormânt o parte din
sufletul nefericit al acestui neam de păstori care a dat
totuşi sublima «Mioriţă».

170
BIBLIOGRAFIE

a) Lucrări despre Vrancea şi Ţinutul Putnei


ALBU, Florica şi Iulian, Monografia comunei Soveja, Bucureşti,
2002 ;
APREOTESEI C., IORGA, T., STRĂONEANU, B., Al., Monografia
comunei Străoane, editată de Consiliul Local Străoane, 1997 ;
ARBORE, Virgiliu, P., Milcovia văzută de un călător străin în anul
1856. Cu 17 stampe reproduse în text, Focşani, 1934 ;
ASANACHE, Gh., CHIRTOC, Gh., Monografia Bordeşti, (ms.) ;
BUDESCU, Ionel, Cârligele, istorie scrisă şi trăită, Bucureşti, 20042 ;
CAIAN, F., D., Istoricul oraşului Focşani, Scris cu prilejul Jubileului
de 40 de ani de domnie a Majestăţii Sale Regelui Carol I, Focşani,
1906 ;
CANIANU, Mihail, CANDREA, Aurel, Dicţionarul Geografic al
Judeţului Putna, Bucureşti, 1897 ;
CHERCIU, Cezar, Vrancea şi Ţinutul Putnei. Un secol de Istorie,
1820-1920, Focşani, 1995 ;
ID., Vrancea şi Ţinutul Putnei – o lume de altădată. 1921-1945,
Focşani, 2005 ;
CHIRILĂ, Titel-Toader, Năruja inima Vrancei, Focşani, 2005 ;
COBILEAC, Virgil ; AVRAM, Ionel ; BUCULEI, Adrian, Petru,
Monografia oraşului Adjud, Adjud, 1998 ;
CONEA, Ion, Vrancea. Geografie istorică, toponimie şi terminologie
geografică. Prefaţă de Acad. Al. Graur, ediţie îngrijită de L. Bodea, dr.
D. I. Oancea, dr. Nicolae Stoicescu, Bucureşti, 1993 ;
CONSTANTINESCU-MIRCEŞTI, Constantinescu, Vrancea arhaică.
Evoluţia şi problemele ei, Bucureşti, 1985 ;
COTEA, Valeriu, Vidra – Poarta Vrancei, Bucureşti, 2003;
DEŞLIU, Alexandru, Vrancea. Judeţ cu vocaţie europeană. Album
monografic, Focşani, 2006 ;
DUMITRESCU, Ilie, RÂPEANU, Petre, Coteşti. 500 ani de existnţă,
1972 ;

171
GIURESCU, C., C., Istoria Podgoriilor Odobeştilor. Din Cele mai
vechi timpuri până la 1918 (cu 124 de Documente inedite, 1626 –
1864 şi 3 reproduceri), Bucureşti, 1969 ;
ID., Tîrguri sau oraşe şi cetăţi moldovene. Din secolul al X-lea până
la mijlocul secolului al XVI-lea, Bucureşti, 1967 ;
GIURGEA, Emil, Vrancea. Ghid turistic al judeţului Vrancea,
Bucureşti, 1977 ;
HANU, Ana, Monografia comunei Reghiu, Focşani, 2002 ;
HÂRNEA, Simion, Comoara Vrancei, 12 volume, publicate între
1926-1936 ;
IONESCU, Ion, Agricultura română din judeţul Putna, Bucureşti,
1869 ;
IVAN, Mihai, Silviu, ENE, Ionel, Jertfă în spaţiul mioritic, Focşani,
2001 ;
MIHĂILESCU, Şt., N., MIHĂILESCU, N., Şt., MACOVEI, V., Valea
Putnei. Cu privire specială asupra Vrancei, Bucureşti, 1970 ;
Monografia Judeţului Putna, Focşani, 1943 ;
PARAGINĂ, Dumitru, Virgil, Valea Zăbrăţului. Monografie.
Memoria istoriei şi a societăţii din Zăbrăuţ, Focşani, 1990 ;
ID., 450 de ani Focşani, 1546-1996, Focşani, 1996 ;
PUŞCĂ, M., Ion, Valea Şuşiţei, Bucureşti, 1987 ;
ID., PARAGINĂ, A., POPA, V., CONSTANTINESCU, Gh., Panciu.
File de cronică, Bucureşti, 1982 ;
RĂDULESCU, N., Al., Vrancea, geografie fizică şi umană, Bucureşti,
20052 ;
ROTTA, Dimitrie, Dicţionar geografic, topografic şi statistic al
Judeţului Putna, Focşani, 1888 ;
RUSSU, Dimitrie, Patrimoniul public şi starea economică a Judeţului
Putna în cifre şi icoane, Focşani, 1933 ;
STAHL, H., H., Amintiri şi gânduri, Bucureşti, 1981 ;
ŢIROIU, Vasile, Istoricul Podgoriei Putnene. Studiu monografic
(ms.) ;
ID., Monografia satului Boloteşti, 2 volume, (ms.) ;
ID., Din Focşani pe trei drumuri spre Vrancea (Valea Milcovului,
Putnei şi Şuşiţei). Ghid monografic turistic (ms.) ;

b) Colecţii de documente şi lucrări colective


Anuarul Episcopiei Buzău - 1935, Buzău, 1935 ;

172
Anuarul Eparhiei Romanului, Bucureşti, 1936 ;
Catalogul Documentelor Moldoveneşti din Arhiva Istorică Centrală a
Statului, vol. I, 1387-1620, Bucureşti, 1957 ; vol. II, 1621-1652,
Bucureşti, 1959 ; vol. III, 1653-1675, Bucureşti, 1968 ;
Catalogul documentelor Ţării Româneşti. 1369-1600, Secţia istorică
de la Arhivele Statului din Bucureşti, 1947 ;
Cronica cercetărilor arheologice din România. Campania 2004. A
XXXIX-a sesiune naţională de rapoarte arheologice Jupiter-Mangalia,
25-28 mai 2005 ;
Documente putnene, I, Vrancea, Odobeşti – Câmpuri, publicate cu un
studiu introductiv despre Vrancea, de Aurel V. Sava, prefaţă de
Nicolae Iorga, Focşani, 1929 ; II, Vrancea, Ireşti-Câmpuri, publicate
cu un studiu introductiv despre proprietatea colectivă vrânceană de
Aurel V. Sava, publicată cu ajutorul Fundaţiei Ferdinand I, Chişinău,
1931 ;
Documente vrâncene. Cărţi domneşti, Hotărnicii, Răvaşe şi Izvoade,
vol. I, publicate de C. D. Constantinescu-Mirceşti şi H. H. Stahl, cu o
prefaţă de Nicolae Iorga, Bucureşti, 1929 ;
Sfântul Mucenic Teodosie al II-lea (de la Brazi – Vrancea)
Mitropolitul Moldovei. Propunere de canonizare, Buzău, 2003;
Spiritualitate şi istorie la Întorsura Carpaţilor, sub îngrijirea Dr.
Antonie Plămădeală, I, II, Buzău, 1983 ;

c) Cărţi
BOBULESCU, Constantin, Schiţă istorică asupra satelor Crucea de
Sus, Crucea de Jos, cu bisericile lor cum şi asupra schiturilor Brazii
şi Muşinoaele din judeţul Putna, Bucureşti, editată de pr. T. Antohe,
parohul Bisericii «Sfântul Nicolae-Şelari» din Bucureşti,
Bucureşti, 1926 ;
CĂPĂŢÂNĂ, A., Istoricul oraşului Panciu şi a schiturilor «Brazi» şi
«Sfântul Ioan», prăbuşite de cutremurul din 10 noiembrie 1940 ;
Bucureşti, 20032
CHERCIU, Ion, Bisericile de lemn din Ţara Vrancei – factor de
identitate culturală, Bucureşti, 2004 ;
COCORA, Gabriel, Episcopia Buzăului, o vatră de spiritualitate şi
simţire românească, Buzău, 1986 ;
ID., Mănăstiri în Eparhia Buzăului, vetre de cultură şi trăire
românească, Buzău, 1987 ;

173
CONSTANTINESCU Horia, Biserici de lemn din Eparhia Buzăului, I,
Buzău, 1987 ;
EPIFANIE Norocel, Ctitorii Voievodale în Eparhia Buzăului, Buzău,
1988 ;
GROSU, T., I., Monografia Monastirii Vizantea. Schiţă Istorico-
artistică, Focşani, 1940 ;
IVAN, Ioan, Mănăstirea Brazi – Panciu şi trecutul ei istoric, Editura
Episcopiei Buzăului şi Vrancei, Buzău, 2005;
IVAN, Mihai, Silviu, ENE, Ionel, Jertfă în spaţiul mioritic, Focşani,
2001 ;
JECHEANU, Neculai, Însemnări şi note despre preoţi din Vrancea, de
la 1800 pînă la 1940, (ms.) ;
PARAGINĂ, Anton, Habitatul medieval la curbura exterioară a
Carpaţilor în secolele X-XV, Brăila, 2002 ;
POPESCU, Grigore, IONESCU, D., Gion,. Schitul Brazi, Buzău,
1991 ;
STOICU, Buciumeni, Neculai, Mănăstirea Sihastru. Monument
istoric, Bucureşti, 2000 ;
ID., Mănăstirea Buciumeni, Bucureşti, 1999 ;
TĂRÂLĂ, Zosima, Istoricul (monografia) Mănăstirei Dălhăuţi,
Bucureşti, 1932 ;
ID., Istoricul Mănăstirii «Vărzăreşti» şi al comunei Urecheşti din
Judeţul Râmnicului-Sărat, Bucureşti,1934 ;
TEODOR, Gh., D., Creştinismul la Est de Carpaţi, 1991 ;

d) Studii, articole
ADAFINI, Mihai-Liviu, «Proprietăţile Mănăstirii Soveja», în Cronica
Vrancei, IV, Focşani, 2003, pp. 45-49 ;
ARBORE, P., Al., «Toponimie putneană», în «Milcovia. Revistă
regională de studii», Anul I, 1930, vol. 1, pp. 5-39 ;
ARBORE, P., Virgiliu, «Însemnări culese de pe marginea cărţilor
bisericeşti din oraşul Focşani», în Ib., Anul II, 1931, vol. 2, pp. 237-
247 ;
ID., «Însemnări culese de pe marginea cărţilor bisericeşti din oraşul
Focşani (veacul al XIX-lea)», în Ib., Anul III, 1932, vol. 1-2, pp. 53-
66 ;

174
ID., «Însemnări culese de pe marginea cărţilor bisericeşti din oraşul
Focşani (urmare şi sfârşit)», în Ib., Anul IV, 1932, vol. 1-2, pp. 54-
64 ;
BRĂTULESCU, Victor, «Acte, note şi însemnări despre biserica
fostului schit Brazi de lîngă Panciu», în «Glasul Bisericii», XXIV
(1965), nr. 3-4, pp. 319-330 ;
COCORA, G., CONSTANTINESCU, H., «Poiana Mărului», în
«Glasul Bisericii», XXIII(1964), nr. 5-6, pp. 466-500 ;
COLIU, Emil, «Contribuţii la un istoric al Mănăstirii Mera», în
«Milcovia», Anul II, 1931, vol. 2, pp. 214-234 ;
CONSTANTINESCU, Horia, «Biserica fostei Mănăstiri Râmnicu-
Sărat», în «Glasul Bisericii», XXIV(1965), nr. 1-2, pp. 30-71;
DÂRDALĂ, Florin, «Cutremurul din 1940», în Cronica Vrancei, II,
Focşani, 2002, pp. 261-268 ;
DINCĂ, G., «Două ctitorii voievodale : biserica Stelea din Tîrgovişte,
Mînăstirea Soveja din Vrancea înălţate în semnul împăcării şi
prieteniei», în «Glasul Bisericii», XXX (1971), nr. 5-6, pp. 511-523 ;
DUMITRESCU, I., M., «Însemnări cu privire la oraşul Focşani», în
«Natura. Revistă pentru răspândirea ştiinţei», XX (1931), nr. 2, pp. 14-
21 ; nr 3, pp. 1-10 ; nr. 4, pp. 9-19 ; nr. 5, pp. 12-16 ; nr. 7, pp. 14-22 ;
nr. 9, pp. 24-32 ; nr. 10, pp. 22-30 ;
ENE, Ionel, «Aşezămintele monahale din Eparhie îmbracă haină
nouă», în Deplinătatea slujirii lui Dumnezeu prin slujirea oamenilor.
Episcopul Epifanie. 70 de ani, Buzău, 2002, pp. 340-355 ;
FANTAZIU, Paisie, «Scurtă prezentare istorică a mănăstirilor şi
schiturilor din Eparhia Buzăului şi Vrancei», în «Glasul Adevărului»,
Anul XIII, nr. 128 (2002), pp. 14-22 ;
ID., «Mănăstirea Brazi. Tradiţie, istorie şi prezent», în Ib., Anul XIV,
nr. 132, iulie-spetembrie 2003, pp. 74-83 ;

175
ID., «Pelerinaj la Mănăstirea Bogdana cu moaştele Sfântului Mucenic
Teodosie de la Brazi», în Ib., pp. 52-55 ;
GABOR, Adrian, «Ctitoriile de biserici şi mănăstiri ale dregătorilor
domneşti din judeţul Vrancea», în «Glasul Bisericii», XLVIII(1989),
nr. 6, pp. 73-107 ;
ILIESCU, M., «Decoraţia bisericii din Bordeşti(Vrancea) şi
importanţa ei pentru iconografia românească», în «Biserica Ortodoxă
Română», XCIV(1976), nr. 1-2, pp. 180-185 ;
IVAN, Nicu, «Mănăstirea lui Ştefu din Focşani», în Cronica Vrancei,
II, Focşani, 2001, pp. 35-50.
NICODEI, Aurel, «Raport preliminar privind cercetarea arheologică
de la biserica Adormirea Maicii Domnului a fostei Mănăstiri Bordeşti,
judeţul Vrancea (campania 1995)», în Vrancea. Studii şi
comunicări,XI, Focşani, 1997, pp. 73-82 ;
ID., «Materiale de construcţie folosite la ridicarea Bisericilor
medievale din judeţul Vrancea», în Vrancea. Ib., XII, Focşani, 2005,
pp. 50-84 ;
ID., «Cercetarea arheologică medievală şi Bisericile de zid din
Vrancea», în Cronica Vrancei, II, Focşani, 2001, pp. 25-34 ;
ID., «Bibliografia bisericilor din judeţul Vrancea», în, Ib., IV, Focşani,
2003, pp. 282-335 ;
ID., «Meşteri constructori ai Bisericilor ridicate pe teritoriul judeţului
Vrancea în perioada Evului Mediu» (ms) ;
OBODARIU, Petru, «Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul Din
Focşani», în Cronica Vrancei, III, Focşani, 2002, pp. 72-79;
PANAITE, Costică, «O dată la cinci sute de ani», în «Glasul
Adevărului», Anul XIV, nr. 132, iulie-septembrie 2003, pp. 7-11
PAVEL, Lelia, «Mănăstirea Soveja. Câteva consideraţiuni», în
Cronica Vrancei, I, Focşani, 2000, pp. 12-24 ;
ID., «Biserica de lemn Sfântul Gheorghe din Angheleşti (comuna
Rugineşti), în Ib., II, Focşani, 2002, pp. 35-38 ;
Redacţia, «Prima prăznuire a Sfântului Ierarh Teodosie», în «Glasul
Adevărului», Anul XV, nr. 138, octombrie-decembrie 2004, pp. 28-
51 ;

176