ION TOMA

ELENA SILVESTRU LUCIAN CHIŞU COMPENDIU DE LIMBA ROMÂNĂ

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României TOMA, ION Compendiu de limba română / Ion Toma, Elena Silvestru, Lucian Chişu – Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine, 2004 264p.; 20,5 cm Bibliogr. ISBN 973-725-162-8 I. Silvestru, Elena II. Chişu, Lucian

811.135.1(075.8)

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2005

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

ION TOMA

ELENA SILVESTRU

LUCIAN CHIŞU

COMPENDIU DE LIMBA ROMÂNĂ

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE
Bucureşti, 2005

CUPRINS

I. Originea şi evoluţia limbii române până în perioada modernă (Ion Toma) …………………………………………………….. Bibliografie …………………………………………………... II. Fonetică. Ortografie (Ion Toma) .…………………………….. Producerea şi receptarea sunetelor limbii ……………………. Vocale. Consoane. Semivocale ………………………………. Unităţile suprasegmentale ……………………………………. Hiatul ………………………………………………………… Diftongii ……………………………………………………… Triftongii ……………………………………………………... Tendinţe fonetice în limba română actuală …………………... Ortografia şi ortoepia ………………………………………... Alfabetul ……………………………………………………... Principiile ortografiei româneşti ……………………………... Normele ortografice şi normele ortoepice …………………… Despărţirea cuvintelor în silabe ……………………………… Semnele ortografice ………………………………………….. Scrierea cu majusculă ………………………………………... Abrevierile. Tipologie ………………………………………... Aplicaţii cu rol evaluativ ……………………………………... Bibliografie …………………………………………………... III. Lexicologie (Ion Toma) ….…………………………………….. Cuvântul ……………………………………………………… Organizarea vocabularului limbii române contemporane ……. Organizarea externă (ierarhizarea funcţională) …………… Organizarea internă (sistematizarea semantică) …………... Sistematizarea formativă (etimologică) …………………... Formarea cuvintelor în limba română ………………………... Onomastica …………………………………………………...

9 19 20 21 21 23 26 27 28 28 29 30 33 35 41 42 43 48 51 56 57 57 58 58 63 66 69 81 5

.......... Problemele privind forma cuvintelor ………………………… Problemele privind sensul cuvintelor ………………………......................................................... Bibliografie …………………………………………………............................. Aplicaţii cu rol evaluativ ……………………………………..... Interjecţia …………………………………………………….. Complementul ...............................................Frazeologia …………………………………………………… Lexicografia ………………………………………………….......................... Subiectul ................... ………………………………………….. Cuvinte şi construcţii incidente .... Numeralul ……………………………………………………............................ Părţile de propoziţie ................. Sintaxă (Ion Toma) ……………………………………………............................. Elementul predicativ suplimentar .... Atributul ..................... Verbul ……………………………………………………….................... Bibliografie ………………………………………………….......... Performanţa sintactică .......... Articolul ……………………………………………………… Adjectivul ……………………………………………………........................... Nivelurile stilistice.............................. Aplicaţii cu rol evaluativ ……………………………………...................... Prepoziţia ……………………………………………………............................... Adverbul ……………………………………………………..... V... Transformările în structura sintactică ....... Noţiuni generale ……………………………………………… Categoriile gramaticale ……………………………………… Morfemul şi structura morfologică (morfematică) a cuvintelor Substantivul …………………………………………………. Morfologie (Elena Silvestru) ………………………………….....… 6 82 84 85 85 88 90 91 92 102 103 103 106 107 111 124 128 133 140 154 180 184 187 191 193 201 202 202 203 204 204 204 206 207 207 208 209 209 213 214 ............................................................. Conjuncţia …………………………………………………….. Lexicologia normativă ………………………………………...................................................... Stilurile funcţionale …………………………………………...................…........... Acordul predicatului cu subiectul ........…. Predicatul ............................................................... Pronumele ……………………………………………………....................... Dinamica structurii sintactice ............................................................... De la unităţi sintactice la text (contextul) ................... Noţiuni generale ....... IV..................

.................Aplicaţii cu rol evaluativ .......................................................A........................ De la stilistică la stiluri funcţionale ....... Scurt istoric ……………………………………………........................................................ 1......................................... 3............. VI................................... Aspectul vorbit sau oralitatea ..... 1.............. Limbajul şi exprimarea individuală (Idiostilul) ............................................................................................................................ Stilul administrativ-juridic ........................................... Limbajul şi tipul de exprimare ...... 4.................……………............ 3.................. Limbajul ca proiecţie (structură) funcţională ......................... I............... Bibliografie .... Limbaj... Întrebări şi teme recapitulative .. Stilurile limbii române şi limbajul standard ...... Stilurile funcţionale .................. V............ 1.... Stilistici autoreferenţiale .................................................................. Cele trei stilistici ........ Domeniul disciplinei ...................................... Întrebări recapitulative .............................................................................. 2........ 4......... Teme şi întrebări recapitulative ............ Stilul ştiinţific .............. Stilistica lingvistică ........................................................................................................................................ Diasistemul .........…....... 2................................................................ Întrebări şi teme recapitulative .................... 3................ Introducere în stilistică (Lucian Chişu) ................................. stil....... Stilistica estetică ..................................................….................... Stilul publicistic ................................................ 5... 2.......... Întrebări recapitulative .......................… IV...................... Aspectul scris ........ 216 225 226 226 226 229 231 231 232 232 232 233 235 237 238 239 239 239 242 243 244 244 246 248 252 253 254 256 258 261 262 7 ............... II.... 2......... 1................ Comparaţia stilistică ........... Figurile de stil .................................................. 1.... stilistică ……………................ Bibliografie ......................… 1............................................................................ III............................................. Limbajul din punct de vedere funcţional ......... 2...........

8 .

structură gramaticală preponderent latină şi nucleul fundamental al vocabularului moştenit din limba latină.I. Aşadar. a. lat. Româna are. Rosetti). Se individualizează însă între acestea prin câteva aspecte conservatoare (trei clase de declinare. adjutorium >rom. ORIGINEA ŞI EVOLUŢIA LIMBII ROMÂNE PÂNĂ ÎN PERIOADA MODERNĂ Genealogic.) şi prin altele câteva inovatoare (vocale şi diftongi specifici: ă. limba română constituie o ipostază istorică a limbii latine care a fost vorbită neîntrerupt în teritoriul etnogenezei românilor. ca urmare a originii identice. din momentul pătrunderii limbii latine în aceste provincii şi până în zilele noastre” (Al. lat. Dardania. circa 100 de cuvinte pe care celelalte limbi romanice nu le-au moştenit: lat. care nu există în celelalte idiomuri romanice). „limba română este limba latină vorbită în mod neîntrerupt în partea orientală a Imperiului Roman. sg. ca şi celelalte limbi romanice. ale– şi adjectival –cel. corespunzătoare primelor trei declinări latine. maghiare. aşa cum celelalte limbi romanice sunt ipostaze istorice ale limbii latine vorbite în teritoriile în care s-au născut popoarele respective. 9 . impunerea construcţiei verb+verb la conjunctiv –vreau să cânt. putred etc. desinenţa -e la vocativul singular al substantivelor masculine. cei. îi. Fiecare limbă romanică are elemente comune cu celelalte limbi din familia neolatină. şi deosebiri determinate de fondul autohton diferit şi de variaţiile regionale ale latinei vorbite pe un teritoriu atât de vast. celelalte limbi romanice aparţinând Romaniei Occidentale. cea. şi singura limbă neolatină izolată de surorile ei romanice de către vecinii neromanici (slavi şi maghiari).D. dezvoltarea claselor de articol posesiv –al. cele. ceaţă. putridus >rom. Panonia de Sud. la substantivele feminine terminate în -ă sau -e. Moesia Superioară şi Inferioară). Limba română este unica reprezentantă a latinităţii orientale. caecia >rom. ajutor. stratul lexical nelatin are surse traco-dacice. genul personal. ea. cuprinzând provinciile dunărene romanizate (Dacia. slave. ai. î. forme distincte de G. turce.

groapă. pupăză.Hr. – I d. în condiţiile bilingvismului daco-roman şi ale sintezei celor două elemente. precum şi câteva verbe (ciupi. scăpăra) şi adjective (ciunt. searbăd). mărar. barză. Olt. urmaşa traco-ilirei. formând familii lexicale extinse şi situându-se într-un procent impresionant (aproape 50%) în fondul lexical principal. de origine dacică sigură şi de încă aproximativ 100 probabil provenite din fondul autohton. Deşi puţine. Prut. Limba traco-dacilor a fost asimilată treptat de latină. Criş. în incidenţă cu asimilarea migratorilor succesivi (iranici. slavi) de pe teritoriile etnogenezei româneşti. al VII-lea. doisprezece etc. copac. gard. reconstituit prin comparaţia cu albaneza. măgură. Siret. după ce autorităţile romane s-au retras de la Dunăre. casă. postpunerea articolului hotărât şi altele. Generalizarea latinei şi eliminarea treptată a traco-dacei au constituit un proces de durată. viezure. dar s-a diferenţiat dialectal îndeosebi după scindarea Imperiului Roman. susţinut de importanţa latinei pentru asigurarea comunicării cu reprezentanţii Romei – funcţionari. Dacii liberi. Someş). mazăre. Romanizarea depăşeşte ca perioadă de desfăşurare intervalul de 165 de ani al stăpânirii romane. mal. faună. Fondul autohton cuprinde şi hidronime majore (Argeş. structura numeralelor cardinale de la 11 la 20 (unsprezece. constituind ceea ce se cheamă substratul acesteia. raţă.I î. coacăză. copil. au fost şi ei romanizaţi. h). şopârlă. colonişti – şi pentru realizarea coeziunii puternic diversificate social. aceste cuvinte vizează domenii fundamentale pentru viaţa cotidiană: om. grumaz. buză. relief (brâu. Este vorba îndeosebi de elemente de vocabular. aflaţi în contact permanent cu populaţia daco-romană din provinciile imperiale. floră. etnic. germanici. păstrarea genului neutru. ţap. moş. turcici. Ramura orientală 10 . vatră. cultural şi lingvistic. brusture. Limba română continuă varianta populară a latinei. baltă. chiar dacă acesta marchează intensitatea maximă. mânz. care a fost o perioadă relativ unitară. dar a lăsat câteva urme în limba română.). Mureş. Semantic. pârâu). limbă foarte apropiată de traco-dacă.Transformarea limbii latine în limba română se datoreşte romanizării populaţiei din Dacia. brad. chiar dacă intermediat şi mai lent. aceste elemente au un înalt grad de vitalitate.) şi durează până prin sec. ş. Urmele fonetice şi gramaticale se referă la ipotezele larg acceptate privind unele sunete specifice (ă. aşa-numita latină vulgară. gospodărie. Procesul începe cel puţin în epoca instituirii puterii romane în zona dunăreană (sec.Hr. soldaţi. purtătoare a unei civilizaţii superioare. circa 90.

unelte. Teoria originii sud-dunărene a românilor şi a migrării lor ulterioare în nord n-a putut fi confirmată ştiinţific. a semăna. nucleul constituindu-l Dacia. via). octo>opt). tezaure. daniile creştine consemnate de inscripţii. vestigiile arheologice ale unor aşezări. june <lat. glacies>glacia>gheaţă) şi de la declinarea a IV-a la declinarea I (socrus >socra>soacră). ct (oculus>ochi. 11 . vendere>vinde). şi înlocuirea lor în dialectele din sud cu termeni împrumutaţi de la alte popoare. paie. maghiari. furcă. fossatum „şanţ”>sat). cum sunt agricultura. semnalarea existenţei românilor de către cronicari bizantini. modificările consoanelor înainte de vocala i (tibi>ţie. francezi) şi lingvistice (persistenţa în dacoromână a unor termeni legaţi de tradiţiile dacice. obiecte de cult. morminte. gl. crearea formelor analitice de viitor (volo cantare>voi cânta). miel. juvenis. dar nici o strămutare masivă de populaţie. Teritoriul în care s-a format limba română se întinde la nord şi la sud de Dunăre. latina dunăreană. menţinerea unor cuvinte latineşti numai în vetrele puternic romanizate din vestul Daciei: ai „usturoi” <alium. nivem. tata>tată – faţă de mater. petiolus> picior). linum>in). termeni latineşti conservaţi numai în română (felix>ferice. glemus>ghem. Diferenţele dintre română şi latină sunt în mare parte tendinţe existente în latina dunăreană şi continuate în română ca legi evolutive. majoritatea cuvintelor referitoare la activităţi de tip rural. numeroase inscripţii latine descriu viaţa din Dacia de după retragerea armatelor romane. dies>zi. Dintre acestea. fân. câmp. creşterea animalelor. de n + altă consoană sau de m + altă consoană: lana>lână. arme. sedentar. ventum>vânt. evoluţii semantice care indică rusticizarea vieţii (pavimentum „podea” >pământ. podoabe. lactem>lapte. lipsa cuvintelor legate de viaţa urbană latină (forum. urbs. platea „piaţă”. bonus>bun. viaţa creştină sunt păstrate din latină: a ara. includo>închid. ceramică. invitio>învăţ. preferinţa pentru termenii familiari (mamma>mamă. pater păstraţi în Occident). lingula> lingură). grâu. devine treptat limba română. dico>zic. a mulge. unde românii au trăit neîntrerupt de-a lungul timpului. nutreţ. trecerea unor substantive de la declinarea a V-a la declinarea I (facies> facia>faţă. şi pentru diminutive (picula>păcură. orz. capră. schimbările grupurilor consonantice cl. fortificaţii. cal. pecorarius). nea < lat. păcurar „cioban” <lat.a acesteia. ovis>oaie. Continuitatea românilor în Dacia este susţinută de probe istorice (consemnarea unor cohorte formate din daci trimise în diverse părţi ale imperiului. ca aur şi păcură. frontem>frunte. filius>fiu. menţionăm transformările vocalelor în poziţie nazală (înainte de n.

coasă.oaie. mucenic. mormânt. preot. stare socială. zmeu etc. variaţi şi importanţi. jale. sită. stareţ. utrenie. de asimilarea lingvistică a slavilor la nord de Dunăre şi de persistenţa unor grupuri masive de români împinşi de slavi. întrucât. slab. locuinţă. vornic. despre scurtarea formelor infinitivului. snop. a topi. păgân. Deşi încă disputată. mănăstire. brazdă. trup. Termenii cărturăreşti se referă îndeosebi la organizarea serviciului religios şi a statului: icoană. hrean. cocoş. floră. Româna s-a format mai devreme decât surorile ei romanice occidentale. zăpadă. fiind izolată de centrele culturale ale Imperiului. deal. spătar. jar. nevastă. a goni. spre sud şi vest. obraz. Stratul vechi de împrumuturi lexicale slave (anterior secolului al XIII-lea) este alcătuit din cuvinte intrate pe cale populară. tendinţele populare nu au putut fi stânjenite de prestigiul literar al latinei clasice. pungă. începând cu a doua parte a secolului al VI-lea. muncă. hrană. cleşte. troiţă. duh. fratre. sută. noroc. hatman. boli. milă. luncă. izvor. logofăt. timp de câteva secole. a lăsat urme importante în limba română. prag. păcurar. popă. părţi ale corpului. pomană. postelnic. agricultură. cât şi în aromână: blid. păstor. taină. praznic. lopată. Forţa romanizării este consemnată. bivol. în fonetică şi gramatică. a hrăni. comis. scump. faună etc. grădină. particularităţi fizice şi morale. sfânt. liturghie. Bilingvismul slavo-român. schit. armată. din slavonă. cleşte. Influenţa slavă s-a exercitat în mod apreciabil în vocabular. torna. biserică. trup. Cele mai vechi elemente slave din română se regăsesc atât în română. botez. troiţă. şi din cuvinte preluate indirect. în sudul Dunării. Puternică 12 . rugăciune. moliftă. acoperind toate sferele principale ale vocabularului: familie. clopot. mai ales că s-a conjugat cu organizarea bisericii şi administraţiei după model slav şi cu adoptarea limbii slave ca limbă oficială şi de cult.: nevastă. undiţă. chemarea unui soldat bizantin către colegul său. colac. înainte de pătrunderea masivă a elementelor slave. război. vecernie. îmbrăcăminte. vistiernic. Trecerea limbii latine târzii la limba română s-a încheiat în jurul secolului al VII-lea. care nu i-au afectat structura de bază. nelăsând urme semnificative (se discută despre unele valori ale reflexivului românesc. a plăti. prin contactul nemijlocit dintre populaţii. Dumnezeu. pe cale cultă. rană. pare a fi prima semnalare a unui fragment de limbă română în curs de formare. plug. torna. despre consoana h şi despre modelul formării numeralelor de la 11 la 19). comerţ. plug. parastas. prag. păcat. ovăz. Termenii de origine slavă din română sunt numeroşi.

sera>seară. Vodiţa. dico>dzicu. Marin. gelum>ger. istroromân şi meglenoromân. castigare>câştigare) etc. pre-. reducerea numărului cazurilor la trei (nominativ-acuzativ. Preda. Ilfov. ğ. anterior separării celor 4 dialecte ale sale: dacoromân. mine-mă). Ocna. pt (coxa>coapsă. Ganea. Predeal. închiderea vocalelor e şi o în poziţie nazală (dentem>dinte. -iţă. Româna comună (denumită şi primitivă comună sau protoromână) este considerată faza limbii române cuprinsă între secolele al VII-lea şi al XII-lea. apariţia articolului hotărât. Craiova. Neagoe. -eală. a grupurilor sc. ale celor care exprimă zecile. porta>poartă). a grupurilor cs. Dragomir.este influenţa slavă şi în domeniul numelor de persoane şi de locuri: Aldea. a opta). Snagov. răs-. Râmnic. -ean. ct în ps. clavis>cl'aie. al doilea. Vâlcu. Ialomiţa. -iş. eu dzicu-ei dzicu. au pătruns în română prefixe şi sufixe: ne-. a lui qu şi gu. č. ţ. Radu. Cozia. eu audzu-ei audu. ea. demonstrativul ille devenit pronume personal de persoana a III-a. Împreună cu termenii slavi. noctem> noapte). eu vedzu-ei vedu. urmate de a. Structura gramaticală suferă şi ea schimbări importante în perioada românei comune: genul neutru este organizat diferit faţă de latină (cere determinări masculine la singular şi feminine la plural): cele cinci declinări se reduc la trei. st în şt (crescere>creştere. -anie. a grupului gn în mn (lignus>lemnu. socius> soţ. prin dispariţia declinărilor a IV-a şi a V-a. caelum>cer. ille>ăla) şi compuse (ecce-iste>acesta. Breaza. transformarea lui l intervocalic în r (mola>moară). în p şi b (aqua>apă. Bistriţa. cognatus>cumnatu). cele două serii ale pronumelui demonstrativ: simple (iste>ăsta. sic>şi. dativ-genitiv. Acum au loc cele mai importante transformări fonetice regăsibile în toate dialectele care-i conferă limbii noastre individualitatea între celelalte limbi romanice: apariţia sunetelor: ă. l' (casa>casă. ş. s-a cântarim). Vlad. Staicu. Mircea. oa (ferrum >fier. n'. vocativ). aromân. dispariţia consoanelor intervocalice b şi v (cantabat>cânta. modelele actuale ale numeralelor cardinale de la 11 la 19. Prahova. 13 . în poziţie enclitică. Stan. apariţia condiţionalului din imperfectul şi perfectul conjunctiv latin (vechiul dacoromân se cântare. ale celor compuse (tip douăzeci şi unu) şi ale celor ordinale (al optulea. cea mai mare parte din flexiunea actuală: omonimiile el cântă-ei cântă. bonus>bun). lingua>limbă). seria accentuat-neaccentuat a pronumelui personal la dativ şi acuzativ (mie-mi. arom. -nic etc. dz. calcaneum>călcân'u. glacies>gl'aţă) şi a diftongilor ie. Bogdan. vivus>viu) şi a lui ll (geminat) urmat de a neaccentuat (stella>stea). ecce-ille>acela). -an. Manea.

labialele intacte în poziţie moale (picior) şi condiţionalul cu vrea. Slavii sunt asimilaţi complet în masa de români la nordul Dunării.). dialectul dacoromân. a bântui. cantando>căntăndu. ucraineana. Istroromânii provin din Banat. a cheltui. diferenţa dispărând în timp din cauza concurenţei cu elementele împrumutate. Circa 600 de cuvinte moştenite din latină şi 30 moştenite din substrat sunt comune dacoromânei şi aromânei. O parte dintre cuvintele împrumutate din aceste limbi au pătruns în fondul general al limbii române: magh. dar. Prin limba română se înţelege. Hunedoara şi vestul Crişanei. gerunziul şi participiul (canta!>căntă! cantate!>căntaţi!.imperativul. turcă şi greacă. cantatus>căntatu etc. chin. grupuri masive de români fiind dislocate şi împinse departe de trunchiul dacoromân. gazdă. Numărul acestora a putut fi mai mare. care va deveni limba celor două state româneşti. non cantare!>nu căntare!. influenţa slavă continuă la nivel cărturăresc. Albania. Meglenoromânii sunt o ramură a aromânilor care au trăit mai mult timp în contact cu dacoromânii şi s-au aşezat în câmpia Meglen de pe malul Vardarului. belşug. Împrejurările care au determinat aceste evoluţii divergente sunt legate de statornicirea slavilor în Balcani (cu întemeierea statelor bulgar şi sârbesc) şi a ungurilor în vest. a birui. influenţe vin şi din partea limbilor maghiară. la graniţa Croaţiei cu Italia (dialectul istroromân păstrează unele asemănări cu graiurile din zonele de origine: rotacismul lui – n – intervocalic în elementele latine (bire=bine). fel. 14 . fiind împinşi de unguri în secolele X-XIII spre Insula Istria. au dus la configurarea celor patru dialecte. după secolul al XIII-lea. dijmă. infinitivul lung. Se presupune că în româna comună au existat şi anumite fenomene fonetice şi gramaticale şi cuvinte regionale care. dezvoltându-se şi amplificându-se. a alcătui. a bănui. când separarea celor patru dialecte ale limbii române era încheiată. prin intermediul bisericii şi al administraţiei. a făgădui. bâlci. chip. apoi literară. Aromânii (denumiţi şi vlahi) s-au desprins din apropierea Dunării şi au coborât spre sud (Grecia. Contactele cu limbile neoslave (bulgara. polona) aduc şi ele împrumuturi lexicale românei. a chibzui. şi limba scrisă. Macedonia) în perioada secolelor X-XII (faptul că dialectul aromân nu conţine elemente maghiare arată că la sosirea maghiarilor aromânii întrerupseseră legăturile cu dacoromânii). ca în Banat (vreaş cânta)). întemeiate în secolul al XIV-lea. începând cu secolul al XV-lea. sârba.

au loc unele schimbări în configuraţia limbii române. Psaltirea Scheiană). Elementa linguae daco-romanae sive valahicae. duşman. liliac. macara. păne>pâne) şi diferenţierea dialectală între nordul şi sudul teritoriului dacoromân. tavan. a îngădui. latine şi maghiare. anul apariţiei primei gramatici româneşti tipărite. dud. chibrit. cărămidă. plapumă. rolul de promotor preluându-l de la o etapă la alta una din cele trei ţări). basma. neam. iaurt. temelie. la început în câteva zone din centrul şi vestul ţării – Sibiu. tâlhar. a se plictisi. ciorap. cioban. zugrav. fidea. chiftea. mereu. salcâm. argat. pat. lalea. duşumea. dezvoltarea culturii scrise (prin texte originale – scrisori particulare. telemea. Cluj. a întâlni. viteaz etc. care se eşalonează în două mari perioade: epoca veche (care se întinde până la 1780. cămin. scrumbie. Braşov. sobă. zodie. când apar primele cuvinte şi nume proprii strecurate în textele slave. copii manuscrise cu specific dialectal nordic şi vestic. Moldova şi Transilvania. prăvălie. din ce în ce mai numeroase. Celelalte împrumuturi au rămas în diverse graiuri sau au fost împinse în afara uzului de neologismele latino-romanice în perioada modernizării limbii române. lighean. prosop. musaca. ghiveci. gr. 15 . zahăr. musafir etc. trandafir. agale. furtună. anul celui mai vechi document în limba română păstrat) se poate vorbi de limba română literară. papuc. cearşaf. a mântui. Miron Costin. Psaltirea Voroneţeană. greacă sau maghiară. monedă. nufăr. cu rol determinant în unificarea pe bază muntenească a limbii de cultură a românilor). cais. meşter. cântar. maistor. cronicile moldoveneşti şi munteneşti (Grigore Ureche. Începând cu secolul al XVI-lea (mai precis cu 1521. odaie. apoi în alte centre.hotar. tutun. băcan. documente particulare sau de cancelarie – şi texte traduse – scrieri religioase sau laice preluate din slavonă. între care apariţia vocalei â (rivus>râu. În secolele al XIII-lea şi al XV-lea. sarma. saltea. cercevea. caşcaval.. cafea. marfă. vamă. portocală. a se molipsi. fasole. tarabă. din Ţara Românească. pilaf. de Samuel Micu şi Gheorghe Şincai) şi epoca modernă. ursuz. textele rotacizante (Psaltirea Hurmuzaki. Momentele mai importante ale limbii române literare vechi sunt: începuturile scrisului în limba română (determinate de necesităţi socio-culturale interne şi de influenţe cultural-religioase externe). Codicele Voroneţean. tipăriturile coresiene (11 cărţi de cult imprimate la Braşov în a doua parte a secolului al XVI-lea. murdar. Orăştie –. Ion Neculce. fudul. variantă cultă a limbii române. a lipsi. plic.. locaş. oraş. hambar. tc.

bire. a slavonei ca limbă de cultură în ţările române.Dimitrie Cantemir. Cel mai bine individualizate sunt în perioada veche limbajele bisericesc. apoi sub formă tipărită. iar celei de sud – consoanele z şi j. cronicarii anonimi). Antim Ivireanul) şi traduse (Varlaam. fantazie. ţărămonie. stilistic şi lexical. bine. Dosoftei. între textele apropiate de exprimarea populară (tip Neculce) şi cele elaborate. Ardealul şi Banatul) şi alta sudică (Muntenia). primei varietăţi îi sunt caracteristice consoanele dz şi ğ. a dus la configurarea unei limbi de cultură preponderent unitare. palat. în secolul al XVIII-lea. legate de zona căreia îi aparţin autorii/traducătorii textelor. Este vorba de modele divergente. Târgovişte. înlocuirea lui cu alfabetul latin făcându-se oficial abia în 1859 în Ţara Românească şi în 1862 în Moldova. cel ştiinţifico-didactic. Simeon Ştefan. Esopia. juridic-administrativ. pe care se va clădi viitoarea limbă română literară modernă. pâne). Limba română a folosit pentru scriere alfabetul chirilic timp de sute de ani. Aceste iniţiative duc la expansiunea rapidă a scrisului în limba română. gios. prezenţa diftongului îi şi lipsa rotacismului (zic. de cele mai multe ori muntenesc (Bucureşti. îndeosebi în plan sintactic. De exemplu. Biblia de la Bucureşti). Râmnic). Spre sfârşitul perioadei vechi a limbii române răspândirea în toate provinciile româneşti a cărţilor de cult şi a celor laice. Radu Popescu. îndeosebi de natură fonetică. provenind dintr-un singur centru. jos. incipient. ca şi de un început de specializare a limbii române pentru comunicarea în diferite domenii ale culturii. Limba română literară veche prezintă numeroase particularităţi dialectale. savante (tip Miron Costin). corăspundenţie. prin diversitatea tematică şi compoziţională şi prin amploarea acţiunilor culturale. lipsa diftongului îi (dzic. Floarea darurilor). şi care divizează româna scrisă în două mari varietăţi dialectale: una nordică (încorporând Moldova. pâine). stolnicul Constantin Cantacuzino. circumstanţie etc. parolă. conturând viitoarele stiluri funcţionale. beletristic şi.). prestigiul limbii materne şi înlăturarea. asigurând. dicret. care au contribuit la îmbogăţirea şi modernizarea lexicului românesc. Îndreptarea legii) şi populare (Alexandria. iniţial sub formă manuscrisă. Câteva decenii 16 . Mihail Moxa. sinator. cărţi juridico-administrative (Carte românească de învăţătură. consul. Influenţelor străine menţionate li se adaugă primele împrumuturi neologice latino-romanice (astronom. fizică. O diversificare de altă natură va prefigura varietatea stilistică a ultimelor secole. cărţile religioase originale (Varlaam. rotacismul lui n intervocalic. moneta. Radu Greceanu.

îndeosebi în domeniul foneticii şi al gramaticii. Bariţiu. naţională – folosirea surselor istorice şi populare interne pentru îmbogăţirea limbii române). promovarea principiului fonetic în ortografie.înaintea acestor momente a fost folosit un alfabet de tranziţie. împrumuturi lexicale latino-romanice. Negruzzi. privind dezvoltarea şi modernizarea limbii române literare (latinistă – promova purismul latinist. poluată de diverse influenţe străine de esenţa sa. italienizantă – multiplele similitudini dintre română şi italiană determină considerarea lor ca dialecte ale aceleiaşi limbi şi recomandă „însănătoşirea” limbii române. formarea conştiinţei latinităţii limbii şi a poporului român). iar în Transilvania s-a scris destul de frecvent cu litere latine mult mai devreme. cultivarea şi dezvoltarea limbajului artistic. confruntarea unor orientări diferite. disputa dintre adepţii principiului fonetic şi cei ai principiului etimologic în legătură cu scrierea limbii române cu litere latine şi rolul lui Titu Maiorescu în impunerea ortografiei fonetice. care au marcat tranziţia spre perioada modernă. prin împrumuturi din italiană. Câteva momente şi direcţii din această evoluţie au o semnificaţie aparte: Şcoala Ardeleană şi primii poeţi munteni şi moldoveni. 17 . Petrache Poenaru – şi publicată în presa vremii. care îmbina literele chirilice cu cele latine. pe baze munteneşti şi în conformitate cu tendinţele interne ale limbii. prin estomparea urmărilor influenţei slavone şi începuturile occidentalizării culturale a ţărilor române (introducerea alfabetului latin şi a ortografiei latinizante. Gramatica românească din 1828 şi prin corespondenţa purtată de unii fruntaşi paşoptişti – C. se propun: reforma ortografiei româneşti cu litere chirilice şi trecerea treptată spre alfabetul latin. analogistă – reformarea limbii române prin românizarea împrumuturilor din latină analogic cu elementele moştenite. începând cu Şcoala Ardeleană. Ion Heliade Rădulescu şi scriitorii paşoptişti (prin lucrarea primului. chiar opuse. îmbogăţirea vocabularului cu neologisme latino-romanice luate cu măsură şi adaptate specificului limbii române). în care au avut loc mutaţii numeroase şi importante în toate compartimentele limbii. unificarea limbii literare. „învechirea” lor fonetică şi gramaticală. latinizarea masivă a limbii în toate compartimentele şi înlăturarea cuvintelor slave şi a celor preluate din alte limbi nelatine care „au stricat” limba. elaborarea de gramatici şi dicţionare. Limba română literară modernă cuprinde un interval de peste 200 de ani (din ultimul pătrar al secolului al XVIII-lea până astăzi). Gh.

a adăugi/a adauga/a adăuga. câne. modernizarea stilului juridic-administrativ şi a celui beletristic. distingându-se în raport cu celelalte variante (limbă populară. constituirea stilurilor tehnico-ştiinţific şi publicistic). justiţie. eu auz. u final îşi pierde valoarea fonetică. să rămâie. icoana Sfintei Cecilii.) prin caracterul unitar. şcoala. presa). este abandonată africata dentală sonoră dz. slave. sunt înlocuite treptat fonetismele regionale: mold. familiară. varietăţi geografice şi sociale etc. care au loc la intervale de câteva decenii (1867. înlocuirea unor construcţii vechi: cercetător de istoria neamului. puse la baza activităţii lor de oamenii de cultură (de scriitori. formele diferenţiate la persoana a III-a singular-plural ale auxiliarului a avea (a-au) şi ale verbelor la imperfect (arunca–aruncau). îngrijit 18 .Dincolo de diversificarea sectorială a limbii literare. problem/problemă. din). Limba română literară actuală este varianta cel mai larg utilizată a limbii române (domeniile ştiinţei şi artei. Structura limbii române literare se schimbă în mod radical în perioada modernă. Instrumentul de intervenţie directă pentru „promovarea” acestor tendinţe îl reprezintă reformele ortografice. teatrul. se răspândesc formele variabile ale articolului posesiv în detrimentul formei invariabile a. munt. educaţie/ educaţiune. cum ar fi e din ceti. a arestui/a aresta. presă. exemple/exempluri. 1954) şi care creează şi impun norma literară unică. eu nici aş fi crezut. giuca. trămis. viaţă politică. turceşti sau greceşti. în pas cu progresul ştiinţific şi cultural rapid al societăţii. se extind. ă din rădica. den (>citi. televiziune. care sunt înlocuite cu neologisme din limbile apusene. apoi dispare treptat şi din scris. şcoală. până la generalizare. teatru. diftongul ia>ie (priaten>prieten). trebuie a rămâne. 1904. î din îmblă. şi la reromanizarea limbii române. 1932. 1881. restrângerea fluctuaţiilor în flexiune: uliţi/uliţe. radio. Dispar fonetismele arhaice. care/carele. Împrumuturile masive din latina savantă şi din limbile romanice occidentale duc la înlăturarea sau marginalizarea unor elemente vechi. relaţii oficiale). răsipi. inime/ inimi. acuzativul numelor de persoană foloseşte prepoziţia pe (în locul vechiului pre). se conturează ca tendinţe permanente unificarea şi modernizarea lingvistică. turceşti şi greceşti. îndeosebi din latină şi din limbile romanice: diversificarea şi restructurarea stilistică a vocabularului (refluxul stilului bisericesc. în primul rând) şi de principalele instituţii culturale (academia. comicesc/comic. administraţie. a adresarisi/a adresa. eliminarea masivă a vechilor împrumuturi slave. bisericii/ bisericei.

1981. 19 . Bucureşti. Brâncuş. 2002. Această diversitate este organizată ierarhic. Grigore.. Caracterul supradialectal înseamnă unitate prin preluarea unor elemente din toate variantele regionale.. 4. publicistic şi beletristic). 1981. iar fiecare din aceste stiluri având o mare varietate de substiluri şi limbaje.şi normat. în privinţa normelor (care nu s-au schimbat esenţial în ultima jumătate de secol). determinată de funcţiile diferite în actul de comunicare şi de particularităţile de organizare lingvistică a mesajelor. Ion. mergând până la stiluri individuale (în domeniul literaturii beletristice). Bucureşti. la cel mai general nivel distingându-se patru variante funcţionale (stilurile: ştiinţific. 2.I. Istoria limbii române de la origini până în secolul al XVII-lea. Editura Academiei. Istoria limbii române. 5. I. Ivănescu. Coteanu. cu predominarea variantei munteneşti. Ea are în acelaşi timp un grad ridicat de stabilitate. Russu. Bucureşti. Bucureşti. juridicoadministrativ. G. corelat cu progresul general al societăţii. Editura Junimea. Editura Fundaţiei România de Mâine. Etnogeneza românilor. Iaşi. BIBLIOGRAFIE 1. Rosetti. Unitatea teritorială nu împiedică diversitatea stilistică funcţională. 1980. Structura şi evoluţia limbii române (de la origini până la 1880). şi o dinamică apreciabilă în sensul modernizării şi diversificării vocabularului. Introducere în istoria limbii române. care-i asigură baza dialectală. Alexandru. 3. 1968.

schimbări în planul semnificaţiei) şi contrastivă (de a se opune una alteia.II. compus. toate celelalte unităţi ale limbii. Fonemul este unitatea funcţională minimă a limbii. transmiterea şi receptarea sunetelor. acţionează un întreg aparat sonor. din aproape în aproape. în principal. de altfel. Perspectiva studiului poate fi a emiterii sau a receptării sunetului şi. şi ea dintotdeauna analiza distinctivă a sunetelor (literele nu sunt altceva decât unităţi invariante funcţional. 20 . Fonetica a făcut. respectiv a scrierii unităţilor limbii. cea scrisă este secundară şi derivată din cea orală. Pentru producerea lui. Sunetele sunt privite ca fenomene fizice şi fiziologice. accentul căzând pe conţinutul lingvistic şi pe variaţia înregistrată de unităţile fonice. din organe respiratorii care au primit şi funcţii fonatorii-articulatorii. FONETICĂ. în funcţie de aceasta. Varianta orală a limbii este primară şi fundamentală. Sunetul este un fenomen fizic: vibraţia regulată a aerului antrenat de vibraţia coardelor vocale. Ortoepia şi ortografia stabilesc corectitudinea pronunţării. dar o dată cu creşterea importanţei culturii livreşti a dobândit o importanţă deosebită. ORTOGRAFIE Fonetica studiază producerea. care serveşte la formarea şi deosebirea între ele a cuvintelor. Termenul fonetică are un rol înglobator. prin substituire. sub formă sistematică). din care se articulează. fiind stabilite cu mult înainte de apariţia fonologiei ca disciplină de sine stătătoare). cum se întâmplă în cazul fonologiei. Fonologia studiază sunetele limbii din punct de vedere funcţional (privind capacitatea lor de a distinge semnificaţii). Aceste discipline sunt în mare parte aplicaţii ale foneticii şi fonologiei în domeniul normativ. acoperind frecvent ambele tipuri de abordare. prin calitatea de a fi comutabilă (de a determina. dar fără a utiliza criterii teoretice şi procedee metodologice explicite. prin norme literare bazate pe principii ce asigură funcţionarea unitară şi performantă a comunicării verbale orale şi scrise. fonetica este articulatorie sau acustică.

ă. o) sau închise (i.Producerea şi receptarea sunetelor limbii se realizează de către aparatul fonoarticulator. organele articulatorii propriu-zise: limba. Articularea sunetelor limbii române se realizează în cavitatea bucală. El se deosebeşte de zgomot tocmai prin caracterul său predominant muzical. Aparatul auditiv este format în principal din: canalul auditiv extern. Aparatul fonoarticulator are ca părţi componente importante: plămânii. Proprietăţile sunetului sunt calităţile dobândite de sunet în urma prelucrării (producere. se obţin consoane: bilabiale (b. respectiv de către aparatul auditiv. Acestea transformă sunetele respective în zgomote. m). u). articulate cu buzele. cohleea sau urechea internă. vălul palatin. v). î). grupul de oscioare. rezultă vocale: anterioare (e. membrana timpanică. sunetul este prezentat simplu. faringele. modulare) în aparatul fonator. labiodentale (f. î) şi posterioare (o. prin intervenţia organelor articulatorii. u). muzicale. i. astfel. palatul dur. Ele sunt: înălţimea. articulate cu buza inferioară 21 . u) şi nelabiale sau nerotunjite (a. zona alveolară. unde suplimentare nearmonice. amplificare. intensitatea. În funcţie de localizare (locul unde se realizează obstacolul momentan sau îngustarea canalului). avem vocale: labiale sau rotunjite (o. mediale sau centrale (a. epiglota. buzele. În funcţie de labializare (participarea sau neparticiparea buzelor). muzical. durata şi timbrul (sau culoarea). î. ca o undă sonoră cu aspect regulat. se obţin vocale sau consoane. ă. continuă. În funcţie de localizare (locul unde se creează spaţiul optim de rezonanţă. e. glota. i). obţinute ca urmare a împiedicării sau neîmpiedicării ei în tronsonul parcurs prin cavitatea bucală. În funcţie de apertură (gradul de deschidere a maxilarului) şi de apropierea limbii faţă de bază. din cauza interpunerii în calea lor a unor obstacole care închid (momentan) sau îngustează mult canalul fonator bucal şi creează. Acustic. rezultate din trecerea nestânjenită. prin modul de aşezare a limbii). Consoanele sunt unde sonore care îşi pierd caracterul regulat. se obţin vocale: deschise (a). cavităţile supralaringiene. laringele. Vocalele sunt unde sonore regulate. p. dinţii. maxilarul inferior. În funcţie de caracterul undei sonore. semideschise (e. a curentului de aer fonator prin cavitatea bucală. ă.

s. articulate şi percepute acustic foarte aproape de vocalele omoloage. t. nesonante surde (p. Acustica sunetelor limbii române se referă la perceperea auditivă de către receptor a sunetelor articulate de emiţător. sub formă explozivă. rostite fără participarea coardelor vocale şi cu alterarea undei sonore. la a căror producere participă coardele vocale. nu pot îndeplini rolul de centru (nucleu) silabic. l. În funcţie de modul de articulare rezultă consoane: oclusive sau explozive (b. Sistemul semivocalelor cuprinde 4 unităţi: e. s. m. articulate prin lipirea sau apropierea vârfului limbii de palatul anterior. articulate prin închiderea completă a canalului şi deschiderea sa bruscă. t. semioclusive sau africate (ţ. la gradul de concentrare/dispersie a formanţilor acustici şi la gradul de continuitate a fluxului auditiv. palatale (g'. rezultă consoane: sonante (l. h). r). articulate prin îngustarea accentuată a canalului fonator. ţ. În funcţie de sonoritate (participarea sau neparticiparea coardelor vocale). k). Alternanţele fonetice sunt modificări regulate pe care le suferă temele cuvintelor pe parcursul flexiunii. a zgomotelor în perceperea lor auditivă. d. se diferenţiază funcţional de acestea prin faptul că nu pot primi accent şi. č. Semivocalele. o. dar nu se aşteaptă formarea unei presiuni care să genereze explozia. articulate prin lipirea spatelui limbii de palatul mediu. š. mai mult sau mai puţin pronunţată. k. g'. t. k'. h). m. ţ. k'. n. fără impurităţi de natura zgomotelor. ž. č. r). velare (g. p. ca în cazul fricativelor. z. fricative sau constrictive (f. Diferenţele dintre unităţile consonantice se referă la înălţime. Diferenţele dintre unităţile vocalice privesc înălţimea şi gradul de concentrare/dispersie a formanţilor sunetului. iar gradul de alterare a undei sonore muzicale este minim. astfel că aerul în trecere se freacă zgomotos de pereţii acestuia. rostite combinat – se interpune obstacolul. respectiv al derivării. prepalatale (č. z. f. ş. z. în consecinţă. ž. Vocalele se disting acustic prin caracterul lor muzical. g. i (notat şi j) şi u (notat şi w).şi dinţii superiori. ž). k). n. k'). Consoanele se disting acustic prin prezenţa. n. ğ. d. s. g). laringale (h). š. 22 . ğ). ğ. rostite cu participarea coardelor vocale şi în condiţii de alterare maximă a undei sonore iniţial muzicale. v. v. articulate prin lipirea spatelui limbii de vălul palatului. nesonante sonore (b. dentale (d. ci se eliberează imediat aerul. articulate prin îngustarea canalului fonator constituit de glotă (care este situată în laringe).

câteva foneme. silaba este caracterizată ca fiind segmentul sonor rostit cu un singur efort respirator. de fapt. precum şi. ca în poartă-porţi. móbilă-mobílă. rádio-radióuri). sau trei termeni. Celelalte. Alternanţele au rol de marcă distinctivă morfologică. véselă-vesélă. Ele pot să aibă doi termeni. cazul cel mai frecvent: cárte.Sistemul alternanţelor fonetice din limba română este deosebit de bogat şi divers. constituind una dintre particularităţile care o individualizează între celelalte limbi romanice. pe penultima (paroxiton). în flexiunea nominală (sóră-suróri. mai rar. 23 . pe a patra de la final: véveriţă. accentul poate fi pus pe ultima silabă a cuvântului (fiind numit oxiton): covór. în funcţie de categoria de sunete implicate. sunt consoane şi semivocale. Fonologic. care este cea mai mică unitate structurală a limbii (structurală. care are rol de nucleu silabic. Toate aceste noţiuni se definesc în funcţie de silabă. Unităţile suprasegmentale sunt unităţile care pot contracta relaţii de dependenţă heterosintagmatică (între segmente. frumós-frumuşél). Dacă avem în vedere şi faptul că accentul e liber şi mobil în limba română. Astfel. Fiecare cuvânt. e definită ca cea mai mică tranşă sonoră ce poate purta accent. Dovadă sunt cuvintele şi formele gramaticale identice din punctul de vedere al structurii fonematice şi diferenţiate numai prin accent: cópii-copíi. Silaba grupează. Unităţile suprasegmentale intensive (accentele) sunt unităţi ce pot caracteriza intensiv o silabă. Acestea sunt: vocalice şi consonantice. copil-copilándru. în sensul că poate fi divizată în unităţi mai mici succesive). dintre care unul obligatoriu vocală. dispune de o schemă proprie de accentuare. pe antepenultima (proparoxiton): mármură. fiind unitate constitutivă a cuvântului. mérge. pe a cincea: nóuăsprezece. în sensul că poate fi pronunţată cu intensitate mai mare decât celelalte silabe din cuvânt. fiind pusă astfel în evidenţă. rezultă că locul lui în cuvânt are funcţie distinctivă. Ele sunt de două categorii: intensive (accentul) şi extensive (intonaţia). deci între silabe). cafeá. cúmpără-cumpără. constítuie. ca în fată-fete-fătuţă. În limba română accentul este liber (nu e legat de o anumită poziţie în cuvânt a silabei) şi poate fi mobil (îşi schimbă locul pe parcursul flexiunii). respectiv formă gramaticală. Fonetic. Este mobil într-o mare parte din flexiunea verbală (mergmérgem-mergeám-merséseră) şi din tabloul derivativ substantival şi adjectival (cásă-căsúţă. a căror prezenţă este facultativă.

uríc (subst. verbele auxiliare.). preceptór. coláps.). indéx („deget”). fáctor. Sunt aşa-numitele accente sintactice.). subúrbie şi suburbíe. hátman şi hatmán. Govóra.). Beijíng. juniór (sportiv). de scrís. mozáic (cult). amnistíe. baríton şi baritón.). diréctor (subst.). Dobrógea. ţarévici. legítim. Nicosía. există o ierarhie în ceea ce priveşte intensitatea între accentele cuvintelor. karaté. „unealtă”. Lúgoj şi Lugój.Unele categorii de cuvinte (articolul. respectiv de locuri: Andalucía/Andaluzía. Beirút. néutru şi neútru.). úliţă. adultér. Exemple: Atunci să vorbeşti sau Atunci să vorbeşti. rambúrs. áisberg. fiind asociate accentului unui cuvânt învecinat (precedent sau următor). pronumele personal şi reflexiv în dativ şi acuzativ forme neaccentuate. íntim şi intím. vestíbul (anat. séif. sénior (tatăl). scrutín. azbést. bitúm. caractér. Şi câteva nume de persoană: Armánd. antíc. al dóilea. ánost şi anóst. la vói. Míron şi Mirón. áripă şi arípă. rúcsac. trafíc.). Bogotá. companíe („tovărăşie”). torpédo. mijlóc („talie”). comándo. fúrie. máur. Médiaş şi Mediáş. unul sau mai multe dintre acestea fiind mai reliefate. situate. compánie (mil.. índex (listă). Teodosía. cráter şi cratér. muscél. precáut.) şi barém. ostróv. vestibúl (spaţiu care precedă. l-am ştiút.. mi-a zís.). supérfluu şi superflúu. te-apreciéz. ibídem. haltéră („greutate”).). Multe din aceste situaţii sunt marcate ca unităţi lexicale (cuvinte) conjuncte: de-o viáţă. Ánkara. Ştefán şi Ştéfan. Aspasía. Ulán Bátor. Sofía. gărgăriţă (pe silaba -ri-). simból. Bosfór. lásă-mi-l. butélie. úric (adj. Prezentăm în continuare o listă de cuvinte care pun probleme de accentuare (variantele prezentate sunt cele corecte): ádică şi adícă. motríce. agorá. sátiră şi satíră. sípet. calcár şi cálcar. Nicódim. pícnic şi picníc. penuríe. podgórie. típic (adj. facsímil şi facsimíl. júnior („fiul”). din două în două silabe la distanţă de accentul principal: alimentară (pe silaba -li-). vatmán. Cuvintele cu un număr mai mare de silabe pot primi şi unul sau mai multe accente secundare. Exemple: un studént. tanágra.). seniór (stăpân feudal. simpózion şi simpozión. Cópenhaga şi Copenhága. tipíc (subst. ínfim şi infím. unele prepoziţii şi conjuncţii) nu poartă accent în enunţ. cei búni. sportiv). vérmut. bárem (adv.şi tri-). mozaíc. de regulă. editór. ópus (subst. alibí. pónei. míjloc („procedeu”. apéndice („anexă”) şi apéndice/apendíce (anat. dúsu-m-am. întrevedére. „avere”). diáspora. 24 . déspot şi despót. avaríe.). Monáco şi Monacó. máfie. Rozália şi Rozalía. opús (adj. spúne-le. profésor şi profesór. Carácas. conductór. electricitate (pe silaba e. cu rol logic şi/sau expresiv. În multe enunţuri. taxí. radár. managér. anátemă şi anatémă. tergál. aídoma. directór (adj. zápis. angóra.

o-ră. Segmentul vocalic simplu caracterizează silabele care au ca nucleu o singură vocală. fapte. realizând contururi intonaţionale mai mult sau mai puţin extinse ale enunţului. i-de-e. îndeosebi când este vorba de enumerări de argumente. Segmentul vocalic poate fi: simplu şi complex. de tensiune (mai înalt) şi de destindere (cel mai jos). când. fără participare afectivă sesizabilă. e-ră. toate zac aruncate. 4) combinat (ascendent-descendent). Au dispărut toate: cărţi. se rosteşte pe un ton mai ridicat). într-o ordine sau alta. Exemplu: Andrei este student? Intonaţia cu contur descendent este specifică mai ales propoziţiilor imperative. de aceea. Structura silabei cuprinde: segmentul vocalic şi segmentul consonantic. În limba română literară standard sunt percepute trei tonuri (registre melodice): iniţial (sau neutru). mergi acasă! Succesiunea intonaţie ascendentă – intonaţie descendentă. în care ordinul este semnalat de tonul ridicat iniţial şi este întărit de tonul grav din final. Intonaţia marchează părţi din cuvinte. segmentul consonantic precedă şi urmează după segmentul vocalic. 2) ascendent. Intonaţia cu contur ascendent este caracteristică propoziţiilor interogative totale (fără pronume sau adverbe interogative. sol. obiecte etc. 3) descendent. prin care se comunică o informaţie. stilouri. vin. se întâlneşte în variante specifice ale propoziţiilor menţionate. numită contur terminal. întrucât cuvântul care arată conţinutul propriu-zis al întrebării se află spre partea finală a enunţului (care. Exemple: Cărţi. în sensul pronunţării lor pe un ton deosebit de cel cu care sunt pronunţate celelalte silabe. segmentul consonantic precedă sau 25 . cuvinte sau chiar grupuri de cuvinte.Unităţile suprasegmentale extensive (intonaţia) sunt unităţile care pot caracteriza extensiv (mai multe silabe) sintagmele fonologice. Exemplu: Andrei. caiete. Succesiunea acestor tonuri în secvenţele non-finale ale unui enunţ poate determina patru tipuri fundamentale de contururi intonaţionale: 1) uniform (sau neutral). păr. a-ră). Segmentul vocalic simplu poate constitui singur silaba şi atunci spunem că avem o silabă deschisă la ambele capete (a-er. Exemplu: Andrei este student. stilouri. constituind împreună o silabă închisă (fac. caiete. Foarte importantă este partea finală a acestora. propoziţii la care se răspunde prin da sau nu). cum). Intonaţia uniformă (sau neutrală) este întâlnită cel mai frecvent la propoziţiile enunţiative.

de. de aceea a fost înlocuit în multe situaţii fie cu diftong. in-tră. Combinările de vocale în hiat pot fi foarte diverse. e-i: neisprăvit. Hiatul este greu tolerat în rostirea românească. o-o: alcool. i-u: triunghi. ă-u: răul. ă-i: trăind. Anterioară-centrală: Posterioară-anterioară: i-a: (a) speria. u-i: (a) îngădui. Când sunt alături două silabe deschise sau două capete deschise de silabă cu segment vocalic simplu. ar-tă. în-că. o-e-u: indoeuropean. Posterioară-centrală: Posterioară-posterioară: o-u: biroul. i-e-u: arhieuforic. a-e: aer. us-cat). că. i-i: ştiinţă. se formează fenomenul denumit în fonetică hiat. e-u: neutru.urmează segmentul vocalic. constituind silabe închise (deschise) la un capăt (ca. zoologie. o-a: coarticula. reevaluat. â-i: bâjbâi. i-o: biologie. o-i: voinţă. i-e: sanie. Vocalele de acelaşi fel în hiat: a-a: supraaglomerat. tâ-rî. apărute mai ales la întâlnirea unor cuvinte care au deja vocale în hiat: i-a-e: antiaerobic. antiinflaţie. â-u: pârâul. Există şi situaţii de hiat în lanţ. or-gă. e-e: neelucidat. e-o: arheolog. u-a: actual. igluuri. e-o-e-u: neoeugenie. Centrală-posterioară: Anterioară-anterioară: a-o: supraorganizare. u-o: respectuos. fie cu vocală simplă (prin dispariţia uneia dintre vocale). e-o-a-u: neoautocrat. cooperare. o-a-u: coautor. a-u: aur. şi. es-te. 26 . o-e: poet. u-u: reziduuri. ultraatent. e-a: real. Vocale diferite în hiat: Centrală-anterioară: Anterioară-posterioară: a-i: înainte. idee. e-î: neînceput.

raţiune. dulău. Au rol distinctiv morfologic şi se regăsesc în multe dintre normele ortografice şi ortoepice. scatiul. Diftongii sunt segmente vocalice complexe formate dintr-o vocală şi o semivocală. boa. sau şi precedată şi urmată. ău: rău. tăia. radio. voios. euforie. grâu. alăturăm şi hiatul cu structură similară. În limba română aceştia sunt numeroşi şi apar frecvent în lanţul sonor al cuvintelor. iu: iunie. trăim. aud. Dăm mai jos cei 24 de diftongi (10 ascendenţi şi 14 descendenţi) care există în limba română. poartă. real. toată. uă: două.Segmentul vocalic complex caracterizează silabele care au ca nucleu silabic o vocală precedată. balaur. Diftongi ascendenţi Combinaţia vocalică Hiat ia: iarnă. neon. aoleo. eo: deodată. bielă. luă. acadea. eu: meu. oa: oală. căpcăun. Limba română nu are diftongi egali (ca în cuvântul german für sau în cuvântul francez pur). sau. antreu. răul. ie. ecuator. Creează deseori alternanţe. ăi: clăi. ea: deal. roua. veselie io: iod. âu: pârâu. coaliţie. 27 . bâjbâi. aici. pârâul. dau. Pentru comparaţie. cutie. care constituie elemente de dificultate pentru străinii care învaţă limba română. în funcţie de poziţia semivocalei faţă de vocală: ascendenţi (când semivocala precedă vocala: ia din iarnă) şi descendenţi (când semivocala urmează după vocală: ai din tai). deseori. uâ: plouând dezavuând Diftongi descendenţi Hiat ai: ai. urmată. dual. Vasiliu. ie: iepure. rouă. grâuşor. coabita. rămâi. cuie. dai. ua: cuantum. frăţior. băiat. zgâit. lua. âi: mâine. respectiv triftongi. de semivocală (în secvenţa care precedă vocala pot să apară şi două semivocale). pian. biosferă. ploua. duium. deodorant. miere. crea. Segmentele vocalice complexe sunt ceea ce în fonetică poartă numele de diftongi. căi. taină. hain. dezavuă. fiind de două feluri. vouă. feudal. hăinuţă. au: au.

ou: ou. e-o-a: leoarcă. tablou. În funcţie de poziţia faţă de vocală. eroul. ştii. Triftongi ascendenţi: i-o-a: aripioară. de ceea ce are şanse să se impună. de restructurare. tei. vrei. doină. care să fie. pleoapă. Tendinţe fonetice în limba română actuală Limba se află într-un continuu proces de prefacere. Având o restricţie în plus. naţiune. uu: - (a) polei. piei. paspartuul. Segmentul consonantic poate fi simplu (constituit dintr-o singură consoană) sau complex (constituit din minimum două consoane). i-ai. miei. eroilor. ului. puică. epuiza. sunt mai puţin numeroşi decât diftongii. când o semivocală precedă vocala şi alta urmează după vocală (exemplu: oai din lupoaică). bour. fuioare. Decisiv în impunerea sau diminuarea şi dispariţia unor 28 . Triftongi centraţi: e-a-i: cădeai. i-a-u: iau. a prii. întreit.ei: trei. i-a-i: tăiai. continuu. În funcţie de poziţia semivocalelor faţă de vocală. doime. efemer. i-o-i: i-oi. i-au. fiindcă. iu: fiu. de sistem. ii: copii. Specialiştii înregistrează şi analizează în permanenţă aceste schimbări de amănunt. acceptate normativ sau combătute. îndoiai. o-a-i: lupoaică. Triftongii sunt segmente vocalice complexe formate dintr-o vocală şi două semivocale. încovoiau. încercând să discearnă ceea ce este accidental. oi: noi. Rezultatul unor asemenea analize se concretizează în configurarea unor tendinţe actuale de evoluţie a limbii române. când ambele semivocale precedă vocala (exemplu: ioa din aripioară) şi centraţi. măsliniu. Este important pentru despărţirea cuvintelor în silabe. diurnă. huilă. după caz. poate fi prevocalic şi postvocalic. sunt de două feluri: ascendenţi (sau progresivi). puteai. i-e-i: iei. viitor. ui: lui. să se amplifice şi chiar să antreneze modificări mai mari.

şi de stabilirea. – sonorizarea lui s intervocalic şi în situaţiile în care nu este etimologic: chintezenţă.asemenea tendinţe este până la urmă uzul lingvistic. – fluctuaţii în accentuarea cuvintelor: meditatór. care nu poate fi întotdeauna nici prevăzut. – atrofierea până la dispariţie a lui i asilabic din finalul unor cuvinte (rolul distinctiv fiind preluat de alternanţă): studenţi>studenţ. eream. explica>esplica. žmecher. contrariu>contrar. precedat de i: serviciu>servici. omoloagă. birjear. eliziune (alcool>alcol. plezni. – dispariţia lui u final. tráfic şi trafíc. deranjem. – sonorizarea prin asimilare: admosferă. şeapte. – simplificarea grupurilor de consoane: antreprenor>antrepenor. respectiv rostirea diferitelor ei unităţi şi îmbinări. seringă>siringă. u. mai ales în poziţie neaccentuată: ataca> atăca. frustrare>frustare. căznicie. grije. oprobriu>oprobiu. pe această bază. domiciliu>domicil. proprietar> propietar. – închiderea lui e în i şi. e. sinereză sau diftongare (neapărat. în felul acesta a amplorii şi rolului alternanţelor vocalice. ántic şi antíc. seziune. luua). în silaba penultimă a cuvintelor articulate la plural cu -le: fetele>fetile. regizór şi regízor. Ortografia şi ortoepia se ocupă de studierea scrierii. 29 . uneori. magheran>măghiran. îngroaşe. în cazul neologismelor. la corelaţia de timbru (pitorescă. cuviincios>cuvincios. sincoparea lui i. dar coréctor. analogă în loc de pitorească. – extinderea în anumite contexte a consoanelor palatalizate: uşe. frumoşi>frumoş. respectiv a pronunţării limbii. respectuos>respectos). símbol şi simból. analoagă) şi reducerea. robinet>rubinet. navigatór. drumurile>drumurle. – evitarea hiatului prin: epenteza semivocalelor i şi u (viie. recreaţie). – renunţarea. – eliminarea lui i din grupul ie (diftong sau hiat): plutonier>plotoner. butonieră >butoneră. demisie>dimisie. sufere. o la ă. i. fregvent. omologă. nici condus. redáctor. a conduitei considerate corecte în grafia. Prezentăm în continuare câteva tendinţe actuale: – închiderea vocalelor a. cu atât mai mult cu cât specialiştii adoptă frecvent poziţii diferite.

dispută 30 . apar şi scrieri în limba română. pentru a arăta că aceeaşi literă are mai multe valori fonetice. din care fac parte. Aceste semne sunt în primul rând literele. neunitar. Trebuie să precizăm că în Transilvania au fost tipărite cărţi cu alfabet latin şi înainte de această dată. deşi adaptat într-o măsură specificului limbii române. mult deosebite între ele. acolo unde este cazul. Scrierea utilizează. Scrierea noastră este o scriere alfabetică. literele folosite numai în cuvinte ale vorbirii cultivate. logograma). chirilico-latine. fapt care a determinat o lungă bătălie intelectuală între susţinătorii principiului fonetic şi cei ai principiului etimologic. şi semnele ortografice (apostroful. dar tot cu alfabet chirilic. Amintim în acest sens iniţiativele lui Ienăchiţă Văcărescu şi Ion Heliade Rădulescu. În perioada alfabetelor de tranziţie s-a creat un anumit haos în scrierea românească: ziarele. Inventarul literelor într-o anumită ordine. Legiferarea scrierii cu litere latine (în 1860) a pus oamenii de cultură ai vremii în faţa necesităţii de a se adopta un sistem ortografic unitar. şi semnele diacritice: accentul circumflex (la â şi î). bara. Acest fapt a făcut ca în timp să apară încercări de simplificare a scrierii româno-chirilice. cu rol ortografic. trei semne pentru acelaşi sunet şi semne diacritice care nu aveau întotdeauna valori foarte clare). punctul. dar sistemul corespondenţelor dintre litere şi sunete a fost provizoriu.Corespondenţa sunet/fonem-literă este esenţială pentru înţelegerea sistemului de reguli care constituie ortografia şi ortoepia limbii române. Alfabetul Românii au început să scrie în limba slavă (datorită influenţei bisericii ortodoxe în această parte a Europei). în principal. activitatea comisiilor pentru adoptarea unui alfabet de tranziţie (1850) şi. prezenta importante inconveniente (se foloseau câte două. variante ale alfabetului latin). linia de pauză) şi mărcile ortografice (blancul. cratima. sedila (la ş şi ţ) şi semnul scurtimii (la ă). a unui alfabet latin (1856). ce foloseşte semne pentru redarea fiecărui sunet-tip (pe care îl vom numi în continuare sunet) în parte. etimologic (susţinut de reprezentanţii Şcolii Ardelene şi ulterior de cei ai şcolii latiniste). în final. se numeşte alfabet (de unde numele de scriere alfabetică). alfabete mixte. stabilită prin tradiţie. După secolul al XV-lea. fluctuant şi. care. hotărâre recunoscută oficial în 1860. cărţile sau documentele erau scrise cu alfabet şi ortografii diferite (alfabetul chirilic tradiţional.

z. Deşi acest sistem a fost adoptat de cercuri mult mai largi de intelectuali. se dau indicaţii cu privire la scrierea numelor proprii. dissu „zis”). De semnalat aplicarea mai consecventă a principiului morfologic în fixarea normelor ortografice. i. în urma căreia se renunţă la s geminat din cuvinte ca massă. impus de marii lingvişti şi scriitori ai timpului. Vechile grafii cu é. i. dar nu a fost acceptat de majoritatea oamenilor de cultură şi mai ales de scriitori. Acest sistem a fost caracterizat de Titu Maiorescu. din 1925). dar întâmpină încă mari opoziţii din partea unor lingvişti şi a profesorilor. se stabilesc regulile de punctuaţie. În 1932 este realizată. publicaţii nu l-au aplicat. În 1904 se face o nouă reformă ortografică. în cuvintele care conţineau aceste grupuri în latină: phonetica. luat ca model de latinişti. di: sperantia „speranţă”. Întrucât acest sistem ortografic etimologic nu se justifica nici cultural. 31 . ziare. după aprinse dezbateri (începute la primul Congres al Filologilor Români. consoană dublă.finalizată abia spre sfârşitul secolului trecut prin victoria principiului fonetic. Sistemul ortografic adoptat de Societatea Literară Română în 1867 (propus de Timotei Cipariu) a fost folosit numai în publicaţiile academice. cassier. adduce. oa). anumite edituri. el a fost abandonat şi înlocuit cu un nou sistem ortografic. la despărţirea cuvintelor în silabe. la scrierea cu majuscule. ţ. El are o utilizare mult mai largă decât cel anterior. publicându-se şi primul îndreptar ortografic (intitulat Regule ortografice). la abrevieri şi la folosirea apostrofului şi a cratimei. theorema. ca fiind fundamentat pe „fonetism temperat de necesităţi etimologice”. u (asilabici) etc. care reclamă simplificarea acestuia (considerând că făcuse prea multe concesii etimologismului). sci (pentru şt). o nouă reformă ortografică. pentru că era greu de înţeles şi de folosit. ó (pentru diftongii ea. nici istoric (cum s-a întâmplat cu sistemul ortografic francez. dar care răspundea unor cu totul alte condiţii istorice). oa. se precizează normele de scriere a numeroase cuvinte şi forme gramaticale. adoptat prin reforma ortografică din 1881 a noii Academii Române (înfiinţată în 1879). şt. d (pentru z). prevedea scrierea cu ph. litteratura. th. preponderent fonetic de data aceasta. a consoanelor duble şi a accentului. au fost înlocuite cu semne folosite şi astăzi: ea. cerând serioase cunoştinţe de latină (de exemplu. Alfabetul stabilit atunci se păstrează aproape neschimbat până astăzi. Sunetul î era notat cu î la începutul cuvintelor şi cu â în interiorul acestora. principalul lui susţinător. z erau notate în cuvintele de origine latinească ti. u. cassă.

o. i plenisone). f (fe). 1983). În 1982 a apărut o lucrare de mari proporţii. Î. v. ortoepic şi morfologic al limbii române (DOOM). a apărut în 1995. Literele majuscule corespunzătoare lui ă. s (se). q. când e singur be). i şi y notează pe [i] sau [į]. che. Limba română mai foloseşte pentru scrierea unor neologisme recente sau a unor nume proprii. î. t (te). REŞIŢA). grupul reprezintă un singur sunet. reprezintă două sunete. x notează pe gz. m (me). el – pronunţate [ia. l (le). n (ne). gh (înainte de e. j (je). ş (şe). Barič). primul având însă valoare diferită faţă de alte contexte). g. j. u. ş. Din punctul acesta de vedere. â. ghe (când i şi e nu formează silabe). q (chiu). d (de). z. litere străine: ä. w şi u notează pe [u]. x. El este alcătuit din litere simple. k (ca). ţ se scriu cu semnele diacritice respective: Ă. ge (când i. n. literele se grupează în trei clase: – litere (în număr de 19) care corespund câte unui singur fonem: a. v (ve). ă. – litere (12) care au mai multe valori: c. ö. h (ha). iel]). – litere diferite care notează acelaşi sunet: c. 1971. cum se scrie). ortoepic şi de punctuaţie (publicat în 1960. Un nou Îndreptar (ediţia a V-a). s. f. w şi v notează pe v. ţ (ţe). p. 1965. o. e nu sunt plenisone. l. r (re). ÎN – la iniţială. Alfabetul actual al limbi române are 31 de litere: a (pronunţat. i. â şi î notează pe [î]. Ţ (HÂRLĂU. e. t. e. k. č etc. ROMÂNIA. w. Cele 31 de litere notează 33 de sunete câte are limba română. u. Köln. c (ce). ü. y (i grec). ce. i. Ş. î. dar cocs). g (ghe). Îndreptar ortografic. Dicţionarul ortografic. a fost adoptată în 1954. k şi q notează pe [k]. 32 . ghi. ceea ce arată că între litere şi sunete nu e o corespondenţă perfectă. fiind elaborate dicţionare ortografice (1954). o. m. ă. ci. ţ. ca şi celelalte vocale. care nu figurează însă în alfabet: ch. chi. y. e şi i notează pe [i] (în ea. Â. gi. care actualizează normele de scriere potrivit cu aceste schimbări. valabilă în cea mai mare parte şi astăzi. când sunt vocale. ş. Succesiunea imediată a unora din aceste litere formează aşa-numitele litere compuse. b. z (ze). b (pronunţat. â. Câteva amendamente la acest sistem ortografic au fost aduse prin Hotărârea Adunării generale a Academiei Române din 17 februarie 1993 (în primul rând extinderea notării cu â în interiorul cuvintelor şi scrierea cu sunt). fuzionate într-o formă revăzută şi amplificată.O nouă reformă. ortoepice (1956) şi de punctuaţie (1956). d. (Händel. â. w (dublu ve). x (ics). r. î. München. x şi cs notează pe [ks] (fix. p (pe). h.

şi ortoepia. ia]. iar -ez reprezintă sufixul specific pentru timpul prezent al unor verbe de 33 . înnora etc. definitoriu pentru sistemul ortografic al limbii române (se şi afirmă adesea că ortografia românească este fonetică sau fonologică). subţire. gol. meeting. indirect.constituie radicalul. ceea ce pune în corelaţie directă ortografia şi ortoepia. de fapt. Unele neologisme se scriu aşa cum se pronunţă: aisberg. Tot în virtutea tradiţiei. care a dispărut din pronunţarea obişnuită a românei. Wall Street. intermezzo etc. scrierea la început de cuvinte oa (oală. masă (mulţime). înainte de vocale şi consoane sonore (dezavantaj. lider. Câteva exemple: scrierea prefixelor des-. snop) sau cu forma din limba de provenienţă (bleu. Principiul fonologic (fonetic) este fundamental. Kogălniceanu. design. vizavi. Istanbul). bomboane). rasă (de animale). îndeosebi în aspecte de detaliu.Principiile ortografiei româneşti care privesc.sub forma dez-. chaise-longue).). Potrivit acestui principiu. fr. nu cum se scriu în limba de origine (engl. football. deşi se pronunţă (în varianta acceptată de ortoepie) [ieste. se scrie este. fireşte). angro. match. răs. de asemenea. dezgoli. agre. înnoda. meci. rarisim. scrierea unor nume de persoane aşa cum şi le-au scris purtătorii lor. diesel. goal. fiindcă cre-. scrierea reproduce pronunţarea (literară. consemnarea în scris a articolului hotărât -l. ea. uáre]. de regulă personalităţi culturale larg cunoscute (Alecsandri. Tonitza) şi a numelor de locuri străine ca în limba de origine (Bordeaux. el. scrierea lui n ca m înainte de b sau p (îmblăni. uáie. generalisim etc. week-end. en gros. desinenţă) şi de flexiunea lor. deşi se pronunţă ua: [uálă. sunt. iceberg. în virtutea multiplelor interdependenţe dintre cele două domenii. El prevede. fotbal. oare). răzbate). oaie. iel. De exemplu: se scrie creez. reprezintă temeiul doctrinar al sistemului ortografic (ortoepic) al limbii române. dezmoşteni. sufix. celelalte amendându-l sau completându-l. Köln. dancing. Hasdeu. agreez. răz-. şezlong. foehn. şi menţinerea în scris a ambelor consoane acolo unde ele se pronunţă (una aparţinând prefixului şi alta rădăcinii): transsaharian. suspendarea uneia dintre consoanele duble din unele neologisme care se scriau anterior cu două consoane. leader. dar se pronunţau cu una: casă (de bani). Principiul morfologic ţine seama de structura morfematică a cuvintelor (radical. Principiul etimologic (sau tradiţional-istoric) impune în anumite cazuri abaterea de la principiul fonetic şi scrierea unor cuvinte conform cu tradiţia istorică (român. miting.

ğene]). om. coajă. De exemplu. Exemple: etimologic şi morfologic (grupul iniţial oa din oală. faşe. c are valorile k. Facultatea de Litere). plajă. chiriaşă. 34 . oaste este menţinut prin tradiţie şi pentru că alternează flexionar cu o. Se scrie la singular mătuşă. Revoluţia franceză. totuna – tot una. e reprezintă numai semnul valorii č. cravaşă. dacă este folosit cu înţelesul obişnuit. k'. schije. vraje]. cravaşe. Principiul simbolic. Estul. oşti). magiun. ğană]) şi reprezintă atât semnul acestei valori. biată-biete. urmate de e înainte de a. piaţă-pieţe. devreme – de vreme etc. etimologic şi morfologic (sunetele č. i are valoarea [i]. De altfel. plaje. cari – transcris [pomį. nicicând – nici când. la unele cuvinte (birjă. carį]). coaje. g când nu formează centru de silabă (ceapă. se scrie aceeaşi la feminin singular. oameni. dinafară – din afară. chiriaşe. facultate) şi cu iniţială majusculă dacă are o semnificaţie simbolică. prin tradiţia etimologică şi pentru că alternează cu e ca în ceaţă – ceţuri. g urmate de i. treacă-treci. întruna – într-una. ca în olar. cu c. dar aceiaşi la masculin plural.). geantă – transcrise [čapă. de termen comun (occident. ğ se scriu. silabic. păpuşă. deşi în unele dialecte se pronunţă [mătuşe. schijă. plajă etc. Principiul sintactic impune delimitarea cuvintelor după sensul lor lexical şi după valoarea lor gramaticală: odată – o dată. după consoane: pomi. în interiorul cuvintelor se scrie ea sau ia în funcţie de cum alternează cu e sau ie: seacă-seci. prin tradiţie. barcă etc. potrivit principiului silabic. scrierea cu e la singular ar duce la confundarea cu formele de plural (birje. cât şi valoarea de vocală în sine. est. pentru că majoritatea substantivelor feminine terminate la plural în i sau e au la singular ă (casă. ğ a lui c. č în funcţie de literele care urmează. demult – de mult. Unele situaţii sunt reglementate prin aplicarea simultană a mai multe principii. vrajă etc. hangioaică. tăciune. geană – gene).). reformă. de nume propriu (Occidentul.conjugarea I. revoluţie. Principiul silabic acţionează pentru diferenţierea valorilor unor litere în funcţie de învecinarea lor în cadrul silabei. piară-pieri. păpuşe. [į] (în diftongi) sau [į] (în finalul unor forme. deoparte – de o parte. gene – transcrise [čere. viclean-vicleni. Reforma. plaje).. când formează centru de silabă (cere. în conformitate cu care acelaşi cuvânt se poate scrie diferit în funcţie de accepţia care i se dă: cu iniţială mică. în cioban.

Sunt norme preconizate prin deciziile unor instituţii. rostirea peltică etc. scrierii şi pronunţării. care. procopsi–pricopsi. bergamot–pergamut. respingând alte variante existente în uz. sau generale (stabilesc un mod de scriere şi de pronunţare caracteristic pentru o totalitate de fapte. celelalte fiind numai acceptate: anghină–angină. în vederea asigurării unei exprimări cultivate. normele sunt individuale (vezi excepţiile de la scrierea cu m înainte de p. cârnat–cârnaţ. carafă–garafă. la nivelul unor serii mai extinse sau mai restrânse de fapte. unitare. Normele cu enunţ (celelalte figurând numai ca articol de dicţionar) cuprind o directivă de scriere şi pronunţare. prin hotărâri academice. Pe de altă parte.). în poziţii diferite se scrie â sau î. Ortoepia trebuie distinsă de ortofonie (care înseamnă pronunţare corectă din punct de vedere articulatoriu.) sau în perechi/grupuri de forme literare ierarhizate. prin faptul că urmăreşte conformitatea cu normele limbii literare. stabile şi funcţionale.) şi de dicţiune (care presupune pronunţarea corectă din perspectiva adecvării la conţinutul de idei şi sentimente a enunţului). în sensul că prima este preferată ca recomandată. principiile ortografiei. Ele stabilesc ce forme sunt corecte. cafeină–cofeină. proră–provă. ca sâsâiala. o ilustrare a 35 . avanpremieră etc. stabilind modul în care el reglementează aceste situaţii. graseierea. fiind prea generale. văita–văieta. care nominalizează aceste fapte. deci fără defecte fiziologice. mărfar–marfar etc. corvadă– corvoadă. piuneză– pioneză. particulare (reglează serii de fapte. b: Istanbul.Normele ortografice şi normele ortoepice sunt restricţii (imperative sau orientative) impuse. bâlbâiala. maiou–maieu. în cuvintele vechi oa sau ua. elaborate de specialişti (deci subiective). despera–dispera. a căror scriere o stabilesc prin directive enunţate. cum ar fi scrierea cu majusculă a numelor proprii). e drept de multe ori aceasta acceptând mai multe variante corecte). Variantele de pronunţare se pot constitui în opoziţii ortoepic literar-neliterar/ hiperliterar (pâine–pâne. fără excepţii. Norma optează pentru principiul regent într-o situaţie sau alta. chiorăi–ghiorăi. flăcăiandru–flăcăuandru. nu pot funcţiona ca reguli concrete. fără ca această conduită să decurgă nemijlocit din evoluţia uzului literar). Normele ortografice au un caracter prescriptiv categoric (în sensul că nu admit alt uz decât cel conform cu norma. Normele concretizează. cum ar fi scrierea şi pronunţarea după consoană. sandviş–sandvici. zbârli–zburli etc. avanpost. autonome principial faţă de normele lingvistice literare (de exemplu.

).ei (în cazul normelor generale) sau o nominalizare a faptelor la care se referă directiva (în cazul normelor particulare). j: a) când este vorba de articolul feminin la nominativ-acuzativ singular: păpuşa. De cele mai multe ori. mătuşă. 36 . Vocalele 1. şapcă–şepci. mojic. e (nu ă). j: a) când este desinenţă a nominativ-acuzativului feminin singular: păpuşă. de exemplu). j în rădăcina cuvintelor se scrie şi se pronunţă a (nu ea). „se scrie” sau „se pronunţă” (pentru cele fără legătură între ele. scrijeli. mârşav. şagă (şăgalnic). 2. plaja. jărăgui. jigărit.). stejar. Se scrie şi se pronunţă a (nu ea) după ş. înfăţişa. După ş. Acestea pot avea rol pur indicator (se mărgineşte să arate care este scrierea-pronunţarea corectă) sau adaugă aspecte explicative şi circumstanţiale. jertfi. şarjă. grijă. prăjină. şir. Normele ortografice şi cele ortoepice referitoare la acelaşi fenomen pot fi concordante. Fac excepţie unele cuvinte ca derivatele lui jar (jăratic. înfăţişasem. înfăţişam. mişel. şal (şăluţ). înfăţişat (ca lucra. bandajam. găinuşa. Alteori (modelele de flexiune. dar se pronunţă” (pentru cele discordante). jaf– jefui. jale–jeli. Prezentăm. şedea– şade. 3. jecmăni. bandajasem. muşeţel. c) i: leşin. înşela–înşală. Situaţiile se diferenţiază clar prin modul de formulare a regulii: „se scrie şi se pronunţă” (pentru cele concordante). dar poate fi formulată şi prohibitiv (cum este cazul respingerii formelor de persoana I cu u la verbele apropiu. uşa. câteva dintre normele ortografice şi ortoepice cele mai importante ale limbii române. directiva poate avea caracter descriptiv. bandajat. norma cuprinde o indicaţie pozitivă (precizează cum trebuie scris/pronunţat). deşela–deşală. bandajaşi. vijelie. b) a şi e fără să fie în alternanţă: aşa. jărui). „se scrie. şatră (şătrar). şanţ (şănţuleţ). Se scrie şi se pronunţă ă (nu e) după ş. plajă. cum e cazul sunetelor notate diferit în situaţii diferite). lucram etc. mătuşa. înfăţişaşi. i (nu â/î): a) a în alternanţă cu e: şa–şei. b) când este sufix al infinitivului şi în formele de trecut ale verbelor de conjugarea I: bandaja. şină. pentru exemplificare. vraja. uşă. rogojină. grija. şase–şesime. aşeza–aşază. vrajă. jindui. discordante sau fără nici o legătură între ele. întârziu etc.

iei. plapumă. dar se pronunţă [ie]: eu. ridicol (dar ridiculiza).. oriîncotro. vers. ieram]. vehicul. 37 . pântec. electric. pronunţate [ieu. intitula. bandajăm. insufla. emoţie. nu [ie]: economie. 12. În formele pronumelui personal şi ale verbului a fi care încep cu e. epocă. feruginos.b) când este sufix al verbelor de conjugarea I la indicativ prezent. eram etc. se scrie şi se pronunţă u (nu o) în cuvintele: fascicul. La sfârşitul unor pronume sau adjective pronominale şi adverbe compuse cu -şi se scrie -i şi se pronunţă [i] (scurt. emisferă. înverşunat. inclusiv după ş. 9. întâi. infiltra. în majoritatea cuvintelor neologice: incarna. afişând. îngraşă. preîntâmpina. semiîntuneric etc. cu excepţia cuvintelor compuse sudate în care al doilea cuvânt începe cu î: bineînţeles. această literă se scrie e. incrimina. faeton. investi (bani). întuneric. tentacul. investiţie. etapă. eşti. În majoritatea neologismelor. maestru. jăratic. adună etc. eveniment. trăgând etc. est. eră. episod. vârî etc. asilabic): acelaşi. ventricul. În schimb. repaus. însuşi. persoana a III-a singular: îngrăşăm. 5. aceeaşi. sieşi. exemplu etc.. Se scrie şi se pronunţă o (nu u) în cuvintele: matricolă (dar înmatricula). mânecă.(aerodinamic. el. ataşă. Se scriu şi se pronunţă i (nu e) cuvintele: distructiv. Se scrie î (nu â) în poziţie iniţială sau finală: început. feronerie. evoluţie. fasciculă. 13. Se scriu şi se pronunţă e (nu i) cuvintele: deforma (dar diform). aeroport). aranjând. până. mâine. Se scriu şi se pronunţă cu e (nu cu ie) cuvintele: ferăstrău.). şi a cuvintelor derivate cu prefixe de la un cuvânt care începe cu î: neîncrezător. încăleca. marmură (dar marmorean). câtuşi. trimite. în toate cuvintele. persoana I plural sau a III-a singular şi plural (când nu se conjugă cu sufixul -ez) şi la perfect simplu. împeliţat. Se scrie şi se pronunţă i (nu î) la iniţială. 8. ieste. 6. Se scrie şi se pronunţă a-e (nu a-ie): a) în cuvinte noi ca: aer.. ei. primăvăratic. dumeri. 11. subînţeles etc. respectiv lucrăm. ieşti. singuratic. incrusta. îngrăşă. ataşăm. 4. j: îngrăşând. 10. vânt. Se scrie â (nu î) în poziţie medială în toate cuvintele: hotărâsem. iarăşi. Vocalele în hiat 1. iel. b) în elementul de compunere aero. bandajă (ca adunăm. e iniţial se pronunţă [e]. aceiaşi. Sufixul gerunziului la conjugarea I se scrie şi se pronunţă cu â (nu cu i) întotdeauna. 7. lucră etc. adaos (dar adăuga). este. totuşi.

I sg. e) la pluralul unor neutre ca: licee. omagia. precum: contraexpertiză. 3. să creez. reedita. 6. b) în cuvinte compuse sau derivate cu prefixe. coordona. supraestima. conştiincios. ideal. înainte de articole: alifiile. sfiiciune. pueril.. a II-a şi a III-a sg. la întâlnirea lui o din finala unui element cu o de la începutul elementului următor: microorganism.). noosferă. ale unor verbe de conjugarea I. poet. b) în formele care menţin sufixul -i din tema verbelor de tipul: a prii. f) la formele de indicativ prezent pers. coeziune. coreeni. onomatopee. pustiire. substantivelor şi adjectivelor feminine în -ie (două silabe) şi al neutrelor în -iu. preelectoral. agreabil. cooperativă. b) la întâlnirea dintre formanţii unor cuvinte derivate sau compuse ca: needucat. bacalaureat. creezi. 38 . ştiind. coopera. d) în cuvinte ca: fiindcă. duet. înmiit). înmiind. iişoară („ie mică”). viilor. creaţie. înjunghia.c) la întâlnirea dintre formanţii unor cuvinte compuse sau derivate. să înmiim. muzee.Ac. canoe. conştiinţă. viciilor. creat etc. reexaminare. ultraelegant. scriind. locţiitor. coerent. poezie. zootehnie. d) la finala unor feminine invariabile ca: maree. vicia. 7. şi pl. b) la întâlnirea elementelor de compunere sau a prefixului cu rădăcina: ortoepie. funcţiilor. creator. Se scrie şi se pronunţă e-e (nu e-ie): a) în cuvintele: gheenă. a pustii. coechipier. cereale. fiinţă. coopta. c) la N. înmiişi. 4. Se scrie şi se pronunţă i-i: a) la pl. singular al unor substantive feminine ca: alee. crea (cream. zoologie. Se scrie şi se pronunţă e-a în cuvinte noi ca: agrea (agream. dar i-a în: oficia. idee. 5. 2. a se sfii (exemple: înmii. miime. înfiinţa. confluenţă. trunchia. alineat. statuetă. siluetă. coexista. priinţă. Se scrie şi se pronunţă u-e (nu u-ie): a) în neologisme ca afluent. I şi a II-a sg. la întâlnirea finalei e şi a rădăcinii cu iniţiala e a sufixului gramatical: creez. feerie. auriile. şi de conjunctiv prezent pers. agreat etc. ştiinţă. proeminent. decaedru. precum şi al unor verbe neregulate: fiind. real. să creeze. Se scrie şi se pronunţă o-e (nu o-ie): a) în neologisme ca: boem. neexistent.). c) în gerunziul verbelor de conjugarea I în -ia (două silabe): apropiind. Se scrie şi se pronunţă o-o (nu o): a) în neologisme ca: alcool.

Diftongi şi triftongi 1. angoasă. obiect. cuantă. atuuri etc. greier. asiduu. oaste (oşti). urechea). îndoială. verdeaţă. piersică. b) după consoane. clujean. românească). -ean. chiar. vitejească (ca în acreală. pavoaza. aievea. ale verbelor de conjugarea I cu sufix. igluul. găsească. z. s. şi la conjunctiv prezent. fermoar. j. femeia. deocamdată. roşeaţă. coală. amiază. ca: atuul. (să) statuez etc. coniac. trezească. I sg. în general: băiat. boier. 39 . scuar. a adjectivelor feminine de tipul: ambigue. impiegat. aceluia. 8. tabuul. în neologisme ca: acuarelă. Se scrie şi se pronunţă u-u în cuvintele: reziduu. paspartuul. 4. iască. vuiet. g': greşea. faianţă. cuarţ. quasar. diavol. c) la indicativ prezent pers. cuartet. ţ. b) la iniţială de silabă. 2. viaţă. Se scrie şi se pronunţă ia (nu ea): a) la iniţială de cuvânt: iarnă.g' dacă nu există alternanţă: maghiar. Se scrie şi se pronunţă eo. -ească: greşeală. Se scrie oa dar se pronunţă [ua]: a) la iniţială de silabă. precum şi în formele de plural sau de singular articulate ale unor neutre terminate în u accentuat. asidue. Se scrie şi se pronunţă ua: a) după consoane. viezure. vreodată se pronunţă cu diftong în tempo obişnuit şi cu hiat în tempo lent). fără alternanţă cu ie în: abia. balansoar. -eaţă. joia. când există alternanţă cu o: oameni (om). pleoscăi. câteodată. pers. (să) dezavuez. 5. păţea. păţească (ca în citea. continue. vreo (dar deodată. miercuri. ambiguu. ieşire. veghea. iasă. mierlă. găsea. culoar. continuu. I şi a II-a sg. fricoasă. precum şi după consoane: iederă. 6. perpetuu. dacă alternează cu ie: piatră (pietre). b) în sufixele: -eală. biată. vasluian. maramureşean. cu sau fără alternanţă cu o: boală. voalat. c) după labiale şi după k'. fiare. greşească. ieftin. Se scrie şi se pronunţă ie (nu e): a) la început de cuvânt şi de silabă. şi a III-a sg. trotuar. ghiaur. cojea. d) după consoane. coafa. proiect. k'. 3. vacuum. unuia. Se scrie şi se pronunţă ea (nu a): a) în sufixe verbale după ş.. trezea. muntean. şi pl.b) în forma de genitiv-dativ sg. de tipul: (să) efectuez. întemeiază. şi pl. a II-a sg. perpetue. deoparte. prăjeală. după consoane: bleojdi.

spicher. smalţ. exclama. cojeai. roua. acvilă. escroc. traversa). escortă. chirilic (nu quintal. 3. razna. grimasă. ştrudel). când există alternanţă ua/uă: piua (piuă). Se scrie cs (nu x): a) după etimon. dezminţi. umor. în: cocs. ilar. exces. sfoară. eteroclit şi heteroclit. Se scrie şi se pronunţă n în: cincantin. disertaţie. vacs. jertfă. astfel. avangardă. conclusiv. împroprietări (dar repercusiune). cizmar. spalier. kirilic). zmeu. ştecăr. himeră (dar: arţag. elocvent. 2. aisberg. stofă (dar: şpaclu. cvadrat. exclude. strat. ştachetă. frustra. şpiţ. smoală. smarald. dezbate. 6. chermesă. avanscenă). strangula. rucsac. stand. b) după tradiţie. greşeau. îmbâcsi. paznic. obraznic. adecvat. escapadă. escală. eterodox şi heterodox. disident. ziua. 7. expedia. proprietar. sesiune. azbest. stat (de plată). cvintă. lesne. pustnic. cizmă. extenua). conjunctură. 8. şpalt. a noua. elicopter. plesni. caznă. trăsnite. cvartă şi cuartă). ştanţă. spangă. ştafetă. glasvand. ştangă. hernie. 4. hieroglifă. zmeură. oprobriu. Se scrie şi se pronunţă s (nu x) în: escadră. pizmă. cvintet. Se scrie şi se pronunţă cv în: acvariu. Se scrie şi se pronunţă: eai. optsprezece. emistih). tocsin. prismă. sesiza. 5. sprint. 40 . ž) la verbele de conjugarea a IV-a în sufixele verbale: greşeai. noua. zloată. în catadicsi. trosni. cojeau. basma. prezbit. Se scriu: chintal. 7. hegemonie. măslină. Se scrie şi se pronunţă s (nu ş) în: musculatură. escadrilă. corosiv (dar: bezmetic. micsandră. escadron. 10. standard. oclusiv.b) la iniţială de silabă. 9. escalada. beznă. Se scrie şi se pronunţă t în: altceva. musculos. propriu. ştaif. ştrand. avanpremieră. heleşteu. cazma. izlaz. casnic. comics. avanpost. dezlănţui. espadrilă. estradă (dar: excava. delincvent (dar: corupt. extaz. expropria. astmă. răzgândi. poznă. eschimos. fucsină. fereastră. Se scrie şi se pronunţă r în: apropria. Consoanele 1. ticsi. itinerar. zlătar. căzni. azvârli). igienă. contingent. vârstnic (dar: veşmânt. ecvestru. au) după consoane (š. eau (nu ai. Se scrie şi se pronunţă h în: halva. premisă. Se scrie şi se pronunţă s (nu z) în: episod. relicvă (dar: cvadrimotor şi cuadrimotor. sconcs.

jun-ghi-a. oase. hobby. pâs-lă. cre-deai. prima la silaba anterioară. Despărţirea cuvintelor în silabe urmează pronunţarea literară. nu studiează. înnăscut. lobbism. po-ia-nă. înnegura. piu-ne-ză. watt. fiasco. mezzo-soprană. În limba română. a-cua-re-lă. ho-lo-caust. fii-că. b) diftongii şi triftongii se grupează în aceeaşi silabă: fai-mă. im-pie-gat. allegro. co-niac. cau-te-ri-za. şi-fo-ni-er. înnobila. ve-ghea. cu-loar. fu-ri-oa-să. calcio vecchio. înnoda. Se scriu cu consoană dublă unele cuvinte preluate etimologic şi derivatele şi compusele la care consoanele de contact între formanţi sunt identice: gauss. ad litteram. înainte. mass-media. ve-nea. bi-o-log. bar-că. înnărăvi. studiă). Orice segment rezultat din despărţirea în silabe trebuie să conţină cel puţin o vocală plenisonă. oaie. a-da-gi-o. a-da-giu. voa-la. moţi-u-ne. larghetto. oameni. transsiberian. boccacesc. ro-uă. noi-mă. iz-laz. nu studiăm. sea-mă. pauper. mij-loc. po-em. mi-cro-zo-a-re. răssemăna. „Fru-mos!”). tur-lă. cre-ea-ză. ma-chi-a-ve-lic. înnoi. studie. înapoi). cealaltă la silaba care urmează: ar-mă. vaccin. şti-ind. iă (se scrie studiem. ur-soai-că. trun-chi-a. la-i-ci-za. viaţă. fe-bru-a-ri-e. nu sfiială). loggia. e-cu-a-do-ri-an. e-mail. Grupurile vocalice: a) vocalele în hiat se despart în silabe diferite: a-er. interregional. ca-să. di-baci. sunnism. iia (se scrie sfială. Consoanele intervocalice: d) o consoană intervocalică trece la silaba care urmează: a-ră. croa-zi-e-ră. că-i-na. grosso modo. iea (se scrie studiază. o silabă poate cuprinde minimum un sunet (i-e) şi maximum şapte sunete (strâmbi. ais-berg. a-chi-e-sa. mais-tru. deşi se pronunţă uală etc. glau-com. Succesiuni de litere interzise în ortografia românească (chiar dacă acestea ar transcrie pronunţarea secvenţelor respective): ua la început de cuvânt (se scrie oală. na-i-vi-ta-te. nu vieaţă).). ga-i-ţă. 41 . a-dia-cent. Se realizează la sfârşitul rândului. vi-nă. e) două consoane intervocalice trec. addenda. gă-i-tan. ge-o-gra-fi-e. kilogrammetru. puş-la-ma. posttraumatic. strâmţi). c) semivocala între două vocale trece la silaba care urmează: oaie. plim-bă. braz-dă. luddism. i-gi-e-nă. coa-for. e-cher. înnămoli. înnopta. porttabac. pianissimo. am-bi-gu-u.11. co-a-li-ţi-e. aus-tru. sau pentru scopuri expresive („Plea-că!”. ghei-zer. ve-ne-zu-e-li-an. cu unele amendamente de natură morfologică. înnora (dar: îneca. ca-i-să. loess. înota.

func-ţi-e. dec-a-tlon. ne-stabil. a-gri-şă. chint-esen-ţă. jert-fă. rct. ’neaţa (bună dimineaţa). ncţ. f. iar cealaltă trece la silaba care urmează: sculp-tu-ră. ori cu transformarea lor în diftong sau triftong. ncv. cu-pru. află. gen-til-om. să-mi. punctul. sand-viş. Despărţirile l-a. ndv (a se observa că fiecare conţine minimum două oclusive alăturate). d. ast-mă. pan-op-tic. arc-tic. t. a-tle-tism. bin-o-clu. le-uc-e-mi-e. in-stinc-tiv. ja-vră. prima trece la silaba anterioară. stm. sub-li-ni-a. g) când sunt trei sau mai multe consoane alăturate. linia de pauză. ant-arc-tic. ncş. în-tr-o sunt greşite. Cuvintele conjuncte care formează silabă comună nu se despart la capăt de rând. mpt. bi-o-sfe-ră. an-ti-sta-tal. ca-dru. banc-rut. sin-op-tic. neglijentă. Cuvintele compuse şi cuvintele derivate se despart ţinându-se seama de elementele lor de compunere: drept-unghi.f) grupurile formate dintr-una din consoanele b. mon-stru. an-es-te-zi-e. primele două trec la silaba anterioară. folc-lor. bara. e-li-co-pter. de-linc-vent. nevr-al-gic. p. Semnele ortografice sunt semne cu ajutorul cărora se consemnează în scris aplicarea unor norme ortografice. h) în grupurile de consoane lpt. 42 . cu elidarea vocalei din finalul primului cuvânt sau a vocalei de la începutul celui de-al doilea. o-hra-nă. an-a-erob. de-scri-e. somp-tu-os. a-cru. i) în unele neologisme tăietura grupului de patru sau cinci consoane se face după consoana a doua: ang-strom. pân’la (până la). sau pentru scurtarea unor secvenţe foarte frecvent folosite) a unor sunete (silabe) dintr-un cuvânt sau a unor cifre din notaţia unui an: ’mneata (dumneata). în-ă-cri. h. g. rtf. herma-fro-dit. m-aş (mă-aş) duce. iar celelalte trec la silaba care urmează: as-tro-nomi-e. În limba română sunt folosite cu această funcţie: apostroful. a-gnos-tic. dom’le (domnule). pro-scri-e. sa-vant-lâc. seta-ve-raj. ’ 90. c. Apostroful (’) marchează grafic înlăturarea întâmplătoare (de regulă în vorbirea grăbită. Cratima (sau liniuţa de unire) (-) marchează pronunţarea împreună a două cuvinte alăturate. cratima. iar alteori numai cu alipirea unor cuvinte reduse fonetic la cuvântul învecinat sau cu inversarea unor forme gramaticale analitice: s-a (se+a) văzut. ex-a-cer-ba. a-mne-zi-e. sfinc-şii. te-le-scop. v şi r sau l trec integral la silaba următoare: ta-blă. nct. dacă între cratime nu există minimum o vocală. am-plu. i-a.

face-li-se-va. majuscula şi logograma (abrevierile prin iniţiale. prin convenţie ortografică. dă-i-o. semnele menţionate servesc şi ca semne de punctuaţie. Substantivele compuse din literele iniţiale pot fi scrise cu sau fără punct după fiecare componentă (ONU sau O. transmit şi alte informaţii faţă de acestea. în care cuprinde blancul (sau pauza albă). d-ta = dumneata). cm = centimetru). Cu excepţia apostrofului. = etcetera. succesiunile de litere care reproduc cuvântul ca obiect de referinţă: de este prepoziţie). denumirile literelor din alfabet. ex-senator. spus-a. y). id. pentru a-i spune. q. literele folosite numai în cuvinte ale vorbirii cultivate (k. nu-i bine. galben-auriu).U. show-ul. Linia de pauză (–) ca semn ortografic marchează scrierea unor cuvinte compuse care au cel puţin un termen compus deja: americano–sud-coreean. duce-se-vor. mulţi-s. Scrierea cu majusculă Literele mari (majusculele) au în principiu aceleaşi valori fonetice cu literele mici (minusculele). = vezi) sau în unele abrevieri tradiţionale (dr. dar. x. de-a curmezişul. de-ar putea. sud-vest–nord-est. după componentele cuvintelor compuse din iniţiale. Nu se pune punct: după abrevieri formate din iniţiala unui cuvânt şi finala lui vocalică (cca = circa.c. = anul curent. 43 . după unele abrevieri oficiale şi simboluri ştiinţifice (E = est. Bara (/) ca semn ortografic se foloseşte în abrevierea unor formule distributive (km/h. w. etc. C = carbon. n = număr întreg. l-am. vorba-i. la derivate ocazionale sau la articularea ori flexiunea unor neologisme neadaptate limbii române: CFR-ist. = număr). site-uri. = idem. fireşte. spre deosebire de valoarea de generalizare a numelor comune. v.N.). cu alte funcţii. parc-aud (parcă aud). părându-nise. nr. Cratima se foloseşte şi la: despărţirea cuvintelor în silabe (mă-sa). Aceste informaţii pot fi de natură lexicală (valoarea semantică de individualizare a numelor proprii. Punctul (. las-o (lasă+o).) ca semn ortografic se foloseşte în abrevieri formate din inţialele cuvintelor (a.într-un (întru+ un). Recentul Dicţionar ortografic la limbii române (1993) introduce şi noţiunea de mărci ortografice. se-nţelege (se înţelege). când cuprind şi fragmente de cuvinte (RENEL = Regia Naţională pentru Energie Electrică). = doctor. ţi-i dă. m/s) sau a prefixului contra-(c/val = contravaloarea). mi-a zis. la scrierea unor cuvinte compuse sau derivate (prim-ministru.

Se scriu cu iniţială majusculă toate numele proprii simple sau compuse cu termeni sudaţi: a) de persoane (prenume.. buşteni şi Buşteni. după punct. b) mitologice şi religioase (Jupiter. 6) cu intenţii stilistice („M-am întâlnit cu Iarna la Predeal”). după celelalte semne menţionate se scrie cu majusculă când e vorba de o nouă comunicare. Soarele. 44 . 4) primul cuvânt al propoziţiilor şi al frazelor independente din cuprinsul unui text. Păcală şi păcală. Murgu). Balanţa. iar în cazul celor două puncte trebuie ca acestea să introducă o vorbire directă neanunţată de autorul acesteia). pseudonime şi porecle. e) de evenimente istorice (Reforma. pe de altă parte). şi dintre Diesel şi diesel. marcată printr-o pauză mai mare. 5) la primul cuvânt al unui vers (dacă autorul nu a scris altfel). Pământul. Nababul. Renaşterea. morfologică (substantive comune–substantive proprii. Marcarea numelor proprii prin majusculă necesită următoarele precizări: 1. îndeplinită de majuscule). sintactică (funcţia de delimitare a unor comunicări lingvistice. Buda. d) de aştri şi de constelaţii (Casiopeea. Luceafărul. Damasc şi damasc. Joiana. Gemenii). Popescu.a se vedea diferenţa dintre creangă şi Creangă. nume de personaje literare umane: Gheorghe. Dacă principial valorile majusculelor sunt clare. c) de animale (Grivei. renaştere şi Renaştere.. puncte de suspensie sau două puncte (obligativitatea majusculei este numai după punct. Iehova. Vidra.). pe de o parte. Christos). Luna. Gerilă). deci de o nouă idee. Halima şi halima. apus şi Apus. cu tot ce presupune această distincţie. Zeus. folosirea acestora în diverse situaţii necesită cunoaşterea unor norme detaliate. Păstorel. Alah. 3) primul cuvânt al formulei de adresare a unei scrisori (Domnule Ministru) şi primul cuvânt al textului care urmează după adresare. Subsemnatul. Dumnezeu. stilistică (sublinierea emfatică a unor cuvinte). pastorala şi Pastorala. nu de continuarea ideii precedente. de exemplu genul personal). deşi după formula de adresare se pune virgulă (Domnule Ministru. Marcarea începutului unei comunicări prin majusculă se referă la următoarele situaţii: 1) primul cuvânt al unui text. balanţă şi Balanţă. Comuna). semnul exclamării. Uranus. Moise. semnul întrebării. arctic şi Arctic. nume de familie. 2) primul cuvânt al unui titlu.

doctor. Parlamentul. România. k) de rase. f) numele de popoare: român. un mecena. denumirile de evenimente istorice (Conferinţa ONU pentru Dreptul Mării. instituţii. i) de publicaţii periodice. când nu denumesc entitatea dată: membrii guvernului. întreprinderi. Sussex. joi. Senatul. american. Ramadan). Cel-de-Sus). Nu se scriu cu iniţială majusculă: a) nume comune provenite din nume proprii (ford. Getica. paleozoicul. Franţa. numele de aştri şi de constelaţii (Luceafărul-de-Dimineaţă. ohm. de opere literare.f) de organe şi organizaţii de stat. miazăzi. Pastorala). rege. apus. şah. Rompress. naţionale şi internaţionale (Crăciun. bulgar. Golden. naţionale şi internaţionale. g) numele lunilor şi ale zilelor săptămânii: ianuarie. Moromeţii. denumirile organelor şi organizaţiilor de stat şi politice. York. Numele proprii formate din mai mulţi termeni se scriu: a) cu iniţială majusculă la toţi termenii (cu excepţia cuvintelor ajutătoare: articole. mercedes. conjuncţii. preşedinte. Bazna. Ateneul. politice. h) de sărbători calendaristice. Albă-ca-Zăpada). Cotroceni. Vulcan. Ştefan cel Mare. b) numele punctelor cardinale: est. 2. naţionale şi internaţionale. Everest. Constantin Rădulescu-Motru. capitalismul. g) geografice şi teritorial-administrative (Bucureşti. j) de mărci de produse industriale (Arctic. Cloşca-cu-Pui). nume proprii de animale (Rilă-Iepurilă. de animale sau de plante (Pinzgau. Volvo). e) denumirile epocilor istorice şi geologice care nu au semnificaţia unor evenimente: antichitatea. Tractorul. primar. un harpagon. dacă nu se află pe primul loc) când sunt: nume de persoane şi de personaje literare (Ion Creangă. prefect. h) numele obiectelor de învăţământ: matematică. varietăţi etc. Unirea Principatelor. artistice (Adevărul. Paşte. feudalismul. general. zoologie. Steaua-Polară. Sony. 3. sud. havană. prepoziţii. împărat. vine de la facultate. Aurora). titlurile şi gradele ştiinţifice şi didactice: senator. specii. Riţa-Veveriţa). instituţii. d) termeni generici pentru organe şi organizaţii de stat şi politice. firme. Toulouse. 45 . francez. duminică. merge la firmă. Dolj). voievod. politice şi militare. firme (Bundestag. conferenţiar. chimie. Bucegi. de întreprinderi. Al X-lea Congres Internaţional al Lingviştilor). coulomb. Telecolor. occident. religioase. Coleus). ştiinţifice. nume proprii mitologice şi religioase (Amon-Ra. martie. hertz. o odisee). c) denumirile funcţiilor de stat. Romarta. Olt.

Bulevardul Armata Poporului. Muntele de Sare.. Schimbarea la Faţă). Excelenţa sa. Biblioteca Centrală Universitară. O. Ziua Victoriei.E.. I. de animale şi plante (Marele alb.. simboluri (matematice. România liberă.. Al. bulevard. Regulamentul organic). G.. O. numele edificiilor şi ale monumentelor (Sala sporturilor. de ţări. Monumentul aviatorilor). Slănic-Moldova. C. numele geografice şi teritorial-administrative (care nu cuprind termeni generici – Curtea de Argeş. lac. Iosif. Tuşnad-Băi. d) abrevierile numelor de întreprinderi şi instituţii formate din iniţiale şi din fragmente ale termenilor componenţi (majuscula poate fi la iniţială sau la toate literele componente: Adas sau ADAS). titlurile publicaţiilor periodice. naţionale şi internaţionale (Legea învăţământului. b) cu iniţială majusculă numai la primul termen (dacă ceilalţi termeni nu sunt substantive proprii încorporate. speciilor etc..C. Alteţa sa. de prepoziţie + substantiv. care cuprind pe locul al doilea un termen de identificare (Puchenii-Moşneni. de adjective.. E. L. numele ordinelor şi ale medaliilor de stat (Ordinul Mihai Viteazul. Piatra-Olt). Eforie-Nord). Poiana Braşov. care cuprind un termen generic: baltă. titlurile onorifice. religioase. unor unităţi de măsură. Balta Mare. Amintiri din copilărie. După Deal). Curtea de Conturi. Adunarea Naţională Franceză. 46 . Republica Moldova).).). de un numeral cardinal. artistice şi ştiinţifice (Convorbiri literare.U... termenul generic aşezat pe termenul secund sau întreaga formaţie denumeşte altă realitate decât termenul compus (Balta Brăilei. care cuprind nume generic precedat de un cuvânt de legătură (Sub Arini. denumirile sărbătorilor calendaristice. S.N. Caragiale. Legiunea de Onoare).L. Noua Zeelandă). A. Macul roşu (pudră).. ale operelor literare. chimice etc. Plafar). Şcoala Centrală de Fete). Institutul de Lingvistică. naţionale şi internaţionale (Anul Nou. denumirile documentelor oficiale. numele proprii ale raselor. Cornul-caprei). O. instituţiilor şi firmelor (Serviciul Român de Informaţii. c) formulele de politeţe abreviate (D-ei).B. deal. Măria ta. denumirile mărcilor de produse industriale: Flori de câmp (săpun). P. Hz.. piaţă etc.. b) abrevierile numelor de puncte cardinale. care cuprind denumirea oficială a statelor (Statele Unite ale Americii. de întreprinderi (N.S.ale întreprinderilor. O scrisoare pierdută).U. C. Scrierea abrevierilor cu majusculă se face când: a) sunt abrevieri cu caracter internaţional (N. Marea Britanie. Şt. de nume de personalităţi. urmat de unul sau mai multe substantive în genitiv. Maiestăţile lor imperiale).A. Sub Cetate. Bulevardul 1848. ca în Columna lui Traian): formulele de politeţe (Domnia voastră.

Celeabinsk. Scrierea numelor proprii româneşti şi străine Normele privind notarea prin litere şi succesiuni de litere a sunetelor se aplică şi în cazul numelor proprii. Ovid Densusianu. Amman. Eugeniu Sperantia. faţă de Geamăna. Suceava). Bogdan Petriceicu Hasdeu. Eşanca. Constantin Mille. Cueni. se scriu potrivit 47 . Ioan A. tradiţia scrierii lor. Dumitru Ghiaţă. Cernâşevski. Bassarabescu. Al. dar Gruieni. Cinghiia. chiar dacă se încalcă normele actuale privind raportul dintre grafeme şi sunete: Florian Aaron. Alexandru Macedonski. Theodor Palady. Kazan. Mhz). Pârâu Mare. New York.e) abrevierile unităţilor de măsură pot avea în forma abreviată o literă majusculă internă când al doilea termen component se prescurtează cu literă mare (kW. Iaşi). Caracterul de entităţi individuale (uneori de unicate) al acestora. 3) numele proprii străine din ţările care folosesc alfabetul latin se scriu şi se pronunţă ca în limba de origine: Bordeaux. Goethe. Dimitrie Kiriac. Anton Pann. dar Mălăieşti. Marrakesh. potrivit standardizării geografice (nepusă însă de acord cu normele ortografice). Philippide. dar Izvorul Oltului. Isac Peltz. altfel decât se recomandă pentru numele comune: Ciacova şi Giarmata. Matei Millo. Turgheniev. Costache Negruzzi. Iuliu Zanne.A. Racine. care s-au adaptat fonetic limbii române. Tolstoi. Nicolae Kretzulescu. Rosetti. New Delhi. dar Mihăieşti. Ion Pillat. Okinawa. dar Pârâul Mare. Mihăeşti. Dimitrie Ollănescu. Agatha Bârsescu. Şcedrin. Luigi Cazzavillan. sistemele diferite care au fost impuse în plan public fac ca ele să prezinte numeroase neregularităţi: 1) unele toponime româneşti sunt scrise. C. Hugo. Christian Tell. Jacques Byck. Camil Ressu. George Tattarescu. dar Brăieşti (în Botoşani. Anghel Saligny. mA. Cezar Bolliac. München. 2) unele nume de personalităţi se scriu conform dorinţei purtătorilor lor. Constantin Brâncuşi. Brăeşti (în Buzău. Izvoru Mureşului. Nicolae Tonitza. Mălăeşti. Bruxelles. Erbiceni. Vasile Alecsandri. Vasile Pârvan. Mickiewicz. 6) numele proprii cunoscute şi folosite de multă vreme la noi. Mihail Kogălniceanu. Constantin Jiquidi. 4) numele proprii din ţările care folosesc alfabetul chirilic se scriu după normele de transliterare stabilite de DOOM: Baku. 5) numele proprii din ţările care folosesc alte caractere sau sisteme de scriere decât alfabetele latin şi slav se scriu conform cu transcrierea internaţională cu litere latine stabilită de statele respective: Beijing (se acceptă şi Pekin). Carol Popp Szatmary. Quito. Nicolae Quintescu. Shakespeare. Maria Filotti. Nicolae Kalinderu. Alecu Russo.

= Domnia voastră. cit. = capitol. = sub voce. = idem („acelaşi autor”). p. = pagina. Florenţa (Firenze). ib. id.S. Viena (Wien). vol. m. dr. = ibidem („în acelaşi loc”). = tomul. urm. D-ta = Domnia ta. = antemeridian. Marsilia (Marseille). ro= recto. d-sa = dumneasa. cap. = maior. = profesor. = înainte de era noastră.. vo= verso. d) abrevierile punctelor cardinale: E = est.. str. N-E = nord-est. Tamisa (Thames). de profesii şi de grade militare: acad. = opus citatum („opera citată”). = şi altele. conf. = vezi. Belgrad (Beograd). = numărul. = coloana. e. mr. Praga (Praha). şos. = nota bene. î. = academician. e) abrevieri de indicaţii bibliografice: art. = sergent.n. = următoarele. ing. fig. dl = domnul.B. = figura. Abrevierile. = şoseaua. D-ei = Domnia ei. Lisabona (Lisboa). Abrevieri grafice sunt substantivele prescurtate ale unui cuvânt sau ale unei succesiuni de cuvinte care se citesc ca şi cum ar fi întregi: a) abrevierile de cuvinte şi de formule uzuale de felul: a. = locotenent. Bitolia (Bitola). ibid. s. indiferent dacă ţara din care provin foloseşte alfabet latin. Varşovia (Warszawa). = inginer. Salonic (Thessaloniki). = căpitan. serg. = confer („compară”). Alexandria (El Iskandarîya). Sena (Seine). ed. 48 .acestei tradiţii.d. Dv. dv. d. = arhitect. D-lui = Domnia lui. =postmeridian. = fascicula.. = nota. = rândul. ş.. op. etc. d-lor = dumnealor. D-lor = Domniile lor. = colonel. Creta (Kriti). p. = loco citato. art. = doctor. = post-scriptum.. = general. fasc. col. = articol citat. Rin (Rhin. = şi aşa mai departe. = manuscrisul. P. Moscova (Moskva). = conferenţiar. Nipru (Dnepr).. cf.a. S-E = sud-est. c) abrevierile pronumelor şi formulelor de politeţe: d-ei = dumneaei.. cpt. v.e. col.v.m. Atena (Athinai). dra =domnişoara. = strada.m. slav sau alte alfabete ori sisteme de scriere: Copenhaga (faţă de numele originar Copenhavn). = era noastră. Scoplie (Skopje). arh. loc. ş. = plutonier. n.n. plut. bd. N = nord. lt. S = sud. = ediţia. = etcetera. nr. D-sa = Domnia sa. dna = doamna. = observaţie. Londra (London). cit. N-V = nord-vest. Dvs. d-lui = dumnealui. r. d-voastră = dumneavoastră.a. Loara (Loire).. = bulevardul. dvs. d-ta = dumneata. cit. prof. = volumul. S-V = sud-vest. d. pag. gen. Rhein). Plevna (Pleven). obs. N. = articol. V = vest. b) abrevierile titlurilor academice. Tipologie 1. Ohrida (Ohrid).a. = după amiază. ms. t.

. pp. onorata(ei). C = coulomb. Semne de punctuaţie folosite în abreviere: a) Punctul: când abrevierea este formată din litera sau literele iniţiale pentru termeni curenţi referitori la timp: a. t = tonă. cm = centimetru. = apartamentul.. Cl = clor. mart.S. = paginile. l. com. î. = comuna.. m = masă. = onoratul(ui). P.. Wb = weber. Cu majusculă sau cu minusculă (vezi capitolul privind scrierea cu majusculă). hm = hectometru. ha = hectar. matematice. mg = miligram. = doctor. = economist. = 49 . d. nov. J = joule.. cosec = cosecantă. sec.L.. bl.m.f) abrevierile unităţilor de măsură: cg = centigram.. gf =gramforţă. min. c) unele abrevieri cu circulaţie închisă: SCL (se ce le). cos = cosinus. = Sfântul. Chr.. = blocul.t.e. sec. F = farad. l = lăţime. abrevierea lunilor anului: ian. ml = mililitru. nume de profesii: agr. termeni folosiţi în adrese şi în scrisori: ap. h = înălţime. Chr.. mil. kg = kilogram. l = litru. d) simbolurile şi abrevierile de funcţii matematice şi fizice: sin (sin). Plafar (plafar). Sfânta. C = carbon. gr = gram. dam = decametru. F = forţă. m = metru. = Preasfinţia sa. cit. MW = megawat. p. î. O = oxigen. termeni folosiţi în indicaţii bibliografice: art. (spaţiu egal viteză ori timp sau es egal ve ori te). iul. = tabelul. cot = cotangentă. aug. sept. (secol).. dec. dr. = agronom. hl = hectolitru. Mg = magneziu. v = viteză. dest.. kl = kilolitru. hg = hectogram..(secundă). 2. V = volt. Mhz = megahertz. Ba = bariu. ec.. = citat(ă). Sf. g. Scrierea abrevierilor 1. Hz = hertz.. Rompress (Rompres). b) abrevierile unor nume de ţări: SUA (sua). ONU (onu). = articolul. e) cuvinte compuse abreviate: CFR (cefere).S. dl = decilitru. Gs = gauss. dm = decimetru.. e. s = spaţiu.. n = număr întreg. iun. febr. VA = volt-amper. t = timp. sec =secantă. He = heliu.. CEC (cec). a.n. A = amper. (i le) Caragiale.c. s=v. sau n. (şte o) Iosif. km = kilometru.O. SRI (se re i). kt = kilotonă.S. W = watt. apr. Abrevieri grafice (în scris) şi verbale (în rostire): a) unele abrevieri de nume de personalităţi (în exprimarea nepretenţioasă): I. = academician. sin = sinus. L = lungime. H = hidrogen..c. tab. tg =tangentă.. mm = milimetru.n. = domnul. g) simboluri chimice. dal = decalitru. M. Onor. titluri ştiinţifice: acad. termeni de adresare sau de referire la persoane: d. h = oră. Şt. fizice: Al = aluminiu. G.. cl = centilitru. = Maiestatea sa. oct..m. dg = decigram.

K.-Jiu. dnei = doamnei.S. I. TVR. prenume de bărbaţi (cele de femei nu se abreviază): A. nume de ţări: S. SRI = serei. = intrarea. ROMPRESS.S.U.. (VSH). în abrevierile compuselor scrise cu blanc: D-sa = Domnia sa.I.. lt. în abrevierile termenilor medicali: pH. cal = calorie..-Severin). de felul: CFR = cefere. O.-cont. numele punctelor cardinale: E. = expeditor. drei = domnişoarei.C. BCR = becere. = locotenent-colonel. O. crt. abrevierile literale (formate din iniţiala fiecărui termen component sau a celor consideraţi de bază. TBC. de grade militare): ec. ’907. O. B. Ag = argint. S-E = sud-est. 50 . sc. = numărul curent. exp. partide sau alianţe politice: M. = numărul. Au = aur. prenumele feminine. C. e) Apostrof: în scrierea prescurtată a anilor: ’99.. instituţii. ROMARTA. cu accent pe ultima iniţială. GH.Q. (CEC). = serele). D-voastră = Domnia voastră. (Paraschivescu)..N. diverse: TV. Rh. (USD).L.O.R. V. numele de localităţi (cu excepţia primului termen din unele substantive compuse: Sf. h = oră. diverse: S..S. cca = circa. când se abreviază termeni ştiinţifici (indiferent de modul abrevierii): A = arie.-şef = redactor-şef.E. V..Z. = economist-contabil. = compania. U.. C. amper. b) Cratima: în abrevierile unor compuse scrise cu cratimă: N-E = nord-est. N. ACIN. Gheorghe.. d) Bară şi punct: c/val = contravaloare.C.R. dl = decilitru. Ah = amper-oră.H (ACTH). (dar şi SUA).R. red.D. L. (CFR). (ONU). intr. M. (OZN). ’89. N-V = nord-vest. D. termeni ştiinţifici: A. în abrevierile compuselor sudate: d-lui = dumnealui.K. Fl. = judeţul.H. grade militare: gral = general. CV. CP = cal-putere. jr = junior). SS (= sua subscriptione „semnătura sa”). dlor = domnilor. Interdicţii pentru abrevieri: numele de familie.-col. când abrevierea este formată din litere iniţiale şi segmente iniţiale de cuvânt sau din fragmente de cuvinte: TAROM. S-V = sud-vest.N. Tr. d-voastră = dumneavoastră. ADN. nr. (Popescu). G. nr. ASIROM. = loc de ştampilă. U.F. Tg.. c) Punct şi cratimă: în abrevierile compuse scrise cu cratimă (nume de profesii. UEFA. a = ar.O. Citirea (pronunţarea) abrevierilor: a) Se citesc alfabetic.R. S. nume de societăţi. A.T. = scara. jud. termeni de referinţă în acte oficiale: co. D. str. f) Fără semne ortografice: când abrevierea cuprinde litera finală a cuvântului simplu abreviat (termeni de adresare: dl = domnul. Fe = fier. Al.destinatar. (dar şi MI). numele judeţelor: CJ. = strada. CL. DJ. d-ei = dumneaei. S. RENEL.S.

bitum. maslu. leucemie. oligantropie. barem. aghiotant. fortissimo. junghiere. nestrămutat. acolo. emailare. umlaut. Balaci. puşlama. cais. îndeaproape. anafură. Cupidon. aceştia. Despărţiţi în silabe cuvintele şi grupurile de cuvinte următoare şi precizaţi regulile. ghionoaie. comedie. ceasla. Bangkok. Islam. dezechilibru. obiectiv. totdeauna. Buenos Aires. agora. oceanografie. Ancara. toasta. bariton. îndeajuns. 2. inaniţie. crocant. ignora. riesling. maistru. elicopter. tuslama. şaşlâc. avarie. Caragea. anatemă. director. colos. voalat. transilvan. transeuropean. cinemascop. sanctitate. chiasm. anestezie. c) Se citesc fonetic: abrevierile formate din iniţiale şi fragmente ale termenilor componenţi (ASIROM. necropsie. crater. UEFA = uefa. 51 . bismut. mausoleu. butelie. adagio. Budapesta. subestima. angora. fiasco. guaşă. clarobscur. coafa. binoclu. conductor. autumnal. domino. yorkian. acvilă.b) Se citesc fonetic sau mixt unele abrevieri literale: CEC = cec. gheişă. adumbri. abrevieri formate numai din fragmente ale termenilor componenţi sau din abrevieri şi cuvinte întregi (Plafar. funcţie. bacilemie. chintesenţă. jaguar. colaps. Bankcoop). troiţă. biopsie. automat. Erza. austru. transcrie. bacalaureat. fiinţă. deodată. anaforă. retroactiv. beatifica. banjo. geografie. gaudeamus. textual. holocaust. lornietă. calcar. alo. deopotrivă. continuu. trotuar. măslină. corector. ioniu. monstru. laureat. Rompress. piuneză. într-un. micsandră. colonie. autopsie. Aplicaţii cu rol evaluativ 1. subiect. patinoar. leoaică. Beijing. Ucraina. Boston. lincşii. babord. ceaslov. poliomielită. excepţiile şi restricţiile de care aţi ţinut seama în fiecare caz: acră. antic. teslă. gheizer. cislă. adagiu. bancrută. uruguayan. monogramă. somnambul. fiică. optsprezece. impiegat. budoar. silicios. deocamdată. jertfelnic. dintr-un. cetină. ONU = onu. februarie. Bombay. şifonier. abia. despre. diavol. batisferă. chivot. pauper. ducându-se. aisberg. unghieră. Alexandria. duşman. bormaşină. bojdeucă. baclava. aripă. gentilom. Copenhaga. TAROM). copiii. antarctic. acvilă. afin. sufleor. cais. văzându-l. conştiinţă. angstrom. agrişă. panoptic. Russo. vinietă. preempţiune. apendice. adulter. Puneţi accentul corect pe următoarele cuvinte: abaţie. absorbţie. vreodată. beucă. voiager. mijloc. diacon. caracter. coşaveraj. adoptare. copii. abstract. Neajlov. anafilactic. inaugura. voievod. Bogota. exploata. mi-au adus. studio. anafora. companie. ibidem. inegal. câşlă. agnostic. anost.

ferigă. creezi/creiezi. marmură/ marmoră. recunoştinţă/recunoştiinţă. cismă/cizmă. Zagreb. sinecdocă. ion. înfăţişăm/înfăţişem. Govora. protector. 52 . chintesenţă/chintezenţă. Pekin. găinuşă/găinuşe. măestru/măiestru. Ulan Bator. junior. ocniţă. superfluu. Dobrogea. dafin. matur. şănţuleţ/şenţuleţ. exagon/hexagon. malaga. acuarelă/acoarelă. jilav. lectică. desfinţa/desfiinţa. cunoştinţă/cunoştiinţă. Nicodim. repaus/ repaos. şa/şea. Papahagi. vestibul. propriu/propiu. musculos/muşchiulos. balansoar/balansor. honved. higienă/igienă. conclusiv/concluziv. cvintet/quintet. lingual/lingval. conştiinţă/conştinţă. Ucraina. jălui/jelui. episcop. epitrop. şătrar/ şetrar. maistru. alva/halva. nubilă. prevedere. incasa/încasa. deunăzi. Haţeg. constituie/constitue. angajem/angajăm. splendid. tranzistor. tergal. vatman. santal. profesor. sesiune/seziune. sipet. godin. mafie. scrutin. sever. musculatură/muşchiulatură. adaus/adaos. helicopter/elicopter. frustra/frusta. satiră. efectuez/efectuiez. contor/contoar. unic. tanagra. Pelaghia. cazma/casma. fică/fiică. libido. şetrărie/şătrărie. basma/bazma. Macao. Lugoj.diaspora. infiltra/înfiltra. halteră. passim. încarna/incarna/încărna. erbivor/ ierbivor. intim. Peru. chermesă/ chermeză. factor. halima. gheişă. coroziv/corosiv. seif. radar. ţarină. rucsac. tombolă. ketchup. erbicid/ierbicid. agrează/agreează. simbol. Hiperion. înconjur. valvulă. statue/statuie. onix. chirilic/kirilic/cirilic. hachiţă. proprietar/propietar. vermut. muşchetar/muschetar. osana. motrice. încrusta/incrusta. troiţă. Miron. fascicul/fasciculă/ fascicol/fascicolă. destructiv/distructiv. auricul/auricol. trăznet/trăsnet. ostrov. contribuie/contribue. mirişte. situez/situiez. editor. jeratic/jăratic. glaucom. înşela/înşăla. matriculă/matricolă. Russo. regizor. fief. vehicol/vehicul. despot. coaje/coajă. ilar/hilar. trafic. Subliniaţi formele corecte şi motivaţi-vă opţiunea: aşază/aşează. gingaş. zapis. cismar/ cizmar. şăluţ/şeluţ. înştinţa/înştiinţa. alee/aleie. ridicol/ridicul. Mediaş. şăgalnic/şegalnic. firav. repercursiune/ repercusiune. suburbie. a apropia/ apropria. abraziv/abrasiv. întrevedere. asidue/asiduie. uşă/ uşe. oprobiu/oprobriu. revizor. 3. osmoză/ osmosă. iarăş/iarăşi. sanguin/sangvin. plajă/plaje. palie. rabin. afluent/afluient. ibidem. aceeaşi/aceiaşi. creem/creăm. încotro. premisă/premiză. mijloc. prismă/prizmă. lingav. penurie. duet/duiet. translator. să creeze/să creieze. incrimina/ încrimina. hatman. uric. încolo. rector. caznic/casnic. statuetă/statuietă. duminică. atribue/ atribuie. grepfrut. erbar/ierbar. mizer. maur. neutru. hieroglifă/ieroglifă. helioterapie/elioterapie.

bazedof/bazedov. strangula/ştrangula. băjenie/ bejenie/bejanie. estaz/extaz. escava/excava. alogen/halogen. peisaj/peisagiu. afruntare/afrontare. atriu/atrium. ambiguu/ambigu. cartilaj/cartilagiu. dicţie/ dicţiune. argeşan/argeşean. 53 . cancioc/canciog. atunci/atuncea. cangrenă/gangrenă. bransardă/brasardă.)/apropou. briantină/ briliantină. ambulator/ambulatoriu. benefici/beneficiu. arădan/arădean. bosumflat/bozumflat. caramea/caramelă. atlas/atlaz. sarma/sarmală. chisăliţă/chiseliţă. escadron/excadron. kitsch/kitch. asvârli/azvârli. astm/astmă. bridge/brigi. harap/arap. cartesian/cartezian. standard/ştandard. bendiţă/bentiţă. glasvand/glazvand. bergamot/pergamut. atenţie/atenţiune. afrodisiac/afrodiziac. start/ştart. cazino/cazinou. caracul/carachiul. Subliniaţi variantele corecte: adagiu/adagio.spaclu/şpaclu. spicher/şpicher/speaker. agheasmă/aghiasmă. auditor/auditoriu/auditorium. capot/capod. bazorelief/basorelief. cafeină/cofeină. blacheu/placheu. bulgăre/ bulgăr. transitiv/tranzitiv. adăugită/adăugată/adăogită. stoc/ştoc. escroc/excroc. alică/alice (sing. Buna-Vestire/Bunavestire. sanda/sandală. bleumaren/bleumarin. camping/chemping. adineauri/adineaori/adinioarea. canea/cana. escadrilă/excadrilă. aleator/aleatoriu. avantgardă/avangardă. chimonou/ chimono. bitter/biter. burete/buret. 4. adaus/adaos. sandviş/sandvici/sandvich. bolero/bolerou. a catadicsi/a catadixi. Anul Nou/Anul nou. bluz/blues. aloie/aloe. presbit/prezbit. basc (beretă)/bască. alocuri/alocurea. zgură/sgură. stachetă/ştachetă. acont/aconto. extompa/ estompa. spiţ/şpiţ. chebab/chebap. blue-jeans/blugi. aliniat/alineat. badminton/badmington. altminteri/ altminterea/ altmintrelea. carafă/garafă. a chelălăi/a schelălăi. cortej/cortegiu. a asambla/a ansambla. accepţie/accepţiune. cartaboş/caltaboş. aisberg/iceberg. berbec/berbece. adopţie/adopţiune. becisnic/bicisnic. antedeluvian/antediluvian/antidiluvian. cearceaf/cearşaf. a aszvârli/a azvârli. apropo (subst. brusture/brustur.). asbest/azbest. augur/ auguriu. aldămaş/adălmaş. asterisc/asterix. cercevea/gergevea/giurgiuvea. babilonean/babilonian. amploiat/amploaiat. cismă/cizmă. circumferinţă/circomferinţă. servici/ serviciu. spalier/şpalier. branhie/bronhie. anafură/anaforă/anafora. avantpost/avanpost. ştecăr/stecăr/stecher. stat (de plată)/ştat. aoleu/auleu/aoleo. espadrilă/expadrilă. chics/chix. brizbiz/brizbriz. aliură/alură. amăreală/amărală. excală/escală. baretă/beretă. anticameră/antecameră. cabrioletă/gabrioletă. areopag/aeropag.

gips/ghips. împeliţat/împieliţat. galanton/ galantom. distructiv/ destructiv. a intitula/a întitula. facsimil/faximil. disident/dizident. erbar/ierbar. griş/gris. fricţiune/frecţie. germen/germene. expres/expre. foarfece/foarfeci/foarfecă. impegat/impiegat. a împieta/a impieta. extravertit/extrovertit. a frustra/a frusta. giuvaier/juvaier. genunche/genunchi. a descăleca/a descălica. a se dumeri/a se dumiri. juntă/huntă. gheto/ghetou. fondator/fundator. a îngreuia/a îngreuna. a debraia/a debreia. container/conteiner/ containăr. glonţ/ glonte. conclusiv/concluziv. hilar/ilar. gheenă/ghenă. jeantă/geantă. crenvurst/crenvurşt/crenvuşt. a incrusta/a încrusta. filozofie/filosofie. incas/incaş. deseară/diseară. a datora/a datori. importuna/inoportuna. contingent/contigent. huţa (interj. flash/fleş. franc/franş. colind/colindă. echinocţiu/echinox. a fonda/a funda. de-a-ndărătelea/de-a-ndăratele. israelian/ izraelian. jerseu/jerse. iaca/iacă. foehn/ föhn. a detalia/a detaila. funeralii/funerarii. itinerar/itinerariu. corigent/corijent. idiosincrazie/idiosincrasie. cuvincios/cuviincios. a înveşmânta/a învesmânta. funcţie/funcţiune. godin/goden. cuartet/cvartet. flăcăiandru/flăcăuandru. degrade/degradeu. jeţ/jilţ. ghişeft/gheşeft. detenţie/detenţiune. ghiuden/ ghiudem. 54 . gărgăun/gărgăune. a ingurgita/a îngurgita. kaki/kakiu. a fricţiona/a frecţiona. de-a-ndoaselea/ de-a-ndoasele. kmer/khmer. delicvent/delincvent. culasă/chiulasă/chiuloasă. kibbutz/ kibuţ. a incrimina/a încrimina. grunzuros/grunţuros/zgrunţuros. filigran/filigram. din contra/din contră. fusiform/fuziform. cosciug/coşciug. ferăstrău/ fierăstrău. jiclor/jiglor/jigler. enfizem/emfizem. erbivor/ierbivor. golgeter/ golgheter. de asemenea/de asemeni. de-a pururea/de-a pururi. jiujitsu/jiu-jitsu. darmite/darămite. a îmbâcsi/a îmbâxi. hobby/hoby. hiatus/hiat. in cvarto/ in cuarto. divident/dividend. dandi/dendi. cvintă/chintă. fairplay/fair-play. intrepid/întreprid/întrepid. juristconsult/jurisconsult. a irupe/ a irumpe. erbicid/ierbicid. a se dezice/a se deszice. ghionoaie/gheonoaie. greier/greiere. gogoman/guguman. harpă/harfă. de altminteri/de altminterea/ de altmintrelea. glaspapir/glaşpapir. genuflexiune/genoflexiune. cvadratură/cuadratură. disertaţie/dizertaţie. dojană/dojeană. ghioacă/ ghioagă. glasvand/ glasvant. emisiune/emisie. însemn /insemn.)/uţa. gablonz/gablonţ. flanea/flanelă/flanel.clovn/claun. extensiune/extensie. încarnare/încărnare/incarnare. îndemânatic/îndemânatec. hasdeian/hasdeean/hajdeian. inopinat/inopinant. garderob/garderobă. a deconspira/a desconspira.

prişniţ/prişniţă. muschetar/ muşchetar. poanson/ponson. manechiură/manichiură. oclusiv/ocluziv. reîncarnare/ reincarnare. maşinaţie/maşinaţiune. sandviş/sandvici. repercusiune/repercursiune. sangvin/sanguin. posesiune/posesie. salariu/salar. opiu/opium. menu/meniu. ruxac/rucsac.kuwaitian/kuweitian. prooroc/proroc. pronostic/prognostic. pălăvrăgeală/palavrageală. a pietrifica/a petrifica. negară/năgară. lăcătuşărie/lăcătuşerie. lobby/loby. lunatec/lunatic. muche/muchie. leal/loial/ loaial. marochinărie/marochinerie. remmy/rumi. locaş/lăcaş. plancardă/placardă. relaş/relache. preerie/prerie. lebărvurşt/lebărvuşt. ralanti/relanti. pătlăgea/pătlăgică. pururi/pururea. paliativ/paleativ. nicăieri/nicăierea. mezelic/mizilic. secţie/secţiune. pernă/perină. niscai/niscaiva. lineal/linear/liniar. mesadă/misadă. nanghin/nanchin. livrească/livrescă. a răzgâia/ a râzgâia/a râzgâi. petic/petec. plenipotenţial/ plenipotenţiar. paradisiac/paradiziac. mănuşă/mânuşă. perciune/perciun. pântece/pântec. o dată ce/odată ce. obstretică/obstetrică. păstrugă/păstrungă. speze/spese. a selecta/a selecţiona. mugur/mugure. preceptor/perceptor. pioneză/piuneză. 55 . poliloghie/polologhie. profesiune/profesie. ostatic/ostatec. lefşoară/lefuşoară. mănăstire/mânăstire. maiestuos/ majestuos/maiestos. onorariu/onorar. semen/seamăn. satin/saten. papillon/papion. seif/safe. a secunda/a seconda. marochiner/marochinier. marihuana/ marijuana. preşedenţie/preşidenţie/preşedinţie. santinelă/sentinelă. schimnic/schivnic. marşalier/marşarier. rezidu/reziduu. a se pricopsi/a se procopsi. picap/ pick-up. spray/sprey. respectuos/respectos. petrosin/petroxin. roentgen/röntgen. plebiscit/plebicist. penalty/penalti. salcie/salce. mazagram/mazagran. nămiază/namiază. ranch/renci/ranci. nimeni/nimenea. pulovăr/pulover. prenadez/prenandez. muteşte/muţeşte. recviem/requiem. plăsea/prăsea. prim-plan/ primplan. maieu/maiou. luminiscent/luminescent. oleacă/o leacă. răsătură/răzătură. macrame/macrameu. pate/pateu. receptacol/receptacul. migraţie/migraţiune. a scrijela/a scrijeli. obiecţiune/obiecţie. moto/motto. porthartă/ porthart. magaziner/magazioner. micsandră/mixandră. a scrânti/ a scrinti. pancartă/ pancardă. pieptene/piepten. spicher/speaker/şpicher. repaus/repaos. pedigriu/pedigri. nylon/nailon. lubrefiant/lubrifiant. randevu/rendez-vous. statuetă/statuietă. o dată cu/odată cu. premisă/premiză. scotch/scoci. maiestate/majestate. parodontoză/ paradontoză. minimum/ minim. nefondat/nefundat. lezmaiestate/lezmajestate. pricomigdală/picromigdală. maestru/ maistru/măiestru. mental/mintal.

tăiţei/tăieţei. BIBLIOGRAFIE 1. 1998. Beldescu. Bucureşti. Drincu. Alexandru. ţurţur/ţurţure. vultan/hultan. Limba română. Ortografie. ortoepic şi morfologic al limbii române. tălpig/tălpic. ediţia a V-a. zigzag/zig-zag.statuie/statue. Sergiu. zeppelin/zepelin. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. 1982. Hristea. varieteu/variete. Editura Teora. Bucureşti. Bucureşti. Alexandru. talaj/talaş. a trăsni/a trăzni. Editura Ştiinţifică. a zădărî/a zădări. a se văita/a se vaieta/a se văieta. George. Societatea de Ştiinţe Filologice. Coteanu. 1985. 6. ziler/zilier. 56 . ediţia a II-a. voluptuos/voluptos. Bucureşti. vasăzică/va să zică. Bucureşti. Ion. Graur. Chişinău. Ion (coordonator). zizanie/zâzanie. Fonologia. şleampăt/şlampăt. şurub/şurup. Editura Litera. 8. şorici/şoric. Editura Academiei. Mioara. taxi/taxiu/taximetru. 7. Morfologia. Bucureşti. Toma. Avram. 10. şotron/şodron. Editura Petrion. Bucureşti. 1995. Semnele ortografice şi de punctuaţie în limba română. punctuaţie. ortoepic şi de punctuaţie. a termofica/a termifica. Dicţionarul ortografic. 2. viager/viajer. 4. Theodor. 1983. ulcior/urcior. Introducere în fonetică. Limba română contemporană. vizavi/vis-à-vis. tangou/tango. zalhana/zahana. Bucureşti. 3. 9. ortoepie. tobogan/topogan. a veşteji/a vesteji. 1995. Ortografie pentru toţi. a se strepezi/a se sterpezi. Limba română contemporană. Editura Fundaţiei România de Mâine. 1997. şoarece/şoarec. 1967. venezuelian/venezuelean. trosnet/troznet. Editura Academiei. Rosetti. 5. vodcă/votcă. Ortografia pentru toţi. sumă/ summum/sumum. 2000. 1982. tumoare/tumoră. a tulbura/a turbura. Îndreptar ortografic. Fonetica. vinietă /vignietă.

a semnificaţiei. în care trăsăturile obiectelor descoperite prin observaţie. Cuvântul este unitatea centrală. din primul şi păstrând mai mult sau mai puţin caracterul expresiv iniţial. şi morfemele. disociindu-se cele relevante (esenţiale) de cele nerelevante (întâmplătoare). se realizează printr-o prelucrare logică sui generis. Forma şi conţinutul sunt cele două laturi constitutive ale cuvântului. definitorie a lexicului. pe care-l evocă. afixe şi desinenţe. Trăsăturile distinctive ale cuvântului Transformarea lumii referenţilor în lume a sensurilor. inclusiv în lipsa acestuia. De exemplu. Forma (denumită şi expresie sau complex sonor) reprezintă latura materială a cuvântului. derivate. cognitiv. adică fonemele grupate în silabe şi puse sub un accent. unitatea semnificativă autonomă minimală a limbii. în urma unor figuri de stil. constituită prin asocierea unei forme fonetice (complex sonor) şi a unui conţinut (complex de sensuri). apelativ.III. care funcţionează într-o solidaritate indestructibilă. ca subsistem al sistemului integrator al limbii. 57 . în diferite categorii de contexte verbale şi situaţionale. denominativ) este însoţit de sensuri conotative (figurate). Sensul este actualizarea. diferenţiate în rădăcină. mai simplu a referentului în sens. deşi reuniunea lor are un caracter arbitrar. Sensul denotativ (propriu. analiză şi comparaţie se supun probei comutării. imaginea prelucrată mental a obiectului denumit (denotatul). Conţinutul (denumit şi înţeles sau semnificaţie) reprezintă latura ideală. Individualitatea sa în enunţ şi legătura indestructibilă dintre cele două laturi componente (semnificant şi semnificat) fac din cuvânt semnul lingvistic prin excelenţă. psihică a cuvântului. LEXICOLOGIE Lexicologia studiază cuvintele şi modul lor de organizare în ansamblul lexical.

„tip de acoperiş”. totalitate sau mulţime de unităţi lexicale. „nume de fiinţă umană”.pentru grupul de obiecte denumite de cuvântul casă. formând un sistem. Este deci un fel de taxonomie semantică. Punând în contrast cuvinte din acelaşi câmp semantic. Vocabularul unei limbi este organizat după mai multe criterii. mediu)–vocabular cu utilizare limitată: arhaic/neologic. posibil de descompus în subsisteme corelate între ele şi ierarhizate pe niveluri din ce în ce mai mici. „destinată locuinţei” sunt relevante. vom obţine formula lui semantică (sememul): „substantiv”. de tată prin „ascendenţă colaterală”. de bunic prin „nivelul ascendenţei”. Vocabularul activ şi vocabularul pasiv sunt subdiviziuni ale lexicului. e drept. vocabular literar–vocabular neliterar. pe niveluri şi sfere de întrebuinţare. „sex masculin”. de urs prin „calitatea de fiinţă umană”. în funcţie de frecvenţa în vorbire la un moment dat. Analiza componenţială este o metodă structuralistă inductivă. după criteriul statutului dobândit în procesul utilizării lor de către comunitatea vorbitorilor. pe când altele ca „număr de niveluri”. regional/sectorial (de specialitate)/de grup (special). Organizarea vocabularului limbii române contemporane Organizarea externă (ierarhizarea funcţională) a vocabularului românesc constă în ordonarea cuvintelor. de înrudit prin faptul că e „substantiv”. cu ajutorul căreia se divizează conţinutul semantic al unui cuvânt în constituenţi. trăsăturile „clădire”. de scaun prin „calitatea de fiinţă”. dar frecvent în circulaţie. Principalele clasificări rezultate din ierarhizarea prin uz sunt: vocabular activ–vocabular pasiv. 58 . de socru prin „rudenia de sânge” (sau „naturală”). „material din care este construită” etc. alţii adoptă termenii mai puţin tranşanţi de ansamblu. fiind deci foarte puţin numeros. sunt nedefinitorii. De exemplu. Punând la un loc componentele. unchi se deosebeşte de mătuşă prin „sexul masculin”. Vocabularul activ este format din cuvintele folosite curent. „de primul nivel”. Unii specialişti vorbesc explicit de sistemul lexical. se stabilesc din aproape în aproape trăsăturile semantice distinctive (semele) care le separă sau le apropie. „rudă naturală cu cineva”. „cu caracter stabil”. vocabular de bază (fundamental) – masa vocabularului. de nepot prin „filiaţia ascendentă”. sau mai îndepărtat. „în relaţie de ascendenţă colaterală”. cu multe imperfecţiuni. vocabular de uz general (comun.

otavă. la. şubă. cehoslovac. reostat. articole. Vocabularul literar – vocabularul neliterar (popular şi familiar) sunt subdiviziuni ale lexicului în funcţie de criteriul cultural. zlătar. femeie. dispariţiei obiectelor denumite sau înlăturării lor de către sinonimele concurente: pionier. a avea. iţă. scovergă. frumos. unde. aş (merge). perjă. cel. chimono. oişte. caier. pluralism. Grupările pe care le include vocabularul neliterar sunt: vocabularul popular şi vocabularul familiar. furcă. care au dispărut de mult din limbă. adică normat şi cultivat/îngrijit (care-i asigură calitatea culturală). firmă. cuvinte care au intrat în fondul pasiv din cauza ieşirii din „vogă”. Vocabularul popular este alcătuit din cuvintele folosite în mediile şi situaţiile nesupuse rigorilor profesionale. scafandru. bordei. glajă. conjuncţii. marketing. râie. a vorbi. precum şi substantivele. display etc. suveică. tropăi. Exemple de elemente lexicale populare: imaş. seismogramă. colectivist. pârgar. jug. am (fost). dividend. când. lehamite. Vocabularul pasiv este format din cuvintele cunoscute. verbe auxiliare. benga. voi (avea). idiosincrasie. a fi. cataroi. dacă. Vocabularul neliterar este o clasă mai eterogenă care cuprinde cuvintele rămase la nivelul neliterar al limbii. care. a mânca. bun. nevastă. profit. a gini. sovietic. mititica. hagiu. provincialisme sau cuvinte dialectale). El cuprinde cuvinte care denumesc realităţi implicate întâmplător sau puţin frecvent în activitatea vorbitorilor: lăcustă. cooperator. retribuţie. eclipsă. pronume şi adverbe relative) şi substitutele (pronumele şi numeralele) cele mai uzuale. au apărut recent în vorbirea unui mic număr de oameni sau sunt folosite numai în anumite medii restrânse: zapis. să. mână. dulce. ferigă. democraţie. cuvinte necunoscute pentru majoritatea vorbitorilor. popă. dar folosite rar de vorbitori. Câteva exemple: de. doi. ce. Foarte active sunt însă şi cuvintele (sau sensurile) „la modă”. că. casă. chiar 59 . cu. Includem în vocabularul popular şi cuvintele folosite numai în anumite regiuni (numite regionalisme. a implementa. verbele. majoritatea neologisme: manager. tovarăş. livreşti. adjectivele. zăbic. brabete. cine. Vocabularul literar este partea vocabularului întrebuinţată în texte şi în vorbirea cu caracter literar. adverbele referitoare la aspecte indispensabile activităţii cotidiene şi care au tranşat în favoarea lor concurenţa la zi cu sinonimele. a crâcni.Din vocabularul activ fac parte instrumentele gramaticale (prepoziţii. unu. privatizare etc. a face. cazarmă.

sudoare. job. Vocabularul regional (dialectal. top. Oltenia: lubeniţă. şogor. manifest nepretenţioase: mă. acătării. supradialectal. bătrâne. a jumuli. ginere. a ciupi. de domeniul de activitate sau de zona geografică a vorbitorilor. baftă. display. dar care au ca trăsătură comună înscrierea într-o arie lexicală restrânsă. Vocabularul cu sferă de utilizare limitată înglobează mai multe grupări diferite între ele. argotic. indiferent de nivelul de cultură. feed-back. slujbă. Arhaismele sunt cuvintele ieşite din uzul general al limbii şi rămase în uzul sporadic al unor vorbitori cu preferinţe sau preocupări pentru exprimarea arhaică. Crişana: pântece. Moldova: curechi. iorgan. a froi. software. hardware. Maramureş: cătilin. rost (=gură). management. Vocabularul familiar este format din cuvintele utilizate în situaţii de relaţii intime. buhai. Altele au fost marginalizate şi scoase din uz de concurentele lor sinonimice: leat (sinonim cu an). poplon. paloş. Neologismele sunt cuvinte apărute de curând în limba română şi aflate în curs de adaptare fonetică şi de încadrare morfologică sau semantică: puzzle. pe o altă axă. ciubotă. opaiţ. cocon. opinci. de aceea. copy-right. ele se opun elementelor cunoscute în tot teritoriul lingvistic românesc. sponsor. brabete. băiete. arcaş. design. treabă. mersi. hatman. nene. provincial) cuprinde cuvinte întrebuinţate în anumite regiuni geografice: Muntenia: burtă. ăsta. nespecializat). consulting. a piţigăia. blană „scândură”. brâncă.dacă. cinovnic (=funcţionar). chestie. de jagon. oghial. este partea vocabularului cunoscută şi utilizată de întreaga comunitate lingvistică. western. neoficiale. ţintirim. pleaşcă. neologic. Vocabularul de uz general – vocabularul cu sferă de utilizare limitată (regional. magiun. mezat (=licitaţie). profesional) sunt subdiviziuni ale lexicului în funcţie de aria de folosinţă a cuvintelor. 60 . chel. know-how. dragă. belea. general (sau vocabular mediu. puiuţ („copil”). bucoavnă (=abecedar). pântece. Vocabularul de uz general. hulub. care se mai numeşte fond comun. anţărţ. flintă. iţari. chelbos. flash (cu variantele flaş/fleş). hobby. golumb. puţ. tataia. prunc. perjă. arhaic. temeteu. dandana. a pişcura. computer. a pişca. slobod. coane. birjă. naş. marketing. Banat: foale. familiale. agă. bebeluş. volnic (=liber). istorisme: logofăt. işlic. voroavă (=cuvânt). Unele desemnează realităţi depăşite sau ieşite din vogă fiind numite. mamaia. ai („usturoi”). povidlă. show.

coroi. elice („limbă”). binoclu. balaban. daraban. ketchup. horn („trahee”). curcan. bonjur („haină”). capelmaistru. cantalup. neologism recent (sau chiar cuvânt recent). cuţulan. cabanos („penis”). ied. bobar. acioală. ceapân. coţcar. hrubă. juice. giurgin. de restul comunităţii. baibarac („vestă”). caraliu. boscar. calibarcă („pălărie”). burlan („pantalon”). înăuntru etc. separate prin „preocupări” şi „interese”. mefienţă. aripioară. dar transparent pentru cei iniţiaţi. ghiozdan („stomac”). cavas. adidaşi. Argourile sunt cel mai bine definite grupuri lingvistice de acest tip şi caracterizează în primul rând mediile interlope. astupător („chilot”). piesele de îmbrăcăminte şi încălţăminte: abajur („fustă”). alungători („pumni”). bul. incintă. a devoala. clopot. Multe argotisme au intrat în limbajul familiar: baftă. aghiotant. cuşcă.: abţibild. bortă. draibăr. cartaboi. căutători („ochi”). avan. diblă. arcan. sunt formate în limba română sau calchiate (copiate) după modele străine: a antama. amortizoare („sâni”). din dorinţa de a nu fi înţeleşi de virtualele victime sau de urmăritori (poliţişti). gulie („cap”). agib. Termenul neologism are mai multe accepţii. beşliu. îngeraş. hultan. baterii („fese”). acvilist.best-seller. dulap. curcan. boiţar. nasol. colegiu. gabor. icre („creier”). a (se) confia. circar. science-fiction. au adoptat un lexic opac pentru vorbitorul comun. bord. colţan. bobiţă. başcă. alunecători. mass-media. coldan. diurnist. „poliţistul” este denumit: acolist. Aceştia. hingher. calif. sticlete. croncan. descoperitor. anii de puşcărie etc.. a demara. boacter. Părţile corpului primesc şi ele porecle: alunecări. hamburger. calfă. bulversat. „puşcăria” este pe rând: academie. cotlon. a stopa etc. cu nuanţe vizând „domeniul de specializare”. incubator. aripă. bobocel. a hali. 61 . carete. geanabet. fermă. cocor. bojogar. Vocabularul special (sau de grup) este utilizat de grupurile mai mult sau mai puţin ostentativ „închise” de vorbitori. în general. decan. cotlet („perciune”) etc. Alte neologisme. ale infractorilor. cange („mână”). Exemple: „infractorul” (îndeosebi „hoţul”) este denumit. vechimea în meserie. bijoc. aportor. ilegalist etc. bordei. a se deroba. de strat mai vechi. gagică etc. copcă. heavy-metal. ienicer. La fel. cloanţă („gură”). croitor. ciupitor. bufet. ascultătoare („ureche”). hit. colivie. angrosist. jogging. gonitor. gherlă. fereală. carditor. numai aparent pleonastic. cea prezentată de noi putând fi denumită. ghişeu („şliţ”) etc. invadator. erete. căpriori („picioare”). ataş („fund”). alonjar.

frate. a spăla. ureche. cocoş. plug. naşpa etc. frunză. a avea. reprezentativ) – masa (sau restul) vocabularului constituie o clasificare de sinteză a vocabularului limbii române. lup. inimă. – familia: mamă. supărat. – corpul omenesc în părţile lui: cap. lanţ. limbă. 62 . dorinţei de detaşare de masa vorbitorilor sau pretinsei superiorităţi intelectuale. soţ(ie). sanie. reprezentativ) sau fondul principal lexical reprezintă nucleul funcţional stabil al limbii. floare. sfeclă. picior. a mânca. unchi. – fiinţe: om. scară. soră.). femeie. folosite insistent şi deseori defectuos sau neglijent de unele grupuri. frunte. oţel. dinte. albină. măr. socru. lapte. fiu. Aceste cuvinte răspund unor multiple exigenţe lingvistice şi extralingvistice: a) au un grad ridicat de stabilitate. creier. Vocabularul de bază (fundamental. uşă. oaie. soacră. roată. bestial. ca urmare a snobismului. Vocabularul de bază (fundamental. Jargoanele cuprind elemente neologice de ultimă oră. masă. vin. tată. b) denumesc noţiuni indispensabile vieţii şi activităţii umane: – obiecte şi acţiuni foarte importante: casă. fată. fereastră. a merge. a zice. – plante: cireş. neadaptate şi nesocializate încă în cercuri mai largi. brânză. a clădi. grâu. Foarte mulţi din termenii de specialitate sunt cuvinte internaţionale. Vocabularul specializat sau profesional (numit şi fond savant) cuprinde cuvintele folosite în diverse limbaje profesionale care alcătuiesc terminologiile de specialitate sau tehnico-ştiinţifice. carne. mate) sau împrumutate din alte medii (pufulete. apă. inel. – unelte: cleşte. fiind în majoritate elemente moştenite din latină sau formate în limba română. plop. vrabie. ţânţar. câine. mână. cumnat. – alimente şi băuturi: pâine. a face. diriga. topor. fiică. care cuprinde cuvintele cunoscute şi folosite frecvent în cele mai importante situaţii de viaţă de către toţi vorbitorii şi care fac parte din familii lexicale bogate. marfă. peşte. hotărât. papagal. folosite de majoritatea limbilor de cultură. coajă. nas. coasă. nucă. băiat. a apăra. fier. nepot. viţel. bio. văr. morcov.Elevii au tendinţa de folosire a unor elemente de argou proprii (profu.

– diviziunea timpului: zi. gras. timp. Ea are o diversitate foarte mare. izvor. pronume. oră. limitarea fiind determinată de cerinţa ca acestea să fie apropiate între ele. deştept. familiar. verbe auxiliare) şi numerale până la 10. a face. vesel. verde. a bate. Sunt predispuse la polisemie cuvintele vechi în limbă. a sta. trist. tânăr. dar şi cea mai numeroasă a vocabularului. al îmbogăţirii semantice a vocabularului. roşu. a purta. prost. azi. e) sunt în cea mai mare parte polisemantice. c) au numeroase derivate şi compuse. dar şi părţile vocabularului aflate. deal. galben. 63 . cinstit. săptămână. cele primare (care au întotdeauna mai multe sensuri decât derivatele lor) şi cele de uz general. slab. conjuncţii. regionalisme. Unele însă au acumulat un număr mare de sensuri. a fi. – culori: alb. vară. Polisemia este prima formă de sistematizare semantică. bun. ogor. vânt. elemente de argou şi jargon). neologisme.– mediul înconjurător: afară. iarnă. frumos. dimineaţă. noapte. vizând conţinutul semantic sau forma unităţilor lexicale. dulce. din punctul acesta de vedere. Masa (restul) vocabularului sau vocabularul secundar reprezintă partea cea mai mobilă. în zone de uz marginale (lexicul popular. în sensul că evidenţiază distribuirea într-un cuvânt (complex sonor) a mai multe sensuri aflate în anumite relaţii. soare. – instrumente gramaticale (prepoziţii. an. a pune. Polisemia este sursa şi rezultatul schimbărilor de sens. – calităţi şi defecte: bun. rău. Majoritatea cuvintelor polisemantice au un număr restrâns de sensuri. lung. a trece (toate au peste 10 sensuri). a lua. albastru. fiind. negru. lumină. pasiv). cald. din diferite motive. zăpadă. ieri. gheaţă. mână. leneş. a da. Fenomenul este cunoscut sub numele de pletoră semantică şi caracterizează cuvintele foarte uzuale care denumesc noţiuni centrale în viaţa şi activitatea oamenilor. formează locuţiuni şi expresii. urât. termeni profesional-ştiinţifici. Exemplu: a avea. Organizarea internă a vocabularului sau sistematizarea sa are la bază criterii lingvistice. d) sunt foarte frecvente în vorbire (au valoare circulatorie mare). punct. nori. Sistematizarea semantică a vocabularului rezultă din decuparea unităţilor de sens şi din distribuirea lor pe unităţi formale. cap. câmp. cuprinzând în primul rând cuvintele de utilizare limitată (arhaisme. lacom. pământ. lună.

Omonimele pot fi: 1) totale sau propriu-zise. de asemenea. Înţelesul identic înseamnă aceeaşi formulă semică: termenii etern şi veşnic pot fi descrişi ca „adjectiv”. dar se scriu diferit: întruna şi într-una) şi omografele (cuvintele care se scriu la fel. Cele două caracteristici menţionate deosebesc omonimia de polisemie. seminare. de exemplu. Înţelesul foarte asemănător presupune existenţa în formula semică a celor două cuvinte a unor seme diferenţiatoare minore (care 64 . când au toate formele identice şi aparţin bineînţeles aceleiaşi părţi de vorbire (bancă1 „scaun lung” – bancă2 „instituţie bancară”). descriere = „acţiunea de a descrie” şi „rezultatul descrierii”. plimbare). care denumesc atât procesul. „extensiune”. alte varietăţi ale omonimelor parţiale. are caracter regulat şi iterativ (a se vedea. cât şi rezultatul acţiunii: povestire = „acţiunea de a povesti”. „nelimitată”. cuvinte distincte. 2) parţiale sau pseudoomonime când au numai anumite forme identice. Sinonimia este relaţia care se stabileşte între cuvinte cu forme diferite. al doilea din lat. aceasta din urmă vizând sensuri care au seme substanţiale (importante) comune şi acelaşi etimon (un exemplu de sens cuprins în a semăna1 este „verb” „denumeşte acţiunea” „de a arunca vorbe.omologul derivării morfematice. dar cu înţeles identic sau foarte asemănător. Ca şi acesta. Principala deosebire constă în aceea că omonimele nu au trăsături semantice (seme) comune. Omonimia este o formă de structurare semantică asemănătoare cu polisemia prin faptul că priveşte exprimarea unor sensuri complet diferite prin forme identice. diferenţiindu-se prin altele (corn/corni – corn/coarne – corn/cornuri). În această categorie intră. cotul râului. dar se pronunţă diferit: cópii – copíi). fiind considerate. sugestii. a semăna2 = „verb” „denumeşte starea” „de asemănare” „între persoane sau obiecte” „pe baza unor anumite trăsături”. Omonimele au şi etimoane diferite: primul provine din lat. de aceea. seria termenilor somatici. respectiv substantivele postverbale. „temporală”. la fel: mâncare. „rezultatul povestirii”. nu sensuri ale aceluiaşi cuvânt. similare. care dezvoltă mutaţii semantice identice: piciorul muntelui. Descrierea componenţială a omonimelor arată că ele nu prezintă seme substanţiale (importante) comune: a semăna1 = „verb” „denumeşte acţiunea” „de a arunca sămânţa” „în solul” „special pregătit” „în vederea obţinerii unei viitoare recolte”. omofonele (cuvintele care se pronunţă identic. apropouri” „într-un mediu suspicios” „pentru a obţine dezbinarea”). „referitor la”. cercetare. pieptul dealului.

a enerva-a inerva. familial-familiar. care relevă incompatibilitatea logică a celor doi referenţi. şustă etc. contract. comunicare-comunicaţie.. absorbant-adsorbant. a (se) înveseli. consimţământ. pe baza căreia de fapt se face raportarea celor doi referenţi. 4) armonie. cuvântul acord are nu mai puţin de opt serii sinonimice. De exemplu. a apropiaa apropria. învoială. 5) aprobare. pe când cel de-al doilea conţine semul „motivat”. tasa-taza. a (se) dispune. original-originar. pact. Exemple: agresiv şi bătăios au semele importante comune („adjectiv” „referitor la” „reactivitate psihică” „apreciere în plus”). îngăduinţă. emigrant-imigrant. consonanţă etc. 3) concordanţă.. tranzacţie. şi un sem incompatibil contrar. Cuvintele polisemantice se raportează. De exemplu.. încuviinţare. s-a stabilit că termenii antonimi au în mod obligatoriu o dimensiune semantică comună. Efectul cel mai important al paronimiei în vorbire îl reprezintă atracţia paronimică. aviz. evident. permisiune. Limita poate fi un sunet pentru cuvintele scurte şi de 2-3 sunete pentru cuvintele lungi şi cu sensuri foarte apropiate: fisă-fişă. difident-divident. conjunctură-conjectură. Astfel a (se) veseli are ca sinonime seria: a (se) amuza. animare-animaţie. târg. tocmeală. potrivire. pace. la mai multe serii sinonimice.. respectiv „grad mic”. voie etc. inteligent şi ager au. Exemple: adagio-adagiu. Antonimia este relaţia dintre cuvinte cu sens contrar. convenţie. conformitate. speţe-speze. Aceasta se produce îndeosebi când cei doi termeni paronimi sunt cunoscuţi de vorbitori în grade foarte diferite şi constă în „atragerea” şi înlocuirea în comunicarea verbală a termenului mai puţin cunoscut de către termenul mai cunoscut din perechea paronimică. concordie etc. învederat-inveterat. a (se) distra. Prin analiza componenţială. asentiment. vorbă etc. legământ. a excita-a incita. a (se) desfăta. fortuit-forţat. Paronimia este relaţia dintre cuvintele insuficient diferenţiate din punct de vedere formal. potriveală. concert. Ea poate forma şi serii sinonimice. corespondenţă. Grupul de cuvinte care pot contracta relaţii sinonimice cu acelaşi termen constituie câmpul de expansiune sinonimică al termenului respectiv. a râde. duză-doză. a investia învesti. combinaţie. dar primul are semul substanţial „nemotivat”. 65 . a petrece etc. împăciuire. şi seme graduale diferenţiatoare: „grad nedeterminat”. pe lângă semele comune („adjectiv” „inteligenţă” „apreciere în plus”).pot fi substanţiale sau graduale). 2) înţelegere. petrolifer-petrolier. din care cităm: 1) aranjament. miner-minier.

a importa-a exporta. 66 . compunere. existente la unul din termenii cuplului (cinstit-necinstit. Majoritatea unităţilor lexicale ale limbii române se află într-o ierarhie morfematică. încântat. cânt. În funcţie de structura lor morfologică. faţă de cuvântul-bază) şi componentele gramaticale (sufixe gramaticale şi desinenţe). Acestea din urmă marchează opoziţia prin prefixe antonimice sau privative. cântăreţ. descânta. secvenţa -tăr. suprastructură-infrastructură). familia lexicală a cuvântului (a) cânta cuprinde unităţile cântare.(provenită prin alternanţă din cuvântul tare) este rădăcină. Sistematizarea formativă (etimologică) se referă la organizarea internă a vocabularului pe latura formei (expresiei) cuvintelor. ofensivă-contraofensivă) sau la ambii termeni (antebelic-postbelic. cu un conţinut modificat. moral-imoral. a include-a exclude. Familiile lexicale sunt grupuri de cuvinte formate prin diverse procedee formative (derivare. respectiv „apreciere în minus”. corosiv-anticorosiv. a înfiinţa-a desfiinţa. al cuvântului. de la acelaşi cuvânt de bază. Cuvintele primare sunt cuvintele care nu pot fi descompuse în componente lexicale în limba română. concordanţă-discordanţă. care nu pot fi analizate în unităţi lexicale mai mici. antonimele pot fi: a) cu radicali diferiţi (heterolexe) (iarna-vara. Ambele ierarhii au la bază structura morfematică a cuvântului. mare-mic). în. vocabularul limbii române poate fi împărţit în cuvinte primare. b) cu acelaşi radical (homolexe). tipic-atipic. care este şi purtătorul principal al conţinutului său semantic). compunere. afixe (particule adăugate la începutul sau la sfârşitul rădăcinii pentru a forma un cuvânt nou. al doilea sufix). De exemplu. şi cuvinte formate de la acestea prin diverse mijloace constitutive. descântare. stabil. fiind deci neanalizabile lexical. Exemplu: în cuvântul întăritură. prefaţă-postfaţă. proliberal-antiliberal. pe de o parte pe linia cuvântului-bază (în aşa-numita familie lexicală). schimbarea valorii gramaticale). subestima-supraestima. formată din rădăcină sau radical (elementul autonom.cald şi rece au în comun dimensiunea formată din semele „adjectiv” „privitor la temperatură” „grad nedeterminat”. Din această perspectivă. întuneric-lumină. egal-inegal. a confirma-a infirma. iar pe de altă parte pe linia procedeului formal (derivare. încânta.şi -itură sunt afixe (primul prefix. conversiune). în sensul aportului semantic al afixului. a legaa dezlega. iar ca sem incompatibil contrar „apreciere în plus”.

pârâu). lapte. a vedea. Cuvintele moştenite din limba dacă (autohtone. nicovală. fluier. lână). cap. a auzi. carne. a ara. rău. agricultură (câmp. sădi. urdă). nume de animale domestice şi sălbatice (bivol. de substrat) (între 70 şi 200) denumesc aspecte privind: corpul uman (buză. duhovnic. prin intermediul administraţiei şi al bisericii (în care slava era limba oficială). murg. gorun). grumaz). negru. gură). orz). animale şi plante sălbatice (cioară. icoană. roşu. mamă. hram. ceapă. a se spăla. a bea. grâu. din punctul de vedere al provenienţei. alimente (pâine. viezure. păstoritul (baci. frate. mână. măgură. moştenite din limba dacă. vacă. brusture. nătâng. nepot. sare. zimbru. O altă categorie de elemente slave a intrat mai târziu în limba română (după secolul al X-lea). stareţ. letopiseţ.Ele se împart. armată (război. verde). făină. dâmb. acţiuni cotidiene (a mânca. păstor. lung. Ele sunt grupate în: elemente moştenite din latină şi elemente autohtone (sau de substrat). ţeavă. terminologie militară (armă. snop). luptă. destoinic. călugăr. moş). Se mai numesc elemente slavone: apostol. dârz. pupăză. Cuvintele împrumutate sunt cuvintele preluate de română din alte limbi. însuşiri fizice şi morale (bun. ogor. în urma contactului lingvistic direct dintre populaţia românească şi populaţiile vorbitoare ale limbilor respective sau prin influenţa culturală. zăvor). gârbov. culori (alb. gras. mitropolit. a merge. zapis. tabără. voievod. a veni. a fi. candelă. steag. oaie. Cuvintele moştenite din latină reprezintă esenţa vocabularului românesc. pomelnic. puşcă. pe cale cultă. a avea. vită. om. amenajări şi instrumente casnice (daltă. brazdă. înalt. vin). aspru). soră. dihor. văr). a semăna. familie (tată. a vorbi. gard). Cuvintele moştenite sunt prezente în limba română încă de la originile acesteia. cârtiţă. relaţii de familie (copil. apă. mire. bou. mal. cazanie. miel. psalm. trâmbiţă) etc. brad. blând. varză. ceafă. smead). a culege. Ele denumesc aspectele de bază din domeniile esenţiale ale vieţii: corp omenesc (ochi. colibă. a muri). fiu. citi. veveriţă). forme de relief (ciucă. fiică. bătaie. a scrie. grajd. a face. râs. spic. pivniţă. 67 . brânză. calităţi şi defecte (blajin. Împrumuturile slave vechi se regăsesc mai ales în următoarele câmpuri lexicale: agricultură (plug. strajă. apărare). iapă. locuinţa şi aşezarea (argea. ţap. în două mari categorii: elemente moştenite şi elemente împrumutate. berbec. frumos. creşterea vitelor (cal. mânz. sabie.

cu atât mai mult cu cât ele au luat locul unor împrumuturi mai vechi de origine slavă. dijmă. geamgiu). patriarh. pingea. viaţa politică. başca. iaurt. mănăstire. lăuză. Exemple: arhiereu. uric. politicos. hotar. unelte şi meserii (bidinea. făgădău „cârciumă”. arhimandrit. dascăl. mutră. religioasă. oraş). mamoş. molipsitor. Acestea se referă mai ales la: viaţa socială şi individuală (agale. igrasie. fedeleş). pe calea comerţului şi a organizării administrative. cătană. mezel. 68 . geaba). telemea). tertip). flegmă. doldora. paraclis. dovleac. scrumbie). halva. lalea. protipendadă. zambilă). substantive abstracte (berechet. dud. iar altele. imaş. faună şi floră (calcan. portocală. molimă. cât şi pe filieră culturală. ipsos. bolund „nebun”. vamă. sarma. dar unele au devenit populare (deci răspândite în întreg teritoriul românesc: alean. ciorbă. ipocrizie. medicină (cangrenă. atât prin contactul direct. plic. Acestea denumesc: aspecte de organizare administrativă (aprod. mistrie. catâr. când începe perioada modernă a culturii române. interjecţii (bre!. tabiet. ananghie. agramat. musaca. a împrumuturilor din neogreacă. simandicos). meserii (calapod. greu de disociat de unele dintre împrumuturile slave vechi. nostim. comerţ (agonisi. dulgher. halal!). prosop. Împrumuturile greceşti au şi o generaţie foarte veche. teatru). tagmă. active în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea şi prima parte a secolului al XIX-lea. Mai bine reprezentată este generaţia mai nouă. aghiazmă. anapoda. au reuşit să pătrundă în limba literară (prin osmoza elementelor dialectale ardeleneşti în fondul lexical unitar românesc). cazma. Împrumuturile turceşti au pătruns în limba română în perioada veche (începând cu secolul al XVI-lea şi continuând în secolul al XVIII-lea). costisitor. catapeteasmă. parastas. ctitor. arbagic. evanghelie. orfan. caşacaval. rahat. haide!. Împrumuturile latino-romanice domină câmpul influenţelor lexicale externe ale limbii române din ultimele două secole. egumen. maghiară. misit. tifos). hal. adverbe (barem. partidă. culturală (anarhie. catagrafie. bizantină (aparţinând secolelor XII-XV). burghiu. sculă).Împrumuturile maghiare au mai ales caracter regional (bai „necaz”. pătrunderea lor în limba română a modernizat lexicul. Împrumuturile neologice sunt cuvintele intrate în limba română din diverse limbi după primele decenii ale secolului al XIX-lea. chiftea. ghiveci. Se întâlnesc îndeosebi în domeniile: alimentaţiei (cafea. locui. fidea. amvon. a cheltui. gealău „rindea”). cele mai importante. naz. din comerţ şi industrie (ban. pilaf. saltea. meşter).

efect. chitară. pension. coafor. cultura. rege. presing.turcească. parfum. jazz. ventil. doclad-raport. radar. automobil. dar destul de numeroase şi active. 69 . bacalaureat. cinstit-onest. începe-debuta). calcul lingvistic. prin modelul structural). abdica. ceas-oră. set. cuvinte noi. italiana (adagio. colocviu. mercerie. Se adaugă. handicap. ca un mijloc mixt (intern. debut. fasung. şaibă. balet. acont. fular. faleză. ceresc-celest. partitură. Procedeele de formare înscrise acestui mecanism sunt: derivarea. verbale (bănui-suspecta. franceza (abajur. bancă. aproba. glas-voce). lizieră. inventar. dovadă-argument. xenofobie). decret. bec. biruinţă-victorie. sergent. funcţionează alături de sinonime moştenite sau împrumutate (eventual create) anterior. constituţie. cinema. bilanţ. şi extern. bariton. totalitarism. grecească (vezi cinovnic-funcţionar. capodoperă. căi-regreta. belşug-abundenţă. corner. credincios-fidel). ring. valută). şalter. Acestea sunt deci cuvintele formate pe terenul limbii române. Foarte multe din germanismele prezente în limba română sunt cuvinte compuse: abţibild. tezaur). Împrumuturile germanice sunt întâlnite îndeosebi în dialectele din Ardeal. fotbal. rolă. basorelief. display. meci. electrobuz. matriţă. influenţă. start). adjectivale (adânc-profund. bowling. diată-testament). valţ. hobby. duză. compunerea. cinste-onestitate. disc-jokey). Domeniile preferate sunt sportul (baschet. Împrumuturile englezeşti sunt mai noi. Împrumuturile latino-romanice pot fi distribuite în mare parte după limba de provenienţă: latina savantă (ambigen. calcio-vecchio. spicher. agenţie. În şi mai multe cazuri însă. Formarea cuvintelor în limba română s-a constituit ca un domeniu lexical de sine stătător. mass-media. boiler. Unele au putut intra prin filieră franceză: biftec. convoi. contabil. smoching. arta şi tehnica (blugi. şină. rosbif. glaspapir. bormaşină. iar în limba literară cunosc o concentrare mai mare în terminologia tehnico-ştiinţifică: bliţ. gol. motel. arpegiu. henţ. finiş. abandona. al cărui obiect îl reprezintă studierea mecanismului prin care limba română creează. dribling. gater. prin o parte sau prin toţi componenţii. scadenţă. antet. allegro. certificat. glasvand. dormitor. dancing. pornind de la cuvintele primare de care dispune şi folosind diverse procedee şi formanţi. operă. prin mijloace interne de îmbogăţire a vocabularului. dărâma-demola. persoană. insulă. referat. conversiunea. show. Cele mai multe sunt însă preluate din lexicul internaţional. formând dublete sinonimice: substantivale (amănunt-detaliu. fisc. capelmaistru. teracotă. pictor.

iar cele puse după rădăcină se numesc sufixe. Derivarea cu sufixe are un câmp de acţiune foarte larg în limba română. grăsuc. cu prefixe şi parasintetică. . 70 . pătuţ. copilaş. ţărăncuţă. Partea fixă din formele flexionare ale unui cuvânt (deci rădăcina împreună cu afixele sale) constituie tema cuvântului respectiv (unii specialişti o numesc radical. albuş. numerale (doime). prăjiturică. nepoţel. ne-).). După categoria lexicogramaticală a cuvântului rezultat în urma derivării. prelucrând etc. binişor. care a folosit de-a lungul evoluţiei sale circa 600 de sufixe. locuşor. picioruş. degeţel. Particulele puse înaintea rădăcinii se numesc prefixe (în cazul de faţă pre-. derivarea este: cu sufixe. deosebind aşadar acest termen de rădăcină). adverbiale (studenţeşte). interjecţionale (aolică!). bucăţică. sforicică.uş: ineluş. după formă.uţ(ă): bănuţ. De exemplu. lăpticel.iţă: aluniţă. mămucă. nelucrat. pronominale (mătăluţă). mărişor. Sufixele sunt. De exemplu. -(a)t.ior: călcâior. cutărică.aş: ciobănaş. Cuvântul-bază nu coincide întotdeauna cu cuvântul primar. adjectivale (locuibil). nevestică. . prelucra. . determină constituirea unor unităţi lexicale diferite de bază. simple (când nu se combină cu altele: băieţel) şi compuse (când sunt alcătuite din mai multe sufixe simple: păt-uc-el). lucrătură. . prelucrat. golănaş. lucrare. regresivă. -(ă)tură (prelucra. În funcţie de formanţii folosiţi.Derivarea constă în adăugarea la rădăcină a unor particule neautonome. sunt: substantivale (copilandru). lucrat. „micşorare”: . -a. Baza termenului prelucrare este un derivat. glăscior. . de la care pot fi derivate alte cuvinte prin adăugarea afixelor pre-. tema cuvântului prelucra este prelucr. ne-. .el (-icel): borcănel.(ea se regăseşte în toate formele flexionare: prelucrezi. Clasificarea cea mai importantă este cea semantică. butoiaş. numite afixe. care. schimbând sensul cuvântului-bază. verbale (a pietrui).ice (pădurice). neprelucrat). prelucrăm.uc(ă): năsuc. golaş. broscuţă. -(a)re. . din cuvântul lucru se extrage rădăcina lucr-. rămăşiţă. .ic (ă): tătic. Sufixele diminutivale au ca aport semantic nuanţa de „mic”.

grânar.an: gâscan. stelist. . moţat. . dator. mâncău. inelar.easă: bucătăreasă. bulgăroaică. . mireasă. piperniţă.esc: armenesc. .Sufixele augmentative sunt contrare semantic celor diminutive (aportul lor semantic este nuanţa de „mare”. cojocar. Sufixele pentru denumirea agentului au ca nuanţă semantică „cel care îndeplineşte o anumită acţiune. unionist. brumăriu.aş: mărginaş. pluşat. paşoptist. luptător. . Sufixele pentru determinarea însuşirii: . găinăreasă. toptangiu. zaharniţă.oi: răţoi. . cireşiu. pizmaş. flăcăiandru/flăcăuandru.al: mormântal. cercetător. -oaică): băieţoi. chiriaş. . arătos. porumbiţă.giu: camionagiu. pistruiat. trufaş. bucuros. scriitor.tor: încălţător. plăieş. .bil: apărabil. triumfător. angrosist. băieş. . săptămânal. „amplificare”): . demascabil. . ştergător. tunar. pădurar. lungan. ostaş. găzdoaie.uş: astupuş „dop”. lenjereasă. cimpoieş. căpităneasă. zăcaş. chinuitor. răzuş „instrument cu care se răzuieşte ceva”.că: italiancă.ar: fugar. . Sufixele pentru denumirea instrumentelor: .ar: brăzdar. mătăsos.ău: lingău. este legat constant de obiectul sau acţiunea exprimată de bază”: . mătăsar. pisoi. puştancă. ceferist. .niţă: botniţă. orăşeancă. scutier. uluitor.at: guşat. păgubaş. .oaie (-oaică): doftoroaie. .iţă: păstoriţă. podar. negricios.aş (-eş): căruţaş. scandalagiu. călugăriţă. .ist: căminist. restanţier. are o preocupare sau un interes. .os: bănos. mărgelat. .andru: copilandru. căluşar. vorbăreţ.eţ: glumeţ.ar: blănar. cusurgiu.easă: cenuşăreasă. măturoi. -ancă: băietan. .iu: arămiu. călăraş. cenuşar. atacabil.tor: ascultător. . . vamal.ier: bufetier.tor: apărător. plumburiu. curcan. căsoaie. tocător. arătând sexul opus exprimat prin radical: . bărbătesc. .an. . Sufixele moţionale formează substantive. 71 . . . cerboaică. ingineresc. . .oi (-oaie. lătrău.

mangaliot. verbe etc.) „conducere.mente: actualmente.ie: boierie. mărginaş. gândire. Sufixele colective: . colbăraie. grosime. mărăciniş. clădire. . educare”: pedagogie. îndrumare. aşezare. cruzime.işte: arinişte.aş: liniaş.ez: albanez.iş (-âş): cruciş. Falsele sufixe (sufixoidele) sunt formanţi care au în comun cu sufixele poziţia enclitică şi lipsa de autonomie funcţională (nu pot apărea autonom în enunţ). făgărăşean. adenalgie (aden „glandă”). adjective.ac: austriac. . faptul se datoreşte provenienţei lor din cuvinte „pline” (substantive. . porumbişte. cuconet. . . viespărie.algie (gr. corigenţă. .ime: boierime. unguraş. dar care se deosebesc de acestea prin sensul deno-tativ. . rufărie. . . .) „durere. grăpiş.et: brădet. brazilian. cotitură. oltean. bavarez. orientare. aşa cum se mai spune. păltiniş. băcăuan.ură (-tură): arsură. tirolez. .anţă (-enţă.ar: morenar. greceşte.it: moscovit. gândirism. . cânepişte.ăraie: apăraie.ere: abatere. târâş. culegere. întorsură. .ism: muntenism.ărie: bostănărie.ărie: copilărie.) greceşti (şi mai rar latineşti): . . tismănar.ime: adâncime.agogie (gr. . . canadian. . singularmente. sofiot.ean (-an): craiovean. meschinărie. cărăuşie.ire: amăgire. . cuvântare. . jucărie. francez. . funcţionărime. cumetrie. speranţă. entităţi autosemantice). . -inţă): cutezanţă. . 72 . .Sufixele pentru denumiri abstracte: .eală: amorţeală. greutate. dăscălime. noutate. prusac.ătate: bunătate. .iot: cipriot. nebuneşte.iş: aluniş. Sufixe pentru indicarea modalităţii: -eşte: bărbăteşte. suferinţă”: nevralgie.ian: georgian. haţegan. referenţial (sunt. fumăraie. paşoptism. cerere. croială. . făget. făgăduială.are: adunare. Sufixe care indică provenienţa (locală): .

diacronie.. . cronofag.) „senzaţie. . care nu poate suferi. părere.for (gr. sensibilitate.fon (gr. comunitate.) „greutate. . care consumă”: antropofag.) „fiinţă umană. uniform. fotofob. . . care se fereşte de. . . om”: mizantrop. românofil. temporalitate. claustrofob.antrop (gr. .) „drum. presiune”: isobar. energofag. biocenoză. plutarhie. glas. 73 .”: francofil. coloraţie. purtător. radioestezie. îndrumător”: ierarh. .) „situat în centru. microfon. calofil.) „care omoară. care alungă..) „aspect. somnifer. genocid. bibliofil. diform. care conduce. francofon. .. petrolifer.fag (gr. direcţie”: aerodrom.) „frunză. durată. .) „asociaţie. . decatlon. monarh. semafor.) „ardere.) „voce. telefon.cid (gr. . filantrop.) „care mănâncă. . autodrom. perceptibilitate”: anestezie. excentric. hipodrom. foaie”: clorofilă. care produce”: aurifer. casetofon.fer (lat.drom (gr. sunet. înfăţişare”: multiform. paricid. care distruge. căpetenie. sinestezie.) „conducător. birocraţie. evoluţie”: anacronie. exerciţiu”: biatlon. care prezintă afinitate pentru. care susţine.cefal (gr. .) „idee. .arh (gr. suport de bază”: hidrofor.) „care poartă.) „putere. vermifug. pitecantrop.arhie (gr. casă. conducere”: autocraţie. democraţie. formă.bar (gr. care fuge. insecticid. calorifer. fonic.cronie (gr.) „care poartă.fob (gr.fil1 (gr. convieţuire”: zoocenoză. craniu”: bicefal. stăpânire. velodrom. care opreşte”: bactericid.dox (gr. opinie”: ortodox.) „timp.cenoză (gr.estezie (gr.) „cutie craniană. agorafob.atlon (gr. cartofor.form (lat. pentatlon.. incineraţie”: holocaust.) „care respinge. policromie. care se îndepărtează”: ignifug. care conţine. megafon. . conducere”: monarhie. . vorbitor”: afon.) „iubitor de. antropofil.centric (gr.) „care urăşte. acrocentric.cromie (gr. protocronie. astrodrom. . sens. care preferă. concentric.craţie (gr. central”: egocentric.) „probă fizică.. . pigmentaţie”: monocromie. hidrofob. sincronie.fil2 (-filă) (gr.fug (lat. macrocefal. .) „putere. paradox. . autocefal. .) „culoare.caust (gr. şef. care conţine.”: anglofob. .

grafie (gr. diviziune.) „savant.) „care produce. 74 .) „dinţi. înregistrare. astronom. care produce”: ovipar. .pter (gr. lat. arheologie.) „obsesie patologică”: piromanie. aritmomanie. cardiogramă.nom2 (gr. semnificaţie”: monosemie.gen (gr. polisemie. denumire”: antroponim. alomorf. principiu. alogen. care administrează”: autonom.iatrie (gr. autonomie. evaluare”: goniometrie. autogen. elicopter. aerogramă.) „parte. studiu.onim (gr. . amfigen.gon (gr. . panoramă. . . . .) „regulă. care generează. dipsomanie.) „scriere.morf (gr.) „termen. . fotogramă. psihopat. nevropat. biografie. android. cardiologie. divinitate”: chiromanţie. grafie. geografie. heptagon. antropolog.) „tratament. muchie”: poligon. inscripţie. vivipar. sociometrie. pedodonţie. agronom.pod (gr. nume.) „memorie. amintire”: amnezie. calapod. .metrie (gr. . distribuţie”: agronomie. monografie. care dirijează.id (gr. . antonim. diagramă”: ortografie. paronim.) „care conduce. suferind”: cardiopat. urologie. colţ.semie (gr.) „sens.) „spectacol. .nomie (gr. care naşte. anomie. eugen(ie). care agreează”: oxigen. lexicolog. amfimorf. polimorf.nom1 (gr.) „scriere. trigonometrie. teolog. dantură”: ortodonţie. . .odonţie (gr. humanoid.) „care naşte. cu aspect de”: paraboloid. termen”: polinom. hexagon.) „care suferă. medicaţie”: pediatrie.. acidogen. entomolog.. geriatrie.manie (gr. miriapod. privelişte”: dioramă. astronometrie. epistemologie. pseudonim. omonim. ortosemie.gramă (gr. peduncul”: gasteropod. conducere. fonolog.) „unghi. înregistrare.par (lat. hidrogen. pentagon.oramă (gr. astrolog. schemă”: ortogramă. cablogramă.log (gr. în formă de”: amorf. .pat (gr. biogen.) „cu aspect de.logie (gr.) „în formă de. toponim. antropoid. .) „prezicere.) „măsurare. . pseudopod. sinonim. . geometrie. . . cercetare”: mineralogie. caligrafie. astronomie.) „aripă. . specialist”: biolog.mnezie (gr. .manţie (gr. .) „ştiinţă. acronim.) „suport. picior. aripioară”: coleopter.

veghe<a veghea. candidatură. artroscopie.) „creator. avort<a avorta. care poate fi substantiv. incizie”: dihotomie. a desăvârşi< desăvârşit. explorare. portocal<portocală. vizual”: microscop. zootehnie. pneumoscopie. trai<a trăi. fenotip. . reostat. fală<făli. psihoterapie. dovadă<a dovedi. măslin<măslină. .) „tehnică. dejun< a dejuna.terapie (gr. . bivalent.tehnie (gr.) „care stă. sărut<a săruta. . .vor (lat. cuget<a cugeta.) „indicator. . chimioterapie.valent (lat.) „tăiere. arhetip. 75 .. Derivarea postverbală: auz<auzi. stabil.scop (gr. denunţ<a denunţa. a vărga<vărgat<vargă. omnivor. a picta<pictor. fitotehnie.zofie (-sofie) (gr. pagubă<păgubi.tomie (gr. valenţă”: monovalent. antropozofie. Derivarea postadjectivală: a bruma<brumat<brumă. cânt<a cânta. apendicotomie. aniversa<aniversare. medicaţie.) „tratament. Derivarea regresivă (sau inversă) constă în formarea de cuvinte noi prin îndepărtarea din cuvântul de bază a afixelor.urg (gr. Brânduş<Brânduşă.scopie (gr. antropotehnie.) „care valorează. accept <a accepta. anemostat. vindecare”: hidroterapie. horoscop. observator. alun<alună. Derivarea postsubstantivală: pisic<pisică. ceartă<a certa. procedeu tehnic”: agrotehnie. nedumeri<nedumerit.) „model. adjectiv sau verb. ramburs< a rambursa. polivalent. ură<a urî. lucrător”: chirurg.) „care înghite. a candida<candidat. demiurg. stabilizator”: termostat. aerostat.stat (gr. agrotip. imagine”: radioscopie. speculă<a specula. autoterapie. secţionare. ambivalent. diascop. cunoaştere”: filozofie. pictură. investigare.) „ştiinţă. fizioterapie. .) „examinare. Derivarea regresivă este clasificată în funcţie de baza de pornire. a nemulţumi< nemulţumit. exemplar”: linotip. ortoped<ortopedie. prototip. pleurotomie. . . . teozofie. radiofica<radioficare. rugă<a (se) ruga.tip (gr. care menţine. care mănâncă”: carnivor. care roade. joacă<a juca. învăţ<a învăţa.

(gr. aerofobie. apiterapie.(lat. răsfrânge. impropriu. ca şi sufixoidele. diferit. agricol”: agrometeorologie. hiper-: hipersecreţie. ultra-: ultrademagog. adenopatie. hipersensibil. adeno.) „aer. agropedologie. antropozofie. aerofagie. desfrunzi.(gr. semantic: prefixele care marchează intensitatea maximă: arhi-: arhidiacon. gaz”: aerobiotic. aero. in-/im-: indiscutabil. aerodinamic. Prefixele privative au sensul „fără”. răzgândi. arhipăstor. răscumpăra. în cuvinte formate în româneşte: acva. aerogară. agronom. agrozootehnie. recăsători.Derivarea cu prefixe are o amploare mai mică decât cea cu sufixe.) „altul. a-/an-: apoetic. oxigen.(lat. de albină.) „glandă. aerogramă. la nivelul bazei. atmosferă. nedescoperit. adenotomie. Prefixele delocutive – formează cuvinte noi pornind de la baze lexicale componente ale unor locuţiuni. aerosol. alogen. acvanaut. albinărit”: apicultură. Falsele prefixe (prefixoidele) Sunt întâlnite cel mai adesea. câmpie. supratonaj. nedesfăcut. deznoda. ultraprogresist. reînfiinţat. aloterm. antropo. deosebit. desăra. prepoziţie. ganglion”: adenografie. dezamăgi. supra-: supraprofit. acvastat. Prefixele negative: ne-: necredincios.) „ogor. mult mai rar. agrar.(gr. agronomie. de-): descătuşa. om.(dez-. extraplat. antroposferă. repus. „lipsit de”. apifug. asexuat. alofazie. uman.(gr. anistoric. Prefixele iterative – folosite pentru exprimarea ideii de repetare: răs-/răz-: răsfira. deşuruba. şi ele. adenogramă.) „fiinţă umană. alofon. antropofob. neasemuit. extra-: extrafin.) „albină. De exemplu. dejuga. super-: superputere. omenesc”: antropocentric. „a lipsi de”: des. alternare”: alocromatic. aerodrom. api. 76 . în termeni cu circulaţie internaţională şi. Prefixele sunt clasificate.) „apă. alo. răscoace. prefixul fiind. antropofag. alomorf. răzleţi. a înfăptui provine din locuţiunea a pune în fapt. agro. nemuritor. acvatic”: acvacultură. superproducţie. re-: realege.(gr. alocronic. antropofil. adenomegalie. a indispune. reîncepe.

helio. singur.(gr. fotografie. bibliologie. foto. omonim.) „casă.(gr. microfite. de la sine. teluric”: geografie. microcefal. 77 .(gr. mediul înconjurător. monosemantic. biologie. demoscopie. eco. monolit.) „lume.) „asemănător.) „băi. hemostatic. demo. simetric”: calofilie. hidrotehnică.) „mare. lumină.) „soare. omofon. calo. cosmografie.(gr. hemofilie. bioterapie. geo. singur.) „apă. biblioteconomie. biosferă.(gr. acvatic”: hidrodinamic. fiinţă fie”: biocenoză. autocefal.) „viaţă. microcosm.(gr. hipotracţiune.(gr. geospeologie. monoton. monovalent.) „unic. hidronim. autodrom. durată. homomorf. hemo.) „egal. macrobiotică. geometrie. bibliotecă. balneo. auto2. enorm”: macrocefal. identic. omoterm. hemoptizie. izotermă. echivalent”: izobar. temporalitate”: cronografie.(gr. hidroliză.(gr. cronoscop. micro. macrocosmos. microscop. automat”: autobiografie. ecotip. bibliografie. hemogramă. economie. ecologie. monocultură. autonomie. hidrofobie. cronometrie. o dată”: monocrom.) „popor. kinetoterapie. de acelaşi fel. fitofag.(gr. ecografie. biblio. omograf. hipologie.) „sânge”: hemocultură. mono. locuinţă. hipometrie. sol. microclimă. macroscop. helioscop.) „plantă. spontan. biografie. floră”: fitocenoză.) „mic”: microbiologie. autocraţie. autostradă.(gr. geodezie. heliograf. izoglosă. calofonie. fotogramă. cabaline”: hipodrom.) „însuşi. monogam. cronologie.(gr.) „cal.) „frumos. crono. monoftong.(gr. cosmo. bioplasmă. biometrie. fito. ecosferă.) „mişcare. kineto.(gr.) „timp.(gr. autocamion. fotogen. biogramă. hidrofug. geosferă. colectivitate”: democraţie. mobilitate”: kinetoscop.(gr. vegetaţie.(gr. balneoterapie. balnear”: balneologie.(gr.(gr. de cărţi”: bibliofil. izometrie. izo.(gr. hidro.(gr. biopsie. demografie. biociclu.(lat. autoconservare.) „carte. proprietate”: ecogeneză. lichid. solar”: heliocentric. univers”: cosmodrom. hidrosferă. macro. hipo. homo-/omo. acelaşi”: homocromie. omogen. cosmogonie. populaţie.) „lumină”: fotofil. caligrafie. bio. omolog.(romanic) „care se referă la automobil”: autobuz. izomorf. ecotop. hemoragie.) „pământ. autoadministra. fitonomie. autocar. fotofobie. geologie. izomer. autogară.auto1.

) „fals. telerama. psiho.) „suflet”: psihochinezie.din băgăreţ. psihologie. Ele sunt. -ur. tridimensional”: stereocite. încheia. pseudoştiinţă. şarpe-cu-clopoţei). descleia. stereofonie. numeros”: poliartroză. poli. telegraf. adevărat”: ortodox. psihochirurgie. termofil. multilateral. realizată prin juxtapunere (iarbă-mare. parazit”: xenobioză. telespectacol. niciodată.). nici alta. xenofob. nici sufixului. termogramă.(gr. în relief.. Interfixele sunt particule situate între temă şi sufix.din colţuros. argint-viu.) „animal. policrom. psihiatrie. zoofag.(gr. animalier”: zoochimie.multi. zoocultură. telecinema. telepatie. De exemplu. locotenent). stereogramă. polifonic. zoofite. bunăvoinţă. termogeneză. stereognozie. televorbitor. stereoscop. tele2. -ar-/-ăr. stereo.şi sufixul -os. telecomandă.(gr. xeno. zootehnie. politehnic. tele1. cerul-gurii. multiflor. zâmbăreţ.(gr. multiform. aparent”: pseudocefal. xenomanie. drum-de-fier. tautogramă. orto. dar care nu pot fi considerate nici una. În aceeaşi situaţie se află -ul. 78 . tautometrie.din cerculeţ. frunzuliţă. geruleţ. pseudo. termofite.(gr. Derivarea parasintetică înseamnă constituirea de cuvinte noi prin adăugarea la cuvântul-bază a unui sufix şi a unui prefix: îmbărbăta. polimorf. Compunerea este procedeul de formare a unui cuvânt prin combinarea a două sau mai multe cuvinte existente în limbă. iubăreţ. telespectator.(gr.) „solid.) „căldură. „reziduuri” ale unor alte categorii (desinenţe. televizor. tauto. psihometrie. aflat între tema colţ. Gradul de contopire a elementelor componente poate fi diferit: a) compunerea aparentă. telescop.(gr. psihogen. stereofil. zoomorf. xenofil. tautologie.) „drept.) „străin. poliedru. ortoped. multinaţional. psihomotor. teledetecţie. înveşmânta.) „departe. b) sudura completă sau aglutinarea (vinars. multe”: multicelular. nu aparţine nici temei.) „mult. la distanţă”: teledinamie. teletext. zooterapie.) (izolat din televiziune): telejurnal.) „mulţi.(gr. termo.) „la fel. ortografie. temperatură”: termodinamic. termoreglare. zoo. de fapt. pseudonim. ortoepie. psihopatie. Valea Lungă) sau prin joncţiune (bou-de-baltă. polisemantic. grăsuliu etc. termometru.(gr. polisportiv. zoologie.(gr.(gr. stereografie. psihogramă. identic”: tautofonie. corect. articole etc. certăreţ.(gr.

răufăcător. Pronume: oarecare. bun-de-lucru. bine crescut. Numerale formate prin subordonare atributivă: douăzeci.Cel mai important criteriu de clasificare a compuselor este cel sintactic. ceea ce. Adverbe: astfel. ieftin-la-mălai. tic-tac. Piatra-de-Olt. câteodată. Substantive formate prin subordonare completivă directă: fluieră-vânt. cumsecade. floare-de-colţ. verde-foarte deschis. orice. a binecuvânta. papă-lapte. fiecare. oricine. iacătă. Adjective formate prin subordonare atributivă: roşu-închis. apă-tare. 79 . untdelemn. vorbă-lungă. despre. scump-la-tărâţe. Verbe formate prin subordonare circumstanţială: a binevoi. Conjuncţii: aşadar. încurcă-lume. gura-leului. Turnu-de-la-Severin. Numerale formate prin subordonare circumstanţială: doisprezece. Adjective formate prin subordonare circumstanţială faţă de un adjectiv verbal: binevenit. Piatra-Olt. Ocna-Sibiu) care. social-economic. Substantive formate prin subordonare atributivă substantivală în acuzativ cu prepoziţie: apă-de-plumb. Gara de Nord. românoenglez. Substantive formate prin subordonare circumstanţială: ducă-se-pe-pustiu. Vatra Dornei. gură-cască. clarvăzător. Marea Neagră. mobilă-tip. deşi la origine sunt formate cu genitivul sau acuzativul (Târgu-Jiului. deci. pe la. Compuse prin falsă parataxă sunt îndeosebi nume de locuri (Târgu-Jiu. Compunerea prin coordonare (parataxă) este caracteristică limbajelor culte. drept-credincios. Interjecţii: nani-nani. Adjective formate din sintagme cu prepoziţii/adverbe sau din propoziţii: cuminte. Substantive formate prin sobordonare atributivă substantivală în genitiv: floarea-soarelui. au fost transformate pe cale administrativă. Ocna-de-la-Sibiu). Prepoziţii: de la. făt-frumos. Turnu-Severin. devreme. Compunerea prin subordonare (hipotaxă) Substantive formate prin subordonare atributivă adjectivală: bot-gros. de pe. atotputernic. oricum. Exemple: puşcă-mitralieră.

„se ridică uşor”). habiter (un calc sintactic). supraom (format din supra. „se plimbă seara”. „a ieşit glonţ”. numeralul (doi>doiul. nebun („piesă la jocul de şah”. tremurândă. „gol puşcă”. feuille). după modelul fr. afixe). Conversiunea (numită şi schimbarea valorii gramaticale) denumeşte procedeul prin care un cuvânt trece de la o parte de vorbire la alta. „doarme ziua”. poet. un doi). o căutare. Űbermensch). Blatt şi fr. racine.Compuse prin abreviere pot fi realizate prin combinarea unor silabe din cuvintele componente (Plafar = Plante farmaceutice). pronume (un oarecare). table ronde). adverbul (bine>binele. bojati se (este deci un calc morfologic). Calcul lingvistic este un procedeu de îmbogăţire a vocabularului cu ajutorul căruia se formează cuvinte noi din materialul limbii române (rădăcini. ROMARTA = arta românească). fără implicarea unor formanţi lexicali. interjecţie (oful. supărat. un of). rădăcină (accepţiile lingvistice şi matematice) după fr. CNSLR) sau din iniţiale şi fragmente de cuvinte (TAROM = Transporturile Aeriene Române). PNL. suferindă. la verbe (din interjecţie: haidem. priceput. Exemple: foaie (sensul de „ziar”. Conversiunea prin articulare face posibilă trecerea oricărei părţi de vorbire la substantiv: adjectivul (frumos>frumosul. după germ. Poate fi copiată şi structura gramaticală: rom. dar după modele de structură lexicală străine. după fr. fou). Conversiunea prin distribuţie contextuală duce cel mai adesea la adjective (din substantive: moşneag. entrevoir). „doarme buştean”. un frumos). verbul (căutare>căutarea. un bine).şi -vedea. iar recţiunea verbului a locui cu complement direct („a locui o casă”) este o imitaţie a fr. Exemple: (a) întrevedea (format din între. din gerunzii: sângerândă. Calcul semantic (numit şi împrumut parţial) reprezintă adoptarea de către cuvântul românesc a unui sens nou. CEC. după modelul germ. masă rotundă (expresie calchiată după fr.şi -om. Mijloacele gramaticale care permit schimbarea valorii cuvintelor sunt de natură morfologică (determinarea sau articularea) ori sintactică (distribuţia în context). intrând>intrândul. tăcut. 80 . a se teme a devenit reflexiv prin influenţa sl. la adverbe (din substantive: „îngheţat tun”. haideţi). din participii: avut. PDSR. din iniţiale de cuvinte (CFR. din adverbe: „o femeie bine”. „o scenă tare”). din silabe şi cuvinte (Mobilex = Mobilă export. filozof. din adjective: „vorbeşte frumos”. preluat de la modelul său străin. un intrând).

Cireaşa. cuvinte comune care s-au specializat în individualizarea unor referenţi. Gheorghiţă. desemnate de numele proprii. – nume de opere literare. Ionica. Galaction. Unirea Principatelor. Istoria critică a Românilor. Masa tăcerii. Şcoala Centrală. – nume de locuri (sau toponime): Olt. Alah. Nicolae. ştiinţifice: Moromeţii. Numele proprii sunt. Anişoara. Războiul de Independenţă. în câteva subcategorii. Neptun. Mugur. – nume de animale (sau zoonime): Grivei. – nume de corpuri cereşti (sau astronime): Marte. la origine. Răducu. Ţiganu. Nicu. George. Românii în istoria universală etc. Ionescu. Maria. Antroponimele şi toponimele se împart. Ureche. Dumnezeu. Marioara. – porecle şi supranume (diferenţa constând în expresivitatea mai accentuată a primelor): Grasu. Rodica. Psihologia consonantistă. Andreiaş. sunt alese sau acceptate de persoana care le poartă): Arghezi. – nume de familie: Ionescu. Getica. Buzilă. Luceafărul. Blondu. Flămânzilă. Vlădoiu. hipocoristice (formate prin scurtarea 81 . Joiana. Bacovia. Maria. în spaţiu. Bucureşti-Berlin. Antroponimele se divid în: – prenume (nume de botez sau nume individuale): Ion. diminutive (Ionel. Şcoala Normală. laice: Barbu. Vasile. Deleanu. instituţii: Coleus. Etymologicum Magnum Romaniae. Prenumele pot fi. Carpaţi. Petruţ)). din punct de vedere formativ. – denumiri de evenimente istorice: Renaşterea. Brânduşa. primare (calendaristice: Gheorghe. Sirius. Camera Deputaţilor. Măriuţa. Elena. Tzara. – nume de firme. Dănuţ. întreprinderi. Munteanu. Aida. timp şi activitate socială. Austrul. Bucureşti. Vulcan. Computerland. Cercel. Viorica). Numele proprii se clasifică în următoarele categorii: – nume de persoane (sau antroponime): Gheorghe. Murgu. – nume mitologice (sau mitonime): Zeus. Arghezi. la rândul lor. Marinică. Facultatea de Litere. artistice. Nina. Bulgaru.Onomastica se ocupă de cuvintele care denumesc reperele individuale. – nume de vânturi (sau anemonime): Crivăţul. Victoriţa. Gigi. – pseudonime (spre deosebire de supranume. în funcţie de referenţii denumiţi. Oedip. Dicţionarul explicativ la limbii române. Venus. Priceputu.

– hileonime (nume de păduri): Trivale. Sub Arini. Frazeologia Obiectul de studiu al frazeologiei îl constituie frazeologismele. Vornicu). Făget. Măceşu-de-Sus. întrucât sunt la origine genitive: Agrigoroaiei. Bucureştii-Noi. Dobruşa) şi compuse (substantivsubstantiv): Bulevardul-Carol. Tache. 82 . Abiculesei. Rică. Nuţa. diminutivale: Dumbrăviţa. pot fi: primare (provenite prin conversiune din apelative sau antroponime: Stejaru. Cuculeasa. într-o ureche. De exemplu. Sofica. Mutu. Negoiu). Roşu. Olacul. Bujoru. Avădanei). în funcţie de referenţii desemnaţi. Andriţoiu. prenume sau porecle în formă absolută. Stupineaua. Gelu. Bucura. Ioana. MariaLuiza. Nicu. Băneasa. Pescaru. Sanda. a băga de seamă. Cuca. Numele de familie pot fi şi ele primare (fiind. Michi. Titi. Motrişoru.). care sunt îmbinări stabile de cuvinte (adică funcţionează constant în aceeaşi configuraţie) cu sens unitar şi unic (denumesc mereu un singur şi acelaşi obiect. respectiv însuşire. Alexandru-Ioan. Calotă. Haţeganu. Podu-Turcului. Bucura. Săndel sau nume duble: Ana-Maria. Cocuţa. Olteţ. Bolintineanu. acţiune etc. Lacu-Roşu. cu scopul de a uşura pronunţarea şi a da o nuanţă de mângâiere persoanei respective: Nelu. Tina. Ion-Gheorghe. Zănoaga. Păunete. Bârzuica. Valea-Seacă. Bâlea. Săndica. bal mascat. Izvărnuţa. Topologelu. Calea Bucureşti. copil din flori. Drumu Oii. Surdu. Bogdana. Drumu-Haiducilor. Sofi. Negrea. Târgu-Frumos. Balta. Bucegi. Dâmboviţa. Gigi. – hidronime (nume de ape): Mureş. Nuţica. Crângu. Maria-Cristina. Broşteanu. După Ibru. prepoziţie + substantiv: Peste Gilort. Nicuşor. parasintetice (de un gen aparte. Grecu. Tomşa). Drumu Târgului. Bucovăţ. Toponimele se divid. Moldoveanu. Valea-Vlădicii. Dealu. Mia. de fapt. în: – oronime (nume de munţi): Carpaţi. Fântâna-lui-Grozav.corpului numelui de bază. substantiv-adjectiv: Dealu-Mare. Dinu. Toplicioara. Dunărica. hipocoristice diminutivale: Neluţu. sufixele sunt. Negoiu. derivate (de regulă. Colentina. Omu. derivate (Ionescu. Din punct de vedere formativ. Drumu-Carului. Miţa. deci trecute la noua funcţie prin conversiune: Ştefan. Între Zăvoaie. Tăchiţă. – hodonime (nume de drumuri): Drumu Roşu. Vica. la origine. Amărăzuia. numite şi unităţi frazeologice. Prahova. Plaiu-Vulcăneşti. Malu-cu-Flori. Obârşia-Lotrului. Coco).

poetul nepereche. Idiotismele (sau expresiile idiomatice) sunt unităţi frazeologice cu înţeles figurat „de bloc”. a se ţine scai. tabula rasa. perifrazele. călcâiul lui Ahile. intraductibil). magna cum laude). nodul gordian. ele au echivalenţe în rândul tuturor părţilor de vorbire: substantive (aducere-aminte = amintire.Tipurile de unităţi frazeologice pot fi reduse la două foarte importante: (1) locuţiuni şi expresii. sunt mai puţin (sau deloc) expresive. Exemple: a bate apa-n piuă. (2) idiotisme. specific limbii respective (întrucât reflectă experienţe proprii comunităţii lingvistice implicate). de aceea. Unii specialişti adaugă alte câteva categorii de unităţi frazeologice: binoamele lexicale (tare şi mare. prin văi şi munţi. la munte şi la mare). de regulă. unei întregi propoziţii. ziua şi noaptea. patriarhul de la Rohia. a înşela). filozoful de la Păltiniş). a strica orzul pe gâşte. patul lui Procust. bătaie de joc = batjocură). formulele internaţionale (artă pentru artă. predicat şi eventuale compliniri: (cineva) spală putina. nedecompozabil (şi. formulele şi clişeele internaţionale. adjective (întors pe dos = supărat). îndrăgostit lulea. fata morgana. verbe (a trage pe sfoară = a păcăli. locuţiunile de intensitate (gol puşcă. luceafărul poeziei româneşti. binoamele lexicale. sabia lui Damocles. 83 . Expresiile corespund. ieftin ca braga). răul secolului. turn de fildeş. turnul Babel. mărul discordiei. cutia Pandorei). singur cuc. Pe lângă trăsăturile comune. mărul lui Adam. a-şi pune pofta-n cui. (cineva) face (pe altcineva) cu ou şi cu oţet. războiul rece. în sensul că au subiect. adverbe (ca din puşcă = rapid). linişte şi pace. de pildă. sunt mai sudate semantic şi au ca sinonime cuvinte izolate. rememorare. a-şi da arama pe faţă. Se remarcă încărcătura expresivă a acestor unităţi şi autonomia mai pronunţată a elementelor componente. (cineva) îşi ia inima în dinţi. Practic. perifraze (bardul de la Mirceşti. locuţiunile şi expresiile au şi caracteristici diferenţiatoare: locuţiunile. clişeele internaţionale (deosebite de categoria anterioară prin prezenţa unor nume proprii: arca lui Noe. Se observă că locuţiunile pot să-şi schimbe valoarea gramaticală prin derivare frazeologică (a băga de seamă – băgare de seamă. a scoate din fire – scos din fire). locuţiunile de intensitate.

planşe. accentul explicaţiilor (pe cuvânt sau pe noţiune). onomastice. regionalisme. metafore. astfel. Dicţionarele enciclopedice. biografia. dicţionare de expresii şi locuţiuni. citate celebre etc. Tipurile de dicţionare rezultă din aplicarea diverselor criterii: numărul de limbi cărora le aparţin cuvintele conţinute. Dicţionare monolingve. Dicţionarele selective (sau speciale) cuprind numai anumite categorii de cuvinte. Adamescu. 84 . 1962-1966. Dicţionarul enciclopedic român I-IV. Micul Dicţionar Enciclopedic (mai multe ediţii): Dicţionarul Enciclopedic Român. Şăineanu. paronime. neologisme. mai pe scurt. amploarea masei lexicale cuprinse. 1991. Bucureşti. Editura „Cartier”.A.). idiomatice. dicţionar invers. Dicţionarul universal al limbii române (numeroase ediţii). vol.). în final. nivelurilor de limbă etc. Candrea. circa 175. sau chiar din toate perioadele de evoluţie a unei limbi. definiţia. expresii. 1999. data naşterii şi morţii. clasificarea şi înregistrarea cuvintelor în dicţionare. iar în legătură cu personalităţile. Primele au tendinţa de a cuprinde tot lexicul dintr-o anumită perioadă. dicţionare de: sinonime. formelor gramaticale. 1999. L. Câteva exemple: I. I. Dicţionarul enciclopedic ilustrat (vol. terminologice. Gh. activitatea în domeniul reprezentat. dicţionare dialectale. Dicţionare lingvistice şi dicţionare enciclopedice Cele dintâi pun accentul pe explicarea cuvintelor (din punctul de vedere al originii. descrierea. scopul principal al demersului etc. sensului. care se mai numesc şi universale. de principiile şi tehnica întocmirii dicţionarelor. pronunţării. de cuvinte.000 de cuvinte. 1926-1939.II – Dicţionarul istoric şi geografic universal). clasificarea. schiţe etc. fotografii.000. sau. Dicţionarul enciclopedic ilustrat.. în timp ce Dicţionarul explicativ al limbii române – aproximativ 60. Întâlnim. epitete. fiind corelată cu multe dintre aspectele discutate în cuprinsul ei. titlul operelor create etc. alese pe diverse criterii lingvistice sau extralingvistice.Lexicografia este disciplina care se ocupă de explicarea. dicţionare bilingve şi dicţionare multilingve Dicţionare extensive (sau generale) şi dicţionare selective (sau speciale). Clasificarea dicţionarelor lingvistice generale este foarte importantă pentru lucrarea de faţă. Dicţionarul Academiei va cuprinde. omonime. De exemplu. se ocupă în mod prioritar de lucrurile (sau persoanele) desemnate de cuvintele-titlu (prezentând în legătură cu primele. antonime.

la fel de îndreptăţit. aceasta. celelalte fiind apreciate de îndreptare ca abateri: abreviaţie (nu abreviaţiune). (eu) joc). să pună. persoană etc. O categorie aparte o constituie formele duble. domeniul de aplicare fiind pedagogia limbii. îndrumări ortografice şi ortoepice minime. (eu) gioc etc. uşă. adaptarea împrumuturilor externe. pănă. regionalisme sau elemente populare: mulţămire. analiza unor structuri cu un cuvânt sau mai multe cuvinte etc. de-amu. până să vadă. frăţâne-său. De regulă. triple etc. de-acum. Formele aberante sunt. să vază. atestări. aista. deci de stabilire a formei corecte dintre mai multe variante (de formă a rădăcinii. adăugare (nu adăugire). Lexicologia normativă este o ramură aplicativă a lexicologiei. Forma literară a unor cuvinte este concurată. ortoepic şi morfologic al limbii române (cu sigla DOOM). uşe. Pot fi considerate deci. diferenţele fiind localizate în rădăcină sau/şi în afixe. aspectele ortografice ale cuvintelor: disocierea formei literare de variantele neliterare. încoa. variante dialectale. Dicţionarele normative (sau ortografice) cuprind îndeosebi cuvintele care pun probleme de normare. în legătură cu care prezintă explicaţii semantice şi formale esenţiale. Problemele privind forma cuvintelor privesc. arhaisme. fac referiri şi la pronunţarea corectă a cuvintelor cu mai multe pronunţii (sunt deci şi ortoepice). aciua (nu aciuia. să deie. adaos (nu adaus). Cel mai complet astfel de dicţionar este în prezent Dicţionarul ortografic. în uzul literar al unor vorbitori. sufix. precum şi etimonul (fără comentarii). citate relevante şi strict necesare). sub redacţia unui colectiv condus de Mioara Avram. Dicţionarele etimologice prezintă etimonul cuvintelor înregistrate. scrierea cu majusculă. dintre care numai o formă e considerată corectă. formarea cuvintelor în limba română. într-o formă concisă (definiţii scurte. accent. aciui). de multe ori. (eu) lucru. admisiune (nu 85 . dicţionare mixte. caz. să puie. transformările fonetice şi evoluţiile semantice pe care le-au suferit de-a lungul timpului. să dea.). fratele său. de variantele ei neliterare. număr. în principal. interferenţe cu alte limbi etc.Dicţionarele explicative cuprind cuvintele uzuale dintr-o perioadă. gen. (eu) lucrez. (care sunt folosite în locul perechilor lor literare: mulţumire.

cealaltă admisă (în aceste situaţii se poate aplica ideea de pluralitate a corectitudinii): acum (acuma). atât (atâta). aldămaş (nu adălmaş). elicopter. aducţie (nu aducţiune). întreprindere>intreprindere. la fiecare dată (de fiecare dată). integru>întegru. emisferă. aşa cum se scriu: fault. pick-up [pik-ap]. utilaj. Unele se scriu ca în limba de origine şi se pronunţă potrivit principiului fonetic românesc. Câteva greşeli privesc neologismele adaptate parţial în limbă: reducerea hiatului. penalti. anóst (ánost). arădean (arădan). anghină (angină). fotbal. arípă (áripă). mai rar. personaj). bolnáv (nu bólnav). dribling. judo [giudo]. cortegiu. ofsaid. care sunt. handicap. avaríe (nu avárie). când cuvinte vechi din limbă sunt tratate ca neologisme: înfiera>infiera. pe care lucrările lingvistice normative îl înregistrează şi îl impun ca normă. în caz dacă (în caz că). draw [droo]. colegiu. anátemă (anatémă). henţ. diferenţa dintre forme este numai de accent: acólo (nu acoló). bísmut (bismút) etc. Neologismele împrumutate din alte limbi parcurg un proces de adaptare la modelele limbii române. închista>inchista). azbést (nu ázbest) etc. áustru (aústru). de pe azi pe mâine (de azi pe mâine). hortensie. fluctuaţia între j şi g (e corect: omagiu. injurie>înjurie (apar şi situaţii inverse.admisie). adícă (ádică). baríton (baritón). duşmán (nu dúşman). altmintrelea). corner. 86 . de cele mai multe ori. agorá (nu agóra). andrea (nu undrea). Uneori. curaj. umor). Încadrăm aici şi nerespectarea ordinii elementelor şi a componenţei unor frazeologisme. înlocuirea lui i iniţial cu î: incarnare>încarnare. toate trei) forme sunt considerate corecte. când e format din vocală dublă: asiduu>asidu. caractér (nu carácter). hemoragie. coopta> copta. corigenţă. greşeli sau neglijenţe de exprimare: o dată în zi (în loc de o dată pe zi). una fiind recomandată. alviţă (nu halviţă). altminteri (altminterea. fiinţă>finţă. dar cartilaj. voiaj. scrierea şi pronunţarea cu sau fără h iniţial (e corect: halva. golgeter. accepţie (nu accepţiune). academíe (nu académie). perpetuu>perpetu. antíc (nu ántic). afrodiziac (nu afrodisiac). know-how [nou-hau]. Nu întotdeauna formele multiple sunt împărţite în forme corecte şi forme incorecte. apropo (apropou). meci. aici (aicea). anticameră (nu antecameră) etc. angóra (nu ángora). Ambele (sau. incrimina>încrimina. week-end [uik-end]. termenii mai noi se scriu şi se pronunţă ca în limba de origine: team [tim]. în raport de (în raport cu). adultér (nu adúlter). alături (alăturea). dar alviţă. pasaj. altele se scriu cum se pronunţă în limba de origine: golf.

desface. in-. se scriu cu cratimă: floarea-soarelui. ROMAVIA. OLCIT). Alte cuvinte. ţ: greşeală. d) cratima se foloseşte obligatoriu între prefix şi bază. anaerob.E. sau AGIR).R. întrucât termenii lor componenţi sunt înţeleşi şi separat. 87 . şi urmate sau neurmate de puncte. „a crea din nou” – a se recrea). de lângă. din contră. deşi sunt considerate cuvinte compuse.G. Iată câteva: a) sufixele care cuprind diftongul -ea îl păstrează în scris. Cuvintele în care termenii îşi relevă încă. la formaţiile cu prefixul ex-(ex-ministru) şi la formaţiile ocazionale de la nume proprii sau de la nume de litere (anti-Lovinescu. facultativ. într-o anumită măsură. dezmembra. în formaţii supraprefixate (super-extrafin) şi în derivatele cu sufixe de la numele proprii străine a căror finală nu se scrie aşa cum se pronunţă (voltaire-ian). o sută cinci. cel ce. ameţeală. Cuvintele compuse se pot scrie separat (cu sau fără cratimă) ori într-un singur cuvânt. când baza este o literă sau o abreviere (X-ulescu. Compusele formate prin abrevierea cuvintelor componente se scriu cu litere mari neurmate de puncte. b) dacă prefixul se termină cu acelaşi sunet cu care începe radicalul. deszăpezi. C. frustra>frusta. Baia Mare. interregional. oprobriu>oprobiu) sau. răscruce. anti-X). c) unele prefixe (a-. ea se foloseşte în formaţii ocazionale omonime cu cuvinte existente (a re-crea. solicitând frecvent intervenţia normativă a îndreptarelor. G. colateral. răs-) îşi modifică forma în funcţie de sunetul iniţial al radicalului: apolitic. ca să. sunetul se scrie de două ori: antiinflaţionist. AROMAR. iar în cuvântul compus sunt folosite cu sensul lor obişnuit. con-. imbatabil. anistoric. răsuflă. adăugarea lui acolo unde nu există (repercusiune> repercursiune). în funcţie de gradul unităţii lor semantice şi morfologice. inclusiv după consoanele ş. contraargument. gură-spartă. COMTIM. des-.S. Cuvintele formate în limba română cunosc şi ele un proces de adaptare la sistemul limbii. răzbate. imobil. de pe. ochi-de-pisică. când sunt formate din iniţialele cuvintelor componente (C. desăra. transsaharian. Cuvintele derivate prezintă mai puţine dificultăţi de scriere decât cele compuse. inacceptabil. comune sau proprii (Delta Dunării. ci şi) se scriu separat şi fără cratimă.D. A. consătean.R. combate. clujean. sau CFR. când apare în două silabe învecinate (proprietar> propietar.I. pierdevară. nici unul. precum şi între bază şi sufix.F.reducerea unui r. sau CEC. coautor. j. propriu>propiu. individualitatea. când sunt formate din fragmente de cuvinte (TAROM.C.-ist). consfinţi.

incompatibile. Confuziile între paronime sunt datorate marii asemănări formale a cuvintelor implicate în relaţia paronimică: alienare-alienaţie. „şi-a adjudecat premiul” (verbul înseamnă „a atribui un bun aceluia care a oferit mai mult la licitaţie”). 88 . Câteva exemple: a repeta din nou. sentimente sufleteşti. a urma în continuare. iar al doilea „stabilirea realităţii unui lucru. a adevărului unui fapt”). al căror sens nu este cunoscut cu precizie de către vorbitorii cu o cultură lexicală insuficientă. a unor cuvinte care repetă nemotivat şi inutil aceeaşi idee. dar însă. Greşelile de semantizare se produc îndeosebi în legătură cu neologismele. greşeală ortografică. respectiv formaţi. Pleonasmul reprezintă întrebuinţarea. releva-revela. a aduce la acelaşi numitor comun. între ele: aragaz electric. Alte câteva exemple: „se desfăşoară în faţa lor un cadru impresionant” (verbul arată o mişcare. când se spune că „nişte tineri sunt bine alcătuiţi fizic” se neglijează restricţia termenului alcătuiţi privind „gruparea de elemente combinate”. a scruta cu atenţie. mult mai potrivite în contextul dat. substantivul se referă la ceva „fix”). exemplu pilduitor. scurtă alocuţiune. a colabora împreună. investi-învesti. în anumite combinaţii lexicale. ci şi prin aprecierea ca adecvat. de aceea. „cineva infirmă constatarea” (primul cuvânt însemnând „a dovedi ca neadevărat”. a schiţa sumar. De exemplu. enerva-inerva. „câştigă cursa confortabil” (confortabil înseamnă „care oferă confort”. bicicletă cu trei roţi. euforie-eufonie. „are o statură magistrală” (substantivul se referă la dimensiuni.Problemele privind sensul cuvintelor sunt mai complexe decât cele referitoare la forma cuvintelor şi se rezolvă de multe ori nu prin tranşarea în corect şi incorect. bifurcarea drumului în trei. pe care nu o au sinonimele sale. originaloriginar. Contradictio in adiecto (contradicţia în termeni) este greşeala care provine din alăturarea unor cuvinte cu sens opus. concesie-concesiune. procent de cinci la sută. a prefera mai bine. Apar construcţii pleonastice între cuvinte simple şi unităţi frazeologice: mijloace mass-media. comunicare-comunicaţie. creativitate”). adjectivul la „măiestrie. stimă şi respect. mai puţin adecvat sau neadecvat. Dezacordul semantic (sau incompatibilitatea semantică) între cuvinte se produce atunci când ele se combină fără a se ţine seama de disponibilităţile (respectiv restricţiile) semantice ale acestora privind asocierea sintactică. însă totuşi. făcuţi. arbitral-arbitrar. din nou iarăşi. a extermina în masă.

nu „fără efort”, aşa cum cred, probabil, cei care utilizează construcţia). O mare parte a dezacordurilor semantice se referă la folosirea neologismelor, care, fiind mai noi în limbă, au sensuri restricţionate (prezintă deci mai multe restricţii de combinare) decât sinonimele lor cu mai veche carieră în vocabular. Fiind puse neatent în locul acestora în diverse contexte, creează incompatibilităţi supărătoare. Exemple: „fermoarul nu circulă”, „ceasul staţionează”, „cântecul debutează cu o notă înaltă”, „am servit fiecare câte o prăjitură” (a servi înseamnă „a oferi altuia”). Căutarea cu orice preţ a unor termeni „culţi”, „radicali” şi evitarea cuvintelor obişnuite, considerate „banale”, inclusiv în contexte care nu solicită aceste exigenţe, este denumită cultism şi reprezintă o deficienţă de exprimare. Alteori sunt înlocuite nepotrivit neologisme între ele: „autorul a creionat (în loc de a schiţat) o compoziţie reuşită”, „a întreprinde demersuri” (în loc de măsuri), „a tensionat eforturile” (în loc de a intensificat); sau cuvintele vechi între ele: „După cum cunoaştem...” (în loc de ştim). Artificioasă apare şi folosirea insistentă în contexte nespecifice, a unor arhaisme: „cum tălmăciţi această situaţie?” (în loc de interpretaţi), „statornicia vieţii teatrale” (în loc de impunerea sau consolidarea). Până de curând, acest manierism al cuvintelor cu iz vechi, nobil, abunda în texte de tot felul, fapt care le face acum desuete chiar în contextele în care s-ar potrivi. Alte astfel de cuvinte erau: neasemuit, tărâm, a îndritui, a dobândi, sălaş, simţăminte. Derivatele noi sunt şi ele frecvent folosite în îmbinări nu întotdeauna corespunzătoare. Graţiozitate, rigurozitate, vigurozitate înlocuiesc nemotivat sinonimele mai vechi (şi mai potrivite) graţie, rigoare, vigoare. Se ajunge chiar la creaţii rebarbative cu acest sufix: amicabilitate, artisticitate. Formaţiile uzitare, contextuare, esenţializare deranjează şi ele uneori prin folosirea abuzivă în locul sinonimelor lor foarte clare şi active folosire (utilizare), situare în context, rezumare. Alte sufixe aflate în expansiune, de multe ori nemotivat, sunt: -al (centripetal), -ic (ideatic, filmic, poemic), -tor (aparţinător, întârzietor, rezolvitor), -ist (sunetist, luminist). Evident, nu toate exemplele de mai sus pot fi considerate greşeli. Unele sunt stângăcii sau excese (abuzuri) lexicale, supărătoare mai ales pentru vorbitorii cu o cultură lingvistică nuanţată, care trebuie să fie, credem noi, arbitrii înnoirii şi funcţionării lexicului (cel puţin până la impunerea în uz a formelor inclusiv aberante, aşa cum se mai întâmplă).
89

Esenţială pentru evitarea unor greşeli sau nereuşite în combinarea cuvintelor rămâne cunoaşterea corectă şi completă a sensului cuvintelor (mai ales a celor noi) şi a raporturilor semantice ale acestora (îndeosebi sinonimice, antonimice şi paronimice) cu alte cuvinte. Competenţa lingvistică pretinde, în acest caz, pe lângă semantizarea precisă a cuvintelor, însuşirea valenţelor (disponibilităţilor) şi a restricţiilor de combinare a acestora. Unii specialişti au propus constituirea unui compartiment distinct al lexicologiei, dedicat combinatoricii lexicale (mai exact semantice), aflat în corelaţie cu sintaxa, care studiază îmbinarea gramaticală a unităţilor lexicale şi supralexicale. Adecvarea cuvântului la specificul stilistic al textului este o exigenţă de rafinament a selecţiei lexicale. Poate fi considerată o formă de compatibilitate, dar, spre deosebire de aceasta, care se manifestă la nivelul relaţiei bilaterale, în sintagmă sau în propoziţie, adecvarea se raportează la text (care are ca nivel minim fraza), printr-o relaţie multilaterală şi difuză (potrivirea este apreciată în raport cu toate componentele textului şi cu textul în ansamblul său). Disponibilităţile combinatorii, rezultate ale impactului virtualităţilor semantice ale cuvintelor în diverse contexte, privesc conotaţiile stilistice. Acestea trebuie să fie adecvate stilului care marchează textul în care este introdus cuvântul care, la rândul lui, este dependent de specificul conţinutului de idei transmis, de autorul textului, de receptorii săi şi de situaţia în care se produce comunicarea. Diferenţierea (sau marcarea) stilistică se produce pe mai multe axe: niveluri sau registre stilistice, stiluri funcţionale, domenii profesionale, axa temporală, răspândirea teritorială, raportarea la normele literare, frecvenţa utilizării cuvântului, atitudinea afectivă. Nivelurile stilistice definesc gradul de marcare stilistică a unui text: nivelul stilistic neutru este nemarcat stilistic (sau este marcat zero, cum se mai spune) şi, de aceea, solicită cuvinte (sau mai precis, sensuri) fără conotaţii stilistice (casă, carte, a mânca, a vorbi); nivelul stilistic înalt (solemn, livresc) prezintă conotaţii stilistice marcate „pozitiv” datorită sferei „selecte” de întrebuinţare (unele sunt poetice – chip, diafan, flamură, genune –, altele poartă pecetea „prestigiului” juridic-administrativ: conformitate, legal, normă, consecinţă etc.); nivelurile colocvial şi familiar sunt marcate, în general, negativ (a căpăta, a bârfi, hodorog, moacă).
90

Stilurile funcţionale sunt bine conturate din punct de vedere lexical. În afara unor cuvinte de uz general (în primul rând instrumentele: verbele auxiliare şi copulative, articolul, cea mai mare parte a pronumelor şi a numeralelor, prepoziţiile, conjuncţiile), fiecare stil foloseşte anumite categorii de cuvinte: stilul ştiinţific utilizează de preferinţă stratul abstract şi terminologic (definiţie, caracteristică, principiu, simbol, a aborda, demers, a demonstra, experienţă, sistematizare, analiză), stilul administrativ-juridic abundă în cuvinte şi expresii oficiale (decret, hotărâre, ordonanţă, ordin, decizie, mandat, în conformitate cu..., având în vedere..., anexă, subsemnatul, adeverinţă, consilier, a ratifica); stilul artistic este combinat cu figuri de stil (metafore, comparaţii, epitete, metonimii, hiperbole), valorificând, în funcţie de situaţie, toate sferele lexicale (arhaisme, regionalisme, cuvinte de argou, termeni profesionali etc.); stilul publicistic este un stil pestriţ, cuprinzând o mare diversitate lexico-frazeologică, îndeosebi neologisme şi cuvinte „la modă”, din domeniul politic, social, cultural sau din perimetrul tematic al materialului respectiv. Domeniile profesionale cărora le aparţine un anumit text îşi pun amprenta asupra compoziţiei lexicale a textului. Dacă va fi un text medical, de exemplu, vor fi dominanţi termenii de specialitate, medicali: sindrom, profilactic, rezecţie, patologic. Axa temporală reliefează mai ales lexicul arhaic, care are o conotaţie evocativă, istorică (voievod, paloş, oaste, sceptru) şi lexicul neologic, însoţit frecvent de conotaţii legate de modă, modern, actualitate (mecatronică, display, formatare, hit, megastar, software). Răspândirea teritorială separă cuvintele folosite pe întreg teritoriul ţării de regionalisme. Acestea din urmă au conotaţii de culoare dialectală, fiind folosite mai ales în stilul artistic. Raportarea la normele limbii literare diferenţiază termenii literari de cuvintele populare, neadmise în limbajul literar standard (în care nu pot apărea, de pildă, blid, năsoi, lăboaie, frunzulică, frunzuleană). Frecvenţa folosirii în vorbire marchează stilistic cuvintele. Din acest punct de vedere, unele fac parte din lexicul uzual şi pot fi utilizate într-o gamă largă de texte, altele sunt cuvinte ocazionale sau rare şi trebuie folosite cu precauţie, numai în texte cu care se „asortează” tematic. Încărcătura excesivă a unui text cu o anumită categorie lexicală constituie un abuz (cel mai adesea abuzurile de neologisme, de termeni profesionali sau de elemente colocviale).
91

Atitudinea afectivă se regăseşte în lexic prin conotaţiile favorabile sau nefavorabile. Exemple: maestru, profesionalism, ţinută, verticalitate, umanitar, conciliere, democraţie (pentru prima categorie), totalitar, dictatură, diletantism, mâncău, ofiţeraş, zurbagiu (pentru a doua categorie). A folosi cuvinte adecvate unui text înseamnă să ştii să comunici (în scris sau/şi oral) nuanţat şi rafinat, să te exprimi precis, să respecţi cerinţele de puritate şi proprietate stilistică. Acest lucru se învaţă printr-o îndelungată practică a folosirii cuvântului în diverse texte şi contexte. Aplicaţii cu rol evaluativ 1. Subliniaţi formele corecte şi precizaţi când este vorba de variante ale aceluiaşi cuvânt şi când este vorba de cuvinte diferite: astm-astmă, accepţie-accepţiune, adaos-adaus, adopţie-adopţiune, aducţieaducţiune, aiura-aiuri, ambarcaţie-ambarcaţiune, atenţie-atenţiune, berbec-berbece, bulgăre-bulgăr, cazinou-cazino, cearşaf-cearceaf, cercevea-giurgiuvea, chestiune-chestie, circumferinţă-circomferinţă, circumvoluţie-circumvoluţiune, ciucure-ciucur, colind-colindă, concizieconciziune, conteiner-container, coregraf-coreograf, corigent-corijent, cârciumar-crâşmar, culasă-chiulasă, delincvent-delicvent, descălicadescăleca, detalia-detaila, detenţiune-detenţie, dezice-deszice, dicţiedicţiune, distructiv-destructiv, dogori-dogorî, dumeri-dumiri, elenelin, elocvenţă-elocinţă, expres-expre, extensiune-extensie, extravertitextrovertit, fascicul-fascicol-fasciculă-fascicolă, fărma-fărâma, flanelăflanea, fluşturatic-fluşturatec, foarfece-foarfecă-foarfeci, frecţie-fricţiune, funda-fonda, fundator-fondator, garderob-garderobă, gazifica-gazeifica, gălbinare-gălbenare, genunchi-genunche, ghips-ipsos-gips, glasvandglasvant, glonte-glonţ, golgheter-golgeter, greier-greiere, ilar-hilar, imersiune-imersie, iridiu-iridium, împeliţat-împieliţat, jantă (de maşină)geantă, jneapăn-jnepen, laitmotiv-leitmotiv, lăcrămioară-lăcrimioară, leaţ-laţ, lăscaie-leţcaie, lăuză-lehuză, locaş-lăcaş, macrameu-macrame, magazioner-magaziner, maiestate-majestate, maieu-maiou, mănuşămânuşă, marfar-mărfar, mental-mintal, migraţiune-migraţie, mugurmugure, muteşte-muţeşte, năgară-negară, oblete-obleţ, oboroc-obroc, onorar-onorariu, ostatic-ostatec, oţări-oţărî, palavragi-pălăvrăgi, păstrugă-păstrungă, pedigriu-pedigri, percheziţie-perchiziţie, perciuneperciun, petrifica-pietrifica, pieptene-piepten, pântece-pântec, plapumă92

plapomă, plăsea-prăsea, posesie-posesiune, prapor-prapur, prişniţăprişniţ, răşchira-răschira, redundanţă-redondanţă, răzgâia-râzgâia, ridicol-ridicul, roşiatec-roşiatic, salcie-salcă, sangvin-sanguin-sanghin, santinelă-sentinelă, sarma-sarmală, sanda-sandală, satin-saten, schimnic-schivnic, scrinti-scrânti, separe-separeu, seringă-siringă, sfară („fum”)-şfară, sălişte-silişte, speze-spese, strangula-ştrangula, strepezi-sterpezi, şoric-şorici, şoarece-şoarec, ştecher-ştecăr, spicherspeaker, talaj-talaş, tapiţerie-tapiserie, taxinomie-taxonomie, tălmacitâlmaci, turbure-tulbure, tomoare-tumoră, ultraj-ultragiu, ulciorurcior, variete-varieteu, velur-velură, ventil-vintil, voluptos-voluptuos, pilug-chilug, poliomelită-poliomielită. 2. Subliniaţi forma corectă a următoarelor neologisme: abajurabat-jour, aisberg-iceberg, alură-aliură, angro-en-gros, apartheidaparthaid, apropo-apropou-à propos, auslander-ausländer, allegroalegro, allegretto-alegreto, baedeker-bedeker, biedermeier-bidermaier, bitter-biter, best-seller-bestselăr, badminton-bedminton, beatnicbitnic, blazer-bleizăr, blue-jeans-blugi, blues-bluz, bluf-bleuf, bodyguard-bodiguard, boom-bum, bowling-bauling, box-office-boxofice, brainstorming-breinstorming, brandy-brendi, bridge-brigi, brokerbrocăr, browning-brauning, building-bilding, bussines-biznis, by-passbaipas, bliţ-blitz, bruderschaft-bruderşaft, bonjour-bonjur, bruillonbruion, bunker-buncăr, boutique-butic, chestor-questor, clown-claun, cnocaut-knock-out, cnocdaun-knock-down, cocteil-coctail, cvartăcuartă, quartet-cvartet, quorum-cvorum, dumping-damping, campingchemping, challenger-şalanger, consulting-consalting, copyrightcoppy-right, dandy-dandi, dealer-diler, designer-dizainer, displaydisplai, diesel-dizel, calcio-vecchio-calcio vecchio, caudillo-caudilo, chamois-şamoa, cloisonne-cloazone, deux-pièces-deuxpieces, ecrúecriu, forfait-forfe, loisir-loazir, mignon-minion, marijuana-marihuana, graffiti-grafitti, imbroglio-imbrolio, intermezzo-intermezo, loggialogia, foehn-föhn, kitsch-kitch, lied-lid, loess-loes, fairplay-fair-play, feed-back-feedback, flash-flesh, globe-trotter-globe trotter, groggygroggi, haker-hacher, happy-end-happend, hobby-hobbi, hold-up-holdup, horror-horor, jazz-jaz, jeep-gip, ketchup-ketch-up, killer-kiler, know-how-know how, lady-ladi, leassing-lising, lobby-loby, miss-mis, music-hall-music hall, hipi-hippy, laitmotiv-leit-motiv, lider-leader,
93

pizzapiţa. aspru. dambla. a îmbina. a consfinţi. Indicaţi câte minimum două sinonime (dintre care unul neologic) pentru cuvintele şi expresiile de mai jos: fără accent. infamie. a deseca. crăpătură. prăpastie. ralenti-ralanti. îndrăzneală. vis-à-vis-vizavi. adaos la un testament. a se burzului. safe-seif. poncho-poncio.roentgen. păianjen. strip-tease-striptease. chaise longue-şezlong. lacom. chin. lipsă. motto-moto. pradă. placiditate. geamie. siemenszimens. amploare. îngâmfat. a zădărnici. sexy-sexi. premergător. necultivat. a tăgădui. a încolţi. beţiv. cumplit. bluf. shetland-şetland. îmbietor. schweizer-şvaiţer. a se ralia. wagon-litvagon-lit. proporţie. scherzando-scherţando. relache-relaş. suprapunere. nylon-nailon. a diminua. culme. spielhozen-şpilhozen. filantropic. a da foc. scotch-skotch. cel care se laudă cu patriotismul său. caraghios. prevestire. a înfia. trois-quart-troicar. răutăcios. chezaş. raccourci-racursi. reducere. nelegitim. laudă exagerată. origine. paspartú-passpartout. habotnic. întâmplare. rummy-remi. afirmaţie. stand by-stand-by. summit-sumit. a bănui. a conlocui. asemănător. îngăduitor. descurcăreţ. ranch-ranci. 94 . stare de nelinişte. stăruitor. defăimător. walkie talkie-walkie-talkie. a aţâţa. punct culminant. sihăstrie. papionpapillon. fildeş. gazdă. of-side-ofsaid. a precumpăni. rimă împerecheată. citeţ. desfiinţa. contribuţie. thriller-triller. fără sonoritate. pick-up-pickup. coroiat. odios. a înăbuşi. turcoaz-turcoise. spărgăcios. quattrocento-quatrocento. a sanctifica. röntghen. speaker-spicher. smalţ. self service-self-service. contradicţie de idei. time-out-taim-aut. absurditate. echivoc. glorificare. a dezgropa. a (se) dezumaniza. zincweissţincvais. staff-staf. zeppelin-zepelin. înflăcărat. snowboard-snow-board. baie. a face rost de ceva. autsider-autsaider. mănos. speech-spici. a face din ţânţar armăsar. copilăresc. spray-sprey. trade-uniontrade union. molipsitor. puzzle-pazzle. spleensplin. sejur-sejour.miting-meeting. a părăsi. a da în vileag. şarmcharme. întunecat. a înălţa. înflorire. artistic. scanner-scaner. incult. rendez-vous -randevu. vioi. septentrional. a o lăsa baltă. weekendweek-end. snack-bar-snak bar. potrivnicie. scrupulozitate. învinuire. siguranţă. 3. supermarket-super-market. mireasmă. play-back-playback. a se face de râs. a umbla pe coclauri. sterp. dezabuzat. torid. stress-stres. science fiction-science-fiction. plein-air-pleinair. waterpolo-water-polo. iuţeală.

a merge. că. casă. sincer. 95 . călărie. dârz. acut. acustică. rămăşiţă. accident. fiere. a sta. atribut. înfocat. agrement. a agăţa. a răspunde. a necăji. 4. arcan. alb. des. limbă. bine. balon. aviz. la. în. birou. luptător. mâncăcios. a sări. flacără. carte. înapoiat. Atlas. argint. ban. înalt. mătreaţă. peruzea. atmosferă. slab. consens. strâmbătură. oglindă. eficient. acţiona. chip. bandă. bar. foc. a mânca. tineresc. cheie. înserare. glas. albitură. neprevăzut. a jefui. întuneric. chelie. august. ticăloşie. aripă. acorda. apendice. a se văicări. activ. a călca. a vedea. aliena. a bântui. analist. atârna. floare. a proporţiona. ataşat. singur. şters. mantie. prost. cetăţenesc. flacără. pâine. de. a absolvi. întăritor. a linguşi. aprins. bancă. a asupri. mătrăgună. a avea. şcoală. figură. generalizare. oboseală. cap. arcaş. gură. asfinţit. fel. a rugini.jertfă. a crăpa. articula. om. drum. viclean. amenda. zbârcitură. a tăia. vechi. a bate. artificiu. loc. ascuţit. baie. a zice. a zbura. alb. angaja. asculta. năvalnic. soare. alai. americă. izvor. a ţine. balenă. blestem. prinos. schimbător. a vărsa. culant. ac. asistent. urmă. absolutoriu. aspira. a călăuzi. acoperi. stea. plăpând. avar. acru. a întrerupe. aspru. vesel. armonie. arnăut. avans. a răzui. 5. autoritate. stupiditate. aspect. vlăstar. a da. obicei. colţ. acord. a recita. Folosiţi în enunţuri omonimele cuvintelor următoare. tainic. a aţâţa. cursiv. aspiraţie. a pune. atinge. bun. inimă. a sări. vrăjitor. iute. aşeza. a înlătura. aparat. a acoperi. indecent. gălăgie. arătare. a trece. nutreţ. moale. prin sinonime sau prin contexte. vărgat. poartă. adânc. a manevra. iar acolo unde acestea sunt polisemantice arătaţi câteva dintre sensurile lor: abate. hrăpăreţ. umăr. rău. câmp. pieziş. atenţie. a lucra. slovă. surghiun. mână. anticar. baie. a adeveri. a se descotorosi. alifie. ales. banc. oacheş. tulbure. învoire. a şti. arie. a ponegri. zugrav. act. edificator. răsucire. arc. dăunător. ciumă. acces. as. viaţă. călău. balanţă. a ajunge. bacara. ataca. a sufla. ambala. analog. a auzi. nesănătos. ţeapăn. nălucă. împovărător. a scrie. cusur. apă. putere. a trage. curtenitor. a veni. a înghiţi. uşuratic. cuvânt. ochi. aborda. Identificaţi. cât mai multe sensuri (inclusiv figurate) ale următoarelor cuvinte: a răsări. faţă. bairam. uneltire. a găsi. a înfrunta. fad. lucru. forţă. a fi. babă. masă. apostol. preventiv. achita. născocire. inexprimabil. adică. antifon. asimila.

moţ. caustic. a (se) deroba. morbiditate. parchet. căldăruşă. bilă. furnicar. a congratula. a căli. gută. conjectură. a cârpi. aprehensiune. excentric. a compărea. bursă. draconic. mediu. morgă. car. violă. a decalca. prolog. sinus. patron. degresiv. cămin. câmp. capră. comprehensiv. vărsat. parcimonios. a asezona. bulină. cinste. obiectiv. pompă. cadru. a (se) cătrăni. comite. capriciu. imobil. rachetă. demimonden. rasă. duce. debita. liliac. somn. anodin. colon. oţios. bloc. deferenţă. galben. tură. port. rutină. ciur. căutare. râs. bezea. chit. papă. contigenţă. cocoş. han. cavaler. diligenţă. călugăriţă. cicero. coc. trecut. doză. clătită. sitar. broască. a avaliza. a înapoia. general. pluton. compoziţie. brâu. pupă. sleit. vier. insinuos. a irupe. ţelină. a cloci. lună. vie. conivenţă. calcan. calcul. codru. pop. a coace. pol. cască. 96 . taler. mucenic. partidă. gol. mapă. tabac. golf. cocon. război. ciocan. rom. căprar. nea. bec. carte. bufet. top. carieră. complemente. a colecta. factor. băncuţă. tipic. bob. pur. ghem. cartuş. pernicios. mediu. grefă. ceas. caduc. panama. toc. lac. doc. tors. a deplia. pas. sinus. clisă. concupiscenţă. şut. leu. chilă. ort. palat. boboc. franc. mat. nouă. disc. clanţă. dur. căţel. chef. cupid. cheie. cartelă. uşor. chemare. colegiu. capelă. stat.basc. vară. blană. socotit. star. deconcertat. bulă. austeritate. pală. a încinge. capital. legat. mină. coastă. post. cilindru. a desfide. cardinal. coardă. canton. bienală. resort. bibliofil. tablă. mai. bipartit. a devaliza. intrepid. liră. timp. cataractă. val. bate. căldură. mică. pilă. contumacie. cameră. căpuşă. ciocârlie. închis. bornă. baterie. defetist. tort. cap. radia. smirnă. sol. a demula. radă. şah. buchet. etichetă. mare. şiret. acribie. fast. rudă. cod. volant. curs. catedră. a turna. zefir. rug. ochi. uscat. lamă. pitic. căprior. butuc. recrea. solvent. căluş. colonie. obor. buton. delfin. codru. confidenţă. a călca. a comporta. scris. pupilă. racilă. bază. pat. confienţă. ţarină. parabolă. milă. fus. a abjura. vază. 6. ulei. vârstă. bun. rol. ad-hoc. ierbar. birou. continenţă. ţap. freză. jar. cancer. casetă. coadă. cabotin. a cădea. fugă. colţ. cocă. masă. pompă. ramă. deontologie. factură. a denega. cădere. companie. calc. carioca. caz. bătaie. ulei. apanaj. vâslă. devoţiune. cer. lin. marcă. cancelarie. berbec. chema. Definiţi sensul următoarelor cuvinte şi folosiţi-le în enunţuri: accesoriu. declasat. ciubuc. bătătură. a dura. bazin. prunar. bombă.

jugular. ineluctabil. sinergie. viager. ludic. ritos. infailibil. graffiti. xenoman. transcendent. panoplie. a edulcora. olograf. imbrifug. subretă. potomanie. a (se) obnubila. mutual. recluziune. perpetra. preeminent. soporific. futil. brevilocvent. incontinent. a prezerva. sinecură. fast. acmee-acnee. evanescent. sosie. a transgresa. fetid. a preleva. iteraţie. a persuada. atavic. redundant. vorace. anomie. rebarbativ. totem. fundamentalism. a vexa. a ostraciza. implacabil. ebuliţie. poncif. calofil. ignifug. oneros. levitaţie. neofit. moratoriu. remanent. modic. diseminare. paspartú. stipendiu. integrism. peremptoriu. Definiţi sensul următoarelor paronime şi formaţi enunţuri cu ele: abces-acces. septentrional. a dezavua. rapt. teratologic. patibular. autarhic. imund. hobby. a (se) exonera. inefabil. nunţiu. friabil. fragrant. a sidera. a importuna. venial. a pertracta. a notifica. punitiv. premoniţie. htonian. a (se) intrica. donatar. a intima. recesiv. luxurios. prostraţie. privaţiune. vienaj. holocaust. a inculca. apatrid. vicinal. malefic. frugal. obstinat. inavuabil. libertin. licenţios. a concede. a suplanta. clientelar. a expia. licit. famelic. stenic. a (se) prevala. claustrofobie. turpitudine. a interpola. pletoră. iconodul. sacramental. veros. auditorauditoriu-auditorium. panaceu. difident. agorafobie. ingerinţă. legat (subst. sindic. a segrega. patronim. simulacru. poliandră. aductor-abductor. idiosincrasie. edenic. a oblitera. inextricabil. diluvian. pandant. iconoclast. sempitern. filistin. xenofob. sibilinic. sinestezie. a interverti. a obnubila. genuin. a mancurtiza. torţionar. veleitar. tanatic. şicanier. nupţial. gnomie. idolatrie. a obtura. adjuvant-adjutant. nubil.dezabuzat. fantoşă. neavenit. paradigmă. actual-actuar. ubicuu. peripatetic. pogrom. apocrif. poţiune. polihistor. paliativ. cenestezie. absorbţie-adsorbţie. adagio-adagiu. opulent. a garnisi. laconic. intemperanţă. letal. delator. condescendenţă. profuziune. chinestezie. oniric.). inveterat. valetudinar. faceţios. a macula. autodafe. pauşal. a emenda. accidenţeaccidente-accidenţi. abjura-adjura. ingerare. a decela. a incumba. oficios. a juisa. mitomanie. uranian. tacit. lubric. gregar. frust. felonie. famen. apodictic. versatil. truism. venal. synopsis. leal. şvarţ. simpatetic. aerofar97 . pandantiv. mazetă. lutier. farinaceu. sicofant. placid. a licenţia. fiduciar. prob. a oripila. abil-agil. 7. secesiune. sardonic. onctuos. etilism. preempţiune. recurenţă. inamovibil. şaradă. irefutabil.

indemnîndemn. a amporta-a importa. frescă-fresco. imunitate-impunitate. a iriza-a irita. deconcertantdeconcertat. emergent-imergent. doză-duză. flagrantfragrant. allegro-alegru. licoare-lucoare. apostrof-apostrofă. carbonar-cărbunar. a inculca-a inculpa. facţiune-fracţiune. campanelă-campanilă. dolman-dolmen. avers-aversă. livret-libret-libert. jintiţă-jitniţă. apertură-apretură. a indura-a îndura. fiestă-siestă-festă. albinism-alpinism. detraca-detracta. moină-noimă. alocuţiune-elocuţiune. monogramă-nomogramă. difidentdisident. invidios-insidios. oliv-olivă. Elada-Elida. melană-melenă. arivist-arhivist. gintă-geantă-jantă. vacant-vagant. feroce-veloce. anoforăanafură-anafora. andosator-andosatar. a disimila-a disimula. diată-dietă. auriculauriculă. a elida-a eluda. a infesta-a infecta. melamină-melanină. izocrom-izocron. amidăomidă-amibă. premoniţie-premuniţie. altercaţie-aliteraţie. glacial-glaciar. friza-freză-friză. enervaţie-inervaţie. eminent-iminent.aerofor. giruetăpiruetă. fascicul-fasciculă. nunţiu-nupţiu. a erupe-a irupe. balestră98 . novator-inovator. banderolă-banderilă. valutăvolută. enolog-etnolog. emersiuneimersiune. eufonie-euforie. mangal-mangan. antologie-antilogie. limb-nimb. şic-şiş. a evada-a evida. a (se) intrica-a intriga-a (se) integra. escadră-escadron-escadrilă-espadrilă. diată-dietă. vrac-vraf. novelă-nuvelă. aflux-eflux. fisă-fişă. dihanie-dihonie. lector-rector. langoarelingoare. batist-batistă. frupt-fruct. funeralii-funerarii. a insera-a însera. degresiune-digresiune-degresare. marmotă-marmită. a gera-a gira. albastrualabastru. aferent-eferent. excepta. locatar-locator. minerminier. anual-anuar. antinomicantonimic. inapt-inept. atlas-atlaz. justiţial-justiţiar. condor-condur. ficţiunefricţiune.excerpta. bruion-bruior. orator-oratoriu. arahide-arahnide. paladinpalatin. imun-imund. agest-agrest. a reporta-a repurta. doctrinal-doctrinar. deluviu-diluviu. venalvenial. edem-eden. a defula-a refula. etologie-etiologie. granat-granit. mesă-meşă. asculta-ausculta. file-fileu. autonom-autonim. alizeu-elizeu. florescenţă-fluorescenţă. maestro-maistrumăiestru. arbitrar-arbitral. ganggangă. pelagic-pelasgic. anghilă-anghină. dezinfecţie-dezinsecţie. patentat-potentat. impasabil-impasibil. floral-florar. eteronom-eteronim. bac-bacă. aluzie-iluzie. hidră-vidră. a ecloza-a ecluza. destinsdistins. famat-fanat. a mânca-a manca. afabil-amabil-amiabil. lineal-linear-liniar. matrice-matriţe. literal-literar. monomahie-monomanie. firet-şiret. a investi-a învesti. apropia-apropria. ezoteric-exoteric. mimozămimeză. alocaţielocaţie. gheată-gheatră.

a bârfi. simpatic-simpatetic. rezidual-reziduar. a concedia. fortuit-forţat. paricid-patricid. cală-cahlă. palmier-palmieră. 9. boem-boemă. (a fi) atent. c) să conţină nume proprii. bazon-blazon. a fugi. concesional-concesionar. pe ascuns. vârstă-vrâstă. coraliercoralifer. niciodată. a minţi. a muri. zarişte-jarişte. axial-axilar. a aştepta. sapă-şapă. prost. Găsiţi expresii sau locuţiuni care să fie sinonime cu următoarele cuvinte sau unităţi frazeologice: (a fi) abătut. calotă-carotă. talaz-taluz-talus. a ucide. conjunctură-conjectură. fata. a ajuta. ruşine. (a fi) disperat. gafă. aventurier. a tasa-a taxa. specialspecios. a uita. a mustra. b) care să fie rimate. preceptor-perceptor. a flecări. bravură-bravadă. d) să conţină numere. a pedepsi. repede. caniş-canişă. concordant-concordat. buret-burete. sepia-sepie. revolut-rezolut. panelpaner-panier. persan-persian. agenţie-agentură. avantaje. a dispărea. a hoinări. a semăna. bizon-vizon. suveran-suzeran. tremă-trenă. a trăncăni. departe. speţe-speze. brec-bric. consignatar-consignator-cosignatar. conciliabil-conciliabul. consort-consorţiu. a asculta. a releva-a revela. a ploua. a sărăci. ciment-cement. ales. a bate. a bea. a omorî. a jigni. a stânjeni. servil-serviabil. a critica. a gera-a gira. a (se) certa. patent-petent-patentă. sărac. a alina. musai. pandant-pendant. degeaba. sintezăsiameză. contor-condor-contoar. bogat. virtute-vârtute. bardă-dardă. bancrut-bancrută. piromaniepiromanţie. aferent-eferent. togă-tocă. manifestare-manifestaţie. f) să conţină cuvintele: 99 . caro-carou. legislaţie-legislatură. frică. e) să aibă nuanţă de superlativ. candel-candelă. anormal. 8. Găsiţi cât mai multe expresii şi locuţiuni: a) care să conţină comparaţii. sudurăsutură. a (se) speria. inveterat-învederat. vers-viers. relictă-relicvă.palestră. calin-călin. râs. leneş. (a nu avea) astâmpăr. a elucida-a eluda. băiaş-băieş. a amuţi. oficial-oficios. insolvabil-insolubil. ticălos. a păţi. imposibil. stringent-astringent. cenzură-cezură. a pleca. a scăpa. fastidiosfastuos. bestial-bestiar. tributal-tributar. a se adeveri. covertă-corvetă. rulotă-ruletă. anarhie. a se încrede. a tăcea. a câştiga. fiabil-friabil. a îmbătrâni. a constrânge. coliziune-coluziune. (a fi) aiurit. dragon-dragor. rău. saşiu-şasiu. solidar-solitar. a-şi aminti. turcoaz-turcoază. virtuosvirtuoz. porfir-profir. mult. a cabla-a cabra. refector-reflector. a regreta. a (se) enerva. a refula-a reflua. a (se) bucura. baril-beril.

aproape circa. edec. carvasara. beşliu. zaraf. catastrofă tragică. pedestru. bogasiu. gât.inimă. şoltuz. mare abundenţă. hagiu. chilom. pisar. dajdie. continuitate neîntreruptă. caftan. bănie. burtă. butcă. gelep. a coexista împreună. a beneficia de un avantaj. diată. 11. beşleagă. baftă şi noroc. agie. Explicaţi de ce sunt pleonastice următoarele îmbinări: a abrevia pe scurt. circa aproximativ. hrisov. ceauş. uric. fiastru. ambianţă înconjurătoare. rusfet. jupân. mezat. bicicletă cu două roţi. acum numaidecât. polcovnic. lung. spahiu. a colabora împreună. agapă. a asocia împreună. ocină. mare amploare. comănac. clironomie. slobozie. cavas. a avansa înainte. peşin. 100 . porucic. a se bifurca în două. droşcă. a coborî jos. babă bătrână. palie. jitar. mitoc. a cădea jos. amăgire iluzorie. ştab. ghelir. venetic. a asambla la un loc. suzeran. izvod. rădvan. cobai de experienţă. beizadea. cerinţă imperativă. armăşel. biografia vieţii. răzeş. blazon de nobleţe. a prinde. bunăoară de exemplu. a conchide la sfârşit. cadet. zaveră. becher. apanaj. cămărăşel. jalbă. boare de vânt. lup. călcâi. a coabita împreună. pitac. a avertiza preventiv. postelnic. abuz exagerat. anteriu. calfă. catagrafie. işlic. Găsiţi echivalente actuale pentru următoarele arhaisme: adet. a anticipa dinainte. bandieră. agarean. căftănie. ispravnic. avantaj favorabil. apelpisie. ceremonie solemnă. caimacam. amploiat. a face. letopiseţ. bard. băjenie. dragoman. picior. diac. bairac. cocon. cândva odată. a coincide exact. balamuc de nebuni. pojarnic. a anexa alături. chirigiu. olat. cam aproximativ. a da. 10. a mazili. a întabula. firman. baltag. a aranja în ordine. cadenţă ritmică. eforie. câştig profitabil. pehlivan. adică cu alte cuvinte. a bate. garboavă. avalanşă de zăpadă. mână. vatman. activitate laborioasă. bolniţă. moşnean. a clănţăni din dinţi. ucaz. cot. chiar întocmai. prisav. căminar. locotenenţă. bei. a avea. posluşnic. anost şi plictisitor. om. a băsni. armie. cap. anafora. epistat. a lua. potcap. a călca în picioare. amestec eterogen. delniţă. beilic. ciubuc. bogasier. leah. logofăt. livrea. zapciu. a sta. nas. aşadar în consecinţă. mungiu. faţă. panţâr. agă. ipochimen. zapis. arnăut. a clarifica mai precis. consens unanim. ureche. lume. stolnic. clucer. haraci. chior de un ochi. vistier. paloş. aversă de ploaie. concluzie finală. vornic. cavaf. ansamblu omogen. cicatrizarea rănii. cinovnic. jarişte. nacafa. sluger. zavistie. a ţine. bancnotă de hârtie. comis.

miting popular. pacient bolnav. prim-plan apropiat. limuzină de lux. infatuare arogantă. proverb popular. mare geniu. rablă veche. performanţă remarcabilă. va să zică deci. perioadă de timp.conţine în interior. a menţine mai departe. epilog final. dată calendaristică. evlavie cucernică. a merge pe jos. a împovăra cu greutăţi. dună de nisip. a reţine pe loc. cuplet satiric. diurnă zilnică. a dăinui etern. a reaminti din nou. decor ornamental. râu curgător. interacţiune reciprocă. a profera ameninţări. hemograma sângelui. perspectivă de viitor. decât numai. lihnit de foame. a prefera mai bine. coridor de trecere. respect şi consideraţie. purpură roşie. local public. a îngheţa de frig. aşadar şi prin urmare. onest şi cinstit. piesă componentă. faună animală. omletă de ouă. oprobriu public. panoplie de arme. a reface din nou. exemplu pilduitor. epatare şocantă. cumplit şi înfiorător. gamă diversificată. glicemie în sânge. cult religios. notorietate publică. nebun la cap. cuşetă de dormit. promoţie de absolvenţi. pilon de susţinere. ospiciu de nebuni. nevralgie dureroasă. elocvenţă grăitoare. jerbă de flori. procent la sută. hit de mare succes. prenume de botez. radieră de şters. a prevedea dinainte. ortografie corectă. jambon de porc. proiect de viitor. nul şi neavenit. pamflet satiric. a milita pentru o cauză. garderobă vestimentară. picnic în aer liber. culpă din greşeală. potecă îngustă. nămeţi de zăpadă. rechizite de scris. povară grea. etnogeneza unui popor. a conveni de comun acord. magazin de mărfuri. a jumuli de pene. oranjadă de portocale. miraj înşelător. deşert arid. folclor popular. protagonist principal. 101 . dezrobirea omului. a ieşi afară. a impune cu forţa. detaliere amănunţită. a participa împreună. a convieţui împreună. pubelă de gunoi. dar însă. imprudenţă nesăbuită. întrajutorare reciprocă. a intra înăuntru. a extermina în masă. unanimitate deplină. plan de viitor. rang ierarhic. revelaţie neaşteptată. pom fructifer. prăpastie adâncă. mentor spiritual. elucubraţie absurdă. limonadă de lămâie. panaceu universal. poantă de efect. intemperiile vremii. cutremur de pământ. reclamă publicitară. a (se) întoarce înapoi. scurt rezumat. erupţie violentă. a repeta încă o dată. lapsus momentan. a reuni împreună. a înfuleca lacom. disimulare ascunsă. jurământ solemn. lăutar popular. desinenţă finală. deşi aşadar. a numerota cu cifre. a cronometra timpul. ogar de vânătoare. reper orientativ. personalitate remarcabilă. definitiv şi irevocabil. plajă de nisip. entuziasm înflăcărat.

schelet osos. Marin. tenebre întunecoase. Bidu-Vrânceanu. 5. Bucureşti. a teleghida (de) la distanţă. Bucureşti. saramură sărată. savant erudit. 2. Avram. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Narcisa. vestibul de intrare. verigă intermediară. Editura Niculescu.salon de primire. ţincvais alb. Dicţionar de cuvinte derivate al limbii române. stână de oi. Editura Facla. 1978. Dicţionar de pleonasme. Editura Academiei. a unelti pe ascuns. Formarea cuvintelor în limba română. siesta de după masă. a surveni pe neaşteptate. 1995. a suprima total. Editura Univers Enciclopedic. stai pe loc. 1996. trial de selecţie. 3. sinonimia. a schiţa sumar. ediţia a II-a. tinde să devină. a urca sus. solemnitate festivă. Constantinescu. Bucureşti. 1988. Probleme de semasiologie. şeptel de animale. Structura vocabularului limbii române contemporane. vogă trecătoare. Mioara. samovar de ceai. Sufixele. Evseev. Bucureşti. I. scadenţă de plată. 8. 9. stană de piatră. statuetă mică. Editura Coresi. Angelescu. sectă religioasă. Timişoara. Editura Academiei Române. 1986. şlagăr la modă. a ţâşni brusc. vită domestică. scândură de lemn. 1970. Bucureşti. Bucureşti. topografia locului. a zbiera tare. vedetă celebră. Bucureşti. Probleme ale exprimării corecte. Silviu. unitate indisolubilă. Angela. summit la vârf. Cuvinte şi sensuri. 1987. unanimitate totală. Polisemia. 7. III. vacarm asurzitor. mare vâlvătaie. salopetă de lucru. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. BIBLIOGRAFIE 1. II. 1998. Editura Academiei. vad de trecere. Forăscu. 4. Bucureşti. a semna personal. a urma mai departe. 6. Compunerea. slănină de porc. Prefixele. 102 . troian de zăpadă. a şedea jos. Formarea cuvintelor în limba română. urale şi ovaţii. scurt toast. a târî după sine. tot la fel. slip de baie. Gabriel. Dicţionarul explicativ al limbii române. Bucă. sloi de gheaţă. Bucureşti. antonimia prin exerciţii. 10. a survola peste. zvon fals. Editura Academiei. Ivan. Bidu-Vrânceanu. 1989. Formarea cuvintelor în limba română. a uni laolaltă. 1976. Angela.

verb. numeralul. pronumele. adică la flexiune. singurul element constant în definirea părţilor de vorbire este cel morfologic. verbul. articolul. formale şi de conţinut şi care se definesc pe baza a trei criterii: criteriul semantic. pronume. rolul acestora într-un enunţ. Din definiţiile unor părţi de vorbire poate lipsi sensul lexical (este vorba de cuvintele asemantice: prepoziţia şi conjuncţia) sau funcţia sintactică (la substantiv. MORFOLOGIE Morfologia este partea gramaticii care cuprinde reguli privitoare la forma cuvintelor şi la modificările acesteia în vorbire şi în scriere. 103 . ultimele patru în cea a cuvintelor neflexibile. caracteristicile de formă (flexiunea în raport cu diverse categorii gramaticale) şi funcţiile sintactice ale cuvintelor. conjuncţia şi interjecţia (unii specialişti contestă articolului şi numeralului acest statut). cu menţiunea că adverbul ocupă o poziţie intermediară. dar variaţiile în raport cu această categorie sunt exprimate perifrastic. Aceste criterii se regăsesc în definiţiile clasice ale părţilor de vorbire. prin urmare forma cuvântului rămâne nemodificată. numeral. în care se arată ce exprimă clasa respectivă (sensul lexical). prin care se apropie de cuvintele flexibile. Dintre acestea. prepoziţia. morfologic şi sintactic. Noţiuni generale Studiul morfologiei este organizat în clase lexico-gramaticale numite părţi de vorbire. unde acestea sunt multiple şi mai mult sau mai puţin specifice). adverbul. primele şase se grupează în categoria cuvintelor flexibile. iar structura morfologică este partea cea mai stabilă a unei limbi. Este compartimentul limbii cu cea mai complexă sistematizare. caracterizate prin anumite trăsături generale. care se referă la modificarea structurii cuvintelor.IV. adică pot prezenta modificări formale. adjectivul. În gramaticile româneşti sunt înregistrate zece părţi de vorbire: substantivul. deoarece cunoaşte categoria gramaticală a comparaţiei.

Articolul hotărât şi articolul nehotărât sunt considerate morfeme. interjecţia) şi cuvinte asemantice. cunoscută sub numele de conjugare. cu rol similar desinenţelor. interjecţiile şi unele adverbe). care exprimă noţiuni. adjectivul.Flexiunea primelor patru părţi de vorbire (substantiv. Criteriul semantic priveşte semnificaţia generală a unei clase de cuvinte şi împarte părţile de vorbire în două categorii: cuvinte autosemantice. foarte apropiată de cea nominală prin unele categorii comune. Se disting astfel: părţi de vorbire apte de a îndeplini o funcţie sintactică proprie (substantivul. adjectiv. numeralul. Cuvintele cu sens lexical de sine stătător sau autosemantice au un inventar bogat. iar numeralul este considerat o clasă de cuvinte foarte eterogenă din punct de vedere gramatical. pronumele. conjuncţia. articol. are o flexiune verbală. verbul. dar stabilesc raporturi între cuvinte sau între propoziţii. supus înnoirii atât prin împrumuturi. care nu are funcţii sintactice proprii. Între părţile de vorbire nu există o graniţă precisă. pronumele are un tip propriu de flexiune. cu precizarea că mulţi gramaticieni contestă calitatea de parte de vorbire distinctă a articolului şi a numeralului. numeral) se numeşte flexiune nominală sau declinare. conjuncţia. stabil. verbul şi adverbul) şi cuvinte care nu reprezintă unităţi sintactice (nu funcţionează ca părţi de propoziţie). care nu denumesc ceva din realitate. adverbul. adjective sau substantive). obiecte. exprimând determinarea. prepoziţia. cât şi prin formaţii interne (este vorba mai ales de substantive. conjuncţia). unele adverbe de mod) au un inventar restrâns. adjectivul. ci se foloseşte de valoarea altor părţi de vorbire (adverbe. adjective. pronominală. pe când cuvintele asemantice (articolul. pronumele. iar trăsăturile sale morfologice şi caracteristica semantică (exprimă o cantitate numerică definită) se întâlnesc şi la cuvinte aparţinând altor părţi de vorbire. ca elemente de relaţie în propoziţie şi în frază (prepoziţia. cu caracter abstract şi preponderent gramatical. Din asocierea celor trei criterii rezultă cele zece părţi de vorbire menţionate. fiind posibile treceri de la o parte de vorbire la alta prin procedeul numit 104 . ci ajută la exprimarea funcţiilor sintactice. numeralul. deschis. verbe). Criteriul sintactic are în vedere funcţiile sintactice îndeplinite de părţile de vorbire în propoziţie. închis. articolul. au rol de cuvinte ajutătoare sau instrumente gramaticale (articolul. verbul. care se deosebeşte radical de celelalte părţi de vorbire flexibile. prepoziţia. circumstanţe şi pot fi părţi de propoziţie (substantivul.

„E un dar la mijloc”. prepoziţionale (în ciuda. o asemenea faptă etc. „Oful nostru dintotdeauna”. substantiv devenit adverb: „Vara călătoreşte mult”. După clasa morfologică ale cărei caracteristici gramaticale le preiau. „Binele făcut nu se uită uşor”. „Un aşa afront”. după cum adjectivul şi adverbul clar este substantiv doar în clar de lună. Adjectivele. numeral devenit adverb: „Întâi ascultă. orice parte de vorbire poate fi substantivată: „Albastrul de Voroneţ”. Locuţiunile părţilor de vorbire Cu excepţia articolului. iar unii specialişti nu recunosc existenţa locuţiunilor pronominale şi numerale. „Zecele primit la examen l-a făcut fericit”. pentru celelalte părţi de vorbire. a sa mamă. din punct de vedere gramatical. Multe părţi de vorbire devin foarte adesea adjective: artist cetăţean. interjecţionale (Doamne păzeşte!). „Doarme buştean”. Prin articulare. pronume relativ-interogativ devenit adverb: „Ce frumos!”. nene!. de două ori. De exemplu. după aceea vorbeşte” etc. din când în când). a da năvală). adverbiale (fără noimă. practic. locuţiunile pot fi: substantivale (părere de rău). cu exemplificări în cele ce urmează: substantiv devenit prepoziţie: „A reuşit graţie talentului său”. Acest transfer dintr-o parte de vorbire în alta se realizează fără modificări ale formei cuvintelor. prepoziţiile şi conjuncţiile au cele mai multe locuţiuni. dom'le!. păzea!. băiatul acesta. verbale (a băga de seamă. o dată cu). 105 . mamă!. „A subliniat un pe din text”. femeie cosmonaut. numărul acestora este nesemnificativ. cu toate că). prima iubire. verbele. soro!. te miri ce). din numeral (argotic): şase! Trecerile de la o parte de vorbire la alta pot fi uneori doar ocazionale sau limitate contextual. zi de zi. Interjecţii provenite din substantiv la cazul vocativ: Doamne!. transpoziţie lexico-gramaticală. Acestea sunt grupuri de cuvinte cu sens unitar. derivare improprie etc. adverbele. „Singur cuc”. ca o singură parte de vorbire. toate părţile de vorbire au locuţiuni.conversiune sau schimbarea valorii gramaticale. care se comportă. din verbe la modul imperativ: uite!. numerale (mai ales distributive şi adverbiale: câte doi. a doua oară). adverb devenit adjectiv: „Un domn bine”. rană sângerândă. „Eul din noi”. conjuncţionale (chiar dacă. adverbul binişor devine substantiv numai în locuţiunea: cu binişorul. pronominale (cine ştie cine. „Plimbatul de dimineaţă”. prepoziţie devenită conjuncţie: „El cu ea formează un cuplu reuşit”. adjectivale (de excepţie). om instruit.

masculin. pronumelor şi numeralelor cu valoare de substantiv. nu sunt două forme ale aceluiaşi cuvânt. feminin şi neutru. pronume. persoana a II-a – conlocutorul şi persoana a III-a – o altă 106 . genitiv. prin desinenţe la toate părţile de vorbire care au această categorie gramaticală. de exemplu. adjectivului. de întărire. ci două cuvinte diferite). articolului. foarte. El indică un exemplar sau mai multe. gradul de comparaţie. dar celelalte părţi de vorbire amintite mai sus îşi schimbă forma (frumos-frumoasă. numeral. pronumelui. de egalitate. pronumelui şi numeralului. reflexive. persoana. Cazul se realizează în limba română prin cinci valori: nominativ. acuzativ. verb). numeralului şi verbelor la participiu şi gerunziu. De reţinut că substantivele nu-şi schimbă forma după gen (copil şi copilă. care nu se exprimă niciodată în limba română prin terminaţii gramaticale (cu excepţia neologismelor de origine savantă). cazul. ci numai două forme gramaticale ale aceluiaşi adjectiv. citit-citită nu sunt două cuvinte diferite. iar la celelalte părţi de vorbire (articol. posesive) şi în flexiunea verbului (în cadrul modurilor personale). un-o. dativ. Gradul de comparaţie. comparativ (cu subdiviziunile: de superioritate. marcate prin desinenţe. de inferioritate) şi superlativ (cu subdiviziunile: relativ şi absolut) este o categorie gramaticală comună unei mari părţi din adjectivele calificative (cu anumite excepţii) şi unei părţi din adverbe (în special celor de mod). apare în flexiunea tuturor părţilor de vorbire flexibile. în cazul substantivului. realizându-se în trei valori: persoana I – vorbitorul. Toate cele trei genuri gramaticale se manifestă. În limba română lista lor cuprinde: genul. Persoana se manifestă în flexiunea unor pronume (personale. diateza. ci prin cuvinte auxiliare: mai. Este o categorie gramaticală proprie substantivului. doi-două. prea etc. articolului. Genul. Unii autori includ şi categoria determinării. adjectivului. cu varietăţile pozitiv. numărul. divizat în singular şi plural. tot aşa. acesta-aceasta. este o categorie gramaticală proprie substantivului.Categoriile gramaticale Categoriile gramaticale sunt modalităţi prin care se realizează flexiunea părţilor de vorbire. modul şi timpul. de politeţe. adjectiv. cu cele trei specii ale sale. Numărul gramatical. cu excepţia numeralului (la care ideea de număr este exprimată lexical). articol. vocativ. în general. La verb se manifestă pentru a indica dacă acţiunea este făcută de un singur autor sau de mai mulţi. forma de participiu) cazul se explică prin acord.

persoană despre care se vorbeşte; valorile sunt marcate fie prin forme supletive, în cazul pronumelui (eu, tu, el; al meu, al tău, al său etc.), fie prin desinenţe, în cazul verbului (alergam, alergai, alergau etc.). La verb şi la pronumele care au persoană, această categorie este asociată cu valorile de număr. Diateza, cu speciile activă, reflexivă, pasivă, modul, cu speciile indicativ, conjunctiv, condiţional-optativ, imperativ, infinitiv, gerunziu, participiu, supin, şi timpul, cu speciile prezent, trecut, viitor – sunt categorii gramaticale specifice verbului, exprimabile prin mijloace variate, uneori diferite de terminaţiile de tipul desinenţelor, şi anume prin sufixe gramaticale, pentru unele moduri (infinitiv, gerunziu, participiu) sau pentru unele timpuri (prezentul unor verbe, imperfectul şi perfectul simplu, mai mult ca perfectul tuturor verbelor). Prin urmare, flexiunea verbului, numită conjugare, constă în schimbarea formei cuvintelor din această clasă după diateză, mod, timp (categorii specifice clasei), persoană şi număr (categorii comune verbului cu alte părţi de vorbire), făcând ca verbul să aibă cel mai mare număr de forme gramaticale printre toate părţile de vorbire flexibile. Categoria determinării este specifică substantivului, exprimând diferite grade de individualizare; se realizează prin următoarele valori: nedeterminat (student), determinat nehotărât (un student), deter-minat hotărât (studentul), marcate cu ajutorul articolului (hotărât sau nehotărât). Morfemul şi structura morfologică (morfematică) a cuvintelor Toate elementele componente ale unui cuvânt (rădăcina, tema, prefixele, sufixele, desinenţele, accentul şi intonaţia) poartă denumirea generală de morfeme. Morfemul este noţiunea definitorie a morfologiei, căreia îi dă şi numele, şi reprezintă unitatea minimală de expresie dotată cu semnificaţie lexicală sau gramaticală. Se deosebeşte de fonem, care este unitatea fundamentală a fonologiei, având capacitatea de a diferenţia cuvintele (oră/eră, dar/dor, foc/for etc.) fără a avea un sens propriu, şi de cuvânt prin faptul că nu are autonomie lexicală, morfemul fiind de fapt un component al structurii cuvântului. Formei unui morfem îi corespunde o valoare gramaticală (de exemplu, -i din elevi reprezintă semnul pluralului). Aceeaşi valoare, de plural, poate fi redată, în funcţie de contextul fonetic sau morfologic, şi prin alte forme: -e (fete, creioane), -le (basmale), -uri (râuri, mătăsuri) etc., morfemul reprezentând, din această perspectivă,
107

o clasă de variante, numite alomorfe. Invariantele (morfemele) se realizează în poziţii în care toate celelalte variante sunt excluse. Foarte rar sunt admise două variante în aceeaşi poziţie: transplant-e/ transplant-uri, seminari-i/seminar-e, ţăranc-e/ţărănc-i etc. Morfemele se realizează prin anumite alomorfe în funcţie de contextul fonetic sau de cel morfologic. De exemplu, alomorfele -i, întânit după un i aton: indici-i, sacrifici-i şi -ă, realizat numai după un radical în vocală labială: ou/ou-ă sunt considerate alomorfe fonetice. Alomorfele se realizează (destul de rar) în contexte care nu pot fi caracterizate fonetic sau morfologic: om/oam-eni, râs/râs-ete, cap/ cap-ete. Asemenea alomorfe sunt considerate alomorfe lexicale. Morfemele pot fi constituite din unităţi fonetice segmentale, care sunt reprezentate prin foneme propriu-zise (floare), suprasegmentale, reprezentate prin accent şi intonaţie, care pot diferenţia atât cuvinte (áfinafín, mozáic-mozaíc), cât şi forme gramaticale omografe: nominativvocativ (Petre – Petre!), vocativ-genitiv/dativ plural (fraţilor!–fraţilor), imperativ-indicativ prezent (Stai cuminte! – Tu stai cuminte) şi morfemul zero (Ø), care reprezintă o marcă a valorilor gramaticale, este purtătorul unei informaţii gramaticale, opunând, între ele, diferite forme dintr-o paradigmă: alb-Ø /alb-ă, pom-Ø /pom-i; cânta-Ø /cânta-m, cânta-i. Clasificarea morfemelor se face după diverse criterii. Unul dintre aceste criterii este reprezentat de posibilitatea de combinare a acestora. Unele morfeme pot apărea singure sau combinate cu un morfem zero: cap, frig, loc, om, vânt şi nu pot comuta cu zero. Alte morfeme sunt dependente (sufixele, prefixele, desinenţele), ele se ataşează unui morfem independent: copil-aş, re-vedere, cânt-a-se-ră-m şi nu pot comuta cu zero. În funcţie de conţinutul exprimat, morfemele pot fi lexicale şi cuprind morfeme-rădăcină (student-, cas-) şi afixe derivative (ne-, des/dez-, stră-; -ar, -esc, -mente etc.) şi morfeme gramaticale, din care fac parte sufixele, care exprimă la verbe modul şi timpul (gând-esc, cânt-a-se, văz-ând) şi desinenţele, care exprimă persoana şi numărul verbului (striga-m), genul, numărul şi cazul în flexiunea nominală (şcoal-a, elev-i, frumoas-ei cas-e). La acestea se mai poate adăuga o altă clasă, aceea a morfemelor lexico-gramaticale, care au atât valoare gramaticală, dar pot forma şi cuvinte noi. Este cazul prefixelor arhi-, extra-, hiper-, ultra- etc., care marchează superlativul, formând în acelaşi timp şi cuvinte noi: arhiplin, extrafin, hipersensibil, ultracentral, şi sufixelor substantivale
108

moţionale -ă, -iţă, -easă, -oare etc., care sunt atât sufixe lexicale, formând cuvinte noi: student-studentă, pictor-pictoriţă, bucătarbucătăreasă, regizor-regizoare, dar şi sufixe gramaticale, exprimând categoria gramaticală a genului. O poziţie intermediară o are sufixul lexico-gramatical cu valoare de superlativ -isim (rarisim). Morfemele mai pot fi clasificate şi în funcţie de poziţia faţă de morfemul independent. Se disting morfeme dependente antepuse (prefixe: co-raport, afixe mobile sau morfeme libere de tipul verbe auxiliare, adverbe, prepoziţii, conjuncţii, pronume reflexive etc.: am auzit, foarte rău, a cânta, să ascult, se duce) şi morfeme dependente postpuse (sufixele, desinenţele, articolul ca mijloc de determinare nominală: ac-ar, cânt-a-se, student-ei, fat-a). După structura expresiei morfemele sunt continue (formate dintr-un singur fonem sau dintr-un şir neîntrerupt de foneme: copil-aş, ani-lor, vânt), discontinue; acestea pot fi, la rândul lor, repetate (fată harnică) şi întrerupte (întâlnite mai ales la formele de infinitiv ale verbelor: a alerga şi la formele genitivale: al studentului) şi interne (alternanţele din rădăcină: a/ă – zare/zări, d/z – stradă/străzi, z/j – obraz/obraji, l/i – colonel/ colonei, chel/chei, sc/şt – bască/băşti, forme supletive, nedetaşabile din structura rădăcinii: eu, mă, mie; sunt, eşti, eram, fusei, fost). Unii lingvişti consideră că topica poate juca rol de morfem gramatical. În enunţul Oamenii fac greşeli subiectul este exprimat prin substantivul articulat, iar obiectul prin cel nearticulat, indiferent de topică, pe când într-un enunţ ca Şoricelul vede pisica cuvintele şoricelul şi pisica sunt, pe rând, subiect sau complement direct, în funcţie de poziţia în enunţ. Structura morfologică (morfematică) În strânsă legătură cu unele categorii gramaticale şi, implicit, cu flexiunea, se află structura morfologică (morfematică) a cuvintelor care poate cuprinde următoarele componente: rădăcina, tema, pre-fixele, sufixele şi desinenţele. Ultimele trei (prefixele, sufixele şi desinenţele) sunt denumite, cu un termen generic, afixe. Alături de aceste componente, în structura cuvintelor sunt prezente alternanţele fonetice, accentul şi intonaţia, care contribuie la exprimarea unor valori gramaticale. Structura morfologică a unui cuvânt precum descântasei poate cuprinde următoarele componente: morfemul-rădăcină cânt- (partea fixă a unui cuvânt, nedivizibilă şi neanalizabilă în părţi componente), prefixul des- care, împreună cu sufixul -a, formează un verb de la substantiv, sufixul -a- (sufix al timpurilor trecute pentru verbele de conjugarea I), sufixul -se- (sufix al mai mult ca perfectului) şi
109

desinenţa i (exprimă categoria de persoană şi număr, în cazul de faţă persoana a II-a, numărul singular). Rădăcina şi afixele lexicale constituie împreună radicalul, partea care apare constant în tot cursul flexiunii: desfac-e, desfăc-ând, desfăc-ut; pătuţ-uri. Tema este o structură morfematică complexă, alcătuită din rădăcină şi unul sau mai multe afixe (sufixe şi prefixe). De exemplu, prelucrapoate fi tema perfectului simplu, prelucrase – este tema mai mult ca perfectului. După unii specialişti (v. Iorgu Iordan, Vladimir Robu, Limba română contemporană, p. 353), tema este identică cu radicalul atunci când în structura acestuia intră rădăcina + sufixe şi prefixe. Sufixul gramatical împreună cu desinenţele reprezintă flectivul, partea cuvântului în care se manifestă modificările flexionare, componenta variabilă: prelucra-sem, voi alerga. De regulă, topica structurii morfologice a cuvintelor în limba română este radical + sufix gramatical + desinenţă: cred-ea-m, dar pot apărea, mai ales la verbe, forme amplificate: radical+sufix1+sufix2+ desinenţă1+desinenţă2: ven-i-se-ră-m. Separarea radicalului de flectiv se face adesea cu dificultate, datorită alternanţelor fonetice care pot apărea în radical (soartă-sorţi, fată-fete, cal-cai) sau între radical şi flectiv (cred, creadă, crezi). Există situaţii în care radicalul prezintă în cursul flexiunii forme supletive, la verbele neregulate (f-i, f-u-se-i, er-a-m, fos-t, est-e, eşt-i; ar-e, av-ea-m, aib-ă, ia-u, lu-a etc.) sau la unele pronume personale (eu, mie, el, lui etc.) sau reflexive (sie, îşi, se etc.). Alternanţele fonetice marchează, pe lângă mijloacele flexionare propriu-zise, unele categorii gramaticale (genul, numărul, persoana, cazul) şi apar de regulă în corpul rădăcinii (fată-fete, arăt-arată) sau al sufixelor lexicale (nedreptate-nedreptăţi), iar cele consonantice apar mai ales în partea finală a cuvântului, la graniţa cu desinenţa (studentstudenţi, obraz-obraji, românesc-româneşti). Accentul poate marca, mai rar, diferite categorii gramaticale atât în flexiunea nominală, cât şi în cea verbală (nóră-nuróri, zéro-zeróuri, aprópie-apropié). Intonaţia constituie în flexiunea nominală o marcă a cazului vocativ (frate!, laşilor!), iar în cea verbală o marcă a modului imperativ (încetează!, staţi!). În limba română sunt şi părţi de vorbire neanalizabile (adverbe, prepoziţii, conjuncţii, interjecţii) la care nu se pot detaşa părţi componente, deci nu pot fi analizate din punct de vedere morfematic.
110

Substantivul Substantivul este partea de vorbire flexibilă care denumeşte obiecte ale realităţii: fiinţe (om, doctor, fată), lucruri (carte, sac, loc), fenomene ale naturii (ceaţă, vânt, zăpadă), acţiuni (scriere, urcare, vedere), stări (bucurie, tristeţe), însuşiri (frumuseţe, bunătate, înţelepciune), relaţii (prietenie, duşmănie). Genul, numărul şi cazul sunt categoriile morfologice ale substantivului; dintre acestea genul este fix, prin urmare, substantivul se schimbă numai după număr şi caz, realizând ceea ce se numeşte declinare. Flexiunea substantivului este relativ săracă, ajungând până la trei forme la substantivele nearticulate şi până la opt forme la cele articulate şi aceasta datorită, de fapt, flexiunii articolului. Forma-tip, adică forma sub care se găseşte substantivul în dicţionare, este cea de nominativ-acuzativ, singular, nearticulat. Dintre toate părţile de vorbire, substantivele sunt cuvintele folosite cel mai frecvent în vorbire, sunt cele mai numeroase şi în permanentă înnoire, datorită numărului mare de obiecte care trebuie denumite, cu împrumuturi care se adaptează mai mult sau mai puţin la sistemul fonetic şi morfologic al limbii române. Clasificarea substantivelor Substantivele limbii române se clasifică după mai multe criterii. O primă clasificare a substantivelor este cea după natura denumirii şi priveşte dihotomiile substantive comune (apelative) – substantive proprii. Substantivele comune denumesc obiecte de acelaşi fel, fără a le distinge (copil, casă, pom, afacere, francez, râu, primăvară). Se scriu întotdeauna cu iniţială mică şi sunt mult mai numeroase decât cele proprii. Substantivele proprii denumesc numai anumite obiecte individualizate pentru a le deosebi de altele din aceeaşi categorie. Ele se încadrează în numeroase grupe semantice. Pot fi individualizate nume proprii de persoane sau antroponime (prenume: Ion, Maria, nume de familie: Popescu, Ştefănescu, personaje literare: Harap Alb, Scufiţa Roşie), nume de locuri sau toponime (urbanonime: Iaşi, Craiova, hidronime: Argeş, Dunărea, oronime: Carpaţi, Buila, oiconime: Româneşti, Tunari, nume de străzi şi cartiere: Râul Doamnei, Primăverii), nume de aştri sau astronime: Saturn, Carul-Mare, Gemenii, nume de
111

în scris. Îl ascult pe Radu. Simfonia a VI-a. Includerea unor substantive în categoria numelor comune sau în cea a numelor proprii este adesea nesigură. nume de vehicule: rapidul Orient Expres. nume de sărbători: Crăciun. titlurile unor opere de tot felul: O noapte furtunoasă. numele unor publicaţii: Studii şi cercetări lingvistice. -ga au forme diferite de genitiv-dativ faţă de substantivele comune cu aceeaşi terminaţie: Puica-Puicăi/Puichii. Organizaţia Naţiunilor Unite. datorită faptului că mai există substantive cu „statut” intermediar. Joiana. Ingrid. iar substantivele comune devin proprii prin procedeul numit onimizare: Ciobanu. Numele proprii masculine se articulează proclitic la genitivdativ: lui Andrei. Prin figura de stil numită antonomază. Peştii. Reforma. Lili. o dacie. Al II-lea Congres Internaţional de Onomastică. crucişătorul Aurora. ezitantă. Roşiori. nume de evenimente cultural-istorice: Renaşterea. Uniunea Scriitorilor din România. Dicţionarul toponimic al României. Olga-Olgăi/ Olghii faţă de puica-puicii. Ursu. nume de întreprinderi şi instituţii: Întreprinderea de Echipamente Aerospaţiale. flexiunea cazuală a numelor proprii diferă de cea a substantivelor comune. politice sau de altă natură. vin Busuioacă de Bohotin. Unirea Principatelor. dar numai cu articol hotărât. un cresus. În 112 . fie plural: Bucureşti. fie singular: Craiova. Zizi) şi primesc prepoziţia pe la acuzativ: O văd pe Ana. un iuda. Numele proprii feminine terminate în -ca. distincţia între numele propriu şi cel comun se face prin câteva particularităţi ale substantivelor proprii: au o singură formă de număr. Carmen. este de natură ortografică: numele proprii se scriu cu majusculă. Ministerul Afacerilor Externe. organe şi organizaţii de stat. insuficient marcat. România literară. Bobotează. Bacău. nume de produse industriale: aparat foto Nikon. cât şi nearticulată. Legea învăţământului. lui Horia. 1 Decembrie. substantivele proprii pot deveni substantive comune: un cotnar. Paşte. lui Azorică (articulare proclitică neadmisă de norma literară la numele feminine. Anul Nou. Calipso. Miriam. un hercule. Principala distincţie între substantivele proprii şi cele comune. Cataramă. televizor Philips. cu excepţia unor nume precum: Catrinel. Dragoslavele. fraga-fragii. Facultatea de Litere.animale sau zoonime: Grivei. se folosesc atât în formă articulată. ţigări Snagov. o caiafă. În plan gramatical. naţionale sau internaţionale: Partidul Social Democrat.

democraţie. floarea-soarelui. După structura morfematică substantivele se clasifică în substantive simple. bostănărie. sunt unităţi provenite din minimum două morfeme independente. geamgiu. bunăstare. Victoraş. căluşul. 113 . Alte substantive compuse sunt formate numai din elemente tematice –sufixoide şi prefixoide (agorafobie. numele unor rase de animale sau specii de plante. suprasolicitare. joc<juca. ONU. din iniţiale de cuvinte (ACR. formate de la verbe sau substantive (auz<auzi. Argeşel. Dacă pentru numele lunilor anului regulile sunt unice (cu iniţială mică: decembrie). SUA) sau din iniţiale şi fragmente de cuvinte (TAROM=Transporturile Aeriene Române). făget. cât şi proprii. toponimie. zgârie-nori. Substantivele compuse atât comune. epitete afective. policioară. junimist. cu prefixe (antevorbitor. care pot exista în limbă şi separat. primministru. cais<caisă). stilou. îndrăzneală. comune şi proprii. valvârtej. substantive compuse şi locuţiuni substantivale. nelinişte. Sfarmă-Piatră. Acestea sunt de dată recentă şi pot fi realizate prin combinarea unor silabe din cuvintele componente (PLAFAR=Plante farmaceutice). Ionuţ. Făt-Frumos) sau prin contopire (bunăvoinţă. Delavrancea). Ialomicioara). din silabe şi cuvinte (ROMARTA=Arta românească). străbunic. Convergenţa se face prin alăturare şi se scriu aproape întotdeauna cu cratimă (bloc-turn. arhiepiscop. pinacotecă. lasă-mă-să-te-las. Dacoromania. caligrafie. balneolog<balneologie. ultrasunet) sau rezultate prin derivare regresivă. nonvaloare. clujean. la celelalte regulile nu sunt întotdeauna ferme (de exemplu. agerime. numele unor dansuri populare. haplea. redactor-şef.această situaţie se află. numele lunilor anului. cânt<cânta. reapariţie. scurtmetraj. consătean. dar cu iniţială minusculă: ionatan. nederivate (carte. Substantivele compuse din iniţiale de cuvinte se pot scrie cu sau fără punct după fiecare literă şi se pronunţă cu accent pe ultima silabă. cuvinte derivate cu sufixe (copilaş. copreşedinte. rea-credinţă. vinars. haţegana sau epitetele: mutulică. xenomanie) sau prin abreviere. Ele pot fi cuvinte de bază. blocnotes. Substantivele simple. pădurar. surdomut. Turnu-Severin. sculptor< sculptură. concertmaistru. cacofonie. sunt formate dintr-un singur cuvânt. cânepişte. triplusalt. se recomandă scrierea cu majusculă: Marele alb –rasă de porci– sau Record –soi de grâu–. Târgu-Jiu. contracandidat. postcalcul. Întregalde. Cluj-Napoca. interfaţă. ciufulici). Ana). de exemplu. primadona. merinos. creţesc. aluniş. fărădelege. papă-lapte. Câmpulung.

comedie.. strungă. hârtie. balon. mânz. suporter. cufăr. zahăr. tâlhar. gură. vamă etc. ogradă. hotar. floare. făcător de bine. bariton. călimară. rău de mare. acont. şalău etc. După criteriul etimologic substantivele româneşti sunt substantive moştenite din latină: cap. tenor. laitmotiv. Exemple: aducere-aminte. sindrofie. şerbet. convoi. frunte. belşug. praf. substantive formate în limba română prin derivare: 114 . rachiu. valută etc.. nădejde.. nod în papură. moară. şi din substrat: abur. buză.. chin. podgorie. capodoperă. gentleman. cioban. basorelief. chitară. fotbal. zodie etc. capelmaistru. substantivele care alcătuiesc locuţiunea substantivală îşi pierd individualitatea semantică şi ocupă o ordine fixă în grupul locuţional. coşmar. muncă. sergent etc. obraz. pâine. meci.. urdă. din neogreacă: calapod. spicher. prăvălie. substantive împrumutate din diverse limbi şi în perioade diferite: din vechea slavă: boier. diviziune. dolce farniente etc. dare de mână. Locuţiunile substantivale conţin în structura lor cel puţin un substantiv şi au comportamentul gramatical al substantivului: flexionează. aprindere de plămâni. gând. stagiune. din franceză: automobil. basma. spaghete. din turcă: baclava. boiler. orbul găinilor. crenvurşt(i). excepţie fac cele străine. tur de scrutin. milă. coacăză. meşter. dictat. partitură. din germană: bliţ. nufăr. al căror grad de sudură este foarte avansat. vreme etc. noroc. pilaf. mirodenie. fotograf. prosop. ochi. septicemie. Numeroase locuţiuni provin din calchierea unor sintagme de origine latino-romanică sau internaţională: lovitură de stat. grumaz. tragere de inimă etc. gazdă. frate. display. barză. îndeplinesc funcţii sintactice. pension. brad. teracotă. mai ales scrierea cu cratimă sau fără cratimă. sâmbure. corner. halbă. ventil etc. dispecer. handicap.. cataif. se articulează.Substantivele compuse prezintă o serie de particularităţi în flexiune şi pun frecvent probleme de ortografie. din maghiară: aldămaş. Locuţiunile substantivale Locuţiunile substantivale sunt grupuri de cuvinte cu sens unitar şi comportament morfologic de substantiv. viezure etc. trandafir.. slugă. matriţă. din engleză: baschet. cafea.. casă. transplant. mazăre. punct de vedere. Spre deosebire de substantivele compuse. oraş. care se utilizează ca atare: mea culpa. tobogan etc. din italiană: ancoră. bacalaureat. plug. piper. bătaie de joc. părere de rău. chibrit. cearşaf. coup de foudre. soare etc.

floare. frăsinet. cui. fulger. cazul şi determinarea. Categoriile gramaticale ale substantivului Ca parte de vorbire flexibilă.u nesilabic (leu. feminin şi neutru. pasăre etc. respectiv un – doi pentru masculin. piure) . necredinţă. tei. piatră. iar la plural cu femininul (două case-două scaune). arinişte. şi substantive abstracte. rea-credinţă. Substantivele se organizează în trei genuri: masculin. 47) consideră că această această distincţie între „aşa-numitele substantive abstracte şi concrete nu interesează direct gramatica”. prâslea) şi ă neaccentuat (papă. un – două pentru neutru şi o – două pentru feminin. hublou) . comună. sinele. Masculinele. demnitate. adică obiectele denumite sunt percepute cu ajutorul simţurilor: creion. doiul. taxi) . prin schimbarea categoriei gramaticale: aproapele. curaj. tabu) . copilandru. De menţionat că unii specialişti (v.consoană (pom.e neaccentuat (frate. lumină. atunci când realitatea denumită de cuvânt nu poate fi percepută cu ajutorul simţurilor: atitudine.i vocalic accentuat (colibri. popă). isteţime.e accentuat (bebe. cinema). Masculinele şi neutrele au la singular următoarele terminaţii identice: . formal. portţigaret. portavoce) . binele. studio) . numărul. muzeu. Mioara Avram. bou. roi) . imoralitate. p. în plus faţă de neutre. foarfece. cu terminaţia femininelor. frumosul. pom. categoriile gramaticale ale substantivului sunt genul. 115 . La singular neutrul este identic. oful. Gramatica pentru toţi. miazănoapte. probabilitate etc. scurtmetraj. cu masculinul (un creion-un om). prin compunere: binecuvântare.băieţel. tren. radio.a accentutat (papa. grupate după terminaţia de la singular şi plural. Criteriul psihologic-empiric împarte substantivul în substantive concrete. plimbatul. alesul. strămoş. ministru. idee. perete. teatru. Genul substantivelor este fix (substantivele nu flexionează după gen) şi constituie principalul reper pentru formarea pluralului şi a cazurilor. lac) . sac. de data aceasta. mai pot avea şi terminaţiile: a neaccentuat (paria.u silabic (codru. consecvenţă. bunăvoinţă. cinste. bunătate.o (picolo. eul. stejăriş.i semivocalic (pui. rea-voinţă.

popor. cătană. Sunt admise două forme pentru bulgăr/bulgăre. călăuză. vis. Adi. fluture/flutur. lăcrămioară/lăcrimioară. urcior/ulcior (prima formă este corectă). dar are şi excepţii: animal. Lulu sunt feminine. sarma. De exemplu. itinerar/itinerariu. numele de arbori.ă (mamă. macrou. linoleum/linoleu. dobitoc. glonţ/glonte. santinelă. parodontoză/ parodentoză. mănăstire/mânăstire. Gabi. taxi/taxiu. Vali. norma literară admiţând numai o formă considerată corectă şi foarte rar sunt admise ambele variante. Există substantive care au variante paralele de acelaşi gen. indigo.Substantivele feminine au următoarele terminaţii: . la feminin: caramelă/caramea. gazdă. Gavrilă sunt masculine. Şi la substantivele proprii terminaţiile formei-tip nu au adesea corespondenţă cu genurile gramaticale. Fănică. Costea. literelor. dar pot fi şi masculine şi feminine nume precum: Saşa. greier/greiere. sunt masculine numele lunilor anului. vâlcea/ vâlcică. numele de fructe sunt feminine. deoarece conţine aproape numai substantive inanimate: creion. dar apar şi excepţii: măr (neutru). salariu/salar. strugure (masculine). genunchi/genunche. lăscaie/leţcaie. Jojo. Se admit două forme corecte pentru pronostic/prognostic. Toma. la masculin avem: berbec/berbece. pepene. milieu/mileu.e (carte. tuia. Lenuş. soia) . ordonanţă. Aurică. mamifer. personaj. cu câteva excepţii feminine: salcia. stea. corvoadă/corvadă. patrulă. cu excepţia unor feminine precum: beizadea. serviciu/ servici. de exemplu: numele zilelor săptămânii sunt feminine. pricopseală/procopseală. nume. De exemplu. Irinel. Toto.o (cacao). Datorită faptului că aceste terminaţii sunt comune mai multor genuri deodată este greu de oferit nişte indicii sigure de stabilire a unor clase onomasiologice. Genul neutru prezintă o anumită regularitate. substantivele proprii terminate în -a/-ea sau -ă: Luca. Oprea. tutor/tutore.i accentuat şi neaccentuat (zi. ananas. minim/minimum. indiciu. acadea. Sunt doar câteva grupări semantice unitare din punctul de vedere al genului. tanti) . tuia. sarma/sarmală. casă) . notelor muzicale şi cifrelor. la neutre: cartilaj/ cartilagiu. numele de ocupaţii bărbăteşti. mugur/mugure. maiou/maieu.a (-ea) accentuat şi neaccentuat (basma. şuşoteală/şoşoteală (prima formă este corectă). exemplu. idee) . în ce priveşte înţelesul. pieptene/ piepten (prima formă este considerată corectă). sandală/sanda. terminate în consoană sau u vocalic: Carmen. 116 . Sunt admise două forme corecte pentru: carafă/garafă.

Astfel. vulpe-vulpoi. regizor-regizoare etc. neadmise decât în parte de norma literară: ciorchine/ ciorchină. cătană. garderob „dulap”/garderobă „îmbrăcăminte”. rinocer. cuc. prin moţiune se formează feminine de la masculine: studentstudentă. ministru (masc.). elefăntiţă. T(h)eo. pelican. Mai rar se formează substantive masculine de la cele feminine: cinteză-cintezoi. atât ca masculine. precum cămiloi. Există şi substantive care au variante paralele. călăuză. care redau cele două sexe prin derivare cu sufixe moţionale. custode. cioară-cioroi. ca şi numele de persoană hipocoristice: Adi. cât şi ca neutre. veveriţă. În limbajul afectiv sau în vorbirea familiară pot apărea derivate moţionale. foarfece/foarfec. din categoria singularia tantum. Substantivele nume de fiinţe (animate) se mai disting şi după felul în care genul marchează cele două sexe (masculin şi feminin). avem: a) substantive heteronime. Alte perechi de substantive de genuri diferite au şi sensuri diferite: fascicul „mănunchi”/fasciculă „parte tipărită dintr-o lucrare”. care sunt neliterare. zebră. fluture. filet „ghivent”. Astfel. Un număr redus de substantive pot funcţiona. gâscăgâscan. pot fi interpretate atât ca masculine. cămilă.Uneori. desag/desagă. dar de genuri diferite. c) substantive epicene sunt substantivele (îndeosebi nume de animale. fratesoră. girafă. generăleasă. b) substantive mobile. ministreasă. Ştefi. pupăzoi. dar şi de persoane) care au o singură formă (de masculin sau de feminin) pentru ambele sexe: cocostârc. mogâldeaţă. ţânţar. colind/colindă. santinelă. în contextul acest: aur. slugă (fem. Arhigenul se referă la substantivele defective care nu au genul precizat prin nici o marcă gramaticală. care au radicale diferite pentru cele două genuri: băiat-fată. fruct/fructă. lăcustă. grăunte/grăunţă (este corectă prima formă). file „muşchi”. cocoş-găină. lapte. cât şi ca feminine: complice. cunoştinţă. pictor-pictoriţă. după caz. formele diferite din cadrul aceluiaşi gen pot avea sensuri diferite: bolero (dans)-bolerou „ilic”. uliu. găgăuţă. calfă. papă-lapte. elefant. berbec-oaie. terchea-berchea. oltean-olteancă. haimana. pupăză. Sunt admise de normele limbii literare ambele variante în: astm/astmă. unchi-mătuşă. piţigoi. unele substantive defective de plural. fileu „plasă”. 117 . Cel mai adesea. lebădă. ginere-noră.). ordonanţă. Vali. crocodil. mecanic. Gabi. beizadea. Aceste substantive fac parte din aşa-zisul subgen comun. urs-ursoaică. moş-babă. încurcă-lume. croitorcroitoreasă.

lene. ghilimele. Ponoarele. confeti. tărâţe. Există unele care se folosesc numai la singular (singularia tantum) sau numai la plural (pluralia tantum). jumări. remarci. tei (masc. Există şi situaţii când ambele forme sunt corecte: ţărance/ ţărănci. fete. defective de singular.mărar. zori. ochi. roţi şi nu boale (cu excepţia expresiei „a băga în boale”). 118 . cheflii) feminin: . studii). substantivele având în mod obişnuit ambele numere. zahăr). nume proprii (Anton. canoe. nume proprii (Buşteni. Desinenţele de plural grupate după genuri sunt următoarele: masculin: . moaşte.). coli.uri (dulapuri. represalii. mei. sporturi (geografie. termeni latineşti folosiţi în publicistică (addenda. uzine şi nu căpşuni.). remarce.le (osanale. duzini. Bistriţa. lacuri) . nume de obiecte formate din două părţi identice (blugi. La feminin desinenţele -e şi -i sunt uneori în concurenţă. măsele. iţe. pot fi la plural feminine sau neutre în contextul aceste: icre. Bucureşti. joi (fem. blănuri. râpe/râpi. făinuri. teatre) . ochelari. jumări). marţi. feluri: alămuri. mătase. dansatoare. unt etc. Otopeni. Numărul este categoria gramaticală care face distincţia singularplural. orez. alei. pătrunjel. grafică. nume care pot prezenta o totalitate (aplauze. zile) . Carpaţi. vremuri) neutru: . Vâlcea).uri (certuri. cimbru. îngheţate) . uzini şi au pluralul corect în -i substantivele feminine: boli. vată. poiene/poieni. Unele substantive au forme duble de plural. icre. Au numai formă de pluralia tantum următoarele substantive: nume de materii (câlţi. roate (cu excepţia expresiei „a pune/băga beţe în roate”). miere. verdeţuri.e (scaune. dorinţi. Videle). Alte substantive. sânge. foame). substantive abstracte (inteligenţă. socri. mass-media). din categoria pluralia tantum. moravuri. fii. regizoare. maree. frică. Maria. miscellanea. ţigance/ţigănci. sorţi) . Alte substantive sunt invariabile. Cluj. Sunt singularia tantum: unele substantive nume de materii (argint.e (case. care exprimă sorturi.i (luni. măruntaie. Şi unele toponime se regăsesc în cele două arhigenuri: Buzău. coale. Unele forme de plural în -uri ale numelor de materii reprezintă substantive colective. pantaloni). având la ambele numere aceeaşi formă: arici. zori). duzine.i (exerciţii. pui. Sunt corecte formele de plural cu desinenţa -e la următoarele substantive: căpşune. Olt. şah). nuri.i (plopi. denumiri ale unor discipline. dorinţe. kamikaze. unt. piper.

dar simptom-simptome. o formă cazuală unică (frate. creion). obrazobraji. vocativ. Ac. formele diferite de plural marchează diferenţe de sens: bande-benzi. coarnecorni-cornuri. ale. cămine-căminuri. Se formează cu ajutorul desinenţelor. omonimă cu forma de plural. De aceea apar şi probleme de cultivare a limbii. tunele/ tuneluri. colonel-colonei. frag-fragi. alternanţele fonetice apar cu precădere la cuvintele vechi şi foarte rar la neologisme. apoziţie (acordată sau neacordată în caz: Ana. pe lângă desinenţe.. este studentă. gheme-ghemuri. Substantivele masculine şi neutre articulate nehotărât au.La neutre desinenţele -e şi -uri pot crea forme paralele de plural. sindrom-sindroame. nominativul este întotdeauna omonim cu acuzativul şi uneori cu vocativul. nume predicativ (Vlad este regizor). este corect mânz-mânji. I-am dat Mariei. cap-capete. acuzativ. definite în funcţie de raporturile dintre cuvinte în cadrul propoziţiei. prietena ta. În limba română există cinci cazuri. a. casă) şi alta la genitiv-dativ (cărţi. dar diez-diezi. fiica mea. ciubuce-ciubucuri. macmaci. De pildă. dar fabrică-fabrici. În flexiunea substantivelor. Sunt corecte formele cu desinenţa -e în: bareme. element predicativ suplimentar (A fost trimis ca observator). pas-paşi). au o singură formă cazuală (fraţi. râs-râsete. noră-nurori. transplante/ transplanturi. dar frescă-fresce. Alteori. pentru marcarea suplimentară a opoziţiei de număr (fată-fete. Uneori. vamă-vămi. Alternanţele fonetice sunt utilizate. aparţinând celor trei genuri. substantivele articulate nehotărât. suvenire şi cu -uri în aragazuri. cotidiene. dar emulemuli. atâtea obiceie”). case). seară-seri. mase-mese. Sunt corecte ambele forme de plural în: chipie/chipiuri. morminte. creioane. D. cană-căni. genitiv. obiceiuri (cu excepţia expresiei „câte bordeie. coate-coturi-coţi. minuteminuturi. vise/visuri. La plural. miel-miei.. staţie-staţii. cărţi). Substantivele feminine au o formă la nominativ-acuzativ (carte. cartea promisă). chinez-chinezi. ai. niveluri. adică după rolul sintactic: nominativ. mascămăşti.) pot fi însoţite şi de anumite prepoziţii specializate sau de alţi operatori sintagmatici: al. iar genitivul cu dativul. iar cazurile oblice (G. Nominativul este cazul denumirii obiectului văzut ca autor al unei acţiuni şi poate îndeplini următoarele funcţii sintactice: subiect (Copilul aleargă). 119 . dativ. chibrituri. În limba română sunt foarte puţine substantivele cu forme neregulate la plural: om-oameni. Cazul exprimă tipurile de relaţii pe care substantivul le poate avea cu alte cuvinte. la singular. itinerare.

apoziţie acordată (I-am telefonat Mariei. apoziţie acordată (Lucrarea lui Mihai. mulţumită. în spatele. În afară de funcţia de complement indirect. are ca funcţie specifică funcţia de complement indirect. 120 . În afară de funcţia specifică de atribut. prietenei mele). în jurul. genitivul subiectiv (Sosirea rândunelelor). o interjecţie (bravo olimpicilor!). A întârziat din cauza vremii. acordarea de burse studenţilor).Funcţia sintactică specifică nominativului este cea de subiect. nume predicativ (Decizia lor a fost împotriva legii). A venit în vederea pregătirii examenului. determinând un verb (vorbesc oamenilor). complement circumstanţial de mod (A acţionat conform indicaţiilor). potrivit (A câştigat datorită perseverenţei). complement circumstanţial de diverse feluri (S-a aşezat în faţa căminului. dativul mai poate îndeplini următoarele funcţii sintactice: complement circumstanţial de loc. împotriva. din cauza). complement indirect (Luptă contra naturii). genitivul mai are şi alte valori care sunt subordonate valorii de posesie: genitivul denumirii sau apozitiv (Ţara Loviştei. împrejurul. Va primi pe măsura eforturilor depuse. viteazul vitejilor). îndărătul. numit şi dativul locativ (Stai locului!. Fără prepoziţii poate îndeplini următoarele funcţii sintactice: atribut (Carnetul studentului). preot deşteptării noastre. cerut de unele prepoziţii sau locuţiuni prepoziţionale (asupra. În ciuda frigului de afară. în faţa. cazul destinaţiei şi atribuirii unei acţiuni. înaintea. Ducă-se pustiului). a plecat fără palton). contra. A ajuns înaintea plecării trenului. Poate apărea fără prepoziţie (Le scriu prietenilor) sau cu una din prepoziţiile: graţie. datorită. nume predicativ (Livada este a bunicilor). Genitivul prepoziţional. arta filmului). nume predicativ (Vizita era conform uzanţelor). devenit o sintagmă similară cuvintelor compuse (minunea minunilor. este bună). complement indirect al unui adjectiv de provenienţă verbală (Semne prevestitoare ale furtunii). poate îndeplini următoarele funcţii: atribut substantival prepoziţional (Triumful împotriva răului). Dativul. contrar. element predicativ suplimentar (Victoria o credeam împotriva anarhiei). Genitivul este cazul posesiei sau al apartenenţei şi are funcţia specifică de atribut pe lângă un substantiv articulat (Coliba haiducului). genitivul superlativ. deasupra. a prietenului nostru. în mijlocul. atribut al unor substantive nearticulate sau provenite din verbe (domn ţării. un adjectiv (credincios stăpânului). element predicativ suplimentar (Ideea o credeam a profesorului). în dreptul. conform.

(nişte/unor) blănuri.Ac. lângă. Substantivul în vocativ poate apărea independent şi atunci formează o propoziţie de sine stătătoare.D. singular (o) blană. plural. de. verdeţuri. vezi-ţi de treabă!). (un/unui) pom – (nişte/unor) pomi. Are de aşteptat ani de zile).). o formă la G. mâncăruri. la.G. singular este identică cu N. unchiule!. substantivele neutre au forme identice cu substantivele masculine la singular şi cu cele feminine la plural: (un/unui) creion – (nişte/unor) creioane. element predicativ suplimentar (L-a propus ca şef). neanalizabilă (Marie!) sau ca un element incident într-o propoziţie (Ce vrei. pe. (un/unui) metru – (nişte/unor) metri.D. (o) lampă-(unei) lămpi-(nişte/unor) lămpi. Ioane. atribut apoziţional (Am întâlnit-o pe ea. Se foloseşte cu precădere însoţit de prepoziţii sau locuţiuni prepoziţionale (cu. codruţule!). Declinarea nearticulată poate fi reprezentată într-o formă simplificată astfel: substantivele feminine au la singular forme deosebite de N. dar. Tu. Poate îndeplini următoarele funcţii sintactice: complement direct (Am cutreierat ţinutul.Ac. Unele substantive au forme distincte la vocativ singular: prietene!. prin personificare. şi G.G. pe fata din film). forma de G. complement de agent (E ascultat de profesor). fetelor! 121 . Singura funcţie sintactică pe care poate s-o aibă un substantiv în vocativ este cea de apoziţie (Dumitre. Codrule. în loc de etc. Caracteristică este funcţia de complement/obiect direct. cerneluri. singular (unei) blăni şi o formă la plural N. în. împreună cu. (o) fată-(unei) fete-(nişte/unor) fete. prietene. complement circumstanţial de cauză (Mă topesc de dor). de la. atribut (Pomul de lângă drum). fetiţo! şi formă unică la plural: domnilor!. substantivele masculine au câte o formă pentru singular şi plural: (un/unui) munte – (nişte/unor) munţi.Ac. Au formă de vocativ numai substantivele animate. fără de. fără.D. râu blesemat!. şi substantivele inanimate pot fi folosite la vocativ (Oltule.D.D. Declinarea substantivelor comune se poate face fără articol sau cu articol. Vocativul este cazul chemării sau al adresării. substantivele feminine colective cu pluralul în -uri: blănuri.Acuzativul este cazul complementului direct cerut de un verb tranzitiv. te ştiu de mult. nume predicativ (Casa este din bârne). vremuri au trei forme: o formă la N. complement circumstanţial de loc şi de timp (când substantivele redau unităţi de măsură pentru spaţiu şi timp: A parcurs în galop kilometri. copile?). Îl aştept pe colegul meu). pentru.Ac. complement circumstanţial de mod (E supărat foc). complement indirect (Se apără de duşmani).

dar articulabile: tata-mare. invariabile şi nearticulabile: vorbă-lungă. 1997. joi. codru-codrul. la ambii termeni: primului-ministru/prim-ministrului. lui tata-mare.(formă specială) 122 tata tatei fratele fratelui socrul socrului socrule eroul eroului eroule puiul puiului puiule şeful şefului şefule . pom-pomul. vineri. (forma specială) N. miercuri. Există şi alte tipuri de clasificări. (şi V.Ac. Declinarea I cuprinde substantivele comune terminate în: -ă (fem. fag. tată. Substantivele compuse pot fi variabile şi articulabile la ultimul termen: scurtmetrajului. -ó: studio. -eá: şosea şi substantivele zi şi cacao. binecuvântării. prin înlocuirea desinenţei formei nearticulate sau direct: fată-fata. Ed. şi masc. -á: pijama.V.Ac. bunei-credinţe. râu. nume-numele. bunului-simţ. considerăm că sunt cele mai adecvate şi le prezentăm în continuare. încurcă-lume. arici.G. la primul termen: florii-soarelui.) G. V. scaun. Articolul poate fi ataşat la radical. Declinarea a II-a cuprinde substantivele masculine şi neutre terminate în consoană: pom. Articolul specific pentru substantivele acestei declinări este -l. (şi V.Ac.D. marţi.Ac. cu rol de morfem.D.): fată. -é (sote). adesea inoperante. crai.G. uneori se ataşează vocala de legătură -u-: elev-elevul. codice şi primele cinci zile ale săptămânii: luni. Clasificarea substantivelor în declinări După terminaţia la N. rac. -i (vocalic şi semivocalic): taxi. atu.D. tema poate suferi modificări fonetice în momentul articulării: carte-cartea (e vocalic devine semivocalic). miei-mieii (i semivocalic devine vocalic).Declinarea articulată se realizează prin ataşarea. la forma nearticulată. a articolului hotărât enclitic. singular se disting trei declinări. Plural tată taţi frate fraţi cumătru cumetre cumetri erou eroi bărbat bărbate bărbaţi - Substantive masculine articulate Singular N. parte. Substantive masculine nearticulate Singular N. unghi.) V. -u (accentuat şi neaccentuat): codru. Modelele de declinare pe genuri propuse de Mioara Avram în Gramatica pentru toţi. Humanitas. popă-popa. invariabile. feminine şi neutre terminate în -e neaccentuat: frate. unchi. Declinarea a III-a cuprinde substantivele masculine. destul de complicate şi greoaie.

) fetiţa fetiţei fetiţele fetiţelor ţara ţării ţările ţărilor basmaua basmalei basmalele basmalelor pâinea pâinii pâinile pâinilor femeia femeii femeile femeilor via viei viile viilor Plural Substantive neutre nearticulate Singular N. fetiţă fetiţe fetiţo ţară ţări ţări basma basmale basmale pâine pâini pâini femeie femei femei vie vii vii Plural fetiţe Substantive feminine articulate Singular N.Plural N.(şi V.D.(şi V.) locurilor sufletelor bicelor lucrurilor studiilor tablourilor cuielor Substantivele proprii articulate enclitic au tendinţa de a face G.Ac. Ancăi.(formă specială) loc suflet bici lucru studiu suflete tablou butoi schi Plural N.Ac.D.(formă specială) N. (art.) locul sufletul biciul lucrul studiul tabloul cuiul G.D. Brăilei) şi de a nu tolera alternanţele fonetice în flexiune (Sandei.Ac.(şi V.) G.Ac. Sighişoarei).V.D.) locurile sufletele bicele lucrurile studiile tablourile cuiele G.) V.) G.(şi V.G.G.D.(şi V.D.(formă specială) locule sufletule Plural N.(şi V.Ac.Ac. locului sufletului biciului lucrului studiului tabloului cuiului V. 123 .) locuri suflete bice lucruri studii tablouri butoaie schiuri Substantive neutre articulate Singular N.G.D. N. V.Ac.D.Ac.(şi V.) taţii taţilor fraţii fraţilor socrii socrilor eroii eroilor puii puilor şefii şefilor Substantive feminine nearticulate Singular N.(şi V.(şi V.D. -ăi (Mariei.(şi V.(şi V.Ac.) G.D.) în -ei.) G.

De exemplu: N. pl. În funcţie de poziţia faţă de elementul determinat. îndeplinind rolul de cuvânt ajutător pentru individualizarea obiectului denumit. articolul rezolvă omonimiile dintre cazuri. dar este repartizat în câteva specii şi subspecii distincte: articolul hotărât. pui/i G. De exemplu: N. cu subspeciile hotărât propriu-zis. cunoscut de vorbitor. Este socotit de unii lingvişti o „anexă” a substantivului sau un morfem al determinării. băieţi/i G. pui/lor un pui unui pui nişte pui unor pui educatoare/a educatoare/i educatoare/le educatoare/lor o educatoare unei educatoare nişte educatoare unor educatoare nume/le nume/lui nume/le nume/lor un nume unui nume nişte nume unor nume Articolul este partea de vorbire cu cel mai redus inventar de unităţi. pui/ul G. posesiv sau genitival şi demonstrativ sau adjectival. pui/ului N. marcarea cazului. băieţi/lor un scaun unui scaun fete/le fete/lor nişte caiete unor caiete nişte prietene unor prietene La substantivele invariabile flexiunea articulată reprezintă singura posibilitate de distingere a cazurilor şi a numărului. lui V.Ac. copil/ului N.sg. -le -lui (-le) feminin -a -(e)i.Ac. întrucât în multe situaţii el se ataşează direct substantivului (sau determinantului său).Ac.Ac.Ac. sg.D. copil/ul G.pl.D. pl. -l. şi articolul nehotărât. Articolul hotărât propriu-zis prezintă obiectul denumit ca fiind bine individualizat. Calificarea ca hotărât (sau definit) şi nehotărât (sau nedefinit) se referă la măsura în care obiectul denumit de substantiv este cunoscut sau mai puţin cunoscut de către vorbitor. -le 124 Singular neutru -l. număr şi caz.D. articolul poate fi antepus sau proclitic şi postpus sau enclitic. asigurarea legăturii cu un determinant etc. -a G. -le.Articolul Articolul este partea de vorbire flexibilă care însoţeşte un substantiv şi arată în ce măsură obiectul denumit de acesta este cunoscut vorbitorilor.sg. Formele articolului hotărât propriu-zis sunt următoarele: masculin N. -(e)i. -lui.pl. lui - . Articolul flexionează după gen. sg. iar prin flexiunea sa.D.D.

-i -le -le G. însuşi autorul/autorul însuşi. Articularea substantivului diferă în funcţie de caz. mai puţin unele sigle sau neologisme neadaptate. cât şi nearticularea: umblă cu grijă. oricare. prepoziţiile cu acuzativul impun de obicei nearticularea: la serviciu. tustrei – excepţie face ambii) impun forma articulată: tot omul. Vecinătatea unor contexte impune uneori articularea. 125 . când articolul se separă prin cratimă: VIP-ul. cu genitivul şi dativul impun articularea substantivului: În dosul curţii. alt. -lor (-lor) -lor Articolul hotărât enclitic se ataşează direct la substantiv (fata. apă de izvor. al cincilea copil. După prepoziţia compusă de-a substantivul apare întotdeauna articulat: a se da de-a berbeleacul. Substantivul în nominativ şi acuzativ apare mai frecvent cu formă articulată. feedback-ul. Substantivul în genitiv şi dativ este întotdeauna articulat: Casa vecinului.Ac. Prepoziţiile. cel cu funcţie de nume predicativ este în mod frecvent nearticulat: Casa este curată. de rolul sintactic. anotimpurile). acelaşi. Nominativul cu funcţie de subiect este articulat. fiecare om. orice. de felul prepoziţiei care îl precedă sau de context. re-ul. vreun) sau invariabile (asemenea. pentru fată. respectiv locuţiunile prepoziţionale. aşa. ce. atare) impun substantivului forma nedeterminată: trei copii. socru. dar este posibilă şi forma nearticulată.Plural masculin neutru feminin N. Maria a ajuns profesoară. Dau mamei telefon. muntelui. Graţie perseverenţei. cât. în curte. Deoarece în vorbirea curentă articolul -l nu se mai pronunţă. Acuzativul nearticulat apare mai ales la plural: Vede copii fericiţi.D. lucrează cu ora. -lor -lor -lor V. Numeralele cardinale şi ordinale şi unele adjective pronominale (care. Adjectivul posesiv şi cel de întărire impun forma determinată a substantivului: familia mea. rolul său a fost preluat de vocala precedentă (u): omu. fiecare. dar şi la singular: Şi-a luat casă. Adjectivul nehotărât tot şi numeralele colective vechi (amândoi. După prepoziţiile a şi de apar mai ales substantive nearticulate: miroase a fân. leu. alteori nearticularea. Prepoziţia cu admite atât articularea: vine cu trenul. amândoi copiii. atât. asemenea faptă etc.

Articolul demonstrativ (sau adjectival) are rolul de a lega un substantiv comun articulat cu articol hotărât enclitic sau un nume propriu de determinantul său (copilul cel bun.Ac.D. Când însoţeşte un substantiv (al prietenului). Construcţia cu adjectivul întreg permite articularea fie a substantivului. pentru substantivele masculine. În exemplul: Am văzut celebrul muzeu. nu şi întreg stadionului. Articularea este specifică numai substantivului şi de aceea aplicarea sa la alte părţi de vorbire duce la substantivizarea acestora: tânărul. plural alor este folosită doar în combinaţie cu un pronume posesiv: Grija alor noştri. cere cazul genitiv. dedesubtul.D. nume de persoane. fie a adjectivului numai la N.D. oful. G. Pe lângă un numeral ordinal (al doilea) şi un pronume posesiv (a noastră.: întreg stadionul/întregul stadion. pentru că la G. şi.Ac. este corectă numai formularea întregului stadion. cinciul. eul. Articolul hotărât proclitic (lui) nu are funcţie individualizatoare. cu excepţia celui posesiv (al acelora). al său) este doar morfem al acestor părţi de vorbire şi nu cere genitivul. nu cu cel în genitiv: Meritele sunt ale copilului. casa lui Ciobanu.După adjectivele invariabile de genul (coş)cogeamite. substantivul care urmează este articulat: (coş)cogeamite băiatul. fiind un formant al acestuia (a doua. certificatul de naştere al copilului. lui Vasile. Acordul în gen şi număr se face cu substantivul regent. Adjectivul antepus preia formal articolul substantivului. Le-am telefonat alor mei.D. un pronume. binele. ditamai. cu excepţia celui ordinal (al ambilor). Forma de G. Darul este al fetelor. Poate fi folosit pentru distingerea unor substantive comune şi proprii omonime: casa ciobanului. el este doar morfem de G. uneori. Articolul posesiv (sau genitival) intră în structura pronumelor posesive (al meu/ său) şi a numeralului ordinal. Ecaterina cea Mare). un numeral. individualizarea se raportează la substantiv. al cincilea) şi este element de legătură al adjectivelor posesive sau al genitivului substantivelor (sau al pronumelor) cu substantivul sau cu adjectivul determinat: stiloul acesta este al său. 126 . lui Mimi. nu la adjectiv. şi pentru cele feminine: lui tata. Are următoarele forme: Singular masculin/neutru feminin al a masculin ai alor Plural feminin/neutru ale alor N.

ca şi cel hotărât.D. Limba română vorbită are tendinţa de a suprima flexiunea cazuală a articolului. 127 . fetei celei curajoase. fata cea curajoasă. Articolul nehotărât este întotdeauna proclitic. feminin. în locul construcţiei corecte băiatului celui cuminte apare adesea băiatului cel cuminte. o casă.participă la formarea superlativului relativ. Articolul demonstrativ apare o singură dată atunci când se coordonează mai multe adjective: fratele cel mare şi bun ori două sau mai multe superlative relative: cel mai instructiv şi interesant curs. Singular masculin/neutru feminin cel cea celui celei masculin cei Plural feminin/neutru cele celor Se acordă în gen. o este omonimă atât cu numeralul cardinal (care intră în opoziţie cu alt numeral: un pom – doi pomi. un şapte. Forma de nominativ-acuzativ singular un. eu aleg o variantă. fratelui celui mare. fetelor celor curajoase. fraţilor celor mari. tu altă variantă). nişte deştepţi. cei din urmă). cât şi cu adjectivul nehotărât (care se corelează cu adjectivul nehotărât alt(ă): un frate e doctor. un nimic. Articolul nehotărât. un numeral sau construcţii prepoziţionale (cei aleşi. este specific substantivului. având rolul numai de a prezenta obiectul desemnat de substantiv. un ce. fără însă a-l identifica (un copil. altul avocat. Are următoarele forme: Singular masculin/neutru feminin un o unui unei Plural masculin. un oarecare.Ac.Ac. şi substantivizează un adjectiv. Astfel. cele două. nişte copii/case). îi conferă acestuia valoare adjectivală: E un as (cel mai as).D. acestea devin substantive: un amărât. un of. Când însoţeşte un substantiv nume predicativ. o soră – două surori). număr şi caz cu substantivul determinat sau înlocuit: fratele cel mare. un bine. Folosit pe lângă alte părţi de vorbire. G. G. Are următoarele forme: N. ca formant al acestuia (cei mai buni). neutru nişte unor N.

adjectivele sunt calificative (propriu-zise sau descriptive): bun. Categoriile gramaticale care asigură flexiunea adjectivului sunt genul. adjectivele calificative se clasifică în simple: bun. Din acest motiv. fără cap etc. mic. nici un pom. număr şi caz cu determinatul. Unele locuţiuni adjectivale pot avea grade de comparaţie: un om de treabă. verde-brotăcel.Adjectivul Adjectivul este partea de vorbire flexibilă care exprimă o însuşire calitativă sau cantitativă a unui obiect. ele sunt invariabile. După formă. nu se acordă în gen. Clasificarea adjectivelor În funcţie de conţinutul exprimat. pe când student. spre deosebire de substantiv. tineresc şi determinative (de fapt pronume. Locuţiunile adjectivale sunt grupuri de cuvinte cu înţeles unic. genul reprezintă un criteriu de flexiune. El este subordonat substantivului (sau unui substitut al lui) cu care se acordă în gen. de regulă. Forma-tip a adjectivului este cea de masculin-neutru singular nearticulat. Prin urmare. La adjectiv. cultural-artistic. număr şi caz. compuse prin contopire sau sudare: atotputernic. din topor. bilete vândute). cumsecade. unde acesta este fix. răuvoitor şi prin alăturarea elementelor componente: roşu-aprins. orice lucru. în structura lor un adjectiv. Adjectivul poate fi (doar formal) articulat enclitic când este antepus substantivului. şi locuţiuni adjectivale. frumos. întregul univers. numărul. ştiinţifico-fantastic etc. numerale. vioi etc. binevoitor. adjectivul bun devine la feminin bună. cinstit. tot unul şi unul. sus-menţionat. gol-goluţ. câte şi mai câte. studentă sunt două substantive distincte. verbe cu valoare adjectivală: acel om. articolul fiind de fapt al substantivului: frumoasa fată. iar din punct de vedere sintactic au valoarea unui atribut substantival prepoziţional sau pronominal. rană sângerândă. Sunt locuţiuni care au în structura lor un pronume: de nimic. alb. nou-născut. alb. două tablouri. oameni de nimic. care echivalează cu un adjectiv. nu adjectival: privelişte de vis. casa mea. un om 128 . cazul şi comparaţia (exprimată prin mijloace analitice). de ispravă. Locuţiunile adjectivale nu conţin. însăşi mama.. Cel mai adesea în structura lor intră o prepoziţie şi un substantiv: cu judecată.

argintiu-argintie-argintii. acre. Sunt mult mai puţine decât cele variabile şi pot fi cuvinte vechi: atare. dulcedulci. tare.sg. Dintre cele care au vocativ. acră. roditor dragi.pl.sg. acru. roditori dragi. lila. kaki. bune. propice. Adjectivele capătă forme de gen. tare. bun. roditor dragă. dibace tare.Ac. iar altele pot avea ele însele sensuri de superlativ: de excepţie. se termină la vocativ în -ă: dragă mamă!. roz. cu o formă unică pentru singular şi plural. După flexiunea completă a adjectivelor calificative. rău bună. acestea constituind majoritatea adjectivelor: curat-curată-curaţi-curate. cu două forme: mare-mari.pl. stângaci-stângace. motrice.n. rele Adjective cu trei forme N. acri. ferice. de mai mare dragul. Oferim câteva modele de declinare a adjectivelor variabile nearticulate. m. feroce. dibaci tari. acre. dibaci-dibace. f.Ac. se termină în -e: iubite prieten!.Ac. bleumarin. mititel-mititea-mititei-mititele. feminine.n. rău bune. şic. drag-dragă-dragi. tinere domn!.pl. tenace-tenaci. roditoare m.sg. acri. scumpă fată! În limba literară sunt preferate însă formele de vocativ identice cu nominativul: prieten scump!. rele bune. m. drag. rele m. dibaci f. altele. G.D.pl. unele. otova. masculine. f. buni. roditoare m. roditoare dragi. ambiguu-ambiguă-ambigui-ambigue. gata. cu trei forme: nou-nouă-noi. răi buni.D. aspru-aspră-aspri-aspre. tari. acestea se grupează în adjective variabile şi adjective invariabile. dragi. G.n. dibace Nu toate adjectivele au forme de vocativ. indiferent de gen. Adjective cu patru forme N. pane. atroce. m. eficace.n. de milioane. f. doldora.foarte de treabă. forte. Adjective invariabile. număr şi caz prin acord cu substantivul. dibaci tare. roditoare drag. răi f. prietenesc-prietenească-prieteneşti.n. roditori dragi. dibace Adjective cu două forme N.sg.sg. ad-hoc. Adjectivele variabile se pot grupa după numărul de forme flexionare în adjective cu patru forme.n. dar sunt mai ales neologisme: bej.sg. acru. dragul meu prieten! 129 .D. dibaci f.pl. dibace tari. rea bun.pl. tari. acre. G. număr şi caz. rapace-rapaci.

Termenul al doilea al 130 . fără stabilirea vreunui raport de comparaţie: apă rece. multor). Gradul superlativ exprimă o însuşire aflată la un grad extrem şi este de două feluri: superlativ relativ şi superlativ absolut. multă. devenite morfeme ale gradelor de comparaţie. decât. Comparativul de inferioritate foloseşte morfemul mai puţin + adjectivul cu forma gradului pozitiv şi adverbele (cu funcţie de prepoziţie) decât. cele) acordat în gen. fiecare dintre acestea putând fi de superioritate şi de inferioritate. multe. de superioritate.D. baza la care se raportează gradele de comparaţie propriu-zise. are cinci forme în total: mult (mult.Un grup de adjective. deopotrivă de aşezate în faţa adjectivului la gradul pozitiv. precedat de articolul demonstrativ (cel. Combinarea celor două tipuri duce la forme incorecte de tipul opiniile a multor oameni. când sunt antepuse. număr şi caz cu substantivul determinat. Superlativul relativ se formează de la comparativul de inegalitate. la fel ca (şi). exprimat analitic cu ajutorul unor adverbe sau locuţiuni adverbiale. Gradul pozitiv reprezintă nivelul de referinţă. are trei forme: comparativul de egalitate. mulţi. ca: El este mai puţin rezistent decât/ca ea. cea. acestea au la G. Sunt trei grade de comparaţie: pozitiv. Comparativul de superioritate foloseşte ca morfeme pentru termenii de comparaţie adverbele de mod mai. tot aşa de. uneori cu statut controversat în ce priveşte încadrarea la această parte de vorbire. puţin. precum şi anumit. comparativ şi superlativ. de inferioritate. Comparativul de egalitate se formează cu morfemele la fel de. cât (şi). Gradul comparativ. o flexiune dublă: sintetică: (atragerea multor clienţi) şi analitică (cu prepoziţiile a şi la: angajarea a mulţi tineri. ca (ultimele două funcţionând ca prepoziţii): El este mai bun decât/ca ea. cei. diferit. iar termenul al doilea al comparaţiei este introdus prin ca (şi). a comunicat la mulţi prieteni). tot atât de. tot. plural. Gradele de comparaţie Comparaţia este categoria morfologică specifică adjectivului (şi adverbului) şi exprimă raporturi cantitative sau calitative între obiecte sau procese care au o însuşire comună. munte înalt. întocmai ca (şi): Fiica este la fel de frumoasă ca şi mama.

uimitor. ultraregalist) sau a sufixului neologic -isim (rarisim). se mai utilizează adverbul popular şi familiar tare/tare puţin. El este cel mai puţin favorizat dintre toţi. ultra. uluitor (majoritatea urmate de prepoziţia de) şi unele locuţiuni adverbiale populare: peste măsură. infinit. extra-. acruu. strămoşesc. În anumite expresii populare apar unele substantive adverbializate cu sens superlativ: îngheţat tun. perfect. definitiv. hiper-. slab. etern. El este cel mai puţin favorizat de acolo (superlativ de inferioritate). nevoie mare etc. singur cuc. De exemplu: El este cel mai bun din sat. stră. răs-. din cale-afară. vechi. hipersensibil. rrău. iniţial. oral. maare. superlativul absolut mai poate fi exprimat cu ajutorul unor prefixe neologice: arhi-. nespus. excelent. mai mare ruşinea. El este cel mai bun dintre toţi. final. plin ochi. când există. egal. extraordinar.(arhiplin. În afară de această formă literară gramaticalizată. extraordinar. mort. de + un adverb. fantastic. extrafin. superdotat. bărbătesc. adverbele cu sens intensiv colosal. dar al căror sens indică gradul absolut al însuşirii: colosal. gol puşcă. slab. voinicul voinicilor sau diverse construcţii exclamative echivalente semantic cu superlativul: Aşa frumoasă s-a făcut! Ce băiat deştept! Bună treabă! De asemenea.. străbun). de mama focului. foloseşte prepoziţiile din + singularul. repetarea substantivului. adjective cu formă de pozitiv. în cazul genitiv: minunea minunilor. vechi. desăvârşit. superb. 131 . care nu poate fi comparat: absolut. (de) mai mare dragul. unic. pozitiv. viu etc. grozav. repetarea adjectivului: frumos. splendid. gallben. nemaipomenit. teribil. Superlativul mai poate fi redat şi prin alte mijloace. dintre + pluralul. cum ar fi: lungirea vocalelor sau a consoanelor: greeu.comparaţiei. veşnic. groaznic. Mai trebuie adăugate la acestea şi unele prefixe vechi: prea-. Sunt şi adjective care nu au categoria comparaţiei: adjective cu sens absolut. supărat foc. super-. frumos. pulmonar. formidabil. complet. El este cel mai bun de aici (superlativ de superioritate) şi El este cel mai puţin favorizat din clasă. Superlativul absolut se exprimă cu ajutorul adverbului gramaticalizat (devenit morfem) foarte pentru superlativul de superioritate şi foarte puţin pentru superlativul de inferioritate.(preacurată. genial. răstălmăcit. general. prea.

extrem. ulterior. posterior. prin adverbializarea adjectivului pe lângă un verb: cântă frumos. optim. minor. Te aştept. Singurul adjectiv cu formă distinctă de cea a adverbului este adjectivul bun. funcţia lui sintactică va fi întotdeauna de element predicativ suplimentar. 132 . – complement indirect: Din încrezător a devenit pesimist. • de cauză: Plângea de necaz. adjective care sunt la origine (în latină) comparative sau superlative: anterior. suprem. – nume predicativ: El este deosebit. major. – element predicativ suplimentar: Ea vine singură. minim. dragă mamă. veşnic. Schimbarea valorii gramaticale a adjectivului se realizează prin: substantivarea adjectivului cu ajutorul articolului hotărât propriu-zis enclitic (Leneşul mai mult aleargă). al articolului demonstrativ (Cel înţelept ascultă). interior. doarme liniştit. inferior.teribil. infim. proxim. exterior. prin urmare. ultim. dar degeaba. uriaş. • de timp: De mică citea mult. ea stă singură). superior. e bun. • de relaţie: De bun. maxim. Funcţiile sintactice ale adjectivului Adjectivul îndeplineşte următoarele funcţiuni sintactice: – atribut adjectival (inclusiv la vocativ): Cad frunzele ruginii. spre deosebire de adverbul bine. – complement circumstanţial: • de mod comparativ: E mai mult isteaţă decât deşteaptă. iar adjectivul singur nu poate deveni adverb (el stă singur. a articolului nehotărât (Un necunoscut s-a apropiat de el).

atunci când însoţeşte un substantiv cu care se acordă (un pom. şi ordinale. mie. exprimând un număr definit (nuanţat în direcţia cantităţii sau a ordinii). milioane etc.: douăzeci. cinci sute. catralion. multe numerale fiind invariabile). miliard şi compuse. numeralele sunt simple (unu. grupate după mai multe tipare: – numerale de la unsprezece la nouăsprezece (când numeralul zece este legat de alt numeral prin prepoziţia spre). cât şi în ce priveşte comportamentul morfologic şi sintactic. sută. – numerale savante (puţin folosite): bilion. care exprimă: un număr (doi. După structură. douăzeci. adverbiale. când apare singur are valoare substantivală sau pronominală (articulat). multiplicative. treizeci şi trei) şi derivate (doime. numeralele cardinale propriu-zise sunt simple: unu. înmiit). Numeralul este o parte de vorbire eterogenă atât în privinţa diferitelor categorii de componente. În funcţie de relaţia numerică exprimată. cu subspeciile: cardinale propriu-zise. determinarea numerică a obiectelor (trei case. câte (urmate.Numeralul Numeralul este partea de vorbire flexibilă (cu cea mai redusă flexiune. înzecit. o casă). sute. distributive. cinci copaci). doi. trei mii. ordinea obiectelor prin numărare (al doilea an. doi. compuse (unsprezece. prezentând forme diferite pentru valoarea adjectivală. zece). după caz. trilion. milion. încadrându-se în contextul câţi. Numeralul un(unu)/o (una) are flexiunea cea mai bogată. de numele obiectului determinat numeric): Câţi sunt prezenţi? Cinci (studenţi). – numerale pentru zeci + unităţi legate prin conjuncţia şi: treizeci şi opt. opturile – nişte opturi.zece. opt). unu se scrie întotdeauna nearticulat: unu din doi. cvintilion. Numeralul cardinal propriu-zis exprimă ideea de număr în mod direct şi fără alte condiţionări. a patra grupă). După structură. – numeralele pentru zeci. colective. Când sunt articulate hotărât sau nehotărât... mii. fracţionare. Cu valoare de numeral. sutime. Numeralele se clasifică după structură şi relaţia numerică exprimată. el este omogen numai din perspectivă semantică. unu la 133 . numeralele sunt cardinale. patru. numeralele devin substantive: doiul – un doi.

una G.D. În mod tradiţional însă. trilion.Ac. ora unu.Ac. fem.D. sută. Prin urmare. pereche.cinci. Când are valoare de numeral are numai formă de singular. unde zece este tratat ca substantiv feminin precedat de celelalte numerale cardinale. fem. N. Cu valoarea lui 12 este folosit substantivul duzină. douăsprezece ianuarie. Face excepţie numeralul şaizeci (nu şasezeci). sg. un elev N. sg. număr. articulare (zecile. 134 . mai ales în limbajul comercial.). are numai formă de singular. Numeralul corespunzător lui 12 are forme deosebite după gen: doisprezece pentru masculin şi douăsprezece pentru feminin şi neutru. exceptând formele (corecte) paisprezece (nu patrusprezece) şi şaisprezece (nu şasesprezece).D. unei eleve Cu valoare de substantiv masc. Numeralele de la 20 la 90 au structura unitate + zeci: treizeci. Cu valoare de adjectiv are următoarele forme: masc./neutru sg..Ac. caz. Numeralul cardinal. o elevă G. duor nu este literară. o mie unu. unuia G. Cazul este exprimat analitic (cu ajutorul prepoziţiilor folosite în faţa formelor de acuzativ): prepoziţia a pentru genitiv (Mamă a doi băieţi/a două fete) şi prepoziţia la pentru dativ (Am sunat la doi cunoscuţi/la două cunoscute). miliard (neutre) flexionează după gen. acesta se articulează în componenţa unor locuţiuni adverbiale (până la unul) sau adjectivale (tot unul şi unul. mie (fem.D.Ac. sunt corecte formele douăsprezece mii/milioane. unu(l) N.)/două (fem. uneia Numeralul doi (masc. milionului. Numeralele simple cu flexiune de substantiv: zece. milion. ora douăsprezece./neutru sg. Numeralele cardinale compuse pun adesea probleme de formă: cele de la 11 la 19 trebuie să păstreze nealterată structura unitate + prepoziţia spre + zece. chiar dacă după el urmează un substantiv la plural (zero puncte). N. sutelor/ unor sute. neutru) are forme diferite după gen. unui elev G. miliardelor). de unul singur). Cu valoarea lui doi se folosesc uneori substantivele cuplu.D. nouăzeci. Numeralul zero este un numeral cardinal negativ cu flexiune de substantiv neutru cu pluralul în -uri (trei zerouri). Forma sintetică de G. spre deosebire de formele sale omonime – articolul nehotărât sau adjectivul pronominal nehotărât –.

admise doar în pronunţare. Pentru exprimarea cazurilor G. treijdoi/treizejdoi etc. mie. 120 p. La genitiv-dativ formele amânduror/amândurora nu sunt distincte după gen. tuscinci/câteşicinci etc. toţi/toate cinci alături de formele tustrei/câteşitrei/ câteşitrele. presupune articularea hotărâtă a acestuia: amândoi copiii/amândouă fetele. tuspatru/câteşipatru. Când sunt însoţite de articolul demonstrativ cei. trei (de) i. toţi/toate patru. La numeralele mai mici de 20 (2-19) prepoziţia de este doar tolerată atunci când substantivul însoţit denumeşte o cifră. copiii amândoi/fetele amândouă. Sunt incorecte variantele de tipul: douăşunu/douăzeşunu. Amândoi/amândouă are forme distincte de gen numai la nominativ şi acuzativ. Le-am spus amândurora ce era de spus). şi D.Numeralele cincizeci şi optzeci prezintă variantele cinzeci.. Toate se scriu împreună. Ca adjectiv. respectiv obzeci. două sute cincizeci/250 de lei etc. bilion. patruzeci şi opt/48 de ore. tată a doi copii şi prepoziţia la pentru cazul dativ: Am făcut daruri la zece copii. în afară de câteva numerale care au forme cazuale exprimate sintactic (unu. toţi/toate trei. Numeralele compuse corespunzătoare lui 21-99 au structura: unitate + zeci + conjuncţia şi + unitate. zece. o literă: patru (de) 10. o notă muzicală. fără cratimă. cu blanc. milion. fie postpus substantivului. Numeralul colectiv exprimă o grupare determinată de obiecte. când precedă substantivul (Mama amânduror băieţilor/fetelor. fie antepus. cu particulă deictică. ambii/ambele (neologic). sută. Scrierea fără prepoziţia de este admisă numai în cazul în care substantivul apare abreviat în scris: 20 m. celelalte numerale le exprimă analitic (cu ajutorul prepoziţiilor): prepoziţia a pentru genitiv: observatori a opt ţări. aceste numerale flexionează cazual prin articol: Performanţele celor trei sportivi. chiar şi atunci când numeraul este redat prin cifre: douăzeci şi două/22 de zile. fără particulă deictică. iar specificul său este ideea de însoţire: amândoi/ amândouă (numeral vechi. Le-am spus amânduror colegilor/ colegelor) şi amândurora. doi (de) fa. moştenit din latină). scrise în trei cuvinte. miliard). când urmează substantivului (Le-am propus părinţilor amândurora. 34 kg. cât şi în exprimarea orală. cele. ci după comportamentul sintactic şi după topică: amânduror. fără cratimă (nouăzeci şi nouă). 135 . De la 20 în sus numeralele se leagă prin prepoziţia de de substantivul nearticulat pe care îl determină atât în forma scrisă.

în pofida sensului pe care îl au (redau o cifră exactă). Acestea pot intra în structura unor locuţiuni adjectivale (cu sens superlativ): un om şi jumătate sau adverbiale: pe sfert. Pentru numeralele mici (până la 10) se foloseşte – cu precădere în vorbirea populară – o locuţiune formată din toţi/toate (tus-) sau câteşi. are la G. dar poate fi folosit şi în construcţii analitice cu prepoziţia la pentru dativ: la ambii/la ambele. matematică): doimi. sport. troică. din punct de vedere morfologic. De subliniat faptul că duo. optimi. în limba vorbită se folosesc şi numeralele colective amântrei. duzină. o pătrime din suprafaţă. şaisprezecimi etc. Numeralul fracţionar se leagă de determinant prin prepoziţiile de. Numeralul distributiv exprimă repartizarea şi gruparea obiectelor în grupuri egale. În limba comună substantivele jumătate şi sfert. duet. sinonimul neologic pentru amândoi/amândouă. o fracţiune dintr-un întreg sau dintr-un grup de obiecte. Popular. amânpatru. De multe ori apar construcţii pleonastice de tipul un procent de doi la sută. terţină.provenind din lat.D. Are structura unei locuţiuni formate întotdeauna din adverbul câte şi numeralul cardinal propriu-zis (uneori 136 . sunt folosite şi construcţiile: pe din două. substantivul care îi urmează nu este articulat: ambii elevi/ambele eleve. folosindu-se cu precădere în aspectele specializate ale limbii (muzică. Numeralul fracţionar (partitiv) este numeralul care denumeşte o parte. trio. În limbajul administrativ este folosită formula numeral cardinal + expresia la sută. deoarece dă impresia de articulare. Reproducând modelul lui amândoi. sutime etc. Reprezintă nişte derivate substantivale formate de la numeralul cardinal propriu-zis + sufixul -ime: doime. treime. formele ambilor/ambelor. treime.. pe din trei. chenzină. În limbajul matematic numeralele cardinale sunt legate prin prepoziţiile pe sau supra: doi pe trei. Este un numeral livresc. ambo. elementul amân. amâncinci. caz.Ambii/ambele. terţă. unitare numeric. sunt. pătrime. având gen. pe jumătate (a câştigat doar pe sfert/jumătate din sumă).+ numeralul cardinal cu valoare de numeral colectiv compus: toţi/toate patru alături de tuspatru/câteşipatru (prietenii/prietenele). Cu valoarea lui la sută. sutime se poate folosi substantivul neutru procent. din: optime de secundă. patru supra doi. număr. articulare. substantive. pătrimi. iar în limba populară substantivul litră. au sensul numeralelor fracţionare doime. Este întotdeauna antepus şi. iar cu valoarea lui la mie. miime se foloseşte substantivul feminin promilă(e). la mie: şapte la sută/mie. tripletă.

137 . Este un derivat parasintetic. iar în limbajul ştiinţific cvadruplu. iar formanţii săi sunt al. Numeralul corespunzător lui 1 este o dată „o singură dată”. dublu fete/băieţi. sextuplu.a (feminin): al doilea. format de la numeralul cardinal propriu-zis simplu (2-8. 1000) cu prefixul în-(îm-) şi sufixul participial -it: îndoit. acesta devine adverb: a câştigat îndoit. a câta. Numeralul dublu s-a substantivizat în terminologia sportivă în sintagme precum dublu mixt. câte doi/doi câte doi etc. cu această valoare este sinonim cu numeralul adverbial corespondent: de două ori. vreo sau prepoziţia peste) + numeralul cardinal propriu-zis + substantivul ori (pluralul substantivului oară): de (vreo) două ori. Numeralul ordinal arată ordinea obiectelor sau a acţiunilor într-o serie numerică. a doua. circa. o dată în plus. Numeralul multiplicativ seamănă ca formă cu adjectivele participiale şi se comportă ca acestea. are valoare adjectivală. Numerale multiplicative neologice sinonime sunt: dublu. a. de (aproximativ) trei ori etc. Neologismul internaţional bis. al unei case: 9 bis). Valoarea numeralului distributiv poate fi adjectivală sau substantivală şi are flexiunea numeralului cardinal propriu-zis. al optulea. împătrit. Se încadrează în contextul al câtelea. acordându-se în gen. atunci când indică repetarea unui pasaj (muzical. întreit. Determină un verb.. adjectiv sau adverb. folosit după un numeral cardinal propriu-zis (număr al unei pagini. Numeralul multiplicativ arată proporţia în care creşte o cantitate numerică sau o calitate... înzecit. însutit. cvintuplu. număr şi caz cu substantivul determinat: câştig înzecit – câştiguri înzecite. Numeralul adverbial (de repetare) arată de câte ori se repetă o acţiune sau în ce proporţie se află o calitate/cantitate la diferite obiecte sau la acelaşi obiect în ipostaze diferite. De aici şi verbul derivat a bisa. 10. triplu. omofon cu odată „odinioară” şi omonim cu formaţiile bazate pe o dată (scris separat): o dată cu/ce. 100. de câte două ori etc..lea (masculin).repetat): câte unu(a)/unu(a) câte unu(a). o dată pentru totdeauna. Pot fi constituite formaţii mixte de numerale distributive: câte o dată (care s-a sudat în forma adverbului nehotărât câteodată). iar structura sa cuprinde prepoziţia de (după care pot urma adverbe ca aproximativ. cu semnificaţia „încă o dată”. literar) are valoare adverbială. dintr-o dată. a opta. Când determină un verb. înmiit.

adverbială sau substantivală. ca o locuţiune.D. Întâi nearticulat este invariabil în postpunere. folosit ca numeral ordinal adverbial la feminin: (pentru) a n-a oară. primul (toate corespunzând lui 1). al (un) milionulea/a milioana. Numeralele ordinale se declină numai articulate: cele sintetice cu articolul hotărât enclitic. Fac excepţie: întâi(ul).Ac. întâia concurentă. în primul rând. al o sutălea/a (o) suta. 138 .Ac. cele analitice cu articolul demonstrativ cel. întâiul întâia întâiului întâii Plural m. prin ataşarea la sfârşit a substantivului oară (uneori dată sau rând): întâia (prima) oară/dată. Sunt specialişti care nu-l recunosc ca specie distinctă a numeralului ordinal propriu-zis. întâii întâilor f. Formele lor flexionare sunt următoarele: Singular m. Structura tipică a numeralului ordinal este: articolul posesiv al/a + numeral cardinal propriu-zis + articolul enclitic -le + particula deictică -a: al cincilea/ a cincea. al treizeci şi unulea/a treizeci şi una. Singular m. celui de(-)al doilea celei de(-)a doua Plural m. se împart în: numerale ordinale propriu-zise şi numerale ordinale adverbiale (de repetare). şi n. terţ (ca sinonime pentru al doilea. şi n. timp sau într-o ierarhie. de fapt. întâile întâilor N. cei de(-)al doilea cele de(-)al doilea celor de(-)al doilea celor de(-)al doilea Numeralul ordinal adverbial (de repetare) arată a câta oară se realizează o acţiune sau gradul de superioritate (sau de inferioritate) al unei însuşiri. şi n. banca întâi. al treilea). în al doilea rând. Pentru primele trei numerale există şi dublete neologice. secundo. cel de(-)al doilea cea de(-)a doua G. G. al (un) miliardulea/a miliarda. (cel) dintâi.D. Din limbajul matematic a pătruns în limbajul familiar pronumeralul n. f. f. folosit cu valoare adjectivală: rândul întâi. N. terţio. al o mielea/ a (o) mia. Au valoare adjectivală. secund. f. Numeralul ordinal propriu-zis indică poziţia ocupată de un obiect într-o serie ordonată în spaţiu. cu caracter livresc primo. de la care se şi formează. şi n. a doua oară/dată. dar este variabil şi articulat în antepunere: întâiul concurent.După cum se referă la obiecte sau la acţiuni.

capitolul al III-lea. Funcţiile sintactice ale numeralului Nominativ: subiect: Doi aleargă. atribut apoziţional: Anei. pe ambele. atribut: – Voi. Dativ fără prepoziţie: complement indirect: O să le arăt amândurora tabloul. Aleg două. Vocativ: fără funcţie sintactică: – Hei. i s-au dat explicaţii. a (antepuşi) şi -lea. care asigură o exprimare mai rapidă şi economie de spaţiu: secolul 21. complement indirect: Se teme de al treilea. capitolul 3 în loc de secolul al XXI-lea. nume predicativ: Suntem împotriva celor doi. veniţi aici! 139 . amândoi. primei candidate. element predicativ suplimentar: Au plecat amândoi. complement circumstanţial: Au venit înaintea celor trei. al celor doi. a fost bun. nume predicativ: Prietenii mei sunt doi/amândoi. Ea s-a întors a doua. atribut substantival prepoziţional: Vorbeşte despre colaborarea cu trei dintre ele. În ultimul timp există tendinţa înlocuirii cifrelor romane cu cifre arabe. precum şi a înlocuirii numeralelor ordinale cu cele cardinale. nume predicativ: Bunurile sunt ale amândurora. complement direct: Îi aplaudăm pe cei trei. -a (postpuşi). Genitiv fără prepoziţie: atribut apoziţional: Sfatul lor. atribut apoziţional: Exemplele date. El a rămas al cincilea. Genitiv cu prepoziţie: atribut substantival: Colaborarea cu ambii a fost bună. complement circumstanţial: Chiar zece şi tot nu-i ajung. Dativ cu prepoziţie: atribut substantival: Succese datorate celor doi învăţători. cei doi. Al treilea priveşte. le-am întâlnit. Acuzativ cu prepoziţie: nume predicativ: Toţi sunt de zece. atribut substantival: Casa amândurora este pe plajă.Numeralele ordinale pot fi redate în scris prin litere sau cifre. complement circumstanţial: A întârziat din cauza celor doi. Amândoi sunt mulţumiţi. atribut apoziţional: Pe Maria şi pe Ana. sunt suficiente. complement indirect: S-au unit împotriva primului. zece. element predicativ suplimentar: Îl socotim primul. iar pentru numerele mai mici este specifică acestui numeral notarea cu cifre romane însoţite de formanţii al. Acuzativ fără prepoziţie: complement direct: Am cules trei. de acolo!.

supletive. În limba română există următoarele feluri de pronume: personal. cu multe forme neregulate. interogativ. deoarece apare în aceleaşi contexte cu acesta. alt – adjectiv pronominal nehotărât. Majoritatea pronumelor flexionează după gen. număr şi caz. (tu) arată persoana căreia i se adresează vorbitorul (interlocutorul). număr şi caz. la dativ şi acuzativ apar 140 . iar la plural (noi) un grup care include şi locutorul. uneori cu modificări de formă. Toate pronumele fac parte din vocabularul fundamental al limbii. Flexiunea pronumelor personale propriu-zise este complicată şi neregulată: primele două persoane îşi schimbă forma după persoană. iar persoana a III-a şi după gen. Este o parte de vorbire cu sens foarte abstract. cu diferenţe între forma pronumelui şi cea a adjectivului corespunzător. accentuate şi neaccentuate. iar la plural (voi) un grup care-l cuprinde şi pe interlocutor. Flexiunea pronumelui este foarte neomogenă. de întărire. reflexiv. ea/(dânsa/însa). (el/dânsul/însul. adjectiv pronominal negativ. de politeţe. persoana a II-a sg. cele de persoana a III-a se referă atât la persoane. nehotărât. reprezintă indicatorul unui obiect sau al unei persoane şi poate substitui orice substantiv. cât şi la obiecte. Pronumele personal propriu-zis desemnează diferite persoane în funcţie de autorul unui enunţ: persoana I sg. când acestea sunt altele decât interlocutorii. provin din latină sau sunt formate în limba română din cuvinte latineşti. relativ.Pronumele Pronumele este partea de vorbire flexibilă care se declină şi ţine locul unui substantiv. persoana a III-a sg. negativ. Exceptând pronumele personale şi cele reflexive. ele/dânsele/însele) arată persoanele sau obiectele despre care se vorbeşte. celelalte specii de pronume pot deveni adjective pronominale pe lângă un substantiv sau alt pronume cu care se acordă în gen. Doar pronumele de persoana I şi a II-a se referă strict la persoane. demonstrativ. de întărire şi cele posesive au şi categoria persoanei. De exemplu altul – pronume nehotărât. număr şi caz. plural (ei/dânşii/înşii. (eu) arată persoana care vorbeşte (locutorul). preluând unele caracteristici gramaticale ale acestuia. nici o. nici una – pronume negativ. iar pronumele personale. posesiv. reflexive.

pentru. ni-.. diferit de acuzativ.acc.. -vă-...-iea o o-. Tabloul formelor pronumelui personal propriu-zis este următorul: 1 sg.). el lui lui îi.. G. i -i-.-le. formele accentuate sunt însoţite de prepoziţii sau locuţiuni prepoziţionale (pe. D. eu mie îmi.v-.-vvi-.-ne-. ţi ţi-. voi vouă vă.. -liele le le-.. ele lor lor le.-o3 pl.-m1 pl. V.-ţitine te te-. Formele neaccentuate.. V. D.-te.-le-.-i.vostru/voastră.-le. N.-le- Numai persoana a III-a (singular şi plural) are forme de genitiv.-ne.-iel.-le. ea ei ei îi.. D. al/a. nominativul este.-vivoi vă vă. şi n. şi n.neacc.-o. (-)ţi(-). La acuzativ.neacc. i. al/a.. ni ne-.-ţi. f.. lor) cu formele pronumelui posesiv. îl l-.forme paralele: accentuate (lungi) şi neaccentuate (scurte). -î-.-ninoi ne ne-.acc. f.. N.-vă.acc.-im.. 141 .m-.-i.neacc. în loc de. li le-. mi mi-. împreună cu).-vă-.tău/ta. noi nouă ne. li le-. Pe el îl întâlneşte) şi care apar de obicei în aceleaşi propoziţii cu cele accentuate..-l. li-.. -i.. la persoana I şi a II-a pronumele personal este preluat de pronumele posesive (al/a.-mă.-liei îi i-. A..-mi.-tetu! 2 pl. -mă-. A. ei lor lor le. Uneori se confundă formele de genitiv ale pronumelui personal de persoana a III-a (lui.neacc.-vă. D. G. la. pot fi conjuncte (-)mi(-). li-.vvoi! m. (-)i(-).-le-. al/a.meu/mea... care reiau sau anticipă un complement (Îl vede pe el.nostru/noastră.-l3 sg. ei. A. A. vi vă-.acc. tu ţie îţi.-ne2 sg. din punct de vedere formal.-ne.-mimine mă mă-. în.

(-)ne(-), (-)ni(-)(-)vi(-), (-)le(-), (-)li(-), -mă, -o, -vă (de ex. luîndu-mi, mi-a dat, apucând-o etc.) sau independente (cu î protetic): îmi, îţi, îl. În combinaţie cu nu şi să sunt recomandate formele conjuncte (nu-l, nu-i, să-mi, să-ţi, să-l etc.), nu cele independente (nu îl, nu îi, să îmi, să îl). Unele pronume au valori pronominale specifice din punctul de vedere al cazului, al persoanei sau al numărului. Dativul posesiv este cazul dativ folosit cu valoare posesivă pe lângă un substantiv articulat (având formă conjunctă) cu rol de atribut pronominal în dativ: în ţara-i frumoasă, în sufletu-mi rănit; pe lângă un verb care se referă la un substantiv articulat: îmi ajut mama; pe lângă o prepoziţie sau locuţiune prepoziţională din clasa celor care se construiesc cu genitivul: în faţa-mi, asupra-i. Dativul etic (participativ sau al interesului afectiv) se referă numai la pers.I şi a II-a sg. şi exprimă participarea afectivă a vorbitorului şi a ascultătorului la acţiune. Este o construcţie familiară şi populară, nu are funcţie sintactică, ci doar una stilistică: Cînd mi-ai venit?; Când vrea, ţi-o spune răspicat; Mi ţi-l apucă de mână. Valoarea neutră a pronumelui priveşte unele forme ale pronumelui personal de persoana a III-a (singular şi plural) la acuzativ singular feminin o: a nimerit-o, a luat-o la fugă şi plural feminin în construcţii de tipul: le are cu fumatul, le vede bine la matematică; la dativ singular -i în: zi-i mai departe, dă-i bătaie. Alte valori specifice ale formelor pronominale: valoarea generală (nedeterminată) are în vedere folosirea persoanei a II-a singular pentru orice persoană: Nici tu una, nici tu alta; Ce ţie nu-ţi place...; pluralul autorului: Noi am analizat subiectul...; pluralul maiestăţii: Noi, domnul Moldovei; pluralul autorităţii: Noi, prefectul judeţului; pluralul modestiei: Facem şi noi ce putem. Formele paralele de persoana a III-a, sinonime cu pronumele personal el, sunt: însul/însa, înşii/însele, care era un pronume nedeterminat în limba veche, azi se foloseşte numai după prepoziţiile întru, dintru, printru (cu eliziunea lui -u): într-însul, dintr-însul, printr-însul. Pronumele dânsul reprezintă un compus care a rezultat din prepoziţia de + pronumele personal însul. Are o flexiune simplă, care se schimbă după gen, număr şi caz: dânsul/dânsa; dânsului/dânsei; dânşii/dânsele; dânşilor/dânselor. Dânsul nu înlocuieşte decât un nume de persoană (nu nume de alte fiinţe sau lucruri) şi nu este sinonim cu dumnealui.
142

Pronumele de politeţe (de reverenţă) reprezintă o subclasă a pronumelor personale care exprimă o atitudine de reverenţă faţă de persoana cu care sau despre care se vorbeşte. Are forme numai de persoana a II-a sau a III-a singular şi plural: dumneata (cu formele familiare mata, matale, mătălică, mătăluţă, tălică), dumneavoastră; dumnealui, dumneaei (mai rar dumneasa), dumnealor. Flexiunea pronumelui de politeţe este foarte săracă: doar două dintre ele au genitiv-dativ (dumitale, dumisale), restul având aceeaşi formă (la toate cazurile). Gradul de politeţe exprimat de acest pronume este diferit în funcţie de persoană şi număr. De exemplu, dumneata exprimă un grad redus de politeţe, având un caracter familiar, mai intim, pe când dumneavoastră exprimă un grad mai înalt de politeţe, oficial, distant. Locuţiunile pronominale de politeţe sunt utilizate în stilul oficial, solemn: Domnia ta (lui, ei, sa, voastră), Domniile voastre (lor). Alte locuţiuni pronominale de politeţe sunt folosite ca formule protocolare, pentru persoane de diferite ranguri. De exemplu: Maiestatea sa pentru regi, regine, împăraţi şi împărătese, Alteţa sa pentru prinţi şi prinţese, Excelenţa sa pentru şefi de stat, de guvern, ambasadori, Sanctitatea sa pentru papă şi pentru patriarhi, Înalt Preasfinţia sa pentru patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Măria sa pentru domnitorii români şi soţiile lor, Magnificenţa sa pentru rectori etc. Abrevierea în scris a pronumelor de politeţe se face astfel: dumneata: d-ta; dumitale: d-tale; dumnealui: d-lui; dumneaei: d-ei; dumneasa: d-sa; dumisale: d-sale; dumneavoastră: dv., dvs., d-voastră; dumnealor: d-lor. Locuţiunile pronominale de politeţe mai uzuale se abreviază astfel: cele din seria cu Domnia: D-ta (D-tale), D-lui, D-ei, D-sa (D-sale), Dvs. sau Dv., D-lor; Maiestatea sa: M.S.; Excelenţa sa: E.S.; Înalt Preasfinţia sa: Î.P.S. etc. Pronumele reflexiv apare exclusiv pe lângă un verb (fiind la aceeaşi persoană cu acesta) şi exprimă identitatea dintre subiectul verbului şi complementul direct sau indirect. Are numai cazurile dativ şi acuzativ şi forme proprii numai la persoana a III-a, nediferenţiate după număr şi după gen: D. acc. D. neacc. A. acc. A.neacc. sie îşi, şi, şi-, -şi, -şisine se, se-, s-, -s143

La persoana I şi a II-a singular şi plural, formele sale (accentuate şi neaccentuate) sunt omonime cu ale pronumelui personal (îmi, îţi...ne, vă). Pronumele reflexiv se distinge de pronumele personal prin identitatea dintre persoana pronumelui şi a verbului (identitate care nu există la pronumele personal): mă îmbrac faţă de mă îmbracă; îmi cumpăr faţă de îmi cumpără. Sunt situaţii când formele neaccentuate ale pronumelui reflexiv funcţionează ca substitute ale numelui obiect direct sau indirect şi îndeplinesc ele însele funcţia de complement direct sau indirect: se îmbracă, îmi rezerv, îşi cumpără. O altă situaţie este aceea în care pronumele s-a gramaticalizat, devenind marcă a diatezei reflexive, fără să aibă funcţie sintactică: se teme, îşi închipuie, îşi revine, mă uit. Tot aici se încadrează şi verbele reflexive impersonale: se cade, se pare, se întâmplă, se poate etc., reflexiv pasive: se zice, se aude, se construieşte, se curăţă etc. ori reflexivul dinamic sau subiectiv, care exprimă participarea intensă la acţiune: se gândeşte, îşi imaginează etc. Cele două situaţii se disting prin posibilitatea reluării pronumelor reflexive neaccentuate prin formele accentuate: se îmbracă pe sine; îmi repar mie, îşi cumpără sie şi prin imposibilitatea reluării în celelalte cazuri; nu putem spune se teme pe sine, îşi revine lui, îşi închipuie lui. Pronumele reflexiv poate avea următoarele funcţii sintactice: atribut pronominal în dativ (reflexivul posesiv): Şi-a vândut maşina (sa); Îşi invită prietenii (săi); atribut pronominal prepoziţional: Lauda de sine; complement direct: Pe sine nu se cunoaşte; S-a întrecut pe sine; complement indirect: Îşi cumpără o carte; complement indirect prepoziţional: Şi-a amintit de sine; Are grijă de sine; complement circumstanţial: Face totul prin sine; Se închide în sine. Pronumele de întărire (de identificare) este pronumele care are rolul de a sublinia persoana la care se referă, identificând-o cu precizie. Ca pronume, în limba română actuală, se foloseşte foarte rar: A remarcat însuşi; Voi lămuri însămi faptele; el funcţionează cu precădere ca adjectiv pronominal de întărire, însoţind un pronume: eu însumi/însămi, aceştia înşişi, pe sine însuşi sau un substantiv, în antepoziţia sau postpoziţia acestuia: însăşi directoarea/directoarea însăşi; foarte rar poate însoţi şi un adjectiv pronominal posesiv: un manuscris al tău însuţi; o semnătură a ta însăţi. Echivalentele sale semantice sunt: chiar, tocmai, personal, singur, propriu (el însuşi/chiar el/el singur/el personal/tocmai el).
144

Pronumele şi adjectivele pronominale de întărire sunt compuse din formele pronumelui personal învechit: însu, însă, înşi, înse + formele neaccentuate de dativ ale pronumelui personal sau reflexiv: -mi, -ţi, -şi, -ne, -vă, -şi, -le. Prezentăm mai jos paradigma completă a formelor pronumelui/ adjectivului de întărire:
Pers. 1 N.Ac. G.D. Pers. 2 N.Ac. G.D. Pers. 3 N.Ac. G.D. Pers. 1 N.Ac. G.D. Pers. 2 N.Ac. G.D. Pers. 3 N.Ac. G.D. sg. m. (eu, mie, pe mine) însumi m. (tu, ţie, pe tine) însuţi sg. m. n. (el, lui, sie, pe sine) însuşi pl. m. (noi, nouă) înşine pl. m. (voi, vouă, dvs.) înşivă pl. m. (ei, lor) înşişi fem.sg. (eu, pe mine) însămi (mie) însemi fem.sg. (tu, pe tine) însăţi (ţie) înseţi fem.sg. (ea, pe sine) însăşi (ei, sie) înseşi fem. pl. (noi, nouă) însene fem.sg. (voi, vouă, dvs.) însevă fem. şi neutru pl. (ele, lor) înseşi/însele

De reţinut că la feminin, pers. a III-a plural, sunt corecte două forme: înseşi/însele, iar variaţia după caz se face doar la feminin singular, formele de G.D. (mie însemi/ţie înseţi, ei înseşi). Trebuie evitate construcţiile pleonastice din construcţii, precum: eu însumi personal, chiar ea însăşi. Când este folosit ca pronume, funcţia sintactică este aceea de subiect: Însuşi s-a orientat în viaţă, iar ca adjectiv, are funcţia sintactică de atribut adjectival: Ele însele au recunoscut greşeala; Autorul însuşi a făcut observaţii. Pronumele posesiv Este pronumele care exprimă ideea de posesie, substituind atât numele obiectului posedat, cât şi numele posesorului: Pomul lor a înflorit, al meu nu.
145

Pronumele posesiv este întotdeauna însoţit de articolul posesiv al, a, ai, ale (care substituie numele obiectului, acordându-se cu acesta în gen şi număr). Când funcţionează ca adjectiv (caietul meu; cartea mea), poate fi folosit fără articol posesiv, cu articol posesiv dacă substantivul însoţit are şi alţi determinanţi (acest caiet al meu; o carte a mea) sau dacă precedă substantive (ai noştri colegi). Are forme deosebite după genul şi numărul obiectului posedat şi după persoana şi numărul posesorului. Flexiunea lui este următoarea:
Pers. I un singur posesor a) un singur m.n. al meu obiect posedat f. a mea b) mai multe m. ai mei obiecte posedate f.n. ale mele mai mulţi posesori a) un singur m.n. al nostru obiect posedat f. a noastră b) mai multe m. ai noştri obiecte posedate f.n. ale noastre Pers. a II-a al tău a ta ai tăi ale tale al vostru a voastră ai voştri ale voastre Pers. a III-a forme proprii pron. personal al său al lui, al ei a sa a lui, a ei ai săi ai lui, ai ei ale sale ale lui, ale ei al lor a lor ai lor ale lor

La persoana a III-a, pentru un singur posesor, pronumele posesiv are forme proprii: al său, a sa, ai săi, ale sale, dar se folosesc şi formele de genitiv singular ale pronumelui personal al, a, ai, ale lui; al, a, ai, ale ei; cînd înlocuieşte numele a mai mulţi posesori, acesta nu are forme proprii şi atunci utilizează forma invariabilă a pronumelui personal al, a, ai, ale lor. De menţionat că doar formele proprii ale pronumelui posesiv pot fi adjective posesive, întrucît se acordă în gen, număr şi caz cu substantivul pe care-l determină, pe când formele corespondente ale pronumelui personal nu realizează acest acord. Compară: sora sa şi sora lui; surorii sale şi surorii lui; surorile sale şi surorile lui. Datorită articolului, pronumele posesiv poate avea o formă de G.D. plural: alor mei/alor noştri/alor săi şi o formă de G.D. singular feminin echivalentă cu cea de plural nominativ, când funcţionează ca adjectiv postpus substantivului: fiicei mele/tale /sale/noastre/voastre. Dacă adjectivul la genitiv feminin singular include şi articolul posesiv în structura sa, acesta trebuie să aibă forma a, singura formă de feminin (nu are formă de genitiv, dar posesivul are această formă). Prin urmare, se spune corect: Unei prietene a mele, nu a mea sau ale mele.
146

astă-seară etc. identitatea. Aceleaşi forme le au şi adjectivele demonstrative postpuse. pentru exprimarea orală. de calificare. iar forma aceasta/asta devine această/astă: această/astă copilă. asemănarea sau diferenţierea faţă de alte obiecte sau persoane: acesta. ci în acuzativ (înaintea mea. N. Pronumele demonstrativ de apropiere are următoarele forme: Singular m. acelaşi. Funcţiile sintactice ale pronumelui/adjectivului posesiv: subiect: Ai noştri au plecat. formele adjectivale nu au particula deictică – a (acest oraş. G. pronumele şi adjectivul pronominal demonstrativ se clasifică în pronume demonstrativ de apropiere. complement direct: Îi întâmpin pe ai noştri. 147 .D. se foloseşte frecvent forma asta/ăsta care a păstruns în limba literară vorbită şi în unele construcţii: Asta e situaţia! Asta da! Asta nu se poate! Sau în îmbinări adverbiale temporale: astăzi. Pronumele demonstrativ ţine locul unui obiect arătând în acelaşi timp plasarea acestuia în spaţiu sau timp. O prietenă de-ale mele. cer genitivul. În aceste situaţii. de depărtare. întrebarea poate duce la identificări greşite ale cazului. în jurul său). astătoamnă. acesta ăsta acestuia ăstuia f. aceasta asta acesteia asteia/ăsteia Plural m. Când sunt antepuse. deoarece aceste prepoziţii. o caracteristică la limbii scrise. nu de-a mea.Pronumele posesiv folosit cu sens partitiv (precedat de prepoziţia de) trebuie să fie la plural: Un prieten de-ai mei.D. atribut prepoziţional: Într-o regiune de-ale noastre. În funcţie de aceste sensuri. acestea astea acestora ăstora N. nu stă în cazul genitiv. de regulă. aceştia ăştia acestora ăstora f şi n. complement circumstanţial: Se duce la ai lui.Ac. Pronumele posesiv precedat de o prepoziţie sau locuţiune prepoziţională care. atribut pronominal: Am urmărit discursurile alor noştri. celălalt. Dacă forma pronumelui şi adjectivului pronominal acest(a) este livrescă. colocvială. atribut adjectival: Se vor comenta articolele voastre. aceşti oameni).Ac. acela. romanul său. sunt sinonime substantivului: cartea mea. complement indirect: Le explic alor săi ce nu e bine. G. de identitate. nu de-al meu. de diferenţiere. nume predicativ: Grădina este a voastră. şi n. fiind formal articulate.

şi varianta familiară ăla. N. aceiaşi. G. aceeaşi. f. aia etc. Sunt neliterare formele cu ăla urmat de un adjectiv articulat enclitic: ăla urâtul. G. şi n. cu varianta populară ălălalt. în postpunere se acordă cu substantivul în caz (omului aceluia). acelaşi aceeaşi aceluiaşi aceleiaşi Plural m. care apare mai mult în limba vorbită în diverse variante: cestălalt. Pronumele demonstrativ de identitate este compus din formele pronumelui demonstrativ de depărtare acela şi particula invariabilă -şi: acelaşi./n. aceia ăia acelora ălora f. acela ăla aceluia ăluia f. acelea alea acelora ălora N. G./n.Ac. (cu o nuanţă semantică depreciativă). Are următoarele forme: Singular m.Ac. Pronumele demonstrativ de diferenţiere este un pronume compus. şi adjectivele de depărtare antepuse pierd pe a deictic (acel elev.D. aceeaşi piesă. acelea etc. Adjectivul corespunzător are aceeaşi formă cu pronumele şi apare numai în faţa substantivului care este nearticulat: acelaşi spectacol. acei elevi).D. acei. ca şi pronumele demonstrativ de apropiere. aceea. organizat în două categorii: de depărtare: celălalt. (a)istalalt. aceleaşi etc. şi de apropiere: ăstălalt. aceiaşi aceleaşi aceloraşi aceloraşi N. iar varianta colocvială aia devine a: acea tânără/a tînără. şi n. forma feminină aceea devine acea. aceea aia aceleia ăleia Plural m. adjectivele preiau forma de caz a substantivului (acelui om. două serii paralele: acel. acelei femei).Pronumele demonstrativ de depărtare are. Formele pronumelui şi ale adjectivului demonstrativ de depărtare postpuse sunt următoarele: Singular m. ăla micul în loc de cel urât/cel mic. f.D. astalalt etc.Ac. A rezultat 148 . Când sunt antepuse. La fel ca şi adjectivele demonstrative de apropiere. acord neglijat de multe ori.

celălalat/cealaltă (ălălalt/ailaltă) (ăstălalt/astălaltă) celuilalt/celeilalte (ăluilalt/ăleilalte) (ăstuilalt/ăsteilalte/asteilalte) Plural m. Flexiunea acestor pronume este eterogenă. Are următoarele forme flexionare: Singular m. cât. antepus: atare faptă/ eveniment/om. al câtelea. invariabile şi întotdeauna antepuse: aşa coleg/colegă/colegi/colege. Pronumele interogativ substituie un cuvânt (substantiv. predicative (Întrebarea e cine va fi acolo). Pronumele demonstrativ de calificare are forma atare. ailantă) în loc de –lt (celălalt. Se caracterizează printr-o intonaţie specifică şi este folosit în propoziţii interogative directe (Cine vine?). Are următorul inventar: cine.din compunerea pronumelui demonstrativ cu adjectivul demonstrativ alt şi flexionează după gen. pronume) aşteptat ca răspuns la un enunţ interogativ. asemenea. indirecte (L-am întrebat cu cine vine). atributive (La întrebarea cine a jucat cel mai bine nu aţi răspuns). şi f. cui (G. ceilalţi/celelalte (ăilalţi/alelalte) (ăştilalţi/astelalte) celorlalţi/celorlalte (ălorlalţi/ălorlalte) (ăstorlalţi/ăstorlalte) N. foarte adesea apare ca adjectiv pronominal demonstrativ. iar folosirea lor este dispersată. atare fapte/evenimente/oameni. astfel de. Cu excepţia lui cine. Forma adjectivală veche alalt se regăseşte în adverbele alaltăseară.D. este folosit numai la singular şi are două forme cazuale supletive: cine (N. Funcţionează şi ca adjectiv. nu şi adjectiv. ce. cât şi în postpunere. voi? 149 . Au valoare de adjective demonstrative calificative cuvinte precum: aşa./n. toate funcţionează şi ca adjective. şi f.). Este folosit foarte rar ca pronume şi doar în îmbinarea ca atare (Omul ca atare părea interesant). atât în antepunere. de provenienţă adverbială. chiar dacă răspunsul aşteptat va fi la plural: Cine a stabilit data plecării. având aceleaşi forme ca pronumele. Acordul unui verb cu cine subiect se face numai la persoana a III-a singular. care.Ac.). număr şi caz. subordonate: subiective (Chiar nu se ştie cine va veni?). ailaltă) trebuie evitate.Ac. este numai pronume. cine presupune un referent personal. Variantele cu –nt (celălant. alaltăieri./n. Astfel. Nu are flexiune de gen. La plural există tendinţa folosirii formei atari. invariabil.D. G.

număr şi caz. Face parte din locuţiunile adverbiale din ce în ce („treptat”).Pronumele interogativ ce este invariabil. cât şi adjectiv pronominal. În propoziţiile exclamative apare cu sensul „cât”. devenind astfel adverb cu sens superlativ sau adverb relativ: Ce frumoasă te-ai făcut! Ce păcat!. nume predicativ: Ce înseamnă asta?.Ac. atribut pronominal genitival: A cui e greşeala?. căreia cărei Acordul unui verb cu pronumele care subiect se face numai la persoana a III-a singular sau plural şi nu cu persoana a II-a singular sau plural: Care (dintre voi) vine mâine?. numai ce („deodată”). N.Ac. care care care care G./ n. Funcţiile sintactice ale pronumelui interogativ sunt identice cu ale substantivului: subiect: Cine cântă?.D. nu Care veniţi mâine? Pronumele şi adjectivul interogativ cât are forme diferite după gen şi număr. Singular m. Pronumele şi adjectivul interogativ al câtelea. poate apărea ca pronume (Ce ai luat acolo?) sau ca adjectiv interogativ întotdeauna antepus substantivului (Ce maşină ai luat?). cărei(a) cărei D. complement de agent: De către cine ai fost admonestat? 150 . a câta apare în contextul numeralelor ordinale şi este creat după modelul structural al acestora. G. m. Care este atât pronume. Ca adjectiv este întotdeauna antepus substantivului./n căruia cărui cărora căror f. prezintă flexiune de gen. complement direct: Pe cine aţi ascultat?. Merge ce merge şi se opreşte brusc. Ca adjectiv pronominal apare întotdeauna antepus substantivului (Cât timp ai la dispoziţie?). complement circumstanţial: Spre ce te îndrepţi?./n. câţi câte câtor N. m. ca adjectiv nu este specializat semantic (Ce prieteni inviţi? Ce film vezi?). Pronume Adjectiv Sg./n. cât câtă Plural m. Pl. Ca pronume se referă la inanimate sau are sens general. iar la plural şi după caz. f. complement indirect: Cui i-ai telefonat?. f. cărui(a) cărui căror(a) căror f.

G. conform a ceea ce s-a analizat). este invariabilă. Pronumele relativ invariabil ce tinde să-i ia locul lui care în propoziţiile atributive. cel ce ceea ce celui ce celei ce Plural m. cei ce cele ce celor ce N. număr şi caz. prieten ale cărui surori). Cine se foloseşte în propoziţiile atributive numai cu forma de genitiv-dativ: Mergem pe la casa cui ne are. Pronumele relative sunt simple: care. 151 . ceea ce este necesar).D. socotită de unii cercetători adevăratul pronume relativ compus. iar la singular şi după gen (căruia. cele ce şi forma regională de (Copilul de cântă e colegul meu).. Valoarea neutră a lui ceea ce reiese şi din neacordarea sa (ceea ce era permis. omonime cu pronumele interogative. Pronumele ceea ce nu are corespondent adjectival.Ac. iar articolul posesiv se acordă cu substantivul din atributivă: Am o prietenă al cărei frate este student. Acordul pronumelui în genitiv care precedă substantivul determinat din cadrul propoziţiei atributive (prietenă al cărei frate. la pentru dativ (Dă atenţie la ceea ce nu trebuie) sau acuzativ (Mă gândesc la ceea ce mi-ai spus)./n. compuse: ceea ce. care sunt numai elemente de relaţie subordonatoare. pronumele relativ se acordă în gen şi număr cu substantivul substituit din regentă (de care este separat de articolul posesiv)./n. formând o parte de propoziţie în subordonata pe care o introduc. cel ce. ce. iar flexiunea sa se realizează cu ajutorul prepoziţiilor: a pentru genitiv şi dativ (Istorisirea a ceea ce este necesar. numite adesea şi pronume relativ-interogative sau interogativ-relative. nu este niciodată adjectiv. căreia. Spre deosebire de conjuncţii. f. cei ce. are forme variabile după număr. cât. Am un prieten a cărei mamă este profesoară. fiind în acelaşi timp şi element de relaţie între propoziţiile subordonate şi regentele lor. prieten ai cărui fraţi. Are următoarele forme: Singular m.Pronumele relativ Pronumele relativ substituie un nume într-o propoziţie subordonată neinterogativă. f. Forma ceea ce. distinge opoziţii de gen. Pronumele relativ compus cel ce. pronumele relative au şi funcţie sintactică. are valoare neutră („faptul care”). cine. la G. Pronumele relativ care invariabil după gen şi număr la N.D. format din pronumele demonstrativ de depărtare cel(acel) + pronumele relativ ce. cărora).Ac.

După structura morfematică pronumele nehotărât se clasifică în: simple (deci neanalizabile): unul. cinevaşi sau variante construite cu fite-. nişte. oarece.Ac. locuţiuni pronominale nehotărâte: cine ştie cine/ce/care. G. f. vreunele. vreuna. fiecine. altcineva. atribut adjectival: Eu ştiu ce anotimp iubeşti. vreun au flexiune completă (7-8 forme). altele au câte două forme: cineva. careva. vre-. fiştecine. careva. fieştecine. -va): oricare. altcareva. vreunul. dar eterogenă din toate punctele de vedere (flexiune. compuse din elemente de compunere (ori-. după unii specialişti. oricâte. oarecine. oricine. niscaiva. alde. n. oareşicare. nişte. altcineva./f. orişicare. sens. oarecare. cineva. oare-. oricine. atribut pronominal: Ştiu despre al cărui copil aţi vorbit. oarecâţi. Flexiunea pronumelor/adjectivelor nehotărâte este foarte diferită de la un caz la altul. Pronumele nehotărât (nedefinit) este pronumele care ţine locul unui nume. cutare şi. fiecare. Pronume precum: unul. atât(a). mult. fişte-/fieşte-: fitecine. orişicine. unii unele (unii) (unele) unora (unor) N. puţin. altul. vreunii. fiecine. orice. Reprezintă o clasă bogată de pronume. Singular m. ceva. te miri cine/ce/care. fiece. complement direct: Noi ştim ce ai scris. structură). altul. La toate acestea se adaugă şi adjectivele populare: alde. complement indirect: Ştiu cui ai telefonat. Exemple: Eu văd cine nu este atent (cine este subiect al completivei directe pe care o introduce şi din care face parte). nume predicativ: Eu ştiu ce este mama ta. fiece. la fel se declină şi altul (alt). formele populare şi învechite se formează şi cu particula şi: orişice. unul una (un) (o) unuia uneia (unui) (unei) Plural m. 152 . oarecare. câţiva. niscai. ceva. orice. fie-. vreunul şi adjectivele corespunzătoare: un. niscai. fiecâte. altceva. fieştecare. nu ştiu cine/ce/care. El ştie ce nu-ţi convine (ce subiectul propoziţiei subordonate ce nu-ţi convine). alt. tot. vreunul (vreun). dar şi pronume/adjective invariabile: altceva. Prezentăm ca model de flexiune formele pronumelui unul (în paranteză formele adjectivale). fitece.D. alt-.Pronumele relative au funcţie sintactică în propoziţia subordonată pe care o introduc. dar nu oferă indicaţii precise asupra acestuia./n. complement circumstanţial: Ştiu spre cine alergi. niscaiva.

atâtea (atâte). complement circumstanţial: Lucrează cu câţiva cunoscuţi. nici una. Pronumele negativ este pronumele care înlocuieşte un substantiv sau un enunţ prezentat ca inexistent. oricâţi. atâta (atâtă). un nimic/ nimicul/nimicuri. nimic (pentru obiecte) şi nu pot apărea ca adjective. formează un atribut adjectival. fiecăror. Au flexiune completă. nici o. Unele pronume şi locuţiuni pronominale nehotărâte devin. oricare. nimic este invariabil. pronume compuse cu blanc: nici unul. cutăreia (cutărei). cineva. identică cu a pronumelui/adjectivului nehotărât unul/un. oricărora (oricăror). nume predicativ: Cu timpul a ajuns cineva. oricăreia (oricărei). nici unii. fiecare. oricâte. ca orice adjectiv. atâtora (atâtor). cât şi la obiecte. câtorva. atribut: Nu cunoaştem povestea fiecăruia dintre ei. oricâtă. prin articulare. nimeni are şi forme de genitivdativ: nimănui. cutăruia (cutărui). oricât. un fitecine. prin articulare: un nimeni. în schimb se pot substantiviza. câteva. oricâtor. oricăruia (oricărui). care pot funcţiona şi ca adjective sub formele nici un. nici unele. complement direct: Vreau să ajut pe oricine. un te miri cine/ce. altul a pierdut. iar adjectivul negativ. 153 . cutare. Apare în propoziţii negative. atâţia (atâţi). După structura morfematică pronumele negative pot fi simple: nimeni (pentru persoane). cuiva. Funcţiile sintactice sunt aceleaşi cu ale substantivului: subiect: Unul a câştigat. iar din punct de vedere semantic se referă atât la persoane. substantive: un oarecare. câtva. Funcţiile sintactice ale pronumelor nehotărâte sunt aceleaşi cu ale substantivului. fiecăruia (fiecărui).Alte pronume/adjective nehotărâte au mai puţine forme: atât. complement indirect: A spus vreunuia dintre voi?.

a se însenina. sintactică. de stare (a se afla. modul şi timpul. a se ruga. care de asemenea apar la toate părţile de vorbire flexibile. morfologică. a 154 . a subiectului la acţiune: a se bucura. a rămâne. momentane (exprimă o acţiune care durează puţin: a apărea. a porni. În funcţie de relaţia verb-subiect. În ce priveşte criteriul semantic. de mişcare (a alerga. a se dumiri. dar există şi la pronume. a se tunde. a adormi. verbele sunt personale sau impersonale. senzitive (a auzi. a se îmbogăţi. Din punct de vedere morfologic. a se poticni. a plânge). a decola. de declaraţie (a întreba. afective (a iubi. a umbla. stări. a se îndrăgosti). a tresări. volitive (a vrea. se limitează în cazul verbului la formele participiale. a se agita). a se vesteji). acestea se clasifică în predicative şi nepredicative. factitive (arată că subiectul determină pe altcineva să facă acţiunea: a se opera. a dori). După posibilitatea de a avea un complement direct. cu interes. eventive (arată o modificare a subiectului sau a obiectului: a se înfrumuseţa. se disting categorii de verbe foarte diferite: incoative (arată începutul unei acţiuni: a începe. a se naşte. a muri. iterative (arată că acţiunea se repetă: a (se) perinda. a sări. Flexiunea verbului se numeşte conjugare şi se realizează în funcţie de următoarele categorii gramaticale: diateza. care apare numai la anumite moduri. a se bizui. Tot aici includem şi verbele: durative (a curge. a trăi). a aştepta. a se întrista. Clasificarea verbelor se poate face din perspective diferite: semantică. iar din perspectivă sintactică. a demara). dinamice (arată participarea intensă. a se machia). procese. a se ivi. a repeta. a observa. verbele pot fi clasificate în regulate şi neregulate. a vedea). a spune). a pleca. Sunt verbe care au întotdeauna formă reflexivă: a se alia. persoana.Verbul Verbul este partea de vorbire flexibilă care exprimă acţiuni. O altă clasificare a verbelor priveşte folosirea lor cu sau fără pronume reflexive neaccentuate (în dativ sau acuzativ) când verbele pot fi pronominale (sau reflexive) şi nepronominale (sau nereflexive). a bătători). a sta). a se întâmpla. a se mândri. a se înnegri. numărul apare la toate părţile de vorbire flexibile. care-i sunt specifice. distingem verbe tranzitive şi intranzitive. a veni). iar genul şi cazul. a gândi. Flexiunea verbului este complexă şi mai bogată decât a tuturor celorlalte părţi de vorbire. a intra.

Verbele impersonale sunt verbele care nu admit un subiect personal: ninge. acordându-se cu acesta în număr şi persoană. a-şi aroga. la care valoarea impersonală reiese din folosirea lor contextuală. se înţeleg bine. Verbele personale sunt verbele care se combină cu un subiect în nominativ. şi au o paradigmă completă pentru cele şase persoane: a cânta. Verbele reflexive pot avea pronumele în acuzativ sau în dativ. a veni. 155 . se cade. Există şi verbe personale care au întrebuinţări impersonale la anumite forme sau sensuri. Ne vedem des. a ploua. a merita. a se teme. a stăpâni–a se stăpâni. a-şi reveni şi verbe care sunt numai nereflexive: a trebui. se repară. plouă. a pomeni–a se pomeni. a spune. a aştepta–a se aştepta. folosite numai la persoana a III-a singular: Se mănâncă bine. a-şi aminti.se pripi. se zice. reflexiv-dinamice (participative) – exprimă participarea intensă a subiectului la acţiune: a se ruga. a lăsa–a se lăsa. a urca. se întrepătrund. se face ziuă. a-i ajunge. se întâmplă. a alege–a se alege. iar reflexivul corespunzând unui adjectiv posesiv: Îşi aranjează părul. reflexiv-reciproce – acţiunea este îndeplinită de două sau mai multe subiecte şi asupra fiecăruia se răsfrânge acţiunea celuilalt: se ceartă des. a se gândi. a-şi asuma. a exprima–a se exprima. se face curat. Altele pot fi pronominale sau nepronominale. a se răsti. a-şi închipui. a uita–a se uita. se impune. a se sfii. a-i folosi. îşi scriu adesea. a-i rămâne sau fără pronumele în dativ: ajunge(că). reflexiv-pasive – subiectul gramatical suferă acţiunea efectuată de complementul de agent: se construieşte. ci este doar morfem al diatezei reflexive. numite şi verbe reflexiv-impersonale: se aude. Se călătoreşte prost. se ia hotărârea. se zvoneşte. tună. merită (să). se nimereşte. a fi. Ele pot avea diverse valori semantice: reflexiv-obiective – subiectul gramatical face acţiunea pe care tot el o suferă: a se spăla. Sunt şi verbe impersonale la diateza reflexivă. a se ramoli. în funcţie de sens: a ajunge–a se ajunge. a râde. viscoleşte. reflexiv-eventive – exprimă transpunerea în altă stare: Se roşeşte de furie. reflexivposesive cu pronume reflexiv în dativ. rămâne (să). reflexiv-impersonale. a-i veni. fulgeră. Aceste verbe sunt socotite impersonale improprii şi se pot construi cu un pronume personal în dativ: a-i plăcea. S-a însănătoşit. se înseninează. obiectul posedat fiind complement direct. a exista. În aceste situaţii pronumele nu are funcţie sintactică. a-şi însuşi.

e important. a avea. e sigur şi se construiesc cu o subiectivă: E bine/ să asculţi. ar fi terminat. a conjunctivului perfect (să fi terminat). Verbul auxiliar a avea participă la formarea perfectului compus (am ascultat). predicaţia. e posibil. şi verbe semiauxiliare care pot exprima: posibilitatea (pot să ascult).Expresiile verbale impersonale sunt alcătuite din verbul a fi impersonal copulativ şi un adverb de mod ca nume predicativ: e bine. a prezumtivului perfect (o fi terminat. Sunt situaţii când complementul direct nu este exprimat (Acum ascult). în acest caz verbele sunt tot tranzitive. care ajută la formarea diatezei şi a unor timpuri şi moduri compuse. a viitorului (am să ascult). Trăsătura specifică este aceea că ele presupun folosirea în acelaşi timp a două nominative: unul care este subiectul şi celălalt care este numele predicativ (El este medic). Verbele auxiliare sunt instrumente morfologice. Verbele tranzitive (sau obiective) sunt verbele care au sau pot avea un complement direct: Am citit o carte. evitarea unei întâmplări iminente (era să cadă. să fi terminat). 156 . Verbul auxiliar a vrea intră în structura viitorului (voi merge) şi a prezumtivului (voi fi mergând. a infinitivului perfect (a fi terminat). fu fusesei aşteptat. Există. după opinia unor autori. Prin urmare. Verbe predicative şi verbe nepredicative Verbele predicative sau autonome sunt verbele cu sens de sine stătător şi pot îndeplini singure funcţia sintactică specifică. a condiţionalului perfect (aş fi aşteptat). condiţional-optativului (aş asculta. tu să fi fost aşteptat). a se face. numai împreună cu un nume predicativ. a ieşi când au sensul „a deveni” (El a ajuns inginer). Se împart în două categorii: verbe auxiliare şi verbe copulative. voi fi mers). predicatul nominal. stă să pice). A fi participă de asemenea la construirea tuturor formelor diatezei pasive (tu eşti aşteptat. intenţia (vrea să înveţe). dar folosite în formă absolută. Ele constituie majoritatea verbelor limbii române. Acestea sunt trei: a fi. Verbele copulative pot fi reduse la două sensuri: „a fi” şi „a deveni”. tu erai aşteptat. Verbele nepredicative nu pot forma singure predicatul. a vrea. devin copulative şi verbele a ajunge. aş fi ascultat). El spune adevărul. morfeme gramaticale. Verbele copulative sunt verbele care formează. Verbul auxiliar a fi participă la formarea viitorului anterior (voi fi aşteptat).

celelalte componente contribuind semantic la închegarea locuţiunii.Unele verbe sunt întotdeauna tranzitive (a bea. a rămâne. dar având în vedere şi particularităţile flexiunii în totalitatea formelor verbale. Alte clasificări ale verbelor: verbe de mişcare (a veni. Unele verbe pot avea două complemente directe (verbe bitranzitive sau dublu tranzitive): unul al persoanei. a sta. a spune. a usca). Îl anunţă ceva. a băga. de declaraţie (a zice. altul al obiectului: Mă învaţă un cântec. a ţine piept. verbe precum: a vrea. a aboli. verbele neregulate (a fi. a ţine. a converge nu au forme de timpuri trecute. Exemplu: a lua este verb tranzitiv. behăie. verbul a discerne are numai prezentul. a lua. Într-o locuţiune verbul este purtătorul valorii gramaticale (diateză. rugineşte. Clasificarea verbelor în conjugări Pornind de la forma de infinitiv. a şti sunt defective de imperativ. a avea. Locuţiunile verbale sunt combinaţii de cuvinte în structura cărora intră şi un verb. a fugi. a plăcea. dar în locuţiunea A lua aminte (la ceva) este intranzitiv. a se duce). a putea. a bea. a citi. altele sunt întotdeauna intranzitive. adică nu pot avea un complement direct (a sta. sunt defective de celelalte persoane. a lua. a coase. a face faţă. a merge. apărând numai la persoana a III-a. a repara. a lua loc. verbele a radiofica. a accede. a sta. a o face lată. miaună. au numai infinitiv şi participiu: a consterna. verbele: a concede. a exista). număr). verbele româneşti se clasifică în patru grupe mari de conjugări: 157 . a avea. care se comportă ca un verb: a da drumul. Dă ajutor (tranzitiv) şi Dă din aripi (intranzitiv). a se da de gol. mod. a fi. defective (cu paradigmă incompletă): verbele unipersonale şi impersonale care. a lua piuitul (cuiva). înfrunzeşte). Tranzitivitatea caracterizează numai verbe la diateza activă. a vrea. a pleca. a trage la măsea. a fi. a şti. a mânca. caracterizate prin unitate semantică şi gramaticală. a deferi. unipersonale (ciripeşte. grohăie. de stare (a se afla. a prefabrica. de la un context la altul: Încep lucrul (tranzitiv) şi Programul începe de dimineaţă (intranzitiv). a face. Uneori comportamentul gramatical al locuţiunii verbale poate fi diferit de cel al verbului din structura locuţiunii. a răspunde). Verbele care intră cel mai des în structura locuţiunilor verbale sunt verbe din fondul principal lexical: a da. timp. a trebui. a da. a trebui) sau pot varia de la un sens la altul. a eradica nu au indicativ şi conjunctiv prezent. persoană. a simţi).

a urî. pasivă şi reflexivă. Sunt şi verbe active tranzitive care nu au diateză pasivă: a avea (cu excepţia locuţiunii a avea în vedere). iar pentru altele. deşi nu au subiect: a ninge. Categoriile gramaticale ale verbului Diateza este categoria gramaticală specifică verbului privitoare la raportul dintre acţiune şi autorul ei. a face. a plăcea. a gândi. a hotărî. în funcţie de subiect. 158 . a citi. a coborî. Verbele impersonale care nu au sens pasiv sunt considerate. indicativ prezent. a vrea. Conjugarea a III-a cuprinde verbe terminate la infinitiv în -e: a merge. a spune. Trebuie făcută precizarea că forme de diateză pasivă au numai verbele active nepronominale tranzitive. a se lumina. prin forma lor. a tăcea. a rămâne) şi verbele asigmatice. a cobor/î-cobor.şi sufixul de participiu -s (a spune. Conjugarea a IV-a cuprinde verbe terminate la infinitiv în -i şi -î: a auzi. persoană şi număr + participiul verbului de conjugat. a merge. a iubi.şi cu sufixele de participiu -u-t (a cere. a se duce. cu valorile: activă. a comporta. Diateza activă arată că subiectul gramatical realizează acţiunea: Eu citesc. timp. care. El scrie. I singular. Diateza pasivă are formă analitică: verbul auxiliar a fi la forma flexionară de mod. variabil în număr şi gen. a începe). active. a cădea. a lupta.Conjugarea I tare cuprinde verbe terminate la infinitiv în -a. Nu dispune de mărci specifice şi caracterizează toate verbele şi locuţiunile verbale. O caracteristică importantă a acestor verbe priveşte forma de pers. a bate. a conduce. Diateza pasivă arată că subiectul suportă acţiunea realizată de un autor neprecizat sau desemnat prin complementul de agent: Piesa este interpretată de un mare pianist. a mima. Conjugarea a II-a cuprinde verbe terminate la infinitiv în -ea: a avea. Aici se diferenţiază verbele sigmatice care au sufixul de perfect -se. a face. a durea. Problema a fost rezolvată de elev. fără sufixul –ez: a cînta. cu sufixul de perfect -u. a lucra. a putea. pentru unele. a vrea. cu care se acordă. coincide cu rădăcina infinitivului: a fug/i-fug. Tu alergi. aceeaşi formă adaugă rădăcinii sufixul -esc/-ăsc: a dor/i-doresc. a mânca şi conjugarea I slabă care cuprinde verbe terminate la infinitiv în -a cu sufixul -ez: a agrea. a hotăr/î-hotărăsc.

A se compara: Sala este închisă (de cineva) – Sala este închisă (nu deschisă). valoare posesivă: Mi-am luat paltonul. iar subiectul – complement de agent: Decizia a fost luată de noi amândoi. Uneori pot apărea confuzii între predicatul verbal exprimat printr-un verb la diateza pasivă şi predicatul nominal al cărui nume predicativ este un adjectiv provenit dintr-un participiu. Există construcţii verbale cu pronume reflexiv care au fie valoare pasivă (Pata se curăţă uşor). te îmbraci. valoare reciprocă: Se insultă adesea. Diateza reflexivă ridică mai multe probleme. Ea îşi asumă riscurile. Valoarea dinamică a diatezei reflexive înseamnă participarea intensă. Se sfătuiesc. are funcţie sintactică de atribut. Prin urmare. Vă bateţi între voi. Diateza reflexivă este o diateză controversată ca existenţă de către mulţi specialişti. Ea arată că acţiunea este făcută de subiectul gramatical şi suportată de obiectul direct (sau indirect). interesată a subiectului la realizarea acţiunii. Sunt anumite verbe al căror sens pasiv poate fi redat şi printr-o formă reflexivă: Muzeul s-a deschis ieri. precum şi de formele neaccentuate de acuzativ sau dativ împrumutate de pronumele personale. în al doilea este vorba de o însuşire a subiectului. îndură cu se îndură. Îşi găsise carnetul.Se recunoaşte formal după prezenţa complementului de agent. Formele verbale precedate sau urmate de pronumele reflexiv se (s-. În aceste situaţii pronumele reflexiv în dativ. Este vorba de acele construcţii verbale cu pronume reflexive care se limitează la rolul de morfem al diatezei şi nu îndeplinesc funcţiuni de parte de propoziţie. complementul direct de la forma activă devine subiect. s-. -se) sau îşi (şi-. cu valoare posesivă. neaccentuat. în afara posibilităţii introducerii complementului de agent. Valoarea impersonală a diatezei reflexive este proprie formelor verbale cu pronume reflexiv în acuzativ (se. A se compara: află cu se află. S-a crezut că va fi primul. Pentru a evita această confuzie. incompatibile cu un subiect. 159 . fie valoare activă: mă spăl. au mai multe valori. dar putând subordona o propoziţie subiectivă: Se confirmă că a sosit. exprimat prin pronumele reflexiv care reprezintă subiectul: El se abţine de la băutură. trebuie ţinut seama şi de înţelesul construcţiilor respective: în primul se exprimă o acţiune suferită de subiect. dintre care diatezei reflexive îi aparţin numai două: valoarea dinamică şi cea impersonală. -se).-şi). te rogi cu rogi. valoare eventivă: a se înroşi. deosebindu-se de formele de la diateza activă corespunzătoare. duce cu se duce.

imperativ şi prezumtiv sunt moduri predicative şi personale. când valoarea sa se reduce cel mai adesea la denumirea acţiunii. Are cele mai multe forme. perfect simplu. apare atât în propoziţii principale. Doar modul participiu poate exprima categoria genului (asociată cu numărul şi cu cazul). Ele apar independent. iar această valoare depinde de valoarea verbului regent. ca poruncă sau îndemn. întrucât sunt dependente de un mod predicativ şi de aceea nu pot constitui un predicat şi nu au nici categoria persoanei. ai. Nu dispune de mărci formale specifice. ca posibilă. Condiţional-optativul întruneşte două valori: de condiţie şi de dorinţă. exprimată prin formele modului conjunctiv. şapte în total. cea de-a doua apare cu precădere în propoziţii principale: Dacă aş putea. conjunctiv. condiţional-optativ. viitor II (sau anterior).Modul Este categoria gramaticală specific verbală care arată felul în care vorbitorul consideră acţiunea sau starea exprimată de verb. 160 . cât şi în propoziţii secundare. Prima apare în subordonate. nesigură. imperfect. În propoziţiile principale are valoare de imperativ: Să fii mai ascultător dacă vrei să pricepi. Ea mai poate fi privită ca denumire sub forma modului infinitiv. condiţionată sau dorită. Modul conjunctiv are ca marcă distinctă conjuncţia să şi se organizează în două serii temporale: prezent şi perfect. în chip de circumstanţă a altei acţiuni sau stări sub forma modului gerunziu. exprimată prin formele modului imperativ. Modurile indicativ. mai mult ca perfectul. aş continua drumul. exprimată prin formele modului indicativ. perfect compus. exprimată prin formele modului condiţionaloptativ. participiul şi supinul sunt moduri nepredicative şi nepersonale. gerunziul. Infinitivul. Conjunctivul arată o acţiune posibilă când apare în propoziţii principale (Să mai trec pe la facultate?). presupusă – prin formele modului prezumtiv. viitor I. ca însuşire a unui obiect sub forma modului participiu sau ca finalitate sub forma modului supin. Aceasta poate fi privită ca reală. Se caracterizează prin forme compuse din verbul auxiliar a avea (aş. îşi schimbă forma după categoria persoanei şi formează predicatul unui enunţ. pentru exprimarea timpului când se petrece acţiunea: prezent. Indicativul exprimă o acţiune reală şi sigură. Cel mai adesea se întâlneşte în propoziţiile subordonate.

presupusă. dar nesigură. Modul prezumtiv nu are diateza pasivă din cauza structurii sale perifrastice. aş fi aflat. mergi!. revino!. vino!. Are două timpuri: prezent şi perfect. Prezumtivul redă o acţiune posibilă. prin sensul de prezumţie. rugăminte (Nu te eschiva). organizată în două timpuri: prezent şi perfect. Este un mod folosit mai ales în vorbirea populară (multe gramatici nici nu-l înregistrează). prezi! Imperativul negativ se formează la singular din adverbul de negaţie nu + infinitivul scurt: nu alerga!. am. Infinitivul este un mod nepredicativ şi nepersonal care denumeşte acţiunea. zi! şi derivatele cu prefixe de la acestea: condu!. Omonimia dintre imperativ şi indicativul prezent se rezolvă printr-o intonaţie specială cu care se asociază imperativul (fiind marcată prin semnul exclamării). nume predicativ (Obligaţia mea este de a respecta 161 . fugi!). gândeşte!. Formele prezumtivului perfect coincid cu cele de viitor anterior. Intră în structura unor forme verbale compuse: viitorul I şi condiţional-optativul şi poate îndeplini funcţiuni sintactice de: subiect (A învăţa e necesar). Imperativul redă o acţiune posibilă. îndemn (Încearcă să asculţi). hotărăşte!). Valoarea de prezumtiv reiese doar din context. de îndoială. Are o structură perifrastică. dispune doar de persoana a II-a singular şi plural cu formă afirmativă şi negativă. Unele verbe au forme speciale: du!. voită şi care se realizează în nuanţe de ordin (Fugiţi de aici!). Se caracterizează printr-o intonaţie specifică. nu duce!. fie cu cea de persoana a III-a singular (ascultă!. nu coborî!. La prezent este constituit din formele de viitor ale verbului auxiliar a fi. urmate de gerunziu (vom fi ştiind).ar.optativ perfect. adu!. ar) şi infinitivul verbului autonom. aţi. nu fi! Persoana a II-a plural afirmativă şi negativă este omonimă cu persoana a II-a plural a indicativului prezent (jucaţi!–nu jucaţi!. fugiţi!–nu fugiţi!) cu excepţia lui a fi: fiţi!– nu fiţi! faţă de sunteţi. să fi aflat). rămâneţi!–nu rămâneţi!. iar la perfect aceleaşi forme ale auxiliarului sunt urmate de participiu (vom fi ştiut). fie cu ambele (treci de acolo! – verb intranzitiv şi trece-l strada! – verb tranzitiv). Propoziţiile care conţin verbe la prezumtiv au o accentuare specială. conjunctiv perfect (voi fi aflat. fă!. Imperativul afirmativ (pozitiv) preia la singular forme ale indicativului prezent fie omonime cu persoana a II-a singular (taci!. condiţional.

neştiind)... -î (cîntînd. fugind. conjugarea a IV-a -i. hotărâre). complement indirect (Este capabil de a o lua de la capăt). -î (a iubi. În limba vorbită folosirea infinitivului în locul conjunctivului este preţioasă. Modul infinitiv are două timpuri: prezent (a vorbi) şi perfect. Vrednic de a conduce/să conducă. coborând). Între prefix şi rădăcină se poate pune adverbul mai (nemaiauzind. a agrea (creând. În combinaţie cu formele neaccentuate ale pronumelui (personal şi reflexiv).u -: dându-mi. supraveghind). complement direct (Poate alerga). tăcând. foloseşte şi vocala de legătură . Structura gerunziului e simplă: radical + sufixul -ând la verbele terminate în -a. apărând. Înainte de a începe/să înceapă. Face excepţie combinaţia cu pronumele o: văzând-o. infinitivul conţine prepoziţia a + radical + sufix. agreând). -ea. conjugarea a II-a -ea (a vedea). Gerunziul este un mod nepredicativ şi nepersonal care prezintă acţiunea în desfăşurare (ascultând. complement circumstanţial (Munceşte mult pentru a reuşi). a spune). Din punct de vedere formal. nemaivăzând). amintindu-şi.(neavând. variabil după conjugare: conjugarea I -a (a cînta). scriind. Infinitivul poate avea şi valoare de imperativ şi este unica situaţie când are funcţie de predicat: A se agita înainte de folosire!. ardere. mergând. ducând. În limba actuală orice infinitiv lung reprezintă din punct de vedere morfologic un substantiv feminin abstract terminat în -e (uitare. La prezent există aşa-zisa formă „lungă”. păstrată în formele inverse de optativ popular (Fire-ar/fir-ar să fie!). a urî). sunt situaţii cînd exprimă şi acţiuni finite: Terminând de învăţat. uimire. amăgindu-se. plăcere. de gerunziu: S-a săturat a repeta/repetând. hotărând) şi sufixul -ind la verbele în -i sau de alte categorii (suind. O trăsătură specifică a infinitivului este echivalenţa sa cu conjunctivul în diferite construcţii: Se hotărăşte a vorbi/să vorbească. -e. ascultîndu-l. Sunt corecte formele în -ând ale verbelor a crea. 162 . suind. dar în stilul ştiinţific şi administrativ este preferată în construcţii precum: Vă rog a-mi aproba. a plecat la plimbare. îngenunchind. foarte rar folosit (a fi vorbit). de indicativ (în construcţii livreşti): Pretinde a şti/că ştie totul. Forma negativă se realizează cu prefixul ne. atribut (Plăcerea de a merge pe jos).regula jocului). conjugarea a III-a -e (a culege.

Acestea sunt aşa-numitele verbe asigmatice. element predicativ suplimentar (Te simt neliniştit). spart. Povestind. Participiul este un mod nepredicativ şi nepersonal care denumeşte acţiunea suferită sau îndeplinită de un subiect. văzut. studenţii pot pleca. se înflăcăra peste măsură). Verbul la participiu poate îndeplini funcţiuni sintactice de: atribut (Spectacolul văzut m-a decepţionat). iubit. a condiţionalului prezumtiv prezent (aş fi ascultând). a conjunctivului prezumtiv prezent (să fi ascultând). Ex. sufixul -t se utilizează la câteva verbe: copt. viitor anterior. Se cuvine subliniat = Se cuvine a fi/să fie subliniat. subiect (Se aude tunând). el poate avea un subiect propriu: O dată predată lucrarea. nemaivăzut. Participiul nu poate avea diateza reflexivă. rupt. Sufixul -s apare la majoritatea verbelor sigmatice: condus. înfipt. -â-. element predicativ suplimentar (Ea vine zâmbind). unde se comportă ca un adjectiv. -ea. comple163 . fript. -e (cu sufixul de perfect simplu -u-) au structura radical + sufix de perfect (-a-. îi dai dreptate. -i-. verbele îndeplinesc funcţiuni sintactice de: complement direct (Aude bătând în poartă).care acceptă punerea între el şi bază a adverbului mai: nemaiîntâlnit. înfrânt. fiert. ales. -î. În construcţiile participiale absolute. -u-) + sufixul participial -t: aşezat. conjunctiv perfect. a se cuveni. frânt. Copiii se amuză → Copiii amuzaţi sau Se imaginează un scenariu → Scenariu imaginat. Forma negativă se formează cu prefixul negativ ne. cerut). Verbele în -e (cu sufixul -se – la perfectul simplu au structura: radical + sufixul de participiu (-t sau -s): adus. flexionând după gen şi număr şi acordându-se cu subiectul: Cărţile sunt vândute deja. -i. Modul participiu are următoarele forme structurale: verbele în -a. crezut. supt. apus. hotărât. Participiul cu sens pasiv poate fi folosit în locul conjunctivului sau al infinitivului după verbele: a trebui. când participiul este echivalent cu gerunziul la diateza pasivă.Sub forma acestui mod. Se lasă rugată = Se lasă să fie rugată). a se lăsa (Trebuie luate măsuri=Trebuie să ia măsuri. Este inclus în structura unor timpuri şi moduri compuse (perfect compus. complement circumstanţial de diferite feluri (Ascultându-l. condiţional-optativ perfect) şi intră în structura diatezei pasive. Modul gerunziu participă la formarea prezumtivului prezent (voi fi ascultând). rămas. nume predicativ (Opiniile erau împărţite).

urăsc). nume predicativ (Textul e de reţinut pe de rost). Ajuns acolo. după. văd. De văzut. complement circumstanţial (S-a dus la pescuit). perfectul compus al indicativului şi perfectul celorlalte moduri. vei reuşi. Timpul Este categoria gramaticală specific verbală care exprimă momentul săvârşirii acţiunii prin raportare la momentul vorbirii. Are formă analitică. complement direct (Elevii au de scris). Se întâlneşte la modurile: indicativ (fără mărci specifice.ment indirect (Din înfrânt ce era. construite cu sufixul -esc sau -ăsc: iubesc. Supinul este un mod nepredicativ şi nepersonal care denumeşte. timpurile compuse sunt: prezentul condiţional-optativului. a trebui prepoziţiile pot lipsi: Se cuvinte menţionat. care poate fi de anterioritate (trecut). diferite nuanţe circumstanţiale: Ajutat. în timpuri absolute. Spre deosebire de infinitiv. supinul nu are timpuri. am văzut. cu excepţia unor verbe de conjugarea I construite cu sufixul -ez: lucrez. acţiunea. De văzut. imperfectul. alesul. desenez. conjunctiv (conjuncţia să + forme de prezent ale indicativului pentru persoana I şi a II-a singular şi plural şi forme în general proprii pentru persoana a III-a singular şi 164 . mai mult ca perfectul. complement indirect (S-a săturat de aşteptat). de simultaneitate (prezent) sau de posterioritate (viitor). ca şi infinitivul. care se raportează direct la momentul vorbirii şi reprezintă majoritatea. verbul îndeplineşte funcţiuni sintactice de: atribut (Loc de fumat). precedat de una din prepoziţiile: de (cea mai frecventă). o să văd. pe. viitorul I şi al doilea (anterior). Prezentul indicativ arată o acţiune care se desfăşoară concomitent cu momentul vorbirii: Citesc o carte. a devenit victorios). mai mult ca perfectul şi viitorul anterior. Sub forma acestui mod. şi timpuri relative. alcătuită din participiul invariabil. iubitul. el primind valoarea temporală a verbului regent: De văzut. urâtul. şi de a IV-a în -i. pentru. care se raportează la momentul vorbirii prin intermediul altui timp: imperfectul. Verbele la supin se substantivizează prin articulare: fumatul. Timpurile se clasifică. băutul. perfectul simplu. timpurile sunt simple (sintetice) şi compuse (analitice). Timpurile simple sunt: prezentul indicativ. după un criteriu semantic şi sintactic. la. Trebuie văzut. s-a apucat de lucru. După verbele impersonale a se cuveni. subiect (De muncit e greu). După criteriul formal (morfologic).

ar. prezentul istoric sau narativ. Desinenţele de prezent sunt variate. care poate lipsi în unele contexte. folosit în locul perfectului pentru a caracteriza o acţiune trecută: Evenimentele au loc în 1907. prezentul iterativ sau de repetiţie: Zilnic face acest drum. ai. Sunt pictor. Modele de conjugare tare: -a -ea -e -i -î ascult-φ–φ văd-φ–φ spun-φ–φ fug–φ–φ cobor-φ–φ asculţ-φ-i vez-φ-i spu-φ–i fug-φ-i cobor-φ–i ascult-φ-ă ved-φ-e spun-φ–e fug-φ-e coboar-φ–ă ascult-ă-m ved-e-m spun-e-m fug-i-m cobor-â-m ascult-a-ţi ved-e-ţi spun-e-ţi fug-i-ţi cobor-â-ţi ascult-φ-ă văd-φ–φ spun-φ–φ fug-φ–φ coboar-φ–ă Modele de conjugare slabă: -a -i iub-esc-φ dans-ez-φ iub-eşt-i dans-ez-i dans-eaz-ă iub-eşt-e dans-ă-m iub-i-m dans-a-ţi iub-i-ţi dans-eaz-ă iub-esc-φ -î hotăr-ăsc–φ hotăr-ăşt-i hotăr-ăşt-e hotăr-â-m hotăr-â-ţi hotăr-ăsc-φ 165 . condiţional-optativ (verbul auxiliar aş. I şi a II-a plural: -m. aţi. prezentul etern sau gnomic arată fenomene sau adevăruri general valabile. ar + infinitivul scurt) şi infinitiv (prepoziţia a. + infinitivul scurt). -esc şi -ăsc la verbele în -i (a iubi). ursul merge. -ţi. Doi şi cu doi fac patru. prezentul durativ: Cu ce te ocupi?. Prezentul se foloseşte frecvent cu valoare de viitor. unice fiind cele de la pers. eterne. maxime şi în legi ştiinţifice: Câinii latră. însoţit obligatoriu de determinări circumstanţiale temporale (Sâmbătă plecăm la munte) şi de imperativ (Încui şi pleci). respectiv -î (a hotărî). am . cu accentul pe radical la singular şi la persoana a III-a plural (a cânta) şi forme slabe. Prezentul indicativ este un timp simplu organizat în două tipuri de forme: forme tari.plural). Prezentul indicativ poate avea şi alte valori stilistice: prezentul momentan: – Ce faci?– Ascult muzică.Pictez. Se foloseşte frecvent în proverbe. cu accentul pe sufixul secundar -ez la verbele în -a (dansez).

se străduieşte. se gândeşte”. Pe lângă tipurile flexionare mari prezentate mai sus. ambele fiind admise în normă: evaporă–evaporează. -(i)ţi. intru. umbli. prosternă– prosternează. concură „tinde spre”. răscoală „se revoltă” şi răscoleşte „a scotoci”. este folosit mult în naraţiuni. târguieşte. -e. se micşorează” şi contractează „încheie un contract”. -e. cu o consoană + l sau r înaintea sufixului infinitivului: a umbla. „face acordul gramatical” şi acordează (un instrument). Altele s-au diferenţiat ca sens: acordă „dă”. „se molipseşte”. încadrează. bombăneşte. „converge” şi concurează „participă la un concurs”. „dublează”. toarnă (un lichid) şi turnează (un film). Alte perechi s-au specializat ca sens: absolvă „scuteşte de o pedeapsă” şi absolveşte (un an de învăţământ). veneam şi eu sau de 166 . năzare– năzăreşte. îndoaie „pliază. -esc.-φ. şchioapătă– şchiopătează. face cunoscut” şi manifestează „participă la o manifestaţie”. -(a)ţi. Unele perechi pot merge în paralel. sincronă cu o altă acţiune trecută: Când ai venit. a deochia. copiază. destăinuieşte. întrucât nu poate fi dedusă pe baza vreunor criterii. La verbele de conjugarea a IV-a în -i s-a impus varianta literară cu sufixul -esc la verbe ca: bănuieşte. cheltuieşte. a intra care se diferenţiază de categoria fără sufixul -ez numai prin desinenţa -u vocalic la persoana I singular şi -i vocalic la persoana a doua singular (umblu. dar sunt şi verbe admise de normă cu ambele forme (cu şi fără sufix): învârte–învârteşte. -(i)m. a încheia. Imperfectul exprimă o acţiune în curs de desfăşurare. intri).Încadrarea verbelor de conjugarea I şi a IV-a în paradigmele cu sufixele -ez. decernă– decernează. „a tulbura profund”. De exemplu. manifestă „arată. exprimă. Imperfectul se foloseşte adesea cu valoarea altor moduri şi timpuri: de condiţional perfect: Dacă mă anunţau. Poate avea şi o utilizare absolută: Odinioară munceam mai mult sau iterativă: Săptămânal venea la noi. salvează. Verbele de conjugarea a IV-a cu tema în -i semivocalic (a sui) au paradigma: -φ. mântuie–mântuieşte.-φ. -e. încovoaie” şi îndoieşte „are îndoieli”. înseamnă–însemnează. -ăsc este de multe ori greu de făcut. a apropia a căror paradigmă este: -φ. eu ascultam muzică. -(e)m. şovăie–şovăieşte. contractă „se strânge. Din cauza valorii sale durative. ignoră–ignorează. degajă–degajează. verbele neologice în -a preferă formele cu -ez: debitează. -e. există şi unele tipuri secundare: cele de conjugarea I cu tema în -i semivocalic sau în consoană palatală: a tăia. manevrează. reflectă „oglindeşte” şi reflectează „meditează.

La verbele de conjugarea I şi la cele de conjugarea a IV-a cu infinitivul în -î sufixul imperfectului este -a-. care arată că desfăşurarea acţiunii este anterioară momentului vorbirii şi se întâlneşte la modul indicativ sub forma perfectului simplu şi a perfectului compus. iar pentru restul verbelor (cele în -ea. -i. Desinenţele sunt următoarele: -m. Modele de conjugare: I IV (în -î) II III IV (în –i) învăţ-a-m dobor-a-m apăr-ea-m spun-ea-m ven-ea-m învăţ-a-i dobor-a-i apăr-ea-i spun-ea-i ven-ea-i învăţ-a-φ dobor-a-φ apăr-ea-φ spun-ea-φ ven-ea-φ învăţ-a-m dobor-a-m apăr-ea-m spun-ea-m ven-ea-m învăţ-a-ţi dobor-a-ţi apăr-ea-ţi spun-ea-ţi ven-ea-ţi învăţ-a-u dobor-a-u apăr-ea-u spun-ea-u ven-ea-u Timpul perfect este o specie de trecut. Verbele în -a. Imperfectul ludic apare în limbajul copiilor. Perfectul simplu este alcătuit din radical + sufix + desinenţă. -m. precum şi la modurile conjunctiv (să + fi + participiul invariabil în gen şi număr). iar cu valoare de trecut propriu-zis are un caracter livresc sau este restrâns la anumite întrebuinţări cu unele nuanţe stilistice: ironie (Bine o potrivişi!). -i) sufixul imperfect este -ea-. Perfectul simplu exprimă o acţiune încheiată în trecutul imediat (de obicei ultimele 24 de ore): Ieri am cumpărat biletul şi azi plecai la mare. -î.optativ. condiţional-optativ (condiţionalul prezent al verbului a fi + participiul invariabil) şi infinitiv (a fi + participiul invariabil). -φ. -i au sufixul omonim cu cel de infinitiv: -a -î -i cânt-a-i cobor-â-i ven-i-i cânt-a-şi cobor-â-şi ven-i-şi cânt-ă-φ cobor-â-φ ven-i-φ cânt-a-ră-m cobor-â-ră-m ven-i-ră-m cânt-a-ră-ţi cobor-â-ră-ţi ven-i-ră-ţi cânt-a-ră-φ cobor-â-ră-φ ven-i-ră-φ 167 . -e. Imperfectul este un timp simplu alcătuit din radical + sufix + desinenţă. reproş (Crăpă ceasul de veni şi ea!). cu valoare de prezent: Eu eram Albă ca Zăpada şi veneam la voi. mai ales în formule de politeţe (imperfectul modestiei şi al reverenţei): Voiam să vă rog ceva. -ţi. -u. În vorbirea obişnuită perfectul simplu este folosit mai mult regional – în special în Oltenia şi Banat.

iar la pers. la care se ataşează desinenţa obişnuită.pentru verbele asigmatice (cerui. pus. -ră-φ. extinsă de la perfectul simplu. -φ. trecui): -ea -e păr-u-i mer-se-i trec-u-i păr-u-şi mer-se-şi trec-u-şi păr-u-φ mer-se-φ trec-u-φ păr-u-ră-m mer-se-ră-m trec-u-ră-m păr-u-ră-ţi mer-se-ră-ţi trec-u-ră-ţi trec-u-ră-φ păr-u-ră-φ mer-se-ră-φ Verbele cu sufixul de perfect în -se. Rareori apare ca un timp absolut: Se deprinsese cu răul. hotărât) ai ascultat a ascultat am ascultat aţi ascultat au ascultat Când două verbe la perfectul compus sunt coordonate. scrisei. -ră-φ. cu excepţia verbelor sigmatice în -e. ei zisese) care sunt neliterare.+ desinenţă. auxiliarul trebuie repetat: Am auzit şi am văzut. la plural. -ră-m. -ră-m. aleg-alesei). fiind perceput ca un timp livresc. iar cele în -e au sufixul -se. format din auxiliarul a avea la indicativ prezent + participiul invariabil al verbului de conjugat: am ascultat (apărut. coc-copsei. Este un timp de relaţie.Verbele în -ea au sufixul -u-. apare o desinenţă -ră-. folosit mai rar în vorbire. apare la mai mult ca perfect la formele de plural.pentru verbele sigmatice (mersei. Desinenţele sunt aceleaşi ca la perfectul simplu. Este un timp compus. Este un timp sintetic alcătuit din radical + sufixul perfectului simplu + sufixul specific -se. spusei) şi -u. I şi a II-a au accentul pe sufix. citit. cu excepţia pers. Perfectul compus exprimă o acţiune realizată şi încheiată în trecut: Am citit cartea. -φ. Sunt folosite şi formele fără -ră. Desinenţa -ră. specializată pentru acest număr. -ră-ţi. trimit-trimisei. făcui. care au accentul pe radical. 168 . I: -m.au adesea un radical puţin diferit de al prezentului şi al imperfectului (duc-dusei.(noi zisesem. Desinenţele la perfectul simplu sunt următoarele: -i. voi ziseseţi. -şi. Mai mult ca perfectul exprimă o acţiune încheiată înaintea altei acţiuni trecute: Terminasem lucrul când am hotărât să plec. După cum se observă. -ră-ţi. Toate verbele au accentul pe sufix. -şi.

iubi. Din punct de vedere formal. cel alcătuit din auxiliarul invariabil o + conjunctivul prezent al verbului de con169 . valoarea de prezent al politeţei: O să vă rog să aveţi răbdare. prezumtiv: O şti ea ce are de făcut?. Se foloseşte şi cu alte valori: valoarea modului imperativ: Vei pleca acum!.Modele de conjugare: -a apuc-a-se-m apuc-a-se-şi apuc-a-se-φ apuc-a-se-ră-m apuc-a-se-ră-ţi apuc-a-se-ră-φ -i auz-i-se-m auz-i-se-şi auz-i-se-φ auz-i-se-ră-m auz-i-se-ră-ţi auz-i-se-ră-φ -ea văz-u-se-m văz-u-se-şi văz-u-se-φ văz-u-se-ră-m văz-u-se-ră-ţi văz-u-se-ră-φ -î ur-â-se-m ur-â-se-şi ur-â-se-φ ur-â-se-ră-m ur-â-se-ră-ţi ur-â-se-ră-φ -e zi-se-se-m zi-se-se-şi zi-se-se-φ zi-se-se-ră-m zi-se-se-ră-ţi zi-se-se-ră-φ cer-u-se-m cer-u-se-şi cer-u-se-φ cer-u-se-ră-m cer-u-se-ră-ţi cer-u-se-ră-φ Viitorul. exprimă o acţiune care se petrece după momentul vorbirii: Ne vom opri imediat. are să plece. cu valoare de perfect: George Enescu va muri departe de ţară. compus din formele de indicativ prezent ale verbului auxiliar a vrea + infinitivul scurt al verbului de conjugat: voi lăuda (putea. folosit în limba vorbită. În limba vorbită se mai foloseşte un alt tip de viitor. au să plece). viitorul este un timp analitic. urî) vei lăuda va lăuda vom lăuda veţi lăuda vor lăuda „Viitorul imediat”. se exprimă printr-o construcţie perifrastică: formele de prezent indicativ ale verbului auxiliar a avea + conjunctivul prezent al verbului de conjugat (am să plec. avem să plecăm. numit şi viitorul I. aveţi să plecaţi. merge. ai să pleci.

Te-am sfătuit să accepţi propunerea făcută (sens de perfect). ajuns. să vină). o să aşteptaţi. mai puţin folosit în vorbirea comună. -e. să meargă. conjunctivul se poate folosi fără conjuncţia să: Ieşi imediat şi vii când te chem eu! Prezentul conjunctiv este alcătuit din forme sintetice precedate de conjuncţia să care este element constitutiv al verbului. să aşteptaţi. exceptând persoana a III-a singular şi plural: să aştept. au forme identice în -ă verbele a oua..jugat (o să aştept. Viitorul anterior sau viitorul al doilea este un timp de relaţie care exprimă o acţiune care urmează să aibă loc după momentul vorbirii şi înaintea altei acţiuni viitoare. suie– să suie. să plouă. ştie–să ştie. În subordonate se „modelează” după semnificaţia temporală a verbului regent: Te sfătuiesc să accepţi propunerea făcută (sens de prezent). o acţiune care are sens de prezent sau viitor: Tu să pleci acum. o să aşteptăm. o să aştepte. -i: indicativ prezent -e (apare. la pers. fiind înlocuit prin diferite perifraze: înainte de a. ca timp absolut. scrie–să scrie. coboară) – conjunctiv prezent -e (să cânte. să aştepte. Formele sintetice sunt omonime cu ale indicativului prezent. o să aştepţi. dar inversate după categoriile de verbe: verbele în -a. a II-a cu valoare de imperativ. a ploua: să ouă. Variante 170 . La persoana a III-a are aceleaşi desinenţe cu persoana a III-a a indicativului prezent. să aştepte. după ce.. venit. merge. să aştepţi. Are forme compuse din viitorul auxiliarului a fi + participiul invariabil al verbului de conjugat: voi fi lucrat (dispărut. să aşteptăm. coborât) vei fi lucrat va fi lucrat vom fi lucrat veţi fi lucrat vor fi lucrat Prezentul conjunctiv exprimă. iar ea să plece mâine. Verbele de diferite conjugări cu radicalul terminat în -i semivocalic au desinenţa -e şi la prezent indicativ şi la prezent conjunctiv: apropie–să apropie. verbele în -ea. Este un timp livresc. o să aştepte). O să te sfătuiesc să accepţi propunerea făcută (sens de viitor). Poate avea şi valoare de imperativ: Să vină aici mai repede! În mod excepţional. -î: indicativ prezent -ă (cântă. vine) – conjunctiv prezent -ă (să apară.. să coboare).

când are valoare absolută: Aş lucra cu plăcere. în vechea sa formă lungă. cea obişnuită: mânca-l-ar. în care auxiliarul este postpus. să învârtă–să învârtească. aţi cânta. noi să fi alergat. iar infinitivul apare antepus. atunci când între ele nu se interpune un pronume neaccentuat: dar(e)-aş. Prezentul condiţional-prezumtiv. trebuia să telefoneze. ca timp absolut. Omonimia formelor se rezolvă prin pronumele personal: eu să fi alergat. aţi fi cântând. vedea-l-aş. aţi. ieşind. Perfectul conjunctiv este un timp compus. dormire-ar. ai. ei/ele să fi alergat (părut. o acţiune trecută faţă de momentul vorbirii: Să fi mâncat ceva înainte de plecare. ar fi cântând. infinitivul va fi la forma scurtă. Este un timp compus din auxiliarul verbului a avea (aş.admise în normă: să mântuie–să mântuiască. ar cânta (vedea. Prezentul condiţional-optativ exprimă o acţiune realizabilă în prezent sau în viitor. el/ea să fi alergat. mergând. prezentul condiţional exprimă acţiuni simultane: A lăsat să se înţeleagă că ar accepta oferta sau posterioare acţiunii din regentă: A anunţat că ar putea participa şi el. 171 . coborât). ai fi cântând. folosit în vorbirea indirectă. ai cânta. alege. să şovăie–să şovăiască. când între auxiliar şi infinitiv se intercalează un pronume neaccentuat. Dacă m-ai invita. doborî). aş veni şi eu. coborând). Se poate folosi şi cu forme inverse. iubit. ar cânta. să zdroncăne–să zdroncănească. veni. tu să fi alergat. cu o structură invariabilă după persoană şi număr. este alcătuit din prezentul condiţional al verbului auxiliar a fi + gerunziul verbului de conjugat: aş fi cântând. dacă ar fi condiţii mai bune. fie posterioară: Până să fi mers acolo. am fi cântând. început. Facă ce-o vrea! Trăiască liniştit! Ducă-se pe pustii! Treacă de la mine! Zică ce-o vrea! Bată-l norocul! Perfectul conjunctiv redă. am cânta. nu se întâmpla ce s-a întâmplat. alcătuită din forma să fi + participiul invariabil al verbului de conjugat. am. ca timp relativ redă o acţiune fie anterioară altei acţiuni: Nu ştiu să fi trecut pe acolo. să ţăcăne–să ţăcănească. zis. ar. venire-ai. ar) + infinitivul prezent al verbului de conjugat: aş cânta. voi să fi alergat. Anumite verbe pot fi folosite la prezent conjunctiv persoana a III-a singular şi fără conjuncţia să: Fie ce-o fi!. Când are valoare relativă. lovi-o-ar. fie simultană: Să fi fost acolo. ar fi cântând (părând.

Este un timp analitic. poate exprima acţiuni simultane sau posterioare faţă de regentă. Poate avea valoare de imperativ (A se agita înainte de folosire!). 172 . ar fi cântat (apărut. o acţiune viitoare (Mâine dimineaţă va fi circulând autobuzul?) sau o acţiune situată imprecis în timp (Va fi citind cu regularitate presa). pricepând. În propoziţiile subordonate preia valoarea temporală a verbului regent: o acţiune trecută (A început a lăcrima) sau una viitoare (O să înveţe a asculta). Prezentul prezumtiv exprimă. simultan (L-a auzit când o fi strigat) sau posterior (I-a prescris un tratament care îi va fi ajutat) faţă de acţiunea din regentă. iubind. ai fi cântat. Prezentul prezumtiv este un timp compus din formele de viitor indicativ ale verbului auxiliar a fi + gerunziul verbului de conjugat: voi (oi) fi umblând (apărând. doborât) vei (ăi) fi cântat va (o) fi cântat vom (om) fi cântat veţi (ăţi) fi cântat vor (or) fi cântat Prezentul infinitiv exprimă o acţiune nesituată precis în timp (A munci este o plăcere). Ca formă este un timp compus din formele de viitor indicativ ale verbului auxiliar a fi + participiul invariabil al verbului de conjugat: voi (oi) fi cântat (apărut. priceput. am fi cântat. priceput.Perfectul condiţional-optativului exprimă o acţiune trecută (Aş fi participat şi eu) sau una simultană momentului vorbirii. ca verb relativ. ar fi cântat. doborând) vei (ăi) fi umblând va (o) fi umblând vom (om) fi umblând veţi (ăţi) fi umblând vor (or) fi umblând Perfectul prezumtiv cu valoare absolută indică o acţiune trecută (O fi aflat el ceva). aţi fi cântat. în formele de politeţe (Aş fi dorit să vă atrag atenţia). când are valoare absolută. care poate fi la trecut: Eram convinsă că va fi ştiind ce are de făcut. format din prezentul condiţional al verbului auxiliar a fi + participiul invariabil al verbului de conjugat: aş fi cântat. o atitudine simultană cu momentul vorbirii (Va fi intuind el ceva). iubit. doborât). iubit. Cu valoare relativă exprimă tot o acţiune trecută şi situată anterior (Nu ştia dacă o fi reuşit).

ai. început. au + paticipiul. Este un timp rar folosit. cel cu care se vorbeşte (Tu înveţi) sau despre cel care se vorbeşte (El învaţă). -i. a munci) şi verbe unipersonale după formă şi impersonale prin conţinut. aţi. a. pentru viitor. a consta. vom. dar poate exprima şi o acţiune trecută posterioară (Înainte de a fi sunat tu. iubi–iubire. se exprimă prin formele variabile ale verbelor auxiliare (am. Conţine prepoziţia a + radicalul verbului + sufixele de infinitiv (-a. Persoana se manifestă la verb numai în cadrul modurilor personale (indicativ. hotărât). a tuna. ea avea bagajul făcut). care au numai persoana a III-a singular (a ploua. Între aceste clase de verbe se produc treceri în ambele sensuri. a se cuveni). pentru perfectul compus. precedat întotdeauna de prepoziţia a: a fi cântat (părut. prin forma verbului şi prin pronumele care însoţeşte verbul. Sunt verbe personale folosite cu sens impersonal (cf. a iubi. se formează prin adăugarea terminaţiei -re la forma scurtă a infinitivului: cânta–cântare. -e. aţi. de regulă anterioară celei din regentă (Gestul de a fi sfidat juriul nu a fost trecut cu vederea). rar folosit (doar în formele inversate ale condiţionalului: venire-ai. -ea. a depune. veţi. care au forme pentru toate persoanele (a cânta. am. duce–ducere. trecând. vei. a ninge. Perfectul infinitiv exprimă o acţiune trecută. iubind. Prezentul infinitiv-prezumtivului. Persoana se exprimă prin desinenţe ataşate la rădăcini sau la teme verbale simple (cânt-ă. ar + infinitivul. a urî. Infinitivul lung. hotărî–hotărâre. coborând). condiţional-optativ şi imperativ). pentru condiţional-optativ).Prezentul infinitiv are o formă simplă. voi.cu el îmi place) aşa cum există şi verbe unipersonale după formă şi im173 . a scrie. plăcea– plăcere (ea devine e).. foarte rar întâlnit. ai. conjunctiv. vor + infinitivul. îmi place să. iar în formele modale şi temporale compuse. cânt-a-se-m). dacă subiectul este cel care vorbeşte (Eu învăţ). a fulgera. venit. a plăcea. -î) ale celor patru conjugări: a arăta. ar. am. aş. se formează din prezentul infinitiv al verbului auxiliar a fi + gerunziul verbului de conjugat: a fi cântând (părând. care indică. Persoana Este categoria gramaticală nespecifică verbului.. verbele se clasifică în verbe pluripersonale (majoritatea). ascultare-aş). După posibilitatea formală de a exprima diferite persoane. va. ca şi la toate formele diatezei pasive. compus din prezentul indicativ al auxiliarului a fi + participiul verbului de conjugat.

nu va exprima. De cele mai multe ori persoana gramaticală coincide cu persoana reală. categoria gramaticală de gen. Numărul se exprimă solidar cu persoana. Modele de conjugare Verbele neregulate sunt verbele care au structură izolată în cadrul sistemului verbal. se poate folosi în locul tuturor persoanelor: Unde dai şi unde crapă. iar la modul participiu împreună cu genul (şi cazul).. mai ales cu sensuri figurate. Genul În flexiunea verbului. ca verbe pluripersonale: El tună şi fulgeră toată ziua. nume predicativ (A călători înseamnă a te bucura. De rezolvat urgent!). pluralul ironic (Să fim serioşi!) etc. Se aude tunând). Funcţiile sintactice ale verbului Verbele autonome şi locuţiunile verbale la moduri predicative îndeplinesc funcţia de predicat verbal (Omul munceşte). element predicativ suplimentar (Ea vine zâmbind). Cel mai adesea numărul gramatical este identic cu cel real. Sunt situaţii. a II-a sg. pluralul autorităţii (sau maiestăţii). a lăsat lucrurile neterminate. complement circumstanţial (Plecând. cealaltă pentru feminin şi neutru plural cu desinenţa -e. predicat (A se păstra la rece!.. predicat nominal (Omul este inteligent). Acestea sunt sfaturi de urmat).).. alta pentru feminin singular. Aud şuşotindu-se). Avem de învăţat. precum folosirea pers. La moduri nepredicative: subiect (E lesne a învăţa/de învăţat.. o formă pentru masculin plural cu desinenţa -i asilabic. din forme modale şi temporale analitice. Ştie a se stăpâni. primarul comunei. Participiul invariabil. neregularităţile producându-se în puncte 174 . complement direct (Nu poate sta pe loc. când forma de pers. Se vorbeşte cam mult. Participiul variabil are forma unui adjectiv cu patru forme: una pentru masculin şi neutru singular cu desinenţa zero. cu unele „abateri” stilistice. categoria gramaticală de gen se exprimă numai în cadrul modului participiu. cu desinenţa -a. Este liniştită şi odihnită). în stilul ştiinţific (Vom urmări în acest studiu. acceptate de norma literară.). complement indirect (Se temea a merge noaptea. împreună cu categoria de număr. în stilul administrativ (Noi. prin desinenţe. Am întâlnit-o înainte de a lua trenul. sau a III-a sg. atribut (Plăcerea de a cânta. anunţăm.personale prin conţinut care se folosesc. Verbe neregulate. Se săturase de umblat/umblând). fireşte. S-a dus la pescuit). I plural cu valoare de singular: pluralul autorului. Este de neimaginat cât de bine se descurcă.

La celelalte verbe gradul de neregularitate este diferit. sunt foarte des folosite în vorbire. verbul a şti care are sufixul -ula perfect şi participiu în loc de -i-: ştiui. a avea. noi am fi. ei/ele vor fi Viitor II (anterior): eu voi fi fost. fiţi! Imperativ negativ: nu fi!. tu erai. el/ea fusese. el/ea va fi fost. voi aţi fi. voi sunteţi. f-.).de la verbul a lua) şi până la neregularităţi produse în structura sau în selectarea afixelor (v. ei/ele ar fi Condiţional-optativ perfect: eu aş fi fost. ei/ele au fost Mai mult ca perfect: eu fusesem. eşt-. voi eraţi. a usca. când rezultă forme supletive (v. ei fură/fuseră Perfect compus: eu am fost. ei/ele sunt Imperfect: eu eram. tu fuseseşi. el/ea fu/fuse. a sta. Deşi sunt puţine la număr: a fi. tu ai fi fost. ei fuseseră Viitor I: eu voi fi. tu să fii. voi să fiţi. ei/ele să fi fost Condiţional-optativ prezent: eu aş fi. ei/ele vor fi fost Conjunctiv prezent: eu să fiu. el/ea să fi fost. noi fuseserăm... tu vei fi. ei/ele erau Perfect simplu: eu fui/fusei. el/ea este. el/ea a fost. lu. a da. voi să fi fost. voi furăţi/fuserăţi. ia-. a lua. având cinci teme în cursul flexiunii. voi veţi fi. noi am fi fost. ei/ele ar fi fost Imperativ pozitiv: fii!. a vrea.diferite ale formei verbale (în radical sau la afixe). voi aţi fost.de la verbul a avea. voi veţi fi fost. noi furăm/fuserăm. noi vom fi. sunt-. fos-. el/ea să fie. Prezentăm formele neregulate ale acestor verbe: Verbul a fi Indicativ prezent: eu sunt. tu eşti. pornindu-se de la modificarea totală a radicalului. a şti. est-. ştiut etc. aib. tu ai fost. voi fuseserăţi. el/ea ar fi fost. Dintre toate a fi este cel mai neregulat verb. tu ai fi. noi suntem. el/ea va fi. noi am fost. tu să fi fost. ie-. noi să fim.. noi eram. noi vom fi fost. tu fuşi/fuseşi. a bea. noi să fi fost. el/ea era. voi aţi fi fost. el/ea ar fi. av-. nu fiţi! Infinitiv prezent: a fi Infinitiv perfect: a fi fost Gerunziu: fiind 175 . fi-.de la verbul a fi sau ar-. a mânca. ei/ele să fie Conjunctiv perfect: eu să fi fost. tu vei fi fost. er.

el/ea vrea. aveţi! Imperativ negativ: nu avea!. tu vrei. noi vom fi avut. noi avurăm/ avuserăm. noi să avem. noi să fi avut. ei/ele să aibă Conjunctiv perfect: eu să fi avut. ei/ele ar fi avut Imperativ pozitiv: ai!. ei/ele au avut Mai mult ca perfect: eu avusesem. noi am fi avut. voi să fi avut. noi avuseserăm. el/ea vrea. avuţi. noi aveam. el/ea ar fi avut. el/ea avu/avuse. noi am avea. ei/ele avuseseră Viitor I: eu voi avea. voi aţi avea. tu ai avut. el/ea să aibă. noi am avut. voi vreaţi. ei/ele aveau Perfect simplu: eu avui/avusei. voi veţi fi avut. el/ea a avut. ei/ele vor fi avut Conjunctiv prezent: eu să am. voi vreţi. tu ai avea. noi vream. foşti. el/ea să fi avut. voi avurăţi/avuserăţi. tu avuşi/avuseşi. ei/ele au Imperfect: eu aveam. foste Supin: de fost Verbul a avea Indicativ prezent: eu am. noi vom avea. ei/ele vreau 176 .Participiu: fost. el/ea avea. tu ai. voi aţi avut. ei/ele ar avea Condiţional-optativ perfect: eu aş fi avut. ei/ele vor avea Viitor II (anterior): eu voi fi avut. el/ea are. avute Supin: de avut Verbul a vrea Indicativ prezent: eu vreau. voi aţi fi avut. tu să fi avut. nu aveţi! Infinitiv prezent: a avea Infinitiv perfect: a fi avut Gerunziu: având Participiu: avut. voi aveaţi. fostă. ei/ele să fi avut Condiţional-optativ prezent: eu aş avea. tu vei fi avut. el/ea avusese. tu să ai. voi veţi avea. el/ea ar avea. noi vrem. ei/ele vor Imperfect: eu vream. tu ai fi avut. noi avem. tu avuseseşi. el/ea va avea. ei avură/avuseră Perfect compus: eu am avut. tu vreai. tu aveai. el/ea va fi avut. voi aveţi. voi să aveţi. tu vei avea. voi avuseserăţi. avută.

Formele „comprimate” ale verbului a vrea: voi. ei/ele vor vrea Viitor II (anterior): eu voi fi vrut. el/ea a vrut. noi să vrem. voi vruseserăţi. vom. am. noi dădeam. el/ea vrusese. tu dădeai. iar formele aş. voi aţi vrea. noi vom fi vrut. aţi.Perfect simplu: eu vrui/vrusei. am. ei/ele au vrut Mai mult ca perfect: eu vrusesem. tu ai vrea. tu ai vrut. el/ea ar fi vrut. Verbul a da Indicativ prezent: eu dau. el/ea va fi vrut. ei/ele vruseseră Viitor I: eu voi vrea. tu dai. voi veţi fi vrut. el/ea să vrea. voi aţi fi vrut. voi să vreţi. voi aţi vrut. voi dădeaţi. vei. noi vrurăm/ vruserăm. aţi. voi să fi vrut. ei vrură/vruseră Perfect compus: eu am vrut. ei/ele dau Imperfect: eu dădeam. el/ea dădea. tu vei vrea. vrută. ai. ei/ele să vrea Conjunctiv perfect: eu să fi vrut. tu vei fi vrut. ei/ele ar vrea Condiţional-optativ perfect: eu aş fi vrut. noi am fi vrut. ei/ele să fi vrut Condiţional-optativ prezent: eu aş vrea. noi am vrut. voi veţi vrea. el/ea să fi vrut. tu vruşi/vruseşi. voi daţi. veţi. noi am vrea. va. noi vom vrea. au sunt ale auxiliarului de perfect compus (în combinaţie cu participiul invariabil al verbului autonom). ar. noi dăm. vrute Supin: de vrut Observaţie Formele „comprimate” ale verbului a avea: am. vruţi. el/ea dă. aparţinând aceluiaşi verb. vor sunt ale auxiliarului de viitor I şi viitor II (anterior). ei/ele vor fi vrut Conjunctiv prezent: eu să vreau. ei/ele ar fi vrut Imperativ pozitiv şi negativ: Infinitiv prezent: a vrea Infinitiv perfect: a fi vrut Gerunziu: vrând Participiu: vrut. noi vruseserăm. tu să vrei. ei/ele dădeau 177 . noi să fi vrut. el/ea ar vrea. tu vruseseşi. ar. ai. sunt ale auxiliarului de condiţionaloptativ (în combinaţie cu infinitivul scurt al verbului autonom). tu să fi vrut. tu ai fi vrut. el/ea va vrea. a. voi vrurăţi/vruserăţi. el/ea vru/vruse.

voi luaţi. el/ea stătu. ei/ele luaseră 178 . el/ea stătuse. tu dăduseşi. voi staţi. voi stătuserăţi. tu luaseşi. ei/ele stăteau/stau Perfect simplu: eu stătui. noi dăduserăm. el/ea luase. el/ea stă. daţi. tu stăteai/stai. el/ea dădu. noi luarăm. date Supin: de dat Verbul a sta Indicativ prezent: eu stau. dată. tu stătuseşi. nu daţi! Gerunziu: dând Participiu: dat. tu dăduşi. noi luăm. ei/ele iau Imperfect: eu luam. voi dădurăţi. noi să stăm. el/ea dăduse. voi luaserăţi. ei/ele dădură Mai mult ca perfect: eu dădusem.Perfect simplu: eu dădui. el/ea lua. voi să staţi. voi stăturăţi. noi stăteam/stam. el/ea stătea/sta. voi să daţi. el/ea să dea. ei/ele stătură Mai mult ca perfectul: eu stătusem. noi dădurăm. noi stăm. ei/ele luară Mai mult ca perfect: eu luasem. ei/ele să dea Imperativ pozitiv: dă!. el/ea să stea. voi dăduserăţi. voi stăteaţi/staţi. ei/ele stătuseră Conjunctiv prezent: eu să stau. tu să stai. tu luaşi. tu luai. el/ea ia. ei/ele stau Imperfect: eu stăteam/stam. noi luaserăm. voi luarăţi. ei/ele dăduseră Conjunctiv prezent: eu să dau. ei/ele luau Perfect simplu: eu luai. noi stăturăm. ei/ele să stea Imperativ pozitiv: stai! staţi! Imperativ negativ: nu sta! nu staţi! Infinitiv prezent: a sta Gerunziu: stând Participiu: stat (cu valoare verbală)/stătut (cu valoare adjectivală) Supin: de stat Verbul a lua Indicativ prezent: eu iau. tu să dai. noi luam. voi luaţi. tu stătuşi. noi stătuserăm. tu stai. el/ea luă. daţi! Imperativ negativ: nu da!. tu iei. noi să dăm.

el/ea bea. luaţi! Imperativ negativ: nu lua!. el/ea să usuce. 179 . el/ea să bea. tu bei. noi băurăm. ei/ele mănâncă Conjunctiv prezent: eu să mănânc. a preda. băuţi. ei/ele să mănânce Imperativ pozitiv: mănâncă!. el/ea băuse. el/ea mănâncă. ei/ele să usuce Imperativ pozitiv: usucă!. băută. a relua. voi uscaţi. el/ea să mănânce. el/ea bău. noi bem. voi băuserăţi. ei/ele usucă. tu beai. tu mănânci. tu să mănânci. luată. noi băuserăm. tu să bei. luaţi. voi mâncaţi. noi beam. ei/ele băură Mai mult ca perfect: eu băusem. uscaţi! Observaţie Lista verbelor neregulate se măreşte dacă se iau în calcul şi derivatele cu prefixe de la unele dintre acestea: a reda. el/ea usucă. voi să uscaţi. băute Supin: de băut Verbul a mânca Indicativ prezent: eu mănânc. ei/ele băuseră Conjunctiv prezent: eu să beau. voi băurăţi. noi să uscăm. noi uscăm. ei/ele beau Perfect simplu: eu băui. luate Supin: de luat Verbul a bea Indicativ prezent: eu beau. voi beaţi. tu să usuci. ei/ele beau Imperfect: eu beam. tu băuseşi. noi să mâncăm. noi mâncăm. voi să beţi.Imperativ pozitiv: ia!. a consta. mâncaţi! Verbul a usca Indicativ prezent: eu usuc. Conjunctiv prezent: eu să usuc. a prelua. el/ea bea. ei/ele să bea Gerunziu: bând Participiu: băut. noi să bem. tu băuşi. tu usuci. nu luaţi! Gerunziu: luând Participiu: luat. voi să mâncaţi. voi beţi.

Adverbul
Adverbul este partea de vorbire neflexibilă care arată caracteristica unei acţiuni, stări sau însuşiri, ori circumstanţa în care se realizează o acţiune. Spre deosebire de alte părţi de vorbire neflexibile (prepoziţie, conjuncţie, interjecţie), unele adverbe cunosc categoria gramaticală a comparaţiei (specifică adjectivelor), care se realizează perifrastic (folosindu-se tot anumite adverbe cu valoare de cuvinte ajutătoare). Adverbul apare întotdeauna în calitate de determinant faţă de un element regent, el nefiind o parte de vorbire independentă. Astfel, poate determina un verb (Aleargă repede), un adjectiv (Este aşa de frumoasă) sau un alt adverb (Vorbeşte cam mult), îndeplinind pe lângă aceste părţi de vorbire funcţia de complement circumstanţial. El poate apărea şi în grupul nominal, determinând un substantiv (locul de aici), un pronume (acela de acolo) sau un numeral (primul de sus), pe lângă care îndeplineşte funcţia de atribut. Clasificarea adverbelor se realizează după origine, structură şi înţeles. După origine, adverbele se clasifică în adverbe primare (moştenite sau împrumutate) care au statut adverbial incontestabil: aşa, aiurea, apoi, azi, ieri, mereu, cam, chiar, tocmai şi adverbe provenite, prin conversiune, din alte părţi de vorbire: din adjective: atent, corect, frumos, îngrijit (Lucrează atent/corect...), din participii cu valoare adjectivală: încântat, încruntat, învolburat, răspicat (Priveşte încruntat), din substantive care denumesc anotimpuri, zilele săptămânii, momente ale zilei, folosite la singular sau plural, articulate sau nearticulate, când devin adverbe de timp: Seara citim până târziu, Duminica ieşim din oraş, Duminică merg la părinţi, Vara mergem la mare, Iernile şi le petrecea la ţară. În forma articulată la plural, ele rămân substantive folosite cu sens iterativ. Substantivele nearticulate: buştean, burduf, cuc, foc, glonţ, lulea, ochi, puşcă, strună, tun, folosite invariabil pe lângă verbe sau adjective, capătă valoare de adverbe de mod: Doarme buştean, A ieşit glonţ, S-a supărat foc; Singur cuc, Îngheţat tun, Îndrăgostit lulea. Devin adverbe pronumele ce, cât când determină un verb (A plâns ce/cât a plâns şi apoi s-a liniştit), un adjectiv (Ce frumoasă s-a făcut!) sau un adverb (Ce mult s-a bucurat!, Cât de bine îmi pare!).
180

Prin derivare cu ajutorul sufixelor se pot forma adverbe pornind de la verbe, de la substantive sau de la alte adverbe: chiorâş, târâş, pieptiş, copăcel, omeneşte, prieteneşte, realmente, finalmente, completamente, binişor. Prin schimbarea valorii gramaticale, adverbele pot trece, la rândul lor, în altă parte de vorbire. Astfel, prin articulare enclitică sau proclitică sau prin antepunerea unui adjectiv, adverbele se substantivizează: binele, un bine, acel bine, răul, un rău, acel rău. Numeroase adverbe şi locuţiuni adverbiale devin, printr-o aparentă articulare, prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale cu genitivul: împotrivă-împotriva, împrejur-împrejurul, îndărăt-îndărătul, înapoiînapoia, înainte-înaintea, în faţă-în faţa, în jur-în jurul, în mijloc-în mijlocul, în spate-în spatele. Câteva adverbe pot deveni adjective invariabile, dacă au regent un substantiv: aşa, asemenea, aievea, aiurea, alene, anume, bine, gata, repede (Vis aievea, Asemenea oameni, O doamnă bine). După structură, adverbele se clasifică în adverbe simple, compuse şi locuţiuni adverbiale. Adverbele simple cuprind atât adverbele neanalizabile (acum, aici, azi, atunci, ieri, mâine, bine, destul, mereu, uşor), cât şi pe cele provenite prin conversiune (sigur, frumos) şi prin derivare (cândva, întocmai, actualmente). Adverbele compuse conţin două categorii: a) adverbe formate prin compunere şi ale căror elemente apar sudate, motiv pentru care mulţi specialişti le consideră adverbe simple: acasă, adineauri, altădată, altfel, anevoie, bineînţeles, câteodată, dedesubt, deloc, laolaltă, neîncetat, nicicând, numaidecât, odată, undeva, vreodată; b) adverbe formate prin compunere din două cuvinte nesudate complet şi separate prin cratimă: azi-noapte, astă-vară, ieri-dimineaţă, harceaparcea, talmeş-balmeş. Locuţiunile adverbiale sunt grupuri de cuvinte cu înţeles de sine stătător şi echivalente cu un adverb. În structura lor intră: substantive, adjective, pronume, participii, adverbe legate prin prepoziţii sau conjuncţii. Sunt locuţiuni adverbiale cu structură simplă, alcătuite din prepoziţie şi o parte de vorbire (substantiv, adjectiv, pronume, numeral, adverb): la întâmplare, la un loc, de cu seară, de fapt, în grabă, în silă, pe rând, la o adică, cu totul, peste tot, de la sine, ca atare, pe nimic, pe din două, dintr-o dată, în general, în principal, cu binişorul, din contră, pe înserate, pe alese, pe ascuns, pe furiş, peste poate, de-a dreptul, de-a berbeleacul, de-a binelea.
181

Există locuţiuni adverbiale care conţin cuvinte inexistente independent în limba română: într-adins, cu ghiotura, pe îndelete, pe de rost, cu toptanul, de-a valma, în zadar. O serie de locuţiuni sunt formate prin repetarea unor cuvinte rimate şi au o structură simetrică: aşa şi aşa, ceac-pac, clipă de clipă, din loc în loc, încetul cu încetul, în fel şi chip, de silă de milă, de bine de rău, de voie de nevoie, harcea-parcea, talmeş-balmeş, târâş-grăpiş. Pe lângă locuţiunile adverbiale care prezintă unitate semantică şi gramaticală, există şi expresii adverbiale care sunt unităţi lexicale mai mult sau mai puţin închegate, care nu au unitate morfologică (nu se comportă ca un adverb), ci numai unitate sintactică: cât ai clipi din ochi, cu o falcă-n cer şi una-n pământ, cu noaptea-n cap, pe nepusă masă, la paştele cailor, la dracu-n praznic. După înţeles, majoritatea adverbelor şi locuţiunilor adverbiale sunt circumstanţiale: de loc: aici, acolo, acasă, afară, aiurea, împrejur, înainte, îndărăt, undeva, de jur împrejur, ici-colo, în lung şi-n lat; de timp: acum, adesea, astăzi, mâine, odinioară, dintr-o dată, din când în când, în veci, zi şi noapte; de mod, cu numeroase subclase: de mod propriu-zis sau cantitative: destul, doldora, enorm, mult, oricât, suficient, de ajuns, cât de cât, cu toptanul; de comparaţie: asemenea, ca, decât; de durată sau continuitate: încă, mereu, necontenit; de afirmaţie sau de negaţie: da, fireşte, desigur, cu siguranţă; nu, deloc, nicidecum, defel; de îndoială sau probabilitate: parcă, poate, pesemne, posibil, probabil; de restricţie (exclusivitate): barem, doar, decât, încaltea, măcar, numai; de aproximaţie: aproximativ, aproape, cam, gata-gata, cât pe ce; explicative: adică, anume, bunăoară; de precizare: chiar, tocmai, taman, mai cu seamă, în special; cu înţeles conclusiv: aşadar, deci, prin urmare, în consecinţă, ca atare; cu înţeles cauzal: de aceea, de asta, pentru aceea; concesiv: totuşi, cu toate acestea. Adverbe pronominale şi nepronominale Adverbele pronominale provin din rădăcini pronominale, sunt înrudite prin înţeles cu unele dintre pronume, deci vor urma clasificarea acestora: adverbe pronominale demonstrative: acum, aici, aşa, atunci, încolo, dincolo; relativ-interogative: unde, când, cum, cât, încotro; nehotărâte: cîndva, undeva, întrucâtva, cumva, odată, oricând, uneori; negative: niciodată, nicicând, nicăieri, niciunde, nici(de)cum. Adverbele nepronominale sunt toate celelalte adverbe. Gradele de comparaţie reprezintă singurul aspect de flexiune adverbială; se realizează analitic, prin morfeme adverbiale antepuse,
182

fără ca forma adverbului să se modifice. Sistemul de formare este identic cu cel al adjectivelor, cu deosebirea că morfemul cel de la superlativul relativ este invariabil la adverb. Model de comparaţie: Pozitiv: bine Comparativ de superioritate: mai bine ca/decât de egalitate: la fel de (tot aşa de, tot atât de, deopotrivă de) bine de inferioritate: mai puţin bine ca/decât Superlativ: a) relativ de superioritate: cel mai bine din/dintre relativ de inferioritate: cel mai puţin bine din/dintre b) absolut de superioritate: foarte bine absolut de inferioritate: foarte puţin bine Superlativul absolut se poate forma şi cu adverbe cu valoare expresivă, cum ar fi: colosal (de), formidabil (de), extraordinar (de), grozav (de), extraordinar (de), teribil (de). Sunt unele adverbe care se folosesc numai la gradul comparativ de superioritate: mai abitir, mai ales, mai prejos, mai presus. Adverbele care provin din adjective cu sens comparativ sau superlativ (definitiv, egal, excelent, extrem, formidabil, minimum, maximum, minus, optim, ulterior) nu au grade de comparaţie. Adverbele şi locuţiunile adverbiale predicative care exprimă necesitatea, probabilitatea, siguranţa (adevărat, bineînţeles, sigur, desigur, fireşte, negreşit, poate, pesemne, probabil, posibil, de prisos, cu siguranţă, fără îndoială, de bună seamă, fără doar şi poate) pot constitui singure predicatul verbal al unei propoziţii regente. Propoziţia subordonată este subiectivă, introdusă prin conjuncţia că sau să: Fireşte că a reuşit; Fără doar şi poate că se va întoarce. Predicatul format de aceste adverbe poate fi nominal, când admite lângă el verbul copulativ a fi: Bine că va ploua, Posibil să apară. Funcţia sintactică specifică este cea de complement circumstanţial: de loc, de timp, de mod (S-au deplasat în faţă, Pleacă de dimineaţă, I-a spus răspicat ce avea de spus); mai poate avea şi funcţia de complement direct (Ea ştie greceşte „limba greacă”, Vorbeşte nemţeşte „limba germană” în casă), atribut adverbial (Vremurile de odinioară s-au dus, Copilul din spate nu e atent), element predicativ suplimentar (Te ştiam aproape), predicat verbal (Bineînţeles că acceptă), subiect (Se lucrează nemţeşte), nume predicativ (E uşor să refuzi; Cine e contra?).
183

Prepoziţia
Prepoziţia este partea de vorbire neflexibilă cu rol de element de legătură în propoziţie: leagă atributele şi complementele de cuvintele pe care le determină. Astfel, ea leagă un substantiv, pronume, numeral de atributele lor (Carte de rugăciuni, Unul dintre elevi, Trei dintre noi) şi un verb, adjectiv, adverb sau o interjecţie de complementele lor (O strigă pe mama, Se teme de câini, Identic cu originalul, Trăia departe de lume, Halal de ei!). Prepoziţiile intră în componenţa atributelor şi complementelor fără a îndeplini ele însele vreo funcţiune sintactică în propoziţie. Cu prepoziţie se poate construi şi numele predicativ (Casa e de lemn) sau elementul predicativ suplimentar (L-au citat ca martor). Alături de conjuncţii, prepoziţiile formează categoria aşa-numitelor instrumente gramaticale, ele reprezentând simple cuvinte auxiliare. Întrucât exprimă numai raporturi, prepoziţiile au un conţinut semantic abstract, neautonom, dedus doar din context. Unele prepoziţii sunt monosemantice (lângă), dar cele mai multe sunt polisemantice. De exemplu, prepoziţia prin poate avea sensul de „a străbate” (prin acoperiş), poate indica interiorul (prin casă) ori modalitatea (prin viclenie). Prepoziţiile fac parte din vocabularul fundamental, având o frecvenţă foarte ridicată în limbă şi provenind în majoritate din limba latină: asupra, către, cu, de, după, fără, între, la, lângă, pe, pentru, peste, până, spre, sub. Lor li se adaugă şi prepoziţii vechi, de alte origini: başca din turcă, bez şi împotrivă din slavă, precum şi prepoziţiile neologice – à la, per, pro, supra, versus, via. Clasificarea prepoziţiilor Prepoziţiile se clasifică după structură şi după cazul pe care îl impun substantivului (pronumelui). După structură, prepoziţiile sunt simple, compuse, locuţiuni prepoziţionale. Prepoziţiile simple sunt prepoziţiile formate dintr-un singur cuvânt, fie originare, fie provenite din alte părţi de vorbire. Cele simple originare sunt cele neanalizabile, care pot fi moştenite sau împrumutate (v. mai sus), la care se adaugă şi prepoziţiile fuzionate: din < de+în, prin < arh. pre + în, printre < arh. pre+între, dintre < de + între, deasupra < de + asupra.
184

înapoia. privind). înaintea. indiferent de. alături de. Câteva locuţiuni s-au format pe baza unui adjectiv: privitor la. în (ceea) ce priveşte. de la.Prepoziţiile simple provenite prin conversiune din alte părţi de vorbire: din substantive nearticulate (graţie. pe după. începând cu. verb + prepoziţie: începând cu. din participii (datorită. înăuntrul. contra. înapoia. până în. acuzativ. mulţumită). asemenea cu. Ele sunt centrate în jurul prepoziţiilor de. întocmai. până pe la. Ca drept mulţumire. şi cu modificări formale. îndărătul. din punct(ul) de vedere. aidoma. cât priveşte. până spre. Ele pot avea următoarele structuri: prepoziţie + substantiv articulat hotărât: în faţa. faţă cu. de sub. împrejurul. dativ. dedesubtul. din cauza. dinaintea. de după. Impun cazul genitiv: prepoziţiile simple: asupra. Prepoziţiile şi locuţiunile prepoziţionale se pot construi cu unul din cazurile: genitiv. în susul. Locuţiunile prepoziţionale sunt combinaţii de cuvinte (care trebuie să conţină obligatoriu cel puţin o prepoziţie) care au valoarea unei prepoziţii. în fruntea. în pofida. până: de către. până sub. de pe. Alte îmbinări au structuri diferite faţă de cele prezentate şi au un statut discutabil: dat fiind. deasupra. pe dedesubtul. conjuncţie + prepoziţie: şi cu. conform. referitor la. pe 185 . în loc de. Prepoziţiile compuse sunt prepoziţiile formate prin compunere din două sau mai multe prepoziţii simple care se ortografiază separat. Mai puţine sunt cele compuse din trei prepoziţii: de pe la. nu reprezintă prepoziţii compuse. prin spatele. Asocierea prepoziţiilor ca şi drept. până pe după sau din patru: de până pe la. pe lângă. Clasificarea prepoziţiilor după cazul impus substantivelor (pronumelor). împreună cu. relativ la. adverb cu formă nemodificată + prepoziţie: afară de. din adverbe (de cele mai multe ori fără modificări formale: asemenea. de lângă. contrar. înaintea. din dreptul. potrivit). de peste. dinainte de. de-a latul. potrivit cu. ci îmbinări pleonastice supărătoare. împrejurul. dindărătul. pe la. prin „articularea” adverbelor de loc: dedesubtul. respectiv drept şi pentru în exemple ca Drept pentru care am încheiat procesul-verbal. de până pe lângă. substantiv nearticulat + prepoziţie: faţă de. din gerunzii (exceptând. o dată cu. potrivit). de pe lângă. pe. pe sub. de-a lungul. dinapoia. îndărătul. până pe lângă. prepoziţiile compuse: pe deasupra.

de/pentru băut. numerale: unsprezece. alături de. a rezulta din. fărădelege. de/pentru cules. adverbiale: de prisos. verbale: a lua la rost. a băga în draci. Prepoziţiile intră şi în structura unor cuvinte compuse: substantive: leu-de-mare. de voie. vizavi de. De asemenea. lângă. de-a lungul. de vreme ce. a decurge din. sub. Adverbele asemenea. Prepoziţiile şi locuţiunile prepoziţionale cu regim de genitiv se pot construi în anumite situaţii şi cu alte cazuri: cu acuzativul. mulţumită. cuminte. modurile infinitiv şi supin sunt precedate în general de prepoziţii: a culege. în mijlocul. în toiul. aidoma. adjectivale: de excepţie. părere de rău. în vederea. Prepoziţiile cu dativul sunt limitate la datorită. Există şi verbe care impun anumite prepoziţii: a atenta la. a rezida în. locuţiunile prepoziţionale: în faţa. cu. prepoziţionale: în raport cu. de-a curmezişul. la vreme de. în ciuda. a bea. pe dindărătul. conjuncţionale: în loc să. împreună cu. graţie. adjective: desăvârşit. în pofida. drept „în calitate”. pe din dosul. mai sus). dintre. a găsi cu cale. când sunt urmate de formele atone ale pronumelor personale cu valoare posesivă: A luat asupra-şi greşelile altora.dinapoia. când sunt urmate de un adjectiv posesiv: A luat totul asupra sa. Ele provin din conversiunea altor părţi de vorbire (v. potrivit. sub pretext că. întocmai devin prepoziţii care impun cazul dativ. cincisprezece. de-a latul. vizavi de. sau cu dativul. sau a unor locuţiuni: substantivale: bătaie de cap. interjecţionale: pe naiba!. de nevoie. contrar. Prepoziţiile cu acuzativul: a. din. cu dare de mână. pe de rost. a recurge la. în dosul. în fruntea. în jur de. în privinţa. către. da de unde! 186 . pe seama. de. în raport cu.

. Conjuncţiile subordonatoare introduc în frază propoziţii subordonate şi se împart în conjuncţii nespecializate (multifuncţionale) şi conjuncţii specializate. cât şi raporturi de subordonare (numai în frază).Conjuncţia Conjuncţia este partea de vorbire neflexibilă. cât şi în frază.. cum şi. nici. aşadar. fie. iar.. conclusive: deci... ori. ori. or. o parte de propoziţie de o propoziţie întreagă: Plecăm dimineaţă sau când vrei tu. conjuncţiile se clasifică în coordonatoare şi subordonatoare. Caracteristică pentru conjuncţii este legătura făcută între propoziţii. şi cu. conjuncţiile dar şi iar au etimologie necunoscută.. împrumutată din franceză). sau.. având o mare frecvenţă în limbă. sau. Majoritatea conjuncţiilor sunt moştenite din latină sau formate în limba română din elemente moştenite din latină (cu excepţia conjuncţiei coordonatoare or. se împart în: copulative: şi. locuţiunile precum şi.. disjunctive: sau. Vine dacă poate şi când poate (conjuncţia leagă o condiţională şi o temporală).. cu rol de element de legătură în propoziţie şi în frază. După tipul de raport sintactic sau după funcţia îndeplinită. 187 .. care pot apărea în corelaţie cu ele însele: fie. Conjuncţiile fac parte din vocabularul fundamental... conjuncţiile se utilizează atât în propoziţie. locuţiunea conjuncţională populară numai că. Clasificarea conjuncţiilor se face în funcţie tipul de raport sintactic pe care îl stabilesc şi de structura lor. iar sau leagă două complemente circumstanţiale de timp). conjuncţiile alcătuiesc categoria instrumentelor gramaticale. Conjuncţiile leagă: două părţi de propoziţie: Mama şi fiica pleacă sâmbătă sau duminică (conjuncţia şi leagă două subiecte. la rândul lor. adversative: dar. lipsită de semnificaţie noţională. fie. însă. iar... în concluzie. două propoziţii (coordonate sau subordonate): A cumpărat ce a găsit şi ce a putut (conjuncţia leagă două completive directe). ci. Împreună cu prepoziţiile.. locuţiunile prin urmare... îndeplinind atât raporturi de coordonare (în propoziţie şi în frază). ori.. Spre deosebire de prepoziţii. Conjuncţiile coordonatoare. care funcţionează numai în propoziţii unde exprimă raporturi de subordonare.

verbe. conjuncţia dacă poate introduce: subiective: E bine dacă repeţi rolul. însă. din două conjuncţii propriu-zise nesudate: ca să. pe măsură ce. deoarece. de să. De exemplu. conjuncţiile se clasifică în: simple. cumulative: pe lângă că. că. fie. cauzale: că. după ce că. până (nu). condiţionale. alături de substantive. chit că. dacă. cât şi. din pricină că. de. cu toate că.. concesive: deşi. după ce.să. atributive. cauzale. predicative: Problema este dacă acceptă invitaţia. încât. întrucât. completive directe: L-a întrebat dacă se simte bine. adverbe şi prepoziţii.Conjuncţiile şi locuţiunile specializate sunt: temporale: cât. cum. circumstanţiale.. sau. precum că. condiţionale: Dacă ai răbdare. iar. a cântat prost. de. până să/ce. chit că. aşadar. când să. încât să. din cauză că. dacă. înainte să. ca. ca şi cum. ci. de parcă. să. Locuţiunile conjuncţionale sunt mai specializate decât conjuncţiile. cele formate prin conversiune: fie. finale: să. pronume. întrucât. consecutive: încât. chiar dacă/de. căci. indiferent că. fiindcă. După structură. de. cauzale: Dacă n-a exersat suficient. precum. completive indirecte: Se gândeşte dacă mai trebuie să plece. compuse şi locuţiuni conjuncţionale. plus că. modale: precum. ori. ca şi când. de cum. să. cât timp. să şi. încât să.Conjuncţiile nespecializate sunt: că. imediat ce. completive directe şi indirecte. ca nu cumva să. deoarece. ori de câte ori. cele provenite din sudarea unor conjuncţii compuse sau a unor locuţiuni conjuncţionale: căci. predicative. prin compunere. în afară că. Sunt foarte numeroase şi au o structură variată. imediat 188 . În structura lor se află întotdeauna o conjuncţie sau o altă parte de vorbire cu rol joncţional (pronume sau adverb relativ). dar. care pot introduce propoziţii subordonate subiective. Conjuncţii simple sunt considerate cele primare (neanalizabile): şi. şi cu şi a locuţiunii populare adversative numai că „dar”. mâine va fi bine. Cu excepţia locuţiunilor copulative precum şi. Locuţiunile conjuncţionale sunt grupuri de cuvinte cu unitate de sens şi care au valoare de conjuncţie. din moment ce. şi dacă. fiindcă. nici să. pentru ca să. toate sunt subordonatoare. chiar dacă/de. ca să. Conjuncţiile compuse sunt cele alcătuite. atributive: Întrebarea dacă a procedat bine sau nu îl obsedează. Ele sunt alcătuite din: adverb + element de relaţie subordonator: măcar că/să/de. o să-l vezi. măcar că. ci şi sau un adverb relativ şi o conjuncţie: cum că. opoziţionale: Dacă azi e rău.

faţă de cât. sub pretextul că. plus că. să) sunt total nespecializate. faţă de cum. corespondentele nearticulate ale unora dintre ele au statut de locuţiune: în caz că. al câtelea. după cum. având în vedere că. mai ales acelea în care substantivul conţinut este articulat. alte adverbe sau locuţiuni adverbiale (aşadar. ca şi cum. pasămite). ca şi cum. din moment ce. chiar fără să. după ce că. după cât. în loc să. Unele locuţiuni au o structură eterogenă: cu toate că. oricând. cum. câţi (câte). după cum. că. parcă. pronumele. ele pot introduce aproape toate tipurile de propoziţii. ca şi când. cu condiţia că.(oriunde. de când. o cauzală. Trebuie făcută distincţia dintre locuţiunile conjuncţionale şi unele îmbinări libere. substantiv + element de relaţie subordonator: în timp ce. cu cât.ce. de unde. până să. oriîncotro). de cum. ceea ce şi compusele acestora cu ori. n-a auzit întrebarea (cum îşi pierde sensul modal. până ce. pe motiv că. locuţiuni conjuncţionale în structura cărora intră adverbe relative: acolo unde. îndată ce. 189 . precum. pentru aceea că. Adverbul relativ poate avea sensul modificat şi atunci devine conjuncţie. pe lângă că. când. la fel ca şi gruparea dat fiind că. Cu valoare de conjuncţie pot fi folosite şi alte părţi de vorbire: pronumele şi adjectivele relative: cine. ca şi când. aşa încât. nu numai că. Şi totuşi. ori de câte ori. în ciuda faptului că. pentru ca să. după ce că. pierzându-şi funcţia sintactică: Cum era neatentă. pentru că. pe cât. ce. orice. în cazul că. prepoziţia cu şi locuţiunea prepoziţională împreună cu. care. sub pretext că. sub pretext că. cel ce. oricare. din pricină că. prepoziţie (locuţiune prepoziţională) + element de relaţie subordonator: de ce. pe măsură ce. decât să. cât. iar sensul nu i se schimbă. prin aceea că. cu cât. până când să. Pronumele şi adverbele relative. atunci când. încotro şi compusele lor cu ori. datorită faptului că. nu (care) cumva să. adverbele relative: unde. precât. o dată ce. introducând o subordonată nespecifică. de parcă. şi devine echivalent cu din cauză că). de. Spre deosebire de conjuncţiile subordonatoare. de vreme ce. oricum. după ce. insuficient cristalizate: dat fiind că. oricât). fără (ca) să. din cauză că. adjectivele şi adverbele relative au o dublă calitate: element de relaţie subordonator şi parte de propoziţie în subordonata pe care o introduc. unele conjuncţii (dacă. aşa cum.(oricine.

Există şi situaţii (rare) de omonimie a corelativului cu elementul de relaţie. sau...când. ba e tristă..şi...nici...apoi. atât..cât.când. sau de unele adverbe care capătă statut conjuncţional... mai. Ori vrei...sau.Unele conjuncţii se folosesc în perechi corelative atât în coordonare. Ex.. precum şi de perechile copulative şi.. nici... ba. Tot aici ar intra şi aici.. acum.care..aici. Este vorba de perechile disjunctive: fie. dacă...unde. În coordonare perechile corelative apar în raporturile copulative şi disjunctive şi conţin repetarea aceluiaşi element. ori nu vrei. pleci la lucru. însă calitatea sa morfologică este diferită: Cum îl văzu... acum. 190 . pronume sau locuţiuni adverbiale din regentă... cum îl şi recunoscu (cum–conjuncţie cu sensul „îndată ce” şi cum– adverb de timp cu sensul „imediat”).. În subordonare conjuncţiile se corelează cu un adverb. cât şi în subordonare.. mai. acolo..fie..ori... De obicei elementele corelative sunt diferite: un adverb (locuţiune adverbială) în regentă corelat cu o conjuncţie subordonatoare din aceeaşi sferă semantică: acum. unde.unde. acela. ori.ba. Ba e veselă... când.

of!. prin care se exprimă senzaţii. hei-rup!. pleosc!. cea!. chiţ!. tic-tac!. guiţ!. miau!. la fel unele substantive şi adverbe folosite exclamativ: ajutor!. ha!. stări psihice. pardon! Sunt incluse în această categorie şi cuvintele care exprimă chemarea sau alungarea animalelor şi a păsărilor: cuţu-cuţu!. măi. ei aş!. linişte!. iată!. neică!. poftim! Şi forma verbală mă rog. bogdaproste!. numite adesea interjecţii improprii. servus!. bre!. haide!. sentimente. aiurea!. înapoi!. marş!. emoţii. mersi!. sunete ale diferitelor vietăţi: cotcodac!. Interjecţia este folosită cu precădere în limba vorbită. bre!. bravo!. haiti!. haida-de!. înainte!. ei!. foc!. sus!. foc!. jos!.Interjecţia Interjecţia este partea de vorbire neflexibilă care exprimă senzaţii. acte de voinţă: a!. lipa-lipa!. vai!. valea!. mac-mac! Interjecţiile compuse sunt interjecţiile formate prin compunere din două interjecţii simple identificabile: ei na!. nea! zât!. cioc!. alo!. vai!. pitpalac! Numeroase cuvinte aparţinând altor părţi de vorbire pot fi folosite ca interjecţii. afară!. unde reproduce anumite moduri de exprimare. pis-pis!. frate!. precum şi cele formate prin compunere cu termeni sudaţi: iacă. zdup!. pui-pui!. iacătă < ia+că. na!. domnule!. Acestea provin din: vocative: nene!. of!. hăis!. soro!. având un caracter oral. stop!. ura!. Toate aceste interjecţii se află la graniţa cu propoziţiile eliptice de predicat. ho!. iacă+iată. bravo!. 191 . b) interjecţii onomatopeice (sau cuvinte imitative) care redau: zgomote din natură: bang!. uş!. pardon!. neanalizabile: ah!. drace! sau din imperative: uite!. interjecţiile pot fi: simple. halal!. Tot simple sunt şi interjecţiile repetate: hamham!. măre!. măi!. stop!. aiurea!. compuse şi locuţiuni. mersi!. După structură. salut!. buf!. ham!. cele provenite prin conversiune din alte părţi de vorbire: poftim!. stări afectiv-emoţionale. amin!. iacă!. bâldâbâc!. folosită ca un clişeu verbal. devine interjecţie. poc!. salve!. adio!. iar în limba literară scrisă aceasta apare în literatura beletristică. ha. aoleu!. ţuşti!. Interjecţiile simple sunt cele alcătuite dintr-un singur cuvânt. ah!. manifestări de voinţă sau reproduce sunete şi zgomote din natură. ga-ga!. Clasificarea interjecţiilor Chiar din definiţia de mai sus rezultă o primă clasificare semantică a interjecţiilor în: a) interjecţii propriu-zise. cucurigu!.

Ia te uită! Sunt izolate întotdeauna interjecţiile: ah!. Interjecţiile izolate de context sunt neintegrate în enunţ. Trezeşte-te. alteori neizolate (Bravo lor!. Doamne iartă-mă!. comportându-se asemănător substantivelor în vocativ. măi!. De regulă. Ele pot juca în propoziţie rol de predicat: Hai mai repede!. ia te uită!. mersi!. Bravo lor! sau de nume predicativ: Era vai de capul lor. atribut interjecţional: Halal viaţă mai duce şi el!. c-am încurcat-o!). of!. încotro o luăm?. na-ţi-o bună!. Ele alcătuiesc propoziţii neanalizabile şi independente. interjecţiile primesc compliniri specifice verbului: complement direct: Iată-i!. bravo!. trosc-pleosc!. Izolarea lor este marcată prin pauze. pa!. Ei. tranca-fleanca!. ascultaţi ce zice omul!. da de unde!.tic-tac!. alteori apar amândouă. pardon!. pe naiba!. hai!. Halal de ei! Când sunt predicate. Na. cirip-cirip!. în special cele onomatopeice. complement circumstanţial de mod: Venea pe drum şontâc-şontâc. bre!. element predicativ suplimentar: Iat-o profesoară!. Na cărţile!). deci incapabile de a îndeplini funcţiunea de părţi de propoziţie. tura-vura! Locuţiunile interjecţionale sunt foarte puţine şi au comportamentul unor cuvinte incidente: ei bine!. În aceeaşi categorie a interjecţiilor izolate intră şi aşa-numitele interjecţii propoziţionale: ura!. de!. nu zău?!. Interjecţiile. bre. ba bine că nu!. Doamne fereşte!.: Ia!. dar sunt şi situaţii când semnul exclamării preia rolul virgulei. hodoronc-tronc!. ei!. complement circumstanţial: Hai mai repede!. complement direct: Am auzit deodată trosc!. 192 . păcatele mele! Din punct de vedere sintactic. adio!. se despart prin virgulă. complement indirect: Bravo ţie!. au!. Ex. interjecţiile se clasifică în izolate şi neizolate. Interjecţiile neizolate sunt interjecţiile care se integrează în structura sintactică a propoziţiei. element predicativ suplimentar: L-a lăsat paf!. pot juca în propoziţie rol de: subiect (pe lângă un verb reflexiv-impersonal sau reflexivpasiv): S-a auzit deodată poc!. omule! Când însoţesc substantive în vocativ sau verbe la imperativ nu se despart prin virgulă: Măi omule!. Aceleaşi interjecţii pot apărea uneori izolate (Bravo. transpuse în scris prin virgulă sau semnul exclamării. ai cântat bine!.

a zbârnâi. coţi/coate/coturi. mieunat. pielii/pieii. hopul. atrăgător. a cotcodăci. ardei. accidente/accidenţe/accidenţi. Prezentaţi structura morfologică a formelor următoarelor adjective: albastru. ascuţitoare/ascuţitori. sandală. pupăza. niveluri/nivele. vise/ visuri. tenace. nume. arbitru. purpuriu. suporţi/suporturi. mâncări/mâncăruri. sătul. viruşi/ virusuri. rândunică. curenţi/curente. pive/piue. capac. răutate. frumuşică. a trosni. Floarea. corabiei/ corăbiei. faşă. a zdrăngăni. spălătoare/spălători. dulceţi/dulceţuri. bucătărie. bande/benzi. De la aceste verbe s-au format şi unele substantive: bâzâit. veri/vere. contesă. a lipăi. cap. Catrinelei/lui Catrinel. fâşul. Lupu. a vâjâi. a pleoscăi. ghionţi/ghionturi. difuzoare/difuzori. canaluri/canale. argintiu. capi/capete/capuri. întâi vizitii/întâi vizitiii/întâii vizitii. bătrâneţe. Cu chiu cu vai). mână. date/dăţi. zero. Subliniaţi formele corecte şi faceţi comentariile necesare: proprii copii/propriii copii. globuri/globi. a scrâşni. tricou. colegiu. basma. a scârţâi. car. alee. cadou. taxi. cocoloaşe/cocoloşi. câmpuri/câmpi. tinereţei/tinereţii. lucru. cazangii scandalagii/cazangi scandalagii/cazangiii scandalagii. planuri/ plane. plasă. Aplicaţii cu rol evaluativ 1. vâjâială/vâjâire/vâjâit. ceaţă. marţi. sol. viu. bunicii/ 193 . studenţesc. ciripit. oftat. popă. robineţi/robinete. treaz. corni/coarne/cornuri. 3. domol. iar prin derivare. oful. dobânde/dobânzi/dobinzi. poiene/poieni. stea. cleşte. vagoneţi/ vagonete. a ciripi. umeri/umere. fileu. noi arbitri/noii arbitri/noii arbitrii. a pocni. învăţător. zglobiii fii/zglobii fii. dud. coală. primii membri/primii membrii. vlădicii/vlădicăi/ vlădichii. tren. pui. ministru. vechi. copce/ copci. termeni/termene. a grohăi. liliachiu. roşii obraji/roşiii obraji. urcior. Prezentaţi structura morfologică (R+D+A) a următoarelor substantive la toate formele lor flexionare: copil. pocnet. nou.Interjecţiile au o importanţă lexicală deosebită. chei/cheiuri. trunchi. întrucât participă la formarea unor locuţiuni verbale sau adverbiale (A se da huţa. fioros. perdea. creieri/creiere. tânăr. a ofta. ploaie. marii cafegii/marii cafegi. blând. a mormăi. ţară. 2. varză. zi. coperte/coperţi. vie. dibace. hangiu. femeie. frumoase lune/frumoase luni. ochi. a mieuna. a ţăcăni. soră. ou. a fâşâi. verbe: a bâzâi. monede/monezi. ochi albaştri/ochii albaştri. prin conversiune devin substantive: cucul. mâncare. a hârşâi. bunăstări/bunestări. piele. a măcăni.

itinerare/itinerarii. colţi/ colţuri. brâie/brâuri. bărăci/ barăci. Subliniaţi formele corecte şi faceţi comentariile necesare: fiului cel mic/fiului celui mic. prăpăstii/prăpastii. apărătoare/apărători. nore/ nurori. muchi/muchii. lâni/lânuri. maică-mi/maică-mii. chipie/chipiuri. părerea studentei şi studentului/a studentului. ţigance/ţigănci. mantale/mantăi. cea mai dulce şi mai parfumată/cea mai dulce şi cea mai parfumată. gheme/ghemuri. măturătoare/măturători. treburi/trebi. matrozi/matroji. liber-cugetători/liberi-cugetători. aripi/ăripi/aripe. boli/ boale. prim-miniştrii/primii-miniştri/ prim-miniştri/primii-miniştrii. premierea celor patru studenţi/a celor patru studenţi/a patru studenţi. cotidiene/cotidiane. morminte/mormânturi. cleşti/cleşte. nou-născuţi/noi-născuţi. chibrituri/ chibrite. simptoame/simptome. remarce/remărci. ortodoxi/ortodocşi. minute/minuturi. propunerea lui Andrei şi Bogdan/lui Andrei şi lui Bogdan. odalisce/odalişte. planşe/plănşi. cârje/cârji. caiet de notiţe al/ale Elenei. moaţe/moţuri. toţi cei şase cetăţeni/toţi şase cetăţeni/toţi şase cetăţenii. mingi/mingii. Marte/marte. miazănoapte/Miazănoapte. ale cărei/căror studente sunt cărţile?. debuşee/debuşeuri. păţanii/păţănii. ouălor/ouălelor. bolţi/bolţuri. tuneluri/tunele. lămâiele/lămâile. ordinei/ordinii. ambii cuscri/ambii cuscrii. lenei/lenii. hematoame/hematome. cireşe/cireşi. seminare/seminarii. 4. studierea limbii şi literaturii române/limbii şi a literaturii române. laturi/lături. pene/pane. duducăi/duducii/duduchii. foarfece/foarfeci. râpe/râpi. grumazi/grumaji. amândoi fii/amândoi fiii. paşi/paşale. maicăi/maicii/maichii. puicii/puicăi/Puicii/Puicăi. canaturi/ canate. gâdea/gâdele. călcâile/călcâiele. sub beneficiu/sub beneficiul de inventar. cu titlu/cu titlul de împrumut. florii/floarei/Florii/Floarei. tărance/ţărănci. raporturi/rapoarte. coale/coli. coade/cozi. carouri/ carale. Goranul/Goranu. pardesiile/pardesiele. crainicile/crainicele. bunicele/bunicile. bunăstării/bunei-stări. cămine/ căminuri. praştii/prăştii. datorită sprijinului şi condiţiilor create/ a condiţiilor create. aerodroame/aerodromuri. ciubuce/ciubucuri. tenismani/tenismeni. preşedinte/Preşedinte. Bucureştii/ Bucureştiul. vremuri/vremi.bunicăi/bunichii. tatii/tatei/lui tata. prim-planuri/prime-planuri. activitatea multor studenţi/a multor studenţi/a mulţi studenţi. papei/papii. zorii/zorile. mătuşicăi/mătuşicii/mătuşichii. răufăcători/ răifăcători. sfârşituri/sfârşite. badei/badii/lui badea. sorei/surorii. căpşune/căpşuni. ghicitoare/ghicitori. plaje/plăji. roate/roţi. chinezi/ chineji. studentul cel mai 194 . mase/mese. etrusci/etruşci.

omologă/omoloagă. al cincilea/al cincelea. demers obligator/obligatoriu. rău-platnici/răi-platnici. al optulea/al optelea/al optălea. proaspăt sosiţi/proaspeţi sosiţi. brusci/bruşti. efect contrar/contrariu. cel mai bun dintre/între/printre. dârzi/dârji. 6. rochii alb-negre/albe-negre. străvechi/foarte vechi. domoli/domoi. a lua parte/a lua partea. performanţele multor sportivi/a multor sportivi/a mulţi sportivi. la socri/la socrii. acestei importante zi/zile. asupra-i/asupră-i. putrezi de bogaţi/putred de bogaţi. mofluzi/ mofluji. copii vivace/vivaci. măiastre/măiestre. clujean/clujan/Clujana/Clujeana. părerea acestei cercetătoare socotite celebre/socotită celebră. vitejească/vitejască. părerea cea mai bună şi mai clară/cea mai bună şi cea mai clară. cheli/chei. argeşean/ argeşan. literarmuzicală/literară-muzicală. fixi/ficşi. 195 . al treilea/al III-lea/III. a nu ţine seama/a nu ţine seamă. analogă/analoagă. paisprezece/patrusprezece. a lăsa vorbă/a lăsa vorba. adăugată/adăugită/ adăogită. mititea/mititică. fuduli/fudui. muncitori tenace/tenaci. 5. un aşa om/aşa om/aşa un om. fustă galben-aurie/ galbenă-aurie. roşiii maci/roşii maci. argument contradictor/contradictoriu. gol-goluţi/goi-goluţi. mişcări molâi/molâie. snobă/snoabă. arădan/arădean. foarte atent şi politicos/foarte atent şi foarte politicos. femei lălâi/lălâie. părerile tuturor/ a toţi/a tuturor colegilor. celor mai mulţi/celor mai multor. deşartă/deşeartă. tăricea/tăricică. tinerea/tinerică.harnic şi mai inteligent/cel mai harnic şi inteligent/cel mai harnic şi cel mai inteligent. unui poet şi publicist/unui poet şi unui publicist. căldicea/căldicică. destuli de buni/destui de buni. din punct de vedere/din punctul de vedere al legii. flasci/flaşti. patrioată/ patriotă. frumuşea/frumuşică. a fost numit directorul institutului/director al institutului. şosete albastru-deschis/albastre-deschise. dosar de acreditarea/de acreditare a. livrească/livrescă. a avea rost/a avea un rost. pitorescă/pitorească. din punct de vedere/din punctul de vedere legal. Subliniaţi formele corecte şi argumentaţi-vă opţiunile: clasa întâi/întâia. măsuri superflue/superflui. Subliniaţi formele corecte şi argumentaţi-vă opţiunile: studentului acela/ studentului aceluia/acelui student. pedagogă/pedagoagă. la un nivel scăzut/ mai scăzut. ursuzi/ursuji. sub pretext/sub pretextul că. situaţie roz/roză. dulceacrişori/dulci-acrişori. dragei mele prietene/dragii mele prietene. Argeşana/Argeşeana. confuzi/confuji. pentru moment/pentru un moment. a cincia/a cincea. cravată pepită/pepit. singurea/singurică. a da semn/a da un semn. întregul proces/ întreg procesul.

al douăzecelea/ al douăzecilea. douăzeci şi doi/douăzeci şi două decembrie. v-o jur/vă jur. el i s-a adresat/ s-a adresat profesorului. capitolul întâi/unu. cartea studentului acela/aceluia. Subliniaţi formele corecte: fetele înseşi/însele. ochi-mi/ ochii-mi. lor înşilor/înşişi. a distribuit manualul unei sute/la o sută de cursanţi. întrânsul/întrînsul. îndoit/dublu. trifoi/trifoi cu patru foi. bis/a doua oară. trei/a treia oară. a doisprezecea/ a douăsprezecea. în casă-mi/în casa-mi. de la orele douăzeci şi unu la orele douăzeci şi doi/de la orele douăzeci şi unu la orele douăzeci şi două.. nici unul/niciunul. 7. eu însumi/chiar eu/eu personal. doi de i/doi i. 20 de pagini/20 pagini/20 p. unei studente ale mele/a mele. o piesă dintr-asta/dintr-astea. acordarea unui/a unui/a un milion de lei. cea de a doua/cea de-a doua. întâiei/întâii. tuscinci/câteşcinci/ toţi cinci. quatro/a patra oară. am mers jumătate de/jumătate kilometru. amândoi/ambii. nu are rost/nu-şi are rost/nu-şi are rostul. (o) pătrime/(un) sfert. a zece milioana/a zecea milioana. între 10. părerea nimănui/nimănuia. Măria ta/ Măria Ta.000 şi 20. (o) doime/ (o) jumătate. problema asta/aceasta. o mie una/o mie şi una. cei 300 de elevi/cele 300 de elevi./d-voastră. acest interesant student/studentul acesta interesant. cu ocazia celei de a doua suta aniversare/celei de a două suta aniversări. asupră-mi/asupra-mi. la ora/orele opt jumătate/şi jumătate. pagina a doua/doi. jumate/jumătate/juma. dorinţa tuturor/tuturora. tustrei/câteşitrei/toţi trei. astă vară/ astă-vară/astăvară. studenta 196 . al cincizecimiilea/al cincizeci de miilea. câte unu/unu câte unu/câte unu/câte unu. dumneavoastră/dvs. mamă de a doua/mamă de-al doilea. mă-sa/mă-sa lui/mă-sa copilului. întâile/întâiele.000 lei/între 10. costă două milioane de/două milioane lei. înseşit/sextuplu. cei câteva zeci de meri/cele câteva zeci de meri. unu/unul (numeral).000-20. două ianuarie/doi ianuarie. pe însuşi reprezentantul firmei/pe reprezentantul firmei însuşi. Măria ta hotărăşti/ hotărăşte/hotărâţi. ora/orele doisprezece/ douăsprezece. fratele meu/frate-meu/frati-meu. a o suta/a suta./dv. al o sutălea/al sutălea. treizeci şi unu/treizeci şi una de litere. dumneavoastră sunteţi interesată/ interesate. în primul rând/primo. ora trei/orele trei. ţi-o declar/îţi declar. dumneasale/ dumisale/d-sale.000 lei. am mers jumătate drumul/drumul jumătate. amândurora/ amândorura. lor înselor/înseşi. unui prieten de-al meu/al meu/de-ai mei.şaisprezece/şasesprezece. douăzeci şi unu ianuarie/douăzeci şi una ianuarie.

8. eu fusei/fui. un lucru care îl am în vedere/pe care îl am în vedere. a dormi. acesta precedă/precede. a rupe. ceea ce vă doresc şi Dv. a avea. a fi. a tăcea. coase/coseşte. a zăcea. a acoperi. a sui. ne-ar pare bine/ne-ar părea bine. a se sfii/sfiii. a sublinia. se va complace/complăcea. ţie însăţi/înseţi. fiecare dintre ei s-a întrebat/s-au întrebat. a mânca.Vă doresc şi Dv. a coace. cumnatul tău/cumnatu-tău. a trece. Ce-s cu astea?/Ce-i cu astea?. Prezentaţi structura morfologică a tuturor formelor flexionare ale verbelor: a cânta. alţi zece/alţii zece. asemenea studentă/asemenea studentă ca/studentă ca. astfel de artişti/astfel de artişti cum sunt/artişti cum sunt. multă sănătate/Eu mă simt bine. a coase. să coasă/să coase/să cosească. datorând/ datorind. mie însămi/mie însemi. datora/datorea. a lucra. nora sa/noră-sa/noru-sa. a crea. absolvesc/ absolvă. avui/avusei. o să trebuie/o să trebuiască. ar coase/ar cosi. atâţi/atâţia profesori. a scrie. a vrea. ne-ar place/near plăcea. a speria. omul în cuvântul căruia/al cărui cuvânt cred. a hotărî. fenomenul succedă/succede. tatăl meu/tată-meu/taică-meu. a voi. a obosi. Subliniaţi formele corecte şi susţineţi-vă opţiunea prin argumente. a coborî. fratele său/lui (ei). acolo unde este posibil: o să trebuie/o să trebuiască. va rămâne/va rămânea. eu şi ceilalţi colegi ai mei/eu şi colegii mei. a lua. cususe/cosise. a umple. colega care i-am telefonat/căreia i-am telefonat. alaltă seară/alaltăseară. nimănui/nimănuia. va zace/va zăcea. ei fuseră/ fură. Care aţi strigat?/ Care a strigat?. noi rezolvasem/rezolvaserăm. va apare/va apărea. orişicine/orşicine. a toci. ei trebuia/trebuiau să plece. 9. a apropia. cel ce/cela ce/acela ce. maşinuţa care m-am jucat cu ea/cu care m-am jucat. reflectă/reflectează. să-şi schimbe cămaşa/să schimbe cămaşa cu alta/să-şi schimbe altă cămaşă. va ţine/va ţinea. a cosi. nu fi rău/nu fii rău. a urechea. a veghea. cosând/cosind. eu mă simt bine. nimeni dintre noi nu consideră/nu considerăm. unui student sau altul/unui student sau altuia. în nici un caz/nici într-un caz. Ce râzi?/De ce râzi?. părerea unui alt student/părerea unui altui student. a vedea. sora sa/lui (ei). tânărul 197 . nimeni şi nimic nu m-a convins/nu m-au convins. a bea. a vedea. a bea. dat fiind obstacolele/ date fiind obstacolele. atare/atari situaţii. a merge. va coase/va cosi. a da. sora mea/sără-mea/ soru-mea. a urî. multă sănătate.asta/aceasta. va tace/va tăcea. Cine ne este prieten?/Cine ne sunt prieteni?. al câtălea/câtelea?. cine/cui învaţă nu-i pasă de examen. datorează/datoreşte. să fi apreciat/să fii apreciat.

trebuie făcut eforturi/ făcute eforturi. aprobase/aprobaseşi. şchioapătă/şchiopătează. păşa/păşea. pieri!/piei!. a ajuta pe cineva/ cuiva. venii/veni. venisei/veniseşi. să miroase/să miroasă. a aiura/a aiuri. a rage/a răgi. convocă/convoacă. bombăne/ bombăneşte. aranjează. putea veni/să vină. eu mâi/mân. ar încape/ar încăpea. învârte/învârteşte. spărseserăm/ sparserăm. să sughită/să sughiţe. sorbii/sorbi. înconjor/înconjur. să amâie/ să amâne. contractă/contractează. ghici!/ghiceşte!. tânja/tânjea. toarnă/turnează. să aibă/să aibe. bântuie/bântuieşte. solícit/solicít. términ/termín. (eu) deapăn/depăn. şade/şeade. stam/stăteam. a tărăgăna/a tărăgăni. uite-mă/uită-te la mine. întârzii/ 198 . am început a crede/să credem. ádu!/adú!/adă!. ignoră/ignorează. ei trebuiau să vină/ei trebuia să vină/trebuia ca ei să vină. trişa/trişea. biruie/biruieşte. (se) îngrija/îngrijea. degajă/ degajează. se încumete/se încumetă. a curăţa/a curăţi. trebuie cumpărat ceva/ de cumpărat ceva. purcedând/purcezând. ţăcăne/ţăcăneşte. (eu) mângấi/mấngâi. a adăuga/a adăugi/a adăogi. împresor/împresur. atenuiază/atenuează. zdroncăne/zdroncăneşte. disecă/diseacă. a avea a face/de-a face. reflectă/reflectează. concură/concurează. stai!/stăi!. felícit/felicít. (ei) azvârl/azvârlă/azvîrlesc. a alunga/a alungi. raportă/raportează. şovăie/şovăieşte. mi se năzare/mi se năzăreşte. bănuie/bănuieşte. a sumete/a sumeţi. înfăşor/înfăşur. îndoaie/îndoieşte. trunchiază/ trunchează. observă/obsearvă. a dogori/a dogorî. înfăşa/înfăşea. acordă/acordează. mîntuie/mântuieşte. creind/creând. să înconjure/să înconjoare. ştia cânta/să cânte. anunţarea de/ de către director. a chiori/a chiorî. provocă/provoacă. ne furişăm/ ne furişem. invocă/invoacă (eu) bléstem/ blestém. sorbii/ sorbi. a privi ceva/ la ceva. evaporă/evaporează. (eu) leagăn/legăn. era să cad/eram să cad. pustii/pustiii. înşală/ înşeală. stăruie/stăruieşte. a zăvori/a zăvorî. datorează/ datoreşte. ei erau să moară/ei era să moară/ era ca ei să moară. rămăserăm/rămaserăm. merită investigat/de investigat. vrui/vrusei.concedă/concede. (ei) miros/miroase. înseamnă/însemnează. înflorează/înfloreşte. (el) azvârle/azvârlă. va încăpea/va încape. va prevede/va prevedea. se învecinează/se învecineşte. justífic/ justifíc. se străduie/se străduieşte. voiam/vream/vroiam. dómin/domín. el accedă/accede. aranja/aranjea. aşază/aşează. priii/prii. intoxíc/intóxic. să nu fi acceptat/să nu fii acceptat. îngenunchează/îngenunchiază. deranjăm/deranjem. (eu) mânii/mâníi. ordonă/ordonează. sfấşii/sfâşíi. a fost anunţat de director/de către director. manifestă/manifestează. desfidem/desfidăm. eu continui/eu continuu. ciuruie/ciuruieşte. sari/sai/sări/săi.

porţi larg deschise/largi deschise. adineauri/adineaori/ adineaorea. oricât/orişicât. întrucât/întru cât. filmul merită văzut/să fie văzut. să dea/ să deie. pe tăcute/pe tăcutelea. (eu) speriu/sperii. din cale-afară/din cale afară. niciodată/nici o dată. arză-l-ar/ardă-l-ar. totodată/totdeodată. pururi/pururea. Subliniaţi formele corecte: nou-născuţi/noi-născuţi. din contra/din contră. aici/ici/aicea/aicia. excesiv de pretenţioşi/excesivi de pretenţioşi. ea cântă cel mai bine/cea mai bine. arar/ arare/arareori/rar. destul de dulci/destui de dulci. iar/iară. 199 . cât mai mulţi/câţi mai mulţi. să arză/să ardă. 10. trebuie/trebuiesc luate măsuri. oareşicum/ oarecum. luni-seară/luni seară/luni seara. câte o dată/câteodată. astă seară/astă-seară. completamente/complet. din cale afară/din cale-afară. fir-ar/ fire-ar. conform recomandărilor/cu recomandările. altminteri/altminterea/altmintrelea. cât de mulţi/câţi de mulţi. deloc/de loc. deodată/de odată/de o dată. jur-împrejur/de jur împrejur. de abia/de-abia. după-amiază/după amiază. nicicum/nicidecum. anexez/anexez alături/prezint alături. totdeuna/totdeauna/ întotdeauna. continuu/ încontinuu. alături/alăturea. abia/de-abia. totalmente/total. din cât cunosc eu/din câte cunosc eu. acătări/acătării. odată cu/o dată cu. rău-făcători/răi-făcători. totodată/tot o dată. participă destul de mulţi/destui de mulţi. asemenea unui prinţ/a unui prinţ. merită/se merită. minimum/minim. în principal/în cea mai mare parte. a venit şi/a mai venit/a mai venit şi. câteodată/câte o dată. ieri seară/ieri-seară. odată ce/o dată ce. pe cât ştiu/pe câte ştiu. zvânt/zvântez. nicăieri/nicăierea. acum două zile/cu două zile în urmă/acum două zile în urmă. atât de frumos/atâta de frumos. liber-cugetători/liberi-cugetători.întârziez. în acest scop/în această idee. deseară/diseară. zi de zi/zi cu zi. pururi/pururea. acum/acuma. altădată/altă dată. de fapt/ în fapt. totuşi/tot. aşa de atent/aşa atent. aidoma prietenilor/cu prietenii/ca prietenii. expres/ anume/înadins/ într-adins. defel/de fel. în prima luni/lune. astă toamnă/astă-toamnă. la modul ironic/cu ironie/ironic. de o manieră categorică/într-un mod categoric. bineînţeles/bine înţeles/bunînţeles. doar/doară. odată/o dată. lunea/lunia. ades/adesea/deseori/adeseori. asemenea/asemeni. după cât ştiu/după câte ştiu. de-a buşilea/de-a buşile. întruna/ într-una. mâine-dimineaţă. deunăzi/de-ună-zi. prefer/mai bine/prefer mai bine. cât/câtuşi. atunci/atuncea/ atuncia. pretutindeni/ pretutindenea.

la data de 20 ianuarie/la 20 ianuarie. maşină de spălat/pentru spălat. prin avion/cu avionul. înaintea multor/a multor/a mulţi prieteni. cu maşina sau fără/cu sau fără maşină. cât privesc/cât priveşte realizările. copie de pe/după buletin. se concentra. pe baza/în baza. pleacă în/la Piteşti. Subliniaţi formele corecte: în ce privesc/în ce priveşte realizările. alături de/alături cu. un pahar cu apă/de apă. a fost numit şef de serviciu/şef serviciu. a aşteptat trei săptămâni/timp de trei săptămâni. afară de/în afară de/afar’de. ca colegi/ca şi colegi/în calitate de colegi. mai bun ca/ca şi/decît desertul. cu-n/c-un. l-a iertat. întru cinstirea/pentru cinstirea neamului. s-a luat după noi/de pe noi. ai primit toţi/pe toţi invitaţii. un copil de pe strada ta/după strada ta. prin uşă/pe uşă. intercalate între rânduri/ plasate între rânduri. sobă pe gaze/cu gaze. în afara colegilor/în afară de colegi. între mine şi între el/între mine şi el. a-şi aminti de studenţie/despre studenţie. dintr-o dată/dintrodată/dintrodată. haină de piele/din piele. cu sau fără zahăr/cu zahăr sau fără zahăr. după aceea/dup-aceea. 200 . contrar a ceea ce/la ceea ce/la ceea ce se spune. pe temeiul/în temeiul. procedura este conformă prevederilor legale/cu prevederile legale. căci altfel/de altfel era om bun. n-a venit. la fel de bun ca/ca şi desertul. îl pun în/pe/la tren şi ţi-l trimit. încadrate de paranteze/cu paranteze/între paranteze. ca pregătire/ca şi pregătire e bun. prin ajutorul/cu ajutorul. fără a vedea/făr-a vedea. caietul e plin de/cu formule. s-a urcat în alt/într-alt tren. suferă de stomac/cu stomacul. drept pentru care/ drept care am încheiat prezentul proces-verbal. unul din noi/dintre noi. graţie inteligenţei şi hărniciei/inteligenţei şi a hărniciei. acesta/pe acesta de ce nu-l iei. în raport cu/în raport de. nu este necesar de a interveni/a interveni. ca apreciere/ drept apreciere/ca drept apreciere. întru promovarea/pentru promovarea reformei. nu omitea de a spune/a spune. distanţa între centru şi periferie/ dintre centru şi periferie.11. decizie greşită datorită grabei/din cauza grabei. 100 km pe oră/la oră. au rămas trei contra patru/contra a patru. suntem alături de el cu trup şi suflet/cu trup şi cu suflet. faţă de/faţă cu. se concentra asupra problemei/pe problemă. asupra ce voi spune/a ce voi spune. mă întorc curând/în curând. în acest număr/la acest număr au colaborat. pro sau contra reprezentantului/reprezentanta. datorită a două/la două/celor două colege. s-a transmis la patru/celor patru facultăţi. înde/în de primăvară. dar/ cu toate acestea/dar cu toate acestea nu înţelegea. a profitat după urma lor/de pe urma lor. asupra-mi/asupră-mi. ci/ci dimpotrivă a plecat. se interesa de fiu/ despre fiu.

1987. 14. BIBLIOGRAFIE 1. măi/mă. Bucureşti. 11. Coteanu. Editura Echinox. Morfologia limbii române.. Limba română contemporană. Tiraj nou. vai! Din nou/Am căzut. Corectitudine şi greşeală. Angela. Dimitriu. tic-tac/tic tac. 2001. Bucureşti. O gramatică a „greşelilor”. Forăscu. Florin. Tratat de gramatică a limbii române. Editura Fundaţiei România de Mâine. Guţu-Romalo. Narcisa. Alexandru. 1985. hodoronctronc/hodoronc tronc. vai! din nou. Bucureşti. 2000. hait/haiti. Avram. hop/hopa. 8. Editura Credis. Manuela. Popescu. iacă/iaca. Chişinău. Cu-cu!/Cucu. Editura Ştiinţifică. 1997. Elena. 201 . Gramatica limbii române. Hai să plecăm!/Hai. măi. 1984. Editura Fundaţiei România de Mâine. Bucureşti. să vedem. ediţia a III-a. ediţia a II-a revăzută şi adăugită. Bucureşti. Bucureşti. Iorgu. Editura Polirom. tura-vura/tura vura. Iordan. 7. Dumitru. Hristea. Bejan. 1966. 15. Brâncuş. Iaşi. Valeria. Ia să vedem!/Ia. ediţia a II-a. Bucureşti. Ţi-am spus. Limba română azi. Bucureşti. Subliniaţi formele corecte: aoleu/auleu/aoleo. Morfologia. Editura Cartier. Cluj. 2001. Vai! Am căzut/Vai! am căzut. Editura Ştiinţifică.12. 2000. bâldâbâc/ bâldî-bâc. 9. Ion. Bucureşti. Tendinţele actuale ale limbii române. 1968. Editura Institutul European. 1999. Ga-ga! Ham-ham! Ham. 13. 1948. Morfologia limbii române. Gramatica limbii române. Grigore. Editura Didactică şi Pedagogică. măi Bogdane. Sinteze de limba română. 5. Limba română actuală. hop-aşa/hop şa. Bucureşti. să plecăm. Editura Humanitas. Iaşi. 4. de/dec. Avram. pericol. Editura Academiei. Graur. Ion. Silvestru. Ion. 2001. 2. Gramatica pentru toţi. Acum e – vai – pericol/Acum e. 1995. 10. Dumitru. Irimia. 1974. 6. 12. Bidu-Vrânceanu. Morfologia limbii române. haidade/haida-de. Compendiu. Gheorghe. 3. vai. ham! haide/haidem/ haideţi. Mioara. Cuvintele limbii române între corect şi incorect. Mioara. Editura Albatros. Bogdane/Ţi-am spus. Editura Socec et Co. Curs general. Constantinescu-Dobridor. Theodor (coordonator). Cornel. Toma. Am căzut. Toma. Editura Humanitas. Gramatica limbii române. Limba română. Saramandu.

). Relaţiile sintactice sunt: interdependenţa. topică. Realizarea funcţiilor sintactice poate structura un constituent: simplu (Primăvara înfloresc ghioceii). aderenţă (ataşarea în vederea complinirii regentului).. mai. adverbe-regim (de aproximaţie: cam. construcţiile perifrastice. nici). tocmai). în special. intonaţie şi pauză. SINTAXĂ Sintaxa studiază regulile privind îmbinarea cuvintelor în propoziţii şi a propoziţiilor în fraze. care îndeplinesc câte o funcţie sintactică şi contractează între ele relaţii sintactice. Pentru reliefarea unor unităţi sintactice se folosesc. dublarea.). Obiectul ei îl constituie unităţile. situând verbul într-o poziţie categorială de tip sintactic (negaţia: adverbele nu. atributul. joncţiune (folosirea elementelor de legătură: prepoziţii. de asemenea. sintagma. Altele intră în structura predicatului.. chiar. sublinierea: mai ales. subiectul. tempoul. de restricţie: măcar. subordonarea. relaţiile şi funcţiile sintactice. forma neaccentuată a pronumelor personale în aşa-numitul dativ etic (Mi ţi-l ia de brâu. conjuncţii. cât pe ce. multiplu (Andrei şi Bogdan 202 . Funcţiile sintactice constituie identităţi semantice ale unităţilor sintactice (spre deosebire de relaţii care sunt elemente de expresie a acestora).V.. de identitate: tot. mai. pronume etc. elipsa. coordonarea. Există şi elemente lingvistice fără funcţie sintactică proprie: adverbe interogative (oare?) sau exclamative (Unde nu mi ţi-l ia de brâu.). aproape. Ele sunt marcate prin: flexiune (sub forma acordului gramatical sau a recţiunii). complementul şi elementul predicativ suplimentar. aspectul: adverbe de aspect: iar. tot. de aparenţă: parcă. sintaxa şcolară descrie partea de propoziţie şi propoziţia. propoziţia şi fraza. adordonarea şi incidenţa. doar. modalitatea: adverbele aproape. Unităţile sintaxei sunt: partea de propoziţie. repetiţia. numai. accentul logic. aproximativ. juxtapunere (alăturarea termenilor).. Ele sunt: predicatul. Prin tradiţie. adverbe.

Sintagmele. Mijloacele de marcare a relaţiilor de subordonare sunt: flexiunea (forme de manifestare: acordul. recţiunea. aderenţa). fiecare dintre cele două categorii putând fi primare (student inteligent. Mijloacele de marcare a relaţiilor de coordonare: joncţiunea. Fraza conţine minimum două propoziţii. După forma predicatului. pe toate le place). dublate: I-am spus lui Andrei. mixt (Fiind bolnav. complex (Întrebarea e dacă va reuşi). dezvoltat (N-are cine să-l ajute). propoziţiile pot fi: independente. dezvoltate: N-are unde parca. nondependente. caietul studentului) sau complexe (caietul studentului inteligent). joncţiunea (foloseşte cuvinte auxiliare: prepoziţii. juxtapunerea şi intonaţia. Propoziţiile sunt comunicările cu un singur predicat. iar după structură. enunţul). 203 . Tipologic. Ea se poate referi şi la pronumele demonstrativ cu valoare neutră acesta (Că nu l-a invitat. sunt afirmative şi negative. a lipsit). analizabile şi neanalizabile. cele mai mici unităţi purtătoare de funcţii sintactice. elementul predicativ suplimentar). intonaţia. frazele pot fi: formate numai prin coordonare. pot fi clasificate în nominale şi verbale. multiple: Andrei şi Maria joacă şah). complementul. verbe copulative. asta îl supără) sau la alţi termeni autonomi semantic (Avea o figură obosită. se clasifică după poziţia ocupată în organizarea propoziţiei (principale – subiectul şi predicatul). mai bine zis buhăită de nesomn).merg la munte). Raportate la unităţile sintactice superioare (fraza. sunt enunţiative şi exclamative (fiecare putând fi exclamative şi neexclamative). principale. dependente (sau subordonate) şi incidente. îmbinări de părţi de propoziţie fără predicaţie. adverbe. topica. articole posesive şi demonstrative). După scopul comunicării. Dubla (sau tripla) realizare a unor funcţii sintactice se datoreşte îndeosebi specificului limbii noastre de a relua sau anticipa formele accentuate ale pronumelui personal prin formele neaccentuate (Câte le vede. Părţile de propoziţie. numai prin subordonare sau şi prin coordonare şi prin subordonare. Relaţiile dintre părţile de propoziţie sunt de subordonare (constitutive pentru existenţa propoziţiei) şi de coordonare (neobligatorii pentru existenţa propoziţiei). dintre care cel puţin una este principală. secundare –atributul. pauza. după structură (simple: Studentul învaţă.

Acordul în număr: a) Subiectul multiplu solicită predicatul la plural. toată lumea a fost mulţumită). când unul dintre subiecte iese în relief. concesive (Orice cuvânt ar spune s-ar acuza). Noi citim). Răspunde la întrebările cine? ce? şi se acordă în număr (iar la pronume şi în persoană) cu predicatul (Studentul citeşte. Excepţii de la cazul subiectului (nominativ): Mergem cu toţii. Acordul în persoană: a) În cazul subiectelor de persoane diferite persoana I prevalează asupra celorlalte. gen şi caz. subînţeles: Andrei merge pe stradă şi priveşte vitrinele magazinelor. 204 . celelalte apărând ca asocieri (Andrei. iar în altele. Predicatul este partea principală de propoziţie care spune ceva despre subiect (ce face. iar persoana a II-a prevalează asupra persoanei a III-a (Eu şi el am fost primii. În unele propoziţii poate fi inexistent (Plouă. cum este). Poate fi verbal şi nominal. b) În propoziţiile Toţi studenţii să veniţi mâine la seminar. Se întunecă). Subiectul poate fi: simplu (Pomii înfloresc). în număr. cine este. nu este exprimat (inclus în persoana verbului: Dimineaţa alerg o oră. împreună cu Bogdan. Unele propoziţii subiective au nuanţe secundare: condiţionale (Bine ar fi să renunţi la obiceiul acesta). Îi spun cui mă întreabă.Subiectul este partea principală de propoziţie despre care se spune ceva cu ajutorul predicatului. cauzale (Cine s-a fript cu ciorbă suflă şi-n iaurt). acordul se face cu subiectele incluse voi. deşi existent. acordul în persoană se face cu acesta (Statul sunt eu). în funcţie de tipul de predicat. Acordul predicatului cu subiectul este obligatoriu. multiplu (Fetele şi flăcăii s-au prins în horă). Acesta se face cu subiectul gramatical. c) Predicatul unei atributive se poate acorda cu un nume predicativ sau cu un atribut apropiat din regentă: Tu eşti un om care respectă legile. când subiectele au importanţă egală (Andrei şi Bogdan merg la meci). d) Dacă numele predicativ este un pronume personal. Tu şi ei mergeţi cu mine). A venit la lume! Eu şi cu tine suntem în aceeaşi echipă. Propoziţia subiectivă îndeplineşte funcţia de subiect al predicatului din regentă (Cine ştie carte are patru ochi) sau al unui alt verb din aceasta (Aflându-se cum ai procedat. Se vede ca o pată. nedeterminat: Bate la uşă). persoană. ce este. Ai lui sunt acasă. respectiv eu. dezvoltat (N-are cine spune). şi cer predicatul la singular. În propoziţiile fără subiect arată o acţiune (Ninge) sau o stare (Acolo este frumos). Mai există din acestea.Subsemnatul solicit audienţă.

h) Când termenii subiectului multiplu. ori el va renunţa). acordul acceptat este cel cu termenul introdus de ci (Nu ei. când substantivul masculin e la plural (Podeaua şi pereţii sunt murdari. la singular. c) Când coordonarea adversativă a subiectului multiplu este realizată în formula nu. sunt coordonaţi negativ prin nici. care exprimă o cantitate (majoritate. Balcoanele şi pereţii sunt murdari). acordul se face la singular (Pâine şi sare nu se găseşte la chioşc). formal (Nici ea. iar subiectele multiple coordonate disjunctiv cer îndeosebi predicat la singular (Ori eu. dacă subiectul are atribut la plural (Majoritatea concurenţilor s-au oprit). Pereţii şi podeaua sunt murdare).. d) Subiectele substantive colective. la singular (Nimeni şi nimic nu-l poate opri). c) Dacă denumesc nume de lucruri de gen masculin şi feminin. jumătate) au de obicei predicat la singular dacă subiectul nu are determinare atributivă (Mulţimea mergea liniştită) şi predicat la plural. acordul se face cu numele de fiinţe (Maşina şi şoferul sunt prăfuiţi). acordul se poate face fie la singular. şi cu termenul cel mai apropiat. este corect acordul după înţeles. după înţeles (Nici ea. fie la plural. sunt substantive nearticulate. când substantivul masculin e la singular (Podeaua şi peretele sunt murdare). iar participiul la numărul cerut de substantivul înlocuit (Dumneavoastră sunteţi aşteptat). nici el n-a plecat). f) Subiectele formate din construcţii care exprimă reciprocitatea au predicatul la plural (Îşi luau curaj unul de la altul). ci tu ai greşit). parte. 205 . la plural. la singular. nici el n-au plecat).. nici el nu renunţăm). j) Când termenii subiectului multiplu. acordul se face la feminin plural. e) Subiectul pronume de politeţe (dumneavoastră) cere verbul auxiliar la plural. Acordul în gen: a) În cazul subiectelor multiple antepuse exprimate prin substantive care denumesc fiinţe. k) Predicatul impersonal rămâne la singular şi când e multiplu (A vorbi şi a pleca e uşor). Pereţii şi balcoanele sunt murdare. i) Când subiectul multiplu este aşezat după predicat. g) Când termenii subiectului multiplu coordonaţi copulativ exprimă aceeaşi noţiune sau noţiuni foarte apropiate. mulţime. b) Dacă denumesc fiinţe şi lucruri.ci. se acceptă şi acordul prin atracţie cu primul termen al subiectului (A fost odată un moş şi o babă). b) Subiectele multiple coordonate copulativ cer mai ales predicat la plural (Nici eu. masculinul prevalează asupra femininului (Studenţii şi studentele sunt examinaţi). alături de acordul gramatical. Substantivele neutre contează în aceste scheme de acord ca masculine la singular şi ca feminine la plural (Peretele şi balconul sunt murdare.merge la meci).

deşi are reguli numeroase. Propoziţia atributivă este propoziţia subordonată care îndeplineşte funcţia de atribut al unui substantiv sau al unui substitut al său din regentă. Acordul în gen şi număr. colegul şi colega mea). e) Pronumele (adjectivele pronominale) din componenţa atributului pun probleme de acord (un creion al acestei studente. La atributul izolat. a acceptat pe loc) şi neizolate (aduc o informaţie indispensabilă. au fost curăţate). studenţilor celor studioşi). adică era supărat). Acordul atributului cu regentul se face în gen. mai ales la atributul neizolat (literatura şi cultura medievală. a acceptat să ţină o expunere). 206 . b) Acordul cu substantivele care au înţelesul diferit de genul gramatical se face după formă (Vedeta argentiniană transferată la o echipă de fotbal din Italia). Voi – cum vă ştim). Câteva norme mai importante: a) Acordul cu pronumele de politeţe se face după înţeles (Dumneavoastră. atributele sunt izolate (despărţite prin virgule de restul enunţului: Studentul. o lucrare a cercetătorului. Atributul este partea secundară de propoziţie care determină un substantiv sau altă parte de vorbire cu valoare de substantiv: Cărţile elevilor sunt pe bănci. Podeaua şi peretele.Propoziţia predicativă este propoziţia subordonată care îndeplineşte funcţia de nume predicativ al unui verb copulativ din regentă (Noi suntem cum am fost mereu. invitată la conferinţă. Acordul în caz este obligatoriu la atributele neizolate (unei maşini reparate. Acordul prin atracţie se foloseşte frecvent în cazul regentului multiplu (Casa şi pământul nostru). număr şi caz. d) Frecvent este tolerat acordul prin atracţie cu ultimul termen. mai ales în cazul unor nume proprii lângă care se subînţelege un apelativ la alt gen (Popescu. nu prezintă dificultăţi pentru vorbitorii cu nivel mediu de instruire. murdare. atent. chiar dacă este distanţat (unei şcoli de mult şi bine cunoscute). convinşi de succes. purtată între reprezentanţii celor două ţări). Există două tipuri de atributive: propriu-zise (Studentul care a fost examinat a răspuns bine) şi apozitive (Stătea mereu tăcut. grăbit. În funcţie de intensitatea legăturii cu regentul. şoselei asfaltate). casa în al cărei balcon. Acordul după înţeles este acceptat rar. Are trei stilouri. s-au înscris la concurs. aţi observat imediat). acordul în caz este recomandat. casa în balconul căreia. de aceea nu se despart de restul enunţului: Studentul grăbit a acceptat pe loc). dar se acceptă şi construcţiile fără acord (Continuarea acestei discuţii. c) Acordul cu termenii determinaţi multipli se face în cele mai multe cazuri după regulile prezentate la numele predicativ (Studentul şi studenta.

afară de marţi). a învins).. de adjective posesive. cât sunt la genul şi numărul termenului regent şi la cazul cerut de funcţia din atributivă (Studentul pe care l-am examinat a răspuns bine). un adverb sau o interjecţie predicativă. de numerale cardinale cu articol demonstrativ sau de adjective la superlativ relativ (Această carte am citit-o în liceu. problema pe cine să lase responsabil). în ordinea importanţei acordate de autor. un adjectiv. de excepţie (Sunt liber mereu. consecutiv (Este loial până la sacrificiu). indiferent de funcţia din atributivă (Rugămintea cui m-a trimis e să mă ajutaţi). poartă tricou). Poate fi necircumstanţial şi circumstanţial. cumulativ (Pe lângă stilou. Dintre problemele de cultivare a limbii referitoare la realizarea acestor funcţii sintactice. concesiv (Contra aşteptărilor.. iar pronumele relative cine. complementele directe substantivale precedate de majoritatea adjectivelor demonstrative. ce. Cel necircumstanţial poate fi: direct (Formează o echipă). cel ce şi cele nehotărâte iau numai forme de genitiv. de cauză (Avea obrajii roşii de emoţie). indirect (Vorbeşte cu prietenii) şi de agent (Este ajutat de către fraţi). de timp (Ieri am fost la schi). b) reluarea complementului direct este obligatorie pentru: complementele directe substantivale articulate hotărât (Creionul l-am ascuţit).În atributivele pronominale.. te anunţ). pronumele relative care. menţionăm: a) tendinţe privind topica diferitelor complemente: complementul direct precedă pe cel indirect. de mod (Merge repede). instrumental (Sentimente sugerate prin culori). de adjectivul nehotărât fiecare. Este 207 . cele mai multe complemente construite cu pe (Pe studenţi i-am chemat dimineaţa). şi-a adus pixul). Toate tipurile de complemente şi elementul predicativ suplimentar pot avea şi dezvoltare propoziţională. de scop (A venit pentru concurs). Cei opt pereţi i-am zugrăvit într-o zi). Elementul predicativ suplimentar este partea secundară de propoziţie cu dublă subordonare: faţă de un verb şi faţă de substantiv sau de un substitut al său (Studenţii au venit bucuroşi). de genitive cu articol demonstrativ. complementele circumstanţiale se pun către sfârşitul propoziţiei. cu excepţia cazurilor când regenţii sunt substantive verbale şi/sau având sens legat de sfera informaţiei (Întâlnirea cu cine nu mă aşteptam. de numerale ordinale. Complementul este partea secundară de propoziţie care determină un verb. condiţional (În eventualitatea plecării. opoziţional (În loc de cămaşă. de relaţie (Un om frumos sufleteşte). Cel circumstanţial poate fi: de loc (Totul se petrecea în grădină). sociativ (A venit cu frate-său).

mi-e greu. Creionul şi guma le-am pus în geantă. număr şi gen. persoană.) pot avea două complemente directe. altcineva sau prin pronumele negativ nimeni (Pe cine a întâlnit? Pe nimeni n-a văzut). În restul situaţiilor este facultativă: Nu (i)-am mulţumit fiecăruia. c) Anticiparea complementului direct este obligatorie pentru pronumele personale. Poarta şi stâlpii i-a vopsit). I-a audiat pe fiecare). Acelora nu le sunt necesare plimbări. (ori)cât este însă facultativă: Cui (îi) trimiţi scrisoarea? Anticiparea este obligatorie pentru complementele realizate prin pronume personale şi demonstrative (Ţi-au trimis ţie toate invitaţiile. Pronumele neaccentuat care anticipează/reia complementul direct sau se acordă cu acesta în caz. Acordul cu un complement direct multiplu se realizează după regulile prezentate la acordul predicatului (V-a convocat pe tine şi pe el. situaţie cu totul diferită de dublare a complementului direct. respectiv construcţiile de diferite dezvoltări. a întreba. mi-e teamă (Îi e dor de părinţi). Poarta şi stâlpul le-a vopsit. posesive şi demonstrative (Te-a numit pe tine. mi-e foame. (alt)cineva sau pronumele negativ nimeni (Caut pe cineva. Ce-ai făcut?) şi pentru complementele directe cu pe realizate prin pronumele personale cine. precum şi în construcţii ca mi-e dor. d) Reluarea complementului indirect este obligatorie pentru complementele realizate prin substantiv sau numeral şi prin majoritatea pronumelor: Copiilor le plac dulciurile. Pentru complementele realizate prin pronumele (ori)cine. a asculta. nelegate sintactic de elementele componente ale propoziţiei sau frazei în care sunt inserate. a înştiinţa. Îi scrie aceluia). Uneori este admis şi acordul după înţeles (Majoritatea cărţilor le-am inventariat. 208 . Îi caut pe Andrei şi pe Maria. I-am văzut pe ai tăi. a ruga. a învăţa. de regulă un nume de fiinţă şi un nume de lucru (Îl avertizez/întreb/sfătuiesc/rog ceva). mi-e sete. Unul dintre complementele acestor verbe poate fi reluat sau anticipat (Pe el l-a întrebat ceva). prin pronumele nehotărâte oricine. La trei li s-au dat medalii. a examina. a sfătui. Cuvinte şi construcţii incidente sunt considerate cuvintele. (Le)-am scris celor trei. reflexive. Nu este acceptată la complementele realizate prin substantive nume de inanimate (A donat facultăţii cărţile). Unele verbe (a anunţa. Le-am ales pe acestea) şi neacceptată pentru pronumele nehotărâte oricine.însă neacceptată pentru cele mai multe complemente directe fără pe (Contabil am angajat. a plăti etc. Nu caut pe nimeni). Nici un contabil n-am angajat. a pofti. a avertiza.

Sinonimia sintactică se poate realiza între unităţile de acelaşi fel (între părţi de propoziţie. procedee cu potenţial expresiv. parantezele sau virgulele. Eu sper – şi ţi-o spun asta ca să mă ţii minte – că m-ai înţeles). Mijloacele de marcare a construcţiilor incidente sunt. unelte pescăreşti – unelte pentru pescari. Fenomenele şi procesele observabile într-un asemenea demers sunt: sinonimia sintactică. Dinamica structurii sintactice surprinde corelaţii posibile. semantic şi stilistic important. mă rog.şi care constituie. deci nu mă duc – Nu mă duc. i-a spus totul. transformările în structura sintactică. adicătelea etc. situate pe alt plan faţă de comunicarea de bază: Măi. este mândru de ea – Are o maşină de care este foarte mândru. Este. topica. fără îndoială. Am văzut maşina voastră – V-am văzut maşina. îl cumpăr. nu-i aşa?. Are o maşină nouă. comunicări de sine stătătoare. ca şi cu dublarea complementului direct şi indirect. frate!. vorbirea directă şi indirectă. că altfel nu pot să-i zic. Topica (sau ordinea) cuvintelor în propoziţie şi a propoziţiilor în frază este în limba română preponderent liberă. Dacă-mi place. propoziţia consecutivă şi coordonarea conclusivă ocupă întotdeauna locul secund. respectiv între propoziţii) sau între unităţi de niveluri diferite: toate drumurile – drumurile toate. ce mai?. în sfârşit. 209 . pe orizontală şi pe verticală. nu ştiu dacă mă-nţelegi?. Situaţiile de topică fixă sunt rare. de fapt. s-a culcat. el s-a culcat – Obosit cum era. vino încoace. un specialist bun. necesare unei exprimări cât mai adecvate conţinutului exprimat. pentru că sunt ocupat. cu rolul articolelor şi al prepoziţiei pe. îl cumpăr – Îmi place. Ei s-au ocupat de organizare – Ei sunt cei care s-au ocupat de organizare. un copil minunat – o minune de copil. intonaţia şi tempoul. iar în scris. punctuaţia. Are numai o dorinţă – N-are decât o dorinţă. Sinonimia sintactică face posibile diversele transformări sintactice. topica are un rol gramatical. fapt corelat cu specificul flexiunii româneşti (direcţionată prin acord sau flexiune). Există construcţii incidente golite de sens şi folosite ca ticuri verbale: domnule!. Obosit. Sunt ocupat. De exemplu. ale structurii sintactice statice. Când s-a mai întâmplat aşa ceva? Niciodată nu s-a întâmplat aşa ceva. Fiind liberă. pauzele. M-au impresionat cele văzute – M-a impresionat ce am văzut. în vorbire. depăşind compartimentarea rigidă şi imobilismul demersului descriptiv tradiţional. liniile de pauză. concordanţa timpurilor. Atunci prostul.

destăinui-m-aş. cu termenul prin care se exprimă (cămin studenţesc. Tot aspecte ale topicii sunt reluarea şi anticiparea complementului prin formele neaccentuate ale pronumelui personal. Punctuaţia delimitează grafic unele unităţi sintactice. a conclusivei cu deci. ale noastre visuri). Ştie cine vine). nu a promovat. 210 . punctul şi virgula. nu prea s-a ocupat. marcantă personalitate. pentru antepunerea adjectivului: important eveniment. cu prezenţa şi locul altor părţi de propoziţie (Unde este cartea? Pe cine caută?). SAPOA. inversiunea (auzit-am. vara asta – astă-vară). semnul de întrebare. i-au cumpărat un cadou). neutră stilistic) este. a consecutivelor şi a comparativelor cu decât. n-a ţinut bine minte). cu modul lor de construcţie (Am întâlnit un coleg/o colegă. auzi-l. SP. dislocarea (s-a cam aventurat. un oarecare inginer – un inginer oarecare. frecvente în stilul oratoric şi în poezie. respectiv poetic. L-am întâlnit. Topica părţilor de propoziţie este în relaţie cu felul propoziţiilor după scopul comunicării (Studenţii învaţă. de aceea. predicativă – subiectivă). semnul de exclamaţie.Rolul gramatical se concretizează în marcarea funcţiei diferite a unor părţi de propoziţie/propoziţii cu aceeaşi formă (exemple: subiect – nume predicativ. SAP. Aceste roluri sunt îndeplinite de semnele de punctuaţie: punctul. SAPO. Rolul semantic se face simţit prin diferenţierea sensurilor lexicale ale unor cuvinte (o simplă întrebare – o întrebare simplă. uneori tempoul şi accentul) şi al unor mijloace sintactice (juxtapunerea) în organizarea structurii sintactice a textului. linia de dialog. Topica propoziţiilor subordonate este în relaţie cu mijlocul introductiv (Cum nu s-a pregătit. Nu a promovat. Învaţă studenţii? Învaţă studenţii!). parantezele. Topica obişnuită (şi. subiect – complement direct. Rolul stilistic este vizibil prin preferinţa stilurilor pentru anumite construcţii (stilul publicistic. în funcţie de dezvoltarea propoziţiei. pauza. un biet cămin). apoziţie – regent. virgula. prin urmare. Ea marchează în scris rolul mijloacelor fonetice (intonaţia. de ziua lui. facă-se). punctele de suspensie. SAPOAC (Studenţii buni pregătesc examenele anuale din vreme). Propoziţiile se succedă şi ele uneori după anumite reguli: postpunerea adversativei cu ci. aşadar. Am întâlnit-o). linia de pauză. a majorităţii atributivelor. căci nu s-a pregătit) şi cu tipul propoziţiilor regente (Cine vine ştie. cu felul termenului determinat şi determinant (întâlnindu-l). două puncte. intercalarea (Colegii. indicând relaţiile în care se află cu alte unităţi şi funcţiile îndeplinite. ghilimelele.

blonde. încât să poată fi auzit). ca într-un citat. Bacovia).”.). cine mamă. Eminescu). cine i-i tată. care poate să le preceadă (Îmi zice: . a declara. Vorbirea directă reproduce întocmai. ca şi între subiective. să le urmeze (. Comunicarea prezentată în vorbire directă este precedată de linie de dialog sau de ghilimele şi se desparte de termenul de declaraţie 211 . prohibitive (interzicerea virgulei între subiect şi predicat. Eminescu). spusele cuiva./Pe-al meu propriu rug. construcţiile contrase („Spre a-ţi aminti trecutele petreceri. repetiţia („E tare! prea tare! N-o iscălesc” – I. respectiv suitele de propoziţii de acelaşi fel („L-a întrebat: cum îl cheamă. reluarea (O a văzut din cer pre ea” – T.Situaţiile gramaticale în care se folosesc aceste semne sunt prezentate în îndreptarele ortografice. Eminescu).. surori.L. Concordanţa timpurilor între verbele unor propoziţii există foarte rar în limba română: la unele finale (Du-te de te culcă). mistuit mă vaiet. omule. au excepţii: interzicerea virgulei între subiect şi predicat sau înainte de şi este înlăturată dacă între acestea apare o intercalare (Du-te. şi-a uitat legitimaţia la bibliotecă).Vino cu mine. a arăta.Caragiale). a preciza. a întreba. structurile multiple („Fetele lui Danciu sunt înalte. dacă are fraţi. Cuvântul de declaraţie poate lipsi. de unde-i. străvezii” – Z. distrat. nici să-i faci. atributive determinative. îmi zice./Condeiu-n mână tu mi-l pui cu silă” – M. când se numeşte chiasm („Şi plouă şi ninge. Regulile.Vino cu mine!).M. completive şi regentele lor) sau de recomandare (circumstanţialele se despart în mod obişnuit de regentă dacă o precedă). rude. la comparativele condiţionale (Vorbeşte ca şi cum ar cânta) şi la cele consecutive (Era destul de aproape. a adăuga. a zice. şi vezi. a răspunde etc. predicative. să-ţi arăt!). Normele privind utilizarea acestora pot fi: imperative (exemplu: despărţirea vocativului de restul enunţului prin virgulă sau prin semnul exclamării). inversiunile şi dislocările („De-al meu propriu vis./Şi ninge şi plouă”– G. Vorbirea directă şi indirectă reprezintă cele două modalităţi principale de reproducere a celor spuse de cineva. diverse construcţii rare („Când deodată tu răsărişi în cale-mi”. Prezentăm câteva: elipsa (Azi un ou. Studentul. mâine un bou). inclusiv sub formă încrucişată. Sadoveanu). chiar cele mai stricte. mai ales într-un dialog mai extins. mă topesc în flăcări” – M. Stancu). Acestea sunt însoţite de obicei de un cuvânt de declaraţie (a spune. izolarea (Prostul.. a interveni.M. Arghezi). nici să-ţi facă). Procedeele sintactice cu potenţial stilistic sunt numeroase.

cum. conversiunea complementului direct în complement indirect şi invers (Vorba bună îţi încălzeşte sufletul –Vorba bună te încălzeşte la suflet). între niveluri diferite. că era foarte supărat). de. Translarea foloseşte ca procedee mai frecvente: pasivizarea (Studenţii cumpără cărţi – Cărţile sunt cumpărate de către studenţi). – Imi spunea să rămân acolo) sau de atitudinea transpunătorului (Mi-a precizat: Sunt foarte interesat de carte – Mi-a precizat că ar fi foarte interesat de carte).prin două puncte. Transformările pot fi efectuate pe orizontală. şi sunt posibile datorită multiplelor corespondenţe între nivelurile limbii în ceea ce priveşte construcţia sintactică şi sensul diferitelor modele sintactice. la economia generală a lucrării redactate. cât etc. unde. precum şi elemente legate de situaţia de comunicare (Îmi spunea: Rămâi aici. reflexivizarea (Pe Andrei îl interesează informatica – Andrei se interesează de informatică). în cadrul aceluiaşi nivel sintactic. pronume etc. Este folosită frecvent în redarea monologului interior (Se gândea întruna. fără a adăuga însă conjuncţia. prin operaţia de integrare/ dezintegrare sintactică. necesare. (Îl întreabă: Participi? – Îl întreabă dacă participă). sau pe verticală. dacă acesta este pus la început. la efectele stilistice scontate etc. Oare nu exagerează? N-ar fi bine să revină pe un ton mai blând?). propoziţiile principale din textul redat devenind astfel subordonate introduse prin că. transformarea unui 212 . inversiunea sintactică (Era foarte supărat pentru ce i-a zis – Ce i-a zis. Transformările în structura sintactică sunt necesare pentru adecvarea textului la un anumit stil funcţional. dar o introduce prin conjuncţia că (A zis că: „Nu mă duc acolo”).. Există şi variante intermediare de reproducere a spuselor cuiva: vorbirea direct legată şi vorbirea indirect liberă. când. impersonalizarea (Nimeni nu aruncă gunoaie aici – Aici nu se aruncă gunoaie). sum pro habeo şi invers (Fiul meu are treizeci de ani – Fiul meu este de treizeci de ani). prin operaţia de translare dintr-un model sintactic în altul. Prima păstrează întreaga structură a vorbirii directe (pusă între ghilimele). să. dacă. şi prin virgulă. cealaltă operează toate schimbările de persoană. Vorbirea indirectă transpune cele rostite de cineva sub forma unei structuri dependente de termenul de declaraţie regent. În trecerea de la vorbirea directă la vorbirea indirectă pot apărea modificări privind persoana pronumelor şi verbelor. dacă este aşezat la sfârşit sau este intercalat. (pre)cum că.

alături de înţelesul lexico-gramatical. Expansiunea se realizează prin predicativizare (Omul gospodar – Omul care este gospodar. Organizatorul expoziţiei – Cel care a organizat expoziţia) şi prin adaptarea modului de cuplare cu baza (Muzeul vizitat –Muzeul pe care l-am vizitat. poate şi datorită situării între compartimentele lingvistice. lexicală. Studierea textului nu constituie obiectul sintaxei. Toate acestea sunt exprimate prin formele limbii. nedispunând de aparatul noţional şi de tehnicile adecvate. autonomie comunicaţională. sugestia emoţională. dar nici nu e posibilă fără o interpretare gramaticală (îndeosebi sintactică) prealabilă. există textul cu arhitectura lui complexă şi cu sensul implicat în mesajul general al lucrării din care face parte. explicită sau implicită. de fapt. a acestuia. dezbaterea de conştiinţă.superlativ în comparativ şi invers (Era cel mai înalt – Nimeni nu era mai înalt ca el). De la unităţile sintactice la text. mijloace de legătură. prin restructurarea unităţilor constitutive (La plecarea trenului – Când a plecat trenul. situaţia de viaţă. atitudinea afectivă. În această ipostază. dar la care se face referire la tot pasul în descrierea structurii sintactice. elemente joncţionale. topică. uşor de observat chiar în puţinele exemple date mai sus. Trenul a venit fără întârziere – Trenul a venit fără să întârzie).). Calculator cu imprimantă – Calculator care are imprimantă. fiecare procedeu antrenează alte schimbări în modul de construcţie al unităţilor sintactice (categorii gramaticale. care marchează. Integrarea/dezintegrarea unităţilor sintactice se realizează prin expansiune/contragere sintactică. înglobându-le. dar în sens invers (Cântă cum cânta ea – Cântă ca ea. de fapt. Dincolo de unităţile sintactice. acesta poate dobândi. Contextul are mai multe accepţiuni. 213 . Evident. Putând fi definit ca ansamblul mai larg al comunicării în care se integrează o unitate sintactică de un anumit nivel. ceea ce-l apropie de textul cu înţeles complet. la nivelurile cele mai înalte. După plimbare – După ce ne-am plimbat). graniţa între sintaxă şi stilistică (incluzând compoziţia). dar analiza lingvistică propriu-zisă (fonetică. încorporează. gramaticală) nu le are în vedere şi nici nu le poate detecta. punctuaţie etc. Când a plecat trenul – La plecarea trenului. climatul psiho-social etc. La sosire –Când am sosit. O noţiune mai puţin discutată în sintaxă. Cânta ca ea – Cânta cum cânta ea. este contextul. Contragerea realizează aceleaşi transformări. Muzeul pe care l-am vizitat –Muzeul vizitat).

Stilistica şi compoziţia pot răspunde acestei necesităţi şi umple. se face cu un cuvânt din altă propoziţie (Nu se ştiu ce evenimente vor mai fi). chiar dacă. deoarece construcţiile incorecte. În cazul în care el se face între predicat şi o altă parte de propoziţie decât subiectul (Ce-s cu astea?. Se va lua măsuri. în persoană (Unul dintre tinerii care aţi învăţat). Prepoziţia de.filozofice. vom avea în vedere aici numai corectitudinea sintactică. este totuşi acceptat în construcţii precum Eşti un specialist care te perfecţionezi. Combinat cu acordul după înţeles. Negaţia expletivă (care şi-a atenuat până la pierdere forţa de negare) este acceptată în unele modele (Vine până să nu se închidă magazinul). a se stăpâni) şi sunt construite cu conjunctivul (Mă abţin să nu zâmbesc). în sensul cel mai larg. a se reţine. Perspectiva este deopotrivă normativă. întrucât construcţiile corecte trebuie folosite exclusiv. în regulă generală. Performanţa sintactică înseamnă mânuirea eficientă comunicativ. a evita. şi corectivă. a fi interzis. nici unul nu acceptă predicat la plural (Fiecare veneau şi plecau repede. juridicadministrative. Uneori este acceptat acordul după înţeles cu termenul determinat de regentă. a [se] feri. În ceea ce privesc examenele) sau între verbul copulativ şi numele predicativ. ştiinţifice. Nici unul nu veniţi la timp). a interzice. în propoziţiile necircumstanţiale care determină verbe exprimând o inhibare sau o interdicţie (a se abţine. stânjenitorul hiatus dintre analiza lingvistică a unui text şi examinarea efectelor artistice. a sintaxei. frecvent folosită înaintea infinitivului scurt (datoria de a învăţa) nu este admisă în această poziţie când infinitivul este subiect (Este necesar de a învăţa) sau complement direct (Se pricepe de a învăţa). singura excepţie pentru acest din urmă caz fiind în construcţia a avea de-a face. Acordul prin atracţie nu este. a [se] opri. în felul acesta. în loc de subiect (Trei sute de oameni este o gloată) este clar greşit. relaţiilor şi funcţiilor sintactice. dar nu este admisă în propoziţiile temporale introduse prin înainte (ca) să (construcţie greşită: Vine înainte să nu se închidă magazinul). a [se] împiedica. acceptat. 214 . publicistice-gazetăreşti ale textului respectiv. Subiectul exprimat prin pronumele hotărât fiecare sau prin pronumele negative nimeni. pe baza cunoaşterii valenţelor unităţilor. Dintre numeroasele aspecte subsumate. dar nu şi acordul prin atracţie în număr (Unul dintre tinerii care ai învăţat). uneori. politice. trebuie cunoscute. pentru a fi evitate.

ele înşişi (în loc de ea însăşi. calului cel alb (în loc de calului celui alb). cât şi în construcţii mai complexe. ducând la construcţii incorecte ca I-am scris lui Andrei şi Mariei (în loc de Le-am scris lui Andrei şi Mariei). Invit colegii (în loc de pe colegi). La fel de răspândită şi de greşită este tendinţa de folosire invariabilă a elementului predicativ suplimentar în construcţii ca Trebuie făcut eforturi. Normele construirii obligatorii cu pe a complementului direct sunt încălcate în formulări ca Sfatul care (în loc de pe care) mi l-a dat. din păcate. în afişajul public (Este interzis parcarea) se datoresc analogiilor (Este interzis fumatul) sau contaminărilor (Este interzis a se parca). Astfel apar formulări greşite de tipul Vizionarea unei piese considerate valoroase. Aceste fapte au făcut posibil finalizarea proiectului. prin coordonare copulativă. În alte situaţii.Subiectul multiplu format. Tot dezacorduri sunt şi atributele adjectivale călătorului acesta (în loc de călătorului acestuia). „încetăţenite”. în cursul celei de-a patra zi (în loc de în cursul celei de-a patra zile). Tot la singular rămâne predicatul impersonal cu subiect multiplu: E simplu de vorbit şi de dat ordine. Acordul formal poate fi greşit când subiectul este un pronume cu formă feminină. Dezacordul atributului exprimat prin adjectivele pronominale de întărire se întâlneşte atât în îmbinări simple ca ea însuşi. dar cu sens neutru (Ceea ce era importantă era deschiderea). 215 . Pronumele neaccentuat care dublează un complement multiplu cu temenii la singular se acordă uneori prin atracţie cu cel mai apropiat termen. din substantive nearticulate la singular impune acordul la singular: Cafea şi ceai este (nu sunt) din belşug. dar cu subiect multiplu este minimă (Talentul de a vorbi şi cel de a glumi îl fac simpatic). în care intervin şi distanţarea sau inversarea: decizia însăşi a patronului (în loc de decizia patronului însuşi). însuşi din prefaţa lucrării (în loc de din prefaţa însăşi a lucrării). Unele dezacorduri. de realizare a acordului elementului predicativ suplimentar şi în caz. ele înseşi/însele). se întâlneşte tendinţa contrară. faptului acela (în loc de faptului aceluia). chiar dacă deosebirea faţă de aceeaşi structură. unuia şi acelaşi (în loc de unuia şi aceluiaşi). acordul după înţeles (Ceea ce era important era deschiderea) fiind singurul corect în această situaţie. Vă facem cunoscut realizările. Atributele multiple ale subiectului nu justifică acordul la plural (Talentul de a vorbi şi a glumi îl fac simpatic).

. Despre ea pot să vă spun căci (în loc de că) o duce bine. şi aş scrie întruna o mie şi mai bine de ani. predicative.sau. cum spune vechiul cântec. fie. Au stabilit că (în loc de ca) vineri să meargă la munte. e) Contrageţi cât mai multe dintre propoziţiile din text. O construcţie copulativă nerecomandabilă este nu numai..fie. verbele etc.. b) Justificaţi punctuaţia textului. pronumele. ca în construcţia (Ne ducem sau la munte. De acelaşi tip este greşeala corelării unor conjuncţii sinonime din perechi diferite (sau. decât în propoziţii afirmative (Am venit decât noi). Regional. care contaminează. de fapt. completive directe şi indirecte.dar şi.ori).. f) Dezvoltaţi minimum trei părţi de propoziţie din frază. „Chiar dacă tu. Dunăre.dar şi)... 216 . ori.ci şi. două construcţii fixe destincte (Nu numai. Alte înlocuiri greşite de conjuncţii: Vreau ca să (în loc de să) te văd. şi aş şti să scriu. a) Analizaţi sintactic fraza şi morfosintactic substantivele (adjectivele. nu numai că. ori la munte). Te ştiu că cine (în loc de cine) eşti. pe malul tău. întingându-mi mâna în cerneala ta.. ca un vrăjitor dintr-o necrezută poveste.. aş avea putere să strâng nesfârşita pânză albastră a cerului şi s-o schimb în fâşii de hârtie şi să mă aşez aici. când e determinată de un adjectiv (din punctul de vedere gramatical) constituie de asemenea erori. c) Identificaţi şi rescrieţi propoziţiile principale (subiective. circumstanţiale etc.. Frazele date: 1.. tot n-aş izbuti să povestesc oamenilor ce am de povestit” (Zaharia Stancu). te-ai face neagră cerneală.. Aceste adverbe întăresc uneori pleonastic locuţiunea prepoziţională (în) afară de (N-a venit nimeni în afară numai de rude).) din text. se întrebuinţează greşit numai în propoziţii negative (N-am venit numai „decât” noi). Datorită (în loc de din cauza) bolii nu am putut să învăţ. Aplicaţii cu rol evaluativ I.) din text.. d) Identificaţi predicatele frazei şi precizaţi felul lor. şi eu.Forma nearticulată a îmbinării din punct de vedere când e determinată de un genitiv (din punct de vedere al legii) sau forma articulată.

deoarece de cele mai multe ori nu se vărsa nicăieri. Damian văzu satul aninat pe vârful dealului. iar cârsteiul. bătând din cap şi din coadă. surprinzător. (D. la nevoia acută a unei prietenii. „Evident. pe când altul ia asta drept o nuanţă fără importanţă. grele. şi toate slugile. toţi argaţii ieşiţi să-l vadă venind. (Augustin Buzura) 5. mă întreb uneori dacă eu nu-mi fac singur această suferinţă. să hârâie. legaţi de câte un otgon. se hotărî să aştepte în momentele acelea lungi. 217 . fiind sec. fără gard dinspre gârlă. (Camil Petrescu). unde mai peste tot doi sau trei cai. singur în speţa lui pe lume. pe care acesta o invocase mai demult”. câtă vreme nu corespunde cu ei decât prin mijloace atât de imperfecte de comunicare. în dreapta şi în stânga. „Dacă ar fi adevărat că toate vieţuitoarele de pe pământ se trag dintr-o tulpină şi că s-au deosebit unele de altele numai silite de împrejurările deosebite prin care au trecut – ce fel de împrejurări au fost acelea care au putut sili privighetoarea să ajungă să cânte aşa. curţi ţărăneşti. dacă nu cumva. Zamfirescu) 4. în vadul gârlei. intensitatea şi durata sentimentului pot fi nesfârşit de felurite. bunăoară. că deformaţiile fizice apărute pe neaşteptate. aşezată pe deal. erau o penibilă realiate cu care trebuia să se obişnuiască. îi veni iarăşi să râdă la gândul că. încât oricine iubeşte e ca un călător. văzu curtea boierească cum o ştia. vorbind. pe sub care se scurgea pârâul şi mergea de se vărsa în Ialomiţa. copii în scutece. deşi în situaţia dată. când putea. pe care nu mai era nici un strop de apă. ca un ceasornic de buzunar”. „Când ajunseră în vadul Ciulniţei. lăsaţi în paza altora. căci unul poate suferi atroce că nevasta prinde pe sub masă mâna vecinului. cum e cuvântul”. persoana a III-a – pentru că sentimentele pe care le încearcă sunt incomunicabile. chiar dacă e vorba de acelaşi conţinut. în sfârşit. se-nvârteau pe-un vraf de grâu. când privirea satisfăcută a bătrânului refuza să se clintească de pe el. vorbele cu care sunt etichetate nu corespund aceluiaşi conţinut şi. „Mirat că nu mai arată aşa cum se ştia.2. (Ioan Alexandru Brătescu-Voineşti) 3. ce de-abia umblau în picioare”. oricine vorbeşte despre dragoste n-ar trebui să se îndoiască şi să evite să vorbească în numele celorlalţi – ba cred că niciodată n-ar trebui să folosească. şi nu are drept decât doar să bănuiască aceleaşi sentimente şi la alţii. poate să vorbească orice. prin excepţie. fireşti i se păreau întrebările cât mai bizare cu putinţă şi nu cele referitoare la dramele bătrânului.

Adrian sau colegii săi merge/merg la munte. Şi Andrei. şi Bogdan au sosit/a sosit. Pleacă înainte să se înnopteze/înainte să nu se înnopteze. A fost odată un moş şi o babă/Au fost odată un moş şi o babă. Eu citesc şi tu dormi/Eu citesc. Subliniaţi variantele corecte: a. Valeriu. ori Maria a dat telefon/au dat telefon. Cosmin. a renunţat / Valeriu. Trebuie audiat/audiate persoanele. A plecat/au plecat o mulţime de colegi. 218 . Nici unul dintre ei n-au fost de acord/n-a fost de acord..II. şi Daniela au sosit / Şi Maria şi Daniela au sosit. Grupa. Ce-s cu astea?/Ce-i cu astea? În ce privesc examenele/În ce priveşte examenele. Dat fiind/date fiind împrejurările. Dumneavoastră sunteţi cazată/cazate. Doi minus doi fac/face zero. Cele cinci sute de studenţi au fost promovaţi/au fost promovate. Nici Andrei. vecinul meu a renunţat. a părăsit încăperea / Cosmin foarte deranjat a părăsit încăperea. Nu te-ai putut abţine să nu-l strigi/să-l strigi. studenţii şi studentele. Cei cinci sute de studenţi au fost promovaţi/au fost promovate. Nu plec fără să nu-mi iau rămas-bun/fără să-mi iau rămas-bun.. Echipajul s-a antrenat/s-au antrenat. vecinul meu. Cincizeci de milioane de lei este o sumă/sunt o sumă. Trebuie luat măsuri/Trebuie luate măsuri.. Un stol de gâşte face/fac gălăgie. Doi plus doi fac/face patru. Ceea ce e mai important este că/Ceea ce este mai important este că. Eşti un om care observi/care observă. şi tu dormi. Se stăpâneşte să nu râdă/să râdă. a participat/au participat.. Doi plus doi este egal/sunt egali cu patru. Ori Andrei.. nici Bogdan n-a participat/n-au participat. foarte deranjat. A plecat o parte din ei/Au plecat o parte din ei. E interzis să nu se arunce gunoi/să se arunce gunoi. Se va lua măsuri/Se vor lua măsuri. Majoritatea crede aşa/cred aşa. Se va găsi soluţii/Se vor găsi soluţii. Şi Maria..

Eşti un student care te interesezi/se interesează. Unul dintre studenţii care au prezentat referatul/care a prezentat referatul.. „Repere istorice” a apărut/au apărut. „Reperele istorice” a apărut/au apărut. Cafea şi zahăr se găseşte/se găsesc. Este interzis/interzisă parcarea. Toţi studenţii au fost de acord/aţi fost de acord. solicit/solicită. Şaptefraţi (nume de persoană) este cunoscut/sunt cunoscuţi. Dorinţa de joacă şi distracţie îl ţin/îl ţine pe derdeluş. Dorinţa de joacă şi cea de distracţie îl ţin/ţine pe derdeluş. Andrei şi Maria au plecat/a plecat.O mulţime de oameni a participat/au paticipat. Măria ta este bucuros?/Măria ta eşti bucuros? Toţi au plecat/am plecat/aţi plecat. Andrei T. Andrei ca şi Maria au cântat/a cântat. Nimeni şi nimic nu mă pot convinge/nu mă poate convinge. ca şi Maria. Subsemnatul. E uşor/sunt uşor de vorbit şi de dat ordine. 219 . Craiova este curat/curată. care a prezentat referatul/care au prezentat referatul. au cântat/a cântat. Eşti unul dintre studenţii care au obţinut/aţi obţinut/a obţinut rezultate bune. Unul dintre studenţi. Copiii sunt pasiunea ei/este pasiunea ei. Andrei sau Bogdan a lipsit/au lipsit. Mama sau tata nu poate pleca/nu pot pleca. Îmi vine/îmi vin a râde şi a cânta. „Moromeţii” a apărut/au apărut. Andrei. „Moromeţii” a fost publicată/au fost publicaţi. ci profesorul a rămas/au rămas. Sora şi fratele meu m-a ajutat/m-au ajutat. Nu studenţii. Nepotul meu şi al Adrianei a dat examen/au dat examen. Bucureştiul s-a modernizat/Bucureştii s-au modernizat. Majoritatea studenţilor dau examen/dă examen. Andrei cu Maria a plecat/au plecat. Popescu este mulţumit/mulţumită. Pe mulţi dintre noi i-a sfătuit/ne-a sfătuit.

Podeaua şi geamul sunt curate/curaţi. colegul meu/a colegului meu. Apărute/apărută în 1867. Avea ochi/ochii negri.. Manualele de istorie a/ale poporului român. I-am oferit-o lui Bogdan. Unui prieten al meu/alui meu/de-al meu/de-ai mei. Desfăşurarea activităţii prevăzute/prevăzută. Părerea lui Andrei.. Caracteristicile situaţiei existentă/existente.Peretele şi geamul sunt calzi/calde. Al cărei fete/al căror fete este ghiozdanul? Am găsit lucrarea al cărei conţinut... Rezolvarea unei probleme considerate importantă/importante. Dragii noastre colegă/colege. Vârsta sau profesia consemnată/consemnate. S-a interesat ca părinte/ca şi părinte. 220 .. Rezultatele profesionale ale acelei studente.. Convorbiri literare. Podeaua şi peretele sunt vopsiţi/vopsite. Geamurile şi pereţii sunt curaţi/curate. nici profesia menţionată/menţionate. Andrei şi maşina sunt prăfuiţi/prăfuite. Revista Convorbiri literare apărută/apărute. Cine-s absenţi?/Cine-i absent? Îmi trebuie cărţi bune/Îmi trebuiesc cărţi bune. Limba engleză şi italiană/limbile engleză şi italiană.. Amintirea acelei zi/zile.. Diplomele celor mai multe/celor mai multor absolvente. Părerea unei persoane considerate competentă/competente. L-au numit administrator/ca administrator/drept administrator. Geamul şi pereţii sunt curaţi/curate. cunoscută în facultate/cunoscute în facultate. Geamul şi peretele sunt curaţi/curate./al cărui conţinut. Mi-a făcut cunoscut decizia/cunoscută decizia. Apărute/apărută în 1867. Ce-i cu astea?/Ce-s cu astea? b. Limba şi literatura română/române... Matematica şi astronomia învăţată/învăţate. Nici vârsta. Ea se uita veselă/vesel. colegul meu/colegului meu. Convorbirile literare. Peretele şi podeaua sunt vopsiţi/vopsite.

I-am spus/Le-am spus lui Andrei şi Mariei. Nici un student nu am văzut/nu l-am văzut. volumul. Mă adresez dumneavoastră cu rugămintea. Am trimis lui Andrei/I-am trimis lui Andrei./Vă adresez Dv. O iubesc pe Maria/Iubesc pe Maria. Nu refuz pe nimeni/Nu-l refuz pe nimeni.. Majoritatea lucrărilor le-am corectat/am corectat-o. Asta am afirmat/Am afirmat-o. Ne-a uimit pe toţi/I-a uimit pe toţi. rugămintea. A plecat. Invit colegi/Îi invit pe colegi/Invit colegii. Pe nici un student nu am văzut/nu l-am văzut.. Referat privitor la Popescu/referitor la Popescu/care-l priveşte pe Popescu.. Îl ajut pe oricine/Ajut pe oricine.. Pe nimeni nu am deranjat/nu l-am deranjat. 221 . repede. Am a face/de-a face. Acordă/îi acordă. rugămintea. S-a gândit ceva/la ceva. Aceeaşi întrebare am şi eu/o am şi eu. Am dorit a preciza/de-a preciza. Am întâlnit un coleg/L-am întâlnit pe un coleg. afară/A plecat repede afară. l-a invitat în casă/Atunci l-a invitat în casă. Pot obţine ceva/Pot a obţine ceva. Ce strigi?/De ce strigi? Care o preferi?/Pe care o preferi? Acesta l-a făcut Andrei/Pe acesta l-a făcut Andrei.. A donat-o facultăţii/I-a donat-o facultăţii. Le dă celorlalte/Dă celorlalte. Educatoarea iubeşte copiii/îi iubeşte pe copii.c. Ştiu a dansa/Ştiu dansa. unei şcoli./Adresez dv.. Aştept pe studenţi/Îi aştept pe studenţi/Aştept studenţii. I-a chemat pe aşa-zisele vedete/Le-a chemat pe aşa-zisele vedete. Prieteni nu am întâlnit/nu i-am întâlnit. Am vorbit altora/Le-am vorbit altora... A arătat volumul profesorului/A arătat profesorului. Atunci. premiul. Scriem 4 şi ţinem 2/Scriem pe 4 şi ţinem pe 2. Ne-a scris tuturora/A scris tuturor.

nota deci era mare/nota. mai puţin. însă. N-au plecat decât numai cei din altă localitate/decât cei din altă localitate. A eşuat datorită/din cauza superficialităţii. Scrisoarea a fost trimisă de Administraţia Financiară/de către Administraţia Financiară.Îmi place de Andrei/Îmi place Andrei. Cartea a fost scrisă de Ionescu/de către Ionescu. Cine învaţă. Indispensabil activităţii/pentru activitate. E bine ca astăzi să participi/ca să participi astăzi. la literatură. Mi-a promis că se duce şi că intervine/Mi-a promis că se duce şi intervine. Podeaua şi pereţii i-am vopsit/le-am vopsit. Din punctul de vedere al justiţiei/juridic. L-am văzut pe Andrei şi pe Maria/I-am văzut pe Andrei şi pe Maria. N-a participat altcineva în afară numai de colegi/în afară de colegi. Le-am oferit la trei dintre studente/celor trei studente. E bun la gramatică. A corespunde aşteptărilor/cu aşteptările. Vai învinşilor!/Vai de învinşi! Exterior perimetrului/cu perimetrul. Cui i-ai spus?/Cui ai spus? La câţi le-ai dat cartea?/La câţi ai dat cartea? Am primit cartea care mi-ai trimis-o/pe care mi-ai trimis-o. Am dat-o/i-am dat-o colegului. A reuşit datorită/din cauza pregătirii temeinice. Din punct de vedere al justiţiei/juridic. d) Se spală şi bărbiereşte repede/Se spală şi se bărbiereşte repede. Fereastra a fost deschisă de vânt/de către vânt. Podeaua şi geamul le-am curăţat/i-am curăţat. Similar prietenilor/cu prietenii. la literatură însă mai puţin/E bun la gramatică. Ce lucrezi şi ce pregăteşti se ştie/se ştiu. era mare. Contemporan romanticilor/cu romanticii. Pe mulţi dintre noi i-a păcălit/ne-a păcălit. deci. 222 . Peretele şi podeaua le-am vopsit/i-am vopsit. Făcuse o lucrare bună. acela ştie/Cine învaţă acela ştie.

Ieri. A învăţat. redactor şef/Către domnul Ionescu redactor-şef. Adrian Năstase şi câţiva membri. Se ştie. întrucât l-ai ajutat. Vreau să aflu întru cât a contribuit la lucrare/întrucât a contribuit la lucrare. primul-ministru C. Vreau ca studenţii mei să participe/Vreau ca să participe studenţii mei. Acolo să cauţi. Am venit ca să te văd/să te văd. Ţi-a mulţumit întrucât l-ai ajutat/Ţi-a mulţumit. S-a dus în scop să participe/S-a dus cu scopul să participe. fiindcă se plictisise/A abandonat fiindcă se plictisise. I-am invitat pe câţi m-au felicitat/Am invitat pe câţi m-au felicitat.. A abandonat.. de participi/Se ştie de participi. Adrian Năstase. te-au sunat...Esenţialul este ca să vii/ca tu să vii/să vii. de s-aude de-aici/Cântă de se-aude de-aici. care va să zică ştie. Ce ţi-am spus. C. domnule preşedinte. A spus ca să plec/să plec. îi răspund/Oricui îmi telefonează răspund. numărul 10.P. Am venit căci eram îngrijorat/pentru căci eram îngrijorat/pentru că eram îngrijorat.Tăriceanu l-a propus pe. Mergi.P.. Tăriceanu l-a propus pe. Preşedintele PSD. Totu-i clar veţi spune/Totu-i clar.. unde e cazul/Acolo să cauţi unde e cazul. carevasăzică ştie/A învăţat./Preşedintele PSD... asta să ceri!/Ce ţi-am spus să ceri! Oricui îmi telefonează. Cu siguranţă că va fi primit/E cu siguranţă că va fi primit. e) Văzând că nu vii te-au sunat/Văzând că nu vii. veţi spune... Era prea obosit ca să continue/Era prea obosit. de pregăteşte cafeaua!/Mergi de pregăteşte cafeaua! Cântă. Strada Victoriei nr. Mi-a promis căci îmi aprobă/că îmi aprobă. Incredibil dar adevărat!/Incredibil. ca să continue./Ieri. A greşit din cauză că a renunţat/din cauza că a renunţat. Îi răspund oricui îmi telefonează/Răspund oricui îmi telefonează. şi câţiva membri. primulministru. Dat fiind/Date fiind că anunţurile au apărut. Nu domnule preşedinte/Nu. Către domnul Ionescu. dar adevărat. 10/Strada Victoriei. 223 .

să protestez/Eram îndemnat să protestez. Inaugurarea expoziţiei intitulate/intitulată. şi simpatizanţii. Cît mai mulţi participanţi/câţi mai mulţi participanţi./a judeţului. Şi membrii şi simpatizanţii/şi membrii... la ora 10. Deasupra calităţilor şi a defectelor/Împotriva calităţilor şi defectelor. Muzeul de artă al judeţului. sau pleci? Sau la munte sau la mare/Sau la munte. Vii sau pleci?/Vii. cât şi posibilităţile. Datorită sârguinţei şi a inteligenţei/sârguinţei şi inteligenţei. Căi de sporire a producţiei/ale producţiei. Toţi nou-născuţii/toţi noi-născuţii. la orele zece/Miercuri. Lupta între generaţii/dintre generaţii.. Deci. Măsuri referitor la privatizare/referitoare la privatizare. Ambiţiile cât şi posibilităţile/Atât ambiţiile. La ora doisprezece/La ora douăsprezece. sau la mare. nu s-a aprobat?/Deci nu s-a aprobat? Pentru că construcţiile sunt şubrede/Pentru că.Tarabă nu politică!/Tarabă. Miercuri. precum şi simpatizanţii. Membrii precum şi simpatizanţii/membrii. Vând pat de copil foarte avantajos/Vând foarte avantajos pat de copil..../Acesta a spus că. 224 . nu politică! Acesta. Autor al două lucrări/a două lucrări. a spus că. Eram îndemnat. construcţiile sunt şubrede.

Sintaxa transformaţională a limbii române. Valeria. Theodor (coordonator). Marin. Emanuel. Hristea. 8. Editura Academiei. Coteanu. Editura Academiei. 1981.BIBLIOGRAFIE 1. 9. Stati. Piteşti. Teorie şi metodă în sintaxă. Editura Ştiinţifică. 1984. Avram. Junimea. Junimea. Ion. Gheorghe. Editura Albatros. Bucureşti. 1982. Bucureşti. ediţia a III-a. Iaşi. Diaconescu. 12. Irimia. Sintaxa grupului verbal. Editura Ştiinţifică. 7. Sintaxa limbii române. Dumitru. Marin. 6. Sinteze de limba română. Editura Albatros. 4. 14. Structura gramaticală a limbii române. 2002. Vlaicu. 11. 1995. Sintaxa. 1986. Bucureşti. Dimitriu. Sorin. Rădulescu. Gramatica limbii române. 1963. Pană-Dindelegan. Gramatica limbii române explicată. Sintaxa. Sintaxa limbii române. Mioara. Bucureşti. 1969. Gligor. Bucureşti. Gruiţă. 2. 1982. Editura Carminis. 5. Bucureşti. Guţu-Romalo. Partea I. Constantinescu-Dobridor. Sintaxa limbii române. Bucureşti. 1983. Sintaxa limbii române. vol. 1994. Gramatica pentru toţi. Editura Didactică şi Pedagogică. Acordul în limba română. 1976. 3. 225 . Bucureşti. Gabriela. 10. 13. I-II. Corect/greşit româneşte. Editura Academiei. Bucureşti. 1967. Iaşi. Vasiliu. Ion. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Gramatica de bază a limbii române. Corneliu. 1973. Bucureşti.

stilistica îşi defineşte domeniul de aplicaţie şi instrumentele de lucru o dată cu primul deceniu al secolului al XX-lea. stilistica lingvistică şi stilistica funcţională. Păstrând caracterul evolutiv. pentru evoluţia stilisticii în general. termenul denominează un fel de condei primitiv. în acelaşi timp. adică exprimarea faptelor de sensibilitate prin limbaj şi acţiunea faptelor de limbă asupra sensibilităţii”. considerând că. -i). Scurt istoric Ca disciplină autonomă. se consideră că întemeietorul stilisticii este Charles Bally.VI. 1905. Heidelberg. explicaţiile devin mai concludente dacă vom inversa ordinea. Concret. Le language et la vie. când evoluţia metodelor de investigare şi nivelul cunoştinţelor acumulate în cercetarea limbajului creaseră un moment propice relaţionărilor tot mai diversificate cu privire la fenomenul limbajului. reeditate în numeroase ediţii). În acest context. urmat de altele. GenèveHeidelberg. 2 vol. 1909. Genève. Traité de stylistique française. stilistica funcţională include în sfera ei stilisticile estetică şi lingvistică. mai nou. INTRODUCERE IN STILISTICĂ I. dar părăsind coordonatele istorice. În concepţia lui Bally. de aceeaşi însemnătate (v. Din punct de vedere etimologic. vom prezenta mai întâi conceptul de stilistică funcţională. stilistică 1. Pe de altă parte. El a fundamentat-o ştiinţific în studiul Précis de stylistique. stil. 226 . „stilistica se ocupă cu studiul mijloacelor de expresie ale vorbirii unei comunităţi lingvistice din punctul de vedere al conţinutului lor afectiv.. Astfel. Limbaj. stilistica îşi revendică unele concepte din „artele” poetice şi manualele de retorică ale antichităţii. cuvântul stil este de origine latină (stǐlus. În ordinea declanşării cercetărilor fundamentale asupra stilului se disting trei etape: stilistica estetică. 1913. Ele sunt definitorii în ce priveşte delimitarea domeniului de aplicaţie şi.

stilus. Condei din metal sau os. ca o alamkaraçāstra – ştiinţa ornamentării. s. (locuţiune adjectivală) de stil. părerile lui Aristotel.. consider că este acela care în for şi în procesele civile ştie să mânuiască şi vorbe frumoase. unei colectivităţi sau unui individ.. În vechea Indie. derivă şi termenul stilistică. Încă din antichitate cuvântul deţine şi un sens figurat. ascuţit la un capăt şi turtit la celălalt. pentru a desfăta. ascuţit la un capăt şi turtit la celălalt. Stilus optimus dicendi magister („stilul este cel mai bun dascăl al oratorului”) reprezenta o convingere împărtăşită de învăţaţii acelor timpuri. Semnificaţiile culturale uriaşe generate pentru evoluţia umanităţii consacră şi aduc în prim plan sensul figurat al termenului. Retorica. denumit şi stil vechi/ stil gregorian. I. -uri. fel de a scrie sau chiar operă. cu care se scria pe tăbliţele de ceară.n.1.style < lat. Fiecare dintre cele două principale sisteme de calculare a timpului calendaristic. Din stil. iar stilistica – teorie a mijloacelor expresive ale limbii. 227 . Etim: din fr. De oratore. care porneşte de la ovar şi se termină cu stigmatul. La greci şi la romani. mod de a fi. p. fel propriu de a se exprima al unei persoane. pentru a convinge” (Cicero. II. par. cap. denumit şi stil nou).. (Botanică). talentul de a exprima idei şi sentimente într-o formă aleasă. limbaj. foarte des utilizat în zilele noastre.3. „Orice aspect al retoricii e îndreptat spre susţinerea unei păreri” (Aristotel. III. (În expresii): Greşeală de stil: greşeală de exprimare constând fie dintr-o abatere de la regulile sintaxei. stilul era potrivit ca o modalitate de înfrumuseţare a vorbirii. cilindrică. fie dintr-o întrebuinţare improprie a termenilor. I.1021) se consemnează: stil. 49. cap.. de a acţiona. I. Totalitatea mijloacelor lingvistice pe care le foloseşte un scriitor pentru a obţine anumite efecte de ordin artistic. locuţiune adjectivală şi adverbială în stil mare „conceput sau realizat cu mijloace deosebit de mari. stilul era unul dintre mijloacele de convingere.obiect fusiform din metal sau os. „Orator. „executat după moda unei anumite epoci din trecut”.2. Porţiune subţire. pentru anumite scopuri ale comunicării. iar stilistica – arta oratoriei. cu care se scria în antichitate pe tăbliţele din ceară. personală. şi idei potrivite. cu amploare”. între care există o diferenţă de 13 zile (stil iulian. 2). (rar) Construcţie caracteristică frazei într-o limbă. Cicero). cu accepţiunea ultimă. Mod specific de exprimare într-un domeniu al activităţii omeneşti. Ansamblul particularităţilor de manifestare specifice unui popor. 213). de a se comporta. I. Demetrios. a retoricii (cf. a pistilului. I. În DEX (1996.

în cele mai multe dintre cazuri. în speţă legat de limbaj. stilism. stiliza. stilografie. dar cu un sens figurat. picturii. expresie. rafinare. atitudinea omului faţă de frumos. 228 . prin care se înţelege. stilistician. Acelaşi lucru se poate spune şi despre cuvintele formate de la radicalul stil: stilat. stil este astăzi unul din termenii folosiţi frecvent în lingvistică. stilou. iar cu sensul de caracteristică. stilografic. 1972. stilizator. Orice act de creaţie (iar limbajul este un astfel de proces) se manifestă în conformitate cu anumite legi interne de organizare formală şi legi externe de organizare funcţională. care comportă un mare număr de sensuri interesând estetica (Dicţionar de estetică generală. Dintre sinonimele cuvântului stil. pot fi reţinute: scris. stilistic. inadecvate. de la automobilism. denumită de noi atitudine estetică şi constând în tendinţa acestuia de a le conferi o logică executorie armonioasă. De obicei. cinematografie. Totuşi. arhitectură şi până în sfera modei ori publicităţii. În ce priveşte stilistica. faţă de înţelesurile pe care le deţine în ştiinţa limbii. Prin extensie. p. stilist/ -ă. de artă şi manifestările intelectului. Sensul de bază al familiei de cuvinte gravitează în jurul semnificaţiei de particularitate ori specific al unui anumit domeniu. ea reprezintă disciplina care are ca obiect stilul în sensul de expresie a individualităţii artistice ori de instrument neutru de comunicare (stilul funcţional). Lor li se pot adăuga şi alte dublete sinonimice. dar şi în alte domenii. cizelare. estetica a fost şi continuă să fie o atitudine inculcată stilului/ stilisticii. Preluat în limba română prin filieră franceză. sistem. prin stil se înţelege un fel deosebit de a crea. manieră. Stilistica este o modalitate particulară a comunicării. trebuie invocat în demersul de faţă şi conceptul de estetică.Pentru mai buna înţelegere a noţiunilor de stil şi stilistică. muzicii etc. limbaj. stilul şi stilistica se folosesc de multă vreme în diverse domenii ale artei. stil a pătruns în numeroase ramificări sociale ale limbajului. Deci. doric. Mass-media au creat o adevărată modă în ce priveşte extensia şi promovarea semnificaţiilor sale. referitor la anumite reprezentări funcţionale ale materiei. accepţiunile sale sunt foarte limitative şi. stilograf. referitor la anumite fenomene specifice literaturii. fiind frecvent întâlnit în expresii şi exprimări referitoare la cele mai recente tehnologii. stilobat. stilistică. Ca element de specificitate. sau un ansamblu determinant de trăsături specifice. 335). Structurile nou ivite (create) nu sunt străine de atitudinea specifică a creatorului. amprenta unui artist. proprii creaţiei artistice a reprezentanţilor unui curent sau a unei şcoli (stil gotic. romantic). stilet. la modul general.

F. în timp ce diacroniei îi corespunde nivelul parole. Fiecare dintre aceste coduri reprezintă un sistem. Lingvistica modernă defineşte limba drept un cod sau. Cât priveşte vorbirea (parole). În repartiţia langue/ parole stabilită de Ferdinand de Saussure numai primul aspect conţine sistemul. pe care o numim vocabular. iar numitorul lor comun este diasistemul. putem forma o infinitate de fraze. În numeroase lucrări de lingvistică generală care au ca temă limbajul (cu sau fără alte determinări) sunt tratate la un loc atât chestiunile privitoare la limbă ca structură statică. abstractă. de Saussure afirmă că limbajul are două aspecte: limba (langue) şi vorbirea (parole). în timp ce al doilea este neinteresant pentru lingvistică. ştiinţă pilot. aceasta poate fi asimilată comunicării. limba se prezintă ca o schemă de relaţii supraordonată termenilor. În Cours de lingvistique générale. Ca şi alţi termeni din lingvistică. unde limbaj înseamnă „ramificare socială a limbii”. un ansamblu de coduri folosite spre a transmite o anumită cantitate de informaţie în relaţiile dintre oameni. domeniu cu mult mai amplu 229 . adică de fraze. Cu elementele acestui vocabular. Sincronia aparţine nivelului langue. care cu greu puteau fi bănuite în trecut. Distincţia poate fi stabilită şi printr-un alt raport. 236) defineşte limbajul în termenii următori: „Pornim de la o mulţime finită. al glosematicii. termenul de limbaj este folosit în două accepţiuni la fel de importante: prima se referă la studiile particulare. Orice colecţie – finită sau infinită – de astfel de şiruri.2. vom utiliza termenul limbă numai cu înţelesul de organizare sistemică. elemente pe care le numim cuvinte. altfel spus static şi evolutiv. Deoarece prin limbaj se înţelege atât organizarea limbii în sistem. În cadrul celui mai radical structuralism. a limbajului. În lingvistică. constituie prin definiţie un limbaj”. de îndată ce admitem ca acelaşi cuvânt să poată apărea de mai multe ori într-un şir. Noţiunea de limbaj a primit în perioada contemporană semnificaţii extrem de profunde. p. sincronie/ diacronie. mai exact. limbaj este unul relativ imprecis. A doua accepţie de bază este proprie lingvisticii generale şi corespunde definiţiei din DEX. din care se detaşează două trăsături distinctive: (a) proces de exprimare şi (b) mijlocirea limbii. Domeniul disciplinei Domeniul de cercetare şi manifestare al stilisticii îl reprezintă limbajul. cât şi cele privitoare la procesele de comunicare. Solomon Marcus (Lingvistica. cât şi facultatea oamenilor de a vorbi.

spre deosebire de „simţuri”. iar acestea transmit pe cale neuronală informaţii analizabile pe cortex. aparţinând ariei semioticii (ştiinţă a sistemelor de semne cuprinzând şi lingvistica) în direcţia funcţiunii acesteia. În ultima jumătate de secol s-a ajuns la o unificare a aspectelor stilistice vorbite cu cele culte. printr-o secvenţă de grafeme. vorbirea cumulează informaţiile şi se comportă ca un analizator. motiv pentru care le vom descrie separat. Acestor două modalităţi le corespund două sisteme coexistente. Prin urmare. 230 . fără însă a coincide. ea însoţind permanent gândirea. pe care le interpretăm ca simple semnale. Procesualitatea devenită mesaj implică participarea limbajului. de cele două modalităţi de realizare a comunicării se numeşte diglosie. vom considera că ele contribuie la acumularea de informaţie. Deoarece nu se cunosc. ca psihologia. Posibilitatea de a dispune. fizica (acustica). fiziologia. nivelul parole se concretizează prin vorbire/scriere şi reprezintă acţiunea de a utiliza seturile de reguli (pre)existente în sistemul configurat lingvistic. ale aceluiaşi idiom naţional. atunci când ne referim la fenomenele stilistice. Un fapt important de reţinut este că. analogice. adică foneme „scrise”. fonetică şi gramatică – morfologie. în unele epoci. dintre care unul se manifestă sonor. Factorii perceptivi şi aperceptivi sunt mijlociţi de simţuri. fără a le avea în vedere procedurile. adică în vocabular. în intimitatea lor. realizate manual ori prin intermediul unor tehnologii de tipărire. cu scopul de a emite mesaje. a gândirii şi logicii.decât realizările de tip lingvistic. întrucât comunicarea ţine seamă de factori care îmbogăţesc conţinutul informaţional dintr-un mesaj. reunite într-un centru de decizie. transmiterea informaţiei cu ajutorul limbii – comunicarea – se poate realiza fie pe cale orală. creierul uman. Ele corespund unul celuilalt. Prin urmare. printr-o secvenţă de foneme (vorbirea). fapt care solicită un aport din partea altor domenii de cunoaştere. dacă nu cumva vorbirea este chiar un alter-ego al gândirii. în funcţie de împrejurări. trebuie să ne concentrăm asupra aspectelor limbajului din perspectivă diacronică. iar mai recent sociologia. iar celălalt grafic (scrierea). În cadrul comunicării. sintaxă –. cu mult mai accentuată. Stilistica lingvistică se referă exclusiv la aspectul oral al comunicării. Din punct de vedere stilistic distincţia a fost. procesele aperceptive şi perceptive (sub acest aspect se opinează că reacţiile care au loc în creier se desfăşoară în interiorul unei cutii negre). fie pe cale scrisă. toate influenţând procesele comunicării. Translăm limba privită ca sistem static.

în funcţie de nivelul de înţelegere reciprocă. Toate aceste componente ale limbajului articulat sunt exclusiv sonore şi nu pot (ori ar fi extrem de complicat) să fie redate prin intermediul grafiei. dacă e vorba de un alfabet etimologic. De aceea. debitul verbal.3. valorile culturii s-au putut conserva. dar mai ales maeştrii cuvântului. de obicei. Astfel procedează toţi oamenii. care constituie principalul vehicul al dezvoltării culturii în cadrul unei comunităţi – datorită scrierii. Cel care scrie are permanent în atenţie: (1) respectarea normelor din cadrul sistemului lingvistic. accentul. intensitatea. Aspectul vorbit sau oralitatea Vorbirea sau oralitatea este caracteristică în primul rând conversaţiei familiare. care presupune aproximaţii şi retuşări succesive. 231 . Textul scris este. nelipsite în procesul comunicării prin limbaj. reflectăm continuu asupra mijloacelor proprii de exprimare. „corectată” în actul comunicării prin fenomenul numit feedback. În plus. Condiţiile de folosire ale aspectului scris se deosebesc esenţial de acelea ale oralităţii. specifice limbii vorbite. limba vorbită este un proces cu mult mai rapid decât scrierea. 4. cel ce scrie simte necesitatea de a reveni asupra cuvântului scris. sub imperiul responsabilităţii cuvântului. Deşi în afara comunicării interpersonale nu se poate vorbi de feed-back. care rămâne scris. ca realizare. Pe de o parte. cât mai ales de utilizarea altor mijloace şi proceduri specifice în vederea realizării aceluiaşi conţinut (mesaj). pauzele. conduc spre ideea unei configurări aparte. spre a-l corecta şi. Lor li se adaugă mimica şi gesticulaţia. în scris este folosită cu precădere limba literară. Rezultă adesea o anumită imperfecţiune a exprimării ideilor. şi (3) alegerea cuvântului celui mai potrivit din inventarul lexical. Limba-vorbită este folosită mai ales în dialog. În exprimarea de tip oral apar elemente accesorii importante în ce priveşte actul comunicării: intonaţia. Adresarea şi replica în dialog presupun reacţii rapide şi imediate din partea interlocutorilor. Aspectul scris Deosebirea dintre aspectele vorbit şi scris ale limbajului (nivelul parole) nu ţine de caracterul familiar sau literar al exprimării. rodul unei mai îndelungate elaborări conştiente. a-şi perfecţiona mesajul. eventual. (2) transliterarea corectă a sonorităţii în grafie sau a literaţiei.

al relaţiilor economice.Întrebări recapitulative 1) Care este originea (etimologia) cuvântului stil şi ce evoluţie a cunoscut termenul ? 2) În ce constă aportul esteticii la mai buna înţelegere a domeniului stilisticii ? 3) Cine este fondatorul stilisticii şi cum se intitulează primul său studiu dedicat domeniului? 4) Precizaţi la ce se referă distincţia langue/parole. Al doilea determină apariţia stilurilor funcţionale. de doi factori importanţi: mediul geografic şi mediul socio-cultural. Limbajul ca proiecţie (structură) funcţională 1. subdialecte. operată de Ferdinand de Saussure. dialecte. von Humboldt opune în limbă în primul rând poezia (care reproduce „realitatea în aspectele ei sensibile”) prozei. Limbajul din punct de vedere funcţional Oamenii se folosesc de vorbire – ca mijloc de comunicare – în toate sferele lor de activitate. aşanumitele variante teritoriale care au cunoscut epoci de înflorire în faza lor veche. După von Humboldt. von Humboldt care distingea câteva varietăţi ale limbii în legătură cu particularităţile exprimării lingvistice. în cea modernă aflându-se pe punctul de a dispărea. care e legată de „evoluţia intelectuală”. 5) Enumeraţi deosebirile de „comportament” ale utilizatorilor limbii sub aspectele vorbit şi scris. particularităţile limbajului ramificat social conduc la ideea existenţei unui „stil funcţional”. fiecare dintre ele marcate lingvistic în funcţie de particularităţile şi sarcinile comunicării din activitatea la care se referă. 7) Ce înţelegeţi prin diglosie ? II. 6) Explicaţi înţelesul termenului diasistem. În contextul comunicării. al culturii. politicii sau al vieţii de zi cu zi. Aceste compartimente ale vieţii sociale se divid în subansambluri. în anumite condiţii ale comunicării. La rândul ei. în speţă. Noţiunea de stil funcţional a fost schiţată la începutul secolului al XIX-lea de lingvistul W. Primul determină stratificarea unui idiom în graiuri. poezia şi proza sunt fenomene lingvistice 232 . care sunt variante culturale ale limbajului şi reflectă natura activităţilor umane diversificată în domenii cum sunt cel al producţiei de bunuri. vorbirea este influenţată. Ca varietăţi funcţionale.

şi problema acestuia ca „materie primă” a literaturii se prezintă ca o chestiune separată. posibilitatea de a inventaria componentele stilurilor funcţionale. lasă încă mult de dorit. el serveşte reprezentării universului literar-artistic. mai mult sau mai puţin constant. inclusiv din punct de vedere istoric. ci. Unii autori fac o distincţie tranşantă între noţiunea de stil funcţional din limbaj (scris/vorbit) şi stilul literaturii artistice.diferite. în sensul că epocile de existenţă a limbii pot releva caracteristici specifice numai acelei perioade. ducând la apariţia unei specificităţi ori serialităţi în ce priveşte tabloul sistemului de îmbinări şi utilizarea lui funcţională. Coteanu face o amplă analiză a structurilor limbajului cu scopul de a reda configuraţia stilurilor în limba română. Termenul arată că specificul varietăţilor limbii literare a unui popor este determinat de modul în care funcţionează limbajul (vorbirea) într-o anumită sferă de activitate socială. dar mai ales de a cuprinde cu instrumente exacte. stilistică. Stilul operei unui scriitor nu se constituie dintr-un material lingvistic neutru. Diasistemul Un rol important în stabilirea unor „norme” stilistice ale limbajului sub aspect funcţional a revenit lingviştilor. von Humboldt încadrează „limba conversaţiei”. înainte de alte aspecte care ar putea face şi obiectul unei discuţii despre limbaj. Literatura este un domeniu special de folosire al limbajului. precum „tonul emoţional”. care includ numeroase aspecte. Nota specifică (amprenta) devine stil funcţional în aria de cuprindere respectivă. Opera literară este condiţionată estetic şi nu pragmaticii comunicării. Totuşi. La originea acestor „condiţionări” se află interacţiunea unor factori variaţi. Problema stilurilor funcţionale se identifică într-o anumită măsură cu cea a comunicării din mediul socio-uman respectiv. 2. În Stilistica funcţională a limbii române (stil. I. 233 . rod al imaginaţiei. ştiinţifice. folosirea formelor gramaticale şi a mijloacelor sintactice de îmbinare a cuvintelor. limbaj). În sfera prozei. între care şi limba ca formă şi mijloc de creaţie artistică. al organizării lingvistice şi ideatice de un anume fel. 1973. cu caracteristicile lor proprii în ce priveşte alegerea cuvintelor şi a expre-siilor. Editura Academiei. limba „prozei ştiinţifice” şi proza „oratorică”. care imprimă faptelor enunţate un caracter mai mult sau mai puţin unitar. Bucureşti. La originea stilului scriitorului se află fenomene deosebit de complexe. funcţionalitatea celui din urmă referindu-se la cu totul alte fapte. în interiorul căruia descoperim amprenta socio-umană a vorbirii.

ca posibilitate de generare.şt. poeziei variante pe genuri texte texte texte texte texte Limbaj literar (standard) L. artistic L. concretizate statistic în analiza stilului. Ele configurează teoretic (dia)sistemul. Faţă de cele afirmate până în acest moment. Schema acestei ierarhii a fost reprezentată grafic de I. pe care autorul îl denumeşte prin termenii general/individual. Atunci când ne referim la limbă ca activitate specific umană. Coteanu în felul următor: DIASISTEMUL Limbaj popular L. ştiinţific etc. limbajul artistic. limbajul sau limbastandard reprezintă teoretic un fel de medie lingvistică alcătuită din 234 . care interrelaţionează pe orizontală şi verticală.şt. se impune următoarea precizare: conceptul de limbaj literar (standard). în paranteză). trebuie să admitem echivalenţa ei cu o infinitate de texte. nu trebuie confundat cu limbajul literaturii artistice. în cadrul oricărei limbi distingem un aspect general al ei numit diasistem. prozei L.Precizăm că intenţia autorului a fost aceea de a stabili elemente certe. diasistemul. Dihotomia saussuriană langue/parole este surprinsă într-un raport de acelaşi tip. din ce în ce mai numeroase. cotidian L. ştiinţific L. organizat într-o structură ierarhică. diasistemul (nivelul langue) este general şi în mod necesar abstract. în structuri inferioare: limbajul conversaţiei familiare. se regăsesc aspectele tot mai apropiate de „concreteţe”. proiectată integral teoretic. oficial L. rând pe rând. Demersul porneşte de la o realitate (limbajul). ad-tiv L. Ion Coteanu plasează cele două variante fundamentale – limbajul literar (standard) şi limbajul popular – care se divid. actelor particulare L. care apare în schemă în dreptul limbajului literar („scris”. concret şi având caracteristicile unei exprimări individuale. solemn L.B variante pe genuri texte texte texte În secţiunea superioară se află partea (divizibilă) cea mai puţin concretă a limbii. Sub nivelul prim. După cum am afirmat. Lui i se opune aspectul parole. Prin urmare. După unii autori. dar pe măsură ce coborâm către bază. limbajul relaţiilor oficiale şi solemne.A L.

sistemice.elemente folosite de vorbitori când aceştia nu se exprimă sub constrângerea limbajului ştiinţific ori a celui administrativ etc. cum au fost selectate. Ele se regăsesc ipotetic în nivelurile superioare ale diasistemului. în sensul că vorbitorul se foloseşte de limbaj în dubla sa accepţiune: ca manifestare a capacităţii umane de a utiliza o schemă şi o serie de deprinderi lingvistice puse în act prin concretizarea orală a vorbirii. În urma cercetării exprimărilor individuale. dar şi de deosebire ale lor. sunt necesare elemente de identificare. întrucât aparţine unei sfere sociale. Limita inferioară a acestei diversificări este reprezentată de textele individuale. concrete. domeniul figuratului a rămas la un stadiu de interpretare empirică şi intuitiv. 235 . Ar mai fi necesar să se decidă cui aparţine un sens figurat. aceasta este izomorfă cu limbajul în general şi cu limbajul funcţional din domeniul social (de activitate). care nu generează texte şi nu exercită influenţe pentru că actualmente se află în involuţie. în elemente abstracte.. se pot delimita anumite tipuri (de exprimare). utilă dar nu şi suficientă. dar vorbesc un idiom de cultură. limbii sau unui text anume. Aşadar. Divizarea sensurilor în proprii şi figurate este. desigur. ce stabilitate au etc. Nemaifiind de multă vreme explorat. limbajul concretizează stările de spirit ale vorbitorilor. Coteanu. responsabile de structurile lingvistice utilizate. Orice exprimare individuală presupune un act de creaţie. exprimarea individuală presupunea vorbirea ca activitate diferită de vorbirea populară (de limbajul popular). Ca să descriem tipurile de exprimare în interiorul acestui cadru. minimal. exprimarea individuală se supune regulii gradului de cultivare şi. Limbajul şi tipul de exprimare În accepţiunea lui I. ce fel de unităţi sunt. spre deosebire de vorbirea populară. 3. Potrivit investigaţiei psihologice. fie ca text vorbit. pe care le reproduce într-o microstructură. Ar fi necesar să se ştie dacă sensurile cuvintelor sunt şi ele unităţi şi. a cărui caracteristică fundamentală o reprezintă neutralitatea. în caz afirmativ. transformându-se din aspecte concrete. Limbajul-standard este prin urmare un limbaj al normelor literare (scrise) şi ar putea fi considerat echivalentul unei exprimări nemarcate funcţional. privite fie ca text organizat într-o operă.

adaptare. prin aceasta. Dintre toate. afirma autorul. Ele duc. scopul acestuia fiind cuprinderea într-un tablou sinoptic a celor trei componente ale limbajului: configurarea generală (diasistemul). posibilitatea de introspecţie este cea mai importantă. constituindu-şi o ierarhie de valori în funcţie de condiţiile reale din viaţa socială a poporului care îl utilizează.m. funcţionând pentru acesta din urmă ca un element stabil de referinţă. de spiritul lui de observaţie. ca model ipotetic.Orice idiom cristalizează mentalităţi sociale reflectând. tipul de 236 . în timp ce. prin limbaj. Datorită calităţii sale de invariantă. trăsăturile spirituale ale acelui popor. la considerarea formei luate de exprimarea individuală drept o variantă. limbajul-tip (tipul de exprimare) îşi domină propria sa concretizare din exprimarea individuală. ca modalitate de realizare funcţională a diasistemului. Aspectele cele mai interesante ale raportului dintre exprimarea individuală şi tipurile ei constitutive se referă la necesitatea menţinerii diferenţiate a acestor limbaje şi la tendinţa de integrare a limbajului-tip (tipului de exprimare) într-un anume limbaj funcţional. de posibilităţile de introspecţie lingvistică ş. sub influenţa limbajului cu un grad mai mare de cultivare. Între realităţile vieţii şi ierarhia de valori astfel creată se naşte un raport de influenţare reciprocă. între altele. Schema este utilă cu privire la enunţarea principiilor de lucru ale autorului. ci şi unor împrejurări fortuite legate de nivelul intelectual al vorbitorului. limbajul influenţează modul de a percepe lumea. Aflându-se între diasistem şi exprimarea individuală. Cauza nu se datorează numai varietăţii de combinare a diverselor exprimări individuale. posibilitatea eventualei ei modificări conştiente.a. tipul de exprimare reprezintă invarianţa. Noţiunea de tip de exprimare modifică raporturile dintre particular şi general. fiind caracterizat ca un fapt general faţă de acesta din urmă şi ca un fapt particular în privinţa celui dintâi. Faptele prezentate mai sus „descriu” limbajul drept un corp de texte capabil să redea. Mai mult. De aici rezultă că orice exprimare individuală (concretă) nu se acoperă perfect cu tipul (ipotetic) de exprimare. ci doar se regăseşte cu o anume constanţă în acesta. Ea înseamnă obiectivizarea microstructurii pe care o discutăm aici şi. corectare şi perfecţionare. diasistemul. tipul aparţine concomitent amândurora şi suportă o dublă referire. Acestea sunt liniile de forţă ale structurii interne ale unei exprimări individuale.d.

ipotetice. Coteanu considera că exprimarea individuală redă la scară mică structura limbii (diasistemul). 4. Repetăm că diasistemul este general şi în mod necesar abstract. deoarece generalul reprezintă. rezultă că structura ipotetică a limbii nu diferă principial de structura (concretă) a exprimării individuale. Limbajul şi exprimarea individuală (Idiostilul) În ce priveşte exprimarea individuală şi relaţiile existente în limbă. Deosebirea este numai cantitativă. în cazul dat. rezultat al exprimării individuale. inventarul şi combinaţiile sunt reduse ca întindere faţă de aceleaşi straturi. I. fiind foarte probabil ca el să nu dispună nici de toate regulile de combinare (gramaticale). combinările lexicale în conformitate cu normele morfologice aplicate. o sinteză a particularului. sunt vizate trei aspecte de care trebuie să se ţină seamă: vocabularul sau inventarul lingvistic. În opinia lui I. 237 . Nici un vorbitor nu are la dispoziţie toate cuvintele şi toate combinaţiile fixe existente în limbă. Coteanu perechea general-individual şi corespondentul ei (abstract-concret) confereau. care este alcătuită din aceleaşi straturi. Raportul dintre limbă (diasistem) şi exprimarea individuală este reprezentat grafic în modul următor: I n v e n t a r --------------------------------------------------Reguli gramaticale --------------------------------------------------Combinaţii fixe ---------------------------------------------------Exprimarea individuală ---------------------------------------------------Utilizând diasistemul în conformitate cu principiul stratificării. în mod abstract şi spiritual. din limbă. o valabilitate precisă noţiunii de limbă. În exprimarea individuală (concretă). iar exprimarea individuală este particulară şi în mod necesar concretă. şi regulile de combinare existente între cuvinte (sintaxa).exprimare (invarianta) şi actul concret.

Variantele funcţionale ale unei limbi se influenţează reciproc. structurat. 238 . spre universul de înţelesuri al acestui vocabular. cu o structură particulară specifică.5. Elementele lui componente se organizează într-un mod propriu în cadrul global al ierarhiei limbii. Având la-ndemână două sau mai multe astfel de descrieri. Acestei totalităţi autorul îi dă numele de idiostil. iar pe de altă parte. că este posibilă caracterizarea acestei exprimări (individuale) printr-o analiză cantitativă. Dacă împingem analiza în domeniul semantic. a doua oară prin jocul variantelor funcţionale puse în act. iar comunicarea se personalizează devenind exprimare individuală. „structura” lor tinzând să se închidă şi să respingă influenţa variantelor necultivate sau mai puţin cultivate. Numărând elementele constitutive şi scoţându-le în evidenţă frecvenţa obţinem o imagine a concentraţiei şi dispersiei vocabularului utilizat. unei anumite exprimări individuale. Metoda a fost aplicată la unii scriitori şi este departe de a-şi fi epuizat importanţa. În concluzie. şi el. La fel stau lucrurile şi cu aprecierea caracterului inedit al combinaţiilor minimale de cuvinte şi chiar cu înlănţuirea lor în fraze. concept care se încadrează. având drept reper „stabil” tipul de exprimare. faptele vor prezenta o complexitate mult sporită. Marele ei defect constă în volumul enorm de muncă cerut de numărarea şi clasificarea tuturor apariţiilor şi tuturor valorilor cuvintelor dintr-o exprimare individuală. Variantele populare sau insuficient cultivate ale limbii suferă influenţa celor cultivate. unui limbaj-tip. Efectuarea pe baza unor descrieri obiective a unui „portret” riguros a exprimării individuale şi în primul rând a celei artistice rămâne în aceste condiţii un deziderat. Comparaţia stilistică Din cele afirmate mai înainte se pot trage câteva concluzii importante. Mai întâi. pe de o parte în funcţie de stadiul de dezvoltare al idiomului respectiv. Totalitatea modalităţilor de exprimare în uz ale unui vorbitor formează un ansamblu. la care nu se va ajunge prea repede. cu atât „distanţa” dintre variante funcţionale creşte. în teoria organizării funcţionale a unei limbi. A desluşi aceste trei niveluri obligatorii înseamnă a supune textele unei operaţiuni de depersonalizare. Idiostilul este dublu determinat: o dată prin presiunea limbajelor-tip sub aspectul lor general. de cultura şi talentul vorbitorului. comparaţia se poate aprofunda. limbajul (scris/vorbit) ca mod de manifestare a exprimării individuale aparţine simultan unui diasistem. deoarece cu cât varianta literară (limba standard are tradiţii de prelucrare conştientă mai îndelungate şi se prezintă ca o limbă de cultură).

concretizat în ranguri şi frecvenţe ale unui material lingvistic strict delimitat. nu le vom relua. Numai în cuplul „variantă funcţională/realizarea ei în cadrul exprimării individuale” se vor găsi caracteristicile cu adevărat concrete care deosebesc două texte din acelaşi limbaj-tip. Stilistica funcţională stabileşte repetivitatea unor cuvinte ori expresii care apar în actul vorbirii. Coteanu.000 de cuvinte din voca239 . Cele trei stilistici Întrucât în subcapitolul Limbajul privit funcţional sunt cuprinse modalităţile de diferenţiere stilistică a limbajului. În principiu. 7) Care sunt sarcinile stilisticii în privinţa analizei stilurilor funcţionale? III. aceste caracteristici nu constituie. după cum se ştie. De la stilistică la stiluri funcţionale 1. obiectul gramaticii. Prin urmare. este nevoie de o disciplină aparte. 3) Cum se intitulează studiul scris de I. statistica oferă un indice cifric de diferenţiere. „Depersonalizând” textele prin inventarierea lor aritmetică. Numai aşa se fructifică definiţia stilului ca proprietate statistică a unui text. stilistica.O singură metodă este capabilă să ofere un răspuns corect: compararea statistică. cele peste 120. 5) De ce limbajul popular nu exercită influenţe asupra limbajului literar (standard) ? 6) Delimitaţi idiostilul în cadrul tipurilor de exprimare. o ştiinţă a cărei raţiune de existenţă devine în aceste condiţii descoperirea regulilor şi formelor concrete de funcţionare a limbajului. în care face o amplă analiză a structurilor limbajului cu scopul de a reda configuraţia stilurilor în limba română ? 4) Faceţi distincţia dintre limbajul literar standard şi limbajul literaturii artistice. Un rol determinant în ce priveşte stereotipiile astfel apărute îl au cerinţele sociale exprimate prin limbaj. fie acesta scris ori vorbit. Întrebări recapitulative 1) În ce mod influenţează ramificarea socială a limbajului vorbirea? 2) Arătaţi care sunt accepţiunile sintagmei stil funcţional. Unele îmbinări stereotipe sunt echivalente cuvântului din punct de vedere semantic. ci le vom rezuma adăugând câteva nuanţări mai importante. De aceea.

raritatea sau abundenţa unităţilor la toate nivelurile limbii. Tudor Vianu defineşte expresivitatea limbajului artistic în comparaţie cu limbajul ştiinţific pornind de la opoziţia tranzitiv/reflexiv. observaţie făcută de Tudor Vianu în tentativa de a stabili intenţiile limbajului pornind de la modul în care exprimăm ceea ce gândim. deoarece limba este instrumentul gândirii. provocate de însuşi caracterul creativ al vorbirii. Bucureşti. În textul introductiv (Dubla intenţie a limbajului şi problema stilului) din Arta prozatorilor români. 1941. Într-un text. stilul este constituit din suprapunerea a două straturi lingvistice. Editura Contemporană. 240 . care devin note cu precădere.bularul limbii române intră. care nu aparţin în mod direct ideii. iar stilistica funcţională operează la acest prim nivel cu elemente de vocabular şi de sintaxă. mesajului propriu-zis. prin vorbire. fie conotativ (reflexiv). unicul de care trebuie să ţinem seama. constând în adaosuri. Pentru delimitarea stilurilor. rezultă foarte clar că niciodată nu vom avea stiluri pure. Inventarul finit de cuvinte. Stabilirea de locuri comune într-un domeniu creativ se poate face examinând tensiunile ce intervin între două caracteristici. ci numai note cu precădere. Este momentul să atragem atenţia că selectarea lor nu este tocmai uşoară. factorii de stabilitate ai stilurilor funcţionale sunt supuşi unei permanente eroziuni. denotativ. de forme încorporate gramatical şi de reguli privitoare la exprimarea logică a vorbirii – toate acestea considerate fixe în proiecţia limbajului-în-general – tinde spre infinit în procesul vorbirii. fie denotativ (tranzitiv). totuşi. Tranzitivitatea caracterizează stilul ştiinţific. tranzitivitatea şi reflexivitatea se regăsesc în proporţii diferite. adică de la prezenţa sau absenţa. s-a socotit necesar să se pornească de la criteriul frecvenţei. În plus. „amprente” ale unor stiluri. Într-o clasificare riguroasă. personale. ca instrument indispensabil al comunicării. comentarii. Într-o „epocă stilistică” rămâne oarecum constant vocabularul socio-profesional. impersonal. amprente ale textului respectiv. rezultate din afirmarea celor două intenţii: tranzitivitate şi reflexivitate. factorul socio-cultural nu este. tendinţa ei fiind să stabilească un grad zero (sau un etalon) al variantelor stilistice din vocabularul şi limba vie a unei epoci. În opinia sa. în timp ce reflexivitatea se manifestă prin conotări subiective. Din acest considerent. exprimând adică un mesaj obiectiv. într-un act de creaţie continuă. care decurge din text.

istoric vorbind. Sunt detaşate şi excerptate elementele şi formulele repetitive care tind să devină locuri comune în texte ori vorbire: stereotipii („clişee”) şi redundanţe în cadrul stilurilor non artistice. În concluzie: Structura limbajului privit ca întreg (corpus) constituie diasistemul limbii. se impune observaţia că. Rezultă că stilistica funcţională generează stilurile în totalitatea lor. ulterior. unificând şi modernizând limbajul literar standard. Cercetarea a purtat numele de stilistică funcţională şi. văzut că stil funcţional.Stilistica funcţională propune disocieri comparative între etalon (limbajul tip) şi celelalte maniere de manifestare. deoarece stilistica funcţională scoate mai pregnant în relief elementele de contrast. ea şi-a creat genul proxim şi diferenţa specifică. tipuri de vorbire şi exprimări individuale. instrumente prin intermediul cărora cercetătorul poate analiza statistic toate componentele întregului. stabilind o serie de elemente relevante statistic între tipuri şi variantele exprimării individuale. definitorii pentru chestiunea stilului în general. s-au concretizat pe rând stilistica estetică. Pe de altă parte. s-ar putea afirma că stilistica funcţională înglobează în sfera ei de preocupări şi problematica stilului artei cuvântului. Stilistica funcţională se referă atât la limba vorbită. Ca disciplină ştiinţifică de dată mai recentă decât stilisticile estetică şi lingvistică. Din întregul astfel format. În ordinea manifestării interesului pentru problemele stilului. şi invenţii ori abateri pentru stilul literaturii artistice. Am optat pentru schimbarea ordinii cronologice de prezentare a acestor stilistici. anume că stilul literar-artistic exercită o puternică influenţă asupra stilurilor funcţionale înrâurindu-le decisiv evoluţia. stilistica funcţională este un domeniu ştiinţific de dată mai recentă decât cercetarea stilului artistic. Legătura strânsă dintre ele constă în alt fapt. stilistica lingvistică şi. Totuşi. stilistica funcţională. „Materialitatea” acestei organizări formale ne permite să facem raportări la modelul ipotetic. 241 . în timp ce stilistica funcţională face trimitere la limbaje în general opunându-le acestora diasistemul. stilisticile estetică şi lingvistică pot fi caracterizate ca fiind mai degrabă autoreferenţiale. cât şi la limba scrisă. în cadrul diasistemului am delimitat limbaje sociale. deoarece referinţele privesc limbajul integral. adică şi limbajul literaturii artistice.

). nr. orientată către destinatar (prin conţinutul specific al acestui stil. am prezentat punctele de vedere exprimate de I. limbajul cultivat (pe care îl mai numeşte şi limbaj standard) se poate subdivide în limbaj ştiinţific. b) stil oficial administrativ. XXV (1974) . Coteanu stabileşte că unităţile limbii se organizează pe o axă verticală. mesajele pot fi reduse. Astfel. Sub forma lor scrisă şi ţinând seama de caracterul marcat (expresiv-estetic) şi nemarcat („neutru”) al limbii. acest nivel se realizează în mesaje. 3. O altă clasificare.). în „SCL”. Stilurile funcţionale ale limbii române literare moderne. la rândul lui. Stilul nonartistic se grupează în: a) stil tehnico-ştiinţific. limbajul poate fi împărţit. I. Pentru a stabili o metodologie de lucru. În sfârşit. preponderentă şi importantă este funcţia poetică. în care precumpănitoare este funcţia fatică. 242 . p. centrată pe menţinerea contactului între emiţător şi receptor. determinat de funcţia referenţială (cognitivă) a limbii. în timp ce limbajul popular se poate divide în limbaj familiar. Stabilirea şi ierarhizarea stilurilor funcţionale ale limbii în general şi ale românei literare în particular nu este o operaţie dintre cele mai simple şi nici una de consens. c) stil publicistic. Stilurile limbii române şi limbajul standard A. dispoziţiile etc. este cea propusă de Paula Diaconescu (Structura stilistică a limbii. în care preponderentă şi esenţială este funcţia conotativă. fiecare din ele subdivizându-se mai departe. În stilul artistic (al literaturii artistice). la două categorii generale: stil artistic şi stil nonartistic. acestea din urmă se caracterizează prin funcţia sau destinaţia specială ce li se atribuie şi ocupă nivelul al doilea. Definind stilurile limbii în raport cu noţiunea de sistem lingvistic.2. ca limbaj cultivat. centrată asupra formei şi exprimând atitudinea faţă de mesaj ca atare. în cultivat şi popular. a căror varietate este teoretic infinită. având ca punct de plecare concepţia lui Roman Jakobson. administrativ. în care limba comună (denumită diasistem) reprezintă nucleul supraordonator şi generator de limbaje. Stratificarea stilistică a limbii a făcut obiectul mai multor contribuţii. Coteanu în lucrarea Stilistica funcţională a limbii române (1973). 229-242. colocvial etc. al literaturii artistice. în care sunt redactate ordinele.

Aşadar. precum şi documentele elaborate în sectoarele de activitate reprezentând instituţiile statului: administraţie. armată etc. Numărul foarte mare de înscrisuri care circulă în format electronic se apropie de generalizare. 2) Prezentaţi câteva (cel puţin două) aspecte ale complexităţii problemelor ridicate de analiza stilistică a limbajului privit funcţional. Limbajul standard este consecinţa modernizării exprimării literare în urma contribuţiei pe care şi-o aduc scrierile literare. birouri notariale etc. Din pură comoditate (noi am spune superficialitate) funcţionarii din instituţiile statului (ministere. de stiluri funcţionale aparţinând limbii literare (limbajul standard). fie a Parlamentului sau Guvernului. în urma introducerii pe scară largă a limbajului (pe suport) electronic în instituţiile statului. dar şi printr-o echilibrată acceptare a fenomenelor mai importante care guvernează limbajul în act. Recent. a căror descriere este detaliată în continuare. îndeosebi prin lexic.) nu mai folosesc literele diacritice în documentele redactate pe computer. ştiinţifice şi publice se deosebeşte prin unele trăsături. limba română literară suferă o degradare fără precedent. Nu cunoaştem să existe vreo dispoziţie oficială cu privire la ortografierea limbii noastre în formatul electronic şi considerăm drept stringentă adoptarea unei decizii în acest sens. în acest caz. Întrebări şi teme recapitulative 1) Stabiliţi raportul existent între stilistica funcţională şi stilisticile estetică şi lingvistică. un exemplu edificator constituindu-l pătrunderea neologismelor în limbaj. lucrările ştiinţifice. ale cărei consecinţe vor fi resimţite ulterior. potrivit cu funcţia îndeplinită în ramura de activitate respectivă. limbajul utilizat în compartimentele vieţii culturale. fie din partea Academiei.B. bănci. sensul enunţurilor astfel concepute fiind recuperat din context. Vorbim. justiţie. Unificarea se manifestă prin asumarea colectivă a unui sistem de reguli generale. 3) Cine contribuie la unificarea şi modernizarea limbajului literar standard ? 4) După ce criterii stabileşte Paula Diaconescu stilurile limbii române literare şi care sunt aceste stiluri ? 243 .

figurate şi contextuale. În stilul ştiinţific există câmpuri terminologice în afara cărora termenul îşi pierde caracterul denotativ. În exprimarea nonştiinţifică termenul noţional este sau poate fi polisemantic. Utilizează cuvântul ca pe un instrument de lucru şi tinde să facă din limbaj aplicaţia unui instrument performant. noţionali. în bloc. Faţă de univocitatea termenului ştiinţific. exprimare nonştiinţifică nu reprezintă în acest caz decât o referinţă abstractă şi nu un fapt concret. Stilul ştiinţific Terminologia stilului ştiinţific se întemeiază pe înţelegerea. impuse de noul mediu în care a pătruns. monosemantic şi funcţional. se foloseşte de cuvinte al căror conţinut este în mod obligatoriu monosemantic. ci eventual existenţa unor dublete terminologice care se elimină în timp unul pe celălalt. să utilizăm elemente contrastive pentru a fi stabilite zonele care le delimitează 1. Afirmăm aceasta. valori variabile. de stilul nonştiinţific. pentru a demarca opoziţia între stilul ştiinţific şi celelalte tipuri de stiluri. după împrejurări. având drept scop transmiterea informaţiei sub forma faptelor de constatare. nici sinonimia lor. adică pe scurt. prin aceasta. plurivoc. Prin urmare. care reprezintă o condiţie esenţială a folosirii sale în limbajul ştiinţific.IV. condiţie iarăşi esenţială în privinţa întrebuinţării sale eficiente ca „material” apt să exprime (în comunicare) sensuri multiple. respectiv folosirea exactă. proprie. ci numai note cu precădere („amprente”) ale stilurilor. Stilul ştiinţific şi limbajele care îl compun abundă de termeni generici. a sensului noţional al cuvântului şi pe excluderea sensurilor derivate. 244 . primind în schimb alte valori. devine necesar ca. puse în valoare de vorbirea comună şi de stilul artistic. de care ţinem cont – ca de pildă de regulile gramaticale – atunci când ne exprimăm. limbajul literar standard utilizează. Stilurile funcţionale Reluând precizarea că nu avem în realitate stiluri pure. Stilul ştiinţific nu admite polisemantismul termenilor şi. Exprimarea ştiinţifică. Folosim sintagma exprimare nonştiinţifică. întrucât exprimarea ştiinţifică nu constituie un standard al limbii vorbite sau scrise. în prezentarea fiecăruia dintre stiluri.

rezultă că în contexte care cuprind două sau mai multe cuvinte. prin desemnarea exactă şi riguroasă a fenomenului pe care-l fixează într-un anumit sector de activitate socială. termenul ştiinţific îşi pierde calitatea terminologică specifică. noi comunicăm o dată cu ideile noastre. Dar. Marele lingvist de origine română Eugen Coşeriu arăta că tocmai în această particularitate paradoxală a cuvântului – de a exprima concomitent generalul şi particularul – constă forţa limbajului. redefinirea este implicită. ca imagine concretă. cuvântul masă are sensul general de obiect format dintr-o tăblie şi trei sau patru picioare constituite într-o clasă de acest tip. vom constata că „imaginile” aceluiaşi cuvânt sunt tot atâtea câţi participanţi la experiment avem. Editura Didactică şi Pedagogică. toţi cei ce citesc aceste rânduri vor avea reprezentarea abstractă (noţională. Spre exemplu. de care nu putem face abstracţie. în cazul limbajului literaturii artistice. Continuând ideea de mai înainte. Prin urmare. impuse de noul mediu în care este folosit. dimpotrivă. Redăm următorul citat din lucrarea Istoria limbii române literare. substantivul durere poate avea accepţii diferite. individuală şi subiectivă a variatelor stări sufleteşti ale vorbitorului (scriitorului). În stilul nonştiinţific. de un profan sau de un poet. vom avea mereu. Limbajele nonprofesionale răspund. şi o certă experienţă socio-lingvistică. Dacă fiecare dintre cititori ar detalia. Pentru medic el este denumirea generală a unui simptom privitor la o 245 . acelaşi cuvânt conţine. obiectul concret masă la care se gândesc. artistic) de a fi conotativ şi particularizant favorizează exprimarea nuanţată.. cu viziunea personală a lui. Calitatea stilului nonştiinţific (popular. ai cărei autori sunt Ştefan Munteanu şi I.D. de specialitate. în realitate. unei funcţii de caracterizare – şi de sugestie. 1978. încorporată în aceleaşi cuvinte. şi viziunea personală a vorbitorului (autorului) care se va confrunta. Experienţa fiecăruia dintre noi îşi pune amprenta în aceste contexte.. după cum este folosit de un medic. trebuie să răspundă unei funcţii de definire. pe lângă sensul general şi abstract. Ţâra: „. Rezultă că. masa aşa cum am văzut-o şi a rămas întipărită în memoria noastră. Bucureşti. Este asigurată în acest mod obiectivitatea judecăţilor formulate de omul de ştiinţă.Calitatea fundamentală a stilului ştiinţific este de a fi denotativ şi generalizant-abstract. literar. Rezultă că limbajul profesional. ea rezultând din context. simbolică) a clasei de obiecte la care se referă cuvântul masă. ca zonă alcătuitoare a stilului ştiinţific. în ce priveşte receptorul. dobândind alte valori. Scos din mediul specialităţii în care este întrebuinţat cu o anumită funcţie. pe lângă ideea transmisă. inclusiv vizual.

T. prin formulări consacrate şi închise. – frecvenţa sporită a frazelor formate dintr-o regentă şi un număr restrâns de subordonate. simplificată. Bucureşti. El nu mai este echivalentul termenului ştiinţific.boală ce urmează a fi diagnosticată. Editura Didactică şi Pedagogică. deşi mai vag. p. dar tocmai prin aceasta mai bogat în forţă sugestivă. printr-o sintaxă logică. de stil administrativ. Studii de stilistică şi limbă literară. În raport cu sistemul relativ închis al stilului ştiinţific. acelaşi substantiv denumeşte o stare organică anormală. Bucureşti. Mai aproape de corectitudine. ar trebui să-l denominăm stil juridic-administrativ. 208. Arghezi scrie în Testament: «Durerea noastră surdă şi amară / O grămădii pe-o singură vioară». Istoria limbii române literare. percepută şi identificată empiric. Caracteristice stilului ştiinţific (mesajului ştiinţific) sunt: – deplasarea spre nucleu a unui vocabular special. indicaţii. 1970. Bucureşti. Cuvântul în discuţie îşi lărgeşte şi adânceşte dimensiunile semantice estompându-şi înţelesul propriu. – preferinţa pentru forme verbale de prezent. Stilul administrativ-juridic În unele tratate şi manuale de stilistică funcţională este întâlnit sub denumirea. 2. – tendinţa spre propoziţii principale independente. În concluzie. uneori. Enumerările aparţin lingviştilor Ştefan Munteanu şi I. ale cărui elemente concrete diferă de la un domeniu ştiinţific la altul. 209).178).D. 1978. dar şi individualizându-l prin epitetele care-l însoţesc.Ţâra. Evocând trecutul de muncă şi umilinţă al generaţiilor de ţărani care l-au precedat. Notele specifice ale acestui stil au fost pe larg analizate de matematicianul Solomon Marcus în Poetica matematică. cu al cărui înţeles se întâlneşte doar tangenţial” (p. sistemul stilului nonştiinţific este unul deschis. deoarece particularităţile sale definitorii vin din sfera reglementărilor juridice şi 246 . Bulgăr. 1971. – posibilitatea de a folosi un număr relativ mic de cuvinte şi nume proprii (în citate. Editura Didactică şi Pedagogică. p. Editura Academiei. bibliografie etc. pentru profan. prin respect total faţă de legile limbii literare (apud Gh. stilul ştiinţific se remarcă prin precizia şi.). în vreme ce pentru un poet durere poate avea un înţeles mult mai larg. raritatea termenilor.

contracte cu caracter provizoriu. textul juridic-adminsitrativ evidenţiază necesitatea individualizării generalului.a. Prin urmare. art.d. stufoasă..G. la periferie din punctul de vedere al frecvenţei cuvintelor din limbajul vorbit (scris). „ante meridian”. Lor li se adaugă certa preferinţă pentru abrevieri: a. evitarea semnificaţiilor sinonimice şi o mai mare omogenitate. se caracterizează prin: – folosirea unui vocabular special. determinat de apartenenţa zonei (provinciei) respective la o altă organizare statală. lit. în stilul juridic-administrativ se vor regăsi prioritar formule abreviate şi expresii „şablon” ale textelor legislative. – frecvenţă foarte ridicată a formelor verbale de viitor. „articol”. „litera” ş. pe plan general.c. sau este consensual.m. a. 247 .” etc.. – utilizarea unor formule stereotipe. Întrucât stilul juridic-administrativ este mereu direcţionat în sensul dorit de emiţător (de obicei. „hotărâre de guvern”.C. în documentele diplomatice. proceseverbale. – frecvenţă foarte scăzută a conjuncţiei. H. corespondenţa dintre instituţii administrative şi formularele tipărite de acestea). p. De asemenea. – o frecvenţă deosebit de mare a formulei se (reflexiv) + a vrea (verb auxiliar) + verb la infinitiv cu sens de imperativ impersonal (se va proceda. în dispoziţiile şi reglementările instituţiilor de stat. el se concretizează în actele interne (opisuri. S. la punerea în aplicare a actelor normative ori la conformitatea cu litera legii a diverselor aspecte şi situaţii din viaţa socială. În situaţii expres definite. „Potrivit articolului. Stilul administrativ-juridic este folosit în actele oficiale.D. „Societate comercială” .”. cum a fost cazul Transilvaniei.se referă..m. – preferinţa pentru fraza lungă. majoritar.m. organul legislativ). „anul curent”. Factorii politici şi culturali exercită asupra stilului juridic-administrativ o anume presiune.Ţâra (în lucrarea citată) arată ca stilul administrativ. el răspunde unei necesităţi de ordin practic aflându-se constant sub o autoritate. se va ţine). caracterizarea acestuia pretându-se la analize şi comentarii în funcţie de epoci istorice (ca evoluţie) şi chiar în funcţie de factorul geografic. minute. Faptul presupune unicitatea semantică a cuvântului. Ştefan Munteanu şi I. SRL „societate cu răspundere limitată”. cum îl denumesc. de tipul „În conformitate cu.. „post meridian. ori în cele cu caracter privat (înscrisuri notariale). situat.

nu s-au mai produs. Bucureşti. Oana Bălănescu. 1. Lucrarea cea mai aplicată aparţine cercetătoarei Rodica Zafiu. alte cercetări temeinice asupra configuraţiei. 35-57. în funcţie de unghiul de abordare lingvistică. principala caracteristică a stilului juridic-administrativ o reprezintă stereotipia.În concluzie. putându-se spune că acest stil este şi foarte conservator şi foarte inovator. un exemplu constituindu-l armonizarea conţinutului legislaţiei româneşti cu cea europeană. Din astfel de raţiuni. Celor care admit prezenţa unui stil publicistic. singurul studiu documentat aparţine lui Gh. În pas cu evoluţia societăţii. în „SCL” XII (1961). caracterul vag şi fluid al principiilor care ar trebui să guverneze stilul publicistic. El se poate referi la unele utilizări sociale raportate direct la categoria de utilizatori ai acestui limbaj. care uniformizează comunicarea şi îi dau o claritate sporită. În cadrul limbajului literar standard. I. existenţa stilului în discuţie este pusă sub semnul întrebării de către unii dintre specialişti. Referindu-se la „româna actuală”. Se utilizează o serie de formule „şablon” şi de termeni consacraţi în domeniu. Bolocan. încă de la apariţie. iar ele sunt prea puţine numeric şi conţin un material faptic încă insuficient spre se accede la etapele analizei. Bucureşti. Stilul publicistic Acceptarea stilului publicistic este mai degrabă de principiu. considerat martor. el oglindeşte reforme şi înnoiri necesare. limbaj). Unele caracteristici ale stilului publicistic al limbii române literare. Avem. stilul juridic-administrativ apelează la construcţii şi cuvinte de ultimă oră. 1973. 3. tezei şi sintezei. în Stilistica funcţională a limbii române (stil. presa a jucat un rol fundamental. structurii şi elementelor ei componente. p. toate acestea supuse unui examen contrastiv faţă cu un alt stil. În realitate. Studii asupra stilului publicistic stricto senso au fost redactate doar în ultima perioadă. 2001. XLXI (1997). opinia unanim acceptată că. Diversitatea stilistică în româna actuală. decât una demonstrativă. dacă nu cumva pe cel mai important. nr. Studiul stilului juridic-administrativ poate fi descompus în arii de cuprindere variate. prin forţa lucrurilor. în schimb. Vezi. urgente. Editura Academiei. Limbajul comercial în româna contemporană. în acest sens. deoarece. în modernizarea şi uniformizarea limbajului literar românesc. se folosesc cuvinte şi construcţii calchiate după alte limbi. „AUB”. 248 . În această privinţă. Editura Universităţii din Bucureşti. le reproşează lipsa de criterii în delimitarea lui. stilistică.Coteanu.

1979. care. într-o proporţie covârşitoare. apărute în ţara noastră de-a lungul timpului. în SILLR. Iaşi. X (1964). eventual. aproape fără excepţie. nr. Studierea evoluţiei limbajului în presa din ţara noastră nu a captat interesul major al specialiştilor din domeniul jurnalisticii. De acelaşi autor. Din acest considerent. ci al stilului propriu sau. nu au exercitat nici o influenţă în rândul cititorilor şi asupra normelor limbajului literar. În acest sens. Nu mai e un secret pentru nimeni că. I. O serie de afirmaţii ale specialiştilor din cele două discipline au fost preluate şi în ce priveşte limbajul presei. că scopul studiilor referitoare la activitatea jurnalistică a scriitorilor era cu totul altul şi nu urma o finalitate ştiinţifică în domeniul limbajului jurnalistic. p.Zafiu arată că. de criticii şi istoricii literari. Iaşi. mai grav. marii noştri scriitori au avut o intensă activitate jurnalistică. punându-se un semn de egalitate. între limbajul (şi stilul) presei şi contribuţiile marilor scriitori. Rodica Zafiu „leagă” şi celelalte capitole ale studiului românei actuale de acelaşi tip de emiţător. Suntem foarte departe de a avea o imagine de ansamblu asupra limbajului presei româneşti (în special pentru cea cotidiană) de la începuturi până astăzi. de asemenea. şi-a definitivat propriile strategii de funcţiune stilistică. 1977 şi Limba presei româneşti în secolul al XIX-lea. în mod eronat după opinia noastră. Andriescu (Limba şi stilul presei în perioada 1861-1900. care s-au manifestat şi în câmpul jurnalistic. 2. Din sinteza rezultatelor şi mai ales prin extrapolarea acestora în aria activităţilor mass-media. amplificat ulte-rior sub titlul Dezvoltarea stilului publicistic în a două jumătate a secolului al XIX-lea. p. 249 . 199-253). că întreaga contribuţie a presei se oglindeşte perfect în textele-martor ale celor nu mai mult de câteva zeci de publicaţii analizate de lingvişti. ar trebui să se presupună. vezi Stil şi limbaj. 173-212. cu privire la limbajul literar standard. ar trebui să tragem concluzia că zecile de mii de ziare. care a făcut obiectul unor cercetări numai din partea lingviştilor sau a criticilor şi istoricilor literari. în „AUI”. din societatea românească. de toate tipurile. Editura Junimea. Se ignoră. Editura Junimea. particularităţi ale stilului publicistic au fost semnalate de Al. Sau. după 1989. Cele mai numeroase şi concludente informaţii asupra evoluţiei şi dezvoltării acestui tip de limbaj au fost redactate din perspectiva contribuţiei unor personalităţi ale artei cuvântului. valenţele comunicaţionale ale fenomenului mass-media au devenit extrem de ample constituindu-se în principalul furnizor de mesaje.

1989-1994. care sunt altele decât genurile literare. s-au exprimat în calitate de scriitori şi nu de jurnalişti. ca şi necesitatea „centrării” stilului pe coordonatele genurilor jurnalistice.De aceea sunt întreţinute două mituri false: 1) Că la edificarea limbajului şi implicit a stilului publicistic au contribuit exclusiv marii scriitori prin intermediul câtorva publicaţii considerate „istorice”. care. cu straniul ei reflex în manualele de jurnalism. Nicolae Iorga. 250 . I. 1996). dar aproape nimeni din ramura disciplinei numită jurnalism nu s-a ocupat de stilul jurnalistic aprofundându-l cu instrumente lingvistice. Istoria presei româneşti de la primele începuturi până la 1916. Dicţionarul presei culturale româneşti. Bacalbaşa. Dicţionarul presei româneşti. Bucureşti. din orice alt punct de vedere. Adriana Iliescu. Bucureşti. atunci când şi-au enunţat punctele de vedere în paginile gazetelor. Adevăratul stil jurnalistic ar trebui să fie acela în care concizia şi claritatea ideilor se regăsesc în adecvarea expresiei lingvistice faţă de conceptele de adevăr şi realitate. iarăşi. ipoteză. Editura Ştiinţifică. Reviste literare la începutul secolului al XIX-lea. O istorie a presei româneşti.. De aici decurge obiectivitatea echidistantă în prezentarea faptelor. tentaţia de a scrie mai degrabă colorat decât obiectiv poate fi lesne reperată în presa noastră. stilul jurnalistic a coabitat cu stilul extrem de personal (fie că este vorba de opinie. falsă. înseamnă că. încă de la începuturi. De altfel şi astăzi. 1979. Cu o privire asupra presei româneşti din zilele noastre de C. fals. Istoria presei române. O dovadă suplimentară o reprezintă dicţionarele de publicaţii (Georgeta şi Nicolin Răduică. Bucureşti. Nu contestăm aportul personalităţilor. fie că este vorba de atitudine) al scriitorilor. Bucureşti. Bucureşti. scrisul jurnalistic a devenit. 1971. 1922. Urmând modelul francez. Academia „Ştefan Gheorghiu”. Bucureşti. ceea ce este. dar asta nu este de ajuns. Constantin Antip. 2) Dacă facem abstracţie de cercetările lingvistice şi istorico-literare. al presei de opinie. Hangiu. nu avem un istoric al presei. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. realizându-se un melange care nu spune prea multe despre stilul jurnalistic. Editura Victor. În studiile elaborate până în prezent asupra problematicii în discuţie. în realitate. Victor Vişinescu. 2000). Un istoric al presei există (v. 3 vol. Editura Minerva. preocuparea a numeroase personalităţi din domeniul artei cuvântului.

Prima. articolul de fond are întinderea unei unităţi compoziţionale. cui. şi cât a dat fiecare dintre voi din averea personală pentru lucrul public”. de un anunţ apărut la rubrica de mică publicitate şi cu atât mai mult de un articol de fond (editorial) sau de un reportaj. reprezintă o informaţie care devine publică din motive private şi/sau publicitare având ca scop o posibilă tranzacţie. altfel spus.Ţâra citează din „Românul” (1861): „O zicem. – Contribuie la înţelegerea şi încetăţenirea unor termeni de specialitate. urmăreşte un scop informativ cu caracter general. şi spuneţi. – În această epocă. când. voi. Abordând o temă de actualitate. între ele. se pot enumera: – Rolul decisiv jucat în ce priveşte „formarea” limbajului literar standard sub aspect normativ şi. Ştefan Munteanu şi I. eliptice. urmărindu-se a se comunica esenţialul în cât mai puţine cuvinte. veliţi boieri regulamentari. de aria tematică abordată. ştirea de agenţie. excese temperate începând cu debutul secolului al XX-lea. aceasta va conţine expresii stereotipe. vă acuzăm în public că numai aţi luat mereu şi n-aţi dat niciodată. – Stilul publicistic joacă rolul de „ferment” cu privire la inovaţiile din limbaj. Maniera de tratare a subiectului impune o desfăşurare lineară în prezentarea ideilor şi folosirea unei sintaxe în care frecvenţa absolută o au frazele expozitive. genurile jurnalistice ale presei tind să creeze variante proprii ale limbajului utilizat. ulterior. anunţul. a exclamaţiilor sau a formulelor 251 . Al doilea. pozitive şi negative.Revenind la „caracteristicile” stilului publicistic. Pentru primul caz (ştirea de agenţie).D. – Din perspectivă diacronică. de puteţi. o particularitate a stilului publicistic a constituit-o caracterul retoric al multora dintre articolele publicate în presa noastră în secolul al XIX-lea. El devine marcat stilistic prin şablonare. prin explicarea lor. Deoarece plata anunţurilor se face în funcţie de numărul cuvintelor tipărite. concizia poate fi considerată marcă stilistică. în funcţie de scopurile comunicării. la uniformizarea şi impunerea lui. – Tendinţa de a evita conservatorismul normelor literare prin combinări semantice de tip novator. O ştire transmisă de o agenţie de profil va diferi. o dechearăm. – Utilizarea riguroasă (actualmente) a normelor gramaticale impuse prin limbajul literar standard. ca modalitate stilistică. cu excluderea interogaţiilor.

Atunci când ştirea nu s-a „născut” cu aceste calităţi. voind să indice un stil aproximativ. fiind folosite cuvinte cu potenţial emoţional. 4) Stabiliţi cel puţin doua trăsături comune ale stilurilor ştiinţific şi juridic-administrativ. 2) Unii cercetători consideră stilul ştiinţific drept un element de referinţă (etalon) pentru analiza. senzaţional. 1971. de aceea. ori cu structura degajată a contextului. stilului publicistic îi sunt specifice anumite procedee menite să suscite curiozitatea cititorului. a stilurilor publicistic şi literar artistic. este de părere că „stilul publicistic prezintă. formidabil. mai ales. Însă. 3) Enumeraţi caracteristicile lingvistice ale stilului juridic-administrativ şi apoi comparaţi-le cu cele ale stilurilor publicistic şi ştiinţific. discontinue. fapt care duce la forjarea informaţiei prin „încălzirea“ lingvistică la temperaturi înalte. care agită şi viaţa presei. abuzurile de natură stilistică. Gh. epitetul «publicistic» este astăzi uşor peiorativ. 178. a determinat o reconfigurare stilistică a mesajelor despre realitate. surpriza ori îngrijorarea sunt însoţite de adjective ca de pildă excepţional. noutate terminologică şi construcţii dense. Rezultă de aici abuzul de superlative (adică de epitete). apar în revers. cu formula familiară. fenomenal. puţin îngrijit”. Aceste mijloace devin în mod curent expresia senzaţionalului. fiindcă au priză la public. – În presa cotidiană. supravegherea stilului şi claritatea chiar a construcţiilor uneori suferă. jurnaliştii selectează zilnic pe cele mai emoţionale. Faptele prezentate dobândesc înfăţişarea unui tablou original cu orice preţ. Aduceţi argumente în favoarea acestei aserţiuni. Din cauza grabei.familiare. factor esenţial în definirea oricărui stil. Formulele gazetăreşti sugerând panica. în Studii de stilistică şi limbă literară. „protestăm în modul cel mai energic” . „ o chestiune de o gravitate excepţională”. Editura Didactică şi Pedagogică. – Din multitudinea deconcertantă a ştirilor. – O caracteristică a stilului jurnalistic o constituie şi paradoxul că acesta nu mizează pe omogenitate. sublim sau expresii de genul: „o ştire din cele mai triste”. adesea eliptice. Întrebări şi teme recapitulative 1) Enumeraţi caracteristicile lingvistice ale stilului ştiinţific. Bulgăr. natura competiţională a economiei de piaţă. p. Bucureşti. 252 . într-o sinteză mereu adaptată la nevoile informaţiei cotidiene. care pot alterna cu expresia evocatoare poetică.

ci stereotipiile. fenomene de expresivitate. Respectând normele gramaticii. deşi acestea pot fi analizate ca domenii autonome. Din raţiuni metodologice. am avansat. din punct de vedere stilistic. cu un termen generalizator. V. potenţialul lor de semnificaţii 253 . din limbajul obişnuit şi considerat tradiţional. Termenul nu a fost invocat până în prezent deoarece nu factorul expresiv. mai nou.5) Aduceţi argumente împotriva existenţei stilului publicistic. aceste inovaţii reliefează virtualitatea asociativă a cuvintelor. în uzul limbii interferează adesea tradiţia cu inovaţia. am prezentat mai întâi conceptul de stilistică funcţională. Pentru redarea unei idei. în privinţa lor. stilistica funcţională include în domeniul ei stilisticile estetică şi lingvistică. titulatura de stilistici autoreferenţiale. adăugând că. în contextul nou format. deţin o forţă sporită de comunicare. asupra cărora nu mai stăruim. Stilistici autoreferenţiale Dacă luăm în considerare coordonatele istorice ale cercetării stilului. prin combinări inefabile de cuvinte. 9) În ce constă cea mai importanţă contribuţie a limbajului presei româneşti. Spre deosebire de sintaxa comună. vorbitorul (autorul) îşi exprimă într-o manieră cu totul personală sentimentele ori evocă. 10) Ce distincţii trebuie operate între jurnalismul de opinie şi cel de informare. Cu acelaşi prilej. 6) Arătaţi care sunt. 8) Arătaţi în ce constă paradoxul (în sensul de proprie negare) stilului publicistic. Mijloacele folosite în procesul comunicării de un vorbitor (autor) evidenţiază o serie de aspecte lingvistice pe care le vom numi. primele preocupări de această natură datează din perioada antichităţii şi privesc domeniul retoricii. imagini care. calităţile stilului jurnalistic. redundanţele caracterizează stilurile funcţionale. 7) Consemnaţi titlurile celor mai importante studii şi articole referitoare la studiul limbajului şi al stilului presei româneşti.

el trebuie să analizeze ceea ce se potriveşte. ea se referă exclusiv la limba scrisă. Elementul de bază al stilisticii estetice îl constituie capacitatea de invenţie a vorbitorului. 254 . Graţie structurilor contextului lexical şi asocierilor sintactice mai puţin uzuale (ambele sedimentează în ele personalitatea vorbitorului / autorului). în permanenţă. mai ales ale celor din poezie. În urmă cu două milenii. cu specificarea că. şi acest lucru depinde de subiectul tratat şi de persoana oratorului şi de auditori” (De oratore. Rezultatul ultim al cercetărilor de acest tip nu mai poartă numele de stilistică estetică. oratorul nu trebuie să dezvolte acelaşi subiect cu aceleaşi cuvinte şi idei întotdeauna la fel.figurate ori de a fi aşezate în nuclee expresive. Ea se manifestă în cel mai înalt grad în limbajul consacrat sub denumirea de artă a cuvântului. fiind o stilistică a operelor literar-artistice. a căror intervenţie în vorbire sau într-un text scris poate diferi de la caz la caz. ci în funcţie de condiţie. Îşi are izvoarele în studiile de retorică. după împrejurări sau auditori. considerată un limbaj de tip afectiv. Ideile (enunţurile) astfel alcătuite atrag atenţia prin originalitate şi se poate spune că au o potenţă expresivă nouă. dar se regăseşte la fel de consistent şi în vorbirea populară. oratorul latin Cicero observa: „Într-adevăr. în timp. apanajul criticii literare şi poeticii. limbajul se regenerează continuu. stilistica estetică este cea mai „veche”. 1. demnităţi. în timp ce critica literară este interesată în principal de ideile cu valoare estetică. Stilistica estetică În ordine cronologică. poetica este preocupată de organizarea internă a structurilor. Reţinem din cele mai înainte arătate că expresivitatea limbajului constă dintr-un ansamblu de factori. Numită şi stilistica figurilor de stil. filosofică şi de viaţă cuprinse într-un text literar-artistic. în fiecare moment al discursului. de autoritatea morală. inventariind elementele de stil capabile să dea relief conţinutului artistic. în sensul adecvării conţinutului discursului său la actul comunicării. XXI). preocupate în a delimita valorile persuasiv-comunicaţionale ale discursului. Cercetările de stilistică estetică au devenit. de vârstă şi chiar de loc. Gravitează în jurul unor norme estetice.

care este limbajul. deci pot folosi în mod funcţional limbajul. Explorând universul uman.m. care nu folosesc cuvântul drept instrument în creaţie. Ca ele să ne transmită (comunice) mesajul artistic adresat simţurilor şi gândirii noastre au nevoie de cod echivalent şi universal. în acelaşi timp. nu le poate cuprinde. Pentru înţelegerea muzicii. ceea ce indică faptul ca autorii de literatură artistică. nu posedă un cod propriu de comunicare. în evoluţia ei continuă spre zilele noastre. Vom adăuga că însăşi gândirea se manifestă prioritar prin intermediul limbajului uman. seturi de artificii (combinaţii lingvistice) considerate în mod eronat abateri de la norme. Ceea ce le lipseşte tuturor artelor este codul propriei lor maniere de comunicare. s-a creat impresia unei echivalenţe între limbajul uman şi limbajul literaturii-artistice. Prin urmare. Atât vorbitorii. limbajul literar-artistic. ci folosesc în locul normelor gramaticale din domeniul comunicării prin limbaj. deşi le utilizează cu instrumente diferite şi cu o logică diferită. tocmai în calitatea sa de cod limitat şi convenţional. întreg. cât şi scriitorii. cunoscută sub numele de funcţie poetică. Prevalează însă actul creator. nu toţi vorbitorii unei limbi pot concepe opere literare. discursivizând instantaneu trăirile. în acest scop 255 . fascinanta bogăţie de sensuri pe care limbajul. specialiştii au creat o funcţie nouă a limbajului. fiindcă.d. sunetele încorporate în cuvinte).. o funcţia artistică materializată prioritar prin creaţie. stilistica estetică s-a concentrat asupra stilului operei literare. mai exact asupra autorilor de texte literar artistice. dar cu intenţii clar diferite. noi apelăm la gândire. Dar. din punct de vedere formal.Deoarece. aceştia nu opun. iar aceasta îşi discursivizează (prin limbaj) cunoaşterea. nu prin comunicare. sculpturii ş. spre deosebire de toţi ceilalţi autori de texte literare (adică redactate după normele limbii literare). folosesc limbajul. ci redă. Se presupune că toţi vorbitorii unei limbi pot comunica între ei. În ce îi priveşte pe maeştrii cuvântului. reprezintă şi un act de comunicare. aceştia se concentrează asupra limbajului printr-un act de creaţie care. ca şi celelalte arte. Întrucât limbajul funcţional şi limbajul de tip literar-artistic folosesc aceleaşi resurse (la nivel minimal. dar pe care o vom denomina funcţie cognitiv-artistică şi pe care o considerăm ca aparţinând gândirii şi descrierii afectelor. picturii.a. Legând arta literară de ideea de comunicare. folosesc limbajul în primul rând ca material de construcţie al actului creator. prin mesajul final. facem din nou apel la distincţia dintre limbajul literar standard şi limbajul literaturii artistice.

nu de construcţie a comunicării (mesajelor). adică felul în care poetul apreciază realitatea” (Probleme de stil şi artă literară. Această apropiere de natură arbitrară a fost ades considerată una convenţională. (Pierre Guiraud). Înnoirea stilistică înseamnă biruinţa geniului verbal care face artă din materia cotidiană a comunicării noastre. Prin epitet se adaugă noi însuşiri obiectelor. După T. „epitetul exprimă felul viziunii sau al sensibilităţii scriitorului. ci numai acela care dă un relief sporit contextului. În urma celor afirmate înainte. 1. Între procedeele consemnate în tratatele de specialitate se numără: – Epitetul. trăsăturile senzoriale care îl izbesc cel mai puternic în obiectele realităţii sau reacţiunea sentimentelor sau a voinţei faţă de ele. noţiunilor despre care vorbim: nu orice atribut. Noi credem că limbajul literar-artistic şi trăsăturile sale stilistice trebuie căutate exclusiv în zona creaţiei şi anume printr-o reconsiderare fundamentală a naturii acesteia.ar trebui să utilizeze limbajul ca pe un material de creaţie şi descriere a trăirilor emotive. selecţie. Figurile de stil sunt categorii ale inovaţiei stilistice. Figurile de stil Stilistica estetică recurge în primul rând la figurile de stil consemnate încă din vechile retorici. dimpotrivă. gramaticale în cadrul normei convenţionale. 23).A. se poate trage concluzia că stabilirea unor distincţii între limbajul gramaticalizat şi creaţia artistică (limbajul artistic) este pur arbitrară. de un fenomen de sublimare al judecăţilor. 256 .Vianu. deşi între arbitrar şi convenţional există mari diferenţe de sens. convenţional. nu orice adjectiv este un epitet. Ea tinde spre invariantă. Utilizarea creativă a limbii se manifestă prin nuclee definitorii pentru originalitatea unui poet: „Stilul este cucerirea unei libertăţi individuale asupra constrângerilor convenţiei colective”. De aceea. mulţi cercetători au opus limbajul normat celui artistic. context. şi credem că în acest caz nu este vorba de alegere. Fără producerea unui efect nou în sfera de înţeles a enunţului nu avem de-a face decât cu enunţuri comune. considerându-l pe cel dintâi drept un aspect contrastiv prin intermediul căruia pot fi detaşate faptele de stil literar-artistic. emoţiilor şi trăirilor noastre care se redefinesc numai în acest mod în textul literar-artistic sub forma figurilor de stil. altfel spus procedee prin care se obţin gradaţii ale substanţei conotative a contextului. ci. Opera literară nu poate fi concepută altfel decât ca unicat. 1955. p.

epitetelor care precizează. cât şi relieful nou dobândit al limbajului. „Metafora numeşte în termeni neaşteptaţi o noţiune pe care limbajul obişnuit a indicat-o de mult cu un cuvânt anume. în aforisme şi proverbe. prezentă în genurile de creaţie populară.). (. comparaţia este una dintre cele mai vechi şi frecvente figuri de stil. în general. ci teoretică. Stabileşte în principiu corespondenţe între realităţi diferite. echivalenţa termenilor fiind nu de natură concretă. Comparaţia este ascendentă când se trece de la ceva mic spre ceva mai mare şi descendentă când coboară dimensiunile perspectivei. „Comparaţia care cuprinde de obicei doi termeni. Partea esenţială a comparaţiei este termenul al doilea. Are puternice conotaţii afective. ceea ce dă un plus de expresivitate enunţului. fiind semnul talentului. al doilea fiind elementul principal care sugerează perspectiva nouă a viziunii poetice este introdusă prin ca. 182) identice sau egale. Comparaţia este punctul de pornire al inovaţiilor stilistice: pe baza ei apar sensurile figurate ale cuvintelor. conotaţia atinge 257 . Poetica. – Comparaţia reprezintă un element de potenţare. colorează său personifică noţiunile. Un exces de epitete caracterizează creaţia romantică şi scrisul tineresc. La baza ei stă comparaţia.. definesc. p. XXII). În metaforă. – Metafora este domeniul cel mai vast şi mai insolit al inovaţiilor stilistice. Ea înnobilează cuvântul cu valori sensibile care cuantifică atât asocierile. Metafora nu se poate învăţa.. Bulgăr. asemenea. căci a face metafore fericite înseamnă a şti să vezi asemănările dintre lucruri (Aristotel. noţiuni şi cuvinte. cu rol de epitet. Folosită de Homer.. – Personificarea asociază cuvintele pentru a înnoi contextul şi sfera de înţelesuri ale cuvintelor reprezentând în mod obişnuit înţelesuri inanimate spre a le însufleţi. Noutatea şi îndrăzneala viziunii creatorului constă în evocarea prin analogie a unor termeni. departe de a fi identici ori de a sugera egalitatea. deci care reprezintă noul şi capacitatea de sensibilizare a unui autor” (Gh. cit. cât etc. Îndrăzneala fanteziei se conturează prin comparaţii. ca şi (cum). după cum. exprimă totdeauna un fel nou de a concepe şi de a exprima legăturile dintre obiecte. epitetul reflectă nuanţa caracterizării personale a celor comunicate.Valorile cuvintelor care determină un alt cuvânt. precum. prin comparaţie. precât. op. sublimată într-o imagine sugestivă.

tradus în româneşte în 1971. logice) la limba conotativă (cu valori figurate. ci metamorfoza lui. obiective. Ea cercetează limba vie. cu un conţinut filosofic şi romantic. – Antiteza este reprezentarea unei viziuni de tip maniheist. Cartea lui Pierre Fontanier este una de retorică.. Jean Cohen (Structure de langage poétique. Ea se manifestă în câmpul literar drept expresia unui contrast devenit excepţional sau paradoxal. 2. apud Gh. Editura Ştiinţifică. trecerea de la sensul noţional la cel emoţional”. Domeniul cel mai întins al experienţei limbajului poetic şi dovada cea mai convingătoare a capacităţii de a îmbogăţi cuvintele cu semnificaţii subtile. 216. pentru a întări efectul dat de context. Bulgăr.. citându-l pe Ch. În lucrarea Stilistica limbii române. Bucureşti. 1966. Stilistica lingvistică Stilistica lingvistică se ocupă cu domeniul afectivităţii din limbaj. Pentru cei interesaţi să se informeze suplimentar asupra figurilor de stil. purtătoare de mărci stilistice datorită participării psihice a vorbitorului în actul comunicării. – Repetiţia reprezintă o modalitate de intensificare prin reiterarea cuvântului. idem). pentru a-l regăsi la nivelul celei de a doua”. Metafora poetică „asigură trecerea de la limba denotativă (cu sensuri comune. Epocile de mare efervescenţă creatoare s-au caracterizat prin bogăţia şi calitatea metaforei.” (Gh. metafora incită resursele imaginaţiei şi ale limbii. Bally. recomandăm studiul clasic al lui Pierre Fontanier. ieşit din limitele normalităţii. p. – Hiperbola este exagerarea intenţionată a elementelor componente (descriptive ori evocative) dintr-un text literar artistic ori folcloric.gradul maxim. Reluarea termenului poate avea loc şi în registru metaforic. efect obţinut prin abaterea vorbirii care-şi pierde sensul la nivelul primei limbi. Bulgăr) crede că „metafora nu este o simplă schimbare de sens. proprie gândirii umane. Iorgu Iordan face o distincţie clară între prerogativele stilisticii lingvistice şi cele ale stilisticii estetice: 258 . inovaţii semantice). Figurile limbajului (1821). însoţită fiind de o deplasare a semnificaţiilor. Este o figură stilistică mai ales cultă. 1975 (ediţie definitivă). care conţine un tablou complet. cu definiţii şi descrieri amănunţite ale figurilor des stil şi de gândire.

dictată de afecte. avea aceeaşi convingere. Studiul efectelor aparţine esteticii. Am putea considera. altfel.” (p. Ca şi Leo Spitzer. 1942). studiul lui Iorgu Iordan drept o gramatică afectivă. pentru că. unele fapte de vorbire se convertesc în elemente de expresivitate. Şi aceasta. autorii acestora redau aspecte ale vieţii folosind ca notă de autenticitate limbajul. Literatura beletristică devine un aspect particular al stilisticii lingvistice. Stilistica lingvistică operează şi în domeniul artei cuvântului. sintaxă). dar ficţiunea se referă la puterea de imaginare şi inventivitatea lor. pentru că vorbitorul însuşi nu urmăreşte efecte. ca urmare a participării afective a vorbitorilor. Accentul asupra faptelor stilistice este pus aici pe feluritele abateri de la normele existente. Cu ajutorul limbajului.” Consecinţa o reprezintă faptul că vorbirea este permanent însoţită de „indici” de comunicare. cuvânt care nu ni se pare cel mai potrivit. în conformitate cu doctrina căruia Iorgu Iordan şi-a redactat lucrarea. În realitate aceste abateri reprezintă voinţa vorbitorului. adică procedeele aplicate de subiectul vorbitor. exprimarea orală. fiindcă abaterea de la normă poate fi interpretată drept greşeală ori eroare. morfologie. aceştia îşi „construiesc” operele după chipul şi asemănarea realităţii.„Prin urmare. faţă de care se arată interesat „nu din punctul de vedere îngust al figurilor de stil (ca în cazul criticilor şi esteticienilor). ci din acela al tuturor mijloacelor de expresie la care se poate constata intervenţia afectului şi a fanteziei. Pentru a suplini insuficienţa textului scris. Caracostea (Expresivitatea limbii române. În noul context. pentru că în cele mai multe dintre operele literare. ca un etalon al exprimării scrise. Un alt important adept al stilisticii lingvistice este Leo Spitzer. nu şi efectele produse asupra ascultătorului prin utilizarea cuvintelor şi construcţiilor cu valoare expresivă. În multe dintre textele literar-artistice luăm act de efortul autorilor de a reda. comparativ cu 259 . 23). scriitorii creează universuri ficţionale. Iorgu Iordan introduce în aria de investigare a stilisticii lingvistice şi operele literare. pe lingvist îl interesează numai procesul psihologic. că vorbirea populară are o componentă afectivă definitorie în ce priveşte comunicarea. D. o explicare a tuturor inovaţiilor apărute în toate nivelurile limbii vorbite (fonetică. Un alt cercetător. aşa cum urmăreşte scriitorul sau oratorul. într-o privire rezumativă.

a unor anumite procedee specifice limbii vorbite. viul grai a fost dascălul lui de stil” („Timpul”. wie du redest. În Limbă vorbită. «a răspunde mânios». limbă scrisă. în stilul lui Sadoveanu. Mihai Eminescu elogia pe I. stil oral (în Studii de poetică şi stilistică. Oralitatea stilului nu rezultă. Deviza lui Lessing (An Dorothea Salome Lessing) era diferită: „Schreibe. de obicei epitet cu funcţie de atribut. prin care se notează calitatea vocii. 21 nov. precum şi întreaga gamă de nuanţe ale emoţiei vorbitorului”.inepuizabilele resurse ale limbii vorbite. 1881). viers. pe lângă substantivele glas. ci din transpunerea „stilizată”. Oralitatea se referă în acest caz nu la distincţia operată între cele două modalităţi de realizare ale comunicării prin intermediul limbajului (diglosia scris/vorbit). ei recurg la un întreg arsenal de artificii literare. capabile să releve conţinutul comunicativ şi. De exemplu. ci la existenţa unor trăsături distinctive îndeajuns de pertinente între cele două modalităţi. pentru că acesta „scria cum vorbeşte. Folosirea elementelor de limbă vorbită în creaţia artistică conferă stilului caracterul de oralitate. H. Editura pentru Literatură. vorbirea directă apare introdusă sau însoţită de elemente lexicale sau frazeologice. întrucât acestea sunt adevărate eşantioane de limbă vorbită. écrivent mal” (Buffon. «a striga cu viers înalt şi cu voie bună». chiar contradictorii: „Ceux qui écrivent comme ils parlent. Discours à l’Academie française). Bucureşti. sau cu funcţie de circumstanţial pe lângă un verbum declarandi: «a porunci cu glas gros». emoţional-expresiv al textului. «a răcni cu glas subţire». Rădulescu (din perioada anterioară alunecării pe panta exagerării italienizante). so schreibst du schön”. din copierea mecanică a limbii vorbite. Şi Camil Petrescu (Cum am scris romanul 260 . adică de oralitate. 29-41). mai ales. Opiniile sunt împărţite. «a spune cu glas amar». 1966. pp. Boris Cazacu afirmă :„Scriitorul poate face apel la un întreg complex de procedee care impun cititorului să-şi reprezinte mental diversele elemente constitutive ale intonaţiei. recomandare împărtăşită şi de Sainte-Beuve (Cahiers): „il faut écrire le plus possible comme on parle et ne pas trop parler comme on écrit”. quoiqu’ils parlent très bien. încât una să se autodefinească chiar şi atunci când este translată în domeniul celeilalte. « a întreba cu glas puternic». în textul scriptic. Observaţia aceasta constituie un punct de vedere justificativ în ce priveşte includerea în sfera stilisticii lingvistice şi a textelor literarartistice. aşa cum s-ar putea crede.

Rezultă că. Care dintre cei doi termeni este caracteristic numai limbajului literaturii artistice ? 3) Enumeraţi figurile de stil cel mai frecvent întâlnite în literatura beletristică. Şi ceea ce este mai caracteristic punctului meu de vedere este că limba vorbită şi nu cea scrisă este limba operei de artă”. apud Boris Cazacu.Un om între oameni. În realitate. 261 . în Studii de poetică şi stilistică. între eul care scrie şi eul care vorbeşte. limba vorbită este element de bază. arta literară este mult mai complexă şi se împacă anevoie cu o reţetă simplă: în realizarea lingvistică şi stilistică a unei opere beletristice există o singură formulă. Limbă vorbită. Editura pentru Literatură. 4) Cu ce se ocupa. în „Contemporanul”. nu numai cu privire la limba literară şi cea vorbită în general. în afară de diferenţierea existentă între limba vorbită şi cea scrisă. predilect. al expresiei în creaţia beletristică. stilistica lingvistică ? 5) Cum explicaţi preocuparea unor maeştri ai cuvântului scris pentru redarea limbajului vorbit ? 6) În operele căruia dintre curentele literare se regăseşte majoritar oralitatea ? 7) Redactaţi un referat pe tema distincţiilor necesar de a fi enunţate în privinţa raportului stilistică estetică/ stilistică lingvistică. 16 aprilie 1954. Teme şi întrebări recapitulative 1) Care este domeniul de cercetare al stilisticii estetice ? 2) Stabiliţi relaţia corectă dintre termenii expresivitate şi inovaţie (talent). 29-41) avea opinii asemănătoare: „Eu socot că este un decalaj între limba vorbită şi cea scrisă. amintiţi referitor la sfera de cercetare a stilisticii estetice. ci că acest decalaj este real chiar la acelaşi individ. Bucureşti. impresia veridicităţii în operele care aparţin realismului datorânduse şi consemnării particularităţilor graiului viu. aşa cum se ştie. şi care spune tot: stilul potrivit. stil oral. 1966. condiţionată de supunerea la obiect. p. Identitatea vorbire/ scriere a devenit un fapt curent pentru lingvistica estetică. Notarea limbii vorbite în creaţia literară din ţara noastră a câştigat teren în a doua jumătate a secolului al XIX-lea: procedeul este o trăsătură principală a artei realiste. limbă scrisă. iniţial.

pp. Iorgu Iordan. p. 12.R. p. p. Expresivitatea limbii române. nr. 1970. Editura Junimea. Paul Miclău. limbă scrisă. 14. 229-242. p. în Studii de stilistică şi limbă literară. 1977.35-49. în Sistemele limbii. Ţâra. stilistică. Andriescu. Editura Ştiinţifică. 35-71. 1942. Ion Coteanu. 1970. Limba presei româneşti în secolul al XIX-lea. 1970. Editura Academiei. 153-198. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Idiostilul. stil oral. Ion Coteanu. Bucureşti. Bucureşti. Stilistica funcţională a limbii române (stil. Oana Bălănescu. 1973. 8. Gheorghe Bulgăr.R. Stil şi limbaj. 16. Solomon Marcus. 5. XXV (1974) . 1979. Bucureşti. Poetica matematică. 17. Sistemul limbajului. Andriescu. în Istoria limbii române literare. Bucureşti. 13. Editura Didactică şi Pedagogică. 15. Editura Academiei R. Iaşi. Limbajul comercial în româna contemporană. Gh. D. Evoluţia structurii stilistice a limbii române literare. în „SCL”. 1986. Bucureşti. 1971. Bucureşti. Editura Ştiinţifică. Probleme de stilistică. Editura Fundaţiilor Regale. 206-235. Bolocan. Ştefan Munteanu. în Sistemele limbii. 6. p.S. 3. Bucureşti. Figurile limbajului.. XII (1961). Structura stilistică a limbii. în Studii de poetică şi stilistică. 1972. limbaj). Bucureşti. XLXI (1997).BIBLIOGRAFIE 1. 11. Unele caracteristici ale stilului publicistic al limbii române literare. Ştefan Munteanu. 9. Stil şi expresivitate poetică.. Stilurile funcţionale ale limbii române literare moderne. Editura Academiei. Editura pentru Literatură. Bucureşti. 1966. 1970. 7-26. prefaţă şi note de Antonia Constantinescu). Bucureşti. Bucureşti. Editura Academiei R. nr. 1975. Pierre Fontanier. 10. p. Boris Cazacu. Structura stilistică a limbii române contemporane. „AUB”. Al. Caracostea. Iaşi. 3. Bucureşti. 1. 4. Limbă vorbită. în „SCL”. 1977 (traducere. Dumitru Irimia. 29-41. 2. Editura Junimea. Stilistica limbii române. Paula Diaconescu. 7. 262 . Vasile D.S. Editura Didactică şi Pedagogică. Al. Editura Univers.

Stilistica presei. Piteşti. 22. 2001. Victor Vişinescu. 20. Bucureşti. 24. Probleme de stilistică (culegere de articole). Iaşi. Studii de lingvistică şi stilistică. 21. Introducere în stilistica operei literare. Editura Universităţii din Bucureşti. Bucureşti. Bucureşti. Ştefan Munteanu. 1998. Ştefan Munteanu. Editura Ştiinţifică. 2003. Producţia textului jurnalistic. ***. Rodica Zafiu. 1981. Editura de Vest. Editura Pygmalion. Bucureşti. 2004. 19. Editura Victor. Ştefan Munteanu. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. 263 . 1964. Editura Polirom. Timişoara. Diversitatea stilistică în româna actuală.18. Limba română artistică. Luminiţa Roşca. 1995. 23.

O.spiruharet.2005. Coli tipar: 16. 83 Tel.04.ro 264 .P. 6.ro e-mail: contact@edituraromaniademaine./Fax: 410 43 80. www.Redactor: Cosmin COMARNESCU Tehnoredactor: Vasilichia IONESCU Coperta: Marilena BĂLAN (GURLUI) Bun de tipar: 01. s.313. Bucureşti.5 Format: 16/61×86 Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine Splaiul Independenţei nr.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful